Mihail Sturdza — Romania si Sfarsitul Europei (1966)

MIHAIL STURDZA 


Fost Ministru al Alaceriior Striina 


Editura «DACIA» 
dp "T Rio de Janeiro - Madrid 
TAVS 1966 


ROMÂNIA ȘI SFÂRȘITUL EUROPEI 
Amintiri din ţara pierdută 


Memoriile printului Mihail Sturdza, fost ministru 
de externe al României 


MIHAIL STURDZA 


(1886 — 1980) 


“Fie că vă place sau nu, istoria este de partea noastră. Noi vom fi groparul 
vostru!” 


Din cuvântarea lui Nikita Hrușciov, ţinută în faţa ambasadorilor ţărilor 
vestice, la o recepţie ţinută la ambasada poloneză de la Moscova, la 16 
noiembrie 1956 


CRONOLOGIE ANALITICĂ 


PARTEA | 
1917 


MARTIE, 12-16. Prinţul Gheorghi Lvov este numit șef al guvernului 
provizoriu. Alexander Kerenski este ministrul justiției. Țarul Nicolae al Il- 
lea abdică în favoarea fratelui său, marele duce Mihail. La rândul lui 
acesta abdică în favoarea guvernului provizoriu. 


APRILIE, 17. Lenin, Zinoviev, Lunacharski și alţi bolșevici, mulţi dintre ei 
veniți de la New-York, sosesc la Petrograd unde Troțki și bolșevicii săi se 
stabiliseră dinainte. 


MAI, 16. Kerenski este numit ministru de război. Începe imediat 
dezintegrarea sistematică a armatei rusești, cu faimosul Pricaz nr 1. 


IULIE, 16-18. Bolșevicii dezlănţuiesc o acţiune prost gândită și pregătită 
pentru a lua puterea la Petrograd. 


IULIE, 20. Prinţul Lvov demisionează. Kerenski ajunge prim ministru. 


SEPTEMBRIE, 8-14. Kerenski împiedică pe generalul Kornilov sa intervină 
în favoarea Petrogradului; il arestează pe acesta și apoi îl eliberează pe 
Trozki și pe alți teroriști. 


NOIEMBRIE, 6 (Stil vechi, 24 Oct.) Revoluţia bolșevică. Kerenski fuge în 
Finlanda și de acolo la Paris. Unsprezece ani mai târziu sosește la New- 
York, unde guvernatorul Lehman îl convinge cu argumente solide, chiar 
din ziua sosirii, să renunţe la orice gând de a organiza o campanie 
împotriva guvernului sovietic. 


NOIMEBRIE, 7. Guvern nou la Petrograd, prezidat de Lenin. Trozki la 
Comisariatul pentru afacerile externe, Stalin, comisar pentru minorităţi. 
Majoritatea membrilor guvernului sunt veniti de la New York. Guvernul ia 
numele de Consiliul comisarilor poporului. Trupe rusești în România; în 
plină anarhie, ele cutreieră ţara, amenințând Iașul, pe atunci sediul 
guvernului. Trupele noastre reușesc fie să le dezarmeze, ori să le 
respingă. Lupte în Basarabia. 


1918 


IULIE, 1-5. În România în pădurea Dobrina (Huși) tânărul Corneliu 
Codreanu organizează cu prietenii lui un grupuri de rezistenţă împotriva 
unui eventual atac al trupelor rusești bolșevizate. 


IULIE, 16-17. Asasinarea sălbatică a ţarului Nicolae și a familiei imperiale. 
1919 


IANUARIE, 7. Președintele Wilson îl însărcinează pe William H. Buckler, un 
intrigant de pe lângă ambasada Statelor Unite de la Londra, să plece “cât 
mai degrabă la Stockholm” ca să se întâlnească cu reprezentanţii 
guvenului bolșevic. 


IANUARIE, 14, 15, 16. Buckler are convorbiri cu Maxim Litvinov la 
Stockholm. 


IANUARIE, 21. Wilson prezintă „Raportul“ lui Buckler la Conferinţa celor 
cinci mari puteri, la Paris. „Atitudinea conciliatorie a sovietelor este 
indiscutabilă”, scria Buckler. Mai departe: „O înţelegere cu Rusia poate 
avea loc imediat, evitând cuceririle și politicianismul, reintroducând în 
locul lor condiţiile normale ca principiu antiseptic contra bolșevismului” 


FEBRUARIE, 22. William C. Bullitt, însoţit de ziaristul radical Lincoln 
Steffens, părăsește Parisul pentru a se întâlni în Rusia cu șefii bolșevici. 


MARTIE, 10. Bullitt sosește la Petrograd și este însoţit la Moscova de 
Grigori Chicherin și Maxim Litvinov. 


MARTIE, 14. Lenin prezintă lui Bullitt un plan de pace redactat de Litvinov. 


MAI, 4. Generalul slovac Milan R. Stefanik moare într-un accident dubios 
de avion lângă Bratislava. Cehul Beneș îl înlocuiește, jucând in viitor un 
rol nefast nu numai în istoria Cehoslovaciei, dar și a Europei. 


AUGUST, 4. Trupele române ocupă Budapesta, în ciuda opoziţiei acerbe a 
Consiliului suprem (al aliaţilor occidentali). După două săptămâni de 
lupte cu bestia roșie, armata română eliberează Ungaria de teroarea 
comunistă a lui Bela Kuhn. 


1920 


IANUARIE, 14. Generalul francez Maurice Janin, comandantul trupelor 
aliate din Siberia, ordonă legiunii cehoslovace să-l aresteze pe amiralul 
Aleksadr Kolceak, șef al rezistenţei naţionale antibolșevice din toată Rusia 
și să-l predea centrului bolșevic de la Irkuțtk. În schimb cehoslovacii vor 
primi o treime din tezaurul imperial rus, care rămăsese sub controlul lui 
Kolceak. Partea aceasta a tezaurului țarist va fi prima rezervă a statului 
nou inventat, Cehoslovacia, unde sapte milioane de cehi vor domina mai 
bine de opt milioane de cetăţeni de alte naţionalităţi. 


FEBRUARIE, 7. Amiralul Kolceak și primul său ministru, Victor Pepeliaev, 
sunt asasinați. Generalul Janin nu a fost niciodată acuzat, dat în judecată 
sau învinuit de trădarea șefului rezistenţei naţionale rusești și vânzarea 
lui bandelor bolșevice. 


FEBRUARIE, 11. La lași, Corneliu Codreanu și conducătorul 
muncitorilor ieșeni, Constantin Pancu, eliberează cu forţa o fabrică 
ocupată de comuniști. 


APRILIE, 25. Începe războiul între Polonia și Rusia sovietică. 


SEPTEMBRIE, 30. În România, Codreanu și camarazii lui împiedică pe 
rectorul universităţii din lași să deschidă cursurile academice fără 


tradiționala slujbă religioasă. 
OCTOMBRIE, 5. Moscova cere un armistițiu. 


OCTOMBRIE, 12. Tratat de pace preliminar semnat de Polonia și Rusia, 
la Riga. 


1921 


MARTIE, 3. România și Polonia semnează un tratat de alianţă, singura 
pavăză pe plan internaţional pe care noi am avut-o vreodată împotriva 
amenințării sovietice. 


MARTIE, 18. Tratat definitiv ruso-polonez semnat la Riga. Frontiera dintre 
ele este definită cu exactitate. 


MARTIE - IUNIE. Negocierea și semnarea Micii Înţelegeri, între 
România, lugoslavia și Cehoslovacia, tratat limitat la controlul aspirațiilor 
iredentiste ale Ungariei. Masarik și Beneș se opun cu încăpățânare la 
formarea unei coaliţii mai întinse; o astfel de coaliţie fusese propusă de 
România, ca o garanţie în faţa ambițiilor teritoriale și mesianice ale 
sovietelor. Cehoslovacia este singura beneficiară a Micii Înţelegeri, 
România și lugoslavia fiind, și așa, fiecare în parte mai puternice decât 
Ungaria. Guvernul de la Praga a refuzat întotdeauna să garanteze, sau 
măcar să recunoască graniţele Rusiei sovietice cu vecinii ei. 


MARTIE - IUNIE. Marea Britanie și Franţa recunosc “de facto “guvernul 
sovietic ca guvern legitim al Rusiei. (se inițiază, sub controlul “Forţelor 
Anonime”, alianţa nefastă între puterile occidentale și Uniunea Sovietică, 
care va duce la al doilea război mondial și la consecinţele sale fatale. 


1922 


APRILIE, 6. Delegaţia sovietică condusă de Grigori Chicherin sosește la 
Genova și se întâlnește cu delegaţiile engleză, franceză, a Statelor Unite, 
italiană și germană. 


APRILIE, 10. Începe Conferinţa de la Genova cu participarea Uniunii 
Sovietice. 


APRILIE, 15. Au loc negocieri secrete între Germania și Uniunea Sovietică. 
Acestea începe la orele două după masă, la Rapallo, localitate situată la 


câţiva kilometri de Genova, în Italia. 


APRILIE, 16. Semnarea tratatului de la Rapallo între Germania și Uniunea 
Sovietică surprinde pe toată lumea. “O bombă pe cerul Conferinţei. Va 
răsturna lumea! “, a spus ambasadorul statelor Unite, Richard Washburn 
Child. Asta se va întâmpla 17 ani mai târziu. 


MAI, 19. Conferinţa de la Genova se termină cu un fiasco, datorită 
insistențelor Franţei ca Rusia să recunoască datoriile contractate de Rusia 
ţaristă. 


OCTOMBRIE, 15. În România, are loc încoronarea la Alba lulia a 
regelui Ferdinand și a reginei Maria, în același oraș unde, cu trei sute de 
ani înainte, Mihai Viteazul fusese proclamat suveranul tuturor românilor. 


1923 


MARTIE 4. Înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale și Creștine de către 
profesorul A. C. Cuza și studentul Corneliu Codreanu. 


MARTIE, 24. Codreanu este arestat pentru prima oară de către guvernul 
liberal. 


NOIEMBRIE, 8-11. Putsch-ul Hitler-Ludendorff la Muenchen. 
1924 


APRILIE, 2. Se suspendă negocierile româno-sovietice, care începuseră la 
Viena cu o săptămână înainte la insistența aliatului nostru francez. 
Motivul a fost pretenţiile rușilor asupra Basarabiei. 


MAI, 31. Codreanu este arestat din nou, cu alţi cincizeci de studenţi, 
băieţi și fete. Începe teroarea lui Manciu sub un guvern liberal. În 
închisoare, studenţii au fost supuși celor mai mari chinuri și umilinţe. 
Sunt eliberaţi după intervenţia unui grup de profesori universitari și 
cetăţeni importanţi. Constantin Manciu, prefectul poliţiei din lași, precum 
şi alți călăi-funcţionari de sub ordinele lui, sunt înaintați și decoraţi de 
guvern. 


OCTOMBRIE, 25. Aflat în legitimă apărare, Codreanul îl împușcă pe 
prefectul Constantin Manciu, când acesta tocmai încerca să-l aresteze din 
nou. 


OCTOMBRIE, 28. Urmând exemplul Angliei (1 februarie), Franţa 
recunoaște “de jure” Uniunea Sovietică. România și lugoslavia refuză să 
urmeze exemplul Franţei. 


1925 


IANUARIE, 5. Manifestaţii de simpatie pentru Corneliu Codreanu în toată 
ţara. În speranţa de a găsi un tribunal slugarnic și corupt, guvernul liberal 
transferă procesul din lași la Focșani. 


MAI, 15-20. Manifestaţiile de simpatie pentru Corneliu Codreanu devin 
din ce în ce mai numeroase. Cuprins de panică și simțind că magistraţii 
ţării vor refuza să judece strâmb, guvernul liberal transferă încă o dată 
procesul lui Codreanu, de data aceasta la Turnu Severin, la celălalt capăt 
al ţării. 

MAI, 26. Corneliu Codreanu este achitat de tribunalul din Turnu 
Severin. Manifestaţii de simpatie și entuziasm naţional românesc în toată 
ţara. 


DECEMBRIE, 1. Semnarea tratatului de la Locarno, între Franţa, Marea 
Britanie, Italia și Belgia. 


1926 


IANUARIE, 20. Consecinţă a scandaloaselor sale purtări, prinţului Carol al 
României i se anulează drepturile sale de moștenitor al tronului. Fiul lui, 
principele Mihai, este proclamat moștenitor de către parlament. 


APRILIE, 24. Semnarea tratatului de prietenie și neintervenţie între 
Germania și Rusia sovietică. Este o completare a tratatului de la Rapallo, 
din 1922. 


SEPTEMBRIE, 8. Germania este admisă în Liga Naţiunilor. Obține un loc 
permanent în consiliu. 


1927 


MAI, 26. Ruptură temporară a relaţiilor diplomatice între Marea Britanie 
şi Rusia sovietică, datorită agitaţiilor bolșevice pe pământ englez. 


IUNIE, 24. Înfiinţarea legiunii „Arhanghelul Mihail.“ 


AUGUST, 21. Congresul partidului naţional-socialist la Nuerenberg. 
Defilarea trupelor de asalt. 


NOIEMBRIE, 30. O delegaţie sovietică sosește la Geneva, în vederea 
participării la lucrările pregătitoare ale Comisiei pentru dezarmare. 


1928 


AUGUST, 27. Se semnează Pactul Kellogg-Briand, la Paris. Rusia va adera 
și ea, la 8 septembrie. Principala prevedere: renunţarea la războaiele de 
agresiune. Nu se prevăd sancţiuni. 


NOIEMBRIE, 25.  Manifestaţii comuniste la București. 
1929 


FEBRUARIE, 9. La Moscova se semnează protocolul Litvinov, între Rusia 
sovietică, Polonia, România, Letonia și Estonia. Prin acest act se actualiza 
pactul Kellogg-Briand între cele cinci ţări. În ziua următoare, un articol din 
Pravda amintea reprezentantului român că U. R. S. S. nu renunţă la 
pretenţiile asupra Basarabiei. 


APRILIE, 7. Manifestaţii comuniste la Timișoara. Șapte morti. 
AUGUST, 17. Manifestaţii comuniste la Lupeni: 25 de morți. 


OCTOMBRIE, 7. Moare Gheorghe Buzdugan, cea mai importantă 
personalitate din regență. 


DECEMBRIE, 15-25. Au loc două importante manifestații legionare la 
Brănești și Lugoj. Intervenţie ilegală a autorităţilor. Mișcarea capătă în 
fiecare zi proporţii tot mai mari. Din ce în ce mai mulţi muncitori intră în 
Legiune. 


1930 


IANUARIE, 20- MARTIE 25. Intensificarea activităţilor legionare cu 
caracter anti-comunist. La Cahul 20.000 de ţărani se adună ca să-l vadă 
vorbind pe Codreanu. La 25 martie, la București are loc o manifestaţie 
anti-comunistă. 


IUNIE, 6. Carol se întoarce în România cu Magda (Elena) Lupescu. 
Trădează toate promisiunile făcute în exil celor care-l susțineau (între alţii 


autorul acestei cărţi), refuză să reia viaţa conjugală cu prinţesa Elena și s- 
o proclame regină. Incepe să trăiască în concubinaj public cu Lupeasca! 


IUNIE, 20. Codreanu înfiinţează o nouă organizaţie pentru a apăra 
România de comunism sub toate formele lui, atât pe frontul interior cât și 
împotriva imperialismului sovietic internaţional. Noua organizaţie se 
cheamă Garda de Fier, care se va identifica cu Mișcarea Legionară. 


IUNIE, 25. Codreanu este din nou arestat, în timpul guvernării național- 
ţărăniste. Acuzaţiile sunt false, și cum încă existau judecători corecți în 
acea vreme, a fost achitat după două luni de pușcărie. 


NOIEMBRIE, 14.  Manifestaţii comuniste la București. 


PARTEA A II-A 


1931 


IANUARIE, 11. Mișcarea legionară este dizolvată pentru prima oară, de 
către guvernul naţional-țărănesc. Arestări în masă și persecuții. Din nou 
acuzaţii false. Dar corupţia lui Carol nu pătrunsese încă în corpul 
judecătoresc și toți legionarii sunt achitaţi. 


APRILIE, 18. Regele Carol formează un guvern lorga-Argetoianu. 
IUNIE, 1 Noi alegeri. Codreanu este ales deputat. 


DECEMBRIE, 3. Discursul lui Codreanu în Parlament. Punctele esenţiale 
ale politicii legionare: Dumnezeu, patrie, rege, proprietate privată, 


Yv vA 


armata, lupta fără încetare împotriva comunismului. 
1932 


MARTIE-APRILIE Negocieri româno-sovietice la Riga, pentru un pact 
de neagresiune. Guvernul francez a cerut aliaţilor săi, România și Polonia, 
să încerce să ajungă la încheierea unui pact de neagresiune cu vecinul 
sovietic, cu scopul de a netezi calea unei alianţe militare franceze cu Rusia 
sovietică; același scop urmăreau atât Beneș, cât și Titulescu. Negocierile 
sunt întrerupte de către negociatorul român când, în momentul de a 


semna textul asupra căruia căzuseră de acord, delegatul sovietic pretinde 
să introducă o clauză implicând legitimitatea pretențiilor rusești asupra 
unei părţi a teritoriului nostru. Franţa, intermediarul, făgăduise solemn 
că sovietele nu vor ridica pretenţii teritoriale. 


MARTIE, 13. Alegeri prezidenţiale în Germania. Hitler obţine 11.339.446 
(30,1 %) din voturi. Președintele von Hindenburg pierde majoritatea 
absolută. 


MARTIE, 15. Mișcarea Legionară este dizolvată pentru a doua oară, de 
către guvernul lorga-Argetoianu. Măsurile cele mai arbitrare și 
neconstituţionale sunt luate împotriva legionarilor. Arestări în masă, 
bătăi, schingiuiri. 


APRILIE, 10. Hindenburg este reales, dar Hitler obţine de data aceasta 
13.418.547 (36,8 %) din voturi. 


MAI, 6. Asasinarea președintelui Paul Doumer al Franţei, de către 
doctorul Paul Gurgulov, un emigrant rus. 


MAI, 31. Guvernul lorga-Argetoianu demisionează. Este înlocuit cu un 
guvern naţional-țărănesc condus de Alexandru Vaida-Voievod. 


IULIE, 31. Alegeri legislative în Germania. Naţional-socialiștii lui Hitler 
câștigă 230 de locuri, socialiștii 133, centru 97 și comuniștii 89. 


SEPTEMBRIE, 12. Parlamentul Germaniei (Reichstag) este dizolvat. 


OCTOMBRIE, 10. Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor străine, 
convoacă pe reprezentanţii diplomatici francez și polonez, le mulțumește 
pentru sprijinul guvernelor lor în timpul negocierilor de la Riga, dar cere 
acestor guverne să negocieze tratatele lor cu Rusia Sovietică independent 
de poziţia României faţă de Moscova. Consecința: atât Franţa cât și 
Polonia vor semna, înainte de 1933, Tratatele de neagresiune cu 
Moscova. Frontierele noastre răsăritene rămân astfel nerecunoscute de 
către Rusia sovietică. 


1933 


IANUARIE, 23. Cuvântarea lui Molotov prin care anunţă încheierea 
pactelor de neagresiune cu toți vecinii Rusiei Sovietice, afară de România. 


Tratatul de neagresiune franco — sovietic e ratificat o lună mai târziu. 
IANUARIE, 30. Hitler este numit președintele guvernului german. 


IUNIE, 7. La Roma, cele patru mari puteri, Franţa, Marea Britanie, 
Italia, Germania semnează Pactul quadripartit de garanţie, propus de 
Mussolini, o reînnoire a Pactului de la Locarno. De data aceasta singurul 
parlament care nu ratifică pactul este cel francez, în cadrul căruia 
partizanii alianţei militare cu Uniunea sovietelor și-au impus punctul de 
vedere. Prin urmare, acest pact nu a devenit niciodată efectiv. 


IULIE, 4. Se semnează la Londra pactul de definiţie al agresorului între 
Rusia sovietică, toţi vecinii ei precum și alte ţări. România participă. 
Titulescu va pretinde ca acest pact înlocuiește pactul de neagresiune, ce 
nu se semnase la Riga, din cauza pretențiilor nerușinate ale sovietelor 
asupra teritoriului nostru. Afirmația lui Titulescu nu corespunde 
adevărului. Pactul de definiţia al agresorului, semnat la Londra, NU 
implică în nici un fel, recunoașterea din partea Sovietelor a Nistrului ca 
graniţă. 


IULIE, 10. În cadrul unui guvern naţional - țărănesc, Armand Călinescu își 
începe Prima prigoană împotriva Mișcării Legionare. 


OCTOMBRIE, 10. Franklin Delano Roosevelt trimite o scrisoare lui Mihail 
Kalinin, propunând stabilirea relaţiilor diplomatice între Statele Unite și 
Uniunea Sovietelor. 


NOIEMBRIE, 13.  Întrevedere Hitler —Lipsky. Hitler îi spune lui Lipsky: 
“Un război ar aduce comunismul în Europa. Polonia se află în prima linie 
în lupta împotriva Asiei. Distrugerea Poloniei ar fi o nenorocire 
universală... Toate guvernele europene ar trebui să recunoască poziţia 
Poloniei...” 


NIOEMBRIE, 14. Șeful partidului Liberal, lon Duca, formează un nou 
guvern. 


NOIEMB RIE, 16. Roosevelt recunoaște guvernul sovietic ca guvern 
legitim al Rusiei. 


DECEMBRIE, 10. Pentru a împiedica Mișcarea Legionară să participe la 
alegeri, lon Duca, șeful guvernului, presat de guvernul francez și de 


Titulescu, dizolvă Mișcarea pentru a treia oară. Începe cea mai aspră 
prigoană de până atunci împotriva Mișcării. Mai mult de 20.000 de 
legionari sunt arestaţi. Cinci dintre ei sunt asasinați de poliţia lui Duca. 
Sute sunt schingiuiţi și bătuţi. Un val de indignare cuprinde toată ţara. 


DECEMBRIE, 20. Guvernul Duca câștigă alegerile. (!) 


DECEMBRIE, 23. Duca este împușcat de trei legionari care, apoi, se 
predau poliţiei. 


1934 


IANUARIE, 26. Germania și Polonia semnează un Pact de Neagresiune pe 
zece ani. 


FEBRUARIE, 9. Semnarea pactului balcanic între lugoslavia, Grecia, Turcia 
și România. Pactul nu are nicio semnificaţie pentru România, care nu este 
o ţară balcanică. Este vorba de încă una din scamatoriile lui Titulescu, 
destinată să devieze atenţia și neliniștea provocată în România de politica 
lui prosovietică și antipoloneză. 


APRILIE, 4. Tribunalul militar însărcinat să-l judece pe Codreanu și pe toți 
șefii legionari, îl achită de orice acuzaţie. Numai asasinii lui Duca sunt 
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. 


IUNIE, 9. Triumful lui Titulescu: se reiau relaţiile diplomatice între 
România și Uniunea Sovietică. Granița noastră de la răsărit continuă să nu 
fie recunoscută de sovietici. 


AUGUST, 2. Moare mareșalul Paul von Hindemburg. Hitler devine 
cancelar și comandant șef al armatei germane. (Reichswehr) 


AUGUST, 19. În urma unui plebiscit (88% din voturi), i se atribuie lui Hitler 
puterea absolută. 


SEPTEMBRIE, 13. Polonia denunţă convenţia referitoare la minorităţi, 
stabilită la Versailles și garantată de Liga Naţiunilor. Germania, interesată 
direct, preferă să nu protesteze. 


OCTOMBRIE, 9. Regele Alexandru al lugoslaviei și ministrul afacerilor 
străine francez Jean Barthou, sunt asasinați la Marsilia. 


OCTOMBRIE, 22. Mareșalul H. Goering, vorbind în numele lui Hitler, 
expune pentru prima oară ministrului nostru la Berlin, Petrescu-Comnen, 
oferta Germaniei către România: Garanţia tuturor graniţelor noastre 
inclusiv cele cu Uniunea Sovietelor și cu Ungaria. Reînarmarea completă, 
cu cele mai moderne arme, a armatei române. Germania nu cere 
României să-și părăsească alianțele. Singurul lucru pe care ea ni-l cere 
este asigurarea că ne vom opune oricărei încercări a trupelor Sovietice de 
trecere peste teritoriul nostru. Titulescu, care promisese deja prietenilor 
săi francezi și cehoslovaci că trupele sovietice vor putea trece peste 
teritoriul nostru în cazul unui conflict european, ascunde raportul lui 
Petrescu-Comnen. Încearcă să menţină ministerul nostru al afacerilor 
străine și guvernul în ignoranță faţă de oferta germană, până în 
momentul în care printr-un “fait accompli” pe teren diplomatic, i-ar fi 
devenit imposibil României să ia în consideraţie propunerea germană. 


NOIEMBRIE, 20. Informat de către mine despre trădarea lui Titulescu, 
Gheorghe Brătianu (șeful partidului liberal dizident) pleacă la Berlin și are 
o întrevedere cu Goering. Acesta îi repetă oferta Germaniei, insistând 
asupra faptului că România nu este obligată să-și părăsească alianțele. 
Dorinţa Germaniei de a avea siguranţa că trupele sovietice nu o vor putea 
ataca, trecând peste teritoriul românesc, era așa de mare, încât 
propunerile menţionate vor fi repetate la toate ocaziile, până în ajunul 
războiului, de către Hitler și de către Goering, ministrului nostru la Berlin 
și altor reprezentanţi ai guvernului român. Va fi un ultim refuz al 
guvernului român de a lua în consideraţie oferta germană, care-l va 
decide pe Hitler să-și schimbe momentan atitudinea sa faţă de Rusia 
sovietică și să accepte semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. 


1935 


IANUARIE, 13. Plebicist în teritoriul Sarre, supravegheat de Liga 
Naţiunilor. 90% din alegători votează pentru alipirea la Germania, 10% 
pentru alipirea la Franţa. 


IANUARIE, 24. Întrevederile Hitler-Lipsky, ambasadorul polonez la Berlin. 
Ultimul raportează șefului său, ministrul afacerilor externe Josef Beck: 
“Cancelarul a vorbit îndelung despre problema rusească. Părerea lui este 
că va veni momentul în care Polonia și Germania vor fi obligate să se 


apere împreună de o agresiune sovietică. Opinia lui este că politica 
guvernelor germane anterioare și a Reischswehrului de a “juca “Rusia 
împotriva Poloniei era cea mai mare greșeală posibilă.” 


FEBRUARIE, 8. Înţelegere între Uniunea Sovietică și România, referitoare 
la restabilirea comunicaţiilor feroviare directe. 


FEBRUARIE, 10. O notă a Contelui Jean Szembeck, subsecretar la 
ministerul de externe polonez, către Beck “Domnul Lipsky mi-a spus că 
Goering a fost foarte sincer cu el atât în conversațiile de la Bialystok cât și 
în cele de la Varșovia. Vorbind către generali a expus planuri mari pentru 
viitor, sugerând aproape constituirea unei alianțe germano-poloneze 
împotriva Rusiei sovietice.” 


MAI, 2. Semnarea pactului franco-sovietic de asistență mutuală, evident 
îndreptat împotriva Germaniei. 


MAI, 16. Semnarea pactului de asistenţă mutuală între Cehoslovacia 
și Uniunea Sovietică. Nici unul dintre aceste două pacte (cel cu Franţa și 
cel cu Cehoslovacia) nu ar fi fost eficient dacă România nu ar fi consimţit 
să lase trupele sovietice să treacă pe teritoriul ei, fapt conţinut implicit în 
reluarea relaţiilor diplomatice și a comunicaţiilor feroviare între România 
și Uniunea Sovietică. 


MAI, 23. Raportul lui Lipsky către Beck: “Mai târziu, Hitler explică politica 
lui fată de Polonia... Chiar înainte de a veni la putere, încercase să-l 
convingă pe generalul Schleicher să nu aibă nicio relaţie cu sovietele... 
Hitler spunea că Reichswehrul considera Rusia sovietică o primejdie 
numai pentru Polonia, dar nu şi pentru Germania. Aceasta era o poziţie 
total lipsită de realism.” 


OCTOMBRIE, 3. Trupele italiene intră în Etiopia. 


OCTOMBRIE, 7. Titulescu îi ordonă lui Petrescu-Comnen să declare 
guvernului german că poziţia geografică ne obligă să luăm în calcul 
implicaţiile vecinătăţii noastre cu Rusia sovietică. În anumite împrejurări, 
România ar putea să fie obligată să semneze și ea un pact de asistenţă 
mutuală cu Rusia sovietică, precum au făcut Franţa și Cehoslovacia. 


1936 


IANUARIE, 29. Regele Carol merge la Londra, cu ocazia înmormântării 
regelui George V. Primirea ce i se face este cât se poate de rece. Regina 
Maria a Angliei refuză să-l primească. 


FEBRUARIE, 24. Conform cu ordinele lui Titulescu, Petrescu-Comnen face 
noi declaraţii provocatoare la ministerul afacerilor străine al Germaniei. 


FEBRUARIE, 27. Parlamentul francez ratifică Tratatul de alianţă militară 
cu Sovietele. 


MARTIE, 7. Ambasadorii ţărilor semnatare ale Tratatului de la Locarno 
sunt convocați la Auswaertiges Amt (ministerul afacerilor străine al 
Germaniei) de către baronul von Neurath, care le comunică că Germania 
consideră că “Tratatele” au fost violate de către Franţa prin încheierea 
unei alianţe militare cu Rusia, evident îndreptată împotriva Germaniei. În 
consecință Germania va reocupa teritoriul demilitarizat al Renaniei. În 
același timp, Germania se oferă să semneze un pact de neagresiune cu 
Franţa și Belgia, precum și o convenţie a forţelor aeriene cu toate puterile 
occidentale. De asemenea, Germania se angajează să participe din nou la 
Liga Naţiunilor, dacă se stabileşte că aceasta este independentă de 
dispoziţiile Tratatului de la Versailles. Nici una din aceste afirmaţii nu au 
fost luate în consideraţie de către puterile occidentale. 


NOAPTEA, 7-8 MARTIE. În România, guvernul liberal ordonă căilor 
ferate române să adune cât mai multe mijloace de transport la graniţa 
ruso-română, ceea ce însemna evident, punerea acestui material la 
dispoziţia comandamentului sovietic, în cazul în care reocuparea Renaniei 
ar fi provocat al doilea război mondial. (distanţa între șine era mai mare 
la ruși decât la noi) 


MARTIE, 8. Informat de această fatală măsură, Corneliu Codreanu și 
Generalul Cantacuzino, șefi ai Mișcării Legionare, decid că aceasta se va 
opune cu forţa la orice încercare a unor unităţi sovietice de a trece pe 
teritoriul nostru. Măsuri pregătitoare sunt luate imediat. 


Martie, 12-18. Marea Britanie, Italia, Belgia declară, la Paris, la Londra și 
la Consiliul Naţiunilor, că deși reocuparea Renaniei de către Germania 
trebuie considerată o violare a Tratatului de la Versailles, ea nu trebuie 


înţeleasă nici ca un casus foederis nici ca un casus belli de către 
semnatarii „Tratatului de la Versailles“ sau de la Locarno. 


MAI, 30. Codreanu publică o proclamaţie referitoare la uneltirile lui 
Titulescu precum și împotriva oricărei încercări de alianţă cu Rusia 
Sovietică: “ar fi un act de trădare faţă de Dumnezeu, faţă de România și 
împotriva ordinei morale a lumii.” 


AUGUST, 14. Contele Jean Szembeck (subsecretar de stat în ministerul de 
externe polonez) raportează conversaţia lui cu Ribbentrop: “Ribbentrop 
insistă asupra necesităţii unei colaborări germano-poloneze. Atât Polonia 
cât și Germania sunt supuse unei foarte mari primejdii... Bolșevismul 
încearcă să distrugă civilizaţia occidentală... Cancelarul (Hitler) nu 
consimte la nici un compromis în legătură cu Rusia sovietică. El este 
convins de necesitatea colaborării germano-poloneze și este unul din 
avocații cei mai entuziaști ai unei astfel de colaborări. “ 


AUGUST, 29. Titulescu este demis de către Regele Carol. Dar 
titulescianismul rămâne în fond politica pe care Carol e decis s-o urmeze. 


PARTEA A III-a 


NOIEMBRIE, 5. Codreanu adresează un memoriu regelui și șefilor 
politici români, referitor la politica externă a României: “Mica Înţelegere 
și Înțelegerea Balcanică nu au absolut nicio valoare practică pentru 
România. Amândouă se vor prăbușşi în cazul unui conflict european. 
Întregul popor român se va ridica împotriva acelora care pregătesc 
moartea României prin asocierea ei cu sovietele în cazul unui conflict 
general.” 


NOIEMBRIE, 13.  Atașatul militar german la București, colonelul 
Schunke, îl vizitează pe Petrescu-Comnen. Reînnoiește oferta Germaniei 
făcută României. Insistă încă o dată asupra faptului că Germania nu ne 
cere să ne părăsim alianțele noastre. Tot ceea ce cere ea de la noi este 
hotărârea fermă de a ne opune oricărei încercări a sovietelor de a trece 
peste teritoriul nostru. Dacă Bucureștiul continuă să dispreţuiască 


prietenia Germaniei, aceasta va trebui s-o caute în altă parte (bine înţeles 
este vorba de Ungaria). 


NOIEMBRIE, 16. A doua vizită la Berlin a lui Gheorghe Brătianu, șeful 
partidului liberal dizident. Întâlnire cu Hitler și cu Goering. Amândoi 
insistă asupra necesităţii pentru Germania de a avea certitudinea că 
niciun atac sovietic asupra teritoriului nostru nu va avea loc fără o 
rezistenţă serioasă din partea României. Amândoi reînnoiesc propunerea 
de a înarma armata noastră cu cele mai moderne înzestrări. Nu ni se cere 
să părăsim alianțele noastre. 


NOIEMBRIE, 24. Un grup de legionari pleacă în Spania pentru a lupta, 
alături de trupele lui Franco, împotriva comuniștilor. 


1937 


FEBRUARIE, 13. La București are loc înmormântarea legionarilor căzuţi în 
lupta împotriva comuniștilor, în Spania. Imensă manifestaţie de simpatie 
din partea a 300.000 de persoane care participă la înmormântare. 


FEBRUARIE, 16. Declaraţii prietenești ale lui Goering către mareșalul 
Edward Smigly-Rydz, la Varșovia: Polonia și Germania sunt amenințate 
amândouă. Înțelegerea lor în politica externă este o necesitate. 


FEBRUARIE, 20. O nouă întrevedere între Goering și Petrescu-Comnen. 
Goering reînnoiește oferta de garanţie a tuturor graniţelor noastre și 
reînarmarea noastră. O singură condiţie: să promitem că vom apăra 
graniţele noastre împotriva oricărei agresiuni sovietice. Petresc-Comnen 
răspunde că nu este autorizat să discute chestiuni politice, ci numai 
economice! Goering îi răspunde că este invitat personal de Hitler, care 
dorește să-i confirme încă o dată propunerile germane. Petrescu-Comnen 
nu a răspuns niciodată la această invitaţie. 


FEBRUARIE, 29. Guvernul de la București ia măsuri pentru desfiinţarea 
Mișcării Legionare. Codreanu răspunde cu următoarea circulară: 
“Niciodată Mișcarea Legionară nu va recurge la violență sau conspirație. 
Ea nu va răspunde la aceste noi provocări. Biruința noastră va fi atinsă 
prin transformarea interioară a sufletului fiecărui român. Refuzăm să 
întinăm această biruinţă cu comploturi şi violenţe.” 


MARTIE, 20. Ultima întrevedere între Petrescu Comnen și Goering. Acesta 
reînnoiește încă o dată ofertele Germaniei și promite să înarmeze armata 
noastră cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament. Petrescu- 
Comnen declară în numele guvernului său, că România nu va participa 
niciodată la o înţelegere care ar putea să-i aducă greutăţi cu sovietele. 


IUNIE, 12. Mareșalul Mihail Tukhacevski este executat la Moscova. În 
timpul unei vizite la Londra și la Paris, Tuhacevski comite imprudenţa de a 
insinua, față de anumite personalităţi militare occidentale, posibilitatea 
unei lovituri împotriva regimului comunist de la Moscova. Guvernul 
sovietic a fost informat imediat. 


NOIEMBRIE, 30. O nouă circulară a lui Codreanu în legătură cu politica 
externă a României: “Sunt împotriva politicii marilor democraţii 
occidentale. Sunt împotriva Micii înţelegeri și a Înțelegerii Balcanice. Nu 
am nici cea mai mică încredere în Liga Naţiunilor. Sunt cu ţările 
revoluțiilor naţionale. 48 de ore după victoria Mișcării Legionare, 
România se va alia cu Roma și Berlinul, intrând astfel pe linia misiunii sale 
istorice: apărarea crucii, a culturii și a civilizaţiei creștine.” 


NOIEMBRIE — DECEMBRIE. Generalul Kutiepov, fostul comandant al 
armatei naţionale ruse, este prins pe străzile Parisului de către sovietici, 
dus la Moscova și asasinat. 


DECEMBRIE, 21. Victorie legionară în alegerile parlamentare: 66 de 
deputați. 


DECEMBRIE, 28. Regele Carol numește pe Octavian Goga prim- 
ministru, cu Armand Călinescu la Interne. Partidul lui Goga, partidul 
naţional creștin, era un grup neînsemnat, care obținuse numai 9,15% din 
voturile exprimate la ultimele alegeri. 


1938 


IANUARIE 1938. Generalul Miller, succesorul generalului Kutiepov, este 
şi el răpit la Paris de către agenţi sovietici, dus la Moscova și asasinat. 


FEBRUARIE, 6. Începe o nouă campanie electorală în România, plină de 
teroare și asasinate. 


FEBRUARIE, 9. Goga este impresionat de împrejurările tragice ale 
campaniei electorale. Prin Gigurtu, ajunge la o înțelegere cu Codreanu. 


FEBRUARIE, 10. Informat de această Înţelegere, regele Carol îl demite pe 
Goga. 


FEBRUARIE, 12. Lovitura de Stat a lui Carol al II-lea: suprimarea 
Constituţiei, suprimarea partidelor politice. Patriarhul Miron Cristea este 
numit prim-ministru și Armand Călinescu ministru de interne. O nouă 
Constituţie dă toate puterile Regelui Carol, inclusiv puterea judiciară. 


FEBRUARIE, 21. Codreanu dă o „Proclamaţie“ prin care dizolvă 
Mișcarea Legionară: „Nu vom răspunde la provocările Guvernului. Nu 
vom transforma România într-o nouă Spanie. “Anunţă decizia lui de a 
părăsi România și de a se stabili în Italia. 


MARTIE, 5. Guvernul carlist ordonă destituirea tuturor legionarilor, atât 
din intreprinderile de stat cât și din cele particulare. Toate intreprinderile 
comerciale și industriale ale Legiunii sunt închise. Cea mai mare prigoană 
cunoscută până atunci pe pământul acestei ţări, este declanșată de un 
<guvern român>, contra unei părți a poporului român. Au loc mii și mii de 
arestări samavolnice. 


APRILIE, 7. Codreanu este arestat. Nu va mai fi liber niciodată. 


APRILIE, 19. Codreanu condamnat la șase luni de închisoare pentru că ar 
fi „ofensat” pe profesorul Nicolae lorga. 


APRILIE, 22. Tulburări în ţara sudeţilor. Începe criza cehoslovacă. 


MAI, 27. Într-o înscenare judiciară de tip stalinist, cu ajutorul profesorului 
lorga, Corneliu Codreanu este condamnat la 10 ani muncă silnică. Asta 
însemna, toată lumea și-a dat seama, moartea lui. 


SEPTEMBRIE, 13. Insurecţie în Țara Sudeţilor. Se proclamă legea 
marţială. 


SEPTEMBRIE, 15. Prima întâlnire Neville Chamberlain-Hitler, la 
Berchtesgaden. 


SEPTEMBRIE, 22-23. A doua întâlnire Chamberlain-Hitler la Godesberg. 
Mobilizare generală în Cehoslovacia. 


SEPTEMBRIE, 29-30. Înţelegere la Muenchen. Peste trei milioane și 
jumătate de nemti vor trăi liberi. 


SEPTEMBRIE, 30. Chamberlain vorbește mulţimii de la fereastra 
numărului 10 din Downing Street: “Dragi prieteni, aceasta este a doua 
oară în istoria noastră că ne-am întors din Germania la Downing Street cu 
pace și onoare. Cred că este pacea pentru timpul nostru. Vă mulțumim 
din tot sufletul. Și acum vă sfătuiesc să vă întoarceţi acasă și să dormiţi 
liniștiți în paturile voastre.” 


OCTOMBRIE, 13. Spre surprinderea generală, în parlamentul englez, 
are loc prima cuvântare războinică a lui Chamberlain: “Înțelegerea de la 
Muenchen nu ne permite să micșorăm eforturile pentru realizarea 
programului nostru militar.” 


OCTOMBRIE, 24.  Întrevedere prietenoasă la Berchtesgaden între 
Ribbentrop și Lipsky, ambasadorul Poloniei. Ministrul Afacerilor Străine al 
Poloniei, Beck, este invitat să viziteze Berlinul:” O invitaţie permanentă 
pentru prietenii noştri polonezi.“ Ribbentrop propune: 


1) Danzig, oraș german. 


2) Port liber pentru Polonia în Danzig cu asigurarea comunicaţiilor printr- 
o cale ferată extra-teritorială până și prin Danzig. 


3) O zonă extra-teritorială de un kilometru lățime, pentru construirea 
unei șosele și a unei căi ferate care să unească Germania cu Prusia 
Orientală, despărțite prin Tratatul de la Versailles. 


4) Amândouă naţiunile recunosc și garantează graniţele lor. 


5) Extinderea Tratatului de prietenie germano-polonez cu o clauză 
consultativă, de la 10 la 20 de ani. 


Aceste propuneri au rămas valabile din partea Germaniei până la 10 
august 1939, când Polonia le respinge și declară: „ Orice intervenţie din 
partea guvernului german, va fi considerată ca act de agresiune.” 


OCTOMBRIE, 31. Ministrul Afacerilor Externe polonez, Beck, ordonă 
lui Lipsky să răspundă lui Ribbentrop cu refuz total. 


NOIEMBRIE, 7. În ajunul vizitei lui Ribbentrop la Paris, un evreu polonez, 
Herschel Grynszpan, de 17 ani, asasinează pe secretarul ambasadei 
germane la Paris, Ernst von Rath. 


NOIEMBRIE, 13. Regele Carol primește o invitaţie neașteptată din 
partea guvernului englez, să viziteze Londra. 


NOIEMBRIE, 14. Președintele Rooswelt recheamă pe Ambasadorul 
american la Berlin, Hugh Wilson. 


NOIEMBRIE, 19. Lipsky se întâlnește cu Ribbentrop la Berlin. Informează 
pe ministrul german al afacerilor externe că „Orice încercare de a 
încorpora orașul liber Danzig de către Reich, va duce fără îndoială la un 
conflict.” Totuşi Polonia ar fi dispusă să înlocuiască garanţia Ligii 
Naţiunilor asupra Danzig-ului, cu o Înţelegere Germano-Poloneză. 
Ribbentrop îl roagă pe diplomatul polonez și pe guvernul său să se 
gândească la propunerile germane dintr-o perspectivă de durată, precum 


şi la o prietenie permanentă între cele două ţări. 


NOIEMBRIE, 22-28. Publicarea clandestină și distribuirea unor manifeste 
legionare referitoare la pericolul ce-l reprezintă pentru ţara noastră 
pretenţiile și ideologia sovietică. Tulburări la Universitatea din Cluj. 


NOIEMBRIE, 28. Carol se întoarce de la Londra, trecând prin Paris; după 
memoriile lui Paul Boncour, Carol făgăduiește guvernanţilor francezi că va 
ajunge la o înţelegere cu Rusia sovietică, în ceea ce privește trecerea 
trupelor sovietice peste teritoriul nostru, în caz de conflict european. 
Cere însă un răgaz, pentru a pregăti opinia publică română pentru o astfel 
de eventualitate. 


NOIEMBRIE, 29-30. Din ordinul lui Carol al Il-lea, Corneliu Codreanu și alţi 
treisprezece legionari sunt asasinați prin ștrangulare, noaptea, în pădurea 
de la Tâncăbești, lângă București. Este începutul “pregătirii opiniei publice 


române” pentru o colaborare „pașnică” cu sovietele. 


DECEMBRIE, 6. Declaraţie de neagresiune și prietenie între Franţa și 
Germania. Garanţia reciprocă a frontierelor. 


1939 


IANUARIE, 5. Întâlnire Hitler-Beck la Berchtesgaden. În ceea ce privește 
Danzig-ul, Hitler declară că se gândește la o formulă care ar face ca orașul 
să fie politicamente german, și econonomicamente polonez. Este gata să 
dea garanţii clare și formale referitor la graniţele germano-poloneze. O 
Polonie puternică era necesară ca barieră contra sovietelor. 


IANUARIE, 6. Beck se sfătuiește cu Ribbentrop la Muenchen. Ribbentrop 
cere reunirea Danzig-ului cu Germania și propune să garanteze “în modul 
cel mai generos” interesele economice poloneze. Propun crearea “unei 
șosele și a unei căi ferate extrateritoriale” prin coridor, iar Germania ar 
garanta “suveranitatea Poloniei în acest coridor și în toate teritoriile ei 
actuale.” 


IANUARIE, 23. O nouă cuvântare războinică a lui Chamberlain. Anunţă 
introducerea serviciului militar obligatoriu. “Este un proiect care trebuie 
să ne pregătească pentru război”. 


IANUARIE, 23. Noi arestări, asasinate și chinuri la care sunt supuși 
legionarii în România, sub pretextul descoperiri unui „complot legionar”. 
Tânăra Lucia Grecu, după ce a fost chinuită sălbatic, se aruncă (?) de la 
etajul prefecturii de poliţie din București, neputând să mai suporte 
torturile. 


IANUARIE, 25-28. Ribbentrop sosește la Varșovia. Reînnoiește 
propunerile germane. Comunică dorinţa sinceră a lui Hitler de a ajunge la 
o înţelegere permanentă cu Polonia. 


IANUARIE, 28. O altă cuvântare războinică a lui Chamberlain, la 
Birmingham: „Marea Britanie trebuie să se pregătească să se apere nu 
numai pe ea, dar și principiul libertăţii.” 


FEBRUARIE, 8. Șase legionari sunt arestaţi la București și apoi asasinați de 
poliţia lui Armand Călinescu. 


FEBRUARIE, 22. Discursul lui Chamberlain la Blackburn: ,, Fabricile 
noastre produc vase de război, muniții, tunuri din ce în ce mai rapide... 
Chiar dacă lumea întreagă ar fi împotriva noastră, vom câștiga.” Toate 
aceste declaraţii provocatoare ale Angliei aveau loc în timpul când 


Berlinul repeta fără încetare ofertele sale generoase și prietenoase către 
Polonia. 


MARTIE, 6. Armand Călinescu devine prim ministru, la moartea 
patriarhului Miron Cristea. 


MARTIE, 14. Episcopul Josef Tiso proclamă independenţa ţării sale, 
Slovacia. (După asasinarea generalului Stefanik, convenţia de la Pitsburgh 
între cehi și slovaci, promițând autonomia acestora din urmă, fusese 
anulată de Beneș). Episcopul Tiso fusese ţinut ani de zile în închisoare de 
către guvernul lui Beneș. 


MARTIE, 15. Trupele germane intră în Praga. Boemia devine protectorat 
german. Nu această ofensivă germană a fost cauza pentru care Puterile 
Occidentale au părăsit atitudinea lor împăciuitoare, ci tocmai contrariul: 
părăsirea de către puterile occidentale a politicei lor de înțelegere, a 
hotărât Germania să-și schimbe atitudinea. 


Martie, 15. Extras din memoriile contelui Ciano: „Trupe germane au 
ocupat Boemia... Este evident că toate întâmplările acestea preocupă și 
umilesc poporul italian... Este necesar să-i dăm o satisfacţie şi o 
compensație: Albania.” 


MARTIE, 21. Sir Howard Kennard, ambasadorul Angliei la Varșovia, oferă 
guvernului polonez un pact de „consultare și rezistență”, care să cuprindă 
Anglia, Franţa, Polonia și Uniunea Sovietică. 


MARTIE, 24. Ambasadorul german la Varșovia raportează despre o 
intensă activitate între ministerul afacerilor străine polonez şi ambasada 
Marii Britanii. Miroslaw Arciczewski, subsecretar de stat al guvernului 
polonez, se plânge ambasadorului german de intrigile engleze și franceze 
pe lângă guvernul lui, care nu ţine seama de primejdiile la care este 
supusă Polonia. 


MARTIE, 26. Ambasadorul Lipsky îi comunică lui Ribbentrop răspunsul 
Poloniei la propunerile germane din octombrie 1938: Polonia le respinge 
în totalitatea lor. Beck nu se va duce la Berlin, conform invitaţiei lui Hitler, 
atâta timp cât Germania nu părăsește definitiv și explicit ideea unui 
Danzig german și a unui „coridor” de 1000 metri, trecând prin teritoriul 
polonez. Dacă Germania insistă, asta înseamnă război! 


MARTIE, 31. Chamberlain anunţă, în parlamentul englez, că guvernul 
britanic se consideră obligat să intre imediat în acţiune la cererea 


Poloniei, în momentul în care guvernul acestei țări ar considera că 
existenţa ei este primejduită. Garanţiile necondiționate pe care Franţa și 
Marea Britanie le-au dat Poloniei și care mai târziu vor fi date României, 
nu privesc decât graniţele occidentale ale acestor ţări. Granițele cu Rusia 
sovietică NU sunt garantate, detaliu (!) căruia guvernele Poloniei și 
României par să nu-i fi acordat importanţa cuvenită! 


APRILIE, 6. Ultimatum italian regelui Zogu al Albaniei. 
APRILIE, 7. Italia ocupă Albania. 


APRILIE, 13. Paris-ul și Londra informează Bucureștiul că, răspunzând 
cererii lui Carol al II-lea, garantează graniţele apusene ale României. Spre 
deosebire de oferta germană (care va fi repetată încă o dată) care ne 
garantează TOATE frontierele. Garanţiile engleze și franceze, nu numai că 
nu acoperă graniţa noastră cu Uniunea Sovietică, dar sunt, într-o anumită 
măsură, o invitaţie la o agresiune din partea vecinului nostru de la 
răsărit! 

APRILIE, 18. Grigore Gafencu, noul ministru al afacerilor externe, este 
invitat la Berlin. Înainte de a interveni o schimbare fatală în raporturile 
germano-sovietice, Hitler oferă încă o dată României garanţia TUTUROR 
graniţelor sale precum și reînarmarea puternică a armatei române. Atât 
Hitler cât și Goering îi comunică lui Gafencu că „România va fi părăsită în 
faţa pretențiilor vecinilor ei...!” dacă persistă în atitudinea ei ostilă față de 
Germania. La Paris și Londra, Gafencu primește instrucţiuni și dă asigurări 
guvernelor respective. Merge la Roma ca să-l convingă pe Ciano să se 
alăture puterilor occidentale. 


IULIE, 10. Nicoleta Nicolescu, șefa organizaţiei feminine legionare, este 
arestată de poliţia lui Călinescu (pretextând o conspirație legionară). 
Tânăra româncă este chinuită și violată în repetate rânduri, după care 
este asasinată prin tăierea sânilor. 


IULIE, 12. Declaraţiile categorice ale lui Chamberlain în Camera 
comunelor: „Prezentul statut al orașului Danzig nu poate fi considerat 
ilegal sau nedrept... Nădăjduim că orașul liber va dovedi încă o dată că 
diferitele naţionalităţi pot colabora când interesele o cer”. Anglia a 
adoptat în întregime punctul de vedere polonez. 


AUGUST, 4. Ca o consecinţă a unor informaţii necontrolate și greșite, 
guvernul polonez trimite un ultimatum senatului orașului Danzig. 


AUGUST, 9. Germania comunică Poloniei că dacă un astfel de ultimatum 
se repetă, relaţiile germano-poloneze se vor înăspri, responsabilitatea 
fiind a Poloniei. 


August, 10. Guvernul polonez trimite o notă foarte aspră Germaniei: 
„Orice intervenţie germană în opoziţie cu drepturile și interesele poloneze 
în Danzig, va fi considerată ca un act de agresiune.” 


ÎN JURUL LUI 12 AUGUST. Fabricius, ministrul Germaniei la București, 
îl cheamă la telefon pe Gheorghe Brătianu spunându-i că a primit 
instrucţiuni de la mareșalul Goering să insiste încă o dată, prin 
intermediul lui, pe lângă regele Carol și guvernul român, pentru a da fără 
întârziere Germaniei garanţia că TRUPELE SOVIETICE NU VOR FI 
AUTORIZATE SĂ TRAVERSEZE TERITORIUL ROMÂNIEI. Dacă această 
garanţie nu va fi dată, atunci se va produce o schimbare fundamentală în 
politica Germaniei, total defaorabilă intereselor României. Avertismentul 
a fost transmis de către Gheorghe Brătianu, dar nici regele și nici miniștrii 
săi nu i-au dat vreo atenţie. 


AUGUST, 15. Secretarul de stat german Ernst von Weizsaecker, atrage 
atenţia ambasadorului britanic la Berlin, că situaţia este extrem de gravă. 
Ambasadorul Nevile Henderson propune o nouă iniţiativă la Varșovia. La 
aceasta, Weizsaecker răspunde că o astfel de iniţiativă a devenit 
imposibilă după declaraţiile agresive ale lui Beck, după ultimatumul fără 
nici un sens dat orașului liber Danzig și a notei din 10 august a guvernului 
polonez către cel german. Avertismentul guvernului german este repetat 
trei zile mai târziu către ambasadorii Franţei și Angliei. 


AUGUST, 19. Prima consecinţă a avertismentului german: Berlinul și 
Moscova semnează o Convenţie economică și comercială. 


AUGUST, 22. Scrisoarea lui Chamberlain către Hitler: „Excelenţa voastră 
desigur că a fost informată de anumite măsuri luate de guvernul 
Maiestăţii sale și anunţate în presă și radio astă seară. Aceste măsuri au 
fost necesare, în opinia guvernului Maiestăţii Sale, din cauza iniţiativelor 
militare luate de Germania și despre care noi am fost informaţi; de 


asemenea pentru că, după anunţarea unei Convenții sovieto-germane, se 
pare că anumite cercuri din Berlin consideră că o intervenţie a Angliei în 
favoarea Poloniei, nu mai este o posibilitate ce trebuie luată în serios. 
Această opinie este cea mai mare greșeală care s-ar putea comite. 
Oricare ar fi natura înţelegerii sovieto-germane, ea nu poate schimba 
obligaţia Marii Britanii fată de Polonia, care a fost reafirmată public și 
clar de către guvernul Maiestăţii Sale, și pe care suntem deciși s-o 
respectăm.“ 


AUGUST, 23. Răspunsul lui Hitler către Chamberlain: 


„..” Germania era gata să rezolve problema Danzigului și a coridorului, 
prin negocieri pe baza unei înțelegeri reciproce și avantajoase. Atât 
afirmaţiile răspândite de Anglia, privitoare la mobilizarea germană 
împotriva Poloniei, la intenţii agresive faţă de România, Ungaria, etc..., 
cât și aşa zisele garantii date ulterior Poloniei, schimbară dispoziţia 
acestei ţări de a negocia pe o bază acceptabilă pentru Germania... 
Guvernul Reich-ului german a primit informaţii că guvernul britanic are 
intenţia să ia măsuri de mobilizare care — de acord cu textul scrisorii 
Dumneavoastră — vor fi îndreptate evident numai împotriva Germaniei... 
ÎN CONSECINȚĂ ÎNȘTIINȚEZ PE EXCELENȚA VOASTRĂ CĂ ÎN CAZUL CĂ 
MĂSURILE DE MOBILIZARE ANUNȚATE VOR AVEA LOC, EU VOI ORDONA 
IMEDIAT MOBILIZAREA ARMATEI GERMANE. “ 


AUGUST, 23. Ribbentrop și Molotov semnează Pactul de neagresiune și 
colaborare economică pe 10 ani. Misiunile militare franceze și engleze 
părăsesc Moscova. 


AUGUST, 24. Înţelegere militară anglo-poloneză. 


AUGUST, 25. “Sinuciderea” Colonelului Slavek, om de stat polonez, mare 
prieten al lui Pilsudski și susţinător al politicei sale faţă de Germania. 
Trupul lui a fost găsit cu două gloanţe în el! 


AUGUST, 25. Întâlnire între Hitler și Henderson, ambasadorul englez, care 
raportează declaraţiile Fuhrer-ului: „Provocările Poloniei au devenit 
insuportabile. A hotărât să pună capăt acestei situaţii. Dar nu are 
intenţia să fie zgărcit în ceea ce privește o înțelegere cu Polonia. Nici nu 
cere ca Marea Britanie să-și renege angajamentele fată de Varșovia. “ 


Hitler face noi propuneri către Marea Britanie, a cărei prietenie a dorit-o 
întotdeauna. Hitler cere lui Nevile Henderson să plece în aceiași zi la 
Londra, cu propunerile sale. 


AUGUST, 27. Birger Dahlerus, un om de afaceri suedez și prieten personal 
al lui Goering, care-l văzuse în ajun pe Hitler, aterizează pe aeroportul din 
Londra, cu avionul personal al lui Goering. El înmânează Lordului Halifax 
personal propunerile germane pentru o soluţie pașnică a problemelor 
stârnite de Danzig și de „Coridor”. Aceste propuneri sunt foarte 
asemănătoare cu cele pe care le va face Germania în ziua de 30 August. 


Henderson se întoarce la Londra. Chamberlain a cerut 
precizări în ceea ce privește intenţiile lui Hitler cu Polonia. 


AUGUST, 29. Răspunsul lui Hitler este pozitiv. Reînoiește sentimentele și 
intenţiile lui prietenești faţă de Imperiul Britanic: „Germania nu a avut 
niciodată intenţia să amenințe interesele vitale ale Poloniei.” Germania 
acceptă oferta britanică de a interveni pentru a obţine prezenţa la Berlin 
a unui împuternicit polonez. Henderson întreabă dacă acest diplomat are 
asigurarea unei primiri politicoase și dacă negocierile vor fi conduse pe 
baza unei egalităţi perfecte. Hitler răspunde: “Fără îndoială.” Henderson 
pretinde că termenul scurt de 36 de ore se aseamănă cu un ultimatum. 
Hitler și Ribbentrop răspund că nu este vorba de niciun ultimatum, vroiau 
numai să accentueze gravitatea situaţiei în care două armate, complect 
mobilizate, se aflau faţă în faţă. Ceea ce Hitler și Ribbentrop nu au putut 
marturisi ambasadorului englez, era îngrijoarea lor în ceea ce privea 
frontul de vest, unde cinci divizii germane ocupau linia Siegfried în faţa 
întregii armate franceze și, eventual, a unor trupe engleze transportate 
urgent. 


August, 30. La insistența engleză, Germania acceptă să lungească cu 24 de 
ore termenul fixat, pentru a permite negociatorului polonez, care de fapt 
ar fi trebuit să fie Lipsky, să se prezinte pe Wilhelmstrasse (Ministerul 
afacerilor externe german). La miezul nopţii, Henderson află câte ceva 
despre propunerile germane pentru o bază de negociere; În dimineaţa 
următoare, la prima oră, Goering trimite lui Henderson textul complect: 
„Aceste propuneri în general nu sunt complet iraționale”, afirmă 
Henderson în ultimul lui raport din Berlin. Pierre și Renee Gosset, în 


cartea lor extrem de antigermană, declară totuși că “Era o propunere 
extrem de moderată. Era de fapt o propunere pe care nici un om de stat 
aliat, de bună credinţă, nu putea s-o respingă.” Totuși a respins-o. DE CE? 


AUGUST, 31. Henderson nu-l informează pe Lipsky nici de primul termen 
convenit cu nemţii (30 august, la miezul nopţii), nici de al doilea (31 
august, la miezul nopţii). În loc să insiste asupra urgenţei vizitei lui Lpsky 
la ministerul afacerilor străine din Berlin, Henderson îl sfătuiește pe 
Lipsky să nu se ducă. În „Raportul final” al său scrie: “L-am sfătuit să 
propună guvernului său o întrevedere între mareșalul Smigly-Rydz și 
Goering. M-am crezut obligat să adaug că nu puteam concepe succesul 
unei negocieri dacă era condusă de DI von Ribbentrop.” Henderson este 
conștient că întârzierea implicată în aceste recomandări înseamnă război. 
De fapt o recunoaște în același „Raport final”. 


AUGUST, 31. Telegrama lui Lipsky către Beck: “Domnul Coulondre, 
ambasadorul Franţei, mi-a spus că Nevile Henderson a fost informat, prin 
contacte germane, că guvernul german are intenţia să aştepte până la 31 
August, la miezul nopţii. Coulondre mă sfătuiește să informez guvernul 
german NUMAI DUPĂ MIEZUL NOPȚII că ambasada poloneză a fost 
totdeauna contactabilă.” 


După cum se vede Coulondre nu avea nici el mai mult interes decât 
Henderson pentru o întrevedere rodnică între Robbentrop și Lipsky. 
Această întâlnire fusese și aşa condamnată la un sfârșit fară rezultate 
datorită ordinelor trimise de Guvernul Polonez lui Lipsky. 


AUGUST, 31. O telegramă a lui Howard Kennard, ambasadorul britanic la 
Varșovia către Lordul Halifax, este primită la Londra la 7.30 a.m.: „L-am 
întrebat pe Dl. Beck care ar fi atitudinea ambasadorului polonez la Berlin 
dacă dl. von Ribbentrop i-ar comunica propunerile germane. Mi-a 
răspuns că i s-a interzis lui Lipsky să primească un astfel de document.” 


AUGUST, 31. Telegrama ambasadorului polonez la Berlin, către ministrul 
său de externe, Beck (reamintim că acesta de pe urmă interzisese 
ambasadorului său la Berlin să accepte vreo propunere scrisă din partea 
lui Ribbentrop): „Am fost primit de dl. von Ribbentrop la 6.30 p. m. Am 
ascultat ordinele primite și i-am răspuns că nu sunt autorizat să negociez. 


DI. Von Ribbentrop mi-a răspuns că el crede că am puterea de a negocia. 
Mi-a spus că-l va informa pe Cancelar de vizita mea.” 


SEPTEMBRIE, 1. Încep ostilitățile germano-poloneze. Extragem din 
„Raportul final” al lui Nevile Henderson: „Wehrmacht-ul (armata 
germană) a cerut DA sau NU; succesul planurilor ei depinde în mare 
măsură de ocuparea rapidă a Poloniei și de terminarea operaţiilor pe 
frontul de est cât mai degrabă. Vremea proastă poate începe oricând, 
ceea ce ar fi cea mai bună apărare a Poloniei împotriva armatei germane, 
care este aproape complet motorizată. Totuși din cauza șovăileilor lui 
Hitler, o săptămână a fost deja pierdută.“ Fiecare zi mărea posibilitatea 
unui atac franco-englez pe frontul de vest, atac care nu avu loc niciodată. 
CU TOATE GARANȚIILE FRANCO-ENGLEZE DATE POLONIEI. 


SEPTEMBRIE, 1. Primejdie: o posibilitate de pace! Propunerile lui 
Mussolini: oprirea ostilităţilor, convocarea imediată a unei conferinţe a 
marilor puteri cu participarea Poloniei, pentru a discuta termenii unei 
înţelegeri pașnice. Germania, Polonia și Franţa acceptă imediat 
propunerea lui Mussolini. Respingere caregorică din partea Angliei, care 
cere retragerea imediată a trupelor germane din teritoriul polonez ocupat 
(o fâșie adâncă de 30 de kilometri). Un fapt de o importanţă capitală: 
GUVERNUL BRITANIC NU A CONSULTAT VARȘOVIA ÎNAINTE DE A LUA 
ACEASTĂ DECIZIE FATALĂ. Acceptarea de către Londra a propunerilor lui 
Mussolini ar fi scutit Polonia de ocupaţia sovietică. 


SEPTEMBRIE, 2. Telegrama lui Colulondre către Daladier: „Rămâi ferm, 
Hitler o să cedeze (se degonfiera)” intervin intrigile lui Reynaud, Mandel 
şi Leger, noi presiuni din partea Angliei în același sens. Daladier se supune 
„Forţelor anonime”; Franţa revocă adeziunea ei la propunerile lui 
Mussolini, care ar fi salvat Polonia și independenţa ei, și evitat al doilea 
război mondial. Previziunile contelui de Saint Aulaire, rostite cu opt ani 
înainte, se adevereau: „Securitate colectivă, pace indivizibilă... aceasta 
înseamnă pur și simplu o cruciadă pro-sovietică într-un eventual conflict 
germano-rus. “ 


SEPTEMBRIE, 3. Anglia și Franţa declară război Germaniei. 


SEPTEMBRIE, 4. Cuvântarea lui Goering. Cu consimțământul lui Hitler, 
Goering face o ultimă încercare de a ajunge la o înţelegere cu Polonia. 
Această cuvântare fusese precedată de semnificativa vizită a lui Hitler la 
mormântul lui Pilsudski și combătută prin puternice presiuni engleze, 
franceze, AMERICANE asupra guvernului de la Varşovia. (Nu avem 
cunoștiință, până acum, ca vreun istoric să fi menţionat aceste fapte 
reale). 


SEPTEMBRIE, 6. Comandamentul german cere comandamentului 
polonez ca, în cazul în care vrea să apere Varșovia, să evacueze femeile și 
copii. Răspunsul Poloniei: „Varșovia va fi apărată, nimeni nu va fi 
evacuat.” 


SEPTEMBRIE, 17. Armata sovietică invadează Polonia. 


SEPTEMBRIE, 21. Execuţia lui Armand Călinescu, asasinul lui Corneliu 
Codreanu și a atâtor alţi legionari, tineri si tinere, de către un grup de 
nouă legionari, care se predau poliţiei după atentat. Aceștia sunt 
executaţi imediat și trupurile le sunt aruncate în piaţa Elefterie și lăsate în 
văzul lumii vreme de trei zile. “ 


SEPTEMBRIE, 21-22. Masacru a patru sute de români, legionari și 
legionare, din ordinul guvernului. Trupurile lor sunt aruncate la răscruce 
de drumuri spre a intimida poporul român revoltat. O crimă fără egal în 
întreaga istorie a omenirii. 


SEPTEMBRIE, 27. După un bombardament destul de lung, Varșovia este 
cucerită. Deși Rusia sovietică ocupase și ea o parte din Polonia, puterile 
occidentale NU RUP RELAȚIILE DIPLOMATICE CU EA! FINIS POLONIAE! 
(Când, patru ani mai târziu, generalul Kazimierz Sosnkowski, 
comandantul suprem al trupelor poloneze luptând alături de aliaţi pe 
frontul de vest reaminti soldaţilor săi că „Polonia a intrat în război din 
îndemnul Marii Britanii” Churchill ceru imediat destituirea lui. 
(Sosnkowski se referise la un fapt care trebuia uitat de toţi.) 


SEPTEMBRIE, 28. Germania și Uniunea Sovietică împart Polonia. 


OCTOMBRIE, 6. O nouă ofertă de pace a lui Hitler este respinsă de Franţa 
şi Anglia. 


NOIEMBRIE, 30. Armata Roșie atacă Finlanda. Puterile occidentale nu 
reacţionează. Mai târziu, Churchill va declara război Finlandei. 


DECEMBRIE, 14. Uniunea Sovietică este expulzată dintr-o Societate a 
Naţiunilor inexistentă. Toate puterile occidentale menţin relaţii 
diplomatice cu Uniunea Sovietică. 


1940 


MARTIE-APRILIE. Masacrul la Katyn și în regiunea arctică a 15.000 de 
ofițeri polonezi de către soviete. O prefaţă la conversațiile de la Yalta și 
Teheran. 


APRILIE, 9. Invazia germană a Norvegiei devansează cu numai 12 ore pe 
cea anglo-franceză. Bătălia navală de la Narvik. 


MAI, 6. Horia Sima, tânărul șef al Mișcării Legionare, părăsește Berlinul și 
intră clandestin în România cu un grup de camarazi. 


MAI, 11. Marea Britanie începe bombardamentul sistematic al populaţiei 
civile, o acţiune mai mult teroristă decât militară și de care până atunci 
războiul fusese scutit. 


MAI 19. Horia Sima este arestat. Între timp regele Carol al II-lea începe 
negocieri cu alţi șefi legionari. Carol este impresionat de victoriile 
germane. 


MAI 28 — IUNIE 22 „Blitzkrieg” german în Apus. Armistiţiu între Germania 
şi Franţa. La ceremonia de armistițiu, mareșalul Keitel și generalul francez 
Huntzinger stau faţă în faţă, cu lacrimi în ochi; Keitel declară: „Ca soldat, 
nu pot să las să treacă acest moment fără să-mi exprim simpatia faţă de 
împrejurările triste prin care treceţi. Și ţin să afirm în mod expres că 
soldaţii voştri s-au bătut cu obișnuitul lor curaj. Amândoi șefii militari își 
strânseră mâinile cu înţelegere. Șase ani mai târziu, în circumstanţe 
similare, felmareșalul Keitel era spânzurat la Nueremberg. 


MAI — IUNIE Autorităţile militare germane înștiințează pe atașatul militar 
român la Berlin de pregătirile armatei sovietice la graniţele noastre. 
Grigore Gafencu, ministrul român al afacerilor externe, refuză să-l creadă 
pe colonelul Vorobchievici, acuzându-l că ar fi „alarmist.”! 


IUNIE, 1. După 18 luni de activitate ca ministru de externe, Gafencu 


AL 


„demisionează”. 


IUNIE, 10. Mussolini declară război Franţei și Angliei, într-un moment în 
care Franţa era deja învinsă de trupele germane. 


IUNIE, 13. Horia Sima este eliberat. Are audienţă la regele Carol. 
IUNIE, 25 Nou guvern la București, cu participarea unor legionari. 


IUNIE, 26. Ultimatum sovietic: România trebuie să înceapă să evacueze 
Basarabia imediat și să termine în patru zile. Carol se supune. 


IULIE, 3 Faţă de noile primejdii la graniţele României Horia Sima primeşte 
să participe într-un nou guvern. 


IULIE, 7. Dându-și seama că atitudinea lui Carol în faţa noilor primejdii va 
fi tot așa de lașă ca în cazul Basarabiei, Horia Sima demisionează. 


IULIE, 27. Gafencu este numit ministru plenipotenţiar la Moscova. 


AUGUST, 3. Horia Sima cu alţi legionari în audienţă la Carol. Sima afirmă 
că numai un guvern legionar poate salva România de noi pierderi 
teritoriale și cere întreaga putere. Nu se ajunge la nicio înţelegere cu 
Carol. 


AUGUST, 29 — 30. Arbitrajul de la Viena. Acesta este rezultatul atitudinii 
antiromânești a lui Ciano, ministrul italian de externe. Jumătate din 
Transilvania este predată ungurilor. Pe de altă parte, sudul Dobrogei, 
Cadrilaterul, este cedat Bulgariei. 


PARTEA A IV-a 


SEPTEMBRIE, 1 Horia Sima publică un „Manifest”, cerând abdicarea 
Regelui Carol al II-lea. 


SEPTEMBRIE, 3. La ora 9 p. m. izbucnește revoluţia legionară. Lupte la 
București, Brașov, Constanţa. Armata nu reacţionează cu energie. Nouă 
legionari sunt omorâţi. Edificiile publice sunt ocupate. Palatul regal este 


încercuit. Generalul Coroamă, comandantul militar al Bucureștiului, 
refuză să ordone militarilor să tragă în legionari. 


SEPTEMBRIE, 5 — 6. Biruinţa revoluţiei legionare. Regele Carol al Il-lea 
abdică în favoarea fiului său Mihai și părăsește România. 


SEPTEMBRIE, 14. Înţelegere formală între Mișcarea Legionară și generalul 
Antonescu, confirmată de către regele Mihai. Proclamarea Statului 
Naţional-Legionar. Formarea unui guvern naţional-legionar: 


Generalul lon Antonescu, conducătorul statului; 


Horia Sima, vicepreședinte al consiliului de miniștri și comandant al 
Mișcării Legionare; 


Principele Mihai Sturdza, ministru al afacerilor externe; 
Generalul Petrovicescu, ministru al afacerilor interne; 

Generalul Pantazi, ministru de război; 

Mihai Antonescu, ministrul justiţiei; 

Vasile lasinschi, ministrul muncii și al sănătăţii; 

Profesorul Brăileanu, ministrul educaţiei; 

Gheorghe Cretzianu, ministru de finanţe; 

lon Protopopescu, ministrul lucrărilor publice; 


Cancicov, ministrul industriei și comerțului. 


NOIEMBRIE, 14. România fiind complet lipsită de blindate și găsindu- 
se sub ameninţarea permanentă a armatei sovietice, guvernul naţional 
legionar cere Germaniei să-i procure două unităţi blindate. Acestea sunt 
imediat trimise de către nemti, împreună cu instructorii necesari. 
Datorită nerușinatelor afaceri ale regelui Carol al II - lea și a guvernelor 
sale în legătură cu armamentul și înzestrarea oștirii, unităţile acestea 
blindate vor fi singurele cu care vom intra în cel de al doilea război 
mondial. Mussolini protestează și cere ca România să primească și trupe 
italiene. Cererea lui nu a fost admisă. 


NOIEMBRIE, 28.  Obsedat de ideea dea nu face „mai puţin” ca Hitler și 
considerând că România a fost „ocupată” de germani, Mussolini atacă pe 
neașteptate Grecia, fără nici un motiv, numai ca să ocupe și el ceva! 


NOIEMBRIE, 14-16. Antonescu și Sturdza la Roma. Primire politicoasă, dar 
rece. 


NOIEMBRIE, 20. Antonescu și Sturdza la Berlin. Adeziunea României 
la “Pactul tripartit” (prevăzut a fi quadripartit) este semnată de 
Antonescu, nu și de Sturdza. Antonescu părăsește Berlinul la 24 
noiembrie, Sturdza șase zile mai târziu. 


NOIEMBRIE, 29. A doua noapte la Jilava. 


DECEMBRIE, 15. Conflict între Antonescu și Sturdza; ultimul este obligat 
să demisioneze. 


1941 


IANUARIE, 15. Antonescu îl vizitează pe Hitler la Salzburg. Hitler îl 
informează de iminentul război cu Rusia și cere colaborarea României. 
Antonescu pretinde că trebuie să lichideze Mișcarea Legionară, care ar fi 
„un element de dezordine”. Antonescu uită să ceară material de război 
pentru armata noastră. Condiţia sine qua non a participării noastre la 
război trebuia să fie livrarea urgentă a acestui material. În tot timpul 
campaniei din Rusia, armata română va fi lipsită de materialul necesar. 


IANUARIE, 19. Conflict între generalul Antonescu și generalul 
Petrovicescu, ministru de interne și prieten al Mișcării Legionare. 
Demiterea lui Petrovicescu. 


IANUARIE, 21. Sub pretextul unei “conferinţe”, toţi prefecţii de judeţe 
sunt chemați la București. În absenţa acestor prefecţi legionari, coloneii 
mai vechi în grad din fiecare judeţ sunt desemnaţi spre a ocupa funcţia 
prefectorală. (Reamintim că sub guvernarea coloneilor-prefecţi, sub 
domnia regelui Carol al Il — lea, ca 400 de cetăţeni români, legionari, 
bărbaţi și femei, au fost măcelăriți!) 


IANUARIE, 21. Lovitura de stat a lui Antonescu împotriva propriului său 
guvern. Rezistență îndârjită, dar pasivă, a legionarilor, în chiar clădirile pe 
care le ocupau în exerciţiul legal al funcţiilor lor publice. La focurile de 


armă ale soldaţilor lui Antonescu, legionarii răspund trăgând numai pe 
deasupra capetelor acestora. Așa se face că faţă de numeroasele victime 
din rândul legionarilor, nici un soldat participant la puciul lui Antonescu 
nu a fost omorât sau rănit. 


IANUARIE, 21. Antonescu cere „sfatul și ajutorul lui Hitler”, care îi 
răspunde „lichidează Mișcarea”. Trupele germane staţionare în România 
primesc ordinul să zdrobească Mișcarea Legionară. 


NOPTEA, 22 — 23. Dr Neubacher, însărcinatul cu afaceri german, este 
primit de Horia Sima. El este purtătorul unei promisiuni solemne din 
partea lui Antonescu ca și a lui Hitler, că nu se va lua nicio măsură de 
represiune împotriva legionarilor. De asemenea Dr. Neubacher afirmă că 
este împuternicit să propună participarea Mişcării Legionare la un nou 
guvern, cu singura condiţie ca orice rezistenţă legionară faţă de puciul 
antonescian să înceteze înainte de 23 ianuarie, orele 12.00! 


IANUARIE, 23. Rezistenţa legionară încetează la București înainte de orele 
11.00. Totuși, la ordinele lui Antonescu, armata trage în populaţia pașnică 
din centrul Bucureștiului. Statisticile lui Antonescu menţionează cifra de 
360 de morţi, dintre care multe femei și un însemnat număr de copii. 
Niciun legionar nu se află printre victime. Legionarii se retrăseseră din 
posturile ocupate, în conformitate cu ordinele primite de la Horia Sima. 
Totul a fost o înscenare a lui Antonescu pentru a legitima nerespectarea 
promisiunilor făcute și o nouă prigoană împotriva Mișcării Legionare. 


IANUARIE-IUNIE. Arestări, procese sumare, condamnări și execuţii de 
legionari de către Antonescu, cu consimţământul noului ministru german, 
baronul Manfred von Killinger. Legionarii care reușesc să se refugieze în 
Germania sau Austria sunt imediat închiși de către autorităţile germane. 


FEBRUARIE, 10. Anglia rupe relaţiile diplomatice cu România. 


MARTIE, 1. Bulgaria aderă la Pactul tripartit. Trupe germane încep să 
treacă prin România cu scopul de a ajuta armata Italiană din Balcani, care 
se găsea în situaţie grea. 


MARTIE, 27. Ambiţia nebună a Italiei asupra Croaţiei și a altor teritorii 
iugoslave; inexplicabilul atac al Italiei împotriva Greciei și intrigi aliate la 


Belgrad provoacă lovitura generalului Dușan Simionovici, șeful statului 
major iugoslav. Începe conflictul între Iugoslavia și Germania. 


lunie, 11-12. Antonescu îl vizitează pe Hitler la Muenchen: înţelegere 
totală cu privire la cooperarea celor două armate împotriva Uniunii 
Sovietice. Promisiunea germană de înarmare completă a armatei noastre. 
(Armele și tot materialul promis nu a fost livrat de Germania decât în 
ultimele săptămâni ale războiului nostru din răsărit). 


IUNIE, 22. Germania, România și Finlanda în război contra Rusiei 
sovietice. Armata finlandeză își limitează intervenţia la recuperarea 
teritoriilor ocupate anterior de soviete. Italia și Ungaria participă cu 
unități reduse, mai mult simbolice. Mai târziu, vor interveni legiuni de 
voluntari din Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia, Franţa și Spania. 
După terminarea războiului, la întoarcerea în ţările respective, 
majoritatea acestor voluntari vor fi persecutați, închişi și chiar asasinați, 
cu singura excepţie a Spaniei. 


IUNIE, 22. Toţi legionarii din închisorile lui Antonescu, precum și cei din 
lagărele de concentrare germane, cer să fie trimişi pe front. Cererile lor 
sunt respinse, atât de guvernul lui Antonescu cât și de cel german. 


IULIE — NOIEMBRIE. Înaintarea victorioasă a trupelor germane și române 
în Rusia. 


IULIE, 30 — 31. Harry Hopkins la Moscova. 
August, 31. Antonescu se autopromovează mareșal. 
OCTOMBRIE - DECEMBRIE. Bătălia și retragerea de la Moscova. 


OCTOMBRIE, 16. După una dintre cele mai sângeroase bătălii de pe 
frontul de est, trupele române cuceresc Odessa. Demenţa progresivă a lui 
Antonescu îl face să refuze ajutorul în artilerie grea, blindate și aviaţie, pe 
care comadamentul german i le oferea, și de care soldatul român ducea 
lipsă. Până la cucerirea Odessei, armata noastră a pierdut 75. 000 de 
ofițeri și soldaţi; mulți dintre aceștia ar fi rămas în viaţă, dacă Antonescu 
ar fi primit sprijinul oferit de germani. Tributul nostru de sânge la Odessa 
a fost atât de mare, încât patru divizii au fost retrimise în ţară pentru 
reorganizare și înarmare. 


DECEMBRIE, 7. Pearl Harbour. „Ziua infamiei” care a permis lui Franklin 
Delano Roosevelt să calce toate făgăduielile făcute mamelor și nevestelor 
din Statele Unite și să ceară autorizaţia senatului pentru trimiterea unui 
corp expediționar în Europa, scop pentru care lucra, împreună cu toţi 
colaboratorii săi, încă din 1939. (Trebuiesc precizate următoarele: 
Roosvelt promisese solemn, în repetate rânduri „mamelor și nevestelor 
“americane că nu va trimite pe fii și soţii lor să lupte pe teatrul de război 
european. Pentru a putea face acest lucru, avea nevoie de o provocare. 
Germania se abţinea cu grijă să nu dea nicio ocazie în acest sens. Soluţia 
a venit de la japonezi, care au pregătit și executat atacul de la Pearl 
Harbour, portul american din Pacific. Autorităţile americane cunoșteau 
toate detaliile atacului japonez, graţie serviciilor lor secrete care descifrau 
toate radiogramele armatei japoneze. În loc să încerce evitarea sau 
limitarea atacului japonez, guvernul american a așteptat ca el să se 
producă, luând apoi aceasta drept pretext pentru a interveni în... Europa. 
Europa, ajutorarea Uniunii Sovietice era adevăratul scop al lui Roosvelt. 
Anglia declară război României. 


DECEMBRIE, 12. Manfred von Killinger, ministrul german la București, 
și Bova Scopa, ministrul Italiei, obligă pe Mihai Antonescu, ministrul 
român al afacerilor externe, să declare război Statelor Unite. O greșeală 
pe care Finlanda nu a comis-o. 


1942 


MAI — IUNIE. Înaintarea grea dar victorioasă a trupelor germane și a 
armatei române pe frontul de sud al Rusiei. Kerci, Sevastopol și toată 
Crimeea sunt cucerite. Sute de mii de prizonieri ruși și o mare cantitate 
de material cad în mâinile noastre. După cucerirea Rostovului, jumătate 
din trupele germano-române care erau destinate să încercuiască 
Stalingradul, sunt trimise în Caucaz, pentru a cuceri terenuri petrolifere. 
Aceasta a fost o greșeală fatală, căreia i s-a opus cât a putut 
comandamentul român. Dacă s-ar fi concentrat toate forţele asupra 
Stalingradului este foarte probabil că acest oraș ar fi fost cucerit din timp. 
Încă odată s-a trecut cu vederea că obiectivul principal în război este 
distrugerea forțelor inamice: interesele economice și altele vin după 
victorie. 


AUGUST, 6 — SEPTEMBRIE, 3. Trecerea Donului. armata a IV- a română 
ocupă un sector de 100 de kilometrii la sud - vest de Stalingrad, dar fără 
unităţi blindate și motorizate, cu artilerie trasă de cai și în imposibilitate 
de a organiza o rezervă suficientă cu numai cei 180.000 de ostași de care 
dispunea. Ofiţeri din toată ierarhia militară română semnalează 
comandamentului german marea primejdie a situaţiei: slăbirea liniei 
frontului și armament insuficient pentru a rezista maselor de trupe și 
tehnică de luptă tot mai copleșitoare ale inamicului. 


OCTOMBRIE, 1 — 11. Armata a Il -a română ocupa poziţii de-a lungul 
Donului, la nord de Stalingrad. Este vorba despre șapte divizii, tot atât de 
prost înarmate ca și armata a IV - a. Armata a III — a are de apărat un front 
de 120 de kilometri, având în faţă nenumărate divizii sovietice, dispunând 
de cel mai bun armament pe care aliaţii occidentali îl livraseră lui Stalin. 
Comandamentul german se opune propunerii române de a lichida 
imediat capul de pod pe care trupele sovietice îl mențineau pe malul 
drept al Donului. Germanii considerau că zona aceasta trebuie menţinută 
în liniște absolută, fără vreo mișcare, Stalingrad-ul urmând a fi cucerit 
printr-un atac frontal! 


NOIEMBRIE, 19. Începutul Marii Ofensive sovietice pe Don și pe Volga, 
împotriva armatelor române, la nord și la sud de Stalingrad. Frontul este 
străpuns de diviziile blindate sovietice. Cinci divizii românești pierdute. 
Trupele italiene și ungurești sunt și ele zdrobite. 


NOIEMBRIE, 19 — 20. După o lună de zadarnice atacuri frontale ale 
trupelor germane, începe retragerea de la Stalingrad. 


Sfârșitul lui NOIEMBRIE. Primele contacte secrete între guvernul lui 
Antonescu și puterile occidentale. Contacte între inamic și politicienii 
români începuseră deja din chiar primele zile ale războiului, când Maniu 
organizase un sistem secret de informaţii pentru aliaţii occidentali. 
Aceștia retransmiteau totul comandamentului sovietic. Avertismentele 
Mişcării Legionare la București și Berlin nu au fost luate în consideraţie! 


1943 


IANUARIE, 2. Antonescu în vizită la Hitler. Se reconciliază după învinuiri 
referitoare la dezastrul de la Stalingrad. 


IANUARIE, 19. Mihai Antonescu, ministrul nostru al afacerilor externe, îi 
cere lui Mussolini să ia conducerea unei „Coaliții Latine “, cuprinzând și 
beligeranţii mai mici și să înceapă negocieri cu puterile occidentale. 


FEBRUARIE, 1 — 15. Contacte între emisarii lui Mihai Antonescu și puterile 
occidentale, la Berna, cu ajutorul nunţiului papal Bernardini. Astfel de 
contacte au loc chiar și la București, prin intermediul ambasadorului 
Turciei. 


FEBRUARIE, 2. Raportul generalului german Hansen către Hitler cu privire 
la trupele române din Crimeea și Caucaz: „Toate unităţile armatei române 
dovedesc o voinţă neînduplecată de a rezista înaintării armatei sovietice; 
o menţiune deosebită merită diviziile a l-a și a Il-a ale corpului vânătorilor 
de munte, comandate de generalul Avramescu, precum și divizia a IX — a. 
Trădarea, atâta câtă a fost, nu pe front s-a produs. “ 


IULIE, 1. Mihai Antonescu din nou la Roma: îl sfătuiește pe Mussolini să 
înceapă imediat negocieri cu puterile occidentale. 


IULIE, 25 — 26. Mussolini este arestat de regele Victor Emanuel; este 
părăsit de o bună parte din șefii fasciști, dar nu de Cămășile Negre. 


SEPTEMBRIE, 23. Antonescu din nou în vizită la Hitler, care îl roagă să nu 
primească pe noul reprezentant anti-mussolininan al Italiei și să demită 
pe Mihai Antonescu. Mareșalul Antonescu refuză aceste cereri. Hitler, 
înşelat de ministrul său la București, începe să înţeleagă adevărata 
atitudine a șefilor politici români. 


NOIEMBRIE, 28. Conferinţa de la Teheran. Președintele Roosevelt nu este 
găzduit la ambasada SUA (cum ar fi fost normal) ci la ambasada Uniunii 
Sovietice. De acord cu asasinii ofițerilor polonezi de la Katyn, președintele 
american cere pe deasupra, asasinarea a încă 40.000 de ofițeri germani 
după victorie. Admite toate pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice. 
Cere însă ca aceste concesiuni să rămână secrete până după alegerile 
prezidenţiale din Statele Unite, pentru a nu pierde voturile milioanelor de 
cetăţeni originari din ţările vecine cu Uniunea Sovietică. La Ankara, Eden 
(ministrul englez al afacerilor externe) informează pe omologul său turc 
cu privire la mâna liberă care se va da Turciei în Balcani! 


DECEMBRIE, 24. Încep negocieri secrete între trimișii mareșalului 
Antonescu și ambasada sovietică la Stokholm. (Nici măcar Antonescu nu 
pricepuse imposibilitatea unei înţelegeri între Rusia sovietică și vecinii ei 
fără de o încorporare a acestor ţări într-un teritoriu dominat de 
comuniști.) 


PARTEA A V-a 
1944 


MARTIE, 17. luliu Maniu și Dinu Brătianu îl trimit la Cairo pe Barbu 
Ştirbei, cu aprobarea regelui Mihai, ca să discute în mod secret condiţiile 
unei păci separate sau a unui armistițiu cu puterile occidentale. Eroarea 
regelui și a politicienilor era aceiași ca a mareșalului Antonescu: în 
politica și în intenţiile șefilor occidentali nu exista nici urmă de 
solidaritate anticomunistă. 


MARTIE, 18. Știrbei este informat de către reprezentanţii occidentului că 
„se pot trata numai detalii operaţionale referitoare la răsturnarea 
regimului Antonescu și înlocuirea lui cu un guvern pregătit să accepte fără 
discuţii condiţiile impuse de învingători.” Aceste condiţii, dinainte 
stabilite între puterile occidentale și Uniunea Sovietică, au fost 
comunicate comisarilor români numai la sfârșitul lui august. 


APRILIE, 18. Telegrama lui Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, către 
secretarul de stat american: „În conversaţia mea de ieri cu Molotov, 
acesta mi-a spus că trupele române încă se bat împotriva Armatei Roșii și 
că nu se predau decât după bătălie. În Crimeea, rezistenţa a fost deosebit 
de puternică din cauză că trupele române de acolo sunt alcătuite din 
elemente extrem de bine antrenate” Între timp luliu Maniu, Dinu 
Brătianu și regele Mihai cereau să se efectueze o rapidă ofensivă sovietică 
cu debarcare în Dobrogea, precum și bombardarea câtorva orașe din 
România! 


MAI, 12. Președintele Roosevelt trimite o telegramă tânărului rege al 
Iugoslaviei, care începe cu „Dragă Peter “; îi poruncește în termeni foarte 
amabili să-l destituie pe generalul Draga Mihailovici. (Eroul rezistenţei 


iugoslave contra nemților) și să-l înlocuiască cu liderul comunist Broz — 
Tito la ministerul de război. Tito era urât de popor si nici nu era un bun 
strateg militar. 


IUNIE, 1. Emisarii români la Cairo sunt informaţi că; „a continua 
negocierile nu are niciun rost și că Dl. Iuliu Maniu ar trebui să urmeze 
sfatul ce i s-a dat, de a trimite un ofiţer pentru a lua contact direct cu 
Armata Roșie pe front. “ 


IUNIE, 6. Debarcare anglo — americană în Normandia. 


IUNIE, 29. Sosit la Cairo la 25 mai, Constantin Vișoianu, noul emisar al lui 
luliu Maniu, este investit cu puteri superioare celor ale lui Știrbei. Spre 
deosebire de cum se negociase până atunci la Stokholm și chiar la Cairo, 
Vișoianu părăsește orice efort de a obţine garanţii pentru România. 
Acceptă, în numele lui luliu Maniu, o capitulare fără condiţii, „sperând” 
numai că aliaţii nu vor impune măsuri prea severe. Transmite inamicului 
planurile și propunerile lui luliu Maniu: „Schimbarea de guvern va avea 
loc simultan cu o ofensivă sovietică masivă.” Dar luliu Maniu cere o 
debarcare sovietică în Dobrogea, bombardamente aliate asupra orașelor 
românești precum și parașutarea a 2000 de soldaţi aliaţi; „dacă acești 
soldaţi vor fi anglo-americani sau ruși, să decidă înaltul comandament 
aliat“!!! Frontul Democrat Popular este pe deplin de acord cu aceste 
propuneri. În acest „Front democratic și patriotic” intraseră, bineînţeles, 
pe lângă partidele politice tradiționale, și membri ai partidului comunist. 


IULIE, 2. Consilierul politic american Robert Murphy comunică la 
Wasington: „Aliaţii sunt informaţi că nicio înţelegere nu este posibilă cu 
Antonescu.” Mareșalul negocia cinstit, susținut de armată, iar politicienii 
preparau dezarmarea armatei române, sechestrarea comandantului ei 
suprem și predarea lui și a României în mâinile rușilor. 


IULIE, 9 —AUGUST, 7. Între aceste două date Maniu repetă de patru ori 
propunerile lui către aliaţi, fără să primească de la aceștia alt răspuns 
decât că „propunerile lui au fost transmise guvernelor aliate.” 


AUGUST, 5 — 6. Ultima întâlnire dintre Hitler și Antonescu. 


AUGUST, 20. Conform propunerilor lui Maniu și ale celorlalţi politicieni, 
începe marea ofensivă rusească în nordul Moldovei. 


AUGUST, 21. Mareșalul Antonescu, informat de eșecul tratativelor de la 
Stokholm, propune (în înţelegere cu generalul Fiessner, comandantul 
trupelor germane de pe frontul românesc) organizarea unei puternice 
linii de rezistenţă pe direcţia Focșani — Nămoloasa — Galaţi. Este trădat în 
intenţiile lui de către generalii Aldea, Racoviţă, Sănătescu și Șteflea. 


AUGUST, 23, orele 22.00. Proclamaţia regelui Mihai către poporul 
român. Regele declară că un “Armistiţiu” a fost semnat cu 
comandamentul rusesc. În consecinţă ordonă armatei să înceteze orice 
rezistenţă. În realitate, nu se semnase niciun armistițiu. Rezultatul acestei 
minciuni către poporul român și armata română a fost capturarea și 
trimiterea în Rusia și Siberia a șaisprezece divizii române, fără să mai 
socotim mulţimea nesfârșită a abuzurilor, a violurilor de tot felul și 
tâlhăriilor la drumul mare, la care s-au dedat soldaţii ruși pe pământul 
românesc. Guvernul trădător instaurat la București a părăsit planul lui 
Antonescu referitor la linia de apărare Focșani - Nămoloasa - Galaţi. 


AUGUST, 24. Considerând că Guvernul din București a comis un act de 
trădare faţă de poporul român prin arestarea mareșalului Antonescu și 
predarea lui unor agenţi sovietici, Horia Sima și legionarii ce se aflau 
atunci în Germania, au decis să continue lupta contra celui mai mare 
dușman al ţării noastre, cu toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. 
Începe imediat organizarea unei armate naţionale române formată din 
voluntari, legionari sau nelegionari. Primilor voluntari, prezenţi în jurul lui 
Horia Sima în momentul loviturii de stat de la București, li se vor adăuga, 
în curând, mulţi soldaţi și ofiţeri români care luptaseră contra Uniuni 
Sovietice, care nu au acceptat noul curs al evenimentelor și care au reușit 
să traverseze liniile sovietice către Ungaria sau Austria. 


AUGUST, 30. Noul guvern de la București, în care intraseră și comuniștii, 
urmând exemplul puţin glorios al Italiei, declară război fostului aliat, 
Germania. 


AUGUST, 31. Jefuind, distrugând, omorând și violând, Armata Roșie ocupă 
România întreagă și intră în București. Deoarece nu se semnase nicio 
convenţie de armistițiu, soldaţii sovietici se consideră în teritoriu inamic 
ocupat. 


SEPTEMBRIE, 13 „Conventia de armistițiu”, mincinos anunţată cu 21 de 
zile înainte, este semnată la Moscova de către delegaţii români, fără ca 
aceștia să poată negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o 
capitulare fără condiţii, care pune întreaga Românie și întreg neamul 
românesc la discreţia Rusiei lui Stalin. 


Septembrie 12, Decembrie 5. Reprezentantul SUA Burton Berry 
telegrafiază departamentului de stat la Washington, că luliu Maniu i-a 
spus lui John Le Rougelet (reprezentantul Angliei la București) că „dacă el 
(Maniu) ar fi ştiut că sovietelor li se va da mână liberă în aplicarea 
armistiţiului, nu ar fi sfătuit pe Rege sa-l semneze. 


DECEMBRIE, 10. Constituirea, la Viena, a Guvernului Naţional Român, 
format din cinci legionari şi trei ne-legionari: 


Horia Sima, prim ministru; 
Mihail Sturdza, ministru al afacerilor externe; 
Vasile lasinschi; 
Corneliu Georgescu; 
Profesorul Manoilescu; 
Generalul Platon Chirnoagă, ministrul apărării. 
Profesorul Sângheorghe; 
Vladimir Christi. 
1945 


FEBRUARIE, 7 —11. Stalin, Roosevelt și Churchill se întâlnesc la Yalta. 
Puterile occidentale sunt controlate de Harry Hopkins și Alger Hiss, 
condamnaţi mai târziu în Statele Unite pentru că negaseră, sub jurământ 
fals, că erau spioni sovietici, atunci când martori și documente dovediseră 
aceasta. Polonia este sacrificată. Europa împărţită. Opt ţări europene 
sunt predate sovietelor, împreună cu o treime din Germania. Milioane de 
oameni din ţările baltice, Polonia, Germania răsăriteană, România sunt 
smulși din patriile lor strămoșești și trimiși în Siberia, în lagăre de 
exterminare. Când Maniu și Brătianu protestează pe lângă Roosevelt și 


Churchill împotriva sălbăticiilor și barbarismelor nemaiauzite comise de 
ocupanţii ruși pe pământ românesc, li se răspunde că „Rusia Sovietică a 
fost autorizată să utilizeze puterea de muncă umană, ca plată parţială 
pentru pierderile suferite în timpul războiului! Reamintim că Domnii 
Churchill și Roosevelt proclamaseră cele „Trei libertăţi” și semnaseră 
Charta Atlanticului. Istoria îi va judeca pentru infamiile lor. 


FEBRUARIE, 11. După câteva manifestări patriotice, generalul Rădescu, 
primul ministru român, se refugiază la ambasada britanică din București. 
Câteva luni mai târziu va primi azil politic în Cipru și mai târziu în 
Portugalia. 


FEBRUARIE, 13. După bombardarea masivă a orașelor Hamburg, Berlin, 
Frankfurt și multe altele, are loc teribilul masacru aerian al orașului 
Dresda, unde aviația anglo - americană face aproape 300.000 de victime, 
între care numeroși copii și bătrâni, bolnavi, femei. Acest bombardament 
a transformat Dresda în cel mai mare cimitir din lume și din întreaga 
istorie. Nimeni nu a fost spânzurat pentru această crimă! 


MARTIE, 6. Primul regiment al armatei naţionale române ocupă poziţii pe 
Oder, unde este inspectat de generalul Platon Chirnoagă, ministrul 
apărării în guvernul naţional român de la Viena. 


MARTIE, 8. Vâșinski îl obligă pe regele Mihai să desemneze pe comunistul 
Petre Groza ca prim ministru al unui guvern complect comunist. Regele, 
luliu Maniu și Dinu Brătianu cer în zadar sprijinul și protecţia aliaţilor. 


APRILIE, 12. Moare Președintele Delano Roosevelt. 
APRILIE, 28. Asasinarea lui Benito Mussolini. 
APRILIE, 29 — 30. Sinuciderea lui Adolf Hiler. 
MAI, 7. Capitularea necondiționată a Germaniei. 


MAI, 7. Sfârșitul activităţii guvernului naţional român de la Viena. 
Retragerea armatei române ce a luptat pe Oder până la ultima zi de 
război. Restul diviziei l-a a armatei române, care se antrena în Austria, se 
predă trupelor anglo-americane. Guvernul naţional român din exil a fost 
o reacţie normală împotriva activităţilor trădătoare ale politicienilor din 
București, dornici de mărire și putere personală. Acest guvern a 


reprezentat o încercare disperată de a evita, pentru ţară și neamul 
românesc, consecinţele nefaste ale activităţii iresponsabile și trădătoare a 
acestor politicieni. Din păcate, aceste consecinţe nu au mai putut fi 
evitate: statul român și-a pierdut independenţa iar poporul român a 
intrat într-o lungă perioadă de sclavie totală. 


IUNIE, 26. Conferința Naţiunilor Unite se termină la San Francisco. Ea a 
fost prezidata de spionul comunist Alger Hiss care a fost ales prim 
secretar general. Rusia Sovietică este admisă ca membru cu trei locuri, în 
loc de unul singur, ca toţi ceilalţi. În teorie, această organizaţie era 
destinată să apere drepturile omului și independenţa naţiunilor. 


IULIE, 17 — AUGUST, 2. Conferinţa de la Postdam. Rusia Sovietică este 
invitată să participe la războiul împotriva Japoniei. Invitaţie absurdă, 
deoarece Japonia oferise, cu două luni înainte, să negocieze pacea tocmai 
prin Moscova! Este începutul politicii americane care va livra până la 
urmă toată China comunismului. 


AUGUST, 6. Aviația americană bombardează Nagasaki și Hiroşima, 
omorând 170.000 de japonezi și provocând contaminarea radioactivă pe 
viaţă a multor sute și sute de mii de oameni. Nimeni nu va spânzurat 
pentru această faptă! 


DECEMBRIE, 21. Generalul american George Patton — care cerea aliaţilor 
să se opună înaintării trupelor sovietice în Europa — moare într-un 
accident de automobil despre care s-a bănuit că a fost provocat. De 
remarcat că alt american, adversar înverșunat al abandonării Europei în 
faţa sovietelor, secretar la apărarea naţională a Statelor Unite, James V. 
Forrestal, se < sinucide > în 1949, prin aruncare de la etajul 16 al 
Spitalului Naval Beuthesda. 


1946 


MARTIE, 13 — IULIE, 17. Comunistul Josif Broz (Tito) sechestrează și 
asasinează pe generalul sârb Draga Mihailovici. Tito, care ordonase să fie 
omorâţi mii de soldaţi de-ai lui Mihailovici, fusese impus ca șef în 
Iugoslavia de către englezi și americani, ascultători la ordinele < Puterilor 
Anonime > care hotărâseră că secera și ciocanul trebuiau să înlocuiască 


crucea, în ţările cu tradiţie creștină de aproape două mii de ani. Se repetă 
cazul lui Kolchak, dar de data asta cu Churchill de partea asasinilor. 


MARTIE, 17. Mareșalul lon Antonescu este condamnat la moarte de către 
unul din acele tribunale, unelte în mîinile partidelor comuniste, care vor 
caracteriza victoria puterilor aliate. Regele Mihai ar fi putut să exercite 
dreptul de grațiere. 


OCTOMBRIE, 15. Mareșalul Herman Goering se sinucide, două ore 
înainte de a fi spânzurat. 


OCTOMBRIE, 16. Ministrul afacerilor externe, Joachim von Ribbentrop, 
mareșalul Wilhelm Keitel, generalul Alfred Jodl și alți șapte șefi germani 
sunt executaţi la Nuerenberg. Execuţii similare au loc în restul Europei și 
în Japonia. Se inaugurează astfel o nouă perioadă jurdică în care călăii și 
judecătorii aparţin acelorași grupuri politice. 


1947 


DECEMBRIE, 30.  Abdicarea regelui Mihai sub presiunea armatelor de 
ocupaţie sovietice, la sosirea cărora în ţară el însuși, ca și politicienii din 
anturajul său, avuseseră o mare contribuţie. FINIS DACIAE. 


Preambul 


„Un val de împotrivire s-a ridicat în acele timpuri peste întreaga Rusie, 
contra devastărilor produse de bolșevism. Luptele de eliberare din Urali, din 
Siberia, de pe Don, din regiunile nordice, au scos o parte imoprtanta din 
teritoriul Rusiei de sub autoritatea sovietelor. Bolșevismul părea a fi pe 
marginea prapastiei. El a fost salvat prin intervenția puterilor aliate, în 
principal prin manevrele regretabile ale președintelui Wilson, care a salvat 
comunismul de la pieire. Chiar și bolșevicii erau convinsi ca comunismul nu 
mai poate fi reînviat. De asta au fost și cei mai surprinși de întorsătura 
neașteptată a lucrurilor. “ 


Joseph Noulens, ambasador al Frantei în Uniunea Sovietică între anii 
1917-1919 


“Securitatea colectivă... pacea indivizibilă... de fapt cruciada pentru a sări în 
ajutorul Sovietelor în cazul unui conflict germano-rus. Consiliul Societăţii 
Naţiunilor nu-și va putea spăla mâinile ca Procuratorul Judeii — “Nu sunt 
vinovat de sângele acestui drept “-, căci < Puterile Oculte>, care-l 
stăpânesc, au fost întodeauna complicii Sovietelor. 


Unii din strategii cei mai eminenti ai revoluțiilor se așează la Budapesta sub 
pretextul unor misuni comercialo-financiare și chiar umanitare. Cei mai 
mulţi rămăseseră la posturilile lor după ocuparea orașului de către români. 
Liberatorii Ungariei nu-i expulzaseră, pentru a nu provoca protestele 
Consiliului Suprem, ale cărui ocări se îndreptau toate nu împotriva 
bolșevicilor, ci împotriva soldatului român care, prin sugrumarea acestui 
focar de sângeroasă Anarhie, salvase civilizaţia occidentală, în ciuda ei, în 
această parte a Europei. Numeroși revoluționari expulzați din Ungaria, 
reveniseră în Budapesta sub uniforme americane. Rapoartele lor către 
Wilson inspirau politica Consiliului Suprem.” 


Saint — Aulaire, ambasador al Franţei în România și mai apoi in Anglia 


PRECUVÂNTARE 


Amintiri personale, referitoare la o epocă atât de uriașă prin 
zbuciumările ce le-a pricinuit și prăpădul în care a azvârlit lumea, ca 
aceea care s-a desfășurat între anii premergători și următori ai ultimului 
război, vor părea întotdeauna nepotrivite față de grămada și greutatea 
întâmplărilor, chiar când sunt scrise de un Winston Churchill. M-am 
hotărât să contribui totuși cu aceste pagini la istoria acelor vremuri, 
fiindcă în pregătirile ascunse și deschise ale evenimentelor care au 
condus Europa la cea mai mare tragedie a istoriei sale, România a fost un 
factor-cheie și a ocupat o poziţie hotărâtoare în ceea ce privește 
posibilitatea de a ocoli sau nu această tragedie. Luând această hotărâre 
m-am gândit la faptul că sunt singurul fost ministru al afacerilor străine 
din toate ţările cari s-au ridicat împotriva cotropirii comuniste, care n-a 


murit spânzurat, împușcat sau în închisoare. În toate clipele importante, 
în toate crizele acestei epoci, prin natura funcţiunilor mele sau din 
proprie iniţiativă, am fost în contact cu mai toate personalităţile 
conducătoare ale politicei românești. Până în momentul însă al răpirii 
Basarabiei, nu am găsit printre aceste personalităţi și în partidele ce le 
reprezentau nicio înțelegere a adevăratei semnificaţii istorice a 
momentelor ce le trăiam și prin urmare nici o adevărată înțelegere a 
intereselor românești în faţa furtunii ce se apropia. Aceasta cu două 
excepții: Corneliu Codreanu, șeful Mișcării Legionare, și Gheorghe 
Brătianu, șeful Partidului Liberal Dizident. În ceea ce-l privește pe 
Octavian Goga înţelegerea exista dar atitudinea lui nu s-a manifestat cu 
vigoarea celor precedenţi. Mulţi dintre protagoniștii dramei interne și 
externe al cărei ultim act a fost dispariţia Regatului Român Independent, 
au părăsit această lume; unii în faţa plutoanelor de execuţie ale 
dușmanului sau ale trădării; alţii în muncile închisorilor comuniste. Alţii 
cari își caută în zadar un rost într-un nesfârșit surghiun și în chinul 
remușcărilor mărturisite sau nu, vor avea poate încă prilejul să-și 
recunoască vina și să contribuie la îndreptarea ei. Păcatele și greșelile au 
fost scump ispășite; trădările, dacă au fost, să fie lăsate în plata și 
judecata Domnului. Nu scriu deci împins de ură sau amărăciune, nici 
pentru a răscoli în alţii patimi înecate, fiindcă trebuie să nădăjduim, în 
marea nenorocirilor obștești. CI DIN ADÂNCĂ DUMERIRE CĂ SINGUR 
ADEVĂRUL ESTE MÂNTUITOR, CĂ NUMAI PE TEMELIA ADEVĂRULUI SE VA 
PUTEA CLĂDI ACEA ÎMPREUNARE A TOT CE ESTE ROMÂNESC ÎMPREJURUL 
NĂZUINȚELOR NEMURITOARE ALE NEAMULUI; ÎMPREUNARE CARE NE-A 
DAT DESCĂLICĂRILE, MINUNEA DĂINUIREI VOIEVODATELOR, UNIREA, 
NEATÂRNAREA ȘI ÎNTREGIREA, SINGURA PUTERE CARE, CU MILA LUI 
DUMNEZEU, NE VA PUTEA DA REÎNVIEREA. 


KKK 


PARTEA ÎNTÂI 
TITULESCU: MINISTRUL DUȘMANULUI 


CAPITOLUL | 
TRECUTUL ÎN NOI 


Vorbind în „Memoires d'outre-tombe“ de trecutul familie sale, 
Chateaubriand afirma că o face numai pentru a satisface dorinţele 


nepoților săi. Mai puţin făţarnic decât el, recunosc că o fac pentru 
multumirea propriilor mele porniri. Mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc cu 
gândul mai mult în trecut decât în vremurile de faţă. Sunt un vrăjit al 
slavelor trecute. Cred că orice neam, orice sat, orice ţinut, orice ţară, are 
datoria și dreptul la mândria trecutului său și că uitarea trecutului de 
către pătura conducătoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce 
i se poate întâmpla acestuia. Este ceea ce s-a petrecut în România cu 
dispariţia partidului conservator și ceea care m-a adus în Mișcarea 
Legionară, unde am regăsit și recunoscut rădăcinile de care nu mai era 
legată lumea noastră politică de după primul mare război. Vlahuţă, în una 
din scrierile sale, ne spune, cu drept cuvânt, că la obârșia celui mai vechiu 
neam de kneji, „Uradel” -ul românesc, se afla un păstor ostaș. Xenopol 
amintește că kneazul Vlad Sturdza și cei doi fii ai săi sunt pomeniti într-un 
hrisov al regelui Ungariei Bela al Il-lea la 1230. Numele nostru a rămas 
împletit cu istoria Ţărilor Românești de pe vremea descălecărilor până la 
cea de astăzi: de la kneazul Nan, contemporanul lui Roman Mușat și 
Baliță, cel care a luptat contra turcilor în timpul lui Ștefan cel Mare, de la 
marele hatman lon Sturdza, pârcălab de Hotin, pe care istoricul 
Orehovius ni-l arată venind cu călărimea sa — „Quorum principes erand 
Sturdza ac Movilă” — în ajutorul oștilor polone, de la kneazul Barboi, 
învinsul de la Cornul Luncii, tras în ţeapă de păgâni, de Sturdza hatmanul, 
căruia aceiași păgâni i-au tăiat capul pe malul Siretului, de la copii lui 
Matei, nepoţii lui Gheorghe Ștefan, ultimii Sturdzești lăsaţi în viaţă după 
veacuri de morți violente, de răpiri tătărăști și de otrăviri, adăpostiţi la 
curtea lui Mihail Apafi și salvaţi de a cădea în mâna turcilor de către Ana 
Bornemisza, soţia voievodului ardelean. Ana-Maria Sturdza, unul dintre 
acești copii, care mai târziu va fi soţia domnitorului Grigore Ghica, va 
purta o adâncă recunoștință acestei femei, cu care va purta o 
neîntreruptă corespondenţă. Cateva dintre aceste scrisori, puţine, au 
ajuns în posesia mea și unde nu lipsea apelativul “Soror nobis domina 
vicina” (Surorii noastre, prinţesa din ţara vecină). Alte nume cunoscute 
din familie au fost cel al marelui logofăt Alexandru Sturdza, cel care l-a 
întovărășit pe Cantemir în pribegia lui în Rusia, după ce atât Petru cel 
Mare, ţarul Rusiei, cât și Dimitire Cantemir domnul Moldovei, unul din cei 
mai învăţaţi oameni ai timpului, au căzut prinși de turci, fiind salvaţi de 
iscusinţa țarinei Katerina. Acest Strudza va trăi mulţi ani în exil în Rusia. 


Aici, un strănepot de-al lui, tot Alexandru pe nume, va ajunge sfetnicul 
favorit al ţarului Alexandru |, contemporanul lui Napolen Bonaparte. În 
această calitate l-a avertizat mereu pe ţar de pericolul pe care-l prezintă 
societățile secrete, mai ales a organizaţiei Illuminati a lui Adam 
Weishaupt. Despre el, dar și despre toată familia, Joseph de Maistre va 
spune: “La famille Stourdza este a elle seule toute une academie” (Toata 
familia Sturdza este ea însăși o adevărată academie). La două sute de ani 
de la abdicarea lui Ilie Studza, lon-Alexandru Sturdza va fi proclamat 
domn al Moldovei (1822), dupa o lungă perioadă de domnii străine. El va 
fi urmat la scurt timp (1834) la tronul Moldovei de Mihail Sturdza, ambii 
remarcându-se prin introducerea de legi aspre, dar care au restabilit 
ordinea în ţară. (Spre exemplu, Mihail Sturdza a construit în cei 15 ani de 
domnie 400 de km de șosele și vreo 400 de poduri, majoritatea din piatră 
N. E.). Vasile Sturdza, locotenentul domnesc de mai târziu, a fost bunicul 
meu. El, ca și cumnatul său Costachi Negri, îndepărta cu o mulţumire și 
un surâs, coroana ce i se oferea, amândoi actionând cu toată energia 
pentru realizarea unirii istorice dintre Moldova și Valahia. Amândoi vor 
servi cu neclintită credinţă celui care va primi până la urmă domnia: 
Alexandru loan Cuza, cel care va cădea mai târziu victimă complotului 
organizat de partidul liberal. 


Bunica mea din partea tatălui, cât și cea din partea mamei erau 
ambele surori ale lui Costantin Negri, marele patriot, idol al generaţiei 
sale și una din cele mai luminoase figuri a istoriei României. Altă soră de- 
a lui era prinţesa Ruspoli di Pogio Suaza, Elena cea frumoasă, moartă de 
timpuriu, căreia marele poet român Alecsandri îi va dedica o poezie. Și 
Efghenia Negri, stareța mănăstirii Văratec, mănăstire situată într-una 
dintre cele mai pitorești regiuni a Carpaţilor Orientali și unde mi-am 
petrecut o mare parte din verile copilăriei. Cei 75 de kilometri până acolo 
îi străbăteam cu careta, cu oprire la Teșcani, sediul la ţară al mătușii mele 
şi unde ni se alăturau de obicei copii ei, verii noștri și camarazii noștri de 
joacă. În Teșcani, într-o după-amiază, a oprit un echipaj cu patru cai, 
conduși cu multă îndemânare de o fetișcană de vreo 14 ani. Aceasta, 
peste vreo 10 ani îmi va deveni soţie. Venise de la Comănești, însoţită de 
mama ei, pentru o scurtă vizită la reședința noastră de vară de la Teșcani. 
Noi ne-am petrecut copilăria și adolescenţa în același colţ de ţară, la 


poalele Carpaţilor. Logodna ne-am petrecut-o tot pe acolo, iar nunta am 
făcut-o la Comănești. Amândoi împărtășeam aceeași dragoste pentru 
viaţa în aer liber, pentru călărie, vânătoare și pescuit. Ne-am petrecut 
luna de miere hoinărind prin munţi și nu pierdeam nicio ocazie să 
petrecem săptămâni sau chiar luni umblând cu cortul și stând la povești 
în faţa unui foc, înclinare pe care a moștenit-o și fiul nostru. La Văratec, 
stareţa Efghenia ne povestea deseori despre hirotonisirea sa, ceea ce ne- 
a aprins imaginaţia noastră de copii. Părinţii ei, având prea multe fete de 
măritat și înzestrat, le-au dus pe Efghenia și pe sora ei, Elena, la 
mănăstirea Văratec. La moartea tatălui lor, unchiul lor Constantin a vrut 
să le readucă în viaţa laică, dar Efghenia a decis să rămână la mănăstire. 


Am fost crescuţi într-o casă unde aceste vechi amintiri și cele mai 
recente, ale unei generaţii făuritoare de ţară fără altă râvnă decât aceea a 
binelui obștesc, generaţia Unirii și a Împroprietăririi, erau povestite 
copiilor la gura sobei, împreună cu basmele lui Creangă. Amintirile unui 
trecut văzut și trăit, ascultate de noi cu agerimea și smerenia copilăriei, 
mergeau în ceea ce privea străbunica mea după mamă, Catinca Negri, 
până la Eterie și la vremurile lui lon Sturdza cel dintâiu dintre noii 
voievozi pământeni, strănepotul lui Ilie Sturdza ultimul voievod, ales cu 
două sute de ani înainte, după vechiu obiceiu al pământului, pentru o 
scurtă domnie de câteva zile. 


Kogălniceanu era cumnatul bunicului meu Mihai Jora, primul 
ministru al afacerilor străine a lui Vodă Cuza. Jorăștii au fost oameni de 
oaste neastâmpărațţi și buclucași. Antioche Jora a fost, cred cel din urmă 
apărător al Cetăţii Neamţului împotriva unei împresurări vrăjmașe. 
Dafina Jora era doamna lui Dabija Vodă. De câte ori patima vânătorii mă 
ducea la Mănăstirea Secu, puteam citi pe frontispiciul bisericii numele 
întemeietorilor: “Marele Vornic Nistor Ureche cu kneaghina lui Maria 
Jora”. În archondaricul mănăstirii, unde am petrecut atâtea nopţi, nu am 
putut nici odată auzi, cum povesteau alţii, oftatul nefericitului părinte 
Ghidion, despre care legenda spune că fusese zidit între cărămizile odăii 
de Nistor, pentru că îndrăznise să azvârle priviri puţin călugărești asupra 
vornicesei lui. 


Elena Doamna, văduva lui Alexandru lon Cuza, venea în fiecare an 
pentru a petrece o săptămână sau două cu bunicile mele în Târgul — Ocna, 
unde ne-am trăit copilăria. Dragostea și veneraţia pentru memoria 
ultimului domn moldovean erau atât de mari în familia mea, că fratele 
meu lancu și cu mine nu am ales meseria armelor, care era cea pe care o 
doream, fiindcă socoteam că pata trădării din noaptea de 11 februarie 
1866 nu fusese încă spălată de pe steagul oștirii noastre. Aveam în casa 
noastră din Târgul-Ocna toată arhiva corespondenţei schimbată între 
Costache Negri, Alexandru lon Cuza, Kogălniceanu, Vasile Sturdza, 
Alecsandri, Bălcescu, Negruzzi și toţi protagoniștii români și străini ai 
epocii Unirii. Cu părintele meu petrecusem lungi ore pentru a o clasa în 
nouă mari dosare, cari ne-au fost răpite în timpul primului mare război, 
pentru a ajunge, nu prea știu cum, în arhivele academiei române. Era 
intenţia noastră de a le publica cu comentariile și notele cuvenite; ele 
azvârleau noi lumini, ascunse de istoricii noștri asupra activităţii și 
planurilor lui Alexandru lon Cuza și a sfetnicilor săi. Menţionez, între 
altele, faptul pe care, după cunoștința mea, numai Gheorghe Brătianu l-a 
cunoscut și cercetat, a corespondenţei și înțelegerii cu Kossuth, asupra 
unei expediţiuni militare românești pentru eliberarea Ardealului, în 
deplin acord cu patriotul ungur, care la acea vreme (1863 — 1866) 
organiza în Italia, cu asentimentul lui Napoleon al Ili-lea, o legiune 
ungară, pentru a debarca în Dalmația. Acest fapt pare a fi uitat de istoricii 
unei întregi generaţii, pentru a-l ascunde poate opiniei noastre publice, 
ceea ce detronarea lui Alexandru loan | a însemnat pentru ţara noastră, o 
dată cu revărsarea, cu acest prilej, în viaţa publică a României, a acestei 
noi clase de români: politicienii, oamenii partidelor, înlocuind pe oamenii 
ţării. Nu putem decât să ne gândim cu dragoste și mândrie la acea 
generaţie a romantismului românesc, care se stingea odată cu domnul 
vândut și la prisosul de dragoste și de durere de neam care însuflețea o 
clasă stăpânitoare din care noi coborâm; o clasă care s-a lepădat de toate 
privilegiile și prerogativele, de care se folosise timp de veacuri, fără ca 
nimica să o silească să o facă, care a dat totul înainte ca să i se ceară ceva. 
Dar când vedem calitatea celor care ajunseseră să o înlocuiască între cele 
două războaie și unde au dus ei ţara, ne întrebăm dacă acei câţiva bătrâni 
cu barbă și cu ciubuc, Conachi, Ștefan și Alexandru Catargi, Toader Balș și 
alţii, nu aveau dreptate când cereau să se păstreze încă o parte din 


vechile datine, din vechiul așezământ, din vechea ierarhie, fără a ne lăsa 
amăgiţi până unde bunicii noștri, fără să o știe, se lăsaseră poate amăgiţi 
de mincinoasa și sângeroasa nălucă a revoluţiei franceze. 


CAPITOLUL II 
PRIMELE POSTURI, PRIMELE SEMNE 


Prinţul Alexandru loan Cuza, cel care a semnat istoricul act al 
împropiretăririi ţăranilor (1859-1861), a fost detronat de o conspirație 
alcătuită dintr-un mic grup de ofiţeri, aflaţi în legătură cu partidul liberal, 
conspirație care l-a surprins în noaptea de 11 februarie 1966 în palatul 
domnesc, silindu-l să abdice. Cel care i-a urmat pe tron, prinţul Carol 
Hohenzollern, nu i-a pedepsit pe conspiratori, așa cum i-a cerut-o restul 
armatei. Ca urmare, 60 dintre cei mai de vază ofițeri din armată își vor 
înainta demisiile. În familia noastră, admiraţia pentru domnul detronat a 
fost atât de mare, încât la aproape o jumătate de secol după această 
trădare nepedepsită, eu și cu fratele meu lon am refuzat cariera militară, 
pentru care aveam reale înclinații, fiindcă consideram că pata trădării de 
pe steagul oștirii nu fusese incă spălată. Mai târziu am regretat amândoi 
această atitudine romantică. 


Crescut într-o casă în care evenimente din timpurile trecute erau 
povestite mereu copiilor, deseori povestitorii fiind rude în vârstă, martori 
ai evenimentelor povestite, sau au cunoscut pe când erau copii 
personajele istorice la care se refereau. Noi ascultam fascinaţi povestirile 
cu agerimea ce ţi-o dă vârsta, asta explicând în parte adâncul interes pe 
care l-am simţit încă din tinereţe pentru viaţa, vicsitudinile și visurile 
naţiunii noastre, cea mai mare dorinţă a mea fiind aceea de a-mi aduce 
contribuția ca aceste visuri să devină realitate. 


Acestor gânduri li se opunea însă repulsia ce o resimţeam, faţă de 
tot ce însemna politică, cu comedia electorală care se petrecea în ţară, ca 
de altfel și în alte multe „democraţii” ale timpului nostru și care te 
împiedică să ai cea mai mică influenţă asupra afacerilor publice. Aceste 
frământări sufletești m-au și determinat până la urmă să îmbrăţișez 
cariera diplomatică, spre care m-am orientat până la urmă. 


N-a lipsit mult însă ca această carieră să sfârșească foarte repede și 
cu puţini lauri pentru tânărul atașat pe lângă legația noastră din Durazzo, 
întâiul meu post, ales de mine pentru două motive: existenţa populaţiei 
românești din sudul Albaniei, caracterul medieval al unei ţări a cărei 
structură socială și viaţă zilnică rămăseseră încă acelea ale Europei din 
veacul al XV-lea, cu tot farmecul unei neasemănate tradiţii de cinste, de 
credinţă și de vitejie. N-aș putea să povestesc mai pe scurt vinovatele 
fapte cari m-au dus în pragul unei probabile destituiri, decât citind o 
telegramă din acele vremuri a ziarului francez Le Temps: „Trupele lui 
Prenk Pasa Bib Doda, sub comanda atașatului militar român, colonelul 
Sturdza, au luat cu asalt cetatea Ishmi, după o crâncenă luptă, și 
înaintează spre Durazzo.” 


Nu era „colonelul Alexandru Sturdza”, atașatul militar de la Berlin, 
confudat de ziariștii francezi cu sublocotenentul în rezervă și simplu 
atașat de legaţie, Mihail Sturdza, care, în capul a vroi trei mii de răsculați, 
miridiţi şi de malisori încerca, cu schimbătoare rezultate, să își deschidă 
calea spre Durazzo, capitala Albaniei de pe atunci, împresurată de triburi 
răzvrătite. Din păcate nici șeful meu direct, pașnicul Burghelea, nici 
ministrul meu al afacerilor străine, Al. Porumbaru n-au arătat vreo 
adevărată apreciere a iniţiativelor militare ale subordonatului lor; 
inițiative, trebuie să mărturisim, contrare oricărei tradiții diplomatice și 
ordinelor precise și repetate ce le primisem. 


Adevărul este că, adânc impresionat de luptătorii albanezi, mi-am 
părăsit postul de la legatie, alipindu-mă de luptătorii milițiilor albaneze 
conduse de niște ofițeri danezi, care încercau să facă faţă unei invazii în 
sud și unei insurecţii în nordul ţării. Dar Colonelul Thompson, apărătorul 
orașului Durazzo, pierind într-o luptă, înlocuitorul lui, maiorul Kronne, mă 
pune pe mine în fruntea trupelor sale, eu neavând altceva de făcut decât 
să-mi dau toată osteneala să-mi conduc oamenii cât mai bine. După circa 
cinci luni de zile, m-am crezut în sfârșit obligat a mă despărţi de voinicii ce 
mă înconjurau și a mă reîntoarce, destul de îngrijorat, la București, unde 
în mod normal m-ar fi așteptat o bine cuvenită sancţiune dacă, tocmai în 
clipele în care se hotăra soarta mea, n-aș fi fost salvat de asasinarea 
ahiducelui Francisc Ferdinand în Sarajevo, ceea ce a dus la izbucnirea 
primului război mondial, dând ministrului Porumbaru nu numai prilejul 


de a declara ca de minimis non curat pretor (Pretorul nu se ocupă de 
lucruri mărunte), ci și de a mă numi la serviciul cifrului, la cabinetul său. 


Între izbucnirea războiului și intrarea României în acţiune (cu unele 
întreruperi ale activităţilor mele diplomatice, prin diferite perioade de 
concentrare la unitatea mea, primul divizion de artilerie tractată de cai), 
trecusem dela administraţia centrală a ministerului de externe, întâi la 
legația din Atena, mai în urmă fiind transferat la cea din Berna, unde 
declaraţia de război a României ne-a surprins, pe soţia mea și pe mine, 
câteva săptămâni după nașterea fiului nostru și câteva luni după apariţia, 
la Librăria Payot, a cărţii mele, intitulată: La Roumanie peut — elle 
combattre sur deux fronts?”. În acea carte expuneam motivele pentru 
care evacuarea Olteniei și a unei părți din Muntenia, împreună cu 
înaintarea în Ardeal peste Carpaţii Moldovei, ai Prahovei și ai Buzăului, 
era planul strategic cel mai făgăduitor al unei victorii românești; 
îndemnând cu insistenţă la construcţia, încă din timp de pace, a unei 
puternice linii de apărare modernă, acoperind terenurile noastre 
petrolifere și Bucureștiul, care, întinzându-se de-a lungul Argeșului până 
la Dunăre, ar fi servit de pivot al înaintării noastre în Ardeal. Bătălia dela 
București, unde am fost rănit, ar fi fost câștigată, cred, chiar în lipsa acelei 
linii de întărituri, pe care o vedeam jucând un rol decisiv într-o bătălie ce 
nu putea fi evitată, fără de imobilitatea trădătoare a trupelor rusești pe 
flancul extrem — sud al bătăliei, unde cel mai mic ajutor din partea 
Generalului Alieff ar fi dat ostașilor noștri, cari se și aflau la un deget de 
victorie, fala unui al doilea Călugăreni, chiar pe câmpiile unde biruise la 
1595 Mihai Viteazul. În cartea mea, Avec l’ Armee roumaine, publicată la 
Hachette și dedicată a la memoire heroique de mon frere le lieutenant 
Jean Sturdza et de mon beau-frere le lieutenant Alexis Mavrocordato, 
tues par nos allies le Russes, am însemnat amintirile mele de război; voi 
pomeni totuși un semnificativ episod pentru legătura directă pe care o 
are cu una din principalele teme ale acestei cărţi și trei incidente cu 
caracter personal, ale căror amănunte le-am cunoscut numai după 
publicarea ei. 


În vara lui 1917 ne aflam de-a lungul Siretului cu divizia a doua de 
cavalerie, unde comandam o grupă de care blindate. Ca și restul trupelor 
noastre, așteptam de la un moment la altul ordinul de înaintare. Aceste 


trupe, în sfârșit înarmate după trebuinţele luptelor moderne, fuseseră 
victorioase la Mărăști și Mărășești și moralul lor, în ajunul acestei 
ofensive, pregătită cu grijă de către generalul Christescu, de statul major 
român și de misiunea franceză, era mai ridicat ca niciodată. Câteva clipe 
însă înainte de darea semnalului de înaintare, așteptat cu atâta 
nerăbdare, trupele rusești au început să-și părăsească poziţiile. Ordinul 
de retragere fusese dat de Kerenski, Kibiș Adlers, susținătorul aprig al 
comunismului din Rusia. Toate sforţările și pregătirile noastre au fost 
astfel cu dinadinsul zădărnicite și puţină vreme mai târziu armatele 
noastre erau silite să-și apere ţara și împotriva intreprinderilor 
revoluţionare ale foștilor noștri aliaţi. Adevăratele întâmplări ale vieţii 
sunt câteodată mult mai stranii decât cele închipuite de către cei mai 
imaginativi scriitori. Spre sfârșitul primului război, fratele meu mai mare, 
Constantin, se afla în nordul Basarabiei, în capul escadronului său, cu 
regimentul 9 roșiori, făcând parte din corpul de cavalerie al generalului 
Schina. Aceasta se petrecea după încheierea Convenţiei de suspendare a 
ostilităţilor cu Puterile Centrale și de fiecare parte a liniei de demarcaţie, 
șefii unităţilor respective aveau răspunderea execuţiei corecte a 
Convenţiei. Într-o zi comandantul austriac din faţă trimite generalului 
Schina pe un ofiţer cu plângerea că în acea noapte o trupă de 
naţionalitate necunoscută atacase unul din escadroanele sale, îi ucisese 
câţiva oameni și îi furase aproape toţi caii. După faptă, aceasta trupă se 
retrăsese peste linia de demarcaţie într-un sat situat pe teritoriul nostru. 
Comandantul austriac cerea explicaţiile și măsurile cuvenite. Generalul 
Schina a trimis pe fratele meu cu escadronul său în cercetare. Ajuns în 
marginea satului cu pricina, Constantin îţi ia dispoziţiile cuvenite și 
trimite pe un gradat pentru a cere ofițerului comandant al trupei 
necunoscute o întâlnire la mijloc de drum. Propunerea este primită și 
ofiţerul care vine spre fratele meu este fratele nostru lancu. 


lancu, nerăbdător, intrase în armata rusă cu un an înainte ca 
România să intre în război. Luptase pe frontul românesc cu corpul de 
cavalerie al generalului Keller și, în momentul disoluţiei armatei 
imperiale, formase, ca atâţia alţi ofiţeri, o unitate cu elementele rămase 
leale, pentru a o pune la ordinele generalilor Rusiei naţionale. Generalul 
Schina, la care Constantin condusese pe fratele nostru, foarte înţelegător, 


l-a îndemnat cu insistenţă să intre în rândurile ofițerilor săi. lancu nu s-a 
putut însă decide să-și părăsească camarazii și, conform înţelegerii care a 
intervenit, a trecut Nistrul cu unitatea sa, nu departe de Cetatea 
Hotinului, unde un alt lon Sturdza ţinuse și el piept păgânilor cu patru 
veacuri mai înainte. Două zile după aceea, câţiva călăreţi, resturile 
escadronului fratelui nostru, s-au întors și au povestit cum într-o luptă 
nepotrivită cu trupele comuniste, întregul escadron fusese nimicit. 


Pentru a face faţă aceluiași vrăjmaș, fiind în același corp de 
cavalerie, cumnatul meu, Locotenentul Alexis Mavrocordat, fusese trimis 
în recunoaștere cu plutonul său. Satul în care cantonase în acea noapte a 
fost atacat prin surprindere. Lupta a ţinut destulă vreme și trupele care 
au venit cele dintâi în ajutorul roșiorilor noștri au fost trupele austriece 
vecine, care la auzul lungului schimb de împușcături, înţeleseseră 
caracterul luptei și al agresorului. Tânărul ofiţer austriac care comanda 
trupa era căpitanul von Hambar, fratele soţiei generalului Praporgescu 
căzut în primele zile ale războiului. Hambar a ajuns prea târziu, și după 
cum ne-a povestit și el și fratele meu Constantin, sosit și el la faţa locului, 
Alexis și soldaţii săi trăseseră până la ultimul lor glonţ înainte de a cădea 
pe locul unde au fost îngropaţi cu toţii în același mormânt ostășesc. 


În copilăria noastră împărţeam unchii pe care îi aveam în unchi cu 
urși și unchi cu lupi, după vânatul care ieșea din pădurile lor la vremea 
hăituielilor. Dimitrie Rosetti, soţul surorii mamei mele și părintele 
iubiților noștri veri din Teţcani, era un unchi cu lupi; în seara unei singure 
zile de hăituială se întinseseră șase lupi în faţa scărilor curtii. În 
sălbaticele păduri din Valea Seacă, moșia unchiului nostru Gheorghe 
Donici, cădeau urşi în hăituielile de toamnă. Am povestit în Avec LArmee 
Roumaine cum bătrânul boier căzuse în fruntea escadronului său, la 
vârsta de 72 de ani, în acea “năvală fără socoteală” dela Robănești. Din 
grupul ofiţerilor germani se apleacă unul asupra trupului lui Gheorghe 
Donici și strigă în românește căpitanului Filiti, care zăcea printre soldaţii 
săi: “Dar aista este conu Gheorghe de la Valea Seacă”. În viaţa civilă, acel 
ofițer era unul din inginerii specialiști germani, care îngrijeau de pădurile 
din judeţul nostru. Colonelul german care comanda regimentul cu care se 
răfuise escadronul lui Filiti, într-un gest de acea curtenie militară care s-a 
uitat astăzi, a trimis, peste liniile de luptă, familiei mele la București, șirul 


decoraţiilor pe care Gheorghe Donici le câștigase în războiul din 1877, 
război pe care îl făcuse în escadronul tatălui meu. Ce departe suntem de 
procesul dela Nuerenberg și de opinia Generalului Eisenhower, 
exprimând în Memoriile sale că „curtenia față de vrăjmaș este o 
deplorabilă moştenire medievală de pe vremea când ostașii erau 
mercenari și nu patrioţi. “ 


Spre sfârșitul ostilităților cu armatele Puterilor Centrale, am trecut 
prin Petrograd, în momentul când armata Generalului Lavr Kornilov a 
apărut la porţile orașului. Această unică forță care putea salva capitala de 
intreprinderile turmelor asasine ale lui Bronstein Troțki și Lenin, a fost 
oprită iar generalul era arestat din ordinul aceluiași Kerenski care, cu 
bună știință și voinţă, deschidea astfel drumul revoluţiei bolșevice; o 
revoluţie străină, pregătită în <hrubele> New-York-ului și în alte capitale 
occidentale. 


CAPITOLUL III 
Bestia și susțiătorii ei 


Ultimele zile ale războiului m-au găsit în Italia, încercând să 
organizez, cu ajutorul ministrului nostru Alexandru Lahovary, Legiunea 
Voluntarilor Români, dintre ostașii de origine română, luaţi prizonieri de 
către armata italiană de la austro-ungari. Amintirile mele din acea epocă 
sunt destul de dureroase. Nu din partea ofiţerilor și soldaţilor români din 
câmpurile de prizonieri italiene venea vreo greutate; înrolările se făceau 
cu sutele și cu nespus entuziasm. Piedicile veneau de la intrigile 
partidelor noastre politice de la Paris, (unii voind să ne impună pe 
Generalul Iliescu comandant al Legiunii, alţii opunându-se la această 
manevră cu caracter pur politic), și de la uneltirile unora din compatrioţii 
noștri împreună cu ministrul italian al afacerilor străine, Sonino, 
adversarul oricărei iridente afară de cea italiană. Fără de aceste intrigi și 
de aceste certuri, am fi putut avea în ultimele luni ale războiului o 
întreagă divizie cel puţin, nu numai câteva plutoane, pe frontul de luptă 
italo-austriac, păstrând României calitatea de stat combatant, pe care 
aliaţii noștri ne-au contestat-o în timpul negocierilor de la Versailles. 


Pe atunci legasem o strânsă prietenie cu generalul slovak Milan R. 
Stefanik. Acesta era foarte îngrijorat de intenţiile sovietice privind ţara sa. 
Totodată, era și un anticomunist acerb. Într-o echipă de trei - Tomas 
Masarik, Stefanik și Edurad Benes -, militând cu toţii pentru un stat 
cehoslovak independent, Stefanik era al doilea ca importanţă, fiind 
susținătorul unei semi-autonomii slovace în interiorul statului 
cehoslovac. În anul 1916, Consiliul Naţional Cehoslovac stabilit la Paris, 
avea ca președinte pe Masarik, Josef Duerich și Stefanik ca vicepreședinți 
iar Edurard Benes ca secretar general. Duerich a ieșit repede din joc 
având o orientare prosovietică. Stefanik dorea o organizare a statului 
cehoslovac asemănătoare cu sistemul elveţian. La intervenţia lui, în 
Convenţia de la Pittsburgh din 30 mai 1918 s-a stipulat că ” Slovacia va 
avea administraţie și parlament propriu, limba slovacă va fi limba oficială 
în școli, instituţii și în viaţa publică. Dacă în locul lui Benes ar fi fost 
ministru de externe Stefanik, istoria Cehoslovaciei ar fi fost alta, cu multe 
beneficii pentru Europa și cauza păcii. După moartea lui Stefanik, Benes și 
Masarik vor ignora complet Convenţia de la Pittsburgh iar susținătorii 
intereselor slovace vor fi condamnaţi la ani grei de închisoare. 


Prestigiul lui Stefanik era enorm, după ce organizase voluntarii 
cehoslovaci într-o legiune, cu care a luptat pe diferite fronturi, fiind rănit 
de câteva ori. Avea o inteligenţă sclipitoare și credinţa că va ieși 
întotdeauna la liman. Odată, în sala de așteprare a primului ministru 
italian, Vittorio Orlando, l-am văzut pe Benes ducând geanta lui Stefanik, 
ceea ce arată clar poziţia de subordonare a lui Benes în raporturile cu 
Stefanik. În data de 4 mai 1919, generalul Stefanik a părăsit aeroportul 
din Udine, Italia, spre Praga, dar nu va ajunge acolo. Deasupra Bratislavei, 
o baterie antiaeriană care nu avea ce face, a doborât avionul în care se 
afla Stefanik. Benes avea să-i ia locul, nu numai în structurile statale ale 
Cehoslovaciei, ci și ale Europei, aducându-și din plin contribuţia la 
destinul tragic al Europei. Suspiciunile mele legate de moartea lui 
Stefanik mi-au fost confirmate mulţi ani mai târziu, când ducesa Olga, 
care locuia în Slovacia la data accidentului, refugiată apoi din cauza terorii 
bolșevice, mi-a povestit că n-au fost nici un fel de lupte în preajma 
Bratislavei atunci și că nimeni nu poate înţelege cum s-a putut produce 
acel atac asupra avionului lui Srefanik. 


În Petrograd am avut primele dovezi ale existenţei PUTERILOR 
ANONIME, răspunzătoare și ocrotitoare ale activităţilor bandei de 
agitatori străini care, cu ajutorul câtorva mii de mercenari, organizaţi la 
adăpostul impostorului Kerenski, începuseră cucerirea și robirea unui 
popor de 180 de milioane de suflete. Nu mi-a scăpat observaţia că foarte 
probabil aceste “Puteri” nu permiseseră intrarea Americii în război atâta 
timp cât ajutorul adus pe această cale Puterilor Occidentale ar fi 
contribuit la o victorie care ar fi fost și aceea a Rusiei imperiale. 


Pacea dela Versailles nu fusese semnată de mult, când două serii de 
evenimente, unele desfășurate în complexul politico-militar sovietic, 
altele la graniţele noastre apusene, mi-au îndepărtat ultima îndoială 
relativ la existenţa unei “INFLUENȚE ANONIME”, tainică, răbdătoare, 
atotputernică, căreia poporul rusesc îi datorează toată nenorocirea lui și 
pentru care cucerirea Rusiei de către conspiratorii bolșevici nu era decât 
un început pentru pregătirea altor cuceriri din ce în ce mai adânci și mai 
întinse... cuceriri care au ajuns astăzi la aproape jumătate din globul 
terestru și la mai mult de o treime din populaţia lui. 


Uitarea în istorie era, până pe la începutul secolului trecut, un lucru 
aproape de neînchipuit. Oricât de paradoxal s-ar părea, multiplicarea 
mijloacelor de informaţie și de difuziune a făcut posibil acest fapt. Când 
mii de ziare și de reviste, când toate radiodifuziunile, când catedrele 
universitare, când oratorii publici în parlament sau alte adunări încetează 
brusc, ca la un cuvânt de ordine, de a mai vorbi de un eveniment dat, 
aceste eveniment nu a mai existat, oricât de notoriu și de netăgăduit ar fi 
fost, oricât de important prin semnificaţia lui. 


De aceea, alegând numai unele din evenimentele sus menţionate, 
cred necesar a reaminti foarte pe scurt modul cum Puterile Anonime au 
pricinuit înfrângerea forțelor naţionale rusești, precum și sforțările ce le- 
au făcut pentru a perpetua în Ungaria regimul comunist al lui Bela Kuhn, 
tot atât de bestial și de dement ca și cel al lui Lenin în Rusia. 


Noulens, Ambasadorul Franţei la Moscova, ne-a povestit în cartea 
sa „Mon Ambassade a Moscou“ cum, când în urma atitudinii din ce în ce 
mai pro-sovietică a lui Wilson, Clemenceau și Lloyd George i-au cerut să 
le spună categoric dacă are sau nu intenţia să continue a se asocia cu 


Parisul și cu Londra la ajutorul dat forțelor antibolșevice rusești, 
președintele nord-american le-a răspuns că se va conforma în această 
privinţă părerilor lui Masaryk. Răspunsul final a fost: „nici un soldat, nici 
un cartuș, nici un dolar mai mult”. Şi ne povestește Noulens, cu 
amărăciune, cum intreprinderea Bronstein -Lenin a fost salvată de la o 
moarte sigură prin noua atitudine adoptată de Wilson, atitudine foarte 
repede urmată de guvernul francez și de cel britanic. 


„Preşedintele Wilson a salvat astfel regimul sovietic. Sovietele erau 
în acel moment convinse că experienţa lor sfârsise în dezastru. Au fost 
mai surprinși decât orșicine de neașteptata întorsătură luată de 
evenimente.” 


Ca această clipă hotărâtoare nu numai pentru istoria Rusiei dar și 
pentru istoria lumei să fie uitată, mai merge! Ceea ce nu se poate pricepe 
însă este ca să se fi uitat infamul act de trădare al generalului francez 
Janin, complement evident al deciziunii lui Wilson și Masaryk. 


Generalul Janin era omul ales de guvernul francez și de Masaryk 
pentru a comanda trupele cehoslovace care operau în Siberia cu armata 
amiralului Kolceak, comandantul suprem al rezistenţei naţionale rusești. 
Diviziile amiralului se aflau în luptă crâncenă cu trupele bolșevice, 
liberate de alte sarcini în Rusia europeană, prin deciziunea lui Wilson. 
Într-o bună dimineaţă Janin și cu ofiţerii lui au surprins pe amiralul 
Kolceak în vagonul ce-i servea de locuinţă în staţia de cale ferată Nijni 
Udinsk, l-au ţinut prizonier câteva zile și apoi l-au predat trupelor 
comuniste, în schimbul unei a treia părți din aurul tezaurului imperial 
rusesc. Acest aur, preţul sângelui și al trădării, a format primul tezaur de 
stat al guvernului Masaryk și Beneș. Pentru amănuntele acestui 
respingător și de necrezut episod, unic în istoria militară a ţărilor 
civilizate, trimitem pe cititor la cartea lui Winston Churchill: „The 
Aftermath.“ 


Consolidararea guvernului comunist al lui Bela Kuhn în Ungaria, în 
1919, ar fi însemnat, în afară de primejdia de moarte pe care o 
reprezenta pentru noi, prinși într-un clește comunist, sfârșitul eroicei 
Polonii, atunci în frământările reînvierii sale naţionale, extinderea 
comunismului în Germania și Italia, unde forțele subversive se aflau în 


plină activitate, și, până la sfârșit, poate, cucerirea Europei întregi — a 
unei Europe unde trădătorii precum căpitanul Jaques Sadoul și Andre 
Marty erau trimiși în triumf, prin milioane de votanţi, în parlamentul 
francez, și unde Cehoslovacia lui Masaryk și Beneș, după asasinarea 
generalului Stefanik, se declarase deschis pentru Rusia sovietică, în lupta 
acesteia cu Polonia. lar partidul laburist englez se identificase și el 
complet cu interesele Rusiei sovietice. Cu toate acestea, după o lungă și 
prietenească vizită a generalului Smuts la cartierul general al lui Bela 
Kuhn în Budapesta, totul a fost încercat de către puterile apusene pentru 
a salva regimul acelui sângeros tiran de primejdia care îl ameninţa. 
Înaintarea trupelor române în Ungaria s-a făcut în contra opoziţiei 
înverșunate a puterilor apusene. Misiunile diplomatice și militare aliate în 
Budapesta au mers până a încerca in corpore a opri trupele românești la 
porţile Budapestei, cum făcuse și Kerenski cu armata lui Kornilov, la 
porţile Petrogradului. Românii însă nu s-au oprit și misiunile aliate au 
trebuit să se mulţumească cu salvarea lui Bele Kuhn și Rakossy, deplorând 
desigur moartea prematură a lui Samuely, ministrul de justiţie al lui Bela 
Kuhn, care și-a găsit sfârșitul în vagonul-spânzurătoare cu care străbătea 
în lung și în larg teritoriul ungar. 


“Toate recriminările Consiliului Suprem, ne spune Contele de Saint — 
Aulaire, în cartea lui „Geneve contre la Paix”, erau îndreptate nu 
împotriva bolșevicilor unguri, ci împotriva soldatului român care salvase 
civilizaţia occidentală, măturând din centru Europei acest focar de 
infecţie, comunismul. “ 


În ţară, opinia publică în general și elementele directoare ale 
partidelor politice — liberal, naţional — țărănesc și al poporului — erau mai 
toate conștiente, la acea vreme, de primejdia continuă ce o reprezenta 
vecinătatea uriașului bolșevic. Nu lipseau însă elemente, în special în 
partidul țărănesc, ca de pildă Constantin Stere, care umbla cu un proiect 
de constituţie în buzunar, ce desfiinţa proprietatea privată, ca doctorul 
Lupu, care cerea naţionalizarea locuinţelor sau ca Bujor, președintele 
camerei și rectorul Universităţii din lași, care informa pe colegii săi din 
Parlament că „o lumină nouă ne vine de la Răsărit” şi, în acord cu această 
“lumină”, încercase să suprime serviciul religios la redeschiderea 
cursurilor la Universitatea sa, provocând violenta opoziţie a studenţilor 


conduși de tânărul Corneliu Codreanu. Acesta trebuia să ajungă simbolul 
viu al luptei românești împotriva conjuraţiei internaţionale pro- 
comuniste și până la sfârșit, victimă a acestei conjuraţii. 


Puţini și tăcuţi erau cei care, în lumina menţionatelor evenimente, a 
întâlnirilor sovieto-apusene de pe Insula Principilor și dela Rapallo, a 
primei misiuni Bullitt la Moscova, precum și a declaraţiilor antipoloneze și 
pro-comuniste a oamenilor de stat cehoslovaci, pricepuseră că în apus, 
alăturea de cei cari rămâneau convinși de necesitatea zdrobirii încă din 
leagăn a monstrului sovietic, creștea și se întărea zi de zi o forţă și o 
înrâurire potrivnică. Această forță, prietena oamenilor din Kremlin, nu se 
mulțumea numai cu recunoașterea noii Rusii, dar râvnea la reîncadrarea 
ei într-un sistem beligerant de alianţe europene, asemănător celui care se 
înfruntase cu Puterile Centrale în primul război; un sistem nu numai 
absolut străin intereselor noastre, dar care punea chiar existenţa noastră 
în primejdie. Partizanii acestei doctrine se întindeau în Franţa, principala 
noastră aliată, dela Barthou, considerat ca om de dreapta, prin Herriot și 
Blum, până la extrema stângă. 


Ajunsesem, în consecinţă, încă din acele vremuri, pe măsura în care 
triumful acestei doctrine părea mai probabil, la convingerea că existenţa 
noastră ca stat independent nu numai că nu ar mai putea fi asigurată prin 
alianțele noastre occidentale, dar că ea ar atârna înainte de toate de o 
strânsă colaborare politică și militară între cele trei ţări direct amenințate 
și complet convinse de primejdia răsăriteană: România, Polonia și 
Ungaria. A fost această convingere care m-a îndemnat, în 1920, să 
părăsesc pentru moment cariera și să primesc prefectura din Cluj, 
capitala politică și intelectuală a Ardealului, unde credeam că metode 
mai subtile și atitudini mai diplomatice puteau pune bazele unui început 
de apropiere între români și principala minoritate naţională. În urmărirea 
aceleiași idei, după părăsirea funcţiilor mele administrative, am cerut și 
obţinut să fiu trimis ca prim-secretar de legaţie la Budapesta. 


În faţa prăbușirii imperiului austriac, a înfrângerii Ungariei și 
ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri 
se gândiseră la o uniune a celor două ţări, Contele Bethlen și Contele 
Teleki, oferind chiar în mod precis, prin emisarii lor, coroana Sfântului 


Ștefan regelui Ferdinand. Contele Mihai Banfy, pe care-l cunoscusem în 
Cluj și pe care l-am regăsit în Budapesta ca ministru ungar al afacerilor 
străine, era și el un adept al acestei idei; dar, spre deosebire de 
compatrioţii săi, care vedeau probabil în proiectata uniune numai 
posibilitatea de a-și recâștiga în noua federaţie dunăreană supremaţia ce 
o avuseseră în imperiul austriac, motivele contelui Banfy, un om de o 
inteligenţă superioară și de largi vederi politice, erau de natură mult mai 
adâncă, mai raţională, mai istorică. 


Contele Banfy era adânc convins că în situaţia de dezechilibru total 
în care ajunsese Europa prin dispariţia celor trei Imperii (Rusia, Germania 
şi Austro-Ungaria) și datorită apariţiei acestei formidabile și pestilenţiale 
entităţi ce se numea Rusia sovietică, numai unirea puterilor celor două 
ţări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor. Când, la 
plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și 
Reginei Maria pentru a le prezenta gândurile lui Mihai Banfy, ei mi-au 
povestit că lonel Brătianu, pe atunci președintele consiliului, respinsese 
energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestăţile Lor le 
priveau favorabil, cu următoarele comentarii: „Vă iubim prea mult și ne 
temem ca ati fi prea des la Budapesta “ 


Convingerea necesităţii unirii destinelor celor două ţări era atât de 
mare la contele Banfy încât după o primă opţiune pentru naționalitatea 
ungară și după activitatea sa ca ministru al afacerilor străine ungar, a 
cerut și obținut, și aceasta numai mulţumită insistenţei imperative a 
regelui Ferdinand, naționalitatea română, sub care nădăjduia să poată 
lucra mai bine la îndeplinirea proiectelor sale. Nu știu dacă contele Banfy 
a dispărut și el în vreo închisoare comunistă sau dacă este încă în viaţă. 
Dacă, cum o nădăjduiesc, acesta ar fi cazul, sunt sigur că el, ca și mine, se 
întreabă cu tristeţe dacă soarta frumoaselor și odată fericitelor noastre 
ţări — și cu ea poate soarta Europei — nu ar fi fost cu totul alta dacă 
visurile sale, care erau și ale mele, s-ar fi împlinit. 


Am multe motive, după cum cititorii mei o vor pricepe ușor, pentru 
a nu fi uitat un schimb de cuvinte întâmplat la o masă oficială oferită de 
regentul Horthy personalului legaţiei române la Budapesta. Kanya, 
secretarul general al ministerului afacerilor străine, intervenise în mod 


brusc într-o convorbire cu caracter hipic, pe care o aveam cu vecinii mei, 
cu următoarele cuvinte: „De ce vorbiti? Armata română nu i-a luat pe 
toți.“ Vecina mea, pentru a limpezi din nou atmosfera astfel tulburată, l-a 
făcut să observe că aceeași armată salvase Ungaria de comunism. Un 
tânăr adjutant al regentului a intervenit imediat în discuţie cu o scurtă și 
cuprinzătoare declaraţie: „Aceasta e foarte adevărat — ne-a spus el — dar 
noi, ungurii, suntem oameni recunoscători și nu ne vom simţi satisfăcuţi 
atâta vreme cât nu vă vom răsplăti cu acelaşi serviciu.” 


Să-mi dea voie cititorul să anticipez cu mai mult de douăzeci de ani 
peste șirul acestei povestiri. Din Viena, unde se afla în acel moment 
sediul Guvernului Român din Exil (1944) (la chemarea căruia se 
adunaseră cu sutele tineri viteji, cari din nenorocirea pricinuită, prin 
neghiobia unora şi trădarea altora, vroiau să răscumpere cu sângele lor 
cel puţin onoarea) venisem pentru o scurtă vizită la Szombathely, unde se 
afla sediul Guvernului lui Szalasy și comandamentul ungar. Nu știu care 
era intenţia autorităţilor germane care mijlociseră întâlnirea mea cu 
baronul Kemeny, ministrul afacerilor străine al lui Szalasy. Intenţiile mele 
erau însă precise: a examina cu interlocutorul meu ungar posibilitatea 
unei soluţii radicale, revoluţionare, în sensul vederilor lui Mihai Banfy, a 
problemei rivalității seculare între cele două popoare vecine, ale căror 
lupte de-a lungul istoriei, dela Ștefan cel Mare și Matei Corvin încoace, nu 
făcuseră decât să slăbească rezistenţa lor la asalturile celor care erau 
dușmanii lor comuni: ieri turcul, azi sovietul. După recepţia oficială și 
vizita la trupe, am petrecut cu colegul meu ungur, în zgomotul continuu al 
bătăliei vecine, o noapte întreagă aproape, de neuitat pentru mine, 
discuţiuni. Baronul Kemeny, refugiat după sfârșitul războiului în teritoriul 
ocupat de trupele britanice, a fost predat de ele călăilor sovietici și 
spânzurat. În vechea casă boierească, care ne servea de adăpost, totul, de 
la blânda primire a bătrânei doamne, ai cărei oaspeţi eram, de la trofeele 
vânătorești și portretele de familie de pe pereţi, de la liniștea toropită a 
covoarelor, până la mustăţile a la Franz Josef ale sufragiului, totul era o 
parte, încă neatinsă, a unei lumi care se prăbușea. 


Ca prin minune, Kemeny și cu mine ne-am găsit pe aceiași linie de 
gândire, adânc convinși de aceleași necesități; pregătiţi, dacă Dumnezeu 
ne-ar fi dat minunea victoriei, la aceleași hotărâri. A fost Kemeny acela 


care a deschis zăgazul schimbărilor de idei făgăduitoare, povestindu-mi că 
la prima întâlnire a partizanilor săi în Cluj (după cretinul arbitraj de la 
Viena) Szalasy a oprit aplauzele cu care era primit, cerând un moment de 
reculegere în amintirea lui Corneliu Codreanu „cu care, dacă ar fi încă în 
viaţă, am fi găsit poate alte baze pentru soluția problemei celor două tări 
ale noastre. “ 


Cine astăzi ar mai putea vedea în discuţiile celor doi miniștri ai 
surghiunului numai fantasmagorii politice sau curse întinse de unul 
altuia, să privească, peste blestemata cortină de fier, la bietele noastre 
ţări, la asupritele noastre popoare. Da, rămân convins — subliniind că 
aceasta este o convingere personală care nu angajează Mișcarea din care 
fac parte — că dacă cele două neamuri își recuceresc vreodată 
neatârnarea și libertatea lor, ceea ce nu se va putea întâmpla decât în 
urma unei eroice și sângeroase lupte cot la cot cu celelalte popoare 
robite, numai o Federație Româno - Ungară sau mai bine zis o Federație 
Româno — Ungară - Slovacă, clădirea unui imperiu dunărean al unei noi 
Dacii, ar putea asigura dăinuirea acestei neatârnări și a acestei libertăţi. 


Caracterul din ce în ce mai “mic antantist” al politicii noastre 
externe și presiunile acelor cercuri apusene pentru care existenţa Rusiei 
sovietice devenise o circumstanţă fericită în structura politicii europene, 
adusese guvernul român la hotărârea, puţin chibzuită, de a trimite la 
Viena, unde fusesem transferat consilier de legaţie, o numeroasă 
delegaţie, condusă de ministrul Langa Rășcanu, pentru a întâlni o 
delegaţie sovietică, mai numeroasă încă, condusă de un anumit Joffe. 


Asigurările cele mai promițătoare ne fuseseră făcute de către 
sfătuitorii noștri apuseni, care, pentru motive încă puţin vizibile pentru 
majoritatea observatorilor noștri, nădăjduiau că negocierile de la Viena 
vor sfârși cu stabilirea legăturilor diplomatice între București și Moscova. 
Dacă astfel s-ar fi terminat într-adevăr aceste negocieri, singură 
Iugoslavia, din cele trei puteri ale Micii Înţelegeri, ar fi rămas nemișcată în 
dârza ei poziţie de opunere la orice compromis politic cu călăii din 
Kremlin. O înaltă atitudine, pe care Regele Alexandru a plătit-o mai târziu 
cu viaţa, în momentul “asasinării prin omisiune“din Marsillia. 


Prea târziu însă delegaţia noastră și-a dat seama de cursa în care 
căzuse. Delegaţia sovietică nu venise la conferință decât pentru a o 
transforma într-o platformă zgomotoasă de propagandă pentru 
obraznicele pretenţiuni ale Kremlinului, relativ la Moldova răsăriteană. 
După vreo câteva dejunuri și vreo săptămână de palavre, delegaţia 
noastră și-a făcut bagajele când cea rusească era deja pe drum. 


Nu știam în acele vremuri că opt ani mai târziu îmi va fi dat mie să 
fac faţă unei alte încercări analoge a diplomaţiei sovietice, dar de data 
aceasta cu însuși un ministru român al afacerilor străine ca adversar al 
meu și complicele ei. 


Statele Unite, al cărui Guvern purta răspunderea principală pentru 
întemeierea Ligii Naţiunilor, a fost totodată și ţara care din capul locului i- 
a negat autoritatea sau chiar existenţa, lăsând pe membri acestei 
instituţii încurcaţi în sterile, nesfârșite și părtinitoare activităţi, controlate 
în întregime de Titulescu, delegatul României și Beneș, delegatul 
Cehoslovaciei, nu ca reprezentanţi ai ţărilor lor, ci ca avocaţi aleși ai 
politicii de aţâţare care a condus lumea la cel de-al doilea război mondial. 
Tot Statele Unite, de unde plecase cu croitorul Trotzki-Bronstein, 
majoritatea primei serii de asasini ai poporului rusesc, acea ţară care prin 
măsurile și deciziile președintelui Wilson asigurase triumful și stabilizarea 
regimului sovietic, nu au recunoscut acest regim decât în anul 1933, 
cincisprezece ani mai târziu decât celelalte Puteri Aliate. 


În calitate de consilier și mai târziu de însărcinat cu afaceri la legația 
noastră din Washington, între anii 1927 și 1930, am avut prilejul să culeg 
alte semne ale prăpădului care se apropia și să constat că contradicţia din 
politica americană faţă de URSS nu era atât de mare pe cât părea. Într- 
adevăr, tocmai în acea vreme guvernul din Washington s-a hotărât să 
trimită cu miile specialiști, ingineri, maiștri şi muncitori în Uniunea 
Sovietică, pentru a o ajuta să-și înființeze industria sa ușoară și grea, să-și 
întărească puterea economica și puterea militară, pe bazele cele mai 
moderne și cu materialul cel mai perfecționat, material vândut evident 
de către industria nord-americană. 


Argumentul invocat erau beneficiile financiare nu numai ale marilor 
industriași americani interesaţi, dar și ale sutelor de muncitori, de maiștri 


și de ingineri trimiși în ţara sovietelor. Salust spunea: „Pentru mârșavul 
argint de care plebea era atât de setoasă ca și bogatii speculatori, s-a 
prăbușit grandoarea Romei, s-a pângărit sângele ei, i-au pierit gloria și 
onoarea. “ 


CAPITOLUL IV 
RIGA ȘI PACTELE DE NEAGRESIUNE 


Până în momentul când am luat direcţia noii noastre legaţii de la 
Riga (1929) și încă vreo doi ani mai târziu, România era în fericita situație 
de a nu avea nicio legătură diplomatică sau vreo altă relaţie cu Uniunea 
Sovietică și nicio comunicaţie cu ea pe cale ferată sau șosele. Fusesem 
singurii dintre vecinii Rusiei sovietice cari menţinuseră neștirbită bariera 
de sârmă ghimpată care, dacă ar fi fost generalizată, de multă vreme s-ar 
fi terminat cu existenţa acestei apocaliptice arătări. Veștile din ţara 
sovietelor ne veneau în mod indirect prin serviciile diplomatice și de 
informaţii aliate, cele poloneze și cele franceze mai cu seamă. 


Misiunea principală a noii noastre Legaţii era de a remedia această 
importantă și dăunătoare lipsă. Pentru a-mi ușura misiunea fusesem 
acreditat și pe lângă guvernul estonian, și mai târziu, pe lângă guvernul 
finlandez. Alegerea capitalelor baltice ca posturi de observaţie și 
supraveghere a celor ce se petreceau și se pregăteau în Rusia sovietelor 
era foarte nimerită. Aceste ţări făcuseră parte din imperiul rusesc, 
oamenii lor politici, intelectualitatea, funcţionarii civili și militari, erau 
familiarizați cu mentalitatea și cu stările din fosta lor patrie. Ţărilor lor 
fuseseră pentru o scurtă dar îndestulătoare vreme ocupate de bandele de 
ucigași ale sovietelor; ele păstrau o dureroasă amintire din acea tragică 
epocă; totuși, ele întreţineau legături diplomatice și consulare cu Rusia 
sovietică și aveau faţă de uriașul lor vecin aceleași interese și temeri ca și 
noi. 


Am beneficiat în tot timpul activităţii mele la Riga, Reval și 
Helsingfors de bogata informaţie a celor trei guverne și de inteligenţa și 
experimentata lor interpretare a veștilor primite. Un alt bogat izvor de 
informaţie era legația Statelor Unite. Această ţară care, ca și noi, nu 
întreținea la acea vreme legături diplomatice cu Rusia sovietică, se găsea 
într-o situaţie foarte favorabilă pentru a obţine informaţiile dorite. Într- 
adevăr, intrarea și ieșirea din Rusia a sutelor de tehnicieni și de lucrători 
americani, ocupați cu clădirea puterii industriale și a potenţialului de 
război sovietic, se făcea în cea mai mare parte prin porturile baltice. 


Fiecare din acești călători avea ceva de povestit, chiar cei care nu puteau 
vorbi decât despre atmosfera în care trăiau. 


În ceea ce privește informaţiile ce le trimiteam la București, voi 
aminti numai că rapoartele mele semnalau reiterat și cu insistenţă 
enorma sforțare depusă de soviete pentru clădirea puterii lor militare, cu 
preţul oricărui sacrificiu al bunei stări și a celor mai elementare necesități 
ale vieţii zilnice ale poporului lor. Manifestările publice și ziaristice fiind 
interzise personalului diplomatic, a fost fiul meu — de cincisprezece ani pe 
atunci — care s-a însărcinat cu traducerea și comentariile, pentru publicul 
românesc, a unei cărţi germane, extrem de bine documentată, asupra 
creșterii puterii militare sovietice. Cartea era cu atât mai interesantă cu 
cât specialiștii germani erau aceia care stabileau în acele momente, la 
Academia Militară din Moscova, doctrina de război a armatelor lui Stalin. 


Cu prilejul însă al tristei Afaceri Skoda, care ne-a lipsit și de o 
artilerie de câmp și de o artilerie grea modernă, nu am putut rezista 
dorinţei de a pune la curent nu numai pe șefii mei ierarhici dar și opinia 
noastră publică cu creșterea posibilităţilor de acţiune ale uriașului nostru 
vecin și am publicat în „Cuvântul“ lui Nae lonescu, sub inițialele mele, 
două articole intitulate — dacă, nu mă înșel — „ÎNCĂ O DATĂ FĂRĂ ARME!“ 


Cam tot pe atunci o alarmă cu totul nefondată se răspândise din 
izvor nu foarte bine identificat, relativ la un posibil atac surpriză al 
sovietelor împotriva vecinilor lor. O circulară telegrafică a ministrului 
nostru al afacerilor străine cerea în mod urgent tuturor legaţiunilor 
noastre, informaţiile ce le puteau culege în această privință. Răspunsul 
meu a fost suficient de documentat pentru a liniști autorităţile noastre. 
Convingerea mea era că intenţiile sovietelor faţă de vecinii lor nu aveau 
un caracter imediat, dar că se întindeau pe un termen destul de lung și 
implicau o pregătire diplomatică pe care abia o începuseră la aceea 
vreme. 


Mironescu, ministrul nostru al afacerilor străine, care mă chemase 
la București cu acest prilej, m-a informat că alarma guvernului român era 
cu atât mai mare, cu cât în conflict ne-ar fi surprins în acele momente 
mulțumită Afacerii Skoda, în mare parte dezarmaţi. Era bănuiala lui că 
alarma fusese poate artificial creată de uzinele Skoda pentru a ne 


îndemna să primim materialul defectuos ce ni-l construiseră. Tot 
ministrul Mironescu m-a informat, în mod ultra-confidenţial la aceea 
vreme, că regele Alexandru al lugoslaviei, în faţa primejdiei imediate în 
care se putea crede că ne aflam, ne oferise în mod spontan și generos tot 
materialul de artilerie, acesta de netăgăduită calitate, pe care Skoda îl 
fabricase pentru armata iugoslavă, material ce ar fi putut să ne fie predat 
imediat. Ministrul nostru de război, pentru motive necunoscute, a 
declinat însă cavalereasca ofertă a regelui-soldat. Matraprazlâcurile cu 
armamentul ţării ne-au lăsat în 1939 cu o artilerie demodată, fără de un 
tanc și cu o lipsă dureroasă cât privește calitatea și cantitatea. 


Sunt, cred, rapoartele mele asupra situaţiei din Rusia sovietică și 
asupra probabilei desfășurări a viitoarei ei activităţi diplomatice, cauza 
care a decis noul guvern român lorga-Argetoianu, în 1931, să mă aleagă 
pe mine pentru a conduce negocierile din Riga, relativ la un pact de 
neagresiune între România și Rusia sovietică. Înainte de a povesti acest 
episod și evenimentele românești de ordin intern ce le-au întovărășit, 
pentru o mai bună înţelegere a celor întâmplate, cred necesar a reaminti 
până unde ajunsese la aceea epocă evoluţia relaţiilor dintre Rusia 
sovietică și lumea apuseană. 


Apostolii de astăzi ai „coexistenței pașnice”, ca un pretins nou mijloc 
de a ajunge la o adevărată și veșnică pace între lumea comunistă și cea 
care se cheamă astăzi lumea liberă uită, sau pretind a uita, lunga 
perioadă de binevoitoare relaţiuni și de ajutor tehnic practicat aproape 
fără întrerupere de lumea apuseană faţă de monstruozitatea sovietică, 
chiar din cei dintâi ani ai apariţiei ei. Ei uită, cu deosebită grijă, acea 
primă experienţă de coexistenţă prietenească formal declarată, de care 
va fi vorba în acest capitol, cu toate consecinţele fatale ce le-a avut, nu 
numai pentru Europa, dar și pentru lumea întreagă. 


Două foarte simple directive au îndrumat politica sovietelor dela 
1918 până la 1939: 


- un război între puterile apusene ar crea climatul cel mai prielnic pentru 
triumful final și total al revoluţiei comuniste; 

- pentru a întreţine în mod permanent posibilitatea unui asemenea 
război, Uniunea Sovietică va trebui să se alăture întotdeauna aceluia din 


cele două grupuri burgheze rivale care fără de acest reazim nu s-ar fi 
simţit destul de puternic pentru a recurge la arme. 
Lenin ne dăduse în această privinţă o cinstită înştiinţare: 


„În urmărirea obiectivelor noastre putem să ne permitem, cu toată 
puterea noastră de distrugere, să colaborăm cu anumite puteri 
capitaliste. Putem încheia chiar cu ele alianţe, cu scopul de a le momi într- 
un fals simțământ de securitate. Când guvernele lor, bazându-se pe 
reazimul nostru, se vor azvârli în nu știu ce NEBUNEASCĂ AVENTURĂ, le 
vom lăsa să se prăbușească, și vom clădi imperiul nostru pe ruinele lor. “ 


În conformitate cu aceste principii fundamentale, am văzut rând pe 
rând: 


1) După < Versailles > și nimicirea aparatului militar german, 
Tratatul germano — sovietic din Rapallo şi începutul politicii Rantzau — 
Cicherin. 


2) Când sforţările naţional - socialismului, alianţa cu Italia, bunele 
raporturi cu Polonia, reușiseră să facă din nou din Germania cea dintâi 
putere politică și militară din Europa, inaugurarea de către Kremlin a ceea 
ce Dimitrov a numit „Politica calului Troian“, pactele de neagresiune cu 
vecinii, intrarea Rusiei sovietice în Liga naţiunilor unite, Litvinov la 
Geneva, dansând < rumba > cu madame Tabouis. 


3) lar în final, când sfârșitul bunelor raporturi polono-germane, când 
șovăielile lui Mussolini, opoziţia lui Goering și a unei bune părti a 
generalilor germani, pregătirea anti —- Munchenului de către Franţa și 
Anglia și intenţiile foarte vizibile ale lui Roosevelt ar fi putut convinge pe 
Hitler la un curs de acţiune mai moderat, tocmai atunci Rusia a semnat cu 
Germania Pactul Molotov — Ribbentrop, care a avut ca rezultat cel de-al 
doilea război mondial. 


Însușit Stalin ne-a dat, în discursul său către Comintern, din 18 
august 1939, deslușirea manevrelor diplomatice sovietice din perioada 
cuprinsă între cele două războaie: 


„Tovarăși, pace sau război!? Această chestiune a intrat astăzi într-o 
fază crucială. Toată chestia depinde în mod absolut de poziţia ce o va lua 
Uniunea Sovietică. Suntem complet convinși că dacă încheiem un tratat 


cu Franţa și Marea Britanie, Germania se va simţi silită să cedeze în 
chestiunea poloneză și să stabilească un modus vivendi cu Puterile 
Apusene. În acest caz, războiul ar fi evitat şi dezvoltările ulterioare ar 
putea fi foarte primejdioase pentru noi. Pe de altă parte dacă primim 
propunerea germană, Germania va ataca cu siguranţă Polonia și 
intervenția Franţei și a Marei Britanii e absolut sigură. Tovarăși, am expus 
vederile mele. Repet: este interesul nostru ca războiul să fie cât mai lung 
posibil. “ 


Potemkin, istoricul oficial al sovietelor, în cartea sa „Istoria 
diplomaţiei sovietice“, ne explică la rândul lui a doua fază a acestei 
diplomaţii, între anii 1930 și 1938: 


“Noua atitudine a guvernului sovietic (pactele de neagresiune, 
pacte de asistenţă mutuală cu Franţa și Cehoslovacia, intrarea în Liga 
naţiunilor) avea ca motiv necesitatea de a stânjeni proiectele unui nou 
pact între cele patru puteri occidentale. “ 


Într-adevăr, spaima intrase în cercurile diplomatice și militare ale 
Kremlinului faţă de crescândele posibilităţi, în 1930, a unui nou pact între 
cele patru puteri apusene, Franţa, Germania, Italia și Marea Britanie, 
reînoind și completând, cu succesorii lui Stressman, Pactul din Locarno. 
Cercuri foarte influente în Franţa, conduse de Barthou, Blum și Herriot și 
de Winston Churchill la Londra, în strânsă tovărășie cu întreaga mulțime 
fabianistă, luptau cu violenţă contra noului pact propus de Mussolini și 
privit favorabil de mare parte din opinia publică franceză, de guvernul 
german și de primul ministru britanic, MacDonald, împreună cu ministrul 
său al afacerilor străine, sir John Simon. 


Primul obiectiv tactic al noii politici rusești, al politicii lui Litvinov, 
era reînoirea vechii alianţe franco-ruse, de dinaintea primului război 
mondial. Aceasta a fost o lovitură de maestru, deoarece nu numai că ar fi 
oprit definitiv proiectele unei noi apropieri între Franţa și Germania, dar 
ar fi provocat o stare de explozivă reafirmare a tradiţionalei lor dușmănii. 
Dificultatea principală pentru diplomaţia sovietică și prietenii sovietelor 
din apus, partizani și ei ai unei noi alianţe franco-ruse, se găsea în spiritul 
și litera alianțelor franco-poloneze și franco-române, alianţe care nu ar fi 
rezistat nici unei convenţii militare franco-ruse, nici măcar unei schimbări 


radical-favorabile în relaţiunile celor două ţări, dacă această convenție, 
dacă acest schimb, nu ar fi primit în prealabil consimțământul Varșoviei și 
al Bucureștiului. 


Cu o astfel de posibilitate avută în vedere, părerile cercurilor pro- 
sovietice triumfând în Franţa, Polonia a fost rugată să înceapă negocieri 
cu sovietele în vederea încheierii unui pact de neagresiune. Mareșalul 
Pilsudsky a primit sugestiunea cu destulă dificultate, dar și cu o condiţie 
prealabilă sine qua non: ca sovietele să încheie înainte de toate un pact 
asemănător cu România. Aceasta era situaţia pe cel dintâi „front al 
coexistenței pașnice”, când în iarna 1931 — 1932, am fost, spre 
surprinderea mea, informat de către principele Ghica, ministrul nostru al 
afacerilor străine, că discuţii în vederea unui Pact româno — sovietic de 
neagresiune vor începe la Riga fără întârziere, și că eram însărcinat să 
reprezint România în aceste negocieri. Zic, spre „surprinderea mea” căci 
puţină vreme mai înainte, ajunsesem, la București, cu regele Carol și cu 
Dimitrie Ghica, la concluzia că cele mai favorabile relaţii pe cari puteam 
să le avem cu vecinii noștri sovietici erau de a nu avea nici un fel de 
relaţii. 


Franţa se însărcinase cu pregătirea întâlnirii româno-sovietice. În 
instrucţiunile primite, eram foarte informat că, la cererea guvernului 
nostru, Alphand, ambasadorul Franţei la Moscova, comunicase lui 
Litvinov că nu vom accepta nicio discuţie și nici măcar vreo aluzie relativ 
la chestia Basarabiei și că negocierile vor fi rupte imediat dacă sovietele 
ar încerca să redeschidă această chestie. Litvinov se angajase formal să 
limiteze discuţiile la chestia neagrsiunii și să nu aducă problema 
provinciei noastre răsăritene în discuţie. În urma acestei făgăduinţe, 
ambasadorul Stomoniakov, delegatul sovietic, plecase spre Riga. 


Basarabia, sau mai bine zis Moldova răsăriteană, fusese răpită de 
către Rusia imperială în trei operaţiuni succesive, în 1812, 1856, și în 
1878. Această ultimă spoliere prezenta unele interesante caracteristici. 
Guvernul imperial ne garantase în mod solemn integritatea teritoriului 
nostru, când trupele românești au trecut Dunărea, în 1877, pentru a veni 
în ajutorul armatelor marelui duce Nicolae. La Congresul din Berlin, în 
1878, principele Gorceakov, delegatul rus, a informat însă celelalte puteri 


participante, că aceste garanţii priveau numai pretenţiunile eventuale ale 
dușmanului comun, ale Turciei, iar nu cele ale unui aliat. 


Câteva ore după sosirea sa la Riga, Stomoniakov, un bulgar prin 
naștere, dar de educaţie și maniere occidentale, se afla la legația română 
şi discuţiile noastre începeau. Pregătisem deja un text în șase sau șapte 
articole, o parafrază a altor pacte de neagresiune și a termenilor 
categorici ai Pactului Kellog, pe care, pot spune în treacăt, îl iscălisem, în 
numele României, câţiva ani mai înainte de Washington, cu același 
scepticism privitor la participarea Rusiei sovietice, cu care începusem 
negocierile din Riga. 


Stomoniakov, după o lungă examinare a textului pe care-l 
propuneam și anumite semne de nedumerire, mi-a explicat că dacă n-ar fi 
decât din punct de vedere estetic, documentul ce-l pregătisem avea 
nevoie de un “Preambul”. Eu însumi, un mare admirator al documentelor 
diplomatice perfect și complet constituite, nu i-am opus nici o obiecţiune 
și l-am rugat să-mi facă sugestiile sale. A urmat aproximativ, următorul 
schimb de cuvinte: 


STOMONIAKOV - Dumneavoastră știți, iubite coleg, că între Uniunea 
Sovietică și România, o chestiune foarte dureroasă a rămas deschisă. 


STURDZA - Sunt foarte intrigat. Care ar putea fi această chestiune? 


STOMONIAKOV - Desigur, D-voastră nu ignoraţi că guvernul 
sovietic nu a recunoscut niciodată graniţele răsăritene ale României și 
cucerirea Basarabiei de către trupele românești. 


STURDZA - (întrerupând brusc) Nu am auzit niciodată că ar exista 
vreo astfel de pretenţie din partea guvernului sovietic. Nu știu ce numiţi 
D-voastră Basarabia. Dacă o asemenea provincie ar exista, aș fi desigur 
informat. Dar ceea ce știu, e că nu am consimţit să începem aceste 
negocieri fără de un angajament solemn și formal al D-lui Litvinov către 
DI Alphand. 


STOMONIAKOV -ştiu la ce faceți D-voastră aluzie. Guvernul meu 
dorește să se conforme cu făgăduinţa dată. De aceea, credem că e 
numaidecât necesar să menționăm, în < preambulul > nostru, că chestia 
Basarabiei nu va fi menționată. 


STURDZA - (Foarte admirativ față de această mostră de cazuistică). 
Domnule ambasador, orice insistenţă mai departe din partea D-voastră 
m-ar sili să întrerup imediat negocierile noastre. Vă fac însă o propunere. 
Să lăsăm pentru moment < preambulul > la o parte și să intrăm imediat în 
discuţia adevăratului obiect al negocierilor noastre: redactarea unui 
angajament reciproc de neagresiune. 


Stomoniakov mi-a cerut un răgaz de două zile pentru a se pune în 
legătură cu Moscova, înainte de a da un răspuns propunerii mele. La 
sfișitul acestui termen, răspunsul Kremlinului fiind pozitiv, negocierile 
noastre au reînceput. 


Aveam un plan bine determinat. Era necesar să demonstrăm 
Parisului și Varșoviei că intrasem în aceste discuţiuni cu toată bunăvoința 
de a complace dorințelor aliaţilor noștri și că eșecul acestor negocieri, 
dacă s-ar fi întîmplat, era de atribuit în întregime relei credinţe a 
interlocutorilor noștri. Trebuie să menţionez aici că, în tot timpul 
discuţiunilor de la Riga, colegii mei francez și polonez, Jean Tripier și 
Miroslav Arezicievski, m-au susţinut în mod leal în rapoartele lor către 
guvernele respective. În vreo cinci ședințe care se terminau toate printr- 
un proces verbal iscălit de cei doi negociatori, procese verbale care erau 
toate prezentate de mine spre cunoștiinţă și celor doi miniștri aliaţi, 
reușisem fără prea mare greutate să redactăm un model de pact de 
neagresiune, în care, bine înţeles, chestiunea zisă a Basarabiei nu era în 
nici un fel menţionată sau măcar evocată. 


În ședința care, în intenţia mea cel puţin, trebuia să fie ultima, 
Stomoniakov, care, bine înţeles, nu-și uitase partea principală a 
instrucţiunilor sale, mă informează că a sosit momentul pentru 
redactarea < preambulului > de care fusese vorba în prima noastră 
întâlnire. L-am făcut să observe, cu documente în mână, că multe Pacte 
de neagresiune fuseseră iscălite înainte de al nostru, fără ca să fie 
precedate de nici un preambul și că deci calea cea mai indicată era ca să 
ne mulțumim cu textul pe care amândoi îl iscăliserăm și să-l comunicăm, 
spre aprobare guvernelor noastre. Stomoniakov a protestat vehement, 
învinuindu-mă că uitasem un angajament deja luat, și a plecat fără să-și 
termine ceașca de ceai și felia de cozonac ce o însoțea. 


O jumătate de ceas mai târziu, îmi trimite dela Legația Sovietică un 
plic închis, întovărășit de o recipisă. Știam de mai înainte care era 
conţinutul acestui mesaj. Am luat deci precauţia de a menţiona pe 
recipisă că iscălisem înainte de a fi deschis plicul. Două zile mai târziu, 
după comunicarea cu Bucureștiul, am retrimis legaţiei sovietice 
scrisoarea lui Stomoniakov, menţionând că nici în arhivele legaţiei mele 
nici în cele ale ministerului afacerilor străine român nu se găsea un loc 
pentru ea. Scrisoarea după care trimisesem, bine înţeles, o copie la 
București, conţinea o serie de învinuiri şi invenctive, cu Basarabia ca 
subiect. 


Trebuie să mărturisesc că mă simţeam foarte satisfăcut cu modul 
cum condusesem negocierile. Dovedisem aliaţilor noștri francezi și 
polonezi, după cum o dorea și guvernul meu, că eram dispuși a face tot 
ceea ce era compatibil cu interesele noastre vitale pentru a rămâne în 
linie cu politica lor faţă de soviete și că numai reaua credinţă a acestora 
făcuse ca o înţelegere să fie imposibilă. Lăsasem deci guvernul nostru în 
poziţia cea mai puternică posibilă, date fiind împrejurările, și guvernul 
sovietic în obligaţia fie de a accepta neclintitele noastre condițiuni, fie de 
a renunţa, pentru un moment cel puţin, la frauduloasa sa nouă politică, 
în care vedeam o primejdie de moarte pentru ţara mea. 


Socotelile mi le făcusem însă fără să ţi seama de Nicolae Titulescu și 
de iminenta conjunctie a intereselor sale politice (care nu erau nici pe 
departe aceleași cu ale noastre), și nici de cele matrimoniale ale Elenei 
Lupescu, o adevărată Madame de Pompadour a decadenţei românești. 


CAPITOLUL V 
TITULESCU ÎN AJUTOR 


Politica calului troian a Moscovei și a prietenilor ei din Apus — al 
cărei scop era reînoirea alianţei militare antebelice franco-ruse și 
completarea ei cu o alianţă similară ceho — sovietică — fusese momentan 
oprită în loc prin eșecul negocierilor de la Riga, Franţa și Polonia 
menţinându-se neclintite alăturea de noi și refuzând încheierea oricărei 
noi înțelegeri cu Kremlinul atâta vreme cât nu ne-ar fi dat garanţia 


inechivocă și necondiționată a intenţiilor sale pașnice, garanţie promisă 
ambasadorului francez Alphand. 


Titulescu a scos Sovietele din această încurcătură, după cum tot el și 
Beneș vor fi cei care vor ajuta cercurile pro-sovietice din Franţa să smulgă 
lui Laval consimţământul său pentru pactul de asistenţă mutuală între 
Franţa și Uniunea Sovietică, pact în care orice istoric nepărtinitor trebuie 
să vadă originea directă a evenimentelor care au condus lumea la al 
doilea război mondial și pe Laval în faţa plutonului de execuţie. 


Trimisesem lui Ghica, care în acel moment (1932) se afla la Geneva, 
împreună cu copia scrisorii lui Stomoniakov și a proceselor — verbale care 
încheiaseră cele cinci sesiuni ale negocierilor, o dare de seamă, aproape 
cuvânt cu cuvânt, a lungilor conversații ce le întreţinusem cu 
interlocutorul meu sovietic, conversații care prezentau un deosebit 
interes prin cinica ingenuitate manifestată de Stomoniakov în ceea ce 
privea metodele și obiectivele politicii externe a guvernului său. Toate 
aceste texte, în special scrisoarea lui Stomoniakov, erau considerate ca 
strict confidenţiale. 


Dimitrie Ghica, prea corect el însuși pentru a imagina posibilitatea 
unei incorectitudini în dauna intereselor ţării din partea unuia dintre 
reprezentanţii noștri în străinătate, pusese aceste texte în mâna lui 
Titulescu, instalat la Geneva, ca de obicei, în cele două apartamente 
suprapuse dela Hotel des Bergues. Titulescu a copiat din acele 
documente tot ceea ce era necesar pentru îndeplinirea primei părţi a 
programului său de salvare a unei politici, al cărui principal agent 
devenise, prin împrejurările momentului. A trimis acele extrase 
prietenului și protejatului său, Geraud zis Pertinax, redactorul de politică 
externă al ziarului parizian L'Echo de Paris. Pertinax a reprodus scrisoarea, 
pentru noi inexistentă, a lui Stomoniakov în termenii ei esenţiali, cu toate 
comentariile necesare, pentru a proclama lumii că există o chestiune a 
Basarabiei, și cu severe critici către le jeune etourdi care condusese 
negocierile cu Sovietele din partea României. Voi menţiona îndată, 
anticipând puţin asupra evenimentelor, că m-am dus imediat la Paris 
pentru a cere socoteală lui Geraud în privinţa inexactităţii din articolele 
sale și preciziuni asupra originei informaţiilor de care beneficiase. Geraud 


mi-a declarat în mod categoric: 1) că textele îi fuseseră remise de DI 
Titulescu; 2) că articolele sale primiseră întreaga sa aprobare. Întorcându- 
mă cu aceste informaţii la București, am cerut lui Titulescu, care devenise 
ministrul nostru al afacerilor străine în locul lui Ghica, cu o preciziune și o 
insistenţă asupra cărora Domnia-Sa nu s-a înșelat, satisfacția ce mi se 
cuvenea. Ea mi-a fost dată fără întârziere într-un discurs al lui Titulescu în 
faţa camerelor, în care s-a grăbit a declara, relativ la politica 
predecesorului său faţă de Soviete, că: „Dl. Sturdza a salvat tot ceea ce 
mai putea salva. “ 


Inutil de a observa că această declaraţie implica o critică absolut 
nemeritată faţă de Dimitrie Ghica, care, în greaua situaţie în care 
România fusese pusă, prin cererile aliaţilor săi, adoptase cursul cel mai 
patriotic. Singura sa vină a fost de a nu fi dat în judecată pe dl. Titulescu, 
ministrul României la Londra, care, prin divulgarea unor acte arhi- 
confidenţiale, se făcuse vinovat de un delict pedepsit cu până la cinci ani 
de închisoare de codul nostru penal. 


A doua mișcare în programul de acţiune al lui Titulescu a fost de a-și 
recâștiga favoarea și încrederea regelui Carol, pierdută când se făcuse 
vinovat de unele declaraţii pro-republicane. Motivul supărării lui 
Titulescu, sau mai bine zis al supărării puterilor anonime care guvernau 
toată activitatea sa politică, era atitudinea încă șovăitoare a regelui față 
de adeziunea României la coaliția anti-germană, la care Barthou lucra în 
acele momente cu o febrilă intensitate. 


Odată în București, Titulescu și-a dat seama imediat de avantajele 
ce le putea trage din criza în care se găsea familia regală. Regele Carol 
încercase prin toate mijloacele să convingă pe regina Elena să părăsească 
ţara, unde prezenţa ei stânjenea întrucâtva semi-matrimoniala 
convieţuire a regelui și a Elenei Lupescu și constituia o permanentă 
reamintire a cinismului și a imoralităţii suveranului. În aceste sforțări, 
Carol fusese ajutat de mai toți oamenii politici, doritori de a-și asigura 
favorurile regale; ei încercaseră, rând pe rând, să convingă pe regina 
Elena, fără a reuși până atunci. Titulescu a oferit regelui un interesant 
schimb de servicii: să-i încredinţeze portofoliul afacerilor străine și se va 
însărcina, apelând la patriotismul reginei, dar cu o elocventă și mijloace 


de presiune pe care alţii nu le aveau, să o convingă să părăsească ţara, să 
renunţe la drepturile ei, și, într-o importantă măsură, la supravegherea 
educaţiei fiului ei. Titulescu a obţinut ceea ce dorea și urmărita regină a 
părăsit ţara, luând cu ea, se pare, ceea ce mai rămăsese din norocul ei. 


Abia instalat la Palatul Sturdza, Titulescu — care fără îndoială reușise 
să câștige aprobarea regelui pentru noul curs pe care îl dădea politicei 
noastre faţă de Soviete — se hotărăște la un pas decisiv în aceste relaţiuni, 
un pas care nu numai că reprezenta o schimbare de 180 de grade în 
atitudinea de totală rezervă pe care România și lugoslavia o păstraseră 
până atunci față de Soviete, dar trebuia, prin efectele sale indirecte, să 
provoace în viaţa politică și socială a României lungi și tragice întâmplări. 
Titulescu a convocat fără întârziere pe miniștri Franţei și Poloniei la 
București, le-a mulţumit călduros pentru lealitatea cu care guvernele lor 
s-au menţinut alăturea de noi în timpul negocierilor cu Moscova, dar le-a 
comunicat în același timp că, pe mai departe, România se însărcinează să 
conducă negocierile cu vecina ei răsăriteană. Titulescu a insistat și asupra 
faptului că cu cât mai repede vor fi iscălite pactele de neagresiune între 
Franţa și Polonia pe de o parte și Rusia Sovietică pe de altă parte, cu atât 
mai întărită va fi poziţia noastră faţă de Soviete! 

Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă încurcătură. 
Pacte de Neagresiune fură iscălite fără întârziere cu toți vecinii Uniunii 
Sovietice, AFARĂ DE ROMÂNIA. Calul troian sărise primul său obstacol și 
se îndrepta în mers sigur, către al doilea obiectiv, către Geneva, unde 
Rusia sovietică trebuia foarte curând să înlocuiască Germania și către 
alianțele militare sovietice cu Franţa și cu Cehoslovacia. Această politică a 
fost anunţată de Lenin chiar din primele zile ale revoluţiei bolșevice, când 
recomanda un simulacru de alianţă cu puterile burgheze, o politică ce ar 
fi putut fi zădărnicită din capul locului fără complicitatea lui Titulescu și a 
lui Beneș. A fost această politică, afirm, care până la urmă a nimicit orice 
posibilitate de apropiere între Puterile Apusene, foste dușmane. În ceea 
ce privește viaţa internă a României, tot această politică a pricinuit una 
din perioadele cele mai tragice ale istoriei noastre. 


Urmărirea nemiloasă a Mișcării Legionare sub toate denumirile sub 
care a fost cunoscută, de către aproape toate guvernele care s-au 


succedat la cârma ţării, între cele două războaie, s-a atribuit, cu o 
oarecare aparenţă de dreptate, antisemitismului ei. Existau însă în ţară 
partide și organizaţiuni al căror antisemitism se manifesta în mod mult 
mai palpabil decât cel al Legiunii lui Corneliu Codreanu, care nu a tolerat 
niciodată din partea partizanilor lui vreun act de violenţă fizică împotriva 
persoanelor sau a bunurilor evreiești. Aceste partide și organizaţiuni, nici 
un moment nu au fost supuse la brutalităţile, nelegiuirile, asasinatele și 
măcelurile ale căror victime au fost legionarii. 


Ceea ce s-a chemat antisemitismul legionar nu era decât o 
consecinţă inevitabilă a poziţiunilor fundamentale luate de mișcare în 
lupta sa pentru apărarea economică, naţională și spirituală a celei mai 
numeroase părţi a poporului român, în lupta împotriva corupţiei și, mai 
presus de toate, în lupta sa contra comunismului. Cu cât treceau anii cu 
atât creștea cârdășia între Moscova și anumite puteri internaţionale, 
anonime dar atotputernice în lumea apuseană — puteri al căror” pro- 
consul” în România era Titulescu-cu atât creșteau campanile de calomnie 
și persecuțiile împotriva lui Corneliu Codreanu și a camarazilor săi. 


Mișcarea reprezenta în România cea mai puternică, cea mai 
ireductibilă, dacă nu singura opoziţie împotriva politicii celor care se 
hotărâseră să introducă în jocul rivalităţilor europene banda de criminali 
din Kremlin, ca tovarăși de luptă. Au fost punctele culminante ale acestei 
politici care au determinat și punctele culminante ale persecuțiilor 
împotriva Legiunii. 


Această observaţie nu a lipsit a se adeveri și cu prilejul luării 
portofoliului afacerilor externe de către Titulescu în 1933. Prezenţa sa la 
acest departament coincidea cu începerea febrilei activităţi a lui Barthou 
și cu scrisoarea lui Roosevelt către Kalinin, din 10 octombrie 1933, prin 
care îi propunea reluarea relaţiunilor diplomatice între cele două ţări. 
Această numire a determinat cursul politicii noastre externe, care a 
condus la predarea fără luptă a Basarabiei; un fapt prevăzut, pregătit și 
admis (după cum se va vedea) chiar din primul moment, de către noul 
nostru ministru de externe. 


Furtuna se dezlănţuise asupra legiunii chiar sub scurtele guverne 
Maniu, Mironescu, Vaida, sub direcţia lui Armand Călinescu, viitorul 


asasin al Căpitanului. Dar nici una din perioadele de persecuție suferite 
de Mișcare până atunci nu întrecuse în sălbăticie pe aceea din toamna 
anului 1933, în primele săptămâni ale guvernului Duca. Mult mai 
sălbatică decât cea dezlănţuită sub un alt guvern liberal, în 1924 contra 
mişcării naţionaliste de atunci. Nu am intenţia să descriu aici atrocitățile 
săvârșite de zbirii guvernului în amănuntele lor. Vom cita însă în această 
privinţă câteva rânduri din cartea „Destin de la Roumanie“, a lui Henri 
Prost, un dușman înverșunat al Mișcării Legionare și unul dintre cei mai 
sistematici și perfizi calomniatori ai ei: 


„Codreanu nu a putut participa la campania electorală. Decretul din 
11 decembrie a interzis odată în plus Garda de Fier. Guvernul însă nu s-a 
mulțumit cu această a treia interzicere, el a asmutit poliţia asupra 
Legiunii arestând mase întregi de legionari, le-a închis sediile și le-a 
confiscat arhivele. Guvernul n-a ezitat să ucidă; după anumite informaţii, 
liberalii ar avea pe conștiință zece legionari uciși, după altele 30. Riposta 
Gărzii de Fier a fost promptă. În seara zile de 29 decembrie, pe peronul 
gării din Sinaia, Duca, ce tocmai ieșea dela o audienţă la suveran, în timp 
ce se pregătea să ia trenul pentru București, este împușcat de către trei 
legionari. Împrejurările acestui asasinat au făcut obiectul a multe 
controverse. Sigur este însă că Duca a cam sărit peste cal sau că poliţia lui 
a trecut peste ordinele primite. CINE A LUAT ÎNSĂ INIȚIATIVA DE A 
INTERZICE GARDA DE FIER? ȘTIM CĂ DUCA SE GÂNDEA LA ASTA ÎNCĂ DE 
DINAINTEA LUĂRII PUTERII. PE DE ALTĂ PARTE, TITULESCU A IMPUS 
ACEASTĂ MĂSURĂ CA O CONDIȚIE SINE QUA NON A COLABORĂRII SALE 
CU GUVERNUL LIBERAL, CONSIDERÂND CĂ TREZIREA NAȚIONALISMULUI 
STÂNJENEA ÎN MOD GRAV POLITICA SA”, 


Răspunsul la întrebarea domnului Prost este foarte simplu: inițiativa 
dizolvării prin fier și foc a Gărzii de Fier a fost luată de Leon Blum. Într-o 
vizită la Paris, unde fusese pentru a primi investitura acelor cercuri, fără 
de aprobarea cărora, de la ocuparea tronului de către Carol al II-lea, nu se 
putea obţine nimic în viaţa noastră politică, lon Duca, viitorul prim- 
ministru, făgăduise că una din primele sale măsuri, în cazul că i se va 
permite de a lua puterea, va fi punerea Gărzii de Fier în afara legii. Duca 
întârzia însă cu executarea făgăduinţei sale. Șovăielile și neliniştea lui mi- 
au fost povestite de dl. Miroslav Arczicievski, ministrul Poloniei la 


București și de Baronul Guillaume, ministrul Belgiei. Amândoi avuseseră 
o lungă conversaţie cu primul ministrul în zilele precedente omorârii lui: 
„Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac — le-a spus Duca. Nu-mi place 
ceea ce am fost silit să fac împotriva acestor tineri, împotriva tineretului 
țării. Am grele presimţiri “. Ambii miniștri străini l-au întrebat de ce luase 
atunci această atât de provocatoare măsură. Duca le-a răspuns cu o 
oarecare violenţă: ” Din cauza lui Titulescu! M-a ameninţat cu demisia lui 
dacă nu lichidăm Garda și cu prăbușirea întregii construcţii a politicei 
noastre externe. Nu putem să rămânem fără de aliaţi.“ 


Impulsul final către nedreapta și sângeroasa represiune a fost dat 
însă de zgomotoasa erupție a lui Leon Blum în consiliul de miniștri francez 
— din care nu făcea parte la acea vreme — cerând guvernului să exercite 
toată presiunea posibilă asupra lui lon Duca pentru a-l sili să se 
conformeze promisiunii date. Această irupţiune și această presiune au 
obligat în mod irezistibil pe Duca să cedeze amenințărilor lui Titulescu. 
Înțelegerea dintre Titulescu și cercurile socialiste, radical — socialiste și, în 
general, cu toate cele care râvneau la o alianţă franco-sovietică, nu s-a 
dezminţit nici un moment. Cred că moartea lui lon Duca a folosit acestor 
cercuri în două moduri: procesul legionarilor, care s-a terminat cu 
condamnarea celor trei atentatori și cu achitarea lui Codreanu și a 
camarazilor săi, a silit totuși Mișcarea la o perioadă de retragere și de 
neactivitate. Pe de altă parte, suntem convinși că Duca, prea debil 
sufletește pentru a scutura din capul locului jugul Puterilor Anonime, nu 
ar fi urmat pe Titulescu până la obiectivul final al politicei sale: 
deschiderea graniţelor răsăritene ale României armatelor sovietice în 
cazul unui nou război european. Supus acestor forțe, prin oportunismul 
său politic, Duca nu era totuși, ca Titulescu, agentul lor. 


CAPITOLUL VI 
O CONVENȚIE UNICĂ ÎN FELUL EI 


Ar fi greu de explicat politica externă a României în anii care au 
urmat după negocierile de la Riga, fără de a înţelege mai întâi persoana 


lui Nicolae Titulescu, omul în mâinile căruia conducerea acestei politici a 
fost total încredinţată între octombrie 1932 și august 1936. 


„Curios om acest Titulescu, ne spune Henri Prost, în cartea citată. 
Are o față de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un 
bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari scopiţi din București, care 
aparțineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. 
Nervozitatea și susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, 
superstiţiile și teribila lui frică în fata celui mai neînsemnat pericol, fără 
să mai amintim de luxul ametitor în care se complace, toate acestea ne 
arată temperamentul feminoid al personajului și explică multe din bizarul 
lui comportament “ 


Titulescu este în istoria României o tragică și fantastică arătare. 
Tragică prin influenţa ce-a avut-o asupra destinelor ţării; fantastică nu 
numai prin apartenenţa sa fizică și prin caracterele personalităţii sale, dar 
și prin originea misterioasă a puterilor care îl stăpâneau și îi dictau 
purtarea. Hrăpăreţ și cheltuitor, milioanele curgeau în mâinile lui și 
curgeau din ele. Corupător și corupt; un deputat francez a putut zice 
despre el: „Titulescu ar fi în stare să plătească, doar-doar s-o găsi vreunul 
să-l cumpere”. Se simţea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint Moritz, 
la Lido, la Cap Martin, urând pământul ţării sale, de unde fugea în grabă 
după scurtele vizite la care era silit pentru uriașele sale cereri de fonduri 
şi pentru tainicele operaţii ale politicei sale. Titulescu era născut în Țara 
Românească, trăia în opulenta și moliciunea unei rafinate cadâne, 
mulţumită banilor și influenţei pe care această ţară i le dăruia, dar nu era 
român... ultimul peceneg printre noi. 


Nu trebuie însă trecut cu vederea că misterul Titulescu era o parte 
dintr-o taină mult mai cuprinzătoare. Cum se explică faptul că de la rege 
până la ultimul ministru, toţi conducătorii unui popor adânc simţitor în 
totalitatea lui, au neglijat groaznica primejdie ce o reprezenta râvna 
cotropitoare a vecinului de peste Nistru, cum se poate explica că acest 
rege și acești miniștri au ales să rămâie orbi la această primejdie și surzi la 
atâtea strigăte de alarmă, până în momentul când muscalul a ajuns la 
Chișinău? 


Primul contact al meu cu Titulescu fusese cu caracter epistolar. 
Mirat de lungimea discuţiunilor asupra așa numitei chestiuni a 
optanaților, îi scrisesem din Washington pentru a-i sugera o soluţie și 
rapidă, dreaptă și puţin costisitoare. Era drept ca această intervenţie a 
mea era nechemată, deoarece nu avea nici o legătură cu funcțiunile ce le 
îndeplineam în Statele Unite, dar era și mai drept că, fără a o ști, 
atinsesem un punct foarte sensibil al poziţiunii extrem de rentabile, în 
emolumente și prestigiu, pe care Titulescu și-o constituise în acea fază a 
vieţii sale, ca apărător al intereselor Ardealului faţă de pretenţiile 
financiare ungurești; opoziţie pe care se sforța s-o menţină cât mai mult 
timp posibil. Cred că am comis altă greșeală de tact, când, câţiva ani mai 
târziu, cu prilejul repudierii datoriilor aliate către Statele Unite, am 
recomandat din Helsingfors să adoptăm o atitudine analoagă cu cea a 
cinstitei Finlande. Titulescu, care nu uitase recepţia puţin măgulitoare ce-i 
fusese rezervată în Statele Unite cu ocazia vizitei sale, în 1926, s-a grăbit a 
recomanda și a obţinut ca România să adere la Declaraţia de Repudiere a 
puterilor apusene. 


Dar nu intrasem nici odată în conflict direct cu Domnia sa până în 
momentul când mi-am dat seama, fără nici o îndoială, că interesele care 
provocară eruptia sa în chestiunea negocierilor unui pact de neagresiune 
cu sovietele nu erau interese românești și că această ieșire nu era 
motivată numai de faptul că se încredinţase altuia negocierea unei 
importante chestiuni de ordin extern. 


Puţină vreme însă după declaraţiile lui Titulescu către miniștri 
Franţei și Poloniei, din toamna anului 1932, informat fiind la timp de 
iminenta încheiere a unor pacte de neagresiune între Rusia sovietică pe 
de o parte și Finlanda, Estonia, Lituania, Polonia pe de altă parte, 
fusesem la București și comunicasem regelui și mai multora dintre 
oamenii noștri politici, printre care voi cita pe Vaida, Maniu, Duca și 
Mironescu, neliniștea ce mi-o provoca perspectiva noii situaţii politico- 
militare astfel creată în această parte a Europei, o situaţia ce fusese 
aprobată de mai înainte, ba chiar solicitată prin acele declaraţii. Din 
Arctica până la Marea Neagră, graniţele erau formal recunoscute și 
garantate cu o singură excepţie: GRANIȚA ROMÂNO - RUSEASCĂ. Fără a- 
mi da încă bine seama de ce reprezenta în intenţiunile lui Titulescu 


această breșă în bariera de comună apărare, menţinută până atunci de 
toate ţările vecine cu Rusia sovietică, mi-am permis să exprim 
îngrijorările mele și lui Titulescu, în una din cele două scurte întrevederi 
ce a binevoit a mi le acorda. Ministrul de externe mi-a răspuns cu un 
surâs liniștitor: „așteaptă și vei vedea”. Am așteptat și ceea ce am văzut 
nu mi-a plăcut deloc. 


În tot timpul cât Titulescu a fost ministru al afacerilor străine al 
României, a urmărit aceiași idee fixă și precisă, cu toate mijloacele de 
acţiune de care dispunea, și cu influenţa pe care i-o procura marea lui 
inteligenţă, neîntrecuta sa facultate de a se ascunde și de a minţi și 
obedienţele ce și le câștigase în lumea politică și ziaristică românească și 
străină. Această idee era: crearea unei situaţiuni contractuale care să 
deschidă în mod obligatoriu graniţele noastre armatei rusești în cazul 
unui conflict general european, ca un complement indispensabil la 
pactele de asistenţă mutuală între Franţa, Cehoslovacia și Rusia sovietică, 
pacte la care Dl. Beneș și cu el au lucrat neîntrerupt până la încheierea lor 
formală în mai 1935. 


Văzut dintr-un anumit punct de vedere, greșit după părerea mea, 
cel al unui război inevitabil între Franţa și Germania, intenţia lui Titulescu 
corespundea poate cu interesele franceze și cehoslovace. Într-adevăr, pe 
unde ar fi trecut armata sovietică pentru a îndeplini partea la care se 
obliga în bătăliile din Europa centrală, dat fiind ferma și declarata 
hotărâre a Poloniei de a se împotrivi cu toate puterile lor oricărei 
incursiuni rusești? Din punct de vedere românesc însă, aceste planuri 
constituiau o adevărată intenţie de trădare a intereselor noastre și ale 
aliatelor noastre, Polonia și lugoslavia; Polonia, ale cărei armate s-ar fi 
văzut deodată întoarse pe flancul lor de sud; lugoslavia, al cărei rege, prin 
neclintita sa atitudine faţă de criminalii din Kremlin și prin sprijinul pe 
care-l dădea formațiilor militare naţionale rusești, refugiate pe teritoriul 
său, provoca neiertătoarea ostilitate a Moscovei. 


Pentru a micșora oarecum starea de adâncă neliniște provocată de 
aceste planuri care zdruncinau legăturile noastre de alianţă și prietenie cu 
Polonia și lugoslavia, Titulescu își dădea seama de necesitatea de a amăgi 
opinia noastră publică, printr-un fals simțământ de securitate, prin alte și 


totodată artificiale legături. S-a străduit a crea acest climat prin alcătuirea 
așa zisei Alianțe Balcanice, încheiată la Atena în 9 februarie 1934, între 
România, Grecia, lugoslavia și Turcia, dar fără de Bulgaria. Alianţa în 
chestiune, care se referea numai la frontierele balcanice, nu avea multă 
valoare pentru România, deoarece unica graniţă transdunăreană a 
noastră era cu Bulgaria, exclusă din negocierile dela Atena, prin 
atitudinea jignitoare a lui Titulescu față de regele Boris, pe care-l găsea 
prea prieten al Italiei fasciste. 


Opinia publică românească a fost de asemenea înșelată prin Pactul 
de definire al agresiunii, al cărui text — unul din remarcabilele rezultate 
ale fertilei colaborări Titulescu — Litvinov — pretindea că înlocuiește, 
pentru liniștirea îngrijorărilor românești, pactul de neagresiune pe care 
sovietele refuzaseră să-l semneze la Riga atâta timp cât în textul acordului 
nu s-ar fi menţionat că graniţele răsăritene nu erau recunoscute de 
Moscova. 


Dar nici măcar acest text înșelător nu ne-ar fi fost concedat de către 
oamenii Kremlinului, dacă Titulescu nu le-ar fi dat, într-un mod destul de 
mascat, pentru a nu fi observat de cei ce nu voiau să vadă, dar tot atât de 
efectiv ca o declaraţie explicită, satisfacția ce le fusese negată la Riga. 
Aceasta s-a obţinut prin încheierea Convenţiei feroviare între România și 
Rusia sovietică, care a urmat imediat Acordului privind reluarea relaţiilor 
diplomatice între cele două ţări. Înainte de a reaminti istoria acestei 
convenții și a-i analiza termenii și semnificaţia, cred interesant a povesti 
următorul incident întâmplat spre mijlocul anului 1934, pe când eram 
încă la Riga. 


Primisem din partea serviciilor corespunzătoare ale Ligii Naţiunilor, 
spre achiziţie eventuală, primul volum al unui Dictionnaire diplomatique, 
trimis tuturor legaţiilor și ambasadelor din lume. Căutând rubrica 
“Basarabia “, găsisem, referitor la istoria acestei provincii, o versiune cu 
totul deformată în sensul intereselor rusești. Basarabia era prezentată ca 
un obiect de contestaţie seculară între noi și vecinii noștri răsăriteni, 
contestaţie care părea a fi ocupat toată istoria Moldovei. În plus, etapele 
situației etnice ale acestei provincii, etape care dovedesc caracterul ei 
românesc și încercarea de rusificare de către Petersburg, nu erau 


menţionate deloc. Am retrimis, în consecinţă, dicționarul serviciilor 
respective, informându-le că nu-mi era posibil să păstrez între 
documentele mele o operă atât de tendenţioasă. Mi s-a răspuns că 
mirarea editorilor era mare, deorecece textul relativ la Basarabia primise 
aprobarea unei înalte personalităţi politice românești. Personalitatea nu 
mi-a fost numită, dar pentru mine nu rămâne nicio îndoială că era 
Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, poate, scrisese el însuși acel text. 


Să revenim acum la destăinuitorul document al Convenţiei de 
reluare a comunicațiilor noastre feroviare și vicinale cu Rusia sovietică, 
care a urmat scurt timp după Protocolul din 9 iunie 1934, de reînoire a 
relațiilor diplomatice între cele două ţări. Este un fapt curios că nici în 
momentul încheierii acestei convenţiuni, nici mai târziu, nici una din 
înaltele noastre personalităţi politice nu s-a alarmat relativ la 
semnificaţia termenilor în care fusese redactată și la gravele bănuieli pe 
care alegerea acestor termeni de către Titulescu le deștepta privitor la 
intenţiile sale intime. Aceste intenţii vor fi pe deplin destăinuite prin 
lupta, în același timp îndrăzneață și vicleană, pe care Titulescu o va duce 
împreună cu Beneș, și în opoziţie cu voinţa regelui Alexandru și a 
guvernului iugoslav, pentru a hotărî Franţa să încheie un pact de asistenţă 
militară cu Rusia sovietică. 


Îndată după iscălirea Pactului de neagresiune cu Sovietele, Polonia 
încheiase o Convenţie Feroviară cu vecina sa. Convenţia similară, 
Titulescu- Litvinov, urma aproape cuvânt cu cuvânt Convenţia polono — 
sovietică, cu o singură deosebire. În Convenţia româno- sovietică 
cuvintele de < graniţă>, < punct de graniţă >, precum și orice cuvânt sau 
expresie care ar fi confirmat sau implicat existenţa unei graniţe la Nistru, 
erau cu îngrijire suprimate și înlocuite prin circumlocuţiuni care făceau 
cinste imaginaţiei celor doi negociatori. Nu numai faptul că Sovietele 
obţinuseră încă odată ceea ce le fusese negat la Riga trebuia să provoace 
îngrijorarea factorilor noștri responsabili, dar și faptul material al 
restabilirii comunicaţiilor întrerupte de mai bine de cincisprezece ani, fără 
ca motivul acesetei întreruperi să fi fost în cea mai mică măsură înlăturat. 
Domnul Henri Prost, cu totul obtuz de obicei simţămintelor și grijilor 
poporului în mijlocul căruia trăise atâta vreme, a avut cu acest prilej una 
din licăririle sale: 


“La 9 iunie 1934, Titulescu a încheiat cu Litvinov un Acord cu privire 
la reluarea relaţiilor diplomatice româno-ruse. Rușii se angajau să 
restituie tezaurul care, în 1916, fusese expediat la Moscova de către 
autorităţile române, temătoare că acesta ar putea cădea în mâinile 
germanilor. Au restituit, într-adevăr, un metru etalon de platină și... 
cenușa lui Dimitrie Cantemir, rămasă în Rusia de două secole bune. Cât 
priveşte restul, Tezaurul propriu-zis, rușii au făcut-o pe surzii la toate 
reclamaţiile românilor, mai ales la cele ale Băncii Naţionale romanesti, 
care a trebuit să pună sare pe coada celor 314 milioane lei/aur, rezerva 
sa în metal lichid din 1916. S-a restabilit un pod pe Nistru, între Tighina și 
Tiraspol: un prim tren va trece pe aici la 18 octombrie 1935, dar rari vor fi 
călătorii ce se vor folosi de această linie ferată internaţională. Reunirea 
Basarabiei cu patria mumă nefiind recunoscută de către Kremlin, românii 
nu vor întârzia să se întrebe la ce bun protocolul Titulescu — Litvinov, de la 
9 lunie 1934.” 


Adevărul este că nici un moment Sovietele nu se obligaseră să ne 
restituie aurul furat. Era presa lui Titulescu care răspândise acest zvon 
înșelător pentru a ușura românilor înghiţirea unei amare și otrăvite 
doctorii. Pentru a întregi mascarada, Titulescu a cerut și obținut ca 
Tătărăscu, președintele consiliului, să se ducă în persoană la Constanţa 
pentru a primi în mod solemn osemintele lui Cantemir. Referitor la 
călătoriile între București și Moscova, DI. Prost nu avea nevoie să se 
îngrijească, cel puţin în ceea ce privea calitatea, dacă nu numărul lor. 
Chiar înainte de reconstruirea podului de la Tighina, un călător, răzleţ ce-i 
drept, dar de greutate, Herriot, era transbordat în acel loc, în drum spre 
amici săi din Kremlin. 


Herriot, cu prilejul unei vizite la Paris a generalului Primo de Rivera, 
refuzase să-i întindă acestuia mâna, sub cuvânt că convingerile sale 
democratice nu-i permiteau acest gest faţă de un dictator — un dictator 
care, în toată administraţia sa, nu vărsase o singură picătură de sânge — 
dar nu găsise însă în aceste convingeri un motiv pentru a nu se pupa pe 
gură, a la Moscovita, cu cei mai respingători tirani, cu asasinii mărturisiţi 
a mai mult de 20 milioane de ruși. L-am întâlnit pe Herriot la Riga, nouă 
zile după trecerea graniţei româno-sovietice, entuziasmat de primirea ce- 
i fusese rezervată la Moscova. Ne povestea cu lacrimi în ochi — lacrimi 


care, în mare parte cel puţin, puteau fi atribuite și păhăruţelor de vodcă 
ce ni le vărsau bunii noștri oaspeţi letoni — cum la un banchet ce-i fusese 
oferit de comandantul sovietic, după schimbul obișnuit de alocuţiuni, toți 
ofițerii s-au ridicat ca la un cuvânt de ordine și și-au zvârlit toate florile 
care erau pe masă în faţa lor: „M-au acoperit de flori, nu voi uita 
niciodată asta.” 


Nu a fost numai acest amănunt, n-am uitat nici șoapta de la urechea 
mea a atașatului militar francez — „ “Pramatia asta ar face mai bine să-și 
păzească carcasa; puţin a lipsit, odată, să nu-l aruncăm în fundul Senei!” 
-, dar întreaga atitudine de admiraţie, entuziasm și prietenie manifestată 
de Herriot faţă de guvernul și de armata sovietică care m-au făcut să 
atrag atenţia Bucureștiului, și în special a lui Titulescu, asupra 
îngrijorătoarelor perspective ce le-ar fi reprezentat pentru noi călătoria 
lui Herriot dacă ea ar fi avut într-adevăr ca scop pregătirea unui acord cu 
caracter militar între Franţa și Rusia sovietică. 


În capitalele europene, înainte de primul război mondial, diplomaţia 
română, aproape în întregime recrutată dintre diplomaţi de carieră, 
ocupa un loc aparte în ţările străine, fără să existe o exactă relaţiune între 
importanţa demografică a ţării pe care o reprezentau și prestigiul de care 
ei se bucurau. Miniștri noștri în străinătate ca Emil, Grigore și Dimitrie 
Ghica, ca Alexandru Lahovary, Edgar Mavrocordat, Charles Mitilineu, 
Mişu Derusi, Gheorghe Cretzianu, Filalit, erau admiraţi și respactaţi de 
toţi colegii lor străini pentru statura, tactul, sagacitatea și independenţa 
informaţiei lor și pentru înalta lor cultură; beneficiau de toată încrederea 
din partea șefilor lor. Doi factori au intervenit după primul război mondial 
pentru a modifica în mare parte această stare de lucruri: 


1) diferenţa între salariile interne și externe ale funcţionarilor 
noștri, care ajungeau până la o cifră de zece ori mai mare, ceea ce 
provoca irezistibile presiuni ale partidelor politice pentru a-și căpătui 
partizanii, cei mai mulţi fără nicio pegătire adecvată; 


2) influenţa lui Titukescu asupra acestor partide, care, la punctele- 
cheie ale intrigilor sale, cerea și obținea întotdeauna numirea protejaţilor 
săi. Promoţia la gradul de ministru sau simpla trimitere în străinătate era, 
cu foarte puţine excepţii, negată tinerelor elemente de diplomaţi de 


carieră, care nu-și aleseseră această profesiune din lăcomie și care, fără 
îndoială, în alte împrejurări, s-ar fi arătat la înălțimea tradiţiei lăsată de 
predecesorii lor. 


Se stabilise în acest mod în corpul nostru diplomatic, o atmosferă 
aproape teroristă de informaţii uniforme și conforme. Conforme cu 
politica lui Titulescu, care, chiar înainte de a fi ministru al afacerilor 
străine, ţinea în mâinile sale soarta tuturor diplomaților noștrri. Astfel s-a 
întâmplat că în această fază critică a politicii noastre externe nu s-a găsit, 
în afară de mine, decât un singur alt reprezentant român în străinătate 
care să îndrăznească să recunoască și să semnaleze primejdia cărărilor 
întortocheate pe care Titulescu conducea politica ţării noastre spre 
dezastru. Acest reprezentat era Victor Cădere, ministrul nostru la 
Varșovia. 


Titulescu, abia ajuns în posesia portofoliului afacerilor străine, se 
grăbise a-mi micșora suprafaţa de contact la graniţele Rusiei sovietice și, 
prin urmare, autoritatea informaţiilor și părerilor ce le trimiteam la 
București, scoţându-mă de la direcţia legaţiei noastre din Helsingfors și 
încredinţând-o unui ales al său. Nu mă îndoiam însă că permanenţa mea 
la Riga și Reval nu mai era decât un provizorat și că noul meu șef nu putea 
să întârzie să pună ordine în această citadelă de neconformism și focar de 
indisciplină. Am primit deci, cu satisfacția ce-o provoacă orice eveniment 
prevăzut și așteptat, telegrama lui Titulescu care mă informa că eram 
transferat ca ministru plenipotenţiar și trimis extraordinar la Caracas, 
capitala Venezuelei, în America de Sud. Telegrama era urmată de o notă 
informativă a departamentului administrativ al ministerului care îmi 
comunica că efectivul cheltuielilor de deplasare și de călătorie puse la 
dispoziţia mea era de 4000 dolari. Suma veniturilor mele, pe care am 
uitat-o, era la înălțimea generozităţii internaţional recunoscută a lui 
Titulescu. Telefonul m-a informat în aceiași zi că amicul meu Cădere era 
trimis la Rio De Janeiro. La Riga, unde Cădere venise ca să mai stăm de 
vorbă, am căzut de acord pentru a declina amândoi noile noastre numiri. 
În ceea ce mă privește, răspunsul telegrafic trimis lui Titulescu a fost: 


„Mulţumesc ExcelenţeiVoastre pentru noua dovadă de încredere 
arătată. Rapoartele noastre cu Rusia Sovietică fiind însă la ordinea zilei, 


prefer să pun experienţa și informaţiile mele în această chestiune la 
dispoziţia excelentei Voastre. Cer deci transferarea mea la București, în 
administraţia centrală.” 


CAPITOLUL VII 
ASASINATUL DIN MARSILIA ȘI TELEGRAMA PIERDUTĂ 


Nu se găsește carte mai folositoare pentru reonstituirea adevărului 
asupra anumitor puncte uitate sau controversate din istoria vremurilor 
dintre cele două războaie decât „Histoire de la diplomatie“, publicată sub 
direcția lui Vladimir Potemkin. Este de ajuns a se lua în considerare ceea 
ce Potemkin se grăbește a nu menţiona sau, după cazuri, contrariul a 
ceea ce spune. Aceasta este cu atât mai adevărat când autorul acestei 
lucrări beneficiază de fericita colaborare a scriitoarei Genevieve Tabouis. 
Astfel se întâmplă că numele regelui Alexandru al lugoslaviei este abia 
menţionat în această operă, în legătură cu atentatul de la Marsilia din 9 
octombrie 1934. Pentru Potemkin și ilustra sa colaboratoare, moartea 
regelui Alexandru a fost un simplu amănunt; atentatul era îndreptat 
împotriva lui Barthou, avocatul înfocat al unei alianaţe militare între 
Franţa și Rusia sovietică; acel atentat, prin urmare, nu putea fi atribuit 
decât unei conspirații fasciste, pentru a întrebuința o expresie scumpă lui 
Potemkin. 


Au fost, de fapt, două atentate în Marsilia: unul prin comitere, 
săvârșit de către naționaliștii croaţi, altul prin omisiune, pentru care 
înaltele autorităţi administrative franceze, în special Albert Sarraut, 
poartă singur răspunderea. Într-adevăr, autorităţile civile și militare din 
marele port mediteraneean luaseră, pentru securitatea înaltului lor 
oaspete toate măsurile cuvenite în asemenea împrejurări. De fapt 
programul recepţiei era exact cel stabilit cu câteva luni mai înainte cu 
prilejul vizitei sultanului Marocului. În ultimul moment însă, Sarraut, 
ministrul de interne fancez la aceea epocă, dăduse ordinul telegrafic de a 
suprima dispozitivul de securitate adoptat și de a-l înlocui cu unul cât mai 
puţin vizibil. Motivul invocat, post festum, de Sarraut, a fost: dorinţa sa 
de a nu impresiona defavorabil populaţia orașului printr-o desfășurare 


prea mare de forțe militare și polițienești în ajunul unor alegeri 
municipale. Sarraut și-a recunoscut de altfel vina, dându-și demisia 

îndată după atentat și explicând aceasta cu lapidarele cuvinte: Un chef est 
toujours responsable. Nu credem că explicaţia era suficientă. 


Pentru orice persoană mai mult sau mai puţin informată, în tot 
cazul pentru șeful suprem al servicilor de securitate ale unei mari puteri 
ca Franţa, regele Alexandru era obiectivul binecunoscut al intenţiilor și 
pregătirilor a patru terorisme: terorismul macedonean, terorismul croat, 
terorismul maghiar și terorismul comunist. Îndrăzneala și disprețul față 
de moarte binecunoscut al membrilor celor dintâi organizaţii conspirative 
naţionaliste ar fi fost destul pentru a obliga poliţia franceză la măsuri de 
precauţiune și mai mari decât cele luate pentru sultanul Marocului. A 
suprima cu totul aceste măsuri, a lăsa protecţia regelui Alexandru în 
sarcina unui ofițer de escortă călare și a câtorva agenţi de poliţie la 
încrucișările străzilor, era, pentru orice cap așezat, a-l condamna la o 
moarte sigură. Consternarea a fost generală; dar ar fi fost cu mult mai 
mare dacă s-ar fi știut că guvernul britanic și guvernul român oferiseră 
poliţiei franceze colaborarea unor agenţi ai lor, specializaţi în afaceri 
balcanice, care cunoșteau chiar la faţă pe mulţi din posibilii atentatori, 
dar că poliţia franceză refuzase această ofertă. 


Regele Alexandru privea de multă vreme cu dezgust și neliniște 
cursul dat politicii noastre de la încredințarea ei în meșterele mâini ale lui 
Titulescu. Ostracizarea sovietelor din viaţa publică europeană era pentru 
el nu numai o chestiune de cuminţenie, dar și o înaltă datorie morală. 
Refuzase să participe la diferitele faze ale comediei de apropiere între 
asasinii Kremlinului și Puterile Apusene. lugoslavia părăsise Conferinţa 
Micii Înţelegeri din Zagreb, în ianuarie 1934, încruntând sprâncenele la 
hotărârea României de a urma exemplul Cehoslovaciei și de a stabili 
relațiuni diplomatice cu Kremlinul. Simpla nemulţumire și neliniște se 
transformase însă într-un simţământ de adâncă revoltă în conștiința 
regelui Alexandru când și-a dat seama că ceea ce urmăreau Titulescu și 
Beneș nu erau numai o reapropiere cu caracter politic și economic între 
Europa occidentală și Uniunea Sovietică, ci o nouă alianţă militară între 
Franţa și Rusia la care România și Ceholsovacia plănuiau să se asocieze 
mai mult sau mai puţin deschis. 


Titulescu și Beneș întrebuinţau toate mijloacele de presiune asupra 
guvernelor ce se succedau la Paris. Merseseră până la ameninţarea că, 
dacă Franţa nu va accelera negocierile sale cu Kremlinul, în vederea unui 
acord de existență mutuală, <vor merge la Berlin>. Călătoria Regelui 
Alexandru la Paris, în toamna anului 1934 avea drept scop principal de a 
opune acestor manevre și acestui șantaj, ferma atitudine a Iugoslaviei. El 
nu venea cu ameninţări goale, ci cu declaraţia categorică că un acord 
militar franco-sovietic ar elibera lugoslavia de angajamentele sale, fie față 
de Franţa, fie faţă de Mica Înţelegere; ceea ce ar sili-o să-și caute 
securitatea în alte asociaţiuni politico-militare pentru cazul unui conflict 
provocat printr-un astfel de acord. 


În momentul asasinării sale, regele Alexandru al lugoslaviei era cel 
mai mare obstacol în calea politicii lui Barthou, a lui Titulescu și Beneș, 
care nu tindea la altceva decât la încercuirea Germaniei, o politică 
absolut contrarie spiritului și literei Pactului din Locarno. Era natural deci 
ca atentatul din Marsilia, săvârșit graţie neglijenţei poliţiei franceze, să 
provoace în cercurile diriguitoare germane o puternică îngrijorare și 
necesitatea de a determina poziţia exactă a României în această 
chestiune. 


Mă aflam în trecere prin Berlin, puţin timp după asasinarea regelui 
Alexandru, vreo două zile după întoarcerea generalului Goering de la 
ceremonia înmormântării monarhului la Belgrad. Fără multă întârziere, 
Goering ceruse să vadă pe Petrescu-Comnen, ministrul nostru pe lângă 
guvernul Reich-ului, pentru a-i face o urgentă și importantă comunicare. 
Petrescu-Comnen mi-a arătat lunga telegramă prin care informase pe 
ministrul nostru al afacerilor străine de cele ce Goering propunea 
guvernului român. 


„Animatorii iridentei ungare — i-a spus Goering — nu se găsesc la 
Berlin, ci la Roma. Germania nu vede prin întreţinerea acestui iredentism 
nici un folos pentru ea. Ungaria nu interesează Germania; România o 
interesează mult. Suntem gata să garantăm toate graniţele României, 
apusene și răsăritene, CU O SINGURĂ CONDIȚIE: UN ANGAJAMENT DIN 
PARTEA D-VOASTRĂ CĂ NU VETI PERMITE NICIODATĂ CA TRUPELE 
RUSEȘTI SĂ TREACĂ PRIN TERITORIUL ROMÂNESC. Nu vă cerem să 


renuntati la nici una din alianțele pe care le aveţi astăzi, dar vrem să fim 
siguri că armata sovietică nu ne va putea ataca prin teritoriul vostru. Vă 
mai facem o propunere, şi aceasta nu este o condiţie. O primiţi sau nu, 
după cum doriţi. Vă propunem ca să vă înarmăm din cap până în picioare, 
îndată, ieftin și bine.” 


Petrescu-Comnen mi-a părut a-și da seama de importanţa istorică 
pe care aceste propuneri o aveau pentru ţara noastră, nu numai în ce 
privea graniţele noastre apusene, ci și cele răsăritene, care nu primiseră 
încă o garanţie perfectă din partea foștilor noștri aliaţi. Pentru mine însă, 
propunerile lui Goering aveau o valoare tactică imediată: constituiau o 
puternică armă în mâinile celor care, în ţară, pricepuseră primejdia 
politicii prosovietice a lui Titulescu și Beneș. Utilizarea acestei arme 
trebuia să se facă însă cu cea mai mare precauţiune. 


O dezbatere publică a propunerilor lui Goering, înainte ca discuţiile 
bilaterale româno-germane să fi dat Berlinului măcar siguranţa unei 
posibilităţi de acord, ar fi provocat, fără îndoială, din partea sa, o reacţie 
defavorabilă intereselor noastre. Berlinul avea doar cartea ungară de 
jucat, dacă România îi respingea propunerile. Ajuns la București, la vreo 
săptămână după vizita mea la Berlin, am cerut colegilor mei de la 
departamentul politic, D-lor. Misir Arion și Alexandru Cretzianu, care era 
părerea lor privitor la propunerile transmise prin telegrama lui Petrescu- 
Comnen. După toate regulile funcţionării ministerului, o telegramă de 
această natură trebuia să treacă imediat de la cifru la departamentul 
politic. Titulescu se grăbise însă a stabili un alt procedeu: descifrarea se 
făcea sub controlul uneia din creaturile sale: Săvel Rădulescu, un băiat 
foarte activ și inteligent, care hotăra el, pe baza unor principii stabilite de 
mai înainte de șeful său, care erau telegramele care puteau fi 
communicate departamentului politic și care nu. Astfel se întâmplase că 
nimeni în ministerul afacerilor străine, afară bineânţeles de Titulescu, nu 
avea cea mai vagă cunoștiinţă de propunerile Berlinului. 


Am așteptat vreo câteva zile înainte de a putea admite că o 
asemenea scamatorie era posibilă. Dar când mi-am dat seama definitiv 
de intenţia lui Titulescu de a ţine ascunse aceste propuneri, probabil până 
în momentul când ar fi găsit mijlocul de a ne angaja iremediabil în altă 


direcţie, m-am hotărât a le face cunoscute factorilor noștri responsabili, 
evitând pentru moment inconvenientele și primejdiile publicităţii. M-am 
adresat, în consecinţă, lui Gheorghe Brătianu, tânărul șef al Partidului 
Liberal Dizident, om de energie și inteligenţă, caracter independent și de 
un patriotism neștirbit. Brătianu și-a dat seama imediat de importanţa 
propunerilor germane și a intenţiunii ce se ascundea în dosul încercării de 
a le subtiliza. Cu o reconstrucţie pe cât de exact posibilă a telegramei lui 
Petrescu-Comnen dinaintea ochilor, ne-am întrebat care era calea cea mai 
bună de urmat. Brătianu mi-a cerut voie să utilizeze imediat informaţia ce 
i-o adusesem. Aceasta nu puteam să o accept din două motive: 1) nu 
vroiam să înșel încrederea ce Patrescu-Comnen o avusese în mine; 2) era 
vorba de un text cifrat care trebuia să rămână înconjurat de toate 
preacuţiile obișnuite. Am ajuns amândoi la concuzia că metoda cea mai 
indicată era de a cere direct lui Goering reînnoirea propunerilor făcute lui 
Petrescu Comnen. Și Gheorghe Brătianu însoţit de Constantinescu au 
plecat la Berlin. Primirea de către Goering a fost extrem de cordială. 


„Fericită ţară, i-a spus Goering lui Brătianu, unde în aceiași familie 
se mai pot succeda trei generaţii de oameni de stat; în Germania, un 
asemenea lucru nu se mai întâmplă astăzi!” 


Goering a reiterat exact lui Gheorghe Brătianu propunerile făcute lui 
Petrescu-Comnen în întrevederea din 22 octombrie 1934, insistând 
asupra faptului că nu ni se cerea nici un act de rupere cu aliaţii noștri și 
reamintind propunerea făcută, de reînarmare a oștirii noastre. Singura 
condiţie pe care Germania o cerea, era asigurarea că România, urmând 
exemplul aliatei sale Polonia, nu va permite niciodată, fără o rezistenţă 
armată, trecerea trupelor sovietice peste teritoriul ei. 


Petrescu-Comnen a avut fericitul prilej pe care nu l-am avut eu, de 
a-și conserva în siguranţă, în străinătate, o mare parte a arhivei sale în tot 
timpul vâltoarei care a trecut peste ţară. Cu riscul de a ne repeta uneori, 
vom recurge la textele și preciziunile ce le găsim în cărţile sale „| 
RESPONSABILI“ și „PRELUDI DEL GRANDE DRAMA“, pentru a pune și mai 
bine în evidenţă cele două aspecte ale relaţiilor noastre cu Germania în 
aceste momente decisive pentru destinele României Mari: 


1) Sinceritatea evidentă, răbdătoarea insistenţă a propunerilor 
germane. 


2) Perfidia şi lipsa totală de conștiință naţională cu care au fost 
sabotate de Titulescu și de urmașii săi la Palatul Sturdza. 


Însemnările lui Petrescu-Comnen sunt cu atât mai interesante cu cât 
el era un strigoi al politicii titulesciene și carliste, un admirator și un 
apărător, chiar după dezastrul ţării, al lui Titulescu, al Regelui Carol al Il- 
lea, al lui Armand Călinescu, al lui Ostrovski, ministrul sovietic la 
București, care desfășurase o excelentă activitate, ajutând în toate pe DI. 
Titulescu în politica lui de reconciliere (între Rusia sovietică și România). 
Petrescu-Comnen până la moartea lui a crezut în sinceritatea lui Litvinov 
şi a făgăduielii Rusiei Sovietice de a nu rămâne în Basarabia dacă i s-ar fi 
dat voie trupelor ei să străbată terioriul nostru, alergând în ajutorul 
Cehoslovaciei. În timpul călătoriei sale la Londra, în noiembrie 1938, unde 
întovărășea pe regele Carol, în niciun moment, după propriile sale 
afirmaţii, în conversațiile sale cu Chamberlain, cu Lordul Halifax și cu 
înalții funcţionari ai Foreign Office-ului, nu a pomenit de primejdia 
specific românească, reprezentată de Rusia sovietică, și nu a cerut, nici nu 
a încercat să obţină ajutorul eventual al Marii Britanii, decât împotriva 
unei agresiuni germane. La Paris a avut aceiași atitudine, pregătind astfel 
calea sinistrelor garanţii, limitate la graniţele noastre occidentale, garanţii 
date de cele două Puteri în anul următor României și Poloniei, cauza 
directă și imediată a războiului al doilea mondial. Ca ministru al afacerilor 
străine a făcut totul pentru a stânjeni aliata noastră Polonia, în 
negocierile sale cu Germania, învinuind-o de a nu ne urma în politica 
inaugurată de Titulescu faţă de Rusia sovietică. A făcut parte din guvernul 
care a patronat asasinarea lui Codreanu și a rămas unul din bârfitorii de 
profesie ai Mișcării Legionare. lată cum povestește Petrescu-Comnen 
importantele declaraţii ce i le-a făcut generalui Goering în ziua de 22 
octombrie 1934, declaraţii pe care le-a transmis la București, cu raportul 
3.327 în ziua de 24 octombrie (telegramă pierdută): 


“Începu zicându-mi că Germania dorea să stabilească raporturi de 
sinceră prietenie cu lugoslavia și România, că nu există nici un motiv de 
discordie cu aceste ţări. Nu a făcut nicio aluzie referitoare la 


Cehoslovacia. La întrebarea mea: “Ce-ati făcut cu marea Dvoastră 
prietenie pentru Ungaria?”, el mi-a răspuns: “Ungaria nu ne interesează. 
Nu vom face încă odată greșeala de a trage castanele din foc pentru alţii. 
De fapt, fără a enumera atâtea motive de ordin economic care ne apropie 
de România și de Iugoslavia, există faptul că Dvoastră trataţi bine 
minoritatea germană...” Și pentru a da mai multă greutate vorbelor sale, 
mi-a spus că lucrase în aceiași zi cu Fuhrer-ul, căruia i-a spus în mod 
incidental că va lua dejunul în casa mea, ṣi că Fuhrerul îl autorizase să 
vorbească astfel cum vorbise.” 1 


În această dare de seamă lipsesc cinci elemente prezente în 
telegrama pierdută și foarte prezente, pentru atât de bune motive în 
memoria mea: 1) Goering a declarat ministrului nostru că Germania era 
gata să garanteze TOATE graniţele noastre. 2) Goering a oferit României o 
înarmare completă și modernă a oștirii. 3) Goering n-a cerut în schimb 
decât făgăduinţa că România se va opune la orice încercare de trecere a 
armatelor sovietice peste teritoriul ei. 4) La întrebarea lui Petrescu- 
Comnen, relativă la Cehoslovacia, Goering i-a răspuns că Cehoslovacia 
fusese prima ţară din cadrul Micii Înţelegeri, căreia Germania îi făcuse 
propuneri de înţelegere și apropiere, dar că aceste propuneri fuseseră 
întotdeauna respinse de Beneș. 5) Goering a adăugat că Germania nu ne 
cerea să rupem nici una din alianțele noastre anterioare. 


Despre întrevederea lui Gheorghe Brătianu cu Goering, Petrescu- 
Comnen nu menţionează decât ceea ce Brătianu a crezut necesar să 
comunice ziarelor la reîntoacerea sa în București. 


„Cu ocazia călătoriei mele la Berlin, mi-a fost făcută o declaraţie 
foarte precisă și categorică destinată publicităţii: că nu există nicio 
alianţă între Germania și Ungaria și că Germania nu are intenţia să 
susţină nici direct nici indirect eventualele revendicări ungare în dauna 
României, căreia poporul german nu are nimic de reclamat și cu care 
doreşte să întreţină cele mai bune raporturi.” 


Petrescu-Comnen a cunoscut însă foarte bine întregul conţinut al 
declaraţiilor lui Goering către Gheorghe Brătianu, declaraţii care i-au fost 
comunicate in extenso. Şi de astă dată s-a ferit însă a menţiona în 
memoriile sale, așa cum, cu o singură excepţie, o va face în tot cursul 


expozeului evenimentelor din acea perioadă: 1) Propunerile germane de 
garanţie și de reînarmare. 2) Cererea Germaniei relativă la atitudinea 
României în cazul unei încercări de invazie a trupelor sovietice. Aceste 
oferte și această cerere dădeau propunerilor germane toată valoarea lor, 
fără de ele, ar fi existat poate motive pentru a nu le lua în serios. 


Socotitul lapsus de memorie al lui Petrescu-Comnen se explică 
foarte ușor. A fost politica lui Titulescu și a agenţilor săi, de a contesta 
propunerilor germane orice importanţă, orice seriozitate și orice 
sinceritate, și de a pretinde că ele nu reprezintă decât o nedibace 
încercare de a ne desprinde de aliata noastră, Cehoslovacia. În acest spirit 
au fost tratate și de regele Carol al II-lea și de toate guvernele sale, chiar 
după eliminarea lui Titulescu de pe scena politică. „Tentatrivele 
generalului Goering au fost considerate ca o curiozitate la București... nu 
au găsit ecoul dorit de vicleanul general german,” ne spune Petrescu- 
Comnen. 


Nu era vorba de a ne despărţi de Cehoslovacia, ci de politica lui 
Beneș și a lui Titulescu, despre care Germania avea toate motivele de a 
crede că era o politică de încercuire. Era vorba, pentru al Treilea Reich, de 
a se asigura că graniţele României nu vor fi deschise trupelor sovietice, în 
cazul unui război între Germania și Rusia. Cât de legitime erau 
îngrijorările Reichului ni se arată din memoria lui Boncour, fostul ministru 
al afacerilor străine și fost președinte de consiliu francez, citate de altfel și 
de Petrescu-Comnen în Preludiile sale: 


„În interesantele sale memorii, Paul Boncour, care a fost de mai 
multe ori martorul convorbirilor ruso-române, afirmă că Titulescu și 
Litvinov ajunseseră la un acord în baza căruia România se obliga să lase 
să treacă trupe şi material rusesc peste teritoriul ei, în cazul unui atac 
german împotriva statelor care erau legate printr-un tratat de asistenţă 
mutuală cu Rusia și cu România... Însuși Regele Carol, zice fostul 
președinte de consiliu francez, fusese câștigat pentru această idee de 
liberă trecere a trupelor sovietice. Într-o audienţă ce-i fusese acordată, în 
Hotelul Meurice, din Paris, după ce examinaseră din nou importanta 
chestiune, regele îi declara: „Vă promit, Boncour, că voi încheia acest 
acord sau ceva asemănător. Îmi dau prea bine seama de importanţa ce o 


are pentru jocul alianțelor voastre și deci şi pentru noi. Dar dati-mi timpul 
de a obişnui sufletul poporului român cu această idee și, trebuie să spun, 
putin și al meu.” (Citatul este din cartea lui Boncour, Intre două războaie). 


În această primă fază, intrigile lui Titulescu și ale agenţilor săi din 
corpul diplomatic și din presa română și străină constau în a prezenta 
campania care se deschisese în unele ziare germane apropiate de 
Wilhelmstrasse contra politicii de încercuire la care participa și guvernul 
român, ca fiind în contrazicere flagrantă cu propunerile lui Goering, 
anulându-le astfel toată valoarea. Pretindeau chiar a vedea în această 
campanie o manevră de intimidare pentru a ne sili să primim propunerile 
germane. Pe de altă parte, justificata campanie a ziarelor germane, nu 
împotriva României ci împotriva ministrului său al afacerilor străine, era 
luată ca pretext pentru demersuri provocatoare și chiar derizorii pe lângă 
Auswartiges Amt: 


„Titulescu dădu atunci ordinul — ne spune Petrescu-Comnen, de a 
declara în mod solemn la Auswartiges Amt că această campanie nu 
numai că nu favoriza interesele României și ale Germaniei, ba chiar le 
dăuna în mod grav. Mă autoriza, în fine, să precizez că poziţia noastră 
geografică ne obligă să luăm în considerare realitatea rusă, cum luasem 
întotdeauna în considerare realitatea germană. Dacă într-o zi, nu tocmai 
apropiată, Sovietele s-ar declara dispuse a garanta integritatea noastră 
teritorială, împreună cu cea a aliaţilor noștri, noi am putea lua în 
considerare un pact de prietenie și poate chiar de asistență mutuală cu 
ele... Prin urmare, dacă Germania ar fi dispusă a garanta și ea 
integritatea noastră, împreună cu cea a tuturor aliaţilor noștri, am fi 
dispuși a negocia un Tratat similar și cu ea.” ? 


Acestea se petreceau în octombrie 1935. Pentru a ne da seama de 
toată semnificaţia noului act de provocare cu care a fost însărcinat 
finalmente Petrescu-Comnen, la 24 februarie 1936 de către Nicolae 
Titulescu, din depărtările străine unde Domnia Sa se găsea încă o dată 
adăpostit, și pentru a putea despărţi, în Darea de Seamă a lui Petrescu- 
Comnen, relativă la acest nou demers, adevărul de înfloriturile cu care l-a 
împodobit, trebuie să ne reamintim împrejurările politice la acea dată și 
să ne închipuim care puteau fi, în acele momente, starea de spirit a 


Baronului von Neurath, ministrul afacerilor străine al Reich-ului, al lui 
Hitler și al Germaniei întregi. Guvernul Laval semnase pactul de asistenţă 
între Franţa și Rusia, iar Beneș încheiase imediat un Pact similar cu 
Sovietele. La Berlin, nimeni nu ignora rolul pe care Titulescu îl jucase în 
timpul negocierilor acestor două instrumente; se găseau foarte probabil 
și personalităţi care știau că el însuși redactase Pactul franco-sovietic. Ca 
ripostă la acest început de încercuire, Germania se pregătea pentru 
ocuparea Renaniei și nu aștepta decât ratificarea Pactului de către 
parlamentul francez, pentru a da drumul trupelor sale. A fost în această 
atmosferă de indignare, de alarmă și de hotărâre că Petrescu s-a prezenat 
Baronului von Neurath cu o informaţie și cu o întrebare din partea lui 
Titulescu. Informaţia era că România avea și ea intenţia să încheie un 
pact asemănător cu Sovietele. Întrebarea era dacă Germania era sau nu 
dispusă a garanta nu numai integritatea teritoriului nostru, dar și 
integritatea Cehoslovaciei. Cu lugoslavia, Germania, ajunsese deja la o 
înţelegere. Petrescu Comnen ne asigură că Baronul von Neurah „i-a 
exprimat mulțumirile sale” pentru informație şi pentru întrebare şi că l-a 
rugat chiar să „transmită omagiile sale lui Titulescu”. 


Noi credem că Petrescu Comnen exagerează sau că, adept al lui 
Coue, preferă să nu înţeleagă modul relativ curtenitor cu care Baronul 
von Neurah i-a arătat ușa. Ceea ce știm în tot cazul, fiindcă faptul a fost 
de notorietate publică, este că, la Paris, Titulescu, care cu iscălirea 
Pactelor franco- și ceho-sovietice ajunsese la apogeul fantasticei sale 
cariere și își credea totul permis, și-a dat poalele peste cap și fără a 
aștepta nici măcar referatul lui Petrescu Comnen, relativ la demersul cu 
care fusese însărcinat, a comunicat puzderiei de ziariști români și străini 
care îl întovărășeau în toate călătoriile sale, în termenii cei mai 
dispreţuitori pentru cel de-al Treilea Reich, textul U/timatumului cu care 
însărcinase pe ministrul său la Berlin, fără de edulcorările cu care l-a 
îmbrăcat distinsul nostru diplomat. 


Este ușor de înţeles că, în asemenea împrejurări, guvernul german s- 
a abținut de a reînoi încercările sale de apropiere de România până la 
căderea intempestivă a lui Titulescu, părăsit de cei care credeau că 
serviciile sale nu mai erau necesare și că prin aroganţa sa bolnăvicioasă, 
împreună cu enormitatea necesităţilor sale financiare, era mai mult o 


piedică decât un ajutor în calea îndeplinirii integrale a programului lor. 
Necesitatea prieteniei României și, mai presus de toate, a garanţiei că ea 
nu se va transforma într-o etapă de marș a trupelor sovietice spre centrul 
Europei erau atât de mari pentru Reich încât, uitând toate umilitoarele 
respingeri și nesocotiri ale propunerilor sale, le-a reînoit, în toamna 
anului 1936, cu o insistenţă despre care tot Petrescu-Comnen ne va da 
socoteală. Pe acea vreme, aliate noastră Cehoslovacia, în dementa sa 
politică de provocare a marelui Reich vecin, fără a ne consulta, se alătura 
în mod deschis, prin telegrameme entuziaste ale lui Beneș și prin 
mărimea ajutorului dat în material de război, agresiunii comuniste în 
Spania. 


Ne spune reprezentantul intereselor noastre la acea vreme în Berlin: 


„Am povestit încercările de seducţiune și de intimidare la care fu 
supusă România din partea Germaniei în timpul anilor 1934 și 1935. Spre 
sfârșitul anului 1936, aceste încercîri crescură în mod deosebit în 
intensitate. În ziua de 13 noiembrie 1936, primisem vizita atașatului 
militar german în București. În cursul conversațiunii, acest domn îmi făcu 
în mod intenţionat declaraţii cel puţin neașteptate. Îmi dădu cuvântul său 
de onoare de soldat că nu există nici un acord politic sau militar între 
Germania și Ungaria... La observaţiile mele care se refereau la vizita 
generalilor Milich și von Reichenau în Ungaria și a unor ofițeri superiori 
unguri la Berlin, colonelul a răspuns: „Aceste fapte sunt adevărate, der 
Excelenţa Voastră trebuie să admită că în momentul în care Franţa, 
Cehoslovacia și sovietele pregătesc încercuirea Germaniei, Reich-ul este 
obligat a-și căuta prieteni unde îi găsește. Germania nu cere României 
decît un singur lucru: să nu facă jocul sovietelor, dușmanul ei ireductibil. 
Pentru a crea raportul de prietenie între Reich și România, noi nu cerem 
altceva decât o asigurare precisă în acest sens. Nu vă cerem să părăsiţi 
nici unul din interesele voastre, nici cele ale prietenilor Dumneavoastră 
de astăzi.”“ 


Importanţa acestei declaraţii a Colonelului Shunke nu a scăpat nici 
sagacităţii agentului nostru din Berlin: 


„Aceste declaraţii, făcute în timpul unei vizite oficiale a unui 
prudent și experimentat ofiţer, nu reprezentau desigur un gest spontan al 


său, ci un act bine studiat, bine preparat din timp în birourile statului 
major german, ale cărui opinii le exprima acest soldat care nu era decât 
purtătorul său de cuvânt. Se cunoaște importanţa politică pe care a avut- 
o întotdeauna statul major german. Nu am ezitat de a informa imediat 
guvernul meu. Dar iată că deodată, chestiunea a devenit serioasă.“ 


Aceste ultime cuvinte ale lui Petrescu-Comnen se referă la o serie de 
evenimente care au urmat vizitei Colonelului Schunke, a căror povestire 
către reprezentantul României la Berlin, rugăm pe cititorii noştri să o 
asculte cu răbdare. Ea ne arată, din partea unui personaj cu atât mai 
autorizat cu cât, până la urmă, și ca ministru al afacerilor străine al 
României, a rămas unul din executorii politicii titulescene, acei oameni 
care sunt răspunzători față de România pentru pierderea Basarabiei și a 
Arbitrajului de la Viena, iar faţă de aliata noastră Polonia și faţă de 
Europa întreagă, a scurtei dar fatalei apropieri dintre Reich și dușmanul 
său cel mai înverșunat. 


Un articol apăruse în „Volkisher Beobachter“, scris de Rosenberg, 
tratând chestiunea revizionismului, în care acesta declara că, din punct de 
vedere politic, revendicările revizioniste ungare erau cu totul iraționale și 
că „nu poate fi vorba de politică revizionistă naţional-socialistă.” 
Articolul, care se referea exclusiv la revizionismul maghiar, se termina 
astfel: 


„Apărarea rigidă a injustiţiilor comise în 1919 și a fantasticelor 
dorinţe revizioniste sunt impulsiuni extremiste care nu ţin nicio socoteală 
de realităţile vieţii.“ 


„Confirmarea acestei luări de poziţie-ne spune Petrescu Comnen- nu 
a întârziat să vie din partea lui Hitler însuşi.” 


Nici Petrescu-Comnen, nici noul titular al ministerului de externe 
sau guvernul din București, în general, nu au avut nicio contribuţie în 
pregătirea împrejurărilor care au dat Fuhrer-ului prilejul de a oferi încă o 
dată României tot ceea ce Goering oferise deja, prin intermediul lui 
Gheorghe Brătianu, doi ani mai înainte. Istoria călătoriei a doua a lui 
Gheorghe Brătianu la Berlin este aceeași ca și cea dintâi. Ne dădusem 
seama că concedierea lui Titulescu nu adusese nicio schimabre în politica 


noastră externă. Într-o recentă călătorie făcută împreună la Paris aflasem, 
prin confidenţele unor personalităţi politice foarte bine informate, că în 
ceea ce privește chestiunea specială a trecerii trupelor sovietice, 
negocierile guvernului român cu guvernul francez și cu guvernul 
cehoslovac nu fuseseră întrerupte. Aceeași informaţie ne venea din 
Varșovia, prin prietenul nostru Arczicievski. Această îngrijorătoare 
situație a hotărât pe Gheorghe Brătianu să facă o a doua vizită în capitala 
Reich-ului, cu gândul de a aduce încă o dată în ţară, înainte de a fi prea 
târziu, toate informaţile necesare pentru a convinge opinia noastră 
publică că depindea de noi de a avea în al Treilea Reich cel mai indicat și 
mai puternic apărător împotriva primejdiei specific românești: primejdia 
invaziei și cotropirii dinspre răsărit. Petrescu-Comnen reproduce numai 
parțial protocolul convorbiri dintre Gheorghe Brătianu și Hitler, redactat 
de ministrul Meissner, prezent la aceea convorbire. Ca de obicei, 
ministrul nostru la Berlin omite miezul propunerilor germane: garanţia 
din partea Berlinului a integrităţii teritoriului nostru împotriva oricărei 
agresiuni, în schimbul garanţiei noastre că vom apăra acest teritoriu 
împotriva oricărei agresiuni: 


“Omul politic român, Gherorghe Brătianu, din nou în tercere prin 
Berlin, s-a prezentat Fuhrer-ului prin intermediul generalului Goering. 
Fuhrerul a profitat de această împrejurare, pentru a face declaraţiuni a 
căror considerabilă importanţă o putem ușor aprecia.“ 


lată-le: „Nu numai că Germania nu dorește dezintegrarea României, 
dar, dimpotrivă, crede că este propriul ei interes ca ea să devină cât mai 
mare și cât mai puternică posibil, căci constituie o importantă barieră 
(Bollwerc) împotriva unei primejdii eventuale venind de la răsărit. În 
asemenea condiţi, nu numai că Germania nu va face nimic pentru a 
însufleţi revizionismul maghiar, dar nu-i va da niciodată aprobarea ei. 
Acestea, a continuat cancelarul, au fost aduse la cunoștință amiralului 
Horthy și lui Kanya care au fost sfătuiţi să se inspire din exemplul 
Germaniei, care, în interesul păcii şi pentru a prezerva Europa de 
bolşevism a renunţat la multe revendicări, chiar și la Alsacia-Lorena.” 


“La o înterbare a lui Brătianu, relativă la raporturile dintre 
Germania și Cehoslovacia, Hitler a răspuns că întinsese de multe ori mâna 


domnului Beneș, care nu s-a limitat numai la a declina ofertele sale 
amicale, dar s-a transformat în aliatul Moscovei, introducând astfel 
primejdia bolșevică în Europa Centrală. Totuși, a încheiat Fuhrer-ul aș fi 
dispus încă astăzi să mă înţeleg cu aliaţii voştri.” 


Știind că Petrescu-Comnen era un adversar înverșunat al ideii unei 
alianţe româno-germane, și, dimpotrivă, un partizan precum Titulescu, al 
unui pact cu sovietele, Gheorghe Brătianu nu crezuse necesar să-i 
comunice îndată rezultatul întrevederii sale cu Fuhrer-ul. Ministrul nostru 
a avut însă confirmarea întregilor delaraţii ale lui Hitler prin minstrul 
Meissner mai întâi și, puţine zile după aceasta, într-o întrevedere cu 
generalul Goering. Rugăm pe cititorii noștri să însoţească cu răbdare pe 
Petrescu-Comnen și în această întrevedere pe care o considerăm ca una 
dintre cele mai importante din câte au avut loc în această perioadă, cu 
şefii celui de-al Treilea Reich. Categoricul vorbelor lui Goering și 
reacţiunile surprinzătoare ale ministrului nostru la Berlin sunt 
caracteristice pentru această nenorocită epocă a politicii noastre externe: 


„Rămași singuri, Generalul începu cu un rezumat al conversaţiunilor 
pe care Fuhrer-ul și el le avuseseră cu Brătianu. Versiunea ce mi-a dat-o 
era în întregime conformă cu ceea ce știam. Pe urmă menţionând că < 
urmează instrucţiunile Fuhrer-ului >, a adăugat următoarele: 


Dorim să avem cu D-voastră aceleași raporturi pe care le avem cu 
Iugoslavia, cu care am ajuns la o înțelegere foarte clară (eine ganz klare 
Abmachung). Nu vă cerem altă asigurare decât că nu sunteti legaţi și că 
nu vă veţi lega în nicio combinaţie (Sic!) împotriva Germaniei. În schimbul 
unei atari asigurări, suntem dispuși să vă dăm o garanţie privind 
integritatea D-voastră teritorială. Nu avem nicio alianţă cu maghiarii. Vă 
oferim prietenia noastră. Dacă o respingeți, nu vă mirati de ne vom lega 
mai mult cu ungurii și cu bulgarii. În cazul în care raporturile noastre s-ar 
ameliora, vă vom acorda serioase avantaje economice şi vă vom ajuta a 
întări puterea D-voastră militară... Vă vom da armele noastre cele mai 
bune, chiar cele mai secrete (ganz vertrauliche Waffen)... Nu putem decât 
să ne bucurăm de bunele D-voastră raporturi cu Polonia şi pot să vă 
asigur că am sfătuit întotdeauna pe amicii mei din Varşovia (sic) să facă 
tot posibilul pentru a conserva și a consolida această prietenie. În ceea ce 


priveşte Mica Înţelegere, nu avem nicio obiecţiune împotriva ei, atât timp 
cât păstrează caracteristica sa iniţială, de a tine pe unguri la respect... În 
ceea ce privește Franţa, atâta timp cât raporturile sale cu România 
rămân în cadrul acordurilor de la Geneva, după opinia mea personală, ele 
nu constituie o piedică pentru viitoarele noastre raporturi. “ 


„Am răspuns — ne spune Popescu-Comnen la această convorbire - că 
discursul său mă surprindea și că nu eram nici preparat nici autorizat la 
această discuţiune politică, și că vizita mea, cum arată memorandul meu, 
nu avea alt obiect decât câteva puncte precise de ordin economic. “ 


Restul contribuţiei lui Petrescu-Comnen la această convorbire a fost 
de a repeta manevra obstrucţionistă, pretinzând că declaraţiile categorice 
al Fuhrer-ului și ale generalului Goering erau anulate prin anumite 
articole din ziare, inspirate probabil de către Auswaertiges amt. 
Obiecţiunea era sau fariseică au stupidă. 


„Pentru a o tăia scurt, generalul mi-a spus că era însărcinat de către 
Fuhrer să declare că acesta era gata a reînoi personal și oficial toate 
aceste asigurări şi că Fuhrer-ul era dispus a mă primi, când voi voi, pentru 
a mi le confirma personal.” 


Ministrul nostru la Berlin nici o dată nu menţionează această 
invitaţie specială și precisă a Fuhrer-ului. lată însă miezul rapoartelor sale 
asupra acestei penultime întrevederi cu generalul Goering, în chestiunea 
atât de vitală pentru noi, a raporturilor noastre cu Germania celui de-al 
Treilea Reich, precum ni le redă în memoriile sale: 


„Am înaintat imediat un raport amănunțit guvernului meu... 
Terminam acest raport cu observaţia: < Tot ceea ce precede mă întărește 
în convingerea mea, pe care nu am încetat să o exprim guvernului regal, 
asupra intentiilor tot mai alarmante ale Reich-ului împotriva aliatei 
noastre (Cehoslovacia). Sunt de părere că trebuie să rămânem foarte 
prudenti în conversațiile noastre cu germanii. Politica noastră trebuie să 
rămână cinstită fată de aliaţii noștri, evitând tot ce ar putea să ne 
înstrăineze aceste prietenii sau să provoace ostilitatea Sovietelor... 
Trebuie să evităm orice gest imprudent, preconizat de unii din 


compatrioți noștri. “(Această aluzie privea naționalismul grupului Goga și 
în special Garda de fier). 


p+.. Zilele trecute, Victor Antonescu (Ministrul nostru al afacerilor 
străine la acea vreme) nu arăta nicio grabă de a răspunde sugestiunilor < 
prietenilor > Berlinului. Educaţa sa și amintirile sale din Marele Război, 
amorul său pentru Franţa şi caracterul său îi inspirau această atitudine... 
Câteva personalităţi, ca doctorul Schacht, secretarul de stat Milch, Funk, 
directorul Wolthat, etc..., au continuat cu tenacitate aceste demersuri de 
apropiere. Toţi voiau să dea impresia că urmau propriul lor impuls. Era 
clar însă că toti urmau o acţiune preconcepută, după un plan prestabilit. “ 


În loc de a răspunde fără nicio întârziere invitaţiei Fuhrer-ului de a-l 
vizita, ceea ce ar fi fost reacţiunea naturală, și se poate spune obligatorie 
a oricărui șef de legaţie faţă de șeful statului pe lângă care era acreditat, 
Petrescu-Comnen, urmând politica sa de sâcâială și provocare, a instruit 
pe șeful unei delegaţiuni de foști combatanți români, care erau primiţi în 
audienţă de către Fuhrer, de a-i cere acestuia socoteală din nou relativ la 
acele articole de ziare pe care ministrul nostru la Berlin nu înceta a le 
utiliza ca elemente de confuzie și de blocare a convorbirilor față de 
autorităţiile germane și față de opinia noastră publică. Hitler i-a răspuns 
imediat: 


„Întâiul articol, cel din Volkisher Beobachter (articol în întregime 
ostil tezei revizioniste), a fost scris de DI. Rosenberg din ordinele mele. 
Vroiam să se ştie că, în opinia mea, problemele Europei și ale unor ţări în 
particular nu pot fi soluționate cu schimbări de frontieră. Al doilea articol, 
apărut în Frankfurter Zeitung, de care D-voastră vorbiti, nu reprezintă 
ideile mele. Vă autorizez a repeta aceasta în tara Dvoastră“. 


În faţa acestor insistente < surprinzătoare > ale șefilor politici 
germani, ministrul nostru la Berlin s-a crezut obligat a cere personal 
instrucţiuni speciale la București. A fost extrem de fericit, ne spune el, de 
a primi din partea regelui, din partea președintelui consiliului Tătărăscu și 
din partea ministrului afacerilor străine, Victor Antonescu, instrucțiuni 
„substanţial conforme cu cele pe care le primise din partea lui Titulescu în 
anul 1935”. Aceste instrucţiuni cuprindeau următoarele puncte: 1) 
Fidelitatea faţă de Ligii Naţiunilor. 2) Fidelitatea alianțelor noastre 


tradiţionale. 3) Îmbunătăţirea cât mai mult posibilă a relaţiilor noastre cu 
Rusia sovietică. 4) Ameliorarea raporturilor noastre economice cu 
Germania. Pe baza acestor puncte trebuia să răspundă noilor încercări 
„de seducţie și de intimidare” ale Reich-ului. 


În ceeea ce privește punctul < 2 >, este bine de observat că e vorba 
de Cehoslovacia lui Beneș, care, prin participarea sa deschisă la acţiunea 
de cucerire a Spaniei de către comunism și la planul de încercuire al 
Germaniei - din care cauză regele Leopold al Belgiei se crezuse în drept să 
denunte pactul din Locarno -, anulase întregul rost al Micii Înţelegeri. Nu 
era vorba nici de Iugoslavia nici de Polonia. Întradevăr, atât ministrul 
nostru la Berlin cât și șefii săi ierarhici din București s-au arătat indignaţi 
de încheierea Pactului de Prieteniei între contele Ciano și Stoiadinovici, de 
acea „ganz klare Abmachung” între Berlin și Belgrad, care asigura liniștea 
aliatei noastre balcanice. În ceea ce privește Polonia, Petrescu-Comnen 
este acela care, în calitate de ministrru al afacerilor străine al României, 
după cum ne-o povestise el însuși în “Preludii”, s-a opus la toate 
încercările colonelului Beck de a găsi terenul unei înţelegeri depline între 
Berlin și Varșovia, cea mai bună garanţie de supravieţuire pe care istoria 
putea să o dea aliatei noastre, și cea mai bună garanţie pentru noi, în faţa 
uriașei ameninţări sovietice și faţă de inevitabila răfuială ce se pregătea 
între cele două lumi. 


lată ce ne povestea Petrescu-Comnen după ce și-a oţelit sufletul cu 
acest viaticum, ultima și memorabila întâlnire cu Mareșalul Goering: 


„Pe când mă găseam încă la București, Goering întrebase de mai 
multe ori de mine și rugase pe însărcinatul meu cu afaceri să-mi spună că 
dorea să mă vadă îndată ce mă voi fi întors. Cu toate acestea, 
conformându-mă instrucţiunilor pe care le primisem, am încercat înainte 
de toate să câștig timp. “ 


„Dar solicitat de impetuosul general, care mă invita să mă duc să-l 
văd, fiindcă dorea să-mi vorbească, < în numele Fuhrer-ului >, m-am dus 
la somptuoasa locuinţă din Leipzigerplatz, în ziua de 20 martie 1937, și i- 
am făcut astfle de declaraţiuni că putem astăzi să le calificăm într-adevăr 
drept eroice. “ 


„Pe când naţiunuile cele mai puternice din lume se închinau înaintea 
voinţei Reich-ului și atâţia prieteni şi aliaţi de-ai noștri, terorizaţi, îşi 
permiteau un primejdios <flirt > cu Hitler și cu colaboratorii săi, România, 
mică, izolată, în mijlocul uneui lumi de inamici sau de prieteni dubioși, 
avea îndrăzneala să declare, fără circumlocuţțiuni, că <dorea să precizeze, 
înainte de toate, că nu avea intenţia să părăsească nici una din prieteniile 
sale actuale >. Am mai declarat, cum o mai făcusem, că nu aveam 
intenţia de a asuma nici un angajament care ar putea să ne atragă într- 
un eventual conflict cu Rusia. Aceasta a fost ultima întrevedere pe care 
am avut-o cu Goering. Mai târziu am fost învinuit că aș fi lipsit de 
înțelegere pentru generoasa politică a Fuhrerului.“ 


Această „eroică” săgeată a „Parthului”, nu încheia participarea lui 
Petrescu-Comnen la opera de sabotare, prin obstrucţie, nepăsare și 
provocare, a celor mai vitale interese ale patriei sale, în slujba unor 
interese străine. Torpilarea definitivă a oricărei posibilităţi de înţelegere 
înter Germania și o Românie neciuntită teritorial, neirosită politicește și 
sufletește, a fost opera acelui gurvern din care Petrescu-Comnen făcea 
parte ca ministrul al afacerilor străine, care a îngăduit mișelescul asasinat 
al lui Corneliu Codreanu și încercarea de lichidare prin ștreang, gloanţe și 
lanţ a singurei organizaţii politice românești care prevăzuse încă de pe 
atunci iminenţa și grozăvia vremurilor pe care ţara le trăiește astăzi și 
care nu a șovăit dinaintea nici unei jertfe, în sforţările sale, pentru a scuti 
neamul românesc de această tragedie. 


Dreptatea cere însă ca Peterscu-Comnen să nu apară singur, în 
odăjdii de diplomat, deasupra scoarţei cărţii sale „RĂSPUNZĂTORII.” 
Alăturea de el ar trebui să figureze Carol, Titulescu, Victor Antonescu, 
Tătărăscu, Armand Călinescu, patriarhul Miron Cristea și atâţia alţii care, 
din neghiobie, servilism sau trădare au pregătit invazia Basarabiei, 
arbitrajul de la Viena, și până la urmă, desfigurarea ţării (care timp de 
atâtea veacuri a fost zăgazul răsăritean al apărării Europei creștine), 
transformarea României într-o satrapie a imperiului ateist al 
comunismului. 


Să nu trecem însă cu vederea alt aspect al propunerilor Germaniei: 
cel privitor la înarmarea ţării. Prea marea prudenţă a lui lonel Brătianu, 


care nu vroia să dea Puterilor Occidentale angajamentul formal de a intra 
în război înainte de momentul ales de el, aceeași prudenţă tot atât de 
mare a acelor Puteri care cereau un asemenea angajament înainte de a 
ne da măcar o pușcă, ne lăsase absolut dezarmaţi în 1916. “Dacă am avea 
și noi scule!”, striga soldatul nostru sub grindina mitralierelor și 
bombardamentul obuzierelor și artileriei grele germane. 


Anul 1939 ne-a găsit într-o situaţie asemănătoare. Armata noastră 
nu dispunea de nicio unitate de tancuri și nici de vreo armă anti-tanc 
modernă. Artileria noastră era compusă din tunurile Krupp și tunurile 
rusești care făcuseră primul război mondial, cârpite cu cea ce se chema 
“frâne de gură”. Apărarea noastră anti-aeriană era nulă. Aviația, limitată 
la aparate de luptă, era puţin demnă, în număr și în calitate, de vitejia și 
dibăcia tinerilor noștri aviatori. Până și armele noastre de infanterie, de 
trei calibre diferite, erau mitraliere și puști în stare de decrepitudine 
cunoscută sub numele de wild shooting. Totuși, de la întoarcerea regelui 
Carol în ţară și până în 1939, se cheltuiseră 28 miliarde de lei/aur înscriși 
în bugetul înarmării oștirii. 


În situaţia politică și industrială a României, orice program raţional 
şi patriotic de înarmare trebuia să prevadă cumpărarea grabnică, de la o 
industrie grea străină, a materialului greu și semi-geru de război, lăsând 
industriei naţionale grija alcătuiri în centrul ţării a unei industrii de arme 
ușoare și de muniţie pentru toate ţevile mari și mici ale infanteriei, 
artileriei, aviaţiei și artileriei anti-aeriene. 


Propunerea lui Goering, de a ne înarma complet și cu repeziciune, 
nu era prima propunere de acest fel pe care România o primise înainte de 
izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Am văzut cum un guvern 
naţional-ţărănesc respinsese propunerea providenţială pe care ne-o 
făcuse regele Alexandru, în anul 1931. Guvernul japonez, în rivalitate 
acută cu sovietele, în acel moment, în Extremul Orient, ne propusese și el 
o înarmare rapidă și totală a oștirii. Propunerea nici nu fusese luată în 
consideraţie de autorităţile noastre competente. 


Între timp, cele 28 miliarde de lei-aur se cheltuiau în mod zadarnic 
pentru ţară, dar foarte folositor pentru anumite grupări afaceriste și 
pentru regele care le patrona. Se făcuse încercarea nebună de a întemeia 


în timp util în România o industrie grea de armament, producătoare de 
tancuri și de tunuri de toate mărimile și de toate calibrele, fără a ţine 
seama de urgenţa ambianţei politico-militare, de uriașa ameninţare 
răsăriteană și de sărăcia sau chiar de lipsa de materii prime necesare. 
Fabricile s-au montat și demontat după cheremul regelui și a protejaţilor 
săi. Miliardele s-au împrăștiat, iar infanteria noastră a fost pusă în 
imposibilitatea de a putea vreodată rămâne stăpână pe câmpul de luptă, 
oricare ar fi fost vitejia soldaţilor și dibăcia șefilor ei. Aceiași oameni de 
stat, aceiași generali care se făcuseră părtași, fie numai prin tăcerea lor, la 
gigantica escrocherie a armamentului, caracteristică domniei lui Carol al 
II-lea, aceiași nepăsători, aceleași lichele și aceiași complici, au trebuit să 
recunoască, împreună cu regele îmbogăţit, când a sunat ceasul 
adevărului, că aceste miliarde fuseseră cheltuite în zadar. Primele tancuri, 
prima artilerie anti-aeriană modernă, ne-au fost procurate de germani, 
sub guvernul naţional-legionar, după expulzarea regelui Carol al Il-lea de 
către Mişcarea Legionară, din fruntea poporului român. 


CAPITOLUL VII 
TITULESCU ȘI ALIANȚELE MILITARE CU SOVIETELE 


Cu începutul anului 1933 și cu guvernul Reich-ului încredinţat lui 
Adolf Hitler, se intensificase, în rândurile învingătorilor din primul război 
mondial, lupta între cele două concepţii politice: aceea a împăcării între 
Puterile Apusene și a solidarizării lor în faţa amenințării mai mari decât 
toate cele la care fusese expusă civilizaţia occidentală de la războaiele 
greco-medice încoace și cea care considera că ostilitățile primului război 
mondial fuseseră numai o etapă, preconizând o colaborare politică și 
militară cu Rusia sovietică împotriva unei Germanii care părea a se ridica 
din morți. 


Aceste două concepţii se grupau, în primele două luni ale anului 
1933, în jurul a două proiecte: proiectul unui Pact în Patru, între Franţa, 
Italia, Marea Britanie și Germania, propus de Benito Musolini în ianuarie 
1933, și proiectul de Asistenţă Mutuală între Franţa și Uniunea Sovietică, 


propovăduit cu fanatism de Barthou, îndreptat bine înţeles împotriva 
Germaniei, la care ar fi aderat aliaţii Franţei din Europa răsăriteană. 


La 7 iunie 1933, Pactul în patru, care primise adeziunea tuturor 
guvernelor interesate, fusese iscălit la Roma. După cum se știe, el nu a 
intrat niciodată în vigoare, nefiind ratificat de către parlamentul francez. 
Fusese ratificat în parlamentul britanic, în ciuda opunerii înverșunate a lui 
Churchill, care azvârlise lui MacDonald și lui Sir John Simon, ministrul său 
al afacerilor străine, răsunătoarea acuzaţie de a fi mers în genunchi la 
Canossa, combătând un instrument politic care, probabil, ar fi cruțat 
Europa și lumea de catastrofa unui război și ar fi asigurat supraviețuirea 
Imperiului Britanic. 


Cazul lui Churchill merită o deosebită atenţie. Ani de zile a fost 
campionul cel mai convins și cel mai elocvent al luptei împotriva 
sovietelor, împotriva Bestiei fără Nume, după cum o numise el în 
fulgerătoarea sa operă The Aftetmath, din care extragem, pentru 
edificarea cititorului, următoarea descriere a dihaniei care apăruse 
deodată în răsăritul continetului: 


„O arătare ce nu se aseamănă cu nimic din ceea ce se văzuse până 
atunci, pe acest pământ, luase locul Rusiei... Aveam în faţa ochilor noștri 
un stat fără naţiune, o oaste fără patrie, o religie fără Dumnezeu. Acest 
guvern, care pretindea că este Rusia, se născuse din revoluţie și era hrănit 
prin teroare. Declarase că între el și orice altă societate umană, buna 
credință nu putea să existe în afacerile publice sau private și nici un 
angajament nu trebuia să fie respectat... Astfel a fost că Rusia nu a mai 
existat, locul ei fiind luat de un gol uriaș care persista în afacerile lumii.” 


„Pentru Lenin, a măcelări miliane de fiinţe, a osândi clase sociale 
întregi, a aprinde războiul civil în toate ţările, a distruge prosperitatea 
unor naţiuni întregi sunt sublime abstracţiuni. lată câteva cifre pentru cei 
doi primi ani numai ai regimului sovietic. Au fost omorâţi: 28 episcopi, 
1.219 preoți, 6000 profesori și învățători, 9000 medici, 12.250 proprietari, 
54.000 ofiţeri, 70.000 funcţionari administrativi, 130.290 muncitori, 
260.000 soldaţi, 355.250 intelectuali și persoane de profesiuni liberale, 
845.00 ţărani” 


Din aceiași carte, extragem următoarele propuneri, pe care Churchill 
le făcea privitor la lupta împotriva dușmanului tuturor: 


“Este datoria lumii civilizate de a recuceri Rusia. Sovietele nu 
reprezintă Rusia, ci reprezintă o concepţie internaţională, complet străină 
și chiar ostilă la tot ceea ce numim civilizaţie. A recâștiga Rusia, 
militărește şi moralmente, ar fi o sarcină prea grea pentru noi, învingători 
singuri, şi deorece trebuie să îndeplinim acest deziderat, o vom face cu 
Germania împreună.” 


“Germania cunoaște Rusia mai bine decât orice altă țară... Acolo ar 
fi pentru ea marea ocazie. Este acea ocazie care va permite unui popor 
mândru și credincios să evite toate umilinţele înfrîngerii... ea va trece 
astfel, aproape fără tranziţie, din crunta luptă împotriva noastră, la 
cooperaţia cu noi. Nimic nu este posibil în Europa fără Germania; totul va 
fi ușor cu ea.“ 


În contrazicere schizofrenică cu toate convingerile sale anterioare, 
noua atitudine a lui Churchill l-a adus până la a cere iertare lui Stalin 
pentru trecutele campanii anti-comuniste și a-i oferi 50 % din Polonia, 90 
% din România, 75 % din Bulgaria, 50 % din lugoslavia, 10% din Grecia, 
etc. Churchill nu s-a trezit din orgia sa neroniană decât în 1945, când scria 
lui Eden, care se găsea la San Francisco, cu prilejul întemeierii Organizaţiei 
Naţiunilor Unite.: 


„A opri trupele Statelor Unite (N. B. și cele ale Marii Britanii) la 
liniile de ocupaţie determinate în Quebec ar fi, dacă s-ar întâmpla, unul 
din evenimentele cele mai tragice ale istoriei. Odată ce aceste teritorii vor 
fi ocupate, Polonia se va găsi în întregime înghițită și adânc îngropată în 
regiunile controlate de Rusia Sovietică! Aceste regiuni vor cuprinde Ţările 
Baltice, Germania de Răsărit, o mare parte a Austriei, toată lugoslavia, 
Ungaria, România și Bulgaria.“ 


Eden urma cu fanatism noua politică a lui Churchill. Călătoria sa la 
Moscova și Varșovia, în martie 1935, avea exact același scop ca și 
călătoria lui Barthou. La Varșovia găsise o foarte rece primire din partea 
mareșalului Pilsudski și sfatul de a se preocupa mai mult de afacerile 
Jamaicăi în particular și ale Imperiului Britanic în general. Din Moscova se 


reîntorsese cu cunoscuta decaraţie: „Ar fi absurd de a presupune că Rusia 
ar avea vreo intenţie oarecare de a comite un act de agresiune împotriva 
Poloniei“, și cu informaţiile cele mai favorabile asupra Uniunii Sovietice: 
„Am văzut un popor care muncește...”. Niciun cuvânt asupra atrocităților 
care însângerează această ţară. Câteva luni mai târziu, în iunie 1935, Eden 
fusese pus aspru la locul lui de către Mussolini, la Roma, atunci când își 
permisese anumite aluzii la politica internă a Italiei. Eden nu uită această 
umilință când se va opune cu toată energia la planul de pace, propus de 
şeful său, Sir Samuel Hoare și de Laval, în afacerea italo-abisiniană. 


Nu lipseau însă în Anglia elemente moderate și independente, care 
vedeau cu mulțumire orice proces de apropiere între Germania și foștii ei 
adversari. Enumarăm între alţii: Sir Samuel Hoare, Sir John Simon, 
McDonald el însuși, într-o oarecare măsură, Lord Londonderry, Lord 
Hartwood, Lord Lothain și last but not least, principele de Galles, care în 
ianuarie 1935 organizase contactele între Legiunea Britanică a foștilor 
luptători și Stahlelm-ul german, și care, puţin mai târziu, declarase 
explicit lui Baldwin: „Să se știe bine: Cât timp voi fi pe tron, nu va fi 
război”. O declaraţie și o atitudine pedepsite mai târziu de către Puterile 
Anonime, prin diabolica intrigă care i-a răpit coroana. 


În Franţa, ideea unei alianţe cu Rusia sovietică, prezentată de Blum, 
Barthou, Herriot și de toate elementele stângii radical-socialiste, 
socialiste și comuniste, întâlnea o puternică și violentă opziţie, care ar fi 
biruit probabil, fără ajutorul dat clicii pro-sovietice de manevrele lui 
Titulescu și fără tragica greșeală tactică a lui Laval, care, după o lungă 
rezistenţă, se hotărâse să iscălească el însuși pactul de asistentă mutuală 
cu Kremlinul, contând pe refuzul parlamentului francez de a-l ratifica. 
Acest parlament însă l-a răsturnat în chestia încercării de conciliere între 
Italia și Abisinia, victimă, ca și Samuel Hoare, a formidabilei coaliţii a 
cercurilor zise “filosofice”, chemate de grabă în ajutor, de Herriot și Blum 
în Franţa, și de lordul Cecil și Eden în Marea Britanie. 


În toată această luptă, între partizanii unui pact între cele patru 
puteri ale civilizaţiei occidentale și a unui pact de asistenţă mutuală între 
ele și moștenitorii lui Lenin, ministrul de externe român, Nicolae 


Titulescu, a jucat, până în momentul triumfului partizanilor alianţei cu 
Kremlinul, un rol decisiv: aceasta fără ca majoritatea românilor să o știe. 


Simţămintele și motivele care animau la acea vreme pe 
propovăduitorii unei coaliții burghezo-sovietice erau de natură diferită. 
Pentru Barthou, de pildă, care nu putea uita fiul pierdut în războiul 
franco-german și pentru un mare număr de francezi, motorul evident era 
ura tradiţională împotriva vecinului răsăritean. Ne spune inefabilul 
Potemkin: “Bartou, ca orice adevărat patriot francez, ura Germania.” 
Pentru grupurile politice de stânga, în Franţa și Marea Britanie, și, în 
această ultimă ţară, pentru puternica și influenta Organizaţie Fabianistă, 
motorul era interesul, marea simpatie chiar, cu care priveau experienţa 
marxistă în Rusia, ameninţată de renașterea economică, politică și 
militară a Germaniei și de ameliorarea continuă a relaţiilor polono- 
germane, graţie sforțărilor lui Hitler și Goering și a receptivităţii lui 
Pilsudski. 


Exista însă un factor mult mai important, chiar dacă mai puţin 
vizibil, în jocul politic al lumii de atunci, cel al Puterilor Anonime, a 
mâinilor nefaste care moșiseră, la nașterea ei, revoluţia bolșevică, și care 
o ajutaseră în primii ei pași. Interesele lor aveau foarte puţine relaţii cu 
cele ale popoarelor în joc. Intenţiile și obiectivele lor izvorau de mult mai 
departe decât evenimentele și situaţiile acelei epoci și le întreceau cu 
mult în cuprinzătoarea lor viziune. Ele fuseseră ajutate printr-o serie de 
dispariţii oportune: asasinarea generalului ceh Stefanic, răpirea și 
asasinarea amiralului Kolceak, a generalului Kutiepov, a generalului 
Miller, a președintelui Doumer, a regelui Alexandru al lugoslaviei. 
Fuseseră ajutate de asemenea prin falimentul încercării de salvare a 
destinelor Franţei prin guvernul Doumergue -— Petain; și, mai presus de 
toate, prin scrisoarea lui Roosvelt, din octombrie 1933, prin care oferea 
lui Kalinin, președintele Uniunii Sovietice, reluarea relaţiilor diplomatice 
între cele două ţări, scrisoare a cărei importanţă nu a fost recunoscută de 
mulţi, la acea epocă. 


Forţele care primeau astfel din nou, din cealaltă parte a Atlanticului, 
imboldul care le va conduce peste toate obstacolele și toate înfrângerile 
la victoriile finale de la Teheran, Yalta, Potsdam și San Francisco, aveau 


servitorii lor în lumea europeană occidentală, dar nici unul din ei nu era 
mai opulent și mai ușor de identificat prin contrazicerile flagrante între 
interesele ţării pe care o reprezenta și activităţile lui deschise și ascunse, 
decât Nicolae Titulescu. 


„Fiecare știa — ne spune Vladimir Potemkin — că reprezentanții 
țărilor Micii Înţelegeri aduseseră o anumită contribuţie la încheierea 
Pactului franco-sovietic. (N.B. Este vorba de Pactul de asistenţă mutuală 
între Franţa, Cehoslovacia și Rusia Sovietică.) Beneș în Cehoslovacia și 
Titulescu în România vedeau în Convenţia încheiată între Franţa şi 
Uniunea Sovietică una din garanţiile cele mai eficace pentru securitatea 
propriilor state. Acesta este motivul pentru care cei doi diplomați au 
insistat spre a convinge guvernul francez de necesitatea de a încheia în 
mod rapid negocierile sale cu guvernul sovietic.” 


Potemkin nu exagerase. Presiunile lui Titulescu și ale lui Beneș 
asupra guvernului din Paris, pentru a-l hotări să încheie cu sovietele o 
convenţie militară care punea în primejdie toate înțelegerile cu caracter 
pașnic, ce legau în acel moment pe foștii adversari din marele război, 
merseseră, după cum știm, până la ameninţarea că se vor adresa 
Berlinului pentru a organiza un nou sistem de alianţe în Europa Centrală. 
Dar nici această ameninţare nu ar fi dat fracțiunii pro-sovietice din Franţa 
un argument suficient pentru a forma o majoritate parlamentară 
favorabilă ratificării unui astfel de pact, fără de indispensabilul ajutor pe 
care numai Titulescu era în măsură să-l dea. 


Titulescu era într-adevăr singurul individ în poziţia cuvenită și 
înzestrat cu talentele necesare pentru a conduce timp de patru ani, între 
București și Paris, politica indicată de Puterile Anonime, de subterfugiu, 
de disimulare și de minciună politică ce a permis la Paris partizanilor 
alianţei militare cu sovietele, să afime — în baza celei mai autorizate 
garanţii, cea a ministrului român al afacerilor externe — că România va 
permite trecerea trupelor rusești peste teritoriul ei și care a permis în 
același timp, la București, partizanilor ascunși ai adeziunii noastre 
ulterioare la acest pact să afirme, în baza aceleiași garanţii, că o asemenra 
adeziune nu era nici indispensabilă Franţei, nici cerută de ea și că 


graniţele noastre nu erau câtuși de puţin amenințate prin noul 
instrument diplomatic. 


Ne grăbim a ne folosi de altă licărire de bun simţ și de înţelegere a 
lui Henri Prost, relativ la rolul jucat de Titulescu în această fază decisivă a 
relaţiilor între puterile destinate a-și distruge în curând și reciproc 
puterea, prestigiul, semnificaţia politică, etica, intelectuală și spirituală, 
zămislite în răstimpul a douăzeci de veacuri de istorie: 


„Condus de principiile morale pe care Liga Naţiunilor se forțează să 
le impună în viaţa internaţională, atitudinea lui Titulescu este fără 
îndoială ireproşabilă, dar ea nu răspunde nici cât negru sub unghie 
sentimentelor celor în numele cărora el pretinde a vorbi și făptui; așa se 
face că declaraţiile titulesciene riscă să ne înșele cu privire la intenţiile 
guvernului român și să ne expună la decepţii peste decepții. La București 
se pune mai mare preț pe securitatea imediată a ţării, decât pe 
binefacerile iluzorii, promise de securitatea colectivă, vânturată de Liga 
Naţiunilor. În cazul unui al doilea război mondial, România riscă să piară 
cu totul; ea trebuie deci, cu orice preţ, să evite de a lua poziţie în cadrul 
conflictului ce se profilează între marile puteri... Această politică prudentă 
nu poate fi făcută decât de un om ponderat, de un diplomat conciliant, de 
un ministru conștient de rolul relativ modest pe care România îl joacă în 
lume. Titulescu este însă departe de omul prudent, de diplomatul 
conciliant, de minsitrul conștient de interesele și poziţia ţării sale...” 


„În faţa marilor probleme ce confruntau diplomaţia eruropeană în 
1935, cu deosebire reînarmarea Germaniei și agresiunea italiană contra 
Etiopiei, poziţia pe care Titulescu o impune României în cadrul 
dezbaterilor internaţionale este uneori în contradicţie cu politica 
guvernului de la București.“ 


„Ce face Titulescu la Geneva, în timp ce la București se negociază un 
al doilea acord comercial cu Germania. El este printre aceia care 
condmană cu cea mai mare vehemenţță pe Hitler, pentru a fi respins, la 16 
martie, clauzele militare ale Tratatului de la Versailles... Nu mai amintim 
că Titulescu nu pierde nici cea mai mică ocazie pentru a-și manifesta 
animozitatea fată de guvernul polonez... Când, în octombrie 1935 Liga 
Naţiunilor a decis anumite sancţiuni economice contra Italiei, Titulescu, 


ca președinte ce era al acestei Ligi, s-a arătat cel mai focos partizan al 
sancţiunilor, în vreme ce, la București, nimeni nu vede nici interesul, nici 
necesitatea unei astfel de atitudini. Puţine ţări de pe faţa pământului ar 
putea arăta mai multă rea credinţă în problema acestor sancţiuni, decât 
Titulescu, acest megafon și campion al aplicării lor...” 


„Titulescu nu vede, în toată Europa Centrală și Orientală, decât Mica 
Înţelegere și Înțelegerea Balcanică. În același timp însă, cehoslovacii îşi 
fac multe iluzii din alianţa lor cu Rusia sovietică, în vreme ce lugoslavia nu 
vede în bolșevici decât cea de-a treia Internaţională și persistă a nu relua 
relaţțile diplomatice cu Moscova...” 


„Titulescu nu se reîntoarce în România decât la sfârșitul lui 
noiembrie 1937, pentru câteva foarte scurte zile, și aceasta numai pentru 
a participa, alături de naţional-ţărăniști, la campania electorală... LUAT 
DIN SCURT DE CĂTRE LEGIONARI, OMUL GENEVEI A AVUT TUPEUL SĂ 
DECLARE CĂ EL S-A OPUS LA SCOATEREA LEGIUNII ÎN AFARA LEGII, ÎN 
DECEMBRIE 1933, ȘI CĂ EL PERSONAL A DEPUS CELE MAI MARI EFORTURI 
PENTRU A SEMNA CU GERMANIA ȘI ITALIA DOCUMENTE DE ACEEAȘI 
NATURĂ CA CELE SEMNATE CU FRANȚA SAU ANGLIA, ASTFEL ÎNCÂT 
PRIMELE DOUĂ ȚĂRI SĂ DOBÂNDEASCĂ, FAȚĂ DE ROMÂNIA, ACEEAȘI 
IMPORTANȚĂ CA CELELALTE DOUĂ. TITULESCU VA PRETINDE ÎNCĂ A NU 
FI LUCRAT PENTRU A DESCHIDE LARG GRANIȚELE ROMÂNIEI MARI ÎN 
FAŢA ARMATEI ROȘII. FAȚĂ ÎNSĂ DE PRECIZIUNEA CU CARE AFIRMAŢIILE 
LUI AU FOST DEZMINȚITE, TITULESCU VA SPĂLA PUTINA SCURT, 
REFUGIINDU-SE ÎNCĂ O DATĂ ÎN STRĂINĂTATE.” 


Îndăratnica încăpățânare a lui Titulescu de a nu discuta măcar 
propunerile germane, nu se putea explica altfel decât prin ferma sa 
hotărâre de a nu primi singura condiţiune care întovărășea aceste 
propuneri: angajamentul din partea noastră de a nu permite, fără luptă, 
trecerea trupelor rusești peste teritoriul ţării. De altfel, orice examen 
serios al situaţiei create printr-un pact de asistenţă mutuală între aliaţii 
noștri, Franţa și Cehoslovacia, cu Rusia Sovietică — ale cărei trupe 
trebuiau să treacă prin Basarabia și Moldova, pentru a îndeplini 
angajamentul de asistenţă — nu putea lăsa nicio îndoială asupra 
gândurilor ascunse ale lui Titulescu, care nu numai că luptase din toate 


puterilor sale pentru ca acest pact să fie semnat de Franţa dar, lucru puţin 
cunoscut sau uitat, îl redactase el însuși cuvânt cu cuvânt. Dacă, după 
cum se laudă Domnia Sa, cu morbida inconștienţă care îl caracteriza, 
guvernul francez îi plătise sau nu 500. 000 franci pentru serviciile sale de 
avocat-expert în redactarea de instrumente internaţionale, nu putem ști. 
Nu credem, în tot cazul, că suma ar fi fost exagerată, dat fiind serviciul 
imens adus <Grupului Alexis Leger > dela Quai d'Orsay prin această 
adeziune clandestină a ministerului afacerilor străine român la planuri ce 
nu se puteau înfăptui fără participarea României. 


Puţine, foarte puţine la număr au fost personalităţile noastre 
politice care au consimţit să se convingă de realitatea acestei 
compromiteri neautorizate a intereselor ţării și să recunoască primejdia 
pe care o reprezenta pentru poporul român. Aceasta o știu prea bine, căci 
între 1931 și 1936 am căutat toate prilejurile și nu am pierdut nici unul, 
pentru a semnala primejdia și a o expune și altor personalităţi. Voi 
enumera vreo câteva, menţionând că pe multe dintre ele le-am văzut de 
mai multe ori și cu insistenţă în această arzătoare chestiune, în timpul 
acestor cinci ani: regele Carol, luliu Maniu, lon Duca, Dinu Brătianu, 
Octavian Goga, Vaida Voievod, Gheorghe Mironescu, Gigurtu, Victor 
Antonescu, Nicole lorga, lon Mitileanu, lunian, Constantin Argetoianu, 
mareșal Presan, mareșal Averescu, general lon Antonescu, Grigore 
Gafencu, etc. 


În toate aceste întrevederi, principalele mele argumente erau 
următoarele: 1) Simplul fapt din partea României de a adera la hotărârea 
Poloniei și a ţărilor baltice de a nu lăsa trupele rusești să treacă peste 
teritoriul lor, ar micșora cu mult probabilitățile izbucnirii unui război, în 
care România, teritorial satisfăcută, n-ar fi avut nimic de cîștigat. 2) Dacă 
totuși acest război ar fi izbucnit și ne-ar fi găsit de partea sovietelor, am fi 
fost oricum învinși de la bun început, într-o conflagrație în care, pentru 
noi, nu ar fi existat posibilitatea măcar a victoriei. Germania biruitoare 
ne-ar fi ciopârțit între Ungaria, Bulgaria și chiar Rusia. Cu o Rusie sovietică 
biruitoare, am fi dispărut pentru o perioadă nedeterminată, ca fiinţă 
politică și naţională distinctă. 3) În cazul cel mai fericit pentru noi, 
admițând chiar o retragere ulterioară a trupelor aliate rusești din restul 
teritoriului nostru, putem fi siguri că sovietele nu ne vor înapoia 


Basarabia. 4) Atât ușa de scăpare, pe care Titulescu o deschisese 
sovietelor în chestiunea pactelor de neagresiune și trădătoarea formă ce 
o dăduse textului Convenţiunii Feroviare cu sovietele indicau, după 
părerea mea, că ministrul de externe român consimţise de mai înainte la 
sacrificarea acestei provincii românești. 


Voi spune îndată că, chiar din acele vremuri, întrevederile mele cu 
câţiva din oamenii noștri politici, îmi lăsaseră îngrijorătoarea impresie că, 
orbiţi de legăturile noastre sentimentale cu unele puteri apusene, sau 
însuflețiţi de nu știu ce docilitate sectară, mai tare chiar decât 
patriotismul ce nu li se putea contesta, erau gata, ca și Titulescu, a primi — 
dacă era numaidecât nevoie — sacrificarea Moldovei răsăritene. Faptele 
tragicilor ani ce-au urmat, cele cunoscute de toţi și cele cunoscute numai 
de unii, n-au făcut decât să mă întărească în această impresie. 


Întervenţiile mele verbale erau completate prin memorii distribuite 
persoanelor cuvenite, prin articole în Mișcarea lui Gheorghe Brătianu și 
alte ziare, și printr-o serie de rapoarte, de altfel necerute, pe care am 
continuat a le trimite aproape bilunar ministerului afacerilor străine, 
chiar după rechemarea mea de la Riga și în ciuda boicotului administrativ 
la care eram supus. 


O anumită înţelegere a situației am găsit-o la lon Mitilineu, care însă 
nu mai juca la acea epocă nici un rol politic, la Gheorghe Mironescu, prea 
legat de politica Partidului Naţional — Ţărănesc pentru a-și permite o 
iniţiativă nonconformistă, la Vaida Voievod, lunian și Octavian Goga, 
tustrei paralizaţi prin teama de a contracara, fără să ştie, planurile și 
intenţiile regelui Carol al II-lea. În ceea ce-l privește pe rege, este destul 
să menţionez că după o lungă expunere a îngrijorărilor mele privitor la 
politica ministrului său al afacerilor străine, expunere ce părea a o asculta 
cu atenţie, m-a întrebat: „De ce n-ai plecat la Caracas?” 


Profesorul lorga, pe care mă dusesem să-l văd la Vălenii de Munte, a 
părut destul de impresionat de ceea ce i-am povestit și a scris la 
repezeală, pe două bucăţi de hârtie, chiar pe masa unde prânzeam, două 
articole scurte dar cuprinzătoare, în sensul pe care îl doream. M-a rugat 
să le duc eu însumi la redacţia ziarului Neamul Românesc, la 
reîntoarcerea mea la București. A doua zi dimineaţa, când m-am 


prezentat la redacţie, secretarul de serviciul m-a informat că între timp 
lorga se răzgândise și îi telefonase să nu mai publice articolele în 
chestiune. 


luliu Maniu, simpatic, amabil și atent, în două rânduri, în camera lui 
de la Athenee Palace, mi-a vorbit de imperiul roman pe care Mussolini ar 
fi putut să-l reconstituie și de marea greșeală ce o făcuse Ducele căutând 
o înţelegere cu Hitler. În ceea ce privea ameninţarea de la răsărit, Maniu, 
complet câștigat de viziunea de politică externă a lui Titulescu, nu mi-a 
părut a avea nici un instinct și nici o sensibilitate. M-am gândit cu durere 
la zbuciumul sufletesc al acestui patriot în închisorile comuniste, unde și- 
a sfârșit zilele. 


Argetoianu nu credea că respingerea de către Titulescu a 
propunerilor lui Goering ar avea mare importanţă, pentru că el, 
Argetoianu, se însărcina, la momentul cuvenit, să obţină, cu toate 
acestea, garanţia germană a graniţelor noastre; astfel încât, după cum 
spunea D-sa: „Le vom avea pe amândouă.” După cele ce știu, Argetoianu 
a murit de foame pe străzile Bucureștiului, în 1950, sub regim comunist. 


Două din intervenţiile mele au rămas însă deosebit de întipărite în 
amintirea mea, prin violenţa cu care argumentele mele au fost respinse: 
întrevederea cu Dinu Brătianu, șeful partidului liberal, și cea cu generalul 
Antonescu. Cel dintâi a murit în muncile temniţelor comuniste, cel de-al 
doilea a fost predat dușmanilor ţării și împușcat de ei. 


Pe generalul Antonescu l-am întâlnit în iarna anului 1934-1935 în 
casa fratelui meu Constantin, care, alarmat ca și mine de întorsătura dată 
politicei noastre externe, orânduise această întrevedere. Nici el, nici eu, 
nu știam că la acea vreme legăturile dintre Titulescu, Stelian Popescu, 
directorul ziarului Universul și generalul Antonescu erau destul de 
strânse, pentru ca un proiect de triumvirat să fie conceput de ei. De la 
primele mele cuvinte, am fost întrerupt de general care m-a întrebat 
răspicat: “Ești și dumneata dintre acei care vor să întoarcă armele noastre 
împotriva celor care ni le-au dat?“ L-am întrebat, la rândul meu, de ce 
arme era vorba; desigur nu de tunurile Skoda, care, în tot cazul, nu sunt 
dăruite, ci plătite. Generalul mi-a răspuns în mod vag, menţionând 
anumite contracte care ar fi fost în discuţie cu Wikers și Saint Etienne. 


Lăsând aceste amănunte la o parte, am readus discuţia asupra poziţiei 
României în cazul unui război european. Generalul mi-a tăiat din nou 
cuvântul, strigând aproape: „Niciodată împotriva Franţei!” L-am făcut să 
observe că nu era vorba de Franţa ci de Rusia sovietică și că multe 
persoane de răspundere în Franţa, între altele Mareșalul Petain, se 
opuneau și ele categoric la o alianţă cu Rusia: Generalul a invocat din 
nou, în termeni ce nu admiteau discuţia, fidelitatea la alianțele ultimului 
război: „Crezi Dumneata că am exista douăzeci și patru de ore fără de 
ele?” 


Dinu Brătianu, când a priceput de ce este vorba, nu m-a mai lăsat să 
vorbesc. Referindu-se la ambițiile Germaniei naţional-socialiste, mi-a 
spus: „Nu vezi că și Elveţia s-a speriat?” Într-adevăr în acea dimineaţă, 
apăruse ceva în ziare asupra unei reforma în organizaţia militară 
elveţiană. 


Intrigile lui Titulescu trebuiau combătute nu numai în ţară ci și în 
Franţa. În acest scop ne-am hotărât, cu Gheorghe Brătianu, de a ne 
deplasa pentru câtăva vreme la Paris. Într-o călătorie precedentă luasem 
contact cu publiciști ca Leon Daudet, de la L'action Francaise, Valery 
Radot de la LAmi du Peuple, Gaxotte dela Je suis Partout, cu redactorii lui 
Gringoire, cu parlamentari ca senatorul Lemery și deputatul Philippe 
Henriot. Gheorghe Brătianu stabilise largi contacte cu membrii guvernului 
şi cu personalităţile opoziţiei, cu Laval și Henriot, între alţii. Scopul nostru 
era de a convinge aceste personagii și prin ziare opinia publică franceză, 
că Titulescu minţea și le înșela când afirma că România va permite 
trupelor sovietice să treacă peste teritoriul ei și că opunerea la o 
asemenea acţiune era unanimă printre români, civili și militari, care 
vedeau în ea o sentinţă de moarte pentru ţara lor. 


Ziarele de dreapta, alimentate prin informaţiile noastre, duceau în 
direcţia indicată o energică campanie împotriva publiciștilor admiratori și 
protejaţi ai lui Titulescu, ca Pertinax, de Kerilis, Genevieve Tabouis, etc. În 
parlamentul francez, Philippe Henriot — asasinat mai târziu de așa numiții 
<Rezistenţi > - era cel mai elocvent și energic adversar al pactelor de 
asistenţă mutuală cu Kremlinul. Ele fură totuși semnate, la 2 mai 1935 
între Franţa și sovietici, la 16 mai 1935 între Cehoslovacia și Soviete. Cu 


scopul de a ajuta opoziţia naţională din Franţa în încercarea ei de a 
împiedica ratificarea Pactului de către parlament, am intesificat viguros 
acţiunea noastră la Paris. 


Într-o luni am adus D-lui Henriot, din București, textul complet al 
unui discurs pe care Titulescu îl ţinuse în vinerea precedentă în senatul 
român, în care asigura odată mai mult Înaltul Corp că încheierea pactelor 
între Franţa, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică nu angaja întru nimic 
România. Am fost prezent în tribuna diplomatică a palamentului francez 
cînd Henriot, scoțând textul adus de mine din servieta ce o avea 
dinaintea sa, pentru a-l citi colegilor săi, a fost violent atacat cu pumnii și 
cu picioarele de un grup de comuniști conduși de Duclos, înainte de a-și 
putea termia citirea, provocând un scandal care a silit pe președintele 
camerei să se acopere și să suspende ședința. 


Pentru Puterile Anonime, stăpâne pe deciziunea atâtor guverne, 
Laval își istovise utilitatea; guvernul său a fost deci răsturnat cu prilejul 
încercărei sale de a preveni un război între Italia și Abisinia. A fost un 
guvern al lui Sarraut — căruia i se iertase demult moartea Regelui 
Alexandru = care a prezentat fatalul instrument parlamentului francez și 
care a obșinut ratificarea lui prin 362 de voturi, faţă de 136 contra și 100 
de abţineri. 


Greșeala pe care o făcusem împreună cu alţii, consta în a fi crezut că 
ceea ce permisese cercurilor anti-germane și pro-sovietice din Paris să 
impună ratificarea Pactului franco — sovietic era numai garanţia 
clandestină oferită de Titulescu. Dramatica serie de evenimente ce 
această ratificare o va dezlănţui în ţară și în străinătate va dovedi cu 
timpul că garanţia pe care se răzimau aceste cercuri venea, pe alte căi, de 
mult mai de sus, și că hotărârea de a deschide graniţele României 
trupelor sovietice, în cazul unui război european, era împărtășită și de 
rege și de toţi cei cărora va consimţi a le încredința puterea, cu excepţia 
păcălitului Octavian Goga, prim-ministru de o zi în farsa guvernului 
naţional creștin. 


CAPITOLUL VIII 


REGAT ROMÂN INDEPENDENT SAU PROTECTORAT CEHO- 
SOVIETIC 


Principala obiecţie a celor care se opuneau presiunilor exercitate 
asupra lui Laval și asupra parlamentului francez pentru a obţine în sfârșit 
ratificarea Pactului de asistenţă mutuală cu Rusia sovietică era că această 
„garanţie” suplimentară risca să provoace prăbușirea tuturor tratatelor 
care asigurau deja securitatea Franţei: Tratatul dela Versailles, Conventul 
Ligii Naţiunilor, Alianţa Polonă, Alianţa cu Statele Micei Înţelegeri, 
Convenţia militară cu Marea Britanie, Pactul Kellog, Acordurile dela 
Locarno, Acordurile dela Stressa. Când, în sfârșit, pactul a fost ratficat 
(1936), Mareșalul Petain, exprimând îngrijorarea atâtor buni francezi, a 
declaratscurt presei: „Nous ne tarderons pas a le regretter”. (Nu vom 
întârzia să regretăm). 


Prezicerea mareșalului nu a întârziat să se adeverească. La zece zile 
după ratificare, von Neurath, ministrul afacerilor străine ale Reich-ului, a 
convocat pe ambasadirii puterilor semnatare ale Pactului dela Locarno și 
le-a comunicat că guvernul german considera că acest pact fusese violat 
prin încheierea Alianţei militare franco-sovietice, și că, în consecinţă, 
Germania era hotărâtă să restabilească întreaga sa suveranitate asupra 
Renaniei. În același timp a declarat că Germania era dispusă să semneze 
un pact de neagresiune cu Franţa și cu Belgia și o convenţie aeriană cu 
ţările occidentale. Von Neurath a mai menţionat că ţara sa era dispusă să 
se reîntoarcă la Geneva, dacă s-ar admite principiul independenţei între 
Conventul Ligii Naţiunilor și stipulaţiile Tratatului de la Versailles. Se 
cuvine a reaminti că niciuna din aceste pacificatoare propuneri n-a fost 
primită de guvernele ţărilor învingătoare. 


În martie 1936 trupele germane au reintrat în teritoriul demilitarizat 
prin clauzele Tratatului de la Versailles. Dată fiind mobilitatea trupelor 
moderne, a diviziilor motorizate și a unităţilor de tancuri, dar și rolul 
covârșitor al aviaţiei într-un război modern, pierderea acestor câţiva 
kilometri de adâncime nu reprezenta o deosebită ameninţare pentru 
apărarea franceză; totuși emoția provocată în Franţa și în Europa prin 
această primă manifestare a forţei militare germane reconstruită, a fost 
imensă. Sarraut, președintele consiliului francez declara cu hotărâre: 


“Franţa nu va negocia cu Strassbourg-ul sub ameninţarea artleriri 
germane.” Războiul părea iminent; dacă nu a izbucnit, este probabil 
numai pentru că Marea Britanie a refuzat să admită că, în noile 
împrejurări create, reocuparea Renaniei constituia un casus foederis. 


Deja la 13 iulie 1934, în toiul îndărătnicei activităţi a lui Barthou, Sir 
John Simon, ministrul afacerilor străine englez, declarase că Marea 
Britanie nu va participa la nicio acţiune contra Germaniei. La 26 aprilie 
1935, același Sir John Simon telegrafia următoarele ambasadorul britanic 
la Paris: 


„Ar fi de dorit ca să se spună în mod franc D-lui Laval că Marea 
Britanie este neliniștită de a vedea Franţa semnând un acord cu Rusia, 
susceptibil de a o angaja într-un război condus împotriva Germaniei, în 
circumstanţele neautorizate de articolul 2 al Pactului de la Locarno.” 


Răspunsul dat de ambasadorul Clark, pentru liniștirea șefului său 
indică totala neînțelegere ce domnea la Quai d'Orsay asupra 
semnificației, pentru pacea Europei și a lumii, a introducerii Rusiei 
comuniste, a Rusiei lui Lenin și a lui Stalin în jocul alianțelor europene: 


„Mi-a fost imposibil să văd pe DI Laval, dar am putut vorbi cu DI 
Leger (secretarul general al ministerului afacerilor străine). Acesta mi-a 
spus că Marea Britanie putea fi liniştită, deorece guvernul francez pusese 
drept condiţii la semnarea pactului rerspectarea tuturor dispoziţiilor 
Conventului Societăţii Naţiunilor şi ale pactului de la Locarno”. 


Ceea ce Leger și alţii nu înţelegeu sau nu vroiau să înţeleagă, era că 
oricare ar fi fost termenii unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea 
Sovietică, cu uriașul și ameninţătorul imperiu comunist, acest pact în sine 
constituia o răsturnare a întregului echilibru contractual, obţinut cu atâta 
greutate între puterile apusene europene. 


Baldwin și Eden au luat cuvântul înaintea parlamentului britanic, în 
ziua de 8 martie 1936, explicând că ocuparea Renaniei nu reprezenta un 
act de război în sensul tratatelor în vigoare, cu atât mai puţin cu cât 
Germania oferea încheierea unor pacte de neagresiune și a unei convenţii 
aeriene cu puterile occidentale. Lordul Astor, în Camera Lorzilor și lordul 
Lothian în parlament, s-au ridicat contra ideii unui război preventiv 


împotriva Germaniei și interpretau Pactul de asistenţă mutuală cu 
Sovietele ca o încercare de încercuire a ei. Churchill, în noua sa fază de un 
perfect stânga-împrejur, se ridicase cu violenţă și împotriva propunerilor 
unor pacte de neagresiune cu Germania și împotriva unor convenţii 
aeriene cu ea, declarând că “încercuirea unui agresor potențial nu este o 
încercuire”, 


Vom recurge, în mod cu totul excepţional, la prolifica memoria a D- 
nei Genevieve Tabouis pentru a descrie starea de spirit pe care ocuparea 
Renaniei o provocase la Paris: „Parisul fu cuprins de panică. Fiecare se 
întreba dacă va izbucni sau nu războiul; acesată chestiune s-a pus şi repus 
în toate felurile, în următoarele trei zile, zile lungi cât trei ani, zile de 
agonie și de îndoială cu privire la poziția guvernului nostru fată de 
Germania.” 


Cabinetul francez s-a întrunit în dimineaţa de 7 martie și din nou în 
după amiaza aceleiași zile, împreună cu statul major al armatei. Mandel- 
Rotschild a cerut mobilizarea imediată. Sub impresia însă lăsată de 
vizitele la Quai d'Orsay ale ambasadorilor britanic, italian și belgian, 
cabinetul francez a fost silit a se mulțumi cu un energic protest și cu 
decizia de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Consiliului 
Societăților Naţiunilor, care garantase acordurile de la Locarno. 


Reacţiaunea pe care reocuparea Renaniei și primejdia unui iminent 
război le determinase în cercurile politice românești era demnă de toată 
atenţia. În noaptea de 8 martie 1936 am fost trezit în casa noastră din 
strada Kreţulescu de Miroslav Arczicievski, ministrul Poloniei la București, 
un vechi prieten și coleg al meu de la Riga. Domnia Sa venea foarte 
alarmat pentru a-mi pune sub ochi un document ce presupun că-i fusese 
procurat de serviciile atașatului său militar. Era un ordin către căile ferate 
române trimis de către Franasovici, ministrul lucrărilor publice, a cărui 
semnificaţie și origine de caracter pur miltar nu lăsa nicio îndoială. În 
scurt timp, liniile ferate din Basarabia, Moldova și Bucovina erau puse la 
dispoziţia transporturilor de trupe sovietice. Ordine erau date pentru 
acumularea materialului de transpoort la staţiile de graniţă sau la cele 
vecine cu aceste graniţe (deosebirea între intervalul șinelor românești și 
rusești obligând la o transbordare). Mi-a trebuit câtăva vreme, lui 


Arczicievski și mie, pentru a înţelege toată gravitatea trădării, toată 
făţărnicia cu care pregătirea ei fusese ascunsă până atunci opiniei publice 
românești. Dacă războiul izbucnea, Polonia, înșelată de către aliata ei, 
România, s-ar fi văzut deodată întoarsă pe la sud de către armate pe care 
le considera cu drept cuvânt ca dușmane. În ceea ce privea România, 
alăturea de soviete într-un război european, ea era de mai nainte și în 
orice eventualitate învinsă. Restul nopţii l-am petrecut chibzuindu-mă 
asupra modului cel mai eficace de a utiliza informaţia ce-mi fusese adusă 
pentru stânjenirea neîntârziată a trădătoarei decizii. Pentru partea 
polemică a programului, am pus o copie a ordinului în chestiune sub ochii 
lui Gheorghe Brătianu, care, indignat în același grad ca și mine, a făcut în 
aceiași zi o violentă interpelare în parlament. Pentru partea militară, cu 
copia ordinului lui Franasovici în mână, eram din primele ore ale dimineţii 
la căpătâiul generalului Cantacuzino, prietenul și braţul drept al lui 
Codreanu și îi explicam situaţia. 


Dacă trupele sovietice ar trece cu învoirea noastră prin teritoriul 
românesc, chiar dacă cooperarea noastră cu sovietele s-ar fi mărginit la 
început la această atitudine pasivă, România devenea, prin evoluţia 
inevitabilă a evenimentelor, aliata de fapt a Kremlinului. Aceasta însemna 
sfârșitul alianţei noastre cu Polonia și intrarea noastră în câmpul 
dușmanilor axei Berlin-Roma. Dacă războiul, care părea iminent, ar fi 
început pentru noi sub aceste auspicii, ar fi sfârșit fie prin dispariţia 
României în trupul balaurului sovietic, fie prin despicarea noastră de 
către Puterile Axei până la un rudiment de ţară, mai redus încă decât 
România dinaintea primului război mondial. Existenţa însăși a Țării era în 
primejdie. Împotria hotărârii Regelui și a Guvernului, trecerea trupelor 
sovietice peste teritoriul nostru trebuia întâmpinată cu armele în mână. 
Singura organizaţie care putea să ia asupra ei îndeplinirea acestei măsuri 
mântuitoare era Mișcarea Legionară. 


Două ceasuri după vizita mea, generalul Cantacuzino era la noi în 
casă, întovărășit de Corneliu Codreanu. Aceasta era cea dintâi întâlnire a 
mea cu tânărul șef al Gărzii de Fier. Relaţiile noastre din acel moment și 
până la asasinarea lui de către regele Carol al Il-lea, nu au desminţit nici 
odată impresia care mi-a făcut-o în acel ceas de cumpănă. O redau astfel 
cum a rămas scrisă în notele mele de la acea vreme: 


„Da, aveam înaintea mea EROUL, atât în sensul legendar cât şi în 
cel istoric al cuvântului. Cuminţenie și îndrăzneală, vis și empirism, 
puterea și frumuseţea trupească a unui semi-zeu, simplitate şi limpezime 
evanghelică şi, mai presus de toate, din fruntea sa de marmoră, din 
arzătoarea sa privire, radierea atât de liniștitoare în aceste clipe de 
primejdie a sufletului, a trecutului și a pământului românesc.” 


Codreranu a văzut situaţia cum o văzuse generalul, Gheorghe 
Brătianu și cu mine. Cu nici un preţ Sovietele nu trebuiau să intre și să 
traverseze ca prieteni teritoriul nostru. Cel dintâi convoi al lor, oricare ar fi 
fost el — după informaţiile polone era vorba de trenul cu personalul 
terestru și cu materialul tehnic al aviaţiei roșii în drum spre Praga — va fi 
atacat și excorta nimicită. Legiunea va continua lupta orbește, fără a se 
gândi la biruinţă sau la înfrângere. Dispoziţiuni au fost luate imediat. În 
aceiaşi zi, la un prinz la legația suedeză, mă întâlneam cu Franasovici. lată 
dialogul care a urmat pe franţuzește între noi, în prezenaţa mai multor 
şefi de misiune străini. 


FRANASOVICI — Ce vești puteţi să ne mai daţi domnilor diplomaţi? 


EU — Veștile, domnule ministru, să ni le daţi dumneavoastră. 
Explicaţi-ne, înainte de toate, ordinul Domniei- Voastre de astă noapte 
către căile ferate din Basarabia și Moldova. 


FRANASOVICI - Ce ordin? 


EU — Ordinul prin care puneţi aceste căi ferate la dispoziţia 
comandamentului sovietic. 


FRANASOVICI - Cum puteţi Dumneavoastră, un funcţionar superior 
al minsiterului afacerilor străine, să răspândiţi asemenea zvonuri? De ce 
ordin vorbiţi? Nu am dat niciun ordin. 


EU — (Cu mâna în buzunar) Doriţi să vă arăt textul exact? 


La această propunere, Franasovici a întors călcâiele și a căutat 
refugiu în grupul feminin al musafirilor. Să-mi fie permis din nou, cum o 
voi mai face poate de alte câteva ori, să mă reîntorc la notele mele, cu 
emoția reînvierii acestor aprige și violente vremuri: 


„Războiul nu a izbucnit, fiindcă Marea Britanie nu l-a vrut, fiindcă 
Statele Unite nu erau încă prezente, fiindcă Polonia urma încă politica lui 
Pilsudski. Războiul nu a izbucnit atunci, fiindcă dispozitivul Puterilor 
Anonime abia începuse a se alcătui și fiindcă ele comiseseră greșeala de a 
da alarma alianţei franco- sovietice înainte ca această alianţă să aibă, 
militărește vorbind, o valoare practică. Dar, în România, reprezentanţii 
acestori < puteri > luaseră cunoștiință de faptul că Mișcarea Legionară, cu 
toate forţele ei, cu disprețul său de moarte și cu doctrina sa de sacrificiu, 
se pusese de-a curmezișul proiectelor lor. Aceste < puteri > înţeleseseră 
că executarea proiectelor lor cerea o operaţie preliminară: eliminarea lui 
Codreanu, exterminarea Mişcării sale. 


La 30 mai 1936 a apărut cunoscuta circulară de politică externă a 
şefului Legiunii, prin care denunța politica lui Titulescu și apropierea de 
Rusia Sovietică: 


„Este un gest de trădare pe care poporul român l-ar face faţă de 
Dumnezeu, fată de ordinea morală a acestei lumi şi faţă de popoarele 
care stau în slujba acestei ordini în războiul cu puterile nimicitoare ale 
Răului.” 


Această Circulară a fost urmată de Memoriul din 5 noiembrie 1936 
adresat regelui și oamenilor politici ai ţării. Corneliu Codreanu punea 
răspicat întrebarea poziţiei României în cazul unor încercări de trecere a 
armatelor sovietice peste teritoriul nostru. Toate declaraţiile sale publice, 
participarea legionarilor la luptele din Spania, înflăcăratele manifestații 
de admiraţie și iubire care au întovărășit reîntoacerea celor care căzuseră 
în lupta împotriva comunismului, au întărit aceste < puteri > în 
convingerea că numai peste trupul legiunii își puteau ajunge scopurile lor. 


Întrunirea de la Belgrad a miniștrilor afacerilor străine ai Micii 
Înţelegeri și a Înţelegerii Balcanice, în mai 1936, poate fi considerată ca 
apogeul politicii de construcţii diplomatice artificiale și de amăgire în care 
se specializase Nicolae Titulescu, pentru a masca manevrele subterane cu 
care ne lega din ce în ce mai mult de axa Paris — Praga — Moscova și ne 
îndepărta de singura noastră aliată, în cazul unui război cu Rusia. Patru 
luni după întrunirea din Belgrad, la căderea lui Titulescu, 26 august 1936, 
moștenitorii portofoliului său vor ţine seama de sensibilitatea specială a 


opiniei publice românești privitor la alianţa poloneză și vor pretinde sau 
unii vor încerca cu sinceritate, prin schimbul de vizite între București și 
Varșovia și prin diferite alte manifestații, să restabilească relaţiile de bună 
prietenie și de încredere ce existau, în perioada pre-titulesciană, între 
cele două ţări. În adâncimea ei însă, politica regelui și a guvernelor sale 
va rămâne identică cu cea a cârdășiei Titulescu- Beneș. 


Într-o Europă în care animozităţile și potenţialul de încăierare se 
agraveu din zi în zi, pe deoparte prin apariţia < Fronturilor Populare > în 
Franţa și Spania, pe de altă parte prin manifestaţiile de putere, ca 
ocuparea Renaniei, cucerirea Abisiniei, intervenţia în Spania a guvernelor 
naţionaliste. Carol, cu o mai expertă disimulare decât cea a lui Titulescu, 
rămăsese legat de Praga și de o politică de care ne putem îndoi astăzi 
dacă corespundeau cu interesele românești. 


De la dărâmarea Rusiei imperiale de către grupurile cosmopolite 
plecate din New-York și din alte capitale occidentale și până la izbucnirea 
celui de-al doilea război mondial, în niciun moment Puterile Anonime nu 
şi-au arătat mai bine irezistibila lor influenţă decât în momentul începerii 
războului civil în Spania. Parisul, Londra, Washington-ul, în ciuda tuturor 
intereselor naţionale, s-au pus fără șovăire împreună cu Rusia Sovietică, 
alăturea de teroriștii și de asasinii din Madrid. Franţa primejduia astfel, în 
cazul unui conflict european posibil, graniţa ei pirineeană, pe care Spania 
tradiționalistă o respectase în mod leal, în timpul primului război 
mondial; primejduia, în plus, graniţa sa cu Italia fascistă ale cărei simpatii 
erau, bine înţeles, cu trupele care luptau în Spania pentru salvarea 
patriei. Primejduia și graniţele sale africane, unde influenţa Spaniei lui 
Franco și a Italiei lui Mussolini avea greutatea ei. Marea Britanie 
redescoperea un litigiu acoperit de praful istoriei, Gibraltarul și își 
înstrăina simpatiile celei mai vechi aliate ale sale, Portugalia. Statele 
Unite compromitea gratuit unul din punctele cardinale ale politicilor ei 
externe: bunele relaţii cu ţările ibero-americane. 


Totuși pentru aceste trei mari puteri, cea ce era în joc, erau interese 
mai mult sau mai puţin importante; pentru Cehoslovacia însă, care s-a 
repezit cu tot aparatul ei industrial și politic în ajutorul măcelarilor lui 
Negrin, era vorba de existenţa ei însăși. Această existenţă nu putea fi mai 


bine garantată decât printr-o convieţuire prietenească cu vecina sa, 
Germania. Pe toate câmpurile însă unde interesele naţionale și politice 
ale Berlinului puteau fi stânjenite, Cehoslovacia își făcuse o datorie de a fi 
prezentă. Astfel se implica în poziţia partizană ce o adoptase, de la 
începutul luptelor civile din Spania, unde nici unul din interesele ei nu era 
nici pe departe implicat. Nici o minte așezată nu putea înţelege 
cooperarea sa provocatoare cu intervenţia sovietică împotriva guvernului 
din Burbus. 


Trecând prin Roma, la reîntoarcere mea din Spania lui Franco, la 
sfârșitul lui noiembrie 1936, (după două luni de boală petrecute într-un 
spital din Burgos, care mă împiedicaseră să iau partea pe care aș fi dorit-o 
la luptele în curs), contele Ciano pe care îl vedeam pentru prima oară 
crezu util să îmi dea următorul avertisment: „Prenez garde, vous vous 
reveillerez un beau matin et vous aaprendrez que la Tcheco- Slovaquie a 
vole en eclats”. Nu puteam prevedea atunci împrejurările în care trebuia 
să aibă loc a două noastră întrevedere, despre care bietul Ciano, după 
memoriile sale postume, nu pare să fi păstrat o mai bună impresie de cât 
a mea. 


M-am prezentat regelui Carol, după reîntoarcerea mea în România, 
cu interesanta precizare a ministrului afacerilor străine italian. Regele mi- 
a obiectat că: Cehoslovacia nu este singură. În București guvernul nostru 
primise cu onorurile cuvenite un reprezentant al guvernului din Madrid, 
continuând însă a admite prezenţa marchizului Prat de Nantouillet, 
strălucitul și activul reprezentant din Burgos. Noutatea zilei însă era 
cartea lui Jean Scheba, ministrul Cehoslovaciei în capitala României. 
Carte, scrisă în franţuzește și tradusă pe românește, apăruse cu câteva 
luni mai înainte. Nu avusesem însă prilejul să o citesc până în momentul 
în care Miroslav Arcziczevski, la reîntoarcerea mea din Spania mi-a 
semnalat unele din paginile sale, insolente pentru ţara noastră și 
îngrijorătoare pentru Polonia. 


Jean Scheba era un sergent de jandarmerie transformat în diplomat 
prin una din miile de consecinţe neprevăzute ale trecutului război. 
Prezenţa sa în București fusese deja semnalată prin unele declaraţii 
făcute ziarului Adevărul, în care se crezuse obligat de a sărbătorii 


căsătoria principesei Mărioara a României cu regele Alexandru al 
Iugoslaviei prin insultele cele mai grosolane și mai tâmpite adresate 
reginei Natalia a Serbiei, văduva Regelui Milan, și îndurerata mamă a 
ultimului Obrenovici, asasinat cu cea mai sălbatică cruzime împreună cu 
soția sa, regina Draga, de o mână de ofiţeri răzvrătiți. 


Regina Natalia era româncă; nepoata dreaptă a principelui lon 
Sandu Sturdza, înconjurată de veneraţia tuturor, se înrudea cu toate 
marile familii românești. În orișice alte împrejurări, nemaipomenita 
mojicie a diplomatului cehoslovac ar fi avut drept consecinţă retrimiterea 
lui la vatră și o urecheală foarte neoficială din partea unui cetăţean 
indignat. Luat puţin din scurt, Jean Scheba a explicat că în mintea lui se 
produsese o confuzie între regina Natalia și regina Draga, ceea ce ar fi 
transformat o necuviinţă într-un sacrilegiu. În numele solidarităţii mici- 
antantiste, ministrul cehoslovac a fost iertat și și-a menţinut postul. 


În cartea care apăruse sub iscălitura Domniei Sale, Sheba, recidivist, 
se făcea din nou vinovat de această culpă maximă în activitatea unui 
diplomat: imixtiunea în afacerile interne ale ţări unde era acreditat. De 
astădată, o făcea însă într-o chestiune de stat și cu o lipsă de tact politic 
pe care nici lungul său trecut în jandarmerie nu o putea scuza. Jean 
Scheba considera axa politică și militară Moscova-București-Praga ca și 
formată; ne învinuia de a nu fi luat încă măsurile tehnice necesare pentru 
a permite o mai rapidă deplasare a trupelor rusești alergând în ajutorul 
Cehoslovaciei și cerea, în termeni aproape cominatorii, să procedăm fără 
întârziere, „cu o iuțeală italo-abisiniană”, pentru a întrebuința expresia 
domniei sale, la construirea noilor căi ferate, noilor poduri, și noilor 
şosele necesare. 


După cum am menţionat-o, cartea apăruse de vreo câteva luni; 
stârnise numai observaţiile insistente ale legaţiei polone și indignarea 
unei părţi a publicului românesc. Nu provocase însă nicio reacțiune din 
partea guvernului nostru. Aceasta părea cu atât mai semnificativ cu cât 
circula cu insistenţă zvonul că nu Scheba, de ale cărui talente literare 
mulți se îndoiau, scrisese paginile incriminate. Hotărât să merg până la 
fundul misterului, am scos la tipografia Mișcării lui Gheorghe Brătianu, 
sub inițialele mele, în 500 de exempalre, o broșură intitulată: „REGAT 


INDEPENDENT ROMÂN sau PROTECTORAT CEHOSOVIETIC?” Broșura a 
fost imediat distribuită, prin grija personală și cu complimentele 
autorului, membrilor parlamentului, membrilor guvernului, 
personalităţilor politice importante, serviciilor competente ale 
ministerului afacerilor străine, corpului diplomatic și presei. Arătam toată 
gravitatea necuviincioasei intervenţii a lui Sheba în afacerile românești. 
Arătam că în orișice alt moment ale istoriei noastre diplomatice, și în 
orice altă ţară, pașapoartele lui Sheba l-ar fi fost remise de mult. 
Întrebam dacă faptul că acesta nu se întâmplase, nu se explica cumva 
prin împrejurarea că sugestiile Domniei Sale primiseră de mai înainte 
aprobarea unora din autorităţile noaste răspunzătoare. 


În parlament, Gheorghe Brătianu și senatorul Orleanu au intervenit 
cu energie, cerând un răspuns la această întrebare. Indignarea latentă a 
multor cercuri s-a concentrat în jurul acestor intervenţii. În fine, ministrul 
Sheba a fost silit să plece, afirmând însă, fără altă explicaţie, că nu el era 
vinovat. Aspectul cel mai important însă al episodului Sheba se găsea în 
toate încercările care au fost făcute de cercurile noaste oficiale, în 
parlament, în ministerul afacerilor străine, în presa guvernului, în 
interviuri date de miniștri și de secretari generali, pentru a salva pe Sheba 
și a-l păstra la București. Mulțumită lui Sheba, ţara aflase de ce fuseseră 
respinse propunerile mareșalului Goering și care era adevăratul rost al 
Convenţiunii feroviare, concepută și semnată de Titulescu și Litvinov. 


PARTEA A DOUA 
CAROL: REGELE UCIGAȘ 


„Lumea este diriguită de către persoane cu totul altele decât cele 
presupuse de cei ce nu sunt iniţiaţi... Această diplomaţie secretă, șireată, 
este aceea care provoacă atâta îngrijorare Europei Occidentale prin 
revoluția formidabilă ce o pregătește.” 


Lord BEACONSFIELD 


(Coningsby) 


„Încerc să nu arunc Europa în această aventură criminală. Dar 
Statele, chiar Coroana britanică, nu sunt stăpâne pe destinele lor. Puteri 
pe care nu le putem controla luptă în această ţară ca și în altele pentru 
interese speciale și o ideologie aberantă. “ 


Stanley BALDWIN 
(Discurs în Camera Comunelor) 


„DI. Bullitt mi-a spus că numai un război ar putea să oprească 
expansiunea germană. L-am întrebat cum își reprezenta el acest viitor 
război? El mi-a răspuns că, înainte de toate, Statele Unite, Franţa și 
Marea Britanie trebuiau să se înarmeze în mod masiv. Atunci numai, 
situația fiind coaptă, s-ar putea face pasul decisiv. L-am întrebat cum s-ar 
putea ajunge la un război, deoarece Germania, desigur nu va ataca 
Franţa și Marea Britanie. Eu nu vedeam punctul de legătură în această 
combinaţie... Bullitt mi-a răspuns că era dorinţa ţărilor democratice ca 
Germania să fi intrat în acel moment într-un război în răsărit.” 


Jerzy POTOCKI 
Ambasador al Poloniei 


(Raport din 21, XI, 1938) 


CAPITOLUL IX 
GUVERNUL GOGA: EROI, PĂCĂLIȚI ȘI NEMERNICI 


Reîntoarcerea legionarilor din Spania și readucerea în ţară a 
rămășițelor celor căzuţi a dat loc la o răscolire de suflete, la o trezire și 
regăsire creștinească cum România nu mai văzuse poate niciodată. Nu 
erau numai ţăranii înșiraţi în genunchi de-a lungul căilor ferate pe unde 
trecea trenul cu sicriele lui Ilon Moţa și Vasile Marin. Cu excepţia 
nemernicilor, era poporul întreg care se închina într-o adâncă și tăcută 
cuminecătură înaintea jertfei vitejilor. Poporul a trăit atunci una din acela 
clipe singuratice în istoria unei ţări, unde toate virtuțile neamului, 
ascunse sub atâtea nepăsări, patimi și dușmănii, apar deodată în toată 


nepieritoarea lor putere. Pentru acea zi, pentru acea clipă, toate 
gândurile, toate grijile, toate durerile se grămădeau și se înălţau în jurul 
Crucii și Steagului, amenințate cum nu fuseseră niciodată de dușmanul 
care avea să le doboare nouă ani mai târziu. Pentru acea zi și pentru acea 
clipă, tânărul care călca îndurerat în capul strânselor batalioane 
legionare, era nu numai Căpitanul lor, ci și al sutelor de mii de români și 
românce, ce salutau descoperiţi sau cu braţul ridicat sicriele care treceau. 
Aceasta a fost pricepută și de nemernicii ce pândeau de după perdele. 


Războiul civil din Spania reprezintă un punct culminant în lupta 
dintre Puterile Anonime, care stăteau în spatele atâtor oameni de stat și 
atâtor guverne din lumea burgheză și Puterile Naţionale ce se opuneau 
intreprinderilor comuniste sau procomuniste, sub orice formă și sub orice 
nume s-ar fi ascuns ele. Era deci firesc ca participarea legionarilor la acel 
război, dragostea și proslăvirea cu care fusese înconjurată reîntoarcerea 
în ţară a celor vii și a celor morţi, să pricinuiască începutul unei crize 
acute între cele două fiinţe care întruchipau, mai mult decât oricare 
altele, aceste două puteri adverse în Țara Românească: Corneliu 
Codreanu și regele Carol al II-lea. 


O descriere a celui de-al doilea s-ar cădea poate aici. Nici una mai 
scurtă, mai adevărată nu mi-a fost dată decât cea auzită din gura mamei 
lui, regina Maria. Mă prezentasem Majestății Sale, în 1928, înainte de a 
pleca în Statele Unite. Regina îmi spuse — făcând aluzie la legăturile pe 
care știa că le păstrasem cu fiul ei, cu toată interzicerea ce fusese făcută 
în această privinţă funcţionarilor români în străinătate, recunoștea cu 
indulgență că aceasta era din partea mea un lucru natural: 


„Carol e tânăr, e firesc ca tineretul să meargă spre el”, zicea ea. Şi 
mai departe: „Doriţi pe Carol ca rege? Să vă ferească Dumnezeu! Poate 
că într-o zi îl veţi avea!” 


Unele din trăsăturile caracterului fiului ei vor reieși din însăși faptele 
povestite în aceste amintiri; vom lăsa însă pe Henri Prost să ne deie 
anumite amănunte asupra patimei sale dominante, LĂCOMIA DE BANI, 
care, după părerea noastră, l-a dus la toate excesele care au mânjit scurta 
lui domnie: 


„Imoralitatea, șmecheria și înșelătoriile de tot felul, pofta 
nemăsurată de bani şi ambiția nebunească au sfârșit prin a genera 
adevărate sentimente de opoziţie. În ce privește viaţa lui privată, nu i se 
putea ierta legătura cu Elena Lupescu. Cât despre afaceri, toată lumea 
era la curent cu metodele sale de îmbogăţire... Carol al II-lea subordona 
fără greș interesele statului român în favoarea propriilor sale buzunare... 
precaut, el a strâns o imensă avere în afara ţării, care îl va consola pentru 
coroana pierdută, în ziua când va trebui să se exileze din nou... Deși a 
transferat în băncile din străinătate sute de milioane de lei/aur, continuă 
să rămână cel mai mare acţionar din ţară, căci marile intreprinderi au 
fost astfel obișnuite încât la fiecare majorare a capitalului să-i verse un 
copios pachet de acţiuni. Carol al II-lea posedă o treime din capitalul 
diverselor intreprinderi Malaxa... Dintr-un anumit raport al Băncii 
Naţionale reiese că o comandă de armament, de 182 de milioane, va fi 
facturată de către tandemul Carol -Malaxa, pentru o sumă de 1.600 
milioane, evident în contul statului... de-i trece cumva prin cap să pună 
mâna pe fabricile de zahăr din Bucovina, nu are decât să aștepte 
inevitabilul moment în care proprietarul român, strâns cu ușa, trebuie să 
achite urgent datoriile contractate către anume bănci din Viena; în 
principiu, Banca Naţională nu vinde rezervele sale de devize... Carol al Il- 
lea este singurul care ştie și poate să obţină oricâte devize dorește; el 
cumpără fabricile; el cumpără fabricile de zahăr în chestiune fără să 
plătească o para chioară, devenind astfel proprietarul celor mai 
importante fabrici de zahăr... Apoi pretinde ca statul să-i mai cedeze un 
număr frumusel de mari ferme agricole, bine înţeles la prețul cu care 
acestea figurează în inventarul ministerului agriculturii, un preţ care nu 
are nicio legătură cu valoarea reală... Acestea nu-s decât câteva din 
<afacerile > lui Carol al II-lea; ele ne arată însă cât se poate de bine care 
sunt metodele sale de îmbogăţire. Să recunoaștem că astfel de practici nu 
sunt posibile decât într-o tară suficient de prosperă pentru a nu putea fi 
în nici un chip ruinată de azi pe mâine “. 


Cine lupta împotriva acestei moralităţi? Niciunul din partidele 
politice, nici una din personalităţile care așteaptă de la bunăvoința regală 
chemarea la putere și participarea la jaful general. Însuși Iuliu Maniu, de 
o netăgăduită corectitudine personală, a spus partizanilor săi, ca în veacul 


| La 
. 


trecut, Thiers, „Îmbogățiţi-vă!”. Ceea ce aceștia nu au pregetat să facă cu 
prilejul oricărui contract cu străinătatea: de armamente cu Skoda, de 
construcţie de șosele cu Suedia, de împrumuturi cu Franţa. Singură 
Mișcarea Legionară se ridică împotriva corupţiei, ajunsă lege de 
guvernare și însuși Henri Prost trebuie s-o recunoască, după o prealabilă 
serie de calomnii, impuse oricărui autor de câte ori e vorba de Codreanu 
şi partizanii săi: 


„Printre tinerii legionari care îl urmează pe Căpitan, mulți o fac din 
cel mai pur idealism. Garda de Fier este locul unde mocnește o revoltă 
surdă contra moravurilor politice din ţară. Tinerii români cunosc prea 
bine acuzaţiile reciproce de rea credinţă cu care diversele partide se 
gratifică reciproc. Ei nu au uitat numeroasele anchete soldate cu 
identificarea vinovaţilor până în cele mai înalte funcţii de stat, vinovatii 
însă care nu şi-au primit niciodată pedeapsa cuvenită. Aceşti tineri ştiu 
prea bine că regele însuși este cel care dă exemplu de imoralitate și de 
necesitate. Ei știu de asemenea că rară-i afacerea murdară în care să nu 
fie amestecat și vreun intermediar evreu; cu toate acestea, ei nu cer 
simple măsuri contra evreilor ci, mai curând, o însănătoșire a moravurilor 
politice... Niciun guvern nu vrea să înțeleagă că cea mai bună manieră de 
a combate Garda de Fier este ca el însuși să-și facă cinstit și cumsecade 
datoria lui de guvern... Majoritatea politicienilor care s-au perindat la 
putere au încercat fie să cumpere Legiunea, pentru a o folosi contra 
adversarilor lor de moment, fie să o doboare cu brutalitate. Ei nu au făcut 
alta decât să sporească prestigiul și forta Gărzii de Fier. Goga și Cuza 
reprezintă în fond partide profund reacționare; totuși ei cunosc mai rău 
chiar decât înaintașii lor aspiraţiile acestor tineri care văd în Mişcarea 
Legionară singura formaţie politică necontaminată de păcatele celorlalte 
partide, singura organizaţie însufleţită de un adevărat ideal. “ 


Stranie și minunată putere a adevărului, care iese la iveală și din 
gura bârfitorilor, când își uită pentru o clipă consemnul. În noiembrie 
1937, după demisia unui prim cabinet Tătărăscu și faţă de imposibilitatea 
de a ajunge la o formaţie naţional-ţărănistă, sub președenţia lui luliu 
Maniu sau Mihalache, regele cheamă din nou pe Tătărăscu la putere, 
omul despre care era sigur că-i va satisface întotdeauna toate voile și-i 
încredinţează astfel controlul alegerilor. Alegerile, în care Mișcarea 


Legionară a participat cu liste separate, dar în alianţă defensivă cu 
partidul naţional-țărănesc al lui Maniu și cu partidul liberal-dizident al lui 
Gheorghe Brătianu, s-au terminat în ziua de 20 decembrie 1937 cu 
următoarele rezultate: 


Partidul Liberal (în cartel cu Vaida Voievod) 35,9% din voturi 


152 scaune 

Partidul Naţional -Țărănesc 20,4% din voturi 86 
scaune 

Partidul „Totul Pentru Țară“ (Garda de Fier) 15,5 % din 
voturi 66 scaune 

Partidul Naţional - Creștin 9,15% din voturi 39 
scaune 

Partidul Liberal-Dizident (Gheorghe Brătianu) 3,90% din 
voturi 16 scaune 


Mulțumită pactului de alianţă defensivă cu partidele lui Maniu și al 
lui Gheorghe Brătianu, alegerile s-au soldat cu un minimum de ingerinţe 
și de terorism de stat din partea agenţilor guvernului. Campania 
electorală a Mișcării Legionare fusese condusă după principiile stabilite 
de la începutul activităţii ei politice de către Căpitan. Cel dintâi dintre 
aceste principii era de a nu făgădui nimic maselor electorale din bunurile 
materiale și din foloasele concrete cu care celelalte partide erau atât de 
generoase în propaganda lor. Singura făgăduială îngăduită era o viaţă 
obștească curăţită de toată corupţia care domnea în ţară dela sfârșitul 
războiului și de la dispariţia partidului conservator, corupţie care ajunsese 
a fi, sub domnia lui Carol al Il-lea, singura lege de guvernare a statului 
român. Încolo se făcea apel numai la spiritul de jertfă al fiecărui român, a 
fiecărui creștin către comunitatea naţională. Legionarii intră în sate 
încolonați în pas bărbătesc. Îngenuncheau o clipă în faţa bisericilor și se 
rugau, cu țărănimea descoperită împrejurul lor, care privea cu dragoste 
pe acești tineri ce nu proferau discursurile declamatorii cu care fuseseră 
de atâtea ori asurziţi și amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care 
toţi creștinii o înțelegeau și cu cântece de vitejie și de iubire de ţară, 
scumpe inimii oricărui român. 


Minciuna și bârfa și-au încercat puterea și asupra acestei părţi a 
vieții legionare. Multe bazaconii s-au scornit pentru a explica succesul ei 
în această campanie electorală și mai târziu triumful-potop de la 
începutul celei următoare. Toate se găsesc reafirmate în cărţile care au 
apărut recent în străinătate, în Franţa și în Germania; toate se găsesc, 
bine înţeles, și în cartea lui Prost; cea mai tâmpită calomnie a fost aceea 
cu < Omul şi Pogonul >, pretinsă făgăduială, făcută chipurile de către 
Codreanu ţărănimii, de o nouă reformă agrară. A făgădui un pogon, cam o 
treime de hectar, unei generaţii de ţărani căreia i se distribuise, prin 
diferitele împroprietăriri, 92% din pământul arabil al ţării, ar fi fost cel 
mai bun mijloc de a pierde toate simpatiile acestei generaţii. Henri Prost, 
care a trăit în ţară mai bine de 20 de ani, precum și orice român informat 
și cinstit, nu putea să nu știe lozinca < Omul și Pogonul >, veche de 70 de 
ani, ce fusese scornită și întrebuințată de către agitatorii partidului 
naţional liberal în anul 1894, în timpul tulburărilor așa zisei “Legi a 
Maximului”, tulburări stârnite de liberali pentru a provoca căderea 
partidului conservator. Acea lozincă era, pe de altă parte, în contrazicere 
totală cu doctrina Căpitanului și a Mișcării. Căpitanul vedea în 
fărâmițarea loturilor împroprietăriţilor slăbirea, până la nimicirea finală, 
a clasei țărănești ca factor economic, social și politic, a acelei clase pe 
care Karl Marx și discipolii săi o considerau ca obstacolul principal la 
realizarea programului comunist. Căpitanul dorea, dimpotrivă, să dea 
ţărănimii o puternică și permanentă structură. El preconiza, în programul 
său agrar, nu numai indivizibilitatea loturilor, dar și crearea unui 
“majorat” țărănesc. 


Îmi aduc foarte bine aminte de o lungă discuţie ce am avut-o în 
această privinţă cu Căpitanul, la Tătărani, moșia socrilor mei, lângă 
Ploiești, unde venise să petreacă cu noi o zi de odihnă în liniștea satului 
muntenesc. Căpitanul vedea în creaţia unei ierarhii agrare, în afară de 
foloasele unei stabilizări sociale, și pe cel al posibilităţii unei organizații 
militare teritoriale, tradiţională în Ţările Românești. Căpitanul a fost 
foarte impresionat când i-am adus la cunoștință faptul că Finlanda, 
Estonia și Letonia se informaseră, prin atașaţii lor militari și prin misiuni 
speciale, despre vechea organizare a Călărașilor și Dorobanţilor cu 
schimbul, pe care dorea s-o adapteze condiţiunilor interne ale ţărilor lor 
respective. 


Mulțumită controlului exercitat de cele trei partide asociate în 
pactul de asistenţă mutuală, împotriva exceselor electorale obișnuite ale 
guvernelor, alegerile din decembrie 1937 nu dăduseră guvernului 
Tătărăscu cele 40% din voturi necesare pentru a-i asigura, conform legii 
electorale, majorităţile parlamentare. Un guvern stânjenit în activităţile 
lui nu putea conveni lui Carol, pentru care orice guvern trebuia să fie în 
măsură să-i urmeze fără discuţie poruncile în materie de politică internă 
şi externă. Cu un dispreţ total al dispoziţiilor constituţionale și printr-o 
măsură unică în viaţa noastră parlamentară, Carol a dizolvat noul 
parlament, înainte chiar ca el să se fi întrunit și a decretat noi alegri. 
Soluţia ameninţătoarei probleme a popularității legionare, Carol a găsit- 
o, credea el, fără greutate: a dat guvernul lui Octavian Goga și partidului 
său naţional creștin, care, în recentele alegri, obținuse numai 9, 15% din 
sufragiile corpului electoral. 


Pentru Carol, foloasele acestei măsuri erau evidente: va asmuţi cele 
două partide naţionaliste unul împotriva celuilalt, în alegerile care se vor 
desfășura, spera el, în cele mai sălbatice condițiuni de ingerinţe și 
teroare; apoi va discredita ideea naţională, încredințând pentru un scurt 
timp mântuirea ei unei grupări slabe, incoerente, nedisciplinate și 
dispusă la toate excesele prin chiar faptul debilităţii ei. Încrederea ce o 
avea Carol al II-lea în Octavian Goga era însă, spre lauda acestuia din 
urmă, destul de mărginită. Ambiţiile politice ale lui Goga îl puneau, într-o 
oarecare măsură, la cheremul voinţei regale, dar poetul care cântase cu 
atâta putere, cu atâta duioșie, cu atâta jale sufletul și pământul 


românesc, era un prea mare patriot pentru ca să fie exclusă posibilitatea 
răzvrătirii lui în clipa când ar fi priceput că soarta însăși a neamului și a 
ţării erau în joc. 

Carol a luat acest fapt în calcul; Goga va fi bine supravegheat. 
Regele l-a înconjurat cu patru personalităţi asupra antilegionarismului 
cărora nu exista nicio îndoială: La ministerul de interne Armand 
Călinescu, care se remarcase în precedente guverne prin violențele 
înfăptuite împotriva Mișcării; la ministerul afacerilor străine Istrate 
Micescu, care încercase să convingă pe tânărul Emilian, șeful unui mic 
grup naţionalist, să-l omoare pe Căpitan; generalul lon Antonescu, la 
ministerul apărării naţionale, care declarase Căpitanului, într-o 
întrevedere ce o avusese cu el la Predeal, că nu va șovăi să tragă în 
Legiune, dacă regele o va porunci, și, least not least, Gavrilă Marinescu, 
călău de profesie, la ordinele palatului regal, menţinut la prefectura 
poliţiei capitalei și numit subsecretar la interne. 


Din primele zile ale noii campanii electorale, valul de popularitate, 
care creștea de atâta vreme în jurul Mișcării Legionare, luase proporții 
atât de mari, încât neliniștea adânc pe înșiși şefii Mișcării, care vedeau în 
el primejdia unei noi prigoane, mai sângeroase decât toate cele cărora 
Mişcarea le fusese victimă până atunci. Când prevăzuta mișcare a 
început, Căpitanul, îndurerat de atâtea cruzimi și de atâtea jertfe, a 
poruncit legionarilor lui să înceteze orice propagandă electorală, afară de 
apariţii tăcute în statele unde jandarmii și poliţia nu le stăteau în cale; 
valul de dragoste și de încredere a crescut și mai viforos, iar 
samavolniciile asupritorilor au devenit și mai sălbatice. 


Primele cadavre legionare au fost aduse la sediul Mișcării în a patra 
zi a campaniei. Văzusem pe Goga cu o zi mai înainte și îmi dăduse 
impresia unei mari neliniști sufletești. De la sediul Mișcării, unde fusesem 
cu soţia mea pentru a ne închina în faţa trupurilor celor doi copii care 
căzuseră sub gloanţele jandarmeriei lui Călinescu, m-am repezit din nou 
la președenţia consiliului și, trecând peste ușieri și secretari, am intrat în 
cabinetul primului ministru și l-am întrebat, cu toată jalea și indignarea 
pe care o aduceam cu mine, dacă știe sau nu ceea ce se petrece sub 
oblăduirea Domniei Sale. Goga, adânc tulburat, roșu la faţă, cu părul 


ciufulit, cu mâinile tremurânde și umblând prin odaie, mi-a strigat: „Crezi 
dumneata că eu sunt de vină?” Liniștindu-se puţin, m-a rugat să stăm jos 
și m-a întrebat dacă nu aș putea să mijlocesc o întrevedere între el și 
Corneliu Codreanu. „Ar fi tragic și comic — mi-a spus el — ca două mișcări 
naţionaliste să se încaiere și să se distrugă una pe alta, spre bucuria 
adversarului comun. Nu am putea oare să ne înțelegem?“ 


Am cerut primului-ministru să-mi spună precis dacă putea, fără 
riscul de a fi desminţit mai în urmă, să comunic lui Corneliu Codreanu că 
dorește cu el o cât mai grabnică întrevedere. Cu răspunsul său afirmativ și 
insistent, m-am reîntors la sediu, unde am transmis Căpitanului 
propunerea lui Goga. Căpitanul s-a declarat imediat de acord și m-a 
însărcinat cu orânduirea întrevederii. Fără a pierde o clipă, m-am reîntors 
cu îmbucurătoarea veste la președenţia consiliului, plin de toate 
nădejdile și convins de posibilităţile ce se deschideau pentru ţară. Lui 
Goga i-am propus ca întâlnirea să aibă loc la noi, la Tătărani, la vreo 60 
kilometri de București. Locul îl alesesem în vederea secretului pe care îl 
credeam necesar. Goga a cerut un răgaz pentru a răspunde; a doua zi 
dimineaţa mi-a propus ca întâlnirea să aibă loc în aceeași zi, seara la cinci, 
în casa prietenului și ministrului său de industrie și comerţ, Gigurtu. 


Nu știu ce l-a făcut pe Goga să înlăture Tătăranii ca loc de întâlnire. 
Nădăjduiesc că nu era o oarecare neliniște privitoare la securitatea lui 
personală, ceea ce ar fi fost puţin măgulitor pentru Corneliu Codreanu și 
pentru mine. Evenimentele au dovedit însă că alegerea Bucureștiului și a 
casei unui ministru pentru o întrevedere care ar fi trebuit să rămână 
tăinuită pentru câteva zile cel puţin, n-a fost prea fericită. La cinci fără un 
sfert plecăm cu Căpitanul de la sediul Legiunii spre casa lui Gigurtu, la 
poarta căruia am fost primiţi de doi agenţi de poliţie. Un fecior, poate și 
el în serviciul lui Gavrilă Marinescu, ne-a condus până la camera unde ne 
așteptau Goga și cu Gigurtu. Căpitanul și Goga și-au strâns mâinile fără un 
cuvânt și au trecut pe urmă singuri într-o odaie vecină. 


Cu Gigurtu am așteptat mai bine de două ceasuri, înghițind cești de 
cafea și fumând ţigări una după alta. Gigurtu părea a împărţi sincer cu 
mine bucuria și nădejdea ce mi le pricinuia așteptata reîmpăcare între cei 
doi șefi naționaliști. Când în sfârșit uşile s-au deschis, nu am avut nevoie 


de nicio explicaţie; împăcarea și înţelegerea le-am citit pe obrazul lui 
Codreanu și pe cel al lui Goga, în lunga strângere de mână ce și-au dat-o 
în momentul despărțirii. În drum spre sediu, întrerupând tăcerea și 
răspunzând întrebării cu care nu voiam să-l tulbur, Căpitanul mi-a spus. 
„Da, desigur, ne-am înţeles.” înţelegerea se făcuse cu atât mai ușor cu cât 
Căpitanul nu vroia să fie partidul cel mai puternic în viitorul parlament. 
Era o situaţie de care, pentru moment, se ferea și era gata să ajute pe 
Goga ca s-o câștige el pentru guvernul său. 


Acasă mă aștepta prietenul meu, Arcziczievski. Se bucura mult de 
cele întâmplate, dar m-a întrebat: “V-aţi gândit cumva la anumite 
împrejurări și la ceva asemănător cu < Marșul asupra Romei>, al milițiilor 
fasciste?” În faţa unei astfel de întrebări, vedeam oarecum cămășile verzi 
ale Legiunii și cămășile albastre ale Partidului Naţional-Creștin, strigând 
“Trăiască regele!”, în jurul unui palat înconjurat de ele. Am adormit 
gândindu-mă la cei doi agenţi de poliţie ai lui Gavrilă Marinescu, care ne 
primiseră la poarta lui Gigurtu. 


A doua zi eram în casă la Goga, la 11 dimineaţa, cu ideea „Marșului 
asupra Romei” în gând. Nu am avut însă timpul să deschid gura, că Goga 
mi-a spus: „Nu mai sunt prim-ministru!”. Fusese dis de dimineaţă chemat 


la palat, unde între el și rege avusese loc următorul schimb de cuvinte: 


- Dragă Goga, încăierările între Mișcarea Legionară şi guvernul 
dumitale sunt prea dese și prea violente. Imi pare rău, dar mă văd silit să- 
ti cer demisia. 


- Maiestate, dificultăţile cu Legiunea s-au terminat. Aseară m-am 
înțeles cu Codreanu. 


- Te-ai înţeles cu Codreanu? Foarte rău, dragă Goga, foarte rău! Voi 
forma alt guvern. 


Goga, indignat, a priceput numai atunci păcăleala a cărei victimă 
fusese și fățărnicia regelui. l-am spus: 


- Demisia dumneavoastră nu e încă dată. Sunteţi încă prim-ministru. 
Stati unde sunteţi. Cămășile verzi și cămășşile albastre împreună și 
răspunsul pe care îl vor găsi în popor, ar putea alcătui o putere greu de 
înlăturat”. 


- Eu ușor de zis, mi-a răspuns Goga - dar dumneata nu stii că sunt 
înconjurat de trădare. 


Nu l-am întrebat despre numele trădătorilor, căci le știam. M-am 
despărțit de Căpitan la puţine zile după această întâmplare, plecând la 
Viena, spre o a patra și destul de grea operaţie chirurgicală. Căpitanul, 
crezând că citește o anumită îngrijorare în ochii mei, mi-a pus mâinile pe 
umeri, s-a uitat lung la mine și mi-a spus: „Fii liniștit. Eu ştiu: te vei 
întoarce sănătos şi voinic. Această operaţie va fi cea din urmă”. 
Prezicerea Căpitanului s-a îndeplinit. Îngrijorarea ce a simţit-o el nu era 
pentru mine, ci pentru el, a cărui viaţă o știam ameninţată. Eram cu Goga 
la Viena, la intrarea triumfală a diviziilor motorizate germane. „Dacă 
știam că pot veni atât de repede — mi-a spus el — nu m-aș fi lăsat 
răsturnat atât de ușor.“ 


Pe Goga l-am mai văzut odată, la reîntoarcerea lui dintr-o călătorie 
în Basarabia. Era bolnav, și bolnav greu, de o boală din care nu și-a mai 
revenit. 


- Cum vă merge, domnule prim ministru? 


„Rău de tot. Dar și eu prost, să mă las găzduit în aceiaşi casă unde a 
fost otrăvit fratele meu Eugen! “ 


CAPITOLUL X 
DE LA FLORII LA RĂSTIGNIRE 


Începutul anului 1938 văzuse în România apoteoza Mișcării 
Legionare. Ne spune Henri Prost: 


„În acest început de an 1938, Mișcarea lui Codreanu este mai 
puternică decât oricând. Impresia generală este că întreaga tinereţe 
română urmează pe Codreanu, indiferent de apartenenţa la Garda de 
Fier.“ 


Se dărâmase în ochii poporului român întregul edificiu de minciuni, 
de bârfe și de insinuări ridicate în jurul Mișcării de către politicienii 
pizmași și de organele de publicitate aflate în slujba Puterilor Anonime. 


Sfârșitul aceluiași an va vedea, mai întâi, cele două judecăţi strâmbe în 
contra Căpitanului, iar, în urmă, trupul său chinuit, azvârlit noaptea, pe 
ascuns, în groapa de la Jilava. Va vedea pe toţi șefii Mișcării în închisoare, 
unde îi aștepta împușcarea în masă, fără judecată, fie ea chiar și una 
strâmbă. 


Explicaţia acestei noi tragedii în viața Mișcării este aceiași ca pentru 
toate tragediile precedente. Căpitanul trebuia să fie <suprimat >, pentru 
a întrebuința expresia dragă lui Prost iar Mișcarea Legionară nimicită, 
fiindcă stăteau în calea îndeplinirii planului fundamental al acestor Puteri 
malefice. Se apropia cu pași grabnici, momentul pe care ele îl aleseseră 
pentru izbucnirea conflictului în care trebuia să se prăbușească civilizaţia 
creștină, iar rolul atribuit României în acest conflict cerea imperativ 
sugrumarea în ţara noastră a oricărei rezistenţe posibile. 


Ţările civilizaţiei occidentale nu se împărțeau, la acea epocă, într-un 
grup care voia conflictul și altul care nu-l voia. Lupta între cele două 
voințe se desfășura înlăuntrul vieţii naţionale a fiecărei ţări. În Franţa, în 
Marea Britanie, în Statele Unite nu lipseau personalităţile politice și 
mulțimile care considerau convieţuirea pașnică cu Reich-ul ca o 
necesitate istorică și înțelegeau că sosise vremea îndepărtării nefastelor 
greșeli care fuseseră făcute la Versailles. 


Grupurile care se pretindeau pașnice erau cele care se opuneau la 
orice concesie făcută Germaniei, cu toate că știau prea bine că despicarea 
în două a acestei mari puteri, că prezenţa la graniţele ei a mai mult de trei 
milioane de conaţionali asupriţi și a altor milioane care în Austria râvneau 
la unirea cu fraţii lor de sânge, erau situaţii care conduceau la o revizuire 
a clauzelor tratatelor sau la un război. 


Poziţia acestor grupuri devenea din ce în ce mai slabă prin dovezile 
de energie, iniţiativele și succesele Puterilor naţionaliste. În noiembrie 
1936, prin aderarea Italiei la Pactul Anti- Comintern, se formase tânăra și 
dinamica Axă Berlin- Tokio — Roma. Armatele japoneze înaintaseră 
victorioase în Manciuria și începuseră ocuparea Chinei. Trupele 
Generalului Franco rostogoleau în mod lent dar continuu pe insurgenții 
social-comuniști și brigăzile internaţionale. Italia mussoliniană era 
victorioasă în Abisinia. Germania, după ocuparea Renaniei, realizase 


Anschluss-ul în mijlocul entuziasmului poporului austriac întreg, fără a 
zdruncina prin aceasta legăturile sale cu Italia fascistă. 


Este drept, totuși, că opoziţia la o restaurare a Germaniei, în situaţia 
şi importanţa ei antebelică, creștea și se organiza pe măsura victoriilor 
ţărilor naţionaliste. Această opoziţie primise un important ajutor — un 
ajutor care, până la sfârșit — va deveni decisiv în lupta între puterile 
haosului și cele ale înţelegerii înlăuntrul lumii creștine — prin noile 
legături de prietenie ce le stabilise Davies, ambasadorul lui Roosevelt, 
între Rusia comunistă și Statele Unite. 


Orice observator al politicii românești trebuia să-și dea seama că 
oricare erau guvernele ce se succedau la cârma ţării după bunul plac al 
regelui Carol al II-lea, activităţile lor, deschise și ascunse, ne puneau de 
mai înainte, în cazul unui război, în lagărul unde se afla Rusia sovietică. 
Ne condamnau, cu alte cuvinte, la o moarte naţională sigură, oricare ar fi 
fost soarta armelor noastre: biruitoare sau învinse. Pentru a informa din 
vreme și cu tot curajul poporul român despre intenţiile regelui Carol și ale 
sfetnicilor săi, Corneliu Codreanu a făcut în ziua de 30 noiembrie 1937, 
înainte de alegeri așa dar, următoarele declaraţii precise: 


„Eu sunt contra marilor democraţii ale occidentului, eu sunt contra 
Micii Înțelegeri, eu sunt contra Înţelegerii balcanice și n-am nici un fel de 
atașament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o 
politică externă a României alături de Roma și de Berlin, alături de statele 
revoluțiilor naţionale, în contra bolșevismului. În 48 de ore după biruinţa 
Mișcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma și Berlinul, 
intrând, astfel, în linia misiunii sale istorice în lume: apărarea crucii, a 
culturii și a civilizaţiei creștine.” 


Ceea ce Căpitanul dorea să arate cu această declaraţie era că, în 
afară de România oficială a lui Carol și a clicii sale de politicieni care 
duceau ţara de râpă prin politica lor de absurdă ostilitate faţă de puterile 
Axei, mai exista și o altă Românie, conștientă de responsabilităţile sale 
istorice faţă de propriul său popor și faţă de Europa întreagă. Codreanu 
nu a primit, la aceste declaraţii, alt răspuns din partea Regelui Carol al Il- 
lea și a Puterilor Anonime care îl dirijau, decât închisoarea și moartea. 
Dar ceea ce acest răspuns ar fi trebuit să fie, o citim în memoriul La 


Roumanie devant la Conference de la Paix, prezentat de Grigore Gafencu, 
Niculescu-Buzești și Constantin Vișoianu în 1946, Puterilor învingătoare. 
La acea vreme (1938 — 1939), zicea memoriul, România lucra “la o 
organizaţie regională care se dorea anexată la un sistem de securitate ce 
cuprindea puterile occidentale (Franţa si Marea Britanie) precum și 
Uniunea Sovietică.” 


Paralelismul între evenimentele externe și măsurile de prigonire 
împotriva Mișcării Legionare s-a adeverit în anul 1938, în mod și mai 
convingător decât în anii precedenţi. Cu cât se apropia momentul pe care 
Puterile Anonime (care pot prevedea totul, fiindcă hotărăsc totul) îl știau 
decisiv, cu atât mai precise și mai implacabile trebuiau să fie măsurile de 
încătușare și, până la urmă, de nimicire a singurei organizaţii politice 
închinată nu unor interese de partid, ci marilor interese naţionale și 
permanenţelor istorice ale poporului nostru. 


În Marea Britanie criza devenise acută între grupările care 
considerau că un nou război mondial ar însemna sfârșitul inevitabil al 
Imperiului Britanic, conduse pentru moment de însuși primul ministru 
Neville Chamberlain, și adepţii sau servitorii unei filosofii care nu avea 
nimic comun cu interesele naţionale proprii ale Marii Britanii sau a 
vreunuia din statele apusene, reprezentate de Churchill, care se și pusese 
în legătură cu Roosevelt. Lordul Cecil mobilizase încă odată puternicele 
forţe care-i serviseră să răstoarne pe Sir Asamuel Hoare și, indirect, pe 
Laval. La 20 februarie 1938 Eden, ministru afacerilor străine în cabinetul 
Chamberlain își dădea demisia, explicând Parlamentului „că există un 
dezacord foarte grav între el și primul ministru, atât în ceea ce privesc 
punctele de vedere cât și metodele.” 


Cu zece zile mai înainte fusese răsturnat guvernul Goga și substituit 
cu Guvernul patriarhului Miron Cristea, cel mai plin de păcate pe care 
România l-a cunoscut vreodată, inaugurându-se era „dictaturii celui rău”. 


La 20 Februarie 1938, într-un discurs a cărui menire a fost pricepută 
de toţi, Hitler anunţase fără înconjur intenţiile sale cu privire la Austria și 
evoca apăsat problema Sudeţilor. În ţară, la 21 februarie, se publica o 
nouă Constituţie < dăruită > de regele Carol. Constituţie pregătită în 
tăcere de Istrate Micescu, ministru al afacerilor străine în cabinetul Goga, 


fără știrea șefului său; o constituţie care lichida regimul parlamentar, 
pune toate puterile statului în mâinile regelui, chiar și cele judiciare, 
inamovibilitatea magistraturii fiind desfiinţată. Această constituţie era 
prevăzută cu o serie de dispoziţii, toate îndreptate împotriva Mișcării 
Legionare, sau împotriva persoanei chiar a lui Corneliu Codreanu, 
dispoziţii care puneau bazele <legale > la toate atrocitățile care se 
pregăteau. 


La 24 februarie are loc un <referendum >, organizat poliţienește, cu 
tot vechiul și noul aparat terorist de care dispunea guvernul, pentru a da 
noii constituţii o aparenţă de legalitate. Funcţionarii ministerului 
afacerilor străine sunt convocați pentru a fi conduși in corpore, ca și la 
celelalte ministere, spre localul de vot. Răspunsesem negativ și supărat la 
chemarea telefonică ce-mi fusese făcută de către serviciul protocolului, 
pentru a mă înştiinţa de formarea < procesiunii diplomaților votanţi >: 
așa încât, a doua zi, când am primit ordinul de a mă prezenta lui 
Tătărăscu, noul ministru al afacerilor străine, pregătisem, în drum spre 
minister, răspunsul lapidar ce l-aș fi dat unei dojene relativă la absenţa 
mea din cortegiul mortuar al libertăţilor și dreptăţii din Ţara Românească. 
Spre marea mea mirare însă, am fost primit aproape cu efuziune de 
Tătărăscu, care a binevoit a-mi comunica faptul că fiind necesare forțe 
mai tinere noului regim, s-a gândit la mine pentru una din legaţiile 
noastre și dorea să știe dacă cea din Santiago de Chile mi-ar conveni. l-am 
mulţumit pentru atrăgătoarea propunere, observând însă că un post în 
Europa mi-ar conveni mai bine, dar rugându-l să nu ia nicio decizie înainte 
de reîntoarcerea mea de la Viena, unde, cum am menţionat, mă aștepta 
chirurgul cu satârele sale. 


Înainte chiar de a începe acest referendum, la 24 februarie 1938, 
Căpitanul dăduse legionarilor săi porunca de a nu se mai împotrivi la 
nicio samavolnicie, la nicio nedreptate din partea autorităţilor și a 
proclamat Demobilizarea Mișcării şi încetarea oricărei activităţi legionare, 
ordonând fiecăruia să se întoarcă în liniște la căminul și la ocupațiile sale, 
îndemnând pe studenţi și angajaţi să se străduiască a fi cei dintâi la studii 
și în profesiile lor. În același timp, anunţa plecarea sa la Roma, unde își 
propunea să petreacă un an sau doi, scriind volumul al doilea al istoriei și 
patimilor Mişcării.’ Aceste două fapte nu sunt niciodată pomenite în 


cărţile sau publicaţiile ticăloșilor, români sau străini, care astăzi încă se 
cred obligaţi a legitima întrucâtva asasinatul Căpitanului și a sutelor de 
legionari care l-au urmat pe drumul muceniciei. Guvernul a început prin a 
da Căpitanului pașaportul pe care îl cerea. După răzgândire însă, și după 
noi ordine primite din ascunsele hrube, al căror mandatar principal în 
România era regele Carol, autorităţile polițienești i-au retras pașaportul 
în chiar ajunul plecării. Căpitanul rămânea prins în capcana regală, 
victimă desemnată a înscenărilor, proceselor și uciderii la care aceste 
hrube îl osândiseră de mai înainte și pentru care era deja pregătit noul 
aparat judiciar și executiv al ţării. Căpitanul ar fi putut totuși să plece. 


La insistenţele mele primise, cel puţin teoretic, propunerea unei 
pregătite evaziuni. În noaptea hotărâtă era așteptat în casa surorei mele. 
De acolo soţia mea, care veghea și ea cu nerăbdare, l-ar fi condus cu 
automobilul la Teșcani, moșia mătușei mele Alisa Rosetti- senatoare 
legionară- de unde unul din cei doi nepoți ai ei, aviatori de profesiune, l- 
ar fi luat în zbor spre Polonia și libertate. Arcziczievski mă asigurase de 
mai înainte de buna primire ce i-ar fi fost rezervată Căpitanului. Dar 
Căpitanul nu a plecat. Nici în acea noapte, nici în zilele următoare, în care 
alte proiecte se elaboraseră. 


S-a atribuit schimbarea de intenţie a Căpitanului celor spuse de 
șeful unei mișcări naţionaliste letone, Gustav Celmins, care îl vizitase pe 
la sfârșitul lui februarie, despre umilinţele încercate de el în viaţa lui de 
refugiat în Germania. Aceasta a putut într-adevăr să aibă o influenţă 
asupra Căpitanului, dar nu cred că acesta a fost singurul sau principalul 
motiv al hotărârii sale de a nu mai pleca. Cunoscându-l pe Căpitan, cred 
că factorul decisiv a fost următorul: cu ordinul de demobilizare ce-l 
dăduse Mișcării și cu consimţământul guvernului de a-i ușura plecarea, cu 
alte cuvinte cu o încetare de ostilităţi poruncită de el și admisă de guvern, 
Codreanu putea crede că își lasă legionarii la adăpost de alte prigoane. 
Când i s-a retras însă pașaportul, a priceput că guvernul înţelegea să 
continue lupta și că o nouă prigoană se pregătea. În aceste împrejurări, 
nu s-a mai despărţit de ai săi; pentru el, ar fi fost o dezertare. 


Întâlnind pe Căpitan la sediul Legiunii, la câteva zile după noaptea în 
care i se pregătise plecarea, am sugerat o nouă încercare, poate cu prea 


multă insistenţă, menţionând că Polonia era hotărâtă să-l ajute, dacă 
aceasta ar fi calea pe care o alegea. Căpitanul a răspuns cam brusc că: 
„Nu-i plac sugestiile.” N-am plecat supărat, dar încă în convalescenta 
recentei mele operaţii m-am întors acasă și m-am pus în pat. Căpitanul, 
crezând poate că m-am simţit jignit, era după un sfert de oră la căpătâiul 
meu. Am vorbit lung și adânc. Am simţit încă o dată aceea caldă și 
mângâietoare strălucire care emana din neprihănitul său suflet, ca din 
cele ale sfinţilor și aleșilor de odinioară. Strângerea noastră de mână, la 
plecarea lui, a fost ultima pe care ne-am dat-o. 


După Anschluss, cu un nou guvern al patriarhului Miron Cristea 
măsurile în vederea transformării statului român într-un stat polițienesc 
se fac și mai vizibile. Un decret regal înșiră o nouă serie de crime, printre 
care se enumera și cântatul, când i s-ar fi putut da o interpretare politică. 
Se pregătea scena pentru executarea sentinţei la care Puterile Anonime 
condamnaseră tineretul român. Carol, care înjosise toate partidele și 
toate instituţiile statului prin dezbinare și corupţie, alesese pe capul 
bisericii ortodoxe române pentru a scrie paginile cele mai rușinoase ale 
rușinoasei sale domnii. 


„Îndrăzneala câtorva și mișelia celor mulţi”, a spus Costa de 
Beauregard, pentru a explica anii de teroare ai revoluţiei franceze. Mulţi 
au fost la noi cei care, prin misșelia lor, au contribuit la infama stare de 
lucruri care a permis cele două procese ale Căpitanului, încarcerarea și 
asasinarea lui. Trei sunt cei care poartă în mod precis răspunderea acelei 
serii de crime și, în consecinţă, a tuturor acelora care au însângerat ţara 
până la instaurarea guvernului naţional-legionar: regele Carol al II-lea, 
Armand Călinescu și Nicolae lorga. 


Pentru cine cunoaște faptele însă, cea mai scârboasă din aceste trei 
personalităţi a fost profesorul lorga, odinioară idolul tinerimii și simbolul 
naţionalismului ei. Cea mai scârboasă zic, fiindcă era ultimul om de la 
care tinerimea română putea să se aștepte la mișeleasca lovitură pe care 
a primit-o în piept. Toţi ajunseseră să știe de ce erau capabili Carol al 
doilea și Călinescu și care erau motivele lor: lăcomia de bani și de putere, 
cinismul și cruzimea fundamentală a caracterului lor, supunerea faţă de 
Puterile Anonime, antinaţionale, cărora le datorau totul și de la care 


așteptau totul. Cercetând însă motivele care l-au determinat pe lorga să 
trimeată pe Căpitan la moarte și să-l urmărească după mormânt, găsim 
numai unul. Îl găsim într-un articol din Neamul Românesc, pe care nu mi 
le amintesc cuvânt cu cuvânt, dar care spunea, aproape întocmai, 
următoarele: „Cine este acest tânăr care calcă cu capul ridicat, salutat ca 
un împărat roman de tineretul acestei ţări, uitător de adevărații săi 
dascăli?” lorga, marele geniu, nu avea un suflet destul de mare pentru a 
înţelege că era loc pentru mai mult decât o singură admiraţie și o singură 
iubire în inima tineretului român; că în această inimă puteau să încapă și 
un lorga și un Codreanu. 


Situaţia internaţională se agrava. Într-un nou discurs, și mai 
peremptoriu, Hitler reînnoise cererile sale relativ la cele trei milioane și 
jumătate de sudeţi; trupele germane se concentrau la graniţa 
Cehoslovaciei. Războiul putea să izbucnească de la un moment la altul; 
de la un moment la altul poporul român trebuia poate să fie pus în faţa 
faptului împlinit a trecerii peste teritoriul său a trupelor sovietice în drum 
spre bătăliile Europei centrale. Căpitanul și Mișcarea Legionară trebuiau 
să fie lichidaţi. Nicolae lorga a fost cel care a dat lui Carol al II-lea și lui 
Călinescu pretextul unei prime și imediate încarcerări a Căpitanului, în 
așteptarea pregătirilor și înscenărilor necesare pentru condamnarea lui 
Codreanu la 10 ani de muncă silnică și încarcerarea pe lungi termene a 
tuturor șefilor legionari pe care s-a putut pune mâna. Lucrurile s-au 
petrecut astfel. Cu câteva luni înainte, lorga, în editorialul său din Neamul 
românesc, dădea alarma, într-o serie de articole, asupra acaparării 
comerţului de către evrei și îndemna tineretul la crearea unui comerţ 
românesc. Crearea unui comerţ românesc făcea parte din Programul 
Mişcării și, în anul 1938, Comerţul legionar ajunsese la un înalt grad de 
prosperitate și extensiune. lorga, uitând îndemnul său de odinioară și 
orbit de ura bolnăvicioasă pe care i-a inspirat-o Căpitanul, cerea acum în 
alt editorial al său, desfiinţarea prin forţă a acestui comerţ, pe care îl 
chema un simplu instrument de conspirație și de propagandă. Corneliu 
Codreanu indignat, cu drept cuvânt, îi trimite o scrisoare, la 26 martie 
1938, în care îl acuza de necinste sufletească. Cu puţine zile mai înainte, 
lorga îmbrăcase livreaua albastră a noilor consilieri regali și uitând că era 
lorga ziaristul, cel care iscălise articolele din Neamul românesc, cere lui 


Călinescu darea în judecată a Căpitanului pentru insulta adusă unui înalt 
demnitar al statului. 


Magistratura ţării, odinioară de o totală independenţă, dar coruptă 
şi subjugată de acum de Carol, ca și celelalte instituţii ale ţării — inclusiv 
biserica noastră ortodoxă — l-a condamnat la 6 luni închisoare. Acesta era 
însă numai preludiul la infamia ce va urma: procesul în faţa unui tribunal 
militar a așa zisului < Complot legionar >, şi osândirea Căpitanului la 10 
ani muncă silnică, azvârlirea sa și a tuturor șefilor legionari în închisori, de 
unde nu vor mai fi scoși decât pentru a fi asasinați. Osândire primită în 
tăcere de toți oamenii de stat români și cu bucurie de către Nicolae lorga, 
care, pretinzând că ia în serios „descoperirea” cuiburilor legionare și a 
câtorva arme de vânătoare în casele unor legionar, scria în Neamul 
românesc: „Numai acum putem avea o viziune completă a complotului 
legionăresc. “ 


Cu câteva zile mai înainte fusesem informat de numirea mea ca 
ministru plenipotenţiar la Copenhaga. Cu condamnarea lui Codreanu și a 
șefilor legionari, condamnare a cărei semnificaţie, din punct de vedere 
internaţional, o pricepeam foarte bine, mi-am dat seama că nicio 
identitate nu mai exista între interesele României și intenţiile și 
activitatea Regelui Carol al Il-lea. Mi-am dat seama că interesele 
naţionale nu erau apărate decât de o singură grupare politică 
românească, de Mișcarea Legionară. Din acel moment m-am considerat 
liberat de orice obligaţie de lealitate faţă de rege, de la care, până în 
ultimul moment așteptasem o reîntoarcere la datorie, și m-am hotărât în 
deplin acord cu soţia mea și cu fiul meu — intraţi de câtva timp în 
organizaţia legionară — de a păstra un contact continuu cu Mișcarea, de a 
o consulta în ceea ce privea modul în care o puteam ajuta în sforţările 
sale de supravieţuire și în lupta sa pentru salvarea existenţei însăși a 
României, ca fiinţă politică și naţională, și de a pune la dispoziţia sa toată 
experienţa și informaţia ce o aveam în materie de politică externă. 


Mișcarea era astfel organizată încât nu rămâne niciodată fără 
conducere. Cu răspunzătorii activităţii rămași liberi, am hotărât că trebuia 
să primesc numirea mea la Copenhaga, dat fiind că trimiterea mea în 
străinătate și libertatea de mișcare ce mi-o dădea ar fi putut fi, la un 


moment dat, un element extrem de util intereselor noastre. Am plecat 
din ţară, fără a mă prezenta regelui, după cum protocolul ar fi cerut-o, 
căci nu mi-ar fi fost posibil să-i strâng mâna. M-am oprit la Berlin, unde 
doream să culeg informaţii asupra intentiilor imediate ale guvernului 
german în Chestiunea cehoslovacă și să-l văd pe Hitler, dacă s-ar fi putut, 
fără de intermediul Legaţiei noastre. Căpitanul Weidemann, secretarul 
intim al Fuhrer-ului, pe care l-am găsit la Reichskanzlei, mi-a propus să 
mijlocească o întrevedere cu Fuehrer-ul la Berchtesgaden, unde se afla în 
acel moment. Știam însă că nu s-ar fi putut păstra secretul unei 
asemenea călătorii și vizite, așa încât a trebui să mă mulţumesc cu 
făgăduinţa lui Weidemann că va transmite credincios grijile noastre 
şefului său: „Cu cât se agrava situaţia externă cu atât mai mult creștea 
primejdia pentru viaţa Căpitanului și a șefilor legionari închiși.“ 


Între 12 septembrie și 1 octombrie 1938 se grămădesc 
evenimentele și se hotărăște soarta Cehoslovaciei, reduta înaintată a 
sovietelor în Europe Centrală. Urmează cu repeziciune discursul lui Hitler 
la Nueremberg, misiunile Lordului Londonderry și a lui Runciman, ceel 
trei întrevederi ale lui Chamberlain cu Hitler și, în sfârșit, înţelegerea de la 
Muenchen și intrarea trupelor germane în ţara sudeţilor. Paralel cu aceste 
întâmplări, se desfășura în Marea Britanie o luptă înverșunată în 
parlament, presă și guvern, între partizanii lui Beneș și cei care nu 
pricepeau pentru ce 7 milioane de cehi ar avea dreptul să asuprească 3. 
500.000 de germani. Demisia lui Duff Coper a urmat pe cea a lui Eden, cu 
o răsunătoare motivare. Puternice grupări politice și sociale anti- 
germane, ajutate foarte abil de Roosevelt, și susținute de către toate 
elementele ocultele ale politicei internaţionale, anti-Muenchenul, cu alte 
cuvinte se ridicase în arme, hotărât să recurgă la orice mijloc pentru a 
întoarce către război cursul spre pace al evenimentelor, determinat la 
Muenchen de către Chamberlain, destul de energic pentru a-l propune, 
dar prea slab pentru a-l menţine. 


Sarcina politicienilor răzvrătiți era cu atât mai grea cu cât, atât în 
Franţa cât și în Marea Britanie, înţelegerea din Muenchen, cel mai 
inteligent instrument iscălit de diplomaţia europeană în vremurile 
interbelice, fusese primită de masele naţionale cu un entuziasm de 
nedescris. Niciodată, pentru tanicele puteri ale revoluțiilor și ale 


războaielor, situaţia nu fusese mai critică. Panica lor a ajuns la culme când 
s-a anunţat că un acord franco-german (similar cu cel care fusese încheiat 
între Germania și Marea Britanie) fusese redactat și că Ribbentrop în 
persoană era să vie să-l semneze la Paris. Acest moment a fost ales de 
Puterile Haosului, pentru asasinarea, de către evreul Herschel 
Grunspann, a tânărului Ernest von Rath, consilierul ambasadei germane 
din Paris. lată comentariile lui Monzie, om politic de stânga, în cartea sa, 
Ci-Devant, asupra acestui eveniment. 


„Opt noiembrie 1938. Un tânăr everu-polonez, Grunspann, a rănit 
mortal pe consilierul ambasadei germane. Cum Acordul franco-german a 
fost încheiat tocmai ieri, coincidenta acestei crime lasă impresia unei 
legături de la cauză la efect între actul diplomatic și actul criminal. Ar 
trebui poate să îndepărtăm orice ipoteză de complicitate politică... Cum 
însă, ca rezultat al acestei crime, totul poate fi repus în discuţie, ne 
întrebăm ce mai rămâne din acest preludiu de apropiere franco-germană. 
Ne vom mobiliza pentru apărarea ovreiașului asasin, ne vom bate pentru 
a-l preamări, după ce vom fi cotizat pentru a-i plăti avocații, pentru a 
scrie și publica pamflete, pentru a organiza mitinguri; sensibilitatea 
franceză și muncitorească va agrava acest asasinat, periculos pentru noi, 
periculos pentru evreime, căci el asociază muncitorimea evreiască la 
activităţile războinice ale finanţei israelite”. 


De Monzie avea dreptate în previziunile sale. Dar a fost 
„sensibilitatea nord-americană” care s-a manifestat mai zgomotos. Presa 
Statelor Unite s-a pus imediat în mișcare, sărbătorind „eroul” evreu. 
Reuniuni s-au organizat imediat de la New York până la San Francisco. 
New York Times, entuziasmat, anunţă că „Mai mult de 30 de mii de dolari 
au fost puşi imediat la dispoziţia lui Herschel”. Roosevelt, cu preciziunea 
maniacă a piromanului, a ales acel moment pentru a rechema definitiv 
ambasadorul său din Berlin, procedând astfel fără nicio provocare. 
Aceasta a fost prima rupere de legături diplomatice între ţările care 


trebuiau să se încaiere în curând. 


Asasiantul lui von Rath nu a condus însă la rezultatul dorit de cei 
care îl puseseră la cale. Guvernul german s-a grăbit să arate că nu 
considera Franţa întru nimic răspunzătoare de asasinatul diplomatului 


său. Ribbentrop s-a dus la Paris, a semnat Acordul franco-german și a 
distribuit distincţii și decoraţii personalului spitalului unde von Rath 
fusese îngrijit, precum și foștilor combatanți francezi, care oferiseră 
sângele lor pentru transfuziile ce se făcuseră rănitului. Tainicele Puteri 
pregăteau însă un alt Grunspann, ţinut în rezervă. 


O primă vizită a Regelui Carol la Londra fusese un fiasco total. 
Invitat automat, ca rege domnitor, la funerariile Regelui George al V-lea, 
în 1936, plecase cu un batalion întreg de vânători, în capul căruia avea 
pretenţia să participe la cortegiul funebru și se prezentase la Calais cu 
patru zile înainte de ziua protocolară, desemnată pentru sosirea restului 
invitaţilor. Guvernul britanic i-a comunicat că batalionul de vânători nu 
era dorit și că el personal trebuia să aștepte cuminte în Franţa ziua 
hotărâtă. Batalionul a fost retrimis în ţară și regele a așteptat în nordul 
Franţei permisiunea de a-și continua călătoria, vizitând câmpurile de 
bătălie, pentru a-și găsi o ocupaţie. La Londra, neajunsurile și umilinţele 
au continuat: Regina Mary nu a consimţit să-l primească; presa și-a bătut 
joc de expediţia sa militară, precum și de un personaj misterios, pe care îl 
numea <<masseorul regelui>> și care îl urma pretutindeni, în costum 
naţional românesc. Singurele puncte mângâietoare ale acestei călătorii 
fuseseră recepţia rezervată regelui în gara Calais de către francmasoneria 
locală, în odăjdii, și adunarea în grabă de către Banca Naţională a tuturor 
devizelor ce se aflau pe piaţa Bucureștiului și în cuferele băncilor pentru a 
fi remise regelui, în momentul plecării sale, pentru cheltuieli de călătorie. 


Atitudinea Londrei faţă de Carol s-a schimbat însă subit și total în 
aceste zile de destin. La o săptămână după asasinarea lui von Rath, la 15 
noiembrie 1938, spre mirarea multora, Carol merge în vizită oficială la 
Londra, primind o invitaţie specială din partea guvernului britanic. La 28 
noiembrie Carol s-a reîntors în ţară. În chiar noaptea reîntoarcerii sale, a 
avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu și cu Gavrilă Marinescu, cărora 
le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci și patru de ore mai târziu, în noapte 
Sfântului Andrei, 29/30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii 
Tâncăbeștiului de către călăii regelui. 


O explozie de bucurie a scuturat presa internaţională la vestea 
uciderii Căpitanului. Times din Londra și Times din New York strigau: 


„Bine ati făcut!” Ward Price, cunoscutul publicist englez, care a vizitat pe 
Carol câteva zile după acest asasinat, declara: „Am fost impresionat de 
atitudinea sigură şi energică a regelui, pe care ne obișnuisem în Anglia 
să-l considerăm om de caracter puţin serios”. Ministrul Marii Britanii la 
Praga s-a crezut obligat să facă o vizită de felicitare ministrului nostru, 
Radu Curtzescu. „A fost un mare act de curaj”, i-a zis el. Astăzi încă, acest 
act mișelesc este povestit în diferite cărţi și publicaţiuni franceze, 
britanice și germane. Sub inspiraţia unor români ce nu au priceput că 
păcatul teribilei crime cade astăzi și asupra lor — cu amănunte mincinoase 
sau cu uitări socotite, pentru a micșora sau chiar a ignora vina lui Carol al 
II-lea. Vom sfârși acest capitol povestind uciderea Căpitanului, astfel cum 
am trăit-o și astfel cum s-a întâmplat. 


Eram întorși la Copenhaga, după un scurt concediu; în acea amiază 
lăsasem pe soţia mea și pe fiul meu ascultând muzică ușoară de după 
prânz. Odihneam puţin, când fiul mea a intrat galben ca ceara în odaie, 
abia putând vorbi. „L-au omorât pe Căpitan” îmi strigă el, cu pieptul greu 
de lacrimi. Între un vals și un jazz, radio-emisiunea se întrerupsese un 
moment pentru a anunţa că Corneliu Codreanu cu treisprezece alţi 
legionari fuseseră împușcați, pe când erau mutaţi dintr-o închisoare în 
alta, în urma unei <<încercări de evadare>>. Îndată după această 
comunicare, muzica reîncepu. Zece luni mai târziu, când Călinescu, 
ucigașul Căpitanului a fost executat, cei nouă legionari răzbunători, 
înainte de a se preda poliţiei de bună voie, au ocupat cu forţa postul de 
radio București, au întrerupt și ei pentru o clipă muzica ușoară, pentru a 
vesti ţării: „CĂPITANUL A FOST RĂZBUNAT/” 


Urmează mărturia jandarmului Sârbu, făcută în faţa Comisiei 
investigatoare a Curţii de Casaţie din București, în noiembrie 1940: 


„Am plecat în noapte aceea din București, cu două mașini-dube, de 
la prefectura de poliție. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dinulescu și 
Macoveanu. Ajunși la Râmnicu-Sărat am tras la legiunea de jandarmi. 
Aici, maiorii Dinulescu și WMacoveanu au luat contact cu maiorul de 
origine evreu, Scarlat Roșianu, comandantul legiunii de jandarmi din 
Râmnicu-Sărat. În lipsa unui ordin precis, jandarmii n-au mai luat pe 
legionari. Am fost băgaţi toţi jandarmii în mașini. Imediat ne-am întors 


spre București, dar în același timp sosește din urmă maiorul Dinulescu 
care ne-a dat ordinul răstit: înapoi la Râmnicu-Sărat. Ne-am întors, dar 
ne-a oprit în comuna Bălțați, la câtiva kilometri de Râmnicu-Sărat, unde 
am fost cantonaţi pe timpul nopţii. Aici ni s-a dat vin de băut, ţigări 
scumpe și gustări alese. 


În zorii zilei, am pornit spre Râmnicu-Sărat. Ajunși la închisoare, am 
fost băgati toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu și 
Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să 
executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-au 
aruncat un ştreang după gât, pe la spate, arătând cât de ușor se poate 
executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi 
câte unul afară, în curtea închisorii, și fiecăruia I s-a dat în seamă un 
legionar. Mie mi-au dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu 
că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. l-am dus apoi la 
mașini. Aici, legionarii erau legaţi cu mâinile de banca din spate, iar cu 
picioarele de partea de jos a băncii din fată, în așa fel că nu se puteau 
mișca nici într-o parte, nici într-alta. Așa au fost legaţi zece legionari într- 
o mașină și patru în cealaltă. Eu am fost în prima mașină, în cea cu zece 
legionari, în spatele Căpitanului, și fiecare jandarm era așezat în spatele 
legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile. 


Am pornit. În mașina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, 
maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt, căci nu aveam voie să 
vorbim, nici noi între noi, jandarmii, şi nici legionarii între ei. Ajunși în 
dreptul pădurii Tâncăbești, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi, printr- 
un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat 
lanterna sa electrică, stingând-o și aprinzând-o iarăși de trei ori. 


Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am executat nici unul. 
Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos, ṣi s-a dus la mașina 
din spate. Acolo maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau 
deja executați.Căpitanul și-a întors puţin capul către mine și mi-a șoptit: 
<Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei>. Dar, în aceeași 
clipă, mai înainte ca el să fi terminat această rugăminte, maiorul 
Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii şi păşind înăuntru, cu revorverul 
în mână, a rostit printre dinţi: < Executarea! > 


La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile...Cu perdelele trase, 
mașinile și-au continuat drumul până la Jilava.Când am ajuns, erau orele 
7 dimineaţa. Aici ne așteptau: Colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul 
închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist, locotenent-colonelul 
lonescu și alţii. Groapa era făcută. Trași din mașini, legionarii au fost 
așezați apoi cu faţa în jos și împușcați în spate, pentru a se simula astfel 
împușcarea pe la spate, în timpul evadării de sub escortă. După aceasta, 
au fost aruncați în groapa comună. La câteva săptămâni însă, aceiaşi 
jandarmi, tot noi, am fost aduși din nou la Jilava, şi desfăcând groapa, 
am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă și arzătoare, cincisprezece 
damigene de vitriol. După aceasta, am fot puşi să dăm declaraţii, precum 
că legionarii, fugind de sub escortă, au fost împușcați. Apoi am fost 
adunați într-o încăpere a închisorii Jilava, unde colonelul ne-a ţinut un 
discurs, spunându-ne: „V-aţi făcut datoria, voi nu sunteti asasini de rând. 
La câteva zile după aceasta, eu am fost chemat în cabinetul colonelului 
Gherovici, care văzându-mă, mi-a spus: 


Tu ești voinic, ai fi putut să omori trei deodată. Mi-a întins apoi o 
hârtie pe care aveam s-o semnez spunând că am primit suma de 20.000 
lei drept ajutor de boală. l-am răspuns că <nu sunt bolnav, domnule 
colonel >. Colonelul mi-a răspuns < Mă Sârbule, nu vezi cât de rău arăţi? 
Si să-ţi ţii gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ>, arătându-mi cu mâna un 
pistol Mauser pe birou. Am fost trimis apoi, ca și ceilalți jandarmi, în 
concediu. “ 


Ne putem închipui pe Carol și pe ţiitoarea lui — educatorii bietului 
Mihai — așteptând încordaţi, în noaptea Sfântului Andrei, vestea 
sugrumării Căpitanului și a camarazilor săi, veste pe care Călinescu sau 
Gavrilă Marinescu nu au întârziat, desigur, să o ducă personal la palat. 
Uitând pentru o clipă greaţa și mânia ce vor zbuciuma sufletul oricărui 
adevărat român, pentru generaţii întregi, de câte ori va fi pomenit 
Măcelul din Pădurea Tâncăbești, să ne întrebăm de ce a fost ales 
sugrumatul, atât de greu de săvârșit în împrejurările acelui măcel, ca mod 
de execuţie, în loc de glontul în ceafă, atât de obișnuit și de ușor, cu atât 
mai mult cu cât, un ceas după aceea, pentru a simula evadarea, trupurile 
lor fără viaţă au fost ciuruite de gloanţe? 


Răspunsul nu l-am găsit; dar iată ceea ce oricare din noi poate citi în 
TALMUDUL BALBI (< Sanhedrin > VII, Fol. 52 b, 53 a, Traducerea germană 
de Lazarus Goldschmidt, p 225): 


„De câte ori se vorbeşte în Lege de ucidere, vei alege sugrumarea... 
Aceasta nu fiindcă este mai ușoară, dar fiindcă atunci când Legea zice 
uciderea, fără altă deslușire, se poruncește sugrumarea. “ 


Coincidenţa nu se oprește aici. Într-adevăr, toate amănuntele ce 
același Sanhedrin ni le dă asupra modalităţii prescrise pentru 
săvârșirea sugrumării, corespund întocmai cu cele urmate în cele două 
tragice autobuze, cu o singură deosebire: Talmudul cere ca picioarele 
osândiţilor să fie îngropate în pământ până la glezne; jertfele călăului 
Carol al II-lea aveau gleznele lor legate de banca din faţă. împrejurul 
cadavrelor apar apoi hienele. Prezent este deci și Prost, cu povestea sa 
asupra procesului Căpitanului: 


Cât privește fondurile de care a dispus Codreanu, toţi se mărginesc 
să spună că simplele cotizaţii nu ar fi fost suficiente pentru acoperirea 
cheltuielilor organizaţiei şi că, în mod evident, Căpitanul ș-ar fi procurat 
bani și pe alte căi; asupra acestui punct, comisarul guvernului nu s-ar fi 
arătat prea curios; este de notorietate publică faptul că ministerul de 
interne, și regele, și Malaxa și Hitler i-au dat copioase subvenții lui 
Codreanu.” 


Câte izvoare indicate, tot atâtea bine socotite fantasmagorii. De 
notorietate publică era dimpotrivă grija cu care Codreanu se menţinuse la 
adăpostul oricărei influenţe financiare, mulţumindu-se strict cu banii pe 
care îi aduceau jertfele personale ale zecilor de mii de partizani ai săi. 
Scrupulele sale în această privinţă mergeau atât de departe încât mă 
rugase să-i dau o idee relativ la un dar ce vroia să-l facă lui Hitler, pentru a 
recompensa cheltuielile făcute de căile ferate germane cu prilejul 
transportării sicrielor lui Moţa și Marin. 


CAPITOLUL XI 
ASASINAREA LUI CORNELIU CODREANU ȘI RĂZBOIUL 


Uciderea lui von Rath nu fusese decât o îndrăzneață dar greșită 
încercare de a provoca războiul, din partea forțelor anti — Muenchenului. 
Cu uciderea lui Codreanu însă, aceste forţe repurtaseră o netăgăduită 
victorie, care l-a silit pe Hitler la cea mai neplăcută și problematică 
hotărâre a vieţii sale politice, o hotărâre încărcată cu cele mai 
primejdioase urmări. Istoricul britanic Trevor-Roper, de la Universitatea 
din Oxford, un investigator oficial al documentelor capturate referitoare 
la guvernul naţional-socialist, a scris: 


„S-a spus că adevăratul război al lui Hitler a fost împotriva Apusului 
și că s-a hotărât a lupta împotriva Rusiei numai pentru a rupe blocada pe 
care aliaţii o impuseseră Germaniei; că războiul împotriva Rusiei a fost 
numai o neplăcută necesitate tactică în lupta cea serioasă împotriva 
Apusului... Eu cred că adevărata luptă a lui Hitler era împotriva 
Răsăritului. 

„În < Mein Kampf > şi în cartea de politică externă pe care a scris-o 
în 1925, Hitler și-a exprimat visul său, al unei alianţe cu Marea Britanie, 
care ar fi neutralizat opoziţia franceză și ar fi permis cucerirea Răsăritului 
de către Germania. Războiul care a izbucnit în 1939 a fost declarat de 
Marea Britanie. Hitler ar fi făcut orice pentru a evita această diversiune în 
spatele său... Războiul din Apus a fost pentru Hitler un război impus. 


„Cât de deosebită era atitudinea lui Hitler faţă de Rusia! A fost 
desigur o perioadă de înţelegere. A fost un strigăt de bucurie că Hitler s-a 
scuturat, în sfârșit, de acest iritant expedient: „contrariul cu tot trecutul 
meu, cu ideile mele, și cu făgăduinţele mele anterioare.“ 


Niciun cititor al cărţii „Mein Kamf” nu avea nevoie de demonstraţia 
profesorului Trevor Roper pentru a ști: 1) că Hitler a căutat cu patimă 
prietenia Marii Britanii, oferindu-se chiar formal să apere Imperiul 
Britanic în ziua în care s-ar afla în primejdie; 2) că el considera că numai 
germanii „idioţi sau trădători” se mai puteau gândi la o revendicare a 
graniţelor germane occidentale de dinaintea primului război mondial; 3) 
că toate visurile și ambiţiunile sale se îndreptau spre răsărit, unde era 
convins că Germania își va găsi destinul; 4) că nu a privit nici odată 
posibilitatea unui război cu Franţa decât dacă această ţară, sărindu-i în 
spate, oarbă propriilor ei interese, s-ar fi opus la acea expediţie împotriva 


Rusiei sovietice, care era țelul întregii sale pregătiri, întregii sale gândiri și 
a întregii sale existenţe. 


Când, la sfârșitul lui iulie 1940, Carol, care cedase fără luptă 
sovietelor Basarabia și nordul Bucovinei, trimisese pe Gigurtu, pe atunci 
președinte de consiliu, și pe Mihail Manoilescu, predecesorul meu la 
ministerul afacerilor străine, care mi-a povestit incidentul, la Berghof, 
pentru a câștiga bunăvoința lui Hitler, cei doi demnitari încercaseră să-l 
convingă pe Fuehrer că România, sub Carol, ajunsese să adopte un ideal 
politic și social foarte aproape de cel naţional-socialist. Hitler le-a răspuns 
că un ideal era într-adevăr un admirabil factor în viaţa politică a unei ţări, 
a unei mișcări sau a unui om; și ca exemplu le-a dat, cu cele mai mici 
amânunte, istoria Mișcării Legionare, sfârșind cu uciderea lui Codreanu și 
cu aceste cuvinte: „Ceea ce nu voi ierta nici odată regelui vostru este 
faptul că m-a silit să-mi schimb politica faţă de Rusia sovietică.” 


Hitler știa ce spune. În planul de încercuire, imobilizare și distrugere 
a Germaniei socialist-naţionale planul Barthou-Beneș-Titulescu, România 
ocupa un loc hotărâtor. O cooperare militară a sovietelor cu aliatele lor, 
Franţa și Cehoslovacia, nu se putea nici măcar imagina fără cooperarea 
României. O rezistenţă armată din partea ei, la trecerea trupelor 
sovietice, ar fi obligat imediat armatele poloneze să intre în acţiune; 
agresiunea sovietică reprezentând un “casus faederis” fundamental al 
Alianţei româno-polone. lugoslavia ar fi intrat foarte probabil în luptă și 
ea alături de apărătorii Europei centrale, iar Ungaria, împinsă de 
Germania, ar fi făcut-o și ea fără nicio îndoială. Singură adeziunea 
României putea da făgăduinţei de intervenţie a sovietelor alături de 
Franţa și Cehoslovacia, vreo valoare politică și militară oarecare. 


Hitler știa foarte bine că în România toţi factorii politici abdicaseră 
în mâinile lui Carol. Lovitura de stat fusese concepută în vederea 
chestiunii externe; era în urma presiunilor cercurilor de stânga franceze și 
britanice că guvernul Goga fusese alungat. Singurii miniștri din acel 
guvern care fuseseră păstraţi în guvernul patriarhului Miron Cristea erau 
cei care se declaraseră credincioși politicii alianțelor din primul război: 
Călinescu și Antonescu. Hitler știa foarte bine că un singur grup politic 
important, că numai Mișcarea Legionară, tânără, dinamică, eroică, 


dispusă la toate sacrificiile, se ridica împotriva lui Carol, în chestiunea 
precisă a raporturilor cu Uniunea Sovietică. O știa cu atât mai bine cu cât 
Corneliu Codreanu, de repetate ori, declarase că tineretul român se va 
împotrivi cu armele oricărei încercări a sovietelor de a călca peste 
teritoriul nostru. 


FAPTUL CĂ REGELE CAROL A UCIS PE CORNELIU CODREANU 36 DE 
ORE DUPĂ REÎNTOARCEREA SA ÎN ȚARĂ DE LA LONDRA, UNDE FUSESE 
CHEMAT PENTRU A PRIMI SFATURILE ȘI PORUNCILE FORȚELOR AL CĂROR 
ROB ERA, PRIN PATIMILE, CUPIDITATEA ȘI AMBIȚIUNILE SALE, NU PUTEA 
ÎNSEMNA DECÂT UN LUCRU: ANTI-MUENCHENUL TRIUMFASE. CU 
STATELE UNITE ÎMPINGÂND LA RĂZBOI ȘI CU FRANȚA TÂRÂTĂ SPRE EL, 
MAREA BRITANIE SE PREGĂTEA DE RĂZBOI ȘI ROMÂNIA ÎȘI DĂDUSE 
CONSIMȚĂMÂNTUL LA ACEST PLAN; ÎNȚELEGERE INDISPENSABILĂ ÎN 
DISPOZITIVUL GENERAL DE ACȚIUNE AL ACESTEI FORȚE. 


Faţă de primejdia noii situaţii, primejdie a cărei urgenţă și gravitate 
erau semnalate de asasinatul precipitat al Căpitanului, Hitler a luat în 
grabă două hotărâri: 1) o hotărâre militară, ocuparea Cehoslovaciei, care 
punea diviziile sale blindate la o noapte de marș de terenurile petrolifere 
românești și la 24 de ore de gurile Dunării; 2) o hotărâre politică, menită 
a torpila Alianţa Franco-Ceho-Soveitică: pregătirea unui acord militar și 
economic cu principalul său adversar, cu Rusia sovietică. 


Îndată după asasinarea Căpitanului și a celor 13 camarazi ai săi, a 
început o nouă goană după legionarii rămași în libertate și după legionarii 
cei mai cunoscuţi. Supraviețuitorii războiului civil din Spania, din ierarhia 
supremă a Mișcării, erau de multă vreme deja închiși la Râmnic sau 
împrăștiați în celelalte închisori: Văcărești, Doftana, Jilava. Vor fi printre 
cei dintâi măcelăriți în viitoarea noapte a Sfântului Bartolomeu. Cei care 
se hotărâseră să rămână în ţară, găsiseră un adăpost trecător în case 
nelegionare de români drepţi și fără frică. Am fost într-o astfel de casă 
când fiul meu m-a condus la o întâlnire cu Guţă Pavelescu, care prin 
sistemul de organizare al Legiunii, rămăsese răspunzător în București de 
activitatea legionarilor. Guţă Pavelescu, care va fi și el ucis vreo 10 luni 
mai târziu, ceruse să mă vadă pentru a-mi pune întrebarea: „Cum 
răspundem?” 


Dacă aș fi știut atunci, cum am aflat vreo câteva zile mai târziu, 
hotărârea pe care Hitler o considerase pentru un moment, la primirea 
veștii asasinării Căpitanului, nu aș fi șovăit poate, să dau lui Pavelescu 
răspunsul pe care îl aveam în minte. Dar nici astăzi nu ştiu dacă 
provocarea războiului, care a izbucnit numai trei ani mai târziu, războiul 
din răsărit, ar fi salvat sau nu ţara mea și civilizaţia occidentală, astăzi 
rostogolindu-se spre prăpastie. 


În drum spre Copenhaga, la începutul lui decembrie 1938, m-am 
oprit la Varșovia și Berlin. În Varșovia, Arcziczievski, atunci sub-secretar 
de stat la externe, mi-a comunicat că guvernul polonez dăduse ordinele 
necesare pentru primirea cordială și ușurarea tranzitului legionarilor, care 
după intrucţiunile date de Mișcare, se îndreptau spre Germania. M-a 
informat însă și de intenţia guvernului său de a reînnoi <prematur > 
Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Arcziczievski nu părea mai 
fericit decât mine de această hotărâre care constituia, de fapt, o 
provocare față de Germania și nu aducea Poloniei nicio nouă garanţie 
relativ la securitatea ei. 


În Berlin am putut sta de vorbă din nou cu căpitanul Weidemann. 
Indignarea Fuhrer-ului, care se afla la Berchtesgaden, a fost atât de mare 
încât, după spusa căpitanul Weideman, s-a gândit la un moment dat să 
dea ordin trupelor să înainteze imediat prin Ungaria spre România, dar că 
a trebuit să se mulţumească cu rechemarea ministrului său din București. 
După cum s-a aflat mai târziu, au fost insistenţele generalilor care l-au 
făcut pe Hitler să-și schimbe intenţiile. În cartea intitulată Testamentul lui 
Hitler, unde conversațiile sale cu Borman, în ultimele zile ale războiului 
sunt consemnate cu vădită autenticitate, Hitler amintește aceste 
momente și regretă că nu a început războiul atunci când relaţiile sale cu 
Polonia erau încă relaţii de prietenie și putea nădăjdui să o aibe alături de 
el. 


Noi credem că nu generalii ci Hitler avea dreptate și că, fără de 
pretextul polon, nici guvernul francez, nici guvernul englez nu ar fi 
îndrăznit să ceară poporului lor sacrificiul unui război împotriva 
Germaniei, oricare ar fi fost presiunile Puterilor Anonime și a guvernului 
lui Roosevelt, identificat cu ele. Momentul de mânie odată trecut, Hitler 


s-a hotărât să adopte, față de politica lui Carol și a sfetnicilor acestuia, o 
atitudine de pretinsă ignorare a nădejdilor ce le nutreau, a scopurilor și 
uneltirilor lor ascunse, și de a trage din această atitudine toate foloasele 
economice pe care regatul român, cu marile sale bogății, i le putea oferi. 
Deja după odiosul proces și osândirea Căpitanului, cu vreo câteva 
săptămâni înainte de plecarea lui Carol la Londra, Hitler îi trimisese, spre 
mirarea multora, o telegramă de felicitare cu prilejul zilei sale de naștere; 
telegramă urmată, ce e drept, de o Misiune economică germană. 


Douăzeci de zile după asasinarea lui Codreanu, Grigore Gafencu este 
numit ministru al afacerilor străine, post pe care îl va păstra până la 1 
iunie 1940, câteva săptămâni înainte de ocuparea Basarabiei de către 
soviete, pentru a pleca câteva săptămâni mai târziu ca ministru 
plenipotenţiar al României la Moscova. Ministeriatul său fusese cel mai 
nefast intereselor noastre, din toate câte îl precedaseră de la dispariţia lui 
Titulescu. Acest ministeriat corespunde cu lunga și stupida încercare de a 
înșela Berlinul asupra adevăratelor intenţii ale guvernelor lui Carol. Sir 
Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la București, cu care în scurta mea 
trecere pe la palatul Sturdza mă înţelegeam destul de bine în cursul 
dimineţii și foarte rău după prânz, mi-a povestit el însuși că preparativele 
de distrugere a instalaţiilor noastre petrolifere și de blocare a Porţilor de 
Fier se făcuseră de acord cu Carol al II-lea și cu ministrul său al afacerilor 
străine și le puneau la cale cu specialiștii săi și cei francezi; pe când, pe de 
altă parte, Carol și cu ai săi credeau că amăgeau pe Hitler și pe Mussolini 
organizând Partidul Unic FRN, pe modelul partidelor Socialist-Naţional și 
Fascist, îmbrăcând până și pe lorga și pe Argetoianu în uniforme de ușier 
de hotel de primă categorie, făcându-i să salute <a la roumaine >, 
înregimentând tineretul care nu era în închisoare în Straja ţării, 
organizaţie care pretindea să echivaleze cu cele similare ale tineretului 
din Germania și Italia. 


„Carol — ne spune Prost — s-a consacrat înregimentării tineretului 
pentru a suscita în acesta amorul patriei.“ Să mă ierte cititorul, dar o 
astfel de afirmaţie din partea unui străin care a trăit 20 de ani în România, 
este o adevărată măgărie. Tineretul român nu avea nevoie de lecţii de 
patriotism; și nu era Carol al II-lea (cu sângele acestui tineret pe mâini, 
preocupat în acel moment cu confiscarea averii lui Auschnitt și alte jafuri, 


și în ajun de a preda vecinilor fără luptă patru provincii ale ţării) omul 
capabil de o asemenea lecţie. Scopurile lui Carol erau altele: a simula o 
înclinare spre partidele naţionaliste din Germania și Italia pentru a masca 
uneltirile sale ostile acestor ţări și a înșela tineretul român cu o 
organizaţie care pretindea să prezinte aceleași idealuri ca și Mișcarea 
Legionară. Această încercare de caracter și organizare pur polițienească a 
dat greș în ambele sale scopuri. Nu Berlinul și Roma au fost înșelațţi ci 
Ţara Românească; iar în cea ce privește tineretul ţării, să ascultăm pe 
Prost în alt moment al său de semi-luciditate: 


„Ar fi fost iluzorie speranţa că Straja Țării va putea concura cu 
succes Mișcarea Legionară. Legionarii aveau sentimentul apartenenţei la 
o elita; organizaţia lor semi-secretă nu admitea intrarea oricărui 
guguștiuc; portul cămășii verzi era precedat de o iniţiere cu caracter 
religios; legionarii aveau conștiința participării la o lupta al cărei succes 
trebuia să-i ducă la glorie și la profit: de aici venea mândria și zelul lor 
remarcabil. Straja Țării era departe de a putea propune un astfel de ideal 
bieţilor școlari, care nu se înscriau decât pentru că erau obligaţi să o facă. 


«“ 


Ceea ce Prost se face că nu știe, este că legionarii luptau și mureau, 
înfruntând toate prigoanele, asasinatele individuale și măcelurile în 
masă, pentru gloria și profitul ţării, nu pentru al lor personal. Luna martie 
1939 va vedea moartea lui Miron Cristea, patriarhul-diavol, care 
acoperise cu sfintele sale veșminte toate nelegiuirile, toate omorurile 
stăpânului său, și promovarea lui Armand Călinescu la scaunul de prim- 
ministru; va vedea apoi ocuparea Boemiei de către germani, proclamarea 
independenţei Slovaciei, reocuparea de către germani a vechiului lor 
teritoriu al Memelului, luarea Madridului de către Franco și adeziunea 
Ungariei la Pactul Anti-Comintern. În primele zile ale lui aprilie, Italia, 
setoasă de a ocupa și ea ceva, se azvârlise asupra micii Albanii, alegând 
ziua Vinerii Mari, pentru că era și cea când regina Geraldina aștepta un 
prunc, și atenţia regelui Zogu și a poporului albanez era îndreptată spre 
alte griji decât cele militare. 


Bucureștii erau înmărmuriţi. La 17 martie, un consiliu de coroană 
hotărăște rezistenţa armată la orice agresiune din orice parte ar veni. În 


același timp, se poruncește o încercare de mobilizare generală, încercare 
care s-a terminat într-un fiasco total. Toate lipsurile oștirii au ieșit 
deodată la iveală. Soldaţii care nu aveau arme, nici îmbrăcăminte, au fost 
retrimiși îndată la vatră. Măsurile de securitate politică care au fost 
căutate și luate la acea epocă, au fost și mai dezastruoase încă pentru 
ţară, decât starea de nepregătire în care se menţinuseră trupele noastre 
în acele vremuri amenințătoare. Vorbesc despre zadarnicele garanţii pe 
care emisarii guvernului nostru le negociau tainic la Londra și Paris, 
pentru a le primi cu un simulacru de surprindere, ca un dar necerut; 
manevra nu a înșelat pe nimeni la Berlin și Londra, după cum o dovedeau 
articolele ironice care apăreau în presa germană în urma ședinței 
Parlamentului Britanic, unde aceste garanţii au fost anunţate... sub titluri 
care aminteau jocul <de-a baba oarba > -Attache winkt mit dem 
Taschentuch, etc. 


Zic <zadarnice >, fiindcă aceste garanţii, distribuite și Varșoviei, cu 
buna știință a negociatorilor, a ministrului lor, a guvernului și a regelui, 
NU PRIVEAU GRANIȚELE NOASTRE RĂSĂRITENE, NICI CELE RĂSĂRITENE 
ALE BIETEI POLONII, după cum a declara-o puţin mai în urmă, de la 
aceiași tribună, Butler, pe atunci sub-secretar de stat la Externe. Zic< cu 
bună știință >, fiindcă este imposibil de conceput că trimișii noștri speciali 
și miniștrii noștri acreditaţi să fi fost atât de proști pentru a nu întreba 
dacă Basarabia și Bucovina erau și ele cuprinse în garanţia oferită. Și aici, 
cred necesar de a desluși încă odată simţămintele, motivele, 
raționamentele care stăteau în spatele celor două școli ale politicii 
noastre externe; cea a politicienilor noștri profesioniști și a diplomaților 
docili, adepţi și continuatori ai politicii lui Titulescu, și cea a întregului 
popor, a persoanelor de bun simţ, și de independenţă de gândire, care 
vedeau în această politică o ameninţare de moarte pentru ţara lor. 


Pentru noi: 


1.) Primejdia, nu numai pentru ţara noastră, dar pentru Europa 
întreagă, nu era Germania, ci Rusia comunistă. 


2). Împotriva acestei primejdii era evident că nu ne puteam rezema 
pe acele ţări sau acele guverne supuse Puterilor Anonime, care fuseseră 


<nașii > revoluţiei bolşevice, care o salvaseră de multe ori dela pieire, 
care porunciseră predarea lui Kolceak, care făcuseră totul pentru a salva 
regimul lui Bela Kuhn, care ajutaseră forţele comuniste în regimul civil 
spaniol, care o introduseră pe aceasta în Liga Naţiunilor, în locul 
Germaniei, silită să plece. 


3). Mica Înţelegere și Înțelegerea Balcanică nu reprezentau în ochii 
noștri nicio garanţie. Nu aveam nevoie de Cehoslovacia pentru a ne apăra 
de revendicările iredentiste ungare, ori de Turcia pentru a ne apăra de 
Bulgaria. Alianţa cu Cehoslovacia reprezenta pentru noi sarcini și 
primejdii străine intereselor noastre, cu atât mai grele cu cât Praga nu 
pierdea nici un prilej pentru a provoca marea sa vecină de la nord. 


4). Revendicările ungare nu reprezentau pentru noi o adevărată 
primejdie decât dacă ar fi fost susținute de guvernul german. Respingerea 
repetată a propunerilor germane, de garanţie a fruntariilor noastre, a fost 
deci o adevărată crimă împotriva securităţii patriei, cu atât mai mult că 
această garanție privea și hotarele noastre răsăritene şi nu era legată de 
nicio altă condiţie decât de aceea de a apăra aceste graniţe în ziua în care 
ar fi fost amenințate. 


5). Împotriva uriașei primejdii ruso-comuniste o singură putere din 
lume putea să ne apare, nu numai pe noi, dar și Europa și lumea întreagă, 
şi aceasta era Germania; Germania înarmată până în dinţi, restabilită în 
statutul ei politic și militar antebelic... Cine crede că greșesc să privească 
o hartă politică de astăzi a Europei, Asiei, Africei, Oceaniei, și să nu treacă 
cu vederea că Rusia comunistă întreţine garnizoane în Cuba, fără ca 
Statele Unite să îndrăznească să le alunge. 


6). Argumentul adversarilor noștri, a fidelității către foștii aliaţi din 
primul război mondial, credem că nu era sincer sau că era lipsit de orice 
gândire mai adâncă. Războiul contra Germaniei, către care anumite clici 
anti-germane sau pro-sovietice încercau să arunce popoarele francez și 
britanic, nu era războiul Franţei sau al Marii Britanii. Importante și 
puternice grupuri politice o știau foarte bine în aceste două ţări și se 
opuneau și ele războiului uneltit de Puterile Anonime, războiul dărâmării 
imperiului britanic și al celui francez, războiul eclipsei definitive a celor 


două ţări ca mari puteri, războiul unei scurte pseudo-hegemonii nord- 
americane. 


7). Fidelitatea către foștii noștri aliați ar fi cerut dimpotrivă, să 
întrebuinţăm toată influenţa noastră pentru a-i îndepărta dela drumul 
nefast pe care-l aleseseră. Aceasta era cu atât mai adevărat în ceea ce 
privea Polonia, expusă la aceeași primejdie, și faţă de care aveam nu 
numai datoria, dar și dreptul de consultare și de sfat. Drept și datorie pe 
care ne-am ferit mișelește de a le exercita, când, în momentul suprem al 
conflictului germano-polonez, ambasadorul nostru la Varșovia, 
Franasovici, primind ordinul de a-și părăsi postul, a plecat la Paris, de 
unde nu s-a mai întors. 


8). În ceea ce privește argumentul de ultimă oră al Pactului 
Ribbentrop — Molotov, noi credem că nici astăzi nu poate fi invocat în 
mod cinstit. Hitler n-a dorit nici odată un război cu Polonia, nici cu Franţa 
sau cu Marea Britanie; războiul pe care-l dorea era cel care ar fi zdrobit 
comunismul și deschis imensele posibilităţi ale Răsăritului expansiunii, 
hărniciei și intreprinderilor poporului său. Apusul știa foarte bine că acum 
apropierea germano-rusă, provocată de încercările anglo-franceze de a 
câștiga Rusia comunistă ca aliată împotriva Germaniei, nu era decât o 
apropiere trecătoare, une risc de guerre de ambele părți. Se știa foarte 
bine că războiul ce începuse va sfârși cu sovietele luptând alături de 
puterile apusene; fapt care explică de ce nu s-a declarat război Uniunii 
Sovietice, cu toate că, împreună cu Germania, se azvârlise asupra 
Poloniei, și pentru care motiv nu ne-au fost garantate graniţele noastre 
răsăritene, nici cele ale Poloniei. 


S-a dat explicaţie la politica noastră anti-germană în aceste vremuri 
premergătoare războiului al doilea mondial, faptul că stipulaţiile secrete 
ale Înţelegerii Ribbentrop- Molotov permiteau ocuparea Basarabiei de 
către ruși. Pentru Hitler, care știa că trupele sale vor alunga pe cele rusești 
nu numai din Basarabia ci şi din toată Ucraina, o stăpânire momentană a 
Basarabiei și a Bucovinei nu conta, dar această ocupare a fost o tragedie 
mai mare decât cele pe care aceste ţinuturi le-au trăit în cursul 
zbuciumatei istorii a Moldovei. RĂSPUNDEREA ACESTEI TRAGEDII O AU, 


ÎNAINTE DE TOATE, FACTORII RĂSPUNZĂTORI Al POLITICII NOASTRE 
EXTERNE DIN 1931 PÂNĂ ÎN 1939. 


Germania se oferise în 1934 de a ne garanta toate hotarele noastre, 
inclusiv, și mai ales, hotarele noastre răsăritene, cu singura condiţie ca să 
ne legăm a le apăra noi înșine, oferindu-ne, în același timp, de a ne 
înarma, în vederea acestei apărări. Această propunere, vădit sinceră, 
urmată de altele, tot atât de sincere, dat fiind că ele corespundeau cu 
interesele și cu intenţiile Germaniei, le-am respins cu dispreţ. 


Pactul Ribbentrop — Molotov s-a încheiat la 23 august 1939. 
Călătoria lui Gafencu la Berlin, Paris, Londra și Roma avusese loc însă cu 
cinci luni mai înainte. Pierderea nu numai a Basarabiei și a unei părţi din 
Bucovina, dar și aceea a inimei Ardealului a fost consecinţa directă a 
activităţii ministrului nostru de externe, în timpul acestei călătorii- 
dezastru. Fuehrer-ul știa că în războiul inevitabil cu Rusia sSovietică el nu 
putea avea aliat mai important, și din punct de vedere militar și din punct 
de vedere economic, decât România. Nici Italia nici Ungaria nu ar fi putut 
înlocui cei 800.000 de combatanți, pe care România întreagă îi putea 
oferi, nici bogăţiile sale miniere și agricole. Interesul său vădit era de a da 
< factorului român > toată valoarea sa. O ultimă încercare în această 
privinţă a făcut-o cu prilejul călătoriei lui Gafencu. A fost o mare greșeală 
din partea sa — o greșeală pe care Germania a plătit-o scump - de a 
pedepsi România fiindcă această încercare dăduse greș; prin aceasta au 
fost ignorate toate izvoarele de energie naţională care existau în ţara 
noastră. Dar a fost o crimă din partea lui Carol și a miniștrilor lui, de a-i da 
prilejul să comită o asemenea greșeală. 


Când, spre mijlocul lui aprilie, Hitler a invitat pe Gafencu la Berlin, a 
fost din partea lui o încercare mai mult de a-și asigura cel puţin o 
prietenească neutralitate din partea României în ameninţătoarele clipe 
pe care le trăia Europa și, poate chiar, de a câștiga colaborarea acestei ţări 
de 20 de milioane de locuitori și de importante bogății naturale... 
Ministrul nostru al afacerilor străine plecase în această călătorie — după 
cum evenimentele au dovedit-o — cu ferma hotărâre de a o consacra unui 
program politic absolut contrariu nădejdilor Fuehrer-ului și cu 
copilăreasca intenţie de a ascunde jocul său pro-aliat și anti-german, sub 


mascarada uniformei albastre și a < partidului unic > pseudo-naţionalist, 
organizat de poliţia lui Carol. 


De la Berlin Gafencu a trecut la Paris și la Londra, unde pestelcuța 
de piele de purcel și insignele cabalistice corespunzătoare gradului său în 
francmasonerie au înlocuit uniforma în chestiune. Dacă Berlinul nu a aflat 
îndată ce s-a negociat acolo, ar fi putut-o afla în tot cazul, și foarte precis, 
când a urmărit și descoperit pas cu pas pregătirile de sabotaj militar și 
economic ce începuseră să fie puse la cale, la reîntoarcerea lui Gafencu la 
București, cu echipele de distrugere franco-engleze, sub experta direcţie a 
lui Vanger, om de multiple naţionalităţi. 


Guvernul german a aflat însă imediat, prin guvernul italian, 
neghioabele încercări ale lui Gafencu, odată ajuns la Roma, de a convinge 
pe contele Ciano, că interesele Italiei erau de a trece cu arme și bagaje de 
partea coaliţiei occidentale. Contele Ciano nu s-a lăsat convins și pot 
transcrie aici aproape cuvânt cu cuvânt sfatul ce l-a oferit oaspetelui său 
român, astfel cum mi-a fost comunicat puţin mai târziu de Alexandru 
Duiliu Zamfirescu, ministrul nostru la Roma: „Băgați bine de seamă la 
sfatul ce vi-l dăm: renuntati la garantia pe care aţi cerut-o Londrei și 
Parisului şi care nu vă va fi de niciun folos, și nimic nu vi se va întâmpla. 
Dar nu puteți nici măcar să vă închipuiţi cât de rău vă va merge dacă 
persistaţi a vă acoperi cu ea. “ 


Cu cuvinte tot atât de explicite, dar mai puţin amenințătoare în 
forma lor, atenţiunea lui Gafencu fusese atrasă și la Berlin, asupra 
primejdiei și inutilităţii acestor garanţii. S-a întors în ţară cu convingerea 
că păcălise pe Ribbentrop. Carol împărtășea și el această opinie, afirmând 
celor care încercau să-i arate primejdia jocului său: „Germania este foarte 
mulțumită de mine.” Germania însă se hotărâse pur și simplu să opună 
acestui joc unul și mai ascuns, până în momentul în care va considera 
oportun să lovească cu toată brutalitatea și cu toată nedibăcia sa 
psihologică, de atâtea ori dovedită, în ţara care trebuia să fie principalul 
ei aliat în singurul război pe care Hitler îl dorise, războiul visurilor şi 
intenţiilor întregii lui vieţi. Prefacerea Berlinului a mers până la a admite 
schimbul de contacte între „Hitler Jugend” şi „Straja Țării”, până la a-l 
chema pe colonelul Sidorovici la Viena, pentru a primi, din mâinile chiar 


ale lui Ribbentrop o măgulitoare decorație; aceasta chiar după măcelul 
mai multor sute de legionari, dar obţinând în acest fel executarea 
Convenţiei economice, ale cărei stipulaţii guvernul român le sabotase o 
bucată de vreme. 


Aceasta era starea de nepregătire militară și morală, de nedumerire 
şi corupţie a voinţelor, de meșteșuguri copilărești și viclene, în care Ţara 
Românească se înfățișa uriașei furtuni din care numai îndrăzneţii viteji 
puteau nădăjdui să iasă teferi. Puţine iluzii îmi făceam, chiar de la acea 
vreme, asupra capacităţii acestor conducători de a face față 
ameninţătoarelor și încurcatelor împrejurări ale vremii. Spectacolul 
înjositor al noului „Parlament”, cu toţi oamenii noștri politici — afară de 
luliu Maniu, de Dinu Brătianu și de Gheorghe Brătianu — schimonosiţi de 
astă dată în uniforme albe, și vestea negocierilor ministrului nostru al 
afacerilor străine cu bulgarii, în vederea unei concesii de teritoriu în 
Cadrilater, provocaseră alarma în inima oricărui adevărat român, chiar a 
celor care nu erau în posesia unor alte informaţii și mai îngrijorătoare. 


O mângâiere sufletească și o retrezire a nădejdilor le regăseam 
numai la Berlin, pe lângă legionarii care izbutiseră să iasă din ţară. Ei 
pregăteau în mintea lor, dar și materialmente, în toată măsura 
posibilităţilor lor, un răspuns trădării și o ultimă încercare de a salva ceea 
ce se mai putea salva din destinele unei ţări, pentru care fiecare din ei și- 
ar fi dat de zece ori viaţa. Atunci am cunoscut, în vara lui 1939, pe acel 
tânăr cu privirea fierbinte, cu gândul așezat, cu vederile hotărâte și 
îndepărtate ale unui om de stat care trebuia să se puie în capul acestei 
ultime încercări. La Copenhaga, soţia mea și cu mine avea marea bucurie 
de a găzdui la legația română pe doamna Elena Codreanu, soţia 
Căpitanului, fugită din ţară, cu inteligenta sa nepoţică Cătălina, cât și pe 
părintele Dumitrescu Borșa, unul din luptătorii noștri din Spania și șeful 
de atunci al legionarilor din Berlin, organizaţi în Comandament, clădindu- 
ne și acolo o strânsă cetăţuie de nădejde și mângâiere. 


În ziua de 24 august, când lumea, alarmată, aflase de încheierea 
Pactului Ribbentrop — Molotov, aveam la prânz mai mulţi șefi de misiuni 
străine, acreditaţi în Copenhaga. Ministrul britanic și ministrul polonez 
schimbau vorbe de îmbărbătare reciprocă: „Ei cred că cu aceasta s-a 


schimbat ceva!”, afirma simpaticul Ramsay; „Nu s-a schimbat nimic!”, 
răspundea Straczewski, a cărui inimă în acel moment trebuia să tremure 
pentru iubita lui ţară. Întorcându-se spre mine, m-a întrebat: „Dacă 
începe războiul, cât timp credeţi că vom putea rezista? “ l-am răspuns: 
„Vreo două luni, dacă sunteţi atacati numai de Germania; dacă sunteţi 
atacați de Germania și de Rusia împreună, nu veţi putea rezista.” Noul 
ministru al Statelor Unite mi-a făcut violente învinuiri pentru aceste 
pesimiste pronosticuri. Owsley, cel care plecase cu câteva zile mai înainte, 
îmi declarase în ultima noastră întrevedere: „Vom interveni și noi, băgaţi 
bine de seamă, și vom şterge Germania de pe harta Europei. “ 


Dacă Franasovici, mandatarul nostru la Varșovia, ca aliat leal și 
parte direct interesată, ar fi exprimat în timp util guvernului polonez 
păreri tot atât de pesimiste și ar fi dat cu tărie sfaturile cinstite ce le 
datoram Poloniei, am fi reușit poate să precumpănim intervenţiile și 
presiunile asasine ale Puterilor occidentale. Dar nici măcar ultimul prilej 
al unui asemenea demers nu i-a fost lăsat, căci în momentul când se 
îngroșa treaba pe câmpul militar, a primit, după cum știm, ordinul să 
părăsească postul său. 


Socotita atitudine de nepăsare adoptată de guvernul nostru era cu 
atât mai vinovată cu cât din 1919 nu mai eram mica ţară de 7 milioane de 
locuitori cu graniţele întortocheate, ușor expusă la operaţiuni de 
amputaţii, ci o ţară de 20 de milioane de locuitori, care ar fi putut pune în 
dată în primele linii până la un milion de ostași, rezemaţi pe formidabila 
cetate naturală, a Carpaţilor și a Munţilor Apuseni, așezați într-o poziţie 
cheie, politică și militară. România întreagă ar fi putut fi, cu alte cuvinte, 
un factor decisiv de suficientă greutate pentru a împiedica izbucnirea 
războiului în condiţiile în care acesta a izbucnit, de suficientă greutate 
militară pentru a determina victoria, în sensul intereselor noastre, în faza 
lui finală. 

Printre rapoartele trimise, telegramele cifrate și descifrate, 
întrevederile cu colegii și citirea lacomă a ziarelor, introduceam, de câte 
ori puteam, odihna sufletească și plăcerea pescuitului uriașelor „tuna”, în 
apele Skagerat —ului. Astfel s-a întâmplat că, în ziua de 1 Septembrie 
1939, eram agăţat de unul din acești pești de trei sau patru sute de 


kilograme când au apărut deodată trei mari avioane Dornier, zburând în 
formă de săgeată, și trecând peste capetele noastre aproape la înălțimea 
apelor. Inima mi s-a strâns. O altă barcă s-a apropiat de noi, cu alt pescar 
vânând același vânat. Era principele Axel al Danemarcei, care de departe 
mi-a strigat: “War! War! “Amândoi ne-am tăiat undiţele și am tras repede 
spre mal. 


CAPITOLUL XII 
JERTFA POLONIEI ȘI MĂCELUL LEGIONARILOR 


A fost o stranie istorie pe care Lipski, ambasadorul Poloniei la 
Berlin, ne-a povestit-o la trecerea sa prin Copenhaga, în urma ruperii 
relațiilor diplomatice cu Germania; o istorie care a fost pe deplin 
confirmată prin publicarea documentelor oficiale a celor două părți. 


„+. Nu l-ai văzut încă pe Ribbentrop? Nu știi că te aşteaptă de două 
zile şi că astă seară e ultimul termen care l-a fixat pentru începerea 
negocierilor cu Polonia? i-a spus Coulondre, ambasadorul francez, în ziua 
de 31 august, menţionând că aflase aceasta din întmplare „din anturajul 
“lui Sir Neville Henderson. Lipski i-a răspuns că el văzuse pe Sir Neville în 
ziua de 30, dar că acesta nu-i spusese nimic despre termen și așterptarea 
lui von Ribbentrop. Lipski, conștient de gravitatea acestei inexplicabile 
neglijenţe din partea ambasadorului britanic, a cerut grabnic o 
întrevedere cu ministrul afacerilor străine german, care i-a fost acordată 
imediat. Lipski a fost primit la Wilhelmstrasse cu tot ceremonialul datorat 
unui trimis special. O companie de onoare i-a prezentat armele, imnul 
naţional polonez a fost cântat și Ribbentrop l-a salutat cu efuziunea unui 
vechi prieten, strigând cu bucurie: „Atunci putem negocia!“ Neglijenţa 
istorică a ambasadorului britanic nu permisese însă lui Lipski, în cele 
câteva sferturi de ceas ce îi mai rămâneau până la termenul hotărât, de a 
intra în legătură cu guvernul său; așa încât a fost nevoit să comunice lui 
Ribbetrop că nu avea puterile speciale care i-ar fi permis să înceapă 
negocierile. Von Ribbentrop i-a răspuns că va comunica faptul Fuhrer- 
ului, punând astfel capăt întrevederii care ar fi putut cruța Europa și 
lumea de nenorocirea unui război între puterile necomuniste. 


Adevărul este nu numai că Sir Neville luase asupra sa răspunderea 
de a ascunde colegului său polonez termenul pe care von Ribbentrop îl 
comunicase, spre transmitere, cu 48 de ore mai înainte, dar că în ziua de 
30 august Sir Howard Kennard, ambasadorul britanic la Varșovia, primea 
în același timp cu informaţia că acest termen limită fusese fixat, ordinul 
de a nu-l comunica guvernului polonez... înainte de expirarea lui. 


Anti-Muenchen-ul triumfase la Foreign Office și Chamberlain, învins, 
nu mai era decât un docil instrument în mâinile sale. Într-o carte scrisă în 
1943 și publicată în 1944, am studiat cu de-amănuntul și cu o abundentă 
documentaţie chestiunea răspunderilor în ceea ce privea izbucnirea 
războiului al doilea mondial. Nu știam că concluzile mele vor fi odată 
tragic confirmate prin predarea în mâinile imperiului comunist de către 
Puterile occidentale a Poloniei întergi, a 10 alte ţări europene cu o 
populaţie de 130 milioane, și a întregii Chine cu 600 milioane de locuitori. 
Concluzile mele erau următoarele: 1) Guvernul britanic, care luase 
direcția operaţilor anti-Muenchen-ului, a fost susținut în toată acţiunea 
sa și într-o anumită măsură a fost forțat la această acţiune, de către 
guvernul din Washington, sau mai bine zis de către clica de care era 
înconjurat Roosevelt și care era ferm hotărâtă a nu pierde prilejul ce i se 
prezenta de a dezlănţui un război împotriva Germaniei; 2) Coridorul 
Danzig, Polonia, nu au fost decât pretexte. Polonia, cu bună știință din 
partea Londrei și a Washington-ului, a fost împinsă prin zadarnice 
garanţii, prin făgăduinţele cele mai false, mijloacele cele mai viclene, într- 
o catasftrofă din care clicile răspunzătoare din ambele capitale știau forte 
bine că nu va putea să iasă vie și liberă; 3) Guvernul britanic și 
ambasadorii britanici la Berlin şi Varșovia au făcut totul pentru a 
împiedica ca primele propuneri, atât de moderate ale lui Hitler, să fie 
primite de Varșovia și pentru ca următoarele, prezentate de Ribbentrop, 
în ultima fază a discuţiilor, moderate și acceptabile și ele, să nu fie nici 
măcar cunoscute guvernului polonez. 


„Polonia a luat-o cu hotărâre pe drumul războiului, atunci când DI 
Beck a acceptat sugestiile Angliei, care păreau să fie și ale Franţei “, ne 
spune de Monzie, ministru în cabinetul războiului, în cartea sa Ci-Devant. 
Prevenirile totuși nu lipsiseră din partea ambasadorilor Poloniei în 


străinătate. În raportul său din 29 martie 1939, Juliu Lukasievici, 
ambasadorul Poloniei la Paris, scria: 


„Este copilăresc și în acelaşi timp neleal din partea Angliei de a cere 
unei țări care se găsește în situaţia Poloniei, să compromită relaţiile sale 
cu un vecin atât de puternic ca Germania și să azvârle lumea în catastrofa 
unui război, numai pentru a satisface necesităţile politice ale D-lui 
Chamberlain. Ar fi şi mai copilăresc să se creadă că guvernul polonez nu 
înțelege semnificația acestei manevre. “ 


Tragicul fapt a fost că guvernul polonez, prevenit de contele Potocki, 
ambasadorul său în Washington, nu a priceput manevrele la care 
Lukasievici făcea aluzie. Ele se manifestau în făgăduinţa unui ajutor 
militar necondiţionat în cazul unui conflict cu Germania, în momentul 
exact în care Germania oferea Poloniei o orânduire a relaţiilor celor două 
ţări, care ar fi fost adevărata generaţie a existenţei Poloniei reînviate. lată 
termenii în care Chamberlain formula această făgăduinţă în faţa 
parlamentului britanic, în 31 martie 1939: 


„După cum parlamentul o știe, anumite negocieri sunt în curs 
actualmente cu alte guverne. Pentru a clarifica perfect poziţia noastră, 
înainte ca aceste negocieri să fie terminate, trebuie să informez imediat 
parlamentul că, dacă între timp o acţiune oarecare ar interveni punând în 
primejdie independenţa Poloniei, faţă de care guvernul polonez ar crede 
că este interesul său vital de a se opune prin arme, guvernul Majestății 
Sale s-ar considera obligat de a susţine guvernul polonez imediat și prin 
toate mijloacele sale. Pot să adaug că guvernul francez m-a autorizat să 
afirm că atitudinea sa este aceiași ca şi a noastră în această materie...” 


În ziua de 10 iulie a aceluiași an, când un conflict armat germano- 
polonez devenise o posibilitate iminentă, Chamberlain, dornic de a 
declina tragicele răspunderi pe care Marea Britanie le luase în faţa 
istoriei, a crezut necesar să facă unele subtile precizări în faţa 
parlamentului, relativ la ordinea de succesiune a evenimentelor: 


“Când guvernul german a făcut propuneri Poloniei, în martie 1939, 
propuneri care erau întovărăşite de o campanie de presă... Guvernul 
polonez a refuzat punctul de vedere german și a făcut din partea sa 


propuneri în chestiune în care Germania era interesată. În ziua de 23 
martie el a luat anumite măsuri militare și în ziua de 26 a trimis răspunsul 
său la Berlin. Rog parlamentul să ia cunoștință cu atenţie de aceste două 
date, deoarece s-a afirmat că Marea Britanie a ademenit guvernul 
polonez să întreprindă acţiunea sus menţionată. Trebuie să precizez că 
garanția noastră nu a fost dată decât la 31 martie.” 


Chiar dacă raportul lui Lukasievici nu ne-ar fi dovedit că negocierile 
relativ la aceste garanţii începuseră cu multe zile mai înainte și, chiar dacă 
nu ar fi denunţat ceea ce el numea <manevrele > britanice, nimeni nu ar 
putea acorda alibiului lui Chamberlain cea mai mică consideraţie, dat 
fiind conversațiile pe care guvernul britanic le ducea, la cunoștința 
tuturor, în acele momente, cu guvernul polonez și dat fiind discursul 
lordului Halifax în Camera Lorzilor, care nu lăsa nicio îndoială asupra 
caracterului acestor conversații și dădea de mai înainte lui Chamberlain o 
răsunătoare dezminţire. lată însă o altă inexactitate în Discursul din 10 
iunie al lui Chamberlain: Propunerile germane în chestiune nu fuseseră 
făcute în martie 1939, ci la 24 octombrie 1938 și prevedeau, după cum se 
ştie, o îngustă trecere de 1000 de metri de lărgime prin ceea ce se chema 
„Coridorul”, trecere care ar fi fost destul de largă pentru o autostradă și 
un sistem de linii ferate, destinate a stabili o comunicaţie reală și 
continuă cu Prusia Orientală, și in Danzigul german, în care un port liber 
ar fi fost rezervat Poloniei. Oricine poate măsura astăzi răspunderea celor 
care la Washington, Londra și Paris au făcut totul pentru a împiedica 
guvernul polonez să accepte măcar discuţia asupra acestor termeni. Erau 
propunerile, cu transmiterea cărora sir Neville Henderson fusese 
însărcinat de von Ribbentrop și pe care le-a ascuns colegului său polonez, 
mult mai dure? Sir Neville ne-a dat el însuși răspunsul la această 
întrebare în Raportul său final. <Ele >, spune el, „nu erau tocmai 
nerezonabile”. Sir Neville nu exagerase. În puţine cuvinte, ultimele 
propuneri ale lui Hitler, cele asupra cărora Polonia, păcălită și jertfită de 
mai înainte, fusese împiedicată să le cunoască la timp erau următoarele: 


Danzig, în tot cazul german; 
Gdynia, în tot cazul polonez; 


O administraţie internaţională timp de un an în Coridor; 


Un plebiscit la sfârșitul acestui termen sub controlul aceleiași 
administrații; 


Cale extrateritorială de un kilometru lărgime la dispoziţia 
Germaniei în cazul când Coridorul ar reveni Poloniei; 


Cale extrateritorială de un kilometru lărgime către Gdynia în cazul 
când Coridorul ar reveni Germaniei; 


Privilegii și drepturi speciale (port liber, etc) ca bază de reciprocitate 
în Danzig și Gdynia; 


Demilitarizarea ambelor porturi; Germania acceptă, în ceea ce o 
privea, principiul schimbului de populaţie; 


Demobilizare imediată în cazul unui acord. 


Nu este de prisos să se amintească aici ce gândeau și ce spuneau în 
alte momente despre situaţia creată la Versailles prin tăierea în două a 
Reich-ului, cei care au răsturnat, pentru Danzig, calea destinelor umane în 
spre cele mai uriașe măceluri și, până la sfârșit, spre robiile cele mai 
crunte. 


Lloyd Georges scria în 1919, într-un Memoriu pentru Conferinţa de 
la Versailles: 


„Menţinerea păcii nu va putea fi asigurată decât dacă nu ar mai 
exista motive de exasperare, exaltând în mod continuu patriotismul și 
sentimentul de justiţie ṣi de cinste... Pentru acest motiv mă opun cu 
fermitate la trecerea — fără de absoută necesitate — a germanilor sub o 
dominație străină... Propunerea comisiei poloneze, de a pune 2.000.000 
de germani sub legile unui popor de altă religie, a cărei inaptitudine de a 
guverna a fost dovedită de istorie, este de natură, după părerea mea, a 
provoca un nou război. “ 


Churchill, cel mai zgomotos dintre cameleonii care împingeau lumea 
în prăpastie „pentru Danzig” cerea cu insistenţă Camerei comunelor în 
1932: 


„Satisfacerea legitimelor revendicări ale învinșilor, în special în ceea 
ce privește Coridorul și Danzig-ul. In lipsa căreia, contrariu voinţei și 


intereselor noastre, am putea fi împinși spre un război care ar fi făcut 
pentru a corecta erorile şi satisface revendicările care rup astăzi Europa. “ 


În ianuarie 1936, în faţa aceleiași camere, sir Austin Chamberlain, 
un dușman declarat a tot ceea ce era german, exprima convingerea sa: 


„Marea Britanie nu va mișca nici un deget pentru apărarea 
Coridorului, regiune unde nici unul din interesele sale nu este implicat.” 


În iunie 1932, în Camera Lorzilor, lordul Neel — Buxton atrage atenţia 
asupra tratamentului la care era supusă populaţia germană în Polonia: 


„Lordul d'Abermon a descris recent Coridorul și Danzigul ca 
pulberăria Europei... Gravitatea situaţiei provine mai ales din modul cum 
Polonia tratează populaţia germană... Chestia populaţiei germane în 
Polonia este foarte urgentă şi serioasă. De la anexiune încoace, mai mult 
de un milion de germani au părăsit Coridorul și Poznania, deoarece 
condiţiile de existenţă deveniseră pentru ei intolerabile... Regimul școlar 
îmbrăca un aspect, în realitatea căruia domnii lorzi vor crede cu greu: 
45% din tinerii germani din Thor și din Posen au pierdut școlile lor și au 
fost siliţi să intre în școlile poloneze. Numărul școlilor germane s-a 
micșorat cu 50%. Aceasta este o violare directă a clauzelor Tratatului cu 
Polonia. “ 


Aceste împrejurări făcuseră pe Stressemann și toţi ceilalţi cancelari 
germani să refuze orice declaraţie sau concesiune care ar fi putut fi 
interpretată ca o recunoaștere suplimentară a celei impuse Germaniei la 
Versailles relativ la poziţia Poloniei în Coridor și în Danzig. Șeful 
naţionalismului integral în Germania a fost cel dintâi om de stat german 
care a admis în mod public și formal < faptul polonez > ca un fapt 
irevocabil și care a propus o formulă de regulare a chestiunilor deschise 
între Berlin și Varșovia, prin nefastele speculaţiuni ale Tratatului de la 
Versailles: atât de favorabilă, că numai un șef popular ca Hitler putea să 
îndrăznească să o propună. Cât de legitim a fost strigătul lui Hitler către 
Daladier! 


„Pot eu acum să vă întreb, ce-aţi face Dumneavoastră, ca francez, 
dacă, drept urmare a sfârșitului nefericit al unei lupte viteze, una din 
provinciile franceze s-ar găsi despărțită de restul ţării printr-un coridor, în 


mâinile unei puteri străine; dacă, să zicem, Marsilia, ar fi împiedicată să 
se afirme franceză, și dacă acești francezi ar fi urmăriţi, maltrataţi și 
asasinați? Sunteţi francez, Domnule Daladier și știu deci ce aţi face.“ Și 
către Chamberlain: „Germania era gata să rezolve chestia Danzigului şi a 
Coridorului prin negocieri, făcând o propunere într-adevăr fără 
precedent. Zgomotul de mobilizare răspândit în Marea Britanie, 
afirmarea unor intenţii agresive ale Germaniei împotriva Ungariei și 
României, etc., precum și ceea ce s-a chemat Declaraţiile de garanţie, au 
făcut să dispară dispoziţiile pe care Polonia le-ar fi putut avea de a 
negocia asupra unei baze de acest gen, acceptabilă pentru Germania.” 


Care au fost puterile ce au silit pe Chamberlain, la scurt interval 
după Muenchen și după ce declarase poporului britanic: „Dragi prieteni, 
aduc pacea cu onoare, și cred că va fi pacea întregii noastre epoci. “, să 
pronunţe Discursurile provocatoare şi războinice din 22 și 29 februarie 
1939? Ce influenţe irezistibile au silit pe acest om cinstit și odinioară 
doritor de pace, să explice, la 4 septembrie 1939, deciziunea prin care 
azvârlea Europa și lumea în cea mai înspăimântătoare aventură, prin 
următoarele cuvinte pe care le știa toate mincinoase: 


„Pretinsele oferte germane au fost făcute ambasadorului polonez la 
Berlin, joi 31 august, seara, cu două ceasuri înainte ca guvernul german 
să anunţe că ele fuseseră respinse. Departe de a fi fost respinse, ele nici 
nu avuseseră timp să fie examinate! Reprezentantul Poloniei trebuia să 
ajungă într-un timp determinat, să iscălească un document pe care nici 
nu-l citise! Asta nu se cheamă a negocia, ci a dicta! Niciun guvern 
conștient de demnitatea și de puterea lui nu ar fi putut să se supună la 
aceste metode. Negocierile conduse pe picior de egalitate ar fi putut 
foarte bine să rezolve diferendul.“ 


Câte afirmaţii atâtea neadevăruri! Ultimele propuneri germane — 
care urmau celor făcute un an mai înainte — fuseseră încredințate spre 
transmitere ambasadorului britanic nu în seara de 31, ci în seara de 29. 
Ele nu au fost transmise de Sir Neville Henderson, astfel cum von 
Ribbentrop avea dreptul să creadă că vor fi. Negocierile pe carre Berlinul 
era gata să le intreprindă, nu au putut avea loc când Lipski s-a prezentat 
la Wilhelmstrasse, în ultimul moment, dat fiind că din vina lui sir Neville 


Henderson nu avusese timpul necesar ca să intre în legătură cu guvernul 
său. Acest guvern îi ordonase, de altfel, să nu primească nici un fel de 
document din mâinile ministrului german. Guvernul german, departe de 
a avea pretenţia ca propunerile sale să fie semnate fără a fi citite, se 
declarase în repetate rânduri gata a negocia pe picior de egalitate cu 
guvernul polonez... Inexactităţile, prin omisiune, sunt de altfel numeroase 
și ele în publicaţiile oficiale ale guvernului britanic, privitor la izbucnirea 
ostilităţilor între Germania și Polonia. În Cartea Albastră britanică, de 
pildă, întâlnim următoarea scurtă menţiune: 


„DI. Burkhardt, Înalt Comisar al S. N. în Danzig, a acceptat invitaţia 
D-lui Hitler, de a-l vizita la Berchtesgaden. Dl. Burkhardt a avut, în 
consecinţă, o conversaţie de caracter privat cu DI Hitler, la 11 august, în 
timpul căreia se poate presupune că chestia Danzigu-ului a fost discutată 
între ei, în relaţiune cu situaţia generală din Europa.“ 


Informaţia este incompletă. Ea uită partea cea mai importantă a 
acestei întrevederi, o parte care privea direct Marea Britanie și 
posibilităţile pe care guvernul ei le avea de a interveni în mod împăciuitor 
în situaţia generală și în chestia Danzig-ului. Am întâlnit pe Burkhardt în 
casa prietenului meu, Helmer Rostig, predecesorul său la Comisariatul 
Ligii Naţiunilor în Danzig. El ne-a povestit că, în dorinţa sa de a ajunge la o 
înţelegere cu Marea Britanie și de a evita catastrofa ce se apropia, Hitler, 
care știa că Bukhardt beneficia de încrederea guvernului britanic, i-a 
cerut să întrebuinţeze influenţa sa pentru a obţine ca premierul 
Chamberlain să-i trimită o personalitate cu care ar fi putut vorbi cu inima 
deschisă și să se înţeleagă direct. Hitler propuse pe generalul lroside cu 
care, spunea el, se putea înţelege pe nemţește. Dela Berchtesgaden, 
Burkhardt s-a dus la Londra, unde a avut loc o întrevedere cu 
Chamberlain, căruia i-a transmis cererea Fuhrer-ului. Chamberlain a 
respins-o imediat, declarând că sir Nevile Henderson era ambasadorul 
britanic și că avea toată încrederea în el. Este foarte adevărat că nici o 
regulă protocolară nu obliga pe Chamberlain să satisfacă dorinţa lui 
Hitler. Chestiunile în discuţie erau însă atât de grave și dorinţa șefului de 
stat german atât de fierbinte exprimată, că este greu de înțeles cum 
Chamberlain a putut rezista dorinţei de a întrebuința și acest prilej pentru 
a încerca să ajungă la o înţelegere... Aceasta cu atât mai mult cu cât 


același general Ironside va fi, după puţină vreme, trimis la Moscova, unde 
Chamberlain avea și acolo un ambasador în care avea încredere pentru a 
negocia, fără succes, o Alianţă Militară între Rusia sovietică şi Marea 
Britanie. „Voința profundă de război” britanică, opusă „voinței profunde 
de pace” a celorlalte guverne interesate, va avea prilejul să se manifeste 
încă de două ori după începerea ostilităţilor. Douăzeci și patru de ore 
după deschiderea ostilităţilor între Germania și Polonia, Mussolini 
reînnoind sforțările pe care nu încetase a le face în tot timpul dramei 
diplomatice, pentru a evita războiul, a propus tuturor puterilor 
interesate: 1) Suspendarea imediată a ostilităţilor, 2) Convocarea, fără 
întârziere, a unei conferinţe între Marile Puteri, cuprinzând și Polonia, 
pentru a căuta o soluţie pașnică a conflictului. Propunerea a fost primită 
de toate puterile interesate, ÎN AFARĂ DE MAREA BRITANIE. Ducele 
ceruse posibilul: suspendarea ostilităţilor și oprirea înaintării armatelor 
germane și poloneze în locul unde ajunseseră, 24 de ore după punerea lor 
în marș. De fapt, trupele germane se găseau la 30 de kilometri în 
interiorul teritoriului polonez, trupele poloneze trecuseră și ele graniţa 
germană în diferite puncte. Marea Britanie a răspuns acestei încercări de 
pace, cerând ceea ce știa că era imposibil: retragerea trupelor germane, 
înainte de a începe negocierile. Guvernul britanic a cerut guvernului 
francez să anuleze consimțământul dat la propunerile lui Mussolini. 
Daladier, „Le chef traque”, cum îl numea de Monzie, s-a supus. Citim în 
Ci-Devant: 


„Bonnete (ministrul afacerilor străine) raportează consiliului de 
ministri din 3 septembrie insistenţele Londrei în vederea creerii unei 
situaţii ireversibile pe căi pașnice... La despărțire l-am rugat pe Bonnete 
să treacă peste condiţile absurde ale Angliei. Este exagerat și nerealist să 
se ceară acum retragerea trupelor germane deja intrate în Polonia.” 


Dar un alt prilej a fost oferit Poloniei de a se salva de o nouă și 
poate de astă dată definitivă dispariţie ca stat independent; un prilej de 
care puţini istorici sau comentatori a intenţiunilor germane au binevoit să 
ţină socoteală. Acest prilej a fost pierdut din nou pentru Varșovia din 
pricina insistențelor vinovate și făgăduinţelor irealizabile ale guvernului 
britanic. Mă refer la discursul mareșalului Goering, patru zile după 
deschiderea ostilităților. 


Aflasem la timp, prin colegul meu german, von Renthe-Fink, geneza 
acestei manifestații, a aceluia care ocupa a doua poziţie în ierarhia 
statului naţional socialist. Goering avusese întotdeauna o deosebită 
simpatie pentru Polonia, pe care o dorise ca un camarad de luptă, nu ca 
adversar. Văzuse cu întristare începutul campaniei împotriva ei și ceruse 
insistent Fuhrer-ului voie de a face o ultimă propunere de conciliere. 
Hitler îi dăduse consimţământul sau îi aprobase textul discursului, a cărui 
semnificaţie era clară pentru oricine, și îl confirmase mai târziu prin 
demonstraţia sa deferentă și admirativă la mormântul lui Pilsudski. Eram 
atât de convins în acel moment că o lovitură de teatru, zădărnicită de 
Londra pe câmpul diplomatic, era încă posibilă pe câmpul de bătaie, și că 
ea ar putea da României prilejul atât de a se achita de obligaţiile sale față 
de Polonia cât și de a-și salva interesele proprii, încât pentru a putea 
influenţa în acest sens pe Gafencu și guvernul de la București, am cerut 
telegrafic voie de a mă reîntoarce în ţară pentru 48 de ore. Învoirea mi-a 
fost refuzată și a trebuit să mă mulţumesc cu o telegramă, explicând 
situaţia și propunând să se sugereze guvernului polonez să suspende de 
facto ostilitățile pe frontul său occidental și să concentreze forţele ţării 
împotriva unei eventuale invazii sovietice. 


Sunt convins astăzi, mai mult ca oricând, că Germania, care la acea 
vreme nu era legată prin nicio înţelegere de asistenţă mutuală cu Rusia 
sovietică — ci <numai de neagresiune și de consultatie > - ar fi primit cu 
mulțumire de pe poziţiile deja cucerite în Coridor și în Danzig, această 
nouă întorsătură a evenimentelor. Polonia ar fi supravieţuit erorilor 
nebunești ale lui Mozciski și Ridz -Smigly și România, onorând stipulaţiile 
alianţei cu Polonia, ar fi putut, cu toate forțele sale ocupa sectorul ce | se 
cuvinea în lupta împotriva viitorului cotropitor al Basarabiei și 
Bucovinei... Franasovici era însă deja la Paris. 


Președintele Mozciski, la trecerea sa prin România, după 
înfrângerea Poloniei, a fost întrebat de către un înalt prelat al nostru de 
ce nu primise nici de astă dată mâna germană, încă o dată întinsă? 
Mozciski i-a răspuns că guvernul său considerase foarte serios această 
posibilitate, dar că presiunile, amenințările și făgăduinţele 
reprezentanţilor britanici, susţinute și de agenţii diplomatici ai Statelor 
Unite, prezenţi la Varșovia, îl siliseră să-și schimbe intenţiile. Printre 


făgăduinţele făcute era aceea a forţțării strâmtorilor scandinave și intrarea 
imediată a marinei britanice în Marea Baltică, cu perspectivele unei 
debarcări în masă a trupelor britanice și franceze. 


În ceea ce privește primirea rezervată a sugestiilor mele de către 
guvernul din București, nu putea să fie alta decât aceea a ignorării lor 
complete, dat fiind că ele erau în contrazicere totală cu planurile și 
intenţiile celor trei personalităţi atunci stăpâne pe politica noastră 
externă: Carol, Armand Călinescu și Grigore Gafencu. Niciun moment, 
aceștia n-au părăsit ideea și nădejdea unor noi împrejurări, care le-ar fi 
permis să ia parte la lupta începută, alături nu numai de Franţa și de 
Marea Britanie, dar, conform planului Barthou-Titulescu, alăturea și de 
Rusia sovietică, despre care nicio persoană sufucient de informată nu se 
putea îndoi că va sfârși războiul în lagărul aliaţilor occidentali. În virtutea 
acestor idei și acestor speranţe România își datorează predarea fără luptă 
a Basarabiei, prevăzută de pe vremea lui Titulescu, și admisă și de 
succesorii lui, când se pregăteau să pună căile ferate române la dispoziţia 
statului major sovietic. Fără de a mai cere voie, m-am repezit la Berlin 
pentru câteva ceasuri bune pentru a beneficia de informaţiile și de 
impresiile ministrului nostru în acea capitală, mult mai la curent decât 
mine cu politica guvernului nostru. După cele auzite de Radu Crutzescu, 
Hitler era adânc impresionat de hecatombele suferite de armata 
poloneză, luptând cu regimente de cavalerie și artilerie înhămată 
împotriva diviziilor de tancuri și mulțimilor de stukas și de bombardiere. 
Crutzescu nu credea în vreo schimbare probabilă în poziţia de imobilitate 
luată de guvernul din București; în tot cazul, atât timp cât războiul în 
occident ar rămânea ceea ce era: trupe păzindu-și nemișcate graniţele. O 
intervenţie a noastră pe lângă guvernul polonez, în sensul dorit, nu era 
compatibilă cu această poziţie. Telegramele mele nu puteau interesa pe 
ministrul nostru de externe. Crutzescu însuși nu dădea mare importanţă 
Discursului lui Goering şi manifestaţiilor Fuhrer-ului la mormântul lui 
Pilsudski. 


La câteva zile după reîntoarcerea mea la Copenhaga, mă găseam în 
cabinetul lui Munck, ministrul afacerilor străine, în momentul când i se 
aducea un vraf de telegrame. Alegând una din ele, îmi comunică, spre 
marea mea mirare, că Armand Călinescu, prim-ministrul român, ar fi fost 


omorât de un grup de legionari. Nu am putut să nu rețin anumite 
comentarii. „Se prea poate, dar oricum ar fi, vă rog să transmiteţi 
condoleanţele mele guvernului Dumneavoastră”, mi-a spus Munck. 
Încurcat între sentimentele mele de adânc dispreţ pentru cel executat și 
datoria protocolară de a manifesta guvernului jalea personalului legaţiei 
şi coloniei locale, m-am mulţumit cu transmiterea următoarei telegrame: 
“DI Munck, ministrul afacerilor străine, m-a rugat să transmit guvernului 
meu condoleanţele sale privitor la grozavul atentat. „Am aflat mai târziu 
că cuvântul < grozav> a primit din partea personalului cifrului și a altor 
funcţionari ai ministerului variate interpretări. 


M-am culcat în acea noapte cu o mare neliniște privitor la urmările 
probabile ale execuţiei asasinului lui Corneliu Codreanu, o neliniște cu 
atât mai mare cu cât soţia și fiul meu se găseau în ţară, expuși la toate 
sălbăticiile de care îi știam capabili pe Carol și camarila lui. Veștile care au 
început să vină a doua zi întreceau în oroare tot ceea ce se putea aștepta. 
Henri Prost, urmând formula adoptată de mai toţi comentatorii 
occidentali, vorbește de vreo doi-trei legionari executaţi în fiecare 
provincie, încercând a micșora, pe cât posibil, vina lui Carol și a oamenilor 
săi. Ticăloșia lui Prost este mai mare decât aceea a altor < istorici> străini, 
deorece el a avut prilejul de mai multe ori să numere crucile din Cimitirul 
legionar Predal, reprezentând o parte numai, a jertfelor Gărzii de Fier. 


Trupurile celor împușcați erau azvârlite la răspântia drumurilor și 
lăsate acolo zile întregi, ca hoiturile de animale. În București, consilierii 
regali, în uniformă, erau obligaţi să defileze în faţa trupurilor celor nouă 
răzbunători, care, după ce se predaseră de bunăvoie autorităţilor, 
fuseseră împușcați chiar pe locul unde executaseră pe Călinescu. Zic < 
obligaţi>, căci personagii ca Argetoianu și lorga care, ca toți ceilalţi care 
au fost fotografiaţi oficial, înmărmuriţi în faţa celor nouă cadavre, erau 
oameni care s-ar fi speriat și de o mâţă moartă. Cea mai mare parte a 
legionarilor din închisori și lagăre au fost asasinați; alţi câţiva prinși într-o 
mare razie condusă de prefecții militari ai judeţelor, au fost de asemenea 
asasinați. Nici femeile n-au fost cruţate: Eleonora Bagdad a fost scoasă 
din patul de boală în spitalul de tuberculoși și împușcată cu camarazii săi. 
Inginerul lonică a fost executat de două ori: căzând rănit sub cadavrele 
celorlalţi executaţi, a putut să se ascundă; prins câteva zile mai târziu, a 


fost împușcat din nou. Argetoianu, care, după scurtul Guvern de asasini al 
generalului Argeșanu, ajusese prim ministru și continuase cu asasinatele, 
declara ziarelor: „Vom stârpi până și sămânţa acestor netrebnici.” 


M-am crezut obligat de a manifesta, de astă dată fără înconjur, 
simţămintele mele guvernului din București, printr-o lungă telegramă 
unde, pe lângă indignarea mea personală, exprimam și pe aceea a tuturor 
colegilor mei din corpul diplomatic, din orice lagăr erau ei, și a mulţimii 
de persoane care veneau la legația română ca să-și exprime dezgustul lor. 
Cel care a făcut-o cu mai multă energie, prevăzând și ceea ce trebuia să se 
întâmple mai târziu, a fost ministrul Franţei, DI Bonnefoy- Sibour, care mi- 
a anunţat: „Cu aceasta el și-a pierdut tronul.” Tot telegrafic am primit 
înștiinţarea că eram destituit. Presa internaţională însă nu găsea decât 
cuvinte de laudă pentru asasini. London Times consacra un editorial plin 
de simpatie generalului Argeșanu: A draper little cavarly general! 


O dată cu telegrama către minister, am scris vreo câteva zeci de 
scrisori oamenilor noștri politici, atrăgându-le atenţia asupra răspunderii 
ce o luaseră, neintervenind pentru a opri atrocitățile, și îndemnându-i să 
se opună continuării lor. Răspuns am primit numai de la consilierul regal 
Nicolae lorga, care mă informa că „în asemenea împrejurări, este 
inevitabil ca să plătească și câtiva nevinovați.” 


CAPITOLUL XIII 
TIRANUL FĂRĂ SPADĂ 


Paginile de neîntrecută slavă, scrise de oștirile românești în 
înaintarea lor învingătoare până la Volga și poalele Caucazului, au fost 
cuprinse între perioada de rușine impuse poporului nostru de către Carol 
al II-lea și scurta și nefericita domnie a lui Mihai. 


Ţările Românești au avut destui domnitori aprigi și neiertători. Nici 
Ştefan cel Mare nici Vlad Țepeș nici lon Vodă nici Lăpușneanu, nu au fost 
ușă de biserică; erau însă tot atât de crunţi cu dușmanii ţării lor ca și cu 
boierii răzvrătiți. lertăm cruzimile lui Vlad și mâniile lui Ștefan la ospeţe, 
căci fără de ei ţările noastre ar fi fost de pe atunci șterse de pe faţa 


pământului. Chiar Duca Vodă, cel mai scârbos dintre tiranii cunoscuţi de 
ţările noastre, acel < Kneaz Ukrainski >, se lăuda nu numai cu statornicia, 
dar și cu întinderea hotarului. 


Carol al II-lea, hrăpăreţ, asupritor, ucigaș, stricat până în măduva 
oaselor, uzurpase toate puterile statului, nu pentru a-l apăra mai bine la 
vreme de nevoie, ci pentru a-și sătura mai ușor lăcomia, pentru a se 
îndeletnici fără stânjenire cu patimile sale. Omul care ucisese fără 
dreptate, fără milă și fără rost sute de români, floarea tineretului acestei 
ţări, pentru că stătea în calea corupţiei și a trădării, s-a lepădat în grabă 
de toată autoritatea ce o furase guvernelor și poporului său, atunci când 
a sunat ceasul primejdiei și al bătăliei, trecând toată răspunderea asupra 
celor pe care îi prefăcuse din sfetnici în slugi plecate, ascunzându-și 
mişelia în spatele mișeliei celor cu care se înconjurase, căutând până la 
sfârșit să se ascundă chiar și în spatele Mișcării Legionare. 


Lunile ce-au trecut, după transmiterea serviciilor Legaţiei din 
Copenhaga succesorului meu Alexandru Duiliu Zamfirescu, le-am 
petrecut între capitala daneză și Berlin, unde desele mele călătorii mă 
puneau în contact cu numerosul grup de legionari ce se adăpostiseră în 
Germania. Urmăream cu ei, neputincioşi, ceea ce se petrecea în ţară, 
politica de șiretlicuri și de minciuni despre care - din locul de unde 
observam întâmplările — eram sigur că avea să ducă România, de-a 
dreptul, la cele mai crunte încercări. 


În februarie 1940, după ultima Conferinţă Balcanică ţinută sub 
inspiraţia ministrului nostru al afacerilor străine, Gafencu se îndrepta 
către Mussolini, rugându-l să se pună în capul < Țărilor neutre >; o 
reînoire fără rost a încercărilor din aprilie 1939 a aceluiași Gafencu de a 
momi Italia în câmpul adversarilor Germaniei. Această greșeală nu se 
putea explica decât printr-o ignoranță totală a stării de spirit și a 
intenţiilor italiene, a legăturilor pe care Roma le avea de atâta vreme cu 
Berlinul. 


Convenţiile economice cu Germania, care, pentru o scurtă perioadă, 
fuseseră executate corect, începuseră din nou a fi sabotate de autorităţile 
noastre răspunzătoare. Informaţii precise ajunseseră la cunoștința 
noastră asupra activităţilor agenţilor puterilor occidentale în ţară și a 


complicităţii autorităţilor noastre la proiectul de sabotaj militar care ar fi 
putut primejdui adânc poziţia germană. Henri Prost, părând special de 
bine informat în această privinţă, ne vom permite a-l cita încă o dată: 


„Românii nu se opun pe faţă germanilor, dar îi scrutează cu un zel 
care, de fapt, este o excelentă apărare. Tratativele sunt lungite în mod 
excesiv, fără să mai socotim că, după încheierea lor, urmează aceleași 
tergiversări cu privire la punerea lor în practică. Cam în asta constă ceea 
ce am putea numi < rezistența românilor >. Dacă ceva trenuri încărcate cu 
petrol nu reușesc să treacă frontiera, sau dacă niscai șlepuri de ciment, 
încercând să traverseze Porţile de Fier, rămân blocate acolo prin vreun 
accident inexplicabil, acestea nu trebuie puse pe seama lor. “ 


Într-adevăr nu < românii >, ci anumite autorităţi românești erau 
surde intereselor ţării lor, care, cu autorizaţia lui Carol și a ministrului său 
al afacerilor străine, în complicitate cu tehnicieni englezi, francezi și 
americani, pregăteau blocarea navigaţiei pe Dunăre și distrugerea 
exploatărilor noastre petrolifere, indispensabile eforturilor militare ale 
Germaniei, și în special intentiilor sale finale în Răsărit. 


Lucrurile au început a se schimba în București numai în primele zile 
din aprilie, după lovitura - fulger a lui Hitler în Norvegia, care preceda cu 
24 de ore pe cea pe care Franţa și Marea Britanie o pregăteau încă din 
luna ianuarie. Între acest moment și sfârșitul campaniei Germaniei din 
Franţa, paralele cu fiecare nou succes al trupelor Reich-ului, se desfășura, 
din partea lui Carol și a succesivelor sale guverne, o penibilă și șovăitoare 
încercare de a câștiga bunăvoința lui Hitler. 


Aceste schimbări febrile de ultimă oră au fost tot atât de zadarnice, 
cât erau de prefăcute. Berlinul nu s-a înduplecat. Atitudinea sa, în ceea ce 
privea graniţele răsăritene fusese hotărâtă în urma nenorocitei călătorii a 
lui Gafencu, când, guvernul român răspunsese sfaturilor Berlinului și ale 
Romei, care nu ne cereau mai mult decât o atitudine de totală 
independenţă, cu acceptarea garanţiei franco-britanice, ce ne punea de-a 
dreptul de partea cealaltă a baricadei. Astfel s-a întâmplat că la 26 iunie 
1940 Davidescu, ministrul nostru la Moscova, a primit un ultimatum, care 
cerea României imediata începere a evacuării Basarabiei și a Bucovinei 
septentrionale și terminarea acestei evacuări în termen de 4 zile. 


Cu prilejul deselor mele vizite la Berlin, intrasem în legătură mai 
mult sau mai puţin clandestin cu atașatul nostru militar, colonelul 
Vorobchievici. Clandestinitatea se datora numai faptului că simplul 
contact cu persoana mea ar fi fost probabil rău văzut de superiorii 
colonelului. Cam la mijlocul lui mai, colonelul Vorobchievici îmi povestise 
că la statul major german i se atrăsese atenţia asupra pregătirilor militare 
ale Sovietelor la graniţa noastră răsăriteană, pregătiri ce nu puteau avea 
decât o singură semnificaţie. Militarii germani exprimau mirarea lor că 
România, la rândul ei, nu lua nicio măsură corespunzătoare. Era 
convingerea colonelului că informatorii săi germani doreau foarte mult ca 
măsurile de apărare cuvenite să fie luate cât mai repede de noi. 


Colonelul a raportat imediat Bucureștiului ceea ce-i spuseseră 
camarazii săi germani. La insistenţele repetate ale acestora, colonelul, 
alarmat, dându-și seama că informaţiile sale nu fuseseră luate în serios, a 
plecat la București cu intenţia de a le reînoi personal. Nici la statul major, 
nici la ministerul afacerilor străine nu s-a dat nici cea mai mică atenţie 
avertismentelor statului major german. Grigore Gafencu, căruia 
colonelul, indignat, i-a spus că în asemenea împrejurări preferă să fie 
rechemat decât să rămână cu răspunderile postului său, i-a răspuns 
surâzând: „Domnule colonel, nu fii prăpăstios!” 


S-ar putea obiecta astăzi că aceste avertismente erau în contrazicere 
cu partea, atunci încă secretă, a Înțelegerii Robbentrop-Molotov, relativă 
la Basarabia. Evenimentele au arătat însă — și orice persoană bine 
informată trebuia de pe atunci să o știe — că această înţelegere nu era, în 
gândul ambelor părţi contractante, de cât un șiretlic. Ambele părţi știau 
de pe atunci, că o ciocnire armată între ele era, până la sfârșit, inevitabilă. 
Ocuparea prin forţă și cu preţul unui sângeros război a poziţiilor 
strategice în Finlanda de către sovietici, nu era altceva decât începutul 
viitoarelor ostilităţi între Germania și Soviete; același lucru se putea 
spune în ceea ce privea invazia Basarabiei și a Bucovinei. Era deci foarte 
natural ca, dintr-un punct de vedere strict militar, generalii germani să nu 
fi văzut cu ochi răi, ba chiar să fi dorit ca armatele sovietice să întâlnească 
în România o rezistenţă tot atât de înverșunată ca aceea oferită de 
armatele finlandeze, cu efective însă de patru ori mai mari. Că aceasta era 


aşteptarea lor, mi-a fost confirmat, câteva luni mai târziu, de doi înalţi șefi 
militari germani, când ne puteam considera deja aliaţi. 


Este de altfel convingerea mea că, în orice moment ar fi început 
lupta între armatele române și cele sovietice, înainte de lunie 1941, cu 
toată dorinţa politicei germane de a nu începe războiul din răsărit înainte 
de momentul ales de ea, armatele germane, care nu puteau permite 
Moscovei să se înstăpânească pe gurile Dunării și să-și întindă braţul până 
la exploatărle noastre petrolifere, ar fi fost silite să-și trimită diviziile în 
ajutorul nostru. 


În cazul cel mai rău, Germania nu ar fi putut să ne lase singuri în 
apărarea trecătorilor Carpaţilor moldoveni și a liniei Nămoloasa-Galaţi. 
Fapt tot atât de important faţă de această dovadă de bărbăţie și de 
simţământ naţional, este foarte puţin probabil că Berlinul, cedând 
insistențelor lui Mussolini și ale contelui Ciano, ar fi sărit în spatele 
ostașilor noștri pentru a ne răpi jumătate din Ardeal, zdrobind astfel și 
fizicește și moralmente singurul important tovarăș de luptă ce putea să-l 
aibă cu prilejul adevăratului război al Germaniei naţional-socialiste. 


În ziua primirii ultimatum-ului sovietic, Carol a luat în grabă două 
categorii de măsuri, menite să treacă asupra altora răspunderea unei 
decizii și a catastrofei inevitabile. A chemat de urgenţă pe miniștrii 
Germaniei și Italiei și i-a întrebat dacă ei credeau sau nu că România 
trebuia să-și apere teritoriul. Ne putem închipui disprețul cu care cei doi 
reprezentanţi străini au privit această manevră. Un rege care cere altora 
voie de ași apăra hotarul, este în mod evident hotărât să nu o facă. Este 
foarte probabil ca în urma acestui nemaipomenit demers, Berlinul a 
hotărât că prietenia ungară i-ar putea fi mai folositoare decât a noastră. 
Germania având planurile sale de lungă durată în ceea ce privea relaţiile 
cu Rusia și Italia, găsind în capitularea lui Carol un minunat prilej de a 
favoriza ulterior clientele sale, Ungaria și Bulgaria, răspunsul celor doi 
diplomaţi a fost cel pe care Carol îl aștepta. Sfatul dat a fost de a primi 
rușinea de a evacua Basarabia și partea Bucovinei cerută de ruși și de a 
părăsi, în tragica lor soartă, trei milioane și jumătate de români. A doua 
măsură luată de Carol a fost aceea de a convoca un Consiliu de Coroană, 
compus de unii din aceiași generali care, cu prilejul unei călătorii regale în 


Basarabia, îl proclamaseră, cu câteva luni mai înainte, „cel mai puternic 
monarh din lume “, și de un grup din acei oameni de stat complici, activi 
sau pasivi, ai jafurilor și atrocităților unei perioade fără de asemănare în 
istoria ţării noastre, cuprinzând și pe profesorul Nicolae lorga, căruia i s-a 
încredinţat misiunea lansării strigătului mistificator de „Trăiască Regele 
care nu a vrut cedarea!” 


Fără nicio șovăire şi nicio rușine, din primele momente ale macabrei 
întruniri, Carol s-a lepădat de toate puterile și de toate răspunderile pe 
care și le arogase cu preţul atâtor vieţi românești, cerând modest celor 
prezenţi să spună dacă credeau că eram destul de bine pregătiţi pentru a 
rezista invaziei sovietice. Răspunsul ce-i putea fi dat, Carol îl știa mai bine 
decât oricine; printre răspunsurile uzurpate era doar și Monopolul regal 
asupra contractelor de armament cu intreprinderile naţionale și cu 
societățile străine. Acest răspuns nu era însă sufucient pentru a îndrepta 
în faţa istoriei faptul mișelescului ordin de evacuare care a fost dat în 
aceiași zi oștirii noastre. Această oștire, care totuși exista, ar fi luptat într- 
adevăr „cu pumnii şi cu dinţii” după cum propusese cu vreo câţiva ani mai 
înainte generalul Condeescu, alt favorit al lui Carol — dacă ordinul i-ar fi 
fost dat. Dacă nu ar fi vrut cedarea, ar fi găsit alţi generali și colonei decât 
cei care îl ajutaseră la măcelul legionarilor, și știa unde să găsească și 
sfetnici, care, uitând și iertând totul, l-ar fi urmat și susținut în cele mai 
îndrăzneţe și disperate hotărâri, asemănătoare celor luate de viteaza 
Finlandă. 


Nici lipsa de vitejie personală a lui Carol de Hohenzollern nu poate 
servi de explicaţie satisfăcătoare la Decizia de a preda cotropirii 
comuniste Basarabia și Bucovina. Azi nu se mai cere regilor să cadă pe 
câmpul de luptă, ca un Mihai Viteazul sau un lon Vodă, și nici să se 
expună prea mult, în aceste vremuri cu refugiuri anti-aeriene betonate și 
avioane de transport ultra-rapide și de lungă distanţă... EXPLICAȚIA 
TREBUIE CĂUTATĂ ÎN ALTĂ PARTE. Mulţi s-au înșelat asupra expulzării lui 
Nicolae Titulescu din viaţa noastră publică de către Carol. Această 
expulzare nu avea nici o legătură cu politica noastră externă; Carol nu 
uitase nici odată anumite manifestații republicane ale lui Titulescu și 
momentul cel mai propice pe care l-a găsit pentru a le răsplăti cu vârf și 
îndesat a fost când ministrul său a încercat să se amestece într-o afacere 


de armament cu Vickers... un teritoriu de vânătoare rezervat exclusiv 
suveranului și al oamenilor săi. Dar politica externă a lui Titulescu a fost 
urmată fără deviaţie până la alungarea lui Carol și luarea puterii de către 
Guvernul Naţional Legionar. În mod mai subteran a fost urmată și în 
timpul acestui guvern, sub forma intrigilor care au despărţit Legiunea de 
Generalul Antonescu și relaţiile ascunse cu inamicul, după alungarea 
Legiunii din guvern. Aceeași nefastă politică a fost reluată în mod deschis 
și violent, cu consecinţele cunoscute de toţi românii, o dată cu 
sechestrarea generalului Antonescu de către regele Mihai. 


Scopul cardinal al acestei politici era de a orândui lucrurile astfel 
încât, în cazul unui conflict european, România să se găsească acolo unde 
planul Barthou o așezase. Deoarece, la acea epocă, nimeni nu putea să 
prevadă trecătoarea înțelegere Ribbentrop — Molotov, aceasta implica o 
colaborare militară româno — sovietică, anti — germană, și nici cei mai 
proști nu-și puteau închipui că, în cazul unei asemenea colaborări, un 
război victorios s-ar fi putut termina cu Basarabia încă românească. 
Sacrificiul acestei mult martirizate părți a Moldovei fusese prevăzut și 
primit de Titulescu, din chiar momentul intervenţei sale pentru a salva 
Rusia sovietică din încurcătura în care căzuse cu prilejul negocierii 
Pactelor de neagresiune < cu toţi vecini >, şi din momentul redactării unei 
Convenții feroviare, care nu era altceva decât o recunoaștere disimulată a 
legitimităţii pretențiilor rusești asupra unei părţi a teritoriului nostru. 
Acest sacrificiu era primit și de cei care, în martie 1936, punea căile ferate 
române la dispoziţia statului major sovietic. ERA PRIMIT, CONȘTIENT SAU 
INCONȘTIENT, ŞI DE CEI CARE SOLICITASERĂ ȘI ACCEPTASERĂ GARANȚIA 
FRANCO-BRITANICĂ, ȘTIIND CĂ ACEASTĂ GARANȚIE SE LIMITA STRICT LA 
GRANIȚELE APUSENE. 


Guvernele care nu declaraseră război Rusiei sovietice, ci numai 
Germaniei, când amândouă aceste ţări se aruncau asupra Poloniei, 
guvernele care, în aprilie 1939 ne-au acordat această garanţie strict 
limitată, nu-și făceau nicio iluzie asupra temeiniciei unei înţelegeri 
germano-ruse. Cancelariile occidentale, care cunoșteau prea bine 
aspiraţiile orientale și intenţiile Fuhrer-ului, nu pierduseră nici un 
moment contactul cu Stalin și nu s-au îndoit nici odată de iminenţa unii 
război ruso-german; pentru ele și pentru prietenii lor din București, locul 


României era de mai înainte hotărât în cazul acestei inevitabile întorsături 
a evenimentelor. Cu cât mai degrabă, deci, chestia Basarabiei, principalul 
obstacol la o colaborare militară romîno-rusă ar fi fost lichidată, cu atît 
mai bine era pentru continuatorii politicii titulesciene. Evident, singura 
lichidare posibilă era ocuparea fără lupte a acestei provincii de către 
soviete. 


Așa se explică că ideea colaborării noastre militare cu sovietele a 
rămas în intenţia factorilor responsabili și după răpirea Basarabiei, în vara 
anului 1940. Numai răsturnarea lui Carol de către Mișcarea Legionară a 
tăiat firul acestor proiecte; fir care a fost reluat și condus până la jertfirea 
nu numai a unei provincii, dar chiar a României întregi, de către cei care 
înconjurau pe Mihai, prelungirea camarile părintești. 


Să revenim, pentru un moment la <prăpăstioasele > intervenţii ale 
Colonelului Vorobchievici pe lângă superiorii săi și pe lângă Grigore 
Gafencu, ministrul nostru al afacerilor străine și la nepăsarea și ironia cu 
care ele au fost primite de către acesta din urmă și să considerăm 
următoarele date: 1) La 1 iunie 1940 Grigore Gafencu, după 18 luni de 
activitate ca ministru al afacerilor străine, își dă demisia. 2) La 26 iunie, 
succesorul său primește ultimatumul sovietic, 3) La 27 iulie, Gafencu este 
numit ministrul României la Moscova, ceea ce nu ar fi fost posibil nici cu 
un minimum de decenţă dacă ar fi fost el ministrul care ar fi primit 
ultimatumul. 


Pasajul din cartea lui Gafencu Preliminaires a la Guerre de l'Est, 
relativ la conversațiile sale cu Potemkin, scris la trei ani după răpirea 
Basarabiei, merită o recitire pentru cei care vor să-și dea seama de 
puţinul ce-l reprezenta posesiunea românească a acestei provincii față de 
planurile politicei generale ale celor care fuseseră întotdeauna dispuși „să 
joace cartea sovietică”, după expresia lui Vișoianu, unul din adepţii și 
moștenitorii spirituali ai lui Titulescu. 


Două fapte mai trebuie amintite în această privinţă: 1) În momentul 
intrării trupelor noastre în Basarabia, la începutul Războiului de 
recucerire, Carol, pe atunci în Mexico, s-a grăbit să comunice 
ambasadorului sovietic, cu care întreținea cordiale relaţii, că el nu aprobă 
această iniţiativă. 2) În memoriul prezentat de Gafencu la conferinţa păcii 


de la Paris, din 1946, memoriu care pretindea să enumere toate 
pierderile suferite de România și toate plângerile ei, Basarabia și 
Bucovina nu sunt menţionate cu niciun cuvânt. Prost ne explică de ce 
trimiterea lui Gafencu la Moscova de către Carol avea ca scop 
„d'amadouer les soviets “ (de a-i îmbuna pe sovietici): „Este drept că 
numirea la Moscova a lui Gafencu, unul din cei mai aprigi avocaţi ai 
reluării relaţiilor diplomatice între România și Rusia și omul de stat român 
care întreținea cele mai prietenești relaţii cu legația rusească din 
București, nu putea decât să fie primită cu mulţumire de către soviete. 
Dar era acesta momentul pentru a da Sovietelor orice fel de satisfacție?” 


Gafencu nu a fost trimis la Moscova de către Carol pentru a obţine 
restituirea Basarabiei și Bucovinei, ci pentru a pregăti de pe atunci 
(pentru momentul prevăzut de acele Puteri Anonime care „știu totul 
pentru că hotărăsc totul”) Alianţa militară sovieto-română, obţinută în 
urma împrejurărilor pe care le știm, de cei care sărbătoresc astăzi, ca o zi 
de fală naţională, capitularea de la 23 august 1944. 


CAPITOLUL XIV 
ARBITRAJUL DELA VIENA ȘI MIȘCAREA LEGIONARĂ 


Printre legionarii urmăriţi și prinși după executarea lui Călinescu se 
afla și fiul meu Ilie-Vlad, recunoscut și arestat în momentul în care, 
mulţumită prietenescului ajutor al unor diplomaţi străini, se pregătea să 
treacă graniţa, în drum spre Budapesta, unde îl aștepta bunica lui, Maria 
Mavrocordat. Mare a fost neliniștea mea când am văzut pe soacra mea 
ajungând singură în automobilul care o aducea în Copenhaga, după o 
lungă și zadarnică așteptare în capitala Ungariei. Știrile pe care le 
primisem asupra sălbăticiilor petrecute în ţară mi-au fost confirmate de 
soacra mea: uciderea a sute de români și măcelurile din închisori, care nu 
încetaseră încă la plecarea ei, legionari răniţi, aruncaţi încă de vii în 
crematorii, numele atâtor prieteni și camarazi asasinați de călăii regelui 
Carol. Cu o zi înainte de a fi pusă la arest domiciliar, soția mea se dusese 
la legația germană, cu nădejdea să provoace o intervenţie moderatoare. 
La descrierea ei plină de indignare, Fabricius, ministrul Reich-ului, i-a 


răspuns cu un surâs de ironică indiferenţă: „Sie ubertreiben, Sie 
ubertreiben”. (Exageraţi!) Odată arestată, soţia mea a primit vizita de 
rutină, permisă rudelor legionarilor mai înstăriți, vizită autorizată de 
consorțiul Marinescu-Moruzov, care făcuse recent avere din jefuirea 
legionarilor asasinați ca și a refugiaților polonezi, la graniţa Bucovinei. | s- 
a fixat suma de 3.000.000. de lei ca preţ al vieţii fiului nostru, dându-i în 
același timp informaţia că Alexandru Cantacuzino n-ar fi fost împușcat în 
închisoarea din Râmnic, dacă mama lui ar fi consimţit să plătească o 
sumă identică. 


Dureroasa mea neliniște pentru soarta lui Ilie-Vlad nu a încetat însă 
decât atunci când, în primăvara lui 1940, intervenind o trecătoare 
înţelegere între Mișcare și Carol, fiul meu, cu cea mai mare parte din 
camarazii săi supraviețuitori, au fost scoși din închisoare și, cu soţia mea, 
eliberată și ea, au putut să ajungă la Copenhaga. Până atunci, singura 
veste directă ce o avusesem de la fiul meu, au fost câteva rânduri scrise 
pe o pagină ruptă dintr-o carte oarecare, pe care reușise s-o scoată din 
închisoarea unde se afla, mulțumită mijloacelor care chiar în închisoare 
erau câte odata, în mod clandestin, puse la dispoziţia legionarilor. 
Scrisoarea era scurtă: „Dragă tată, dacă cumva < cârna > mă ajunge şi pe 
mine, ceea ce se poate întâmpla în orice clipă, fii sigur că voi știi să o 
privesc în faţă, cu liniștea ce o datoresc numelui ce-l port”. Rufele lui, care 
ajungeau din când în când în mâinile soţiei mele, erau pline de sânge, 
semnele chinurilor la care el și camarazii lui erau supuși în închisoare. 


Primul meu simţământ, la primirea vestei acestei neașteptate 
înţelegeri, a fost deci cel al unei mari ușurări sufletești, la gândul că 
primejdia de moarte, care stătea spânzurată deasupra capului fiului meu 
şi a atâtor camarazi ai săi, fusese pentru un moment înlăturată. Dar rostul 
exact al acestei deciziuni legionare mi-a rămas neînțeles, până când, cu 
prilejul unei călătorii la Berlin, m-am putut consulta cu prietenii mei și 
afla veștile pe care le primiseră. 


Horia Sima se strecurase în ţară, în primăvara anului 1940, și fusese, 
după lungi peripeții, descoperit și prins de poliţia lui Carol. Dacă aceasta 
s-ar fi întâmplat înaintea victoriei Germaniei în Franţa, execuţia lui 
imediată ar fi fost sigură. După acest eveniment însă, o anumită doză de 


frică intrase în Carol și în ai săi; așa încât ei au preferat o soluţie politică și 
nu una poliţienească, în ceea ce privea soarta lui Sima. După o detenţie 
de aproape o lună de zile, Horia Sima a fost dus din închisoare direct la 
Palat. 


Întrebându-l Carol cu ce gând se întorsese în ţară, Sima i-a răspuns: 
„Cu gândul de a vă răsturna! “. „Pe ce motive?”, l-a întrebat Carol. „Din 
pricina politicii voastre externe, care duce ţara la pieire.“ Carol l-a 
asigurat imediat că acest motiv nu mai există, deoarece politica lui 
externă ajunsese a fi în acel moment exact aceea a Legiunii. În urma 
acestei întrevederi și pe baza acestui schimb de cuvinte, s-a propus 
Mişcării Legionare colaborarea cu regimul. Sima și cei care îl înconjurau la 
acea vreme, s-au gândit mult și adânc. Hotărârea pe care au luat-o se 
justifica printr-un singur motiv: binele ţării. 


Răpirea Basarabiei nu lăsase ţara, zdrobită de durerea pierderii 
atâtor români și a unei mari suprafeţe de teritoriu, cu simțământul că cel 
puţin aici se sfârșeau încercările neamului. Dimpotrivă, furtuna venea 
peste noi din toate părţile. Doi alţi vecini se lăcomeau la o moșie atât de 
prost apărată, atât de ușor de călcat. Presa italiană, în articole a căror 
înaltă inspiraţie era ușor de recunoscut, cerea fără mult înconjur noi 
ciuntiri ale Pământului Românesc, în beneficiul Ungariei și al Bulgariei. 
Berlinul însă avea glasul hotărâtor. Mișcarea Legionară, care nu avusese 
încă prilejul de a cunoaște nesocotirea totală de către guvernul german a 
forţelor sufletești și materiale pe care Legiunea le reprezenta în România, 
era îndreptăţită să creadă că prezenţa sa în guvernul prin care Carol 
încerca să șteargă amintirea politicii sale externe de până atunci, ar fi 
cântărit favorabil pentru ţară, în hotărârea Berlinului de a se opune sau 
nu presiunilor Italiei. Sugrumând deci amintirea închisorilor, schingiuirilor 
şi măcelurilor, s-a hotărât a primi acea odioasă colaborare cu asasinul 
Căpitanului, pentru a nu avea vreodată remușcarea de a fi înlesnit, prin 
însăși absenţa sa, un nou atentat la integritatea teritoriului naţional. 
Mişcarea era hotărâtă, în schimb, să nu permită o altă vânzare de ţară, o 
altă fugă fără luptă. Aceste gânduri au determinat pe Horia Sima și 
camarazii săi ca, după predarea Basarabiei și Bucovinei de nord, să 
accepte intrarea în guvernul Tătărăscu și guvernul Gigurtu, cu o singură 
condiţie: „Nicio palmă de pământ mai mult!” 


Ştim că era pe timpul loviturii-fulger a lui Hitler în Norvegia, când 
Carol începuse să întrevadă o victorie germană, fără a fi încă sigur de ea. 
Își schimba echipele ministeriale în funcţie de măsura în care această 
posibilitate îi părea mai probabilă. Trecuse astfel dela combinaţia 
Tătărăscu-Gafencu la combinaţia Tătărăscu-Gigurtu, care se grăbise a 
renunţa, cam târziu și cam degeaba, la garantiile franco-britanice. În fine, 
după pierderea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, se hotărâse la 
introducerea unor legionari în guvern; apoi, la începutul lui iulie 1940, a 
trecut la combinaţia Gigurtu-Manoilescu. Cu aceleași intenţii de a câștiga 
bunăvoința lui Hitler, înființase partidul naţiunii, căruia îi dăduse în mod 
servil aparențele de extrem naționalism ale partidului naţional-socialist 
german. Nici acest ultim vicleșug, nici prezenţa câtorva legionari în 
posturi guvernamentale fără importanţă, nu păreau să fi schimbat 
gândurile și intenţiile lui Hitler față de România. 


PE DE ALTĂ PARTE, ORGANELE RĂSPUNZĂTOARE ALE APĂRĂRII ȚĂRII 
NU MANIFESTAU NICIO SCHIMBARE DE ATITUDINE ȘI NU SE VEDEA NICIO 
PREGĂTIRE MILITARĂ SEMNIFICATIVĂ, ÎMPOTRIVA NOILOR DORINȚE, DE 
RĂPIRE PE CARE TOATĂ LUMEA LE ȘTIA ÎN DISCUȚIE ÎNTRE BERLIN, ROMA, 
BUDAPESTA ȘI SOFIA. 


Aceste consideraţii și convingerea că numai un guvern cu adevărat 
legionar ar fi putut asigura României respectul cuvenit unei ţări 
independente, hotărât a-și apăra hotarul împotriva oricărui agresor și 
până la ultimul glonţ, a determinat pe Horia Sima ca, la 7 iulie să 
părăsească brusc guvernul unde abia intrase, nădăjduind să reușească a 
forma, în timp încă util, singura formaţie guvernamentală pe care o putea 
crede încă mântuitoare. Într-adevăr, semnele sinistre se înmulţeau. 
Teleky și Cszaky avuseseră lungi întrevederi cu Hitler la Muenchen... Chiar 
în ziua în care Gigurtu proclama, într-un context tragicomic, retragerea 
României din Liga Naţiunilor. Ziarele germane, între timp, publicau lista 
nominală a spionilor străini care pregăteau în ţară, cu consimțământul lui 
Carol și al guvernelor sale, distrugerea exploatărilor noastre de petrol. 


Nu mai socotim că bulgarii, la rândul lor, erau și ei primiţi de Fuhrer. 
Gigurtu și Manoilescu, care se repeziseră la Berchtesgaden cu misiunea 
de a convinge pe Hitler că România devenise un stat de tip socialist- 


naţional, primiseră un răspuns usturător din partea Fuhrer-ului, care le-a 
amintit, cu toate amănuntele cuvenite, asasinarea lui Corneliu Codreanu 
şi urmărirea Mișcării Legionare de toate guvernele lui Carol. La 16 și 19 
august, Conferinţele româno - ungară și română - bulgară sunt întrerupte, 
în faţa pretențiilor excesive ale vecinilor noștri, susţinute și chiar inspirate 
de cancelariile germane și italiene. Nimeni nu se mai îndoia că ţara se 
găsea în ajunul unei și mai crunte dezmembrări. Dar nicăieri, în afară de 
Mișcarea Legionară - hotărâtă a răsturna pe Carol, dacă și de data aceasta 
ar consimţi la o nouă răstignire a ţării, fără a trage spada — nu se simţea 
însufleţirea celor deciși să lupte, oricât de improbabilă ar fi fost victoria. 


Numai cei care s-au înșelat continuu asupra relaţiilor dintre 
Mișcarea Legionară și guvernul naţional-socialist german au putut să se 
mire de faptul că în tot timpul recentei activităţi a Legiunii, cam din 
primele zile ale lui iunie 1940 și până la răsturnarea lui Carol, și chiar în 
momentul acestei răsturnări, Berlinul a ales întotdeauna pe Carol ca 
punct de reazem al politicii sale în România. Această alegere fusese 
făcută mai de mult; probabil la puţină vreme după asasinarea 
Căpitanului, în clipa în care Hitler, la insistența generalilor săi, renunţase 
la intenţia de a-și trimite diviziile spre România, ca măsură de apărare 
față de uneltirile unui regim sub care o asemenea asasinare fusese 
posibilă. 

Pentru cei bine informaţi, nu au existat decât două momente de 
adevărată colaborare între Reich-ul german și Mișcarea Legionară. 
Momentul în care marina și căile ferate germane au fost puse la 
dispoziţia Mișcării pentru transportarea rămășițelor pământești ale lui 
Moţa și Marin din Spania în România. Al doilea moment, nouă ani mai 
târziu, în ultimele luni ale unui război virtualmente pierdut, când Hitler și 
Ribbentrop s-au îndreptat către șefii legionari, cei din lagărele de 
concentrare sau liberi, întrebându-i dacă vroiau să ridice steagul pe care 
regele Mihai și sfetnici săi netoţi, înspăimântați sau trădători, se grăbiseră 
să-l azvârle la pământ. 


Adevăratele intenţii ale lui Carol n-au înșelat nici o dată pe Hitler; 
acesta găsea, în însăși atitudinea echivocă și în acţiunile guvernelor din 
București, un element de slăbiciune, pe care știa să-l speculeze și care îi 


permitea să obţină toate produsele naturale ale României în cantităţile ce 
le dorea. Hitler nu părăsise însă nici un moment ideea unii război 
împotriva Rusiei sovietice, idee cu care pășise în arena politicii 
internaţionale; hotărâse însă de mai înainte momentul strategic și politic 
în care acest război trebuia să înceapă și credea până atunci inoportună o 
Românie legionară, îndrăzneață și dinamică. 


Această atitudine a guvernului naţional-socialist faţă de < guvernele 
emasculate > ce se succedau în România se poate ușor înţelege; ceea ce 
nu se poate înţelege însă, și ceea ce face parte din imponderabilele care 
au dus la sfârșitul celui de-al III-lea Reich, este arbitrajul de la Viena: 
lovirea în forțele sufletești și trupești ale acelei ţări de 20 milioane de 
locuitori, la ale cărei resurse umane Hitler trebuia să știe din vreme că va 
fi nevoit să facă apel în momentul începerii singurului război pe care îl 
dorise și de al cărui cîştig sau pierdere atârna într-adevăr soarta 
Germaniei. 


Arbitrajul de la Viena trebuie considerat ca una din numeroasele și, 
până la sfârșit, fatalele piedici puse de grandomania politicii italiene a lui 
Mussolini și Ciano, în drumul unei victorii a forțelor anticomuniste în 
Europa. Prima și cea mai importantă din aceste piedici fiind însăși 
intrarea Italiei în război, cu odiosul atac împotriva unei Franţe deja 
învinsă. Cea din urmă și decisivă fiind inexplicabila agresiune împotriva 
Greciei, care a silit Germania să trimită peste Dunăre 40 de divizii, ce i-ar f 
asigurat, probabil, victoria în Rusia, în scurtul termen pe care Hitler îl 
prevăzuse. 


Păstrasem, după destituirea mea, cele mai bune relaţii cu foștii mei 
colegi, ministrul Germaniei, von Renthe — Fink, și ministrul Italiei, 
Sappupo. Avusesem astfel prilejul să le exprim de mai multe ori mirarea 
mea faţă de încredere sau chiar simpatia pe care guvernele lor păreau a o 
arăta faţă de Carol și de acei ce-l înconjurau, manifestându-le totodată 
nădejdea mea că Mișcarea Legionară va ști să termine cât mai curând cu 
domnia unui rege neputincios și tiran. Cei doi miniștri răspundeau cu 
argumente ce erau fără îndoială o parte din argumentele guvernelor lor: 
răsturnarea lui Carol ar fi o greșeală provocatoare de haos, ale cărui 
limite nu se puteau prevedea. Cea mai bună tactică pentru Mișcare era 


infiltrarea și colaborarea. Argumentul principal însă, cel pe care cei doi 
interlocutori ai mei nu mi-l puteai destăinui era tocmai mișelia și 
impotenţa lui Carol, care le dădea asigurarea că hotărârea luată deja la 
Berlin și Roma, de a ne răpi jumătate din Ardeal și sudul Dobrogei, va fi 
primită fără complicaţia unei rezistențe armate. 


Ambii miniștri s-au bucurat deci când, la începutul lui iulie, s-a 
publicat vestea formării în București a unui guvern în care legionarii 
consimţiseră să participe. Starea mea de spirit privitoare la acest guvern 
în această epocă nu era deloc aceiași și, într-o conversaţie destul de 
animată cu Sappupo, am afirmat din nou convingerea mea că numai 
expulzarea lui Carol putea restabili liniștea în România și asigura 
respectul graniţelor noastre, comunicându-i în același timp intenţia mea 
de a mă reîntoarce cât mai curând în ţară. 


Circulasem până atunci fără nicio dificultate și de câte ori o dorisem, 
între Copenhaga și Berlin. Mare mi-a fost deci mirarea când pașaportul 
ce-l trimisesem la legația germană pentru a obţine viza necesară, mi-a 
fost întors cu o prietenească menţiune că viza solicitată nu putea să-mi fie 
acordată pentru moment. Sappupo mi-a mărturisit, mai târziu, că el 
provocase, prin intervenţia guvernului său, acest scurt embargou asupra 
persoanei mele. 


Rezultatul stupidului Arbitraj de la Viena mi-a fost comunicat la 
telefon de unul din consilierii legaţiei germane. În uimirea și indignarea 
mea, nu m-am putut reţine să-i strig: „Cu aceasta aţi pierdut probabil 
războiul. “Am fost informat însă, în același timp, că viza cerută putea să- 
mi fie dată în orice moment. În seara de 3-4 septembrie, ascultam cu 
soția mea, la radio, la legația română, care restabilise subit legăturile cu 
mine, veștile din București: durerea și indignarea unanimă, Mișcarea 
Legionară în picioare în toată ţara, luptele din București, Brașov și 
Constanţa, palatul regal asediat, legionarii căzuţi, Carol pregătindu-se de 
plecare. 


Bârfitorii Mișcării Legionare, fără excepţie, au încercat să 
popularizeze o versiune absolut deformată a celor ce s-au petrecut în ţară 
în aceste prime zile ale lui septembrie 1940. Scopul lor era de a micșora 
sau de a escamota cu totul rolul Mișcării în aceste zile decisive. Varianta 


oferită de Prost în „Le Destin de la Roumanie” find tipică pentru 
mistificarea prin ceea ce se trece sub tăcere, recomandăm citirea ei 
pentru a afla ceea ce nu s-a întâmplat în acele zile. 


Adevărul este că, departe de a primi vreun îndemn sau vreun sprijin 
din partea Germaniei, până în ultimul moment, insistenţele legaţiei 
germane s-au exercitat pe lângă Mișcare în sensul rămânerii lui Carol pe 
tron. Fără de reazimul Mișcării Legionare, generalul Antonescu, care nu 
beneficia de nicio simpatie în armată și nu putea conta pe sprijinul ei, nu 
avea niciun mijloc de a convinge pe Carol să-i treacă mandatul ce i l-a 
trecut, și mai puţin de a-l convinge să abdice. Încredinţarea mandatului și 
abdicarea n-au fost decât rezultatul mobilizării legionare și a spaimei 
inspirate astfel lui Carol și ţiitoarei sale, Elena Lupescu. Adevărul este, mai 
departe, și aceasta este ceea ce bârfitorii Mișcării caută să dea uitării, că 
din toate partidele, din toate grupările politice românești, SINGURĂ 
MIȘCAREA LEGIONARĂ, CREDINCIOASĂ PRINCIPIILOR DE LUPTĂ ȘI JERTFĂ 
CARE AU ÎNSUFLEŢIT-O ÎN TOT TIMPUL EXISTENȚEI SALE, A CERUT 
VIOLENT REZISTENȚA CU ARMELE ÎN MÂINI, APĂRAREA ÎNVERȘUNATĂ A 
ORICĂREI PALME DE PĂMÂNT ROMÂNESC AMENINȚATĂ, ÎNAINTE CA ȘI 
DUPĂ RĂPIREA BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI. 


În ziua de 4 septembrie eram la Berlin. La pensiunea unde trăgeam 
de obicei, am găsit o misterioasă comunicare telefonică, ale cărei urmări 
imediate și îndepărtate le voi povesti în capitolul următor, renunţind, 
pentru o mai bună înţelegere a lor, la ordinea cronologică a întâmplărilor. 
Înainte de plecarea mea spre București, am avut cu von Ribbentrop o 
întrevedere la care au fost prezenţi subsecretarul de stat Keppler și 
legionarul Victor Vojen. După preliminariile obișnuite, am avut următorul 
schimb de cuvinte cu ministrul afacerilor străine german: 


Von Ribbentrop - Am fost informat că aţi avut intenţia să rezistaţi cu 
amele la aplicarea Arbitrajului de la Viena. Dacă acesta este adevărul, nu- 
| pot atribui decât tinereţii Mișcării Legionare. 


Eu — Sunt fericit, domnule ministru, de prilejul ce mi-l daţi de a vă 
asigura că, dacă Mișcarea Legionară ar fi avut puterea în mână, nici 
invazia Basarabiei, nici cea a Transilvaniei nu ar fi avut loc fără ca armata 
română să-și facă datoria; iar dacă puterea ajunge în mâinile noastre, vă 


pot asigura că nu vom mai permite nicio viitoare violare a graniţelor 
noastre. Ceea ce corespunde cred și cu interesele Germaniei, care, la 
Viena, a garantat inviolabilitatea acestor graniţe. 


PARTEA TREIA 
ANTONESCU: CONDUCĂTORUL PARANOIC 


CAPITOLUL XV 
N-AM RECUNOSCUT TRĂDAREA 


Episodul Canaris - Moruzov a început, pentru mine, în ziua de 4 
septembrie 1940 și s-a sfârșit în ziua de 28 noiembrie a aceluiași an. 
Pentru România însă, pentru Germania și pentru lumea întreagă, el 
începuse din primele zile, ceasuri chiar, ale războiului și, din consecinţă în 
consecinţă, nu s-a terminat încă nici astăzi. Într-adevăr trădarea lui 
Canaris a fost, fără discuţie, principalul factor determinant în mersul și 
sfârșitul ostilităţilor între cei ce încercau să șteargă comunismul de pe 
suprafaţa pământului și cei care au făcut totul pentru a-l salva. 


De câte ori mergeam la Berlin, după destituirea mea din postul de 
ministru la Copenhaga, încercam să stabilesc legături cu vreuna din 
personalităţile importante ale guvernului sau ale partidului, cu scopul de 
a le reaminti că existau, în România alte păreri și alte năzuinţe decât cele 
ale lui Carol și ale acoliţilor săi. Găseam întotdeauna ușile închise. Am 
fost destul de mirat deci când, ca urmare la acea misterioasă 
comunuicare telefonică, am primit vizita unui ofițer de marină, 
comandorul von Mueller, adjunct al amiralului Canaris, informându-mă 
că șeful său dorea să mă vadă cât mai degrabă. Canaris era capul Abwehr 
-ului la Berlin. Întrevederea propusă era cu atât mai interesantă pentru 
mine cu cât nu o solicitasem și cu cât știam că amiralul se întâlnise recent 
cu Moruzov, care ocupa o funcţie similară în România. 


Urmând deci fără întârziere pe ofițerul în chestiune la birourile 
Abwehr-ului, am fost introdus într-o mare odaie, unde grămezile de hârtii 


erau acumulate într-o dezordine aparentă, pe două birouri și mai multe 
mese, și unde, în afară de două fotolii, se găsea și un pat, despre care am 
înţeles că era cel al lui Canaris. Conversaţia cu amiralul se prelungise 
câtâva vreme fără ca să pot pricepe scopul întâlnirii, când interlocutorul 
meu mi-a spus brusc: „Veti ocupa în curând în Țara Dumneavoastră, un 
post important. Trebuie să-mi făgăduiţi că veti face totul pentru a salva 
viaţa lui Moruzov.“ 


Acesta era într-adevăr ultimul subiect pe care aș fi crezut că amiralul 
dorea să-l discute cu mine. Moruzov fusese unul din principalii călăi în 
slujba lui Carol, în recenta sfântă bartolomee legionară. Un fost comisar 
sovietic din Harkov, se < refugiase > în România, în 1920. Întrebuinţat de 
siguranţa româna, mai întâi ca simplu informator, pe urmă în funcțiuni 
mai importante, ajunsese a fi unul din intimii Elenei Lupescu și ai lui 
Carol, care, spre uimirea tuturor, numise pe acest fost funcţionar sovietic 
(de fapt nici nu era naturalizat român), ca șef al Serviciului de informaţii 
al armatei noastre. Moruzov era deci în România, ceea ce Canaris era în 
Germania. 


Am reamintit amiralului rolul lui Moruzov în recentele măceluri și i- 
am explicat de ce, spre marele meu regret, îmi era imposibil să fac vreo 
făgăduinţă privitor la soarta lui. Amiralul însă a insistat cu atâta 
vehemenţă încât, în sfârșit, l-am întrebat care era motivul pentru care 
atribuia atâta importanţă dstinului lui Moruzov? Amiralul mi-a răspuns: 
„Pentru că prin Moruzov, primim cele mai bune informaţii privitor la 
preparativele militare ale sovietelor.” 


Am reamintit Amiralului dubioasele origini ale informatorului său. 
L-am informat că, cu vreo 15 ani mai înainte, însuși unul din șefii lui 
Moruzov, sub-șeful Siguranţei, Bianu, mi-l semnalase ca un agent dublu 
probabil. Amiralul a înlăturat toate obicţiunile și, în momentul despărțirii 
noastre, mi-a repetat, cu insistenţă și gravitate, cererea lui. Niciun 
moment nu mi-a trecut prin gând atunci că stătusem în faţa celui mai 
mare trădător și a celei mai mari trădări pe care istoria a cunoscut-o. Dar 
nici nu am crezut că Moruzov era într-adevăr singurul și cel mai bun izvor 
de informaţii al armatei germane; aceasta cu atât mai puţin cu cât știam 
că, în acel moment, numeroase comisii germane, zise economice, 
cutreierau teritoriul rusesc, controlând executarea contractelor 
economice încheiate între Berlin și Moscova, printre care eram sigur că și 
Canaris își strecurase agenţii săi. N-am dat deci, pentru moment, mare 
importanţă episodului. Două următoare întâmplări ar fi trebuit să mă 
pună pe gânduri. 


Genaralul Gauthier, un bun prieten al nostru, care mă informase 
asupra misiunilor economice trimise în Rusia, mi-a comunicat, o zi după 
întrevederea mea cu Canaris, că rapoartele acestor misiuni referitoare la 
starea de pregătire militară a sovietelor erau, pentru el, vernichtend 
(nimicitoare), complet defavorabile Moscovei. În ajunul plecării mele spre 
București, unde după expulzarea lui Carol fusesem chemat, conform 
prevederilor lui Canaris, în vederea formării noului guvern, primisem din 
nou, la hotel Eden, vizita comandorului von Mueller, pentru a mă ruga, 
odată mai mult, din partea șefului său, să nu uit cererea pe care mi-o 
făcuse. 


Am reţinut pe von Mueller la dejun, în timpul căruia ne-a făcut cea 
mai surprinzătoare expunere a situaţiei militare, încheind cu următorul 
sfat: „Ca ministru al afacerilor străine al ţării Dumneavoastră, dacă 
aceasta este funcțiunea ce o veţi ocupa, tineti minte sfatul ce vi-l dau: 
faceti tot posibilul ca România să nu intre nici odată într-un război 
împotriva Marii Britanii. Marea Britanie va fi întodeuana învingătoaere.“ 


Destul de mirat, am obiectat comandorului că aceasta era poate o 
formulă perimată, deorece nimeni nu putea să știe ce va rămâne din 
avantajul dat Marii Britanii, prin insularitatea ei, în faţa unui război aerian 


modern. Von Mueller nu s-a lăsat convins așa de ușor și a terminat 
expunerea lui cu aceste și mai stranii cuvinte: „Știu că din partea unui 
ofițer prusac, aceasta ar putea părea înaltă trădare, dar vă repet din nou: 
Marea Britanie va fi învingătoare.“ 


După plecarea enigmaticului nostru musafir, am încercat, împreună 
cu soţia mea, să ne explicăm extraordinarele lui comentarii. Pentru mine, 
explicaţia nu putea fi decât una: un ofţiţer al Abwehr -ului a vrut să 
încerce reacţiile viitorului ministru al afacerilor străine român. Soţia mea 
rămăsese cam cu alte impresii: „Omul nu-mi place și nu m-ar mira dacă ar 
fi într-adevăr vorba de <Hochverrat >. (Înaltă trădare)“ 


Cer cititorului să facă cu mine două sărituri în timp, care ne vor 
pemite să pricepem întreaga însemnătate a episodului Canaris — 
Moruzov; mai cer în același timp cititorului, să nu uiate că Moruzov era 
până la un punct atât de intim cu Carol, încât beneficia de prerogativa 
atât de rar acordată, de a-l întovărăși la toate vânătorile regale. Să nu se 
uite și faptul că regele, și numai regele Carol, fusese răspunzător de 
numirea acestui venetic în postul cel mai de încredere din toată 
administraţia noastră civilă și militară. 


Scena se petrece la Berlin, la sediul statului major german; data este 
28 noiembrie 1940. împrejurul unei mese, deasupra căreia sta întinsă o 
hartă geografică a Europei Centrale, patru persoane stau de vorbă: 
feldmareșalul Keitel, generalul Antonescu, eu și Herr Schmidt, inevitabilui 
interpret. Discutam situaţia militară în legătură cu posibilitatea unui 
conflic armat cu sovietele și cooperarea germano-română într-o 
asemenea împrejurare. Inutil de a menţiona că feldmareșalul și generalul 
erau aceia care controlau discuţia și că eu ascultam în tăcere și cu 
răbdare, opiniile lor de oameni ai meseriei, asupra valorii relative a 
forţelor care ar fi fost angajate într-un asemenea conflict. 


Mare mi-a fost uimirea la auzul următorului schimb de cuvinte între 
Keitel și Antonescu: 


Antonescu - (Trecând cu energie degetul pe hartă, pe o linie 
aproximativă Riga- Odesa) „De la Baltica la Marea Neagră, o simplă linie 
de apărare. Încolo un teritoriu militar absolut gol. “ 


Keitel — (Cu convingere) „Es stimmt.“ (Așa este!) 


Avem bune motive de a fi adânc impresionat la auzul unei concepţii 
atât de exagerat optimiste a situaţiei militare din Rusia sovietică. Timp de 
cinci ani, ca ministru la Riga, Reval și Helsingfors (cele mai bune puncte de 
observaţie pe aceste amenințate graniţe) prevenisem în mod continuu 
guvernul meu, relativ la intenţiile Sovietelor și semnalam marea eroare 
ce s-ar face dacă s-ar evalua potenţialul militar al uneui ţări care 
sacrificase totul pentru înzestrarea armatelor sale, în termenii 
dificultăţilor sale economice și financiare pe alte sectoare. Am încercat 
deci să intervin în discuţie și mareșalul Keitel, foarte amabil, începuse a- 
mi acorda toată atenţia, când generalul Antonescu, cu grosolănia sa 
obişnuită și totodată specială faţă de mine, mi-a tăiat scurt și dispreţuitor 
cuvântul. Întors în somptuasele apartamente care fuseseră puse la 
dispoziţia generalului Antonescu și a mea de către Wilhelmstrasse, am 
încercat să găsesc o explicaţie la stania și identica iluzie a cărei victimă 
erau doi bărbaţi care, prin meseria lor și poziţia ce o ocupau, ar fi trebuit 
să fie informaţi mai bine decât oricine, cu privire la starea de pregătire a 
armatei unui potenţial adversar. Episodul Canaris — Moruzov mi-a răsărit 
brusc în amintire, și am rămas convins că, fără a o ști, Keitel și Antonescu 
primiseră informaţiile lor din exact același izvor și că acest izvor era, după 
toate probabilitățile, otrăvit și intenţionat înșelător. 


Aveam o hotărâre de luat. Relaţiile între generalul Antonescu și 
mine, în general destul de încordate, ajunseseră la o criză, în Berlin, 
pentru motive ce vor fi povestite mai încolo. A-I fi pus la curent cu 
bănuielile mele, nu ar fi servit la nimic. După cum îl cunoșteam, el nu ar fi 
văzut în ceea ce i-aș fi povestit decât un prilej de a mă pune într-o poziţie 
neplăcută faţă de autorităţile germane. Foarte probabil că cel dintâi 
informat ar fi fost Canaris. Am luat deci hotărârea de a sta (oricare ar fi 
fost opoziţia generalului) două zile mai mult decât el în Berlin. La 
banchetul de despărţire pe care von Ribbentrop ni l-a oferit, i-am 
comunicat acestuia intenţia mea și ne-am înţeles asupra unei întrevederi. 
Am participat la despărţirea oficială în gara Berlinului și am coborât din 
tren două minute mai târziu, la o staţie unde el fusese oprit, după o 
înţelegere cu autoritățile germane. 


Ceea ce îmi propuneam a spune lui von Ribbentrop era, pentru a 
începe, ceea ce generalul Antonescu mă împiedicase să spun în timpul 
întrevederii cu Keitel. Fără a fi nevoit să exprim vreo bănuială faţă de 
amiralul Canaris (bănuială ce nici eu nu mi-o formulasem încă precis), i-aș 
fi povestit, în mod foarte natural, întrevederea mea cu amiralul și i-aș fi 
comunicat bănuielile mele că amiralul a fost primejdios înșelat de 
Moruzov și de serviciile noastre de informaţiuni. Aș fi găsit poate și 
prilejul de a plasa incidentul von Mueller. 


Ceea ce s-a întâmplat însă era faptul că von Ribbentrop a părăsit 
Berlinul la timp pentru a evita întâlnirea pe care mi-o făgăduise... desigur 
pentru a nu supăra pe general. Am fost nevoit să mă mulţumesc cu o 
scurtă convorbire cu baronul von Weizsaecker. 


Ne aflăm acum, cinci ani mai târziu, în Nueremberg, la procesul în 
care reprezentanţii puterilor occidentale, alăturea de cei ai asasinilor 
celor 15. 000 de ofiţeri polonezi la Katyn și a mai bine de 20 milioane de 
alţi creștini, în Rusia și alte ţări, judecau și se pregăteau să spânzure pe 
generalii germani învinși. Generalul Halder, un martor al acuzării, 
povestește „Tribunalului” întreaga istorie a trădării de ţară a grupului 
Canaris, din care și el, Halder, făcea parte. Politica acestei trădări a fost de 
a convinge pe Hitler prin false, dar bine schimonosite informaţii, chiar din 
primele zile ale conflictului, că Marea Britanie era pregătită, în mod 
formidabil, să respingă orice încercare de invazie, că zvonurile ce se 
răspândeau în sens contrar ascundeau pur și simplu o enormă capcană 
(se vorbea de fortificațiile subterane secrete, de sute de baterii care vor fi 
deconspirate în ultimul moment, etc), și se afirma, pe baza unei alte serii 
de „informaţii”, că pregătirile militare ale Rusiei sovietice erau nule: o 
simplă linie de apărare acoperind un teritoriu militar gol. 


Observam că nu era vorba aici de ceva analog cu Complotul 
Generalilor din iulie 1944, căruia i s-ar putea găsi, la nevoie, o explicaţie 
patriotică. Complotiștii considerau războiul ca pierdut și puteau crede, cu 
oarecare dreptate, că ar putea ajunge la condiţii de pace mai favorabile 
cu puterile occidentale, fără Hitler decât cu Hitler. Trădarea grupului 
Canaris a început din primele zile ale războiului, după propria mărturisire 


a celor care astăzi se laudă cu ea; în bună logică trebuie să credem că 
începuse chiar mai înainte. 


Când, la auzul spuselor lui Halder, mareșalul Goering s-a sculat 
indignat strigând „Aber dass war gemeiner Verrat!”, numitul Jackson, 
acuzator public din partea Statelor Unite, i-a replicat sentenţios: „Chiar 
dacă era trădare, era împotriva lui Hitler și deci era spre lauda 
generalului Halder”. 


Tot din mărturisirea generalului Halder s-a aflat că în ziua când 
anumite informaţii, culese de serviciile de siguranţă ale partidului, 
semnalau existenţa unor relaţii dubioase între un membru al ambasadei 
germane la Roma și agenţi ai dușmanului, Canaris, însărcinat de Fuehrer 
cu investigarea acestor zvonuri, a trimis la Roma, ca investigator special, 
pe același von Mueller, care s-a întors, bine înţeles cu vești cu totul 
liniştitoare. 


Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi putut să povestesc lui Ribbentrop 
toată istoria întâlnirii mele cu Canaris, conexiunea cu Moruzov, un agent 
dublu în cel mai bun caz, și poate straniile sfaturi și declaraţii ale lui von 
Mueller? Ar fi fost aceasta destul pentru a dezlănţui investigaţii care ar fi 
terminat cu legenda „simplei linii de apărare” şi a „câtorva săptămâni de 
război”, îndemnând statul major german la pregătirea unei campanii de 
iarnă în Rusia? Sau ar fi hotărât chiar pe Hitler să înceapă cu invazia Marii 
Britanii înainte de a se măsura cu Rusia sovietică? 


Nu am nici un răspuns la aceste întrebări, dar, după citirea 
memoriilor jovialului baron von Weisszaecker, mă felicit călduros de a fi 
rezistat impulsului pe care-l avusesem la un moment dat, în cursul 
întrevederii noastre la Berlin, de a-i spune lui ceea ce îmi fusese imposibil 
să povestesc lui von Ribbentrop. Baronul aparţinea el însuși, chiar din 
primele zile ale războiului conspirației anti-hitleriste și sunt îndreptăţit să 
mă întreb care ar fi fost probabilitățile de a mă reîntoarce teafăr și 
sănătos în România, dacă devotatele și expeditivele servicii ale amiralului 
Canaris ar fi fost informate de bănuielile și de intenţiile mele. 


Sunt convins de altfel, că un studiu adânc și obiectiv al celui de al 
doilea război mondial va arăta că istoria nu este altceva decât istoria unei 


mari trădări. O trădare care începuse în anul 1918, care nu s-a terminat 
încă, care s-a exercitat ieri împotriva Germaniei naţional - socialiste, care 
se exercită astăzi în dauna tuturor puterilor amenințate de comunismul 
universal, și ai cărui agenţi se află, ca și pe vremea lui Canaris, Moruzov, 
Halder, etc în locurile cele mai neașteptate. 


Nota editurii: La nivelul anului 1945, cifra de 20 de milioane de 
victime ale comunismului sovietic trebuie considerată cu anumite 
rezerve. La data redactării acestui volum, se știa încă relativ puţin cu 
privire la numărul real al victimelor comunismului. După aprecierile lui 
Soljeniţîn și ale altor patrioţi ruși, comunismul sovietic ar fi răspunzător 
pentru aproximativ șaptezeci de milioane de victime, pe teritoriul fostei 
Uniuni Sovietice. Este greu de spus câţi dintre aceștia vor fi fost uciși 
înainte de 1945 și câţi după. Ceea ce nu poate fi pus la îndoială, este 
faptul că numai în cursul anilor 1945 — 1946, după victoria lui de tristă 
amintire, guvernul sovietic a executat peste trei milioane de opozanți ruși 
ce se găseau în exil și care i-au fost predaţi prin complicitatea criminală a 
guvernelor Statelor Unite și Angliei. Ceea mai mare parte dintre aceștia 
au fost executaţi chiar sub ochii marinarilor anglo-americani care îi 
escortaseră până la cheiul portului Odessa! (V. Victimele Ialtei, de Nicolae 
Tolstoi) Este vorba de una din cele mai mari crime contra umanităţii, o 
crimă comisă exact în perioada funcţionării așa numitului Tribunal Militar 
Internaţional de la Nueremberg. În cadrul acestui „Tribunal “de sinistră 
amintire, asasinii celor 15.000 de ofiţeri polonezi de la Katyn făceau 
figură de „judecători“. Vae victis! În anul 1990, Mihail Gorbaciov a 
recunoscut că masacrul dela Katyn a fost opera NKVD-ului, scuzându-se 
astfel cumva faţă de Polonia. Cât despre ceilalţi mari judecători de la 
Nuerenberg, aceștia păstrează deocamdată o tăcere pe cât de deplină pe 
atât de vinovată... Lumea întreagă așteaptă, din partea lor scuzele de 
rigoare. Altfel, rămâne de văzut în ce măsură se mai poate vorbi de 
justiţie atunci când asasinul devine judecător, exact în cazul crimei 
judecate. Astfel stau lucrurile cu privire la masacrul de la Katyn. Se 
înţelege astfel că, în urmă cu trei decenii, când autorul nostru și-a 
redactat volumul de față, lumea întreagă era departe de a bănui 
proporţiile reale ale costului comunismului în vieţi omenești. (În bani se 
ştie, cel puţin de către aceia care l-au finanţat, adică marii bancheri și 


industriași din Oculta secretă). Dacă ţinem seama de experimentele 
comuniste desfășurate pe milioanele de “cobai” umani din China și restul 
Asiei, din Africa și din America, atunci numărul total al victimelor 
comunismul depășește probabil cifra de 200 de milioane de morți. Mult 
mai greu de evaluat este însă numărul copleșitor al „sufletelor moarte “și 
al „cadavrelor ambulante “, al milioanelor și poate chiar miliardelor de 
„cobai umani”, care fără să fi fost uciși „fizic” au suferit totuși un fel de 
„moarte psihică”, un brain washing, un fel de circumciziune cerebrală. 
Prin simpla lor existenţă cvazi-vegetativă, toţi acești „zombi”, iremediabil 
mutilați și pierduţi probabil pentru specia omenească, mărturisesc despre 
sacrificiile și proporţiile dezastrului ontologic înregistrat de omenire în 
acest secol al triumfului democraţiei. 


CAPITOLUL XVI 
UN CHINUIT 


Trei momente din viaţa generalului Antonescu vor arăta greutatea 
ce o au cei care l-au cunoscut, de a hotări care este amintirea pe care sunt 
îndreptăţiţi s-o păstreze despre el. 


Ne găseam într-un consiliu de miniștri în toamna anului 1940. 
Antonescu ceruse ca, pentru motive de economie, să se taie pensiile care 
se acordau văduvelor sau altor membri ai familiilor celor pe care ţara îi 
numea „referendiștii”. Începusem a arăta că momentul nu era bine ales 
pentru a lovi în puţinele fiinţe care mai aminteau vechile lupte ale 
românismului din Ardeal. Antonescu, roșu de mânie, mă întrerupe 
strigând: „Ce pensiune primesc eu pentru glontele pe care l-am primit în 
cap?” 


La sfârșitul consiliului, m-am apropiat de generalul Pantazi, ministru 
de război, și i-am mărturisit că nu știam că conducătorul era un mare 
rănit de război. Pantazi mi-a răspuns: „Ei ași! Are el obiceiul să spuie așa. 
Ce glonte! A căzut în cap la un concurs hipic la Brașov!” Antonescu, unul 
din cei mai îndrăzneţi mincinoși pe care i-am cunoscut, în astfel de 
momente nu mintea. Credea într-adevăr că primise un glonte în cap, în 


nu știu ce împrejurări imaginare, mai demne de personalitatea pe care 
dorea s-o întruchipeze, decât o simplă căzătură de pe cal. 


A doua zi, după o manifestaţie legionară în faţa președinției 
consiliului, care se terminase cu reînoitele strigăte de „Trăiască generalul 
Antonescu, conducătorul României pentru totdeauna!”, generalul, în zorii 
zilei, azvârlea tancurile și batalioanele sale asupra sediilor legionare din 
toată ţara și da, împotriva propriului său guvern, lovitura de stat pe care 
o chibzuise chiar din primele zile ale guvernării naţional-legionare, 
lovitură pe care el și toţi dușmanii Legiunii au numit-o — și o numesc încă 
— „Rebeliunea legionară”. Motivul acestui atentat a fost numai dorinţa de 
a nu împărţi cu Mișcarea lui Corneliu Codreanu pagina de glorie pe care, 
după ultima sa întrevedere cu Hitler, credea că o va putea scrie, nu prea 
greu, în istoria țarii. El lipsea astfel ţara, fără nicio remușcare, de cea mai 
vitează și cea mai credincioasă parte a viteazului și credinciosului nostru 
tineret, în momentele cele mai critice ale României moderne. 


Părăsit de toţi cei cu care se înconjurase, pentru a înlocui pe cei care 
nu l-ar fi părăsit nici în cele din urmă clipe ale unei lupte pierdute, predat 
de către regele său în mâinile dușmanului, Antonescu sta drept și 
dispreţuitor în faţa unui pluton de execuţie, compus din câţiva ţigani 
culeși de pe stradă. Nu se găsise niciun soldat român pentru săvârșirea 
unei asemenea infamii. Mareșalul striga cu glas tare, de comandant: 
„Drept în piept ticăloșilor, căci e piept românesc!” 


Gândindu-mă bine, și după atâţia ani de liniștire a indignărilor și a 
mâniilor, cred că dreptatea cere ca să fie aceste ultime momente ale vieţii 
mareșalului vândut care să-l reprezinte în memoria noastră. Da, acest 
piept era într-adevăr românesc! 


Generalul Antonescu era un chinuit. Chinuit de amenințările 
binecunoscute ale bolii de care pătimea. Chinuit de un neţărmuit 
egocentrism și de o nestăpânită ambiţie, semnele unui crescând 
paranoism. Chinuit, mai presus de toate, de invidia iraţională împotriva 
unui om care, în turburata sa imaginaţie, stătea între el și gloria la care 
râvnea, a unui om împotriva căruia nicio intrigă, nicio lovitură de stat, nici 
un asasinat nu mai puteau fi închipuite. Chinuit, ca și Carol, de ura și de 
invidia împotriva lui Corneliu Codreanu, generalul nu a priceput nici 


odată că credinţa faţă de Căpitan, chiar după moartea lui, că acest 
„Trăiască Legiunea și Căpitanul!”, cu care legionarii îl salutau, era cea mai 
bună chezășie a credinţei Mișcării Legionare către el. 


Carol odată plecat, fără a fi fost țintuit, ca Tomșa, sub faldurile 
cortului din Ţuţora, cea dintâi problemă pe care Mișcarea și generalul au 
avut de dezlegat a fost aceea a tronului. Fără nicio șovăire, ambele 
elemente hotărâtoare au fost de acord ca păcatele părintelui să nu fie în 
nici un chip trecute în sarcina fiului și a socoti pe acesta ca fiind de drept 
și de fapt regele ţării. „Mihai Vodă pentru a doua oară” nu era o 
întâmplare nouă în zbuciumata istorie a Voievodatelor, ceea ce însă nu 
era de așteptat, era ca dinastia străină, pe care păturile stăpânitoare ale 
acestor două ţări o aduseseră pentru a înlătura asemenea întâmplări, să 
fie cea în care se ridicau din nou strigoii tragediilor trecute. 


Numirea mea ca ministru al afacerilor străine s-a izbit de oarecare 
dificultăţi, în așteptarea hotărârii definitive a lui Gheorghe Brătianu, 
căruia, înainte de reîntoarcerea mea în ţară, generalul Antonescu îi 
făgăduise acest portofoliu. Cunoscând sagacitatea politică a lui Gheorghe 
Brătianu, aș fi găsit această numire foarte fericită și nu aș fi avut nicio 
obiecţie de a colabora cu el, ca reprezentant al ţării, pe lângă unele din 
guvernele a căror activitate în acele momente era una din principalele 
noastre preocupări. Nu uitasem timpurile când, în afară de Mișcarea 
Legionară, Gheorghe Brătianu și cu mine eram singurii oponenți declaraţi 
ai politicii lui Titulescu. 


Cititorul își va aminti de întâia mea întâlnire cu generalul 
Antonescu. Era în toiul luptei ce o duceam pentru a împiedica triumful în 
România a politicii Titulescu-Barthou. Printre persoanele importante cu 
care mă întâlnisem pentru a le expune argumentele mele, Dinu Brătianu 
şi generalul Antonescu fuseseră cei care le respinseseră cu mai multă 
violenţă și mai multă convingere. Generalul a căzut sub gloanţele acestei 
politici și Dinu Brătianu a murit în închisorile ei. Generalul tăiase discuţia 
noastră cu peremptoriile vorbe: „Niciodată împotriva Franţei!”, uitând, 
ca și atâţia alţi români, că nicăieri politica lui Barthou nu întâlnise o mai 
mare opoziţie decât în Franţa însăși, printre personalităţile civile și 
militare cele mai patriotice și libere de influenţele anonime la care atâţia 


alţii erau supuși: Maurras, Daudet, Xavier Vallat, Philippe Henriot, 
Ybarnegary, etc, printre oamenii politici precum și doi mareșali ai Franţei, 
Petain și Wezgand, printre militari. 


Mare mi-a fost surprinderea deci, în momentul în care m-am 
prezentat noului președinte al consiliului când generalul nu a dat niciun 
semn de recunoaștere și a început, în mod sentenţios, dar de altfel foarte 
curtenitor, o dojenire care mă cuprindea și pe mine, ca membru al 
corpului diplomatic, a celor ce nu se opuseseră acelei „politici romantice”, 
cum o numea el, politică pe care el o susţinuse și împotriva căreia eu 
luptasem. 


Cu câteva zile mai târziu s-a repetat o scenă analogă când, la o 
recepţie a corpului diplomatic la palatul regal, unde strânsesem cu 
efuziune mâna ministrului Olandei, mulțţumindu-i pentru ajutorul pe 
care-l dăduse fiului meu în momentul încercării sale de a părăsi ţara. 


- „Domnule Sturdza, ţi-am zis că trebuie să schimbăm politica. 
Ministrul Germaniei a fost foarte rău impresionat de lunga conversație pe 
care ai avut-o ieri cu ministrul Olandei. Trebuie să sfârşim cu această 
politică”. Descurcând această afacere am aflat de la Fabricius că el nu știa 
despre ce era vorba; deci, în cel mai bun caz, generalul fusese victima 
unei intrigi a lui Mihai Antonescu, ministrul său de justiţie. 


Date fiind caracterele medicale ale paranoismului schizofernic de 
care, fără îndoială pentru mine, suferea generalul Antonescu, nu era 
imposibil ca el să fi uitat într-adevăr nu numai împrejurările în care ne 
întâlnisem, dar și faptul că fusese un stâlp al politicii lui Titulescu, până la 
punctul de a fi proiectat formarea unui triumvirat diriguitor, cu el și cu 
Stelian Popescu, directorul ziarului Universul. 


Nu același lucru s-ar fi putut spune de Mihai Antonescu, ale cărui 
intrigi împotriva Mișcării în general, și împotriva mea, în particular, au 
început din primele ceasuri ale guvernului naţional-legionar. Pentru a-și 
reîmprospăta amintirile, el nu avea decât să răsfoiască volumul pe care îl 
scrisese cu vreo patru ani mai înainte, pentru a apăra politica lui Tituelscu 
şi a recomanda călduros „distrugerea cât mai grabnică a Germaniei 
socialiste-naţionale”. Intrigile ministrului de justiţie în guvernul național- 


legionar, influenţa sa covârșitoare asupra generalului Antonescu, au 
menţinut pe general, în toţi anii războiului, într-o poziţie de subordonare 
faţă de Germania, pe care nimeni nu ar fi putut să i-o impună dacă nu ar 
fi pierdut, mulţumită acestor intrigi, singurul sprijin pe care se putea 
răzima în orice împrejurare și față de orice presiune, sprijinul Mișcării 
Legionare. 


Prima mea divergență de păreri cu generalul a fost privitor la unele 
reduceri și schimbări importante pe care dorea să le facă în corpul 
diplomat român. Generalul moștenise de la Titulescu o antipatie 
bolnăvicioasă pentru diplomaţii de carieră, antipatie ce o manifesta și de 
multe ori o vocifera cu orice prilej. Încercasem să mă opun degradării 
reprezentanţilor noștri din ambasadori în miniștri, în posturile unde 
aveam ambasade. Găseam că, după ciuntirea ţări de către vecini prin 
samavolnicii militare și politice, ar fi fost o greșeală din partea noastră de 
a recunoaște în faţa lumi întregi perenitatea acestor ciuntiri și a acestei 
micșorări a importanţei României ca factor politic internaţional, printr-o 
schimbare atât de umilitoare pentru noi. Încercasem să mă opun, tot 
astfel, la suprimarea legaţiei noaste în Helsingfors, explicând generalului 
că această capitală era mai mult ca oricând în aceste momente un post de 
observaţie, poate unic, spre lumea sovietică, și că soarta celor două ţări, 
care fusese identică în ultimele vremuri, ar putea din nou să urmeze căi 
paralele. Generalul s-a îndărătnicit, spre marea mea mirare, căci aceste 
obiecţiuni îmi păreau în perfect acord cu sentimentele sale faţă de 
răpirile de teritorii cărora le căzusem victime. N-a fost pentru ultima oară 
că generalul mi-a dat impresia că respinge sugestiile mele pentru simplu 
motiv că veneau de la mine. 


Micile ciocniri care au urmat erau, ca să zic așa, cu caracter 
protocolar. Generalul, fie din ignoranţa totală a obiceiurilor diplomatice, 
fie cu socotită intenţie de a provoca conflicte între noi, îmi dădea 
continuu ordine cam ca acesta: „Domnule Sturdza, du-te la legația 
germană sau la legația britanică sau chiar la legația sovietică și spune-le 
că...” Când cu această din urmă injocţiune, aceea de a mă duce să bat la 
poarta lui Lavrentiev, i-am răspuns că nici ministrul afacerilor străine al 
statului Panama nu se duce la ambasadorul Statelor Unite, ci îl cheamă 
pe acesta la el. Eu, bine înţeles nu mă conformasem nici odată acestor 


ordine și, urmând obiceiul, chemam, dacă era nevoie, pe reprezentanţii 
străini la mine. Aceste neîncetate necăjiri ajunseseră aproape la o mică 
criză când generalul mi-a dat ordinul să mă duc la aeroport să-l primesc 
pe von Pappen, ambasadorul german la Ancara. Am trimis pe șeful 
protocolului la împlinirea acestei misiuni și von Pappen, împreună cu 
Fabricius, în mod normal și corect, au venit să mă vadă. În consiliul de 
miniștri care a urmat acestei vizite, Generalul m-a întrebat de ce nu m-am 
conformat cu instrucţiunile sale. l-am explicat că locul unui ministru al 
afacerilor străine nu era prin aeroporturi pentru a aștepta ambasadori. La 
aceasta generalul a răspuns strigând: „Ba nu te-ai dus că ești boier râios!” 
Primul meu impuls a fost de a mă scula și de a trânti ușile. Același motiv 
care m-a făcut să primesc cu indiferenţă toate grosolăniile, toate 
acuzaţiile, toate minciunile generalului (a nu face jocul adversarului), m-a 
îndemnat însă să uit cuvântul <râios > și să consider ieșirea generalului 
mai mult ca o laudă. Purtarea generalului Antonescu faţă de ministrul său 
al afacerilor străine ar părea să aibă un caracter prea personal pentru a 
insista atât asupra ei. O fac însă pentru că ea a fost una din dovezile (nu 
lipsesc multe altele), despre intenţiile ce le nutrea faţă de Mișcarea 
Legionară, chiar din primele clipe de colaborare, chiar din momentul 
încheierii contractului scris și al < gentlemen agreement- lui>, ce 
intervenise între el și Horia Sima, care prevedea că ministerul afacerilor 
externe și internele aparţineau Mișcării Legionare. 


Nu pentru importanţa deosebită a personalităţilor noastre, dar 
pentru cea pe care o aveau funcțiunile noastre pe planul securităţii 
interne și cel al relaţiilor internaţionale, generalul Petrovicescu, ministrul 
său de interne, și eu, ministrul său de externe, eram primele victime 
indicate în planul de <emancipare > al generalului, de cîștigare a unei 
poziţii în istoria ţării, cu totul independentă faţă de Mișcare, de 
distrugere chiar a Mișcării, dacă această independenţă nu s-ar fi putut 
câştiga altfel. 


Pentru îndeplinirea acestui plan, unul dintre principalii factori, la 
dispoziţia generalului, era Fabricius, ministrul Reich-ului la București. 
Avusesem anumite neplăceri cu Fabricius, cu prilejul ceremoniilor 
înmormântării lui Moţa și Marin, pe vremea când Victor Antonescu, 
ministrul afacerilor străine, menținea încă strictul embargo pe care 


Titulescu îl stabilise asupra persoanei mele. Fabricius comunicase prin 
mine Căpitanului programul formalităţilor hotărâte de guvernul său, cu 
ocazia trecerii prin Germania a celor două sicrie, itinerarul și orarul 
transportului. Fabricius primise ca și miniștrii Poloniei, Spaniei, Italiei și 
Portugaliei o invitaţie din partea Mișcării Legionare, care privea două 
momente ale ceremoniilor: sosirea în Gara de Nord a sicrielor și slujba la 
biserica Sf. Ilie Gorgani; el mă consultase pentru a ști în care din aceste 
ocazii prezenţa lui și a celorlalţi miniștri străini era mai așteptată; îi 
indicasem ceremonia la biserică, ca fiind cea mai potrivită participării lor. 
Când, după uriașa manifestaţie de venerație și dragoste a poporului din 
București pentru cei doi eroi legionari, organele oficiale ale guvernului au 
cerut reprezentanţilor străini să explice prezenţa lor în mijlocul 
legionarilor, în acea zi de entuziasm și de doliu, miniștrii Poloniei, Spaniei 
și ai Italiei au răspuns, cu demnitatea cuvenită, că au ascultat de ordinele 
guvernelor lor și că nu aveau nici un motiv să creadă că aceste ordine 
puteau să nemulţumească un guvern care autorizase, ba chiar ajutase, în 
toată măsura ce-i fusese cerută, organizarea acestei manifestații. 
Fabricius însă, înspăimântat de posibilitatea de a pierde postul de 
ministru pe care i-l dăruise von Ribbentrop, cu care era înrudit prin 
alianţă, a preferat să se ascundă în spatele meu — cauzându-ne o serie de 
neplăceri — afirmând lui Victor Antonescu că invitaţia de a participa la 
cortegiul funebru îi fusese transmisă oficial de către mine și că, deci, era 
în drept să creadă că corespundea cu intenţiile guvernului. Am explicat lui 
Victor Antonescu că Fabricius minţea și Domnia-sa m-a crezut fără multă 
greutate. 


La această interesantă experienţă asupra caracterului lui Fabricus se 
adăuga, cu mai multă semnificaţie pentru Mișcare, atitudinea de 
continuă indiferenţă, de vădită ostilitate chiar faţă de ea, în tot timpul 
patimilor sale, legăturile intime cu adversarii ei. Egeria legaţiei germane 
în București era o prietenă intimă a Elenei Lupescu (și a lui Armand 
Călinescu) precum și distincţiile și semnele de solidaritate pe care 
guvernul din Berlin le distribuise acestor adversari, distincţii pe care 
Mișcarea le atribuia, cu dreptate sau nu, iniţiativelor lui Fabricius. 


Când vicepreședintele consiliului de miniștri, Horia Sima, îndată 
după formarea guvernului, nu acordase imediat audienta solicitată de 


Fabricius, din motive, de altfel, pur întâmplătoare, Domnia-Sa crezând că 
întârzierea era voită, a venit aproape plângând la mine, expunându-mi 
dureroasa poziţie în care se afla: „dacă nu sunt primit în curând de DI 
Sima — mi-a spus el — voi fi rechemat, după cum Dsa pare a o dori; dar 
aceasta va fi considerată de guvernul meu ca o gravă ofensă.” Am 
explicat lui Fabricius motivele antipatiei Mişcării față de persoana sa, în 
special exagerata lipsă de sprijin moral și diplomatic faţă de Mișcare, în 
ultimele săptămâni de luptă. Fabricius mi-a opus argumentul ordinelor 
primite și cu o francheţă pentru care i-am fost recunoascător, a adăugat: 
„Aceasta a fost în avantajul Dumneavoastră căci astfel, nimeni nu va 
putea spune că ati cîștigat puterea și alungat pe rege cu ajutor străin.“ 


Nădăjduind, deci, într-o schimbare a atitudinii sale faţă de Mișcare, 
în noile împrejurări în care ne aflam și temându-mă de intrigile cu care ar 
fi putut să se îndeletnicească la Berlin dacă ar fi fost rechemat, am 
intervenit pe lângă vicepreședintele consiliului ca să grăbească acordarea 
audienței, pe care nici un moment nu se gândise a i-o refuza. Audienţa s-a 
desfășurat în termeni foarte cordiali și am avut impresia că a plecat 
mulțumit. 


Între generalul Antonescu și ministrul său al afacerilor străine a 
existat o singură importantă divergență de opinii, provocată de 
deosebitele noastre reacţii față de Arbitrajul de la Viena, luat ca factor de 
orientare în politica noastră externă și militară faţă de Soviete. 


Reacţia generalului Antonescu era în acele vremuri numai oratorică. 
Cu drept cuvânt și cu netăgăduită elocventă, semnala, cu orice prilej, 
nedreptatea ce ne fusese făcută, și nu lipsea să amintească, cum se și 
cuvenea, că România nu va renunţa niciodată la recuperarea provinciilor 
pierdute. Eu credeam că aceste proteste, pe cât de utile, nu erau totuși 
îndestulătoare, deoarece în însuși textul Arbitrajului se găsea pentru noi 
un element pozitiv de care trebuia să ne folosim. 


Aceasta era garanţia dată de Germania și de Italia statorniciei 
graniţelor noastre, așa schilodite cum erau. Această garanţie nu ne fusese 
dată de Germania din dragoste pentru noi, ci era conformă cu interesele 
ei cele mai vitale; garanţia italiană, bine înţeles, n-avea nicio valoare. 
Ocuparea Basarabiei de către Soviete, înainte de termenul prevăzut în 


Înțelegerea Ribbentrop-Molotov din 1939, răpirea și a unei părţi a 
Bucuvinei, care nu fusese deloc prevăzută în aceste negocieri, erau mai 
mult decât îndestulătoare pentru a provoca alarma în sferele militare, în 
cele ale partidului și în cele leale, dela Wi/he/lmsstrasse. Germania nu 
putea permite sovietelor să se apropie și mai mult de bogăţiile noastre 
petrolifere nici să cucerească Dunărea, cum desigur aveau intenţia să o 
facă, înstăpânindu-se pe cele trei braţei ale deltei. 


Fusesem întotdeauna convins că Germania, din propriul ei punct de 
vedere, ar fi trebuit să înceapă războiul împotriva Rusiei comuniste, care, 
la urma urmei, era războiul naţional-socialismului, un an mai devreme, 
renunţînd la orice ofensivă în occident. O asemenea ofensivă nu ar fi avut 
decât o singură justificare: invazia Marii Britanii, invazie la care Hitler, 
până la sfârșit, renunţase. Încolo, ocuparea Franţei și paza zidului 
Atlanticului îl costa mult mai multe divizii decât cele care i-ar fi fost 
necesare pentru a-și apăra graniţele apusene, linia Siegfried, împotriva 
unei Franţe care nu vroia războiul. Din punctul nostru de vedere, în tot 
cazul, războiul nu prezenta alt interes decât cel al mult așteptatului 
conflict armat germano-sovietic. Zic „mult așteptat“, căci, în afară de 
acest conflict și de o victorie germană, România — după cum 
evenimentele au dovedit-o — nu putea avea altă soartă decît de a fi 
printre primele ţări înghiţite de către continua înaintare a imperiului 
comunist. 


Din primele zile ale prezenţei mele la Palatul Sturdza, am fost de 
părere că, după Arbitrajul de la Viena, politica noastră era de a grăbi cu 
orice preţ izbucnirea unui asemenea conflict, folosindu-ne de garanţia pe 
care Germania o dăduse graniţelor noastre și de prilejurile pe care Rusia 
sovietică ni le oferea în fiecare zi. Pretenţiile sovietice, în momentul 
predării fără luptă a Basarabiei, se mărginiseră la sud cu linia matcă a 
braţului Chilia; moderație care era determinată foarte probabil de dorinţa 
de a nu provoca prea timpuriu o reacţie germană. Odată însă cu formarea 
guvernului naţional-legionar, Sovietele au început incursiuni în 
ostroavele și pe malurile noastre. Aveam două răspunsuri posibile: a 
considera aceste atacuri ca simple incidente de graniţă sau a le considera 
ca o agresiune în regulă, cu măsurile și iniţiativele corespunzătoare; a 
provoca, deci, o stare de război, care ar fi silit Germania la o grabnică 


luare de poziţie. Generalul Antonescu și Fabricus erau de altă părere. 
Ambii aveau pentru aceasta — și trebuie să o recunosc -, execelente 
motive. Ca militar Antonescu se gîndea înainte de toate la starea noastră 
de pregătire, iar Fabricus nu putea decât să apere programul 
temporizator al guvernului său. 


Într-o noapte însă, spre sfârșitul lui octombrie, în loc de a se 
mulţumi cu hărţuielile obișnuite, Sovietele, într-o operaţie militară în 
regulă, cu o scurtă preparaţie de artlerie, au atacat și ocupat prin 
surprindere, cu efective de valoarea unui regiment, un important ostrov 
lipit de malul românesc, omorând și capturând garnizoana noastră. 
Generalul Antonescu se afla bolnav la Predeal. Din zorii zilei mi se 
telefonează că șeful statului-major mă aștepta la ministerul de externe, 
unde l-am găsit cu alţi trei generali. Ei m-au informat de cele ce se 
ptrecuseră în acea noapte, cerându-mi părerea asupra categoriei de 
răspuns ce trebuia dat Sovietelor. Militarii erau îndârjiţi și nerăbdători de 
a făptui, după atâta fugă și capitulare. l-am întrebat dacă aveau la faţa 
locului artileria și efectivele necesare. La răspunsul lor afirmativ, le-am 
exprimat mirarea mea că opraţiunile de reocupare a teritoriului pierdut 
nu începuseră deja. Generalii au plecat încântați de sugestia ce le-o 
dădusem și lucrurile s-ar fi întâmplat cum le doream (și ei și eu) dacă, 
alarmat nu știu cum, generalul Șteflea, unul din oamenii de casă ai lui 
Antonescu (care mai târziu a fost unui din cei dintâi care l-au trădat), nu 
ar fi telefonat generalului la Predeal, de unde contra-ordine energice au 
fost fără întârziere trimise. 


Din partea generalului am primit o severă ocară telefonică și sfatul 
de a nu-mi mai permite asemenea iniţiative. Fabricius a venit în grabă ca 
să insiste asupra necesităţii liniștei la graniţele noastre răsăritene, făcând 
o vagă aluzie la anumite negocieri în perspectivă. Ostrovul a rămas în 
mâinile Sovietelor, războiul germano-rus nu a început decât nouă luni 
mai târziu și mă întreb astăzi ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi izbucnit în 
toamna anului 1940, înainte ca Mussolini și Ciano să înceapă acea 
nebunească și ridicolă campanie împotriva nevinovatei Grecii, campanie 
care a silit pe Hitler să sustragă 40 de divizii din cele pe care avea intenţia 
să le trimită împotriva Moscovei. Orice s-ar fi întâmplat, convingerea mea 
intimă era că oricare ar fi fost riscurile, noi nu mai puteam îngădui nicio 


încălcare, cât de mică, a teritoriului nostru, încălcări care păreau a fi 
devenit un obicei. 


Trimiterea a trei divizii germane în România și punerea lor la 
dispoziţia înaltului comandament român a fost cerută de România. 
Prezenţa lor și Convenţiunea militară intervenită cu acea ocazie între 
guvernul naţional-legionar și Reich, era pentru noi o garanţie că 
Germania nu va permite sovietelor un pas mai mult spre centrul și sudul 
Europei. S-a vorbit, cu această ocazie, și se vorbește încă, de o ocupare 
germană a României. Repet: diviziile blindate germane au fost cerute de 
România. Dacă ne-ar fi trimis una mai mult, am fi fost și mai mulțumiți. 


România nu a fost în niciun moment ocupată de Germania, după 
cum nu se poate spune că Franţa fusese ocupată de Marea Britanie în 
timpul celor două războaie mondiale. În momentul ce luasem portofoliul 
afacerilor străine, constatasem carenta și inexistenţa alianțelor noastre 
ante-belice. Alianţa Micii Înţelegeri, Alianţa Balcanică, Tratatele cu Franţa 
căzuseră, ca întărituri de carton, la prima suflare a furtunii. Din momentul 
în care încheiasem cu Germania convenţia militară din septembrie 1940, 
singurul nostru aliat era Germania. Încheiasem această alianţă atât în 
vederea securităţii momentului cât și în aceea a războiului pe care îl 
ştiam inevitabil între Rusia sovietică și Germania. Trupele germane, 
chemate de noi, se găseau în România nu ca trupe de ocupaţie, cu ca 
trupe aliate, a căror prezenţă constituia pentru noi o necesitate vitală. 


Puţini au înţeles la acea vreme, cuminţenia declaraţiei Căpitanului — 
cea care a hotărât, probabil, momentul închisorii și al asasinării lui: „În 48 
de ore după biruinţa Mișcării, vom încheia o alianţă cu Puterile Axei.“ Nu 
e cumva vina noastră, dacă această alianţă nu venise cu patru ani mai 
devreme, când prin acceptarea propunerilor mareșalului Goering, acestea 
ne-ar fi permis să înrâurim în mod fericit asupra relaţiilor germano- 
poloneze, contribuind astfel la formarea singurei alianţe politico-militare 
care ar fi permis lichidarea pentru totdeauna a amenințării comunismului 
internaţional, fără ca prietenii săi din Apus să îndrăznească să sară în 
ajutorul său? 


Mussolini și contele Ciano nu pricepuseră nici ei că nu era vorba de 
o ocupaţie, ci de o alianţă. Intr-adevăr puţini știu că intrarea în ţară a 


acestor divizii germane, cu instructorii ce le întovărășeau, a fost 
evenimentul care l-a determinat pe Duce și pe ginerele său să întreprindă 
neînţeleasa și, până la sfârșit, fatala agrsiune împotriva Greciei. A fost 
același absolut ne-politic impuls de a nu face mai puţin decât Germania. 
lată ce îl îndemnase pe Duce să părăsească poziţia de non-beligeranţă, 
rezemată pe opt milioane de baionete „in being”, care i-ar fi asigurat rolul 
unui quasi-arbitru în evenimentele ce erau să se desfășoare. 


Pentru a nu se lăsa mai prejos decât Germania, care „ocupase” 
România, Mussolini s-a hotărârt să „ocupe” Grecia. Astfel s-a întâmplat că 
un eveniment care, după toate prevederile raţionale, trebuia să servească 
la pregătirea unei victorii pe frontul răsăritean, a provocat dimpotrivă pe 
cel care, alăturea cu trădarea grupului Canaris, a fost un principal factor 
al dezastrului trupelor germane și române pe acel front. 


CAPITOLUL XVII 
VĂRSARE DE SÂNGE ÎN ARDEAL. CELE DOUĂ FORUMURI 


Problemelor legate de situaţia de pe Prut și Dunăre se adăugau 
îngrijorarea și durerea ce ni le pricinuiau veștile din Ardealul ocupat unde 
Budapesta își concentrase cea mai mare parte a forțelor sale militare și își 
impunea noua dominație cu cea mai mare brutalitate. 


Pământul pe care reformele noastre agrare îl distribuise ţăranilor, 
fără nicio desebire de naţionalitate, români, unguri, secui și sași și pe care 
acești ţărani îl cultivaseră 20 de ani, le fusese luat fără multă ceremonie. 
Măsurile de spoliere se aplicau cu variabilă rigoare faţă de celelalte 
naţionalităţi și cu rigoare totală faţă de ţăranii români. Acestea și alte 
vexaţiuni îndreptate împotriva românilor dăduseră loc la numeroase 
incidente și excese. Se numărau deja mai mulţi morti și multe încăierări, 
când vestea ne-a venit de un sat întreg înconjurat de jandarmeria ungară 
și de măcelul a o mare parte a populaţiei lui bărbătești. 


Nu exista, bine înţeles, nicio asemănare între aceste excese și 
procesul de totală distrugere a românismului, prin exterminare și 
deportări în masă, la care erau supuse populaţiile din Basarabia și 


Bucovina; nu puteam totuși să le lăsăm fără un energic protest, fiindcă ne 
socoteam protectorii naturali ai conaţionalilor noștri și fiindcă, din punct 
de vedere politic, nu trebuia să pierdem niciun prilej pentru a arăta 
șubrezenia, imposibilitatea unei orânduiri teritoriale și etnice care 
predase guvernului din Budapesta regiuni întregi de deasă populaţie 
românească și, pe de altă parte determinase o configuraţie a teritoriului 
spoliat, prins într-un puternic clește românesc, absolut imposibil de 
apărat din punct de vedere militar de către noii posesori. 


Ne-am înţeles ușor cu generalul asupra modului de a proceda. 
Arbitrii din Viena, odată cu garanţia noilor graniţe, ne dăduseră și pe 
aceea a bunului tratament al comunităţilor alogene, ajunse sau rămase în 
teritoriile respective. Ne propuneam deci să provocăm din partea 
Berlinului și a Romei o investigaţie la faţa locului, a celor ce se petreceau 
în Ardeal. În acest scop, în scrisori aproape identice trimise de mine lui 
von Ribbentrip și contelui Ciano, descriam persecuțiile la care populaţiile 
românești erau supuse din partea noilor lor stâpâni și ceream, în primul 
rând, alcătuirea unei comisii mixte germano-italiene pentru a controla 
exactitatea informaţiilor ce le dădeam. 


Pentru a preveni ca întâmpinarea noastră să nu rămână prea multă 
vreme fără răspuns, odată cu aceste scrisori, am trimis la Berlin pe Valer 
Pop (care prezidase delagaţia română la Conferinţa româno-ungară din 
Turnu- Severin, în august 1940), și la Roma pe predecesorul meu la 
ministerul afacerilor străine, Mihail Manoilescu, unul din cei doi delagaţi 
ai noștri în faţa arbitrilor din Viena, cu însărcinarea de a insista asupra 
urgenţei unui răspuns pozitiv. 


Rezultatul intervenţiei noastre a fost cel pe care îl doream, și, în 
scurt timp, ambasadorul Altenburg din partea Germaniei și ministrul 
Roggieri din partea Italiei, însoţiţi de miniștri ţărilor respective la 
București, ni s-au prezentat la minister, însărcinaţi cu misiunea de a 
investiga buna întemeiere a plângerilor noastre. La cererea celor doi 
delegaţi străini, în ajunul plecării lor spre îndeplinirii misiunii cu care erau 
însărcinaţi, în una din sălile de conferinţe ale ministerului și în faţa 
personalului care pregătise întrunirile din Turnu-Severin și din Viena, 
precum și a persoanelor care trebuia să întovărășească pe Altenburg și 


Roggieri în călătoria lor, le-am făcut un istoric al exceselor pe care le 
denunţasem, conform cu informaţiile cele mai recente ce le aveam. La 
sfârșitul acestei prime părţi a întrunirii, Altemburg m-a întâmpinat cu 
următoarele cuvinte: „Cu toate că aceasta nu face parte din misunea pe 
care o aveam, n-am dori să plecăm de aici fără să avem părerea 
dumneavoastră asupra modului în care credeţi că problema româno- 
ungară s-ar putea soluţiona, lăsând pe ambele părţi destul de mulţumite 
pentru ca această soluţie să poată fi considerată ca defintivă.” 


Eram pregătit pentru o astfel de întorsătură în discuţiile noastre pe 
care, la nevoie, aș fi provocat-o. Cu o hartă etnografică a lui Justus Perth, 
bine cunocută autoritate germană în materie, nu mi-a fost greu să 
demonstrez injustiţia ce ne fusese făcută la Viena. Cu configuraţia noilor 
graniţe, schiţată asupra altei hărți, tot atât de ușor era de a arăta 
imposibilitatea de a le menţine multă vreme, astfel cum Viena hotărâse, 
sub presiune politică și militară, dar pe care noi doream să le revizuim. La 
întrebarea lui Altenburg relativ la hotarele ce le propuneam ca o soluţie 
definitivă, nu am avut alt răspuns decât că guvernul nostru nu ar putea 
admite decât rectificări locale de frontieră determinate de caracterul 
etnic al populaţiei limitrofe, pe bază de compensaţii reciproce. În ceea ce 
privea chestiunea actuală, tratamentul comunităţii românești în Ardealul 
ocupat, i-am declarat că nu puteam fi satisfăcuţi atât timp cât aceste 
comunităţi nu ar avea aceleași garanţii ca acelea acordate comunităţilor 
germane din România și Ungaria, prin recentele orânduiri; că nu am 
putea fi deci satisfăcuţi decât cu „autonomia culturală a comunităţii 
românești”. O condiţie asupra căreia, fie zis în treacăt, căzusem perfect de 
acord cu generalul Antonescu în discuţiile asupra subiectului, care au 
urmat între el, Valer Pop și mine. 


Altenburg, cu care trebuia să mă întâlnesc din nou patru ani mai 
târziu, în împrejurări supreme pentru ambele ţări, mi-a făcut din capul 
locului impresia unui om care își va îndeplinui misunea cu deplină 
imparţialitate. Roggieri, delagatul italian, mi-a părut și el de altfel destul 
de receptiv argumentării mele. Nu m-am mirat deci când, după o 
săptămână de investigaţii Altenburg mi-a trimis vorbă prin Alexandru 
Randa, care întovărășea delagaţia din partea ministerului, că toate 
reclamaţiile noastre, consemnate într-un memorandum pe care i-l 


remisesem înainte de plecarea sa, s-au găsit exacte și au fost verificate 
„până la ultimul cadavru”. Cu vreo cîteva zile mai târziu, pe de altă parte, 
am primit din partea lui Constantin Grecianu, ministru nostru la Berlin, 
informaţia că proiectul de raport pe care Altenburg și Roggieri îl 
supuseseră guvernelor lor era cu totul în favoarea tezei noastre și 
constituia o peremptorie mustrare a purtării autorităţilor ungare în 
Ardealul ocupat. 


În raportul meu final către general, relativ la mersul investigaţiei, 
avusesem nefericita idee de a menţiona și intempestiva întâmpinare a 
doamnei Goga către comisia investigatoare, în gara Arad, un incident care 
aproape hotărâse pe cei doi delegaţi străini să întrerupă investigaţiile lor. 
„Va să zică, te-ai crezut obligat să ridici acest incident?” m-a întrebat 
generalul cu amărăciune. Știut era că doamna Goga era una din egeriile 
președinției consiliului și o declarată dușmană a Mișcării. Generalul s-a 
răzbunat puţin, când, în consiliul de miniștri, precedând plecarea noastră 
spre Roma, a declarat colegilor mei din guvern, obișnuiți și surâzând la 
asemenea demonstraţii: „Putem, cred, să ne felicităm de modul cum a 
ieșit investigația; dar dacă a ieșit așa de bine, nu e pentru că fusese bine 
pregătită de către ministrul afacerilor străine, ci pentru că era atât de 
clară şi dreaptă cauza noastră”. În același timp, generalul a opinat că 
cererea unui statut de autonomie culturală pentru comunitatea română 
era o greșeală din partea mea, „deoarece aceasta ar putea fi interpretată 
ca o cerere de autonomie pentru întregul Ardeal” ceea ce, bine înţeles 
era în contradicţie absolută cu dorinţa și interesele noastre. 


Generalul știa prea bine că nicio confuzie nu putea exista între 
autonomia unui teritoriu și cea a unei comunităţi naţionale, în afacerile 
sale etnice și culturale, cu atât mai puţin cu cât aceasta din urmă fusese 
perfect definită în ceea ce privește comunităţile germane din România și 
Ungaria, cu ocazia tocmai a Arbitrajului de la Viena, despre care, la urma 
urmei, era vorba. Nu știu nici până azi dacă această uitare a generalului, a 
faptului că cererea acestei autonomii fusese hotărâtă cu deplinul său 
asentiment, în discuţiile în trei ce le avusesem cu el și cu Valer Pop, 
trebuia atribuită acelor eclipse de memorie ce le observasem de mai 
multe ori în activitatea sa mentală, sau a simplei dorinţe de a-mi încerca 
încă o dată răbdarea. 


La puţină vreme însă înainte de plecarea noastră spre Roma — 
pentru a răspunde unei invitaţii a guvernului italian — am primit textul 
oficial al raportului celor doi investigatori de o parţialitate pro-ungară 
revoltătoare și absolut diferit de cel despre care legația noastră din Berlin 
fusese informată. Explicaţia acestei neplăcute surprize am avut-o la 
Roma, câteva zile mai târziu. 


Comuna dezamăgire pe care ne-o provocase citirea raportului 
germano-italian sau poate faptul că generalul se găsea departe de 
influenţa geniului rău, Mihai Antonescu și înconjurat numai de legionari, 
au contribuit la reușita călătoriei noastre la Roma, aceasta afară de un 
mic incident — la care de altfel nu am luat parte direct și care s-a repetat 
la plecarea noastră —, prea caracteristic pentru a nu fi menţionat aici. 


Funcţionarul protocolului ministrului afacerilor străine italian care 
ne întâmpinase la Florenţa pentru a ne remite programul scris al recepţiei 
noastre în gara Roma, ne informase că generalul și cu mine trebuia să 
coborâm din același vagon, vagonul generalului. Generalul vroia 
numaidecât ca fiecare să se coboare din vagonul său respectiv. ltalianul l- 
a convins cu greu că ar fi fost dificil pentru Mussolini și Ciano să alerge 
dela un capăt al trenului la altul, pentru a ne da un „bine —aţi-venit” la fel 
de cordial la amândoi. 


Vizita noastră la Roma a fost înconjurată din partea autorităţilor 
italiene cu un prisos de atenţiuni și de urbanităţi, dar ea coincidea cu 
două evenimente extrem de neplăcute pentru gazdele noastre: 
înfrângerea trupelor italiene în munţii Tesaliei și ai Epirului într-o operaţie 
divergentă, foarte rău concepută, și distrugerea în portul Napoli de către 
aviația britanică a celui mai puternic cuirasat al marinei italiene. Aceasta, 
şi simţămintele ce ne inspirau încă rolul Italiei la Viena, precum și 
informaţia pe care ne-o dăduse la sosire legația noastră la Roma, că 
raportul original Altenburg-Roggieri primise o nouă redactare la 
ministerul italian al afacerilor străine, explică însă îndeajuns atmosfera 
încărcată în care vizita noastră s-a petrecut. Această tensiune s-a 
manifestat în mod acut a doua zi după sosirea noastră, la întâlnirea dela 
palatul Chigi, între Mussolini, generalul, Ciano și mine. 


La prânzul ce ne fusese oferit în acea zi, mă făcusem vinovat de „un 
petit impair”. Mussolini, la stânga căruia eram așezat — la dreapta lui era 
regele Italiei și la dreapta acestuia generalul Antonescu — m-a întrebat 
foarte amabil cum petrecusem acea dimineaţă. l-am răspuns că 
petrecusem o oră „în Forum”. Celebra frunte, celebrele sprâncene s-au 
încruntat și după un moment de tăcere Ducele m-a întrebat: „Care 
Forum? Sunt două”. Uitasem că există și un Forum Mussolini. Conversaţia 
între noi s-a îndreptat mai în urmă înspre situaţia militară generală. Am 
admirat calmul și siguranţa caracteristică a unui om care merita alt 
anturaj decât acela al fiinţelor dubioase care stăteau între el și 
credincioasele și eroicele sale <<cămăși negre>>. 


Cuirasatul va fi pus repede din nou în starea în care se afla înainte 
de bombardare; era o afacere de vreo trei luni. În Balcani Italia va 
învinge: „aussi vrai que nous pouvons mettre quatre divisions la ou les 
Grecs ne peuvent en mettre qu'une”. Privitor la bătălia aeriană de 
deasupra Londrei, Ducele, cu drept cuvânt, mi-a șoptit: „Ce n'est pas ainsi 
qo'un peut vainere la Grande-Bretagne”, fără a-mi spune mai mult asupra 
văditei sale dorinţe, intensificată probabil în acel moment prin ceea ce se 
întâmplase la Napoli, de a vedea o adevărată operaţie de debarcare și 
ocupare înterprinsă împotriva adversarului direct al Italiei. 


L-am găsit pe Mussolini la palatul prezidenţial între două mormane 
de ziare; unul pe biroul său și altul, deja citit, la picioarele lui. Generalul 
Antonescu, pe un ton calm mai întâi, dar din ce în ce mai ridicat, a atacat 
imediat raportul Altenburg-Roggieri și a enumerat din nou excesele 
ungare în Ardeal. La un moment dat, contele Ciano l-a întrerupt, 
observând: „Oui, nous savons qu’ils ont la main dure”. Aceasta l-a înfuriat 
pe general, care ridicându-se de pe scaun a strigat: „La main dure? Nous 
leur montrerons la main dure! Si ces exces continuent, il y aura un 
masacre d'hongrois en Roumanie!”. 


Nu l-am admirat niciodată mai mult pe general, în timpul scurtei 
noastre colaborări, decât în acele momente. Calmându-se puţin, cu o 
luciditate și o putere de expresiune de care l-am văzut de multe ori 
capabil, a expus din nou gazdelor noastre eroarea și nedreptatea ce se 
făcuse la Viena, precum și meșteșugurile cartografice pe care contele 


Teleki, un geograf experimentat, le-a întrebuințat pentru a falsifica 
obrazul etnic al Ardealului: enorme pete albe în regiunile muntoase 
locuite, dar locuite de români, deosebirea dintre satele românești și cele 
ungurești precum și proporțiile respective ale locuitorilor în orașe, 
indicate nu prin culori clar deosebite, roșu și albastru de pildă, ci prin 
două nuanţe de roșu aproape identice. Mussolini, cu ochii pe harta pe 
care generalul o întinsese pe biroul său, părea foarte interesat; contele 
Ciano, care era probabil tot atât de bine informat asupra subiectului ca și 
protejatul său, contele Teleki, mult mai puţin. 


— Şi credeţi Dumneavoastră că astfel de graniţe vor putea fi 
menţinute?, a întrebat generalul. Contele Ciano i-a răspuns: „Nous ne les 
avons pas seulement reconnues, mais meme garanties”. „Garanties ou 
non, elles sauteront, c'est moi qui vous le garantis”, i-a replicat generalul. 


Între Contele Ciano și mine a avut loc următorul schimb de cuvinte, 
fără ca generalul să mă întrerupă, după cum era obiceiul său: 


— (Eu) Aţi fi vrut să puneţi mâna chiar și pe regiunile noastre 
industriale. 


— (Ciano) Inexact. Nu am avut o astfel de intenţie. 


— (Eu) Aţi vrut probabil să-l pedepsiţi pe regele Carol al II-lea cu 
întreaga sa clică, uitând că lupta noastră contra acestora era deja în curs 
și că, procedând așa cum aţi procedat, ne-ți fi înfipt, practic, un pumnal în 
spate. Aţi lovit nu în Carol al II-lea ci într-o Românie legionară. Veţi fi 
primii a o regreta, de îndată ce vă veţi trezi în fata adevăraţților 
dumneavoastră inamici! 


— (Ciano) Care inamici? 
— (Eu) Sovieticii, evident! 
— (Ciano) Noi nu suntem în război cu Rusia! 


Bietul Ciano. Ne înţelesesem foarte bine la primul nostru contact, în 
toamna anului 1936. Aveam o mare admiraţie pentru curajul său fizic și, 
într-o oarecare măsură, pentru îndrăzneala sa în politică, și m-am 
indignat adânc la nedreapta sa moarte. Spre apărarea lui, în ceea ce 
privește Arbitrajul de la Viena, nu trebuie uitat că, în 1939, cu prilejul 


călătoriei lui Gafencu, făcuse totul pentru a convinge pe cel care controla 
politica noastra externă la aceea vreme, ca să părăsească calea anti- 
naţională pe care o alesese, adică primejdioasa solicitare a garanţiilor 
engleze. Nu am fi avut nici răpirea Basarabiei, nici Arbitrajul de la Viena, 
dacă nu am fi amanetat libertatea noastră de acţiune în schimbul unor 
garanţii goale. Fusese fără nicio intenţie și fără nicio aluzie jignitoare că 
întrebuinţasem cuvintele de „coup de poingnard dans le dos”, la care 
gazdele noastre aveau dreptul să fie în mod special sensibile. 


Existau doua „Curţi” la Roma și, după audiența noatră la regele 
Victor-Emanuel, nu puteam să nu ne îndreptăm spre Vatican, pentru a 
prezenta respectele noastre Sanctităţii-Sale, Papei Pius al XII-lea. 
Conform obiceiurilor locului, generalul, considerat ca un șef de stat, a fost 
primit singur mai întâi. Introdus și eu în înalta prezenţă câteva minute 
mai târziu, Sanctitatea Sa mi-a făcut imediat o observatie care nu mi-a 
părut chiar în acord cu cele ce se petreceau de obicei în asemenea 
împrejurări: „Aveam o mare apreciere a talentelor și calităţilor 
ministrului României, DI. Petrescu-Comnen, şi am fost foarte neplăcut 
impresionați când l-aţi rechemat!” Am asigurat pe papă că personalitatea 
pe care, de acord de altfel cu nunțiul papal la București, o alesesem 
pentru a-l înlocui pe dl. Petrescu-Comnen, îl va satisface cel puţin în 
aceeași măsură și l-am rugat să înţeleagă că, era foarte natural din partea 
noastră să preferăm alţi reprezentanţi decât pe foștii miniștrii din 
guvernul care a hotărât sau tolerat „sugrumarea” lui Corneliu Codreanu. 
Şi cum la cuvântul de „sugrumare” nu m-am putut împiedica să execut o 
mișcare de mână care simboliza actul, Sanctitatea Sa a avut la rândul său 
o tresărire de stupefacţie care părea a arăta oroarea ce i-o procura 
această neașteptată informaţie. 


Episodul intervenţiei mele în aceste discuţiuni, care ar fi tăiat firul 
argumentării generalului Antonescu, povestit de Antonescu lui Fabricius 
și relatat de dl. Hillgruber în menţionata sa carte, este în întregime 
născocit de astă data de către generalul Antonescu, a cărui imaginaţie nu 
cunoștea limite când era nevoie. Nevoia, în aceste împrejurări, era de a 
explica lui Fabricius atitudinea sa față de ministrul său al afacerilor 
straine, în timpul vizitei noastre la Berlin. Dialogul între Ciano și mine a 
avut loc la sfîrșitul întrevederii, după ce generalul Antonescu își revărsase 


tot amarul cu o deosebită violenţă și completase toata expunerea. 
Intervenţia mea era pe o notă mult mai puţin violentă decât declaraţiile 
lui Antonescu, care mersese până la ameninţarea cu un măcel al 
ungurilor din România. Dacă această intervenţie i-a provocat într-adevăr 
o supărare, ceea ce nu mi-a comunicat în niciun moment, aceasta nu a 
putut să fie decât din pricina menţiunii implicite a rolului pe care 
Mișcarea Legionară îl jucase în evenimentele care îl aduseseră la putere. 
Un subiect a cărui evocare îl jignea întotdeauna adânc și dureros. 


CAPITOLUL XVIII 
ÎN VIZITĂ LA BERLIN. PATRU EGAL TREI 


Cineva a spus: „Nimeni nu ştie să adune și să organizeze mai bine 
forțele unui popor decât Germania; și nimeni, până la urmă, nu le 
întrebuințează mai greșit.” Nu este vorba aicea de greșeli privitoare la 
mânuirea armatelor. Ultimul război mondial a dovedit încă odată că 
puţini pot întrece în această privinţă pe generalii germani, a căror artă și 
imaginaţie nu au fost învinse decât de nesfârșita masă de divizii, în 
proporţie de cinci la una, și de formidabilul armament terestru, aerian și 
naval pe care adversarii au fost în stare să-l azvârle pe toate fronturile 
luptei. Este vorba de un anumit simţ ultra-strategic și ultra-politic, de un 
instinct al posibilităţilor și al imposibilităţilor, ale celor mai ascunse reacţii 
în gândurile dușmanilor și a valorii eventuale a celor mai modeşști 
prieteni. 


În categoria acestor greșeli intră, cred, și încercarea alcătuirii acelui 
Pact quadripartit, Germania-ltalia—-Rusia-—Japonia, proiectat de Hitler în 
toamna anului 1940 și care s-a transformat în Pactul tripartit, Germania- 
ltalia-Japonia, la care au aderat ulterior Ungaria, România și Slovacia. 
Chiar înainte de plecarea noastră la Roma, la o recepţie la legatie, 
Fabricius mă informase asupra unor viitoare negocieri în vederea unui 
Pact de prietenie și apărare mutuală între Germania, Italia, Rusia și 
Japonia. Când, câtva timp după reîntoarcerea noastră Domnia sa mi-a 
comunicat că Molotov era la Berlin în vederea încheierii acestei 
întelegeri, nu i-am putut ascunde perplexitatea și îngrijorarea mea. 


Pricepusem primejdioasa necesitate a Pactului Ribbentrop-Molotov, 
pentru a tăia jocul Franţei și al Marii Britanii, ale căror misiuni militare 
negociau în același moment la Moscova înjghebarea unei coaliţii sovieto- 
occidentale, dar nu vedeam rostul unor noi legături politice și militare 
între Berlin și Moscova, care îmi păreau în contradicţie cu ceea ce știam 
că sunt adevăratele intenţii ale Fuhrer-ului. Plătisem cu Basarabia și 
nordul Bucovinei pactul Ribbentrop-Molotov. Care va fi preţul pentru noi, 
al acestei noi apropieri între Germania socialist-naţională și Rusia 
comunistă? 


v 


Evenimentele au dovedit că îngrijorările mele erau nefondate. Până 
la urmă, Hitler a preferat să renunte la planurile sale decât să permită o 
noua încălcare a teritoriului sau a independentei noastre de către soviete. 
Care erau aceste planuri? Fabricius s-a însărcinat să mi le explice cu un 
optimism care reflecta fără îndoiala pe cel al șefilor săi. Era nici mai mult 
nici mai puţin vorba decât de a convinge Marea Britanie prin această 
largă înţelegere, care acoperea doua continente (Franţa fiind scoasă din 
luptă) că războiul era terminat. Hitler era hotărât să se folosească de noul 
Pact quadripartit pentru a face Marii Britanii noi propuneri de pace, în 
care ar fi ţinut socoteala, cu băgare de seamă, de interesele Imperiului 
Britanic. 


Optimismul Berlinului păcătuia, după mine, prin două erori 
fundamentale, datorite unei stranii ignorări a profundei perspicacităţi 
politice a conducătorilor sovietici și a forțelor care împinseseră Marea 
Britanie în război. Kremlinul nu avea niciun motiv pentru a dori sfârșitul 
războiului germano-britanic, ci toate motivele, dimpotrivă, pentru a dori 
prelungirea și îndârjirea lui; știa foarte bine că numai teama unui război 
pe două fronturi împiedicase până atunci pe Hitler să înceapă acel Marș 
spre orient, care era visul vieţii sale. lar grijile și intenţiile celor care 
controlau destinele Marii Britanii nu aveau caracter naţional și nicio 
relaţie cu interesele unui imperiu pe care îl sacrificaseră de mai înainte, în 
bună cunoștiinţă de cauză, în momentul în care ei dezlănţuiau al doilea 
război mondial. 


Curând însă lucrurile au luat altă întorsătură decât cea nădăjduită 
de Berlin. Molotov, care invocase toate pretextele, chiar cel al unui 


certificat medical pentru a declina invitaţia lui Ribbentrop, pusese astfel 
de condiţii la adeziunea lui la textul ce i se prezentase la Berlin, încât i-a 
fost ușor să părăsească Germania fără a-l iscăli. Condiţiunile priveau 
recunoașterea faptului unei sfere de influenţă a Sovietelor cuprinzând 
România, gurile Dunării, Bulgaria și Strâmtorile. Refuzul lui Molotov era 
ușor de prevăzut și îndoita eroare pe care o făcuse politica germană a 
costat Reich-ul un an de operaţii militare pierdute între nădejdea de a 
cîştiga în fine amorul Marei Britanii și iluzia de a putea înșela Kremlinul 
asupra adevăratului rost al formidabilului aparat de război pe care 
Germania socialist- naţională și-l clădise. 


Odată cu informaţia că Molotov refuzase să cadă în capcană și că 
deci Pactul quadripartit se reducea la un Pact Tripartit, Fabricius m-a 
informat că contele Csaki, ministrul afacerilor străine ungar, era așteptat 
la Berlin pentru a semna noul instrument internaţional, însoţit de contele 
Teleki, președintele de consiliu, și că guvernul german aștepta ulterior 
adeziunea noastră și cea a Slovaciei. Textul pactului, la care eram rugaţi 
să aderăm, ne-a fost remis în ajunul plecării noastre spre Berlin, la 20 
noiembrie 1940. Studiindu-l am observat cu mirare că era identic cu cel 
pe care Fabricius îl descrisese când era vorba de un pact qudripartit, când 
era vorba deci de a momi pe Molotov într-o formaţiune politico-militară 
de care se ferea ca de ciumă. Textul deci nu putea privi și nici nu privea 
obligaţiile reciproce ale celor trei semnatari ne-comuniști în cazul unui 
război al sovietelor cu unul din ei. El explica însă — și acesta fusese 
probabil preţul plătit pentru participarea Japoniei — obligaţiile germane și 
italiene în cazul unui război între Japonia și Statele Unite. 


Un astfel de conflict ar fi prezentat pentru noi numai inconveniente, 
prin faptul compromiterii Germaniei, aliata noastră, într-un război cu 
Statele Unite. Singurul război, singura victorie care nu numai că ne 
interesa dar care reprezenta pentru noi o chestie de viaţă și de moarte 
(după cum evenimentele au dovedit-o) era un război germano-sovietic cu 
o victorie germană. Păstrarea aceluiași text pentru cele două pacte îmi 
părea o eroare puţin inteligibilă, ale cărei eventuale victime directe 
puteam fi noi. 


Am expus deci generalului, între Viena și Berlin, îngrijorările mele și 
i-am propus să cerem, cu măsurată ferimitate, adăugirea, înainte de 
adeziunea noastră, a unui < protocol adiţional >, secret sau deschis, care 
ar fi remediat lipsa ce o semnalasem, împlicând în mod simetric 
obligaţiile Japoniei în cazul unui război germano-sovietic. Avantajul pe 
care Pactul tripartit îl prezenta pentru Japonia era atât de mare încât, cu 
cuvenita presiune din partea Germaniei, posibilităţile nu erau puţine ca 
Tokio să consimtă la această nouă stipulaţie. Se știe cum trădarea unui 
agent al lui Canaris, Sorge, înfipt în servicul de informaţii al ambasadei 
germane din Tokio a lipsit Germania, în momentul izbucnirii războiului 
din orient, de avantajul incertitudinii în care sovietele ar fi putut fi 
menținute privitor la intenţiile Japoniei. 


Generalul n-a vrut să mă asculte. Bănuiesc că motivul nu era meritul 
sau nemeritul sugestiei mele, ci în faptul că venea dela mine. De altfel, în 
afară de o nouă și tot atât de elocventă și bine documentată protestare 
privitoare la Arbitrajul de la Viena, grijile și hărniciile generalului 
Antonescu la Berlin au fost pregătirea — în ceea ce privea posibilele reacţii 
ale Germaniei — a loviturii de stat împotriva Mişcării Legionare, pe care o 
avea în minte din primele ceasuri ale guvernării sale, din momentul când 
luase generalului Coroamă comanda trupelor din București, pentru că 
aceasta îi declarase că, în nici un caz, nu va trage în legionari. Deoarece s- 
a căutat de multe ori să se explice lovitura generalului Antonescu 
împotriva propriului său guvern prin supărarea ce i-ar fi pricinuit-o 
executarea la Jilava a asasinilor lui Corneliu Codreanu, este bine de știut 
că intrigile generalului Antonescu la Berlin, pregătitoare ale loviturii de 
stat și noii prigoane, s-au desfășurat cu o săptămână înaintea acestui 
tragic eveniment. 


Din capul locului ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva se petrecea la 
Berlin între Antonescu și interlocutorii noștri germani, în ascuns de mine. 
Acel ceva nu putea fi în relaţie cu chestia cea mai importantă și cea mai 
confidențială din cele care erau la ordinea zilei, proximitatea unui război 
cu Rusia sovietică, căci acestea erau tocmai discuţiile la care fusesem 
întotdeauna prezent și în întrevederea noastră cu mareșalul Keitel și în 
cea cu generalul Jodl. După prima noastră întâlnire cu von Ribbentrop 


însă, Antonescu avusese cu el două întrevederi despre care nu mă 
înștiinţase și despre care nu mi-a dat niciodată socoteală. Lucrul era cu 
totul neobișnuit, prezenţa unui ministru al afacerilor străine cerând 
prezenţa celuilalt. De câte ori întâlneam pe von Ribbentrop, cu prilejul 
diferitelor festivități ce ne erau oferite, mă întreba: „De ce nu ne întâlnim 
mai des?” 


Fapt a fost că de două ori, după aceste întâlniri < clandestine >, von 
Ribbentrop, în mod foarte serios și cu o mare insistenţă, mi-a spus: „Nu 
vă puneţi nici odată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Într-o astfel de 
ciocnire Mișcarea ar fi distrusă.“ Foarte surprins, i-am explicat că 
dragostea și respectul oștirii erau o tradiţie în Mişcarea Legionară, că un 
general, generalul Cantacuzino, care întruchipa tot ceea ce armata avea 
mai viteaz și mai nobil, a stat continuu la dreapta Căpitanului, și că 
alegând pe generalul Antonescu, conducător al noului regim pe care îl 
întemeiasem, dădusem o nouă dovadă a acestei dragoste și a acestui 
respect. 


Ceea ce s-a petrecut însă cu prilejul audienței noastre la Hitler, a 
întrecut tot ceea ce puteam aștepta ca lipsă de consideraţie și ca uneltiri 
ascunse din partea generalului Antonescu și a pus un sfârșit contactelor 
mele cu el, până în momentul plecării sale din Berlin. La sosirea la 
cancelaria de stat, am fost informaţi că generalul va fi primit mai întâi 
singur de către Fuhrer. Faptul era explicabil prin ficţiunea adoptată și la 
Vatican — dar nu la Quirinal - că generalul era un șef de stat. Când însă, 
după mai mult de trei sferturi de ceas de așteptare, am fost introdus și eu 
în biroul lui Hitler, spre marea mea mirare am găsit acolo pe Ribbentrop, 
care fusese prezent la toată această primă parte a întrevederii. Ceea ce a 
urmat a fost destinat unei expuneri foarte documentată și foarte 
elocventă din partea lui Antonescu a planurilor și revendicărilor noastre. 
Generalul, cu un atlas istoric pus sub ochii Fuhrer-ului, i-a indicat chiar 
fostele limite ale imperiului dac. Hitler surâzând a obiectat, în limba 
germană bine înţeles: „Ce ar spune prietenul meu Mussolini dacă aș 
revendica fostele limite ale Sfântului imperiu germanic? Generalul, care 
nu pricepuse bine, a replicat cu convingere: „Bine înţeles exact! “ 


Ce spusese și ce istorisise generalul Fuhrer-ului privitor la Mișcarea 
Legionară am putut-o ghici a doua zi, când la prânzul ce ni-l oferea, Hitler 
m-a interpelat pe un ton sever cu aceste cuvinte: „Dumneavoastră nu ştiţi 
poate cine e generalul Antonescu; nu ati putea găsi un mai mare patriot 
pentru a apăra interesele tării Dumneavoastră.“Am replicat cam iritat: „O 
știm foarte bine, altfel nu l-am fi ales pentru a-l pune în capul nostru.“ În 
acea dimineaţă însă, în faţa lui Alexandru Randa, pe care îl adusesem ca 
martor, avusesem cu generalul o violentă ciocnire. De astă dată, violenţa 
era de partea mea, și, accentuând vorbele mele cu pumnul, izbind pe 
masă, i-am declarat că după ceea ce se întâmplase în ajun cu prilejul 
audienței la Hitler, fără a ne da în spectacol faţă de străini, îl rugasem să 
considere că în ceea ce-l privea, atâta timp cât vom mai rămâne în Berlin, 
eu nu mai existam. L-am informat că nu voi părăsi Berlinul odată cu el și 
că, relativ la adeziunea noastră la Pactul tripartit, trebuia să se descurce 
fără mine. Ceea ce explică lipsa semnăturii mele pe acel Pact, despre care 
de altfel eram convins că nu reprezintă pentru noi niciun avantaj. 


La una din recepţiile la cancelaria de stat, discutându-se 
posibilitatea de a descoperi noi zone petrolifere în România, Hitler mi-a 
spus surâzând: „Pricep nedumerirea experților când e vorba de a alege 
locul unei noi operaţiuni militare.” Convorbirea noastră cu mareșalul 
Keitel și cu generalul Jodl nu ne lăsaseră nicio îndoială asupra direcţiunii 
viitoarelor operaţiuni. Considerând obligaţia eventuală de a conduce 
concomitent ambele ofensive, cea în Rusia Albă și Ucraina și cea peste 
Dunăre și Balcani, ambii șefi s-au exprimat cu o anumită nedumerire. „Va 
fi greu — ne-a spus Keitel — dar cu tineretul german de azi va fi posibil. 
Keitel și Jodl, precum și alţi generali germani, care până la sfârșit au 
rămas credincioși șefului lor și tradiţiilor militare germane, au fost 
criticaţi post festum, pentru modul cum consimţiseră să ducă operaţiunile 
ce le erau încredințate, contrariu sănătoaselor doctrine militare. Criticile 
sunt nefondate; operaţiile ce le-au fost cerute au fost conduse cu o 
neîntrecută strălucire și abilitate profesională. Cauzele înfrângerii finale 
nu erau de domeniu militar propriu zis ci de ordin supra-strategic, în care 
de atâtea ori conducătorii politicii germane și-au arătat inferioritatea. A 
fost trădarea (aceiași trădare care a trecut astăzi în lagărul lumii 
occidentale) care a antrenat comandamentul german în situaţia de care 


Keitel și Jodl se temeau. Moscova ar fi fost cucerită dacă formidabilii 
parașutiști germani ar fi fost azvârliţi împrejurul și asupra Kremlinului, iar 
nu asupra Cretei; Comunismul ar fi fost învins dacă acel comandament ar 
fi avut 40 de divizii mai mult, pentru a exploata această cucerire, adică 
acele divizii trimise să salveze pe italieni în Grecia. 


Când Keitel și Jodl, soldaţi fără frică și fără prihană, au fost asasinați 
de așa zisul < Tribunal > din Nuerenberg, ca pedeapsă pentru neţărmurita 
lor iubire de ţară, cenușa lor a fost aruncată într-o cutie de gunoi de către 
un general francez; această cenușă fusese transportată în mare secret, de 
generalul francez și de alţi trei generali, un britanic, un american și un rus, 
într-un hotel îndepărtat, și azvârlită într-un < water-closet>, apa fiind 
trasă peste ea de unul din acești trei bravi militari, fără ca istoria să ne 
spuie care din ei a fost acela. Mă întreb dacă cu Keitel, cu Jodl și cu ceilalţi 
generali și amirali germani, azvârliţi în închisori sau în uitare nu s-au dus 
ultimii ostași capabili de a opri puhoiul comunist în ceasul inevitabil al 
revărsării sale asupra Europei. Acești militari trebuiau să fie sacrificați 
tocmai pentru a nu mai avea cine opri puhoiul comunist. 


Generalul Antonescu și cu mine fusesem înconjurați din partea 
personalului Wilhelmsstrasse nu numai cu atenţiile obișnuite în 
asemenea împrejurări dar și cu deosebite manifestații de simpatie. Nu se 
putea spune același lucru despre grupul de chipeși legionari, în frunte cu 
comandantul lasinschi, care ne însoţiră în Germania, și care reprezentau 
floarea unui tineret, ale cărui jertfe și statornică credinţă erau unice în 
istoria mişcării naţionale. Serviciul protocolului manifestase o vădită 
iritaţie când legionarii au cerut să li se rezerve un ceas din programul de 
recepţie pentru a depune o coroană pe mormântul lui Horst Wessel. 
Impresia mea era că sentimentele ascunse de antipatie, pe care o mare 
parte din personalul ministerului afacerilor străine german le avea pentru 
Partidul socialist- naţional găsiră un bun prilej pentru a se manifesta, fără 
multe riscuri. 


Din capul locului am atribuit acestui fenomen strania comunicare ce 
mi-a fost făcută în ultimele zile ale vizitei noastre de către șeful 
protocolului, Domberg, un pomeranian de doi metri și cinci înălţime, cu 
care mă întâlnisem cu câţiva ani mai devreme în posturi comune. „Nu vă 


veţi supăra — mi-a spus el — dacă nu vă vom oferi de astă dată, 
generalului și Domniei vooastre, distincţiunile obișnuite; aceasta ne-ar 
obliga să facem același lucru cu ceilalţi membri ai misiunii 
Dumneavoastră şi noi suntem foarte prudenţi cu aceste distincţiuni.“ 
Posesor a cinci mari coroane care mai mult mă încurcau, nu găseam în 
această deciziune nici un motiv de supărare. În ceea ce privește pe 
generalul Antonescu, nu m-am îndoit, după un moment de reflexie, nu 
numai că măsura nu-l supăra, dar că era un efect direct al intrigilor sale 
împotriva Mișcării, o dovadă a acestor intrigi. 


Într-adevăr, guvernul german acoperise de distincţiuni, la sugestia 
lui Fabricius foarte probabil, multe din personalităţile guvernelor carliste, 
asupritori și schingiuitori ai Mișcării Legionare, Von Ribbentrop 
întrerupsese chiar o călătorie la Roma, pentru a se opri la Viena și a 
decora cu mâinile lui pe colonelul Sidorovici, unul din favoriţii Elenei 
Lupescu și omul pe care Carol îl pusese în capul organizaţiei tineretului 
„Straja Țării”, care trebuia să înlocuiască Mișcarea Legionară, ucisă sau 
închisă. Sidorovici se sinucisese la căderea regimului carlist, în faţa unei 
acuzaţii de malversaţiune de fonduri, spre marea întristare a prietenului 
său, Baldur von Schirach. Multe din personalităţile ce primiseră acele 
distincțiuni germane erau în închisoare, acuzaţi de atrocități; altele 
ostracizate de tot ce era adevărat românesc. Intrigile lui Antonescu 
convinseseră pe Hitler și pe Ribbentrop că o încăierare între el și Mișcare 
era aproape inevitabilă, că deci cei pe care guvernul german i-ar fi 
decorat ca oaspeţi bineveniţi, s-ar fi putut găsi, câtva timp mai apoi — ca și 
oamenii lui Carol — în închisoare... ceea ce de fapt s-a și întâmplat. Am 
părăsit Berlinul, după cum am mai menţionat-o, cîteva zile după 
generalul Antonescu, fără a putea avea cu von Ribbentrop întrevederea 
pe care mi-o făgăduise. În scurta întrevedere pe care am avut-o cu 
baronul Weisszaecker, în ziua de 28 noiembrie 1940, acesta mi-a 
comunicat tristele vești a ceea ce se petrecuse la Jilava, în noaptea 
precedentă. 


CAPITOLUL XIX 
MINCIUNA, VEȘNICA ARMĂ A NEMRNICILOR 


Nici asasinatele cu sutele, nici schingiuirile cu miile, nici închisorile 
cu zecile de mii nu au fost armele cele mai crunte și cele mai eficace în 
mâinile dușmanilor Mişcării Legionare, ci MINCIUNA. Omorurilor și 
prigoanelor, Legiunea le opunea zalele vitejiei și statorniciei sale, 
răbdarea, resemnarea și încrederea creștinului într-o dreptate vreodată 
biruitoare, încredere pe care nu a pierdut-o încă nici acum. Ce arme însă 
putea avea ea împotriva minciunii, răspândită prin toate ziarele din lume, 
prin toate almanahurile, prin toate enciclopediile, prin toţi „istoricii”, prin 
toate mijloacele de informaţie și de difuziune, toate sau aproape toate în 
aceleași mâini, în mâinile dușmanilor ei? Fiecare din minciunile gogonate 
răspândite împotriva Legiunii ar avea totuși, pentru orice observator 
cinstit, dezminţirea ei imediată și elocventă, în faptele cunoscute de toţi. 
Să analizăm unele din aceste minciuni: 


MIȘCAREA AR FI FOST O ORGANIZAȚIE TERORISTĂ. 


— Adevărul este că tocmai Mișcarea Legionară a fost, fără nicio 
întrerupere, dela înfiinţarea ei și până astăzi, victima celei mai crunte 
terori. De la dizolvările ilegale, de la capetele sparte, uciderile și 
încarcerările în masă, ale guvernelor Vaida, lorga-Argetoianu, Duca, Goga, 
Miron Cristea, Tătărăscu, Călinescu, Argeșanu, Antonescu până în lagărele 
de exterminare de astăzi speciale pentru legionari, descrise de Leonard 
Kirshen în înspăimântătoarea lui carte „Prisoner of Red Justice.“ 


MIȘCAREA AR FI FOST O PERMANENTĂ AMENINȚARE PENTRU STAT. 


— Adevărul: Mișcarea Legionară a fost, dintre toate partidele și 
grupările politice care râvneau numai puterea, singura apărătoare 
consecventă a statului român. Împotriva corupţiei, a uzurpatorilor, a 
trădării și până la sfârșit a vânzării României. 

3). MIȘCAREA AR FI FOST O DUȘMANĂ A LEGALITĂŢII. 


— Cititorul și cercetătorul obiectiv va descoperi că Istoria Mișcării 
Legionare este o lungă luptă pentru legalitate. Niciodată Legiunea nu a 
cerut mai mult decât legalitatea, beneficiul drepturilor legale și naturale, 
care i-au fost negate în mod constant, fără nicio excepţie, de către toate 
guvernele în faţa cărora a stat. 


ACTIVITATEA MIȘCĂRII AR FI FOST SUPUSĂ UNOR INFLUENȚE 
STRĂINE. 


— Adevărul este că Mișcarea Legionară a fost singura grupare 
politică — nu vorbesc aici de personalităţi răzlețe — care nu a fost 
influenţată nici odată de alte interese și de alte dureri decât cele 
românești. Nu și-a căutat învestitura nici la Paris sau Londra, nici la Berlin 
sau Roma. Nu se pregătea a deschide hotarele ţării hoardelor sovietice, 
pentru că așa o dorea Beneș și anumite cercuri politice din Franţa. Nu s-a 
conformat ordinelor lui Blum, ordine care cereau desființarea, prin cele 
mai sălbatice violenţe, a unui tânăr partid politic românesc. Ea a fost 
singura grupare politică care a cerut împotrivirea cu armele în mână la 
ciuntirea frontierelor noastre apusene pe care le pregăteau, în vara anului 
1940, Germania socialist-naţională și Italia fascistă. Ne vom opri aici, 
pentru moment, fără a ne da osteneala să examinăm și acuzaţiile unor 
canalii românești și străine, relativ la cinstea personală a șefilor legionari, 
înainte, în timpul și în urma scurtei noastre guvernări. Pentru a arăta însă 
la ce limite de necinste profesională ajung anumiţi publiciști când este 
vorba de Legiune, voi menţiona două cazuri caracteristice, cu care mi-a 
fost dar să fiu în contact direct. 


DI. Jerome Tharaud, unul din autorii celebrei cărţi „Quand Israel est 
roi“, unde ne descrie ororile regimului lui Bela Kuhn în Ungaria, venise la 
București, în toamna anului 1937, nu pentru a se documenta în vederea 
unei cărţi care ar fi putut să se chema: „Când Esthera este regină“, sau 
„Când Popeea guvernează“, ci pentru a-și da, cu o vizită de cinci zile, 
aparenţa de autoritate necesară pentru a scrie cartea care îi fusese 
comandată: „L'Envoye de l Archange“, a cărei dată de apariţia a fost 
socotită astfel încât să întovărășească și să „explice” asasinarea 
Căpitanului. 


Între o audienţă la palat și un dejun cu Popea și Neron, scriitorul 
francez Tharaud a cerut și obținut o întrevedere cu Căpitanul. Mă găseam 
în anticamera Căpitanului, cu vreo opt, zece, persoane, în timpul acestei 
convorbiri, când ușa ce ne despărţea de cei doi interlocutori s-a deschis și 
Căpitanul a apărut. Uitându-se un moment la cei prezenţi, cu glas liniștit 
a rugat pe unul din legionari să aducă scaune pentru două doamne care 


așteptau în picioare. Acum, cum descrie Tharaud acest incident în cartea 
sa, fără să explice cu ce ocazie învățase limba română? Codreanu 
deschizând violent ușa, strigă violent legionarilor săi: „Faceţi mai puţin 
zgomot că de nu, vă dau afară cu picioare în c...”; apoi Tharaud adăuga 
sentenţios: Ton și cuvinte pe care le învățase probabil dela patronul său 
Hitler. Cititorii cărţii „L'Envoye de l'Archange“, care ar fi fost informaţi de 
această escrocherie profesională, ar fi putut imediat să înţeleagă că 
autorul era hotărât să meargă până la orice infamie pentru a îndeplini 
misiunea cu care fusese însărcinat: asasinarea morală a Căpitanului, 
înainte de asasinarea lui fizică”. Dar cine le-ar fi putut da această 
informaţie? 


DI. A. L. Easterman a venit și el la București, a avut și el o audienţă la 
palat și un prânz cu regretabila pereche, și după cum ne-o povestește în 
cartea sa „Carol, Codreanu and Lupescu“, a cerut și a obținut și el o 
întrevedere cu Corneliu Codreanu. A.L. Easterman este evreu; chiar și fără 
o altă informaţie, oricine în București l-ar fi recunoscut ca atare. Dar 
înainte de a-l primi, Căpitanul, după cum o făcea de mai multe ori când 
era vorba de străini, mi-a cerut anumite amănunte despre persoana lui 
Easterman, pe care i le-am dat semnalându-l ca un ziarist evreu, cu 
tendinţe marxiste. Convorbirea lui Easterman cu Căpitanul a fost destul 
de lungă; interpretă a fost, dacă nu greșesc, Despina Cantacuzino și fiul 
meu. Căpitanul, tocmai din cauza originei etnice a musafirului său, și-a 
dat osteneala să fie cât mai curtenitor și chiar cordial. La cererea lui 
Easterman, i-a oferit la plecare o fotografie cu următoarea dedicaţie:” A 
Monsieur Easterman, un loyal adversaire”. 


Cât de diferită ar fi putut afla cititorii lui Easterman figura 
Căpitanului faţă de aceea a fanaticului sectar și terorist zugrăvit de atâtea 
guri şi pene mincinoase, dacă Easterman ar fi descris întrevederea așa 
cum s-a desfășurat în realitate. lată însă fabula scornită de acest infam: 
Nimeni, în București, afară de câţiva prieteni ai săi nu știa că el este 
evreu. Când a povestit acestor prieteni că ceruse o întrevedere lui 
Corneliu Codreanu, aceștia, speriaţi l-au rugat să renunţe la acest atât de 
primejdios proiect. „Acest om a omorât deja atăţi evrei; dacă află că ești 
evreu, nu vei ieși viu de la această întrevedere.” Povestea urmează în 
mod tot atât de melodramatic. În vitejia sa profesională, Easterman 


hotărăște să-și riște viaţa mai bine decât să piardă această ocazie rară de 
a vorbi cu șeful unei celebre organizaţi teroriste. Doi legionari în uniformă 
și armați până-n dinţi au venit să-l caute la Athenee Palace; prin străzi 
întunecoase a fost condus la reședința lui Codreanu. La fiecare moment 
se aștepta să fie identificat ca aparţinând rasei detestate. Reușește să-și 
ascundă identitatea până în ultimul moment și revine teafăr la hotelul 
său, unde prieteni lui îl așteptau, convinși că nu se va mai întoarce. 


Adevărul este că în tot timpul vieţi lui Căpitanul a proclamat că 
violențele fizice împotriva evreilor constituiau o stupidă greșeală. Ar fi 
expulzat din Mișcare chiar și pe cei care s-ar fi făcut vinovaţi numai de un 
geam spart. Legionari trimiși chiar cu automobilul Căpitanului ca să 
conducă pe Easterman la sediul Mișcării și fotografia dăruită cu amabila 
dedicație, împrejurări pe care Easterman le menţionează el însuși în 
cartea sa, dovedesc spiritul cavaleresc al Căpitanului, de neînțeles 
probabil pentru Easterman. Este păcat că volumul lui Easterman a fost 
scos din circulaţie; cartea lui ne informa, fără nicio consideraţie pentru 
sentimentele cele mai delicate ale lui Papa Wolf, că Elena Lupescu nu era 
fiica acestui farmacist evreu ci fiica naturală a lui Carol Întâi, și deci un fel 
de mătușă a lui Carol al Il-lea, ceea ce îi dădea nu puţine drepturi de a 
ocupa și ea o bucăţică din scaunul domnesc. 


Cine erau, cine sunt acești dușmani ai Mișcări Legionare? Ei se 
găsesc, înainte de toate, și se vor găsi întotdeauna, printre membrii și 
agenţii acestei Mafii Internaţionale, stăpână peste aproape toate 
mijloacele de informaţie, care a instaurat bolșevismul în Rusia, peste 
ruinele fostului imperiu și pe cadavrele a nu mai puţin de 20.000.000 de 
creștini. Este vorba de o mafie ocultă care a salvat de atâtea ori imperiul 
comunist dela o moarte sigură, care, în aceste momente, încearcă să-l 
salveze dela ruina economică, care i-a dăruit mai mult de o treime din 
populaţia pământului. Dușmanii Mișcării Naţionale Legionare se găsesc și 
printre intelectualii pervertiţi, care s-au înstăpânit astăzi peste catedrele 
universităţilor occidentale și peste creierii unui tineret înșelat și 
îndobitocit. Ei sunt printre acești conspiratori, convinși sau câștigați, care 
s-au furișat în poziţiile-cheie ale administraţilor occidentale, aceia pe care 
Joe McCarthy a încercat fără succes în Statele Unite să-i alunge din 
departamentul de stat și din departamentul apărării naţionale. 


Există cazuri mai speciale, în care simpatiile pro-comunsite nu joacă 
niciun rol sau nu joacă rolul principal. Printre străini, oameni ca Henri 
Prost sau Denise Basdevant, ale căror torente de calomnii și insulte apar 
determinate de convingerea că orice român care nu s-a declarat adept al 
politicii care a azvârlit Franţa într-un război care nu era al ei, este, pentru 
a întrebuința cuvintele amabilei Doamne Basdevant, „un asasin și un 
răzvrătit”. În ceea ce-l priveşte pe Prost, am putea culege aproape la 
fiecare pagină a cărți sale mostrele neobiectivităţii și fanatismului său 
anti-legionar, vom alege între ele următoarea <<perlă>> și vorbim despre 
legionari care luptaseră și căzuseră în războiul civil spaniol, își << 
informează >> cititorii că acești tineri „Socoteau să câștige repede 
oarecare glorie militară”. În ceea ce priveşte pe dușmanii români ai 
Mişcării, vom lăsa la o parte cele câteva sute de comuniști, mulţi din ei de 
origine etnică străină și pe acele personalităţi politice care fără nicio 
simpatie pentru comunism au urmat în timp de pace politica lui Titulescu, 
pentru că așa erau instrucţiunile primite din <<hrubele>> care le garantau 
situaţia lor politică, de atâtea ori identificabilă cu somptuasele lor situaţii 
materiale. 


În exilul românesc de astăzi se găsesc două grupuri care continuă în 
străinătate campania anti-legionară. Grupul compus din aceea burghezie, 
legată de diferitele partide, care nu-și dăduse seama la timp că în 
agitatele vremuri de astăzi numai Mișcarea Legionară le putea garanta 
continua folosire a ceea ce le era mai drag: a bunurilor și a plăcerilor 
materiale. Acest grup privise fără nicio protestare prigoanele și 
măcelurile ale căror victime erau legionarii și în mișelia lor față de 
Legiune, nu-i pot ierta acesteia nici vitejia, nici eroismul, nici dăruirea 
creștină, nici puterea de sacrificiu. Cei mai înverșunaţi sunt însă cei care 
în timpul vitezelor lupte ale oștirii noastre au pactizat pe ascuns cu 
dușmanul și căruia până la urmă i-au predat acestuia ţara întreagă. Ei 
sunt aceia care, cu ajutor străin, s-au proclamat astăzi șefii exilului 
românesc și palatinii unei pretinse pregătiri de recucerire, instalaţi în 
locul care ar reveni de drept celor care nu au trădat și nu au capitulat, fie 
ei din rândurile Mișcării Legionare, fie din cele a atâtor buni români care 
pribegesc astăzi prin ţări străine. 


CAPITOLUL XX 
ALTĂ NOAPTE LA JILAVA 


În ajunul plecării mele la Berlin, soţia mea mi-a povestit, într-o 
convorbire telefonică, greutăţile ivite între generalul Antonescu și 
Mișcare, după executarea sumară la Jilava, în noaptea de 26-27 
noiembrie, de către un grup de legionari, a 64 din asasini ai Căpitanului și 
a sutelor de tineri români care i-au împărtășit soarta. Aceștia erau 
singurii, din cei câteva sute de vinovaţi, pe care guvernul național- 
legionar hotărâse să-i judece — o judecată a cărei dată Mihai Antonescu, 
ministrul justiţiei nu se putea hotări a o fixa. Totodată, soţia mea îmi 
comunica consternarea lui Horia Sima și a șefilor legionari față de 
stupidul asasinat al lui Nicolae lorga și al lui Virgil Madgearu, asasinate 
calculate parcă înadins pentru a face Mișcării cel mai mare rău ce-i putea 
fi cauzat în acele momente. Henri Prost, la care, fără să vreau, revin tot 
timpul, povestise în mod foarte scurt și cu o vădită mulţumire asasinarea 
Căpitanului. După înșiruirea unor serii de neadevăruri, toate destinate a 
explica și a scuza oarecum odioasa faptă, ne spune calm: „În noaptea de 
29 spre 30 Noiembrie, Codreanu era asasinat.” 


Calmul lui Prost și laconismul său au dispărut însă când ne vorbește 
de această altă noapte la Jilava, când asasinii și-au plătit păcatele. Prost 
își ascunde faţa menţionând că unul din executaţi nu avea mai mult de 22 
de ani. S-a îngrijit vreodată Prost de vârsta sau de sexul celor aproape 400 
de legionari măcelăriți anterior de deținuții executaţi? 


„În încercarea lor de a se scuza, ne spune el, asasinii pretind că, în 
noaptea de 26 spre 27 noiembrie, ei se găseau în cimitirul închisorii 
Jilava, pentru a dezgropa corpurile lui Codreanu și a celorlalți mucenici ai 
Legiunii, asasinati la 30 noiembrie 1938, şi cărora urma să li se facă 
funeralii solemne, exact în ziua celei de-a doua aniversări a mortii lor. 
Atunci când au ajuns la cadavrele camarazilor și șefilor lor, ei fură 
cuprinși de o furie sacră, în focul căreia s-au răzbunat contra celor ce 
săvârșiseră aceste atrocități.“ 


Ceea ce Prost pretinde a nu crede este exact ceea ce s-a întâmplat. 
Executarea criminalilor deţinuţi la Jilava a surprins dureros 


comandamentul legionar. Ca și mulțimea întreagă a Legiunii, șefii 
așteptau și ei cu nerăbdare judecata celor vinovaţi. Satisfacţia pe care o 
cereau și pe care puneau mai mult preţ decât pe orice răzbunare, ei care 
fuseseră victimele atâtor calomnii, atâtor minciuni, atâtor tăceri vinovate, 
era proclamarea adevărului, astfel ca lumea întreagă să-l cunoască, cum 
ei învăţaseră a-l cunoaște în carnea și în sufletele lor. Această satisfacţie, 
numai un proces public putea să le-o dea întragă. Mihai Antonescu 
amâna continuu procesul, pe care toată ţara îl aștepta. Motivele sale se 
puteau ușor ghici. Adept al politicii titulesciene, el fusese camarad de 
gândire cu mulţi din cei care prigoniseră Mișcarea Legionară; 
oportunismul singur îi schimbase poziţia. Convingerile sale și mai presus 
de toate ura în contra Mișcării — simpatia deci pentru cea mai mare parte 
din cei deţinuţi la Jilava — rămăseseră aceleași în adâncul sufletului său. 


Intrigile sale între Mișcare și general începuseră din primele zile ale 
co-guvernării. Prelungirea situaţiei echivoce din Jilava, deschidea acestor 
intrigi un nou și mănos câmp de activitate. Înainte de plecarea mea la 
Berlin, în momentul în care îi treceam interimatul, îl făcusem să observe 
primejdia care o reprezenta această continuă amânare a așteptatei 
judecăţi: „Băgaţi de seamă, să nu vă treziti cu ei în poartă, înşiraţi ca 
mistreţii după o hăituială.” 

Pretextul ce mi l-a oferit a fost numărul martorilor de interogat și 
dificultatea ce-o avea de a se hotărî între un tribunal ordinar și un 
tribunal excepţional. Tot din iniţiativa sa, foarte probabil, a fost dat 
ordinul chiar în ziua execuţiei, de a înlocui garda legionară din interiorul 
închisorii cu o gardă militară; ordin care, pe drept sau nu, a fost 
interpretat de către legionarii prezenţi la Jilava, ca o indicație că, într-un 
fel sau într-altul, vinovatii vor fi sustrași judecății și pedepsei ce li se 
cuvenea. Următorul citat din notele mele va da, credem, o impresie mult 
mai adevărată celor ce s-au întâmplat în acea noapte la Jilava: 


“În acea noapte, legionarii au găsit sub lespezi grele, de tone de 
beton, cadavrele camarazilor și șefului lor. Căpitanul era încă îmbrăcat în 
haine de deţinut, iar lanţurile dela picioare nu i se luaseră nici după 
moarte. Mâinile şi gâtul Căpitanului erau încă sub ştreangul asasin. 
Atunci când, în durerea și indignarea lor, legionarii au părăsit pentru o 


clipă tristele resturi pământești ale celor atât de dragi lor, anume feţe 
ipocrite s-au tras în dosul perdelelor, de unde asistaseră la deshumarea 
celor asasinați de ei. Socotind că asasinii urmează să fie scoși basma- 
curată, legionarii au luat legea în mâinile lor și în această noapte 
eschiliană au executat o parte din autorii crimei de la Tâncăbești ca și a 
altor sute de asasinate ulterioare, de mii și mii de ori mai odioase în 
detaliile lor. Cine a protestat măcar, în România sau în străinătate, atunci 
când legionarii erau vânaţi precum fiarele și aruncaţi în gropi comune? “ 


Când este vorba de răzlețe acte de violenţă ale legionarilor, toate 
legitimate, (în măsura în care violenţa se poate legitima) prin 
necontenitele excese, ale căror victime erau, nu trebuie uitat că aceste 
excese au fost întotdeauna premeditate, organizate, poruncite și 
executate de autorităţile oficiale ale ţării, de rege, de guvern, de miniștri. 
De câte ori, prin arestări și asasinate, comandamentul Mișcării era 
distrus, Mișcarea trebuia tot de atâtea ori să crească din nou, din 
rândurile sale noi cadre conducătoare, cărora le trebuia o oarecare vreme 
pentru a-și organiza autoritatea. O astfel de situaţie s-a adeverit în urma 
hecatombelor are au urmat executării lui Călinescu și prin înrolarea 
pripită de noi elemente, după constituirea guvernului naţional-legionar. 


Cei care cunosc repulsia creștinească și românească a lui Horia Sima, 
comandantul nostru, și a cumpătatelor și înțelegătoarelor cadre care îl 
înconjurau (camarazii mei în guvern și forul legionar), față de orice 
vărsare de sânge, nu pot decât să fie convinși că, dacă judecata grupului 
de vinovaţi aleși pentru a da satisfacţie setei de dreptate și de adevăr 
care stăpâneau atunci ţara ar fi avut loc, mult mai puţini ar fi plătit cu 
viaţa păcatele lor decât cei care au căzut în noaptea răzbunării. Aceasta o 
dovedește însăși moderaţia cu care grupul celor arestaţi a fost delimitat. 
Delimitarea grupului celor care trebuia să fie trași la răspundere s-a făcut 
de către Horia Sima în înţelegere cu generalul Antonescu. Nimeni deci nu 
ne-ar putea mai bine lămuri asupra acestui fapt de importanţă istorică 
pentru cei ce vor studia imparţial și cinstit această perioadă a vieţii 
noastre naţionale, decât fostul vice-președinte al guvernului naţional 
legionar. lată ce ne spune în această privinţă: 


„După alungarea regelui Carol de pe tron, în fața noastră se 
deschideau două drumuri: întâiul de a lăsa pe legionari să se răzbune în 
voia lor, în primele zile ale victoriei. Apucând acest drum, adică lăsând 
revoluţia să-ţi urmeze cursul ei normal, mii de oameni ar fi plătit cu viaţa 
apartenența la regimul carlist. Ar fi căzut desigur și mulţi oameni 
nevinovați, s-ar fi produs și multe răzbunări personale, excese inevitabile 
când triumfă o revoluţie.“ 


„Această baie de sânge, această reacţie, justificată pe planul mare 
al istoriei, mi-a repugnat profund și din primul moment, deși de 
nenumărate ori în cursul luptei contra regimului carlist, când atăţia 
prieteni și camarazi erau sugrumați în beciurile poliţiei sau arşi de vii în 
crematorii, jurasem să fiu fără cruţare în ziua biruinţei. Era ceva care mă 
reținea și acest sentiment îl citeam în ochii tuturor celor care mă 
înconjurau în acele momente. Era liniştea creștinească a Mișcării noastre. 
Îmi spuneam că am scădea din măreţia sacrificiilor noastre dacă am 
căuta o compensație a pierderilor suferite, pe această cale. Unui român îi 
vine greu să verse sângele fratelui său și al oricărui om în general. Nu 
suntem un popor de oameni sângeroși. Gândiţi-vă că în Transilvania, în 
1918, după 1000 de ani de robie, ungurii n-au avut nimic de suferit în 
vâltoarea vremurilor de atunci. E o trăsătură caracteristică și de o rară 
nobleţe a poporului român.” 


„Regimul carlist nu era un regim românesc. El reprezenta un << Stat 
uzurpat de străini prin fraudă şi violenţă >>. Cum ne-am putea altfel 
închipui că niște conducători în sufletul cărora mai vibrează o frântură de 
sentiment naţional, n-au altceva de făcut decât să nimicească viitorul 
unui neam? Regimul carlist, în esenţa lui intimă, era angrenat în 
conspirația comunismului mondial.” 


„Asasinarea Căpitanului s-a săvârșit pe bazele unui plan, al cărui 
epicentru se găsea în afara hotarelor ţării. Garda de fier reprezenta un 
obstacol în calea comunizării României și a întregii Europe răsăritene; 
această rezistență trebuia înlăturată. Regele Carol, Călinescu și toată 
banda care îl seconda, erau încadraţi într-un sistem conspirativ de 
proporţii europene. “ 


„În România, în septembrie 1940, s-ar fi putu produce o reacţie 
populară puternică, dacă revoluţia nu ar fi fost captată și îndiguită; dar la 
noi nu a existat un plan, o intenţie de a lichida vechea clasă 
conducătoare, după metoda revoluţiei franceze, a revoluțiilor comuniste 
în genere, după metoda aplicată nouă de dictatura carlistă. Pentru noi 
revoluţie înseamnă nu distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi 
ordini, în cadrul căreia ar fi putut servi și reprezentanții vechii clase 
conducătoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între 
o revoluţie naţională, și o revoluţie internaţională.” 


„Noi am optat pentru justiţie, pentru calea legală. Manifestaţii 
uriaşe, strigăte de bucurie, cântece, aclamații, dar toate într-o perfectă 
ordine. Niciun legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului 
regim. Cea mai mare biruinţă a fost aceea repurtată asupra noastră 
înșine. A fost o biruinţă luminoasă, o biruinţă a spiritului. Abia ieşiţi din 
închisori, cu răni încă deschise, trupești şi sufletești, cu goluri 
înspăimântătoare în mijlocul nostru, am refuzat să ne facem singuri 
dreptate”. 


„Întocmirea tabloului cu cei vinovați nu era o treabă ușoară. Dacă 
toți cei care au contribuit într-un mod oarecare la asasinarea Căpitanului 
și a celorlalţi legionari ar fi fost ridicaţi fără nicio alegere, atunci lista 
grosso modo s-ar fi ridicat la câteva mii de persoane. Adoptând acest 
criteriu, ne-am fi creat probleme grave. Nu era vinovat patriarhul Miron 
de asasinarea Căpitanului? N-a fost el preşedintele consiliului de miniștri 
care a ordonat uciderea lui Corneliu Codreanu? Să presupunem că în 
toamna anului 1940 ar fi trăit patriarhul. Puteam noi să-l arestăm și să-l 
târâm în faţa justiţiei? Cu tot răul ce-l făcuse Legiunii şi ţării, nu puteam 
să aducem bisericii strămoșești această ofensă, să zdruncinăm credința 
poporului, arătându-l că acela ce se afla în fruntea ei era o Caiafă”. 


„Patriarhul Nicodim n-a fost mai bun. La înmormântarea lui Armand 
Călinescu, a ţinut o cuvântare în care a încercat să justifice, din punct de 
vedere al doctrinei creștine, masacrarea sutelor de legionari nevinovați. 
Totuși în timpul guvernări noastre nu a fost supărat cu nimic. Nu-l 
agream, dar nu ne puteam amesteca în afacerile bisericii, tocmai din 
respect și venerație pentru instituţie”, 


„Generalul Antonescu a jucat un rol decisiv la instaurarea dictaturi 
carliste. El a fost ministru al apărării naţionale în cabinetul uzurpatorilor 
și și-a luat angajamentul să garanteze fidelitatea armatei în timpul 
loviturii de stat. L-a ameninţat pe Corneliu Codreanu cu represalii dacă va 
dispune să se organizeze manifestații de protest contra noii Constituţii și 
a patronat faimosul plebiscit pentru aprobarea ei, dând ordin prefecţilor 
militari să scoată sută la sută adeziuni”. 


“După asasinarea Căpitanului, Dinu Brătianu, șeful bătrânilor 
liberali a înaintat regelui un memoriu în care declara că el nu aprobă 
uciderea lui Corneliu Codreanu, dar că din punct de vedere al <<raţiunii 
de stat >> era justificată”. 


„Din rândurile opoziţiei naţional-țărăniste nu s-a auzit niciun glas de 
protestare care să alarmeze ţara. Maniu, în care Corneliu Codreanu își 
pusese cele mai mari speranţe, se retrăsese la Bădăcin și nu deranja 
regimul nici măcar cu un manifest. Partidele nu au făcut nimic pentru a 
stăvili valul de crime. De altfel, fără consimţământul lor tacit, regele Carol 
n-ar fi putut implanta dictatura în România”. 


„N-ar fi fost nimeni surprins dacă formațiunile care au fost la putere 
în perioada 1938-1939 ar fi fost în bloc trase la răspundere, adică 
guvernele ca atare să fie puse sub acuzaţie. Membrii guvernului sunt 
solidar responsabili de actele guvernului, chiar dacă, luaţi individual, nu 
sunt ei executorii acestei politici”. 


„În echipele de guvernare care s-au perindat în timpul dictaturii 
carliste erau două categorii de indivizi; unii aleși printre dușmanii 
implacabili ai Mișcării, cu care se putea intreprinde orice, și alții, grupul 
cel mai numeros, care constituia doar faţada dictaturii, aducând ca aport 
regimului numele şi prestigiul lor. Aceștia, momiţi de fotoliile ministeriale, 
s-au învoit să stea pe aceeași bancă cu grupul asasinilor, deși nu erau 
direct responsabili de dezlănţuirea prigoanei. A trebuit să introducem 
apoi încă un criteriu de diferenţiere. Au existat personagii în guvern, care, 
deși aprigi dușmani ai Legiunii, au contribuit la acțiunea de destindere 
dintre rege și Mișcare. Nu vreau să discut motivele lor. Cert este că acești 
oameni au inaugurat era destinderii. Ei bine, era greu, cel puţin în 
concepția noastră, să bagi în închisoare pe acei care au scos pe legionari 


din închisoare. Pentru comuniști, nu existau astfel de probleme; pentru 
noi reprezenta un handicap moral imposibil de trecut”. 


„Regimul carlist, ca orice regim de dictatură, poseda o 
infrastructură. Această rețea de asasini avea ramificații în justiţie, în 
armată, în poliţie, în jandarmerie și în întreg aparatul de stat. Aceștia 
reprezentau cum se spunea pe atunci <<permanenţele statului>>; în 
realitate era NKVD-ul regimului, care n-avea de dat socoteală decât 
centrului conspirativ de la palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de 
o sută de oameni, dar după indicaţiile lui hotăra camarila”. 


„Noi am circrumscris răspunderile la acest grup de bază al dictaturii 
carliste. Am cerut să fie trimis în judecată exclusiv acest grup restrâns de 
criminali notorii, Marinescu, Bengliu, Gherovici, Argeşeanu, Macoveanu, 
Dinulescu, etc... În lini mari tendinţa a fost de a cruța cadrul politic al tării. 
Interesele politice ale Mișcării concordau cu această atitudine. De la 
începutul guvernării noastre eram deciși să procedăm la legalizarea 
revoluției legionare. Voiam să se ţină cât mai curând alegeri libere, cu 
participarea tuturor partidelor, să se restabilească o ordine 
constituțională. Ori, dacă nu se hotăra mai întâi, în mod tranșant şi 
definitiv, cine va fi deferit justiţiei, nu puteau fi invitate partidele la lupta 
dreaptă în arena electorală”. 


„În sfârșit, trebuie să adaug un motiv de ordin naţional, care a 
cântărit greu în formarea acestei opinii. Preluasem o moştenire 
dezastruoasă; haos intern şi graniţele ciuntite pe toate părţile. Trebuia 
făcut un efort supraomenesc pentru refacerea ţării. Necesitatea de a 
salva statul trecea pe primul plan. Aveam Rusia sovietică în coastă, 
aveam Germania care nu-și ascundea intenţiile de a ne acapara 
economicește, substituindu-se elementului evreiesc, exista problema 
refugiaților şi atâtea altele care ne copleșeau.“ 


„Generalul Antonescu a fost surprins de modestia cererilor noastre. 
El ar fi procedat la arestări mult mai numeroase. El voia să implice în 
proces și o parte din cadrul politic al dictaturii. Mă refer la atitudinea lui 
în primele două luni ale regimului naţional-legionar. Antonescu de atunci 
era altul decât Antonescu de mai târziu. Era furios până la isterie contra 
foștilor demnitari carlişti. Antonescu era un om răzbunător. El era mult 


mai pornit decât noi. În această primă fază deci, noi n-am avut nevoie să- 
Il împingem pe Antonescu. Fusese el însuși ofensat, bruscat, lovit de cei ce- 
au asasinat pe camarazii noștri. Rolul meu la început a fost mai degrabă 
ca să-l temperez. Primele liste de detineri au fost întocmite de general, 
Mihai Antonescu și Rioşeanu. Pe ele figurau Tătărăscu, Ghelmegeanu și 
alți oameni politici, care au servit sub dictatură. Cu mare greutate l-am 
convins pe general să renunţe la cei de mai sus. După ce s-a potolit, m-am 
îngrijit personal ca să se ridice gărzile legionare de pază de la domiciliul 
acestora. Când a fost numit prefect al poliției capitalei colonelul 
Zăvoianu, generalul i-a dat dispoziţii acestuia să aresteze pe vinovați și 
să-i transporte la Jilava, iar pentru a împiedica evadările, să dubleze 
gărzile militare cu gărzi legionare. Dealtminteri, tot el mi-a cerut, îndată 
după abdicarea lui Carol, să înfiinţez în toată ţara și cu cea mai mare 
urgenţă o poliţie legionară, ca auxiliară a poliţiei de stat. Vedea în poliţia 
legionară o garanţie pentru propria lui persoană și pentru securitatea 
regimului”. 


„Ne-am limitat la principalii vinovaţi. Pe cei implicaţi în execuţia 
legionarilor i-am împărțit în trei categorii: 1) Prefecţii militari, generali și 
colonei scoși complet din cauză. (N. B. sub controlul lor se executase în 
fiecare judeţ legionarii cei mai importanţi prin poziţia lor în legiune, în 
societate, sau breasla din care făceau parte) Aceștia vor reveni în armată, 
și cariera lor nu va avea de suferit. Singurul lucru ce am cerut generalului, 
a fost ca pe aceștia să nu-l întrebuinţeze în posturi de mare încredere. 2) 
Șefii de legiuni de jandarmi, maiori şi colonei, comisarii de poliţie, 
jandarmii și agenţii care au executat ordinele din servilism sau 
inconștienţă, fără a fi săvârșit cruzimi sau a fi depus zel în urmărirea 
legionarilor, nu vor suferi decât sancţiuni administrative, adică vor fi 
îndepărtați din corpul jandarmeresc sau din poliţie. 3) Lotul marilor 
vinovați, indiferent din ce sector al statului proveneau, armată, poliţie, 
jandarmerie, justiţie civilă sau militară, organizaţii politice, etc... vor fi 
arestați și deferiţi justiţiei.” 


„Repet că această concepție a pedepsirii — circumscrierea numărului 
vinovaţilor la cea mai concentrată expresie posibilă — ne aparţine nouă cu 
titlul exclusiv. Generalul Antonescu nu ar fi avut nimic de obiectat, 


considera oarecum normal dacă am fi adoptat un criteriu mai larg la 
întocmirea listelor cu persoanele destinate a fi puse la dispoziţia justiţiei.” 


Astfel stând lucrurile, cine trebuie considerat ca vinovat de uciderile 
din acea tragică noapte de noiembrie de la Jilava? Răspunsul corespunde 
încă odată cu cunoscutul adagiu: cui prodest? Vinovaţii au fost generalul 
Antonescu, președintele consiliului, Mihai Antonescu, ministrul de 
justiţie, și toată camarila care se formase automat împrejurul 
conducătorului, înveninând contactele cu Mișcarea, întreţinând pe cele 
cu adversarii ei și cu însuși grupul de asasini păziţi la Jilava de către 
legionari. 


Camarazii mei din guvernul naţional legionar, mai tineri, și deci mai 
generoși decât mine, au avut multă vreme încredere în sinceritatea 
intenţiilor arătate de general faţă de Mișcare, în primele săptămâni ale 
colaborării noastre. Eu, aproape din capul locului, am fost convins că 
generalul Antonescu nu avea decât o sinceritate, cea faţă de iraţionalele 
sale ambiţiuni. Zic iraționale, căci Antonescu avea în mâini, cu 
neobișnuită prisosinţă, tot ceea ce era trebuitor pentru a satisface pe cel 
mai ambițios conductor de ţară, în clipele de grea cumpănă prin care 
treceam: un popor de ţărani satisfăcuţi, stăpâni pe mai mult de 90% din 
pământul arabil al ţării, soldaţi viteji și ascultători, un tineret înflăcărat de 
dorinţa răscumpărării rușinilor impuse ţării de regimul care plecase, orice 
opoziţie dispărută și, pentru a-l apăra împotriva conspiraţiilor și trădării, 
toată puterea morală, spirituală și fizică a Mișcării Legionare, adunată zid 
împrejurul lui. 


Aceasta ar fi trebuit să-l mulţumească pe deplin dacă ambițiile sale 
s-ar fi identificat în întregime cu cele ale patriei ciuntite și amenințate. 
Dar acesta nu era cazul, după cum evenimentele au dovedit-o, când, 
speculând cu dibăcie urmările acelei tragice morţi, generalul a provocat, 
prin lovitura de stat din ianuarie 1941, situaţia care i-a permis să 
ciuntească și el ţara de mai mult decât o bucată de teritoriu: s-o lipsească, 
în ajunul războiului decisiv care știa că vine, prin nedrept și mișelesc 
oprobiu, prin închisoare și asasinate, de participare la conducerea și 
răspunderea războiului a celor mai viteji și mai credincioși fii ai ei... 


Aceasta pentru a nu împărţi gloria, pe care o credea ușor de câștigat, cu 
umbra lui Corneliu Codreanu! 


Generalul Antonescu pusese Comisia de Anchetă a atrocităților 
anti-legionare sub președinția unui membru al curţii de casaţie, a acelei 
curţi care respinsese zecile de motive de revizuire prezentate de avocaţii 
Căpitanului. Nu a admis ca vreun membru al Mișcării să facă parte din 
acea comisiune, cu toate că juridicește o asemenea participare ar fi fost 
admisibilă, comisiunea nefiind o instanţă judecătorească, ci un simplu 
organ de instrucţie. 


Atâta timp cât generalul, pentru motive cunoscute lui, se arătase 
mai îndârjit decât conducerea Mișcării în urmărirea vinovaţilor, comisia a 
lucrat cu o oarecare asiduitate. În primele săptămâni din noiembrie însă, 
generalul își schimbase deja atitudinea faţă de Mișcare; odată cu aceasta, 
s-a schimbat și atitudinea comisiei de anchetă, care urma pas cu pas 
instrucţiunile președintelui consiliului și ale ministrului justiţiei. 
Generalul, care, călcând mai târziu pe căile lui Carol și ale lui Călinescu, va 
vărsa cu atâta ușurință sângele legionar și care, în toată viaţa lui a fost 
omul cel mai nepăsător de sângele celorlalţi, a comunicat lui Horia Sima, 
în primele zile din noiembrie, că nu mai considera necesară pedeapsa 
capitală pentru nici unul din deţinuţii de la Jilava: „Dle, Sima, nu vreau să 
vărs sânge!” 


Nici Mișcarea nici comandantul ei nu vroiau să verse sânge, dar 
după atâta sânge nevinovat deja vărsat, credeau că un exemplu, cât de 
redus, era necesar pentru a dovedi posibilelor viitoare victime și 
posibililor viitori călăi că astfel de excese, ca acelea care însângeraseră 
dictatura lui Carol al II-lea, nu vor mai fi permise. Comisia de anchetă s-a 
transformat brusc, la un moment dat, într-o comisie medicală, cerând 
eliberarea unui grup de asasini notorii, a sublocotenentului Cinghiţă, care 
comandase Plutonul de Execuţie în lagărul dela Vaslui, a comisarului 
Davidescu implicat în asasinarea Nicoletei Nicolescu și a generalilor 
Marinescu și Bengliu, cerând internarea lor în spitale și sanatorii. Întrebat 
de Horia Sima, în faţa generalului Antonescu, cât timp va mai trebui ca 
vinovaţii să apară în faţa unui tribunal, Mihai Antonescu i-a răspuns: 
șapte sau opt luni. Degeaba a arătat comandantul Mișcării că această 


temporizare nu va putea fi interpretată de camarazii victimelor decât ca o 
intenţie de a câștiga, prin timpul ce trecea, o bună ocazie de salvare a 
călăilor, ceea ce ar provoca reacţiuni contrarii celor dorite de toţi: 


„Nu s-ar fi întâmplat nimic la Jilava — ne spune Horia Sima — dacă n- 
ar fi existat provocările anterioare și dacă la aceste provocări nu s-ar fi 
adăugat altele, mult mai grave, săvârșite chiar în timpul exhumării. “ 


Printre aceste provocări, cea care a adus starea de spirit a celor 
prezenţi la punctul de explozie, a fost intervenţia sacrilegică a lui Eugeniu 
Bănescu, preşedintele comisiei de anchetă, vociferând către cei care 
dezgropau trupurile Căpitanului și ale camarazilor săi: „Să se sfârșească o 
dată cu comedia aceasta!“ Explozia propriu zisă a fost provocată de 
ordinul care sosise, de a înlocui garda legionară a închisorii cu o gardă 
militară, în timp ce legionarii se aflau adunaţi în jurul mormântului 
Căpitanului. Horia Sima spune: 


„Generalul luase această măsură, într-o chestiune care privea de 
aproape Mișcarea, fără să se consulte cu mine și fără să-şi dea seama, 
probabil de consecințe. Ordinul s-a transmis autorităţilor militare care 
aveau în pază Închisoarea Jilava. Eu n-am aflat de existenţa acestui ordin 
decât a doua zi zi, după ce deţinuţii nu mai erau în viaţă. Dar printre 
legionarii ocupați cu lucrările de deshumare, știrea s-a răspândit ca 
fulgerul, chiar în noaptea aceea. Toată lumea era consternată. Priveau în 
gol, neștiind ce să mai creadă. “ 


„Nu mai exista nici un dubiu, spuneau ei, că generalul Antonescu nu 
este sincer cu noi, că nu poate sau nu vrea să pedepsească pe vinovaţi. 
Am avut atâtea semne prevestitoare. Îndepărtarea gărzii legionare este o 
dovadă clară că generalul s-a hotărât să-i scoată din mâna noastră, 
pentru a-i face mai târziu scăpați. 


„Stăpâniţi de aceste gânduri, au lăsat sapele şi târnăcoapele din 
mâini şi s-au dus să încheie socotelile cu vinovații. Antonescu voia să-i 
salveze. Datoria lor era alta. Nu puteau să îngroape pentru a doua oară 
pe Căpitan, în timp ce asasinii lui mai erau în viaţă și guvernul nu se 
dovedea capabil să-i pedepsească. Legionarii au pătruns în fort, au 
anunţat garda de pază de hotărârea lor și apoi au intrat în celule 


împușcând pe deţinuţi. Apoi, cu fetele senine, ca după îndeplinirea unei 
mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front 
aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor un glas cutremurat rostea 
cuvintele: << Căpitane, te-am răzbunat! >>. 


„Pedepsirea criminalilor dela Jilava n-a fost o acţiune premeditată. 
Au participat la execuţia acestora legionari care, în împrejurări normale, 
n-ar fi fost capabili să verse o picătură de sânge. A fost o revărsare de 
revoltă a unor oameni bruscaţi de evenimente, răniţi până în adâncul 
sufletului de provocările grupului antonescian, și care au avut intuiţia că 
se pregătește o nouă mișelie. “ 


În era juridică inaugurată prin Procesul dela Nueremberg am văzut, 
între altele, noi jurisprudenţe adoptate: 1) cea a vinei și pedepsei 
colective; 2) cea a răspunderii inferiorilor executând ordinele superiorilor 
lor ierarhici civili sau militari; 3) în cazul lui Streicher și al altora, a aplicării 
pedepsei capitale acelora care, fără a participa la execuţia unei crime, 
fără a fi putut fi implicaţi în ea direct sau prin autoritate delegată, pot fi 
acuzaţi de a fi inspirat-o prin ideile ce le-au propagat, prin presă sau prin 
alte mijloace. Dacă Mișcarea Legionară ar fi urmat aceeași cale (cea a 
răzbunării pentateutice) și nu cea a justiţiei, pe baza primului principiu ar 
fi putut trage la răspundere nu numai guverne, ci și partide politice 
întregi. Aplicarea principiului răspunderii executanțţilor ar fi fost cu atât 
mai ușoară pentru noi, cu cât articolul 137 din Codul nostru penal o și 
prevedea. lar printre zecile de ziariști, scriitori și oratori, care ar fi putut fi 
trași la răspundere pentru modul constant mincinos, pervers și 
intenţionat cu care au ajutat la prigonirea și asasinarea legionarilor, cel 
dintâi căruia ar fi trebuit să i se aplice principiul care l-a condus pe 
Streicher la spânzurătoare, ar fi fost Nicolae lorga. Rezemându-se pe 
prestigiul ce l-I dădea exaltata sa poziţie în lumea intelectuală europeană 
și pe pseudo-autoritatea morală la care avea pretenţia, pentru locul ce-l 
ocupase cu 30 de ani mai înainte în sufletul tineretului român (când 
mintea și sufletul său nu fuseseră încă întunecate și corupte de pizme și 
râvne nebune), rolul lui lorga a fost decisiv în etapele conspirației 
internaţionale răspunzătoare de moartea Căpitanului. Fără de cooperaţia 
lui, Carol și Călinescu, agenţi servili și entuziaști ai acestei conspirații, nu 
ar fi îndrăznit asasinarea. 


Nu a fost numai îndepărtarea Căpitanului din viaţa publică, cum au 
dorit-o toate partidele, ci ceea ce Nicolae lorga a vrut: Nicolae lorga a 
vrut moartea lui. lorga a procurat camarilei dela palat pretextul asasinării 
și al primei condamnări a Căpitanului, în momentul în care el se pregătea 
să părăsească ţara pentru un exil voluntar de câţiva ani, în momentul 
când dăduse legionarilor săi ordinul de demobilizare, când poruncise 
fiecăruia să se întoarcă la treburile și studiile lui și să primească fără 
împotrivire orice samavolnicie, orice măsuri cât de tiranice ale dictaturii 
regale. lorga a fost cel care, împreună cu Carol și Călinescu, a chibzuit 
măsurile necesare pentru ca victima să nu scape din ghearele călăilor săi. 


lorga, care ca istoric, nu a putu să nu recunoască în Căpitan și în 
Mișcare, semnele unei reînvieri naţionale cu rădăcini adânci în trecutul 
românesc cel mai îndepărtat, în momentul când de la o asemenea 
reînviere atârnau poate moartea sau viaţa neamului întreg. lorga a fost 
singurul dintre șefii partidelor politice care s-a străduit să dea crezare 
fabulei complotului; fabulă care a dus pe Căpitan la al doilea proces, la a 
doua osândire și la închisoarea de unde nu trebuia să iasă decât pentru 
scurtul drum de la Râmnic, prin Tâncăbești, până la groapa de la Jilava. 


Cu toate acestea, afară de cei câţiva rătăciţi conduși de Traian 
Boeru, care, cel puţin pentru mine, nu era altceva decât un agent 
provocator, toţi legionarii de la cuib până la comandant s-au cutremurat 
şi indignat la auzul crimei de la Sinaia, pricepând că asasinii lui lorga ne 
loviseră mult mai rău cu cadavrul lui decât ar fi putu el să o facă dacă ar 
mai fi rămas în viaţă. 


CAPITOLUL XXI 
PUTSCH-UL LUI ANTONESCU 


Istoria Mișcării Legionare oferă probleme pe care nici doamna 
Denise Basdevant nu a reușit să le rezolve în cartea sa Terres roumaines 
contre vents marees, conform metodei, prescrise de către comanditarii 
străini sau pseudo-români, tuturor monografiilor asemănătoare. Vorbind 
de ceea ce s-a chemat << Rebeliunea >> sau << putsch-ul >> legionar din 


ianuarie 1941 (pentru a întrebuința expresia aleasă de doamna 
Basdevant), Domnia sa se exprimă astfel: 


„Faptul că legionarii, care deţineau puterea, ar fi pregătit o 
rebeliune pentru a o câștiga, mi se pare o istorie cusută cu prea multă aţă 
neagră...” 


Putem împrăștia foarte ușor perplexitatea doamnei Basdevant: nu a 
existat nicio << Rebeliune >>, niciun << putsch legionar >> în lanuarie 
1941, ci o lovitură de stat, un << putsch>> al generalului Antonescu, 
pentru a smulge prin forță Mișcării Legionare partea de autoritate și de 
putere ce-i fusese recunoscută prin înţelegerea formal încheiată între 
generalul Antonescu și Horia Sima, la constituirea guvernului national- 
legionar. 


În ce moment a intrat în mintea generalului intenţia de a nesocoti 
cuvântul dat și de a viola noua ordine constituţională? Suntem convinși 
că o avea chiar din primele zile ale colaborării sale cu Mișcarea, chiar din 
momentul cuvântului dat lui Horia Sima, cu o importantă restricţie 
mentală, despre care conducătorii Mișcării nu și-au putut da imediat 
seama. Prin înţelegerea intervenită între general și comandant, Mișcarea 
cu Comandantul ei, cu statul major, cu totul, se punea la ordinele 
generalului; aceasta pe cuvântul unor oameni care arătaseră lumii cât de 
credincioși și de statornici puteau să fie. Generalul însă nu se mulțumea 
cu aceasta; voia să smulgă direcţiunea Mișcării nu numai din mâinile lui 
Horia Sima, dar chiar și din cele ale lui Corneliu Codreanu, trecut și mort 
pentru el, dar viu și deapururea prezent, steag și cheag pentru legionari. 
De două ori în Discursul inaugural pronunţat în faţa mitropoliei, când 
îmbrăcase pentru prima oară << cămașa verde >> generalul a insistat 
asupra cuvintelor: <<Căpitanul vostru de ieri >>. În aceiași zi, familiarul 
său, Mihai Antonescu, propunea în scris comandantului Legiunei o nouă 
formulă de salut: <<Trăiască Legiunea și generalul >>. Un egomaniac ca 
generalul, era poate nedrept de a-i cere să înţeleagă neclintita credinţă 
către un șef, și mai greu încă de a-l convinge că aceasta era cea mai bună 
garanţie a credinţei unei mișcări unite astfel și cu el. 


Odată ce acţiunea Mișcării silise pe Carol să-i delege puterile ce i le 
conferise Constituţia din 24 februarie 1938, Antonescu nu a mai conceput 


împărţirea acestor puteri cu Mișcarea decât cu condiţia de a fi el șeful ei, 
ceea ce nu ar fi fost o împărţire. Din capul locului a prevăzut necesitatea 
eventuală a violenţei pentru a ajunge la acest scop. Semnele acestei 
intenţii ascunse apăreau din când în când. Astfel, îndată după plecarea lui 
Carol, a cerut generalului Coroamă, comandantul corpului de armată din 
București să declare dacă este gata a trage în legionari, în caz de nevoie. 
La refuzul lui Coroamă, Antonescu l-a trimis îndată să comande un corp 
de armată în Moldova. O altă întâmplare semnificativă. Puțin după 
formarea guvernului naţional-legionar, primind o delegaţie de doamne 
din Craiova, s-a plâns de intransigenţa Mișcării, adăugând:<< Dar nu voi fi 
un nou Kerenski >>. Aceste cuvinte, aplicate Legiunii, constituiau întregul 
program al Generalului. 


Este drept că au fost câteva clipe în viaţa comună a Mișcării și a 
generalului când, la Conducător, s-a putut identifica o spontană pornire 
spre o înţelegere sinceră cu Mișcarea; aceasta, în general, când se găsea 
departe de sfătuitorii săi obișnuiți. Un astfel de moment a fost, de pildă, 
cel al ceremoniei religioase la Cimitirul Legionar din Predeal; altul în 
scurtele ceasuri ale călătoriei noastre spre Roma, presupunând că în 
aceste momente generalul nu exercita la maximum remarcabilele sale 
talente de disimulaţie. Două elemente însă îi lipseau pentru a se 
considera în măsură să pună Mișcarea în faţa unui ultimatum sau chiar, 
renunțând la această formalitate, de a o zdrobi printr-un atac-surpriză: 
siguranţa de a avea concursul armatei, și siguranţa consimțământului, 
eventual al cooperării Berlinului. Înțelegerea cu armata, sau în tot cazul 
cu unele garnizoane, dintre care Bucureștii, a pregătit-o prin schimbări și 
permutări în comandamente și prin mijloace mai subtile, ca de pildă, 
plata de către stat a tuturor datoriilor ofiţerilor la casa de credit a 
armatei. 


Câștigarea adeziunii lui Hitler, la o lovitură împotriva Legiunii, o 
pregătise deja în timpul vizitei noastre la Berlin. A obținut-o însă formal 
numai în urma vizitei sale la Berghof, din 14 ianuarie 1941, când Fuhrer-ul 
i-a comunicat, odată cu intenţie sa definitivă de a ataca sovietele, data 
aproximativă a începerii acestei operaţiuni. Antonescu îi obiectase că nu 
putea garanta cooperarea deplină a României la această intreprindere 
atâta timp cât nu va fi luat măsuri radicale împotriva Legiunii și a << 


spiritului de răzvrătire>>. Care sunt argumentele exacte pe care 
Antonescu le-a întrebuințat pentru a convinge pe Hitler, nu putem ști, dar 
<<episodul Ghica >> și << episodul Groza >>, pe care le vom povesti mai 
pe urmă, sunt o dovadă că, în asemenea împrejurări, Conducătorul nu 
şovăia înainte niciunei infamii, niciunei înșelătorii. 


Nu șovăia nici în faţa unei crime, avem dreptul să o spunem. Într- 
adevăr păcatul pe are l-a făptuit în Berchtesgaden, spunând lui Hitler 
contrariu faţă de tot ce știa despre spiritul și patriotismul Mișcării 
Legionare, că Legiunea, într-un mod sau într-altul, l-ar stânjeni în cazul 
unui război de recucerire, pe care fiecare legionar îl dorea din tot sufletul 
său, era crimă împotriva ţării. Aceasta a dovedit încă o dată că 
patriotismul generalului Antonescu era, înainte de toate, un aspect al 
ambiţiei sale, iar nu ambitia un aspect al patriotismului său. În această 
distincţie se găsește explicaţia comportării și atitudinii generalului 
Antonescu în lunile de colaborare cu Mișcarea, în încercarea de 
distrugere a ei, în perioada victorioasă a războiului, când a jertfit 70. 000 
de vieți românești pentru luarea Odessei, oraș care în tot cazul ar fi căzut, 
cum căzuse Hango la aceeași vreme în Finlanda, prin manevrele în curs. 
Tot aceasta explică cum, în momentele tragice ale înfrângerii și retragerii, 
nu a găsit în el aripile sufletești care l-ar fi ridicat deasupra întâmplărilor: 
nu a eliberat din închisoare pe legionari și a permis ca autoritatea să-i fie 
smulsă din mână de către toţi cretinii politici, de toţi slăbănogii și toți 
transfugii. 


lată povestea nebunei lovituri a chinuitului general, astfel cum am 
trăit-o împreună cu soţia, cu fiul și cu camarazii mei, în nespusă durere și 
îngrijorare pentru ţară, dar cu seninătatea celor drepţi, încă odată învinși, 
în ceea ce privea soarta noastră. La reîntoarcerea mea din Berlin, găsisem 
un general posomorât, afectând teama unui atentat legionar împotriva 
persoanei sale, până acolo încât a pus pe colonelul Elefterescu, șeful său 
de cabinet, să buzunărească toate persoanele pe care le primea în 
audienţă, în afară de membrii guvernului. Criza acută între Mișcare și 
general părea să fi trecut. În fond, cred că generalul și Mihai Antonescu 
erau mult mai puţin tulburaţi de ceea ce se petrecuse decât membrii 
legionari ai guvernului. Scăpaseră amândoi de o grijă: judecata 


vinovaţilor. În ceea ce privea pe Mihai Antonescu, rolul său principal la 
ministerul de justiţie, cel de a salva pe asasini, nemaiexistând, se putea 
consacra în întregime, împreună cu generalul, la manevrele care i-ar fi 
dat, în sfârșit, fotoliul ministerial pe care îl râvnea cu patimă: cel pe care îl 
ocupam eu. În strategia proiectatei despărţiri între general și Mișcare, 
cucerirea acestui scaun din mâinile legionarilor și cel al ministerului de 
interne, cu generalul Petrovicescu, erau două măsuri indispensabile. 


După noaptea Jilavei, Fabricius, în vizitele ce mi le făcea, adopta 
față de cele întâmplate o indiferenţă ironică: << Kind ist Kind, und Spiel ist 
Spiel>>. Îmi anunţase într-o zi, în toată confidenţa, că momentul se 
apropia când << Cazacii se vor căi de a fi venit să-și adape caii în apele 
Dunării >>. Visul meu fiind din primele zile ale ministeriatului meu de a 
ajunge cu el până în momentul în care aș fi putut chema la mine pe 
ministrul sovietelor pentru a-i remite un ultimatum de opt ore, privitor la 
evacuarea Basarabiei și Bucovinei, m-am hotărât și mai ferm să rabd cu 
inima oţelită toate grosolăniile mici și mari ale generalului, chiar de 
calibrul aceleia pe care o voi menţiona în continuare. 


Era vorba de fondurile secrete, de acele fonduri care, pe vremea lui 
Titulescu, se ridicau la ministerul de externe până la suma de 200 
milioane de lei pe an. Generalul, în plin consiliu, după ce întrebase pe toţi 
miniștri asupra întrebuinţării lor, ajunge la mine. La răspunsul meu: << Nu 
m-am atins de ele >>, generalul se aplecă spre mine cu un deget 
ameninţător și spune: << Nu te-ai atins de ele fiindcă te-ai fi ars >>. 


Criza finală între general și mine a fost provocată, fără să o știu la 
acea vreme, prin rechemarea lui Fabricius și înlocuirea lui cu Manfred von 
Killinger, un membru virulent al partidului socialist-naţional. Anunţându- 
mi această schimbare, generalul, foarte supărat, m-a întrebat ce știam 
despre ea și cum mi-o explicam. În toată inocenta i-am răspuns că 
schimbul nu putea decât să ne mulţumească; deoarece Mișcarea n-a găsit 
nici odată în Fabricius un interlocutor foarte înţelegător și deoarece, la 
urma urmei, Fabricius era ministrul Arbitrajului de la Viena. Numai în 
urmă am aflat că Generalul era convins că schimbul în chestiune fusese 
rezultatul unor intrigi ale mele la Berlin, săvârșite după plecarea lui din 
acel oraș. 


După DI. Hillgruber, Antonescu ar fi povestit lui Fabricus că eu i-aș fi 
mărturisit că provocasem înlocuirea lui, prin anumite demersuri ce le-aș fi 
făcut la Berlin. Adevărul este că, la Berlin, nu mă ocupasem niciun 
moment de persoana D-lui Fabricus și că, deci, nu m-am putut lăuda nici 
odată faţă de Antonescu, sau faţă de oricare altul, cu faptul rechemării 
lui. Minciuna era încă odată a lui Antonescu, cu scopul, foarte probabil, 
de a întreţine antipatia faţă de Legiune a lui Fabricius, care nu-și 
terminase încă nefastul rol în București și apoi a cărui colaborare conta 
pentru a susține mai târziu, în Berlin, campania de intrigi ce o conducea 
împotriva Mișcării. 


Rămân convins că dl. Fabricius, în măsura capacităţilor sale, a 
încercat să servească în mod leal interesele guvernului său și că nu a făcut 
nici odată parte din grupul de diplomaţi germani care au participat la 
opoziţia subterană împotriva lui Hitler, chiar din primele zile ale 
Războiului; în poziţia însă, în care se afla D-sa, nu ar fi putut contribui mai 
bine și mai mult la acţiunea acestei opoziții decât prin rolul pe care l-a 
jucat în evenimentele care au condus la dispariţia Mișcării Legionare de 
pe arena politică română, în momentul izbucnirii războiului din răsărit, 
sub guvernarea căreia nicio trădare și nicio defecţiune nu ar fi fost 
posibilă. Un guvern legionar ar fi condus războiul până la ultimele 
consecinţe, cu ferma convingere că o victorie a Rusiei sovietice însemna 
sfârșitul regatului român, ca stat independent, pentru o întreagă epocă 
istorică. 


Supărarea generalului se explică ușor. Fabricius îi dăduse completă 
satisfacţie tocmai prin antipatia ce o arăta faţă de Legiune și prin ajutorul 
ca i-l dădea privitor la intrigile sale contra Mișcării la Berlin. La sosirea 
unui om al partidului ca ministru al Reich-ului, generalul vedea primejdia 
unor legături mai strânse între Mișcare și legația Reich-ului. Generalul se 
alarma în zadar, Fabricius a rămas ca girant, la postul său, chiar după 
sosirea lui Killinger, și nu a părăsit Bucureștiul decât după ce dăduse 
Mişcării ultima și cea mai grea lovitură pe care o mai putea da încă: 
sabotajul invitaţiei Comandantului la Berchtesgaden. Killinger, din prima 
zi și până la << harachiri-ul >> său, din 2 Septembrie 1944, în momentul 
Marii Trădări, nu a încetat un moment de a ne dușmăni și de a nega 
temeiul prevestirilor noastre; << Ein legionares Intrigennest >> (Un cuib 


de intrigi legionare) telegrafia el, ca răspuns unei ultime cereri de 
informaţii a lui Hitler, în august 1944. 


<< Mi-au făcut-o cu Fabricius dar le-am întors-o cu Sturdza>>, 
spunea generalul lui Vojen, ministrul nostru la Roma, vreo două 
săptămâni după plecarea mea din minister. Generalul, într-adevăr, se 
pusese pe treabă. Primisem din partea sa o notă marginală pe o 
comunicare a ministerului de interne, pe un ton foarte sever, relativ la un 
incident, de altfel fără importanţă, ce avusese loc la Arad între 
autorităţile române și ungare. << M-a informat ministrul meu al 
afacerilor străine despre aceasta? Nu, nu m-a informat! >> Generalul o 
nimerise greșit, căci i-am putut răspunde că informaţia ministerului de 
interne era perimată, că incidentul fusese lichidat, și că, de altfel, totul se 
petrecuse în absenţa mea, sub interimatul lui Mihai Antonescu. Generalul 
nu s-a lăsat și hârtia mi-a fost retrimisă cu o nouă adnotaţie: << S-a 
îngrijit DI Sturdza pentru a ști dacă DI. Mihai Antonescu mă informase 
asupra acestei afaceri? Nu, nu s-a îngrijit! Nu am nevoie de astfel de 
miniștri >> 


Procedeul era din cele cu care guvernul mă obișnuise în timpul 
relațiilor sale cu mine. Spre marea mea surprindere însă, se afla pe 
același document o altă interpelare a generalului, scrisă cu largi 
caractere, cu cerneală roșie:<< Ce vrea ministrul meu al afacerilor străine, 
un război cu Rusia? >> În aceeași pomenită conversaţie cu Vojen, 
generalul îi comunicase că << DI Sturdza, cu maniera lui forte, era să mă 
bage într-un război cu Rusia>>. Cu creionul albastru, sub admonestaţia 
roşie, fără a mai da nici o explicaţie relativ la afacerea din Arad, am scris 
<< Bine înţeles că doresc un război cu Rusia>>, am iscălit şi retrimis încă o 
dată documentul astfel completat generalului. 


Nici până astăzi nu știu la ce se referea generalul Antonescu. 
Observaţia relativă la Rusia, pe un document ce se referea la un incident 
în Ardeal, cădea ca nuca în perete, nu numai din punctul de vedere 
geografic, dar și din punctul de vedere al împrejurărilor. Afacerea cu 
Ostroavele avusese loc cu vreo două luni mai înainte și fusese lichidată 
între general și mine. Nimic nu se întâmplase dela reîntoarcerea mea în 
ţară, care să legitimeze această ieșire. Gândindu-mă mai bine, am găsit o 


singură explicaţie posibilă, dar, după cum am spus-o, nici astăzi nu știu 
dacă este cea adevărată, sau dacă generalul, pur și simplu, văzând că 
dăduse greș cu incidentul din vama Arad își pierduse minţile. 


Primisem cu vreo zi sau două înainte pe ministrul sovietic în 
audienţă. Întrevederea s-a petrecut așa cum se petrecuseră vreo cinci sau 
şase altele mai înainte. Fără a da mâna acestor musafiri, îi invitam foarte 
politicos să se așeze. Lavrentiev, care venea întovărășit întotdeauna de un 
secretar, scotea din buzunar un document și începea să-l citească pe 
rusește punctând frazele cu indexul pe hârtie. Pe urmă, secretarul îmi 
citea versiunea în franceză. Procedeul era și neobișnuit și obraznic. O 
notă verbală, cu toată denumirea ei, se trimite sau se remite, nu se 
citește. Pentru a marca iregularitatea sistemului, arătam un total 
dezinteres în timpul citirii pe muscălește și dacă acea citire era prea 
lungă, răscoleam printre hârtiile care se găseau pe biroul meu, și găseam 
una care părea să mă intereseze. La sfârșitul citirii pe franțuzește, 
întrebam pe secretar dacă ministrul său mai avea ceva de spus. La 
răspunsul, de obicei negativ, făceam o mică mișcare de a mă scula de pe 
scaun, pricepută de interlocutorii mei, care plecau lăsând nota, cu 
traducerea franceză, pe biroul meu. Răspunsul le era trimis după 
consultarea cu generalii Aldea și Constantin, delegaţii noștri la Comisia 
ruso-română din Tighina, însărcinaţi cu lichidarea treburilor tehnice 
pendinte în urma evacuării trupelor românești; în general, era vorba de 
materialul ce aveam dreptul să-l recuperăm. 


Nimic deosebit nu se petrecuse cu ocazia ultimei mele întrevederi 
cu reprezentantul sovietic și dacă ea a fost într-adevăr motivul 
intempestivei ieșiri a generalului, părea evident că, trecând încă odată 
peste capul meu și fără a mă informa ulterior, generalul primise pe 
Lavrentiev. Dându-mi seama că, pentru motive bine determinate, 
generalul era hotărât de astă dată să aibă un ministru al afacerilor străine 
care să nu fie legionar, i-am luat-o puţin înainte, și, într-o scurtă scrisoare, 
l-am rugat să aleagă între demisia mea și făgăduinţa din partea lui că, de 
astăzi înainte, mi se va da voie să conduc afacerile ministerului meu cu 
libertatea și cu iniţiativa la care normal aveam drept. 


Singurul meu contact mai mult sau mai puţin direct cu generalul a 
fost la sfârșitul lui decembrie, când colonelul Elefterescu mi-a telefonat 
pentru a mă întreba, din partea generalului, care era decorația la care 
credeam că aveam drept pentru promovările de sfârșit de an. l-am 
răspuns foarte scurt că-l rugam să mulţumească generalului, dar că nu 
aveam nevoie de << tinichele>>, răspuns pe care generalul, meticulos, l-a 
înscris probabil, la pasivul meu, când a fost vorba de socotelile finale. 


Generalul și Mihai Antonescu fuseseră informaţi de către Fabricius 
de dorinţa Fuhrer-ului de a întâlni pe generalul Antonescu, împreună cu 
Comandantul Mișcării Legionare, pe vicepreședintele consiliului de 
miniștri, Horia Sima. Într-o asemenea întâlnire, după toate 
probabilitățile, s-ar fi spulberat diferitele calomnii și intrigi îndreptate 
împotriva Legiunii. Primele roade ale îndepărtării mele dela externe au 
fost culese aici de către conspiratorii anti-legionari. Într-adevăr când au 
sosit invitaţiile Fuhrer-ului către general şi către Horia Sima, Fabricius s-a 
ferit de a comunica direct Comandantului, cum ar fi fost normal să o facă. 
A remis-o, în schimb, lui Mihai Antonescu care a falsificat-o în mod foarte 
abil. A afirmat comandantului Mişcării că această invitaţie era rodul 
insistențelor generalului, care ar fi cerut ca Horia Sima să fie invitat și el. 
Comandantul, care nu putea uita cele ce se petrecuse cu mine la Berlin, 
anticamera mea de mai mult de o jumătate de oră pe când generalul 
punea ţara și Legiunea la cale cu Hitler și cu Ribbentrop, a preferat în 
asemenea condiţii să se abţină, cu atât mai mult cu cât, pe ziua de 15 
ianuarie, avea o invitaţie oficială din partea lui Rudolf Hess. 


Numai după ce întrevederea cu Hitler-Antonescu avusese deja loc, 
Fabricius a exprimat unui grup de legionari părerea de rău că 
Comandantul Mișcării nu acceptase invitaţia la o întrunire despre care 
fusese însărcinat în mod special să-l asigure că va fi << o masă rotundă 
>>, unde fiecare va fi primit cu egală atenţie și consideraţie. Îndată după 
întoarcerea sa dela întrevederea din Berchtesgaden, care a avut loc pe 14 
ianuarie, generalul a luat două măsuri pregătitoare iminentei sale lovituri 
de stat: îndepărtarea dela ministerul de interne a generalului 
Petrovicescu, om drept și conștiincios, iubit și respectat de Mișcare. 
Pentru lichidarea acestuia s-a prezentat, ca prin minune, pretextul 
asasinării pe străzile Bucureștiului, de către un supus grec beat sau 


nebun, a unui ofiţer german. Dacă acest prilej a fost organizat sau nu, și 
de către cine, aceasta o putea ști numai Eugen Cristescu, unul din 
schingiuitorii Mișcării Legionare, urmașul lui Moruzov la serviciul secret, 
care funcţiona independent de Siguranţă, condusă de Alexandru Ghica. 
Ghica, de altfel, a fost și el înlocuit a doua zi după înlăturarea generalului 
Petrovicescu. A urmat imediat, în noaptea de 20-21 lanuarie, destituirea 
telegrafică a tuturor prefecţilor din ţară și a șefilor de poliţie, și înlocuirea 
lor cu șefi militari locali. Niciun legionar nu putea să uite că sub 
administraţia prefecţilor militari numiţi de Carol, aproape 400 de 
camarazi, floarea tineretului României, fusese măcelărită. Întrebarea era 
pe buzele tuturor: „Când vor reîncepe prigoanele și uciderile?” Neliniştea 
se manifestase deja în faţa președenţiei consiliului. O manifestaţie de 
simpatie pentru generalul Petrovicescu, dar care s-a încheiat curtenitor, 
cu strigătul de: „Trăiască generalul Antonescu, Conducătorul României 
pentru totdeauna!” 


Alarma legionară s-a adeverit foarte întemeiată. Ordine secrete 
fuseseră date chiar din ziua reîntoarcerii generalului Antonescu din 
Berchstesgaden. În zorii zile de 21 lanuarie, trupele s-au prezentat în faţa 
prefecturilor și a altor instituţiuni unde legionarii funcționau în mod legal, 
pentru a-i expulza și pentru a-i înlocui cu aleșii generalului Antonescu. În 
toate părţile, în mod spontan și instinctiv legionarii, care nu primiseră 
niciun ordin nici din partea superiorilor lor administrativi, nici din partea 
șefilor Mișcării, au rezistat, refuzând să evacueze localurile și 
baricadându-se în ele. Au rezistat, fiindcă credeau, cu o justă presimţire, 
că acest atac brusc anunţa reînceperea prigoanelor, închisorilor și 
asasinatelor, cărora le căzuseră atâta vreme victimă, și de care crezuseră 
că scăpaseră pentru totdeauna. La lași, unde fiul meu, șeful judeţului 
local, s-a înţeles fără nicio greutate cu generalul Coroamă, comandantul 
Corpului de armată, dar și în multe alte judeţe din Moldova și 
Transilvania, o ordine perfectă a fost menţinută mulţumită cooperării 
armatei și Legiunii. Dar aceasta nu era ceea ce vroia generalul Antonescu; 
planul lui era de a dovedi Berlinului că Mișcarea reprezenta un grav factor 
de dezordine. 


În consecinţă, la București, la Ploiești și în alte părţi ale ţării, nu s-a 
permis ca lucrurile să se petreacă în liniște. La București, din tancurile 


trimise în primele ceasuri ale dimineţii pentru a forța evacuarea 
prefecturii de poliţie, s-a deschis imediat focul asupra legionarilor, 
omorând pe doi dintre ei. Garda legionară a prefecturii a pus imediat 
mâna pe aceste mașini, liberând fără a-i molesta pe ofiţerii și soldaţii care 
trăseseră în ei, dar punând tancurile în poziţia cuvenită pentru a apăra 
prefectura de o nouă agresiune. În câteva ceasuri, toată Capitala luase, 
cât privește Mișcarea, aspectul unei trupe în defensivă. Legionarii s-au 
fortificat în acele instituții de stat, unde funcționau legalmente, precum și 
la sediile lor. Ca martor ocular și participant la cele ce s-au petrecut, pot 
afirma că nici în acea zi, și nici în cele următoare, până când ordinul de a 
nu mai rezista a fost dat de Comandantul Mișcării și transmis unităţilor, 
nu circulau grupe legionare armate pe străzi şi nici un legionar n-a tras în 
armată. Anumite afirmaţii, întovărășite de fotografii, prezentate după așa 
zisa < Rebeliune>> de către oficina de propaganda a generalului 
Antonescu, prin care se încerca a se demonstra că soldaţi români fuseseră 
omorâţi de legionari, au următoarea origine: un accident întâmplat cu 
câteva luni mai înainte. 


Personal m-am unit cu camarazii mei dela prefectura judeţului Ilfov, 
unde soția mea și alte doamne legionare, ne-au adus spre miezul nopţii, 
un coș de merinde. Treceam din când în când pe la prefectura de poliţie, 
vecină pe Calea Victoriei, care se găsea sub comanda prefectului de 
poliție, comandantul legionar al Bunei Vestiri, Mironovici. Dinspre 
acoperișul edificiului telefoanelor, mitralierele generalului încercau să 
măture Calea Victoriei înspre prefectura poliţiei, cu cele două tancuri de 
recuperat, ca ţel... fără multă ispravă însă, dată fiind poziţia lor, destul de 
prost aleasă, prin înălțimea de la care funcționau, cu rafale intermitente. 
Tancurile, în mâna legionarilor, nu ripostau. De altfel, în toate cele trei 
zile ale rezistenţei legionare, nici un soldat român n-a căzut sub gloanţele 
lor. Când trăgeau, foarte rar, trăgeau în aer, demonstrativ, lipsindu-i pe 
organizatorii loviturii de orice pretext de represalii; o lipsă însă, pe care 
propaganda generalului a înlocuit-o, două zile mai târziu, cu o fotografie a 
doi soldaţi arși de explozia unui tanc pe benzină, nenorocire atribuită 
legionarilor. Fotografia, cum s-a dovedit foarte repede, era cea a unui 
accident ce se întâmplase cu câteva luni mai înainte. 


În noaptea de 21-22 ianuarie, Cuibul lon-Vodă, cuibul meu, ne-a 
chemat la telefon, la prefectura judeţului. Lui Emil Popa, care comanda 
localul prefecturii, i s-au comunicat următoarele: două camioane 
încărcate cu ceea ce părea a fi prizonieri, cu gardienii lor au trecut prin 
faţa cuibului. Legionarii au încercat să le oprească. Din camioane au fost 
ameninţaţi cu armele și s-au tras vreo câteva focuri peste capul lor. 
Legionarii din cuib cereau instrucţiuni. Instrucţiunile date au fost: 
“Urmăriţi imediat. Investigaţi și opriţi!” Peste vreo douăzeci de minute mi 
s-a comunicat rezultatul investigaţilor: s-au găsit vreo treizeci de cadavre, 
și mai mulţi răniţi, Evrei toţi, după cum se părea. Făptașii au dispărut. 
Care sunt ordinele?, întreabă cuibul. Răspunsul lui Popa a fost: „Răniţii 
înainte de toate. Îngrijiţi şi duși la spitale. Legea ajutorului reciproc!” Nici 
până azi nu se știe cine au fost asasinii. În cartea sa, Un Chapitre 
d'Histoire Roumaine, generalul Chirnoagă ne spune, vorbind de această 
mișelească faptă: 


„Mișelia a fost imediat pusă pe seama legionarilor, cât despre 
adevărații făptaşi, aceștia nu au fost cunoscuţi nici odată. Atât guvernul 
post-legionar, care s-a format, cât şi Comunitatea evreilor din Bucureşti 
au procedat la anchete minuţioase, care nu au dat însă niciun rezultat. 
Un astfel de rezultat este însă deja un semn foarte probabil, o indicație 
chiar că legionarii nu aveau niciun amestec. Neputându-se arunca pe 
spinarea legionarilor, aşa cum era regula, odiosul asasinat a început să-și 
piardă din interesul iniţial suscitat. Tot ceea ce se mai putea scoate dintr- 
o astfel de înscenare era ca ancheta să fie astfel condusă și apoi 
abandonată încât bănuielile, îndoielile și acuzaţiile să cadă totuși pe 
Legiune”, 


Se știe însă foarte bine cine este responsabil pentru omorârea celor 
mai bine de 300 de civili pașnici — cifră acreditată de însuși Serviciul de 
Informaţii al generalului, în realitate mult mai mulţi — cea mai mare parte 
dintre ei nelegionari, ieșiţi pe stradă, când aveau toate motivele să 
creadă că tulburările se terminaseră, seceraţi mișelește și fără milă, de 
mitralierele președenţiei consiliului de miniștri, numai pentru a completa 
astfel tabloul de lupte și dezordine cu care Antonescu dorea să-l 
impresioneze pe Hitler. Nimeni nu mai pomenește astăzi nici de aceste 
victime, nici de călăii lor. Dar cadavrele celor aproximativ o sută de 


nenorociți evrei (cifră transformată de Sabin Manuilă, fost șef al 
institutului statistic în 8000 (opt mii), într-un interviu acordat unui ziar 
suedez) sunt << exploatate >> prin toate monografiile, almanahurile, 
enciclopediile, inclusiv de către unii pseudo-români, care și-au amanetat 
de mult liberul arbitru. 


În a doua noapte de tulburări, mă aflam la prefectura poliţiei când, 
pe la miezul nopţii, un ofiţer german s-a prezentat lui Mironovici cu un 
mesaj din partea generalului von Hansen, comandantul trupelor de 
instrucţie germane din România, către Horia Sima. Cu acest ofiţer și cu Dr. 
Victor Biriş, am plecat îndată spre domiciliul secret al Comandantului. 
Mesajul lui Hansen era următorul: „Fuhrer-ul face apel la patriotismul 
Mișcării şi insistă pentru ca liniștea să se restabilească cât mai curând. 
Evenimente importante se pregătesc în această parte a Europei, ele 
necesită ordine și liniște în România. Generalul Antonescu este de acord 
pentru a făgădui că dacă rezistenţa legionară încetează imediat, nici un 
legionar nu va fi urmărit și Mișcarea nu va fi trasă la răspundere”. 
Comandantul Mișcării temându-se (cu drept cuvânt, după cum s-a 
dovedit ulterior), de o nouă viclenie și o nouă capcană, a cerut ca 
ministru Neubacher, însărcinatul de afaceri al Germaniei în acel moment, 
să vie în persoană pentru a confirma apelul și mesajul. Fabricius, cu 
misiunea ce și-o atribuise ca terminată, plecase satisfăcut în aceiași 
noapte spre Berlin, întovărășit de zgomotul mitralierelor generalului 
Antonescu; Kilinger nu-și prezentase încă scrisorile de acreditare. 
Nuebacher a sosit un sfert de ceas mai pe urmă, aducând cu sine nota 
adresată legaţiei din partea Fuhrer-ului, prin care se ordona trupelor 
germane din România să se pună la dispoziţia lui Antonescu, pentru a 
înfrânge <<Rebeliunea legionară >>. Tot Neubacher a confirmat 
solemnele făgăduieli ale Fuhrer-ului și ale generalului Antonescu; 
făgăduieli identice cu acelea ale comandamentului german din ţară. Horia 
Sima l-a făcut să observe că nu Mișcarea a provocat dezordinele, ci 
generalul, și că Mişcarea este gata nu numai de a înceta rezistenţa, dar de 
a renunţa la orice rol în viitoarea formaţia politică ce generalul o are în 
vedere. Pentru securitatea legionarilor săi însă, înșelaţi de atâtea ori, nu 
le poate da ordinul de a lăsa armele din mână înainte de un Acord precis 
cu generalul. La această declaraţie, Neubacher a protestat: „Nu, 


dimpotrivă, noi avem nevoie de D-voastră și dorim o nouă colaborare 
între Mișcare şi Antonescu.” Imediat Horia Sima, împreună cu Neubacher, 
au redactat ordinul de încetare a rezistenţei, unde, la insistența lui 
Neubacher, s-a menţionat eventualitatea reluării colaborării între 
Mișcarea Legionară și generalul Antonescu. Neubacehr și comandantul 
Vasile lasinschi, ales pentru fermitatea sa, în posesiunea ordinului, au 
plecat, în consecinţă, imediat spre președenţia consiliului de miniștri. 
După o lungă întrevedere cu generalul, amândoi s-au reîntors cu 
condiţiile înţelegerii scrise pe o bucată de hârtie, condiţii solemn 
acceptate de ambele părţi, înaintea diplomatului german și garantate de 
el, în ceea ce privea atitudinea ulterioară a trupelor germene, la care 
generalul Antonescu făcuse apel. Mișcarea se angaja să înceteze orice 
rezistenţă; cerea un răgaz până la orele unsprezece în acea dimineaţă, 
pentru transmiterea ordinelor în toată ţara. Radioul, telefoanele, și 
telegraful erau puse, în acest scop, la dispoziția comandamentului 
legionar. Generalul se obliga să renunţe la orice urmărire împotriva 
legionarilor sau a Mișcării. În conversaţia cu generalul, se pomenise chiar, 
ni se spunea, de diferite proiecte relativ la o nouă cooperare între el și 
Mișcare. „Sub egida mea” fuseseră cuvintele pe care Generalul le-ar fi 
întrebuințat. 


Fără a pierde un minut, era pe la 5 dimineaţa, toate măsurile au fost 
luate de noi pentru transmiterea ordinelor în capitală și în ţară. Împreună 
cu Biriș, am plecat pentru a porunci și controla evacuarea celor două 
prefecturi, evacuare care era complet încheiată înainte de orele opt 
dimineaţa. După aceasta, ostenit de două nopţi de veghe și flămând, m- 
am întors acasă pentru o baie, un dejun copios și ceva odihnă. Aceasta 
din urmă nu mi-a fost dat să o am; cel puţin nu imediat. Compensată fiind 
această lipsă, prin șase luni de farniente în închisorile ce mă așteptau. 
Cam pe la nouă, în casă fiind Alexandru Randa și un secretar al legaţiei 
germane, al cărui nume l-am uitat, auzind deodată din direcţia palatului 
și a edificiului telefoanelor, un puternic și continuu zgomot de mitraliere. 
Părăsind pentru moment pe musafirii mei, ies în stradă și mă cobor până 
la palat, unde ajung în același timp cu două howitzere motorizate 
germane ce se puneau în baterie, cu ţevile spre palat. Trupa românească 
bara calea cu armele la picior. Pe un ofiţer răzleţ îl întreb ce se întâmplă. 


„Ce să fie, generalul Antonescu care trage din nou în legionari, mi-a 
răspuns el indignat. 


Îmi era imposibil să înţeleg situaţia. În direcţia în care trupele 
trăgeau în acel moment, de la palat spre prefectură, nu existau alte 
centre legionare decât cele două a căror evacuare o controlasem eu 
însumi cu Biriş. Printr-un înconjur ajung la sediul legionar, unde câțiva 
camarazi (bine înţeles, sediul nu făcea parte din dispozitivele ce trebuiau 
să fie evacuate), tot atât de miraţi ca și mine, se întrebau și ei, în cine 
trăgea generalul. Când m-am reîntors acasă, din Piaţa Victoriei se auzeau 
alte salve de mitraliere și lovituri de pușcă răzlețe. Mulțimea pe străzi, o 
mulţime caracteristică de curioși, printre care se aflau probabil și câţiva 
legionari, dar destui de puţini, pentru a putea spune că eu nu am 
recunoscut pe nici unul, se oprea mirată și neliniștită. Secretarului legaţiei 
germane, care nu plecase încă, i-am amintit de angajamentul luat de 
general și de autorităţile diplomatice și militare germane din București și 
i-am exprimat marea mea mirare faţă de participarea trupelor germane la 
această nemaiauzită călcare de cuvânt. „Veţi pierde pe toţi prietenii 
Dvoastră”, i-am spus eu. Cu ironie, dar cu o regretabilă dreptate, el mi-a 
răspuns: „Wir brauchen keine Freunde; wir haben Panzer- Devisionen” 
(Avem divizii de tancuri, ne putem lipsi de prieteni!) Cred inutil de a 
explica că scopul acestei cinice înscenări era de a explica în general, și faţă 
de germani în particular, nerușinata călcare de cuvânt. Legiunea înșelată 
căzuse într-o nouă capcană. De astă dată însă, victima va fi până la urmă 
întreaga ţară. 


CAPITOLUL XXII 
CA PE VREMEA LUI CAROL 


Ceea ce a hotărât momentul tactic ales de generalul Antonescu 
pentru a grăbi acţiunea sa împotriva Mișcării Legionare, a fost tocmai o 
înţelegere între șefii ei și noul ministru al Reich-ului, baronul Manfred von 
Killinger. Lovitura trebuia dată înainte de plecarea lui Fabricius; un 
contact prealabil între comandamentul Mișcării și Killinger, presupunând 
că acesta era animat de sentimente favorabile sau chiar numai obiective 


față de ea, nu i-ar fi permis generalului să dea o lovitură de stat, chiar sub 
ochii noului ministru și să pretindă la Berlin că ceea ce se întâmplase 
fusese o << rebeliune>> legionară. Strategic vorbind însă, motivul putch- 
ului a fost eliminarea Mișcării din guvern și din istorie, înainte de 
începerea războiului de recucerire împotriva sovietelor. 


Nici el nu și-a dat seama și puţini își dau seama și acum că această 
lovitură de stat și ușurința cu care Reich-ul socialist-naţional s-a așezat, 
odată mai mult în România, de partea prigonitorilor unei mişcări 
naţionale (o făcuse deja în Slovacia și în Ungaria), a luat partidelor și 
organizaţiilor naţionaliste, în lugoslavia, prestigiul de care se bucurau, 
permiţând izbânda loviturii organizată de generalul Simovici, împreună cu 
agenţii serviciilor secrete britanice și americane, împotriva principelui 
Paul și a politicii lui Stoiadinovici. Așa s-a ajuns la războiul din Balcani, 
care a lipsit operaţiile militare germano-române, în Rusia, de mai mult de 
40 de divizii și pe generalul Antonescu de pagina de glorie pe care 
preferase să o scrie singur. 


Această grabă a generalului mi-a adus distincţiunea de a fi primul 
arestat dintre foştii săi miniștri și dintre camarazii mei din forul Mișcării. 
Petrecusem, În acea amiază, câteva ceasuri în casa inginerului 
Protopopescu, discutând situaţia și speculând asupra celor ce vor urma, 
când un emisar al lui Mihai Antonescu, o persoană ale cărei simpatii 
pentru legiune erau cunoscute, a venit într-un automobil al palatului, cu 
o invitaţie către unii dintre fruntașii Mișcării, ca să-l întovărășim pentru a 
avea o întâlnire cu personalităţi importante ale grupului antonescian la 
palat. Aceiași persoană ne-a comunicat, în cel mai mare secret, că într-un 
consiliu de război restrâns sub președinția generalului, toate persoanele 
prezente, afară de una, hotărâseră că Horia Sima trebuia cât mai degrabă 
prins şi împușcat. Singura opinie divergentă ar fi fost, ni se spunea, cea a 
lui Mihai Antonescu. 


Impresia generală era că ceea ce se căuta era o indicație asupra 
domiciliului actual al Comandantului și că trimiterea unui automobil 
regal, fapt absolut unic, precum și alegerea emisarului, nu aveau alt scop 
decât să liniștească aprehensiunile noastre. În ideea că, totuși, ceva 
folositor ar putea ieși dintr-o astfel întâlnire, m-am oferit să cercetez 


această alternativă. Doamna Sima, foarte neliniștită pentru soarta soţului 
ei, a observat însă că eu fiind, dintre toţi cei prezenţi, persoana pe care 
generalul o urăște mai mult, intervenţia mea nu ar putea decât să 
exacerbeze situaţia. Toţi au fost de acord însă că o întrevedere pe care 
Alexandru Randa o orânduise între mine și Killinger, întrevedere ce 
trebuia să aibă loc la legația Italiei, trecea înainte de toate și că nu trebuia 
să risc să fiu arestat, înainte de a avea această ocazie de a expune noului 
ministru german faptele din ultimele trei zile, astfel cum se desfășuraseră 
în realitate. 


Mai aveam cam un ceas până la ora fixată pentru întâlnirea cu 
Killinger. Ne-am hotărât deci, cu soţia mea, să facem o vizită uneia dintre 
surorile mele. Abia însă ajunsesem și ne așezasem împrejurul unei 
copioase mese de ceai, când casa a fost invadată de un grup de zbiri, 
conduși de un căpitan al armatei, care m-a declarat arestat. Poftit și el să 
participe la agapa noastră, a declinat politicos invitaţia noastră, dar mi-a 
îngăduit să-mi termin gustarea liniștit. Am fost apoi remis de el în mâinile 
a doi agenţi ai Sigurantei lui Eugen Cristescu, printre care am recunoscut 
fără multă mirare pe gardianul ce-mi fusese atribuit în primele vremuri 
ale participării mele la guvernul naţional-legionar, o mutră atât de 
particulară că-l concediasem chiar din prima zi a apariţiei sale. Nu mă 
îndoiesc astăzi că același lucru s-ar fi întâmplat, dacă aș fi urmat pe 
emisarul în chestiune până la Palat. 


Introdus în închisoarea militară, într-o celulă de mărimea unei 
cabine de vagon de dormit, cu două paturi suprapuse, mai puţin confort 
aferent, trudit de două nopţi fără somn și de trei zile destul de animate, 
am adormit imediat, pentru a fi trezit cam pe la mijlocul nopții prin 
introducerea unui alt deţinut. M-am întors cu capul la perete, supărat de 
această întrerupere a odihnei mele. Aceasta nu a părut să satisfacă pe 
noul venit, care mă recunoscuse după mărimea ciubotelor mele, și care a 
început să mă scuture cu vigoare. În întunericul celulei și al somnului 
încep a pricepe că noul tovarăș de celulă era soţia mea. Prin arestarea ei, 
fără măcar un pretext, și mai târziu prin aceea a fiului meu, generalul 
continua să-și satisfacă sentimentele sale față de mine. Cu lipsa de 
cavalerism care îl caracteriza, generalul a menţinut pe soţia mea șase luni 


într-o închisoare militară, unde toţi, de la deţinuţi la personal, erau 
bărbaţi. 


Cred, de altfel, că în lunile care au precedat și urmat declaratia de 
război contra sovietelor, generalul a trecut printr-o severă criză mintală, 
foarte aproape de nebunia propriu zisă, încercând și judecând strâmb mii 
de tineri, împușcând în dreapta și în stânga sute de persoane, trăgând cu 
turnul în poarta edificiilor industriale, care nu deschideau destul de 
repede, asasinând încă pe unul dintre fraţii lui Corneliu Codreanu... Cred, 
tot astfel, că luarea Odessei, astfel cum a fost luată, a fost un efect al 
aceluiași paroxism paranoic. 


A doua zi după întemnițarea noastră, închisoarea a început să se 
umple cu camarazi și prieteni: generalul Petrovicescu, colonelul Zăvoianu, 
Mironovici, Alexandru Ghica, profesorul Brăileanu, Radu Gyr și atâţia alţii. 
Personalul închisorii, toți militarii, s-au purtat cu noi cu înţelegerea și 
omenia înnăscută în adevăratul român, autentic produs al satului și al 
pământului românesc, teafăr încă de înrâuirea unor autorităţi corupte și 
înstrăinate. Ușile celulelor se închideau la ceasul nouă, ora reglementară, 
şi se deschideau o jumătate de oră mai târziu, pentru a permite adunările 
noastre de fiecare noapte, adunări a căror piesă de rezistenţă era ziarul 
comic, redactat și citit de poetul Radu Gyr. Poeziile pe care ni le citea nu 
erau întotdeauna comice și câţiva dintre noi — cei ai căror fii suferiseră 
atâţia ani de chinuri și de primejdie — au avut lacrimi în ochi când el ne-a 
citit nepieritoarea poemă „Noi n-am avut tinereţe“, zguduitoarea 
amintire a celor 20 de ani de calvar al tineretului român, veșnică palmă 
pe obrazul veșnicilor noștri bârfitori. 


Ziarele ne-au adus vestea începerii campaniei balcanice, a acestor 
lupte, osteneli și vitejii inutile a popoarelor care se încăierau la sudul 
Dunării, o campanie care întârzia cu atâtea săptămâni pe aceea pe care o 
așteptau cu toţii, cu o fierbinte nerăbdare. O campanie a cărei necesitate, 
eram cu toţii convinși, fusese înainte de toate provocată prin vicleana și 
stupida lovitură dată tinerei, hotărâtei, și prestigioasei Românii național- 
legionare. 


Aceleași ziare ne informau zilnic asupra manevrelor de o < științifică 
>> perfidie și maniacă persecuție cu care << Conducătorul >>urmărea 


discreditarea Mișcării faţă de opinia noastră publică și mai ales faţă de 
guvernul german, în aceste momente în care toate străduinţele sale ar fi 
trebuit consacrate clădirii unanimităţii sufletești a României. Lui Horia 
Sima, încă ascuns în ţară, care, prin profesorul Găvănescul, într-o solemnă 
scrisoare, îi propunea generalului reconstruirea acestei unităţi și <<o 
completă regăsire >>, Antonescu nu a găsit alt răspuns decât de a dojeni 
pe bătrânul profesor, senator legionar, pentru contactele sale cu << 
răzvrătiţii și criminalii >>. 

Cu uimire am citit, în momentul începerii războiului, darea de samă 
a unor declaraţii făcute presei de von Ribbentrop, care, pentru a dovedi 
existenţa unor legături între Mișcarea Legionară și comunism, și deci 
pentru a legitima acţiunea lui Antonescu, afirmase că legionarul Groza, 
șeful corpului muncitoresc al Mișcării, se refugiase în Rusia sovietică. 
Groza al nostru, se afla în acel moment în Germania, nu departe de locul 
de unde von Ribbentrop își făcea declaraţiile, unde ajunsese cu ajutorul 
serviciilor secrete germane din București, cu autorizaţia lui von 
Ribbentrop. Acel Groza, care într-adevăr dăduse o raită până la Moscova 
în anii precedenţi, era cu totul altul, era cel pe care Vîșinski, câţiva ani 
mai târziu, îl va impune regelui Mihai ca prim ministru. La nevoie, aș 
putea să admit că von Ribbentrop era de bună credinţă, dar această 
informaţie mincinoasă nu a putut să-i fie dată decât de către serviciile 
generalului Antonescu, mai precis de către Mihai Antonescu, perfect 
informat ca și generalul, asupra identităţii celor doi Groza. Henri Prost, 
tot atât de bine informat, repeta minciuna în cartea sa „Destin de la 
Roumanie“. 


Cam în același timp cu declaraţiile lui von Ribbentrop, citisem în 
ziare darea de seamă a unui discurs al baronului von Killinger către 
minoritatea germană din Ardeal, în care ministrul Reich-ului declara că 
Mișcarea se sinucisese atacând armata. În tot timpul detenţiunii mele, 
găsisem mijlocul de a comunica cu Killinger. În unul din biletele ce-i 
trimiteam, i-am explicat că Groza al nostru nu era cel care călătorise la 
Moscova și că în ceea ce privește Legiunea, nu putea fi vorba de 
sinucidere, deorece sinuciderea implică iniţiativa victimei, iniţiativă, care, 
în cazul acestei lovituri de stat, aparţinea generalului. Ne-ar fi fost greu și 
mie și baronului Killinger de a găsi la acea vremea calea pe care trebuia să 


o aleagă câţiva ani mai târziu pentru a ispăși partea de răspundere ce o 
va avea în frauda a cărei victimă fusese guvernul său. 


După cinci luni de așteptare, în lunie 1941, a început procesul 
nostru, al membrilor guvernului național- legionar și a șefilor legionari, 
prezenţi sau absenţi. Se luase rafinata precauţie de a judeca și de a 
condamna mai întâi grupuri de sute de legionari, în procese atât de 
identice în procedură și jurisdicţiune, cu cele de pe vremea lui Carol, încât 
o dare de seamă pe marginea lor, nu mai prezintă niciun interes. Când a 
venit rândul nostru, al șefilor acestor soldaţi, nu puteam decât să fim 
condamnaţi și noi pentru o << Rebeliune>> care nu avusese niciodată loc, 
astfel încât întreaga poveste a procesului nostru nu ar prezenta nici ea 
vreun interes deosebit, dacă nu ar fi fost cazul lui Alexandru Ghica. 


Unele din capetele de acuzare susținute de colonelul Pion, 
reprezentantul ministerului public și acceptate de curtea marţială vor da 
măsura nerușinatei ei docilităţi la ordinele președinției consiliului, unde 
se stabileau de fapt aceste capete de acuzare. Unul din noi era acuzat de 
intenţii incendiare, aceasta pe baza singurului fapt că cumpărase cândva 
un galon de octan. Eram cu toții acuzaţi de a fi introdus clandestin în ţară, 
din Germania, 25 sub-mitraliere, arme de o respectabilă putere de foc, în 
vederea pregătirii << rebeliunii>>. La o primă a mea întrebare, dacă 
aceste sub-mitraliere erau identice cu cele pe care doamna general 
Antonescu le distribuise cu propria sa mână într-o ceremonie festivă 
grupului de legionari care formase garda Conducătorului, Colonelul Pion 
a răspuns afirmativ. La a doua mea întrebare, cum se poate vorbi de arme 
introduse clandestin în acest caz, colonelul Pion nu a răspuns nimica și 
președintele curții a declarat incidentul încheiat. Alexandru Ghica, 
strănepotul lui Grigore Ghica Voievod, era șeful Siguranţei statului. Cum 
era foarte natural, Ghica luase măsuri speciale de precauţiune pentru 
protecţia aliaţilor noștri. Printr-o circulară, ceruse tuturor prefecților să i 
se comunice imediat sosirea trupelor germane în localităţile sub 
administraţia lor, în vederea, bine înţeles, a măsurilor de securitate ce 
trebuiau luate. Circulara lui Ghica era un document de rutină. El ar fi fost 
vinovat de neglijenţă dacă nu l-ar fi trimis. REPETÂND CU NEPĂSĂTOR 
CINISM MEȘTEȘUGUL ÎNTREBUINȚAT PENTRU A OSÂNDI LA ZECE ANI DE 


MUNCĂ SILNICĂ, ANTONESCU CERUSE CA PE ACEASTĂ BAZĂ, GHICA SĂ 
FIE ACUZAT DE ÎNALTĂ TRĂDARE. 


Înaltă trădare dacă ar fi fost, nu putea să fie decât în beneficiul 
sovietelor.Pe scurt, ideea maestră a generalului era încă odată, ca în cazul 
Groza, de a demonstra guvernului german că existau legături culpabile 
între Mișcare și Kremlin. Ideea era a unui nebun. Căci nimeni nu putea 
crede aceasta, nici despre Ghica nici despre Mișcare. Ideea era atât de 
nebună încât, în rechizitorul său final, Colonelul Pion, singurul dintre 
magistraţii prezenţi care arătase o oarecare rușine de ceea ce era obligat 
să facă, a declarat solemn următoarele: “În ceea ce privește acuzaţia de 
înaltă trădare îndreptată împotriva domnului Ghica, cunoscând înaltul 
său patriotism și patriotismul Mişcării Legionare, îmi este imposibil să o 
susțin”. Doi avocaţi ai apărării s-au sculat imediat și i-au mulţumit lui 
Pion. În urma declaraţiilor acuzatorului public, nici unul dintre acuzatori, 
bine înţeles, nu s-a mai oprit la această ridicolă acuzare și nici unul nu s-a 
mai îngrijit de apărarea lui Ghica pe această chestiune. Condamnările nu 
ni s-au comunicat de Curte, ci ne-au fost citite în închisoare, îndată după 
sfârșitul procesului: GHICA ERA CONDAMNAT LA 25 ANI MUNCĂ SILNICĂ 
PENTRU ÎNALTĂ TRĂDARE. 


În timpul ultimelor zile de dezbatere, unul dintre martorii apărării, 
Ţânţăreanu, un prieten al lui Ghica, s-a întors către el și înainte ca 
președintele curţii să înţeleagă despre ce este vorba și să-l poată opri, i-a 
strigat: „Alecule, ţii minte ce ţi-am spus? Trimite toată arhiva aceasta lui 
Mihai Antonescu, care ţi-o cere. Căci de nu, ești pierdut!” Era vorba de o 
importantă arhivă a lojei masonice din București, care fusese remisă în 
mâinile lui Ghica și care refuzase s-o predea ministrului justiţiei, înainte 
de a o prezenta vicepreședintelui consiliului de miniștri. 


Ghica se află și astăzi în închisoare — dacă în aceste momente mai 
trăiește. Nici guvernul generalului Sănătescu, nici cel al Generalului 
Rădescu nu l-au inclus pe lista prizinierilor politici care au fost eliberaţi 
îndată după capitularea de la 23 august 1944. Nici luliu Maniu, nici 
ceilalţi șefi de partide și oameni politici, care ceruseră cu strigăte această 
eliberare, nu s-au indignat de faptul că legionarii nu erau cuprinși în ea, 
pe când toţi comuniștii și toţi trădătorii erau puși din nou în circulaţie. De 


la închisorile lui Carol la cele ale lui Antonescu, dela închisorile lui 
Antonescu la cele ale capitularzilor și apoi la temniţele comuniștilor unde 
zac și astăzi, iată răsplata pe care organizaţia de stat zisă << românească 
>> a rezervat-o celor mai buni dintre fii României. Care este << factorul 
comun al INFAMIEI>> sub toate aceste diferite aspecte? 


CAPITOLUL XXIII 
PREA TÂRZIU, DOMNILOR! 


După tragedia din 27 noiembrie 1940, Horia Sima, comandantul 
Mişcării, declarase generalului Antonescu că toţi legionarii vinovaţi erau 
gata să se predea justiţiei, dar că el, în calitate de comandant al Mișcării, 
cerea, în schimb, ca toţi criminalii din perioada carlistă, printre care toţi 
cei de la Siguranţa statului, unde se aflau unii din cei mai fioroși asasini ai 
regimului trecut, să fie și ei aduși în faţa tribunalelor ţării. De ce să fie 
dați în judecată și pedepsiţi cei care uciseseră pentru a răzbuna moartea 
a aproape 400 de camarazi de-ai lor nevinovaţi, pe când vinovatii acestor 
sălbatice asasinate ar fi mai departe menţinuţi la adăpost? „Domnule 
general, i-a spus Horia Sima, aveţi libertatea să alegeți; eu mă voi supune 
hotărârii Dumneavoastră; sancţionarea tuturor sau amnistia tuturor “. 


La această propunere categorică, generalul s-a gândit un moment; 
în urmă, cu faţa, cel puţin în aparenţă mulţumită, cu glas tare și strângând 
mâna lui Sima i-a declarat că alege iertarea tuturor și că va supune regelui 
cât mai degrabă Decretul de amnistie generală. Mișcarea a îndeplinit 
complet partea ei de angajament. Toţi criminalii carliști, mari sau mici, au 
fost imediat eliberaţi. Ordinul de a înceta orice urmărire, orice arestare a 
fost imediat transmis în toată ţara. Din partea Mișcării, nici cei mai 
fioroși asasini nu au mai fost supăraţi nici un moment. 


Singura măsură luată de general pentru a se conforma solemnului 
angajament a fost Decretul din 8 decembrie 1940, prin care se punea 
sfârșit activităţii comisiei de anchetă a crimelor regelui Carol al II-lea. 
Decretul de amnistie generală nu l-a prezentat regelui niciodată și, dat 
fiind cele ce au urmat, sunt convins că nu a avut niciodată intenţia de a-l 
prezenta. lar când Legiunea a fost redusă la neputinţă prin lovitura de 


stat din 21-23 ianuarie 1941, toţi legionarii care ar fi beneficiat de această 
amnistie, au fost arestaţi, daţi judecăților sumare, împușcați tot atât de 
sumar, sau condamnaţi la zeci de ani de muncă silnică. ASTFEL ERA 
GENERALUL ANTONESCU. 


Asasinii carliști, pe de altă parte, își câștigaseră o reabilitare și o 
libertate de acţiune definitivă. În închisoarea militară am văzut într-o zi 
pe celebrul colonel Constantin Dumitru, cel care prezidase la a doua 
condamnare a lui Corneliu Codreanu, trecând surâzător celulele noastre 
în revistă, întovărășit de directorul închisorii, ca de-a lungul unei 
menajerii. De altfel, toată lumea carlistă, toată mahalaua politiciană 
reînviase, ieșise din ascunzișurile sale, grămădindu-se și gudurându-se 
împrejurul lui Antonescu, până în momentul când, fără primejdie, au 
putut proclama pe faţă constanţa adevăratelor ei sentimente, legăturile 
clandestine ce le menţinuse cu dușmanii ţării, și a putut preda în mâinile 
acestora pe generalul înșelător și înșelat deopotrivă. 


Numai o stare de adâncă tulburare mentală poate explica 
amănunțţitele măsuri de răzbunare împotriva tineretului ţării (Mișcarea 
număra ca 500. 000 de membri la acea vreme) pe care Antonescu a găsit 
vreme să le gândească și să le execute, în ajunul și în timpul celui mai 
crâncen război pe care neamul l-a purtat vreodată. Să ne închipuim pe 
generalul Franco, zdrobind și măcelărind Falanga, ca măsură pregătitoare 
a războiului de recucerire! Să ne închipuim purtarea pe care ar fi avut-o în 
acele momente oamenii de stat ai lui Alexandru Cuza, ai lui Carol |, ai lui 
Ferdinand, oricare din ei! Da, generalul Antonescu era alienat, cu lungi 
perioade de aparentă << remisiune >> a boalei de care suferea. Dreptatea 
faţă de memoria lui ne cere să recunoaștem acest fapt. 


Condamnarea mea fusese la cinci ani de închisoare. De la 
închisoarea militară am fost conduși mai întâi la Jilava, unde m-am 
despărțit de soţia mea, care fusese achitată, și unde am găsit pe fiul meu, 
condamnat și el la șapte ani de temniţă. Din celula sa i-a fost dat, câteva 
săptămâni mai târziu, să audă cântecele voinice ale camarazilor săi, în 
faţa plutoanelor de execuţie ale nebunului. De la Jilava, cu un tren întreg 
de deţinuţi, am fost conduși la închisoarea din Lugoj. Directorului, al cărui 
nume l-am uitat, îi închin aici un gând recunoscător. Și-a dat multă 


osteneală pentru a arăta deosebirea ce o făcea între deținuții legionari și 
cei de drept comun, asasini și hoţi de drumul mare, cu care Antonescu 
avusese grijă să ne amestece, în vederea viitoarelor sale proiecte, privitor 
la legionarii deţinuţi. Celula din închisoarea militară era avantajos 
înlocuită pentru mine printr-o încăpere-odaie, unde camarazii mei se 
puteau aduna zilnic și unde, majoritatea lor fiind ardeleni, îmi aduceau 
parte din bunătăţile trimise de familiile lor din oraș sau din judeţele 
vecine. 


Cerusem voie să ne deșteptăm cu o jumătate de ceas înainte de ora 
reglementară și în fiecare dimineaţă, în capela închisorii, legionarii 
ascultau în genunchi slujba unuia din camarazii preoţi. Nu se ridicau 
înainte de a cânta << Cu noi este Dumnezeu >>. Un cântec care, în alte 
închisori carliste și antonesciene, era considerat ca subversiv. De câteva 
ori am văzut furişindu-se printre noi, în genunchi și ei, vreunul din 
osândiţii de drept comun. Unul din ei, Filip, care îmi fusese atribuit ca 
ordonanţă de către directorul închisorii, era un om deosebit de chipeș, cu 
profil de vultur, de o rară nobleţe și cu blândeţe și inteligente gânduri. Am 
stat de multe ori îndelung de vorbă cu el: bietul om omorâse, nu știu pe 
cine și în ce împrejurări, cu vreo cincisprezece ani mai înainte; dar sunt 
convins că ar fi putut să dea, atât lui Antonescu cât și lui Carol al II-lea sau 
altora din stăpânii acelor vremuri, folositoare lecţii de resemnare, de 
purtare și iertare creștinească. 


În închisoarea din Lugoj am primit vestea pe care cu toţii o aşteptam 
de atâta vreme și cu atâta nerăbdare: mobilizarea generală și declaraţia 
de război contre Rusiei sovietice. Însărcinat de camarazii mei, am trimis 
imediat generalului Antonescu următoarea telegramă: „Toţi legionarii din 
închisoarea Lugoj stau la ordinele comandantului suprem al oștirii. 
Dumnezeu să ne binecuvânteze armele! “ În timpul celor 24 de ore care 
au trecut înainte de a primi răspunsul generalului, nu ne îndoiam nici 
unul că el va fi cel pe care îl doream. Știam că din toate închisorile 
legionare, telegrame identice plecaseră în aceiași zi și optimismul nostru 
era bazat pe ideea că Antonescu va fi prea fericit de a putea forma cu noi 
batalioane de asalt speciale și de a le trimite unde răfuiala era mai dârză, 
ceea ce doream cu toţii. Ne înșelam. Planurile lui Antonescu privitor la 
participarea legionarilor la război erau deja făcute. Vor fi trimiși în luptă 


nu ca o satisfacţie legitimă a dorinţei lor, ci ca o pedeapsă, în batalioane 
de disciplină, împreună cu criminalii de drept comun. Răspunsul lui 
Antonescu a fost cel pe care numai un suflet de maniac ca al său putea 
să-l dea: „PREA TÂRZIU, DOMNILOR” 


Puţină vreme mai târziu, am aflat la legația germană din Sofia, că 
Hitler insistase ca legionarii să fie eliberaţi și trimiși pe front și Antonescu 
îi făgăduise că ambele dispoziţii vor fi luate. Aici din nou a intervenit o 
amăgire antonesciană și demonstraţia ușurinţei cu care autorităţile 
germane din Bucureţști și din Berlin se lăsau amăgite. Liberarea care a 
urmat, și de care am beneficiat și eu, era atât de limitată încât nu se 
putea chema decât simbolică, și toate măsurile au fost luate pentru ca 
niciun legionar identificat să nu ajungă, pentru moment, pe front. Când, 
un an mai târziu, cei din închisori au fost finalamente primiţi pe câmpul 
de bătălie, aceasta s-a întâmplat, după cum am menţionat-o, cu toţi 
criminalii și borfașii. Comandanții unităţilor de pe front, din proprie 
iniţiativă, au remediat câte odată aceste infamii. Antonescu nu a încetat 
nici un moment de a-și urmări ideea ce l-a dominat în toate activităţile lui 
în aceste luni, în acești ani decisivi: a despărţi cu totul Mișcarea 
Legionară, Mișcarea lui Codreanu, de războiul de recucerire, care trebuia 
să fie numai al său. 


Hotărârea lui Antonescu de a libera condiţionat legionarii care 
fuseseră condamnaţi la nu mai mult de cinci ani de închisoare fusese atât 
de bine pregătită și socotită încă din închisoarea din Lugoj, în afară de 
mine, numai doi din cei aproape o sută de deţinuţi legionari au putut 
beneficia de ea. Condiţiile erau, unele scrise în decretul de liberare, ca de 
pildă, de a se prezenta în fiecare săptămână poliţiilor respective, de a nu 
avea nicio activitate politică sau publicitară, de a nu avea nici un contact 
cu persoane străine, sub ameninţarea de a fi trimis în temniţă, pentru 
restul de condamnare. Dar erau și alte condiţii nescrise, pe care le-am 
descoperit la reîntoarcerea mea la București. 


Conform unui vechi ordin de mobilizare, unitatea mea era aceiași ca 
aceea din primul război mondial: Primul divizion de artilerie călăreaţă. 
Îndată ce am ajuns acasă, mi-am pus uniforma și m-am prezentat la 
comenduirea pieţei, pentru a obţine foaia mea de drum și informaţiile 


necesare asupra direcţiei de urmat pentru a-mi ajunge bateriile, care 
după toate probabilitățile trecuseră deja Prutul. La comenduirea pieţei, 
am găsit pe căpitanul Tomiţă, o veche cunoștință, fiul unor vecini ai noștri 
din Târgul Ocna, orașul copilăriei mele. De la el am aflat că nu sunt 
mobilizat și că, în conformitate cu ordinele primite, nici unul din deţinuţii 
legionari nu este și nu va fi mobilizat. 


Cunoscând din vechea experienţă libertăţile pe care putea să și le ia 
comandanții de unităţi cu propria lor ordine de bătaie în zona de 
operaţiuni, am cerut căpitanului Tomiţă dacă, fără multă zarvă, nu ar 
putea totuși să-mi dea din greșeală o foaie de drum și să-mi comunice 
verbal locul unde se află unitatea mea. După o scurtă reflexiune, mi-a 
răspuns că riscul era prea mare pentru el și că, de altfel, de continuam să 
mă plimb în uniformă pe străzile Bucureștiului voi sfârși prin a fi arestat; 
ceea ce ar fi însemnat pentru mine reîntoarcerea în temniţă pentru cinci 
ani... dacă nu cumva un proces de spionaj! 


În acea seară mă aflam cu soţia, în casa doamnei lonică, văduva 
inginerului lonică, executat de două ori de către colonelul Bratu, prefectul 
militar al Brașovului, când casa a fost subtil invadată de zbirii poliţiei lui 
Antonescu, care pretindeau că de pe acoperișul ei se făceau semnale 
luminoase suspecte, ce serveau probabil de orientare aviaţiei inamice. 
După un simulacru de cercetare, misiunea lor de persecuție și de 
discreditare îndeplinită, agenţii s-au retras. Generalul se gândea la toate: 
Doamna lonică avea în acea seară câţiva ofițeri germani ca oaspeţi. Ei 
însă nu au părut impresionați, așa cum Antonescu ar fi dorit-o, și unul 
dintre ei a exprimat sentimentele tuturor cu un singur cuvânt: Schweine! 
(Porci!) 


Hotărârea mea a fost luată foarte repede: voi părăsi ţara înainte de 
termenul de o săptămână și obligaţia de a mă prezenta poliţiei 
antonesciene. Voi face tot posibilul pentru a ajunge în Finlanda, unde, nu 
mă îndoiam că mareșalul Mannerheim, o veche cunoștință, nu va face 
nici o dificultate pentru a mă accepta în armata sa. În ultima zi a așa zisei 
rebeliuni, cu puţine ceasuri înainte de arestarea mea, mi se oferise din 
partea germană să mă scoată din ţară. Declinasem oferta, fiindcă la acea 
vreme preferam să fiu chiar arestat decât să părăsesc România. Aș fi 


putut să mă folosesc de această propunere în noile împrejurări; n-am vrut 
însă să o fac, dat fiind ceea ce aflasem despre condiţiile și restricţiile la 
care fuseseră supuși camarazii mei din Germania. Am preferat să nu 
datorez nimănui evadarea mea: am cumpărat-o. 


O noapte cu lună plină, la începutul lui iulie 1941, de o nespusă 
frumusețe, privită cu soţia mea din pridvorul casei noastre din strada 
Umbrei, a fost ultima pe care am petrecut-o în ţara mea, lăsând încă 
pentru lungi luni pe fiul meu în închisorile „Conducătorului.” Drumul dela 
București la Giurgiu l-am făcut în lada dinapoi a unui mic automobil. 
Profesionistul care avea răspunderea acestei intreprinderi, văzând 
nedumerirea mea la exiguitatea încăperii ce-mi era oferită, m-a liniștit cu 
următoarele cuvinte: „Dacă mă credeţi, Domnule, săptămâna trecută au 
încăput aicea doi tineri, aproape tot atât de înalţi ca și Dumneavoastră.” 


Cu capul pe perină, am adormit foarte repede pentru a fi trezit de 
zgomotul trecerii automobilului peste scândurile podului pe care geniștii 
noștri îl aruncaseră peste Dunăre, pentru oștirile germane. La Rusciuc mă 
aștepta tânărul Caraiani, trimis de camarazii noștri, ajunși înainte de mine 
la Sofia. Apusese soarele; cu tânărul meu prieten ne-am uitat lung peste 
apele Dunării, prin ușorii aburi ai înserării, la pământul ţării noastre, pe 
care nici el și nici eu nu l-am mai văzut de atunci. În Sofia am stat aproape 
o lună așteptând autorizaţia cerută lui von Ribbentrop, prin legația 
germană, de a trece peste teritoriul Reichului cu garanţia de a nu fi 
internat sau oprit. Învoirea și garanţia mi-au fost, în sfârșit, date cu 
singura condiţie de a nu încerca să mă pun în contact cu legionarii care 
erau deja în Germania. În drum spre Viena, am fost opriţi și transbordaţi 
la podul peste Morava, dinamitat de partizanii iugoslavi. Începuse pentru 
nenorocita ţară războiul inutil care, după minuni de vitejie și sîngeroase 
pierderi, trebuia să conducă pe generalul Mihailovici și pe cetnicii lui la 
abatoarele lui losip Broz-Tito, care erau, în același timp, și abatoarele lui 
Churchill și Roosevelt. 


În Berlin, ca prin minune, mă întâlnesc la un colţ de stradă cu 
Constantin Stoicănescu. Fără de a-mi călca cuvântul, am putut avea vești 
dela Comandant și dela câteva sute de legionari care se aflau împrejurul 
lui. Toţi ceruseră trimiterea lor pe front: ca și celor din închisorile 


românești, li se negase această legitimă satisfacţie... fără îndoială, la 
cererea lui Antonescu. Stroicănescu mi-a cerut, cu insistenţă, să încerc a 
obţine în Finlanda ceea ce nu s-a putut obţine în Germania; formarea 
unei unități voluntare de români. Mareșalul Mannerheim, care 
comandase o divizie pe frontul românesc în primul război, fusese salvat — 
după câte îmi povestise — de captură sau de mai rău, într-o luptă de 
surprindere, de către un pluton de călărași români, astfel că păstrase 
soldatului nostru cea mai mare admiraţie. Nădejdea nu era deci puţină ca 
el să primească propunerea mea, dacă aș fi avut prilejul să i-o fac. 


La 7 august 1941 eram în Copenhaga, găzduit pentru cele câteva zile 
necesare în vederea îndeplinirii formalităţilor trecerii în Finlanda la 
legația italiană, în casa prietenului meu, ministrul Sappupo. La scurtă 
vreme, ministrul Finlandei îmi comunică că cererea mea, transmisă la 
Helsingfors, a fost primită cu plăcere. Am terminat repede pregătirile 
mele și cumpărăturile în vederea iernii finlandeze, care nu mai era chiar 
așa departe. După două zile de așteptare, legația Finlandeză îmi înapoia 
pașaportul meu nevizat, cu informaţia că, după o oarecare refelexiune, 
guvernul finlandez, mulțumindu-mi pentru simpatia ce o arătasem cauzei 
Finllandei, a găsit că nu-i va fi posibil să întrebuinţeze servicile mele. 
Radioul din Helsingfors avusese nenorocita idee de a anunţa, înaintea 
faptului, înrolarea mea în armata finlandeză. Bucureștiul intervenise la 
Berlin, Berlinul intervenise la Helingfors. Conducătorului nebun, dar lucid, 
nu-i scăpa nimic. 


CAPITOLUL XXIV 
PRIBEGI ÎN ȚĂRI STRĂINE 


Îndată ce, prin intrigile Bucureștiului, m-am văzut silit să renunţ la 
proiectul finlandez, m-am pus pe treabă pentru a încerca să împiedic alte 
rezultate neplăcute ale acestor intrigi. Într-o scrisoare către Von 
Ribbentrop, l-am povestit întreaga istorie a așa zisei „rebeliuni”, i-am 
arătat vulgarele mistificări ale căror victime fuseseră el și Hitler, cu farsa 
celor doi „Groza” și cu infamia condamnării lui Alexandru Ghica. Nu mă 
aşteptam la nici un efect imediat, dar nădăjduiam ca aceste exemple să 


servească puţin ca prevenire, în cazul unor altor încercări de înșelare, de 
natură încă mai gravă poate. 


Ceva mai târziu, în două scrisori, una către Ribbentrop alta către 
Hitler, am reluat chestiunea unui corp de voluntari, a unei legiuni române 
pe frontul oriental, luptând alături de trupele germane. La aceste și la 
alte insistenţe, în cel dintâi an al exilului meu danez, n-am primit nici un 
răspuns. Datorită altor împrejurări, am reînceput această corespondenţă 
unilaterală, aceste strigăte în pustiu. Când un răspuns a venit în sfârșit, în 
împrejurările tragice pe care le voi povesti, a fost recunoscută cu 
prisosinţă dreapta întemeiere a strigătelor noastre de alarmă, dar prea 
târziu pentru altceva decât pentru a permite o încercare, ce-l drept 
indispensabilă, dar fără nădejde. 


Din august 1941 și până în septembrie 1944, împrejurările politice în 
Europa și în lume m-au imobilizat în Danemarca, unde, cu doi ani mai 
înainte, cu soţia și cu fiul nostru, petrecusem ultimele zile fericite ale 
vieţii noastre; o ţara primitoare, făcută pentru a trăi într-o pace continuă, 
cu un veșnic surâs, unde amintirea unui mare trecut nu a lăsat nicio 
amărăciune, ci numai o legitimă mândrie, o ţara unde agerimea minţilor 
este ca o pată de sare printre ceţurile unei toamne scandinave. În 
romantica Danemarcă mai rătăcesc vedenii sheakspiriene, Ofelia plătește 
încă plângătoare pe lacuri singuratice, Fortinbras este așteptat în Elsinor, 
unde Hamlet încă visează. În parcurile castelelor, Anversen se plimbă 
veșnic înconjurat de copiii prietenilor săi, și sirena lui, udă de apele din 
care a răsărit, tot așteaptă pe Făt Frumos pe piedestalul ei de stâncă. 


Ocupaţia străină și nesfârșitul război stârnise în acest popor, unde 
viața publică și relaţiile personale erau cele ale unei mari familii, șuvoaie 
de dezbinare și ură, pentru care sufletul său nu era pregătit. Primirea 
prietenească de care eu și alţi refugiaţi, fără deosebire de naţionalitate, 
am beneficiat în acești trei ani, chiar în vremurile cele mai tulburi ale 
disensiunilor interne, este o dovadă a măsurii pe care unii și alţii au știut 
totuși să o păstreze. Trei personalităţi mi-au părut a domina aceste 
vremuri fără a pierde contactul nici cu sentimentele poporului, nici cu 
realităţile zilei: regele Christian, primul ministru Stauning și ministrul 
afacerilor străine Scavenius. Aceștia doi din urmă, atât de diferiţi prin 


originile lor sociale și politice — Stauning, un zgomotos șef socialist, 
Scavenius, un flegmatic conservator — se completau în mod perfect la 
cârma ţării lor, în vremuri în care greu se putea ghici ce va aduce ziua de 
mâine. Cu moartea lui Stauning, pentru lung timp a dispărut o garanţie 
de echilibru și de moderaţiune; mult lucruri nu s-ar fi întâmplat, pe care 
astăzi mulţi danezi încearcă a le uita, dacă el ar fi trăit în perioada 
deznodământului postbelic. 


Holsteinborg, castelul „Renaissance” al Contelui Bent Holstein, unde 
vânătorile de toamnă și ospitalitatea casei ne adunau adeseori, unde 
nopţile erau legănate de dulcele și ritmicul șoptit al Kategat-ului, a slujit 
de multe ori de adăpost necazului și nostalgiei mele. O altă casă prietenă 
era cea a lui Holmer Rosting, fostul comisar general al Ligii Naţiunilor la 
Danzig, unde izbutise, în ajunul chiar al unui conflict, să împace interesele 
germane și poloneze..., un fapt pe care Puterile Anonime nu i l-au iertat 
niciodată. Căpitanul von Shallburg, un camarad al fiului meu și un 
frecvent oaspete al legaţiei române, se găsea la reîntoarcerea mea în 
Danemarca pe frontul oriental, unde în curând avea să cadă vitejește în 
capul glorioasei legiuni daneze. Toţi acești trei prieteni, capete luminate, 
inimi generoase, patrioţi înfocaţi, au murit violent, victime ale aceleiași 
drame; o dramă cu atât mai mare pentru cei pe care i-au cunoscut și iubit 
cu cât au murit neînţeleși de majoritatea compatrioţilor lor. 


La Haraldslund, moșia marei ducese Olga, sora asasinatului ţar, de 
multe ori ne pierdeam în amintirile vremurilor ce nu mai sunt. Marea 
ducesă ne-a povestit întâlnirea sa cu falsa Anastasia, o aventurieră sau o 
nebună, care nu avea nicio asemănare fizică cu nepoata ei, care nu 
vorbea nici una din cele patru limbi pe care le cunoștea adevărata 
Anastasia, nici măcar rusește, care, la acea vreme cel puţin, nu putea 
povesti nimic din viaţa copiilor familiei imperiale. Marea ducesă, spre 
sfârșitul războiului, înainte de sosirea trupelor și a misiunilor sovietice, a 
părăsit Danemarca cu familia ei, pentru un nou și ultim refugiu, un orășel 
din Canada, unde și-a sfârșit zilele. 


Înainte de începerea războiului al II-lea mondial, România era o ţară 
teritorial întregită, un neam satisfăcut în aspiraţiile sale. Lipsa acelei părţi 
din Banat, care fusese dată Iugoslaviei de către Wilson și Colonelul 


House, nu reprezenta o rană adâncă în integritatea românismului. Cei 
care purtau răspunderea războiului în care fusesem siliți să intrăm, prin 
agresiunea sovietică, purtau deci răspunderea încercărilor și nenorocirilor 
noastre. Cine erau aceștia? Am căutat să răspund la această întrebare în 
cartea mea La Bete Sans Nom, (Bestia fără nume), publicată în anul 1944 
şi scrisă în 1942 — 1943, în timpul lungului și greu suferitului răgaz ce mi-l 
dădea surghiunul meu danez. Subtitlul cărţii era Enqueet sur les 
responsabilites; concluziile au fost bazate, în întregime aproape, pe 
documentele originale și oficiale ale celor care erau, în acele momente, 
adversarii noștri. Ele sunt aceleași la care ajung astăzi, pe baza unei 
documetaţii mult mai complete, a unor fapte care nu se întâmplaseră 
încă, și comentariile istoricilor de astăzi din câmpul învingătorilor. 


Ele sunt: 


1. Ofertele făcute de Hitler Poloniei, spre a lichida odată pentru 
totdeauna „Problema Coridorului și a Danzigului” erau, atât cele din 1938 
cât și cele din 1939, moderate și echitabile, de fapt cele mai avantajoase 
pe care Polonia le putea aștepta. 


2. Presiunile și falsele făgăduieli ale Marii Britanii, ale Statelor Unite 
și ale Franţei au provocat respingerea acestor propuneri de către 
Varșovia. 


3. Nu au fost interesele Poloniei nici un moment, care au fost luate 
în consideraţie când aceste presiuni se exercitau, când se amăgea 
Varșovia cu făgăduieli pe care capitalele occidentale nu aveau, într- 
adevăr, nicio intenţie să le îndeplinească. 


4. Nu au fost însă nici interesele naţionale ale Marii Britanii, ale 
Statelor Unite și ale Franţei acelea care au determinat Londra, 
Washington-ul și Parisul să provoace noul război mondial. 


5. Răspunderea direct o poartă Marea Britanie și ambasadorii săi la 
Berlin și Varșovia, care au ascuns autorităţilor poloneze până când a fost 
prea târziu, și cu bună știință, „Ultimele propuneri germane “, pe care 
însuși ambasadorul britanic la Berlin le-a declarat „destul de cuminţi “. 


6. Marea Britanie a luat odată mai mult răspunderea lungului și 
nimicitorului război, când a respins propunerea lui Mussolini de 
suspendare a ostilităților, care fusese imediat acceptată de toate părţile 
beligerante. 


7. Statele Unite ale Americii împart în mod egal această răspundere 
cu Marea Britanie. Presiunea pe care a exercitat-o Marea Britanie asupra 
Poloniei și a Franţei nu era decât o prelungire a celei pe care Washington- 
ul o exercita asupra Londrei, graţie mijloacelor de coerciţie de care 
dispunea și graţie complicității Churchill-Roosevelt, care începuse cu 
săptămâni înainte de începutul războiului. 


8. Complicitatea acestor două personalităţi a continuat în timpul 
întregii perioade în care Roosevelt amăgea poporul american cu 
declaraţiile sale ultra-pacifiste și cu jurămintele sale mincinoase către 
femeile americane. 


9. Catastrofa de la Pearl Harbour a fost dorită și provocată de 
Roosevelt, ca singurul mijloc prin care putea legitima violarea tuturor 
făgăduinţelor sale și zvârlirea poporului său într-un război care nu era al 
său. 


10. Germania socialist-naţională nu a dorit războiul din occident, 
nici nu a dorit războiul cu Polonia. Singurul război pe care l-a dorit a fost 
cel împotriva Rusiei comuniste, dușmanul de moarte al civilizaţiei 
noastre. 


11. Oamenii politici occidentali au făcut totul, unii conștient, alţii 
inconștient, pentru a atrage loviturile forţei militare ale Reich-ului asupra 
popoarelor lor și a scuti astfel Rusia sovietică, în toată măsura posibilului, 
de impactul iniţial și total al acestor forţe. 


12. Mai inexplicabilă decât toate a fost atitudinea și purtarea Marii 
Britanii, ai cărei oameni de stat știau foarte bine că imperiul britanic nu 
va putea rezista zguduirilor unui conflict mondial și care primiseră reiterat 
şi insistent, din partea lui Hitler, propuneri de prietenie și chiar de alianţă, 
a căror sinceritate era garantată prin însăși interesele fundamentale ale 
Germaniei. 


13. Întrucât nu interesele naţionale ale beligeranţilor occidentali și 
cu atât mai puţin cele ale Poloniei au determinat atitudinea și purtarea 
acestor puteri în toamna anului 1941, explicaţia acestei atitudini și a 
acestei purtări trebuie căutată în influenţe, interese și scopuri 
neproclamate oficial, dar a căror identitate nu poate rămâne permanent 
ascunse. 


14. Din înseși multiplele declaraţii culese din presa evreiască, din 
gura personalităţilor unor anumite și bine cunoscute cercuri evreiești, se 
adeverește enorma presiune pe care aceste cercuri, acționând prin 
Washington și New-York, au exercitat asupra guvernelor din Londra și 
Paris, pentru a zvârli cele două ţări împotriva Germaniei socialist- 
naţionale. 


15. Mai adânc decât această motivare, există alta (identificată și ea 
cu o anumită mafie internaţională, care demult își alesese New-Yorkul ca 
sediu) SALVAREA, PROMOVAREA, ȘI TRIUMFUL FINAL AL 
COMUNISMULUI. 


În „La Bete Sans Nom“, m-am ferit să critic chiar prin cea mai mică 
aluzie, guvernul generalului Antonescu. Țara era în toiul unui crâncen 
război, nici o stânjenire a sforţărilor ce le făcea pentru a-l câștiga nu era 
permisă. Cartea, astfel cum era scrisă era un îndemn spre luptă și victorie. 
Orice publicaţie fiind supusă cenzurii comisariatului Reich-ului, am remis 
acestui comisariat manuscrisul meu spre aprobare. Von Ribbentrop 
consultat, mi-a cerut să renunţ la publicarea ei, dat fiind că apariţia 
numelui meu pe scoarţa cărţii ar putea irita pe mareșalul Antonescu, cu 
care guvernul Reich-ului avea destule dificultăți. Am propus un 
pseudonim, destul de transparent ce-i drept. Răspunsul la această 
propunere întârziind peste măsură, am tipărit cartea clandestin și am 
trimis cele 2000 de exemplare, mai puţin cele pe care mi le rezervam, 
prietenului meu Philippe Henriot, ministrul propagandei în cabinetul 
mareșalului Petain. Filippe Henriot fiind asasinat câteva zile mai târziu, nu 
am putut afla niciodată dacă aceste cărţi au ajuns la destinaţie sau dacă 
fuseseră confiscate de autoritățile germane. 


Teama de a irita pe Mareșalul Antonescu s-a manifestat pentru 
Mişcarea Legionară într-un mod mult mai neplăcut decât afacerea cărţii 
mele. Eram încă destul de departe de trădarea iniţială și mai departe încă 
de cea a cărei victimă trebuia să fie România. Sensibilitatea specială pe 
care o câștigase Mișcarea timp de atâţia ani de încercări și de lupte cu 
Puterile Oculte ale conspirației comuniste și cunoașterea profundă a 
realităţilor de la noi, ne făcuseră să simţim chiar în ultimele luni ale 
anului 1942, când steaua armatelor germano-române începuse să se 
întunece în cerul bătăliilor, că anumiţi factori din vechea clică 
politicianistă română începuseră a se pregăti pentru toate eventualităţile, 
prin mașinaţiuni interne și contacte cu dușmanii. Best, înaltul comisar al 
Reich-ului în Danemarca și ceilalți înterlecutori germani ai ei, civili și 
militari, cărora le exprimam neliniștile mele, identificându-se pentru un 
moment cu sufletul poporului român, răspundeau cu același argument: 
„Cum puteti crede că cineva ar dori în România o victorie rusească, ştiind 
foarte bine că aceasta ar însemna sfârșitul României?“ Niciunul din ei nu 
putea realiza cât de înstrăinat de acest suflet ajunsese în ultimul deceniu 
sufletul pătrurilor conducătoare, corupte și înjosite prin metodele Carol — 
Lupescu. 


În reședința sa din împrejurimile Berlinului, Horia Sima, în contact 
mai direct cu ţara decât mine, găsise și mai multe motive de a se neliniști. 
Era convins însă de impermeabilitatea autorităţilor răspunzătoare 
germane la orice informaţie care ar fi pus la îndoială atotputernicia 
mareșalului Antonescu sau devotamentul necondiţionat al lui Mihai 
Antonescu — pe care un buletin informativ săptămânal dela 
Wilhelmstrasse îl numea „palatinul Mareșalului. “ Sima se hotărâse deci 
de a se folosi de libertatea relativă de care beneficia pentru a trece în 
Italia, nădăjduind că Ducele sau ginerele său vor fi mai receptivi la 
avertismentele lui. La vestea dispariţiei Comandantului Legiunii, în 
Decembrie 1942, Antonescu înfuriat, s-a îndreptat către Fuhrer, cerând 
readucerea prizonierului în Germania. La rândul lui, Hitler a făcut presiuni 
asupra lui Mussolini pentru a aresta pe fugar și a-l preda Gestapo-ului din 
Italia. 


La 26 decembrie 1942, Sima a fost ademenit de poliţia italiană, care 
a pretins că-l va conduce să întâlnească un reprezentat al Ducelui, fiind 


apoi arestat și readus cu avionul în Germania. În același timp mi se arăta 
la comisariatul german, în Buletinul informativ săptămânal, o informaţie 
relativă la ameninţarea mareșalului Antonescu de a retrage o parte din 
trupele sale de pe front, pentru a menţine ordinea internă, dacă șeful 
Mișcării Legionare nu era îndată găsit și încarcerat și dacă el și restul 
legionarilor din Germania nu erau puși definitiv în imposibilitatea de a 
tulbura această ordine. Aceiași impostură, aceiași lipsă de 
responsabilitate, aceiași idee fixă. Horia Sima și toţi legionarii săi au fost 
internaţi în diferite lagăre de concentrare ale căror nume sunt astăzi atât 
de bine cunoscute... o nouă prigoană, noi închisori, din care legionarii vor 
ieși doi ani mai târziu, în împrejurări care le vor da o târzie și amarnică 
dreptate, când TRĂDAREA PRESIMŢITĂ ȘI ANUNŢATĂ AVUSESE DEJA LOC. 


PARTEA A PATRA 
MIHAI: MOȘTENITORUL PĂCATULUI 


„Devreme, în aprilie 1943, Sikorski a venit la mine. Mi-a spus că 
avea dovezi că guvernul sovietic omorise 15.000 de ofițeri polonezi și că 
au fost îngropați în imense morminte în pădurile din jurul Katyn-ului. 
Avea o abundență de dovezi. l-am răspuns: << DACĂ SUNT MORŢI, ORICE 
Al FACE MORȚI RĂMÂN! >>” 


Winston CHURCHILL 
(The Hinge of Fate) 


- „Zece milioane, zece milioane a trebuit să lichidez! A fost 
înspăimântător, trei ani a ţinut! 

- Aceștia erau cei pe care Dumneavoastră îi numeaţi <<chiaburi>>? 

- Da, a răspuns Stalin, fără să repete cuvântul” 


- Puteţi să-i aveţi. Dar vă rog să nu divulgati aceste concesiuni înainte de 
sfârșitul viitoarelor alegeri. Avem în Statele Unite milioane de polonezi, 


lituanieni, estonieni, etc., și ca om practic nu vreau să pierd votul lor. 
Franklin Roosevelt, în momentul când ceda, la Teheran, ucigașului 
Stalin, ţările şi provinciile reclamate de acesta. 


(<<Teheran Documente >>, publicat de departamentul de Stat al 
Statelor Unite) 


„Momentul era propice deciziunilor. Am spus lui Stalin: „Să nu 
cădem în jocul controvesrselor. În ceea ce privește Marea Britanie şi 
Rusia, ce ați spune dacă aţi avea 90% de predominantă în România, 
noi 90% în Grecia și fiecare câte 50% în Iugoslavia? În timp ce se 
traducea aceasta, eu scriam pe o foaie de hârtie: 


România: Rusia 90% Celelalte Puteri 10% 
Grecia: Marea Britanie și SUA 90” Rusia 10 % 
Iugoslavia: 50% —50% 

Ungaria 50% - 50% 

Bulgaria Rusia 75 %, Celelalte Puteri 25%<< >> 


Am împins hârtia lui Stalin care, între timp, auzise traducerea. A fost 
o mică pauză. El a luat în urmă creionul său albastru, a pus o largă parafă 
pe hârtie și mi-a înapoiat-o. Aceasta s-a încheiat în mai puţin timp decât 
este necesar pentru a povesti. A urmat o lungă tăcere. Hârtia era între 
noi, pe masă. În sfîrșit, i-am spus: Nu ar părea cam cinic din partea 
noastră, de a fi dispus de SOARTA ATÂTOR MILIOANE DE OAMENI într-un 
mod atât de ușuratic? Să ardem această hârtie! 


- Nu, păstraţi-o, a răspuns Stalin. 


Wiston CHURCHILL (Triumf and Tragedy) 


CAPITOLUL XXV 
CALEA ROBILOR 


În războaiele noastre din vremurile trecute, moldovenii și muntenii 
luaţi în robie de tătari, când izbuteau să fugă, se ascundeau ziua și 


mergeau noaptea, găsindu-și drumul, fără greș, urmând acea luminoasă 
călăuză cerească, pe care și astăzi poporul nostru o numește Calea 
Robilor. Este aceiași călăuză pe care oștirile noastre, luptând pas cu pas, 
au urmat-o în retragerea lor de la Stalingrad și din Caucaz până la Nistru, 
şi tot Calea Robilor era, căci mergeau cu sutele de mii, fără să o știe, spre 
robirea ce-i aștepta în ţara lor. Capcana în care trebuiau să cadă nu era 
pregătită de iuţeala în mișcări și meșteșugurile generalilor dușmani ci de 
camarila care-l înconjura pe rege. Și pentru că acela ce scrie aceste 
rânduri, cu nespusă durere, ca să nu fie învinuit de urâtă și nedreaptă 
bârfă, amintesc din capul locului că în memoriul înaintat Conferinţei de 
Pace de la Paris, în 1946 de către Grigore Gafencu, Vişoianu și cei care au 
hotărât destinele ţării în acele nenorocite clipe, se menţionează fără 
înconjur că acest grup de politicieni și de diplomaţi ceruseră puterilor 
occidentale O PUTERNICĂ OFENSIVĂ SOVIETICĂ PENTRU A SPARGE 
FRONTUL ROMÂNESC ȘI PENTRU A PUTEA, ÎN URMA UNEI ÎNFRÂNGERI A 
ARMATEI NOASTRE, A ARESTA PE MAREȘALUL ANTONESCU ȘI TERMINA 
CU ORICE REZISTENȚĂ. 


Doamna Denise Basdevant, care a cules toată documentaţia sa în 
cercurile răspunzătoare ale marii trădări, ne mai dă în această privinţă 
următoarea informaţie: 


„Partidele istorice nu numai că desfășuraseră o activă propagandă 
pentru eliberarea României de sub jugul nazist, ele participaseră activ la 
luptă, alături de puterile occidentale, deși numai atât cât le permiteau 
mijloacele lor. Chiar din anul 1940, luliu Maniu a organizat un <<sistem 
de culegere și de transmitere de informaţii >> către puterile occidentale.“ 


Generalul Chirnoagă, ostaș viteaz și moldovean drept, exclamă în 
Un chapitre d'histoire roumaine: 


„Astfel, în tot timpul când armatele române luptau împotriva rușilor 
pentru mântuirea poporului român, luliu Maniu și alţi șefi politici 
culegeau informații asupra capacităţii noastre de luptă și asupra 
operațiunilor militare care se pregăteau și le transmiteau occidentalilor, 
care le retransmiteau rușilor.” 


Partidele politice care nici un moment nu încetaseră să existe și să 
funcţioneze, în ciuda tuturor decretelor de dizolvare, se declaraseră de 
acord cu hotărârea generalului Antonescu de a trimit armatele noastre 
peste Prut, pentru a recupera Basarabia și Bucovina, fiindcă nu puteau 
face altfel. Dar până aici, și nu mai departe, mergea instinctul lor de 
apărare a intereselor românești, viziunea lor politică și istorică 
românească. Vechii politicieni, activi în acele momente, erau mai toţi mai 
mult <<francezi > sau << englezi >>, sau, mai bine zis, robi ai acelor puteri 
care asvârliseră Franţa și Marea Britanie într-un război care nu era al lor și 
care trebuia să le transforme din mari puteri mondiale în puteri europene 
de gradul al doilea. 


DI. Prost ne dă o idee a acestei stranii stări de lucruri când, vorbind 
despre cele petrecute la 5 decembrie 1944, ne spune: 


„Generalul Sănătescu trece ștafeta generalului Rădescu; acesta, la 
cei șaptezeci de ani ai săi, este un ofiţer de cavalerie încă în plină forţă, cu 
o cu totul altă personalitate decât Sănătescu. Ataşamentul la cauza aliată 
ca și temperamentul său natural îl făcuseră deja să adreseze lui Killinger 
un violent protest contra anumitor insolente ale ministrului lui Hitler față 
de poporul român. Conducătorul l-a expediat în lagărul de la Târgu Jiu, 
unde a putut face cunoștință cu multi deportaţi politici. Rușii par să-l 
agreeze. Cu aceiași echipă Sănătescu, generalul Rădescu își va da silinţa 
să domine situaţia.” 


DI. Prost, un patriot francez fără îndoială, nu s-a întrebat în nici un 
moment cum se face că un general român, oricare ar fi << temperamentul 
său natural>>, putea să fie determinat în acţiunile sale prin fidelitatea lui 
față de cauza dușmanilor patrie sale? Cum să ne mirăm, după un atare 
exemplu, de hărnicia acelui general Șteflea, omul de încredere al 
generalului Antonescu, cel care nu vroia să recâștigăm acel ostrov furat, 
care la procesul generalului, în faţa unui tribunal comunist, s-a lăudat că a 
trădat tot timpul pe șeful care își pusese încrederea în el și că a sabotat 
continuu, ca șef al marelui stat major, trimiterea trupelor pe front și 
aprovizionarea lor, contribuind astfel la dezagregarea liniilor noastre pe 
Volga? Masa politicienilor defetiști sau trădători — cei care n-au ispășit 
păcatele lor în închisorile bestiei comuniste și invocă încă două motive 


pentru a explica vinovatele lor activităţi. Antonescu nu trebuia să 
trimeată trupele noastre mai departe de Nistru. Ţara trebuia scăpată de 
<< tirania nazistă>>, trebuia răzbunată de << insultele pe care ministrul 
lui Hitler le aruncase în capul poporului român! >> 


Ideea de a opri ofensiva română la Nistru nu putea să clocească 
decât în capetele lipsite de orice experienţă și de orice viziune militară 
sau politică. Cine ne putea garanta nu numai păstrarea provinciilor 
recâștigate, dar existenţa noastră însăși, dacă după recucerirea acestor 
provincii, Rusia sovietică ar fi ieșit învingătoare din acest război? Chiar 
dacă singura explicaţie a /liadei noastre în stepele rusești ar fi fost numai 
obligaţia de a învinge cu orice preţ un dușman atât de necruţător ca Rusia 
sovietică, această /liadă ar fi fost mai mult ca justificată. Dar rostul 
așezării românismului în aceste părți ale Europei n-a fost altul de-a lungul 
veacurilor decât de a opri păgânătatea la porţile creștinătății. 


Generalul Antonescu, trebuie să recunosc, avea adânc în el acest 
sentiment al rolului românismului. De mai multe ori, în primele zile ale 
colaborării noastre, când relaţiile noastre nu se înăspriseră încă, pentru 
motive pe care nu le-am înţeles nici până acum, îmi spunea apăsat: 
„Aceasta va fi o alianţă între ostași. Le-am spus nemților, până la biruinţă 
sau până la înfrângere vom sta cu voi”. Sunt convins că generalul gândea 
adânc ceea ce spunea și că, în alte împrejurări decât cele pe care le crease 
el însuși, prin nebuneasca sa agresiune împotriva Mişcării Legionare, ar fi 
ales să moară pe poziţie cu ea și cu întreaga oștire mai degrabă decât să 
consimtă la o capitulare, care însemna, poate, pentru un veac și mai mult 
<<Finis Daciae! >>. 


Cât de fantezist era argumentul << tiraniei naziste >> este dovedit 
prin minciunile astronomice pe care sunt siliţi să le debiteze cei care le 
susţin. Această tiranie trebuia să fie bazată pe forţă, deci pe numărul de 
soldaţi germani care << ocupau>> ţara. Grigore Gafencu ne spune că în 
decembrie 1940, Germanii avea 500.000 de oameni în România. Doamna 
Basdevant merge ceva mai departe și vorbește de 1.000.0000 de soldaţi 
germani în ţara noastră. Adevărul este că până la sfârșitul lui februarie 
1941 nu au fost nici odată mai mult de 60.000 de soldaţi germani în 
România. Acești soldaţi îi cerusem noi, ca o garanţie împotriva veșnicei 


ameninţări sovietice. Când au început să vină trupele destinate 
campaniei în Balcani, ele treceau direct în Bulgaria, fără a se opri în 
România. Când în aprilie - iunie, a Il-a armată germană s-a format în 
Moldova, în vederea campaniei din Rusia, efectivele ei nu treceau de 
250.000 de oameni și nu constituiau o armată de ocupaţie ci o armată 
aliată, cu care ne pregăteam împreună de luptă. << Tiranie nazistă >>? 
Dar cine au fost tiranizaţi în România în această perioadă? Numai 
legionarii care stăteau cu miile în închisori, cu asistenţa directă a Reich- 
ului german, în timp ce politicienii beneficiau de libertăţi destul de mari 
pentru a lucra netulburațţi la trădarea ţării. 


România declarase război Statelor Unite în decembrie 1941. Nu știu 
care au fost motivele sau presiunile la care Mihai Antonescu, succesorul 
meu la portofoliul ministerului afacerilor străine și generalul Antonescu 
au cedat când au luat această puţin chibzuită hotărâre; știu însă că, în 
împrejurări identice mica Finlandă s-a ferit să facă același lucru. Un 
ministru român la Helsingfors ar fi putut influenţa guvernul său în sensul 
unei atitudini identice. Este însă același Mihai Antonescu, cel care, în 
clipa începerii retragerii de la Stalingrad a încercat să ia contact prin toate 
agenţiile noastre diplomatice în ţările neutre, cu cei cărora le declarase în 
mod gratuit un război care nu era un război românesc. 


Rezultatele acestei încercări au fost nule. Când alţii, chemaţi și 
nechemaţi, vor încerca și ei să stabilească asemenea contacte peste liniile 
celor care luptau și se jertfeau, încercarea va duce la catastrofa finală. Și 
unii și alții uitaseră acest vechi aforism al războaielor și al negocierilor 
clandestine: adversarul se va folosi întotdeauna de asemenea negocieri și 
nici odată nu se va crede obligat prin ele la vreo consideraţie specială faţă 
de învinși. Mihai Antonescu, grăbit de a începe activităţile care i-ar fi 
asigurat, credea el, o situaţie mai puţin precară în caz de victorie 
occidentală, a încercat mai întâi de a înjgheba un front al micilor 
beligeranţi, România - Croaţia - Slovacia — Bulgaria. Nu a avut mai mult 
noroc cu așa zisa Axă latină (România — Italia — Franţa — Spania — 
Portugalia), în care prezenţa unor nebeligeranţi ar fi dat mai multă 
posibilitate încercărilor de contact cu adversarul. DI Bova Scoppa, 
ministrul Italiei la București, trimis de Mihai Antonescu la Roma, părea să 
fi câștigat pentru această idee pe contele Ciano; dar acesta, la 8 februarie 


1943, a fost eliminat definitiv din viaţa publică italiană. Mihai Antonescu 
s-a îndreptat în fine către von Ribbentrop însuși, cerându-i să fie 
însărcinat cu negocierea unei împăcări generale. La propunerea sa de a 
vizita pe colegul său german, cu scopul de a discuta această 
eventualitate, i s-a răspuns că prezenţa lui nu era dorită. 


Generalul Antonescu nu putea să nu fie la curent cu încercările 
ministrului său al afacerilor străine, nici cu cele cu aparenţă de clan — a 
anumitor grupuri politice, destinate de a stabili contacte cu adversarul pe 
socoteala lor. În aprilie 1943, s-a reîntors însă de la o vizită la cartierul 
general al lui Hitler reînsufleţit, pentru moment, de noile perspective 
militare pe care Fuehrer-ul lăsase să le întrezărească. Tot la acea vreme, 
descoperirea mormântului celor 15.000 de ofiţeri polonezi la Katyn a 
putu da oricăruia o idee despre ceea ce ne aștepta în cazul unei victorii 
sovietice. Calea defetismului a fost însă repede reluată. În iunie 1943, 
Mihai Antonescu aleargă la Roma și se îndreaptă personal către 
Mussolini. Putem fi siguri că sugestiile sale se deosebeau radical de cele 
pe care Horia Sima le-ar fi făcut Ducelui, dacă ar fi izbutit să-l întâlnească. 
Oricare ar fi fost impresia făcută asupra lui Mussolini de propunerile lui 
Mihai Antonescu, vizita sa la Roma nu a putut avea niciun rezultat, 
Ducele fiind concediat și sechestrat de către regele Victor — Emanuel, 
puţină vreme după aceea. Din noiembrie 1942, informat de toate aceste 
intrigi prin contacte diplomatice și prin ceea ce se strecura în articolele 
presei neutre și beligerante, mă hotărâsem să reîncep sterila mea 
corespondenţă cu von Ribbentrop și cu alţi șefi naţional-socialiști 
(corespondenţă care explică poate în partea antipatia pe care cercurile 
guvernamentale germane au avut-o întotdeauna pentru persoana mea) 
pentru a-i îndemna a lua în serios toate aceste semne alarmante și 
posibilitatea unor surprize în România. Bazam gravele mele bănuieli pe 
convingerea că numai Mișcarea Legionară, dintre toate formațiunile 
politice românești, ar fi reprezentat la un moment dat în mod autentic 
voinţa poporului român de a lupta până la ultimul batalion mai degrabă 
decât a cădea în robia vecinului sovietic. 


Abia după defecţiunea Italiei, s-a întâmplat că alarma ce o 
răspândeam și pe care Horia Sima încercase să o răspândească și el, a 
început a primi oarecare crezare. „Ce scop urmăresc acei diplomaţi 


români care au sosit recent în Suedia?”, m-a întrebat într-o seară Best. 
„Cele pe care le au astăzi toti diplomaţii români în ţările neutre: de a 
stabili contactul cu inamicul”, i-am răspuns eu. De altfel, în București, 
mareșalul Antonescu părea a se fi resemnat să lase în mâinile oricui grija 
de a pregăti ieșirea României din Război. Barbu Știrbei și Vișoianu plecară 
cu consimţământul său, tacit sau altfel, la Cairo, în martie 1944. Maniu 
luase afacerile în mână; solicitudinile emisarilor români se fac în numele 
său și al șefului partidului liberal, Dinu Brătianu. 


Încercările acestor emisari de a obţine din partea reprezentanţilor 
britanici şi americani indicaţii asupra condiţiilor în care România ar fi 
admisă să iscălească << Pace separată>> sau o Convenţie de armistițiu, 
primeau invariabil același sinistru răspuns: „Îndreptaţi-vă către 
reprezentantul sovietic “. Și, până la urmă, a venit într-adevăr din mâinile 
sovietelor textul ne varietur al unei Convenții de armistițiu, care a fost 
remis delegaţiilor noștri. Știm astăzi cu toţii ce reprezenta această 
convenţie. În iunie 1944, luliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, șeful 
partidului social-democrat și Lucrețiu Pătrășcanu, reprezentantul 
partidului comunist, formează Frontul Național- Democrat, care declara 
că ia asupra sa acceptarea condiţiilor ce le fuseseră comunicate la Cairo. 
În același timp, se răspândise în publicul românesc vestea înșelătoare a 
sosirii, la momentul cuvenit, a doua divizii aero-purtate aliate: o parte din 
așa zisul plan Sănătescu, adânc chibzuit de șeful casei militare regale, și 
de un grup restrâns de militari. Întrebarea se pune: până la ce punct 
puteau luliu Maniu, Dinu Brătianu, partizanii lor politici și diplomaţii care 
erau în confidenţele lor, precum și clica de la palat, să-și facă o cât de 
mică iluzie asupra posibilităţilor unei prezenţe militare a occidentalilor în 
România și a protecţiei lor la aplicarea corectă a unui armistițiu care 
implica, în prima linie, ocuparea întregului nostru teritoriu de către 
trupele sovietice. Ce elemente de informaţie autorizau aceste 
personalităţi și aceste grupuri să creadă în această prezenţă și în această 
protecţie, cu destulă siguranţă, pentru a cere cu insistenţă „o puternică 
ofensivă rusească cu scopul de a sparge frontul românesc? “. 


Să revizuim elementele de informaţie despre care suntem siguri că 
erau la dispoziţia oamenilor noștri de stat și cele despre care este 
aproape imposibil a crede că nu le fuseseră aduse la cunoștință de către 


serviciile noastre diplomatice, ascultarea emisiunilor radio și citirea 
ziarelor amice, neutre și dușmane; în fine, prin toate căile de informaţie 
care stau la dispoziţia uni guvern și a unui stat — major. 


— Se știa că în martie, la Cairo, reprezentanţii occidentali trimiseseră 
la plimbare pe emisarii noștri, îndreptându-i către sovietici. 


— Se știa că la cererile noastre de eventuală prezenţă și protecţie 
militară, din iunie 1944, occidentalii răspunseseră cu bombardări de 
teroare, repetând ceea ce făcuseră și cu prilejul proclamaţiei din aprilie, a 
lui Molotov, asigurându-ne că sovietele nu aveau nicio intenţie de a 
schimba regimul nostru politic și social. 


— Se știa, din primele zile ale lui iulie 1943, că disputa britanico- 
americană relativ la debarcarea în Italia sau în Balcani fusese definitiv 
tăiată în favoarea planului Roosevelt — Marshall — Eisenhover, adică în 
favoarea celui care se conforma cu cererile zgomotoase ale sovietelor de 
a avea mână liberă în bazinul Dunărean și în Balcani. 


— Se știa, în urma descoperirii groapei dela Katyn — dacă nu se știa 
de mai înainte — ce înseamnă o victorie militară sovietică și se văzuse cu 
acest prilej modul cinic și brutal cu care fuseseră tratate de către Londra 
şi la Washington și interesele chiar ale unu aliat..., cel pentru care, 
chipurile, se dezlănţuise toată nemaipomenita urgie. 


— Se știa în toate cercurile diplomatice, guvernamentale și ziaristice 
din capitalele beligerante și neutre, și deci trebuia să se știe și la 
București, că la Conferinţa din Quebec, septembrie 1943, se hotărâseră 
deja viitoarele zone de ocupație anglo-saxone și sovietice în Europa și că 
cea atribuită sovietelor mergea până la Elba și cuprindea Berlinul, 
Budapesta, Viena. 


Se știa în acele cercuri că, în decembrie 1943, la Conferinţa din 
Teheran, unde Roosevelt era găzduit nu la ambasada Statelor Unite, ci la 
cea sovietică, președintele Statelor Unite consimţise fără nicio rezistenţă 
la toate pretențiile sovietice, relative la dominaţia Europei răsăritene și 
centrale. Pot afirma, în tot cazul, că în Danemarca, unde mă aflam, post 
de observaţie evident mai puţin rodnic decât posturile de observaţie din 
ţările neocupate, informaţia asupra Conferinţelor din Quebec și Teheran 


erau aproape tot atât de complete atunci ca acelea pe care le avem 
astăzi. 


Chiar dacă toate aceste izvoare le-ar fi fost necunoscute, ceea ce 
este foarte greu de închipuit, oamenilor noștri politici, răspunzători 
pentru Lovitura de Stat de la 23 august 1944, le-ar fi fost imposibil să 
ignore seria de articole publicate de Dl. Pamfil Șeicaru în gazeta Curentul, 
începând cu 1 ianuarie 1944 și până în august 1944. În aceste articole DI. 
Șeicaru își dădea osteneala să pună pe aceste personalităţi în perfectă 
cunoștință cu soarta pe care puterile occidentale, de acord cu Rusia 
sovietică, o pregăteau atât României cît și tuturor ţărilor din Europa 
răsăriteană, aceasta pe baza unor informaţii notorii, precise și 
indiscutabile. 


În sufletul mareșalului Antonescu părea că se produsese o prăbușire 
de voinţă, de hotărâre și de imaginaţie. Acest om independent, 
îndărătnic, autoritar și îndrăzneţ renunţase la orice iniţiativă, la orice 
drept de gândire proprie Cine ar întreba: << Dar ce ar fi putut să facă? >>, 
acela ar uita pe soldatul român! Dezastrul de la Stalingrad se datora 
exclusiv îndărătniciei cu care comandamentul german concentrase toate 
sforţările sale asupra atacului frontal al „cetăţii”, renunțând a priori la 
beneficiul manevrei, singurul generalmente decisiv în asemenea 
împrejurări și apărându-și flancurile imobilizate cu divizii românești 
răsfirate pe două fronturi, mult prea mari pentru a reprezenta o 
adevărată linie de apărare; aceasta împotriva obiecţiunilor reiterate atât 
comandanților locali cât ṣi ale comandamentului românesc. Aceste 
fronturi, atacate de un număr de divizii rusești de patru ori mai mare, 
înarmate, motorizate și blindate cu materialul cel mai modern de către 
Statele Unite, cu o putere de foc ce nu se putea compara nici pe departe 
cu cea a diviziilor noastre, au fost ușor străpunse când ofensiva rusească, 
anunţată de mult, dar în zadar de către șefii militari români, s-a 
dezlănţuit. 


Pierderile românești fuseseră mari, dar în retragerea până la Nistru 
rândurile noastre se strânseseră, moralul se restabilise și, în martie 1944, 
mareșalul Antonescu avea sub ordinele sale mai mult de 500.000 de 
combatanți, hotărâți să lupte cu spiritul de disciplină și de jertfă cu care 


ostașul nostru și-a apărat întotdeauna teritoriul naţional. Cu atât mai 
mult cu cât Germania, care până atunci întârziase continuu cu livrarea 
armamentului, începe din anul 1944 să ni-l pună la dispoziţie cu 
rapiditate. Pentru un comandament hotărât și imaginativ, posibilităţile 
erau multiple. Se putea organiza apărarea pe Prut. Se putea executa 
planul generalului Avramescu: retragerea până la poalele și crestele 
Carpaţilor Moldoveni și linia Nămoloasa - Galaţi. În cel mai rău caz, 
armata noastră se putea organiza de-a lungul întregului lanţ al Carpaţilor. 
O rezistenţă prelungită pe oricare din aceste fronturi ar fi oferit puterilor 
occidentale un pretext și un prilej de a nesocoti Înțelegerile de la Quebec 
și Teheran şi de a ajunge ei cei dintâi la Viena și la Budapesta, sau chiar la 
București, dacă << Planul Avramescu >> ar fi putut fi combinat cu intrarea 
în acţiune a armatei bulgare, care până atunci stătuse cu arma la picior. 
Mulţi generali și oameni politici bulgari, împreună cu regentul, ar fi 
preferat, foarte probabil, să lupte decât să fie spânzurați. 


Dar destinele românismului trecuseră din mâinile mareșalului 
Antonescu — care de la alungarea Mișcării Legionare din guvern rămăsese 
înconjurat numai de cretini politici, de slăbănogi și de defetiști — în 
mâinile unei clici ce se organizase la ministerul afacerilor externe sub 
conducerea unui foarte oarecare Niculescu-Buzești, moștenitori spirituali 
ai lui Titulescu, la palatul regal cu resturile lui Urdăreanu și cu câţiva 
militari, ca generalul Șteflea și generalul Racoviţă, amândoi în 
comunicaţie directă cu adversarii noștri occidentali și sovietici. Aceste 
grupuri au fost acelea care, cu asentimentul și colaborarea șefilor 
partidelor istorice, au pregătit și executat actul de trădare de la 23 august 
1944, împotriva oștirii și a ţării; act ce va rămâne pentru veci întipărit în 
amintirea românească, alăturea de trădarea lui leremia Golia și de cea a 
lui Costaki Lupu, omul din Bursuci, căruia creștinătatea îi datorește 
înfrângerea lui Cantemir și a lui Petru cel mare la Prut. Singura deosebire 
fiind că trădarea boierilor haini s-a înfăptuit împotriva domnitorilor lor, 
pe când cea de la 23 august 1944 se pregătise și se împotrivea însăși 
patriei. 


Regele Mihai ar fi avut, pentru a se călăuzi, pilda bunicului său 
Ferdinand. Când România părăsită și chiar atacată de fosta sa aliată 
Rusia, fără nici un contact cu aliatele sale occidentale, totalmente 


înconjurată de trupele germano-austriace, s-a văzut silită să negocieze o 
suspendare de ostilităţi, regele Ferdinand, despărțindu-se de generalul 
Averescu, în drum spre întâlnirea de la Buftea, i-a strigat: „Averescule, nu 
uita, cu mâna pe spadă!”. Când anumite mișcări ale trupelor germane 
lăsau să se creadă că ele încercau să taie retragerea misiunii militare 
franceze, Regele a declarat, tare și hotărât, că dacă aceste mișcări nu erau 
oprite, ostilitățile vor reîncepe imediat. 


Regele Mihai ar fi putu să se comporte ca guvernul finlandez, care, 
în momentul aceleiași tragice cumpene, pusese pe mareșalul 
Mannerheim în capul ei și negociase un armistițiu „cu mâna pe spadă”, 
un armistițiu ce nu o silea să se azvârle mișelește asupra aliatului ei de 
ieri. Ofensiva armatelor sovietice, cerută cu insistenţă de șefii partidelor 
istorice și de gruparea Buzești - Vişoianu, împotriva propriei lor oștiri, 
începuse în ziua de 19 august 1944. Cu toate activităţile trădătoare ale 
unor șefi militari, a generalului Racoviţă, a comandantului armatelor de 
operaţie, trupele și șefii direcţi luptau cu o îndârjire care nu intrase în 
socotelile complotiștilor. Pentru a o înfrânge, complotiștii au recurs la 
intervenţia regală și la vestea mincinoasă a unui pretins armistițiu, 
anunţat de rege la radio în noaptea de 23 august și transmis tuturor 
comandanților de unităţi de către generalul Racoviţă, odată cu ordinul de 
încetare a focului. 


Niciun armistițiu nu fusese semnat. Și nici unul nu se negociase! 
Emisarii noștri la Cairo nu putuseră face altceva decât a transmite 
reprezentanţilor occidentali mesajele regelui și ale frontului naţional 
democrat. La aceste mesaje nu se primise nici odată un alt răspuns decât 
acela că ele fuseseră transmise guvernelor respective. Pentru rest, 
emisarii noștri erau invitaţi scurt să se adreseze sovietelor. Textul unei 
convenţii de armistițiu a fost prezentat delegaților noștri, spre semnare 
fără discuţie, numai la 12 septembrie, la Moscova, după alte 
cincisprezece zile de așteptare la faţa locului și de umilinţe inimaginabile 
şi numai după ce, mulţumită înșelăciunii de neiertat, 130.000 de soldaţi 
români fuseseră făcuți prizonieri și se aflau în drum spre lagărele de 
exterminare din Rusia și Siberia. Prin breșa astfel deschisă, fără de luptă, 
gloatele sovietice s-au azvârlit ucigând, siluind, furând, devastând, răpind 
peste tot trupul ţării: 


„Această dementă decizie — ne spune Pamfil Șeicaru — a avut ca 
efect o dramatică confuzie pe front. Conform instrucţiunilor generalului 
Racoviţă, comandantul armatei de operații, care era în complot și 
principalul element de execuţie a capitularzilor prezidaţi de regele Mihai, 
delegați ai unităţilor românești au luat contact cu comandanții 
sectoarelor sovietice, la dispoziţia cărora au pus trupe românești. Toţi 
ofițerii ascultaseră la radio București cuvântarea regelui despre 
încheierea unui armistițiu. După un moment de dezordine, comandanții 
unităţilor rusești au cerut instrucţiuni, nefiind informaţi de semnarea unui 
armistițiu, cum informau ofițerii români. Răspunsul din Moscova a fost 
conform cu adevărul: nu se semnase nici un armistițiu şi, în consecinţă, 
unităţile româneşti trebuiau înconjurate, dezarmate și făcute prizoniere. 
În primele ore, au fost mai mult de 130.000 de prizonieri români trimişi în 
Rusia. După două zile, totalul prizonierilor depășise 175.000... Cu 
mistificarea de la Cairo şi marea înțelepciune patriotică a lui luliu Maniu 
și a așa zisului comitet naţional — democrat, începe mucenicia poporului 
român.“ 


Generalul Chirnoagă, în scrisoarea sa către Dna Denise Basdevant, 
reprodusă în Un Chapitre d'Histoire Roumanie, scrisoare de o eleganţă și 
de o indulgență pe care această vulgară bârfitoare a tineretului român nu 
o merită, îi scrie: 


„Imaginaţi-vă, scumpă Doamnă, niscai politicieni cu înalte 
responsabilităţi în Franţa, cerând germanilor, în timp de război, să preia 
ofensiva pentru a distruge armata franceză! Dacă un astfel de lucru s-ar fi 
produs în Franţa, cu ce cuvânt ar califica legile pentru apărarea statului 
francez, o astfel de acţiune?“ 


„În noaptea de 23 August 1944, Regele Mihai a anunţat la radio 
București că s-a semnat un armistițiu cu armata rusă... În fapt armistițiu 
n-a fost semnat decât la 12 septembrie 1944, la Moscova, unde trimișii 
regelui Mihai au suportat cele mai josnice umilinţe: acești trimiși au fost 
siliţi să aștepte 15 zile înainte de a li se aduce la cunoștință condiţiile 
impuse de către U. R. S. S., pe care ei au fost obligaţi să le semneze fără 
să le discute. 


„În aceste 15 zile, armata rusă ocupase toată România, făcând 
imposibilă orice eventuală reacţie în tară, la aflarea condiţiilor de 
armistițiu impuse de către Uniunea Sovietică. 


„Întrucât nici un armistițiu nu fusese semnat la 23 august 1944, 
toate trupele românești ce se găseau pe frontul din Moldova și 
Basarabia, care executaseră ordinul de încetare a focului dat de regele 
Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruși. Toţi acești bravi soldaţi și 
ofițeri, înșelaţi de regele lor, au luat calea robiei în Siberia. A fost vorba 
deci de o capitulare, nu de un armistițiu.“ 


Celebrul memoriu al capitularzilor, „România în faţa conferinţei de 
pace”, ilustrează cinismul sau inconstienta cu care ei priveau acest act de 
trădare, care nu avea precedent în istoria popoarelor: 


„În ciuda faptului că nicio confirmare nu venise de la Cairo, la 23 
august 1944 regele și şefii blocului naţional - democrat au considerat că 
orice întârziere a acţiunii lor ar însemna noi lupte sângeroase și inutile. Ei 
s-au decis deci să treacă la fapte. Regele a arestat pe mareșalul 
Antonescu și a format un guvern din care făceau parte acești şefi ai 
blocului naţional -democrat. Armata română a primit imediat ordinul de 
a înceta orice ostilități contra armatei sovietice.” 


Manifestul din 12 septembrie 1944 al numitului Niculescu-Buzești 
ajuns ministru al afacerilor străine, ne arată nepăsarea cu care aceeași 
clică privea calvarul oștirii române dezarmate și al poporului român 
rămas fără apărare faţă de sălbatica năvală a hoardelor comuniste: 


„Armata sovietică s-a bucurat de cea mai amicală primire în 
România. Pe timpul operaţiilor militare în curs, ne-am dat seama că 
micilor incidente, ce aveau loc în mod necesar, nu trebuia să li se atribuie 
nicio semnificaţie, fiind vorba de incidente episodice, fără vreo 
importanţă. Guvernul român nutrește convingerea profundă că tot ceea 
ce s-a convenit cu URSS va fi în întregime respectat, că elementul esenţial 
al politicei externe româneşti trebuie să fie încrederea reciprocă şi 
prietenia sinceră cu Uniunea Sovietică.” 


Cei care trecuseră astfel la < acţiune >> și priveau măcelurile, 
răpirile și pohodul na Sibir a sutelor de mii de români ca mici incidente 


fără semnificaţie, luaseră precauţiunile necesare, NU TREBUIE SĂ UITĂM, 
pentru soarta lor personală, în vederea consecinţelor inevitabile ale 
prăpădului în care aruncaseră ţara. Şase milioane de franci elveţieni răpiți 
visteriei statului fuseseră de mai înainte trimiși în Elveţia. Drumul lor spre 
ţările apusene, unde îi vom vedea curând pe toţi, grămădiţi în jurul 
acestor milioane, le era asigurat de mai înainte, pare-se, de către 
autoritățile comuniste, care anticipau, probabil, cu satisfacţie rolul 
destructiv pe care îl vor juca în exilul românesc. Părerile lui Prost privitor 
la manevra falsului armistițiu și al consecinţelor sale sunt cu atât mei 
interesante cu cât el a fost și a rămas un prieten la clicii capitularde, de la 
care este evident că atât el cât și Denise Bazdevant s-au inspirat ori de 
câte ori au vorbit despre Mișcarea Legionară: 


„Ceea ce nu se știe este că atâta vreme cât nici un armistițiu nu este 
semnat, acești viteji <<liberatori>> se comportă ca inamici. Ei încercuiesc, 
dezarmează și capturează unităţile militare române, cărora li se spune, 
de către șefii lor, că se găsesc în prezenţa unor trupe prietene... Hoarda 
sovietică trăiește din ceea ce întâlneşte în calea sa; ea jefuiește 
gospodăriile românești sau magazinele ori depozitele din orașe, fură fără 
deosebire animale sau automobile, usucă tot în jurul ei. De altfel, una din 
primele mașini furate a fost chiar cea a președintelui consiliului de 
miniștri. Semnarea efectivă a Armistițiului la 12 Septembrie 1944 nu a 
schimbat nimic: jafurile și hoţiile de tot felul au continuat vreme de luni și 
luni de zile, în care timp era prudent să nu întârzii prea mult seara pe 
stradă dacă nu vreai să-ţi lași viaţa sau măcar portofelul în mâinile 
vreunui viteaz <<liberator! >> sovietic. Cât despre guvernele american și 
englez, acestea lasă pe seama Uniunii Sovietice tot ce privește executarea 
clauzelor armistiţiului... Care, de altfel, nu numai că autorizează pe ruși să 
se amestece în treburile românești, ci chiar îi invită... Aşa se face că un act 
internaţional aprobat de către SUA și de Anglia a lăsat România la bunul 
plac al Uniunii Sovietice. Mai târziu s-a aflat că așa se decisese încă din 
decembrie 1943, la Teheran. Doritorilor de <<explicaţii>> mai adânci li se 
mai spune că negocierile de la Cairo s-au soldat cu un eșec.” 


„La început, românii nu şi-au dat seama în ce prăpastie au fost 
azvârliţi; nici măcar textul clar al convenției de armistițiu nu a putut 
deschide ochii tuturor. Vechile partide politice credeau că odată repusă în 


vigoare vechea constituţie de 1923 prin Decretul din 31 august 1944, vor 
putea reîncepe viata pe picior mare de dinaintea războiului. Adevărul 
este că la Teheran s-a decis ca România să devină un stat vasal al Uniunii 
Sovietice. O nouă istorie începe deci pentru această ţară, ca și pentru 
celelalte state din estul european abandonate ambițiilor imperialiste ale 
Kremlinului. Toate aceste state și popoare vor avea aceeași soartă, 
oricare le-ar fi fost politicile în trecut și oricare le-ar fi fost poziţia în 
cadrul războiului mondial încheiat. Moscova va duce peste tot aceeași 
politică de înrobire. Cel mult, funcţie de anumite condiţii locale, va 
catadicsi uneori să aplice metode diferite.” 


După un astfel de lung sacrificiu către zeiţa adevărului, Prost nu 
putea să nu cadă din nou, cu acceleraţia corespunzătoare înălţimii la care 
ajunsese, în vechile sale metehne naturale, proferând cea mai mare și 
mai ridiculă minciună din toate cele cu care cartea sa este presărată de 
câte ori este vorba de Mișcarea Legionară, spre marea satisfacţie a 
prietenilor săi, capitularzii răspunzători ai catastrofei pe care o descrie 
atât de bine: 


„Bine înţeles, rușii vor face apel la vechile cozi de topor, la partidul 
comunist din România, măcar că acesta, de mulţi ani în afara legii, nu 
avea la 23 august 1944, decât un număr infim de aderenti: ceva între 500 
și 800 de membri. Cum însă aceste cozi de topor au pe ruși în spatele lor, 
mulţi neofiţi li se alătură. Mai întâi cei care au fost persecutați de vechiul 
regim: legionarii, dintre care mulţi erau de tendinţă comunistă, străinii, în 
special muncitorii unguri din Transilvania și nu în ultimul rând evreii.“ 


Acuzaţia de comunism îndreptată împotriva Mișcării Legionare, 
despre care chiar prietenii lui Prost din << Comitetul Naţional >> au 
trebuit să râdă, este atât de fantezistă și contrară celor ce s-a întâmplat în 
România înaintea războiului, în timpul lui și după falsul armistițiu în ţară 
și în străinătate, că nu merită nicio atenţie. Dar Dl. Prost dă o imagine cu 
totul inexactă și nedreaptă cât privește atitudinea poporului român în 
general faţă de invadatori și a reacţiunii sale faţă de manifestaţiile 
infimului număr de comuniști „români”. Profesorul Arnold Toynbe, în 
cartea sa Europa lui Hitler, referindu-se la situaţia imediat anterioară zilei 
de 23 august 1944, ne spune: 


„În România exista un pumn de comuniști, care mai toți erau evrei și 
se găseau în închisori.” 


Încă în februarie 1945, când partidul comunist, sub protecţia 
baionetelor sovietice, încercase o manifestaţie pe străzile Bucureștiului, 
cele câteva sute de participanţi au fost siliţi să se împrăștie fugind sub 
huiduielile și loviturile publicului românesc indignat. După cum Prost o 
ştie foarte bine, acest incident odată cu anumite declaraţii energice ale 
generalului Rădescu, noul președinte al consiliului de miniștri, au 
determinat fuga pripită a acestuia, mai întâi la adăpostul legaţiei 
britanice și ulterior în insula Cipru. În noiembrie 1945, de ziua Sfântului 
Mihai, împotriva măsurilor guvernului Groza, poporul și-a manifestat 
credinţa către vremurile ce nu mai erau și ura împotriva noilor săi tirani. 
lată cum DI Prost descrie el însuși această sângeroasă zi: 


„La 8 noiembrie, de ziua Sfântului Mihai, Guvernul a redus la minim 
sărbătorirea onomasticii regelui. Chiar de la primele ore ale dimineţii, un 
mare număr de persoane, printre care mulţi studenţi și ofițeri, s-au 
prezentat la palat pentru înscrierea la vizită. Poliţia a răspuns închizând 
porțile palatului regal. Apoi, camioane peste camioane au adus la faţa 
locului mardeiaşi de profesie care au încercat să împrăștie pe 
manifestanți; certuri și încăierări au avut loc toată dimineaţa, inclusiv 
focuri de armă, de ambele părţi. Celor șapte morti comunisti li se vor 
organiza funeralii naţionale. Dintre manifestanți au căzut treisprezece 
morți și aproape o sută de răniţi. Multe orașe de provincie au fost scena 
unor manifestații identice, toate reprimate cu aceiași brutalitate. Şi 
soldate cu numeroase arestări.” 


În scurte cuvinte, adevărul era că, în afară de clica politicienilor, 
poporul român, în unanimitatea sa, în adâncul instinctelor sale, simţea 
imposibilitatea de convieţuire cu stăpânii pe care aceasta clică îi dăruise 
ţării. În ceea ce privește reacţiunea Mișcării Legionare, după cum Prost o 
ştie foarte bine, că s-a manifestat pe două terenuri: 


1. În ţară, prin ajutorul dat de legionari, în toată măsura posibilului, 
oricărui român care încerca să se ascundă de bestiile comuniste sau să 
treacă peste graniţă, spre Viena. 


2.În străinătate, prin formarea Guvernului Naţional din Viena și a 
armatei naţionale, care au dus mai departe lupta neamului împotriva 
cotropitorilor săi timp de opt luni, după capitularea regelui și a 
rămășițelor titulesciene. 


CAPITOLUL XXVI 
CÂND NUMAI ONOAREA MAI PUTEA FI SALVATĂ 


De multă vreme veștile de pe front nu ne mai aduceau nicio 
bucurie. După dezastrul dela Stalingrad și pierderea a cinci divizii, trupele 
noastre, luptând pas cu pas, se găseau în retragere spre hotarul ţării. 
Nimeni nu se îndoia însă că, ajunsă la Nistru, retragerea se va opri sau că 
orice înaintare mai departe a dușmanului va fi plătită scump de el. 


În acea zi de 23 august 1944, cea mai dureroasă a vieţii atâtor 
români, căutând din Copenhaga Radio București, dau de un glas tânăr și 
încurcat și de vorbe pe care nădăjduiam a nu le auzi niciodată, în legătură 
cu armatele noastre: armistițiu, încetarea focului în înțelegere cu 
comandamentul rusesc... Era regele Mihai, comunicând poporului său că 
un armistițiu fusese încheiat și că dăduse armatelor sale ordinul de 
încetare a focului. Înșelat ca și alţi 19 milioane de români, nu puteam ști 
la acea vreme că niciun armistițiu nu fusese încheiat și că oștirile fuseseră 
prinse, fără ca ele să știe, în capcana unei capitulări fără condiţii. 


Am părăsit cam ameţit casa prietenă unde mă ajunseseră aceste 
vești. A doua zi am primit o invitaţie urgentă din partea lui Best, comisarul 
Reich-ului. L-am găsit împreună cu doi generali, unul al Wermacht-ului, 
altul Wafen-SS. Dela ușă Best m-a primit cu aceste vorbe: Vor diesen 
haben Sie uns vor zvei Jahren gewarnt! (De aceste lucruri ne-ati avertizat 
deja de doi ani!) După informaţiile oaspeţilor mei, cele petrecute la 
București erau mai urâte decât credeam. Mareșalul Antonescu, prins în 
cursă ca și Mussolini, fusese arestat în timpul unei audienţe la palat, 
împreună cu ministrul său al afacerilor străine. Best și generalii erau 
îngrijoraţi de această asemănare și se întrebau dacă intenţiile 
conspiratorilor din Bucureşti n-ar merge ca și în Italia până la agresiunea 
împotriva aliatului de ieri. În România, nici nu ar fi fost nevoie, ca în Italia, 
de a se aștepta ca trupele năvălitorului să fi ajuns la faţa locului; ele erau 
deja acolo. Îmi puteam închipui mai bine decât interlocutorii mei germani 
felul de personalităţi care au servit de sfătuitor regelui Mihai și 
îngrijorarea mea era încă mai mare decât a lor. 


Best m-a întrebat, din partea lui von Ribbentrop, dacă credeam că 
era posibil să se organizeze forțe militare române care să continue lupta 
împotriva dușmanului comun și dacă aș fi dispus să particip la o asemenea 
intreprindere. Am fost informat în același timp, că toţi legionarii din lagăre 
fuseseră puși în libertate și că Horia Sima, Comandantul Mișcării 
Legionare, pe care îl voi găsi probabil la Viena, dorea prezenţa mea 
urgenţă. Am răspuns lui Best că fusese întotdeauna adânca mea 
convingere că o victorie sovietică în acest război nu putea însemna pentru 
România altceva decât dispariţia sa, mai întâi ca stat și în urmă ca naţiune. 
Credeam deci, ca român, că lupta trebuia dusă mai departe cu orice preţ și 
cu orice mijloace: răspunsul meu nu putea fi decât afirmativ. La întrebarea 
mea Best m-a asigurat că în Berlin voi avea prilejul să mă întâlnesc cu 
Ribbentrop. Menţionez îndată că nici cu această ocazie nu ne-am putut 
vedea. 


La 28 august, un avion militar a fost pus la dispoziţia mea și în 
aceeași zi m-am găsit printre dărâmăturile orașului care fusese Berlinul. 
Privind cele două treimi ale edificiilor distruse, m-am gândit la grija cu 
care Hitler începuse înfrumusețarea capitalei sale. M-am gândi, între 
altele, la aceea generoasă și neașteptată propunere de a reconstrui pe 


socoteala Reich-ului ambasadele și legaţiile străine, după planurile 
guvernelor respective, și în locurile cele mai alese; propunere care primise 
deja un larg început de execuţie și care era atât de puţin conformă cu 
premeditarea unei agresiuni împotriva occidentului, atribuită Fuhrer-ului 
de către comentatorii de azi. 


De la Hotelul Adler, unde cedasem odaia ce-mi fusese rezervată unei 
doamne ameninţată să rămână fără acoperiș, mă îndreptam cu o valiză 
destul de grea către legația română când, nesigur pe itinerariul meu, pe 
străzile întunecoase, am fost surprins de primul <<bombardamen-covor >> 
din cele multe pe care trebuia să le trăiesc. În timpul celor trei nopţi pe 
care le-am petrecut în Berlin, bombardamentele s-au reînnoit cu 
punctualitate. Cu aceeași punctualitate și cu un calm germanic, berlinezii, 
bărbaţi și femei, ieșeau în fiecare dimineaţă din vizuinele lor de noapte și 
se îndreptau spre ocupațiile lor în vizuinele lor de zi. La Auswartiges Amt 
mi s-au comunicat ultimele știri din București. Îndată după arestarea 
mareșalului Antonescu, noul regim a rupt relaţiile cu Germania și s-a 
declarat partizan al puterilor aliate. Armatele Reich-ului bat în retragere, 
ostilitățile au început între trupele Reich-ului și trupele române, care le 
urmăresc. Generalul Gerstenberg a luat brutala și stupida iniţiativă de a 
bombarda centrul Bucureștiului sub cuvântul de a distruge palatul regal și 
de a pedepsi astfel pe regele Mihai, care plecase, bine înţeles de mult în 
locuri mai sigure. 


Informaţii mai complete am găsit la Viena, unde am întâlnit cu 
adâncă emoție pe Horia Sima, împreună cu legionarii ieșiţi din lagăre, gata 
de a lua armele în mână, conform cu principiile în care au fost crescuţi în 
Mişcarea Legionară: lupta până la sfârșit, oricât de mici ar fi posibilităţile 
unei victorii: „Una salus victis, nullam sperare salutem”. Multă vreme la 
Viena nu am putut înţelege ceea ce se petrecea în ţară. Nu puteam 
înţelege cum divizii româneşti întregi erau făcute prizoniere, astfel cum 
ne-o povesteau refugiații români ajunși în Austria, atunci când exista o 
convenţie de armistițiu anunţată o dată cu ordinul de încetare a 
ostilităţilor. Mi-a fost dat ca numai în ziua de 13 septembire, când s-a 
anunţat la radio iscălirea unei convenţii la Moscova, pe care o credeam 
iscălită cu trei săptămâni mai înainte, să înţeleg întregul adevăr. Ceea ce 
avusese loc fusese o capitulare fără condiţii, cu armate libere pe mișcările 


lor, hotărâte să lupte până la ultimul glonte dacă aceasta le-ar fi fost 
poruncit. 


Cât de posibilă era o rezistenţă victorioasă împotriva armatelor 
sovietice ne-o spun însăși cei care și-au vândut ţara la 23 august în 
Memoriul asupra efortului militar şi economic al României în războiul 
contra Germaniei şi Ungariei — Memoriul în care se laudă cu toate 
posibilităţile de rezistenţă la care au renunţat și cu toate mijloacele și 
efectivele pe care le-au predat fără luptă în mâinile dușmanului. 
Reproducem începutul acestui document acuzator, oferit chiar de acei 
care și-au vândut patria: 


Regatul României 
Ministerul Afacerilor Străine 


MEMORIU ASUPRA EFORTULUI MILITAR ȘI ECONOMIC AL ROMÂNIEI 
ÎN RĂZBOIUL CONTRA GERMANIEI ȘI UNGARIEI (Extras): 


Situaţia Frontului Basarabia și Moldova după 23 august 1944. 


„Ofensiva sovietică de la 19 august deschisese o largă spărtură în 
frontul german din Basarabia și Moldova. Această ofensivă urma să fie 
oprită — dacă ar fi fost cazul — pe o linie trasată pe Dunăre, zona Focsani- 
Nămoloasa-Galaţi, Siret şi Carpaţi. Măsuri fuseseră luate pentru această 
eventualitate.” 


„Având în vedere valoarea ca obstacole a Dunării și a lucrărilor 
permanente de fortificaţii — cazemate betonate, complet puse la punct - 
precum şi lărgimea de numai 100 de km a culoarului situat între Dunăre și 
Cotul Carpaţilor, se consideră că apărarea ar fi putut să oprească un timp 
destul de lung forţele sovietice în această zona, cu atât mai mult cu cât 
aripa stângă a apărării germane ocupa încă un front continuu pe văile 
Moldova și Siret până la Bacău..“ 


„Pe de altă parte — și în vederea operaţiilor ulterioare — 
comandamentul german studiase și pregătise apărarea Carpaţilor 
Meridionali. Caracterul acestor munti, cu masivii lor greu de trecut și 
trecerile ușor de apărat, ar fi dat apărării dacă ar fi fost cazul — mijlocul de 
a opri încă mai mult timp înaintarea trupelor sovietice.” 


„Pentru eventualitatea că apărarea acestor munti ar fi cedat la 
rândul ei, comandamentul german prevăzuse organizarea mai multor linii 
de rezistenţă în Carpaţii Transilvaniei ṣi anume: depresiunea Deva, 
Hunedoara, Haţeg, Petroșani; Masivul Retezat, Munţii Apuseni (Masivul 
Bihorului). 


Efectivele germane pe teritoriul român 


„612.507 oameni, din care: 26 divizii cu 390.873 ofiţeri şi trupă, plus 
36.248 ofiţeri și trupă din aviaţie și marină, constituiau Armata de 
operaţii; 128.682 ofiţeri și trupă asigurau serviciul de etape și 56.704 în 
informaţii de A.C.A. și în interior. 


Efective române pe front. 


„20 de divizii, 5 brigăzi mixte, 30 de escadrile de aviaţie cu 249 de 
avioane şi un regiment de apărare contra aviaţiei, cu 14 baterii 


Forțe române în interior. 


„9 divizii cu efective aproape complete, 21 de divizii în curs de 
instrucţie, 57 de batalioane (grupate în 5 detașamente speciale, 37 de 
școli militare și 5 centre de instrucţie), 28 de escadrile de aviaţie cu 259 de 
avioane, 4 brigăzi A.C.A. cu 188 de baterii și 4 școli militare de aviaţie. 
Aviația română dispunea de un total de 508 avioane; marina avea 71 de 
vase, 28 de baterii de coastă, 6 batalioane infanterie marină și 2 școli 
militare.” 


Primele trupe sovietice ajunseseră la București la 30 august; patru 
zile mai târziu, <Partidele istorice > puneau din nou în vigoare Constituţia 
din 1923. Ce iluzii puteau să-și facă aceste partide asupra posibilităţii 
pentru regatul român de a reîncepe o viaţă parlamentară independentă, 
sub călcâiul Moscovei? La ce grad de orbire politică, de neînțelegere nu 
numai a istoriei, dar și a celor mai recente evenimente ajunsese actuala 
generaţie a factorilor noștri răspunzători după anii de manipulare, de 
corupţie și de înjosire din perioada lui Carol al II-lea pentru a crede un 
singur moment că odată sovietele intrate și comunismul stăpân peste ţară, 
o vor mai lăsa vreodată de bunăvoie să le scape din mâini? 


Ceea ce se întâmplase în Ţările Baltice în 1939 era recunoscut de toți. 
Sovietele nu ceruseră mai întâi, acestor ţări decât dreptul de a ocupa 


anumite puncte de sprijin. Vîșinski venise în persoană la Riga pentru a 
asigura guvernul leton de bunele și pașnicele intenţiuni ale Kremlinului. 
Într-o adunare publică declarase solemn că Uniunea Sovietică dorește 
„ţări baltice independente, prospere și puternice. Vîșinski a fost cel care s- 
a reîntors la Riga, 3 luni mai târziu, cu și mai multe trupe și cu tot aparatul 
teroristo-poliţienesc propriu unei ocupaţii comuniste; sub supravegherea 
sa, ţările baltice au fost trecute prin foc și sabie. Când în 1941, un diplomat 
danez, care trăise la Riga împreună cu noi mai bine de 4 ani și cunoștea 
aceleași sute de personalităţi și persoane din lumea politică, intelectuală, 
a funcţionarilor, a afacerilor, a militarilor etc. s-a reîntors dintr-o scurtă 
vizită în Letonia, m-a asigurat că nici una din persoanele pe care le 
cunoscusem, până la cel mai modest funcţionar, profesor sau ofiţer, nu 
mai exista. Toţi, absolut toţi dispăruseră, fuseseră lichidaţi. Din populaţia 
de la orașe și de la sate, mai mult de o treime fusese dezrădăcinată și 
împrăștiată în imensa Rusie, fără a ţine seama de legăturile de familie; soţi 
despărțiți de soţii, copii despărțiți de părinţi. 


Toate aceste atrocități fuseseră descrise pe larg în 1939 și în 1940 în 
ziarele occidentale și ale ţărilor neutre. Fură descrise din nou în ziarele 
germane, în 1941. luliu Maniu, regizorul capitulării, a preferat să se 
conducă după câteva vorbe măgulitoare pentru persoana sa, pe care Stalin 
le adresase la radio peste fronturile de luptă: „Țărani români, ascultați pe 
veneratul vostru șef, luliu Maniu” şi cita neîncetat aceste vorbe ca dovadă 
a bunelor intenţii ale sovietelor. Dinu Brătianu, cu o tradiţie de familie și 
cu experienţă personală care lipseau șefului partidului naţional țărănesc, 
nu a fost mai perspicace și mai sensibil primejdiei care ameninţa neamul, 
decât Maniu. 


La ce moment, între repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, cu 
toate iluziile pe care această măsură le implica, și cel când, lichidaţi și ei 
(luliu Maniu și Dinu Brătianu mureau în închisorile comuniste) a intervenit 
pentru ei tragedia descoperirii adevărului? Amândoi avuseseră în tot 
cazul, patriotismul și tăria de caracter de a rămâne cu poporul lor în 
nenorocirea lui. La 25 septembrie, luliu Maniu și Dinu Brătianu au fost 
scoși din guvern. Generalul Sănătescu, sub presiunea și amenințările 
elementelor extremiste ale guvernului său și a baionetelor sovietice, este 
silit a-şi reînoi cabinetul cu și mai multe elemente comuniste, ceea ce 


provoacă și mai multe dificultăţi și tulburări. Generalul Rădescu, care 
înlocuiește pe Sănătescu și care poartă o parte suficient de mare a 
răspunderilor pentru nenorocirile care au căzut asupra ţării, încearcă 
efectele unei atitudini verbale mai energice, experienţă care a provocat o 
violentă reacțiune din partea celor „fără de Dumnezeu și fără patrie “, pe 
care generalul i-a recunoscut cam târziu; atât de violentă, încât generalul a 
fost silit să se refugieze la legația britanică. 


Între timp a început în ţară aplicarea părţii a doua a programului lui 
Vîșinski. Din Basarabia, din Bucovina, din Ardeal, populaţia este răpită cu 
sutele de mii de la căminele lor locuite de veacuri. Bărbaţii între vârsta de 
16 și 60 de ani, femeile dela 18 la 50 de ani dispar în adâncimile rusești și 
siberiene. La Yalta, Roosevelt, Churchill și Stalin pun lumea la cale, cu 
Stalin ca adevărat îndrumător. La plângerile lui Maniu și Brătianu, 
transmise prin comisiile respective din București către oamenii de stat 
occidentali, li se răspunde că Rusia a fost autorizată a întrebuința munca 
populaţiei civile în socoteala despăgubirilor de război. Vae Victis! 


Calvarul poporului român va merge tot crescând, pe măsura 
victoriilor diplomatice sovietice în noul cadru internaţional. După Yalta, 
San Francisco, unde Rusia sovietică, prin însăși faptul admiterii ei, și cu trei 
scaune în loc de unul, într-o comunitate definită prin respectarea 
drepturilor omului și a naţiunilor, este spălată de toate păcatele sale 
trecute, prezente și viitoare. După San Francisco vine Conferinţa de la 
Moscova, din decembrie 1945 și trădarea de către Bymes a intereselor 
noastre, cu consecinţa pseudo-alegerilor din noiembrie 1946. După 
Moscova, Conferinţa de Pace din Paris, august 1946, și Condamnarea 
României la muncă silnică pe viaţă. În fine, abdicarea motivată a regelui 
Mihai. La acea vreme, Maniu și Brătianu și mulți din cei care făcuseră 
parte din guvernele ţării, după capitulare, zăceau în temniţele comuniste. 
Dar noi, la Viena, chiar din decembrie 1944, ne hotărâsem să-i considerăm 
pe toti, și pe rege cu ei, ca pe prizonierii unei forţe armate vrăjmaşe. Ne 
hotărâsem să considerăm că ţara nu mai avea nici guvern, nici rege și că 
cei care apăreau în formaţiile guvernamentale succesive erau unii agenți 
ai dușmanului, alţii români terorizaţi sau neputincioşi, care exercitau 
funcțiuni împotriva voinţei lor sau chiar sub ameninţarea violenţelor 
corporale. 


Faţă de această situaţie, unică în istoria Ţărilor Române, unde chiar 
după dezastrul lui Dimitrie Cantemir și al lui Constantin Brâncoveanu ţările 
noastre reușiseră să-și păstreze domniile și viaţa lor naţională, am ajuns la 
concluzia că datoria noastră de români, stăpâni pe gândurile și deciziile 
noastre, era de a forma un Guvern Român Liber și de a încerca tot ceea ce 
eram siguri că orice bun român, în teritoriile robite, ar fi dorit să facem. La 
10 decembrie 1944 ne-am întrunit deci, legionari și nelegionari în palatul 
Lobkowitz din Viena, și am format Guvernul Naţional Român, al cărui prim 
act a fost proclamarea Corpului de voluntari români, a cărui instrucţie 
începuse cu două luni mai înainte, ca armată naţională. 


La 25 octombrie 1944, trupele noastre, urmărind pas cu pas 
retragerea trupelor germane spre apus, ajunseseră la hotarul românesc de 
dinaintea Arbitrajului din Viena. Pierderile diviziilor noastre până la 
vechile graniţe ale ţării fuseseră aproape nule, trupele germane 
mărginindu-se la lupte de ariergardă și ale noastre neîncercând a le grăbi 
mersul. Ce s-a întâmplat cu diviziile noastre mai pe urmă, când ele au fost 
întrebuințate pentru a ajuta Rusia sovietică să cucerească Europa centrală, 
ne-o spune însuși memoriul „România în fata Conferinţei de Pace”: 


„Aceste divizii au participat la 16 mari bătălii și la 367 de lupte, 
avansînd peste 1000 de kilometri, până în inima Boemiei și traversând 12 
lanţuri muntoase, pe timp de iarnă, în regiuni complet lipsite de orice 
adăpost ca și de căi de comunicaţie. Armata română a eliberat 2831 de 
localităţi, între care 55 de orașe, a capturat 103.214 prizonieri. Pierderile 
noastre au fost foarte grele: 5087 ofiţeri, 4984 subofiteri și 159.780 
soldaţi; un total de 169.882 de oameni, dintre care 11.379 morţi. “ 


Noi la Viena eram de părere că trebuia cu orice preţ să împiedicăm 
ca sângele românesc (pe care, la București, oameni de stat zaharisiţi, 
improvizaţi sau nedemni îl precupeţeau numai când era vorba de apărarea 
teritoriului naţional) să fie vărsat pentru << eliberarea>> Boemiei lui 
Beneș. Dacă acest sânge trebuia să curgă, aceasta nu trebuia să aibă loc 
decât într-un singur și unic scop, într-o încercare eroică, chiar 
deznădăjduită, de a alunga pe dușman din ţară, de a-l respinge cel puţin, 
cât mai departe înspre hotarele lui, de a câștiga astfel cât mai mult timp și 
spaţiu, în nădejdea unei schimbări militare sau politice, pe care tocmai 
această îndrăzneață acţiune ar fi făcut-o mai probabilă. lar dacă proiectul 


bine socotit ce-l aveam nu se putea realiza, puteam cel puţin salva 
onoarea unei ţări și a unei oștiri care nu-și călcase nici odată cuvântul, nu 
se întorsese nici odată împotriva tovarășilor ei de luptă. În nici un caz, 
voluntarii diviziei formate cu toţi legionarii ce se găseau dincoace de 
graniţele noastre, cu cei care reușeau să le treacă și cu toţi românii care 
răspunseseră la apelul nostru, nu trebuiau să fie puși în faţa altor soldaţi 
români, în faţa tragicei situaţii în care s-au aflat, în Asia Mică și în Africa, 
soldaţii lui De Gaule. 


La Viena regăsisem o veche cunoștință, ministrul Altenburg, cu care 
mă înţelesesem destul de bine când reprezenta guvernul său în comisia de 
investigaţii a exceselor ungurești și care îndeplinea acum funcțiunea de 
reprezentant al Reich-ului pe lângă Guvernul naţional român. Altenburg a 
fost acela care m-a anunţat într-o zi că trei ofiţeri români ajunseseră în 
liniile germane și că unul din ei purta numele meu. Comandantul 
sectorului ne cerea, prin Altemburg, să cercetăm dacă cunoșteam aceste 
persoane. Le cunoșteam foarte bine. Unul din cei trecuţi era fiul meu llie- 
Vlad, de care eram sigur că va face totul pentru a se alătura intreprinderii 
noastre. Tovarăşii fiului meu erau Dr. Bulbuc, care a murit asasinat în Italia 
de un bandit în 1947 și cel pe care-l voi numi locotenentul Aureliu, 
neștiind unde se află acum, un viteaz și un modest, care a trecut încă de 
două ori liniile în misiune specială. Trimis într-o asemenea misiune fusese 
şi Constantin Stoicănescu, la căldura sufletească a căruia mulţi din noi 
găsiseră răspuns și mângâiere în orele de încercare. Ca și Bulbuc, o fală și 
nădejde a mișcării noastre, Stoicănescu a căzut cu avionul într-o misiune, 
al cărei rezultat ar fi putut poate schimba complet cursul evenimentelor. 


Planul nostru principal neajungând la niciun rezultat, mulţumită 
sabotării sale de către unii ofiţeri superiori germani, sătui de atâta război, 
care nu vedea într-o victorie posibilă decât o prelungire fără adevărat 
viitor a ostilităţilor, trupele noastre pe măsura formării lor erau trimise pe 
Oder, la extremitatea nordică a frontului răsăritean. Umbra voievodului 
moldovean Gheorghe Ștefan, cel mai pribeag dintre pribegii noștri 
voievozi, putea privi din pridvoarele castelului din Stettin, unde își sfârșise 
zilele, pe acești alţi români pribegi, luptând pentru reîntoarcerea în ţara 
lor. Rămășițele lui Gheorghe Ștefan au fost readuse în ţară și îngropate la 
mânăstirea Cașin, de către nepoata lui, Ana Sturdza, fiica fiicei sale Maria, 


şi soţia lui lon Ghica Voevod. Rămășițele vitejilor români care au căzut în 
apropiere de Stettin sau au murit ca prizonieri în lagărele de exterminare 
ale dușmanului nu vor avea nici odată această mângâiere. 


Divizia noastră se forma într-un lagăr, Dollersheim, la nord-vest de 
Viena, al cărei comandant era un bătrân colonel german, Ludwig, de o 
curtenie militară remarcabilă, dar care se reîntorsese cam ursuz și 
încruntat de la toate bătăliile la care fusese de faţă în Rusia și lugoslavia. 
Într-o noapte, în odaia în care mă găzduia, după o sfioasă bătaie la ușă, 
văd intrând pe Petre, un ţăran din Piatra-Neamţ, om bine trecut de 
patruzeci de ani. 


— Măi, Petre, cum ai ajuns tu aici cu noi? 

— Dă, Cucoane, am văzut pe alţii plecând și am plecat și eu. 
— Cum îţi petreci vremea, când nu vă cătănește? 

— Cânt, Cucoane, cânt? 

— Cânţi, cum așa? 

— laca așa, Cucoane. 


Și Petrea scoase din unul din buzunarele sale militărești o coajă de 
mesteacăn, o pune între buze și începe. Curg doine și doine și încă doine. 
Pricep că Petrea a venit în odaia mea numai pentru a avea prilejul să 
doinească pentru un auz românesc. Petrea se oprește, nu că este obosit, 
dar i s-au muiat ochii ca și mie și l-a apucat dorul. 


— Cucoane, am altă coajă și mai bună. E de la noi și de mesteacăn 
trăznit, cum e mai bine. 


Și Petrea scoase altă coajă, din alt buzunar. Și cântul și visul și dorul 
ne cuprind din nou. Atât de răpiți eram amândoi, că nu am auzit cum s-a 
deschis ușa și ne-am trezit cu acel colonel ursuz și încruntat, așezat pe pat 
alăturea de mine și ascultând vrăjit și el de farmecul ce năzdrăvanul Petrea 
îl scotea din această coajă de mesteacăn, care nu numai că fusese trăznit, 
dar crescuse în Moldova noastră. Măi Petre, unde mai ești acum? Scăpat- 
ai viu din lupte, te-au robit muscalii cu cele câteva sute de români predaţi 
de occidentali? Dacă te-ai dus, știu că te-ai dus cu acea coajă de 
mesteacăn, strânsă frumos în buzunar. 


Bătălia se apropia din ce în ce mai mult de Viena. La reîntoarcerea 
mea dintr-o scurtă călătorie în Polonia, bătălia ajunsese în preajma 
Sopron-ului, unde mă dusesem să întâlnesc pe baronul Kemeny, ministrul 
afacerilor străine al lui Szalasi. În Polonia avusesem prilejul să-mi dau 
seama că mult pomenitul < <Ostwal >>, despre care ziarele vorbeau ca de 
o puternică linie de apărare, nu era altceva decât un șanț, foarte adânc cei 
drept, dar peste care orice divizie de tancuri sau motorizată ar fi putut, cu 
propriile sale mijloace, azvârli atâtea podeţe câte dorea, în mai puţin de o 
oră. 


Viena și întreaga Austrie se umpleau de refugiaţi ruși, care urmaseră 
armatele germane în retragerea lor. Tot în Viena am întâlnit câţiva ofiţeri 
din armata generalului Vlasoff, o armată de vreo 350.000 de patrioţi ruși, 
fără mari simpatii pentru Germania și pentru regimul ei, dar care de 
aproape doi ani cereau să li se dea prilejul să lupte pentru eliberarea 
Rusiei de sub jugul comunist, fără ca Hitler să se fi hotărât a le îngădui 
aceasta, până în ultimul moment, când era deja prea târziu. Toate aceste 
trupe cu ofiţerii lor au fost mișelește predate lui Stalin de către 
comandamentele și guvernele britanic și american, victime a celei mai 
mari crime de război autentic cunoscute. Aceste trupe au fost secerate de 
mitralierele batalioanelor de călăi ale Kremlinului, iar ofiţerii spânzurați. 
Răspunzători direcţi au fost președintele Statelor Unite și primul ministru 
britanic, fără a căror învoire o asemenea violare a legilor războiului și a 
drepturilor omului nu ar fi putut avea loc. 


Bombardarea Vienei urma cu o crescândă intensitate. Orașul primea 
două vizite, la fiecare 24 de ore: una de noapte, a americanilor, alta de zi, 
a britanicilor. Locatarii hotelului Imperial se întâlneau de două ori pe zi în 
adăpostul anti-aerian al imobilului. De multe ori însă, cu o persoană care 
prefera să-și ascundă prezenţa ei în Viena, ceasurile bombardării fiind cele 
la care eram siguri a nu ne întâlni cu nimeni pe străzi și în coridoarele 
hotelului, le alegeam pentru plimbările noastre. Într-una din ele, așezați 
pe o bancă într-o grădină publică, nu departe de hotelul nostru, vedem o 
doamnă cu o geantă destul de grea în mână, venind cu pași nu prea grăbiţi 
înspre noi. Crezând că a fost surprinsă de bombardament, în drum spre 
casă de la o gară vecină, ne-am îndreptat spre ea pentru a-i oferi să o 
conducem la adăpostul hotelul Imperial, considerat ca unul dintre cele 


mai bune din Viena. Doamna ne-a răspuns cam răstită, și-n românească 
curată: “Da ce sunt eu, toantă? Să mă închid într-una din pivnițele cele? 
Când vin avioanele, eu ies cu sacul ăsta, eu mă simt mult mai sigură la aer 
liber.” Eram şi noi cam de aceiași părere și tustrei am așteptat pe banca 
noastră sfârșitul acestei zilnice și plictisitoare demonstraţii de forță. 


Atmosfera din Viena era din ce în ce mai defetistă. De fapt vedeam 
apropiindu-se repede momentul în care rămâneam singurii care mai 
credeam în victorie. Unul din regimentele noastre era în luptă în 
Pomerania și citeam cu mândrie citaţiile ce ostașii noștri le primeau din 
partea comandamentului german. Din cei care formau și înconjurau 
Guvernul Naţional Român și din cei care făceau parte din formaţiile 
noastre militare, perspectiva înfrângerii nu a provocat nicio defecţiune; de 
fapt a fost una singură, dar ne-am grăbit s-o uităm. Generalul Chirnoagă și 
ofițerii lui au rămas pe poziţiile pe care li le poruncise sufletul lor de 
români și de ostași, când au văzut ţara părăsită pe mâini dușmane, un rege 
şi un guvern care predase cotropitorului pe comandantul suprem al 
oștirilor și un președinte al consiliului de miniștri silit să se adăpostească 
la o legaţie străină. Generalul a rămas cu noi și este cu noi și astăzi, o 
iubită și venerată figură, care ocupă același lor în inimile noastre, pe care îl 
ocupa generalul Cantacuzino - Grănicerul, nedespărţitul tovarăș de luptă 
al Căpitanului și mai în urmă generalul Petrovicescu, mort în închisorile 
dușmanului. 


În scrisoarea sa către Doamna Denise Basdevant generalul Chirnoagă 
se miră că autoarea cărţii Terres roumaines contre vents et marees 
(Pământuri românești în calea tuturor răutăţilor) nu pomenește nici un 
cuvânt despre existenţa Guvernului Naţional Român și ultima sforţare 
militară a poporului român în lupta sa împotriva cotropitorului. Rolul jucat 
de Mișcarea Legionară atât la formarea acestui guvern cât și în cea a 
regimentului de voluntari român care au luptat în Pomerania ar fi putut 
oferi totuși acestei perfide dușmane a Mișcării și dibace mânuitoare a 
calomniei, un deosebit prilej pentru a exercita talentele sale: 


„În această carte, Dv treceţi total sub tăcere constituirea, la Viena, la 
10 decembrie 1944, și mai apoi funcţionarea Guvernului Naţional Român, 
condus de Horia Sima.” 


„După 23 August 1944, România a încetat de a mai fi un stat suveran 
și independent. Deciziile guvernului erau influențate sau dictate de 
Moscova.” 


„Niciun guvern român suveran și independent nu ar fi avut lașitatea 
și nu ar fi comis infamia de a-l aresta pe mareșalul Antonescu în chiar 
incinta palatului regal și de a-l da pe mâna spionului sovietic Bodnăraș.” 


„Așa stând lucrurile, românii ce se găseau în Germania și Austria au 
constituit un guvern român, simbol al aspirațiilor de libertate ale 
poporului român... şi au format o divizie de infanterie cu care acest guvern 
a continuat lupta contra Uniunii Sovietice până la capitularea Germaniei.” 


Întrebarea pusă de Generalul Chirnoagă merită, într-adevăr, atenţia 
noastră. Doamna Basdevant se găsește în bună companie. Se întâmplă ca 
toţi bârfitorii Mișcării Legionare, și Prost cu ei, fără nicio excepţie, că toţi 
se feresc sistematic a pomeni măcar pe acei români care în Viena și 
Pomerania au ridicat steagul ţării și al cinstei militare, azvârlit în grabă la 
pământ de către oameni de stat speriaţi, pitici, sau de aventurieri politici 
şi spioni comuniști, deschişi sau mascaţi. Răspunsul se găsește în însăși 
aceste fapte: în cele ce se petreceau în ţară și la București și în cele ce se 
petreceau la Viena și în faţa Stettinului. 


Acolo, o mână de uzurpatori, surzi năzuinţelor și durerilor poporului 
lor, pe care-l azvârliseră în cea mai zguduitoare tragedie a tragicei sale 
istorii; aici, împrejurul unui sâmbure legionar, români care uitaseră orice 
deosebire între ei, de caracter politic sau alte aspecte, care departe de 
ţara lor încercau să răspundă acestor dureri, să apere aceste năzuinţe, să 
nege în faţa istoriei odioasa capitulare printr-o ultimă și vitează sforţare. 
Ce calomnii se mai puteau scorni pentru a găsi în această situaţie o armă 
împotriva legiunii lui Codreanu? Niciuna! Nu mai rămânea decât un lucru 
de făcut: a încerca prin tactica tăcerii, a o șterge din istoria ţării. 


CAPITOLUL XXVII 
SFÂRȘITUL 


Indestructibilul nostru optimism avea ca bază spiritul de disciplină și 
neîntrecutele însușiri ale soldatului german, căruia nimica nu părea să-i fie 
imposibil când era condus de șefi rămași credincioși vechei tradiţii de 
onoare militară, de credinţă către șef și de luptă până la ultimul om. Mai 
era încă adânc înfiptă în noi convingerea că lumina cerească nu putea 
îngădui biruinţa puterilor diavolești care se făcuseră stăpâne peste Rusia 
cu un sfert de veac mai înainte, răspunzătoare de cele mai mari suferințe 
și de cele mai bestiale măceluri, de cea mai neomenoasă teroare 
înregistrată de istorie, nici să permită biruinţa celor care se puseseră în 
serviciul Bestiei. 


Bătălia Ardenilor a părut un moment a îndreptăţi acest optimism. 
Dar nici măcar după trecerea Rinului de către forțele occidentale nu 
consideram imposibil o Marnă germană pe acest front. În ceea ce privea 
frontul răsăritean, mă obișnuisem cu lupta aproape de porţile Vienei și 
consideram acest sector al frontului a fi destul de statornicit, în 
comparaţie cu cele ce se întâmplau la nord. Am fost dureros surprinși deci, 
când în martie 1945, Altemburg a comunicat Comandantului că evacuarea 
guvernului naţional la Akt-Aussee, o localitate turistică între Linz și 
Salzburg, trebuia executată cât mai degrabă. 


M-am simţit destul de rușinat când, despărţindu-mă de unii prieteni 
ce-i aveam la centrul SS, un doctor în matematici, un tânăr atlet cu vreo 
câteva << Eiserne Kreuze >> pe piept, mi-a spus mai mult în glumă „Cum, 
plecaţi și ne lăsaţi să luptăm singuri?” Câteva săptămâni mai târziu, 
ziarele străine m-au informat că acest pumn de viteji fuseseră executaţi de 
către învingători — după noile legi ale războiului, consacrate mai târziu la 
Nuerneberg — „pentru o rezistență inutilă, care pricinuise considerabile 
pierderi și distrugeri “. 


Îndepărtarea și mai mare de graniţele noastre și veștile ce le 
primeam din România de la constituirea guvernului Groza încoace, au fost 
pentru noi semnul că sfârșitul într-adevăr se apropia. La Alt-Aussee, unde 
se refugiase Guvernul Naţional Român, grupuri de refugiaţi de diferite 
naţionalităţi înlocuiau pe turiștii din vremurile fericite. Din Alt-Aussee ne- 
am împrăștiat ceva mai târziu, fiecare unde l-a mânat soarta, pentru a ne 
regăsi, în afară de cei căzuţi în drum, doi ani mai târziu în Franţa. 


În a doua săptămână a lui aprilie 1945, mă aflam în tren spre Berlin. 
Drumul care de obicei se făcea în vreo 12 ore, l-am făcut în patru zile, din 
pricina înconjururilor şi a întârzierilor provocate de distrugerile și atacurile 
aviaţiei inamice. La porţile Berlinului ne aștepta o surpriză. Toţi bărbaţii 
valizi au fost rugaţi să părăsească vagoanele. Li s-au pus arme de 
infanterie în mâini și au fost trimiși să îngroașe numărul celor care luptau 
pentru apărarea capitalei. La prezentarea hârtiilor mele și explicaţiile 
necesare date, am fost lăsat cu femeile și invalizii. 


Trei nopţi la Hotel Adler, în adăpostul anti-aerian al hotelului, unde 
găzduiţii petreceau o bună parte a zilei, găseam de fiecare dată pe Marele 
Muftiu al lerusalimului, om cam mărunt, întovărășit întotdeauna de două 
înalte și puternice walkyrii. Vreo câteva luni mai târziu, când ziarele au 
anunţat evadarea Marelui Muftiu din Franţa, unde era deţinut, ele 
menţionau că două doamne fugiseră cu el, spre ţărmuri mai fericite; îmi 
place a crede că erau aceleași. 


Mesele le luam cu un ofiţer al nostru, care aștepta un prilej, din ce în 
ce mai improbabil, de a lua contact cu trupele noastre din Pomerania. A 
patra zi, prin Warnemunde și Gezder, eram în drum spere Copenhaga... 
spre pașnica Danemarcă. Între Gezder și Wordinburg, am fost siliţi să 
transbordăm. Un podet fusese aruncat în aer de către << rezistenţialiști >> 
M-am gândit la acel pod peste Morava, zburat de partizanii iugoslavi, 
repere pentru începutul și sfârșitul unei bucăţi de viaţă. Sfârșitul adevărat 
era cât pe-aci să vină câteva ceasuri mai târziu. N-am găsit loc în 
Copenhaga la pensiunea unde trăgeam de obicei. Stăpâna casei m-a trimis 
la un hotel din apropierea orașului, aparținând unor prieteni ai ei. 
Reîntors la pensiune, două zile după aceea, gazda mea, încă terorizată, mi- 
a povestit că abia părăsisem imobilul, când o bandă din cei mai puţini 
recomandabili <<rezistenţi >> - ca și în alte ţări, în Danemarca 75% din ei 
erau comuniști — făcuseră irupţie cu pistoalele în mână căutându-mă până 
în locurile cele mai intime și, fapt de puţină laudă pentru ideea ce-și 
făceau despre instinctul mei tactic, chiar sub paturile oaspeţilor. 


A doua zi după moartea lui Hitler, m-am dus la sediul misiunii 
germane pentru a strânge pentru ultima oară mâna lui Best. Sediul 
Misiunii era înconjurat de o mare mulţime urlândă și amenințătoare, ba cu 
vorba, ba cu umărul, mi-am făcut drum până la poarta păzită de două 


sentinele ale Wehrmacht —ului, nemișcate ca de piatră și de un ofiţer care 
privea melancolic acest spectacol. Pe Best l-am găsit în biroul său, 
uitându-se pe fereastră cu braţele încrucișate și cu fruntea senină. Best, ca 
şi predecesorul său Renthe — Fink, făcuseră tot ceea ce era posibil pentru a 
micșora poporului danez durerea și amărăciunea unei ocupaţii străine. El 
ar fi reușit, probabil, într-o bună măsură, fără de agenţii și activităţile 
britanice. 


Guvernul lui Churchill, pentru a cruța unei populaţii britanice inutile 
şi poate tragice încercări, dăduse cele mai stricte și cele mai insistente 
sfaturi administraţiei insulelor din Canal de a nu provoca în nici un fel 
autorităţile germane ocupante; ba chiar de a stabili cu ele bune relaţiuni. 
Același guvern propovăduia însă o politică diametral opusă când nu era 
vorba de o populaţie britanică. Agenţii și armele guvernului britanic 
formau sâmburele organizaţiilor teroriste și de sabotaj, precum și lanţul 
nesfârșit al represaliilor şi contra-represaliilor, pe care nevinovaţii, bine 
înţeles, le plăteau. Astfel s-a întâmplat că în una din operaţiile aeriene 
auxiliare ale sabotajului local, aviația britanică a ucis în Copenhaga, în 
câteva secunde, 93 de copii danezi într-o școală elementară, asupra căreia 
fuseseră azvârlite, din greșală, toate bombele unei escadrile. Istoria 
represaliilor a fost aceeași în Franţa și în Cehoslovacia, unde erau tot 
spionii lui Churchill care operau. Mai târziu, alţi spioni britanici și aliaţi, 
schimonosiţi în magistrați, trebuiau, cu cumetrii lor sovietici, să fie 
judecătorii represaliilor pe care le provocaseră cu o deosebită grijă. 


Am petrecut de astădată doi ani în Danemarca. În această perioadă 
de inactivitate forțată — nu puteam obţine vize de la nici una din legaţiile 
străine — am văzut cu o sfâșietoare durere împlinindu-se ceea ce timp de 
doi ani de zile, în rapoartele mele către șefii mei ierarhici, în întrevederile 
şi comunicările mele scrise, cu factorii răspunzători ai politicii noastre 
externe, de la rege și până la miniștri nu încetasem să prevăd drept 
consecinţă a politicii pe care Nicolae Titulescu a impus-o ţării. Această 
politică a fost urmată de toate guvernele noastre, până în momentul când 
guvernul naţional legionar a luat moștenirea dezastrului, la o vreme când 
greșelile comise reduseseră România, odată întreagă și puternică, la o ţară 
fizicește şi moralmente ciuntită, totalmente dezarmată, lipsită de 


teritoriile care jucau rolul principal în planul său general de apărare și de o 
mare parte a elementului omenesc care trebuia să contribuie la acel plan. 


În această perioadă am văzut România ștearsă din rândul statelor 
independente și neamul românesc supus la un regim de dezagregare 
sufletească și trupească fără seamăn în istoria lumii, ameninţat şi el să 
dispară. Acolo, în Copenhaga, am primit vestea decorării regelui Mihai de 
către mareșalul Tolbuhin și cea a executării mareșalului Antonescu. Acolo 
am aflat de manevrele ipocrite ale lui Truman Attlee și Byrnes, de 
Conferinţa de la Moscova, de Delegaţia aliată la București, de alegerile 
falsificate, primite ca autentice de către puterile apusene. Acolo mi s-a 
anunţat recunoașterea guvernului Groza de către aceste puteri, când nici 
măcar emasculatele stipulaţii ale Conferinţei de la Moscova nu fuseseră 
executate. Acolo am știut de vânzarea definitivă a ţări noastre imperiului 
comunist, împreună cu alte 10 ţări, ca preţ al unei mincinoase securităţi, 
de către oamenii de stat occidentali ce nu erau și probabili nu fuseseră nici 
odată stăpâni pe deciziile lor; tragice păpuși ale puterilor oculte, fără de 
învoirea cărora nu ar fi ajuns nici odată în locurile de comandă ce le 
deţineau. 


CAPITOLUL XXVIII 
DUPĂ SFÂRȘIT 


Nu am fost indulgent în paginile precedente nici cu mareșalul 
Antonescu nici cu luliu Maniu și Dinu Brătianu, șefii celor două partide, 
zise istorice — partidul conservator dispăruse la sfârșitul primului război 
mondial, lăsând în structura morală a ţării un înspăimântător vid de 
caractere — dar nu puteam să ascund indignarea noastră faţă de modul 
cum aceste trei personalităţi au fost părăsite în momentul primejdiei de 
cea mai mare parte a partizanilor lor. Nu numai că nu s-a văzut nici unul 
din cei care îi înconjurau în vremurile numirilor și căpătuielilor, luându-le 
apărarea, chiar cu riscul de a le împărtășii soarta, dar pe mulţi din ei i-au 
găsit, cu amărăciunea și durerea pe care ne-o putem închipui, printre 
acuzatorii lor. Ce putea gândi luliu Maniu văzând pe Ralea și pe 
Ghelmegeanu cerând arestarea lui? 


Scriitorul acestor pagini a șovăit multă vreme, și oarecum șovăie încă 
şi astăzi, de a pune cazul regelui Mihai în aceeași categorie cu cea a 
acestor dezertori; în relaţiune, de astă dată, nu numai cu foștii sfetnici, 
predaţi sau părăsiţi, dar cu ţara, căreia îi datora totul și care avea dreptul 
să-i ceară chiar și sacrificiul suprem, pe care atâtea capete încoronate au 
ştiut să-l primească cu seninătate și dispreţ. Chiar după publicarea textului 
abdicării sale, un document unic în istoria prăbuşirii monarhiilor, Mișcarea 
Legionară a vrut să admită mai departe că Mihai | mai putea reprezenta un 
steag de adunare și de luptă, nu numai în ceea ce privea Exilul, dar și ziua 
visată de toţi, a recuceririi patriei pierdute. Era hotărârea noastră de a uita 
trecutul în vederea acestor două năziunţe: unirea și lupta. Textul acestei 
abdicări, pe care îl dăm mai jos, va arăta cât de mare era necesitatea 
acestei uitări: 


Mihai l-iu 

Prin Graţia lui Dumnezeu și voinţa naţională 
REGE AL ROMÂNIEI 

La toţi de faţă și viitori sănătate! 


În viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri 
politice, economice și sociale, care au creat noi raporturi între principalii 
factori ai vieţii de stat. 


Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de 
Pactul Fundamental — Constituţia ţării — cerând o grabnică și fundamentală 
schimbare. 


În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de 
răspundere ai ţării, conștient și de răspunderea ce-mi revine, CONSIDER 
CĂ INSTITUȚIA MONARHICĂ NU MAI CORESPUNDE ACTUALELOR 
CONDIȚIUNI ALE VIEȚII NOASTRE DE STAT, EA REPREZENTÂND O PIEDICĂ 
SERIOASĂ ÎN CALEA DEZVOLTĂRII ROMÂNIEI. 


În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac, în 
interesul poporului român 


ABDIC 


Pentru mine și pentru urmașii mei de la tron, renunțând pentru mine 
şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României. 


Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de stat. 
Dat la București, 

Astăzi 30 decembrie 1947. 

MIHAI 


Din timpurile cele mai vechi, istoria ne-a adus la cunoștință povestea 
multor împărați și regi plecaţi de bunăvoie, alungaţi de pe tron, sau uciși 
pe treptele lui. La cunoștința noastră, în nici un caz suveranul răsturnat nu 
a afirmat că regimul monarhic „reprezenta o piedică serioasă în calea 
dezvoltării ţării sale”. La urma urmei, dreptul de a hotărî în această 
privinţă este a poporului însuși: mai ales când mâinile în care este lăsat 


sunt cele ale celor mai crunţi tirani. 


Bunul și credinciosul popor român, care iertase toate păcatele 
tatălui, arătase o dată mai mult care erau sentimentele sale faţă de 
moștenitorul lui Carol | și al regelui Ferdinand când cu răscoala din ziua Sf. 
Mihail, care umpluse străzile Bucureștiului cu morți și răniţi. Ce l-a putut 
hotări pe regele Mihai să iscălească un asemenea text? 


Cu toate cele întâmplate, cu toată rușinoasa abdicare, împreună cu 
toţi românii care se aflau în afară de graniţele ţării, Mișcarea Legionară 
hotărâse a face încă regelui creditul unui viitor care i-ar fi dat prilejul să-și 
răscumpere greșelile. Motivele acestei hotărâri erau de două naturi: 
motive naţionale, căci credeam că persoana lui Mihai putea reprezenta 
încă un factor de unire în exilul românesc, unire în care cei din ţară aveau 
dreptul să-și pună nădejdea lor; motive omenești, inspirate de tinereţea 
monarhului, care explică, poate, puternica influenţă exercitată asupra 
deicizunilor sale de către o camarilă moștenitoare, politică și morală, şi în 
unele cazuri chiar identică cu camarilele lui Titulescu și Carol al II-lea. 
Acestea sunt sentimentele care au explicat, între altele, călătoria și 
demonstraţia loialistă de la Sigmaringen a unei importante delegaţii 
legionare. 


A fost același simţământ al necesităţii absolute, al unirii între pribegi, 
care m-a făcut să scriu din Copenhaga, generalului Rădescu la Lisabona. 


Răspunsul pe care l-am primit a fost îmbucurător; părea ca un ecou al 
îngrijorărilor mele: un apel la solidaritate între români, întovărășit de 
câteva cuvinte măgulitoare pentru Mișcare, dar și de o sugestie pe care a 
trebuit să o declin în răspunsul ce i l-am trimis. Mișcarea nu putea lua 
răspunderea unor represalii personale asupra asupritorilor străini sau 
români ai neamului românesc, care n-ar fi avut alt rezultat decât de a 
provoca și mai mare excese și suferinţe. Singură o ridicare în masă putea 
oferi posibilităţile unei victorii, care nu trebuia să fie trecătoare ci 
permanentă. O astfel de ridicare nu putea fi însă organizată și permanenţa 
victoriei nu putea fi garantată fără de ajutorul puterilor occidentale. Avea 
generalul motive pentru a crede că acest ajutor ne va fi acordat? 


Cam doi ani după despărţirea noastră, m-am întâlnit din nou cu 
camarazii mei, cu Comandantul, care, cu doamna Sima, trăiau retrași, dar 
primitori, într-un sat din jurul Parisului, cu camarazii adăpostiţi în calda și 
prietenoasa casă a Despinei Cantacuzino, cu cei care lucrau la Ripolin și la 
alte istovitoare munci, continuându-și în același timp studiilre lor 
universitare, cu fiul meu, în Africa, în ajunul plecării lui la Legiunea Străină 
spre Indochina, unde îl așteptau alţi patru ani de război împotriva 
aceluiași dușman; i-am găsit pe toţi însufleţiţi de aceeași instinctivă și 
puternică dorinţă: UNIREA în vederea LUPTEI. 


În contrazicere totală cu această năziunţă, grupurile politice care se 
refugiaseră în Statele Unite și în alte ţări împrejurul celor 6 (șase) milioane 
de franci elveţieni, iar mai târziu împrejurul grăsuţelor salarii de la Europa 
liberă, se organizau fără nicio rușine pe baza vechilor partide, cărora ţara 
le datora toate nenorocirile sale. Persoane despre care românii puteau 
crede că plătiseră dreptul de a le uita numele, se găseau transportate, ca 
printr-un ciudat fenomen de levitaţiune, de pe străzile Bucureștiului pe 
cele din New York și alte capitale apusene. 


Prima grijă a Mișcării Legionare în Franţa a fost de a smulge din 
mâinile legaţiei roșii, legația zisă română, biserica românească din strada 
Saint-Jean de Beauvais, pe care oamenii Anei Pauker se făcuseră stăpâni. 
Certurile înprejurul bisericii între grupurile politice au ajuns mai târziu a fi 
atât de umilitoare pentru cauza românească, încât mișcarea s-a retras din 
administrarea ei când Jules Moch, pe atunci ministru de interne al Franţei, 
nu și-a putut satisface dispoziţiunile sale umoristice ascunse și puţina 


dragoste ce-o avea pentru România, decât numind un administrator evreu 
pentru a menţine pacea între credincioșii unei biserici creștine. 


Pentru a sprijini vorba cu pilda și cu nădejdea de a aduce la 
simţămintele care ne animau și pe cei care făceau din pribegia noastră o 
prelungire a fostei mahalale politicianiste bucureștene, Mișcarea 
Legionară a hotărât să proclame desfiinţarea sa ca partid politic, în ceea ce 
privea activitatea sa în exil. Nu putea fi vorba, bine înţeles, la a o desfiinţa 
ca factor al luptei comune la care invita toată românia pribeagă, deoarece 
reprezenta singurul grup anti-comunist organizat ce mai exista în ţară. 
Inutil de-a reaminti că nici unul din partidele politice către care se îndrepta 
semnalul nostru românesc nu l-a înţeles, sau, înţelegându-l, nu s-a putu 
hotări a-l urma. 


Ele au găsit însă în hotărârea noastră un prilej pentru a ne ataca cu 
atât mai multă ciudă și perfidie, cu cât întâmplările dovediseră cu tragică 
prisosinţă cât de greșiţi fuseseră în actele lor și câtă dreptate aveam noi. 
Neputând nega faptul ajutorului pe care Mișcarea Legionară îl dădea 
tuturor celor care doreau să treacă în Apus, cei care ajungeau în acest 
Apus și care își câștigaseră libertatea și poate viaţa mulţumită ostenelilor 
şi riscurilor legionarilor, comentau mai toţi faptul, cu o mișcătoare 
unanimitate, cu aceeași formulă: „Legionarii încearcă să-și răscumpere 
păcatele. La păcatele celor care dăduseră ţara pe mâna dușmanului, 
puţini păreau a se gândi. 


Un anumit Vintilă Petală, care în lagărele de concentrare din 
Iugoslavia își exprimase dorinţa de a vedea 20.000 de legionari împușcați, 
mi-a povestit el însuși că numai mulţumită ajutorului legionarilor a putut 
trece Dunărea. Dar adăuga „Aceasta dovedește că existau relaţiuni bune 
între mișcare și autorităţile comuniste, căci altfel m-ași fi îndreptat către 
partidul meu (Partidul Naţional liberal) pentru a cere ajutor. “ 


Povestirea întâlnirii mele cu generalul Rădescu o fac, în aceste ultime 
pagini, cu durere. Dar cum am spus-o în cele dintâi: cred că numai în 
adevăr stă mântuirea. Generalul venise în primăvara lui 1950 la Paris, din 
New-York, sediu al unei pribegii românești speciale, care și acum stă de-a 
curmezișul drumului care ar putea duce la liberarea pământului și poporul 
nostru. Generalul ne trimisese vorbă că lucra pentru unirea tuturor și că 


dorea să ia contact cu toate grupurile de români, fără nicio deosebire de 
apartenenţă politică. Nu puteam să pierdem un asemenea prilej și 
Comandantul ne-a delegat, pe profesorul Protopopescu și pe mine, ca să 
răspundem invitaţiei. Am găsit în persoana generalului un adevărat 
patriot, un om sincer și adânc convins de necesitatea de a clădi 
unanimitatea printre românii din ţările libere, unanimitate la care 
râvneam și noi, cu toată mintea și sufletul nostru. Cu atât mai mare, mai 
înspăimântătoare a fost surprinderea pe care generalul mi-a rezervat-o, 
când mi-a dovedit că nici măcar el nu era un element liber, de fapt mai 
puţin liber de-a apăra interesele ţării decât cel mai nevoiaș lucrător român 
dela Ripolin. 


Primirea noastră de către generalul Rădescu a fost dintre cele mai 
cordiale. În lunga noastră întrevedere, cu toate că în ceea ce privea 
trecutul nu puteam să fim de aceiași părere, discuţiile au avut loc pe tonul 
cel mai liniștit, prietenesc chiar. Ne-am apropiat de o posibilă criză numai 
când generalul ne-a învinuit de a fi format la Viena un guvern și nu un 
simplu comitet. „Miroase aproape a... q...”, ne-a spus el, fără a-și isprăvi 
vorba. L-am întrerupt surâzând: „Dumneavoastră doriţi să spuneţi că 
miroase a trădare?“. „Aproape asta, aproape asta”. Mi-a răspuns. L-am 
rugat să se întrebe sincer, pe cine crede el că poporul român ar fi dispus 
astăzi a acuza de trădare, pe cei care l-au dat pe mâna muscalilor sau pe 
cei care au făcut o ultimă sforțare de a-l salva? Generalul a convenit că 
vorbele sale erau cât pe ce să-i întreacă gândul și ne-a îndemnat pe toţi să 
uităm trecutul și uniţi să ne punem pe treabă cu ţara numai gând. Ne-am 
despărțit cu lungi strângeri de mâini, cu făgăduiala de colaborare în viitor 
şi cu o vădită emoție, de o parte și de alta. 


L-am întâlnit pe general din nou, după două zile, la o recepţie oferită 
de un bun român, în cinstea acestei regăsiri între Mișcare și cel pe care 
partidele politice însele îl recunoscuseră ca șeful comitetului naţional 
român. Vreo cincizeci de persoane erau prezente. Un cerc se formase 
împrejurul generalului și mine, prinși într-o anumită conversaţie care 
părea a interesa pe toţi cei de faţă. La un moment dat, un fotograf 
entuziasmat s-a apropiat ţinându-și aparatul asupra noastră. Văzând 
aceasta generalul, cu o agerime care îi dezminţea vârsta, s-a aplecat brusc 
pentru a ieși din raza de acţiune a obiectivului și, mai repede decât s-ar fi 


apărat de gura unui pistol îndreptat asupra lui, s-a repezit aproape târâș 
într-un colţ al sălii. La ieșire, generalul s-a apropiat de mine și mi-a spus: 
„Domnule Sturdza, trebuie să mă ierti. GÂNDEȘTE-TE CE-AR FI SPUS CEI 
DIN NEW-YORK, dacă ar fi ajuns în posesia acestei fotrografii. “ 


ÎNCHEIERE 


Cu prilejul Anului Nou 1963, regele Mihai a dat următoarea 
<<Proclamaţie >> către poporul român: 


„Români! Mă îndrept către voi anul acesta încă de departe, cu 
aceiași dragoste de ţară, dar cu mai multă nădejde.“ 


„Într-adevăr, dela începutul ei, puterea imperiului cuceritor moscovit 
nu s-a rezemat decât pe șiretlic şi rea credinţă.” 


„Marile Puteri Occidentale s-au convins și ele despre acest adevăr, 
mai ales Statele Unite ale Americii, a cărei forță militară întrece cu mult pe 
cea a Moscovei.” 


„Români! În viaţa popoarelor ca și în cea a persoanelor, cel care știe 
să rabde neclintit în sufletul său va ieși neștirbit din încercări.” 


„Născut pe țărmurile răsăritene ale Europei, expus la toate 
primejdiile, poporul român, conștient de el însuși și ferm în tradiţiile sale 
strămoșești, a învăţat să fie răbdător. Astfel, el s-a ridicat peste toate 
încercările; tot așa el se va ridica și peste cele de astăzi: în curând.“ 


Adevărul este, mai departe, că, contrariu euforicelor afirmaţii ale << 
Proclamaţiei >> din 1 lanuarie 1963, nădejdile ce un optimsm încă legitim 
putea să le întreţie până în momentul revoluţiei ungare în sufletul celor 
care mai credeau în rămășițele unui duh de solidaritate umană printre 
grupurile conducătoare ale politicei apusene, departe de a fi crescut, s-au 
spulberat una după alta de-a lungul vremurilor ce-au urmat. 


Acest tragic episod nu trebuia să mai lase nicio îndoială asupra 
faptelor și asupra înțelegerilor care se ascundeau înapoia făţarnicei 
perdele a discursurilor și a tuturor demonstrațiilor verbale, relative la 
rezistenţa împotriva uneltirilor comuniste și la compătimirea pentru 
victimele acestor uneltiri. Chiar cei care de bună credinţă și-au închipuit că 


aceleași clici politice care predaseră de bunăvoie imperiului comunist în 
Europa, în Asia, mai bine de-a treia parte a locuitorilor Pământului, vor fi 
cele care se vor însărcina cu mântuirea neamurilor robite, trebuie astăzi 
să-și recunoască greșeala sau să rămână părtași conștienți ai uriașei 
minciuni. 

În cunoscutul său discurs din Milwaukee și în declaraţiile sale 
ulterioare, în prima sa campanie electorală, generalul Eisenhower luase ca 
principale teme: 1) Necesitatea de-a curăţi instituţiile de stat din 
Washington și în special departamentul de stat de toate elementele pro- 
comuniste și nesigure, care se infiltraseră acolo. Generalul vorbea, în 
această privinţă, chiar de o eră de incompetenţă și trădare, 2) Necesitatea 
de „a intensifica printre popoarele robite dorinţa de libertate. Aceste 
popoare rămân o puternică piedică împotriva spiritului de agresiune al 
sovietelor”, numaia atâta vreme cât lumea exterioară le reamintește că nu 
au fost uitate, zicea el. 


NOTA: Totuși, regele Mihai a avut până la urmă dreptate, însă 
douăzeci de ani mai târziu, când graţie președintelui Reagan, SUA a pus la 
punct apărarea strategică specială (Războiul galaxiilor), împotriva 
rachetelor sovietice. Supremaţia tehnologică a SUA a devenit astfel atât de 
covârșitoare, definitivă, încât a determinat în mare parte prăbușirea 
imperiului sovietic. (N. E.) 


În ce măsura s-a confirmat politica generalului Eisenhower, ca 
președinte al Statelor Unite, cu cele două teme, pe care le-a întrebuințat 
în timpul campaniei electorale, pentru a răspunde grijilor unei opinii 
publice care, la aceea vreme se găsea într-o dinamică și sănătoasă stare de 
alarmă, mulţumită înainte de toate patrioticei, vitezei și documentatei 
campanii deschisă de senatorul Joe McCarthy, cu discursul său din 
Wheeling, în 9 februarie 1950, campanie care l-a făcut, timp de șapte ani, 
până la moartea lui, ţinta tuturor hrubelor comuniste și comunizante din 
lumea întreagă, hrube care și astăzi îi urmăresc memoria cu difamaţii și cu 
insulte. 


Pe peretele cabinetului lui McCarthy în Senatul Statelor Unite, stătea 
scris: „O, Dumnezeule! Nu mă lăsa să slăbesc vreodată! Ajută-mă să-mi 
urmez drumul neclintit. Și când voi cădea, să cad ca un stejar doborât de 


topoare”. Este Generalul Eisenhower, omul are făgăduise curățirea 
instituţiilor de stat de molima comunistă și comunizantă, este cel care a 
dat stejarului aceea ultimă lovitură de topor, prevăzută cu resemnarea 
mucenicului de către Joe McCarthy; lovitură care a scos definitiv din luptă 
pe atletul anticomunismului în Statele Unite, terminându-se astfel, de 
fapt, cu orice rezistenţă adevărată la infiltraţia şi influenţele comuniste și 
pro-comuniste în această ţară, atât pe terenul intern cât și pe cel extern. 


Ce a făcut generalul Eisenhower pentru a-și onora răsunătoarele 
cuvinte pronunţate la Radio Europa Liberă, relativ la necesitatea de a 
intensifica dorinţa de libertate a popoarelor robite, precum și solemna 
făgăduinţă în faţa Senatului și a Camerei Reprezentanţilor ale Statelor 
Unite, la 2 februarie 1953: 


„Nu vom consimţi nicio dată la robirea altor popoare pentru a 
cumpăra o falsă securitate pentru noi. Voi cere Senatului și Camerei 
Reprezentanţilor de a se uni într-o declaraţie apropriată care va preciza că 
acest guvern nu va recunoaște nici un fel de înțelegere secretă din trecut, 
cu guverne străine, înţelegeri care au permis această robire”. 


Administraţia generalului Eisenhower poartă o mare parte a 
răspunderii pentru convenţia de Armistiţiu din Panmunjong și cea mai 
mare parte a răspunderii pentru dezastrul dela Dien-Bien-Phu, a 
răspunderilor, deci pentru predarea a 15 milioane de coreeni și a 12 
milioane de vietnamezi, împotriva voinţei lor, călăilor lui Kim-Ir-Sen, Mao- 
Tse-Toung și Ho-Și-Min. 


Este drept că războiul din Coreea fusese început de administraţia 
președintelui Truman (cel care predase comunismului 600 de milioane de 
chinezi) fără nicio intenţie de a-l câștiga. Prin garanţia expresă dată 
forţelor comuniste (fără ca generalul McArthur să o știe) a unui sanctuar 
inviolabil, unde comandanții americani nu erau autorizaţi a stânjeni 
concentrarea acestor forțe nici măcar prin bombardări aeriene, 
departamentul de stat pusese în mâinile dușmanului aproape toate 
elementele unei victorii; dar nu este mai puţin adevărat că, după cum 
afirma generalul Van Fleet, urmașul lui McArthur la comanda armatei 
americane, tânguindu-se în același timp că generalii chinezi erau 
întotdeauna informaţi de mai înainte de ordinele pe care el le primea, că 


în aprilie 1953, trei sau patru luni după înscăunarea președintelui 
Eisenhower, victoria era încă foarte posibilă: „Dușmanul era pe fugă. 
Puteam să învingem și trebuia să învingem. Dar victoria ne-a fost 
interzisă!” 


În ceea ce privește dezastrul civilizaţiei occidentale în Indochina, 
răspunderea administraţiei Eisenhower este de natură și politică și 
militară. Este de natură politică, fiindcă Dulles, după un simulacru de 
rezistenţă, a consimţit să negocieze la Geneva cu dușmanul, contrar 
tuturor tradiţiilor militare și diplomatice, fără a cere, ca o condiţie 
prealabilă, încetarea operaţiunilor pe câmpul de luptă, în timpul acestor 
negocieri; consimţise, deci, a se prezenta adversarului ca parte aproape 
învinsă. Este de natură militară, fiindcă întreaga concepţie tactică și 
strategică a <<Citadelei >> Dien-Bien-Phu era bazată pe făgăduinţa unei 
intervenţii masive, la momentul cuvenit, a bombardierelor americane, 
intervenţie care nu a avut loc, sub pretextul lipsei de cooperaţie a aviaţiei 
britanice... Un pretext puţin valabil, deoarece aportul britanic, comparat 
cu cel făgăduit de Washington, nu trebuia să fie, în tot cazul, decât un 
aport simbolic. 


Este administraţia Eisenhower, este Dulles cel care s-a grăbit să 
admită înșelătorul subterfugiu cu << Pactul Puterilor din Varșovia>> 
pentru a nu-și îndeplini obligaţia în care îl puneau tratatele de pace din 
1974 de a cere Rusiei sovietice evacuarea României și Ungariei, odată cu 
evacuarea Austriei. 


Tot Dulles este cel care a admis pentru prima oară, ca doctrină de 
stat, impostura naţional-comunismului — pentru care opinia publică 
americană fusese îngrijit pregătiră de Dl. Kenan, de New-York Times și de 
toată presa controlată — care a servit și servește de explicaţie și de scuză 
pentru tot ajutorul dat tiranilor, și în special lui Tito, sângerosul dictator al 
Iugoslaviei, beneficiarul până astăzi a aproape trei miliarde de dolari din 
partea Statelor Unite, în ajutor economic și militar. 


Sub administraţia Eisenhower a fost dat ajutorul financiar, economic 
şi industrial Rusiei sovietice, pentru a permite regimului comunist să 
subziste cu toată demenţa doctrinară a asupritorului său sistem social, 
ajuns la un nivel (nivel, astăzi, întrecut de mult) că DI. Stassen, 


administratorul acestui ajutor, s-a crezut obligat să refuze să comunice 
senatului Statelor Unite natura și cantitatea materialului remis 
Kremlinului, sub cuvânt că acestea erau informaţii ultra - confidenţiale, 
fără a provoca din partea << Solonilor>> Capitoliului o explozie de 
indignare. 


O listă completă a faptelor administraţiei Eisenhower care dezmint 
fără nici un scrupul declaraţiile generalului relativ la tragicul destin al 
popoarelor robite, nu poate fi dată aici. Vom menţiona, în treacăt, 
concesiunile făcute la Geneva lui Bulganin, pe spinarea acestor popoare, 
hotărându-se din capul locului, de comun acord, că vor fi șterse de pe 
ordinea de zi. Vom menţiona iarăși cele 370 milioane de dolari în bani și 
armament date tiranului comunizant Sukarno și sprijinul special ce l-a 
primit pentru a-i permite să zdrobească revoluţia anti-comunistă din 
Sumatra și să cucerească insulele Molusce, cu toate strigătele de disperare 
a sutelor de mii de creștini care le locuiesc. Și nu vom uita recepţiunea 
unică rezervată în Statele Unite obscenului satrap, în timpul căreia 
departamentul de stat și-a dat osteneala să-i procure, pentru consumul 
său propriu, un mic harem de trei << Call Girlis >> duduiţe alese după 
indicaţiile precise ale ambasadei Indoneziei din Washington. De 
menţionat încă faptul că fără de ajutorul administraţiei Eisenhower dat lui 
Castro, Cuba nu ar fi astăzi primul penitenciar comunist din America Latina 
şi 7 milioane de cubanezi nu ar trăi sub regimul << paredonului >> 
echivalentul glontelui în ceafă din primii ani ai Revoluţiei Bolșevice. 


Când un bun prilej s-a prezentat însă, administraţia Eisenhower nu a 
șovăit nici în faţa a ceea ce ar fi putut să fie — și poate a fost o lovitură de 
moarte dată nădejdilor de libertate a popoarelor robite —, singurul 
moment capabil să se opună spiritului de agresiune al sovietelor. Aceasta 
a făcut-o în momentul revoluţiei ungare și a intervenţiei franco-britanice 
în Egipt, UN MOMENT CARE AR FI FOST SUFICIENT PENTRU A ARĂTA CĂ 
SINGURA ALIANȚĂ REALĂ ASTĂZI ÎN LUME ESTE ALIANȚA SECRETĂ ÎNTRE 
CASA ALBĂ ȘI KREMLIN, CARE DE LA 1945 ÎNCOACE ÎȘI GĂSEȘTE EXPRESIA 
CEA MAI VIZIBILĂ ÎN EXISTENȚA ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE, AL 
CĂREI PACT FUNDAMENTAL A FOST REDACTAT DE UN DELEGAT SOVIETIC, 
DIN PARTEA MOSCOVEI, ȘI DE UN SPION SOVIETIC, DIN PARTEA STATELOR 
UNITE ALE AMERICII. 


Profesorul Lawrrence Denis, dela Harward University, economistul 
cel mai autorizat din << brain trust >> al administraţiei Kennedy, scria în 
1963 în revista Closed Up: 


„Adevărul este că între noi și Moscova nu există altceva decât o bună 
și strânsă prietenie. O pretenţie care trebuie să fie prezentată ca o 
dușmănie de către specialiștii noștri în propagandă, cu scopul de a 
ascunde adevărul, pentru ca el să nu fie descoperit de neștiutoarele 
popoare... Pentru a păstra această aparenţă, am fost siliți să comitem 
acțiuni de trădare în stil mare, începând cu pretinsul furt de secrete 
atomice și terminând cu pregătirea înfrângerilor în Coreea și Laos. Aceasta 
ne-a obligat la trădarea premeditată a încrederii luptătorilor pentru 
libertate din Ungaria și Cuba. “ 


Nu mai puţin sincer este Dl. Hans L. Morgenthau, director al 
Centrului de Studii Internaţionale de la universitatea din Chicago, care 
scrie în Commentary din noiembrie 1958. 


„Este absolut necesar ca să ne dăm seama că guvernul Internaţional 
al Naţiunilor Unite, despuiat de ornamentele sale legale, nu este altceva 
decât guvernul Statelor Unite și al Rusiei sovietice, lucrând în deplină 
înțelegere. “ 


În ziua de 28 octombrie 1956, patrioţii unguri controlau situaţia la 
Budapesta și într-o mare parte a teritoriului naţional. În acest moment, 
guvernul din Washington a cerut telegrafic prietenului său Tito să 
informeze guvernul sovietic că „Statele Unite nici odată nu vor sprijini un 
guvern ostil sovietelor într-una din ţările din apropierea graniţelor rusești 
(on the borders of). Transmisiunea acestei informaţii la Moscova s-a făcut, 
probabil, în ziua de 3 noiembrie, fapt este că în ziua de 4, sovietele, sigure 
finalmente de neintervenţia Statele Unite, au trimis diviziile și tancurile 
împotriva Budapestei și a luptătorilor dezarmaţi ale acestei alte revoluţii 
pentru libertate, luptători părăsiţi tot așa cum, mai înainte, luptătorii 
români, germani sau polonezi fuseseră abandonaţi. 


Cel mai mic, dar vizibil ajutor acordat patrioţilor unguri, cel mai mic 
dar vizibil gest de pozitivă solidaritate a lumii occidentale ar fi provocat 
ridicarea altor popoare în Polonia, în Germania Orientală, în România. 
Probabilităţile unei catastrofe pentru Bestia Fără Nume era cu atât mai 


mare cu cât în exact același moment se dezlănţuia expediţia victorioasă a 
francezilor și a britanicilor împotriva lui Nasser. Washingtonul, 
administraţia Einsenhower, a scos Kremlinul, o dată în plus, din această 
încurcătură. Într-adevăr Washingtonul a intervenit brutal la Paris și 
Londra, astfel cum nu intervenise nici odată la Moscova cu prilejul celor 
mai îndrăzneţe provocări ale Kremlinului, deschizând o cale fără primejdie 
ultimatumului lui Bulganin și a mobilizat flota sa în Mediterana nu 
împotriva amenințărilor Kremlinului, ci împotriva aliaţilor săi, Franţa și 
Marea Britanie. Măcelul patrioţilor unguri a avut un epilog: recepţia 
regală rezervată lui Hrușciov în Statele Unite, trei ani mai târziu, și 
elaborarea așa zisului Camp Devis Spirit, în lungile și cordialele discuţiuni 
între președintele Eisenhower și tiranul sovietic. Discuţiuni din care acesta 
din urmă a tras, cu destulă dreptate credem, în faţa corespondenţilor de 
presă înmărmuriţi, faimoasa concluzie: VĂ VOM ÎNGROPA! 


Administraţia președintelui Kennedy a fost și este obiectul laudelor 
ditirambice a tuturor cercurilor pro și cripto - comuniste din lumea 
întreagă. Nu era de așteptat, deci, să găsim în epoca lui Kennedy mai 
multe motive de a ne îndrepta către cei din ţară „cu mai multă nădejde”, 
decât în ceea a Generalului Eisenhower. 


În primăvara anului 1962, poporul chinez, obijduit și înfometat, se 
găsea într-o stare de agitaţie și de disperare, astfel că o scânteie potrivită 
ar fi putut aprinde o răscoală generală și prăbușirea regimului Mao. A fost 
acest moment pe care președintele Kennedy l-a ales pentru a asigura 
Pekinul, prin intermediul ambasadelor ambelor puteri din Varșovia, că 
Statele Unite nu vor permite nici odată o încercare de debarcare a lui 
Ciang — Kai- Shec pe continentul asiatic. Intervenţie făcută cu aceiași 
calculată preciziune ca aceea a președintelui Eisenhower, cu prilejul 
revoluţiei ungare din octombrie- noiembrie 1956. 


Președintele Kennedy (care primise pe Tito cu aceiași efuziune cu 
care predecesorul său primise pe Hrusciov) este cel care a luat iniţiativa de 
a retrage acoperirea aeriană ce trebuia să susţină debarcarea patrioţilor 
cubanezi pe coastele patriei lor. Această retragere a avut loc imediat după 
începutul debarcării, pe care a condamnat-o la un eșec total, asigurându-l 
totodată pe Castro împotriva oricărei alte încercări asemănătoare. Întrucât 
s-a încercat a se contesta rolul personal al președintelui în această 


tragedie, cităm propriile sale declaraţii, din 10 mai 1961, făcute la Casa 
Albă unui grup de șapte directori de ziare de provincie: „Acoperirea 
aeriană a fost decomandată în dimineaţa invaziei, la orele 3 a. m. Am luat 
această decizie fiindcă DI. Stevenson s-a plâns că o atare acţiune ar face 
din el un mincinos fată de Naţiunile Unite!“ 


Președintele Kennedy este acela care a tolerat, fără de nicio reacţie 
corespunzătoare, transformarea Cubei, odinioară liberă, într-o citadelă 
sovietică, cu o garnizoană de 30.000 de soldaţi sovietici, fără de care 
stalinul de buzunar, Fidel Castro, nu se simţea în stare să-și menţină 
tiranica sa dominație și cu o artilerie nucleară, a cărei pretinsă retragere 
nu a fost până astăzi nici odată confirmată prin inspecţiile la faţa locului, 
astfel cum o făgăduise poporului său însuși președintele. 


În schimbul acestei retrageri necontrolate a unui simplu element 
tehnic, ușor de reinstalat, din puternica lor bază aeriană, militară, balistică 
şi navală a sovietelor în teritoriul sacro-sanct al doctrinei monroice, 
administraţia Kennedy, conformându-se cererilor sovietice, a părăsit total, 
şi de astă dată fără îndoială posibilă, toate bazele sale în Turcia și Italia; un 
important motiv de nădejde mai puţin pentru asupriţii din regiunile 
corespunzătoare ale Europei. Unica problemă a fost, după cum spune 
Christian Science Monitor din 21 ianuarie 1963: „cum să execute această 
retragere, fără a părea că ea este făcută sub presiunea cererilor 
Kremlinului?“ 


Administraţia Kennedy este aceea care, mai mult ca oricare alt factor 
politic din lumea occidentală, a dat validitate definitivă doctrinei 
sinucigașe a pacifismului, ca rezultat al dezarmării, înlocuind pe cea, 
singura sănătoasă, a dezarmării numai după triumful păcii. O procedură 
care ne privește direct, căci dezarmarea prealabilă și reciproc consimţită a 
părţilor implică recunoașterea statu quo-ului teritorial și politic existent. În 
ziua în care o convenţie de dezarmare va fi iscălită între Rusia sovietică 
împreună cu grupul sateliților ei, cunoscut sub numele de <<puterile 
Pactului de la Varșovia >>, pe de o parte, și puterile occidentale pe de alta, 
aceasta ar însemna că ultimele vor fi recunoscut, formal, pentru întâia 
oară, actualele graniţe între lumea liberă și lumea robilor. 


Sforţările administraţiei Kennedy de a determina dezarmarea morală 
a opiniei publice americane, ba chiar a forţelor armate ale Statelor Unite, 
față de intreprinderile Rusiei sovietice și ale imperiului comunist în 
general, ne privesc și ele direct, deoarece ele tind a despuia dorinţa 
noastră de libertate chiar și valoarea ei de deturnare a spiritului de 
agresiune sovietic, pe care o recunoștea generalul Eisenhower. Aceste 
sforțări s-au concretizat într-un mod scandalos, fiind obiectul a lungi și 
violente discuţiuni în Congresul Statelor Unite, cu prilejul persecuțiilor la 
care a fost supus generalul Walker, persecuție care a mers până la 
încarcerarea sa forţată (din ordinul ministrului justiţiei, Dl. Robert 
Kennedy) într-o casă de nebuni, ca pedeapsă, pentru inteligentul sistem 
de educaţie anti-comunistă, pe care generalul îl introdusese în cadrul 
trupelor ce le comanda în Europa. Deja în 1949, DI de Madariaga, 
diplomat și gânditor de cunoscute opinii liberale, scria: 


„Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite este în fond o traducere în 
limbaj internaţional a sistemului Rusiei Sovietice și adaptarea lui la o 
comunitate internaţională... Organizaţia Naţiunilor Unite poartă pe 
fruntea ei pecetea Moscovei!” 


Doisprezece ani mai târziu, la 5 Septembrie 1961, generalul de Gaule 
declara Presei: 


„Dat fiind modul cum Organizaţia Naţiunilor Unite este compusă 
astăzi, date fiind freneticele curente și starea de permanentă violare a 
propriului său pact în care se menţine, nu-i recunoaștem nici un drept de 
arbitraj și nici o jurisdicţiune.” 


Între declaraţiile lui Madariaga și sfârșitul tragic al administraţiei 
Kennedy, transformarea componenţei și spiritului Organizaţiei Naţiunilor 
Unite (prin admiterea în bloc a guvernelor satelite care nu făceau încă 
parte din ea și prin irumpţiunea puzderiei de stat afro-asiatice, mai toate 
administrate de guverne comuniste sau comunizate, reprezentate de cele 
mai multe ori prin adevăraţi energumeni ignoranţi, incontrolabili și 
imprevizibili în manifestările lor) a favorizat continuarea impulsului 
ascuns, dat de Alger Hiss și Molotov, Pactului ei fundamental, în 
momentul redactării lui. Naţiunile Unite au ajuns astăzi a fi, sub 
direcțiunea marxistului U-Thant, arma cea mai primejdioasă de care 


dispune comunismul internaţional, o armă care nu mai este secretă, o 
autoritate mondială pe lângă care nici una din ţările asuprite, nici una din 
plângerile lor nu are cea mai mică posibilitate de a se face ascultată sau 
măcar auzită. 


Administraţia Statelor Unite, care a făcut mai mult pentru 
accelerarea acestui proces de comunizare a Naţiunilor Unite, dându-i 
acestei organizaţii, astfel constituită și animată, caracterul unui guvern 
mondial, al unui Behemot iresponsabil și anonim, prevăzut cu puteri 
nelimitate și condus de oameni despre care tot ce se știe este că nu ar fi 
acolo dacă Moscova nu i-ar fi ales; Administraţia este aceea care, prin 
aprobarea și cooperarea sa la sângeroasa expediţie colonială împotriva 
poporului congolez, a consacrat dreptul acestei organizaţii de frenetici de 
înspăimântați și de conspiratori, de a avea o armată de mercenari, de a 
face legi și de a face războaie pentru a-și impune sceleratele-i legi. 


Nădejdea neamurilor asuprite și a pribegilor acestor neamuri de a 
vedea lumea apuseană punând mâna pe arme pentru a îndrepta 
nedreptăţile suferite la Teheran, Ialta, și Posdam s-a stins demult, dacă 
chiar a exista vreodată. Tot ceea ce ele mai cereau era ca această lume 
creştină, și în special Statele Unite, să înceteze de a da tiranilor ajutorul 
politic, moral, financiar, economic, tehnic, industrial și militar, fără de care 
imperiul comunist ar fi încetat de mult de a exista. 


Toate guvernele nord-americane dela Wilson încoace au fost, în 
felurite măsuri, părtașe la acest păcat, care-i identic cu cel al sinuciderii, 
de a ajuta și întări pe cei care nu și-au ascuns nici odată intenţia lor de a 
îngropa Statele Unite, împreună cu orice rămășiță a civilizaţiei occidentale. 
Guvernele americane postbelice au încercat să legitimeze această 
dementă purtare prin argumentul că prin ajutorul dat guvernelor satelite 
le va ajuta pe acestea să se desprindă de Moscova; cât despre ajutorul dat 
Rusiei sovietice chiar, acesta va permite, chipurile, poporului rus să se 
deprindă cu un nivel de viaţă mai ridicat, ceea ce îl va face mai iubitor de 
pace, mai temător de război și mai accesibil ideii de libertate. 


Acestei doctrine absurde, devenită oficială, după cuvenita pregătire 
a opiniei publice, prin ziarele și agenţiile controlate toate din aceeași 
centrală, noua administraţie Jonson i-a adăugat unele trăsături demne de 


toată atenţia celor care mai cred în posibilitatea unui ajutor al apusului 
dat năzuinţelor de liberare a popoarelor lor. 


Vizita lui Gheorghiu-Dej la Washington, unde a fost primit cu toate 
onorurile rezervate atâtor satrapi comuniștii, a dat dlui Rusk prilejul de a 
dezvălui un colţ al noilor criterii și al noului program de acţiune în relaţiile 
cu Statele Unite cu pseudo-guvernele ţărilor robite. Cu obișnuitul cinism și 
dispreţ faţă de inteligenţa auditorului său, cu care ne-au deprins atâtea 
declaraţii ale sale și ale predecesorilor săi, Dl. Rusk ne informează că 
„Ceea ce trebuie cerut unui guvern comunist, nu este care este sistemul 
său particular de a guverna, ci care este atitudinea sa față de vecinii săi. 
„Cercetat-au Guvernul lui Rusk și TOATE GUVERNELE POSTBELICE 
AMERICANE anterioare, care a fost atitudinea Rusiei sovietice faţă de 
vecinii ei, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, România, Ungaria, 
Cehoslovacia și Bulgaria, înainte de a-i clădi industria ei grea și uşoară și 
de a o milostivi cu cinci milioane de tone de grâu? 


Și de data asta noul pas spre recunoașterea formală și finală a 
graniţelor europene ale robiei, recunoaștere care ar îngropa pentru 
totdeauna ţările pretinsului comunism naţional în imperiul comunist, este 
întovărășit de o sincronizată și zgomotoasă campanie de presă, 
pregătitoare a spiritelor. Două trusturi de presă, trustul Script Howard și 
trustul Hearst, au fost special însărcinate cu această misiune. De un tragic 
interes pentru noi este campania intreprinsă de Dl. Wiliam Randolph 
Hearst Jr. și de acoliţii săi, cunoscuţii comuniști Bob Considin și Franck 
Connif, la reîntoarcerea lor dintr-o așa zisă călătorie de informare în 
România, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, cu o serie de articole, prin care 
se prezintă viaţa acestei ţări ca reîntoarsă aproape la normal, afirmându- 
se, ca un fapt care nu mai poate fi negat, emanciparea lor completă de 
dominaţia Moscovei. Concluzia acestei necinstite campanii este atât de 
importantă ca indicație a falsei prezumţii asupra căreia noua administraţie 
a Statelor Unite va baza atitudinea sa faţă de istoricul conflict între 
pseudo-guvernele popoarelor robite și aceste popoare, că o redăm atât în 
original cât și în traducere: 


„And there is a final factor to be remembered, distasteful as it may 
be to Western political palates. Here is every possibility that the people in 


East Europe prefer the new order of doing thing, for all its oppression, to 
the Ancien Regime known to there forfathers. “ 


Concluzia pelerinilor minciunii — în serviciul formidabilei asociaţii de 
interese a Mafiei Internaţionale, a departamentului de stat și a 
consorţiului de mari industiași care au finanţat alegerea președintelui 
Jonson și care au vizat Kremlinul în același timp cu excursia echipei Hearst 
pe lângă guvernele satelite Moscovei — este: 


„Și există un factor final care nu trebuie uitat, pe cât de neplăcut 
poate el să fie gustului politicienilor occidentali. Există posibilitatea ca 
popoarele Europei orientale să prefere noua ordine a lucrurilor, cu toată 
opresiunea ei, regimului trecut, în care au trăit ṣi părinţii lor. “ 


Pregătitorii ultimului pas în vederea unei asociaţii, declarată și 
formală, de interese între apus și răsărit, o asociaţie care nu se poate clădi 
decât peste trupurile înlănţuite a unsprezece popoare europene, și-au dat 
seama cât de greu este de a impune părerea că aceste popoare preferă 
noua stare de lucruri când lumea întreagă știe, din dovezile zilnice ce sunt 
date, că dacă graniţele ţărilor asuprite ar fi deschise, 90% din populaţia lor 
ar fi de mult dincoace de Cortina de Fier, pentru a face faţă acestei 
neplăcute împrejurări campania lui Hearst și a lui Script Howard în 
vederea perpetuării tiraniei comuniste este completată prin altă încercare 
de amăgire, inaugurată de către revista LIFE INTERNAȚIONAL, în numărul 
ei din 10 Octombrie 1964, prin articolul „The Refugee Scandal “. După cele 
ce citim în acest articol, nu ar mai exista refugiaţi politici adevăraţi, ci 
numai oportuniști și fomiști care, chiar cu riscul de a fi împușcați sau 
electrocutaţi, „Ar vrea să aibă și ei o parte din bogățiile occidentului, 
persoane care trebuie respinse fără milă spre ţările lor de origine. “ 


Este inutil de a adăuga că orice încercare de a restabili adevărul, de 
către reprezentanţii liberi ai neamurilor asuprite, sau de către prietenii lor 
din Statele Unite (și aceste încercări nu au lipsit) a fost sistematic respinsă 
de ziarele care s-au însărcinat cu popularizarea diabolicei minciuni. 


„Veţi cunoaște adevărul, și adevărul vă va mântui “, ne-a spus lisus. 
Păcatul ce nu este iertat de legea noastră creștină este cel împotriva 
duhului, păcatul de a cunoaște adevărul și de a-l nesocoti. Adevărul pe 
care trebuie să-l recunoască cei care și-au luat, în orișice măsură, 


răspunderea faţă de năzuinţele spre libertate ale popoarelor predate și 
rămase în ghearele Bestiei Fără Nume, este că în faţa bestiei aceste 
popoare sunt și rămân SINGURE! Ele nu au alt reazim și alte motive de 
nădejde, în afară de milostivirea cerească, decât pe cele pe care le vor găsi 
în răbdarea, înţelepciunea, vitejia lor și, mai presus de toate, în 
solidaritatea ce vor trebui să o clădească mai întâi în sânul fiecărei pribegii 
naţionale și, în urmă, între toate aceste pribegii. 


Este definitiv stabilit că între oamenii de stat occidentali nu numai că 
nu au considerat nici odată posibilitatea de a veni cu ajutor armat 
popoarelor pe care le-au jertfit la Teheran, Yalta și Posdam, dar că ei 
consideră orice încercare din partea acestor popoare de a scutura lanţurile 
robiei lor ca esențialmente contrare intereselor lor mercantile și politicii 
lor emasculate, de pace cu orice preţ — better red than dead — pe care au 
urmat-o de la sfârșitul ultimului război încoace, în drumul lor spre groapa 
fără slavă pe care le-a făgăduit-o Hrusciov 


Refugiul și fraţii săi robiţi trebuie să înlăture cu totul din mintea lor 
imaginea antagonismului între două lumi despărțite de cortina de fier. 
Această cortină a încetat demult de a mai exista altfel decât numai și 
numai pentru bieţii sclavi din partea ei răsăriteană. Taberele antagoniste 
nu sunt cele ale tiraniei, pe de o parte, și ale lumii libere, pe de altă parte. 
Tiranii comunişti și conducătorii lumii occidentale s-au înţeles perfect de 
mult. Pe cât de groaznică este această realitate, trebuie în sfârșit să 
recunoaștem că taberele opuse sunt formate de către acești tirani și acești 
conducători pe de o parte și de neamurile asuprite din Europa și din Asia 
pe de alta, ȘI SĂ FĂPTUIM ASTFEL CUM NE-O PORUNCEȘTE ACEST 
ADEVAR. 


Istoricii viitorului vor afla cu mirare că, în urma celui de-al doilea 
război mondial, conducătorii lumii occidentale învingătoare, parcă cuprinși 
de teroare și de panică, au părăsit una după alta toate poziţiile strategice, 
politice și morale pe care le stăpâneau, predând imperii întregi 
intreprinderilor comuniste, haosului și canibalismului, pierzând toate 
prilejurile, și s-au prezentat multe, în Europa și în Asia, de a recâștiga 
terenul pierdut. 


Această atitudine a lumii occidentale trebuie privită, dela tragedia 
revoluţiei ungare încoace, ca definitiv adoptată de ea. Părăsiţi în propriile 
ei reflexe și reacţiuni, conducătorii ei nu vor descoperi mortala primejdie a 
letargiei lor decât când va fi prea târziu, după ce ultima lor armă le va fi 
fost smulsă din mâini. Astfel cum ei au lăsat să treacă, fără a-i întrebuința, 
spre mântuirea noastră și a lor, anii hotărâtori, când arma atomică era 
monopolul lor, astfel cum s-au lăsat de bună voie întrecuţi în producţia 
armelor nucleare, încredințând, în deplină cunoștință de cauză, unui 
comunist cunoscut iniţiativa și controlul producţiei lor, vor lăsa să se 
stingă, sub povara asupritorilor și a uitării, ultimele rezistenţe morale și 
fizice printre popoarele pe care Roosevelt și Churchill le-au predat Bestiei, 
pierzând arma supremă, arma care este numai a lor: puterea explozivă a 
masei de sute de milioane de sclavi în Europa și Asia. 


Destinele occidentului nu mai sunt în mâinile lor ci în cele ale 
Golemului pe care le-a lăsat să crească pe malurile Hudsonului a 
infiltraţiilor dușmane pe care le-a îngăduit în poziţiile cele mai sensibile 
ale apărării sale spirituale, morale, politice și militare, ai sfătuitorilor haini 
cu care s-au înconjurat conducătorii lor. Occidentul nu se mai poate salva 
el însuși. Nu el ne poate salva deci pe noi, ci noi pe el. Răspunderea 
perenităţii civilizaţiilor care au diferențiat pe om de bestie este a 
neamurilor robite. Mântuirea acestor civilizaţii nu mai poate fi nici măcar 
închipuită decât prin răscoala, cuminte și îndrăzneţ pregătită, unanimă și 
simultană a tuturor acestor neamuri. 


Înțelegerea între ele, coordonarea intentiilor lor și a diferitelor faze 
ale pregătirii și executării acţiunii mântuitoare, nu se pot îndeplini, bine 
înţeles, în interiorul graniţelor imperiului comunist, ci numai în lumea 
exilului, al cărui rost istoric este numai acesta. Dar aceasta cere o minune 
preliminară, înțelegerea în sânul fiecărei pribegii. Fiecare din noi poartă 
nădejdea și răspunderea acestei împăcări, dela cel mai nevoiaș muncitor 
manual sau intelectual până la fostele capete încoronate și sfătuitorii cu 
care s-au înconjurat. Nimănui nu-i mai este îngăduit să fie numai salariatul 
<<co-existenţei paşnice >>, decizii trebuie să fie luate cu hotărâre și în 
grabă. „Tot ceea ce este necesar pentru triumful răului — spune Edmund 
Burke, este ca toţi cei buni să nu facă nimica“. 


Deci, la treabă! Este mai târziu decât se crede. Răgazul ce ne este dat 
este scurt și precis măsurat de timpul necesar Chinei lui Mau -Ţe- Dung 
pentru a deveni o adevărată putere atomică. Căci acţiunea mântuitoare 
trebuie neapărat să cuprindă și răscoala maselor chineze. Sfârșitul Ciang- 
Kai- Shek, pe care îl doresc toţi emasculaţii și conspiratorii pro- 
comunismului, a singurului șef a unuia din neamurile robite, și a celui mai 
numeros, care dispune astăzi de o forţă armată independentă, puternică și 
credincioasă, ar însemna, foarte probabil, și sfârșitul ultimelor noastre 
nădejdi. 

Aceste pagini au fost scrise pentru a limpezi, de prea multe și amare 
amintiri, calea spre iertarea păcatelor, uitarea dușmăniilor și împreunarea 
sufletelor pe care rugăm fierbinte pe Dumnezeul Atotputernic să ni le 
hărăzească. 


CUVÂNT FINAL 


Autorul dorește a face faţă la o posibilă critică pe care citirea acestei 
cărți ar putea s-o prilejuiască. 


Nu s-a indignat autorul faţă de atrocitățile pe care abea le 
menţionează, de care sunt învinuite autorităţile socialist- naţionale? 


Autorul s-a scârbit și indignat adânc faţă de aceste atrocități. Dar 
autorul, el, avea dreptul de a se indigna și de a se scârbi, fiindcă cu aceiași 
indignare a privit şi privește atrocitățile lumii comuniste. Cu aceiași mânie 
le-a condamnat și le condamnă, fără de a fi silit, pentru aceasta, a recurge 
la statistici fabuloase, deorece Stalin și Molotov, s-au însărcinat, ei înșiși, 
să ne dumirească în această privinţă: Stalin, când a mărturisit lui Churchill, 
în acea memorabilă noapte în Kremlin că <</ichidase >> 10 milioane de 
ţărani ruși pentru a impune sistemul << ceapeurilor >>; Molotov, în 
Discursul său din Odessa, în 1933, când se lăuda cu lichidarea a mai mult 
de 20 de milioane de << burjui >>, în cei dintâi 13 ani, numai, ai revoluţiei 
bolșevice. 


ARE ÎNSĂ ORIȘICINE DREPTUL LA ACEIAȘI INDIGNARE ȘI LA ACEIAȘI 
SCÂRBĂ? 


Roosevelt și Churchill au predat la Teheran și Yalta aceluiași Stalin și 
aceluiași Molotov, și tuturor călăilor și torționarilor comuniști 130.000.000 
de europeni. Au făcut aceasta în momentul exact când la cunoștiinţa lor 
Kremlinul inaugurase un nou cicluri de măceluri apocaliptice și de 
dezrădăcinări masive de popoare. Când Stalin a cerut lui Roosevelt, la 
Teheran, consimțământul său, înainte de a pune sângeroasele sale gheare 
pe atâtea nenorocite ţări, Roosevelt i le-a dat fără nicio șovăire, cu singura 
condiţie ca această concesie să rămână ascunsă până la viitoarele alegeri 
prezidenţiale în Statele Unite. 


Când generalul Sikorski a avenit să anunţe lui Chiruchill cu 
netăgăduite dovezi în mână că 15. 000 de ofiţeri polonezi, prizonieri ai 
sovietelor, fuseseră executaţi în masă la Katyn, Churchill n-a găsit alt 
răspuns decât că: „Dacă sunt morţi, sunt morţi, nu putem să mai facem 
nimica!” Pe aceiaşi pagină, unde în Memoriile sale povestește spovedania 
lui Salin, privitoare la cei 10.000.000 de ţărani ruși măcelăriți, Churchill ne 
povestește că numele lui Stalin va fi binecuvântat pentru această faptă de 
către generaţiile viitoare, „fiindcă << ceapeurile >> le vor aduce mai multă 
mâncare “, argument, fie zis în treacăt, cu totul fals din punct de vedere 
tehnic agricol. În aceiași carte, citim cum Churchill dăruiește lui Stalin 90% 
preponderență în viaţa poporului român, păstrându-și pentru el 10%. 
Celelalte ţări, din centrul și răsăritul Europei, împărţite la fel, după cum 
putem vedea în documentul reprodus fotografic în Memoriile lui Churchill; 
proporţia variind după cheremul primului ministru britanic. 


Președintele Truman, care azvârlise fără nici un rost (deoarece 
Japonia se declarase gata de a depune armatele cu două luni mai înainte) 
două bombe atomice asupra populaţiei civile japoneze, măcelărind 
zadarnic sau schilodind oribil sute de mii de fiinţe omenești, a predat în 
urmă, prin Misiunea Marshall, acelorași călăi, cărora Rousevelt și Churchill 
le predaseră 11 ţări europene, întreaga Chină, cu un sfert din populaţia 
pământului. Singurul posesor al bombei atomice, Președintele Truman a 
avut timp de cinci ani posibilitatea de a cere, chiar prin telefon, și de a 
obţine din partea lui Stalin, evacuarea nu numai a Berlinului și a 
Cehoslovaciei, ci a tuturor teritoriilor europene ilegitim ocupate de 
soviete. Din motive ce au rămas nemărturisite, nu a făcut-o! 


Primul ministru britanic Attlee, democratul, amicul celor umili (care 
cu toată stăruința unor membri ai parlamentului refuzase de a interveni 
pentru a salva viaţa unui copil de 13 ani, condamnat la moarte în 
Germania de către autorităţile militare britanice, pentru crima de a fi 
păstrat în odaia sa un portret al lui Hitler), reîntors dintr-o călătorie de 
prietenie din China roşie, pe care o vizita în momentul unui sălbatic val de 
teroare la care era supus umilul și muncitorul popor chinez, nu avea la 
sfârșitul acestei călătorii decât cuvinte de laudă pentru administraţia lui 
Mao-Ţe- Dung și nu pomenea de alte măceluri decât al muștelor la 
eliminarea cărora această administraţie consacra, ne asigură eminentul 
democrat, o lăudabilă activitate. 


Generalul Eisenhower, ca șef suprem al armatelor aliate din Europa, 
predase asasinilor din Kremlin, contra tuturor legilor războiului, a 
Convenţiei de la Geneva și a celor mai elementare consideraţii umanitare, 
aproape 400.000 de ofiţeri și de soldaţi anti-comuniști ruși, pentru a fi 
spânzurați și împușcați într-un uriaș Katyn. Tot sub controlul generalului se 
făcuse repatrierea forțată a zeci de mii de refugiaţi din ţările ocupate de 
soviete, printre acești refugiaţi, după cum o povestesc cu indignare 
anumiţi generali americani, se numărau și cei care luptaseră vitejește ca 
voluntari sub ordinele generalului Eisenhower. Ca șef suprem al armatelor 
aliate, și conform jurist prudenţei stabilite la Nuerenberg, generalul 
Eisenhower este răspunzător de toate atrocitățile mari și mici, rămase 
nepedepsite, de care trupele sale s-au făcut vinovate în Germania. 
Menţionăm, între altele, VIOLAREA CELOR 600 DE FETE GERMANE DE 
CĂTRE UN REGIMENT DE SOLDAȚI NEGRI, CU CONSIMȚĂMÂNTUL 
OFIȚERILOR LOR, ÎNTR-UN TUNEL DE CALE FERATĂ LA AUGSBURG; violare 
care a făcut obiectul unei investigaţiuni rămase fără sancţiune, a senatului 
american. Administraţia generalului Eisenhower a fost martoră nemișcată 
a barbarei represiuni a diviziilor mongole ale lui Hrusciov împotriva 
patrioţilor unguri în 1956. Tot ea a fost cea care a organizat ulterior 
călătoria triumfală a aceluiași Hrusciov în Statele Unite și primirea sa cu 
braţele deschise la Camp David. Tot această administraţie a fost aceea 
care a participat la predarea altor 20.000.000 de nenorociţi coreeni și 
indochinezi teroarei Bestiei Fără Nume. 


Nu numai personalităţile sus menţionate, complice și părtașe la 
robirea, terorizarea și măcelul de popoare întregi, dar și anturajul lor 
politic, complice și el prin omisiune sau comisiune, dar și agenţii lor de 
informaţii, care, prin tăcere sau comentarii tendenţioase, au ajutat, 
atenuat sau ascuns acestei atrocități, nu au dreptul de a se indigna fără 
ipocrizie, cum îl avem noi, la cele ce s-au petrecut în lagărele de 
concentrare germane, în ultimii doi ani ai războiului. 


Nu au dreptul de asemenea la această indignare cei care au primit 
participarea Bestiei sovietice (cu trei scaune în loc de unul, ca toate 
celelalte ţări) la Organizaţia Naţiunilor Unite, nici cei care au primit pe 
băncile Comisiunii Drepturilor Omului și a Tribunalului de la Haga pe 
reprezentanţii celor mai perverși, permanenţi și crunţi violatori ai acestor 
drepturi, ai guvernelor celor mai puţin demne de a le încredința 
răspunderea unei judecăţi imparţiale. 


Nu au dreptul la această indignare cei care au mijlocit cu miliarde de 
dolari, cu milioane de tone de alimente, cu echipamentele industriale cele 
mai perfecționate și cu armele cele mai moderne, distribuite guvernelor 
comuniste, menţinerea și întărirea asupra a mai mult de o treime a 
locuitorilor acestei planete a unei nemaipomenite tiranii, unică prin 
sălbăticia sa în istoria omenirei, tiranie care fără de acest ajutor s-ar fi 
prăbușit de la bun început. 


ANEXE 


1. Poezia poetului-legionar Radu Gyr „Noi nu am avut tinereţe“, 
(„antisemitul“ care, facând parte din guvernul legionar, a aprobat 
în toamna anului 1940, înfiinţarea teatrului evreiesc „Baraseum“). 


Noi nu am avut tinereţe, 
să spumege viaţa în cupe. 
Priveam cum din crengi pădureţe 
un fruct de otravă se rupe. 


Nici lauri, nici mirt şi nici roze 
n-au vrut pentru noi să zambească. 
Tot cerul de-atunci de moloz e; 
luceafărul, tânar de iască. 


Noi nu am avut Heidelberguri 
cu blonde iubiri diafane; 
pe clare și verzi iceberguri 
în somn, n-am plutit pe oceane. 


Cu lavaliere boeme 
n-am mers pe sub harfele lunii. 
Pe noi nu ne-au nins crizanteme, 
nici vișinii nopţii, nici prunii. 


N-am tras nici o verde caretă 

n-am fost pe celeste terase. 

Scriam doar pe inimi cu cretă 
un spin ... încă trei ... încă șase... 


Noi n-am cules aur din soare, 
ci-n roşii amurguri zbătute 
am strans stropi de foc în ulcioare, 
prelinși de pe cruci nevăzute. 


Cântam: era sânge poemul, 
hoream : curgeau lacrimi pe feţe ; 
zâmbeam, și-n surâs sta blestemul ... 
Noi nu am avut tinereţe. 


Mereu schiopătând prin dezastre, 
mereu cu osânda pe frunte, 
visam că tot spini sunt și-n astre 
şi-n lună tot temnițe crunte. 


Ce vânt secetos și fierbinte 


ne-a smuls orice aripi răzlete? 
Căzuti în genunchi pe morminte, 
noi nu am avut tinereţe! 


Și-adună azi zdrenţele anii 
și visul ciubotele sparte. 
În pod se aud chiţoranii 

cum petece rod mai departe. 


Bătrâni, cu obrazul de ceaţă, 
cu pași năclăiţi în tristeţe, 
prin moarte-am călcat, nu prin viața... 
Noi nu am avut tinereţe. 


2. Cuvântarea Căpitanului la inaugurarea restaurantului legionar 
de la Predeal 


Predeal, 24 Octombrie 1937 
Camarazi și prieteni ai mișcării noastre, 


Am deschis acest restaurant la Predeal pentru ca tinerii din Mișcarea 
Legionară să aibă în a lor stăpânire un picior de pod la cel mai bun aer al 
României. Vor ști deci că ceea ce mai înainte pentru ei era o imposibilitate, 
de azi nu mai este. Vor putea urca aici și sta cu un preţ redus sau în 
schimbul serviciilor pe care le vor face. Își vor reface sănătatea sau își vor 
dubla puterile, pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei și al 
biruinţei legionare. 


Aceste capete de pod se întreţin întotdeauna cu jertfe materiale, de 
organizaţii, guverne sau state. Dacă noi însă prin comerţ vom putea realiza 
şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea noastră de astăzi își va fi atins și 
chiar întrecut scopul propus. 


Camarazi şi prieteni. 


În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleași feluri de 
mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum și un maximum 
fixat de noi, cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult, 
după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc. Dacă unul va zice: 
Eu n'am nici un ban - nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să 
moară de foame, ne vom interesa de ce n'are, pentru ca să-l punem la 
treabă și să-l facem să aibă. Cine va judeca cât trebuie să plătească un 
client? El singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să 
plătesc. Judecata lui este fără apel. 


lubiți camarazi, 


Un principiu al Justiţiei spune: „Nimeni nu poate fi judecător în 
propria sa cauză”. Răspund: Principiul înjosește omenirea, pentru că îl 
consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Așa e omul. Dar eu nu vorbesc de cum 
este omul, ci de cum poate și trebuie să fie. Într'o omenire înălţată, omul 
nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie 
să se judece singur, să aibă curajul și loialitatea de a da fiecăruia ceea ce 
este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept și 
sever cu sine însuși. La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept și e bine 
să începem să facem școală în această direcţie. Cu acestea zise, 
Restaurantul de la Predeal este deschis și toţi câţi sunteţi aici, săraci sau 
bogaţi, sunteţi invitaţii noștri la masă. 


La ceea ce avem și cât avem. 


Corneliu Zelea Codreanu 


3. Corneliu Codreanu anunţă încetarea existenţei Partidului 
<<Totul pentru Țară >> 


CIRCULARA Nr. 148 


Am convocat încă de acum o săptămână pe ziariști pentru mâine, 
marţi 22 februarie a.c. ora 8 seara, în scopul de a încerca să fac unele 


declaraţii politice privind atitudinea noastră ca partid, în faţa noilor 
împrejurări. 


Deoarece miercuri, 23 februarie, este ultimul termen pentru facerea 
declaraţiilor de către funcţionari și înaintarea demisiilor din partide, mă 
văd silit a face acesta declaraţii astăzi, pentru ca ele să ajungă în timp util 
membrilor noștri. 


lată aceste declaraţii, pe care le fac în numele forului conducător al 
Mişcării Legionare: 

Anunţăm pe membrii, că începând cu data de astăzi, 21 februarie 
1938, << Partidul Totul pentru Ţară >> nu mai există. 


Întreaga conducere a căzut de acord, că raţiunea de existenţă a 
partidului a încetat. 


Toţi cei legaţi până în prezent jurudicește de acest partid, funcţionari 
de stat sau nefuncţionari, sunt dezlegaţi de toate aceste legături, luându-și 
completa libertate de acţiune. Toate funcțiunile, șef de regiuni, de judeţe, 
etc., sunt desfiinţate. 


Motivele care ne-au determinat la această hotărâre sunt: 

Decretul Regal Nr. 870 din 17 februarie 1938 cuprinde următoarele 
dispoziţii: 

A). Funcţionarii statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din 
partide. 


B). Cei ce nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează 
politicește sunt sancţionați. 


C). Conducerea este sancționată, dacă mai dă circulări, ordine, dispoziţii. 


Deci suntem aruncaţi din raportul de drept în raportul de forţă. Pe 
acesta însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, 
manifestându-ne credinţele noastre. 


Dacă aceasta n-o putem face și dacă orice manifestaţie de credinţă 
ne este interzisă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat. 


Noi nu vom întrebuința forța. 


Ne este suficientă experienţa din trecut, când, fără voia noastră, am 
fost atrași pe calea violenţei. La orice violentare, noi nu mai răspundem în 
nici un fel: suportăm chiar și atunci când întreaga naţiune este tratată ca o 
turmă de animale inconștiente. 


Lovitură de stat noi nu voim să dăm. 


Prin existenţa însăși a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui 
sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe 
când noi așteptăm biruinţa noastră dela desăvârșirea în sufletul naţiunii, a 
unui proces de perfecționare omenească. 


Nu vom întrebuința aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are 
prea adânc înfiptă conștiința misiunii sale istorice și a răspunderii sale, 
pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie 
însângerată. 


Generaţia noastră întreagă vede bine mănușa care i s-a aruncat. 
Mănușa aruncată va rămâne însă jos. 
Noi refuzăm să o ridicăm. 


Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor. Dacă 
generaţia bătrânilor noștri crede că e mai bine așa cum a procedat, noi nu 
avem să ne amestecăm pentru a le da lecţii. 


Ei poartă răspunderea în faţa lui Dumnezeu și a Istoriei. 


De altfel, părerile mele, simple păreri, asupra ultimelor evenimente, 
vor fi fixate într-o scrisoare adresată unuia dintre miniștrii actualului 
cabinet. 


În același decret regal se vizează comerţul legionar. Pentru a nu da 
naştere la nicio posibilitate de conflict, cu multă durere, renunțăm și la 
activitatea noastră comercială. Întreg comerţul legionar se lichidează. Șefii 
de întreprinderi vor anunţa personalul din timp pentru a se putea plasa în 
altă parte. Cei 70 de copii întreţinuţi de noi vor fi trimiși acasă, noi 
nemaiputând suporta cheltuiala întreţinerii lor. 


În timpul liber care ni se deschide, îndemn pe toţi tinerii să studieze 
cât mai profund în direcţia meseriei lor. 


De altfel și eu, profitând de acest timp, voi pleca peste o lună la 
Roma, pentru a mă ocupa de traducerea și tipărirea în limba italiană și 
franceză a cărții mele. De asemenea, voi scrie volumul al 2-lea. 


Și acum, în ceasul dizolvării noastre, noi, tineretul României, crescuţi 
în credinţa legionară, mulţumim generaţiei bătrânilor, oamenilor politici 
pentru modul cum s-au purtat cu noi, pentru modul cum ne-au tratat, 
pentru exemplele de caracter, onoare, demnitate, de lealitate pe care ni 
le-au dat. 


Închizând această tristă pagină, rămânem legaţi în duhul lui Moţa, 
Marin și a celorlalți morți ai noștri, care se roagă pentru noi lui Dumnezeu. 


Credeţi, camarazi din sate, din munţi și din câmpii, în viitorul 
legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană și nici 
moartea nu-l pot împiedica. 


București, 21 februarie 1938 


Corneliu Zelea Codreanu 


4. Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, șeful legiunii, către 
Alexandru Vaida Voievod, fost președinte de consiliu. 


Domnule Ministru: 


Îmi permit a vă adresa această scrisoare Dvs. în legătură cu ultimele 
evenimente politice, în care aţi jucat un rol așa de important. 


Sunt simple păreri ale unui om în pragul a 40 de ani, care și-a purtat 
tinereţea în cele mai aspre lupte, în cele mai mari suferinţe și prin cele mai 
grele primejdii. 


Omul acesta în 16 ani de luptă, și-a creat o organizaţie politică pe 
care a trebuit să și-o disolve din dragoste pentru ţară, pentru că nu a voit 


să răspundă provocării de război ca i s-a trimis. 


Căci lovitura de stat pe care Dvs., reprezentanţii vechii organizaţii ați 
dat-o în noaptea de 10 februarie, este o mare ofensă adusă naţiei noastre 
şi o provocare de război adresată fiecărui român. 


Domnule ministru: 


O nație nu e condamnată să trăiască toată viaţa ei în aceleași forme. 
Constituţia acestei ţări prevede orice schimbare posibilă, cu o singură 
condiţie: respectarea normelor legale trasate de legea fundamentală a 
statului. Această formă nouă ridică însă o serie de probleme. 


1. Dispreţ pentru poporul român. Caracteristica noilor forme statale din 
lume nu stă atât în forma statului, pe cât stă în contribuţia naţiunii la 
crearea acestor forme de stat. Nu are importanţă mecanica statului pe cât 
are în aceste schimbări voinţa naţiunii, această stare de înaltă conștiință, 
această stare de elan la care se poate ridica un neam chemat să-și 
hotărască propria soartă. 


Viitorul sau înălțimea de conștiință la care în văzul lumii s-au ridicat 
aceste neamuri. Ca român, mă simt ofensat și întreb: 


Ce aţi crezut Dvs. despre naţia noastră, desconsiderând-o în modul 
acesta? La acest mare examen, la acest concurs care se dă între naţiile 
lumii, unde se apreciază nu forma și înfățișarea noastră, a statului, ci 
capacitatea de conștiință și demnitate naţională. 


Dvs. prin actul dela 10 -11 februarie ne-aţi oprit pe noi românii de a lua 
parte, dându-ne un regim nou și dictându-ne o constituţie alcătuită în 
câteva nopţi, punând pe întreaga naţiune pecetea de << incapabil și 
dobitoc >> 


Mă întreb încă o dată: Să ne fi crezut Dvs. ca o turmă de animale? În 
toate aceste schimbări ale statului, apare alături de ideea unei forme noi, 
ideea naţiunii biruitoare, nu sclavă să poarte un jug ce i se pune. Națiunea 


care voiește a lua parte la stabilirea soartei sale viitoare, dacă voiește să 
aibă o soartă și dacă voiește să valideze a naţiune cu drept la respect 
printre celelalte naţiuni ale lumii. 


2. Legalitatea. Dumneavoastră toţi care ne-aţi cântat nouă timp de 10 ani 
pe această strună << Legalitatea >>, existenţa statului stă în ideea de 
legalitate; cine atinge acest principiu al legalităţii, cine calcă legile ţării 
este un criminal. Dvs. care ne-aţi aruncat în închisori pentru cele mai mici 
abateri față de codul penal, terminaţi acum, la sfârșitul acestui imn 
frumos, prin a deveni cei mai mari infractori la legile fundamentale ale 
statului, călcând în picioare constituţia ţării, respectată de toţi dela 
înfiinţarea statului român și până astăzi. Sunt mărturie dosarele din 
tribunale și consiliile de război, din închisorile în care am intrat; fiind 
acuzat, rând pe rând, de Dvs. că voiesc: “Să fac lovitură de stat” Nu este 
proces al meu în care această formulă să nu fi apărut în toată amploarea și 
viclenia ei. 


Pentru că după 10 ani de chinuri, pe care le-aţi impus Gărzii de Fier 
şi sufletului din mine, să terminațţi prin a da dvs. << Lovitura de stat >>, 
prin a săvârși Dvs. delictul de care ne-aţi acuzat și pentru care ne-aţi 
chinuit pe nedrept. Toate teoriile care ni s-au făcut nouă, tineretului, ani 
de-a rândul, se termină prin acest oribil exemplu. 


Priviţi-ne pe noi în cadrul legalităţii și uitaţi-vă la Dvs., cum termină cei 
mai mari dispreţuitori de lege. 


3. Sperjurul. Dar dumneavoastră aţi jurat pe aceste legi. Aţi jurat că vă veţi 
supune lor și le veţi aplica. lar acum aţi călcat jurământul depus. 


Asupra întregii Dvs. generaţii politice planează sperjurul. Trist exemplu, 
îngrozitor exemplu pentru Biserica ortodoxă care patronează un asemenea 
act și pentru neamul nostru. 


Ce grozăvie cuprind aceste două cuvinte: infractori şi sperjuri. 


4. Nulitatea operii Dvs. Întreaga operă a Dvs. de legislaţie este lovită de 
nulitate. Tot ce este născut din sperjur și călcare de lege este sortit pieirii. 
lar celor ce servesc asemenea acte, nu le ajută Dumnezeu niciodată. Un 
vot luat prin silnicie, sub stare de asediu, cenzură, nesecret și verbal, mai 
rău ca în regimul bolșevic, nu acoperă faptele dumneavoastră, pentru care 
rămâneţi răspunzători și nu dă operei Dvs. nici o valoare. 


5. Noua constituţie și lupta de eliberare a României din lanţurile puterilor 
iudaice. Și aceasta cu atât mai mult cu cât constituţia de astăzi, după cum 
vom dovedi mai târziu, deposedează pe români de drepturile lor istorice și 
consacră stăpânirea iudaică în România. 


Întreaga luptă naţională de 20 de ani se termină într-o constituţie 
care nu numai că nu rezolvă nimic din problema vitală a naţiei noastre, ci 
vine să pecetluiască pentru totdeauna drepturile și poziţiile furate de la 
români de năvălitorii jidani, împotriva cărora noua constituţie nu ne mai 
deschide nicio posibilitate de apărare. Actuala constituţie este o piatră de 
mormânt peste viaţa naţiei românești. 


Domnule Ministru: 


V-am scris aceste rânduri nu pentru a le multiplica și răspândi în 
public, care ar fi o simplă agitaţie sterilă, ci pentru că am socotit că este 
bine ca Dvs. să cunoașteţi toate părerile, și ale celor ce vă aplaudă și ale 
celor ce nu vă aplaudă. 


22 Il 1938. 


Primiţi salutul meu 


Corneliu Zelea Codreanu. 


5. Circulara lui Codreanu, prin care explică de ce comerţul 
legionar vinde cu preţuri mai mici 


O LĂMURIRE 


Pentruce “Consumul Legionar” vinde mai eftin? 


„Consumul Legionar” vinde mai eftin, NU pentru a face 
concurenţă celorlalţi negustori; 

Ci pentru un principiu foarte sănătos pe care trebuie să-l 
aplice toţi comercianții din Carmen Silva. (Eforie) 

1. ÎN INTERESUL LOR: pentru că oamenii văzând că la 
Carmen Silva ei nu sunt spoliaţi, că marfa e tot aşa de eftină ca 
la ei acasă, în loc să vină 10.000, vor veni 20.000 şi negustorul va 
câştiga mai mult dacă vinde eftin la 20.000, decât dacă vinde 
scump la 10.000 de oameni. 

2. ÎN INTERESUL STAȚIUNII: Pentru că staţiunea în faţa 
marelui număr va înflori, nu va fi pustie, ca atunci când vine 
lume puţină. 

3. ÎN INTERESUL VIZITATORILOR: căci ei nu trebuie să 
se apropie de CARMEN SILVA cu groază, ca de o CETATE de 
SPECULANȚI care voiesc să-i jupoaie. 

Gândiţi-vă că oamenii aceştia cari vin aici au cheltuieli 
mari: cu trenul, cu chiria casei, cu taxele, cu plata băilor, iar 
noi, văzându-i că vin împinşi de boli le ridicăm preţurile la toate 
alimentele cu mult peste preţul localităţii în care trăiesc ei. Ce- 
ar fi, dacă CÂILE FERATE văzând lumea că se îndreaptă spre 
Carmen Silva ar dubla preţurile biletelor? 

4. ÎN INTERESUL NEAMULUI: El are interesul ca un 
număr cât mai mare de Români să vină la Mare, pentru a se recreia, 
pentru a se vindeca, pentru a-şi reface sănătatea. Nu trebuie să se 
zică: „să vină numai cei bogaţi”. 


NEAMUL zice: „Să vină toţi”. Să vină cei ce-au nevoie, 
bolnavi; bogaţi sau săraci. Căci neamul se sprijină pe toţi deopotrivă 
şi pe cei bogaţi ca şi pe cei săraci. Şi poate mai mult pe cei săraci. În 
orice caz neamul are interesul ca toți fii săi, săraci sau bogaţi, să fie 
sănătoşi. 


DECI REPET: 

Comercianţi din Carmen Silva, spre câştigul şi spre binele 
vostru: 

SPRE Binele Staţiunii: 

SPRE Binele familiilor sărace împinse de boală spre lac sau 
spre mare; 

SPRE Binele Neamului nostru, urmaţi sfatul şi exemplul pe 
care vi-l dăm: 

Vindeţi cu preţuri normale 


Iunie 1937 (Aa, 


6. Scrisoarea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu, către 
profesorul Nicolae lorga. In urma acstei scrisori, Căpitanul va fi 
condamnat de justiţia aservită lui Carol, la 6 luni de închisoare. 


Pentru Profesorul lorga 
Comerţul legionar dela Obor și de la Lazăr 


Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, dela 
Obor și dela Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi. 


La cel dintâi s-a prezentat Comisarul șef Furducescu, dela Circ. a 18-a, 
însoţit de trei comisari ajutori și de un pluton de jandarmi sub comanda 
unui sergent. 


La cel de al doilea, comisarul șef Malamuceanu, însoţit de doi comisari 
ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să 
evacueze și să închidă imediat localul. 


Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva 
cuceriri iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. lorga la 1906), domnii de 
astăzi spuneau: 


“Nu așa veți rezolva problema evreiască. 


I” 


Apucati-vă de comert. Faceţi comerţ, ca ei 
lată ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă. 


Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că 
munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, și 
distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început 
serios din vremea noastră, veniţi și, fără milă, înăbușiţi aceste încercări, 
tot avântul nostru și atâtea speranţe. 


Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne 
acuzaţi că am greșit în trecut? Dar cine n-a greșit dintre voi? Spuneţi-ne 
însă ce am greșit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înșşivă ne 
îndemnați ieri să facem? 


Vine Profesorul lorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia 
comerţului românesc creștin răpus de jidani, și făcând apel, chiar la 
violența noastră, vine, ne murdărește gândurile noastre curate și ne 
răpune el pe noi, pe români. 


Sub guvernarea fericită și creștină a |. P. S. patriarhul Miron, nu mai există 
în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească. 


Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace. 


Niciodată, nici un cuvânt rău pentru Profesorul iorga. Totdeauna cu 
respect și bună cuviinţă. 


De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi. 


“Între bliduri (adică la restaurantele noastre) facem comploturi, punem la 
cale revoluții îngrozitoare și vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, 
oameni cu revolverele în mână şi în buzunare. “ 


Ei bine, nu mai pot! 
Din marginile puterilor mele omenești, cu care te-am respectat, îţi strig: 
Ești un incorect. Ești un necinstit sufletește. 


Datoria elementară a unui om corect este să se informeze și la omul pe 
care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoși ai domnului Armand 
Călinescu) care lansaseră ieri pe piaţă zvonul că 16 echipe sub conducerea 
lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare de D-sa.) 


Eu nu mă pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul și nici 
situaţia D-tale. 


N-am nimic. Dta ai totul. 


Dar din adâncul sufletului lovit și nedreptăţit îţi strig și îţi voi striga din 
adâncul gropii, că ești un necinstit sufletește, căci ţi-ai bătut joc pe 
nedrept de sufletele nevinovate. 


Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuințat contra noastră 
cele mai mari violenţe, împingându-ne la violenţă și păcat, voi, cărora dacă 
cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să 
mai fi trecut prin chinurile fizice și umilinţele prin care am trecut noi, voi 
necinstiţilor sufletește, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici 
un fel la toate provocările voastre. 


Nu să ne înăbușiţi comerţul nostru, să ne înăbușiţi avântul, ci ca să ne 
bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să 
ne spânzurați cu tălpile în sus, și să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la 
cele mai mari umilinţe. 


Nu veţi întâmpina nici Dvs., Domnule Profesor lorga și nici ceilalţi toţi care 
v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase și nedrepte opresiuni, nu 


numai o violenţă, ci nici măcar o propunere. 


Dar de acum și până voi închide ochii, Domnule lorga, și după aceea, te voi 
privi așa cum meriţi. 


București, 26 martie 1938. 


Corneliu Zelea Codreanu 


7. Textul cântecului legionar “Printre ramuri plânge luna”, care 
poate fi ascultat pe youtoube într-o versiune emoţionantă. Text și 
muzică de Simion Lefter 


Plânge printre ramuri luna, 
Nopţile-s pustii, 

Căci te-ai dus pe totdeauna, 
Și n-ai să mai vii. 


Pe cărările umblate 
De noi, te-am cătat, 
Te-au uitat pân-astăzi toate, 
Și-ai tăi te-au uitat. 


Numai vântul mai suspină, 
Dulcele tău cânt, 

Peste florile ce-alină, 
Tristul tău mormânt. 


Ca o lacrimă de sânge, 
A căzut o stea, 

Drum de foc și biruinţă 
Pentru Garda ta. 


Bate vântul peste ape, 
Trece timpul greu, 


Noi mereu te plângem, frate, 
Iar tu dormi mereu. 


BIBLIOGRAFIE 

ANDERS, G-ral Vladislav: Memories, Paris, Ed. La Jenune Parques 
1984. 

AUSWAERTIGES AMT: Deutsche Weissbuecher, Berlin, 1939 

BASDEVANT, Denise: Terres Roumanes contre vents et marees, 
Paris, Editions de l'Epargne, 1961 

BONNET, Georges: Defense de la Paix, Geneva, Les Editions du 
Cheval aile, C.  Bourquin, 1964. 

BORREGO, Salvador: Derrota Mundail, (Deruta mondială) Mexico, 
1965. 

BOTKIN, Tatiana: Vie, Martyre et Sacrifice des Tsars (Viaţa, martitiul 


şi sacrificiul Ţărilor). 
BRITISH FOREIGN OFFICE (Ministerul Afacerilor Străine Britanic): 


Documents concerning German-Polish 
Relations and the Outbraeak of Hostilities 
Between Great Brtain and Germany ~ “on 
September 3, 1939. 


CARLAVILLA, Mauricio: Pearl Harbour, Traicion de Roosevelt. 


CHARPELEU: La bete sans nom, Copenhaga, Las Editions 
diplomatiqoues, 1943. CHENNAULT, G-ral. Claire 
L: Way of a Fighter, Robert Hotz, ed., New-York, 
G. P. Puntan’s Sons, 1949. 


CHURCHILL, Winston: The World Crisis 1918-1928: The Aftermath, 
prima ed., Londra, Thornton Butterworth, Ldt. 
1929. The Second World War, 6 vol., Boston, 
Houghton Mifflin Companz, Inc. 1948-1953. 


CIANO, Galeazo: The Cioao Diaries, Editura Hugh Gibson, Garden 
City, New Zork, Doubledaz & Companzy, Inc. 1946. 

CINTU, Chirilă: Din Bucovina pe Oder, Rioa de Janeiro și Madrid, 
Editura Dacia 1967. 

CLAUSS, Max Walter Der Weg nact Yalta, Praisident Roosevelt 
Verant wortung Heiledembreg, Vowinckel, 1952. 

CROCKER, George: Roosevelt Road to Russia, Chicago, Henry 

Regenery Company, 1959. 

CODREANU, Corneliu: Pentru Legionari, București, 1936. 

CONTE, Arthur: Yalta ou le Partage du Monde, Paris, Robert Laffont, 
1964. 

DOENITZ, Amiral Karl: Memoires: Ten yiaers and Twentry Dayias, 


new-York Hillar House Publishers Lid, 1958. 


DUGAN, James și STEART: Caroll: Ploiești: Great Ground -— Air Batte, | 
August 1943. New York, Random House Inc, 1964. 


De asemenea s-a publicat ca Tidal Wave. 


DIEWERGE, Wolfgang: Anschlag gegen den Feieden: Ein gelbbuch 
uber Grunspan und seine Helfershelfer. Minchen, F 
Eher nachf, 1939. 


EASTERMAN, Alexandre L: King Carol, Hitler and Lupescu, London, 
Gollancz Ltd. 1942. 


ESSEN, Ruttger: Den Rysca Elvationen, Stockolm, Fahlcianz si 
Gumaelius, 1941. 

FEKETE, Attila: Hungary “s Assassnanation. 

FLEMING, Peter The Fate of Admiral Kolchaak, New-York, Harcourt, 


Brace & World Inc. 1963. 


FLYNN, John: The Roosevelt Myth. New- York, Devin- Adair 
Company, 1948. 


Wihile you Slept, New. York, Viking Press 
Inc., 1951. 


FORRESTAL, James: Forrestal  Diares, Walșter Millis ed. Cu 
colaborarea lui E. D. Duffield, New- York, Viking 
Press Inc. 1951. 


FRENCH FOREIGN OFFICE: Frenc Yellow Book, (Cartea Galbenă 
Franceză), 1939. 


GAFENCU Grigore: Preliminaires de la Guerre de l Est, Geneva, 
1945. 


Les derniers Jours de l’ Europa, Zurich. 1946. 


GLASER, Kurt: Czeco- Slovakia, a Critical History, Calwel, Idaho, The 
Caston Printers Ltd. 1961. 

GROVES, Leslie R.: Now it can be told, New York, Horper & Brothers, 
1962. 

HENDERSON, Andreas: Final Report, British Foreign Office 
(Ministerul Afacerilor Străine Britanic) 1939 
ia Failure of a Mission, New Zork, G.P. 
Putnam's Sons, 1940. 

HITLER, Adolf: Mein Kampf, Munchen, 1926. 

HULL, Cordelli: The Memories of Cordel 1 Hull, 2 volume, New-Zork, 
The Macmillan Companz, 1984. 

IRVING, David: The Destruction of Dresden, London, William Kimber, 
1963. 

JASCH, Wenzel: Potsdam 1945: Historie d'un mensonge, (Potsdam 


1945: Istoria unei minciuni), Paris, Editions de la 
Table Ronde 1967. 


JORDAN, George Racey: From Major Jordan's Diares, Belmont, 
Massachussets, Western Islands, 1965. 


Lane, Arthur Bliss: I saw Poland Betrazed, Belmont, Massachussets, 
Westers Islands, 1965. 


LAURIE, A. P.: The Case of Germany, Berlin, Internationaler Verlag 
1949. 


MARKHAM, Reuben H.: Rumania under the Soviet Yoke, Boston, E. 
Meador, 1949. 


MONTIGNZ, Jean: Le Complot contre la Paix, 1935-1939, paris, 
Editions de la Table Ronde, 1966. 

MONZIE, Anatole de: Ci-devant, Paris, Ftammarion, 1941. 

NOULENS, Joseph: Mon Ambassade en Russie Sovierique, 1917- 
1919, Paris, Plon, 1933. 

OLIVER, George: Roosevelt, the Man of Yalta. 


PETRESCU-COMNEN, Nicolae: Responsabilii, Verona, 1949. 
Preludi del grande drama, Roma, Edizioni Leonardo, 1947. 
POLONIA, MINISTERUL 


AFACERILOR STRĂINE: Polish White Book: Offocoal Documents 
Concerning Polish- German and Polish-Soviett 
Relation, 1933-1939. Londra, 1940. 


PONCINS, Leon de: Les Forces Secretes de la Revolution, Paris, 1933 

POTEMKIN, Vladimir P.: Histoire de la diplomatie, Paris, Librairie de 
Medicis, 1946 

PRICE, George Ward: Years of Reckoning, London, Cassel& 
Company, Ltd. 1938 

PROST, Henri: Destin de la Roumanie (1918 — 1954). Paris, Editions 
Berger Levrault, 1954. 

RASSOMER, Paul: Les Responsables de la Second Guerre 


Mondial.  (Răspunzătorii pentru cel de Al Doilea 
Război Mondial) 


ROGGER, H., WEBBER, Eugen: The European Right, a Historical Porfile, 
Berheley University of California Press, 1965. 


ROMANESCU, Traian: Traicion al Occidente, Mexico City, 1962. 

ROMIER, Lucien: Le Carrefour des Empires Morts. (Răscrucea 
Imperiilor moarte). 

ROOSVELT, Elliott: As We Saw It, New York, Duell, Sloan and Pearce, 
1946. 


SAINT-AULAIRE, Aug. Comte de: Geneve conte le Paix, Paris, Plon, 1936. 
SIMA, Horia: Destinee du Nationalisme, Paris, 1946. 
Europe at the Cross Roads, Munchen, 1955 
Dos Movimentos Nacionalistas, Madrid, 1960 
La Crisis del Mundo Libre, Madrid, 1960. 
Cazul lorga-Madgearu, Madrid, 1961. 


SOKOLOV, Nicolas: Enquete Judiciare sur l'Assassinat de la Famille 
Imperiale, Paris, Payot, 1924 

SPENGLER, Oswald: Jahre der Entscheidung, Munchen, Beck, 1933. 
1933. 

STURDZA, Mihai: La Roumanie peut-elle combattre sur deux fronts? 


(Poate România să combată pe două fronturi?), 
Lausanne, Payot, 1916 


Avec l Armee roumaine, Paris, Hachette, 1918. 


Katanga, el Occidente al Servicio del Comunismo, San Jose, Costa 
Rica, Librăria Lehman, 1962. 


World Government and International 
Assassination, San Jose, Costa Rica, Librăria 
Lehman, 1962 (Retipărită de American Opinion, 
Belmont, Mass, 1963). 


Open Letter to Their Excellencies, San Jose, Costa 
Rica, Lehman, 1962. 


SZEMBECK, Jan conte de: Journal 1933-1939. (Tradus din poloneză de J. 
Rzewska și T. Zaleski). Paris, Plon, 1952. 


THARAUD, Jean et Jerome: L'Envoye de l'Archange, Paris, Plon, 
1939. 

THOMSON, Warren S.: Danger Spots in World Population, New York, 
Alfred A. 


Knopf, 1929. 


TELLER, E. și BROWN, A.: The Legacy of Hiroshima, Garden City, New 
York, Doubleday and Company, Inc. 1962. 


UNITED STATES DEPARTMENT OF STATE: Foreign Relations of the United 
States, Diplomatic Papers, (Ministerul Afacerilor 
Străine ale Statelor Unite) 1944, Vol. IV, Europe. 


VEALE, F.J.P.: Advance to Barbarism, Appleton, Wisconsin, C. C. 
Nelson Publishing Company, 1953. 


WEISZACKER, Ernest von: The Memoirs of Ernest von Weiszacker. 


WELCH, Robert: The Politician, Belmont, Massachussets, Belmont 
Publishing Company, 1963. 

XENOPOL, A.D.: Histoire des Roumains de la Dacie Trajane, (Istoria 
Românilor din Dacia Traiană), 2 volume, Paris, 
1896. 


NOTE EXPLICATIVE 


1. Citat din lucrarea „Il Responsabili“, p.233 de Petrescu 
Comnen............. pg.48 


2. Petrescu-Comnen, Ibid. P. 236............ssessssoesseosssosssossssosssesesessossonssoosssoneseess pg. 
49 


3. Este vorba de volumul al doilea al cărţii Pentru legionari, al cărei prim 
volum apăruse la Sibiu, în anul 1936. Acest al doilea volum nu a mai fost 
scris, Corneliu Zelea Codreanu fiind arestat și mai apoi asasinat înainte 
chiar de a fi putut începe redactarea lui. (N. E) 


TABLA DE MATERII 


Pag. 


Cuvânt înaintevil 
Cronologie analitică 2 
Precuvântare 47 


PARTEA ÎNTÂI 
TITULESCU: MINISTRUL DUȘMANULUI 


l. Trecutul în noi 49 

II. Primele posturi, primele semne 52 

III. Riga și pactele de neagresiune 62 

IV. Titulescu în ajutor! 69 

V. O Convenţie feroviară unică în felul ei 74 
VI.Asasinatul din Marsilia și telegrama pierdută 81 


VII. Titulescu și alianţe militare cu sovietele 98 
VIII. Regat independent român sau 
protectorat ceho-slovac 108 


PARTEA DOUA 
CAROL: REGELE UCIGAȘ 116 


IX. Guvernul Goga: Eroi, păcăliți și nemernici 117 
X. Dela Florii la Răstignire 125 
XI. Asasinarea lui Corneliu Codreanu și războiul 138 
XII. Jertfa Poloniei și măcelul legionarilor 148 
XIII. Tiranul fără spadă 158 
XIV. Arbitrajul dela Viena și Mișcarea 

Legionară 164 


PARTEA TREIA 
ANTONESCU: CONDUCĂTORUL PARANOIC 170 


XV. N-am recunoscut trădarea 170 
XVI. Un chinuit 176 
XVII. Vărsare de sânge în Ardeal. 
Vizita la Roma 185 
XVIII. În vizită la Berlin. Patru egal trei 191 
XIX. Minciuna, veșnica armă a nemernicilor 197 
XX. Altă noapte la Jilava 201 
XXI. Putscul lui Antonescu 211 
XXII. Ca pe vremea lui Carol 222 
XXIII. Prea târziu, Domnilor! 227 
XXIV. Pribegi în ţări străine 232 


PARTEA A PATRA 
MIHAI: MOȘTENITORUL PĂCĂLIT 237 


XXV. Calea Robilor 239 


XXVI. Când numai onoarea mai poate fi salvată 251 
XXVII. Sfârşitul 262 

XVIII. După Sfârşit 265 

Încheiere 270 

Cuvânt final 282 


ANEXE 285 
1. Poezia lui Radu Gyr, “Noi n-am avut 
tinerețe rnn anl pa ai ta anis tata pg. 


2. Cuvântarea Căpitanului la inaugurarea restaurantului legionar de la 
Predeal. senine aut ina a i pg. 


3. Circulara 


4. Scrisoarea Căpitanului către Vaida 
VOIEVO ioien iesean iaca sueta apoasa aa Data os noa TES pg. 


5. “Lămurirea” lui 
Codieaniti: EEEE ae tea ae otet ati i tit ou tdi N oo pati cal a ati) 
Pg. 


6. Scrisoarea lui Codreanu către Nicolae 


7. Textul cântecului legionar “Printre ramuri plânge 
EL E pg PER ADOR RO OI EI eri RO a ORE NR pg. 


Tabla de materii 325 


In ziua de 5 februarie 1980 s-a stins in Madrid la vârsta de 94 de ani, 
principele Mihail Sturdza, strălucită figură a ţării și exilului românesc. 


Coborâtor din cele mai străvechi familii de Voevozi și Principi Români, 
cum o mărturisea el însuși in cartea sa 


Prezent! 


ALBUM FOTO 


Mihail Sturdza, Ministru de Externe 


Anul 1967. Familia Sturdza reunită cu Comandantul și soţia lui la Viladrau 
— Spania 


În aceeași localitate: Horia Sima, Mihail Sturdza și Nicolae Roșca 


Doamna Zoe Sturdza 


Gen. Chirnoagă cu Mihail Sturdza 


Foto: Legiunea in imagini — Albumele Traian Borobaru, 
Editura Miscarii Legionare, Madrid 1977 


Recomandăm cititorului interesat de fenomenul legionar blogul 
„ioncoja.ro“, precum și colecţiile de cărți legionare gratuite de pe 
site-ul www.miscarea.net și informaţiile și articolele de pe 
www.fgemanu.ro