Gabriel Constantinescu — Sah la Rege — 2007

| O 
| .— £ 
ae i) 
i — — = 
O = 
E (-) 
| 25 
- = 
— PE 
ESI O 
LS i o. 
» 
[> 22003 


A 


aie dă 


i 
Ș E 
a , Lă * 
îi 
: z 
si i, : i 
% ă a | 
. i i: ap RI 
| 
= i 
ia 
a, & | 
ă e cei 4 
aa, E xi 
». 
(3 
73 tut Ei Sf n II, N A RR A A II e A. N II e a no 


ȘAH LA REGE 


Gabriel Constantinescu 


ȘAH LA REGE 
DECLINUL 


MONARHIEI ROMÂNE 
ÎN SECOLUL XX 


za eo | 


pp 


„Coperta: ș GABRIEL CONSTANTINESCU 


Larisa Barbu 


DECLINUL |. 
MONARHIEI ROMANE 
ÎN SECOLUL XX 
O Gabriel Constantinescu — Sibiu, 2006 
O Asociaţia Filantropică Medicală «Christiana» 
pentru prezenta ediție — Bucureşti, 2007 
Editura Christiana — Şos. Pantelimon 27, sector 2, Bucureşti 
Tel./fax: 021/2520517; e-mail: scoalachr Oyahoo.com 
Consilier editorial: Gabriela Moldoveanu 
Director literar: Răzvan Codrescu : 
EDITURA 
ISBN-10: 973-8125-86-3 CHRISTIANA | 
ISBN-13: 978-973-8125-46-5 Bucureşti — 2007 


pai Trăiască regele/ În pace şi onor,/ De țară iubitor/ Şi- (sri 
= 0 III apărător de țară./ Fie domn glorios peste noi,/ Fie-n veci no- pi ta 
d rocos în război./ 0, Doamne sfinte, ceresc părinte,/ Sustine cu 
pi a ta mână, coroana „/ coroană română! : 
Asa Aşa îşi exprimau românii, când România era ţara lor, patat e 
= lic iar nu a romilor, ataşamentul solemn faţă de instituția monar- 
.. N hiei şi faţă de rege, capul statului, prin “imnul național” com- - 
7 | aa pus pe versurile poetului Vasile Alecsandri de compozitorul 
Eduard Hubsch, şeful muzicilor militare. 
ÎI Pentru noi, românii, monarhia a fost o'instituție cu ră- 
| dăcini adânc înfipte în ființa neamului, pe care un Corneliu Co- .. 
je | dreanu, bunăoară, o caracteriza astfel, în termeni cumpăniți: a 
A “În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află monar- eta aa 
hia. Resping republica. 

În istorie s-au văzut monarhi buni, foarte buni, slabi ia e et 
sau răi. Unii s-au bucurat de onoruri şi de dragostea popoarelor 
până la sfârşitul vieţii, altora li s-a tăiat capul. N-au fost, deci, 
toți monarhii buni. Monarhia, însă, a fost totdeauna bună. Nu 
trebuie să se confunde omul cu instituția, Gas induse concluzii 
false. ari sai 

Pot fi preoți răi, iz pentru aceasta nu putem trage con- 
cluzia că trebuie să desființăm Biserica şi să: viei a pe Dum- 
nezeu cu pietre. [...] 

În agricultură avem un an bun şi un an rău, sau unul = 
bun şi doi răi; cu toate acestea, lumii nu i-a trecut încă prin Să 
gând să se lase de agricultură. Cs e 

“Un monarh face ce vrea? Atunci, când e mare şi când e ia i 
| mic? Când e bun şi când e rău? Un monarh nu face ce vrea. Un 
| ARIDE monarh e mic atunci când face ce vrea şi e mare atunci când ata: 

: face ce trebuie. 

Există o linie a vieţii neamului. Un monarh e mare şi = 

bun, atunci când se menţine pe această linie. E mic sau rău, în n tel 


ini AIE 


„măsura în care se îndepărtează de această linie a vieții nea- 


mului, sau i se opune. Iată legea monarhiei. Sunt şi alte linii 
care pot ispiti un monarh: linia intereselor personale, linia inte- 
reselor unei clase, linia  intereselor;unui, grup, linia intereselor 
străine (dinăuntru, sau din afara hotarelor). EL trebuie să le înlă- 
ture pe toate şi să urmeze linia neamului. | - 

Ştefan cel Mare, de o-jumătate de mie de ani, strălu- 
ceşte în istorie şi românii nu-l mai uită, pentru că s-a confundat 
perfect cu linia de viață a neamului. . | 

Regele Ferdinand, împotriva oricăror legături şi. inte- 
rese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat,cu el, a făcut jertfă 
alături de el, a izbândit cu el. Prin aceasta el este. mare şi ne- 
muritor”. (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, cap. 
„Monarhia şi legea monarhiei”). dist 

"Dacă istoricii, dar mai ales memoria colectivă a popo- 
rului român împărtăşesc, deopotrivă. convingerea că regele Fer- 
dinand I este ““mare şi nemuritor”, din păcate; nu tot același lu- 
Cru se poate spune şi despre nevrednicii săi urmaşi, Carol II şi 
Mihai 1. Devenind'regi ai României prin mecanismul prevede- 
rilor constituționale; care reglementează. succesiunea. la dom- 
nic, aceste figuri de tristă aducere aminte din istoria recentă a 
țării nu numai că nu şi-au îndeplinit 'obligâţiunile elementare 
asumate prin jurământ în faţa naţiunii — “Jur a păzi Constitu- 
țiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile'lui naţio- 
nale şi integritatea; teritoriului” —, dar'au călcat brutal, prin abu- 
zurile şi fărădelegile săvârşite, cele două comandamente meta- 
istorice pe care se fundamentează existența monarhiilor: grația 


lui Dumnezeu şi voinţa naţională. 


Intrarea în război, în 1916, alături de Antantă împotri- 
va Puterilor Centrale, a fost cel mai important eveniment poli- 
Principalele lucrări citate de-a lungul cărții (de regulă, volume şi 


broşuri, mai rar articole din periodice). se regăsesc, cu toate datele 


editoriale, în lista bibliografică selectivă de la sfârşitul textului (ordo- 
nată alfabetic, după numele autorilor). (Nota Editurii) ge 


6 


tic din istoria modernă a României. Fără 15 august 1916.nu ar 

fi fost cu putință Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: Dar 

mai ales nu ar fi fost posibilă cimentarea unei conştiinţe națio- 

nale a tuturor românilor “ide la Nistru pân” la Tisa”, care, în 

momentele de grea cumpănă, când era pusă în chestiune însăşi 

existența noastră ca națiune, a fost singura armă de apărare în 

fața celor ce-urmăreau să ne scoată din istorie. Faptul că au 

existat (şi din păcate încă există) cazuri în care conştiinţa națio- 
nală nu funcționează conform cu. imperativele care o definesc, 
nu trebuie 'să surprindă. În toate timpurile au existat oameni 
pentru care “'linia intereselor personale, linia intereselor unei 
clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor străine (dină- 
untru sau din afara hotarelor)” au prevalat față de linia intere- 
selor naționale. Când răsturnarea ierarhiei fireşti a “interese- 
lor” se produce la nivelul elitelor conducătoare, ea este profund 
dăunătoare națiunii în sânul căreia are loc. Iar dacă răsturnarea 
afectează însuşi vârful naţiunii — monarhul —, atunci consecin- 
țele sunt catastrofale. 

Motivația intrării României în primul război mondial, 
împotriva Austro-Ungariei, este formulată cum nu se poate mai 
concis şi convingător de Constatntin C. Giurescu în motto-ul 
capitolului intitulat ““Românii sub 'stăpânire “străină până la 
Războiul Întregirii” din lucrarea sa Istoria românilor: “Înainte 
de 1918, jumătate din poporul: românesc şi mai mult de jurnă- 
tate din pământul românesc se aflau sub stăpânire străină”. Cât 
priveşte însă acțiunea armată, declanşată cu entuziasm, pentru 
a pune capăt acestui” echilibru geoetnic nefiresc, rezultatele 
eforturilor de pe câmpurile de luptă, cel puţin în prima parte a 
desfăşurării ostilităţilor, ea nu a fost pe măsura nobilului scop 
pentru care românii au intrat în război. O situație pe care 
istoricul Florin Constantiniu o consemnează cu obiectivitate: 
“Începutul campaniei a fost promițător. Unităţile române au in- 
trat în Transilvania într-o atmosferă 'de entuziasm, atât în rân- 
dul trupei, cât şi al românilor, ardeleni. Ocuparea Braşovului 
(16 august) a fost punctul culminant al ofensivei din Transil- 


7 


vania... Bucuria şi încrederea victoriei din Transilvania au fost 


spulberate de 'ruşinoasa înfrângere. de la Turtucaia (24 august). 
Incompetenţa' şi laşitatea comandanților (generalii Aslan, şi 
Teodorescu) au făcut ca trupele române din capul de pod fără 
pod, abandonate de comandantul lor, să fie încercuite şi anihi- 
late (160 ofiţeri şi 6000 soldați morţi şi răniți, față de 480 ofi- 
țeri şi 28000 soldați prizonieri şi 5500 militari scăpaţi din în- 
cercuire)"(FI.. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului. ro- 
mân, cap. „O succesiune de înfrângeri”). 

Intervenţia promptă a Germaniei în sprijinul aliaţilor 
săi, prin trupe şi preluarea conducerii operaţiunilor de către 
generali germani (în sud, feldmareșalul August von Macken- 
sen, iar în Transilvania generalul: Erich: von Falenhayn), a 
schimbat radical raportul de forțe pe câmpurile de bătălie, în 
dezavantajul românilor. “Foarte bine înarmate — scrie Constan- 
tin C. Giurescu — cu numeroase mitraliere şi tunuri de toate ca- 
librele;- trupele. germane  siliră pe ostaţii noştri, în urma unor 
lupte grele, să se retragă pe linia munților. Aici au rezistat mai 
bine deo lună, respingând toate atacurile dușmanului: încer- 
cările lui de a ne rupe frontul pe: Valea Trotuşului,; la Predeal, 
la Dragoslavele:şi pe Valea Jiului dădură greş. Pe: Valea Jiului, 
el trebuie chiar să'se: retragă în grabă, pierzând 27.de tunuri, 55 
de “mitraliere, mult material de război, şi 2400 de prizonieri. 
Oraşul Târgu-Jiu fu apărat cu acest prilej de populaţie — bă- 
trâni, femei, copii-— până sosiră trupele. Văzând.că nu poate 
tăzbi prin munți, duşmanul îşi spori atunci sforțările; pe frontul 
de sud, în Dobrogea, unde inferiori numericeşte şi neajutaţi de 
ruşi, trebuirăm să părăsim Constanţa. şi Cernavodă (podul de 
peste Borcea fu azvârlit în-aer). Urmă apoi, la începutul lui 


noiembrie, un nou atac al germanilor la Jiu; de data aceasta ei 


izbutiră să-şi, deschidă cale şi coborâră, înspre Craiova. Pe de 


altă parte, o nouă armată duşmană, sub conducerea vestitului : 


general” Mackensen, trecu Dunărea la Zimnicea. “Strânşi, între 
două focuri, noi ne retrăserăm spre răsărit; în apropierea Bu- 
cureştilor, pe Argeş, avu loc o nouă luptă care, la început, pă- 


8 


rea că ne va aduce biruința, deoarece luaserăm un număr 
însemnat de prizonieri, ea fu pierdută, însă, până la urmă, din 
cauza nepriceperii unui general, care a şi fostpedepsit pentru 
aceasta, şi capitala căzu în mâinile duşmanului. Oastea noastră 
îşi continuă retragerea, distrugând sondele şi dând foc rafină- 
riilor de petrol: în primele zile-ale lui ianuarie 1917, frontul se 
stabilizează în sudul Moldovei, pe linia Siretului şi de-a lungul 
Dunării şi al brațului Sf. Gheorghe” (C. C. Giurescu, op. cit., 
cap. „Războiul pentru întregirea neamului”). 

De'remarcat faptul că autorul foloseşte sintagma “oas- 
tea noastră”, precum şi persoana întâi plural (““noi ne retrase- 
răm”, “luarăm un număr însemnat de. prizonieri”) deoarece — 
fără să trădeze obiectivitatea la care-l obligă calitatea sa de is- 
toric — el priveşte evenimentele “dinăuntru”, alături de “ostașii 
noştri”. Astfel, avem prilejul să aflăm că, în urmă cu aproape 
un veac, în încleştarea titanică în care românii se angajaseră, a 
existat o impresionantă unitate între Rege şi Ţară. Iar ruga din 
imnul național — O, Doamne sfinte,/ ceresc părinte,/ Susține cu 
a Ta mână/ coroana română! — nu era doar un act protocolar, 
ci expresia: unei credinţe puternice că Dumnezeu o vaasculta. 
O stare de spirit pe care o exprimă romancierul Cezar Petrescu, 
el însuşi participant la marea încleştare pentru înfăptuirea 
supremului ideal național: 

“Poporul desprins să-şi'lege soarta de a voievozilor, în 
vremuri aspre când principatele moldo-valahe n-aveau odihnă 
cinci ani deplini, n-ar fi ştiut să iubească în Monarh un'simbol, 
o putere abstractă, un factor constituțional. noţiunea unei co- 
munități ori-nu mai ştiu ce alte justificări ale teroreticienilor 
monarhişti: poporul a fost învăţat să iubească din vechi timpuri 
un om care-l-conducea la-izbânzi sau îl izbăvea cu ascuţimea 
minții şi dreptatea inimii, în ceasurile când cumpăna istoriei. se 
clătina. Dar un voievod; care ştia să îndure alături cu el şi ca el, 
să nu-şi piardă nădejdea. Numai un astfel de rege putea intra 
desăvârşit şi durabil în suflete. Iar soarta războiului a vrutca 
înainte de biruința finală, în fața primejdiei şi în anii întuneca- 


9 


pi d 


tului refugiu, să confundăm destinul țării cu al coroanei, aşa 
cum nici cincizeci de ani de glorioasă şi- prosperă şi paşnică 
domnie n-ar fi izbutit. ile 

La Iaşi, în vechiul palat domnesc, în şanţurile. fron- 
tului, în spatele răniților. şi exantematicilor, pe câmpurile. de 
instrucție unde înviau regimentele tinere printr-un miracol din 
sfărâmăturile oştirii cumplit încercate, sfințind 'un steag nou şi 
decorând unul. sfâşiat de gloanțe, pretutindeni: Regele a. fost 
atunci numai printre noi, îl simţeam.că trăieşte numai printre 
NOI, veşnic prezent să primească în inimă loviturile:care ne du- 
reau pe noi. Dacă n-au şovăit încrederile, era fiindcă el se afla 
acolo. Fiindcă în cea mai mare simplitate şi cu un curaj dispre- 
țuind gestul hieratic, el ne învăţa să suferim şi să nădăjduim. 
Fiindcă îl'simțeam printre noi şi deasupra tuturor, nelipsit — 
inimă în care bătea tot sângele nostru, cuget în care se frămân- 
tau toate chinurile noastre. 

Atunci am învățat să-l cunoaştem şi să-l iubim. Atunci 
va îi învățat, mai de aproape, să ne cunoască şi să'ne iubească 
dincolo de îngrădirea pe care oamenii politici o pun necurmat, 


între tron şi țară, nu pentru binele tronului întotdeauna şi nici: 


pentru al țării” (Cezar Petrescu, Cartea Unirii, cap. „Regele 
Ferdinand şi poporul”?). 

În neostenita sa strădanie de a înlătura orice îngrădire 
între tron și ţară, regele Ferdinand a avut-o alături de el pe 
regina “Maria, cu impresionanta ei putere de dăruire. “În acest 


timp'(1916-1917) — scrie Mircea Vulcănescu în Enciclopedia 


României, pe mica porţiune de pământ, Moldova, luptând cu 
nesfârşite greutăți de aprovizioanre a unei numeroase populaţii 
refugiate, înfruntând mizeria neîndurătoare a tifosului exante- 
matic ce secera mii de vieţi, ardea totuşi para nădejdii, alimen- 
tată de voința neînfrântă şi dinamică a Reginei”. Iar IG. Duca, 
ministru în guvernul de război şi un apropiat al tronului, ex- 
primă în Amintiri politice sentimentele de stimă, admiraţie şi 
dragoste pe care le-au trăit toți contemporanii față de această” 
mare 'regină: “Regina Maria este o ființă de care trebuie. să te 


10 


sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral... Cine nu a vă- 
zut-o la Iaşi în mijlocul epidemiilor, mergând acolo unde pri- 
mejdia era mai mare?”. Şi, în sfârşit, contele de Saint-Aulaire, 
ambasadorul Franţei în țara noastră, dar şi un devotat prieten al 
cauzei româneşti, îi întregeşte portretul moral cu următoarele 
cuvinte; “Mai mult decât o femeie, mai mult decât o Regină, 
un simbol — a spus D-ra Văcărescu despre Regină. Să-mi în- 
găduie să adaug: Mai mult decât un simbol, un mit!”. 

Regele Ferdinand şi regina Maria au fost “mari” pentru 
că Dumnezeu i-a hărăzit să domnească peste o ţară ai cărei 
țărani-oşteni n-au pregetat să dăruiască un impresionant preț de 
sânge pentru înfăptuirea unității neamului. “Viteji au fost flă- 
căii tăi — le aduce un sublim omagiu Vasile Pârvan în Memo- 
riile sale —, o, Patria mea frumoasă!... Ca Făt-Frumos cu Zme- 
ul Zmeilor, ca Iacov cu îngerul Domnului, ei au luptat lupta 
dreaptă a vitejiei şi, având în ei voinţa nestrămutată de a învin- 
ge sau de a muri, ei au învins”. 

Sub semnul unei desăvârşite comuniuni între Coroană 
şi Țară, Constantin C. Giurescu relatează, în continuare, eveni- 
mentele care au marcat anul 1917: : 

“După o iarnă groaznică, în care tifosul exantematic se 
adaugă celorlalte nenorociri ale războiului, oastea noastră se 
refăcu... Primiserăm arme noi şi muniții din Apus; încrederea 
renăscuse; ofițerii şi soldaţii aşteptau ziua în care să dea iarăşi 
piept cu duşmanul. Ea sosi 'la 24 iulie 1917, când armata a 
doua, sub comanda generalului. Averescu, sparse frontul ger- 
man la Mărăşti, în judeţul Putna, şi izbuti-să ocupe 30 de sate 
şi să ia 3200 de prizonieri, 40 de tunuri, 52 de mortiere şi mi- 
traliere şi un imens material de război. O dată cu:această ofen- 
Sivă, trebuia să se producă şi o a doua, pe Siret; aci însă, tru- 
pele ruseşti, sub influenţa ideilor revoluţiei care izbucnise la ei 
în ţară cu câteva luni înainte; nu voiră să mai lupte; astfel, şi 
atacul nostru trebui. să se oprească. Se produse, în schimb, un 
puternic contraatac german; Mackensen voia să rupă frontul şi 
să ocupe repede întreaga Moldovă. Luptele cele mai crâncene 


1 


sraei bit i 


avură ioc la Mărăşeşti şi culminară în ziua de 19 august 1917. 
Deşi mult-mai puţini la număr (5 divizii faţă de cele 12 duş- 
mane) şi deşi ruşii părăsiseră din primul moment tranşeele (nu- 
mai- artileria lor ne-a. ajutat întru câtva), totuşi ostaşii noştri, 
conduşi cu destoinicie de generalul Cristescu mai întâi, de ge- 
neralul Eremia Grigorescu apoi, izbutiră să oprească puhoiul 
german. În același timp, duşmanul era respins la Oituz, după o 
serie de lupte grele. Biruinţele de la Mărăşti şi Mărăşeşti ară- 
tară din nou lumii valoarea armatei române, vitejia şi spiritul ei 
de sacrificiu. | A | 
Din nefericire, însă, frontul nostru era în strânsă legă- 
tură cu acela al ruşilor. Iar ruşii nu mai voiau să lupte; revo- 
luţia, devenită; în octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin ŞI 
Troțki, revoluție comunistă, adusese cu ea descompunerea. ar- 
matei; regimente întregi plecau de pe front; disciplina dispă- 
ruse; ofiţerii erau degradați sau omorâţi. În aceste condiţii, 
ruşii încheiară întâi un armistițiu cu Puterile Centrale, iar. cu- 
rând după aceea, pacea de la Brest-Litovsk. Urmarea fu ocu- 
parea Ucrainei, până la Odessa, de. trupele germane şi austrie- 
ce, Înconjuraţi din toate părțile, neavând nici un sprijin de nică- 
ieri, trebuirăm şi noi. să încetăm războiul. Prin Tratatul de la 
Bucureşti. (condiţiile principale. fuseseră stabilite la Buftea) 
semnat la 7 mai: 1918, dar pe care Regele Ferdinand nu l-a rati- 
ficat niciodată, ni se lua Dobrogea şi o fâşie de-a lungul':mun- 
ților, în suprafață de '5600 de kilometri pătraţi, cuprinzând vâr- 
furile dominante. şi;:170 de sate cu: o-populaţie curat româ- 
nească de 150000 'de suflete. Totodată ni se impuneau condiţii 
economice foarte grele. Industria, comerțul, finanţele erau su- 
puse; controlului german; petrolul intra în mâna lor; şantierele 
de la Dunăre erau luate cu o chirie infimă pe 99 de ani...”. 
„Cu cât o perioadă istorică; este mai apropiată de zilele 
noastre, cu atât pe, cel care-şi îndreaptă privirea spre ea,.din 
dorința de ao cunoaşte şi a o înțelege, îl paşte primejdia de “a 
nu vedea pădurea din pricina copacilor”. Cunoştinţele pe care 
le avem despre Egiptul antic, de acum 5000 de ani, sunt neîn- 


12 


doielnic mai aproape de “adevărul istoric” decât ceea ce ni se 
serveşte ca “adevăr” despre decembrie '89, de către cei care ţin 
“până-n pânzele albe” să ne impună propriul lor punct de vede- 
re în legătură cu obscurele evenimente petrecute în urmă cu 16 
ani. 

O situaţie similară se întâlneşte în prezentarea, analiza 
şi interpretarea evenimentelor. din. perioada “primului război 
mondial. Făcând, însă, abstracţie de puzderia de materiale 
apărute de atunci până astăzi, obținem trei “linii” principale, 
care au polarizat în jurul lor, în totalitate, evenimentele şi ati- 
tudinile din care s-a închegat evoluția României Mari şi, în 
bună măsură, evoluţia ulterioară, a României comuniste. 

Prima este “linia intereselor neamului”, în conformi- 
tate cu care a acţionat monarhia. “De la Rege şi nu de la frun- 
taşii partidelor politice a pornit în acele timpuri de pribegie ho- 
tărârea actului de dreptate ultim, care a dat ţăranului ostaş pă- 
mântul şi l-a“chemat să-şi aleagă legiuitorii” (Cezar Petrescu, 
op. cit.). 

Apoi, prin nesocotirea “intereselor naționale”, s-a im- 
pus “linia intereselor personale”, strâns împletite cu “linia inte- 
reselor de grup”. O concepţie de viață cvasigeneralizată în cla- 
sa politică din “democrația” României Mari.. O denaturare până 
la abjecție a conceptului originar de democraţie, care în Româ- 
nia postdecembristă nu numai că a renăscut, dar a atins un ni- 
vel paroxistic, cu consecințe dezastruoase pentru viața români- 
lor şi pentru existența însăşi a: naţiunii. 

Abandonarea “liniei intereselor naționale” şi înlocuirea 
ei cu tot ceea ce o neagă, cu “linia intereselor unei clase”, dar 
mai ales cu “linia intereselor străine (dinăuntru sau din afara 
hotarelor)”, s-a prefigurat deja într-un moment în care comu- 
niunea între tron şi țară părea desăvârşită. În anul 1918, când 
țara era strâns unită în jurul tronului pentru a putea face față 
unui tratat de pace înrobitor, prinţul moştenitor Carol, cel în 
care românii îşi puseseră nădejdea să perpetueze dinastia “în 
pace şi onor”, spre binele şi în folosul neamului, şi-a arătat 


13 


adevăratul chip: un netrebnic, total lipsit de caracter şi simțul 
răspunderii, rob al plăcerilor. uşoare, indiferent la suferințele 
unui neam care părea dispus: să-l aducă pe tronul României. Şi 
acesta a fost doar începutul. Curând se'va dovedi-că era un 
aventurier de cea mai ordinară speță. Ajutat de prieteni şi poli- 
ticieni Veroşi sau naivi, nu'se va da înapoi să săvârşească crime 
odioase şi să scoată țara la mezat. Dacă'nu toate, dar cele mai 
multe din suferințele pe care le îndură românii astăzi îşi au ră- 
dăcinile în fărădelegile săvârşite de acest personaj monstruos. 


Un crâmpei dureros din trecutul neamului, pe care românii nu 
trebuie să-l uite! 


II 


Perioada de la sfârşitul anului 1917, când, în urma bol- 
şevizării armatei ruse, România a fost nevoită să încheie ar- 
mistiţiul de la Focşani (9 decembrie) şi apoi să semneze Trata- 
tul de Pace de la Bucureşti (7 mai 1918), până la terminarea 
primului război mondial prin victoria Aliaților asupra Puterilor 
Centrale (11 noiembrie 1918), a fost un'răstimp de apăsătoare 
tristeţe pentru toată suflarea românească, dar mai ales pentru 
Casa Regală, care-şi asumase responsabilitatea intrării Româ- 
niei în război. O excepţie de la sumbra stare de spirit care îi 
afecta în primul rând pe regele Ferdinand şi pe regina Maria, 
dar şi pe tinerele vlăstare ale familiei domnitoare, o constituia 
prinţul Carol, moştenitorul tronului României. 

Atât memorialiştii contemporani cu evenimentele din 
perioada menţionată mai sus, cât şi istoricii care 's-au aplecat 
uiterior asupra documentelor. privind acea perioadă ajung la 
aceeaşi concluzie defavorabilă cu privire la caracterul şi com- 
portamentul prințului Carol. BO: E aril ză 
“Lumea ar fi preferat, ce e drept, — serie Constantin 
Argetoianu — să ştie pe prințul Carol, care împlinise 22 de ani, 
în mijlocul soldaților în tranşee, iar nu vânător de muşte printre 
fustele cucoanelor, la partea sedentară. Dar alteța sa era foarte 


14 


ocupată, tocmai în acele vremuri, să-şi creeze o familie, şi răz- 
boiul căzuse într-un ceas rău, fără ca prințul să fi fost întrebat 
dacă îi convenea sau nu” (C. Argetoianu, Însemnări zilnice): 
Alex. Mihai Stoenescu, bazându-se pe informațiile furni- 
zate de Neagu Cosma, fost şef al Arhivelor Securităţii, în car- 
tea sa din 1990 Culisele Palatului Regal. Un aventurier pe 
Tron: Carol al II-lea (1930-1940), pe care o consideră “cea 
mai bună cronică a «cazului Carol» apărută până acum în Ro- 
mânia”, îi face acestui “aventurier” următorul portret: “Ca băr- 
bat şi prinț moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii 
sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, 
dar şi din lumea prostituatelor. Se pare că prima legătură mai 
serioasă a fost cu Ella Filitti, pe care, spre deosebire de alte 
aventuri, după versiunea prințului Nicolae, ar fi iubit-o sin- 
cer... Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe mo- 
tiv că îi afectează preocupările de: comandă în cadrul Regi- 
mentului de Cavalerie Regina Elisabeta, l-a convins că viața 
personală va 'fi mereu controlată de Curtea Regală. Imaginea 
rămasă despre Carol pentru “perioada războiului în memoriile 
unor generali care au lucrat cu el sau l-au: avut în subordine 
atestă indolenţa şi incompetența. Într-o. mărturie intermediată 
de Alexandr Marghiloman, mareşalul Averescu va consemna 
ua fapt, probabil real, legat de atitudinea lui Carol: ...prințul n- 
are nici o calitate pentru domnie... La 29'octombrie 1916 pri- 
misem or-din să mă retrag din Valea Prahovei; toți eramabă- 
tuţi şi trişti; trebuia'să se dea bătălia de la Bucureşti; sondele 
erau incendiate. În această atmosferă groaznică a trebuit, la 
ora nouă, să ordon şefilor de corp să se retragă de la masa cu 
prințul, ca să execute ordinele, dăr printul a stat la masăpână 
la două dimineața. Patrulele inamice erau la 20 de km. Era 
dezgustător” (A. M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în 
România, vol. 2, cap. „Prima criză dinastică”). - 
Din volumul de “documente, amintiri şi comentarii”, de 
fapt memoriile prințului Nicolae de Hohenzollern, cel de-al 
doilea fiu al cuplului regal, publicate de Gh. Buzatu sub titlul 


15 


În umbra Coroanei României, aflăm “că în acea perioadă Carol 

s-a îndrăgostit de Ella Filitti, o tânără manierată şi frumoasă”. 
Legătura a luat sfârşit, ne lămureşte Constantin Argetoianu 
(op. cit.), când “întreaga familie Filitti şi-a luat zborul spre 
Stockholm sau Copenhaga”. Se pare că decizia, oarecum bru- 
tală, de a-l despărți pe prințul moştenitor de odrasla uneia din- 
tre cunoscutele familii boiereşti, aparține Casei Regale. Co- 
mentând această decizie, prințul Nicolae scrie: “Cred că-a fost 
o mare greşeală trimiterea ei dincolo de hotarele ţării, în spe- 
ranţa că va putea să-l potolească pe Carol. Dar s-a liniştit aşa 
de bine încât Zizi a putut să-i intre sub piele”. Şi în acest mo- 
ment ajungem la noua aventură amoroasă a prințului Carol, le- 
gătura cu ioana Valentina (Zizi) Lambrino. 

Dacă e să dăm crezare personajului care se autointitu- 
lează Paul al României, acesta relatează, în cartea sa Carol al 
II-lea, Rege al României, că bunicul lui şi-ar fi informat pă- 
rinții încă din iunie 1918 despre intenţia sa de a se căsători cu 
Zizi Lambrino. În perioada ce a urmat acestui. anunț, prințul 
Carol'şi-a pus la punct planul, găsindu-şi sprijinitori în rândul 
ofițerilor din Regimentul de Vânători de: Munte de la Târgul 
Neamţ, pe care-l comanda. În acelaşi-timp, şi-a asigurat o sub- 
stanțială susținere financiară şi consultanță unor avocaţi, care 1- 
au asigurat că proiectata sa căsătorie era perfect valabilă dacă 
va fi oficiată într-o ţară de rit ortodox. Despre felul cum a fost 
pus în practică: acest: adevărat complot antidinastic relatează 
Alex. Mihai Stoenescu (bazându-se pe informaţiile furnizate de 
Paul al României, interesat ca opinia publică românească să 
cunoască toate detaliile căsătoriei bunicilor săi): “Cum ţara 
aleasă 'era Rusia, iar oraşul Odessa se afla sub ocupaţie ger- 
mană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi. pără- 
sească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin granița 
țării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Pentru pune- 
rea în aplicare a planului a fost găsit un complice în persoana 
ofițerului Henri Serdici de Golobardo (sic!). În preajma lui se 
aflau câțiva ofițeri-aghiotanţi, între care şi colonelul Nicolae 


16 


M. Condiescu... Ca ofițer de contrainformaţii şi apropiat al 
prințului, Condiescu ne furnizează informaţii de prima mână: 
El arată-că germanii au fost informați tot timpul: de intenția 
prințului şi de'mişcările sale. Carol şi-a petrecut noaptea de 26. 
spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună cu Serdici 
şi un şofer spre graniță. Carol s-a deghizat într-o uniformă de 
ofiţer rus. De la staţia: Pârlita, fugarii au călătorit cu automo- 
bilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut: 
frontiera cu-un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recu- 
noscut de un ofițer german. Acesta l-a condus la Cartierul ge- 
neral al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi/cu'curtoazie 
de generalul Zeidler. Comandantul regiunii «nu numai'că le-a 
dat voie să-şi continue drumul spre Odessa, dar le-a şi reținut 
camere la hotelul Bristol». Totodată comandamentul german n- 
a anunțat familia regală la Iaşi, ci guvernul Marghiloman la 
Bucureşti, subliniind astfel calitatea de ofițer român. care a 
trecut la inamic, iar nu pe cea de prinţ. În ziua de 13 septem- 
brie 1918, Carol şi loana Valentina (Zizi) Lambrino au fost că- 
sătoriți de către preotul Şaravski în biserica Pokrovskaia din 
Odessa, în prezența unor martori avizaţi şi a reprezentantului 
consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol-a telegra- 
fiat tatălui său: Telegramă. laşi. Regelui Ferdinand. Eu-am lu- 
at în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să 
mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul jo Franța” 
(A. M. Stoenescu, op. cit). 

În scrierile lor memorialistice, “cazul”! căsătoriei mor- 
ganatice a prințului Carol cu Zizi Lambrino. este, condamnat 
atât de Constantin Argetoianu, cât şi de I. G. Duca, oameni SP 
litici importanți, contemporani cu evenimentul. 

“Amănuntele — scrie primul din cei doi memorialişti = ca- 
re s-au aflat:zilele următoare, informaţiile care: s-au publicat în 
ziarele nemțeşti nu mai lăsau nici o îndoială asupra acestor do- 


uă fapte: dezertarea Prințului şi căsătoria sa clandestină. Din. 


aceste două fapte, cel dintâi părea mai grav, căci căsătoria, fi- 
ind săvârşită în condițiile în care fusese, era uşor anulabilă”, pe 


17 


când dezertarea, mai ales în timp de război, era de o gravitate 

„un Mult mai severă este relatarea, lui 1. G. Duca referi- 
toare la: căsătoria prințului. Deşi nu mai făcea parte; din guver- 
nul liberal, icare condusese țara în timpul. războiului, guverna- 
rea fiind încredințată conservatorilor conduşi de-Al. Marghilo- 
man, IG. Duca exprimă punctul de vedere al “Brătienilor”,, şi 
nu în ultimul rând al țării: “În sfârşit, în toamna'anului 1918 s- 
a întâmplat un eveniment dureros, nu atât pentru guvernul pe 
atunci răspunzător de destinele României, cât-pentru noi toți şi 
pentru principiul monarhic în sine. Spre:surprinderea. generală, 
am aflat într-o bună zi că Principele: Carol,- Moştenitorul: Tro- 
nului; a dispărut: de la Târgul-Neamţ, unde comanda o unitate 
de vânători de munte. După câteva zile, misterul a fost desluşit 
asupra cazului nu numai penibil, dar. grav. Principele fugise cu 
Dra: Zizi Lambrino şi, ca să treacă Nistrul, se;pusese sub pro- 
tecţia ofiţerilor austrieci, luase chiar masa cu'ei, iiar la Odessa 
se cununase ziua în: amiaza mare; în ținută de gală, cu colanul 
Ordinului Carol de gât, sub ochii binevoitori şi ironici ai auto- 
rităților inamice, încântate că dinastia care le-a.declarat război 
primeşte 'o/ atare. lovitură. Părinților le. scrisese-că' pleacă să 
lupte: pe. frontul apusean, fiindcă-nu poate să mai rabde starea 
de; apăsare şi de umilinţă în care: se zbate poporul, refugiat în 
Moldova de: pe urma păcii ruşinoase de la Bucureşti. Simple 
justificări epistolare, fiindcă, în realitate, Principele nu se gân- 
dea.nici la frontul Aliaților, nici:la ţară, ci-la ceea-ce considera 
fericirea 'sa personală. Când a aflat ştirea, Regele-a, venit ime- 
diat la Iaşi, să confere cu miniştrii săi. Marghiloman se rosti pe 
dată pentru înlăturarea definitivă a Principelui;care, prin purta- 
rea sa, se dovedise nedemn de a purta Coroana României”. 

" Confruntat cu-obligația morală de a da curspropunerii 
făcute de Marghiloman, fiind vorba de un caz de-dezertare la 
inamic în timp de război, regele Ferdinand acceptă propunerea 
lui Știrbey de a convoca un consiliu alcătuit din'şefii-de partide 
şi din generalii comandanți de armate, pentru a găsi o soluție la 


SI! 


18 


criza dinastică provocată de nesăbuința prințului Carol. “Ave- 
rescu — scrie în continuare I. G. Duca — împărtăşi în totul punc- 
tul de vedere al lui Marghiloman şi ceru ştergerea Principelui 
Carol din rândurile familiei regale şi proclamarea Principelui 
Nicolae ca-Moştenitor al Tronului”. O luare de poziţire fermă, 
venită din partea unui general integru, care-l avusese pe prinț 
sub comandă şi care'îl socotea incapabil să poarte pe umeri 
responsabilitatea de “cap al Oştirii”. Generalii Coandă, Grigo- 
rescu şi Văitoianu s-au raliat acestui punct de vedere. Surprin- 
zător, cu totul o altă poziție a avut Ion LI. C. Brătianu, care din 
rațiuni de 'stabilitate dinastică a pledat pentru menținerea prin- 
țului Carol ca moştenitor al Tronului. Probabil că demersul său 
în sprijinul 'odraslei'regale a avut'drept temei vastele sale cu- 
noştințe istorice, care'i-au permis să găsească în trecut, tot într- 
o dinastie domnitoare germană, un caz asemănător. (În volu- 
mul Portrete şi amintiri, |. G. Duca face următoarea mențiune 
cu privire/la pasiunea şi cultura “istorică a fruntaşului liberal: 
“Acest om, inginer prin'studii, bărbat politic prin activitate, era 
convins că, dacă ar'fi fost liber să urmeze imboldul sufletului 
său, ar fi ales, fără o clipă de îndoială, cariera de istoric”.) 

În anul 1730, tânărul, Kronprinz Friederich, în vârstă 
de 18 ani, fiul regelui Prusiei Friederich Wilhelm I, nemai- 
putând suporta rigorile “disciplinei prusace” la care era supus 
de tatăl său, într-un acces de răzvrătire juvenilă, se hotărăşte, 
împreună cu prietenul său, sublocotenentul Hans Hermann von 
Katte, să fugă în lume. Planul celor doi tineri este însă desco- 
perit. Furios, regele intenționează să-şi excludă fiul de la suc- 
cesiunea a tron, dar a insistențele corpului ofițeresc renunță la 
această drastică măsură. Cât priveşte pe *'complicele” prințului, 
acesta este condamnat de un tribunal militar la detenție pe viață 
pentru tentativa de ““dezertare de 'sub drapel”, sentință pe care 
însă regele o transformă în pedeapsă capitală. Friederich fu 
obligat să asiste la execuția prietenului său, care a avut loc în 
incinta fortăreței Kustrin, şi, puternic impresionat de deznodă- 
mântul tragic al unui vis de libertate, leşină. 


19 


Probabil că în reveriile sale istorice, dar Şi în calculele 
sale politice, Ion I. C. Brătianu, care şi-a iubit țara*mai presus 
de orice, a văzut în zburdălnicia prințului Carol o replică a în- 
tâmplării petrecute la'curtea Prusiei şi a sperat că aşa cum tână- 
rul aventurier 'Kronprinz devenise regele Friederich II — cel 
Mare — al Prusiei, tot astfel fugarul de la Odessa ar putea de- 
veni regele Carol IIal României. Din păcate, la noi lucrurile nu 
au evoluat ca în Prusia şi, după numai 7 ani, Ion I. C. Brătianu 
îşi va da seama că a greşit şi va impune îndepărtarea prințului 
Carol de la succesiunea la Tronul României. 

„Până să se producă însă acest deznodământ, agitația 
produsă de faptele iresponsabile ale acestui aventurier a conti- 
nuat să tulbure liniştea familiei regale, viaţa politică din țară şi 
opinia publică, care în urmă cu trei sferturi de veac trăia pe 
dimensiunile unui concept de moralitate mult mai sobru decât 
cel:din'zilele noastre. ““Mărturisesc că documentarea sa istorică 
— serie I. G. Duca — era impresionantă şi că Brătianu şi-a pledat 
cauza cu atâta convingere şi cu atâta foc, încât ne-a câştigat pe 
toți”. La pledoaria conducătorului liberalilor. s-a adăugat presi- 
unea exercitată de Regină, care “nu ca: o mamă care îşi apără 
copilul, ci ca o.leoaică care îşi apără puii”, a insistat pentru o 
soluție cât mai blândă cu putință a incidentului. În acest scop a 
fost trimis la Odessa colonelul Baliff, care “după diferite per- 
tractări şi amenințări, reuşi să aducă înapoi pe principe” (|. G. 
Duca, Amintiri...). ' ei 

Odată adus în țară, prințului Carol i s-a aplicat o pe- 
deapsă disciplinară de 75 de zile de arest, care urma să fie exe- 
cutată la Mânăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ. “Generalii 
convocați au împărtăşit punctul de vedere al'regelui ca prin- 
cipele 'să fie pedepsit disciplinar, iar'măsura să fie adusă la cu- 
noştință din înalt ordin până la comandanții debrigadă inclu- 
siv”(N. Cosma, Culisele..., ed. cit.) Sancţiunea 'a fost nesperat 
de blândă. În fapt, era vorba de un act de dezertare pe teritoriul 
inamic, care în mod normal intra sub incidența Curţilor Mar- 
țiale. 


20 


Războiul se apropia de sfârşit. La 27 martie 1918, Ba- 
sarabia se uneşte pentru totdeauna “cu mama sa România”. În 
octombrie 1918, monarhia austro-ungară se prăbuşeşte şi, la 28 
noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei, hotărăşte 
“Unirea necondiționată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile 
ei hotare până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul Ro- 
mâniei”. La 6 noiembrie '1918, suveranul cere demisia guver- 
nului Marghiloman, care încheiase pacea de la Bucureşti, şi în- 
credinţează formarea unui nou cabinet generalului Coandă. La 
10 noiembrie, regele ordonă mobilizarea armatei. lar la 1 de- 
cembrie, în timp ce Bucureştii eliberați îi primeau sărbătoreşte 
pe regele şi regina României, la Alba Iulia se înfăptuia cel mai 
măreț act istoric al neamului românesc: România Mare. 

Proclamarea României Mari la 1 Decembrie 1918 nu a 
însemnat automat şi apariția unei noi realități geo-politice pe 
harta Europei. Pe de o parte, Conferinţa de Pace de la Paris, 
înaltul for care urma să definitiveze configurația geografiei po- 
litice postbeiice, era abia la începutul lucrărilor sale, iar pe de 
altă parte, prin izbucnirea revoluţiei bolşevice în Ungaria: şi 
crearea Republicii Sovietice Ungare, România se afla în pri- 
mejdia de a fi atacată din est de armata roşie şi din vest de bol- 
şevicii maghiari. O dublă agresiune, care țintea să facă joncţi- 
unea pe teritoriul! românesc, împingând comunismul până în 
inima Europei. Dacă diplomaţii occidentali, aflați în pertractări 
la Paris, nu au înţeles pericolul care ameninţa lumea civilizată, 
noi românii l-am înțeles. În Răsărit, pe Nistru, armata română, 
atâta câtă era, a reuşit să facă față incursiunilor bandelor bolșe- 
vice, care încercau să ocupe Basarabia, iar în Ardeal, împotriva 
armatei organizate a lui Bela Kun, s-a purtat un război adevă- 
rat, la care a participat întreaga oştire română. S-au desfăşurat. 
operaţiuni militare de mare amploare, soldate cu eliberarea 
întregului teritoriu românesc din Transilvania, izgonirea arma- 
tei bolşevice peste Tisa, ocuparea Budapestei la 4 august 1919 
Şi, în final, lichidarea regimului comunist din Ungaria. 


21 


Am, evocat sumar aceste evenimente de importanță 
națională, cu caracter preponderent militar, care au avut loc du- 
pă dezertarea prințului Carol la; Odessa, unde s-a căsătorit cu 
Zizi Lambrino, pentru a sublinia faptul. că cel care ar fi urmat 
să devină “capul Oştirii” a refuzat cu: obstinaţie să-şi; facă da- 
toria sub arme! Nu în zadar scria fratele său, prinţul Nicolae, în 
memoriile sale: “N-am putut să înțeleg şi nu'cred. că voi înţe- 
lege vreodată motivele pentru care a fost decorat de către rege- 
le Ferdinand cu Ordinul Mihai Viteazul clasa T?.- 

Încercările; Casei Regale de; a soluţiona grava-criză în 
care comportamentul prințului Carol azvârlise atât Tronul, cât 
şi țara s-au desfăşurat pe mai multe planuri. În:primul rând, s-a 
încercat anularea căsătoriei oficiate la Odessa. E acest scop, s- 
a făcut apel la instanţele juridice româneşti. La 21 ianuarie 
1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria printr-o sentință jude- 
cătorească. O decizie. care; frizează.,absurdul.: Cum poate: o 
instanță:civilă să anuleze ceea ce s-a săvârşit într-o taină a Bi- 
sericii, prin lucrarea Sfântului Duh? Dealtfel, un-articol din 
Codul Civil: nu lăsa nici un; dubiu asupra, filiaţiei lui Carol 
Mircea Lambrino, (fiul rezultat din căsătoria cu Zizi Lambri- 
no): “Căsătoria care s-a declarat ;nulă- totuşi produce efectele 
sale: civile; atât în privința soților, cât şi în privnţa copiilor, da- 
că ea s-a contractat; cu bună; credinţă”, Or, în luna mai 1919, 
Zizi Lambrino îl anunţa pe Carol că a rămas însărcinată, anunț 
la 'care 'acesta-răspunde printr-o scrisoare, liniştind-o în sensul 
că nu are nici un, dubiu asupra paternității; ““N-aş.putea admite 
niciodată ca acest copil'să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, 
am să-l recunosc totdeauna?. RosDoRii 

Casa Regală, dar şi țara l-ar fi vrut pe -moştenitoru! 
tronului pe front. Când însă, în mai 1919, i s-a cerut să plece 
pe front, “Carol a simulat un-accident de “călărie, care-l făcea 
indisponibil: Dar cel mai josnic subterfugiu pentru ase sus- 
trage datoriei de ostaş este relatat de prințul Nicolae: “Cam- 
pania din Ungaria era în plină desfăşurare şi lui Carol'i s-a ce- 
rut să se alăture trupelor noastre. E] însă a făcut tot ce putea — a 


22 


tecurs chiar la auto-mutilare [s-a împuşcat în coapsă — n.n.] — 
numai să nu plece pe front”. 

Ceea ce îl preocupa pe prințul Carol în momentele în 
care țara nu înfrunta numai armata bolşevică a lui Bela Kun, 
dar şi: incapacitatea ' diplomaților de la Paris de a înțelege 
importanța acţiunii României pentru viitorul Europei, era să 
ajungă cât mai grabnic în străinătate, pentru a reface. actul de 
căsătorie cu Zizi Lambrino, anulat de justiția română, şi a face 
publică o declaraţie de renunțare la succesiune, pentru a-și pu- 
tea duce viața după pofta inimii, să nu mai simtă povara res- 
ponsabilității domniei peste un popor față de care nu se simţea 
legat prin nimic. Fiind împiedicat să iasă din țară, întocmeşte 
cu ajutorul lui Alexandru Marghiloman documentul reprodus 
mai jos, fapt confirmat de omul politic: conservator în 'memo- 
riile sale (publicate cu titlul-Note politice); 

“Sire, pe temeiul unui drept firesc implicitamente recu- 
noscut şi prin art. 83, par. 2 din Constituţie, declar că renunţ la 
calitatea mea de Principe Moştenitor al Coroanei României, 
atât pentru mine personal, cât şi pentru descendenții mei, şi la 
toate avantagiile ce-mi sunt recunoscute de Constituţie în a- 
ceastă însușire de Moştenitor al Tronului. Rămân slujitor cre- 
dincios al. Țării şi, punând spada -mea în serviciul ei, rog pe 
Majestatea Voastră'să-mi desemneze un loc în luptă printre” os- 
taşii care se găsesc azi pe front. Carol, Principe al României — 
Bucureşti, | August 1919”. 

Un monument de ipocrizie, care arată adevăratul chip 
al “Principelui României”! Așadar, cu doar trei zile înainte de 
intrarea armatei române în Budapesta, prințul Carol “îşi punea 
spada în slujba Ţării”! 

“Pentru a fi sigur că scrisoarea de renunțare va fi fă- 
cută publică —'ne completează informaţia Alex. Mihai Stoe- 
nescu —, Carol trimite un exemplar liderului socialist "Toma 
Dragu, care se grăbeşte să o multiplice şi să o difuzeze pe 
străzi. Textul este publicat şi la Paris, în ziarul Excelsior”. Într- 
o scrisoare citată de Paul al României, regina însăşi îşi varsă 


23 


"ie 


năduful: “Ţi-ai renegat țara, surorile şi fratele, tradițiile şi dato- 
ria într-o vreme când, mai mult ca oricând în istorie, România 
avea nevoie de conducători [...] Când ţi-a venit mai bine, ai lă- 
sat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care-l făceai şi, sub 
înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiștii, în speranța că astfel îi 
slăbeşti tatălui tău poziţia” 

Din păcate, iai țară şi pentru români, criza 
dinastică provocată de prințul Carol nu. a evoluat spre 
deznodământul ferm promis de protagoniștii ei. Apetitul erotic 
al prințului Carol s-a dovedit mai puternic decât jurămintele de 
credință făcute; contestatei sale soții. Cunoscând alte femei, 
sentimentele sale pentru Zizi Lambrino s-au diluat. La o lună 
după naşterea 'lui Carol Mircea Lambrino (8 ianuarie: 1920), 
prințul-Carol pleacă, însoțit de generalul Condiescu, într-o că- 
lătorie în jurul lumii. Cât priveşte pe Zizi Lambrino, se pare că 
a fost consolată de Casa Regală şi de guvern cu o substanțială 
pensie viageră, acceptând să se stabilească la Paris şi să nu facă 
agitație în legătură cu fiul ei de viță regală. 

"După 7 luni de reculegere -pe'mările calde, prinţul Carol 
revine în țară şi, pentru ca trecutul''să fie uitat, acceptă pro- 
punerea familiei regale de 'a'se căsători cu o prințesă de sânge. 
În februarie 1921 se căsătoreşte-cu principesa-Elena a Greciei, 
iar 8 luni mai târziu, la 25 octombrie, se va naşte Mie viito- 
rul'rege al României. 


“Pentru a avea un criteriu de necontestat, în raport de 
care să judecăm sine ira et studio trecerea! lui: Carol II de 
Hohenzollern, mai întâi ca prinț-moştenitor şi apoi ca rege, 
prin viaţa şi istoria poporului român, să reamintim ideea pe 
care; cel care a formulat-o, Corneliu Codreanu, denumind-o 
“legea monarhiei” (loc. cit.): “Un monarh e mic atunci'când fa- 
ce ce vrea şi e mare atunci când face ce trebuie. Există o linie a 
vieţii neamului. Un monarh e mare şi bun, atunci când se men- 


24 


ține pe această linie. E mic -şi rău, în măsura în care se înde- 
părtează de această linie a vieții neamului sau i se opune. Sunt 
şi alte linii care pot ispiti'un monarh: linia intereselor perso- 
nale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui. grup, 
linia intereselor străine. (dinăuntru sau dinafara hotarelor). El 
trebuie să le înlăture pe toate şi să urmeze linia neamului”. 

Din perspectiva acestei “legi a monarhiei”, prințul 
Carol s-a dovedit total opac la comandamentele-ce trebuie ur- 
mate, pentru ca viitorul'monarh al României săse identifice cu 
“linia vieții neamului”. Infracţiunile. la legile militare (dezer- 
tarea la: Odessa, eschivarea de a sluji sub drapel pe câmpul de 
onoare, culminând cu crima de automutilare pentru a nu ajunge 
pe front), căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino, dar mai ales 
renunțarea la dreptul de moştenire a Tronului, pentru a-şi putea 
trăi viaţa după pofta inimii, dovedesc incapacitatea funciară-a 
prinţului Carol de a:renunţa la plăcerile şi interesele personale. 
O concepţie de viață şi un comportament cu implicații profund 
dăunătoare pentru destinele neamului peste care fusese sortit să 
domnească. “*Carol de Hohenzollern — ne spune Neagu Cosma 
— avea să: se remarce printr-o viață tumultoasă, cu înclinație 
spre aventuri amoroase, fără a neglija în nici o împrejurare jo- 
cul, politic riscant, având. leit-motiv culoarea galben-străluci- 
toare a aurului, indiferent pe ce cale provenea” (Neagu Cosma, 
Fapte din umbră, cap. “Un principe şi un tron”). Aşadar, “osul 
domnesc”. destinat să poarte Coroana Regatului României ex- 
cela în trei domenii, condamnate din cele-mai vechi timpuri de 
toate sistemele de morală: goana frenetică după satisfacţii ero- 
tice, arghirofilia şi jocul politic riscant, menit să-i confere pute- 
rea de a domina neîngrădit peste tot şi peste toate. 

Excesele erotice ale prințului Carol erau fapte de noto- 
rietate publică pentru contemporanii săi. Ele au fost consem- 
nate, adeseori fără menajamente, în memoriile unor personali- 
tăți politice ale epocii, precum şi în studii ulterioare consacrate 
acelei perioade. Se pare însă că interesul față de acest “subiect” 
a trecut dincolo de hotarele țării noastre. În anul 1995, istoricul 


25 


american Paul D. Quinlan a publicat un studiu biografic intitu- 
lat The playboy King. Carol II of Romania, prin al cărui titlu 
urmăreşte să scoată în evidență trăsătura dominantă. a perso- 
năjului căruia i-a dedicat 15 ani de:*'studii în arhivele 'referi- 
toare la acest subiect, din California până în România”. (Sensul 
vocabulei engleze playboy'este de “tânăr elegant, cu fizic: plă- 
cut, care are succes la femei şi duce o:viață uşoară”. De altfel, 
sintagma ““regele-Playboy” este folosită şi: de “istoricul Florin 


"Constantiniu (op. cit.) în titlul capitolului: în care relatează - 


izgonirea lui Carol II de pe Tronul României, în 1940.) 
prefața. la biografia menționată mai. sus, istoricul 
american aduce câteva precizări în legătură cu apucăturile per- 


'sonajului despre care scrie. “Regele Carol'al II-lea, supranumit 


şi «Regele playboy», a fost una din cele mai-controversate şi 
bine cunoscute figuri ale perioadei interbelice. În ce priveşte 
femeile, Carol nu a avut egal, bucurându-se de dubioasa repu- 
tație de a fi, după câte se pare, singurul rege din istorie care a 


'renunțat de două ori la'tron pentru femeile pe care le-a 'iubit”. 


Cum însă biografului Curţii de la Bucureşti i'se pare că atribu- 
tul: de playboy este susceptibil de anumite conotaţii negative, se 
simte dator să “vină cu o precizare. “Carol era un' om foarte 
complex, nu doar un playboy'vulgar”. În această privință ne 


îngăduim'să nu fim de acord cu autorul cărţii apărute şi în tra- 


ducere românească la Editura Humanitas (Regele playboy. Ca- 
rol al II-lea de România). Pentru a' dovedi că personajul ana- 


lizăt de Paul D. Quinlân a fost nu numai un'playboy “vulgar”, 


ci că în multe situaţii s-a coborât mult sub pragul vulgarității, 
nu' vom evoca arhicunoscutele escapade şi raiduri ale prinţului 
Carol în lumea prostituatelor din cartierele bucureştene rău fa- 


„mate. Argumentele în acest sens le găsim chiar în cartea isto- 


ricului american: “La puțină vreme după intrarea României în 
război, Carol 'a întâlnit o elevă de liceu numită Maria Martini, 


care locuia în apropierea Cotrocenilor. Curând după aceea, ea a 


rămas însărcinată şi'a născut o fetiță, plasată discret într-un or- 
felinat de către nefericiții părinţi ai lui Carol. Cu toate acestea, 


26 


Carol şi Maria au continuat să se întâlnească, până când nemții 
au silit familia regală să fugă din Bucureşti, unde familia sili 
tini a rămas” 
Sursa acestei relatări este un raport oficial“al autorită- 
ților timpului, reprodus de Eugen Teodoru în cartea 'sa' Din 
scrinurile regilor. Dar în capitolul intitulat “Primii ani”! din 
Regele playboy, istoricul: american nu relatează decât prima 
parte a documențului oficial, 'care continuă astfel: “În Mol- 
dova, fostul principe Carol contractează o nouă legătură cu 
domnişoara Zizi Lambrino şi, după încheierea. păcii şi 'reve- 
nirea în Capitală, principele 'seduce la Bistrița-Năsăud. Aci 
întâlneşte din nou pe Maria Martini, acum. căsătorită cuun 
anume Leonescu, casier la C.F.R. Relaţiile între principe şi 
Maria Leonescu 'se reiau la Bistriţa şi continuă câteva luni, ce- 
ea ce are ca rezultat nașterea unui nou copil de sex masculin. 
După o şedere la Bistriţa/de câteva luni, principele îşi reia reşe- 
dinţa în Capitală şi relaţiile cu Maria Leonescu încetează”. 
Tonul textului citat mai sus este sec şi-oficial, autorul 
evitând, pe parcursul acestui! capitol, să implice autoritățile; şi 
anumite persoane sus-puse în rezolvarea “cazului” Maria Mar- 
tini. El o'va face însă , fără 'menajamente, în capitolul “Şi apoi 
a fost Zizi”, scoțând în evidență nu doar vulgaritatea, ci toată 
abjecţia. de care era capabil vlăstarul regal: “Familia regală era 
hotărâtă să-l ţină pe Carol departe de Zizi cu orice preț... Cine- 
va a avut ideea să aplice-zicala «cui pe cui sescoate» şi a tri- 
mis-o la Carol pe fosta sa:prietenă Maria Martini, ca să-i abată 
gândul de'la Zizi. Nu se ştie cine a fost acela, dar palatul şi po- 
liția secretă i-au pus planul în aplicare. Fata a acceptat'să intre 
în joc şi a'fost expediată în Transilvania, unde a fost aranjată o- 
întâlnire «accidentală» cu prințul moştenitor. În ciuda: devota- 


" mentului față de Zizi, Carol şi Maria au început să se frecven- 


teze şi, la scurt timp, Maria a dat semne inconfundabile că e 
gravidă. A fost găsit repede un soț pentru Maria, un individ pe 
nume Leonescu, care lucra'ca şef de gară la Bucureşti, Ca dar 
de nuntă, Carol i-a dăruit Mariei două milioanede lei. Maria a 


27 


dat naştere; unui băiețel pe care l-a botezat Silviu, deşi Carol ar 
fi preferat să-i pună numele de! Cezar. Puţină lume ştia despre 
aventura lui Carol în acea vreme, dar în ianuarie 1923 presa a 
prins de veste, după ce familia Leonescu a fost arestată pentru 
folosirea de cecuri false şi extorcare de fonduri în valoare de 
“milioane de lei. Cu toate că Leonescu a sfârşit prin a-şi pierde 
slujba, câteva zile mai târziu a fost eliberat din puşcărie, fiind- 
că palatul voia să înăbuşe scandalul; Între timp au fost confis- 
cate'numeroasele scrisori» pe care Carol i le-a trimis Mariei, 
precum şi jurnalul acesteia”. . | 
„Deznodământul acestei-sordide afaceri amoroase a fost 
"tragic şi este regretabil că istoricul american a sărit peste el, 
deşi raportul oficial citat de Eugen Teodoru îl face cunoscut: 
“Nemaiavând mijloace de existență, Leonescu divorțează de 
“soţia'sa, lăsând-o împreună cu fetița în cea mai neagră mizerie. 
Din cauza acestei stări nenorocite, doamna Martini este atinsă 
de tuberculoză pulmonară = atât ea cât şi fetiţa. Copilul moare 
-din'cauza mizeriei, iar prin luna martie 1927 doamna Martini 
moare şi ea, în spitalul de tuberculoşi de la Filaret”. Cât pri- 
veşte “copilul de sex masculin” (zămislit la; Bistrița-Năsăud), 
"dacă a supravieţuit şi a'ajuns'la maturitate, doar Dumnezeu ştie 
"pe ce coclauri a diseminat ADN-ul Hohenzollern-ilor dobândit 
“ de'la'tatăl'său natural... BARA Se ec 
„Căsătoria principelui Carol cu principesa Elena şi naş- 
'“terea'unui fiu'legitim, evenimente despre care am relatat în ca- 
pitolul precedent, nu au avut însă darul să aducă linişte în Casa 
Regală a României, grav afectată de anomaliile din comporta- 
“mentul moştenitorului la Tron. Frieţiunile dințre soți nu au în- 
târziat'să apară. “Elena — scrie Paul D. Quinlan — găsea că băr- 
batul care i se păruse jovial în perioada cât îi făcuse curte se 


“dovedea'acum grosolan, dacă nu de-a dreptul vulgar. Adeseori: 


îşi bătea joc. de el şi-i reproşa lipsa manierelor rafinate, gustu- 
“rile simple, nesofisticate în privința mâncării şi a băuturii, hai- 
'“nele şi uniformele “prost croite, care nu' purtau eticheta unor 
” croitori de înaltă clasă. În cercul lor social restrâns se şoptea 


28 


chiar că prințesa refuza avansurile sexuale ale lui Carol şi că se 
încuia în dormitorul ei. În esenţă, era vorba.de încă un mariaj 
regal între doi oameni cu puţine lucruri în comun. Rezultatul 
era previzibil — Carol a început s-o înșele pe Elena”. 

Cauza refuzului principesei Elena de a da curs “avan- 
surilor sexuale ale lui Carol” şi 'baricadarea în dormitor, pentru 
a se sustrage obligaţiilor sexuale impuse de calitatea de;soție, 
sunt trecute discret sub tăcere de istoricul american. În schimb, 
Alex Mihai Stoenescu abordează, fără menajamente, atmosfera 
din raporturile intime ale cuplului princiar: “În situaţii extreme, 
unul, două sau trei contacte la rând se pot produce în limitele 
plăcerii. Dar. dincolo de un anumit prag fizic intervine. durerea 
şi chiar rănirea partenerei, actul sexual transformându-se în 
agresiune. Femeia poate fi serios-traumatizată fizic şi psihic. 
Este ceea ce putem presupune că s-a întâmplat cu principesa 
Elena, o virgină retrasă şi însingurată, educată într-un spirit 
foarte conservator. «Intimele prințesei. Elena — completează 
dezvăluirea Constantin Argetoianu (op.-cit.) — lăsau să se înţe- 
leagă că motivul principal al fobieiacesteia, pentru regalul ei 
soț era brutalitatea cu care o supunea zi şi noapte, în pat-sau la 
repezeală, pe un colț de canapea, îndatoririlor ei conjugale»”. 

„„„ Comportamentul sexual. al + prințului Carol avea 
caracter morbid şi se încadra în categoria psihopatiilor,; tulbu- 
rările psihice aflate; la granița dintre sănătate Şi boala mintală 
propriu-zisă. Cazul. în speță este, descris. în toate tratatele de 
psihopatologie, fiind considerat ca o anomalie în modul de sa- 
tisfacere -a instinctului. sexual. Maladia, căci despre. o “stare 
patologică este vorba, afost denumită de psihiatrul austriac 
Krafft-Ebimb sazyriasis (cu referire la satiri — creaturile mito- 
logice din cortegiul lui Dionisos, stăpânite de pasiunea pentru ” 
vin şi lubricitate). Ea se manifestă prin erecții repetate şi hiper- 
estezia organelor genitale, care impun în mod imperios satisfa- 
cerea instinctului. sexual. La originea acestei afecțiuni psihice 
se găsesc turburări ale nevraxului medular, necesitând pentru 
ameliorare un tratament medical adecvat. 


29 


"Problema comportamentului 'sexual anormal al prințu- 
lui Carol este abordată şi de Alex Mihai Stoenescu în vol. 3 al 
lucrării Citate mai sus. El pune excesele 'sexuale ale lui Carol 
pe seama unei dereglări genetice, care produce starea de erecție 
violentă, persistentă şi dureroasă 'a penisului, denumită pria- 
pism (cu'referire la Priapus — zeul fertilității în mitologia grea- 
că). Dacă însă excesele sexuale ale moştenitorului Tronului 
României erau provocate de satyriasis! sau de priapism este 
mai puțin important. Important este faptul că toate acțiunile sa- 
le'au purtat pecetea psihopatiei de care'era afectat. 

Nefericita Maria Martini nu a fost însă singura nadă pe 

care familia regală i-a întins-o prințului “Carol pentru a-l în- 
depărta de Zizi Lambrino. Despre o altă tentativă relatează pe 
larg Pamfil 'Şeicaru în Istoria Partidelor Naţional, Părdiist şi 
Naţional Țărănist (Madrid, 1963): 
'“În''1920, Regina” Maria, vrând să o sinte pe Zizi 
Lambrino din amintirea lui Carol, 'a invitat la'o recepție pe o 
tânără debutantă în teatru, care compensa'cu frumusețea puți- 
nătatea talentului. Actriţa, Mirella Marcovici, a impresionat 
puternic pe prinț. După puţin timp, actrița a plecat la Paris 
unde'a reuşit să-şi facă drum în cinematograf, interpretând ro- 
lul'Antinea din filmul A/antida făcut Apa romanul lui Pierre 
Benoit. 

În 1921, Carol s-a sui la/Paris, a întâlnit: pe Mirella 
Marcovici şi i-a declarat că o iubea, că era liber atât legal cât şi 
sufleteşte. Ceea ce caracterizează confuzia sentimen-telor. şi 
dezordinea ideilor era faptul că în acelaşi timp trimitea scrisori 
lui Zizi Lambrino; scrisori patetice, în care o'asigura-că nimic 
nu-l poate despărți de ea, şi îi descria suferințele lui fiind 
obligat să se plece în fața raţiunii de Stat. Dar încetul cu în- 
cetul, Mirella Marcovici lași în inima Ii Carol, locul ținut de 
Zizi Lambrino. Săi 

Între timp, Carol a făcut! onioitință la Atena cu princi- 
pesa Elena, acceptând căsătoria. Zizi Lambrino, Mirella Mar- 
covici, principesa Elena, totul forma la Carol o învălmăşeală 


30 


de sentimente, de tendințe, o tălăzuire de dorinți îi într-o mare 
confuzie spirituală. 

Cu Mirella Marcovici, succesoarea bietei Zizi Lam- 
brino, povestea 'a fost aceeaşi. Este probabil că n-am fi cunos- 
cut amănuntele acestei aventuri dacă fiul natural al-lui Carol n- 
ar fi: publicat într-un hebdomadar francez. în - Februarie şi 
Martie 1955, o serie de reportaje cu titlul Le grand amour se- 
cret de mon pere l'ex-roi Carol. Mire! Marcovici, fiul actriţei, 
a întărit destăinuirile lui, publicând în facsimil scrisorile trimi- 
se de Carol mamei sale. Scrisorile sunt scrise în stilul lui Carol, 
de adolescent incendiat de pasiune pentru o femeie... 

Destăinuirile lui Mirel Marcovici, de: netăgăduit, de- 
oarece se bizuiescpe'o bogată documentare, dezvăluiesc că ne- 
fericitul rege Carol, sortit să aducă nenorocirea asupra țării 
noastre, avea frenezia' inconştienţei, era lipsit total de sensibi- 
litate morală şi de simţul de răspundere”. = 

Cum mariajul lui Carol cu principesa Elena era com- 
promis iremediabil, iar întâlnirile cu: Mirella Marcovici aveau 
loc 'doar 'sporadic, cu prilejul călătoriilor prințului la Paris, sur- 
plusul'de erotism morbid, cauzat de afecțiunile sale de. natură 
psihopatologică, care-i marcau comportamentul, trebuia consu- 
mat “tpe:plan local”. Şi pentru că, pe de o parte Bucureştiul nu 
era un oraş în care abaterile morale să fie.-trecute cu vederea, 
iar, pe de altă parte, Carol nu făcea nimic pentru'a-şi ascunde 
aventurile amoroase, escapadele prințului erau-cunoscute. atât 
în țară, cât şi în străinătate, făcând deliciul presei de scandal. În 
acest climat de amoralitate, stânjenitor pentru familia regală şi 

dăunător prestigiului României, în anul 1924, pe'scena 'perfor- 
manţelor erotice ale prințului Carol îşi face apariția un nou per- 
sonaj: Duduia. Creatură malefică, apărută în viața poporului 


"român ca un blestem, o replică dâmboviţeană a biblicei Estera, 


Elena Lupescu va forma cu viitorul rege Carol II un cuplu dia- 
bolic, care, privit acum la distanță de trei sferturi de veac de la 
consumarea evenimentelor, pare a fi fost Bosna! de cine ştie 
ce forțe să ducă România la dezastru. 


31 


: “Elena Lupescu — ne informează Paul D. Quinian (op. 
cit.) — s-a născut la 2 septembrie 1899, la Iaşi. Ambii părinți 
erau evrei. Tatăl ei, pe nume Griinberg, se născuse şi fusese 
crescut la'Iaşi. În tinereţe, ca să dobândească cetățenia română 
şi să se poată afirma în lumea afacerilor, s-a convertit la orto- 
„doxism. Şi-a schimbat numele la început în Wolff, apoi în 
versiunea sa românească, Nicolae Lupescu. Soţia sa, născută 
Eliza Falk, crescuse la Viena. Mai târziu a renunțat la iudaism 
şi â' devenit romano-catolică. Pe lângă Elena, familia Lupescu 
„mai avea un copil, un fiu pe nume Costică. În copilăria Elenei, 
familia s-a mutat în portul dunărean Sulina, unde tatăl ei era 
proprietarul unei! mici farmatii. În 1912, familia s-a mutat la 
Iaşi, unde Nicolae a deschis un mic magazin în care vindea fel 
de fel-de lucruri, de la parfum la nasturi militari de alamă. 
Încă de mică, Elena, care moştenea frumuseţea mamei, 
a dovedit o inteligență vie, o fire plăcută. Tatăl ei a înscris-o la 
-Pitar-Moş, o! şcoală la modă în Bucureşti, condusă de nişte 
“maici germane, care aveau reputaţia că le transformau pe fetele 
din familiile burgheze. în nişte adevărate: domnişoare, învă- 
țându-le o! brumă: de germană şi franceză, gospodărie, rudi- 
mente de istorie şi pregătindu-le în aşa fel încât să fie în stare 
să poarte o conversație cuviincioasă. Astfel, Elena a deprins 
„bunele maniere:şi a dobândit o anumită nonşalanţă în societate. 
Pe când'se mai afla încă la şcoală, s-a ales şi cu reputaţia că-i 
“place să flirteze. ţ i 
i  Ambiţioasă şi dornică'de distracţii,; Elena s-a integrat 
"repede în cercurile la modă! din: jurul cazinoului din Sinaia. 
Trecea de la-o legătură amoroasă la alta şi a început să fie 
cunoscută ca o; femeie de moravuri -uşoare.. În timpul, întune- 
catelor” zile-din“primul război mondial, l-a întâlnit pe Tâm- 
peanu, un locotenent: de artilerie, şi s-a măritat cu el. În cele 
din urmă, s-au stabilit la Bucureşti, unde au închiriat o casă pe 
“strada Luchian nr. 4. Dar Elena dorea mai mult:de la viață de- 
“cât'să fie o'simplă casnică, aşa că şi-a reluat curând vechiul stil 
frivol de a trăi, înconjurându-se cu numeroşi admiratori şi 


32 


iubiți. Bietul ei soț a devenit bătaia de joc a regimentului şi 
personaj principal al multor glume, în parte din pricina nu- 
melui său. În cele din'urmă, în 1920 el a cerut şi a primit di- 
vorțul. După divorț Elena şi-a reluat numele de fată, Lupescu. 

următorii câţiva ani, Elena Lupescu a trăit la mar- 
ginea societății demimondene din Bucureşti. Totuşi era departe 
de a fi o prostituată obişnuită. Ambiţioasă şi înzestrată cu o 
personalitate puternică, era o femeie care ştia categoric ce vrea: 
faimă, bani şi putere”. 

Aşadar, faimă, bani şi putere erau obiectivele spre care 
năzuia Elena Lupescu. Dar pentru a le atinge, statutul de pros- 
tituată de lux nu era suficient. Elena Lupescu, conştientă de 
acest fapt, era hotărâtă să rişte. De când lumea, serviciile se- 
crete au folosit femei frumoase, animate de spirit de aventură, 
fie pentru a: obține informaţii, fie ca agenți de influență, pla- 
sându-le în intimitatea unor personalități influente. Având în 
vedere evoluţia ulterioară a Elenei Lupescu, nu pare hazardat 
să avansăm ipoteza că a fost folosită, pentru calitățile ei, de un 
serviciu secret ostil țării noastre. Mai ales dacă luăm în con- 
siderație aşezarea geografică a României şi relațiile tensionate 
cu vecinii, care, cu excepția Cehoslovaciei şi într-o oarecare 
măsură a lugoslaviei, aveau pretenții teritoriale, nefiind împă- 
caţi cu configurația hărții politice a Europei, aşa cum a fost 
trasată în 1919, la Conferința de Pace de la Paris. Posibilitatea 
ca'Elena Lupescu să fi fost agentă a unui serviciu secret străin 
nu este exclusă, după cum sugerează Alex Mihai Stoenescu: 
“Istoriografia noastră are un caz nerezolvat, care, dacă ar fi lă- 
murit, ar explica foarte multe lucruri: calitatea Elenei Lupescu 
de agentă a URSS. Fără îndoială că era extrem de uşor în acea 
perioadă să-i fie plasată lui Carol o agentă, atât timp cât acesta 
nu alegea prea mult, se combina rapid cu orice femeie care îi 


„ dădea repede de înțeles că este dispusă la o legătură sexuală. 


Serviciile de informații româneşti reuşiseră să depisteze des- 


„tule femei cu relaţii în mediul diplomatic, plasate de servicii 


occidentale în anturajul prințului. Nu ştim prea multe despre 


33 


acest gen.de acțiune combinată de NKVD sau GRU pentru că 
probele au. fost şterse cu atenție. Putem aduce doar probe in- 
directe. Astfel, ştim că Elena Lupescu întreținea legături infor- 
mative cu activişti din rândurile socialiştilor-români, de regulă 
evrei, şi că prințul Carol folosea acest canal pentru a produce 
campanii. de. presă împotriva, Brătienilor şi a prințului Barbu 
Ştirbei” (op. cir., vol. 2). 

La această supoziție se asociază şi Paul Lambrino, ne- 
potul lui Carol pe linia Zizi Lambrino: “Principele Carol era în 
legătură cu ruşii prin intermediul doamnei Lupescu, agentă so- 
vietică”. Acelaşi autor, comentând, apariția în jurul lui Carol a 
unor indivizi care s-au constituit într-un fel de grup politic car- 
list, scrie: “Acest grup de opoziţie a atras o.mulțime de socia- 
lişti, precum şi câțiva exțremişti, ceea ce i-a, îndreptățit pe ad- 
versari, să-i spună Carol «bolşevicul», din. cauza relațiilor. sale 
politice” (Paul al României, op..ciz.). ; 

Cu aceste date. la îndemână, nu, mai rămâne decât s 
aflăm cum a pătruns Elena Lupescu în intimitatea tă i 
Carol.şi, mai ales, care, a fost secretul ca legătura lor să dureze, 
fără fisuri, până la moartea. fostului monarh al României, sur- 
venită în exil, în anul 1953. 


IV -u 
Cunoscând slăbiciunea. prințului; Carol pentru. femei, 
cercurilor interesate să exercite, influență şi control asupra acţi- 
unilor viitorului rege al României nu le-a-fost greu să pună la . 
punct scenariul prin care acesta să o întâlnească pe Elena Lu-| 
pescu. Sarcina de “codoş”, mijlocirea legăturii prințului.cu no | 
ua ““femeie fatală” (care, de data aceasta, nu trebuia să fie doar | 
o aventură efemeră, ci o legătură de lungă durată), a fost înde- | 
_plinită de “un anume Posmantir”, despre care; Alex Mihai Stoe- 
nescu (op. cit.) ne furnizează următoarele informaţii: “În anul! 
1925, Elena Lupescu se; cuplase cu,cineastul, Tudor Posmantir, 
evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnalele de ştiri şi docu-! 


34 


mentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o 
mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lu- 
pescu pozase pentru un astfel de album. fotografiile sale nud 
fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. 
Unul dintre clienții lui Posmantir din anii *20 era chiar prințul 
Carol, pe'care îl însoțise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi 
plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica, sexuală 
a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi astfel o parteneră 
potrivită pentru excesele sale maladive. Dar mai important în 
evoluţia relaţiei Carol-Lupescu din cursul anului 1926 a fost 
faptul că Elena Lupescu avea acces la presa socialistă, la anu- 
mite cercuri francmasonice şi la o serie de indivizi suspectaţi 
de legătură cu Uniunea. Sovietică. De altfel, Posmantir însuşi 
era suspectat de serviciile de informaţii româneşti că foloseşte 
rețeaua, sa de prostituate; pentru; culegerea. de informații de la 
clienții din lumea politică şi financiară. Carol se afla atunci 
într-un moment foarte greu al: vieții sale, implicat în afaceri 
murdare de corupție, izolat şi cu imagine foarte proastă”. 

„ Este vorba de o comandă de avioane de recunoaştere şi 
de vânătoare făcută de prințul Carol, în calitatea. sa de şef al In- 
spectoratului General al Aeronauticii din cadrul. Ministerului 
de Război, la firma britanică Siskin-Armstrong. Avioanele cu 
care urma să fie dotată aviația română s-au dovedit a fi total 
necorespunzătoare, fapt, constatat de ataşatul militar al Româ- 
niei la Londra, nimeni altul decât. viitorul mareşal Ion Anto- 
nescu, care a sesizat. guvernul de la Bucureşti. În această situ- 
ație, se impunea rezilierea contractului, dar cum Carol încasase 
deja un comision consistent de la omul de afaceri care mijlo- 
cise contractul: între Statul român şi firma britanică, s-a opus 
rezilierii, acceptând transformarea obiectului comenzii inițiale 
în furnizarea de alt gen-de echipamente. Deoarece România a- 
vea totuşi nevoie de avioane de vânătoare, a fost contractată ra- 
pid furnizarea unui lot de 50 de aeronave fabricate de firma 
olandeză Fokker. Curând, s-a constatat că intermediarul acestui 
nou contract era acelaşi misit care încheiase afacerea cu firma 


35 


N cil 0 Cai 1 ra RA 737 Ea retea a 


Siskin-Armstrong: aşadar, un nou contract şi, bineînţeles, un 
nou comision pentru “Inspectorul General'al Aeronauticii” — 
prințul Carol! 

“Elena Lupescu — scrie în continuare Alex Mihai Sto- 
enescu —i-a facilitat [lui Carol] accesul la presa socialistă şi la 
rețelele de propagandişti ai acesteia, singura parte dispusă la 
apărarea publică a “prințului-infractor împotriva guvernului 
liberal. Firele ipotezei unei Elena Lupescu agentă sovietică se 
leagă şi de acest domeniu, mai ales prin suspectele sale depla- 
sări la Viena, unde femeia afirma că-şi vizita mama trecută la 
catolicism. Cum, în unele ocazii, s-a constatat că mama Elenei 
Lupescu era bine-mersi la Bucureşti, putem presupune că a- 
manta viitorului rege avea întâlniri conspirative cu şefii INO. 
Numită mai întâi Osbii Otdel, în cadrul CEKA, sec-ţia specială 
a GPU pentru activitatea de 'spionaj a URSS pe teritorii străine, 
INO îşi instalase sediul la Viena, beneficiind! de sume imense 
şi de o bancă de documente secrete furate 'sau copiate în cance- 
lariile statelor europene...” > eee 

Dacă ipoteza emisă de Alex Mihai Stoenescu cu pri- 
vire la implicarea Elenei Lupescu în'acţiuni de spionaj în fa- 
voarea Uniunii Sovietice ţine de domeniul probabilității, mize- 
ria morală în care s-a afundat prințul Carol prin noua sa legă- 
tură amoroasă este certă şi mai ales dezgustătoare. 

Din documentele prezentate de către Eugen Teodoru 
(op. cit.) aflăm că “după ce Posmantir reuşeşte 'să prezinte a- 
ceastă femeie fostului Principe Carol ,pune-la cale o; serie de 
întâlniri între cei doi, la. Şosea, la Cinematograful «Pallace» şi 
în diferite oraşe din țară, unde fostul Principe călătorea în inte- 
res de serviciu militar sau pentru a vizita filialele Fundaţiei Ca- 
rol [...]. Relaţiile dintre a-ceştia devenind din ce în ce mai inti- 
me, se simțea nevoia amenajării unei case-de întâlnire, ceea ce 
nu întârzie să se producă în următoarele împrejurări: Elena Lu- 


pescu cunoştea din viața ei de aventuri pe comandorul Tăutu, 


căruia făcându-i propune-rea de a-i pune la dispoziție casa sa 
din strada Progresului nr. 3, acesta acceptă cererea și întâlnirile 


36 


încep să aibă loc la locuința comandorului Tăutu, aproape în 
fiecare seară” 

În continuare, raportul citat de Eugen Teodoru -rela- 
tează amănunțit despre achiziționarea de către prințul Carol a 
unei vile, care va fi înregistrată pe numele lui Constantin Lu- 
pescu, fratele Elenei. Metresa prințului se instalează în noua 
locuință, fără însă să renunțe la vechile legături, ceea ce-i 
îndreptățea pe memorialişti să-i confere statutul nu numai de 
demi-mondenă, dar chiar de prostituată, aşa cum rezultă fără 
echivoc din textul raportului: “În zilele când Elena Lupescu 
rămânea singură, mai era vizitată, fără ştirea fostului Principe, 
de un anume Stefan Wieder şi de locotenentul de Aviaţie D. 


Don; cu ambii avea relații intime. [...] O bună bucată de vreme 


venea la vilă şi comandorul Tăutu; la un moment dat acesta, 
văzând intimitatea legăturilor dintre fostul Principe şi Elena 
Lupescu, cum şi prea desele lor întrevederi, începe să-şi dea 
socoteala de proporţiile serioase pe care le luase această chesti- 
une la care el contribuise într-o mare măsură. Temându-se că 
lucrurile 'să nu ia o întorsătură gravă şi reflectând asupra răs- 
punderii morale pe care putea s-o aibă în caz când s-ar fi 
descoperit “faptele şi rolul său în această afacere, începe să 
întrerupă pe'de o parte vizitele la'vilă, iar pe de altă parte, în 
discuţiile pe care le are cu fostul Principe, caută să-l convingă 
şi să-l determine să renunţe la această femeie. Rezultatul aces- 
tor discuţii a fost că ex-Principele Carol a interzis comando- 
rului Tăutu să aibă acces mai departe în vilă”. 

Principesa Elena a înţeles primejdia pe care o repre- 
zintă Elena Lupescu pentru căsnicia sa, dar încercările de a-l 
smulge pe Carol din mrejele “Roșcatei”, aşa cum o numeşte 
Constantin Argetoianu pe amanta lui Carol, au eşuat. Ca ur- 
mare, perspectiva unui divorț, care să pună capăt acestei situ- 
aţii scandaloase, devenea din ce în ce mai probabilă. Dacă ade- 
seori, în procesele de divorț, pentru a evita dezvăluirea adevă- 
ratelor cauze care au condus la desfacerea unei căsătorii, jude- 
cătorii folosesc în motivarea sentinței sintagma “nepotrivire de 


37 


mt e ARE = NEO cir Al PI e ii 


caracter”, în cazul familiei princiare această motivație exprimă 
situația de fapt. Deosebirile de structură sufletească, educație, 
mentalitate şi comportament între cei doi soți erau atât de mari 
încât nimeni şi nimic.nu.a „putut interveni cu ceva pentru a le 
nivela. În, „timp ce principesa Elena era.o aristocrată autentică, 
atât prin naştere, cât şi prin educaţie, Carol, se situa la polul o- 
pus. Apropierea sa de mentalitatea de mahala şi — ceea ce este 
mai grav pentru un viitor cap încoronat — participarea sa la afa- 
ceri oneroase şi acte de corupție prevesteau că prințul Carol nu 
va fi monarhul “foarte, bun”, aşa; cum.spera țara, să fie, ci un 
monarh * “slab şi rău”, un adevărat blestem pentru români. 

Cât priveşte pe Elena Lupescu, am greşi dacă ne-am 
limita la a o privi doar ca pe o femeie, de, moravuri uşoare, al 
cărei obiectiv. era, să stabilească o legătură care să-i aducă a- 
vantaje materiale, asigurându-i e) existență lipsită, de griji. În 
relația sa cu. prințul. Carol, “Roşcata”. țintea mult mai sus. In- 
diferent dacă eforturile de a-l acapara total pe moştenitorul 
tronului se desfăşurau pe linia unei misiuni pe care trebuia să o 
îndeplinească, aşa cum, încearcă să ne sugereze Alex Mihai 
Stoenescu, sau dacă acționa “în nume propriu”, ea s-a dovedit 
o. maestră desăvârşită în arta de a transforma ceea ce inițial 
părea a. fi doar o simplă aventură bazată pe. atracția sexuală 
într-un. “parteneriat de interese”. Numai aşa, se explică longe- 
vitatea acestei relaţii, pe care timpul nu numai că nu a erodat-o, 
aşa cum se petrece, îndeobşte, în legăturile născute din “dra- 
goste la prima vedere”, dar a consolidat-o. Parteneriatul Carol- 
Lupescu va.rezista la țoate, tentativele, de a i se pune capăt ve- 
nite. atât din partea familiei regale, cât mai ales din partea 
Partidului Naţional Liberal, al cărui conducător, Jon I. C. Bră- 


tianu, îl considera pe prințul Carol o primejdie pentru viitorul 


României Mari. 
Paul D. Quinlan (op. cit.) încearcă — şi în bună măsură 


reuşeşte, — să dezvăluie procedeul simplu, dar eficient prin care 


Elena Lupescu a reuşit să-l subjuge pe Carol: “O dată ce Lu- 
pescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca 


38 


să înțeleagă caracterul iubitului ei şi să.se comporte după pla- 
cul lui.. A priceput că sub fațada virilităţii sale princiare Carol 
era cumplit de vulnerabil; un băiat slab, nehotărât, -imatur, care 
avea nevoie — chiar mai mult decât de:sex — să fie consolat, re- 
confortat, alintat şi copleşit cu afecțiune.. Mai ales, Carol sim- 
țea. nevoia să trăiască într-o ambianță familiară, printre lucruri 
simple, care-i lipseau în căminul oficial — mâncare neaoșă ro- 
mânească (Lupescu era.0 adevărată maestră în pregătirea 
mămăligii), glume piperate, fără perdea (pe care le învățase în 
cluburile . ofiţerilor), muzică populară, şi de. jazz, prieteni. ro- 
mâni din, popor, fără pretenții, jocuri, de, cărți şi plimbări cu 
maşini, rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa. lui de 
rafinament, prințul. era. flatat. de atenția ei admirativă şi pro- 
tectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit. Lupescu a studiat cu 
grijă. legătura lui Carol cu Zizi, ca să,nu, repete aceleaşi greşeli. 
Dându-și seama că putea fi influențabil şi şovăielnic departe de 
ea, Lupescu era hotărâtă să nu-l-slăbească-o secundă atâta vre- 
me cât nu făcuse o alegere. definitivă, între Elena [soţia sa] şi 
ea. «Mai. degrabă aş muri», a. mărturisit ea într-un moment de 
sinceritate, «decât să-l abandonez!»”. 

Un eveniment neaşteptat îi va oferi Elenei Lupescu 
prilejul să-l păstreze pe Carol numai pentru ea. La 20 noiem- 
brie, 1925, regina Alexandra, soţia regelui, Eduard VII al Marii 
Britanii şi totodată mătuşa prințului Carol, moare. Cum familia 
regală trebuia. să fie reprezentată la funeralii, principesa Elena 
— relatează în memoriile lor atât Eugeniu Buhman, secretarul 
particular al lui Carol, cât şi prințul Nicolae, cumnatul. ei — a 
cerut regelui şi reginei să nu-l trimită pe Carol, care, o dată a- 
juns în străinătate, n-avea. să se mai întoarcă. Avertismentul ei 
nu a fost însă luat în seamă. “Brătianu — afirmă Paul D. Quin- 
lan — a profitat de şansa ivită din senin şi l-a sfătuit pe Rege să- 
] trimită pe Carol la Londra, convins fiind, ca şi Elena, că o da- 
tă ce-ar fi pus piciorul în străinătate, n-ar mai fi revenit în ţa- 

ră. Ca, Ura re: a insistențelor primului ministru, după ce Ca- 
A a promis “pe cuvântul său de onoare” că se întoarce acasă 


30 


înainte de Crăciun, regele Ferdinand şi-a dat consimțământul 
ca prințul Carol să plece în Anglia. În continuare, folosind ca 
sursă de informații tot memoriile prințului Nicolae, Paul D. 
Quinlan afirmă că “la 24 de ore'după plecarea lui Carol, Lu- 
pescu, sub oblăduirea “lui Brătianu, a părăsit România şi s-a 
îndreptat spre Paris”. Aşadar, Ion I. C. Brătianu ar fi manevrat 
subtil pentru ca Elena Lupescu să-l întâlnească pe Carol în 
străinătate, şi apoi acesta, din pasiune pentru femeia iubită, să 
renunțe la calitatea de moştenitor la tronul României. O ver- 
siune puțin plauzibilă (mai ales'dacă ținem seama de moralita- 
tea ireproşabilă a marelui om politic român), pe care Parifil 
Şeicaru o contestă, prezentând faptele ca unul care a fost con- 


temporan cu ele şi a cărui obiectivitate ca ziarist este mai pre- | 


sus de orice îndoială: 

“Ionel Brătianu ținea sub strictă supraveghere pe prin- 
țul moştenitor, temându-se de o repetare a cazului Zizi Lam- 
brino. Serviciul de Siguranță, însărcinat să observe aventurile 
prințului, n-a dat nici O importanță galantelor lui întrevederi cu 
amanta lui Posmantir. A considerat-o ca pe una din zecile lui 
de aventuri. În asemenea cazuri, serviciile Siguranţei alcătuiesc 
fişa cu toate antecedentele şi putem bănui că antecedentele di- 
vorțatei Elena Lupescu erau prea numeroase şi vulgare ca să 
inspire temeri. În noiembrie 1925, regele a trimis pe prințul 
Carol să-l reprezinte la funeraliile reginei Alexandra a Angliei, 
cu obligaţia să nu-şi prelungească şederea în străinătate şi să se 
înapoieze în țară înainte de sărbătorile” Crăciunului. Prinţul l-a 
asigurat pe rege că nu se va lipsi de plăcerea să petreacă săr- 
bătorile în mijlocul familiei. Asigurările prințului, întărite chiar 


prin cuvântul de onoare, erau simple mijloace de a-şi acopei! | 
intențiile. Nimeni, dar absolut nimeni din anturajul prințului 


Carol nu-și dăduse seama de gravitatea raporturilor dintre el şi 
Elena Lupescu. Prinţul a cerut Elenei Lupescu să-şi scoată pa- 
şapoitul şi să plece înaintea lui, dându-și întâlnire la Paris. 


Deoarece serviciile Siguranței, datorită fişei ei bogate, nu atri- | 


pe m m 


buiseră nici o importanță Elenei Lupescu, care să fi putut pri- | 


40 


mejdui situația prințului moştenitor, n-au semnalat-o serviciu- 
lui de paşapoarte. Şi-a luat, în linişte, vizele pentru Italia şi 
Franţa, plecarea ei precedând pe a lui Carol cu două zile. S-a 
insinuat că Ionel Brătianu intenționat a lăsat ca Elena Lupescu 
să iasă din țară, cu; speranţa ca prințul să reînoiască renunțarea 
la drepturile lui de moştenitor al tronului. Este complet fals; au 
fost primele şoapte puse în circulaţie: ca să-l facă pe prinț vic- 
timă. Carol avea. 32 de ani, era prin urmare de presupus că 
actele lui nu erau precipitări inconştiente de adolescent. Ce 
valoare mai putea avea un moştenitor al tronului care trebuia 
priponit, ca un cal nărăvaş, să nu fugă?” (P. Şeicaru, Istoria..., 
ed. cit). 

“La Londra — ne spune Paul D. Quinlan —, Carol a fost 
oaspetele rudelor sale din familia regală britanică. S-a compor- 
tat cât se poate de; cordial, fără să dea nici cel mai mic semn 
care ar fi anunţat ceva neobişnuit. Apoi, după o săptămână, a 
plecat brusc. S-a îndreptat direct către coastă, a traversat Cana- 
lul Mânecii până la Calais şi aluat trenul spre Paris, unde, la 
Gare du Nord, a căzut în brațele iubitoare ale Elenei Lupescu”. 

Ceea ce urmează este desfăşurarea pe etape-prestabilite 
a unui plan de: acţiune; chiar dacă uneori nu a funcționat aşa 
cum fusese gândit iniţial, i-au fost aplicate prompt corecțiile 
necesare, astfel ca el să conducă spre obiectivul final: urcarea 
lui Carol pe Tronul României; având în toate actele sale de gu- 
vernare, alături de el, în umbră, pe Elena Lupescu, eminența 


„cenuşie a unui deceniu de domnie sângeroasă. 


După un scurt popas la Paris, cei doi s-au despărțit, 
urmând să se;reîntâlnească la Milano, peste' scurt timp. Până la 
data reîntâlnirii, Carol s-a deplasat la Veneţia, de unde, la 12 
decembrie 1925 i-a adresat tatălui său următoarea sa scrisoare, 
prin care-i comunica renunțarea sa la tron: 

“Sire, . 

Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ 
la toate drepturile mele de principe moştenitor al României. 


4 


Li 


Conform! Statutului feriti regale, 'rog pe Majestatea 


Voastră de a-şi da Înalta! Sa laba acestei “hotărâri 
irevocabile. 


" Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să | 
dați Înaltul Majestăţii-Voastre ordin ca”să' fiu şters dintre | 


membrii familiei domnitoare a României şi: să'mi se 'acorde 
numele sub care îmi voi alcătui o nouă stare civilă. 


Prin aceasta declar că: nu voi avea nici o pretenţie 
asupra drepturilor mele, la care am renunțat de bună voie, şi | 
mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în | 
țară timp de 10- ani fără'a fi chemat de 'cei în drept şi fără | 


ai ionita pia suveranului. 
"Carol, principe al României”. Hi 
-O dată cu scrisoarea de renunțare la tron, prințul: Carol 


i-a trimis'regelui Ferdinand un raport prin care cerea să i se pri- | 


mească demisia din funcția de Inspector General al Aeronau- 
ticii (consecință: a descoperirii fraudelor din contractele de a- 
chiziție de avioane:din Anglia şi Olanda). FUS, 0 

Adânc tulburați de ultima'nesăbuinţă a prinţului Carol, 
regele şi regina, de acord cu principalii lor 'sfetnici, prim-mi- 
nistrul Ion I. C. Brătianu şi Barbu Ştirbei, administratorul Do- 
meniilor Coroanei, au hotărât să nu facă publică. scrisoarea de 
renunțare la tron, în speranța că vor reuşi să-l determine pe 
fugar să-şi ia seama, aşa cum se întâmplase în 1918, în: cazul 
Zizi Lambrino. De data aceasta, î însă, familia regală-şi guvernul 
țării se confruntau cu un adversar-mult măi-redutabil —“Roş- 


cata” —, care ştia bine ce vrea şi, în plus, exercita un control to- | 


tal asupra lui Carol. Ministrul de J ustiție, C. Hiott, a fost trimis 
în grabă la Milano, spre a-i înmâna O scrisoare lacrimogenă din 
partea reginei, dar şi o nouă declaraţie de renunțare, concepută 


de data aceasta în termeni juridici, pe care Carol trebuia să o | 
semneze în cazul că nu se lăsa înduplecat de rugămințile fami- | 


liei. După ce Carol a citit noul document de renunțare la tron, a 


făcut o copie scrisă de mână, a semnat-o şi a pus data: “Mila- | 


no, 28 decembrie 1925”. 


425 


ere 


E RR TRE a 2070 OP OREE "TE R TEREN 


Sr a 


Dintre toate versiunile privind dramaticele zile ale ace- 
lui decembrie 1925, cea pe care o considerăm neinfluențată de 
atmosfera de intrigi şi pasiuni politice, care au darul să altereze 
prezentarea faptelor “aşa cum s-au petrecut”, ni se pare a fi 
relatarea lui Pamfil Şeicaru ':*“Toate apelurile la sentimentele 
lui de tată, de'soț, de fiu, la simțul de datorie ca prinţ de coroa- 
nă, ca militar, ca român, n-au găsit nici un ecou. Elena Lupes- 
cu reuşise să-l facă prizonierul ei. [...] Cum declaraţia semnată 
la Milano, la 28 decembrie 1925, nu mai lăsa loc nici celei mai 
firave speranţe, Regele Ferdinand avea sentimentul că întreaga 
situație a monarhiei era primejduită de ridicolul proiectat asu- 
pra instituției de isprăvile prințului moştenitor, isprăvi bune 
pentru a alcătui libretul unei operete. Cum nu putea lua singur 
o decizie, a convocat, într-un: consiliu de coroană, pe toți şefii 
de partide, în ziua de 31 decembrie. Într-un tren special au fost 
conduşi la Sinaia membrii guvernului, preşedinţii Camerei şi 
Senatului, şefii de partide şi reprezentanţii presei. Mă aflam în 
acelaşi vagon cu N. Iorga şi Iuliu Mâniu, în 1925 şefi ai parti- 
dului național. N. Iorga era tare pornit, susținând că totul era 
pus la cale de Ionel Brătianu, care vedea în prințul Carol un ad- 
versar al atotputerniciei partidului liberal. [...] În consiliul de 
coroană, N: Iorga a fost singurul care a luat ze pace prințului 
Carol” (Istoria..., ed. cit.). 

Cu data de 1 ianuarie 1926, Monitorul: Oficial publica 
următorul: comunicat: “A. S. Regală Principele Carol, Moşte- 
nitor al Tronului, comunicând în scris M. S. Regelui renunța- 
rea sa irevocabilă la succesiunea Tronului şi la toate preroga- 
tivele ce decurgeau din această calitate şi din aceea de membru 
al familiei regale, M. S. Regele s-a văzut nevoit să primească 
această renunțare şi să convoace pentru astăzi-31 Decembrie, la 
Castelul Peleş, un Consiliu de Coroană. În acest Consiliu de 
Coroană, M. S. Regele a comunicat Înalta Sa hotărâre şi a făcut 
apel la toți fruntaşii Țării prezenţi de a-l ajuta în executarea ei 
Şi la proclamarea Alteţei Sale Principele Mihai ca Moştenitor 
al tronului. În acest scop, în urma asigurărilor de sprijin date 


43 


fosa 


e SN pam mii ai pie 


din partea. tuturor celor prezenți, Reprezentanţa Naţională a 
fost convocată pentru 4 ianuarie 1926”. 

„Deşi zdrobit sufleteşte de fapta primului său născut, 
regele Ferdinand a avut totuşi -tăria să declanşeze procesul 
constituțional, care să consfințească înlăturarea de la succesi- 
unea la; tron a prințului Carol. În ziua de 4 ianuarie a adresat 
Adunărilor Constituante un mesaj; prin care, după ce aducea la 
cunoştinţa Parlamentului conținutul declaraţiei de. renunțare la 
tron a lui Carol, cerea reprezentanților națiunii ca “luând cuno- 
ştință de dânsa, să recunoască că Principele Carol a renunţat la 
toate drepturile şi prerogativele; sale de. Principe Moştenitor şi 
de membru al Casei Regale, precum şi. la.orice drepturi asupra 
fiului său şi patrimoniului acestuia. Iar în consecință, conform 
Constituţiei şi Statutului Casei Regale, Adunările Naţionale să- 
| recunoască Principe Moştenitor al României pe Principele 
Mihai. ii 

„După dezbateri aprinse, în care s-a dovedit încă o dată 
că oamenii politici români pun mai presus interesele de partid, 
sacrificând pentru impunerea lor interesul național, cu.o îndâr- 
jită opoziţie din partea. Partidului: Naţional, condus; de Iuliu 
Maniu şi Nicolae Iorga, şi a Partidului Țărănist, condus de Ion 
Mihalache, Casa Regală şi guvernul liberal au obţinut câştigde 
cauză, fiind votată legea care prevedea, explicit: “Pe temeiul 
art. 77 din Constituţie, Reprezentațiunea Naţională constată că 
succesiunea Tronului: României revine astfel. de drept A. S. 
Principelui Mihai, coborâtorul direct. şi legitim în- ordinea „de 
primogenitură bărbătească a Regelui Domnitor”. Şi tot în ace- 
eaşi şedință:s-a votat legea constituirii Regenţei “pentru a exer- 
cita puterile regale şi tutela: A.S.R. Moştenitorul Tronului în 
cazul când acesta ar fi chemat să domnească în timpul mino- 
ipăţii sale”. 

ete crizei; pir majore. care a; zguduit 
ea a României se vor. dovedi. curând favorabile, lui Carol 
Caraiman (numele atribuit de Statul român fostului prinț moş- 
tenitor) şi sfătuitoarei lui de taină, Elena Lupescu. Pe fondul 


4 


sănătății şubrede a regelui Ferdinand, care prevestea posibilita- 
tea extinderii Regenței pe o durată de 13 ani (până-la majoratul 
viitorului rege Mihai), din-sânul partidelor care alcătuiau opo- 
ziţia antiliberală s-a născut un curent “procarlist”. Întreţinut, cu 
o inconştiență criminală, de o bună parte a oamenilor politici 
din România interbelică, acest curent va deschide un larg spa- 
țiu de manevră uneltirilor cuplului Carol-Lupescu, țintind “re- 
stauraţia”, readucerea dezmoştenitului pe Tronul României. 


V 


După reglementarea problemei prin desemnarea prin- 
cipelui Mihai ca, succesor la Tronul României, regele Ferdi- 
nand a ţinut să clarifice printr-un “codicil” la testamentul său 
situaţia Casei Regale, creată după ultima renunțare la tron a 
fostului moştenitor la tron, Carol. Acest impresionant docu- 
ment are darul să ilustreze atât starea sufletească a unui părinte 
îndurerat din cauza nesăbuințelor fiului său, cât şi caracterul 
ferm al făuritorului României Mari, capabil să pună mai presus 
de frămânțările personale datoria de rege ales “prin mila lui 
Dumnezeu şi voinţa. naţională” să domnească peste neam şi 
ţară. (Textul integral al “codicililului” este reprodus de Pamfil 
Şeicaru în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional 
Țărănist, de unde îl preluăm împreună cu comentariul marelui 
ziarist român, contemporan cu evenimentele pe care le rela- 
tăm.) 

“A vroit Domnul să: încerce Ţara, pe Mine şi pe Regi- 
nă, cu o mare durere, prin renunțarea la Tron a principelui 
Carol. 

Până la sfârşitul vieţii nu se va şterge din inima Mea 
jalea care M-a cuprins când M-am văzut silit să iau act de 
această hotărâre a primului Meu născut, constatând că din ne- 
norocire această măsură se impunea de interesele Statului şi 
ale Coroanei, care în orice împrejurări am înțeles să mă stă- 
pânească. 


45 


"Schimbarea astfel făcută la moştenirea Tronului şi în 
Familia Regală prin noua situaţie a fiului Meu Carol mă obli- | 
gă să aduc următoarele modificări" şi 'adaus' la testamentul | 
Meu'mâi 'sus scris. Anulez dispozițiunea cuprinsă în acest tes- | * 
tament prin care lăsam fiului: Meu Carol toată cuotitatea dis- | 
ponibilă şi hotărârea de a cuprinde în partea sa de moştenire | 
întreagă''moşie. Sinaia-Predeal, 'cu: castelul Peleş şi celelalte | 
castele, clădiri şi stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest | 

testament pentru castelul Pelişor, precum anulez şi legatul ca- | 
selor şi clădirilor din Bucureşti care îi sunt absolut necesare. | 
Hotărăsc ca toată această cuotitate disponibilă, atât | 
imobilele de pe valea Prahovei cu sărcinile prevăzute, ca şi ce- 
le din Bucureşti, care îi sunt absolut necesare viitorului Rege, | 
să revină 'urmaşului Meu pe Tronul României, din familia 


Mea, iar în timpul minorităţii sale să se bucure de folosinţa şi | 
veniturile lor iubita Mea soție Regina Maria. 


i 

. 

Voiesc'ca partea rezervată ce se cuvine fiului Meu Ca- | 

rol s-o primească în bani şi efecte. Luând aceste "noi dispozi- | 

fiuni potrivit dorinţei ce întotdeauna am avut de a spori mij- | 

“Ioacele noului Rege al României, rog. Cerul ca să ajute pe iu- i 
bitul Meu fiu Carol în noua viață ce singur şi împotriva voinţei 
Noastre şi-a ales-o şi să facă urmările acestei alegeți cât mai 

uşoare pentru el'şi pentru Ţară. 


Făcut la Bucureşti în 11 lanuarie 1926; Scris şi iscălit |: 
cu propria Mea mână. Ferdinand”. 

“Din acest act — scrie Parnfil Şeicaru — rezultă neclin- | ş 
tita credință a' "regelui Ferdinand că principele Mihai era urma- 
şul său la tron, şi ca atare era drept să beneficieze de tot ce se | 
cuvenea viitorului rege. De asemenea, nu voia să lase vreo ave- | 
re principelui! Carol în țară, ca să fie prilej de a se întoarce în 
România şi a crea dificultăți viitorului rege Mihai. Prin hotărâ- | 
rea nestrămutată a regelui şi prin investirea ei cu formele le- 
gale, impuse de irevocabila renunțare la tron a fiului său, s-a 

închis definitiv această chestiune şi s-a asigurat temeinic con- 
tinuitatea necesară aşezământului monarhic”. 


46 


personală. 


Temerile regelui Ferdinand, ca şi ale primului său sfet- 


nic, Ion I. C. Brătianu, cu privite la caracterul versatil al lui 


Carol se vor dovedi curând întemeiate. Declaraţia solemnă că 

renunță în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile şi pre- 
rogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a Statutului Fami- 
liei Regale m-am bucurat până azi ca Principe Moștenitor al 
României şi ca membru al Familiei Domnitoare”, nu a fost de- 
cât o'mişcare bine gândită în cadrul unei conspirații urzită îm- 


” preună cu Elena Lupescu. În esenţă, aşa cum o vor dovedi eve- 


nimentele ulterioare, această conspirație urmărea realizarea ur- 
mătoarelor trei obiective principale: dobândirea “Tronului Ro- 


! mâniei după moartea regelui Ferdinand, a cărui sănătate 'pre- 


cară le dădea celor doi conspiratori certitudinea că 'se va pro- 
duce curând, răfuiala cu cei care au contribuit la înlăturarea sa 


| de la succesiunea la tron şi, în final, suprimarea fragilei de- 


mocraţii româneşti prin instaurarea unui regim de dictatură 
Primul pas în vederea realizării acestui proiect a fost 

făcut la mai puţin de o lună de la ratificarea de către Parlament 
a renunțării sale la tron, urmată de desemnarea principelui Mi- 
hai ca succesor'la Tronul României şi instituirea Regenţei ca 
factor constituțional pe' timpul minoratului viitorului suveran. 
La 2 februarie 1926, Carol îi trimite patriarhului Miron Cristea 
“chemare” cu conținut patriotard, prin care îndeamnă la unire 
“împrejurul Regelui, fiului meu şi mamei lui, împrejurul cărora 


să bată inimele calde ale unui neam întreg”. Mulţi români au 
privit “chemarea trimisă din depărtare” ca-o dovadă a înțelep- 


țirii tardive a coconului domnesc. În realitate, însă, aşa cum se 


va dovedi curând, Carol a urmărit să sublinieze intenția de a fi 
prezent în viața publică din țară. 


După scurtul răstimp petrecut în Italia, cuplul Carol- 


„Lupescu s-a stabilit în Franţa, închiriind o casă în eleganta 
“ suburbie pariziană Neuilly. Aici va funcționa “cartierul gene- 
“ral” al conspirației, vizând redobândirea tronului României. 


Prin legături cu persoane favorabile revenirii fostului prinţ 


47 


N 


moştenitor, în ţară, unele sincere şi dezinteresate în afirmarea 
sentimentelor “procarliste”, altele urmărind. dobândirea unor 
dividende pe măsura; capitalului, investit în sprijinirea prințului 
surghiunit, cei doi complotiști erau permanent informaţi de | 
evenimentele politice din țară, a căror evoluţie părea a le fi 
favorabilă. După patru ani de guvernare în condiţiile de criză 


- economică, popularitatea Partidului Naţional Liberal era puter- 


nic erodată. În această situație, opoziția avidă, de putere;a pus, 
în lupta politică, cu cinism, interesele; de partid „mai presus de 
interesul național. Pentru a lovi în cea mai prestigioasă perso=. | 
nalitate publică a momentului, Ion I. C. Brătianu, preşedintele | 
Partidului Naţional Liberal, atât Partidul Naţional, condus. de. 
Iuliu Maniu, cât şi Partidul Ţărănist, condus; de Ion Mihalache | 
au contestat vehement actul. de înlăturare de; la. succesiune a. 
prințului Carol. Prin acțiuni cvasisubversive, politicienii din 
cele două “partide s-au alăturat complotului. care urmărea răs- 
turnarea ordinii dinastice statuate de Adunarea Naţională şi re- 
aducerea lui în țară cu drepturi depline de succesiune la tron. 

La alegerile locale din februarie 1926 liberalii au înre-. 
gistrat rezultate neaşteptat de slabe. Un semnal de rău augur 
pentru alegerile parlamentare care urmau să aibă loc curând. | 
Pentru a evita formarea unui guvern favorabil. lui. Carol, alcă- 
tuit de o coaliție a naţionalilor şi țărăniştilor (demersurile pen- 
tru. fuziunea celor două partide erau, într-un; stadiu destul de 
avansat), guvernul liberal şi-a dat demisia, dar, la sfatul lui 
Brătianu, regele Ferdinand la însărcinat pe generalul Averescu | 
cu formarea noului cabinet. -. | 

“O răsplată — afirmă memorialistul aaa "Regale, Eu-! 
geniu Buhman, în Jurnalul său — din partea liberalilor pe care-i ; 
sprijinise în acțiunea de îndepărtare a lui Carol”. 


| 
| 
i 
i 
| 


La alegerile parlamentare, care au avut loc în luna mai, | 
respectându-se obiceiul pământului ca partidul aflat la guver- 


nare să le câştige, averescanii, care în legislatura precedentă nu 
aveau decât 5 deputaţi, de data aceasta au obținut. 292 din cele | 
387 de locuri din Parlament. 


48 


În acest timp, în țară, zvonurile despre o apropiată lo- 
vitură de stat pusă la cale de Carol deveneau din ce în ce mai 
insistente şi se pare că ele nu erau lipsite de temei. Dovada în 
acest sens: o constituiau măsurile luate de autorități şi îngri- 
jorarea manifestată de Casa Regală față de activitatea desfă- 
şurată de cercurile ““carliste”. Siguranţa a sporit măsurile de su- 
praveghere atât a persoanelor din ţară bănuite de a fi capabile 
să sprijine o aventură politică a imprevizibilului prinț, cât şi 
cuibul de conspiratori din Franţa, prin agenți trimişi peste 
hotare în acest scop. Ca o măsură de prudență, profesorul 
Grigore Antipa, unul dintre puţinii oameni în care regele Fer- 
dinand avea.deplină încredere, i-a trimis prinţului Carol o scri- 
soare prin care-l avertiza că revenirea sa; în țară “ar putea pro- 
voca un război civil: Cum însă semnalele despre posibile acţi- 
uni nesăbuite. întreprinse de cuplul de conspiratori din Franța 
erau de natură să tulbure liniştea publică de care țara avea ne- 
voie, regele Ferdinand, deşi grav bolnav, aşa cum aflăm din 
documentarul Carol al II-lea, Rege al României, publicat de 
cel care; se 'autointitulează Paul al României, s-a deplasat în 
august 1926 la Paris pentru a-l determina pe Carol să înceteze 
a mai interveni în politica țării prin acțiuni ilegale. Un demers 
similar a fost făcut şi de regina Maria în luna octombrie a ace- 
luiaşi an, când la întoarcerea dintr-o călătorie în Statele Unite a 
făcut un scurt popas în Franța pentru a-şi întâlni fiul. Paul D. 
Quinlan relatează discuţia care a avut loc, folosind ca sursă de 
informaţii Jurnalul reginei: “L-a întrebat dacă «ar îngădui să 
fie readus în ţară prin mijloace necinstite». «Niciodată! Nicio- 
dată!», a răspuns indignat Carol. «Vă sunt complet loial, tatei 
şi ție. Nimic nu m-ar putea atrage într-o intrigă politică. Când 
oamenii vin la mine şi îmi vorbesc despre politică, îi ţin la 
distanță [...] Îi ţin pe toți politicienii la distanță». Dar dacă 
unele persoane 'ar «încerca să te atragă de partea lor în ciuda 
voinţei tale» i-a sugerat ea. «Nu, nu, n-or să fie niciodată în 
stare să mă monteze împotriva ta sau a tatei!». «Cu siguranță 
că era sincer», scria Maria în Jurnalul ei în acea noapte, «dar 


49 


din păcate ştim prea bine de câte ori il a.erg dupe [a fost în- 
şelat] deja de: oameni de calitate proastă» (Paul D. Quinlan, 
0p. cit.). 

Cu tirul dar mai ales urmărind atentă comporta- 
mentul celui pe care în citatul'de mai sus îl considera victimă a 
prieteniilor înşelătoare, regina Maria a realizat adevărata fire a 
fiului ei. La începutul anului 1927, în'urma unei întâlniri cu 
fruntaşul naţional-țărănist Mihai Popovici, fervent admirator al 
lui Carol, despre care afirma că ar fi devenit “alt om”, regina, 
cunoscând  durerosul adevăr îşi ' descărca amărăciunea în 
Jurnalul ei, scriind: “A fost o întâlnire groaznică: M-am simțit 
de-a dreptul zdrobită după ea, fiindcă! sunt martirizată” între 
dragostea pentru fiul meu şi simțul datoriei față de patrie. Mi- 
am pierdut orice încredere în Carol, ăsta-i adevărul. Nu cred în 
«schimbarea' lui fundamentalăy, în mentalitatea” lui, în Auf 


fassung-ul lui [concepţia sa despre viață]... Este profund amo- 


ral. Nu vede diferenţa esențială între bine'şi rău, onoare şi dez- 
onoare, adevăr şi minciună, joc cinstit şi trişare. Şi-a repudiat 
toate convingerile vechi, vechii zei, vechile legi. Eu, ca: mamă, 
l-am găsit din păcate complet lipsit de voință”. Un necruţător 
portret moral, pe care, spre nefericirea ' țării, faptele“ tu 
Carol l-au confirmat întocmai. 
"La'10 octombrie 1926 are loc un eveniment de o 
importanță deosebită pentru evoluţia situației politice din Ro- 
mânia interbelică. Congresul Partidului Naţional, ținut în Sala 
“Transilvania” din Bucureşti aprobă “cu aclamații” fuziunea cu 
Partidul “Țărănesc. Noul partid, purtând” denumirea de Partidul 
Naţional- Țărănesc, avându-i la conducere pe Iuliu Maniu şi pe 
Ion Mihalache, nu va face nici un secret din intenția sa de a 
anula actul-de la 4 ianuarie 1926 şi a-l readuce pe prinţul Carol 


în țară, cu drepturi depline de moştenitor la tron. În' ianuarie 
1927, la o întrunire electorală la Craiova, lon Mihalache decla- 


ra că “principiul monarhic ar fi mai bine asigurat prin revenirea 
prințului Carol decât printr-o Regenţă”. Şi ca să nu rămână nici 
un dubiu' cu privire la hotărârea național-țărăniştilor. de au 


50 


repune pe Carol în drepturi, îşi încheie declaraţia cu precizarea 
modalității prin care urma să se producă anularea actului de la 
4 ianuarie. “Cum la 4 ianuarie s-a făcut un act pe baza unui 
acord între Coroană şi ţară — tot aşa pe baza unui acord între 
Coroană şi țară se poate reveni”. O aluzie nevoalată cu privire 
la intenția naţional-țărăniuştilor de a forța mâna suveranului să 
revină asupra hotărârii de a-l înlătura pe Carol de la succe- 
siune. 

Deşi grav bolnav la data la care “procarlismul” națio- 
nal-țărăniştilor devenea agresiv, regele Ferdinand şi-a păstrat 
nealterată integritatea morală şi conştiinţa datoriei față de țară. 
“Înainte de a închide ochii — scrie Pamfil Șeicaru — a făcut un 
ultim demers pentru a împiedica uneltirile şi intrigile, trimițând 
în ziua de 4 ianuarie 1927 la Paris pe un general din Casa Re- 
gală cu o misiune pentru fostul prinț moştenitor”. Din textul 
instrucțiunilor scrise, date trimisului regelui, extragem urmă- 
torul fragment semnificativ: “Misiunea D-voastră are scop să 
demonstreze cât mai limpede: cu putință că-nu există pentru 
prinţ decât o singură alternativă: să fie consecvent cu el însuşi 
în viaţa pe care împotriva dorinței tuturor a vrut să şi-o creeze 
şi să respecte în mod 'loial şi fără reticențe consecințele inexo- 
rabile ale renunțării sale la tron...” (apud P. Şeicaru, Iszoria..., 
ed. cit) « 

La începutul lunii iunie 1927, guvernul generalului 
Averescu demisioinează şi regele:îl desemnează pe Barbu Ştir- 
bey, cumnatul lui Ion I. C. Brătianu, să formeze noul guvern. 
Viaţa guvernului Știrbey a fost scurtă. La 20 iunie 1927 Barbu 
Ştirbey demisionează şi regele îl însărcinează pe Ion I.C. Bră- 
tianu să formeze un nou cabinet. Noul prim-ministru, respec: 
tând uzanţele, dizolvă Parlamentul şi programează noi alăgeri 
parlamentare. Alegerile au dat câştig de cauză liberalilor, care 
au obținut 318 mandate. Pe locul al doilea s-au situat național- 
țărăniştii cu 54 de locuri, devenind principalul partid. de opo- 
ziție. Cum în timpul campaniei electorale: național-țărăniştii 
mizaseră pe cartea „carlismului” (Al. Vaida Voevod, vice-pre- 


51 


şedintele. Partidului Naţional Țărănesc, declara: “Când voința 
unui întreg neam ar pretinde.reviziunea actului de la 4 ianuarie, 
oare ce putere ar mai reprezentaacel petec, de hârtie?”), libe- 
ralii: au înăsprit supravegherea, partizanilor. lui -Carol, atât în 
țară, cât şi în străinătate. 

În-ziua de, 20 iulie 1927, regele Ferdinand îşi-dă ob- 
ştescul sfârşit. La câteva ore după moartea sa principele Mihai 
este proclamat de Parlament Rege al României, iar prerogati- 
vele regale sunt preluate de Regenţă. Înmormântarea! marelui 
monarh s-a desfăşurat cu fastul cuvenit, după ce trupul neîn- 
suflețit a stat expus timp de patru zile, pe un catafalc de onoare 
în palatul din Calea Victoriei. Mii şi mii de români au defilat în 
faţa fostului lor suveran pentru a-i aduce un ultim omagiu. În 
sfârşit, Carol şi susținătorii săi aveau cale-liberă să acționeze! 
La 31 iulie 1927, prinţul a-rupt tăcerea, dezvăluindu-şi intenția 
de a reveni în țară. Într-o, declaraţie publicată de. cotidianul 
francez Le Matin, el spunea răspicat: “Am fost forțat să renunţ 
la tron”; şi îşi încheia declaraţia-cu cuvintele: “Nu voi refuza 
niciodată. să ascult dorințele poporului meu sau să-i ascult che- 
marea”. | i 

Sprijinul cel mai consistent de care s-a;bucurat cuplul 
Carol-Lupescu în: manevrele lor. pentru dobândirea Tronului 
României a venit din partea partidului lui Iuliu Maniu. Cu un 
zel.demn de o cauză mai bună, național-țărăniştii au folosit 
“carlismul” ca armă de propagandă împotriva liberalilor în lup- 
ta politică pentru a-i înlătura dela putere şi a prelua guvernarea 
țării. “În vara şi toamna anului 1927 — scrie istoricul Ioan Scur- 
tu. în Istoria Partidului. Naţional-[ărănesc (1994) —, fostul 
principe a fost-vizitat la Paris, succesiv, de. Virgil Madgearu, 
Mihai: Popovici, Citta- Davila, Viorel 'Tilea şi Victor Cădere, 
care au transmis; dorința lui Iuliu Maniu de a sprijini reîntoar- 
cerea lui în țară, cu-condiția despărțirii de Elena Lupescu”. 

Au existat însă şi simpatii “'carliste” dezinteresate, care 
au alimentat curentul-de opinie; favorabil revenirii: lui; Carol în 
țară, crezând că prin această atitudine îşi exprimă devotamen- 


52 


tul față de instituția monarhiei. Pentru majoritatea românilor 
regele era “unsul” lui Dumnezeu, aşezat pe Tron prin “grația 
divină”, iar harul care-l ridica deasupra oamenilor de rând se 
transmitea urmaşilor săi, pe linie bărbătească, prin intermediul 
primului său născut. Regența, în schimb, era privită ca o 
instituţie laică, efemeră, aleasă de oameni şi mai ales străină 
tradiţiilor neamului românesc. Un cult deosebit al regelui dom- 
nea în rândurile corpului ofițeresc. Ofiţerimea română mani- 
festa un devotament, adeseori împins până la sacrificiu, faţă de 
“capul oştirii””, căruia îi prestase jurământ solemn de credinţă, 
neavând nici înțelegere şi nici respect față de un substitut tem- 
porar al acestuia: Aşa se explică de ce mulți ofiţeri s-au decis 
să încalce principiul care defineşte armata ca ““marea mută” — 
instituţia căreia nu-i este îngăduit să se implice în disputele 
politice — şi să-şi exprime fățiş sprijinul pentru “Restauraţie”. 
Pe aceeaşi linie, a unui “carlism” dezinteresat şi romantic s-a 
înscris şi atitudinea tineretului naţionalist. Adepţi fără rezerve 
ai concepţiei despre ierarhia. socială a mentorului lor Corneliu 
Zelea Codreanu. (potrivit -căreia, “în fruntea neamurilor, dea- 
supra elitei, se află monarhia”), tinerii au trecut cu vederea a- 
vertismentul acestuia că “în istorie s-au văzut şi monarhi răi”. 
Din păcate, însă, nu peste mult timp se va dovedi că cel pentru 
a cărui revenire pe tron tinerii au militat cu entuziasm. şi 
dăruire nu a fost, doar un ““monarh rău”, ci un criminal scelerat, 
care prin crimele săvârşite a profanat atât instituţia monarhiei, 
cât şi istoria neamului. 
La 24 noiembrie 1927 s-a produs cel de-al doilea deces 
cu urmări fatale pentru viitorul țării. Ion 1. C. Brătianu, preşe- 
dintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul României, 
se stinge din, viață. La început o banală afecțiune laringiană, 
urmată apoi de o infecție, generalizată a curmat firul vieții celui 
care, alături de regele Ferdinand, a fost omul politic al cărui 
nume va rămâne veşnic legat de fâurirea României Mari. 
Dispariţia de pe scena politică a lui Ion I. C. Brătianu, 
personalitate: harismatică şi în acelaşi timp dominantă şi auto- 


53 


i 


ritară, a oferit naţional-țărăniştilor mult aşteptatul prilej de a 
sparge zăpoarele impuse de guvernul liberal. Locul marelui 
dispărut la conducerea guvernului este luat de fratele său Vin- 
tilă Brătianu, specialist în politică financiară, care deşi cu alese 
calități, îndeosebi corectitudinea şi cinstea sa exemplare, nu 
avea vigoarea de a se opune atacului “la baionetă” dezlănțuit 
de național-țărănişti. Pentru ca ofensiva lor politică să fie cât 
mai eficace, parcă prefațând constituirea! Blocului Naţional- 
Democratic din anul 1944, condus de Iuliu Maniu, Partidul 
Naţional Țărănesc s-a aliat cu Partidul Social-Democrat şi cu 
Partidul Comunist în lupta pentru răsturnarea guvernului libe- 
ral. În toată țara au fost organizate mari manifestații, la care a- 
gresivitatea vorbitorilor nu a cunoscut limite. “Suita marilor 
întruniri național-țărăniste din această etapă — scrie Ioan Scurtu 
(op. cit.) — a culminat cu cea din 18 martie 1928, desfăşurată la 
Bucureşti, la care au luat parte circa 40.000 de persoane [...] 
Printre participanții cei mai activi s-au aflat militanții de seamă 
ai Partidului Comunist din România [...] De asemenea la 
adunare au fost prezenți Ilie Moscovici, Titel Petrescu, Ioan 
Fluieraş şi alți conducători ai Partidului: Social-Democrat. Na- 
țional-țărăniştii care au luat cuvântul au rostit, din nou, ame- 
nințări la adresa guvernului şi a Regenţei. Madgearu afirma că 
era pentru ultima dată când Partidul Naţional-Ţărănesc îşi spu- 
nea' cuvântul în mod'paşnic [...] La rândul său, Mihalache glă- 
suia: «Camarazi! Puneţi baioneta şi faceți piramide! Înalta Re- 
gență să privească şi să înțeleagă că de nu, va veni a doua co- 
mandă: Năvăliți, ura!»”. j 
“Manifestaţia de E 18 martie, la care “țăranii” aduşi în 
număr! mare de Ion Mihalache au defilat 'pe străzile, Bucu- 
reştiului cu pumnul strâns, a fost caracterizată de Alex Mihai 
Stoenescu drept 'o veritabilă tentativă de a răsturna guvernul 
prin forță. Lucrurile nu se vor opri însă aici. Pentru data de 6 
mai 1928, Partidul Naţional-Țărănesc a proiectat o! mare întru- 


nire la Alba-Iulia, menită să dea lovitura de grație guvernului | 


liberal. “În preajma adunării — continuă relatarea Ioan Scurtu — 


54 


Ei 


se crease sentimentul quasi-unanim că la 6 martie se va pro- 
duce un eveniment «senzaţional», şi anume, revenirea fostului 
principe Carol în țară”. Şi zvonul nu era lipsit de temei. Într-un 
interviu acordat ziarului Corriere della Sera, luliu Maniu afir- 
ma: “Atât timp cât a trăit Regele Ferdinand, ne-am urat întot- 
deauna ca el să'revină asupra hotărârii sale şi şă-l recheme pe 
Carol [...] Este desigur de preferat un rege propriu-zis unei Re- 
gențe”. Dar ceea ce a dat.consistență acestui zvon au fost fap- 
tele care s-au derulat. 

La 28 aprilie 1928, Carol şi Elena Lupescu au sosit la 
Londra, unde au perfectat cu sprijinul lordului Rothemere, 
patronul unui concern'de presă, planul revenirii în țară. “La 5 
mai 1928 — ne informează în continuare loan Scurtu — a fost 
difuzat în capitala Angliei «Manifestul de la Gladstone», prin 
care Carol aducea la cunoştinţa «poporului României Mari do- 
rința de a reveni în țară spre a'continua opera celor doi mari 
regi ai noştri». Conform planului stabilit, manifestul urma -să 
ajungă în România în dimineaţa zilei de 6 mai şi să fie răs- 
pândit în rândurile participanţilor de la Alba Iulia, iar după câ- 
teva ore trebuia să sosească 'şi Carol, în aclamaţiile zecilor de 
mii de cetățeni adunați pe platoul istoricei cetăți. Peste câteva 
zile, la 10 mai, Carol avea să fie proclamat rege în Capitala 
României”: Planul nu a funcționat însă aşa cum şi-a dorit cu- 
plul de conspiratori. Dispunând urmărirea acestora, pas'cu pas, 
de către agenții Siguranţei, guvernul României a aflat ce se 
punea la cale şi a informat autoritățile britanice, cerându-le să 
intervină. În urma acestei sesizări, guvernul Marii Britanii a 
hotărât să-i interzică lui Carol'orice activitate politică pe pă- 
mântul Angliei, a împiedicat tentativa acestuia de a pleca cu un 
avion spre România şi, pentru a evita alte complicații posibile, 
i-a expulzat pe cei doi conspiratori. 

Epilogul acestei rocamboleşti tentative de lovitură de 
stat în care au fost implicați politicieni cu pretenții de ono- 
rabilitate, dar care, cu acest prilej, şi-au dezvăluit ignobilul lor 
caracter, este relatat sec de Ion Scurtu: “În dimineaţa zilei de 6 


55 


mai, autoritățile engleze au interzis decolarea avoinului care 
urma să-l transporte pe; Carol în România. Astfel participanții 
la adunarea național-țărănistă au scrutat în zadar cerul pentru a 
zări avionul mult aşteptat. Surpriza «senzațională» de care se 
vorbise atât de mult, nu s-a produs”. 

Cu toate că “Marşul asupra Bucureştiului” , care urma 
să încununeze adunarea de la Alba Iulia, a fost anulat din cauza 
absenței prințului Carol, presiunile național-țărăniştilor asupra 
guvernului liberal şi Regenţei nu au scăzut în intensitate, ata- 
curile lor extinzându-se şi peste hotare. Concepţiei naționalis- 
mului economic, “prin noi înşine”, elaborată şi pusă în prac- 
tică cu perseverență de Vintilă Brătianu, economiştii național- 
ţărănişti i-au opus doctrina “porților deschise”. O politică eco- 
nomică de înlăturare a barierelor care protejau capitalul autoh- 
ton, lăsând liber accesul capitalului străin în economia româ- 
nească. Ca urmare a presiunilor politice din interior, susținute 
de presiuni economice din. partea instituțiilor financiare din 


străinătate, în sânul liberalilor. s-a conturat un curent, condus | 


de ministrul de Inteme I. G. Duca, favorabil ideii de retragere 
de la guvernare, pentru-a da partidului răgazul necesar să se re- 
facă după-erodarea produsă în anii când s-a aflat la putere. Şi 


cum presiunile deveniseră insuportabile, la 9 noiem-brie 1928, 


primul ministru Vintilă Brătianu a prezentat Regenţei demisia 
cabinetului său. A doua zi, 10 noiembrie 1928, primul regent, 
Gh. Buzdugan, îl însărcinează pe Iuliu Maniu cu formarea nou- 
lui guvern. Carol avea prilejul:să jubileze! . 


VI 


Cabinetul condus de Iuliu Maniu, în care funcția de | 


ministru de Interne era deținută de Alexandru Vaida Voevod, a 


“preluat guvernarea țării la 10 noiembrie 1928. Aşa cum erau , 


uzanţele în democraţia: românească din perioada interbelică, 


Parlamentul, în care Partidul Liberal, condus după moartea lui 


Ion I.C. Brătianu (24 noiembrie 1927) de fratele său Vintilă 


56 


Brătianu, avea o covârşitoare majoritate (318 mandate, față de 
numai 54 de locuri ale național-țărăniștilor), a- fost dizolvat şi 
noul guvern a organizat alegeri pentru constituirea altui Corp 
legislativ. “În vederea alegerilor , Partidul Naţional Țărănesc a 
încheiat cartel electoral cu Partidul Social-Democrat, în baza 
căruia, pe listele naţional-țărăniştilor candidau şi social-demo- 
craţii [...]. De asemenea, Partidul Naţional-Ţărănesc a încheiat 
cartel electoral cu Partidul German din România, cu Partidul 
Popular Maghiar din România şi cu Gruparea gazetarilor inde- 
pendenți. [...] Alegerile parlamentare (decembrie 1928) s-au 
soldat cu victoria categorică a listelor Partidului Naţional- 
Țărănesc, care a întrunit 2.208.922 voturi, reprezentând 77, 
76% din total, şi un număr de 348 de locuri în Adunarea Depu 
taților” (I. Scurtu, Istoria..., ed. cit.). Să mai notăm faptul, nu 
lipsit de consecinţe politice în privința “Restauraţiei”, cultivate 
de Iuliu Maniu şi partidul său, că în Adunarea Deputaţilor, 
constituită după alegeri, Partidul Naţional Liberal, adversar al 
revenirii prințului Carol în țară, deținea doar 13 mandate, în 
timp ce Partidul Maghiar din România avea 16 reprezentanți! 
Dar nu numai atât. O dată cu răsturnarea liberalilor de la gu- 
vernare, atitudinea autorităților față de fostul prinț moştenitor, 
ca şi față de susținătorii săi, s-a schimbat radical. “Cazul” Ma- 
noilescu este elocvent în acest sens. 

Cu numai un an în urmă, economistul Mihai Manoi- 
lescu, fost subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe în gu- 
vernul generalului Averescu, unul din partizanii ideii de “Re- 
stauraţie”, era arestat de agenţii Siguranţei la frontiera româno- 
ungară, la reîntoarcerea de la Paris, unde se întâlnise cu prințul 
Carol. Asupra sa s-au găsit mai multe exemplare din Le Matin 
şi Le Petit Journal, care publicaseră declaraţia fostului moş- 
tenitor la Tronul României, în care acesta afirma că “fusese 
forțat” să renunţe la drepturile sale. “Brătianu — scrie Paul D. 
Quinlan (op. cit.) — i-a adus pe Manoilescu şi pe alții la Bucu- 
reşti, acuzându-i de crime împotriva securității statului. Prim- 
ministrul spera că aplicând o asemenea pedeapsă severă îi va 


57 


4 
+ 
j 
ja 
j 


descuraja pe ceilalți să-l ajute pe Carol, dar planul s-a întors 
împotriva; lui. Carliştii au reuşit să transforme procesul într-o 
demonstrație, de, forță, între ei şi Brătianu, folosindu-l şi ca 
amplificator al propagandei carliste, În timpul procesului, Ma- 
noilescu a. recunoscut deschis că-l întâlnise pe Carol de mai 
multe ori la Paris, că simțea că prinţul ar trebui să fie rege şi că 
intenționa să distribuie eGpii ale articolelor lui Carol în Româ- 


nia [...] În acelaşi timp; în, Parlament, Maniu a afirmat sus şi | 
tare că «arestarea lui Manoilescu a constituit o flagrantă încăl- | 
care a legii [...] Primul-ministru a acționat arbitrar, exact ca a- | 
tunci când l-a îndepărtat pe prințul: Carol de la succesiune. Nici | 


unul din cele două acte nu este obligatoriu sau executoriu. Cer 
în numele partidului meu un vot!» Brătianu a răspuns furios că 
acceptarea renunţării lui Carol şi instalarea pe tron-a fiului său 


erau perfect legale. Subliniind că «era mai presus de orice res- |. 


ponsabil pentru menţinerea păcii. şi liniştii», Brătianu i-a aver- | 


tizat pe aceia care se străduiesc, să-l facă pe prinţul Carol rege 
că sunt trădători, şi revoluționari şi vor fi pedepsiţi în conse- 
cință. Dar curtea militară, care împărtățea simpatia larg, răs- 


pândită față de Carol în rândul ofițeresc, l-a achitat pe Mano- 
ilescu”?, 


îi 


Calitatea de prim-ministru, cât şi covârşitoarea majori- | 


tate de care dispuneau naţional-ţărăniştii; în. Parlament nu îi 
erau însă suficiente lui Maniu pentru a-şi. impune punctul de 
vedere în problema “Restauraţiei”. Reglementările.constituţio- 
nale stabilite în timpul guvernării liberale şi ratificate de regele 
Ferdinand îl obligau să respecte actul perfect legal şi inatacabil 
prin care Carol fusese înlăturat de. la succesiune, urmat de pro- 
clamarea fiului său, Mihai ca urmaş la Tronul României şi in- 
stituirea Regenţei ca, factor constituțional pe timpul minora- 
tului acestuia. În acest context, poziţia adoptată şi acțiunile în- 
treprinse de Iuliu Maniu apar astăzi de-a dreptul paradoxale. 
Un prim-ministru, prin definiţie, garantul stabilității. regimului 


în numele căruia deține această demnitate, se implică activ 


într-o acțiune cvasi-conspirativă, care urmăreşte ca-printr-o lo- 


Pa caci ic 


vitură de stat să-l detroneze pe Regele țării, să desființeze Re- 
gența care i-a încredinţat şefia puterii executive şi să aducă pe 
Tronul României un vântură-lume, cuplat cu o evreică suspectă 
de'a fi agentă în slujba, serviciilor secrete străine! Guvernarea 
național-țărănistă din perioada 10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 
este putut fi caracterizată în următorii termeni: “Din păcate, 
stilul de activitate guvernamentală al lui Maniu se sprijinea 
fundamental pe factorul timp, într-o proiecție care, pornind de 
la un ultim şoc anticonstituțional — o lovitură de stat care să 
rupă trecutul de viitor —, să aducă România la stadiul de sta- 
bilitate socială şi politică. Calculul s-a dovedit complet greşit: 
Carol Caraiman nu era omul monarhiei constituţionale, iar 
evoluţia situaţiei internaţionale anula şi factorul timp, atât de 
necesar stabilității țării. Maniu este în realitate vinovat de a- 
ceastă gravă eroare politică, cu consecințe pe termen foarte 
lung, deoarece a ştiut că fostul prinţ se dovedise incontrolabil 
şi nedemn, pe de o parte, în timp ce pe plan extern Europa era 
martora unor transformări spectaculoase ale politicii continen- 
tale, pe de altă parte. În cheia acestor erori de apreciere va tre- 
bui să judecăm manevrele sale neconstituționale şi anticonsti- 
tuționale din perioada 1929-1930” (A. M. Stoenescu, op. cit., 
vol. 2, cap. "O farsă sinistră: «Restauraţia»”). 

“Concomitent cu activitatea neconstituțională patronată 
de Maniu, în Franţa, cuplul de conspiratori-Carol Caraiman — 
Elena Lupescu se întărea prin adoptarea unui colaborator de 
nădejde: este vorba de personajul numit Puiu Dumitrescu, că- 
ruia Paul D. Quinlan îi schițează următorul succint, dar memo- 
rabil portret: “Carol şi Lupescu locuiau cu Constantin Dumi- 
trescu, numit pe scurt Puiu. În vârstă cam de 25 de ani, chipeş,. 
ambițios şi aventuros, Puiu fusese student la Paris; unde. do- 
bândise o reputaţie de fustangiu. Buhman l-a găsit «fermecător 
şi sociabil». A devenit până la urmă secretarul lui Carol şi mâ- 
na lui dreaptă, îndeplinind cele mai diverse sarcini, de la a fi 
sfătuitorul de încredere al prințului moştenitor, până a-i duce 
pantalonii la curățătorie”. 


Importanța rolului jucat de Puiu Dumitrescu în lovitura 
de stat ce va avea loc în iunie 1930 este subliniată şi de Pamfil 
Şeicaru (Istoria..., ed. cit.): “În aprecierea prințului Carol, legă- 
turile cu partidele şi grupările politice nu avea un caracter de- 
cisiv pentru prepararea întoarcerii lui. Cea mai utilă nu-i putea 
fi decât legătura cu ofiţerii, şi aceasta i-a fost înlesnită de 
secretarul său particular C. Dumitrescu, prin mijlocirea tatălui 
său, care era colonel. Nu era vorba de o propagandă printre 
ofițeri în favoarea anulării actului din 4 ianuarie 1928, ci de a 
se asigura de fidelitatea celor doi comandanţi de regimente din 
Bucureşti: Paul Teodorescu şi Gavrilă Marinescu. Era suficient 
pentru o lovitură de Stat [...] Dacă ar fi fost numai prințul Ca- 
rol care să decidă această încercare de anulare a actului de la 4 
ianuarie, printr-o acțiune de curaj, sigur nu l-ar fi realizat. Cu 
atât mai mult cu cât Elena Lupescu se temea că, odată plecat 
de lângă ea, îl va pierde. Motorul a fost secretarul prințului, un 
tânăr care a înlocuit lipsa de îndrăzneală'a lui Carol. În 1930, 
Puiu Dumitrescu avea 27 de ani,.vârsta prielnică actelor teme- 
rare. El a forţat voinţa lui Carol, i-a dominat ezitările, impu- 
nându-şi voința lui. Totul a fost preparat în mare taină”. 

In privința scopului nemărturisit urmărit de Maniu prin 
aducerea lui Carol pe tron, se pare că Alex Mihai Stoenescu 


are dreptate când afirmă: “Manevrele lui Iuliu Maniu din | 


această perioadă dezvăluie un calcul pe cât de precis, pe atât de 
periculos, dar nu lipsit de o logică adâncă: înțelegândimecanis- 
mele intime ale funcționării statului român, pe fondul slăbirii 
puterii Partidului Naţional Liberal, a dispariției „omului forte 
Ionel I. C. Brătianu şi a îndepărtării voite de treburile țării a're- 
ginei Maria, luliu Maniu a manevrat pentru controlarea auto- 
ritară a puterii, după acelaşi model iniţiat de Brătieni. Chiar şi 
conducerea partidului pe criterii de rudenie a fost copiată de la 


liberali”. Dar 'sprijinul pe care Maniu era dispus să-l acorde 
“Restauraţiei” nu era dezinteresat şi necondiționat. “Era bine | 


cunoscut — completează ideea de 'mai sus Paul D. Quinlan — 
faptul că Maniu ar fi acceptat întoarcerea lui Carol doar dacă 


60 


acesta ar fi fost de acord cu anumite condiţii. În primul rând, ar 
fi vrut să se asigure că fostul prinț moştenitor ar fi intenționat 
să conducă într-o manieră constituțională, nu prin intermediul 
prietenilor personali. În al doilea rând, Carol ar'fi urmat să-şi 
abandoneze amanta, întorcându-se la fosta soție. Dacă Maniu 
dorea să joace în preajma lui Carol rolul jucat de Brătianu pe 
lângă Ferdinand, ştia că ar trebui să elimine influența malefică 
a amantei fostului prinț moştenitor. Mai mult, Maniu, un bur- 
lac cu înalte principii'morale, se opunea ca Regele să trăiască 
în păcat, şi în plus cu o evreică. Carol însă îşi ticluise-planurile 
cu grijă. Încă din decembrie 1927, în aşa-zisele memorii ale 
Elenei Lupescu (o serie de articole de ziar publicate în London 
Sunday News), Duduia declarase că acceptă să-l lase pe Carol 
să plece, dacă acest lucru se dovedea necesar”. 
După înscăunarea sa ca prim-ministru, în cadrul mă- 
surilor pregătitoare pentru revenirea prințului în țară, Maniu l-a 
numit consul la Paris pe Petre Ciolan, diplomat cunoscut ca de- 
votat al lui Carol şi, în acelaşi timp, om de încredere al parti- 
dului. Sarcina sa era-de a ţine legătura cu prințul şi a-l informa 
pe Maniu despre intenţiile acestuia. În cartea sa, Neagu Cosma 
reproduce un extras dintr-un raport al lui Ciolan, în care rela- 
tează întrevederea avută cu cuplul Carol-Lupescu la reşedinţa 
acestora. Din conținutul acestui raport reproducem intervenția 
Elenei Lupescu, din care'se vede cât de bine se pricepea ţiitoa- 
rea prințului să-i transmită lui Maniu; prin intermediul împu- 
ternicitului său, ceea ce acesta dorea de fapt să afle: “Eu ştiu d- 
le Ciolan, pentru ce d-l Maniu se opune revenirii Alteţei-Sale; 
el crede că eu voi veni în țară după Alteţa-Sa şi voi face 
dificultăți. Ei bine, declar aici, în fața Alteţei-Sale, că este cea 
mai mare eroare. Eu am fost lângă Alteţa-Sa un tovarăş de 
suferință. L-am îngrijit în momente de întristare. L-am îngrijit 
când a fost bolnav. I-am întreţinut moralul sănătos şi plin de 
încredere: şi voi fi cea mai fericită când Alteța-Sa se va întoar- 
ce. În ziua când Alteţa-Sa regală îşi va relua tronul, spre feri- 
cirea țării, eu voi 'fi departe, pentru totdeauna, şi nici nu vreau 


61 


să se mai vorbească despre mine” (apud N. Cosma, Fapte din 
umbră, Cap. cit.). 

| Dar oricât de convingătoare puteau suna promisiunile 
solemne ale Elenei Lupescu şi oricât de, credul se putea dovedi | 
Maniu, nu erau argumente serioase în baza cărora să se inițieze | 
intervenţii legislative în vederea înlăturării opreliştilor consti- | 
tuționale din calea “Restauraţiei”. Un eveniment neprevăzut le- ! 
a oferit însă partizanilor “carlismului” posibilitatea de a ocoli | 
fermitatea cu care Regența se opunea acesteia. La 7 octombrie | | 
1929, regentul Gh. Buzdugan moare. Conform principiului sta- | 
tuat cu prilejul alcătuirii primei Regenţe, în locul său urma să 
fie. desemnat primul-preşedinte, al Înaltei Curți de Casaţie, a- | 
cesta fiind la data respectivă Andrei Rădulescu, o autoritate | 
consacrată în domeniul Dreptului roman, membru al Acade- | 
miei Române. “Andrei Rădulescu — notează Pamfil, Şeicaru — | 
ar. fi putut menţine, autoritatea Regeuleie Nimeni nu se îndoia | 
de această alegere”. 

Nu. tot astfel gândea î însă Şi Iuliu Maniu. Moartea iai | 

Gh. Buzdugan îi oferea mult aşteptata. ocazie ca, prin numirea | 
în locul regentului decedat a unei persoane obediente, să-şi ex- | 
tindă autoritatea discreționară şi: asupra Regenţei. Dezvăluind 
adevăratele intenţii ale celui care, sub masca omului politic de | 
o probitate exemplată, era de fapt un maestru al jocurilor de| 
culise şi al aranjamentelor puse întotdeauna în slujba pasiunii | 
de dominație, Alex, Mihai, Stoenescu scrie: “Maniu dorea să. $ 
preia fraudulos sarcina desemnării noului membru al Regenţei 
de către-guvern [...]. Partidele din Opoziţie. au sesizat infracți- 
unea, atrăgând public atenţia asupra neconstituționalității actu- ; 
lui făcut de guvern, însă Iuliu Maniu nu a-ţinut cont de aspec- 
tele'clare de drept, intenția-lui fiind desființarea Regenţei prin | 
anularea legii din 1926. La 9 octombrie; 1929, primul ministru | 
convoacă cele două Adunări şi supune votului lor alegerea u- . 
nui oarecare Constantin Sărăţeanu, rudă de-a lui Vaida Voe- | 
vod, în funcția de regent, desemnând ilegal această convocare 
a corpurilor legiuitoare, în care avea majoritatea absolută, drept | 


62 


Reprezentaţiunea Naţională. Constantin Sărăţeanu era un ob- 
scur funcționar al Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, care toc- 
mai fusese propus cu câteva luni în urmă de Grigore lunian, 
ministrul Justiţiei, spre pensionare, întrucât, din pricina vârstei, 
devenise incapabil de 'a mai desfăşura o activitate corespun- 
zătoare”. Iar concluzia la această farsă constituțională 0 pro- 
nunță Pamfil Șeicaru, martor ocular la consumarea ei: “L-am 
auzit pe C. Stere profetizând: «Azi Iuliu Maniu a dat lovitura 
de moarte Regenţei!». Şi evenimentele au ratificat judecata 
lui”. 

În timp ce în țară Maniu se străduia să creeze un si- 
mulacru de cadru legal pentru revenirea prințului Carol, la Pa- 
ris se puneau la punct ultimele măsuri care să asigure succesul 
“Restaurației”. La începutul anului 1930, principalul agent de 
| legătură între Maniu şi Carol era maiorul Victor Precup. Un 
personaj interesant, provenit din fosta armată austro-maghiară, 
a cărui prezență pe scena politică este semnalată de I. G. Duca 
în Amintiri politice. Convins că România Mare nu poate să se 
afirme şi să prospere decât sub sceptrul unui monarh energic, 
detestând Regența, Precup s-a dedicat-cu trup şi suflet cauzei 

“Restauraţiei”. În răstimpul care a precedat revenirea lui Carol 
în ţară, el a făcut naveta între Paris şi Bucureşti, ducând, şi 
aducând mesajele: schimbate de acesta cu Maniu. La insisten- 
țele sale, Maniu a luat hotărârea mult aşteptată şi l-a însărcinat 

să-i transmită prințului că “dacă se va decide să facă un pas 

hotărâtor independent, în el nu va găsi un duşman, ci un bine- 
voitor”. Înarmat cu acest răspuns, Precup se deplasează în 
Franța şi-l informează pe Carol despre atitudinea; guvernului 
în situația revenirii sale în ţară. Din acest moment complotul 
începe să se desfăşoare după toate canoanele subversivității 
practicate în loviturile de stat. 

Însoţit de Puiu Dumitrescu, Carol se deplasează la 
Miinchen, de unde va începe “marea aventură” pe calea ae- 
rului. În noaptea care a precedat ziua zborului spre România (6 
iunie 1930), maoirul Nicoară, cel de-al doilea agent al lui Ca- 


63 


. 


cita ii 


rol, rezident la Bucureşti, îl “intoxică” pe Maniu cu informația 
falsă că generalul Averescu ar fi pus la punct un plan paralel 
pentru readucerea prințului în țară. Minciuna urmărea să-i stâr- 
nească lui Maniu temerea că meritul, dar mai ales beneficiile 
loviturii de stat ar fi putut fi confiscate de avetescani. Un ar- 
gument suficient de “puternic care. să-l convingă pe primul 
ministru să se angajeze activ în eforturile pentru ca lovitura de 
stat'să reuşească. 

În dimineața zilei de 6 iunie, biplanul' Farman, pilotat 
de un francez, avându-l la bord pe Carol Caraiman, a decolat 
de la Miinchen, îndreptându-se spre țară. În urma unei defec- 
țiuni, avionul a fost nevoit să aterizeze lângă Oradea. După re- 
pararea defecțiunii, avionul şi-a reluat zborul, dar un: nou inci- 
dent l-a obligat să aterizeze î în apropiere de Cluj, unde avionul 
defect a fost descoperit de'un avion al forţelor aeriene, pilotat 
de căpitanul Opriş. Carol schimbă avionul şi după o scurtă es- 
cală la Cluj reuşeşte să aterizeze la ora 22, la Băneasa. “Fostul 
prinț moştenitor — relatează Paul D:' Quinlan —, greu de recu- 
noscut cu eşarfă înfăşurată peste față şi Daiana o cască de pi- 
lot, a intrat repede într-o limuzină care îl aştepta. În spate, ală- 
turi de Carol, se afla maiorul Cantacuzino-Paşcanu, un mai 
vechi prieten şi suporter. Limuzina s-a îndreptat direct către ca- 
zărmile Regimentelor 2 şi 9 de Vânători, unde ofițerii l-au pri- 
mit plini de entuziasm pe fostul lor camarad şi conducător. Mai 
erau prezenţi coloneii Paul Teodorescu şi Gavrilă Marinescu, 
doi complici care colaboraseră cu Carol în tot acest timp. De 
acolo, însoţit de un detaşament de soldaţi, convoiul de auto- 


mobile s-a îndreptat repede spre Cotroceni. Obosit, dar fericit, | 


Carol strângea puţin mai târziu mâna întinsă! de fratele său, 


care l-a întâmpinat zâmbind la intrarea în palat. Fiul risi-pitor 


>» 


ajunsese acasă”. 
A doua zi dimineața Carol s-a întâlnit mai întâi cu lu- 
liu Maniu şi apoi cu ceilalți fruntaşi național-țărănişti. Maniu i- 


a explicat prințului intențiile sale. Carol urma să devină mai | 


întâi membru al Regenţei, iar apoi, după ce se va 'reconcilia cu 


64 


regina Elena, să fie proclamat rege. Problema Elena Lupescu 
nu a fost discutată, ea fiind considerată rezolvată prin angaja- 
mentele acesteia transmise prin consulul Ciolan. Cu privire la 
acest proiect naiv şi iluzoriu, Eugeniu Buhman (op. cir.) co- 
mentează: “Dacă Maniu îşi închipuie că o să-l poată controla 
pe prinț o dată întors în România, înseamnă că nu ştie cu cine 
are de-a face”. 

Tentativa lui Maniu. de a-l include în Regență pe Carol 
în locul lui Sărăţeanu a fost respinsă categoric de Carol. El se 
voia proclamat rege, pretenția sa imperativă fiind sprijinită nu 
numai de grupul restrâns al oamenilor politici participanți la 
complot, ci şi de populaţie. “Vestea întoarcerii prințului Carol 
— scrie Pamfil Șeicaru —, anunțată prin ediții speciale, a pro- 
vocat un freamăt de simpatie, mai mult ca expresie a nemulțu- 
mirilor contra guvernului: național-țărănist, care dezamăgise pe 
toată lumea. Studenții, în mare majoritate simpatizanți ai Miş- 
cării Legionare, au pornit cântând, cu muzica militară în frunte, 
spre Palatul Cotroceni. Între tinerii manifestanți se găsea şi 
profesorul de Teologie Nichifor Crainic, precum şi alți profe- 
sori universitari. Acel vibrant entuziasm a pus guvernul într-o 
mare încurcătură”. 

Confruntat cu această situație explozivă, Maniu con- 
voacă o şedinţă de guvern pentru a se vota acceptarea lui Carol 
ca regent sau rege. O delegație de 30 de parlamentari: național- 
ţărănişti pătrunde în sala-de şedinţe şi îi transmit lui Maniu-că 
“parlamentarii noştri sunt de părere ca Alteţa-Sa regală princi- 
pele Carol să fie proclamat imediat rege”. S-a trecut la vot, 
cinci miniştri votând ca prințul Carol să devină regentiar şase 
cerând 'să fie proclamat rege. Pus în minoritate Maniu îşi dă 
demisia din funcția de prim-ministru, fără să antreneze, aşa 
cum era normal, şi demisia întregului guvern. “Dacă Iuliu Ma- 
niu — comentează Pamfil Şeicaru — ar fi motivat demisia lui 
prin faptul că nu acceptă lovitura prinţului Carol şi că refuză 
colaborarea cu noul rege, opunerea lui ar. fi însemnat o mare 
acțiune politică. Din nefericire, Iuliu Maniu nu avea dimensiu- 


65 


. 


nile de caracter, spătoşenia unui Petre P. Carp”. În fapt, demi- 


sia lui Maniu a fost o scamatorie: neconstituțională, care s-a 
limitat la înlocuirea sa cu George G. Mironescu, o personali- 
tate lipsită de prestanță şi greutate politică, care a patronat toa- 
te măsurile adoptate de Parlament, culminând cu proclamarea 
lui Carol Caraiman ca Rege al: României. Ceea ce s-a petrecul 
în zilele de 7 — 10 iunie 1930 a fost o siluire flagrantă a Consti- 
tuției din “1923, cu urmări nefaste pentru viitorul României 
Mari. 

La 8 iunie 1930, în Duminica de Rusalii, Ştefan Ciceo! 
Pop a convocat întrunirea Camerelor Parlamentului. Prima mă- 
sură adoptată a fost abrogarea actelor. de la 4 ianuarie 1926, 

prin care se consfinţise renunțarea lui Carol la tron şi fusese! 
instituită Regența ca factor. constituţional pe timpul minora-! 
tului viitorului rege. Apoi a fost votată detronarea regelui legi- 

tim, Mihai I, şi proclamarea ca rege a lui Carol Caraiman, un, 
cetățean de rând, care pierduse orice drept dinastic prin legi, 

constituționale, ratificate, de regele -Ferdinand. Şi pentru ca a-. 

cest spectacol grotesc, pe care Parlamentul de coloratură națio- 

nal-țărănistă îl oferea naţiunii, să fie împins la extrem, fără nici! 
un temei tradițional sau constituțional, regelui Mihai i se con- 
ferea titlul de “Mare Voevod de Alba Iulia”. 

La ora 14, Ciceo Pop anunța rezultatul votării. Carol, 
Caraiman câştiga Tronul României aproape cu unanimitate, 
rezultatul fiind de 495 la 1. Acest unic vot exprimat împotriva. 
lui Carol, privit în perspectivă istorică, a cântărit, fără ă îndoială,| 
mai greu decât toate celelalte 495 luate la un loc. “Reţin — îşi, 
reaminteşte Pamfil Șeicaru, prezent ca observator. la acea şe-. 
dință a Parlamentului — numele unui deputat național-țărănist. 
de la Galaţi, Măgură, republican din epoca lui Gh. Panu: în. 
momentul când regele Carol II s-a prezentat în fața Camarei şi. 


„Senatului reunite, ca să depună jurământul, el a părăsit sala de. 
şedinţe. După ce s-a terminat formalitatea, l-am auzit spunând: 


«Ce cumplit vom ispăşi cu toţii greşeala săvârşită azi! Am fost. 
vrăjmaşul lui Ionel Brătianu, dar el a avut dreptate. Când ne 


66 


vom da seama, va fi prea târziu. O să ne muşcăm mâinile». 
Puţini însă au fost cei care l-au luat în serios pe bătrânul Mă- 
gură. El a văzut mai departe decât toți ceilalți deputați”. 
Deputaţii liberali au boicotat şedinţa Parlamentului la 
care Carol Caraiman a fost înscăunat Rege al României. O ati- 
udine pe care Pamfil Şeicaru o condamnă aspru: “Partidul Li- 
beral a dat dovadă de o totală lipsă de curaj politic. În loc să 
vină în fața parlamentului: şi să aducă în dezbatere problema 
prințului Carol, Vintilă Brătianu a convocat la clubul liberal pe 
fruntaşii partidului, ca şi cum o problemă aşa de importantă e 
suficient să fie dezbătută într-un club şi nu în faţa parlamen- 
tului. Pentru Carol, aceste acte de laşitate, au fost îndemnul ca- 
re l-a dus la dezastru; nu s-a întâmplat nici o rezistență politică, 
cu toate că opunerea guvernului şi a parlamentului nu ar fi dez- 
lănţuit un război civil. Şi în domeniul moral, ca şi în domeniul 
fizic, nu te reazemi decât pe ce îţi rezistă. Lucrurile s-au des- 
făşurat aşa de uşor, de la 6 iunie până la 13 iunie, încât, fără să- 
şi dea seama, clasa politică a României a creat psihologia tipi- 
că a regelui Carol: îşi putea permite. orice, neexistând voințe 
capabile să-i opună o rezistență eficace, în scopul de a apăra u- 
nele principii. Partidele i s-au arătat compuse din oameni po- 
litici nevertebrați. Între 6 iunie şi 13 iunie, frânele monarhiei 
au fost distruse, decizându-se soarta monarhiei în România”. 
Tragicomedia naţională de atunci a avut un epilog pe 
măsura staturii morale a protagoniştilor ei. După numai o săp- 
tămână de funcționare a cabinetului care l-a uns rege, Carol, 
bine înțepenit pe Tronul României, îl demite pe G. G. Miro- 
nescu din funcţia de prim-ministru şi-l numeşte pe Iuliu Maniu 
preşedinte al Consiliului de Miniştri. Stăpânul îi plătea simbria 
slugii credincioase! - 


VII 


“După 1930 a început trivializarea funcției regale, a 
dispărut majestatea ei. Regele Carol II a ignorat decenţa, nu s-a 


67 


sfiit'să dea funcției regale o rentabilitate, ca în epoca celor mai 


hrăpăreți domni fanarioți. Ca 'o apă care nu este strânsă între! 


maluri solide, revărsându-se pustiitoare, domnia regelui Carol 
Ilin-a întâlnit nici o rezistență din partea clasei politice, în stare! 
să-l facă să simtă teama unei posibile trimiteri. peste. hotare. 
Partidele democratice n-au avut forța de intimidare a clasei po- 
litice din epoca de dinaintea primului război mondial; au cedat! 
ca un mal nisipos sub presiunea crescândă a unei ape turburi, a, 
cărui tendință era să se reverse, să inunde, nesățioasă, cât mai 
mari spaţii, spre a aduce ruina. De la 1918 până în 1940, când a 
început hărtănirea României Mari, s-a lăsat asupra țării, ca un, 
blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai-a.completat opera tată-! 
lui, ducând țara în robia moscovită. Biet neam eroic şi fără no- 
Toc, ce crunt a ispăşit SS ou nul închinat instituției monar-| 
hicei??.. va 
Citatul de mai sus este extras-din capitolul final, inti-! 
ulat “Quidquid delirant reges...” (în traducere liberă: “Când re-, 
-gii sunt nebuni furioşi...?), al Istoriei Partidelor Naţional, Ță-! 
rănist şi Naţional Țărănist publicate de Pamfil Șeicaru în 
1963, la Madrid. Un studiu amplu, bazat atât:pe documente, cât! 
şi pe participarea directă la evenimentele din perioada inter-! 
belică, şi care, pe lângă valoroasele informații. şi comentarii| 
privind istoricul celor trei partide menţionate în titlu, conţine o 
cronică obiectivă a vieţii aventuroase şi a faptelor IC Sobabil sg 
săvârşite de regele Carol Il. -. | 
Succesul loviturii de stat'din iunie 1930, soldate cu de-l 
tronarea monarhului legitim, Regele Mihai I, desființarea Re-! 
genţei şi proclamarea ca rege a celui:pe care atât familia zepală] 
„cât şi țara, prin hotărârea Reprezentanţei Naţionale, l-au repu- 
diat, s-a datorat în primul rând participării tacite a lui Iuliu Ma- 
niu şi a Partidului Naţional-Țărănist la complotul care a răs- 
turnat ordinea constituțională printr-o “revoluţie de catifea”. 
“Lovitura de stat de la 7-13 iunie 1930 — scrie Alex Mihai Sto- 
enescu (op. cit., vol. 2) — a fost îndreptată împotriva Constitu- 
ției' democratice din 1923, pe care Iuliu Maniu nu a votat-o, şi, | 


| 


68 


bineînţeles, împotriva regelui [Mihai — n. n.]. Ea a creat cele 
mai grave precedente pentru țară în viitorii ani şi Istoria nu va 
întârzia să se răzbune pe actorii acestui sabotaj la adresa; sis- 
temului democratic din România”. 

O dată răul înfăptuit, nu ne rămâne decât să ne 
întrebăm care a fost mobilul angajării Partidului Naţional-Ță- 
rănist în această nefastă aventură politică. Răspunsul este unul 
singur: vechea racilă a clasei politice româneşti, care, şi ieri ca 
şi astăzi, pune interesele de partid mai presus de interesul 'na- 
țional. -O' stare de lucruri care se: agravează când finalitatea 
actului politic încetează să mai fie realizarea unui ideal etic 
social. Nu de puţine ori, zelul manifestat de oamenii politici de 
a accede la guvernare are la origine fie pasiunea de dominație 


” (personalități accentuate), fie — ceea ce este de-a dreptul abject 


— şansa de înavuţire rapidă prin mijloace frauduloase, abu- 
zându-se de demnitățile deținute. În această ordine de idei, 
Alex Mihai Stoenescu remarcă unele fapte demne" de reținut: 
“În ce priveşte conduita exemplară, modestia şi dezinteresul 
material cu care'a Iuliu Maniu'a rămas în legendă, sunt câteva 
comentarii de făcut. A fost deja probat cu documente in- 
contestabile că, în efortul de răsturnare a guvernului liberal din 
1928, Partidul Naţional Ţărănesc a contractat împrumuturi 
imense pe numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a 
fost banca Marmorosch Blank — un fel de «Caritas» sau «Ban- 
corex» avant la lettre — care a primit ordin de la organizaţiile 
oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol Caraiman 
pe Tron, să ofere liderilor PNȚ credite fără limită, dar şi fără 
acoperire.  Aici''se află secretul ordinului dat de Carol II ca 
Bugetul țării să acopere deficitul băncii Blank, şi tot aici ori- 
ginea unei celebre reacții a ministrului de Finanţe: «Cu cât ne- 
aţi cumpărat?». După cucerirea puterii, Partidul Naţional Ţără- 
nist a militat consecvent pentru pătrunderea capitalului străin 
în România, punând însă drept garanție mai multe monopoluri 
deținute de stat. Mai interesant este însă fenomenul — cu care 
noi astăzi suntem familiarizați — al prezenţe: liderilor PNȚ în 


69 


consiliile de administraţie ale unor bănci şi societăţi capitaliste 
pătrunse pe piaţa românească sub guvernarea țărănistă. [...] Un 
alt episod al legendei Iuliu Maniu, se prăbuşeşte, atunci când 
constatăm că liderul țărănist era unul din cei mai bogaţi oameni 
politici din România. În încercarea disperată de a evita impli- 
carea lui Iuliu Maniu în Afacerea Skoda, Romulus Boilă [ne- 
potul şi administratorul averii lui Iuliu Maniu — n. n.] va pune 
la dispoziția anchetei documente care atestau calitatea de mul- 
timilionar a şefului partidului, situaţie care îl scutea de nevoia 
unor comisioane. [...] E adevărat că Maniu se declara agricul- 
tor —cu accentul pe litera u — ca urmare a dreptului său de pro- 
prietar al modestei moşii din Bădăcin, că nu avea casă şi ma- 
şină în Bucureşti, dar la fel de adevărat e că nici nu avea-ne- 
voie, rudele; sale apropiate şi amicii din conducerea PNȚ -— Ro- 
mulus Boilă, Ilie Lazăr, Ionel şi Ghiţă Pop, Aurel. Leucuţia, Se- 
ver Bocu ş. a. — fiind excelent amplasați în consiliile de admi- 
nistraţie ale unor bănci sau societăţi cu capital anglo-maghiar”. 
Pentru a-şi desăvârşi opera.de ctitor.al domniei regelui 
Carol II, Iuliu Maniu a considerat de datoria-;sasă intervină. 
pentru reconcilierea monarhului cu fosta sa. soție, principesa. 
Elena. O condiție prealabilă obligatorie pentru ca şi ultimul act 
al “Restauraţiei” să fie împlinit: încoronarea lui Carol ca Rege 
al României. Dar pentru ca acest'act solemn să poată fi oficiat, 
era nevoie ca, cel puţin de ochii lumii, principesa Elena să con-. 
simtă la anularea divorțului; pronunțat în 1928 şi să-şi ocupe 
Jocul alături de Carol ca Regină a României. În biografia inti- 
tulată Helen, Oueen-Mother. of. Rumania, autorul ei, Arthur 
Gould Lee, îi pune în gură lui Maniu următoarele cuvinte: 
“Datoria tuturor este de a-l ajuta pe Rege să-şi consolideze po- 


Ziţia și ajutorul Alteţei Voastre este de cea mai;mare impor-. 
tanţă, In ultimii patru ani poporul a ajuns să vă simpatizeze şi. 


să vă respecte şi popularitatea Dv. trebuie să-l ajute pe Rege. 


"Națiunea doreşte acest; lucru și Regele: Carol ştie de această. 


dorință. Nu mai e timp de pierdut, toţi aşteaptă un gest oficial, 
acum, şi singurul gest care ar conta ar fi anularea divorţului”. 


70 


Ceea ce însă nu ştia luliu Maniu era faptul: că, de la 
Paris, Elena Lupescu urmărea cu încordare evoluţia eveni- 
mentelor. din România. Cunoscând, ca nimeni altcineva, firea 
labilă şi caracterul influențabil al lui Carol, ea se temea ca 
despărţirea: lor, plănuită de comun acord doar pentru. scurt 
timp, să nu se transforme, într-o ruptură definitivă. Pentru a 
evita un astfel de deznodământ, nu a mai aşteptat semnalul 
convenit cu Carol de: reîntoarcere în țară; s-a suit în tren şi a 
sosit pe neaşteptate la Sinaia. (Dacă dăm crezare afirmației 
istoricului Ioan Scurtu, cel care i-a favorizat ţiitoarei — de acum 
regale — intrarea în țară a fost Mihail Manoilescu, ministru în 
guvernul Maniu, care “a prezentat-o la graniţă ca fiind soția 
sa”.) 

Conştient de consecințele grave pe care le putea provoca, 
atât în mijlocul opiniei publice, cât şi. la nivelul guvernului, 
vestea sosirii în ţară a Elenei Lupescu, Carol a luat o hotărâre 
care astăzi ne apare ca o scenă dintr-o comedie bufă: să-şi țină 
amanta ascunsă de orice privire indiscretă într-o încăpere a 
castelului Foişor! “În următoarele câteva luni — scrie Paul D. 
Quinlan (op. cit.) — Duduia (acesta va fi apelativul oficial folo- 
sit pentru Elena Lupescu, de acum înainte, la Curtea regală) şi- 
a părăsit rareori camera din Foişor, şi nimeni din serviciul Re- 
selui n-a îndrăznit să sufle o vorbă despre ea. «Tenacitatea şi 
răbdarea. ei» l-au-impresionat pe Buhman. Pe la mijlocul lui 
noiembrie, Regele a adus-o în palatul regal din Bucureşti; de 
astă-dată prezența ei nu mai era un secret”. 

Bineînţeles că secretul prezenţei în țară a Elenei 
Lupescu nu putea fi ţinut la infinit, mai ales pentru că ea însăşi 
avea interesul ca acest secret să nu se prelungească. “Destul de 
ageră la minte — ne lămureşte Pamfil Șeicaru —, Elena Lupescu 
şi-a dat seama că secretul prezenţei ei ar fi putut fi utilizat spre 
a o îndepărta. Astfel, după câteva săptămâni, pe la începutul lui 
septembrie, a căutat să dea o cât mai amplă publicitate pre- 
zenţei ei în țară, fără să țină seama de imensul rău pe care îl 
făcea regelui”. Aşa cum era firesc, cel care a luat atitudine la 


7l 


aflarea faptului că Elena Lupescu se afla în țară şi că stătea sub 
pulpana protectoare a regelui, a fost primul ministru, Iuliu, 
Maniu. Din păcate, reacţiunea sa nu a fost nici pe măsura au-! 
torității conferite de demnitatea pe care. o deţinea şi nici în spi-| 
ritul intransigenței morale pe care ţinea să o afişeze cu orice! 
prilej. “Ce s-ar fi întâmplat — se întreabă acelaşi Pamfil Şeicaru | 
— dacă. Tuliu- Maniu ar fi dat ordin, în calitatea de prim-! 
ministru, ca Elena Lupescu să fi fost arestată, sub acuzarea de! 
a fi intrat în țară cu paşaport fals? Cine ar'fi cutezat să-i ia! 
apărarea? Atât Partidul Liberal cât şi celelalte partide din Opo-| 
ziție ar fi aplaudat măsura guvernului, care: satisfăcea opinia 
publică. Regele? În august 1930, el se ferea să provoace opinia 
publică, pe care orice partid ar fi aprins-o unei agitaţii violente 
Şi bine: organizate. "Pe ce se rezima Carol în august 1930? Ab-| 
solut pe nimic. Îşi închipuia cineva că armata română s-ar fi în- 
fruntat cu unanimitatea partidelor sprijinite:de+opinia publică, 
spre'a apăra țiitoarea regelui intrată în țară cu-un paşaport fals? 
De ce'luliu Maniu, având o strivitoare majoritate parlamentară, 
s-a mulțumit cu inofensivul protest al unei demisii, care nu 
impresiona pe Carol? Şi chiar acest gest de protest şi-a pierdut! 
orice semnificaţie prin echivocul isa care îlcrea rămânerea la 
guvernare a partidului”. ep | 
| “Relaţiile regelui cu primul său sfetnic au început să se 
deterioreze la scurt timp după actul'“Restauraţiei”. Remarca lui 
Buhman făcută: cu prilejul primei” întâlniri față în față a lui 
Carol cu Maniu — “Dacă Maniu îşi închipuie că o să-l poată 
controla-pe prinț o dată întors în România, înseamnă că nu ştie 
cu'cine are de a face” — s-a dovedit crud:de adevărată. Informat 
de 'sosirea Elenei Lupescu în țară, precum şi de faptul că a- 
ceastă persona non grata atât pentru națiune; cât şi pentru gu- 
vern era adăpostită în taină, într-o proprietate regală, Maniu i-a 
reproşat proaspătului suveran încălcarea angajamentului luat la 
Paris cu privire la relaţia sa cu această femeie. (Carol, aflat; în | 


exil voluntar în Franța, se angajase, ca o condiție prealabilă ac-! 


ceptării revenirii sale în țară, să rupă orice legătură cu Elena 


1/2 


Lupescu.) La început Carol a negat că amanta sa's-ar găsi în 
țară, dar apoi, confruntat cu dovezile; furnizate de serviciile, 
secrete, a-adoptat o atitudine dură, interzicând orice amestec în 
viața sa particulară. Dar nu numai atât. Regele a refuzat ca- 
tegoric să dea curs cererii lui Maniu ca Manoilescu să fie de- 
mis din funcția de ministru, ca unul care;se făcuse vinovat de 
facilitarea prin fals a intrării Elenei Lupescu în ţară. 

Dar ceea ce l-a convins pe Iuliu Maniu că nu are nici o 
şansă de a deveni mentorul political monarhului pe care-l a- 
dusese pe tron, aşa cum fusese-lon I. C. Brătianu pe lângă. re- 
gele Ferdinand, a fost numirea colonelului Gavrilă Marinescu 
ca prefect al Poliţiei Capitalei, prin decret regal, peste capul 
ministrului de. Interne, ignorându-se şi obligativitatea unei 'a- 
probări prealabile a guvernului. Era nu numai un abuz săvârşit 
în disprețul Constituţiei, ci şi un afront adus primului-ministru. 


! Ajungând, cum remarcă Zaharia: Boilă în Memoriile. sale, la 


concluzia că'regele voia “a domni absolutist”, Maniu şi-a pre- 


| zentat demisia. Iniţial Carol i-a respins-o, dar în cele din urmă, 


în octombrie: 1930, a. acceptat-o. Coabitarea Carol-Maniu. du- 
rase doar patru luni: Mult prea puţin pentru un stat care. avea 
nevoie de stabilitate după o lovitură de stat care îi afectase grav 
instituţiile fundamentale. . 

În acest context; să mai'notăm un fapt important legat 


| de consecvenţa, nu numai politică, ci. şi morală,'a lui Maniu. 


Demisia sa a fost doar un act de protest personal față de modul 
în care înțelegea Carol'să domnească, respectând Constituţia, 


„ care nu antrena după sine, aşa-cum ar'fi fost firesc, retragerea 


Partidului Naţional Țărănesc de la-:guvernare. Explicaţia aces- 
tei jumătăți de măsură în protesul față de abuzurile; lui Carol 
este străvezie. O retragere a partidului. în: opoziţie ar fi însem- 
nat pierderea avantajelor economice şi financiare care decur- 
geau din deţinerea-puterii politice, un sacrificiu la care nu erau 
dispuse nici cadrele aflate în funcții publice, nici Maniu însuşi. 

La. 10 octombrie 1930, regele încredințează formarea 
unui nou guvern național-țărănist lui G. G. Mironescu, omul 


13, 


rm tepi 


folosit de Maniu ca substitut în situaţiile în care voia să se țină jmentar-constituțional, pentru măcinarea principalelor partide, 
departe de murdăriile! politice: care i-ar fi lezat imaginea de !sprijinind deschis oameni politici şi grupări cu vederi de 
““model''moral”. Comentând această atitudine, Pamfil Şeicaru dreapta” (|. Scurtu, Istoria..., ed. cit.) 
nota: “Demisia-protest, în asemenea condiții, nu mai avea DICA Să reținem din afirmațiile de mai sus doar ideea. de 
o valoare politică. Când Partidul Naţional "Țărănist a continuat “măcinare a partidelor politice”, care corespunde adevărului. 
să rămână la guvernare, a dat regelui Carol noţiunea exactă a Restul afirmației — “sprijinul deşchis al oamenilor politici şi 
ataşamentului democraților de putere şi a lipsei lor de aceligrupărilor cu vederi de dreapta” — este un reflex comunist al 
minimum de eroism care dă prestigiu atitudinii”. 'autorului, format la şcoala materialismului dialectic şi istoric, 
O dată cu ieşirea Elenei Lupescu din carantina în care jca de altfel majoritatea copleşitoare a tovarăşilor dumnealui de 
fusese ținută la venirea în țară, structurile de conducere ale jbreaslă, care, după decembrie 1989, se străduiesc, fără prea 
statului au fost completate cu o nouă instituție, care, deşi mult succes, să mimeze detaşarea de trecutul marxist. (O dova- 
neprevăzută de textul Constituţiei, îşi va extinde la începutidă în acest sens o constituie zelul cu care toată tagma istori- 
influența, apoi autoritatea şi, în cele din urmă, dominația asu- jcilor consacraţi de regimul comunist: găsesc binevenită iniția- 
pra întregii vieți publice şi. private: Camarila. Sensul terme- tiva lui Ion Iliescu de continuare a sărbătoririi zilei de 23 au- 
nului, precum şi originea lui ne sunt lămurite de Alex Mihai /gust — poarta de intrare a României în zodia comunistă, din 
Stoenescu (op. cit., vol. 2, cap. "Camarila, centru de putere în|care n-a reuşit să iasă nici până azi.) 
stat”): “Cuvântul camarila provine din limba. spaniolă şi în-! Mult mai analitică şi sistematizată este prezentarea 
seamnă, la origine, o încăpere; mică (diminutiv de la câmara, camarilei la Alex Mihai Stoenescu. “O dată cu revenirea Elenei 
cameră), anexă a dormitorului regal al regelui Spaniei, unde/Lupescu în țară, camarila intră în faza de organizare 
acesta se izola, împreună cu consilierii lui intimi, pentru a nu fi funcțională în sistem concentric: în centru, Elena Lupescu; cer- 
auzit de slugi sau de oamenii Inchiziției. Faptul că în acel locicul intim: Puiu Dumitrescu, Felix Wieder, Nicolae Tabacovici, 
se luau decizii fără controlul Bisericii sau al Cortes-urilor anumit director la CFR, Alexandru Mavrodin, ziarist (toţi a- 
născut reacția publică a acestor instituții, care au răspând;t prinimanți ai Elenei Lupescu şi implicați în culegere de informaţii), 
zvon noțiunile de «camarila», ca centru de putere nociv, şi deşi colonelul Gabriel Marinescu, prefect al Capitalei; cercul-de 
«om de camarilă», care influențează ocult deciziile regelui”. “sprijin: Aristide Blank, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu; cer- 
1 Imediat ce prezența Elenei Lupescu a încetat să mai fie cul de interese materiale: avocatul Dumbrăveanu, văr, Nicolae 
clandestină, statutul ei de metresă regală fiind recunoscut tacit Lupescu, tatăl Elenei Lupescu, generalul Constantin Dumi- 
ca atare, în jurul ei s-a constituit primul nucleu al camarilei, 


rescu, tatăl lui Puiu Dumitrescu, mai târziu Malaxa. Acest 
devenită centrul intrigilor politice. “Alcătuită din oameni de o/grup'restrâns a condus România până la catastrofa din 1940, cu 
coloratură diversă — scrie loan Scurtu —, care nu puteau spera 


unele modificări de nume, dar nu de funcții, şi existenţa unui 
la o ascensiune politică în cadrul partidelor politice existente, 


ucleu de conducere de acest tip în locul: Parlamentului, Gu- 
din bancheri şi industriaşi, camarila urmărea să conducă din Vernului şi Justiţiei explică şi lovitura de stat din 1938”. 


umbră viața economică, socială şi politică din România şi, de. Un tablou sugestiv al rolului jucat de Elena Lupescu în 
aceea, a acționat cu perseverență pentru creşterea rolului mo-'Viaţa publică din România anilor *30 ne este zugrăvit de Paul 
narhiei în viața de stat, pentru discreditarea regimului parla- D. Quinlan. Imediat ce a sosit în Capitală, aceasta şi-a precizat 


74 75 


fără echivoc intențiile: “Aici sunt şi aici rămân, Niciodată n-o 
să: mă mai alunge cineva!”. De altfel, intenţia de a nu se mai 
dezlipi de Capitala țării a devenit fapt împlinit când Carol i-a 
dăruit țiitoarei sale “o casă de cărămidă roşie cu două niveluri 
pe Aleea Vulpache, în zona rezidenţială a Parcului Modrogan”. 


căutat să limiteze numărul: partidelor. Puzderia de partide re- 
prezenta o rezistență neînsemnată în fața voinţei regale”, 

În iunie 1930, Partidul Liberal, deşi cu o neînsemnată 
prezență în Parlament, constituie un adversar de care Carol 
trebuie să 'se teamă. Toate evenimentele majore din România 


De acum înainte, camarila avea şi un sediu... „modernă erau legate de Partidul Liberal şi de dinastia: Brătie- 

“Lupescu nu trăia izolată — ne spune în continuare bio- nilor. La revenirea lui Carol în ţară, în rândul liberalilor se 
graful. Regelui: playboy. Primea. în casa ei mulți vizitatori, produsese însă o fisură. Gheorghe Brătianu, fiul lui-Ion IL. C: 
inclusiv politicieni, diplomaţi, afacerişti bogaţi şi pe Rege, fap! Brătianu, profesor universitar de istorie la Iaşi, nemulțumit de 
care-i atrăsese acelui loc reputația-uneispelunci ordinare şi 2 mobilitatea politică a partidului aflat sub conducerea unchiului 
unui fogar de corupţie. [...], Cheia pentru înțelegerea lui Carol său, Vintilă Brătianu, a creat un al doilea Partid Liberal (“geor- 
şi a domniei sale este relația pe care a; întreținut-o cu amanta, gişții?), care, deşi i s-au raliat o serie de intelectuali de valoare, 
lui. Aşa cum spunea Argetoianu: punctul iniţial al tuturor mi$- nu a reuşit totuşi să clatine trunchiul de bază al vechiului par- 
cărilor sale este hotărârea absolută, încăpățânată, nestrămutată ț;d. Carol s-a gândit însă să speculeze această situație şi a 
de a menține neatinsă legătura lui cu d-na Lupescu. Oricine! aranjat o întâlnire cu Gheorghe Brătianu. Rezultatul întreve- 
este împotriva. acestei legături devine, vrăjmaşul -lui; oricine! derii este relatat — sec, dar convingător — de Pamfil Șeicaru: 
este pentru, prietenul lui”... “De la primele contacte avute cu-Gheorghe Brătianu, regele şi- 

În monarhiile constituționale, conform principiului e- a dat seama că acesta nu avea stofă de curtezan şi cu atât mai 
nunțat de istoricul şi omul de stat Adolphe Thiers în secolul puţin de ambițios, dispus. la toate tranzacţiile, gata să. devină 
XIX, regele domneşte, .nu guvernează”. Guvernarea revine instrumentul docil de care regele avea nevoie. [...] Între struc- 
partidelor politice, rolul regelui, ca factor constituţional, limi- țurile morale a lui Gheorghe Brătianu şi a.regelui Carol era un 
tân-du-se la supravegherea desfăşurării procesului democratic, abis, Pentru tânărul istoric; şi om politic, Patria eraun coman- 
care. promovează la: guvernare un partid, sau altul. Un rol PC dament moral; pentru Carol II, comandamentele: morale. nu 
care Carol nu era dispus'să-l accepte. Ahtiat de putere într-o existau, iar România nu avea acelaşi sens. spiritual cum avea 


formă care friza patologicul şi impulsionat în această pornirt pentru fiul lui Ionel Brătianu. De la 1930 şi până la 1956, când 
bolnăvicioasă de ambițiile. şi; interesele ţiitoarei sale, el şi- 


Ra Id a „murit în închisoare, Gheorghe Brătianu -a păstrat aceeaşi 
propus pulverizarea partidelor politice, spre-a le putea domini orgolioasă ținută; a. încheiat cu nimbul muceniciei- o dinastie 
şi-transforma în instrumente ale voinţei sale. O'acţiune nefastă politică”, | 
pentru. stabilitatea țării, la care Pamfil Şeicaru a fost martor. De aceeași inflexibilă moralitate politică s-a izbit 
ocular şi pe care o comentează cu obiectivitate: “Bine infor- Carol şi din partea lui; Vintilă Brătianu. “Audienţa lui la rege — 
mat, până la cele mai mici amănunte, regele: Carol cunoştei relatează acelaşi Pamfil Șeicaru — n-a. fost, cum se aştepta 
rivalităţile interne ale fiecărui partid; el a căutat într-o ambiţie Carol, o smerită închinare, cu retractări umile. Vintilă Brătianu. 
într-o divergență de păreri puncte de reazim. pentru pânza de 4 amintit regelui că-era timpul să-şi înțeleagă misiunea şi, să se 
păianjen pe care intenționa să o țeasă. Ştia ce urmărea: dis“ Jepede, de trecut. “Carol voind să-i ;vorbească de; sus, Vintilă 
locarea partidelor, exact contrariu politicii lui: Carol I, care 4 Brătianu a găsit cuvintele aspre cu care să-i ceară respectul ce 


76 77 


se cuvenea unui partid care reprezenta însăşi istoria României cu compania mea de mitraliere în Soveja; victoria ne dăduse 
moderne. Nu a căutat să capteze bunăvoința lui Carol; ci s-a puteri, fiecare era parcă mai chipeş, călcam mai apăsat [...]. 
mulțumit să restabilească un simplu contact între el, ca şef al Strânşi pe un platou din apropierea Sovejei, în acea zi de sfârşit 
unui partid istoric, şi capul Statului, subliniind că drepturile la (de august, ofițerii delegați de la toate regimentele care luaseră 
guvernarea țării le dă poporul român. Regele a fost furios, iparte la eliberarea Vrancei şi câteva regimente de linie au dat 
dedarece în locul unui om plecat a găsit un om politic dârz. La lonorurile prințului Carol. Generalul - Averescu, comandantul 
22: decembrie 1930, survine însă moartea lui Vintilă Brătianu. tei I, a făcut prințului o expunere a luptei [...] Interesul 
Dispărea un neînduplecat adversar al tranzacţiilor dezonorante. linițial față de apariția prințului pe front slăbise, iar postura de 
E greu de presupus cum ar fi evoluat raporturile dintre Partidul ffiguranți în acea recepție ne cam plictisea. Când credeam că 
Liberal şi rege dacă şeful partidului ar fi trăit încă câţiva ani. festivitatea luase sfârşit, privirile ne-au fost atrase de o stranie 
[...] Regele Carol a scăpat de un cenzor implacabil, iar Partidul procesiune care înainta spre noi, venind din Soveja. Câteva su- 
Liberal a putut ieşi din atitudinea intransigentă pe care i-olte de femei îmbrăcate în costume naționale, păşeau încet, ca 
impusese Vintilă Brătianu”. într-o ceremonie măreață, impresionantă. Când au ajuns la o 
distanță cam'de o sută de metri, toate s-au oprit şi au înge- 

VIII. nunchiat, nemişcate ca nişte stane de piatră. Scena era zgu- 

duitoare; nu era ofițer sau soldat să nu aibă ochii plini de 

Existenţa, dar mai ales'trăinicia legăturii dintre Domn lacrimi. Părea că acele sovejene se smulseseră din epoci legen- 

şi supuşi constituie criteriul în baza căruia capetelor încoronate |dare şi poposiseră înaintea noastră. Peste realitatea prezentă, un 
li se poate atribui calificativul de “monarhi buni, foarte buni, întreg trecut se ridica în fața noastră, dând vieții, instituțiilor, 
slabi sau răi”. Judecaţi cu această măsură, atât prințul Carol dejun conținut de spiritualitate, un accent de emotivitate pe care 
Hohenzollern, devenit i al României î în urma Gate dej noi îl pierdusem. Fiecare avea'sentimentul că participă la ofi- 


icierea unei slujbe quasi-religioase; căutam să ne amintim 


A 


naturi din legendele Vrancei. Momentul pe care îl trăiam a- 


ierarhiei fireşti a ai aatele, — ui român trecând înain-ja 
tea dinastiei —, Pamfil Șeicaru ajunge la următoarea concluzie er 
sumbră: “Oricât de greu ar pricepe românii, aceşti Hohenzo- E 
Ilern [Carol i Şi Mihai — n. n.] au făcut tot ce le-a stat în pu-ini 


popor român, în afară de legătura sigilat căpuşii în pielealp p eocupare odraslei domneşti, aşa de mare încât uitase de 


A 


lat spa Mob Ei a relatată de aie ziarist românjfemeile care aşteptau în genunchi să iasă, din altarul mitului 
goal. fiul Domnului cu IE taine. Un sentiment de umi- 
din unitatea care atacase la Mărăşti şi eat frontul german, 
Înaintasem la Câmpuri şi izgonisem pe Germani din Soveja. 
Păstrez amintirea acelei zile de sfârşit de iulie când am intrat, 


cureștiului, seara era văzută la restaurantul Colonade, unde 


ai ; | 
simţise prințul Carol nu ştiam şi nici nu puteam şti; ne-a! 
răsunat. însă “strident în urechi chemarea câinelui: Flash/(dansa, o întâlneai la cinematografe, la teatru [...]. Oricine voia 


Flash!, ca o pleznitură de cravaşă. Peste măreţia unică a acelei/să obţină o situație sau să se menţină într-o situație, cea. mai 
scene, un” strigăt trivial: Flash! Flash! Lângă mine, locote- "bună protecţie, era a Elenei Lupescu, o doamnă du Barry [me- 
nentul de rezervă, Iancu Vulturescu, doctor în filozofie şi ştiin-!tresa regelui Ludovic XV al Franţei — n. n.] în devenire. La 


țele economice din Germania, la-46 de ani voluntar pe front, sfârşitul anului 1932, puterea Elenei Lupescu.era încă discretă, 
refuzând orice serviciu în spatele frontului, îmi şopti: «Între ța- 'din teama de; a nu provoca un scandal, ştiind că ar fi creat 


ră şi tron stă câinele Flash, şi mereu va fi aşa»” (P. Şeicaru, regelui o situație imposibilă. Femeie de instinct, ea a procedat 
Istoria... ed. cit.). “pe etape”. Curând, însă, cei care îşi închipuiau că prestigiul lor 
Timpul a făcut ca remarca de mai sus să-se dovedească! de oameni politici de prim rang îi făcea invulnerabili la intri- 
a fi o sumbră profeție. “Câinele. Flash”, cu înfățişări. diferite, “pile camarilei conduse de “Lupeasca” se vor convinge cât de 
dar cu acelaşi rol nefast, “'a stat mereu între țară şi tron”, ultirnal grav greşiseră aducându-l pe fugarul Carol Caraiman pe tronul 
sa întruchipare, cu consecințe devastatoare-pentru țară, fiind) României fără să se asigure prin, garanții ferme, aduse la cu- 
Elena Lupescu, Atât prezenţa în viaţa prințului Carol, deveni! noștința opiniei publice, că iitoarei sale nu-i va fi îngăduit, sub 
Regele: României la 8 iunie 1930, cât mai ales amestecul ei în nici un pretext, să revină în ţară. La această condamnabilă 
treburile; statului“au făcut necesară găsirea unui. reper de idensh eroare de previziune politică, de care se face-vinovat în primul 
tificare prin-care să fie localizată. Cum calitatea de. “amantabrând Iuliu Maniu, au contribuit şi alții, din entuziasm monar- 
suveranului” nu era prevăzută în Statutul Casei Regale, regele pic, făcând posibilă “Restauraţia”. Toţi aceştia vor plăti pentru 
şi, după'el, intimii săi au adoptat apelativul “Duduia”. Regina) naivitatea lor. Preţul cel mare va fi însă plătit de țara însăşi! 
Maria,  voind' să sublinieze distanța față „de. creatura care. Pe plan; politic, Carol a aplicat cu consecvență prin- 
cauzase atât rău dinastiei, o numeşte în Memoriile sale. “evrei: cipiul Divide et-impera pentru a preîntâmpina confruntarea cu 
ca”, mult mai rar spunându-i “Lupescu”. În unele cercuri i schun partid de guvernământ unitar şi puternic. Demisia lui. Iuliu 
spunea “Estera” — aluzie la personajul biblic cu care prezenta Maniu din funcţia de prim-ministru, în octombrie. 1930, a fost 
asemănări izbitoare. Pentru marea majoritate: a românilor eraun gest singular, care nu a atras după sine părăsirea guvernării 
însă simplu “Lupeasca”, denumire pe care o foloseşte şi prințul, de către național-țărănişti. În urma sa s-a format un nou cabinet 
Nicolae în însemnările sale memorialistic. | naţional-țărănist, condus de G. G. Mironescu, având în compo- 
î nența sa 3 miniştri devotați regelui: Mihail Manoilescu, Gri- 


Relatând despre prezența “Duduii” în peisajul cotidi 
bucureştean, dar şi despre influența pe care 0 exercita asupră gore Iunian şi Emil Haţieganu. Cu toate acestea, Carol privea 
u neîncredere. noul cabinet, motivele. suspiciunii fiindu-ne lă- 


actelor politice ale regelui Carol II, Pamfil Şeicaru scrie: “Tre 
urite de acelaşi Pamfil Şeicaru: “Partidul. național-țărănist 


cuseră doi ani: de când Elena Lupescu se întorsese în țară, şi 
între; timp căpătase o mare ascendență asupra regelui Carol rămânea totuşi singurul partid de mase, or, tocmai această bază 
populară nu era de natură să-i convină regelui Carol, mai mult 


Îndrăzneala-ei crescuse în măsura în care regele nu întâmpini 
nici o rezistență din partea partidelor. politice. Oficial, Elenă chiar, îi inspira teamă, îndreptăţit oarecum şi de jocul demi- 
Lupescu nu ayea nici o situație care să o fi obligat să trăiască isiilor al șefului partidului, demisii menite să ațâţe opinia publi- 
izolat, să aibă contacte reduse. Circula pe jos pe străzile: Buţică în care începuse să se creeze un curent ostil regelui”. 


80 p 3 


zii iii 70 


Privită în sine, guvernarea național-țărănistă instaurată | nic, având la origine cazul Elena Lupescu, au degenerat într-un 
în iunie 1930 a fost un eşec atât pe plan economic, cât şi pe conflict deschis. Un conflict în care s-a angajat şi opinia pu- 
plan administrativ. Chiar dacă, la propunerea ministrului de In- | blică, prin oprobiul manifestat deschis față de comportamentul 
terne Ion Mihalache, guvernul a dat curs unei dorințe a cama- deşănțat al camarilei regale. Indignarea românilor e subliniată 
rilei regale, dizolvând, în ianuarie 1931, Legiunea Arhanghelul | de Paul D. Quinlan (care se bazează pe informaţiile furnizate 
Mihail/Garda de Fier, regele a fost bucuros când, în aprilie de către istoricul american Gerald J: Bobango în studiul intitu- 
1931, cabinetul național-țărănist prezidat de G. G. Mironescu | lat Religion and Politics: Bishop Valerian Trifa and His Time): 
şi-a prezentat demisia. În această situație, normal ar fi fost ca | “«Jos camarila!» a devenit noul strigăt de luptă. După cum ara- 
guvernarea să fie încredințată celuilalt mare partid, Partidului | tă Bobango: «Lupescu se transformase în însăşi încarnarea co- 
Naţional Liberal, care atât prin trecut, cât şi prin prestigiul de /ruptului trafic de influență al străinilor şi jefuirii totale a țării 
care se bucura, era îndreptățit să preia guvernarea țării. Carol |de către Rege şi politicienii împotriva cărora se ridicau legio- 
însă nu putea uita că liberalii fuseseră aceia care îl izgoniseră | narii şi mulţi alții»”. 
ca nedemn să-i succeadă la tron regelui Ferdinand şi a găsit o. “Conflictul între rege şi Iuliu Maniu — relatează Pamfil 
soluție inedită: constituirea unui guvern de “uniune națională” | Şeicaru de la fața locului — afost iscat de Gavrilă Marinescu, 
sub conducerea lui Nicolae Iorga. Era un prim pas”spre țelul | prefectul Poliţiei Capitalei [numit în această funcție prin De- 
său nemărturisit: eliminarea partidelor politice şi instaurarea | cret Regal, fără avizul guvernului, ca răsplată pentru devota- 
unui regim de dictatură personală. De altfel, în discursul mentul său în zilele fierbinţi ale lui iunie 1930 — n. n.]. Ştiin- 
pronunţat cu prilejul depunerii jurământului de către noul gu- | du-se ocrotit de rege, şi mai ales de Elena Lupescu, el se soco- 
vern, afirma că miniştrii “s-au descătuşat” de apartenența la | tea în afară de orice disciplină ierarhică față de ministrul de 
partidele politice şi că “dezlegați de orice interes, în afară de "Interne. Petrecăreţ, cartofor, paznicul vieţii regelui şi al. țiitoa- 
cel al binelui țării, sunt sigur că veţi lucra aşa încât să co-/ rei lui, Gavrilă Marinescu îşi îngăduia toate abuzurile, ca un 
respundeţi aşteptărilor tuturor”. Guvernul Nicolae Iorga a avut  agă din vremea domnului fanariot Caragea. Ministrul de Inter- 
însă o viață scurtă. La 5 iunie 1932 N. Iorga prezenta suve- | ne, lon Mihalache, a găsit că trebuie să curme practicile prefec- 
ranului demisia cabinetului său. O demisie care l-a luat prin | tului Poliţiei Capitalei; l-a chemat şi i-a pus în vedere că, dacă 
surprindere pe Carol, care, neavând altă soluţie, a fost nevoit să nu-şi schimbă năravurile, va fi nevoit să-l destituie. Gavrilă 
facă din nou apel la naţional-țărănişti. Astfel se deschide cea | Marinescu i-a. răspuns obraznic, accentuând că el nu era răs- 
de a doua guvernare național-țărănistă (iunie 1932 — noiembrie “punzător decât în faţa regelui. Pe ce-se bizuia această obrăz- 
1933), fragmentată în patru cabinete distincte: primul guvern | nicie? Împreună cu Schurberg [un afacerist evreu — n. n.], Ga- 
Al. Vaida Voevod (iunie-august 1932), al doilea guvern Al. | vrilă Marinescu avea 15 tripouri în Capitală, plus cazinoul din 
Vaida Voevod (august-octombrie 1932), guvernul Iuliu Maniu 


“ Carmen-Sylva. Or, la toate. aceste întreprinderi era asociat şi 
(octombrie 1932 — ianuarie 1933) şi cel de-al treilea guvern Al. "bătrânul Lupescu. Ion Mihalache era informat de toate acestea 
Vaida Voevod (ianuarie-noiembrie 1933). 


'şi a ținut să pună problema fără nici un menajament, deoarece 
„Dintre cele patru guverne naţional-țărăniste, o impor- 


“refuza să creadă că regele ar putea ocroti un prefect de poliție 
tanță deosebită o are cel condus de Iuliu Maniu. În timpul a- . patron de tripouri. lon Mihalache a pregătit decretul de înlocu- 


cestei guvernări, neînțelegerile între suveran şi primul său sfet- | ire a prefectului Poliţiei Capitalei, lăsând regelui latitudinea de 


82 83 


a Saten 


a designa pe noul prefect [...]. Gavrilă Marinescu, simțindu-se 
amenințat şi temându-se că regele îl va sacrifica, a făcut apel la 
ocrotitoarea lui, Elena Lupescu. De devotamentul lui, țiitoarea 
regelui era sigură, dar în ce măsură ar fi apărat-o de toate ame- 
nințările noul numit? După audiența la rege a lui Ion Mihala- 
che, îndrăzneala provocatoare a lui Gavrilă Marinescu s-a 


schimbat în deprimare; a ieşit însă triumfător de la Elena Lu- | ,. E : > Ă 
” binet, şi nu un rezultat istoric natural, aşa cum îl vedeam noi. 


pescu. Îl asigurase că va pleca ministrul de Interne, ba chiar 
guvernul, dar el va rămâne atâta vreme cât va fi convinsă de 
devotamentul lui”. 

Criza a evoluat, de altfel, în sensul dorit de “Lupeas- 


ca”: în faţa afrontului provocat de refuzul regelui de a-l destitui 


pe Gavrilă Marinescu, Ion Mihalache şi-a înaintat demisia Şi | se insă 

Iuliu Maniu s-a solidarizat cu ministrul de Interne, fapt care a | jeg: 
determinat căderea guvernului. Cum însă naţi ărăniştii 

DIVA : însă național-țărăniştii nu | e ae are : za = 

erau dispuşi să se despartă de putere din cauza “incidentului” | aservit “aliaților”. O realitate tristă, pe care o confirmă fostul 

ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, David Funderburk, în 


' cartea sa Politica Marii Britanii față de România: “De fapt, 


Gavrilă Marinescu, au găsit repede o soluție de compromis. În 
pripă s-a format un nou guvern național-țărănist, avându-l ca 
premier pe Al. Vaida Voevod şi ca ministru de Interne pe do- 
cilul şi flexibilul G. G. Mironescu. “După câteva zile de la 
constituirea cabinetului Al. Vaida Voevod — relatează Pamfil 
Şeicaru epilogul acestei murdare tranzacții politice — Iuliu Ma- 


niu a invitat reprezentanţii presei şi le-a făcut o amplă expu- . 


nere asupra cauzelor demisiei, indicând clar amestecul cres- 
când al Elenei Lupescu în treburile publice. Denunţarea era de 
o excepțională gravitate, nu numai prin acuzarea Elenei Lu- 
pescu ca putere ocultă care urzeşte şi destramă, ci şi prin faptul 


că arăta pe rege ca pe un'docil executant al cererilor ei. Iuliu | 


Maniu a revelat presei conținutul ultimei lui audienţe”. 
Pentru a înţelege corect cursul evenimentelor politice 
din România interbelică nu putem face abstracție de țesătura 


relaţiilor internaționale, şi în mod deosebit de interesele ma- 


rilor noştri “aliaţi”, Franța şi Anglia, în această parte a Europei. 
Sub'acest aspect, Alex. Mihai Stoenescu are dreptate când 
scrie: “Politica «prin noi înşine» a lui Ionel şi Vintilă Brătianu 


84 


II PTT NAT aaa ama 


i 


DETA ETER 


a încurcat. socotelile Franţei, care vedea în noul mare stat 
înființat între ea şi Rusia un aliat sigur, dar şi o colonie eco- 
nomică, stăpânită prin controlul străin asupra petrolului, căii 
dunărene şi a neîngrăditei evoluții a emigrației evreieşti [...]. 
Important este să ne dezmeticim măcar acum şi -să înțelegem 
că, din:punctul.de vedere al marilor noştri aliaţi, România 
Mare era o creaţie artificială, a lor, hotărâtă de ei într-un ca- 


În consecință, garanția Puterilor antantiste pentru integritatea 
României Mari era condiţionată de obligaţia țării noastre de a 
satisface nevoile strategice, politico-economice ale «aliaţilor». 
Orice formă de naționalism, fie că era condus de un Brătianu 
sau de-un Corneliu Z. Codreanu, era considerată ostilă acestui 


Aşadar, în anii interbelici, România Mare era un stat 


Marea Britanie părea să considere, în mod tipic, că România 
era virtual o colonie politică. a Franţei”. Acest statut umilitor, 
menţinut prin constrângeri politice şi presiuni economice, era 
acceptat tacit atât de rege şi camarilă, întrucât nu le afecta 
interesele, cât şi de majoritatea oamenilor politici, legați prin 
angajamente solemne de țelurile-'oculte ale francmasoneriei. 


"Nu era însă acceptat de românii naționaliști, în primul rând. de 


adepții. Mişcării Legionare, care. credeau în destinul bun al 
neamului românesc 'şi militau cu vigoare în acest sens. Con- 
secința: o scenă politică frământată de conflicte, care uneori 
scăpau de sub'control. 

În noiembrie 1933, regele Carol concediază. guvernul 
național-țărănist şi încredințează puterea liberalilor. Explicând 
această mişcare politică neaşteptată, Al. Vaida Voevod, prim- 
ministrul demis, spunea: “Criza e determinată de camarila do- 
ritoare de noi afaceri promise de liberali”. Aducerea la guver- 
nare'a liberalilor conduşi de detestatul I. G. Duca a fost rezul- 


85 


tatul insistențelor lui Nicolae Titulescu, arhitectul şi dirijorul Titulescu, al cărui ar 
politicii externe pe partitura impusă de interesele masonice Şi 
ale camarilei. Constantin Argetoianu dezvăluie o discuţie edifi- 
catoare avută cu I. G. Duca a doua zi după instalarea acestuia jnării decretului — «fiind pericol de atentate» — şi a cerut un jur- 
în fotoliul de prim-ministru, care îi destăinuia “că prima lui nal al consiliului de miniştri. «Foarte bine», ar fi răspuns Ion 
datorie era să aducă linişte în țară prin desființarea Gărzii de Duca, «prefer evident ca aceste atentate să fie îndreptate împo- 
Fier ŞI că o va face cu prilejul alegerilor”. La observaţia ver- |triva mea, decât împotriva Majestății Voastre...». Şi astfel a 
satului politician că “un curent serios, mai ales în straturile riscălit decretul, printr-un jurnal al consiliului de miniştri, ceea 
populare, nu se poate înăbuşi prin violenţă şi că băieţii sunt ice a însemnat iscălirea propriei sale condamnări la moarte, căci 
dârji, şi la lovituri vor răspunde cu lovituri — va curge sânge”, idin clipa aceea Garda de Fier, ce nu fusese la curent cu hotă- 
Duca a replicat: “Ştiu, Argetoianu, că-mi risc viaţa, dar nu pot rârea sa iniţială, a hotărât suprimarea lui” (George I. Duca, 
să fac altfel. Mi s-a pus această condiţie sine qua non — şi eÎCronica unui român în veacul XX). 
Singura care mi s-a pus. Am primit-o. Acum e prea târziu, tre- “Decizia de dizolvare din 9 decembrie — scrie Armin 
buie să merg până la capăt, orice s-ar întâmpla...” (C. Arge-Heinen în ampla sa lucrare Legiunea Arhanghelul Mihail. O 
toianu, op. cit.). Şi ca o concluzie la aceste dezvăluiri, Alex contribuție la problema fascismului. internațional — contra- 
Mihai Stoenescu scrie: “Textul confirmă, aşadar, acuzele le- semnată doar de Consiliul de Miniştri, ca şi mijloacele forțelor 
gionarilor că 'desființarea Gărzii de Fier era opera iudeo- ide ordine au violat principiile statului de drept. Arestări fără 
masoneriei internaționale şi a camarilei regale, chiar dacă pu- dispoziţii judecătoreşti, reținerea de persoane care nu aparți- 
țină lume îi credea atunci”, neau Legiunii, reacţii excesive ale poliţiştilor şi ale jandarmilor 
„Duca a ezitat însă să treacă direct şi brutal la des- 'au creat o stare de spirit pe fundalul căreia nu Legiunea, ci 
ființarea Gărzii de Fier, ceea ce le-a permis legionarilor să facțiunea statului a provocat critica opiniei publice”. Surse le- 
depună liste de candidaţi în toată țara şi să desfăşoare o intensă gionare (documentarul Cronica unor violențe politice) esti- 
propagandă electorală. “În fața acestei sfidări — relatează imează un număr de 12.000 de legionari ridicați fără mandat şi 
George I. Duca, fiul primului ministru, în memoriile sale — trimişi în închisori şi lagăre de concentrare, dar şi cazuri de 
consiliul de miniștri a discutat dacă trebuie să împiedice sau nu asasinate politice, rămase fără urmărirea şi aducerea făptaşilor 
participarea gardiştilor la alegeri; după aprinse discuții s-a [3 fața justiției. Sediile au fost devastate, căutându-se docu- 
hotărât, în cele din urmă, ca dânşii să nu fie împiedecaţi, ceea | mente care să probeze finanțarea Legiunii de Germania națio- 
ce fusese de la început şi punctul de vedere al primului nal-socialistă. Nu s-a găsit însă nimic — nici atunci, nici mai 
ministru, La acest consiliu, însă, nu participase Titulescu, care | târziu — care să confirme această supoziţie tendențioasă. 
a făcuta doua zi o adevărată scenă de isterie tatălui meu — cum Alegerile parlamentare. au avut loc în ziua de 20 de- 
numai dânsul era în stare să le însceneze — amenințând cu |cembrie şi, în spiritul bunei tradiții a: democrației româneşti, 
demisiunea sa din guvern dacă gardiştii nu vor fi excluşi de la care împământenise obiceiul ca “cel care organizează alegerile 
alegeri. Consiliul întrunindu-se din nou, s-a luat hotărârea ca ă le şi câştige”, liberalii au obținut o victorie zdrobitoare (300 
tatăl meu, dimpreună cu ministrul de Externe, să expună cazul de locuri în Camera "Deputaţilor şi 110 în Senat, față de numai 
Regelui. Suveranul a tranşat discuțiunea în favoarea tezei lui 86 de deputați şi un singur senator, cât reuşiseră să adune toate 


gument principal era că dânsul nu putea să 
urmeze politica sa față de aliaţi, dacă Ţara ar tolera o anarhie 
gardistă. Totuşi, Carol II nu a vrut să-şi ia răspunderea sem- 


86 87 


celelalte partide politice, care formau opoziția). “Nici nu se 
terminaseră comentariile asupra alegerilor, când a căzut ca din 
senin, la 29 decembrie 1933, vestea asasinării primului mi- 
nistru. |. G. Duca s-a deplasat la Sinaia pentru a comunica re- 
gelui rezultatele; alegerilor şi a rezolva diferite: probleme de 
stat. În seara acelei zile, pe peronul gării din Sinaia, în timp ce 
aştepta trenul care să-l aducă la Bucureşti, primul-ministru a 
fost ucis cu patru gloanțe de revolver de către N. Constanti- 
nescu, membru al Gărzii de Fier” (I. Scurtu, Istoria..., ed. cit.), 
În fapt, atentatul a fost săvârşit de o echipă de trei le gioai 
picnic Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace (nu- 

ți “Nicadorii”), care după. asasinarea prim-ministrului s-au 
dA autorităților. În faţa instanței ei îşi vor motiva fapta prin 
enunțarea unui principiu de viață: ““Încălcarea demnității. şi 
umilirea “fără margini a unei națiuni sunt şi vor fi în veci arse 
cu fierul roşu”. 

După un scurt interimat al lui Constantin Angelescu, 
suveranul îl î însărcinează pe Gheorghe Tătărăscu cu formarea 
noului guvern. În țară, Victoralamandi, subsecretar de stat la 
ministerul de Interne, dezlănțuie un val de represalii asupra 
Mişcării Legionare. Sunt arestați 18.000; de legionari; toți 
intelectualii legionari şi prietenii Mişcării, în frunte cu pro- 
fesorul universitar Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dragoş Pro- 
topopescu, Radu Gyr, lon Moţa, sunt întemnițați la Jilava, 
Corneliu Codreanu este căutat cu disperare de poliție, care are 
ordin să-l suprime. Nu este găsit, în schimb este arestat secre- 
tarul său, Sterie Ciumetti. Schingiuit pentru a dezvălui unde se 
ascunde Căpitanul, sfârşeşte prin a fi ucis, cadavrul fiind az: 
vârlit într-un lac din apropierea Bucureştiului. 

„1 În perioada 17 martie — 5 aprilie 1934, la Consiliul de 
Război din Bucureşti se judecă nu numai procesul celor tre 


„legionari care îl asasinaseră pe Duca, ci procesul Mişcării Le: 


gionare în ansamblul ei, acuzată de complot. Judecătorii: mili.. 
tari au absolvit însă Mişcarea de orice responsabilitate, gă: 
sindu-i vinovaţi numai pe cei trei legionari care săvârşiseri 


88 


asasinatul. Ei au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. 
Toţi ceilalţi acuzaţi, în frunte cu Corneliu Codreanu, au fost 
achitaţi. De altfel opinia publică a luat atitudine şi s-a mani- 
festat împotriva acestei înscenări juridice. Armand Călinescu, 
care numai ca prieten al Mişcării nu poate fi privit, nota el 
însuşi în ale sale Însemnări politice: “Din ţară, vin veşti cum 
că țăranii nu ar fi regretat aşa de mult dispariţia şefului libe- 
ralilor?. O'stare de spirit confirmată şi de fiul victimei, care 
consemna cu amărăciune: “Noul cabinet a manevrat atât. de 
lamentabil, încât acest asasinat, ce ar fi putut să constituie o 
serioasă lovitură pentru Garda de Fier, a însemnat, dimpotrivă, 
un strălucit succes pentru dânsa”. 

Există voci suficient de convingătoare, în rândurile 
cercetătorilor istoriei recente, care susțin că regele Carol II, 
prin informaţiile pe care le deţinea, ar fi putut să zădărnicească 


asasinarea primului său sfetnic, dar n-a făcut-o. Dispariţia lui L. 


G. Duca, ultima personalitate cu greutate din Partidul Naţional 
Liberal, partidul care pentru comportamentul său nedemn îi re- 
trăsese dreptul de succesiune la tron, era cum nu se poate mai 
binevenită. Dispărea un duşman personal, iar, prin înlocuirea 
sa cu arivistul lipsit de scrupule Gh. Tătărăscu, Carol. găsise 
“premierul incomparabil”, care prin graba-de a executa voința 
regală îi netezea calea spre “dictatura personală”. 


TĂ 


Mai puţin de patru ani i-au trebuit aventurierului Carol 
Caraiman, înscăunat Rege al României prin lovitura de stat de 
la 8 iunie 1930, pentru a abate partidele politice de la rostul şi 
menirea lor, transformându-le în instrumente docile, lipsite de 
identitate, şi autoritate, puse în slujba intereselor personale ale 
capului statului şi ale camarilei închegate în jurul ţiitoarei 
regale, evreica Elena Lupescu. Dacă un partid politic, aşa cum 
îi defineşte rațiunea de a fi Dimitrie Gusti în Sociologia nați- 
unii, este “o asociație liberă de cetăţeni, uniți în mod perma- 


89 


nent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie 
ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a. 
guverna pentru realizarea unui ideal etic social”, atunci despr 
partidele politice din România anilor “Restauraţiei”, supus 
cum erau unor ingerințe brutale din partea factorului constitu 
țional (tocmai cel ce-ar fi trebuit să le garanteze stabilitatea), se 
poate spune că au abandonat comandamentele cu caracter “etic, 
social”, care le-ar fi justificat esenţial existența. România Mari 
a fost scena unui proces de degradare a prestaţiei partidelor po- 
litice, ale cărei cauze le scoate la iveală acelaşi Dimitrie Gusti, 
fără menajamente: “Partidul politic reprezintă interese şi idei 
generale — iată ultimul său interes constitutiv, de o însemnătate 
pe cât de hotărâtoare, pe atât de discutată, aşa că suntem obli-! 
gați să ne oprim ceva mai mult în precizarea lui. Un partid po: 
litic, pentru a merita: acest titlu, trebuie să reprezinte, credem 

„NOI, idei şi interese generale. Acea clică în care membrii urmă-! 
resc numai satisfacerea intereselor personale nu este un partid 
politic. Orice partid politic este în primejdie să devină o clică 
atunci când majoritatea membrilor lui urmăreşte specularea 
statului, exploatarea acestuia ca pe o moşie proprie, făcând din 
guvernare un mijloc de îmbogăţire personală; [...] propriu-zis, 
orice partid politic este mai mult sau mai puţin clică, pentru că 
aproape nu există partid politic care să nu numere arivişti şi oa- 
meni de afaceri, în acest caz, frazeologia politică seducătoare 
serveşte drept platformă ipocrită pentru a masca ambițiile pur 
personale”. , 

Aşadar, atâta vreme cât clasa politică nu a mai fost al- 
cătuită din personalități de statura morală şi capacitatea de dă- 
ruire în slujba binelui obştesc'a oamenilor politici care au creat 
premizele înfăptuirii Marii Uniri, ci din “arivişti şi oameni de! 
afaceri” puşi pe căpătuială prin ““specularea statului şi exploa: 
tarea acestuia”, Carol Caraiman a putut zburda în voie pe tot 
întinsul plaiurilor româneşti, considerând țara ca pe o moşie 
personală, iar pe oamenii politici, cărora le încredința guverna- 
rea, ca pe nişte vechili ai săi pe această moşie. i 


Un caz tipic de partid politic din perioada interbelică 
pentru care “puterea de a guverna” a precumpănit față de reali- 
zarea unui “ideal etic social” îl constituie Partidul Naţional- 
Țărănesc. Creat la 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului 
Naţional din; Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul 
Țărănesc din Vechiul Regat, înființat de Ion Mihalache, pe 
lângă afişarea unui program de reforme sociale şi economice, 
şi-a concentrat eforturile pe anihilarea preponderenței Partidu- 
lui Naţional-Liberal pe scena politică. Şi cum partidul Brătieni- 
lor fusese cel care, în urma repetatelor aventuri dezonorante ale 
prințului Carol, reuşise, în deplin acord cu regele Ferdinand, 
să-l înlăture de la succesiunea la tron şi să-l proclame pe prin- 
cipele Mihai moştenitor la Tronul României, național-ţărăniştii 
au făcut din problema “Restauraţiei” tema centrală a propa- 
gandei lor antiliberale. i 

După câştigarea alegerilor parlamentare din decembrie 
1928, proiectul înlăturării Regenţei instituite pe perioada mino- 
ratului regelui Mihai şi aducerea lui Carol Caraiman pe tron a 
fost cultivat cu perseverenţă.de naţional-țărănişti, -găsindu-şi 
împlinirea la 8 iunie. 1930. Lovitura de stat dată de transfugul 
Carol Caraiman s-a bucurat nu numai de pasivitatea guvernului 
național-țărănist, ci şi de complicitatea. acestuia; iar Parlamen- 
tul României, în care. Partidul, Naţional-Ţărănesc avea. o. zdro- 
bitoare majoritate, a anulat Actul din ianuarie 1926 prin care 
“Adunările Naţionale Constituante primeau renunțârea A. S. 


" Principelui Carol la succesiunea Tronului şi la toate drepturile, 


titlurile şi. prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a 
Statului Familiei Regale, se bucura...”, proclamându-l Rege al 
României. 

Iuliu Maniu, artizanul acestei acțiuni, care se va dovedi 
în final dezastruoasă pentru națiunea română, a nutrit speranța 
că va deveni “eminența cenuşie” pe lângă monarhul pe care l-a 
adus pe tron; o poziţie similară cu cea pe care o avusese Ion I. 
C. Brătianu pe lângă regele Ferdinand. “Dacă Maniu îşi în- 
chipuia că o să-l poată controla pe prinț o dată întors în Româ- 


91 


nia — nota în jurnalul său Eugeniu-Buhman, secretar şi apropial 


personalitate politică, ale cărei atacuri îndreptate împotriva 
camarilei regale deveniseră publice, era ruptă de partidul pe 


al regelui — înseamnă că nu ştia cu cine are de-a face”. În dru: care-l prezida. Totodată, cu perfidie diabolică, era subminată 


mul său spre un regim de dictatură personală, colaborarea luj 
Carol Caraiman cu Iuliu Maniu şi Partidul Naţional- Țărănesc 


fusese doar o etapă: trambulina care-l propulsase pe Tronul 
României în pofida opoziţiei liberalilor. Dar menţinerea la eu 
vernare a unui partid puternic, condus de un om politic puritan, 
cu convingeri democrate ferme, adversar al oricărei forme de. 
regim 'autoritar, era de natură să constituie o piedică în calea 
țelului urmărit de cuplul Carol-Lupescu. La acest impediment, 
major se adăuga obsesia lui Iuliu Maniu de a o înlătura pe Ele- 
na Lupescu din preajma tronului şi de'a anula divorţul reginei- 
mamă, refăcând căsătoria eşuată cu! Carol, în vederea încu- 
nunării “Restauraţiei” prin ceremonia solemnă a încoronării, 


suveranilor României. 

“* În faţa refuzului categoric al lui Carol de'a da curs pla-, 
nurilor sale de restaurare a prestigiului! şi onorabilității monar- 
hiei, luliu Maniu nu s-a aventurat într-o confruntare deschisă) 
cu proaspăt înscăunatul rege, evitând să angajeze în dispută şi, 
partidul pe care-l conducea. “Iuliu Maniu 2 scrie Pamfil Şei- 
caru (Istoria..., ed. cit.) — şărpuia în politica față de regele Ca- 
TOI, având grijă să se angajeze numai el şi să lase partidului 
libertatea de a se bucura de avantajele: guvernării. După demi- 
sia lui din octombrie 1930, guvernul național-țărănist a conti-, 
nuat în aceeaşi formație. La 20 octombrie 1932, Iuliu Maniu a. 
format noul guvern, ca să demisioneze la: 13 ianuarie 1933, 


partidul rămânând la putere, fără ca şeful lui să-i fi cerut să se. 


solidarizeze cu demisia sa. Grija lui Iuliu Maniu de a nu strica. 
chiverniselile național țărăniste nu trebuia să fie singurul o- 
biectiv; ăvea datoria să țină seama şi de imperativul electoral şi; 
de perspectiva unui succes în conştiinţa țării pe care l-ar fil. 
putut obține campania liberalilor”. p 


lovitură reuşită a cuplului Carol-Lupescu. Cea mai incomodă 


92 i 


Aşa cum s-a stabilit în cursul anchetei, acesta primise prin Bru- 


no Seletski, reprezentantul părții cehoslovace, un comision de 
"Aducerea lui Alexandru Vaida Voevod în fruntea gu-j. 


vernului, prezidat până deunăzi de Iuliu Mâniu, a constituit o. 


strânsa apropiere doctrinară a doi oameni politici de primă mă- 
rime — luliu Maniu şi Vaida Voevod — legaţi de puternice sen- 
timente de prietenie consolidate în anii de luptă pentru propă- 
'şirea neamului românesc. că | 
La scurt timp după demisia sa din funcția de prim- 


"ministru, nedorind să fie părtaş la politica guvernului Vaida, pe 


care-l considera “înfeudat regelui şi camarilei sale”, Iuliu Ma- 
niu demisionează şi de la conducerea partidului, lăsându-l pe 
Ion Mihalache să gireze această demnitate până la reglemen- 
tarea ei statutară. În mai 1933, Comitetul Central Executiv al 
Partidului Naţional-Ţărănesc ia act de demisia lui Iuliu Maniu 
şi-l alege pe Vaida la conducerea partidului. Dar strădaniile 
sale, din postura de prim-ministru, de a călăuzi partidul spre o 
“colaborare”? cu Carol, prin acceptarea tacită a relaţiei sale cu 


" Elena Lupescu, nu au avut darul:'să conducă spre obiectivul 


scontat: menţinerea partidului la guvernare. Cum prestigiul lui 
Iuliu Maniu în rândurile membrilor partidului era încă puter- 
nic, rezultatul a fost apariţia unor grave divergențe în interiorul 
acestuia. | | 

În fapt, Carol îşi atinsese. scopul: unitatea Partidului 
Naţional-Ţărănesc fusese grav afectată, conducând în final la 
ruptura definitivă dintre adepţii lui Maniu şi cei ai lui Vaida. 
Scânteia care a aprins vâlvătaia conflictului a fost evenimentul 
pe care istoria politică interbelică l-a reţinut sub denumirea de 
“Afacerea Skoda”. Un contract de cumpărare de armament 


- încheiat între Statul român şi: Uzinele Skoda din Cehoslovacia 


a fost considerat oneros şi printre cei inculpați. în această mal- 
versaţie se găsea şi Romulus Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu. 


64 de milioane de; lei, echivalentul a două milioane de franci 
elvețieni. Cum primul ministru, Alexandru Vaida Voevod, nu a 


93 


etc ee ezitat e oicueaaza 


intervenit “în derularea anchetei, muşamalizând acuzațiile, 
apropiații lui Iuliu Maniu l-au acuzat de lipsă de loialitate 
“Skodacii — scrie Pamfil Șeicaru — erau furioşi pe primul mi- 
nistru Al. Vaida Voevod din momentul în care ministrul Apă: 
rării naționale ordonase descinderea la Seletski. Acţiunea lor s- 
a intensificat, încercând să ducă la o ruptură între Iuliu Maniu 
şi Alexandru Vaida Voevod... Tineretul național-țărănist din 
Transilvania se împărțise în două tabere: acționiştii — care ata- 
cau pe Al. Vaida Voevod — şi chemăriştii — susţinătorii primu- 
lui ministru”, 
Conflictul s-a amplificat, luând forme doctrinare, idei- 

le fiind expuse în două documente semnificative pentru fră- 
mântările politice din anii *30. Primul din aceste documente 
este “Marele expozeu al d-lui prim-ministru dr. Alexandru 
Vaida Voevod, ținut la întrunirea tineretului Naţional-Țărănesc 
din Ardeal şi Banat”, publicat în ziarul: Patria — Organ al 
“Partidului Naţional Țărănesc — din 3 iulie 1933, cu titlul Rolul 
tineretului în viaţa politică. “În această cuvântare găsim ecoul 
frământărilor din partidul național-țărănist şi se poate constata, 
atitudinea împăciuitoare a lui Al. Vaida Voevod” — consideră. 
Pamfil Șeicaru, următorul. citat din cuprinsul cuvântării ilu- 
strând poziția sa echilibrată: “Dvs., cei de aici, ca şi cei de din- 
colo de Carpaţi, nucleul evoluat al partidului național-ţărănesc 
de mâine, trebuie să vă pregătiţi, pentru că aveţi răspundere în. 
faţa istoriei. [...] Nu doctrine, ci înfăptuiri spre binele neamului. 

şi al ţării”. 

Cel de al doilea document este intitulat A bătut cea- 

sul!, iar prezentarea lui o lăsăm tot în seama lui Pamfil Şeicaru, 
O analiză remarcabilă pentru detaşarea şi obiectivitatea cu care 


priveşte atât persoana care l-a conceput, cât şi scopul urmărit. 


de autor: “Manifestul A bătur ceasul!, semnat cu. pseudonimul 
dr., George Ohăbeanu, sub care se ascundea Zaharia (Zochi) 


“Boilă, purta data de 1 septembrie 1933. Manifestul tipărit la 


Dicio-Sân-Martin, sediul familiei Boilă, da pe față, prin vio-. 
lența textului, toată furia clanului Boilă; era scris cu oarecare 


94 


vervă pamfletară. Se poate socoti textul ca o redare fidelă a 
ideilor lui Iuliu Maniu; de altfel, Zochi (Zaharia) Boilă n-ar fi . 
îndrăznit să lanseze un manifest cu un conținut aşa de grav, fă- 
ră să fi avut în prealabil autorizaţia «unchiului». [...] În fond, el 
nu contrazicea- sentimentul țării, care era revoltată de rolul pe 
care începuse să-l joace: Elena Lupescu în viața politică. ŞI 
nimeni nu's-a indignat de insultele pe care Zaharia Boilă le az- 
vârlea ţiitoarei regelui. Ceea ce a făcut ca manifestul să piardă 
din valoarea politică este lansarea lui cu o întârziere de opt luni 
de la demisia lui Iuliu Maniu. [...] De fapt, nu demisia lui Iuliu 
Maniu a: dezlănțuit revolta d-rului Ohăbeanu, ci afacerea Sko- 
da, în care eroul principal nu era Seletski, ci Romulus Boilă. 
lată de. ce indignarea civică a lui Zaharia Boilă nu s-a putut 
stăpâni şi a izbucnit cu toată violenţa. [...] Revolta a apărut în- 
„teresată,; şi dacă furia lui Zaharia Boilă a fost expresia unei 
legitime solidarități cu fratele său, efectul manifestului în. opi- 
nia publică a fost anulat prin lipsa: de autoritate a celui apărat”. 
Totuşi manifestul lui. Zaharia Boilă. are merite de. ne- 
contestat. El dezvăluie imoralitatea în care se complăcea capul 
“statului, precum -şi efectele nocive ale acestei situații pentru 
“sănătatea morală a naţiunii. În acest sens, următorul fragment 
„din manifest. este edificator: “În România obstacolul principal, 
“care se ridică de-a curmezişul în fața oricărei guvernări, este 
practica aceea constituțională prin care națiunea se despoaie de 


„cârmuirea ei normală, căreia i se substituie o formațiune ocul- 


tă, fără răspundere, fără nici o competenţă şi vocaţiune, şi care 
se cheamă camarilă. Camarila pe care o conduce, în virtutea 


"unor constelațiuni, a căror analizare ne repugnă să o facem aci, 


„o «doamnă» numită în limbajul comun: Lupeasca. O camarilă 


„care se pretinde a fi un organ ocrotitor al Regelui şi al regali- 


tăţii, şi care în realitate este un focar primejdios şi pentru Rege, 
şi pentru regalitate”. As 

Un epilog, bazat pe cunoaşterea temeinică a frămân- 

tărilor politice, un epilog la tentativa lui Zaharia Boilă de a 

servi cauza lui Iuliu Maniu prin atacul la adresa lui Carol şi a 


95 


camarilei conduse de Elena Lupescu, ne este oferit tot de Pam: 


În cazul Partidului Naţional-Ţărănesc, reuşita lui Carol 
fil Şeicaru, care-şi încheie considerațiile asupra manifestului Ap fost facilitată de prioritatea pe care fruntaşii partidului au 
bătut ceasul! astfel: 


“Agitaţia “Skodacilor a dus la prăbuşirefacordat-o beneficiilor conferite de guvernare față de respec- 
guvernului național-țărănist şi la dizolvarea parlamentului tarea unor principii doctrinare. Articolul 88 din Constituția 
adică a scăpat pe rege de obsesia unui parlament în care IulilRomâniei prevedea fără echivoc: “Regele numeşte şi revoacă 

Maniu avea la dispoziție majoritatea absolută, putând în oricâpe miniştrii săi”. Aşadar, a fi sau a nu fi ministru, cu toate a- 

moment să dea în vileag metodele pe care Carol începuse să Idvantajele care decurg din această calitate, depindea, în ultimă 

introducă în viaţa politică. Prin agitația lor nesăbuită, frațilinstanță, de bunul plac al suveranului. O prerogativă de care 

Boilă au solidarizat partidul cu profitorii contractului  Skodalânsă nici regele Carol I, nici regele Ferdinand şi nici Regența 

N-au servit pe Iuliu Maniu, au servit inconştienți pe rege”, nu au abuzat, dar pe care Carol Caraiman a folosit-o ori de câte 

„Guvernarea naţional-țărănistă, începută în noiembrie ori a socotit că îi este utilă. În această situație, Iuliu Maniu, 

1928, s-a desfăşurat în două etape distincte. Prima, până la Scunoscând. dorința membrilor partidului său de a se afla la 

iunie 1930, când a avut loc “Restaurația”, a avut un curs relati guvernare, în înfruntarea sa cu un monarh abuziv şi rău in- 

normal. Cea de a doua însă, consumată sub semnul ingerințelofitenționat nu s-a angajat în postura unui general care dispune de 
lui Carol şi a camarilei în actul de guvernare, s-a caracterizal'o armată puternică, partidul, capabilă, prin susținerea populară, 
printr-o succesiune de convulsii politice care au afectat £raisă obțină biruinţa. S-a angajat în-luptă singur şi a pierdut. Nu 
stabilitatea socială şi economică a țării. O simplă socoteală anumai el, ci şi partidul. Naţional-țărăniştilor, care voiau totuşi 
ritmetică ne arată că până în noiembrie 1933, când s-a Pus câțisă se înfrupte din avantajele puterii, nu le rămânea decât o 
păt instabilității politice prin aducerea la guvernare a Partidu- 'singură poartă deschisă: dezertarea. Şi nu puţini au fost cei 
lui Naţional Liberal, adică într-un interval de. trei ani şi cincijcare s-au înghesuit să treacă prin ea. Unii au făcut-o discret, 
luni, la cârma țării s-âu perindat opt guverne (un şir de şase Su-tparcă ruşinându-se de gestul lor. Alţii, însă, şi-au subliniat, cu 
Verne național-țărăniste, a căror succedare a fost întreruptă de ostentaţie, ieşirea din rânduri, ca pe un act de bravură politică, 
guvernul prezidat de Nicolae Iorga, 'cel mai longeviv. dintre prezentându-se opiniei publice în postura de salvatori ai 
toate, cu o viață de 13 luni)! | patriei. Îi vom întâlni pe parcursul acestui excurs şi vom lăsa 

Instabilitatea politică din primii ani de după “Restau-lica faptele săvârşite să-i judece. 

rație”, un fenomen cu consecinţe dezastruoase pentru țară, con-i. Cât priveşte cel de-al doilea partid cu greutate din 
venea însă scopurilor urmărite de Carol. Existenţa unor partide) România interbelică, Partidul Naţional Liberal, perechea Ca- 
puternice, cu unitate de doctrină şi acţiune, conduse de şefi 'rol-Lupescu a tras foloasele oferite de neprevăzut şi nu numai 
care, în viziunea lui D. Gusti, “concentrau în personalitatea lor că l-a îmblânzit fără eforturi, dar l-a transformat în principalul 
forța de unire a partidului, spiritul, rostul, sensul, prestanța, instrument care a'netezit calea celor doi impostori spre înstă- 
splendoarea şi, câteodată, decadența partidului”, constituia însă 'pânirea pe toate sufletele şi bunurile țării. Cele două mari per- 
un obstacol în calea 'spre instaurarea unui regim de dictatură 'sonalități politice care au făurit România Mare, regele Ferdi- 
personală, obstacol ce trebuia înlăturat cu. orice preț. Şi nu se) nand şi sfetnicul său Ion I. C. Brătianu, au înțeles că zidirea 
poate spune că strădaniile cuplului Carol-Lupescu spre atinge: lor, ridicată pe jertfa-de sânge a “marelui martir: — țăranul- 
rea acestui țel nu au fost încununate de succes. “ostaş”, nu va dura dacă prințul aventurier Carol va fi lăsat să se 


96 97 


ot, 


apropie de treptele tronului, astfel că, prin voința aleşilor na+ «ministrul pompelor funebre», Apoi, guvernul, Guţă, guver- 
țiunii, i-au retras dreptul de succesiune. Ei s-au săvârşit însăul unei conspirații de palat... Înainte ca liberalii să se fi recu- 
din viaţă, unul după altul, în a doua jumătate a anului 1927. Aes şi unit asupra numelui noului şef — care, după toate proba- 
urmat “un al treilea deces fatal pentru români: regentul Ghyilităţile, nu putea fi decât intransigentul Dinu Brătianu (fratele 
Buzdugan, cel care trebuia să fie garantul respectării actuluiui Ionel şi Vintilă Brătianu — n. n.] =, regele, urmând sugestiile 
din ianuarie 1926, prin care transfugului. Carol Caraiman i seamarilardului.. Franasovici. (Richard, Franasovici, om politic 
interzicea revenirea în țară, şi care totodată, prin instituţia Reiiberal, ministru în guvernul Tătărăscu —n..n.], desemna pe Tă- 
genței, era protectorul copilului-rege Mihai. Şi lista dispariţiiărescu şef de guvern şi îl numea prin decret regal. Dinu Bră- 
lor-din rândurile. personalităților. liberale “marcante, dispariţiăanu, aflând despre această, numire, izbucni în faţa regelui în 
nefaste; pentru. viitorul țării, continuă cu decesul lui Vintilăohote de râs. A, urmat o noapte furtunoasă pentru Partidul 
Brătianu. în decembrie 1930, cel “care prin nume,; trecut ştiberal. Brătienii strânşi în jurul lui. Dinu, se pregăteau să ex- 
prestanţă, ar fi putut contribui, hotărâtor la împiedicarea îmeludă, pe trădătorii: Guţă, Richard şi Strunga [Ion Manolescu- 
plinirii planurilor. profund antiromâneşti. ale lui Carol şi alStrunga, om politic. liberal, ministru în guvernul Tătă-răscu — 
țiitoarei, sale. larprin, dispariţia prim-ministrului .I. G. Ducal. n.]. Trădătorii întruniți la Preşedinţie, în jurul noului prim- 
ultima: personalitate din vechea gardă a Partidului Liberal, dninistru, se pregăteau să înmormânteze, cu toate onorurile, ve- 
cărui asasinare s-a produs, dacă nu cu complicitate regală, cethea gardă. Se numărau voturile, se schimbau anateme; prin 
puțin cu împiedicarea aplicării măsurilor de securitate de 'cardelefon. În zori de zi, interveni.o soluţie a lui Solomon: Dinu — 
ar fi trebuit să se bucure cel: mai înalt demnitar al țării, Carofef, Guţă — prim-ministru. Primul cu numele, cu. tradiția, cu: 
Caraiman îşi desăvârşea planul de răzbunare pe liberalii carețonştiința şi, vorba. lui Guţă, cu etica. Cel de al doilea cu dina- 
cunoscându-i adevăratul chip, încercaseră să-i ocrotească- penismul, cu energia, cu ritmul nou. La clubul liberal, cele două 
români de tot răul şi de toate relele pe care le putea face. Oşti se întâlniseră gata de luptă. Viitorul [oficiosul PNL — n. n.] 
Despre evoluţia evenimentelor politice după asasinaregregătise o ediție cu excluderea lui Tătărescu... Soluţia tran- 
lui I. G. Duca şi instalarea; lui “Guţă” — Gheorghe Tătărăscu, acțională se impuse însă tuturor. Pacea fu restabilită”. 
Homo 'regius — ca prim-ministru al României, ne “lămureşte,. În ultimă instanță, însă, victoria a aparţinut camarilei. 
succint, dar colorat şi convingător, Grigore Gafencu în Însemlea care a triumfat a fost Elena Lupescu. Ca o primă măsură 
nări politice: “Stare de asediu, cenzură, 'represiune... Într-ate-i consfințea izbânda, “evreica” a reuşit ca toate elementele 
noapte, dispar toți fruntaşii naționalismului extrem: Zizi Canzu înclinaţie. spre naționalism, din. cercul apropiaților regelui, 


tacuzino, Nichifor Crainic; Dragoş. Protopopescu. A doua zisă fie înlăturate. Puiu Dumitrescu, omul Care împărțise. cu 


dispare Nae [Ionescu = n. n.] = ridicat de poliție, arestat, as:Carol, Caraiman “pâinea amară” a exilului, ca şi tatăl său, ge- 
cuns caun simplu mujic sub Ohrana țaristă, Ce face regele, îmderalul Constantin Dumitrescu, inspector, general al Jandar- 
timp ce i se arestează cel mai credincios şi devotat prietenleriei, au fost scoşi cu brutalitate din funcții. O soartă similară 
Regele numeşte pe Guţă Tătărăscu prim-ministru! [...] În câ:a avut şi filozoful Nae Ionescu. Adept convins al principiului 
teva zile, s-au succedat două guverne. Mai întâi guvernul An:honarhic, omisese însă faptul că nu toți regii sunt buni. Sus- 
gelescu [Dr. Constantin: Angelescu, ministrul Instrucțiunii Pu: ctat de simpatii prolegionare, după asasinarea lui Duca, este 
blice în toate guvernele liberale din 1914 până în 1937 — n. n.Jătestat şi târât în :tața justiției. “Arestarea lui Nae lonescu — 


98 99 


comentează în continuare Grigore Gafencu — provoacă stu 
Cât priveşte celălalt mare partid politic, Partidul Na- 


poare şi indignare. Dacă e unul pe care regele era dator să: 
acopere e Nae — teoreticianul fanatic al restaurării, carlistul dițional Liberal, după asasinarea lui I. G. Duca, Carol, încre- 


zile rele, apologistul de vremi trandafirii. Totuşi la prima cedințând conducerea guvernului lui Gh. Tătărăscu, reuşise să 
rere, la prima telegramă, se zice'a lui Titulescu, Nae e sacriimblânzească cel mai aprig adversar, transformând partidul 
ficat. Iorga exprimă de minune nedumerirea generală într-Brătienilor (care orchestrase scoaterea sa de la succesiune) 
telegramă trimisă regelui cu următorul cuprins: «Rog pe M. Vintr-un instrument docil, subordonat trup şi suflet camarilei. 
să intervie pentru profesorul Nas Ionescu, pentru tot ce a făculată cum caracterizează Pamfil Șeicaru (Istoria... ed. cit.) 
pentru ea. Într-o țară în care Tătărescu are preşedinţia, profepersonalitatea noului premier: “Carol era încântat de Tătărăscu, 
sorul Nae Ionescu poate să aibă cel puțin libertate». Nae rămâun prim-ministru pe măsura dorințelor lui — cum prea bine or- 
ne însă închis, fără ca justiția militară să poată formula vre(donați, Majestate! Era comod, iar aparențele unui regim de- 


acuzaţie precisă. Şi lumea nu mai înțelege nimic”. Adevărumocrat erau salvate. Şi de ce ar fi avut nevoie să guverneze di- 
rect, când un guvern parlamentar îi satisfăcea toate dorințele ??. 


Dacă în relațiile cu partidele Carol s-a dovedit un ma- 
estru în aplicarea faimosului adagiu roman Divide et impera, 
speculând ambițiile, interesele. şi “slăbiciunile protagoniştilor 
„Pentru Carol Caraiman, devenit prin lovitura de stat diiscenei politice, în privința relației sale cu opinia publică a fost 
8 iunie 1930 Regele Carol II al României, bilanțul primilor itot timpul “primejdios de vulnerabil. Cauza: legătura sa nele- 
ani de domnie putea fi considerat unul pozitiv. Acţiunea dgitimă cu Elena Lupescu şi amestecul ţiitoarei regale şi a ca- 
slăbire a partidelor politice prin fărâmițarea lor, pentru a-i fmmarilei în guvernare. Paul D. Quinlan (op. 'cit.) comentează 
mai uşor să le supună voinţei sale, s-a desfăşurat aşa cum îşaceastă situație în următorii termeni: “În pofida ostilităţii cres- 
dorise. Partidul Naţional- Țărănesc, cel ce-i făcuse jocul, ridicânde față de Lupescu, nu exista nici o şansă ca Regele să o 
cându-i mai întâi restricția de a reveni în țară şi apoi abrogântabandoneze. Loaial, Buhman [secretarul său particular — n.n.] 
hotărârea solemnă a Adunărilor Naţionale Constituante din /s-a'simţit chiar dator să-l avertizeze pe Carol'cu privire la răul 
ianuarie 1926, prin care prințului transfug i se retrăgea “succepe care Elena “Lupescu îl provoacă «marii lui popularități», 
siunea Tronului şi toate drepturile, titlurile şi prerogativele dradăugând că se simţea trist să spună aşa ceva, dar că se gândea 
care, în virtutea Constituţiei şi a Statutului Familiei Regale, stnumai la binele Regelui. Dar Carol, ridicând din umeri,-a re- 
bucura până la acea dată”, a fost prima victimă a ingratitudiniiplicat că «ţara nu se va revolta din pricina Duduii». Sperând să 
regale. După ce a semănat sămânța discordiei în rândurile frun. prindă doi iepuri dintr-un foc, Averescu, într-o conversaţie cu 
taşilor național-țărănişti, în noiembrie 1933, Carol a înlătura) Argetoianu din ianuarie 1934, a făcut speculația că dacă Lu- 
cu brutalitate de la guvernare partidul care-l făcuse rege. Nu: pescu ar fivplecat din România, Carol ar fi urmat-o. Averescu 
mai era util! Iar conflictul deschis între Iuliu Maniu şi Al. Vai avea probabil dreptate, deoarece Carol nu putea trăi fără Du- 
da Voevod, alimentat cu perfidie de camarilă, constituia o ga duia. O asemenea dragoste e'rară, dar în cazul lui Carol s-a do- 
ranție că unitatea partidului (care se bucura de un substanțiă| Vedit tragică. «B cealaltă jumătate a mea», se pare că ar fi spus 
sprijin din partea electoratului) era profund subminată. odată Regele. După toate aparențele, Carol nu'a înşelat-o nicio- 
"dată. Nu se poate afirma însă acelaşi lucru despre amanta sa”. 


este, însă, că românii începuseră să înțeleagă... 


X 


100 


101 


Din rațiuni uşor de înțeles, Eugeniu Buhman îi atribuie 
lui Carol calități pe care acesta nu le-a avut. Era nu numai 
apropiat de familia regală, ci şi devotat celui pe care-l slujea. 
Mult mai aproape de adevăr cu privire la profilul moral al lui 
Carol este Pamfil Şeicaru, care l-a cunoscut Şi l-a analizat 
obiectiv în memoriile sale: “Carol avea pasiuni, dar nu era ca- 
pabil de afecțiune şi memoria nu-l tulbura amintindu-i de 
oameni care făcuseră sacrificii pentru el. Incontestabil, într-o 
convorbire ştia să se arate plin de căldură, să cucerească printr- 
un accent de sinceritate, prin tot ce avea fizic şi moral felin, dar 
acele însuşiri de seducţie, care rareori dădeau greş, aveau ceva 
de curtezană, subordonând sforțarea de a seduce unui scop 
precis. [...] Mă îndoiesc că regele Ferdinand să se fi naționali- 
zat pe tron, dar a ştiut, într-un moment, într-un moment cru- 
cial, ce înseamnă datoria de rege. Şi acest simț al datoriei re- 
gale este esenţial. Or, tocmai imperativul moral al funcției re- 
gale a lipsit prințului Carol. Mă întreb dacă în succesiunea de 
renunțări nu stă manifestarea unei intuiții a nevocaţiei lui 
domneşti, presentimentul răului pe care era destinat să-l facă 
ideii monarhice şi țării. Lăsând la o parte retorica pe care o 
stăpânea cu atâta artă, lăsând la o parte beneficiile rezultate din 
situaţia lui de prinț moștenitor şi ulterior rege, ce l-a legat pe 
Carol de poporul român? «Regii se naţionalizează pe tron», 
susținea doctrinarul monarhiei, Charles Maurras, ca să pri- 
mească o totală dezmin-ţire în cazul lui Carol, cu care a înce- 
put agonia monarhiei în România”. 

Consideraţiile lui Pamfil Şeicaru cu privire la caracterul 
şi comportamentul moral al lui Carol sunt ilustrate convingător 
de înlăturarea, la insistențele Elenei Lupescu, a lui Puiu Dumi- 
trescu, secretarul şi prietenul său devotat în anii exilului, ca şi a 
lui Nae Ionescu, consilierul său intim pentru problemele speci- 
fic româneşti. Dar nu de curteni sinceri, devotați principiului 
monarhic, slujind cu credință “coroana română” avea nevoie 
camarila, ci de acoliți lipsiți de scrupule, care, mânați până la 
desfigurare de ambiția de a parveni, erau capabili să săvâr- 


102 


şească orice josnicie. Un tip de curtean căutat şi cultivat de 
casele domnitoare în sânul cărora s-a cuibărit imoralitatea îm- 
pinsă până la depravare. 

La noi, personajul care a intuit cerințele camarilei — şi s- 
a dovedit totdeodată capabil să le satisfacă — s-a chemat Ernest 
Urdăreanu. În aparență un ofițer de cavalerie din Regimentul 
de Escortă Regală, fără merite deosebite, căruia generalul 
Constantin Ilasievici, mareşalul Palatului, îi încredințase func- 
ţia de supraveghetor al automobilelor regale. “Abia trecut de 
40.de ani — ni-l descrie Paul D. Quinlan —, mic de statură şi oa- 
cheş, cu urme de vărsat pe față şi o plăcuță de argint în cap, 
Urdăreanu putea fi, când vroia el, de-a dreptul fermecător, ma- 
nierat şi încântător de îndrăzneţ. «Un ofițer tipic de cavalerie», 
spune despre el Buhman. Deşi nu era cult, vorbea o franceză 
impecabilă şi era inteligent, ambițios şi lipsit de scrupule. Ii 
plăceau jocurile de noroc, era un excelent dansator şi, după 
cum umbla vorba, se pudra şi se dădea cu ruj. Reputația lui de 
afemeiat era scandaloasă chiar şi printre români”. 

În noua sa funcţie la palat, Urdăreanu s-a purtat exem- 
plar, dovedind că este capabil, fapt remarcat şi apreciat de Ca- 
rol. “Însă — ne lămureşte în continuare Paul D. Quinlan — era 
suficient de inteligent ca să-şi dea seama că nu puteai şti nicio- 
dată la ce să te aştepţi, cu un om ca regele Carol, dacă nu ai 
pus un picior şi în cealaltă tabără”. Aluzie nevoalată la nece- 
sitatea de a obține protecția Elenei Lupescu, pe care nu va în- 
târzia să o aibă. 

“La puţină vreme după venirea la palat, Urdăreanu a fost 
invitat la o petrecere — relatează acelaşi biograf — în casa că- 
pitanului Aratos. Acolo a întâlnit-o pe amanta lui Carol. Cum 
era un expert în arta seducţiei, n-a trecut mult şi au devenit 
intimi. Buhman nu consideră însă că în acest caz se putea vorbi 
de o cucerire. «N-a fost greu pentru Urdăreanu să o seducă. 
Era o ferneie uşoară!»”. Aşadar, Urdăreanu devine amantul a- 
mantei regelui! O relaţie care nu se consumă în taină, ci cu a- 
sentimentul lui Carol. Explicaţia acestei situații, în care imo- 


103 


DA 


ralitatea era practicată fără perdea, este furnizată convingător 

de Alex Mihai Stoenescu (op. ciz.), care pune comportamentul 
sexual aberant al lui Carol pe seama unor grave turburări 
genetice: “Efectul acestei maladii asupra lui Carol II a fost 
priapismul (de la Priapus, zeul fertilității în mitologia greacă), 
ce constă într-o erecție prelungită şi foarte dureroasă, care 
poate dura de la câteva ore la câteva zile [...] În faza finală a 
priapismului se produce o degradare accentuată a vaselor pe- 
nisului, o inflamare progresivă şi ireversibilă, pe fondul unei 
semierecții permanente, boala devenind cronică. Efectul ime- 
diat şi cel mai dramatic este impotența. În perioada 1933-1934 
Carol II cunoştea deja simptomele impotenţei, efectele psihice 
asupra bolnavului fiind însemnate [...] În cercurile intime ale 
camarilei se cunoştea deja faptul că, după un episod erotic 
Carol-Lupescu, în care partenerul îşi excita partenera fără a 
ajunge la actul sexual, Elena îşi chema unul din amanți pentru 
a finaliza prin act starea de excitație produsă de Carol. Relaţia 
«curioasă» a Elenei Lupescu cu amanții ei, chiar în prezența 
regelui Carol, este evocată delicat şi de regele Mihai. [Referire 
la o situaţie concretă, trăită în copilărie de regele Mihai şi 
relatată în Convorbirile cu Mircea Ciobanu — n. n.] Elena Lu- 
pescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de pros- 
tituție înainte să-l întâlnească pe Carol, şi care a înțeles că ges- 
tionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care 
o avea acesta. Aşa cum am arătat, Carol asocia sexul cu Pu- 
terea în mod conştient. Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a 
avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (ianuarie 1925), dar putem 
folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din 
morale ale escapadelor lui Carol, accentuând dependența de 
partenera Elena Lupescu [...] Analizând acum fazele priapis- 
mului lui Carol II, vom constata că relaţia sexuală propriu-zisă 
a mai fost, de la un anumit moment, importantă şi că se înte- 
meia fundamental pe unitatea unui cuplu legat medical, dar şi 
sufleteşte. Intrarea bolii în faza sa cronică, cu apariția impo- 


104 


tenței, explică şi escapadele exhibiţioniste ale lui Carol, şi ritu- 
rile masochiste din interiorul cuplului, şi legăturile sexuale ale 
Elenei Lupescu cu alți bărbaţi, fără ca ele să afecteze solida- 
ritatea cuplului. De asemenea, acest tip de raport personal dă o 
dependență totală a bolnavului de partenera sa şi îi asigură 


acesteia o dominație exclusivă”. 
Ar fi însă greşit să credem că relaţia Elena Lupescu- 


Ernest Urdăreanu a fost un roman de dragoste în care au pre- 
cumpănit sentimentele. Cei doi, cunoscându-se cu prilejul unei 

aventuri (care ar fi putut avea caracter trecător, ca şi celelalte 

aventuri galante ale amantei lui Carol), şi-au dat seama că îşi 
pot fi utili unul altuia. Urdăreanu găsise calea de a parveni sub 
augustele auspicii ale lui Carol, iar Lupescu descoperise per- 
soana prin intermediul căreia putea să pătrundă acolo unde po- 
nosul de ţiitoare a regelui şi antecedentele de prostituată de lux 


îi interziceau accesul. Dar pentru ca Urdăreanu să preia acest 


rol trebuia propulsat într-o funcție înaltă, de pe a cărei plat- 
formă să poată acționa în sensul dorit de conducătoarea cama- 
rilei. Aşa se explică ascensiunea sa fără precedent în ierarhia 
slujbelor superioare ale Palatului. După ce a fost avansat peste 
rând locotenent-colonel, devine ofițer de ordonanţă al regelui. 
In 1933 este numit adjutant regal şi doi ani mai târziu i se în- 
credințează funcţia de prefect al Palatului. În 1936 devine vice- 


mareşal, un an mai târziu mareşal şi, din octombrie 1937, mare 


şambelan al Palatului. Abolirea regimului democratic şi instau- 
rarea dictaturii personale a regelui Carol II i-a oferit lui Urdă- 


reanu noi posib 
nistrul Casei Regale, iar o dată cu înființarea Partidului Naţiu- 


nii (iunie 1940) i se încredințează funcţia de Şef de Stat Major 
al acestei formațiuni politice al cărei conducător era însuşi 


regele. 
In legătură cu acest josnic personaj, căruia opinia publi- 


că, pentru a sublinia prezenţa sa la toate actele de corupție puse 
pe seama camarilei, i-a schimbat numele din Urdăreanu în 
“Murdăreanu”, trebuie făcută următoarea precizare. Spre deo- 


105 


sebire de toți ceilalți componenți ai camarilei, chiar şi de cei 
aflaţi în poziţii de vârf, Urdăreanu, după o scurtă perioadă de 
noviciat, a fost asimilat de cuplul Carol-Lupescu. Cine îşi ia 
osteneala să citească Însemnările zilnice ale lui Carol II nu se 
poate să nu fie izbit de abundența notaţiilor de genul acesta: 
“Seara Duduia poftită la masă de Ernest Urdăreanu la Capşa”; 
sau: “După-masă i-am chemat pe Tătărăscu şi Urdăreanu ca să 
discutăm din nou oportunitatea schimbărilor în Guvem ce vo- 
iam a le face mâine”. Dar însemnarea care pune în lumină ce a 
reprezentat Urdăreanu în clipele de apogeu ale puterii sale este 
următoarea: “Lungă conversație cu Urdăreanu asupra situației. 
El spune că îi.e teamă că din cauza slăbiciunii celorlalți şi 
fiindcă a luat foarte multă autoritate, să nu fie împins, azi de 
mulți, mâine de mase, la Preşedinţia Consiliului [...] Adevărat 
este că nu-l lasă în pace, nimica nu se face fără ca el să fie 
consultat. Tătărăscu, nevoind să ieie lucrurile serios în mână, 
pentru orice pârț vine la el şi miniştrii la ministrul Casei Re- 
gale. (Duminica 7 aprilie 1940)”. Atât de strânse au devenit le- 
găturile lui Urdăreanu cu cuplul Carol-Lupescu încât nu gre- 
şim afirmând că, de la instaurarea regimului de dictatură regală 
până la izgonirea lor din țară, România a fost condusă de trei- 
mea Carol-Lupescu-Urdăreanu. O treime căreia numai moartea 
în exil a celor care au alcătuit-o îi va pune capăt. 

“Restaurația”, lovitura de stat a lui Carol Caraiman de la 
8 iunie 1930, s-a suprapus peste starea de spirit profund mo- 
narhică a populației, astfel că, în afara unui cerc restrâns de 
politicieni liberali, fideli Brătienilor, țara l-a acceptat, iar nați- 
onal-țărăniştii lui Maniu, aflați la putere şi dispunând de majo- 
ritate parlamentară, nu numai că nu i-au împiedicat revenirea 
din exil, dar s-au grăbit să opereze modificările constituționale 
pentru a-l proclama Regele României, în speranța recompensei 
cu menținerea la guvernare în vecii vecilor. Trezirea la realitate 
s-a produs însă curând. Abuzurile săvârşite fără ruşine de ca- 
marila patronată de țiitoarea regelui au stârnit reacţiunea 
firească. Românii au realizat că deşi “monarhia este întot- 


106 


x 


deauna bună”, uneori monarhii pot fi “slabi sau răi”, şi că în 
istorie au existat cazuri când monarhilor din această categorie 
“Ji s-a tăiat capul”. 

“Se descoperă un complot militar: colonel Precup, maior 
Nicoară, mai mulți căpitani şi locotenenți. În total, 11 ofițeri. 
Se trimisese de la Cluj la Bucureşti :o ladă cu explozive. O- 
biectivul nu e încă lămurit. Unii vorbesc de intenția de a asa- 
sina pe d-na Lupescu. Alţii de introducerea unei dictaturi mili- 
tare. Ofițerii sunt arestaţi; vor fi judecați în curând”. Aşa sună 
notația datată 7 aprilie 1934 din Însemnările politice ale lui Ar- 
mand Călinescu. Aşadar, la 4 ani de la “Restauraţie”, un grup 
de ofițeri pun la cale răsturnarea regelui şi asasinarea țiitoarei 
sale. Din păcate, însă, cu excepția scrierilor memorialistice ca- 
re-l menţionează, “cazul Precup” este ignorat în lucrările pri- 
vind istoria noastră recentă, deşi el prefațează oarecum izgo- 
nirea din țară, în septembrie 1940, a lui Carol şi a țiitoarei sale. 

Numele Precup este menționat pentru prima dată de I. G. 
Duca în ale sale Amintiri politice, în legătură cu evenimentele 
legate de Marea Unire: “În sfârşit, ne-a venit solia mult aştep- 
tată, se compunea din profesorul din Sibiu, Nicolae Bălan 
[viitorul mitropolit al Ardealului — n. n.] şi un chipeş ofiţer de 
aviație, Precup”. Victor Precup s-a născut la 3 aprilie 1889 în 
comuna Miercurea Sibiului, într-o familie de gospodari ro- 
mâni, înrudită îndeaproape cu Ştefan Cicio-Pop. Fost ofițer în 
armata austro-ungară, este primit la 7 noiembrie 1918 în ca- 
drele armatei române şi participă la campania de eliberare a 
Transilvaniei de sub bandele bolşevice ale lui Bela Kun. Pa- 
triot înflăcărat şi monarhist convins, a militat pentru revenirea 
prinţului Carol în țară şi repunerea lui în drepturile de moş- 
tenitor al tronului. În lucrarea sa Mihail Moruzov şi Serviciul 
Secret de Informaţii al Armatei Române, Cristian Troncotă îi 
face colonelului Victor Precup un portret defavorabil, explica- 
bil prin nedisimulata admirație pe care o nutreşte față de Carol 
al Il-lea şi poliția sa secretă. Motto-ul capitolului în care pre- 
zintă “cazul Precup” este lămuritor în acest sens, cu atât mai 


107 


ee RICA a EREI ua ea E 
zi 


ag mega 


adi iti cati 


ORG atei ad 


mult cu cât semnatarul citatului, N. D. Stănescu, este un cola- 
borator apropiat al personajului elogiat. “Afacerea Precup a 
fost determinantă pentru ascensiunea lui Moruzov, consolida- 
rea poziției acestuia, devenind homo regius, cât şi pentru mer- 
sul ascendent al instituției ce o conducea şi care de aci înainte 
va servi în primul rând şi direct intereselor şefului statului”. 


- Ciudat mod de a eluda esenţialul pentru a susține un punct de 


vedere partizan! 

Ataşamentul lui Precup faţă de prințul exilat s-a mani- 
festat încă din anul 1927, când, sub guvernul liberal, a făcut 
parte din Consiliul de Război care l-a judecat pe Mihail Mano- 
ilescu. Acesta fusese arestat de Siguranță în trenul care-l adu- 
cea de la Paris, de unde venea cu scrisori către Ion I. C. Bră- 
tianu, luliu Maniu, Nicolae Iorga şi mareşalul Averescu, sem- 
nate de prințul Carol, care îşi manifesta intenţia de a se reîn- 
toarce în țară. Fapta a fost incriminată ca atentat la siguranța 
statului, dar Mihail Manoilescu a fost achitat, la achitarea sa 
contribuind decisiv votul colonelului Precup. 

După venirea la putere a național-țărăniştilor, prim-mi- 
nistrul Iuliu Maniu, adept al revenirii prințului Carol în ţară, i-a 
folosit atât pe colonelul Precup cât şi pe maiorul Nicoară (cel 
de-al doilea nume de pe lista complotiştilor) ca purtători de 
cuvânt ai condiţiilor sale, condiția principală fiind despărțirea 
definitivă de Elena Lupescu. Evoluţia evenimentelor de după 


“Restauraţie”, cu precădere omniprezența camarilei în viața” 


politică, economică şi socială, cu consecințe dezastruoase pen- 
tru naţiune, i-a dezamăgit pe mulți din cei care inițial au aplau- 
dat reveirea lui Carol în ţară. Frustrarea lor a luat forme diferite 
în funcţie de temperament şi de soluția preconizată pentru a 
curma răul. Iuliu Maniu, de pildă, a ales calea protestului poli- 
tic. La polul opus, Victor Precup, şi o dată cu el grupul de ofi- 
ţeri care i s-au alăturat, a socotit că răul trebuie extirpat radical, 
folosind violența. Aşa s-a născut şi a prins forme concrete ide- 
ea complotului. Dar iată cum prezintă Paul D. Quinlan scopul 
urmărit de complotişti şi modul în care au acționat, relatarea sa 


108 


bazându-se pe informaţii extrase din Jurnalul lui Eugeniu Buh- 
man, secretarul personal al lui Carol, a cărui obiectivitate şi co- 
rectitudine sunt deasupra oricărei îndoieli: “În aprilie a fost 
descoperit un complot de răsturnare a lui Carol de pe tron. Ca 
şi în restul țării, nemulțumirea crescândă față de regim s-a 
răspândit şi în rândul armatei. Considerând că trebuie să acțio- 
neze în acel moment pentru salvarea țării, vechiul prieten al lui 
Carol, Victor Precup, a pus la cale un plan nechibzuit, prin care 
urma să preia conducerea guvernului şi să devină dictator. Pla- 
nul prevedea închirierea unei camere de hotel pe Calea Victo- 
riei, prin fața căreia ar fi trebuit să treacă Regele şi alți membri 
ai curţii regale în noaptea de Înviere, în drum spre Mitropolie. 
La momentul stabilit — semnalul fiind aruncarea unei rachete —, 
conspiratorii urmau să arunce grenade de mână asupra convo- 
iului regal, prin fereastra camerei de hotel. În confuzia creată, 
conspiratorii trebuiau să se repeadă în stradă şi să ordone jan- 
darmilor să încercuiască zona. În acelaşi timp, câţiva dintre 
conspiratori trebuiau să preia controlul Palatului Regal şi al al- 
tor clădiri guvernamentale din centrul oraşului. [...] Din fericire 
pentru Carol, planul a fost înăbuşit în faşă. Un sergent i-a auzit 
din întâmplare vorbind pe conspiratori şi le-a spus superiorilor 
săi. Când ofițerii au fost arestați, erau înarmați până în dinți. La 
scurt timp după aceea, Precup a declarat Curţii Marţiale că ac- 
ționase din «patriotism» şi că principalul obiectiv nu era atât 
îndepărtarea Regelui, cât eliminarea influenței lui Lupescu”. 

Procesul grupului de conspiratori a început la 20 aprilie, 
la Consiliul de Război al Corpului II Armată, preşedinte fiind 
generalul Grigore Corniceanu şi acuzator locotenent-colonelul 
R. Hotineanu. În relatarea desfăşurării procesului, Cristian 
Troncotă face următoarea precizare, demnă de reținut: “Fără a 
recunoaşte explicit, [Precup] a lăsat să se înțeleagă că dorea să 
o elimine din preajma regelui pe Elena Lupescu. Manifesta 
evidente simpatii pentru P.N.Ţ. şi Garda de Fier şi antipatie 
faţă de P.N.L. De altfel la procesul său au depus favorabil atât 
Iuliu Maniu, cât şi Corneliu Zelea Codreanu”. 


109 


CAI Dx urca dă 


, 


odaie e 20) ue i: 


Procesul grupului condus de colonelul Victor Precup e 
menționat şi de Armand Călinescu, în nota datată 21 aprilie: 
“La Consiliul de Război, procesul complotiştilor. Se urmează 
în condiţii dure pentru inculpați. Ei încearcă să spună că au fost 
dirijaţi de o acțiune «patriotică» împotriva d-nei Elena Lupes- 
cu. Noaptea târziu se închid dezbaterile procesului complo- 
tiştilor. Sunt toți condamnaţi la 10 ani recluziune”. În nota cu 
data de 3 mai, el relatează consumarea ultimului act al acestei 
drame politice, degradarea condamnaților: “La Malmaison [ca- 
zarmă în centrul capitalei — n. n.] se face degradarea lui Precup 
şi celorlalți complotişti. Asistă delegaţi ai tuturor unităților mi- 
litare din țară. În timpul ceremoniei are loc, însă, un incident 
penibil. Precup şi Nicoară încep să vocifereze, spunând că pro- 
cesul a fost o înscenare, opera d-nei Lupescu. Sunt insultați 
generalii Ionescu şi Partenie, ce comandau acolo. S-a remarcat 
că asistenții nu blamau pe condamnaţi” (A. Călinescu, op. ciz.). 

Mai interesante sunt consideraţiile lui Grigore Gafencu 
(op. cit.): “Nu s-a ştiut niciodată precis — fiindcă instrucția şi 
procesul s-au desfăşurat în condiții de tăinuire şi de plăsmuire 
a adevărului — dacă Precup urmărea, cum pretinde versiunea 
oficială, uciderea regelui şi a întregului guvern, sau numai, du- 
pă cum declarau prietenii săi, suprimarea d-nei Lupescu [...] 
Graba cu care s-a judecat procesul, asprimea pedepsei şi ciuda- 
ta publicitate au contribuit să aşeze complotul Precup în cen- 
trul preocupărilor generale. În curtea cazărmii Malmaison, în 
fața unui public numeros şi emoționat, ofițerii degradați au 
strigat, fără ca nimeni să-i fi putut opri, cuvinte de batjocură şi 
afurisenie împotriva favoritei regale. Aceste cuvinte au făcut o- 
colul oraşului, al armatei şi al țării. Au fost singurele bombe 
ale lui Precup care au explodat. Efectul lor a fost însă mare”. 


XI 


Grigore Gafencu (op. cit.) face o succintă caracteri- 
zare a scenei politice la sfârşitul anului 1934, concentrându-şi 


110 


atenţia asupra situaţiei din cele două partide principale, Parti- 
dul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Țărănesc: 

“Viaţa noastră publică a rămas sub înrâurirea unor 
probleme pe care numai timpul le poate lămuri. În Partidul Li- 
beral se repetă neînțelegerile care au frământat cârmuirea na- 
ional-țărănistă. Şeful partidului e în opoziție cu şeful guver- 
nului [...] Guţă (Tătărăscu) a reuşit să strângă în jurul vorbelor 
sale goale şi sonore, nu numai interesele profitorilor politici, ci 
şi «idealismul» tinerelor generaţii ce se manifestă prin diferite 
grupări — «Păreri libere» şi grupul «H». Se pare că influența 
regală e deosebit de mare în aceste cercuri de «idealişti» care 
acum câţiva ani, nu găseau cuvinte destul de aspre şi amenin- 
țări destul de grave împotriva d-lui Caraiman... Această apro- 
piere între rege şi neo-liberalism e foarte caracteristică, atât cu 
privire la arta de a cârmui a suveranului, cât şi la oportunismul 
«tineretului» nostru politic. 

Partidul Naţional-Ţărănesc trece printr-o criză adâncă 
de readaptare la condiţiile vieții noastre publice pentru un 
partid care nu e la putere. Trei fruntaşi polarizează curentele 
din partid în trei direcții deosebite. Maniu rămâne angajat, mai 
at ca a ciglAcae pe linia aşa-zisă «constituțională». E ia 

e îngrădire a i, it î iva î ji i 

eta ace e aa ee a age 
ze toate focurile împotriva 
doamnei Lupescu. Această atitudine şi această luptă nu displac 
opiniei publice, care s-a obişnuit să canalizeze toate nemulțu- 
mirile pricinuite de intervenția regelui în viața noastră publică 
A albia adâncă de ură generală împotriva jidoavcei» SE Mi. 
ie d pala ea aectitiaii aplaudau cu toată con- 
i potriva favoritei regale. Nu e mai 
puțin adevărat că, dacă pornirea împotriva Lupeascăi e mai 
populară decât toate teoriile constituționale îndreptate împotri- 
va camarilei, ea e şi mai primejdioasă, fiindcă descoperă pe re- 
ge, şi îl atinge nu numai în felul său de a cârmui, ci în sen- 
timentele sale cele mai intime. Era fatal ca lupta împotriva: fa- 
voritei şi reacţiunea regală să dea acțiunii lui Maniu înfăţişarea 


LL 


unei lupte cu regele — luptă în care regele primeşte lovituri şi e 
hotărât să le dea înapoi, cu vârf şi îndesat”. 

Îngrijorat de faptul că “filipica lui Maniu împotriva 
favoritei regale” îl atinge pe Carol în “sentimentele sale cele 
mai intime”, Grigore Gafencu, membru marcant al Partidului 
Naţional-Țărănesc, uită să-şi ducă ideea până la capăt. Din cei 
“trei fruntaşi care polarizau curentele din partid în trei direcții 
deosebite”, nu l-a nominalizat decât pe Maniu, “angajat mai 
mult ca niciodată pe linia aşa-zisă constituțională”. Pentru a 
umple această lacună, îl vom completa noi pe viitorul ministru 
de Externe al lui Carol II. 

Situaţia politică din România interbelică a fost tulbu- 
rată de apariţia a două noi orientări doctrinare, ambele, deşi în 
mod fundamental diferite, urmărind eliminarea democraţiei ca 
sistem de guvernare. De o parte Mişcarea Legionară, expresia 
curentului de renaştere națională; de cealaltă parte tentaţia spre 
un regim de dictatură personală, manifestată din ce în ce mai 
evident, după “Restauraţie”, de cuplul Carol-Lupescu. Cum 
însă principalele partide politice, în primul rând PNL şi PNȚ, 
erau adepte ale democrației, este interesant să urmărim reac- 
țiunea pe care au avut-o în fața agresiunii antidemocratice ve- 
nită din partea celor două grupări aspirante la putere, men- 


ționate mai sus. 2 
Mişcarea Legionară şi-a definit fără echivoc poziția 


față de democraţie şi de partidele politice care o afirmau în 
documentul intitulat Chemare către Purtătorii Duhului nou al 
Vremii, semnat de Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul 
“Gărzii de Fier”, din cuprinsul căruia reproducem pasajele 
semnificative: “Legionari, Cuvântătorii partidelor politice cu- 
treieră din nou oraşele şi satele cerându-vă ajutor pentru ca să 
se poată reface. Sub domnia lor românismul de pretutindeni e 
sărăcit şi a îngenunchiat în fața străinului pripăşit de curând. 
Rosturile mari ale Patriei sunt părăsite. Lumea noastră politi- 
cianizată nu mai vede în față decât interesul partidului, pentru 
a cărui biruinţă sacrifică în fiecare zi şi în fiecare ceas însuși 


112 


viitorul nostru ca neam [...]. În faţa acestei situații, şi mai îna- 
inte ca politicianismul condamnat să se poată reface, am tras 
spada şi am înălțat steagul cel nou al vremii. Se simte prin aer 
tot mai accentuat nevoia unor alte principii de viaţă politică şi 
morală. Despoliticianizarea ţării este o poruncă a vremii. În 
locul partidelor parazite, se simte nevoia unui braţ creator [...] 
De acum încolo de un singur glas va trebui să ascultați, tainic 
şi nepătruns ca Dumnezeu: chemarea Patriei. Acest glas să-l 
audă toată suflarea voastră. Lui să vă supuneți într-un suflet”. 

Chemarea conducătorului Mişcării Legionare se în- 
cheie cu un apel adresat tuturor românilor şi un altul adresat 
membrilor Mişcării: “Români, Atunci când glasul şi brațul 
vostru vor proclama victoria, România va reînvia. Vor înflori 
în ea, ca bujorii, copiii voştri. Străinul o va respecta. Duşmanul 
se va teme''şi “Soldați ai «Gărzii de Fier», când vouă vă este 
hărăzit de Dumnezeu să făuriți această Românie nouă, când de 
la Nistru până la Tisa, neamul vă aşteaptă să vă primească în 
nesfârşite aplauze pe scena istoriei, izbucnească din piepturile 
voastre de oțel strigătul nostru de luptă şi de victorie: «Trăias- 
că România românească! Trăiască Garda de Fier!»“. 

7 Mesajul naționalist al Mişcării Legionare a provocat 
reacţii, cea mai importantă fiind atitudinea adoptată de Al. 
Vaida Voevod. La 8 iulie 1934, acesta “s-a declarat public pen- 
tru introducerea în programul Partidului Naţional-Ţărănesc a 
prevederii numerus valahicus — adică a proporționalității etni- 
ce în toate întreprinderile şi instituţiile, astfel încât «valahii» să 
ocupe posturi într-o pondere corespunzătoare procentului deţi- 
nut pe țară de populația de origine etnică română” (|. Scurtu, 
Istoria..., ed. cit.). 

perioada interbelică, necesitatea aplicării unei juste 
proporționalităţi, bazată pe criteriul etnic, în distribuirea postu- 
rilor în instituțiile publice, s-a impus în mod imperativ din pri- 
cina agresivităţii manifestate de elementele alogene față de 
români. Scânteia s-a aprins în decembrie 1922. Studenţimea 
română declară greva generală. Ea este provocată de starea de 


113 


aa, ai die 
e ai iaz sacul Si 


mizerie a studenților români şi de înmulțirea numărului de stu- 
denţi evrei, care în unele facultăți depăşea numărul românilor. 
Dar faptul cel mai grav s-a petrecut la Facultatea de Medicină 
de la Cluj, unde “studenţii medicinişti evrei, într-o vădită pro- 
vocare a sentimentelor românești, refuză să facă disecții pe 
cadavre de evrei, ci numai de creştini” (Nicolae Roşca, Croni- 
ca unor violenţe politice) Principala cerință a studenţilor gre- 
vişti a fost adresată guvernului. Ei cer ca în Universităţi să fie 
aplicat principiul numerus clausus, adică proporția de evrei din 
instituţiile de învățământ superior să păstreze proporţia pe care 
această comunitate o are în ţară. 
Din decembrie 1922, când studențimea română clama 
numerus clausus, până în iulie 1934, când Alexandru Vaida 
Voevod propunea Comitetului Central Executiv al Partidului 
Naţional Țărănesc adoptarea în program a principiului nume- 
rus valahicus, în viaţa politică a României au avut loc prefaceri 
de substanţă. Apariţia şi ascensiunea Mişcării Legionare, pur- 
tătoarea unei doctrine naţionaliste radicale, în care tinerii 
protestatari din 1922, acum intelectuali de prestigiu, reuşeau să 
cucerească din ce în ce mai multe conştiinţe în numele luptei 
pentru o “Românie românească”, a influențat în mod diferit 
clasa politică a timpului. Cei mai mulți oameni politici au 
văzut în naționalismul de factură legionară o ameninţare a pro- 
priilor lor poziții prin contestarea ordinii democrate. O excep- 
ție de la curentul de respingere a naționalismului (curent care 
uneori folosea chiar mijloace brutale) a fost Vaida Voevod. 
Omul politic ardelean, unul dintre fruntaşii Partidului 
Naţional din Transilvania, luptător pentru drepturile românilor 
din Imperiul austro-maghiar, s-a angajat plenar în rezolvarea 
problemelor cu care s-a confruntat România, după înfăptuirea 
Marii Uniri, la Conferinţa de Pace de la Paris. Criza provocată 
de “Politica de rezistență”a lui Ion I. C. Brătianu faţă de dic- 
tatul Consiliului Suprem amenință să compromită recunoaş- 
terea României Mari ca stat suveran de “marii noştri aliați”. În 
chestiune erau puse două probleme majore: înrobirea econo- 


114 


mică a țării şi, îndeosebi, “Tratatul minorităților”. “Sub formu- 
la largă a «protecției minorităților» — scrie Constantin Kirițescu 
în Istoria războiului pentru întregirea României — se readucea 
pe tapet chestiunea evreiască, care dăduse loc la atâtea discuții 
în timpul Congresului de la Berlin, şi după el, mobilizând toată 
puterea de care evreii dispuneau în lumea finanțelor, politică și 
a presei din Occident. Dispoziţii excesive, ca următoarea, în- 
semnau însă o întrecere a măsurii: Evreii nu vor fi ținuți a face 
nici un act care ar fi o călcare a Sabbatului lor şi nu vor fi loviți 
de nici o decădere dacă nu voiesc a merge în faţa tribunalelor 
ori a îndeplini acte legale în ziua de Sâmbătă... România arată 
gândul său de a nu face sau a lăsa să se facă alegeri, fie gene- 
rale, fie locale într-o zi de sâmbătă, nici o înscriere electorală 
nu va trebui făcută sâmbăta. “Un document nu numai umilitor, 
ci şi infam, pe care Ion I. C. Brătianu a refuzat să-şi pună sem- 
nătura. O sarcină ingrată, pe care şi-a asumat-o Al. Vaida Voe- 
vod pentru ca România să nu piardă totul din ceea ce i se cuve- 
nea pentru sacrificiile făcute alături de Antantă în primul răz- 
boi mondial. 

“Vaida s-a văzut nevoit — scrie Gh. I. Brătianu în lu- 
crarea sa Acțiunea politică şi militară a României în 1919 —, în 
proprii săi termeni, să facă saltul în prăpastie şi să accepte, cu 
unele îmbunătățiri, clauzele tratatului minorităților, sub presiu- 
nea ultimatului trimis de către Consiliul Suprem”. 

“Saltul în prăpastie”, un eufemism pentru actul de ade- 
ziune la francmasonerie, a constituit pentru Al. Vaida Voevod 
singura cale, atunci ca şi acum, de a intra în grațiile puterilor 
oculte care, în spatele fațadei atrăgătoare a “Proclamaţiei celor 
14 puncte” a preşedintelui Woodrow Wilson, au clădit edificiul 
lumii de după primul război mondial numai şi numai în intere- 
sul lor. În legătură cu adeziunea la francmasonerie este utilă o 
precizare menită să arunce o lumină asupra resorturilor intime 
care i-au determinat pe oamenii politici să se înregimenteze în 
această organizație ocultă cu nebănuite puteri pe tot întinsul 


„ mapamondului. 


115 


La noi, franemasonii angajați în politică pot fi împărțiți 
în două categorii distincte. O primă categorie este alcătuită din 
politicienii patrioți, începând cu revoluționarii de la 1848 care, 
conştienţi de puterea şi posibilitățile de intervenție ale franc- 
masoneriei în politica mare, au folosit din plin calitatea lor de 
membri ai acestei puternice organizaţii pentru promovarea 
intereselor naționale, îndeosebi în epoca de dinaintea Marii 
Uniri. În galeria acestor personalități ilustre, care şi-au dedicat 
viața propăşirii neamului românesc, Al. Vaida Voevod are un 
loc binemeritat. 

Cea de-a doua categorie de oameni politici care au 
aderat la francmasonerie este alcătuită din cei care “au făcut 
saltul în prăpastie” numai din interes personal, dovedindu-se 
dispuşi să trădeze interesele naționale, fără reţinere, dacă “loja” 
le solicită servicii de această natură. Cine răsfoieşte lucrarea lui 
Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul masonic român, are prile- 
jul să constate îmbinarea în perioada interbelică a acțiunilor de 
trădare flagrantă a intereselor naționale cu calitatea de “frate” 
mason. Carol II şi Nicolae Titulescu, confidentul Elenei Lu- 
pescu, sunt personalitățile politice de mare anvergură, care au 
sacrificat de o manieră criminală marile comandamente națio- 
nale pentru meschine interese personale, dar mai ales pentru a 
răspunde cerințelor “Supremului consiliu de 33” (Organismul 
superior de conducere al Ordinului masonic național, format 
din 33 de fraţi având gradul 33.) 

După acest excurs în lumea tenebrelor politice din 
istoria noastră recentă, suntem în măsură să identificăm cel de- 
al doilea “fruntaş”din PNȚ, care “polarizează un curent din 
partid într-o direcţie diferită”, nenominalizat de Grigore Ga- 
fencu în ale sale Însemnări politice. Este Al. Vaida Voevod, 
care provoacă partidul în numele căruia deținuse de patru ori 
demnitatea de prim-ministru să adopte principiul numerus va- 
lahicus. Propunerea sa este respinsă categoric de majoritatea 
fruntaşilor național-țărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, dar cu 
motivații diferite. Consecința: scindarea partidului. “La 24 fe- 


116 


bruarie 1935 — ne informează istoricul loan Scurtu (op. cit.) — 
Alexandru Vaida Voevod a ţinut la Cluj conferința «Problema 
românilor în viața de stat», în care a expus noua sa teorie, act 
ce a marcat desprinderea de Partidul Naţional-Ţărănesc. A do- 
ua zi, 25 februarie 1935, Vaida a pus bazele organizației Fron- 
tul Românesc, după care a pornit un turneu de conferințe prin 
marile oraşe ale țării pentru a câştiga un număr cât mai mare de 
aderenți”. 

Mai rămâne să-l identificăm şi pe cel de “al treilea 
fruntaş” şi “curentul din partid” pe care acesta îl promovează, 
pentru ca imaginea structurii Partidului Naţional Țărănesc, în 
viziunea lui Grigore Gafencu, să fie completă. Iuliu Maniu nu 
a răspuns favorabil la provocarea prietenului său de o viață, Al. 
Vaida Voevod, nu atât din motive doctrinare, cât mai de grabă 
din cauza deosebirilor temperamentale dintre cei doi oameni 
politici. “Pe cât era Maniu de reținut, ascunzându-şi cu grijă 
gândurile şi sentimentele — scrie Pamfil Șeicaru —, pe atât de 
spontan şi sincer în vorbă ca şi în gest era Vaida Voevod. [...] 
EI lua o decizie imediat, judecând dintr-o ochire situația. Suc- 
cesele nediscutabile obținute în 1919, când a luat după Ionel 
Brătianu conducerea delegației române la conferința păcii, se 
datoresc acestei rapidități de judecată şi de decizie”. 

In schimb, toți ceilalți fruntaşi național-țărănişti au 
respins şi au condamnat numerus valahicus numai pe motive 
doctrinare. loan Scurtu, istoricul din anii comunismului al Par- 
tidului Naţional-Ţărănesc, simte o adevărată desfătare ideolo- 
gică, consemnând pronunțata aplecare spre stânga a liderilor 
național-țărănişti. Subliniază îngroşat excluderea lui Vaida Vo- 
evod din partid, ““deoarece nu putea accepta o lozincă îm- 
prumutată din arsenalul organizațiilor de dreapta şi de extrema 
dreaptă”. Apreciază faptul că “unii național-țărănişti s-au de- 
clarat pentru. constituirea Frontului Popular Antifascist”şi nu 
uită să amintească, celor care au uitat, colaborarea cu comu- 
niştii. “Nu puţine au fost cazurile de colaborare deschisă între 
național-țărănişti şi comunişti. Unii membri ai Tineretului Na- 


117 


- 


că igcă Isabie aiaig cadiui d 


au 4) 


Fi 


ANI 


4 


țional-Țărănist au activat în cadrul Frontului Studenţesc-De- 
mocrat, între cele două organizaţii existând un acord de co- 
laborare pe o platformă antifascistă. De altfel, primul sediu al 
Frontului Studenţesc-Democrat a fost clubul organizației de 
Ilfov a Partidului Naţional-Ţărănesc, pus la dispoziţie în acest 
scop de Virgil Madgearu”. Concomitent cu apropierea naţio- 
nal-țărăniştilor de comunişti, aversiunea lor faţă de naționalis- 
mul militant lua forme de-a dreptul viscerale. Atitudinea anti- 
legionară a vârfurilor național-țărăniste încetează să se mai în- 
scrie în limitele competiţiei politice. Ea se transformă în ură şi, 
cu excepția lui Iuliu Maniu, “antifasciştii” ţărănişti se vor ală- 
tura lui Carol şi camarilei conduse de Elena Lupescu; vor a- 
bandona până şi credința în valorile democraţiei (ca preţ plătit, 
chipurile, în lupta împotriva Mişcării Legionare). 

Încercările lui Carol şi ale camarilei de a folosi şi în 
cazul Mişcării Legionare aceeaşi tehnică de manipulare prin 
provocarea de sciziuni interne — divide et impera — nu au avut 
succes. (Defecţiunea Stelescu din septembrie 1934 nu a avut 
urmări pentru unitatea Mişcării.) În martie 1935, Legiunea re- 
vine oficial pe scena politică sub denumirea de Partidul “Totul 
pentru Ţară”, sub conducerea generalului Gheorghe Cantacu- 

zino-Grănicerul. Paul D. Quinlan (op. cit.) exprimă în cifre 
crescânda popularitate a Mişcării. “Între 1935 şi 1937, numă- 
rul cuiburilor legionare a crescut uluitor de repede. În mai 
1935, potrivit lui Codreanu, existau 4200 de cuiburi; în ianua- 
rie 1937 numărul lor crescuse la 12.000, iar în decembrie ur- 


mător la 34.000”. 
Pentru a stăvili afluența românilor spre Mişcarea Le- 


gionară, Carol, sfătuit de consilierii săi de taină din sinedriul - 


camarilei, a dat curs unei idei originale în sine: crearea unei noi 
formaţiuni politice naționaliste, cu un program asemănător cu 
cel al Mişcării Legionare, dar obediente suveranului. Şi din 
nou Paul D. Quinlan: “În iulie 1935, cu sprijinul Regelui a fost 
format Partidul Naţional Creştin (PNC). Aceasta a rezultat din 


fuziunea Partidului Naţional Agrar al lui Goga cu Liga Apă- 


118 


rării Naţional Creştine (LANC) a lui Cuza. Atât Goga, cât şi 
Cuza erau lideri înfocați ai dreptei. [...] În platforma partidului 
lor apărau naționalismul şi creştinismul, denunțau puternic 
liberalismul şi marxismul şi sprijineau menținerea unei mo- 
narhii constituţionale, principiul numerus clausus, un Senat 
corporatist care ar fi dominat Parlamentul, în locul Camerei 
inferioare şi o politică externă aliniată îndeaproape Germaniei 
şi Italiei. [...] Spre deosebire de Legiune, care dorea să schim- 
be din rădăcini întreaga ordine socială existentă, membrii 
partidului Goga-Cuza nu se aflau într-un conflict real cu oli- 
garhia conducătoare şi erau mai mult decât gata la o recon- 
ciliere cu Carol”. 

Încercând să limiteze atracția exercitată de Mişcarea 
Legionară, ““Carol — notează Paul D. Quinlan în continuare — a 
început să uneltească pentru a intra în competiție directă cu Le- 
giunea. Era întotdeauna interesat să atragă tineretul ţării, şi în 
toamna lui 1934 şi-a creat propria organizaţie de tineret de tip 
fascist, Straja Ţării”. 

Rostul ei diversionist era să concureze activitatea Fră- 

țiilor de Cruce legionare. Între cele două organizații de tineret 
erau însă deosebiri de substanță. În timp ce Străjeria era o însti- 
tuţie de Stat, în care era încorporată pe bază de obligativitate 
toată suflarea şcolărească din țară, în Frăţiile de Cruce se intra 
pe bază de voluntariat, operându-se o selecţie riguroasă în rân- 
dul celor care aspirau să devină “frați de cruce”, criteriul prin- 
cipal de acceptare fiind rezultatele strălucite la învățătură. “Co- 
mandantul «Străjeriei» — scrie Pamfil Șeicaru, caracterizând cu 
rezerva cuvenită această organizație artificială, goală de conţi- 
nut — era un fost ofițer, Sidorovici, fără nici un relief, nu avea 
nici o calitate ca să fie destinat misiunii pe care i-a încredințat- 
o regele. [...] Regele a crezut că «Străjeria» devenise un orga- 
nism puternic, clocotitor de entuziasm şi de un devotament ne- 
limitat. Nu ştia, însă, că majoritatea instructorilor «Străjeriei» 
aparțineau în mod clandestin mişcării legionare, cu toate legă- 
mintele cerute”, 


119 


În timp ce Carol şi camarila desfăşurau o activitate fe- 
brilă menită să le consolideze prestigiul şi autoritatea, Maniu, 
izolat de propriul său partid, rupe tăcerea şi, în martie 1935, 
trimite redacțiilor principalelor ziare centrale, spre publicare, 
un amplu memoriu în care relatează atitudinea sa în anii 1925- 
1930 faţă de “Restauraţie”. În acest document el insistă asupra 
ideii că a susținut revenirea lui Carol în țară cu două condiţii: 
1) despărţirea de Elena Lupescu şi 2) angajamentul acestuia că, 
o dată ajuns rege, va respecta Constituţia şi regimul politic 
existent. 

“Camarila — serie Ioan Scurtu (Istoria..., ed. cit.) — a 
decis să reacționeze. Gabriel Marinescu, împreună cu lon Mo- 
dreanu şi Constantin Buruiană, au publicat cartea Carol al II- 
lea, regele românilor. Cinci ani de domnie. 8 iunie 1930-8 iu- 
nie 1935, în care, pe 332 de pagini, era elogiat monarhul şi se 
aduceau critici vehemente unor oameni politici, în special lui 
Iuliu Maniu. Acest fapt a provocat o vie reacţie din partea na- 
țional-țărăniştilor. Ziarul Dreptatea scria: «Colonelul Gavrilă 
este un exponent. Un specimen dintr-o serie de cuibare de 
ploşnițe sugătoare de sânge din trupul sănătos al naţiei. Focare 
de infecţie». Iar ceva mai târziu, acelaşi ziar îl caracteriza ast- 
fel pe omul de strajă al camarilei şi al Elenei Lupescu: «Nici 
viaţa filmată a gangsterilor nu întrece, în peripeții şi tertipuri, 
activitatea acestui borfaş de junglă». 

Am reprodus acest schimb de “opinii”şi “amabilități” 
pentru a sublinia un fapt de o deosebită importanță pentru 
evoluţia situației politice din România anilor '30: dincolo de 
partide, ideologii şi doctrine, falia dintre adepții şi adversarii 
lui Carol şi ai camarilei devine din ce în ce mai adâncă. În 
rândurile naţional-țărăniştilor s-au conturat două curente dis- 
tincte: susţinătorii şi contestatarii lui Carol şi ai camarilei. Ace- 
laşi fenomen are loc atât în tabăra liberală, cât şi în grupările 
naționaliste. = 

Un fapt merită însă o atenție deosebită. In timp ce 
frontul masiv al contestatarilor avea în frunte personalităţi de 


120 


prima mărime, ca Iuliu Maniu, Corneliu Codreanu şi Gheorghe 
Brătianu, susținătorii suveranului şi al clicii parazitare din jurul 
său erau personaje subțiri, lipsite şi de suprafață şi de adân- 
cime, din categoria Guţă Tătărăscu şi Gavrilă Marinescu, fără 
să mai amintim forfota de afacerişti veroşi care roia în jurul 
tronului, dând regimului un specific pe care contemporanii l-au 
numit “lupescocraţie”. Cum însă Elena Lupescu nu putea să-şi 
exercite autoritatea decât din umbră, se simțea imperios nece- 
Sitatea unei personalități politice puternice, capabile să rezolve 
cu hotărâre problemele care tulburau domnia lui Carol Il. 

a Nu va trece mult timp şi o astfel de “personalitate” 
politică va da din coate şi va ajunge în rândul din față. Fost 
subsecretar de Stat la Ministerul de Interne în ultimul guvern 
condus de Al. Vaida Voevod, Armand Călinescu s-a remarcat 
prin duritatea măsurilor luate împotriva legionarilor. Intuind de 
ce avea nevoie Carol şi camarila, le-a transmis indirect “ofer- 
ta "sa, “La 9 august 1936 — relatează Ioan Scurtu — Armand Că- 
linescu a rostit în localitatea Albeşti (Argeş) un discurs în care 
a declarat că era «adversar al mişcării legionare» [...] Totodată 
el afirma că «constituționalism însemnează guvernare în acord 
cu regele» [o săgeată îndreptată împotriva lui Maniu — n. n.] 
că suveranul trebuia să fie «un factor activ», iar nu un [a 
cetan» al partidelor politice. În concluzie, el declara: «Noi tre- 
buie să înconjurăm Coroana cu toată dragostea noastră şi să o 
Sprijinim pentru a-şi îndeplini misiunea istorică cu tot pres- 
tigiul necesar». 

Oare ce şi-ar fi putut dori Carol şi Lupeasca mai mult? 


XII 


Eforturile propagandistice ale apropiaților lui Carol Il 
coordonate şi susținute financiar de camarila condusă de Elea 
Lupescu, de a-i construi suveranului o imagine favorabilă, nu 
au condus la rezultatele scontate. Românii, cu precădere ipac 
tul studios, se confruntau cu un adevărat paradox politic: pe de 


121 


o parte ataşamentul tradițional față de instituția monarhiei, pe 


de altă parte prezenţa pe tronul țării a unui personaj profund 
detestat, din pricina imoralității în care se bălăcărea atât el, cât 
şi anturajul pe care-l cultiva. Reacţia “societății civile” din Ro- 
mânia interbelică față de încălcarea flagrantă a normelor de 
morală de către capul statului este ilustrată de un manifest pus 
în circulaţie în noiembrie 1935, din al cărui conţinut cităm: 
“Ne-am fi aşteptat ca cel puţin după suirea pe tron şi după ce a 
jurat pe Constituţie, regele Carol II să aibă o atitudine de dem- 
nitate şi conformă acelui jurământ. Dar realitatea a fost alta: 
regele Carol II a dovedit şi de astă dată că nici vârsta, nici rolul 
de rege nu l-a schimbat; el a rămas acelaşi om, cum a fost 
prinţul Carol; legile țării pentru el n-au valoare; interesele țării 
sunt subordonate intereselor şi ambițiilor sale personale; mora- 
la şi etica sunt fleacuri bune pentru alții; jurământ, cuvânt de 
onoare, adevăr, ruşine, preţuiesc pentru regele Carol tot atât cât 
istoria documentată ne spune că preţuiau pentru prințul Carol 
al României. El nu numai că nu s-a gândit să strângă şi să con- 
solideze partidele politice, pentru a le utiliza în folosul țării, ci 
din contră, este autorul destrămării şi fragmentării acestor par- 
tide în 16 grupuleţe, pentru ca acum, în deriziune, să apeleze la 
unirea lor. Cel mai just răspuns, pe care poporul român trebuie 
să-l dea, ar fi proclamarea Republicii. [...] Republica, într-un 
stat democrat, este starea superioară a dezvoltării politice, este 
negaţiunea monarhismului şi a absolutismului”. 
Din Însemnările lui Armand Călinescu aflăm că auto- 
rul acestui manifest antimonarhic este Dr. Dimitrie Gerota, 
membru al Academiei Române şi profesor universitar la Fa- 
cultatea de Medicină din Bucureşti. “Articolul d-rului Gerota — 
scrie în continuare acelaşi memorialist —, pe care trebuia să-l 
publice Universul şi care a fost cenzurat, poartă titlul «Monar- 
hie cu camarilă sau republică?». Este de o vehemenţă extra- 
ordinară şi cuprinde acuzaţiunea directă şi foarte gravă la adre- 
sa regelui. Arestarea lui Gerota dă naştere la o vie agitație a 
studenţimii. Unele manifeste răspândite de poliţie şi atribuite 


122 


studențimii sunt de îndată demascate de conducătorii adevărați 
ai studenţilor şi declarate ca aparținând. «poliției Lupeascăi» 
[...] Agitaţia în chestia arestării dr. Gerota continuă. Membrii 
«Cultului Patriei», în cap cu prof. M. Ştefănescu, general Dra- 
gu, general Rădescu, dr. Butoianu etc., se adună împreună cu 
studenții la Facultatea de Medicină în două rânduri şi ţin dis- 
cursuri înflăcărate contra camarilei şi a «jidoavcei»“. Şi, la 
patru zile de la arestare, încheie sec relatarea acestui caz, no- 
tând: “Dr. Gerota este eliberat”. 

Problema influenţei nefaste a camarilei în guvernarea 
țării a constituit subiect de preocupare şi îngrijorări pentru oa- 
menii politici. Acelaşi Armand Călinescu notează la 25 ianua- 
rie 1936: “Un amic care a vorbit cu Vaida îmi transmite aceste 
declarații ale sale: «Eu m-am fixat! De neamţul din el. Vrea să 
schimbe politica până la momentul oportun, că apoi îl va com- 
bina cu Goga. Noi ne pierdem vremea cu şefii de organizații şi 
şefii de sector, iar (între timp) ni se joacă destinele țării, ale a- 
cestei țări pe care nu a făcut-o el. M-am convins că politica e 
condusă de d-na L., care face şi desface ministerele. La timp, 
ea va şti să fie şi rasistă. Regele e bolnav de insuficiență cere- 
brală cronică, acesta e diagnosticul meu de medic». 

Din păcate, însă, spiritul critic şi verticalitatea oame- 
nilor politici de la noi sunt grav afectate de o condamnabilă in- 
consecvență. De îndată ce li se oferă posibilitatea să se înfrup- 
te din bucatele puterii, îşi îndoaie, fără ruşine, spinarea, confor- 
mându-se preceptului care-l defineşte pe “omul politic perfect” 
în versiune dâmboviţeană — numai boul este consecvent; trage 
toată viaţa în jug —, formulat cu cinism de unul din oamenii po- 
litici “cu nume” din anii interbelici. De altfel, atât Al. Vaida 
Voevod, cât mai ales Armand Călinescu au ilustrat valabilita- 
tea şi viabilitatea preceptului de mai sus în evoluţia ulterioară a 
convingerilor lor politice, punându-se, cu un servilism dezgus- 
tător, în slujba lui Carol şi a camarilei. 

Evenimentele internaționale din anul 1936 au influ- 
ențat decisiv modul românilor de a privi viitorul. “De la dictat 


123 


la dictatură”, aşa pot fi caracterizate consecințele “Păcii” im- 
puse lumii de învingătorii din primul război mondial. Apariţia 
regimurilor de dictatură cu ideologii agresive (în Rusia bolşe- 
vică, Italia fascistă şi Germania național-socialistă) au fost răs- 
punsul popoarelor nemulțumite de hotărârile Conferinţei de 
Pace de la Paris. Cât priveşte Liga Naţiunilor — himera născută 
din cele 14 puncte wilsoniene —, ea s-a dovedit total incapabilă 
să îndeplinească cele două sarcini majore care-i justificau 
existența: 1) garantarea frontierelor stabilite prin Tratatul de 
Pace de la Paris şi 2) rezolvarea litigiilor dintre state pe calea 
tratativelor, cu arbitrajul Ligii. În martie, Germania denunță 
Tratatul de la Locarno şi trupele lui Hitler intră în Renania 
demilitarizată; în aprilie, armata italiană încheie victorioasă 
campania de cucerire a Etiopiei; în octombrie, Hitler şi Mus- 
solini pun bazele alianței denumite “Axa Roma-Berlin”; în 
fine, în noiembrie, Germania şi Japonia semnează “Pactul anti- 
Comintern”. 

Avalanşa de evenimente amenințătoare pentru fragila 
pace europeană a găsit România prinsă în cleştele unei întreite 
amenințări. În vest, politica “revizionistă” (contestarea 'Trata- 
tului de la Trianon, care consfințea Marea Unire de la 1 De- 

„cembrie 1918), promovată de guvernul de la Budapesta, a 
apropiat Ungaria de “Axa Roma-Berlin”. În sud, Bulgaria re- 
vendica judeţele dobrogene, Durostor şi Caliacra (Cadrilate- 
rul), anexate în 1913 de România, la sfârşitul războiului bal- 
canic, prin Pacea de la Bucureşti. Dar marea ameninţare, cea 
care punea în chestiune atât integritatea teritorială, cât şi exis- 
tenţa noastră ca Stat şi Națiune, venea de la Răsărit. Uniunea 
Sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu Ro- 
mânia.. Mai grav este că “Statele Unite au întârziat recunoaş- 
terea unirii Basarabiei cu România până în 1933, şi atunci au 
făcut-o pe cale ocolită” (FI. Constantiniu, op. cit.). 

De-a lungul întregii perioade interbelice, Rusia bolşe- 
vică a purtat un “război rece” împotriva României. Toate mij- 
loacele care alcătuiesc arsenalul acestui tip sui generis de 


124 


război, pe care omenirea le va cunoaşte abia după terminarea 
celui de-al doilea război mondial, au fost folosite de Uniunea 
Sovietică pentru a destabiliza şi, în final, a desfiinţa Statul ro- 
mân. Încă din toamna anului 1917, bandele de soldați ruşi bol- 
şevizați din Moldova, instigați de agenţi comunişti, au încercat 
să semene sămânţa otrăvită a nesupunerii şi a răzvrătirii în rân- 
durile oştirii române. Cuminţenia țăranului-ostaş şi hotărârea 
cadrelor ofițereşti au făcut însă un zid de netrecut în jurul tro- 
nului şi guvernului, zădărnicind tentativa tiocăloasă, condusă 
de “socialiștii” Rakovski, Bujor, Zadik, Ştoici şi alți “revolu- 
ționari” de profesie. După eşecul suferit la Iaşi, de teamă să nu 
fie încarcerați pentru activitatea desfăşurată, agitatorii comu- 
nişti s-au refugiat la Odessa, unde au format “Comitetul Revo- 
luţionar Român” şi apoi “Grupul român al Partidului Comu- 
nist”. Formarea Comitetului în martie 1919 a condus la exerci- 
tarea unei presiuni maxime asupra adepților marxismului de a 
se angaja în acțiuni subversive antistatale. O imagine a dimen- 
siunilor subversiunii comuniste în primii ani de existență a Ro- 
mâniei Mari ne este oferită de Constantin Argetoianu (relată- 
rile sale sunt cu atât mai convingătoare cu cât, în perioada res- 
pectivă, memorialistul deținea funcția de ministru de Interne în 
guvernul condus de generalul Averescu): “În primele trei luni 
ale guvernării noastre [martie 1920 — decembrie 1921 — n. n.], 
agenții Moscovei încercaseră să saboteze întreprinderile Sta- 
tului şi să creeze celule sovietice”. În luna decembrie, agenții 
provocatori ai Cominternului aflați în ţară sub conducerea lui 
Boris Stepanov, bulgar originar din Cadrilater, au pus la cale 
provocarea unei greve generale. “Prima încercare de grevă dă- 
duse greş şi propaganda comunistă pierduse prima bătălie pe 
care o îndrăzniseră pe față [...] Ca să-şi întărească celulele, 
conducătorii comunişti au hotărât să grăbească afilierea la In- 
ternaționala a III-a şi să dea drumul teroriştilor la câteva ata- 
curi” (C. Argetoianu, op. ciz.). 

La 8 decembrie, proiectul unor atacuri teroriste pentru 
destabilizarea autorității Statului a fost pus în practică de e- 


125 


vreul comunist Max Goldstein, “un ciung care-şi pierduse o 
mână probabil în timpul manipulării explozivelor, cunoscut ca 
«omul cu cârlig» fiindcă în locul mâinii care-i lipsea adaptase 
un cârlig de fier, de care se servea cu o dibăcie nemaipomenită. 
[...] La Cameră şi la Senat se făcea o inspecţie înainte de 
şedinţe şi posturi de pază erau aşezate la toate intrările. Cu 
toate acestea «omul cu cârlig» a izbutit să se introducă în sala 
Senatului şi să ascundă o bombă în dosul fotoliului preziden- 
țial, într-o fereastră astupată şi acoperită printr-un covor... A- 
tentatul de la Senat a făcut trei victime: episcopul Radu al Ora- 
diei (unit), ministrul Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirescu 
[...] Câteva zile după atentatul de la Senat, Siguranţa a putut în 
fine identifica pe «omul cu cârlig» în.persoana ovreiului Gold- 
stein, unul din cei mai periculoşi agenți comunişti ai Mos- 
covei”. 

Primejdiei reprezentate de provocările agenţilor comu- 
nişti, aflați în slujba Moscovei, i s-a acordat atenţia cuvenită 
abia în anul 1924 de guvernul liberal condus de Ion I. C. Bră- 
tianu (ianuarie 1922 — martie 1926). Prin legea Mârzescu din 
februarie 1924, Partidul Comunist Român a fost trecut în ilega- 
litate, dar agenţii săi au continuat să activeze în subversivitate. 
“În vara lui 1924 — relatează Ghiţă Ionescu în amplul său stu- 
diu Comunismul în România, publicat în 1968 de Oxford Uni- 
versity Press şi tradus în 1994 din limba engleză de Ion Stanciu 
— a fost proclamată dincolo de Nistru «Republica Moldove- 
nească». În septembrie, în satele locuite de populația rusească 
din Basarabia, au fost provocate de către comunişti agitații 
iredentiste, iar Ministerul Român de Interne, cu Gh. Tătărescu 
subsecretar, s-a decis să folosească trupele, ceea ce a avut 
urmări tragice în satul Tatar-Bunar. Revolta de la Tatar-Bunar, 
care apoi s-a întins şi în alte sate ale Basarabiei, implicând vreo 
4.000 de persoane, a fost prezentată mai târziu de Partidul 
Comunist ca o nouă revoluție țărănească şi ca momentul în- 
temeierii unei Republici Moldoveneşti în Basarabia. În rea- 
litate, a fost un episod iredentist local, provocat de Uniunea 


126 


Țăranilor Revoluţionari din Basarabia, care era noul nucleu al 
aripii Partidului Comunist Basarabean. Pe de altă parte, revolta 
i-a oferit lui Tătărescu ocazia de a provoca murdare incidente 
antisemite. În acelaşi timp, revolta a dat primul prilej comu- 
niştilor români pentru a acționa în mod concertat în străinătate. 
Acţiunea a fost condusă de Dobrogeanu-Gherea. «Procesul ță- 
ranilor» a fost pe larg relatat în paginile presei comuniste mon- 
diale, iar scriitorul francez Barbusse a luat parte la lucrările a- 
cestui proces”. 

O remarcabilă sinteză a acțiunii sistematice de des- 
trămare a' României Mari, desfăşurate de Rusia bolşevică prin 
agenții Cominternului, este realizată de istoricul Florin Con- 
stantiniu: “Orientările şi directivele venite de la Moscova s-au 
aflat în conflict cu interesele naționale româneşti. Pentru re- 
gimul sovietic, România era un segment din «cordonul sanitar» 
instituit de «statele burgheze», segment ce trebuia sfărâmat. De 
aici teza lansată de Comintern despre «caracterul multinațio- 
nal» al statului român şi cea a autodeterminării până la des- 
părțirea de stat a «popoarelor» din România: «moldovenii» din 
Basarabia, maghiarii din Transilvania, bulgarii din Dobrogea. 
Uniunea Sovietică şi Cominternul urmăreau dezagregarea Ro- 
mâniei, acțiunile lor îmbrăcând forme variate, de la propa- 
gandă până la posibila intervenție armată (ultimul plan de 
intervenţie militară datează din 1924)”. Cât priveşte structura 
grupurilor de agenți sovietici şi identitatea lor, acelaşi istoric 
ne lămureşte: “Activitatea sub lozincile antiromâneşti ale Co- 
minternului condamna PCR să rămână un minigrup politic, o 
sectă de credincioşi ai lui Lenin şi Stalin, fără aderenţă de 
masă, deschis cu precădere minorităților etnice. Spionul so- 
vietic Boris Lago, întemnițat la Doftana, în anii 1925-1929, 
scrie în memoriile sale că a întâlnit acolo comunişti ruşi, ucrai- 
neni, bulgari, maghiari, evrei, dar aproape deloc români. Pe 
măsură ce controlul Cominternului s-a consolidat asupra PCR, 
el a devenit un partid al «popoarelor respinse» (rejected peo- 
ples), pentru a relua formula lui R. V. Burks, adică fără o bază 


127 


teritorială, cum erau evreii, care vedeau în marxism «ideolo- 
gia universală» în măsură să le asigure «o nouă identitate, ce 
depăşea atât etnicul, cât şi naționalul», şi maghiarii, trecuţi din 
situația de dominatori politici în aceea de populaţie minoritară 
şi privind cu ostilitate la statul care îi privase de vechiul statut. 
In curând, Cominternul a trimis în fruntea PCR -— ca secretari 
generali — activişti minoritari (Elek Koblos) sau străini (polo- 
nezul Aleksander Stefanski-Gorn)” (FI. Constantiniu, op. cit.). 

şi In deceniul domniei lui Carol al II-lea, strategia Uniu- 
nii Sovietice în “războiul rece” împotriva României a suferit 
modificări radicale. Folosirea violenței ca argument politic 
(răzvrătiri, atacuri teroriste etc.) nu numai că nu a avut efectul 
scontat, dar s-a dovedit contraproductivă, opinia publică fiind 
oripilată de acțiunile brutale prin care Partidul Comunist căuta 
să se impună. Confruntați cu această stare de spirit cvasi- 
generală, comuniştii români s-au aliniat directivelor primite de 
la Comintern. Dacă inițial țelul urmărit de Internaționala co- 
munistă a fost “Revoluția mondială, urmată de instaurarea 
dictaturii proletariatului şi a puterii sovietelor”, după victoria 
naţional-socialismului în Germania, obiectivul trasat partidelor 
comuniste a fost promovarea “Mişcării antifasciste” şi con- 
stituirea “Fronturilor populare” ca organizații de luptă politică. 
În felul acesta, comunismul, “stafia” împotriva căreia “s-au 
unit într-o sfântă hăituială toate puterile bătrânei Europe”, aşa 
cum denumea Marx, în 1848, pseudo-religia ce urma să fie 
impusă omenirii prin “doborârea violentă a întregii alcătuiri 
sociale”, era drapat într-un strai feciorelnic pentru a-i înşela pe 
naivii şi credulii care până deunăzi se temeau să nu ajungă sub 
călcâiul bolşevic. 

Ideea închegării unui Front Popular Antifascist a fost 
intens mediatizată de publicaţiile trustului de presă iudeo- 
marxist din Sărindar (strada din Capitală unde îşi avea sediul), 
a cărui activitate ilustra noua linie impusă de Comintem în 
bătălia ideologică dusă împotriva curentului național-creştin, 
îndeosebi împotriva Mişcării Legionare, care se străduia să 


128 


dezvăluie românilor adevăratul chip şi adevăratele țeluri ale 
comunismului. Zi de zi, rotativele publicațiilor Dimineaţa, 
Adevărul, Lupta, Presa, Zorile, Tempo, Facla, Ziua şi Cuvân- 
tul liber, neîmpiedicate câtuşi de puțin de cenzură (extrem de 
drastică, altminteri, cu presa de dreapta), revărsau otrava pro- 
pagandei comuniste, instigând totodată, cu o ură de-a dreptul 
isterică, autoritățile să ia măsuri împotriva “fasciştilor”. Con- 
comitent cu “presa din Sărindar”, piața publicaţiilor ideologice 
era inundată de apariţii cu nedisimulată tentă bolşevică: Sru- 
dentul roşu, Țăranul leninist, Ajutorul roşu, Studentul român, 
Țăranul evreu etc., fără să mai vorbim de broşurile comuniste 
incendiare, care se distribuiau “gratuit” în incintele tuturor fa- 
cultăților. 

Aşadar, obiectivul prioritar avut în vedere de Comin- 
tern în România a fost înființarea Frontului Popular Antifas- 
cist. Pentru realizarea lui au fost mobilizați toți agenții marxişti 
care lucrau “sub acoperire” în redacțiile ziarelor din Sărindar, 
patronate de bonzii acestui centru de subversiune: Albert Ho- 
nigman (Emil Fagure), Kalman Blumenfeld (Scrutator) şi S. 
Pauker (G.:Panu). Dar prezența iudaică în presa românească 
interbelică nu s-a limitat la publicaţiile care gravitau în jurul 
cotidienelor Adevărul şi Dimineața. În România iudaică, Teşu 
Solomovici face următoarea afirmație demnă de reținut: “Ro- 
mânul s-a născut poet şi evreul — gazetar”, iar catagrafia zia- 
riştilor evrei din presa democrată a României Mari, întocmită 
cu minuţiozitate în capitolul “Presa evreiască. Gazetari evrei”, 
confirmă aserţiunea de mai sus. O stare de fapt care nu numai 
că se continuă în anii comunismului, dar atinge un astfel de 
nivel încât putem afirma, fără să greşim, ca în acea perioadă 
tragică pentru români, atât presa scrisă, cât şi radioul şi tele- 
viziunea au fost “o afacere exclusiv evreiască”. Nu punem mâ- 
na în foc că Protocoalele Înţelepților Sionului sunt un docu- 
ment autentic, dar ne surprinde coincidența dintre fapte şi fina- 
lul capitolului II al documentului, în care se spune textual: 
“Presa încarnează libertatea cuvântului. Dar statele n-au ştiut 


129 


. 


să întrebuințeze această putere, şi ea a căzut în mâinile noastre. 
Prin ea am obținut influență, rămânând noi în umbră...” 

Şi în timp ce agenții Cominternului “rămâneau în um- 
bră”, la vedere au fost scoşi membri marcanți ai Partidului 
Naţional-Țărănesc. Era speculată, cu viclenie, înclinația: lor 
doctrinară spre stânga politică, combinată cu dorința de a-i 
înlătura cu orice preț pe liberali de la guvernare, spre a le lua 
locul, chiar dacă mijloacele folosite subminau temeiurile Sta- 
tului şi Națiunii. “Unii național-țărănişti — scrie istoricul Ioan 
Scurtu — s-au declarat pentru Frontul Popular Antifascist. 
Astfel, Petre Pandrea — care făcea parte din redacția ziarelor 
Adevărul şi Dimineaţa — a publicat, la 20 august 1935, arti- 
colul «Frontul Popular», care s-a bucurat de un mare răsunet. 
În acest articol, fruntaşul național-țărănist aprecia: «Încheierea 
unui Front Popular este posibilă pe baza unei platforme co- 
mune şi a unui program de revendicări minimale: desființarea 
cenzurii şi a stării de asediu [...], o largă amnistie pentru deţi- 
nuţii politici antifascişti, lupta contra pericolului fascismului şi 
războiului». Petre Pandrea susținea că Frontul Popular avea 
două axiome simple: Duşmanul este la dreapta şi Nu există 
adversari la stânga” (Istoria..., ed. cit.). 

Apropiat de comunism prin convingeri şi formație, 
Ioan Scurtu, prin textul Istoriei... sale (redactate de fapt înainte 
de decembrie '89 şi doar cosmetizate sumar în “ediția a II-a, 
revăzută şi adăugită” din1994, jigneşte şi indignează cititorii 
de bună-credință, care cunosc istoria recentă a României fie 
pentru că au trăit în mijlocul ei şi i-au suportat ororile, fie 
pentru că s-au informat din surse obiective. O mostră de pro- 
pagandă comunistă remanentă, introdusă pe ușa din dos, sub 
pretextul condamnării naționalismului, ne este oferită de urmă- 
torul citat: “Partidul Naţional Țărănesc a condamnat metodele 
şi practicile Mişcării Legionare, îndeosebi introducerea teroris- 
mului în viaţa politică, a subliniat lipsa de pregătire intelec- 
tuală a unora dintre fruntaşii Gărzii de Fier. Mihai Ralea a dat 
o imagine de mare virulență şi expresivitate a celor ce sus- 


130 


țineau fascismul şi hitlerismul în România: «Fiare sadice, de- 
căzuți ticăloşi care-şi câştigă niţel confort sau o mizeră gloriolă 
de o clipă pe ruinele altora, vânduți abjecţi, simpli prostănaci, 
cretini iluminaţi, dar mai ales samsari de ură omenească, care 
găsesc oricând s-o vândă şi s-o cumpere avantajos pentru ei, 
toți la un loc întreţin fără cel mai .mic cutremur de conştiinţă 
sabatul jafului, al incendiului şi al asasinatului». 

Deşi profund partizană, Istoria... lui loan Scurtu con- 
stituie un document interesant, ea dezvăluind identitatea şi 
nivelul de inconştiență al multor oameni politici, cât mai ales a 
numeroşi “intelectuali subțiri”, cu vederi de stânga, care nu 
realizau ce pojar cumplit amenința să se reverse, de dincolo de 
Nistru, asupra României. Cei mai mulți dintre ei, după 23 au- 
gust 1944, îşi vor legaliza statutul politic devenind membri ai 
Partidului Comunist. Alţii, nu prea mulți, vor afla, în sfârşit, ce 
este comunismul. În acest sens, următorul caz este ilustrativ. 
După ce înşiră numele “personalităților” care “au participat 
activ la lupta pentru apărarea deținuților politici [agenți ai 
Moscovei — n. n.] contra proceselor intentate unor cunoscuți 
militanţi democrați, antifascişti, Ion Hudiţă [fruntaş național- 
țărănist — n. n.] protestează de la tribuna Adunării Deputaţilor 
împotriva arestării lui P. Constantinescu-laşi [comunist de fac- 
tură stalinistă — n. n.], profesor universitar, un intelectual de 
mare valoare, cu reputație ştiinţifică [...], cerând «eliberarea lui 
imediată». Printre cei care au cerut reintegrarea lui Constanti- 
nescu-laşi la catedră şi scoaterea sa de sub urmărire judiciară s- 
au numărat Dem. I. Dobrescu, Mihai Ralea, Demostene Botez, 
Ion Hudiţă, Octav Livezeanu, Petre Pandrea. Într-o depoziție 
scrisă, prezentată în Şedinţa Adunării Deputaţilor din 24 martie 
1936, preşedintele organizației Partidului Naţional-Ţărănesc 
din Sighet, deputatul Ilie Lazăr, afirmă că procesul intentat lui 
P. Constantinescu-laşi constituie o înscenare...” 

Acest tragi-comic show umanitaristo-democratic are 
însă un epilog şi o morală, care merită să fie reținute. După 
ocuparea ţării de tancurile sovietice, în primul guvern comunist 


131 


ua EEE 


Ş 
| 
ză 

| 
| 


| 


— guvernul Petru Groza —, format la 6 martie 1945, la ordinul ŞI 


în urma presiunilor exercitate de Vişinski, “intelectualul de 
mare valoare” P. Constantinescu-lași devine ministrul Propa- 
gandei, adică şeful “aparatului agitprop”, cel care va duce 
munca murdară de bolşevizare a conştiințelor românilor. Re- 
gimul comunist, pentru care a binemeritat, îl va distinge cu ti- 
tlul de “Om de ştiinţă emerit”, îl va face “Academician”, îi va 
acorda “Premiul de Stat” şi îi va conferi titlul de “Erou al 
Muncii Socialiste”. 

Filozoful Mihai Ralea, democrat de linia întâi şi acerb 
critic al Mişcării Legionare, va părăsi Partidul Naţional-Țără- 
nesc, care l-a consacrat ca om politic, şi se va alătura regimului 
de dictatură personală a lui Carol II. Preţul trădării a fost por- 
tofoliul de ministru al Muncii, pe care-l va deține până la izgo- 
nirea patronului său din țară. După 23 august 1944, va trece cu 
arme şi bagaje în Partidul Comunist, devenind ministrul Arte- 
lor în guvernul Petru Groza. Îşi va sfârşi existența ternă otră- 
vind de la catedră sufletele studenților cu preceptele “învăţă- 
turii marxist-leniniste”, în versiunea îmbunătățită de Stalin. 

Vehemenţii susţinători ai “bolşevicului” P. Constanti- 
nescu-laşi, lon Hudiţă şi Ilie Lazăr, vor rămâne alături de Ma- 
niu. Atât la pregătirea actului trădător de la 23 august 1944, cât 
şi după adoptarea atitudinii de rezistență față de procesul de 
sovietizare a României. Ca şi mentorul lor, vor cunoaşte rigo- 
rile regimului de exterminare din temnițele comuniste. 

Ar mai fi de spus câteva cuvinte despre cazul comu- 
nistului ateu Petre Pandrea. Arestat prima dată pentru criticarea 
slugărniciei manifestate de comuniştii români față de tovarăşi 
sovietici, va fi arestat din nou şi condamnat la ani grei de 
temniță pentru vina de a fi apărat în justiție Mânăstirea Vladi- 
mireşti. “În 1954 — scrie părintele Nicolae Grebenea în Amin- 
tiri din întuneric — i s-a făcut un proces Mânăstirii Vladimi- 
reşti. Un proces politic, în care acuza era că a adăpostit doi le- 
gionari. El a apărat în proces. A fost incriminată conducerea 
mânăstirii: stareța, duhovnicul, secretara şi alte câteva maici. 


132 


Toate s-au apărat frumos. Pledoaria lui n-a avut valoare, sen- 
tința era pregătită dinaintea condamnării”. Şi zelul de apărător 
creştin al lui Petre Pandrea nu se opreşte aici: “Am apărat că- 
lugări şi călugărițe care, fiind scoşi din mânăstiri, cereau amâ- 
narea hotărârii până îşi vor găsi un rost, o aşezare. Dar unii 
episcopi îi goneau de frică, mai ales Mitropolitul Moldovei 
Iustin Moisescu şi episcopul Buzăului. Avocaţii se fereau să 
primească şi să apere aceste procese. Atunci le-am luat eu”. 
Neînţelese sunt căile Domnului! 

: La sfârşitul acestui excurs în lumea frământărilor poli- 
tice din anii “Restauraţiei”, revenim în anul 1936, când “starea 
națiunii” era mai mult decât îngrijorătoare. Un monarh ahtiat 


„de putere, capabil de orice josnicie pentru a-şi satisface poftele. 


O camarilă condusă de “evreica” Elena Lupescu, țiitoarea re- 
gelui. Un guvern condus de un premier, lipsit de personalitate, 
incapabil să spună: “Aiasta nu se poate, majestate!”, oricât de 
aberante erau pretenţiile suveranului sau ale amantei sale. Pe 
scena politică, la stânga, Partidul Naţional-Ţărănesc, în spatele 
şi chiar în interiorul căruia subversiunea comunistă se desfă- 
şura nestingherită. La dreapta, Mişcarea Legionară, singura 
formaţie politică lucidă şi conştientă de primejdia comunistă, 
dar incomodă prin măsurile preconizate pentru salvgardarea 


națiunii. lată situația României în pragul celui de-al doilea răz- 
boi mondial! 


XIII 


“În 1936 — scrie Paul D. Quinlan (op. cit.) = climatul 
politic a început să se încingă din nou. Codreanu a încercat să 
readucă la viață Legiunea, care se dăduse la fund de când fu- 
sese desfiinţată de Duca, făcând-o să reapară în viața politică 
sub alt nume, Totul pentru Ţară [...] De rău augur pentru Rege 
era şi posibilitatea reală a unei apropieri între Codreanu şi 
Maniu. Cu toate că principiile democratice ale lui Maniu nu i- 
ar fi permis niciodată să sprijine un stat legionar, ostilitatea sa 


133 


ră 


faţă de Lupescu şi camarila regală a devenit atât de obsesivă, 
încât chiar a cochetat cu ideea de a-şi uni forțele cu Codreanu. 

Un pas în această direcţie a fost făcut în octombrie 1935, când 

Carol a aflat că se ajunsese la o înțelegere între Legiune, Gh. 

Brătianu şi Maniu cu privire la adoptarea unei politici comune 

față de Coroană şi camarilă”. 

Biograful regelui Carol II, profesor de istorie la Provi- 
dence College din cadrul Universităţii Harvard, surprinde esen- 
ţa situaţiei politice din România anului 1936. De o parte, “Co- 
roana şi camarila”, de cealaltă parte “Legiunea, Gh. Brătianu şi 
Maniu”. Doi poli ai vieţii publice aflați într-un conflict care se 
va dovedi ireconciliabil. Cauza: turpitudinea morală în care se 
complăcea capul ţării, cu toate consecințele nefaste ale sfidării 
mentalităţii tradiţionale, care încă guverna societatea româ- 
nească din anii interbelici. 

“Regele — scrie istoricul Florin Constantiniu (op. cit.) — 
a impus atotputernicia unei camarile al cărei centru era amanta 
sa, Elena Lupescu. În scurt timp, ea a devenit un factor decisiv 
în viaţa politică, regele alegându-şi miniştrii în funcție de 
atitudinea favoritei regale față de oamenii politici. Este semni- 
ficativă mărturia din însemnările lui Armand Călinescu, când 
consemnează discuţia cu Ernest Urdăreanu, «omul de casă» al 
regelui şi, deci, un membru al camarilei, bucurându-se de favo- 
ruri speciale, intime chiar, din partea Elenei Lupescu: «Ernest 
Urdăreanu — notează Călinescu la 6 februarie 1939 — îmi po- 
vesteşte conflictul cu Duduia. Se amestecă în toate, în rema- 

niere, în politică, şi ameninţă scandal (sic!) în fața regelui, câ- 
teodată în fața voevodului. Nu mai poate suporta, va pleca». 
Nu o va face, ci va fi până la capăt servitorul umil al metresei 
regale. Elena Lupescu era atât de sigură de puterea ei, încât i-ar 
fi spus prințului moştenitor Mihai: «Dacă vrei vreodată ceva de 
la tatăl tău, atunci cere-i-o prin mine, pentru că pot să-l fac să 
facă orice vreau eu». Iată cea mai clară expresie, datorată chiar 


protagonistei, a «Lupescocraţiei» instaurate progresiv de-a lun- 
gul anilor 30”. 


134 


„Pentru a contracara consecințele nefaste ale “Lupesco- 
crației”, aşa cum menționează universitarul american, “s-a a- 
juns la o înţelegere între Legiune, Gh. Brătianu şi Maniu”. 
Aşadar, nu principalele partide, PNL şi PNȚ, au fost forțele 
politice care au luat atitudine față de injoncțiunile camarilei în 
viața publică, ci doar două personalități de la vârful acestor 
partide, pe care, datorită prestigiului şi consecvenţei de care au 
dat dovadă, istoria politică a perioadei interbelice le reține ca 
emblematice pentru doctrinele național-țărănismului şi libera- 
lismului românesc. Aparent, un paradox. În timp ce Iuliu Ma- 
niu condamna cu vehemență imoralitatea în care se complăcea 
capul statului, precum şi imixtiunea metresei sale în treburile 
publice, cu nesemnificative excepții, oamenii politici de la vâr- 
ful partidului întemeiat de acesta erau dispuşi să facă orice 
compromis pentru a fi aduşi la guvernare. O situație similară şi 
în tabăra liberală. Din linia politică imprimată partidului de Ion 
I.C. Brătianu nu rămăsese decât amintirea. Conduita liberală 
din anul 1936 era întruchipată de Guţă Tătărescu, slugă cre- 
dincioasă a lui Carol şi a ţiitoarei sale. În total contrast cu pro- 
cesul de prostituare politică progresivă a Partidului Liberal, 
Gheorghe Brătianu, demn urmaş — atât prin descendență, cât şi 
ptin respectul crezului politic — al vechilor Brătieni, deşi doar 
de pe o poziţie de dizidenţă faţă de grosul partidului, a fost cea 
de-a doua voce care a condamnat climatul politic instaurat şi 
cultivat de Carol. Dar în pofida prestigiului de care se bucurau, 
atât Iuliu Maniu, cât şi Gheorghe Brătianu au fost doar voci 
izolate, lipsite de susținerea politică a partidelor ale căror doc- 
trine şi obligații morale față de națiune încercau să le reani- 
meze. In schimb, de pe poziţii critice asemănătoare, Mişcarea 
Legionară era o forță realmente capabilă să provoace un proces 
susținut de asanare morală a clasei politice, cu consecințe faste 
pentru întreaga naţiune. Şi astfel am ajuns la problema centrală 
a domniei regelui Carol II: problema legionară. 

Mişcarea Legionară s-a născut în zodia persecuției. 

Cine vrea să afle ororile săvârşite în mijlocul unui popor “bun, 


135 


Za Sa Sr RE | 


blând şi iertător”, aflat sub oblăduirea politică a unui regim 
democratic de factură europeană, să-şi ia osteneala să citească 
Cronica unor violențe politice scrisă de Nicolae Roşu, unul 
dintre puţinii martori încă în viață ai tragediei trăite de cei care, 
în covârşitoare majoritate cu gând românesc şi cuget curat, s- 
au înregimentat în Mişcarea Legionară. Înainte însă de a par- 
curge cele două coloane puse faţă în față — violențele stăpânirii 
şi violențele legionare —, este bine pentru cititor să facă un po- 
pas, meditând asupra cuvintelor lui Ion I. Moţa, puse pe fron- 
tispiciul acestei Cronici: “Declarăm în fața lui Dumnezeu şi a 
istoriei că violențele noastre au fost întotdeauna de apărare şi 
legitim răspuns. Iniţiativa ilegalităţilor şi a violențelor revine în 
întregime inamicilor noştri”. 

În secolul XX, nici chiar la “Porţile Orientului”, unde 
se află situată — geografic, dar şi politic — România, autoritățile 
nu-şi mai puteau îngădui, fără o justificare cât de cât credibilă, 
oprimarea sau lichidarea adversarilor. Cât priveşte însă justifi- 
cările oferite de autorități pentru actele abuzive săvârşite, aces- 
tea erau acceptate sau respinse, atât în interior, cât şi peste ho- 
tare, folosindu-se criterii şi unităţi de măsură partizane. Pentru 
toate guvernele care s-au perindat la cârma țării în anii domniei 
lui Carol II, ca şi pentru aliații noştri “tradiționali”, Franța ŞI 
Anglia, naționalismul era un păcat capital, care trebuia repri- 
mat cu toată energia. Folosind conceptele cu care Cominternul 

-a infestat mentalitatea şi gândirea politică occidentală, Mişca- 
rea Legionară era un “partid fascist”. Pentru a înțelege gravi- 
tatea acestei incriminări, să încercăm să rezumăm accepțiunea 
pe care comunismul o atribuie acestui concept. 

“Rascismul este curentul politic care urmăreşte instau- 
rarea dictaturii fasciste, dictatura teroristă făţişă a celor mai re- 
acţionare, mai şovine şi mai agresive elemente ale capitalis- 

mului: fascismul este expresia incapacității burgheziei reacțio- 
nare de a mai guverna cu vechile metode parlamentare; fascis- 
mul dezlănţuie teroarea împotriva forțelor democratice, şi în 
primul rând împotriva mişcării comuniste; în acţiunile sale, 


136 


fascismul îmbină teroarea, asasinatul şi masacrele cu demago- 
gia socială şi diversiunea; ideologia fascistă reuneşte obscuran- 
tismul, misticismul, rasismul şi șovinismul, profesând concep- 
ţii filozofice, etice şi politice dintre cele mai retrograde şi mai 
antiumane”. Dar împotriva acestei avalanşe de grozăvii cu care 
fascismul amenință însăşi existența omenirii, Cominternul a 


găsit soluţia. Ea se cheamă “antifascism”. 
Cine îl ascultă pe loan Scurtu, autorul Isforiei Parti- 


dului Naţional Țărănesc, rămâne cu impresia că antifascismul 
a fost un club select, alcătuit din elitele intelectualității, care au 
aderat la această idee pentru a salvgarda valorile democrației a- 
menințate de agresivitatea şi primitivismul naționalismului le- 
gionar. Nici o vorbă despre patronii din umbră de la Kremlin, 
care reuşeau prin mişcarea antifascistă să-şi extindă influența 
în zonele în care discursul bolşevic necosmetizat nu numai că 
nu se bucura de audiență, dar chiar oripila auditoriul. Ceea ce 
evită să le spună deschis cititorilor săi loan Scurtu, le spune 
însă fără reţineri istoricul francez Francois Furet: “Comuniştii 
sunt singurii care cunosc dinainte adevăratul sens al acţiunmii 
antifasciste. Ei sunt în prima linie a acestei bătălii, dar nu-şi 
imaginează nici o clipă că trudesc pur şi simplu pentru resta- 
urarea libertăţilor burgheze. Pe de altă parte, însă, lupta lor şi-a 
schimbat numele. De acum înainte militantul comunist nu va 
mai agita drapelul republicii Sovietelor, ci pe cel al antifascis- 
mului democratic [...] Prin antifascism, comuniştii şi-au redo- 
bândit galoanele democratice, fără ca în fond să renunțe la vre- 
una din convingerile lor. La ceasul Marii Terori, bolşevismul 
se reinventează ca libertate prin virtutea unei negații. În timp 
ce scoate noi puteri din idei pe care le detestă — omagiu adus 
virtuţii de către viciu! — el îşi intimidează adversarii, răspân- 
dind bănuiala că antisovietismul este anticamera fascismului” 
(Francois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comu- 
nistă în secolul XX, cap. “Comunism şi antifascism”). 

In spaţiul politic românesc, antifascismul a acționat în 


două direcții complementare: pe de o parte, compromiterea na- 


137 


. EA. | 


ționalismului românesc, cu accentul pus pe Mişcarea Legio- 
nară; pe de altă parte, orientarea politicii externe spre o apro- 
piere de Uniunea Sovietică, în paralel cu o atitudine excesiv de 
critică față de doctrinele politice ale “statelor fasciste”, ca şi 
faţă de modul în care înțelegeau guvernele acestor state să-şi 
promoveze interesele naționale. 

Audacter calumniare, semper aliquid haeret (“Calom- 
niază cu îndrăzneală, până la urmă tot se prinde ceva!”) este 
unul dintre preceptele “etice” cu aplicaţii în politică pe care 
marele filozof englez, dar şi jurist şi om politic în slujba re- 
gelui Iacob I, Francis Bacon, nu numai că l-a formulat, dar l-a 
şi pus în practică, cu beneficii consistente. Mânuind cu înde- 
mânare “arta calomniei”, a reuşit să-i înlăture pe cei care-i stă- 
teau în cale şi să urce într-un ritm impresionant scara ierarhiei 
funcţiilor publice: membru al consiliului privat, lord ministru 
de justiție, lord cancelar, baron de Verulan şi, în cele din urmă, 
viconte de Saint-Alban. Am menţionat acest caz antologic de 
arivism pentru replicile pe care, chiar dacă nu atât de spec- 
taculoase, le întâlnim în istoria noastră recentă. Asupra Mişcă- 
rii Legionare, începând cu întemeietorul ei, Corneliu Zelea 
Codreanu, asupra fruntaşilor Legiunii, dar şi asupra ultimului 
adept al crezului legionar, s-au revărsat, într-o adevărată is- 
terie, valuri după valuri de ură şi calomnie. Doar crucificarea 
lui Hristos lipseşte din inventarul de orori şi crime puse în 

sarcina Legiunii şi a legionarilor! 

Pentru a restabili adevărul cu privire la “fenomenul 
legionar”, din noianul de personalități care s-au pronunțat asu- 
pra acestei problemele, am ales trei nume, a căror probitate e 
deasupra oricărei îndoieli, şi le-am dat cuvântul. 

“Astăzi — scria Mircea Eliade în decembrie 1937, în 
Buna Vestire — întreaga lume se află sub semnul revoluției, dar 
în timp ce alte popoare trăiesc această revoluție în numele 
luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al 
Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Mişcarea Legio- 
nară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va învinge 


138 


| 


prin grația divină. De aceea, în timp ce toate revoluțiile con- 
temporane au de scop cucerirea puterii, revoluția legionară e 
spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluțiile contemporane 
au de scop cucerirea puterii din partea unei clase sociale sau 
din partea unui om, revoluția legionară are ca scop spre mân- 
„tuirea neamului, reconcilierea neamului românesc cu Dumne- 
zeu, cum a spus Căpitanul. 

De aceea Mişcarea Legionară se distinge de tot ce s-a 
făcut până azi în istorie, şi victoria legionară va aduce cu sine 
nu numai restaurarea virtuților neamului nostru, o Românie ac- 
tivă, demnă şi puternică, ci va crea un om nou, corespunzând 
unui nou tip de viață europeană. 

Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare poli- 
tică, ci s-a născut totdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o 
mare schimbare interioară”. 

“Garda de Fier — scrie Walter Hagen în Die geheime 
Front — este adesea clasată pe aceeaşi linie cu fascismul şi na- 
țional-socialismul, dar ea nu a fost niciodată o copie a acestor 
două Mişcări politice, ci a crescut din propriile ei rădăcini [...] 
Ea nu era totalitară, ci autoritară, ceea ce este cu totul altceva; 
nu era agresiv-naționalistă, ci conservativ-naţională, chiar şi pe 
tărâm cultural; nu era de extremă dreaptă, în sensul unei po- 
litici reacționare sau chiar de susținere a capitalismului, ci era 
social-reformatoare; ea nu'se întemeia, ca fascismul şi națio- 
nal-socialismul, pe mica burghezie, pe funcționărime şi pe mo- 
şierii de după primul război mondial, ci înainte de toate pe ță- 

rănimea română şi pe. tineretul intelectual, pe studențime. Mai 
mult decât orice, ea se deosebea de Mişcările care guvernau 
Italia şi Germania, printr-o religiozitate creştină, aproape de 
misticism. Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios 
decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca 


„pe un sfânt. De asemenea, principiul conducătorului nu era în 


Garda de Fier o dogmă imuabilă, hotărârile nu emanau de la 
Codreanu singur, ci de la un for compus din comandanţi le- 
gionari încercați”. 


139 


“Legiunea Arhanghelului Mihail — scrie Andreas Hill- 
gruber în Hitler, Regele Carol şi Mareșalul Antonescu —, înte- 
meiată în 1927, denumită în 1930 Garda de Fier, era creaţia ex- 
clusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune 
politico-religioasă. În afară de multe idei comune — în special 
aversiunea hotărâtă împotriva bolşevismului —, erau deosebiri 
fundamentale față de național-socialismul din Germania, cu ca- 
re Mişcarea Legionară a fost adesea asemuită. Diferit era în 
primul rând caracterul profund creştin al Mişcării româneşti. 
Antisemitismul acesteia era de natură religioasă şi naţională, 
nu rasistă. Cu purtătorul de fapt al propagandei antisemite din 
România, profesorul Cuza, Codreanu nu avea nici o legătură. 
Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care re- 
uniunea cu grupul Cuza-Goga nu s-a realizat. Obiectivul lui 
Codreanu era înlăturarea pseudo-democrației din România şi 
reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădă- 
cinată profund în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării iz- 
vorau, fără nici o îndoială, dintr-un patriotism autentic”. 

Cel de-al doilea obiectiv major urmărit de cercurile 
antifasciste — orientarea politicii externe spre o apropiere de 
Uniunea Sovietică şi distanțarea împinsă până la ostilitate față 
de “statele fasciste”, Italia şi Germania — a fost realizat inte- 
gral, cu consecințe nefaste pentru România. Cordonul sanitar, 
creat în jurul Rusiei bolşevice pentru a proteja Europa de o 
previzibilă agresiune armată şi ideologică, a avut viață scurtă. 
Diplomaţia sovietică, sprijinită de organizaţii oculte din Statele 
Unite şi din Europa, şi susținută de personalități politice occi- 
dentale, care s-au dovedit a fi agenţi de influență în slujba In- 
ternaționalei comuniste, a reuşit să scoată Uniunea Sovietică 
din carantina politică în care se afla. Şi ca un paradox, la pro- 
cesul de acceptare a Uniunii Sovietice în rândul statelor euro- 
pene, România, prima ţintă vizată de expansiunea bolşevică, a 
avut o contribuție determinantă prin ministrul ei de Externe, 
Nicolae Titulescu. Un portret moral al acestei controversate 
figuri, care a condus politica externă a României în anii din a- 


140 


junul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, ne este ofe- 
rit de Mihail Sturdza, diplomat de carieră și fost ministru de 
Externe: “Titulescu este în istoria României O tragică şi fan- 
tastică arătare. Tragică prin influența ce-a avut-o asupra desti- 
nelor țării; fantastică nu numai prin aparenţa sa fizică şi prin 
caracterele personalității sale, dar şi prin originea misterioasă a 
puterilor care îl stăpâneau şi îi dictau purtarea. Hrăpăreț şi 
cheltuitor, milioanele curgeau în mâinile lui şi curgeau din ele. 
Corupător şi corupt, un deputat francez a putut zice despre el: 
Titulescu, il payerait pour se faire acheter (ar plăti ca să fie 
cumpărat). Se simțea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint 
Moritz, la Lido, la Cap Marin, urând pământul țării sale, de 
unde fugea în grabă după scurtele vizite la care era silit prin 
reînnoitele şi uriaşele sale cereri de fonduri şi prin tainicele 
operaţii ale politicii sale. Titulescu era născut în Ţara Româ- 
nească, trăia în opulența şi moliciunea unei preţuite hetaire, 
mulțumită banilor şi influenței pe care această țară i le dăruia, 
dar nu era român... Ultimul Peceneg printre noi” (M. Sturdza, 
România şi sfârşitul Europei. Amintiri din fara pierdută — car- 
te apărută în exil, în 1963). 

Intreaga activitate desfăşurată de Titulescu în calitate 
de ministru de Externe al României poartă amprenta angaja- 
mentelor sale față de antifascism şi implicit faţă de interesele 
Kremlinului. “Acţiunea antifascistă cea mai substanțială — scrie 
profesorul Ghiţă Ionescu — a fost desfăşurată cu o perseverență 
crescândă de către Titulescu. La 9 iunie 1934 România a resta- 
bilit relațiile diplomatice cu Uniunea Sovietică. Acest lucru s-a 
făcut fără soluționarea formală a problemei Basarabiei” (op. 
cit.). Dar nu numai atât. Titulescu a desfăşurat o intensă cam- 
panie în principalele capitale europene, susținând dorința gu- 
vernului de la Moscova de a fi recunoscut, cu consecința fi- 
rească: primirea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor. Insisten- 
țele sale s-au bucurat de succes. În septembrie 1934, Rusia bol- 
şevică a fost primită cu solemnitate în cel mai înalt for de cola- 
borare internațională! 


aaa măi ul PA muta gruia li 0 4 că aa ar i, 
CE PRE OPRI PARE ZE PR pa Par EPA [IPEE DR Ep 3 e RSI 


fratii 


IE II EI 


zana 


za 


După acest eveniment, diplomaţia sovietică a devenit 
extrem de activă. În 1935, invocând pericolul reprezentat de 
pretențiile Germaniei național-socialiste de a revizui Tratatul 
de la Versailles, atât Franţa cât şi Cehoslovacia au încheiat cu 
Uniunea Sovietică tratate de asistență mutuală. Însă pentru ca 
armata roşie să poată interveni în cazul unei agresiuni asupra 
Cehoslovaciei, trebuia să traverseze teritoriul României, astfel 
că Titulescu a început, în numele guvernului liberal, cu ac- 
ceptul lui Carol, să ducă tratative cu Litvinov, ministrul de 
Externe al Uniunii Sovietice, cu care de altfel era prieten per- 
sonal, în vederea unui tratat de asistență mutuală. La adăpostul 
unui asemenea tratat, armata bolşevică ar fi putut hălădui în 
lungul şi în latul României. Înainte însă ca planul lui Titulescu 
să se realizeze, s-a aflat ce punea la cale şi trunchiul sănătos al 
neamului românesc a reacționat cu vigoare. 

La 30 mai 1936, Corneliu Zelea Codreanu lansa o Cir- 
culară, având ca temă Politica externă, din care cităm: “Lumea 
sănătoasă românească este îngrijorată de soarta țării pe care o 
joacă în mâinile sale, foarte debile, Dl. Titulescu. Noi, Româ- 
nii, înțelegem că Dl. Titulescu este un talent, este mai puțin o 
inteligență şi aproape deloc o înțelepciune. Mai bine să se în- 
credinţeze soarta unei țări unui înțelept fără talent, decât unui 
talent lipsit de înțelepciune. Apropierea de Rusia este un gest 
de trădare pe care poporul român îl face față de Dumnezeu şi 
fată de ordinea morală a acestei lumi şi față de popoarele care 
stau în slujba ordinii, în războiul cu puterile nimicitoare ale 
răului [...] De vor trece trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi în- 
vingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde 
este mintea care să susțină, că ele vor pleca de la noi înainte de 
a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecințele? Inutil a le discu- 
ta”. O premoniţie tulburătoare! = 

Avertismentele cu privire la primejdia pe care O repre- 
zenta Rusia bolșevică pentru existența Statului român nu au 
fost luate în seamă de guvernul Tătărăscu. Astfel, Titulescu a 
putut să-şi urmeze nestingherit planul de a aduce România in 


142 


orbita intereselor Uniunii Sovietice. Tratativele cu Litvinov au 
avut loc la Montreux, în Elveţia, unde cei doi miniştri de Ex- 
terne au căzut de acord asupra pincipiilor cu privire la tratatul 
de asistenţă mutuală, consemnându-le într-un protocol. Acest 
protocol prevedea că cele două părți îşi vor acorda ajutor reci- 
proc pentru respingerea oricărei agresiuni, fiecare din cele do- 
uă părți contractante obligându-se să-şi trimită trupele peste 
frontiera româno-sovietică, pentru a-şi ajuta “aliatul”. Cum era 
cusut cu aţă albă că rostul acestui tratat era să permită pătrun- 
derea armatei roşii pe teritoriul României, opinia publică a re- 
acţionat energic la această tentativă de trădare a intereselor 
naționale. În urma protestelor, Carol a provocat o remaniere a 
guvernului Tătărăscu. “Remanierea — scrie Paul D. Quinlan — a 
provocat senzație, pentru că Titulescu, care simboliza politica 
externă pro-occidentală pe care. România o urmase după primul 
război mondial, a fost înlăturat din funcţia de ministru de 
Externe. Relaţiile lui Titulescu cu Regele, care nu privea cu 
ochi buni planul celui dintâi de a colabora cu sovieticii, fuse- 
seră «reci» şi, îndepărtându-l din funcția de ministru de Ex- 
terne, Carol putea să ia în propriile lui mâini conducerea poli- 
ticii externe a României”. Un pas important în procesul de aca- 
parare a tuturor puterilor Statului, în vederea înfăptuirii țelului 
pe care-l urmărea de când revenise în țară: rege şi dictator. 


XIV 


Prin eforturile desfăşurate în vederea asanării morale a 
societății româneşti, tineretul studios, studențimea, s-a dovedit 
a fi nu numai exponentul trunchiului sănătos al națiunii, ci şi o 
forță capabilă să acţioneze împotriva tuturor relelor care pu- 
neau în primejdie atât ființa naţională, cât şi existența Statului. 
Faptul că în cvasitotalitate studenţii români din perioada inter- 
belică s-au alăturat acţiunii de renaştere națională dezlănțuită 
cu impetuozitate şi vigoare de Mişcarea Legionară nu trebuie 
să surprindă. În toate timpurile, poate doar cu excepția zilelor 


143 


noastre, tineretul a dat dovadă de generozitate, s-a alăturat fără 
rezerve cauzelor nobile şi nu în puține cazuri s-a angajat până 
la sacrificiul suprem pentru înfăptuirea unui ideal. 

O primă manifestare politică cu caracter naţionalist a 
studențimii române a fost Congresul Studenţesc de la Craiova 
din zilele de 17-19 aprilie 1935, despre a cărui desfășurare re- 
latează pe larg Horia Sima în Histoire du Mouvement Legion- 
naire: “Congresul studențesc de la Craiova a fost Congresul u- 
nanimităţii legionare. Deşi dezbaterile s-au derulat în condiții 
de perfectă libertate, nimeni nu s-a ridicat să susțină puncte de 
vedere diferite de acelea ale reprezentanților legionari. Spiritul 
Legiunii îmbrățişa, ca un fluid invizibil, pe miile de congre- 
sişti. Congresul de la Craiova a fost o manifestare a elanului şi 
a tinereţii, care a demonstrat în chip strălucit că studenții se 
integraseră, erau absorbiți de spiritualitatea legionară. on Mo- 
ţa a fost ales Preşedinte de Onoare al Congresului. Era un oma- 
giu adus nu numai unui ilustru precursot, ci şi întregii generații 

de combatanți naționalişti de la 1922”. 
Adeziunea masivă a tineretului universitar la Mişcarea 
Legionară va fi confirmată de următorul Congres studențesc, 
care va avea loc între 2 şi 5 aprilie 1936 la Târgu-Mureş. De- 
spre această nouă afirmare în forță a naționalismului românesc, 
acelaşi Horia Sima relatează: “Guvernul îşi dădu mai întâi 
aprobarea pentru acest Congres, însă şi-a schimbat, apoi, păre- 
rea, şi a hotărât să-l împiedice. Modul în care a procedat dove- 
dea o voință deliberată de provocare de incidente. Fără nici un 
aviz prealabil, atunci când studenții din toate Centrele univer- 
sitare se găseau pe drum, puternice detaşamente de jandarmi au 
fost concentrate în toate nodurile de cale ferată ce duceau spre 
Târgu-Mureş, cu ordinul de a opri trenurile speciale ce se în- 
dreptau spre acest oraş. Cum era de aşteptat, miile de studenți 
refuzaseră să se supună acestui contra-ordin de ultimă oră, şi 
opuseseră o vie rezistență. Au avut loc busculade, jandarmii au 
fost alungaţi din gări şi de pe calea ferată. Pe urmă, studenții, 
urcați pe locomotive şi înlocuind pe mecanicii timorați, au con- 


144 


dus ei înşişi trenurile la destinaţie, fără cel mai mic accident. 
După aceste peripeții, studenţii, care se apropiau pe trei coloa- 
ne, una de la Bucureşti, alta din Moldova şi ultima de la Cluj, 
au putut pătrunde în oraş, unde autoritățile i-au lăsat în pace. 
[...] Congresul de la Tg. Mureş a avut o caracteristică diferită 
de acela din anul precedent. În timp ce la Craiova, nota domi- 
nantă a Congresului a fost afirmarea credinței legionare a cor- 
pului studențesc, la Tg. Mureş dezbaterile luară un caracter 
mai dur: au fost denunțate deschis şi atacate Forțele Oculte, 
care conduceau politica țării şi care erau răspunzătoare şi de 
prigoana tineretului universitar. Studenţii au trecut la ofensivă, 
pentru că, în primăvara lui 1936, se vorbea, în cercurile Capi- 
talei, de o nouă operaţiune împotriva Mişcării, în stilul celei 
din 1933. Se preciza că obiectivul principal al noii prigoane ar 
fi lichidarea lui Corneliu Codreanu. Se cunoştea bine cine con- 
spiră contra Căpitanului şi cine-l presează pe Rege să treacă la 
o acţiune decisivă, de care el îşi asuma personal responsabili- 
tatea. Alarmaţi de aceste informaţii, a căror sursă putea fi regă- 
sită în propriile culise ale Palatului, conducătorii studențimii 

consideră că-i de datoria lor să dea un sever avertisment ațâţă- 

torilor de comploturi şi de noi persecuții; şi aceasta pentru a 

înăbuşi în faşă orice tentativă de executare a planului. Ei nu se 

atingeau de persoana Regelui; dar denunțau public persoanele 
care împing la asasinarea lui Corneliu Codreanu, prevenindu-le 
că, în cazul în care planul lor criminal ar fi pus în aplicare, 
propriile lor vieţi nu vor fi cruțate. Avertismentul, de data a- 
ceasta, nu se limita la o simplă declarație verbală făcută în faţa 
miilor de studenți; el a fost urmat de un început de realizare şi 
s-au constituit echipe de studenți gata să intre în acţiune îm- 
potriva celora care conspirau în umbra Tronului, dacă persistau 
în planurile lor. Erau vizați în primul rând: Elena Lupescu, Vir- 
gil Madgearu, generalul Gabriel Marinescu, Armand Călines- 
cu, chestorul Parizianu”. 

Congresul Studenţesc de la Târgu-Mureş este menţio- 

nat şi de Armand Călinescu, care nota la 13 aprilie 1936: “Aflu 


145 


că la Tg. Mureş a fost în realitate un congres al Gărzii de Fier. 
S-au desemnat echipele şi s-au luat jurământul celor ce vor pe- 
depsi «canaliile», adică pe mine, Madgearu, Gavrilă Marinescu 
şi alți câțiva. S-a expediat o telegramă asasinilor lui Duca, s-a 
vorbit şi contra d-nei L[upescu]”. Deşi pe tot parcursul desfă- 
şurării lucrărilor Congresului nu s-a produs nici un delict, “gu- 
vernul se socotea în drept să ordone urmărirea şi punerea sub 
acuzare a conducătorilor studenților” (A. Călinescu, op. ciz.). 
Este vorba în primul rând de teologul Viorel Trifa (viitorul 
episcop Valerian), preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, 
şi de Gheorghe Furdui, preşedintele Uniunii Studenților. Con- 
semnând arestarea conducătorilor studenților, Armand Căli- 
nescu scrie cu năduf: “În noaptea de 3 spre 4, studenții arestaţi 
la Tg. Mureş fac să se afişeze sub semnătura lor, în cap cu 
Furdui, o publicaţie prin care spun că trăim sub domnia «Prea- 
curvei». Şi denunță vindicției publice pe Elena Lupescu, Ga- 
briel Marinescu, lâmandi, Madgearu, Călinescu şi Mihala- 
che»” (procesul s-a judecat la Tribunalul Militar din Braşov, 
care i-a condamnat pe inculpaţi la pedepse între 6 luni şi un an 
de închisoare, cu suspendare). 

Principalele partide politice, cu excepția Mişcării Le- 
gionare, în speranța că vor beneficia de sprijinul şi influența 
camarilei din jurul tronului, nu numai că i-au acceptat tacit 
existența şi manevrele, dar chiar au cultivat-o. Subterfugiul a- 
cestei situaţii degradante pentru capul Statului, dar mai ales 
pentru calitatea de sfetnici ai Coroanei fiind invocarea carac- 
terului cvasisacrosant atribuit monarhiei şi suveranului. Una 
din multele minciuni convenționale de care s-au prevalat oa- 
menii politici pentru a-și justifica derogările de la primatul nor- 
melor morale față de interesele meschine politice, primat care 
ar fi trebuit să se impună în viața cetății. Prin atitudinea de în- 
jositoare slugărnicie faţă de ţiitoarea regală şi de intimii ei, li- 
beralii credeau că le cresc şansele de a fi menținuți la putere, 
iar ţărănişti, supralicitând servilismul, nutreau nădejdea să fie 
preferaţi pentru viitoarea guvernare. Nici că se putea un câmp 


146 


de manevre mai favorabil pentru Carol în drumul spre reali- 
zarea țelului său de a deveni dictator și rege! 

În corul de osanale aduse de clasa politică lui Carol şi 
camarilei doar o voce distonantă: Iuliu Maniu. “În ziua de 26 
iunie 1936 — relatează istoricul Ioan Scurtu — Maniu a fost pre- 
zent la adunarea organizată de adepții săi în Vințu de Jos, la 
care participanții aveau pancarte pe care era scris: «Trăiască 
regele!», «Jos camarila!», «Piară sfetnicii regelui!», «Jos dic- 
tatura camarilei!». Luând cuvântul, Maniu a declarat: «Nu vor- 
besc în numele nimănui, ci numai pentru mine, cu gândul meu, 
cu capul meu. Nimeni nu e obligat să urmeze ceea ce spun. Nu 
reprezint pe nimeni». [...] Discursul a continuat cu o critică vi- 
rulentă la adresa camarilei şi mai ales a Elenei Lupescu, care 
«a adunat în jurul său o ceată de aventurieri, care au acaparat 
conducerea ţării şi şoptesc la urechile regelui visuri dictatoria- 
le». În consecință, el cerea alungarea acesteia din țară şi s-a de- 
clarat gata să conducă o mişcare de masă care ar urmări un ase- 
menea obiectiv. Deşi «nu vorbea în numele nimănui», Maniu 
nu a ezitat să-l critice pe Mihalache, deoarece acestuia «nu-i 
place să spună lucruri care supără pe rege»” (I. Scurtu, /sfo- 
ria..., ed. cit.) 

Dar în timp ce atitudinea lui Iuliu Maniu față de rege şi 
camarilă exprima convingerile unei personalități politice izola- 
te, în opoziție cu propriul său partid, cu totul altfel se petreceau 


găsi soluţii la gravele probleme semnalate şi de întemeietorul 
Partidului Naţional Ţărănesc. Intransigența lui Corneliu Co- 
dreanu era sprijinită de o întreagă “legiune”. Un front unitar, 
care, dincolo de canoanele clasice de organizare ale partidelor 
politice, avea drept liant adeziunea la un crez, act solemn, ase- 
mănător cu votul depus la acceptarea în ordinele cavalerești 
din timpul cruciadelor. O deosebire esenţială, atât sub aspect 
organizatoric, dar mai ales doctrinar, pe care duşmanii Legiu- 
nii, în primul rând camarila, o cunoştea bine. Ca urmare, pen- 
tru anihilarea acestui adversar sui generis de pe scena compe- 


147 


tiției politice, trebuiau găsite metodele adecvate. Aşa s-a născut 
“cazul Stelescu”. 

Tactica folosită de Carol şi camarila pe care o patrona 
pentru a împiedeca ascensiunea Mişcării Legionare prin crea- 
rea unei noi formațiuni de dreapta, Partidul Naţional Creştin, 
obedient Coroanei, avându-i ca protagonişti pe profesorul octo- 
genar A. C. Cuza şi pe Octavian Goga. Congresul de la Târgu 
Mureş a constituit dovada eşecului acestei tentative de diver- 
siune, studențimea română şi tinerii intelectuali confirmând 
identificarea lor cu idealurile şi proiectele Mişcării. În această 
situaţie, forțele oculte grupate în jurul lui Carol şi camarilei, au 
recurs la metoda care se dovedise eficace — divide et impera —, 
folosită cu succes în cazul celorlalte formațiuni politice. Per- 
sonajul selecționat, căruia i s-a trasat sarcina de a lovi Mişca- 
rea din interior, obiectivul principal fiind eliminarea lui Corne- 
liu Codreanu, a fost tânărul legionar Mihai Stelescu. “Acest tâ- 
năr de 25 de ani — scrie Horia Sima — ajunsese la o situaţie ne- 
sperată: fusese ales deputat pe listele Gărzii de Fier, datorită lui 
Corneliu Codreanu, care, prin acest gest, voia să arate cum 
răsplăteşte Legiunea vitejia şi sacrificiul soldaţilor ei. Totuşi, 
îmbătat de orgoliu, Stelescu s-a pus în slujba duşmanilor orga- 
nizaţiei, țării sale şi atentase împotriva vieții şefului său. Des- 
coperit, înainte de a-şi fi pus în aplicare planul monstruos, el 
fusese judecat de un Tribunal legionar de Onoare şi declarat vi- 
novat. [...] Dacă Stelescu ar fi făcut cel mai mic gest de căință, 
Căpitanul l-ar fi iertat şi, cu timpul, i-ar fi redat rangul lui în 
Mişcare. Ceea ce se produsese cu Cotea, tânărul însărcinat cu 
atentatul. A doua zi după confesiunea şi căința lui, îşi reluase 
locul în familia legionară. Căpitanul înțelegând că era victima 
lipsei sale de discerământ. Stelescu însă, devorat de orgoliu şi 
resentiment, a urmat o altă cale. Tentativa de asasinare cu re- 
volverul sau otrava nereuşind, încearcă să-l asasineze pe Şeful 
Legiunii moraliceşte. Cu bani de la guvern, scoase o revistă, 
pompos denumită, Cruciada românismului, care se limita să-l 
defăimeze pe Căpitan. Îi imputa lui Corneliu Codreanu toate 


148 


crimele imaginabile, ieşite dintr-un suflet pervertit. Cu o diabo- 
lică perseverență, număr după număr, lansa în opinia publică 
atacurile cele mai infame. Trebuie să reamintim că Stelescu be- 
neficia de complicitatea cenzurii, pentru că, pe când ea lăsa 
toată libertatea în defăimarea Căpitanului, aceeaşi cenzură in- 
terzicea orice publicație legionară şi suprima orice articol ce-ar 
fi încercat să-l pună la punct pe impostor [...] Văzând că ata- 
curile Cruciadei Românismului se întețesc, conducătorii stu- 
denților, dintre care unii fuseseră prieteni ai lui Stelescu, l-au 
inclus printre complicii Forţelor Oculte şi au anunțat formarea 
unei echipe pentru a-l lichida. [...] Ameţit de promisiunile ca- 
marilei şi de cantitatea de bani pe care îi primea, Stelescu nu a 
ținut cont de furtuna care se apropia. [...] Trădarea în sine tre- 
buia stigmatizată; şi de aceea Stelescu trebuia pedepsit de un 
grup de legionari, simbolizând plutonul de execuţie de pe front 
[...] Fiind în număr de zece, executorii lui Stelescu au primit 
supranumele de «Decemviri», şi sub acest nume au intrat în 
istorie” (H. Sima, Histoire..., ed. cit.). 

Epilogul acestei drame se cunoaşte. “În 16 iulie 1936, 
10 prieteni şi camarazi de-ai lui Stelescu, cu care luptase îm- 
preună pe baricadele naționalismului românesc, indignați de 
mişelia acestuia și pentru a avertiza pe cei care stau în spatele 
acțiunii lui îl împuşcă” (N. Roşca, op. cit.). Asasinatul a avut 
loc la Spitalul Brâncovenesc, unde Stelescu era internat în ve- 
derea unei operații. După comiterea asasinatului, “fără să fie 
deranjați de nimeni, legionarii s-au retras şi au mers să se 
predea in corpore justiţiei”. “Executarea lui Stelescu — încheie 
Horia Sima relatarea acestui eveniment — a bulversat ţara. Gu- 
vernul şi grupările din solda lui, ca şi Forţele Oculte, au fost 
cuprinse de panică. Nu numai pentru că fusese eliminat unul 
din instrumentele principale ale planurilor lor tenebroase, dar 
şi programul studenţilor anunțat la Tg. Mureş, intrase în faza 
de execuție”. 

In legătură cu “cazul Stelescu”, pentru o dreaptă jude- 
cată a tragicului eveniment, sunt utile două precizări. Prima se 


149 


referă la o dezvăluire făcută de Constantin Argetoianu (care 
numai ca prieten al Mişcării nu poate fi privit). Vorbind despre 
Ion Inculeţ, ministrul de Interne la data asasinării lui Stelescu, 
memorialistul scrie: “Simpatizant la un moment dat cu Garda 
de Fier, ca să îi câştige bunele grații [lui Carol — n. n.], inven- 
tase şi subvenționase acum în urmă «Stelismul», adică acțiunea 
gardistă paralelă, în cap cu escrocul Stelescu. Cu banii Poliţiei 
şi cu ajutor comunist procurat prin Madgearu, Stelescu începu- 
se să zbâmâie” (C. Argetoianu, op. cit.). Aşadar, un complot 
murdar împotriva Mişcării Legionare, în care şi-au dat mâna 
regele, camarila, poliţia, liberalii (prin ministrul Inculeţ), țără- 
niştii (prin Madgearu, personalitate de prima mărime în partid), 
şi, nu în ultimul rând, comuniştii. În fața acestei infamii, orice 
comentariu este de prisos! 

Cea de a doua menţiune se referă la fondul problemei: 
violenţa în viața politică. Răspunsul lui Ion Moţa este de natură 
să spulbere infamiile, care caracterizează Legiunea (atunci, ca 
şi în zilele noastre) ca “anarhică”, “teroristă”, “subversivă”: 

“Tineretul naționalist legionar nu este deloc anarhic. El nu 
practică violența în virtutea vreunui principiu nihilist, şi mai 
puțin ca metodă generală de luptă. Tineretul nostru este strâns 
legat de ideea de ordine, ordine morală înainte de toate, ordine 
naţională apoi, şi chiar ordine legală. Dovada este că el se înfă- 
țişează din propria lui voință în fața autorităților legale (chiar 
de poate să evite aceasta). Acest tineret declară că normele le- 
gale îi sunt suficiente pentru a-şi îndeplini misiunea şi a în- 
vinge. Dar, când oamenii, înspăimântați de progresul normal şi 
legal al acestui tineret,.concep şi pun în aplicare, trecerea în 
afara legii a acestui tineret, problema ia un alt aspect. În fața 
mijloacelor celor mai perfide (dizolvări, asasinate, comploturi 
împotriva conducătorilor, cumpărare şi încurajare de trădători 
etc.), noi vrem să se ştie că nu putem sta resemnaţi şi să accep- 
tăm înfrângerea prin asemenea lovituri imorale, ilegale şi nelo- 
iale; noi înțelegem să răspundem prin toate mijloacele pe care 
ni le dă dreptul cel mai legitim de apărare. Afirmațiile noastre 


150 


pot fi combătute foarte uşor de către adversari, susținându-se 
că ele nu sunt adevărate, că provocările de care vorbim, ata- 
curile infame imorale şi ilegale de care ne plângem, nu sunt 
decât produsul imaginației noastre. «Voi aţi început conspi- 
rațiile şi violențele» — spun ei. Totuşi noi afirmăm în faţa lui 
Dumnezeu şi în fața istoriei, că violențele noastre au fost în- 
totdeauna acte de apărare şi riposte legitime. Iniţiativa ilegali- 
tăților şi a violențelor revine în întregime duşmanilor noştri. 
Dumnezeu şi Istoria vor decide asupra acestei chestiuni a prio- 
rității atacului nedrept, şi deci justificarea unei violenţe sau a 
alteia”. 

Divergenţele de opinii dintre Mişcarea Legionară şi 
partidele politice, care s-au succedat la guvernare în anii “Re- 
Staurației”, nu s-au limitat la problemele interne cu care era 
confruntată ţara. Ele s-au extins, cu accente dramatice, şi în do- 
meniul relaţiilor externe ale României. În materie de politică 
externă, motivația invocată pentru strânsele legături cu demo- 
craţiile occidentale, în primul rând cu Franţa şi Marea Britanie, 
era susținută de participarea noastră, în primul război mondial 
alături de Aliați împotriva Puterilor Centrale, o opțiune justă la 
data aceea, în urma căreia s-a înfăptuit România Mare. Dar 
noua configuraţie a Europei, impusă prin Tratatul de la Ver- 
sailles, nu a constituit o soluţie viabilă, care să garanteze “Pa- 
cea” în lume, chiar dacă pentru păstrarea ei i s-a asociat o in- 
stituție care să o impună, Liga Naţiunilor. Cum însă, foarte cu- 
rând, faptele au dovedit că pacea omenirii. nu poate fi salv- 
gardată prin conferințe şi discursuri, chiar dacă acestea sunt 
perle de oratorie, Mişcarea Legionară şi-a exprimat îngrijora- 
rea cu privire la orientarea politicii externe a României, pe care 
o considera fundamental greşită, printr-un “Memoriu adresat 
M. S. Regelui, Oamenilor politici ai Țării”, la 5 noiembrie 
1936: “Majestate, Nu dorim să supărăm pe nimeni cu părerile 
noastre în materie de politică externă. Acum este vorba însă de 
ceva mai mult decât de o simplă părere, e vorba de viitorul 
Țării noastre. Suntem în drept să vorbim — şi să vorbim cu 


151 


hotărâre şi cu bărbăție. Tot ce fac politicienii români în politica 
externă fac pe carnea, pe sângele şi pe răspunderea noastră. 
Bine sau rău, ei şi-au trăit viața. De acum urmează a noastră. 
Este îngrozitor ca faptele şi atitudinile lor de astăzi să atragă o 
mare răspundere pe umerii generaţiei noastre. Este cutremu- 
rător să ne gândim că noi, tineretul de astăzi ar fi să fim con- 
damnaţi a asista la împărţirea sau ciuntirea României Mari, 
pentru a plăti păcatele unei infame politici externe. De aceea 
socotesc că noi, tineretul, am face un act de laşitate, dacă în 
aceste ceasuri hotărâtoare pentru viitorul nostru, n-am avea cu- 
rajul să ne ridicăm şi să facem ca glasul nostru să fie auzit. 
Supunem deci Majestății Voastre gândurile noastre. Cerem ca 
Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce au condus sau 
manifestă păreri cu privire la politica externă a României să 
declare că răspund cu capul pentru directivele pe care şi le în- 
suşesc. Aşteptăm, deasemenea acelaşi gest de mare curaj, ŞI 
din partea Majestății Voastre, în ceea ce priveşte linia Regală 
de politică externă a României. În acest mod, în momentul unei 
eventuale catastrofe Ţara ar cunoaşte: şi cui aparțin răspun- 
derile, şi natura sancțiuni. Aceasta pretindem de la oamenii 
politici români — şi nu teorii cu care n-avem ce face. Pentru că 
o politică externă este bună sau rea nu atunci când ea se 
pretează la demonstraţii teoretice, ci atunci cand rezultatele ei 
sunt bune sau fatale pentru Țară. Dacă noi, tineretul, vom fi 
puşi în situaţia tragică de a intra într-un război alături de pute- 
rile bolşevismului, împotriva celor care apără civilizația 
creştină, a lumii, care apără Bisericile de dărâmare, care apără 
moaştele sfinților, care apără de profanare mormintele eroilor — 
declarăm pe față că vom trage toți cu revolvere în acei care ne- 
au dus acolo, şi pentru că nu vom putea dezerta, spre a nu face 
act de dezonoare, ne vom sinucide. Niciodată tineretul neamu- 
lui românesc nu va lupta sub semnul Satanei, împotriva lui 
Dumnezew”. 
După ce îşi exprimă scepticismul (confirmat de evolu- 
ţia ulterioară a evenimentelor) faţă de cele două alianţe regio- 


152 


nale, Mica Înţelegere şi Înțelegerea Balcanică, încheiate cu ros- 
tul de a face faţă unor eventuale agresiuni din exterior, autorul 
Memoriului consideră că arhitectul politicii noastre externe, 
Nicolae Titulescu, “a făcut cea mai mare crimă față de viitorul 
Statului Român”. O politică externă fundamental greşită, care 
se înscrie în acelaşi registru cu “ura neîmpăcată manifestată de 
politicienii români şi în politica internă: politica de vrăjmăşie, 
de mare prigoană față de tineretul naţionalist al Ţării, din ordi- 
nul Masoneriei şi din îndemnul zilnic al presei judaice”. Iar 
concluzia acestui demers este formulată în următorii termeni: 
“Toţi cei ce se găsesc astăzi pe linia destinului şi a istoriei na- 
ționale au datoria să ceară şi să impună scoaterea politicii ro- 
mâneşti interne şi externe de sub influenţa şi comanda maso- 
neriei, comunismului şi iudaismului. Este singura măsură sal- 
vatoare pentru viitorul Neamului acesta”. 

Şi ca un fapt mai anevoie de înțeles pentru mentalita- 
tea românilor — îndeosebi a tineretului — din zilele noastre, deşi 
Memoriul adresat regelui Carol II de către Corneliu Codreanu, 
conducătorul Mişcării Legionare, este un rechizitoriu necruţă- 
tor la adresa “liniei Regale în politica externă a României”, el 
se încheie cu formula consacrată: “Să trăiţi, Majestate!”. O 
dovadă a credinţei profunde că “în istorie s-au văzut monarhi 
buni, foarte buni, slabi sau răi... monarhia, însă, a fost totdea- 
una bună”. 


XV 


10 milioane de soldați morți recunoscuţi, 3 milioane de 
soldați presupuşi morţi, 20 de milioane de soldați răniți, 9 mili- 
oane de orfani de război, 5 milioane de văduve de război, 10 
milioane de civili refugiaţi de la casele lor — acestea sunt cifre- 
le cutremurătorului bilanț al primului război mondial. Se părea 
că pacea încheiată la sfârşitul acestui cumplit carnagiu va fi 
una de lungă durată, pe măsura sacrificiilor făcute pentru a se 
ajunge la ea. Dar nu a fost aşa. Conferința de Pace de la Paris a 


153 


PP 


trasat doar graniţele exterioare ale noii hărți politice a lumii. În 
interiorul lor, însă, popoarele, îndeosebi cele nemulțumite de 
reglementările impuse de învingători învinşilor, au confirmat 
încă o dată adevărul rostit de poetul Nichifor Crainic în poemul 
Rugă pentru Pace: “Pacea lumii zace pe vărsări de sânge/ şi 
rodeşte bobul viitoarei uri”. Revizionismul şi iredentismul au 
izbucnit spontan în conştiinţa tuturor popoarelor nemulțumite 
de dictatul de la Paris. Iar setea de revanşă s-a dovedit mai pu- 
ternică decât preceptele fundamentale care ar fi trebuit să gu- 
verneze omenirea, cu precădere lumea creştină, pentru care 
conceptul de Pace — “Pace vouă!” — este supremul îndemn pe 
care Mântuitorul l-a adresat fiilor lui Dumnezeu. 

Dar răul cel mare, cel care a zguduit omenirea din 
temelii, răul pe care l-a adus cu sine primul război mondial, a 
fost izbânda comunismului bolşevic în Rusia țaristă. Comu- 
niştii de inspirație marxistă gândeau revoluţia pe care au înfăp- 
tuit-o ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu 
doar ordinea politică şi social-economică de până atunci, ci 
însăși existența umană. Scopul ei era, după expresia lui Troțki, 
să “răstoarne lumea”. Cum însă lumea noastră, lumea pe care 
comunismul ţintea să o “răstoarne” era o lume esențialmente 
creştină, creştinismul era principalul obiectiv care trebuia “răs- 
turnat”. Nimeni nu a surprins atât de sugestiv şi convingător 
esenţa comunismului ca Paul Claudel în următoarea frază din 
poemul închinat martirilor spanioli: “Aduceți gazul! Să-l ar- 
dem pe Dumnezeu! Va fi o faimoasă descotorosire!”. Ateismul 
trebuia să cuprindă întreaga lume, să devină “religia” uni- 
versală! 

Încă de la naşterea sa, marxismul s-a voit a fi o con- 
cepţie social-politică de dimensiunile religiilor universale, care 
să-şi exercite autoritatea şi dominația asupra întregii omeniri 
dintr-un centru de comandă unic. O viziune surprinzător de 
asemănătoare cu obiectivele urmărite de protagoniştii globalis- 
mului din zilele noastre. La 28 septembrie 1864, la inițiativa 
lui Marx, ia ființă Internaționala I (Asociaţia Internațională a 


154 


Muncitorilor), cu sediul la Londra, care reuneşte sub un for de 
conducere unic 13 partide socialiste europene, precum şi toate 
organizaţiile cu ideologie de stânga din Statele Unite. Această 
primă Internaţională va avea însă o viață scurtă. Datorită opo- 
ziției antiautoritare (contestarea conducerii unice) manifestată 
de adepţii lui Bakunin, ea se dizolvă în 1876. Ideea unui so- 
cialism universal persistă însă, şi în 1879, la Paris, partidele de 
orientare marxistă din 20 de țări constituie Internaționala a II-a. 
Dar nici acest organism internațional, care tinde să-i reunească 
la scară mondială pe toți adepţii filozofiei marxiste, nu se bu- 
cură de unitate. În interiorul său izbucnește un conflict ire- 
ductibil între aripa reformistă (partidele social-democrate, a- 
depte ale evoluţiei) şi aripa radicală (viitoarele partide comu- 
niste, adepte ale revoluţiei pe linia bolşevică, teoretizată de Le- 
nin şi înfăptuită în octombrie 1917 în Rusia ţaristă). 

Pentru a traduce în viață până la ultima consecvență 
perceptele marxiste — înfăptuirea revoluției mondiale —, la 2 
martie 1919, aplicând principiul centralismului democratic, Le- 
nin înființează la Moscova Internaționala a III-a, Internaționala 
Comunistă — Cominternul. Conducerea acestui organism desti- 
nat să fie un Partid Comunist Mondial cu secții naționale a fost 
încredințată evreului Grigori Zinoviev (de fapt G. Evseevici 
Apfelbaum), cel mai apropiat tovarăş de ideologie şi luptă al 
lui Lenin, principala sa sarcină fiind mondializarea revoluției 
bolşevice. Comuniştii fanatici însă nu au aşteptat înființarea 
Cominternului pentru a urma exemplul tovarăşilor lor bolşe- 
vici. Pretutindeni unde războiul a zdruncinat încrederea în in- 
stituțiile tradiționale, comuniştii au folosit prilejul pentru a 
dezlănțui revoluția. 

In Germania, după capitulare, în decembrie 1918, gru- 
parea Spartakus, condusă de comuniştii evrei Rosa Luxemburg 
şi Karl Liebknecht, se transformă în Partidul Comunist Ger- 
man şi la începutul lui ianuarie 1919 provoca la Berlin o grevă 
generală urmată de o tentativă de lovitură de stat. Răscoala este 
înăbuşită de trupele regulate, care au refuzat să se alăture răs- 


155 


culaţilor, iar cele două căpetenii comuniste sunt ucise de ofițeri 
radicali de dreapta. Cum însă răzmerițe comuniste izbucnesc în 
diferite colțuri ale țării, militarii întorşi de pe front, urmând o 
tradiție care datează din Evul Mediu, se organizează în detaşa- 
mente de voluntari denumite Freikorps şi reprimă fără cruțare 
orice manifestare cu iz comunist. Dar cea mai eficace acțiune a 
detaşamentelor Freikorps, venite în sprijinul trupelor regulate 
loiale guvernului de la Berlin, a fost înăbuşirea revoluției co- 
muniste din Bavaria, unde conducătorii Partidului Socialist In- 
dependent, evreii Kurt Eisner, Gustav Landauer, Erich Mih- 
sam şi Levine-Riessen, în fruntea sovietelor de muncitori şi 
soldați, vor anunța secesiunea provinciei şi proclamarea ei ca 
republică... sovietică. 
În Ungaria, după desprinderea de Imperiul Habsburgic, 
evreul Bela Kun, în fruntea unui guvern alcătuit în exclusivi- 
tate din coreligionari, proclamă la Budapesta, în martie 1919, 
Republica Sovietică Ungară. Comunismului înfipt amenințător 
în inima Europei îi va pune capăt armata română, care în luna 
august a aceluiaşi an zdrobeşte bandele bolşevice, trece Tisa şi 
ocupă Budapesta, pregătind preluarea puterii de către forțele 
contrarevoluționare conduse de regentul Horthy. 

Primejdia izbucnirii unei revoluții comuniste nu a oco- 
lit nici Italia. Edificiul social-politic al tânărului stat peninsu- 
lar, cu o economie suprasolicitată de efortul de război nu 
poseda trăinicia necesară pentru a face faţă tentației manifes- 
tate de forțele politice de stânga, în primul rând de Partidul 
Socialist Italian, de a urma modelul revoluţiei comuniste din 
Rusia. Condiţiile unei reuşite în această direcție păreau întru- 
nite. Pauperizarea populaţiei, şomajul, devalorizarea monedei 
naţionale, nemulțumirile din mediul rural, dar mai ales insta- 

bilitatea politică generată de criza de autoritate a partidelor 
politice aflate la guvernare, au contribuit la crearea unui climat 
psihologic care să justifice o reacție energică pentru a preveni 
izbucnirea unor tulburări cu consecințe imprevizibile... La sfâr- 
şitul anului 1920, sarcina unei astfel de acțiuni, sub privirile 


156 


îngăduitoare ale armatei, poliției, administraţiei de stat şi justi- 
ției, şi-a asumat-o Benito Mussolini, conducătorul acelor Fasci 
di combattimento care, din noiembrie 1921, se transformă în 
Partito Nazionale Fascista (ENP). Succesul său politic va de- 
veni deplin în octombrie 1922, când în urma “Marşului asupra 
Romei” i se va conferi demnitatea de prim-ministru al Italiei, 
dispunând de puteri discreţionare. 
Evoluţia situaţiei politice din Italia ne oferă posibili- 

tatea să tragem unele concluzii cu privire la modalităţile de a 
reacționa ale națiunilor în fața primejdiei reprezentate de ten- 
dința comunismului de a-şi extinde dominaţia pretutindeni în 
lume. Acolo unde partidele comuniste nu prezintă o primejdie 
iminentă, statele se limitează la a le ține sub supraveghere poli- 
țienească. Dacă însă acțiunile lor devin amenințătoare, de obi- 
cei sunt scoase în afara legii. (Aşa cum s-a întâmplat la noi în 
anul 1924, prin legea Mârzescu.) Măsura este însă doar parțial 
eficace. În cele mai multe cazuri comuniştii vor continua să-şi 
desfăşoare activitatea la adăpostul unor organizații dispuse să-i 
la sub aripa lor protectoare. (La noi, în perioada interbelică, 
Partidul Naţional Țărănesc s-a dovedit a fi o gazdă ospitalieră 
pentru membrii Partidului Comunist). Când însă activitatea 
comunistă depăşeşte un anumit punct critic, națiunea amenin- 
fată să ajungă teatrul unei revoluţii de tip bolşevic devine con- 
ştientă că îi este primejduită însăşi ființa şi reacţionează cu 
toată energia. Să nu uităm că bolşevicii au repurtat victoria nu- 
mai după un război civil sângeros, care a durat timp de doi ani, 
răstimp în care poporul rus s-a opus cu îndârjire comunizării. 
A fost un “război murdar”, omenirea având prilejul să vadă pe 
viu “teroarea roşie” şi să-şi dea seama că în esența sa comu- 
nismul sfârşeşte prin a fi “un stat împotriva poporului său”, aşa 
cum îl caracterizează Nicolas Werth în amplul său studiu de- 


LI) 2 . . A . . . . 
spre “Violenţe, represiuni, teroare în Uniunea Sovietică” din 
Cartea neagră a comunismului. 


In fața cumplitei tragedii trăite de poporul rus în anii 
consolidării regimului bolşevic, este cel puțin de neînțeles 


157 


tăcerea Bisericii Catolice. Nu îndrăznim să presupunem că 
aparenta indiferență a Vaticanului s-ar datora faptului că victi- 
mele terorii bolşevice făceau parte dintr-un popor pravoslavnic 
ortodox, aşadar nefiind o comunitate creştină păstorită de Ro- 
ma. Tăcerea va fi ruptă abia în anul 1931, când Papa Pius al 
XI-lea ridică glasul acuzator, afirmând textual în enciclica 
Quadragesimo Anno: “Comunismul are în învățătura şi în acţi- 
unea lui un dublu scop, pe care-l urmăreşte nu în taină şi pe căi 
ocolite, ci deschis, la lumina zilei şi prin toate mijloacele, chiar 
cele mai evidente; o luptă de clasă implacabilă şi dispariția 
completă a proprietăţii private. În urmărirea acestui scop, nu 
există nimic de care să se teamă, nimic demn de respect. Acolo 
unde pune mâna pe putere se arată sălbatic şi inuman, într-o 
măsură incredibilă şi inexplicabilă, după cum o dovedesc în- 
grozitoarele masacre şi ruine pe care le-a acumulat în imensele 
țări ale Europei Răsăritene şi ale Asiei”. Dar la data la care era 
lansată enciclica prin care erau deconspirate crimele săvârşite 
de comunism “în imensele țări ale Europei Răsăritene şi A- 
sei”, Pius al XI-lea nu ştia că în tainițele conspirative ale Co- 
minternului se punea la cale o nouă revoluţie. De data aceasta, 
însă, ţinta era o țară catolică: Spania. 
Cu toate că Spania nu a participat la primul război 
mondial, la sfârşitul ostilităţilor țara trecea printr-o gravă de- 
presiune economică, accentuată de tendinţele de autonomie to- 
tală a provinciilor. Pentru a pune capăt acestor frământări care 
amenințau statul cu disoluția, regele Alfonso XIII încredinţea- 
ză în 1923 conducerea țării generalului Primo de Rivera, care 
instituie un regim autoritar de guvernare. La alegerile comuna: 
le din 1931 republicanii triumfă însă în toate oraşele mari. 


Confruntat cu acest eşec, Primo de Rivera se retrage de la con- | 
ducerea guvernului, iar regele părăseşte țara. Consecința: Spa- 


nia se proclamă republică pentru a doua oară în istoria ei. : 
La început, noua republică şi-a propus să devină un 

stat democrat, cu autonomie regională şi laic. Dar anarhosin- 

dicaliştii şi comuniştii aveau în vedere țeluri mai radicale. La 


158 


polul opus, marii latifundiari, burghezia şi numeroșii credin- 
cioşi catolici, care considerau că le este periclitată credința, 
constituiau opoziția. Conflictul dintre dreapta naționalistă şi 
partidele de stânga (în frunte cu comuniştii) a devenit ireduc- 
tibil când aceste partide, urmând directivele Cominternului, s- 
au constituit în Front Popular. 

La alegerile din februarie 1936, Frontul Popular a de- 
păşit cu puțin coaliția partidelor de centru şi de dreapta, pre- 
luând guvernarea țării. Noul regim, în care comuniştii aveau 
cuvântul hotărâtor, dezlănțuie revoluția, urmărind transforma- 
rea Spaniei într-o republică sovietică. Actele de dezordine, care 
în revoluțiile comuniste preced înlocuirea instituţiilor tradițio- 
nale cu comitete marxiste, ating punctul culminant la 13 iulie 
1936 prin asasinarea lui Calvo Sotelo, purtătorul de cuvânt al 
opoziției monarhiste în Cortes-uri. Răspunsul trunchiului sănă- 
tos al națiunii la această crimă odioasă nu a întârziat, mişcarea 
de reînviere naţională a Spaniei trecând la acţiune. Răscoala 
militară izbucnită în Maroc la 18 iulie a fost actul de legitimă 
apărare al unei națiuni amenințate cu pieirea. Din păcate, faptul 
că revolta civico-militară şi revoluţia comunistă au fost două 
fețe ale aceluiaşi întreg nu a fost înțeles de contemporani, care 
au luat atitudini din cele mai diferite față de războiul civil din 
Spania. 

Cominternul a văzut în reacţiunea împotriva regimului 
comunist în curs de consolidare o agresiune fascistă şi a inter- 
venit cu toată energia. Au fost trimişi pentru a coordona acțiu- 
nile trupelor republicane peste 2000 de “consilieri” militari 
(surse sovietice) în frunte cu viitorii mareşali Jukov şi Konev, 
precum şi un întreg aparat NKVD pentru a veghea asupra puri- 
tății ideologice a tovarăşilor spanioli, dar mai ales pentru a re- 
prima eventualele deviații. În privința materialului de război 
destinat “roşilor”, Moscova s-a dovedit nespus de darnică. La 
polul opus, dar tot cu motivație politică, de data aceasta pentru 
a împiedica implantarea unui bastion comunist în Peninsula 
Iberică, Italia fascistă şi Germania național-socialistă i-au apro- 


159 


vizionat masiv pe naționalişti atât cu trupe, cât şi cu arma- 
ment. Cât priveşte democraţiile occidentale, Franța şi Marea 
Britanie au hotărât să nu intervină în conflict. In schimb, inte- 
lighenţia din lumea liberă, descendentă în linie directă din “Se- 
colul luminilor”, dar mai ales adeptă a “umanismului” marxist, 
pentru care Biserica era o instituție desuetă, iar religiozitatea o 
formă de viață perimată, şi-au revărsat în valuri simpatia şi 
ataşamentul față de republicanii spanioli şi de regimul ““demo- 
crat” agresat de fascişti. 

Dincolo însă de componenta politică a războiului civil 
din Spania, pe care propaganda din “lumea liberă”, îndeosebi 
presa din Statele Unite, l-au prezentat ca o înfruntare între 
adepţii libertăţilor democratice şi barbaria totalitară, faptele, 
care nu pot fi negate decât dacă sunt răstălmăcite cu rea 
credință, constituie dovada că înainte de orice altă motivaţie 
“această revoluţie a fost anticreştină”. În “Scrisoarea colectivă 
a episcopilor spanioli către cei din lumea întreagă, cu privire la 
Războiul din Spania”, înalții prelați afirmă răspicat: “Nu cre- 
dem că în istoria creştinismului, şi într-un răstimp de aşa puţi- 
ne săptămâni, să se fi produs o aşa explozie de ură contra lui 
lisus Hristos şi sfintei sale religii. Pustiirea atât de nelegiuită se 
cuprinde în declaraţia delegatului Roşilor spanioli trimis la 
congresul celor fără Dumnezeu, la Moscova: «Spania a între- 
cut cu mult opera Sovietelor, căci Biserica în Spania a fost cu 


PAL 


totul nimicită» “. E E 
“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clă- 


tina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? 
Nu e o mare binefacere pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apă- 
rarea lui Hristos?”. Sunt cuvintele din ultima scrisoare a Co- 
mandantului legionar Ion I. Moţa, aflat pe front în rândurile na- 
ționaliştilor spanioli, adresate iubiţilor săi părinți, înainte de a 
cădea eroic, la 13 ianuarie 1937, alături de camaradul său de 
crez, Vasile Marin, în luptele de la Majadahonda. 

Printr-un gest cu valoare de simbol, în semn de soli- 
daritate cu Spania creştină, în seara de 24 noiembrie 1936, o 


160 


echipă formată din 7 legionari părăsea țara spre a se alătura 
luptătorilor naționaliști în războiul pe care-l purtau împotriva 
molohului comunist (cf. Răzvan Codrescu, În căutarea Legiu- 
nii pierdute, cap. “Taina jertfei”, dar şi Taina jertfei. Dosar is- 
toric Moţa-Marin, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2002). E- 
chipa de legionari români era condusă de bătrânul general Gh. 
Cantacuzino-Grănicerul, “care, în afară de însărcinarea de a in- 
tegra grupul românesc în armata spaniolă, primise misiunea să 
ofere — din partea Căpitanului şi Mişcării Legionare — o sabie 
de onoare generalului Moscard6, viteazul apărător al Alcâza- 
rului” (H. Sima, Histoire..., ed. cit.). Evenimentul este adus la 
cunoştinţa membrilor Mişcării prin Circulara din 5 ianuarie 
1937, în care Corneliu Zelea Codreanu se adresa ““Camarazilor 
legionari din toată ţara”: “Vă anunț că în ziua de 18 Decembrie 
cei 7 legionari români: lon Moţa, Preot Ion Dumitrescu, Ingi- 
ner Gheorghe Clime, Alexandru Cantacu-zino, Dr. Vasile Ma- 
rin, Neculae Totu şi Bănică Dobre, se află pe front, luând parte 
la luptele cele mai grele. Gestul lor înalță neamul nostru şi este 
un câine şi o canalie cel care nu înțelege şi nu apreciază acest 
gest. Un preot creştin ortodox merge îmbrăcat în odăjdii să 
moară întru apărarea Bisericii Catolice, culcate la pământ de 
ura comunistă. Sunt foi româneşti care nu înțeleg măreţia aces- 
tui gest! Şapte tineri, floarea şi mândria generației noastre, 
merg să lupte pentru Hristos, la mii de kilometri de pământul 
țării... Iar voi, legionari din toată România aceasta putredă a 
politicienilor, să ştiţi că secretul victoriei voastre stă în gestul 
acestor 7 camarazi, adică: la fel ca ei, cu toții să staţi gata de 
moarte, înfruntând uneltirile nenumăraților mişei. Cu ce vor să 
ne învingă aceştia? Cu ce? Când noi, până la cel din urmă le- 
gionar, stăm gata de moarte!”. . 
La numai cinci zile de la apariţia circularei prin care 
Corneliu Codreanu îşi anunța camarazii despre angajarea echi- 
pei de legionari în luptele din Spania, soseşte ca un trăznet ves- 
tea morții lui lon Moţa şi Vasile Marin pe câmpul de onoare. 
Tragicul eveniment este adus la cunoştinţa camarazilor săi prin 


161 


următorul comunicat sobru: “Legionari, lon Moţa, întemeietor 
al Mişcării legionare, preşedinte de onoare al studențimii ro- 
mâne, şi Dr. Vasile Marin. comandant legionar, şeful organiza- 
ţiei Capitalei, amândoi după 14 ani de chinuri, lovituri şi închi- 
sori, îndurate pentru credința în neamul românesc, au adormit 
pentru totdeauna pe frontul de la Majadahonda întru apărarea 
Mântuitorului lisus Hristos. Vestea sfâşietoare a căzut ca un 
trăznet peste noi. Ea va cutremura pe orice român. Am dat lui 
Dumnezeu pe cei mai buni copii ai Neamului acestuia. Gene- 
ralul Cantacuzino pleacă mâine ca să readucă în țară trupurile 
lor. Fiind nevoie de o sumă mare, fac apel la cei ce au, ca să 
contribuie telegrafic pentru ca aceste trupuri sfinte să fie aduse 
în ţara lor. Duminecă 17 ianuarie 1937 se vor face slujbe religi- 
oase în biserici. Dumnezeu să primească jertfa lor!”. 

Jertfa supremă a celor doi fruntaşi legionari a avut da- 
rul să-i impresioneze chiar şi pe adversarii politici ai Mişcării. 
“Luptând pentru credința lor creştină şi pentru cinstea popo- 
rului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea ne- 
bolşevizată — scria N. lorga — doi tineri Români, Moţa şi Ma- 
rin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii [...] Cine ştie 
ce va ieşi din cumplita furtună care s-a abătut asupra depărta- 
tului pământ latin unde se varsă sânge din toate rănile unui no- 
bil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, 
cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mân- 
drie, că pentru aceasta au curs şi Cateva picături din Sue 
scump al tineretului nostru” (N. Iorga, Doi băieţi sate] oţa 
şi Marin”, în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937; cf. şi 

ina j foc Ea (SI); i 
se a cotata român la doliul Legiunii s-a 
confirmat cu prilejul celebrării funeraliilor. Acestea au avut un 
caracter nemaicunoscut până atunci la noi. La nici O înmor- 
mântare, nici chiar a capetelor încoronate, nu s-a văzut atâta lu- 
me adunată, atâta durere pe feţe, atâta evlavioasă reculegere... 
Întreaga țară, indiferent de opiniile politice, s-a regăsit într-un 
imn de consfinţire şi de respect față de cei doi eroi... Chiar şi 


162 


dușmanii cei mai înverşunaţi ai Legiunii au uitat pentru mo- 
ment ura şi s-au abținut să tulbure prin vreun act de ostilitate 
desfăşurarea funeraliilor” (H. Sima, Histoire..., ed. cit.). 
Slujba de înmormântare a fost oficiată la 13 februarie 
1937, la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, de către Î. P. S. Nicolae Bă- 
lan, Mitropolitul Ardealului, înconjurat de arhierei şi de un so- 
bor de peste 200 de preoți. “Slăvindu-te pe Tine, Părinte, — 
spunea înaltul ierarh în panegiricul rostit la prohodul celor doi 
martiri creştini — că ne-ai trimis lumina pilduitoarei jertfelnicii 
a aleşilor Tăi lon şi Vasile, ca să ieşim din întunericul nepă- 
sării, al îndoielii şi al oricărei micimi de suflet în urmărirea 
destinului nostru. În judecăţile Tale nepătrunse de mintea ome- 
nească, i-ai dus departe de noi, totuşi în țara aceleiaşi frății de 
sânge, la lupta grea purtată pentru Crucea şi Împărăția Ta, ca 
astfel jertfa lor să strălucească cu atât mai limpede, înaintea o- 
chilor noştri, în toată frumuseţea ei, dezbrăcată de orice interes 
legat de pământ [...] Trimite conducătorilor poporului nostru 
duhul înţelepciunii Tale. Pogoară în inimile tinerimii noastre 
duhul ascultării de voia Ta cea sfântă, duhul rugăciunii şi al 
muncii, duhul jertfelniciei care s-a sălăşluit în aleşii Tăi Ion şi 
Vasile” (Taina jertfei... ed. cit.). 

Atât prin masiva participare, cât şi prin ordinea desă- 
vârşită în care s-au desfăşurat, funeraliile lui Moţa şi Marin au 
constituit un prilej de adâncă îngrijorare pentru rege, camarilă 
şi acoliţii lor. Pentru prima dată aveau prilejul să vadă pe viu 
că nu aveau de a face cu o masă amorfă de partizani, aşa cum 
erau celelalte partide politice, ci cu o forță disciplinată şi con- 
ştientă de țelurile ei. “Dar ce l-a deranjat cel mai mult pe Carol 
-'scrie Paul D. Quinlan (op. ciz.) — a fost valul imens de sim- 
patie față de Codreanu şi de Legiune. Pe când trenul care trans- 
porta sicriele înainta încet, pufăind prin țară, îndreptându-se 
spre capitală, şiruri de țărani şedeau îngenuncheați de-a lungul 
liniilor de cale ferată, mamele îşi ridicau copiii ca să vadă coş- 
ciugele, în vreme ce preoții ortodocşi binecuvântau şi stropeau 
cu apă sfințită pe eroii căzuți în luptă. La Bucureşti, pe 13 fe- 


163 


bruarie 1937, mii de oameni din toate clasele sociale s-au ală- 
turat convoiului funebru de pe Calea Victoriei, îndreptându-se 
spre Biserica Ilie-Gorgani. Imediat în spatele carului mortuar, 
conducând procesiunea «ca un suveran», se afla Codreanu în- 
suşi. Când trecea prin dreptul lor, oamenii «cădeau în ge- 
nunchi şi făceau o plecăciune adâncă», nota Iorga în Memorii. 
Pentru Carol, această imensă manifestare de venerație şi sprijin 
a distrus şi puţinele iluzii pe care le mai avea în legătură cu po- 
sibilitatea de a folosi Legiunea în propriile scopuri. Regelui îi 
era acum limpede că de fapt Codreanu reprezenta O serioasă 
ameninţare la adresa domniei sale şi că trebuia tratat în mod 
corespunzător”. 

Pus pe jar de camarilă şi la ordinul regelui, imediat du- 
pă funeraliile lui Moţa şi Marin, guvernul liberal a luat o serie 
de măsuri dure, menite a îngrădi activitatea Legiunii. “La 24 
februarie — relatează în continuare Paul D. Quinlan — cabinetul 
Tătărăscu a fost din nou remaniat. Tătărăscu, pe lângă funcția 
de prim-ministru, a primit şi conducerea Ministerului de Inter- 
ne, şi la sugestia sa Marinescu a devenit subsecretarul lui. Ga- 
vrilă Marinescu a primit postul cu condiţia să aibă mână liberă 
în privinţa Legiunii. Marinescu i-a mărturisit lui Călinescu in- 
tenţia sa de a aduna două sute de deţinuţi care i-ar fi curățat 
într-o singură noapte pe cei mai importanți treizeci de lideri ai 
Legiunii. «Dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el şi Rex vic- 
time». Dintr-un motiv necunoscut, planul nu a fost dus la înde- 
plinire de astă-dată, dar, aşa cum se va vedea, n-avea să fie 


uitat. La puţin timp după remanierea cabinetului, guvernul a 
atacat cel mai însemnat rezervor de energie al Legiunii, tinerii 
săi suporteri. Un decret guvernamental prevedea închiderea tu- 
turor căminelor studenţeşti care nu depindeau de Universitate, 
un alt decret încerca să interzică discuţiile politice în sălile de 
curs. Când rectorul Universităţii din laşi a fost serios rănit de 
nişte agresori necunoscuţi, dar pe care cam toată lumea îi bă- 
nuia a fi legionari, guvernul şi-a intensificat atacul. Mai mul-te 
cămine studenţeşti şi chiar facultăţi întregi au fost temporar in- 


164 


chise, iar studenților li s-a cerut să semneze o declaraţie prin 
care se angajau să nu se înroleze în nici un partid politic. Un alt 
decret plasa toate serviciile de muncă sub supravegherea gu- 
vernului, pentru a pune capăt Corpului Muncitoresc legionar 
In octombrie, guvernul a pus toate activităţile de tineret lei 
siv cele sportive, sub controlul organizaţiei Straja aula 

; In nota datată 24 februarie 1937, Armand Călinescu ci- 
tează soluția pe care Gavrilă Marinescu, omul forte al regimu- 
lui, i-o sugerează lui Carol pentru rezolvarea problemei legio- 
nare: “Ceea ce se putea odată vindeca cu o cataplasmă, acum 
va trebui tratat cu bisturiul. Deci vor trebui câțiva suprinaţi 
(A. Călinescu, op. cit... 


XVI 


“Perioada «benignă» a prigoanei — după cum caracte- 
rizează Horia Sima “noul curs” al relaţiilor Mişcării cu “forța 
ocultă de la Palat” — se termină cu înmormântarea eroilor Moţa 
Şi Marin, la 13 februarie 1937. Desfăşurarea gigantică a forțe- 
lor legionare în toată ţara, culminând cu concentrarea de la Bu- 
cureşti şi, îndeosebi, ordinea şi disciplina perfect observate de 
masele populare în decursul defilării şi al serviciilor funebre, i- 
au determinat pe guvernatorii țării să reflecteze. Metodele «in- 
directe» falimentaseră. Încercările de dezmembrare a Legiu- 
nii, prin tentativele de captare a lui Moţa şi a altor legionari, se 
soldaseră cu un total eşec. [...] O luptă pe viață şi pe moarte 
trebuia purtată împotriva Legiunii, vizând lichidarea şefului ei 
Şi a principalilor lui colaboratori. Reîntoarcerea la procedeele 
forte şi expeditive era cu atât mai mult indispensabilă cu cât 
circumstanţele favorizau ridicarea Mişcării spre putere” (H. 
Sima, Histoire..., ed. cit.). 
ze „Existența “circumstanțelor care favorizau ridicarea 
Mişcării spre putere” este menționată şi de Constantin Arge- 
toianu, care nota la 21 februarie 1937: “Psihoza Gărzii de Fier 
se întinde şi cuprinde vertiginos până şi structurile sociale care 


165 


până acum păreau cu totul refractare faţă de noua mişcare. O 
lună mai târziu, la 25 martie 1937, relatarea unei discuții pur- 
tate cu generalul Ion Antonescu este revelatoare în acest sens. 
“Luat masa aseară cu generalul Antonescu. E otrăvit şi acrit, 
dar nu se prea deschide. Nici vorbă să se retragă din Armată. E 
dezgustat şi el de tot ce vede şi mi-a părut simpatizant cu 
mişcarea Gărzii de Fier, în care vede o reacțiune față de toate 
turpitudinele în care trăim: «Nu se poate — îmi spune el — ca 
reacţiunea conştiinţei cinstite a acestei ţări să nu izbucnească 
odată, şi mă îngrozesc la ideea unei asemenea izbucniri. [...] 
Toată lumea a fost indignată de omorârea lui Duca, dar cum 
poţi tu să ceri Gărzii de Fier să nu lovească, când tu autoritate 
publică faci acelaşi lucru? Ştii d-ta pentru ce a fost ucis, fără 
judecată, Ciumetti, în ianuarie 1934? Fiindcă într-o consfătuire 
a gardiştilor, în care s-a discutat executarea lui Duca, a cerut pe 
lângă capul lui Duca şi pe al d-nei Lupescu. Atât a fost de a- 
juns ca dl Gavrilă Marinescu să pună pe Panova şi pe Călăto- 
rescu să-l curețe. Şi crezi d-ta că aceste două lichele ar fi săvâr 
şit acest omor dacă n-ar fi ştiut că din treaptă în treaptă sunt 
acoperiţi până în sus? [...] Cu asemenea porniri de sus, nu se 
poate menţine ordinea în țară. Mişcarea gardistă a pătruns în 
Armată, e inutil să o negăm, e un fapt care trebuie constatat: 0 
bună parte din ofițerii tineri sunt gardişti, şi numărul va creşte 
din ce în ce!»** (C. Argetoianu, op. cit.). 
“Noul curs” al politicii guvernului liberal condus de 
Gh. Tătărăscu faţă de Mişcarea Legionară se caracteriza printr- 
o serie de provocări menite să-i determine pe legionari să reac: 
ționeze, încălcând astfel legile în vigoare. Pentru a preveni 
consecinţele acestei acțiuni perverse, inspirate şi impuse 
guvernului de “forța ocultă de la Palat”, coordonată de Elena 
Lupescu, la 25 februarie 1937, Corneliu Z, Cocicanu emite 
Circulara Nr. 58, adresată “şefilor de Regiuni , cu “rugămintea 
de a fi comunicată legionarilor”. Reproducem mai jos textul a- 
cestui document istoric care, cel puţin în înțelegerea românilor 
de bună-credință, dornici să cunoască “adevărul” despre Ro- 


166 


mânia interbelică, are darul să spulbere percepția cultivată cu 
perseverență de anumite cercuri de interese despre Mişcarea 
Legionară ca o “grupare criminală teroristă”: 

“În urma înmormântării mucenicilor Moţa şi Marin, 
autoritățile s-au speriat, dar nu din cauza dezordinei, ci din 
cauza ordinei, în adevăr impresionantă, care a domnit tot tim- 
pul. Imediat, la câteva zile, au început declarații ministeriale 
lipsite de cel mai elementar înțeles. «Vrem să întronăm ordi- 
nea». — «Vom face totul pentru ca să restabilim ordinea». Nu 
înţelegem nimic. De ce să apăraţi o ordine pe care nimeni nu a 
amenințat-o? 

Acum circulă zvonul că autoritățile ar voi cu orice chip 
să ne provoace, împrăştiind vestea că se pune la cale un com- 
plot legionar, că se vor face percheziții şi arestări, căutându-se 
cămăşi verzi şi arme prin casele legionarilor. Se poate ca aces- 
tea'să fie numai simple zvonuri de cafenea. Totuşi eu am obli- 
gația ca să atrag atenţia legionarilor. 

I. Niciodată Mişcarea Legionară, pentru a birui, nu va 
recurge la «ideea de complot» sau «lovitură de stab>. Consider 
aceasta ca o prostie. Mişcarea Legionară nu poate birui decât o 
dată cu desăvârşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţi- 
unii Române. Când acest proces va cuprinde pe majoritatea ro- 
mânilor, şi se va desăvârşi, biruinţa va veni atunci automat, 
fără comploturi şi fără lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o 
aşteptăm în modul acesta este atât de mare, atât de luminoasă, 
încât niciodată nu vom îngădui ca ea să fie înlocuită cu o 
biruință ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură 
de stat. 

II. În caz de percheziții, ziua sau noaptea, legionarii 
vor deschide şi vor primi autorităţile cu cea mai mare ama- 
bilitate. La sedii, unde se vor găsi legionari, la apariția autorită- 
ților se va comanda «Pentru Onor!». 

III. Dacă legionarii, familiile şi copiii lor vor fi brus- 
cați sau maltrataţi, atunci cu cel mai mare calm şi seninătate 
vor zice: «Doamne, pentru Biruinţa Legiunii învredniceşte-ne 


167 


şi pe noi de orice suferință şi de o moarte ca a lui Moţa şi 
ce 
d i 
za Patru zile mai târziu, la 2 martie 1937, rectorul Uni- 
versității din Iaşi, profesorul Traian Bratu a fost agresat de ne- 
cunoscuţi, seara, pe când se întorcea acasă, provocându-i-se 
răni de cuţit la ceafă şi la o ureche. Deoarece victima era frun- 
taş al Partidului Naţional-Țărănesc şi “la ultima conferință a 
profesorilor universitari din partid a propus măsuri pentru stă- 
vilirea curentului gardist în Universităţi şi pentru canalizarea 
tineretului spre ideologia democratică” (C. Argetoianu, „0p. 
cit.) —, s-a presupus că autorii agresiunii ar fi fost legionari. În 
urma acestui grav eveniment, Corneliu Zi Codreanu emite Cir- 
culara Nr. 60, în care repetă imperativ obligaţia impusă legio- 
narilor de a nu întreprinde nici o acțiune Garăsă arunce OpISĂ 
briul public asupra Mişcării. Adresându-se “Către Şefii de Să 
giuni, Către Legionari”, conducătorul Mişcării relua ideea in 
precedenta Circulară, întărind-o: “Se observă, în urma Ei 
mântării celor doi martiri Moţa şi Marin, o tendință fermă + e 
provocare a Mişcării Legionare. Pentru ca aceasta să reacțio- 
neze şi, pe baza ripostei, să se poată lua măsuri ata în 
Ordon tuturor legionarilor, ceea ce necontenit am a ei i: 
nu mai răspundă la nici un fel de provocare. cazu cu sei 
de la Iaşi trebuie să vă fie pildă. Eu nu cred a IS, aste a 
vreun legionar, mai ales în urma Circularei 2 8. e Su 
fi, nu numai acel legionar va fi exclus sui işcare, ci ş 
tregul Stat Major şi organizația desființată . fe 
Şi cum la data la care era anchetată agresiu e 
Iaşi independența şi probitatea judecătorilor români i e 
seră încă alterate prin înlăturarea magistraţilor care re e 
joncțiunile Ocultei care guverna țara din umbră în numele : 
latului, concluzia cercetătorilor în cazul atentatului asupra a 
torului Traian Bratu a fost categorică: autorii agresiunii nu 
: i 
S E nu este cu noi, e împotriva noastră , a fost ii 
cipiul aplicat cu hotărâre şi consecvență de către cuplul Carol- 


168 


Lupescu în acțiunea de a înlocui şubreda democrație româ- 
nească prin instaurarea unui regim de dictatură personală. Cum 
printre criticii cu greutate ai influenței nefaste exercitate de ţii- 
toarea regelui şi de camarila grupată în jurul ei în actul de gu- 
vernare al țării se afla şi prințul Nicolae, acesta a devenit auto- 
mat un “obiectiv” care trebuia anihilat cu-orice preț. Uitând că 
prințul Nicolae avusese, în calitate de regent, un cuvânt hotă- 
râtor în actul “Restauraţiei” din iunie 1930, regele Carol a dat 
dovadă de o condamnabilă ingratitudine. Instigat de Elena Lu- 
pescu, care l-a convins că prințul ar urmări să-l înlăture şi, cu 
ajutorul lui Maniu şi Codreanu, să pună mâna pe tron, Carol a 
declanşat acțiunea de expulzare din ţară a propriului său frate, 
înainte ca acesta să realizeze presupusa concentrare a opoziției 
împotriva sa. A fost o intrigă murdară la care, cu excepția Miş- 
cării Legionare şi a lui Iuliu Maniu, au participat, fără ruşine şi 
remuşcări, toți oamenii politici ai timpului. “Regele Carol — 
relatează Horia Sima —, dominat în întregime de Elena Lu- 
pescu, hotărî tăierea nodului gordian şi sacrificarea fratelui său. 
Pretextul invocat era mariajul morganatic al prințului Nicolae 
cu o româncă, mariaj care nu satisfăcea condiţiile stipulate în 
Statutul Casei Regale. Ipocrizia şi excesul erau evidente. Căci, 
dacă prinţul Nicolae era exclus din familia regală şi obligat să 
părăsească țara, pentru că se căsătorise cu o româncă, ce pe- 
deapsă merita Carol, care-şi repudiase soția legitimă şi trăia în 
concubinaj cu o evreică de cea mai joasă speță pentru inte- 
resele naţionale? Preşedintele Consiliului, Tătărăscu, s-a pretat, 
ca de obicei, la această nouă infamie. În Consiliul de Coroană, 
convocat de rege pe 9 aprilie 1937, el a citit raportul Consiliu- 
lui de Miniştri adresat Majestății Sale Regelui, în numele gu- 
vernului, să aplice Prințului sancțiunile prevăzute de Statutul 
Casei Regale” (H. Sima, Histoire..., ed. cit.). 

După ce relatează, pe larg, în Însemnări zilnice, desfă- 
şurarea Consiliului de Coroană, neomițând, cu ironia sa acidă, 
luările de cuvânt ale “înaltelor” personalități politice, Argeto- 
ianu schițează epilogul acestei penibile mascarade dinastice: 


169 


“Între zidurile Palatului ne bălăceam în plină curvăsărie şi Re- 
gele Carol, adus din exil pe aripile celor mai nobile iluzii şi ca- 
re făcuse din concubinajul său cu o jidoavcă axa de Domnie, 
aplica lui frate-său, pentru crime identice cu ale sale, sancțiu- 
nile legii făurite de Brătianu împotriva lui. Am părăsit toți Pa- 
latul fără cel mai mic sentiment de emoție, scârbiți şi obosiţi. 
Făcând procesul lui Nicolae, nu făcusem noi oare şi pe al lui 
Carol? Şi lăsând la o parte textele, n-ar fi meritat oare şi Re- 
gele osânda pe care o lăsasem să cadă asupra capului Prințului? 
La sosire Urdăreanu ne înmânase un exemplar din Statutul 
Familiei Regale, cu rugămintea să-l restituim după sfârşitul şe- 
dinţei; la ieşire, Iorga a remis pe al său lui Ulea [mareșalul 
Palatului — n. n.], care aştepta la uşă, cu cuvintele: Poftim, căci 
tot nu mai avem cui să-l aplicăm! Dl. Profesor se înşeală: poate 
că va mai fi cui să se aplice, dar nu va mai fi cine să-l aplice! 
[...] Zelea Codreanu a convocat în ziua de 13 aprilie pe repre- 
zentanţii câtorva ziare şi le-a declarat că Garda îşi dă în fine 
seama de adevăratele sentimente ale Regelui şi ale d-nei Lu- 
pescu față de mişcarea legionară, că din acel moment înainte 
Garda intră în luptă şi cu unul, şi cu cealaltă, făcându-i direct 
răspunzători de tot ce se va întâmpla. Codreanu şi-a încheiat 
cuvântarea strigând: «Trăiască Principesa Elena! Trăiască Prin- 
cipele Mihai! Trăiască Principele Nicolae!»”. 

La sfârşitul anului 1937 se încheia mandatul de guver- 
nare al Partidului Naţional Liberal, urmând ca în decembrie să 
aibă loc alegeri generale. Un eveniment major pentru viitorul 
României, în vederea căruia toate partidele politice aspirante la 
puterea de a guverna țara au început din timp o intensă activi- 
tate propagandistică pentru câştigarea electoratului. 

După o lungă perioadă de inactivitate politică, petre- 
cută la reşedinţa sa de la Bădăcin, spre sfârşitul lunii noiembrie 
1937, Iuliu Maniu se hotărăşte să revină în viața politică activă. 
“La 21 noiembrie 1937 uliu Maniu sosea la Bucureşti, punând 
astfel capăt inactivităţii politice pe care şi-o impusese. În ziua 
de 23 noiembrie, a avut loc şedinţa Comitetului Central Execu- 


170 


tiv al Partidului Naţional-Țărănesc, în cadrul căreia Ion Miha- 
lache a declarat că regimul constituțional al țării este la o răs- 
pântie istorică. [...] Ca atare, după opinia sa, lupta pe acest te- 
ten putea fi dusă cu «coeficienți maximi, cu un potențial politic 
şi moral sporit» de Iuliu Maniu, care reprezenta «simbolul lup- 
tei constituționale». Cele din urmă cuvinte rostite de Ion Miha- 
lache în calitate de preşedinte al Partidului Naţional Țărănesc 
au fost: «D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!» a. Scurtu, 
Istoria..., ed. cit.). 
Imediat după reinstalarea sa la conducerea partidului, a 

devenit clar că “principalul obiectiv urmărit de Iuliu Maniu a 
fost torpilarea planurilor regelui şi ale camarilei de a instaura 
un regim autoritar. În acest scop, el şi-a propus să doboare gu- 
vernul Tătărăscu, pe care-l considera — pe drept cuvânt —, un 
instrument pus în slujba lui Carol II, astfel încât o victorie a 
acestuia în alegeri echivala cu schimbarea sistemului politic. 
[...] Animat de aceste gânduri, Iuliu Maniu a luat contact cu 
Corneliu Zelea Codreanu, oficializând vechile legături pe care 
le stabilise cu căpetenia legionarilor. După trei întâlniri succe- 
sive, la 25 noiembrie 1937, Iuliu Maniu şi Corneliu Z. Codrea- 
nu au căzut de acord să încheie un pact de neagresiune electo- 
rală, la care a aderat şi Gheorghe Brătianu” (ibidem). 

zip “Pactul de neagresiune” a stârnit nenumărate comenta- 
rii, interpretări şi chiar controverse..“Regele Carol nu putea su- 
feri pe luliu Maniu, al cărui ascendent moral în opinia publică 
nu-i da linişte. Din momentul în care Garda de Fier a semnat a- 
cordul cu național-țărăniştii, furia regelui n-a mai cunoscut li- 
mite, socotind actul lui Corneliu Codreanu ca o trădare. Garda 
de Fier a fost până atunci hărțuită de administraţie, dar n-a fost 
supusă unei acțiuni metodice de exterminare” (P. Şeicaru, Isto- 
ria..». ed. cit.). De altfel, însuşi Carol a reacționat, condamnând 
pactul de neagresiune : “Maniu făcuse un gest pe care-l consi- 
der complect lipsit de estetică (etică) politică. A făcut cu Co- 
dreanu o înțelegere de control electoral. [...] S-a făcut mult 
zgo-mot împrejurul acestui aranjament, zgomot care a produs o 


171 


confuzie şi care a făcut ca mulți să creadă că a fost un pact de 
sprijin reciproc electoral. Părerea mea este că, în fond, acesta a 
fost scopul ei. [...] Poate dacă Maniu n-ar fi făcut acest gest, în 
care prea vădit a voit să facă şah regelui, aş îi fost mai bine 
dispus către el şi ai lui, am fi putut mai uşor să găsim un teren 
de înțelegere mutuală” (Carol al II-lea, op. cit.) A 
“Vestea semnării pactului de neagresiune — notează și 

Ioan Scurtu, neabătându-se de la linia istoriografiei comuniste 
— a fost primită cu stupoare de masele de alegători, care au fost 
derutate de alianța dintre cel mai mare partid democratic Şi cea 
mai energică organizaţie antidemocratică din România ! ȘI 
pentru a nu exista nici un dubiu asupra conştiinciozității sale 

a interpreta evenimentele istorice prin prisma ideologiei e 

autorul prea puţin “revăzutei şi adăugitei Istorii a Parti ului 

Naţional-Ţărănesc, continuă, evocând următorul eveniment 

semnificativ: “Au existat încercări de a-l convinge pe uliu 

Maniu să denunțe pactul de neagresiune. Astfel, la 27 noiem- 

brie, o delegație a Uniunii Democratice [denumire sub care se 

ascundea Partidul Comunist — n. n.] — formată din Lucrețiu pă 

trăşcanu, Barbu Rădulescu şi Marin Avramescu —a avut o dis- 

cuţie cu Iuliu Maniu, căruia i-a arătat necesitatea unirii tuturor 

forțelor democratice în alegeri şi a prezentării lor pe liste uni- 

ce. Pătrășcanu avea să precizeze că lista unică excludea «nu 


numai orice colaborare, dar şi orice punct de contact cu orga- | 


nizaţiile de extremă dreaptă». 


Dar cea mai categorică contestare a pactului de ne- | 


agresiune s-a produs chiar în sânul Partidului Naţional-Țără- 
nist. Armand Călinescu nota cu indignare: “Acţiunea noastră în 


acord cu Garda de Fier şi Gh. Brătianu are aerul îndreptat con- | 
' tra regelui. Nu o aprob. Mihalache îmi spunea că trebuie să lă- | 


x» 


săm să se facă şi această experiență” (op. cil.). Armand Căli- | 
nescu nu a fost însă o voce izolată în contestarea lui Maniu. În | 
jurul său s-au grupat reprezentanții stângii din partid, Nicolae | 


Lupu, Octavian Livezeanu, Mihai Ralea, Virgil Potârcă, Petre 


Andrei, Grigore Gafencu ş. a., adepți ai constituirii unui Front | 


172 


Popular, mai apropiați de ideologia marxistă decât de viziunea 
lui Iuliu Maniu despre democraţie. De altfel, nu peste mult 
timp întregul grup va părăsi Partidul Naţional "Țărănesc, alătu- 
tându-se regimului de dictatură personală, pe care-l va institui 
regele Carol. 

“Alegerile — notează Pamfil Șeicaru — s-au efectuat în 
condiții absolut libere, dând imaginea exactă a curentelor de 
opinie publică existente în decembrie 1937. Guvernul a căzut 
în alegeri, deoarece partidul liberal nu a obținut decât 36,92%, 
şi nu 40%, cât îi asigura prima prevăzută prin legea electorală. 
[..]. A surprins faptul că partidul liberal a obținut totuşi 
36,92% din voturi după patru ani de guvernare şi că național- 
fărăniştii nu au avut, contrar aşteptărilor, decât 20,40%. Ceea 
ce a uimit a fost situarea Gărzii de Fier ca al treilea partid, ca 
urmare la obținerea a 15,58% din voturi. Faţă de noua situație 
creată, re-gele a însărcinat pe Mihail Manoilescu să vadă pe 
Corneliu Codreanu şi să-l convingă să vină la palat. Şeful Găr- 
zii de Fier a refuzat”. Şi marele ziarist român îşi încheie rapor- 
tul despre rezultatul alegerilor din decembrie 1937, din care o- 
mite să amintească cele 9,15 procente obţinute de Partidul Na- 
țional-Creştin (Cuza-Goga), cu următoarea remarcă sumbră: 
“Războiul între rege şi Garda de Fier începea. Din ianuarie 
1938 şi până în ziua abdicării, toată acțiunea regelui a fost sub- 

ordonată acestei lupte” (Iszoria..., ed. cit). 

În urma rezultatului sub pragul de 40% obţinut de Par- 
tidul Liberal la alegeri, Gh. Tătărăscu a prezentat regelui demi- 
sia cabinetului său. Cum însă nici unul din partidele politice nu 
obținuse o majoritate clară, care să-i permită să formeze un 
nou guvern, Carol avea puţine alternative pentru o soluţie via- 
bilă. Tentativa de a-l determina pe Mihalache să formeze gu- 
vernul cu Vaida Voevod, dar fără Maniu, a fost respinsă de a- 
cesta. Ar mai fi fost soluția să încredințeze formarea guver- 
nului celuilalt duşman înverşunat al său, Corneliu Z. Codreanu, 
dar aşa cum notează în Însemnări zilnice, “nimeni în afară de 
legionari nu ar fi aprobat acest gest”. Aşadar, un nu categoric 


173 


Mişcării Legionare, pe care o respinge din cauza “metodelor 
teroriste ce le adoptase, antisemitismul violent, ideile lor vădit 
radicale în politica externă, răsturnarea alianțelor, legătura an- 
tinaturală de a se apropia numai de Germania, în general toate 
metodele ei radicale şi antisociale”. Din aceleaşi Însemnări zil- 
nice aflăm nu numai soluţia la care s-a recurs pentru a rezolva 
criza provocată de rezultatul nedecis al alegerilor, ci şi adevă- 
ratul scop urmărit cu perseverență de cuplul Carol-Lupescu în- 
că din prima zi a “Restauraţiei” — abolirea democraţiei şi in- 
staurarea unui regim de dictatură personală: 227 
“Mi-a mai rămas, deci, o singură soluție constituțio- 
nală, aceea de a face apel naţional-creştinilor lui Goga şi Cuza. 
Este, desigur, o soluție proastă, dar, totuşi, cea mai puțin. Sunt 
perfect conştient că o guvernare cu aceste elemente destul de 
hotărât antisemite nu va putea fi una de lungă durată şi că, 
după aceea, voi fi liber să pot lua măsuri mai forte, măsuri care 
să mă descătuşeze, atât pe mine, cât şi țara, de tirania adesea 
atât de nepatriotică a meschinelor interese de partid. Cum era 
de aşteptat, atâta a aşteptat Goga, era împlinirea ambițiilor sa- 
le: umflându-se ca un broscoi, primeşte a forma guvernul în 
iţiile pe care i le-am impus. 
e după aceeaşi metodă ca şi cu Mihalache, 
dar invers, am impus colaborarea unor elemente național-țără- 
niste care erau nemulţimite cu veşnicile acte de opoziție sterilă 
ale lui Maniu. Guvernul s-a format cu A. C. Cuza ViSepr esa 
dinte, fără portofoliu, I. Antonescu la Apărarea Naţiona ă, g 
ultimă încercare cu acest ambițios instabil, cu trei național- 
țărănişti disidenți: Armand Călinescu la Interne, o garanţie 
pentru mine, Rădulescu-Mehedinţi la J ustiție ŞI Virgil Potârcă 
la Agricultură. Externele le-a luat cel mai deştept dintre ela 
Istrate Micescu. Graţie infiltrațiunei democratice, am ucie ob- 
ține o frână pentru anumite excese ce erau de temut, şi foarte 
£. . . 
e ei mai este un punct important: Goga, mai ales, ŞI 
A. C. Cuza sunt duşmani de moarte ai gardiştilor şi hotărâți de 


174 


a întreprinde orice pentru exterminarea lor. În aceasta vor fi 
perfect secondați de Armand Călinescu, care este complect de 
acord cu ei”. 

Încredințarea funcţiei de prim-ministru lui Octavian 
Goga a fost o mişcare riscantă, care însă, în cele din urmă, se 
va dovedi eficientă. Prin noul. guvern pestriț, împănat în postu- 
rile-cheie cu oamenii săi de încredere, cuplul Carol-Lupescu va 
reuşi să controleze întreaga activitate politică din ţară. 

Liberalii, deşi înlăturați de la putere, vor continua să 
fie subordonați fideli ai regelui şi camarilei, Gh. Tătărăscu ne- 
dezmințindu-și calitatea de homo regius. 

Naţional-țărăniştii, prin plecarea grupului din jurul lui 
Armand Călinescu, îşi pierd dinamismul, Maniu nefiind capa- 
bil să acţioneze altfel decât “democratic”. În fața politicii fap- 
tului împlinit, aşa cum remarcă Pamfil Şeicaru, “se va întoarce 
la tactica sa favorită: pasivitatea, luând ca aliat timpul; tactica 
lui Fabius cunctator”. 

Dar cea mai perversă diversiune, provocată deliberat, 
va fi asmuţirea “cămăşilor albastre”, lăncierii lui A. C. Cuza, 
sprijiniți de forțele de ordine din subordinea ministrului de In- 
terne, Armand Călinescu, împotriva Mişcării Legionare. 

Cum se va dovedi curând, guvernul Goga a constituit 
doar un interludiu necesar pregătirii loviturii de stat prin care 
Carol va desființa partidele politice, instaurând un regim de 
dictatură personală. 

O realitate pe care, de altfel, nu a tăinuit-o. În ianuarie 
1938, la scurt timp după înscăunarea lui Octavian Goga ca 
prim-ministru, Carol II îi explica fără nici un fel de ocolişuri 
ziaristului englez A. 1. Easterman sensul afirmației sale “Sunt 
stăpânul țării mele”: “Guvernul este guvernul meu. Trebuie să 
aibă aprobarea mea. În ziua-când eu nu voi mai fi mulțumit de 
felul în care se ocupă de treburile țării, voi cere schimbarea sa. 
Dacă nu voi fi satisfăcut de guvern, îi voi cere fără nici o ezi- 


tare să plece de la putere. Şi va pleca, dacă va fi nevoie...” 
(ibidem). 


175 


XVII 


Aducerea la guvernare a Partidului Naţional-Creştin, cu 
Octavian Goga prim-ministru şi A. C. Cuza ministru de Stat, a 
constituit pentru regele Carol II, aşa cum el însuşi mărturiseşte, 
“singura soluție constituțională” (op. cit). În felul acesta suve- 
ranul se punea la adăpost de primejdia reprezentată de o posi- 
bilă preluare a puterii de către Iuliu Maniu sau Corneliu Co- 
dreanu, critici necruțători ai stilului său de guvernare, dar mai 
ales ai influenţei şi imixtiunii Elenei Lupescu şi camarilei în 
toate domeniile vieții publice şi private. Cum însă Partidul 
Naţional-Creştin nu obținuse la scrutinul din decembrie 1937 
decât 9% din voturile exprimate, fiind abia al patrulea partid 
politic în ordinea de preferință a electoratului, în urma Par- 
tidului Naţional Liberal, Partidului Naţional Țărănesc și 
Mişcării Legionare, guvernul Goga-Cuza era lipsit de legiti- 
mitate într-un regim democratic. În această situaţie, s-a recurs 
la vechea metodă practicată în politica dâmbovițeană: dizol- 

varea Parlamentului (în acest caz insolit, chiar înainte de a se fi 
constituit!) şi programarea unui nou scrutin, la care naţional- 
creştinii sperau să obțină majoritatea necesară, care să le legiti- 
miteze prezența la guvernare. Până la data la care urma să aibă 
loc consultarea electoratului (martie 1938), guvernul național- 
creştin şi-a concentrat activitatea asupra două obiective majo- 
re: rezolvarea problemei evreieşti (prof. A. C. Cuza era princi- 
palul teoretician al antisemitismului în România) ŞI desfăşura- 
rea unei propagande electorale cât mai eficiente, care să asigu- 
re câştigarea alegerilor de către PNC. 
“Ofensiva antisemită — notează Paul D. Quinlan (op. cit.) 
— a început chiar din ziua în care noul guvern a fost instaurat, 
Au fost anunţate câteva decrete antisemite prin care se inter- 
zicea apariția aproape a tuturor ziarelor evreieşti, se anulau că- 
lătoriile gratuite pe calea ferată ale ziariştilor evrei, se retrăgea 
ajutorul acordat de stat instituțiilor evreieşti, erau concediați 


evreii care ocupau funcții în instituțiile publice, li se interzicea | 


176 


evreilor să angajeze ca servitoare femei sub 40 de ani care nu 
erau evreice şi se anunța că în scurt timp aveau să fie retrase 
licenţele de comercializare a băuturilor evreieşti. Neoficial, gu- 
vernul a declarat război minorităţii evreieşti din țară, scopul 
ultim fiind îndepărtarea evreilor din România. În următoarele 
câteva săptămâni, mii de evrei români şi-au pierdut drepturile 
cetăţeneşti, au fost concediați de la locurile lor de muncă, iar în 
oraşele cu un procent ridicat de populaţie evreiască, precum 
laşi şi Cernăuţi, posturile administrative au fost ocupate de 
antisemiți declarați. Evreii au replicat cu o impresionantă re- 
zistență pasivă, şi-au închis prăvăliile şi fabricile, şi-au retras 
depozitele bancare, şi-au vândut acțiunile şi au organizat boi- 
cotarea taxelor şi tarifelor. Liderul lor, Wilhelm Filderman, a 
cerut guvernelor francez şi britanic, precum şi Ligii Naţiunilor 
să intervină. Ambasadorii francez, britanic şi american de la 

Bucureşti au înaintat proteste. În câteva zile fragila economie 

românească a încetat practic să mai funcționeze. Ca răspuns la 

nota de protest a lui Franklin Mott Ginther, ambasadorul ame- 

rican la Bucureşti, Goga a pufnit încruntat: «Evreii ăştia ame- 

ricani sunt nişte neruşinați!»"“. 

Cât priveşte desfăşurarea campaniei electorale, parado- 
xal, toate eforturile partidului aflat la guvernare s-au îndreptat 
spre combaterea Mişcării Legionare, considerate de naţional- 
creştinii lui Goga şi Cuza ca fiind principalul adversar, care, 
prin popularitatea sa în creştere, le putea periclita succesul. 
Aşadar, război deschis, dezlănțuit de un partid naționalist şi 
creştin împotriva unei mişcări naţionalist-creştine! “Între timp, 
campania electorală lua un curs tot mai violent. Regele l-a 
autorizat pe Armand Călinescu să facă uz de arme împotriva 
legionarilor, fapt ce demonstra că suveranul era decis să de- 
clanşeze lupta deschisă împotriva Gărzii de Fier” (1. Scurtu, 
Istoria..., ed. cit.) Mai explicit, cu privire la tulburările din 
timpul campaniei electorale, este Paul D. Quinlan: “În toată 
țara s-a declanşat în februarie un război în toată regula între 
Legiune şi Lăncieri [membri PNC -— n. n.], cei din urmă bene- 


177 


ficiind de sprijinul jandarmilor. În prima zi a campaniei au fost 
ucişi 2 legionari, 52 au fost răniți şi 450 arestați. România pă- 
rea să se îndrepte cu paşi repezi spre un război civil. Terorizați 
şi bătuţi, evreii erau prinşi în mijlocul acestor evenimente. În 
cele din urmă, la cererea lui Călinescu, în data de 7 ianuarie 
Goga a promis că va cere poliţiei să împiedice excesele împo- 
triva evreilor” (Paul D. Quinlan, op. cit.). Aşadar, “excesele” 
împotriva evreilor trebuiau cu orice preț întrerupte, dar războ- 
iul fratricid româno-român putea continua! 

Remarcabile pentru istoria politică a României moderne 
sunt circularele semnate de Corneliu Z. Codreanu în perioada 
de pregătire şi apoi în timpul campaniei electorale desfăşurate 
înaintea alegerilor organizate de guvernul Goga-Cuza, alegeri 
programate pentru data de 2 martie 1938. “Ordinul confi- 
dențial” din 18 ianuarie 1938 constituie un veritabil îndemn la 
decență şi chiar'la eleganță în timpul confruntării cu adversarii 
politici. “Până la cel din urmă legionar va păstra o notă de ma- 
re demnitate. Nu se va deda în propagandă la aluzii răutăcioa- 
se, calomnii, insulte etc.[...] Nu atacați pe nimeni. Nu veţi zice: 
Să ne votaţi pentru că cuziştii, ţărănişti, sunt răi! Ci veți zice: 
Votaţi-ne pentru ce avem noi bun! Votaţi-ne pentru credința Şi 
jertfele noastre! [...] Voiesc ca această propagandă să fie făcută 
sub semnul bucuriei, al luminii, al împrăştierii de voie bună, de 
încredere, de biruință”. sii 

Răspunsul guvernului național-creştin la această atitudi- 
ne, pe care astăzi o denumim “politică pozitivă”, a fost deza- 
măgitor. “Circulara Nr. 129”, din 1 februarie 1938, ne rela- 
tează care a fost acest răspuns: “Aproape în toate Judeţele, 
Guvernul — prezidat de Domnii A. C. Cuza şi Octavian Goga, a 
înțeles să ia măsuri fără motiv legal sau moral împotriva Miş- 
cării Legionare. Şefi de judeţe, candidaţi, oameni, — păstrându- 
se în cea mai deplină legalitate şi bunăcuviință -, au fost opriți 
de a-şi ţine întrunirile prin bariere de jandarmi, au fost seches- 
trați, au fost arestați, au fost bătuţi. Faţă de atitudinea noastră 
cunoscută, mi se pare acest răspuns al guvernului naționalist, 


178 


către fratele său naţionalist, ceva cu totul în afară de orice 
logică”. 

Obstrucționarea adversarului de către “fratele naționa- 
list” nu se limitează însă doar la şicane şi brutalități. Abuzurile 
încep să degenereze în acte tragice. “La 6 februarie 1938, în 
satul Maia-Fierbinți, jud. Ilfov, sunt împuşcaţi de plutonierul 
jandarm Coman Paraschiv, studentul Florin Popescu şi Con- 
stantin Groza. Popescu moare, Groza este internat în spital. În 
satul Măineasa sunt împuşcaţi de jandarmi Mijea Dumitru şi 
Ciubuc Marin. Mijea moare. În comuna Lăzăreni, Bihor, sunt 
împuşcaţi de jandarmi şi atacați cu baioneta mai mulți legio- 
nari ce se aflau în propagandă electorală. Lăzăreanu moare în 
spital, iar Hoadrea Vasile e rănit grav” (N. Roşca, op. ci.). 

“Circulara Nr. 140” din 7 februarie este un rechizitoriu 
necruţător, care-l vizează direct pe primul ministru: “În judeţul 
Făgăraş, şeful de județ comunică: 200 de legionari arestaţi şi 
schingiuiți. La Şinca Veche 45 de legionari bătuți crunt la sân- 
ge. Domnule Goga, sunt fiii Ardealului. Copiii nației româ- 
neşti, frați de un sânge şi de o mamă cu Dumneavoastră!”. Şi 
apoi continuă, adresându-se camarazilor săi: “Legionari, cine 
dintre voi îşi va pierde calmul, cine dintre voi nu va primi zâm- 
bind orice suferință, cine de sub dureri va încreți fruntea sau va 
încerca o cât de mică ripostă, pe acela îl vom privi cu milă, ca 
pe un frate care nu merită numele de legionar. Treceţi cu cea 
mai desăvârşită bărbăţie şi acest examen”. lar amărăciunea 
provocată de condamnabila lipsă de solidaritate națională ma- 
nifestată de conducătorii unui partid care pretindea a fi naţio- 
nalist este exprimată lapidar în următoarea “Circulară”, datată 
8 februarie 1938: “Pe locurile pe care acum 20 şi ceva de ani 
loveau şi împuşcau în români jandarmii maghiari, astăzi îm- 
puşcă şi bat acelaşi neam românesc jandarmii Domnului Goga, 
poetul pătimirii româneşti!”. 

În această fază a evoluţiei a situaţiei politice din Româ- 
nia, în ziua de 8 februarie 1938, după o şedinţă a Senatului le- 
gionar al Capitalei, Corneliu Z. Codreanu adresează un apel 


179 


“Către legionarii din toată țara”, prin care le comunică urmă- 
toarea hotărâre dramatică: “Mişcarea Legionară, cu inima 
însângerată şi îndoliată, nu răspunde provocărilor nelegiuite la 
care a fost supusă. După cum nu răspundem nici atacurilor 
date, în acelaşi timp cu guvernul, de către partidul liberal. Ata- 
caţi cum vreţi, loviți cât puteţi. Noi nu avem nimic de răspuns 
şi nu vă fie teamă de nici o reacțiune. Le faceţi toate acestea 
pentru voturi? Pentru 6 luni, un an sau doi de guvernare? Ei 
bine, rog pe toți duşmanii noştri, pe cei care ne-au ucis cama- 
razii, să afle că Mişcarea Legionară s-a retras din propaganda 
electorală. Ea nu mai apare în luptă, deoarece nu vrea să facă 
umbră nimănui [...] Puterilor vrăjmaşe din afara hotarelor sau 
din lăuntru, care-şi închipuie că legionarii le pot face jocul 
printr-un început de răsmeriță, le răspund că se înşeală”. 

Pentru a pune capăt nefirescului conflict între cele două 
formațiuni naționaliste, dăunător pentru națiune, dar cum nu se 
poate mai binevenit pentru Carol şi camarila coordonată de 
Elena Lupescu, Mihail Sturdza, diplomat de carieră şi apropiat 
de Mişcarea Legionară, ia iniţiativa de a-i aduce față în faţă pe 
Octavian Goga şi Corneliu Z. Codreanu. Întâlnirea a avut loc 
în ziua de 9 februarie 1938, în locuinţa lui Ion Gigurtu, mem- 
bru al guvernului. “Cu Gigurtu am aşteptat mai bine de două 
ceasuri, înghițind ceşti de cafea şi fumând țigări una după alta” 
— relatează chiar inițiatorul întâlnirii. “Când, în sfârşit, uşile s- 
au deschis, nu am avut nevoie de nici o explicaţie; împăcarea şi 
înţelegerea le-am citit în obrazul lui Codreanu şi a lui Goga, în 
lunga strângere de mână pe care şi-au dat-o în momentul 
despărțirii [...] Înțelegerea se făcuse cu atât mai uşor cu cât 
Căpitanul nu vroia să fie partidul cel mai puternic în viitorul 
Parlament. Era o situaţie de care pentru moment se ferea şi era 
gata să ajute pe Goga ca s-o câştige el, pentru guvernul său” 


(M. Sturdza, op. cit.). 
“Deşi secretă — ne spune Ioan Scurtu — întâlnirea Goga- 


Codreanu a ajuns la cunoştinţa regelui Carol al II-lea, care a 
sesizat pericolul acordului realizat”. În faţa perspectivei de a se 


180 


confrunta cu un front naționalist unit, cu şanse reale de a 
câştiga apropiatele alegeri, legitimându-şi astfel guvernarea, 
suveranul şi camarila, care îşi vedeau primejduite planurile de 
instaurare a dictaturii regale, au reacționat cu promptitudine. 
“În după-amiaza zilei de 9 februarie [la câteva ceasuri distanță 
de momentul perfectării înțelegerii între cei doi fruntaşi 
naționalişti — n. n.] — urmăreşte, în continuare, Paul D. Quin- 
lan, firul evenimentelor —, la o întâlnire între Rege, Urdăreanu, 
Călinescu şi Tătărăscu la Casa Nouă, au fost definitivate ulti- 
mele detalii ale planului menţionat de Urdăreanu. Pe lângă for- 
marea unui guvern de tehnocraţi, s-a convenit de asemenea ca 
partidele politice să fie dizolvate, legea marțială să fie extinsă 
pe teritoriul întregii țări şi coloneii din armată să-i înlocuiască 
pe prefecţi. Planul urma să fie pus în aplicare de a doua zi. În 
dimineața următoare, pe 10 februarie, Carol l-a convocat pe 
Goga la palat, i-a spus despre planul său şi despre intenţia de a 
anula viitoarele alegeri. Dar Goga, exaltat de pactul de neagre- 
siune încheiat cu Codreanu în ziua precedentă, prin care cei doi 
se angajau să coopereze în campania electorală, a respins pro- 
punerea regelui. Carol i-a oferit funcția de prim-ministru în no- 
ul guvern, dar Goga a refuzat şi de data asta. În această situa- 
ție, Carol i-a cerut — şi Goga a acceptat — să-şi dea demisia. 
Puțin mai apoi, Goga şi-a anunțat furios demisia la radio, sfâr- 
şindu-şi discursul de adio cu celebra frază: «Israele, ai în- 
vins!»“. 

După demiterea guvernului prezidat de Octavian Goga, 
acțiunea de lichidare a democrației româneşti, atâta câtă era, se 
desfăşoară fără sincope, într-un ritm impresionant. Ceea ce sur- 
prinde însă la această acţiune, echivalentă cu o lovitură de stat, 
este complicitatea la reuşita ei, cu câteva excepții notabile, a 
unui număr neaşteptat de mare de personalități marcante, care 
aveau datoria, atât cu motivaţie politică, dar mai ales cu moti- 
vație morală, să se opună transpunerii în fapt a planului urzit 
de cuplul Carol Caraiman-Elena Lupescu încă din faza de pro- 
iect a “Restauraţiei”.. 


181 


“În acea după-amiază — relatează în continuare Paul D. 
Quinlan — Carol i-a convocat la palat pe şefii partidelor (cu 
excepția lui Codreanu) şi pe foştii prim-miniştri. Regele le-a 
explicat că Legiunea reprezenta o serioasă amenințare Ja adresa 
statului şi că, pentru a pune capăt haosului, luase hotărârea să- 
şi asume o responsabilitate politică [...] In cele din urmă, la 1 
dimineaţa, înaintea Consiliului de Coroană, Carol a anunțat 
oficial componența noului guvern. Mai târziu, în aceeaşi zi, 
Carol a declarat la radio că <în vremuri grele numai metodele 
eroice pot întări România, a cărei salvare este legea noastră 
supremă, pe care o voi respecta». Guvernul tehnocrat al lui Ca- 
rol, sub conducerea nominală a lui Miron Cristea, numit Gu- 
vernul de Uniune Naţională, includea o combinaţie de per- 
soane respectabile: Iorga, Averescu, Călinescu, Tătărăscu, Vai- 
da Voevod, Argetoianu, Mironescu şi generalul Antonescu, 
Duşmanul implacabil al Legiunii, Armand Calinescu, în care 
regele ajunsese să aibă mare încredere, a rămas în postul de 
ministru de Interne. Evident, nu se putea spune despre guvern 
că ar fi fost format din «oameni tineri şi energici». < 

Măsurile menite să consolideze regimul de dictatură 
instaurat prin “lovitura de stat regală” se succed fără întârziere, 
făcând ca, din punctul de vedere al instituţiilor sale fundamen- 
tale, România Mare, aşa cum fusese ea creată la 1 Decembrie 
1918, să înceteze a mai exista. Constituţia a fost abrogată. Pre- 
fecţii au fost înlocuiți cu comandanți militari locali. Partidele 
politice au fost dizolvate şi toate activităţile politice au fost in- 
terzise. “La 17 februarie — relatează în continuare Paul D. 
Quinlan (folosind ca sursă de informare lucrarea cercetătorului 
german Armin Heinen, Die Legion “Erzengel Michael „in Ru- 
mănien) „— Monitorul Oficial a declarat ilegală constituirea a 
ganizaţiilor secrete, mărşăluirea în formațiuni militare Şi chiar 
intonarea cântecelor patriotice. La 20 februarie, Carol a pro- 
clamat o nouă Constituţie de tip fascist, care înlocuia Con- 
stituția din 1923, şi prin care Regelui îi erau conferite puteri 
sporite şi care, în general, transforma Parlamentul într-o mario- 


182 


netă. De acum înainte, miniştrii aveau să fie aleşi de Rege şi nu 
trebuiau să-i dea decât lui socoteală. De asemenea, miniştrii 
trebuiau să fie de naţionalitate română de cel puţin trei gene- 
rații, o restricție care viza desigur familia lui Codreanu. Drep- 
tul la vot a fost ridicat la vârsta de 30 de ani — încă o măsură 
îndreptată direct împotriva Legiunii. Patru zile mai târziu, într- 
o parodie de plebiscit, noua Constituţie a fost ratificată printr- 
un vot oral de 99% din votanţi”. 

Spirit lucid şi nepărtinitor, Pamfil Şeicaru privind eveni- 
mentele din România anului 1938 de la distanța de un sfert de 
veac, remarca faptul că “din ianuarie 1938 şi până în ziua ab- 
dicării, toate acțiunile regelui au fost subordonate luptei împo- 
triva Gărzii de Fier”. Intuind până unde era capabilă să meargă 
Oculta, care nu urmărea numai desfiinţarea Mişcării Legionare 
ca organizație politică, ci şi lichidarea fizică a celor care nu 
acceptau să abjure crezul legionar, credinţa în valorile eterne 
ale neamului, Corneliu Z. Codreanu face cunoscută, prin inter- 
mediul presei, “Circulara Nr. 148”, documentul care conţine 
refuzul de a intra în conflict deschis cu regimul de dictatură 
instaurat de Carol II: “Anunțăm pe membri că, începând cu da- 
ta de astăzi, 21 Februarie 1938, Partidul «Totul pentru Ţară» 
nu mai există. [...] Suntem aruncați din raportul de Drept în ra- 
portul de Forţă. Pe aceasta, însă, noi nu-l primim. Noi am în- 
țeles să acționăm în cadrul legii, manifestându-ne credințele 
noastre. Dacă aceasta n-o putem face, şi dacă orice manifestare 
de credință ne este interzisă, rațiunea de existență a partidului 
nostru a încetat. Noi nu voim să întrebuințăm forţa. Nu voim să 
întrebuințăm violența. Ne este suficientă experiența din trecut, 
când fără voia noastră am fost atraşi pe calea violenţei. La 
orice violență, noi nu mai răspundem în nici un fel. Suportăm. 
Şi chiar atunci când întreaga națiune română este tratată ca o 
turmă de animale inconştiente. Lovitură de Stat nu voim să 
dăm. Nu vom întrebuința aceste mijloace pentru că tineretul de 
astăzi, are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi 
a răspunderii sale pentru a face acte necugetate, care să trans- 


183 


forme România într-o Spanie însângerată”. Şi documentul se 
încheie cu cuvintele: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din 
munţi şi din câmpii, în viitorul legionar al României, pe care 
nici ura, nici uneltirea vicleană, şi nici moartea nu-l pot împie- 
deca!”. 
Dacă în anii guvernării liberale (1933-1937), homo re- 
gius fusese prim-ministrul Gh. Tătărăscu, în guvernarea națio- 
nal-creştină, condusă de Octavian Goga, omul de încredere al 
regelui a fost ministrul de Interne Armand Călinescu, “Chio- 
rul” (în copilărie, în urma unui accident, pierduse un ochi şi 
purta un plasture negru peste orbita stângă). Făcea parte, îm- 
preună cu Petre Andrei, Ralea, Ghelmegeanu şi Gafencu, din 
aripa stângă a Partidului Naţional-Țărănesc. “Dar — ne spune 
Pamfil Şeicaru — din rândurile stângii național-țărăniste era cel 
mai categoric duşman al Gărzii de Fier”. De ani de zile, de 
când făcuse parte din guvernul Vaida Voevod (1933) în calita- 
te de subsecretar de Stat la Interne, era obsedat de ideea distru- 
gerii Mişcării Legionare şi chiar acţionase în acest sens. “Era 
totodată — îi întregeşte profilul politic Paul D. Quinlan — apro- 
piat şi de amanta Regelui. Nu se ştie dacă avea cunoştinţă de 
încercarea nereuşită a lui Lupescu de a-l asasina pe Codreanu, 
care se desfăşurase exact în momentul în care Carol înfăptuia 
lovitura de stat; în orice caz, dacă ar fi ştiut, ar fi sprijinit-o su- 
tă la sută”. 

Despre punerea la cale de către Elena Lupescu, în com- 
plicitate cu Istrate Micescu, a asasinării lui Corneliu Z. Co- 
dreanu relatează amănunțit Constantin Argetoianu (op. cit). 
Odiosul proiect este consemnat şi de Nicolae Roşu (op. cit.): 
“11 Februarie 1938 — Se dezvăluie că Ministrul de Externe al 
Guvernului Goga, juristul Istrate Micescu, a cerut d-lui Emi- 
lian, avocat şi prefect de Neamţ, să îl suprime pe Corneliu Co- 
dreanu, promițându-i anumite avantaje, lucru pe care dl Emi- 
lian îl denunță. De asemeni, generalul Sichitiu îi dezvăluie lui 
Codreanu că Armand Călinescu a pus la cale asasinarea lui”. 


184 


Insistenţa lui Armand Călinescu, în deplin acord cu Ele- 
na Lupescu, de a-l convinge pe Carol că regimul său de dic- 
tatură personală nu va fi cu adevărat consolidat câtă vreme 
fruntaşii legionari sunt liberi, iar Codreanu este în viață, a 
dobândit un argument puternic prin înfăptuirea de către Hitler 
a Anschluss-ului, „anexarea Austriei, din 13 martie 1938, la 
Reich-ul german. În aceeaşi zi s-a prezentat la palat şi, printre 
recomandările pe care i le-a făcut suveranului, pe primul loc s- 
a găsit propunerea de “lichidare imediată a gardismului prin 
arestarea lui Codreanu şi a tuturor fruntaşilor”. 

“Lovitura de stat” din 11 februarie 1938 a fost un test se- 
ver pentru verificarea convingerilor democratice, pe care cele 
mai multe personalități de vârf ale partidelor politice nu l-au 
trecut. Au acceptat, fără remuşcări, complicitatea la instaurarea 
dictaturii regale, devenind mai întâi “miniştri de Stat” şi apoi 
“consilieri regali”. Singura excepţie de la trădarea colectivă a 
foştilor prim-miniştri ai confuzei democrații româneşti din anii 
interbelici a fost Iuliu Maniu. Printr-o scrisoare adresată Pa- 
triarhului Miron Cristea, dar care de fapt îi viza pe toți cei care 
se închinaseră ruşinos regelui şi ţiitoarei sale, marele om poli- 
tic rostea acuzator: “Se săvârşeşte o lovitură de stat, în urma 
căreia vor fi distruse valori sufleteşti, poate vieți omeneşti ŞI- 
mi cuprinde sufletul o adâncă tristeţe, că această sefia de 
lucruri se întâmplă cu protecția Patriarhului României [...] O 
dictatură care nu este pusă în serviciul unei idei mari, gene- 
oase, şi nu se întemeiază pe un curent popular, ci serveşte un 
cerc de interese condamnabil şi stări profund imorale, este di- 
nainte condamnată şi nu este permis să îngroape sub ruinele ei 
şi cea mai înaltă autoritate bisericească...” Un adevăr dureros. 
Carol — întregeşte această idee Mihail Sturdza — care înjosise 
toate partidele şi toate instituțiile Statului, prin dezbinare şi 

corupție, alesese pe Capul Bisericii Ortodoxe Române pentru a 
Be ze cele mai ruşinoase ale ruşinoasei sale domnii” 
op. cit.) 


185 


Pretextul de “lichidare imediată a gardismului prin 
arestarea lui Codreanu şi a tuturor fruntaşilor” le-a fost oferit 
lui Carol şi Călinescu de Nicolae Iorga, ministru de Stat în gu- 
vernul Miron Cristea. “Cercetând motivele care l-au determinat 
pe Iorga, odinioară idolul tinerimii şi simbolul naționalismului 
ei — notează în continuare Mihail Sturdza —, să trimită pe Că- 
pitan la moarte şi să-l urmărească după mormânt, găsim numai 
unul. Într-un articol din Neamul Românesc spunea întocmai 
următoarele: «Cine este acest tânăr care calcă cu capul ridicat, 
salutat ca un împărat roman de tineretul acestei țări, uitător de 
adevărații săi dascăli?»“. Aşadar, mândria, păcatul primordial 
şi pizma, nelipsitul complement al mândriei, “cauza căderii în- 
gerilor”, l-au împins pe Iorga să reverse valuri peste valuri de 
invective şi acuzaţii îndreptate împotriva Mişcării Legionare, 
ultima ţintă spre care şi-a îndreptat furibunda campanie de 
defăimare fiind “Comerțul legionar”. . 

“Iorga, prin editorialul său din Neamul Românesc — ne 
reaminteşte desfăşurarea evenimentelor acelaşi Mihail Sturdza 
— dădea alarma, într-o serie de articole, asupra acaparării co- 
merţului de către evrei şi îndemna tineretul la crearea unui Co- 
merț românesc. Crearea unui comerț românesc făcea parte din 
programul Mişcării şi, în anul 1938, comerţul legionar ajun- 
sese la un înalt grad de prosperitate şi extensiune. Iorga, uitând 
îndemnul său de odinioară şi orbit de ura bolnăvicioasă pe care 
i-o inspira Căpitanul, cerea acuma, în alt editorial al său, des- 
fiinţarea prin forță a acestui comerţ, pe care îl chema un simplu 
instrument de conspirație şi de propagandă. Corneliu Codrea- 
nu, indignat, cu drept cuvânt, îi trimite o scrisoare la 26 martie 
1938, în care îl acuză de necinste sufletească. Cu puţine zile 
mai înainte, însă, lorga îmbrăcase livreaua albastră a noilor 
consilieri regali şi, uitând că este Iorga, ziaristul ce iscălise ar- 
ticolele din Neamul Românesc cere darea în judecată a Căpita- 
nului, pentru insultă adusă unui înalt demnitar al Statului”. 

În cei opt ani de “Restauraţie”, Carol a reuşit să corupă 
nu numai partidele politice, ci şi toate instituţiile fundamentale 


186 


ale Statului. Magistratura țării, odinioară de o înaltă indepen- 
dență şi ținută morală, s-a încovoiat sub presiunea exercitată de 
camarilă, al cărei vârf de lance era acum ministrul de Interne 
Armand Călinescu, secondat îndeaproape de Victor Iamandi, 
ministrul de Justiţie, şi a dat curs denunţului făcut de “lacheul 
regal” Nicolae Iorga. 

“Ziua de 17 aprilie 1938, Dumineca Floriilor, a fost cea 
din urmă zi trăită de Corneliu Codreanu în libertate. Lua, îm- 
preună cu soţia sa, dejunul în casa unuia din cei mai apropiați 
sfetnici ai săi, inginerul Ştefan Predescu. Se simțea atmosfera 
apăsătoare a unei iminente mari prigoane, care a şi venit neîn- 
târziat. Chiar în noaptea aceea era arestat, dus la Consiliul de 
Război şi încarcerat pe baza plângerii lui Iorga” (ibidem). 

Pe 19 aprilie se judecă procesul şi Codreanu e condam- 
nat la 6 luni de închisoare, pedeapsa maximă prevăzută pentru 
ultraj asupra unui demnitar de Stat. “Astfel începe pentru Cor- 
neliu Codreanu, în Săptămâna Patimilor, calvarul Jilavei, al 
Doftanei şi al Râmnicului Sărat, care avea să se încheie cu su- 
grumarea din noaptea Sfântului Andrei” (ibidem). 


XVIII 


Prin toate măsurile adoptate, era clar că dictatura regală 
instaurată după înlăturarea guvernului condus de Octavian Go- 
ga țintea cu prioritate desființarea Mişcării Legionare. Pentru 
realizarea acestui obiectiv, cuplul Carol-Lupescu îşi găsise o- 
mul potrivit. “Armand Călinescu — scrie Paul D. Quinlan — era 
devotat Regelui şi fusese omul lui de încredere în timpul lovi- 
turii de stat din februarie. De ani de zile urmărea să distrugă 
Legiunea. Era totodată apropiat şi de amanta Regelui. Nu se 
ştie dacă avea cunoştinţă de încercarea nereuşită a lui Lupescu 
de a-l asasina pe Codreanu, care se desfăşurase exact în mo- 
mentul în care Carol înfăptuia lovitura de stat; în orice caz, da- 
că ar fi ştiut, ar fi sprijinit-o sută la sută. De astă-dată, însă, no- 
rocul fusese de partea lui Codreanu, fiindcă unul dintre asasini 


187 


ma 


A EP ZI 
ai ded ea, ea 
PACII FU Capa TRI 


miez. lu rabat 


a ar vera 


aaa 
DR — 
a mona Mea et ceace 


E 


a 


PERIE IDEEEI 


avusese mustrări de conştiinţă şi-l informase despre complotul 
pus la cale. Câteva zile mai târziu, pe 14 februarie, la o întâl- 
nire a Cabinetului, Călinescu a pledat pentru arestarea și inter- 
narea a 100-150 de conducători ai Legiunii. «Dacă chiar în si- 
tuaţia de azi procedăm cu mănuşi, vom pierde Şi autoritatea, ŞI 
prestigiul», a avertizat el, fără nici un rezultat” (op. cit.) Aşa- 
dar, pledoarie pentru o “soluție finală” avant la lettre în acțiu- 
nea de lichidare a Mişcării Legionare. a 
Ceea ce nu i-a reuşit lui Călinescu în februarie, îi va reuşi 
în martie. O reuşită în care va fi nu numai sprijinit de patronul 
său “Rex”, dar chiar impulsionat brutal. În Însemnări politice, 
la 25 martie, Călinescu nota: “Urdăreanu mi-a spus că Rex a a- 
vut impresia că fac machine arriere pe chestia Gărzii de Fier. 
După explicaţia prin Ur[dăreanu], mi se spune că e mulțumit ; 
O mulțumire ca răspuns la propunerea făcută suveranului de 
“lichidare imediată a gardismului prin arestarea lui Codreanu şi 
a tuturor fruntaşilor”. a 
Dar Însemnările politice ale lui Armand Călinescu sunt 
interesante nu numai sub aspectul informațiilor cu privire la 
desfășurarea acţiunii de lichidare a Mişcării Legionare. Fără 
voia memorialistului, ele exprimă fără echivoc caracterul de 
camarilă, de clică, de coterie, în flagrantă opoziţie cu grosul 
naţiunii, a celor care exercitau “dictatura regală”. In relatarea 
datată 25 martie, referitoare la “ Audiența la M. S. Regele”, 
Călinescu notează: “În ce priveşte Garda de Fier, Condcăteă 
se agită îndeosebi după evenimentele din Austria [referire a 
proclamarea de către Hitler a unirii Austriei cu Germania ZI 
n.]. Am arătat că trebuie continuată supravegherea şi am sc i 
țat presiunea ce vom face. Am adăugat că am lucrat sue 
[subl. n.]. Poliţia, uneori, nu m-a secondat. Justiţia nu a activat, 
armata m-a sabotat. Unii membri din guvern, de asemenea, m- 
au contracarat şi au întreținut legături cu Codreanu. Astfel, & 
păream că duc o politică personală, ceea ce este pai 
Propun acum urmărirea lui Codreanu pe tema ultragierii ui 
Iorga. Eventual, arestarea celor ce s-ar solidariza”. 


188 


Măsurile preconizate de Armand Călinescu şi aprobate de 
rege au fost aplicate fără întârziere. Pe 17 aprilie 1938, ziua 
arestării lui Corneliu Z. Codreanu pentru a fi judecat în pro- 
cesul intentat de profesorul Iorga pentru “ultraj asupra unui 
demnitar de stat”, toți fruntaşii Mişcării Legionare au fost are- 
staţi şi internați în lagăre de concentrare, recent înființate de 
guvern la Tismana, Dragomirna şi Miercurea-Ciuc. Două zile 
mai târziu va fi judecat de un tribunal militar. “Rezultatele pro- 
cesului — notează Paul D. Quinlan — erau previzibile. Guvernul 
se asigurase că de astă-dată Căpitanul n-avea să fie adus în faţa 
unor judecători care simpatizau cu Legiunea”. Sentința rostită 
de tribunal, aşa cum menționam în capitolul anterior, a fost de 
şase luni de închisoare, pedeapsa maximă prevăzută pentru a- 
ceastă categorie de delicte. 

“Era însă abia începutul. La câteva ore după condamnarea 
lui Codreanu — continuă relatarea istoricul american, cu remar- 
cabilă obiectivitate (0 atitudine străină, din păcate, în relatările 
istoricilor români) —, guvernul a decis să fie judecat pentru fap- 
te care puneau în pericol siguranța statului şi pentru încercarea 
de a organiza o rebeliune prin care s-ar fi urmărit preluarea 
controlului asupra guvernului. Între timp, mâna grea a lui Căli- 
nescu s-a abătut nemiloasă asupra Legiunii. Mii de legionari au 
fost arestaţi, printre care majoritatea liderilor, judecaţi în grabă 
şi azvârliți în închisoare sau în lagăre de concentrare: aproxi- 
mativ 30000 de case ale legionarilor au fost percheziționate şi 
nenumărate bunuri au fost confiscate; iar universitățile, mult 
timp focarul sprijinului legionar, au fost închise”. 

După pronunțarea sentinței de condamnare în procesul de 
calomnie intentat de Nicolae Iorga, Corneliu Z. Codreanu a 
fost depus în Fortul-închisoare Jilava. “Va sta izolat, neavând 
contact cu exteriorul decât prin rarele vizite ale avocaţilor, 
până în ziua de vineri 20 mai 1938, când va fi condus la Tri- 
bunalul Militar Bucureşti pentru «a-şi pregăti, cu avocaţii, apă- 
area» (studiul a 20 de dosare; 20 teoretic, pentru că numai 14 
au fost puse efectiv la dispoziție apărării spre studiere, căutare 


189 


de contra-probe, lista de martori, pregătirea pledoariilor pa 
procesul fiind hotărât pentru luni 23 mai 1936, deci peste i 
zile!” — ne informează autorii lucrării Din luptele tineretu - 
român: 1919-1939, în “Cuvântul lămuritor” al capitolului inti- 
“Procesul: 23-25 Mai 1938. 

a i dreapta cunoaştere a istoriei noastre sa 9) SE 
noaştere care ne ajută să înțelegem rădăcinile adânci ale e 
ației nenorocite în care se zbate, fără prea multe perspectiv i 
a ieşi la lumină, România de astăzi, lucrarea euforie ai 
sus este un document util şi lămuritor. Autorii ei, Nico ae : 
rodniceanu, Duiliu Sfinţescu, Nicolae Smărăndescu ŞI Ste ian 
Stănicel, colaboratori apropiați ai lui Corneliu Codreanu în Ani 
1936-1938, “au reprodus largi extrase din dosarul e A, 
care oglindesc condițiile în care a fost pregătit şi s-a destâşu 


i ă i ă că “di dosar au reținut 
procesul”. 'Totodată precizează că din acest 


ceea ce au crezut esențial ca argument semnificativ aa 
legerea felului cum se împărțea justiția pe vremea regelui 
rol L. . . . ... . 
Ingerinţele puterii politice în activitatea justiţiei fac parte 
din practica tuturor regimurilor de dictatură, 1ar ru Se 
gală”, instaurată şi exercitată de regele Carol II, nu a făc LEE 
cepție de la practicarea abuzurilor în pere poi E 
itivă imitere în judecată a lui uZ 
donanța definitivă de trimi ee 
imă trădare, uneltire contra ord 
Codreanu pentru crimă de son a od 
i i i ăzvrătire”, a Tribunalului Mi 
iale şi pentru crime de răzvră A a 
Cosul II Armată — Cabinetul 6 Instrucție, Ce i i 
a zi să. 
rsitatea unui dictator, dispus la să” 
departe poate merge perve nui d Ap a 
ârşi icărei iuiri pentru a-i înlătura pe cei pe i 
vârşirea oricărei nelegiu tr ca pe Ce PE SNA 
ănui ă ă-i pericliteze poziția. In ca 
bănuieşte că ar putea să-l p e poz aa 
i i i ică făcută de jurnalistul a i 
lui Carol, analiza psihologi RE pa E 
î înce Pallace (National Trave : 
G. Waldeck în Athence “ o Aa 
itul de a pătrunde în resorturile 
York, 1942) are meritul E: a, 
1 i _au împins să se transforme din reg 
dictatorului, care l-au împi seu 
imi ios: “* ia lui Carol pe Codreanu a ca 
criminal odios: “Gelozia lu : > Cod i 
vicios de răzbunare şi violenţă care 1-a pătat domnia... Gelo 


190 


sălbatică a lui Carol a izvorât din faptul că C. Z.Codreanu era 
şi făcea tot ce Carol își dorea să fie şi să facă. Încă din 1920, 
când a auzit prima dată de Mussolini, Carol şi-a dorit să creeze 
o mișcare fascistă în România. Şi Codreanu a creat această 
mişcare de tip fascist. Carol şi-a dorit să fie iubit de poporul 
său, mai ales de tineret. Şi Codreanu a fost un Făt-Frumos care 
a cucerit inimile poporului său, mai ales ale celor tineri. Carol 
a dorit să fie un tribun în imaginaţia românilor, în loc să fie re- 
ge. Şi Codreanu a fost un tribun care era în imaginaţia ro- 
mânilor atât un martir, cât şi un profet... Drumul spre prăbuşi- 
rea domniei lui Carol poate fi urmărit înapoi, prin negura de 
sânge şi ură, până la invidia regelui pe Corneliu Codreanu”. 
Pentru a se elibera de obsesiile provocate de ascensiunea 
Mişcării Legionare, Carol a găsit unealta cea mai eficace: Ar- 
mand Călinescu. “Regele vrând să extermine Garda de Fier — 
scrie Pamfil Şeicaru, urmărind desfăşurarea evenimentelor din 
perioada “dictaturii regale” —, a fost obligat să recurgă la omul 
politic care nu concepe o tranzacţie, nici un armistițiu cu miş- 
carea legionară. Când Virgil Madgearu a propus şi Iuliu Maniu 
a susținut ideea unui pact electoral cu Garda de Fier, Armand 
Călinescu a combătut-o cu înverşunare, considerând-o ca o re- 
negare a principiilor democrate prin legalizarea unei mişcări 
totalitare. [...] Guvernul național prezidat de Patriarhul Miron 
Cristea a fost doar un decor pentru a acoperi intenţiile reale ale 
regelui, al cărui executant era Armand Călinescu”. Se pare că 
aşa se explică de ce, în zelul său democratic, “țărănistul” Căli- 
nescu, pentru a combate o posibilă dictatură legionară, a recurs 
la preceptul alopatiei: contraria contrariis curantur, mai pe 
româneşte: “cui pe cui se scoate”, punându-se cu trup şi suflet 
în slujba dictaturii regale. 

Armand Călinescu a fost artizanul “Procesului lui Corne- 
liu Zelea Codreanu”, ca de altfel al întregii acţiuni de lichidare 
a Mişcării Legionare, şi nu face nici un secret din acest rol pe 
care şi l-a asumat. În Însemnări politice consemnează “Câteva 
reflecții asupra procesului”, dialogând cu sine însuşi. “Ce a ur- 


191 


ETER 


mărit (procesul)? — “Îndepărtarea lui Codreanu. Discreditarea 
lui”. “Ce am făcut?” — “O campanie de presă prealabilă, care a 
reuşit. Libertate la proces, pentru a nu crea legende. Când s-a 
observat tendinţa de schimbare a atmosferei, am introdus Şi am 
difuzat rechizitoriul”. “Problema grea: nu mai aveam personal 
chestiunea în mână; era şi adversarul care lucra”. “Ce am 
constatat?” — “Slăbiciunea personalului [magistraţii — n. n.]. 
Inexistent cu toate instrucțiunile. A trebuit să fac eu într-o 
noapte rechizitoriul. Prea mari aderenţe. Toţi martorii, ofiţeri, 
profesori, depoziţii favorabile, gata. Anume cercuri, [înclinate] 
să se demoralizeze şi să producă panică”. “Ce e de făcut?” — 
“Problema nu e închisă. Am obținut succesul tactic, dar pentru 
a schimba atmosfera trebuie timp. Stabilitate în acțiuni de gu- 
vern şi evitarea greşelilor. Socotesc indispensabil un an sau un 
an şi jumătate pentru ca procesul psihologic să se resoarbă. Dar 
în acest timp să se lucreze ireproşabil. Aşa sunt legile psiholo- 
gice”. Aşadar, “Justiţia este un lucru prea important ca să fie 
lăsată pe seama judecătorilor”, chiar dacă sunt judecători-mili- 
tari, obişnuiţi să execute, “fără murmur şi şovăire”, ordinele 
superiorilor... 

Nu mai puţin reprobabile au fost intervențiile regelui, 
care, în loc să respecte — suveran — independența Justiţiei, s-a 
implicat, fără jenă, în lucrările Tribunalului, recomandând 
corecţii acolo unde socotea că este cazul. În nota datată 19 mai 
1938, după ce ţine ca posteritatea să afle, citindu-i Jurnalul, că 
a fost “una din singurele nopți când Duduia [Elena Lupescu — 
n. n.] n-a dormit cu mine”, trece la problemele politice. “La 12, 
vine Călinescu, spre a vorbi din nou chestiunea Gărzii de Fier. 
Găsesc că în rechizitoriul asupra lui Codreanu s-au făcut erori; 
de pildă, de a cita faptul că s-au găsit arme de vânătoare la per- 
cheziţiile ce s-au făcut, chiar dacă n-aveau permisele în regulă. 
Nu trebuie niciodată citat în aceste acte fapte care pot mini- 
maliza acuzarea. Mai a fost şi informaţia care am primit-o, că 
legăturile lui Codreanu cu exteriorul continuă prin intermediul 
medicului de la Jilava. Călinescu confirmă aceasta şi-mi rapor- 


192 


țează că s-au şi luat măsuri, vinovatul fiind mutat”. A doua zi, 
consemnează: “Chestiunea gardiştilor şi hotărârea mea de a lua 
măsuri pentru întremarea țării au făcut un excelent efect” (este 
vorba de reacţiile guvernelor de la Londra şi Paris, îngrijorate 
de posibilitatea instalării la Bucureşti a unui guvern care să re- 
nunțe la “alianțele tradiționale”, pentru o apropiere de Roma şi 
Berlin). 

În ziua de luni 23 mai 1938 a început procesul. Parchetul 
militar luase din timp măsuri de a nu se permite intrarea în sală 
decât a persoanelor special îndrituite a asista: reprezentanții 
presei române şi străine, avocaţii şi rudele acuzatului. La por- 
țile de intrare erau postați comisari şi jandarmi, care făceau ve- 
rificarea cărţilor de intrare şi a carnetelor de identitate. În sală, 
într-un colț de bancă, stau mama acuzatului, d-na Eliza Co- 
dreanu, iar alături de dânsa, d-na Elena Codreanu, soţia lui 
Corneliu Codreanu. Momentul e consemnat de Carol (op. cit): 
“Astăzi a şi început procesul lui Codreanu. Lucrurile merg nor- 
mal, tribunalul energic. Se ridică, ca de obicei, incidente, din 
care unul ni se pare justificat, acel cu lipsa dosarelor [...] Vin 
din nou ştiri că atmosfera în Anglia este foarte bună şi a cres- 
cut de când cu măsurile contra Gărzii de Fier”. 

In contextul monitorizării (am spune astăzi) guvernului de 
la Bucureşti de către cancelariile democraţiilor occidentale, un 
fapt sesizat de Pamfil Şeicaru este semnificativ: “De multă 
vreme, Elena Lupescu depăşise zona şoaptelor şi rolul ei — 
ediţie du Barry pentru valahi — era cunoscut de toate guvernele 
străine. La Quai d'Orsay [Ministerul de Externe al Franței — n. 
n.] se temea de o bruscă schimbare în politica externă a regelui 
Carol, şi, pentru a se asigura, guvernul francez a adus la Bu- 
cureşti de la Athena, ca ambasador, pe un eminent diplomat, 
Thierry, care avea o calitate în plus: soția lui era născută Rot- 
schild”. Fără comentarii! 

Procesul s-a desfăşurat după tipicul clasic al proceselor 
politice din regimurile totalitare, al căror deznodământ — sen- 
tința — este dinainte cunoscut. Pentru a ascunde însă, atât româ- 


193 


nilor, care în copleşitoare majoritate ştiau că li se prezintă 9 
farsă judiciară, cât mai ales opiniei publice din lumea liberă, 
caracterul arbitrar şi abuziv al acestui proces, regizorii lui din 
umbră au avut grijă să fie parcurse toate etapele procedurii 
penale, astfel ca sub aspect formal totul să pară a fi în ordine. 
Imediat după deschiderea dezbaterilor, apărării 1 s-a permis să 
ridice incidente, care bineînţeles au fost respinse. S-a făcut a- 
pelul martorilor, constatându-se că din cei 117 martori ps 
de apărare, erau prezenți doar 27. (Cu excepţia personalităţi or 
proeminente, cărora dacă li s-ar fi interzis să depună mărturie, 
presa din țară şi din străinătate ar fi protestat, ceilalți, oameni 
liberi din punct de vedere juridic, dar internați în lagăre de con- 
centrare, nu au fost aduşi să depună mărturie.) S-a dat apoi Cu- 
vântul acuzatului, spre a se disculpa de acuzațiile ce i se pu- 
neau în sarcină. Pentru a se menține însă veridicitatea acu- 
zaţiilor, inculpatul a fost supus unui sever interogatoriu de 
prim-procurorul care susținea acuzarea. În partea finală a pro- 
cesului au urmat audierea martorilor, rechizitoriul procurorului 
şi cuvântul apărării, reprezentate de avocaţii Horia Cosmovici, 
Lizeta Gheorghiu, P. Iacobescu, G: Hentzescu, Caracaş, Ren- 
tescu, Radovici şi Theodorescu. Procesul se încheie cu “Ulti- 
mul cuvânt al Căpitanului” şi pronunțarea sentinței. 

Carol urmărea atent din culise atât desfăşurarea dezba- 
terilor, cât şi reacţiile îngrijorătoare (pe care i le aduceau la iz 
noştință rapoartele Si guranţei, ] andarmeniei şi EOLIRE) stârni : 
în rândurile unei mari părți a populației de acţiunile sal e sama 
volnice, conştient fiind de faptul că idealurile Mişcării Legio 
nare nu puteau fi scoase din sufletele adepților ei print ac ESSĂ 
ces de a cărui justeţe nu se îndoiau numai acuzaţii, ci şi judecă 
torii lor. Cu toate acestea, el hotăra deja măsurile de piara 
şi teroare prin care să înabuşe clocotul surd al sc zeii Si 
din ţară. În ziua de marți 24 mai, a doua zi a sie OA 
jurnalul său: “Procesul continuă. Codreanu duce o dârză Şi 


chibzuită luptă. Scrisorile de amenințare continuă [să vină]. În 


Consiliul de Miniştri de astă-seară s-a hotărât punerea în apli- 


194 


care pe timp de un an a articolului din Constituţie ce prevede 
pedeapsa cu moartea. Această deciziune s-a luat din cauza 
mulțimilor de scrisori de amenințare ce s-au trimis persoanelor 
oficiale şi marcante în legătură cu procesul lui Codreanu. A- 
ceastă măsură a fost luată în Consiliul de astăzi, de sub pre- 
şedinția lui Gh. Argeşeanu, ca să nu puie fața bisericească a 
patriarhului într-o postură dificilă. Î. P. S. Miron Cristea nu 
este contra măsurii, dar, fiind capul Bisericei, nu poate iscăli a- 
ceastă hotărâre. E cazul de la Consiliu, când nu s-a opus la arti- 
colul constituțional, dar s-a abținut de la vot”. 

În cea de-a treia zi, ultima a procesului, 25 mai 1938, 
când s-a pronunţat sentința, Carol îşi exprimă insatisfacția față 
de proces, în ansamblul lui. “Oareşcari îndoieli asupra atmo- 
sferei de la procesul Codreanu; el se apără destul de bine, deşi 
neagă evidența. Avocaţii lui — decenți. Actul de dare în jude- 
cată — slab, făcut cu lacune şi acuzări uneori trase de păr”. 

Scena pe care s-a desfăşurat “Procesul de trădare, uneltire 
contra ordinei sociale şi pentru crimă de răzvrătire” intentat lui 
Corneliu Z. Codreanu ne înfăţişează două tipuri distincte, 
diametral opuse, de chipuri şi caractere umane. De o parte, 
desfiguraţi de ură împotriva Mişcării Legionare, Carol, țiitoa- 
rea sa Elena Lupescu şi primul lor sfetnic, Armand Călinescu, 
urmați de un numeros cortegiu de complici şi slujitori, în cazul 
de față magistrații militari implicaţi în proces, care, mai mult 
sau mai puțin conştient, au servit o cauză străină şi dăunătoare 
intereselor naționale. De cealaltă parte, eroul martirizat, întru- 
chipând românismul în forma sa pură, căruia i s-au alăturat 
personalități respectabile ale vieţii politice româneşti, oameni 
demni, care n-au avut rețineri în a depune mărturie aşa cum le- 
a dictat conştiinţa, nu aşa cum ar fi dorit stăpânirea. Alături de 
ei, avocaţii apărării, caractere puternice, oameni de curaj, care 
prin intervenţiile şi pledoariile lor i-au îngenunchiat profesio- 
nal pe acuzatori şi judecători. lar dacă adevărul pe care l-au 
scos la lumină nu a triumfat, victoria morală le-a aparținut în 

întregime. Şi pentru că atât depozițiile martorilor, cât şi inter- 


195 


venţiile apărării reprezintă documente valoroase pentru istoria 
noastră recentă, am spicuit din înfruntările cu instanța de Ju- 
decată afirmaţii şi răspunsuri semnificative, care, fără îndoia- 
lă, au biciuit cugetele judecătorilor. 

În depoziţia sa, prof. |. Frollo declară: “Această Mişcare 
am găsit-o sfântă, în toate. Mişcarea nu era un partid politic, ci 
o organizaţie de înaltă moralitate”. La întrebarea avocatului P. 
Iacobescu, “Îl credeţi capabil de răzvrătire pe acuzatul C. Z. 
Codreanu?”, martorul răspunde: “Hotărât nu, absolut nu”. “Dar 
de trădare?”. Răspunsul sună: “De orice m-aş îndoi, de d-l Co- 
dreanu niciodată”. 

De reţinut este mărturia profesorului universitar Eugen 
Chirnoagă, care, la întrebarea Preşedintelui Const. Dumitru: 
“De unde cunoaşteţi Mişcarea Legionară, sunteţi membru al 
partidului?”, răspunde: “Da, sunt membru. Mişcarea o cunosc 
mai bine din 1937. Până în 1934, am fost ostil acestei Mişcări, 
pentru că am fost multă vreme în străinătate, vreo şase ani, la 
studii, şi în timpul acesta mi-am făcut o idee cu desăvârşire fal- 
să în ceea ce priveşte această Mişcare. Am venit în țară cu 
ideea că d-l. Corneliu Codreanu este un criminal ordinar. Ani 
de zile am crezut acest lucru, până când am luat cunoştinţă cu 
realităţile din ţară. Am fost profund mişcat în 1937, când am 
luat primul contact cu spiritul legionar la Carmen Sylva, unde 
munca era ordonată. Am considerat această Mişcare ca salva- 
toare a țării noastre şi pot spune că niciodată Mişcarea Legio- 
nară n-a urmărit să vină la putere printr-o lovitură de stat. De 
când a pătruns în viaţa studențească Mişcarea Legionară, am 
observat, zi de zi, o schimbare de spirit, atât în şcoală, cât şi în 
afară. Cei mai buni studenți ai mei sunt legionari, pentru că d-l 
Codreanu i-a îndemnat să fie primii la carte”. 

Profesorul universitar Mihail Manoilescu afirma în depo- 
ziţia sa: “Mişcarea Legionară îndeplineşte toate condiţiile unei 
mişcări. de purificare. D-l Corneliu Codreanu, cât şi Mişcarea 
Legionară sunt de o probitate sufletească, de o curăţenie, de o 
puritate, jertfă şi un exces de loialitate cum n-am mai întâlnit”. 


196 


i pe e a pe care C. Z. Codreanu i-o pune martorului 
la Ta Op e a “Mă crede D-l General capabil de 
JP: a răspunde sec: “Din element 
e sec: ele pe care le-am 
zi şi le am, pot spune că nu poate fi acuzat de trădare. Gene- 
ralul Antonescu nu stă de vorbă cu trădători”. 

A La întrebarea apărării: “Cunoaşteţi Mişcarea Legionară?” 
ir esorul universitar Sextil Puşcariu, membru al Academiei, 
ii Ape Nu sunt membru în Mişcare. Am cunoscut-o = 

i Şi cu multă simpatie m-am apropiat de ea. M-a apropiat 
ș. etul cald al acestui tineret, care era necesar țării. Cei mai 
Su elevi ai mei au fost legionari. Mi-a plăcut cartea Pentru 
EI Da Codreanu este un scriitor de talent. M-a apropiat de 

religiozitatea sa adâncă, iubirea față d ă şi 

Ireligi ; e ţară şi 
său faţă de tron”. ie here 

Şi, în sfârşit, depoziţi i luli i i i 
în i loa : poziția lui Iuliu Maniu, din care cităm: 
d ae cre e, ca şi mine, că ideea națională este fac- 
E i a în propăşirea unei națiuni. D-sa crede, ca şi mine, că 
a NI SI toată puterea sa, trebuie să perfecteze calitățile fără 
SI a e frumoase ale poporului român, susținut de Stat, și 
d: ea posibilitatea, punându-i-se la dispoziție mijloacele a 
S ret ale şi sociale, să-şi poată împlini misiunea pe care 
ceastă parte a lumii. Adevărat că 
: at că d-l Codrean î 
concepția sa un element, cel isemiti pare 
> al antisemitismului 
i ui, pe care eu nu- 
E Mai ideea fondare este identică. Afară de aceasta 
- nu este de aceeaşi convin i mi 
gere ca şi mine, că, fără 
respecta regulile de corectitudine în vi E iblical 
itudine în viaţa particulară şi ică 
şi fără a ține seama de mo n mu SE oale ai ee: 
rala creştină, nu se i ăi 
“i ana d Sermora laic ă poate asigura dăi- 
E a Nae națiuni; şi că părăsirea acestora ar însemna şi pen- 
poporul nostru ceea ce a însemnat şi pentru multe popoare 


din trecut: di Şi piei 
E. pa e ŞI pieire. Pentru aceasta suntem de acord 
| cl e a impune, în viața particulară, socială şi publică 
j mea, onoarea şi morala creştină, pe care astăzi — du- 


tere — atâția o calcă...” 


Despre curajul, seriozitatea şi profesionalismul apărăto- 


ri î 
lor, care au înfruntat exemplar acuzarea susținută fățiş de 


197 


rege şi de camarilă, am vorbit mai sus. Ca un omagiu adus a- 
cestor demni şi neînfricați slujitori ai Justiţiei, cităm partea fi- 
nală a pledoariei aceluia care atunci slujea adevărul ca avocat, 
iar după eliberarea din iadul temniţelor comuniste, ca preot, pe 
Dumnezeu — Horia Cosmovici: “Am cerut să vină martori cei 
cu domiciliu forţat în Ciuc. Ni i-aţi respins. Dar pe unul din Și 
nu-l puteți împiedica să depună. Acesta este poetul Radu Gyr i 
Şi apoi, spre uimirea instanței şi asistenţei, recită solemn im 
presionantul poem Avem atâția morți, atâtea oseminte, după 
care se adresează judecătorilor înmărmuriți de insolitul situa- 
iei: “S-a făcut şi mai târziu. Veţi spune un da sau un nu. Un 
cuvânt pentru o viaţă întreagă. Să ştiţi că, dacă veţi condamna, 
veţi închide, deodată cu Corneliu Zelea Codreanu, sufletul unei 
rații întregi”. 
= îi urma E calator apărării, Tribunalul a dat, la ora 10 şi 
jumătate, ultimul cuvânt acuzatului Corneliu Zelea Codreanu 
care a rostit grav, adresându-se nu judecătorilor, ci istoriei: 
“Aveţi în mâinile Dvs, nu viața mea, pe care o dau bucuros. 
Aveţi în mâinile Dvs, onoarea întregului tineret al neamului 
După deliberare, Tribunalul a răspuns la toate capetele de 
acuzaţie afirmativ, iar dacă acuzatul merită circumstanțe Ai 
iuafitea negativ. Sentința: ““Tribunalul Militar al “apuii 
Armată găseşte vinovat pe acuzatul Corneliu Zelea Codreanu, 
avocat din Bucureştii Noi, Casa Verde, Str. Niculescu pa: 
banţul Nr. 38, pentru faptele imputate mai Sus şi îl con amnă 
la 10 (zece) ani muncă silnică şi 6 (şase) ani de ca 
precum și la plata a 5000 lei amendă şi 2000 lei cheltuieli de 
judecată”. 


XIX 


Privind domnia lui Carol II cu amândoi ochii (nu nu 
mai cu ochiul stâng — o afecțiune oftalmologică întâlnită frec- 


vent la istoricii de ieri şi de astăzi formaţi la şcoala materialis- 


198 


mului dialectic şi istoric), istoricul Florin Constantiniu (op. 
cit., cap. “Suveranul dictator”) e întru totul de acord cu Pamfil 
Șeicaru, care scria în 1963: “Războiul între rege şi Garda de 
Fier începea. Din ianuarie 1938 şi până în ziua abdicării, toată 
acțiunea regelui a fost subordonată acestei lupte” (Istoria..., ed. 
cit.). 

Obiectivitatea celor doi autori reiese şi din congruența 
dintre relatările ziaristului contemporan cu evenimentele la ca- 
Te se raportează şi concluziile istoricului care reconstituie fap- 
tele din documente şi mărturii (fără a le remodela pentru a ser- 
vi unei anumite teze!). Edificatoare în acest sens este sublinie- 
rea apăsată de către ambii comentatori atât a rolului nefast ju- 
cat de Elena Lupescu, țiitoarea regelui (romen odiosum pentru 
mai toți istoricii care se apleacă asupra dictaturii regale), cât şi 
al celorlalte personaje odioase, în frunte cu Armand Călines- 
cu, care au constituit structura de rezistență a regimului discre- 
ționar instaurat după lovitura de stat din februarie 1938. 

“În jurul mesei de joc de cărţi, în aleea Vulpache, la 
Elena Lupescu — scria Pamfil Şeicaru —, se decidea programul 
de dezvoltare economică a țării, nu încape nici o îndoială; că în 
aceeaşi casă se luau şi hotărârile politice, toată lumea o ştia”. O 
realitate dezolantă pentru viitorul României şi pe care Florin 
Constantiniu, cu autoritatea istoricului care slujeşte adevărul, o 
confirmă după o jumătate de veac, reconstituind atmosfera tim- 
pului: “... în România dictatura regală stătea sub semnul atot- 
puterniciei Elenei Lupescu. Fascinaţia exercitată de ea asupra 
monarhului se desprinde şi din următoarea însemnare din jur- 
nalul acestuia, datată 21 mai 1938 [cu două zile înainte de des- 
chiderea procesului în care Codreanu a fost condamnat la 10 
ani de muncă silnică — n. n.]: «Ziua Dudui (sic!), pare mulțu- 
mită şi se plânge mai puţin de dureri. Doamne Dumnezeule, 
păzeşte-o, dă-i sănătate, alină starea ei de nervi, ca să pot fi şi 
eu liniştit. [...] Doamne Dumnezeule, dă-i putere să reziste la 
vremurile grele ce se arată!». Timpurile grele la care se referă 
monarhul erau generate de confruntarea cu Garda de Fier şi de 


199 


SR 
Fă 
ţa 


TI: 


zu este Fă 


10 02 


Zoe 


- 
pei 


iz pita 


Da eri pi 76 
Zaza Po cap 


E Tin aa ai 


li 
tă 
ză 


& 
i 
i 

i: 
da 
i 
ță 
[i 
i 


ji 
: 
3 


[ 
[tă 
pi: 


declanşarea crizei cehoslovace, ca urmare a acțiunilor germa- 
nilor din regiunea sudetă, vizând încorporarea ei la Reich, aci 
uni ce beneficiau de încurajările şi sprijinul regimului nazist”. 
Aşadar, un regim cu probleme grave atât în interior, cât şi în 
relațiile externe. 
în interior, confruntarea cu Mişcarea Legionară era de- 
parte de a fi luat sfârşit odată cu întemnițarea conducătorului 
ei. Organizațiile din teritoriu, intrate în subversivitate, conti- 
nuau să activeze, iar conducătorii lor, sfidând măsurile draco- 
nice de represiune, contestau cu vehemență legitimitatea regi: 
mului de dictatură personală. Aţâţat de “atotputernica Elena 
Lupescu” şi rău sfătuit de “energicul Călinescu”, Carol a pro- 
cedat aidoma împăratului nebun din poveste, care, prezicându- 
i-se că îşi va pierde tronul în zori, la cântatul cocoşilor, a Du 
să se taie gâtul tuturor vestitorilor dimineţii din împărăția sa! 
La mai puțin de o lună de la condamnarea lui Corneliu 
Z. Codreanu, continuând îndeplinirea planului de lichidare a 
Mişcării Legionare, Tribunalul Militar al Corpului II Armată 
Bucureşti a condamnat la pedepse între 5 şi 9 ani de temniţă, 
pentru aceleaşi capete de acuzație pentru care fusese conail 
nat Căpitanul, 19 fruntaşi ai Mişcării. Este vorba de nume e 
prestigiu din rândul conducătorilor naționalismului românesc 
din anii interbelici: prințul Alex. Cantacuzino, prof. Vasile 
Christescu, ing. Gh. Clime, Alex. Christian-Tell, Gh. Istrate, 
Mihail Polihroniade, dr. Paul Craja, Traian Cotigă, Bănică Do- 
bre, ing. Virgil Ionescu, Gh. Furdui, dr. Şerban Milcoveanv, 
Niculae Totu, Radu Budişteanu, Gh. Apostolescu, ing. Eugen 
Ionică, ing. Aurel Serafim şi pr. Georgescu-Edineţi. 3 i 
Este însă greu să arunci în dosul gratiilor o întreagă 
generaţie de intelectuali hotărâți să meargă până la sacrificiu 
pentru a-şi afirma crezul politic. Golurile create prin ies a 
şi condamnarea conducătorilor erau de îndată umplute cu ele- 


A | i ă ămâ ă ă i ă : CEI 
mente la fel de valoroase din rezerva de cadre de care dispune „auf air ati def pe A aa Sa cae e 


Mişcarea Legionară. Aşa se face că în ciuda necruțătoare! per: 


secuţii dezlănţuite din ordinul Palatului de aparatul de repre: 


200 


siune condus de ministrul de Interne Armand Călinescu, secon- 
dat de “călăul de profesie Gavrilă Marinescu”, omul de casă al 
Elenei Lupescu, Mişcarea Legionară nu a fost în nici un mo- 
ment al “războiului între rege şi Garda de Fier” efectiv decapi- 
tată — ceea ce explică actele de sălbăticie, străine sufletului ro- 
mânesc, săvârşite de oamenii Siguranței de câte ori reuşeau să 
captureze un fruntaş legionar aflat încă în libertate. Cazurile 
Dumitru Groza şi Iordache Nicoară, relatate de Nicolae Roşu 
în Cronica unor violențe politice, sunt cât se poate de revela- 
toare în acest sens. “Dumitru Groza, şeful Corpului Muncito- 
resc Legionar, este arestat şi chinuit timp de 5 zile de poliție 
pentru a da relaţii asupra grupului pe care-l conducea. Iordache 
Nicoară, unul dintre intelectualii străluciți ai Mişcării, care nu 
fusese găsit încă, este arestat şi schingiuit în beciurile Prefec- 
turii de Poliţie Bucureşti. Rănit grav, este transportat fără nici 
o asistență medicală în lagărul de la Miercurea-Ciuc”. 
Reacţiunea legionară la actele de samavolnicie ale u- 
nui regim corupt, al cărui singur scop era să se menţină la pu- 
tere pentru a spolia țara în voie, nu a depăşit linia autoimpusă 
prin declarația din 11 februarie 1938: “Lovitură de Stat nu 
voim să dăm”. Această atitudine nu însemna însă nici resem- 
nare şi nici renunțare la țelurile fundamentale ale Mişcării. 
Conform liniei de conduită exprimată clar în aceeaşi declara- 
ție (“suntem aruncați din raportul de Drept, în raportul de For- 
ță. Pe acesta însă noi nu-l primim”), Mişcarea Legionară şi-a 
concentrat activitatea spre două obiective, pe care le-a conside- 
tat de maximă importanță în situația dată. Pe de o parte, orga- 
nizarea formațiunilor din teritoriu în condiţiile de ilegalitate în 
care fuseseră împinse de către dictatura cuplului Carol-Lu- 


| pescu; pe de altă parte, o susținută campanie propagandistică 


de lămurire a românilor oneşti şi responsabili cu privire la de- 
zastrul spre care aluneca țara sub cârmuirea lui regelui Carol II 
Şi a țiitoarei sale. Câteva din evenimentele petrecute în această 


ani ai domniei lui Carol II. 


201 


La Sibiu, în tipografia Oastei Domnului, se tipăreşte 
lucrarea Adevărul în procesul lui Corneliu Z. (oaie CS 
siderându-se că s-a comis un atentat la adresa ea ta E 
lui, tipografia a fost închisă Şi personalul arestat şi con A Pa 
Măsură tardivă, căci cartea fusese deja răspândită pe tot în 
ata e loc evadări spectaculoase. Comandantul legionar 
Vasile Silaghi evadează din lagărul de la Mea a isi 
refugiază în Germania. Alex. Cantacuzino şi Vasile Chris e A 
evadează în timp ce erau transportaţi dintr-un loc de la i 
altul şi reuşesc să revină în Capitală, unde îşi continuă activ 

î ivitate.. > 
e: i pt scrisoare-manifest i se aduce la cunoştinţă Pa: 
triarhului Miron Cristea, prim-ministrul României, schingiu- 
irea sălbatică a fruntaşilor legionari Iordache Nicoară şi Dum 
tru Groza de către autorităţile guvernului pe care-l prezisi i 

În preajma Conferinţei de la Miinchen, mai mulți îru 


= ă 3 4 no. A 
taşi legionari redactează un manifest prin care se reafirmă p 


ziția Mişcării în politica externă. 


Profesorul Vasile Christescu trimite regelui Carol un 


ândit î ă i : eli- 
memoriu-manifest, răspândit în toată țara, prin care See să 
berarea Căpitanului, încetarea prigoanei ȘI punea proble 


ponsabilităților în eventualitatea adâncirii conflictului IER | 
e şi popor. (Memoriul a fost predat Palatului Regal de că “| 
Erica Gh. Moruzi, una dintre cele mai respectate figuri ale 


Oştirii). 


revizuirea procesului Căpitanului. 


Un grup de ofiţeri de rezervă, combatanți în Războiul | 


de Întregire a Neamului, adresează consilierilor egali un mani: | 


fest prin care le impută neintervenţia faţă de nelegiuirile Pon 


se de Carol II şi le cere să-şi dea demisia. 


La deschiderea anului şcolar la Universitatea din Cer: |. 


Alex. Cantacuzino lansează un manifest prin care Cel j 


năuţi, de faţă fiind rectorul, corpul profesoral şi ministrul Edu: 


caţiei Naţionale, Victor lamandi, studentul Sebastian Mocan! | 


202 


cere eliberarea Căpitanului și încetarea prigoanei. Sunt operate 
peste 70 de arestări în rândul studenților. 

În noiembrie, un manifest-comunicat emis de conduce- 
rea legionară, denunță planul făcut de Armand Călinescu de a-l 
“lichida” pe Corneliu Z. Codreanu. 

Îngrijorătoare pentru viitorul României nu era însă nu- 
mai represiunea practicată împotriva contestatarilor dictaturii 
regale, ci şi lipsa de orizont a guvernului în politica externă. 
Acordul de la Miinchen, semnat la 30 septembrie 1938, a con- 
stituit actul de deces al Societăţii Naţiunilor şi începutul unui 
nou sistem de relaţii internaţionale în cadrul cărora Germania 
avea un cuvânt greu de spus. “Regele Carol — scrie Pamfil Şei- 
caru — nu şi-a dat însă seama de situaţia tragică a României du- 
pă Miinchen”. Abia la 15 noiembrie, când “Mica Înţelegere” 
nu mai exista, şi întregul sistem de alianțe şi acorduri construit 
pe nisip de Nicolae Titulescu se prăbuşise, întreprinde o vizită 
oficială la Londra. “Trebuia să clarifice, în primul rând, în ce 
măsură se mai putea conta pe un interes politic al Marii Brita- 
nii față de țările din sud-estul Europei” (A. Hillgruber, op. cit.) 

După Londra, Carol a tatonat Parisul. “Dacă rezulta- 
tele convorbirilor de la Londra — ne spune acelaşi istoric ger- 
man — au fost destul de modeste, vizita Regelui Carol la Paris, 
la 19 noiembrie 1938, nu s-a soldat decât cu ridicarea reciprocă 
a celor două misiuni la rang de ambasadă. [...] Eşecul convor- 
birilor purtate la Londra şi Paris a făcut ca regele român să-şi 
învingă reticențele ce le mai avea în privința convorbirilor cu 
Hitler. [...] Întâlnirea dintre Regele Carol şi Hitler, care a avut 
loc la 24 noiembrie 1938 la Berghof şi la care au participat şi 
prințul moştenitor Mihai şi ministrul Casei Regale Urdăreanu, 
se pare că nu a decurs prea favorabil, deşi Hitler şi-a primit 
oaspetele cu multă amabilitate...” 

Epilogul acestui periplu prin principalele capitale euro- 
pene ne este relatat de Mihail Sturdza: “La 28 Noiembrie Carol 
s-a reîntors în țară. În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut o 
lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora 


203 


le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, 
în noaptea Sfântului Andrei, 29/30 Noiembrie 1938, Codreanu 
era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii Regelui” (op. 
cit.). 

Cum a prezentat Guvernul României, țării şi lumii Ci- 
vilizate, acest odios asasinat, în care alături de Căpitan au fost 
ucişi şi 13 camarazi ai săi, şi care este adevărul despre aceste 
crime — mărturisit în toată monstruozitatea lui de către făptaşii 
înşişi — aflăm din documentele oficiale pe care le reproducem 


mai jos. 
Comunicatul oficial al autorităţilor Statului 


“În noaptea de 29-30 Noiembrie cr. s-a făcut un trans- 
fer de condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti-Jila- 
va. În dreptul pădurii ce corespunde km. 30 de pe şoseaua Plo- 
ieşti-Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu 
împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel mo- 
ment transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în 
automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte Cu 
ceață deasă, au sărit din maşini, îndreptându-se CU vădită in- 

tenţie de a dispare în pădure. Jandarmii, după somaţiile lega- 
le, au făcut uz de armă. 

Au fost împuşcaţi: 

nat la zece ani muncă silnică 
tinescu Nicolae, Caranica lon, 


Ion, Bozântan Iosif, Curc 
nasiu Ien, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, con 


silnică pe viață, Georgescu Ştefan, 
naţi la câte zece ani muncă silnică. 

Atât parchetul mi 
riul căruia s-a întâmplat cazu 
ştiinţate, au venit la fata loc 
moartea celor numiţi mai Su 
de proces-verbal. 


Corneliu Zelea Codreanu, condam- 
şi şase ani interdicție, Constan- 
Belimace Doru, Caratănase 


204 


ă Ştefan, Pele Ion, State Gr. lon, Ata- | 
damnați la muncă 


Trandafir loan, condan: | 


litar al corpului II armată, pe terito-. ) 
1, cât şi parchetul civil, fiind în- A 
ului şi au constatat în mod oficial. 3 
s, de către medic, prin încheiere > 


A autorizat înmormă So e aa 
departe în cercetarea ea Gap aflau 
ai, Copa aa temi militar, după propunerea parchetului 

p 7 motive de ordine publică, a aprobat ca înmormă 
tarea să se facă la subcentrul militar Jilava, fapt ce s- ză 
cutat în dimineaţa zilei de 30 Noiembrie îi d ea 
închisoarei militare Jilava.” i A die 


30 Noiembrie 1938 


Iată şi declaraţiile asasinil isi 
„at or la Comisia de anchetă in- 
stituită de Inalta Curte de Casaţie în noiembrie 1940: 


Declaraţia maiorului Dinulescu 


k Într-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de 
Consiliu, Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea şi Gene- 
ralul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a de- 
clarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepti 
ai lui trebuiau să fie ucişi; aceasta ar fi fost şi dorința Regelui 
In ziua de 29 Noiembrie 1938, la orele 10 seara Codreanu : 
camarazii lui au fost scoşi din închisoarea A la 4 isi 
Sărat, unde erau închişi şi au fost puşi într-un camion. Legio- 
narii au fost puşi în aşa fel ca să poată vedea numai cita 
fiind în acelaşi timp legaţi cu brațele la spate. Ei nu tc 
face nici cea mai mică mişcare; erau chiar constrânşi să stea 
continuu cu capul în sus. 

Inapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m- 
am aşezat lângă şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti 
şi Bucureşti, când în zorii zilei de 30 Noiembrie, după ce am 
dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzu- 
nare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului 
legionarului ce stătea în fata fiecăruia dintre ei. În felul aces- 
la, Codreanu şi cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumați, în 
limp ce maşina îşi continua drumul în plină viteză. Puțin timp 
după aceea, am ajuns la Bucureşti, de unde ne-am îndreptat 


205 


interi ărui ăpată, deja 
către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era sapa ]) 
e trei zile, o groapă mare. i Noră 
ă După ce camionul a intrat în fort, asupra (ua pic 
celor strangulați s-a tras — în urma ordinului i A 
Prim-procurorul militar, Col. Zeciu — câte un ar A: 
sau de puşcă; apoi un medic militar constată mo i 
Li 7 i: 
legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele FA fost ci pesti 
roapă. Eu imediat am declarat celor 14 jans 4 cae TA 
făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială Ş 
torie patriotică importanta. ; Mat 
săi Ce ripic ela de moarte se confejide digi A ie i 
= ale Z A 

Ă tea militară Zeciu, Loc 
către Colonelul de la Curtea n A: 
nel Dumitru şi de Primul Comisar Regal, Goloriti ras a 

S-a aruncat pământ în er oapas E a g pa A 
i duse într-o altă groapa. 
le au fost dezgropate Şi dus ST 
a, ri multe sticle de acid sulfuric, apoi au Jo a , 

u pământ, iar deasupra s-a turnat O placă grea alea 
ei Jandarmii, deşi involuntar, au trebuit să i ai 
actele de deces, în care se spunea că cei ss ide i 
împuşcaţi pentru că încercaseră să fugă A ia FE 
d jandarm a fost răsplătit cu câte 20. : 
primit 200.000 lei. 


Declaraţia jandarmului Sârbu 


i i ouă 
Am plecat în noaptea aceea din Bucureşti, cu d 


spa i rien 
şini dube de la Prefectura de Poliție. Eram însoțiți d 
ma 


iorii Dinulescu şi Macoveanu. 


Ajunşi la Râmnicu Sărat, am Îras la Legiunea de Jan | 


Ş C 
maloi ul de OI 18In€ evreu Scai lat Roşianu, Coma! uda! tul Le 


giunii de Jandarmi din Râmnicul Sărat. 


Imediat ne-am întors spre Bucureşti. 


FA 


intervenist | 
În lipsa unui ordin precis (sau poate că in 


ii ionari. 
vreo modificare) jandarmii n-au mai luat pe leg 


„206 


Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toți jandarmii în 
maşini, dar în acelaşi timp soseşte din urmă maiorul Dinu- 
lescu care ne-a dat ordin răstit: înapoi la Râmnicul Sărat. 

Ne-am întors dar ne-am oprit în comuna Bălțați la 
câțiva km. de R. Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul nopții. 
Aici ni s-a dat vin de băut, țigări scumpe şi gustări alese. 

În zorii zilei am pornit spre Râmnicul Sărat. 

Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toți jandarmii, în- 
tr-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat 


instrucțiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legio- 
nari. 


Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un 
ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate 
executa astfel. 

Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit 
apoi câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia i s-a dat 
în seamă un legionar. 

Mie mi s-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat 
mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. 

I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarul era legat cu 

mâinile de bancă la spate, iar cu picioarele de partea de jos a 
băncii din față, în aşa fel ca să nu se poată mişca nici într-o 
parte, nici într-alta. 


Aşa au fost legaţi zece legionari într-o maşină şi patru 
în cealaltă. 


Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, 


în spatele Căpitanului, şi fiecare jandarm era aşezat în spatele 
legionarului ce-i fusese încredințat. 


In mâini aveam ştreangurile. 


Am pornit. În maşina mea era maiorul Dinulescu, iar 


în cealaltă maiorul Macoveanu. 


Era o tăcere de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim 


nici noi între noi jandarmii, şi nici legionarii între ei. 


Ajunşi prin dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinu- 


lescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momen- 


207 


ingând-o şi 
tul execuției, a aprins la un moment dat lanterna, sting Ş 
inză iarăşi i ori. 
aprinzând-o iarăşi de trei o za E 
i Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am 
cutat nici unul. dă 
Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a di y i, 
s-a dus la maşina din spate. Maiorul Macoveanu fus 
i i ii xecutaţi. L-A 
autoritar, legionarii erau e SEI i 
Căpitanul şi-a întors atunci capul puţin către mine $ 
mi-a şoptit: ş 5 
. 4 Camarade, dă-mi voie să vorbesc camarazilor gt, 
Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să-şi A pile 
i ici S 
această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus PiCiOI i ii 
maşinii şi păşind înăuntru Cu revolverul în mână a rosti p 
Aa ; 
tre dinți: executarea! | i 
La aceasta noi am aruncat ştreangurile. isa 9) 
âtlej ile îi aseră. 
cuvânt le-a fost strivit în gâtlej. Ştreangurile îi ue 
fost un muget şi un horcăit, apoi o linişte de mornu ci ai 
Cu perdelele trase, maşinile şi-au contin 
ână la Jilava. EI 4 n 
se Când am ajuns erau orele 7 drac, Ale i, 
) ntul închisorii, CO- 
Dan Pascu, Comanda 
tau: Colonelul Zeciu, e 
lonelul Gherovici, Medicul Legist Locotenent Colonel | 
şi alții. a 
Groapa era făcută. i E 
Trasi, din maşină, legionarii au fost ei pr ș, d 
i i î tru a se simula as - 
în j îi ați în spate, pen A 
ta în jos şi împuşc tru = 
puşcarea pe la spate, în timpul evadării de sub esco 


: A co 
După aceasta au fost aruncaţi cu toții în groapa 


d i însă, iaşi ] ] noi 
Me, La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, 


am fost aduşi din nou la Jilava şi desfăcând groapa, am aru 


ă şi arză igene de 
cat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, 15 damig 


vitriol. 


| Ă, împuş: 
rații, cum că legionarii fugind de sub escortă, au fost împuş 


208 


i i să dă la- 
După aceasta jandarmii am fost puşi să dăm dec 


caţi.Era o declaraţie pe care colonelul Zeciu ne- 


0 dăduse spre 
model. 


Apoi, am fost adunaţi într-o încăpere a închisorii Jila- 
va, unde colonelul Zeciu ne-a ținut un discurs spunându-ne: V- 
ați făcut doar datoria, voi nu sunteți asasini de rând. 

La câteva zile după aceasta, am fost chemat în cabi- 
netul Colonelului Gherovici, care mi-a spus: 

- Tu eşti voinic, ai fi putut omori trei deodată... 

Mi-a întins apoi o hârtie pe care să o semnez, spunând 
că am primit suma de lei 20.000 drept ajutor de boală. 

Eu am răspuns: 

- Nu sunt bolnav, domnule colonel. 

- Mă Sârbule, nu vezi cât arăţi de rău şi Să-ţi păzeşti 
gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ, arătând cu mâna un re- 
volver “Mauser” de pe birou. 

Apoi am fost trimis ca şi ceilalți jandarmi în concediu. 


XX 


Odiosul asasinat săvârşit în noaptea de Sf. Andrei a anu- 
lui 1938, la porunca unui rege bezmetic, este comentat de isto- 
rici după cum le impune orientarea curentului de gândire pe 
care-l slujesc, astfel că faptele apar etichetate diferit, conform 
poziției ideologice a fiecăruia. Cu convingerea că nu greşim, 
am ales pentru început, în comentarea asasinării lui Corneliu 
Zelea Codreanu, punctul de vedere al “cărturarului şi eruditului 
teolog” Gheorghe Racoveanu, din eseul cxomemorativ intitulat 
“Pe cine au omorât”, scris la două decenii de la consumarea 
tragicului eveniment. Un răstimp care a îngăduit gândurilor să 
se aşeze și adevărului să se scuture de balastul sub care a fost 
ascuns. 

“Au trecut 20 de ani — scrie Gh. Racoveanu — de la exe- 
cutarea nebunei porunci. În aceşti 20 de ani am putut auzi şi 
am putut vedea ce spun despre Corneliu Codreanu şi despre 
opera lui ucigaşii, hoţii, neînțelegătorii şi ucenicii lui. Ticăloşia 


209 


celor care, într-un fel sau altul, au fost părtaşi la crimă, a fost 
dată în vileag prin uluitoarele mărturisiri făcute de cei care au 
executat porunca. Exagerările ucenicilor — câte vor fi fiind — îşi 
află explicaţia în marea lor evlavie față de dreptul omorât 
hoţeşte. Neînţelegătorii, de pretutindeni, n-au putut vedea în 
opera lui Corneliu Codreanu altceva decât încercarea de a se 
transplanta la noi revoluția lui Adolf Hitler, ori cea a lui Benito 
Mussolini... La 20 de ani de la consumarea abominabilei cri- 
me, ajutaţi de sfatul pe care ni-l dau bogatele întâmplări ale a- 
cestui interval de timp, putem judeca drept şi mărturisi fără 
teamă de păcat ce s-a pierdut prin retezarea vieții acestui bărbat 
care nu împlinise încă vârsta de 40 de ani”. 

Pentru Gh. Racoveanu, uciderea lui Codreanu nu a fost 
doar un “asasinat politic” ca multe altele practicate de-a lungul 
istoriei de către deținători ai puterii care găseau în această 
practică modalitatea cea mai eficientă de a-și înlătura definitiv 
contestatarii. În înţelegerea sa, această crimă odioasă se asea- 
mănă cu un sacrificiu ritual, cvasireligios, prin care s-a urmărit 
înainte de orice anihilarea unui crez cu semnificaţie meta-isto- 
rică pentru poporul în mijlocul căruia a fost rostit. O interpre- 
tare atipică a unui eveniment tragic, a cărui semnificație trans- 
cende, atât prin rădăcini, cât mai ales prin consecințe, momen- 
tul istoric respectiv, interpretare pe care Gh. Racoveanu o întă- 
reşte prin citatul — Expedit, unum hominem mori pro populo 
(Caiafa arhiereul) — pe care îl aşază în fruntea eseului său, din 
cuprinsul căruia cităm în continuare. 

“În ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a şaizeci de 
preoți veniți să-i spună «Hristos a înviab», marele arhiereu al 
Bisericii Ortodoxe româneşti din acea vreme a rostit sentința: 
mai bine să moară unul pentru popor, decât să se prăpădească 
poporul din cauza acestuia. Cine era, de data aceasta, cel pe ca- 
re marele preot îl socotea vrednic de moarte «pentru popor»? 
Era vreun duşman al așezărilor creştine ale poporului român? 
Era vreun predicator de învățătură potrivnică adevărului adus 
lumii de Hristos? Nu. Era un om tânăr, plin de iâvnă şi de pu- 


210 


terea de a face din țara românească o țară «temătoare de Dum- 
nezeu» şi din neamul românesc un neam încrezător în învierea 
făgăduită de Hristos neamurilor care se vor dovedi vrednice de 
ea. Numele lui — Corneliu Codreanu. Acesta era unum homi- 
nem pe care «arhiereul anului aceluia» îl osândea la moarte. 
Dar poporul? Cine era poporul pentru care viața acestui 
om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român 
care, în cântecele speranței lui, îl îmbrăcase pe tânărul «căpi- 
tan» în «suman de viorea»? Erau, oare, țăranii români care în 
Februarie 1937, îmbrăcați în haine de Paşti şi în mâini purtând 
făclii, alergaseră să îngenunche în fața sicrielor cu trupurile lui 
Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi luptând pentru Hristos şi Le- 
giune? Era, oare, poporul care, trecând peste toate ademenirile, 
peste toate amenințările, peste toată teroarea jandarmilor şi 
peste toate abuzurile judecătorilor nedrepți, ridicase pe scut pe 
acest tânăr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea 
marele preot era tineretul universităţilor, ori elevii şcolilor din 
cuprinsul țării româneşti? Ori erau călugării mânăstirilor, ori 
preoții Bisericii? Nu. «Poporul» care se simțea ameninţat şi în 
numele căruia vorbea, în ziua de Paşti a anului 1938, marele 
preot al Bisericii Ortodoxe româneşti, era altul. «Poporul» pen- 
tru salvarea căruia trebuia să moară «unul» putea fi aflat în tag- 
ma arhiereilor necredincioşi, arghirofili, trândavi, păcătoşi, cu 
dosare compromițătoare în «casa de fier» a partidelor politice; 
putea fi aflat în lumea păpuşarilor politici care ruinaseră țara 
întregită; putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanțele; 
«poporul» arhiereului din acel an de blestem putea fi identifi- 
cat în venitura galițiană şi greco-armenească. Patronul acestui 
«popor» se întâmpla să fie însuşi regele țării — rege imoral, de- 
şuchiat, prădător al avutului public, apărător al intereselor e- - 
vreieşti în ţara de la gurile Dunării. Acesta era «poporul» pen- 
tru care trebuia să moară Corneliu Codreanu! 
Un an de zile înainte de rostirea sentinței de către arhie- 

reu, cărturarul Nicolae Iorga arătase şi chipul în care trebuia 
săvârşit omorul. În Februarie 1937, într-una din secțiunile Se- 


211 


natului, înconjurat fiind de miniştri şi de senatori guvernamen- 
tali, cărturarul recomandase metoda aflată de el de la un vână- 
tor canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti 
din Odessa revoluţiei bolşevice. Sfatul nevinovatului om de 
carte era aşa: să ținteşti între ochi pe cel care conduce. Şi totul 
ia sfârşit... 

Mişelia cu orgoliul s-au întâmpinat. Ura cu demența s-au 
sărutat. Au uneltit sfat şi au hotărât. L-au închis. L-au osândit 
hoţeşte. Apoi l-au omorât. Noaptea, tâlhăreşte. Relatarea ofi- 
cială vorbea de... încercarea ucenicilor de a-l fura... 

Vestea omorârii «omului» a înmărmurit pe români. Po- 
porul de plugari l-a plâns, în cuviință şi tăcere, pe Corneliu Co- 
dreanu, nădejdea lui. În localurile de petrecere, lăutarii şi-au 
atârnat viorile în cui şi au plecat. Universitățile, în care el re- 
adusese pe Hristos, s-au îmbrăcat în doliu. 

Monstruozitatea era atât de mare încât multă lume nu i-a 
dat crezare — se legănau cu speranțe că e vorba numai de o 
«minciună de stat». 

Dar mai era o «lume» care ştia bine că «omul» era mort. 
«Poporul» arhiereului Miron Cristea era mulțumit — înţelep- 
ciunea lui Caiafa îl ferise de rău. Poporul acesta — numai el — a 
sărbătorit, cu ritualul cuvenit, moartea dreptului. Marele preot 
a dat a doua zi dispoziţii să se facă rugăciuni polihronice pen- 
tru regele asasin. Cărturarul a tipărit, drept adevăr, într-unul 
din volumele lui, relatarea ucigaşilor (povestea cu fuga de sub 
escortă). Pentru istorie. Căci o mână mânjeşte pe alta şi amân- 

două faţa...” 

Aceeaşi idee — interpretarea asasinării lui Corneliu Co- 
dreanu ca un sacrificiu ritual — este reluată de Mihail Sturdza. 
Aşadar, reflecţii asupra unui eveniment petrecut cu aproape 
trei decenii în urmă, ceea ce -presupune detaşarea de inerenta 
stare subiectivă de indignare şi revoltă, provocată de vestea să- 
vârşirii abominabilului asasinat. Astfel, memorialistul are posi- 
bilitatea să privească faptele sine ira et studio, pătrunzând cu 
luciditate în lumea cauzelor care, în multe privințe, ne ajută să 


212 


înțelegem nu numai ce s-a petrecut atunci, ci şi ce se petrece 
astăzi în oropsita noastră ţară: 

“Uitând pentru o clipă greața şi mânia ce vor zbuciuma 
sufletul oricărui adevărat român, pentru generaţii întregi, de 
câte ori va fi pomenit măcelul din pădurea Tâncăbeşti, să ne în- 
trebăm de ce a fost ales sugrumatul, atât de greu de săvârşit în 
împrejurările acelui măcel, ca mod de execuţie, în loc de glon- 
țul în ceafă, atât de obişnuit şi de uşor, cu atât mai mult cu cât, 
un ceas după aceea, pentru a simula evaziunea, trupurile lor fă- 
ră viaţă au fost ciuruite de gloanțe? 

Răspunsul nu l-am găsit; dar iată ceea ce oricare dintre 
noi poate citi în Talmudul Baibi (Sanhedrin VII, fol. 52b, 53a, 
trad. germ. de Lazarus Goldschmidt, p. 225): «De câte ori se 
vorbeşte în Lege de ucidere, vei alege sugrumarea... Aceasta 
nu fiindcă este mai uşoară, dar fiindcă atunci când Legea zice 
ucidere, fără altă desluşire, se porunceşte sugrumarea»“ (M. 
Sturdza, op. cit.) 

Modul în care a reacționat Carol când i s-a adus la cu- 
noştință executarea ordinului de asasinare a conducătorului 
Mişcării Legionare şi a celor 13 camarazi ai săi nu-l cunoaştem 
din sursă directă. Din Însemnări zilnice, “lipsesc filele capi- 
tolului 7, corespunzând intervalului 5 septembrie 1938 — 2 
martie 1939”. În compensație la această lipsă, Mihail Sturdza 
ne furnizează o presupunere veridică, având la bază starea de 
spirit a autorilor morali ai asasinatului: “Ne putem închipui pe 
Carol şi pe țiitoarea lui — educatorii bietului Mihai — aşteptând 
încordaţi în noaptea Sfântului Andrei vestea sugrumării Căpi- 
tanului şi a camarazilor săi, veste pe care Călinescu sau Gavri- 
lă Marinescu nu au lipsit desigur să o aducă personal la Palat” 
(ibidem). 

Cu o “omisiune” similară ne confruntăm parcurgând 
memoriile lui Armand Călinescu, Însemnări politice. Ministrul 
de Interne al lui Carol (Şi, în mod cert, organizatorul până la 
ultimul detaliu al asasinatului din noaptea Sfântului Andrei) 
sare de la nota datată 13 noiembrie 1938 la nota cu data de 24 


213 


decembrie. Despre 30 noiembrie, tăcere! În schimb, editorul 
Însemnărilor politice, dr. Al. Gh. Savu, se simte dator să um- 
ple acest gol. Într-o notă de subsol fabulează o explicaţie în nu- 
me propriu a motivelor care l-ar fi determinat pe Carol, după 
vizita la Hitler, să ordone asasinarea lui Codreanu: “După vizi- 
ta efectuată la Londra, în noiembrie, Carol al II-lea se oprise, 
pentru scurt timp, la Paris, Bruxelles şi, în sfârşit, în Germania, 
unde purtase tratative neoficiale cu Hitler. Presiunilor făcute de 
Hitler pentru a aduce Garda de Fier la putere şi a orienta poli- 
tica externă a României spre Reich, regele le-a ripostat prin or- 
donarea — încă din trenul cu care revenea în țară — exterminării 
lui Codreanu şi a altor fruntaşi legionari”. lată o mostră de fe- 
lul în care puţin adevăr şi multă minciună pot deveni istorie! 

Cine însă îşi ia osteneala să citească documentatul studiu 
citat al lui Andreas Hillgruber, află că tensiunile dintre Româ- 
nia şi Germania nu au izbucnit nicidecum în timpul tratativelor 
de la Berghof, unde Hitler şi Carol au discutat probleme de 
interes comun, ultimul împărțind în dreapta şi stânga decorații 
româneşti. Indignarea lui Hitler s-a produs abia după aflarea 
comiterii asasinatului şi ea s-a limitat la gestul simbolic al 
restituirii decoraţiilor primite de demnitarii germani de la re- 
gele criminal. Interesele economice ale Germaniei depăşeau 
simpatiile naționaliștilor germani faţă de naționaliştii români, 
aşa cum s-a văzut cu prilejul conflictului dintre Mareşalul An- 
tonescu şi Mişcarea Legionară. 

În ţară, în atmosfera de consternare generală provocată 
de Comunicatul oficial al autorităţilor Statului cu privire la a- 
sasinarea lui Corneliu Codreanu şi a celorlalți 13 camarazi ai 
săi, singurul om politic care nu s-a sfiit să denunțe actul crimi- 
nal a fost Iuliu Maniu. “Imediat ce a aflat această veste, Iuliu: 
Maniu a adresat regelui un memoriu prin care cerea «pedepsi- 
rea guvernului asasin» şi deplângea modul în care au fost omo- 
râţi «căpitanul» şi ceilalți legionari” (|. Scurtu, op. cit.) 

În acelaşi context, Paul D. Quinlan relatează crima ordo- 
nată de rege, dovedind că nu a priceput prea mult din sensul 


214 


tragic al evenimentului. “În următoarele zile încordarea a cres- 
cut; guvernul, neştiind la ce represalii va recurge Legiunea, era 
pregătit pentru ce e mai rău. Unităţi de soldaţi şi jandarmi, în- 
armate până în dinți, patrulau pe străzile marilor oraşe, mai 
ales la Bucureşti”. După această constatare, care corespunde 
situației din țară, biograful “regelui playboy” are însă o remar- 
că deplasată, pe care şi-o însuşeşte dintr-o sursă îndoielnică 
(Bela Vago, The Shadow of the Swastika. The Rise of Fascism 
and Anti-Semitism in the Danube Basin): “Dar şocul inițial al 
asasinatului a fost curând urmat de un sentiment de uşurare în 
fața faptului împlinit. Fără îndoială că mulți împărtăşeau starea 
de spirit a patriarhului Cristea, care i-a spus lui Bahman: «De- 
sigur, este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; 
dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali 
[...] care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva îndi- 
vizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în 
balanță, dacă ţinem seama de liniştea întregii țări» (Paul D. 
Quinlan, op. cit.). S-ar zice că istoricul american a ţinut să-l 
confirme pe Gh. Racoveanu! 

Reacţiunea străinătății la asasinarea lui Corneliu Codrea- 
nu a fost expresia intereselor politice şi economice pe care ţă- 
rile respective le aveau în relația cu România. În timp ce în 
Germania, după cum relatează Andreas Hillgruber, “Şeful 
protocolului, baronul Alexander von Dornberg, primea însărci- 
narea să strângă distincțiile româneşti şi să le predea ministru- 
lui plenipotenţiar român la Berlin”, presa şi cancelariile demo- 
craţiilor occidentale jubilau, ca şi cum ar fi obținut o victorie 
de substanţă şi prestigiu în lupta împotriva fascismului. 

“O explozie de bucurie — scrie Mihail Sturdza, diplomat 
român în funcție la data când a avut loc execuţia lui Corneliu 
Codreanu — a scuturat presa internațională la vestea uciderii 
Căpitanului. Times din Londra şi Times din New York strigau: 
«Bine aţi făcut!». Ward Price, cunoscutul publicist englez, care 
a vizitat pe Carol câteva zile după asasinare, declară: «Am fost 
impresionat de atitudinea sigură şi energică a Regelui, pe care 


215 


ne obişnuisem în Anglia să-l considerăm om de caracter puţin 
serios». Ministrul Marii Britanii la Praga s-a crezut obligat să 
facă o vizită de felicitare ministrului nostru Radu Crutzescu. 
«A fost un mare act de curaj», i-a zis el. Până în zilele noastre 
(în anul 1966 — n. n.] acest act mişelesc este povestit în diferite 
cărți şi publicațiuni franceze, britanice şi germane — sub inspi- 
ratia unor români ce nu au priceput că păcatul cade astăzi Și 
asupra lor — cu amănunte mincinoase sau cu uitări socoti 
pentru a micşora sau chiar a ignora vina lui Carol (referire a 
gravele disensiuni care au măcinat unitatea diasporei româneşti 
în anii regimului comunist). : 
= e Dună ce a ie a a. că asasinarea Sea 
torului Mişcării Legionare nu va dezlănțui o reacțiune 10 lentă 
din partea adepților celui ucis, regele Carol, la sugestia primu- 
lui său sfetnic, Armand Călinescu, 1a hotărârea să-şi constituie 
propriul său partid politic — Frontul Renaşterii Naţionale. si 
tul este consemnat de biograful său, Paul D. Quinlan, care ace 
totodată o caracterizare obiectivă a regimului de dictatură per 
sonală a regelui: “La 16 decembrie, Carol s-a simțit aa 
de sigur pe sine ca să anunţe crearea Frontului ague aţa 
onale, un singur partid politic dirijat de Rege, a AR 
dele politice care fuseseră desființate. [...] Dar Carol Mi Sz 
Hitler, iar România era o țară balcanică, nu Germania. i r un 
studiu referitor la Legiune, istoricul Armin Heinen a a că 
«dictatura regală românească n-a fost nici o tiranie, nici O “a 
tatură totalitară». Pe hârtie, Carol deținea puterea SUD a 
doptase chiar numeroase însemne fasciste ISAC Ea Să 
naşterii Naţionale — uniforme speciale, ceremonii, ME PR 
şi salutul roman. Dar toate acestea erau mai degra ă 0 Ada : 
puţini îl luau în serios. Aşa cum se întâmplă de obicei în a 
mânia, litera legii şi faptele reale de cele mai multe ori d E 
cideau. În esență, tactica teroristă a guvernului ii SE “ 
doar împotriva Legiunii, nu şi a celorlalte partide d ee Si 
ilegale, partidele politice continuau să existe, iar Carol chiz ni 
consulta cu liderii lor. Cabinetul, armata, diferitele agenţii g 


216 


vernamentale rămâneau centre de putere şi influență. Până ŞI 
cenzura presei era aplicată fără prea mare convingere. Şi cu 
toate că dictatura regală a marcat sfârşitul restului de democra- 
ție care mai subzista în România, ea s-a putut lăuda şi cu câte- 
va realizări”. 

Aşadar, o dictatură care “l-a silit pe Călinescu — aşa cum 
afirmă în Prefaţa la Însemnări politice autorul ei, dr. Al. Gh. 
Savu — să aplice punctul de maximă duritate din planul său 
vizând zdrobirea agenturilor naziste: decapitarea mişcării le- 
gionare; Corneliu Zelea Codreanu şi alți şefi gardişti, precum 
şi asasinii lui |. G. Duca, au fost lichidaţi”. Stilul şi tonul folo- 
site în studiul introductiv la un document memorialistic publi- 
cat de Editura Humanitas este uşor de identificat, după cum la 
fel de uşor de identificat este şi incapacitatea funciară a auto- 
rului acestui studiu de a se desprinde de tiparele de gândire şi 
expresie ale şcolii comuniste de istorie, căreia îi rămâne dacă 
nu fidel, în orice caz tributar. 

Dacă Mişcarea Legionară a fost redusă la tăcere prin re- 
gimul de teroare polițienească la care a fost supusă, nu tot ace- 
laşi lucru s-a întâmplat cu conducătorii principalelor partide 
politice, PNȚ şi PNL, care au refuzat să se prostitueze îmbră- 
când uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. “Iuliu Maniu Şi 
C.I. C. Brătianu au adresat regelui un memoriu în care se arăta 
că, sub regimul dictatorial, glasul opiniei publice era înăbuşit, 
că nimeni «nu mai poate arăta greşelile ce se fac şi a lua cu- 
vântul pentru a cere îndreptarea lor. De aceea o adâncă nemul- 
țumire se răspândeşte în toate straturile poporului». Cei doi li- 
deri politici cereau revenirea la «vechile principii constituțio- 
nale pentru mântuirea țării» (|. Scurtu, Istoria..., ed.cit. ). 

Memoriul celor doi oameni politici a rămas fără urmări. 
Ceea ce s-a impus în viața politică a țării a fost prevederea din 
decretul de înființare a Frontului Renaşterii Naţionale, care 
considera această formaţiune artificială “unica organizație poli- 


tică în stat”, orice altă activitate politică în afara acesteia fiind 
considerată clandestină. 


217 


saca 


La 6 martie 1939, Patriarhul Miron Cristea, prim-minis- 
trul României, moare în Franţa, la Cannes, unde se găsea pen- 
tru tratament medical. A doua zi, Carol îl învestește în demni- 
tatea de prim-ministru pe Armand Călinescu, care în noul gu- 
vern pe care-l conduce va fi atât ministru de Interne, cât şi 
ministru ad-interim la Apărarea Naţională. Să mai notăm că în 
noul guvern, condus de omul despre Carol afirma cacofonic în 
Însemnări zilnice: “Văd că Călinescu judecă ca mine”, funcția 
de subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, însărcinat cu 
“Ordinea Publică”, a fost încredințată generalului Gavrilă Ma- 
rinescu, omul de casă al Elenei Lupescu şi “călău de profesie”, 
cum îl caracterizează Mihail Sturdza. Aşa cum se vede, regele- 
dictator a avut grijă să pună în fruntea aparatului de represiune 
oameni capabili de orice josnicie. Un regim de securitate, care 
pe lângă rege o avea în vedere pe ţiitoarea lui, a cărei poftă de 
putere şi înavuţire nu mai întâmpina acum nici o restricție. 
“Desigur — scrie Paul D. Quinlan —, Lupescu rămânea puterea 
din spatele tronului, mai ales atunci când se aflau în joc intere- 
sele ei personale. Pe lângă casa de la Bucureşti, avea acum do- 
uă vile la Sinaia şi o splendidă vilă recent construită în apro- 
pierea capitalei, lângă staţia de radio, pe drumul spre Ploieşti. 
În ciuda bogăției sale, continua să fie la fel de lacomă şi ambi- 

țioasă ca întotdeauna. Bahman spunea că Elena Lupescu «n-ar 
fi dat nici măcar un ban unui sărac». Transmitea Palatului ce- 
rerile de donaţii în scopuri caritabile, urmând ca acestea să fie 
plătite din fondurile regale destinate celor nevoiaşi”. 

Pentru a conferi regimului său de dictatură personală, 
dar şi formaţiunii politice pe care o patrona, o spoială de legi- 


timitate, la 1 iunie 1939 s-au desfăşurat alegeri pentru Aduna . 


rea Deputaţilor şi pentru Senat. Ele au fost câştigate de Frontul 


Renaşterii Naţionale, singura organizaţie care a avut dreptul să | 


depună liste de candidaţi. Faptul în sine nu surprinde. Toate re- 
gimurile totalitare cu viața politică organizată în jurul “parti: 
dului unic” au procedat la fel, pentru a se ascunde abuzul şi ar- 


bitrarul printr-un simulacru de consultare politică a populației. 


218 


Grav este însă faptul că printre numele aflate pe listele de can- 
didați ai Frontului Renaşterii Naţionale s-au găsit oameni poli- 
tici care până la instaurarea dictaturii regale militaseră ea c 
pretenția de doctrinari ai democraţiei, în rândurile princi cica 
partide politice ale României Mari, Partidul Naţional Țară 

'şi Partidul Naţional Liberal. | si a 

“Conform decretului din 5 iunie 1938, toți deputații şi 

senatorii au fost obligați să depună jurământ de credință față de 
rege şi să poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Unii 
au refuzat — între care luliu Maniu, lon Mihalache. dr N Lu- 
pu, Mihai Popovici, Aurel Dobrescu, N. Godize seu Dulcea — 
care, conform legii electorale, erau senatori de drept — fiind so- 
cotiți demisionaţi. In fond, ei n-au acceptat să-şi exercite man- | 
datul în condiţiile cerute, «spre a nu colabora nici măcar în 
calitate de opoziție cu un regim care pentru noi — scria Iuliu 
Maniu — era absolut evident că va duce ţara la un dezastru ex- 
tern şi intern sigur» (I. Scurtu, Istoria..., ed. cit.) 

Regele Carol nu a înţeles niciodată sufletul românilor 
sufletul poporului în fruntea căruia s-a zbătut să ajungă za 
pentru a-i ajuta propăşirea, ci pentru a se bucura de toate avar 
tajele pe care le conferă deținerea demnității supreme în Stat 
Cât de mult a greşit acest aventurier în relaţia “Domnului” su 
supuşii săi ne spune Pamfil Şeicaru: “Apele adânci sunt în cur- 
gerea lor liniştite; la fel şi poporul român: înşeală prin aparența 
de linişte cu care acceptă resemnat vitregia împrejurărilor Re- 
gele Carol a fost convins că într-un an dictatura lui a fost ad- 
misă de aproape unanimitatea țării...” (storia..., ed. cit.). 

Făcându-se ecoul patronului său, Armand Călinescu îi 
declara, la 23 februarie 1939, ziaristului Lon Herman, trimisul 
special al cotidianului Paris-Soir, că stabilitatea sasiu in- 
staurat de rege cu un an în urmă este consecința firească a în- 
crederii pe care o au românii în Frontul Renaşterii Naţionale 
dar şi a totalei anihilări a Gărzii de Fier. “Frontul guta 
Naţionale — spunea mâna dreaptă a regelui — este o formulă şi 
un sens absolut românesc. Persoanele care pretind că găsesc în 


219 


i: 
ţi 
| 


el asemănări şi analogii cu unele organizaţii din străinătate fac 
o greşeală. Fondul mişcării noastre şi spiritul ei sunt ieşite din 
pământul nostru, din chiar condiţiile noastre de viaţă, din nece- 
sităţile noastre şi mai ales din aspiraţiile noastre naționale”. 

Cât priveşte Mişcarea Legionară, conducătorul aparatu- 
lui de represiune al cuplului Carol-Lupescu este la fel de cate- 
goric: “Garda de Fier? Este deja o poveste veche. Garda de 
Fier nu mai există. Nu mai este prin urmare necesar să vorbim 
de ea. Chiar numele nu-şi mai are locul să fie menţionat. Este 
poate o pagubă pentru dv. şi pentru confrații dv. ziariştii, deoa- 
rece aveaţi un excelent subiect de reportaj senzaţional, dispărut 


acum pentru totdeauna. Vă cer scuze de a vă fi răpit astfel, oa- 


recum, pâinea de la gură”, spuse surâzând Călinescu. 
Comentând aceste declaraţii, Pamfil Şeicaru scrie: “Ar- 


mand Călinescu nu arăta în acele declaraţii un optimism publi- 
citar; era expresia unei convingeri. Şapte luni mai târziu, s-a 
verificat, în condiții tragice, cât erau de amăgitoare aparen- 


ţele”. 


XXI 


“Carol nu era Hitler, iar România era o ţară balcanică, 
nu Germania”. Pornind de la acest truism, Paul D. Quinlan în- 
cearcă să determine caracterele definitorii ale regimului instau- 
rat în România de regele Carol Il la 10 februarie 1938, după 
demiterea guvernului Cuza-Goga, printr-o mascată lovitură de 
stat. “Într-un studiu referitor la Legiune [referire la lucrarea 
Die Legion Erzengel Michael in Rumiinien. Soziale Bewegung 
und politisce Organisation. Ein Beitrag zum Problem des 
internationalen Faschismus, publicată iniţial în 1986 la Min: 
chen — n. n.], istoricul Armin Heinen a arătat: «Dictatura regală 
românească n-a fost nici o tiranie, nici o dictatură totalitară». 
Pe hârtie, Carol deținea puterea supremă, Adoptase chiar nu- 
meroase însemne fasciste pentru Frontul Renaşterii Naţionale - 
uniforme speciale, ceremonii, lozinci, până şi salutul roman. 


220 


Dar t i 
a acestea erau mai degrabă o fațadă; puţini îl luau în 
ja spa ee se întâmplă de obicei în România, litera legii 
pi reale de cele mai multe ori nu coincideau. În ati 
55 feroristă a guvernului era îndreptată doar împotriva 
pă boiea fe şi a celorlalte partide politice [subl n.]. Deşi ie 
„ acestea continuau să existe, iar C sul ; 
ua e, iar arol se consulta chiar cu 
Y ruter Sue armata, diferitele agenţii guvernamentale 
entre de putere şi influență. În reali i 
A re aul luență. realitate, dictatura 
gim autoritar izat” i 
meant improvizat” (P. D. Quin- 
a ului ua “Carol şi pericolul dinspre dreap- 
; nen face următoarele precizări ivi 
en ări cu privire la ar- 
gumentele puse în joc pentru iti i f ia 
a legitima dictatu ă: “Di 
tatura regală şi-a dobândi itimi poa 
ândit legitimitatea ca ăsură i 
A. o măsură menită să 
contracareze intențiile d i sa 
e prefaceri cu caracter i 
preconizate de Legiune. Ac Sa cai 
„ Acesta a fost argumentul pri 
T0l a izbutit să-i determi itici Ea i 
« rmine pe politicienii de | 
tidelor burgheze să i ă Î E e că 
ă i se alăture. În Români i 
ta re. mânia, Codreanu era sim- 
profunde prefaceri sociale. Vechii politici 
t . Vechii politicieni 
în Legiune nu atât u = aia 
n factor de atenuare iri 
sa 1 a nemulțumirilor so- 
i Er ata cauza lor, o organizaţie care denunța fal- 
i Mea e inişte socială, pe care se străduiau cu chiu cu vai 
odaie ca fiind unul autentic. Un alt domeniu care pro 
Ra a în cercurile politice era orientarea Legiunii în 
pu sc la Reprezentanţii cercurilor politice conducătoa 
€ la erau puternic ataşaţi i i E 
oa şați economic, cultural şi poli- 
ile vestice; o reori î 
craţ = ent i 
Axei le leza interesele”. ea sa 
Dacă la î “eli i 
pl a început elitele puterii politice tradiționale” au 
pa au sa chiar o anumită opoziţie față de pre- 
puteri politice de către r ă 
uarea între ege, după ce au î 
We | „ dup u înțeles 
i le n ZE rea 2 de mişcarea socială ce se dezvolta în 
otul pentru Ţară” conducea inevitabi i 
ui 1 | ea inevitabil la eli- 
minarea lor din viața ică “i 
publică, Carol a putut să-şi ă î 
de r dir 1 p să-şi pună în prac- 
ă intențiile, instaurând un regim autoritar. Pentru a pie 


221 


țui politic, “elitele democraţiei româneşti” au trecut cu arme ŞI 
bagaje alături de regele-dictator, furnizându-i astfel cadrele de 
care avea nevoie pentru a guverna țara. 
Spre deosebire de Mussolini, care a preluat puterea în 
Italia având în spatele său o mişcare cu o doctrină politică pro- 
prie, Fasci di combattimento, devenită ulterior Partito Nazio- 
hale Fascista, sau de Hitler în Germania, care a venit la putere 
în fruntea unui partid politic, Nationalsozialistische Deutsche 
Arbeiterpartei, cu o doctrină radicală de dreapta şi cadre rigu- 
ros selecționate, Carol a preluat puterea cu complicitatea tacită 
a partidelor politice tradiționale. Partidul politic care trebuia 
să-i gireze guvernarea, Frontul Renaşterii Naţionale, a fost în- 
cropit în grabă din strânsura de la vechile partide democrate, 
pe care tocmai le desființase. Cât priveşte doctrina, dictatura 
regală a avut un singur punct ferm: distrugerea Mişcării Legio- 
nare. Un obiectiv pentru a cărui realizare au fost folosite cele 
mai reprobabile mijloace, acţiunile represive demonstrative şi, 
nu în ultimul rând, asasinatul politic făcând parte din raison 
d'âtre a regimului. În rest, ţara era condusă conjunctural după 
inspirația de moment a principalelor personaje din anturajul re- 
gal: Armand Călinescu, Ernest Urdăreanu şi, bineînţeles, la loc 
de cinste, Elena Lupescu. 

“Garda de Fier nu mai există”, îl asigura Armand Căli- 
nescu, la 23 februarie 1939, pe ziaristul francez L6on Herman, 
trimisul special al cotidianului Paris Soir, după care preciza 
sentenţios: “Nu mai este prin urmare necesar să vorbim despre 
ea. Chiar numele nu-și mai are locul să fie menţionat”. Aşadar, 
la mai puţin de trei luni de la asasinarea lui Codreanu, execu- 


torul poruncilor criminale ale lui Carol în războiul purtat de a: 


cesta cu Mişcarea Legionară îl asigura pe interlocutorul său 
francez că subiectul Garda de Fier nu numa! că nu mai era de 
actualitate, dar, prin crearea Frontului Renaşterii Naţionale, fu: 


sese scos definitiv şi irevocabil din istorie. “Frontul Renaşterii j 
Nationale — îşi dezvolta cu emfază ideea doctrinarul acestui su- fi 
rogat regal menit să ia locul Mişcării Legionare — este ca for- 


222 


mulă şi â 
esua sI Se absolut românesc. Persoanele care pretind să gă 
apă ae asemănări şi analogii cu unele organizații din stra 
Te o greşeală. Fondul mișcării noastre şi spiritul ei sunt 
24 apr nostru, din chiar condiţiile noastre de viață 
ățile noastre şi mai ales din aspirații 
nece aspirațiile noast i 
ia Sire şi Iles, stre naţio- 
a funia ii a fi cât mai convingător, cel care peste două 53 
a deveni preşedinte al Consiliului iniştri 1 
ee veti consiliului de Miniştri în locul 
n (decedat), ministru d i 
pata cat At „n e Interne şi ad-interim 
țională, transmitea Occid i, prin i 
ral . entului, prin interme- 
ci ziaristului respectiv, următorul mesaj: “Două săptămâni 
a Co a legii autorizând crearea unui organism pol 
isa ga 1938) mai mult de 3.500.000 de cetățeni au 
od spontan adeziunea lor la Fr i 
mo ontul Renaşterii Naţi 
nale. Niciodată, în trecut i iad a 
nale. „un regim al partidelor nu a aj ici 
Jumătate din numărul aderențil i Bin 
or. Este important di ini 
de asemenea, că ă i e ieoug 
„Că această adeziune constituie i 
N că s a doua manifesta- 
ea plebiscitul din luna februarie 1938, astfel că, în Zei 
in de un an, poporul român a e 
n, putut să exprime a doua oară 
parul ŞI ataşamentul lui sincer faţă de noul regim” îi 
iti lua gura a — menite să ascundă adevărul. Un 
amfil Şeicaru l-a formulat i i 
Jamente, sintetizând brutal situați ăi ia 
: situația politică din Români ă 
€ i ţ omânia 
mii dictaturii regale: “Războiul dintre rege şi Crai 
aa cepea. Din ianuarie 1938 şi până în ziua abdicării, toată 
ea ela a fost subordonată acestei lupte” 
ăz - . . E 
îi ee dintre rege şi Mişcarea Legionară, dezlănțuit 
a ea lui Codreanu, s-a consumat după tiparele cla- 
R i runtărilor între un regim represiv, care nu se dă îna 
A a Ri ae celor mai reprobabile metode pentru a-şi li- 
A Mile » ŞI O organizație politică scoasă în afara legii 
A ie întregul arsenal al luptei subversive, pândeşte 
Ai ) așteptând momentul prielnic pentru a lovi d se 
vârfurile puterii opresoare. ei 
A = bă timp ce multe personalități marcante din conducerea 
şcării Legionare fuseseră întemnițate, altele — şi nu puţine — 


223 


au intrat în clandestinitate, continuând activitatea de organizare 
şi pregătire în vederea unor viitoare acțiuni. Dintre aceştia, un 
numeros grup alcătuit din personalități legionare cu funcții im- 
portante în Mişcare, pentru a fi în siguranță şi a putea să-şi des- 
făşoare activitatea în condiții de libertate, s-a refugiat în Ger- 
mania. Din rândurile acestui grup s-a reorganizat un nou Co- 
mandament al Legiunii, cu sediul la Berlin, alcătuit din preotul 
Dumitrescu-Borşa, Constantin Papanace, Horia Sima, lon Vic- 
tor Vojen, Victor Silaghi şi Alexandru Constant. Conform in- 
formațiilor furnizate de materialul documentar intitulat Crono- 
logie legionară, “preotul Dumitrescu-Borşa a fost recunoscut 
şeful grupului refugiat la Berlin, Horia Sima a fost însărcinat 
cu legăturile cu țara, iar Constant şi Vojen cu relațiile externe. 
De asemenea, s-a decis continuarea acțiunii de răzbunare a Că- 
pitanului, dându-se dezlegare lui Miti Dumitrescu”. 
În ţară, după spectaculoasa evadare a lui Alex. Canta- 
cuzino şi Vasile Christescu, conducerea Legiunii a fost girată 
de cel din urmă. Cunoscând autoritatea de care acesta se bucu- 
ra în cercurile legionare, aparatul represiv a organizat o adevă- 
rată vânătoare pentru a-l prinde şi lichida. Descoperind ultimul 
său refugiu din capitală, agenții poliției, urmând instrucţiunile 
primite, l-au asasinat. În legătură cu această nouă crimă, Co- 
mentariul “consilierului regal” Constantin Argetoianu este lă- 
muritor. La 27 ianuarie 1939, versatul politician notează: “A 
fost împuşcat şi Christescu, fost profesor la Liceul Lazăr şi 
conferenţiar la Universitate. Christescu scăpase din tren, o dată 
cu Alexandru Cantacuzino, când erau transportați de la Mier- 
curea Ciucului la Bucureşti pentru judecare. Condamnat în lip- 
să la 9 ani închisoare, nu putuse fi găsit până ieri de Poliţie. 
Christescu era cu siguranță unul din cei mai activi gardişti şi 
probabil că el conducea mişcarea de la dispariţia lui Codreanu. 
Gestul Poliţiei o fi purces din imboldul preocupărilor externe — 
dar când Volkischer Beobachter [oficiosul guvernamental ger- 
man — n. n.] publică cartea lui Zelea Codreanu Către legionari 
şi când vrem să ne împăcăm cu Germania, poate că gestul n-a 


224 


lost tocmai socotit... Prea e expeditiv dl. Armand cu procedă- 
rile d-sale!” (C. Argetoianu, op. cit.). 
Şi faptele continuă să infirme în cascadă aserţiunea lui 
Armand Călinescu că “Garda de Fier nu mai există”. “La 7 
ianuarie 1937 are loc o explozie în laboratorul condus de loco- 
tenentul chimist Nicolae Dumitrescu, unde se încerca fabrica- 
rea unor arme pentru suprimarea călăilor Mişcării. Sunt arestați 
un grup de 18 legionari implicați în acest caz. Locotenentul 
chimist dr. Nicolae Dumitrescu, împreună cu ajutorul său, ing. 
Coculescu, au fost asasinați prin strangulare, după ce au suferit 
groaznice schingiuiri în beciurile Prefecturii Poliţiei din Capi- 
tală” (N. Roşca, op. cit.). Comentând la rândul său evenimen- 
tul, acelaşi Constantin Argetoianu nota: “Vicedictatorul nostru 
s-a hotărât în fine să lămurească publicul asupra exploziilor din 
7 ianuarie. Ziarele de azi-dimineață dau amănunte aproape 
complecte. Principalul vinovat, un locotenent Dumitrescu Ni- 
colae din Direcţia chimică militară, a fost arestat şi a făcut 
mărturisiri complecte, apoi s-a sinucis (?)”. Un semn de între- 
bare mai aproape de adevăr decât toate declaraţiile autorităţilor 
vremii luate la un loc! 
Pentru a descuraja activitățile clandestine ale membri- 
lor Mişcării Legionare, “vicedictatorul” Armand Călinescu şi 
criminalul de profesie” Gavrilă Marinescu, secondați cu zel 
de angajaţii Siguranţei şi Poliţiei, au abrogat procedeele legale 
în combaterea opiniilor politice, diferite de cele ale Puterii, şi 
au ridicat teroarea, schingiuirile şi crima la rangul de cațiune 
de stat”. Din Cronica unor violenţe politice am extras câteva 
exemple de natură să confirme punctul de vedere anterior for- 
mulat: 
e) decembrie 1935. Nicolae Făgădaru, Bica Anania şi 
Petre Andrei, condamnați ca aparținând Mişcării Legionare 
sunt scoşi din închisoarea Cluj şi împuşcaţi pe marginea unui 
drum de Brigada Mobilă a Siguranţei din Bucureşti condusă 
de ofițerul Vulpescu. Înainte de asasinat, avocatul geti a 
fost schingiuit groaznic, zdrobindu-i-se testicolele, pentru a de- 


225 


clara unde se află Comandamentul Mişcării Legionare, ceea ce 
Făgădaru nu ştia. 

23 ianuarie 1939. Constantinescu Titi din Hârşova, 
jud. Constanţa, student la medicină, este ucis de comisarii Si- 
guranței, Bujor şi Steja. : 

29 februarie 1939. Lucia Grecu, studentă legionară, 
este torturată de Siguranța din Bucureşti pentru a denunța Co- 
mandamentul legionar de prigoană, cu care ea lucrase. Nepu- 
tându-se obține nimic de la ea, este ucisă şi corpul ei este 
aruncat de la etajul doi, pentru a face astfel să se creadă într-o 
sinucidere. 

30 ianuarie 1939. Avocatul Nicolae Crasan, din Mus- 
cel, este arestat şi schingiuit până la moarte. 

13-14 februarie 1939. Fleschin Petre, student, Hodrea 
Aurel, profesor, Stănescu Petre, student, Popa Ion, muncitor, şi 
Borzea Dumitru, ofițer, sunt bănuiți că ar fi aruncat o grenadă 
într-un teatru din Timişoara unde juca o trupă evreiască. După 
o versiune, în urma exploziei, ar fi rănite două persoane. Nu s- 
a deschis nici o acţiune juridică pentru clarificarea faptului. Cei 
cinci au fost asasinați la Huedin, jud. Cluj. a ip 

Gruţă Victor, elev, Borzea Zenovie, ofițer, bănuiți că 
ar fi aruncat două petarde asupra sinagogii din Alba Iulia, unde 
s-au produs stricăciuni neînsemnate, au fost arestați şi ucişi, 
împreună cu precedenţi, la Huedin. 

17-18 februarie 1939. Nadoleanu Enache, medic, Po- 
povici Dragoş, student, Vucu Marin, student la Teologie, Iovu 
Ion, medic, şi Bălan Octavian sunt arestați, schingiuiţi şi ucişi 
în beciurile Prefecturii de Poliţie Bucureşti, pentru bănuiala că 
ar fi transportat arme în vederea asasinării lui Armand Căli- 
nescu. Trupurile lor au fost arse la crematoriu, pentru a nu lăsa 
urme. 

23 februarie 1939. Studentul Frank Stefan e asasinat 

iție la Târgu-Ocna. 
Reza Sci 1939. Mihalache Ion şi arhidiaconul An- 
tohi Isichie sunt asasinați de jandarmi lângă Târgu-Ocna. 


226 


Iunie 1939. Rădulescu Ion din Târgu-Ocna e asasinat 
în beciurile poliției din Bucureşti. 

10 iunie 1939. Nicoleta Nicolescu, şefa Organizaţiei 
Femeilor Legionare, e schingiuită demențial în beciurile Pre- 
fecturii Poliţiei Bucureşti şi ucisă de comisarul Patriciu. Corpul 
mutilat e ars la crematoriu. 

Vara 1939. Câmpeanu Nicolae e împuşcat de jandarmi 
în comuna Sâncai, jud. Turda, Maria Dogaru, țărancă legiona- 
Tă, e maltratată şi apoi ucisă de poliția din Comloşul Bănă- 
țean”. 

Dar nici asasinarea lui Codreanu, nici întemnițarea u- 
nui mare număr de personalități din conducerea Legiunii, nici 
hăituirea nemiloasă a vârfurilor legionare care reuşiseră să se 
sustragă arestării şi care, fiind în libertate, puteau mobiliza ma- 
sele de adepţi rămaşi credincioşi idealurilor Mişcării, precum 
nici măsurile de represiune fără precedent — schinguiri şi crime 
— pentru orice atitudine sau gest cu coloratură legionară nu au 
reuşit să conducă la deznodământul scontat de Carol: desfiin- 
țarea Mişcării Legionare. 

Este adevărat că violențele la care a fost supusă Mişca- 
rea i-au afectat grav structura organizatorică, dar fondul ei spi- 
ritual, credinţa în valorile şi virtuțile naționale, precum şi con- 
ştiinţa datoriei de a lupta pentru împlinirea destinului bun al 
neamului românesc au rămas nealterate în cugetul celor mai 
mulți legionari. O realitate de care Armand Călinescu, “omul 
politic însărcinat de Carol să extermine Garda de Fier”, era 
deplin conştient. EI ştia că în cazul unei organizaţii clădite pe 
un edificiu de idei, idei care devin “crez” pentru cei ce şi le 
însuşesc, principiul “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile tur- 
mei” este uneori mai eficace dacă reuşeşti să compromiți “păs- 
torul” decât să-l extermini, transformându-l în martir. 

Eforturile regimului carlist în acest sens s-au concen- 
trat asupra legionarilor aflați în temnițe şi în lagăre de concen- 
trare, oameni lipsiți de orice protecție, expuşi în orice moment 
unor posibile acte de violență. Şi cum nu mulți sunt oamenii 


227 


e TETINE PA DIET PIPI 


i. 
i 
i i 
E 
i îi 


care au vocaţia martiriului, nu au lipsit cazurile de apostazie, 
pe care regimul le-a folosit ca armă propagandistică pentru de- 
nigrarea Mişcării. Lapsi (cei căzuţi — denumire dată creştinilor 
apostaţi în perioada persecutării creştinismului de autoritățile 
romane) erau obligaţi să-şi dovedească sinceritatea lepădării de 
creştinism (religio illicita) prin jertfe aduse zeilor şi împăra- 
tului. În anii prigoanei carliste, apostaţii trebuiau să facă publi- 
că atât scrisoarea de retragere din Mişcare, cât şi documentul 
de adeziune la Frontul Renaşterii Naţionale. Era un ritual care 
pe de o parte îl umilea şi degrada pe cel ce invoca clemența 
autorităţilor, iar pe de altă parte discredita Mişcarea în ochii 
celor care credeau în ea. Succesul obținut în războiul psiho- 
logic purtat de autorități împotriva vârfurilor legionare, război 
în care arma principală folosită de zbirii puterii era amenin- 
țarea cu exterminarea, este subliniat cu o nedisimulată satis- 
facţie de Constantin Argetoianu: “Cum pică foile, aşa cad şi 
foştii tovarăşi de luptă ai lui Zelea Codreanu din înălțimile (?) 
crezului legionar. Şi nenorociţii ăştia, care se întrec în platitu- 
dini iscălite la adresa călăilor lor, voiau să reformeze moravu- 
rile noastre sociale şi politice!” (C. Argetoianu, op. cit.). Şi 
pentru a convinge posteritatea, căreia îi erau destinate memo- 
riile sale, de adevărul conţinut în rechizitoriul moral de mai 
sus, ne furnizează cazul Radu Meitani. 

Prof. Univ. Radu Meitani făcea parte din numerosul 
grup de legionari reținuți de autorităţile carliste. La rugămintea 
familiei, Argetoianu intervine pe lângă Armand Călinescu pen- 
tru a fi eliberat. Intervenţia are succes. “Radu Meitani a fost în 
fine pus în libertate (era dintre gardiştii cu domiciliu forțat), 
dar numai după ce s-a înscris în F.R.N., cu menţiunea «fost co- 
mandant legionar»“. O umilire pe care memorialistul o taxează 
ca atare, adăugând: “O şmecherie regretabilă a amicului Căli- 
nescu — prin acte de laşitate impuse nu se îndreaptă moravu- 
rile...” (ibidem) AP a 

Cum se pare, însă, că nici numărul și nici calitatea ce- 
lor dispuşi să se dezică public de crezul lor nu au fost pe mă- 


228 


sura aşteptărilor, artizanii procesului de lichidare a Mişcării au 
recurs la un alt tertip, din arsenalul metodelor psihologice. Du- 
pă asasinarea Căpitanului, “în primele zile ale lui decembrie 
1939, în lagăre se redactează apelul de linişte, semnat de a- 
proape toți legionarii internați”. Nu era însă, nici pe departe, 
vorba de o capitulare în masă a fruntaşilor Legiunii, ci doar de 
un moment de răgaz, necesar după şocul provocat de vestea 
odiosului act criminal. Iată care a fost reacţiunea Conducerii 
Mişcării Legionare aflate în libertate: “Pe 1 decembrie, a doua 
zi după asasinarea Căpitanului, a fost redactat un manifest, prin 
care se recomanda legionarilor linişte şi stăpânire de sine. Ma- 
nifestul era semnat de profesorul Vasile Christescu şi de pre- 
otul Dumitrescu-Borşa. Totodată, Comandamentul legionar 
hotărăşte organizarea unei acțiuni de răsturnare prin forță a 
regimului, dând în acelaşi timp ordin de linişte tuturor legio- 
narilor, pentru a câştiga vreme şi a se face pregătirea” (N. Roş- 
ca, op. cit.) Aşadar, război pe viață şi pe moarte între Legiune 
şi regimul care-l asasinase pe Căpitan! 

Speculând apelurile la calm şi linişte, atât cele semnate 
de legionarii internați în lagăre, cât şi cel lansat de Comanda- 
mentul de prigoană, autoritățile s-au străduit să-i convingă pe 
români că o dată cu moartea lui Codreanu ar fi murit şi Le- 
giunea. Şi pentru a oferi un suport credibil ideii că “Garda de 
Fier'nu mai există”, de-a lungul lunii decembrie 1938 au fost 
eliberate din lagăre mai multe loturi de legionari internați. lar 
pentru ca efectul propagandistic al acestei măsuri să fie cel 
scontat, în componenţa grupurilor de “eliberați” au fost incluse 
şi câteva nume de prestigiu. Astfel, printre cei 140 de legionari 
puşi în libertate la data de 19 decembrie 1938 s-a aflat şi filo- 
soful Nae Ionescu. Bineînţeles însă că beneficiarii acestor acte 
de pseudo-clemență, o dată ajunşi în “libertate”, erau supuşi 
unei severe supravegheri polițieneşti, fiecare gest şi fiecare cu- 
vânt rostit fiind consemnat de agenţii Siguranţei. “Nae Ionescu 
— ne relatează memorialistul C. Argetoianu, atent la evoluţia 
conflictului dintre regimul carlist şi Legiune —, care fusese re- 


229 


dat circulaţiei acum câteva săptămâni, a fost reintegrat ieri la 
Miercurea Ciucului. «Fiindcă şi-a călcat cuvântul...», spune in- 
formaţia oficială. Dăduse într-adevăr cuvântul său că îşi pune 
căluş la gură, că numai de trăncăneală e bun. În loc să tacă, i-a 
turuit gura de dimineaţa până seara şi numai de bine de regim 
şi de Rege nu spunea”. Un fenomen specific tuturor dictaturi- 
lor: teama paranoidă față de cuvântul scris sau rostit. 


XXII 


La jumătatea anului 1939, Carol şi țiitoarea sa Elena 
Lupescu, precum şi acoliţii lor, care-i sprijiniseră în reuşita lo- 
viturii de stat din februarie 1938, puteau să jubileze. Se părea 
că toate obiectivele propuse fuseseră atinse. Reuşiseră, sau cel 
puţin credeau că reuşiseră, să zdrobească Mişcarea Legionară, 
critic necruţător atât al abuzurilor săvârşite de suveran, cât mai 
ales al amestecului fără măsură al Elenei Lupescu în treburile 
statului. Totodată, principalele partide politice, Partidul Naţio- 
nal Liberal şi Partidul Naţional Țărănesc, garantele democraţiei 
româneşti, nu numai că nu schițaseră nici un gest de opoziţie la 
măsura arbitrară de a fi scoase din viaţa publică, dar se trans- 
formaseră în principalii furnizori de cadre ale unui regim total 
lipsit de o bază politică proprie. Crearea Frontului Renaşterii 


Naţionale la două săptămâni după asasinarea lui Corneliu Z. 


Codreanu a voit să elimine această lacună. “Dar construcția po- 
icaru — era cu totul 


litică a frontului Renaşterii — scrie Pamfil Şe 

artificială; nimeni nu credea în viabilitatea lui, şi toată lumea îl 
vedea ca pe un simplu expedient al regelui ca să-şi apere dic- 
tatura. S-a fabricat şi un parlament, deputați şi miniştri pur- 
tând uniforme. Dar toate aceste parodii ale unui regim de tip 
fascist nu mai înşelau pe nimeni” (Istoria... ed. cit.) 

Voind să prezinte în culori cât mai vii regimul al cărui 
ideolog se considera, Armand Călinescu s-a oprit asupra califi- 
cativului de “revoluţie spirituală”. După ce scosese Mişcarea 
Legionară în afara legii, punând astfel capăt unei veritabile 


230 


revoluții spirituale cu caracter profund creştin şi național, după 
ce îi ucisese mişeleşte conducătorul şi după ce umpluse erai 
fele şi lagărele cu elitele unei generaţii ce-și închinase viața 
slujirii neamului, “Chiorul” săvârşea acum încă o infamie: ex- 
propria semnificația istorică a Mişcării în beneficiul patronilor 
săi, aventurierii Carol şi Elena Lupescu. Comentând cu îndrep- 
tățită indignare această neruşinată pretenție, Pamfil Șeicaru 
scrie: “Revoluţie spirituală? Greu de conceput o revoluție, și 
încă una spirituală, făcută cu cele mai puternice mijloace de 
poliție. O revoluţie fără o idee-forță, o revoluţie fără nici un 
conținut afectiv, în afară de sentimentul de teamă menţinut 
printr-o puternică organizație de supraveghere polițienească 
depăşită ca perfecțiune tehnică doar de regimul comunist. Tata 
) societate care a practicat libertatea politică, a respectat liber- 
tățile speciale de opinie, de presă, de reuniune, de asociaţie 
toate îndreptându-se spre libertatea politică, suprimarea lor fu 
înseamnă revoluţie spirituală. [...] În realitate totul a fost o so- 
luţie în dramaticul impas în care se găsea Carol, care nu se pu- 
tea împăca cu regimul partidelor, interesele lui nefiind într-un 
regim de control al actelor de guvernământ. Tăcerea impusă 
acoperea în mod iluzoriu realul divorț între naţiune şi condu- 
cerea ei”. 

Dar “revoluţia spirituală” nu a servit numai lui Carol II 
drept paravan pentru spolierea avuțţiei naționale. La fel de rapa- 
ce era şi țiitoarea regală. “Elena Lupescu — ne informează în 
continuare Pamfil Șeicaru — era activă, am putea spune chiar 
excesiv de activă. [...] Era o femeie superior înzestrată cu in- 
stinctul de pradă şi avea desigur un stat-major de tehnicieni ai 
afacerilor, oameni pe care nimeni nu-i cunoştea. Şi aceşti teh- 
nicieni îi preparau toate planurile de operații. Nu se-poate vorbi 
de dictatura regală fără să se examineze acest regizorat din um- 
bră al țiitoarei regale, care pentru a-şi asigura transmiterea be- 
neficiilor în străinătate numise omul ei, pe Mitiță Constanti- 
nescu, guvernatorul Băncii Naţionale. [...]. Că în jurul mesei de 
Joc de cărți, în Aleea Vulpache, la Elena Lupescu, se decidea 


231 


programul de dezvoltare economică a țării, nu ae aa 
îndoială; că în aceeaşi casă se luau hotărâri politice, o) ai 
mea o ştia”. Un adevărat buboi pe trupul nativi care, m 
vreme sau mai târziu, trebuia să pleznească! ri, 
Aceeaşi predominanţă a intereselor personale ale su a 
ranului şi ale camarilei din jurul tronului, dar şi Apoi 
principalilor săi colaboratori la franemasonerie, a, ip pe. 
ternic amprenta asupra orientării politicii externe în daun Ș 
resului naţional. “Reacţia germană la moartea lui ocpeea 
scrie Paul D. Quinlan — l-a înspăimântat pe Carol, făcându- ŞI 
mai dornic să consimtă la încheierea unui nou tratat economic 
cu Germania. În ianuarie nemții au dat semne că sunt sa să 
înceapă negocierile. Helmuth Wohltat, asistent Ca Ie spe- 
cial al lui Gâring, a fost trimis la Bucureşti. Germanii oreau 
însă mai mult decât plănuise Carol. Urmăreau să pe e SA 
tități mai mari de soia, grâu şi mai ales petrol, în aşa fel încâ 
Berlinul ar fi dominat practic economia românească. Negocie- 
rile au fost lungi şi dificile, pentru că Berlinul ținea revendică- 
rile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei ca pe o sabie a lui Da- 
mocles deasupra capului României. La 14 martie, ine cae 
linescu scria în jurnalul său: «Economicul e important şi deci- 
siv, iar politicul este accesor şi element de șantaj. se cl PeRa 
tru germani. Pentru noi, invers. Noi vrem să asigurăm îrun = 
riile şi să plătim». [...] La 23 martie, Carol, care se Sa și 
proape de vârful listei de priorităţi a lui Hitler, a considera 
nu avea de ales şi că trebuia să semneze tratatul economic cu 
Germania. [...] România a semnat tratatul, după cum spunea 
" Călinescu, «pentru a câştiga timp şi unele ae cepe Se 
nu pentru a se apropia politiceşte de Germania». n - e din 5 
mă, totuși, Carol a semnat, pentru a proteja frontiere e şi inde- 
pendența României. Dar, în ciuda tratatului, Carol dorea să 
menţină România în orbita puterilor occidentale şi, în eventu- 
alitatea unui război, să lupte de partea acestora, (op. cit). 
Aşadar, o mostră de duplicitate politică tipic dâmbo- 
viţeană, pe care, din păcate, o vom întâlni prea adeseori în po- 


232 


litica externă a României, atât în trecut, cât şi în prezent. O si- 
tuație pe care istoricul Florin Constantiniu o consemnează sec, 
într-o singură frază: “La 22 martie 1938, România a semnat 
tratatul economic cu Germania, făcând mari concesii Reich- 
ului, hotărâtă însă să le eludeze (cum a şi reuşit parțial)” ( op. 
cit.) i 

Spre a preîntâmpina tendința unor state de a aluneca în 
zona de influență a Germaniei pentru ca astfel să-şi salvgar- 
deze integritatea teritorială şi independența, evitând destinul 
tragic al Cehoslovaciei, Marea Britanie şi Franţa s-au dovedit 
dispuse să acorde garanţii acelor țări care, într-un fel sau altul, 
se simțeau amenințate de imperialismul german. (O dată cu 
Grecia, România a primit garanţii anglo-americane, pe 13 apri- 
lie 1939, la scurt timp după ce semnase tratatul economic cu 
Reichul). Considerând că atât prin aceste garanţii, cât mai ales 
prin tratatul economic, situația României în relațiile cu Germa- 
nia s-ar fi normalizat, Carol l-a însărcinat pe ministrul său de 
Externe, Grigore Gafencu, să întreprindă o vizită la Berlin, 
pentru a tatona starea de spirit şi, eventual, viitoarele intenții 
ale lui Hitler, direct de la sursă. Un joc periculos la două ca- 
pete, ale cărui consecinţe dezastruoase pentru ţară nu vor în- 
târzia să se producă. 

Cu privire la această iniţiativă de politică externă a lui 

Carol, Mihail Sturdza, diplomat în funcție (reprezentantul Ro- 


mâniei în Danemarca, la data când se consuma acest important 
eveniment), scrie: “Ministrul nostru al Afacerilor Străine ple- 


case in această călătorie — după cum evenimentele au dovedit-o 
— cu ferma hotărâre de a se consacra unui program politic 


absolut contrariu nădejdilor Fiihrer-ului şi cu copilăreasca in- 


tenție de a ascunde jocul său pro-aliat şi anti-german, sub mas- 


ca uniformei albastre şi a «partidului unic» pseudo-naționalist, 
organizat de poliția lui Carol. De la Berlin, Gafencu a trecut la 
Paris şi la Londra, unde pestelcuța de piele de purcel şi in- 
signele cabalistice corespunzătoare gradului său în francmaso- 
nerie au înlocuit uniforma în chestiune. Dacă Berlinul nu a a- 


233 


ara ra 


IAA 


flat îndată ceea ce s-a negociat acolo, ar fi putut-o afla în tot 
cazul, şi foarte precis, când a urmărit şi descoperit pas cu pas 
pregătirile de sabotaj militar şi economic ce au început să fie 
puse la cale, la reîntoarcerea lui Gafencu la Bucureşti, cu echi- 
pele de distrugere (a instalațiilor. petrolifere) anglo-franceze, 
sub experta direcție a lui Vagner, om cu multiple naționalități. 
Guvernul german a aflat însă imediat, prin guvernul italian, ne- 
ghioabele încercări ale lui Gafencu, o dată ajuns la Roma, de a 
convinge pe Contele Ciano că interesele Italiei erau de a trece 
cu arme şi bagaje de partea coaliţiei occidentale [...]. O mân- 
gâiere sufletească — sună cuvintele cu care diplomatul român 
îşi încheie sumbrele consideraţii asupra gravelor erori comise 
de Carol în politica externă — şi O retrezire a nădejdilor le re- 
găseam numai la Berlin, pe lângă legionarii care izbutiseră să 
iasă din ţară. Ei pregăteau, în mintea lor şi materialmente, în 
toată măsura în care o puteau, un răspuns trădării şi o ultimă 
încercare de a salva ceea ce se mai putea salva din destinele 
țării, pentru care fiecare dintre ei şi-ar fi dat de zece ori viaţa” 
(M. Sturdza, op. cit.) 

Asupra acestui subiect fierbinte (contactul direct Bucu- 
reşti-Berlin) insistă şi Pamfil Şeicaru, venind cu completări lă- 
muritoare. Marele ziarist român dezvăluie fapte care au influ- 
enţat negativ atitudinea Germaniei faţă de România în contex- 
tul acţiunilor Reich-ului care au precedat dezlănțuirea celui de 
al doilea război mondial: “Acceptând versiunea dată de Gri- 
gore Gafencu, reiese clar că pentru Hitler garanţiile engleze şi 
franceze însemnau participarea României la Încercuirea Ger- 
maniei. Dar a uitat Grigore Gafencu să scrie şi despre propu- 
nerea făcută de Hitler lui Gheorghe Brătianu, anume că Româ- 
nia să primească şi garanția Germaniei, fără să fie obligată să 
renunţe la garanţiile franco-engleze. Vizita lui Gr. Gafencu la 
Berlin a avut loc pe ziua de 20 Aprilie. Zece zile mai târziu, 
Gheorghe Brătianu a fost primit în audiență de Hitler, care i-a 
cerut să-l convingă pe rege să primească, alături de garanţiile 
franco-engleze, şi pe cele germane. Era o formă de a-şi asigura 


234 


neutralitatea României. Gh. Brătianu a comuni 
i AN i municat regelui pro- 
ice ee pi pi 5 lunii Mai 1939, dar Ci Sa 
neutralității României. De altfel, și spe e mii 
atipica transmisă regelui prin Gh. E stiati tez, 
Sa zar Aaa0 Dacezei a declarat Cancelarul, nu vă E 
dia ga a a nu mă voi formaliza. Cunosc slăbiciunea 
alătura Sovietelor Selena a a ea Cca 
pe care 0 prepară guvernul din Tdi sei : por 
ir, . Şeicaru, Istoria..., 
e iai ie met Cara 
(comisarul poporului Eta la a i ae 
e, unul ip politica României, i aa 
inuntele. e Externe era un nătărău se vede di 
toată activitatea lui; ceea ce este însă mai se se 
ceptat să fie un simplu execu Fe Aaa pia lui 
Carol, pa Nici O e i, pi ic pi a 
i a ca Se august 1939, omenirea afla cu o îndrep- 
a ed ae ca la Moscova a Pactului de neagre- 
i e pa pia Era ultimul act premergător izbucnirii 
ana e oi mondial. Prin acest document, cele 
Sega de a Și u ca, pe lângă statutul de neagresiune între 
e anu ICE ale în cazul în care una din ele va 
ea pei is puteri. Ceea ce însă omenirea nu a a- 
i i seic ată cu semnarea pactului de către Joa- 
a ae nic E ministrul de Externe al Germaniei, Şi 
ciao ei e se Veaceslav Molotov, a fost semnat Şi un 
Poloniei, precum şi ce de 4 au 
Aa rea slerelor de interese între cele 
N eueae, pe o linie de la Marea Baltică la Marea 
dee SA = e influență sovietică includea Finlanda, 
lie “ni ŞI Basarabia, iar Lituania cu Vilnius revenea 
1. Art. 3 al protocolului secret stipula fără echivoc: 


235 


“În privința sud-estului Europei, din partea sovietică este subli- 
niat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul 
dezinteres politic pentru aceste regiuni”. 

Privind viitoarea hartă a Europei prin prisma consecin- 

ţelor previzibile ale Pactului Molotov-Ribbentrop, Florin Con- 
stantiniu reconstituie clar şi concis planul lui Stalin, din păcate 
realizat integral: “Pentru Stalin, perspectiva unui conflict gene- 
ralizat în lumea capitalistă însemna împlinirea unui obiectiv de 
mult timp urmărit. EI se afla în situaţia avantajoasă de a fi so- 
licitat de ambele părți aflate în confruntare. Spre deosebire de 
Marea Britanie şi Franţa, care nu ofereau, practic, nimic în 
schimbul participării la războiul împotriva Germaniei, şi încă 
pentru a apăra țări — ca Polonia sau România — considerate de 
Moscova ca duşmani, Germania se declara dispusă să facă în- 
semnate concesii teritoriale URSS, ca să rămână în afara con- 
flictului. Pentru Stalin, alegerea se impunea de la sine: dând 
dumină verde» planurilor de război ale lui Hitler, dictatorul 
sovietic deschidea calea celui de-al doilea război mondial. În 
timp ce Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa aveau să-şi 
sleiască forțele, Armata Roşie urma să-şi întărească şi spo- 
rească puterea, pentru a interveni şi a dicta combatanților epu- 
izaţi o pax sovietica” (op. cit.). 

La numai o săptămână după semnarea Pactului de nea- 
gresiune germano-sovietic, în zorii zilei de 1 septembrie 1939, 
Wehrmacht-ul (armata germană) invada Polonia. Două zile mai 
târziu, Franţa şi Marea Britanie, împreună cu toate țările Com- 
monwealth-ului, declară război Germaniei. “A doua zi după 
declaraţia de război britanică şi franceză (3 septembrie 1939) - 
notează Andreas Hillgruber — guvernul României a anunțat 
menţinerea «poziției paşnice». La 13 septembrie 1939, prin in- 
termediul lui lon Gigurtu, membru al Consiliului de Coroană, 
guvernul Armand Călinescu i-a remis la Berlin Reichmar- 
schall-ului Găring declaraţia oficială de neutralitate a Români- 
ei. În ciuda acestor fapte, conducerea germană considera pen- 
tru moment situaţia ca fiind neclară. În primele zile ale lunii 


236 


septembrie circulau zvonuri «că Anglia face presiuni as 
României în vederea participării active la război şi-i oferă a 
tor militar». [...] Dar, după toate probabilitățile, zvonurile A 
cu desăvârşire neîntemeiate”(op. cit.). “Ea 
Pentru a urmări pe scurt evoluţia conflictului armat ger- 
mano-polon, precum şi evenimentele dramatice care au ie 
loc în România în paralel şi în legătură cu acest conflict, am 
ales ca sursă de informaţii, obiectivă până la un anumit SI t 
biografia regelui Carol scrisă de Paul D. Quinlan: Aa 
“Pe la mijlocul lui septembrie, aproximativ o sută de mii 
de soldați şi civili polonezi s-au revărsat în România, pentru a 
scăpa de Blitzkrieg-ul german [...] La 16 septembrie mareșalul 
Rydz-Smigly, comandantul forțelor armate poloneze a dezer- 
tat, traversând România. [...] A doua zi, pe 17 septembrie Ar- 
mata Roşie invada Polonia dinspre est, dând lovitura de sate 
la ceea ce mai rămăsese din această țară. Deşi România avea o 
alianță oficială cu Polonia, care prevedea asistență militară îm- 
potriva unui atac rusesc, dată fiind situaţia militară a Poloniei 
şi a României, lui Carol nu-i rămânea nimic de făcut. El 
mai ales alarmat că România ar fi putut avea o Ele maia 
sec cap a rusă schimbă situaţia», nota Caiet 
if aa aia & Er: epărtae, AU ruşii reprezintă cel 
pia A im ucrurile n-ar fi stat şi aşa destul 
ea E i zi Ea, a zile după ce a scris aceste cuvinte 
la ii 7 zisa Dumitru [Miti] Dumitrescu a trecut ile- 
caii E din Cehoslovacia în România, cu ordine de la con- 
su nad E la din Germania să-l asasineze pe Călinescu. A 
A ana pag unde i-a contactat pe cinci alți camarazi şi 
d E gi mu la ceea ce aveau de făcut. In următoarele 
isca i ae şi grenade de mână, şi-au procurat o 
îi i i ul zilei de 21 septembrie, s-au deplasat de la 
Aa eşti. [...] În aceeaşi Zi, cu puţin înainte de ora 
4, Că inescu, aflat în limuzina sa împreună cu agentul de 
Siguranță, se îndrepta pe Ştirbei Vodă spre Cotroceni, după ce 


237 


luase masa de prânz. Pe când maşina trecea de strada Făgăraş, 
un alt automobil a apărut pe Ştirbei Vodă şi s-a luat după ei. 
Câteva minute mai târziu, când limuzina a cotit-o pe Bule- 
vardul Carol al II-lea, o căruță încărcată cu fân le-a blocat dru- 
mul. Când limuzina s-a oprit, a fost tamponată din spate de un 
alt automobil, fiind împinsă pe trotuar. Şase oameni au sărit 
din a doua maşină. Agentul de siguranță al lui Călinescu a fost 
împuşcat primul, nici măcar n-a apucat să scoată pistolul. În 
clipa în care Călinescu a deschis portiera din spate ca să iasă 
din maşină, a fost şi el împuşcat, murind instantaneu. Ca să fie 
totuşi siguri, asasinii i-au descărcat douăzeci de gloanţe în cap 
şi piept. Apoi s-au urcat într-un taxi care, sub amenințarea 
revolverelor, i-a transportat la postul de radiodifuziune, unde 
au întrerupt emisiunea de după-amiază şi au anunțat cu voce 
tremurândă, dar triumfătoare: «Atenţie! Armand Călinescu a 
fost ucis! Un grup de legionari l-a executat!»“. 

Atentatul împotriva lui Armand Călinescu, soldat cu 
moartea acestuia, a fost prezentat, explicat şi calificat în mod 
diferit, în funcţie de orientarea ideologică a celor care şi-au 
propus să investigheze acest fapt. De la calificativul de crimă 
odioasă comisă de adepții unei organizaţii criminale până la 
aberatia că atentatul ar fi fost pus la cale de serviciile secrete 
germane, deoarece prim-ministrul român era animat de senti- 
mente prooccidentale, sau că la originea asasinatului s-a aflat 
Intelligence Service, pentru că Armand Călinescu nu a fost de 
acord cu planurile britanice de sabotare a instalaţiilor indus- 
triale care asigurau aprovizionarea Germaniei cu petrolul nece- 
sar continuării războiului, ni se înfăţişează o paletă largă de 
interpretări ale tragicului eveniment. Aşa stând lucrurile, consi- 
derăm corect şi util, din respect pentru adevăr, să-i lăsăm să 
vorbească şi pe cei ce au săvârşit atentatul. i 

“În ziua de 21 septembrie la orele 2 după-amiază, Ar- 
mand Călinescu, călăul Legiunii, este pedepsit de 9 legionari 
conduşi de Miti Dumitrescu. După marele act de pedepsire, e- 
chipa a ocupat microfonul societăţii de radio, prin care a vestit 


238 


țării întregi acțiunea de pedepsire săvârşită, pronunțând cuvin- 
tele următoare: «Armand Călinescu, preşedintele Consiliului 
de Miniştri, a fost executat de o echipă de legionari. Suntem fii 
de români din Prahova şi am îndeplinit o necesitate dureroasă. 
Am pedepsit pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai 
mare român, Corneliu Zelea Codreanu». Legionarii echipei 
răzbunătoare s-au predat autorităților polițieneşti, care, după ce 
i-au torturat înfiorător, i-au legat şi împuşcat, fără judecată, iar 
trupurile lor au fost aruncate în stradă şi expuse publicului nău- 
cit. Înainte de clipa jertfirii lor, cei 9 eroi martiri au adresat tu- 
turor legionarilor o scrisoare din care desprindem: «Ne-am ho- 
tărât să pedepsim! Din dragoste adâncă față de acest pământ, 
frământat de sângele atâtor martiri, din dragoste pentru neamul 
acesta, vom încerca să rupem o frântură din trupul uriaş al vier- 
melui conducător ce roade ființa neamului. Violenţa în sine nu 
schimbă nimic, dar ea este o dureroasă necesitate. Vrem numai 
atât, ca prin violența noastră să trezim neamul românesc» (N. 
Roşca, op. cit.). 

În acelaşi context al eforturilor oneste de a stabili ade- 
vărul cu privire la răstimpul în care au avut loc cele două asa- 
sinate, al lui Corneliu Z.Codreanu şi al lui Armand Călinescu, 
următorul citat din lucrarea istoricului Cristian Troncotă, Mi- 
hail Moruzov şi Serviciul secret al Armatei Române, este util şi 
revelator (cu menţiunea că sursele sale sunt două lucrări de re- 
ferință ale literaturii legionare: C. Papanace, Fără Căpitan, şi 
N. Crăcea, Dezvăluiri legionare): “... în asasinarea lui Armand 
Călinescu, un rol important l-a jucat fanatismul ce cuprinsese 
întreaga Mişcare Legionară şi în primul rând echipa numită 
«Răzbunătorii», ce a executat atentatul. În acest sens, Constan- 
tin Papanace, figură importantă a intelectualității legionaris- 
mului din epocă, consemna: «Nu cred să fi fost vreodată atâta 
seninătate în acceptarea morţii. Nici o slăbiciune, nici o tre- 
sărire a instinctului de viață. Arma lor — propria lor cenuşă, 
preconizată de Moţa — s-a dovedit mai puternică decât toate 
tancurile şi mitralierele». [...] Acelaşi fanatism, întâlnit, de re- 


239 


a RR e ai ice Pete pn 8 


TEAC E II e II 


E PR a Ia ar 


IRI TIT 


gulă, la grupările ce execută atentate teroriste cu ţintă politică 
şi în scop de răzbunare, rezultă şi din relatările autorului le- 
gionar Nicu Crăcea. Acesta ne asigură că din echipa care a 
executat atentatul erau prezenți numai 8, a] 9-lea a venit şi s-a 
predat, «ca să fie solidar cu cei ce l-au răzbunat pe Căpitan». E 
bine cunoscut că cei 9 legionari, dintre care 2 avocaţi, 2 munci- 
tori şi 5 studenți, s-au predat de bună voie Prefecturii Poliţiei 
Capitalei, după care au fost executaţi la locul crimei şi expuşi 
privirii trecătorilor timp de 3 zile. Cert este că fanatismul le- 
gionarilor se amplificase încă din mai 1939, o dată cu condam- 
narea la 10 ani temniţă grea a lui Corneliu Z. Codreanu, şi a 
atins cote paroxistice la aflarea ştirii că a fost împuşcat. «Ves- 
tea asasinării Căpitanului — ne spune C. Papanace — a zguduit 
profund lumea şi, bineînțeles, cu deosebire pe legionari. Mulţi 
nu au mai văzut alt sens pentru existența lor, decât răzbuna- 
rea». Chiar şi cerebralul C. Papanace, împreună cu prietenii şi 
colaboratorii săi apropiați dintre legionarii cuminţi, la aflarea 
veştii despre asasinarea lui Codreanu, au izbucnit: «Ne venea 
să urlăm, să ieşim pe stradă, să tragem în orice ne ieşea în cale. 
În această ţară, în care n-a putut trăi Căpitanul, nimeni nu mai 
merita să trăiască!»". 

Dispariția prim-ministrului, care pe lângă această dem- 
nitate deţinea ad-interim şi portofoliile Internelor şi Apărării 
Naţionale, impunea găsirea, de urgenţă, de înlocuitori pentru 
aceste demnități. După ce Gr. Gafencu a refuzat să-l înlocu- 
iască pe Armand Călinescu, regele a optat pentru generalul Gh. 
Argeşeanu. “E energic — scrie Carol — nu-i e frică şi va putea 
să-şi asume răspunderea completă a tuturor măsurilor care tre- 
buiesc luate spre a face completă curățire, iar din punct de ve- 
dere politic nu va încurca, căci va asculta de ceea ce i se Ya 
spune” (Carol al II-lea, op. cit.). Mai limpede decât atât nu 
puteau fi exprimate intenţiile pe care le avea suveranul, pentru 
care “pierderea preşedintelui de Consiliu, Armand Călinescu, 
era ireparabilă”. La celelalte două ministere, Gavrilă Mari- 
nescu — Internele şi generalul Ilcuş — Apărarea Naţională”. 


240 


Din lucrarea lui Cristian Troncotă, citată mai sus, aflăm 
care au fost primele măsuri luate în cadrul noului Pa în- 
cropit în pripă. “În noaptea de 21-22 septembrie 1939, sub pre- 
şedinția noului prim-ministru, generalul Gheorghe e ati 
poreclit «Ghiță Ostaşul», s-a desfăşurat şedinţa Consiliului dă 
Miniştri. Grigore Gafencu, în calitate de ministru de Externe, a 
sfătuit Consiliul «să nu se facă fapte de sângeroasă răzbunare 
şi să nu se verse sânge între Rege şi țară». Răzbunarea cerea 
din nou răzbunare şi «alunecam astfel pe calea unui măcel între 
români». Cu îndreptățire aprecia diplomatul român că «statul 
nu poate face decât dreptate în cadrul legii». Din păcate, opi- 
niile sale erau fie tardiv exprimate, fie că nu au fost luate în 
considerație, întrucât, după cum precizează acelaşi Grigore Ga- 
fencu, «generalul [Gavrilă] Marinescu ne-a lăsat să înțelegem, 
fără a ne cere, de altfel, nici sfatul, nici aprobarea, că repre- 

siunea va fi straşnic㻓. 

Cum se va materializa afirmația lui Grigore Gafencu că 
“statul nu poate face dreptate decât în cadrul legii” şi cum a 
înțeles Gavrilă Marinescu, “călău de profesie” şi mai nou mi- 
nistru de Interne, să aplice legea, ne spune Constantin Argeto- 
ianu (op. cit.), în nota din 22 septembrie 1939 (şi acestea sunt — 
nota bene — consideraţiile unui adversar declarat al Gărzii de 
Fier): 

“Am aflat azi-dimineață cu oroare cele săvârşite azi- 
noapte: masacrarea fără judecată a asasinilor lui Călinescu, 
chiar pe locul unde săvârşiseră asasinatul. Şi am mai aflat că 
cadavrele lor însângerate urmau să rămână expuse acolo, până 
la ora 4 după-amiaza... M-am urcat în automobil şi m-am dus 
să văd. Mărginit prin funii întinse şi păzit de un triplu şir de 
soldaţi, locul execuţiei era asaltat de lume de tot soiul venită să 
vadă ca şi mine. Priveliştea era îngrozitoare; pe caldarâm ză- 
ceau 9 cadavre în poziţia în care căzuseră; toți cei ucişi erau cu 
fețele umflate şi pline de sânge; unii lângă alții, unii peste alții 
- era o mocirlă de sânge, de vânătăi, de păr închegat, de veş- 
minte maculate şi zdrențuite. Unul din cadavre avea încă mâi- 


241 


nile legate la spate. Toţi tineri, în floarea vârstei. Toţi Aaa 
ucişi cu revolverul, loviți în cap cu gloanţe, după i fi 
loviți şi jumătate ucişi cu bâte şi alte instrumente de tortură. 
Unul avea un enorm cucui în frunte. Pe deasupra locului se în- 
tinsese, ca la bâlci, o enormă bandă albă cu inscripția urmă- 
toare: «Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători 
ă!. 
> PE sudici înscenatori ai acestei orori nu s-au mulțumit cu 
atât; locul supliciului cu cadavrele înşirate a fost e aia ŞI 
fotografiile au fost reproduse din ordin în toate gazetele... ina 
a avut ideea acestei porcării ar merita, el, să fie spânzurat. 
asemenea monstruozitate întrece toate închipuirile, şi omul de 
bun-simț rămâne trăsnit. Ce scop au urmărit autorii unui ase- 
menea abuz de forţă? Să înspăimânte şi să descurajeze pe cei 
care ar voi să continue cu răzbunarea lui Zelea Codreanu! Dar 
fanatici ca cei care au ucis pe Călinescu nu se sperie de moarte, 
după cum au dovedit-o. Să arate lumii ce pot? Dacă pc 
fost scopul lor, au reuşit, dar rezultatul la care au ajuns e c 
tul altul decât acela pe care l-au urmărit. Oamenii “ar ș, 
apropiau azi-dimineață de locul supliciului erau op teal e î 
se îndepărtau scârbiți. Ieri toată lumea plângea E E a Z 
înjura pe ucigaşii lui — azi nu se mai vorbeşte e fa pa 
toată mila merge către cei doborâţi fără judecată, de-a j 
5 Caut guvernul? Lăsând sentimentele la d pai zi: 
ta săvârşită apare în lumina raţionamentului şi a ae aa 
ca una monstruoasă: şi ca o mare greşeală politică. a i 
Marţiale (suntem sub stare de asediu), aveau „pe ai i, 
moartea. Puteau să-i judece, i coca or ea 2 E 
â ile, conformându-se legilor, sau câlcându- 
E e procedura. N-ar fi zis nimeni nimic. = fi pacea 
toată lumea. Dar aşa, un masacru cum l-au săvârşit nu 
văzut nicăieri, decât în cursul războaielor SivIIc, sie 
Care vor fi comentariile de peste graniţă! Orient, sălbă 


>, LEI 
cie sau anarhie? Ori toate la un loc?”. 


242 


La data la care “consilierul regal” Constantin Argetoianu 
consemna cu indignare execuţia fără judecată a autorilor aten- 
tatului împotriva lui Armand Călinescu, acesta nu cunoştea a- 
devăratele dimensiuni ale hecatombei ordonate de către regele 
Carol. Le va afla în zilele următoare, iar în nota din 28 septem- 
brie avea să scrie: “Dintre toți intelectualii Gărzii arestați n-au 
scăpat decât [Şerban] Milcoveanu, Radu Budișteanu şi Nae 
Ionescu. Toţi ceilalți au fost împuşcaţi. Familiile lor sunt sub 
pază strictă, nu pot comunica cu nimeni Şi se vorbeşte de con- 
fiscarea averilor lor. Şi chiar de «curăţire» până la al şaptelea 
neam!” (ibidem). 

Un bilanț complet, în cifre, al masacrului îl aflăm în do- 
cumentarul Cronica unor violențe politice, din care reprodu- 
cem nota datată 22 septembrie 1939. 

“Sunt ucişi de autorități, drept represalii pentru împuşca- 
rea lui Călinescu, următorii: 

* 9 legionari care formau echipa lui Miti Dumitrescu, 

după ce au suferit schingiuiri de nedescris; 

* 13 căpetenii legionare, închise la Râmnicu Sărat; 

* 7 legionari care se aflau bolnavi la Spitalul Militar 
din Braşov; 


* 44 legionari ce se aflau în lagărul de concentrare 
Miercurea-Ciuc; 


* 12 legionari din lagărul Vaslui; 

* legionarii Popa Ion şi Lăscăianu Aurel, studenți, ce 
se aflau în închisoare, condamnați în procesul rectorului Şte- 
fănescu-Goangă, sunt transportați la Jilava şi împuşcaţi chiar 
pe mormântul lui Corneliu Codreanu; 

* Comandantul legionar Victor Dragomirescu este 
ridicat din spitalul închisorii Văcăreşti şi sugrumat în maşina 
cu care era transportat. Este aruncat în crematoriu, deşi dădea 
semne de viață; 

* 148 legionari din toată ţara, în urma ordinului dat de 


noul guvern (prezidat de generalul Argeşeanu) şi de Palat de a 
se ucide câte 3 legionari din fiecare judeţ. 


243 


În total, au fost ucişi în această zi 256 de legionari, cu 
precădere intelectuali şi conducători ai Mişcării. Trupurile tu- 
turor au fost lăsate timp de 3 zile pe locurile unde au fost ucişi, 
pentru a îngrozi populația românească, care în cea mai mare 
parte simpatiza cu Mişcarea Legionară” (N. Roşca, op. cit.). 

Din anexele acestui documentar aflăm numele celor u- 
cişi, printre care figuri de legendă din conducerea Mişcării, 
“precum şi amănunte oripilante asupra felului în care s-au des- 
făşurat execuțiile. Spre exemplificare, am ales scena terifiantă 
a execuției celor 44 de legionari în lagărul de la Miercurea- 
Ciuc. “În faţa porţii de sârmă ghimpată s-a format coloana. La 
lumina lămpaşelor au fost legaţi unul de altul cu funii. De jur- 
împrejur încercuiți de agenți-călăi, pornesc spre drumul jertfei 
supreme. Înainte de ieşirea din lagăr, camaradul Iordache NIi- 
coară, cel mai iubit de toți pentru necuprinsa dragoste şi bu- 
nătate ce revărsa în jurul său, spune un «Tatăl nostru». Apoi 
convoiul se pune în mişcare, cei rămaşi între sârme însoțindu-i 
cu privirile călăuzite în noapte de lumina lămpaşelor. Între tu- 
făriile din apropierea lagărului îi aşteaptă mitraliera. Aici în- 
cepu să se spună o altă rugăciune. Mitraliera n-a lăsat-o însă să 
se sfârşească. Oamenii Satanei nu voiau s-o audă. Cei 44 de 
flăcăi legionari-români se prăbuşesc unul peste altul, ca stejarii 
frânţi de vijelie. S-au frânt cu rugăciunea pe buze. Unul dintre 
ei mai putu striga, într-o ultimă suflare: Trăiască Legiunea şi 
Căpitanul!”. 

Problema responsabilităților pentru această pagină în- 
tă din istoria recentă a românilor, pe care mulți sunt 
“un popor bun, blând şi iertător”, 
este abordată de istoricul: Cristian Troncotă : “Autorul legionar 
Nicu Crăcea — vorbind despre noul prim-ministru, generalul 
Gheorghe Argeşeanu, însărcinat cu represaliile asupra frunta- 
şilor legionari aflaţi în lagăre şi spitale, precum şi cu execu- 
tarea a câte 3-5 legionari de fiecare judeţ — ne dezvăluie că 
această acţiune s-a realizat «după listele ce fuseseră întocmite 
dinainte de Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu». Fără in- 


sângera 
înclinați să-i considere drept 


tenția de a-i scuza, se poate spune că generalii Gheorghe Ar- 
geşeanu şi Gavrilă Marinescu au fost la rândul lor simpli exe- 
cutanți ai deciziei luate de rege. Fiind un regim autoritar, voin- 
ţa suveranului era lege. Carol al II-lea a fost cel care a hotărât 
represiunea, aspect ce rezultă din următorul pasaj al Însemnă- 
rilor zilnice: «Această stare de lucruri nu se poate tolera, vor 
trebui luate nişte măsuri drastice să se curme această sir, 
Lupta s-a deschis din nou, o luptă pe viață şi pe moarte, este 
momentul de a hotărî cine pe cine...[sic!]». Se poate afirma că 
prin această consemnare Carol al II-lea şi-a asumat întreaga 
responsabilitate în fața posterității în ceea ce priveşte represa- 
liile nelegale contra Mişcării Legionare” (C. Troncotă, op. cit.) 

La o concluzie asemănătoare ajunge şi Pamfil Șeicaru. 
Poziţia sa față de tragicele evenimente din septembrie 1939 
cântăreşte cu atât mai greu cu cât, pe lângă faptul că a fost 
martor ocular la desfăşurarea lor, i-a cunoscut nemijlocit pe 
principalii actori politici care şi-au pus hotărâtor amprenta asu- 
pra deciziilor luate şi asupra modului în care au fost duse la 
îndeplinire. 

“In primul moment — nota în 1963 ziaristul român aflat 
în exil, în Spania —, când Armand Călinescu a căzut ciuruit de 
gloanţe, în ziua de 21 septembrie 1939, regele Carol şi-a pier- 
dut siguranța cu care înfruntase realitățile politice interne. A 
recurs la represiunea cea mai spectaculară, în stilul mai vechi 
al lui Abdul-Hamid. În aceeaşi zi a fost numit şef al guvernului 
generalul Gh. Argeşeanu. Un ofițer de cavalerie mediocru, o 
fire paşnică, blând cu soldaţii, indulgent cu ofițerii. Nu bănuia 
ce îi rezerva regele. 

Ca prim-ministru, generalul Gh. Argeşeanu îndeplinea 
doar un rol decorativ, cel însărcinat cu misiunea represiunii 
spectaculare a fost generalul Gavrilă Marinescu, numit minis- 
tru de Interne. Generalul Argeşeanu, complet nevinovat, a fost 
însărcinat cu o răspundere îngrozitoare, prezidând o represiune 
de care el n-a avut habar. [...]. În reacţiunea regelui, după asa- 
sinarea lui Armand Călinescu, nu poate fi vorba de o congestie 


245 


| 


ărui i ănua 
asasină a furiei, este un act asupra căruia a meditat, ie d 
fost chiar prevăzut mai demult ca o ipoteză pa ap 
ă. Fi ă străbătut țara, acea 
luptă. Fiorul de groază care a : ez 
ca în faţa unui cataclism, cuprindeau sentința dc Ce E 
tul de omenie al poporului român, care a fost ultragi 


care le are de a înmănunchea toate energiile țării în isi pol 
ticii lui. Nimic mai instabil ca popularitatea, care, pe pe i 
parte, ascunde adesea o perfectă nulitate, ri pia oa 
sa 1 țări îi hiar minimum de încredere, 
nanim al unei țări îi retrage c mui 
de care un om de Stat, oricare ar fi calităţile lui, nu poate face 
față marilor crize externe. 3 | 
i La impopularitatea regelui Carol s-a adăugat, ep a 
şi un început de dispreț. Işi făcea tot mai mult ru ta 9 ns : 
ința publică credința că dictatura regală a fost instalată p 
înlesni exploatarea țării. a, 
Partidele dizolvate făceau propaganda - Ra iei 
i i i st soi de ) 
tivat şi Garda de Fier ace opaga 
ea 1 puți ă ă regele însuşi ofe- 
i uţin adevărat că reg 
Este sigur, dar nu este mal p « IE sua 
rea orei teme şoaptelor care circulau cu o viteză rău p 
titoare. i , > a 
p3 Şoaptele sunt vătămătoare când găsesc e i Sa 
4 ZE siSasă 
ică istă născocire, oricât de ticăloas r f 
ublică. Or, nu există năâ 0 „de as cală 
daia să nu fi găsit imediat credit în opinia publică, şi Bec 
imediat ce o auzea, se simţea obligat, ca sub un coman 
iotic, să o difuzeze”. a fie A 
i O ţară cu un rege mincinos ŞI ucigaş, profund AA pi: 
il iului să : aceas 
mediabil discreditat în ochii propriului său DOES i i. 
în realitate România Mare la începutul tragicu ui an 194 i i 
E Europă în plin război; o ţară înconjurată din toate gt ati 
0) : . . - Și 
vecini hulpavi, ce pândeau momentul potrivit pentru a 
ge fiecare câte o frântură din trup. 


246 


XXIII 


Guvernul, avându-l ca prim-ministru pe generalul Gh. 
Argeşeanu şi ca ministru de Interne pe generalul Gavrilă Mari- 
nescu, instalat la cârma țării pe 21 septembrie 1939 cu unica 
misiune de a organiza şi executa din porunca regelui Carol al 
II-lea masacrarea căpeteniilor legionare ca răspuns la atentatul 
izbutit asupra lui Armand Călinescu, a avut viață scurtă. O dată 
împlinită odioasa sarcină, guvernul generalilor Argeşeanu şi 
Marinescu, după o săptămână de deținere a puterii, demisio- 
nează, urmând ca suveranul să găsească o soluție viabilă care 
să asigure menţinerea instituțiilor regimului de dictatură per- 
sonală aşa cum fuseseră ele rânduite de Armand Călinescu. 
Din memoriile lui Carol, nota din 28 septembrie, aflăm modul 
în care acesta a soluționat în urma consfătuirii cu principalii săi 
sfătuitori, Duduia (Elena Lupescu) şi nelipsitul Ernest Urdărea- 

nu, criza în care se găsea ţara, amenințată în interior de “peri- 
colul legionar”, iar în exterior de tendințele revizioniste ale U- 
niunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei. 

“S-a împlinit săptămâna de când s-a întâmplat marea 
nenorocire. Golul ce l-a lăsat Călinescu îl simt din clipă în cli- 
pă mai mult şi sunt fericit că, în afară de unii rătăciți, toată 
lumea este de aceeaşi părere. Totuşi, o soluţie trebuie hotărâtă 
pentru a intra într-o guvernare mai normală şi mai regulată. 
Ghiţă Argeşeanu este un om de treabă, dar numai cap politic 
nu €. Face orice i s-ar spune, dar când ia inițiative particolare 
n-are nici o concepție de ansamblu. Sunt două probleme cari se 
pun: dispariția lui Călinescu nu trebuie să însemneze dispariția 
F.R.N. şi, deci, a regimului în care eu cred, şi trebuie să atrag 
la guvernare oameni din afară cari, chiar dacă însemnează o 
raliere, ar putea însemna încă o Zguduire adusă Frontului. Sau 
trebuie, fără şovăire continuat cu regimul actual şi, deci, găsită 
0 soluție de continuitate [...] 

Făcând toate eliminările, două nume au rămas: unul 
din sânul Guvernului, Iamandi, Şi unul din afară, Argetoianu. 


247 


ZI 


De dimineaţă, Urdăreanu a mai stat de vorbă cu cel din 
urmă şi a constatat că este pe linia cea bună, că vrea ile 
tinue opera începută şi că e hotărât partizan al întăririi a 
tului Renaşterii Naţionale şi al Coe a regimului. Duduia 

it şi ea la prânz. Şi cu ea mă verilic. j 
ră in sfârșit E hotărăsc să-l chem pe ze ele aa 
întrevederea a fost scurtă, căci repede ne-am pus de 260, 
asupra punctelor principale. Primul punct pe care sea pus Se 
că pricep că guvernarea sa este o continuitate a celei pr 
dente şi că întărirea F.R.N. şi a regimului este o axiomă bi 
Un alt punct este Garda de Fier asupra căreia este de părere c 
trebuie lichidată efectiv prin orice mijloace şi cu toată energia. 
Asupra politicii externe, părerea lui este absolută contina j 
celei dusă până acuma, care o găseşte nu se poate Xa ună. 
Trebuie o supraveghere deosebită în ce priveşte U.R.S. ŞI 0 
încercare de apropiere de Italia” (Carol al II-lea, op. cit.). 

Dedesubturile alegerii lui Constantin Argetoianu ca 
succesor al lui Armand Călinescu sunt însă trecute sub pe 
de Carol. Baia de sânge provocată la ordinul său ca represalii 
la asasinarea lui Armand Călinescu a avut, drept urmare O ac- 
centuare a tensiunilor între România şi Germania. Din lucie să 
lui Andreas Hillgruber, aflăm că noul prim-ministru, su 
stantin Argetoianu, “era în foarte bune relații cu ia E , 
nipotențiar la Bucureşti, Wilhelm Fabricius ş fapt care : Cc sa 
buit decisiv la normalizarea SI diplomatice între 

ă "A. Hilleruber, op. cit. 

e ai eva Argetoianu, ca om politic, nu a satisfă- 
cut aşteptările lui Carol de la şeful guvernului său. : ia A ie. 
te, vederile noului prim-ministru cu privire la meto Sega: i 
primare ale Mişcării Legionare, cu respectarea preve SI : i 
gale în vigoare, nu coincideau cu stilul de e ai CIA 
ranului pentru care suprema lex era realizarea o) a ive A ÎN 
intereselor sale. Pe de altă parte, în calitatea sa de 0e 

marcant în conducerea Masoneriei române, Congaai i î 
ianu avea spatele acoperit, nefiind obligat la o atitudine de 


248 


bediență slugarnică, aşa cum pretindea Carol de la toți miniştri 
din subordinea sa. Ca urmare a nepotrivirii de caracter, divor- 
țul dintre rege şi şeful guvernului a devenit inevitabil. Cum în- 
să nici unul din actele de guvernare ale lui Constantin Arge- 
toianu nu putea fi invocat ca motiv pentru înlăturarea lui, Carol 
a recurs la un subterfugiu murdar, pe care nu se sfieşte să-l 
dezvăluie, considerându-l probabil un act de virtuozitate poli- 
tică, demn de un cap încoronat. 

“Am hotărât — notează Carol la 22 noiembrie 1939 — 
că mâine dimineață doi miniştri, anume Petre Andrei şi Să- 
vescu, vor demisiona. În urma acelor demisii, voi arăta lui Ar- 
getoianu că Guvernul nu mai are autoritatea de a lucra şi, deci, 
cel mai bun lucru este de a se retrage. Văzând această demisie, 
voi proceda la consultări pro forma cu consilierii regali. 
Urmând consultărilor, voi însărcina pe Tătărăscu cu formarea 
guvernului. Aşa s-a plănuit. Sper că mica comedie se va des- 
făşura după program, fără nici o schimbare [...] Sper a nu da 
impresia în public că toate acestea n-au fost aranjate de înainte, 
azi-după-amiază primesc pentru aşa-zisa consultare pe consi- 
lierii regali. Este o vastă farsă care o joc şi care trebuie să dea 
impresia că caut un guvern. Este nevoie ca eu să fiu acoperit în 
viitor, pe cât este posibil. Va fi unul din punctele cari vor tre- 
bui să fie puse cu toată energia în faţa noului preşedinte al 
Consiliului”. Aşadar, Guţă Tătărăscu devine din nou homo re- 
gius! 

In noul guvern, conducerea ministerului de Interne a 
fost încredințată lui Mihail Ghelmegeanu, la origine naţional- 
țărănist, care ca şi Armand Călinescu, a abandonat democrația 
şi a optat pentru regimul de dictatură al lui Carol, dezavuându- 
şi mentori, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, care le-au oferit şan- 
sa să se afirme ca oameni politici în guvernările național țără- 
niste. Ceea ce l-a recomandat pe Mihail Ghelmegeanu pentru 
funcţia ce i-a fost încredințată era adversitatea sa notorie față 
de Mişcarea Legionară, fapt apreciat de suveran. “Primesc în 
audiență de lucru — nota regele la 11 decembrie 1939 — pe 


249 


r— 


Ghelmegeanu, care mă întreține despre chestiuni în legătură cu 
Siguranța Statului. Îmi arată cât de complect i 


nexistentă a fost 
: = a za Ta 
acea organizație a Siguranţei şi a Poliţiei pe teritoriu şi 


singurul organ care a dat oareşicare rezultate a ga J ACR 
ria. Punctul principal, se înțelege, este Garda de a Cc e 
parte de a fi moartă, este încă foarte vie în multe ocuri. alcă 
mentele cele mai primejdioase sunt Horia Sima, Vojen şi A 
mitrescu-Borşa, care, fiind dincolo de graniță, conduc aci 
nea teroristă. Trebuie luate măsuri mai ales împotriva. ! z, 
Pentru cei din ţară măsurile vor trebui foarte bine dozate i 
mult tact spre a păstra toată putinţa de represiune pc - 
pe de altă parte, să se poată încerca să se ji un 
mente cari pot fi aduse pe drumul cel drept : a 
În timp ce regele şi ministrul său de Interne ae 
profund preocupați de primejdia reprezentată de sure ti 
torii valurilor de represiune sângeroasă ce se spa Sa. 
pra Mişcării Legionare în anii a aa SI a 
mentelor politice din Europa, care a c dpi 
războiului, adevărata ameninţare la existenţa i, iai 
rivită cu o condamnabilă detaşare, care, pe alocuri, îi 
E greata O aLIeIRE, gi pi pc x 
ată durata campaniei in oloni ă : 
ci pănă în para mu are pe om e o 
colo unde ar fi trebuit să se deci sil 7 sora 
un calm relativ, operaţiunile E eee E ina 
patrulare şi de supraveghere a poziţ pa 
istoricii au denumit-o războiu ciudat. y, 
ae Dar în ciuda aparenţelor (ziariştii americani, atenți a 
evoluţia evenimentelor de pe celălalt țărm al ce tai AA 
E goe dieta Pe al câteva luni 
irea de phoney War — 1 Și va luni 
aie. za esrţit declarația de război pe „care Se ee i 
Franţa au adresat-o Germaniei de E ai 
sive a Wehrmacht-ului din mai 1940, au fost un 
tense pregătiri politice şi militare. 


250 


“După împărțirea Poloniei — scrie Liddell Hart (acest 
Clausevwitz al secolului 20) în monumentala sa lucrare History 
of the Second World War — Stalin era hotărât să asigure printr- 
o măsură provizorie flancul baltic al Rusiei împotriva unei vi- 
itoare amenințări din partea lui Hitler. În acest scop, Uniunea 
Sovietică a obținut în grabă un control strategic asupra fostelor 
teritorii tampon ale Rusiei la Marea Baltică. Până la 10 octom- 
brie a încheiat tratate cu Estonia, Letonia şi Lituania, prin care 
i se permitea să staționeze trupe în pozițiile-cheie din aceste 

țări. La 14 octombrie, guvernul Uniunii Sovietice începea tra- 
tativele cu Finlanda. La 14 octombrie îi punea pe masă reven- 
dicările sale”. 


Cum însă sentimentul lor naţional nu putea accepta 
reglementarea relaţiilor dintre cele două ţări în termenii pro- 
puşi de sovietici, finlandezii le-au respins. Consecințele aces- 
tei atitudini dârze nu au întârziat. “Tratativele au intrat în im- 
pas, tonul presei sovietice a devenit amenințător şi la 28 no- 
iembrie guvernul rus a denunțat Pactul de neagresiune din anul 
1932. La 30 noiembrie a început invazia rusească” (ibidem). 

După ce în prima fază a ostilităților a înregistrat o serie 
de succese impresionante, bravul popor finlandez a trebuit să 
se încline în faţa colosului sovietic. Războiul sovieto-finlandez 
s-a încheiat în martie 1940 prin pacea semnată la Moscova, 

Uniunea Sovietică obținând tot ceea ce revendicase de la Fin- 
landa. 


Agresiunea sovietică asupra Finlandei ar fi trebuit să 
fie un sever avertisment pentru guvernul de la Bucureşti, în 
primul rând pentru regele Carol, care, în fapt, conducea direct 
atât politica internă cât şi politica externă a României, miniştrii 
nefiind decât simpli executanți ai hotărârilor sale. Or, dacă în 
acțiunea de a extinde frontierele Uniunii Sovietice, prin ane- 
xarea tuturor teritoriilor care înainte de 1917 aparținuseră Im- 
periului țarist, Stalin nu se împiedicase de existenţa tratatului 
de neagresiune încheiat cu Finlanda în 1932, este greu de pre- 
supus că dictatorul de la Kremlin va proceda altfel cu Româ- 


251 


nia, de care nu-l lega nici o obligație formală, pentru a pretinde 
cedarea Basarabiei. 

În timp ce lumea întreagă urmărea cu admiraţie îndâr- 
jirea cu care bravul popor finlandez îşi apăra integritatea terito- 
riului, opunându-se agresiunii Rusiei bolşevice, Carol II, deţi- 
nătorul întregii puteri în Stat, şi implicit întâiul răspunzător de 
destinul naţiunii în fruntea căreia se afla prin dubla sa calitate 
de rege şi dictator, privea agresiunea asupra Finlandei ca pe un 
fapt divers, deşi nu încăpea nici un dubiu că următoarea țintă 
vizată de expansionismul sovietic era Basarabia. În Însemnări 
zilnice întâlnim doar două consemnări sumare privind războiul 
sovieto-finlandez. În prima, datată 30 decembrie 1939, după ce 
notează că “seara am cinat la Duduia”, apoi “am ajucat după 
foarte multă vreme, din nou bridge”, şi “pe urmă cinema. Un 
film foarte bun: Mint Place Pigalle cu Raimu”, Carol încheie: 
“Pe terenul internațional, luptele din Finlanda continuă în pa- 
guba Sovietelor”. Cea de a doua, din 7 ianuarie 1940, este ceva 
mai cuprinzătoare.”Nici un eveniment important. Duduia vine 
la prânz. După masă Mihăiţă are o sindrofie. Noi cei mari po- 
cher cu Malaxa şi coana Natalia. Altfel, linişte. Mihăiţă declară 
că a petrecut foarte bine. De pe frontul internațional, linişte, 
afară de faptul că finlandejii au mai tras o bătaie sovieticilor şi 
se zice că unele unităţi de ale lor au pătruns pe teritoriul inamic 
până la o adâncime de 45 km. Mulţi înainte!”. 

Când este vorba însă de problemele sale personale, nu 
de problemele românilor şi ale țării a cărei proprietate şi-a 
însuşit-o fraudulos, printr-o lovitură de stat, Carol îşi arată ade- 
văratul chip: despot brutal, capabil să-i înlăture prin orice 
mijloace, chiar prin vărsare de sânge, pe cei care-i contestă le- 
gitimitatea de monarh absolut pe tronul României. În nota din 
18 decembrie, el nu face un secret din intenţia de a-şi suprima 
adversarii. “Dimineaţa, miniştrii Ghelmegeanu şi Ilcuş. Cu in- 
ternele am studiat proiectele de destindere politică, îndeosebi 
în ce priveşte pe foştii gardişti. Ministrul Ghelmegeanu crede 
că ar putea să se folosească de unii dintre ei ca să demoralizeze 


252 


şi să facă o impresie asupra celor şovăitori. Nuclee teroriste tot 
mai există şi trebuiesc stârpite. Ceea ce este totdeauna primej- 
dios e acțiunea celor din străinătate, condusă de Horia Sima, 
care se găseşte, după cum ştim, în Germania. E] trebuie cât mai 
curând prins şi suprimat, ca să mai dispară un şef terorist. Dar 
ei au o aşa organizare încât, dispărând unul, el este de îndată 
înlocuit”. 

Dar cercul adversarilor lui Carol şi ai regimului său nu 
se limita la membrii Mişcării Legionare. În aceeaşi măsură, 
suspiciunea de vinovăţie plana şi asupra personalităților poli- 
tice din partidele istorice, liberalii şi ţărăniştii, care nu adera- 
seră la Frontul Renaşterii Naţionale, refuzând astfel să îmbrace 
uniforma albastră de lacheu regal şi care, în plus, nu se sfiau să 
critice abuzurile suveranului şi ale camarilei din jurul tronului. 
“În interior — consemna Carol la 21 decembrie —, Maniu Şi cu 
Dinu Brătianu se agită împotriva regimului. Ei sapă şi discre- 
ditează. Se vor lua însă măsuri. Ieri s-a început. Unii corifei ai 
lui Giula [Giula, adică Gyula, corespondentul maghiar al 
prenumelui Iuliu; poreclă dată de Carol lui Iuliu Maniu — n.n.] 
au fost depuşi la domiciliul forțat la Mânăstirea Turnu, şi anu- 
me Leucuţia, Răchițeanu şi Ilie Lazăr. Trei imbecili. Dar sunt 
momente când şi imbecilii pot fi primejdioşi”(ibidem). 

După cum reiese din “studiul introductiv” la cel de al 
treilea volum al Însemnărilor zilnice (15 decembrie 1939 — 7 
septembrie 1940), semnat de loan Scurtu, cauza principală care 
a transformat domnia lui Carol II dintr-o promițătoare solutie 
politică într-un dezastru, rezidă în primatul intereselor perso- 
nale în dauna intereselor statului: “Regele menţiona — scrie 
istoricul loan Scurtu — modul în care-şi petrecea timpul; aflăm 
că juca destul de drept pocher (unde, în mod evident, suveranul 
câştiga de fiecare dată, rotunjindu-şi veniturile), viziona filme 
în studioul amenajat la Palat, clasa timbre, urmărea derbiul de 
la Hipodromul Băneasa. O mare pasiune erau partidele de vâ- 
nătoare: la Chișineu-Criş — unde «fazanii au zburat frumos şi 
era o plăcere să poți să-i dobori când treceau la înălțimi mari 


253 


eee reia 


arie e aa ore 


i 
iși 
(ăi 
EX 
i 


DC cec 


deasupra copacilor»; recolta a fost serioasă — «Vreo 1300 de 
fazani vânați””; în pădurea Somoş — vânătoare de lupi şi fazani; 
la Gherghița — unde au fost împuşcaţi “aproape 500 de fazani 
şi 200 de iepuri». La Drăgăneşti — «aproape 400 de fazani şi 
200 de iepuri»; la Mânăstirea «4 gâşte, 2 rațe, 8 cormorani, | 
lişiță şi 7 ciori. Tabloul total a fost: 11 gâşte, 12 rațe, vreo 58 
de bâtlani şi 40 diverse»”. Succese cinegetice notabile. Ele se 
consumau însă într-o Europă aflată în plin război. Un război 
care se apropia din ce în ce mai amenințător de frontierele Ro- 
mâniei. În timp ce ungurii cereau din ce în ce mai insistent Ita- 
liei şi Germaniei convocarea unei conferințe tripartite pentru 
revizuirea tratatului de la Trianon, iar la Nistru, incidentele de 
frontieră provocate de sovietici, dar puse de Molotov pe seama 
grănicerilor români, deveneau tot mai frecvente, Carol şi suita, 
din care nu lipsea Duduia, împuşcau fazani. 

“Camarila regală — subliniază în continuare autorul 
studiului introductiv — era atotputernică, iar suveranul nu ezită 
să noteze cum îşi răsplătea prietenii apropiaţi. În iunie 1940, 
«Săptămâna Restauraţiei» a fost sărbătorită cu mai puțin fast, 
datorită situaţiei internaţionale. Cu acest prilej a conferit la 6 
iunie, mai multe decoraţii, o menţiune specială făcând pentru 
Duduia şi pentru Ernest Urdăreanu: «Am convingerea că, din 


“ toate decoraţiile ce le dau, acestea sunt cele mai meritate. Ei, 


pentru nesfârşitul devotament, credinţă şi dragoste ce mi-a ară- 
tat-o în tot acest timp, fiind stâlpul moral de care am putut să 
mă reazăm în toate aceste clipe. Lui, pentru incontestabila 
muncă depusă în serviciul meu şi al țării”. iz 
Dacă răsplătirea lui Ernest Urdăreanu este firească în- 
tr-un regim de dictatură personală — dictatorul răsplăteşte fide- 
litatea celor care-l sprijină să-şi realizeze planurile - relaţia lui 
Carol cu Elena Lupescu are un caracter deosebit, pe care isto- 
ricul loan Scurtu ţine să-l pună în evidență. “Un loc important 
ocupă [în Însemnări zilnice] Elena Lupescu, regele notând 
orice schimbare privind starea ei de sănătate. «Duduii nu îi e 
bine şi doctorul i-a recomandat să schimbe aerul», drept care s- 


254 


au dus împreună la Sinaia. «Duduia e tare răcită»; «Duduia n-a 
putut dormi, săraca de ea». Împlinindu-se 15 ani de când a cu- 
noscut-o pe Elena Lupescu, regele a făcut pregătiri speciale, 
deoarece «Ea este pentru mine chiar esenţa vieții mele. Ea este 
talismanul cel mai divin şi, în clipele mele de greutăți, este 
refugiul meu suprem. Această dragoste e aşa încât nici nu pot 
concepe viața fără ea. Dumnezeu să-i dăruiască sănătate, să re- 
devie zdravănă şi plină de viață, aşa cum a fost când întâi ne- 
am cunoscut. Şi atunci toate suferințele vor aluneca peste noi 
ca şi când n-ar fi. Aşa să ne dăruiască Domnul!»”. 

Evenimentele care au pus capăt “războiului ciudat”, 
transformându-l într-un război fierbinte — ocuparea Danemar- 
cei la 9 aprilie 1940, urmată imediat de atacarea Norvegiei în 
stil blitzkrieg — au avut darul să-l facă pe Carol să înțeleagă că, 
într-o Europă în plin război, România nu putea să rămână o 
insulă de neutralitate, protejată de garanţiile anglo-franceze şi 
de interesul Germaniei pentru petrolul românesc, vital pentru 
obținerea victoriei pe frontul de vest. 

Temeiurile sale de îngrijorare nu se opresc la primejdia 
reprezentată de revendicările teritoriale ale vecinilor, în primul 
rând ale Rusiei bolşevice, ce stătea cu ochii ațintiți asupra Ba- 
sarabiei. La rândul lor, conducătorii Mişcării Legionare, con- 
ştienți de consecințele nefaste ale politicii duplicitare a guver- 
nului de la Bucureşti (legături economice de nevoie cu Germa- 
nia, combinate cu ataşamentul politic față de Franţa şi Marea 
Britanie), devin din ce în ce mai activi, militând pentru 0 poli- 
tică fermă de alianță cu Germania. 

Ambelor fronturi, care îi puneau în chestiune însăşi le- 
gitimitatea sa pe tronul României, Carol II va încerca să le facă 
față în stilul său. 

Regele, care în calitatea sa de “Cap al Oştirii”, cunoş- 
tea adevăratul potențial al armatei române, atât sub aspectul 
dotă-rii, cât şi sub aspectul instruirii (vinovăția pentru această 
situație deplorabilă aparţinându-i în întregime), a încercat o so- 
luție cu iz de şantaj pentru apărarea Basarabiei: “Dacă vreţi pe- 


255 


| 
i 


trol, apăraţi-ne de ruşi”, voia să sugereze Berlinului cererea ve- 
nită de la Bucureşti. 

“Încă de la mijlocul lunii aprilie — scrie Andreas Hill- 
gruber —, incidente de frontieră indicau o tensiune crescândă. 
De aceea, la începutul lunii mai, Regele Carol al II-lea a trimis 
în Germania un general român care trebuia să transmită rugă- 
mintea lui de a primi ajutor din partea germanilor pentru con- 
struirea unui «val de apărare la răsărit», la frontiera româno- 
sovietică. Ajutorul german urma să fie prezentat ca «ajutor 
pentru construcții rutiere». Întrucât nu a venit nici o reacție din 
partea guvernului Reich-ului, iar situația se agrava, la 22 mai 
ministrul de externe Grigore Gafencu s-a adresat ministrului 
plenipotențiar german Fabricius. Conform relatărilor lui Ga- 
fencu, acesta l-ar fi sfătuit să reglementeze relaţiile româno- 
sovietice pe cale paşnică. Fabricius presupunea că pretenţiile 
sovietice se referă doar la o mică parte a Basarabiei de Sud”. 

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de îngri- 
jorare, conflictul cu Mişcarea Legionară, aflăm: “În contradic- 
ție cu hotărârea, pe atunci evidentă, a Regelui Carol al II-lea de 
a menţine neutralitatea, în domeniul politicii interne el a 
renunțat la poziţia ostilă față de Garda de Fier ce simpatiza cu 
Germania, acordând la 26 aprilie 1940 o amnistiţie pentru cri- 
me politice. Legionarii care mai erau deţinuţi au fost eliberaţi 
din închisori, iar cei aflați în exil invitaţi să se înapoieze în Ro- 
mânia” (A. Hillgruber, op. cit.). 

Cu privire la modul în care a debutat şi apoi cum a 
evoluat această surprinzătoare schimbare a relațiilor dintre Ca- 
rol şi Mişcarea Legionară avem la dispoziție două surse de in- 
formaţii directe. Prima sursă, cuprinzând date şi lămuriri amă- 
nunţite, o constituie lucrarea lui Horia Sima intitulată Sfârşitul 
unei domnii sângeroase: 1939 — 6 septembrie 1940, cu subti- 
tlul Lupta Mişcării Legionare contra regimului Carol IL, publi- 
cată în anul 1977. Cea de a doua sursă provine de la polul o- 
pus. Este vorba de volumul III (15 decembrie 1939 — 7 septem- 
brie 1940) din memoriile suveranului, publicate la Bucureşti în 


256 


1998, cu titlul Carol al II-lea, Regele României — Însemnări 
zilnice. Şi surprinzător, informaţiile furnizate de cele două iz- 
voare documentare, cu toate că provin din zone diferite, în 
multe privințe converg. 

În volumul său de memorii, Horia Sima, după ce ac- 
centuează că schimbarea de atitudine a regelui Carol II față de 
Mişcarea Legionară a fost consecința firească a amploarei luate 
de conflictul european, dezvăluie intențiile reale ce se ascun- 
deau în spatele pseudo-clemenței regale, precum şi răspunsul 
conducătorilor legitimi ai Mişcării aflați în refugiu în Germa- 
nia. 

“Destinderea este expresia încetățenită în limbajul le- 
gionar pentru a denumi perioada în care regimul carlist a în- 
ceput să slăbească prigoana contra legionarilor să caute o apro- 
piere de Mişcare. Regele Carol a fost obligat la această schim- 
bare de politică internă din cauza presiunii evenimentelor ex- 
terne. Un stat mic sau mijlociu nu poate fi guvernat în chip 
tiranic decât atâta vreme cât se bucură de pace la hotare. De în- 
dată ce este ameninţat din afară, orice regim de dictatură în- 
cepe să se clatine” (H. Sima, Sfârşitul... ed. cit., cap. "Destin- 
derea”). 

Pentru a realiza o reconciliere cu Mişcarea Legionară, 
ceea ce înseamnă în fapt o reconciliere cu națiunea, Carol a 
acționat în două direcţii astfel alese încât să-i asigure succesul. 
Mai întâi s-a descotorosit de miniştri compromişi în acțiunile 
de represiune sângeroasă. Generalul Gavrilă Marinescu, minis- 
trul de Interne în guvernul Argeşeanu şi ministrul Ordinii Pu- 
blice în guvernul Argetoianu, nu a mai făcut parte din guvernul 
Tătărăscu. O soartă similară a avut şi Victor Iamandi, ministrul 
de Justiţie, “frate de cruce” cu Armand Călinescu în urzirea 
prigoanei contra legionarilor. Spre deosebire însă de Gavrilă 
Marinescu care, având mâinile prea vizibil pătate de sângele 
legionarilor asasinați, a fost eliminat din viața publică, lamandi 
a fost considerat util şi, pentru meritele deosebite în slujba 
Tronului, a fost promovat “consilier regal”. 


257 


Dar dificultatea majoră în tentativa lui Carol de a do- 
bândi respectul şi credibilitatea cuvenite unui monarh a fost 
găsirea căii de apropiere de Mişcarea Legionară. “Pentru a nu 
avea surprize din partea legionarilor — scrie în continuare Horia 
Sima —, Palatul s-a adresat elementelor mai docile, mai dispuse 
să se conformeze planurilor urzite de camarilă. Persoana 
agreată de Palat ajunsese dr. Vasile Noveanu, instructor legio- 
nar şi fost şef al organizaţiei din judeţul Arad. Noveanu se tră- 
gea dintr-un tată evreu, trecut la ortodoxie, originar din Huşi 
[...]. Mama lui Noveanu era o vrednică româncă, care a dat o 
educaţie creştină şi naţională copiilor [...]. Inteligent, prietenos, 
afabil, se bucura de multe simpatii în Mişcare. Căpitanul ținea 
mult la el. Eu însumi l-am apreciat şi eram bun prieten cu el. În 
cursul prigoanei a fost internat în lagăr. După asasinarea Căpi- 
tanului s-a pus în fruntea acelor legionari din lagăre care, în- 
groziţi de cele întâmplate, vedeau în înțelegerea cu Regele 
unica soluţie pentru salvarea cadrelor rămase în viaţă [...]. Re- 
alizându-se destinderea prin Noveanu, camarila îi crea acestuia 
o platformă în Mişcare, de care se putea folosi ulterior pentru a 
abate grosul ei pe linia de captare a Palatului. Noveanu intrase, 
mai întâi cu Gavrilă Marinescu şi mai apoi cu Urdăreanu şi Re- 
gele, într-un fel de complicitate de interese. Noveanu aspira să 
devină şeful politic al Mişcării, acceptând la nevoie o dublură 
pentru partea spirituală. Planul lui era acesta: bucurându-se de 
încrederea Regelui, realizează destinderea, apoi, legionarii, re- 
cunoscători pentru că i-au scos din lagăre şi închisori, se gru- 
pează în jurul lui şi, cu această zestre politică, culeasă din sfă- 
rămăturile Legiunii, se va putea afirma în viața publică. El se 
desprinsese de obiectivele specifice ale Mişcării şi juca o carte 
proprie, abia disimulată”. 

Existenţa manevrelor iniţiate de Palat, avându-l ca pro- 
motor pe dr. Vasile Noveanu, cu scopul “de a compromite 
Mişcarea Legionară prin captare şi umilire, după ce atâta timp 
fusese contestată însăşi existența ei”, este confirmată și de 
regele Carol. Ceea ce însă deosebeşte esenţial cele două rela- 


258 


tări este semnificaţia, dar şi încărcătura morală atribuite fapte- 
lor de autorii care le consemnează şi comentează. 

“Urdăreanu vine, spre seară — consemnează Carol la 
15 aprilie 1940 —, şi-mi propune să primesc o delegație a foşti- 
lor legionari [sic!], căci, în urma conversaţiei avute cu dr. No- 
veanu, teama lor este să nu fie lucraţi şi exploataţi de elemen- 
tele politice pentru cari au ură şi dispreţ. În cuvântul meu au 
încredere şi declară că sunt la dispoziția mea şi că doresc să se 
înroleze sub steagul meu. Acest gând era de mult la ei, dar, 
după cum am văzut eu desfăşurarea lucrurilor, trebuia să-i pri- 
mesc mult mai târziu. Că în toate acestea au un sentiment de 
neîncredere în Ghelmegeanu, care, zic ei, a şi început să nu se 
ție de cuvânt. După o matură reflexie, am hotărât să-i primesc 
joi dimineaţă” (Carol al II-lea, op. ciz.). 

Conform programării, Joi 18 aprilie 1940, suveranul se 
întâlneşte cu delegaţia legionarilor, care hotărâseră să stingă 
conflictul cu cel care ordonase asasinarea lui Codreanu, ca şi a 
elitei conducătoare a Mişcării Legionare. “Iarăşi o zi care poate 
avea foarte mari urmări politice — consemnează Carol. După 
cum hotărâsem, după conversaţia lui Urdăreanu cu Noveanu, 
azi, la 11, am primit o delegaţie a foştilor legionari. 7 la număr: 
dr. Noveanu, Ilie Gârneaţă, dr. Rudeanu, Constantin Stoică- 
nescu, Radu Mironovici şi 2 alții. Au fost foarte emoționați, 
dar foarte cumsecade, fără nici o nuanţă de învingători. A vor- 
bit în numele lor Noveanu, care, dintre toți, face cea mai bună 
impresie, împreună cu Rudeanu [...]. Mi-au cerut desființarea 
lagărelor, înmormântarea creştinească a morților şi amnistia. 
Prima cerere este bazată pe aceea că ei, şefii, au fost eliberați, 
pe când cei de sub ordinile lor rămân închişi. [...]. Au adăugat 
că pricep bine că au fost pricini de Stat cari au dictat aceste 
măsuri, pricini cauzate, adesea, de neînțelegere, dar că astăzi s- 
au schimbat lucrurile şi că cred că se pot repara multe ne- 
dreptăți. Că greşeala cea mai mare a trecutului a fost că con- 
tinuu s-au pus interpuşi între mine şi tineret, cari au mințit într- 
o parte şi într-alta şi cari au pricinuit deci, toate nenorocirile. 


259 


Astăzi, restabilindu-se un contact direct, au nădejdea că se va 
menține şi că anumite elemente care vor să profite nu se vor 
mai interpune. [...] Impresia mea este că sunt sinceri şi că, cu 
foarte puţină muncă şi bunăvoință, vor fi utili pentru viitor, 
aplicând deviza lor: «Dumnezeu, Națiune, Rege»” (Carol al II- 
lea, op. cit.). 

Carol nu era însă un naiv. El ştia că grosul perso- 
nalităţilor legionare, care avuseseră şansa să supraviețuiască 
masacrelor pe care le pusese la cale pentru a lichida Mişcarea 
Legionară, nu se găseau în țară. Reuşiseră să se refugieze în 
Germania, unde constituiseră un nucleu activ, capabil să acţio- 
neze într-o situație de criză. “Legionarii de la Berlin — scrie 
Horia Sima în memoriile sale —, aflându-se în afara de raza pri- 
mejdiei, puteau să-şi precizeze atitudinea pe alte baze decât 
legionarii din ţară, care trăiau sub continua teroare a celor în- 
tâmplate. Ei nu erau liberi pe deciziile lor. Ceea ce s-a întâm- 
plat la 30 noiembrie 1938 şi la 21 septembrie 1939 se putea re- 
peta [...]. Pe lângă libertatea de care se bucurau, legionarii de la 
Berlin erau mult mai bine informați asupra manevrelor regelui 
Carol II. Acesta nu de dragul legionarilor a acceptat să stea de 
vorbă cu ei, ci pentru că evoluţia generală a situației europene 
îl silea să-şi schimbe politica internă...” (H. Sima, Sfârşitul... 
ed. cit). 

La 28 martie 1940, Carol face prima tentativă de a 
angrena în “Destindere” şi Grupul de la Berlin. O delegaţie 
alcătuită din Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, 
unul din întemeietorii Mişcării şi Constantin Stoicănescu, Co- 
mandant Legionar, soseşte în Germania cu misiunea de a-i 
convinge pe camarazii lor aflați în exil să se întoarcă în țară Şi 
să se alăture procesului de destindere. Din discuțiile purtate a 
reieşit însă, fără dubii, că legionarii din Grupul de la Berlin a- 
veau în problema destinderii o cu totul altă înțelegere decât 
camarazii or din ţară. “Destinderea nu putea fi un scop în sine. 
Ea nu putea fi invocată pentru salvarea cadrelor legionare. Ea 
avea o justificare numai în ipoteza că ajută îmbunătățirea pozi- 


260 


țiilor externe ale României, amenințate să se deterioreze” (;bi- 
dem). 

Or, în această privință, lucrurile erau departe de a se 
găsi pe drumul cel bun. România lui Carol II încerca doar apa- 
rent o apropiere de Germania. În realitate guvernul de la Bu- 
cureşti, în care masonii anglo-francofili aveau un cuvânt greu, 
ducea o politică duplicitară, iar influența Elenei Lupescu în po- 
litica externă era mai tare ca oricând. “Dar dacă — sună răs- 
punsul Grupului de la Berlin — guvernul român îşi va alinia po- 
litica externă în mod sincer şi decis alături de Puterile Axei, 
preîntâmpinând prăbuşirea hotarelor, în aceeaşi măsură, în mă- 
sura actelor săvârşite de guvern, şi noi ne vom apropia de 
punctul de vedere al camarazilor din țară. Noi condiționăm ac- 
ceptarea destinderii de schimbarea alianțelor României, în sen- 
sul declaraţiilor făcute de Căpitan în 1937” (ibidem). 

Mizând pe sentimentele patriotice ale legionarilor, Ca- 
rol va face curând o nouă tentativă de a convinge Grupul de la 
Berlin să se alăture procesului de destindere, insistența sa ne- 
fiind lipsită de temei. Încă de la prima întâlnire cu delegația din 
țară, Horia Sima, făcându-se ecoul frământărilor de conştiinţă 
ale camarazilor săi în Germania, îşi punea tulburătoarea între- 
bare: “Dacă primejdiile care se îngrămădesc la hotarele țării 
impun o apropiere între Mişcare şi Rege, dacă salvarea Patriei 
nu e posibilă decât.cu preţul acestei înțelegeri, putem noi să ne 
sustragem acestei obligații sacre?”. 

A doua delegaţie legionară din țară, compusă din Con- 
stantin Stoicănescu şi Augustin Bidian de la Sibiu, avocat şi: 
fost şef de regiune, a sosit la Berlin pe 2 mai 1940. “Răspunsul 
ce l-am dat celei de-a doua delegaţii legionare — scrie Horia Si- 
ma — era identic cu cel înmânat primei delegaţii, ci singura de- 
osebire că, de astă dată, l-am formulat în scris. Acelaşi conținut 
sau aproape acelaşi conținut, redactat în două versiuni, una de 
mine şi alta aparţinând lui Papanace. În amândouă răspunsurile 
condiționam exprimarea sentimentelor noastre de lealitate față 
de Rege, de orientarea politicii externe a României spre Pute- 


261 


rile Axei [...]. Pentru delegaţii din ţară, întoarcerea lor cu un 
răspuns scris de la Berlin constituia o mare uşurare. Ei puteau 
dovedi Regelui cu documentele aduse că îşi îndepliniseră misi- 
unea şi se întorseseră chiar cu un început de succes” (ibidem). 

La mai puţin de o lună după ultimul demers al legio- 
narilor din țară pe lângă Grupul de la Berlin, constrâns de evo- 
luţia situaţiei internaționale, Carol va schimba radical orienta- 
rea politicii externe a României. “Motivul era limpede — ne 
lămureşte Andreas Hillgruber —, ofensiva germană începută în 
vest la 10 mai 1940, a avut ca urmare prăbuşirea, în scurt timp, 
a frontului Aliaților. Sub impresia răsunătoarelor victorii ger- 
mane, Carol al II-lea considera pierdută cauza puterilor occi- 
dentale. La 29 mai, a doua zi după capitularea Regelui Belgiei, 
Carol a convocat pe primul ministru, Tătărăscu, pe ministrul de 
externe, Gafencu şi pe ministrul Casei Regale, Urdăreanu, adu- 
cându-le la cunoştinţă hotărârea sa: având în vedere situaţia 
disperată a puterilor occidentale şi amenințarea României de 
către armata roşie — care în acele zile dădea din nou prilej de 
temeri —, România nu are decât o singură posibilitate, aceea de 
a se sprijini politic pe Germania. El era hotărât să meargă pe 
această cale. Chiar în aceeaşi zi, a pus în practică schimbarea 
orientării sale politice, dispunând semnarea Pactului petrolului, 
pact ce se negocia de luni de zile. În timp ce primul ministru 
Tătărăscu se ralia părerii regelui, ministrul de externe Gafencu, 
îşi prezenta demisia, care a fost acceptată la 31 mai 1940. Suc- 
cesorul lui a devenit Ion Gigurtu” (A. Hillgruber, op. cit.). 

La fel de spectaculoase şi surprinzătoare ca reorien- 
tarea în politica externă, au fost evenimentele şi prefacerile 
care au avut loc în politica internă. Pe 5 mai 1940, Horia Sima 
împreună cu un grup de legionari din Germania, intră în țară, 
trecând frontiera cu Iugoslavia. După două săptămâni de clan- 
destinitate, este capturat de jandarmi şi predat organelor Sigu- 
ranţei Statului. În perioada de detenţie se va afla “în fața gene- 
ralului Bengliu”, comandantul Jandarmeriei, va avea o “între- 
vedere cu Ghelmegeanu”, ministrul de Interne, şi va purta con- 


vorbiri cu Nicki Ştefănescu, director-general al Siguranţei Sta- 
tului, Mihail Moruzov, conducătorul Serviciului Secret de In- 
formaţii, şi generalul Dumitru Coroană, comandantul militar al 
Capitalei. Toate aceste contacte, relatate pe larg în volumul de 
memorii la care am făcut repetate referiri, au urmărit un unic 
țel: atragerea sa ca factor activ în procesul de destindere. Şi se 
pare că ele au fost fructuoase din punctul de vedere al Pala- 
tului. 

Pe 13 iunie, Horia Sima era eliberat din închisoare, pe 
18 iunie era primit în audiență la rege, iar pe 23 iunie cerea 
printr-un manifest adresat legionarilor din ţară să se înscrie în 
Partidul Națiunii. Un partid nou înființat în pripă şi condus di- 
rect de rege, care lua locul Frontului Renaşterii Naţionale, di- 
zolvat înainte cu două zile. Evenimente oarecum ciudate, pe 
care Horia Sima le consemnează în capitolul intitulat Colabo- 
rarea cu regele Carol din volumul său de memorii. 

Din păcate, toate aceste prefaceri, operate precipitat 
pentru a asigura o minimă protecție în fața amenințărilor previ- 
zibile din partea Rusiei bolşevice, s-au dovedit a fi tardive. În 
noaptea de 26-27 iunie 1940, Veaceslav Molotov, ministrul de 
Externe al Uniunii Sovietice, îi înmâna lui Gheorghe Davides- 
cu, ministrul României la Moscova, nota ultimativă prin care 
România era somată să evacueze Basarabia şi nordul Bucovi- 
nei în 24 de ore. 


XXIV 


“Oh, ce zi îngrozitoare, de cumplită durere şi de abso- 
lută laşitate a unor români! Am ieşit din infernul zilei de astăzi 
moralmente zdrobit şi îmbătrânit cu 10 ani”. Sunt cuvintele cu 
care regele Carol II (op. cit.) începe relatarea evenimentelor 
din 27 iunie 1940, ziua nefastă în care guvernul de la Bucureşti 
afla că, în noaptea precedentă, Veaceslav Molotov, comisarul 
poporului pentru Afaceri Externe, îl convocase pe ministrul 
plenipotențiar al României la Moscova, prezentându-i o notă 


263 


ee 


ultimativă prin care Uniunea Sovietică cerea cedarea Basara- 
biei şi nordului Bucovinei, sub amenințarea că, în caz de refuz, 
va recurge la forță. 

Ultimatumul sovietic aducea domnia regelui Carol II, 
încununată prin dictatura sa personală, la ora adevărului. “Nota 
ultimativă sovietică a provocat panică în România. Cuvântul 
de ordine al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ 
nu va fi cedată. Acum vorbele trebuiau să devină faptă, dar 
totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă: România nu dispunea 
de mijloacele militare de apărare şi nici de aliați” (FI. Constan- 
tiniu, op. cit.) Adevăratul chip al României după un deceniu 
de domnie a cuplului Carol-Lupescu, este cel schițat, fără me- 
najamente, de Valer Pop, om politic ardelean, apropiat lui Iuliu 
Maniu: “În aparență, România era organizată ca un stat tota- 
litar, cu o Constituţie autoritară, cu un partid unic, cu regele şef 
de partid, cu toată lumea îmbrăcată în uniformă, cu salutul ro- 
man etc. Toate acestea erau o simplă spoială, pentru că nu pu- 
teau ascunde realitatea pentru observatorul perspicace: Româ- 
nia făcea antisemitism de circumstanță, regim totalitar cu ma- 
soni şi democrați cunoscuți şi încerca o apropiere de Germania 
cu anglofili ş.a.m.d. Regele era înconjurat de oameni de ace- 
leaşi credinţe, iar situaţia Elenei Lupescu era mai tare ca orl- 
când” (1. Scurtu, op. ciz.). = 

Pentru o dreaptă cunoaştere atât a derulării momente” 
lor în care s-a consumat primul act al tragediei dezmembrării 
României Mari, cât şi a principalelor personaje cu participare 
şi responsabilități în desfăşurarea evenimentelor, am ales ca 
primă sursă de informaţii lucrarea citată a istoricului german 
Andreas Hillgruber: “Imediat după primirea ultimatumului so- 
vietic la Bucureşti, primul ministru Tătărăscu l-a informat pe 
ministrul plenipotențiar german Fabricius asupra pericolului ce 
amenință România, solicitând o intervenţie din partea guvernu- 
lui Reichului. Această cerere a guvernului român a fost imediat 
transmisă telegrafic la Berlin. La 27 iunie 1940, orele 9,00, în 
prezența primului ministru, Tătărăscu, ministrului de Externe, 


264 


Giugurtu, şi a ministrului Casei Regale, Urdăreanu, Regele a 
avut convorbire cu ministrul plenipotenţiar Fa-bricius. Carol al 
II-lea a început prin a spune că este hotărât să respingă ultima- 
tumul sovietic şi să lupte pentru Basarabia, aşa cum şi Finlanda 
a opus cu succes rezistență Uniunii Sovietice. Totuşi, înainte 
de toate, cere guvernului Reichului să intervină la Moscova şi 
eventual să se acorde un ajutor german. Chiar în timpul con- 
vorbirii, un curier al Legaţiei germane a adus în camera de au- 
diență telegrama de răspuns a ministrului de Externe al Rei- 
chului adresată ministrului plenipotenţiar. Fabricius a comuni- 
cat imediat regelui conținutul telegramei, în care se spunea că 
<în interesul evitării unui război între România şi Uniunea So- 
vietică», Germania nu poate decât «să sfătuiască» guvernul ro- 
mân să dea curs pretenţiei guvernului sovietic. Carol clocotea, 
dar apoi a acceptat sugestia ministrului plenipotenţiar german 
de a discuta cu colaboratorii săi noua situaţie, înainte de a lua o 
hotărâre definitivă”. 

Imediat după primirea “sfatului” de la Berlin de “a da 
curs pretenţiei sovietice”, în încercarea găsirii unui sprijin în 
ultima clipă, au fost contactate guvernele Italiei, Turciei, lugo- 
slaviei şi Greciei, considerate puteri aliate. Toate au sfătuit Ro- 
mânia să accepte ultimatumul sovietic. 

În această situație extrem de grea, Carol ia hotărârea să 
convoace un Consiliu de Coroană. O concesie făcută spiritului 
democraţiei, în flagrantă contradicţie cu postura sa de rege 
autocrat, care până la această situaţie de criză majoră nu îm- 
părtăşea dreptul de a lua decizii decât cu țiitoarea sa, Elena Lu- 
pescu. 

Explicaţia acestei concesii ne este furnizată fără mena- 
jamente de către biograful său, Paul D. Quinlan: “În loc să ac- 
cepte responsabilitatea de a nu li se fi opus sovieticilor, Carol a 
încercat mai târziu, cu laşitate, să se ascundă în spatele deciziei 
de Coroană, pretinzând că el ar fi dorit să lupte, dar că majori- 
tatea membrilor au votat împotriva acestei hotărâri. Carol se 
comporta cel mai prost în situații de criză” (op. cit.). 


265 


La Consiliul de Coroană din nefasta zi de 27 iunie 
1940, pe lângă membrii guvernului în frunte cu prim-ministrul, 
Gh. Tătărăscu, ministrul Casei Regale şi Şef de Stat Major al 
“Partidului Națiunii”, Ernest Urdăreanu, ministrul de Externe, 
Ion Gigurtu, şi ministrul Apărării Naţionale, generalul Ion II- 
cuş, au mai luat parte “consilierii regali” Nicolae Iorga, C-tin 
Argetoianu, Alex. Vaida Voevod, Gh. Mironescu, Dr. C-tin. 
Angelescu, Victor Iamandi şi generalul Ernest Ballif, precum 
şi generalul Florea Tenescu, Şeful Marelui Stat Major. Lucră- 
rile Consiliului, desfăşurat în două etape (prima la ora 12, a do- 
ua la ora 21), s-au axat pe dezbaterea unei singure chestiuni: 
“Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!” — aşa cum a for- 
mulat patetic Nicolae Iorga fondul problemei, la care cei 27 de 
bărbați convocați de rege trebuiau să dea un răspuns. Dincolo 
însă de contabilitatea strictă ţinută de Carol în Însemnări zilni- 
ce, unde consemnează poziția fiecărui participant la Consiliul 
de Coroană (cu intenţia vădită de a se descărca de responsabili- 
tatea hotărârii finale), mult mai interesante sunt sublinierile lui 
Pamfil Şeicaru cu privire la starea de spirit din acest for în care 
s-a decis soarta României Mari: 

“În Consiliul de Coroană convocat imediat după primi- 
rea ultimatului sovietic — scrie Pamfil Şeicaru — s-a găsit un 
singur om politic care a întrebat: «Cum funcționează alianţe- 
le?». Răspunsul ministrului de Externe: «Garanţiile engleze nu 
privesc frontierea Nistrului. Iugoslavia s-a rezumat la o neutra- 
litate, iar Bulgaria este nesigură». La ce se reducea faimoasa 
înţelegere balcanică? Fum. Politica externă a regelui ne-a dus 
la izolarea din iunie 1940. 

A doua întrebare pusă de Constantin Argetoianu: «Ca- 
re este situația armatei?». Generalul Tenescu, şeful statului ma- 
jor, ofițer de o perfectă corectitudine şi reală valoare militară, a 
răspuns: «Avem muniție numai pentru 15 zile şi aviația mai 
mult decât insuficientă». La care N. Iorga a izbucnit: «Unde-s 
banii de pe timbrul aviaţiei, Sire?». A urmat o adevărată catili- 
nară, iar regele nu a articulat un singur cuvânt. Pentru a se înțe- 


266 


lege întrebarea lui N. Iorga este bine să amintesc că, spre a se 
evita să se dea o altă destinaţie veniturilor provenite din tim- 
brele aviaţiei, s-a prevăzut în lege ca administrarea acestui 
fond să fie încredințată regelui, cel mai indicat să aibă grijă de 
dotarea armatei cu o puternică aviaţie. Dictatura regală îşi pri- 
mea condamnarea prin rezultate: cedarea Basarabiei din iunie 
1940” (Istoria..., ed. cit). 

Şocul provocat de aflarea adevăratei stări a oştirii, care 
ar fi trebuit să asigure țării integritatea teritorială, a fost deter- 
minant în hotărârea adoptată la finalul Consiliului de Coroană. 
Târziu, spre miezul nopții, cu 19 voturi pentru acceptarea ulti- 
matumului sovietic şi 7 împotrivă, Consiliul prezidat de suve- 
ran pecetluieşte încetarea existenței României Mari. Bineînţe- 
les că vinovaţi de această tragedie națională sunt cei 19 mem- 
bri ai Consiliului de Coroană care au optat pentru cedare, nu el, 
regele, care dictase politica externă a României, fără să-i con- 
sulte pe cei cărora acum le imputa cu neruşinată fățărnicie du- 
reroasa hotărâre. “Oh! — notează Carol în încheierea notei 
datate 27 iunie 1940 — de ce, oare, românii noştri n-au cea mai 
mică doză de orgoliu naţional în aceste clipe într-adevăr gre- 
le?! E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopții, cu Duduia, am 
plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă”. 

Paul D. Quinlan (op. cir.) nu pare impresionat de a- 
ceastă erupție de patriotism şi comentează cu obiectivitate dez- 
nodământul Consiliului de Coroană: “Era acelaşi om care scri- 
sese: «Mai bine mori cu arma în mână decât să te predai». A 
petrecut restul nopții cu amanta sa. Măcar în braţele ei acest 
fals luptător putea găsi consolarea şi înțelegerea de care ego-ul 
său zdruncinat avea atâta nevoie”. 

De îndată ce Carol a devenit conştient că pierderea Ba- 
sarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei este inevita- 
bilă, principala sa preocupare a fost să angreneze în responsa- 
bilitatea actului cedării cât mai multe personalități politice cu 
greutate, pe care până atunci nu numai că le nesocotise, dar pe 
unele chiar le reprimase. În dimineața zilei în care i s-a adus la 


267 


cunoştinţă conținutul ultimatumului sovietic a căutat să-l coop- 
teze în echipa “consilierilor legali” pe Dinu Brătianu, preşe- 
dintele legitim al Partidului Naţional Liberal, scos în afara legii 
prin lovitura de stat din februarie 1938. “I-am oferit să-l nu- 
mesc consilier regal — notează Carol (op. cit.) —, a refuzat însă. 
Mare şi frumos gest patriotic în aceste momente tragice ale Ro- 
mâniei, n-am ce zice!”. Pe consilierii regali în funcţie, Al. Vai- 
da Voevod şi C. Argetoianu, nu s-a mulțumit să-i aibă doar ca 
semnatari ai hotărârii Consiliului de Coroană, document cu 
valoare consultativă. I-a vrut membri ai guvernului care a noti- 
ficat Uniunii Sovietice acceptarea cedării teritoriale, împovă- 
rându-i astfel cu responsabilitatea istorică a acestui act de tră- 
dare a intereselor naționale ale României. Cei doi oameni poli- 
tici, Al. Vaida Voevod, devenit ministru de Stat, şi C. Arge- 
toianu, numit ministru de Externe în locul lui I. Gigurtu (demi- 
sionat), au depus jurământul chiar în noaptea în care lua sfârşit 
Consiliul de Coroană. 

A doua zi, 28 iunie 1940, cu vădită intenţie de a lăsa ca 
responsabilitatea cedării teritoriale să apese pe umerii a cât mai 
mulți oameni politici, au fost cooptați în guvernul condus de 
Gh. Tătărăscu, ca miniştri de Stat, Ion Inculeţ şi Ion Nistor. 
Alegerea lor nu a fost deloc întâmplătoare. Primul, Ion Inculeţ, 
om politic basarabean, fusese, după dezmembrarea Rusiei ța- 
riste, preşedintele Sfatului Țării de la Chişinău şi al “Repu- 
blicii Democratice Moldoveneşti Autonome”, care pe 27 mar- 
tie/9 aprilie 1918 proclama, “pe baza principiului ca noroadele 
singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru 
totdeauna se uneşte cu mama sa România”. Cel de-al doilea, 
Ion Nistor, patriot bucovinean, membru important al Congre- 
sului General al Bucovinei, forul românilor din provincia aflată 
până atunci sub ocupaţia Imperiului Habsburgic, era cel care 
votase la 15/28 noiembrie 1918 “unirea necondiționată şi pe 
veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Cola- 
cin şi Nistru, cu Regatul României”. Perversitatea politică este 

stridentă şi dezgustătoare. Erau chemaţi să facă parte din gu- 


268 


| înclinații de stânga, 
| Front Popular din P 


vernul care va semna cedările teritoriale către Uniunea Sovie- 
tică aceiaşi oameni care semnaseră unirea provinciilor pe care 
le reprezentau cu patria-mamă! 

Şi pentru ca aria responsabilității pentru cedarea teri- 
torială să fie atotcuprinzătoare, din guvernul care urma să-şi 
pună semnătura pe documentele care legalizau acest atentat la 
adresa ființei noastre naționale trebuiau să facă parte, cel puţin 
simbolic, şi reprezentanții naționalismului radical. O intenție 
care a izbutit, speculându-se necesitatea unităţii naţiunii în si- 
tuaţiile de criză gravă. Aşa se face că în guvernul remaniat pe 
28 iunie 1940 au fost introduşi, chiar dacă numai pe posturi 
minore, şi doi reprezentanţi ai extremismului de dreapta. “Au 
fost mari discuţii cu Horia Sima ca să intre în Guvern — no- 
tează Carol (op. cit) . N-a voit, dar Urdăreanu s-a luptat cu el 
până ce a primit şi, la (ora) 2, el şi cu dr. Simionescu de la 
«Generaţia din 22» au depus jurământul ca subsecretari”. (Ho- 
ria Sima a depus jurământul ca subsecretar de Stat la Depar- 
tamentul Educaţiei Naţionale, iar dr. Ion Simionescu ca 
subsecretar de Stat la Departamentul Sănătății şi Ocrotirilor 
Sociale.) 

Nefirescul acestei improvizații făcute în pripă, cu uni- 
cul scop ca toți reprezentanții naţiunii să fie implicați în ce- 
darea teritoriilor României Mari, care de fapt avea un singur 
vinovat, pe regele Carol, rezultă din împerecherea făcută la 
Ministerul Educaţiei Naţionale. Ministrul plin al acestui depar- 
tament era Petre Andrei, sociolog, om politic cu mărturisite 
provenit din aripa adeptă a creării unui 
artidul Naţional Ţărănesc şi apropiat al lui 


4 Armand Călinescu. “Ministru al Educaţiei Naţionale — scrie 
| Horia Sima — era pe vremea aceea Petre Andrei. M-a primit cu 
| un surâs ironic. Şi-a dat seama că numirea mea era o impro- 
| vizaţie de ultimă oră a Palatului şi că multă vreme nu voi fi to- 
| lerat. [...] Nu mă simțeam deloc măgulit de atenția Regelui 
A când țara trecea prin aceste zguduiri teribile. Mi-am continuat 
| acțiunea politică în acelaşi ritm intensiv, cu obiectivul de a sal- 


269 


va cel puţin granița de vest a României, care în curând va de- 
veni obiect de litigiu între noi şi unguri” (Sfârşitul... ed. cit.). 

În urma hotărârii Consiliului de Coroană, guvernul 
român a comunicat Moscovei că este dispus să discute cererile 
sovietice. Răspuns nesatisfăcător pentru Kremlin, care pe un 
ton imperativ, printr-o a doua notă ultimativă, fixă termenele 
evacuării, oferind administraţiei şi armatei române un răgaz de 
4 zile pentru această operație, ce urma să se desfăşoare după un 
program riguros. În fața acestui dictat, pe 28 iunie la orele 1, 
ministrul României la Moscova îi comunica lui Molotov că 
“Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea 
recurgerea la forță şi deschiderea ostilităților în această parte a 
Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare spe- 
cificate în răspunsul sovietic”. pe. 

Retragerea trupelor şi administrației din Basarabia şi 
Bucovina de Nord s-a desfăşurat în condiţii deosebit de grele. 
“Devansaţi sau urmăriţi îndeaproape de unităţile Armatei 
Roşii, militarii români au fost insultați şi atacați de elemente 
comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei” (FI. Con- 
stantiniu, op.cit, cap. “Amputările teritoriale din vara anului 
1940). .. . . .. 

O situaţie umilitoare pentru ostaşii şi funcționarii TO- 
mâni care se retrăgeau, confirmată şi de regele Carol, în nota 
datată 30 iunie (op. cit): “Ştirile din Basarabia sunt triste. Din 
păcate, am avut dreptate cu aşa-numita reorganizare a F.R.N. 
Multi conducători de acolo s-au arătat complect bolşevizaţi, 
fiind cei dintâi cari au primit cu drapele roşii şi cu flori trupele 
sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales cea evreiască, au 
avut loc peste tot. Din această cauză, evacuările, cari Şi aşa au 
fost grele, în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au ra 
puşcat funcționari, s-au atacat şi dezarmat chiar unități mi i 
tare. Ritmul înaintării trupelor roşii a depăşit cu mult planu 
stabilit şi a adăugat şi mai mult la dezordine. Toate protestele 
au fost zadarnice. Unităţile blindate şi motorizate, o dată lansa- 
te, n-au mai putut fi oprite”. 


210 


Şi pe măsură ce informaţiile de pe teatrul de operaţii îi 
parvin, Carol continua să noteze (1 iulie), scoțând în relief ŞI o 
anumită lipsă de fermitate a comandanților de unități în faţa 
provocărilor şi agresivității — atât a Armatei Roşii, cât şi unei 
părți a populaţiei civile, îndeosebi evrei. “Ştiri din Basarabia 
tot mai triste. Se pare că unii comandanți de mari unități s-ar fi 
purtat destul de prost, lăsând comandamentul lor spre a se pune 
la adăpost. S-au petrecut, totuşi, şi unele fapte frumoase, cum a 
fost, de pildă, aceea a plutonierului-major Marinescu Petre din 
Regimentul 1 Vânători, care, fiind oprit de o coloană sovietică 
de cisterne, a dezarmat-o cu ajutorul numai al câtorva soldaţi. 
Tot aceleaşi ştiri asupra exceselor din partea minorităților şi 
comuniştilor. Agresiunile se fac, mai ales, asupra ofiţerilor, ca- 
re sunt adesea bătuți şi degradaţi. Însă unde este energie, lu- 
crurile au mers bine. Am ştiri că generalul Pantazi s-ar fi purtat 
foarte bine. Tot așa se zice că populația germană din sudul 
Basarabiei a avut o atitudine de simpatie față de trupele noastre 
ce se retrăgeau”. 

Dar adevăratele dimensiuni ale dezastrului suferit de 
armata română în cele patru zile de retragere din teritoriile ce- 
date le aflăm de la acelaşi istoric american menţionat mai sus, 
Paul D. Quinlan, care , folosind surse ale Departamentului de 
Război, relatează din rapoartele ataşatului militar american la 
Bucureşti: “Pretutindeni domnea o confuzie desăvârşită. Anu- 
mite elemente ale populaţiei, ca evreii şi comuniştii şi cete de 
țărani, au încercat să se răzbune pe funcționarii civili şi pe ar- 
mată. Soldaţii erau complet demoralizați. Grupuri de civili, 
precum şi soldați ruşi au pus mâna pe coloane întregi, le-au 
luat animalele rechiziționate, echipamentele şi armele, lăsându- 
i uneori complet dezbrăcați, după care i-au alungat în pielea 
goală peste Prut. Pe lângă asta, majoritatea armamentului şi 
echipamentului celor şapte divizii de infanterie şi ale celor trei 
divizii de cavalerie au trebuit adandonate”. 

O situație cunoscută nu numai de ataşatul militar ame- 
rican, ci şi de oamenii politici liberali şi ţărănişti, din afara cer- 


271 


curilor guvernamentale, care, îngrijorați de soarta țării, hotă- 
răsc să iasă din izolarea în care fuseseră împinşi de regele- 
dictator. În ziua de 4 iulie, o delegaţie de personalități din rân- 
durile partidelor istorice cer şi obțin o audiență la rege. “Am 
primit o delegaţie a bătrânilor politicieni — notează Carol —, 
care au cerut să mă vază urgent. La 1 1/2 au apărut fosilele 
[“fosilele” erau oameni politici, care participaseră efectiv la 
făurirea României Mari — n. n.], în cap cu Dinu Brătianu şi 
Maniu, urmaţi de Mihai Popovici, Dovlecel Dimitriu [de fapt 
Constantin Dimitriu — n. n.], Cipătanu, dr. Costinescu, Potârcă, 
Madgearu, Polizu-Micşuneşti, Stelian Popescu şi Lupu. A 
început a vorbi Dinu Brătianu, care spune că țara e demora- 
lizată, că armata este în aşa un hal încât nu se poate conta pe 
ea, că toți care au condus ţara în anii din urmă sunt respon- 
sabili, că ei sunt capabili să galvanizeze țara împrejurul lor, că 
regimul este de vină şi că țara cere oameni noi. Asta totul spus 
pe un ton patriarhal şi blajin. A urmat la vorbă Maniu, care de- 
clară că este cu totul de acord cu cele spuse de Dinu şi a mai 
adăugat câteva atacuri la adresa regimului. Foarte răspicat şi cu 
glas tare am răspuns, profitând întâi de cele spuse asupra Ar- 
matei, că nu permit nimănui să puie la îndoială sufletul şi 
spiritul Armatei noastre, că regret că abia astăzi au venit aceşti 
domni să se puie la dispoziția mea, când de ani de zile fac apel 
la unirea tuturor...” (Carol al II-lea, op. cit.). 

Un discurs sforăitor, rostit în cel mai nepotrivit mo- 
ment. În momentul în care nu numai regele, apropiații săi, un 
grup restrâns de oameni politici şi ataşatul militar american la 
Bucureşti cunoşteau adevărul despre dezastruoasa retragere a 
Armatei din Basarabia, despre ostaşi români “alungați în pielea 
goală peste Prut”, ci întreaga țară. Confruntat cu o realitate pe 
care nu o putea ascunde opiniei publice româneşti, o realitate 
care “mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase”, 
Carol se afla într-o situație mai disperată ca oricând. Va în- 
cerca totuşi să măiestrească această situație, acționând energic 
în două direcţii majore. Pe plan intern, va concedia guvernul 


212 


condus de Gh. Tătărăscu, asupra căruia lasă să planeze, fără o 
incriminare explicită, responsabilitatea acceptării ultimatumu- 
lui sovietic, cu toate consecințele sale tragice. Pe plan extern, 
va forța o apropiere totală de Germania, apropiere prefațată 
printr-o rupere spectaculoasă a tuturor legăturilor şi alianțelor 
tradiționale, cu Franța şi Marea Britanie. 

În urma consultărilor cu Urdăreanu, Carol ajunge la 
concluzia că “singurul nume asupra căruia să ne oprim este Gi- 
gurtu, care prezintă maximum de avantagii, cu toate defectele 
lui: guvernul ar trebui format din oameni cu oareşicare ponde- 
re, de naţionalişti, generaţia 1922, gardişti şi tehnicieni”. 

Pe 4 iulie 1940, a doua zi după terminarea evacuării 
teritoriilor cedate, noul guvern, avându-l ca prim-ministru pe |. 
Gigurtu, depune jurământul. În memoriile sale, intitulate Jur- 
nal politic: 1939-1940, prințesa Martha Bibescu citează apre- 
cierea lui Pamfil Şeicaru cu privire la guvernul Gigurtu: “Pen- 
tru el, noul guvern al lui Carol al II-lea este «un număr de 
clovni la o îngropăciune». Iar cu privire la consecințele nefas- 
te ale dictaturii carliste, fina observatoare adaugă cu amără- 
ciune: “Pe măsură ce Piaţa Palatului se măreşte [aluzie la ordi- 
nul lui Carol de a fi demolate o serie de clădiri pentru a lărgi 
Piaţa Palatului — n. n.], ţara se micşorează”. Cum însă pentru a 
judeca atât competența şi valoarea personalităților din compo- 
nența guvernului Gigurtu, cât mai ales eficiența acestui guvern 
în ansamblul său, o apreciere, chiar dacă justă, dar lipsită de 
motivaţie, nu este suficientă, am recurs la lucrarea memoria- 
listică a lui Horia Sima, remarcabilă pentru obiectivitatea cu 
care ne sunt înfăţişate personajele şi faptele care au precedat 
“sfârşitul unei domnii sângeroase”; “Acest guvern are toate 
aparențele să fie un guvern de orientare naționalistă. În fruntea 
lui se află inginerul Ion Gigurtu, directorul general al societății 
miniere «Mica» de la Brad. Noul şef de guvern arătase sim- 
patie chiar față de Mişcarea Legionară. Antecedentele păreau 
să confirme opinia larg răspândită în cercurile politice din țară 
că Gigurtu era un om de dreapta şi că, prin numirea lui, triumfa 


273 


ideea naţională în Stat. La Externe fusese numit Mihail Mano- 
ilescu, economist de faimă mondială şi doctrinar al corporatis- 
mului, înrudit prin convingeri politice cu Mişcarea Legionară. 
În acelaşi guvern figurau trei legionari, care păreau că repre- 
zintă garanţia supremă a radicalei prefaceri în viața publică: 
Horia Sima la Culte şi Arte, Vasile Noveanu la Ministerul In- 
ventarului şi Augustin Bidian, ca Subsecretar de Stat la Fi- 
nanțe”. 

Dar optimismul şi speranța care au însoțit guvernul Gi- 
gurtu la constituirea sa s-au dovedit total lipsite de temei. 
capitolul intitulat “Alte măşti, aceeaşi piesă”, Horia Sima, care 
de altfel demisionează din guvern după numai patru zile de ac- 
tivitate ca ministru, dezvăluie adevăratele intenţii urmărite de 
Carol prin numirea la cârma țării a unui guvern, chipurile, na- 
ționalist: “Guvernul Gigurtu nu însemna acea schimbare pro- 
fundă în politica țării, la care aspira poporul. Vechiul sistem 
continua să trăiască. Se produce o simplă deplasare de persoa- 
ne în componenţa lui şi nu biruise o nouă concepție în organi- 
zarea Statului. Regele urmărea să manipuleze curentul naţio- 
nalist, predominant în acel moment în țară, în profitul său, să-l 
atragă de partea lui, fără însă să înstrăineze vreo parcelă din 
puterea lui. Guvernul avea o compoziție ingenioasă. Prin numi- 
rile făcute, abil dozate, Regele voia să trezească impresia, în 
țară şi peste hotare, că în politica internă a României s-a produs 
o schimbare radicală, favorabilă Puterilor Axei, că toate forțele 
politice ale României, necompromise în guvernele anterioare, 
s-au adunat în jurul Coroanei într-un efort suprem pentru a 
salva ţara. Dar vai, realitatea era cu totul alta! Gigurtu era o 
personalitate pur decorativă, în spatele căreia acționau aceleaşi 
forțe. Era o piesă de rezervă a Regelui, pe care a azvârlit-o în 
viața publică a țării în acest moment greu, cu scopul de a 
continua vechiul sistem. Regele nu a renunțat niciodată nici la 
dictatură și nici la planul lui ca, într-un viitor îndepărtat, să 
treacă de partea Rusiei Sovietice. Acum, când Europa era la 
picioarele lui Hitler şi România era obligată să intre în sfera de 


274 


influență germană, Gigurtu reprezenta o excelentă acoperire 
pentru supraviețuirea regimului carlist în această perioadă de 
tranziție. Dar cum Gigurtu era un om slab şi nu-l putea apăra în 
caz de nevoie, l-a dublat cu generalul Mihail, un om de încre- 
dere al său, pe care l-a numit vice-preşedinte al Consiliului de 
Miniştri. A păstrat apoi pe generalul Argeşeanu la comanda 
Corpului II Armată, acela care ordonase masacrele de legionari 
din noaptea de 21-22 septembrie. În modul acesta se putea 
sprijini pe corpul de armată care avea sub control Capitala. La 
Interne a numit un alt om de încredere al său, pe generalul Da- 
vid Popescu, pe care l-am cunoscut mai târziu şi care părea un 
ofiţer distins şi cu vederi noi. De fapt, acest guvern, ca şi echi- 
pele precedente ale dictaturii regale, era degradat la un simplu 
organ executiv. Nu avea nici o putere. Deasupra lui exista un 
supra-guvemn, format din treimea Carol — Elena Lupescu — 
Urdăreanu, care lua toate deciziile în funcţie de informațiile ce 
i le furniza aparatul de spionaj al lui Moruzov. [...] Adevăratul 
şef de guvern, de unde emanau toate ordinele, era Regele, iar 
cel ce figura ca atare şi avea răspunderea guvernării nu putea 
hotărî nimic” (ibidem). 

Demisia lui Horia Sima din guvernul Gigurtu nu a fost 
însă urmată de un gest similar al celorlalți doi membri legio- 
nari din guvern, Vasile Noveanu şi Augustin Bidian. Atitudi- 
nea acestora de a continua colaborarea cu regimul carlist pune 
în evidență o îngrijorătoare lipsă de unitate în rândurile frun- 
taşilor legionari, supraviețuitori ai sângeroaselor persecuții 
dezlănțuite împotriva Mişcării la ordinul lui Carol. Faptul este 
cu atât mai îngrijorător cu cât a doua zi, 9 iulie 1940, după de- 
misia lui Horia Sima, regele a găsit un înlocuitor al acestuia re- 
crutat din elita legionară. “Radu Budişteanu este numit minis- 
tru Cultelor şi Artelor” (N. Roşca, op. cit.) Tehnica divide et 
impera folosită cu succes de Carol pentru dezbinarea liberalilor 
şi țărăniştilor părea a da roade şi în cazul legionarilor. “Pe 14 
iulie — consemnează aceeaşi sursă — are loc în Capitală, la Ra- 
du Budişteanu acasă, o întrunire a fruntaşilor legionari, organi- 


275 


zată de grupul miniștrilor legionari care au refuzat să demisio- 
neze din guvern, Noveanu, Bidian şi Budişteanu. Scopul aces- 
tei întruniri era să obţină dezavuarea lui Horia Sima. Manevra 
eşuează. După explicaţiile date de Horia Sima, adunarea frun- 
taşilor legionari aprobă în unanimitate poziția adoptată de a- 
cesta şi cere celorlalți miniştri legionari să-i urmeze gestul”. 
Un îndemn căruia însă aceştia nu i-au dat curs. 

Prin cedarea Basarabiei şi Bucovinei, prestigiul şi po- 
pularitatea regelui au suferit o lovitură atât de puternică încât, 
mărturiseşte el, “mă gândesc dacă n-ar fi mai cuminte să ab- 
dic”. Unul din puținele gânduri onorabile ale lui Carol, de la 
care însă îl abate energic consilierul său cel mai apropiat: “Du- 
duia protestează vehement, spunându-mi că n-am dreptul de a 
părăsi lupta, ar fi o dezertare. Cine ştie, poate că ea avea drep- 
tate!”. 

Şi într-adevăr, Elena Lupescu avea dreptate. Fără legă- 
turi fireşti cu poporul în mijlocul căruia trăia, amanta regelui 
putea cântări situația la rece, fără ca judecata să-i fie afectată 
de disperarea neputincioasă pe care o trăiau românii. Ea ştia că 
aparatul de represiune pe care se sprijinea regimul era intact şi 
fidel lui Carol prin privilegiile de care se bucura. Ştia că nume- 
rosul contingent de politicieni care-şi abandonaseră convin- 
gerile democratice şi se alăturaseră lui Carol după lovitura de 
stat din februarie 1938 nu-l vor părăsi pe “Rex”, aşa cum îi 
consfinţise dictatorului titulatura primul său sfetnic, Armand 
Călinescu. Ştia că oamenii politici, rămaşi credincioşi princi- 
piilor democraţiei, nu aveau nici energia şi nici susținerea spre 
a se opune lui Carol. Dar mai ales ştia că singura forță capabilă 
să pună capăt dictaturii regale, Mişcarea Legionară, nu-şi reve- 
nise după loviturile care-i decapitaseră conducerea, ştia că încă 
nu reuşise să-şi refacă unitatea şi mai ştia că o parte din elitele 
ei, obosite şi timorate de posibilitatea unui nou val de repre- 
siune şi teroare, erau dispuse să colaboreze cu regimul carlist, 
ascunzându-şi slăbiciunea în spatele lozincilor care clamau 
“unitatea națiunii”. 


Singura personalitate care scăpa certitudinilor Elenei 
Lupescu cu privire la factorii ce asigură stabilitatea regimului 
de dictatură personală al lui Carol era generalul Ion Antonescu. 
Pe ziua de 1 iulie 1940, deci în plină desfăşurare a retragerii 
din teritoriile cedate Uniunii Sovietice, generalul Antonescu, 
scos din cadrele active ale armatei de către Carol, solicită şi 
obține o audiență la Palat. Dacă e să-i dăm crezare lui Carol, a 
fost o întâlnire lipsită de importanță. “După-amiază, la ora 5 — 
notează Carol —, generalul Antonescu a cerut cu insistență să 
mă vază. După declarații de devotament şi asigurare că nu are 
nici o legătură cu legionarii, îmi spune că țara este în pragul 
dezastrului, că Armata este complect demoralizată şi dezorga- 
nizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mâ- 
nă. Cam cu alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el și 
cu bătrânii” (Carol al II-lea, op. cit.). Dacă folosim însă alte 
surse de informaţii, şi dacă privim această întâlnire prin conse- 
cinţele pe care le-a produs, ajungem la o cu totul altă conclu- 
Zic 

Pentru restabilirea adevărului cu privire la întâlnirea 
regelui Carol cu generalul Ion Antonescu este necesară preci- 
zarea prealabilă că pe 27 iunie 1940, adică în ziua în care ulti- 
matumul sovietic a fost transmis guvernului român, Horia Si- 
ma (după cum menționează acesta în memoriile sale) s-a întâl- 
nit, în casa doctorului Alexandru Popovici, din strada Mântu- 
leasa 38, cu generalul Ion Antonescu. Din ampla relatare a a- 
cestei întâlniri reținem faptul că generalul i-a prezentat inter- 
locuitorului său o scrisoare ce urma să fie trimisă lui Carol. La 
obiecţia lui Horia Sima că textul scrisorii “este foarte tare şi 
poate produce consecințe”, generalul Antonescu ripostează: 
“Domnule Sima, cum puteam să las acest moment fără să pro- 
testez cu cea mai mare vehemență? Răspunderile trebuie sta- 
bilite. Pierderea a două provincii nu este o bagatelă. Trebuie să 
rămână în istorie că generalul Ion Antonescu n-a stat cu braţele 
încrucişate”. Aşadar, nu încape nici o îndoială că întâlnirea ge- 
neralului cu regele s-a desfăşurat cu cărțile pe față. O confir- 


2771 


| 
ţ 


mare în acest sens este furnizată de istoricul german Andreas 
Hil!gruber care, relatând despre audiența de la Palat din “pri- 
mele zile ale lunii iulie 1940”, menționează că s-a discutat de- 
spre un guvern pe care urma să-l conducă generalul lon Anto- 
nescu şi că “puterile depline cerute de aceasta au fost respinse 
de Carol al II-lea” (op. cit.). 

Întâlnirea Antonescu-Sima, interpretată de agenţii Ser- 
viciului Secret (fapt confirmat de Horia Sima, care a fost inte- 
rogat de Mihail Moruzov, şeful Serviciului, despre această în- 
tâlnire), dar mai ales cerința imperativă a generalului Antones- 
cu, în decursul audienței la rege, de a i se încredința formarea 
unui nou guvern, în care să dețină “puteri depline”, ceea ce 
echivala cu deposedarea lui Carol de prerogativele dictatoriale 
de care se bucura, nu au rămas fără reacţie. Ea a fost pe măsura 
caracterului scelerat al lui Carol, care, în situații similare, nu a 
ezitat să recurgă la crimă. Dar să-l ascultăm în continuare pe 
Andreas Hillgruber: 

“Scurt timp după [audiența la rege], la 9 iulie, gene- 
ralul Antonescu a fost arestat la locuinţa sa din Predeal şi dus 
cu maşina într-o pădure de lângă Sinaia, sub escorta unor 
jandarmi înarmați până în dinți. Mihai Antonescu, confidentul 
generalului, care urmărise maşina, s-a dus imediat la ministrul 
plenipotenţiar Fabricius şi l-a informat despre cele petrecute. 
Amintindu-şi marile tensiuni politice dintre Germania Şi 
România cauzate de “înlăturarea” lui C. Z. Codreanu, ministrul 
plenipotenţiar s-a hotărât să-l cheme la telefon pe ministrul Ca- 
sei Regale, Urdăreanu, şi să-l întrebe pe acesta, în particular, ce 
se întâmplă cu Antonescu. Urdăreanu a înțeles din acest apel al 
ministrului plenipotenţiar tocmai ceea ce voia să dea de înţeles 
Fabricius. După scurt timp, Urdăreanu i-a comunicat că gene- 
ralului de aici înainte nu i se va întâmpla nimic. | 

În timp ce Mihai Antonescu se adresa ministrului ple- 
nipotențiar Fabricius, Mircea Cancicov, fostul ministru al Eco- 
nomiei, şi generalul Rozin l-au rugat pe însărcinatul cu pro- 
bleme economice, dr. Hermann Neubacher, să intervnă pentru 


278 


salvarea “celui mai bun bărbat al naţiunii”. Neubacher a făcut 
la rândul său un demers particular, rugându-l pe generalul 
Victor Dobrovschi, primarul general al Bucureştiului, să aducă 
la cunoştinţa lui Urdăreanu părerea sa, a lui Neubacher, că un 
accident întâmplat generalului Antonescu ar face o impresie 
foarte proastă la Cartierul General german. Aluzia clară a celor 
doi miniştri plenipotenţiari a avut drept urmare că la 11 iulie 
Antonescu a fost eliberat. I s-a fixat domiciliu forțat la Mână- 
stirea Bistriţa din Oltenia, unde ce-i drept, era sub pază, însă 
putea primi vizite. Mai târziu, imediat după numirea sa în cali- 
tate de Conducător al Statului, la 4 septembrie 1940, primul lu- 
cru declarat de generalul Antonescu celor doi diplomați a fost 
că nu va uita niciodată acţiunea lor”. 

În ziua de 2 iulie, când în țară nimeni nu avea certi- 
tudinea că Armata Roşie, după operaţiile de ocupare a terito- 
riilor cedate, se va opri la Prut, Carol a devenit conştient că 
“ajunsese efectiv la mila lui Hitler”. Nereuşind să-l contacteze 
telefonic pe Fiihrer, face apel la Fabricius, pe care-l roagă “să 
transmită punctele ce doream a i le spune”. În esență, este vor- 
ba de un act de supunere, în care, după ce declară că “s-a re- 
nunțat la garanţiile care ne-au fost date din partea Angliei şi 
Franţei”, solicită “o colaborare mai intimă cu Germania, care 
ar putea fi întărită printr-o alianţă”. Demersul său se încheie cu 
două cerințe explicite: “Cer de la Fiihrer un ajutor care să ne 
apere în aceste momente grele” şi “Cer o Misiune de instrucție 
militară, care va întări şi mai mult legăturile”. 

Răspunsul lui Hitler la cerințele lui Carol ca Germania 
să garanteze frontierele României şi să trimită o misiune mili- 
tară nu a fost câtuşi de puţin încurajator. Fără echivoc, el dădea 
limpede de înțeles că procesul de revizuire a frontierelor, aşa 
cum fuseseră ele trasate prin tratatele de pace semnate la sfâr- 
şitul primului război mondial, era departe de a se fi încheiat. 
“Într-o scrisoare datată 15 iulie — ne informează în continuare 


„Andreas Hillgruber —, Hitler îi declară Regelui României că nu 


este în situația de a da curs acestor dorințe, atâta timp cât nu 


2179 


sunt rezolvate problemele privitoare la frontierele cu Ungaria 
şi Bulgaria. De îndată ce acestea vor fi reglementate, va reveni 
cu plăcere asupra cererii lui Carol. În vederea soluționării pro- 
blemelor în suspensie cu cele două state vecine, el sugera tra- 
tative directe între România, Ungaria şi Bulgaria”. 

O domnie de-a lungul căreia interesele personale ale 
monarhului şi camarilei au precumpănit faţă de interesul naţio- 
nal se îndrepta cu paşi grăbiţi spre ceasul necruţător al răspun- 
derii pentru toate relele săvârşite. 


XXV 


Regele Carol II a supraviețuit politic cutremurului pro- 
vocat de cedările teritoriale suferite de România la mijlocul 
anului 1940, cu toate că responsabilitatea pierderii Basarabiei, 
Bucovinei şi Ținutului Herţa îi revenea lui şi numai lui. Acest 
dezastru naţional era rezultatul celor 10 ani de domnie de-a 
lungul cărora întreaga guvernare, atât în politica internă, cât şi 
în politica externă, a fost total subordonată intereselor sale şi 
ale camarilei din jurul tronului. Un stil de guvernare nefast, ca- 
re a culminat prin lovitura de stat din februarie 1938, când au- 
toritarismul regal a încetat să se mai impună în spatele unei 
perdele subțiri de pseudodemocrație, devenind dictatură pe fa- 
ță, iar regele — dictator. 

Conştient de faptul că cedarea către URSS a unor stră- 
vechi teritorii româneşti, fără nici un gest de rezistenţă, îi pu- 
nea în primejdie prerogativele de monarh autocrat dobândite 
prin Constituţia impusă țării după lovitura de stat, Carol a în- 
ceput să ia măsurile care să-i protejeze Tronul încă înainte de a 
se fi încheiat retragerea din teritoriile cedate. Aşa cum arătam 
în capitolul precedent, în ziua de 3 iulie 1940 a concediat în- 
treg guvernul Tătărăscu, lăsând impresia celor neavizați că ar fi 
vorba de o sancţiune severă aplicată miniştrilor din cabinetul 
care semnase documentul de capitulare în fața Uniunii Sovie- 
tice. În realitate a fost o manevră politică. Miniştrii concediați 


280 


nu au fost asvârliți în groapa cu lei a oprobriului național, ci 
retraşi în rezervă, fiind oameni politici devotați trup şi suflet 
suveranului. Şarlatania regală este confirmată expressis verbis 
în nota datată 3 iulie “După masă, la 11, l-am chemat pe Tătă- 
răscu ca să-i comunic hotărârea mea, cu care a fost complect 
de acord. Mă sfătuise de mai multă vreme să fac această 
schimbare. Crede indispensabil să aibe o puternică coloratură 
naționalistă şi să nu lipsească în nici un caz legionarii. Pe urmă 
m-a asigurat de devotamentul său, mie şi regimului, fiind ori- 
când la dispoziție pentru orişice. Cere să mă vază din când în 
când” (Carol al II-lea, op. cit.). 

Dar aşteptările lui Carol ca prin guvernul cu o 
pronunțată coloratură naționalistă format la 4 iulie, România să 
fi făcut un pas hotărâtor în eforturile de apropiere de Germa- 
nia, nu s-au împlinit. Cu toate că I. Gigurtu, preşedintele Con- 
siliului de Miniştri, şi M. Manoilescu, ministrul de Externe, e- 
rau personalități politice cu vederi progermane, iar din guvern 
făceau parte, aşa cum Gh. Tătărăscu îl consiliase pe rege, atât 
miniştri proveniți din Mişcarea Legionară, cât şi reprezentanți 
ai grupării “Generaţia 22”, o modificare de substanță în rela- 
țiile româno-germane, în sensul obținerii de sprijin politic ger- 
man în fața pretențiilor revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, 
nu a avut loc. Fapt care-l determină pe Carol să exclame ne- 
mulțumit, pe 15 iulie: “De la germani nu vine răspuns şi tot mă 
îngrijorează starea de spirit a lui Fabricius [ministrul plenipo- 
tențiar german la Bucureşti — n. n.]. Au țipat guvern naționalist 
ŞI, iată, acum că-l au sunt atât de lenți şi de rezervaţi ca înainte. 
Am impresia că tot continuă să manevreze în politica internă 
prin gardişti”. 

Lucrurile au început să se lămurească pe 26 iulie, când 
delegaţia română formată din 1. Gigurtu şi M. Manoilescu, s-a 
întâlnit cu Hitler la Berghof. “Hitler le-a repetat interlocutori- 
lor săi sfatul de a se pune direct în legătură cu guvernul ungar 
şi cu cel bulgar pentru a satisface «pe o bază corectă şi rezo- 
nabilă» pretenţiile de revizuire” (A. Hillgruber, op.cit.). Gu- 


281 


vernul român a urmat sfatul lui Hitler, stabilind contacte atât 
cu guvernul de la Budapesta cât şi cu cel de la Sofia pentru a 
găsi o soluţie “corectă şi rezonabilă” la pretenţiile revizioniste 
formulate de cele două state vecine, nemulțumite de felul în 
care au fost trasate frontierele în 1919 prin tratatele de la Tria- 
non şi Neuilly. 

“După convorbirile preliminare — relatează în conti- 
nuare Andreas Hillgruber —, la 16 august au început la Turnu- 
Severin tratativele de fond cu Ungaria care, din cauza contra- 
dicţiilor ireconciliabile, au fost întrerupte la 23 august, fără a se 
fi ajuns la vreun rezultat [...]. Conform declaraţiilor lui Valer 
Pop, membru al delegaţiei române, guvernul ungar pretindea 
peste două treimi din Transilvania, voind să-i lase României 
numai o fâşie îngustă la nord de Carpaţii Meridionali”. Cu pri- 
vire la noua frontieră româno-maghiară în viziunea guvernului 
de la Budapesta, regele Carol face următoarele precizări: “Ma- 
noilescu, Gigurtu şi Valer Pop, au venit cu raportul de la Tur- 
nu-Severin. Dacă n-ar fi tragic, ar fi rizibil. Delegatul ungur a 
depus un Aide-memoire însoţit de o hartă, care, după concepția 
maghiară, trebuia să fie o soluţie împăciuitoare şi care, din par- 
tea lor ar fi comportat dureroase sacrificii. Linia noii granițe, 
după concepţia lor, ar fi sud Arad-Mureşul-sud Alba lulia-nord 
Blaj-limita între judeţele Făgăraş şi Braşov. Adică nu mai pu- 
ţin 3/4 din Transilvania, cuprinzând 2 milioane de români. I-a 
trebuit lui Valer Pop toată stăpânirea de sine să nu plece 
trântind uşile şi întrerupând negocierile” (Carol al II-lea, op. 
cit... E e 

Întreruperea tratativelor de la Turnu-Severin, înainte 
de a se ajunge la o înţelegere, l-a îngrijorat pe Hitler. Un even- 
tual conflict armat între Ungaria şi România, care, în socotelile 
conducătorilor de la Budapesta, ar fi trebuit să se bucure de 
sprijinul efectiv al Germaniei în virtutea vechii alianțe, din anii 
primului război mondial, între cele două națiuni, ar fi dat peste 
cap planurile de expansiune ale Germaniei spre Răsărit. Un 
război ungaro-român — scrie Horia Sima -— ar fi atras după sine 


282 


intervenţia germană şi ocuparea țării noastre de germani, iar 
Statul Român ar fi devenit o ipso obiect de partaj între toți 
vecinii. Dacă Germanii invadau România, nu li se putea refuza 
nici Ruşilor dreptul să ia o parte din pradă, care ar fi fost Mol- 
dova până la Milcov. Berlinul nu putea tolera această evoluţie 
primejdioasă, căci grânele şi petrolul României erau esenţiale 
pentru continuarea războiului” (Sfârşitul... ed. cit.). Or, în 
“Planul Barbarossa” (denumirea codificată a planului de cam- 
panie elaborat de OKW - Comandamentul Suprem al Armatei 
Germane — împotriva Rusiei comuniste) România figura ca un 
pion important, care urma să participe la operaţiunile de pe 
Frontul de Est cu întreg potenţialul ei economic, dar şi cu cel 
militar, după cum au evoluat lucrurile. Motive temeinice, care 
l-au determinat pe Hitler să împiedice un absurd război un- 
garo-român, intervenind direct în litigiul dintre Ungaria şi Ro- 
mânia. 

“Această problemă [diferendul ungaro-român — n. n.] — 
scrie Andreas Hillgruber — nu era definitiv soluționată când, la 
26 august 1940, Hitler a decis să intervină în disputa pentru 
Transilvania. Această cotitură era determinată nu numai de 
incapacitatea țărilor participante de a-şi rezolva singure dife- 
rendele, dar şi de faptul că Hitler se temea mai ales că Uniunea 
Sovietică va interveni în cazul când ar izbucni ostilități între 
Ungaria şi România. Această decizie a lui Hitler a dus la o 
evoluţie politică cu totul nouă pentru România” ( op. ciz.). 

Pe 28 august 1940, guvernul României este încuno- 
ştiințat de la Berlin că ministrul de Externe român este aşteptat 
la Viena, pentru a doua zi, 29 august, în vederea reglementării 
diferendului ungaro-român. Un comunicat laconic, fără nici o 
altă precizare. Întrucât comunicatul avea un voalat caracter im- 


- perativ, regele convoacă la Palat pe prim-ministrul I. Gigurtu, 


pe ministrul de Externe M. Manoilescu şi pe expertul în re- 
laţiile româno-ungare, Valer Pop, ultimii doi urmând să plece 
la Viena chiar în seara aceea. “Am studiat toate ipotezele — no- 
tează Carol (op. cit.) —, care mai mult, care mai puțin dure- 


283 


. 


roase, şi am dat instrucțiuni hotărâte lui Manoilescu că nu pu- 
tem accepta altă ipoteză decât aceea a schimbului de popula- 
ție”. Aşadar, “Nici o brazdă!”. 
A doua zi, 29 august, lucrurile s-au lămurit. “După 
masă, la 5 /2 — continuă Carol relatarea evenimentelor —, s-a 
produs drama care să ne ducă departe. La Viena, s-a pus în 
vedere lui Manoilescu că, până la 12 noaptea, trebuie ssă răs- 
pundem dacă primim Arbitrajul celor doi miniștri ai Afacerilor 
Străine ai Axei, fără să ni se spuie măcar principial despre ce e 
vorba”. În fapt, România era supusă unui Dictat! Ministrul de 
Externe român nu fusese invitat la Viena pentru tratative, ci 
numai să i se aducă la cunoştinţă că Hitler hotărâse deja cum 
va fi împărțită Transilvania între Ungaria şi România. Prezența 
lui avea o singură rațiune. Să declare celor doi arbitri, Joachim 
von Ribbentrop, din partea Germaniei, şi Contele Galeazzo 
Ciano, din partea Italiei, dacă guvernul României acceptă sau 
nu “Arbitrajul”. Acceptarea însemna pace; respingerea atrăgea 
după sine impunerea hotărârii luată de arbitri prin intervenţie 
armată. | 
Regele Carol n-a avut curajul să ia de unul singur de- 
cizia şi a convocat în noaptea aceea de 29-30 august un Con- 
siliu de Coroană pentru ca prin autoritatea acestuia să acopere 
gravele greşeli săvârşite de guvernarea sa în politica externă. A 
fost un Consiliu de Coroană sui-generis, aşa cum numai O 
minte perversă ca a sa putea să-l gândească. Pe lângă membrii 
Consiliului de Miniştri, au fost aduse persoane care nu aveau 
nimic comun cu treburile statului şi cu atât mai puţin cu poli- 
tica externă. “La Consiliu au participat — scrie Horia Sima în 
memoriile sale —, în afara membrilor guvernului, mitropolitul 
şi episcopii din Ardeal, şefii partidelor de opoziție, care au pu- 
tut fi găsiți, iar din partea Mişcării Legionare eram pus şi eu pe 
listă. Cum n-am putut fi găsit în noaptea aceea, s-a recurs la 
serviciile a două persoane, care nu aveau nimic comun cu Le- 
giunea decât numele venerabil ce-l purtau. A fost invitat la Pa- 
lat Horia Codreanu care n-a deţinut niciodată vreo funcție în 


Mişcare şi a fost căutat şi adus cu forța Protopopul Ion Moţa, 
care, în afară de faptul că era tatăl eroului, tot atât de puţin 
putea să vorbească în numele organizației. Au lipsit însă nume 
grele de pe scena politică a momentului, ca de pildă Iuliu Ma- 
niu, Nicolae Iorga şi Gh. Brătianu. După discuţii violente — 
Constantin I.C.Brătianu s-a opus cu vehemență acceptării ulti- 
matumului —, în zorii zilei de 30 august s-a redactat Comuni- 
catul prin care guvernul României declara că acceptă Arbitrajul 
puterilor Axei. Documentul a fost transmis telefonic la Viena, 
delegaţiei române” (Sfârşitul..., ed. cit.). 

Restul a fost doar simplă formalitate. Cei doi arbitri, 
Ribbentrop şi Ciano i-au comunicat delegatului României, mi- 
nistrul de Externe M. Manoilescu decizia lor (de fapt hotărârea 
lui Hitler, arbitrii nefiind decât purtătorii de cuvânt ai Fiihrer- 
ului Germaniei). La aflarea dimensiunilor cedării teritoriale la 
care fusese supusă România, Manoilescu a leşinat, fiind nece- 
sară intervenţia medicilor pentru a fi resuscitat. Prin Arbitrajul 
de la Viena, România pierdea un teritoriu de 43492 kmp cu 
2667007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români. O remar- 
cabilă evocare a reacției opiniei publice româneşti, în totalitate, 
la pierderea Ardealului de Nord, este făcută de Horia Sima în 
memoriile sale: “Arbitrajul de la- Viena a lovit ca un trăznet 
toate sufletele româneşti. Toată lumea se aştepta că va trebui să 
facem concesii grele la granița de vest, dar nimeni nu-şi ima- 
gina ca Ungariei să i se atribuie jumătate din Transilvania. Ne- 
dreptatea cra strigătoare la cer. 1400000 de români, mai mulți 
decât ungurii din ținutul cedat, treceau din nou sub stăpânire 
maghiară. Străvechi aşezări daco-romane, cu mase compacte 
de români, au fost smulse din trupul țării şi încorporate Unga- 
riei. După sfâşierile precedente, sufeream o nouă şi cruntă lo- 
vitură, care zguduia adânc ființa Statului şi epuiza răbdarea po- 
porului românesc. Ultima infamie a regelui Carol. Am pierdut 
bătălia împotriva Ungariei din cauza nefastei conduceri româ- 
neşti, din cauza unui regim urât şi vândut în totalitate străini- 


lor” (op. cit.). 


285 


Carol ştia că întreaga suflare românească fierbea de 
indignare. O indignare legitimă, care ameninţa să se transforme 
într-o revoltă violentă împotriva celor pe care populația româ- 
nească îi considera vinovaţi de pierderile teritoriale suferite în 
urma unei guvernări profund antinaţionale. În încercarea de a 
atenua reacţiunea firească a românilor la aflarea prevederilor 
“Arbitrajului”, imediat după sosirea curierului diplomatic de la 
Viena cu protocoalele “Dictatului”, pe care guvernul României 
îl acceptase înainte de a-i cunoaşte conținutul, la miezul nopții, 
Carol convoacă un al doilea Consiliu de Coroană. Rostul aces- 
tui demers inutil — răul se înfăptuise şi minic nu mai putea fi 
îndreptat — era ca oamenii politici cu greutate, cei pe care ne- 
săbuitul rege-dictator îi izgonise brutal din viața publică, să 
subscrie la protocoalele dictatului, devenind astfel părtaşi la 


responsabilitatea pentru sfârtecarea trupului țării. De data a- . 


ceasta la Consiliul de Coroană au participat atât Iuliu Maniu, 
cât şi Nicolae Iorga şi Gh. Brătianu. În Însemnări zilnice, Carol 
încearcă să minimalizeze atitudinea fermă a acestora, precum 
şi condamnarea acceptării prevederilor Arbitrajului impus Ro- 
mâniei de Germania şi Italia. 

Pentru cele două centre de opoziţie la politica lui Ca- 
rol, partidele istorice, țărăniştii şi liberalii, conduse de Iuliu 
Maniu şi Constantin I. C. Brătianu, şi Mişcarea Legionară, la a 
cărei conducere s-a impus şi a fost acceptat Horia Sima, abdi- 
carea regelui devenise un imperativ de la: care trebuia să în- 
ceapă procesul de refacere a țării mutilată prin Dictatul de la 
Viena. În şedinţa Biroului politic al PNȚ din 30 august, Iuliu 
Maniu declara fără echivoc: “Dezastrul de azi este opera unui 
dezechilibrat care de zece ani a folosit avantajele pe care i le-a 
dat Tronul pentru a corupe oamenii politici, exploatându-le 
ambițiile şi pasiunea pentru avere. Această clică de ticăloşi, în 
cap cu Carol, poartă cea mai mare răspundere pentru nenoro- 
cirile care s-au abătut asupra țării. Bineînţeles, şi noi, ceilalți, 
care l-am combătut, avem şi noi o parte de răspundere pentru a 
nu fi reuşit să-l înlăturăm de la tron mai de mult” (cf. Ioan Hu- 


286 


diță, Jurnal politic, 1 septembrie 1940 — 6 septembrie 1940). 
La fel de categorică este şi cerința de abdicare a regelui expri- 
mată în manifestul lansat de Mişcarea Legionară pe tot întinsul 

ii, din al cărui conţinut reproducem ideea de bază: Astăzi 
când dezastrul țării este îngrozitor de mare, când puterea Sta- 
tului este fărâmițată, când un întreg popor nevinovat e azvârlit 
în cea mai neagră deznădejde, lovit, umilit, batjocorit, când a- 
narhia cea mai cumplită ne amenință, când foametea bate la 
uşă şi când toată lumea indică pe vinovat, Garda de Fier e silită 
să părăsească atitudinea ei de largă înţelegere față de Rege şi 
să-i ceară singurul act patriotic ce i-a mai rămas, singura şi 
ultima datorie: Să abdice! E strigătul unanim al țării. Voința 
totală a unui popor...” 

Dar condamnarea cea mai aspră, necruțătoare, a rege- 
lui Carol II, principalul vinovat pentru cedările teritoriale pe 
care le-a suferit țara, fără să se tragă un singur foc de armă, au 
rostit-o românii. Românii de pretutindeni, din toate colțurile ță- 
rii. “Vestea neaşteptată a pierderii unei mari părți din Transil- 
vania a căzut ca o bombă; oamenii au ieşit furioşi în stradă. O 
mulțime impresionantă striga «Să luptăm!» şi «Vrem pe Ma- 
niu!>, adunându-se în jurul statuii lui Mihai Viteazul din faţa 
Universităţii. În vreme ce o a ; 


vrem pe Rege!», « 
meni. Pe străzi, o 
ştirilor despre 'Tra 
Quinlan, op.cit.). 


287 


putea salva din criza în care fusese azvârlită țara prin pi 
vele cedări teritoriale. Conştient de gravitatea ae pe 
septembrie Carol nota: “După-masă l-am avut în Se SUL iș 
Valer Pop, extrem de îngrijorat de situație. V alul e meu ce 
mire împotriva mea creşte vertiginos, zice el, chiar în pa 
[...] Maniu, în primul rând, şi alţii cer plecarea mea. : re SE 
zice el, cât mai repede o schimbare de guvern. Va tre Ei gă = 
cineva cu prestigiu şi autoritate, cum ar fi, după părerea lui, pe 
neralul Antonescu. Am rămas uimit de propunere. Voi putea, 
oare, avea încredere în el?” (Carol al II-lea, op. cit.). zece 
Evenimentele de a doua zi, 3 septembrie, îl împing pe 
Carol spre o soluție. “Au mai fost răzvrătiri eee au 
Braşov — notează el în continuare —, unde autoritățile E 
atacate şi unele localuri ocupate. Ar fi fost morți Şi aa E: 
Situaţia devine gravă, aşa încât trebuie reacționat. Gigur £ 
prea slab, iar Popescu David [ministrul de Interne — n.n.] a 
energia de care se lăudase. Parcă îi e frică de A ja a ic 
ales împotriva Gărzii E a „Eropumei Zig A i 
tonescu ia corp, mai ales la Urdăreanu, « ia 
de a proceda la schimbări. Eu sunt Ne pa Spre 
persoanei lui. Până mai ieri in domici iu forţat | Ps ct 
itudi i, care va fi loialitatea lui faţă e mi 
la ele Garda de Fier, cu Dinu Brătianu şi cu Ma- 


j. Înai face un pas definitiv, 
i ste un avantaj. Înainte de a pai n 
pei întrebe pe generalul Mihail ce părere 


ă să-l î e 
am pus pe Urdăreanu trebe pe l păr 
are E ra acestei eventualităţi. Răspunsul său a Sau y AL, EA 
nu-l iubeşte, dar că consideră că este un soldat şi 


trăda. Această părere a fost ultima picătură ue a i 
hotărârea [...]. Singura persoană care nu e de e ne ide 
desfăşurarea evenimentelor este Duduia, care c 
face un pas greşit şi că nu va fi bine. 
dinţa lui” (ibiden). 

Şi faptele nu vor 
ritabilă Casandră, de care Caro 
până la sfârşitul vieții. 


Nu are încredere în cre- 


întârzia să o confirme pe această Ne 
| a fost legat, prin fire tainice, 


288 


Urmând sfatul lui Urdăreanu şi al generalului Mihail, 
dar mai ales presat de amploarea manifestaţiilor organizate de 
Mişcarea Legionară în toate oraşele mari ale țării, Carol se ho- 
tărăşte să recurgă la soluţia Antonescu, în speranța că îşi va 
salva Tronul. “În data de 3 septembrie, la ora 22 — relatează 
Paul D. Quinlan, folosind informaţii din surse a căror credibi- 
litate nu poate fi pusă la îndoială —, Antonescu a sosit la palat. 
Întrevederea a fost extrem de încordată, şi în câteva rânduri 
Carol aproape că şi-a pierdut cumpătul când Antonescu l-a a- 

cuzat că este responsabil de situația gravă în care se găsea țara. 
Dar Carol ştia că nu prea are de ales, aşa că i-a oferit funcția de 
premier. Însă în loc să profite de ocazie, Antonescu şi-a expri- 
mat unele rezerve şi a arătat fără echivoc că acceptă numai în 
condiţiile în care avea “mână liberă” în conducerea guvernului. 
Mai târziu, în cursul dimineţii, Antonescu s-a întors la palat ca 
să-l informeze pe Rege că-i primise oferta. Regele nu precizase 
însă de câtă putere va dispune. Antonescu părea într-o poziţie 
avantajoasă. Deşi nu fusese niciodată filogerman, mulțumită 
lui Fabricius care l-a sfătuit “să-şi asume puteri dictatoriale”. 
Berlinul îl vedea acum ca pe omul providenţial capabil să men- 
țină pacea în România. În plus, colabora îndeaproape cu Maniu 
şi Constantin Brătianu şi era simpatizat de legionari” (op. cit.). 
Aşadar, Carol ar fi trebuit să renunțe la prerogativele 
de dictator pe care le deținuse până atunci, acestea urmând să 
fie preluate de generalul Ion Antonescu, lui rămânându-i, pro- 
blematic, doar calitatea de rege. O situaţie greu de acceptat du- 
pă ce timp de un deceniu se bucurase de puteri discreționare în 
guvernarea țării. Ca urmare, într-o primă tentativă de a găsi o 
alternativă la soluția Antonescu, dar mai ales la condițiile dra- 
conice impuse de acesta, Carol încearcă să se înțeleagă cu le- 
gionarii, cărora le promite pedepsirea tuturor vinovaţilor de 
crimele săvârşite împotriva lor. “Dacă legionarii s-ar preta la 
acest joc — notează fruntaşul țărănist Ioan Hudiţă —, atunci Ca- 
Tol ar fi gata să-i sacrifice pe toți colaboratorii săi răspunzători 
de aceste crime, în cap cu Tătărăscu, lamandi, Urdăreanu, Ga- 


289 


vrilă Marinescu, generalul Argeşeanu şi toți ceilalți ofițeri din 
Inspectoratul Jandarmeriei” (|. Hudiţă, op. cil. ). O deva FE 
nu se poate mai convingătoare despre Josnicia caracteru ui ce 
lui care a condus timp de 10 ani, după bunul său plac, desti- 
lui românesc. ie 
e pi a idee, de a scăpa din cleştele condiţiilor im- 
perative pe care i le impunea Antonescu, Carol încearcă să să 
sească sprijin la ministrul plenipotențiar al Germaniei la et 
reşti. “La puţin timp după miezul nopții, Carol l-a trimis E 
Valer Pop la Fabricius ca să vadă dacă nu putea conta pe ajute 
rul german — relatează în continuare desfăşurarea evenimen e 
lor din noaptea de 4/5 septembrie —, dar Fabricius a e e 
înțeleagă că-l sprijinea total pe Antonescu. «Dacă Regele E 
reşte să scoată țara din haos», a spus ambasadorul german, S i 
are decât o cale: dictatura». În final, la ora 3:50 i sai er 
rol a semnat un decret prin care suspenda Constituţia din 1936, 
dizolva Parlamentul şi conferea puteri depline lui Antonescu, 
î i al Statului”. 
e Ea Na oamenilor politici în frunte cu uliu Maniu 
şi Dinu Brătianu în cererea ca regele să abdice, aaa E 
nifestaţiile conduse de legionari, care cereau capu Sa zu 
amantei sale, consideraţi principalii vinovaţi pentru dia da 
tării, l-au obligat pe Ion Antonescu să acţioneze în de E 
inţei exprimate unanim de SE dee adie aaa e 
cât decretul prin care i se acordau generalu lare 
ri depline” fusese şiret ticluit, lăsându-i ui ( jar 
sula je acţiune. Dacă Art. | prevedea: Sara d Aaa 
neral Antonescu, Preşedintele Consiliului de pu sli 
depline pentru conducerea Statului Român A pa A e 
ritor la pisrosi ele aL Sula Ce aice 
i “deplinele puteri . ; E 
e seal E f) “Modificarea legilor CI e elle 
ele ri catre Ia A Misa Motive 
e Preşedintele Co e Molivg 
e e alui clarificarea relaţiilor dintre “rege şi 


290 


“deţinătorul deplinelor puteri”. O clarificare pe care numai ab- 
dicarea lui Carol o putea tranşa fără complicaţii ulterioare. ŞI 
generalul Jon Antonescu nu va ezita să acţioneze ferm în acest 
sens. 

“În seara de 5 septembrie, la numai optsprezece ore 
după ce Carol semnase decretul prin care-i atribuia lui Anto- 
nescu puteri depline — continuă Paul D. Quinlan relatarea eve- 
nimentelor —, aghiotantul său de încredere, colonelul Elefte- 
rescu, a sosit la palat cu un mesaj prin care Regelui i se cerea 
să abdice spre binele țării. Dacă regele ar fi refuzat, avertiza 
Antonescu, n-ar fi putut să-i asigure securitatea personală. Pri- 
mul-ministru mai preciza că are nevoie de un răspuns până la 
ora 4 dimineaţa. Totul se juca acum sau niciodată. Carol avea 
doar şase ore să decidă ce urma să facă. A convocat imediat o 
întâlnire cu consilierii săi. Gheorghe Brătianu, Cuza şi gene- 
ralul David Popescu l-au sfătuit să abdice. Urdăreanu care-şi 
pierduse slujba de ministru al Curţii cu o zi înainte, la cererea 
lui Antonescu, a intrat ca deobicei în panică şi i-a sugerat să 
plece înainte de a fi forțat să o facă. Ballif şi Manoilescu au 
fost evazivi. Pe de altă parte, generalii Mihail şi Teodorescu i- 
au cerut Regelui să rămână pe tron. Întorcându-se spre gene- 
ralul Mihail, Carol i-a spus: «În trecut, am găsit întotdeauna că 
informaţiile pe care mi le dai sunt obiective şi demne de în- 

credere. Mi s-a spus astăzi că armata nu mai e de partea mea. 
Este adevărat?». «Cine a spus asta Sire?» — a replicat Mihail. 
«Sunt şeful Statului-Major al armatei şi cunosc mai bine starea 
de spirit a armatei. Majestatea Voastră puteți fi sigur că armata 
vă sprijină. Daţi-mi ordin şi vă aduc o divizie în capitală. Vă 
rog nu ne lăsaţi!». Se pare că insistența generalilor l-a convins 
pe Carol să facă o ultimă încercare disperată să-şi salveze tro- 
nul, concepând un plan îndrăzneț prin care să formeze un gu- 
vern de generali credincioşi Regelui. Antonescu urma să fie 
asasinat. Din fericire pentru Antonescu, generalul Popescu, pe 
care Carol îl considerase întotdeauna loial, l-a avertizat pe 
premier în ultimul moment. Fără să piardă o clipă, Antonescu 


291 


l-a trimis pe Elefterescu la palat, să-i spună Regelui că avea 
timp să abdice până la ora 6 dimineața”. 

Pentru Carol, minutele până la expirarea termenului ul- 
timativ de semnare a documentului de abdicare se scurgeau ne- 
cruțător. Perspectivele de a nu i se mai asigura securitatea lui Şi 
amantei sale, Elena Lupescu, în cazul refuzului de a semna ac- 
tul de renunțare la tron, fiind lăsați la discreţia mulțimii ame- 
nințătoare care manifesta în fața palatului, l-au convins că nu 
avea multe opțiuni. Mai ales datorită faptului că la întrebarea 
adresată generalului Coroamă, comandantul militar al capitalei, 
şi în această calitate şeful gărzii palatului, dacă poate conta pe 
sprijinul său pentru eliminarea premierului incomod, acesta i-a 
răspuns: “Armata care a lăsat să fie cotropit teritoriul nostru, 
fără a trage un foc, va refuza să tragă asupra generalului 
Antonescu. Chiar eu voi refuza să dau ordin în acest sens”. 
această situaţie, conştient de faptul că doar o intervenţie de 
ultimă oră a Berlinului îl mai poate determina pe Antonescu să 
renunţe la hotărârea de a-l izgoni din țară, Carol îl trimite în 
plină noapte pe Mihail Manoilescu la Legația Germaniei spre a 
solicita sprijin. Reacția brutală şi totodată disprețuitoare a lui 
Fabricius — “Reichul nu a dat nici o importanță rămânerii sale 
(pe tron) şi consultă pentru el mersul tienurilor” = l-a convins 
că nu mai era nimic de făcut. La ora 6 şi 10 minute în acea 
dimineaţă de 6 septembrie, Carol semna documentul de re- 
nunțare la tron în favoarea fiului său Mihai. 

“Proclamaţia către Români”, un document emfatic, a- 
sezonat cu toată gama ingredientelor patriotarde, prin care Ca- 


ii ei ee e a Ol 
rol făcea cunoscut că “iată-mă din nou pus pe drumuri, din 


pribeag pe drumuri străine”, constituie incă o dovadă de şar- 


latanie tipică pentru caracterul fostului suveran. “În actul zei 
abdicare nu figurează cuvântul «abdice», pentru ca, atunci cân 
împrejurările îi vor fi devenit favorabile, să se poată SID GAre 
aşa cum făcuse în 1930 (învățase acum lecţia şi în loc de 
«abdice» formula: «trecând astăzi fiului meu [...] grelele sarcini 
ale domniei»)” (FI. Constantiniu, op. cit... 


292 


Bineînţeles că în euforia generală provocată de vestea 
abdicării, nimeni nu a dat importanță acestui viciu de formă. În 
timp ce treimea Carol, Elena Lupescu, Urdăreanu, osteneau din 
greu, adunând bunurile de valoare cu care urmau să părăsească 
țara, Ion Antonescu lua măsurile ce se impuneau pentru regle- 
mentarea succesiunii la tron. “Dis-de-dimineaţă — comentează 
cu încrâncenare Carol ceremonia solemnă prin care fiul său, 
Mihai, devenea noul Rege al României —, ca să nu piarză tim- 
pul, să nu se poată reacţiona, Antonescu l-a pus pe Mihăiţă să 
depuie jurământul numai în fața sa, a patriarhului Nicodim şi a 
lui Lupu [Dimitrie G. Lupu, magistrat, din septembrie 1940 
preşedintele Înaltei Curți de Casaţie — n. n.], pe care, făcând uz 
de plinele puteri, l-a numit prim-preşedinte al Casaţiei” (Carol 
al II-lea, op. cit.). 

Evenimentele din ultimele ceasuri trăite de Carol pe 
pământul ţării, care-l repudiase pentru nemernicia faptelor sale, 
sunt relatate succint de Paul D. Quinlan. Mizeria morală şi fap- 
tele care repugnă prin urâciunea lor nu sunt stimuli pentru rela- 
tări ample nici chiar pentru istorici! 

“Intre timp, Carol a început să împacheteze toate lu- 
crurile de valoare pe care a putut pune mâna, încărcându-le 
într-un tren special care urma să-i scoată pe el şi pe Lupescu 
din ţară. Îşi asuma un risc mare nepărăsind România. Toată 
ziua demonstrațiile se ținuseră lanț în capitală, mulțimea în- 
furiată cerându-le capetele. Cu mult înainte ca bucureştenii să 
se trezească, în zorii zilei următoare, la ora 4, Carol şi anturajul 
său au ajuns la gara Băneasa. Regele era însoțit în exil de Lu- 
pescu, Urdăreanu, colonelul Filitti, Pavelescu [inspector gene- 
ral al trenurilor regale n.n.], valetul său personal şi mai mulți ” 
aghiotanți. Pe când Carol se afla pe treptele trenului, Mihai l-a 
implorat să-l ia cu el. «Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine!», insista 
el. «Plângea ca un cățelandru», relata mai târziu Fabricius. An- 
tonescu îi promisese lui Carol că va putea trece graniţa în sigu- 
ranță. Detaliile călătoriei fuseseră puse la punct de Pavelescu. 
Trenul urma să facă mai multe opriri scurte, ultima dintre ele la 


293 


Timişoara. Inițial, Antonescu îi spusese lui Carol că îl va însoți 
până la granița iugoslavă, dar în ultima clipă a pretins că e 
bolnav şi l-a trimis în locul lui pe generalul Popescu” (Paul D. 
Quinlan, op. cit.). 

Călătoria a decurs normal până la Lugoj. “Sosit la Lu- 
goj — relatează Carol în ultima consemnare, purtând data 7 sep- 
tembrie —, văd mişcare multă în gară şi trupe cari se urcă în 
tren. În curând am avut explicaţia acestui lucru. Gardiştii sunt 
stăpâni pe situaţie la Timişoara şi la Jimbolia. Ceruseră chiar 
ca trenul să fie înapoiat de la Turnu-Severin la Bucureşti, ca să 
nu pot pleca” (Carol al II-lea, op. cir.). După o serie de consfă- 
tuiri, la care participă principalele personaje ale acestei aventu- 
roase călătorii, se ia hotărârea de a fi continuată, înfruntându- 
se eventualele riscuri. 

Evitând să ne angajăm pe panta unor speculaţii asupra 
intențiilor ascunse care au stat la baza agresării trenului regal 
(recuperarea unor valori inestimabile pe care Carol le scotea 
fraudulos din țară, sau asasinarea lui Carol şi apoi incriminarea 
Mişcării Legionare de regicid), ne vom limita la a urmări firul 
evenimentelor, în relatarea obiectivă a lui Paul D. Quinlan: 

“Legionarii aşteptau sosirea trenului la Timişoara. Dar 
înainte de a ajunge la Timişoara, Carol a aflat, nu se ştie cum, 
că legionarii urmau să oprească trenul, să-l percheziționeze şi 
s-o răpeasc pe Duduia. Temându-se de soarta care i-ar fi aş- 
teptat, Carol a dat ordin ca trenul să nu se oprească. Din 
fericire pentru Carol şi suita sa, comandantul legionar nu a a- 
vut timp să ia măsurile necesare pentru a transfera trenul pe o 
linie de rezervă şi să-l împiedice să meargă mai departe în ca- 
zul în care mecanicul ar fi refuzat să oprească. Pe când trenul 
trecea cu viteză prin gară, surprinşi, legionarii care stăteau la 
pândă au deschis focul, ciuruind trenul cu gloanţe. Când gloan- 
țele au început să pătrundă prin ferestrele vagoanelor, Carol şi 
Lupescu s-au aruncat la podea. Nefiind dispuşi să cedeze aşa 
uşor, legionarii au sărit într-un camion care se afla la îndemână 
şi s-au luat după ei. Dar trenul lui Carol a traversat în goană 


294 


granița cu Iugoslavia înainte ca legionarii frustrați să-l poată 
prinde din urmă”. 

2 Carol şi însoțitorii săi Teuşiseră să scape, după cum şi 
românii reuşiseră să scape de blestemul unei “domnii sânge- 
roase”. Din păcate însă urmările acestui blestem au stăruit în 
timp, unele dăinuind până în ziua de astăzi. “După 1930 — sună 
caracterizarea făcută de Pamfil Șeicaru nefastei domnii a rege- 
regale, a dispărut 
nţa, nu s-a sfiit să 
a celor mai hrăpă- 
trânsă între maluri 
gelui Carol n-a în- 
ice, în stare să-l fa- 


Lupu, preşedintele În 
Graţia lui Dumnezeu şi Voința 
Regele României. 


€ ție, devenind prin 
Naţională Pentru a doua oară 


295 


În legătură cu această ciudăţenie în succesiunea la tro- 
nul Regatului României sunt utile câteva precizări. 

Pe ziua de 4 iunie 1926, în urma renunțării principelui 
Carol la dreptul său de moştenitor al tronului României, regele 
Ferdinand cere Adunării Constituante ca “în conformitate cu 
Constituţia şi Statutul Casei Regale, Adunările Naţionale să re- 
cunoască pe principele Mihai ca «Principe Moştenitor al Ro- 
mâniei»““. La moartea regelui Ferdinand — 20 iulie 1927 — prin- 
cipele Mihai, fiul lui Carol şi al principesei Elena a Greciei, 
mai fusese proclamat rege al României. Fiind însă minor (năs- 
cut la 25 octombrie 1921), prerogativele sale au fost exercitate 
de o regență alcătuită din prințul Nicolae (unchiul său), Patriar- 
hul Miron şi Gh. Buzdugan, preşedintele Înaltei Curți de Casa- 
ţie. Regele Mihai I domneşte ca rege al României până la 8 iu- 
nie 1930, când este detronat de tatăl său, care se înscăunează 
printr-o lovitură de stat ca rege al României cu titlul de Carol 
al II-lea. Totodată, regina-mamă Elena este obligată să pără- 
sească țara (se va stabili în Italia, la Florenţa), locul ei fiind lu- 
at de către ţiitoarea oficială a noului rege, evreica Elena Lu- 
pescu. Cât îl priveşte pe regele detronat, acestuia, în compen- 
saţie pentru tronul pierdut, i se conferă, pe lângă calitatea de 
principe moştenitor, pompoasa titulatură de “Mare Voevod de 
Alba Iulia”. 

Faptul că prima decizie a generalului Ion Antonescu în 
calitatea sa de conducător al Statului român a fost consacrarea 
princepelui moştenitor Mihai ca noul rege al României nu tre- 
buie să surprindă. Ea constituie expresia profundului ataşament 
faţă de instituția monarhiei al unui oştaş care şi-a slujit țara cu 
devotament şi credință sub sceptrul regilor Carol 1 şi Ferdinand 
I, ctitorii României moderne. “În ceea ce priveşte concepția ge- 
neralului despre rolul regelui în stat — scrie George Magheres- 
cu în Adevărul despre Mareşalul Antonescu —, eta bine defini- 
tă. Regele trebuie să devină: prin coroană, suveran al ţării; prin 
nume, simbol al reunirii tuturor provinciilor româneşti; prin 
dinastie, punte de legătură cu timpurile voievodale şi domniile 


296 


glorioase ale lui Carol I şi Ferdinand I; prin viăța de palat, pil- 
dă pentru societatea românească”. 

Generalul Antonescu nu s-a limitat însă la formularea : 
unor principii privind monarhia. “Regele era tânăr — ne infor- 
mează în continuare biograful său —, educaţia lui nu era termi- 
nată. Studiile universitare se impuneau. Ele urmau să fie preda- 
te de profesori universitari aleşi, după un program analitic pe 
care eu îl văzusem întocmit de mâna generalului: istoria uni- 
versală, drept internaţional, sociologie, istoria filozofiei, istoria 
artelor. Prin prerogative regele fiind absolvit de grijile guver- 
nării, predând toată răspunderea conducătorului, avea tot tim- 
pul şi liniştea să-şi desăvârşească educația şi să se maturizeze, 
spre a fi cât mai apt de a lua la un moment dat frâiele guver- 
nării. Deocamdată nu trebuia să se amestece în politica aceasta 
atât de întortocheată şi plină de riscuri. «Regele să rămână ne- 
întinat... "Toată răspunderea o port eu», astfel fusese auzit ge- 
neralul declarând de nenumărate ori”. 

Este problematic însă dacă tânărul suveran (la consa- 
crarea sa ca rege al României, Mihai avea 19 ani) era capabil 
să înțeleagă bunele intenţii ale generalului Antonescu, care, 
într-un anumit sens, se considera obligat să îndeplinească rolul 
de tutore moral al imaturului suveran. Să nu uităm însă că la 
vârsta de 9 ani, când Mihai a fost despărțit de mama sa, intrând 
sub aripa ocrotitoare a lui Carol, mediul educativ în care s-a 
format vlăstarul regal nu a fost cel mai fericit. Se pare că 


atmosfera de la Palat, unde Elena Lupescu, amanta regelui, 


patrona camarila din jurul tronului, alcătuită din personaje de o 
moralitate îndoielnică, a avut o influență negativă în procesul 
de formare a caracterului prințului moştenitor. Scena petrecută 
în gara Mogoşoaia, unde proaspătul rege al României venise 
să-şi ia rămas bun de la tatăl său, ex-regele Carol II, izgonit din 
țară pentru nemernicia sa, vine în sprijinul supoziției de mai 
sus. “Pe când Carol se afla pe treptele trenului, Mihai l-a im- 
plorat să-l ia cu el. «Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine!», insista el. 
«Plângea ca un cățelandru», relata mai târziu Fabricius” (Paul 


297 


ş 
: 
i 
k 
i 
4 
|; 


i 
i 
| 
| 
î 
Hi 


D. Quinlan, op. cit.). Un comportament degradant în ochii di- 
plomatului german, ale cărui aprecieri se fac ecoul vederilor 
Fiihrer-ului, despre care doamna Fabricius îi confia prietenei 
sale Martha Bibescu că “nu poate să sufere regii, curțile, di- 
nastiile” (Martha Bibescu, op. cit.) 

De mai multă omenească înțelegere dă dovadă George 
Magherescu în comentariul său asupra atitudinii regelui Mihai 
în clipa despărțirii de tatăl său. “Regele Mihai își iubea tatăl şi 
oricum şi oricâte umilințe i s-ar fi adus, nu putea ierta cu uşu- 
rință că i se aruncase în spinare un tron, cînd el nu-l dorea, fi- 
ind şi nepregătit, şi mai cu seamă în aceste vremuri. Cel ce i l-a 
aruncat, în ochii lui Mihai, nu era altul decât generalul Anto- 
nescu, care poate, după credința lui, uzurpase domnia tatălui”. 

În spiritul profundelor sale convingeri despre rolul mo- 
narhiei pentru propăşirea Neamului, cât şi despre importanța 
dinastiei ca factor unificator al Națiunii, una dintre primele mă- 
suri luate de generalul Antonescu în calitatea sa de conducător 
al Statului a fost refacerea familiei regale prin rechemarea în 
țară a principesei Elena, mama regelui, aflată în exil în Italia. 
“Era o situaţie nedreaptă — scrie acelaşi George Magherescu, 
cronicarul anilor în care generalul Ion Antonescu a condus Ro- 
mânia —, care lovise în mod deosebit sensibilitatea românilor. 
Regina-mamă Elena trecea drept o victimă: ea era înşelată, pă- 
răsită de soţ şi gonită de lângă fiul ei, care şi acesta pe E 
copilărie nefericită, lipsit de dragostea caldă maternă. e A i 
ne se impunea ca plecării lui Carol să-i urmeze INA ae 
ginei Elena, lucru pe care generalul Antonescu l-a E 
Astfel, de îndată ce noul guvern veni la conducere, a pi 
tembrie 1940, regina-mamă Elena îşi făcu reintrarea în api- 

tală, primită de populația Bucureştiului cu multă dragoste... 
u, 0p. cil.). 

e pe iei situației create prin existența a 

două demnități suverane — regele Mihai şi conducătorul alu, 

lui —, generalul Antonescu a formulat, aşa cum za is i 

cul Andreas Hillgruber (folosind informaţii furnizate de prințu 


298 


Albrecht de Hohenzollern), următorul principiu de coexistență: 
“Regelui toate onorurile, mie însă toată puterea”. 
principiu pentru o ţară aflată într-o gravă criză politică, soluția 
generalului nu va fi respectată de nici una din părți. A te bu- 
cura de “toate onorurile”, dar a fi total lipsit de putere — este 
vorba în primul rând de puterea politică — constituie un fals 
privilegiu pentru cei cărora li se aduc onorurile, în speță regele 
Şi regina-mamă. Aceste două personaje, deținătoarele aurei re- 
galității, nu vor accepta fără reacție postura ingrată pe care le-o 
rezervase generalul Antonescu. La rândul său, conducătorul 
statului nu se va putea abține să nu intervină în problemele de 
protocol ale Casei Regale, când se considera îndreptățit să o 
facă. De aici până la inevitabilul conflict nu mai era decât un 
pas. Dar să urmărim evoluţia faptelor. 

“Primele neînțelegeri de natură personală — menţio- 
nează acelaşi Andreas Hillgruber (op. cit.) — apăruseră încă din 
anul 1942. Mihai şi mama sa, regina Elena, se simțeau puşi în 
umbră şi neluați în seamă de către Antonescu şi de către doam- 
nele care căutau să se strecoare în primele rânduri, şi mai ales 
de către văduva lui Goga, Veturia, Şi de către Maria, soția Con- 
ducătorului Statului român”. Mai explicit, cu privire la ciocni- 
rea de orgolii între “primele doamne” ale țării din anii războ- 
iului, este George Magherescu: “Fricțiunile între rege şi mare- 
şal se accentuează de îndată ce soția mareşalului începu să apa- 
ră în public în calitate de preşedintă a Patronajului [instituţie de 
binefacere — n. n.], împărțind ajutoare săracilor. Regina Elena 
se simți dintr-o dată frustrată. Relaţiile deveniră reci. Atmo- 
sfera de la sfârşitul anului 1942 era foarte favorabilă unei ma- 
nifestări pentru a scăpa de tutela mareşalului şi de eclipsarea pe 
care o aducea reginei soția acestuia. Perspectiva de a sări pe o 
altă platformă se oferea promițătoare. Lângă regele tânăr, moc- 
nit şi indecis, stătea vajnica sa mamă, ale cărei veleități erau 
departe de a fi satisfăcute”. 

Dacă în stadiul iniţial conflictul dintre Conducătorul 
Statului şi Palat era motivat de frustrări personale şi orgolii 


Ideală în 


299 


nemenajate, încetul cu încetul neînțelegerile se vor agrava, de- 
generând, într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, într- 
o dispută politică. Angajată într-un război necruţător împotriva 
Rusiei bolşevice, națiunea avea o imperioasă nevole de unitate 
pentru a se opune cu toate resursele sale morale şi materiale 
celei mai mari primedii care i-a amenințat ființa de-a lungul 
întregii sale istorii. ; 

“Primul motiv al unui diferend major — scrie Andreas 
Hillgruber, urmărind evoluția situaţiei politice din România în 
anii celui de-al doilea război mondial — a fost un mesaj echivoc 
al regelui Mihai I cu ocazia Anului Nou, pe care i-l pregătise 
mareşalul Curţii, baronul Mocsony-Stârcea, citit la ianuarie 
1943. La protestul lui Killinger [Manfred Killinger, înlocuito- 
rul lui Wilhelm Fabricius ca reprezentant al Germaniei în, Ro- 
mânia — n. n.] împotriva conținutului acestui mesaj, mareşalul 
Antonescu a apelat la rațiunea de stat şi la disciplina națională 
a tânărului monarh şi a cerut înlăturarea mareşalului Curţii, la 
care însă regele Mihai s-a opus. Reginei-mame Elena, care s-a 
plâns de cererea ultimativă de concediere, Ion Antonescu i-a 
comunicat că pentru ea este pregătit oricând un tren special cu 
destinaţia Florența. Ruptura care s-a produs din acel moment 
între Rege şi Conducătorul Statului n-a mai putut fi depăşită în 
perioada ce a urmat, numai vice-preşedintele Consiliului de 
Miniştri, Mihai Antonescu, a rămas într-o legătură permanentă 
atât cu monarhul, cât şi cu cercurile Curţii Regale E 

Consecința imediată a conflictului ireductibil între Pa- 
lat şi Conducătorul Statului a fost constituirea adversarilor ma- 
reşalului într-un grup organizat şi activ, care, sub pretextul re- 
staurării prerogativelor cuvenite regelui Mihai, urmărea înlătu- 
rarea lui Ion Antonescu de la conducerea țării şi totodată revi- 
zuirea politicii externe a României. În fapt era vorba de forma- 
rea unei noi camarile, care însă se deosebea esențial de cama- 
rila din perioada regimului trecut. În timp ce membrii camarilei 
din anii domniei fostului rege Carol şi a amantei sale, Elena 
Lupescu, dispuneau doar de puterea şi privilegiile îngăduite de 


300 


patronii lor, în camarila formată în jurul tronului regelui Mihai, 
puterea, întreaga putere, aparținea membrilor camarilei. Cu: 
acceptul reginei-mame, “eminența cenușie” a încă neîmplini- 
tului ei fiu, regelui i se crea iluzia că el ar fi arhitectul care 
concepe planurile şi acțiunile puse la cale de complotişti împo- 
triva mareşalului Antonescu şi, nu în ultimul rînd, împotriva 
țării. 
“Germania a pierdut războiul. Trebuie acum să ne con- 
centrăm să nu-l pierdem pe al nostru”. Declaraţia îi aparține 
mareşalului Ion Antonescu, după întrevederea cu Hitler din no- 
iembrie 1942. Cât priveşte veridicitatea ei, iată ce scrie asiduul 
cercetător al surselor occidentale privind România în cel de-al 
doilea război mondial, Nicolae Baciu, în lucrarea sa Agonia 
României: 1944 — 1948 (1990): “Această declaraţie, făcută în 
trenul ce-l ducea din Germania spre Bucureşti, e autentificată 
de Penescu [Nicolae Penescu, ultimul secretar-general al Par- 
tidului Naţional-Ţărănesc, condamnat în procesul fruntaşilor 
național-țărănişti în frunte cu Iuliu Maniu şi exilat în Occident 
după executarea pedepsei în temnițele comuniste — n. n.], cât şi 
de cercetătorul american Larry Watts în lucrarea sa În serviciul 
Mareşalului. Această convingere a dictat Mareşalului Antones- 
cu o nouă politică destinată salvării intereselor româneşti. Se 
impunea ieşirea României din Axă şi începerea negocierilor cu 
aliații în vederea ieşirii din război. Reţinem că, încă de la în- 
ceputul anului 1943, mareşalul Antonescu, în mod curajos şi 
demn, a făcut cunoscute guvernului german — printr-un me- 
moriu făcut de Mihai Antonescu şi înaintat lui Ribbentrop — 
intențiile sale de a negocia cu aliaţii în interesul României şi 
chiar al Germaniei. În cadrul acestei politici, în primăvara lui 
1943, au început negocierile de armistițiu de la Madrid, între 
guvernul român şi ambasadorul Statelor Unite, Hayes. La Lisa- 
bona, ministrul României în Portugalia, Victor Cădere, lua 
contact cu ambasadorul Marii Britanii. Prin Vatican, prin re- 
prezentanții săi la Istanbul, Stockholm şi Helsinki, guvernul 
mareşalului Antonescu se străduia din răsputeri să găsească o 


301 


i 
| 
| 
| 
Ni 
| 


soluție pentru a ieşi din război cu garanții pentru suveranitatea 
şi independența României. Opoziția română, adică Iuliu Ma- 
niu, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, şi Dinu Brătianu, şeful 
Partidului Naţional Liberal, erau perfect de acord cu aceste 
tratative, informați cu regularitate şi consultați. Ceva mai mult, 
Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea, dacă aliaţii ar 
prefera să negocieze cu opziția română şi dacă ei pot obține 
condiții mai bune pentru țară. Se lucra deci mână în mână cu 
guvernul şi opoziția”. 

Din păcate, consensul în vederea ieşirii din război a 
fost de scurtă durată. Teama ca un armistițiu real, cu arma în 
mână, să fie obținut de mareșalul Antonescu, şi astfel acesta să 
se menţină la conducerea țării, i-a făcut pe “patrioţii” din clica 
din jurul regelui să acționeze pe cont propriu, sabotând iniția- 
tivele guvernului. 

“Lângă rege — scrie George Magherescu — se afla în 
permanență un grup de oameni tineri, unii apropiați vârstei 
sale, care nu mai puteau de nerăbdare să scuture jugul de fier al 
mareşalului şi să treacă puterea de partea regelui, adică a lor. 
Printre aceştia se aflau Mircea Ioaniţiu, fost coleg de şcoală. 
Alături de el Mihai primise pe Niculescu-Buzeşti şi Ion Mo- 
csony-Stârcea. Niculescu-Buzeşti era şi membru al Partidului 
Naţiona-Țărănist, şi secretar la Externe. Prin el, regele avea le- 
gătură cu Iuliu Maniu şi cu Ică (Mihai) Antonescu, al cărui 
subaltern era Niculescu-Bizeşti [...]. La acest grup restrâns de 
civili se alăturase în 1943 generalul C. Stănescu, numit de 
mareşal ca şef al Casei Militare a regelui Mihai. Lor li se va 
alătura şi generalul Aurel Aldea, pe care mareşalul îl scosese 
din armată la venirea sa la putere, ca pe un element servil şi 
fără scrupule. Aceştia constituiseră grupul «celor cinci» de la 
Palat, care alcătuiseră, din vara lui 1943, grupul conspirativ de 
lângă rege, prezent din zi până în noapte. Lor, treptat-treptat, li 
se alătură şi alții, pe care îi vom vedea la timp. Ei au influență 
asupra regelui, determinându-l să intervină în jocul politic al 
țării spre a o pregătii să treacă de partea aliaților”. 


302 


Pentru a înțelege uşurinţa cu care s-a înjghebat com- 
plotul împotriva mareşalului lon Antonescu, dar mai ales suc- 
cesul pe care l-a avut acest complot, este utilă o comparaţie cu 
un alt regim politic condus dictatorial, tot de un general, anume 
cel din Spania franchistă. Spre deosebire de generalul Franco, 
a cărui guvernare s-a bucurat de sprijinul politic al tuturor gru- 
părilor de dreapta, în frunte cu Falanga Spaniolă, ca şi de al 
Bisericii Catolice, generalul Antonescu, după dramaticul divorţ 
de Mişcarea Legionară din ianuarie 1941, a fost total lipsit de 
sprijin politic, principalele formaţiuni politice ale timpului, 
Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, consi- 
derându-l ca pe un rău necesar, impus de conjunctura politică 
în care se găsea țara. Mai mult decât atât, în timp ce regimul 
franchist se baza pe personalități cu acelaşi crez politic, călite 
în anii de război civil împotriva comunismului, regimul anto- 
nescian, lipsit de sprijinul unui partid care să-i împărtășească 
fidel orientarea politică, a fost nevoit să folosească aparatul de 
stat moştenit de ia vechiul regim. Cu excepția armatei, care îi 
era fidelă (dar nici aceasta în întregime, mulți generali cu grade 
şi funcții înalte, apropiați de fostul suveran, îi erau ostili şi cău- 
tau, pe toate căile, să-i submineze autoritatea), şi a unor perso- 
nalități de o moralitate şi un profesionalism exemplar, neînre- 
gimentate în vreun partid politic, aşa cum au fost de pildă Gh. 
Alexianu, Ion Petrovici sau Mircea Vulcănescu, restul dețină- 
torilor de funcții politice şi administrative erau de strânsură: fie 
membri, fie simpatizanți ai partidelor Naţional Liberal şi Na- 
țional Țărănesc, partide care prin trecut şi doctrină erau ad- 
versare declarate ale oricărei forme de naționalism şi autorita- 
rism. O carență gravă a regimului antonescian, care se va face 
simțită în domeniul politicii externe, când diplomaților români 
din capitalele țărilor neutre li se va cere să stabilească contacte 
şi să ducă tratative cu reprezentanții Statelor Unite şi Angliei 
pentru ieşirea României din război. 

În anul 1943, când opoziția încă lucra mână în mână 
cu guvernul pentru “binele națiunii”, Iuliu Maniu l-a determi- 


303 


- 


20p E Z 


nat pe mareşalul Antonescu să-l numească pe Alexandru Cre- 
tzianu ambasador la Ankara, cu însărcinarea expresă de a iniția 
demersuri pe lângă aliați pentru ieşirea țării din război. În ace- 
laşi context, Departamentul de Stat a fost informat că Româ- 
nia doreşte să trimită un emisar pentru a negocia desprinderea 
României de Axă. În această nouă tentativă, tot la cererea lui 
Iuliu Maniu, mareşalul Antonescu i-a acordat prințului Barbu 
Ştirbey un paşaport diplomatic pentru a începe tratative cu Sta- 
tele Unite şi Marea Britanie la Londra. Planul a eşuat, astfel că 
tratativele au avut loc la Cairo, unde prințului i s-a alăturat, din 
partea țărăniştilor, Constantin Vişoianu. Din nefericire, atât mi- 
siunea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (septembrie 1943 — 
martie 1944), cât şi cea a lui Barbu Știrbey şi Constantin Vişo- 
ianu la Cairo au eşuat. România dorea să capituleze numai în 
fața anglo-americanilor, în timp ce aceştia cereau o capitulare 
necondiționată, incluzându-i în actul capitulării şi pe ruşi. 

Explicaţia acestui eşec nu este câtuşi de puţin un se- 
cret. La Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, din 
noiembrie 1943, şi apoi la Conferința de la Teheran, cu numai 
o lună mai târziu, Stalin, Roosevelt şi Churchill pecetluiseră 
deja soarta Europei orientale. Abandonaţi astfel de către aliaţi, 
românii se găseau de-acum singuri în fața amenințării colosului 
bolşevic. Armata Roşie se apropia amenințător de hotarele Ro- 
mâniei, impunând guvernului de la Bucureşti să ia urgent o ho- 
tărâre. 

La mijlocul lui 1944, când devenise limpede că Ro- 
mânia se găsea pe “marginea prăpastiei”, Pamfil Şeicaru publi- 
că în Curentul editorialul intitulat “Rechizitoriul marilor ipo- 
crizii”, în care citează pasaje din discursul lui Edwin Juhol 
Linkomies, preşedintele Consiliului de Miniştri al Finlandei, o 
țară aflată în acele momente într-o situaţie la fel de disperată ca 
şi România. Este o încercare gravă de a atrage atenția tuturor 
celor care unelteau, în dauna intereselor naţionale, pentru a-l 
înlătura pe Mareșalul Antonescu, dar nu spre binele României, 
ci pentru a pune mâna, indiferent de preț, pe putere. 


304 


“Statele Unite — se adresa premierul finlandez concetă- 

țenilor săi — au rupt relaţiile diplomatice cu Finlanda în clipa în 
care poporul nostru se află în momentul decisiv al luptei sale 
pentru independență [...]. Trebuie să ne apărăm țara, întregul 
nostru popor liber şi independența noastră. Trebuie să ne apă- 
răm viața noastră familială şi valorile spirituale moștenite de la 
strămoşii noştri. Trebuie să apărăm tot ceea ce face viața dem- 
nă de trăit. Dacă nu vom proceda aşa, nu avem decât o singură 
alternativă: capitularea. Rostesc acest cuvânt nu ca pe o simplă 
presupunere, căci ştiu că Uniunea Sovietică cere capitularea 
Finlandei. După capitulare ni s-ar dicta o pace care în mod 
sigur nu ar ţine seama nici de,cele mai elementare drepturi ale 
poporului finlandez. O asemenea capitulare ne-ar lăsa fără 
apărare, la discreția inamicului. Într-o clipă am pierde tot ceea 
ce poporul nostru a clădit în curs de secole. Din anumite părți 
s-a susţinut că s-ar putea obține noi condiții de pace, mai avan- 
tajoase, în cazul când oameni noi ar fi aduşi la conducerea 
țării. Şi această presupunere este neîntemeiată. Dacă se ştie 
acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere. Cu băr- 
baţi liberi şi cu femei libere trebuie să luptăm, trebuie să lup- 
tăm pentru prezentul şi viitorul poporului nostru, atât timp cât 
vom avea forţe suficiente”. “Parcă citim o pagină din Tit Liviu, 
evocând cele mai patetice momente din istoria Romei” — îşi 
încheie ziaristul român editorialul scris în momente dramatice, 
când Armata țării lupta eroic pe frontul Moldovei, străduindu- 
se din răsputeri să stăvilească puhoiul bolşevic, oferind astfel 
guvernului legitim al României, cel condus de mareşalul Anto- 
nescu, condițiile încheierii unui armistițiu onorabil, cu Oştirea 
țării intactă, cu ostaşul român cu arma în mână, nu o ruşinoasă 
capitulare necondiționată. Dar nu tot la fel se gândea în tabăra 
complotiştilor grupați în jurul regelui. Şi nu numai atât. Nu- 
cleului de complotişti li s-a alăturat un număr dureros de mare 
de generali şi ofițeri superiori din țară şi de pe front, care — să 
nu uităm — în septembrie 1940 depuseseră jurământ de credință 
Conducătorului Statului. 


305 


srp ate tract tuia me 


Cum însă nici convorbirile pentru ieşirea din război, 
purtate direct de Fred Nanu, ministrul României la Stockholm, 
cu Alexandra Kollontai, reprezentanta Uniunii Sovietice în 
capitala Suediei, nu s-au dovedit mai productive decât ne- 
gocierile de la Ankara şi Cairo, conspiratorii de la Palat, în 
strânsă legătură cu agenții sovietici aflați în țară, au trecut de la 
faza intențiilor la faza acțiunii. “În timp ce E. Bodnăraş [fost 
ofițer român, dezertor în URSS şi revenit în țară ca principal 
agent sovietic în România — n. n.] — scrie Florin Constantiniu - 
dirija din umbră, potrivit directivelor sovietice, activitatea 
PCR, L. Pătrăşcanu — fața umană a comunismului în România 
— purta negocieri cu reprezentanţii regelui şi cu liderii partide- 
lor politice. Graba lor de a acționa pentru răsturnarea regimu- 
lui, dar, mai ales, a forței aflate la spate — URSS — au făcut ca 
în unele împrejurări cei doi reprezentanți ai PCR să se bucure 
de o întâietate în totală disproporție cu însemnătatea partidului 
pe eşicherul politic românesc. Astfel, la prima consfătuire pri- 
vind pregătirea loviturii de stat, desfăşurată în prezența regelui 
şi cu participarea generalilor C. Sănătescu, Gh. Mihail, C. Va- 
siliu-Răşcanu şi A. Aldea, precum şi cu cei doi apropiați sfă- 
tuitori ai suveranului, |. Mocsony-Stârcea şi Gr. Niculescu-Bu- 
zeşti, singurii reprezentanți ai unui partid politic au fost Pătrăş- 
canu şi Bodnăraş” (FI. Constantiniu, op. cit.). 

Concomitent cu acțiunea militară şi coordonată de Pa- 
lat, are loc o acţiune politică al cărei protagonist a fost Iuliu 
Maniu. 

“La 20 iunie — continuă FI. Constantiniu — s-a consti- 
tuit Blocul Naţional-Democratic, expresie a conlucrării PNȚ, 
PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian 
şi a desprinderii României de Germania. Maniu considera că 
acordul său cu Brătianu reprezintă «principala forță politică, 
iar celelalte forțe democratice de stânga trebuie să se alăture 
acestei forțe». Pentru liderul național-ţărănist, înțelegerea cu 
PCR era un fel de tratament homeopatic destinat să ferească 
societatea românească de comunizare”. 


306 


Şi tot acelaşi istoric relatează un fapt demn de reținut, 
care explică într-o bună măsură reuşita loviturii de stat puse la 
cale de conspiratorii patronați de regele Mihai. “Informat de- 
spre activitatea forțelor de opoziţie prin rapoartele SSI, ma- 
reşalul nu a luat nici o măsură pentru a pune capăt pregătirilor 
de îndepărtare a sa de la cârma statului, sau măcar pentru a le 
restrânge. Antonescu era convins că puterea sa nu este pri- 
mejduită, întrucât armata şi poporul îl urmează cu fidelitate 
(«pot să-mi pun capul între picioarele generalilor mei», avea el 
să spună comandantului Grupului de Armate «Ucraina de 
Sud», Hans Friessner, cu numai două zile înainte de a fi a- 
restat). Înțelepțit de experienţa italiană [arestarea şi demiterea 
lui Mussolini, la 25 iulie 1943, de către regele Victor Emanuel 
III — n. n.], Hitler i-a spus lui Antonescu, la despărțirea lor din 
5-6 august: «Să nu vă duceţi la Palatul Regal». Au fost ulti- 
mele cuvinte ale Fiihrer-ului adresate mareşalului; Hitler nu 
uita că Mussolini fusese arestat îndată ce ieşise de la audiența 
avută la rege”. Un sfat de care, din păcate, Antonescu n-a ținut 
seama! 

În dimineaţa zilei de 20 August 1944, după o puternică 
pregătire de artilerie, forțele sovietice din Fronturile 2 şi 3 
ucrainiene dezlănțuie o masivă ofensivă pe frontul Moldovei. 
Ofensiva sovietică a precipitat, aşa cum era firesc să se întâm- 
ple, luarea unor hotărâri politice majore pentru viitorul țării. 
“La 20 August, începând cu marea ofensivă de pe frontul 
românesc — relatează generalul Platon Chirnoagă în capitolul 
intitulat “23 August 1944” din Istoria politică şi militară a 
războiului României contra Rusiei sovietice, lucrare exemplar 
de obiectivă, neafectată nici de subiectivismul memoriilor da- 
torate participanţilor la evenimente, nici de spiritul partizan al 
majorității istoricilor care au abordat această temă —, regele cu 
Iuliu Maniu şi ceilalți şefi ai opoziției, împreună cu generalii 
care făceau parte din complotul împotriva mareşalului, au luat 
toate măsurile pentru anunţarea ieşirii României din alianța cu 
Germania pentru 26 August [...]. Cum la 20 August nu se pu- 


307 


ae 


tea şti dacă ofensiva rusă va reuşi să rupă frontul germano- 
român, în aşa fel încât să oblige apărarea la o retragere adâncă, 
Maniu s-a adresat aliaţilor occidentali să trimită la Bucureşti 
trupe ca să-l poată înlătura pe Antonescu. Una din condiţiile 
puse de rege şi de blocul opoziționist — ofensiva puternică rusă 
— era realizată. Prin această ofensivă, toate forțele luptătoare 
ale națiunii fiind angajate în bătălie, la Bucureşti rămânea 
câmpul liber pentru răsturnarea mareşalului cu ajutorul forțelor 
occidentale aeropurtate”. Aşadar, în timp ce ruşii îi toacă pe 
frontul Moldovei pe ostaşii români care apără ţara, “noi” îi aş- 
teptăm la Bucureşti pe americanii aeropurtaţi, care vin să-l răs- 
toarne pe mareșal şi să ne dea “nouă” puterea politică! 

În urma evoluției situaţiei de pe câmpul de luptă şi 
discuţiilor purtate cu fruntaşii naţional-ţărănişti Iuliu Maniu şi 
Ion Mihalache, precum şi cu Gh. Brătianu, pe 22 august, mare- 
şalul Ion Antonescu ia hotărârea să încheie armistițiu cu 
Uniunea Sovietică. “Dar acest armistițiu — precizează în con- 
tinuare Platon Chirnoagă — era în funcție de menținerea con- 
diţiilor deja acceptate de Rusia şi care erau: 1) guvernul român 
acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea 
României; 2) valoarea despăgubirilor de război să fie fixată în 
raport de greutățile financiare ale României şi de situaţia ei 
economică; 3) să se respecte o zonă liberă, în care guvernul ro- 
mân să funcţioneze nestânjenit de trupe străine. 

Pe de altă parte, mareşalul hotărâse, de acord cu co- 
mandantul forțelor germano-române din România, să opună o 
nouă rezistență pe linia Carpaţii Moldovei, poziția fortificată 
Focşani-Nămoloasa-Galaţi, Dunărea până la mare. Aşadar, lua- 
se măsuri pentru continuarea războiului şi oprirea inamicului 
pe teatrul românesc de operații, în cazul că Rusia n-ar mai fi 
fost dispusă să trateze armistițiul pe baza condiţiilor deja cu- 
noscute. 

Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire 
şi o întârziere de câteva luni pe această nouă linie — pe care 
ruşii o prevedeau — nu ar fi convenit guvernului de la Moscova, 


308 


care era grăbit să treacă Carpaţii înainte de venirea iernii. De 
aceea Antonescu se putea aştepta ca ruşii să accepte să sem- 
neze un armistițiu convenabil pentru România”. 

Aşadar, un armistițiu negociat, cu armata română 
intactă, capabilă să se opună în continuare agresiunii sovietice 
în cazul în care negocierile ar fi eşuat. Pentru realizarea acestui 
plan, “Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Aces- 
ta ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea 
sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kollontai, şi dacă Mos- 
cova menținea condiţiile admise la 29 mai şi 2 iunie, să se a- 
leagă locul şi data începerii negocierilor”. O soluție nedorită 
însă de rege şi de grupul de conspiratori din jurul său, pe care 
nu viitorul României îi interesa, ci înlăturarea mareșalului de la 
conducerea ţării şi preluarea puterii politice în beneficiul lor şi 
a “aliaților”, ale căror interese, în vederile lor, erau prioritare 
față de interesele naţionale. 

“În noaptea de 22-23 august 1944 — aflăm din docu- 
mentatul studiu “... Şi a fost 23 August”, semnat de istoricii 
Gh. Buzatu şi Stela Cheptea, cuprins în culegerea de “Con- 
tribuţii, Mărturii şi Documente” intitulată Mareșalul Antonescu 
la judecata istoriei —, la Palatul Regal din Bucureşti, complo- 
tiştii se reunesc pentru ultima dată, înaintea trecerii la «acțiu- 
ne». [...] Decizia finală privind înfăptuirea loviturii de stat la 
26 august fiind luată, loan de Mocsony-Stârcea s-a ocupat de 
informarea Aliaților. Printr-un canal ultrasecret (secția Cifru a 
Ministerului Afacerilor Străine al României — Al. Cretzianu la 
Istanbul — Cairo), aliații luaseră cunoştinţă că la 26 august 
1944 «eve-nimente decisive» vor avea loc în România, fiind 
invitați să bombardeze în ziua respectivă poziţiile germane din 
preajma Bucureştilor [...]. Fără a intra în detalii, vom reaminti 
totuşi că, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, complotiştii au 
luat cunoştinţă de hotărârea lui Antonescu, ca după terminarea 
şedinţei Consiliului de Miniştri de la Snagov, ori a doua zi, să 
se deplaseze pe front. Plecarea mareşalului din Capitală făcea 
inoperantă aplicarea variantei optime a planului de acțiune sta- 


309 


bilit deja — chemarea şi arestarea lui lon Antonescu la Palatul 
Regal din Bucureşti. Tor în prima parte a zilei de 23 august, 
istoricul Gh. Brătianu, mandatar al opoziţiei, s-a prezentat la 
Snagov şi, într-o scurtă pauză a şedinţei guvernului, s-a înţeles 
cu cei doi Antoneşti în privința conducerii de către ei a tra- 
tativelor pentru semnarea armistițiului cu Naţiunile Unite. Mai 
mult decât atât, cei doi Antoneşti avură inițiativa să solicite 
regelui Mihai 1 audiențe separate la Palat pentru după-amiaza 
respectivă. Prilejul ce s-a ivit, combinat cu temerea că, plecând 
pe front, mareşalul se sustrăgea arestării în incinta Palatului 
Regal din Bucureşti, i-a determinat pe complotişti să decidă pe 
dată trecerea neîntârziată la acțiune”. Prin urmare, “în timp ce 
mareşalul pregătea astfel terenul pentru salvarea României — 
constată cu amărăciune generalul Platon Chirnoagă —, căutând 
calea unui armistițiu prin care ni s-ar fi respectat independenţa, 
regele Mihai, informat că a doua zi, 23 august, mareşalul inten- 
ționa să plece pe front, a decis să dea lovitura de stat chiar în 
ziua de 23 august”. 


XXVII 


Evenimentele din tragica zi de 23 august 1944, ziua în 
care România şi-a pierdut independența, iar poporul român li- 
bertăţile fundamentale, au fost relatate pe larg atât de cei mai 
importanți participanți la desfăşurarea lor, cât şi de cercetătorii 
istoriei nostre recente. Relatările datorate participanților direcți 
la evenimente sunt, mai toate, afectate de subiectivism. Cei 
mai mulți dintre autorii ieşirii României din războiul împotriva 
Uniunii Sovietice, urmate de întoarcerea armelor contra fostu- 
lui aliat, Germania, fie omit, fie nu sunt capabili să realizeze 
adevăratele consecinţe ale actului pe care l-au provocat: ocupa- 
rea țării de către Armata Roşie şi declanşarea procesului de 
bolşevizare a României. Cât priveşte relatările cercetătorilor îs- 
toriei noastre recente, ele nu oferă întotdeauna garanția unei o- 
biectivităţi depline. Poziţia partizană a celor care efectuează in- 


310 


vestigarea faptelor conduce adeseori la denaturarea intenționa- 
tă a adevărului, cu scopul de a se forța concluziile convenabile 
unor anumite interese ideologice. Aşa stând lucrurile, din mul- 
titudinea relatărilor pe tema 23 august 1944, am ales-o pe cea 
aparţinând generalului Platon Chirnoagă, care are meritul de a 
fi mai obiectivă decât altele şi, totodată, nu reţine din derularea 
faptelor decât momentele cu adevărat esenţiale. 

“În această zi Mareşalul a cerut audiență Regelui pen- 
tru orele 16, iar Mihai Antonescu pentru orele 15,30. Regele i- 
a primit pe amândoi după orele 16, fiind asistat de generalul C. 
Sănătescu, şeful casei militare şi locţiitor în funcția de mareşal 
al Palatului. Mareşalul Antonescu a expus situația gravă de pe 
front şi măsurile luate în acord cu generalul Hans Friesner, co- 
mandantul grupului de armate româno-germane din Moldova 
şi Basarabia, pentru ca să oprească înaintarea rusă pe linia 
Carpaţi — poziţia fortificată Focşani-Galaţi şi Dunărea de jos. 
Era de părere că un armistițiu va trebui să fie încheiat pe baza 
condiţiilor deja acceptate de guvernul rus, însă numai de pe 
poziţia pe care ruşii vor fi opriți şi cu ştiinţa lui Hitler. L-a 
informat pe Rege despre dispoziţiile luate pentru continuarea 
discuţiilor de la Stockholm şi despre comunicarea făcută gu- 
vernului german prin ministrul Clodius. El considera că, dacă 
se va da trupelor germane libertatea să se retragă în ordine în 
timp de două săptămâni, guvernul german trebuia să fie înşti- 
ințat ca să-şi ia măsurile pentru executarea acestei condiţii; 
bineînţeles cunoscând partea cealaltă, după care România era 
datoare să intervină cu armele în cazul că Germania ar fi re- 
fuzat să-şi retragă trupele. Discuţia s-a terminat către orele 17, 
când Regele a trecut în biroul alăturat, unde se găseau gene- 
ralul Aldea, 1. Mocsony-Stârcea, Niculescu-Buzeşti şi Mircea 
Ioanițiu. După o scurtă consultare cu aceştia, Regele a revenit 
şi a comunicat Mareşalului Antonescu că guvernul lui este 
concediat; apoi, dând ordin să fie arestat, a părăsit imediat bi- 
roul. Arestarea a fost executată la un semn al colonelului Emi- 
lian Ionescu, adjutant regal, de către maiorul Dumitrescu An- 


3ll 


et tt 


"Etc pe 7 ICIM PIEȚEI PARI 


ee doara NE cat 


ton, ajutorul de comandant al batalionului de gardă, care în a- 
ceastă împrejurare comanda o grupă condusă de plutonierii D. 
Bâlă şi D. Rusu şi sergentul major Dinu Cojocaru. Arestaţii au, 
fost conduşi imediat la etajul I şi închiși într-o cameră blindată. 

După ce acest act dezonorant pentru toți cei care au 
participat la pregătirea şi executarea lui a fost săvârşit, au fost 
chemaţi telefonic la Palat, sub pretextul unui consiliu de co- 
roană, şi arestați: generalul Pantazi, ministru de Război, gene- 
ralul D. Popescu, ministru de Interne, generalul C./Piki-Vasi- 
liu, inspector general al Jandarmeriei, şi colonelul Mircea Elef- 
terescu, prefectul Poliţiei capitalei. 

Această audienţă reprezintă momentul crucial al isto- 
riei războiului nostru cu Rusia. Aici s-a frânt încordarea de mai 
bine de trei ani, prin care poporul român a căutat să-şi salveze 
independenţa luptând în contra Rusiei, şi s-a trecut total de 
cealaltă parte, alături de ruşi, fără nici un fel de garanție scrisă 
nici din partea acestora, nici din partea aliaților lor occidentali. 

În noaptea de 23/24 august, mareşalul Antonescu a 
fost predat fostului locotenent român Bodnăraş, dezertor din 
armata română la ruşi. Acesta venise de câteva luni pe sub as- 
cuns în ţară şi trăia sub nume fals în apropiere de Bucureşti. 
Era agent rus şi se găsea în legătură cu Palatul Regal, prezența 
lui era de asemenea cunoscută unor oameni politici în legătură 

ul” (P. Chirnoagă, op. cit.). 

Ș dea Deca î, ziua de 23 august 1944 la Palatul 
Regal este confirmată şi de principalul ei protagonist, regele 
Mihai L. În expunerea sa ca autor principal al acestui act, pu- 
blicată de ziarul România liberă din 26 august 2000; sub titlul 
“23 August 1944 povestit de M. S. Regele Mihai I”, el face în- 
cercarea de a justifica acțiunea pe care a patronat-o, ca pe o 
imperioasă necesitate istorică. Tentativa este însă stângace şi 
neconvingătoare. Ea nu reuşeşte decât să scoată mai pregnant 
în relief caracterul de complot al actului respectiv, motivat de 
cu totul alte interese decât interesul național, care ar fi trebuit 
să primeze măcar în acele momente de cumpănă istorică. 


312 


“În planurile noastre fusese adăugată şi soluția cazului 
neaşteptat în care Mareşalul Antonescu ar fi respins atât cere- 
rea de armistițiu, cât şi demisia. Această soluţie extremă era a- 
restarea lui. Uşa salonului către intrare rămăsese întredeschisă. 
Prietenii mei, pe care îi lăsasem în biroul meu, ascultau con- 
vorbirea. Pitit după uşa camerei mele, căpitanul Anton Dumi- 
trescu cu trei subofițeri se aflau acolo pentru ceea ce ni se pă- 
ruse atât de improbabil: circumstanța în care Antonescu ar fi 
refuzat să facă față realității. Când i-am spus Mareşalului că 
nu-mi lasă decât o ultimă soluţie, conform înțelegerii, căpitanul 
împreună cu subofițerii au pătruns în salon... Văd scena, o sce- 
nă dramatică, cu noi, toţi actorii ei, prinşi de disperare. Ştiam 
prea bine că nu avusesem încotro, că pentru a salva un om, 
oricât de mult respect merită el, nu se putea sacrifica o ţară”. 

Dar dincolo de ipocrizia debordantă din citatul de mai 
sus, ceea ce nu mai poate fi disimulat prin cuvinte, oricât de 
meşteşugice ar fi ele, sunt faptele care s-au succedat arestării 


_ mareşalului Antonescu. În “expunerea” sa, regele Mihai afirmă 


fără echivoc că la complotul pus la cale de clica din jurul său, 
“«Cei patru Mari», cum îi numeam eu pe oamenii politici [Iu- 
liu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucrețiu Pătrăşcanu 
— n. n.], aşteptau şi ei cu nerăbdare ziua de 26 august [data 
inițială la care fusese programată lovitura de stat — n. n.], as- 
cunşi până la acea dată pe la prieteni de-ai lor, de frică să nu 
afle Gestapo-ul, care mişuna în țară, de hotărârea luată”. Ade- 
vărul este că doar reprezentantul Partidului Comunist, Lucrețiu 
Pătrăşcanu, era pus în temă cu infamia ce urma să se petreacă 
la Palat — îşi continuă expunerea fostul rege. “Era însoțit de un 
necunoscut, pe care mi l-a prezentat sub numele de Ceauşu. A- 
veam să-l mai întâlnesc pe urmă. Era Emil Bodnăraş, ofițer de- 
zertor din Armata Română, care sosise clandestin de la Mos- 
cova”. Mai clar decât atât nu se poate. Actul de la 23 august 
1944 a fost rodul conlucrării strânse dintre clica de la Palat, în 
frunte cu tânărul rege, şi Partidul Comunist ghidat de la Mos- 
cova. Ceilalți “Trei Mari”, respectiv reprezentanţii Partidelor 


313 


7 PPP DIR ORRAEMee/APa agti  Pt  ri5ra A ierte e 


Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal și Social Democrat, vor 
afla despre “eveniment”, ca toată suflarea românească, din 
“Proclamaţia Regelui către Ţară”, transmisă la ora 22,25 de 
posturile centrale de radio. 

Să-l ascultăm însă, în continuare, pe fostul rege, care, 
fără să-şi dea seama, ne dezvăluie cursul faptelor din dedesub- 
turile mârşavului act pe care l-a patronat: “După plecarea lui 
Pătrășcanu, Ceauşu a rămas la Palat. În timpul noptii, a sosit 
maiorul Jacques Vergotti, un ofițer de ordonanță al meu”. Evi- 
tă însă să ne spună că “maiorul de ordonanță” era favoritul re- 
ginei-mamă, şi că în urma faptului că relația lor devenise su- 
biect de bârfă la Bucureşti, mareşalul Antonescu, pentru a cur- 
ma o situație care prejudicia prestigiul Casei Regale, l-a trans- 
ferat la o unitate de pe front. Venirea intempestivă, din zona 
frontului, “în timpul nopții”, a favoritului reginei-mamă consti- 
tuie o dovadă a proporțiilor complotului, dar mai ales a faptu- 
lui că arestarea mareşalului Antonescu fusese dinainte hotărâtă. 
În aceste condiţii, “persecutatul” maior Jacques Vergotti putea 
să se alăture, fără teamă, familiei regale. Dar nu numai atât. 
Vergotti aducea veşti din țară. “Şi el, ca mulţi alţii, mi-a poves- 
tit că în oraşe şi în sate lumea a ieşit afară, se cânta, se striga de 
fericire de a şti țara ieşită din nefireasca-i alianță şi revenită la 
democraţie”. Este de prisos orice comentariu la această ires- 
ponsabilă afirmaţie făcută de fostul rege în august 2000, când 
nu cred că exista vreun român cu mintea întreagă care să nu 
ştie că 23 August 1944 a însemnat începutul bolşevizării Ro- 
mâniei, cu tot cortegiul de nenorociri întinse pe o jumătate de 
veac, nenorociri ale căror consecinţe le trăim până în ziua de 
astăzi. 

În afară de vestea că țara ar fi chiuit de bucurie când s- 
a aflat că regele îi încuiase pe mareşal şi pe principalii săi 
miniştri “la etaj, unde se afla o cameră safe, în care tatăl meu 
îşi ţinea colecția de timbre”, “Vergotti a mai spus ceva, că 
Hitler ar fi ordonat ca trupele germane din România să-l prindă 
pe Rege viu sau mort! De una ca asta se temeau toți. Sănătescu 


314 


[uns prim-ministru în locul mareșalului Antonescu — n. n.] nu 
înceta să-mi spună că ar fi o nenorocire să fiu ostatic, că nu 
dispune de pază suficientă la Palat. M-am desprins cu greu. La 
orele 3 noaptea am plecat, eu conducând a doua maşină a cor- 
tegiului. Ne-am dus la Dobriţa [localitate la 30 de km. de Tg. 
Jiu — n. n.], unde urma să sosească şi Mama mea, care rămă- 
sese la Sinaia”. 

Şi ca dovada criminalei iresponsabilități a făuritorilor 
“Actului de la 23 August 1944” să fie completă, redăm și ulti- 
ma scenă a celei mai odioase trădări pe care România a cu- 
noscut-o vreodată. O trădare prin care un întreg popor a fost 
predat printr-o “Proclamaţie regală”, fără nici o garanție pentru 
prezentul şi viitorul său, celei mai odioase puteri pe care a cu- 
noscut-o vreodată istoria: comunismului bolşevic. Cu placidi- 
tatea care i-a caracterizat dintotdeauna fiinţa, fostul monarh de- 
clară, ca şi cum ar fi vorba de un fapt banal: “Ceauşu aşteptase 
la Palat să-i vină camioneta cu care i-a transportat pe Mareşal 
şi pe: Mihai Antonescu, nu ştiam unde. S-a aflat mai târziu că i- 
a dus într-o casă de la Vatra Luminoasă. A îndrăznit să proce- 
deze la acest transfer după plecarea mea. A făcut-o la 4 di- 
mineața”. Cu o palidă pâlpâire de vigoare, ne lasă să înțelegem 
că această mişelie nu-i poate fi imputată. El, regele, plecase la 
Dobriţa cu un ceas înainte ca Ceauşu “să îndrăznească”! 

O evaluare demnă de reţinut a “Actului de la 23 Au- 
gust 1944” o găsim în studiul “... Şi a fost 23 August”, semnat 
de istoricii Gh. Buzatu şi Stela Cheptea şi inclus în volumul 
Mareşalul Antonescu la judecata istoriei: “Din nefericire, coti- 
tura României în război — retragerea din tabăra germană şi 
trecerea în rândul Naţiunilor Unite — s-a dovedit imediat folo- 
sitoare doar Marilor Aliați — SUA, Marea Britanie şi URSS; în 
ceea ce o priveşte, pentru România, consecinţele neîntârziate şi 
directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în 
care Marii Aliați au evaluat fapta României, iar aceasta numai 
în raport de interesele şi țelurile lor de război politico-diplo- 
matice, strategico-militare, economice şi, nu în ultimul rând, 


315 


ideologice. S-a dovedit o dată mai mult că în raporturile inter- 
naționale Marile Puteri au interese şi nu cunosc sentimente! 
[...]. Simptomatică s-a dovedit poziţia lui-V. M. Molotov, co- 
misarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni, pri- 
mindu-i la Moscova pe membrii delegației române pentru sem- 
narea Convenţiei de Armistițiu cu Naţiunile Unite, şi chesti- 
onat fiind de ce Kremlinul se arată în pretenții mai puțin îne- 
legător decât fusese cu emisarii Mareşalului în lunile anteri- 
oare, a precizat fără nici o ezitare: «Pentru că Antonescu repre- 
zenta poporul român, iar dvs. doar o aventură!»*“. 
Imediat după arestarea mareșa-lului Ion Antonescu şi a 
principalilor săi colaboratori, au fost luate primele măsuri care 
consfinţeau atât schimbarea de regim, cât şi reorientarea poli- 
ticii externe a României. “În jurul orei 20 a zilei de 23 august 
1944 — aflăm din aceeaşi sursă — s-a emis Înaltul decret regal 
nr. 1619, prin care generalul C. Sănătescu a fost desemnat şef 
al primului guvern român instalat după doborârea regimului 
antonescian. Totodată s-a întocmit decretul nr. 1620, prin care 
noul premier stabilea componența guvernului său, ce cuprin- 
dea, pentru prima dată în istoria contemporană a României, un 
reprezentant al P.C.R., în persoana lui Lucrețiu Pătraşcanu, cu 
rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie. 
[...] Documentele transmise la radio au fost recepționate, bine- 
înțeles, de unități ale Armatei Române din interior şi din zone- 
le operative, şi ele le-au interpretat — fulger şi corect — drept un 
ordin de încetare imediată şi necondiționată a luptei contra 
Naţiunilor Unite şi de întoarcere a armelor împotriva aliaților 
i ână atunci”. : 
ea le rai şi în primul rând trupele aflate în luptă 
cu Armata Roşie pe frontul Moldovei, au interpretat Procla- 
maţia regală transmisă națiunii pe posturile de radio drept 
anunțul încetării stării de război ca urmare a încheierii unui ar- 
mistiţiu cu Uniunea Sovietică, nu tot la fel a fost ea înțeleasă la 
Kremlin. Pentru Uniunea Sovietică, armistițiul cu România a 
fost semnat abia la 12 septembrie, la Moscova. Aşadar, un de- 


316 


calaj de 20 de zile, răstimp în care Uniunea Sovietică s-a consi- 
derat în stare de război cu România, cu toate consecințele care 
decurg din starea de beligeranță între două state. Timp de 20 de 
zile, Armata Roşie a repurtat victorii după victorii împotriva 
fascismului, zdrobind rezistența trupelor române şi germane, 
obligate să se retragă în derută. Au fost cucerite oraşe, au fost 
capturate importante cantităţi de material de război Şi au fost 
făcuţi numeroşi prizonieri de război. Mai ales numeroşi prizo- 
nieri de război. La Moscova, victoriile obţinute împotriva Ger- 
maniei şi României pe frontul de operaţii din Moldova au fost 
sărbătorite prin tradiționalele salve de tun. 

Ce a însemnat însă de fapt decalajul de 20 de zile între 
data la care românii au crezut că s-a încheiat armistițiul cu 
Uniunea Sovietică şi data reală a semnării unui document în 
acest sens cu guvernul de la Moscova, aceasta ne-o spune isto- 
ricul german Andreas Hillgruber (op. ciz.): “După ce a luat cu- 
noştință de Proclamaţia Regelui Mihai I, din ordinul generalu- 
lui Racoviţă [comandantul trupelor române de pe frontul Mol- 
dovei — n. n.], şeful Secţiei operaţii din Marele Stat-Major al 
Armatei Române, comandanții unităților române au trimis par- 
lamentari la comandanții sovietici ai unităților din faţa lor. So- 
vieticii n-au acceptat însă propunerile de tratative, ci i-au con- 
siderat pe români prizonieri de război. În intervalul 24 august- 
12 septembrie alți 130.000 de soldați români aveau să ia dru- 
mul prizonieratului, adăugându-se celor 147.000 de prizonieri 
români, capturați mai ales în timpul luptelor de la Stalingrad şi 
din Crimeea”. 

_In timp ce ostaşii români de pe frontul Moldovei, ur- 
mând Înaltul ordin regal de a înceta să mai opună rezistență 
invaziei bolşevice, trăiau cumplita tragedie de a fi dezarmaţi şi 
luaţi prizonieri de război de către ruşi, regele Mihai I, de teama 
de a nu fi capturat de germani, se ascunde, împreună cu întrea- 
ga Curte Regală, undeva în fundul Olteniei. Despre acest mo- 
ment din consecințele imediate ale “Actului de la 23 August 
1944” ne furnizează informații ziaristul Valentin Hossu-Lon- 


317 


gin în capitolul intitulat “Lung e drumul Gorjului...” din lucra- 
rea sa Monarhia românească: “Aici, la Dobriţa (30 km NV de 
Târgu Jiu), Suveranul a stat două săptămâni. Cum în apropiere 
se afla un teren improvizat de aviaţie (comuna Stăneşti), n-a 
pierdut ocazia să-şi continue lecţiile de zbor cu Udrischi. Vre- 
murile fiind extrem de tulburi, tânărul rege era ținut la curent 
cu tot ce se întâmpla în țară. Pe micul «aerodrom» aterizau zil- 
nic avioane de legătură cu care mesagerii aduceau şi duceau 
corespondența regală. Mihai I a semnat, în această perioadă, 
mai multe decrete, printre care documentele de numire şi in- 
strucțiunile delegaţiei române pentru încheierea armistițiului cu 
Moscova, declaraţia de război Germaniei etc. Tot aici a aflat 
amănunte despre barbarul bombardament nazist asupra Pala- 
tului Regal (la câteva ore după plecarea Sa!), arestarea perso- 
nalului Legaţiei germane la Bucureşti, sinuciderea lui von Kil- 
inger, luptele de la Băneasa conduse de colonelul Marcel Ol- 
teanu, operaţiunile de dezarmare a hitleriştilor şi de înaintare a 
trupelor române spre Ardeal, despre intrarea ruşilor în Bucu- 
reşti ş.a.m.d. Aici a primit Suveranul un grup de corespondenți 
de război englezi care l-au rugat să relateze pe larg desfăşu- 
rarea evenimentelor de la 23 august. În seara de 12 septembrie 
1944, M. S. Regele Mihai I şi suita părăsesc satul şi se îndreap- 
tă spre Bucureşti, unde sunt primiți în gara Băneasa de întregul 
guvern, în frunte cu generalul Sănătescu, şi de o mulțime de 
Oameni. Deoarece Palatul Regal devenise de nelocuit în urma 
bombardamentelor, s-a hotărât ca Regele şi Regina-Mamă să-şi 
stabilească reşedinţa la Palatul Elisabeta, de la Şosea, în apro- 
pierea Arcului de Triumf, de unde, peste 4 ani, va fi alungat de 
comuniştii lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza. Dar până atunci 
Regele şi Țara aveau să treacă prin multe încercări puse la cale 
de vânzători neamului şi de cei veniţi pe tancuri sovietice”. 

O relatare frumos ticluită de un autentic cronicar de 
Curte, care însă omite un fapt esenţial: nu ne spune cine le-a 
încredințat puterea de a guverna “vânzătorilor de țară” Şi “celor 
veniţi pe tancuri sovietice”. Dar mai ales omite să ne spună 


318 


cum trebuie judecaţi cei care au deschis larg porțile țării prin 
care au pătruns nestingherite hoardele bolşevice, impunându- 
ne, fără vrerea noastră, legea lor. O judecată pe care o face, 
fără menajamente, Dr. Alexander Ronnett în amplul său studiu 
Neam fără noroc sau blestemul lui Zamolxe, publicat la Chi- 
cago, în 1994: “Pe 23 august 1944, regele Mihai cere armatei 
să înceteze lupta contra ruşilor, deoarece România a acceptat 
condiţiile de armistițiu oferite de Aliați. Minciună uriaşă, min- 
ciună care a costat 150.000 de soldaţi duşi în Siberia, alte 
200.000 de vieţi sacrificate în vest, jafuri asiatice pe întreg 
teritoriul țării. Minciună care a sacrificat națiunea pe altarul 
primitivismului comunist vreme de 45 de ani. Minciuna consta 
în aceea că Aliaţii au refuzat orice fel de armistițiu, că ruşii nu 
promiseseră nimic, că la acea oră nu erau în curs nici un fel de 
tratative; ceea ce a făcut regele Mihai se numeşte act de capi- 
tulare necondiționată, de încetare unilaterală a oricăror lupte, 
predând țara bunului plac al inamicului. Pur şi simplu poporul 
şi armata au fost minţite! De ce? Regele Mihai ştia, ca şi Ma- 
niu şi Brătianu, ca şi liota de generali, că România fusese livra- 
tă Uniunii Sovietice încă din noiembrie 1943 de către anglo- 
americani; tratativele purtate fuseseră inutile. Sperau ei ca 
URSS să nu-şi ia marfa cumva? Speranţa îi descalifică total. 
Deci, după ce tratează şapte luni, regele proclamă capitularea 
necondiționată! Garanţia: arestarea Comandantului Suprem, 
Ion Antonescu, inamicul public numărul unu al URSS, şi pre- 
darea lui către sovietici. Săvârşitu-s-a! În istoria statelor euro- 
pene din ultimii 1500 de ani nu se cunoaşte cazul în care un re- 
ge să-şi predea inamicului pe propriul comandant; nu se cu- 
noaşte cazul în care un rege să ordone propriei armate să de- 
pună armele înainte ca inamicul să i-o ceară! 

Regele Mihai de Hohenzollern a făcut această triplă 
crimă, pentru care istoria nu are cum să-l ierte: mințind, el şi-a 
trădat națiunea al cărui suveran era; capitulând necondiționat, a 
anulat juridic suveranitatea statului român; predându-şi coman- 
dantul propriei armate, a jertfit 230.000 de tineri în uniformă 


319 


militară însetatei fiare bolşevice. Nu e de mirare că a fost deco- 
rat de sovieticii cu care s-a «bătub>“. : 

Prin capitularea necondiționată a României, Rusia 
bolşevică realiza două obiective de o importanță deosebită, 
menite să-i netezească drumul spre supremația mondială. Pri- 
mul, de natură strategică, oferea Armatei Roşii posibilitatea să 
facă un nesperat salt, cu eforturi minime, de pe linia Iaşi-Chi- 
şinău până la porțile Budapestei. La această performanță mili- 
tară de proporții o contribuție deloc neglijabilă a avut-o spriji- 
nul oferit “cu generozitate” de România, care a angajat, cu 


pierderi considerabile de vieţi omeneşti, toată armata română . 


din interior (275.000 de oameni) la efortul de pătrundere a 
comunismului în inima Europei. Cel de-al doilea obiectiv era 
de natură politică. Prin comunizarea României se crea prece- 
dentul apariției statelor satelite ale Uniunii Sovietice. Ideea 
scindării Europei în “zone de influență” nu numai că prindea 
contur, dar făcea primul pas spre înfăptuire. 

O impresionantă caracterizare a contextului istoric în 
care s-a produs tragicul act de la 23 august 1944, ca un întreg 
care cuprinde toată națiunea, o datorăm lui Pamfil Şeicaru. În 
eseul intitulat Politica aistorică, publicat în 1972 la Madrid, 
unde se afla în exil, după ce regimul comunist îl osândise la 
moarte, marele ziarist rosteşte o necruțătoare, dar dreaptă sen- 
tinţă de condamnare în faţa istoriei a grupului de complotiști în 
frunte cu fostul rege Mihai I, care, animați de meschine intere- 
se personale, nu au pregetat să comită odiosul act de trădare a 
prezentului şi viitorului poporului român: 

“Războiul României contra Rusiei sovietice (ca şi răz- 
boiul Finlandei) a fost dictat de voința noastră de existență. 
Am fost nenorocoşi. Hitler şi toată politica provocatoare a Ger- 
maniei naţional-socialiste au împiedicat Occidentul să vadă 
Rusia sovietică şi garnizoanele ei ideologice instalate în toate 
țările, pregătindu-se metodic pentru lupta finală. Astăzi răz- 
boiul dus de România contra căpcăunului din nesfârşitele stepe 
îşi află o totală ratificare. Fiecare mormânt românesc care jalo- 


320 


nează drumul trupelor noastre de la Prut până la Caucaz şi Vol- 
ga mărturiseşte dreptatea cauzei noastre. Acei care în Octom- 
brie 1944 pledau culpabilitatea României, abia în 1951 au des- 
coperit pericolul rusesc. Era şi timpul să se ajusteze când de- 
mocraţiile Occidentului, temându-şi propria lor existență, au 
dat noul cuvânt de ordine. 

Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţia- 
lului moral şi material al națiunii, în acelaşi timp a fost şi o 
penibilă verificare a incapacității democraţiei române, care a 
angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat 
să impună țării, printr-o îndrăzneață mistificare, capitularea. 

Democraţia finlandeză a ştiut să termine un război 
nenorocos, limitând dezastrele unei înfrângeri. Ce s-a salvat 
prin lovitura de stat de la 23 august? Vieţi omeneşti? Cine are 
curajul să facă inventarul vieților omeneşti suprimate de tru- 
pele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Ce s-a 
salvat prin gloriosul act de eliberare? Când vom face — ca să 
întrebuințez o expresie a lui Georgea Sorel — filozofia ipocritei 
laşităţi? 

Generalul Weygand a rostit un cuvânt teribil pentru a 
caracteriza exuberanța cu care Laval se bucura de armistițiu: 
«se tăvăleşte ca un câine în propria lui murdărie». Cum ar 
trebui să fie calificat nestăpânitul entuziasm al oamenilor poli- 
tici, exponenți ai democraţiei române, manifestat după izbuti- 
rea loviturii de stat din 23 sugust 1944? 

Şi după?... Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrifi- 
ciile unei armate eroice! Cu ce îndrăzneală unică s-a răsturnat 
tabla de valori etice, preamărindu-se actele de spionaj în favoa- 
rea unor puteri străine, dându-se oricărei acțiuni trădătoare un 
titlu de recunoştinţă naţională şi etichetând ca criminali de 
război pe cei care participaseră la lupta împotriva Rusiei sovie- 
tice; iată ce defineşte conținutul ideologic al aşa-zisei demo- 
crații române. La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz 
similar de orgie a renegării naționale. Nu numai că s-au predat 
armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi căliți în trei ani şi 


321 


două luni de război, dar s-au surpat rezistențele morale ale na- 
ției prin violența cu care partidele democrate au pledat culpabi- 
litatea României, în speranța că-şi vor asigura titluri la recu- 
noştinţa învingătorilor”. 

Ca o regulă sacrosanctă pentru istoricii de totdeauna şi 
de pretutindeni, studiul istoriei se face începând cu izvoarele, 
cu trecutul îndepărtat, şi apoi, urmând succesiunea cronologică 
a evenimentelor, se ajunge la ceea ce se chiamă istoria recentă. 
Aşadar, de la cauze spre efecte. Iată însă că istoricul german 
Hellmut Diwald (n.1929) propune şi realizează o răsturnare to- 
tală a perspectivei istorice în monumentala sa operă Geschichte 
der Deutschen (Istoria germanilor). Pentru istoricul german, 
spre a face cunoscut trecutul, a-l aduce în actualitate, nu tre- 
buie să începi cu trecutul îndepărtat, ci de acolo unde conse- 
cințele procesului istoric sunt încă vii în conştiințele oameni- 
lor, adică de la istoria recentă spre trecut, de la efecte spre cau- 
ze. În spiritul acestei originale concepții asupra cronologiei, 
Prof. Diwald începe Istoria germanilor cu Conferința de la 
Yalta, şi apoi merge înapoi, pas cu pas, pe parcursul a 760 de 
pagini de text dens, până în anul 919, când ducele Saxoniei, 
Heinrich I, a fost regele primului Reich german. Şi cum acest 
“alt fel” de a parcurge istoria nu e numai interesant, dar şi con- 
vingător pentru înțelegerea cauzelor prezentului, nefericitului 
nostru prezent, caracterizat prin incapacitatea de a ne rupe de 
trecutul comunist, îl vom utiliza. Parcurgând, pas cu pas, 
drumul înapoi al istoriei noastre recente, cercetătorul obiectiv 
ajunge inevitabil la “Actul de la 23 August 1944. Atunci s-a 
petrecut răul cel mare, ale cărui consecinţe le resimțim din plin 
până în ziua de astăzi. | 

Neobositul cercetător al arhivelor occidentale, Nicolae 
Baciu, ne furnizează dovezile în sprijinul afirmației de mai sus: 

“Nu am crezut niciodată că neînsemnatul Partid Co- 
munist Român ar fi jucat vreun rol în «rezistența» contra ger- 
manilor în România sau contra guvernului Antonescu. Am 
considerat totdeauna că ei şi-au creat după război state de 


322 


serviciu şi merite ca să-şi umple piepturile şi să-şi înalțe căl- 
câiele. Dar trebuie să mărturisesc că m-am înşelat, cel puţin în 
ceea ce priveşte rolul lor în actul de la 23 august 1944. Domnul 
Mircea Ioaniţiu [secretarul particular al regelui Mihai I, autor 
al unei broşuri în care relatează faptele petrecute la Palatul Re- 
gal la 23 august — n. n.] ne precizează în broşura sa că Lucrețiu 
Pătrăşcanu, şeful Partidului Comunist Român, într-o şedinţă 
conspirativă de la Palat, a cerut ca «delegatul militar al partidu- 
lui să participe la pregătirea operațiilor militare plănuite de co- 
mitetul militar» al complotiştilor şi pregătite de colonelul Du- 
mitru Dămăceanu. Aceste consfătuiri aveau loc într-o casă din 
Calea Moşilor, ne spune autorul broşurii, unde a participat şi el 
la întrunirea din noaptea de 13/14 iunie, unde în afară de Pă- 
trăşcanu se afla şi inginerul «Ceauşu». În realitate acest inginer 
era ofițerul român Emil Bodnăraş (Bodnarenko), dezertor, re- 
fugiat în Uniunea Sovietică şi paraşutat în România în primă- 
vara lui 1944. Domnul Mircea loanițiu nu ne spune cine mai 
era prezent la aceste consfătuiri, dar asupra acestei chestiuni 
am găsit surprinzătoare detalii într-o broşură la biblioteca — Pu- 
blic Library — din New York. Este vorba de cărticica Insurecția 
națională antifascistă din August 1944, publicată în România 
de istoricul Aurică Simion. lată ce găsim în această carte ofi- 
cială comunistă asupra consfătuirii de la 13/14 iunie din Calea 
Moşilor: i 
«În primăvara anului 1944 erau tot mai frecvente întâl- 
nirile pe care delegaţii Partidului Comunist le aveau cu repre- 
zentanți ai cercurilor Palatului. În noaptea de 13/14 iunie 1944 
a avut loc, la inițiativa Partidului Comunist, o şedinţă conspira- 
tivă cu reprezentanți ai Palatului şi Armatei: generalii Constan- 
tin Sănătescu şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămă- 
ceanu, loan Mocsonyi-Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Ni- 
culescu-Buzeşti. Cu acest prilej, Bodnăraş a criticat orientarea 
cercurilor Palatului de a reduce acțiunea de răsturnare a lui An- 
tonescu la o simplă lovitură de palat, înfăptuită de un grup re- 
strâns de persoane, şi de a evita o participare mai largă a ma- 


323 


selor la luptă. Emil Bodnăraş a prezentat planul Partidului Co- 
munist, care prevedea răsturnarea prin forță a dictaturii militare 
fasciste, scoaterea țării din războiul hitlerist şi întoarcerea ar- 
melor împotriva Germaniei naziste. După vii discuţii, cei pre- 
zenți au aprobat planul elaborat de P.C.R. Pentru pregătirea 
acțiunii armate s-a propus crearea unui comitet militar, din care 
să facă parte generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu şi 
colonelul Dumitru Dămăceanu. La 15 iunie, generalul Con- 
stantin Sănătescu a comunicat acordul regelui cu privire la cele 
de mai sus». 

S-a înţeles bine? În timp ce armata română lupta și 
murea în apărarea fruntariilor asaltate de sovietici, reprezen- 
tanții Palatului erau prezenți la consfătuiri cu Pătrăşcanu şi 
Rodnarenko-Bodnăraş, emisar al Moscovei!” (N. Baciu, Ago- 
nia..., cap. “Comuniştii şi complotul de la Palat”). 

Cât priveşte consecințele succesului loviturii de stat, 
prin care a fost răsturnat regimul Antonescu şi s-au întors ar- 
mele împotriva fostului aliat, chiar şi comentatorii occidentali, 
care şi-au manifestat deschis aprobarea pentru actul de la 23 
august, ca şi pentru cei care au fost angajaţi în înfăptuirea lui, 
nu pot trece cu vederea caracterul lor dezastruos — atât pentru 
țară, cât şi pentru populaţie. Ziaristul american Reuben H. 
Markham, trimis special al publicaţiei Christian Monitor, “în- 
conjurat tot timpul şederii în România de atenţiile afectuoase 
ale domnului Maniu şi ale colaboratorilor săi”, nu se abate de 
la linia principiilor deontologice ale profesiunii, prezentând 
realitatea din ţară fără a menaja “aliatul sovietic”. Titlul cărții 
publicate după reîntoarcerea în lumea liberă, Rumania under 
the soviet yoke, din care reproducem un scurt fragment, este 
grăitor în acest sens: “Acest armistițiu a predat România cu 
mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Ma- 
rea Britanie şi Statele Unite au capitulat în fața Rusiei. Rezul- 
tatul loviturii de stat încercate şi realizate de Rege şi Maniu a 
fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice. Rusia 
avea aşadar, oficial, puterea de a controla jurnalele radio şi a- 


324 


dunările, să suspende activitatea oricărei organizaţii, să areste- 
ze pe orice român, declarându-l criminal de război sau inamic 
al aliaţilor (al Rusiei). Ea putea să ceară sumele pe care le do- 
rea, ca să-şi acopere cheltuielile de război, să ia orice instalaţie 
şi orice uzină ca pradă de război. Ambasadorul Statelor Unite 
la Moscova nu numai că a consimțit totul, dar a împins cu pu- 
tere România să accepte, după cum Hitler, în 1940, împinsese 
România să dea Basarabia Uniunii Sovietice”. 

O realitate tragică, pe care dacă ziaristul R. M. Mark- 
ham o constată, omul politic Iuliu Maniu o trăieşte împovărat 
de conştiinţa responsabilității de a-şi fi dat girul moral, fără de 
care este greu de presupus că lovitura de stat ar fi reuşit. La 
numai trei luni de la actul de la 23 August, Burton Berry, 
reprezentantul american în Comisia Aliată de Control de la Bu- 
cureşti, în telegrama din 9 decembrie, relata următoarele supe- 
riorilor săi de la Secretariatul de Stat: “Seara trecută, Maniu 
mi-a spus că dacă ar fi ştiut că li se va da mână liberă sovie- 
ticilor să aplice termenii armistițiului, nu l-ar fi sfătuit pe Rege 
să semneze armistițiul. Era supărat că presiunea sa şi acțiunea 
românească ce a rezultat din aceasta au făcut ca linia Focşani- 
Galaţi, care ar fi trebuit să fie menținută mult timp, să avanseze 
până la porțile Budapestei [...]. Era convins că forțele democra- 
tice occidentale aveau să păstreze o Românie independentă şi 
suverană. Dar astăzi totul arată că nu aceasta fusese intenția 
acestor forțe. Dimpotrivă, se părea că Uniunea Sovietică plă- 
nuia deliberat să comunizeze România, în timp ce forțele de- 
mocratice asistau pasive”. : 

La data la care omul politic român, unul dintre autorii 
morali ai “Actului de la 23 August”, îşi exprima mâhnirea faţă 
de pasivitatea democraţiilor occidentale, care nu făceau nimic 
pentru a împiedica procesul de comunizare a țării, nu ştia că la 
9 octombrie 1944, la Moscova, Churchill vânduse deja Româ- 
nia lui Stalin, cu acte în regulă, şi că Roosevelt era perfect de 


acord, la rândul lui, cu această nedreaptă înțelegere secretă de 
la Kremlin... 


325 


XVIII 


În remarcabila sa lucrare Comunismul în România (pu- 
blicată în 1968 la Oxford University Press), Ghiţă Ionescu, 
profesor la Universitatea din Manchester, caracterizează rela- 
țiile dintre Româia şi Uniunea Sovietică în perioada august 
1944 — martie 1945 prin titlul capitolului în care le urmăreşte 
evoluţia: “Rusia refuză un modus vivendi”. “Din ziua în care 
Regele Mihai l-a înlăturat pe Antonescu şi până în aceea în 
care i-a fost impus de către Rusia sovietică guvernul Groza, în 
România au funcționat trei guverne. Toate au încercat să re- 
zolve problema unei veritabile colaborări între o Românie in- 
dependentă şi Uniunea Sovietică. Primele două s-au aflat sub 
preşedinţia generalului Sănătescu, al treilea sub aceea a gene- 
ralului Rădescu. Nici unul din ele nu a izbutit, din cauza refu- 
zurilor directe sau indirecte ale Rusiei sovietice de a coopera 
cu vreun alt guvern decât unul controlat de comunişti”. 

Primul guvern constituit după “Actul de la 23 August”, 
cu generalul C. Sănătescu ca prim-ministru, a avut în compo- 
nenţa sa pe principalii realizatori ai loviturii de stat. În primul 
rând, pe conducătorii partidelor care la 20 iunie 1944 au con- 
stituit Blocul Naţional-Democratic: Iuliu Maniu, Constantin 
Brătianu, Titel Petrescu şi Lucrețiu Pătrăşcanu, în calitate de 
“miniştri de Stat”. În felul acesta, prin participare la guvernare, 
ei confirmau nu numai acordul lor pentru acţiunea de răstur- 
nare a regimului Antonescu, dar şi participarea lor la această 
acţiune. Principalii complotişti, cei care participaseră efectiv la 
arestarea Antoneştilor şi la predarea lor agentului sovietic Emil 
Bodnăraş, şi-au împărțit cele mai importante portofolii ale 
guvernului, Internele, Externele, Justiția şi Apărarea Naţională, 
garantând prin prezenţa lor în guvern ataşamentul faţă de re- 
gele Mihai, alături de care participaseră efectiv la izbutita lo- 
vitură de stat. a 

“Hotărârea lui Maniu de a lua frâiele guvernului din 
august — e de părere Ghiţă Ionescu —, când întreaga țară s-ar fi 


326 


putut aştepta din partea lui la o îndrumare, poate fi mai bine 
înțeleasă în lumina a ceea ce s-a întâmplat după aceea, decât în 
acel moment. Maniu acceptase, în numele partidului său, şi cu 
C. Brătianu şi Titel Petrescu, în numele partidelor Liberal şi 
Socialist, postul de ministru fără portofoliu într-un interimat 
până la alegeri. EI insistase ca voinţa poporului să fie liber ex- 
primată după atâţia ani de dictatură, iar obiectivul principal al 
Partidului Naţional Țărănesc era ca alegerile să se țină imediat. 
Insă comuniştii şi ruşii se opuneau acestui lucru”. 

O împotrivire normală dacă ţinem seama de faptul că 
la data aceea Partidul Comunist Român, după spusele Anei 
Pauker, nu depăşea 1.000 de membri, mulți dintre ei alogeni, 
participarea lor la guvernare nefiind susținută de populaţia ro- 
mânească, ci de trupele sovietice de ocupaţie. Pentru a depăşi 
acest handicap major, “sub supravegherea Anei Pauker în spe- 
cial, comuniştii se străduiau din răsputeri să realizeze propria 
lor «campanie de recrutare». În pofida slăbiciunii lor nume- 
rice, sprijinul sovietic le-a permis să acţioneze energic pe scena 
politică. În octombrie 1944, comuniştii pun capăt existenţei 
Blocului Naţional-Democratic şi înființează Frontul Naţional- 
Democrat (END), avându-i parteneri de acţiune pe social-de- 
mocraţi, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor şi Sindicatele 
Unite (în care Gheorghiu-Dej şi Gh. Apostol erau cei mai ac- 
tivi agitatori). 

La 2 noiembrie 1944, generalul C. Sănătescu prezintă 
regelui demisia guvernului său. Motivul principal al acestui act 
a fost incapacitatea miniştrilor din cabinetul format în noaptea 
de 23/24 august de a face față problemelor complexe apărute 
după răsturnarea regimului Antonescu. Prin Convenţia de ar- 
mistițiu semnată la Moscova, la 12 septembrie, i se impuneau 
României o serie de clauze severe, pentru a căror îndeplinire 
era nevoie ca principalele ministere să fie conduse de profe- 
sionişti versați în administrarea domeniilor ce le-au fost încre- 
dințate. O condiție pe care complotiştii, deveniți peste noapte 
miniştri, erau departe de a o satisface. 


327 


La sfatul conducătorilor partidelor democratice, regele 
i-a încredințat formarea guvernului tot generalului C. Sănă- 
tescu, sarcina sa fiind să organizeze cât mai repede alegeri, 
spre a se pune astfel capăt situației de provizorat în guvernare 
prin impunerea unui guvern legitim, rezultat din alegeri libere. 
Un obiectiv care însă nu va fi sealizat, singurii beneficiari ai 
schimbării de guvern fiind comuniştii, a căror participare la 
actul de guvernare va creşte simţitor. Pe lângă Lucrețiu Pă- 
trăşcanu, care continua să dețină portofoliul Justiţiei, din noul 
guvern mai fac parte: Dr. Petru Groza, vice-preşedinte al Con- 
siliului de Miniştri; Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul Comunica- 
țiilor; Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii; Teohari Georges- 
cu, sub-secretar de Stat la Ministerul de Interne. Dar “colabo- 
rarea” miniştrilor democrați cu miniştrii comunişti nu a avut 
darul să aducă linişte în țară. Dimpotrivă, protestele orchestrate 
de comunişti împotriva reprezentanților PNȚ şi PNL din gu- 
vern, în special împotriva ministrului de Interne, Nicolae Pe- 
nescu (secretar general al Partidului Naţional Țărănesc), acuzat 
de atitudine anticomunistă, au degenerat în manifestații vio- 
lente. 

Starea de permanentă agitaţie politică, în care tonul era 
dat de comunişti, convenea forțelor de ocupaţie sovietice. În 
lipsa unei guvernări ferme, puteau să aplice abuziv clauzele 
Convenţiei de armistițiu. În primul rând, clauza care “impunea 
României obligaţia de a plăti întreţinerea trupelor de ocupaţie 
sovietice şi de a le asigura folosirea diferitelor întreprinderi in- 
dustriale şi de transport şi a unor servicii; se impunea şi obli- 
gaţia de a plăti Uniunii Sovietice într-o perioadă de 6 ani o des- 
păgubire de 300 milioane dolari în produse (produse petroliere, 
cherestea, cereale etc.) pentru pierderile cauzate sovieticilor 
prin operațiunile şi ocupația militară; se mai preciza obligația 
de a restitui toate bunurile luate din teritoriul sovietic în timpul 
războiului”. 

Incapabil să ţină cu hotărâre în mână frâiele guver- 
nării, confruntată în interior cu sabotajul miniştrilor comunişti, 


328 


iar în exterior cu abuzurile forțelor de ocupație sovietice, la 4 
decembrie 1944 generalul Sănătescu îşi dă demisia. În locul 
său regele îl numeşte pe generalul Nicolae Rădescu, un apro- 
piat al Casei Regale. 

Generalul Nicolae Rădescu avea reputaţia de om ener- 
gic, O calitate care îi lipsea predecesorului său. Participase, cu 
gradul de căpitan de cavalerie, la Războiul pentru Întregirea 
României, distingându-se prin acte de bravură. După război 
urcase scara ierarhică, ocupând funcții înalte în conducerea su- 
perioară a Oştirii. În timpul celui de-al doilea război mondial, 
ca general pensionar, în urma unei scrisori adresate ambasa- 
dorului german la Bucureşti, prin care protesta fără menaja- 
mente împotriva aroganţei manifestate de acesta, a fost internat 
de regimul Antonescu în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a avut 
prilejul să-i cunoască pe fruntaşii comunişti, aflaţi în aceeaşi 
situație. Apreciat de aceştia pentru comportamentul său demn, 
desemnarea sa ca prim-ministru nu a întâmpinat opoziție. În 
rest, cu excepția eliminării indezirabilului Nicolae Penescu, 
structura noului guvern a rămas neschimbată. Miniştrii comu- 
nişti şi-au păstrat fotoliile, iar Ministerul de Interne a fost pre- 
luat, ad-interim, de generalul Rădescu. 

2 Cu câteva luni înaintea încheierii războiului în Europa, 
între 4-11 februarie 1945, s-a desfăşurat Conferinţa de la Yalta. 
Despre acest eveniment s-au scris zeci de cărți. În nici una nu 
găsim însă Vreo referire că la acest conciliabul, la care Stalin, 
See a ai pecetluit viitorul Europei postbelice, 
e subiect de discuţie. Explicația absenței 
țării noastre de pe ordinea de zi a Conferinţei este simplă: 
România constituia la acea dată un “caz rezolvat”. Viitorul țării 
noastre fusese deja decis de Stalin şi Churchill la întâlnirea de 
la Moscova, din octombrie 1944. O decizie pe care Statele 
Unite, prin glasul lui Roosevelt, o ratificase fără obiecții. Au 
existat însă visători şi optimişti care au sperat — sau mai bine 
ZIS şi-au închipuit — că soarta României era legată de “De- 
clarația asupra Europei eliberate” (capitolul II din protocolul 


329 


final al Conferinţei). Dar evenimentele care s-au succedat în 
România constituie cea mai convingătoare dovadă că “Decla- 
rația” n-a fost altceva decât o mistificare, un paravan în spatele 
căruia occidentalii şi-au ascuns nu numai neputința, dar chiar şi 
cea mai firavă intenţie de a interveni în sprijinul popoarelor 
ocupate de sovietici, pentru ca acestea să nu-şi piardă identita- 
tea şi să-şi poată prezerva valorile autohtone. De altfel, chiar 
prin textul “Declaraţiei” sovieticii sunt dezlegaţi de orice opre- 
lişti în acțiunea de comunizare a țărilor ocupate de Armata Ro- 
şie. În paragraful II al documentului, înainte de definirea gu- 
vernelor cu “largă reprezentare” şi a “alegerilor libere”, ce 
urmau să aibă loc în aceste ţări, este statuat următorul prin- 
cipiu: “Stabilitatea în Europa şi reconstruirea economiilor na- 
ționale trebuie îndeplinite prin procedee care să permită po- 
poarelor eliberate să distrugă până şi ultimul vestigiu de na- 
zism sau fascism”. O armă teribilă pusă în mâna bolşevicilor 
ruşi de “marile democraţii occidentale”. În litera şi spiritul 
acestei prevederi, era suficient ca unei persoane sau instituții să 
i se aplice stigmatul de “fascism” pentru a fi- scoase în afara 
legii, cu toate consecințele nefaste care decurg din statutul de 
proscris. Şi comuniştii români nu au ezitat să facă uz de 
această nefericită prescripţie de câte ori au vrut să desființeze, 
fizic sau moral, un adversar! 

“La 24 februarie 1945 — relatează Nicolae Baciu în do- 
cumentata sa lucrare, Yalta şi crucificarea României (1983) — 
generalul Rădescu ține curajosul său discurs la Radio, în care 
acuză o mână de oameni fără țară şi fără Dumnezeu că dau foc 
României. Cei fără ţară şi fără Dumnezeu i-au răspuns prin fo- 
curi de mitralieră trase din Ministerul de Interne. Burton Berry, 
şeful Misiunii Americane la Bucureşti, împreună cu Le Rouge- 
tel, reprezentantul Angliei, cer în zadar o întrevedere cu şeful 
Misiunii Sovietice. Necunoscând acordul cu privire la zonele 
de influență, Truman [vice-preşedintele Statelor Unite, care 
conducea de fapt politica externă, Roosevelt fiind grav bolnav 
— n. n.] trimite instrucțiuni ambasadorului american la Mos- 


330 


cova, Averell Harriman, să-l informeze pe Molotov că Statele 

Unite vor ca situaţia politică în România să se desfăşoare în or- 
dine şi legalitate. Truman cere aplicarea Declaraţiei Europei 
Eliberate de la Yalta şi adaugă că situația din România cere o 
consfătuire urgentă a celor trei. Această notă a fost prezentată 
lui Molotov la 26 februarie 1945. Churchill n-a protestat. Con- 
secvent cu el însuşi, explică de ce, cu cinismul său obişnuit: 
«Ne venea peste mână să protestăm, scrie el în memoriile sale, 
deoarece Eden şi cu mine, cu prilejul vizitei noastre din oc- 
tombrie 1944 la Moscova, recunoscusem că Rusia avea primul 
şi ultimul cuvânt în România şi Bulgaria». Răspunsul lui Mo- 
lotov la nota lui Harriman a fost fulgerător. La 27 februarie, 
Viîşinski aterizează la Bucureşti, este primit cu toate onorurile 
şi, de la aeroport, se duce direct la Palatul Regal din Calea Vic- 
toriei. Nici Londra, nici Washingtonul nu fuseseră anunţate de 
această vizită. La drept vorbind, nici nu era nevoie, deoarece 
prin reprezentanții acestora, Roosevelt şi Churchill, ruşii primi- 
seră mână liberă în România. Scena de la Palat a fost povestită 
şi este cunoscută. Calm, rece şi brutal, Vîşinski cere Regelui 
Mihai imediata schimbare a guvernului, socotit neloial Uniunii 
Sovietice. Regele Mihai voia să câştige timp, pentru a putea in- 
terveni la Londra şi Washington. După cum se vede, nici Re- 
gele nu cunoştea acordurile de la Moscova.. Dar chiar dacă le- 
ar fi cunoscut, tot nimic n-ar fi putut să facă. 

Deznodământul crizei este cunoscut. În urma presiu- 
nilor străzii, întreținute de comunişti, ministrul de Externe a în- 
cercat să invoce Declaraţia Europei Eliberate lansată la Yalta. 
Răspunsul lui Vâşinski a sunat sec: «Yalta? Yalta sunt eu! ». 
Era singurul care spunea răspicat adevărul. Aşa s-a ajuns la 
constituirea guvernului Groza. Pentru a scăpa cu viață, gene- 
ralul Rădescu s-a refugiat la Misiunea Engleză, de unde, mai 
târziu, se va refugia în Occident. Privind retrospectiv eveni- 
mentele petrecute în umbra Conferinţei de la Yalta, o serie de 
istorici de prestigiu nu se vor sfii să spună adevărul. În cartea 
sa Security versus selfdetermination, istoricul american John 


331 


Lewis Gaddis afirmă fără echivoc: «Faptul că Roovevelt n-a 
vrut să ceară aplicarea Declaraţiei asupra Europei Eliberate, la 
două săptămâni după Yalta, când ruşii au instalat în România 
un guvern aservit lor, arată neîndoielnic că el nu se aştepta ca 
Moscova să respecte Declaraţia de la Yalta». La fel de catego- 
ric este şi istoricul William McNeil, care caracterizează Decla- 
rația ca «un inofensiv capitol de retorică în ochii lui Stalin, 
destinat consumului intern american». 

La 12 aprilie 1945, Franklin Delano Roosevelt moare 
şi, conform Constituţiei, vicepreşedintele Harry Spencer Tru- 
man devine cel de al 33-lea preşedinte al Statelor Unite. Ținut 
departe de problemele de politică externă de către predecesorul 
său, noul preşedinte va fi surprins aflând de concesiile făcute 
Uniunii Sovietice de Roosevelt. Angajamentele şi convențiile 
internaţionale semnate de acesta îl vor împiedica însă să 
schimbe cursul politicii externe. Pe de o parte, războiul încă 
neterminat, iar pe de altă parte, nu avea o imagine precisă a 
nivelului infiltraţiei comuniste în administraţie. Totuşi, la Con- 
ferinţa de la Potsdam din iulie 1945, Truman, informat de situ- 
atia din România, unde sub presiune sovietică se instalase un 
guvern comunist, ceea ce în opinia sa era în contradicție cu 
Declaraţia de la Yalta, i-a reproşat lui Stalin acest fapt. SE 
punsul este relatat de Stetinius în cartea sa Roosevelt an S E 
Russians şi sună astfel: “Un guvern liber ales, în oricare i 
aceste țări, va fi un guvern anti-comunist, ceea ce eu nu po 


admite”. e 
În Procesul de consolidare al regimului comunist în 


România (să nu se uite că Ana Pauker a pornit la e i, i 
gust 1944, cu mai puţin de 1.000 de membri de partid), A i 
cova a folosit un “argument” mai puțin cunoscut. e A i 
şantajul exercitat prin ae cu pai ale IE 
i tron a fostului monarh, 1, di 
aa e sa. Dedesubturile acestei cabale politi- 
de Nicolae Baciu: “O problemă care preo- 


ce sunt dezvăluite ii prob! 
cupa pe M. $. Regele şi pe fruntaşii opoziţiei în acest timp era 


332 


| agitația pentru întoarcerea în ţară a fostului rege Carol II. Ruşii 
au păstrat contactul cu Carol II şi direct prin ambasadorul lor 
din Brazilia, şi prin Gheorghe Tătărăscu. Din procesele verbale 
ale discuţiilor anglo-ruse la Moscova, din octombrie 1944, ve- 
dem că problema regelui Carol II îl preocupa serios pe Eden, 
care l-a întrebat pe Molotov ce îi interesează pe ruşi şi ce in- 
tenţii au cu el, Molotov răspunzându-i că «Regele Carol II era 
interesant cât era război, acum însă nu mai interesează». (3) 
M. S.Regele Mihai era el însuşi preocupat de intenţiile tatălui 
său de a reveni în România. Faptul ni-l confirmă Burton Berry 
în raportul său din 22 aprilie 1945, trimis la Washington după 


lunga sa vizită făcută fostului suveran: «Regele mi-a spus că el 
este convins că Ana Pauker şi membrii mai radicali ai Parti- 
dului Comunist sunt porniţi să-l discrediteze şi până la urmă 
să-l elimine. În ultima vreme, ei au început o campanie de zvo- 
nuri prin care se cere reîntoarcerea tatălui său. Bineînţeles, ei 
nu au ce face cu Carol, dar Carol putea fi mai uşor discreditat 
în ochii țării şi deci putea fi mai uşor de detronat decât el» (N. 
Baciu, Agonia..., cap. “Între disperare şi speranță”). 

În timp ce în România ruşii exercitau presiuni pentru 
consolidarea guvernului Groza, în Europa evenimentele milita- 
re şi politice se desfăşurau cu repeziciune. 

La 8 mai 1945 Germania capitulează. Între 17 iulie şi 
20 august 1945 se desfăşoară Conferința de la Potsdam. Ea a 
început cu participarea lui Truman, Stalin şi Churchill, acesta 
din urmă fiind înlocuit cu Clement Atlee, şeful Partidului La- 
burist, devenit noul prim-ministru al Angliei în urma pierderii 
alegerilor de către conservatori. Pentru a ţine la curent națiunea 
americană cu mersul lucrărilor la această conferință de o im- 
portanță crucială pentru viitorul Europei, la 9 august Truman 
face public un raport în care, cu privire la România, afirma: 
“La Yalta, cele trei guverne au decis să asume o responsabili- 
tate comună în instalarea unor regimuri de largă concentrare 
democratică în toate țările satelite. Această rezoluţie a fost con- 
firmată la Potsdam pentru România, Ungaria şi Bulgaria. A- 


333 


ceste țări nu vor cădea niciodată în zona de influență a nici 
unei puteri”. ș 

“Cu toată lipsa de informaţii, de pe urma cenzurii 
impuse de ruşi — ne spune în continuare Nicolae Baciu — 
cuvintele preşedintelui Truman au fost auzite în România. Ele 
au avut darul să declanşeze o temerară acțiune patriotică din 
partea regelui şi a opoziţiei anticomuniste. La 20 august 1945, 
regele a cerut demisia guvernului Petru Groza, omul Uniunii 
Sovietice. Totodată a fost transmisă celor trei membri ai Comi- 
siei Aliate de Control în România o scrisoare semnată de însuşi 
Mihai I, prin care se solicita sprijinul în vederea constituirii 
unui guvern de largă reprezentativitate, în vederea organizării 
de alegeri libere. Din păcate, însă, aşa-numita «Doctrină Tru- 
man» în politica externă a Statelor Unite va prinde contur abia 
în 1947. Dar ea se va limita doar la măsuri de împiedicare a 
expansiunii comuniste în țările din afara «Cortinei de Fier», 
prin acordare de sprijin economic şi militar. Aşa fiind lucrurile, 
cuvintele rostite de preşedintele Truman la 9 august 1945 vor 
rămâne pentru români doar un «gest frumos», iar pentru ruşi 
un motiv în plus de a grăbi procesul de lichidare a oricărei 
forme de opoziţie politică în România”. 

În timp ce occidentalii operau cu principiile vagi ale 
Declaraţiei asupra Europei Eliberate, mimând intenția de a 
ajuta țările ocupate de Armata Roşie să se împărtăşească din 
binefacerile democraţiei, sovieticii aplicau metodic planul lor 


de comunizare a acestor teritorii, în vederea transformării lor în 


state-satelit ale Uniunii Sovietice. Un proces a cărei esenţă şi al 


cărui parcurs ni le lămureşte profesorul Ghiţă Ionescu (op. 
cit.): “Istoricii comunişti şi teoreticienii ştiinţei politice comu- 
niste susțin că venirea la putere a guvernului Groza, la 6 martie 
1945, a însemnat instalarea la putere a unui regim «democrat- 
popular». Acesta ar fi, la rândul ei, cea dintâi fază a revoluţiei 
populare din România, a doua fiind cea a dictaturii proletaria- 
tului, începând din 31 decembrie 1947. În termenii filozofiei 
politice marxiste, faza ce a durat din 1945 până în 1949 este 


334 


descrisă ca o «dualitate a puterii». În cursul acestei faze, prote- 
jate în mod corespunzător împotriva intervenței străine de către 


armata sovietică, formele vechiului regim au fost menținute, 
dar ele au fost um 


luţionar...”. 


Aşadar, “dualitatea puterii” 
şi de un guvern comunist. O 
care fiecare din cei doi poli ti 
pe celălalt, folosind în acest s 


plute, din interior, cu un nou conținut revo- 


„ O țară condusă de un rege 
structură politică conflictuală, în 
nde să-l elimine din jocul puterii 


cop metodele pe care le considera 
cele mai eficiente. “Guvernul Groza — ne spune în continuare 


Ghiţă Ionescu —, format sub Supravegherea personală a lui 
Vişinski, a inclus, până la Sfârşitul lui 1947, şi “o parte a bur- 
gheziei”. Aceasta a fost reprezentată de aripa Tătărescu a Parti- 


dului Liberal, care avea Patru portofolii, inclusiv Ministerul de 
Externe şi vicepreşidenţia, deținută de către 
Guvernul mai i 


Care urma să aibă 
de “alianță” poli sic 


constituțională — “greva regală” = 
Tege şi guvern a fo 

Pentru a s 
nale”, miniştrii de 
niți la Moscova în 


prin care colaborarea între 
st total suspendată. 


e pune capăt acestei “ciudăţenii constituțio- 


Externe ai marilor puteri învingătoare, întru- 
decembrie 1945, au deci 


vietice, şi ambasadorii Statelor Unite şi Angliei la Moscova, 
Averell Harriman şi Sir Archibald Clark Kerr, să se deplaseze 
la Bucureşti pentru a “media” conflictul şi a dezamorsa criza. 

Înainte de a prezenta rezultatele acestei intervenţii uti- 
le, câteva precizări cu privire la situația din țară. La începutul 
anului 1946, România era o țară ocupată, efectivul trupelor de 
ocupaţie sovietice cifrându-se la 600.000 de oameni. Ţara era 
condusă de un guvern comunist, care sub pretextul că pune în 
aplicare prevederea din Declaraţia asupra Europei Eliberate, 
conform căreia “popoarele eliberate trebuiau să distrugă până 
şi ultimul vestigiu de nazism sau fascism”, a dezlănțuit un 
amplu proces de “epurare” în toate instituţiile statului. Erau 
vizate cu precădere armata, justiția şi învățământul, fiind con- 
siderate principalele focare anticomuniste. Concomitent se pro- 
duce un fenomen aparent paradoxal. Rândurile Partidului Co- 
munist, care a pornit campania de cucerire a electoratului cu 
mai puţin de o mie de membri, se îngroşau considerabil, neo- 
fiții provenind din două sectoare ale societății diametral opuse. 
De o parte, comuniştilor li se alătură drojdia societății; pe de 
altă parte, cei care îşi descopereau nu numai simpatii pentru 
stânga politică, dar chiar vocație marxistă, erau intelectuali 
consacrați în domeniile lor de activitate. Trunchiul neamului — 
clasa de mijloc şi țărănimea — s-a dovedit sănătos şi imun la 
propaganda comunistă. 

Cât priveşte delegaţia de înalți demnitari, reprezentând 
Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, sosită la 
Bucureşti de la Moscova, asupra profilului lor moral şi politic 
ne informează Nicolae Baciu, sursa noastră credibilă. Neo- 
bositul cercetător al arhivelor americane şi engleze a avut şan- 
sa să citească raportul întocmit la 25 ianuarie 1946 de Sir 
Archibald Kerr, marcat “ultra secret”, către ministrul de Ex- 
terne Ernest Bevin, din al cărui cuprins extrage părțile esen- 
țiale. Astfel, aflăm că cei trei diplomaţi, după ce au făcut de- 
plasarea cu trenul, călătoria durând trei zile,” la 1 ianuarie 
1946 au fost primiți de rege, cu care prilej i-au adus la cu- 


336 


noştință dorința unanimă a celor trei miniştri de Externe de a se 
ajunge cât mai repede la o soluție care să permită recunoaş- 
terea noului guvern de către Anglia şi Statele Unite. Ambasa- 
dorii Kerr şi Harriman au subliniat importanța acordată de gu- 
vernele lor alegerilor din România, care trebuiau făcute în res- 
pectul drepturilor şi libertăților fundamentale. La rândul său, 
Vîşinski a subliniat nevoia ca alegerile să fie cu adevărat libe- 
re. Ei au arătat Majestății Sale procedura ce urma să fie apli- 
cată. Mai întâi trebuiau să fie incluşi în guvern doi repre- 
zentanți ai opoziţiei, unul din Partidul Naţional-Ţărănesc, altul 
din Partidul Liberal. Apoi, guvernul Groza trebuia să dea toate 
asigurările că alegerile vor fi libere, respectându-se libertățile 
fundamentale. În cele din urmă, Marea Britanie Şi Statele Unite 
aveau să recunoască guvernul Groza”. Naivitate sau rea cre- 
dință? 

Răspunsul la această întrebare ni-l dă tot Nicolae Ba- 
ciu, caracterizându-i pe cei doi emisari occidentali în următorii 
termeni: “Kerr nutrea convingerea personală — exprimată în 
concluziile raportului său — că guvernul Groza nu are intenția 
de a respecta nici litera, nici spiritul deciziilor luate la Mosco- 
va de cei trei miniştri de Externe, în legătură cu alegerile libe- 
re. Că românii nu au nici cea mai mică îndoială, ca şi Sir 
Archibald Kerr de altfel, că alegerile vor fi falsificate. Înainte 
de a încheia acest lung raport, ambasadorul britanic subliniază 
că Viîşinski guvernează România ca pe o provincie a Uniunii 
Sovietice şi că guvernul Groza nu e decât un simplu instrument 
în mâinile lui. Şi acest om de onoare, loial în îndeplinirea mi- 
siunii ce i se încredințase de superiorul său (să mintă, să con- 
vingă), are un cuvânt de milă pentru poporul pe care îl înşela: 
Părăsesc Bucureştii cu o tristețe infinită şi cu mulțumirea că nu 
m-am născut român. La aceasta ar fi trebuit să mai adauge: . 
şi pentru că am fost prezent la Kremlin în noaptea de 9 
octombrie 1944, când Churchill a vândut România”. 

Acelaşi lucru se poate spune şi despre Averell Harri- 
man. “EI cunoştea — îşi continuă dezvăluirile Nicolae Baciu — 


337 


toate aranjamentele lui Churchill cu Stalin, privind cedarea 
României, la 9 octombrie 1944, deoarece el era observator din 
partea lui Roosevelt. Şi el cunoştea realitatea aspră a misiunii 
sale în România, ştiind că alegerile urmau să fie falsificate şi 
promisiunile să rămână fără urmări. Dar, ținând seama de fap- 
tul că noul preşedinte, Harry Truman, nu recunoștea tâlhăres- 
cul acord de la Moscova dintre Stalin şi Churchill, raportul lui 
Harriman putea să capete altă greutate şi să aibă alte consecințe 
decât raportul lui Kerr. Cu toate acestea, Averell Harriman ştia 
că trebuie să mintă poporul român şi l-a mințit. EI ştia că mi- 
siunea sa impunea să-l mintă pe rege, să-i tragă pe sfoară pe 
Maniu şi Brătianu, şi a făcut-o cu sânge rece şi fără remuşcări. 
Românii voiau să ştie adevărul, să afle ce soartă li se pregăteşte 
din partea Aliaților, iar Harriman s-a comportat ca un om fără 
conştiinţă şi fără simţ de răspundere în faţa istoriei” (N. Baciu, 
Yalta..., cap. “Diplomaţii englezi şi americani mint poporul ro- 
mân” 

Şi astfel, cu doi miniştri fără portofoliu din partea o- 
poziției democrate, dar fără nici cea mai neînsemnată posibili- 
tate de a interveni în guvernarea țării, Kremlinul a obţinut re- 
cunoaşterea guvernului Groza de către Statele Unite şi Marea 
Britanie. De acum înainte nimic nu mai stătea în calea bolşe- 
vizării României, iar actul prin care comuniştii au ținut să su- 
blinieze faptul că ei dețin puterea reală a fost procesul şi exe- 
cuţia mareșalului Antonescu. Din multele relatări ale acestei 
infamii petrecute în anii domniei regelui Mihai |, am ales-o pe 
cea semnată de generalul Platon Chirnoagă: “Mareşalul Anto- 
nescu, transportat în Rusia, a fost închis în renumita închisoare 
Lublianca, destinată deţinuţilor politici [...]. Când regimul co- 
munist s-a instalat la conducerea statului român şi a luat în mâ- 
nă toate frâiele conducerii (poliție, armată, justiție şi admi- 
nistraţie), mareşalul a fost readus în țară spre a fi judecat. Pro- 
cesul a început la 4 mai 1946, în fața unui tribunal al poporului 
[...]. Nici un moment [mareşalul] n-a arătat vreo slăbiciune sau 
confuzie în exprimarea ideilor. Niciodată n-a recunoscut că 


338 


războiul pe care I-a purtat în contra Rusiei a fost o greşeală po- 
litică şi a declarat că dacă ar mai fi o dată în aceeaşi situaţie, ar 
urma aceeaşi cale, cu deosebirea că ar face mai mult pentru 
pregătirea de război a naţiunii [...]. Înainte de terminarea pro- 
cesului, când i s-a dat cuvântul pentru ultima oară, a ţinut o 
lecţie de înalt patriotism şi mândrie românească. «Eu cer să fiu 
condamnat la moarte şi refuz dinainte orice măsură de grațiere: 
astfel eu voi muri pe pământul patriei, pe când voi nu sunteți 
siguri unde veţi fi spânzurați». Acestea au fost cuvintele cu 
care şi-a încheiat ultima declarație în apărarea politicii lui ro- 
mâneşti față de Rusia”(P. Chirnoagă, op. cit.). 

O dată cu mareşalul Antonescu au mai fost judecați şi 
o parte dintre miniştrii lui. La 17 mai s-a dat sentința. Au fost 
condamnaţi la pedeapsa capitală atât mareşalul Antonescu, cât 
şi Mihai Antonescu, generalul Vasiliu, fost comandant al Jan- 
darmeriei, şi profesorul George Alexianu, fost guvernator al 
Transnistriei. 

Gazetarul american Reuben Markham, trimis special al 
ziarului Christian Science Monitor, care se găsea la Bucureşti 
tocmai în timpul procesului, scrie: ““Antonescu a arătat o mare 
demnitate în tot lungul procesului lui şi a refuzat să ceară ier- 
tare ruşilor pentru că i-a combătut, repetând de mai multe ori 
că el a făcut tot ce-a fost posibil pentru ca să iasă victorios din 
acest război. Numeroşi români au văzut în această atitudine, 
însuşi simbolul țării lor, care a ținut piept ruşilor, şi conster- 
narea s-a răspândit peste tot când s-a aflat că Antonescu va fi 
executat. Antonescu, care ceruse să fie împuşcat şi nu spân- 
zurat, a murit ca un viteaz. El a refuzat să i se lege ochii şi a 
cerut să comande el însuşi plutonul de execuţie. Oamenii ener- 
vați au ochit rău şi Antonescu nu şi-a pierdut cunoştinţa ime- 
diat. În genunchi, cu un ochi mai puțin, a strigat: «Haideţi bă- 
ieți, mai trageţi o dată!». Un ofițer i-a dat lovitura de grație. Is- 
toria morții lui a făcut repede înconjurul țării şi a fost înfrumu- 
sețată atât încât Antonescu a ajuns să fie simbolul onoarei în 
România”. 


339 


Tot acolo, mai scrie Markham: “Poporul român simţea 
că întreaga naţiune era în judecată”. Iar în altă parte mai spune: 
“Cu toate dezastrele pe care românii le-au cunoscut din cauza 
lui Antonescu, eu cred că mulți s-au simțit alături de el când a 
fost executat [...]. Eu cred că cea mai mare parte a românilor au 
fost satisfăcuți să vadă țara lor atacând Uniunea Sovietică în 
1941, chiar fiind aliaţi ai lui Hitler”. 

Cu o zi înainte de execuție, colonelul D. Pristavu, co- 
mandantul închisorii Jilava, unde era închis Antonescu, a pri- 
mit ordin să formeze plutonul de execuție. Codul justiţiei mili- 
tare însă prevedea că acest pluton se constituia numai pe baza: 
unei sentințe date de un tribunal militar. Cum sentința privi- 
toare la execuția mareşalului şi celorlalți condamnați la moarte 
fusese dată de un tribunal al poporului, comandantul închisorii 
nu avea dreptul să formeze plutonul de execuţie. Atunci s-a dat 
ordin să adune trupa care forma garda închisorii şi să constituie 
plutonul din voluntari. La întrebarea care s-a pus trupei adu- 
nate, “Cine vrea să intre în plutonul de execuţie?”, nici un gra- 
dat şi nici un soldat nu s-a oferit. “Toţi au rămas în rânduri, ne- 
mișcați ca de piatră. În această situație, autoritățile însărcinate 
cu executarea sentinței au făcut apel la prefectura Poliției Ca- 
pitalei. Aceasta a trimis imediat două camioane pline cu indi- 
vizi angajaţi de comunişti în aşa-numita organizație «Apărarea 
patriotică», compusă din elemente care în cea mai mare parte 
aparţineau drojdiei bucureştene şi care pentru această ocazie au 
fost îmbrăcaţi cu mantale de piele din uniforma sergenților de 
stradă. Dintre aceştia s-a ales plutonul de execuţie, care a exe- 
cutat pe mareşalul Antonescu, iar nu soldatul român în unifor- 
ma armatei române”. 

Cât priveşte atitudinea regelui Mihai I față de procesul, 
condamnarea şi execuția mareşalului Antonescu, să-i dăm cre- 
zare lui George Magherescu, apropiat al conducătorului statu- 
lui; el consemnează reacția celui pe care, obligându-l aproape 
să urce pe tronul României, generalul lon Antonescu l-a împie- 
dicat în zorii zilei de 7 septembrie 1940 să ia calea exilului, aşa 


340 


cum voia, alături de nevrednicul său părinte, fostul rege Carol 
II, izgonit din țară de români, şi de ţiitoarea acestuia: “Con- 
damnații aveau dreptul la grațiere. Mareşalul nu a vrut să îna- 
inteze cererea către rege. Mama sa, venerabila doamnă Baran- 
ga, a făcut-o în numele său. Am aflat aproape imediat cele în- 
tâmplate. Regele, pentru a se eschiva de la soluționarea acelei 
cereri, a dispărut din Capitală. Iuliu Maniu, în ziua execuției, s- 
a dus la Palat pentru a se prezenta regelui şi a-l convinge să 
semneze graţierea. Nu l-a găsit. Evenimentele şi-au urmat cur- 
sul şi execuţia sentinței a avut loc în după-amiaza de sâmbătă, 
1 iulie 1946” (op. ciz.). Şi apoi adaugă, ca o tristă concluzie. 
“Sentința fusese executată. În sfârşit, regele României putea să 
fie liniştit. Despre aceasta ne asigură fostul său adjutant de pe 
atunci [colonelul Emilian Ionescu, participant la complotul îm- 
potriva mareşalului Antonescu, ulterior colaborator cu regimul 
comunist — n. n.], în cartea sa În uniformă pentru totdeauna, 
apărută în 1977, cu sfidarea meritului recunoscut pe viață drept 
răsplată a trădării: «Regele, pe tot timpul duratei procesului 
mareşalului a fost foarte neliniştit. Mereu întreba: Ce a mai de- 
clarat Antonescu?. El nu s-a liniştit decât atunci când i s-a spus 
că sentința a fost executată»... 


XXIX 


După recunoaşterea guvernului Petru Groza de către 
Statele Unite şi Marea Britanie, în februarie 1946, în România 
procesul de comunizare a devenit “starea de normalitate”. Cei 
ce conduc efectiv țara sunt consilierii sovietici. Prezenţa masi- 
vă a trupelor de ocupaţie era argumentul care le conferea drep- 
tul de decizie nu numai în instituţiile statului, dar chiar în viața 
privată a cetățenilor. 

Cât priveşte personalitățile politice autohtone care au 
condus destinul României în primii ani după capitularea de la 
23 august 1944, acestea au fost recrutate din rândul speciei de- 
vertebrate cunoscute sub denumirea de “tovarăşi de drum”. 


341 


Spre deosebire de comuniştii autentici, păstraţi de par- 
tid în rezervă, “tovarășii de drum”, figuri de tristă amintire, 
„prezentau pentru Kremlin un dublu avantaj. Pe de o parte, slu- 
gărnicia față de patronul sovietic îi făcea să-şi îndeplinească 
sarcinile primite cu zelul caracteristic neofitului, dar şi pentru a 
li se uita trecutul, nu întotdeauna imaculat în raport de standar- 
dele comuniste, iar pe de altă parte, fiind nume cunoscute din 
viața politică interbelică, constituiau un paravan în spatele că- 
ruia agenții comunişti puteau manevra în voie, protejați de pri- 
virile Occidentului. Din păcate pentru prestigiul şi viitorul mo- 
narhiei române, în acest context dezonorant, pe primul loc se 
află regele Mihai 1. Un “merit” pe care sovieticii n-au întârziat 
să-i-l recunoască. La 20 iulie 1945, Stalin i-a conferit suvera- 
nului României cea mai înaltă distincţie militară a Uniunii So- 
vietice, Ordinul Victoria, “pentru că a permis o schimbare de- 
cisivă a politicii române, rupând (alianța) cu Germania hitle- 
ristă şi trecând alături de Naţiunile Unite într-un moment când 
înfrângerea germană nu era evidentă”. 

“Pentru luptătorii români, acei care s-au jertfit pentru 
salvarea ţării pe teatrul de operaţii din sudul Rusiei şi apoi în 
Moldova, Basarabia şi Bucovina, această decorare a însemnat 
o usturătoare insultă, dar pentru Regele Mihai era răsplata ac- 
tului de la 23 august, când — prin capitularea ordonată solda- 
tului român — a deschis porţile României, pe unde au invadat 
armatele ruse în toată Peninsula Balcanică şi în Câmpia Tisei, 
şi a permis ocuparea fără lupte a României” (P. Chirnoagă, op. 
cit... 

În evoluţia situaţiei politice din România postbelică, 
anu! 1946 are o importanță deosebită. Este anul în care, în țară, 
regimul comunist îşi dobândeşte formal legitimitatea prin “ale- 
geri libere”, iar la Paris se desfăşoară lucrările Conferinţei de 


Pace, la capătul cărora, la 10 februarie 1947, este semnat raza 


tatul de Pace între Naţiunile Unite şi România. 
Primele alegeri de după actul de la 23 august 1944 au 


avut loc conform prevederilor unei noi legi electorale, conce- 


342 


pute de guvernul Groza şi promulgată de rege la 14 iulie 1946. 
Cât de “libere” au fost aceste alegeri, românii care au trăit pe 
viu evenimentul îşi mai aduc aminte. Cei care însă cunosc isto- 
ria noastră recentă din surse comuniste sunt victimele unei ac- 
țiuni deliberate, nu numai de dezinformare, dar chiar de spălare 
a creierului. Ca urmare, restabilirea adevărului cu privire la a- 
cest eveniment tragic din istoria noastră recentă este imperios 
necesară. Aceasta, pentru o justă orientare politică şi o corectă 
atitudine morală. În acest scop, următoarea evaluare a alege- 
rilor din 19 noiembrie 1946, dintr-o sursă independentă, este 
lămuritoare. Este vorba de lucrarea istoricului: R. ]. Wolff, inti- 
tulată The Balkans in our Time, din care prof. Ghiţă Ionescu de 
la Universitatea din Manchester reproduce următorul fragment: 

“Comuniştii nu aveau însă, în mod evident, nici o 
intenţie de a respecta aranjamentul de la Moscova [adoptat la 
Conferinţa miniştrilor de Externe ai Statelor Unite, Angliei şi 
Uniunii Sovietice din decembrie 1945 — n. n.]. Deşi Partidele 
Țărănesc şi Liberal au primit permisiunea de a-şi tipări ziarele, 
distribuirea lor a fost sabotată. Bătăuşi au invadat întrunirile 
opoziţiei politice şi îi loveau cu sălbăticie pe participanți; ares- 
tările s-au înmulțit, protestele Statelor Unite şi Angliei au fost 
ignorate pur şi simplu. Guvernul nu a putut ține nici măcar ale- 
geri falsificate până când nu a intimidat şi sfărâmat cât mai 
mult opoziţia. 

Legea electorală asigura toate avantajele comuniştilor. 
Centrele electorale au fost aşezate în fabrici şi cazărmi, unde 
agenţii F.N.D. au putut exercita o presiune directă asupra mun- 
citorilor şi soldaţilor. Listele electorale au fost întocmite în 
grabă, astfel încât nu s-a putut face nici un control asupra erori- 
lor. Femeilor li s-a dat dreptul de vot pentru prima dată, iar fas- 
ciştilor, membrilor Gărzii de Fier şi celor care din propria lor 
voinţă luptaseră împotriva aliaţilor li s-a luat dreptul de vot... 
În ajunul alegerilor, aliații occidentali au protestat încă o dată 
împotriva acestor practici, însă guvernul Groza a respins aceste 
proteste, de vreme ce URSS nu li se alăturase, adăugând că 


343 


Statele Unite şi Anglia se făceau vinovate de un nejustificat 
amestec în treburile interne ale României. La 19 noiembrie 
1946, poporul român s-a prezentat la vot în nişte alegeri în care 
toate mijloacele de furt, violență şi lipsă de scrupule ce s-au 
văzut vreodată în Balcani au fost utilizate din plin” (apud G. 
Ionescu, op. cit.). 

Rezultatele acestei adevărate crime politice, îndreptate 
împotriva ființei neamului românesc, se cunosc. Frontul Parti- 
delor Democrate (comuniştii împreună cu “tovarăşii de drum”) 
— 347 de mandate, Naţional Ţărăniştii — 33 şi Liberalii — 3! Ro- 
mânia avea un Parlament aşa cum şi-l dorise Andrei lanuare- 
vici Vîşinski! 

La 29 iulie 1946, dându-se curs hotărârilor luate la 
Conferința de la Potsdam, se deschid lucrările Conferinţei de 
Pace de la Paris, la care urma să se stingă starea de război între 
cele 22 de naţiuni, în frunte cu Statele Unite, Anglia, Uniunea 
Sovietică şi Franţa, învingătoarele din cel de-al doilea război 
mondial, şi statele foste satelite ale Germaniei. “Delegaţia To- 
mână era condusă de Gheorghe Tătărescu, vice-președinte al 
Consiliului de Miniştri, însoțit de un număr surprinzător de 
mare de experți diplomatici şi economici din Vechiul regim. 
Această situaţie reflectă jalnica lipsă de specialişti a Partidului 
Comunist în acea perioadă, însă, în acelaşi timp, compoziția 
delegaţiei fusese cu grijă întocmită de guvernul Groza pentru a 
încerca să convingă delegaţiile occidentale şi guvernele lor că 
delegația României nu e doar un exponent al Moscovei. În cur- 

sul întâlnirilor pe coridoarele Palatului Luxembourg (care găz- 
duia Conferinţa) a fost activă şi o delegaţie neoficială a exila- 
ţilor români. Ei au ridicat unele chestiuni speciale şi au distri- 
buit diferite memorii, care erau necesare, deoarece delegația 
guvernamentală română nu putea lupta pentru interesele țării în 
nici o chestiune care venea în conflict cu interesele Uniunii So- 
IE E AD Cipri. 
pe ua de drum” din care era alcătuită delegația 
României au refuzat orice colaborare cu românii din exil, care 


344 


şi-au oferit atât profesionalismul consacrat în problemele puse 
în discuţie, cât şi dragostea de țară. Teama de consecinţele ne- 
respectării directivelor primite de la Bucureşti era atât de mare, 
iar slugărnicia față de sovietici atât de dezgustătoare, încât i-a 
indignat pe delegaţii occidentali. În consecință, nici o mirare că 
la Conferința de Pace România nu a avut prieteni. 
“România — după cum prezintă situația ţării Nicolae 
Baciu — a fost tratată cu o severitate mai mare decât alte țări ale 
Axei. Condiţiile Tratatului de Pace sunt mai aspre decât cele 
din Convenţia de Armistiţiu. Tratatul de Pace era un tratat de 
vasalitate, de totală înfeudare Uniunii Sovietice. Toată lumea 
uitase principiile Chartei Atlanticului, de Declaraţia Drepturi- 
lor Omului şi de alte asemenea prostii retorice. Principiile au 
fost aruncate la lada de gunoi. Dreptul la autodeterminare al 
poporului român a fost subordonat intereselor de securitate ale 
Rusiei şi «necesitatății de a avea guverne prietene de-a lungul 
fruntariilor». «Cobeligeranța», care ar fi permis României să 
aibă un tratament mai favorabil şi care a fost exprimată în Con- 
venţia de Armistițiu, n-a fost recunoscută, deşi 20 de divizii 
româneşti, întreaga aviaţie şi întreaga flotă au luptat eroic ală- 
turi de Aliați, până la sfârşitul războiului. Cu toate că armata 
română a suferit pierderi înfiorătoare (circa 50% din efective), 
condiția de cobeligeranță nu i-a fost recunoscută. Ba mai mult, 
soarta prizonierilor români, peste o jumătate de milion de oa- 
meni, siliți să accepte condiții de muncă mai barbare decât ale 
ocnaşilor, nu a fost reglementată. Imensa masă a prizonierilor 
devenise instrument de şantaj în mâinile Uniunii Sovietice. 
Când s-a fixat volumul despăgubirilor, nu s-a ținut sea- 

ma de situația disperată a României şi nici de tot ce luaseră 
ruşii timp de doi ani, sau de milioanele de dolari cheltuite cu 
întreținerea armatei şi funcționarilor sovietici în România. Ci- 
fra de trei sute de milioane de dolari reprezenta o falsificare 
grosolană. În realitate, cu tot ce au luat şi au primit trupele de 
ocupaţie, cifra reparațiilor se apropie de două miliarde de do- 
lari, aşa cum a subliniat delegatul american Willard Thorp. 


345 


În privinţa clauzelor politice, Tratatul de Pace pome- 
nea despre organizații de tip fascist, ca şi de pedepsirea crimi- 
nalilor de război, fără să se dea nici cea mai mică definiție 
juridică cu privire la aceste noțiuni şi fără să fie stabilită o in- 
stanță de supraveghere sau de recurs. Aceste clauze erau puse 
în aplicare de guvernul Groza, guvern denunțat ca nereprezen- 
tativ, arbitrar şi abuziv de către Aliați. 

Problema Basarabiei şi Bucovinei, străvechi provincii 
româneşti, nu a fost ridicată decât în Memoriul întocmit de 
Grigore Gafencu. Guvernul român n-a îndrăznit nici măcar să 
pomenească despre ținutul Herţei. Pentru el problema fusese 
rezolvată însă din 1924, când, la Congresul Partidului Comu- 
nist, Ana Pauker a declarase că Basarabia e pământ rusesc” (N. 
Baciu, Yalta..., ed. cit.). 

Cea mai sugestivă caracterizare a celor cinci tratate de 
pace semnate la Paris o face Andr& Fontaine prin chiar titlul 
capitolului din cartea sa Istoria războiului rece, în care anali- 
zează acest eveniment: “Cinci tratate şi nici o pace”... În 
schimb, James Byrnes, ministrul de Externe al Statelor Unite 
(Şi, într-un anumit fel, artizanul acestei înfăptuiri) vede lucru- 
rile altfel: “Această Conferinţă de Pace a fost un succes”. Suc- 
ces?! Pentru cine?! i 

Edificator pentru situația politică din România, după 
alegerile din 19 noiembrie 1946 şi în timp ce lucrările Confe- 
rinței de Pace de la Paris erau în plină desfăşurare, este Rapor- 
tul pe care reprezentantul american în Comisia Aliată de Con- 
trol de la Bucureşti, Burton Berry, îl înaintează superiorului 
său, Secretarul de Stat de la Washington, la sfârşitul lunii no- 
iembrie 1946. Telegrama, cu mențiunea “Secret-Urgent, este 
descoperită de Nicolae Baciu în arhivele americane şi apoi pu- 
blicată de acesta: “Ieri dimineaţă, Regele României mi-a trimis 

un mesaj urgent şi personal, cerându-mi să-i primesc în mod 
privat pe mareșalul curții, pe secretarul său particular şi pe u- 
nul din consilierii săi apropiaţi. Am cinat împreună cu ei trei şi 
cu dl. Melbourne [unul din adjutanţii săi — n. n.]. Toţi trei au 


346 


fost de acord că alegerile au fost antidemocratice şi rezultatele 
falsificate. Problema este ce trebuie să facă regele în fața aces- 
tor alegeri falsificate? Toţi trei au fost de acord că populari- 
tatea regelui s-a micşorat în ultimele luni, că ruşii tolerează pe 
rege numai atâta vreme cât el reprezintă o forță în ţară, că 
sancţionarea regală a alegerilor astfel falsificate va dăuna şi pe 
mai departe prestigiul regelui. Că atunci când prestigiul regelui 
se va stinge, ruşii nu vor pierde timp să se debaraseze de el. Ei 
mi-au amintit că parlamentul se deschide la 1 decembrie şi că 
obiceiul este ca regele să-l deschidă în persoană, citind mesajul 
tronului. Prin acest act, regele acceptă în felul acesta rezultatul 
fraudulos al alegerilor şi actele parlamentului «ales» prin a- 
ceste fraude. Dar mai departe de aceste observaţii cei trei nu au 
mai fost de acord, secretarul particular al regelui [desigur dl. 
Mircea loaniţiu — n. n.] a susținut că regele are obligația față de 
poporul român de a refuza să accepte rezultatele acestor alegeri 
falsificate, indiferent de acțiunea sau pasivitatea americanilor 
şi britanicilor. EI a adăugat că ştie că, luând această poziţie, re- 
gele va intra din nou în conflict deschis cu guvernul Groza şi 
cu sovieticii. Aceasta va mări pericolul personal şi poate să 
însemne chiar abdicarea. Dar aceasta înseamnă în acelaşi timp 
că până la sfârşitul domniei sale regele s-a conformat voinţei 
poporului său. Dar dacă el va accepta rezultatul alegerilor, va fi 
tolerat de ruşi încă un timp oarecare, însă până la urmă va fi 
obligat oricum să plece, şi poate chiar mai curând, fiindcă el 
devine un rege fără nici un suport popular. Mareşalul curții 
crede că regele trebuie să câştige timp, să accepte rezultatul 
alegerilor şi să deschidă în persoană parlamentul, afară de ca- 
zul când anglo-americanii îl sfătuiesc să nu o facă. Al treilea. 
român [cu siguranță Savel Rădulescu, diplomat liberal — n. n.] 
mi-a reamintit că prin actul de la 23 august 1944 regele a de- 
venit simbolul guvernării de uniune națională, iar prin actul de 
la 20 august 1945 [greva regală — n. n.], simbol al rezistenței 
naționale. De la această dată regele a pierdut din popularitatea 
sa, decorându-l pe Groza, confirmând sentința de moarte a ma- 


347 


reşalului Antonescu, acceptând demiterea a sute de ofițeri din 
armată, acceptând şi semnând legea electorală şi astfel asociin- 
du-se în mod public cu oficialitățile sovietice. El a adăugat că, 
dacă regele va accepta rezultatul fraudulos al alegerilor, el îşi 
va distruge singur ultima lui legătură cu poporul şi raţiunea sa 
de a fi. El nu poate fi un trădător față de sine însuşi. Trebuie 
deci să refuze să accepte rezultatul alegerilor. În acelaşi timp, a 
încheiat acest consilier, americanii şi britanicii nu pot face 
altceva decât să refuze aceste alegeri. Opt note de protest au 
fost înmânate guvernului Groza, pe care acesta le-a respins cu 
impertinență. În virtutea obligaţiilor asumate față de România 
la Yalta, Potsdam şi Moscova, anglo-americanii nu pot accepta 
să fie tratați astfel şi să mai spere să fie priviți în Europa de 
răsărit ca luptători pentru democrație. Regele, americanii şi bri- 
tanicii sunt toți trei în aceeaşi barcă şi toți trei trebuie să refuze 
să accepte rezultatul falsificat al alegerilor din România” (N. 
Baciu, Agonia..., cap. “Regele României, prizonier politic so- 
vietic”). 

După ce subliniază valoarea conținutului acestui raport 
(“Ce admirabilă poziție de demnitate americană şi democrație 
la Burton Berry cu această ocazie!”), Nicolae Baciu adaugă cu 
amărăciune că, rămas singur, prizonierul sovieticilor, regele 
României deschide parlamentul comunist la 1 decembrie 1946. 
Prizonierul lor prin impotența anglo-americanilor, el mai “câş- 
tigă” un an. Anul 1947 îi găseşte pe comuniştii români cu toate 
obiectivele atinse: un parlament în care aveau 347 de mandate, 
faţă de cele 36 ale opoziţiei, şi un tratat de pace care satisfăcea 
toate interesele Kremlinului în România. Cât priveşte situația 
din țară şi starea de spirit a românilor după mai bine de doi ani 
de ocupaţie sovietică, iată ce scrie Ghiţă Ionescu (op. cit): A- 
mărăciunea, neliniştea şi mânia erau fără precedent în Româ- 
nia. Din nou oamenii şi-au pus nădejdea în Rege, care erau si- 
guri că va refuza deschiderea Parlamentului. Când el a făcut 
însă acest lucru, acțiunea sa a fost şi mai puţin bine privită de- 
cât de obicei şi s-au auzit critici de la cei ale căror rude şi prie- 


348 


teni erau deja în închisori, lagăre de concentrare sau ascunşi. 
Într-adevăr, după alegeri şi după consolidarea comuniştilor la 
putere, persecuțiile au luat forma unei terori organizate, care a 
luat amploare. Se auzea acum că zeci de mii de oameni dispă- 
reau, mare parte din ei în lagăre şi temnițe, unii se ascundeau 
în munți, unde se instituiseră puncte de întâlnire, iar alţii ple- 
cau în străinătate”. 

Pentru conducătorii opoziţiei anticomuniste, în condi- 
țiile în care aparatul de represiune organizat şi condus de “con- 
silieri sovietici” era din ce în ce mai eficace, devenise evident 
că lupta nu se putea duce numai în țară. “Ea trebuia extinsă în 
afară, de unde putea veni un ajutor. Cel puţin aşa a crezut Iuliu 
Maniu. De aceea el a încercat să convingă misiunea anglo- 
americană să uşureze plecarea din țară a câtorva fruntaşi ai 
partidului său, fiindcă «el nu era mulțumit de cei care erau în 
străinătate». După el, ei erau «slabi». Misiunile nici nu voiau 
însă să audă” (N. Baciu, Agonia..., ed. cit.). 

Dar luliu Maniu nu s-a descurajat în fața opacității şi 
indiferenței propovăduitorilor democrației în lume. “La 13 
martie 1947, el s-a prezentat la reprezentantul politic american 
la Bucureşti, acelaşi binevoitor Burton Berry — ne informează 
în continuare Nicolae Baciu —, cu un memoriu colectiv al par- 
tidului său, al celui liberal Şi al celui socialist. Cu această o- 
cazie, Iuliu Maniu a spus reprezentantului Americii că el este 
gata să răstoarne guvernul Groza şi cere sfatul şi sprijinul an- 
glo-american pentru a o face. Iată în traducere, în părțile esen- 
țiale, textul telegramei trimise de Burton Berry subsecretarului 
de stat Dean Acheson: «Maniu mi-a spus că partidul său vrea 
să răstoarne guvernul minoritar şi dictatorial actual, ce rui- 
nează țara. Planul său nu implică o revoluție, dar s-ar putea să ? 
fie şi oarecare vărsare de sânge. Înlăturarea guvernului Groza 
nu se putea face decât cu concursul a trei elemente: poporul 
român, regele şi marile puteri. Poporul s-a pronunțat prin votul 
masiv dat contra acestui guvern la recentele alegeri. Regele — 
după spusele lui Maniu — este de acord. Atitudinea guvernelor 


349 


american şi britanic este de aflat. De aceea a venit să mă vadă, 
ca să afle atitudinea noastră... Am adăugat că trebuie să refer 
propunerea dumisale la Washington pentru studiere...». Mesa- 
jul telegrafic al reprezentantului american în Comisia Aliată de 
Control a ajuns în mâna superiorului său direct, subsecretarul 
de Stat Dean Acheson, aflat la Moscova, unde participa la 
conferința celor trei miniştri de Externe. Răspunsul acestuia, 
datat 19 martie 1947 — top secret, suna astfel: «Informați vă 
rog pe Maniu că, cu toate că guvernul Statelor Unite nu aprobă 
procedura dictatorială a guvernului minoritar Groza, care este 
contrară principiilor democratice ale Statelor Unite, la care ele 
țin cu tărie, guvernul Statelor Unite nu poate sprijini sau pre- 
coniza răsturnarea guvernului prin violență, cu posibile grave 
urmări pentru poporul român. Acheson»“. 

Urmând uzanțele din relaţiile diplomatice anglo-ameri- 
cane, Departamentul de Stat îl informează pe lordul Invercha- 
pel, ambasadorul britanic la Washington, despre intențiile opo- 
ziției anticomuniste din România. La 20 martie 1946, aceasta 
îşi informează telegrafic superiorii de la Londra: “Departa- 
mentul de Stat m-a informat că Maniu s-a informat recent de 
atitudinea Statelor Unite în cazul răsturnării guvernului Groza. 
EI afirmă că ar avea pentru asta sprijinul regelui. Departamen- 
tul de Stat a dat instrucțiuni domnului Burton Berry să răs- 
pundă lui Maniu că, deşi guvernului american îi displac multe 
din aspectele guvernului Groza, el nu poate să-i dea lui Maniu 
sprijinul său”. La rândul său, ministrul de Externe britanic dă 
instrucțiuni ministrului său la Bucureşti: “Sunt întru totul de 
acord cu instrucțiunile date lui Burton Berry de Departamentul 
de Stat. Dacă Maniu vă contactează, d-ta trebuie să-l pui în 
gardă că guvernul Majestății Sale nu concepe nici un singur 
moment să-i acorde suportul lui”. A 

Aşadar, tentativa lui Iuliu Maniu, având drept scop nu 
numai să sensibilizeze, dar chiar să “asocieze” marile demo- 
craţii occidentale, Statele Unite şi Marea Britanie, la o acțiune 
disperată de a pune capăt sovietizării României, a eşuat lamen- 


350 


tabil. “Nici un sprijin!”. Acesta a fost răspunsul categoric dat 
de cei pe care “opoziția democrată” din România i-a ajutat, 
prin actul de la 23 august 1944 să termine războiul cu şase luni 
mai devreme. Ingratitudinea marilor puteri este însă un com- 
portament frecvent întâlnit în istorie, iar noi românii am fost 
confruntați adeseori cu ea. Dacă însă lucrurile s-ar fi oprit aici, 
ne-am fi împăcat cu gândul că va trebui să luptăm singuri 
pentru a ne elibera din ghearele comunismului. Dar atât Depar- 
tamentul de Stat de la Washington, cât şi Foreign Office-ul de 
la Londra erau puternic infiltrate cu agenți sovietici, care acţio- 
nau în slujba Kremlinului din convingeri comuniste. Aşa fiind 
lucrurile, deşi corespondenţa între centralele de la Washington 
şi Londra cu agenţiile lor de la Bucureşti ar fi trebuit să fie 
purtate în condiţii de totală confidenţialitate, nu încape nici o 
îndoială că Moscova a luat cunoştinţă de conţinutul ei, poate 
chiar înaintea celor cărora le era destinată. Iar consecințele, tra- 
gice pentru români, nu vor întârzia. 

Pentru a stinge focarele de agitaţie, care creau proble- 
me guvernului de la Bucureşti, Kremlinul hotărăşte lichidarea 
tuturor formelor de opoziție din România. Dar pentru ca o ast- 
fel de măsură să nu stârnească proteste în lumea liberă, ea 
trebuia pusă în practică cu o acoperire legală cât de cât cre- 
dibilă. Cunoscând intenția lui Iuliu Maniu de a trimite în Oc- 
cident câteva personalități cu greutate, Siguranţa şi consilierii 
sovietici din Ministerul de Interne au conceput un scenariu 
simplu, dar care s-a dovedit eficace. Un agent provocator a 
propus conducerii PNȚ să ducă, pe calea aerului, un grup de 
fruntaşi ai partidului în Occident, de unde urmau să acționeze 
împotriva comunizării țării. Iuliu Maniu a fost de acord cu a- 
ceastă acțiune, urmând ca din acest grup să facă parte Ion Mi- 
halache, vicepreşedintele PNȚ, Nicolae Penescu, secretarul ge- 
neral al Partidulu, şi Nicolae Carandino, directorul ziarului 
Dreptatea. În ziua de 14 iulie 1947, “fugarii”, încărcați cu ba- 
gaje, s-au deplasat la aeroportul Tămădău, aflat la 46 km. de 
Bucureşti. Acolo, însă, lângă cele trei ““avionete”, care în nici 


351 


un caz nu ar fi putut zbura până dincolo de hotarele României, 
îi aşteptau, înarmați până în dinți, agenții Siguranței. Tentativa 
de evadare din spatele “Cortinei de Fier” eşuase. Toţi cei 10 
fruntaşi ţărănişti au fost arestați sub acuzarea de “tentativă de 
fugă într-o ţară străină”. 

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi, acuzați de 
“tentativă de răsturnare a regimului existent în România”, Iuliu 
Maniu, Aurel Leucuţia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici şi Ilie 
Lazăr au fost arestaţi, după ce, în prealabil, Adunarea Depu- 
taţilor le ridicase imunitatea parlamentară. Şi în timp ce toată 
conducerea PNȚ se afla în beciurile Siguranţei, la 29 iunie 
1947, Adunarea Deputaţilor adoptă Jurnalul Consiliului de Mi- 
niştri care decreta dizolvarea Partidului Naţional Țărănesc. De 
aceeaşi măsură sunt lovite “organizațiile militare, de tineret, de 
femei şi orice alte organizații sau asociații” conduse de partid. 
Jurnalul mai prevedea închiderea sediilor partidului, confisca- 
rea arhivelor şi corespondenţei, precum şi lichi-darea patrimo; 
niului. De măsuri similare, dar fără “focul de artificii” de la 
Tămădău, s-a bucurat şi Partidul Naţional Liberal. Pe scena po- 
litică românească mai rămăsese, cu titlul de partid de opoziție, 
doar Partdiul Social Democrat. Acesta însă era păstrat în ve- 
derea unificării cu Partidul Comunist, eveniment care se va 

î ruarie 1948. = 
a Sa ce priveşte “Procesul lui Maniu”, prof. Ghiţă 
Ionescu face o prezentare obiectivă a atitudinilor şi ideilor 
conturate cu această ocazie între acuzaţi şi acuzatori. O con- 
fruntare care, din punctul de vedere al organizatorilor SO, 
nişti ai procesului, ar fi trebuit să fie marea despărțire a e or. 
“Între tribunal şi acuzaţi nu a fost posibil nici un fel de dialog. 
Procesul a ajuns să aibă o ciudată claritate a sensului ce-l a 
căci nici una din părți nu şi-a ascuns nici sentimentele ce le în- 
cerca şi nici părerile. Spre deosebire de cardinalul Mindszenty, 
de pildă, care a mărturisit şi mai târziu a retractat cele spuse, şi 
care s-a aflat sub un vizibil stres moral şi fizic, Maniu şi-a ce 
pus clar şi calm propriile păreri şi şi-a recunoscut acțiunile. 


352 


2 


Toţi acuzaţii, cu excepția a doi dintre ei, au făcut la fel” (G. Io- 
nescu, op. cit., cap. “Procesul lui Maniu”). 
Pe aceeaşi linie se înscrie şi comentariul lui Nicolae 
Baciu despre procesul prin care s-a urmărit decapitarea şi lichi- 
darea opozitiei româneşti. Tentativa eşuată de la Tămădău a 
fost consecința refuzului reprezentanților anglo-americani la 
Bucureşti de a oferi fruntașilor autenticei opoziții anticomu- 
niste posibilitatea de a ajunge în Occident. “Cei ce ajutaseră pe 
Niculescu-Buzeşti — obscur funcţionar de la Externe. şi pe 
Constantin Vişoianu — obscur diplomat, să fugă din țară în 
toamna lui 1946, în avion militar american, refuzau acest aju- 
tor opoziției româneşti. Cum bătrânul luptător transilvănean 
considera că lupta trebuie să continue, se caută în vara lui 1947 
un mijloc de plecare din țară pentru câțiva fruntaşi național- 
ţărănişti. Plecarea trebuia să se facă într-un mic avion cu un 
echipaj «sigur». În realitate, totul a fost o cursă întinsă de Si- 
guranța comunistă. Toţi sunt arestaţi, judecaţi şi condamnați. 
Acuzaţii absurde, judecători abuzivi şi servili, sala curții plină 
de golani aduşi cu camioanele sovietice pentru a striga «La 
moarte!». Era un proces tipic sovietic ă la Vişinski, străin de 
obiceiul, de conştiinţa şi de sufletul românesc. Iuliu Maniu Şi-a 
asumat cu o extraordinară demnitate întreaga răspundere, ca un 
comandant de oştire ce ştie că ţinuta sa este destinată Istoriei. 
A fost o lecţie de ţinută naţională ce merită într-o zi să fie 
imortalizată. Iuliu Maniu, ce avusese curajul să strângă mâna 
mareşalului Antonescu la procesul acestuia din anul 1946, 
pentru a-i marca respectul său, pleca pe acelaşi drum, al mor- 
mintelor fără nume şi cruce, ca şi el. Urmează arestări masive, 
încercări de fugă peste graniță, sinucideri, fuga în munți, rezis- 
tență eroică, dar inutilă. Arestarea fruntaşilor Partidului Naţio- 
nal Țărănesc a fost urmată de proteste în vârful buzelor, for- 
mulate de Departamentul de Stat şi de Foreign Office, cât şi de 
luarea controlului absolut al țării de către comunişti. Ultimele 
slugi «burgheze», ce-şi terminaseră rolul de cozi de topor în 
sovietizarea României, sunt îndepărtate. Ana Pauker ia locul 


353 


lui Guţă Tătărescu (disident liberal ce făcuse un pact special cu 
comuniştii încă din mai 1944), iar Emil Bodnăraş devine mi- 
nistru de Război. Partidul liberal se autodizolvă. La 12 noiem- 
brie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache sunt condamnaţi la 
muncă silnică pe viață. Ceilalți fruntaşi la pedepse grele, toți 
fără nici o altă vină decât aceea de a-și fi iubit țara. Maniu avea 
75 de ani când a fost condamnat «pe viaț㻓 (N. Baciu, Ago- 
ied Cit); 

Dintr-un cu totul alt unghi de înțelegere şi interpretare 
priveşte Pamfil Şeicaru evenimentele care au avut drept con- 
secință comunizarea țării. “Partidele erau complet nepregătite, 
atât teoretic cât şi moralmente, pentru o rezistență eroică [ez]: 
Ele nu aveau nici tradiţia acţiunilor revoluţionare, nici tempe- 
ramentul revoluționar, care implică un curaj excepţional şi ac- 
ceptarea riscurilor unei acțiuni nelegale”. După ce analizează 
amănunțit cele trei partide istorice, PNȚ, PNL şi PSD, marele 
ziarist îşi încheie analiza întrebându-se retoric: “Care din a- 
ceste trei partide ar fi fost în stare să facă opoziție comuniști- 
lor, susținuți nu de masele populare, ci de armata sovietică? 
Nici unul. Singurul partid deprins cu lupta clandestină era Gar- 
da de Fier, dar era proscris” (P. Şeicaru, Istoria..., ed.cit.). 

Pamfil Şeicaru nu se mulţumeşte însă să Seas situ- 
ația creată după 23 august 1944. EI se duce spre cauze: Avu- 
sese Iuliu Maniu vreo asigurare, dacă nu un angajament scris, 
cel puţin unul verbal din partea lui Roosevelt şi a lui Chur- 
chill? Absolut nici unul. Atunci pe ce s-a rezemat? Pe o simplă 
interpretare falsă a scopurilor de război ale anglo-americanilor. 
Iuliu Maniu judeca sensul politic al celui de-al doilea război 
mondial conform criteriilor impuse de faimoasele puncte ale 
preşedintelui Wilson din 1918. Pe această eroare de interpre- 
tare, agravată de totala ignorare a problemelor internaționale în 
raport de forțele secrete care activau, s-a rezemat certitudinea 
lui Iuliu Maniu. La totala necunoaştere a comunismului şi a 
imperialismului sovietic se mai adaugă şi greșeala de a crede 
că s-ar fi putut capta bunăvoința Rusiei sovietice. Când, în 


354 


iunie 1944, Iuliu Maniu constituia «Blocul democrat», care in- 
cludea şi pe comunişti, cu toate că acest partid se reducea la o 
infimă minoritate, şi realiza pentru prima oară în România 
«Frontul Popular», el nu-şi dădea seama că, evitând lupta cu 
comuniştii, virtual capitula. Spiritul de tranzacţie între două 
grupări antagoniste, care este esența democraţiei, nu intră în 
concepția totalitară a comunismului. Frontul popular este pen- 
tru Moscova un expedient spre a adormi instinctul de conser- 
vare al partidelor democraţiei liberale” (ibidem). 

În lumina a ceea ce s-a întâmplat de fapt, concluzia la 
care ajunge Pamfil Şeicaru nu poate fi contestată. O concluzie 
care include şi un punct de vedere asupra procesului conducerii 
Partidului Naţional "Țărănesc, diferit de cel al lui Ghiţă Ionescu 
şi de cel al lui Nicolae Baciu. Dacă aceşti doi analişti ai istoriei 
noastre recente pun accentul pe semnificația morală a proce- 
sului, Pamfil Şeicaru se opreşte asupra semnificației politice: 
“Pentru lichidarea partidelor democratice şi înscăunarea Parti- 
dului Comunist, Moscova a avut nevoie numai de şase luni. La 
sfârşitul lui februarie 1945, liberalii, naţional-țărăniştii Şi so- 
cial-democraţii erau lichidaţi. Speranţele pe care le mai păstra- 
seră cu ocazia alegerilor din noiembrie 1946 dovedesc totala 
lor ignoranță în ce priveşte comunismul. Procesul intentat con- 
ducătorilor Partidului Naţional-Țărănist a fost un prilej de a da 
un penibil spectacol de lipsa de unitate şi de curaj politic a con- 
ducerii partidului. Când toți fruntaşii partidului — afară de Ion 
Mihalache, care a păstrat o ţinută demnă — au azvârlit toată răs- 
punderea asupra lui Iuliu Maniu, cel mai vehement acuzator 
fiind Mihai Popovici, cu speranța că vor fi achitați sau vor scă- 
pa cu pedepse mai uşoare, putem să ne dăm seama de lipsa de 
Capacitate de luptă a Partidului Naţional-Ţărănist. La începutul 
anului 1948, toate partidele democratice au fost lichidate, atât 
ca organizare, cât şi ca ideologie”. 

Pe câmpul de luptă împotriva comunismului mai rămă- 


sese doar o singură piesă: monarhia. Dar şi ea va fi lichidată la 
Sfârşitul anului 1947. 


355 


XXX 


A doua zi după condamnarea lui Iuliu Maniu şi deca- 
pitarea opoziției democrate, care încercase să se opună proce- 
sului de comunizare a ţării, regele Mihai şi regina-mamă ple- 
cau la Londra, pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta 
cu prințul Phillip. Guvernul comunist condus de Petru Groza 
nu s-a opus vizitei, în speranţa că regele va folosi acest prilej 
pentru a nu se mai întoarce în țară, rezolvând astfel, fără com- 
plicaţii, problema monarhiei — ultimul obstacol în calea trans- 
formării României într-un stat comunist. 

Imediat după sosirea în capitala Marii Britanii, suve- 
ranul a stabilit contacte cu cercurile politice anglo-americane, 
pentru a le informa asupra a ceea ce se petrecea în România 
aflată sub ocupaţie sovietică. Cele mai complete informaţii în 
legătură cu aceste contacte le avem din cuprinsul a două ra- 
poarte pe care ambasadorul Statelor Unite la Londra, diploma- 
tul de carieră Douglas, le-a trimis superiorului său de la Wa- 
shington, subsecretarul de Stat Lovett. Aceste documente au 
fost descoperite de neobositul cercetător Nicolae Baciu în arhi- 
vele americane şi reproduse — atât în original, cât şi în tradu- 
cere — în lucrarea sa Agonia României: 1944-1948. Cele două 
documente pe care le rezumăm mai Jos sunt valoroase din două 
puncte de vedere. Primul: guvernul american avea posibilitatea 
să cunoască ce se petrece în spatele Cortinei de Fier dintr-o 
sursă a cărei credibilitate nu putea fi pusă la îndoială. Cel de al 
doilea: românii aveau posibilitatea să afle că speranţele lor în- 
tr-o intervenţie americană, care să-i salveze din ghearele comu- 
nismului, erau lipsite de orice temei. & 

Ambele documente poartă mențiunea “top secret”, dar 
nu încape nici o îndoială că la Kremlin conţinutul lor a fost a- 
flat chiar înainte de a fi ajuns la Washington. Explicaţia age si 
scurgeri sistematice de informaţii este astăzi cunoscută. In 
Marea Britanie, atât Foreign Office-ul (Ministerul de Externe), 


“cât şi Serviciile secrete erau împânzite cu agenți comunişti. O 


356 


situație similară cu cea din Statele Unite, unde agenții de influ- 
enţă sovietici erau activi nu numai în Departamentul de Stat Şi 
în Serviciile Secrete, dar chiar şi în preajma preşedintelui, la 
Casa Albă. 

Primul din cele două rapoarte, în care ambasadorul 
Douglas relatează întâlnirea sa cu regele Mihai, datat 22 no- 
iembrie 1947, începe cu cuvintele: “La cererea Regelui Mihai, 
l-am întâlnit ieri după-amiază, pe el şi pe Regina-Mamă”. O 
situaţie inedită pentru o întrevedere cu caracter politic între re- 
prezentanții a două state. Prezenţa reginei-mame alături de re- 
gele României sugerează fără voie impresia că la întâlnirea cu 
ambasadorul american au precumpănit problemele familiei 
regale faţă de problemele națiunii. Dar iată conținutul raportu- 
lui diplomatului american, remarcabil pentru sistematizarea 
informaţiilor obținute de la interlocutorii săi: “Comuniştii au 
câştigat controlul asupra celor mai importante posturi din gu- 
vern. Toţi apropiații Casei Regale, ca şi profesorii independenţi 
din universități, au fost arestați. Dreptul de a dizolva parlamen- 
tul sau de a schimba guvernul i-a a fost luat regelui. În cazul că 
se va întoarce în România, regelui i se va cere fie să semneze 
decretele comuniste cu care nu este de acord, fie, ca alternati- 
vă, să abdice. Semnarea decretelor el nu o va face, iar abdica- 

rea înseamnă moarte sau închisoare în fundul Siberiei”. 
Răspunsurile ambasadorului american au fost rezerva- 
te şi prudente: “Eu i-am explicat că el, şi numai el singur, tre- 
buie să decidă dacă se va întoarce în țară sau va rămâne în stră- 
inătate. Noi recunoaştem serviciile pe care el le-a adus şi avem 
îndoieli dacă în viitor el va mai putea aduce vreun seviciu țării 
sale”. Dar partea cea mai importantă a raportului o constituie 
răspunsul oficialului american, exprimând poziţia guvernului 
său, dacă, în ipoteza că nu se va mai întoarce în țară, regelui i 
se va permite să lanseze o proclamaţie către poporul român, de 
pe teritoriul Statelor Unite. Opţiunea pentru Statele Unite ca 
reşedinţă a lansării proclamaţiei regale fiind motivată de faptul 
că “el se îndoieşte că britanicii îi vor permite să facă o ase- 


357 


menea proclamaţie în Anglia”. Răspunsul ambasadorului ame- 
rican a fost dezamăgitor: “Noi credem că, în cazul în care el 
decide să nu se mai întoarcă în România, să facă publică pro- 
clamaţia printr-o conferință de presă sau prin alt mijloc, dar în 
Europa”. 

“Cea de-a doua întâlnire a ambasadorului american la 
Londra cu suveranul României — ne spune în continuare Nico- 
lae Baciu — nu aduce nimic nou. Nici pentru soarta României şi 
nici pentru Regele Mihai. Raportul pe care diplomatul ameri- 
can îl trimite superiorului său de la Washington subliniază încă 
o dată, dacă mai era nevoie, ingratitudinea americanilor față de 
cel care, cu prețul sacrificării propriului său popor, le-a ajutat 
Aliaților să termine războiul în Europa cu şase luni mai de- 
vreme”. 

Textele celor două rapoarte ale ambasadorului ame- 
rican nu au nevoie de nici un comentariu. Ele exprimă fără 
echivoc hotărârea administraţiei americane şi a guvernului bri- 
tanic de a respecta atât litera, cât şi spiritul înțelegerilor semna- 
te cu Uniunea Sovietică privind “zonele de influență” în care 
fusese împărțită Europa. E 

La aproape doi ani de la discursul ţinut de Churchill, în 
prezența lui Truman, la Fulton (5 martie 1946), aliații nu au în- 
treprins nici un pas hotărât pentru a pune capăt Cortinei de 
Fier. Dimpotrivă, prin intermediul ambasadorului Douglas şi a 
ministrului de Externe britanic, regelui Mihai i s-a interzis să 
pronunţe o “proclamaţie” privind situația din Sg e ui otee 
din capitalele celor două Mari Puteri care se voiau â i simbo- 
luri ale libertăţii popoarelor, democrației Şi drepturilor omului. 

În acest context, să notăm un fapt de o importanţă ca- 
pitală pentru viitorul României: cu totul altfel gi fata 
“proclamație regală” făcută în stare de libertate, a Londra si 
la Washington, prin care să fi fost denunţate crimele COMP 
mului, decât ruşinosul act de abdicare semnat de regele (i A 
la Bucureşti, sub presiunea exercitată de guvernul comunist a 


lui Petru Groza. 


358 


Dacă Londra şi Washington i-au lăsat regelui Mihai 
libertatea de decizie, dacă să se întoarcă în țară sau să rămână 
în Occident (cu condiţia de a se abţine de la orice act politic în 
cele două capitale), suveranul României a cerut şi părerea lui 
Winston Churchill. “În capitala britanică — scrie istoricul Vlad 
Georgescu în Istoria românilor de la origini până în zilele 
noastre — Mihai a fost într-adevăr sfătuit de cei mai mulți oa- 
meni politici americani şi englezi să nu se mai întoarcă; doar 
Churchill a fost de părerea că «oricare ar fi riscul, întoarce-te la 
datorie». În realitate, sfatul bătrânului reprezentant al «perfi- 
dului Albion» nu urmărea să creeze un «erou» în spațiul car- 
pato-dunărean, ci doar să-l sacrifice pe nefericitul Mihai, la fel 
cum în octombrie 1944, la Moscova, sacrificase, în înțelegere 
murdară cu Stalin, întreaga naţiune română. Știind bine ce se 
va întâmpla cu regele României la întoarcerea în țară, cinicul 
politician englez a profitat de prilejul ce i se oferea pentru a a- 
dăuga o piesă în plus la veridicitatea conceptului de «Cortină 
de Fier», pe care-l pusese în circulație, nu atât din îngrijorare 
pentru soarta popoarelor din această parte a lumii, cât pentru a 
proteja Imperiul britanic aflat în pragul dezagregării”. 

In timp ce regele Mihai, aflat în Anglia, încerca să gă- 
sească un punct de sprijin în lumea liberă, atât pentru viitorul 
său, cât şi pentru viitorul instituției pe care o reprezenta, în țară 
Partidul Comunist pregătea abolirea monarhiei. La începutul 
lunii noiembrie, printr-un vot de neîncredere al Adunării Depu- 
taților, “tovarăşii de drum”, miniştrii din gruparea Tătărescu, 
au fost siliți să demisioneze din guvern. În locul lor au fost nu- 
miți comunişti “pur sânge”. Ana Pauker devine ministru de 
Externe, Vasile Luca — ministru de Finanţe, iar Emil Bodnăraş 
preia controlul asupra Ministerului de Război. În ziua de 21 
decembrie 1947, regele Mihai şi regina-mamă au revenit în 
țară. Două zile mai târziu, Emil Bodnăraş efectuează o masivă 
epurare în rândurile corpului ofițeresc, scoțând din activitate 
ofițerii consideraţi nesiguri. Totodată aduce în capitală Divizia 
“Tudor Vladimirescu”, cu cadre instruite în Uniunea Sovietică. 


359 


Folosind ca sursă de informare cartea vicemareşalului 
de aviaţie şi scriitorului Arthur Gould Lee, Crown Against 
Sickle (Coroana contra secera şi ciocanul), profesorul Ghiţă 
Ionescu scrie în documentata sa lucrare citată: “La nouă zile 
după revenirea în țară Groza şi Gheorghiu-Dej i-au cerut mo- 
narhului să se întoarcă la locuința sa de la Bucureşti pentru 
unele chestiuni urgente. Regele a sosit în capitală la 30 decem- 
brie și i-a primit pe cei doi în audiență, în prezența Reginei- 


Mame. Ei i-au cerut să abdice. Groza, cu obișnuita lui vulga- . 


ritate, i-a înfăţişat acest lucru ca pe o afacere convenabilă, pe 
care el, un intermediar onest, o înlesnea. Dej a evocat cu fana- 
tism viitorul poporului român şi a mai mărturisit că Regele 
avea o «influență tulburătoare» şi că atâta vreme cât va rămâne 
în România vor fi întotdeauna necazuri. Dej a reamintit dovezi 
din procesul Maniu, care puteau fi utilizate ca să se creeze 
impresia că Regele complota cu americanii şi englezii. Ambii 
i-au prezentat un document de abdicare gata pregătit, pe care 
Regele urma să-l semneze pe loc. Când el a refuzat, cei doi i- 
au dat o jumătate de oră să reflecteze. Între timp, Regele a aflat 
că telefoanele Palatului fuseseră tăiate şi că Palatul însuşi fu- 
sese înconjurat de trupe loiale comuniştilor. Când s-a întors în 
sala de audienţe, Regele a refuzat din nou să semneze. Groza I- 
a spus atunci că guvernul va acționa. Va curge sânge, va fi 
probabil război civil, însă responsabilitatea vă va reveni. În 
cele din urmă, Regele a semnat. În aceeaşi zi guvernul a anun- 
tat crearea Republicii Populare Române şi a trecut la pregătirea 
unei noi constituţii. [...] Astfel a luat sfârşit Regatul României, 
ai cărui 70 de ani de existență coinciseseră cu perioada deplinei 
suveranități a ţării”. 
Nu puţini istorici, 

pun accentul pe împrejurăr 


relatând abdicarea regelui Mihai |, 
ile în care s-a produs semnarea do- 
cumentului, subliniind faptul că suveranul României a fost 
constrâns moral şi fizic să semneze renunțarea la tron. Mai im- 
portant însă, pentru viitorul țării, decât cadrul şi condițiile în 
care a avut loc abdicarea, este conţinutul documentului prin 


360 


care era abolită monarhia. De i 
c 3 aceea îl vom reproduce aici î 
întregime: : ge 


MIHAI l-iu 

Prin grația lui Dumnezeu şi voința natională 

La toți de față şi viitori, sănătate! 

sat: În viața Statului român s-au produs în ultimii ani a- 
dânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat 
noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat. 

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiilor 
stabilite de Pactul fundamental — Constituția Tării — ele ce- 
rând o grabnică şi fundamentală schimbare. 

ş, În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu fac- 
torii de răspundere ai Țării, conştient de răspunderea ce-mi 
revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde 
actualelor condițiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezen- 
tând o piedică serioasă în calea dezvoltării României. 

ABDIC 
i Pentru mine şi pentru urmaşii mei la Tron, renun- 
fând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am 
exercitat ca Rege al României. 

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua 

formă de Stat. 
MIHAI R 
Dat la Bucureşti, astăzi 30 Decembrie 1947. 


Comentând conținutul actului de abdicare, fostul mi- 
nistru de Externe al României, Mihail Sturdza, se întreabă ne- 
dumerit şi întristat: “Ce l-a putut hotărî pe Regele Mihai să is- 
călească un asemenea text? L-a iscălit sub presiunea unor ame-* 
nințări, sau a unor făgăduieli cu caracter financiar, după cum s- 
a afirmat cu insistență?”. Fostul diplomat român aflat în exil 
are însă şi răspunsul la aceste grave întrebări. “Fapt era că Re- 
gele care dădea această nemaipomenită dovadă de slăbiciune 
era cel care întinsese capcana în care armata română trebuia să 


361 


cadă, cel care predase dușmanului pe Mareşalul Antonescu, co- 
mandantul suprem al acestei armate, cel care acceptase, fără un 
gest de protestare, azvârlirea lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Bră- 
tianu în închisorile unde trebuiau să moară” (M. Sturdza, op. 
cit... 

Nu mai puțin aspru în judecarea actului de abdicare 
este jurnalistul şi omul de mare cultură Pamfil Şeicaru. Ca şi 
diplomatul de carieră Mihail Sturdza, Pamfil Şeicaru avea de- 
plină îndreptăţire morală să condamne atât actul de abdicare, 
cât mai ales pe semnatarul lui. Un document care nu-l angaja 
pe fostul suveran doar ca persoană, ci, prin forma în care a fost 
redactat de juriştii comunişti, anula toate înfăptuirile României 
moderne, transformând Regatul României din “Stat naţional, 
unitar şi indivizibil”, aşa cum definea Țara primul articol al 
Constituţiei României Mari din 1923, într-o anexă a Uniunii 
Sovietice. 

“Nu este numai un act de abdicare a urei persoane, 
cuprinzând şi pe urmaşii lui la tron — scrie Pamfil Şeicaru —, ci 
declaraţia că monarhia este perimată ca instituție, «ea repre- 
zentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României». 
Cred că este unica formulare în acest sens a unei abdicări în 
istoria instituției monarhice. Bineînţeles, abdicarea a fost târ- 


guită, şi compensaţia plătită la diferite scadențe. Să trecem însă 


peste aspectul dezonorant al comercializării unui act solemn, 


de o importanță istorică; mă limitez să pun întrebarea logică: 
ce mai reprezintă în exil cel care a abdicat la 30 decembrie 
1947? Un renegat al monarhiei, ca instituție pe care 0 declară 
«piedică serioasă în calea dezvoltării României», şi avea drep- 
tate. Autor al loviturii de stat de la 23 august 1944, spre a duce 
țara la o capitulare fără condiţii, de pe urma căreia 175.000 de 
ostaşi români au fost duşi ca prizonieri în Siberia, nimeni ne- 
ştiind câți au revenit în țară. În plus, colaborator activ al Rusiei 
sovietice de la 23 august 1944 până la 30 decembrie 1947. 
Care din aceste titluri sunt invocate spre â fi declarat «factor 


constituţional»?” (P. Şeicaru, Istoria... ed. cit.). 


362 


„Evenimentele ulterioare au întărit presupunerea şi acu- 
zația că abdicarea regelui Mihai a fost obținută “contra filo- 
dormă”, de guvernul Groza. “Regele Mihai — scrie Nicolae Ba- 
ciu — abdică la 30 decembrie 1947 şi la 3 ianuarie părăseşte ța- 
ra, stabilindu-se în Elveţia. La 4 martie 1948, într-o scurtă vizi- 
tă la Londra, fostul suveran publică o declarație în care arată că 
abdicarea i-a fost impusă cu forța şi deci ea este nulă ŞI neave- 
nită”. Aşadar, un răstimp de 33 de zile, în care fostul rege n-a 
scos nici un cuvânt despre dramaticele evenimente de la 30 
decembrie 1947, când regimul comunist a pus capăt monarhiei 
în România. O tăcere suspectă, care deschide larg uşa presu- 
punerilor că ea a fost ruptă abia după ce guvernul Groza, aşa 
cum era de aşteptat, nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile asumate 
drept preţ al abdicării” (N. Baciu, Agonia..., ed. cit.). 

După Declaraţia de la Londra, fostul suveran între- 
prinde o călătorie în Statele Unite, unde este primit în audiență 
de preşedintele Truman. O întâlnire protocolară, urmată de o 
convorbire cu Horace Nickels, şeful departamentului pentru A- 
facerile sud-est-europene. “Regele — ne informează în conti- 
nuare Nicolae Baciu — se plânge de comportamentul unor refu- 
giați români, care încearcă să-i utilizeze numele fără aprobarea 
sa, dar e convins că generalul Nicolae Rădescu (ultimul prim- 
ministru necomunist al României) va şti să aranjeze situaţia şi 
să facă ordine printre ei”. 

In legătură cu refugiații români, în rândurile cărora 
generalul Rădescu ar fi trebuit “să facă ordine”, precizările lui 
Nicolae Baciu au darul să sublinieze încă o dată, dacă mai era 
nevoie, incapacitatea funciară a românilor de a da dovadă de 
unitate în situațiile de criză, punând interesul național mai pre- 
sus de interesele de partid sau de meschinele interese perso- 
nale: “In 1948, când începuse războiul rece şi când se spera în- 
tr-o politică fermă a Statelor Unite față de Uniunea Sovietică, 
se găseau în exil M. S. Regele Mihai I, fostul prim.ministru, 
generalul Nicolae Rădescu, diverşi foşti miniştri, diplomaţi sau 
fruntaşi politici şi o masă de pribegi români, cu sau fără nuanță 


363 


politică. Dar blestemul de totdeauna al românilor ne urmărea şi 
în exil. Grupuri, grupulețe, biserici, bisericuțe se formează pes- 
te tot. Ambiţioşii şi ambițiile ies la suprafață. Denunţurile uno- 
ra contra altora curg pe la poliții şi serviciile secrete, fără ruşi- 
ne şi fără milă de durerea ţării. Ultimul prim-ministru al țării, 
generaluj Nicolae Rădescu, încerca să facă un Comitet Naţio- 
nal larg, reprezentativ. Nu reuşeşte din două motive. Primul: 
câțiva politicieni, în frunte cu Constantin Vişoianu, Alexandru 
Cretzianu şi Niculescu-Buzeşti, pretindeau că un asemenea co- 
mitet trebuie format din membrii celor trei partide istorice, Na- 
țional Țărănesc, Liberal şi Social Democrat. Al doilea: fondul 
de peste şase milioane de franci elvețieni, încasat de Alexandru 
Cretzianu şi Constantin Vişoianu, nu trebuia adus la Comitet, 
acest fond rămânând la discreţia lor”. 

Încă o dată se va dovedi că fostul rege Mihai era de- 
pendent de camarilă, care s-a regrupat în jurul său în exil. Este 
vorba de aceleaşi personaje care, în numele regelui, puseseră la 
cale şi înfăptuiseră lovitura de stat de la 23 august 1944. Sub 
influenţa treimii Vişoianu-Cretzianu-Buzeşti, fostul suveran îi 
retrage. integrului general Rădescu preşedinţia Comitetului 
Naţional Român şi o încredințează lui Constantin Vişoianu. O 
măsură care a contribuit decisiv la adâncirea prăpastiei între 
fostul rege şi clica din jurul său, pe de o parte, şi exilul auten- 
tic, cel care reprezenta țara înrobită, pe de altă parte. Într-un 
articol publicat în aprilie 1955, în revista Vestitorii, Horia Sima 
acuză Comitetul Naţional de continuarea orientării politice ca- 
re a stat la baza pactizării cu comunismul prin capitularea fără 
condiţii în faţa Uniunii Sovietice. In acest context, să facem 
precizarea că, în timp ce popoarele din estul Europei se opu- 
neau comunismului, nedispuse a face concesii, Kremlinul lan- 
sase spre Occident, ca o soluţie la a zU0 ul rece în plină des: 
făşurare, ideea “coexistenței paşnice”. O idee-capcană, agreată 
cu criminală seninătate de o bună parte a intelighenției occi- 
dentale, care, intoxicată cu drogul pseudoumanitarismului mar- 
xist, refuza să privească cu ochii deschişi ororile ce se petre- 


364 


ceau în spatele Cortinei de Fier. Or, este ştiut că unul dintre 
adepții “coexistenței paşnice”, încă din perioada de dinainte de 
război, călcând pe urmele maestrului său Nicolae Titulescu, nu 
era altul decât Constantin Vişoianu. Acesta a fost omul căruia 
fostul rege, cu aceeaşi condamnabilă incapacitate de care dă- 
duse dovadă la 23 august 1944 de a înțelege primejdia de 
moarte pe care o reprezintă comunismul pentru omenire, în pri- 
mul rând pentru omenirea creştină, i-a încredințat conducerea 
Comitetului Naţional Român. 

“Politica lui Vişoianu — spune răspicat conducătorul 
numerosului grup de legionari aflați în Occident — este un 23 
august prelungit, o continuă sacrificare a poporului român. 
Vişoianu şi intimii săi tovarăşi sunt obligați, prin trecutul lor, 
să fie partizanii coexistenței. Eliberarea nu le poate oferi a- 
cestora nici o perspectivă. În actuala situaţie, cu toată opoziția 
înverşunată a exilului, mai joacă un rol. Ei sunt puternic sus- 
ținuți în America de unele cercuri care au organizat capitularea 
Occidentului la Teheran, Yalta şi Potsdam. E o reţea de com- 
plicități care continuă să rămână în vigoare şi care nu se va 
spulbera decât o dată cu desăvârşirea procesului de clarificare 
a opiniei publice americane asupra pericolului comunist. 

Regele angajându-se până în pânzele albe cu Vişoianu, 
implicit aderă la politica de coexistență. De aceea mesajele 
Regelui către Ţară sunt lipsite de orice semnificație morală şi 
nu fac decât să inducă lumea în eroare. Prin atitudinea lui 
încurajază acea direcție care să înmormânteze în statu quo €u- 
ropean toate nădejdile de eliberare ale popoarelor din răsărit. 
Intre Vişoianu, tovarăşii acestuia şi Rege există o împletire de 
interese, care vine în conflict acut cu interesele poporului ro- 
mânesc. 

În împrejurările tragice prin care trece neamul nostru 
astăzi, atitudinea Regelui în exil constituie o adevărată cala- 
mitate. Sentimentele monarhice, atât de înrădăcinate în poporul 
nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câştig de cauză 
oamenilor catastrofei de la 23 august. În loc să îndure cu nea- 


365 


mul, să facă jertfă şi să izbândească alături de el, cum a făcut 
Regele Ferdinand «cel mare şi nemuritor» (CZC), Regele a 
ales să se orienteze după celălalt exemplu monarhic, cel al Re- 
gelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit in- 
tereselor străine. În loc de a-şi cuceri tronul prin luptă, alături 
de toată suflarea românească, se gândeşte la o revenire — dacă 
coexistenţa va lua totuşi cândva sfârşit — prin bruscarea voinței 
naționale, eventual cu ajutorul unei puteri străine, pentru ca o 
dată cu el să se strecoare în ţară, în locuri de conducere, figu- 
rile catastrofei naționale”. 

Asprul rechizitoriu rostit de Horia Sima împotriva 
atitudinii fostului suveran şi a conducătorului camarilei sale 
din exil nu trebuie privit ca o răfuială între naționalismul legio- 
nar anticomunist, critic necruţător al actului de la 23 august 
1944, şi democrația capitulardă în fața Rusiei bolșevice, care 
nu numai că a pus la cale şi a săvârşit acest act de trădare na- 
țională, dar se declară solidară cu el, până în ziua de astăzi. 
Aşa fiind lucrurile, să ascultăm şi un glas căruia nu i se poate 
imputa “păcatul de a fi legionar”, ci doar ca român şi-a în- 
dreptat atenţia asupra exilului românesc din anii în care Ro- 
mânia era înrobită de comunism: 

“Cercetările personale — scrie Caius Boeru-V las în stu- 
diul său asupra Comitetului Naţional Român, publicat în 1980, 
în revista New York Spectator, cu titlul «Documente diploma- 
tice în arhivele U.S.A.» — m-au dus în fața unor documente de 
importanță pentru istoria exilului românesc”. După ce amin- 
teşte cititorilor săi că “exilații români sosiți aici [în Statele 
Unite — n. n.] s-au constituit într-un Comitet Naţional Român, 
mai întâi sub preşedinţia generalului Rădescu, apoi, după dez- 
binare, sub preşedinţia Dlui Constantin Vişoianu”, analizează 
activitatea acestui comitet. 

“DI Vişoianu a fost unul din demnitarii români care au 
contribuit, de la Cairo, la înfăptuirea actului de la 23 august 
1944, fiind apoi, pentru scurt timp, răsplătit cu funcția de 
ministru de Externe. Reuşind să scape din țară după abdicarea 


366 


regelui, DI Vişoianu a participat la un Comitet Naţional Ro- 
mân constituit din resturile a trei foste partide politice, cu ex- 
cluderea Gărzii de Fier. CNR-ul a funcţionat din 1949 până în 
1979, când DI Vişoianu a prezentat Regelui Mihai demisia sa 
şi a Comitetului. După dizolvarea acestuia a luat ființă la Paris, 
din iniţiativa Dlui Nicolae Penescu, un Consiliu Naţional Ro- 
mân (notați diferența Comitet-Consiliu), care, spre deosebire 
de formaţia defunctă, întrunea toate forțele politice ale Exi- 
lului, adică şi Partidul Social Creştin, declarat aşa de grupul 
legionar al Dlui Papanace. E bine de asemenea să se amin- 
tească faptul că DI Vişoianu a fost colaboratorul apropiat şi 
prieten intim al Dlui Alexandru Cretzianu, fost ambasador la 
Ankara şi deținător al numitului fond naţional de 6 milioane de 
franci elveţieni (la puterea de cumpărare din 1947). Suma a- 
ceasta fusese transferată în Occident pentru nevoile Exilului în 
momentul când s-a văzut că Partidul Comunist va prelua pute- 
rea absolută la Bucureşti. 

Având aceşti bani, o sumă importantă la vremea aceea, 
fostul CNR dispunea de o forță de acțiune enormă pentru gru- 
pul mic de exilați (vreo 80) din care era alcătuit. Dar, în afară 
de câteva publicaţii minore, azi dispărute, şi câteva operaţii de 
Public Relations fără rezultat, Comitetul Naţional prezidat de 
DI Vişoianu a fost inoperant pentru cauza românească. Banii s- 
au cheltuit încet-încet pe fleacuri, pe manevre de culise, ban- 
chete, intrigi şi sforării politice. Ineficacitatea fostului CNR a 
stârnit nu numai dezaprobarea multor români din Exil, dar şi a 
organelor politice americane, care lucrau cu toate celelalte co- 
mitete naționale. Până şi bulgarii treceau înaintea românilor în 
ochii americanilor, aşa cum se menționează într-unul din docu- 
mentele pe care le am pe birou. Din acest document, dat la 
iveală după 30 de ani, rezultă cauza reticenței. Românii înşişi 
aveau o cauză identică: certurile, intrigile, disensiunile, inope- 
rativitatea fostului CNR. Aprecierea defavorabilă a Departa- 
mentului de Stat, aşa cum rezultă din acel document, avea loc 
într-un moment când CNR-ul prezidat de Vişoianu era organis- 


367 


mul național către care se îndreptau speranțele milioanelor de 
români cedați influenței sovietice. CNR-ul a fost, până la desfi- 
ințarea lui în 1979, organismul național care ar fi trebuit să co- 
ordoneze acțiunile zecilor de mii de români oploşiți pe pământ 
american, francez, german, italian sau spaniol. CNR-ul a fost 
instituția Exilului românesc care, dispunând de fondul național, 
adică de aurul Băncii Naţionale şi de sprijinul guvernului ame- 
rican, ar fi putut avea o activitate de lobby pe lângă Congresul 
american în folosul comunităților româneşti. În acelaşi timp, ar 
fi putut organiza o activitate publicitară serioasă, ori comer- 
cială, ori culturală, cu ajutorul câtorva compatrioți serioşi, care 
să aibă grijă de nevoile imediate ale refugiaților, de aspirațiile 
lor şi ale copiilor lor, de educaţia lor în țările în care se aşezau, 
de slujba, de învățarea limbilor străine, un serviciu de informa- 
ţii şi atâtea altele. Din nefericire, dacă aceste obiective au figu- 
rat vreodată în preocupările CNR-ului (Vişoianu), ele nu au lă- 
sat nici o amintire”. 

În continuare, Caius Boeru-Vlas relatează şi despre 
“scandalul fondului național (acapararea fondului de Cretzianu 
ŞI retragerea generalului Rădescu din CNR)”. Cum Departa- 
mentul de Stat urmărea activitatea comitetelor naționale aflate 
pe teritoriul Statelor Unite, acest “scandal” a constituit Su- 
biectul principal al întrevederii din octombrie 1950 dintre C. 
Vişoianu şi John Campbell de la Departamentul de Stat. Con- 
ţinutul acestei întrevederi a fost consemnat într-un document 
oficial, care “datorită conținutului său degradant pentru CNR a 
fost marcat «confidenţial» şi ținut secret 30 de ani”. 

Dacă malversaţiile financiare ale conducătorilor Comi- 
tetului Naţional Român, în speţă ale lui C. Vişoianu şi ale aco- 
liţilor săi, se rezumă la un “Fond naţional de rezistență” de 6 
milioane de franci elveţieni, sau dacă valoarea acestui fond a 
fost în realitate mult mai mare, rămâne deocamdată o problemă 
deschisă, pe care cercetătorii au datoria să o lămurească pentru 
o dreaptă cunoaştere a istoriei noastre recente. Cu simțul Tăs- 
punderii care-i caracterizează afirmaţiile, Pamfil Şeicaru vor- 


368 


beşte de “cei care au creat — fireşte pentru a-şi justifica con- 
sumarea fondului de 18 milioane franci elveţieni — zisul Comi- 
tet Naţional cu blagoslovirea «eroului» ex-rege Mihai” (P. 
Şeicaru, Construcţii pe nisip). La rândul său, Nicolae Baciu, 
folosind ca sursă documente din arhivele Foreign Office-ului, 
scrie următoarele: “Mareşalul Antonescu a' transferat în Elve- 
ţia, cu câteva săptămâni înainte de 15 iulie 1944, douăzeci de 
milioane de franci elveţieni şi douăzeci de tone de aur fin, pen- 
tru fondul de rezistență națională. Acest fond destinat să fie de 
ajutor refugiaților politici români, peste două mii de persoane 
din elita României, care urmau să primească paşaport şi să ple- 
ce din țară. Punând la adăpost oameni de mare valoare pentru 
naţiune, aceştia urmau să apere în străinătate interesele Româ- 
niei ocupate...” (N. Baciu, Yalta..., ed. cit.). 

Dar indiferent care a fost valoarea acestui fond, prin 
modul în care a fost administrat, el a otrăvit exilul românesc. 
Însă cauza majoră a incapacității românilor refugiați în lumea 
liberă de a constitui un front unitar de luptă, animat de aceleaşi 
obiective, a fost politica nesăbuitului exclusivism practicat de 
autorii actului de trădare națională de la 23 august 1944, expri- 
mat prin pretenția de a fi consideraţi ca unicul for reprezentativ 
al națiunii române în relaţiile cu Occidentul. În realitate, însă, 
acest grup constituit în jurul regelui şi susținut de acesta nu a 
reuşit să se ridice deasupra caracterului de clică, demonstrat 
prin atitudinea şi acțiunile pe care le-a întreprins. O dovadă în 
acest sens o constituie faptul că personalitățile cu adevărat re- 
prezentative, ca generalul Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, 
Nicolae Caranfil, generalul Ion Gheorghe, Mihai Fărcăşanu şi 
Viorel Tilea s-au retras din Comitetul N ațional Român. 

Prin întreaga sa activitate, Comitetul Naţional Român, 
condus de oamenii fostului rege Mihai, a adus grave prejudicii 
intereselor româneşti în relaţiile cu instituțiile occidentale. La 
începutul anilor 1950, ca o componentă a războiului rece în 
plină desfăşurare, prin intermediul postului de radio multina- 
țional Free Europe, Statele Unite au acordat o importanță deo- 


369 


sebită popoarelor aflate în spatele Cortinei de Fier. Dacă aceas- 
tă acțiune avea caracter anticomunist sau numai antisovietic, 
cum se pare a fi fost de fapt, urmărind nu atât combaterea unei 
ideologii, cât crearea de instabilitate politică în țările din zona 
de influență sovietică, este mai puţin important. Important a 
fost faptul că toate comitetele naționale, reprezentând țările a- 
flate sub ocupație sovietică, au folosit această unică punte de 
legătură cu popoarele pe care le reprezentau, contribuind astfel 
la întărirea spiritului anticomunist printre conaţionali. O jalnică 
excepţie de la folosirea acestui eficient mijloc de propagandă 
națională a constituit-o Comitetul Naţional Român. 
““Mai rezultă din documentele Departamentului de Stat 
— ne spune Caius Boeru-Vlas în partea finală a articolului — 
cerința ca Free Europe să nu ia în considerare decât grupuri de 
refugiaţi care întrunesc două condiții esențiale: să fie larg re- 
prezentative şi să aibă activitate constructivă. Neîntrunind a- 
ceste condiţii, Comitetul Dlui Vişoianu a pierdut treptat-treptat 
poziția pe care o avea față de Free Europe. Ca urmare, românii 
au fost înlocuiţi în bună parte cu reprezentanți ai unei mino- 
rităţi naţionale, care păreau mai serioşi, astfel că până în 1981 
direcţia secţiei române la Radio Free Europe a avut-o DI Leon 
Bercovici, azi decedat, care a luat numele de Noăl Bernard. A- 
cesta şi-a asigurat colaborarea unui număr important de coreli- 
gionari, care au adoptat şi ei nume româneşti. Astfel, o bună 
parte a redactorilor lui Free Europe nu sunt naționali, ci mino- 
ritari, aparținând acelei minorităţi care în România s-a prevalat 
de o naţionalitate străină şi a emigrat în masă. La Fi ree Europe, 
la Miinchen şi la New York ei însă sunt Consideraţi români şi 
ocupă posturi care s-ar fi cuvenit românilor” (Caius Boeru- 
cit... : 
di cai de club exclusivist al Comitetului Naţional, 
destinat să servească numai interesele unor anumite persoane şi 
grupuri, nu interesele tuturor românilor refugiați în Occident 
din calea urgiei comuniste, este confirmat de însuşi patronul 
său, fostul suveran Mihai I. Din volumul de Convorbiri, purta- 


370 


te de acesta cu scriitorul Mircea Ciobanu în primul an de după 
căderea comunismului, rezultă clar că acest for, “gândit ca un 
guvern în exil”, a fost un fief rezervat autorilor loviturii de stat 
de la 23 august 1944, celor care au închiriat România Rusiei 
bolşevice. “Am vrut să se ştie — recunoaşte fostul rege — că 
există o continuitate în felul nostru de a vedea lucrurile. La fel 
s-a procedat şi cu numirea membrilor în Comitet. La constitu- 
irea lui au participat reprezentanții tuturor partidelor care intra- 
seră în ultimul guvern democratic de la Bucureşti, liberalii, ță- 
răniştii şi social-democraţii”. Totodată recunoaşte însă că unui 
numeros segment al exilului i s-a refuzat accesul în Comitet: 
“În vara lui 1948 — declară fără ezitări ex-regele — membrii 
mişcării legionare care se aflau în Occident au cerut să aibă un 
reprezentant în Comitetul românilor”. După care adaugă stin- 
gherit: “Aşa a fost, s-a spus nu. În toată lumea liberă, frica de 
totalitarism...” etc. (M. Ciobanu, Convorbiri cu Mihai 1 al Ro- 
mâniei). 

Cu toate că discuţia consemnată de scriitorul Mircea 
Ciobanu s-a desfăşurat în anul 1991, este limpede că fostul 
monarh a rămas robul tiparelor mentale care i-au fost inculcate 
de sfetnicii săi de taină, cei care l-au determinat, sub pretextul 
regalității jignite, să preia conducerea conjurației împotriva 
mareşalului Antonescu. Cum însă faptele au demonstrat că ac- 
țiunea al cărei simbol s-a vrut să fie nu a însemnat salvarea Ro- 
mâniei, ci dezastrul ei prin bolşevizare, încearcă, destul de 
stângaci, să încropească o justificare a infamiei pe care a pa- 
tronat-o în țară şi pe care a continuat-o în exil: “În mintea Oa- 
menilor era mai vie amintirea crimelor săvârşite de toate for- 
mațiunile extremei drepte decât frica de comunişti”. Aşadar, 
pentru Mihai I, românii din ţara aflată în plin proces de bolşe- 
vizare trăiau sub imperiul fricii provocate de “amintirea crime- 
lor” săvârşite de legionari (ei fiind “extrema dreaptă” la noi), 
nu de samavolnicia, jafurile, fărădelegile şi crimele săvârşite 
atât de trupele de ocupaţie sovietice, cât şi de regimul de te- 
roare instaurat de comuniştii autohtoni (conduşi de numerosul 


371 


detaşament de “consilieri sovietici” prezenți în toate instituţiile 
statului)! 

Surprinzătoare este, de asemenea, dezinvoltura cu care 
fostul suveran se distanțează de propriul său prim-ministru, cel 
care încerca să se opună agresiunii comuniste şi acțiunii de 
bolşevizare a țării. “În ţară ruşii se împiedicau de generalul Ră- 
descu pentru că voia să facă politică românească [subl. n.]. El 
era antisovietic, dar antisovietismul şi anticomunismul lui de- 
clarat era tratat de nazist”. Temerea fostului rege şi a antura- 
jului său de eticheta de nazism se dovedeşte a fi fost atât de pu- 
ternică încât pentru a o evita recunoaşte că a sacrificat unitatea 
exilului românesc. “Să zicem că i-am fi crezut pe legionari şi 
am fi dat curs acestei declaraţii [declaraţia de susţinători ai mo- 
narhiei — n. n.]. Ar fi reieşit nu că am fi fost dispuşi să recu- 
perăm nişte forțe politice de care am fi avut nevoie printre stră- 
ini, ci, pur şi simplu, că suntem pregătiți să facem politică na- 
zistă. Și Bucureştiul şi Moscova ar fi jubilat, asta presupunând 
că la Washington nimeni nu s-ar fi împiedicat de prezența 
legionarilor în formația noastră şi ne-ar fi recunoscut cu ei cu 
tot”. 

Întrebarea firească — Ce angajamente nemărturisite îl 
legau pe fostul rege de “Moscova şi Bucureşti”, încât teama de 
a nu fi întrerupte s-a dovedit mai puternică decât datoria de a 
servi cu totală dăruire ideea de românism, al cărui simbol ar fi 
trebuit să fie? — rămâne deschisă pentru cunoaşterea nerăstăl- 
măcită a istoriei noastre recente. Dar în pofida faptului că Wa- 
shingtonul nu numai că nu s-ar fi opus prezenţei legionarilor 
într-un front unitar românesc în lupta împotriva comunismului, 
ci chiar i-a sprijinit în acțiunile lor, “Comitetul Naţional Ro- 
mân s-a constituit fără reprezentanții mişcării legionare”, îi 
mărturiseşte, “în concluzie”, fostul suveran al României scri- 
itorului Mircea Ciobanu. 

Confruntaţi cu refuzul regal de a fi acceptați în Comi- 
tetul Naţional, legionarii şi-au organizat şi susținut propria lor 
luptă pentru afirmarea românismului în lumea liberă. Cine vrea 


372 


să cunoască şi să judece demensiunile, temeinicia şi efectele 
activității desfăşurate de reprezentanții Mişcării Legionare are 
la dispoziţie o cantitate impresionantă de documente Şi măr- 
turii. Remarcabilă în acest sens este lucrarea Mişcarea Legio- 
nară: mit şi realitate, apărută recent la Editura Cartier. Auto- 
rul, Adrian-Gabriel Lepădatu, care ne impresionează prin tine- 
rețe — născut pe 4 octombrie 1979 — şi ne impune prin obiecti- 
vitatea şi acribia cu care abordează sursele de informații, reu- 
şeşte să realizeze un studiu pe care semnatarul Introducerii, 
prof. univ. Anton Caragea, îl caracterizează în următorii ter- 
meni: “Când eram mici, am auzit poveşti înspăimântătoare 
despre ei, apoi am văzut filmele sau am citit cărțile epocii co- 
muniste, când ei reprezentau pe însăşi Satana, iar acum avem 
posibilitatea să intrăm prin această lucrare în lumea lor: lumea 
legionarilor. Curaj!”. Capitolele intitulate “Guvernul Naţional 
de la Viena”, “Armata Naţională”, “Niimberg şi Mişcarea Le- 
gionară”, “Legiunea în exil”, “Presa şi editurile legionare în 
exil” şi “Rezistența anticomunistă” constituie expunerea docu- 
mentată a cauzelor care au făcut imposibilă colaborarea între 
autorii capitulării necondiționate în faţa Rusiei bolşevice, în 
frunte cu regele Mihai I, şi o mişcare definită prin anticomu- 
nismul ei funciar. 

Ar fi însă greşit dacă am privi exilul românesc din anii 
regimului comunist numai prin prisma binomului Comitetul 
Naţional — Mişcarea Legionară. Un număr considerabil de per- 
sonalități politice din rândurile partidelor istorice, dar mai ales 


“intelectuali de prestigiu fără apartenență formală la vreuna 


dintre formațiunile politice din perioada interbelică, s-au diso- 
ciat de Comitetul Naţional, urmând exemplul oferit de gene- 
ralul Rădescu. 

“Mi-a părut rău că generalul — mărturiseşte fostul rege 
în Convorbiri... — n-a găsit un limbaj comun cu o bună parte 
din Comitet. Criza însă n-ar fi trebuit să ia amploare”. Dar ea a 


luat amploare, cu consecințe grave pentru prestigiul la care ro- 
mânii din exil ar fi avut dreptul. 


373 


Conştient de faptul că exilul românesc avea nevoie de 
un for credibil, care să reprezinte adevărata Românie, condiție 
pe care Comitetul Naţional condus cu girul fostului suveran de 
Constantin Vişoianu nu o îndeplinea, generalul Rădescu, spri- 
jinit de Grigore Gafencu, Mihai Fărcășanu, Nicolae Caranfil şi 
generalul lon Gheorghe, personalităţile politice cu greutate 
care s-au retras din Comitet, a înființat Liga Românilor Liberi. 
Acestei iniţiative i s-au alăturat nume de prestigiu din rândurile 
oamenilor de cultură aflați în Occident, ca de pildă Mircea 
Eliade, dr. George Palade, Alexandru Gregorian, Vintilă Ho- 
ria, Alexandru Busuioceanu, precum şi numeroşi intelectuali 
tineri, care vor face cariere remarcabile la prestigioase univer- 
sități occidentale. Din păcate, însă, Liga Românilor Liberi va 
muri O dată cu întemeietorul ei. În mai 1953 generalul Nicolae 
Rădescu se stinge din viață la Doctor's Hospital din New 
York, “fără pată, cu fruntea sus”, aşa cum caracterizează Caius 
Boeru-Vlas viaţa şi lupta “bătrânului soldat” pentru cauza ro- 
mânească. 

Cât priveşte atitudinea fostului monarh față de Consi- 
liul Naţional Român înfiinţat de Nicolae Penescu ca un substi- 
tut necesar al ineficientului Comitet, ea este exprimată fără 
echivoc în Convorbiri...: “După 1975, o dată cu demisia lui Vi- 
şoianu, s-a înfiinţat la Paris un Consiliu Naţional Român sub 
conducerea lui Penescu. S-a spus că acest Consiliu e mai bine 
reprezentat şi că nici o orientare politică din exil nu a fost omi- 
să. Sigur, în acest Consiliu a intrat şi un grup legionar, sub nu- 
mele de Partid Social-Creştin. Noi n-am putut să girăm 0 ase- 
menea compoziţie, de altfel se ştia care este atitudinea Doastii 
faţă de orice mişcare extremistă şi nu mi s-a cerut părerea. 

Cu toată opacitatea fostului suveran al României faţă 
de comandamentul unității, care ar fi trebuit să prevaleze față 
de deosebirile doctrinare dintre grupurile de români din lumea 
liberă, scriitorul Mircea Ciobanu formulează următoarea între- 
bare-cheie, care ar fi trebuit să-l oblige pe interlocutorul său la 
un răspuns tranşant: “Consiliul Naţional de la Paris, al lui Pe- 


374 


nescu, a avut o activitate mai susținută în exil, cu mai multe re- 
zultate?”. Răspunsul fostului suveran al românilor este de-a 
dreptul stupefiant: “Nu ştiu”! Aşadar, Mihai 1, aflat în Elveţia, 
la Versoix, fără restricţii la posibilitatea de a se informa, nu 
ştia nimic despre activitatea unui for reprezentativ al românilor 
din exil, a cărui activitate era copios mediatizată atât de presă, 
cât şi de posturile de radio din Occident! Un regretabil gol 
informativ, care poate fi umplut cu ajutorul amplei lucrări do- 
cumentare datorate lui Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii co- 
muniste. În volumul VIII al acestei lucrări concepute ca “Dic- 
ționar” al celor “arestaţi, torturați, întemnițați, ucişi” de regi- 
mul comunist, la articolul “PENESCU N. Nicolae”, găsim in- 
formaţiile pe care le reproducem mai jos: “În Franța, Penescu a 
pus bazele Consiliului Naţional Român, cu reprezentanțe în 5 
state europene, în SUA, Canada şi Australia. Prin intermediul 
acestui organism, a adus la cunoştinţa lumii libere teroarea 
exercitată de regimul comunist din România. [...] Când a avut 
loc, la Madrid, Conferința pentru Securitate în Europa, Nicolae 
Penescu s-a deplasat şi el în capitala Spaniei, împreună cu o 
delegaţie care a înaintat participanţilor la conferință un memo- 
randum documentat asupra situației din România, unde regimul comu- 
nist distrusese oamenii, sufleteşte şi trupeşte, şi patrimoniul național, 
dărâmat cu furie neroniană de Ceauşescu”. 

Evoluţia ulterioară a evenimentelor din lumea exilului 
românesc ne face însă să ne îndoim că fostul rege a ignorat to- 
tal activitatea Consiliului Naţional Român condus de Nicolae 
Penescu. Din volumul de memorii al lui Dumitru Cristian Am- 
zăr, Jurnal berlinez, aflăm că, în 1980, “M. S$. Regele Mihai I, 
care pentru noi, refugiații politici, n-a încetat niciodată de a fi 
suveranul României, a numit ca preşedinte al Comitetului Na: 
țional Român pe doamna Ioana Brătianu (căsătorită cu un 
francez, Fabra), fiica lui Gheorghe Brătianu; o soluție solomo- 
nică. Nicolae Penescu, fost ministru de Interne sub al doilea 
guvern Sănătescu şi ultimul secretar al Partidului Naţional-Ţă- 
Tănist, şi astăzi în funcțiune, şi-a primit «răsplata» pentru meri- 


375 


tul de a fi adus în consiliul inițiat de el, pe lânga ceuc uei parti- 
de democratice, devenite între timp într-adevăr istorice, şi pe 
cel mai puţin istoric: Partidul «Totul pentru Țară». 

Cât de “solomonică” a fost tentativa fostului suveran 
de a resuscita muribundul Comitet Naţional prin numirea la 
conducerea lui a unei descendente a familiei Brătianu o do- 
vedesc faptele. Mai bine zis, lipsa de fapte. În timp ce Comite- 
tul Naţional, în pofida proaspetei sale conduceri, continua să se 
distingă prin inactivitate, activitatea de denunțare a abuzurilor 
şi crimelor săvârşite în țară de regimul comunist, desfăşurată 
de Consiliul Naţional, devenea din ce în ce mai agresivă. O 
situaţie intolerabilă pentru Securitatea lui Ceauşescu. “La 3 fe- 
bruarie 1981 — relatează în continuare Cicerone Ioniţoiu — Ni- 
colae Penescu a primit la Paris un colet conținând o bombă 
artizanală, care l-a rănit. De pe urma rănilor, Nicolae Penescu a 
murit la spital”. 

Trecerea timpului elimină evenimentele nesemnifica- 
tive din filele cărților de istorie, reținând doar faptele esenţiale. 
Nu elimină însă niciodată semnificaţiile morale care însoțesc 
aceste fapte. De la semnarea actului de abdicare al fostului re- 
ge Mihai I şi până la evenimentele din decembrie. 1989 s-au 
scurs patru decenii. Patru decenii de crime Şi nelegiuiri săvâr- 
şite de comunişti, răstimp în care şi viii şi morții au fost depo- 
sedaţi de toată agoniseala, fie dobândită prin muncă cinstită, 
fie moştenită înainte de înstăpânirea comuniştilor asupra țării. 
Un prim act solemn, care ar fi trebuit să dovedească atât româ- 
nilor cât şi lumii întregi că era comunistă a luat sfârşit, trebuia 
să fie aplicarea până la ultima consecinţă a principiului restitu- 
țio in integrum. Nu s-a întâmplat însă aşa. Deşi după decem- 
brie 1989 s-au emis legi care prevedeau restituirea proprietă- 
tilor “naționalizate”, atât cei care le-au conceput, dar mai ales 
cei chemați să le aplice, fac parte din categoria acelor ipochi- 
mene comuniste care, înainte de a se travesti în “democrați » 

credeau nestrămutat în următorul verset din Manifestul Parti- 
dului Comunist, Biblia adepților lui Marx: “Comuniştii pot 


376 


rezuma teoria lor într-o formulă unică: desființarea proprietății 
private”. 

Aşa se explică de ce, la mai bine de 16 ani de la așa- 
zisa “Revoluţie”, restituirea proprietăților jefuite de comunişti 
este departe de a fi înfăptuită. Românii bântuie bezmetic prin 
sălile tribunalelor, izbindu-se la fiecare pas de tot soiul de şi- 
cane create intenționat pentru ca repunerea lor în drepturi să fie 
cât mai mult amânată. În schimb, comuniştii de ieri, deveniți 
azi democrați înfocați, nu numai că şi-au redobândit tot ce au 
avut înainte de instaurarea regimului comunist, dar continuă să 
beneficieze, cu sprijinul unei puteri judecătoreşti total aservite 
puterii politice, de proprietăți şi bunuri care nu le-au aparținut 
niciodată. 

În acest climat de haos moral, Ion Iliescu, demn urmaş 
al lui Dej şi Groza, în anii când conducea România postdecem- 
bristă, pentru a compromite, pe vecie, ideea monarhică în Ro- 
mânia, ratificând pentru a doua oară actul de abdicare de la 30 
decembrie 1947, i-a întins fostului monarh o capcană, în care 
acesta a căzut prea uşor. Mimând datoria creştinească de “pace 
şi bună învoire între oameni”, vicleanul comunist i-a oferit 
fostului monarh nu numai prietenia sa şi statutul cuvenit foş- 
tilor şefi de stat, ci şi o serie de bunuri materiale: Palatul Elisa- 
beta, Castelul de la Săvârşin şi chiar perspectiva, azi împlinită, 
de a obține Castelul Peleş. Cu o uşurinţă regretabilă, Regele 
Mihai a uitat că, în calitate de Rege al Românilor, nu-i era în- 
găduit să primească favoruri şi daruri înainte ca ultimul răzeş şi 
ultimul moşnean să-şi fi dobândit moşiile de care au fost jefuiți 
de comunişti. O acceptare pripită, care ne face să ne întrebăm 
dacă nu cumva bănuiala lui Mihail Sturdza cu privire la exis- 
tenţa “unor făgăduieli cu caracter financiar”, care ar fi precedat 
semnarea abdicării, sau afirmaţia brutală a lui Pamfil Şeicaru 
că “abdicarea a fost târguită”, sunt perfect întemeiate. 

Într-un volum de reflecții asupra domniilor şi Domni- 
lor la noi, intitulat sugestiv /sprava, publicat în 1932 la Vălenii 
de Munte, Nicolae Iorga formulează următoarea învăţătură- 


377 


avertisment, de care ultimii doi Hohenzollerni aflați pe tronul 
României, din păcate, n-au ținut seama: “Coroana are cum se 
apăra singură. Numai contra greșelilor proprii ea nu are 
cum să se apere”. lar consecințele ignorării acestui înțelept 
memento au fost dramatice pentru ei ca persoane şi tragice pen- 
tru supuşii peste care au domnit. 


REPERE BIBLIOGRAFICE 


Amzăr, Dumitru Cristian, Jurnal berlinez, Editura România 
Press, Bucureşti, 2005. 

Argetoianu, Constantin, Memorii, vols. 1-4, Editura Humani- 
tas, Bucureşti, 1991-1993; vols. 5-11, Editura Machiavelli, Bu- 
cureşti, 1995-1998. 

Argetoianu, Constantin, Însemnări zilnice, 7 vols., Editura 
Machiavelli, Bucureşti, 1998-2003. 

Baciu, Nicolae, Yalta şi crucificarea României, Editura Euro- 


pa, Roma, 1883. 
Baciu, Nicolae, Agonia României: 1944-1948, Editura Dacia, 


Cluj-Napoca, 1990. 

Bibescu, Martha, Jurnal politic (1939-1941), Editura Politică, 
Bucureşti, 1979. 

Boeru-Vlas, Caius, “Documente diplomatice din arhivele 
U.S.A.” (publicate inițial în rev. New York Spectator), în cule- 
gerea Regele şi Monarhia, Romanian Historical Studies, Hal- 
landale, FI., U.S.A., 1997. 

Brătianu, Gheorghe I., Acțiunea politică şi militară a Româ- 
niei în 1919, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940. 
Buzatu, Gh. (coord.), Mareșalul Antonescu la judecata isto- 
riei, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002. 

Carol al II-lea, Regele României, Însemnări zilnice, 3 vols., 
Editura Scripta, Bucureşti, 1995-1998. 

Călinescu, Armand, Însemnări politice, Editura Humanitas, 
Bucureşti, 1990. 
Chirnoagă, Platon, Istoria politică şi militară a războiului 
României contra Rusiei sovietice, Editura Carpaţi, Madrid, 
2006. 

Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu Mihai 1 al României, Editura 
Humanitas, Bucureşti, 2004. Cf. şi “23 August 1944 povestit 


379 


de M. S. Regele Mihai I”, în România liberă din 26 august 
2004. 

Codreanu, Corneliu Z., Pentru legionari, Editura Totul pen- 
tru Țară, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936 (ediţia cea mai re- 
centă: ed. a IX-a, Editura Scara, Bucureşti, 1999). 

Codreanu, Corneliu Z., Circulări şi manifeste, Editura Totul 
pentru Țară, Bucureşti, 1937 (ed. a V-a: Circulări şi manifeste: 
1927-1938, Col. Europa, Miinchen, 1981). 

Codrescu, Răzvan, În căutarea Legiunii pierdute, Editura 
Vremea, Bucureşti, 2001. 

Constantinescu, Gabriel, Evreii în România (secolele XVI- 
XX), Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 2000. 
Constantinescu, Gabriel, Gâlceava anticomunistului cu lu- 
mea, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. 

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, 
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 

Cosma, Neagu, Culisele Palatului Regal. Un aventurier pe 
tron: Carol al Il-lea (1930-1940), Editura Globus, Bucureşti, 
1990. 

Crăcea, Nicu, Dezvăluiri legionare, 5 vols. (scoase în regie 
proprie), Bucureşti, 1994-2001 (ultimul la Editura Elisavaros, 
întregit şi îngrijit de văduva autorului, Flora Crăcea). 

*** Cronologie legionară, Col. „Omul Nou”, Miami Beach, 
U.S.A., 1992. 

*k Din luptele tineretului român: 1919-1939 (culegere de 
texte), Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993. 
Diwald, Hellmut, Geschichte der Deutschen, Ullstein, Frank- 
furt am Main, 1987. 

Duca, |. G., Amintiri politice, 3 vols., Ion Dumitru Verlag, 
Miinchen, 1981-1982. 

Duca, G. 1., Cronica unui român din veacul XX, 3 vols., lon 
Dumitru Verlag, Miinchen, 1984. 

Furet, Francois, Trecutul unei iluzii. Eseu despre idea comu- 
nistă în secolul XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996. 


Gafencu, Grigore, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bu- 
curești, 1991. 

Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele 
noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. 

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, Editura Humani- 
tas, Bucureşti, 2000. 

Grebenea, Nicolae, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bu- 
cureşti, 2005. 

Hart, Liddel, Geschichte des zweiten Weltkrieges, Fourier 
Verlag, Wiesbaden, 1985. 

Heinen, Armin, Die Legion “Erzangel Michael” in Rumă- 
nien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Bei- 
trag zum Problem des internationalen Faschismus, R. Olden- 
bourg Verlag, Miinchen, 1986 (trad. rom.: Legiunea “Arhan- 
ghelul Mihail”. O contribuţie la problema fascismului interna- 
țional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999). 

Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Anto- 
nescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 

Hossu-Longin, Valentin, Monarhia românească, Editura Li- 
tera, Bucureşti, 1994. 

Huduţă, Ioan, Jurnal politic (1938-1939), 3 vols., Editura 
Fundaţia 1920, Bucureşti, 2002-2004. 

Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Editura Litera, Bu- 
curești, 1994. 

Ionițoiu, Cicerone, Victimele terorii comuniste. Dictionar:P- 
Q, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2006 

Iorga, Nicolae, Isprava, Vălenii de Munte, 1932. 

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru reîntregirea 
României, 2 vols., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu- 
reşti, 1989. : 
Lee, Arthur Gould, Coroana contra secera şi ciocanul, Edi- 
tura Humanitas, Bucureşti, 2001. 

Lepădatu, Adrian Gabriel, Mişcarea Legionară: între mit şi 
realitate, Editura Cartier, Bucureşti, 2005. 


Magherescu, Gheorghe, Adevărul despre Mareșalul Anto- 
nescu, 3 vols., Editura Păunescu, Bucureşti, 1991. 
Marghiloman, Alexandru, Note politice, Editura Machiavelli, 
Bucureşti, 1994. 

Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Edi- 
tura Moldova, Iaşi, 1991. 

Papanace, Constantin, Fără Căpitan, Editura Elisavaros, Bu- 
cureşti, 1997. 

Pârvan, Vasile, Memoriale, Editura Cultura Naţională, Bucu- 
reşti, 1923. 

Quinlan, Paul D., Regele Playboy — Regele al Carol II-lea de 
România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001. 

Racoveanu, Gheorghe, Mişcarea Legionară şi Biserica, Edi- 
tuta Armatolii, Cetatea Eternă [Roma], 1973. 

Ronnett, Alexandru, Neam fără noroc sau Blestemul lui Za- 
molxe, Editura Centrului Cultural Românesc, Chicago, 1994. 
Roşca, Nicolae, Cronica unor violențe politice, Editura Mişcă- 
rii Legionare, Madrid, 1991 (reed. Editura Constant, Sibiu, 
2000). 

Scurtu, 1., Monarhia în România: 1866-1947, Editura Danu- 
bius, Bucureşti, 1991. 

Scurtu, loan, Istoria Partidului Naţional-Țărănesc, Editura 
Enciclopedică, Bucureşti, 1994. 

Sima, Horia, Histoire du Mouvement Legionnaire, I. 1919- 
1937, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1972 (trad. rom.: Istoria 
Mişcării Legionare, Editura Metafora, Bucureşti, 2003). 

Sima, Horia, Sfârşitul unei domnii sângeroase, Editura Mişcă- 
rii Legionare, Madrid, 1977. 

Sima, Horia, “Regele şi Monarhia” (studiu publicat iniţial în 
rev. Vestitorii din aprilie 1953), în culegerea Regele şi Monar- 
hia, Romanian Historical Studies, Hallandale, FI., U.S.A, 
1997. 

Stoenescu, Mihai Alex, Istoria loviturilor de stat din Româ- 
nia, vols. 2-3, Editura RAO, Bucureşti, 2002. 


382 


= 


Sturdza, Mihail, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din 
țara pierdută, Editura Dacia, Rio de Janeiro-Madrid, 1966 (re- 
ed. Editura FRONDE, Alba lulia-Paris, 1994). 

Șeicaru, Pamfil, Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Na- 
țional [ărănist, 2 vols., Editura Carpaţii, Madrid, 1963. 
Șeicaru, Pamfil, Politica aistorică, Editura C.R.A.B., Madrid, 
1972. 

*** Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, Editura Puncte 
Cardinale, Sibiu, 2002. 

Teodoru, Eugen, Din scrinurile regilor, Editura Junimea, laşi, 
1979. 

Treptow, Kurt W., Gh. Buzatu, “Procesul” lui Comeliu Co- 
dreanu (mai 1938), Col. “Românii în istoria universală”, Iaşi, 
1994. 

Troncotă, Cristian, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de In- 
formații al Armatei Române, Editura Evenimentul Românesc, 
Bucureşti, 1997. 

Waldeck, R. G., Arhence Pallace. Bucharest. Hitler's “New 
Order” comes to Romania, National Travel Club, New York, 
1942. 

Watts, Larry, În serviciul Mareşalului, 2 vols., lon Dumitru 
Verlag, Miinchen, 1985. 

Watts, Larry, Romanian Cassandra: lon Antonescu and the 
Struggle for Reform: 1916-1941, Columbia University Press, 
Boulder-New York, 1993 (trad. rom.: O Casandră a României: 
Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, Editura Fundaţiei Cul- 
turale Române, Bucureşti, 1994). 


DIFUZARE: 

S.C. Supergraph S.R.L. 
Str. Ion Minulescu 36, sector 3, 
031216 Bucureşti, 

Tel: (021) 320 61 19 
Fax: (021) 319 10 84 
E-mail: editura Qsophia.ro 


Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.l. 
str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureşti 
tel./fax 211.32.60; tel. 212.29.27 
E-mail: office(2luminatipo.com 
www.luminatipo.com 


e A E 


> label poi iată E 


„Autorul acestei cărți, Gabriel 
" Constantinescu (n. 210) 
veteran de război și fost 
deţinut politic sub comu- 
niști, licenţiat în Filoso- 
-| fie și Cibernetică, este 
inte riiejeterul și directorul publicației sibiene 
Puncte cardinale (unde au și apărut iniţial, în 
serial, din nr. 1-2/1994 până în numărul 
9/2006, capitolele studiului istoric Șah la 
rege...). Solid documentată și călăuzită de 
credinţa fermă într-un sens moral al istoriei, 
această radiografie critică nu este doar un 
istoric al instituției monarhice și al culiselor ei 
sub Carol II și Mihai |, ci o îndrăzneață sinteză 
de dreapta asupra lumii românești din prima 
jumătate a secolului XX, cu urmări resimțite — 
uneori acut — până în zilele noastre. 


Răzvan Codrescu 


a au 
Effie ai A pa Tg 2 PRETENARR e E 
pr MEA Et i i E 


DD a — 


editura christiana