Alex Mihai Stoenescu — Istoria loviturilor de stat din Romania vol.1

ALEĂ MIHAI 
SIOENESCU 


ALEX MIHAI SIOENESCU 


ISTORIA LOVITURILOR DE 
STAT ÎN ROMÎNIA 


Vol. 4, partea | 


CUPRINS: 
Cuvânt înainte 19 

Capitolul 1. 

DE CE S-A PRĂBUŞşiT SISTEMUL COMUNIST? /15 

Capitolul II. 

SUA ŞI URSS DECID SCHIMBAREA REGIMULUI DIN 
ROMÎNIA /70 

Capitolul III. 

IAŞi - 14 DECEMBRIE 1989. ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI /| 
76 

Capitolul IV. 

DIVERSIUNE şi REPRESIUNE. Timişoara, 16-17 
decembrie 1989 /250 

Capitolul V. 

REVOLIA POPULARĂ. Timişoara, 18-20 decembrie 1989 
1606 

Capitolul VI. 

CÂT DE PREGĂTIŢI AU FOST ROMÎNII PENTRU O 
REVOLUŢIE? Gradul de informare al cetăţeanului român în 
decembrie 1989 /729 


În spatele fiecărei fraze din acest volum se află o 
investigaţie făcută pe durata mai multor ani. În acest timp 
am întâlnit, provocat la dialog sau înregistrat sub forma 
interviului, diferite personaje ale evenimentelor de la 
sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990. Totodată, am 


studiat documente, am citit şi fişat cărţi, am răsfoit mii de 
pagini de ziar. Atât în cazul laşilor, al Timişoarei, cât şi al 
Bucureştilor am operat şi reconstituirea evenimentelor cu 
martori la faţa locului. Cu această ocazie au fost parcurse 
distanţele rezultate din mărturiile revoluţionare şi au fost 
cercetate locaţii şi fapte, acolo unde s-au petrecut. Am 
fotografiat sau filmat diferite ipostaze edilitare, urbanistice, 
umane. Peste tot m-am lovit de preponderența legendei. 
Problema unor concluzii oficiale va rămâne mult timp 
nerezolvată, din cauza interferenţei politice. Concluziile 
autorului au fost dificil de formulat la tot pasul, deoarece 
cantitatea de informaţie despre revoluţie difuzată în ultimii 
15 ani este pe cât de mare pe atât de haotic prezentată 
public. Pentru a pune o anumită ordine în construcţia 
acestui volum am ales sintetizarea informaţiei în jurul a 
două criterii: evenimente decisive şi personalităţi 
determinante. Mă simt obligat să revin în acest loc asupra 
unui principiu al cercetării istoriografice prezentat în 
primul volum, pentru a înţelege felul în care a fost condusă 
investigația autorului şi este expusă analiza de faţă. 
Specialiştii în ştiinţa istoriografie a, precum şi criticii literari 
care s-au aplecat asupra primelor trei volume din au 
observat că atât metoda de analiză cât şi stilul lucrării 
urmăresc un model de cercetare compus din principii şi 
metode ale unor înaintaşi de valoare. Din păcate ei sunt 
foarte puţin cunoscuţi cititorilor români. 

Principiile ideologice şi doctrinare de la care a pornit 
scrierea acestor volume se găsesc în opera ştiinţifică şi 
literară a marelui scriitor şi istoric francez Ernest Renan 
(1823-1892), autor al lucrărilor fundamentale | 'Avenir de la 
science şi l'Histoire des origines du christianisme, ambele 
întemeiate pe studii şi practici aprofundate de sociologie, 
istorie, arheologie şi lingvistică. Renan a fost un strălucit 
teoretician al naţionalismului luminat şi cel dintâi care a dat 
un sistem modern coerent şi logic de înţelegere a Vechiului 
şi Noului Testament. Ernest Renan a fost anatemizat de 


toate Bisericile, dar faptul că după mai bine de două secole 
Papa şi Patriarhul ortodox de la Constantinopol au ajuns la 
concluzia că opera lui Renan conţine mai multe adevăruri 
decât erori îl face pe autorul acestor rânduri să considere, 
păstrând proporţiile, că volumul de faţă este o moştenire ce 
va fi înţeleasă mai degrabă peste ani decât acum. „Oamenii 
cred că ceea ce rămâne după ei este numai Binele şi 
Adevărul - scria Renan în 1869 - că numai Binele şi 
Adevărul se capitalizează, în realitate, ceea ce rămâne după 
oameni este numai ceea ce serveşte unui ideal.” Dacă 
idealul cititorilor mei este libertatea, viaţa în democraţie şi 
într-o economie prosperă pe teritoriul întregit al României 
atunci şi volumul de faţă trebuie raportat la măsura în care 
slujeşte atingerea acestui ideal - o naţiune română civilizată 
care trăieşte în prosperitate, care nu-şi uită trecutul, dar îl 
judecă lucid. Scriu conştient că nu voi apuca acest moment. 
În privinţa modului de abordare a unui astfel de subiect 
complex şi dificil cum este revoluţia „din decembrie 1989”, 
autorul consideră că metodologia de aplicare a logicii în 
cercetarea unui eveniment istoric este cel mai bine ilustrată 
de filosoful român Anton Dumitriu (1905-1992), care a fost 
şi cel mai important logician român, în operele sale Logica 
şi Culturi eleate şi culturi hera-cleitice (aceasta din urmă 
mult mai accesibilă) se găsesc explicaţii asupra felului în 
care poate fi atacat un subiect istoric cu ajutorul logicii, 
prin labirintul de documente, mărturii, informaţii publice 
sau reacţii culturale. De exemplu, Anton Dumitriu oferă 
peste timp un răspuns la haosul informaţional şi 
sentimental care domină opiniile despre revoluţie: „în 
logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia, 
în logica sau, mai bine zis, ilogica sentimentelor 
particulare”. Este ceea ce se întâmplă în presa română în 
fiecare decembrie, când se comemorează sau se 
sărbătoreşte revoluţia, iar ziarele, posturile de radio şi 
televiziune găzduiesc aceiaşi actori principali sau secundari 
ai evenimentelor, aceiaşi autori sau impostori, prezentându- 


şi fiecare versiunea sentimentală, subiectivă şi mereu 
deformată a întâmplărilor trăite. Cărţile despre revoluţie, 
cu excepţia volumelor de documente (care au şi ele limitele 
lor ştiinţifice), sunt de la un capăt la altul o pledoarie ilogică 
pentru o concluzie trasă dinainte: poporul român este 
autorul revoluţiei. Şi cu asta totul se termină. Toate 
celelalte teme pot fi uşor identificate de la primele rânduri 
ale unor articole sau cărţi despre revoluţie şi, aşa cum arăta 
Anton Dumitriu, sunt impuse prin premise artificiale sau 
particulare până la sfârşitul textului. Există cărţi despre 
revoluţie publicate în România a căror dominantă este 
isteria, aşa cum există cărţi despre revoluţie care ocolesc 
orice concluzie şi nu se ocupă decât cu o falsă filosofie 
despre omenire, Istorie, guverne mondiale şi destin pe 
suprafaţa a câtorva sute de pagini. 

În sfârşit, metodologia de lucru pentru documentarea şi 
scrierea volumului 4 din este inspirată de opera teoretică a 
lui Demostene Russo (1869-1938). Foarte puţin cunoscut de 
cititori, Demostene Russo a fost profesorul şi mentorul lui 
Constantin C. Giurescu şi a lăsat o singură carte de mare 
valoare metodologică: Studii istorice greco-române. Rămas 
în umbra istoriografiei noastre, la fel ca şi un Barbu 
Câmpina, un P P Panaitescu sau Mihail Polichroniade, 
Demostene Russo a fost un istoric român valoros prin 
metodologia expusă în Critica textelor şi tehnica edițiilor, 
adevărat manual de scriere şi publicare a unei opere de 
Istorie. Am reţinut din opera lui Demostene Russo un citat 
exemplar: „în lucrări ştiinţifice, cea mai importantă parte a 
expunerii şi din nenorocire cea mai nebăgată în seamă e 
dispoziţia ideilor. După ce am pus pe hârtie orice avem de 
spus asupra unui subiect, după ce am privit subiectul 
nostru din toate punctele de vedere, am pătruns în cele mai 
adânci părţi şi am constatat cele mai ascunse legături ale 
lui, trebuie să aşezăm ideile noastre în înlănţuirea logică 
cea mai strânsă, aşa încât trecerea de la una la alta să se 


facă nu printr-o legătură forţată sau meşteşugită, ci în mod 
firesc şi necesar”. Acesta este şi proiectul meu. 

În consecinţă, stilul volumului de faţă urmăreşte evoluţia 
evenimentelor pornind de la ideea că Adevărul nu se 
cunoaşte şi trebuie încercată aflarea lui împreună cu 
cititorul. Uneori, dar foarte rar, anumite informaţii foarte 
cunoscute vor apărea din viitor în prezentul analizei pentru 
a atrage atenţia asupra unui proces, a unei evoluţii, a unei 
legături între cauză şi efect. O opinie a istoricului Moses I. 
Finley, profesor la Universitatea Cambridge, m-a urmărit 
mult timp înainte să încep scrierea acestor cărţi: „Un istoric 
care crede că meseria sa constă numai în descoperirea 
faptelor ar putea la fel de bine să colecţioneze fluturi, 
timbre sau cutii de chibrituri. Acestea sunt activităţi private 
care pot procura o plăcere personală (ceea ce eu nu critic 
câtuşi de puţin), dar care nu îndeplinesc nici o funcţie 
socială, în realitate orice istoric pune faptele în relaţie unele 
cu altele. Chiar şi cei mai pozitivişti dintre istorici, cei care 
neagă că s-ar interesa de altceva decât de simpla 
descoperire de fapte, nici ei nu fac şi nu se pot mulţumi să 
facă doar asta. Trebuie să punem capăt iluziei că un istoric 
pleacă de la fapte (sau - cu o eroare conexă - de la surse). 
Singurul criteriu pe care-l deţin este de a afla dacă o 
lucrare de istorie explică mai bine, adică dacă stabileşte 
relaţii mai coerente, mai complete şi, în consecinţă, mai 
convingătoare”. Eu sunt adeptul comentariului istoric, al 
genului literar care încearcă să explice cititorului faptul 
istoric şi să-i ofere o versiune cu care poate fi de acord sau 
nu. Prin urmare, ea tinde a fi credibilă, rezistentă în timp 
sau se dovedeşte o simplă opinie pasageră care se va umple 
de praf în rafturile bibliotecilor. Deşi comportă riscuri mari, 
această opţiune mi se pare cel puţin onestă în confruntarea 
cu judecăţile de valoare ale publicului. De aceea, începând 
această carte nu mă interesează poziţia politică la zi, nici 
realitatea că i-am cunoscut personal, admirat sau detestat 
pe unii dintre actorii revoluţiei române. 


Ca român implicat în fenomenul de presă (1990-1991), în 
actul de guvernare (1997) şi în structurile superioare ale 
Armatei (1992-1998), dar mai ales ca scriitor, am înţeles că 
acum trăim momentul în care putem încerca încă o dată să 
rupem cursul nefericit al istoriei noastre şi să construim din 
România un stat democratic şi prosper. De aceea, 
înţelegerea comentariilor din volumul 4 nu poate fi de-nlină 
decât după parcurgerea comentariilor din primele trei 
volume, pentru că ceea ce i s-a întâmplat naţiunii române în 
timpul revoluţiei din 1989-1990 i s-a mai întâmplat de 
câteva ori în istorie. Aceste volume reprezintă, prin 
expunerea nedisimulată a erorilor şi defectelor politice 
făcute în trecut şi repetate astăzi, contribuţia mea la efortul 
actual al naţiunii române. 

Autorul 


Capitolul 1. 

DE CE S-A PRĂBUŞIT SISTEMUL COMUNIST? 

Moto: 

Deseori, desfăşurarea crizei scapă voinţei conducătorilor 
organizaţiilor implicate, iar criza degenerează, mecanic, 
într-o înfruntare pe care nimeni nu o gândise iniţial în 
planurile strategice. 

THIERRY DE MONTIBRIAL. 

La 15 ani de la revoluţia întâmplată între decembrie 1989 
şi mai 1990 întrebările pe care şi le pun românii sunt atât 
de numeroase în-cât chiar simpla lor înşiruire pe o listă i-ar 
face să abandoneze interesul pentru un răspuns. Unii ar 
vrea să cunoască tot adevărul. Alţii ar prefera să li se 
răspundă măcar la una din întrebări: a fost revoluţie sau 
lovitură de stat? În realitate, întrebarea provine dintr-o 
confuzie. Nu numai diversitatea şi numărul întrebărilor, dar 
şi tentativele politice insistente de a răspunde la ele în 
timpul scurt care s-a scurs de la evenimente, precum şi 
folosirea excesivă a lor în scopuri partizane, produc un 
fenomen dintre cele mai nocive: chiar dacă se spune 


adevărul, acesta nu mai poate fi crezut de generaţiile 
contemporane. Apoi, chiar şi cel care spune adevărul cu 
toată credinţa riscă să rostească doar adevărul lui. Istoricii 
nu se încumetă încă, pentru că este prea devreme şi pentru 
că nu au acces la documente. Mai există şi dezavantajul că 
anumite documente esenţiale au fost definitiv distruse, pot 
fi distruse în momentul unei schimbări a puterii politice sau 
vor fi distruse în viitor, înainte să le treacă termenul de 
prescripţie. Cititorilor din viitor trebuie să li se spună că în 
momentul acesta nici o mare bibliotecă a României nu 
poate pune la dispoziţie presa anilor 1990-1992, fie pentru 
că nu a colectat-o, fie pentru că o depozitează în magazii 
impenetrabile. O mentalitate înapoiată şi cumva 
iresponsabilă alimentează ideea că informaţia despre 
adevăr trebuie ascunsă acum, deoarece aparţine 
generaţiilor viitoare, Istoriei. Nimic mai periculos. Adevărul 
are funcţie continuă şi devine inutil pentru Istorie, pentru 
istoria care se creează în fiecare clipă, dacă este aflat atât 
de târziu încât să nu mai poată influenţa evenimentele în 
curs. Lecţia Istoriei s-ar reduce în fapt la o arheologie 
mentală. Acestea sunt simptomele unei naţiuni moarte, nu 
ale unei naţiuni vii. Sunt simptomele unei naţiuni care, pe 
măsură ce evoluează în Istorie, o şi îngheaţă imediat, 
sedimentând-o în straturi sterile sau, mai grav, 
propagandistice, motiv pentru care naţiunii române va 
continua să i se întâmple evenimente neprevăzute, produse 
de alţii sau apărute aleator. Este încă unul din motivele 
pentru care România trăieşte astăzi la întâmplare, 
chinuindu-se să gestioneze o sumedenie de probleme 
ţâşnite aparent din senin. Ele provin în realitate din trecut 
şi se desfăşoară ciclic în istoria noastră modernă şi 
contemporană. De ce? Pentru că România nu a rezolvat la 
timp niciuna din problemele sale structurale şi în primul 
rând cea a raportului armonic între societate şi stat, astfel 
că, la soluţii improvizate, Istoria a răspuns cu improvizații 
politice, economice şi sociale, lăsând mereu, la sfârşitul 


fiecărei fraze despre destinul naţiunii române, în loc de 
punct un semn de întrebare. Este, aşadar, datoria 
scriitorului să intervină, punând cu temeritate cuvântul 
acolo unde Istoria a lăsat doar un rând de punctepuncte. 

De ce folosim cuvântul „revoluţie”? t 

Mai întâi o precizare necesară. Aşa cum am arătat la 
începutul volumului |, atunci când folosim cuvântul revoluţie 
ne referim de obicei la partea violentă a evenimentelor, însă 
evenimentele sociale, politice sau militare concentrate în 
termenul de revoluţie sunt în realitate un proces politic sau 
politico-militar care se întinde pe o anumită perioadă de 
timp. Este perioada în care se produc transformări decisive, 
fundamentale, de trecere de la un sistem politic la altul, de 
la un regim la alt regim. De aceea, mai corect este a 
considera că ceea ce numim convenţional „revoluţia din 
decembrie 1989” a fost, din punct de vedere strict teoretic, 
un proces revoluţionar în care s-au regăsit câteva 
subcategorii istorice: subversiunea, diversiunea, greva 
generală, revolta populară, puciul, constituirea unui centru 
de putere, contrarevoluţia, lovitura de stat, contralo-'tvra 
de stat. Prin urmare, cei care întreabă mereu dacă a fost 
evoluţie sau lovitură de stat fac în primul rând o confuzie 
noţională. | ovitura de stat este de cele mai multe ori parte 
a unei revoluţii, nu echivalentul ei. Bineînţeles, 
evenimentele vor rămâne în istorie sub formula deja 
consacrată şi comodă de „revoluţia din decembrie”, cu 
toate că procesul revoluţionar poate fi corect limitat între 
14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990. La 14 decembrie a avut 
loc la laşi prima tentativă de revoltă populară legată direct 
de schimbarea regimului politic. Nu discutăm deocamdată 
cum a fost pregătită şi de cine, dar în mod cert a fost legată 
de acelaşi fenomen care s-a produs cu succes la Timişoara 
şi s-a finalizat la Bucureşti. La 20 mai 1990 starea de 
legitimitate revoluţionară - care înlocuieşte legitimitatea 
politică a unui stat pentru o scurtă perioadă de timp -a 
încetat o dată cu primele alegeri confirmate oficial ca libere 


şi simultan cu formarea primului Parlament, adică a primei 
instituţii legitime a noului regim. Unii comentatori români şi 
câţiva analişti străini refuză termenul de revoluţie, 
deoarece definiţia sa, ca proces istoric, ar fi marxistă. Ei fac 
acest lucru de cele mai multe ori din dorinţa de a convinge 
că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat dată de 
Ion Iliescu şi de acoliţii săi prosovietici. Numai că, în teoria 
lui Marx, revoluţia la care se referă autorul este mai 
degrabă economică („Revoluţia comunistă înseamnă 
ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate 
moştenite din trecut”), în decembrie 1989 nu am avut o 
revoluţie comunistă în sensul dat de Marx, chiar dacă 
puterea revoluţionară instalată cu ocazia evenimentelor a 
lansat programatic teza schimbării relaţiilor de producţie, 
în realitate, procesul de trecere de la proprietatea de stat 
comunistă la cea privată, capitalistă, nu s-a încheiat nici 
astăzi, fapt care distanțează încă o dată revoluţia din 
decembrie de ideea „rupturii” radicale. Pentru că avem de- 
a face cu un proces total diferit - trecere de la comunism la 
capitalism, nu de la capitalism la comunism - revoluţia din 
decembrie 1989 are în Primul rând un caracter politic, de 
răsturnare a unui regim totalitar. În mijlocul avalanşei de 
păreri şi aproximaţii cu preponderență Politice şi 
politicianiste, care continuă să se prăvale de pe înălţi- 
Adevărului în larga vale a Minciunii, o voce profesionistă a 
identificat din perspectivă istorică imaginea de ansamblu a 
evenimentelor din decembrie 1989, cea a istoricului şi 
politologului de la Institutul de Studii Sud-Est Europene din 
Munchen, doamna Anneli Ute Gabanyi: „în contextul 
acestor revoluţii de tip nou, revoluţia română este cea care 
se apropie cel mai mult de modelul revoluțiilor europene 
clasice, de la glorioasa revoluţie engleză la revoluţia 
franceză, revoluţia americană şi până la revoluţia rusă a 
anului 1917“1. Alte afirmaţii ale A. U. Gabanyi nu rezistă, 
alternanţa opiniilor lucide cu cele politizate împiedicând-o 
pe autoare să emită o doctrină coerentă a revoluţiei „din 


decembrie 1989”. Pe fond, teoria revoluţionară din jurul 
evenimentelor decembriste transferă anacronismul unui 
astfel de eveniment petrecut la sfârşitul secolului al XX-lea 
anacronismului semantic al termenului de revoluţie, în 
istoriografia mondială, cu excepţia câtorva istoriografii 
rigide din Est, revoluţia nu mai defineşte astăzi decât 
evenimente din trecutul îndepărtat: Revoluţia Franceză, 
Revoluţia din 1848, Revoluţia americană, Revoluţia din 
Octombrie. Din păcate, în mentalitatea cetăţeanului de rând 
din România revoluţie continuă să însemne actul violent de 
răsturnare a Puterii. Reducţionismul acesta permite şi 
ideea simplă că revoluţia a avut un conducător, că fusese 
planificată de acesta, că a beneficiat de sprijinul unor forţe 
militare şi prin urmare trebuie învestit cu puterea politică a 
legitimităţii. Şi tot din păcate, căutarea unor definiţii şi 
analiza diferitelor terminologii ale unor categorii istorice 
sunt considerate sterile, forme de teoretizare complicată şi 
inutilă, de filosofare pe marginea unor acţiuni făcute de 
alţii, de cei care „au fost în stradă”. 

Este o mare eroare să încerci construcţia unei societăţi 
fără bazele sale teoretice, doctrinare. Voi alege un singur 
exemplu pentru a demonstra necesitatea încadrării corecte 
a unor evenimente istorice în definiţii logice; se fac frecvent 
două afirmaţii: „poporul român este autorul revoluţiei” şi 
„revoluţia a însemnat înlăturarea violentă a regimului 
comunist”. Numai că revoluționarii contestai în corpore că 
ei ar fi fost autorii violenţelor din decembrie, astfel încât 
agresiunea forţelor de ordine să fie considerată ca 
nejustificată, în ceste condiţii, violențele au aparţinut altora 
şi teza conform căreia evoluţia, care este prin definiţie 
violentă, a fost făcută de poporul oman, cade. Aceeaşi 
capcană este întinsă multor teze revoluţionare, inclusiv 
celei care atribuie totul unei lovituri de stat. Cum aceasta 
nu se poate da decât din interiorul Puterii - de asta se şi 
numeşte lovitură de stat —, înseamnă că ceea ce numim 
„revoluţie” a fost o lovitură dată de Securitate, ceea ce însă 


o scoate pe aceasta complet din represiune şi o amplasează 
pe postamentul eroic al marelui eveniment istoric. Dacă 
preluăm teza că o grupare contesta-tară din interiorul PCR 
a dat lovitura de stat iarăşi ajungem într-o fundătură logică, 
pentru că trebuie demonstrată implicarea acesteia în 
declanşarea revoluţiei la Iaşi, în tulburările civile de la 
Timişoara şi de la Bucureşti până în 22 decembrie la prânz. 
Or, aşa cum am arătat în volumele precedente, membrilor 
unei conspirații poate să le crească o barbă de doi coţi tot 
conspirând, atât timp cât nu trec la o acţiune se pierd în 
istorie ca o barcă fără pânze. A existat ocazia Congresului 
al XIV-lea şi apoi a CPEx-ului din 17 decembrie - nu s-a 
mişcat nimic în partid. Nu se poate identifica nici măcar o 
implicare a grupului Iliescu înainte de 22 decembrie 1989. 
În sfârşit, pentru a epuiza tezele cele mai frecvente, este o 
speculație afirmaţia că Securitatea, Armata şi Miliția puteau 
deveni peste noapte prooccidentale, că economia socialistă 
a României s-ar fi putut transforma în câteva luni în 
economie capitalistă şi, în sfârşit, că populaţia ţării şi-ar fi 
schimbat radical mentalitatea socialistă sau naționalistă 
„îmapoiată” şi ar fi legitimat o Putere anticomunistă care să 
judece şi să condamne vinovaţii de represiune, să oprească 
prin lege accesul comuniştilor la funcţii în aparatul de stat, 
să împiedice votul alegătorilor în favoarea unui partid 
comunist regrupat în partid social-democrat, populist şi 
unitar. Acum ştim că toate proiecţiile acestea uchronice 
erau şi imposibile. 

Cauzele revoluţiei. 

Fenomenul politico-militar din decembrie 1989, privit 
numai Prin faptul că s-a petrecut anume în decembrie 1989 
cu desfăşurarea sa relativ cunoscută, nu a avut cauze 
multiple, aşa cum de regulă se începe o analiză despre un 
proces atât de complex, ci o singură sursă directă şi 
decisivă: hotărârea conducătorilor Uniunii Sovietice de a 
reforma sistemul comunist astfel încât el să se integreze 
sistemului politic mondial fără a afecta statutul de Mare 


Putere al URSS şi fără o modificare semnificativă a 
graniţelor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. 
Eventual cu pierderi minime, dar oricum prin folosirea 
deplină a moştenirii celor 45 de ani de ocupaţie sovietică. 
Acest proiect a eşuat în cea de-a doua parte, însă are 
consecinţe atât de importante încât eşecul său a devenit 
nesemnificativ. El a folosit din plin cauzele interne, pe care 
le putem numi însă „aparent interne”, deoarece aparţineau 
sistemului. Uniunea Sovietică, prin Mihail Gorbaciov, a 
optat pentru o eliberare bruscă, neaşteptată a lanţului cu 
care înconjurase lagărul său comunist european, convinsă 
că acesta fusese suficient de prezent şi de vizibil încât să fie 
imaginat în continuare ca încă existent sau gata să se pună 
la loc în orice moment. Este teza prăbuşirii subite. Cealaltă 
teză este a unei eliberări gradate: „Gorbaciov a adoptat 
pentru Europa de Est o politică de schimbare prudentă, 
graduală şi limitată. Ea urma să atingă două obiective: să 
integreze aceste state economic, militar şi politic; să 
constituie un sprijin pentru propriul său plan de reforme”2. 
Această a doua teză se referă ipotetic numai la ideologia 
schimbării, nu şi la metodă, nu şi la factologic, izolându-se 
în timpi istorici mici. O seamă de legături, mai ales 
economice, o serie de considerente geografice şi 
geostrategice i-au făcut pe liderii moscoviți să creadă 
probabil că, cerând din partea Occidentului garanţii ale 
neintervenţiei, mai ales economice, vechiul lagăr va rămâne 
ataşat de fostul său gardian într-o relaţie de prietenie care 
abandona dintr-o dată tot trecutul. Simptomul previzional 
pare împrumutat din câteva situaţii paradoxale şi totodată 
aberante petrecute la sfârşitul războiului, când deţinuţii din 
lagărele de exterminare naziste, abia eliberaţi, nu şi-au 
părăsit barăcile, încercând să reorganizeze funcţionalitatea 
lagărului ca adăpost împreună cu unii din foştii lor gardieni 
şi kappo. Aceeaşi Anneli Ute Gabanyi face o observaţie de 
bun-simţ: „în cazul revoluțiilor din anul 1989 nu este vorba 
numai de procese în cadrul fiecărui stat naţional, ci şi de 


revoluţionarea întregului sistem multistatal din Estul 
european, dominat de Uniunea Sovietică. Peste tot în 
statele din sfera sovietică avem de-a face cu mai multe 
niveluri de revoluţie care decurg paralel: revoluţii naţionale 
împotriva unei puteri dominante din afară, revoluţii politice 
împotriva propriilor regimuri dictatoriale şi revoluţii sociale 
de eliberare de sub sistemul comunist represiv”3. Revoluţia 
română nu a izbucnit izolat; a fost parte a procesului de 
revoluţionare a întregului Est şi din acest motiv îşi are 
principala cauză în decizia conducerii URSS de a 
revoluţiona sistemul. Tentative de revoluţie au mai fost în 
Ungaria, în Cehoslovacia şi în Polonia, dar până nu a decis 
Moscova că sistemul trebuie schimbat, nimic din structura 
regimurilor comuniste nu s-a clintit. Ca şi în România, 
cauzele interne ale Ungariei, Cehoslovaciei sau Poloniei ar 
fi pierit sub şenilele tancurilor, dacă nu apărea cauza 
internă a Uniunii Sovietice, transferată întregului sistem. 
Să lăsăm la o parte statele din Centrul Europei şi să 
răspundem la o întrebare simplă, lipsită de orice 
ireverenţă: îşi poate imagina cineva o revoluţie bulgară fără 
această decizie? 

În încercarea de salvare a Rusiei prin renunţarea la 
Vechiul Imperiu pentru a putea construi în viitor, prin 
mijloacele politicii internaţionale şi prin condiţionări 
generate de rezervele sale naturale, un spaţiu nou al sferei 
sale de interese, România a fost încă o dată un caz special. 
Ea mai fusese caz special în timpul revoluţiei din 1848, 
când a deviat de la proiectul francmasonic şi s-a apucat să 
spargă unitatea procesului european de reformă politică 
prin cereri şi acţiuni strict naţionaliste (cazul Avram lancu); 
a mai fost caz special când trebuia să lupte alături de 
Puterile Centrale şi ea a luptat alături de Antantă, a semnat 
o pace separată cu Puterile Centrale, pe care apoi a anulat- 
O, obţinând de la învingători România Mare (cazul Ionel 
Brătianu); a fost caz special şi în timpul celui de-al doilea 
război mondial, salvând cea mai mare comunitate de evrei 


din Europa în timp ce era aliată a Germaniei naziste (cazul 
Ion Antonescu); caz special s-a numit România şi când a 
refuzat să rupă relaţiile cu China şi Israelul atunci când i-a 
cerut-o Moscova, pentru ca tot un caz special să fie atunci 
când a reuşit să scoată din ţară trupele sovietice (cazul 
Gheorghiu-Dej). Şi în perioada destructu-rării sistemului 
comunist din Europa, România a rămas singura ţară fără 
nici un gest de reformă şi ultima „eliberată” de programul 
gor-baciovist (cazul Ceauşescu). 

Dar a fost eliberată România sau a hotărât ea în ultima 
clipă să se elibereze? Iată o întrebare fundamentală la care 
autor şi cititor trebuie să răspundă astăzi. Volumul de faţă 
îşi propune să pornească de la următoarea ipoteză: 

Întârzierea reacției la reformele gorbacioviste avea nişte 
cauze atât de profunde încât nu pot fi căutate decât în 
naţiune. Deoarece națiunea română nu reacţiona la 
schimbările din Europa (adică „mămăliga nu făcea 
explozie”), este perfect posibil ca: 

1. Națiunea să fi fost identificată ca solidară cu 
conducătorul ei sau 

2. Era prea terorizată de Securitate ca să reacționeze sau 

3. Era prizoniera unei nostalgii naţionaliste, de izolare, 
total neconforme cu mersul politicii internaţionale. 

Pentru toate cele trei puncte ale ipotezei există ipotetice 
răspunsuri identificabile în timpul evenimentelor pe care le 
vom numi convenţional „revoluţia din decembrie 1989”: 

1. Revolta a fost provocată din afară. 

2. Principalul inamic a fost arătat şi găsit în persoana 
(juridică) a Securităţii. 

3. S-a dezlănţuit o campanie furibundă împotriva 
naţionalismului românesc pentru a ajuta națiunea să se 
integreze noului curs internaţional, globalizant. 

Această ipoteză are rolul unui aparat teoretic de lucru, 
motiv pentru care cercetarea va căuta să obţină (şi) alte 
răspunsuri la cele trei întrebări, dacă ele există. Analizând- 
o în detaliu, ne putem forma o opinie, fiecare dintre noi. 


Istoria nu este un sanatoriu, nici un azil de binefacere. 
Istoria creează uneori eroi, popoare şi naţiuni, alteori 
distruge, striveşte sau mutilează destine colective sau 
individuale. Istoria este făcută de anumiţi indivizi, de 
anumite structuri şi forţe, în locuri diferite şi în 
circumstanţe diverse şi se compune din Istorie creată şi 
Istorie trăită. Corespunzător acestor două fenomene, există 
oameni, structuri şi Puteri care fac istorie şi indivizi sau 
popoare care o trăiesc pe cea creată de primii. Teoria este 
mai veche, însă ea pare a se fi aplicat perfect în timpul 
schimbării de regim din România, astfel că merită a fi 
menţionată aici. În consecinţă, pe parcursul acestui volum 
ne vom întâlni cu personalităţi şi structuri care au creat sau 
influenţat decisiv cursul evenimentelor şi cu mulţi cetăţeni 
care doar le-au trăit. 

Din această perspectivă, Ion Iliescu, figura cea mai 
controversată a revoluţiei, este în realitate un personaj 
marginal, alte personaje fiind determinante şi creatoare ale 
evenimentelor decisive. 

Probleme de fond ale sistemului comunist. 

Cel mai simplu răspuns la întrebarea „De ce s-a prăbuşit 
sistemul comunist?” este că marxismul şi prelungirile sale 
istorice - socialismul, comunismul, fascismul, nazismul şi 
terorismul arab - au fost opera unui dement. Karl Marx, un 
individ tarat de repetatele sale ratări literare, sociale şi 
politice, urmărit de complexul originii iudaice şi de 
instabilitate sufletească, a formulat o doctrină materialistă 
ale cărei origini s-ar afla în satanism4. Alţi câţiva indivizi 
bolnavi de ratare şi care îşi etalau maladia în domeniul 
ateismuluiMosses Hess, Proudhon, Bakunin, Kropotkin - au 
fundamentat o teorie a revoluţiei care va arunca omenirea 
în aer. Despre colegul său Proudhon, Bakunin scria: „Atunci 
când nu era obsedat de doctrina metafizică, era un 
revoluţionar din instinct; îl adora pe Satan şi proclama 
anarhia”5. Resortul lor sufletesc ar fi fost răzbunarea pe un 
Dumnezeu nedrept. Ei au pornit însă de la o falsă premisă. 


Cău-tând în materialism o abordare ştiinţifică, 
antireligioasă a lumii ei au produs de fapt o utopie, o formă 
de idealism excentric. Ernest Renan a explicat încă din 
1869 de unde vine eroarea: „Ideea unui Dumnezeu sau a 
unor divinităţi protectoare ale inocenţei, răzbunătoare ale 
crimei, este antiştiinţifică. Dezvoltarea umanităţii provine 
exclusiv de la libertatea care este în om şi de la fatalitatea 
care se găseşte în natură”6. Şi pentru această afirmaţie a 
fost înjurat atunci Renan, dar cât de mult adevăr conţine! 
Problema nu este însă Marx, ca individ, mesager al unui 
curent care specula slăbiciunile societăţii umane şi gravele 
erori ale Bisericii, ci faptul că sute de milioane de oameni |- 
au urmat. Doctrina lui a fost atât de atractivă pentru sute 
de milioane de indivizi urmăriţi de idealul egalităţii, al păcii 
şi bunăstării generale - adică de ceea ce defineşte massa în 
umanitate - încât la un moment dat poţi să crezi că dacă nu 
era Marx, ar fi fost un alt degenerat s-o formuleze. Marx a 
apărut pe fondul unei stări de aşteptare. Ceea ce se aştepta 
era rezolvarea problemei sociale prin intermediul societăţii. 
Marx a promis că societatea care poate rezolva problema 
socială este societatea comunistă. Asupra acestui aspect, 
Constantin Noica scria în exilul său de la Câmpulung 
Muscel că socialismul nu vrea să admită pe faţă că nu luptă 
contra bogatului, ci împotriva săracului, pentru că, în timp 
ce bogatului îi confiscă bunul, săracului îi fură idealul. Or, 
istoria comunismului ca sistem politic a demonstrat că 
tocmai problema socială a fost aceea pe care comunismul n- 
a rezolvat-o. Statele comuniste au rămas subdezvoltate, 
dependente de schimburile economice cu statele capitaliste 
dezvoltate, de furtul sau importul de tehnologie şi de 
legătura ombilicală cu marea finanța internaţională. Statele 
comuniste s-au ocupat cu gestionarea sărăciei celor mulţi. 
Cunoscutul disident rus, Vladimir Bukovski a arătat că 
„ideea fundamentală a socialismului este «justa repartizare 
a producţiei» şi nu crearea ei, ceea ce face că orice 
«model» duce la epuizarea resurselor şi «repartizează» 


atâta vreme cât există ceva de repartizat”7. Pe acest fond, 
liderii comunişti se bucurau de toate privilegiile în numele 
massei. Activiştii comunişti ai României nu făcut excepţie, 
începuturile acestor atitudini putând fi localizate f'mpuriu, 
încă de pe vremea când se aflau în lagărul de la Vapniarka. 
În acel lagăr în care fuseseră deportaţi aproximativ 1 100 de 
comunişti periculoşi, conducerea grupului deportat se 
bucura de toate privilegiile, reţinând pentru membrii săi de 
vârf alimentele, îmbrăcămintea, obiectele personale, banii 
arestaţilor, întrebaţi la un moment dat cum se face că liderii 
grupului comunist dintr-un lagăr încalcă principiul 
comunist al egalităţii şi îi deposedează pe membrii de rând 
de bunurile lor în folos propriu, răspunsul a fost elocvent: 
„Interesul clasei muncitoare cere ca, în condiţiile grele ale 
detenţiei, în lagăre sau închisori, vârfurile partidului să fie 
menținute în condiţii cât se poate de bune, de muncă şi de 
hrană, fiindcă ei sunt de neînlocuit”8. 

Comunismul a promis desfiinţarea statului şi eliberarea 
societăţii; comunismul a fost nevoit să apeleze la statul 
supercentralizat şi la dictatură, sufocându-şi societatea. 
Eşuând în principiul de bază al doctrinei sale, comunismul a 
eşuat pe toate planurile. Pentru cititorul român, scriitorul 
francez Thierry Wolton este cel care a concentrat cel mai 
bine într-o pagină eşecul marxismului: „încă de la sfârşitul 
secolului al XIX-lea proletariatul, nemaiavând de pierdut, 
după Marx, decât lanţurile, purtător presupus al tuturor 
speranţelor revoluţionare, nu mai sărăceşte din cauza 
capitalismului, ci se îmbogăţeşte. Burghezia nu se 
proletarizează din cauza concentrării de capital, muncitorul 
se îmburghezeşte, obligând organizaţiile însărcinate cu 
apărarea lui să aleagă mai curând calea reformismului 
decât pe cea a revoluţiei. Organizat în sindicate, în partide 
sau în grupuri de presiune, proletariatul este din ce în ce 
mai conştient că democraţia îi poate servi interesele. 
Scăderea neîncetată a ratei de profit, care ar fi trebuit să 
condamne capitalismul la autodistrugere, se dovedeşte şi ea 


a fi o falsă lege. Pentru un motiv foarte simplu: munca 
omenească nu este singura sursă de bogăţie şi nici etalonul 
oricărei valori, cum gândeau Smith şi Richardo, doi 
economişti l-au influenţat pe Marx din acest punct de 
vedere. 

Nici legea materialismului istoric nu este confirmată de 
istorie: India nu a cunoscut feudalismul, capitalismul nu s-a 
arătat în Rusia, burghezia germană şi-a ratat revoluţia etc. 
Cât despre revoluţia anunţată, ea nu va izbucni în ţările 
europene mai dezvoltate, cele în care legile marxiste 
despre capitalism ar fi trebuit să se aplice, ci în cele mai 
înapoiate, în sfârşit şi mai ales, lupta de clasă nu a fost 
niciodată motorul istoriei, o dovedesc marile evenimente ale 
secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Învins de logica gândirii, 
marxismul nu reuşeşte să domine o realitate care-i scapă, 
ba mai rău, care îi este străină. Adepții săi se vor strădui să 
construiască o altă realitate, intrând într-o fantasmagorie 
socială care se va dovedi cea mai sângeroasă din istoria 
omenirii”9, în anul 1990, multe publicaţii - şi din Vest şi din 
Est - titrau: „Comunismul a fost învins!”. Realitatea politică 
imediată le dă dreptate. Poate cu o singură excepţie: 
comunismul a rămas neclintit în minţile oamenilor din 
componenţa massei ca un mare regret după o mare 
încercare existenţială pe care anumiţi duşmani: banul, 
arma nucleară şi computerul au ajutat-o să eşueze. Cine 
este massa? Massa este cea care a strigat „Baraba!” Apoi l- 
a aclamat pe Robespierre, pe Lenin, pe Mussolini, pe Hitler, 
pe Stalin, pe Ceauşescu şi pe Saddam. Massa este cea care, 
odată eliberată, continuă să-i înjure pe Soljeniţân, pe Goma 
şi mai ales pe Bukovski pentru că ei vor să existe un vinovat. 
Aceşti aşa-numiţi radicali refuză teoria conform căreia 
Istoria se petrece într-un moment, se scrie apoi şi după 
aceea se stochează într-o bibliotecă. Ei sunt cronicarii celui 
mai profund paradox uman - în timp ce Istoria este o ştiinţă 
despre trecut, i se cere omenirii să privească numai în viitor 
şi să nu se întoarcă la Istorie. Motivul este unul singur: 


Istoria nu cunoaşte doar eroi, ci şi vinovaţi. Şi când e vorba 
de vinovaţi în viaţă sau de state vinovate teza „să nu ne 
întoarcem în trecut, să-l lăsăm pe seama Istoriei” devine 
foarte activă, în realitate, nepedep-sirea vinovaţilor produce 
ea însăşi Istorie, de cele mai multe ori nedreaptă. Este 
cazul României şi al românilor. Probabil că nu în-tâmplător, 
în limba română - una dintre cele mai subtile în domeniul 
antifrazei şi al sensurilor conotative - există un cuvânt care 
sintetizează tot acest fenomen: înainte, înainte în limba 
română în-ainnă şi viitor (în fată) şi trecut (de demult). 
Mult înaintea lui Soljeniţân, un scriitor român fascinat de 
suc-cesul comunismului în Rusia s-a dus să vadă cum arată 
acea minune, să pipăie societatea egalităţii, libertăţii şi 
prieteniei şi să ţntâlnească. Massa în starea ei de fericire, 
întors la Paris, Panait Istrati publică la 15 octombrie 1929 
cartea Spovedanie pentru învinşi, operă şocantă pentru 
materialiştii occidentali, care erau în realitate cei mai naivi 
idealişti. „Nu-i deloc vorba, aici, de socialism - scria Panait 
Istrati —, ci de o teroare care tratează viaţa umană ca 
material bun pentru război social. Se serveşte de el pentru 
triumful unei noi şi monstruoase caste, căreia îi plac la 
nebunie fordismul, americanizarea în economie, produsele 
cosmetice Coty, toaletele pariziene; castă crudă, avidă de 
dominație şi atât de belicoasă încât este gata să sară în 
grumazul Chinei, vinovată de a fi cutezat să se debaraseze 
de o concesiune datând din perioada ţaristă.” şi, mai 
departe, Istrati pictează un tablou realist al comunismului: 
„Această castă, ignorantă, vulgară, perversă este alcătuită 
în majoritate dintr-o generaţie venită pe lume la începutul 
acestui secol. Ea nu ştie şi nu vrea să ştie nimic despre ceea 
ce a făcut grandoarea şi forţa idealismului revoluţionar rus 
de altădată, astăzi obiect de muzeu, zdreanţă roasă de 
molii, catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaşte 
decât cuvintele de ordine ale unei puteri căreia îi este 
ciment şi armătură. Desfăşurări de steaguri; Internaționala 
ascultată în picioare; colţuri ale lui Lenin; difuzoare; imense 


pancarte; stambe acoperite de fraze; fraze judecind viaţa; 
fraze confecţionate toate pentru a înlocui ideile; GPU-ul 
pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita 
critica; un vid universal, despre care ea gargariseşte şi de 
care se serveşte pentru a domina”10. Dar în 1929 iluzia nu 
pierise, ci abia se ambala. I-au trebuit încă şase decenii 
pentru a se epuiza instituţional şi câteva zeci de milioane de 
victime pentru a-şi arăta adevăratul ohip: o speculație 
intelectuală care a folosit din plin prostia omenească. 
Comunismul a arătat în plan biologic cât de vulnerabil este 
omul dotat cu un creier ceva mai dezvoltat decât al 
urangutanului. Niciodată ca în cazul comunismului, 
intelectualii care au crezut în el nu au dat fără să vrea mai 
multă dreptate sfântului Toma din Aquino, care, după o 
operă monumentală şi după ce a condus omenirea din Evul 
Mediu în Renaştere, a rostit aceste cuvinte: „şi cu toate 
astea, nu ştiu nimic”. Important însă pentru contemporanii 
prăbuşirii sistemului comunist este că, mulţi ani înainte de 
prăbuşire, liderii comunişti sovietici au ştiut că se 
prâăbuşeşte. 

Criza de sistem a Uniunii Sovietice. 

Mircea Eliade a arătat că la originea fiecărui mare 
eveniment se află un mit. Conform unei legende recente, în 
vara anului 1972, un ofiţer KGB, ministru de Interne al 
Georgiei comuniste, apoi prim-se-cretar al Partidului 
Comunist din Georgia, l-a invitat în vacanţă pe un foarte 
bun prieten al său, tot ofiţer KGB acoperit, însă rus şi la 
acea dată responsabil cu agricultura, apoi lider al 
organizaţiei de partid din Stavropol, pentru a petrece 
câteva zile împreună. Cu această ocazie, georgianul l-a dus 
pe rus să vadă ferma ţăranului Nadareşvili din centrul 
raional Abas. Deşi era interzis prin lege, el îşi cultiva 
pământul în sistem privat sub protecţia ministrului de 
Interne local. Țăranul georgian proprietar producea de trei 
ori mai mult decât colhozul din localitate. Şase ani mai 
târziu, când rusul a devenit secretar cu agricultura în 


Secretariatul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, i-a 
dat un telefon prietenului său georgian şi i-a spus doar atât: 
„Ai avut dreptate - totul este o putreziciune!”. După încă 
şase ani, într-o seară de iarnă, georgianul îi va spune 
rusului: „lotul este stricat. Trebuie să schimbăm”. Pe 
georgian îl chema Eduard A. Şevardnadze, iar pe rus Mihail 
S. Gorbaciov. În 1972, Şevardnadze avea 45 de ani; 
Gorbaciov avea 41 de ani. În 1972 doctrina Brejnev era în 
plină acţiune şi Uniunea Sovietică îşi dezvolta expansiunea 
spre Orientul Apropiat, Asia şi Africa, sistemul de rachete 
balistice şi programul nuclear, precum şi programul de 
control prin mijloace politice a comerţului internaţional cu 
petrol, cheltuind miliarde de dolari pentru a susţine toate 
aceste proiecte, în timpul ăsta, cetăţenii sovietici nu prea 
aveau ce mânca, dar erau convinşi că Uniunea Sovietică 
apără pacea în lume şi construieşte cea mai bună dintre 
societăţi. 

Realităţile lagărului comunist european. Privind 
retrospectiv neste istoria acestei contradicții vom observa 
că un lider comunist anume a avut mereu în faţa ochilor 
realitatea ineficientei economice a sistemului comunist şi a 
inevitabilului său colaps. Acel om a fost Juri V. Andropov. 
Unul din marii asasini comunişti, Iuri Andropov H914-1984) 
a fost numit - în 1957, după episodul lui criminal din 
Ungaria - şeful aparatului de legătură şi control al URSS 
pentru ţările din lagărul comunist subordonat Moscovei, în 
această calitate, Andropov a organizat o consfătuire a 
partidelor comuniste şi muncitoreşti cu scopul de a stabili 
un sistem concret de conducere a lagărului comunist de 
către URSS (octombrie 1957), apoi a emis la un moment 
dat şi într-un mod cu totul neaşteptat (1960) doctrina 
„specializării economice” a statelor din lagărul comunist. 
Pentru a pune în aplicare proiectul unei integrări 
economice transfrontaliere, între diferite regiuni ale 
lagărului comunist european, el l-a folosit, peste încă patru 
ani, în 1964, pe un oarecare Valev. Se cunoaşte acum că 


România a fost una din tarile care s-au opus vehement 
acestor proiecte, în privinţa consfătuirii din 1957, Paul 
Nicu-lescu-Mizil afirmă că „sovieticii iau această decizie 
datorită faptului că linia naţională îşi crea loc tot mai larg în 
mişcarea comunistă. Ei se temeau de tendinţele centrifuge, 
de slăbirea rolului lor de conducător al mişcării”11. Când 
dă exemple însă, fostul lider comunist român nu poate cita 
decât China. Despre aşa-zisa „linie naţională” nici nu se 
putea discuta în România anului 1957, decât dacă 
Niculescu-Mizil se referă la epurarea evreilor. El crede că 
era naționalismul în sine care s-a opus, însă „globalizarea” 
comunistă propusă de Andropov pornea de la raţiuni 
strategice de supravieţuire a sistemului sovietic. Prin 
„specializarea între ţări în domeniul agriculturii”, URSS 
viza organizarea unui nou tip de repartiție între ţările 
lagărului comunist a producţiei agricole, dar nu numai, 
pentru că specializarea agricolă urmărea în plan secundar 
şi specializarea industrială. Unele ţări - RDG şi 
Cehoslovacia, de exemplu - trebu-*au să acopere, împreună 
cu URSS, nevoile industriale ale celorlalte state, 
specializându-se în agricultură doar pe produse animaliere, 
în timp ce ţări ca România, Bulgaria sau Ungaria deveneau 
mari producătoare de cereale, furaje şi, secundar, de 
produse industriale specifice, într-o discuţie cu Andropov, 
Gheorghiu-Dej a reuşit să amâne decizia asupra acestui 
proiect12. A fost vorba de vizita lui luri Andropov la 
Bucureşti, în 3 aprilie 1963, ocazie cu care a încercat să 
pledeze pentru „Uniunea interstatală pe ramuri de 
producţie”, precizând că „problema creării unui stat unic” 
nu este de actualitate, dar că „va veni vremea când se va 
pune această problemă”13. Cu această ocazie, Gheorghiu- 
Dej a fost foarte ferm, iar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru 
Bârlădeanu au fost de-a dreptul violenţi. Emil Bodnăraş a 
avut o intervenţie categorică: „Noi suntem de acord cu cea 
spus tovarăşul Hruşciov despre suveranitate, decât că 
suveranitatea nu trăieşte din declaraţii, ci prin fapte, acte 


concrete şi trebuie adus numai un acord perfect între 
declaraţii şi între actele concrete”14. Era o iluzie; se 
iluzionau şi unii şi alţii. La începutul anului 1964, Iuri 
Andropov testează din nou „terenul” integrării economice şi 
îl pune pe geograful E. B. Valev să publice articolul 
Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene 
din România, Bulgaria şi URSS în nr. 2 /1964 din „Analele 
Universităţii din Moscova”. Proiectul viza un teritoriu de 
150 000 km2, cu o populaţie de 12 milioane de locuitori, din 
care „România contribuia cu 42, Bulgaria cu 33 şi URSS cu 
0,0515. Cunoscutul istoric Dan A. Lăzărescu îşi va aminti 
că, în 1964, abia ieşit din închisoare, l-a întâlnit pe Costin 
Murgescu, cel desemnat să răspundă articolului lui Valev. 
Omul politic liberal va enunţa peste timp o opinie şocantă 
faţa de acel proiect: „Mă văd silit însă, ca economist, nu ca 
patriot, să recunosc că Valev formulase o teză care se putea 
susţine pe plan economic. Şi, de altfel, îmi pare mai actuală 
ca oricând”16. 

Pste clar că URSS căuta să-şi asigure un spaţiu agricol 
dimensionat după necesităţile sale economice, în sensul 
structural tipic unui im-eriu sau a unui mare stat 
multinațional. Şi la acest proiect România s-a opus cu 
vehemenţă, optând pentru dezvoltarea economică 
multilaterală şi „independentă”. De aici a început, mai întâi 
sub Dej, apoi sub Ceauşescu, industrializarea forţată a 
României. Modelul industrializării era chiar cel sovietic, dar 
fără resurse proprii. Ea a reprezentat un proiect benefic 
pentru ţara noastră, dar care s-a terminat cu delirul 
autarhiei economice în care economia românească trebuia 
să producă tot, să nu mai importe tehnologie şi resurse, iar 
agricultura să raporteze producţii gigant. Nu acesta este 
subiectul nostru aici. Nu povestea reacției corecte a 
liderilor comunişti români punem în discuţie, a necesităţii 
dezvoltării industriei româneşti şi a tentativei de a construi 
independenţa statului, ci anume acea particularitate a 
cazului care arată că analiştii sovietici înțelegeau involuţia 


economiei ţărilor din lagărul comunist şi căutau soluţii. 
Dincolo de gestul de rezistenţă al conducerii comuniste de 
la Bucureşti trebuie să vedem, în profunzime, realitatea 
înapoierii politice şi economice a României, realitatea 
nefinalizării proceselor tipice capitalismului pe timpul 
regimului monarhic, realitatea preponderenţei agricole a 
economiei româneşti şi perspectiva nedepăşirii nici după 
război a stadiului de economie agricolă, eventual 
reformabilă. 

Se pune întrebarea: erau inconştienţi şi ahtiaţi după 
Imperiu liderii Uniunii Sovietice? Aveam de-a face cu nişte 
potentaţi iresponsabili care, dărâmând un imperiu țarist 
feudal, încercau să-l refacă pe temei marxist? Umblau ei să- 
şi subjuge colonial statele satelite pentru a da de mâncare 
cetăţenilor sovietici, înfometându-i pe cei ai lagărului? 
Oricâţ i-am uri pe acei potentaţi comunişti, trebuie să 
căutăm identificarea mecanismului raţional al gândirii lor, 
chiar dacă logica lor imperială era de natură criminală. 
După felul cum a acţionat luri Andropov pe subiectul 
economic şi, în particular, agrar, într-o continuitate pe care 
o ştiau înainte de 1989 doar uderii comunişti, din rolul 
important pe care l-a jucat în istoria comunismului (şef al 
KGB între 1967 şi 1982, apoi secretar general al PCUS 
între 1982 şi 1984), dar şi din informaţiile pe care le-am de 
la cei care l-au cunoscut, fostul asasin de la Budapesta nu 
era un cretin. Şi cu atât mai puţin iresponsabil. Problema 
curentă a analiştilor de astăzi este că nu au simţul 
dimensiunii la care se raporta Andropov. În spatele 
proiectelor sale integratoare se aflau raţiuni pe care astăzi 
doar le putem intui. luri Andropov a fost printre primii şi 
puţinii care au ştiut, din interior, care erau slăbiciunile 
sistemului comunist, în primul rând cele economice. Chiar şi 
faptul că doi elevi ai săi, Şevardnadze şi Gorbaciov, erau 
convinşi în 1972 că economia comunistă este un fiasco, 
constituie un argument în favoarea acestei teze. Andropov a 
înţeles de timpuriu că Uniunea Sovietică nu putea 


supravieţui economic - fără a fi obligată la o dependenţă 
letală faţă de Occident —, decât printr-o reorganizare a 
spaţiului economic de care dispunea în zona europeană 
cucerită şi obţinută apoi prin tratate la sfârşitul celui de-al 
doilea război mondial. Pentru asta avea nevoie de 
specializări agrare şi industriale, cu caracter 
complementar, care nu corespundeau geografic statelor 
comuniste din componenţa lagărului comunist european şi 
în nici un caz „tendinței spre independenţă” a acestora. Mai 
mult, sub acoperirea vechii teze marxiste a 
„internaţionalismului proletar”, Uniunea Sovietică era 
obligată nu numai doctrinar, dar şi economic să-şi extindă 
sfera de influenţă. De aici, „apariţiile” neaşteptate ale 
comunismului în Mozambic, Angola, Cambodgia, Irak, 
Yemen etc. Uniunea Sovietică ajunsese la statutul de Mare 
Putere prin intermediul unui război şi pe un program 
financiar inflaţionist (ca şi Germania nazistă), având în faţă 
mereu doar două soluţii pentru rezolvarea crizei sale de 
sistem economic: un nou război (pe care era gata să-l 
declanşeze „cald” în 1962, dar pe care l-a obţinut prin 
Războiul rece) sau expansiunea, lărgirea sferei sale de 
influenţă. 

Liderii statelor comuniste europene s-au opus mai mult 
sau mai puţin categoric hegemoniei sovietice, iar opoziţia 
lor avea două direcţii principiale: 1. Considerau în sens 
marxist-leninist că sistemul comunist este victorios în ţara 
lor, în mod definitiv; 2. Exista deja un aranjament economic 
al sistemului, numit CAER, care fusese agreat prin consens. 
Pe aceste principii, liderii comunişti credeau că pot dezvolta 
aşa-numitul „comunism naţional” fără a leza rolul central şi 
istoric al URSS-ului, contribuind individual şi ocazional în 
grup la victoria comunismului în lume. Se înşelau. 

Comunismul a fost formulat ca doctrina de către Marx şi 
de ilalţi membri ai grupului său satanist /anarhist drept un 
sistem internationalist, drept o utopie care unifica economia 
mondială într-o construcţie condusă de muncitorii din 


întreaga lume. În al doilea rând, este evident astăzi că ce 
urmărea Andropov la consfătuirea din octombrie 1957 era 
unificarea politică, mişcare preliminară şi absolut 
obligatorie pentru a reorganiza spaţiul economic al 
lagăruluiîn al treilea rând, aşa-numita dezvoltare naţională 
a comunismului era o himeră din punct de vedere economic 
- toate ţările lagărului depindeau, în primul rând energetic, 
de URSS. România, care a avut pentru un timp privilegiul 
petrolului, va fi nevoită din 1984 să importe masiv petrol şi 
gaze de la sovietici. Altfel spus, liderii comunişti ai lagărului 
european înțelegeau să dezvolte multilateral economia tării 
lor cu resursele materiale, minerale, energetice şi 
financiare ale URSS. Din acelaşi punct de vedere CAER-ul 
era un acelaşi tip de ficţiune economică. URSS furniza 
petrol şi gaze - sânge economic, adică - la preţuri sub cota 
pieţei, înregis-trând pierderile în contul ei. Uniunea 
Sovietică exporta minereu, oţel şi prefabricate către toţi 
sateliții săi la preţuri preferenţiale, necomerciale. Primea în 
schimb loialitate politică. URSS susţinea financiar, prin 
credite preferenţiale şi pe sistemul ireal al rublei, căderile 
economice ale sistemului propriu şi ale lagărului comunist. 
Economiile statelor comuniste nu aveau voie să se 
prăbuşească, în interiorul CAER-ului, ţările comuniste 
europene făceau schimburi fals comerciale, ajungând într- 
un final să fie dominate de procedeul barter, denumire 
modernă a trocului din comuna primitivă. Pentru a-şi putea 
menţine sistemul lagărului comunist în funcţiune, pentru a 
asigura supraviețuirea lui politică, URSS a fost nevoită să 
susţină timp de patru decenii costurile economice uriaşe ale 
utopiei lui Marx, Engels şi Lenin. Fără să-şi dea seama, 
liderii comunişti europeni contribuiau la slăbirea sistemului 
comunist cu fiecare gest de „independenţă”, obligând URSS 
fie să intervină militar pentru a cârpi găurile, fie pompând 
în continuare tot mai multe resurse. Aşa cutn arată şi Paul 
Niculescu-Mizil în memoriile sale, anul 1957 a ost extrem 
de greu pentru lagărul comunist. Era imediat după re-volta 


ungurilor, era perioada epurărilor în conducerea URSS şi 
din cea a statelor satelite, era după prima criză agrară 
cerealieră majoră din Ucraina. Deşi se întrecea cu Statele 
Unite pentru cucerirea spaţiului cosmic şi în cursa 
înarmărilor nucleare, Uniunea Sovietică începea să importe 
grâu din Canada şi din America, apoi carne din Argentina. 
Iuri Andropov trebuie să fi înţeles încă de la Budapesta ca 
sistemul nu mai poate fi susţinut doar cu teroare. Nua 
încetat nici o clipă, până la moartea lui din 9 februarie 
1984, să aplice teroarea, pentru că mental şi instituţional 
nu mai avea alte mijloace, dar a murit convins că mai 
trebuia ceva. Christopher Andrew va aduce la lumină în 
ultimii ani un amănunt semnificativ din biografia lui 
Andropov: „Ca ambasador sovietic la Budapesta în timpul 
revoluţiei din Ungaria din 1956, el a văzut cu groază de la 
fereastra ambasadei cum ofiţeri din detestatul serviciu 
ungar de securitate erau spânzurați de felinare. Andropov 
avea să fie obsedat tot restul vieţii de iuţeala cu care 
începuse să se prăbuşească un aparent atotputernic stat 
comunist condus de un partid unic”17. Când a ajuns şeful 
KGB, realităţile dezechilibrelor economice i-au fost 
confirmate prin date şi informaţii certe mai mult decât 
oricărui alt lider comunist. La numai cinci ani de la moartea 
lui, sistemul comunist european s-a dezintegrat în câteva 
luni prin câteva telefoane precise date de la Kremlin. 

În plan structural, Uniunea Sovietică a instituit în propriul 
său teritoriu şi a impus în ţările ocupate un sistem de 
putere întemeiat pe teroare. După primele două decenii de 
asasinate sistematice şi de gulag generalizat, atâţ Moscova 
cât şi celelalte capitale ale sistemului comunist au trecut la 
gestionarea spaţiului comunist cu generaţiile de „oameni 
noi”. Din acest moment, sub acoperirea programului 
demagogic al descentralizării, structurile statelor 
comuniste s-au diversificat, fiind în continuare controlate de 
partidul unic şi de poliţia politică. Convinşi că aparatul de 
partid şi serviciile secrete interne pot stăpâni birocraţia 


sistemului comunist, liderii sistemului nu au reuşit să-l 
observe la timp şi să găsească apoi soluţii la un fenomen 
care a evoluat fulgerător în anii „70: fărâmițarea, 
suprapunerea şi blocajul autorităţii. Marc Ferro, profesor la 
Colegiul Universitar Fancez de la Moscova, defineşte acest 
fenomen prin faptul că „jmul a trecut de la o putere 
polimorfa la un polimorfism institu-t'onal”18în memoriile 
sale, Gorbaciov va descrie birocraţia de artid în termeni 
realişti. „Ioate funcţiile esenţiale de gestionare conomică se 
găseau concentrate în mâinile direcţiei politice. Rolul 
naratului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. 
Cuprin-zând aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii 
şi opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta 
în economie şi politică.”19 Degenerenţa acestui paradox - 
statul supracentralizat goleşte de autoritate multitudinea 
segmentelor structurii sale - a dus la blocajul birocratic. 
Pentru a-l depăşi, funcţionarii partidului au fost nevoiţi să 
ocolească legea şi să apeleze tot mai mult la corupţie şi la 
traficul de influenţă. Neexistând organismele democratice 
care să regleze procesele degenerative şi să gestioneze 
autoritatea spre atingerea echilibrului politic şi social, 
sistemul comunist a pornit pe panta prăbuşirii. „La vârful 
Statului, Comitetul Central a devenit ostatic al membrilor 
săi, toţi comunişti, dar reprezentând Guvernul, KGB-ul, 
diferitele republici, ministerele etc.”20. S-a adăugat la 
ritmul accelerat al crizei decizia lui Brejnev de a încerca să 
o gestioneze prin apelul la activiştii de partid, adică la 
corpul incompetent al societăţii, în mai puţin de un deceniu 
activiştii de partid, încadraţi în fenomenul numit 
„stabilitatea cadrelor”, au sufocat orice posibilitate de 
reformă. Este unul din motivele pentru care proiectul 
reformist al lui Gorbaciov - perestroika - a eşuat încer-când 
să reformeze ceea ce era ireformabil. Un alt motiv a fost 
arătat de Emil Cioran: „Cu cât un imperiu se umanizează, 
cu atât sporesc contradicţiile ce-i vor fi fatale” 


Statele comuniste europene, încercând să copieze modelul 
sovietic pentru a-l aplica la „specificul naţional”, au suferit 
de aceleaşi boli. La un moment dat mecanismele 
defectuoase ale sistemului comunist au devenit în ţările lor 
mai distructive decât hegemonia URSS. Utopia marxistă, 
atingând psihologic massa cu tentaţiile „umaniste”, 
egalitariste, a produs suficiente resurse mentale pentru ca 
mult timp să se creadă că dorinţa Moscovei de a controla şi 
dirija în continuare statele comuniste, tendinţa hegemonică, 
este cea care frânează evoluţia, în timp ce sursa reală a 
crizei era chiar sistemul comunist din ţările respective. 

Capcana expansionismului. URSS şi-a extins sfera de 
influenţă în lume cu argumentul strategic că îşi asigură 
protecţia şi securitatea, opunându-se expansionismului 
imperialist american, în realitate, Statele Unite nu erau o 
putere colonială, în sensul clasic, vest-euro-pean al 
cuvântului. SUA acționau economic şi, rareori, politico- 
militar (Cuba, Vietnam, Chile), ca reacţie la intervenţii 
sovietice oculte. Uniunea Sovietică a ajuns să exporte 
comunism în ţări africane unde colonialismul produsese o 
exploatare iraţională a resurselor naturale, dar generase şi 
o emancipare, o modernizare a teritoriilor respective, 
aducându-le inclusiv la statutul de naţiuni. 'Toate acele 
republici comuniste din Africa, ieşite din colonialism direct 
în haos, trasate cu rigla şi în fruntea cărora fusese pus un 
sergent major sau un intelectual de mâna a doua şcolit la 
Moscova, s-ar fi alterat ca orice banană, în câteva zile, fără 
ajutorul URSS. Resursele lor naturale, fie pentru că erau 
pur exotice, fie pentru că se împuţinaseră, fie pentru că 
exploatarea lor costa prea mult, nu acopereau nici pe 
departe investiţia masivă tehnologică şi financiară pe care 
sovieticii o făceau acolo, în plus, unele state uriaşe, ca 
Angola, Libia sau Sudanul, erau încă tribale. Ca exemplu 
pentru realitatea acestor enclave comuniste din Africa, voi 
folosi cazul primei delegaţii de specialişti aeronauticii 
români care s-a deplasat în vara anului 1978 în Angola, 


pentru aplicarea unui contract de livrare a avionului BN-2. 
Pe clădirea Comitetului Central din capitala Luanda trona o 
lozincă roşie mare pe care scria: „Să spunem un nu hotărât 
canibalismului!”, în portugheză. Având în vedere că 
triburile din ţară nu ştiau portugheza, este evident că 
îndemnul se adresa comuniştilor angolezi, în Asia, succesul 
autentic din Vietnam nu a putut fi repetat. Următoarea 
încercare, Cambodgia, a devenit un cimitir gigantesc şi 
monstruos. 

Orientul Apropiat este locul unde URSS s-a jucat cu focul. 
A înfiinţat un partid politic arab, care poartă şi astăzi 
denumirea de Partidul BAAS Arab Socialist şi l-a construit 
pe acelaşi principiu internaţionalist marxist: un partid unic, 
cu denumire identică în mai multe ţărimişcarea a reuşit în 
Irak, în Libia, în Siria, în Palestina (OEP), dar a eşuat în 
Iordania, Egipt şi în celelalte state din regiune. Eşecul 
emancipării economice sub regimul socialismului arab, ca şi 
eşecul folosirii petrolului ca şantaj internaţional în timpul 
„crizei petrolului” din anii 170, au împins statele comuniste 
arabe spre terorism. Consecințele sunt clare. 
Periculozitatea acestei mişcări în lumea arabă a împiedicat 
continuarea procesului de emancipare socială şi culturală a 
milioane de arabi, lăsându-le pradă războiului devastator, 
bombardamentului strategic sau fundamentalismului 
islamic, în sfârşit, ultima aventură expansionistă sovietică s- 
a terminat cu eşecul din Afganistan - 1979-1989, zece ani de 
coşmar - care a costat câteva zeci de miliarde de dolari şi 
imense pierderi în vieţi omeneşti. 

Factorul advers - Statele Unite ale Americii. Sistemul 
comunist (URSS sateliții săi) s-a putut dezvolta în Europa şi 
în lume inclusiv din cauza faptului că a surprins America 
într-o fază doctrinară neintervenţionistă, cu o viaţă politică 
dominată de beţia victoriei în război, de parteneriatul 
militar cu URSS-ul lui Stalin - cu care împărțea statutul de 
Mare Putere într-un nou aranjament mondial, bipolar - 
precum şi ca urmare a convingerii că în spatele forţei 


militare pe care o arătase URSS în război s-ar fi aflat un 
sistem social puternic. Viteza cu care URSS a intrat în era 
nucleară imediat după Statele Unite a fost încă un semnal 
că marele conglomerat sovietic este un partener egal, în 
ciuda diferenţelor evidente de sistem politic. Să nu uităm că 
lovitura nucleară de la Hiroshima a fost dată în primul rând 
pentru a pedepsi Japonia, nu pentru a impresiona URSS. 
Povestea intimidării Uniunii Sovietice prin bomba atomică a 
fost inventată de propaganda de la Moscova pentru a-şi ţine 
cetăţenii în tensiunea permanentă şi necesară a „luptei 
internaţionale împotriva imperialismului american”. Teza 
folosirii bombei nucleare în scopuri politice a fost preluată 
la începutul Războiului rece de diverşi politicieni disperaţi 
din Estul căzut sub ocupaţie sovietică, într-un manifest al 
PNȚ din 1947 se scria: „Români, ca arrtle avem sufletele 
noastre şi armele care încă ni le păstrăm şi mai avem 
Bomba Atomică a prietenilor noştri care ne vor ajuta 
imediat”. 

Ştim cât de imediat ne-au ajutat prietenii. Apoi, sovieticii 
au luat un avans iniţial în domeniul cosmic. Totodată, 
propaganda pe timp de război a permis o largă publicitate 
ideii de alianţă cu Rusia sovietică, dar şi o infiltrare masivă 
a spionajului sovietic până în Salonul Oval. Adjutantul 
preşedintelui Roosevelt, directorul executiv al OSS, 
precursoarea CIA, consilierul secretarului de stat au fost pe 
rând descoperiţi de FBI ca agenţi. Una din amantele 
preşedintelui Kennedy, Ellen Rometsch, a fost îndepărtată 
din SUA după ce s-a descoperit că era agentă STASI. Nu 
numai aici povestea Americii a cunoscut un episod de 
slăbiciune extrem de periculos. 

Apariţia CIA. America a intrat în al doilea război mondial 
fără a avea un serviciu de spionaj structurat, fără o agenţie 
de informaţii care să se poată compara cu instituţiile 
decisive care acţionaseră în Europa: Abwehr, Intelligence 
Service, GRU. Pe timpul angajării sale în război, Statele 
Unite au înfiinţat Office of Strategic Services (OSS), o 


agenţie aflată în subordinea Statului Major al Armelor 
întrunite. Odată debarcaţi în Europa, americanii au 
constatat că propriile structuri militare de informaţii, 
organizate în serviciul categoriilor de forţe armate (aviaţie, 
marină, trupe terestre) nu pot face faţă complexităţii 
acţiunilor din teatrul de război. Erau prea limitate la 
cercetarea militară şi interogarea prizonierilor, în timp ce 
serviciile de spionaj germane, britanice şi sovietice 
conduceau acţiuni pe scară largă, complicat planificate şi 
sofisticate tehnic, combinate cu diversiuni şi intoxicări 
informative, cu sabotaje şi terorism (partizani), cu 
„propagandă neagră” şi aplicarea torturii în interogatorii, 
cu bombardamente de pedepsire şi represalii civile. Aşa 
ceva era total în afara principiilor şi practicii americane. 

Se pare că americanii au înţeles importanţa serviciilor de 
spionaj extern o dată cu iniţierea tratativelor secrete din 
Elveţia, între Allen Dulles şi generalul SS Karl Wolff. 
Negocierile vizau capitularea Germaniei înainte de 
invadarea Europei de câtre trupele Armatei Roşii şi 
salvarea tehnologiilor germane (Operaţiunea Sunrise), însă 
condiţia ca Hitler să fie predat aliaţilor pentru a fi judecat şi 
condamnat, precum şi protestul violent al lui Stalin au făcut 
ca tentativa să eşueze. Stalin a aflat imediat de negocierile 
americano-germane datorită faptului că NKVD-ul 
„penetrase OSS încă din momentul înfiinţării lui”22. 
Negocierile au dus însă la o înţelegere privind redarea 
structurilor de informaţii germane şi pentru transportul 
clandestin spre America de Nord şi de Sud a unor lideri 
nazişti, Qperaţiunea. /4 fi7ac? Ei /s). Naziştii contactau 
inamicul american în toate subiectele sensibile, mai ales în 
cele economice. La 10 august 1944, cu ocazia unei 
conferinţe secrete a industriaşilor germani ţinută la 
Strasbourg, s-a hotărât că „războiul trebuie încheiat 
imediat pe baza unui acord separat cu SUA şi Marea 
Britanie”23. Reprezentanţii grupurilor Thyssen şi 
Farbenindusrrie au contactat companiile americane Dupont 


şi Rockfeller, punându-le la dispoziţie accesul la tehnologia 
germană. Prin intermediul papei Pius al XII-lea, Allen Dulles 
şi generalul S S Wolff s-au putut întâlni la Ziirich. În sfârşit, 
după eşuarea tentativei de a obţine capitularea Germaniei 
numai în Vest, la 19 martie 1945 generalul Wolff îşi 
continuă tratativele, dar de această dată cu generalii 
serviciilor de informaţii departamentale americani. 
Povestea romanţată a acestui episod al istoriei serviciilor 
secrete de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a 
fost cunoscută de români prin excelentul serial sovietic de 
televiziune 17 clipe ale unei prima veri (1974, cu Viaceslav 
Tihonov în rolul principal). 

Marele câştig strategic al OSS la terminarea războiului 
prin Operaţiunea Sunrise a fost capturarea rachetelor 
germane A-4 şi A-10, a arhivei proiectelor de tehnologie 
avansată, precum şi identificarea, racolarea şi deplasarea în 
Statele Unite a peste 300 de tehnicieni şi ingineri germani. 
„A-4 va deveni Redstone şi A-10 Saturn. La 16 iulie 1969, 
acest monstru de 110 metri l-a lansat pe Apollo-ll spre 
Lună”24, în aprilie 1945 recuperatorii americani descoperă 
existenţa bombardierului german „invizibil”, aflat în faza de 
serie mică (3 exemplare din care numai unul zburase). Un 
exemplar este trecut peste ocean şi depozitat în hangarul 
unei baze militare de lângă Washington. După mai multe 
încercări nereuşite de a-l copia (inclusiv prin motorizare cu 
8 turbopropulsoare), o dată cu dezvoltarea tehnologiei 
ultramoderne a deceniului noua, la 17 iulie 1989 Statele 
Unite efectuează primul zbor de 112 minute, între Palmdale 
şi baza Eduards, a bombardierului „invizibil” B-2 stealth. 
Sub acelaşi ordin de racolare, dar prin 
Operaţiuneamacfeus, au fost identificaţi şi aduşi în SUA 
numeroşi înalţi ofiţeri SS, din Gestapo şi Abwehr, mai ales 
dintre aceia care activaseră în spionajul şi contraspionajul 
german îndreptat împotriva URSS. Unul dintre aceştia, 
generalul Reinhard Gehlen, fusese şeful Serviciului de 
informaţii nazist pentru Europa de Est. Ela fost transportat 


în Statele Unite împreună cu întreaga sa organizaţie. Aici, 
conform unei teze foarte răspândite, Gehlen a contribuit 
decisiv la transformarea OS S în CIA. Deocamdată, pe 
timpul procesului Cari Oglesby vs. Guvernul SUA, CIA a 
recunoscut oficial - după 13 ani de proces - că l-a folosit pe 
Gehlen la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Lui 
Gehlen i se atribuie apariţia postului de radio Europa liberă 
şi, mult mai important, funcţia de şef al BND (Serviciul de 
informaţii externe al RFG) între anii 1956 şi 1968. Dacă l-a 
racolat cineva în Germania pe spionul român Pacepa, acela 
a fost ex-generalul nazist Reinhard Gehlen, un perfect 
cunoscător al României, al mentalităților şi moravurilor de 
la Dunăre. El cunoştea direct, încă din timpul războiului, 
mecanismele corupţiei din ţara noastră, în aceeaşi ordine 
de idei - fără a fi încă recunoscut oficial —, Statele Unite au 
continuat unele experienţe medicale făcute în Germania 
nazistă cu ajutorul unor medici germani racolaţi la sfârşitul 
războiului. 'Testele s-au făcut pe bază de voluntariat, însă 
fără ca subiecţii să fie informaţi asupra efectelor. De fapt, 
tocmai aflarea efectelor se căuta. Toate aceste eforturi 
tehnologice şi organizatorice în materie de informaţii 
secrete, dincolo de aspectul lor iniţial imoral, au permis 
stăvilirea expansiunii comuniste şi a exploatării de către 
URSS a imensului succes politic, teritorial şi imagologic de 
la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. America se 
trezea din izolaţionism, mai ales după ce a constatat că 
„somnul” său fusese folosit pentru o masivă infiltrare 
comunistă în cele mai adânci şi solide instituţii democratice. 
Alexandre de Marenches, cunoscutul consilier de taină al 
Puterii, avea să caracterizeze astfel Marile Puteri anglo- 
saxone la sfârşitul războiului: „în 1945 britanicii erau 
epuizați. Nu exista miliția americană, forţe aeriene, 
terestre, navale, aşa cum concepem noi în ţările europene. 
Americanii n-aveau decât un gând: să se demobilizeze cât 
mai repede. La capătul unor eve-'mente atât de tragice, o 
imensă dorinţa de bunăstare pusese stăpânire pe minţile 


tuturor. Câştigasem războiul. Cu toate acestea, am ierdut 
pacea. Casa Albă încuraja opinia publică americană să aibă 
titudine favorabilă faţă de punctul de vedere sovietic. 
Nimeni nu vorbea de dictatura roşie”25. După cincizeci de 
ani de la declanşarea Războiului rece, o mare personalitate 
a diplomaţiei americane avea să declare: „Dacă America nu 
ar fi organizat rezistenţa când un imperiu comunist plin de 
încredere în sine acţiona ca şi cum ar fi reprezentat valul 
viitorului făcând popoarele şi conducătorii lumii să creadă 
că ar putea fi aşa, partidele comuniste, care pe atunci erau 
deja cele mai mari partide unice din Europa postbelică, ar fi 
putut foarte bine învinge”26. 

Pentru acele operaţii de racolare, OS S a găsit un partener 
neaşteptat, dar şi foarte bine pus la punct în privinţa 
reţelelor informative, gata structurat şi foarte cooperant: 
Vaticanul. Sfântul Scaun, cel care declarase la sfârşitul 
războiului că „Adolf Hitler, fiul Bisericii Catolice, a murit 
apărând creştinătatea”, a oferit întreaga sa structură 
anticomunistă, cerând în schimb distrugerea 
francmasoneriei „roşii” care susţinuse comunismul. O dată 
cu intrarea Statelor Unite în faza de Mare Putere, în sistem 
bipolar cu URSS şi o dată cu apariţia statului Israel (1948), 
structurile francmasonice sunt dezmembrate, poziţiile 
dominanţe ca Centre private de Putere mondială fiind 
preluate de URSS, pe de o parte, SUA, Israel şi Vaticanul, 
de cealaltă parte, însă în calitate de state şi nu de 
organizaţii private oculte. De fapt, de la organizaţii oculte s- 
a trecut la state care acționau ocult. Fiecărui Centru de 
Putere mondial, URSS i-a căutat un antidot: pentru SUA a 
folosit ameninţarea nucleară şi Programul cosmic, pentru 
Israel a inventat Organizaţia pentru eliberarea Palestinei, 
pentru Vatican a folosit infiltrarea informativă ŞI apoi 
asasinatul. Un timp, până la începutul anilor '70, Uniunea 
Sovietică a reuşit să le facă faţă, mai ales prin 
performanţele remarcabile ale spionajului său, prin 
folosirea slăbiciunilor de construcţie ale ONU şi prin 


agresivitatea militară (Ungaria 1956, Cuba 1962, 
Cehoslovacia 1968). 

Declanşarea ofensivei generale. La sfârşitul celui de-al 
doilea război mondial „America a oscilat între două poziţii 
extreme. Să făurească lumea după chipul şi asemănarea sa 
sau să se izoleze. Numai faptele petrecute în Europa au 
constrâns-o să iasă din nesiguranţă. Trebuia reacţionat cu 
fermitate pentru a limita înaintarea sovieticilor spre 
Vest”2 7. Preşedinţii Truman, prin doctrina con-tainment 
(stăvilire), Eisenhower, prin doctrina care îi poartă numele 
(ajutor militar statelor atacate de puteri comuniste), 
Kennedy, prin programul combinat de arme nucleare şi 
convenţionale (strike command) şi Richard Nixon, prin 
conceptul de intercondiţionare (politic-militar) de la 
începutul mandatului său (1969-1970), nu au reuşit să 
destabilizeze sistemul comunist, care înregistrează în toată 
această perioadă succese expansioniste. 

Ofensiva generală împotriva sistemului comunist sovietic a 
fost declanşată în al doilea mandat al preşedintelui Ronald 
Reagan (1911-2004). Al 40-lea preşedinte american rămâne 
pentru Istorie expresia deplină a superiorității - nu şi a 
perfecțiunii - societăţii democratice şi economiei capitaliste. 
Anii din urmă, o dată cu clarificarea rolurilor principale 
jucate în procesul de distrugere a sistemului comunist, au 
dezvăluit o situaţie pe cât de dramatică, pe atât de 
semnificativă pentru filosofia acestei cotituri istorice. 
Ronald Reagan suferea de boala lui Alvarez, afecţiune care 
îi ataca memoria, medicii depistând maladia timpuriu, încă 
din timpul mandatului, în câteva ocazii publice, Reagan şi-a 
uitat discursul, a uitat unde se află, nu a ţinut minte ce 
întrebare i s-a pus, a vorbit incoerent sau a improvizat fără 
nici o legătură cu subiectul. Medicii care i-au analizat cazul 
aveau să consemneze: „Pierderile de memorie sporeau, în 
aşa măsură încât uita numele colaboratorilor, ba chiar 
confunda prenumele intimilor săi. Astfel, în 1982, pe când 
era primit în Brazilia de generalul Joao Batista Figueiredo, 


el a ţinut un toast pentru poporul Boliviei. În 1983, 
consilierii săi l-au surprins de mai multe ori dormind în 
timpul şedinţelor restrânse ale cabinetului american. 
Uneori i se întâmpla sa se lase copleşit de idei aberante”28. 
A fost în permanenţă ajutat cu infinită atenţie de soţia sa, 
Nancy, inclusiv în probleme politice, multe din deciziile de 
politică ntefflă şi internaţională fiindu-i atribuite. Dar, mai 
ales, Nancy Reagan, ea însăşi măcinată de un cancer, şi-a 
ajutat soţul cu multă dragoste. Fost actor şi informator al 
FBI, cu numele de cod T-10, pe timpul când era preşedinte 
al sindicatului actorilor de la Hollywood, Reagan a avut o 
imagine timpurie şi destul de precisă asupra simptomelor 
comuniste ale indivizilor, trăind între grupurile „roşii” ale 
industriei cinematografice. A fost folosit de FBI ca sursă - 
ca informator, cum se spune în România - în anchetele 
îndreptate împotriva comuniştilor americani infiltraţi în 
industria filmului. A prezentat pe micul ecran videoclipuri 
de propagandă cu subiect anticomunist, devenind astfel 
mult mai cunoscut. Acest actor mediocru avea însă o mare 
credinţă creştină, suport care l-a făcut să treacă senin prin 
teribila boală de care a fost lovit în ultimii ani de viaţă - 
Alzheimer. Conform lui Henry Kissinger „Reagan nu ştia 
aproape deloc istorie, iar puţinul pe care-l ştia îl adaptase 
pentru a-i susţine prejudecățile ferme. El trata referirile 
biblice la Armaghe-don drept previziuni operaţionale”29. 
Aşa cum nu vom putea înţelege pe deplin acţiunile unui 
Gorbaciov sau Ceauşescu decât făcând apel şi la adâncimile 
personalităţii lor, tot aşa nu vom înţelege ofensiva 
anticomunistă a lui Ronald Reagan fără a intra în 
coordonatele minţii sale. Reagan credea cu putere că lumea 
se îndreaptă spre autodistrugere nucleară şi că 
declanşatorul Armaghedonului va fi Uniunea Sovietică. 
Aceasta era simbolul Diavolului, al îngerului negru şi al 
altor reprezentări satanice din patrimoniul sectelor creştine 
pe care preşedintele american le frecventa doctrinar, în 
mod inexplicabil, altfel decât prin inspiraţie divină, Reagan, 


cel care nu Ştia istorie şi avea o cultură generală 
aproximativă, intuia perfect sursa anticreştină, satanică şi 
inumană a marxismului din care se născuseră revoluţia 
rusă, fascismul, nazismul şi sistemul comunist mondial. 
Paradoxal, tocmai lipsa de cultură l-a făcut să interpreteze 
ateismul şi anticreştinismul colegilor săi comunişti din 
lumea cinematografului drept o atitudine satanică, într-o 
altă ipostază, preşedintele american previziona o pedeapsă 
divină pentru întreaga umanitate, dacă nu se face ceva 
împotriva diavolului. Oricât ar părea de frivol şi mai 
degrabă extras din fanteziile hollywoodiene, biografii lui 
Reagan insistă pe realitatea că aceasta era gândirea 
profundă a omului ce va schimba istoria, în consecinţă, stilul 
de conducere pe care l-a imprimat acest om singuratic şi 
egocentric echipei sale a fost acela al „cruciadei şi 
convertirii”, cum ne mărturiseşte tot Henry Kissinger. 

Ce nu spune marele diplomat, dar dezvăluie biografii şi 
istoricii perioadei, este că politica externă a Statelor Unite 
sub Ronald Reagan a fost influenţată decisiv de gruparea 
radicală a Partidului Republican - Dreapta Conservatoare, 
sau neoconservatorii, cum sunt numiţi de presa nord- 
americană şi vest-europeană. Ei formau de mult un grup 
elitist doctrinar şi economic, ce îşi extrăgea programul 
ideologic din vechiul conservatorism britanic, dublat însă de 
o forţă financiară uriaşă şi de principii morale inflexibile. 
Evrei asociaţi cu texani, petrolişti, bancheri, dar mai ales 
conducători ai ceea ce Gorbaciov va numi la Reykjavik 
„complexul militaro-in-dustrial”, liderii grupului republican 
neoconservator se pronunţau invariabil pentru combaterea 
ofensivă şi dură a comunismului. Este acelaşi grup care 
organizase intervenţia în Cuba din Golful Porcilor, care a 
finanţat şi inspirat asasinarea lui Kennedy, care a acţionat 
neoficial în America Centrală şi de Sud, care forma 
„cabinetul din bucătărie” al lui Nixon şi care nu a încetat să 
vadă în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări comuniste 
decât un singur lucru - inamicul, în timp ce preşedinţii 


americani recunoşteau existenţa URSS şi a lagărului 
comunist, legau relaţii economice sau diplomatice în 
calitate de parteneri, grupul neoconservator republican 
critica aceste acţiuni constant şi cu acelaşi ton radical. Pe 
de altă parte, ameninţarea sovietică, pe care o mai şi 
exagerau, reprezenta un pretext economic pentru investiţii, 
cercetare şi producţie de sute de miliarde de dolari în 
domeniul înarmării. Cu toate că pacifiştii nu încetează să 
critice această politică, ea se dovedeşte corectă, 
dezvoltarea tehnologiilor militare de vârf fiind un suport 
atât pentru atingerea supremaţiei mondiale, cât şi pentru 
modificarea substanţială a doctrinei războiului în lume. 
Legătura acestui grup select cu interese economice uriaşe 
va conta inclusiv în momentul apariţiei proiectului 
gorbaciovist. 

În urma conflictului din Irak (2003), postul de radio BBC a 
difuzat în ziua de 31 mai o excelentă emisiune Arena a 
jurnalistului Trai an Ungureanu. Importanţa acestei 
emisiuni pentru români este covârşitoare, nu numai prin 
calitatea postului unde a fost difuzată, ci şi prin 
concentrarea informaţiei despre una din temele predilecte 
ale viziunii cetăţeanului român asupra lumii - ideea unui 
guvern mondial care dirijează evenimentele. Având în spate 
informaţii furnizate de presa americană (Ihe New York 
Times, Boston Globe) şi vest-europeană (Frankfurter 
AUgemeine Zeitung, Le Monde, The Guardian, La 
Republica - toate, publicaţii de mare prestigiu), Traian 
Ungureanu dezvăluie românilor secretele puterii 
americane: „în elita de la Washington locuieşte o a doua 
elită. Neoconserva-torii. Noii conservatori. Aceşti oameni se 
află peste tot în ministe-rele-cheie ale administraţiei 
americane, gândesc la fel, iar ideile lor sunt mai eficiente 
decât toate prafurile şi toţi viruşii din trusele teroriştilor de 
serviciu. Până aici faptele. De aici interpretarea: viziunea 
acestui grup ar fi pătruns pe sub uşile şi prin filtrele de aer 
ale Casei Albe, ar fi găsit acolo un preşedinte singur cu 


rugăciunile lui şi ar fi dictat mersul politicii externe 
americane. Adică mersul lumii. Cucerind Casa Albă, după ce 
au pus în buzunar Pentagonul, CIA şi chiar Departamentul 
de Stat, neoconservatorii învârt lumea pe degete”30. Cine 
sunt liderii neoconservatori? Traian Ungureanu extrage din 
presa occidentală o listă semnificativă: Paul Wolfowitz, 
ministru adjunct al Apărării, „un politician neguros şi dur, 
abil şi perfid, uns cu toate alifiile, inclusiv catran”; Donald 
Rumsfeld, secretarul de stat al Apărării, „lider al partidei 
războinice, are la inimă ideile neo-conservatorilor şi face cu 
ele prăpăd”; Richard Perle, fost şef al consilierilor 
Pentagonului, „trimis itinerant şi secret peste tot unde e de 
discutat ceva cu pumnul în masă”. Mai face parte din 
grupul neoconservatorilor o categorie de consilieri 
neoficiali care „trăiesc în afara unui sistem politic la care au 
însă acces nemijlocit”. Câtiva dintre ei sunt: David Frum, 
„fost autor de discursuri prezidenţiale, omul care i-a pus în 
gură lui George Bush axa răului”; Michael Ledeen, 
„politolog şi arheolog al gândirii lui Machiavelli, omul care a 
scris şi a explicat convingător de ce merită Machiavelli să 
fie scos din flăcările Iadului pentru a fi recitit şi urmat în 
toată înţelepciunea lui cinică”; William Kristol, „veteran al 
gherilei ideologice de Dreapta”; James Woolsey, fost şef CIA. 
Ce vor neoconservatorii americani? „Ei sunt anticomunişti 
şi procapitalişti. Doresc reducerea rolului statului în 
societate şi luptă pentru revenirea la valorile tradiţionale: 
distincţia clară între bine şi rău, primatul familiei, respectul 
faţă de credinţele religioase şi stăvilirea ideilor prin care 
Stânga atrage generaţiile noi la relativism, primatul 
plăcerii, indiferența faţă de tradiţie şi cedare a demnităţii 
naţionale. Aceste idei au apâirt în dezbaterile americane 
încă din anii '60. Care e totuşi noutatea? Ei bine, noutatea e 
că neoconservatorii fac exact ceea ce spun. Ei au despărţit 
clar statele străine în răi şi buni, au răsplătit răul cu 
tratamentul B52, nu cu negocieri sau ajutoare şi spun în 
gura mare că dacă democraţia este un lucru bun, atunci 


acest lucru trebuie dus şi chiar impus peste tot în lume”. 
Cât de importante sunt aceste informaţii pentru români? În 
perspectiva imediată, orice guvern din România trebuie să 
ţină cont de existenţa acestei grupări pentru orientarea 
politicii externe. Faptul că marea majoritate a liderilor 
neoconservatori americani este formată din evrei nu este 
relevantă, pentru că - arată presa internaţională - „cei mai 
mari duşmani ai neoconservatorilor sunt tot evrei”. Este o 
chestiune de doctrină politică, de ofensivă mondială a 
Dreptei, care mai are câteva locuri (Franţa, Olanda, 
Austria) unde acţionează în primul rând doctrinar. Pe noi ne 
interesează aici echipa neoconservatorilor care a acţionat 
sub administraţia Reagan, când actualii lideri erau încă în 
formare şi când gruparea doctrinară era atunci dominată 
de nume ca Henry Kissinger, Lawrence Eagleburger, 
George Shultz. Aceste personalităţi s-au aflat într-o 
legătură confidențială cu Nicolae Ceauşescu şi ne vom 
întâlni cu ele într-un moment decisiv al destinului şefului 
statului român comunist. Ronald Reagan a fost preşedintele 
ideal pentru această grupare. Uşor absent, simplu şi 
profund credincios, el va întruni condiţia de cruciat 
omnipotent a marilor lideri din istorie. Când în 1983 
oreşedintele Reagan numea Uniunea Sovietică „imperiul 
răului”, dincolo de viziunea sa strict apocaliptică se aflau 
programul „Războiul stelelor”, amplasarea rachetelor 
nucleare americane în Europa, embargoul economic asupra 
statelor europene occidentale care nu-şi reduc sau opresc 
aprovizionarea cu petrol şi gaze din URSS, campania 
internaţională pentru respectarea drepturilor omului. 
Sistemul comunist nu a putut face faţă acestei ofensive 
generalizate, dure, rapide şi fără echivoc, al cărei suport 
principal a fost dezvoltarea tehnologică. Sufocată de 
cheltuielile necesare ţinerii pasului cu noul val de arme 
americane, Uniunea Sovietică a fost nevoită să se aşeze la 
masa tratativelor, negociind chiar fundaţia casei sale: 
„Arsenalul nuclear sovietic era cheia de boltă a structurii 


întregii superputeri a Uniunii Sovietice”32. URSS trebuia 
să reacționeze pe măsura statutului ei internaţional şi, mai 
ales, să găsească o soluţie de supravieţuire pe termen 
mediu şi lung a statutului ei de Mare Putere. Deşi, în 
calitate de lideri ai sistemului comunist, au fost înfrânți în 
Războiul rece, în războiul din Afganistan, deşi contestaţi de 
naţionalităţile şi statele cuprinse în conglomeratul 
sistemului comunist, deşi au pierdut repede supremaţia 
cosmică, ruşii nu trebuie subestimaţi niciodată sau 
batjocoriţi. Rusia a avut întotdeauna gânditori de mare 
anvergură şi anvergura gândirii lor a fost pe măsura lumii. 
Ei au gândit o ieşire din criză cu pierderi minime şi cu 
rezultate pe termen mediu şi lung şi au gândit-o 
responsabil prin prisma strictă a interesului naţional rus. 
Occidentul a văzut în acelaşi proiect o ocazie de eliberare a 
naţiunilor de sub comunism şi a acţionat în consecinţă. A 
făcut-o însă cu prudenţă, deoarece prăbuşirea Uniunii 
Sovietice putea genera un dezechilibru în bipolaritatea 
împărţirii mondiale a Puterii şi, mai ales, conducea automat 
la o modificare radicală a întregului sistem de gândire poli- 
tico-militară. Exact asta a fost şi miza cea mai importantă a 
surprinderii sovietice. 

Al doilea factor advers - Marea Britanie. Anglia avea de 
mult, profund şi de relevanţă pentru ea, o relaţie specială 
cu spaţiul ocupat sau dominat de URSS după al doilea 
război mondial. Pierderea Imperiului la sfârşitul 
conflagrației mondiale dintre 1939 şi 1945 a fost un şoc de 
proporţii pentru Marea Britanie, obligând-o la o 
dependenţă de neocolit faţă de fosta sa colonie, Statele 
Unite ale Americii. A fost vorba de preţul exorbitant plătit 
pentru ajutorul militar şi economic din timpul războiului, de 
sprijinul pentru intrarea sa în era nucleară, apoi de 
pierderea supremaţiei tehnologice în domeniul aeronautic. 
A mai intervenit un fenomen, extrem de sensibil, care a pus 
Marea Britanie într-o relaţie defensivă faţă de SUA şi 
anume ofensiva naţionalismului irlandez - criza Irlandei de 


Nord, care pare o confruntare între catolici şi protestanți, 
dar care este pe fond o mişcare de unificare naţională, 
mişcare susţinută neoficial de comunitatea irlandeză din 
Statele Unite, considerată a fi nu numai întemeietoare, dar 
şi cea mai puternică de peste Ocean. 

În raporturile cu Rusia devenită stat comunist, Marea 
Britanie a pierdut în primul rând un aliat pentru jocul său 
de Putere în Europa, împotriva Franţei sau Germaniei, apoi 
influenţa şi accesul său la câmpurile petroliere din zona 
Baku. A mai pierdut pe continent în favoarea URSS-ului 
influenţa sa în Polonia şi Ungaria, state aflate în interiorul 
cercului său de interese - de la acest spaţiu în cercuri 
concentrice desenat de Foreign Office în secolul al XIX-lea 
provin expresiile „cercuri” sau „sfere” de influenţă - şi în 
favoarea Statelor Unite influenţa sa în Grecia, pierdere 
determinată de incapacitatea de a gestiona mişcările 
comuniste elene susţinute de Moscova în primii ani de după 
război. România nu a beneficiat de interesul şi sprijinul 
britanic la sfârşitul bătăliei (Războiul rece), lipsind astfel la 
împărţirea victoriei. 

Dar Marea Britanie avea în primul rând un război 
ideologic cu Uniunea Sovietică, un război continuu şi plin 
de înfrângeri, care s-a dovedit dramatic mai ales în 
domeniul spionajului. URSS a reusit să penetreze vârfurile 
serviciilor de informaţii britanice -zurile Kim Philby, 
Maclean, Burgess - producând distrugeri calculabile 
securităţii naţionale şi intereselor sale externe. La sfâr-'tul 
războiului, Anglia nu s-a împăcat cu poziţia sa serios dimi- 
uată şi a încercat să pună în aplicare un plan mai vechi, cel 
al debarcării în Balcani, plan care eşuase în timpul 
conflagrației din cauza opoziţiei lui Stalin şi a nehotărârii 
americane, încă din 1946, SIS a lansat o operaţiune de 
pregătire informativă şi de teren pentru o intervenţie 
militară în Albania, zona cea mai vulnerabilă a spaţiului 
european ocupat de URSS. În regiunea centrală Maţi a 
Albaniei exista o comunitate regalistă care rezista 


comunizării ţării printr-o atitudine unitară şi coerentă, 
provenită dintr-o veche tradiţie locală şi dintr-un raport 
direct între cutume feudale ale proprietăţii private şi 
privilegii politice incompatibile cu comunismul, încercarea 
britanică de a canaliza rezistenţa acestei comunităţi, prin 
paraşutarea în regiune a 12 agenţi albanezi antrenați în 
Malta, s-a soldat cu câteva sabotaje economice şi cu 
identificarea unei realităţi locale derutante: bărbaţii şi 
femeile regiunii Maţi din Albania, aparţinând comunităţii 
catolice malesori, înzestrați cu moralitate şi temeritate 
ieşite din comun, refuzau să folosească armamentul 
englezesc modern, în care nu aveau încredere. Ei erau gata 
să-şi dea viaţa în lupta cu trupele sovietice de ocupaţie prin 
număr şi folosind armele tradiţionale: bâta, coasa, furca. 
Operaţiunea a trenat până în 1949 când a fost adoptată ca 
acţiune bilaterală a SIS şi CIA. Planul comun an-glo- 
american viza producerea unei revolte populare în Albania, 
cu aspecte de gherilă şi apoi de război civil, acţiune care să 
provoace represalii din partea trupelor sovietice şi, ca 
urmare a unui protest internaţional, nevoia unei intervenţii 
militare din partea Statelor Unite şi a Marii Britanii33. Ea 
nu s-ar fi limitat doar la Albania şi ar fi evoluat pe suprafaţa 
Balcanilor, atât pe direcţia Macedonia-Grecia, cât 51 pe 
direcţia Iugoslavia-România, prin simultaneitatea acţiunilor 
de revoltă antisovietică din ţările respective. Pentru 
operaţionalizarea oestui plan au fost contactaţi liderii 
comunităţilor macedonene, cunoscute pentru naționalismul 
lor robust, a fost contactat losip Broz Tito, care avusese 
instructori britanici în perioada de partizanat din timpul 
războiului, precum şi luliu Maniu în România (până în 
1947). În timpul procesului Popp-Bujoiu-Manu din 27 
octombrie-2 noiembrie 1948 de la Bucureşti, inculpatul 
Gheorghe Mânu avea să dezvăluie - ca urmare a anchetei 
însoţite de tortură - fazele incipiente ale operaţiunii anglo- 
americane în România: „Preşedintele: Cum credeaţi dvs. că 
trebuia să acţioneze acest comitet? 


Ac. (uzat) Mânu: Acest comitet trebuia să acţioneze, să 
zicem, în două faze deosebite. Prima fază pregătitoare, 
înainte de o eventuală trecere la acţiune, faza de contact, 
de informaţii, atât cu reprezentanţii anglo-americani, cât şi 
cu celelalte elemente din ţară; acesta era începutul, plus 
pregătirea pentru acţiune a unor grupuri subversive, în al 
doilea rând era prevăzut ca, după intrarea în acţiune, 
comitetul să acţioneze cu un comitet de directive, efectiv, 
astfel încât să fie o acţiune coordonată. Prin urmare, tot 
prin comitet urma să se ia legături cu străinătatea, cu 
anglo-americanii şi pentru coordonarea acţiunii şi pentru 
ajutorarea indispensabilă pentru o acţiune. 

Preşedintele: Pe ce sprijin vă bazaţi dvs. În această 
acţiune? 

Ac. Mânu: Pe sprijinul englezilor şi americanilor, care 
urma să se producă în cazul unei intrări directe în acţiune, 
prin paraşutare de materiale, tehnicieni... 

Preşedintele: în ce constau aceste materiale? 

Ac. Mânu: Ajutoarele erau concepute pe două tipuri: 
primul în faza pregătitoare şi ajutorul în faza de acţiune, în 
faza pregătitoare -sfaturi şi directive, aparate de radio sau 
telecomunicaţie, depozite eventuale, dacă se puteau face, 
iar ulterior, în trecere la perioada de acţiune, aceste 
ajutoare urmau să fie mai complete şi anume, armament, 
muniţiuni, echipament, aparate de transmisiune, tehnicieni. 

Preşedintele: La dispoziţia cui şi când trebuia să se 
acţioneze? 

Ac. Mânu: Aceasta încă nu fusese decis”34. 

În Grecia şi România interesul anglo-american s-a 
îndreptat către capacitatea combativă a rezistenţilor 
anticomunişti, motiv pentru care atât liderilor democrați 
români cât şi celor eleni li s-a cerut să fondeze şi să 
organizeze reţele în interiorul armatelor celor două state 
sau să formeze grupuri militare în munţi, în cazul 
Iugoslaviei, Acest obiectiv era asigurat chiar prin persoana 
lui Tito. 


Acesta a fost planul real şi autentic anunţat pe canalele 
Intelligence Service-ului anticomuniştilor români legionari, 
ţărănişti sau liberali, membrilor rezistenţei anticomuniste 
din munţi, plan aşteptat de ei pentru a fi pus în aplicare şi 
rămas în memoria colectivă drept „mitul aşteptării anglo- 
americanilor”. 

Astăzi putem afirma fără să greşim că nu a fost nimic 
ridicol şi deşert în speranţele acelor români, nimic ficţionar 
în acea aşteptare. Pentru succesul misiunii „americanii au 
însărcinat pe unul din cei mai buni agenţi CIA să acţioneze 
în calitate de controlor aliat al operaţiei, un om care astăzi 
se prezintă cu numele Christopher Felix. Reprezentantul 
britanic era omul lor de legătură cu CIA, Kim Philby”35. În 
continuare, a fost contactat fostul rege Zog al Albaniei, aflat 
în exil la Cairo, care a acceptat să cedeze garda sa 
personală taberei de instructaj şi antrenament stabilită în 
Insula Cipru. S-a format o „mică armată” albaneză bine 
instruită. Tot din Cipru, americanii monitorizau spaţiul 
rămas dincoace de Cortina de fier şi făceau legătura cu 
diferitele grupări anticomuniste pregătite să ia iniţiativa în 
tara lor. O serie de emisari şi operatori radio racolaţi pe 
bază de voluntariat din rândurile refugiaților în Occident - 
de regulă legionari, în cazul României - au fost paraşutaţi 
sau introduşi în ţările balcanice pe Dunăre pentru a 
contacta şi verifica grupurile de rezistenţă. Pentru a 
înţelege cum arată un teatru de război secret în etapa de 
confruntare a serviciilor de spionaj şi contraspionaj, 
perioadă care este premergătoare confruntării militare pe 
teatrul de război deschis, om arăta că, drept răspuns la 
planul anglo-american, sovieticii au aborat propriul plan de 
invadare a Iugoslaviei. Este vorba de cunoscuta campanie 
împotriva „călăului Tito” declanşată, în URSs România, 
Bulgaria şi Ungaria, care avea rolul să pregătească opinia 
publică internaţională şi din ţările comuniste pentru 
justificarea intervenţiei militare. „Cel care a dezvăluit, 
pentru prima oară, planurile de intervenţie ale URSS şi ale 


sateliților săi împotriva Iugoslaviei a fost un înalt ofiţer din 
armata ungară, Bela Kirâly, emigrat în Occident după 
evenimentele din 1956 şi condamnat la moarte în 
contumacie în Ungaria (sentinţa a fost revocată în 1989). 
Afirmațiile sale se bazează pe documente pe care le-a luat 
cu ella plecarea din ţară. Potrivit acestora, în prima etapă a 
operaţiunii, URSS prevedea organizarea de tulburări în 
masa în lugoslavia, îndeosebi acolo unde opoziţia 
cominternistă faţă de Tito era mai puternica -în oraşe, în 
special în marile întreprinderi.”36 Drept consecinţă a 
tulburărilor interne se forma apoi un „Comitet Naţional” 
prosovietic care urma „să ceară din partea poporului 
insurgent ajutor guvernelor comuniste din ţările vecine, în 
primul rând din România şi Ungaria”. Privind peste atâtea 
decenii asupra cazului iugoslav cititorul nu va fi surprins 
doar de actualitatea scenariului, ci şi de amănuntul 
neobişnuit că forţe opuse, SUA şi Marea Britanic din 
Occident, URSS din Est foloseau acelaşi scenariu, cu 
aceleaşi scheme diversioniste şi cu aceleaşi procedee de 
provocare a intervenţiei militare. Folosirea Ungariei pentru 
propaganda anti-România din 1989 a fost o metodă aplicată 
şi cu România împotriva Iugoslaviei în trecut. 

Cum a fost posibil ca două Mari Puteri occidentale să 
copieze şi să încerce să folosească un scenariu sovietic? 
Secretul acestei situaţii paradoxale a fost dezvăluit în anii 
'60 de un grup de doctoranzi ai Universităţilor Stanford 
(SUA) şi Oxford (Marea Britanic) care şi-au pus întrebări în 
legătură cu modificarea neaşteptată şi total atipică a 
comportamentului serviciilor secrete britanice din timpul 
celui de-al doilea război mondial, asupra trecerii 
activităţilor de spionaj britanice de la mentalităţile vechi, 
ale spionajului clasic, la atitudini ofensive şi violente - 
asasinate, sabotaje, propagandă neagră (minciuni despre 
adversar, informaţii false, grosolane, des-re Hitler şi aliaţii 
săi), înarmarea, partizanilor” (terorism) - care nu fuseseră 
niciodată, nici măcar imaginate de spionajul britanic, 


începând cu anul 1942, Uniunea Sovietică a furnizat 
instructori şi agenţi operativi structurilor de informaţii 
britanice. Aceştia au fost folosiţi pentru instructaj şi 
operaţiuni de gherilă, asasinate, sabotaje, provocarea 
intenţionată de represalii în ţările unde activau vechi reţele 
ale partidelor comuniste occidentale. Conlucrarea anglo-so- 
vietică în domeniul diversiunii şi gherilei a excelat în 
Olanda, Franţa (maqui-sul) şi Italia. Oricum, cazul 
colaborării pe timp de război între serviciile de informaţii 
occidentale şi sovietice, mai ales în acţiuni diversioniste, 
demonstrează că o colaborare de acelaşi gen în decembrie 
1989 nu era o premieră. Cercetătorii britanici asupra 
„cazului Philby” nu se feresc să arate că „operaţiunea din 
Iugoslavia a fost construită pe sistemul campaniilor de 
subversiune conduse de SOE (Special Operations 
Executive) în timpul războiului”37. Ceea ce ni s-a povestit 
prin diferite mijloace de propagandă despre paraşutările 
din munţii României, despre legionarii „fascişti” veniţi să 
facă sabotaje împotriva regimului „de democraţie 
populară”, despre teroriştii aflaţi în slujba anglo- 
americanilor era în realitate reflexul confruntării serviciilor 
de informaţii sovietice şi române cu planul intervenţiei 
militare în Balcani elaborat între 1946 şi 1949 de SUA şi 
Marea Britanie. El a fost pus în aplicare în primăvara anului 
1950, printr-o operaţie combinată aero-navală, cu lansarea 
prin paraşutare a primelor grupuri de comando albaneze 
regaliste în regiunea Maţi, simultan cu debarcări în zona 
litoralului la Marea Adriatică de pe nave şi submarine ale 
altor grupuri de comando. 

Toate grupurile de comando erau aşteptate la locul de 
debarcare sau în zona preconizată pentru paraşutare de 
trupe de securitate sovietice şi de poliţia comunistă 
albaneză! Planul fusese trădat încă „s la început. Unele 
grupuri au fost decimate, altele au fost preluate mformativ 
şi puse să lucreze pentru serviciul secret sovietic, adu-când 
în capcană şi alte grupuri, altele au fost capturate şi 


membrii Sai judecaţi şi condamnaţi prin procese publice, 
organizate în stil comunist cu mult zgomot internaţional. 
Aceeaşi soartă au avut-o şi agenţii români paraşutaţi în 
munţi, la un loc cu grupurile de rezistenţă stabilite acolo. 
Cel care a trădat se numea Kim Philby, reprezentantul 
britanic în conducerea operaţiei, spion sovietic încă din anii 
tinereţii, racolat la Viena pe filieră ungaro-evreiască38. Ela 
avut pe conştiinţă nu numai cele câteva mii de victime 
implicate în operaţiunea din Balcani, ci şi zecile de milioane 
de cetăţeni ai statelor rămase sub ocupaţie sovietică, în 
România povestea spionului Kim Philby a fost făcută publică 
doar prin piesa de teatru a lui lon Raţiu, „Clive şi Ana”, fără 
însă ca românilor să li se explice semnificaţia dramatică a 
legăturii între acest text şi realitatea cunoscută în detaliu şi 
de aproape de către Ion Raţiu încă din Anglia. Insistenţa 
literară a omului politic şi patriotului român pe 
dedesubturile ungaro-evreieşti ale acestei afaceri nu a 
permis prezentarea explicită a cazului, pentru a nu atinge 
sensibilităţi politice în primii ani de după revoluţia din 
decembrie 1989. Însă Ion Raţiu ştia foarte bine câtă dorinţă 
de revanşă acumulase Marea Britanie împotriva Uniunii 
Sovietice. 

Având în spate această încărcătură de aversiune 
ideologică şi politică, Marea Britanie va privi spre criza 
Uniunii Sovietice ca spre o înfrângere a unui adversar 
temut. Spre deosebire de Statele Unite, care au căutat 
colaborarea sovietică în anumite perioade, Anglia a respins- 
o mereu, aşteptând clipa revanşei. Nu a făcut-o stând cu 
mâinile în sân, ci pregătind minuţios atât infiltrări bine 
calculate la vârfurile structurilor sovietice, cât şi o logistică 
mediatică menita să dezvăluie fără menajamente 
adevărurile criminale ale serviciilor de informaţii sovietice. 
Toată această situaţie explică atitudinea categorică, 
inflexibilă a primului-ministru britanic Margaret Thatcher 
în relaţiile directe cu Mihail Gorbaciov. Public, îi aducea 
elogii, dar numai pentru faptul că servea dorinţei britanice 


ca vechiul adversar comunist să fie definitiv doborât. La 
întrevederea de la Kremlin din 30 martie 1987, liderul 
politic conservator a făcut un rechizitoriu Rusiei sovietice 
pe care Gorbaciov o conducea în acel moment: „Uniunea 
Sovietică susţine doctrina dominaţiei mondiale a 
comunismului, doctrina Brejnev. Despre acest lucru nu am 
vorbit în cuvântarea mea, însă această politică stârneşte 
fireşte nelinişti în Occident. Desigur, faptul că trebuie să ne 
confruntăm ideologic este jt se poate de natural, însă lucrul 
acesta trebuie să se refere la former noi constatăm 
aspiraţia comunismului de a-şi instaura hegemonia 
pretutindeni. Ca de pildă în Yemen, Etiopia, Mozambic, 
Angola, Nicaragua, prezenţa trupelor cubaneze în anumite 
țari africane. Dar Vietnamul? Abia s-a eliberat de trupele 
americane şi s-a năpustit asupra Cambodgiei în loc să-şi 
vadă de treburile interne. Dar Afganistanul? lată de ce 
spunem că politica externă comunistă tinde către o 
hegemonie mondială”39. Gorbaciov a încercat să explice că 
această doctrină este depăşită şi, mai ales, că între 
ideologie, propagandă şi realitate ar exista o diferenţă. 
Bineînţeles, Margaret Thatcher nu l-a crezut nici o clipă. Pe 
durata întregii întrevederi, „Doamna de fier” şi-a urmărit cu 
perseverenţă programul de mesaje dure către 
interlocutorul său, nelăsându-i spaţiu pentru divagaţii, 
dominându-l cu fraze scurte, seci, precise, în nici un text 
politic cunoscut până acum din activitatea lui Mihail 
Gorbaciov, acesta nu a fost atât de slab, atât de secundar. 
Nicăieri, în vasta sa activitate internaţională, nu s-au văzut 
limitele sale politice şi culturale ca în relaţia cu primul- 
ministru britanic. Spre final, Gorbaciov ajunsese să se 
plângă de propaganda antisovietică de la posturile britanice 
de televiziune şi de radio, cerându-i omului de Dreapta 
britanic, în stil tipic comunist, să intervină pentru 
cenzurarea emisiunilor. Thatcher i-a răspuns sec: „Radioul 
şi televiziunea nu primesc la noi nici un fel de directive de 
acest fel. În general, în domeniul acesta trebuie respectate 


şi aplicate cu stricteţe acordurile de Ia Helsinki”40. Tonul 
acelui dialog rămâne pentru analişti un subiect de 
nedumerire şi alimentează anumite speculaţii pe care le 
vom analiza şi noi la timpul potrivit. Probabil că Mihail 
Gorbaciov şi-a întărit şi cu această ocazie convingerea că 
partenerul său de dialog trebuie să fie în primul rând 
Statele Unite şi în al doilea rând Franţa şi Germa-nja. 
Citându-l pe Lenin, Vladimir Bukovski îi consideră pe liderii 
acestor state „imbecilii utili” ai sovieticilor, urmaţi de 
milioane de „imbecili utili” care confundă manevra de 
salvare a Rusiei cu o liberalizare umanistă41, în plan 
personal, Gorbaciov nu se putea aştepta de la Anglia decât 
la o încurajare, pe fondul unei vagi impresii că este tratat 
doar ca un instrument al prăbuşirii comunismului, în 
complexitatea expresiei „perfidul Albion” exista şi conceptul 
de folosire a oricărui prilej şi a oricărei persoane pentru 
atingerea intereselor Marii Britanii. De data asta, pozitiv. 

Ultima eroare - lupta pe trei fronturi. Invadarea 
Afganistanului din 1979 a fost o eroare strategică de 
proporţii. URSS nu a evaluat corect dimensiunea implicării 
occidentale în sprijinirea luptătorilor afgani şi nu a intuit 
nici o clipă că americanii vor vedea în acest caz o revanşă 
pentru Vietnam, în plus, la numai un an distanţă URSS a 
avut probleme în Polonia, în imediata sa apropiere. Chiar 
dacă se pare că implicarea occidentală a fost destul de 
redusă în această criză, interesul american şi german 
pentru spaţiul polonez a permis larga informare a 
comunităţii mondiale asupra mişcărilor revendicative din 
Polonia, precum şi aplicarea în practica internaţională a 
principiilor de la Helsinki. Moscova ar fi rezolvat criza 
poloneză cu aceleaşi metode intervenţioniste, brutale, dar 
experienţa din Afganistan, precum şi convingerea că de 
data asta polonezii se vor apăra, ca şi calculul strategic care 
arăta că invadarea Poloniei va conduce la un conflict militar 
de durată, au determinat-o să se descopere neaşteptat de 
rapid în situaţia de a lupta pe două fronturi. Pierzând 


iniţiativa în criza poloneză, URSS a înţeles că într-o durată 
scurtă de timp sistemul comunist instalat în Polonia va fi 
iremediabil slăbit şi apoi rupt de centrul moscovit. 
Andropov, care s-a implicat cel mai mult în criza poloneză, 
va fi şi primul care va înţelege că procesul de desprindere 
al acestui stat mare şi important este ireversibil. Un al 
treilea front, deschis în iulie 1979 în Nicaragua, adică în 
zona caldă a sferei de influenţă americane, a întărit 
convingerea Washingtonului că poziţia sa trebuie să fie 
inflexibilă. Deşi se află în puncte geografice extreme una 
faţă de cealaltă, cele trei „fronturi” sovietice - Polonia, 
Afganistan şi Nicaragua - se vor transforma în subiect de 
negociere cu influenţă indirectă asupra soartei României, 
aşa cum vom vedea. 

Cemobâl. Catastrofa de la Cernobâl a pus cea mai grea 
problemă nlului sovietic de creatori de imagine - Gorbaciov 
Şevardnadze. 'locmai lansaseră în forţă teoria transparenţei 
(glasnosf) şi cereau cu cistenţă să fie crezuţi, asta în timp ce 
sporeau substanţial fondurile entru spionaj în SUA şi în 
Vest. Conform unor surse militare româneşti din echipa 
repartizată Tratatului de la Varşovia, accidentul a produs în 
timpul unei aplicaţii militare, la nivel nuclear (simularea 
avariei în caz de lovitură asupra centralei) şi pe fondul unor 
erori individuale, generate de consumul de alcool. Odată 
avaria produsă, Gorbaciov a fost informat şi, bineînţeles, a 
acceptat cenzurarea informaţiilor. Abia când lumea 
civilizată a semnalat prezenţa norilor radioactivi şi Eduard 
Şevardnadze a pus problema credibilităţii echipei 
reformatoare, a glasnost-ului în ultimă instanţă, liderul 
sovietic a recunoscut catastrofa şi şi-a prezentat scuze. 
Acest fapt s-a produs însă după l mai, dată la care în toate 
țarile comuniste europene s-a ieşit cu milioanele de oameni 
pe stradă, la manifestaţiile de Ziua Muncii şi cu milioanele 
de oameni au fost iradiaţi. Urmările acestui act criminal de 
neprevenire, la care Mihail Gorbaciov a fost părtaş, se 
întâlnesc astăzi în spitalele din Ucraina, Polonia, România, 


în cazurile crescânde de tulburări tiroidiane. Vladimir 
Bukovski subliniază fără echivoc: „Pentru un astfel de 
comportament, orice om politic ar fi fost blamat şi chiar 
arestat în Occident, deoarece întârzierea informaţiei 
expusese la radioactivitate mai multe victime decât ar fi fost 
în mod normal. Să ne închipuim un moment un preşedinte 
american sau un premier britanic încercând să treacă sub 
tăcere o scurgere dintr-o centrală nucleară şi scandalul 
care ar urma! Or, în cazul Cernobâlului, nu a fost anulată 
nici măcar defilarea de | Mai de la Kiev, în speranţa că 
nimeni nu va afla evenimentul. Totodată, patronii comunişti 
din Ucraina îşi expediau familiile la Moscova pentru a le 
îndepărta de Cernobâl”42. 

În sfârşit, ultimul factor care a contribuit la prăbuşirea 
comunis-u'ui a fost Timpul. Cetăţenii spaţiului comunist 
controlat de Mos-Va au avut timpul necesar pentru a se 
convinge că marxismul este o utopie şi să simtă că sistemul 
politic generat de acesta nu le oferă nici bunăstare, nici 
pace. Încă o dată este de subliniat că eşecul social al 
socialismului a fost cauza determinantă pentru ruptura 
între societate şi statul comunist. Credinţa că statele 
capitaliste dezvoltate vor putea fi ajunse din urmă s-a 
spulberat şi, în consecinţă, propaganda despre reducerea 
decalajelor n-a mai fost crezută; macină în gol sau era 
ridiculizată de cetăţeni, în faţa eşecului perceput la nivel 
cotidian, un fenomen previzibil din punctul de vedere al 
sociologiei şi al psihologiei massei a pornit a se manifesta 
subteran, neoficial, atât în rândul cetăţenilor cât şi la nivelul 
activiştilor comunişti din ţările lagărului: cauza crizei nu 
este neapărat comunismul local, „naţional”, ci faptul că este 
în continuare dirijat de la Moscova. Altfel spus, naţiuni şi 
lideri au considerat că este mai comod a da vina pe Centru 
ca sursă istorică şi reziduală a crizei. Această dare a vinei 
pe URSS a permis nu numai supraviețuirea vremelnică a 
comuniştilor „naţionali” pe timpul perioadei de tranziţie, 
dar a potenţat şi toate sentimentele naţionaliste autentice. 


Apoi, computerul, această „capsulă a Timpului”, a dat peste 
cap orice previziuni despre victoria pe care societatea 
comunistă o va obţine împotriva societăţii capitaliste. 

De ce Gorbaciov? 

Evenimentele petrecute după 1986 în Europa au fost 
influențate substanţial de strategia pe termen mediu şi lung 
a URSS. În lume sunt câteva state care îşi proiectează 
interesele strategice pe intervale lungi de timp (între 10 şi 
100 de ani), cum sunt Rusia, China, Turcia, iar unul dintre 
ele, Israelul, îşi gândeşte viitorul în termenii eternității. 
Conducătorii spirituali ai evreilor judecă viitorul lor astfel 
încât, cândva, indiferent peste cât timp (decenii, secole sau 
milenii), Israelul îşi va atinge configuraţia pe care a avut-o 
după Moise şi va trăi din nou în Pământul Făgăduinţei. Din 
acest motiv, timpul imediat —războaiele, atentatele 
teroriste, negocierile cu palestinienii, instalarea unui nou 
preşedinte la Casa Albă - nu contează, pentru că reprezintă 
doar evenimente trecătoare, motiv pentru care nu vor 
negocia niciodată o abdicare de la scopul final. Generaţii 
după generaţii vor lupta şi muri până când destinul biblic al 
evreilor va fi împlinit. Când un mare lider evreu, Yitzak 
Rabin, a încercat să închidă acest ciclu, a fost asasinat în 
mijlocul poporului său. China a aşteptat 99 de ani pentru a 
reintra în posesia terito-'ului Hong Kong şi aşteaptă, în 
continuare, cine ştie câte decenii, pentru a se reîntregi şi cu 
Taiwanul. China nu concepe o pierdere a Taiwanului, nici a 
Tibetului şi nu va face nici o concesie în privinţa liberalizării 
regiunii, deoarece ştie că, în timp, procesul liberalizării va 
duce la desprindere. Turcia nu va renunţa niciodată să-şi 
extindă influenţa (economică) în jurul Mării Negre, unde se 
află mari comunităţi turcofone. Turcia are nevoie de un 
spaţiu economic mai vast pentru a compensa raportul 
dezechilibrat între dimensiunile teritoriului său, resursele 
sărace şi dezvoltarea economică de perspectivă. Rusia, în 
ce o priveşte, întocmeşte şi reactualizează ocazional 
proiecte secrete care privesc felul în care trebuie să arate 


statul rus peste mai multe decenii. Aici intră şi asigurarea 
sferei de influenţă, adică atingerea unui nivel de control 
asupra unor teritorii (state) din vecinătatea sa prin diferite 
mijloace: ocupaţie militară, alianţă militară, spionaj la cel 
mai înalt nivel şi lideri locali racolaţi, sistem politic 
internaţional cu centrul la Moscova (cum a fost 
comunismul), diplomaţie activă (uneori agresivă), obţinerea 
unei dependențe economice prin accesul unilateral al 
ţărilor din spaţiul de protecţie la resursele sale energetice 
şi materiale. Strategii ruşi evaluează viitorul politic, 
economic şi social al ţării lor, precum şi tendinţele sferei 
sale de influenţă, a zonelor de protecţie şi emit prognoze. 
Primul care a făcut acest lucru a fost Petru cel Mare. În 
perioada comunistă, aceste date se aflau sub controlul strict 
al vârfurilor KGBului. Astfel se explică şi atitudinea aparent 
ciudată a lui Iuri Andropov, atât în calitate de şef al KGB, 
cât şi din funcţia de conducător suprem al URSS. Mai ales 
în ultimele două decenii, când KGB-ul a devenit singurul 
Centru de utere lucid al Uniunii Sovietice, imaginea 
veridică asupra reali-tu se concentrase într-un dosar 
ultrasecret pe care nu-l putea con-Sulta decât şeful 
instituţiei. 

Ele au cunoscut şi faze imperiale, multinaționale. Asta 
însearnnj pentru un stat să aibă destin istoric, să creeze 
Istorie. Aşa au gândit cândva şi marii oameni politici 
români, lon Brătianu, Ionel Brătianu Barbu Catargiu sau 
Petre Carp, înțelegând modelul francez, britanic sau 
german, atunci când proiectau crearea României Mari, pe 
cai diferite, e adevărat, dar cu acelaşi scop final. lon 
Brătianu a transmis fiului său Ionel misiunea de a 
transforma România în statul dominator din Balcani. A 
reuşit pe cale militară şi religioasă; a eşuat economic şi 
politic. Astăzi această proiecţie a dispărut, nici nu mai este 
viabilă. Am pierdut trenul Istoriei. Realitatea este 
implacabilă: conducătorii români nu ştiu ce vor face anul 
viitor, iar românii de rând, cum se vor descurca a doua zi. 


Aşa cum a spus vizionar Nicolae lorga şi astăzi România nu 
face ceea ce vrea, ci numai ceea ce poate. 

Prefigurând adâncirea crizei sistemului comunist şi 
pierderea în 10-15 ani a calităţii de Mare Putere, prin 
anularea supremaţiei militare, prin blocajul economico- 
financiar intern şi izolare externă, prin desprinderea pe 
cale revoluţionară a republicilor unionale şi a statelor 
comuniste europene, KGB-ul i-a convins pe liderii politici ai 
URSS de necesitatea cedării din timp şi calculat a unor 
atribute ale sferei sale de influenţă astfel încât procesul de 
tranziţie spre o nouă formă de regim să poată fi controlat 
de instituţiile existente. Aparenta prăbuşire bruscă a 
sistemului comunist ca urmare a pierderii Războiului rece a 
fost în realitate o măsură strategică de protecţie luată de 
URSS pentru a-şi conserva importanţa şi influenţa în 
politica internaţională. Aleksandr lakovlev, mâna dreaptă a 
lui Gor-baciov, avea să recunoască încă din 1991 care era 
proveniența deciziei de reformare a URSS: „Dacă erau 
menținute metodele în baza cărora funcţiona atunci 
economia sovieticămetode dirijiste, centralizatoare, 
planificate - pe scurt modelul care a existat dintot-deauna, 
ţara noastră avea să se vadă împinsă printre puterile 
economice de mâna a doua, iar la sfârşitul secolului avea să 
coboare poate la nivelul ţărilor sărace din lumea a treia”43. 
Teza unui Gorbaciov tânăr şi reformist care se hotărăşte 
într-o zi să modernizeze Uniunea Sovietică este de strictă 
suprafaţă mediatică. El nu putea ajunge la ducerea 
partidului şi a statului fără ca această ascensiune să nu fost 
decisă înainte de bătrânii Comitetului Central, de KGB şi de 
Armată, într-un sistem de putere cum era cel sovietic, unde 
Stalin a evrat ocult pentru a prelua poziţia lui Lenin, 
Hruşciov şi-a liminat adversarii, apoi Brejnev i-a eliminat 
pe-ai lui Hruşciov, entru ca aceleaşi grupări de interese să-l 
aducă pe Andropov înaintea lui Cernenko, care fusese 
desemnat de Brejnev drept succesor, apariţia lui Gorbaciov 
la conducerea URSS nu putea fi rodul unei jntâmplări. Ela 


fost propulsat de gruparea Andropov şi cu scopul precis de 
a găsi o soluţie la problema pe care Andropov o lăsase 
nerezolvată. „Era de ajuns totuşi să te uiţi la Gorbaciov, să 
asculţi în original discursurile sale incorecte, bolovănoase şi 
absurde, acele interminabile baliverne de mic funcţionar al 
partidului - puternic înfrumuseţate de traduceri - pentru a 
fi dintr-o dată eliberat de iluzii şi fantasme. Era suficientă 
chiar o cunoaştere superficială a sistemului sovietic pentru 
a scăpa de la bun început de aceste iluzii. Haide, haide, un 
liberal reformator nu putea să fi urcat, unul câte unul, 
eşaloanele partidului. Nu există miracole."44 Liderii 
bătrâni, KGB-ul şi Armata au acceptat soluţiaperestroika- 
glasnost pentru că nu aveau alta. Semnalul că în spatele 
programului de reforme se află nucleul dur al partidului a 
fost dat în 1986, când televiziunea sovietică a difuzat un 
interviu al lui Andrei Gromâko luat de directorii celor două 
publicaţii centrale, Izvestia şi Pravda. În acest interviu - 
reluat de două ori de canalul oficial sovietic şi tot de atâtea 
ori de către televiziunea bulgară, unde l-au văzut şi românii 
- Gromâko afirma el însuşi că sistemul este blocat şi 
susţinea public programul lui Gorbaciov, probabil cu scopul 
de a împiedica o rezistenţă din partea structurii politice. 
Pentru structură lucrurile păreau periculoase: reforma lui 
Gorbaciov ducea într-o direcţie de neacceptat - pierderea 
rolului conducător al partidului. Dar, cum spunea Bukovski, 
toată lumea aştepta un miracol. Andrei Gromâko,! A acea 
dată preşedintele Sovietului Suprem al URSS, coborâse în 
Zlua de 21 ianuarie 1986 în stradă şi vizitase magazinele, în 
urma vizitei a înaintat Comitetului Central un raport 
confidenţial în care scria, printre altele: „Ni s-a remarcat că 
produsele industriale nu ajung să satisfacă comenzile 
trimise de magazine, nici cererile şi necesităţile 
consumatorilor. Contractele sunt adesea anulate unilateral. 
Foarte adesea produsele nu întâlnesc nici un interes din 
partea consumatorilor”. „Pe timpul perioadei de mare 
îngheţ nu se puteau găsi pe galantare decât sandale de 


vară. Absenţă totală a încălțămintei confortabile pentru 
persoanele în vârstă.” „Au fost acceptate scăderi de preţuri 
(rabat), de asemenea, la produsele importate, în particular 
cele de provenienţă din Bulgaria, Polonia şi RDG. Acest fapt 
provine în bună parte din faptul că produsele pe care le 
importăm din aceste ţări sunt produse de calitate joasă, 
cele care nu au putut fi vândute în Occident.” în legătură cu 
produsele alimentare, Gromâko informa Comitetul Central: 
„Produsele lactate, brân-zeturile, cârnaţii afumaţi sunt în 
absenţă. Carnea de oaie şi părţile bune de porc apar rar la 
vânzare. Carnea de vită a lipsit total de la 2 la 9 ianuarie 
1986 şi asta în ciuda comenzilor trimise”, „în prezenţa 
noastră, clienţii s-au plâns de chiftele din carne 
(semipreparate) că sunt practic făcute numai din pâine.” 
„Lipsesc constant legumele, trufandalele, diverse sorturi de 
fructe şi asta chiar vara şi toamna.”45 Parcă ar fi coborât 
pe străzile Bucureştilor. De altfel, Andrei Gromâko chiar 
coborâse pe străzile Bucureştilor un an mai târziu, în 1987 
şi a vizitat Piaţa Unirii. „lejghelele erau de o abundență 
rabelaisiană: munţi de carne, legume şi fructe spălate cu 
grijă, vânzătoăre tinere cu şorţuri albe ca zăpada. După ce 
înalții oaspeţi au părăsit complexul într-un Renault 
bleumarin, oamenii care-i aclamau de pe trotuar, ascunzând 
în spate sacoşele, au întreprins o încercare disperată de a 
lua cu asalt magazinul plin de alimente, însă uşile le-au fost 
închise în nas fără milă.”46 Păcăleala trasă îl va costa pe 
Ceauşescu, care s-a crezut foarte deştept după şmecheria 
asta ieftină şi îl va costă pierderea unui prieten important 
din rândurile vechii gărzi moscovite, acolo unde s-a şi decis 
soarta lui. 

Faptul că sistemul comunist nu era obişnuit cu reforma, 
asiguurările date de KGB că totul este sub control, dar şi 
mentalitatea autoocraticăâ au fost factori liniştitori care au 
permis declanşarea revoluţiei fără ca structura să se 
alarmeze prea mult. Când a înţeles, a încercat lovitura de 


stat din 1991. Dar era prea târziu şi pentru o lovitură de 
stat. 

Procesul de prăbuşire a Uniunii Sovietice s-a pus în 
mişcare după semnarea Actului final de la Helsinki. Liderii 
sovietici şi cei ai lagărului au crezut atunci că au obţinut o 
mare victorie. Helsinki însemna pentru ei confirmarea, 
după 30 de ani, a frontierelor sistemului comunist 
european. A urmat investiţia inutilă în conferințele de 
securitate, care ar fi avut menirea să ofere garanţia că 
Occidentul nu va acţiona pentru distrugerea sistemului. 
Occidentul însă a declanşat o campanie insistentă şi tenace 
pe tema respectării drepturilor fundamentale ale omului, 
care era de fapt un atac indirect la sistemul politic condus 
de URSS. În spatele acestei campanii s-au aflat toate 
atuurile politice, economice şi militare de care dispunea 
lumea libera, programul „Războiul stelelor” şi controlul 
asupra circulaţiei internaţionale a monedei, în scurt timp, 
din cauza slăbiciunilor de sistem, comunismul sovietic a 
devenit nu numai vulnerabil, dar şi foarte dependent de 
centre ale Puterii aflate în alte capitale decât Moscova. Ca 
răspuns la această ameninţare, Echipa Gorbaciov a 
imaginat o ieşire din criză pe termen mediu şi lung, care 
implica o mişcare de reformă a sistemului în scopul evitării 
unei prăbuşiri catastrofale. Consecințele acestei catastrofe 
- o prăbuşire în interior a URSS, combinată cu o 
destructoare rapidă a sferei sale de influenţă - au fost 
prefigurate şi de Occident. Acesta a decis să sprijine 
procesul de reforme declanşat în U. RSS sub denumirea 
generică de perestroika Şi să-i dea lui Mihail Gorbaciov o 
aură de erou mondial. Astfel, Procesul de destructurare a 
sistemului comunist a părut mai degrabă 0 acţiune a unui 
lider moscovit luminat, decât un proiect dirijat până 'a un 
punct, eşuat în 1989 şi pierdut de sub control în iulie 1991, 
ohiar de către Uniunea Sovietică. 

Aşa cum am arătat citându-l pe lakovlev, URSS pierduse 
războiul economic. Constatările ştiinţifice s-au materializat 


în anul 1984, când Comitetul de Stat al Planificării al URSS 
a comandat Institutului de Economie Mondială şi Relaţii 
Internaţionale al Academiei de Ştiinţe un studiu asupra 
perspectivelor economiei sovietice. Acel document a stat la 
baza perestroikăi. De la 1986 încoace toate dezvoltările 
politice din fostul lagăr comunist poartă amprenta 
tentativei de a păstra echilibrul între atuurile pe care încă 
le mai deţine Rusia şi cu care condiţionează sau presează 
internaţional şi continua ofensivă occidentală pentru 
democratizarea lumii. Rusia a dovedit că, deşi substanţial 
slăbită, mai are încă resurse pentru a acţiona în vederea 
condiţionării mediului internaţional şi ar fi poate suficient 
să amintim felul cum a folosit ameninţarea cu proliferarea 
materialelor şi tehnologiilor nucleare prin aşa-zise 
„scurgeri” de substanţe radioactive dintr-un complex indus- 
trial-strategic sovietic aflat, pare-se, în mare dificultate. 
Simbolul acestei diversiuni a fost o informaţie de presă din 
1994 conform căreia ogivele unor sisteme de rachete 
nucleare ruseşti au ruginit, ele fiind în realitate din titan. A 
venit apoi ameninţarea cu furnizarea de tehnologii nucleare 
în Iran, precum şi reactivarea reţelelor de spionaj din 
spaţiul de influenţă cedat, în fostele state comuniste au 
apărut tulburări interne şi fenomene politice parazitare 
care nu au făcut altceva decât să întârzie desprinderea de 
fostele legături cu URSS. Ele se puteau desprinde politic şi 
economic, dar numai cu un preţ negociat de URSS. Aceste 
câteva exemple au menirea să ilustreze, anticipativ, 
legătura între proiectul iniţial care a permis declanşarea 
liberalizării din Est şi felul în care Rusia a exploatat apoi 
acel schimb. 

Este perfect posibil ca, în momentul luării deciziei de a-l 
alege pe Gorbaciov drept şef al statului, nucleul dur al 
partidului asistat de vârfurile KGB să fi mizat şi pe un 
aspect strategic bine studiat şi cunoscut în sferele Puterii 
sovietice. Sistemul de Putere sovietic ştia că lasă în urmă un 
fenomen aparent secundar, în comparaţie cu libertatea 


oferită, dar care se dovedeşte astăzi cât se poate de 
important: moştenirea politică, economică, socială şi în 
mentalități a întregii arii teritoriale dominate de URSS după 
al doilea război mondial. URSS a lăsat în urmă economii 
falimentare, structuri anchilozate, o birocraţie furibundă şi 
disperată, probleme etnice nerezolvate sau incitate şi mai 
mult de către stalinism, mentalități galitariste imposibil de 
schimbat, zeci de milioane de rataţi profesional şi zeci de 
milioane de oameni fără perspectivă, teritorii ciuntite şi 
frontiere artificiale, sute şi mii de cetăţeni ai statelor res- 
nective, politicieni, militari, funcţionari, oameni de cultură, 
a căror calitate ascunsă este aceea de spion al Rusiei. La 
Malta, Occidentul acceptat status-quo-ul teritorial ca pe un 
preţ al ocaziei numite Gorbaciov. URSS a lăsat în urmă 
state arabe socialist-dictatoriale care sprijină terorismul 
internaţional şi a căror alternativă statală, după prăbuşirea 
comunismului, este fundamentalismul islamic. Toată această 
moştenire grea rămasă de la comunism oferă Rusiei timpul 
de care are nevoie pentru a-şi reface statutul de Mare 
Putere. În al doilea rând, cum a intuit la un moment dat 
presa britanică „Occidentului i se dă de lucru şi de 
cheltuială” (45 de miliarde de dolari până în 1991 numai 
Uniunii Sovietice), costurile imense ale liberalizării fiind 
plătite de statele puternic industrializate, pe de o parte şi 
de statele eliberate, pe de altă parte. Este suficient să 
privim cu luciditate, fără emoţii, sumele fabuloase ce se 
cheltuiesc pentru supraviețuirea NATO, atât de membrii săi 
cât şi de candidaţi, în condiţiile în care singura ameninţare 
care se prefigurează este cea a terorismului, aspect 
internaţional pe care Statele Unite îl tratează în exteriorul 
NATO. 

În afara autorului acestui volum, un alt analist român a 
observat neobişnuitul apariţiei lui Gorbaciov la conducerea 
statului sovietic în chip de reformist, ca urmare a unei 
strategii de evitare a catastrofei. Radu Portocală are o 
teorie foarte apropiată de percepţia unui anume plan 


sovietic de supravieţuire a Rusiei la ieşirea din criza 
sistemului comunist. Conform informaţiilor sale, încă din 
1958, şeful KGB de atunci, Aleksandr Şelepin, „reuşea, în 
plus, să-l convingă pe Hruşciov de necesitatea unor 
prefaceri radicale în cadrul imperiului sovietic: 
restructurări ideologice, falsă emancipare prin crearea unei 
opoziții mfiltrate şi controlate care să fie, la un moment dat, 
asociată puterii, liberalizare economică”47. Este, în logica 
istorică, greu de crezut că această strategie, numită de 
Radu Portocală foarte inspirat a „morţii aparente”, a fost 
elaborată atât de timpuriu. Nu trebuie să confundam 
„destalinizarea” lui Hruşciov cu o reformă liberală. 
Comportamentul internaţional al Uniunii Sovietice din 1958 
şi până în 1985, atăt în interiorul lagărului său cât şi în 
lume, nu lasă nici o clipă sa transpară vreuna din acele 
măsuri false de liberalizare. Nu trebuie să confundăm nici 
programele de imagine cu programe reale de reformă. Ele 
apar o dată cu Gorbaciov, ceea ce nu exclude ca acestea să 
fi fost gândite, aşa cum am arătat în privinţa lui Andropov, 
cu mult înainte. Uniunea Sovietică a insistat mult timp pe 
„integrarea” sistemului comunist într-un fel de Comunitate 
a Statelor Comuniste, cu centru la Moscova, dar s-a lovit de 
opoziţia dură a Chinei şi de rezistenţa „naţionalistă” a 
statelor ocupate din Europa, în ultima decadă dinaintea 
găsirii soluţiei Gorbaciov, Uniunea Sovietică a fost nevoită 
să gestioneze dur, prin „doctrina Brejnev” şi prin 
condiţionări economice, permanenta tentativă a sateliților 
săi de a se desprinde din hegemonie. Să nu uităm că în 
1983, ca răspuns la intenţia americană de a amplasa 
rachete cu rază medie de acţiune în Europa de Vest, URSS 
a încercat să-şi extindă dislocarea rachetelor pe teritoriul 
sateliților săi - care se făcuse până atunci ca acţiune 
secretă - şi nu a creat decât o realimentare a sentimentelor 
antisovietice, o dată cu trecerea campaniei de reamplasări 
în planul public. Ceauşescu, printr-un protest zgomotos, dar 
şi prin sprijinul american imediat - apariţia urgentă la 


Bucureşti a unor înalţi funcţionari ai administraţiei SUA, 
care au făcut declaraţii explicite în sprijinul lui —, a fost 
liderul politic cel mai vehement împotriva acestui plan de 
proliferare nucleară în Europa. Trebuie să ne fie însă foarte 
clar că orice desprindere a unui stat comunist de sub 
controlul URSS pentru a face „comunism naţional”, orice 
încercare de a construi independent comunismul conducea 
inevitabil la eşecul statului comunist respectiv şi la căutarea 
salvării în lumea pieţei libere. 

Un personaj sovietic meteoric bântuie analizele celor care 
s-au aplecat asupra tezei luării prin surprindere a Vestului. 
Gheorghii Arbatov, director al unei agenţii guvernamentale 
numite „Institutul pentru Studii despre SUA şi Canada” va 
transmite Occidentului un averrtisrnent glumeţ prin 
intermediul numărului din 23 mai 1988 alistei Time: 
„Suntem pregătiţi să vă facem un mare rău. Suntem gata să 
vă deposedăm de un inamic”, în iunie acelaşi an el va olica 
noul concept, de data asta sovieticilor, prin intermediul 
vistei Kommunist: „Pentru politica externă şi militară a 
Statelor Unite şi a aliaţilor lor, abolirea treptată a imaginii 
unei Uniuni Sovietice ostile a fost absolut vitală. 
Distrugerea acestui stereotip ste arma lui Gorbaciov. Nici 
cursa înarmărilor, nici politica în lumea a treia, nici 
blocurile militare nu pot fi concepute în absenţa: namicului 
şi a amenințării sovietice”48. Nu este exclus ca mecanis- 
jinil luării prin surprindere a Vestului să fi fost într-adevăr 
gândit la Institutul pentru Studii despre Statele Unite şi 
Canada având în vedere că „cel mai important agent KGB 
din institut era directorul său, Gheorghii Arbatov, nume de 
cod VASILI, care construise un cerc larg de contacte de 
înalt nivel în Statele Unite şi căruia i se cerea cu 
regularitate să le cultive”49. Arbatov a fost implicat un timp 
şi în „Comisia Palme”, organizaţie folosită pentru a da 
impresia că URSS este foarte îngrijorată de soarta lumii. 
Şocul ofertei neaşteptate a fost fără îndoială una din mizele 
reformei gorbacioviste. În teoria „morţii aparente” sunt 


multe observaţii pertinente, îndeosebi cele care fac o 
legătură directă între rapiditatea cu care au hotărât 
sovieticii să-şi prăbuşească sistemul şi reacţia cam năucă a 
Occidentului: „Recurgând la profeţii catastrofiste cu 
accente amenințătoare (foamete, revolte, război civil 
putând să degenereze în conflict mondial etc.), el 
(Gorbaciov, n.a.) a reuşit să obţină din Vest sume 
considerabile - care, de altfel, nu au folosit la îndreptarea 
situaţiei interne, ci au fost fie reinvestite în Occident, fie 
injectate în vasta şi secreta operaţie de modernizare a 
arsenalului militar”50. De cealaltă Parte „Occidentul 
reacţiona imediat. Cornul abundenței se revărsa, mai 
generos ca oricând, asupra Uniunii Sovietice, capitalul de 
încrede acordat lui Gorbaciov era fără precedent. Imitându- 
| pe secre-arul general sovietic, responsabilii occidentali 
deveniseră duşmanii declaraţi ai oricărei forme posibile de 
dezmembrare a URSS"51 Fenomenul „captării” 
Occidentului a fost real - l-am trăit noi toţi cei din Est, 
disperaţi în faţa acestei păcăleli —, însă zecile de miliarde 
de dolari băgaţi în portofoliul lui Gorbaciov pentru procesul 
de destructoare a sistemului comunist, acceptarea status- 
quo-ului teritorial, aprobarea dreptului URSS de a manevra 
în continuare prin spaţiul său de influenţă (dotarea 
Ucrainei cu teritorii care nu i-au aparţinut niciodată) 
enclava Kaliningrad, enclava Tiraspol, enclava Nagorno- 
Karabah etc., precum şi mâna liberă pentru a organiza 
„revoluţiile” din Est au fost un preţ plătit pentru a nu scăpa 
o ocazie istorică unică. Cei eliberaţi în Est sunt beneficiarii 
acestei plăţi, care însă s-a făcut, ca în orice negociere 
comercială, cu un preţ plătit şi de alţii, adică de noi. Novoe 
mâşlenie, această expresie rusească şi care sună atât de 
caraghios în română înseamnă „noua gândire”, adică 
proiectul de salvare a Rusiei ca Mare Putere cu acceptul 
celorlalte Mari Puteri, abandonând în dezastru statele pe 
care le-a ocupat URSS până în 1989. În această ecuaţie, 
mai degrabă decât să vedem un Occident, în special un 


Washington, naiv, trebuie să identificăm precis un Occident 
pragmatic, învingător, dar şi aburit de ceața victoriei, 
dispus la o negociere de pace, cum s-au mai întâmplat în 
istorie între Marile Puteri având ca obiect interesele lor 
majore, în primul rând, iar în al doilea rând, soarta ţărilor 
mai mici. În plus, nu trebuie să uităm că în spatele 
mandatelor preşedinţilor republicani Reagan şi Bush s-au 
aflat oameni de Dreapta care, insistând pentru o distrugere 
categorică şi imediată a URSS, n-au reuşit să obţină decât o 
cădere programată, dar totuşi o cădere. 

Principala cauză a vitezei cu care Uniunea Sovietică a 
renunţat la statele sale satelit din Europa a fost faptul că, 
fiind o stăpânire artificială, aceste state satelit o costau 
prea mult în ecuaţia propriei sale liberalizări. lar când a 
luat decizia strategică de a acţiona, trebuia să scape şi 
foarte repede de ele. Românii nu au înţeles acest proces 
istoric fulgerător. Nicolae Ceauşescu l-a perceput instinctiv 
ţi s-a opus. Graba sovieticilor a determinat acţiunea de la 
sfârşitul i 1989, ca şi cum exista o dată fixă când trebuia să 
se termine sistemul comunist, iar Ceauşescu o tot amâna. 
Înghesuită şi blocată cu încâpăţânare de la Bucureşti, 
acţiunea din decembrie 1989 nu a atins, din păcate, numai 
sistemul comunist din ţara noastră, ci şi bazele statului. 


Capitolul II. 

S. U.A.şiU.R. S.S. DECID SCHIMBAREA REGIMULUI 
DIN ROMÎniA. 

Moto; 

Popoarele împrumută. Succesul le ispiteşte, dar nu-şi dau 
seama de unde vine taina lui. 

NICOLAE IORGA. 

La 4 iunie 1984, secretarul general al CE al PCUS, 
Konstantin Cernenko, îi acorda lui Nicolae Ceauşescu 
înaltul ordin „Revoluţia din Octombrie” şi îi adresa 
următoarele cuvinte: „Doresc să subliniez că aceasta 
simbolizează bunele noastre sentimente faţă de 


dumneavoastră, respectul profund faţă de Partidul 
Comunist Român, faţă de întregul popor român frate, 
tovarăşul nostru de luptă comună pentru continuarea 
cauzei Marelui Octombrie, pentru construirea societăţii 
socialiste şi comuniste, pentru asigurarea unei păci trainice 
pe pământ. Oamenii sovietici dau o înaltă apreciere 
realizărilor prietenilor lor români şi le doresc noi 
succese”52. Ceremonia s-a desfăşurat la Kremlin în dreptul 
unei mese stil cu entarsii din aur, având în spate o scară 
străjuită de coloane. Sus pe trepte, înghesuit printre cei 24 
de participanţi sovietici abia se observă cu lupa un individ 
aparent oarecare, dacă n-ar fi fost însemnat pe chelie de o 
lungă pată roşiatică. Era Mihail Sergheevici Gorbaciov, 
pierdut în grupul aparatcikilor aduşi să umple sala la 
decorarea lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni dintre români nu- 
şi putea închipui că peste 9 luni, ca după o naştere grea, cel 
mai tânăr membru al Biroului Politic va deveni stăpânul 
Uniunii Sovietice. Dacă ar fi să ne luăm după memoriile 
sale, la ceremonia decorării lui Ceauşescu cel puţin nul din 
„oamenii sovietici” nu dădea nici o apreciere „realizărilor 
rietenilor români” şi nici nu le dorea „noi succese”, în ciuda 
aparentelor, la acea dată Mihail Gorbaciov era o piesă-cheie 
a sistemului de Putere sovietic. Născut în 1931 la Stavropol, 
el studiase Dreptul la Moscova în anii '50 şi apoi devenise 
activist de partid în domeniul agriculturii, în această 
calitate răspundea şi de staţiunile de agrement din 
regiunea Stavropol, între care şi cea de băi termale cu 
circuit închis, de grad O, destinată vârfurilor Biroului Politic 
al PCUS. La fel ca în România comunistă, la proprietăţile 
rezervate nomenclaturii de la Neptun, Predeal sau Snagov, 
tânărul responsabil de club select are şansa să fie remarcat 
direct de potentaţii partidului, să-i slujească cu devotament 
şi să fie promovat. „Stavropol nu era doar o regiune 
agricolă importanţă, ci, totodată reprezenta un loc de 
vilegiatură termală predilectă pentru nomenclatură. Mihail 
Gorbaciov avusese, astfel, ocazia să primească, frecvent, 


vizita înalţilor demnitari, dintre care mai ales pe a lui Mihail 
Suslov, secretarul Comitetului Central şi pe a lui luri 
Andropov, pe atunci şeful KGB şi membru al Biroului 
Politic."53 Gorbaciov va urca în funcţii ca activist de partid 
mai întâi cu sprijinul lui Mihail Suslov, ultimul stalinist în 
viaţă, apoi va fi preluat de echipa lui luri Andropov şi 
promovat în aparatul superior de partid. „La moartea lui 
Brejnev, în noiembrie 1982, a sprijinit candidatura lui 
Andropov, născut, ca şi el, la Stavropol, împotriva aceleia a 
lui Cernenko. Îndată ce Andropov a fost instalat în postul de 
prim-secretar, responsabilităţile lui Mihail Gorbaciov au 
crescut (economie, organizarea Partidului)."54 
„Organizarea partidului” este în terminologia comunistă o 
altă denumire, mai elegantă, a atribuţiilor şefului Secţiei 
Organizatorice a PCUS, prima şi cea mai influentă structură 
a Partidului. La nivelul conducerii superioare de partid, 
şeful Secţiei Organizatorice era cel mai puternic activist din 
rândul doi, omul at în capul coloanei vertebrale a Partidului. 
Şi peste tot în sistemul comunist, şeful suprem al Secţiei 
Organizatorice a fost mereu un candidat privilegiat la 
funcţia de secretar general al partidului. Aşa fusese şi 
Ceauşescu sub Gheorghiu-Dej. De altfel, apariţia 
surprinzătoare a tânărului Gorbaciov la conducerea URSS 
are foarte multe similitudini cu ascensiunea neaşteptată a 
celui mai tânăr membru din Comitetul Central al PCR la 
funcţia supremă, amândoi având beneficiul controlului 
asupra osaturii Puterii - ierarhia partidului. Conform unor 
versiuni recente, Gorbaciov a fost desemnat drept succesor 
de Iuri Andropov încă înainte ca fostul şef al KGB să moară. 
Pentru a se evita o confruntare între clanuri, Gromâko a 
negociat cu aripa KGB, care îl sprijinea pe Gorbaciov, 
venirea lui Cernenko la Putere, împreună cu vetusta sa 
echipă brejneviană, în schimbul dreptului de a conduce 
şedinţele Biroului Politic în absenţa lui Cernenko. Cum 
acesta, datorită stării sale grave de sănătate, lipsea mult, 
putem afirma că partidul era condus neoficial de Gorbaciov, 


fapt acceptat de ceilalţi şi care doar i-a întărit candidatura 
pentru momentul morţii bătrânei slugi a lui Brejnev. 

Un magistrat şi un scriitor emigraţi în SUA din URSS au 
lansat în 1983 un scenariu întemeiat pe fapte reale, care 
dezvăluie tentativa lui luri Andropov de a prelua puterea de 
la Brejnev printr-o lovitură de palat. Mai degrabă era vorba 
de câştigarea succesiunii, însă faptele relatate de Edward 
Topol şi Fridrikh Neznansky în cartea lor „Piaţa Roşie” au 
fost confirmate de informaţii apărute în presă, precum şi de 
hotărâri judecătoreşti definitive. Pentru a înţelege contextul 
ascensiunii lui Gorbaciov, dar şi al lui Eduard Sevardnadze, 
va trebui să arătăm că prezenţa lui Leonid Brejnev la 
conducerea PCUS, după Hruşciov, a marcat o schimbare de 
atitudine în modul de exercitare şi mai ales de reprezentare 
a puterii sovietice. Brejnev a introdus în ceremonii luxul 
exorbitant al țarilor ruşi, folosind de multe ori mobile, 
accesorii şi elemente de protocol ţariste, a încurajat fastul 
pentru a demonstra măreţia Uniunii Sovietice şi a adoptat o 
atitudine superioară, distanţată şi nu o dată încărcată de 
dispreţ faţă de oaspeţii străini, de preşedinţii altor state 
aflaţi în vizită la Kremlin. Acest aer de superioritate şi 
măreție era prezent mai ales la întâlnirile cu liderii statelor 
comuniste, pe care de multe ori îi umilea punându-i în 
postura de vasali, făcându-i să simtă puterea vietelor 
asupra micilor lor popoare. Pe Ceauşescu, de exemplu, 
mdinea asta îl scotea din sărite şi îi accelera crizele de 
orgoliu. Ejnev a acceptat cultul personalităţii ca mijloc de 
promovare pentru H'feriţi activişti - cult al personalităţii 
brejneviene în care a excelat Pduard Şevardnad /e - şi a 
introdus sistemul vilelor de protocol l voase, moderne sau 
rustice, dar cu tot confortul şi, bineînţeles, Hotate cu 
tehnologia occidentală de ultimă generaţie. Vilegiatura în 
staţiuni termale selecte era iarăşi un obicei al perioadei 
brejneviene. Această situaţie a permis penetrarea şi 
dezvoltarea spre straturile superioare ale Puterii sovietice a 
reţelelor clandestine de contrabandă (cu obiecte de lux, cu 


alimente rare, cu confecţii şi încălţăminte de import, cu 
țigări şi băuturi americane etc.) şi implicit a mafiei sprijinite 
de corupţia administraţiei centrale. Topol şi Neznansky 
arată că în 1982 mafia penetrase deja până lângă Brejnev, 
atât prin fiica sa Calina cât şi prin cumnatul său, Semion K. 
Ţvigun, prim-vicepre-şedinte al KGB, ambii aflaţi în legături 
directe cu reţelele de traficanţi active din Georgia sovietică. 
De altfel, scandalul intern din Biroul Politic a pornit de jos, 
de la investigaţiile făcute de KGB-ul georgian, care luase 
urma reţelei şi descoperise că la capătul ei se află, la 
Moscova, fiica lui Brejnev. Cel care conducea investigația 
era şeful KGB-ului georgian, nimeni altul decât Eduard 
Şevardnadze, care, lovindu-se de obstacolul insurmontabil 
al prezenţei Galinei Brejneva în reţeaua mafiotă, se vede 
nevoit să-i raporteze direct lui luri Andropov. Acesta 
găseşte ocazia de a controla anturajul lui Brejnev şi de a 
anula avantajul la succesiune pe care îl avea Cernenko. În 
consecinţă, îl autorizează pe Şevardnadze să continue 
investigația şi îi aprobă instalarea unui comandament KGB 
georgian pe un etaj al Hotelului Rossia din Moscova. La 25 
mai 1982, la etajul al nouălea al hotelului izbucneşte un 
incendiu violent: „întregul echi-Panient al Secţiei de 
Informaţii a fost distrus, inclusiv sistemul lor e evidenţă şi 
date, echipamentul de supraveghere şi, de asemenea, au 
murit 14 oameni din Ministerul de Interne al Georgiei şi din 
B-ul moscovit, care se aflau de serviciu în acea noapte. 
Separat de aceste pierderi, şi-au pierdut viaţa 27 de 
cetăţeni străini (turişti) şi 71 au suferit arsuri şi râni 
grave”55. Mafia reacţionase violent contracarase într-un 
mod care atestă gradul înalt de penetrare periculozitatea 
fenomenului pe care îl reprezenta. Şevardnadze a făcut o 
criză de furie. Andropov însă a adus cazul în Biroul Politic şi 
l-a folosit pentru a-şi pune adversarii în defensivă, dar şi 
pentru a compromite clanul brejnevian. [vigun s-a sinucis 
sau sinuciderea a fost înscenată de KGB pentru ca moartea 
acestuia să confirme şi seriozitatea cazului şi până unde 


duceau firele reţelei de contrabandă. 'Topol şi Neznansky 
vorbesc despre pregătirea unei lovituri de palat care să-l 
aducă pe Andropov la conducerea URSS. Cum toate datele 
coincid, scenariul celor doi autori, extras din investigaţiile 
Procuraturii Generale a URSS, pare foarte credibil: în loc să 
urmeze Cernenko, a urmat Andropov. Este însă interesant 
că, lan-sându-şi cartea în 1983, autorii nu aveau cum să 
cunoască evoluţia unui personaj negativ al cărţii lor, un 
politruc din echipa lui Andropov - Mihail Gorbaciov. Într-un 
final, scandalul de corupţie va izbucni în public şi chiar noul 
secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, va lua măsurile 
de arestare a rudelor lui Brejnev. Acesta însă era mort de 
patru ani. 

Mecanismul desemnării lui Gorbaciov drept succesor a 
fost pus la punct chiar de luri Andropov, o dată cu 
preluarea puterii. El a constituit împreună cu Gromâko şi 
mareşalul Ustinov, şeful suprem al Armatei, o „troikă” la 
vârf, la care l-a asociat şi pe omul său de la KGB - Viktor M. 
Cebrikov. Este echipa care va încerca numirea lui Gorbaciov 
la moartea lui Andropov şi care, prin medierea lui Gromâko, 
va accepta scurtul rendez-vous cu Puterea al lui Cernenko 
la Kremlin. Apoi, o dată cu moartea acestuia, alegerea lui 
Gorbaciov a fost o formalitate, deşi pentru opinia publică a 
reprezentat o surpriză. Este însă semnificativ că, în ciuda 
lansării zgomotoase a noii politici, reformiste, mai ales în 
privinţa deschiderii spre Occident şi a dezarmării nucleare, 
cu toate că Gromâko şi Ustinov au ieşit rapid din scenă, 
Mihail Gorbaciov nu s-a atins de şefii KGB, Cebrikov şi 
Kriukicov (şeful Serviciului de Informaţii Externe), decât 
abia în 1988 când l-a înlocuit pe primul cu al doilea. 
Fidelitatea lui Gorbav fată de KGB nu trebuie privită în 
sensul frivol, propagandistic care se dezbate în România 
relaţia cetăţeanului de rând sau a militarului cu fosta 
Securitate, ci în termenii unei dependențe ujjgatorii faţă de 
serviciul de informaţii al URSS pentru a putea. „tine şi 
gestiona Puterea. Aşa cum arătam înainte, în perioada în 


are Gorbaciov ajunge la conducere, KGB-ul devenise 
probabil ingura instituţie care încă mai funcţiona în 
termenii eficienţei. Televiziunea franceză TV5 - spre 
exemplu - a dezvăluit în martie 1990, cu ocazia unui 
reportaj la sediul KGB din Minsk, ca poliţia politică sovietică 
avea peste 600 000 de agenţi numai în interiorul Armatei 
URSS. Dar „abia când vastul aparat al controlului social 
KGB a început să fie demontat, a devenit evidentă 
importanţa lui pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice”56. 
Fără forţa şi performanţele KGB-ului nu se putea pune în 
aplicare planul de relaxare a relaţiilor externe, de 
„adormire „a vigilenţei americane, de liberalizare a Estului 
şi, mai ales, de introducere a unei reforme economice în 
interior. Problemele care au apărut, disfuncţionalitatea 
diferitelor structuri ale KGB-ului care n-au reuşit să 
gestioneze planul, s-au datorat sistemului de Putere în sine, 
paralizat şi greoi, faptului că, odată lansată perestroika ea 
nu mai putea fi oprită, că nimeni nu era în stare a evalua 
precis consecinţele ei în schema birocraţiei sovietice, că 
fenomenul naţionalist din URSS şi din ţările satelite a fost 
prea amplu şi greu de stăpânit, că proiecţiile KGB pentru 
controlul spaţiului eliberat erau pe termen mediu şi lung, 
iar procesele de liberalizare s-au desfăşurat extrem de 
rapid scăpând de sub control. Cioburile adunate de analişti 
pentru a înţelege cauzele acestui fenomen de proporții 
încep să compună imaginea unei Uniuni Sovietice adunate 
în jurul Echipei Gorbaciov, supraviețuind Pnn aceasta şi 
căutând cu ea o cale de salvare a măreției fostului Imperiu. 
Teza unei mişcări programate, provenind din perioa-a 
kagebistă a lui luri Andropov, devine tot mai plauzibilă: 
„Gorbaciov a fost primul conducător sovietic de după război 
care a ţinut accesul la statistici relativ corecte privind 
performanţele economiei sovietice”57. Pentru aşa ceva 
trebuiau îndeplinite douj condiţii: 1. Situaţia să fie disperata. 
2. Conducătorul să se bucure de încrederea totală a KGB 
sau să fie unul de-al lor. 


La început, Gorbaciov nu a dat semne că ar produce o 
schimbare a sistemului de Putere. Dmitri Volkogonov nu-i 
atribuia nici o intenţie reformatoare: „Nu, Gorbaciov nu a 
avut nici un plan, orice ar scrie astăzi biografii săi, nici o 
strategie, în afara liniei oficiale leniniste a CE, a hotărârilor 
congresului, a principiilor programatice ale PCUS. Şi este 
firesc să fie aşa. Nimeni în locul lui nu putea să treacă 
deschis la demontarea sistemului comunist. Iar el nu a vrut 
şi nu a intenţionat să o facă. Dar cineva trebuia s-o înceapă! 
Şi asta a făcut-o fără să vrea Gorbaciov - liderul perioadei 
de tranziţie, care interpreta schimbările începute ca un 
proces de perfecţionare, îmbunătăţire, accelerare, în sfârşit 
ca perestroika sistemului comunist. Niciodată Gorbaciov, 
nici chiar după august 1991, nu a pus problema lichidării 
sistemului socialist sovietic: el dorea doar îmbunătăţirea 
lui”58. Aici este un punct de vedere pertinent, care însă nu 
pune în discuţie valoarea mesajului şi gradul său de 
percepţie. De la Lenin încoace toţi liderii sovietici au vorbit 
despre perfecţionare, îmbunătăţire, accelerare, au fost 
aplaudaţi, însă nu s-a produs nici o restructurare 
(perestroika). Dacă s-a produs schimbare, aceea a fost 
numai în ierarhia cadrelor. Conform sovietologului britanic 
Archie Brown sistemul de putere sovietic se va mişca abia 
atunci când „politica lui Gorbaciov va prelua ştafeta lui 
Andropov, declanşând astfel sfârşitul stabilităţii cadrelor, 
atât de dragi lui Brejnev şi Cernenko şi introducerea de 
reforme importante, mai ales în economie”59. Gorbaciov 
însuşi reconstituie procesul de trecere la perestroika astfel: 
„Ne gândisem efectiv la. Perestroika, înainte de a o începe, 
doar cala o reformă economică. Dar după ce am avut parte 
de nu puţine decepţii, ne-am convins repede că, fără o 
schimbare a sistemului politic şi a fortiori fără schimbarea 
regimului, transformările economice erau pur şi simplu 
imposibil de realizat în ţara noastră”60, în această riscantă 
manevră, Gorbaciov a fost ajutat de doi oameni, reforrnişti 
convinşi amândoi, pe care i-a ales cu aceeaşi doză de curaj; 


şi determinare cu care a hotărât reformarea sistemului. 
Primul Aleksandr lakovlev, fost ambasador la Otawa, dar pe 
care târziu, * 1991, şeful KGB, Kriucikov, l-a identificat 
drept agent american: Cel mai important agent al CIA, l-a 
informat el pe Gorbaciov, era şi cel mai apropiat consilier al 
său, Aleksandr lakovlev, despre care se pretindea că fusese 
recrutat pe când se afla la Universitatea Columbia, în 
cadrul unui schimb de studenţi, fapt petrecut cu peste 
treizeci de ani în urmă”61. Nu punem în discuţie 
veridicitatea informaţiei, chiar dacă „Arhiva Mitrokhin” este 
foarte convingătoare - mai puţin absenţa activităţilor de 
informaţii americane şi vest-euro-pene, care parcă nici n-ar 
fi existat - însă atitudinea deschisă, transparent 
proamericană a lui lakovlev, era suficientă pentru a fi 
considerat suspect, chiar şi fără a fi spion. Cert este că 
exact această atitudine a primului său consilier a produs 
zvonul, care a circulat şi în România, că Mihail Gorbaciov a 
fost agent american, altfel nu s-ar explica lovitura pe care a 
dat-o sistemului comunist. Teza nu pare încă solidă, cauzele 
interne fiind mult mai importante şi decisive pentru planul 
său de înnoire. Pe de altă parte, felul neobişnuit de direct şi 
categoric al declaraţiilor lui lakovlev a atras atenţia mai 
multor servicii de informaţii străine, care l-au cultivat sub 
diferite acoperiri, astfel încât anumiţi conducători de state 
interesate în fenomenul sovietic - între care şi Nicolae 
Ceauşescu - au primit suficiente semnale despre intenţiile 
lui Mihail Gorbaciov pe diferite domenii şi teme, cât de 
hotărât este să aplice unele măsuri şi care este tendinţa în 
abordarea unor probleme de politică externă. Lakovlev va 
rămâne probabil în istorie ca un tip de radical ciudat, 
excelent în Baterie de prăbuşiri, nul în domeniul creaţiei. El 
a fost capabil de eclaraţii antisovietice categorice şi în 
acelaşi timp să fie autorul nor afirmaţii aberante: 
„Niciodată în istoria omenirii nici o naţiune nu a avut o idee 
naţională. Ea nu poate exista. Toate ideile naţionale sunt 
gândite de oamenii în putere, pentru a rămâne la 


putere”62. cu toate că-i va publica la ILditarahumanitâs 
cartea Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică, Gabriel 
Liiceanu îl citează pe Alexandr lakovlev şi îi încadrează 
declaraţiile în domeniul „prostiei ca încremenire în 
proiect”63, S-ar putea să fie semnificativă pe undeva din 
vreun punct de vedere ocult, prezenţa unui individ cu opinii 
extravagante în calitate de prim sfătuitor al lui Gorbaciov. 
Dar, curţi spune un proverb scandinav, „nici un om nu este 
atât de bun încât sa facă gaură în cer şi niciunul atât de 
prost încât să nu găseşti la el o fărâmă de inteligenţă”, 
astfel că Aleksandr lakovlev a spus şi lucruri interesante: 
„Şocul psihologic generat de trecerea la economia de piaţă 
nu este teama de şomaj sau de scăderea nivelului de trai, ci 
groaza de a trebui să munceşti cu adevărat. Oamenii s-au 
obişnuit să nu facă nimic şi să aibă totuşi necesarul: 
locuinţă, asistenţă medicală, creşe şi grădiniţe gratuite, 
educaţie tot gratuită. Fapt care a dezvoltat continuu un 
spirit de revendicare, bazat pe sentimentul că statul trebuie 
să ofere mereu mai multe servicii”64, în planul mentalități, 
aceste vorbe erau definitorii. 

Al doilea aliat a fost Eduard A. SŞevardnadze. Memoriile 
sale, care spun la fel de puţin ca şi Memoriile lui Gorbaciov, 
sunt dominate de la un capăt la altul de sentimente 
naţionaliste. Când închizi cartea, nu-ţi poţi reprima 
impresia că a dorit dărâmarea Uniunii Sovietice pentru a-şi 
elibera poporul, ceea ce este remarcabil. La un moment 
dat, simptomatic pentru distanţarea de Imperiu care îl 
caracterizează pe fostul ministru de Externe al URSS, elo 
afirmă clar: „Orice ar spune despre mine criticii mei 
georgieni, problema obţinerii suveranităţii reale a republicii 
noastre, potrivit Constituţiei URSS, ca stat independent, a 
fost întotdeauna preocuparea mea”6 El va cădea 
simptomatic de la Putere la 22 noiembrie 2003 în urma 
lovituri de stat, strigând ca şi Ceauşescu că „legea trebuie 
respectată”. Amară pagină de Istorie pentru el! Dar cu un 
deceniu şi jumătate în urmă, liderul georgian va avea 


misiunea să conducă operaţiunea cea mai grea a proiectului 
gorbaciovist - asigurarea stabiliităţii externe a URS S pe 
timpul tranziţiei. 

Premisele destinderii în momentul în care echipa lui Mihail 
Gorbaciov a hotărât să declanşeze reformarea Uniunii 
Sovietice, după un prim an de tatonări şi mici eşecuri 
politice, au fost puse în calcul câteva acţiuni de anvergură şi 
s-a făcut o evaluare a consecinţelor lor. Schema logică pe 
care o putem reconstitui astăzi este următoarea: 

Reforma aducea fără îndoială o slăbire vizibilă a forţei şi 
importanţei Uniunii Sovietice pe scena politică mondială, de 
aceea era absolută nevoie de o înţelegere cu statele NATO, 
în primul rând cu SUA, pentru ca acestea să nu profite de 
avantajul strategic creat, în consecinţă, URSS trebuia să 
facă o ofertă substanţială, şocantă prin proporţii în 
domeniul dezarmării nucleare, subiect care aducea 
iniţiatorului, oricare ar fi fost el - dintre cei doi Mari; 
propuneri lansa şi Ceauşescu - mai multe avantaje: uşura 
bugetele militare, subiect sensibil în Statele Unite; scădea 
tensiunea internaţională în privinţa pericolului de 
catastrofă planetară, temă care produsese deja isterie în 
mai toate statele lumii; asigura poziţia ofensivă în negocieri 
şi privilegiul dozajului între cedări şi interese strategice; 
oferea o monedă de schimb pentru avantaje financiare şi 
geostrategice. În Plus, scăderea amenințării nucleare din 
partea URSS obliga, prin efectele principiilor democratice 
aplicabile în statele occidentale, la modificări ale 
programelor de înarmare şi ale sistemelor de securitate 
colectivă ale acestora. Era vizată slăbirea dacă nu chiar 
desfiinţarea NATO prin dispariţia inamicului. A contribuit la 
succesul Cestei operaţii de imagine şi faptul că, pentru a 
potenţa exerciţiul Socratic, mass-media americană şi în 
primul rând cinematografia msistat timp de decenii pe tema 
pericolului intern constituit de Antele Armatei americane de 
a încerca, de a folosi arsenalul uriaş Uliulat prin 
dezvoltarea tehnologică. Neavând conflicte interne, media 


americană avea nevoie de o ameninţare. S-a creat şi un 
stereotip mediatic: sunt bani puţini la asistenţa socială, se 
percep mai multe taxe de la cetăţeni pentru ca banii să se 
ducă la Armată. AU fost create condiţiile unui reflex. Sunt 
numeroase filmele americane în care apar generali nebuni 
sau structuri militare care complotează pentru a putea 
folosi bomba nucleară, care se înţeleg cu generalii sovietici 
pentru a declanşa un nou război, care au intrat în legătura 
cu extraterestrii pentru a face experienţe pe cetăţenii 
paşnici, generali care caută să controleze sistemul 
democratic al Statelor Unite, Această campanie întinsă pe 
decenii, picurată cu fiecare film tematic, privită cu detaşare 
ca o simplă fantezie cinematografică a contat în psihologia 
pacifistă a alegătorului simplu, fapt ce a permis succesul 
programului sovietic de adormire a vigilenţei. Identificarea 
populară a pericolului intern pentru democraţie în 
persoana juridică a CIA sau a Armatei a mai contat şi în 
surprinderea naţiunii americane cu atacul din 11 
septembrie 2001. 

În al doilea rând, URSS a oferit o relaxare substanţială în 
spaţiul european, mai întâi prin reducerea propriilor 
arsenale convenţionale, domeniu în care Moscova deţinea o 
supremație covârşitoare şi avea de unde să scadă, iar apoi 
prin componenta de sistem comunist european a 
reducerilor de armament. Deţinând controlul asupra 
statelor comuniste din sfera sa de securitate, URSS a impus 
acestora reduceri de armament şi specializări pe categorii 
de forţe armate prin Tratatul de la Viena, astfel încât a 
redus inteligent şi potenţialul militar al unei zone pe care 
intenţiona să o abandoneze, lăsându-şi fostul spaţiu de 
securitate mai puţin înarmat. Ceauşescu s-a bucurat, 
pentru că se potrivea cu propaganda lui pacifistă şi nu şi-a 
dat seama din timp că îşi lasă propria armată într-o 
configuraţie care nu se potrivea intereselor naţionale de 
securitate. Deşi mulţi îl consideră în continuare pe 
Ceauşescu un mare patriot, această eroare demonstrează 


contrariul. A făcut atâta zgomot cu dezarmarea nucleară, s- 
a apucat să reducă efectivele şi armamentele Armatei 
României, fără să modernizeze forţele rămase şi fără să 
înţeleagă lumea în care trăiam şi cât de profund se va 
transforma ea. 

În continuare, Echipa Gorbaciov a hotărât să-şi retragă 
sistem” de control politic asupra statelor comuniste 
europene pe principiul „Dacă începem democratizarea 
propriei noastre ţări, atunci nu avem dreptul de a pune 
obstacole în calea acestui proces în alte ţâri”66, reeă ce se 
poate înţelege astăzi din decizia de a liberaliza Estul este 
URSS a oferit statelor comuniste ocazia de a copia 
reformele gorbacioviste, pentru a trăi într-un sistem 
socialist evoluat, „cu faţă mană”, mizând pe faptul că 
naţiunile respective erau aproape com-let transformate de 
comunism în naţiuni puternic etatizate, mai mult sau mai 
puţin convinse de doctrina marxistă, dar substanţial legate 
de ideea de stat şi de practica etatistă a acestuia. Gorbaciov 
nu a încetat să vorbească despre „cuceririle” socialismului, 
sugerând avantajele” pe care le-ar fi adus un socialism în 
care statul asigură locuri de muncă, asistenţă medicală 
gratuită, libertate de creaţie şi de expresie, în contextul 
glasnost-ului, programe continue de construcţii de locuinţe, 
investiţii în infrastructură. Mai mult, Echipă Gorbaciov ştia 
că singura alternativă la socialismul reformat era 
subordonarea economică a acestor state la finanța 
mondială şi eventual la una sau două state capitaliste 
dezvoltate - de regulă Statele Unite şi Germania. Cu forţe 
proprii nu puteau trece de la comunism la capitalism şi 
oricum nu aveau capacitatea să străbată etapele istorice ale 
capitalismului în câţiva ani. URSS nu a crezut atunci că 
forţa urii acelor naţiuni împotriva hegemoniei sovietice 
precum şi dorinţa de libertate erau atât de mari încât erau 
dispuse la ruperea de acel trecut cu orice preţ. Ele sunt 
astăzi state controlate financiar şi politic de Marea Finanţa 
Internaţională, de Marile Puteri industrializate, dar 


cetăţenii lor sunt liberi. Chiar şi Şevardnâdze îşi dezvăluie 
limitele înţelegerii acestei realităţi dramatice declarând: 
„Mă doare sufletul când aud asemenea afirmaţii din care 
rezultă că Armata Sovietică nu a eliberat câteva ţări din 
Europa Răsăriteană, ci doar le-a ocupat ca pe nişte trofee 
de război”67. leoria apărării Uniunii Sovietice de „invazia 
fascistă” a rămas puternic imprimată în minţile oamenilor 
sovietici, care în fapt uită că URSS a semnat cu Ger-niania 
nazistă, Pactul Ribbentrop-Molotov, că a invadat în înţele- 
Bere cu Germania nazistă aceste ţări, pe care apoi le-a 
ocupat şi condus cu sprijinul anglo-american, între aşa-zisa 
eliberare a ţărilOr din Europa Răsăriteană şi semnarea 
păcii care consfințea încheiere războiului, URSS a impus cu 
tancurile guverne comuniste în aceste ţări, a aruncat în 
puşcării şi asasinat pe opozanţii ocupaţiei sovietice, a 
deportat în Siberia milioane de oameni „eliberaţi”. Ca 
ministru de Externe şi general KGB, Şevardnadze nici nu 
putea gândi altfel, atât timp cât planul de liberalizare a 
Estului implica o negociere de securitate, un schimb, un 
preţ, în ultimă instanţă un şantaj. Cartea principală, asul de 
treflă, s-a numit unificarea germană. Pornind de la teza 
„experienţei tragice a istoriei”, adică de la pericolul pe care 
îl reprezintă Germania, ca posibil viitor agresor împotriva 
Rusiei, teză nerealistă şi demult depăşită, Gorbaciov şi 
Şevardnadze vor pune în discuţie „interesele legitime ale 
URSS”, traduse printr-o înţelegere cu Statele Unite asupra 
unificării Germaniei. Diplomaţia rusă, care a excelat 
totdeauna, fiind cea mai evoluată din lume, a. reuşit să pună 
pe masă o miză atât de mare încât Statele Unite au fost 
nevoite să accepte că, existând un interes strategic sovietic 
în blocarea unei viitoare agresiuni militare a Germaniei 
împotriva sa, acest interes strategic chiar este legitim şi, în 
plus, ar fi valabil şi asupra celorlalte state aflate între 
Germania şi URSS. Genial gândit! În consecinţă, când s-au 
aşezat la masa tratativelor americanii nu au pus întrebarea 
de ce liberalizarea Estului nu oferă şi dreptul la opţiune 


liberă al acestor ţări, de ce nu sunt aplicate prevederile 
dreptului internaţional - care nu mai este cel din 1946, de 
la semnarea păcii —, de ce nu apelează URSS la 
instrumentele internaţionale existente în domeniul 
dezarmării, de ce nu se adresează Organizaţiei Naţiunilor 
Unite, ci au acceptat ca procesul liberalizării să fie controlat 
de URSS, pentru a nu afecta interesele strategice ale 
acesteia. Astfel se face că fiecare retragere de trupe dintr-o 
ţară ex-co-munistă a fost mai întâi negociată cu Occidentul 
(de fapt, cu SUA şi Germania), nu cu statele respective şi a 
fost plătită de Occident. Jucând perfect cartea amenințării 
germane la securitatea europeană, URSS va cere trei 
garanţii: „Prima - o reducere substanţială a armamentelor 
în Europa, inclusiv pe teritoriul german. A doua - 
combinarea procesului de edificare a unităţii germane cu 
formarea unor structuri europene de securitate. A treia- 
reformarea NATO şi relaţii între alianţe”68. Americanii vor 
accepta toate aceste garanţii Pe care Şevardnadze le 
defineşte fără echivoc „garanţii politice juridice şi 
materiale”. Al doilea şah-mat dat de diplomaţia sovietică a 
fost „disponibilitatea Germaniei unificate de a recunoaşte 
frontierele existente în Europa”, subiect la care americanii 
au acţionat la fel de pozitiv şi concilianţi, acceptând şi 
extinderea ntinentală a acestei probleme printr-un status- 
quo teritorial, care de fapt interesa Uniunea Sovietică în cel 
mai înalt grad. Este evident că Germania unificată nu avea 
cum să aibă vreo legătură cu frontierele României cu 
Uniunea Sovietică, de exemplu, ale Poloniei cu URS S, alt 
exemplu, sau cu graniţa dintre Bulgaria şi Turcia. Dar 
pentru URSS era important ca redeschiderea inerentă a 
problemei frontierelor de către statele naţionale, problemă 
aparent închisă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, 
să-i asigure stabilitatea configurației pe care şi-o câştigase 
atunci în zona sa de ocupaţie. Aşa a rămas în picioare 
Republica Moldova, teritoriu românesc ocupat în 1940 prin 
înţelegere cu Hitler, aşa a rămas pe teritoriul Poloniei 


enclava Kaliningrad, aşa a putut da URSS Ucrainei alte 
teritorii româneşti - sudul Basarabiei, Ţinutul Herţa şi 
Insula Şerpilor, braţul nordic al Dunării. 

În sfârşit, Echipa Gorbaciov a primit dreptul, aparent 
firesc, de a gestiona singură transformările politice din 
Estul Europei, fără a i se crea piedici, greutăţi 
internaţionale şi chiar ajutând-o acolo unde se împotmolea. 
Acesta din urmă este şi cazul României. 

Mecanismele liberalizării. 

Gorbaciov a făcut un tur al capitalelor statelor comuniste 
euro-Pene şi a explicat pe larg procesele de reformă pe 
care intenţionează să le aplice URSS-ului. Totodată, a atras 
atenţia că aceste procese Vor Produce şi o modificare a 
raporturilor cu statele respective, mai tu Pe cale ideologică 
şi apoi pe cale economică. Liderii comunişti nu s-au alarmat, 
pentru că mai trecuseră prin astfel de vizite în care 1 Se 
prezentase o nouă viziune a unei noi conduceri sovietice. 

Povesteşte Şevardnadze: „Interlocutorii ascultau politicos, 
dădeau din cap ca răspuns, dar evitau orice referire 
concretă”. Dacă s-ar fj trecut atunci la discuţii concrete, 
liderii comunişti est-europeni ar fi aflat din gura 
secretarului general al PCUS două concepte mortale pentru 
puterea lor politică: dezideologizarea relaţiilor între statele 
lagărului comunist şi parteneriatul comercial pe baze reale. 
Dezideologizarea relaţiilor între statele comuniste însemna 
abandonarea doctrinei internaţionalismului proletar, adică 
a rolului conducător al Moscovei în existenţa şi eventuala 
dezvoltare a sistemului comunist. Mai popular spus, URSS 
îşi lua aparent mâna de pe ele şi le lăsa să-şi rezolve 
problema politică fundamentală prin apelul la propria 
societate şi naţiune, estimate a fi deja serios tarate de 
mentalităţile etatismului. Asta însemna şi trecerea la un fel 
de pluralism politic prin dezvoltarea unor aripi reformiste 
sau specializate (cum erau partidele agrare) din trunchiul 
partidului comunist. URSS nu-şi punea prea mari probleme 
cu apariţia unor partide burgheze sau a unor formaţiuni 


radicale de Dreapta pentru că acestea nu aveau o bază 
economică şi socială. Aripile politice urmau să se constituie 
din nucleele diferitelor grupuri sau clanuri interne ale 
partidului, cei vizaţi fiind în primul rând membrii 
eşaloanelor doi şi trei, mai permeabile la modernizarea 
gorbaciovistă. Parteneriatul comercial pe baze reale 
însemna un lucru şi mai grav pentru statele comuniste, 
deoarece pornea de la principiul anulării costului exorbitant 
plătit de URSS pentru întreţinerea lagărului comunist. 
Altfel spus, URSS nu intenţiona să mai subvenţioneze 
economic, material şi financiar aceste state, urmând să le 
aplice două principii devastatoare: preţul mondial real la 
materii prime, în dolari şi obligaţia de a negocia 
contractele, altădată stabilite prin CAER şi pe bază de ordin 
politic, cu firmele sovietice direct. În acest fel produsele 
fostelor ţări comuniste, de obicei de foarte proastă calitate, 
pierdeau piaţa sovietică fie pentru că nu mai erau 
comandate de firmele sovietice, fie pentru că acestea 
preferau să cumpere de pe piaţa occidentală, oricum de 
mai bună calitate, în al doilea rând, dacă voiau să cumpere 
produse sovietice, trebuiau să plătească preţul real, 
nesubvenţionat politic-Murise francul, cum spunea 
Caragiale! 

Lipsa de reacţie a liderilor comunişti est-europeni a 
produs îngrijorare la Moscova. Cauza ei era necesitatea ca 
procesul de abandonare a lagărului să fie rapid, astfel încât 
efortul valutar să fie rientat imediat spre nevoile de reformă 
ale perestroikăi, pe de o oarte, iar pe de altă parte 
întârzierea să nu producă perturbații grave le tranziţiei 
țarilor respective, pe fondul crizei economice agravate de 
retragerera sprijinului sovietic. De aceea, la mesajul 
deschis al lui Mihail Gorbaciov s-a adăugat contactul 
nemijlocit între KGB, GRU şi structurile lor amplasate în 
ţările respective, între KGB, GRU şi reţelele lor de agenţi 
„ilegali” (cetăţeni ai statelor respective aflaţi sub contract 
informativ cu KGB), între Centrală şi agenturile amplasate 


de mult acolo. Cum agenţii sovietici erau infiltraţi în primul 
rând în straturile puterii comuniste din statele respective, 
aceştia au fost cam primii care s-au mişcat. Bineînţeles, în 
interiorul partidului. Aşa cum arătam, pentru a putea 
controla procesul, era absolut obligatoriu ca partidul să 
conducă reforma. S-a dezvoltat recent o opinie conform 
căreia Echipa Gorbaciov a prevăzut o tranziţie în două 
etape: prima, de ruptură faţă de vechile legături leniniste, 
cu sacrificarea liderului iniţiator după ce ruptura s-a produs 
şi a doua cu plasarea la conducerea reformei a unui al 
doilea lider, de orientare pur gorbaciovistă. Cu o singură 
excepţie, România, schema a fost aplicată în toate statele 
foste comuniste. Peste tot însă, pierderea controlului asupra 
procesului de reformă chiar de către URSS a generat fie o 
cădere prea rapidă a primilor înlocuitori ai vechilor lideri, 
fie evoluţia accelerată a statelor respective către alte 
opţiuni politico-economice: democraţia de tip occidental şi 
economia de piaţă. Deschiderea spre pluralism politic nu a 
permis doar apariţia diferitelor aripi reformatoare din 
trunchiul partidelor comuniste, ci şi a unor formaţiuni 
politice radicale, în sensul că erau anticomuniste şi 
antisovietice, susţinute logistic de Occident. URSS-ul, fie că 
lrţelegem prin aceasta KGB-ui, Armata sovietică sau Echipa 
Gorbaciov, nu a putut gândi că un partid politic se poate 
forma cu puţini Membri, că se poate impune printr-un lider 
charismatic, fără a fi nevoie de o massă care să-l compună 
mai întâi şi apoi să-l lanseze în upta politică. Aşa se face că 
organizaţii minuscule formate din ti au ajuns foarte repede 
la putere mizând pe euforia eliberării, pe încurajările 
Occidentului, şiţlcazional, pe redeşteptarea vulcanică a 
sentimentului naţional curat, de; demnitate naţională şi de 
identitate culturală. 

Comisia Bogomolov. În anul 1999 istoricul român Mihai 
Retegan are şansa singulară de a citi câteva documente de 
planificare strategică ale Echipei Gorbaciov. Cu ocazia unei 
sesiuni ştiinţifice ţinute la Varşovia pentru a celebra 10 ani 


de la victoria forţelor democratice, doi diplomaţi ruşi, foşti 
membri ai Echipei Gorbaciov în cadrul Departamentului de 
Relaţii Internaţionale, îi permit să-şi ia notițe după ele, fără 
dreptul de a le copia sau reproduce în facsimil. Erau 
prezenţi ambasadorul SUA în Polonia, responsabilul cu 
supravegherea Sindicatului „Solidaritatea” din cadrul fostei 
poliţii politice poloneze, istorici şi politologi din fostele ţări 
comuniste şi din Statele Unite. Documentele erau traduse 
în engleză. Primul document era o „Notă pregătitoare” a 
consilierului G. H. Şahnazarov, transmisă de acesta lui 
Mihail Gorbaciov înaintea unei şedinţe a Biroului Politic din 
octombrie 1988. În Notă se afirma: „Noi am descoperit 
slăbiciunile acestui model (socialist, n.n.) şi am început să le 
schimbăm sistematic. De fapt acesta este scopul final al 
perestroika - să confere socialismului o nouă calitate. Un 
număr de ţări ne urmează şi au început, chiar înaintea 
noastră, procesul unor adânci reforme. Altele, RDG, 
România, Coreea de Nord nu admit această necesitate, mai 
ales din motive politice, pentru că leadership-u nu doreşte 
să schimbe nimic, în realitate, toţi au nevoie de schimbări, 
dar noi nu putem să le-o spunem în mod public pentru a nu 
fi criticaţi că încercam să impunem prietenilor noştri 
perestroika”69. În februarie 1989, Departamentul 
Internaţional din cadrul CE al PCUS şi o comisie specială 
numită după numele şefului ei, Comisia Bogomoâov, i-au 
înaintat lui Aleksandr lakovlev două memorandumuri: 
„Despre strategia relaţiilor cu ţările socialiste europene” şi 
„Schimbările din Europa Răsăriteană şi consecinţele lor 
asupra URSS”. Documentele făceau aprecieri asupra 
evoluţiei - de fapt a involuţiei - partidelor cornuniste din 
Est, analizau perspectiva pierderii Puterii de către cestea în 
favoarea unor formaţiuni de Opoziţie şi prezentau în sinteză 
cazurile de rezistenţă la schimbare: Cehoslovacia se mişca 
prea lent, Bulgaria simula perestroika şi nu schimba mai 
nimic, RDG şi România se opuneau categoric, „în România 
domină un regim opresiv - notează Mihai Retegan - iar 


şeful regimului, care «caută să îndepărteze influenţa 
noastră», se «îmbracă în hainele luptătorului pentru 
puritatea socialismului». Datorită regimului autoritar şi 
cultului personalităţii în «ţară sunt posibile explozii de 
nemulţumire, dar este puţin probabil că acestea vor avea 
acum o largă răspân-dire». Dar, continuau specialiştii din 
Departamentul Internaţional al CE al PCUS, lucrurile se pot 
schimba «numai prin plecarea lui Ceauşescu, care poate să 
aducă cu sine evenimente dureroase», 70. Asupra acestor 
aspecte vom reveni. 

Comisia Bogomolov şi Departamentul Internaţional al CE 
al PCUS au pus la dispoziţia lui Mihail Gorbaciov un 
scenariu al derulării evenimentelor în trei ipoteze: 

1. Mişcarea lină spre democratizare, cu formarea unei 
republici socialiste parlamentare sau prezidenţiale şi care 
„este pentru noi preferabil”. 

2. Minicrize care obligă partidele conducătoare să facă 
unele concesii Opoziţiei, situaţie care „în final pregăteşte 
terenul abandonării socialismului”. 

3. Menţinerea sistemului şi suprimarea activităţii politice 
şi sociale a opiniei publice, drum care „nu exclude în viitor 
rezolvarea violentă a situaţiei de criză printr-o explozie 
socială cu consecinţe de nebănuit pentru politica internă şi 
externă a ţării'71. 

Cu ocazia desfăşurării lucrărilor „Şcolii de sociologie fran- 
co-română” de la Iaşi (2004), o personalitate a sociologiei 
din Republica Moldova, prof. Vladimir Gh. Guţu, a arătat că 
în 1989, când era consilier al ministrului de Externe, a 
lucrat în aceeaşi clădire cu Comisia Bogomolov. Activităţile 
„Secţiei România” ale comisiei erau secrete, protejate de 
serviciul de securitate, iar în cadrul ei erau angajaţi 
cetăţeni sovietici de origine română, între care şi un anume 
Muntean. Încercând să intre în dialog cu acesta, a fost 
refuzat brutal. 

În practică, fenomenul liberalizării Estului a evoluat foarte 
rapid, punerea în aplicare a primei situaţii generând 


imediat mini-crizele celei de-a doua situaţii estimate de 
raportul Comisiei Bogomolov. În cazul Cehoslovaciei, RDG- 
ului, Bulgariei şi României s-a în-tâmplat cea de-a treia 
situaţie. Au evoluat rapid spre desprindere doar Polonia şi 
Ungaria, din motive distincte: în Polonia fenomenul 
desprinderii era mult avansat datorită activităţii eroice a 
sindicatului „Solidaritatea”, a perseverenţei şi tenacităţii 
Bisericii Romano-Ca-tolice, precum şi datorită atenţiei 
speciale arătate de SUA prin marea sa comunitate 
poloneză, ataşată în marea ei majoritate Partidului 
Republican, Dreptei conservatoare. Polonia era, cum se 
spune „deja pe jumătate plecată” şi a fost de altfel şi una 
din cauzele externe ale crizei sovietice, în cazul Ungariei a 
funcţionat instinctul istoric remarcabil al acestei naţiuni 
Mici, care nu-şi poate asigura independent supraviețuirea şi 
are nevoie în permanenţă de un protector, fapt pentru care 
îşi schimbă cel mai repede orientarea spre cel puţin o nouă 
Mare Putere ocrotitoare, atunci când cea prezentă cu 
interesele sale slăbeşte. A mai contat puternicul lobby 
maghiar din America şi Marea Britanie, precum şi legătura 
liderilor politici şi ai serviciilor de informaţii maghiari, în 
majoritate evrei, cu lobby-ul evreiesc din Statele Unite72. 

Reacţia la semnalul liberalizării gorbacioviste. 

Cercetarea atentă, după o perioadă de 15-20 de ani de la 
evenimente, a fenomenelor politico-sociale declanşate în 
Est de liberalizarea sovietică arată că scenariul Echipei 
Gorbaciov a fost pus în aplicare conform datelor sale 
iniţiale, dar a evoluat inegal atât între diferitele state 
eliberate, cât şi pe scena strict naţională. S-au conturat trei 
direcţii ale dezvoltărilor politice, precum şi o a patra 
ibdirecţie, colaterală, cumva neaşteptată, dar pe deplin 
legitimă. Pa-ntul acestor evoluţii din sfera fragmentării 
partidelor comuniste şi,. Corpul societăţii civile a fost 
observat destul de precis de câteva mbasade ale României 
în ţările fostului lagăr comunist. Ambasada de lapraga 
(ambasador George Homoştean) transmitea la Bucureşti în 


octombrie 1989 schema evoluţiei politice generate de 
liberalizare?73, schemă despre care noi ştim astăzi că era 
previzibilă. Ea a fost confirmată şi de la Budapesta de 
ambasadorul Traian Pop şi de ja Varşovia de Ion Teşu. În 
statele foste comuniste se constituiau de regulă trei tipuri 
de formaţiuni politice: 

1. Vechiul Partid Comunist, care încerca să supravieţuiască 
o dată cu renunţarea formală la doctrina marxist-leninistă, 
adopta o poziţie flexibilă doar în planul vizibilităţii publice, 
mulată strident după realităţile schimbărilor europene, dar 
căuta în permanenţă să-şi păstreze privilegiul Puterii, 
folosind toate mijloacele oferite de instituţiile statului 
comunist încă existent. 

2. Gruparea social-democrată, care se pronunţa pentru 
democratizarea accelerată a ţării şi trecerea la economia 
de piaţă dar sub controlul statului, grupare provenită din 
Partidul Comunist şi care era expresia locală a Echipei 
Gorbaciov de la Moscova. Ea considera că „reforma nu se 
poate aplica fără participarea comuniştilor”, dar respingea 
orice colaborare cu Partidul Comunist, pentru a nu se 
compromite şi pentru a accentua existenţa unei diferenţe 
doctrinare faţă de acesta. 

3. Opoziția democratică, formată în principal din 
personalităţi ale societăţii civile, foşti deţinuţi sau opozanți 
politici, foşti membri de partid de circumstanţă, tineri 
prooccidentali sau naţionalişti (anti-sovietici), oameni 
cărora li se făcuse o nedreptate sau care fuseseră striviţi de 
sistem mai demult sau mai recent, numeroşi colaboratori ai 
serviciilor de informaţii infiltraţi în noile structuri sub 
masca luptăto-llalui anticomunist sau din oportunism, 
agenţi KGB „ilegali”. Opoyiţia s-a constituit peste tot dintr-o 
multitudine de grupări, concen-ate în jurul unui lider 
charismatic, în jurul unei idei sau al unui fond provenit din 
Vest. De altfel, grupările de opoziţie erau ajutate logistic şi 
relativ modest financiar de Occident, prin intermediul unor 
fundaţii autentice sau mascate, principalul sprijin material 


constând în aparatură şi echipamente mass-media care să 
le permită să se facă cunoscute şi să-şi popularizeze 
platformele. 

Cea de-a patra, o subdirecţie, avea „ca numitor comun 
ideologia j religioasă şi clericalismul politic militant”, sursa 
mişcării fiind Vati-canul. leşite de sub opresiunea 
comunistă, episcopiile catolice din! "Ţările respective au 
devenit foarte active, atât în privinţa demolării j vechilor 
structuri totalitare, cât şi în medierea diferitelor divergențe 
apărute între Putere şi Opoziţie. Aceste patru tipuri de 
evoluţii politice corespundeau într-un fel voinţei şi 
depindeau într-o măsură * sau alta de Centrele de Putere 
mondială angajate în procesul de liberalizare: formațiunile 
social-democraţe de Moscova, Opoziția de Statele Unite, 
grupările clericale de Vatican. Doar partidele comuniste 
mai depindeau de Karl Marx, mort de mult şi de fosta URSS 
încă nedesfiinţaţă, mare şi aparent amenințătoare. 

Atât Securitatea română cât şi Nicolae Ceauşescu, după 
cum vom arăta, au cunoscut din timp faptul că decizia de 
liberalizare nu este o farsă, ci un act politic deliberat, 
precum şi felul în care se destructura sistemul comunist în 
celelalte ţări prin dezvoltarea unor formaţiuni politice în 
sistem pluralist. Faptul că românilor nu li se dădeau 
informaţii despre ce se întâmpla în jurul lor nu însemna ca 
Ceauşescu nu le avea. Mai este interesant de semnalat, 
dincolo de patentul liberalizării gorbacioviste care poate fi 
identificat mai întâi în principalele state reformatoare, 
Polonia şi Ungaria, apoi şi în celelalte, scoase din comunism 
prin intervenţia solidară a Uniunii Sovietice şi a Statelor 
Unite ale Americii, că una din temele liberalizării transmise 
de Moscova a fost abandonarea preocupării pentru trecut, 
renunţarea la orice formă de resentiment antisovietic şi 
concentrarea atenţiei spre viitor. Ungaria a rezolvat fără 
ezitări problema, printr-o mare manifestaţie dedicată 
revoltei din 1956, îngro-pând cu această ocazie trecutul, 
ridicându-i o statuie şi trecându-l în sarcina exclusivă a 


cărţii de Istorie. Pentru Polonia a fost acordată satisfacția 
recunoaşterii masacrului de la Katyn. S-au ţinut câteva sluj' 
be şi s-a difuzat filmul necenzurat al masacrului. Cu 
Cehoslovacia a fost mai greu, mai ales pentru că reforma 
gorbaciovistă semăna până la identitate cu „Primăvara de la 
Praga” pe care tancurile sovietice o zdrobiseră atunci, 
pentru ca acum să o impună cu insis-nte diligent6 politice. A 
fost nevoie de o târzie şi formală recu-oaştere a greşelii din 
partea URS S, dar cazul s-a închis sub aco-erirea 
„Revoluţiei de catifea”, pe care Moscova nu a mai întârziat 
să o declanşeze. Cu Bulgaria nu avea ce trecut să rezolve, 
dar a obligat”o să permită emigrarea a peste 300 000 de 
etnici turci, unii dintre ei amenințând ridicol: „Ne vom 
întoarce pe tancuri!”. La recomandarea Statelor Unite, 
Turcia a potolit entuziasmul foştilor cetăţeni bulgari, în 
următorii 10 ani, imigranții vor fi expulzați înapoi din Turcia 
în Bulgaria, pe avioane şi autobuze. RDG-ul nu avea istorie, 
aceasta fiind scrisă exclusiv de Marile Puteri, atât la 
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cât şi la sfârşitul 
Războiului rece. S-au pus în discuţie crimele de la Zidul 
Berlinului, dar dărâmarea acestuia a produs un entuziasm 
mult mai puternic decât dorinţa de revanşă. Doi-trei ofiţeri 
au fost anchetați şi nu se mai ştie dacă au fost condamnaţi 
sau dacă mai sunt prin închisoare. 

Subtilitatea acelor recunoaşteri ale greşelilor istorice din 
partea sovietică provine din faptul că ele au avut un 
caracter strict formal, de relaţii publice, fără a se pune în 
discuţie consecinţele acelor abuzuri şi nedreptăţi. 
Recunoaşterile formale sovietice au semănat cu mulţimea 
de scuze transmise în Asia de Japonia, ba pentru 
prostituatele din timpul războiului, ba pentru masacrele din 
Manciuria, ba pentru fiecare distrugere a barierei de corali 
provocată în puzderia de insule din Pacific, scuze pline de 
solemnitate, dar atât de multe încât până şi sensul lor moral 
s-a diluat. A fost recunoscut masacrul de la Katyn, dar 
folosirea acestui eveniment pentru a „justifica” epurările 


din rândul Armatei poloneze naţionale este trecută sub 
tăcere, la fel ca şi efectul minciunii - că masacrul a fost 
făcut de fierrnani - asupra pretenţiei sovietice de la 
sfârşitul războiului că a liberat teritoriile poloneze pe care 
de fapt le-a încorporat. S-a recunoscut eroarea din 1968, 
dar despre cât a fost dată înapoi Ce-oslovacia economic şi 
politic prin invazia sovietică nu se spune lrnic, ca să nu mai 
luăm în calcul posibilitatea unei compensaţii. 

La fel şi pentru revolta ungară din 1956, la fel şi pentru 
zidul ridicat la Berlin între familii de germani. 

Singura care n-a intrat în acest program al pacificării 
morale şi istorice a fost România. Ea este şi ţara cu cele mai 
multe pierderi istorice, în primul rând teritoriale: 
Basarabia, nordul Bucovinei Insula Şerpilor, un braţ al 
Dunării, dar este şi națiunea fără nici o reparaţie morală: 
nu se recunoaşte agresiunea sovietică din 1940, nu i se 
recunosc demersurile diplomatice din Occident pentru 
ieşirea din război, nu i se recunoaşte salvarea celei mai 
mari comunităţi evreieşti din Europa, nu i se recunoaşte 
martirajul din timpul perioadei comuniste şi nici măcar 
anumite merite în medierea unor conflicte internaţionale, în 
Orientul Apropiat şi în Orientul îndepărtat. «Toate acestea 
sunt consecinţe ale cramponării de Putere a clanului 
Ceauşescu, a ambiţiei nesăbuite a lui Nicolae Ceauşescu de 
a muri conducător al României comuniste, ale limitelor sale 
intelectuale şi ale gravelor greşeli de politică externă pe 
care le-a făcut în ultimii ani de conducere, în principal 
sfidarea Americii. Este paradoxal pentru Nicolae 
Ceauşescu, ca mai tot ce făcea în ultimii ani, faptul că în 
timp ce nu credea în succesul reformei gorbacioviste, nici 
nu intuia că eşecul perestroikâi va avea consecinţe 
diplomatice asupra reglementării problemelor istorice, 
morale şi teritoriale între URSS şi ţările ocupate din Europa 
estică. Probabil că a identificat la un moment dat reflexul 
târziu al acestui fenomen şi a încercat o manevră firavă de 
repunere în discuţie a problemei Basarabiei, dar într-un 


context care a fost fără îndoială penibil, la Congresul al XIV- 
lea. 

Estimăm că întreg acest scenariu al liberalizării controlate 
a Estului comunist s-a destrămat în faţa reformei 
economice. Dacă liberalizarea politică exterioară a evoluat 
accelerat, soluţiile economice au fost extrem de limitate. 
Trecerea de la comunism la capitalism implica adoptarea 
unei formule social-economice pe care Occidentul o exersa 
de două sute de ani, după Epoca Luminilor şi Revoluţia 
Franceză, o purtase prin meandrele Istoriei cu războaie şi 
păci convenabile, a unui model care avea deja o istorie 
proprie, cu etape, succese şi eşecuri, în faţa pericolului 
comunist Occidentula reacţionat la sfârşitul celui de-al 
doilea război mondial cu enorme de capital, cu Planul 
Marshall, cu protecţionism vamal, proiectul Pieţei Comune. 
Iar stabilizarea economiei occidentale a rât oricum 20-30 
de ani, a avut o cădere în anii „crizei petrolu-» apoi s-a 
redresat din nou şi a ţâşnit pe calea dezvoltării tehno-sice. 
În faa liberalizării sovietice, inclusiv pe baza înţelegerii cu 
TâRSS, Occidentul a intervenit prudent în reformele Estului 
euro-ean, oferind o singură soluţie: deschiderea pieţei şi 
ocuparea acesteia de firmele occidentale, singure sau în 
societăţi mixte. Un pachet Ae legi anume, care să 
consfiinţească instalarea regimului democratic şia piltei 
libere, promulgat de Parlamentul ţării respective, avea 
menirea să deschidă larg porţile ajutorului economic direct 
şi indirect. Chiar dacă nu au dorit expres acest lucru, ţările 
occidentale dezvoltate nu au oferit decât soluţia controlului 
asupra economiei statului estic respectiv, a transformării 
sale mai întâi în piaţă de desfacere. Guvernele comuniste, 
chiar dacă intenționau să aplice reforma gorbaciovistă, nu 
aveau nici voinţa, nici mijloacele să producă o ruptură atât 
de violentă în mentalități şi în mecanismele economice. De 
aceea a existat un timp al tranziţiei până s-au dezmeticit că 
URS S i-a abandonat pentru a se salva pe ea şi că n-au 
încotro decât spre Occident. Grupările şi partidele 


prooccidentale s-au înscris pe acest ultim curent şi, în faţa 
spectrului crizei economice, precum şi pe fondul derutei 
sau disperării populaţiei, au avansat rapid la Putere. Acolo 
au aplicat reforma radicală, au deschis piaţa, au primit 
capitalul occidental, l-au instalat pe bazele economiei de 
piaţă, apoi au plecat în Opoziţie fără teama că „îşi vând 
tara”. De fapt, aşa cum am arătat, nu exista altă soluţie. 
Fenomenul a fost favorizat de aspectul fundamental al 
procesului de liberalizare şi anume că reforma sovietică 
internă a lui Gorbaciov a dat foarte repede semne că va 
eşua. Cauzele eşecului au fost provocate atât de rezistenţa 
sistemului, cât şi de greşelile de tactică ale Echipei 
Gorbaciov. Pe fond, ceea ce i se reproşează liderului 
reformist sovietic este Ca s-a apucat de toate o dată, 
încercând să declanşeze perestroika în toate domeniile de 
activitate, lipsindu-se de posibilitatea de a gestiona întregul, 
toate consecinţele confruntării între ideile noi şi ve-chiul 
aparat, de a răspunde la cele două grave probleme ale 
trântei: imposibilitatea de a reforma comunismul, ca sistem 
politic şi conornic şi naționalismul cu tendinţă centrifugă al 
republicilor unionale şi autonome. În al doilea rând, 
remarcă analiştii, a indecizia lui Mihail Gorbaciov, 
neabandonarea credinţei sale în restructurarea pe principii 
leniniste a societăţii, precum şi „atitudine păstrată constant 
de conducătorul sovietic pe parcursul celor şase ani şi nouă 
luni cât a deţinut puterea, anunțând măsuri radicale şj 
amânându-le, aproape concomitent, pentru date ulterioare 
şi nedeterminate”74. Mai mult decât atât, conform 
partenerului său fidel, chiar prima măsură a perestroikâi - 
prohibiţia la alcool, adică lăsarea sovieticilor fără votcă - a 
fost o „eroare devastatoare”. „Pagubele materiale aduse 
țarii de lupta cu alcoolismul au depăşit 15 miliarde de ruble. 
Şi nu a adus nici un folos. Dar a sporit suferinţele”75. Nu 
este o replică din teatrul comic, este expresia unei erori 
politice, a lipsei de realism, a necunoaşterii psihologiei 
massei la un moment istoric dat. În sine, este eroarea tipică 


de a porni o reformă de sus, fără ca cetăţeanul de jos să 
aibă cultura schimbării, mizându-se pe adoptarea mecanică 
a ordinului. Ceea ce a trăit Gorbaciov între 1986 şi 1989 nu 
a fost o conducere în armonie a perestroikâi (a schimbării) 
prin glasnost (transparenţă), ci o întoarcere a glasnost-ulm. 
Împotriva perestroikâi. Cu cât devenea mai transparent 
procesul de reformă, cu atât schimbarea părea mai 
amenințătoare, mai nesigură, mai imposibilă pentru cei 
chemaţi să o aplice. China n-a făcut greşeala asta. 

Dar, privind cu luciditate evoluţia perestroikâi nu putem să 
nu observăm că Gorbaciov nu avea mijloacele pentru a 
introduce o restructurare radicală, la care trebuie 
adăugată şi fragilitatea puterii sale, dependentă primordial 
de KGB, de Armată, care ţinea statul pe baionete şi de 
eficienţa Ministerului de Externe (adică tot de KGB), 
blocată de aparatul politic şi de birocraţia administrativă 
speriată, cramponată pe structuri. Tot ce a putut face, spre 
binele omenirii, a fost să întârzie momentul scadenţei, să 
ofere naţiunilor ocupate în URSS şi în Europa, chiar URSS- 
ului însăşi, poate fără să vrea, timpul necesar pentru a se 
dezmetici şi a nu se mai întoarce la formele anterioare. Aşa 
cum spunea foarte amărât Şevardnadze: „Eu, produsul 
aceluiaşi sistem un renegat, care nu poate fi iertat”76. 
Drama lui Gorbaciov este că, în timp ce Şevardnadze avea 
ceva - spate, o rădăcină - ţara lui natală, Georgia - în timp 
ce lakovlev a sprijinul moral al apartenenţei ebraice, el nu 
avea în urmă decât visul unei Uniuni Sovietice democratice, 
proiecţie 'luzorie. Idealul unei Rusii Mari îi aparţinea lui 
Elţân. lar când Raisa a murit, ca urmare a şocului produs în 
timpul loviturii de stat din 1991, lui Mihail Gorbaciov nu i-a 
mai rămas decât singurătatea premiului său Nobel pentru 
pace, mânjit cu sânge de gruzin, de eston, de român. 

Esenţial în înţelegerea procesului în care a fost antrenată 
şi România este că în decembrie 1989, în momentul 
revoluţiei, peres-troika sovietică eşuase vizibil de câteva 
luni. 'Toate previziunile sumbre şi avertismentele pe care 


comunistul Ceauşescu i le prezentase comunistului 
Gorbaciov cu ocazia fiecărei întâlniri bilaterale la nivel înalt 
se întâmplaseră. Pe urma Echipei Gorbaciov rămânea o 
singură reformă victorioasă, dar monumentală: eliberarea 
Europei de comunism.: 

Conflictul sovieto-român. 

Vom analiza comportamentul României comuniste şi cu 
ajutorul unor texte anterioare, dar apropiate cronologic 
revoluţiei din 1989 şi care ilustrează punctul de vedere 
sovietic asupra situaţiei din ţara noastră. Lipsa de acces la 
arhivele sovietice va întârzia încă mulţi ani înţelegerea 
corectă, sigură, a modului în care a tratat URSS perioada 
de regim Ceauşescu, dar anumite dezvăluiri făcute în 
ultima Perioadă permit să ne formăm o opinie, care însă nu 
poate fi definitiv fixată. De regulă, în astfel de situaţii există 
exagerări, fie dând nor informaţii o greutate sporită, fie 
tratând alte informaţii ca mi-ore, nesemnificative, lăsând la 
mijloc un spaţiu vast pentru specu-ţlede aceea, anumiţi 
autori, care studiază de ani de zile relaţiile româno- 
sovietice, care s-au specializat în istoria serviciilor secrete 
sunt mai importanţi pentru orice sinteză decât impresiile 
unui analist politic al momentului, deoarece au avut 
posibilitatea să observe în timp şi să coreleze puţinele 
informaţii cu metodologiile activităn; informative pe care le 
cunoşteau. Un astfel de autor este profesorul universitar 
Cristian Troncotâ. Cu ocazia unui seminar despre Cortina 
de fier, ţinut la Bucureşti în 9-10 mai 2000, ela prezentat un 
studiu asupra evoluţiei relaţiilor între Securitate şi KGB j 
perioada 1969-1989. 'Troncotă surprinde câteva detalii ale 
unei confruntări subterane care era percepută la nivel 
public prin relativa independenţă ostentativă a lui 
Ceauşescu faţă de Moscova. Găsind în mediul românesc un 
imens potenţial antisovietic şi chiar unul anormal 
antirusesc, o rusofobie veche, adânc imprimată în conştiinţa 
vechilor generaţii şi insistent cultivată în rândurile noilor 
generaţii, proiecția de imagine a liderului comunist român a 


reuşit. Departamentul Securităţii Statului considera că acel 
conflict URSSRomânia era major, că nu a fost o joacă de 
suprafaţă. După moartea lui Sţalin conflictul a escaladat 
treptat prin rezistenţa lui Dej la coordonarea sovietică 
destinată încadrării României în sistemul economic al 
URSS, adică partea aceea a relaţiilor în care URSS dorea să 
orienteze, de fapt să limiteze, economia românească după 
necesităţile URSS. Declanşatorul aversiunii lui Ceauşescu 
faţă de sovietici a fost Brejnev. Acesta îşi trata de sus 
subordonații din ţările comuniste. Ceauşescu, care era 
foarte orgolios, a fost cel care a reacţionat violent la acest 
tratament. El a combinat propriul său orgoliu cu ideea că 
ţara lui este umilită. Momentul de cotitură a fost anul 1968, 
când România condamnă oficial şi public invazia sovietică în 
Cehoslovacia. „După episodul cehoslovac din 1968 şi 
intenţia planificată (dar neaplicată) în legătură cu o posibilă 
invazie în România şi Iugoslavia, se pare că Brejnev nu a 
renunţat la dorinţa de a face regimul de la Bucureşti 
obedient la cerinţele sale. Pentru atingerea acestui scop, 
liderul de la Kremlin a amplificat acţiunii6 serviciilor 
secrete sovietice. Au fost finalizate prin Operaţiuni Dniestr 
(Nistrul) în iulie 1969, care ţintea la aducerea la 
conducere* României a unei noi persoane, loiale 
Kremlinului, care trebuia să fie membru al Partidului 
Comunist Român.”77 Pe timpul lui Brejnev declanşat un val 
de recrutări masive în România. Au fost vizaţi noritari, 
ţigani, evrei şi unguri din structuri, apoi şi români cu 
nvingeri marxiste, pe care naționalismul lui Dej sau 
Ceauşescu îi eria, ca abatere de la internaţionalism. Apoi, 
erau oportuniştii, divizi daţi afară din funcţii importante 
pentru incompetenţă sau trecuţi la pensie. Securitatea 
română a simţit relativ devreme că a fost pusă în aplicare o 
operaţiune de răzbunare pentru atitudinea din 1968. De 
altfel, însuşi Ceauşescu, de frică pentru consecinţele actului 
său curajos, a ordonat o intensificare a activităţii de 
culegere de informaţii pe linia URSS şi a luat o serie de 


măsuri cunoscute (înfiinţarea Gărzilor patriotice, înfiinţarea 
sau reamplasarea unor unităţi militare la flancul estic, 
intensificarea activităţilor de ascultare radioelectronică, 
importul de nave de minare, tentativa de a importa 
submarine din China ş.a.). Activitatea de informaţii pe 
relaţia URSS a întâmpinat dificultăţi încă de la început. 
Conform generalului Nicolae Pleşiţă, în acea perioadă şef al 
Direcţiei de Securitate şi Gardă, „după ce-am înfiinţat acest 
sector cu rezultate bune, când i-am prezentat un material, 
deşi era un om fricos, chiar dacă nu tremura în faţa ruşilor, 
când a văzut tentaculele noastre spre Est, a zis: Mai uşurel 
că dacă află!”78. Zona cu rezultate modeste a fost 
Basarabia, teritoriul românesc ocupat în 1940, teren ideal 
pentru culegerea de informaţii cu caracter preventiv şi 
spaţiu limitrof esenţial pentru securitatea României. 
Ocupaţia sovietică timp de decenii, dar mai ales deportările 
de sute de mii de români din Basarabia şi aclimatizarea 
unor minoritari alogeni pe acest teritoriu au făcut ca 
activitatea de informaţii românească să fie extrem de 
riscantă. KGB-ul putea identifica foarte repede acţiunile 
româneşti, lucru pe care de altfel l-a şi făcut, folosind cu 
abilitate tentaţia ideii că în Basarabia mai există patrioţi 
români şi oameni dispuşi să rişte pentru idealul unităţii 
naţionale. Aceştia existau, erau foarte puţinj dar şi foarte 
greu de verificat, în plus, fapt semnificativ pentru evenj, 
mentele din decembrie 1989, Basarabia a devenit 
principalul centru de operaţii al KGB-ului pentru teritoriul 
României. Instalarea la Giurgiuleşti, în Basarabia, a unei 
staţii puternice de intercepţie a comunicaţiilor l-a 
determinat pe Nicolae Ceauşescu să dezvolte trei servicii 
speciale de asigurare şi protecţie a transmisiunilor 
telefonice, radio şi cifrate79 cu care să contracareze 
activitatea staţiei de la Giurgiuleşti, precum şi a staţiilor 
puternice, cu rază de acţiune pâna în nordul Africii, 
existente deja pe Insula Şerpilor. Ceauşescu a mai acţionat 
pe câteva căi, pentru a se putea proteja, prima fiind 


apropierea multiplă şi foarte strânsă de China, a doua fiind 
o deschidere surprinzătoare spre Statele Unite ale 
Americii., Arhiva Mitrokhin” aduce unele lămuriri: „în 
cursul anului 1971, în afară de ilegalii pentru Operaţiunea 
PROGRESS în Cehoslovacia şi Polonia, au mai fost plasați 
treisprezece în România, nouă în Iugoslavia, şapte în 
Germania de Est, patru în Ungaria şi trei în Bulgaria. Deşi 
toţi aveau obiective asemănătoare, existau şi sarcini 
specifice în fiecare ţară. Prioritatea dată României în 1971 
reflectă nemulţumirea sovietică crescândă faţă de politica 
externă a lui Nicolae Ceauşescu, care combina o versiune a 
neostalinismului în interior cu o independenţă crescândă 
faţă de Pactul de la Varşovia în străinătate. După cea 
condamnat invadarea Cehoslovaciei, Ceauşescu a fost 
răsplătit în anul următor cu o vizită a lui Richard Nixon, 
prima făcută de un preşedinte american în Europa de 
Răsărit comunistă, în 1970 Ceauşescu a făcut prima din 
cele trei vizite în Statele Unite. Moscova şi-a arătat 
nemulţumirea faţă de vizita la Beijing, din 1971, desfăşu- 
rând manevre ale Pactului de la Varşovia la frontierele 
României „8 Unitatea Militară 0920 /A a fost transformată 
în UM 0110, încadrată cu ofiţeri şi subofiţeri din valul nou şi 
destinată contrainformaţiilor pe spaţiul estic. Ea a fost în 
stare să identifice majoritatea acţiunilor secrete sovietice, 
să preia sub control mai multe reţele de spionaj după ce 
acestea au fost construite şi puse în acţiune, să 
destructureze reţele pe care nu le identificase din faza de 
construcţie. Succesele carităţii române au semnalat KGB- 
ului că în spaţiul românesc are aliat” pe care nu poate 
conta, că au fost impuse anumite limite ' relaţiile dintre 
structurile de informaţii şi că, la un semn, poate de larmă, 
poate de pericol real, Securitatea şi suprastructura politică 
le României nu vor răspunde orbeşte, cu devotament, cu 
spirit 'nternaţionalisţ. În primul raport înaintat de Serviciul 
Român de Informaţii către Senatul României se afirmă: 
„Aşa cum rezultă din instructajul făcut, încă din 1982, de un 


cadru de informaţii sovietic venit din centrală în ţara 
noastră, România era «lucrată» la nivelul unui stat inamic, 
mod de abordare care s-a păstrat, chiar s-a accentuat, după 
venirea la conducere a lui Mihail Gorbaciov”81. Ultimul şef 
al UM 0110, general-locotenent Victor Neculicioiu, avea să 
confirme în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea 
evenimentelor din decembrie 1989 această realitate: „Vă 
raportez că din 1983, când am preluat conducerea acestei 
unităţi, cel puţin pe linia serviciului de informaţii URSS- 
KGB, lucrurile erau foarte clare din punctul de vedere al 
concepţiei de lucru şi al poziţiei faţă de ţara noastră. Ei ne 
socoteau pe acelaşi plan al intereselor informative ca pe 
oricare ţară occidentală. Asta era concepţia de bază de la 
care plecau ei în organizarea acţiunilor pe teritoriul 
nostru”82. 'Tot din 1969, KGB îşi intensifică şi tentativele de 
penetrare a Securităţii, cu rezultate relativ modeste, baza 
pătrunderii sale fiind în continuare ofiţeri superiori şi 
generali din vechea gardă (tip Doicaru, Caraman, Pacepa), 
formaţi de consilierii sovietici, într-o singură zonă, cea a 
acţiunii politice, Securitatea nu a putut contraataca în forţă 
din cauza „obsesiei lui Ceauşescu că pe frontul secret totul 
trebuie făcut cu maximă prudenţă, pentru a evita orice 
provocare sau acţiuni diversioniste care ar fi oferit 
Kremlinului orice motiv - cât de mic - pentru o intervenţie 
în România”83. Mai era un motiv, probabil mai important 
pentru Ceauşescu şi anume teama de a diminua fiz vreun 
agent sovietic astfel încât KGB să-i organizeze asasinarea 
Teama personală a fost foarte puternică, el fiind un lider 
care se deplasa mult în străinătate, inclusiv în ţări nesigure, 
cum erau cele africane sau arabe, unde înscenarea unui 
asasinat era destul Qe facilă. Aşa se face că agenţii sovietici 
din spaţiul politic, contactaţi sau racolaţi prin Operaţiunea 
Nistrul, au fost puşi sub observaţie fără a fi eliminaţi. 
Credinţa că această ameninţare există - realitate greu de 
controlat astăzi prin informaţii sigure - a degenerat apoi în 
măsurile exagerate, niciodată sigure, de protecţie a şefului 


statului. Un alt aspect parazitar a fost acela că inclusiv în 
cazul unor disidenţi români autentici, obsesia manevrei 
sovietice a funcţionat, Ceauşescu fiind convins că 
manifestările acestora (de exemplu, un Paul Goma) nu pot 
avea o sursă românească, întrucât poporul îl iubea, ci 
trebuie să fi fost inspirate de Moscova. Chiar şi în situaţiile 
în care Securitatea îi raporta că nu se poate face o legătură 
între actul de disidenţă şi KGB, Ceauşescu aducea 
argumentul că protestul respectivului disident „face jocul 
Moscovei”. Generalul Nicolae Pleşiţă arată că „Ceauşescu 
era totuşi fricos, chiar dacă a făcut dovada demnităţii în 
1968. Nici el nu m-a cruțat pe mine şi nici eu nu-l cruţ. Pe 
cât a părut de curajos în 1968, se temea de ruşi. Acceptase 
să ne ocupăm contrainformativ de ei, dar ne-a interzis să 
dezvoltăm munca de informaţii în Uniunea Sovietică şi să ne 
mulţumim numai la nivelul ambasadelor. După ce am 
constituit sectorul contrainformativ pe linia Uniunii, am 
făcut un bilanţ. Rezultatele nu-mi plăceau. Am comparat 
potenţialul de luptă contra Estului cu potenţialul de luptă 
împotriva Vestului. Am constatat că sectorul estic este mult 
mai subţire încadrat. Şi Estul era atunci mai periculos ca 
Vestul. Am propus să dezvoltăm aparatul (...) Am vrut să 
semnalez că nu avem potenţial de luptă cu acest colos care- 
şi păstrează reţeaua încă din timpul ţarismului...”84. 

La un bilanţ actual se poate afirma că, până spre sfârşitul 
anilor '80, Securitatea a reuşit să gestioneze în bună 
măsură monitorizarea activităţilor de spionaj sovietice în 
zona politică a României şi a avut activităţi modeste pe 
teritoriul URSS. Securitatea, fiind condusă autoritar şi 
controlată instituţional de partid, nu a putut trece la nici o 
acţiune concretă de contracarare pe teritoriu inamic, decât 
în măsură în care primea un ordin explicit de la Nicolae 
Ceauşescu. Acest amănunt va conta în decembrie 1989. În 
schimb sovieticii au reuşit să penetreze foarte adânc în 
eşaloanele superioare ale Armatei române, în Armată - 
discutăm de anii '70-'80 - exista o situaţie sreu de 


modificat, generată de faptul că majoritatea ofiţerilor 
superiori şi a generalilor proveneau din oameni simpli, 
ţărani sau muncitori, intraţi sau aduşi în Armată în anii '50, 
mulţi dintre ei şcolarizaţi în URSS sau antrenați în 
programele Tratatului de la Varşovia. Tehnica de luptă fiind 
sovietică, activitatea lor fiind legată de această tehnică, 
influenţa unei anumite imagini de forţă a URSS a contat în 
psihologia multora dintre ei. Armata URSS a fost mult timp 
un model, în plus, militarii ştiau cel mai bine ce însemna 
Armata sovietică, forţa ei uriaşă, incapacitatea Armatei 
române de a-i face faţă. Chiar şi în anii '90, adică cât se 
poate de recent, în Academia Militară se studiau tematicile 
agresiunilor potenţiale pe cele patru direcţii strategice şi, în 
cazul unui atac sovietic, profesorii concluzionau că nu se 
poate rezista, în Armată mai existau în anii '70 ofiţeri de 
provenienţă basarabeană, români căsătoriţi cu rusoaice sau 
evreice, partide care, împreună cu „originea sănătoasă”, 
asigurau ascensiunea fără probleme în ierarhia militară. 
Infiltrarea fiind timpurie şi organizată metodic în anii de 
debut ai regimului comunist, posibilităţile de a-i depista sau 
îndepărta pe adevărații spioni au fost întotdeauna reduse. 
Pe de altă parte, în mod inexplicabil, cea mai slabă 
structură era cea de contrainformaţii, subordonată, după 
sistemul sovietic, Securităţii, corp străin şi bântuit de mari 
probleme de cadre. Deşi ofiţerii angajaţi în acea Direcţie 
proveneau, mai ales în ultimii ani, din rândul militarilor cu 
rezultate foarte bune - fără însă a atinge vreodată nivelul 
de racolare a intelectualilor reuşit de Securitate —, 
sistemul de lucru era total defectuos, în loc să predomine 
protecţia cadrelor, contraspionajul, ofiţerii CI se implicau în 
tot felul de incidente şi conflicte mărunte, în partizanat 
regimental, în turnătorii ieftine. Mulţi proveneau din ofiţeri 
racolaţi în prealabil ca informatori ai Securităţii. Erau de 
regulă urâţi de ofiţerii de carieră, Cl-ştii la rândul lor se 
comportau de multe ori discreţionar, prin efectul 
posibilităţii legale de a supraveghea orice grad, oricât de 


mare şi din aceste motive colaborarea firească între cele 
două tipuri de ofiţeri era defectuoasă. Cercetarea celor mai 
importante mărturii asupra acelui complot militar din 1983, 
pe care îl vom analiza mai târziu, ne conduce spre o poziţie 
echilibrată faţă de acest subiect, poziţie care se sprijină atât 
pe cunoaşterea procedurilor de lucru ale serviciilor de 
informaţii din lagărul comunist, cât şi pe tipologia 
comploturilor din România modernă şi contemporană. 

Se poate considera certă informaţia conform căreia după 
1968 serviciile de informaţii sovietice au căutat să evalueze 
şi să pună în acţiune nemulţumirea unor activişti de partid 
din structurile politice şi militare ale ţării cu scopul de a-l 
înlătura pe Nicolae Ceauşescu. Ca orice serviciu 
profesionist, KGB şi GRU au apelat în primul rând la 
reţelele proprii de informaţii şi spionaj formate pe teritoriul 
României încă din primii ani ai ocupaţiei, coordonate de la 
ambasadă sau din centre organizate din timp sub 
acoperirea unor firme sau organizaţii româno-sovietice. 
Aceste reţele au identificat zone ale structurilor de Putere 
din România în care se manifestau nemulțumiri, cauza 
acestora, precum şi persoanele nemulţumite, în ultimă 
instanţă, dar mai ales în deceniul opt, motivaţia personală a 
nemulţumiţilor era mai puţin importantă, ceea ce conta 
fiind curajul de a-şi expune nemulţumirea, înclinația spre a 
o împărtăşi colegilor sau prietenilor şi măsura în care 
persoana era dispusă „să facă ceva”. Profilul nemulţumiţilor 
poate fi identificat şi de noi cu oarecare uşurinţă: 

Foşti activişti de partid din epoca stalinistă cărora „le 
trecuse vremea” şi care, fiind protejaţi şi asistați social în 
calitate de foşti ilegalişti şi agitatori ai perioadei „preluării 
puterii”, trăiau sentimentul şi îşi alimentau convingerea că 
mai reprezintă ceva în istoria şi construcţia comunismului 
în România. Unii dintre aceştia erau dominați de 
sentimentul contrar că au fost înlăturați de gruparea 
Ceauşescu prea devreme, având încă vârsta să mai activeze 
în structuri», sau ca au fost îndepărtați pe nedrept, printr-o 


epurare forţată, ruptă Ăe mecanismul curent al rotirii 
cadrelor. Marea majoritate a acestor dinozauri” stalinişti 
rămăsese fidelă Uniunii Sovietice, unică autoare a 
destinului lor politic în România şi considerau politica lui 
Ceauşescu o deviaţie periculoasă de la axa 
internaţionalismului controlat de Moscova. Proveniţi din 
pleava fostei societăţi româ-neşti democratice sau din 
rândurile păturilor sărace ale minorităţilor, mai ales 
evreieşti, ieşiţi peste noapte din zona mahalalei şi, nu în 
puţine cazuri, din lumea interlopă, aceşti foşti activişti de 
partid stalinişti fuseseră făcuţi peste noapte „cineva”, aduşi 
la conducerea statului şi la privilegii. Lipsa lor de caracter, 
de cultură, precum şi brutalitatea născută din 
promiscuitate au fost folosite din plin împotriva populaţiei. 
Tot ce deveniseră şi tot ce dobândiseră aveau o singură 
origină: URSS. 

Activişti de partid români şi minoritari speriaţi de politica 
„independentă” faţă de Moscova, de unele acţiuni curajoase 
explicit antisovietice şi de legăturile prea avansate cu 
„inamicul” - Occidentul şi în particular Statele Unite, în 
sensul că aceste atitudini nu puteau dura, nu puteau fi 
admise de URSS şi că mai devreme sau mai târziu aceasta 
va reacţiona printr-o schimbare de echipă la Bucureşti. 
Calculul lor implica prudenţa, criticile voalate la adresa 
cuplului Ceauşescu, jocul dublu, asigurarea unui alibi 
pentru momentul schimbării. Frica de URSS îi făcea să 
delimiteze în mediul lor ataşamentul formal faţă de politica 
oficială de sentimentele personale faţă de URSS. Principala 
temă a mesajului lor confidenţial era critica la adresa 
promovării Elenei Ceauşescu şi a rudelor clanului în funcţii 
politice, aspect ce lovea indirect în Nicolae Ceauşescu. În 
aceeaşi categorie de nemulţumiţi intrau şi activişti români 
sau minoritari din valul nou, îndepărtați pentru 
incompetenţă, din cauza vreunui incident, sau care îşi 
manifestau oportunistul şi mediocritatea pentru a susţine, 
cu declaraţii de devotament în Paralel cu bârfe politice, 


ideea stabilităţii cadrelor. O categorie aparte, dar şi 
interesantă din punctul de vedere al serviciilor de informaţii 
sovietice, era aceea a activiştilor de partid căsătoriţi cu 
rusoaice sau evreice, părinţi ai unor fii declaraţi oficial 
români, dar pe care aparatul superior de partid românesc 
al Echipei Ceauşescu, Securitatea şi Biserica Ortodoxă sub 
control comunist nu încetau să-i considere neoficial copii 
ruşi sau evrei. Pentru această categorie există o abordare 
distinctă şi nu lipsită de importanţă care analizează una din 
cele mai eficiente direcţii ale spionajului sovietic în România 
şi anume reţelele de soţii, secretare şi amante organizate 
de Ana Pauker încă din 1945, femei care au rămas alături 
de soţii lor sau au fost promovate în structurile de partid pe 
baza serviciilor profesionale său „private” pe care le-au 
oferit timp de mai mulţi ani liderilor mai mici urcați apoi în 
conducere de valul Ceauşescu. Aceste femei au păstrat o 
influenţă naturală asupra părintelui copiilor lor, asupra 
bărbatului de care şi-au legat viaţa, chiar şi fără copii, au 
rămas legate discret şi intim de foştii şefi sau amanți, 
folosind intimitatea relaţiei consumate pentru a menţine un 
contact sau chiar un canal informativ deschis. Pe de altă 
parte, să te trezeşti peste noapte cu ordinul de a-ţi 
abandona soţia, mama copiilor tăi său consoarta iubită - şi 
nu trebuie să neglijăm că unii activişti îşi iubeau sincer sau 
inconştienţi soţia rusoaică sau evreică - nu este o situaţie 
comodă, în sfârşit, o altă categorie - altfel, foarte 
importantă - era aceea a activiştilor care priveau cariera 
politică drept o ascensiune naturală în ierarhie. Pe ei îi 
deranja sistemul de muncă în domeniul cadrelor practicat 
de Ceauşescu, fostul lider comunist având un mecanism de 
rotire a cadrelor foarte ingenios, trecând activiştii 
importanţi prin mai multe funcţii, cu responsabilităţi 
diverse, în susul şi în josul ierarhiei, astfel că de multe ori o 
plasare într-o funcţie mai mică, dar cu o anumită 
specializare, părea o degradare politică, deşi în gândireă lui 
Ceauşescu nu reprezenta decât o etapă de acumulare a 


cunoştinţelor pentru a fi plasat într-un alt loc, mai sus. 
Evident, un astfel de sistem lăsa impresia că orice Carieră 
politică importantă din România depindea de voinţa 
personală a secretarului general, nu de partid. Chiar aşa 
era. Cultul personalităţii, iniţiat de Ceauşescu, la fel ca şi 
sistemul său de rotire a cadrelor pentru a-i asigura 
conducerea partidului şi a ţării până la moarte, îl avea ca 
model pe Stalin şi reprezenta o altă motivaţie pentru 
privirea aruncată cu interes de aceşti activişti spre URSS-ul 
poststalinist. 

Militari nemulţumiţi de un complex de factori specifici 
carierei militare, între care funcţia şi ierarhia contau cel 
mai mult, au prezentat o altă categorie. Penetrarea 
structurilor militare, în neral, este un proces care vizează 
atăt ofiţeri superiori cu funcţii de comandă, cât şi grade mai 
mici, dar care ocupă o poziţie cheie în sistemul militar 
respectiv, în cazul nostru erau vizaţi generali în funcţii de 
comandă, ajunşi în vârful ierarhiei militare şi care aveau o 
nemulţumire politică sau profesională. Cariera unui general 
al Armatei române sub comunism era extrem de grea şi 
plină de privaţiuni - ne referim aici la ofiţerii de carieră, de 
„linie”, nu la activiştii de partid din armată - pentru că 
pornea de jos, de la o condiţie socială foarte modestă, 
cunoştea dificultăţile gradelor inferioare, subordonați unor 
şefi abuzivi sau obtuzi, obligaţi să-şi continue pregătirea 
militară în paralel cu completarea studiilor, transferați de 
mai multe ori în cursul carierei în diferite colţuri ale ţării, 
unii împreună cu familiile sau rupţi de acestea, trăind în 
situaţii de izolare şi în condiţii mizere, fiind nevoiţi să urce 
în ierarhie prin diverite servituti faţă de şefi ierarhici 
discreţionari. Erau în permanenţă urmăriţi de Securitate şi 
de politrucii unităţilor, turnaţi pentru orice abatere sau 
pedepsiţi pentru orice insubordonare. De aceea, în 
momentul în care oamenii aceştia ajungeau generali 
deveneau ei înşişi discreţionari, abuzivi şi cu preponderență 
privilegiați ai sistemului. La comandă căutau să se asocieze 


unei aripi de lideri politico-mili-tari, să transforme vechea 
unitate de corp a specialităţii militare într-o sectă de armă, 
să se sprijine unul pe altul prin relaţii şi corupţie pentru a-şi 
asigura protecţia. La acest nivel bântuia alcoolismul şi 
aventura sexuală, fapte ce îi făceau vulnerabili nu numai în 
faţa controlorilor lor interni, ci şi în vizorul GRU. O 
schimbare din funcţie sau o destituire echivala pentru 
aceşti generali cu o dramă personală, în care se pierdea 
totul şi se iroseau decenii de privaţiuni şi vise. 

Un alt aspect important pentru a avea o idee mai clară 
asupra cazurilor de trădare - pentru că în domeniul militar 
nu există echivoc asupra acestei teme - a fost situaţia 
înzestrării şi dotării cu tehnică militară. În momentul în 
care a hotărât distanţarea de URSS, dar şi pe baza 
experienţei proprii ca politruc, Nicolae Ceauşescu a înteles 
un lucru simplu: dotată şi înzestrată cu armament sovietic, 
armata română depindea total de echipamentele, reperele 
şi piesele de schimb sovietice, ceea ce crea dependenţa 
tehnică şi logistică pe care Armata română o mai păţise în 
războaiele din trecut, de la Turtucaia la Stalingrad, cu 
rezultate dezastruoase. Pentru a da un exemplu voi preciza 
că anvelopele unui avion de luptă se schimbau după şase 
decolări şi aterizări, ceea ce presupunea, în condiţiile îr, 
care vrei să ai o aviaţie adevărată, un import masiv şi 
constant de anvelope. Poate avionul respectiv să fie 
ultramodern, să fie armat cu cele mai moderne rachete, 
dacă „n-are roţi”, cum se spune popular, nu se ridică şi nu 
este decât o maşinărie de tablă rămasă la sol. Situaţia 
atingea toate categoriile de arme şi avea efecte directe, 
fundamentale, asupra comandanților a căror activitate era 
constituită din mişcare - instrucţie, aplicaţii, manevre, în 
perioada critică a transferului de tehnologie de la cea 
sovietică la cea autohtonă românească, a formării Industriei 
Naţionale de Apărare, Armata română a trecut printr-o 
criză generată atât de încetarea importurilor - de furtunuri 
pentru conductele tancurilor, de exemplu - cât şi de 


calitatea mai proastă a produselor româneşti (cel puţin în 
primii ani), în 20 de ani de existenţă a Industriei Naţionale 
de Apărare toate acţiunile de sabotaj petrecute în 
întreprinderile de producţie militară şi înregistrate în 
dosarele Direcţiei de Contrainformaţii Militare îi aveau ca 
ultimi autori pe sovietici. Scopul era multiplu: obligarea 
României să cumpere în continuare echipament sovietic, 
împiedicarea apariţiei unei fabricaţii româneşti 
independente, sabotarea dezvoltării tehnologiilor 
occidentale într-un stat comunist, scoaterea României de pe 
piaţa concurenţială a armamentelor. Acest lucru l-au 
obţinut imediat după 1989. Dependenţa de armamentul 
sovietic crease o mentalitate „tehnică” prosovietică, astfel 
că deciziile „antisovietice” ale lui Ceauşescu puteau fi 
criticate din considerente strict profesionale şi abia mai 
apoi politice, în plus, aliatul sovietic era mereu cu un pas 
înainte, lupta mereu cu o generaţie superioară de arme, la 
care ofiţerii români doar tânjeau. O dată cu decizia 
românească de a construi o industrie naţională de apărare, 
sovieticii au încetat să mai modernizeze tehnica militară din 
România cu noi generaţii de arme, astfel că toate statele 
comuniste din jurul nostru deţineau armament sovietic 
superior (tancuri 1-72, MIG-uri 29, nave de luptă, sisteme 
de radiolocaţie). Bulgaria, o ţara mai mică şi într-o 
permanentă competiţie cu România, era privilegiată din 
acest punct de vedere. Situaţia năştea frustrare şi 
sentimentul de inferioritate. 

În faţa acestui minitablou al subiecţilor interesului 
serviciilor de informaţii sovietice ne rămâne obligaţia de a 
estima felul în care au petrecut racolările cazului nostru. 
Credem că primii contactaţi u fost vechii activişti 
prosovietici (de tip Silviu Brucan), pentru care nu era 
nevoie de operaţiuni prea complicate de convingere şi nici 
de înscenări pentru şantaj. Oamenii aceia credeau că 
Ceauşescu este un naţionalist antisemit, un antisovietic şi 
un deviaţionist din pragul aventurii, motiv pentru care în 


momentul când li s-a spus că Moscova vrea să-l schimbe pe 
Ceauşescu n-au avut nici o clipă de ezitare. Ei au primit 
misiunea să sondeze mediile politico-militare pentru a 
identifica nemulţumiţii, în anumite situaţii li se indica de 
către agentura sovietică pe cine să sondeze, respectivul 
fiind în lucru prin altă reţea. Persoanele sondate erau apoi 
verificate şi evaluate de către reţelele de spionaj sovietice, 
astfel că se renunţa la cei nesiguri şi erau cultivați cei 
foarte nemulţumiţi, slabi sau şantaja-bili. Una din metodele 
de sondare era discuţia în grup select despre un subiect 
care să conducă la „problema” Ceauşescu. Cam pe acest 
moment a picat Securitatea prin tehnica de ascultare şi 
prin denunţuri, în funcţie de gravitatea şi de evoluţia 
discuţiilor, a întâlni-rilor şi a atitudinii individuale informaţia 
a fost prezentată lui Ceauşescu. În ce-i priveşte pe militari, 
subiecţii au fost contactaţi direct în virtutea racolării din 
perioada cât studiaseră în URSS, reactivaţi sau supuşi unor 
înscenări bahice sau sentimentale. Ulterior, în cazul unui 
răspuns pozitiv, agenţii de influenţă civili - care vor 
reprezenta mereu baza acţiunii, pentru că ocupau spaţiul 
politic al acesteia - erau puşi în legătură cu militarii. Cam 
astfel se explică contactele lui Brucan cu Militam. La 
ministrul Ion loniţă s-a ajuns indirect, speculându-se 
nemulţumirile sale de altă natură, profesio-nale şi 
personale. Deoarece este exclus să credem că Uniunea 
Sovietică putea planifica schimbarea unui lider comunist 
fără să-i Pregătească un înlocuitor, va trebui să acceptăm 
ideea că persoana lridicată de agenţii de influenţă din 
România drept cel mai bun Uccesor era Ion Iliescu. Dar, 
atenţie! Marginalizat mult timp, Iliescu nu mai putea face 
parte din prim-planul scenariului schimbării din 1989, fiind 
nevoie de altcineva, de un lider comunist român din 
Comitetul Politic Executiv, unde trebuia să aibă loc şi 
schimbarea lui Ceauşescu. Abia după înlocuirea acestuia cu 
un lider provizoriu disidenţa creată de Iliescu în partid 
urma să crească în popularitate şi forţă şi să instaureze la 


conducerea statului un partid socialist reformist, în condiţii 
de pluralism şi de tranziţie economică. Ion Iliescu nu avea 
nevoie să fie spion - în sensul peiorativ pe care i ă oponenții 
săi —, atât timp cât îl ataca pe Ceauşescu public. Ej era un 
disident clasic şi autentic al Partidului Comunist Român, pe 
care mizau nu numai comunişti români nemulţumiţi, ci şi 
liderii de la Moscova. Cazul lui va fi analizat separat. 

Dincolo de intriga acelei încercări sovietice de îndepărtare 
a lui Ceauşescu prin intermediul unor militari, avem 
convingerea că operaţiunea a existat. O vom analiza 
separat, o dată cu evaluarea disidenţei. Securitatea a reuşit 
să o depisteze încă din faza de contacte. Probabil că au fost 
mult mai mulţi contactaţi, dar nu toţi au fost dispuşi la o 
aventură. Oricum, diferitele grupuri civile şi milij tare care 
au încercat să participe la o eventuală îndepărtare a lui 
şescu de la Putere au acest numitor comun al relaţiei cu 
servii ciile secrete sovietice. Practic, indiferent cât de direct 
sau indirect era contactul cu acestea, revolta lor împotriva 
lui Ceauşescu nu ieşea din coordonatele unei atitudini 
prosovietice. Altfel spus, din amănuntele dezvăluite până 
acum de diverşi actori ai comploturilor anticeauşiste, nu 
rezulta nici o clipă o motivaţie strict românească, o dorinţă 
de a-l îndepărta pe Ceauşescu pentru că era nociv naţiunii 
române, ci numai îndeplinirea unei cerinţe venite de la 
Moscova în concordanţă cu nemulţumirea personală. 
Aceasta ar putea fi doar o impresie, din cauza faptului că nu 
exista alternativă. 

Sovieticii nu au renunţat niciodată la presiunile asupra 
României. Au practicat şantajul economic în unele 
momente, simultan cu anumite evenimente politice 
internaţionale, ca să obţină votul României la diferite 
reuniuni ale partidelor comuniste sau cu caracter 
internaţional, închideau gazul, reduceau livrările de petrol 
sub diferite pretexte tehnice sau climaterice, întârziau 
deliberat livrările de minereu de fier, de cocs, echipamente 
militare etc. După elinanarea din competiţie a campioanei 


URSS la fotbal de către echipa Steaua Bucureşti, circula 
deja un banc: în noaptea victoriei echipei române, URSS i-a 
trimis lui Ceauşescu o telegramă: „Felicitări entru victorie. 
STOP Petrol. STOP Gaze. STOP”... Dacă trupele sovietice 
rămâneau în ţară, le-ar fi folosit ca factor de presiune, dar 
nu mai erau din 1958, adică de un timp extrem de lung. De 
aceea, 'ntensificarea spionajului în ţara noastră, combinată 
cu măsuri la nivel politic şi economic, încerca să 
compenseze eroarea de neiertat a lui Hruşciov. Ceauşescu a 
adâncit ura faţă de ruşi a românilor, ca factor de protecţie. 
A făcut-o deliberat, cât se putea, mai mult subversiv, prin 
informaţii strecurate în populaţie, prin instigatori, prin 
zvonuri şi diversiuni, prin stimularea unor oameni de 
cultură naţionalişti la acte de „curaj” antisovietic. A fost 
răspândit zvonul că sovieticii sunt autorii accidentului naval 
în urma căruia a eşuat vasul „Independenţa”, apoi că drept 
replică Securitatea a produs deraierea deliberată a trenului 
Moscova-Sofia, accident soldat cu zeci de morţi şi sute de 
răniţi din rândul turiştilor sovietici (fapt inexistent), a fost 
transmisă spre populaţie informaţia că incendierea 
Teatrului Naţional din Bucureşti a fost provocată de 
sovietici drept represalii pentru vizita şefului comunist 
chinez Huo Guafeng în Capitala României (fapt se pare 
autentic), că Ceauşescu a mediat între americani şi chinezi 
pe timpul lui Nixon (medierea principală s-a făcut prin 
Varşovia), dând o lovitură dureroasă Moscovei etc. Neavând 
trupe aici, ca în toate celelalte ţări, mijloacele de control (de 
exemplu interceptările şi ascultările telefonice) şi de 
intervenţie erau mult scăzute, mai ales că experienţa 
cehoslovacă produsese grave pierderi de imagine Uniunii 
Sovietice. Una este să intervii cu trupele aflate la faţa 
locului şi alta să trebuiască să le treci peste Prut sau peste 
Dunăre în faţa unei Armate care nu va rămâne în cazărmi, 
ca în Cehoslovacia. La relaţiile privilegiate pe care le 
dezvoltase Ceauşescu în China şi Statele Unite, la 
reapropierea vizibilă de „anta, trei state membre ale 


Consiliului de Securitate, o invazie militară sovietică în 
România în acei ani era practic imposibilă. Pre deosebire de 
Cehoslovacia - 1968, o lovitură militară sovietică în 
România după Actul Final de la Helsinki risca un vot 
majoritar negativ la ONU. Chiar dacă URSS ar fi folosit 
argumen-u' unei cereri venite din interiorul PCR, existau 
suficiente forţe „naţionaliste” şi antisovietice în acelaşi 
partid care să acţioneze public în ţară şi în străinătate 
pentru a împiedica acţiunea. 

Dezvoltarea atât de amplă a relaţiilor internaţionale în 
timpul regimului Ceauşescu avusese un triplu rol: legitima 
internaţional existenţa statului comunist român (cu toate 
abuzurile şi crimele sale), stabilea multiple legaturi politice 
cu finalitate economică şi asigura o protecţie statului şi 
conducătorului împotriva unei ingerinţe majore sovietice. 
Chiar şi manevrele militare din cadrul Tratatului de la 
Varşovia erau limitate pe teritoriul României, din teama că 
trupele odată intrate nu vor mai pleca, fapt care se 
petrecea în celelalte ţări comuniste, cu scopul de a reînnoi 
efectivele staționate acolo. Un exemplu tipic, bine cunoscut 
de români de la televiziune, era al Bulgariei, cu ocazia 
manevrelor Ştit (Scut) sub acoperirea cărora se 
împrospătau trupele sovietice din sudul Dunării, în sfârşit, 
prin politica iritantă a lui Nicolae Ceauşescu, România 
dădea exemplul unei rezistenţe încăpăţânate, dar mai mult 
dovedea că URSS are slăbiciuni, este vulnerabila, are 
probleme în propriul sistem. Timpul a fost factorul cel mai 
important în acest conflict surd, pentru că numai în timp s- 
au creat condiţiile pentru ca Ceauşescu să rămână izolat de 
națiunea care se solidarizase cu el în 1968, să o aducă la 
disperare cu paranoia cultului personalităţii, cu frigul din 
case şi cu magazinele goale în care nu găseai decât celebrii 
creveţi vietnamezi, mai mult aer decât hrană. În acest timp 
al gravelor erori făcute împotriva propriei sale naţiuni, 
românii l-au abandonat pe Nicolae Ceauşescu şi au început 
să vadă în Mihail Gorbaciov pe primul sovietic 


neameninţător, într-un excelent volum colectiv, adevărată 
panoplie a comunismului mâncat de carii văzut prin ochii 
unor copii şi apoi adolescenţi, Paul Cernat descrie starea lui 
sufletească din septembrie 1989: „îmi surâdea, pe atunci şi 
venirea sovieticilor lui Gorbaciov, iar în momentele de 
exasperare maximă speram «să intre ungurii peste noi» 
(singura problemă în acest caz, îmi ziceam eu, era 
învăţarea limbii), speranţa mea era în «duşmanii 
poporului», în tot ce înfiera propaganda”85. 

Părerea KGB-ului despre regimul Ceauşescu. 


Ceauşescu ar fi fost îndepărtat de mult de sovietici dacă 
liderul comunist român nu ar fi ştiut să obţină un larg 
sprijin popular, combinat cu o uşoară creştere a nivelului de 
trai provenită din împrumuturi externe. Forţa care l-a 
apropiat pe Ceauşescu de poporul român, ca nucleu 
majoritar al naţiunii române şi i-a asigurat până în ultima 
clipă un grup important de oameni fideli în ierarhia 
superioară a ministerelor de forţă, mai ales în Armată şi 
Securitate, a fost naționalismul. Sentimentul existase latent 
în rândul populaţiei, fusese cultivat timp de un secol şi 
jumătate şi se accentuase o dată cu ocupaţia sovietică, în 
realitate, ceea ce este naționalismul prin definiţie un 
sentiment de apartenenţă, de identitate şi o atitudine 
raţională de dragoste faţă de națiunea ta - fusese redus la o 
serie de reacţii schematizate, în primul rând era 
sentimentul de nedreptate făcut României, continuu timp 
de un secol şi jumătate, apoi cenzura sovietică asupra 
istoriei şi culturii române, latinitatea educată nu numai prin 
limbă, dar şi prin şcoală, complexul de inferioritate spart 
prin actul de curaj al lui Ceauşescu din 1968, interpretat ca 
un gest de demnitate naţională, apoi sentimentul de 
admiraţie pentru deschiderea internaţională a politicii 
româneşti, iluzia că România joacă un rol important pe 
scena politică mondială (garanţie că nu va mai fi luată prin 
surprindere) şi nu în ultimul rând industrializarea forţată 
care a schimbat destinul agrar câtorva milioane de ţărani. 
Toate acestea sunt de fapt vulgarizări, speculaţii ale 
naţionalismului şi din acest motiv naționalismul lui 
Ceauşescu a fost fals, o înşelătorie. Au fost speculaţii, în 
primul rând pentru că principiile de bază ale 
naţionalismului sunt tradiţia şi realismul. Aşa le-au definit 
britanicii, cei mai mari naţionalişti ai lumii, în materie de 
tradiţie, Rornania avusese politici economice liberale, o 
democraţie aproxi-mativă, dar suficientă cât să ofere 
cetăţenilor sentimentul libertăţii, avea monarhie „bine 
temperată”, controlată de factorul politic. Tradiţia a fost 


dată peste cap de dictaturi, iar ele, aşa cum am arătat pe 
lungimea a trei volume, nu au fost generate de comunism; 
comuismul a fost doar a treia dintre dictaturi. Conflictul 
permanent între tradiţie şi adoptarea unui model străin s-a 
suprapus cu conflictul între societate şi stat. Comunismul a 
fost un model străin. Ideea că în perioada de final a lui Dej 
şi pe timpul lui Ceauşescu s-a revenit la tradiţie este 
superficială, pentru că mişcarea de reconsiderare a 
tradiţiei naţionale a fost voit incompletă, voit superficială. 
Se reconsidera opera lui Eminescu, dar fără „Doina” şi fără 
opera politica (pe care autorul acestor rânduri continuă să 
o considere mai importantă decât cea poetică), în cartea de 
Istorie îi regăseai pe lorga, pe Pârvan, chiar şi pe PP 
Panaitescu, apoi sporadic pe oamenii politici din Stingă 
democrată - lon Mihalache, luliu Maniu, Lucrețiu 
Pătrăşcanu, dar lipsea contribuţia fundamentală a 
Brătienilor, lipseau Carp, Nicolae Filipescu, Lascăr 
Catargiu, toată elita Dreptei conservatoare româneşti. 
Lipsea regina Maria. O singură pată de lumină pentru 
mareşalul Antonescu (Delirul lui Marin Preda), nici o pată 
de lumină pentru Mişcarea legionară. Oare chiar n-a existat 
şi aşa ceva în umbra neagră a duşmanului înfierat în toate 
cărţile de Istorie? Se poate vorbi de naționalism autentic în 
România fără Mişcarea legionară a lui Corneliu Z. 
Codreanu? În literatură se publica Eliade, lonescu, Blaga, 
dar întotdeauna fragmentar. Sunt nenumărate citatele 
deformate sau interpolate, în nici un caz nu se poate numi 
revenire la tradiţie alterarea folclorului tradiţional 
românesc cu aşa-numitul „folclor nou”. 

Despre ce realism putem vorbi în „naţionalismul” 
perioadei Ceauşescu? Independenţa naţională era o iluzie, 
prinşi în mijlocul sistemului comunist european şi cu 
Puterea dependentă de culoarea Moscovei. Unitatea 
României era consecinţa juridică a unei înţelegeri între 
Marile Puteri la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, 
iar când Ceauşescu vorbea despre integritate teritorială se 


referea la ce ne mai rămăsese după pierderea României 
Mari. Au fost realiste cifrele realizărilor din economie? A 
fost realistă umplerea României cu mari combinate 
industriale, energofage? Problema „naţionalismului” a fost 
definită mai mult din exterior, prin critica sovietică la 
tendinţa românească de marginalizare a 
internaţionalismului proletar, în care se vedea din ce în ce 
mai mult un instrument de imixtiune şi mai puţin din 
interior, de către acei vechi activişti ai partidului aduşi sau 
puşi de sovietici în funcţii pentru că oroveneau din rândul 
minorităţilor. Când Ceauşescu a început să-i scoată din 
funcţii, minoritarii nu au recunoscut că a fost îndepărtat un 
instrument sovietic, ci că s-a lansat o politică „naţionalistă” 
împotriva etnicităţii lor. „Naţionalism” în epoca Ceauşescu 
nu a însemnat însă altceva decât o deviere de la linia 
Moscovei, o formă mascată de rusofobie, o horă veselă în 
curtea lagărului de concentrare, într-un moment de mare 
tristeţe, parcă previzionând diversiunea cea mai păguboasă 
pentru sufletul poporului român, luliu Maniu a spus: „Un 
drapel ridicat deasupra unui lagăr de sclavi nu arată 
independenţa lor, ci numai naționalitatea sclavilor”. 

Acelaşi tip de interpretare se găseşte şi în documentele 
KGB şi în alte acte sovietice, atunci când este descrisă 
partea deviaţionistă a politicii lui Nicolae Ceauşescu. Într- 
un raport KGB de la începutul anilor '80 se scria: 
„Exploatând linia antisovietică a Partidului Comunist Chinez 
şi a guvernului Chinei, conducerea română a pornit pe 
calea aşa-zisei autonomii şi independenţe faţă de Uniunea 
Sovietică... Naționalismul înfloreşte în România. Autorii şi 
apărătorii lui sunt chiar conducătorii partidului şi 
guvernului”86. Teza naţionalismului României comuniste a 
fost susţinută ca motivaţie pentru eşecul înlocuirii lui 
Ceauşescu. În gândirea sovietică massa determina 
atitudinea statelor, ori massa la sfârşitul anilor '70 şi 
începutul deceniului nouă era cu Ceauşescu împotriva 
Uniunii Sovietice. Asta însemna pentru doctrina 


hegemonistă a Uniunii Sovietice naționalism. Cina massa s- 
a săturat de excesele liderului său şi a început să trăiască 
prost, independenţa faţă de Moscova n-a mai ţinut de cald 
şi de foame. Când Statele Unite au început să trateze 
destinderea direct cu Uniunea Sovietică şi şi-au adus 
aminte brusc de nerespectarea drepturilor fundamentale 
ale omului în România, Ceauşescu a rămas gol în faţa 
Moscovei. Generalul Pleşită, probabil martorul cel mai 
apropiat de existenţa cotidiană a lui Ceauşescu dintr-o 
anumită perioadă, îl numeşte „naţionalist în vârful 
picioarelor”. 

Analiza prezentată lui Aleksandr lakovlev şi Mihail 
Gorbaciov de „Comisia Bogomolov” în februarie 1989 
dovedeşte că opinia Moscovei despre situaţia din România 
nu se schimbase prea mult în timp. Istoricul Mihai Retegan 
şi-a notat partea care privea evaluarea şanselor de 
schimbare a regimului Ceauşescu, compus din două 
scenarii: „Scenariul favorabil. Au loc schimbări în 
conducerea politică a ţării. Ca rezultat, N. Ceauşescu este 
înlocuit de politicieni rezonabili capabili să îndeplinească 
reformele radicale şi ideile reînnoirii socialismului, în 
România există premise bune pentru folosirea relaţiilor de 
piaţă, pentru restructurarea relativ dinamică şi 
modernizarea economiei şi o reală descătuşare a iniţiativei 
economice şi creării unui macrosistem economic competitiv. 

Scenariul pesimist. Prezenta conducere a ţârii rămâne pe 
loc şi continuă politica. Dacă resursele care sunt eliberate 
pentru plăţile datoriei externe sunt folosite pentru a reduce 
tensiunea socială, este | posibil să se menţină pentru un 
timp stabilitatea politică generală, fără însă a rezolva 
problemele politice şi, în plus, se încetineşte progresul 
tehnico-ştiinţific. Dacă însă conducerea alege să ignore 
obiectivul îmbunătăţirii nivelului de trai al populaţiei şi 
deturnează resursele obţinute pentru realizarea unor noi 
proiecte ambiţioase, nu se poate exclude o explozie socială, 
în acest moment în care procesele reînnoirii din celelalte 


ţări socialiste nu au dovedit încă fezabilitatea politicii de 
reformă, atunci poate exista pericolul unei decisive 
întoarceri a ţării, a cărei populaţie s-a eliberat de valorile 
socialiste şi care tradiţional a fost educată în spiritul 
destinului comun cu lumea latină, spre Vest (inclusiv ieşirea 
din OTV) (subl. N.) Sprijinul material şi financiar din Vest, 
cel mai probabil în condiţiile unui schimb real, poate fi 
efectiv pentru o ţară care posedă resurse economice şi 
naturale îndestulătoare” ()... 

Concluzie: „Atât timp cât regimul nu şi-a epuizat resursele 
şi recent a acumulat experienţă prin combinarea măsurilor 
represive şi manevre sociale pentru menţinerea stabilităţii, 
al doilea scenariu poate fi cel mai probabil, în favoarea lui 
vorbeşte şi un nivel scăzut al conştiinţei naţionale (subl. N.) 
şi absenţa unei opoziții organizate în România. În acelaşi 
timp, o evidentă iraţionalitate a conducerii produce o 
nemulţumire continuă nu numai la nivelurile de jos, dar în 
clasa conducătoare. De aceea, posibilitatea unor schimbări 
«de ja vârf» nu poate fi exclusă”87. 

Pocumentul sovietic are nevoie de o interpretare, chiar 
dacă este vorba de fragmente, altfel deosebit de 
interesante şi nu cunoaştem estul conţinutului său. În 
primul rând se observă că „scenariul favorabil” este foarte 
subţire. Nu există vreun indiciu despre felul în care puteau 
avea loc schimbări în conducerea politică a ţării şi 
înlocuirea lui Ceauşescu cu politicieni rezonabili., politicieni 
rezonabili capabili să îndeplinească reforme radicale” în 
preajma lui Ceauşescu nu prea existau. Erau un grup de 
oportunişti fără coloană vertebrală şi lipsiţi de orice orizont 
politic coerent. Excepţie făcea relicva istoriei comuniste, 
Gogu Rădulescu, individ care avea un ascendent asupra lui 
Ceauşescu prin trecutul său de ilegalist, dar care nu 
depăşea un prag al opiniei separate nuanţate pentru a nu-şi 
pierde privilegiile. Cel pe care au încercat sovieticii să 
mizeze la un moment dat, însă foarte prudent - Constantin 
Dâscâlescu - era un individ obtuz şi limitat. Alţi doi, 


Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei, erau: primul un 
„naţionalist intratabil”, al doilea un om deja uzat şi blazat. 
Ştefan Andrei părea singura soluţie viabilă prin 
deschiderea culturală pe care o afişase şi prin anvergura 
internaţională, dar nu ar fi acţionat niciodată din proprie 
iniţiativă. Imobilismul lui Andrei, de departe cea mai bună 
alternativă la Ceauşescu, rămâne un mister, întrebat de 
Vladimir Tismăneanu ce anume aşteptau în 1989 „Andrei 
răspunsese că aşteptau să moară Ceauşescu. Şi atunci ar fi 
început, pe faţă, rivalitatea dintre «grupul Lenuţei» - nu 
ştiu care era acesta -şi «grupul lui Nicuşor» „88. La asta se 
reducea responsabilitatea politică pentru destinul 
României? 

Referirile la potenţialul economic al României din 
„scenariul favorabil” sunt mai interesante, în viziunea 
sovietică, ţara noastră putea trece relativ uşor la economia 
de piaţă, însă nu sunt precizate Cele două condiţii 
obligatorii pentru ca acest fapt să se producă: o infuzie 
masivă de capital occidental pentru retehnologizare şi Uri 
import masiv de energie din URS S. Analiştii sovietici 
credeau că 0 politică echilibrată a eventualului lider 
reformist român, în condiţii de linişte socială - ceea ce era 
imposibil o dată cu îndepărtarea hu Ceauşescu - ar fi 
menţinut România postcomunistă în zona unei dependențe 
economice de Moscova şi ar fi întărit rolul ei de sursa 
importantă de produse pentru piaţa sovietică eliberată de 
chingile economiei comuniste. Ar fi fost, trebuie să 
recunoaştem, poate nu un viitor ideal, dar măcar unul 
realist. Din păcate, chiar dacă Nicolae Ceauşescu ar fi 
cunoscut şi înţeles până la urmă avantajele „scenariului 
favorabil” elaborat de „Comisia Bogomolov” - pe care 
Gorbaciov i le-a prezentat lui Ceauşescu de la primele lor 
întâlniri, dar în limba de lemn a relaţiilor între partide 
comuniste - ar fi fost imposibil ca sovieticii să fie crezuţi. Nu 
neapărat prejudecățile, cât istoria de secole a intervențiilor 
amenințătoare şi a nedreptăţilor făcute de Rusia şi URSS 


asupra României îl obligau pe orice lider român al 
momentului să creadă că oferta generoasă este o nouă 
formă de dependenţă, mai subtilă. 

„Scenariul pesimist” este mult mai fascinant, privit din 
perspectiva timpului, prin apropierea sa de ce s-a întâmplat 
atăt la nivelul statului cât şi la nivelul percepţiei sociale. 
Putem constata că analiştii sovietici observaseră în 
februarie 1989 atent şi clar condiţia Puterii din România lui 
Ceauşescu. Mai întâi, teza reorientării rezervelor valutare 
către îmbunătăţirea condiţiilor de trai. S-a comentat mult 
după 1989 în legătură cu eroarea lui Ceauşescu de a nu fi 
„băgat” nişte bani în produsele alimentare de bază, astfel 
încât populaţia să aibă ce mânca. Atunci - se aprecia după 
'89, dar mai înainte scrisese „Comisia Bogomolov” - 
răsturnarea lui Ceauşescu nu s-ar mai fi produs. Sovieticii 
estimau însă că, în ciuda stabilităţii politice relative, nu s-ar 
fi rezolvat „problemele politice” - adică trecerea la 
pluralism - şi s-ar fi încetinit progresul tehnico-ştiinţific. 
Adică, sursele valutare în loc să susţină tranziţie economică 
prin investiţii s-ar fi epuizat la consum. Este ceea ce s-a 
întâmplat dupâ revoluţie în anul 1990. În continuare 
„scenariul pesimist” este şi mai interesant pentru că 
previzionează încăpăţânarea lui Ceauşescu de a nu 
liberaliza societatea şi economia românească şi de a folosi 
resursele valutare şi potenţialul financiar al ţării în proiecte 
ambiţioase. Nu era vorba doar de finalizarea construcţiei 
„Casei Poporului”, ci şi de ambiția fantasmagorică a lui 
Ceauşescu de a deveni bancherul Lurnii a treia. Informaţia 
despre acest proiect a fost confirmată de specialistul în 
finanţe care se ocupa cu astfel de operaţiuni, Theodor 
Stolojan. În acest caz era previzibilă o explozie populară 
violentă, care, în contextul nefinalizării cu rezultate a 
perestroikăi din lagărul comunist - adică neexistând încă un 
model copiabil - şi prin particularitatea orientării slabe 
către socialism, dar şi prin tradiţia latină a poporului 
român, ar fi condus la ieşirea din Tratatul de la Varşovia şi 


la apropierea rapidă de Vest. Concluzia „Comisiei 
Bogomolov” era că „scenariul pesimist” va fi cel aplicat în 
România. 

Concluzia logică este că Uniunea Sovietică dorea 
liberalizarea vieţii politice şi economice a României, cu 
evitarea desprinderii din Tratatul de la Varşovia şi cu 
împiedicarea trecerii ei în tabăra occidentală. Revolta 
socială iminentă, neputând fi gestionată de echipa 
Ceauşescu, conducea spre această evoluţie nedorită pentru 
URSS. În consecinţă, URSS trebuia să gestioneze ea revolta 
pentru a putea controla menţinerea ţării noastre în spaţiul 
său de influenţă. 

O afirmaţie neclară merită a fi supusă analizei. Problema 
cu absenţa unei opoziții politice este simplă şi va fi 
cercetată în detaliu mai târziu, dar afirmaţia documentului 
sovietic cum că românii ar avea un „nivel scăzut al 
conştiinţei naţionale” poate naşte o legitimă nedumerire. 
Am fost şi suntem obişnuiţi cu ideea că națiunea română 
are o conştiinţă înaintată, dar conceptul se rezumă la 
noţiunea de patriotism, de dragoste de ţară, de interes 
major pentru unitatea, independenţa şi identitatea sa 
istorică şi culturală, în domeniul abordării ştiinţifice a 
acestui subiect, un tratat bine structurat nu am avut până 
în 1998, când un grup de cercetători militari a atacat 
frontal problema. Ion Dinu remarca imposibilitatea 
evaluării corecte şi Precise a conştiinţei unei naţiuni, 
deoarece „conştiinţa de sine a oricărei naţiuni se manifestă 
prin intermediul a numeroase interpretări produse de 
oameni, fiecare dintre ele se referă la aspecte disparate, 
conţine erori sau simplificări deformatoare. Aşadar, 
conştiinţa de sine a naţiunilor se manifesta în modalităţi 
care decurg din pro-prietăţile procesorilor de informaţii ce 
susţin naţiunea”89, în fe- bruarie 1989 - ca să ne raportăm 
numai la momentul întocmirii raportului „Comisiei 
Bogomolov” - procesorii de informaţii ai naţiunii române 


erau cetăţenii, organizaţiile şi socio-organizările României, 
precum şi alte naţiuni. Să îi luăm pe rând. 

Cetăţenii erau supuşi unui regim opresiv, trăiau închistaţi 
într-un sistem politic, economic şi juridic restrictiv, letargic 
şi cu atât mai nociv cu cât murea urât, dominat de figura 
centrală a liderului, Nicolae Ceauşescu. Deşi nu atingea 
dimensiunile tragediei din anii ' 50, starea de fapt a 
societăţii româneşti părea mai sumbră în anii' 80, pentru că 
venea după relativa liberalizare din anii '60-'70, după ce se 
consumase speranţa. Sistemul politic era perturbat în plus 
la vârf de figura secundară a soţiei acestuia, Elena 
Ceauşescu. Imaginea cetăţeanului român despre propriul 
stat era deplorabilă. Simbolurile naţionale erau 
compromise de propaganda regimului comunist şi mai ales 
de folosirea lor cu intensitate şi zgomot în cultul 
personalităţii. Ordinea naţională - caracterizată, aşa cum 
am arătat în repetate rânduri, prin rațiune - era dominată 
de distrugerea prin diluare şi compromitere a semnificației 
profunde a simbolurilor naţionale. Una din personalităţile 
de anvergură ştiinţifică ale Armatei, doctor în sociologie Ion 
Chiciudean, constata: „Un element cu pondere mare în 
funcţionarea statului naţional, cu implicaţii directe asupra 
imaginii sociale a naţiunii este afirmarea şi promovarea 
simbolurilor naţionale. Decăderea ordinii statale se anunţă 
prin decăderea simbolurilor prin care se afirmă identitatea 
şi specificitatea naţiunii. Ordinea care se obţine prin forţă şi 
nu prin simbolurile sale se goleşte de autoritate”90. 
Cetăţenii mai erau agresaţi prin decăderea accentuată a 
sistemului de îngrijire medicală, cu efect asupra stării de 
sănătate a naţiunii, prin degradarea condiţiilor de muncă şi 
viaţă, precum şi prin cartelarea hranei, în plan extern, 
izolarea din ultimii ani a statului, precum şi interzicerea 
dreptului de circulaţie şi informare a cetăţenilor români i-a 
plasat într-o poziţie inferioară, nu numai prin felul cum erau 
văzuţi, ci şi prin felul cum se vedeau ei înşişi. 


Organizațiile, fie la nivel local, fie la nivel central, erau 
blocate de acute disfuncţionalităţi ale comportamentului 
birocratic. Aparatul birocratic comunist se caracteriza prin 
evitarea responsabilităţii - (Un conducător care trebuie să 
ia o anumită decizie, pentru a nu-şi asuma responsabilitatea 
acesteia se prevalează de reglementările oficiale ale 
organizaţiei, invocând respectarea acestora”91 - prin 
dispersarea responsabilităţii - apelul la forme vechi sau 
constituirea de comitete şi comisii noi pentru a se evita 
identificarea responsabilităţii individuale —, prin formalism 
şiritualism birocratic, „adică transformarea regulilor şi 
normelor din mijloace de realizare în scop în sine”, ceea ce 
se numea şi se numeşte „păstrarea scaunului” prin 
preocuparea exclusivă pentru aceasta. Un caz aparte l-au 
constituit organizaţiile aşa-numite „specializate „, cum erau 
uniunile de creaţie în domeniul culturii, cooperaţiile în 
economie şi comerţ, consiliile cetăţenilor români de alte 
etnii. Ele au reprezentat refugii improvizate pentru 
activităţi care să evite sistemul birocratic al statului, dar şi 
pentru a conserva drepturi şi privilegii mărunte, izolate sau 
de grup restrâns. Conştiinţa naţională în toate aceste tipuri 
de organizaţii nu se contura ca o creaţie proprie, 
componentă a conştiinţei generale a naţiunii, ci adopta 
formal mesajele Puterii politice şi, neoficial, le ignora. În 
uniunile de creaţie predominau omagiile şi compromisurile 
la adresa Puterii, simultan cu interpretarea lor în sens 
derizoriu, în cooperaţii sentimentele naţionale se capsulau 
în principii şi mecanisme strict comerciale, iar în 
organizaţiile '. Naţionalităţilor conlocuitoare”, cu excepţia 
câtorva mici grupuri salvate în România de la catastrofe 
istorice - evrei şi slovaci —, conştiinţa naţională românească 
nu exista. 

Socio-organizările româneşti, adică, complexe cu caracter 
instituţional - guvern, judeţe, FDUS, presa centrală, piaţă 
etc. 


— Erau paralizate de sistemul politic comunist şi de 
ideologia vetustă a cuplului prezidenţial. Criza economică le 
transformase în aparate birocratice greoaie, în structuri de 
locuri de muncă pentru un post stabil şi prost plătit, în 
structuri inutile, ineficiente, de propagandă, în faţa 
pericolului de a pierde acest loc, dar şi în contextul 
mediocrităţii comode pe care o oferea el, conştiinţa 
naţională era blocată - poate în gândul fiecărui individ, 
rareori în comunicare de grup - şi nu avansa către un 
curent sănătos. Marile instituţii ale statului cunoşteau 
schimbări repetate pe intervale mici de timp ale 
conducătorilor lor fără a se mişca, fără a se transforma, 
fără a-şi îmbunătăţi performanţa. Piaţa era dominată de 
comerţul „pe sub mână”. 

Alte naţiuni, în calitate de procesori ai informaţiei prin 
intermediul statelor lor, priveau națiunea română fie cu 
compătimire, fie cu indiferenţă, fie cu dispreţ. Din acest 
context a apărut compararea naţiunii române cu „o 
mămăligă care nu face explozie”, pentru că întârzia să se 
elibereze de comunism şi de Ceauşescu. Ca regulă, statele, 
adică reprezentanța oficială a naţiunilor, au luat atitudine 
publică împotriva situaţiei României, fie deplângând soarta 
naţiunii române, fie găsind un vinovat pentru acesta în 
regimul Ceauşescu şi în Securitate, fie protestând pe cale 
diplomatică sau chemându-şi ambasadorii, în privinţa 
categoriei alte naţiuni, trebuie subliniată separat atitudinea 
fostelor state comuniste din jurul României, care se 
treziseră peste noapte democratice - deşi procesul de 
democratizare era abia la început - şi se simțeau deranjate 
de supraviețuirea unui stat comunist printre ele. Această 
atitudine aparent firească era în realitate nu numai 
ipocrită, ci şi o modalitate de a se legitima ele drept 
democratice, prin accentuarea diferenţei, ca deja desprinse 
din cătuşa comunistă şi aliniate curentului reformist. Ele 
făceau în continuare jocul Moscovei, la fel ca atunci când au 
invadat Cehoslovacia în 1968. Rolul comandat de URSS era 


acela de presiune. Oricum, conştiinţa naţională a românilor 
privită prin ochii sovieticilor, a ungurilor, bulgarilor, 
iugoslavilor era derizorie. Singurul popor din apropiere 
care păstra o imagine pozitivă şi respectuoasă naţiunii 
române era micul popor slovac din componenţa 
Cehoslovaciei, eliberat de Armata română în timpul 
războiului şi „găzduit”evident prin cei câţiva turişti şi 
refugiaţi ocazionali - cu ocazia înăbugşirii „Primăverii de la 
Praga”. Mai înţelegea drama românilor jtiicul grup de evrei 
rămaşi în ţară, mereu şi până la moarte recunoscători, dar 
mut, pentru salvarea din anii războiului. 

Concluzia pe care o putem trage din folosirea de către 
„Comisia gogomolov” a sintagmei „nivel scăzut al conştiinţei 
naţionale” este că sovieticii intuiau existenta prăpastiei 
uriaşe între societatea românească şi statul său, nu numai 
faţă de regim, că nivelul conştiinţei naţionale scăzuse atât 
de mult, fie din inerție, fie de frică, încât nu mai reprezenta 
o resursă pentru forţa internă care să înlăture regimul 
opresiv. Iotodată, o canalizare a nemulțumirii spre o 
explozie socială ar putea, în loc să reînvie conştiinţa 
naţională, să o transforme într-un abandon în braţele 
Occidentului - un alt aspect, la cealaltă extremă, al lipsei 
conştiinţei naţionale. Aici sovieticii s-au înşelat crezând că 
explozia românească va avea şi o orientare doctrinară 
precisă: partea de revoltă populară din decembrie 1989 a 
avut un caracter social, unul anticeaugşist, apoi şi 
anticomunist, în absenţa unui calcul despre ce va urma. 
Teza că ceea ce înțelegeau sovieticii prin „naţionalism” era 
exclusiv abaterea de la linia Moscovei este dovedită de 
logica faptului că nu poţi acuza pe cineva de naționalism şi 
în acelaşi timp să afirmi că n-are conştiinţă naţională! Este 
un nonsens, în planul conştiinţei naţionale, la nivelul celui 
1,5-1,8 din populaţie care a participat la revoluţie în stradă, 
a existat o dorinţă puternică de înlăturare a clanului 
Ceauşescu şi o acţiune directă vizând obţinerea libertăţii, 
fără o definire sau dimensionare a acesteia, în sufletul 


fiecărui individ din restul de 98,5-98,2 din populaţie, care 
se uita la televizor sau afla foarte vag despre ce se întâmplă 
în marile oraşe, vor predomina îngrijorarea, nesiguranța. 
Doar câţiva diplomaţi, ofiţeri superiori de Securitate şi de 
Armată, adică 0,003, ştiau ce urmează. Fenomenul de 
orientare spre Occident sau, mai corect, de căutare a 
scăpării, a apărut târziu, în primăvara anului 1990. 

Evoluţia relaţiilor sovieto-occidentale. 

Planul ieşirii Uniunii Sovietice din criză prin asocierea 
voluntară sau involuntară a Statelor Unite la oferta 
destinderii după proiectul echipei Gorbaciov poate fi 
reconstituit prin analiza atentă a evenimentelor majore şi a 
actelor decisive petrecute între 1985 şi 1989 Nu este 
normal să vedem în el un plan malefic sau o încercare 
trivială de a păcăli un vechi inamic. A fost o planificare 
raţională determinată de perspectiva declanşării unui 
colaps intern al URSS care ar fi generat război civil, 
dezmembrarea prin violenţă armată a sistemului unional, 
desprinderea statelor comuniste europene din sistem, în 
frunte cu Polonia, instabilitate continentală. Să nu fim naivi 
şi să credem că o criză majoră care ar fi zdruncinat Marea 
Putere vecină ar fi adus pacea în Basarabia şi în România 
sau unirea lor. Numai Dumnezeu ştie pe lângă ce am trecut 
noi, generaţiile de sacrificiu ale acestei aberaţii umane care 
a fost marxismul. Cu toate acestea, un aspect imoral tot a 
existat, ca o ultimă speculație murdară a unei doctrine 
murdare şi anume folosirea democraţiei americane drept 
vehicul al planului sovietic. Minţile inteligente ale KGB-ului 
cunoşteau perfect mecanismul sistemului democratic 
american şi felul în care acesta reacţionează la stimuli 
exteriori puternici. Ei au ştiut cât de important este 
răspunsul din partea administraţiei la oferta dezarmării 
nucleare şi a liberalizării Estului, cât de sensibilă este 
relaţia între administraţie şi alegător în apropierea 
alegerilor, cât de serioasă este intercondiţionarea dintre 
puterea politică şi interesele economice în Statele Unite. În 


faţa ofertei sovietice, administraţia americană a lui Reagan 
nu avea decât două posibilităţi: să intre în joc sau să 
declanşeze o uriaşă campanie internaţională prin care să 
încerce să convingă opinia publică de faptul că destinderea 
oferită de sovietici este o înşelătorie. Putea i alege 
alternativa la implicare, având destule mijloace şi 
argumente. 

— I dar mai mult ca sigur că URSS ar fi acţionat imediat în 
plan european, oferind destinderea Franţei şi Germaniei şi 
arăttnd cu degetul spre Ocean. Statele Unite riscau atunci 
să aibă mari probleme în Europa, în interiorul NATO. 
Sentimentul antiamerican nu datează de la războiul din 
Irak, s-a format începând din anii '60, când vest-europenii 
au început să simtă costurile reale ale intervenţiei 
americane în Europa de pe timpul celui de-al doilea război 
mondial-lemătoare faţă de evoluţiile imprevizibile ale 
Germaniei, Franţa ar fi cedat prima unei înţelegeri 
separate. Germania, în faţa ofertei de unificare, nu ştim cât 
ar fi rezistat, mai ales dacă avea la putere un auvern 
socialist. De altfel, vom observa retrospectiv că, de câte ori 
jjjtjnistraţia americană a ezitat pe timpul negocierilor 
destinderii, t]JRSS şi-a îndreptat atenţia spre celelalte două 
Mari Puteri, ademe-nindu-le cu proiectul „Casei comune - 
Europa”, cu dezarmarea nucleară şi convenţională, cu 
proiecte energetice tentante (noi magistrale de gaz şi 
petrol transcontinentale). O altă manevră de extremă 
inteligenţă a fost fluturarea drapelului unei înţelegeri 
bipolare, numai între URS S şi SUA, peste capul Franţei şi 
al Germaniei, îngrijoraţi, liderii vest-germani şi francezi - 
dar în special Francois Mitterrand - căutau să-l convingă pe 
Gorbaciov să-şi conducă ofensiva de politică externă prin 
intermediul CSCE, un organism formal şi ineficient. 
Mitterrand s-a deplasat în decembrie 1989 la Kiev, unde a 
avansat o contraofertă franceză generoasă, de fapt o 
supralicitare politică, în telegrama trimisă la Bucureşti în 
11 decembrie 1989, ambasadorul Petre Gigea informa: 


„Franşois Mitterrand a spus că CSCE este singurul loc în 
care toţi europenii, împreună cu SUA şi Canada, îşi pot 
vorbi”92. Practic, clădirea aceea înaltă de la New York în 
care se întâlneau reprezentanţii tuturor naţiunilor şi pe 
care scrie ONU nu mai exista ca instituţie încă de pe atunci. 
Mitterrand a ţinut tot cu acea ocazie să-i dea asigurări lui 
Mihail Gorbaciov că „CSCE se bazează pe definițiile de la 
Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor, ceea ce 
înseamnă că nu se poate aduce atingere acestor frontiere”. 
După mai puţin de un an (3 octombrie 1990), prin voinţa 
Marilor Puteri învingătoare la sfârşitul celui de-al doilea 
război mondial dispare graniţa dintre Germania Federală şi 
RDG, graniţă declarată inviolabilă la Helsinki. După câteva 
luni începe războiul din lugolavia care va duce la apariţia 
unei puzderii de graniţe noi, între care unele sunt de-a 
dreptul antigeografice. Germania va recunoaşte unilateral, 
fără să se consulte măcar cu aliaţii săi, graniţele Croaţiei. 
Ca state, Cehoslovacia va fi ruptă în două, iar Iugoslavia va 
fi pulverizată. 

Politicienii francezi nu vor înţelege probabil niciodată şi 
vor trata mereu ca nerealistă opinia românilor că la Kiev 
Franţa s-a mai înţeles o dată cu Rusia, ca şi în trecut, peste 
capul României în legătură cu Basarabia. De fapt, Franţa 
făcea în 1989 ceea ce făcuse şi în 1848, 1858, 1876, 1919, 
1936 în timp ce politicienii români continuau stupid să 
aclame marea prietenie şi frăţietate cu Franţa. 

Presat de urgenţa reformelor interne şi de nevoia 
coordonării IOr cu destinderea sovieto-americană, 
Gorbaciov se întâlneşte la 19-21 noiembrie 1985 cu Reagan 
la Geneva. Scriitorul Stelian Tănase consemnează sec: „La 
Geneva, poziţiile radical diferite au apărut de netrecut. 
Gorbaciov a insistat ca SUA să renunţe la proiectul SDI, 
cunoscut şi sub numele de «Războiul stelelor». Pentru 
americani, acest punct era nenegociabil şi trebuia lăsat în 
afara tratativelor. Cum URSS era interesată mai mult ca 
orice ca SUA să renunţe la SDI, negocierile s-au blocat”93. 


Cei doi lideri se întâlnesc din nou la Reykjavik, în 11-12 
octombrie 1986, convenind la o reducere cu 50 a forţelor 
strategice, dar în momentul în care Gorbaciov insistă 
pentru blocarea dezvoltării „Războiului stelelor”, „Reagan a 
răspuns într-o manieră pe care nu ar fi recomandat-o nici 
un profesionist în politică externă: pur şi simplu s-a ridicat 
şi a părăsit încăperea”94. Pentru a nu pierde dinamica 
iniţiativei - esenţială în planul sovietic —, Mihail Gorbaciov 
îi va răspunde lui Reagan cu un i gest la fel de nediplomatic, 
declarând presei că întâlnirea a eşuat din cauza 
„complexului militar-industrial american” şi sugerând că 
acesta îi dictează preşedintelui atitudinea din interese 
economice care sunt legate nemijlocit de cursa înarmărilor. 
Pe tabla de şah a jocului planetar Moscova reformistă va 
mişca atunci un pion adevărat - retragerea din Afganistan. 
Bineînţeles că era o decizie luată de mult, după cum ne 
confirmă Eduard Şevardnadze în Memoriile sale, dar ea 
trebuia să primească o încărcătură diplomatică şi să 
cântărească o valoare mai mare decât preţul material şi 
uman exorbitant plătit în munţii arienilor. Retragerea din 
Afganistan avea un scop particular sovieto-american prin 
faptul că, neoficial, dar foarte adevărat în realitate, în 
Afganistan Uniunea Sovietică şi Statele Unite se confruntau 
militar prin intermediul celor două fracțiuni afgane, cum se 
confruntaseră şi în Coreea şi în Vietnam şi în Angola şi în 
Nicaragua. Pentru comunitatea internaţională, aceste 
confruntări între cele două Mari Puteri erau indirecte, 
„reci”; pentru SUA şi URSS ele erau cât se poate de 
„calde”. Era aşadar normal ca mai întâi să înceteze 
confruntarea militară şi apoi să se aşeze din nou la masa 
tratativelor. URSS trebuia să facă primul gest şi l-a făcut. 
Americanii, surprinşi în plină campanie publică de sprijnire 
a muja-hedinilor prin Pakistan, au fost nevoiţi să recunoască 
importanţa aestului sovietic şi să revină la masa tratativelor. 
Calculul făcut de Gorbaciov în legătură cu raportul 
democratic între opinia publică şi administraţia americană 


a fost corect, Reagan fiind nevoit să asigure continuitatea 
Partidului Republican la Putere pe o platformă a păcii, nu a 
războiului. Pe acest fond, Gorbaciov înmulţeşte nu numai 
întâlnirile cu Reagan şi George Bush - puternic mediatizate 
şi foarte bine folosite imagologic - dar sporeşte şi paleta 
problemelor puse în discuţie. Se estimează că pe la 
jumătatea anului 1988, Statele Unite s-au convins că este 
vorba de schimbarea lumii. Vizita lui Reagan la Moscova a 
fost gestul prin care Washingtonul a acceptat că Declaraţia 
de politică externă din 15 ianuarie 1986 a lui Gorbaciov 
chiar nu era „o încercare vicleană îndreptată asupra pârtii 
opuse”95. Gorbaciov era în grafic pe plan extern, în timp ce 
surâdea prieteneşte americanilor, părerea lui despre ei era 
alta. Iată ce dialog avea loc în şedinţa Biroului Politic din 22 
octombrie 1986: „Gorbaciov: (...) Evoluţia evenimentelor de 
după Reykjavik ne arată că «prietenii noştri» din Statele 
Unite nu au nici un program pozitiv şi fac totul pentru a 
spori presiunea. Şi, în plus, cu o extremă brutalitate, 
comportându-se ca nişte adevăraţi bandiți. 

Solomenţev: Da, se poartă ca nişte bandiți de drumul 
mare. 

Gorbaciov: Imposibil să aşteptăm de la administraţia 
americană cea mai măruntă acţiune sau propunere 
constructivă, în situaţia actuală, trebuie să câştigam puncte 
cu propaganda (...) „96 

Pe de altă parte, în Europa se produceau deja schimbări 
vizibile. Gorbaciov vizitează cele două ţări cu „probleme” - 
Cehoslovacia în aprilie şi România în mai 1987. Este 
interesant de subliniat că, înainte de vizita lui Gorbaciov, 
şeful Partidului Comunist Cehoslovac organizează o plenară 
(18 martie) şi prezintă un program de reforme inspirat de 
Moscova, fapt ce sugerează că mesajul reformist venise 
anterior, pe linia relaţiilor politice, în structurile partidului, 
în aprilie Gorbaciov îl vizitează pe Husak, ocazie cu care 
cehii manifestă în favoarea perestroikăi. La 11 mai 
Ceauşescu se duce la Husak, probabil pentru a se informa 


asupra mesajelor Moscovei şi pentru a se convinge de cum 
va reacţiona conducerea comunistă cehoslovacă la ele. 
După două săptămâni, între 25 şi 27 mai 1987, are loc vizita 
lui Gorbaciov la Bucureşti, „în cursul ei se vor manifesta 
deschis diferenţele de păreri asupra construcţiei 
socialismului, liderul sovietic cerând aplicarea şi în România 
a principiilor restructurării.”97 Cu această ocazie 
Ceauşescu îi va spune că ela făcut perestroika de mult şi că 
ce face Gorbaciov acum pune în pericol socialismul. Raisa, 
plimbându-se liber pe străzile Bucureştilor, încearcă să-i 
convingă pe diferiţi cetăţeni (unul dintre ei era fost deţinut 
politic) de intenţiile bune ale URSS. Românii îi râd în nas. 
Se lansează zvonul diversionist că Gorbaciov are în 
România un fost coleg de facultate pe nume Ion Iliescu, iar 
din acel moment postul de radio Europa liberă începe, 
alături de preocuparea constantă pentru opozanţii 
prooccidentali, să dea informaţii şi despre; biografia 
disidentă a acestuia. Ajuns la Timişoara şi ştiind bine pentru 
ce a fost îndepărtat din Capitală - pentru a nu se întâlni cu 
Gorbaciov —, Ion Iliescu îşi face un program lejer, vizitând 
prieteni şi prietene. A fost filmat şi înregistrat audio. 

Într-un interviu acordat autorului la 30 octombrie 2003, 
generalul Ştefan Alexie a descris câteva probleme pe care 
le-a avut în timpul vizitei lui Gorbaciov: „Am fost şeful, 
comandantul operaţiunii la vizita lui Gorbaciov din 1987, 
am răspuns de vizită. Securitate, Miliție, asistenţă medicală, 
pompieri, traseu, avioane etc., tot. În pregătirea vizitei, 
secretarul ambasadei URSS, un colonel KGB, venea la mine 
permanent pentru programul vizitei, îl interesau foarte 
mult maşinile, cerea ca Gorbaciov să circule cu maşina 
proprie, adusă cu avionul şi în care avea staţii de 
comunicaţii, geanta pentru alarma nucleară. M-a chemat 
Postelnicu (pe vremea aceea postelnicu era şef DSS) şi mi-a 
cerut să limităm posibilităţile sovieticilor de a asigura 
securitatea lui Gorbaciov, că ne asumăm întreaga 
responsabilitate pentru securitatea lui. Evident, era ordinul 


lui Ceauşescu. Au venit foarte multe echipe ale serviciilor 
sovietice de protecţie, cazate la Hotelul Tolstoi. Insistau pe 
problema lor. Atunci m-am dus eu acolo şi, într-o sală mare, 
unde se tot discuta problema am bătut cu pumnul în masă, 
m-au luat dracii, că sunt oltean şi am bătut cu pumnul în 
masă: «Pe teritoriul României, Securitatea română 
răspunde de securitatea tovarăşului Gorbaciov!» Nu se 
folosea un astfel de ton. Între noi şi ei nu erau relaţii 
tensionate, ostile, nu erau nici amicale, dar, oricum, un 
ofiţer român nu prea avea ocazia să strige la generalii 
sovietici. Atunci m-a chemat separat un general, care era 
şeful Direcţiei de securitate personală a lui Gorbaciov (a 
fost implicat în puci mai târziu). I-am explicat că avem forţe 
suficienţe şi bine instruite pentru protecţia lui Gorbaciov şi 
am apucat să-i vorbesc de USLA. Eu foloseam de atunci 
cuvântul brigada şi spuneam «brigada antitero», cum se 
spune acum, iar el a fost surprins, oarecum impresionat. 
Aflând astfel că avem o brigadă antitero, a devenit foarte 
insistent şi a schimbat subiectul, cerân-du-rni să colaborăm 
pe această temă. Eram eu şi generalul Bucurescu şi 
chestiunea ni s-a părut suspectă. El lăsase deoparte 
problema Gorbaciov şi insista ca pe viitor să colaborăm în 
probleme antitero, să vină la ei o delegaţie condusă de mine 
pentru cooperare. Situaţia, mi-am dat seama abia la birou, 
era foarte suspectă, pentru că şeful Gărzilor lui Gorbaciov 
era foarte insistent pe tema «ce e cu trupele astea 
româneşti antitero». Cred că bănuia că lucrăm cu israelienii 
şi nu erau făcute după standardul lor. Adică, imprevizibile, 
în lucrurile rămăseseră aşa cum stabilisem eu, când, cu o 
oră înainte sj aterizeze aeronava, sunt sunat din avionul lui 
Gorbaciov şi mi se transmite: «Iovarăşe general Alexie, 
tovarăşul Gorbaciov este lingă mine şi vă roagă personal să 
fiţi de acord să meargă cu maşina personală». Eu am sfeclit- 
o, am raportat, însă nimeni nu avea curajul să maiia o 
decizie. Şi, în ultimul moment, când Gorbaciov ieşea la 
peron, maşinile noastre s-au băgat în fată şi a fost nevoit să 


meargă cu ele de la aeroport. Au fost foarte nemulţumiţi, 
enervaţi, au considerat-o un afront. La plecare generalul 
mi-a făcut cu degetul «mai vedem noi», în timpul vizitelor, 
Gorbaciov se oprea să vorbească cu oamenii şi le spunea 
mereu acelaşi lucru: «Trebuie să faceţi perestroika, 
perestroika este cel mai important lucru pentru 
dumneavoastră acum, trebuie s-o faceţi». Oamenii îl 
ascultau, îl aplaudau, însă nu păreau a înţelege prea bine ce 
vrea. După vizită au început să curgă telegramele de la 
Moscova, de la generalul ăla cerând deplasarea mea la 
Moscova, pentru a începe discuţiile pentru cooperarea în 
probleme antitero. Curgeau telegramele, una după alta, 
Postelnicu râdea de mine, mă lua peste picior. Am discutat 
cu colegii mei, cu Vlad şi toţi spuneau că mă mănâncă ăia 
dacă mă duc la Moscova. Mi s-a făcut frică, fiindcă mă 
aşteptam sa se răzbune, în timpul vizitei existase o tentativă 
de a lui Gorbaciov de a ieşi din program, dar Ceauşescu a 
răspuns că nu are timp pentru că trebuie să viziteze 
şantierul din Centrul Civic”98. Raisa Gorbaciova a încercat 
şi ea să facă propagandă sovietică pe străzile Bucureştilor, 
a oprit maşina undeva pe Calea Victoriei, câţiva oameni i-au 
răspuns cu amabilitate, dar unuli-a cerut Basarabia. Pentru 
ei, pentru Mihail şi Raisa Gorbaciov, vizita a fost un fiasco. 
Nu s-a adunat nimeni ca în celelalte ţări comuniste să strige 
„Gorby! Gorby!”. De fapt, după numai câteva ore de la 
debutul vizitei oficiale, Gorbaciov a devenit nervos, agitat, 
provocator. La întreprinderea 23 August a vorbit 
muncitorilor despre calitatea proastă a produselor 
româneşti trimise în URSS, iar la un moment dat chiar şi-a 
pierdut controlul: „Iot ce nu merge în Apus se trimite în 
Răsărit. Ca într-o lada de gunoi!”99, în anturajul său a fost 
auzit referindu-se la Nicolae şi Elena. Ceauşescu cu 
expresia „nişte ucenici”, la care, informată, Elena 
Ceauşescu a înscenat o criză cu efect asupra soţului ei, dar 
şi asupra vizitei. Mihail Gorbaciov trebuie să fi înţeles 


atunci că schimbarea regimului în România va fi foarte greu 
de făcut, chiar şi pentru Uniunea Sovietică. 

Vom rămâne încă o clipă la amănuntele puse la dispoziţie 
de generalul Alexie, fostul secretar de stat al 
Departamentului Securităţii, deoarece acesta leagă 
întâmplările prin care a trecut în 1987 de un incident 
straniu petrecut la începutul anului 1989: „Cu o săp-tămână 
înainte de evenimente, cam la 8 sau 9 decembrie (intraseră 
primele coloane de turişti sovietici pe la Ungheni) a venit la 
mine generalul Macri. Fusesem colegi, dar acum eu eram 
superiorul lui şi dialogul nostru avea de obicei un aspect 
formal, oficial. De data asta a intrat, a stat pe un scaun fără 
să-mi ceară voie şi mi-a spus direct: «Dispari!». Eu n-am 
înţeles, plus că era şi atitudinea lui foarte directă şi 
neprotocolară. «Dispari, îţi spun o treabă, dispari imediat!», 
a repetat. «Ce înseamnă imediat?», l-am întrebat, în munca 
noastră se poate întâmpla oricând, orice. «Mâine-poimâine, 
dispari», insistă. «De ce?», îl întreb. «Pentru că vei fi ucis. 
Dacă nu dispari, o să dispari.» «Unde dracu' să mă duc?», l- 
am întrebat, pentru că eram şocat, îmi vorbea pe un ton 
neobişnuit, iar el însuşi era răvăşit de veste. Aflase ceva, nu 
voia să-mi spună mai mult, dar în 8 sau 9 decembrie 1989 a 
venit, s-a trântit pe scaun şi mi-a spus asta. «Unde să mă 
duc?», l-am întrebat din nou. «Unde vrei, dar nu în 
Bucureşti sau la Craiova». Şi a plecat. Mi-am dat seama că 
se precipita ceva. Oricum ştiam ce se întâmpla în jur. Aveam 
un fişet cu ordine, documente, dosare. Am chemat şeful de 
cabinet şi am restituit tot, am triat, am trimis cu adresă, am 
înapoiat la arhivă toate lucrările mele. În momentul în care 
au venit evenimentele nu ftiai aveam nici o lucrare în 
fişet”1”0. Generalul Alexie a interpretat această întâmplare 
ca pe o posibilă răzbunare, însă faptul mult mai interesant 
este atitudinea lui Macri. În zilele de 8 şi 9 decembrie 
intrau pe la Ungheni primele coloane de „turişti” sovietici, 
iar generalul Macri trebuie să fi ştiut ceva. Era unul din 
înalții ofiţeri ai Securităţii cu studii la Moscova, însă nu 


există nici un temei pentru o suspiciune. Gestul său de 
prevenire implică însă cunoaşterea unor amănunte ale 
operaţiunii sovietice din decembrie. Este posibil să fi fost 
contactat şi prevenit la rândul său. Macri a luat secretul cu 
el în mormânt şi este posibil să nu-l aflăm niciodată. 

La 17 decembrie 1987 este pusă în aplicare prima etapă a 
planului de înlocuire a vechilor lideri comunişti cu 
conducători controlaţi de Moscova, oamenii de sacrificiu ai 
celui dintâi val de reforme, în Cehoslovacia Gustav Husak 
este înlocuit de Milos Jakes. La 22 mai 1988 liderul 
comunist maghiar Janos Kadar demisionează din postul de 
secretar general al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar 
şi va fi înlocuit de Karoly Grosz. În Polonia, liderul comunist 
reformist Wieczyslaw Rakowski preia conducerea 
guvernului la 29 noiembrie 1988. În Cehoslovacia, RDG şi 
România liderii comunişti se opun schimbării; în Bulgaria 
Jivkov dă impresia că se aliniază, dar întârzie şi ajunge să 
convingă Echipa Gorbaciov că nu va fi în stare să aplice el 
perestroika. În toate aceste ţări, KGB va avea nevoie de un 
factor de presiune internă - massa, mulţimea nemulțumită 
într-atât încât să-şi învingă teama şi să iasă în stradă, să 
protesteze, eventual să recurgă la violenţă pentru a 
provoca sau a răspunde la violențele forţelor de ordine. 
Occidentul ajută în primul rând prin mediatizarea intensă a 
transformărilor din Polonia şi Ungaria, precum şi prin 
proiecția de imagine supradimensionată a personalităţii lui 
Mihail Gorbaciov. Opiniile pesimiste la adresa posibilităţii 
reale de reformare a lagărului comunist, estimările asupra 
şanselor lui Gorbaciov de a mai rămâne mult timp la 
conducerea URS S sunt cenzurate sau combătute cu valuri 
de contraargumente. Statele Unite salută înlocuirea lui 
Honecker cu omul Moscovei, Egon Krenz, la 18 octombrie 
1989 şi a lui Todor Jivkov cu alt om al Moscovei, Petăr 
Mladenov, la 10 noiembrie 1989. 

Cercul primului val de schimbări controlate nu se închide 
din cauza lui Ceauşescu. Nici astăzi nu se înţelege de ce! 


Singura explicaţie rezonabilă este că Moscova nu avea un 
înlocuitor viabil în Romania pentru primul val al schimbării 
româneşti şi nu controla situaţia de la Bucureşti. Teza unui 
scenariu care viza înlocuirea de către sovietici a lui Nicolae 
Ceauşescu direct cu lon Iliescu nu este serioasă, nu 
corespunde realităţii scenariului moscovit şi nici practicii 
politice comuniste. Ideea că, sub presiune sovietică, liderii 
co-inunişti din CPEx l-ar fi ales secretar general pe 
directorul de la Editura Tehnică nu este realistă. Este de 
subliniat încă o dată: rolul lui Ion Iliescu era să creeze o 
aripă disidentă în partidul comunist pe care să o conducă 
împotriva vechii conduceri a partidului comunist spre 
constituirea unui partid social-democrat gorbaciovist. 
Pentru astă, sovieticii aveau nevoie mâi întâi de o marionetă 
a lor în CPEx. N-o aveau. Lui Ceauşescu i se oferea pe rând 
opţiunea alinierii la reformele gorbacioviste şi, dacă nu 
poate, o retragere liniştită. Evident, Ceauşescu a refuzat. În 
aceste condiţii, datorită relaţiei privilegiate pe care 
Ceauşescu o stabilise în timp cu americanii, sovieticii sunt 
ajutaţi pe cale diplomatică de Washington, în plină criză 
comunistă europeană, la Bucureşti se perindă delegaţie 
după delegaţie americană, vin mesaje neoficiale şi oficiale, 
inclusiv scrisori personale de la Reagan şi Bush. Care este 
secretul acestei campanii? 

Marea greşeală de politică externă a lui Nicolae 
Ceauşescu. 

Relaţiile român o-americane, până atunci preferenţiale, 
unice în legăturile politice şi economice dintre Est şi Vest, 
se degradează accelerat la începutul anilor '80. Unii analişti 
au văzut în fuga lui Pacepa în America un semnal al 
încheierii lunii de miere dintre Ceauşescu şi preşedinţii 
americani. Alţii au legat deteriorarea unor relaţii de invidiat 
de modificarea spre ofensiva a politicii externe americane şi 
de renunţarea la compromisurile care le permiseseră. Omul 
care cunoaşte foarte bine subiectul „relaţia privilegiată 
România - Statele Unite” din perioada Ceauşescu era 


generalul Iulian vlad. Acesta considera că deteriorarea 
relaţiilor a avut drept cauză Codificarea atitudinii lui 
Ceauşescu faţă de americani, mai ales Prin pierderea 
flexibilităţii cu care tratase până atunci raporturile 
ilaterale, devenind ostil şi în unele momente arogant în faţa 
unor probleme pe care altă dată le rezolvase cu abilitate. 
Oricât de orgolioşi am fi, trebuie să acceptăm că o ţară 
mică, lipsită de argumente strategice - o resursă naturală 
majoră, o armată foarte puternica, o poziţie cheie 
geostrategică - nu-şi poate permite să fie ostilă în. Acelaşi 
timp şi Statelor Unite şi Uniunii Sovietice decât printr-o 
viziune nerealistă şi iresponsabilă asupra lumii. Ori joci cu 
abilitate între cele două Puteri, cum a făcut Tito, ori nu te 
bagi şi mergi cu blocul tău politic încercând să obţii cât mai 
multe avantaje din această situaţie. Ceauşescu nu a avut o 
imagine realistă asupra lumii. El credea în stabilitatea 
nucleară a relaţiei între cele două Mari Puteri şi că această 
stabilitate poate fi menţinută inclusiv prin diminuarea 
reciprocă a arsenalelor. Mai credea că stabilitatea lumii îi 
permite să evolueze ca lider charismatic prin ceea ce el 
numea „relaţii multilateral dezvoltate”, dar mai ales trăia cu 
credinţa că lumea se îndreaptă spre o societate socialistă la 
care vor adera şi popoarele statelor capitaliste după ce 
aceasta va învinge în ţările comuniste, oferind un exemplu. 
Dezvoltarea tehnologică i se părea un bun al umanităţii, un 
produs al minţii omeneşti fără identitate naţională şi care 
trebuie să intre într-un circuit universal al valorilor de care 
să beneficieze întreaga lume. În simplitatea lui culturală şi 
ideologică Nicolae Ceauşescu rămăsese blocat în 
mentalitatea umanistă cu care marxismul păcălise milioane 
de oameni cu un secol şi jumătate înainte. El cumpăra sau 
fura tehnologie convins că luptă împotriva unei practici 
nedrepte a capitalismului. Aceasta este o ipoteză care 
priveşte lucrurile prin prisma trăsăturilor personale de 
caracter ale liderului român, însă situaţia statului român şi 
a naţiunii sale asta era - ajunsese din nou să depindă, ca şi 


în cazul Carol al II-lea, ca şi în cazul Ion Antonescu, de 
viziunea politică şi de autoritatea unui singur om, fapt tipic 
regimurilor autoritate paroxistice. 

Analiza relaţiilor româno-americane din ultimii ani ai 
regimului comunist ilustrează o astfel de situaţie 
paroxistică. La 15 decembrie 1985 secretarul de stat 
George Shultz vine la Bucureşti şi este primit de Nicolae 
Ceauşescu. Mihail Gorbaciov era secretar general de 9 luni 
şi dădea semne că va imprima un nou curs politicii 
sovietice. Vizita lui Shultz a avut caracterul unui sondaj 
periodic, americanii fiind preocupaţi constant de poziţia 
României faţă de URSS. 

Folosind formule diplomatice, secretarul de stat american 
s-a interesat dacă România intenţionează să-şi păstreze 
independenţa relativă faţă de Moscova, având în vedere 
apariţia unui nou lider la Kremlin, în subtext a fost 
identificată şi îngrijorarea pentru situaţia economică a ţării, 
în special cea din domeniul energetic. La 18 octombrie 
fusese decretată starea de necesitate în sectorul energetic 
şi se instituise un control militarizat asupra sistemului de 
producere şi transport al energiei. Ceauşescu îi dă 
asigurări că nu s-a modificat nimic din poziţia României şi îi 
cere să contribuie la dezvoltarea schimburilor comerciale. 
Fostul ambasador american la Bucureşti, David B. 
Funderburk, va scrie într-una din cărţile sale că „scopul 
principal al vizitei era fără îndoială restabilirea relaţiilor 
«normale» anterioare prin continuarea laudelor aduse 
«curajosului Ceauşescu» pentru «politica sa externă de 
independenţă», 101. 

În martie 1987 vine la Bucureşti o delegaţie de oameni de 
afaceri americani reprezentând peste 80 de firme. Plutea în 
aer punerea în discuţie a reînnoirii clauzei naţiunii celei mai 
favorizate, determinată de schimbarea poziţiei Statelor 
Unite faţă de respectarea drepturilor omului şi de alinierea 
regimului la prevederile Acordului final de la Helsinki. 
Oamenii de afaceri americani - între care Securitatea a 


identificat şi agenţi acoperiţi ai CIA - erau preocupaţi, în 
parte, de evoluţia afacerilor lor în România - cu predilecție 
în industria încălțămintei şi confecţiilor - pe fondul scăderii 
producţiei, iar pe de altă parte de liberalizarea pieţei 
româneşti. Cu această ocazie se discută agenda consiliului 
economic româno-american care urma să-şi desfăşoare 
lucrările la Bucureşti în octombrie, astfel că o parte din 
problemele ridicate sunt pasate pentru acel moment. 
Nicolae Ceauşescu nu îşi schimbă discursul, deşi oamenii de 
afaceri americani se aşteptau ca în ultimul moment să 
apară un amănunt care să indice revenirea lui la 
flexibilitatea dinainte. În august acelaşi an o delegaţie de 
deputaţi şi senatori ajunge la Ceauşescu. Nu era o vizită 
bilaterală, ci parte a unui turneu informai prin mai multe 
state comuniste europene. Cu această ocazie politicienii 
americani pun problema drepturilor omului şi, în particular, 
a întregirii unor familii prin eliberarea de vize. Ceauşescu le 
oferă un argument şocant: „Sunt peste 2 000 de cetăţeni 
români care aşteaptă viza americană pentru a putea vizita 
America sau pentru a emigra”. Informaţia era reală şi i-a 
pus în mare cumpănă pe oamenii politici americani, mai 
ales că ştiau, fuseseră informaţi că aceşti români sunt 
persecutați, daţi afară din serviciu, că sunt obligaţi să-şi 
vândă casele pe nimic, că unii dintre ei au ajuns în stradă. 
Cu cât întârzia mai mult viza americană cu atât se 
prelungea nenorocirea acestor oameni în România. Ştim 
astăzi că Statele Unite au un program destul de restrictiv al 
emigrărilor, iar în 1987 Departamentul de Stat era 
mulţumit de programul emigrărilor aprobat de Ceauşescu. 
Pe vremea aceea, situaţia era de neînțeles pentru 
cetăţeanul român; astăzi înţelegem mai bine. În momentul 
în care ambasadorul Funderburk abordează acest subiect 
în cartea citată scapă şi unele afirmaţii ciudate: „Unii dintre 
români cărora li se acordă aprobarea de plecare nu 
întrunesc condiţiile americane de adoptare, iar alţii sunt 
indezirabili. Statele Unite respectă dreptul la liberă 


emigrare, dar nu îşi asumă obligaţia să accepte pe fiecare 
emigrat din Haiti, Vietnam ori România, care vrea să-şi 
îmbunătăţească situaţia economică şi nivelul de trai”102. 
Argumentul este atât de grosolan că nu mai are nevoie de 
comentarii, dar atunci, cu ocazia vizitei grupului de 
politicieni americani s-a făcut şi o evaluare a disponibilităţii 
la liberalizarea vieţii politico-sociale a ţării din partea lui 
Nicolae Ceauşescu. Povestea reîntregirii familiilor, ca parte 
de mare interes american din domeniul respectării 
drepturilor omului, arăta a gogoaşă umflată, în consecinţă, 
Ceauşescu a ripostat dur. 

Suntem în 1987, când în Polonia şi Ungaria lucrurile 
avansaseră vertiginos iar în URSS Gorbaciov trecuse la 
glasnost şi perestroika. Între 19 şi 20 octombrie 1987 se 
desfăşoară sesiunea consiliului economic româno-american, 
ocazie cu care Ronald Reagan îi adresează lui Ceauşescu o 
scrisoare personală. Dincolo de forma protocolară 
Ceauşescu vede în ea o presiune. Starea de nervozitate şi 
aversiune faţă de americani creşte o dată cu informaţia 
primită de la Securitate câ Statele Unite sunt hotărâte să 
suspende clauza. La 28 februarie 1988 Guvernul SUA emite 
o declaraţie prin care anunţă retragerea clauzei naţiunii 
celei mai favorizate României, începând cu data de 3 iulie 
acelaşi an. Ceauşescu face o criză de furie amestecată cu 
orgoliu şi dispune ca a doua zi să fie dat publicităţii un 
comunicat prin care anunţă că România renunţa ea la 
clauză, fără să fie nevoie să mai aştepte 3 iulie. Acesta nu 
mai este un simplu act de politică externă, ci o sfidare. Nu 
avem informaţii că ar fi consultat vreun for oficial al statului 
şi, chiar dacă asta s-a întâmplat, este clar că hotărârea i-a 
aparţinut şi anturajul său n-a avut nici o reacţie contrară. 
Oricum, părăsind pentru o clipă argumentul de factură 
personală şi revenind la diplomaţie, chiar şi prin criteriul 
diplomatic un astfel de gest nu se face. 

lată însă că, în mod inexplicabil pentru omul de rând, la 3 
mai vine la Ceauşescu o nouă delegaţie masivă, 


reprezentând 65 de firme cu care şeful statului discută 
„dezvoltarea relaţiilor comerciale româno-americane”, ca şi 
cum clauza ar fi continuat să existe. Oamenii de afaceri 
americani pleacă sideraţi de fantezia liderului comunist 
român, îngheaţă activităţile firmelor lor şi aşteaptă 
schimbarea lui din funcţie pe scenariul care se petrecea 
deja în Est, ur-mând a reveni pe o piaţă liberalizată rapid. 
Este greu să găsim o explicaţie la reacţia lui Ceauşescu, 
dacă o privim în termeni raţionali. Trebuie însă arătat că, 
înainte de această sfidare, Statele Unite mai suspendaseră 
o dată clauza la 30 aprilie 1987 pe o perioadă de 6 luni, 
după care Departamentul de Stat s-a înţeles din nou cu 
Ceauşescu. Când mecanismul condiţionării a revenit peste 
un an, Ceauşescu şi-a pierdut răbdarea. Asta i-a fost fatal. 

Ar fi la îndemână să găsim o explicaţie pentru deciziile 
iresponsabile ale lui Nicolae Ceauşescu în starea lui de 
sănătate - serios deteriorată, în fapt - şi în accesele lui de 
orgoliu naţionalist cu care suntem obişnuiţi. Putem afirma 
fără să greşim şi că pierduse orice Slmţ al realităţii, că nu 
se mai manifesta decât prin boala lui cea mai gravă - 
paranoia. Există însă, cel puţin în cazul relaţiei privilegiate 
cu americanii şi o altă explicaţie pentru schimbarea bruscă 
a atitudinii faţă de Statele Unite. Cercetarea făcută de 
autor în legătură cu acest subiect, prin consultarea unor 
diplomaţi şi ofiţeri de Securitate implicaţi în relaţiile 
româno-americane, conduce la concluzia că au existat 
câteva detalii parazitare ce s-au acumulat rapid, pe de o 
parte, precum şi un fenomen mai amplu în care s-a înscris 
răcirea relaţiilor dintre Washington şi Bucureşti, pe de altă 
parte. Un fost ofiţer DIE acoperit a relatat autorului 
următoarele: „Ceauşescu a simţit că o dată cu plecarea lui 
Nixon şi a lui Ford, prin venirea lui Carter, în care vedea un 
sectantaparent inofensiv, dar foarte inteligent în realitate 
—, s-a produs o schimbare. De la venirea lui relaţia n-a mai 
funcţionat. Tentativa de racolare a fratelui lui Carter de 
care vorbeşte Pacepa este falsă. A fost o acţiune de 


influenţă, o operaţiune de lobby, cum fac toate ţările din 
lume. Făcusem la fel cu fratele şahului Iranului, cu sora lui, 
se face asta peste tot unde vrei să fii mai bine cunoscut sau 
ajutat cu o vorbă. Regele Hussein al Iordaniei a cerut să 
vină la Bucureşti pentru ca Nadia Comăneci să repete 
exerciţiul de la Montreal numai în faţa lui. Ce trebuia să-i 
spunem? Nu, majestate, Nadia evoluea /a numai în 
concursuri. Du-ceţi-vă s-o vedeţi acolo”. Există în această 
declaraţie şi argumente logice şi amănunte neclare. 
Racolarea fratelui lui Jimmy Carter era absurdă pentru 
simplul fapt că fratele preşedintelui american nu avea nici 
un acces la vreo informaţie secretă. Apropierea de el nu se 
poate explica decât prin lobby. La acest capitol este greu să 
ne dăm seama dacă a avut vreun efect, dar ştim sigur că a 
existat o invitaţie oficială din partea preşedintelui Carter 
pentru ca Nicolae Ceauşescu să facă o vizită la Washington, 
fapt care nu se putea întâmpla pe fondul descoperirii „unei 
acţiuni de spionaj” la adresa fratelui preşedintelui, în plus, 
cu ocazia vizitei, Jimmy Carter a avut numai cuvinte 
elogioase la adresa liderului comunist român, declaraţii 
publice cu care Statele Unite nu se joacă, fapt care a trezit 
deznădejdea lui Pacepa: „Capacul l-a pus preşedintele 
Carter care, într-un discurs public, l-a proclamat pe 
Ceauşescu drept un mare conducător naţional şi 
internaţional, care a adus un nemaipomenit progres 
României”1031, într-adevăr, nu părea a fi portretul unui 
comunist care tocmai îi racolase fratele! Un diplomat român 
care se afla la post în 1970, când Ceauşescu a f acut prima 
vizită în America, păstrează următoarea amintire: 
„Ceauşescu nu a urât America, n-a fost antiamerican prin 
gândire. Atunci când a cunoscut direct ce înseamnă 
America a trăit o admiraţie intimă. A fost impresionat. Chiar 
a exclamat: «lată unde au ajuns!». La sfârşitul vizitei ne-a 
spus la ambasadă: «Sunt atâtea lucruri pe care le putem 
învăţa de la ei». Două domenii l-au interesat: importul de 
tehnologie şi sprijinul politic. Pin acel moment Ceauşescu a 


dus o politică premeditată de apropiere, a dorit o apropiere 
sinceră de americani. Sigur, cu duplicitate de ambele părţi. 
Pacepa vorbeşte de Operaţiunea Orizont, care n-a fost ce 
scrie el acolo, dar uită de racolările făcute de americani în 
timpul ăsta, în frunte cu el”. Şi totuşi, cotitura s-a produs pe 
timpul administraţiei Carter. Nicolae Ceauşescu a mai făcut 
câţiva paşi „flexibili” şi pe timpul administraţiei Carter, 
permiţând, de exemplu, o adevărată explozie numerică a 
cultului baptist şi înmulţirea vizitelor ecumenice ale 
românilor baptişti peste Ocean. Faptul artificial că permitea 
acest fenomen trebuie văzut în limitele stricte ale regimului 
comunist, unde cultele religioase erau ţinute sub un sever 
control, împiedicate să-şi desfăşoare activităţile cultice în 
condiţii de liberate, dar şi prin realitatea percepută la 
nivelul cetăţeanului că numeroşi români se trezeau tocmai 
în acel moment baptişti, deşi până atunci se declarau atei 
sau ortodocşi. O serie de secte mici s-au afiliat tot atunci 
baptismului pentru a putea avea o legătură privilegiată cu 
Statele Unite. Ca semn al „libertăţii”, o celebră frizerie de 
pe Bulevardul Ştefan cel Mare din Bucureşti afişa un 
portret mare al preşedintelui american, fapt fără 
precedent. Apăruse un întreg program de excursii în 
Statele Unite pentru membrii cultului baptist, fapt speculat 
de mulţi români care nu aveau nici o legătură cu baptismul. 
Mai avem în faţă trei motive ale scăderii intensității 
relaţiilor româno -americane. Primul ar fi de natură 
personală. Cu ocazia vizitei în Statele Unite la invitaţia lui 
Jimmy Carter a avut loc o Manifestaţie a emigrației 
maghiare, unii demonstranți aruncând cu ouă şi cu roşii în 
maşina preşedintelui Ceauşescu. Nu se mai Intârnplase aşa 
ceva. Cu ocazia vizitelor în Marea Britanie, Franţa, 
Gerrrnania Federală şi Canada fuseseră organizate astfel 
de proteste ale emigrației, dar de fiecare dată autorităţile 
acţionaseră cu prudenţă, fie autorizând manifestaţia în 
locuri pe unde Ceauşescu nu trecea, fie în zile sau la ore 
când acesta nu se afla acolo. De regulă se permitea afişarea 


unor pancarte în dreptul ambasadei. De această dată 
protestul s-a produs sub ochii lui şi cu o violenţă (gestică şj 
verbală) care l-a şocat pe Ceauşescu. Ela interpretat acest 
fapt ca un afront personal, ca un atac organizat cu acordul 
lui Carter, având în vedere că masurile de securitate ale 
vizitei erau extrem de severe. Acelaşi diplomat român avea 
să declare: „Ceauşescu a considerat acest incident ca un 
act de subminare a lui, de discreditare. El se considera 
garantul relaţiilor cu ei, garantul corectitudinii. Asta l-a 
convins că sentimentele americane erau de suprafaţă, pe 
interese. Atunci a văzut în Carter un sectant periculos. Apoi, 
vizita a fost în aprilie; Pacepa fuge în iulie. Ceauşescu a 
interpretat fuga asta (ca fiind, n.a.) în spiritul lui Carter”. 
Este un punct de vedere unilateral, deocamdată. Fără a 
ignora importanţa acestei mărturii venite de la o persoană 
implicată în procesul pe care îl analizăm, să ne îndreptăm 
atenţia spre cel de-al doilea motiv al răcirii relaţiilor 
româno-americane. 

Suntem la câţiva ani după semnarea Actului final de la 
Helsinki, moment de la care statele democratice au primit 
permisiunea legală, conform dreptului internaţional, de a se 
implica în problemele interne ale ţărilor comuniste. Este 
vorba de respectarea drepturilor fundamentale ale omului, 
subiectul fiind evident situaţia din statele cu regimuri 
totalitare. Nu discutăm acum aplicarea aceloraşi principii la 
Turcia sau Coreea de Sud, unde funcționau dictaturi 
militare de Dreapta, membră în NATO şi, respectiv, 
organizatoare a Jocurilor Olimpice. Nu analizăm aici nici 
relaţia privilegiată a Statelor; Unite cu dictaturile militare 
din America de Sud. La o evaluare lucidă, dimensiunea 
practică a aplicării principiilor respectării drepturilor 
omului în relaţiile dintre Vest şi Est s-a redus la sprijinirea 
opozanților anticomunişti prin propagandă şi azil, precum şi 
prin liberalizarea emigrărilor. Semnatarul american al 
Actului final de la Helsinki, preşedintele Gerald Ford, a 
venit la Bucureşti, gest pe care nu-l putem încadra în 


politica americană referitoare la drepturile omului, în 
memoriile sale, preşedintele american va resimţi şocul 
acelei vizite: „De fapt, am vizitat Polonia, Iugoslavia şi 
România. 

Pentru a da asigurări că popoarele acestor ţări au înţeles 
că preşedintele Statelor Unite şi poporul Statelor Unite 
sunt dedicați independenţei lor, autonomiei şi libertăţii lor. 
Carter a sărit peste toate astea. El spunea: «Aş dori să-l văd 
pe domnul Ford convingându-i pe polonezii americani şi pe 
cehii americani şi pe ungurii americani din această ţară, că 
acele state nu trăiesc sub dominaţia şi supravegherea 
Uniunii Sovietice în spatele Cortinei de fier» „104. Când 
vorbea de România, Carter făcea apel la emigrația 
maghiară, în realitate, Ford venise la Bucureşti pentru 
problema palestiniană. Schimbarea de atitudine se produce 
pentru prima oară la preşedintele Carter. Acesta, a făcut 
din drepturile omului piesa centrală a politicii sale externe 
şi a promovat-o atât de intens în relaţiile cu aliaţii Americii 
încât apelul său pentru respectarea acestor drepturi a 
ameninţat uneori coeziunea internă a statelor 
respective”105. De altfel, Nicolae Ceauşescu primise un 
semnal direct şi public, considerat la vremea lui foarte 
ciudat şi nepotrivit, cu un an înaintea vizitei în America. La 
4 martie 1977 avusese loc în România marele cutremur de 
pământ (peste 1 000 de morţi şi peste 6 000 de răniţi) în 
urma căruia, la 10 martie, preşedintele României a 
organizat o conferinţă de presă. Cu această ocazie a 
răspuns şi la întrebările corespondenţilor presei străine. 
Toate întrebările, cu excepţia uneia, s-au referit la bilanţul 
cataclismului, la felul cum decurg operaţiunile de salvare şi 
la ajutoarele pe care le primeşte din străinătate, în mijlocul 
unei serii de întrebări care se cam repetau în conţinut, 
corespondentul Companiei de televiziune CBS-SUA a pus 
următoarea întrebare total neaşteptată: „Cum apreciaţi 
gestul preşedintelui Carter, în sensul exprimării solidarităţii 
cu popoarele din Europa Răsăriteană în privinţa drepturilor 


omului?”. Autorul acestor rân-duri, care a surprins scena la 
televizor, îşi amintesc că Ceauşescu a avut un moment de 
derută, apoi a răspuns bâlbâindu-se: „După cum Ştiţi, am 
organizat conferinţa de presă în legătură cu cutremurul din 
România. Aştept să văd cum înţelege preşedintele Carter să 
acţioneze umanitar atunci când un popor a avut atât de 
suferit şi după aceea să apreciez dacă gestul este bun sau 
nu. Până atunci îi mulţumesc pentru telegrama de 
compasiune, inclusiv pentru promisiunea de ajutor. 
Deocamdată mai mult nu am de spus”106. A doua zi, 
jurnalistul american a fost insultat în presa română pentru 
că şi-a permis să pună o astfel de întrebare în mijlocul 
doliului naţional. Rămâne pentru noi să observăm că 
Nicolae Ceauşescu făcea o confuzie între drepturile omului 
şi gesturile umanitare sau că a evitat cu abilitate un 
răspuns la o întrebare grea. 

Un alt factor a intervenit apoi în cursul spectaculos până 
atunci al relaţiilor dintre Washington şi Bucureşti. Clauza 
naţiunii celei mai favorizate fusese condiţionată de 
Amendamentul Jackson-Vanick. Acesta, deşi se referea la 
ansamblul drepturilor fundamentale încălcate de statele 
comuniste, se concentrase mult timp pe un singur aspect: 
emigrarea evreilor din spaţiul estic. România reacţionase 
cel mai bine la această condiţionare din mai multe motive: 
Ceauşescu mai scăpa de un număr de evrei din ţară; se 
înscria şi el pe o foarte veche tradiţie favorabilă emigrării, 
făcându-şi imagine proprie; îşi asigura sprijinul lobby-ului 
evreiesc american; înscria România ca placă turnantă 
pentru emigrarea evreilor din spaţiul estic, în special din 
URS S, cucerind în acest fel o poziţie de avangardă. După 
ce România a extins negocierea emigrărilor - după modelul 
adoptat de URSS, adică prin plata unei despăgubiri - şi 
asupra etnicilor germani, conţinutul Amendamentului 
Jackson-Vanick a revenit la forma sa iniţială, de 
condiţionare a reacordării clauzei naţiunii celei mai 
favorizate de respectarea tuturor drepturilor fundamentale 


ale omului. Indiferent de oscilaţiile consistenţei aplicării 
Amendamentului, Jimmy Carter aplica principiile 
drepturilor fundamentale ale omului din convingere politică 
şi religioasă. Asta nu a putut fi înţeles de Ceauşescu, care 
credea că sistemul democratic american este o faţadă în 
spatele căreia se desfăşoară tot felul de abuzuri politice, din 
cele pe care le făcea şi el. Altfel spus, cum Henry Jackson 
era membru al Partidului Democrat, Cauşescu credea că 
preşedintele Carter îi dă ordine senatorului pe linie de 
partid. 

Al treilea motiv este şi cel mai simplu: rolul României se 
consumase. Statele Unite încheiaseră pe timpul lui Nixon 
problema din Vietnam, normalizaseră relaţiile cu China — 
nu numai prin intermediul României - ajunsese la un acord 
între Egipt şi Israel, între Israel şi palestinieni, intraseră cu 
URSS într-un nou dialog pe tema dezarmării nucleare. O 
dată cu liberalizarea gorbaciovistă evreii sovietici 
începuseră să emigreze direct din URSS în Israel. Bunele 
oficii ale României, ca de altfel şi ale altor state mici, nu mai 
aveau un scop, iar URSS începuse să condiţioneze orice fel 
de contacte de ocolirea Bucureştilor. La acest curs firesc al 
evenimentelor s-a adăugat şi insistența Moscovei de a-l 
denigra pe Ceauşescu în străinătate. Este posibil ca 
propunerea de candidatură a lui Nicolae Ceauşescu la 
Premiul Nobel să fi fost nu numai o himeră, dar chiar o 
glumă proastă. Nu ştim, dar ce nu lasă loc pentru dubii este 
că în plină campanie românească şi iugoslavă pentru 
acordarea celei mai înalte distincţii lui Ceauşescu, la 
Bucureşti a venit un agent sovietic din Mozambic, 
preşedintele Mariam, care a declarat public că România 
transportă spre Africa arme în navele comerciale, înar- 
mând gherilele tribale din ţările instabile. Cu asta subiectul 
Premiul Nobel pentru Pace a dispărut. Apoi, cartea 
Orizonturi roşii (1987) şi, mai ales, dramatizarea ei artistică 
la Europa liberă au pus capăt mitului Ceauşescu, om politic 
de anvergură internaţională şi au relansat mitul Dracula. 


Nicolae Ceauşescu, liderul incult şi cu reacţii primitive, 
credea în filme şi în cărţi ca în expresii absolute ale 
realităţii. Nu de puţine ori a intervenit cu cenzura propriilor 
sale limite în conţinutul unor filme sau cărţi cu argumentul 
„că nu a fost aşa”, deşi ceea cei se părea lui că „a fost” nu 
corespundea de cele mai multe ori realităţii. Cartea lui 
Pacepa nu putea fi decât „o minciună în falş” şi nu se putea 
publica decât cu aprobarea preşedintelui SUA. 

Se pare că ultima vizită oficială a lui Ceauşescu la 
Washington a avut un secret pe care nu l-au cunoscut decât 
câţiva membri ai delegaţiei române. Eugen Florescu, unul 
dintre consilierii lui Ceauşescu şi participant la vizită, a avut 
un dialog plin de surprize cu autorul: „Eugen Florescu: 
Dorinţa de a schimba lucrurile a apărut cu deosebire pe 
timpul lui Carter. Am fost în vizita la Carter din 1977 Atunci 
Ceauşescu a fost primit extraordinar, iar Carter a ţinut o 
cuvântare incredibilă despre Ceauşescu. S-a întâmplat ceva 
care mi-a atras atenţia prima dată asupra atitudinii reale a 
americanilor; eram în camera de hotel cu Constantin Mitea 
când a intrat Celac, translatorul şi ne-a spus: «Uitaţi-vă şi 
voi ce face Carter!». Celac primise schiţa discursului lui 
Carter, a toastului, care începea aşa: «Sunt informat că 
sunteţi un mare vânător şi eu vreau să vă urmez exemplul şi 
să vânez Marele Urs». Ce facem? Celac ne cerea să-l 
anunţăm pe tovarăşul. Şi ne-am dus toţi trei la el. Stăteam 
la Hotel Blair House. Ceauşescu a venit spre noi, în 
apartamentul lui, pur-tând obişnuitul lui pulovăr gri pe gât. 
Celac i-a dat textul. 

AMS: Textul tradus. 

EF: Ceauşescu a citit textul de pe foi, s-a oprit şi le-a 
aruncat prin cameră. «Ce vrea ăsta, e nebun?». Vorbea 
tare, cu gura spre perete, fiindcă ştia că este înregistrat. 
«Vă duceţi urgent la el şi să-i spuneţi - Ceauşescu dădea 
soluţii întotdeauna, nu crea conflicte - să-i spuneţi să 
vorbească liber, cum ne-am înţeles», în holul Casei Albe, la 
scară, a coborât Carter cu Rosalin şi i-a spus: «Dle 


preşedinte, vă invit mai întâi în salonul de muzică, la un 
scurt moment artistic şi apoi mergem la dineu». Atunci s-a 
petrecut un lucru extraordinar: când a apărut 
prezentatorul, Carter s-a ridicat, a făcut semn să nu 
înceapă şi a spus: «Domnilor, avem un invitat atât de 
important, încât nu-mi permit să las pe altcineva să prezinte 
specta' colul. Voi prezenta eu spectacolul». Şi a prezentat... 
Era muzică j Gershwin. La dineu a ţinut apoi unul dintre 
cele mai onorante toas-l turi pe care le-am auzit vreodată 
despre Ceauşescu. Situaţia era atât de ciudată încât Elena 
Ceauşescu ne-a chemat şi ne-a cerut să nu cumva să 
transmitem la Bucureşti, că o să râdă lumea de Carter că a 
făcut pe prezentatorul de muzică. 

AMS: Era chiar atât de proastă? 

EF: O nenorocire! Apoi, la sfârşitul vizitei, i-am văzut pe 
cei din conducere înnegriţi, seara, spre plecare, la 
terminarea vizitei. Burtică mi-a spus atunci: «S-a dat 
deciziaceauşescu falit!». Mesajul era transmis prin FMI. Se 
luase hotărârea... 

AMS: Cine «se luase»? 

EF: Americanii, evident, dar şi europenii... Se luase 
hotărârea să răstoarne sistemul comunist, iar americanii au 
nădăjduit multă vreme că se vor putea folosi de Ceauşescu 
în această acţiune. Dar s nenorocitul, credea de- 
adevăratelea în ideea de socialism. Pe parcursul discuţiilor 
cu Carter, Ceauşescu a înţeles că americanii intenționau să- 
l folosească pe el pentru răsturnarea URS S. Atunci, după 
refuzul lui Ceauşescu, au trecut la polonezi, l-au folosit şi pe 
papă şi a fost instrumentul polonez preferat decât cel 
românesc. Asta ne-a costat o revoluţie. Ceauşescu n-a 
sesizat acest moment uriaş, istoric, la care el fusese invitat 
direct, pe o discuţie pe care era pregătită salvarea lui. S-a 
opus ca prostul. S-a plecat de acolo cu sancţiunea cea mai 
dură asupra noastră - «Ceauşescu, falit!», adică şi noi, că 
Ceauşescu era România atunci pe plan internaţional. Falit, 
prin FMI. Urma vizita în Anglia şi probabil că încă nu se 


puseseră de acord, pentru că regina nu ştia decizia şi l-a 
plimbat cu trăsura. Dacă vă uitaţi atent, gesturile de 
curtoazie făcute la cel mai înalt nivel faţă de Ceauşescu au 
fost repetate identic faţă de Gorbaciov. Îşi găsiseră omul. 

AMS: Este tulburător ce spuneţi, deşi eu privesc lucrurile 
din perspectiva poporului român. Pe vremea când se 
întâmplau aceste lucruri şi Ceauşescu făcea acea gravă 
greşeală, eu eram poporul român. Nu ştiam nimic. 

EF: V-am spus astea ca să aflaţi acum că nu au fost doar 
defectele şi erorile comunismului. Peste tot pe unde ne 
duceam nu se mai rezolva nimic. Vizite inutile, din cauza 
ordinelor primite de la FMI. 

AMS: îl mai trimitea pe Dăscălescu în câte un tur de 
vizite... Nu se întorcea cu vreun rezultat. Am văzut nişte 
rapoarte de politică externă. 

EF: Ela fost boicotat şi de Occident, nu numai de ruşi. Nu 
mai găsea nicăieri nici o posibilitate - credite, relaţii 
economice, pieţe, oate se închideau în faţa noastră. Iar 
Ceauşescu a făcut prostia să menţină acumularea de 33...0 
prostie”.107 

Trebuie aşadar să vedem în cuvintele elogioase ale lui 
Jimmy Carter adresate lui Nicolae Ceauşescu la Washington 
nu numai un act de politeţe, ci şi un gest final de mulţumire 
pentru rolul pe care îl jucase în negocierile din Orientul 
Apropiat sau în apropierea relaţiilor chinezo-americane, 
poate chiar şi o încercare de a-l pregăti pentru marea 
misiune: amplificarea naţionalismului său antisovietic afişat, 
până la desprinderea de URS S cu ajutorul americanilor, 
creând o criză în sistem. Se încheia un fragment de Istorie 
şi începea un altul, în acel moment politica externă a 
României trebuia să pornească pe altă cale, să găsească noi 
mijloace de arămâne activă, pentru că o Mare Putere ca 
Statele Unite se poate întoarce spre alte probleme şi spre 
alţi parteneri, dar nu uită niciodată binele pe carei l-ai 
făcut. Washingtonul dăduse suficiente semnale că păstrează 
România ca „un canal diplomatic deschis”, ceea ce pentru o 


ţară comunistă era foarte mult. Din această perspectivă, nu 
te cerţi cu America, ci cauţi să-i câştigi din nou interesul. 
Mai ales când ştii că orice întoarcere spăşită spre URSS 
este însoţită de umilinţe. 

Din toatele punctele de vedere şi intern şi extern, anul 
1977 a fost un an de cotitură în istoria României: cutremur 
devastator de pâmânt, greva minerilor, respingerea ofertei 
americane de salvare a României, apariţia disidenţei. 

Cazul Funderburk. 

David B. Funderburk, fost ambasador al Statelor Unite în 
România (1961-1985), a avut o atitudine constant 
anticeauşistă şi anticomunistă. Cartea lui despre perioada 
mandatului la Bucureşti este însă extrem de derutantă. Ea 
se prezintă ca operă a unui american anticomunist convins, 
a unui neoconservator, a unui partizan al Dreptei 
americane nedispuse la compromisuri cu regimul 
dictatorial din România, dar care nu-şi poate înfrâna 
frustrările, în primul rând împotriva propriului Minister de 
Externe. Străbătută de la un capăt la altul de acuze grave 
la adresa Departamentului de Stat, cartea lui Funderburk 
nu-şi ascunde ura p Ceauşescu şi pe Securitate. Ura 
aceasta ilogică îl face suspect. Fostul ambasador este astfel 
capabil să afirme că în România mai existau trupe sovietice, 
că în timpul agresiunii împotriva Cehoslovaciei din 1968, 
România a fost doar cu puţin în urma liniei sovietice, ca 
Ceauşescu avea o colaborare foarte strânsă şi secretă cu 
Uniunea Sovietică în domeniile militar şi de spionaj. Tezele 
acestea nu pot sta? Picioare, în schimb le găsim în operaţiile 
sovietice de intoxicare jezvăluite de Gordievski, Mitrokhin şi 
alţii. David B. Funderburk, lipsit de calităţi diplomatice, a 
căzut în această plasă şi astfel o opi-ne valoroasă devine 
mai puţin credibilă. Cazul Funderburk este însă important 
din multe puncte de vedere. Ela acordat o atenţie 
concentrată asupra cultelor şi sectelor religioase din 
România, fiind principalul agitator al acestor probleme în 
America, călcându-l pe nervi pe Ceauşescu. Cu toate 


acestea, cu toate că Ceauşescu avea o relaţie privilegiată la 
Departamentul de Stat - care el însuşi nu-l mai suporta pe 
Funderburk - România comunistă nu protesta faţă de 
acţiunile ambasadorului american, de foarte multe ori 
neconforme cu statutul diplomatic. Aici persistă un mister 
care trebuie lămurit. Pentru a încerca să lămurim acest 
mister, am discutat la 8 ianuarie 2004 cu un ofiţer de 
Securitate care l-a avut în lucru: „AMS: Domnule colonel, 
aţi citit cartea fostului ambasador american Funderburk 
«între Departamentul de Stat şi Clanul Ceauşescu»? 

CEN: Nu, am auzit că a scris o astfel de carte, dar nu am 
citit-o, nici măcar nu am căâuţat-o. 

AMS: De ce? Nu vă mai interesează trecutul activităţii 
dvs.? 

CEN: Nu e vorba de asta. De altfel nici nu aş dori să 
discutăm despre el. Întrebaţi-mă altceva. 

AMS: Dar nu vreau să vă întreb altceva. Mă interesează 
acest ambasador american, care arată o atitudine 
categorică împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului. Este 
un tip radical, pe gustul meu, dacă vreţi, un neoconservator 
care nu s-a lăsat păcălit de legendele ceauşiste. Negaţi 
acest fapt. 

CEN: Nu, nu-l neg. 

AMS: Aşadar, un adversar... A fost bun, tenace, a creat 
probleme Securităţii, încăpățânat? Cartea lui conţine într- 
adevăr nişte erori de informaţie surprinzătoare. Vă dau 
nişte exemple: în Româ-nia mai erau trupe de ocupaţie 
sovietice! În 1968 poziţia României a fost foarte aproape de 
cea a URS S la invadarea Cehoslovaciei! Ceauşescu lucra 
mână în mână cu sovieticii şi le transfera mereu ehnologie 
americană! 

CFN: Pai numai ce aţi spus până acum îl descalifică. Cine 
poate să creadă prostiile astea? Oricine îşi pune întrebarea 
ce fel deamba-sador era ăsta? 

AMS: Păi, asta vreau, să-mi spuneţi ce fel de ambasador 
era. 


CEN: Funderburk mai fusese în România înainte să fie 
numit ambasador, fusese la Cluj cu o bursă, învățase ceva 
româneşte, dar stricat. 

AMS: Vă întreb acum: în perioada în care a fost la Cluj, 
Securitatea i-a înscenat ceva, a încercat să-l racoleze, a 
ratat vreo acţiune împotriva lui? Vă întreb, pentru că din 
carte se degajă o anumită ură. 

CEN: Această ură are un caracter strict personal. Insă noi 
vorbim aici de un ambasador, în perioada cât a fost la Cluj, 
Funderburk ş a intrat în colimatorul unui grup iredentist 
maghiar, a unui cerc unguresc ostil, radical, care ura 
România şi căuta să acţioneze pen-l tru ruperea 
Transilvaniei, îl foloseau., AMS: şi dvs. ce păzeaţi? Putea 
exista un astfel de cerc ostil în ţară fără să luaţi măsuri? 

CEN: Ar fi mult de povestit. Era sub observaţie. Dar 
trebuie să precizez că existau cercuri maghiare care nu 
erau ostile României, care se ocupau de supraviețuirea 
minorităţii maghiare, de păstrarea tradiţiilor, de o relaţie 
firească, normală cu Ungaria. Cu ăştia noi nu aveam nimic. 
Al doilea mediu la care gravita Funderburk era cel 
extremist religios, pentru care libertăţile oferite de statul 
comunist, atât cât se puteau da în mijlocul lagărului 
comunist, erau o adevărată pacoste. Ei aveau nevoie de 
martiri, de luptători, de victime şi provocau mereu astfel de 
cazuri, în sfârşit, Funderburk era baptist şi avea impresia 
că baptiştii sunt trataţi prost în România. Adevărul este că 
fuseseră foarte puţini până în timpul administraţiei Carter, 
stăteau la locul lor, apoi cultul a explodat în România cu 
acceptul lui Ceauşescu. 

AMS: Eu tot cred că este insuficient pentru frustrările 
recunoscute de Funderburk în carte. A mai fost ceva. 

CEN: Funderburk a fost prost ales pentru diplomaţie. Era 
un om dominat de slăbiciune, lipsit de stil, nerasat. Chiar 
lipsa unei culturi elevate, precum şi frustrările pe care le 
trăia faţă de colegii lui diplomaţi, nu mai vorbesc faţă de 
oamenii, de intelectualii români cu care intra în contact, îi 


alimentau această ură. Era apoi autorul unor acţiuni 
negândite, lipsite de logică şi nu pentru a ne surprinde pe 
noi. el pur şi simplu îşi lasa Departamentul de Stat cu gura 
căscată, fiindcă îl durea foarte mult chestiunea asta, motiv 
pentru care s-a lansat furibund în probleme marginale, de 
multe ori incitând oameni şi din biserică şi din rândul 
maghiarilor, asigurându-i că au în spate sprijinul Americii, 
al preşedintelui Reagan personal. Erau lucruri pe care le 
poate face un ziarist sau un turist oarecare, dar nu un 
ambasador. Omul acesta încălca norme diplomatice, reguli 
care ţin de etichetă, nu de regimul politic. 

AMS: şi cum se face că România nu a protestat? Este 
suspectă această atitudine. 

CEN: Statele Unite au avut ambasadori serioşi la 
Bucureşti, oameni de anvergură, care îţi impuneau respect 
şi ca diplomat şi ca agent. Funderburk nu ştia să comunice, 
avea contacte slabe, era inactiv şi de multe ori interceptam 
nemulțumiri ale Departamentului de Stat. 

AMS: Domnia sa afirmă că avea duşmani la Departamentul 
de Stat, oameni care făceau compromisuri grave cu 
Ceauşescu. 

CFEN: Statele Unite îşi urmăreau o politică de interese, cu 
caracter global, făceau şi gafe enorme, făceau şi prostii, dar 
îşi urmăreau scopurile până la capăt. Nu te poţi juca cu 
astfel de lucruri şi să vii să spui că administraţia americană 
era păcălită, înşelată, furată de Ceauşescu. Astea sunt 
bancuri. Se făcea un joc în care aveau nevoie de Ceauşescu, 
iar acesta a tras toate foloasele pe care le-a putut trage. 
Punct! 

AMS: Se referă şi la înţelegerea secretă cu sovieticii 
pentru păcălirea americanilor. 

CFEN: Altă prostie! Dar Germania, dar Franţa, dar Anglia, 
toţi ăştia care colaborau cu Ceauşescu erau orbi? Păi dacă 
Ceauşescu a păcălit toate marile puteri înseamnă că a fost 
un geniu. Hai să fim serioşi! 


AMS: Să revenim la domnul Funderburk. L-aţi cunoscut 
personal. 

CEN: Foarte personal. Când vorbea, te împroşca cu salivă. 

AMS: Eh, asta e... 

CFN: Domnule, ăsta e omul. Avea şi un caracter urât, 
incapabil de îi trainice şi din cauza asta nu avea uşurinţa de 
a-şi crea relaţii. 

AMS. Revin la întrebarea dinainte: a existat un motiv 
anume pentru care să urască Securitatea, dincolo de faptul 
că era american şi conservator? 

CEN. Da, a existat, dar nu vi-l spun, pentru că este o 
chestiune personală”. 

Nu ştim cât de personală era această problemă, dar 
ambasadorul Funderburk, cu toate inabilităţile sale 
profesionale, a fost un constant duşman al regimului 
comunist din România. Ela reuşit până la urmă, cu 
tenacitate, să mobilizeze o serie de oameni politici 
americani pentru a opri compromisurile făcute cu regimul 
comunist din România, dar a fost ajutat şi de greşelile grave 
făcute de Ceauşescu. Problema mandatului său a fost - şi 
cred că acesta este misterul -că a favorizat o avalanşă de 
legături neconvenţionale şi entuziaste, dar mai ales 
necontrolate ale câtorva mii de cetăţeni români care se 
declarau persecutați, preoţi sau pastori baptişti, credincioşi 
ai unor !. Secte obscure, disidenţi şi opozanți, care profitau 
de uşurinţa şi credulitatea ambasadorului american, în 
perioada mandatului lui David B. Funderburk, Securitatea 
română a reuşit cele mai numeroase şi mai ample penetrări 
în sistemul de interese şi de informaţii american în 
România, inclusiv plasarea unui număr important de agenţi 
în Statele Unite proveniţi din rândurile pseudosectanţilor şi 
pseudoluptătorilor pentru drepturile omului cultivați de 
inabilul ambasador. Din acest motiv regimul Ceauşescu nu 
protesta la atitudinea „duşmănoasă” a lui David. B. 
Funderburk. 


Ce voiau americanii care veneau în delegaţii, una după 
alta, la Ceauşescu în anii de sfârşit ai sistemului comunist? 
Americanii îi dădeau semnale lui Ceauşescu asupra 
oportunității care se deschidea în Est prin reformele lui 
Gorbaciov. Probabil că nu o făceau din sentimentalism, dar 
în mod sigur o făceau din interese economice imediate. Pe 
de altă parte, dincolo de interesele economice, o 
liberalizare a vieţii politice şi sociale crea premisele 
manifestării unor curente critice, a unei opoziții, fie şi 
individuale, cu perspectiva constituirii unei alternative mai 
democratice sau chiar pe deplill democratice. Pentru 
americani, un sistem cu libertăţi democratice şi cu 
eliberarea pieţei de ideologie reprezenta scopul cel mai 
important. 

şi ei pierdeau bani prin amendamentul Jackson-Vanick. 
Probabil că je era indiferent cine conduce ţara, dacă e 
nebun sau marxist, în faţa acestei oferte, Nicolae Ceauşescu 
nu s-a limitat la obişnuitele lui fraze golite de conţinut, ci a 
devenit arogant. O etapă plină de greutate în care Statele 
Unite, prin reprezentantul celui mai înalt for decizional, a 
început să-şi retragă sprijinul faţă de Ceauşescu a fost vizita 
vicepreşedintelui american George Bush la Bucureşti din 
18-19 septembrie 1983. Ceauşescu s-a purtat grosolan cu 
această ocazie, folosind dintr-o dată un limbaj foarte dur: 
„Vii aici să pui condiţii?”Vizita lui Bush a marcat căderea 
abruptă a relaţiei lui Ceauşescu şi a României, în ultimă 
instanţă, cu America. După episodul ăsta, Ceauşescu n-a 
mai încercat să reîncălzească relaţiile cu americanii, 
lăsându-le reci. Colonelul Traian Stambert, fost ofiţer CIE în 
acea perioadă, a cunoscut bine detaliile vizitei 
vicepreşedintelui Bush în România: „Iniţial, acesta a sosit în 
România cu gânduri curate, intenţii lăudabile şi speranţe în 
mai bine, aşa cum primise asigurări şi ambasadorul Mircea 
Malița, o personalitate de prim rang în domeniu”108. 
George Bush senior nu avea motive personale să adopte o 
atitudine ostilă faţă de Ceauşescu sau faţă de români, 


dimpotrivă, fiind oarecum simpatizant al românilor. Acest 
sentiment îl dobândise în timpul misiunii sale diplomatice în 
China, unde avusese drept partener de tenis un diplomat 
român de la care aflase o serie de informaţii pozitive despre 
ţara noastră. „Din păcate, socoteala din târg nu s-a potrivit 
cu cea de acasă! 

— Îşi continuă relatarea colonelul Stambert. Ceauşescu, în 
megalomania lui, l-a sfidat, pur şi simplu, pe G. Bush, 
respingându-i aproape toate propunerile de îmbunătăţire a 
relaţiilor bilaterale. Unele probleme punctuale abordate de 
vicepreşedintele Americii ca: anularea taxelor de studii 
pentru cetăţenii români care solicitau emigrarea din tară; 
acordarea unei mai mari libertăţi de practicare a cultelor 
neo-Protestante; de emigrare şi liberă circulaţie; 
abandonarea practicii de a impune înregistrarea la 
autorităţi a maşinilor personale de Scris; îmbunătăţirea 
balanței comerciale prin creşterea importului de produse 
americane etc. Au fost taxate de Ceauşescu ca fiind 
încercări de amestec în treburile interne ale României! 
Capacul pe oala în clocot l-a pus în momentul în care a 
respins creditul guvernamental, în valoare de câteva sute 
de milioane de dolari, oferit cu generozitate şi cu bună 
intenţie de G. Bush, pentru a mai slăbi din presiunea 
datoriei.”109 în sfârşit, Ceauşescu i-a spus lui Bush ca 
România nu mai împrumută bani şi că în curând el va 
deveni un important creditor pentru ţările în curs de 
dezvoltare. Probabil că George Bush l-a considerat pe 
Ceauşescu irecuperabil. 

Cu toate că până atunci celelalte întâlniri cu George Bush 
se des-făşuraseră într-o atmosferă destinsă, de data asta 
intervenise, practic, un alt context. Pe de o parte, 
Ceauşescu nu admitea să primească ultimatumuri, iar, pe 
de altă parte, vicepreşedintele american nu intenţiona să 
discute destins fără să i se îndeplinească nişte condiţii. Era 
şi un vicepreşedinte tânăr - 59 de ani şi arăta foarte tânăr 
datorită vieţii sale sportive. Apoi, vicepreşedintele din faţa 


lui fusese şeful CIA, autoare a racolării lui Pacepa şi 
inspiratoare a duplicităţii faţă de el, a punerii sale la colţ, în 
locul neînsemnat care i se cuvenea. Pasionat de secrete, 
încrezător în capacitatea sa de analist şi hârşâit prin 
treburile murdare ale spionajului, Nicolae Ceauşescu vedea 
în George Bush pe rivalul care îl învinsese, aruncând la 
gunoi într-o clipă toate speranţele şi visele sale. Vedea în el 
spionul. Degradarea puterii de înţelegere şi de anticipare a 
lui Ceauşescu se vede şi din acest caz. Cu ani în urmă îl 
primise pe Richard Nixon când nu era nimic, pentru ca apoi 
să profite din plin de gestul său premonitoriu, în ianuarie 
1989 tocmai George Bush, cel jignit la Bucureşti, devenea 
preşedinte al Statelor Unite ale Americii. 

Reconstituirea imaginii pe care şi-o făcuse Nicolae 
Ceauşescu despre procesul politic ce se desfăşura în 
Europa nu trebuie judecată numai prin prisma 
schematismului primitiv al gândirii sale. De exemplu, şeful 
statului comunist român credea că Mihail Gorbaciov este 
spion american. Cu această convingere a cerut Securităţii 
să-i ofere în iarna 1988-1989 probe care să confirme 
impresia sa despre conducătorul Uniunii Sovietice. Oricât 
ar părea de neverosimil, ordinul acesta a existat, iar 
Securitatea a condus acţiuni pentru îndeplinirea acelei 
misiuni. 

În cadrul operaţiilor de exploatare a unei reţele, în seara 
zilei de 3 decembrie 1989 o sursă directă şi sigură, 
cetăţean străin cu acces la informaţia primară, a transmis 
legăturii sale din Securitate mesajul că la Malta Gorbaciov 
şi Bush au hotărât înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu 
simultan cu Noriega din Panama, în faţa gravităţii şi 
importanţei acestei informaţii, precum şi pe baza valorii 
persoanei care o difuza, un general de Securitate s-a 
deplasat de urgenţă într-o locaţie specială - nu se ştie dacă 
pe teritoriul României sau în afară - pentru a face personal 
operaţia de verificare a informaţiei. Sursa a confirmat 
datele înţelegerii de la Malta şi a furnizat alte câteva 


amănunte. Ca urmare a acestei întâlniri, dar şi pe baza 
informaţiilor obţinute din surse certe, conducerea 
Departamentului Securităţii Statului a întocmit două note 
cu caracter ultrasecret. Prima avea următorul conţinut: „în 
cursul discuţiilor din Malta, secretarul general al PCUS, 
Mihail Gorbaciov şi preşedintele american George Bush au 
hotărât înlăturarea regimului socialist din România”. O a 
doua notă dădea a doua informaţie: „Cu ocazia 
convorbirilor de la Malta între secretarul general al PCUS, 
Mihail Gorbaciov şi preşedintele american George Bush s-a 
convenit intervenţia militară a Statelor Unite în Panama”, în 
aceeaşi seară notele au fost prezentate lui Nicolae 
Ceauşescu. Şeful statului a avut un moment de tristeţe şi 
apatie, rezervându-şi o singură replică: „M-au condamnat!”. 

Relaţia Ceauşescu-Securitate. Pentru a înţelege greutatea 
acestor informaţii şi efectul lor asupra destinului regimului 
comunist, precum şi asupra naţiunii este nevoie deo 
explicaţie mai detaliată. Mai întâi, se dovedeşte necesar să 
descifrăm, chiar şi numai pe bază de mărturii, care a fost 
valoarea informaţiilor pe care le-a avut Nicolae Ceauşescu 
despre procesul prăbuşirii comunismului şi spre propria sa 
soartă. Explicaţia implică o abordare treptată, mo-tlv 
pentru care autorul va reface aici etapele judecăților de 
valoare care l-au condus la aflarea acestui secret. 

Se pun în discuţie trei posibile ipostaze ale şefului 
Departamentului Securităţii Statului, o dată cu numirea 
acestuia în funcţie ia 5 octombrie 1987. Cele trei posibilităţi 
ale generalului lulian Vlad erau; 

1. Fidelitate faţă de Ceauşescu, ca urmare a propriilor 
credinţe în valorile comuniste, apoi din admiraţie pentru 
personalitatea şefului statului, precum şi datorită faptului 
că la acea dată cunoştea care sunt duşmanii acestuia pe 
care mizau sovieticii. 

2. Inactivitate din prudenţă, retragere în interiorul legii, 
ca funcţionar şi ofiţer apolitic, rezumându-se la a-l informa 


pe şeful statului şi nimic mai mult, protejându-se în faţa 
unor evenimente previzibile. 

3. Decizia de a trece la o acţiune care să scutească 
poporul şi ţara de o intervenţie militară, nu neapărat prin 
favorizarea unei lovituri de stat, dar cu luarea unor măsuri 
care să permită o schimbare a conducerii statului fără 
victime. 

Pe baza cercetării felului în care se desfăşura relaţia 
Ceauşescu-Vlad, putem formula trei răspunsuri, în primul 
rând, generalul Vlad îl admira pe Ceauşescu în calitate de 
şef de stat, îi admira experienţa de activist al partidului şi 
abilitatea speculativă în probleme internaţionale. Ca 
individ, Ceauşescu era extrem de ordonat, riguros, avea un 
birou de pe care obiectele se mişcau şi reveneau în acelaşi 
loc cu precizie geometrică, dar era şi foarte suspicios la 
nou. De aceea, modul de abordare a unei probleme de 
securitate naţională era foarte important. leama de 
Ceauşescu venea în primul rând din puterea absolută de 
care dispunea şi din faptul că o cădere în interiorul 
sistemului era cu atât mai dureroasă cu cât se petrecea mai 
de sus. O cădere în afara sistemului era o catastrofă, iar 
pentru un şef de serviciu secret şi foarte periculoasă fizic. 
Ataşamentul generalului Vlad de Ceauşescu ţinea şi de 
faptul că şeful DSS vedea în şeful statului expresia de vârfa 
forţei naţionale şi încarnarea unui mare patriot. Se va 
înşela amarnic. Momentul adevărului a fost revolta de la 
Braşov. 

Ea merită o abordare specială. 

Consecințe ale revoltei de la Braşov. 

În ziua de 15 noiembrie 1987, duminică, zi în care se 
desfăşurau alegerile pentru Consiliile populare, dar şi zi în 
care se lucra pentru îndeplinirea planului, muncitorii de la 
Uzinele „Steagul Roşu” (Autocamioane Braşov), plecaţi spre 
centrul oraşului, au transfor-mat aceasta deplasare într-un 
marş de protest, în oraş se răspândise de câtva timp zvonul 
că vor urma concedieri masive determinate de lipsa de 


productivitate a unităţii economice şi de scăderea 
comenzilor. Produsele uzinei - camioane - erau slabe 
calitativ şi depăşite tehnologic. Din aceste cauze muncitorii 
nu-şi mai luau salariile sau le ridicau serios diminuate, în 
plus, o particularitate a muncitorimii braşovene făcea ca 
situaţia acesteia să fie şi mai dramatică: erau foarte mulţi 
oameni aduşi din satele Moldovei, rupţi de căminele lor şi 
„plantaţi” în blocuri insalubre, lipsite de serviciile utilitare 
minime - apă rece, apă caldă, termoficare, gaze, având în 
faţă doar spectrul reîntoarcerii în Moldova, unde nu îi 
aştepta decât un proces invers, de rerurâlizare. Vasile 
Bădin, participant la manifestaţie, şi-a prezentat motivaţia 
într-o carte de interviuri: „Când am ajuns la serviciu şi am 
văzut fluturaşul lăsat în dulap de schimbul meu cu banii pe 
care trebuia să-i ridic, când am văzut că nu-mi ajung nici 
pentru hrana copiilor, darămite pentru hainele lor, am spus 
că nu mai dau drumul la maşină. Nu mai aveam de ce să 
lucrez, nu mai aveam nici o motivaţie”110. Conform unui 
martor ocular care a descris scenele din oraş lui Silviu 
Brucan, „pentru prima dată s-au auzit în România oameni 
strigând pe stradă: Jos cu dictatura! Vrem pâine! Jos cu 
Ceauşescu! Furia mulţimii s-a dezlănţuit când o maşină a 
Miliției a ameninţat pe cei care mărşăluiau şi atunci aceştia 
au azvârlit cu pietre şi sticle în maşină, oprind-o, dând-o 
peste cap şi punându-i foc. Dintr-o dată, lumea a început să 
cânte Deş-teaptă-te, române! Şi s-a îndreptat spre sediul 
judeţean al Partidului Comunist care adăpostea şi Consiliul 
Popular. Ei au pătruns în clădire şi ceea ce au văzut în 
marele hali de la intrare i-a scos din sărite: o masă lungă 
plină de tot felul de bunătăţi, delicatese, fripturi şi vinuri 
pregătite pentru un ospăț menit să celebreze victoria în 
alegeri asigurată cu 99 la sută din voturi. Asta era prea 
mult pentru Protestatarii înfometați. Ei au ras tot ce era pe 
masă, au luat cu asalt întreaga clădire şi au început să 
arunce pe geam, în piaţă, tablourile lui Nicolae şi ale Elenei 
Ceauşescu, împreună cu dosare şi documente, aprinzând în 


mijlocul pieţei un foc ale cărui flăcări se vedeau pânăla2 
kilometri”111. Reconstituirea evenimentului arată că nu s-a 
strigat „Jos Ceauşescu!” (este o informaţie falsă) şi nu s-a 
dat foc la nici o maşină. Nu s-a intrat în Consiliul Judeţean 
de Partid, ci în Consiliul Municipal (Primaria), unde au 
devastat şi incendiat bufetul organizat pentru funcţionarii 
angajaţi în procesul electoral. Aşa cum este descris 
evenimentul din mai multe surse în presa română 
postrevoluţionară, protestul a pornit cu caracter economic 
şi social. Gabriela Chivi, un alt participant la eveniment, a 
explicat: „Când am ajuns la uzină, lucram în primul schimb, 
vedeam oamenii cum refuză să intre în secţii. Aşteptam 
afară, nu să facem grevă, nici pe departe aşa ceva. Noi, 
practic, ne ceream banii. Aveam salariile înjumătăţite şi nu 
mai puteam accepta această situaţie. Nu pot să spun că am 
făcut gesturi ieşite din comun, nu am spart nimic, dar am: 
intrat în Consiliul judeţean pentru că îl urmam pe fratele 
meu”112. Agitaţia şi apoi furia muncitorilor au fost 
amplificate şi de informaţia că liderii politici ai uzinei 
luaseră prime, deşi planul nu era îndeplinit. Cu toate 
acestea, este semnificativ amănuntul că manifestanţii s-ar fi 
deplasat în oraş în frunte cu secretarii lor de partid a căror 
atitudine din momentul transformării protestului sindical în 
protest politic nu este descrisă de nimeni. La fel cum se va 
întâmpla şi în alte situaţii ulterioare, intervenţia brutală şi 
nepotrivită a Miliției a incitat spiritele, agresiunea 
autorităţii, fie şi numai verbală, consti-tuindu-se în 
declanşator pentru exprimarea nemulțumirii politice, care 
avea o esenţă economică. Muncitorii au fost învăţaţi în 
România că ei conduc ţara, că Partidul Comunist este 
reprezentantul lor şi că, în particular, Miliția există pentru 
a-i apăra. Scenele de la Braşov sunt confirmate şi de fostul 
general de Securitate Neagu Cosma: „A fost nevoie doar de 
o scânteie pentru a se aprinde. 

Nu s-a strigat numai «Achitaţi-ne drepturile băneşti - 
vrem salarii - ci şi «Jos dictatura, Jos Ceauşescu»... 


«Hoţii»... Dacă s-a strigat într-adevâr de către muncitori Jos 
dictatura, atunci lucrul e straniu pentru că, cel puţin 
formal, era vorba de dictatura lor, în numele căreia elitele 
ţării fuseseră îngropate prin închisori sau sub malurile de 
pământ ale canalului Dunăre-Marea Neagră, sub 
autoritatea căreia aveau prioritate la case, la maşini, la rate 
şi pentru care fiii lor erau admişi în facultăţi şi alte instituţii 
de învăţământ pe bază de dosar! Este, de asemenea, 
semnificativ pentru deruta şi dezordinea corpului 
muncitoresc român faptul că cei pe care urmau să-i voteze 
pentru Consiliile populare erau oameni dintre ei, pe care ar 
fi trebuit, conform propagandei oficiale, să-i învestească cu 
puterea de a-i reprezenta în forurile de decizie, în plus, 
rămâne de neînțeles încetarea lucrului pentru a nu „le face 
planul ălora”, ălora fiind chiar ei! Având în vedere că 
România era stat comunist, orice demers economic avea 
implicit un sens politic. Din aceste motive, caracterul 
economic al protestului de la Braşov devine din perspectivă 
istorică secundar, chiar dacă a fost unica sursă reală a 
mişcării de protest şi singurul scop ţintit. El exprimă 
situaţia de cerc vicios în care ajunsese în acel moment 
sistemul de putere de jos, ficţionar, al regimului comunist. 
Informaţiile despre evenimentele din Braşov au ajuns la 
presa occidentală prin intermediul unor turişti şi ziarişti 
străini aflaţi în-tâmplător în localitate, prin mijlocirea lui 
Silviu Brucan, care a descris directorului Bibliotecii 
Americane din Bucureşti faptele aflate şi din investigaţiile 
jurnaliştilor francezi trimişi ulterior în capitala judeţului 
Braşov. „Relatarea cea mai completă a răscoalei de la 
Braşov a fost publicată în săptămânalul L 'Evenement du 
Jeudi (Nr. 167 din 14-20 ianuarie 1988). Cei doi trimişi 
speciali ai publicaţiei pariziene, Michel Labro şi Alexandra 
Lavastine, au pătruns în România şi apoi la Braşov, cu vize 
de simpli turişti.”114 Calitatea mediocră a acestor ziarişti 
nu are importanţă. Sursa principală a jurnaliştilor francezi 
a fost scriitorul braşovean Vasile Gogea. Câţiva intelectuali 


care au încercat să ia apărarea muncitorilor arestaţi la 
Braşov - Doina Cornea, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu - 
au fost contactaţi de Securitate şi intimidaţi, în legătură cu 
implicarea Securităţii în anchetarea evenimentelor de la 
Braşov, colonelul (r) Gheorghe Cotoman din cadrul Direcţiei 
VI a DSS avea să afirme în 1999: „Desigur, se poate pune 
întrebarea: a fost justificată implicarea organelor de 
cercetare ale Securităţii în cazul respectiv, în raport cu 
competențele prevăzute pentru acestea de Codul de 
Procedură Penală? Răspunsul este simplu: această 
implicare a fost legală, deci, justificată, întrucât trebuia să 
se stabilească dacă faptele nu reprezentau cumva preludiul 
unor acţiuni violente de o mai mare amploare, de natură a 
slăbi puterea de stat, cu alte cuvinte, dacă întruneau sau nu 
elementele constitutive ale unei tentative la infracţiunea de 
subminare a puterii de stat (a cărei urmărire penală era 
dată în competenţa organelor de cercetare ale fostei 
Securităţi). Dar, s-a dovedit că acţiunea respectivă nu putea 
fi încadrată în acest articol de lege (subl. Aut.), şi, chiar în 
ipoteza că s-ar fi încadrat, sunt sigur că soluţia era aceeaşi, 
fiindcă Nicolae Ceauşescu nu ar fi acceptat că în România 
se pot declanşa acţiuni de natură a periclita puterea pe 
care o deţinea. Şi asta chiar în ziua alegerilor!”115. Deşi 
corectitudinea afirmației colonelului Cotoman pare; 
protejată de prevederile legilor de atunci, fostul ofiţer al 
Direcţiei ' VI nu explică implicarea sa şi a colegilor săi în 
paza inculpaţilor şi în judecarea cazului, acţiune pe care o 
descrie tot el în continuarea pasajului citat. 

Securitatea ştia că Braşovul are cauze profunde, de 
sistem. Ofițerii din întreprindere informaseră conducerea 
DSS asupra posibilităţii unei greve iminente, iar generalul 
Vlad îl pusese în gardă pe primul-secretar al judeţului. 
Acesta însă nu a luat nici o măsură pentru redresarea 
situaţiei, fiind mai mult preocupat ca informaţiile cunoscute 
de Securitate să nu ajungă la CE. El se prevala de rolul 
conducător al partidului asupra Securităţii, în România 


funcţionează Institutul Român de Istorie Recentă, condus 
de tânărul istoric Marius Oprea, care se ocupă cu studierea 
crimelor comuniste. Este însă interesant de observat că, 
după mai mulţi ani de cercetare în arhive, Marius Oprea 
ajunge la o concluzie care diminuează rolul Securităţii în 
acel caz: atunci când analizăm şi judecăm Securitatea nu 
trebuie să scăpăm din vedere nici o clipă Partidul: „Activiştii 
comunişti au fost aceia care, în genere, i-au dictat 
priorităţile şi i-au supravegheat acţiunile - şi nu invers, cum 
s-a acreditat public în lumea postcomunistă”116. Este 
opinia lui Marius Oprea. 

Informaţiile din domeniul economic venite pe linia 
Securităţii (Direcţia a Il-a) erau raportate şi miniştrilor de 
resort. Pe acest traseu informaţiile despre gravele erori de 
conducere de la Braşov au ajuns şi la Constantin 
Dăscălescu. Văzând că primul-secretar de la Braşov nu ia 
nici o măsură, generalul Vlad l-a informat personal pe 
primul-ministru, înaintându-i şi un raport detaliat care 
conţinea statistici relevante pentru situaţia salarială, a 
producţiei şi a aprovizionării cu alimente din Braşov. 
Dăscălescu nu a făcut nimic. Atunci generalul Vlad i-a 
înaintat lui Ceauşescu un raport asupra situaţiei explozive 
de la Braşov. Atât Dăscălescu, cât şi Preoteasa, primul- 
secretar, s-au apărat afirmând că n-au ştiut nimic şi că 
situaţia nu este în realitate atât de gravă. Au dat vina 
amândoi pe Securitate că exagerează. După cum se 
cunoaşte, autorităţile politice şi executive nu au fost în stare 
să facă nimic pentru îmbunătăţirea vieţii cetăţenilor din 
Braşov. Manifestaţia şi protestul s-au produs ca fenomene 
inevitabile. Deja în noiembrie venise frigul, parte din 
instalaţiile şi utilajele întreprinderilor nu mai puteau 
funcţiona, iar în case nu se mai putea trăi. O epidemie de 
gripă izbucneşte în oraş în prima decadă a lunii, pe fondul 
lipsei de medicamente - au fost cazuri când părinţii luau 
noaptea trenul la Bucureşti pentru a cum-Păra 
medicamente din gară, după care se întorceau pentru a le 


administra copiilor - iar în spitalele braşovene începe să se 
înmulțească numărul pacientelor cu afecţiuni ale aparatului 
genital, generate de frig. 

Potolirea manifestaţiilor s-a făcut cu trupe de securitate- 
miliţie, dotate cu căşti şi scuturi, imagine neobişnuită 
pentru români. Au fost inculpate 64 de persoane, în 
majoritate tineril17. Cazul Braşov este important în analiza 
noastră, chiar dacă a fost o problemă de politică internă, nu 
numai prin faptul că ilustrează situaţia dramatică a 
cetăţenilor şi o primă tentativă serioasă de revoltă, ci şi prin 
consecinţele sale în planul raporturilor dintre Nicolae 
Ceauşescu şi şeful Departamentului Securităţii Statului. 

Momentul Braşov a reprezentat un semnal de alarmă 
pentru generalul Vlad şi l-a determinat să facă primul pas 
înapoi, privind cu mai multă circumspecţie raporturile sale 
cu Ceauşescu şi admiraţia pe care i-o acorda. Atunci 
Ceauşescu i-a ordonat să găsească agenţii străini care au 
pregătit revolta de la Braşov, fapt care l-a pus în gardă pe 
şeful DSS. Agentul provocator era criza socială. Cons- 
tatând periculozitatea situaţiei şi reacţia autorităţilor 
politice generalul Vlad a hotărât să adopte poziţia 
militarului care îşi face datoria, foarte atent asupra 
implicării politice şi a respectării legilor. A doua ipostază a 
sa. După ce s-a consultat cu subalternii săi, generalul 
Alexie, generalul Macri şi colonelul Gheorghe Raţiu, 
generalul Vlad a luat decizia de a pune la dispoziţie 
conducerii superioare de partid şi de stat, în principal lui 
Ceauşescu, informaţia adevărată şi cât mai amplă asupra 
situaţiei economice din ţară. A fost înfiinţat un sistem de 
buletine informative conţinând în exclusivitate probleme 
economice, insistându-se pe iminenţa unor evenimente de 
tip Braşov, între decembrie 1987 şi decembrie 1989 
Securitatea a dezamorsat alte zece cazuri de proteste şi 
greve asemănătoare celor de la Braşov.118 

Autorul acestui volum îşi tratează toate personajele, oricât 
de nocive sau benefice au fost, fără pasiune, cu cât mai 


multă obiectivitate, asumându-şi riscul de a se crede că nu 
acceptă criminalitatea regimului comunist şi avantajele 
infinite ale democraţiei. De aceea, nu judecă acţiunile unor 
personalităţi implicate în acest salt istoric decât în măsura 
în care au fost determinante. Pe Nicu Ceauşescu, beţivul, 
asasinul şi destrăbălatul notoriu, îl ştim din zvonuri şi ele 
erau în bună măsură adevărate, dar în faţa tribunalului 
individul s-a apărat ca un om inteligent şi cult. Altfel spus, 
capabil de un gest precum cel dezvăluit de generalul Pleşiţă 
care afirmă, alături de colonelul Burlan, că Nicu Ceauşescu 
a fi organizat un complot împotriva tatălui său. Dacă privim 
o cronologie politică a perioadei ceauşiste vom constata că 
a existat un interval de o lună (11 septembrie-l3 octombrie 
1987) în care Nicolae Ceauşescu operează o cascadă de 
destituiri şi numiri. La 11 septembrie sunt afectaţi de 
schimbări Ştefan Andrei, Lina Ciobanu, Dimitrie Ancuta, lon 
C. Petre, Aneta Spornic, un oarecare lon Constantinescu de 
la Planificare, un altul, Cornel Pânzaru numit la Ministerul 
Comerţului Exterior. La 29-30 septembrie Gheorghe 
Petrescu, Ion Avram, Gheorghe Cazan sunt destituiţi şi pe 
locurile lor apar nişte necunoscuţi. Barbu Petrescu este 
numit ministru secretar de stat la Planificare. La 3 
octombrie sunt destituiţi Petre Preoteasa (aşa ajunge la 
judeţul Braşov), George Homoşteanu, ministrul de Interne, 
Gheorghe Chivulescu, ministrul de Justiţie, Alexandru 
Necula, ministrul Industriei Electrotehnice. Funcţii 
importante, mai ales cele de la Interne şi Justiţie, nu îşi 
schimbă titularul decât într-o situaţie de criză. După două 
zile, la 5 octombrie, are loc o nouă serie de eliberări şi 
numiri din /în funcţie pe structura Guvernului. La 13 
octombrie Nicu Ceauşescu este eliberat din funcţia de prim- 
secretar al CE al UTC şi numit prim-secretar la Sibiu119. 
După versiunea generalului Pleşiţă, Tudor Mohora, un 
personaj din anturajul lui Nicu Ceauşescu, a fost „trimis la 
un sector al Capitalei, că era şi el în socoteală, prieten cu 
Nicu”120. Tudor Postelnicu, cel care îl ţinea sub observaţie 


pe fiul preşedintelui, este numit ministru de Interne, într-un 
singur loc scenariul acesta nu se potriveşte: înlocuirea 
generalului Constantin Olteanu cu generalul Vasile Milea la 
conducerea Ministerului Apărării Naţionale a avut loc în 
decembrie 1985, nu în 1986. 

Planul aducerii lui Nicu Ceauşescu la conducerea 
partidului a aparţinut tatălui său, Nicolae Ceauşescu. 
Acesta l-a discutat cu Elena Ceauşescu şi, dintr-o rațiune 
care pare străină imaginii pe care o avem despre ea, mama 
a căutat să împiedice compromiterea fiului prin viaţa 
destrăbălată pe care o ducea. Elena Ceauşescu a rămas şi 
va rămâne în Istorie ceea ce românii numesc o femeie de 
prost-gust, arţăgoasă, primitivă şi periculoasă, însă în cazul 
lui Nicu Ceauşescu este vorba de condiţia ei de mamă, 
dublată de un calcul politic. Nici o mamă nu acceptă ca fiul 
ei să fie alcoolic încă de tânăr, să omoare oameni cu maşina, 
să-şi trăiască viaţa sexuală din întâlniri ocazionale şi 
probabil că cele mai multe mame doresc o partidă bună 
pentru băiatul lor. În gândirea primitivă a Elenei Ceauşescu 
o partidă bună însemna ca soţia să nu fie evreică şi să fie, 
tot cum spune românul, „la locul ei”, în ambele aceste 
criterii sentimentale se citeşte şi calculul politic, în România 
soţia evreică însemna, mai ales la nivelul structurilor 
partidului, o posibilă spioană sovietică sau israeliană. O 
femeie „la locul ei” lingă Nicu Ceauşescu însemna viitoarea 
soţie a şefului partidului sau statului, care îl va însoţi în 
vizitele oficiale, care poate va fi primită ca şi ea, ca Elena 
Ceauşescu, de regina Angliei, de regina Spaniei sau de vreo 
împărăteasă ca Farah. Însemna imaginea de cuplu pe care 
o va prezenta poporului mai târziu şi, nu în ultimul rând, 
însemna mama unor copii ai secretarului general sau 
preşedintelui, în logica ei simplă, dar naturală, Elena 
Ceauşescu atingea o serie de atitudini pe care noi, cei de 
jos, le cunoşteam foarte bine. Contemporanii ar putea să-şi 
amintească felul în care părinţii îşi ascundeau sau protejau 
fetele atunci când Nicu Ceauşescu era prin oraşul sau 


cartierul lor, cum îşi schimbau hotelul la mare, când aflau 
că Nicu este în staţiune, cum chiar fetele serioase evitau 
zonele pe care acesta le frecventa. Fete sau femei gata de o 
aventură cu „prinţişorul” se găseau oricând. Nu o astfel de 
noră voia să aibă Elena Ceauşescu. Fără îndoială că au 
existat multe exagerări în privinţa personajului public Nicu 
Ceauşescu, însă finalul său este înnobilat de relaţia 
sentimentală adevărată cu talentata artistă Daniela 
Vlădescu. 

Surse serioase din anturajul cuplului prezidenţial confirmă 
ca ideea pregătirii lui Nicu Ceauşescu pentru preluarea 
Puterii a fost discutată mai întâi în familie. Apoi, Nicolae 
Ceauşescu a discutat aluziv cu apropiații săi politici despre 
cariera lui Nicu. Problemele au apărut în momentul în care 
Nicu Ceauşescu a lansat această informaţie în cercul său de 
prieteni pe fondul unor trăsături de caracter - teribilismul, 
voluntarismul, frivolitatea -accentuate de obişnuinţa de a 
consuma alcool în exces. Unii activişti» mai experimentați, 
au tras toate învăţămintele dinţr-o astfel de ipoteză şi 
probabil că au calculat perspectiva. Alţii, mai tineri, s-au 
crezut deja o echipă nouă pentru viitoarea conducere a 
statului şi au început să-l cultive pe Nicu Ceauşescu, 
cultivând în acelaşi timp şi tema aranjamentului cu un 
aspect de complot. O informaţie anume oferă detaliul 
semnificativ: până la momentul lansării proiectului aducerii 
lui Nicu Ceauşescu la conducere acesta avea doar câţiva 
prieteni, între care Ion Traian Ştefănescu părea cel mai 
apropiat. După primele discuţii s-au înmulţit „peţitorii”, ei 
fiind şi principalii colportori ai zvonului despre complot. Pe 
de altă parte, trecerea lui Nicu Ceauşescu de la UIC la 
conducerea judeţului Sibiu nu a fost o retrogradare. Numai 
oamenii slab informaţi credeau atunci, ca şi acum, că din 
funcţia de prim-secretar UIC se poate ajunge secretar 
general al PCR. Traseul prin UIC era mult mai lung decât 
cel de la conducerea unui judeţ, în plus, ştim sigur că 
judeţul Sibiu a fost ales de Nicolae Ceauşescu personal pe 


următoarele criterii: avea industrie de calitate, era populat 
de oameni cu un nivel ridicat de civilizaţie, era un judeţ 
„liniştit” din punct de vedere politic şi ceva mai puţin 
neliniştit social - Nicu se va ocupa intens de acest aspect —, 
avea unităţi militare de elită, avea cele mai importante 
minorităţi -unguri, germani, ţigani. Pe scurt, judeţul Sibiu 
era un fel de Românie mică. O altă poveste susţine că acele 
întâmplări şi în primul rând decizia lui Nicu Ceauşescu de 
a-şi îndepărta tatăl de la conducere au fost generate de 
revolta de la Braşov. Imposibil cronologic, însă Criza de la 
Braşov a reprezentat pentru liderii comunişti de la 
conducerea partidului, pentru comuniştii prosovietici, de tip 
Silviu Brucan, pentru câţiva conducători din Armată sau din 
Securitate, Semnalul clar că Ceauşescu a pierdut 
susţinerea masei şi că trebuie să se îndepărteze discret de 
liderul care pierduse noţiunea timpului. 

În acest loc se poate identifica cea de-a treia ipostază a 
generalului Vlad: evitarea implicării instituţiilor de forţă 
(Armată şi Securitate) în lupta lui Nicolae Ceauşescu de a 
se menţine la Putere cu orice preţ. Refuzând să admită că la 
Braşov s-au revoltat muncitorii şi insistând pe teza 
agenturilor străine, Nicolae Ceauşescu pregătea 
argumente pentru bazele legale ale unei represiuni. Mai 
există un argument important: Nicolae Ceauşescu avea 
obiceiul să-şi arunce în crize apropiații pentru a le rezolva - 
mai ales după experienţa din 1977 din Valea Jiului —, apoi îi 
făcea responsabili şj îi sancţiona. La un interval de timp, 
care ţinea de calculele lui politice, îi reabilita, punându-i în 
diferite funcţii, întotdeauna altele. Se poate observa o 
adevărată metodă de a plasa anumiţi activişti în locurile 
despre care avea informaţii că există probleme, urmărind 
rezultatul: se descurcă, îl promovează, nu se descurcă, îl 
sancţionează. Din toate aceste motive, ideea unei tentative 
a generalului Vlad de a-şi proteja structura şi de a se 
proteja pe el în faţa unei evidente înclinații spre 
discreţionar a lui Ceauşescu, dar mai ales în faţa crizei 


sociale propriu-zise nu trebuie ignorată, în ce-l priveşte pe 
Vlad, ca prim şef al DSS care nu era activist de partid, ca 
intelectual şi om foarte inteligent, a crede că stătea şi 
aştepta pasiv să fie amestecat într-o represiune sângeroasă 
este o naivitate. 

Relaţia Ceauşescu-Vlad. Pentru operaţiunea de protejare a 
instituţiei, generalul Iulian Vlad a reuşit să instituie un 
sistem de lucru cu şeful statului, de care l-a informat şi pe 
ministrul de Interne, superiorul său ierarhic. Vlad a început 
să-i furnizeze lui Nicolae Ceauşescu trei tipuri de 
informaţii: 

1. Informări curente, printr-un buletin dactilografiat care 
conţinea informaţii despre starea de spirit a populaţiei, 
despre cauzele nemulțumirilor (în permanentă erau 
informaţii despre criza sociala şi economică) şi despre 
întinderea teritorială a fenomenului (toată ţara). Buletinul 
era trimis de trei ori pe săptămână în plic sigilat. După 
câteva săptămâni, plicurile au început să se întoarcă 
nedesfă-cute, sigilate aşa cum fuseseră trimise. Ceauşescu 
refuza realitatea. 

2. Informaţii deosebite, obţinute pe linie de spionaj şi 
contraspionaj. Notele erau scrise de mână, nu mai mult de 
3-4 pagini» exemplar unic şi introduse într-un plic sigilat. 
Ceauşescu deschidea plicul, citea raportul, făcea unele 
notații (foarte schematice), apoi sigila personal plicul şi îl 
trimitea printr-un curier special înapoi la Securitate. 
Informaţiile deosebite erau trimise lui Ceauşescu o dată la 
două zile şi numai în cazuri speciale zilnic, atunci când 
informaţia prezentată era în progresie rapidă. 

3. Informaţii ultrasecrete, urgente, care erau prezentate 
personal de generalul Vlad, în exemplar unic fie sub formă 
de notă întocmită chiar de şeful DS S, fie în original, aşa 
cum venise de la reţea. După ce le citea şi le comenta cu 
Vlad, Ceauşescu înapoia documentul care era apoi arhivat 
într-un fond special. 


Cele două note din 3 decembrie 1989, care anunțau 
decizia lui Gorbaciov şi a lui Bush de a lichida regimul 
comunist din România, precum şi înţelegerea în privinţa 
intervenţiei în Panama, au făcut parte din categoria a treia, 
„informaţii ultrasecrete”. Nicolae Ceauşescu a reţinut 
ambele note şi le-a luat cu ella Moscova. 

Înțelegerea de la Malta. 

Cum a ajuns Securitatea română să obţină acele informaţii 
şi cum a reuşit să penetreze un sistem de protecţie 
ultrasofisticat, un sistem de protecţie conjugat, al celor 
două Mari Puteri ale lumii? În primul deceniu de după 
Revoluţia din decembrie 1989 s-a comentat pe larg în presa 
română valoarea Securităţii, unii considerând-o prea 
puternic politizată şi, în consecinţă, foarte slabă, alţii 
aducând argumente că era foarte eficientă şi excelent 
profesionalizată. Adevărul este că Securitatea nu era o 
structură omogenă din punct de vedere al calităţii 
oamenilor şi că unele Direcţii aveau fluctuații de 
performanţă, în timp ce altele ar putea fi caracterizate prin 
munca brută exploatată inteligent şi raţional doar la nivelul 
conducerii. Posibilităţile Securităţii de a obţine informaţii 
din apropierea celor doi lideri ai lumii trebuie analizate 
obligatoriu în contextul evenimente-'or din ultimii ani ai 
deceniului nouă. Mai toate cărţile şi articolele ue presă care 
tratează procesul de liberalizare a Estului european Pnn 
programul lui Mihail Gorbaciov - fie că îl consideră un 
miracol, le că se apleacă asupra rolului KGB - par copleşite 
de valul schim-şi, mai ales, de viteza cu care s-a deplasat 
acesta. O privire distanţată va observa cum scena 
publicistică este dominată de mişcările şi deciziile 
reformatorilor, de valoarea incontestabilă a cura-jului şi a 
determinării lor, de importanţa reacției naţiunilor în faţa 
primei adieri de libertate. S-au mişcat popoare, s-a dărâmat 
un sistem politic, au dispărut lideri abominabili, s-a 
îndepărtat pericolul războiului nuclear. De-abia când citim 
memoriile lui Mihail Gorbaciov şi ale lui Eduard 


Şevardnadze aflăm cât de greu a fost. Paradoxul evaluărilor 
istorice contemporane provine din faptul că se apleacă 
exclusiv asupra învingătorilor şi nu spune mai nimic despre 
în vinşj. Or, liberalizarea Estului a avut mulţi duşmani. Am 
descoperit vârfu-rile acestui curent potrivnic abia în 
momentul tentativei de lovitură de stat de la Moscova din 
1991, dar mulţi comunişti şi funcţionari simpli nu au 
acceptat cu entuziasm - sau nu au acceptat deloc - 
mişcarea de liberalizare declanşată la Kremlin. 

În timpul operaţiunii de penetrare a structurilor de decizie 
ale URSS, agenţii Securităţii române s-au întâlnit cu două 
situaţii neaşteptate, în primul rând, nu erau singurii spioni 
din Est. Acţionau în culegerea de informaţii, atât din 
structurile KGB, cât şi din nivelurile superioare ale 
partidului, serviciile secrete din Cehoslovacia şi RDG. La un 
moment dat, agenturile s-au „simţit” una pe alta şi astfel s-a 
aflat că urmăreau aceleaşi scopuri, în al doilea rând, 
disponibilitatea surselor sovietice se mărise la dimensiuni 
surprinzător de mari, mai ales după 1986. De unde înainte 
penetrarea structurilor sovietice era extrem de dificilă şi 
riscantă, acum numărul înalţilor funcţionari sau al ofiţerilor 
cu acces la diferite niveluri de informaţie care acceptau să 
furnizeze informaţii foştilor aliaţi crescuse simţitor. 

Cine erau aceste surse? Câţiva erau oameni din structuri 
care considerau, ca şi Ceauşescu, ca Gorbaciov este agent 
american şi trădător. Alţii nu credeau în această 
posibilitate, dar erau lămuriţi că acţiunea secretarului 
general al PCUS va conduce la distrugerea sistemului şi, în 
consecinţă, din solidaritate sau din deznădejde, acceptau 
benevol să strecoare foştilor colegi acele informaţii pe care 
le considerau importante, în primul rând pentru ţara 
respectivă. Cei mai mulţi însă proveneau din rândurile celor 
speriaţi de perspectiva restructurării, ofiţeri şi funcţionari 
comunişti - unii lucrau de pe vremea lui Stalin, dar 
majoritatea erau brejnevieni - îngrijoraţi de pierderea 
locului de muncă, a poziţiei în vechea ierarhie, indivizi 


frustraţi care considerau că şi-au dăruit viaţa şi munca 
Marii Uniuni Sovietice şi „acum vine Gorbaciov şi şterge 
totul cu perestroika lui”Alţii erau oportunişti; înţeleseseră 
ce se întâmplă şi căutau prin corupţie şi acumulare de bani 
să-şi asigure o pensie liniştită sau un fond financiar cu care 
să-şi pornească o afacere. Un grup aparte în rândul 
surselor sovietice l-au reprezentat militarii, ofiţeri superiori 
ai Armatei URSS. 'Timp de decenii au trăit în cultul 
superiorității militare sovietice, cu mândria că au cucerit 
cosmosul şi l-au pus în slujba apărării intereselor URSS, cu 
ambiția să-l învingă pe inamicul de moarte ăl comunismului 
- „imperialismul american”, cu credinţa că apără popoarele 
sovietice şi pe ale lumii de ameninţarea americană. Astăzi - 
adică în 1986-1989 - erau puşi să dea mâna cu inamicul, să 
colaboreze cu el, să accepte de dragul lui distrugerea 
arsenalului nuclear, apoi a mii de tancuri şi rachete cu focos 
convenţional, să se retragă din zone strategice, să renunţe 
la colaborarea cu foştii aliaţi. Mulţi militari pur şi simplu 
considerau atitudinea lui Mihail Gorbaciov ca pe o 
recunoaştere a înfrângeril, transfor-mându-i pe ei în învinşi. 
Pentru toţi aceşti oameni liberalizarea echivala cu o 
trădare. 

Întregul complex de mentalități obtuze era valabil şi 
pentru numeroşi comunişti din ţările blocului răsăritean şi 
va fi întâlnit identic la funcţionari şi militari români în 
timpul şi după revoluţia din decembrie 1989. Unele 
informaţii despre ce se întâmplă în ţările lor au ajuns la 
vârfurile Securităţii române direct de la serviciile de 
informaţii ale statelor comuniste europene. Aceasta este o 
explicaţie pentru faptul că Securitatea română şi implicit 
Nicolae Ceauşescu au cunoscut din timp atât scenariile de 
schimbare a liderilor comunişti din ţările Tratatului de la 
Varşovia, aplicate de Uniunea Sovietică prin KGB, cât şi 
modul în care s-a acţionat. 

Aşa a înţeles Nicolae Ceauşescu că schimbarea se face 
printr-un lider politic racolat din interiorul Comitetului 


Central, al Biroului Politic, sprijinit la momentul oportun de 
ministrul de Interne şi de rninistrul Apărării (de regulă, tot 
oameni ai Moscovei), în caz de rezistenţă a fostului 
conducător al partidului, erau incitate şi provocate de 
manifestații de stradă cu violenţe de ambele părţi. Dacă 
vechiul conducător ordona reprimarea (cum se întâmplase 
în Cehoslovacia, RDG şi Bulgaria), cei doi miniştri cheie 
refuzau „să tragă în popor” iar liderul progorbaciovist 
cerea demisia şefului partidului. Cu trupele sovietice în 
ţară, cu baza regimului dictatorial (Internele şi Armata) 
trasă de sub picioare, nici un conducător comunist nu-şj mai 
putea păstra locul. Imediat după înlăturare, mulţimea din 
strada primea garanţia aplicării reformelor şi a liberalizării 
sau, ca în cazul Bulgariei, mulţimea era adunată chiar de 
partid şi informata asupra schimbarii. 

Cercetătorii care vor avea acces în viitor la arhivele 
Securităţii vor întâlni şi o situaţie pe care poate nu şi-o vor 
putea explica. Multe informaţii despre schimbarea 
regimului comunist din România sunt atât de fireşti, de 
comune, încât frământările generaţiilor noastre li se vor 
părea anormale. Rezultatele penetrării serviciilor secrete 
româneşti în preajma lui Gorbaciov - în sine, o operaţiune 
cât se poate de spectaculoasă - au avut şi un caracter 
preventiv, în fapt, ce secrete încredinţau membrii Echipei 
Gorbaciov, fie „în orb”, fie informativ, agenţilor români? Că 
reforma este o acţiune adevărată, nu o farsă, că sistemul 
comunist va cădea pentru că nu mai rezistă, că KGB-ui va 
organiza unele căderi din ordinul lui Gorbaciov, că din acel 
moment comerţul cu URSS se va face pe baze economice 
realiste şi dacă România vrea să mai importe cocs, de 
exemplu, trebuie să plătească în dolari la preţul pieţei, că 
Germania se va reunifica, că URSS îşi va retrage trupele 
din Europa şi că până la sfârşitul anului 1989 toate 
regimurile dictatoriale trebuie să dispară. Or, toate aceste 
lucruri erau vizibile cu ochiul liber la nivelul diplomaţiei sau 
structurilor politice ale statelor din întreaga lume. 


Problema lui Ceauşescu era că afla lucrurile astea şi nu îi 
conveneau. Ba, mai mult, se ambiţiona să se cramponeze de 
putere, cu consecinţe nefaste pentru ţara lui. Putem chiar 
estima că unii înalţi demnitari gorbaciovişti transmiteau în 
acest fel mesaje politice clare, de prevenire, în speranţa că 
Nicolae Ceauşescu va înţelege faptul că nu există cale de 
întoarcere. Având în vedere faptul că aceste informaţii au 
curs spre Ceauşescu timp de mai mulţi ani, nu ne rămâne 
decât să tragem concluzia că i s-a oferit mai întâi lui ocazia 
să facă schimbarea, apoi au hotărât să-l îndepărteze. 
Fuseserăm obişnuiţi cu imaginea unui KGB infailibil şi de 
nepătruns. Dezvăluiri făcute presei după 1989 arată că 
însuşi jCGB-ul fusese penetrat până la vârf. Generalul 
Dmitri Poliakov era în GRU „secretar al comitetului de 
partid şi profesor al viitorilor agenţi sovietici” şi cu toate 
astea „prejudiciile provocate de el spionajului de la 
Moscova depăşeau tot ce făcuseră împreună cei peste 50 de 
transfugi şi agenţi ruşi dubli care au colaborat cu 
Occidentul. Sub numele de cod Cilindrul (pentru FBI) 
şibourbon (pentru CIA), Poliakov a acţionat 25 de ani, 
sfidând toate normele de securitate ale GRU”122. În timpul 
crizei cubaneze anglo-americanii avuseseră în Oleg 
Penkovski un important agent infiltrat în structurile GRU, 
iar mai recent s-a aflat că Oleg Gordievski, rezidentul (şef 
de filieră) KGB la Londra, lucra pentru Serviciul Secret de 
Informaţii al Marii Britanii încă din 1974. „Cel mai înalţ 
lider de partid căruia Gordievski îi raporta asupra 
problemelor curente era Mihail Sergheevici Gorbaciov.”123 
în 1996 a izbucnit scandalul Platon Obuhov, secretar II în 
Departamentul America de Nord din cadrul Ministerului 
rus de Externe, scandal care s-a lăsat cu expulzări de 
partea rusă şi britanică. Nimic nu ne împiedică să credem 
că penetrările serviciilor secrete comuniste româneşti, est- 
germane şi cehoslovace nu au fost posibile în celelalte 
rânduri, ale comuniştilor sovietici. Paradoxul situaţiei este 


că şi unii şi alţii, din Vest şi din Est, aflau acelaşi lucru, 
lucrând însă fiecare pentru scopuri total opuse. 

Spre sfârşitul anului 1989 operaţiunea KGB de 
surprindere a Statelor Unite prin rapiditatea liberalizării 
est-europene, prin oprirea înarmării nucleare şi prin larga 
publicitate a figurii lui Mihail Gorbaciov a început să dea 
roade. Preşedintele George Bush avea Probleme în mediile 
politice şi la nivelul opiniei publice, fiind tot mai violent 
acuzat că nu vine în întâmpinarea reformelor sovietice, că 
rămâne prudent în faţa unei ocazii istorice, că întârzie să 
răspundă cu gesturi spectaculoase la gesturile 
spectaculoase ale Moscovei. Deşi îşi preluase funcţia 
supremă de la Casa Albă încă de la începutul anului, Bush 
nu avusese încă nici o întâlnire oficială cu Gorbaciov, fapt 
care îi irita pe politicienii ambelor administrații. Pe durata 
anului 1989, Gorbaciov se mişcase mult, devenise de 
departe personalitatea cea mai populară şi dăduse 
suficiente semnale importante pentru a forţa reacţii pe 
măsură. Bush şi Gorbaciov corespondau, schimbau mesaje, 
vorbeau la telefon, însă lipsea ceva - întâl-nirea care să 
tranşeze definitiv trecutul şi să proiecteze viitorul. lon 
Stoichici transmitea la | decembrie 1989 de la Ambasada 
României din Washington: „Nu se pune problema că el 
(George Bush, n.a.) nu doreşte progresul mişcărilor 
reformiste, ci faptul că el nu vede clar unde conduc toate 
acestea, ceea ce îl tulbură (...) Se apreciază că prudenţa lui 
G. Bush se bazează pe faptul că preşedintele «are 
suspiciuni faţă de orice fapt care apare a fi prea simplu, 
prea cert, întrucât este neliniştit de o eventuală schimbare 
a situaţiei», 124. Fostul şef al CIA simţise scenariul Echipei 
Gorbaciov, dar totodată era şi sincer îngrijorat că acesta va 
eşua pentru că mersese şi prea repede şi prea departe 
pentru suportabilitatea societăţii şi structurilor sovietice. 
Probabil că Bush mai ştia şi că perestroika eşuase şi că 
sprijinul pe care îl avusese Gorbaciov până atunci de la KGB 
se oprise în punctul de unde nu mai putea ţine 


evenimentele sub control. Pentru a dezamorsa tensiunea 
politică din Statele Unite, dar şi pentru a se lămuri asupra 
intenţiilor URSS pe mai departe, preşedintele american îi 
solicită lui Mihail Gorbaciov o întrevedere neoficială, cu 
scop informai. Părţile convin să se întâlnească în Malta, la 2 
şi 3 decembrie 1989, alternativ, pe vase aparţinând flotelor 
celor două ţări. Agenţia TASS editează un buletin de uz 
intern în care comentează sub formă de estimare agenda 
probabilă a întrevederii, între altele, poziţiile celor doi lideri 
erau explicate astfel: „Invocându-se părerea potrivit căreia 
lui Bush nu-i plac convorbirile de tipul lai tei, se afirmă că 
SUA nu doresc să discute despre viitorul popoarelor 
europene pe baze bilaterale, respectiv în raporturile lor cu 
URSS. Ceea ce ar dori preşedintele Bush ar consta în 
cunoaşterea părerilor lui Gorbaciov faţă de actualele 
transformări din ţările socialiste, precum şi garantarea de 
către URSS că nu va interveni în aceste procese de 
liberalizări. La rândul lui, Gorbaciov ar putea să atragă 
atenţia asupra pericolului pe care l-ar reprezenta 
eventualele încercări de folosire a schimbărilor din ţările 
socialiste în folosul unilateral al Occidentului”125. 
Comentariul Agenţiei TASS spune foarte multe, în ciuda 
aspectului său protocolar şi a menţiunii că preşedintelui 
Bush nu-i plac înțelegerile de tip lalta, fragmentul citat este 
expresia elocventă a dorinţei celor doi lideri mondiali de a 
se înţelege asupra soartei popoarelor europene şi nu 
numai. Este clar că Bush voia ca URSS să nu intervină acolo 
unde mişcarea politică depăşea stadiul „scenariului 
favorabil” (stat socialist cu reforme de tip perestroika), 
îndreptându-se vertiginos spre democraţie şi economie de 
piaţă autentice, adică spre Occident, iar Gorbaciov cerea ca 
Statele Unite să nu încurajeze acest proces, în ce priveşte 
strict aluzia la lalta - dincolo de speculaţiile publicistice 
care nu au încetat de atunci - problema are un aspect 
diplomatic - cele două Mari Puteri nu vor recunoaşte 
niciodată aşa ceva şi chiar vor respinge ca absurdă 


comparaţia —, dar şi un aspect logic - se întâlnesc în 
mijlocul mării pe vase militare, pentru că acestea oferă 
puţine şanse ca discuţiile să fie interceptate, datorită 
puternicelor instalaţii de bruiaj ale bastimentelor; prevăd 
prin protocolul preliminar să întrerupă discuţiile împreună 
cu delegaţiile şi să poarte un dialog între patru ochi. (De 
cine se fereau? Logic, fiecare se ferea de aliaţii lui.) Pun pe 
agendă probleme care ţin de sferele de influenţă, aşa cum 
fuseseră ele stabilite tocmai la lalta (ce altceva înseamnă 
„baze bilaterale, respectiv în raporturile lor cu URSS”), 
fiecare cerând pe fond ca procesele de liberalizare din 
Europa de Est să se desfăşoare natural (nu a existat nimic 
natural în trecerea de la comunism la capitalism). 

Mihail Gorbaciov va publica în Memoriile sale doar un 
fragment din stenograma convorbirilor de la Malta de pe 
vasul „Maxim Gorki”. Ca să putem cântări corect valoarea 
informaţiei publice despre întâlnirea de la Malta vom 
preciza acum că la începutul celei de-a doua întâlniri (cea 
din 3 decembrie), Mihail Gorbaciov l-a informat pe 
preşedintele Bush ca dialogul din ziua precedenta durase 
cinci ore. Fragmentul din stenograma primei întâlniri 
acoperă aproximativ o oră şi jumătate de discuţii. Gorbaciov 
a vorbit mai mult, dar Gorbaciov vorbeşte repede. 

La începutul dialogului din ziua de 2 decembrie 1989, la 
care au participat Eduard Şevardnadze, James Baker şi 
„alţi înalţi funcţionari”, Gorbaciov a adoptat un ton ofensiv, 
subliniindu-i lui George Bush: „Dumneavoastră aţi fost cel 
care a avut iniţiativa acestei întâlniri”, procedeu diplomatic 
prin care un partener adoptă o poziţie de relativă 
superioritate, prin faptul că celălalt are o problema, nu el. 
Continuă însă tot Gorbaciov cu o confirmare a interesului 
său egal în rezolvarea problemelor, dar şi cu o teză destul 
de transparentă despre necesitatea dialogului direct între 
liderii URSS şi SUA: „Trebuie să conducem în felul acesta, 
trebuie să ne adaptăm la schimbari. Prin urmare, nu ne mai 
putem mulţumi în prezent doar cu munca intensă care are 


loc la nivelul miniştrilor de Externe. Este indispensabil ca 
aceia care conduc ţările noastre să aibă întâlniri de lucru şi 
contacte mai frecvente”126. Era o invitaţie la procedeul 
luării deciziilor la nivelul cel mai înalt şi pentru că ceea ce 
au discutat ei nu se referea doar la relaţiile bilaterale, 
invitaţia propunea o înţelegere şi asupra soartei altor 
naţiuni. George Bush va amenda stilul ofensiv al liderului 
sovietic recunoscând că ideea întâlnirii îi aparţine, dar cum 
şi URSS dăduse semne clare că este foarte interesată de 
acel dialog, va considera că „am pregătit împreună întâl- 
nirea”. Preşedintele american explică apoi că este nevoit să 
facă o cotitură de 180 grade faţă de poziţia sa anterioară, 
deoarece este presat de americani să abandoneze 
prudenţa, în sfârşit, îi prezintă lui Gorbaciov scopul 
întrevederii: „Presupun că în decursul discuţiilor ce le vom 
purta să putem face un schimb de vederi nu numai asupra 
Europei de Est, ci şi asupra altor regiuni, ceea ce ne va 
îngădui să ne cunoaştem mai bine şi mai profund. Aş dori ca 
acest schimb să aibă loc nu numai în prezenţa delegaţiilor 
complete, ci să avem şi convorbiri între patru ochi”127. 
Pare la prima vedere o iniţiativa spontană, dar Gorbaciov îi 
răspunde: „Am impresia că am mai discutat împreună 
despre aceasta”. Bush confirmă: „Da, e adevărat”, în 
continuare, preşedintele american anunţă că atitudinea 
prudentă a SIJA fată de perestroika se va schimba ca 
urmare a evoluţiilor evidente din Europa de Est. Prin 
atitudinea prudentă a SUA trebuie să înţelegem faptul că 
au ezitat să sprijine financiar şi comercial reformele din 
URSS, adică să-l ajute pe Gorbaciov să producă 
transformarea economică şi, implicit, politică din URSS. 
Drept răsplată pentru liberalizarea Estului, Bush oferă 
renunţarea la Amendamentul Jackson-Vanick pentru URSS 
(clauza naţiunii celei mai favorizate), precum şi la 
amendamentele Stevenson şi Bird (îngrădirea posibilităţilor 
de acordare de credite părţii sovietice). Propunerea venea 
în întâmpinarea unuia din scopurile liberalizării 


gorbacioviste, care era aplicarea reformei în URSS cu cât 
mai mulţi bani veniţi din Occident. Succesul venea astfel, 
dar târziu pentru Gorbaciov. De asemenea, Bush va anunţa 
schimbarea poziţiei SUA faţă de acordarea Uniunii 
Sovietice a statutului de observator în cadrul GATT, după ce 
se opusese acesteia. 

În acest loc textul stenogramei din memoriile lui Mihail 
Gorbaciov se întrerupe şi este inserat un comentariu 
rezumativ: „Apoi George Bush a trecut la chestiunile 
regionale, după ce a expus poziţia Statelor Unite în privinţa 
Americii Centrale. După aceasta, a propus să fie abordate 
problemele legate de dezarmare”128. Este greu de aflat 
despre ce s-a discutat concret în perioada acoperită de 
acest comentariu. Există însă un indiciu, altfel destul de 
confuz. Când venea vorba despre „problemele regionale” 
Statele Unite erau interesate în problematica sferei lor de 
interese din America Centrală. Şi nu numai cazul Cubei, ci 
şi al crizelor mai noi din Nicaragua, Salvador şi Panama. 
Confuzia este generată de faptul că, în comentariu care tine 
loc de dialog, „chestiunile regionale” şi poziţia SUA faţă de 
America Centrală sunt menţionate separat. Situaţia indică o 
posibilă discuţie în balanţă asupra problemelor din 
interiorul sferelor de mfluenţă - Europa de Est şi respectiv 
America Centrală. Răspunsul la această dilemă ar putea fi 
cunoaşterea de către George Bush a faptului că Mihail 
Gorbaciov continua să finanţeze în secret atât partidele 
comuniste din Europa de Vest, cât şi gherilele teroriste din 
America Centrala, în timp ce continua să ceară insistent 
bani şi credite din Occident, Gorbaciov dădea Băncii de Stat 
a URSS dispoziţia de a vărsa partidelor eurocomuniste, din 
Occident, suma de 22 milioane de dolari129. Disidentul 
sovietic Vladimir Bukovski va găsi în arhivele sovietice o 
rezoluţie a Secretariatului CE al PCUS în care se vede cu ce 
se ocupa Mihail Gorbaciov în anii '80: „Să se satisfacă 
cererea Conducerii PE salvadorian şi să i se dea însărcinare 
Ministerului Aviației Civile să se ocupe de transpoitul în 


septembrie-octombrie ale acestui an al unor încărcături de 
arme de foc şi muniții de fabricaţie occidentală”...130 Este 
perfect posibil ca Bush să fi cerut încetarea sprijinului 
politic şi militar acordat gherilelor comuniste din America 
Centrală, poate şi o retragere a sprijinului acordat Cubei. 
Atunci au discutat şi despre soarta ţărilor socialiste din 
Europa de Est. În continuarea întrevederii cu echipele s-a 
discutat despre dezarmare şi ecologie, dar fondul dialogului 
a fost cererea sovietică de sprijin american pentru 
perestroika economică, în schimbul liberalizării europene. 
Gorbaciov va menţiona foarte scurt, pasager, poziţia URSS 
în America Centrală:,...Nu dorim să cucerim baze pentru 
arme şi nici puncte de sprijin”, lăsând însă deschisă 
problema sprijinului politic, iar Bush va sublinia că „în 
timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite nu au 
făcut declaraţii arogante, care ar fi putut aduce prejudicii 
Uniunii Sovietice”, în continuare subiectul important a fost 
neproliferarea armelor chimice. 

Întrevederea se întrerupe brusc şi este de presupus că s-a 
trecut la întâlnirea între patru ochi. Conform unor surse din 
fosta Securitate română (DIE) discuţiile secrete s-au purtat 
atât într-un salon al navei „Maxim Gorki”, cât şi pe puntea 
vasului. Nicolae Ceauşescu dădea o mare importanţă 
acestui tip de discuţii, pentru că ştia din experienţa proprie 
cum rezolva o serie de probleme decisive, neprotocolare, 
adresându-se direct interlocutorului pe o alee sau pe un hol 
şi înţelegându-se doar din câteva cuvinte. Liderul comunist 
român a rămas convins că Bush şi Gorbaciov s-au înţeles 
atunci în două fraze în privinţa îndepărtării lui de la putere, 
sarcina revenindu-i lui Gorbaciov, iar Bush urmând să o 
sprijine internaţional, în compensație, America primea 
dreptul să intervină în Panama. Aceasta a fost interpretarea 
pe care a dat-o Nicolae Ceauşescu celor două informaţii 
venite din Malta la Bucureşti în seara de 3 decembrie 1989. 
Cât adevăr se ascundea sub această impresie? Atât timp cât 
arhivele americane şi foste sovietice nu vor furniza 


documente revelatoare este imposibil de răspuns cu 
precizie. Tot ce avem la dispoziţie este textul celei de-a 
doua întâlniri între delegaţii, de a doua zi (3 decembrie), în 
care liderii sovietic şi american au făcut referiri la discuţia 
între patru ochi. George Bush spune la un moment dat: 
„eri, în timpul convorbirii pe care am avut-o între patru 
ochi, am discutat, fără a intra în detalii, despre reunificarea 
Germaniei. Veţi înţelege că nu puteţi cere să nu 
aprobăm”131. Apoi, peste câteva rân-duri, urmează un 
pasaj care ne interesează direct: „Fără a trata în mod 
deosebit fiecare din ţările Europei de Est, aş sublinia că 
înţelegem foarte bine importanţa unei părţi din acordurile 
de la Helsinki care privesc frontierele statelor din Europa”. 
Gorbaciov va evita răspunsul direct, astfel că Bush va face o 
nouă declaraţie elocvenţă: „Doresc să accentuez în mod 
deosebit că dumneavoastră sunteţi catalizatorul 
schimbărilor din Europa, care sunt constructive”132. Se 
dezvăluie astfel, indirect şi aluziv, alte trei subiecte ale 
discuţiei între patru ochi: reunificarea germană, status- 
quoteritorial (pentru noi înseamnă teritoriile ocupate de 
URS S şi date ei la lalta) şi faptul că Statele Unite lasă mână 
liberă Moscovei pentru intervenţiile în ţările comuniste care 
întârziau schimbarea - Cehoslovacia, RDG, România. Cele 
trei ţări vor fi menţionate expres de George Bush mai târziu 
în discuţie, în legătură cu schimbarea regimurilor din Est, 
Gorbaciov răspunde că „în unele locuri situaţia va fi chiar 
critică” şi că „experienţa personală ne permite să precizăm 
că în Europa lucrurile nu se vor desfăşura întotdeauna 
paşnic, în linii mari, lucrul acesta se poate constata de pe 
acum”, în continuare, fără a-şi abandona ideea, Gorbaciov 
va spune: „Vor mai rămâne, desigur, unele greutăţi. Am 
discutat despre aceasta ieri”. Ideea de mână liberă 
acceptată de America este destul de transparentă, însă 
putem descifra şi condiţionarea de către URSS a acesteia - 
Moscova nu dorea ca după renunţarea la comunismul 
marxist, Statele Unite să intervină în acele ţări pentru a 


introduce valorile occidentale, capitalismul şi democraţia de 
tip occidental. Statele din fostul lagăr comunist eliberate de 
Moscova trebuiau să rămână state socialiste sub controlul 
partidelor comuniste reformate, aşa cum ani arătat mai sus 
în schema schimbării. George Bush a răspuns foarte 
categoric: „Valorile occidentale nu înseamnă absolut deloc 
că am dori să impunem sistemul nostru României, 
Cehoslovaciei ori RDG-ului”133. Pare destul de clar că 
despre aceste trei ţări se discutase fără stenogramă şi că 
misiunea de a schimba conducerile de acolo revenea URSS. 
Tot acest dialog complicat şi aluziv, cu aspect de făţărnicie, 
trebuie văzut prin prisma răspunderilor pe care şi le 
asumaseră cei doi lideri mondiali, prin nevoia de a se tatona 
asupra unor decizii, a orientării politicilor externe şi din 
obligaţia personală, foarte importantă, de a nu-şi pierde 
credibilitatea. Discuţia principală, cea adevărată, prin care 
au decis soarta lumii a fost între. Patru ochi. 

S-a afirmat de multe ori că întâlnirea de la Malta a 
semănat cu cea de la lalta. Există anumite similitudini. În 
primul rând a fost vorba în ambele cazuri de Mari Puteri 
care hotărau soarta statelor mai mici. În al doilea rând, 
întâlnirile s-au desfăşurat la sfârşitul unui război (al doilea 
război mondial şi Războiul rece), în privinţa Europei de Est 
a existat o ţară căreia i s-a acordat un statut special în 
discuţie. La lalta a fost Polonia, la Malta a fost RDG. Şi la 
lalta s-a discutat fără stenogramă oficială, pentru că 
subiectul era sensibil. Dar există o deosebire fundamentală 
între lalta şi Malta prin faptul că la Malta s-a discutat 
practic încetarea legitimităţii laltei-De ce a existat o 
aparentă asemănare între cele două întâlniri ale Marilor 
Puteri? Un posibil răspuns l-a dat Jacques de Launay: 
„Atunci când istoricii vorbesc despre împărţirea de la Ialta, 
ei fac totdeauna aluzie la bucata de hârtie a lui Churchill. În 
realitate, este vorba despre o stare de spirit, nu de un 
acord propriu-zis”1 34. Ce înseamnă de fapt „starea de 
spirit” a unor astfel de conferinţe? „Marile puteri, de-a 


lungul istoriei, indiferent de regimul lor, îşi urmăresc 
propriile interese, fără a ţine prea mult seama de voinţa 
statelor şi popoarelor mici. Această practică este veche şi 
constituie o caracteristică esenţială a evoluţiei istorice a 
omenirii”135. În Dicţionarul diplomatului aflat în 
bibliografia obligatorie a Institutului Naţional de Studii 
Strategice al Statelor Unite ale Americii, la cuvântul 
„interese” există o definiţie din 1807 a lui Metternich: 
„State izolate există numai ca abstracții ale unor aşa-zişi 
filosofi. În societatea statelor fiecare stat are interese”136. 
Nicolae lorga, chinuit de neînţelegerea de către guvernanţi 
a pericolului pe care îl reprezintă demagogia în faţa 
intereselor naţionale, scria în 1937: „Stările de spirit 
trecătoare vin din magia periculoasă a cuvintelor care şi-au 
pierdut înţelesul şi ajung a fi lozinci nelămurite, în care se 
poate ascunde şi cel mai bolnav misticism”137. Chiar dacă 
Malta nu a semănat cu lalta, starea de spirit de la Malta a 
fost aceea a deciziei peste capul naţiunilor, decizie care a 
cuprins eliberarea naţiunilor est-europene de comunism cu 
protejarea statutului de Mare Putere al URS S (Rusiei). 


Capitolul III. 

IAşi - 14 DECEMBRIE 1989 ÎMCEPUTUL REVOLUŢIEI. 

Moto; 

Moldova a produs multe proiecte, de aici au pornit multe 
idei, preluate de alte spaţii din România. Gloria schimbării 
este egoistă şi prea dorită pentru a putea fi împărţită cu 
fraţii de la laşi. 

MIHAI DORIN - istoric. 

Întâmplările de la Iaşi din ziua de 14 decembrie 1989 sunt 
de regulă amintite în treacăt, ca o revoltă care a fost 
înăbuşită în faşă, sau sunt complet ignorate atunci când 
este deschisă cronologia revoluţiei. Unele articole, studii şi 
volume, deşi pledează pentru o implicare a Uniunii 
Sovietice în schimbarea de regim din România, uită să 
analizeze tentativa de revoltă din oraşul aflat doar la câţiva 


kilometri de URSS. Altele, cu toate că îşi construiesc 
argumentaţia pe alegerea oraşului Timişoara drept loc al 
scânteii revoluţionare, pentru că acolo fusese activist Ion 
Iliescu, uită că acesta fusese şi prim-secretar la Iaşi. În 
sfârşit, importanţa acordată oraşului Timişoara, ca început 
al evenimentelor violente ce au caracterizat revoluţia 
română, face din laşi un episod neînsemnat, în primul rând 
pentru că mişcarea de acolo a eşuat. Este nedrept. Soluţia 
pentru stabilirea rolului jucat de oraşul Iaşi în afara sau la 
începutul revoluţiei este, din punct de vedere logic, foarte 
simplă: trebuie găsită, dacă există, legătura între 
evenimentele din capitala Moldovei 51 cele din capitala 
Banatului. Au existat anumite fenomene care sunt comune 
evenimentelor din cele două oraşe? Putem identifica date 
care să lămurească faptul că tentativa de revoltă de la laşi a 
fost o încercare a cuiva - poporul român, un grup de 
conspiratori, sovieticii sau americanii - care a reuşit apoi să 
o ducă la final abia la Timişoara? Vorn încerca să descifram 
pas cu pas misterul începutului revoluţiei. 

Teama lui Ceauşescu de invazie. 

Timp de mai multe luni din anul 1989, Nicolae Ceauşescu 
a fost preocupat de posibilitatea ca statele Tratatului de la 
Varşovia sau numai URSS să invadeze România. De fiecare 
dată, pe toate canalele a primit acelaşi răspuns - URSS a 
renunţat definitiv la doctrina intervenţiei militare în statele 
comuniste europene, atitudine care constituie o garanţie 
pentru dorinţa sa de a se înţelege cu Statele Unite, în ce 
priveşte celelalte membre ale Tratatului de la Varşovia, 
Ceauşescu a fost informat de DIA că acestea nu mai sunt în 
stare să organizeze şi să susţină logistic o acţiune de tipul 
celei din Cehoslovacia din 1968, forţele lor militare fiind în 
proces de dezorganizare şi de pierdere a capacităţii 
operaţionale, în particular, forţele armate ale Ungariei 
trecuseră la desfiinţarea publică a unor unităţi de tancuri şi 
notificaseră Statelor Unite şi Uniunii Sovietice 
disponibilitatea de a se conforma proiectului „Cer deschis”, 


care ar fi permis monitorizarea mişcărilor de trupe şi 
tehnică din regiune. Aceste gesturi aveau însă o anumită 
relativitate, în ce priveşte cazul România, deoarece 
informaţia despre nivelul înțelegerilor sovieto-ameri-cane 
venise de mult şi miza pe o eventuală contradicţie între cele 
două Mari Puteri nu putea fi luată în calcul. Dimpotrivă, în 
ciuda disproporţiei numerice între forţe, strategii statelor 
Tratatului de la Varşovia ştiau că o eventuală invazie în 
România va ridica cel puţin două tipuri de rezistenţă: |. 
Confruntare armată cu trupele române, care, deşi slăbite şi 
prost înzestrate, îşi păstrau comanda centralizată şi 
unitatea de acţiune (ceea ce începuse deja să se degradeze 
în armatele statelor vecine) şi 2. Solidarizarea populaţiei în 
jurul lui Nicolae Ceauşescu, în loc să-l înlăture. De aceea, 
orice intervenţie fr România trebuia fie să ia caracterul unei 
lovituri de palat, date de oamenii Moscovei, fie să acţioneze 
prin subversiune cu ajutorul utior unităţi ale forţelor 
speciale, fie să provoace o revolta populară. În vedere 
situaţia specială a Puterii în ţara noastră, combinată cu 
inactivitatea massei, URSS era nevoită să încerce de la una 
la toate cele trei metode. 

Marele semn de întrebare care persistă asupra felului în 
care a reacţionat regimul comunist din România la primele 
tentative de intervenţie, atât la Iaşi cât şi la Timişoara, este 
desenat de contradicţia între convingerea autorului că 
Nicolae Ceauşescu ştia ce se întâmplă în Europa de Est, că 
era informat asupra deciziei de a fi înlăturat şi măsurile pe 
care orice om normal în faţa unui pericol iminent şi cu atât 
mai mult un dictator cramponat de scaunul său le-ar fi luat 
pentru a se apăra. Or, aparenţa de surpriză a incidentelor 
din Timişoara, care justifică deruta şi improvizaţia 
dictatorului român în faţa producerii incidentelor, conduce 
spre imaginea unei inconştiente sau a unei ruperi bruşte de 
realitate din partea lui Nicolae Ceauşescu. Să încercăm, 
fiecare dintre noi, să ne punem în situaţia lui. Aflăm că 
Statele Unite şi URSS s-au înţeles să ne înlăture, vedem 


cum au fost înlăturați ceilalţi lideri comunişti prin lovituri de 
palat sau lovituri de stat, suntem informaţi despre 
manevrele militare desfăşurate de trupele URSS şi ale 
Tratatului de la Varşovia la graniţele noastre. O minimă 
prevedere ne obligă să luăm anumite măsuri, cum ar fi 
trecerea Armatei, Securităţii şi Miliției în stare de alarmă, 
informarea amplă a cetăţenilor prin intermediul presei, 
îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu alimente, 
creşterea activităţii diplomatice pentru a preveni şi 
împiedica intervenţia, negocierea unei soluţii. Ceauşescu nu 
face nimic din toate astea. Majoritatea trupelor unităţilor de 
infanterie, dar şi subunități de Miliție sunt în continuare 
dislocate la centrele judeţene de strân-gere a recoltei 
(peste 80 000 de militari în termen, o treime din efective); 
instruirea efectivelor şi mai ales tragerile cu armamentul 
din dotare sunt suspendate de mult şi nu se reiau; planurile 
de reparaţii şi de aprovizionare cu combustibil pentru 
tehnica de luptă nu se respectă; organele de ordine 
interioară intră în alarmă pe timpul congresului din 
noiembrie, apoi sunt scoase din misiuni, singura acţiune 
fiind constituirea patrulelor mixte, subofițer plus militari în 
termen înarmaţi, dar fără muniţie, care bântuie noaptea pe 
străzile marilor oraşe; subunitățile de cercetare ale Armatei 
rămân în cazărmi, în loc să treacă la operaţii de verificare a 
terenului şi scotocire; populaţia nu primeşte alimente şi nu 
se face nimic pentru aprovizionarea cu benzină a 
benzinăriilor; încălzirea locuinţelor lasă în continuare de 
dorit; la televizor programul este redus la două ore, 
acoperite cu propagandă de cea mai proastă factură, 
reluată din procedeele anilor '50. 

Ce se întâmpla cu Puterea în România? Ea pare dominată 
de inconştienţă. Nu avem alt răspuns decât acela dat şi în 
cazul dictatorilor anteriori, Carol al II-lea şi lon Antonescu: 
concentrarea Puterii la vârf în mâna unui om a condus la 
blocajul total al statului, reprezentat de ansamblul 
mecanismelor sale decizionale, acţionale şi administrative, 


astfel încât orice mişcare pe harta politică şi administrativă 
a statului ajunsese să depindă de capacitatea 
organizatorică, de viziunile personale, de fondul cultural şi 
nu în ultimă instanţă de starea de sănătate a liderului 
absolut. Situaţia a fost şi mai mult adâncită de faptul că 
indivizii aflaţi în aparatul de vârf al statului, în imediata 
apropiere a lui Ceauşescu sau în structurile cu care el lucra 
direct, deveniseră cu toţii conştienţi de evoluţia 
evenimentelor din Europa, dar şi de situaţia internă a ţării 
şi aşteptau paralizaţi să se întâmple ceva, foarte greu de 
înţeles ce anume. Să plece Ceauşescu singur? Să arate cu 
degetul spre unul dintre ei pentru a-l desemna ca succesor? 
Să facă un infarct sau o comoţie cerebrală? Să-l împuşte 
careva din Securitate sau din Armată şi ei să răsufle 
uşuraţi? La acest tablou suprarealist nu exista atunci decât 
alternativa intervenţiei sovietice. Să fi fost vreunul din 
anturajul lui Ceauşescu atât de nebun încât să creadă că o 
intervenţie străină, convenţională sau neconvenţională, 
odată petrecută ca expresie a inactivităţii IOT, a inutilităţilor 
lor pentru o schimbare, i-ar mai fi păstrat în funcţii? Este 
absurd, în faţa acestei situaţii absurde nu ne rămâne decât 
să ne continuăm investigația, în efortul de a înţelege ceva 
din mecanismele care au facilitat şi provocat revoluţia din 
decembrie, încercând să dăm răspunsuri pe rând la 
întrebările de mai sus. 

Teama de invazie a lui Ceauşescu era reală şi avem 
informaţii că era preocupat de acest subiect, însă, de la 
început, Ceauşescu nu a văzut mai departe de imaginea 
unei invazii de tip Cehoslovacia *968, fără să înţeleagă 
faptul că existau deja metode mult mai moderne, evoluate 
de acţiune. El a pus loviturile de stat din celelalte ţări 
comuniste pe seama infiltrării superioare şi controlului 
sovietic din acele partide, lucru pe care îl considera prea 
puţin avansat în România. Pe de altă parte, în acea perioadă 
critică s-a derulat un fenomen dintre cele mai curioase şi 
suspecte: pe de o parte veneau informaţii alarmante de la 


grăniceri şi Securitate, inclusiv de la reţelele româneşti 
care operau în Basarabia, despre mişcările de trupe 
sovietice pe întreaga linie a graniţei, de la şiret la Galaţi, iar 
DIA răspundea că sunt mişcări nesemnificative, iar Milea îi 
transmitea asta mai departe lui Ceauşescu. Acesta a rămas 
în alertă, însă cel puţin până la 21 decembrie 1989 nu a 
crezut posibilă o invazie sovietică, nu din considerente 
militare, ci din convingerea lui că „poporul român se va 
ridica la unison”. Asta nu l-a împiedicat sa folosească 
argumentul pericolului de invazie pentru a-l determina pe 
ministrul Vasile Milea să acţioneze împotriva revoltelor 
populare de la Timişoara şi Bucureşti. 

Accelerarea schimbărilor în Est. 

Schimbările din RDG şi Cehoslovacia s-au produs pe 
fondul unor ample manifestații de stradă. Caracteristica 
principală a acestei etape este că demonstrațiile se repetau, 
autorităţile interveneau în forţă şi făceau arestări, însă 
efectul confruntărilor asupra structurii de Putere nu 
apărea. Sentimentul pe care îl încearcă cercetătorul 
acestor evenimente, atunci când se apleacă asupra lor cu 
ochiul relaxat, este că lipsea ceva, o scânteie, un eveniment 
determinant. 

Toamna redegistă. „Din vară, în fiecare luni, la Leipzig se 
organizau demonstraţii. În piaţa Karl Marx, în faţa 
primăriei, are loc la 18 septembrie o nouă demonstraţie de 
protest. Poliţia arestează peste 100 de demonstranți, 
rănindu-i pe alţii. Camioanele poliţiei intră în mulţime, în 
piaţa primăriei se află biserica Sfântul Nicolae, unde, din 
1987, câteva zeci, apoi sute de persoane, se întâlneau ca să 
se roage pentru pace şi să discute, în lunile august- 
septembrie, numărul celor care se adună aici creşte. 
Discuţiile pe teme ecologice, civice, religioase se transformă 
în proteste. De la câteva mii, protestatarii ajung la mai 
multe zeci de mii, până la aproape un milion. Piaţa Karl 
Marx va deveni pentru RDG ce va fi piaţa Wenceslas pentru 
Praga, în noiembrie-decembrie 1989.”138 Organizatorii 


acestor manifestații erau mici formaţiuni „care susţin 
supraviețuirea statului est-german într-o formulă de 
socialism reformat” - constată scriitorul Stelian Tănase —, 
ceea ce indică nu numai prudenţa programului grupurilor 
est-germane, ci şi influenţa directă a programului 
gorbaciovist de la Moscova, fie pe cale mediatică, fie prin 
acţiunea reţelelor KGB. În preajma vizitei lui Gorbaciov la 
Berlin, demonstraţia din faţa catedralei Sfântul Nicolae 
devine mult mai activă. Se scandează „Gorby! Gorby!”. 
Miliția intervine brutal şi demonstraţia se radicalizează. Se 
schimbă violenţe de ambele părţi. Se fac arestări, astfel că 
la agenda revendicărilor politice şi economice se adaugă 
cererea de eliberare a celor arestaţi. Intervine mecanismul 
psihologic al trecerii pragului de frică în temeritate, 
sentimentul de massă şi de forţă al mulţimii fiind atins prin 
desprinderea (ca urmare a arestărilor) a unor membri din 
corpul demonstraţiei. Se aprind luminări în preajma 
catedralei, simbol al jertfei şi sugestie pentru ideea că 
arestaţii vor fi torturați şi ucişi. Solidaritatea massei creşte 
astfel vertiginos, ceea ce conduce la părăsirea de către 
demonstranți a temelor personale, a motivaţiilor 
individuale, cana-lizând întreaga energie a manifestaţiei din 
faţa catedralei Sfântul Nicolae spre un mesaj unitar - 
schimbarea conducerii comuniste cu o conducere socialist- 
reformistă după modelul Gorbaciov. „Să facem şi noi ca în 
Rusia” a fost o lozincă revoluţionară care mai bânruise 
Europa de Est cu şapte decenii în urmă. Massa pusă în 
mişcare în principalele oraşe est-germane va constitui 
suportul moral, dar şi foarte mediatic, al vizitei lui 
Gorbaciov în RDG. Cu această ocazie liderul moscovit cere 
nomenclaturii est-germane să treacă la reforme după 
modelul perestroikăi şi glasnost-ului. Lui Honecker, 
Gorbaciov îi va spune de-acum celebra frază: „în politică, 
viaţa îi Pedepseşte cu asprime pe cei care întârzie”. Având 
în vedere rezistenţa încăpăţânată a lui Erich Honecker, în 
rândul manifestanţilor se râspândeşte zvonul că trupele 


sovietice staționate în RDG nu vor mterveni în sprijinul 
conducerii comuniste, ba, dimpotrivă, dacă torţele de 
represiune internă vor trage în demonstranți „Armata Roşie 
va împiedica masacrul, patrulând pe străzi”139. Acest zvon 
întăreşte presiunea străzii. La nivelul conducerii superioare 
a RDG se constituie un „complot”, în care sunt implicaţi 
Egon Krenz, cel mai tânăr membru al Biroului Politic (ca 
Gorbaciov în 1985), Erich Mielke, şeful ST Aşi, Markus Wolf, 
fostul şet al spionajului din STASI, oportunistul de serviciu 
al RDG-ului, primul-ministru Willy Stoph. Acesta va fi cel 
care îi va rosti lui Honecker fraza cheie a schimbării: „Decât 
să tragem în popor mai bine vă daţi demisia”. Lipsit de 
sprijinul ministerelor de forţă, Honecker nu poate rămâne 
la putere. El va continua să declare până la moarte: „Iotul a 
fost condus de la Kremlin”. Deşi lucrurile sunt evidente, 
deşi pe Honecker nimeni nu-l va crede, până la deschiderea 
arhivelor şi a dosarului „revoluţiei” din RDG nimeni nu 
poate da un verdict categoric. 

Puciul sofiot. Românii erau obişnuiţi cu supunerea 
proverbială a Bulgariei la ordinele Moscovei. Numeroase 
bancuri pe seama lui Jivkov circulau în România pentru a 
sublinia, prin contrast, independenţa noastră faţă de URSS. 
Ultimii ani ai deceniului nouă au fost dominați, din punctul 
de vedere al accesului la televiziune, de interesul românilor 
din sudul ţării, în special din Bucureşti, pentru emisiunile 
postului oficial bulgar. Scena întâmpinării la aeroport a 
noului ambasador al URSS în Bulgaria, un diplomat cu 
trăsături asiatice, de către şeful statului bulgar, Todor 
Jivkov, a venit să confirme legenda despre proverbiala 
supunere la ordinele Moscovei. lată însă că „ordinul” dat de 
Gorbaciov de părăsire a Puterii de către Jivkov nu a fost 
ascultat. Bătrânul lider comunist avusese o singură reacţie 
la cererea Moscovei de a trece la reforme: a organizat o 
plenară a Partidului Comunist Bulgar la care a propus să fie 
date jos toate lozincile de pe clădiri. Apoi perestroika 
bulgară s-a oprit. Mai mulţi emisari ai Echipei Gorbaciov i- 


au cerut lui Jivkov în repetate rânduri să declanşeze un 
proces de reforme politice şi economice, dar liderul bulgar 
părea că refuză orice gest reformist. Ca supraviețuitori ai 
comunismului avem dreptul să-i judecăm pe liderii 
comunişti, dar avem şi libertatea de a ne gândi dacă 
vreunul dintre ei a judecat vreodată actele sale de 
conducere după o rațiune. Era, fără îndoială, o expresie a 
dictaturii comuniste, dar era raţiunea lor. Imaginea unor 
dictatori însetaţi de putere nu este suficientă. Astăzi, la 15 
ani de la evenimente, analiza lucidă asupra „cazului bulgar” 
demonstrează că era imposibil din punct de vedere practic 
ceea ce îi cerea Moscova lui Jivkov. În Bulgaria comunistă 
din anul 1989, chiar dacă ar fi existat voinţă politică şi o 
cedare benevolă a Puterii de către Jivkov, tot nu s-ar fi putut 
aplica programul sovietic de liberalizare, în plan politic, 
Bulgaria ar fi trebuit să inventeze un partid de Dreapta, cu 
totul nou, în stare să aplice reformele sub Legea marţială. 
Prin tradiţia vieţii politice bulgare, încă de la consolidarea 
sa ca stat naţional modern Bulgaria a avut numai partide de 
stânga şi centru stânga, cu particularitatea că Partidul 
Comunist Bulgar era cel mai puternic din Balcani şi că 
principalul său opozant era Uniunea Agrariană a lui 
Aleksandăr Stamboliiski. Partidul Social Democrat al lui 
Blagoev, ca şi în România, era în bună măsură o ficţiune 
organizatorică. Apariţia în 1913 a unei mişcări politice, 
numite de istoricii bulgari „de Dreapta”, conduse de 
Alexandr '[ankov, a agitat puţin scena politică, mai ales 
după ce [ankov, provenit din rân-dul comuniştilor, şi-a luat 
ca model „revoluţia” fascistă a altui socialist, Benito 
Mussolini. Ţankov şi urmaşul său Liaptcev au orientat 
formațiunea lor politică spre Germania şi Italia în timpul 
războiului. Apoi au venit sovieticii şi comuniştii. Partidul 
agrarian a fuzionat cu Partidul Comunist, continuând însă 
să-şi păstreze o anumită tradiţie chiar în interiorul puterii 
comuniste între 1945 şi 1989. În această perioadă însă, 
Bulgaria comunistă, la fel ca şi România, a căutat în 


permanenţă să-şi dezvolte industria, să echilibreze 
ponderea ocupării populaţiei între industrie şi agricultură, 
să îşi specializeze anumite ramuri ale economiei astfel încât 
suportul său economic şi financiar să fie mai diversificat. 
Din aceste motive, trecerea la o reformă politică în 1989 nu 
putea apela la tradiţie, pentru că un program agrarian era 
deja anacronic. Este ce s-a întâmplat şi în România după 
revoluţie cu Partidul Democrat Agrar. Nimic! Pâstrându-ne 
în domeniul reformei economice, a perestroikăi ce se Cerea 
bulgarilor, dependenţa majoritară a economiei ţării de 
resursele sovietice şi de tehnologia URSS-ului făcea 
imposibilă supraviețuirea în condiţiile în care Moscova 
anunţa: unu, că îşi ridică mâna politică de pe scena politică 
bulgară şi doi, că întreprinderile bulgare vor trebui să se 
alinieze preţurilor mondiale şi să semneze contracte reale, 
pe bani adevăraţi, cu vechii furnizori de materii prime, 
semifabricate şi produse finite din URSS. Moneda naţională 
leva, susţinută artificial, nu putea rezista. Asta echivala cu o 
criză sigură, raportul între dependenţa economică şi 
„liberalizarea” bruscă a dependenţei fiind devastator. Todor 
Jivkov, pe care îl putem numi cum vrem - stalinist, criminal 
sau dictator sângeros - ştia foarte bine acest lucru. 
Propunerile lui Gorbaciov i se păreau nerealiste, aberante. 
Asta era „raţiunea” lui, care poate fi interpretată ca o 
rezistenţă la schimbare, însă judecata lui ca bulgar era 
raţională, în plus, Bulgaria avea două probleme nu grave, 
enorme! Cu impact asupra imaginii sale internaţionale, 
adică asupra posibilităţii practice de a se „orienta” măcar 
economic spre Vest: implicarea în tentativa de asasinare a 
papei şi mişcările diversioniste ale minorităţii turce. Cele 
mai importante schimburi comerciale şi relaţii privilegiate 
ale Bulgariei în Vest erau cu Italia şi Germania. Lovitura 
primită de Bulgaria pe tema atentatului asupra papei şi pe 
problema minorităţii turce a blocat exact cele două canale 
„de fugă” spre Occident ale unei eventuale reforme 
bulgare. 


O a doua particularitate a vieţii politice bulgare a fost, de-a 
lungul timpului, asocierea aparent stranie între Armată şi 
intelectuali. Pentru a construi o Opoziţie politică într-o ţară 
numai cu partide de stingă, Ţankov organizase mai întâi în 
1913 o „Ligă a ofiţerilor” care „a strâns în jurul ei ziarişti, 
avocaţi şi universitari”140. În Bulgaria a existat 
întotdeauna preocuparea pentru asocierea intelectualităţii 
la Armată şi serviciile secrete, ca o sursă de putere 
naţională şi ca reacţie la complexul dominaţiei străine. Pe 
timpul războiului, Partidul Comunist din Bulgaria, agentură 
sovietică, a reuşit cele mai importante penetrări tot în 
Armată. Pe scurt, Armata bulgară a jucat mereu un rol 
politic, de prim-plan sau mai discret, dar mereu prezentă ca 
forţă pppulară. A treia particularitate era că Jivkov se 
înconjurase de rude şi prieteni intimi a căror singură 
autoritate politică fusese dată tocmai de relaţia privilegiată 
cu şeful statului şi al partidului, fără merite politice. Din 
motivul acesta, un vot în structura superioară de partid, 
care să schimbe conducerea, era puţin probabil în condiţii 
legale (statutare). Lovitura de stat sovietică nu putea miza 
decât pe acei nomenclaturişti care făceau parte din Biroul 
Politic, dar aparţineau formal Guvernului şi în principal pe 
cele două ministere de forţă, tradiţional controlate de 
Moscova: Internele şi mai ales Armata. 

Sub impresia căderii Zidului Berlinului cu o zi în urmă, 
oamenii Moscovei gorbacioviste provoacă o şedinţă a 
Biroului Politic în ziua de 10 noiembrie pentru a-l schimba 
pe lodor Jivkov. Acesta cere apropiaților săi să organizeze o 
manifestaţie populară de sprijin, cu scopul probabil de a 
arăta că se bucură de un suport politic naţional. Serviciul 
Secret (DS) bulgar întârzie adunarea oamenilor, dar fără a 
contramanda mitingul. Apelul lui Jivkov la sprijin din partea 
ministrului de Interne şi al şefului Armatei, bine cunoscutul 
general Dobri Djurov, este declinat de aceştia. Mai mult, 
generalul Djurov ordonă cu de la sine putere deplasarea 
unor unităţi militare la Sofia şi încercuirea Capitalei. El are 


de partea sa corpul generalilor, toţi formaţi şi educați în 
URS S, unii aflaţi sub contract informativ cu GRU aproape 
pe faţă şi din care o minoritate neînsemnată era mai tânără 
de 70 de ani. Petăr Mladenov, desemnat de Moscova pentru 
succesiune, îi cere lui Jivkov să demisioneze din funcţia de 
şef al partidului. Opune acestei cereri propria sa demisie. 
Pentru a se obţine majoritatea necesară, reformiştii îi 
promit lui Jivkov păstrarea funcţiei de preşedinte al statului. 
La plenara care urmează, Jivkov este pregătit pentru o 
cedare a funcţiei supreme în Partid, iar Petăr Mladenov se 
pregăteşte să preia conducerea partidului. Gheorghi 
Atanasov, primul-ministru în funcţie, anunţă însă eliberarea 
lui Jivkov din toate funcţiile, încâlcind înţelegerea. Bă-Mnul 
lider părăseşte agitat sala. Întâmplarea trebuie să fi avut 
efect asupra lui Nicolae Ceauşescu. 

Este imposibil ca Nicolae Ceauşescu să nu fi observat că 
scena-nul cu renunţarea la funcţia de secretar general şi 
păstrarea funcţiei de preşedinte, scenariu la care se 
gândise şi el, era foarte riscant şi putea avea un alt final 
decât cel convenit. Lucrul ăsta se întâmpla la începutul lui 
noiembrie, cu mai bine de o săptămână înainte de 
Congresul al XIV-lea al PCR. Chiar dacă am putea 
presupune că îi trecuse prin cap să accepte varianta 
renunţării la şefia partidului cu ocazia congresului, 
înşelătoria care i se întâmplase lui Jivkov a compromis orice 
flexibilitate din partea lui Nicolae Ceauşescu. 

În faţa unei posibile riposte din partea unor forţe partinice 
fidele şi cu perspectiva ca mitingul din faţa sediului 
partidului să se transforme într-o mişcare fără control, 
ministrul Apărării bulgar ia iniţiativa şi preia de facto 
conducerea statului pentru câteva ore. În faţa mulţimii care 
agita pancarte cu numele Partidului Comunist şi noi lozinci 
mobilizatoare despre viitorul Bulgariei, Petăr Mladenov 
face figuraţie, iar generalul Dobri Djurov dă naţiunii 
bulgare toate mesajele loviturii de stat. Prin faptul că 
principala forţă a schimbării a fost Armata, care a acordat 


sprijinul său reformiştilor, care a acţionat în primul rând 
prin autoritatea sa tradiţională, că schimbarea lui Jivkov a 
fost ilegală în raport cu legile de atunci ale Bulgariei, la 
Sofia a avut loc în 10 noiembrie 1989 mai degrabă un puci. 
La 5 decembrie, Mladenov se întâlneşte cu Mihail 
Gorbaciov. Când începe să vorbească, reformistul bulgar nu 
poate avea decât un singur limbaj: „în Bulgaria, toată 
lumea, cu excepţia unei pături subţiri a populaţiei, susţine 
cu căldură perestroika. La ora actuală în ţara noastră 
oamenii manifestă un deosebit interes pentru perestroika 
sovietică. Prestigiul iniţiatorului ei a crescut şi mai mult. În 
Bulgaria am nutrit întotdeauna sentimente de prietenie faţă 
de Uniunea Sovietică şi am aprobat perestroika sovietică 
încă de la început”141. Fără comentarii! 

Revoluţia de catifea. Schimbarea regimului din 
Cehoslovacia cunoscută ca „Revoluţia de catifea” rămâne 
peste timp cea mai reprezentativă expresie politică a 
intervenţiei sovietice în procesul de liberalizare a Estului. 
Populaţia cehoslovacă, încă traumatizata de evenimentele 
din 1968, reacţiona sub imperiul derutei. Prudenţa 
populaţiei, în primul rând a muncitorimii, venea din 
sentimentul că echipa reformistă de la Moscova nu va 
rezista mult, că va fi răsturnată de garda veche de la 
Kremlin şi că ţara, dacă se va mişca din nou spre 
independenţă, va suporta o nouă intervenţie. Mai conta şi 
propaganda intensă lansată după 1968 care făcea din 
Occident nu numai un monstru, dar şi un devorator rapace 
al economiei cehoslovace, propaganda atingând cu perfidie 
sentimentul naţionalist de apartenenţă şi mândrie faţă de 
întreprinderile de vârf ale statului, adevărate simboluri 
naţionale pe care marile concerne occidentale le vânează 
pentru a le distruge, deoarece le fac o serioasă concurenţă. 
Mişcarea protestatară a intelectualităţii fusese izolată, prin 
diversiune, într-o zonă artistică unde imaginea liderilor era 
foarte uşor de deformat, Securitatea cehoslovacă (StB) 
cunoscând toate tarele grupurilor artistice, diferenţele 


între biografia liderilor şi imaginea lor publică, reuşind 
totodată să minimalizeze importanţa mesajelor 
opoziţioniste prin reducerea lor la libertatea de expresie. 
Opere postmoderniste şi texte scoase din context, dar alese 
special pentru stridenţa lor în comparaţie cu arta „clasică”, 
sunt publicate sau lăsate să circule în samizdat pentru a 
demonstra populaţiei că doleanţa acelor grupuri de 
intelectuali este să li se permită decadenţa, trivialitatea şi 
frivolitatea. Piese de teatru cu replici aluzive şi articole de 
presă cu nuanţe critice, protestatare sunt lăsate să se 
producă, dar numai în paralel cu cronici şi contraarticole 
care caută să demonstreze un singur lucru: acel tip de artă 
nu este original, nu are nimic cehoslovac, ci este copiat 
după curente care circulă în Vest şi, în consecinţă, sunt 
doar nişte experienţe trecătoare, o modă. Pe de altă parte, 
tendinţa grupurilor intelectuale de a transfera mesajul lor 
artistic în zona politicului este sancţionată ca o formă de 
abuz faţă de înţelegerea arătată de autorităţi, că o 
încălcare a legii şi ca o acţiune inspirată secret din 
străinătate. 

Încurajate de victoriile succesive ale opoziţiei poloneze şi 
concentrate asupra unei idei deosebit de puternice - 
folosirea prilejului ivit prin deruta şi slăbiciunile arătate de 
Moscova - grupurile intelectuale îşi intensifică acţiunile de 
protest. Ele încearcă să-i mobili-2eze pe activiştii de partid 
şi să forţeze curajul populaţiei prin preluarea inteligentă a 
tezei căderii probabile a lui Gorbaciov şi prin aniendarea 
acesteia cu ideea că, în loc să aştepte, Cehoslovacia trebuie 
să folosească noua criză a Uniunii Sovietice pentru a 
produce modificări decisive în organizarea sa politică astfel 
încât, la o eventuală revenire a brejnevienilor la Putere, 
ţara să fie inconvertibil schimbată. Această idee-forţă a 
Opoziţiei cehoslovace era o strălucită exemplificare a ideii 
naţionale, dar ea nu se potrivea curentului general al 
fenomenului declanşat de Moscova gorbaciovistă. 
Contradicţia a fost vizibilă foarte repede. Grupurile 


intelectuale se cuplează la manifestaţia din piaţa Wenceslas, 
unde se comemorau 30 de ani de la moartea prin 
autoincendiere a studentului Jan Palach în ianuarie 1969. 
Caracterul antisovietic al manifestaţiei face ca aceasta să 
nu adune prea multă lume, în ciuda aplicării insistente a 
tehnicilor de exagerare a cifrelor participanţilor pentru a 
demonstra existenţa massei în sprijinul protestului. Cu 
această ocazie este arestat şi scriitorul Vaclav Havel. 
Vladimir Alexe, cel mai insistent ziarist român de 
investigaţie asupra problematicii revoluţiei române, va 
reţine din biografia acestuia legăturile timpurii cu Partidul 
Comunist Cehoslovac ale bunicului şi tatălui său, sub 
protecţia cărora s-a putut forma tânârul Havel, în loc să 
înfunde puşcăriile comuniste. Mult mai interesantă este 
însă următoarea observaţie: „Ulterior, tânărul Vaclav s-a 
bucurat de susţinerea unui important lider comunist, 
Zdenek Mlynar, format şi el în URSS”142. Să reținem 
deocamdată numele lui Zdenek Mlynar. 

Arestarea şi condamnarea micului grup de intelectuali din 
care făcea parte şi Vaclav Havel aveau drept cauză reală 
tentativa reprezentanţilor opoziţiei artistice de a-şi părăsi 
programul declarat -revendicări nonviolente - şi de a ieşi 
din izolarea elitistă pentru a se apropia de massă. În ciuda 
agitaţiei grupurilor intelectualităţii, ale micilor formaţiuni 
religioase şi ale tineretului, în ciuda mitingurilor şi 
demonstrațiilor succesive, punctate de intervenţii ale 
forţelor de ordine, massa nu se mişcă. Mai ales muncitorii 
se complac în revendicări salariale şi reorganizări sindicale 
care doar speculează agitația străzii pentru a o transforma 
în presiune locală, uzinală. Actorii şi scriitorii care formau 
nucleul dur al Opoziţiei sunt populari dar nu îi conving, nu 
par a reprezenta o alternativă politică pentru putere. 
Conştiente de această realitate, forţele democratice 
occidental implicate în sprijinirea schimbărilor de regim 
din Est trec la o carrlpanie masivă de modificare a imaginii 
liderilor opoziţiei prin Ciass-media, retrâgând în plan 


secund calităţile lor profesionale şi proiectând puternic în 
prim-plan calităţilor lor politice. Havel, de exemplu, nu mai 
este autorul de piese de teatru, ci omul politic responsabil, 
curajos şi patriot, liderul politic de care are nevoie 
Cehoslovacia. Uniunea Sovietică, de cealaltă parte, dă 
mesaje tot mai transparente că nu mai susţine echipa 
comunistă de la conducerea partidului, iar Polonia şi 
Ungaria se trezesc peste noapte că au greşit în 1968, când 
au intrat cu trupe în Cehoslovacia şi dau declaraţii oficiale 
în acest sens. Mesajul indirect era: reformiştii din '68 aveau 
dreptate, noi am greşit, reformiştilor trebuie să li se facă 
dreptate prin chemarea la Putere. Organizatorii 
demonstrațiilor profită de orice aniversare, oricât de 
improvizată, pentru a mai produce o ieşire în stradă cu 
speranţa că massa critică necesară schimbării se va forma 
în sfârşit. Se demonstrează pentru împlinirea a 71 de ani de 
la crearea statului modern cehoslovac, pentru împlinirea a 
2 ani de la revolta braşovenilor din România, pentru 
împlinirea a 50 de ani de la „înfrângerea mişcării 
studenţeşti de către nazişti”. 

La 17 noiembrie 1939 un grup de studenţi, incitaţi de 
câtiva tineri comunişti, au protestat faţă de ocupantul 
nazist. Acesta respectase autonomia universitară, însă 
studenţii ieşiseră în stradă. Istoriografia comunistă va 
insista pe amănuntul că studenţii n-au făcut altceva decât 
să cânte imnul naţional. Germanii atacați ripostează şi în 
cursul ciocnirilor îşi pierde viaţa studentul medicinist 
Opletal. Comenduirea Protectoratului Cehiei şi Moraviei 
decide arestarea studenţilor refugiaţi în clădirea Facultăţii 
de Drept, unde afirmau că se constituise un nucleu 
comunist. La intervenţia energică a rectorului Universităţii 
Caroline, istoricul Bedrich Hrozny (savantul care a descifrat 
scrierea hititâ), trupele germane se re-frag143. Data de 17 
noiembrie devine Ziua tradiţională a Studenţilor. 

Guvernul comunist cehoslovac nu putea refuza 
sărbătorirea acestei zile în 1989. Autorităţile acceptă ca 


manifestarea să se desfăşoare în condiţii legale, dar 
departe de centrul oraşului Praga. Odată adunaţi în număr 
mare, agitatori pregătiţi din timp provoacă mulţimea la 
încălcarea legii şi a înţelegerii cu autorităţile, îndem-nând 
manifestanţii să se îndrepte în marş spre piaţa Wenceslas, 
scandând „Libertate!”, „Fără violenţă!”. Forţele 
Ministerului de Interne intervin pentru restabilirea ordinii. 
Unii manifestanți îşi arată pieptul gol, alţii oferă milițienilor 
flori, în timpul intervenţiei legale a forţelor de ordine se 
anunţă moartea studentului Martin Smid de la Facultatea 
de Fizică şi Matematică, fapt care creează o mare emoție şi 
provoacă acuzaţia de crimă la adresa regimului. „S-a aflat 
apoi că n-a existat nici un mort. lar studentul Martin Smid 
nu era student, ci agent al serviciilor speciale. Incidentul a 
stârnit atunci, ca şi mai târziu, multe comentarii. După 
căderea regimului Jakes, o comisie de anchetă a constatat 
că evenimentele din 17 noiembrie au fost puse la cale de 
şeful serviciilor speciale, StB, generalul Alois Lorenz, în 
colaborare cu ofiţeri superiori KGB. Ideea a fost aceea de a 
crea un climat de violenţă.”144 Studentul Martin Smid era 
în realitate locotenentul de Miliție Ludek Zivak145. Este 
interesant de observat - în tonul psihologiei mulţimii - că 
ministerele cehoslovace au comunicat încă din acea seară 
absenţa oricărui decedat cu numele Martin Smid. Un 
comunicat oficial a dezminţit informaţia care circula ca 
zvon. Mai mult decât atât, televiziunea i-a prezentat pe 
singurii studenţi ai Facultăţii de Fizică şi Matematică, în 
număr de doi, purtând acelaşi nume146. Agitatorii şi nu 
numai cei din Cehoslovacia, au fost mai convingători. 
„Guvernul minte!” şi „Guvernul a ascuns cadavrul” au fost 
temele lor. Operaţiunea condusă de serviciile secrete 
cehoslovace în cooperare cu KGB-ul viza înlocuirea lui Milos 
Jakes cu fostul lider comunist din 1968... Zdenek Mlynar, 
mentorul lui Vaclav Havel. Acesta mai avea o calitate: fusese 
prieten în studenţie la Moscova cu Mihail Gorbaciov. 
Scenariul eşuează pentru că Mlynar, aflat în exil în Austria, 


LIA 


nu a ajuns la timp la Praga sau, conform altei versiuni, a 
renunţat să mai vină, refuzând sa fie manipulat. În absenţa 
liderului programat de Moscova, complotul apelează prin 
improvizație la fostul lider Alexander Dubcek pe care îl 
plasează alături de Havel. Cunoscutul scriitor va striga 
mulţimii despre Dubcek: „Am fost împreună încă de la 
început!”, legiti-Oiindu-l astfel pe înlocuitorul lui Mlynar. 
Demonstraţiile vizează acum un singur scop: provocarea 
grevei generale, provocarea unei reacţii din partea 
muncitorilor, semnal că regimul comunist nu mai este 
susţinut de clasa muncitoare, în ziua de 27 noiembrie 
sindicatele, încă foarte prudente, declară o grevă de două 
ore, apoi oamenii se întorc la lucru. Greva este folosită 
pentru noi presiuni asupra puterii comuniste. Liderii 
comunişti cedează puterea unui nou guvern, dar şi acesta 
este dominat de comunişti. Apare la Praga şi Mlynar, care 
împreună cu Dubcek formează echipa dorită de Moscova. 
Numai că mulţimea isterizată şi istovită de tot aceljoc al 
scenariilor, lămurită şi asupra cursului evenimentelor din 
Europa Răsăriteană îşi radicalizează mesajul. Alţi 
instigatori, dar şi oameni sătui de comunism lansează în 
mijlocul mulţimii primele mesaje categorice: „Afară cu 
comuniştii!” şi „Fără comunişti!”. Radicalizarea mulţimii îi 
sperie pe organizatorii diversiunii. Liderii reformişti, în 
frunte cu Vaclav Havel, se adaptează rapid noii situaţii şi 
preiau mesajele. Jucându-se cu focul, URSS a pierdut 
partida şi în numai câţiva ani va pierde definitiv 
Cehoslovacia din sfera ei de influenţă. 

Ceea ce caracterizează scenariul sovietic de renunțare la 
regimurile comuniste pentru a le înlocui cu regimuri 
reformiste - adică o tentativă de trecere de la comunism la 
socialism - este lovitura de stat. Reamintim, pentru a nu 
scăpa din vedere nici o clipă axa analizei, că lovitura de stat 
este o răsturnare a unui regim din interiorul acestuia, din 
interiorul structurii aflate la Putere. Unii analişti s-au 
întrebat de ce a avut nevoie Moscova de întregul circ al 


revoltei Populare, când putea să-i schimbe pe vechii 
conducători cu cei reformişti prin lovituri de palat, numai 
prin votul din Biroul Politic. Liderii reformişti aveau nevoie 
de legitimitate pentru a fi credibili, rebuiau să pară 
simboluri ale voinţei populare, nu o altă expresie, „1 
luminată, a influenţei sovietice. Pe de altă parte, criza siste- 
ului era reală, experienţele nu mai erau permise, iar 
alternativa era orientarea ţării respective câtre Vest. ”,. 

De prin anul 1994 în presa occidentala a început 
momentul dezvăluirilor. De ambele părţi ale Oceanului 
ziare, reviste şi posturi de televiziune au făcut publice o 
serie de amănunte secrete ale liberalizării Estului, în 
România, ziaristul Vladimir Alexe le-a urmărit cu tenacitate. 
La 19 noiembrie 1999 el va publica un articol sinteză pe 
baza unor extrase din presa străină. Cititorul român putea 
afla astfel că fostul lider est-german Honecker a declarat 
ziarului Berliner Wochenpost: „Destituirea mea ca şefal 
partidului şi al statului este rezultatul unei manevre de 
mare anvergură ai cărei instigatori continuă să rămână în 
umbră. Cei care astăzi se laudă cu această acţiune nu sunt 
altceva decât plevuşcă”147. Vaclav Havel a declarat 
postului de televiziune BBC II: „Revoluţia de catifea de la 
Praga a fost declanşată de KGB”. Reconstituirea modului 
cum a operat KGB-ul în Cehoslovacia ne interesează şi pe 
noi: „Generalul sovietic Viktor Gruşko, adjunctul lui 
Kriucikov (preşedintele KGB-ului), a sosit în ajun, personal, 
la Praga, împreună cu un grup de vâsautniki, ofiţeri 
spetznaz (operaţiuni speciale), care acţionează de regulă în 
civil. Gen. Gruşko şi gen. 'Teslenko (însărcinat la Praga al 
KGB-ului) au condus împreună cu colegul lor cehul Alois 
Lorenc (şeful StB, Securitatea cehoslovacă) întreaga 
desfăşurare Revoluţiei de catifea dintr-un apartament 
conspirativ din Praga”148. Două publicaţii ale 
Departamentului de Stat al SUA - „Facts on File” şi 
„Background Notes” - au dezvăluit încă din 1994 că 
premierul reformist ungar Gyula Horn „făcuse parte din 


AVO, securitatea maghiară şi participase din plin la 
reprimarea în sânge a revoltei anticomuniste de la 
Budapesta, din 1956”149. Bomboană pe colivă, după cum 
spune o expresie românească, a fost însă dezvăluirea 
apartenenţei lui Lech Walesa la reţeaua de informatori ai 
poliţiei politice poloneze (SB)150-Ioate aceste amănunte 
pălesc în faţa acţiunii, a comportamentului personalităţilor 
reformatoare din momentul decisiv al căderii comunismului. 
Probabil că nişte oameni perfect „curaţi”, nişte opozanți 
autentici nu ar fi avut vreo şansă să răstoarne regimurile 
dictatoriale că numai din interior, prin substratul viabil al 
loviturii de stat, se putea ajunge la o revoluţie. Un om 
„curat” ar fi condus mesajul său tntr-o direcţie foarte 
precisă şi categorică: „Jos comunismul!”, dar şi Judecaţi 
comunismul!”, ceea ce ar fi însemnat căutarea, găsirea şi 
pedepsirea vinovaţilor pentru deceniile de dictatură 
comunistă. Or, vinovaţii pentru existenţa sistemului 
comunist erau la Moscova, apoi la Washington şi la Londra, 
sub monumente de marmură. Mai rămăseseră epigonii lor 
locali. Să fi fost nebuni de legat, ca preşedintele cehoslovac 
Svoboda, liderii comunişti nu s-ar fi dat la o parte pentru a 
fi judecaţi, în numărul din 22 noiembrie 1989 al publicaţiei 
sovietice „Literaturnaia Gazeta” se făcea aprecierea că, cel 
puţin în privinţa evenimentelor din RDG şi Cehoslovacia, 
„oamenii au ieşit în stradă nu numai ca urmare a acţiunilor 
subversive, ci, în primul rând, ca urmare a acumulării unor 
dificultăţi şi nemulțumiri interne”151. 

Ultima tentativă de împăcare cu americanii în străinătate 
situaţia României şi a lui Ceauşescu prezenta un aspect 
paradoxal, în presa vest-europeană comuniştii şi Ceauşescu 
erau atacați violent, Securitatea şi Armata erau etichetate 
drept credincioase până la moarte lui Ceauşescu, românii 
acuzaţi de naționalism şi de laşitate. Excela presa franceză, 
în special cea socialistă. Şablonul Ceauşescu-Dracula a 
circulat pe la mai toate marile publicaţii occidentale. 
Campania anti-Ceauşescu din presa franceză are două 


direcfii principale, este de durată şi constantă. Sursa 
iniţială o constituie modificarea poziţiei oficiale franceze, în 
primul rând a Preşedinţiei, atât sub Valery Giscard 
d'Estaing cât şi sub Franţois Mitterrand, faţă de Nicolae 
Ceauşescu personal. Apoi a fost nevoia de a-i proteja şi 
apăra pe disidenţii şi opozanţii din România, debil nucleu al 
rezistenţei, de furia partidului şi a Securităţii. A doua 
direcţie a atacurilor provenea din bătălia pe care o ducea 
Franţa pentru a gestiona procesul de negociere a 
liberalizării, aflat în pericolul de a fi restrâns la o înţelegere 
sovieto-americană. Ideea „Casei comune - Europa” nu 
putea admite insule dictatoriale şi anacronice, aceasta fiind 
una din bazele înţelegerii franco-sovietice Interesul 
insistent şi zomotos pentru orice decizie stupidă a 
conducerii sau pentru orice zvon mai mult sau mai puţin 
fondat venit de la Bucureşti pe căile disidenţei şi ale 
opozanților ţinea subiectul „România ceauşistă” sub 
presiune. Franţa, considerată neoficial o protectoare şi un 
fel de responsabilă pentru România, va potenţa prin 
dinamica interesului ei oficial şi neoficial această imagine. 
Preşedintele Franţois Mitterrand va merge chiar mai 
departe, amestecându-se în relaţiile româno-maghiare şi 
punctând, prin revenirea la vechiul obicei al negocierii 
problemelor României direct cu URSS (Rusia), poziţia sa de 
Mare Putere angajată în procesul de modificare a hărţii 
politice a Europei de Est şi de înghețare a hărţii geografice. 
Prin nota Nr. 00288 /12.12.1989, Departamentul Securităţii 
Statului îl informa pe Ceauşescu că preşedintele Franţei 
făcuse o declaraţie publică extrem de gravă la încheierea 
reuniunii CEE de la Strasbourg.,„...Problema unor provincii 
cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc. Trebuie 
săiră. Mână intangibila. În schimb, nu trebuie să se omită 
problema divergenţelor intre Ungaria şi România în 
problema Transilvaniei sau problema Basarabiei... Franţa şi 
URSS, trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în 
Europa, aşa cum au făcut-o de secole.”152 Mai clar de atât, 


mai evident asupra jocului făcut de Franţa „de secole” 
împotriva României nu există. Nici o altă ţară, nici măcar 
URSS, din iniţiativa ei, nu a pus în discuţie apartenenţa de 
drept a Transilvaniei la România. Şi asta, în 1989! 

În timpul acesta presa americană tăcea sau continua să 
publice mari articole plătite de serviciul de propagandă al 
lui Nicolae Ceauşescu. În octombrie 1989, New York Times 
Magazin se pregătea să publice un amplu articol despre 
politica independentă a României şi despre calităţile de 
lider mondial ale lui Ceauşescu, afişând un portret al 
acestuia pe copertă, în presa americana aşa ceva nu se 
admite n cazul unui duşman al SUA. Un ziarist cu renume, 
David Binder, g ţa NWI, avea puterea sa plaseze mereu 
astfel de articole şi paginiîn urma unor proteste, ziarul 
american a publicat articolul fără să mai acopere coperta 
cu chipul zâmbitor al „geniului Carpa-tilor”. Cunoscutul 
opozant Minai Botez va descrie în 1989 o discuţie 
semnificativă cu ziaristul american: „Am avut ocazia să stau 
de vorbă, la reşedinţa unui diplomat american, cu David 
Binder, considerat drept unul dintre ziariştii occidentali cei 
mai competenţi în probleme ale Europei de Est, care se afla 
într-o călătorie la Bucureşti. A făcut afirmaţii dure, 
exprimându-se astfel: «Cine sunteţi voi? Cine sunt disidenţii 
din România, mă rog? Ce înseamnă, pentru voi, societatea 
civilă românească? În Balcani nu există aşa ceva. Noi 
preferăm dialogul cu cei care reprezintă realitatea, precum 
domnul Ceauşescu. El, măcar, e la putere»,153. 

Autorul a încercat să înţeleagă acest fenomen, de aceea a 
apelat la un martor unic, la o personalitate românească de 
talie internaţională, unul dintre puţinii români care 
reuşiseră să devină celebri prin intermediul presei 
americane - graficianul Eugen Mihăescu. La 9 iulie 2003, 
Eugen Mihăescu, ambasadorul României la UNESCO, mi-a 
declarat următoarele: „Eugen Mihăescu: Până la sfârşitul 
lui noiembrie am avut sentimentul că americanii îl ţineau în 
braţe pe Ceauşescu. Am fost pe la marile cotidiane pentru 


a-i convinge pe redactori că Ceauşescu este un impostor. 
Mă respingeau, refuzau să creadă. Pentru ei Ceauşescu era 
unul dintre învingători, unul dintre cei care luptaseră 
împotriva Moscovei şi învinseseră acum, când se liberaliza 
Estul. Incredibil! Am dus în redacţii articolele anticeauşiste 
din presa europeană. «Propagandă» - îmi răspundeau. Le- 
am spus: «Demodează sate, demolează biserici, 
nenoroceşte copii...» Nimic. «Ceau-şescu e aliatul Americii, 
ne-a ajutat mult». 

AMS: în noiembrie 1989? 

EM: Sfârşitul lui '88 şi începutul lui '89. Îmi venea să 
înnebunesc. Mai păţisem chestia asta în toamna lui 1988 la 
Londra, Am cerut o audienţă preşedintelui Comisiei de 
politică externă a Camerei Comunelor, nu mai ţin minte 
cum îl chema... Mă primeşte şi îi spun cine e Ceauşescu. 
Englezul se uită la mine şi îmi răspunde: «Cunosc 
semnătura dumitale din New York Times. Desenezi foarte 
frumos, dar ai vreun mandat?», îi răspund: «Am mandatul a 
21 de milioane de români cu căluşul în gură». «Românii!» - 
se miră el şi începe să-mi spună bancul cu Sfântul Petru 
care l-a întrebat pe Dumne /eu de ce a dat atâtea bogății în 
zona Carpaţilor, iar Dumnezeu îi răspunde: «Stai liniştit că 
i-am pus pe români peste ele», în sfârşit, prin vara lui '89, 
aflu că Bush se duce la Budapesta... Vedeţi dumneavoastră 
data exactă, când a fost Bush în Ungaria... 

AMS: Cred că în iulie... (data corectă 11-12 Mie 1989, n.a.) 

EM: Aflu că Bush se duce în vizită în Ungaria şi mai aflu că 
va face o escală secretă la Otopeni să se vadă cu Ceauşescu. 

AMS: Cât de secretă era, dacă ştia presa americană? 

EM: Păi nu de la presă am aflat. Este o întâmplare care m- 
a convins că Ceauşescu juca foarte sus pe cartea 
americană. Domnule, nenorocitul ăsta penetrase unde nu te 
aştepţi. Mihai Botez era intim al familiei Shultz. George 
Shultz, secretarul de stat al lui Reagan. 

AMS: Făceau parte din aceeaşi lojă? 


EM: Nu ştiu dacă era o lojă propriu-zisă. Shultz făcea 
parte din «Clubul Bilderberger», după numele unui hotel 
unde s-au întâlnit prima oară cei mai puternici oameni din 
lume, într-o localitate din Olanda (Oosterbeek, n.a.) Acum 
se întâlnesc, nimeni nu ştie unde. Este, dacă vrei, un fel de 
guvern mondial, ăsta de care se vorbeşte, nimeni nu ştie 
adevărul. Şi Shultz îi spune lui Botez că Bush face escala 
secretă la Otopeni. Botez mă sună şi mă anunţă alarmat ce 
a aflat. Alerg la New York Times şi îl întreb pe Ray Cave, 
redactorul şef, dacă are editorial despre vizita lui Bush în 
Ungaria. Avea. D întreb dacă ştie de escala secretă de la 
Bucureşti. Nu ştia. Îl implor să facă ceva şi Ray Cave 
hotărăşte să-l atace pentru prima oara pe Nicolae 
Ceauşescu. Aşa apare, în preziua vizitei lui Bush la 
Budapesta, ştirea că este prevăzută şi o întâlnire cu Nicolae 
Ceauşescu, «acest Noriega al comunismului». 

AMS: Noriega era inamicul numărul unu al administraţiei 
americane. 

EM: Domnule, proiectul a fost real. lată de ce. În aceeaşi 
zi, Shultz îl sună pe Botez şi îi reproşează că mi-a dezvăluit 
secretul acelei vizite. Fusese sunat de la Casa Albă şi certat 
pentru anunţul din New York Times. Aranjamentul fusese 
real”.154 

Să încercăm să lămurim lucrurile. Nu există nici o 
informaţie accesibilă care să ateste intenţia lui George Bush 
de a se întâlni cu Nicolae Ceauşescu în secret la Otopeni. 
Există în schimb certitudinea că preşedintele american nu 
se putea întâlni în secret cu Ceauşescu pentru că traseul 
aeronavei prezidenţiale americane este cunoscut de toţi cei 
care gestionează spaţiul aerian al Europei, pentru că se 
creează un culoar aerian special şi nimeni nu-şi asumă 
riscul să facă modificări în traseu fără o notificare 
prealabilă. Prezenţa aeronavei Airforce One pe un aeroport 
nu poate fi mascată, oricât de adâncâ ar fi noaptea 
întâlnirii. Însă originea informaţiei, implicând nume de 
prestigiu - George Shultz, Mihai Botez, Eugen Mihăescu —, 


nu poate fi o intoxicare banală sau o părere aruncată 
întâmplător. Mihai Botez a aflat despre intenţia de contact 
Bush-Ceau-şescu de la George Shultz în casa acestuia, unde 
se găsea în vizită şi în prezenţa soţiei acestuia. L-a sunat pe 
Eugen Mihăescu de la unul din telefoanele imobilului 
fostului secretar al Departamentului de Stat. Casa Albă a 
reacţionat în condiţii private, dar a reacţionat. Dacă a 
existat o tentativă de acest gen, ea nu putea fi lansată decât 
de la Bucureşti, din iniţiativa personală a lui Ceauşescu, nu 
se putea transmite decât printr-un canal foarte special - 
eventual şi cel mai plauzibil, şef rabinul Moses Rosen - şi nu 
se putea adresa decât grupului Dreptei republicane, al 
neoconservatorilor de care am amintit în primul capitol, 
unde se aflau personalităţi, în majoritate de origine 
evreiască, care făcuseră afaceri în trecut cu Ceauşescu. 
„Afacerea” pare la prima vedere a fi facilitarea emigrării 
evreilor din România şi mai ales din Est prin România. Se 
comentează foarte des şi cu convingere pe tema vânzării 
evreilor de câtre Ceau-şescu, fapt care ar fi generat 
„umbrela americană” cu care a fost protejat două decenii 
Ceauşescu. Numai că, în momentul în care priveşti cifrele 
emigrărilor de evrei din România şi înmulţeşti numărul lor 
cu sumele care se estimează că se pretindeau de către 
Ceauşescu, nu vei obţine o cifră mai mare de 20 de 
milioane. Un mizilic! Pentru câteva zeci de mii de evrei care 
mai rămăseseră în România după valul emigraţionist de sub 
Gheorghiu-Dej şi pentru o miză de 20 de milioane de dolari 
nu se creează o supercampanie mondială de proiecţie 
pozitivă a figurii fostului copil de ţăran din Scorniceşti, nu 
vin doi preşedinţi americani la Bucureşti, în plină doctrină 
Brejnev şi nu se face Congresul SUA că nu vede dictatura 
comunistă din România. Intr-o carte foarte subiectivă de 
memorii, fostul şef rabin Moses Rosen arată care era 
realitatea numerică a evreilor sub regimul Ceauşescu: 
„Pretenţia rabinului Miller că România a oprit emigrarea 
evreilor era totalmente nefondată. Mii de evrei părăseau 


România în fiecare an. Cifra de 100 000 de evrei pentru 
România nu avea, de asemenea, nici o bază reală. Cu atât 
mai mult era o minciună faptul că 30 000 de evrei ceruseră 
emigrarea şi fuseseră respinşi. De fapt, la data aceea, în 
1975, existau numai 45 000 de evrei în România şi numai 
800 dintre aceştia ceruseră formularele pentru 
emigrare”155. Relaţia cu evreii a lui Nicolae Ceauşescu, 
mediată abil de rabinul comunist al României, avea o 
agendă pe cât de secretă, pe atât de grea: transferul 
evreilor estici prin aeroporturile din ţară, legături adânci cu 
Mossadul şi Forţele Armate Israeliene, în primul rând prin 
cadre militare formate la şcolile din România, cooperare 
între serviciile de informaţii şi scurgeri „întâmplătoare” de 
la unul la altul, fie despre ce mai pregătesc palestinienii, fie 
despre ce mai pregătesc sovieticii, amplasarea unor 
directori de origine evreiască la conducerea mai tuturor 
firmelor americane din România, plasamente financiare la 
bănci americane, cumpărarea de către România a unor 
terenuri şi companii în străinătate, girate de fonduri 
evreieşti, sprijinul constant acordat Israelului la ONU prin 
votul separat faţă de cel ostil al blocului estic ş.a. Cornel 
Burtică, fost ministru al Comerţului Exterior, declara 
Rodicâi Chelaru: Cu deosebită atenţie trata Ceauşescu 
problemele comunităţii evreieşti, care cuprindea mulţi 
ilegalişti. Rabinului Moses Rosen i-a asigurat condiţii 
speciale pentru a-şi desfăşura activitatea. Putea să plece în 
străinătate sau să aducă de acolo orice bunuri care nu erau 
permise oamenilor de rând. De asemenea, pentru a sprijini 
comunitatea, eu, ca ministru al Comerţului Exterior, am 
convenit cu rabinul să prestăm prin firma TERRA orice fel 
de servicii de care avea nevoie comunitatea evreiască: 
aprovizionare cu alimente şi bunuri de primă necesitate, 
îngrijirea cimitirelor etc. Serviciile erau plătite de 
organizaţia JOINT INTERNATIONAL'156. Citatul este 
interesant pentru ceea ce nu conţine şi anume faptul că 
acea „comunitate” de care vorbeşte Burtică mai număra 


spre sfârşitul deceniului nouă aproximativ 9 000 de evrei, 
adică extrem de puţini, mulţi dintre ei integrați în societate 
ca români de origine evreiască (pe linie maternă), iar felul 
cum se făceau plăţile, direct între MCE şi Joint 
International, nu prin intermediul Federaţiei Comunităţilor 
Evreieşti din România, arată că în America bordul acestei 
organizaţii luase decizia de a-l sprijini pe Ceauşescu. Acesta 
nici măcar nu este un secret, nu s-au ferit nici o clipă şi este 
suficient să iei în mână presa din zilele în care Nicolae 
Ceauşescu se afla în Statele Unite sau presa din zilele 
premergătoare vizitei preşedintelui american în România 
ca să vezi cu cine se în-ţâlnea întotdeauna şeful statului 
român înainte să-l întâlnească pe şeful administraţiei 
americane. A fost vorba de cea mai strânsă legătură vizibilă 
şi invizibilă cu o ţară comunistă din Estul Europei. 

Nicolae Ceauşescu a greşit faţă de această relaţie nu prin 
antisemitismul permis accidental unor ziarişti sau scriitori 
români, nici prin epurări pe criterii etnice. A greşit exact în 
substanţa relaţiei, a greşit în afaceri. Când a iniţiat relaţia 
privilegiată cu America şi cu evreii, Ceauşescu a cerut chiar 
el dezideologizarea legăturilor, să se facă abstracţie de 
sistemele politice diferite, de conflictul ideologic dintre ele, 
iar afacerile să se desfăşoare, cu mici amendamente - de 
exemplu, procentul 51-49 din societăţile mixte —, după 
doctrina şi practica pieţei libere. Biograful Ion Petcu nu 
ratează esenţa erorilor lui Ceauşescu: „La prima vedere, 
pierderea sprijinului oamenilor de afaceri americani pentru 
România a fost determinată de «noua politică economică» 
adoptată la Bucureşti, în 1980, deficitul balanței de plăţi a 
României depăşea 3 miliarde ş, din care în relaţiile cu SUA 
410 milioane ş. În acelaşi timp, datoria externă a ţării a 
atins la sfârşitul anului 1981 suma uriaşă de 11,4 miliarde 
ş. Pentru reechilibrarea balanței de plăţi, N. Ceauşescu a 
adoptat o politică cum nu se poate mai proastă şi 
neinspirată pentru ţară: pe de o parte, a decis o expansiune 
forţată a exporturilor însoţită de o limitare drastică a 


importurilor, paralel cu reeşalonarea datoriei externe; pe 
de altă parte, a decis plătirea cu orice preţ a datoriei 
externe până la sfârşitul anului 1988. Aceste deci /ii - mai 
ales reducerea drastică a importurilor - au lovit, între 
altele, în exportatorii americani care şi-au pierdut treptat 
interesul pentru relaţiile cu România”157. Prima ripostă a 
oamenilor de afaceri americani este descrisă de acelaşi 
Cornel Burtică: „Americanii ne-au făcut o radiografie 
economică perfectă - ce fenomene negative se manifestau 
în economia românească - şi au răspândit acest document 
câtorva zeci de bănci, iar acestea au început să nu ne mai 
acorde credite, începuseră şi comentariile dure din afară, 
iar administraţia Reagan punea deja tot felul de interdicții 
în negocierile privind clauza naţiunii celei mai 
favorizate...”158. Afirmațiile lui Burtică îl confirmă pe 
Eugen Florescu, fostul consilier al lui Ceauşescu, prezent la 
Washington o dată cu verdictul: „Ceauşescu - falit!”. Cum 
canalul emigraţionist funcţiona, problema clauzei naţiunii 
celei mai favorizate nu poate fi înţeleasă decât ca o 
presiune cu substrat economic. Situaţia nu avea din punctul 
de vedere american vreo legătură cu comunismul, însă avea 
legătură din punctul de vedere al lui Ceauşescu. Cotitura 
„Noii politici economice” a grăbit răcirea relaţiilor româno- 
americane. 

Revenind acum, după ce cunoaştem contextul, la 
încercarea lui Ceauşescu de a sensibiliza puternicul nucleu 
lobbist american în vara anului 1989, trebuie să observăm 
că apelul vine la numai câte-va zile după întâlnirea „cu 
scântei” de la Bucureşti dintre Ceauşescu şi Gorbaciov. 
Reamintesc că cearta violentă cu liderul sovietic a avut loc 
în noaptea de 7 spre 8 iulie, iar vizita lui George Bush la 
Budapesta era planificată în 11-12 iulie. Cererea lui 
Ceauşescu pentru aranjarea unei escale la Otopeni - în 
subtextul căreia se vede o încercare disperată de a se apăra 
de Gorbaciov - a ajuns la grupul jcissinger, Eagleburger, 
Shultz şi probabil că aceştia intenționau, din onestitate, să 


facă un demers. Nu au putut trece de Bush. În plus, la acea 
dată America discuta direct cu URS S gestionarea puterii în 
lume, iar evreii emigrau din Est direct în Israel. Gestul 
semnificativ al presei americane şi care a declanşat 
campania de informaţii despre situaţia din România a fost 
făcut la 2 decembrie 1989 de CNN. Ecranul era despărţit în 
două: în stânga se transmitea în direct aterizarea avionului 
lui Mihail Gorbaciov pe aeroportul din La Văieta, capitala 
Maltei, în dreapta se transmitea în direct aterizarea 
avionului care o aducea în America pe Nadia Comâneci, 
simbolul României în America, marea gimnastă trecută 
clandestin peste graniţă în Ungaria de o echipă a serviciilor 
secrete maghiare. Mao spusese deja: „O imagine face cât o 
mie de cuvinte”. 

Primele semnale de peste Prut în această perioadă se 
produc evenimente importante în Basarabia, provincia 
românească încorporată Uniunii Sovietice prin Pactul 
Molotov-Ribbentrop. Hotărârea Echipei Gorbaciov de a 
modifica structura şi componenţa pseudoparlamentului 
Uniunii Sovietice şi de alegere a unui nou Congres al 
Deputaţilor Poporului a pus în mişcare diferite grupări 
basarabene. Gruparea naționalistă, având un nucleu 
intelectual credincios istoriei şi limbii române, va profita de 
ocazie pentru a începe a se face cunoscută public în calitate 
organizată. La fel ca şi alte grupări basarabene, echipa 
naționalistă a fost infiltrată încă de la început de agenţi 
sovietici, cu scopul de a controla limitele de acţiune ale 
programului său politic. Principala fisiune a agenţilor era să 
identifice acele grupuri sau personalităţi credincioase 
adevărului istoric şi dreptăţii popoarelor, să le pro-voace la 
manifestări naţionaliste sau să le organizeze chiar ei. 
Mişarea naționalistă trebuia să devină în ochii populaţiei 
Basarabiei un pericol, o formă de extremism, o tentativă de 
trecere a provinciei direct sub „ocupaţie” românească. 

Încă din cursul anului 1988 în Basarabia se activează 
grupurile intelectuale şi studenţeşti naţionaliste, dedicate 


revenirii la limba română şi la grafia latină, în martie 1989, 
scriitoarea Leonida Lari scoate la Riga, în Letonia, revista 
Glasul în limba română. Pe teritoriul provinciei româneşti 
încorporate de URSS prin înţelegerea cu Germania nazistă 
apar primele formaţiuni, mai întâi culturale, de promovare 
a adevărului istoric şi a valorilor limbii şi literaturii române, 
cărora populaţia românească le aparţinea de drept: „Clubul 
Mateevici, Mişcarea Democratică Moldovenească, Liga 
Democratică a Studenţilor, Societatea Istoricilor - care la 
20 mai 1989 s-au contopit în una singură: Frontul Popular 
Moldovenesc”159. Programul politic era foarte simplu şi 
direct, îmbinând problematica identitară cu cea politică: 1. 
Suveranitatea republicii. 2. Limba română ca limbă oficială 
de stat. 3. Trecerea la grafia latină, veşmânt firesc al 
oricărui idiom latin; Tricolorul ca drapel de stat. Frontul 
Popular organizează o serie lungă de manifestații şi adunări 
de protest în care se lansează de către patrioţi autentici şi 
principalele mesaje naţionaliste, axate pe cele trei idei 
fundamentale: istoria, cultura şi limba română. Aplicarea 
unui astfel de program în republica sovietică a Moldovei 
însemna, fără echivoc, desprinderea de URSS şi revenirea 
la Patria Mamă, România. Pentru a controla şi compromite 
această tendinţă, KGB-ul a activizat reţelele sale 
informative în republică şi a pregătit o serie de diversiuni 
menite să sperie populaţia românească cu perspectiva unei 
noi intervenţii militare, pe de o parte, iar pe de altă parte să 
sperie minoritatea rusofonă cu perspectiva repetării 
„invaziei fasciste româneşti” din 1941. La 7 noiembrie, cu 
ocazia manifestaţiei de ziua URSS se organizează o defilare 
militară cu scopul de a-i intimida pe cetăţeni. Mulțimea 
năvăleşte în piaţă şi coloanele militare sunt întoarse în 
cazărmi. Din dorinţa de răzbunare, militarii deschid focul 
mai târziu, apoi, când mulţimea se adună în faţa clădirii 
Ministerului de Interne, militarii „au ieşit din clădire 
înarmaţi până în dinţi - dovadă că atacul ce a declanşat 
alarmarea mulţimii fusese premeditat - şi au început să lo- 


vească în neştire. A fost o răfuială în cel mai autentic stil 
KGB-ist”160. KGB-ul a organizat de altfel mai multe greve 
în întreprinderile basarabene, incitându-i pe muncitori să 
se opună schimbării grafiei «i limbii oficiale, lansând şi 
zvonul că forţele patriotice româneşti din Barsarabia 
urmăresc alipirea republicii de România apoi măcelărirea 
membrilor de partid comunist sovietic, în ciuda aparenţei 
unei pierderi a controlului asupra republicii sovietice a 
Moldovei, JCGB şi GRU au controlat permanent mişcările 
grupului naţionalist, nu numai prin operaţiuni de infiltrare, 
deconspirare, denigrare publică şi trădare (cazul grupului 
Ilie Ilaşcu), dar şi prin mobilizarea structurilor militare şi de 
securitate sovietică din centrele de la Nikolaev, Tiraspol şi 
Odessa. În toamna anului 1989, Armata sovietică planifică 
manevre militare în Basarabia la sfârşitul cărora trupele 
combatante rămân pe poziţii de aşteptare. Totodată, pentru 
a putea controla deplin situaţia, KGB-ul a acţionat restrictiv 
asupra sistemului de alimentare cu utilităţi a republicii, 
sistem energetic amplasat de Stalin strategic, dincolo de 
Nistru. 

Agitaţia publică a Frontului Popular a fost resimţită în 
toată intensitatea ei în vechea capitală a Moldovei întregite, 
la Iaşi. Grupul cel mai sensibil la ceea ce se petrecea peste 
Prut a fost cel intelectual, de altfel niciodată rupt spiritual 
de fraţii aflaţi sub ocupaţie sovietică. Din februarie 1989 
încep să apară apelurile şi contactele unor personalităţi 
basarabene. Mesajele scrise sau convorbirile telefonice de 
la Chişinău, deşi afectate tehnic de starea precară a 
comunicaţiilor, aveau însă un conţinut clar, neobişnuit de 
transparent. La 19 septembrie 1989, Gorbaciov va lua cu- 
vântul la plenara CE al PCUS, anunțând proiectul creşterii 
autonomiei republicilor din componenţa URSS, dar va 
atrage atenţia că „toate manifestările de naționalism şi de 
şovinism, orice tentativă de a aţâţa Duşmănia faţă de un 
popor nu este de admis”161. Tradus în limbile natiunilor 
ocupate de URSS la sfârşitul războiului mondial asta 


însemna strivirea oricărei tentative de desprindere. La 2 
noiembrie 989, pe fondul reacției tot mai violente a 
opozanților lui Gorbaciov, care, între altele, îi reproşau 
scăparea din mână a problemei naționalităților, 
ambasadorul României la Moscova transmitea la Bucureşti 
explicaţiile primite de la V. A. Medvedev, membru al Biroului 
Politic, secretar al CE al PCUS: „Dificultăţile existente pe 
plan economic şi al raporturilor dintre naţiuni nu au fost 
determinate de restructurare. Ele au existat şi s-au 
acumulat de-a lungul anilor”162. 

De la începutul lunii septembrie atât Securitatea, cât şi 
Armata României se văd confruntate cu o situaţie oarecum 
neaşteptată şi anume o avalanşă de contacte neoficiale sau 
conspirative din partea unor cetăţeni din Basarabia, 
majoritatea propunând colaborarea informativă sau 
trecerea la acţiuni comune în vederea dezlipirii B tsa-rabiei 
de URSS. Unele propuneri, fiind prea extravagante, au fost 
declinate, altele au fost luate în legătură operativă şi 
folosite pentru culegerea de informaţii asupra mişcărilor 
trupelor sovietice şi a elementelor operative ale KGB şi 
Ministerului de Interne sovietice. O serie de legături au fost 
realizate pe linia informaţiilor militare, în cursul anilor, 
dinspre Basarabia veniseră semnale ale existenţei unor 
grupuri de patrioţi, între care cel din 1971 avusese un 
sfârşit dramatic. Este de subliniat că, spre deosebire de 
România, unde lupta de rezistenţă armată din munţi - cu 
toate tarele ei - pierise la începutul anilor '60, lupta în 
conspirativitate şi lupta armată din Basarabia nu au încetat 
niciodată, numărul grupurilor şi organizaţiilor secrete 
româneşti active, capturate sau nu de sovietici, fiind foarte 
mare163. Ca exemplu mai cunoscut, un grup de iniţiativă 
condus de Alexandru Usatiuc Bulgăr a transmis Securităţii 
o scrisoare prin care solicita ca Nicolae Ceauşescu să pună 
în discuţie retrocedarea Basarabiei, în provincie existând în 
acel moment un climat favorabil unei astfel de acţiuni. 
Securitatea română îi prezintă cazul şefului statului. 


Nicolae Ceauşescu dă dispoziţie ca scrisoarea, însoţită de 
un „material” explicativ să fie remisă lui lun Andropov. 
„Eroarea a constat în precaritatea documentării, chiar şi la 
nivel de rutină, înainte de a se raporta şefului statului 
pentru a afla dacă Usatiuc şi grupul său de patrioţi - între 
care Valeriu Graur, Gheorghe Ghimpu şi Alexandru 
Şaltoianu - acționau cu sinceritate «j din propria lor 
iniţiativă. Consecințele au fost dezastruoase pentru românii 
din Basarabia. KGB-ul a declanşat o teribilă anchetă în 
rândul grupurilor de români din Basarabia. Cele patru 
persoane din grupul Usatiuc au fost anchetate, excluse din 
partid, date afară din serviciu şi apoi deportate în 
Siberia.”164 Până la evenimentele din decembrie din 
România, Securitatea nu a putut evalua corect câte din 
aceste oferte erau sincere, venind de la patrioţi români şi 
câte aveau caracter de intoxicație sau infiltrare, fenomen 
care a continuat şi după 1989, când soarta vechii provincii 
româneşti nu era încă hotărâtă. Cert este că multe din 
iniţiativele din Basarabia s-au dovedit ulterior a fi tentative 
de preluare a reţelelor de informaţii româneşti din 
provincie sau de identificare a poziţiei României faţă de o 
eventuală desprindere. Din nou s-a dovedit că URSS reuşise 
să domine situaţia informativă din Basarabia, să fie mult 
mai activă şi cu baze operative solide, realitate care ne mai 
costase o dată pierderea provinciei în 1940 fără să tragem 
un foc. Şi acest amănunt va conta într-un fel anume în 
evenimentele din decembrie 1989. 

Tot în septembrie se petrece la Iaşi, în culisele vizitei de 
lucru a lui Nicolae Ceauşescu, un fapt care nu poate fi 
neglijat. Ceauşescu vine la laşi pentru deschiderea anului 
universitar în condiţiile în care Securitatea deţinea 
informaţii că un grup organizat de KGB în Basarabia va 
pătrunde în România sub acoperirea de turişti şi va acţiona 
pentru organizarea unui protest care să bruieze mitingul 
din Piaţa Unirii. Informaţia este confirmată de şeful 
Securităţii judeţului laşi, colonelul Constantin Ciurlău: 


„Domnul Ciurlău: în momentul când era la tribună, nişte 
grupuri care erau în partea cealaltă să încerce să zică «Jos 
Ceauşescu!». 

Domnul Săndulescu: Adică nu era ceva similar cu ce a fost 
aici Pe 21 decembrie 1989? 

Domnul Ciurlău: Oarecum”165. 

Securitatea ia masuri complexe de blocare a oricărei 
posibilităţi de acest gen, dar, totodată, face la Iaşi o mişcare 
neobişnuită - în mod inexplicabil, Serviciul „Gărzi” care îl 
apăra pe Ceauşescu slăbeşte sistemul de protecţie şi câţeva 
zeci de persoane ajung la el. A fost o acţiune deliberată. La 
începutul vizitei lui Ceauşescu, foarte devreme dimineaţă, 
generalul Iulian Vlad se va deplasa cu un autoturism 
propriu pe traseul delegaţiei, autoturism în care îl va invita 
pe şeful Securităţii locale, colonelul Ciurlău. Cu această 
ocazie colonelul Ciurlău îi va da un raport amplu asupra 
situaţiei reale din judeţ, insistând asupra faptului că mai 
mult de jumătate din populaţia Iaşului îşi exprimă 
nemulţumirea faţă de condiţiile de trai, că există 
aproximativ 10-12 000 de petiţionari, cetăţeni care i-au 
trimis scrisori lui Ceauşescu şi că mulţi dintre ei vor încerca 
să i le în-mâneze chiar personal. Spre surprinderea lui 
Ciurlău, Vlad i-a spus atunci: „Lasă câţiva să ajungă la el”, 
lucru care s-a şi petrecut. Această întâmplare nu putea 
avea loc fără ca Serviciul „Gărzi” să nu primească un ordin. 
Generalul Iulian Vlad „aranjase”, de fapt ordonase ofiţerilor 
din paza imediată a lui Ceauşescu să-i lase. Ciurlău va 
relata membrilor Comisiei senatoriale acest fapt: „Câte 10 
oameni mergeau o dată la el şi îi dădeau scrisori” şi „au fost 
lăsaţi foarte mulţi să-i dea”166. Scopul generalului Vlad era 
de a trezi atenţia lui Ceauşescu asupra realităţii, cu 
speranţa că va lua măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor de 
trai. 

Înţelegând - dar foarte târziu - cursul evenimentelor 
europene, Nicolae Ceauşescu va încerca să redeschidă 
problema Basarabiei la Congresul al XIV-lea al partidului, 


fără nici un efect măcar asupra patrioţilor autentici din 
provincie. Nu-i ajuta, nu-i mai putea ajuta. Dacă era un 
naţionalist autentic, dacă simţea sufleteşte rana Basarabiei, 
cum au simţit-o Nicolae Filipescu, Brătienii sau Nicolae 
lorga, Ceauşescu trebuia să pornească această bătălie de 
mult, de când a aflat de negocierile privind reunificarea 
germană sau de când a auzit prima scuză sovietică pentru 
nedreptăţile istorice făcute Poloniei, Ungariei, 
Cehoslovaciei. Şi de data asta am pierdut pe mâna noastră, 
în faţa unei perspective de minimă cedare - numirea fiului 
său la conducerea partidului —, Ceauşescu nu renunţă la 
putere, la întreaga Putere şi lansează la plenara CE a PCR 
din 2? - 28 iunie 1989 procesul mecanic şi inutil al 
realegerii sale în funcţia de secretar general al partidului, 
înconjurat de oameni fără coloană vertebrală, nepaţrioţi, el 
blochează orice speranţă a oamenilor de rând şi îi pune şi 
mai mult în gardă pe şefii Armatei şi Securităţii care 
aşteptau o schimbare de conivenţă. Nici măcar aceasta nu 
se produce. 

Oficial, România anului 1989 era cuprinsă de valul 
propunerilor venite de la oamenii muncii pentru realegerea 
lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului şi a ţării. La 
televiziune se transmiteau interminabile telejurnale cu 
secvenţe de la adunările organizaţiilor de partid din ţară, 
cu declaraţii de adeziune şi sprijin din partea 
reprezentanţilor diferitelor categorii sociale. Duminică de 
duminică, seara era prezentat un spectacol organizat de 
fiecare judeţ în cinstea lui Ceauşescu. Toată acea campanie 
- inclusiv proiectarea în cinematografe a vizitelor de lucru 
ale şefului statului în locul filmelor artistice - avea drept 
scop prezentarea în ochii naţiunii şi ai lumii a unei imagini 
de solidaritate a poporului român şi a naționalităților 
conlocuitoare cu Nicolae Ceauşescu. Dacă cei din 
străinătate nu mai credeau acest lucru, cei din interior nici 
atât, dar nu făceau nimic. Membrii Comitetului Central 
avuseseră o ultimă ocazie să pună în discuţie conducerea 


lui Nicolae Ceauşescu şi implicit soarta ţârii la 24-25 
octombrie 1989, în timpul Plenarei lărgite a CE a PCR. Tiţus 
Popovici va declara într-un interviu luat de Minai Tatulici în 
1994 că aştepta ca Ceauşescu să-şi anunţe retragerea la 
această plenară. El a descris stupefacţia participanţilor în 
momentul în care şeful lor de partid a anunţat tema 
discuţiilor: „Problemele socialismului, ale activităţii 
ideologice, politico-educative, de dezvoltare a conştiinţei 
revoluţionare, de formare a omului nou, constructor 
conştient al socialismului şi comunismului în România”. Era 
irecuperabil. Dar şi ei erau la fel. 

În Basarabia se constată o prezenţă sporită a unor turişti, 
funcţionari de stat sau aventurieri (cazaci şi foşti luptători 
în Afganistan) care bântuie prin provincie fără un scop 
aparent. Unii dintre ei îşi oferă serviciile, ca luptători, 
pentru cauza moldovenilor. Alţii par a dori să se stabilească 
acolo, la spartul târgului. La 14 decembrie, în timpul 
lucrărilor Congresului deputaţilor, Mircea Snegur, 
preşedintele Sovietului Suprem al RS Moldovenească, „a 
arătat că, la construirea Uzinei Metalurgice din Râbnița, 
fostul Minister al Siderurgiei a promis că va aduce, din 
afara republicii, 139 de specialişti, ca până la urma să 
aducă peste 900, din care mulţi nu aveau nimic comun cu 
industria siderurgică”167. Intr-o telegramă trimisă de 
ambasada româna de la Moscova în data de 12 decembrie 
1989, era semnalat un aspect care nouă astăzi ni se pare 
cel puţin straniu: „În RSS Moldovenească se constată un 
interes crescând faţă de soarta populaţiei de origine 
românească din fostele judeţe din sudul şi nordul 
Basarabiei, aflate în prezent în RSS Ucraineană. Are loc un 
proces de intensificare a cererilor pentru retrocedarea 
acestor teritorii RSS Moldoveneşti”168. Ciudăţenia acestei 
situaţii venea din faptul că românii din Basarabia, deşi 
majoritari, erau departe de a se fi constituit într-o forţă 
politică unionistă coerentă şi puternică şi cu toate acestea 
se preocupau de teritorii - e adevărat, româneşti -aflate în 


posesia Ucrainei. Toată această exagerare nu făcea decât sa 
împingă debila forţă naționalistă moldovenească în conflict 
cu puternica Ucraina, republică devastată de Istorie şi în 
care principala orientare doctrinară, cea dominantă şi 
profundă, a ucrainenilor era naționalismul lor. La 11 
februarie 1989 în Ucraina se formase organizaţia „Iaras 
Şevcenko”, ca societate dedicată limbii ucrainene, iar în 
plan politic apăruse Mişcarea Populară a Ucrainei pentru 
Restructurare (prescurtat RUH) care şi-a ţinut primul său 
congres la 8-10 septembrie169. Primele organizaţii 
reformiste ucrainene erau programatic naţionaliste şi nu 
aveau de gând sub nici o formă să accepte că teritoriile pe 
care le primise Ucraina de la URSS nu le aparţineau. Un 
conflict între naţionaliştii români şi ucraineni convenea de 
minune Moscovei pentru a proiecta o imagine de 
extremism, uşor de fixat asupra patrioţilor români autentici. 
Poziţia Moscovei de unică negociatoare şi de singură 
capabilă să gestioneze o criză moldo-ucraineană era 
căutată în primul rând. Colonelul Constantin Ciurlău arăta 
în fata Comisiei senatoriale până unde se ajunsese cu 
diversiunea sovietică: „Ceea ce m-a frapat a fost faptul că, 
începând cam din septembrie 89, au început să apară la 
televiziunea moldovenească unii turişti din Moldova cu 
anumite revendicări teritoriale, ca, vor să ia Moldova până 
la Piatra Neamţ şi respectiv până jos, cu acţiuni împotriva 
României, unde nu e perestroika şi glasnost, terminologia 
de atunci şi în acest timp s-a intensificat foarte mult 
numărul turiştilor. Probabil că la ei a existat o anumită 
libertate de mişcare, putând să intre mai uşor la noi”170. 
Evenimentele petrecute după 1989 au demonstrat că exact 
acest aspect a dominat diferitele forme de diversiune 
organizate de Moscova în spaţiul fostelor provincii 
româneşti din Est. 

Opoziţie la Iaşi. 

Iaşul părea cumva pregătit pentru o acţiune anticeauşistă 
şi chiar anticomunistă. În februarie 1983 acţionase în oraş 


un mic grup de studenţi - între care şi Sorin Ovidiu Vântu - 
care fabricau manifeste bătute la maşina de scris şi le 
împrăştiau în oraş. Unul dintre manifeste, intitulat „Curaj 
moldoveni!”, îndemna explicit la revoltă împotriva lui 
Ceauşescu. Descoperiţi la începutul lunii martie prin 
identificarea particularităţilor grafice ale maşinii de scris 
folosite, studenţii sunt anchetați şi avertizaţi. La 28 martie 
1983 „Consiliul de Stat adoptă Decretul privind regimul 
aparatelor de multiplicat, materialelor necesare 
reproducerii scrierilor şi al maşinilor de scris, prin care se 
introduce controlul polițienesc asupra folosirii acestor 
aparate”171. 

În februarie 1987 se produsese o neaşteptată manifestaţie 
a studenţilor ieşeni provocată de condiţiile de trai din 
căminele studenţeşti, în iarna 1986-1987 în România se 
înregistraseră temperaturi de —20 grade Celsius, cu o 
minimă în Moldova de26 grade Celsius. 

Arh. SR, Stenograma nr. 179 /29 mai 1994, A udierea 
colonelului Ciurjâu Gh. Constantin, p.6. 

Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, 
Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945- 
1989), Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002, P283. 

La 16 noiembrie 2003, cunoscutul om de afaceri Sorin 
Ovidiu Vântu, la acea data ziarist la Opinia studenţească, a 
declarat autorului: „Sorin Ovidiu Vântu: A început la 
Căminele studenţeşti din Copou. Câteva sute de studenţi au 
început să coboare pe Bulevardul Lăpuşneanu spre centru. 
La circa 30 de minute după asta au început să se mişte şi 
cei din cartierul Tudor Vladimirescu. Erau politeh-niştii. S- 
au adunat cam 10 000 de oameni în Piaţa Palatului Culturii 
şi au pornit spre Primărie. 

AMS: Dumneavoastră unde vă aflaţi? 

SOV.: Eram în oraş. Am fost informat de câţiva prieteni 
despre începutul mişcării şi imediat am părăsit Iaşul, 
ducându-mă la Roman. Acesta este adevărul, nu am nevoie 
de legitimaţie de erou. Alţii şi-au făcut şi şi-o pun pe frunte, 


umblă aşa printre noi cu capul gol. Eu făcusem acţiunea 
aceea cu manifestele în urmă cu câţiva ani şi mă ridicau 
imediat, vinovat sau nevinovat. Dar am aflat ce vă spun de 
la participanţi de încredere. Ce era semnificativ: când s-au 
pus în mişcare spre Primărie, pe stradă, pe trotuare, erau 
zeci de mii de ieşeni care n-au avut curajul să intre în 
coloană, dar strigau de pe margine: «Bravo! Mergeţi!» La 
Primărie au ajuns peste 20 000 de oameni, studenţi şi 
oameni care au rămas pe margine, privitori. 

AMS: Cifrele mi se par cam mari! 

SOV. Cifrele se află în documentele Securităţii laşi, care 
documente sunt acum la Armata de la laşi. Cifra de 20 000 
de participanţi este oficială, este luată din documentele 
Securităţii. 

AMS: Mai departe... 

SOV. în faţa Primăriei nu s-a întâmplat absolut nimic. A 
venit mulţimea acolo şi a stat. Era un cordon de Miliție. Ei 
strigau revendicări studenţeşti, frig, foame, burse, nici o 
clipă nu s-a strigat ceva cu Ceauşescu. Aveau probleme cu 
condiţiile de cazare, cu mâncarea la cantină. Atunci a venit 
informaţia că primul-secretar îi invită la dialog, să urce o 
delegaţie de zece studenţi. Niciunul nu a vrut să vorbească, 
le-a fost frică. Un tip din mulţime, Dan Căpăţână, a strigat 
atunci: «Alegeţi dumneavoastră!» şi cei de la partid au ales 
la nimereală zece persoane. După vreo două ore au ieşit de 
la întâlni-rea cu primul-secretar, care le-a promis că 
«tovarăşul preşedinte Ceauşescu, aflând de problemele lor, 
va lua cele mai drastice măsuri pentru remedierea 
situaţiei». Mulțimea s-a împrăştiat dezorganizat. 

AMS: Aveţi o explicaţie? 

SOV: Nici un lider. De-asta nu s-a făcut nici o arestare, 
deşi, am uitat să vă spun că cei din Tudor Vladimirescu 
opriseră tramvaiele dimineaţa. Au oprit tramvaiele, au dat 
călătorii jos şi unii au devastat tramvaiele. Adică, a existat 
comportament huliganic, cu violenţă în mişcarea celor 
veniţi din Tudor Vladimirescu, dar nu s-a făcut nici o 


arestare. lar pe cei din piaţă cum să-i aresteze, dacă pri- 
rnul-secretar îi alesese din mulţime să discute cu el. Nu 
aveau lideri, de-asta s-a dezorganizat atât de repede”.172 
Securitatea judeţului Iaşi a trecut atunci printr-un 
moment dificil, care se va repeta identic la Braşov, în 
noiembrie. Ea a informat din timp asupra pregătirii 
manifestaţiei, arătând şi cauzele - condiţiile insuportabile 
din cămine —, dar Comitetul Judeţean de Partid nu a luat 
nici o măsură, în acea zi de 16 februarie 1987 - arată 
colonelul Ciurlău —, studenţii scandau: „Lumină să 
învăţăm”, „Apă să ne spălăm”. „S-au oprit în Piaţa Unirii, au 
cântat imnul ţării, care era atunci şi pe la 12.30 au ajuns la 
cămine şi s-au culcat, între timp se dăduse drumul la 
lumină, la căldură.” A urmat însă imediat greva de la 
uzinele „Nicolina”. La 16 februarie 1987 se declanşează la 
Uzinele „Nicolina” o grevă spontană care îl are drept 
protagonist pe Titi lacob, rectificator, credincios al Bisericii 
Creştine după Evanghelie. „În faţa primului-secretar şi a 
altor activişti de partid, a cerut drepturi pentru muncitori: 
duminică liberă, salarii omeneşti, căldură şi lumină, 
alimente în magazine”173. Şi în acest caz, Securitatea l-a 
informat pe primul-secretar asupra faptului că plata întâr- 
ziată şi diminuată a salariilor va duce la o încetare a 
lucrului în ziua de 16 februarie, simultan cu mişcarea 
studenţească. La fel se va întâmpla şi la Braşov - puterea 
locală va ignora informaţia, încer-când apoi să o ascundă de 
Bucureşti. Colonelul Ciurlău îi raportează generalului Vlad, 
care îl pune în gardă pe primul-secreţar. Acesta 
reacţionează violent, anunțând destituirea lui Ciurlău şi 
telefonând unor lideri ai partidului, membri în CPEx, pentru 
a protesta faţă de „abuzurile” Securităţii, în momentul 
izbucnirii grevei de la Nicolina, primul-secretar ordonă 
Miliției să intervină în întreprindere, sa împrăştie grupul de 
grevişti şi să-i aresteze pe capi. Inspectorul MI şi şeful 
Securităţii refuză, în aceste condiţii, primul-secretar 
abordează direct Secţia militară a CE, cerând destituirea 


conducerii Securităţii laşi şi arestarea colonelului Ciurlâu. 
Generalul Vlad îl va trimite de urgenţă la Iaşi pe colonelul 
Raţiu, şeful Direcţiei I, pentru a aplana lucrurile. Cu această 
ocazie, colonelul Gheorghe Raţiu va arăta „pericolul lipsei 
de prevedere şi de măsuri, în condiţiile intensificării 
acţiunilor ostile României, inclusiv de peste Prut”. 
Conducerea politică a Iaşului va anunţa la Bucureşti că 
greva de la Nicolina a fost generată de membrii unei secte - 
trimitere la credinţa lui Titi lacob - şi că a fost o provocare 
străină dezamorsată de activul de partid din întreprindere, 
explicaţie care a mulţumit conducerea centrală. 


La Iaşi îşi continuă activitatea opoziţionistă Dan Petrescu, 
acesta acordând un interviu ziarului Liberation în ianuarie 
1988 care se intitula „Nu Ceauşescu este singurul vinovat” 
şi se încheia cu fraza: „Este mai uşor să-l omorâm pe 
Ceauşescu decât să schimbam sistemul”174, în octombrie 
1989, Dan Petrescu dă un interviu telefonic postului de 
radio Europa liberă în care anunţa că intră în greva foamei 
şi se pronunţa cu temeritate şi cu argumente împotrivă 
realegerii lui Nicolae Ceauşescu la Congresul din 
noiembrie. Reţinut pentru câteva ore, el este eliberat şi 
supus domiciliului forţat. Ca urmare a transmiterii 
interviurilor lui Dan Petrescu şi Luca Piţu, o listă de protest 
se completează cu 11 semnături, inclusiv a Doinei Cornea. 
Direcţia 1 a Securităţii consideră mişcarea ca 
nesemnificativă. 

Evenimentele din decembrie 1989 de la Iaşi trebuie 
încadrate şi înţelese într-un context specific marelui oraş 
moldovean, în primul rând, lăsând la o parte orice tentaţie 
spre patriotismul local a eroilor acelei tentative de revoltă, 
lâşiul a fost, eră şi continuă să fie un centru cultural şi 
tradiţional foarte puternic. Din punct de vedere al 
intensității vieţii culturale, laşul este cel mai important 
centru al ţării, prin mediul spiritual laic şi religios de înaltă 
calitate şi consistenţă, prin permanenta aplecare asupra 
tradiţiei culturale şi istorice a provinciei, prin unul din cele 
mai solide centre istoriografice şi arheologice, prin faima şi 
valoarea Universităţii, prin personalităţile rămase în oraş şi 
ataşate oraşului, Moldovei şi problemei românilor de peste 
Prut. Să nu uităm că laşul a fost centrul mişcării 
naţionaliste române! Primul supus influenţei şi agresiunii 
țariste şi bolşevice, Iaşul a rezistat şi prin dimensionarea, 
uneori până la exces, a reacției sale naţionaliste. În Iaşi 
apărea o presă literară foarte ofensivă care dădea mereu 
bătaie de cap cenzurii. Toate aceste elemente de imagologie 
urbană şi regională sunt amintite pentru a sublinia că orice 
mişcare de protest sau de revoltă la Iaşi, indiferent ce 


cauză socială sau economică ar fi avut, a fost întotdeauna 
preponderent politică, iar caracterul preponderent politic a 
fost dat mereu de substratul naţional, al înţelegerii 
profunde şi lucide a intereselor naţionale. Chiar şi Dan 
Petrescu, un anticomunist notoriu, dar rezervat în ce 
priveşte naționalismul, se manifesta cu scopul de a trezi 
conştiinţa naţională a românilor în contrast cu delirul 
propagandistic al dictaturii ceauşiste. Altfel spus, la Iaşi, 
spre deosebire de alte centre protestatare notorii ale ţării - 
Braşov, Petroşani, Bucureşti - unde de la nemulțumiri 
sociale se ajungea conjunctural la conţinut politic, sursele 
economice sau sociale ale protestului ieşean au avut 
întotdeauna o direcţie ideologică precisă spre interesul 
naţional, fiind privite ca anomalii, abuzuri sau erori 
economice şi sociale ale Puterii care slăbeau, destructurau 
sau distrugeau elemente definitorii ale naţiunii. De aceea, 
erorile şi abuzurile lui Ceauşescu erau privite la laşi ca 
antinaţionale, nu neapărat ca expresie a tipologiei unei 
dictaturi personale. 

După 1986, protestul unor grupuri intelectuale a fost 
direct anticomunist, influenţat la fel de direct de evoluţia 
liberalizării Estului şi de ideea folosirii acelui moment 
pentru o răsturnare de sistem, nu Pentru o perestroikă. 
Subliniez aici că fenomenul graffito de la Iaşi -inscripţionare 
pe ziduri a unor mesaje - a avut mult înaintea altor oraşe 
un conţinut explicit anticomunist, cea mai frecventă 
inscripţăle fiind „Jos comunismul!”. Nuanţele acestea erau 
transmise de intelectualitate, de preoţii ortodocşi şi catolici 
în permanenţă către muncitori printr-o multitudine de 
mesaje. Iaşul avea şi o tradiţie muncitorească aparte, 
îmbogăţită de conflictul dintre propaganda şi acţiunea 
bolşevică şi mişcarea naționalistă muncitorească din oraş 
între 1917 şi 1920175, de permanentele instigări sovietice 
ale muncitorimii ieşene până în 1944, precum şi de 
interesul privilegiat acordat de regimul comunist industriei 
ieşene, considerate ca fâcând parte din „avangarda mişcării 


muncitoreşti” din România, în oraş se aflau două unităţi 
industriale importante: Uzinele „Nicolina” şi Combinatul de 
Utilaj Greu (CUG), un mamut energofag care în ultimii 5 
ani, înainte de 1989, supravieţuia numai din comenzi 
pentru URSS, niciodată livrate la timp. În iarna anului 1985 
autorul acestor rân-duri a văzut la faţa locului cuptoarele 
de la CUG Iaşi cu topitura răcită şi cu zăpadă aşezată în ele 
ca urmare a faptului că ningea prin plafoanele halelor, în 
această conjunctură, pentru ca o revoltă la laşi să aibă 
succes ea trebuia să îndeplinească anumite condiţii care 
presupuneau constituirea unui nucleu al intelectualităţii 
ieşene, preluarea iniţiativei şi conducerea acţiunii - pentru 
a proiecta şi menţine caracterul politic al revoltei - şi 
realizarea unei legături organizatorice între acest grup şi 
muncitorime, astfel încât forţa protestului social şi 
economic să fie canalizată direct spre finalitatea sa politică. 
Un astfel de grup a apărut la Iaşi în decembrie 1989. 
Iniţiatorul lui a fost Ştefan Prutianu, economist la Centrul 
de Cercetări Ştiinţifice şi Inginerie Tehnologică pentru 
Utilaj Metalurgic şi Prese (CCSITUMP) cu sediul în incinta 
CUG laşi. Acesta l-a contactat în luna august pe Cassian 
Maria Spiridon, inginer la aceeaşi instituţie şi scriitor, într- 
un program de televiziune dedicat revoluţiei din decembrie 
1989, Ştefan Prutianu va declara: „Era o oarecare 
inconştienţă, adesea şi o nebunie, nu o simplă dorinţă de 
aventură. Ideea era de a provoca o comunicare, de a crea o 
reţea de persoane prin care o şoaptă din gură în gură să ne 
lege într-o conspirație. Frontul Popular Român, le spuneam 
că este o organizaţie secretă, puternică. Ea încă nu exista, 
el se iniţia, era la început”176. Cassian Maria Spiridon 
explică felul în care s-a format nucleul uscării revoluţionare 
de la laşi: „Ideea cu mişcarea din 14 decembrie a pornit de 
la Frontul Popular din Republica Moldova. Noi ne uitam la 
televizor, vedeam că Frontul Popular de dincolo de Prut 
este o forţă politică suficient de puternică pentru a impune 
limba română, alfabetul latin - în condiţiile în care regimul 


sovietic impusese alfabetul chirilic, limba rusă ca limbă de 
stat - şi atunci, mai în glumă, mai în serios, împreună cu 
câţiva colegi de la Institutul unde lucram atunci - Institutul 
de Cercetări pentru Utilaj Metalurgic şi Prese, care era pe 
lângă CUG - am hotărât să facem şi noi un Front Popular. 
Pas cu pas, ideea a prins contur şi s-a transformat în 
realitate”1 77. Postul de televiziune Chişinău transmitea 
toate mesajele gorbacioviste, buletinele de ştiri de la 
Moscova, precum şi desfăşurarea evenimentelor din 
republică în sensul transformărilor dictate de scenariul 
Echipei Gorbaciov. Între 7 şi 10 noiembrie la Chişinău se 
desfăşurase o acţiune violentă prin care nucleul naţionalist 
autentic încercase să dea un caracter antisovietic mişcării. 
La 16 noiembrie, şeful comuniştilor din RSS Moldovenească 
este înlocuit de Petru Lucinschi. Acesta, împreuna cu 
Mircea Snegur reprezentau vârful echipei gorbacioviste. 
Revista Literatura şi Arta, publicaţie care conta drept 
oficios al Frontului Popular din Moldova, „va declanşa un 
deşănţat cult al personalităţii domnilor Petru Lucinschi şi 
Mircea Snegur”178. În plus, aşa cum am enunțat deja, din 
februarie 1989 ieşenii ascultau la Europa liberă tot felul de 
mesaje încurajatoare venite de la Chişinău. Nestor Rateş şi 
N. C. Munteanu vor aminti zece ani mai târziu cum au fost 
contactaţi de două personalităţi basarabene, loan Druţă şi 
Ilia Constantinovski, despre care au aflat mai târziu că 
primul provenea din anturajul lui Gorbaciov, iar al doilea 
fusese colonel KGB în anii '50179. În primul interviu 
acordat de Mircea Dinescu după revoluţie lui Mircea 
Nedelciu, cunoscutul disident arata că l-a cunoscut pe acel 
colonel KGB: „Eu am cunoscut un bătrân scriitor emigrat în 
URSS, Ilia Constantinovski, care spunea: «În socialism, anii 
trec foarte uşor, zilele trec îngrozitor de greu», 180. Pe 
fond, asupra conspiratorilor de la Iaşi acţiona şi sentimentul 
ca, dovedindu-şi slăbiciunea pe propriul teritoriu de 
ocupaţie (în Basarabia), URSS n-ar fi avut forţa să intervină 


în România în cazul unei mişcări care să schimbe sistemul 
politic, adică să înlăture comunismul. 

Data convenită de iniţiatori pentru apariţia formala a 
Frontului Popular Român este 27 noiembrie 1989, dată la 
care cei doi au hotărât să-l constituie şi să-i dea un nume 
stabil. Primii cu care au luat legătura Prutianu şi Cassian 
Maria Spiridon au fost poeţii Aurel Ştefanachi şi Nicolae 
Panaite. Aceştia erau de mult sub observaţia Securităţii 
care efectuase percheziţii la domiciliile lor. Fiind văzuţi de 
mai multe ori în anturajul altor scriitori ţinuţi sub 
observaţie la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti şi având în 
vedere mediul viciat de delaţiune de acolo, cei doi ieşeni au 
intrat de la început în vizorul Securităţii. Aurel Ştefanache, 
aflat la Bucureşti încă din 8 noiembrie, va anunţa cel puţin 
20 de scriitori că la Iaşi se organizează un grup de 
rezistenţă anticomunistă, Ştefanache făcând acest anunţ 
deliberat şi conştient că Securitatea va afla foarte repede 
de ei. Cel puţin în zona grupului Ştefanache - Panaite - 
Cassian Spiridon, hotărârea de a acţiona trecuse deja peste 
orice formă de teamă. La debut, micul grup gândeşte să 
lanseze o serie de scrisori la postul de radio Europa liberă, 
însă, observând rezultatul nul al demersurilor lui Dan 
Petrescu, membrii grupului renunţă la această idee şi 
hotărăsc să organizeze o manifestaţie anticomunistă, 
anunţată prin manifeste. Totodată, ei decid să dea un 
caracter organizat şi conspirativ Frontului Popular Român. 
Fiecare membru trebuia pentru început să contacteze alţi 
trei colegi sau cunoscuţi şi aceştia, la rân-dul lor, să anunţe 
fiecare pe alţi trei ş.a.în.d. O primă ramură dezvoltată din 
nucleul central a fost cea a inginerului lonel Săcăleanu 
(CCSITUMP). O alta, care se va dovedi foarte activă, va 
porni de la inginerul Georgel Morariu şi va ajunge la fraţii 
Emilian şi Dan Stoica, care se aflau în legătură cu Petru 
Fodor, Vasile Ilaşcu, Vasile Bebe Sfidineac. Grupul de la 
CUG laşi a intrat apoi în legătură - în jurul datei del 
decembrie, prin Ştefan Prutianu - cu Titi lacob de a Uzinele 


„Nicolina”, care, la rândul său, îl contactează pe inginerul 
Petrică Duse, de la aceeaşi întreprindere. O alta ramură a 
Frontului l-a avut ca iniţiator pe inginerul Vasile Vicol. 
Securitatea a aflat de această iniţiativă încă de la 
constituirea grupului de la CUG, având în vedere că toţi cei 
patru membri fondatori ai Frontului popular de la laşi se 
aflau sub urmărire informativă, iar Titi lacob, ca fost 
luptător anticeauşist notoriu, era sub urmărire 
permanentă. Conform unui fost ofiţer al Direcţiei | a 
Securităţii „la început, urmărirea persoanelor de la Iaşi a 
vizat stabilirea caracterului organizat al activităţii lor 
(pentru a putea fi încadrate la «complot», n.a.) şi a avut 
iniţial un aspect strict local, judeţean. La un moment dat 
însă, unii membri ai grupului, încercând să-şi extindă 
reţeaua organizatorică, au dat peste indivizi care erau la 
rândul lor urmăriţi, pe contraspionaj, pentru legături cu 
sovieticii. Din clipa aceea s-a intrat într-o misiune 
combinată şi a intrat pe fir Bucureştiul. Treaba a luat 
amploare şi mijloacele puse în mişcare pentru cunoaşterea 
acţiunii s-au diversificat. Băieţii de la CUG căzuseră (fără să 
vrea, n.a.) pe o operaţiune în curs a sovieticilor”. 
Operaţiunea sovietică viza mai de mult mediul muncitoresc, 
în care reuşise o serie de penetrări. Cele mai multe 
fuseseră realizate cu acoperirea misiunii - adică nu li se 
spusese că este vorba de o operaţiune a URSS —, dar au 
fost şi câteva situaţii în care, suspectat asupra provenienţei 
sale, agentul sovietic a dat de înţeles că aceasta corespunde 
realităţii, dar numai în contextul liberalizării din Basarabia, 
care ar trebui făcută şi în Moldova de dincoace de Prut. 
Apoi, dacă purtai o discuţie cu un ziarist sovietic într-un 
restaurant şi acesta îţi vorbea de Gorbaciov şi de nevoia de 
a-l schimba pe Ceauşescu nu trebuie să fi prea versat ca să- 
ţi dai seama cu cine stai de vorbă în realitate. În general, 
foşti ofiţeri de Securitate implicaţi în operaţiunea de la Iaşi 
afirmă că reuşiseră să identifice şi să preia sub control cele 
mai multe reţele folosite de sovietici la Iaşi. În plus, 


ascultarea şi decriptarea comunicaţiilor peste Prut era 
făcută intens şi de Securitate şi de Armată. Imediat ce erau 
efectuate contacte cu revoluționari ieşeni, agentura 
sovietică transmitea la Centru, care se afla pe teritoriul 
Basarabiei, evoluţia legăturii. Având şi datele furnizate de 
reţeaua de informatori, Securitatea deţinea informaţii din 
cel puţin două surse, cât se poate de timpuriu, astfel că a 
declanşat o operaţiune de identificare şi monitorizare a 
grupului revoluţionar. La cererea autorului, pentru a-şi 
clarifica imaginea asupra mediului protestatar ieşean, 
ofiţerul de Securitate din fostul Inspectorat MI de la Iaşi a 
declarat următoarele: „Ofiţer: Dan Petrescu căuta să dea 
amploare protestului său, să adune cât mai multă lume în 
jurul lui. Ordinul de la Bucureşti a fost ca să fie izolat. 

AMS: Ştiţi de la cine a venit ordinul? 

O: De la generalul Vlad. El (Dan Petrescu, n. a.) avea 
treabă cu Occidentul, cu Europa liberă, protesta, scria 
scrisori, dădea interviuri... Nu făcea lucruri care să 
însemne acţiune. 

AMS: Ar fi fost totuşi foarte greu, având în vedere 
supravegherea permanentă, domiciliul forţat... 

O: Nu eră tipul omului de acţiune în stradă şi nici 
organizator. Era un disident tipic, dacă vreţi. 

AMS: Eu îl consider un opozant. Adică, nu intru acum în 
detalii, dar eu fac o deosebire între disidenţi şi opozanți, am 
să vă explic măi târziu. Vă rog însă să-mi spuneţi dacă în 
calculele Securităţii intra şi ideea că Dan Petrescu poate fi 
uşor compromis, public, eventual, prin afişarea la o adică a 
dosarului penal şi de aceea nu era considerat un pericol 
prea mare. 

O: Acum, după paisprezece ani de la momentul acela, 
înclin să cred că ordinul de izolare a lui Dan Petrescu şi a 
altor intelectuali avea drept scop nerecurgerea la acuzaţia 
de complot. Dacă se voia pedepsirea lor, existau mijloace, 
inclusiv dosarul acela, dar şi alte chestiuni care curgeau 
după legile de atunci şi după ordinele lui Ceauşescu. 


AMS: Vă referiţi la acel concept al Securităţii privind 
caracterul organizat al unei acţiuni. 

O: Mi-aţi arătat un interviu (Stenograma emisiunilor de 
televiziune TVR 1 din 1 996, moderate de Vartanarachelian, 
n. a...). Convorbiri de patruzeci de minute la Europa liberă, 
domiciliu forţat în loc de puşcărie, făcea liste, primea 
avertismente şi discuţii... Eu rămân la convingerea că nu s- 
ă dorit transformarea lor într-un caz. 

AMS: Dar cum vă explicaţi că... Vreau să spun: este greu 
de crezut că un ofiţer de Securitate de la Iaşi sau de la 
Bucureşti nu ar fi profitat de acest caz pentru a se face 
remarcat. Cum vă explicaţi că nu a existat o acţiune 
categorică, în stil polițienesc, în acel caz de la Iaşi? În ce-l 
priveşte pe Dan Petrescu, Securitatea avea un motiv relativ 
facil, pentru că avea şi acoperirea infracţiunii penale, 
despre care eu cred că a fost înscenată. Eu sunt atacat în 
presă de domnul Petrescu pentru cărţile mele, nu am 
motive personale să-i iau apărarea ()... Aţi văzut în acea 
dezbatere părerea lui Nestor Rateş şi a lui N. C. Munteanu. 
Ei credeau că în Securitate apăruse o breşă sau măcar o 
ezitare din prudenţă. 

O: Eu cred că Nicolae Ceauşescu nu ştia de Dan Petrescu. 
Şi nu ştia pentru că nu i se spusese. Cazul Dan Petrescu era 
insignifiant pentru siguranţa ţării”. 

Din investigaţie nu rezultă că ar fi existat o legătură între 
„grupul” Dan Petrescu şi organizatorii Frontului Popular, cu 
nucleu la Institutul de la CUG Iaşi. Logic, iniţiativa lui Dan 
Petrescu de a strânge semnături împotriva realegerii lui 
Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-lea avusese un ecou 
internaţional, dar nici un efect asupra subiectului, motiv 
pentru care acţiunea Frontului Popular se conturează ca o 
continuare independentă, de cu totul altă factură, având 
drept scop producerea unei revolte anticomuniste. De 
altfel, conform mărturiei celor din „complotul inginerilor”, 
grupul lui Dan Petrescu era numit al „scrisoriştilor”. „îmi 
pare rău că mă repet, dar (mişcarea noastră, n.a.) a fost 


singura mişcare care avea un caracter anticomunist şi care 
îşi propunea nişte comandamente de schimbare a 
regimului. Nu ceream salarii mai mari, scutiri de dări sau 
altceva; nu erau revendicări sindicale, ci revendicări strict 
Politice: voiam libertate, democraţie, schimbarea sistemului 
social."181 Cu amendamentul că şi Dan Petrescu, Liviu 
Cangiopol sau Liviu Antonesei aveau aceeaşi platformă 
politică anticomunistă, sunt trei lucruri de fixat în legătură 
cu situaţia de la Iaşi. În primul rând, faptul că Securitatea 
nu a dorit să dea amploare cazului Dan Petrescu, fie pentru 
că era deja protejat prin intermediul presei străine, fie 
pentru că la nivelul conducerii nu se mai dorea, din 
prudenţă, o implicare în represiune, în al doilea rând şi 
cazul Petrescu se poate înscrie în succesiunea regresivă de 
măsuri luate din ordinul generalului Iulian Vlad pentru o 
implicare câţ mai redusă a Securităţii în represiuni, după 
evenimentele de la Braşov şi de „pasare” inteligentă a 
măsurilor de forţă tot în interiorul Ministerului de Interne, 
dar pe umerii Miliției. De altfel, în timpul emisiunii lui 
Vartan Arachelian, Liviu Antonesei va face următoarea 
afirmaţie: „în cursul lui '89 apăreau informaţii dinte-acestea 
neoficiale că o mulţime de securişti se internau la Urgenţă 
sau la Socola ca să se pensioneze. Deci e limpede că cei mai 
inteligenţi dintre ei se gândeau că e posibil să se ajungă la o 
represiune brutală şi voiau să iasă din joc”182. E posibil ca 
numărul lor să nu fie relevant, dar trebuie să fie vorba de 
cei care au înţeles mesajele de protecţie ale generalului 
Vlad. Cazul Dan Petrescu nu este atât de important pentru 
ceea ce numim revoluţie, dar este semnificativ pentru 
analiza psihologică asupra ei. A fost opozantul cu cel mai 
mare acces la cea mai importantă sursă alternativă de 
informaţie pentru cetăţenii români: Europa Libera. Nu se 
poate să nu ne punem întrebarea: Cum se face că toţi 
cetăţenii care au participat activ la revoluţie invocă 
mobilizarea lor prin ascultarea postului Europa liberă, dar 
fără să fi făcut ceva în sprijinul lui Dan Petrescu, principalul 


personaj al opoziţiei prezent pe acelaşi canal? Este 
paradoxal să constaţi influenţa postului Europa liberă, însă 
fără principala sa voce opoziţionistă. Nu trebuie să ne 
lăsăm antrenați de campania denigratoare lansată 
împotriva lui Dan Petrescu după revoluţie şi să judecăm 
personajul cu imaginea de acum, formată atâţ prin 
programul constant şi tenace de distrugere a valorii 
protestului său, cât şi printr-o serie de afirmaţii 
aproximative sau hazardate din propriile-i articole publicate 
în ziarul Naţional-Iotugşi, se poate constata o realitate 
simplă: opoziţia lui Dan Petrescu nu a fost urmată de 
populaţie. Opinia noastră este că lipsea ceva între mesajul 
curajos, curat anticomunist, categoric al lui Dan Petrescu şi 
revolta populară. 

Grupul Frontului Popular Român era mult mai periculos 
pentru securitatea statului comunist şi pentru regim prin 
două aspecte decisive: avea un contact direct cu mediul 
muncitoresc şi era cel mai indicat la folosirea sa de către 
agentura sovietică datorită coincidenţei de scop final - 
revolta populară. Pentru a preveni declanşarea revoltei, 
Securitatea Judeţului Iaşi a primit sprijinul Direcţiei 
conduse de generalul Victor Neculicioiu. Acesta era şeful 
UM 0110, adică al aşa-numitei unităţi anti-KGB. Informaţia 
este importantă pentru că, prin nivelul de reprezentare şi 
prin misiune, această delegare arată clar că Securitatea 
avea informaţii despre o implicare importantă a serviciilor 
secrete sovietice. La 12 iunie 1994, în timpul audierii la 
Comisia Senatorială, generalul Neculicioiu a declarat: „în 
14 decembrie eu am fost trimis la laşi cu o echipă care, pe 
specificul meu, să vadă implicarea ruşilor. Adică s-a 
semnalat că acolo, cum s-a raportat la conducere precis nu 
ştiu, ce mi s-a spus mie, că acolo urmează să fie o acţiune 
mai de anvergură şi toată treaba a fost că trebuie să văd 
implicarea ruşilor în ceea ce însemna că vor să facă ăia 
acolo. Să scoată, după câte am înţeles, lumea în stradă. S- 
au dat nişte manifeste, când am ajuns eu acolo, de fapt în 


15 dimineaţa, am fost pus în temă mai exact, erau doi sau 
trei inşi reţinuţi. Şi declaraseră deja că unul a făcut o 
organizaţie de recrutări din astea, nu ştiu dacă e bine spus 
în piramidă - el recruta pe unul şi ăla trebuie să recruteze 
alţi trei - ceva de genul ăsta; o scamatorie. Manifestul, ce 
spunea acolo, că trebuie ca ţara noastră să adere la 
perestroika. Deci avea o tentă oarecum rusească. O fi mâna 
ruşilor, n-o fi mâna ruşilor? Şi am mers şi cu nişte ofiţeri din 
cadrul unităţii, pe ruşi, pe alte categorii, să vedem ce fac 
ruşii. E drept că zona era bătută de ruşi; aveau oameni care 
îi ţineau la curent şi cadre de informaţii de la 
ambasadă”183. 

Conform versiunii publice, liderii Frontului Popular Român 
de la Iaşi au hotărât, începând cu data de 10 decembrie 
1989, să organi-xeze un miting în Piaţa Unirii, „unde câţiva 
dintre noi trebuiau să vorbească: Ştefan Prutianu despre 
starea economică, Titi lacob. 

Despre starea deplorabilă a muncitorilor, iar eu (Cassian 
Maria Spiridon, n.a.) despre dezastrul din cultură”184. Au 
fost scrise de mână sau ştampilate cu gumă câteva mii de 
manifeste (tip fluturaşi) care chemau populaţia la adunare 
în Piaţa Unirii în ziua de 14 decembrie, iar unii cetăţeni au 
fost apelaţi telefonic şi informaţi asupra mitingului de 
protest. Unele manifeste au fost amplasate în cutiile poştale 
de la parterul unor blocuri de locuinţe, altele au fost duse în 
pachete şi lăsate la poarta căminelor studenţeşti. Cassian 
Maria Spiridon nu crede în versiunea unei scurgeri de 
informaţii din interiorul grupului, dar este convins că felul 
primitiv şi amator în care au acţionat la răspândirea 
manifestelor şi purtarea convorbirilor telefonice au dus la 
identificarea rapidă a autorilor de către Securitate. Din 
investigația autorului izvorăşte o cu totul altă concluzie: au 
fost identificaţi încă de la primele mişcări, din cauza 
legăturilor cu grupul masiv de informatori de la Uniunea 
Scriitorilor din Bucureşti, dar Securitatea era interesată de 
legătura lor peste Prut. Partea de interes a perioadei de 


urmărire a evoluţiei activităţilor liderilor Frontului Popular 
Român este că Securitatea a avut tot timpul în faţă 
imaginea naivităţii şi amatorismului acelor ingineri patrioţi, 
a felului stângaci şi dezorganizat în care acționau şi nu a 
aplicat prevederile legii, care spunea că oamenii trebuie 
preveniţi atunci când în anturajul lor evoluează interese 
ostile statului, în multe alte situaţii, ofiţerii de Securitate 
dăduseră de înţeles unor cetăţeni aflaţi sub urmărire că se 
găsesc pe un drum periculos. Mai exista apoi obiceiul ca 
Securitatea să apeleze la secretarii de partid pentru discuţii 
individuale cu angajaţii care aveau „probleme”. Astea erau 
metodele, acestea erau vremurile. Dacă vrem să înţelegem 
ce se întâmpla atunci, trebuie să ne întoarcem la realităţile 
sau cazuistica de atunci. Putem să privim la infinit Istoria 
după criteriile de astăzi ale democraţiei. Istoria va îngheţa. 
Prin urmare, în cazul de la Iaşi Securitatea nu a aplicat 
principiul prevenirii, aşa cum o obligau legea şi dispoziţiile 
oficiale şi nu l-a aplicat pentru că era interesată de 
descoperirea până la capăt a legăturilor acelui nucleu 
conspirativ românesc cu URSS. 

Primul program al revoluţiei. 

Problema manifestelor este cea mai delicată şi stârneşte şi 
cea mai mare confuzie. Din păcate, revoluționarii de la laşi 
nu au făcut nici un efort să clarifice informaţiile derutante 
despre cronologia producerii şi lansării manifestelor, lăsând 
loc doar aproximărilor şi ipotezelor. Deoarece informaţiile 
despre evenimentele de la Iaşi au apărut în diferite ziare 
din Bucureşti şi laşi, la diferite date postde-cembriste şi cu 
diferiţi autori, reproducerea articolelor într-un singur 
volum, cum a făcut scriitorul Cassian Maria Spiridon, fără a 
le însoţi, probabil din modestie, de un aparat critic sau de 
comentarii, ne obligă la descifrarea solitară a problemei 
manifestelor. 

Mai întâi trebuie precizat că au existat două categorii de 
documente: o proclamaţie şi mai multe tipuri de manifeste. 
Proclamaţia se intitula „Chemare către toţi românii (într-o 


altă variantă cetăţenii) de bună-credinţă”185. Primele 50 
de exemplare anunțau în mod greşit adunarea din Piaţa 
Unirii în ziua de sâmbătă, 16 decembrie, la ora 18.00. În 
decembrie, la ora 18.00 este întuneric! 'lextul avea un 
caracter anticeauşist şi propunea copierea modelului 
redegist al manifestaţiilor la aceeaşi oră în date diferite: 
sâmbâtă, 16 decembrie, sâmbătă, 23 decembrie şi sâmbătă, 
30 decembrie. lată textul primului program al revoluţiei 
române din decembrie 1989-mai 1990, aşa cum a fostel 
răspândit prin oraş: 

Chemare către toţi românii de bună-credinţă. 

A sosit ceasul descătuşării noastre. 

Să punem capăt foamei, frigului, fricii şi întunericului care 
ne stăpânesc de 25 de ani. 

Să punem capăt terorii dezlănţuite de dictatura ceauşistă 
care a „os un popor întreg în pragul deznădejdii. 

Am rămas ultima ţară din Europa în care mai persistă 
coşmarul stslinist amplificat de către o conducere 
incompetentă şi răuvoitoare. 

Să arătăm că noi cei din urmă vom fi cei dintâi. 

Stă în puterea noastră şi numai a noastră să ne eliberăm 
de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră. 

Pentru aceasta chemăm toţi cetăţenii de bună-credinţă 
sâmbata 16 decembrie ora 18.00, la demonstraţia de 
protest care va avea loc în Piaţa Unirii. 

Dorim ca demonstraţia să se desfăşoare într-o tăcere 
deplina, ij-la ora 19.00 să pornim cu toţii către Piaţa 
Palatului Culturii, unde se va sfârşi demonstraţia, urmând 
să neîntâlnim sâmbătă, 23 decembrie, la aceeaşi oră, în 
acelaşi loc. Ultima demonstraţie va avea loc la 30 
decembrie, ora 18.00, când vom cere înlăturarea de la 
conducerea statului a lui Ceauşescu şi a familiei sale. 

Facem apel la Armată, Miliție şi Securitate să dea dovadă 
de curaj, patriotism şi clarviziune politică şi să sprijine 
acţiunea noastră de salvare a acestui neam, care este al 
nostru, al tuturor. 


(Semnat) 

FRONTUL DE SALVARE NAŢIONALĂ, semnătură înlocuită 
cu FRONTUL POPULAR ROMÎN) 

Era un program strict anticeauşist, perestroikist. 

Pe de altă parte, manifestele Frontului Popular (fluturaşi) 
erau făcute cu matrițe tăiate în gumă şi aveau următorul 
conţinut: „Participaţi la demonstraţia din Piaţa Unirii, 14 
decembrie, ora 16.00”. De proclamaţie şi de manifeste s-au 
ocupat fraţii Stoica şi grupul lor. Pentru a evita deruta 
asupra datelor şi autorilor, vom menţiona că aceste 
manifeste, în număr de aproximativ 2 000, erau gata în 
seara zilei de 13 decembrie şi au fost răspândite prin oraş 
începând cu 14 decembrie ora 04.00186. Rămâne de 
neînțeles cum au putut greşi data anunţată în proclamaţie 
cu numai o zi înainte de manifestaţie, în legătură cu situaţia 
manifestelor, inginerul Stoica a dat câteva explicaţii, care 
însă încurcă şi mai mult înţelegerea faptelor-Astfel, el 
afirmă că a găsit în scara blocului său „la jumătatea lunii 
octombrie 1989 un fluturaş neglijent scris şi care făcea 
cunoscut ca, în duminica imediat următoare, în Piaţa Unirii 
din laşi, va avea loc un miting de protest” la ora 11.00. 
Nimeni nu-şi revendică aceste anifeste apărute la Iaşi încă 
din octombrie. Ducându-se la ora anunţată de manifest, 
inginerul Stoica reuşeşte să identifice alţi doi cunoscuţi în 
Piaţa Unirii şi să înţeleagă că toţi fuseseră convocați prin 
aceeaşi metodă. 

Metoda era cunoscută de Securitate, dar era folosită de 
Direcţiile cu activităţi externe, nu de cele cu misiuni în 
interior. Pentru a forma un grup de acţiune, undeva într-o 
ţară străină, lansezi anunţuri telefonice sau scrise unor 
persoane pe care le studiezi de mult şi care se cunosc sau 
lucrează în acelaşi loc, de regulă locul unde serviciul de 
informaţii a ales să formeze nucleul. La locul de întâlnire 
agentul se postează din timp filmând sau fotografiind 
comportamentul celor chemaţi, în mod firesc se salută, 
intră în discuţie. Cei prea temători vor părăsi urgent locul. 


Cei curioşi sau suspicioşi vor aştepta să vadă dacă se 
întâmplă ceva sau vor deschide un dialog, la început aluziv, 
pentru a testa identitatea convocării. Ei nu ştiu că din acel 
moment sunt şantajabili, filmul sau fotografiile grupului 
adunat în piaţă, care nu atrage atenţia cu nimic cetăţenilor, 
putând fi folosite împreună cu manifestul pentru a li se 
dovedi că se află deja într-un complot. Această metodă a 
fost învățată de Securitatea română de la NKVD încă din 
anii '50. Cititorii pasionaţi de film vor găsi în scenariul 
producţiei Telephon, cu Charles Bronson în rolul principal, 
o ilustrare a acestei metode folosite de KGB în Statele 
Unite. Pentru că este o procedură care se foloseşte în 
exterior, ceea ce s-a întâmplat ieşenilor în octombrie pare a 
fi o operaţiune sovietică. Nu există însă nici o probă sau 
mărturie că lucrurile s-au petrecut aşa. Este o simplă 
supoziţie care ar putea explica mai multe lucruri: de ce nu 
i-a arestat Securitatea până în 14 decembrie, de ce s-a 
mutat Dinamoviada de la Oradea la laşi, de ce de acest caz 
s-a Qcupat generalul Neculicioiu, şeful unităţii anti-KGB. 
Grupul Stoica continuă să producă manifeste din coli în 
pătratele AM tăiate în patru, pe care să scrie de mână: „Jos 
Ceauşescu!” şi „Jos comunismul!”. Ele au fost răspândite în 
tren pe distanţa laşi-Nicolina ţi în cutiile poştale de la 
parterul unor blocuri. Precizez că, în timp ce manifestul 
anticeauşist este recunoscut de mai mulţi martori, anifestul 
cu „Jos comunismul!” nu a fost văzut de nimeni. După douâ- 
trei săptămâni de activitate, pe la jumătatea lui noiembrie 
Stoica îşi dă seama ca nu e în regulă ceva: manifestele 
„apăreau şi ţ] alte locuri unde nu operasem noi”'187. De 
exemplu, Vasile Sfidinear găseşte un manifest lipit pe 
geamul tramvaiului 5 în care se anunţa o manifestaţie în 
ziua de 26 noiembrie 1989, ora 14.00, în Piaţa Unirii188. 
Nu poate fi al Frontului Popular, pentru că acesta abia se 
înfiinţează a doua zi, în 27 noiembrie, din patru persoane, 
încă o dată, deşi subiectul este tratat în presa liberă de 
după 1989, nimeni nu-şi revendică nici aceste manifeste. 


Loan Trofin, şef al Hotelului Unirea, îşi aminteşte de 
manifeste în 5-6 decembrie în Piaţa Uniriil89 Nu ştim cine 
le-a făcut. Laurenţiu Constantin, student, de 22 ani, afirmă 
că au apărut afişe în complexul studenţesc „Puşkin”, 
inclusiv la cantină pe 10 decembrie 1989. Anunţau 
manifestaţia din 14 decembrie din Piaţa Unirii, ora 16.00. 
„Români, pe 14 decembrie 1989, la ora 16.00, să fiţi în 
Piaţa Unirii. Vom cere demisia şefului statului. Vom repeta 
acţiunea pe 30 decembrie 1989.”190 Este posibil să fie 
vorba de Proclamaţia din 14 decembrie (tirajul 51 plus), 
având în vedere că studentul vorbeşte de „afişe”. Numai că 
liderul Frontului Popular Român, Ştefan Prutianu, îl anunţă 
pe unul dintre revoluționari, juristul Valentin Odobescu, că 
„pe 10 decembrie, la ora 12.00, în Piaţa Unirii va fi un 
semnal fals, menit să deruteze autorităţile, să nu se 
ducă”191. 

Învestigaţia asupra cazului laşi a permis descoperirea 
secretului manifestelor din 10 decembrie 1989. Ele au 
aparţinut unui grup mic, de 3 studenţi, între care s-a aflat şi 
actualul director al Centrului de Prevenire a Conflictelor şi 
Early Waming, cadru didactic la catedra de „analiză de 
conflict” la SNSPA, doctor în istorie Iulian Chifu. În timpul 
convorbirilor din 24 mai şi 4 iunie 2004, Iulian Chifu mi-a 
declarat următoarele: „Iulian Chifu: în afara manifestelor 
pe care le-au făcut cei din grupul Prutianu, au existat 
concomitent cu ei şi alte manifeste, pe acceaşi metodologie 
cu a lor. Adică s-au făcut în paralel alte tipuri de manifeste, 
cu literele tăiate în gumă, dar altfel degajate, astfel că 
manifestele păreau diferite. Un coleg de-al meu, orfan de 
tată. Avuseseese 0 poveste foarte nefericită. Mă rog, nu 
asta e important... Student la Politehnică, locuia lângă 
Nicolina - acum este în Canada, la Microsoft - a venit cu 
ideea să facem manuscrise şi să i râspândim prin tramvaie. 
Locuiam în zona Tătăraşi. Când porneau tramvaiele din 
staţie dădeam drumul la fluturaşi. Chestia asta am fâcut-o şi 
eu, deci pot să vă confirm. 


AMS: Problema este următoarea: Securitatea a identificat 
şase tipuri de manifeste la Iaşi. Unele erau tipărite, îngrijite 
şi în plus apăreau în zone unde revoluționarii nu 
acţionaseră. Adică, după revoluţie, cei din grupul Prutianu 
au recunoscut că apăruseră mai multe manifeste şi că ele 
erau răspândite în zone unde ei nu acţionaseră. 

IC: Eu manifeste tipărite n-am văzut. Dar nu exclud, 
pentru că mă feream şi eu. Însă să ştiţi că la Iaşi, în 
rândurile sţudenţimii, atmosfera era foarte favorabilă la aşa 
ceva. Lucrurile astea se discutau în facultăţi, se ştia că se 
pregăteşte o manifestaţie, fusese oprită apariţia Opiniei 
studenţeşti şi studenţii erau furioşi... 

AMS: Când a fost asta? 

IC: La începutul lui decembrie. 

AMS: Cine a hotărât asta? 

IC: Ordin de la Judeţeană de Partid. 

AMS: Erau tembeli? 

IC: Tembeli în ultimul hal. Revolta plutea în aer. Unii erau 
mai entuziaşti, pentru că Securitatea nu mişca. De altfel, 
aria era foarte întinsă, la Politehnică, la Universitate, erau 
greu de prins, de cuprins de către Securitate. 

AMS: Dvs. unde eraţi student atunci? 

IC: Eram anul trei la Matematică. 

AMS: Aşadar, iniţiativa a aparţinut colegului dvs. A venit şi 
v-a spus dintr-o dată sau ideea a apărut într-o discuţie între 
dvs.? 

IC: Ideea a fost a lui, a venit cu ea. Discuţia însă s-a 
petrecut în frei - eu, colegul meu şi un tip de la Politehnică. 
Fusesem toţi colegi e liceu. Colegul care este acum în 
Canada avea deja manifestele acute la el şi 20 de bucăţi mi- 
a dat mie. Nu avea multe. Şi Petrică, tipul de la Politehnică, 
stătea în zona Nicolina, aşa că raza noastră de acţiune a 
fost de la început limitată acolo. Ne era şi frică, vă daţi 
seama. Singurul loc unde au apărut manifestele noastre a 
fost zona Tătâraşi. Acelea au fost ale noastre. Pleca 
tramvaiul din staţie foarte aglomerat, cu uşile deschise, mă 


urcam printre ultimii, apuca sa facă trei metri şi eu dădeam 
drumul la foi. Vântul le răspândea prin staţie (...) 

AMS: Ce dată anunţa manifestul dvs.? 

IC: Manifestele mele erau cele cu 10 decembrie, duminică. 
E vorba de cele făcute de Marius, colegul care este acum la 
Microsoft... Sau, cred că mai este acolo. 

AMS: Aşadar, n-a fost vorba de o greşeală, ci de o iniţiativă 
paralelă. 

IC: Da. Oamenii nu vor să se mai întoarcă la acele 
evenimente, de teamă să nu fie băgaţi în cine ştie ce acţiune 
de care ei nu ştiau nimic. A intervenit... Nu ştiu ce acţiune 
se desfăşura atunci. A intervenit teama să nu fie interpretat 
că ai lucrat cu ruşii. Oamenii se consideră astăzi manipulaţi, 
folosiţi şi le este jenă. Dar, în ce mă priveşte şi cred că e 
valabil şi pentru alţi colegi, noi am acţionat din sentimente 
curate, însă nu ştii pe cine ai slujit şi nu vreau să fiu băgat 
în cine ştie ce reţele”.192 

În sfârşit, în revista Expres magazin din decembrie 1990 
apare informaţia că Ştefan Prutianu confirmă apariţia în 
laşi a manifestelor care dădeau drept autor al organizării 
manifestaţiei Frontul Salvării Naţionale! 193 „Să-ţi faci 
chica topor”, cum a scris nemuritorul Creangă în Harap 
Alb. Frontul Salvării Naţionale la Iaşi înainte de 22 
decembrie?! Informaţia se confirmă: primele 50 de 
manifeste erau lansate în numele Frontului de Salvare 
Naţională. După revoluţie, această „eroare” - atribuită de 
Cassian Maria Spiridon fraţilor Stoica - a fost pusă pe 
seama celor doi prieteni notorii ai lui Ion Iliescu - Alexandru 
Tăcu şi Ilie Dordea. Ea ar presupune însă că Ion Iliescu ştia 
de existenţa FESN-ului - iniţiat, conform Securităţii, printr-o 
înţelegere franco-sovieticăânainte de revolutie. Răspunsul 
este nuanţat: Ion Iliescu ştia de FSN înainte de revoluţie, 
dar faptul că prietenii săi ar fi cei care au introdus FSN-ul 
în manifestele de la Iaşi nu se confirmă. Problema apariţiei 
„fronturilor” în diferite republici estice a fost tratată în timp 
- perioada 1991-1998 - de presa de la Chişinău. 


Evidenţa articolelor apărute în presa scrisă de la Chişinău 
în ultimul deceniu al secolului trecut ilustrează o activitate 
subterană, în prelungirea unor planuri secrete ale 
Moscovei. Doi membri marcanţi ai Frontului Popular din 
Moldova au furnizat informaţii despre o adunare secretă 
ţinută în vara anului 1988 într-o pădure de lângă Moscova 
unui important ziarist ieşean, care a acceptat să ne ofere o 
sinteză a lor: „Majoritatea liderilor provenea din fostele 
mişcări de sprijin pentru reformele lui Gorbaciov, 
perestroikişti. Cei doi români au participat la această 
întrunire. Au fost duşi cu autobuze plătite de statul sovietic, 
de la Moscova şi păziţi de forţe speciale, ca să nu ştie 
nimeni. S-au pus de acord cum să se creeze noul curent 
politic, cunoscut cu denumirea de Front Popular. Aşa a 
apărut el în mai multe republici cu aceeaşi denumire sau cu 
mici modificări. Cei din Georgia însă nu au rămas în cadrul 
stabilit şi au ieşit. Aşa se explică intervenţia în forţă a 
trupelor Moscovei în Georgia. S-a intervenit numai acolo 
unde liderii Frontului Popular au ieşit din înţelegerea cu 
Moscova, în Ţările Baltice, în Basarabia. În Republica 
Moldova, Frontul Popular a pornit pe mai multe direcţii, pe 
trei direcţii: KGB, Drac şi intelectualii. Lucrurile astea se 
cunosc pentru că în momentul în care independenţa 
Basarabiei a avansat cu viteză şi se punea în discuţie unirea 
cu România, KGB-ul i-a demascat. Aşa a apărut în presă 
apartenenţa lui Drac la KGB, aşa au apărut şi numele 
conspirative ale celorlalţi, în rândul l erau Şoltianu, Dinu 
Viorel şi Mihail Dinu, care au fost prezentaţi în presă ca 
lucrând cu KGB. Acţionau prin cenacluri, până să apară 
Frontul Popular şi înainte de lansarea lui Drac. Rândul doi 
era format din Moşanu, Nedelciuc, Valeriu Matei, Alex 
Dabija, lon Hadârcă, intelectuali care toţi erau ofiţeri cu 
nume conspirative, ofiţeri acoperiţi. Li s-au publicat numele 
de cod în presa de la Chişinău. Ei se aflau în spatele lui 
Drac. A treia direcţie era Druc. A ajuns prim-ministru, a 
candidat la Preşedinţia României, a mers departe. Din câte 


îmi amintesc, prin 1994-1995, Ambasada României de la 
Chişinău a primit dosarele lor de foşti ofiţeri, colaboratori ai 
KGB. Moscova se răzbuna. Nu ştiu în ce măsură atunci mai 
erau dependenţi de KGB. Probabil că de asta i-au lovit. 
Adică au fost şantajaţi că vor fi duse dosarele la Ambasada 
României dacă nu mai lucrează cu ei. După acţiunea asta, 
mulţi au dispărut în neant, nu se mai ştie de ei, s-au dat la 
fund. Matei a rămas în legătura cu Moscova. La fel şi 
Dabija. Realitatea este că grupul intelectualilor era infiltrat 
masiv”. Precizăm că unii lideri moldoveni au contestat 
informaţiile despre colaborarea lor cu KGB-ul apărute în 
presa de la Chişinău şi în câteva cazuri acuzaţiile au fost 
demontate, ca fiind intoxicații cu scopul de a-i compromite 
ca luptători pentru unitatea naţională. 

Să ne adunăm firea şi să încercăm să punem puţină ordine 
în problema textelor începutului revoluţiei, în primul rând, 
Proclamaţia (Chemarea), ca prim document al revoluţiei 
române, era un text curajos, destul de explicit, dar strict 
anticeauşist, fără nici o nuanţă anticomunistă. El a fost 
identificat după revoluţie ca perestroikist, pentru a sublinia 
cumva influenţa sovietică asupra revoluţionarilor de la Iaşi, 
municipiu pe ale cărui ziduri se scria de mult „Jos 
comunismul!” Apelul la faptul că rămăsesem ultima ţară 
comunistă care nu se mişca din teroarea stalinistă, precum 
şi trimiterile repetate direct la Ceauşescu şi ceauşism 
întăresc această opinie, în al doilea rând se observă 
caracterul general, de adresare către întreaga naţiune, nu 
numai spre cetăţenii Iaşului într-un limbaj care nu are 
nimic, nici măcar un cuvânt specific moldovenesc, nimic din 
strălucirea şi bogăţia de spirit şi de lexic a articolelor, 
cărţilor, altor texte apărute în Iaşul prerevoluţionar. Pare o 
proclamaţie fără culoare locală, adresată întregii naţiuni 
române, ceea ce ar dezvălui o anumită intenţie de 
proliferare - nesusţinută însă de nici un gest - dar totodată 
şi un semn că revolta de la Iaşi nu ar fi fost izolată, 
încurcătura datelor se afirmă că aparţine revoluţionarilor 


ieşeni şi probabil a fost una din cauzele eşecului. Ea a fost 
favorizată de caracterul empiric al organizării, precum şi de 
lipsa de unitate a centrelor conspirației. După revoluţie, 
liderii s-au suspectat între ei inclusiv de legături cu KGB-ul, 
punând erorile pe seama unor idei şi planuri diferite, din 
care unele păreau inspirate de sovietici - evocarea FSN 
înainte de revoluţie, legături cu ziarişti şi diplomaţi 
sovietici, asigurări că nu li se va întâmpla nimic dacă se 
revoltă, circulaţia inexplicabilă a unor texte preconcepute, 
tipărite. Astăzi se poate face o reconstituire, chiar şi 
aproximativă, a apariţiei şi difuzării primului document al 
revoluţiei, Proclamaţia de la Iaşi. Potrivit vârfurilor 
Securităţii locale şi centrale, ea a fost compusă în URSS sub 
controlul KGB şi pusă la dispoziţie, printr-o modalitate pe 
care încă nu o cunoaştem, fraţilor Stoica. Se pare însă că s- 
a intervenit iniţial în textul Proclamaţiei prin eliminarea 
unor formulări tipice limbajului basarabean, care ar fi 
dezvăluit şi originea sa sovietică. Declaraţiile colonelului 
Constantin Ciurlău aduc lumină asupra acestor aspecte. De 
exemplu, el arată că „am avut de-a face la un moment dat şi 
cu apariţia unor manifeste, sigur au fost unele redactate şi 
de localnici, dar se putea face deosebirea între ele datorită 
modului cum erau confecţionate, calitatea hârtiei, iar 
acestea din partea de dincolo de Prut se recunoşteau 
printr-un anumit limbaj care era folosit”194, în timpul 
audierii la Comisia senatorială s-a înregistrat şi acest 
dialog: „Domnul Săndulescu: în legătură cu manifestele, 
fluturaşii (pe) care i-aţi găsit, ce se spunea în ele? 

Domnul Ciurlău: Cele care erau scrise pe hârtie se 
chemau manifeste sau fiţuici, din terminologia serviciului 
respectiv, dar apăreau şi inscripţii. La gară, de exemplu, s-a 
scris: «Jos Ceauşescu!», «Jos comunismul!», scris cu cretă. 
În decembrie, când au apărut manifestele, a fost unul cu 
conţinut care chema: «România este ultimul bastion al 
stalinismului, în lume este glasul perestroikăi, glasnost- 
ului..., de ce românii nu ies sădea jos pe Ceauşescul... 


Facem apel la armată, securitate, Miliție să dea dovadă de 
clarviziune politică...», cam aşa se încheia şi acesta ni s-a 
părut nouă că a fost adus. Era scris pe o altă hârtie, nu era 
contrafăcut. Aceste manifeste (se referă la fluturaşi, n.a.) 
puteau fi făcute la aparate de copiere sau puteau fi scrise 
foarte frumos de mână. Ăsta (afişul cu Proclamaţia, n.a.) era 
tipărit într-un anumit fel şi (pe) un anumit fel de hârtie şi 
limbajul din conţinut ne-a făcut să credem că e adus de 
afară. Ne-am gândit la vecinii de dincolo. Fluturaşi! Pe care 
i-am găsit erau făcuţi cu radiera şi pe ei era scris să vină 
lumea la manifestaţia din 14 decembrie, ora 14.00 (16.00, 
n.a.), în Piaţa Unirii, atâta”195. 

Proclamaţia de la laşi a fost imprimată printr-un procedeu 
original: pe o folie de plastic s-a scris textul cu creionul, 
apoi literele au fost decupate cu un ciocan de lipit, prin 
topire. Folia era aşezată pe coala de hârtie şi peste ea se 
trecea cu un dispozitiv simplu îmbibat cu cerneală. Pe coală 
rămâneau doar literele cuvintelor, textului. Aşadar, se pare 
că textul proclamaţiei - suspectate a fi de inspiraţie 
sovieticăavea următoarele caracteristici distincte: conţinea 
un îndemn la urmarea perestroikăi sovietice, la răsturnarea 
lui Ceauşescu şi era semnat Frontul de Salvare Naţională. 
S-au difuzat aşa primele 50 de exemplare, apoi, de la 
exemplarul 51 textul Proclamaţiei a fost modificat prin 
înlocuirea cuvântului cetăţeni cu români - Securitatea 
afirmă că au fost eliminate şi referirile explicite la 
perestroika şi glasnost - şi prin eliminarea semnăturii 
Frontul de Salvare Naţională. Proclamaţii semnate Frontul 
de Salvare Naţională au fost răspândite şi în oraşele Bacău 
şi Roman. Revoluţionarii ieşeni nu le revendică. Data 
anunţată, cea de 16 decembrie, dată foarte suspectă, care a 
preocupat şi Securitatea, a rămas, ceea ce arată că între 
grupul Prutianu-Cassian şi grupul Stoica exista o deosebire 
esenţială, de sursă a acţiunii, într-o discuţie purtată la 14 
iulie 2004 cu Cassian Maria Spiridon, acesta mi-a declarat: 
„Manifestul ăla mare, tipărit, a fost adus de fraţii Stoica. 


După revoluţie unul a refuzat să mai stea de vorbă cu noi, 
iar celălalt a făcut tot posibilul să distrugă «Asociaţia 14 
decembrie». Tot ei au pus data de 16 decembrie, data când 
trebuia să înceapă la Timişoara. E clar că asta a fost ramura 
bolnavă, ramura KGB”. Securitatea laşi a făcut o distincţie 
clară între manifestele care anunțau marea adunare din 
Piaţa Unirii la 14 sau 16 decembrie. Ele au fost răspândite 
în zilele de 10 şi 11 decembrie. În noaptea de 13 spre 14 
decembrie însă a avut loc o altă operaţie, cea de plasare a 
unor pachete cu ma-ifeste la complexul studenţesc Tudor 
Vladimirescu. Colonelul Ciiurlău arată că erau „pachete 
masive” din care au fost recuperate îteva sute. Conform 
Securităţii, ele fuseseră plasate acolo de eţeaua sovietică. 
Revoluţionarii afirmă că le-au pus ei. Este însă perfect 
posibil ca agentura sovietică să fi acţionat paralel cu 
Frontul popular Român, operând în numele acestuia. 
Ciurlău a raportat generalului Vlad, iar acesta i-a răspuns: 
„Să se facă totul pentru a se evita o ciocnire între forţele de 
ordine şi nucleul acela ce se constituia”, apoi a ordonat 
generalului Neculicioiu să se deplaseze urgent la laşi 
pentru a identifica implicarea sovietică. Acesta este traseul 
logic, sprijinit pe informaţiile obţinute până acum şi care, 
indiferent de buna intenţie, de naivitatea sau de angajarea 
conştientă a fraţilor Stoica, pune în lumină o implicare 
sovietică discretă, dar substanţială în provocarea şi 
pregătirea manifestaţiei de la Iaşi. Este, de asemenea, 
semnificativ că toate drumurile duc spre concluzia că 
primul document al revoluţiei române, primul act politic 
materializat printr-o proclamaţie, fusese inspirat de URSS 
şi semnat Frontul de Salvare Naţională! 

Tentativa de revoltă populară din 14 decembrie. 

Una din temele tentativei de revoltă de la laşi este 
Dinamoviada de judo organizată în pripă acolo între 13 şi 
16 decembrie. Nu ştim dacă s-a desfăşurat ceva din ea, dar 
peste 300 de sportivi s-au cazat cu câteva zile înainte în 
hotelurile din Iaşi. Ei sunt suspectaţi a fi luptători şi 


trăgători din trupele speciale ale Securităţii sau ale 
Armatei. Nucleul s-ar fi aflat la Hotelul Unirea, care domină 
cu înălţimea sa Piaţa Unirii şi unde se cazaseră 110 
„sportivi”. Pe această ipoteză, întâmplările au o doză de 
spectaculozitate, pentru că în acelaşi hotel se cazaseră şi 
176 de turişti sovietici din localităţile Nikolaev şi Odessa. 
Securitatea afirmă că „turiştii” erau luptători din trupele 
speciale sovietice. Cum s-or fi simţit împreună vecini de 
camere? Cert este însă că în după-amiaza zilei de 14 
decembrie, când era clar că Manifestaţia a eşuat, hotelul s- 
a golit în mai puţin de o oră. Cercetarea ată că mutarea 
Dinamoviadei a fost o simplă coincidenţă, dar asta nu 
exclude ca sovieticii să fi văzut în ea o contraoperaţie a 
Securităţii, fiind probabil unul din motivele abandonării 
acţiunii. 

În după-amiaza de 14 decembrie, liderii Frontului Popular 
Român: s-au deplasat în Piaţa Unirii, unde au găsit toate 
intrările blocate de t Miliție şi de Gărzile patriotice. Forţele 
de ordine fuseseră amplasate în dispozitive încă de la ora 
03.00 dimineaţa. Staţia de tramvai a fost mutată din piaţă 
pe o stradă din apropiere pentru a nu reprezenta un punct 
de staţionare. Numeroşi cetăţeni, atenţionaţi prin mani-: 
feste şi telefon, au încercat să vină în Piaţa Unirii pentru a 
participa s la miting şi au fost obligaţi să circule, să nu se 
oprească, iar alţii, observând dispozitivul de intervenţie şi 
pustiul pieţei, au traversat ca şi cum erau doar în trecere 
pe acolo. Dispozitivul amplasat de forţele Ministerului de 
Interne a fost compus în realitate dintr-un număr mai mic 
de forţe decât cel prezentat exagerat de revoluționari, însă 
el avea anumite particularităţi pe care abia în 1994 le-a 
dezvăluit colonelul Constantin Ciurlău, începând cu 12 
decembrie 1989 în Iaşi au intrat două autocare de turişti 
din RS Moldovenească şi din alte republici sovietice şi 60-70 
autoturisme în care erau două-patru persoane. Puse sub 
urmărirea filajului, s-a descoperit că aşteptau în anumite 
puncte, deşi aveau program de vizitare, apoi plecau la 


obiective (probabil descoperiseră filajul) şi se întorceau în 
acelaşi punct de aşteptare. La ora 16.00, ora declanşării 
manifestaţiei, cele două autocare au parcat în zona laterală 
a Hotelului Traian, în dreptul străduţei de acces spre Piaţa 
Unirii. Dispozitivul de contracarare din 14 decembrie era 
format din patrule ale Miliției, două maşini de pompieri şi în 
rezervă o companie de securitate-mi-liţie de la batalionul 
din Fălticeni. Dispozitivul era completat cu o echipă mare 
de filaj în piaţă. Efectivele trupelor de miliţie-securi-tate au 
fost plasate la intrările în oraş pentru a observa dacă se 
întorc maşinile străine dinspre Bolboca, Târgul Frumos. 
Este vorba de coloanele de maşini cu turişti sovietici care 
intraseră la 9 decembrie în ţară şi se opriseră pe şoseaua 
de ieşire din Iaşi (în dreptul actualului cimitir „Mareşal Ion 
Antonescu”). Autocarele şi autoturismele din oraş au fost 
puse sub observare. Numărul celor identificaţi în piaţă ca 
fiind convocați, mai bine zis răspunzând apelull FPR, a fost 
între 200 şi 300 de persoane. Totodată, în Piaţa Unirii au 
fost identificaţi numeroşi străini care cunoşteau pregătirea 
mitingului. «Unii (străini, n.a.) au participat, pentru că au 
fost identificaţi de filaj, într-un anume fel. Ba, mai mult, 
rețin că mi s-a raportat a au fost identificaţi chiar un ziarist 
sau doi din Elveţia sau din altă tară, care se găseau în acel 
moment în piaţă. Eu am vrut să raportez că iniţial s-a spus 
ca acest 14 decembrie sa fie 16, după aceea s-a spuscăe 
14 şi nu 16. Iar în final, când s-a făcut analiza tuturor 
datelor şi informaţiilor, ne-am întrebat, dar nu am putut sa 
găsim un răspuns până azi: cine hotărâse 16 decembrie şi 
cine a schimbat apoi 14 decembrie!”196. Răspunsul îl 
putem da astăzi: cine a organizat şi diversiunea de la 
Timişoara din 16 decembrie. Turiştii sovietici au început să 
plece din 15 decembrie din Iaşi şi nu au mai apărut toată 
perioada. Surprinzător, la laşi pe toată perioada acută a 
revoluţiei a fost relativ linişte! 

Liderii Frontului Popular Român din laşi au fost arestaţi cu 
exactitate, dovadă că numele lor era cunoscut dinainte pe 


cale informativa. „Primul arestat a fost pe 14 decembrie - 
Vasile Vicol, un inginer, coleg la ICPUMP unde era nucleul 
de bază al mişcării. Au urmat, în aceeaşi zi, în ordine: 
Valentin Odobescu, Ştefan Prutianu, lonel Săcăleanu, 
Cassian Maria Spiridon şi Aurel Ştefanachi”197. Arestarea 
lui Vasile Vicol s-a făcut dimineaţă, la locul de muncă, fără 
ca restul colegilor să fie şi ei reţinuţi cu această ocazie. 
Misterul acestei atitudini poate fi dezlegat doar dacă 
identificarea lui Vicol ca fâcând parte din conspirație nu se 
realizase până atunci. Neavându-l sub observaţie de mai 
mult timp, noutatea informaţiei despre apartenenţa sa la 
acţiune a determinat reținerea imediată, pentru a nu scăpa 
de sub control vreo direcţie a mişcării, în presa ieşeană a 
apărut după revoluţie informaţia că unul dintre cei 
contactaţi de Vicol, un anume Dorin Vlădeanu, nepot al 
primului-secretar de Ia judeţul Vaslui, a comunicat telefonic 
Securităţii tentativa sa de racolare. Practic, Securitatea nu 
putea rămâne pasivă în faţa unui Eest care se făcuse public, 
dar nici nu putea risca surprinderea revo-'uţionarilor în 
flagrant printr-o arestare prematură. Rămâne logică oar 
varianta necunoaşterii apartenenţei lui Vicol la FPR. 
Vlădeanu n-are nici o legătură cu deconspirarea acţiunii, în 
aceeaşi dimineaţă, Cassian Maria Spiridon şi Ştefan 
Prutianu au plecat pe jos prin secţiile CUG, reconfirmând 
muncitorilor ora şi convocându-i încă o dată la manifestaţie, 
apoi s-au deplasat la Uzinele Nicolina şi, în sfârşit, tot pe jos 
în Piaţa Unirii. 

Dintre cei şase revoluționari arestaţi - Ştefan Prutianu, 
Cassian Maria Spiridon, Aurel Ştefanachi, Vasile Vicol, 
Valentin Odobescu şi lonel Săcăleanu —, doar scriitorul 
Cassian Maria Spiridon a dat detalii ample despre anchetă 
şi detenţie. Era luat în fiecare zi de la institut cu un ARO la 
sediul Securităţii, interogat, pus să dea declaraţii, apoi era 
lăsat peste noapte acasă. În acest timp i s-au prezentat 
probe din cursul urmăririi sale: „Mi-au spus şi ce am vorbit 
în Piaţa Unirii şi cu cine m-am întânit la întoarcerea acasă, 


mi-au arătat fotografii din care îmi cereau să recunosc 
diverse persoane”. După trei zile de interogatorii, a fost 
transferat la Procuratură, unde a fost bătut în timpul 
anchetei. După aproape 24 de ore de interogatoriu şi bătăi 
- aşezat pe un scaun cu genunchii şi bătut la tălpi cu 
bastonul, întins apoi pe o masă lungă şi lovit în cap şi pe 
spate cu pumnii - Cassian Maria Spiridon a fost anunţat că 
va fi închis, apoi îmbrăcat în zeghe, cu numărul 31 şi 
încarcerat. Era 18 decembrie, începuse Timişoara. Aurel 
Ştefanache, o personalitate mai dinamică şi purtător al unui 
spirit hotărât, va face declaraţii complete anchetatorilor, 
fără să încerce să ascundă ceva din gândurile, proiectele şi 
intenţiile anticeauşiste. „Am recunoscut ce fac fără nici o 
reţinere - îi va declara autorului la 11.09.2004. Le strigam: 
Indiferent ce se în-tâmplă cu mine, eu am câştigat, eu am 
învins!”. Liderii Securităţii admit că revoluționarii de la Iaşi 
au fost influenţaţi de sovietici, dar nu neagă, ci chiar 
subliniază caracterul curat al acţiunii anticeauşiste a 
grupului Prutianu-Cassian-Ştefanache. 

Din ceea ce s-a publicat până acum sau a fost discutat cu 
ocazia simpozionului ţinut la 10 decembrie 1999 la Iaşi, 
rămân câteva lucruri obscure şi chiar ciudate. La un 
moment dat, în febra destăinuirilor de după decembrie 
1989, a apărut şi următoarea declaraţiei „Dorin 
Aştefănoaie, muncitor la CFS (aceasta a fost o aripă nede- 
conspirată, alături de cea de la Metalurgica), aştepta doar 
un semna! de la Prutianu, pentru a declanşa un mic 
incident, cu băieţii care-l însoțeau, în preajma statuii lui 
Cuza, incident care ar fi adunat mulţimea”198. Este tipul de 
incident, cu scop de a aduna lumea, în-tâlnit apoi la 
Timişoara şi care a fost pus mereu pe seama grupurilor de 
agitatori şi incendiatori. Tot ca metodă pentru a aduna 
lumea, Emilian Stoica menţionează că a folosit în timpul 
telefoanelor pe care le dădea diferiților ieşeni argumentul 
că joi, 14 decembrie 1989, în Piaţa Unirii se vor aduce 
„portocale, orez şi alte bunătă-ţuri”. De ce? Răspunsul îl dă 


tot Emilian Stoica: „Majoritatea, imediat cum auzeau 
despre ce e vorba, ne trânteau telefonul în nas”199. leşenii 
nu erau pregătiţi pentru o revoltă, nici anticeauşistă, nici 
anticomunistă. Profesorul Gheorghe I. Florescu de la 
Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din laşi a rostit cu 
ocazia simpozionului din 1999 un mare adevăr: „Poate, la 
un moment dat, undeva, s-a decis ca la Iaşi să înceapă ceea 
ce s-a întâmplat pe 16 decembrie 1989 la Timişoara. Alţii au 
gândit, poate, altfel şi au manipulat totul pentru a avea ei 
câştig de cauză. Poate, pur şi simplu, capitala Moldovei a 
intrat într-o asemenea punere în scenă numai în virtutea 
planului imaginat de Frontul Popular Român (...) Nimeni şi 
nimic nu a provocat sclnteia aşteptată”200. Alte întâmplări 
ciudate, în timpul anchetei de la Securitate, lui Cassian 
Maria Spiridon i s-au reprodus şi următoarele cuvinte pe 
care le rostise într-adevăr în Piaţa Unirii: „Ce interesant ar 
fi să fie şi ziaristul sovietic pentru a vedea ce-i în Piaţă!”201. 
Care ziarist sovietic? Aurel Ştefanache a explicat că, în 
timpul uneia din vizitele la Uniunea Scriitorilor din 
Bucureşti, a luat legătura cu prozatorul Răzvan Petrescu, 
iar acesta l-a anunţat că la Iaşi va veni „un ziarist sovietic la 
voi să vadă ce faceţi”. Agenţii sovietici sub acoperire de 
ziarişti au fost identificaţi la laşi de filaj, apoi de UM 0110. 
Vasile Vicol avea printre sarcinile sale în complot şi pe 
aceea de a declanşa dispozitivul care face să sune clo-Potele 
Mitropoliei, în ziua de 14 decembrie 1989 fix la ora 16.00. 
În dimineaţa de 14 decembrie 1989 Vasile Vicol a fost 
arestat de Securitate, iar la ora 16.00 era sub anchetă. Dar 
la ora 16.00 fix clopotele de la Mitropolie au început să 
sune! Dupâ revoluţie Vicol va declara şocat: „Deşi eram 
captiv, clopotele au fost trase”. Vom face din nou apel la 
Creangă: „Na, pozna!”. În sfârşit, Titi lacob, muncitorul de 
la „Nicolina”, îşi aminteşte un telefon inexplicabil pe care l-a 
primit de la Timişoara în seara zilei de 17 decembrie 1989: 
„Voi ce faceţi acolo, dormiţi? Doar trebuia sa fiţi 
primii...”202. Precizez că secta (cum era denumită în acea 


vreme) din care făcea parte lacob a fost implicată şi la 
Timişoara în evenimente. 

Cercetarea cazului în rândul foştilor ofiţeri de Securitate a 
adus autorului un amănunt interesant. Conform unei astfel 
de surse Securitatea era în posesia a mai multor tipuri de 
manifeste, iar din cursul anchetării organizatorilor a 
rezultat că aria de răspândire a manifestelor era mult mai 
mare decât cea revendicată de au» ori. Ancheta primară, 
încă din seara de 14 decembrie, a tras concluzia că au 
existat cel puţin două reţele de întocmire şi răspândire a 
manifestelor şi a pornit o acţiune de identificare a celui de- 
al doilea grup. Până la căderea regimului nu s-a putut 
obţine un rezultat convingător, dar convingerea 
interlocutorului - ofiţer cu un grad mai mic în Securitatea 
laşi —, care a furnizat autorului acest amănunt, fiind că a 
doua reţea era agentura sovietică. Oricum, între 9 şi 14 
decembrie, au trecut graniţa pe la punctele rutiere de 
trecere a frontierei, numai dimineaţa la ore foarte mici, mai 
multe coloane de „turişti” sovietici. Aceştia au fost legitimaţi 
şi înregistraţi pe liste la punctul de frontieră şi întrebaţi 
prin sondaj cu ce scop călătoresc. Răspunsul a fost 
invariabil în limba română, cu accent basarabean şi a 
constat în afirmaţia că îşi fac vacanţa în Iugoslavia şi 
Bulgaria. Ceea ce cunoaştem deja de la Timişoara - tineri 
atletici, cu părul scurt, câte doi-trei bărbaţi într-o maşină, 
câteva femei cu alură sportivă, nici un copil - a fost mai întâi 
înregistrat la Iaşi. Mai mult decât atât, a existat şi un 
indiciu. Colonelul Ciurlău arată că „la un hotel, parcă 
«Moldova», în camere existau nişte pliante şi s-a găsit într-o 
cameră o hartă pe care se trăsese o linie începând de la 
laşi, Craiova, Timişoara”20*. Subiectul a trezit interesul 
senatorilor: „Domnul Săndulescu: Aţi spus că vi s-a dato 
hartă pe care era o linie ce trecea - Craiova - Timişoara, 
era românească sau rusească? 

Domnul Ciurlău: Era românească, în fiecare cameră de 
hotel erau pliante turistice şi pe o hartă dintr-un asemenea 


pliant era acea linie trasă, în acea cameră stătuseră nişte 
turişti ruşi. Noi căutam prin camere de hotel şi, ceea ce 
găseam foarte mult, erau sticle goale de băutură, inclusiv 
sticle de colonie, tampoane de vată prin care strecurau, era 
la ei o perioadă de restricţie”204. 

Alte surse din Securitate care afirmă cu tărie că turiştii 
respectivi făceau parte din trupele speciale sovietice ar 
putea să exagereze, însă există un fapt cel puţin ciudat care 
le dă dreptate. Un grup de turişti care călătoreşte cu 
automobilele pentru a ajunge în Bulgaria îşi planifică 
parcursul în aşa fel încât să nu-l prindă noaptea pe drum. 
Pentru asta trece într-adevăr frontiera de la Est foarte 
devreme dimineaţă pentru a străbate şoselele din România 
pe lumină şi ajunge în Bulgaria înainte să se însereze. 
Numai că „turiştii” sovietici au pătruns pe teritoriul 
României dimineaţă, au declarat că se duc în Bulgaria, dar 
au oprit şi au rămas în Iaşi. În ziua de 13 decembrie, una 
dintre coloane - şi aici e vorba şi de martori ocazionali - s-a 
deplasat pe Dealul Bucium, o zonă împădurită şi cu acces 
unic prin şoseaua naţională. Cealaltă coloană a rămas în 
oraş. Apoi, la un moment dat, în seara zilei de 13 
decembrie, coloana din oraş s-a PUS în mişcare cu o 
direcţie de deplasare spre Vest. Coloana de la Bucium 
aşteaptă pe acelaşi loc şi în noaptea de 14 spre 15 
decembrie, apoi dimineaţă îşi continuă drumul pe şoseaua 
naţională spre Bucureşti (şi Bulgaria?). Aceasta este 
coloana văzută de ministrul Apărării Naţionale, generalul 
Vasile Milea şi consemnată în Rapor-tul Comisiei senatoriale 
pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989: „în 
ziua de 15.12.1989, în timp ce ministrul Apărării Naţionale 
general-colonel Vasile Milea, se înapoia la Iaşi, iar şeful 
Marelui Stat Major, general-maior Guşă Ştefan, de la 
Buzău, unde participase la activităţi de depunere a 
jurământului în unităţi militare, au observat de-a lungul 
întregului traseu foarte multe maşini străine din care 
majoritatea aveau numere de înmatriculare sovietice”205. 


Informaţia este confirmată şi de generalul de Securitate (r) 
Nicolae Pleşiţă: „Generalul Vasile Milea era deputat de Iaşi. 
Mergea spre nord şi s-a întâlnit pe la Bacău cu o coloană de 
maşini Lada din Uniunea Sovietică. Securitatea n-a putut 
face nimic pentru că ei s-au declarat «turişti». Milea a cerut 
militarilor lui să oprească o coloană. Avea şi el informaţii 
prin DIA. «Suntem turişti şi trebuie să mergem în coloană». 
Aceeaşi vârstă, aceeaşi ţinută civilă, aceeaşi pregătire 
fizică, atletică. Milea mi-a povestit cu lacrimi în ochi: «E de 
rău, Nicule. Zvonurile cu Malta nu sunt vorbe în vânt. Se 
pregăteşte şi la noi...» Spera că o să-i spun lui Ceauşescu. 
Am procedat ca în cazul lui Militaru. «Foarte bine că mi-ai 
spus, dar tu eşti ministrul Apărării, Val. Trebuie să te duci 
să-i raportezi lui Ceauşescu, fiindcă s-ar putea să aibă efect 
mai mare decât dacă ne-am duce noi. De multe ori mi-a dat 
cu informaţiile peste ochi. Dacă spui şi tu, spun şi eu, poate 
reuşim să-l sensibilizăm». «Ai dreptate». I-o fi spus, nu mai 
ştiu. Noi am centralizat informaţiile, mai ales că intraseră şi 
coloane de «turişti» pe la Nădlac şi Borş”206. Informarea 
lui Nicolae Ceauşescu asupra prezenţei coloanelor suspecte 
de „turişti” sovietici s-a făcut prin buletine informative 
trimise de la Departamentul Securităţii Statului şi de la 
Ministerul Apărării Naţionale. Şeful statului a cunoscut 
cazul „turiştilor” sovietici, va urmări evoluţia informaţiilor 
despre ei şi, mult mai important, va folosi drept argument 
pentru mobilizarea generalului Milea împotriva 
manifestanţilor de la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 
decembrie 1989. De la postul de Miliție Podul Iloaiei este 
semnalată Securităţii trecerea (spre interiorul ţării) a şase 
coloane în intervalul 9-14 decembrie. 

Pasajul despre evenimentele de la Iaşi din cartea 
colonelului FiliP Theodorescu a trezit cele mai mari 
controverse printre revoluționarii din Oraşul lumină al 
României: „S-a scris câte ceva despre acel început de 
tulburări la Iaşi în 14 decembrie 1989. Realitatea este că 
pregătirile au fost chiar minuţioase şi cu importante 


cheltuieli materiale şi umane. Premergător datei amintite a 
fost trimis în zonă un număr apreciabil de «turişti» sovietici. 
A îngrijorat nu numai numărul mare şi prezenţa 
nejustificată pentru acel sfârşit de an, dar şi faptul că nu 
mai ieşeau din ţară în aceeaşi proporţie cum se întâm-plă 
de regulă. A u fost aduse şi s-a încercat răspândirea unei 
cantităţi considerabile de manifeste cu conţinut anticeaugşist 
şi nicidecum anticomunist. Apreciindu-se că mediul 
studenţesc este mai receptiv la incitare, pachete întregi de 
manifeste au fost lăsate în preajma căminelor studenţeşti, 
în realitate însă calculele au fost greşite, mizându-se 
îndeosebi pe dificultăţile materiale cu care se confrunta 
populaţia Moldovei. Evident, s-a marşat şi pe contribuţia 
celor doi aşa-zişi disidenţi din laşi: Dan Petrescu şi Luca 
Piţu, care însă nu se bucurau de audienţă decât în 
imaginaţia celor interesaţi din afara ţării, în consecinţă, 
populaţia Iaşului nu a reacţionat la chemările la revoltă 
lansate cu insistenţă. Nu este meritul exclusiv al organelor 
locale, indiferent de rostul şi coloratura lor, că la laşi a fost 
«linişte». Aceasta a fost urmarea socotelilor greşite făcute 
de cei interesaţi, dar şi «căderii» a două importante 
personaje trimise în zonă tocmai în scopul declanşării 
evenimentelor”207. Conform revoluţionarilor ieşeni, cele 
două importante personaje erau Ion Iliescu, aflat în vizită la 
Victor Surdu în localitatea Tomeşti (5 km de Iaşi) - într-o 
altă versiune la Schitu Duca - şi Petre Roman, aflat la un 
simpozion Despre mecanica fluidelor la Institutul Politehnic 
din laşi. Ambele Personalităţi neagă acest fapt, deşi presa 
ieşeană a publicat mai Kiulte mărturii ale unor participanţi 
la aceste întâlniri, care au confirmat prezenţa celor doi 
cunoscuţi oameni politici. Petre Roman a fost la laşi pentru 
probleme profesionale, dar mult înainte de 14 decembrie. 
Numeroasele coincidenţe apărute până acum au nevoie de 
o explicaţie, într-o operaţiune de subversiune menită să 
producă o revoltă populară, sub observaţia serviciilor de 
informaţii ale ţârii respective şi în condiţiile în care, odată 


descoperit, poţi deveni obiectul unei reacţii în forţă, cu 
morţi şi răniţi, prezentaţi apoi public drept mărturii ale unei 
intervenţii străine, era obligatoriu ca acţiunea sa permită 
afluirea rapidă a grupurilor diversioniste la adăpost (peste 
graniţă). Din acest motiv, oraşele care ofereau cele mai 
bune posibilităţi de retragere erau cele de graniţă - laşi, 
Timişoara, Oradea. Rămâne în discuţie deplasarea 
grupurilor diversioniste către oraşe din centrul ţării. Cum 
este acoperită operaţiunea de retragere rapida peste 
graniţă de la Braşov sau Cluj»? Faptul că grupurile de 
„turişti”, identificate de Securitate, de rapoartele comisiilor 
parlamentare, de presa română drept grupuri sau 
detaşamente ale trupelor speciale sovietice intenționau să 
acţioneze şi în centrul ţării, nu numai în apropierea 
frontierelor, demonstrează că operaţiunea viza producerea 
unor subversiuni care să ducă la o revoltă urbană 
generalizată, de amploare, care să împiedice rezolvarea 
rapidă a crizei, aşa cum se întâmplase de mai multe ori sub 
regimul Ceauşescu. În al doilea rând, caracterul nesigur al 
influenţei sovietice în România şi probabil slăbiciunile 
reţelelor KGB şi GRU din ţară (luate sub control sau 
identificate de Securitate), precum şi perspectiva unei 
evoluţii care să depăşească scenariul înlocuirii lui 
Ceauşescu şi să fie proiectată rapid spre o mişcare 
populară anticomunistă, au făcut ca detaşamentele speciale 
sovietice să primească misiuni eţapizate, care presupuneau, 
pe de o parte, generalizarea revoltei şi pe de altă parte 
canalizarea ei spre o soluţie politică rapidă. Nu exclud 
posibilitatea ca ele să fi avut în misiune şi pregătirea, în caz 
de forţă majoră, a unei intervenţii militare cu forţe 
convenţionale. Asta este o justificare plauzibilă pentru 
riscul asumat de a acţiona cu grupuri diversioniste în 
mijlocul ţării - ştiau că în caz de nereuşită va urnia invazia. 
Iaşul era foarte bun din punctul de vedere al retragerii 
forţelor de intervenţie, însă era şi foarte riscant. O 
provocare a revoltei la laşi urmată de un eşec ar fi fost fără 


îndoială folosită nu numai pentru a se arăta spre Moscova, 
dar şi pentru a se trece la o altă variantă, operaţiunea din 
Vestul ţării, care nu mai beneficia de controlul total al 
sovieticilor. În Vestul ţării interferenţele erau mliltiple şi 
occidentale. Iar despre coloanele de „turişti” aflate deja 
centrul ţării este greu de spus ce s-ar fi întâmplat cu ele. 
Probabil că ar fi fost conduse spre graniţă în mod forţat, iar 
dacă „ar fi făcut figuri”, cum a spus la un moment dat 
generalul Guşă, şeful MSIM, s-ar fi pus tancul pe ele. Aşa 
cum l-au cunoscut foarte bine subordonații lui, cum l-a 
cunoscut şi autorul acestor rânduri şi cum a avut destule 
înclinații la Timişoara, generalul Guşă, tanchist de 
specialitate, n-ar fi ezitat să tragă la un ordin. Dar şi asta ar 
fi fost o cale deschisă spre intervenţia militară a trupelor 
sovietice. Iar sovieticii îl cunoşteau foarte bine pe generalul 
naţionalist. Timişoara, pe de altă parte, oferea cele mai 
bune condiţii pentru declanşarea subversiunii. Era la 
graniţă şi în plus oferea sprijinul logistic, informativ şi 
diversionist al forţelor ungare şi sovietice de pe teritoriul 
Ungariei, precum şi sprijin de pe teritoriul Iugoslaviei. La 
Iaşi, sovieticii erau singuri şi uşor de identificat ca autori, în 
plus, la Timişoara numărul întreprinderilor cu efective 
muncitoreşti era mai mare, astfel că formula celebră a lui 
Curtio Malaparte despre lovitura de stat prin grevă 
generală se putea aplica cu şanse de reuşită. La Timişoara, 
unităţile economice erau relativ apropiate de centrul 
oraşului, astfel că posibilităţile forţelor de ordine româneşti 
de a bloca accesul erau mai reduse. La laşi, accesul spre 
centru era uşor de blocat, cum s-a şi văzut, chiar dacă 
liderii Frontului Popular Român ar fi organizat manifestaţia 
de protest în Piaţa Palatului. Conform unei declaraţii făcute 
autorului de fotoreporterul ieşean Agapi în anul 1991, 
oamenii Securităţii au reuşit să-i izoleze pe muncitorii şi pe 
maiştrii de la întreprinderile din Iaşi, care intenționau să se 
ducă în Piaţa Unirii, oferindu-le o masă la restaurant sau 
ţinându-i de vorbă, în întreprinderi s-a făcut prezenţa de 


mai multe ori în ziua de 14 decembrie şi unele soţii ale celor 
ţinuţi sub observaţie au primit telefoane suspecte la locul 
de muncă. Soţiile şi-au sunat bărbaţii, cerându-le să vmâ 
acasă direct, să „nu mai bată oraşul”. Nu este nimic frivol şi 
nici măcar comic în aceste amănunte, este o realitate aşa 
cum a fost percepută atunci şi este oricum realitatea de la 
baza piramidei. Uşuruiţa cu care Securitatea a dezamorsat 
revolta la nivelul cetăţenilor nu mai ţine de amatorismul 
celor din Frontul Popular Român, ci de acceptarea realităţii 
că o mare majoritate a cetăţenilor Iaşului nu era pregătită 
pentru o revoltă anticeauşistă şi cu atât mai mult pentru 
una anticomunistă. Ele aveau nevoie de un factor dinamic, 
unul care nu se găsea la laşi, dar se găsea la Timişoara: 
minoritatea maghiară extremistă. 

Legătura laşi-Timişoara. 

Dacă pornim de la afirmaţiile colonelului Filip Teodorescu, 
pe care le citează mereu revoluționarii de la Iaşi, luând în 
calcul şi imaginea pozitivă, de credibilitate, pe care i-a 
creat-o presa româna într-o perioadă când foştii ofiţeri de 
Securitate erau făcuţi în toate felurile, negativ, trebuie să 
acceptăm că în arhivele Securităţii se află dovezile 
implicării sovietice în evenimentele de la Iaşi. Aparatul logic 
nu poate rata ocazia: dacă în decembrie 1989 sovieticii se 
ocupau cu provocarea unor tulburări care să permită 
înlăturarea regimului Ceauşescu, atunci după eşecul de la 
Iaşi au încercat să producă acelaşi tip de concentrare a 
uneimasse de manevră în alte oraşe. Spre deosebire de 
Braşov, Arad sau Cluj, la Timişoara s-a ivit scânteia. Este 
perfect posibil ca ea să fi fost produsă de forţele occidentale 
cu mână maghiara, având în vedere tăcerea Occidentului 
faţă de ce se petrecea la Iaşi şi zgomotul din preajma 
izbucnirii revoltei din Timişoara. 

Toţi cei care reproduc citatul de la pagina 43 din cartea 
colonelului Filip Teodorescu fac o greşeală editorială. Ei nu 
citesc cele câteva rânduri care premerg citatul. Iată-le: 
„Fără a mai repeta, se impune totuşi să amintesc cititorului 


că, dacă consensul cu pnvire la înlăturarea lui Ceauşescu şi 
a celor din jurul acestuia era stabilit între Est şi Vest, 
inclusiv referitor la căile de realizare, au existat totuşi 
importante nuanţări cu privire la punctul până la care 
trebuie mers şi zona în care să se declanşeze acţiunea”. 
Consensul cu privire la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu 
fusese stabilit, aşa cum afll văzut, între Mihail Gorbaciov şi 
George Bush la Malta. Este îns nerealist să credem că cei 
doi lideri mondiali au discutat şi cum sa-' dea jos pe 
Ceauşescu şi dacă să producă subversiunea la laşi sau 'a 
Timişoara. Aceste amănunte fuseseră stabilite şi puse la 
punct, cu excepţia nuanţelor menţionate de colonelul 
Teodorescu, între serviciile de informaţii din Vest (SUA, 
Germania, Franţa) şi Est (URSS, Ungaria, lugoslavia). Acolo 
s-a lucrat pe amănunt, cu pregătiri „minuţioase” şi 
„importante cheltuieli materiale şi umane”. Ceea ce s-a 
întâmplaţ în România în subteranul revoluţiei - adică al 
revoltei populare, al puciului şi al victoriei Frontului Salvării 
Naţionale - a avut la bază o operaţie combinată a mai 
multor servicii de informaţii din Vest şi Est. Fără acceptarea 
acestei realităţi şi fără tentativa tenace de a identifica 
diferitele mişcări ale diferitelor interese în haosul şi 
vacarmul revoluţiei nu vom afla niciodată adevărul. 

În al doilea rând, nemulţumirea şi frustrarea pe care o 
încearcă şi o arată revoluționarii de la Iaşi în legătură cu 
ignorarea evenimentelor din oraşul lor este într-adevăr 
justificată, dar numai până la un punct. Oamenii au început 
să-i uite; eşecul mişcării de atunci este plătit cu tăcere în 
operele istoriografice. În 1998, o ziaristă de talent, Anda 
Purdelea, semnala pericolul uitării: „Deşi acesta a fost un 
moment important din istoria Iaşului, puţini îşi mai 
amintesc de el. Am întrebat ieri mai mulţi ieşeni ce s-a 
întâmplaţ pe 14 decembrie 1989, dar am avut surpriza să 
constatăm că nu ştiau - dădeau din umeri şi treceau 
nepăsători mai departe”208. Cheia salvării evenimentului 
din 14 decembrie 1989 de la Iaşi nu se află în mâna 


Securităţii sau a SRI, pentru că acestea nu vor dezvălui 
niciodată informaţii despre dosare operative. Cheia 
recunoaşterii laşului drept iniţiator al revoluţiei se află la 
revoluționari. Numai ei pot să lase la o parte teama, sfiala şi 
nesiguranța şi să vorbească public despre legăturile pe 
care le-au avut cu emisarii din Basarabia, cu ziariştii ruşi, 
cu diferiţi indivizi „binevoitori” apăruţi de peste Prut şi care 
se declarau foarte preocupaţi de dictatura lui Ceauşescu. În 
acel moment şi numai în acel moment se va putea separa 
partea de manipulare de partea de revoltă autentică, de 
slujirea interesului naţional de către patrioţi români, de 
începutul autentic al revoluţiei. Dezvăluind implicarea 
sovietică la laşi, ei vor permite demonstrata similitudinilor 
cu Timişoara şi cu alte localităţi. Când această legătură va fi 
făcută cu probe şi apoi cu logica fiecărui cititor, laşi, 14 
decembrie 1989 va fi trecut fără îndoială în cartea de 
Istorie drept începutul revoluţiei. lată, de exemplu, o frază 
cheie care trebuie explicată: „Ne întâlneam cu fraţii de 
peste Prut şi, mai în glumă, mai în serios, am început să ne 
gândim la o mişcare revoluţionară - a continuat Cassian 
Maria Spiridon”209. Astăzi, Cassian Maria Spiridon afirmă 
că întâlnirea cu fraţii de peste Prut s-a produs după 
revoluţie şi că fraza a fost distorsionată de presă. Cartea în 
care a apărut acest citat din presă este însă îngrijită chiar 
de Cassian Maria Spiridon. 

Două articole despre începutul revoluţiei la Iaşi publicate 
în numerele 3333 /30 aprilie 2004 şi 3334 /1 mai 2004 ale 
cotidianului Jurnalul Naţional au încercat să completeze 
tabloul. Un ofiţer al fostei UM 0110 arăta că în timpul 
evenimentelor de la Iaşi, consulul sovietic de la Timişoara 
(!) comunica cu ambasadorul său, anunţându-l că nu sunt 
încă gata de acţiune, în articolele respective, un fost ofiţer 
al Direcţiei I, informaţii interne, arăta că „la laşi trebuia să 
se declanşeze revoluţia şi că la Timişoara nu era decât 
varianta de avarie. Conform acestuia, în laşi, cei care 
coordonau operaţiunea de declanşare a revoltei îşi aveau 


comandamentul într-un apartament «înţesat cu tehnică». 
Ofiţerul Direcţiei | susţine că varianta laşului a picat din 
cauza unei operaţiuni de filaj. Filorul, care îl avea în lucru 
pe şeful comandamentului respectiv, a încercat să-l 
fotografieze noaptea, în infraroşu. Când ofiţerul străin 
tocmai se pregătea să intre în apartamentul în care era 
comandamentul, filorul a fost trădat de becul de la aparatul 
foto, iar «subiectul», brusc, s-a aplecat să se încheie la 
pantofi, după care s-a întors şi a plecat”210. Conducerea 
Securităţii nu a cunoscut aceste detalii. Dar, ne putem 
imagina eventualitatea ca la Iaşi, în decembrie 1989, să fi 
existat un „comandament” sovietic ascuns într-un 
apartament, precum cel de la Praga şi de la Sofia, precum 
cel maghiar de la Timişoara - după cum afirmă col. 
Gheorghe Raţiu în cartea sa —, fără ca şeful Securităţii să 
ştie? Ne putem imagina doar în două situaţii: o trădare la 
nivelul Direcţiei | sau o situaţie mult mai simplă, mai 
naturală şi lipsită de mister, în care ratarea operaţiei de filaj 
a fost ascunsă superiorilor, act care se mai întâmpla în 
Securitate înainte de revoluţie. Mai multe astfel de ratări 
ale misiunii au fost descoperite de autor la Timişoara, 
neraportate superiorilor sau raportate sub altă formă decât 
realitatea. Această ipoteză aplicată la Iaşi nu-mi aparţine; 
este afirmaţia unui ofiţer de Securitate de la Iaşi, care a 
recunoscut că unele ratări şi eşecuri din activitatea 
Securităţii locale erau ascunse colonelului Ciurlău, iar altele 
nu ajungeau la Bucureşti. Pentru a încheia, voi reproduce 
un text exponențial pentru sinteza analizei noastre. El 
aparţine tot lui Iulian Chifu: „Afirm şi susţin că, dacă la laşi 
nu a existat revoluţie, atunci nu a existat revoluţie în 
România. Aici este singurul loc în care un grup de disidenţi, 
organizaţi - oricâţ de infantilă şi nepolitică era atunci 
structura din triadele inventate de Ştefan Prutianu - într-o 
forţă de natură politică ce se intitulase Frontul Popular 
Român, cu un program în câteva puncte care se poate 
asimila cu unul revoluţionar, ca un set de acţiuni de frondă 


faţă de regim care trădează organizarea, chiar dacă 
semnalul pentru mitingul din 14 decembrie 1989 nu a mai 
avut loc. Că mişcarea aceasta a fost inclusă în planul mai- 
ma-rilor arhitecturii unei lovituri de stat, că a fost 
diversiunea ce a grupat la laşi forţele de Securitate ce au 
reacţionat tardiv, peste două zile, la Timişoara, este un fapt 
ce poate fi lesne acceptat, însă tocmai neprofesionismul din 
această mişcare revoluţionară, lipsa de pregătire 
minuțioasă şi, în final, neconsumarea completă a mitingului 
din 14 decembrie sunt elemente care demonstrează că 
mişcarea a fost una făcută cu inima deschisă, cu bună- 
credinţă şi cu asumarea urmărilor ce puteau apărea după 
iminenta arestare a noilor disidenţi, necaţalogaţi în 
catastifele Europei Libere sau ale Vocii Americii. Chiar dacă 
a fost controlată din interior, mişcarea nu a putut fi dirijată 
de cineva, tocmai pentru că structura ei era mult prea 
flască, prea neînchegată, pentru a putea permite acest 
lucru”211. 

Punând cap la cap toate informaţiile, imaginea cea mai 
plauzibilă se compune dintr-o politică cu caracter global, 
vizând înlăturarea regimurilor vechi comuniste din Europa 
de Est, dintr-un plan general de subversiune destinat în 
particular României, având drept ţinta declanşarea 
simultană a unei serii de diversiuni în câteva mari oraşe - 
Iaşi, Braşov, Cluj, Timişoara - în ziua de 16 decembrie 1989. 
La Cluj, nucleul disident din jurul Doinei Cornea nu se 
formează şi, în consecinţă, nu poate constitui o sursă 
credibilă pentru diversiune. Inclusiv natura nonviolentă a 
protestului Doinei Cornea nu putea mişca mai nimic în Cluj. 
La Braşov, liderii sindicali vizaţi pentru a redeştepta revolta 
din 1987 erau izolaţi şi puşi sub o strictă supraveghere. 
Represiunea, chiar şi sub forma râspândirii liderilor prin 
mai multe localităţi ale ţării, îşi făcuse efectul. La Iaşi, 
suportul popular nu a existat. Ca, de altfel şi la Timişoara în 
prima fază. În aceste patru oraşe sunt răspândite mii de 
manifeste, sunt formate nuclee disidente, sunt activizate 


reţele de spionaj şi de influenţă, se instalează rezidenţe ale 
unor servicii de informaţii, se difuzează seară de seară 
semnale şi mesaje incitatoare prin posturi de radio şi 
televiziune străine. Nu se mişcă nimic la nivelul populaţiei. 
Probabil că secretul incitării calificate de la Timişoara spre 
acte de violenţă se află tocmai în această lipsă de reacţie a 
populaţiei României, ilustrată prin experimentul făcut la 
laşi. laşul revoluţionar este un paradox: avea cea mai 
avansată şi activă studenţime, avea un corp muncitoresc 
solid şi nemulţumit, avea cel puţin un opozant celebru şi... 
Nimic! O mişcare de massă izbucnită în patru oraşe mari 
ale României, plus Aradul şi Târgu-Mureş, avea menirea să 
forţeze establishment-ul de la Bucureşti la o debarcare 
paşnică a lui Ceau-şescu. O mişcare de o asemenea 
amploare avea avantajul că nu putea rămâne neobservată, 
ignorată sau reprimată fără. Consecințe în plan politic. 
Eşecul de la Cluj, de la Braşov, mai ales cel de la Iaşi, 
precum şi eşecul din primele două zile (14-15 decembrie) de 
la Timişoara prin lipsa de reacţie a populaţiei, prin 
incapacitatea „mămăligii” de a face explozie, a făcut 
necesară trecerea subversiunii străine într-o altă etapă, în 
etapa violenta de la Timişoara. 

Aceasta este legătura funcţională, dar şi cauzală, între Iaşi 
şi Timişoara şi tocmai ea determină amplasarea corectă a 
începutului revoluţiei în capitala Moldovei. O revoluţie 
poate avea un debut ratat, dar asta nu înseamnă că acel 
debut nu face parte din revoluţie. Eşecul manifestaţiei de la 
laşi este el însuşi, prin comparaţie cu Timişoara o dovadă a 
caracterului curat şi românesc al acţiunii liderilor Frontului 
Popular Român. Dacă acționau mână în mână cu sovieticii, 
cum s-a întâmplat la Timişoara, revolta populară reuşea. 

La 15 ani de la revoluţie, statul român, partea sa de 
existenţă oficială, pluteşte în continuare în confuzie şi în 
ridicol. Parlamentul României a emis la 20 iulie 2004 Legea 
recunoştinţei faţă de eroii-mzrtiri şi luptători care au 
contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 


1989. La art. |, alin. L se afirma: „Revoluţia română din 
decembrie 1 989, declanşată prin revolta populară de la 
Timişoara...” etc. Confuzie totală şi incultură politică - 
revolta populară de la Timişoara se produce abia în 20 
decembrie 1989 şi nu reprezintă începutul revoluţiei. Ea a 
început la Iaşi, a continuat prin diversiunea şi mişcările de 
stradă din 16 decembrie de la Timişoara, a continuat cu 
represiunea militară. De altfel, în aceeaşi lege nu lipseşte 
fenomenul deja tipic al legislaţiei româneşti în care 
articolele aceluiaşi act oficial se bat cap în cap, se contrazic, 
astfel că, în momentul în care textul Legii abordează 
intervalul de timp căruia i se adresează ansamblul 
privilegiilor stipulate de lege, data de la care se calculează 
activitatea revoluţionară este 14 decembrie 1989 (art. 3, 
alin. 3). 

În 14 decembrie 1989 în România nu a existat decât o 
singură acţiune revoluţionară - laşi, Frontul Popular 
Român. 


Capitolul IV. 

DIVERSIUNE şi REPRESIUNE. Timişoara, 16-17 
decembrie 1989 

Acest început de capitol s-ar putea intitula „Ceauşescu 
împotriva lumii”, în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu 
adusese România în cea mai grea situaţie din istoria sa. 
Ţara mai fusese ameninţată de imperii, dar ştiuse să 
manevreze între ele sau să se alieze, uneori împotriva 
sentimentelor naţionale, cu unul dintre vecini pentru a 
supravieţui. Chiar şi în primul război mondial, trădată de 
aliaţii ei şi înghesuită în nordul Moldovei, România a găsit 
resurse de inteligenţă şi abilitate politică pentru a ieşi 
învingătoare. Cuplul Ionel Brătianu - regina Maria de la 
conducerea statului a avut forţa patriotică să lupte până la 
capăt, prin sacrificii personale, pentru salvarea naţiunii de 
la o catastrofă şi pentru recuperarea statului, rea-ducându-l 
pe scena politică europeană în dimensiunile sale ideale. 


Fără îndoială că o comparaţie între cuplul Ionel Brătianu - 
regina Maria şi Nicolae şi Elena Ceauşescu poate părea 
forţată, dar pentru că au ocupat acelaşi loc al deciziei 
trebuie să existe cel puţin un grad de libertate comparativă. 
Ionel Brătianu şi regina Maria aveau o credinţă puternică în 
Dumnezeu, în națiunea pe care o conduceau şi îşi 
răsplăteau privilegiul de a fi ajuns prin destin să stea pe 
locul cel mai de sus printr-un patriotism adevărat, raţional, 
fiind dominați în tot ceea ce făceau ca şef al Guvernului şi 
suverană de slujirea cu orice preţ a interesului naţional. 
Brătianu a renunţat la Putere, a acceptat să fie hulit, 
condamnat şi blestemat, s-a înţeles cu şeful Opoziţiei; 
regina Maria a acceptat compromisuri care pentru o femeie 
sunt deosebit de grele. Am arătat în volumele anterioare ce 
erau în stare să facă pentru ţara lor liderii politici ai 
României. Numai dictatorii paranoici Carol al II-lea şi 
Nicolae Ceauşescu s-au cramponat de Putere. 

Analiza faptelor de până acum asupra preliminariilor 
revoluţiei din decembrie 1989, ca şi amintirea încă vie a 
celor ce i-au supravieţuit lui Nicolae Ceauşescu arată destul 
de clar că în faţa schimbărilor radicale din Europa, a 
cotiturii pe care o făcea Istoria în 1989 şi a amenințării 
grave ce plutea asupra României, Nicolae Ceauşescu a ales 
interesul personal de a rămâne un conducător prin dictat al 
ţării, până la capăt, prizonier al dogmei marxiste şi al 
nemăsuratei sale dorinţe de putere, spre nenorocul 
neamului său. Nu a putut fi identificat nici un moment în 
care, punând în balanţă funcţia sa trecătoare şi soarta 
naţiunii, să fi făcut un gest care să ateste că se eândea la 
neamul lui mai mult decât la el. leşit din Istorie o dată cu 
decizia Moscovei de a schimba regimurile comuniste 
dogmatice din Est, Nicolae Ceauşescu a încercat să lupte cu 
Istoria. Soarta personală a lui Ceauşescu ne interesează 
mai puţin. Efectul deciziilor sale este ceea ce contează şi 
ceea ce scrie Istoria în fiecare zi. Se foloseşte des 
argumentul că Ceauşescu concentrase puterea în mâna sa 


de o asemenea manieră încât nu se putea găsi o soluţie în 
afara voinţei lui. Dacă acceptăm acest argument, în 
condiţiile în care națiunea nu reacţionează, iar statul 
trebuie să funcţioneze, indiferent de regim, atunci trebuie 
să-l judecăm pe Ceauşescu până la capăt, tocmai pentru că 
avea toată puterea. 

Situaţia internă. 

În decembrie 1989 situaţia internă a României era 
deosebit de grea şi periculoasă pentru naţiune. Populaţia 
trăia în condiţii sociale şi materiale extrem de grele, cu 
hrană puţină sau improvizată, fără căldură în case, fără 
benzină pentru autoturisme, lipsită de condiţii elementare 
de igienă şi asistenţă medicală, fără dreptul de a se exprima 
sau crea liber, fără dreptul la circulaţie, fără acces la infor- 
maţie, izolată de lume şi supusă unui tip de regim 
dictatorial depăşit de Istorie. Statul era confundat cu 
regimul iar şeful statului se considera reprezentantul 
naţiunii pe care o tortura cu propagandă şi cultul 
Personalităţii. Partidul comunist, construit de Nicolae 
Ceauşescu ca *orţă politică menită să gestioneze regimul 
„socialist multilateral Dezvoltat” şi să conducă statul „în 
curs de dezvoltare” funcţiona mecanic, pierzând orice 
calitate creativa şi orice eficienţă, în afara celei represive. 
Funcționarea mecanică a unui partid, incapacitatea de a se 
plia pe problemele societăţii, renunţarea la iniţiativă şi 
înghețarea structurilor, precum şi atingerea pragului de 
ineficientă, în care partidul nu mai poate face nimic, nici în 
propriile structuri, nici pentru a exercita presiunea deciziei 
asupra liderului, conduce la moartea organizaţiei. 

Pentru a înţelege de ce s-a murit la Timişoara, la Bucureşti 
şi apoi în celelalte localităţi unde s-au înregistrat victime, de 
ce Armata şi Securitatea n-au făcut mai nimic pentru a-l 
răsturna pe Ceauşescu nu este suficient să-i identificăm pe 
autorii ordinului de deschidere a focului sau pe indivizii 
care au tras. Asta este treaba Justiţiei. Treaba Istoriei este 
să explice cum s-a ajuns aici, care au fost cauzele profunde 


şi ce consecinţe ale acestor cauze au adus în mintea unor 
oameni revolta, violenţa, ordinul de a ucide şi omorul 
propriu-zis. De aceea, analiza fundamentală şi care nu s-a 
făcut până acum cu temei este asupra stării Partidului 
Comunist Român din decembrie 1989. 

Starea Partidului Comunist. 

Teoria Organizaţiilor este deja o ştiinţă modernă şi, 
indiferent ce modele teoretice foloseşte, ea adună într-un 
corp de idei simple câteva concluzii. În situaţia de criză a 
unei organizaţii - cum era cazul Partidului Comunist Român 
la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecuteste 
obligatoriu ca elementele de structură din proximitatea 
conducerii superioare sau chiar conducătorul suprem să 
provoace analiza obiectivă a trei teme: 

1. Identificarea unei modificări a mediului politic intern 
sau /şi internaţional; 

2. Diagnosticarea cât mai precisă a propriei organizaţii; 

3. Planificarea schimbării. 

Dacă Nicolae Ceauşescu era patriot sau măcar îşi punea 
câteva întrebări fundamentale, ca urmare a informaţiilor 
precise pe care le primea de la Securitate începând din 
noiembrie 1987, ar fi trecut cu luciditate, dar mai ales cu 
responsabilitate la evaluarea corectă a partidului, a stării 
naţiunii şi a situaţiei statului. Nu întâmplător am insistat în 
capitolele precedente pe faptul incontestabil - deşi au 
existat şi păreri romantice că Ceauşescu nu ştia - că după 
revolta de la Braşov şeful statului a fost informat în 
amănunt asupra situaţiei grave din ţară, precum şi asupra 
transformărilor petrecute pe plan extern. 

Mediul. O dată cu venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în 
URSS şi luarea deciziei de a restructura regimul politic, a 
devenit evident că transformările pe care le va suporta 
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi sistemul său de 
putere vor avea efecte asupra celorlalte partide comuniste 
din statele satelite. Cauzele influenţei de neocolit erau trei: 
aranjamentul internaţional de la sfârşitul celui de-al doilea 


război mondial cedase statele respective în sfera de 
influenţă sovietică; partidele comuniste erau creaţia directă 
a PCUS, impuse la putere în fiecare ţară mânu militari; 
atunci când partidele comuniste au încercat orice tentativă 
de reformă (Ungaria, Cehoslovacia, Polonia) sau de 
independenţă (România) puterea sovietică s-a arătat ostilă, 
amenințătoare, a intervenit militar sau a ordonat 
schimbarea liderului independent. Cum Occidentul nu 
recunoaşte nici astăzi implicările sale în tentativele de 
reformă sau de independenţă din interiorul sistemului 
comunist european, deşi le-a sprijinit vădit, va trebui să 
acceptăm că Occidentul şi-a asumat o realitate la care 
participa prin vechea negociere a împărţirii sferelor de 
influenţă, la început şi prin neamestec în treburile interne 
ale lagărului comunist, până la semnarea Actului final de la 
Helsinki. Aşadar, situaţia de fapt că atât regimurile 
comuniste din Europa, cât şi calitatea de unic reprezentant 
al puterii acordată de Moscova, Washington şi Londra 
partidelor comuniste din acele state aveau un caracter 
artificial, negociat între Marile Puteri, materializat pe hărţi 
şi confirmat prin ONU, a determinat situaţia în care o 
schimbare petrecută mai întâi la Moscova să aibă impact 
direct asupra celorlalte capitale comuniste. Totodată, aşa 
cum am arătat în primul capitol, decizia URSS de a ieşi din 
propria criză prin sacrificarea regimurilor dogmatice din 
Est, prin nevoia de a avea atuuri serioase cu care să-şi 
negocieze păstrarea statutului de Mare Putere, a provocat 
Moscova nu la abandonarea lagărului, ci la forțarea 
acestuia să se transforme. 

Partidele comuniste din Est au primit mesajul schimbării 
fie pe linia subterană a KGB, fie prin mesaje directe pe linie 
politică venite de la PCUS. Începând din 1986, la Bucureşti 
au venit pe rând Eduard Şevardnadze (15-16 octombrie 
1986), Mihail Gorbaciov (25-27 mai 1987 şi 7-8 iulie 1989), 
Andrei Gromâko (10-14 mai 1988). În aceeaşi perioadă 
Nicolae Ceauşescu a fost de patru ori la Moscova. lot din 


1986 încep să se producă modificări în structurile de 
conducere ale partidelor comuniste, în mediul politic din 
ţările respective şi să se pună în discuţie pentru prima oară 
fundamentele doctrinare ale Puterii. Aşadar, mediul de bloc 
politic în care exista şi evolua Partidul Comunist Român 
suferea modificări, iar acest lucru trebuia să producă o 
necesară evaluare a situaţiei organizaţiei politice 
româneşti. Am intra pe o pistă greşită dacă nu am observa 
că Nicolae Ceauşescu a schiţat evaluarea, dar nu cea 
necesară. Ea a fost schiţată abia la 24-25 octombrie 1989, 
într-o plenară lărgită a CE al PCR în care a refuzat reforma 
sistemului politic şi a anunţat continuarea existenţei 
regimului dogmatic comunist în limite ne-transformabile. 
Aceeaşi decizie mai luase un singur stat din lume: Cuba, o 
insulă. Fidel Castro declarase în iulie 1989: Communâsmo o 
muerte! Comunismul sau moartea! Ceauşescu nu s-a 
consultat cu nimeni, dar vom vedea că în timpul celebrei 
şedinţe a CPEx din 17 decembrie va evoca Biroul Politic al 
Partidului Comunist Cubanez în care Fidel Castro rostise 
celebra propoziţie. Ceauşescu i-a convocat în octombrie pe 
membrii Comitetului Central într-o sală şi le-a citit textul 
rezistenţei sale dogmatice, nerealiste şi în acelaşi timp 
aberante. Reacţia aparatului de conducere şi de comandă ăl 
partidului s-a rezumat la câteva şoşoteli şi discuţii la bufet. 
Adevărul profund al mediului a fost acela că, în timp ce 
pentru Cuba, URSS şi SUA s-au înţeles ca regimul să 
rămână în picioare cât mai trăieşte Fidel Castro, în ce 
priveşte regimul comunist din România, cei care au decis şi 
condus schimbarea s-au înţeles să-l doboare. 

Diagnosticul organizaţiei. Teoria Organizaţiilor arată că, 
aplicând modelul Nadler-Ilushman, Partidul Comunist 
Român trebuia să evalueze 4 componente esenţiale ale 
organizaţiei: sarcina (scopul), indivizii (membrii), 
organizarea formală şi organizarea informală. 

În privinţa scopului, luând în calcul ceea ce declara oficial 
partidul că doreşte naţiunii române - independenţa, 


integritatea teritorială, dezvoltarea economică şi creşterea 
nivelului de trai al populaţiei - acesta era total deformat în 
faţa realităţii. Independenţa României îşi pierduse chiar şi 
acele valenţe pozitive câştigate prin marea deschidere 
internaţională a politicii externe. Suveranitatea statului se 
afla într-o situaţie critică, pusă în discuţie de Marile Puteri 
în privinţa statutului său de subiect de drept internaţional, 
luându-se decizii asupra soartei sale în alte locuri decât la 
Bucureşti, iar în ce priveşte integritatea teritorială aceasta 
a fost pusă în discuţie explicit de doi vecini, Ungaria şi 
Iugoslavia, sprijiniți de două Mari Puteri - Franţa şi Italia. 
Dezvoltarea economică şi nivelul de trai erau la pământ. Se 
trăia cu raţii, pe cartele, sub nivelul minim de civilizaţie, în 
obscuritate. 

Membrii partidului se despărţiseră în două categorii. 
Primii erau membrii de rând, inclusiv mulţi secretari ai 
organizaţiilor de bază, care constataseră de mult ineficienta 
partidului şi îşi exercitau doar formal apartenenţa în 
scopuri preponderent personale (obţinerea, ocuparea sau 
păstrarea unei funcţii administrative sau profesionale, care 
însemna în ultima instanţă o anumită sumă de bani), proces 
ce a condus la disoluția ideologică, doctrinară şi 
operaţională a organizaţiei. A doua categorie era cea a 
activiştilor de partid, a celor urcați în funcţii superioare, 
membri ai CE, nomenclaturişti. Deşi sunt consideraţi 
privilegiați ai regimului, privilegiile lor scăzuseră 
considerabil şi se reduseseră doar la câţeva facilităţi 
mărunte, izolate mai ales la nivelul înaltei nomenclaturi. Ei 
„se descurcau” prin folosirea abuzivă a funcţiei pentru 
rezolvarea unor probleme personale, sindrom întreţinut cu 
o vastă reţea de relaţii în subordine, pe orizontală şi în sus, 
cât mai aproape de vârful ierarhiei, plus corupţia. Pentru a 
li se accepta ilegalităţile şi abuzurile, pentru a se închide 
ochii la ineficienta lor politică şi profesională ei răspundeau 
prompt, de cele mai multe ori brutal sau exagerat, la 
ordinele partidului, la ordinele venite de sus. Executau cu 


zel orice ordin, fie că privea pe un cetăţean oarecare, fie că 
reprezenta un interes personal al supe-riorului, fie că li se 
trasa o sarcină - oricât de stupidă - şi a cărei legalitate nici 
nu o mai verificau. 

Înalta nomenclatură avea sub Ceauşescu chiar un statut 
special, să asigure controlul ei politic, manevrarea uşoară 
dintr-o funcţie în alta şi loialitatea, statut construit din 
câteva decizii strict materialiste. Oamenii din jurul său şi 
din poziţiile cheie au fost aleşi de Ceauşescu în exclusivitate 
din activişti de partid, funcţionari ai partidului, fără o altă 
pregătire profesională, iar dacă aveau o diplomă aceasta 
era obţinută pe linia partidului, la care se adăuga faptul că 
nu-şi practicaseră niciodată aşa-zisa meserie. Trebuie 
subliniat că numeroşi „intelectuali” cunoscuţi după 
revoluţie ca politicieni şi lideri de opinie foarte activi aveau 
diplome, mai ales de istorici şi ziarişti, obţinute, cum se 
spunea, „pe colţul mesei secretarului de partid”, printr-un 
ordin al lui Nicolae Ceauşescu, respectivii neurmând nici o 
zi cursurile unei facultăţi sau participând doar la câteva 
instructaje ţinute la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Legile 
de control al averii - criticate după revoluţie - aveau în 
primul rând rolul de a permite controlul strict asupra averii 
activiştilor de partid, lăsându-i astfel la dispoziţia partidului 
şi a banilor acestuia. Casele în care au fost mutaţi au primit 
regimul locuinţelor de serviciu, astfel că un activist dat 
afară din funcţie pierdea practic tot, putea fi trimis undeva 
în ţară împreună cu toată familia sau rupându-se de familie, 
într-o nouă formă de dependenţă faţa de partid şi 
Ceauşescu. Deţinerea unui autoturism era considerată lux. 
Una din cauzele prezenţei celebrilor indivizi fără coloană 
din preajma lui Ceauşescu a fost condiţionarea totală a 
destinului lor. Nu o dată, la cererea partidului, Securitatea 
furniza conducerii superioare informaţii despre viaţa, 
averea şi familia nomencla-turistului - acest fapt nu este de 
tăgăduit - dar informaţiile nu deveneau active decât atunci 
când hotăra partidul. Foştii nomencla-turişti nu au pierdut 


ocazia să se plângă de urmărirea Securităţii, prezenttndu- 
se ca victime, iar foştii securişti nu au încetat să nege 
urmărirea nomenclaturiştilor. Adevărul este undeva la 
mijloc: îi urmărea, dar informaţiile compromiţătoare, din 
punctul de vedere al criteriilor ceauşiste, rămâneau la 
dispoziţia partidului şi atât timp cât activistul era docil, nu 
ieşeau din dosar. Greşea cu ceva, nu se mai încadra pe linie 
sau avea nevoie Ceauşescu de un ţap ispăşitor, dosarul se 
deschidea şi se deschidea numai la ordinul partidului. 
„Pentru a fi siguri că nu vor sfârşi prin a fi anchetați în 
beciurile poliţiel politice pentru spionaj, afaceri oneroase, 
imoralitate, constituire de reţele de tip mafiot (acuzaţii care 
au fost folosite în anumite contexte ale luptei pentru putere 
dintre comunişti în întregul bloc sovietic) s-a ajuns, după 
experienţa sţalinistă, la un consens: limitarea şi controlarea 
riguroasă a acţiunilor poliţiei politice în privinţa membrilor 
de partid."213 

Organizarea formală a partidului nu suferise modificări 
încă de la sfârşitul anilor '60. Ceauşescu considera partidul 
ca pe o creaţie a sa, iar această atitudine provenea din 
anumite realităţi indubitabile, partidul Comunist Român de 
sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu cunoscuse modificări 
structurale după proiectul său personal, pe care l-a 
imaginat şi compus în anii săi de ucenicie între 1945 şi 
1965. Timp de două decenii, aşa cum mărturisesc foştii săi 
apropiaţi, Ceauşescu şi-a pregătit conducerea prin 
înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale partidului şi 
prin proiectarea propriei sale structuri. Pe acest schelet s- 
au aşezat, începând cu Congresul al IX-lea, schimbarea 
denumirii partidului, modificarea istoriei sale, epurările 
succesive ale cadrelor fostelor structuri, epurarea etnică şi 
antisovie-ticâ, promovarea prin salt a activiştilor tineri, 
captarea intelectualităţii culturale şi ştiinţifice, rotația 
accelerată a cadrelor. Prea puţini analişti au înţeles că 
Nicolae Ceauşescu îşi construise propriul partid comunist, 
care pe fond era mai puţin al ţării şi mai mult al lui. Scopul 


acestei organizări formale construite de Ceauşescu era 
menţinerea sa pentru totdeauna la Putere, într-un spaţiu în 
care, peste tot în jurul lui, Moscova alegea şi confirma pe 
şefii partidelor, le ridica adversari în imediata apropiere sau 
îi înlătura prin lovituri de palat. Dacă nu reuşeau manevrele 
astea, îi lichida fizic sau intra cu trupe. 

Modelul organizatoric de bază folosit de Nicolae 
Ceauşescu pentru noul partid a fost Armata. Perioada în 
care Ceauşescu a fost Politrucul Armatei RPR este secvenţa 
biografică în care el se formează ca lider, dar mai ales i se 
dezvoltă până la limita biologică acele calităţi native cu care 
a reuşit să conducă statul până cu o sâp-târnână înainte să 
fie executat. Trimiterea lui la Armată, într-un cadru foarte 
bine organizat, îmbrăcarea uniformei de general, 
posibilitatea de a studia metodic, precum şi sentimentul de 
autoritate pe care îl acumula prin darea, executarea şi 
raportarea ordinului au avut un efect formator, de 
maturizare a liderului politic şi de conştientizare a mirajului 
Puterii, în concepţia lui Nicolae Ceauşescu, secretar 
general al PCR, partidul dispunea de toate pârghiile 
statului, dădea ordine în structuri şi verifica executarea 
ordinului. Regimul comunist avea această particularitate a 
militarizării instituţiilor aşa-numite „de forţă”. Facultăţile de 
Drept erau pepiniere şi surse de jurişti şi magistrați, dar şi 
de ofiţeri de Securitate - aceştia făceau trei ani de studii de 
Drept în cadrul şcolii militare, apoi încă doi ani la fără 
frecvenţă la Facultatea de Drept —, Justiţia fiind 
subordonată directivelor partidului, iar verdictele, în 
cazurile care implicau statul, partidul sau subiecte politice, 
dirijate de secţii speciale ale Comitetului Central. Miliția era 
un instrument eficace pentru menţinerea ordinii publice, 
dar principala sa armă era brutalitatea, în timpul revoluţiei 
această dimensiune a Miliției s-a văzut cu prisosinţă. 
Eficienţa ei în perioada de început a statului comunist, 
când, după ce a instrumentat brutal colectivizarea, a dus o 
bătălie considerabilă împotriva infracţionalităţii 


generalizate, cât şi capacitatea de a gestiona informativ 
strada, lumea interlopa şi circulaţia au adus Miliția în 
situaţia de a fi văzuta pozitiv de cetăţeni, ca un apărător al 
ordinii, în ultimul deceniu imaginea ei avea să se degradeze 
vertiginos, pe măsura insistenţei ordinelor abuzive primite 
de la partid, în decembrie 1989, cel mai hulit personaj 
public era miliţianul. El a fost şi principala ţintă a atacurilor 
infractorilor, diversionisţilor şi revoluţionarilor de la 
Timişoara, uniţi de aceeaşi ură. În sfârşit, Armata,: căreia 
Ceauşescu îi va da mereu impresia unei griji paterne, a avut 
de la început, prin legi şi reglementări speciale şi sarcina 
politică de a „apăra cuceririle revoluţionare” şi dreptul de 
a-şi folosi forţa umană şi tehnica în domenii care nu ţineau 
de misiunile sale oficiale. O bună parte a procesului de 
deprofesionalizare a Armatei a venit din complexul 
legislativ creat în jurul acestei instituţii, care o făcea 
incapabilă de puci şi din politizarea excesivă a controlului 
ei, prin diferite pârghii aflate exclusiv în mâna lui Nicolae 
Ceauşescu. Organizarea informata a partidului urmărea 
acelaşi model personal impus de Ceauşescu organizaţiei 
sale. Partidul Comunist Român nu mai funcţiona decât pe 
baza de directive, exclusiv de sus jn jos, unica sursă a 
deciziei aparţinându-i liderului suprem. Chiar şi atunci când 
„iniţiativele” porneau de jos în sus, ele erau provocate de 
sus cu conţinutul şi forma dorite. Pentru a sublinia această 
impunere, directivele menţionau încă de la început 
încadrarea măsurilor jn concepţia personala a secretarului 
general şi în limitele documentelor emanate de acesta, prin 
trimiteri la declaraţii, acte şi decizii ale acestuia, inclusiv 
atunci când ele se refereau la altceva, fuseseră emise într- 
un alt context sau pur şi simplu nu existau. Au rămas 
celebre examenele de admitere de la Facultatea de Istorie 
din Bucureşti în care câţiva candidaţi au invocat la proba 
orală declaraţii şi documente ale lui Ceauşescu pe care 
acesta nu le dăduse niciodată, promovând examenul pentru 
că profesorii nu puteau contrazice citatele. Cei care l-au 


cunoscut bine pe Ceauşescu ştiu că acesta avea obiceiul de 
a prelua idei şi iniţiative de la apropiaţi pentru a le prezenta 
ca fiind ale lui. În plan mediatic, informarea membrilor 
partidului, la un loc cu toată națiunea, fusese redusă la 
propagandă. Şi nu la orice fel de propagandă, ci la cea de 
factură stalinistă, singura care se potrivea cu hotărârea lui 
Ceauşescu de a nu schimba linia dogmatic-marxistă a 
partidului său. Aici, fondul acestui apel la formele vechi 
marxist-leniniste era reprezentat de „îngheţarea” nivelului 
de cultură politică a lui Ceauşescu la exact acel nivel, fapt 
care transforma automat orice altă viziune ideologică sau 
doctrinară modernizată într-un atac la gradul lui de 
înţelegere şi la puterea lui de control ideologic. Este fondul 
disidenţei lui Ion Iliescu, care vedea în partid un organism 
viu, iar în secretarul general un reprezentant al acestuia, 
supus controlului acestuia. Pe de altă parte, tendinţa 
decizională a cuplului Ceauşescu, în această privinţă, a fost 
aceea de a însoţi comunicarea prin propagandă cu 
interzicerea altor forme de informare, fenomen care a 
condus inconturnabil la izolare informaţională. Un aspect 
aparte al acestei crize generalizate a partidului a fost faptul 
că singurele locuri unde se concentra întreaga informaţie - 
Cabinetul | şi Cabinetul 2 - şi unde teoretic se com-Punea 
imaginea mediată a realităţii, deveniseră în decembrie 
1989 Preponderent selective. Elena şi Nicolae Ceauşescu 
respingeau formaţiile despre realitatea internă şi externă, 
refuzau să le mai creadă sau să le accepte şi nu mai 
reţineau decât informaţiile false sosite din sistemul politic, 
din partid. Or, din partid nu mai veneau decât omagiile, 
laudele, declaraţiile de loialitate şi raportările false. Din alte 
structuri, cum erau Ministerul de Externe sau Ministerul de 
Interne (Postelnicu), nu mai veneau decât informaţii 
cenzurate, evis-cerate de partea conflictuală şi de cele mai 
multe ori, paradoxal, anonime. Adică nu se mai preciza 
sursa, pe ce cale a venit, cine a fost implicat, fără nume şi 
într-o frazeologie cât mai vagă. Au rămas celebre 


formulările de tipul „se vine”, „s-a dispus”, „s-a hotărât”, „se 
preconizează” etc. Apoi, erau căutate informaţiile 
„pozitive”. Acestea erau atunci raportările false din 
economie, declaraţiile fragmentare sau trunchiate ale unor 
lideri antireformişti din URSS şi din lagărul comunist - 
declaraţii care îi dădeau lui Ceauşescu sentimentul că „se 
rezistă” - şi sancţiunile. Pedepsirea unor activişti (cum a 
fost cazul vânătorilor din judeţul Dolj unde totuşi a murit un 
om) sau condamnarea exagerată a unor oameni pentru 
diferite cauze minore (cum erau condamnările la moarte 
pentru furtul porumbului), reprezentau pentru cuplul 
Ceauşescu informaţii pozitive. Ei mai credeau că toate 
aceste informaţii pe care le selectau reprezintă elemente 
ale autorităţii. Ruperea de realitate, valabilă în orice caz 
atunci când informaţia nu este preluată, prelucrată şi 
interpretată profesionist - ce a păţit şi Emil Constantinescu 
mai târziu —, duce invariabil la pierderea autorităţii. Apelul 
la activiştii de partid pentru a-i înlocui pe specialişti este 
letal sub orice regim, aşa cum s-a văzut şi în perioada 1996- 
2000. Aşa se explică, de altfel şi felul urât în care a căzut 
Ceauşescu: fugind cu elicopterul pentru că aşa i-a sugerat 
un general cu piciorul în ghips, abandonat pe o şosea, 
umblând bezmetic cu diferite maşini hârbuite şi la 
dispoziţia a doi plutonieri de Miliție. 

Partidul Comunist Român mai avea o singură funcţie, cea 
represivă. El mai deţinea încă puterea să ordone înăbuşirea 
revoltelor şi. la o adică, să trimită Armata în stradă cu 
tancurile. Felul în care răspundeau ministerele de forţă la 
comanda politică depindea de şeful acestora. Milea, 
Postelnicu, ministrul Justiţiei (? Nu mai ştim cine era 
ministru), apoi mai jos şeful Securităţii sau şeful 
Procuraturii erau conştienţi că se află într-o capcană 
administrativă - faptul acesta acum este clar —, iar unii 
dintre ei, cei mai lucizi, se aflau într-o dublă capcană - 
politică şi sufletească (Milea şi Vlad) —, dar aşteptau ca 


Ceauşescu să devină raţional, iar sistemul să stabilească 
repede nişte limite ale raţiunii. 

Planificarea schimbării. Orice om politic normal la cap 
atunci când vede că baza lui ideologică (mediul politic din 
URSS şi din lagăr) sau organizaţia din care face parte 
(partidele comuniste) se schimbă, îşi pune problema cum îl 
va afecta schimbarea. Este clar că Nicolae Ceauşescu intuia 
că schimbarea care începuse la Moscova va conduce la un 
moment dat la schimbarea lui. La început a crezut invers, 
că se doreşte schimbarea lui cu un lider promoscovit şi apoi 
subordonarea Bucureştilor la cursul adoptat de Moscova. 
Intuia corect. Rezistând, Ceauşescu a apucat anii să 
observe că se dorea căderea sistemului şi, în consecinţă, el 
nu mai putea supravieţui decât în măsura în care reuşea să 
asigure supraviețuirea sistemului. A încercat să facă o 
alianţă cu Husak şi Honeker, pentru a se opune 
perestroikâi. A încercat şi cu Jivkov, de la care a primit 
asigurări că nimic nu se va mişca. Apoi a rămas cam singur. 

În calitate de creator al partidului, convins că acesta nu 
poate funcţiona fără el şi fabulând în domeniul rezistenţei la 
lipsa de hrană, medicamente, căldură şi libertate a naţiunii 
sale, precum şi fantazând în convingerea că poporul îl 
iubeşte şi este alături de el pe acel drum, Nicolae 
Ceauşescu a luat decizia ca, în loc să schimbe, sărez /'sfe. 
Decizia de a rezista era determinată de importanţa 
planurilor pe care le avea pentru viitor: autonomia 
financiară a ţării, contracte mari petrol-armamenţ cu Iranul 
şi Irakul, apropierea de Organizaţia statelor nealiniate, 
reluarea şi relansarea relaţiilor cu Germania Federală şi 
SUA. Aceste proiecte erau nerealiste. Momentul deciziei 
dramatice de a relansa politica externă românească a fost 
mereu amânat din 1986 şi până în 1989 şi momentului i-a 
trecut definitiv vremea în noaptea de 3 decembrie 1989, 
după ce a fost informat că soarta lui a fost hotărâtă de 
liderii URSS şi SUA. În timpul unei şedinţe de judecată, 
generalul Iulian Vlad a sintetizat fenomenul prin 


următoarea butadă: „Procesul lui Ceauşescu a fost judecat 
la Bucureşti, în noaptea de 7 spre 8 iulie, sentinţa s-a dat la 
Moscova în 4 decembrie, iar executarea sentinţei a avut loc 
la Târgovişte în 25 decembrie!” 

Deşi nu are date certe, ci doar nişte zvonuri din imediata 
lui apropiere, scriitorul, prin calitatea de proprietar al 
limbii şi stăpân al procedeelor literare, îşi poate permite să 
imagineze starea de spirit a cuplului Ceauşescu în acea 
noapte de la începutul lunii decembrie 1989. Procedeele 
literare folosite se numesc uchronie şi etopee. Uchronia 
permite autorului să imagineze scene sau momente ale 
istoriei pe care nu le poate confirma nimeni şi pentru care 
nu există sau nu aveau cum să existe documente şi mărturii. 
Etopeea este procedeul literar care îi permite autorului să 
pună în gura unor personaje istorice - în literatura 
americană, inclusiv personaje contemporane - cuvinte şi 
declaraţii care nu pot fi probate, să le plaseze în situaţii 
imaginate de el, să le compună din atitudini credibile. Cea 
mai cunoscută etopee din literatura română este 
învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. 

Şeful statului ajunge acasă foarte tulburat, mai ales 
abătut. Cele mai importante forţe ale lumii se coalizaseră 
împotriva lui şi se prevestea o furtună care, după ce 
măâturase teritoriul dintre Zidul Berlinului şi Oradea, urma 
să se abată şi asupra ţării lui. Ceea ce urmăreau duşmanii şi 
mai ales agentul american Mihail Gorbaciov era distrugerea 
comunismului, renunţarea la ideal şi pactizarea cu 
imperialismul capitalist. Pentru că el, Nicolae Ceauşescu, 
continuă să reziste, duşmanii au dezlănţuit toate forţele 
propagandei antiro-mâneşti şi au pus la cale dezmembrarea 
României. Dar, în primul rând, este vânat el. El, care 
stabilise cu ei relaţii multilaterale, economice şi politice, el, 
care îi ajutase pe americani şi pe israelieni, care deschisese 
cel mai mult relaţiile cu De Gaulle, el care se plimbase în 
trăsură cu regina Angliei şi inaugurase relaţiile cu 
Germania Federală, când aceasta umbla disperată să lege o 


legătură pe piaţa estică, el, care condamnase intervenţia în 
Cehoslovacia şi pusese toată ţara în poziţie de apărare 
militară, el, care împinsese România la marginea Tratatului 
de la Varşovia şi până în pragul Organizaţiei statelor neutre 
şi nealiniate, el, care fusese şi la Olimpiada din America şi la 
cea din URSS, împotriva embargoului, tocmai el era vânat 
pentru a fi înlăturat de la conducerea ţării. Şi a cui? A ţării 
pe care el o scosese din anonimat, pe care o proiectase în 
nucleul select al celor ce contau şi jucau pe masa deciziilor 
strategice. Poporul nu uită binele făcut şi poporul a văzut 
cum a crescut ţara de la o patrie agrară la o ţară mediu 
industrializată. Apoi, cum să se dea la o parte când toate 
astea sunt meritul lui şi pe toate le-a construit el. În plus, 
are planuri măreţe pentru viitor, are de terminat Casa 
Poporului în care va sta el, are de terminat procesul de 
sistematizare a satelor, de dărâmat bisericile alea, care sunt 
prea multe şi vând în fiecare zi opiu, are de finalizat 
transformarea Bucureştilor în port la Dunăre şi diai ales are 
de încheiat procesul de realizare a tuturor produselor din 
lume în România. Ca şi celebrul personaj Babuşkin, el va 
privi rândurile de cărţi cu coperţi roşii din mica bibliotecă a 
casei, se va opri un timp asupra volumului cu dedicație abia 
primit de la Gorbaciov şi va şopti doar pentru el: „Astea 
sunt intrigi!”. El se sfătuieşte cu soţia sa, ca orice bărbat 
ajuns la ananghie. Femeia îl îmbărbătează: „Nu te lăsa, 
Micule!” şi mai drăcuie câţiva subalterni care nu-şi fac 
datoria să-l apere pe tovarăşul. Ea însă nu-i poate oferi mai 
mult decât o imensă ură pe tot şi pe toate, precum şi o criză 
violentă de isterie casnică. Intr-un moment de acalmie cei 
doi se aşază în faţa unei sticle de vin şi se gândesc la o 
schimbare în echipa de guvernare, în martie anul viitor, cu 
ocazia alegerilor. Va fi adus Nicu de la Sibiu, va fi înfiinţată 
funcţia de preşedinte al partidului, iar pe fiu îl va pune 
prim-vicepreşedinte. A învăţat să conducă oamenii, s-a 
bătut pentru judeţul lui, a căpătat experienţă, s-a mai 
potolit şi cu femeile. Nicolae are 71 de ani, e bolnav, dar mai 


poate trăi cel puţin 14 ani, cât să mai crească şi Nicu în 
vârstă. Gero-vitalul e produs românesc. Apoi, dacă e la o 
adică, Elena poate conduce statul foarte bine, având în 
vedere pregătirea ei profesională şi diplomele de savant 
internaţional. Când va muri, cândva prin mileniul trei, 
Nicolae va fi îmbălsămat şi pus într-un sarcofag de sticlă, 
într-un mausoleu de marmură construit pe locul cel mai 
înalt al Bucureştilor, deasupra poporului. Scorniceşti va fi 
declarat oraş martir. Bulevardul principal al Capitalei, 
aeroportul Snagov, care se va construi între timp, 
Combinatul Siderurgic de la Călăraşi vor primi numele lui. 
Statui vor împodobi pieţele centrale ale capitalelor de judeţ. 
Până atunci însă, va lupta cu întreaga sa convingere 
marxist-leninistă pentru viitorul de aur al omenirii, se va 
bate până la ultima picătură de sânge împotriva 
imperialismului, va milita consecvent pentru 
internaţionalismul proletar şi pentru cauza popoarelor - 
comunismul. 

Cam aşa arată un posibil scenariu din creierul lui Nicolae 
Ceauşescu în timp ce realitatea bătea la uşă. În timpul 
anchetelor, acuzaţi că n-au făcut nimic să-l oprească, foştii 
membri ai CPEx au afirmat că „aşteptau ca raţiunea să 
învingă”. Dar mai era ceva raţional în gândirea lui Nicolae 
Ceauşescu? 

Revenind la posibilul titlu „Ceauşescu împotriva lumii”, 
trebuie remarcat că, prin inactivitatea naţiunii şi eficienţa 
represivă a partidului, existau toate temeiurile formale ca 
națiunea română să fie considerată solidară cu liderul ei. 
Sigur, toţi liderii Marilor Puteri declarau că se gândesc la 
binele naţiunii române, că ceea ce fac este destinat 
eliberării sale şi că nu se pune în discuţie suveranitatea 
statului român. Unele declaraţii apelau la nedumerire sau 
la nuanţe cu referire la un anumit specific „necombatant” al 
românilor, cum a fost, de exemplu, declaraţia lui Raymond 
Seitz, adjunctul secretarului de stat pentru problemele 
Europei şi Canadei, la sfârşitul lunii noiembrie 1989: „Este 


o ţară insensibilă sau imună la toate schimbările care au loc 
în Europa Răsăriteană. Ea are unele particularităţi 
proprii”214. Adică, cu alte cuvinte, noi suntem mai ciudaţi. 
Alţii, ca Oleg Bogomolov, consilier al lui Gorbaciov şi şef al 
Comisiei care-i purta numele şi cu care ne-am mai înţâlnit, 
dovedeau că ştiu mai multe: „Procesul care se desfăşoară în 
prezent, în unele ţări din Europa de Est are un caracter 
ireversibil şi de generalitate. Anumiți conducători politici 
pot să nu fie conştienţi de necesitatea unor asemenea 
schimbări, dar viaţa însăşi le-o va impune. De aceea eu 
privesc cu un anumit optimism evoluţia viitoare a 
României”2 15. Când Istoria face cotituri şi încep a se surpa 
malurile hărților, fiecare cuvând este important şi fiecare 
vocabulă este cântărită înainte să fie rostită. Bogomolov a 
spus că „viaţa” va impune schimbarea. 

Schimbarea a fost impusă de la Moscova, ceea ce ne face 
să credem că în adâncul sistemului comunist Moscova încă 
mai avea drept de viaţă şi, după cum am văzut şi de moarte 
asupra lagărului său. În condiţii6 în care națiunea nu 
reacţiona la semnalele de afara şi cum nu-şi puteau permite 
ca la acest nivel să-i declare pe români incapabili de 
schimbare, liderii Marilor Puteri aveau nevoie de un inamic 
bine marcat, de cineva care ţine națiunea sub teroare. Acel 
cineva avea două capete: Ceauşescu şi Securitatea. 
Imaginea terorii se concentra asupra liderului comunist 
român şi asupra instrumentului său devotat. Aveau în bună 
măsură dreptate, însă Ceauşescu şi Securitatea lui acționau 
în treburile statului de 25 de ani, timp în care aceleaşi Mari 
Puteri lucraseră cu amândoi în draci. Ba, pe generalul 
Pleşiţă l-a decorat Charles De Gaulle. De decoraţiile lui 
Ceauşescu nu mai amintim. Nici de scurgerile voite de 
tehnologie militară dinspre Vest spre regimul comunist al 
lui Ceauşescu prin intermediul Securităţii (Allouette, Puma, 
IAR 93 şi 99, motoare MÎN şi platforme pentru tancuri, 
aparatură sofisticată de urmărire şi ascultare, 
microelectronică, diamante industriale ş.a.). Ceauşescu de 


atunci este Saddam Hussein de astăzi, cel care fusese 
îmbrăţişat la Bagdad cu ani în urmă de nimeni altul decât 
Donald Rumsfeld. Din acest punct de vedere, eliminarea lui 
Ceauşescu a scutit ţara de ceea ce s-a întâmplat în 
Iugoslavia şi în Irak, state în care liderii fuseseră până 
atunci ţinuţi în braţe de Occident. 

Problema de fond a raportului stat-naţiune este că atât 
Ceauşescu cât şi Securitatea nu au reacţionat pentru a-şi 
elibera poporul în momentul când a apărut prilejul, în clipa 
în care inclusiv Moscova le-a cerut acest lucru. Când 
Moscova a dat drumul la primele lanţuri, Ceauşescu a 
ordonat ca ele să rămână la locul lor, iar Securitatea să le 
strângă mai bine. Pe Marile Puteri, aşa cum am văzut, 
trecutul nu le mai interesa, nici că erau să-şi dea cu 
bombele ato-mice în cap, nici că printre ele fusese un 
român care jucase pe aceeaşi masă câteva jetoane. 

Problema ce trebuie lămurită, pentru a judeca şi isteria 
anticeau-Sistă şi an ti-Securitate care a produs morţi şi 
răniţi în decembrie 1989 şi care, mai mult decât atât, va 
avea consecinţe asupra situaţiei îi şi starului român mulţi 
ani după revoluţie, este în ce măsură Ceauşescu personal şi 
Securitatea, ca instituţie, reprezentau un pericol letal 
pentru naţiune, sursa terorii şi principala frână în drumul 
spre libertate, întrebarea ar putea să pară ciudată, 
nepotrivită - atâta timp cât „se ştie” - şi chiar subversivă. În 
şapte ani de documentare pentru scrierea acestor volume 
despre revoluţia din decembrie am întâlnit invariabil 
aceeaşi nedumerire a foştilor ofiţeri de Securitate faţă de 
reacţia Armatei, a presei postdecembriste şi a politicienilor 
din Opoziţie în ce îi priveşte, viaţa şi activitatea lor în cadrul 
Securităţii fiind extrem de rigide, departe de ceea ce se 
întâmplase între 1947 şi 1965, substanţial limitată de 
ordinele partidului, de legi şi regulamente restrictive care 
împiedicau, cel puţin formal, abuzurile. Teroarea la care se 
refereau liderii Marilor Puteri atunci când enunţau 
îngrijorarea lor pentru națiunea română acţiona pe două 


căi: psihologice şi ocazionale. Teroarea la care supusese 
națiunea Securitatea în primele decenii ale statului 
comunist nu se uita. Ea funcţiona mai departe fără să mai 
acţioneze fizic. Pe de altă parte, dacă ieşeai din front, 
teroarea revenea imediat cât se poate de prezentă. S-a 
văzut asta la Braşov şi la laşi, cele două cazuri cu adevărat 
grave. O teroare reactualizată este o teroare prezentă. Se 
afirmă cu temei că nu a existat Opoziţie. Asta înseamnă că o 
majoritate covâr-şitoare a naţiunii române se adaptase 
terorii şi reacţiona asemenea câinelui lui Pavlov la cel mai 
mic stimul. Se invocă foarte des în ultimul timp diferenţa de 
atitudine a Securităţii între perioada 1948-1965 şi perioada 
1965-1989, prima fiind dominată de teroare insti- 
tuţionalizată, a doua de dispariţia acesteia. Ea a fost 
explicată şi prin faptul că aproape 100 din aparatul 
informativ avea studii superioare. În realitate, teroarea 
fusese preluată de partid, acesta aplicând toate metodele 
posibile pentru distrugerea destinului individului care nu se 
alinia. Sistemul de putere, adus de Ceauşescu la 
perfecțiunea încercuirii, strivea orice conştiinţă şi orice 
acţiune, izola individul şi îl condiţiona, inclusiv biologic, 
dându-l afară din serviciu, umilindu-l, lăsându-l fără casă, 
înfometându-l, urmărindu-l pentru a-l pedepsi. Apoi, 
Ceauşescu reuşise să stârnească în majoritatea 
covârşitoare a românilor sentimentul naţionalist sau, mai 
corect spus, particula grea de frustrare din nucleul 
naţionalismului. În faţa nedreptăţilor autentice sau a celor 
imaginare, dar bine speculate de propaganda anilor '70, 
românii s-au simţit pe rând mândri, protejaţi, băgaţi în 
seamă pe timpul lui Ceauşescu şi într-un final concilianţi, 
apatici, indiferenți, învestind întreaga încredere în 
Ceauşescu, ei aşteptau ca acesta să fie cel care să 
întreprindă ceva. Sentimentul de aşteptare, potenţat de 
nevoile zilnice şi de presiunile externe, a urcat de la popor 
până la liderii politici din imediata lui apropiere. 


În al treilea rând, o reformă eliberatoare venită în 
întâmpinarea românilor putea să aterizeze din orice parte a 
lumii, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Ungariei. Duşmanii 
de moarte ai ţării puteau să aibă şi cele mai bune şi 
generoase intenţii. Nici un român nu era în stare să-i 
creadă. Aici intervine din nou explicaţia necesară pentru 
acuzaţia de nepatriotism la adresa lui Ceauşescu, pentru 
că, aşa comunist cum era regimul ei şi aşa chinuită de criza 
internă, România putea să-şi facă tranziţia cerând ajutor 
Americii sau Franţei. Cu America avusese relaţii 
privilegiate, la conducerea Franţei era un socialist 
pragmatic, cândva plătit de Bucureşti. Cuplată cu una din 
aceste Mari Puteri sau cu amândouă, România şi chiar 
Ceauşescu aveau şansa să negocieze ceva. Pe când aşa, în 
decembrie 1989, când lumea ajunsese într-un alt punct al 
Istoriei, nu mai era nimic de făcut. Astăzi - sigur, privind cu 
alţi ochi - ne dăm seama cât de puţin reprezentau opozanţii 
lui Ceauşescu şi cât de puţini s-ar fi alăturat acestora 
pentru a forma o Opoziţie politică în condiţii de libertate, 
cât de uşor era să-i infiltreze cu informatori - cum a făcut 
KGB-ul în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria - şi ce eforturi 
politice, materiale şi financiare va investi Occidentul pentru 
a construi în aceste ţâri mutilate de istorie o societate 
normală. Câte avantaje ar fi avut acea Românie care era 
deja cu un pas în afara Tratatului de la Varşovia? 

Dar acesta este un alt traseu, pe care nu ne-am dus, la fel 
cum n-am pornit pe traseul arătat în 1862 de cel dintâi 
prim-ministru al tării, nefericitul Barbu Catargiu, mort cu 
ţeasta zdrobită pe Dealul Mitropoliei. Greşind drumul, 
lumea a trecut la presiuni. Presiunile a care a fost supusă 
România în decembrie 1989 au fost, în prin-Clpal, de şapte 
feluri: înţelegeri politice la nivelul cel mai înalt între Dările 
Puteri; redeşteptarea iredentismului maghiar şi 
ameninţarea u dezintegrarea teritorială; presiuni 
economice; presiuni militare manevre şi. Ameninţări la 
frontiere; o amplă campanie mediatică internaţională 


împotriva regimului, dar şi la adresa românilor, ca popor; 
intervenţia ocultă a lojilor masonice; tentativa de 
influențare cultică şi propaganda religioasă. 

Înţelegerile la nivelul cel mai înalt sunt cunoscute 
fragmentar şi destul de aproximativ. Se pot identifica trei 
momente cheie în care s-a discutat soarta regimului 
comunist din România şi a lui Ceau-şescu personal. Prima a 
fost întâlnirea Mitterrand - Kohl de la începutul lunii 
noiembrie la care s-a analizat în primul rând „chestiunea 
germană”, preocupare prioritară a Franţei, pentru a evita 
pierderea poziţiei sale în Europa prin reapariţia unei 
Germanii Mari. Dar şi a Germaniei, care evident urmărea 
reunificarea în formă absolută. Cu aceeaşi ocazie, 
Mitterrand şi Kohl s-au înţeles să constituie un „front 
comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste”216. Intr-o 
notă a Securităţii din 13 noiembrie 1989, întocmită pe baza 
unor informaţii obţinute din interiorul Comandamentului 
NATO, se dezvăluia existenţa unei forme de repartiție a 
celor mai importante state NATO în privinţa interesului, dar 
şi al acţiunii faţă de statele comuniste: „SUA se vor 
concentra îndeosebi asupra situaţiei din URSS, urmând ca 
REG şi Marea Britanic să se ocupe mai mult de problemele 
legate de RDG, Polonia, Cehoslovacia, iar Franţa şi Italia, de 
cele privind Ungaria, Bulgaria şi România”217. Aşadar, din 
punctul de vedere al NATO fusesem repartizaţi Franţei. De 
Ungaria se ocupau cu prioritate Franţa şi Italia şi vom arăta 
mai departe de ce. A doua întâlnire importantă a fost cea 
din 6 decembrie 1989 de la Kiev între Gorbaciov şi 
Mitterrand, la care s-a convenit îndepărtarea prin forţă a 
lui Ceauşescu, conlucrarea informativă şi militară între 
Franţa şi URSS pe acest subiect (Mitterrand a plusat 
oferind grupuri de comando ale Armatei franceze, astfel 
încât să fie îndepărtată posibilitatea ca o eventuală 
intervenţie cu trupe sovietice sau ungare să pară un atac al 
forţelor Tratatului de la Varşovia), precum şi confirmarea 
status-quo-ulm teritorial, pe frontierele stabilite la lalta, 


inclusiv drepturile URSS asupra Basarabiei şi nordului 
Bucovinei. Cu această ocazie a fost reafirmat principiul de 
drept internaţional al neintervenţiei în treburile interne ale 
unui stat, cu excepţia cazurilor în care pe teritoriul statului 
respectiv au loc încălcări flagrante ale drepturilor omului. 
Cele reale trebuiau expuse, celelalte inventate (Iokes). A 
treia întâlnire, decisivă, a fost cea de la Malta între 
Gorbaciov şi Bush, însă cu adevărat influentă pentru 
regimul Ceauşescu şi pentru România a fost întâlnirea de la 
jciev, unde cele două Mari Puteri vechi „tutelare” au decis 
din nou asupra soartei noastre. Trebuie arătat aici că 
înclinarea Franţei spre gestionări mascate ale sferelor de 
influenţă nu era doar o chestiune de tradiţie, ci şi problemă 
vitală pentru cucerirea unui rol de primă mână în politica 
europeană şi mondială. Franţa a cunoscut în ultimele 
decenii mai multe accente stridente ale politicii sale externe 
- un exemplu a fost continuarea experienţelor atomice în 
Atolul Mururoa, când toate statele nucleare abandonau 
metoda experienţelor subterane —, ieşind mereu în relief 
ca un fel de semnal al neuitării sale dincolo de trioul cu 
adevărat potent SUA-URS SGermania. Gorbaciovismul a 
surprins Franţa într-o faza a politicii în care îşi 
autocondiţiona performanţele europene de relaţia cu 
colosul comunist de la Răsărit: „A face Europa înseamnă a 
şti să adopţi o linie politică faţă de Uniunea Sovietică, care 
se uită tot timpul cu jind la Germania. Franşois Mitterrand 
îşi impune să nu vadă în sovietici decât pe reprezentanţii 
unei mari puteri, la drept vorbind ai unui mare imperiu 
care n-ar putea fi sensibil decât la forţă. Emoţiile pe care 
conducătorii lor, regimul şi etica lor le suscită sunt de luat 
în consideraţie în măsura în care pun în mişcare o opinie 
publică. Altfel spus, existenţa gulagului, intervenţia în 
Afganistan, sau înăbuşirea Poloniei nu pot dicta un 
comportament de la stat la stat. Trebuie să te resemnezi cu 
ritmurile lente ale istoriei şi cu faptul că toate statele sunt 
în mod egal nişte monştri fără suflet”218. O astfel de 


politică, dublată de viziunile aproape imperiale ale lui 
Mitterrand a făcut ca drumul spre o înţelegere deplină cu 
sovieticii asupra intervenţiei în România să fie foarte scurt. 

Deoarece în opinia publică s-au dezvoltat două curente de 
păreri în legătură cu dreptul Marilor Puteri de a interveni 
în evenimentele din România considerăm necesar să 
încercăm o aplecare asupra reglementărilor internaţionale 
care legiferează astfel de cazuri. Primul curent este strict 
jurnalistic şi porneşte de la premisa că nu are nici o 
importanţă temeiul juridic al amestecului în treburile 
interne atâta timp cât acest amestec ne-a eliberat, ne-a 
redat libertatea. Al doilea curent are un caracter politic 
explicit şi subliniază abuzul la care s-au dedat Marile Puteri 
prin intervenţia în România pe cale militară 
neconvenţională, prin susţinerea financiară, mediatică şi 
materială a grupurilor opoziţioniste, prin acţiunea 
serviciilor de informaţii. Acest curent, îmbrăţişat şi de 
personalităţi ultranaţionaliste independente, doreşte să 
impună o imagine a soartei României decise în străinătate, 
în cancelariile Marilor Puteri, revoluționarii români fiind 
doar actori ai unui scenariu scris la Kremlin şi în Salonul 
Oval. În substrat, acest curent induce şi sentimentul că 
fostului regim comunist i s-a făcut o nedreptate. Ambele 
curente evită temeiul legal. 

Dreptul internaţional. Judecarea situaţiei în care nişte 
puteri străine discută şi hotărăsc o intervenţie multiplă în 
interiorul unei ţări este îngreunată de faptul că la acea 
dată, anul 1989, Dreptul internaţional şi Carta ONU nu 
aveau la dispoziţie mijloace juridice care să permită o astfel 
de acţiune. Abia mai târziu, tocmai din cauza impreciziei 
legislative, Statele Unite vor încălca nedisimulat 
prevederile existente sau le vor interpreta subiectiv, 
intervenind prin intermediul NATO în Iugoslavia şi fără 
NATO sau fără ONU în Irak. Aceste intervenţii au fost, de 
fapt, expresia construcţiei defectuoase a ONU, a ineficientei 
sale şi în ultimă instanţă a inutilităţii sale în raport cu 


evoluţia rapidă a lumii. Datorită acestor defecte normative, 
dreptul Statelor Unite de a riposta la atacul din 11 
septembrie 2001 s-a sprijinit exclusiv pe informaţiile 
furnizate de serviciile secrete, adică pe surse nepublice. 
Dar atunci, în 1989, aceste probleme nu se puneau la 
lumina zilei, cu toate că în Cancelariile Marilor Puteri se 
discuta, iar liderii acestora ajunseseră să negocieze practic 
încălcarea lor. Nici un articol al Dreptului internaţional nu 
acorda dreptul liderilor americani, sovietici, francezi sau 
germani să decidă acţiuni care să implice intervenţia în 
treburile interne ale altui stat. Aceasta era o capcană pe 
care o întinsese Occidentului chiar Uniunea Sovietică, încă 
din timpul Conferinţei de la San Francisco (25 aprilie-26 
iunie 1945), pe care o dezvoltase mtr-un corp aparent solid 
de rezoluţii ale ONU cu scopul de a interzice activităţile 
Occidentului în sfera sa de influenţă şi pe care o 
considerase întărită cu ocazia semnării Actului final de la 
Helsinki. Eşa cum am arătat, dorinţa puternică de ai se 
confirma frontierele sferei sale de influenţă a obligat URSS 
să accepte la Helsinki „povestea” cu drepturile omului, în 
1989 dispare mecanismul de protecţie a blocului comunist 
în faţa campaniei pentru respectarea drepturilor omului. 
Până atunci este adevărat că propaganda din URSS şi din 
țarile comuniste combătea mediatic campania occidentală, 
dar ţntr-un final, undeva, la o întrevedere la nivel înalt, pe 
căi diplomatice sau în cursul unor negocieri liderii sovietici 
puneau problema ratificării tratatelor de reducere a 
armelor nucleare, a sporirii cheltuielilor de înarmare, a 
intervenţiei în America Latină şi chestiunea drepturilor 
omului era dată urgent la o parte. Cel mai clar exemplu 
este al Chinei -când vor ceva de la ea, Marile Puteri uită 
rapid de respectarea drepturilor omului. Cum URSS 
renunţa la această doctrină de protejare a blocului său prin 
propagandă internaţională, manifestarea generalizată a 
campaniei împotriva regimului comunist de la Bucureşti nu 
mai putea primi decât slaba ripostă autohtonă. 


Aşadar, din punctul de vedere al reglementărilor 
internaţionale, Marile Puteri nu puteau exercita presiuni 
asupra României - Nicolae Ceauşescu era un mare campion 
al principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu 
forţa —, decât pe temeiul drepturilor fundamentale ale 
omului. Acestea sunt în fapt un set de principii umaniste şi 
umanitare fără relevanţă juridică, nici la acea dată, nici 
astăzi. Prin urmare, Occidentul şi în primul rând SUA au 
avut nevoie de un act internaţional care să permită 
ingerinţa, iar acest act a fost cel semnat în finalul 
Conferinţei de la Helsinki din 1975. Dar tot nu era suficient, 
pentru că nu exista posibilitatea sancţiunii „oficiale”, decât 
prin intermediul unor proceduri complicate din cadrul 
ONU. În cazul României, pentru SUA, URSS, Franţa şi 
Germania era evident că orice tentativă de sancţiune - 
embargoul, de exemplu - nu ar fi trecut de votul Chinei în 
Consiliul de Securitate. Urmarea căii legale ducea la un 
eşec previzibil, în consecinţă, Marile Puteri au hotărât să 
acţioneze prin mijloacele individuale pe care le aveau la 
Dispoziţie - măsuri unilaterale de embargo economic, 
chemarea ambasadorilor, campanie mediatică negativă, 
sprijinirea conspirativa a opozanților şi disidenţilor - la care 
s-a adăugat confirmarea secretă a dreptului URSS dea 
interveni neconvențional pentru schimbarea regimului din 
România. Aici a contat şi un paradox; România comunistă îşi 
dezvoltase relaţiile internaţionale atât de mult încât 
pătrunsese în sistemul de intercondiţionare al lumii, astfel 
că şi pârghiile prin care putea fi blocată erau numeroase. 
Probabil că la un moment dat Ceauşescu a simţit presiunea 
acestei intercon-diţionări mondiale şi de aceea a lansat 
programul autarhiei economice, izolând brutal ţara. 

Pe fond juridic, drepturile fundamentale ale omului sunt 
apărate prin corpul de convenţii cuprinse în Dreptul 
internaţional umanitar. Acesta mai poartă şi denumirea de 
Dreptul de la Geneva, locul unde între 1949 şi 1980 s-au 
emis reglementările sale de bază. De la început trebuie 


precizat că Dreptul acesta este depolitizal, adică nu ţine 
cont de ideologii şi nu face distincţii asupra regimului 
politic, cu excepţia particulară a rasismului. De aceea, el se 
limitează numai la conflictele armate între state, în care 
drepturile indivizilor combatanți sau necombatanţi pot 
suferi încălcări. Protocolul adiţional la Convenţiile de la 
Geneva din 12 august 1949 exprima convingerea „că nici o 
dispoziţie a prezentului Protocol sau al Convenţiilor de la 
Geneva, din 12 august 1949, nu poate fi interpretată ca 
legitimând sau autorizând vreun act de agresiune sau 
oricare altă folosire a forţei, incompatibilă cu Carta 
Naţiunilor Unite”219. Interpretarea imediată a acestui 
principiu arată că, pentru a interveni în Ungaria (1956), în 
Cehoslovacia (1968) sau în Afganistan (1979), URSS 
avusese nevoie de o cerere venită din interior, de la o 
grupare a partidelor comuniste, indiferent dacă era 
autentică sau scrisă în prealabil la Moscova. Să observăm 
că în ambele cazuri europene, Occidentul a avut o reacţie 
oficială identică: „Este o problemă internă a blocului 
comunist”, în cazul României orice cerere de intervenţie 
venită din interiorul partidului comunist sau din partea 
unor eventuale grupuri opozante producea previzibil o 
represiune inviduală rapidă a lor şi o solidarizare a 
populaţiei cu Ceauşescu. În text se vorbeşte şi de „orice altă 
folosire a forţei” care pare o formulare categorică, dar în 
realitate este foarte vagă. În virtutea acestui paragraf 
detaşamentele trupelor speciale ale URS S au trebuit să 
intre în România sub acoperirea de „turişti” şi tot în temeiul 
acestui paragraf Gorbaciov s-a pronunţat în permanenţă 
public că nu se amestecă şi nu are nici un amestec în 
evenimentele din România. Bineînţeles că nu-l crede 
nimeni, însă din punctul de vedere ăl interesului maxim de 
a respecta Dreptul internaţional, care i se putea aplica şi 
lui, Gorbaciov era obligat să dea aceste declaraţii. Tot în 
Dreptul umanitar la care puteau face apel Marile Puteri 
există şi o Convenţie specială care reglementează protecţia 


victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional 
(Protocolul II), adică al conflictelor interne. La articolul |, 
alineatul 2 Protocolul are un text indubitabil: „Prezentul 
Protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi 
tulburărilor interne, cum sunt actele de dezordine publică, 
actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoage, 
care nu sunt conflicte armate”220. Altfel spus, ordinul lui 
Ceauşescu deintervenţie la Timişoara, dacă era legal, nu 
putea fi atacat prin intermediul Dreptului umanitar, decât 
dacă se putea demonstra folosirea unor practici inumane, 
de tip asasinat voluntar, execuţii, tortură, genocid. Mai mult 
decât atât, dacă persoanele abilitate prin lege decretau 
starea de necesitate, ca primă etapă pentru starea de 
război şi indicau prezenţa unui inamic la frontiere sau 
pătruns în teritoriu, dreptul forţelor de ordine de a 
interveni în tulburări interne era chiar confirmat şi întărit 
prin Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia 
persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949. Lia 
Articolul 5 se preciza: „Dacă pe teritoriul unei Părţi în 
conflict, aceasta are motive serioase să considere că o 
persoană protejată Prin prezenta Convenţie este, în mod 
individual, legitim bănuita că s-ar deda unei activităţi 
dăunătoare securităţii statului sau dacă s-a stabilit că 
acesta se dedă în fapt unei asemenea activităţi, zisa 
persoană nu va putea să se prevaleze de drepturile şi 
privilegiile confe-rite prin prezenta Convenţie, care, dacă s- 
ar exercita în favoarea sa, ar putea să aducă prejudicii 
securităţii statului”221. S-ar putea aduce argumentul că 
România nu se afla atunci angajată în nici un război. Perfect 
adevărat, dar numai dacă din sentinţele pronunţate de 
Justiţia română după 1989 se scot acuzele că România se 
afla de fapt într-un război, în Războiul rece şi că statul 
român comunist era ilegitim pentru că fusese ocupat de 
trupele sovietice în 1944, iar regimul comunist era impus, 
acuze pe baza cărora numeroşi ofiţeri ai Armatei şi 
Securităţii au primit sute de ani de puşcărie. Atât Comisia 


juridică internaţională a ONU, cât şi Comisia pentru 
supravegherea respectării drepturilor omului s-au lovit în 
permanenţă de dificultatea juridică de a sancţiona o 
încălcare a drepturilor omului prin orice fel de presiuni 
decât cele care până la urmă erau lăsate la dispoziţia 
individuală a unor state, „în legătură cu formulările Cartei 
Naţiunilor Unite, este evident că măsurile de presiune sunt 
prevăzute numai în conexiune cu pacea mondială şi 
securitatea internaţională, în acest context, drepturile 
omului nu sunt menţionate în legătură cu două aspecte: a) 
nu sunt menţionate ca motiv pentru a impune măsuri 
coercitive, b) nu sunt luate în considerare când sunt luate în 
calcul efectele unor asemenea măsuri asupra condiţiilor de 
trai - în fapt, şansele de supravieţuire ale populaţiei 
afectate."222 Dacă rămânea în viaţă şi cu un avocat bun, la 
un eventual proces internaţional, mai uşor decât cel al lui 
Milosevic, Ceauşescu ar fi creat mari probleme juridice, cu 
Dreptul internaţional în braţe. Dacă Nicolae Ceauşescu 
decreta oficial încă din 17 decembrie, ora 13.30, starea de 
necesitate şi anunţa că este vorba de o intervenţie străină, 
demonstrând aceasta cu probe (agenţi capturați, diplomaţi 
acuzaţi de spionaj, depozite clandestine de arme, 
transporturi de arme, denunța manevrele militare de la 
graniţă, dispozitive menite sabotajului etc.) dreptul de 
trecere la măsuri militare în interior, la Timişoara şi 
Bucureşti, devenea legitim. Dacă Securitatea şi Armata i-ar 
fi ascultat ordinele, disidenţii, opozanţii, grupurile de 
diversionisţi pregătiţi în Ungaria şi „turiştii” sovietici 
puteau fi reţinuţi, evacuaţi sau curăţaţi, dacă foloseau 
arme, încă din după-amiaza de 17 decembrieşi asta 
legaivom afirma tot aici că, dacă Securitatea română voia 
să-l apere pe Ceauşescu, ar fi trecut rapid la aceste măsuri 
şi termina revoluţia înainte să înceapă. La Timişoara, de 
exemplu, filajul îi depistase cu precizie pe instigatori şi în 
haosul creat de deschiderea focului şi căderea primilor 
morţi îi putea lichida extrem de rapid. Nu a vrut. Numai o 


întâmplare a făcut ca în momentul de vârf al crizei la 
conducerea Securităţii să se afle un intelectual. Dacă la 
conducerea Securităţii se afla atunci un activist de partid - 
de tip Postelnicu, de exemplu - Laszlo Tokes era suprimat 
de mult, coloanele de „turişti” sovietici nici nu ajungeau la 
destinaţie, iar agenţii diversionisţi de la Timişoara 
dispăreau într-o noapte. Fără urmă. 

Pe de altă parte, nu putem să nu constatăm că Nicolae 
Ceauşescu a crezut naiv în respectarea Dreptului 
internaţional într-o lume răscolită de terorism, saturată cu 
arme nucleare şi străbătută de la un capăt la altul de furia 
comunicării. Dacă ar fi să-l caracterizăm pe Ceauşescu 
printr-un singur cuvânt, acesta ar fi depăşit. 

În domeniul public al comunicării oficiale mediatizate, 
presiunile asupra României comuniste nu au existat. A 
existat doar speranţa exprimată de lideri politici din 
străinătate că situaţia se va schimba prin acţiunea din 
interiorul Puterii de la Bucureşti sau prin cea a populaţiei. 
Nu este locul acum pentru concluzii, dar Nicolae Ceauşescu 
şi-a săpat singur groapa şi a început această muncă 
sinucigaşă în clipa în care a ştiut că România va fi atacată şi 
nu a arătat naţiunii pericolul. Dar, la fel ca în numeroase 
alte situaţii, inclusiv cazul 11 septembrie 2001, acţiunea 
propriu-zisă nu s-a desfăşurat public, iar mediatic nu s-a 
spus decât ceea ce era conform cu Dreptul internaţional, îl 
prevenim aşadar pe cititor că, până la deschiderea 
arhivelor, peste câteva decenii şi până la primele scurgeri 
de „iformaţii din dosarele Cancelariilor Marilor Puteri, nu 
va exista confirmarea sau infirmarea vreunei forme de 
presiuni oficiale asu-Pra României comuniste. 

Redeşteptarea iredentismului maghiar, în perioada 1986- 
1989 a avut mai multe surse, cel puţin trei. Nu vom face o 
incursiune în istoria relaţiilor tensionate dintre români şi 
unguri, între România şi Ungaria, nu pentru că au fost 
supermediatizate, ci pentru că ceea ce ne interesează aici 
este doar încorporarea acestui fenomen în categoria 


presiunilor internaţionale. Cele trei surse ale redeşteptării 
extremismului maghiar în perioada premergătoare 
revoluţiei au fost: l. Folosirea subversivă a acestuia de câtre 
URSS cu scopul de a crea o sursă de conflict în care să 
poată interveni diplomatic şj eventual militar. 2. Folosirea 
acestui subiect de către Occident pentru a exercita o 
presiune politică pe un alt subiect mai important, sensibil 
sau grav. 3. Cauze interne ale Ungariei. 

Folosirea conflictului milenar între români şi unguri pe 
terna Transilvaniei de către Rusia îşi are rădăcina chiar în 
momentul în care acest subiect a fost aşezat în centrul 
preocupărilor politice ale guvernelor României moderne. 
Interesul Rusiei a fost simplu de descifrat, el fiind legat de 
ocuparea ilegală a Basarabiei începând cu 1812, de 
ilegitimitatea administrării ruseşti asupra acestei provincii 
româneşti şi de problemele juridice, de politică externă şi 
morale pe care le-a avut la sfârşitul războiului ruso-turc din 
1877-1878. Din clipa în care s-a format România Mare şi 
Basarabia a revenit la Patria Mamă, Rusia sovietică şi apoi 
URSS n-au recunoscut dreptul la autodeterminare al 
populaţiei Basarabiei şi au forţat internaţional, întotdeauna 
pe alte căi decât cele directe, folosindu-şi statutul de Mare 
Putere şi slăbiciunile organismelor internaţionale, de la 
Societatea Naţiunilor şi până la ONU, precum şi slăbiciunea 
altor Mari Puteri, mai ales a Franţei, de a accepta negocieri 
secrete neloiale, pentru a i se recunoaşte stăpânirea 
Basarabiei. În dorinţa de a potenţa pretenţiile sale asupra 
provinciei româneşti răsăritene, URSS a folosit orice prilej 
pentru a pune în compensație negativă, pe soiuţia 
şantajului, problema Transilvaniei. Gravele erori ale Franţei 
de la sfârşitul primului război mondial, lăsarea deschisă a 
unor cazuri pentru a-şi satisface interese strategice în 
Europa - cazul Cehoslovaciei, cazul despăgubirilor 
germane, cazul Basarabiei - au permis URSS-ului să 
negocieze secret înţelegeri care s-au aplicat o dată cu 
înțelegerile, tot secrete, dintre Stalin şi Hitler. Atitudinea 


iresponsabilă a Franţei, dezinteresul Marii Britanii în 
anumite zone şi absenţa SUA din dezbaterile europene au 
favorizat direct manevra constantă a URSS între români şi 
unguri, prin acreditarea ideii că nu numai Basarabia este o 
problemă deschisă, ci şi Transilvania, iar românii au 
obligaţia de a alege, România Mare fiind, din punctul de 
vedere al acelor Mari Puteri, o construcţie artificiala. 
Aceeaşi imagine de improvizație au creat Franţa, Marea 
Britanic şi URSS în privinţa Cehoslovaciei, ca stat. Sub 
ocupaţie sovietică, Moscova stalinistă a impus pe teritoriul 
României o enclavă artificială, Regiunea Autonomă 
Maghiară, cu acelaşi scop de şantaj. Desființarea acestei 
enclave şi reorganizarea administrativă a teritoriului făcută 
de Nicolae Ceauşescu a îndepărtat posibilitatea ca 
Regiunea Autonomă Maghiară să se transforme rapid, la un 
semn al Moscovei, într-o regiune autonomă autentică, în 
esenţă, una din metodele de a păstra Basarabia sub 
influenţă sovietică şi de a împiedică pretenţiile justificate 
ale României, alături de propaganda constanţă despre 
crimele făcute de români în Basarabia, a fost excitarea 
extremismului maghiar sau organizarea chiar de către ea a 
acestuia, în consecinţă, românii trebuie să afle că, între 
numeroasele acte şi declaraţii revizioniste din perioada 
1986-1989, multe erau provocate de URSS prin multiplele 
mijloace pe care şi le instalase în Ungaria, în Statele Unite 
şi în Vestul Europei. Diferiţi activişti ai Partidului 
Muncitoresc Socialist Ungar s-au trezit peste noapte mai 
mult maghiari decât comunişti şi foarte preocupaţi de 
Transilvania. Este importat de subliniat că primele accente 
extremiste au apărut în rân-durile aşa-zişilor reformişti de 
la vârful partidului comunist maghiar, în fapt nimic altceva 
decât echipa pregătiră de sovietici sub control KGB de 
transfer de la comunismul dogmatic la socialismul cu faţă 
umană prin modelul perestroikâi. Cel mai gălăgios era Imre 
Pozsgay, membru în Biroul Politic şi unul dintre liderii 
comunismului maghiar, care şi-a format un mic grup de 


susţinători ai reformării partidului, la fel ca micile echipe 
dirijate de Moscova în celelalte ţări ale blocului sovietic. 
Printre temele care copiau scenariul moscovit, el a introdus 
în dezbateri şi vechile teme ale nedreptăţilor de la Trianon 
şi ale „dreptului” maghiarilor din Ungaria de a fi 
responsabili asupra maghiarilor din jurul ţării. La fel ca în 
timpul lui Horthy, primul atac s-a produs împotriva 
Cehoslovaciei, apoi împotriva României. Metodele erau bine 
cunoscute: diferiţi istorici, academicieni sau oameni de 
cultură fără autoritate istoriografică, dar cu imagine 
publică, încep sa amintească subiectul, să editeze cărţi - 
între care a rămas celebră prin aberaţii Istoria 
Transilvaniei. Am avut ocazia să citesc cartea în 1989, prin 
intermediul istoricului Nicolae Stoicescu. Între altele, în 
acest tratat apărut sub egida Academiei RP Ungare se 
afirmă că ungurii sunt de origine europeană şi că, migrând 
spre Est cu soarele în faţa, li s-au subţiat ochii, devenind 
chinezii de astăzi, precum şi că românii sunt mai numeroşi 
în Transilvania pentru că beau lapte mai mult! Se lansau 
mesaje cu ocazia unor dezbateri mediatizate. Ele sunt 
preluate de diferiţi lideri comunişti ca parte a temelor 
reformei şi introduse în mecanismul presiunilor exercitate 
asupra conducerii PMSU pentru a-l determina să se 
transforme. Liderii comunişti, ca de exemplu Karoly Grosz, 
fostul secretar general al PMSU schimbat conform 
scenariului sovietic, faza I, cu Rezso Nyers la 24 iunie 1989, 
chiar a fost acuzat ca „trădător al cauzei maghiarilor” 
pentru faptul că nu a revendicat Transilvania cu ocazia 
întâlnirii de la Arad din 1988 cu Ceauşescu224. Noul şef al 
partidului comunist va fi nevoit să-şi radicalizeze şi el 
mesajul iredentist sub presiunea grupărilor desprinse din 
PMSU, al formațiunilor cu mesaj extremist apărute pe scena 
politică şi al presei declarate libere. Răspunsul Bucureştilor 
la recrudescenţa manevrelor iredentiste stimulate de URSS 
- de unde şi apariţia unor poziţii oficiale ungare pe această 
temă - s-a transformat mai întâi într-o carte în care au fost 


combătute toate atacurile antiromâneşti din ultimul an 
(1985), carte la care a contribuit şi viitorul lider țărănist 
creştin-democrat Gabriel Ţepelea. Într-unul din studiile 
acestui volum, istoricul Florin Constan-tiniu dezvăluia că la 
Moscova, cu ocazia tratativelor sovieto-ungare, „|. V. Stalin 
a recunoscut, de asemenea, că acordul de armistițiu, în 
care se specifică faptul că mare parte din Transilvania 
aparţine României, oferă baze legale pentru prezentarea 
pretențiilor teritoriale ale Ungariei la conferinţa de 
pace”225. Stalin aplica un principiu continuu al politicii 
Moscovei faţă de problema româno-ungară. 

Redeşteptarea extremismului maghiar, inclusiv a 
aspectelor sale ultraextremiste în Occident ca mijloc de 
presiune a implicat folosirea şi încurajarea lobby-ului 
maghiar din statele dezvoltate - mai ales SUA, Germania, 
Franţa şi Marea Britanic - la acţiuni şi declaraţii cu 
caracter revizionist. Acest curent, care a cunoscut şi 
aspecte isterice şi scenarii fanteziste, întemeiate pe fals 
istoric şi cultural, a avut un acces liber în presa de mare 
tiraj şi a găsit câţiva mercenari în rândurile unor 
personalităţi din ţările respective. Au fost puse în circulaţie 
hărţi întocmite pe criterii religioase, hărţi geografice false, 
cărţi şi enciclopedii cu informaţii trunchiate, eronate sau 
voit negative despre români, ca popor şi despre România ca 
stat. Edituri prestigioase, ca de exemplu Penguin Books, au 
acceptat să publice acele aberaţii. Pentru a avea 
dimensiunea aberaţiei la care s-au pretat mari case 
editoriale, vom folosi chiar exemplul uneia din cele mai mari 
edituri britanice, în Atlasul de Istorie Medievală al Editurii 
Penguin Books „româna şi albaneza sunt două limbi care au 
apărut în Balcani în secolul al XIV-lea”226. Pe harta 
răspândirii geografice a culturilor agricole şi a resurselor 
naturale vegetale în dreptul Ungariei este figurată 
agricultură dezvoltată, iar în dreptul României, stepă - fără 
nici o reprezentare a pădurilor care dominau peisajul la 
începutul epocii medievale şi au dat denumirea 


Transilvaniei - şi nu oricare stepă, ci aceeaşi stepă care 
coboară în diagonală din tundra siberiana. Conform hărților 
din acest atlas, de la anul 406 până la anul 565 pe teritoriul 
României de astăzi nu existau decât hunii, iar de la 565 
până la 830 nu existau aici decâţ avarii. De la 830 la anul 
1000, teritoriul României era locuit de maghiari şi de 
bulgari. De la anul 1000, zona estică şi sudică a Carpaţilor 
devine foarte vioaie, fiind ocupată de populaţia turcă 
patzinak, dar asta numai până la anul 1130, când în 
Moldova, Dobrogea şi Valahia locuiesc cumanii, în sfârşit, 
pentru a putea explica apariţia din neant a poporului român 
la sfârşitul epocii medievale, la sfârşitul atlasului şi la 
sfârşitul Istoriei, Editura Penguin Books hotărăşte să 
publice o explicaţie: „Românii de astăzi pretind a fi 
descendenţii coloniştilor vorbitori de limba latină plantați în 
Dacia (Transilvania modernă) în primul secol după Christos. 
Problema cu această idee este că nu există nici o evidenţă a 
supravieţuirii acestor colonii în cele zece secole dintre 
abandonarea provinciei romane în 270 d. Ch. Şi prima 
menționare a valahilor (vorbitori de latina provincială) în 
România în 1230 d. Ch. Cei mai mulţi consideră că originea 
mult mai plauzibilă a românilor rezidă în populaţia 
vorbitoare de latină din sudul Dunării, unde instituţiile 
romane au prins rădăcini mai adinei şi au supravieţuit 
pentru mult mai mult timp”227. Istoriografia română este 
obişnuită cu astfel de elucubraţii şi isterii extremiste 
tipărite în tot felul de edituri obscure şi broşuri de 
propagandă, dar să apară aşa ceva sub autoritatea unei 
mari case editoriale britanice este pur şi simplu degradant, 
o politică murdară. Acest tip de propaganda la care s-au 
pretat edituri şi publicaţii occidentale nu are nici o legătură 
cu regimul comunist al lui Ceauşescu, ci sunt agresiuni la 
adresa naţiunii române şi la adresa statului român. 

În fruntea declaraţiilor şi a acţiunilor de lobby 
antiromânesc s-a plasat Otto von Habsburg, o personalitate 
influentă, anunţată de presa maghiară drept rudă cu 


preşedintele american George Bush. Lobby-ul iredentist 
maghiar a beneficiat şi de sprijinul particular al soțiilor de 
origine maghiară a unor importanţi lideri occidentali. Astfel 
de influenţări se fac şi reprezintă substanţa oricărei 
organizaţii lobbisţe. Ele sunt mai puţin periculoase atunci 
când intră în contact cu principiile şi instituţiile democratice 
sau cu Dreptul internaţional, dar devin importante atunci 
când subiectul presiunii -regimul Ceauşescu - încalcă 
normele internaţionale, refuză dialogul, apelează la 
propagandă ieftină şi sterilă, îşi sfidează partenerii - ca în 
cazul renunţării la clauza naţiunii celei mai favorizate - 
reduce activităţile diplomatice, oficiale şi mai devin 
importante atunci când liderii statelor democratice încalcă 
principiile şi se apucă să facă abuzuri: ocolesc ONU, se 
înţeleg să exercite presiuni indirecte, negociază soarta altor 
naţiuni prin mtâlniri private. Este atmosfera anului 1989 în 
lume. Sprijinirea iredentismului maghiar de către Occident 
nu a atins cotele punerii în discuţie a suveranităţii şi 
integrităţii teritoriale ale României, singurul exces cunoscut 
fiind cel al lui Francois Mitterrand la Kiev pe tema 
şantajului Transilvania contra Basarabia. Cauzele acelui 
sprijin au fost însă slăbiciunile statului român comunist, 
încăpăţânarea de a nu se adapta schimbărilor care se 
petreceau în lume, refuzul de a-şi elibera națiunea din 
teroare, atitudinea ostilă arătată de Bucureşti capitalelor 
Marilor Puteri. 

Îngăduirea şi folosirea propagandei iredentiste 
antislovace, antiromâneşti şi antisârbeşti de către Occident 
au avut în cele trei ţâri vizate un efect contrar celor 
aşteptate sau cel puţin declarate de către liderii occidentali. 
A fost o gravă eroare strategică - dacă acceptăm a priori că 
Marile Puteri doreau binele naţiunii române —, deoarece 
dezvoltarea mediatică largă şi preluarea temelor extremiste 
de către personalităţi oficiale sau semioficiale occidentale 
nu au avut alt efect decât să-i înarmeze pe Ceauşescu, pe 
Securitate şi pe Partidul Comunist Român cu un argument 


de cea mai mare forţă sentimentală - pericolul 
dezmembrării României. Nu putea exista un subterfugiu 
mai bun oferit pe tava lui Ceauşescu decât posibilitatea de a 
demonstra poporului său că pericolul este real, este foarte 
mare, iar Marile Puteri s-au coalizat împotriva poporului 
român, împotriva integrităţii teritoriale a României şi a lui, 
ca fiind cel dintâi apărător ăl acestora, nu pentru a-l elibera 
de dictatura comunistă, ci pentru a dezintegra statul şi 
națiunea. Este foarte greu de înţeles cum a fost posibil ca 
Occidentul să apeleze la un mecanism atât de primitiv. De la 
acoliţii săi politici din imediata apropiere şi până la ultimul 
soldat, efectul acestei porcării provocate de URSS şi de 
Occident şi folosite până la refuz şi până în ultima clipă de 
Ceauşescu a coborât de pe trotuar şi a funcţionat cu cea 
mai mare intensitate pe străzile Timişoarei. Un tânăr 
timişorean din acea perioadă a povestit autorului 
următoarea scenă petrecută în oraşul de pe Bega în ziua de 
19 noiembrie 1989: „Cred că eră în ultima zi a congresului. 
Eram în maşină când am observat pe clădirea de lângă vila 
lui Ceauşescu scris cu vopsea roşie: «Jos ungurii!». Am 
rămas mut. Am cerut colegului meu să oprească. «Uite, măi, 
ce scrie acolo!». El mi-a spus atunci că a văzut acelaşi 
înscris şi la Fabrica de bere şi în alt loc. Surprinzător era 
locul unde fusese scrisă lozinca aia. Era vizavi de locuinţa 
unui fost colonel de Securitate, Scurtu, într-un loc 
supravegheat de Miliție, pe strada Beethoven colţ cu 
Bulevardul victoriei. Nu se putea apropia nimeni să stea şi 
să deseneze cu vopsea aşa ceva, pentru că era desenat cu 
grijă, nu în grabă, lângâ vila lui Ceauşescu. În aceeaşi zi 
lozinca a fost ştearsă, dar după o săptămână a reapărut în 
acelaşi loc. Urma se vede şi astăzi. Ne-am gândit: 
«Domnule, ce semn e ăsta?». Eram îngrijoraţi, simţeam că 
se va întâmpla ceva, pentru că o chemare de acest gen: «Jos 
ungurii!» noi n-auzisem niciodată în Timişoara”. 

Cauzele interne ungare care au generat în trecut, precum 
şi în perioada pe care o analizăm, extremismul său 


naţionalist au - în mod paradoxal pentru români şi dilematic 
pentru autorşi o substanţă obiectivă. Analiza care urmează 
va împinge argumentele spre zone nonconformiste faţă de 
imagologia românească şi va căuta să atingă un grad de 
obiectivitate avansat până la limita interioară a raţionalului, 
numai din convingerea că rezolvarea definitivă, pentru 
totdeauna, a acestui subiect nu va putea fi obţinută până nu 
se va înţelege precis care sunt argumentele raţionale ale 
ungurilor. În primul rând, naționalismul extremist 
românesc, dar şi nevoia de a reacţiona la extremismul 
maghiar a unor naţionalişti moderați au lansat în 
mentalitatea românească imaginea unui ungur asiatic venit 
călare, sălbatic, mâncând carne de sub şa, ucigaş nativ şi 
înclinat comportamental spre bestialitate. Elementul de 
bază al imaginii era comparativ: românii - stabili, aşezaţi 
sufleteşte, dedicați unei credinţe calme (ortodoxia), în timp 
ce ungurii erau migratori, agitaţi social şi animişti. În anul 
1997, în calitate de subsecretar de stat în Departamentul 
de Informaţii al Guvernului României am refuzat publicarea 
unui volum în care se afirma că există în celulele sanguine 
ale românilor o particulă unică, o substanţă rămasă de la 
daci care ne diferenţiază de restul popoarelor lumii. Atacat 
în Senat pentru acea decizie, am fost nevoit să explic 
Comisiei senatoriale de cultură cu argumente ştiinţifice de 
ce ideea prezenţei unei substanţe necunoscute în sângele 
românilor este o aberaţie. Cu toate acestea nu am fost 
scutit de atacuri violente în anumite ziare. 

Adevărul istoric însă arată că acel popor ungar venit din 
Asia spre sfârşitul perioadei migraţiilor a dispărut în cursul 
procesului de europenizare prin integrare, că după 
deschiderea de către Geza a procesului de penetrare 
occidentală la sfârşitul secolului al X-lea şi după anul 1000, 
o dată cu acceptarea vasalităţii faţă de Sfântul Scaun, 
metisajul între asiatici şi europeni a evoluat rapid, favorizat 
de imigrarea masivă a unor grupuri organizate de populaţii 
din Vest, de adoptarea catolicismului, a limbii latine cultice, 


a obiceiurilor şi mentalităților occidentale. Din acest fond 
etnic nu lipseşte populaţia protoromână ortodoxă din 
Câmpia Panonică şi cea cehă supuse şi ele unui metisaj 
îndelungat. Națiunea maghiară şi-a păstrat, cum era firesc 
şi printr-un proces natural, limba. 

Problemele maghiarilor au fost întotdeauna dimensiunea 
şi poziţia lor geografică, probleme care s-au accentuat o 
dată cu apariţia naţiunii maghiare moderne după primul 
război mondial. Națiune mică numeric şi aşezată între state 
mai mari şi mai puternice, legată de sursa occidentală a 
civilizaţiei sale prin o altă naţiune mică, cea austriacă, 
tulburată şi ea de probleme identitare, maghiarii s-au trezit 
în 1920 în situaţia lor strategică cea mai proastă. Timp de 
aproape un mileniu Ungaria s-a luptat să se extindă, să fie 
încorporată sistemelor politice vest-europene pentru a se 
defini ca spaţiu geografic. A întâlnit peste tot în jurul ei 
popoare majoritare şi de aceea a forţat colonizarea şi 
maghiarizarea unui număr cât mai mare de indivizi pentru 
a schimba structura etnică a vecinătăţilor. Aliată cu imperii 
puternice, făcându-le servicii şi cerându-le sprijin, Ungaria 
a lucrat în permanenţă în Istorie pentru a-şi face un loc cât 
mai bun. În 1920 ea rămânea dezgolită de toate eforturile 
militare ale trecutului şi de toate cuceririle ei artificiale, 
vizibil clară în dimensiunile ei teritoriale reale, autentice, în 
acel moment, adevărul strategic dintotdeauna a ieşit 
transparent la suprafaţă: lipsită de resurse naturale, de o 
armată numeroasă şi de un teritoriu prielnic apărării, 
Ungaria nu-şi poate asigura singură exercitarea atributelor 
naţiunii -independenţă, integritate teritorială, identitate 
culturală naţională, ridicarea gradului de civilizaţie, traiul 
mai bun al naţiunii. Aşa cum înţelegem astăzi că s-a mişcat 
şi continuă să se mişte lumea, Ungaria a căutat să-şi rezolve 
serioasa problemă strategică dezvoltând alte valenţe 
proiective pentru națiunea sa - 90 popor ungar, 10 
Minorităţi - altele decât cele enunțate mai sus. Astfel se 
explică valoarea deosebită a diplomaţiei ungare, activitatea 


multiplă, pe foarte ftiulte scene, a spionajului, folosirea 
intensivă a minoritarilor ma-Shiari din statele vecine pentru 
propagandă şi activităţi conspirative, constituirea şi 
întreţinerea lobby-ului din străinătate, plasarea 
emigranților în zonele mediatice de mare influenţă - presă, 
televiziuni, cinematografie, edituri —, băgarea femeilor în 
patul sau bucătăria diferiților lideri politici, menţinerea 
mereu în actualitate, oricât de forţată, a ideii nedreptăţilor 
făcute Ungariei. În faţa lui Dumnezeu şi a dreptăţii 
popoarelor nimeni nu-i poate acuza pentru acestea. 
Nedreptatea şi abuzul acestor valenţe intervine atunci când 
sunt puse în slujba extinderii teritoriale sau tentativei de a 
influenţa echilibrul politic, social sau etnic din spaţiul 
vecinilor. 

De ce face totuşi Ungaria asta? Pentru că, tot strategic, ea 
nu are decât două soluţii: 1. Se asociază unei Puteri în stare 
să-i asigure protecţia şi dezvoltarea generală a naţiunii şi 2. 
Se extinde teritorial pentru a atinge (cel puţin) nivelul de 
suficienţă al resurselor care să-i permită autoapărarea. O 
combinată a acestor două căi strategice ale Ungariei este 
folosirea aderenţei sau supunerii sale la dominaţia unei 
Puteri, îndeplinirea scopurilor acelei Puteri în folosul 
atingerii propriului scop de expansiune. Acestea ar fi 
motivele pentru care Ungaria a avut nevoie de 
suzeranitatea papală, de existenţa Aus-tro-Ungariei, a sărit 
cu rapiditate „dintr-o barcă în alta”, aliindu-se fără nici o 
ezitare cu Anglia împotriva Germaniei, cu Germania şi Italia 
împotriva Angliei şi Franţei, făcând servicii extravagante 
ocupantului sovietic, ajutând Germania Federală împotriva 
RDG-ului, sărind astăzi din barca URSS-ului în cea 
americană şi tot acestea sunt motivele pentru care 
extremiştii antimaghiari numesc Ungaria „curva Europei”. 
Dacă revenim la modelul teoretic al comparaţiei, în timpul 
ăsta România a rămas fidelă prosteşte Franţei, Puterea 
care o vindea pe ascuns Rusiei şi Uniunii Sovietice, apoi a 
luptat alături de Germania nazistă (care deja vânduse părţi 


din ea Ungariei şi URSS-ului), tot prosteşte, până la capăt, 
în plan istoric, inconsecvenţa maghiară a ieşit mai bine. De 
ce? Pentru că îşi urmăreşte permanent interesele naţionale, 
indiferent cine bate din picior la Budapesta şi indiferent 
câte imperii trec pe la ei, se ridică şi cad peste lume şi 
pentru că sentimentele liderilor săi sunt canalizate spre 
patrie, fără să acorde vreun sentiment Marii Puteri 
protectoare. Ea ştie să-şi facă aliaţi consecvenţi, cum este 
Italia, căreia nu a încetat să-i facă servicii pe spaţiul 
austriac, să-i asigure o cale comercială directă spre Centrul 
Europei, în schimbul unei ieşiri indirecte la mare, Adriatica 
şi pentru a folosi influenţa italiană în relaţiile cu Iugoslavia 
şi România. Aşa se face că relaţia pragmatică între Ungaria 
şi Italia este mult mai puternică decât relaţia sentimentală 
dintre România şi Italia, cu trena sa nesfârşit de amintiri 
despre daci şi romani, în aceste aproape două secole de 
dragoste patetică a României ba pentru Franţa, ba pentru 
Italia, Ungaria n-a iubit pe nimeni, decât propriul ei interes. 
Aici se găseşte explicaţia deciziei americane de a 
„repartiza” România comunistă Franţei şi Italiei şi 
înţelegerea cooperării depline între cele două state, atât de 
iubite de România, tocmai cu Ungaria, atunci când au 
hotărât să schimbe regimul de la Bucureşti. 

Între ramele acestui tablou geopolitic ar fi fost aşadar 
anormal din punct de vedere maghiar să nu profite de 
inconştienţii care conduceau România înapoi spre stalinism 
la sfârşitul deceniului nouă al secolului al XX-lea, în timp ce 
lumea se schimba. Cobai ai acestui experiment sunt 
maghiarii din România. Deşi ar putea, prin unitate, claritate 
politică şi bogăţie să-i depăşească în demnitate şi stare 
materială pe maghiarii din Ungaria, ungurii din 
Transilvania sunt în continuare folosiţi ca masă de manevră 
pentru conflictul milenar. Ei repetă astfel, de mai multe ori 
în istorie, acelaşi drum blocat la capăt, în ce-i priveşte pe 
români şi relaţia lor cu extremismul maghiar, Gabriel 
Ţepelea a surprins fenomenul în câteva cuvinte: „Ca în 


cazul oricărei minorităţi ce crede că-şi apără 
supraviețuirea, ungurii din Transilvania s-au manifestat în 
primul rând ca unguri, ca un bloc, în timp ce românii îşi 
administrau lecţii politice, îşi scormoneau reciproc 
autobiografiile. Tactica aceasta, care făcea din învinşi 
învingători, a dat rezultate remarcabile, ideea de 
autonomie s-a transformat, insidios, în aceea de stat în 
stat'228. 

Presiuni economice. Al treilea tip de presiune exercitată 
asupra României a fost cea economică. A fost cea mai uşor 
de aplicat, având în vedere criza economică generalizată 
din ţară şi comportamentul incorect al partenerilor 
economici români - nerespectări sau rezilieri unilaterale de 
contracte, livrarea de produse sub calitatea şi cantitatea 
contractată, blocarea metodei barter etc. Dependenţa 
energetică de URSS, chiar diminuată, a permis reducerea 
livrărilor sub diferite motive, între care cel mai des invocat 
era că au îngheţat conductele în Ucraina. De altfel, în Nota- 
raport Nr. 00275, înaintată de generalul Iulian Vlad lui 
Nicolae Ceauşescu la | decembrie 1989, la punctul |, 
alineatul 9 se estima: „Cu privire la ţara noastră, Bush va 
releva (la întâlnirea de la Malta, n.a.) că statele membre ale 
NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu 
România şi va solicita ca şi URSS să procedeze în mod 
similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, 
gaz metan şi minereu de fier”229. Trebuie subliniat aici că 
politica de „independenţă” economică de URSS promovată 
de Ceauşescu a identificat şi folosit multe din sursele de 
materii prime la foarte mari distanţe de ţară, în zone unde 
influenţa americană sau sovietică era decisivă. Spre 
exemplu, când s-a vrut blocarea proprietăţilor statului 
român în Canada, un trib amerindian local a revendicat 
pământul, trezindu-se după un secol că ar putea fi 
proprietar. Deoarece România transporta petrolul importat 
pe vase, acestea au început a fi arestate, întârziate sau puse 
în carantină prin porturi sub diferite motivații improvizate, 


în timpul ăsta românii tremurau în case şi-l înjurau pe 
Ceauşescu, fapt care reprezenta şi scopul acelor şicane. 
Ironia soartei face ca problema interzicerii presiunilor 
economice să fie o temă lansată în lumea contemporană de 
americani prin Doctrina Gran în anul 1948, cu ocazia 
Conferinţei interamericane de la Havana: „Esenţa ei constă 
în interzicerea măsurilor unilaterale coercitive cu caracter 
economic, financiar sau comercial, atât timp cât n-au fost 
epuizate celelalte proceduri cunoscute de rezolvare pe 
calea discuţiilor şi cooperării economice egale şi echitabile 
a unor neajunsuri, care pot apărea în acest cadru între 
state (...)”23o0. Dimensiunea impactului presiunii economice 
asupra României a putut fi înţeles atunci când s-a publicat 
stenograma întâlnirii Gorbaciov-Ceauşescu din 4 decembrie 
1989 de la Moscova. Pentru materiile prime, Ceauşescu îl 
informează pe Gorbaciov că „noi lucrăm mult cu ţările în 
curs de dezvoltare şi vrem să accentuăm această tendinţă. 
Avem acum posibilitatea să le acordăm chiar şi ceva credite. 
De altfel, acum avem de încasat 2,7 miliarde dolari de la 
aceste ţâri”2 31. Ţările în curs de dezvoltare erau 
insolvabile sau dependente total de instituţiile financiare 
internaţionale şi nici un conducător al unui astfel de stat nu 
avea libertatea să-şi plătească creanţele faţă de România. 
Din cele 2,7 miliarde, 1,7 erau ale Irakului, alte sume erau 
din ţări ca Mauritania. lar Ceauşescu intenţiona să le 
acorde credite din banii pe care îi strânsese pe seama 
foametei şi frigului din casele românilor. În privinţa 
petrolului, Ceauşescu arată că importă doar 5 milioane de 
tone din URSS şi 15 milioane din alte ţări, surse aflate în 
realitate la foarte mari distanţe, însemnând şi costuri foarte 
mari. Din Uniunea Sovietică lua doar 7 milioane de tone de 
minereu de fier şi 12 milioane din alte părţi, iarăşi cu 
costuri şi în condiţii complet neavantajoase. „Noi importăm 
cărbune cocsificabil din Statele Unite ale Americii, iar cu 
câţiva ani în urmă am şi investit 100 de milioane acolo - 
suntem deci proprietari.”232 Adio! În sfârşit, atunci când 


Ceauşescu a cerut perfectarea unei întâlniri pe probleme 
economice între primii-miniştri, N. I. Râjkov a spus: „Pe 9 
ianuarie 1990 ne întâlnim”, iar Gorbaciov a replicat spre el: 
„Veţi mai trăi până la 9 ianuarie!”, de-acum celebrele 
cuvinte care indicau condamnarea la moarte a lui 
Ceauşescu. Vom reveni asupra acestui episod. Pe timpul 
audierii sale din 1994, Nicu Ceauşescu a atins problema 
schimburilor comerciale între România şi URSS, expli-când 
dezechilibrul lor: „Sigur, ştiu cum se vedea din afara. Deci, 
acum mă refer la ceea ce vedeam eu din exterior, era că 
relaţiile noastre cu Uniunea Sovietică - Rusia sau cum doriţi 
să-i spuneţi -se vor deteriora. Sigur, cum, în ce fel va 
decurge acest joc - să-i spunem - al relaţiilor dintre noi şi 
ruşi - nu numai economice —, fiindcă v-am explicat situaţia 
economică şi, în general, deja din 1968 ei anunţaseră că ei 
vor intra cu toate mărfurile pe sistem occidental, mă rog, 
occidental... Şi până acum se plăteau occidental... Vedeţi, 
noi plăteam în mâncare! Mâncarea merge oriunde în Iunie, 
ceea ce se vede bine acum în România... Se plătea în fâer- 
beton sau ofel, preţ de bursă. Mergi peste tot în lume cu el! 
Sigur, se plătea în ciment, preţ de bursă, mergi peste tot în 
lume cu el, se plătea în aluminiu, preţ de bursă, se mergea 
peste tot în lume cu el... Adică aici este problema. Aceste 
lucruri... Degeaba spui: «Bun! Fac schimb». Nu era schimb. 
Că una e să fac schimb cu mărfuri care sunt greu vandabile 
în Apus şi alta este sa fac schimb cu lucruri care sunt 
vandabile în toată lumea şi oriunde ieşi cu ele pe piaţă, 
toată lumea ţi le cumpără”2 33, în dialogul purtat cu Eugen 
Florescu la l august 2004 a fost evocată şi tema proiectului 
economic al lui Nicolae Ceauşescu: „AMS: Care era 
proiectul lui Ceauşescu? 

Eugen Florescu: Ce dorea el nu era rău pentru România. 
Lui Gorbaciov i-a spus: «Nu casă comună europeană ne 
trebuie nouă, ne trebuie monedă convertibilă cu care să 
intrăm în Europa, nu casă comună». Sigur, se referea la 
intrarea pe pieţele economice, pentru că ideea cu casa 


comună Europa era una politică şi s-a văzut că n-a avut nici 
o şansă. Pasul următor al lui Ceauşescu în politică era 
convertibilitatea leului. La o discuţie cu Totu, ăsta îi spune 
că în perioada interbelică leul fusese convertibil pentru că 
România era mare producătoare de cereale. Acum vă daţi 
seama de ce a umflat Ceauşescu producţiile de cereale, 
datorită unui analfabetism economic, crezând că lumea îl ia 
în serios şi că folosind acest argument va face 
convertibilitatea leului. 

AMS: Aşadar, ştia adevărul asupra raportărilor false. 

EF: Ştia adevărul, dar îl folosea. Al doilea segment al 
planului lui simplist: Ceauşescu era invidios pe ţările care 
obţin venituri mari din împrumuturile date altor ţări şi a 
vrut să facă din România un bancher internaţional. 

AMS: Păi spuneaţi că era sănătos! 

EF: În toată politica lui Nicolae Ceauşescu a dominat 
experienţa sa de ţăran: «Până îmi strâng bani să-mi fac 
casă, mănânc numai pâine cu ceapă». Şi ela crezut că 
poate face experienţa asta cu 22 de Bilioane de oameni. 
Asta a fost logica lui economică”.234 

În concluzia acestei teme, este mai degrabă credibil că 
deciziile eronate luate de Ceauşescu în privinţa relaţiilor 
comerciale, a politicilor financiare şi a autarhiei economice 
au reprezentat un factor de presiune asupra ţării mai mare 
decât presiunile externe. În momentul în care Ceauşescu a 
rupt relaţia cu sistemul mondial financiar, dorind să-l 
concureze, el a rupt şi echilibrul interdependenţei 
economice în care tot Ceauşescu înscrisese ţara, fiind pe 
vremea aceea primit în toate marile capitale ale lumii 
civilizate. Acum i se trânteau toate uşile în faţă. Râmâneau 
deschise doar două, curbate elegant în partea de sus şi 
miniate tentant, cele ale Iranului şi Irakului. Abia astăzi ne 
dăm seama cât de periculos era să fi intrat pe ele. 

Presiuni militare, în strategiile militare un conflict nu se 
produce doar prin declaraţii de război urmate de acţiuni 
militare. Un conflict militar se poate şi provoca. De cele mai 


multe ori a fost vorba de încălcări repetate şi cu victime 
omeneşti ale frontierelor de stat, pătrunderi de scurtă 
ădâncime cu subunități menite să testeze reacţia forţelor 
autohtone, încălcări ale spaţiului aerian, înscenarea de 
incidente cu folosirea armelor de foc, pentru a da impresia 
că ţara atacată este cea care atacă şi nu în ultimul rând 
mişcarea forţelor militare în apropierea frontierelor pentru 
a provoca măsuri de apărare legitime, dar care sunt 
prezentate public ca fiind operaţiuni de ameninţare. 
Conform istoriografiei româneşti, cum de altfel am mai 
arătat, cititorul nu trebuie să. Caute Adevărul sau 
Dreptatea în conflictele militare: învingătorul hotărăşte cine 
a avut dreptate. Din acest punct de vedere dezvoltarea fără 
precedent a structurilor de informaţii publice a avut şi 
menirea de a proiecta decenii la rând Prin mass-media 
interesele strategice şi operative ale statelor. Tipul de 
manevră militară care înlocuieşte agresiunea, întoarcerea 
adevărului din orice incident sau provocare cu ajutorul 
presei ţine loc de cele mai multe ori operaţiunii militare 
propriu-zise sau ajunge să o legitimeze. 

Ceea ce s-a întâmplat în jurul României în noiembrie- 
decembrie 1989, prin mişcarea unor forţe militare, prin 
operaţiuni vizibile de pregătire a unei intervenţii, prin 
antrenarea unor diversionisţi care să acţioneze pe teritoriul 
românesc a avut două scopuri în progres, adică pe etape 
ascendente: să permită provocarea incidentelor care să 
conducă la îndepărtarea lui Ceauşescu de la Putere şi, daca 
operaţiunea nu reuşeşte, să creeze acele condiţii necesare 
agresiunii indirecte. Agresiunea indirectă nu este 
reglementată unanim în legislaţia internaţională, deşi ea ar 
trebui să concretizeze juridic conceptul de „ameninţare cu 
forţa”. Acesta este reglementat teoretic, dar permite în 
continuare ameninţări cu folosirea forţei, presiuni 
individuale economice, ideologice etc. De ce? Deoarece 
„ameninţarea cu forţa nu poate conduce la riposta armată 
în baza art. 51 din Cartă. Per a contrario, situaţia amintită 


ar echivala cu încurajarea agresorului de a declanşa aşa- 
zise «războaie preventive», 235. Aşadar, orice reacţie 
militară a României cu scopul de a se apăra sau dea 
preveni invazia putea fi interpretată abuziv ca o ameninţare 
la adresa vecinilor, în speţă Ungaria şi dădea un motiv 
formal forţelor Tratatului de la Varşovia să intervină, adică 
pe adevăratul agresor încurajat, în literatura 
postdecembristă s-a vehiculat foarte mult ideea 
„iugoslavizării” României, ipoteza că, dacă nu se întâmpla 
revoluţia şi nu era îndepărtat Ceauşescu, ceea cei s-a 
întâmplat Iugoslaviei ni se întâmpla nouă. Această teorie se 
sprijină pe realităţile preliminariilor războiului din 
Iugoslavia şi pe caracterul deja previzibil al unor 
mecanisme internaţionale ale intervenţiei, inclusiv pe 
suportul mediatic. O eventuală mobilizare a României 
pentru a se apăra ar fi fost interpretată ca o pregătire de 
război împotriva Ungariei. Avem oricum exemplul 
declaraţiei lui Ceauşescu asupra capacităţii tehnologice de 
a fabrica arme nucleare, interpretată imediat de liderii 
ungari ca o ameninţare la adresa ţării lor. Continuarea 
acestei diversiuni ar fi pus România în situaţia unei ţări 
suspectate că deţine armament nuclear (ca Irakul) şi din 
acel moment nici nu mai conta dacă aveam sau nu acel 
armament, în acelaşi timp s-ar fi declanşat mişcările 
revizioniste ale minorităţii maghiare şi orice intervenţie 
împotriva actelor ei ilegale ar fi fost interpretate 
internaţional ca discriminări de genul celor din Kosovo, 
izolarea jredentiştilor transformându-se în lagăre de 
exterminare, iar crimele făcute de extremiştii maghiari 
(vezi cazul Cugir) ar fi fost interpretate ca acte de eliberare 
faţă de autorităţile comuniste criminale. Aşadar existau 
toate temeiurile construite mediatic pentru a justifica o 
intervenţie militară în România, aşa cum s-a intervenit în 
Iugoslavia. Diferenţa ar fi fost dată de distanţa apreciabilă 
dintre tenacitatea şi naționalismul autentic al sârbilor şi 
înclinarea spre cedare şi compromis a românilor, astfel că 


un conflict de acest gen la noi s-ar fi terminat mult mai 
repede şi cu rezultat acceptat. 

Pentru cazul că lovitura de palat nu reuşea, era necesar ca 
forţele rnilitare româneşti să fie angajate, să fie alarmate şi 
să iasă în stradă mai ales că după principiile strategice 
comuniste, unităţile militare se aflau în localităţi - nu în 
afara lor cum este normal —, astfel încât forţele odată ieşite 
în stradă să poată fi antrenate în subversiune. Nu trebuie 
crezut că principalii conducători profesionişti ai Armatei - 
Milea şi Guşă - şi din Ministerul de Interne, şeful DSS 
generalul Iulian Vlad, nu ştiau aceste lucruri. Ei chiar au 
acţionat conştient, fiind şi bine informaţi, pentru a 
împiedica antrenarea forţelor proprii, ale MApN şi ale 
Securităţii în scenariul provocării. Lucrurile trebuiau 
rezolvate de Miliție şi de Gărzile patriotice, echivalente 
generic Gărzilor naţionale din ţările civilizate. 

Escaladarea măsurilor de presiune militară poate fi 
reconstituită astfel: 

Observând mişcările de trupe de la graniţă şi operaţiunile 
specifice pregătirii unei intervenţii, factorul politic de la 
Bucureşti se simţea presat să facă ceva, acel ceva fiind 
înlăturarea regimului şi înlocuirea lui cu o formă tranzitorie 
de regim politic. 

Încercând să afle ce reprezintă mişcările de forţe de la 
graniţele sale, Puterea de la Bucureşti primea mereu 
acelaşi răspuns care nega existenţa acestor mişcări. Prin 
negarea unei realităţi identificabile fizic la frontiere, 
Puterea de la Bucureşti înţelegea că mecanismul negocierii 
a fost tăiat, că intervenţia este iminentă şi în consecinţă 
trebuia să grăbească procesul de schimbare. 

Constatând că Ceauşescu se încăpăţânează, pentru 
răsturnarea regimului din România a fost elaborat un plan 
etapizat de trecere de la presiuni implicite la presiuni 
explicite: au fost activate reţelele de spionaj, agentura a 
trecut la informarea şi organizarea unei disidenţe, pe 
teritoriul României au pătruns trupe speciale sub 


acoperirea de „turişti”, forţele militare din jurul României 
au trecut la manevre de verticalizare a mişcărilor lor, a fost 
pregătită subversiunea pentru a declanşa o revoltă internă. 
Este posibil să fi existat şi un plan de eliminare fizică a lui 
Ceauşescu. Raportul SRI înaintat Senatului României atinge 
aceste elemente ale scenariului printr-o serie de fraze în 
spatele cărora se găsesc informaţii, documente şi probe la 
care însă SRI refuză să acorde accesul: „în perioada 
premergătoare Revoluţiei, activitatea rezidenţelor sovietice 
- intensificată pe toate planurile - avea în vedere, mai mult 
decât înainte, obţinerea de informaţii privind: starea 
sănătăţii dictatorului, posibili succesori, concepţiile 
acestora, de unde se poate trage concluzia că se urmărea 
doar schimbarea lui Ceauşescu şi menţinerea sistemului. S- 
au accentuat preocupările pentru contactarea de vechi 
activişti (critici potenţiali ai dictatorului), disidenţi şi alte 
categorii de oameni nemulţumiţi, care sufereau din cauza 
privaţiunilor impuse de dictatură, în contactele cu reţeaua 
informativă, cadrele de spionaj dădeau asigurări că 
«lucrurile se vor schimba», iar în câteva cazuri au avansat 
ca dată probabilă «perioada Pluguşorului 1990»,„,236. Dacă 
niciuna din aceste măsuri nu reuşea, nu ducea la reacţia 
populară, se intervenea militar sub acoperirea campaniei 
mediatice internaţionale favorabile şi a înțelegerilor secrete 
între Marile Puteri. 

Campania de presă. Aşa cum s-a observat din ansamblul 
înțelegerilor secrete şi din declaraţiile publice ale liderilor 
politici mondiali, fiecare Mare Putere s-a angajat să facă 
ceva împotriva regimului de la Bucureşti. Presa franceză şi 
cea vest-germană s-au ocupat de protejarea şi multiplicarea 
notorietății opozanților (Doina Cornea, Dan Petrescu, 
Gabriel Andreescu, Andrei Pleşu, grupul ziariştilor) şi 
disidenţilor din România (Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, 
semnatarii Scrisorii celor 6, Mircea Dinescu), în 
conformitate cu înţelegerea Mitterrand-kKohl de la începutul 
lui noiembrie („front comun al forţelor de Opoziţie din ţările 


socialiste”). Presa franceză a excelat în exagerări şi 
informaţii false, pe care le privim astăzi cu distanţă datorită 
Jurnalul ui Monicăi Lovinescu, scriitoarea română care nu 
pare să fi evitat înfăţişarea numeroaselor informaţii false 
din presa franceză, dar şi a relativităţii fenomenului 
disident2 37. Presa germană şi-a ales chestiunea 
minorităţilor şi cazul Dinescu. Presa britanică s-a rezumat, 
pe fond, la atacarea personală a lui Ceau-şescu, inclusiv 
prin propagandă „neagră” (Dracula al Carpaţilor ş.e. 1). În 
acelaşi context a fost oferit spaţiu iredentismului maghiar şi 
scenariilor fanteziste, sumbre despre viitorul naţiunii 
române. Toate se petreceau la limita dintre realitatea 
dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceauşescu şi imaginaţia 
ziaristului. 

Factorul decisiv în informarea populaţiei asupra 
evenimentelor din Europa şi în detaliu din blocul comunist a 
fost postul de radio Europa liberă. Ela reprezentat cel mai 
bun instrument al motivării românilor împotriva regimului 
Ceauşescu şi al inducerii sentimentului de curaj şi acţiune 
împotriva forţelor de ordine, prin prezentarea eşecurilor 
repetate ale guvernelor comuniste din jurul României de a 
menţine ordinea regimului dictatorial. Activitatea Europei 
libere a fost foarte complexă, acoperind cu profesionalism 
temele dictaturii, ale existenţei disidenţei şi opozanților, ale 
propagandei anti-Ceauşescu. Până în momentul decisiv al 
revoltei, Europa liberă a evitat cu inteligenţă sa folosească 
mesajele extremismului maghiar, lucrătorii de la Secţia 
română reuşind să împiedice pierderea credibilităţii 
postului şi a funcţiei sale de influenţă în momentul când 
trebuia să-şi joace rolul său istoric. Când a venit acel 
moment, Europa liberă nu s-a putut distanţa de diversiune 
şi dezinformare, în primul rând pentru că dezinformarea a 
fost aplicată pe surse şi în al doilea rând, fiindcă o retragere 
din campania ofensivă de până atunci ar fi fost interpretată 
de ascultători ca un semnal de reţinere. Credibilitatea unui 
sistem de comunicare reprezintă structura fundamentală a 


capacităţii de influențare şi cum Europa liberă fusese creat 
pentru a influenţa el nu putea evita misiunea sa esenţială, 
hotărând la un moment dat să-şi conserve credibilitatea în 
detrimentul scopului său. Valoarea impactului acestui post 
de radio asupra populaţiei României poate fi cel mai bine 
înţeleasă din perspectiva inamicului, a vârfurilor Securităţii. 
Nu au putut face faţă, nu au avut nici mijloace. Reacţia lui 
Ceauşescu a fost să dea ordin la televiziune să umple 
spaţiul cu emisiuni politice şi, mai ales, a reînviat tezele 
propagandistice ale anilor '50. Spațiile cele mai populare 
ale TVR erau filmul şi teatrul TV. Au reapărut filmele cu 
comunişti în ilegalitate, au apărut seriale noi, improvizate, 
cu copii eroi, cu tipografii clandestine, cu femeia comunistă 
care naşte în închisoare, toate prostiile inventate de 
propagandă sau care aparținuseră legendei ilegaliştilor. 

Pentru a combate efectele informării prin Europa libera, 
partidul a luat măsura prelucrării membrilor săi prin 
organizaţiile de partid şi stimulării unor personalităţi 
publice să contraatace prin presa comunistă. Totodată, la 
nivelul Securităţii s-a produs un fenomen care a trezit 
multe suspiciuni după 1989, fiind vorba despre retragerea 
totală a serviciului secret român din operaţiunile de 
sabotare a activităţii Europei libere şi trecerea la anumite 
forme de contact şi legătură directe între DSS şi celebrul 
post de radio american. Schimbarea tacticii în privinţa 
Europei libere a fost explicată de generalul Stamatoiu în 
1994: „Nu metode dure, nu procedeele care se 
practicaseră înainte. Adică o influențare, o temperare, 
atragere spre ţară, le-am făcut şi unele servicii unora, care 
acum tac şi care sunt şi acum la. Europa libera, cu familiile 
lor şi am căutat să rezulte că nu suntem aşa negri cum 
fuseseră descrişi mai înainte cei care se ocupau de 
informaţii externe”2 38. 

Lojile masonice. Punerea în discuţie a restructurării în 
interiorul aranjamentului de la Yalta, după 45 de ani de 
bipolaritate, a reactivat lojile masonice şi organizaţiile de 


tip masonic, cu preponderență pe cele controlate de 
Bisericile reformată şi catolică, aflate în ofensivă. Am arătat 
la începutul volumului cauzele care au dus după al doilea 
război mondial la intrarea în adormire a numeroase mari 
loji şi loji, precum şi la compromiterea parţială a imaginii 
organizaţiei. Timpul a lucrat pentru organizaţiile statale şi 
asociative de tip francmasonic, care au preluat majoritatea 
preocupărilor francmasonice, fără a mai fi acelaşi lucru cu 
fostele loji. Biserica romano-ca-tolică, după urcarea pe 
Scaunul Pontifical a papei loan Paul al II-lea, a reuşit să 
domine categoric rămăşiţele vechiului conflict, singurul 
centru supravieţuitor ceva mai activ fiind Franţa, ţara în 
care Stânga anarho-marxistă se amestecă cu masoneria, 
troţkismul, guevarismul într-un cocteil ideologic delirant. 
În cei 45 de ani scurşi de la război, francmasoneria s-a 
schimbat şi ea, dedicându-se mai mult cultivării omului şi 
ridicării aspirațiilor sale, precum şi slujirii lui Dumnezeu. 
Spre exemplu, „Marea Lojă Naţională Americană este 
alcătuită din 50 mari loji formate în fiecare stat federal din 
componenţa SUA. Principiile fundamentale pentru acestea 
sunt: credinţa în Dumnezeu, prezenţa sfintei Biblii pe al 
tarul fiecărei loji, interzicerea oricărei activităţi politice în 
interiorul lojelor, imparţialitatea totală în materie de religie, 
supunerea faţă de legea morală eţc.”239 Tentativa de 
refacere a lojilor francmasonice oculte, precum şi a celor 
identificate în trecut drept „iu-deo-masonerie” la sfârşitul 
deceniului opt al secolului al XX-lea a fost imediat 
sancţionată public de papa loan Paul al II-lea. La 6 
noiembrie 1983, declaraţia asupra francmasoneriei a 
cardinalului Ratzinger va prezenta poziţia Bisericii romano- 
catolice: „Credincioşii care aparţin societăţilor masonice se 
află într-o stare gravă de păcat şi nu pot primi Sfânta 
Cuminecătură (împărtăşanie)”240, într-un comentariu din 
23 februarie 1985 apărut în oficiosul Vaticanului 
Osservatoreromano se explica şi de ce se opune Biserica 
organizaţiilor francmasonice: „Atmosfera de secret 


presupune pentru cei înrolați mai întâi de toate riscul de a 
deveni instrumente ale strategiilor necunoscute lor”241. 
Foarte adevărat, iar lucrul acesta se va vedea cel mai bine 
în scandalul lojei P2. Eşecul comunismului a contribuit şi el 
la ofensiva lojilor francmasonice şi a celor de tip 
francmasonic. Subiectul fiind delicat, suntem nevoiţi să 
repetăm că francmasoneria adevărată nu trebuie 
confundată cu francmasoneria ocultă, care se implică 
conspirativ şi ilegal în politică şi că autorul acestor rânduri 
nu este mason, însă căderea previzibilă a comunismului o 
dată cu reformele lui Gorbaciov - un proces fundamental 
politic - a creat condiţiile pentru ca anumite loji 
francmasonice să se implice din nou în politică şi anume în 
politica mondială. S-a comentat la un moment dat pe seama 
legăturilor lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu în Italia cu 
Propaganda Due, legaturi confirmate de documentele 
găsite la sediul societăţii lui Licio Gelli şi de martori români 
care au cunoscut bine relaţia242. În primul rând trebuie 
subliniat că anchetele ample desfăşurate de Justiţia italiană 
au dezvăluit fără dubiu că întreaga organizaţie Propaganda 
Due fusese iniţiată, sprijinită financiar şi condusă de KGB, 
astfel că prezenţa lui Ceauşescu acolo nu trebuie să mire 
prea mult243, în fapt, relaţia pornită prin ameţirea cuplului 
de dictatori cu iluzia unor grade înalte - Ceauşescu voia 
Premiul Nobel pentru Pace, voia să-şi acorde gradul de 
mareşal, ca Antonescu, voia să devină preşedintele 
Organizaţiei ţărilor nealiniate şi neutre şi această funcţie să 
fie echivalată Secretarului general ONU - s-a finalizat 
numai în privinţa unor afaceri şi combinaţii financiare, de 
altfel şi scopul imediat al acelei organizaţii, în anturajul lui 
Ceauşescu, un singur lider comunist era francmason, 
Manea Mănescu, afiliat la sfatul şefului statului pentru a 
ţine un canal deschis cu această organizaţie, în trecut, 
atunci când Emil Bodnăraş acceptase să devină 
francmason, racolat de ambasadorul Mexicului în România, 
Ceauşescu îl alungase cu acest motiv din sfera Puterii. 


Singurele mărturii pe care le avem până acum în legătură 
cu implicarea lojilor francmasonice în răsturnarea lui 
Ceauşescu sunt cele furnizate de Securitate, în legătură cu 
reactivarea acestora în Ungaria şi cea a lui Dan Amedeo 
Lăzărescu. Avansul Ungariei în procesul de desprindere din 
blocul comunist s-a reflectat şi în prioritatea reorganizării 
francmasonice faţă de România şi va avea efect după 
revoluţia din decembrie, când ieşirea din adormire a lojilor 
din ţară a suferit obedienţe dubioase ungaro-franceze, 
rezolvate mult mai târziu prin reconstituirea Marei Loji 
Naţionale. Ceea ce se mai cunoaşte este că Ordinul Masonic 
Român sau „Grupul de la Paris” era aliat cu Marea Lojă 
Naţională Franceză şi că a dat mandat lojilor americane să 
se ocupe de refacerea lojilor din România, probabil o 
expresie a înțelegerilor politice la nivel înalt privind 
„repartiţia” intereselor în ţara noastră. Una din legăturile 
în ţară a fost Dan A. Lăzărescu. 

Dan Amedeo Lăzărescu a fost o figură cu totul particulară, 
în primul rând prin maniera originală de a prezenta faptul 
istoric, fabuloasă, arborescentă, aristocratică şi de aceea 
extrem de atractivă, în al doilea rând prin faptul că a iniţiat 
ştiinţa imagologiei moderne în Româniaeste considerat 
părintele acestei ştiinţe la noi - şi în al treilea rând prin 
destinul său dramatic, ca francmason notoriu, ca 
parlamentar liberal violent anticomunist demascat spre 
sfâr-şitul vieţii în calitate de fost informator al Securităţii. A 
fost o nedreptate şi o ilegalitate! După 8 ani de detenţie, 
Dan A. Lăzărescu a acceptat să semneze un angajament şi, 
la scurt timp după eliberare, a fost racolat de Securitate, 
făcându-se apel la sentimentele sale de patriot, pentru a 
activa în domeniul combaterii iredentismului maghiar. El a 
făcut parte dintr-un grup select de personalităţi de mare 
anvergură - între care Constantin Noica, Emil Condurachi, 
Constantin Daicoviciu - care au avut legături directe cu 
generali din vârful Securităţii pentru a explica înțelesurile 
adevărate ale naţionalismului românesc. Securitatea a 


constatat destul de repede că, folosind istorici făcuţi pe 
bază de buletin, activişti de partid în domeniul istoriografiei 
şi diverşi indivizi dogmatici, nu va putea combate 
internaţional campaniile iredentiste, lobby-ul maghiar 
extremist, de aceea a apelat la personalităţi ale „vechiului 
regim”. Dan A. Lăzărescu a fost una dintre ele şi activitatea 
sa internaţională, dublată de legăturile sale masonice, au 
adus servicii importante ţării, nu regimului comunist. 
Agresiunile mediatice sau oculte francmasonice şi 
iredentiste antiromâneşti nu au apărut pe timpul 
comunismului, ele s-au manifestat sub orice regim şi au 
vizat teritoriul şi națiunea, nu i schimbarea de regim. Având 
în vedere caracterul strategic, operativ şi de maximă 
relevanţă pentru securitatea statului al activităţilor lui Dan 
Amedeo Lăzărescu, dezvăluirea în timpul campaniei 
electorale din 2000 a calităţii de fost informator al fostei 
Securităţi, fără a se preciza domeniul în care a lucrat, 
deoarece acesta nu intra în prevederile legii Dosarelor” - 
dimpotrivă, era sancţionabil prin prevederile Legii 
siguranţei naţionale - a fost în primul rând un act ilegal şi în 
al doilea rând un atac politicianist şi totodată stupid al 
administraţiei Constantinescu îndreptat împotriva 
Partidului Naţional Liberal. 

În toamna anului 1989, trimis de statul român la congresul 
de la Paris consacrat Revoluţiei Franceze, Dan A. Lăzărescu 
a fost contactat pe linie francmasonică: „Era pe la sfârşitul 
lunii septembrie 1989, când un vechi prieten care plecase 
din România prin 1947 (e vorba de Marcel Schapira, Mare 
Suveran Comandor al Ordinului Masonic Român, n.a.), m-a 
întâlnit şi mi-a comunicat că ştie un izvor secret şi sigur că, 
până la sfârşitul anului, Gorbaciov şi-ar fi luat angajamentul 
să îi lichideze pe cei de pe urmă patru dictatori comunişti 
din Europa Centrală şi Răsăriteană, în ordinea următoare: 
Honecker, Hussak, Ceauşescu şi Jivkov. În asemenea situaţii, 
nu se întreabă nimic. Prietenul meu a adăugat că 
Ceauşescu va fi răsturnat de uneltele Moscovei din vreme 


implantate în armată şi în securitate, dar am avut impresia 
că, de data această, era o informaţie din alte izvoare, nu tot 
atât de sigure ca prima, care s-a adeverit întocmai în 
ordinea indicată”244. Informaţia a fost plină de neprevăzut 
pentru Dan A. Lăzărescu, în septembrie 1989, cum este şi 
pentru noi astăzi, deoarece răsturnarea celor patru 
dictatori nu s-a „adeverit întocmai în ordinea indicată”, iar 
aproximaţia în privinţa „uneltelor” are parfumul unui zvon 
şi chiar a unei politizări de tip lovitură de stat. Fenomenul 
francmasonic de după căderea Cortinei de fier a derutat pe 
numeroşi politicieni şi funcţionari de stat. Mulţi 
parlamentari s-au înscris într-un dubios Partid Radical 
European, cu structură de tip francmasonică, loja ieşită din 
adormire în ţară a fost repede infuzată de mulţi indivizi cu 
trecut comunist activ şi masiv infiltrată de serviciile secrete. 
Din afară au apărut reprezentanţi ai Ordinului Cavalerilor 
de la Malta, care au primit în rândurile lor înalţi funcţionari 
de stat şi generali - unul dintre ei, cel puţin, era analfabet şi 
fusese şeful propagandei comuniste în Armată - totul 
apărând în presă - să-mi fie iertat - ca o maimuţăreală a 
ceea ce fusese cândva rigoarea şi solemnitatea mişcării 
francmasonice autentice, într-o înregistrare făcută în ultima 
zi de viaţă a generalului Emil Macri şi pusă la dispoziţie 
autorului de un fost ofiţer de Securitate, fostul şef al 
Direcţiei II declara: „Una din marile greşeli făcute de noi a 
fost să ignorăm masoneria. Când a venit momentul, 
spionajul a pătruns, s-a strecurat în România prin reţelele 
masonice. Or, această problemă a masoneriei a fost 
abandonată de noi timp de zeci de ani, din ordinul 
partidului şi a revenit în preocupările noastre, a fost pusă 
pe rol abia în ultimii doi-trei ani. Prea târziu!”. Preluate de 
patrioţi români, legile masonice de astăzi contribuie activ la 
relaţionarea internaţională a naţiunii noastre. 

Reactivarea militantă a Bisericilor occidentale, în cadrul 
mai larg al campaniei de proteste faţă de programul de 
sistematizare a localităţilor, a fost lansată distinct campania 


împotriva demolării bisericilor, întărind imaginea 
internaţională a lui Ceauşescu de ateu şi antichrist. 
Problema bisericilor dărâmate a apărut mai întâi cu ocazia 
cutremurului din 1977 când, din dispoziţia Elenei 
Ceauşescu, a fost demolată Biserica lenei. Atunci, singurul 
care a protestat în scris, depăşind nivelul pur formal şi oral 
al nemulțumirilor exprimate de unii oameni de cultură, a 
fost profesorul Răzvan Theodo-rescu. Apoi, prin efortul 
aceluiaşi istoric al artei, care a deschis o listă de protest şi a 
înaintat conducerii trei scrisori, la care s-a adăugat 
implicarea în caz a istoricului militar loan Talpeş şi a 
generalului Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, a fost 
salvată Biserica Mihai Vodă din Bucureşti. Apoi a apărut 
cazul bisericii din complexul Palatului Cotroceni, avariată 
grav de cutremurul din 1977. Din punct de vedere tehnic, 
biserica trebuia oricum demolată prin procedeele Ştiinţifice 
de conservare şi apoi reconstruită în forma iniţială. 
Arhitecţii şi restauratorii Palatului, în tentativa de a ocoli 
decizia Elenei Ceauşescu de a demola biserica pentru 
totdeauna, au hotărât sa încerce salvarea ei, în forma 
avariată. Arhitectul „de interior al familiei Ceauşescu”, 
Camil Roguski, îşi aminteşte: „Văzând că nu putem să o 
scoatem la capăt, ne-am adresat colegilor şi prietenilor 
noştri la Paris şi urmaşilor Cantacuzinilor. Doream să apară 
în presa franceză, în presa străină, o serie de articole, 
despre importanţa acestei biserici, care era a naţiunii 
române şi despre urmările demolării ei”245. Presa franceză 
a reacţionat extinzându-şi atenţia asupra întregului 
fenomen, în decembrie 1986 a fost demolată biserica 
Mănăstirii Văcăreşti, lăcaş de cultură şi monument istoric 
de maximă însemnătate pentru naționalismul românesc. 
Demolarea s-a produs tot prin decizia Elenei Ceauşescu, ca 
urmare a proiectului de construire a mausoleului funerar al 
lui Nicolae Ceauşescu pe locul unde se găseşte Mitropolia. 
Aflată în pericol de a fi mutată la Mănăstirea Văcăreşti, 
Patriarhia a protestat vehement, fapt ce a provocat furia 


Elenei Ceauşescu: „Bun, să râmână ei acolo. Dărâmăm 
biserica şi punem în locul ei un centru sportiv, un complex 
sportiv”246. 

Un moment încărcat cu semnificaţii încă neştiute a fost 
întâlnirea particulară dintre papa loan Paul al II-lea şi 
patriarhul României Teoctist la Roma. Deşi patriarhului i s-a 
interzis de la Bucureşti deplasarea la întâlnire, 'Tleoctist s-a 
dus la Vatican. Din ceea ce se cunoaşte, cu această ocazie 
Teoctist a fost informat asupra iminenţei căderii 
comunismului şi a lui Ceauşescu, s-a convenit asupra 
stabilirii unor legături directe, mai întâi confidenţiale şi apoi 
oficiale şi s-a perfectat în principiu vizita papei în România, 
după căderea dictaturii. Faptele s-au petrecut astfel: „în 
1989, Patriarhul României a profitat de o vizită pe care 
trebuia să o efectueze la o comunitate ortodoxă din India. 
Statul român nu finanța deplasarea, Prea Fericitul 'Teoctist 
a trebuit să aleagă între două rute posibile, aşa că a optat 
pentru cea prin Roma, explicabilă şi prin faptul că era mult 
mai ieftină, încă de la scara avionului, un reprezentant al 
Departamentului pentru Culte îl avertizase pe Patriarh să 
anunţe conducerea dacă se ivea ocazia să discute cu 
Sanctitatea Sa Papa. La Roma a aflat că va fi găzduit în 
Cetatea Vaticanului şi că a doua zi, pe 5 ianuarie, la ora 
11.00, va fi primit de Papa loan Paul al II-lea. Aceste date au 
fost comunicate Bucureştiului. Cu puţin înainte de întâlnire, 
când maşina ce trebuia să îl conducă la Papa era deja la 
scară, Prea Fericitul Teoctist a fost vizitat de ambasadorul 
de atunci al României, care a transmis ordinul venit de la 
Bucureşti de a anula întâl-nirea cu Sanctitatea Sa. Prea 
Fericitul Teoctist a replicat că nu poate produce un incident 
diplomatic şi că îşi asumă răspunderea de a merge la 
întâlnire. Întrevederea era evident pregătită din timp”.247 
Apariţia unui caz al activităţii bisericilor occidentale în 
România perioadei 1986-1989 a fost determinată de nişa pe 
care a creat-o glasnost-ul sovietic, precum şi de insistența 
politicilor occidentale asupra respectării prevederilor 


Actului final de la Helsinki în privinţa libertăţii convingerilor 
religioase. Trebuie spus de la început că problema 
implicării bisericilor occidentale în schimbarea de regim din 
România a avut un dublu caracter, religios şi politic, la care 
au fost încorporate câteva cazuri de spionaj, mai precis de 
folosire a unor prelați sau legături pe linie cultică în scopuri 
ilegale de incitare, conspirație sau propagandă. 
Propaganda se reducea la tentative de prozelitism şi la 
susţinerea iredentismului maghiar. Din punctul de vedere al 
consistenţei şi eficienţei acestor activităţi, ele au avut un 
impact limitat până în decembrie 1989, explodând cu toate 
consecinţele sale după revoluţie, în rândurile preoţilor şi 
enoriaşilor catolici din România au circulat cu precizie şi 
abundență informaţiile despre transformările petrecute în 
Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia, despre rolul pe care îl 
joacă în procesele de liberalizare (inclusiv politice) de acolo 
Biserica romano-catolică şi despre personalitatea şi 
activitatea anticomunistă a papei. Fenomenul a creat o mai 
mare apropiere şi solidarizare a enoriaşilor, cetăţeni 
români, de Biserica lor, precum şi convingerea avansată că 
schimbarea va atinge şi România. Fenomenul a fost valabil 
şi în cazul Bisericilor reformate. Din această perspectivă 
minoritatea creştină aparținătoare de Bisericile occidentale 
(reformaţi aproximativ 3,5, romano-ca-tolici aproximativ 
5,0) a fost mai bine informată asupra perspectivelor 
schimbării şi mult mai bine motivată în momentul 
schimbării. 

Pe componenta religioasă a implicării, Bisericile 
occidentale urmăreau, dincolo de fireasca eliberare, 
refacerea patrimoniului confiscat de comunişti, rezolvarea 
cazului Bisericii greco-catolice şi prozelitismul organizat. Pe 
componenta politică a intervenit acea parte a campaniei 
anticomuniste duse de Vatican, Statele Unite şi Germania 
care viza folosirea prelaţilor şi legăturilor cultice pentru a 
sprijini schimbarea. Catolicii au fost mai puţin implicaţi în 
activităţile enunțate, datorită nivelului superior de 


înţelegere a fenomenului religios şi politic, preponderent 
ecumenic, la care ridicase papa loan Paul al II-lea problema 
liberalizării Estului. Catolicii au fost ponderaţi, deoarece 
papa vedea în perspectiva liberalizării mai degrabă o 
apropiere de Biserica Ortodoxă decât o continuare a 
confruntării dogmatice, în aceste condiţii cele mai multe 
bătăi de cap au dat autorităţilor Bisericile reformiste şi 
sectele. Acestea din urmă au reprezentat întotdeauna un 
mediu ideal pentru implicare politică. Se pare că 
autorităţile române tratau cu luciditate acest fenomen: 
„Asistăm în ultimii ani la un alt fenomen: amestecul sectelor 
«vechi» în viaţa social-politică este mai evident decât în 
trecut, iar cel al sectelor «noi» se dovedeşte de multe ori 
brutal şi flagrant, activitatea lor fiind dominată de multe 
mobiluri ascunse. Aceasta nu înseamnă că orice acţiune 
întreprinsă de un sectant sau de o sectă religioasă trebuie 
automat calificată în acest mod, latura social-politică a 
activităţii lor urmând să fie analizată de la caz la caz, de la o 
sectă la altă sectă şi, la nevoie, de la o acţiune individuală a 
unuia dintre sectanţi la alta”248. Pe toată perioada scursă 
între 1986 şi 1989, emisari sectanţi au căutat să pătrundă 
în România cu publicaţii de propagandă şi Biblii 
neortodoxe, au fost respinşi încă de la graniţă sau surprinşi 
pe teritoriul ţării în timpul activităţii şi expulzați, în câteva 
cazuri, s-a încercat pătrunderea pe la punctele de frontieră 
cu Bulgaria şi URSS (Basarabia) fără să explice cineva cum 
trecuseră de celelalte frontiere ale Cortinei de fier. 
Majoritatea provenea din Germania şi Austria, dar au fost 
identificaţi şi emisari din Franţa şi SUA249. Odată ajunşi în 
zona de propagandă, unde erau aşteptaţi de legături puse 
la dispoziţie de centrele din Occident, aceşti emisari 
treceau la activităţi de incitare în rândurile enoriaşilor, 
tema principală fiind revolta minorităţilor împotriva 
regimului comunist, dar pe suportul temelor teritoriale şi 
naţionale ale iredentismului maghiar. Practic, lupta 


anticomunistă era o acoperire pentru interesele 
extremismului antiromânesc. Ocazia nu putea fi pierdută. 

Deşi fenomen marginal în ţările comuniste din Est 
(Ucraina, URS S, România, Bulgaria), folosirea sectelor şi a 
bisericilor occidentale pentru implicarea în politica 
schimbării a avut un rol particular foarte important în 
România prin instrumentarea cazului Laszlo Tokes. Cazul 
Tokes este cel mai bine cunoscut pe scena publică de 
parlamentarii Comisiei senatoriale care s-au ocupat de 
reconstituirea evenimentelor din decembrie 1989, precum 
şi de ziariştii care au avut acces în perioada 1990 - 1992 la 
copiile după dosarul preotului reformat, care a circulat prin 
redacţii2 50. 

Cazul Laszlo 'Tokes. Activitatea politică anticomunistă a lui 
Laszlo Tokes nu a fost prezentă în toată perioada cât s-a 
aflat în conflict cu propria sa Biserică. Atitudinea 
iredentistă, extremist maghiară, s-a manifestat timpuriu, 
după ce tatăl său a dus un adevărat război cu liderii şi 
enoriaşii propriei sale Biserici, iar activitatea de agent s-a 
putut identifica cu probe numai în ultimii ani, 1988-1989. 
Consistenţa cazului său a fost dată de conflicte din 
interiorul Bisericii reformate. Din cei opt copii ai familiei 
Istvan şi Elisabeta Tokes, numai Laszlo a urmat cariera 
preoțească, făcându-şi studii în şcoli religioase din România 
comunistă, prin libertăţi religioase acordate de regimul 
comunist: primele opt clase la Gimnaziul reformat de fete, 
liceul la Colegiul piarist şi apoi student la Institutul Teologic 
Protestant unde tatăl său era profesor. Deoarece tatăl său 
se implicase la un moment dat în lupta pentru conducerea 
cultului reformat din România, inițiind chiar în 1981 o 
sciziune „pe criterii politice”, tânărul Laszlo l-a urmat pe 
calea disidenţei religioase. Problema este că foarte mult 
timp, deşi existau numeroase denunţuri din. 

Autorul acestui volum a fost unul dintre cei care au 
cunoscut documente ale dosarului lui Laszlo Tokes în 
calitate de redactor-şef al cotidianului Viitorul românesc, în 


cursul anului 1991. Copia după dosar a fost verificată 
împreună cu alte surse stabilindu-se autenticitatea 
incontestabilă a acestuia, întrucât copia dosarului fusese 
achiziționată de redacţie, exemplarul unic a rămas în 
patrimoniul acesteia. 

Laszlo 'Tokes nu a reprezentat un subiect de interes pentru 
Securitate, fapt care atestă cauza religioasă internă, 
ierarhică şi personală a preocupărilor sale timpuriu 
protestatare. Atât tatăl său, prin revista Foaia protestantă, 
publicaţie legală al cărei redac-tor-şef era, cât şi Laszlo 
Tokes prin articolele sale din revista Ellerpontok 
(„Contrapunct”), publicaţie ilegală, care însă era lăsată să 
circule de către Secretariatul pentru Culte, nu au avut alt 
subiect al nemulțumirii decât modul în care conduceau 
Biserica episcopul Nagy de la Cluj. Dosarul Securităţii 
insinuează că scopul real al atacurilor la adresa celor doi 
episcopi era ascensiunea lui Istvan Tokes într-o poziţie de 
conducere. Pe de altă parte, legăturile dubioase ale 
acestuia cu lideri reformaţi din Ungaria, precum şi 
informaţiile provenite din reţea în legătură cu atitudinea sa 
„politică”în fapt, folosirea acuzaţiei de pactizare cu regimul 
de la Bucureşti pentru scopuri ierarhice —, ascensiunea 
tatălui lui Laszlo Tokes a fost blocată. Fiul a preluat 
campania tatălui în calitate de capelan la parohia reformată 
din Dej (1977-1984). Conflictul intern din Biserica reformată 
nu putea râmâne fără ecou şi fără a fi speculat de 
extremismul maghiar, astfel că o scrisoare cu caracter 
polemic ajunge la. Europa liberă. Nici cu această ocazie 
Securitatea nu iniţiază vreo măsură împotriva lui. Ca 
urmare a unei avalanşe de cereri venite din partea 
enoriaşilor reformaţi, având ca subiect comportamentul 
sfidător, arogant, neglijent în serviciu, imoral - întreținea 
mai multe amante - episcopul Nagy i-a intentat un proces 
disciplinar care a durat o jumătate de an, între 1983 şi 
1984. Comisia superioară reformată din Cluj, în prezenţa 
episcopului Nagy, l-a achitat însă, considerând că acuzaţiile 


nu sunt suficiente pentru a fi sancţionat disciplinar. Pentru 
a aplana conflictul, a fost transferat la Sânpetru de Câmpie, 
unde însă Laszlo Tokes refuză să se ducă. Dând în judecată 
conducerea Bisericii reformate, Justiţia română îi respinge 
acţiunea pe motiv că acea cauză nu era de competenţa ei, 
refuzând să se implice într-un caz care ţinea de regulile 
interne ale unui cult. Laszlo Tokes îi scrie atunci lui Nicolae 
Ceauşescu. Memoriul său este repartizat Departamentului 
pentru Culte, care în primăvara anului 1986 intervine la 
Eparhia reformată din Cluj în favoarea lui Laszlo Tokes. În 
timpul audierilor la Comisia senatorială, colonelul Gheorghe 
Raţiu, fostul şef al Direcţiei I, avea să declare: „Iokes Laszlo 
a fost agent, iar Papp Laszlo, episcop, tot un agent al 
serviciilor secrete maghiare. A avut sarcina să-l şicaneze pe 
Tokes. De două ori la Direcţia cultelor i-am spus lui Papp 
Laszlo să-l lase în pace pe 'Iokes, dar el nu s-a 
conformat”25'. La l iunie 1986, Laszlo Tokes este repus în 
drepturi şi transferat ca ajutor al preotului Paiker Leon la 
parohia reformata din Timişoara. Explică mai departe 
colonelul Raţiu: „Papp Laszlo era deputat în MÎN şi era 
interzis să-i urmărim pe deputaţi. Dar am făcut aceste 
verificări. Prin '87-'88 a spus că tatăl lui Tokes l-a rugat să-l 
reangajeze pentru că episcopul Nagy de la Cluj l-a dat 
afară. M-a întrebat şi pe mine ce părere am, am spus: 
«Bine, să-l reprimească» şi atunci Cumpăânaşu a trimis 
acordul Departamentului cultelor. Dar Papp Laszlo a ţinut 
să-l numească la Timişoara pentru că au un preot în vârstă 
autoritar care poate să-l ţină în frâu. Am fost de acord şi 
dosarul lui Tokes a fost transferat la Timişoara. Preotul a 
primit un atac de cord după certuri bisericeşti de-ale lor. 
După o săptămână Tokes s-a instalat în casa parohială. Aici 
a intervenit fiul lui Papp Laszlo, Carol, care n-a vrut să-l 
numească paroh pentru că nu are vechime şi atunci a dat o 
decizie de mutare. La insistentele mele Cumpănaşu a fost 
de acord cu mutarea asta”252. Transferul de la Dej la 
Timişoara a fost făcut cu aprobarea Securităţii, care, 


mobilizată de liderii religioşi ai Bisericii reformate şi de 
numeroasele denunţuri ale enoriaşilor, hotărâse în iarna 
anului 1985 să acorde oarecare atenţie acestui caz. Cu 
ocazia unei cercetări făcute de Ministerul Apărării 
Naţionale în 1992, colonelul Gheorghe Raţiu i-a declarat 
autorului: A fost o mare greşeală a Securităţii să accepte 
transferul lui Tokes de la Dej la Timişoara. Eroarea a 
provenit din importanţa redusă pe care o acorda cazului 
Tokes, persoanei în sine, care în 1985 nu reprezenta altceva 
decât un rebel în interiorul Bisericii sale, precum şi faptului 
că Securitatea a primit asigurări din partea episcopului 
Papp că la Timişoara îl va avea sub supraveghere proprie, 
prin intermediul unor mijloace specifice Bisericii respective. 
La acea dată nu mi-am dat seama de jocul dublu făcut de 
episcopul Papp, care incita mereu cazul Tokes şi avea o fiică 
măritată la Debrețin, unde se deplasa foarte des sub 
acoperirea acestei relaţii”, în fapt, agitația lui Laszlo Tokes 
a condus la trecerea acestuia în sfera de interes a reţelelor 
finanţate de extremismul maghiar, precum şi a serviciului 
de informaţii maghiar. Interesul Securităţii pentru Laszlo 
Tokes apare cu adevărat abia în iarna anului 1985, 
deoarece atunci a primit informaţia, pe calea spionajului 
extern românesc, că Tokes este în vederile iredentei 
maghiare. Se pare că iniţial Securitatea Judeţului Cluj se 
limitase la „încadrarea” lui Laszlo Tokes cu doi informatori, 
provenind din anturajul său feminin - Laszlo Tokes era un 
bărbat frumos şi destul de libertin - apoi a reuşit să-l 
racoleze pe fratele acestuia, Andraş, şantajându-l prin 
apartenenţa sa la minoritatea homosexuală. Securitatea a 
greşit din nou, convinsă că are suficiente surse sigure, din 
imediata şi intima apropiere a preotului reformat şi nu a 
descoperit din timp că Laszlo 'Tokes reuşise nu numai să 
provoace confesiunea colaboraţionistă a fratelui său, ci şi să 
ajungă la o înţelegere cu acesta privind prevenirea asupra 
tuturor zonelor de interes şi a activităţilor Securităţii în ce îl 
priveşte. În adresa trimisă de SRI Comisiei parlamentare, 


chiar se precizează: „Prin şantajarea fratelui său, TOKES 
LASZLO a reuşit să cunoască orice acţiune iniţiată 
împotriva sa de fostul organ de represiune comunistă”253. 
A mai existat un amănunt care a derutat Securitatea mult 
timp: Laszlo Tokes se prezenta ca un fidel al lui Nicolae 
Ceauşescu, purtând cu acesta o corespondenţă bogată, 
plină de adulaţie. Fostul ofiţer de Securitate de la 
Timişoara, colonelul Petru Pele avea să declare în faţa 
Comisiei senatoriale: „Sunt adunate 14 tomuri de dosare cu 
Tokes. El l-a venerat pe Ceauşescu. Îi scria scrisori să-l ajute 
împotriva şefilor lui bisericeşti. Dosarele lui Tokes au fost 
trimise la MApN, acum am înţeles că sunt la SRI. În dosare 
Tokes figurează cu numele conspirativ Vasile. El acţiona 
pentru independenţa Ardealului, deci nu avea nimic cu 
Ceauşescu. A ţinut legătura cu agenţii maghiari, trimitea 
materiale la 'TV Panorama”254. 

Întregul tablou de până acum al cazului Tokes 
demonstrează dezinteresul sau cel puţin lejeritatea cu care 
a tratat Securitatea acest caz până în anul 1988, când 
preotul reformat a intrat activ în atenţia agenturii 
maghiare. Probabil că el nici nu a reprezentat un caz politic 
până în acel moment, ci doar unul confesional, între 1986 şi 
1988, deşi se afla sub conducerea vechiului său adversar, 
episcopul Papp, Tokes nu are probleme deosebite şi nici nu 
produce vreunele, în 1988 însă, preluat de emisari speciali 
trimişi din Occident, Laszlo 'Tokes ia poziţie împotriva 
programului de sistematizare a localităţilor sub acuzaţia 
adusă statului de demolare a satelor maghiare. Aceasta era 
direcţia prioritară a campaniei internaţionale lansate de 
extremismul maghiar şi preluată ca act de încălcare a 
drepturilor omului de către presa occidentală, cu toate că 
programul de sistematizare - un subiect care trebuie 
analizat cu atenţie - nu avea un caracter etnic, majoritatea 
copleşitoare a localităţilor vizate fiind etaic românească, 
între aprilie 1988 şi decembrie 1989, Lăszlo Tokes este 
surprins în întâlniri conspirative cu agenţi maghiari în 


diferite locuri de contact, în Timişoara şi în afara oraşului, 
în intersecţii auto fără trafic, înregistrat audio şi video fără 
dubiu asupra calităţii de cetăţean român implicat împotriva 
statului său în activităţi ilegale. Deşi probele strânse la 
Direcţia I sunt relevante, deşi agenţii maghiari cu care a 
intrat în contact au fost urmăriţi şi pe teritoriul ungar până 
la identificarea precisă a serviciului secret din care fă-ceâu 
parte, deşi la un moment dat i-a plasat un agent român pe 
post de emisar ungur şi Tokes i-a făcut un raport complet 
asupra activităţii sale, deşi Securitatea a cerut lui 
Ceauşescu arestarea lui, şeful statului nu ia nici o măsură, 
în afară de cele clasice de supraveghere. La 19 octombrie 
1993, Comisia senatorială l-ă audiat pe generalul Iulian 
Vlad: „Domnul Nicolaescu: Problema 'Tokes aţi raportat-o lui 
Ceauşescu? 

Domnul Vlad: Da, a fost raportată în august sau 
septembrie 1989, când Securitatea judeţului Timiş şi 
direcţia centrală de linie mi-au prezentat cazul analizat de 
ei şi din care rezultau lucruri deosebite în activitatea 
acestui cetăţean român. Se propuneau măsuri, m-am dus cu 
cazul, dar nu cu dosarul, că nu accepta să-şi arunce privirea 
într-un dosar, cred că avea repulsie, de când fusese 
anchetat şi judecat, faţă de dosare. El a considerat atunci 
că nu este oportun, el nu angaja discuţii explicite, cel mai 
des returna hârtia fără să spună nimic şi se deducea că nu 
eşti în vederile lui. Defectul sau calitatea mea era că 
ceream explicaţii şi asta nu convenea, îmi spuneam punctul 
de vedere, în cazul dat am explicat că solicitau este 
serioasă, că nu este vorba aici de ceea ce făcea un cetăţean 
român, ci de ceea ce se făcea în spatele acestui cetăţean 
român, puterea lui, planurile şi acţiunile care se 
întreprindeau în spatele acestui cetăţean român. 

Domnul Gabrielescu: Poate ne spuneţi ce ştiaţi înainte de 
decembrie ' 89 despre acest caz? 

Domnul Vlad: Pot să vă dau detalii, dar cel mai bine cred 
că vă poate lămuri în acest caz locţiitorul şefului Securităţii 


judeţului Timiş, maior Ţinu Radu, care a lucrat în acţiunea 
respectivă. Ceea ce pot să vă spun este că acest cetăţean 
român nu acţiona în interesul României, care era patria lui 
prin naştere, ci în interesul unei puteri străine. Culegea 
informaţii de orice natură pe care le transmitea afară. Ceea 
ce are o denumire pentru un străin, spionaj, pentru un 
român este trădare de ţară. Au fost dovezi, un dosar întreg. 
Când i-am prezentat preşedintelui României cazul, a 
reflectat, cum nu făcea în alte cazuri, a cerut explicaţii, i-am 
dat şi mi-a spus: «Nu este oportun pentru ţară, nu trebuie 
făcut». Noi propuneam să fie chemat să răspundă în faţa 
legii pentru faptele lui. Şi acum consider că era o 
propunere corectă să fie anchetat. A mai spus ca, totuşi, să 
fie ţinut sub control şi aşa s-a şi făcut până la data de 15-16 
decembrie 1989"255. 

Iniţiativa Securităţii în privinţa lui Lăszlo 'Tokes a fost 
materializată prin două documente, primul fiind o notă a 
Departamentului Securităţii Statului în care, pe baza 
probelor existente la dosarul de urmărire, se propunea 
luarea măsurilor legale prevăzute pentru cazurile de 
trădare de ţară, iar al doilea era nota Procuraturii în care 
se prezenta temeiul legal al arestării. Conform generalului 
de justiţie Gheorghe Diaconescu, cel care a şi înaintat nota 
Procuraturii Generale, pe această notă, Nicolae Ceauşescu 
a scris: „NU. Să se ia măsuri de influențare obştească. Sa 
fie dat în judecată de corul UTC din Arad pentru calomnie şi 
să fie mutat”. Printre declaraţiile cu referire la activităţile 
sale parohiale, Tokes făcuse aprecieri ironice la adresa 
corurilor care interpretau cunoscutele cântece „patriotice” 
închinate lui Ceauşescu. Noi, cei care am fost 
contemporani, ştim că erau jalnice. Oricum, de la acea 
apostilă a lui Ceauşescu a pornit acţiunea de mutare a lui 
Tokes din Timişoara. Episcopul Papp şi-a arătat satisfacția, a 
mers până la capăt, dându-l în judecată, iar într-un interviu 
acordat postului de radio Kossuth a spus foarte clar despre 
Tokes: „Dacă nu se simte bine în România, să se mute în 


Ungaria sau în Canada, unde trăieşte fratele său”256. 
Lucrurile astea conveneau regimului şi lăsau impresia că 
acţiunea va decurge liniştit. 

Încercând să înţelegem atitudinea prudentă a lui Nicolae 
Ceauşescu, dincolo de mentalitatea sa primitivă cu 
„influențarea obştească”, trebuie să luăm în calcul faptul 
esenţial că şeful statului şi al partidului conducea în primul 
rând şi decisiv prin partid, nu prin instituţii. Faptul că un 
secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii 
Statului avea acces direct la el era singular, prin natura 
activităţii acelei instituţii în care Ceauşescu vedea un 
instrument al partidului. Indiferent ce informaţii i se 
aduceau la cunoştinţă, decizia aparţinea secretarului 
general şi se transmitea prin partid. Nu Securitatea dădea 
ordine Procuraturii, ci partidul, care dădea ordin şi 
Securităţii să pună la dispoziţia Procuraturii informaţiile 
necesare instrumentării unui caz. În acest sistem de 
gândire şi de lucru, Nicolae Ceauşescu trebuie să fi cântărit 
atunci cazul lui Laszlo Tokes dintr-o perspectivă mai largă. 
Ceea ce Securităţii i se părea foarte simplu, având în 
vedere probele pe care le strânsese, din punct de vedere 
politic era mult mai complicat. La 28 august 1988, cu ocazia 
întâlnirii de la Arad, Karoly Grosz, secretar general al 
PMSU, folosise un limbaj din care rezulta că Ungaria nu 
recunoaşte apartenenţa Transilvaniei la România, iar 
Nicolae Ceauşescu reacţionase vehement, cu toate că 
intenţia lui fusese să profite de această întâl-nire pentru a 
calmă relaţiile româno-ungare. De la 31 ianuarie 1988, 
Ceauşescu avea pe cap un caz deosebit de complicat, 
surprinderea diplomatului Mircea Răceanu în flagrant 
delict de spionaj în favoarea SUA, iar probele din anchetă şi 
mărturisirile arestatului conduceau spre o posibilă 
condamnare la moarte (care s-a şi pronunţat). Lui 
Ceauşescu nu-i trebuia un al doilea caz, mai ales că dosarul 
Râceanu era încă ţinut în rezervă, având în vedere 
implicarea relaţiei cu Statele Unite. Abia în martie 1989 


este dat publicităţii cazul lui Râceanu. La începutul lui 
aprilie Germania Federală îşi cheamă ambasadorul. La fel 
au făcut şi alte ambasade occidentale, cu scopul de a evita 
implicarea ambasadorilor în ceremoniile festive organizate 
la sfârşit de an. În zilele de 14 şi 15 decembrie 1989, toţi 
ambasadorii statelor occidentale au revenit la post pentru a 
fi martori şi actori ai răsturnării lui Ceauşescu. Conform 
unei versiuni publice, tot în primăvara lui 1989, serviciile 
secrete americane sugerează apariţia unei forme de protest 
din direcţia partidului (Scrisoarea celor 6), pentru a 
compensa căderea lui Răceanu. După Silviu Brucan, nu a 
existat vreo legătură între cele două cazuri. Are dreptate: 
„Scrisoarea celor 6” a fost de inspiraţie sovietică. Un 
scandal cu ungurii era ultimul lucru pe care şi-l dorea 
Ceauşescu. De altfel, într-o discuţie purtată de autor la 12 
august 2003 cu fostul procu-ror-şef adjunct, Gheorghe 
Diaconescu, acesta a declarat: „Ceauşescu avea două 
obsesii: maghiarii şi studenţii. Considera că aceste două 
medii sunt cele mai periculoase pentru declanşarea unei 
revolte, a unei mişcări protestatare violente, serioase şi 
dorea să le evite. Din acest motiv era extrem de prudent în 
privinţa măsurilor legale care îi vizau pe maghiari şi pe 
studenţi, căutând să nu dea el ocazia pentru o astfel de 
mişcare”. Dacă ne uităm pe lista acţiunilor sale politice din 
ultimul an, vom observa şi cum înţelegea Nicolae Ceauşescu 
să blocheze ameninţarea potenţială din partea minorităţii 
maghiare şi a studenţilor. La 26 octombrie 1989 
organizează o plenară a Consiliului oamenilor muncii de 
naţionalitate maghiară, la care primeşte asigurări de 
devotament şi sunt respinse „încercările de amestec în 
treburile interne ale României”, iar la 5 decembrie 
„Consiliul de Stat hotărăşte majorarea cuantumului 
burselor pentru studenţi şi elevi şi acordarea de burse fiilor 
de muncitori şi ţărani cooperatist! Indiferent de veniturile 
părinţilor”257. Un apel nepotrivit la proverbul românesc 
„Când o face plopul mere şi răchita micşunele” - o versiune 


recentă a proverbului autentic „Când o face plopul nuci şi 
răchita mere dulci”258 - pentru a arăta că socialismul nu 
va pieri niciodată, nu a provocat decât reacţia ironică a 
studenţilor din mai multe centre universitare, care au 
atârnat mere în plopi. 

Preliminarii ciudate. 

Mai mult decât orice estimare a unui scriitor sau istoric, 
faptul că în anul 1990 România ar fi cunoscut oricum o 
explozie socială şi politică nu poate fi negat. Era previzibil 
dinlr-o sumă întreagă de motive interne şi externe. 
Antecedentele din anii 1987-1989, mai ales persistenţa 
focarului social de la Braşov, cu concentrare mare de 
industrie ineficientă, apoi blocajul funcţional al centrelor 
industriale supradimensionate şi eşecul agriculturii 
comuniste arată că națiunea ajunsese la un capăt în 
raportul său cu statul. Uniunea Sovietică a înţeles din timp 
că explozia previzibilă a societăţii româneşti va duce la 
apariţia unui fenomen accelerat de căutare a unei alte 
soluţii politice pentru România. Trecuse şi timpul 
experienţelor economice şi al răbdării populaţiei. O 
Românie revoltată nu se putea îndrepta spre URSS. Ea 
putea rămâne suspendată, se putea rupe în bucăţi sau se 
putea orienta, prin forţa crizei, spre cele trei oferte 
occidentale: un ajutor economic german, o umbrelă politică 
americană, o iluzorie protecţie franceză. Să nu uităm că în 
decembrie '89 Polonia şi Cehoslovacia ieşiseră din scenariul 
Echipei Gorbaciov şi se îndreptau vertiginos spre soluţiile 
occidentale. România era prea aproape de URSS pentru a fi 
pierdută în acelaşi fel. Perestroika eşuase, iar Echipa 
Gorbaciov mersese prea departe dincolo de limitele 
scenariului kaghebist, astfel încâţ anul 1989 înregistra 
înmulţirea eşecurilor planului iniţial de ieşire din criză. 
Gorbaciov însă nu avea încotro; el trebuia să meargă 
înainte pe plan extern, pe planul care se rezema mai mult 
ca oricând de umărul occidental. 


Câfeva precedente. Nu o dată în ultimii 15 ani cuvântul 
revoluţie a fost înlocuit cu explozie, însă explozia are în 
primul rând nevoie de o scânteie, iar în al doilea rând 
distruge, face prăpăd în jurul ei. Produsă într-o casă cu 
uşile şi ferestrele închise, explozia face ravagii. Dacă acea 
construcţie este solidă, ar putea rămâne în picioare stâlpii 
de rezistenţă. Dar construcţia era butaforică: „Partidul 
comunist, Securitatea, Nomenclatura şi Economia 
planificată erau cei patru stâlpi ai regimului, stâlpi care nu 
mai puteau fi «reparaţi», ci înlocuiţi, iar orice înlocuire a 
unuia atrăgea slăbirea construcţiei şi prăbuşirea ei'259. 
„Explozia” de la Timişoara a avut mai multe precedente 
interesante în care mulţimea se adunase spontan şi 
manifestase într-un context psihologic favorizat de 
amănunte aparent nesemnificative. Ar fi interesant de 
analizat câteva cazuri. 

La 7 mai 1986 echipa de fotbal Steaua (club al 
Ministerului Apărării Naţionale a României) câştiga, după o 
finală dramatica cu F. C. Barcelona, Cupa Campionilor 
Europeni. La finalul comentariului său, spicherul Coca- 
Cosma Teoharie a anunţat eronat că fotbaliştii se întorc în 
aceeaşi seară de la Sevilla. În Capitală se adună spontan în 
principalele centre sportive - Ghencea şi Giuleşti - sute de 
suporteri. Un grup se strânge în faţa sediului Clubului 
Steaua din strada Plevnei, apoi porneşte spre Aeroportul 
Otopeni pe jos, adunând pe drum şi suporterii giuleşteni şi 
pe alţi suporteri din centru, care încercaseră, fără succes, 
să convingă pe şoferii unor autobuze de noapte să iasă din 
traseu şi să-i transporte până la aeroport. Deşi până acolo 
sunt aproximativ 15 km, la Otopeni ajung peste 2 000 de 
oameni. Pe drum, mai întâi de la magazinul alimentar de 
lângă Televiziune, deschis entuziast de gestionar, apoi de la 
chioşcul alimentar al Aeroportului Băneasa (cu program 
permanent) unii participanţi cumpără băuturi alcoolice, mai 
ales sticle de şampanie. Ajunsă în faţa aerogării 
Aeroportului Otopeni, mulţimea se comportă relativ 


disciplinat scandând şi cântând în cinstea victoriei. La 
început, scandările sunt expresia bucuriei şi mândriei, 
subliniind superioritatea românească în domeniul fotbalului 
pe plan european. După câteva ore de aşteptare şi confuzie, 
autorităţile (Miliția) anunţă că este o eroare şi că sportivii 
se întorc abia seara următoare. Mulțimea nu crede, devine 
agitată şi în scurt timp apar primele accente verbale 
violente la adresa Miliției, în care mulţimea vede pe eternul 
rival sportiv al Stelei, echipa Dinamo (club al Ministerului 
de Interne). Adunarea se transformă, inclusiv pe fondul 
consumării băuturilor aduse, într-o manifestaţie scăpată de 
sub control în care milițienii din spaţiile laterale sunt 
huiduiţi, agresaţi, injuriaţi, goniţi, înspre dimineaţă 
mulţimea se calmează, înţelege şi, având în vedere că la 
Aeroport este adusă şi presa din ziua respectivă (8 mai), 
spiritele se potolesc. Suporterii pleacă pe jos înapoi. Cazul, 
oricât ar părea de izolat şi particular, are importante 
semnificaţii din punctul de vedere ăl psihologiei mulţimii, în 
primul rând, nu a fost nevoie de nici o instigare calificată 
pentru ca oamenii să se adune. Mulțimea a măr-şăluit liberă 
pe străzile Capitalei, nu pe trotuare. Determinarea 
impresionantă a mulţimii a fost dovedită de parcurgerea 
unei distanţe apreciabile pe jos. În momentul în care 
autoritatea ordinii (Miliția) a intervenit - fără violenţe, 
firesc şi corect —, pentru a explica mulţimii realitatea, 
aceasta nu a fost crezută şi, mai mult, a provocat o reacţie 
de ostilitate, în seara următoare vor veni mai mulţi, peste 5 
000, tot pe jos şi mult mai organizaţi (cu pancarte, cu 
steaguri, cu banderole etc.). Cristian Ţopescu, cunoscut 
comentator sportiv aflat în disidenţă, a fost solicitat de 
autorităţi să se prezinte la aeroport în uniformă de ofiţer 
pentru a ţine mulţimea în stare de calm. Având în vedere că 
avionul întârzia, '[opescu a fost nevoit să se adreseze 
mulţimii, să-i explice esenţa confuziei privind ziua şi ora 
întoarcerii fotbaliştilor, să vorbească aproape două ore. 
Faptul că un singur om, cunoscut ca disident, ca 


personalitate căreia i se făcuse o nedreptate, a intervenit cu 
succes pentru a transmite de fapt acelaşi mesaj ca şi Miliția, 
dovedeşte funcţia esenţială a credibilităţii în relaţia 
cumassa. În acea noapte de 8 mai 1986 avusese locun 
transfer dramatic de autoritate, de la stat la un om. 
Duminica următoare, în faţa unor tribune arhipline, echipa 
Steaua a jucat în campionat primul său meci după cucerirea 
Cupei Campionilor Europeni. Printr-o ironie a soartei, 
adversara era echipa de fotbal a „Securităţii” (în realitate a 
Miliției Municipiului Bucureşti), Victoria Bucureşti, pe care 
Steaua a zdrobit-o cu un umilitor 4-0. În tribune s-a 
manifestat un adevărat delir anti-Securitate şi anti-Miliţie. 
Esenţa acelei întâmplări a fost curajul, înfrângerea fricii de 
autoritate prin constituirea ca mulţime, mulţimea fiind un 
mediu primitiv care asigura protecţia individului, care 
permitea exprimarea nemulțumirii, care oferea posibilitatea 
consumării sentimentului de libertate. Fenomenul s-a 
repetat cu amploare la Braşov în 1987. 

La Timişoara au existat câteva cazuri de organizare a unei 
mulţimi înainte de decembrie 1989. Dintr-o iniţiativă 
rămasă şi astăzi foarte vagă, deşi se bănuieşte că erau 
studenţii, cu un an înainte, în decembrie 1988, mai mulţi 
tineri au încercat să organizeze o manifestaţie într-una din 
pieţele Timişoarei. „Iinerii nu foloseau manifeste, nu ţi se 
adresau direct, tranşant: când treceau pe lângă cineva, 
ziceau - însă destul de incolor, ca, în situaţia că persoana ar 
fi încercat să îi tragă la răspundere, ei să poată mima 
mirarea, nevinovăția, exasperarea - cu un ton scăzut: 
«Dacă eşti patriot, vino în 3 ianuarie în Piaţa Unirii!», 
mergând mai departe de parcă nici nu te-ar fi observat, 
necum să-ţi fi vorbit”261. Ca şi la Iaşi, în decembrie 1989, 
organizatorii fac aceeaşi greşeală: indică două puncte de 
întâlnire - Piaţa Unirii şi Piaţa Operei - similitudinea cu 
indicarea dublului loc de întâlnire din capitala Moldovei - 
Piaţa Unirii şi Piaţa Palatului - fiind tulburătoare. Ca şi la 
Iaşi, peste un an, „Miliția şi Securitatea, cunoscând datele 


problemei, se pregătiseră să intervină cu promptitudine, în 
ambele locuri existând tehnică şi forţe de ordine”262. 
Numeroşi timişoreni vor trece prin cele două pieţe fără să 
se oprească, în documentele Securităţii acest caz nu există, 
probabil pentru că nici nu a existat în forma uşor exagerată 
prezentată de revoluționari (tehnică, forţe de ordine etc.). 
La 15 noiembrie 1989, cu ocazia meciului de fotbal 
România-Danemarca, în urma căruia echipa naţională s-a 
calificat la Campionatul Mondial din Italia, centrul oraşului 
Timişoara a fost ocupat de câteva mii de oameni, care şi-au 
manifestat bucuria. S-a cântat Deşteaptă-te, române! Un 
cântec patriotic cu semnificaţii revoluţionare. Acţiunea a 
pornit, ca întotdeauna după o victorie internaţională la 
fotbal, din Complexul studenţesc. Securitatea cunoştea din 
interior, cu ajutorul unei reţele destul de ample, că la 
fiecare meci internaţional important în căminele studenţeşti 
se adunau studenţii pentru a urmări partida, după o 
aprovizionare metodică şi substanţială cu palincă, la 
bidoane. Ofiţerul de obiectiv chiar obişnuia să treacă prin 
încăperile cu televizoare şi să stabilească împreună cu 
studenţii nişte reguli de comportament, să-i roage să nu 
producă distrugeri. După terminarea meciului, s-a format 
un grup de aproximativ 200 de studenţi care a plecat 
cântând spre sediul Comitetului Judeţean de Partid unde 
manifestaţia s-a oprit pentru scurt timp, scandând numele 
unor jucători (Hagi, Balint, Sabău) şi primind salutul 
câtorva funcţionari din sediu (reamintim că meciul s-ă 
disputat după-amiaza, pe lumină). De aici, grupul a fost 
condus de lucrători ai Securităţii infiltraţi printre 
manifestanți şi purtând fulare ale clubului Politehnica 
Timişoara pe un traseu care să nu deranjeze circulaţia în 
oraş spre centru, întâmplarea a făcut ca, fiind identificat în 
grup un student străin bănuit de legături cu o organizaţie 
teroristă, manifestaţia să fie filată în permanenţă, filmată şi 
fotografiată. Persoana respectivă însă se integrase pur şi 
simplu manifestaţiei de bucurie fără nici un scop subversiv. 


O dată cu venirea serii, în zona centrală mai rămâne un 
grup de 50-60 de manifestanți din mijlocul cărora s-a 
strigat la un moment dat: Perestroika! Gorbaciov!”. 
Lucrătorii Securităţii - probabil printre puţinii participanţi 
treji - vor conduce grupul înapoi în Complexul studenţesc, 
unde fusese deja organizată de cadrele didactice şi de 
grupul politic de sprijin al acestora (UASCR) o şedinţă 
menită să potolească spiritele. Nu există mărturii credibile 
că din mulţime s-a strigat „Jos Ceauşescu!”. Nimic nu a 
transformat adunarea într-o manifestaţie anticeauşistă. 
Titus Suciu, un timişorean care a avut inteligenţa să 
înregistreze aproape toate evenimentele importante din 
oraş, va consemna cu ternei: „Din păcate, n-a existat 
nicăieri un pol, un punct de aglomerare. Adică niciunul 
dintre concitadini nu a avut curajul să se Pună în fruntea 
mulţimii, să-i ordoneze şi canalizeze energia, pentru a o 
folosi împotriva organelor locale de partid”263. Trebuie 
menţionat că, spre deosebire de Iaşi sau Bucureşti, centrul 
oraşului Timişoara - identificat prin axa edilitară dintre 
Catedrală şi Operă - este compus în majoritate dintr-un 
spaţiu pietonal, dintr-o alee de promenadă izolată de 
circulaţia rutieră, fapt care nu a permis unul din gesturile 
de-acum tipice ale revoluţiei: oprirea circulaţiei. Cum 
organele de ordine (Miliția) se instalaseră în ziua de 15 
noiembrie pe calea rutieră din faţa Catedralei şi asigurau 
fluenţa circulaţiei rutiere, spaţiul de adunare a fost practic 
foarte uşor de închis, având în vedere şi faptul că pe 
lateralele clădirii Operei accesul pietonal se face prin două 
străduţe extrem de înguste. Apoi, faptul că oamenii 
Securităţii au reuşit să se infiltreze şi la un moment dat să 
conducă manifestaţia aduce acest caz la dimensiuni ceva 
mai apropiate de realitate. 

Mult mai interesant pare însă incidentul timişorean din 23 
noiembrie 1989, care era penultima zi a Congresului şi în 
care era pregătită realegerea lui Nicolae Ceauşescu în 
fruntea partidului comunist. La Uzina Mecanică Timişoara, 


în mod iresponsabil - din punct de vedere al puterii 
comuniste - nu s-a plătit salariul la timp, deşi era exact 
intervalul în care se desfăşura Congresul al XIV-lea. În 
câteva întreprinderi din ţară şi din Bucureşti au existat 
membri ai partidului care votaseră pe timpul verii în 
organizaţia lor împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu, 
provocând deruta liderilor politici. La întreprinderea 
Aerofina din Bucureşti, de exemplu, muncitorul specialist 
Şorodoc s-a ridicat într-o şedinţă de partid şi a anunţat că 
apartamentul său din bloc este imposibil de locuit din cauza 
lipsei apei de băut, a apei menajere, a căldurii în instalaţia 
de termoficare. A cerut să se rezolve aceste probleme. Nu i- 
a dat nimeni nici o atenţie, în şedinţa următoare, adică 
peste o lună, a anunţat că, ne-fiindu-i rezolvate problemele 
de către actuala conducere a partidului, votează împotriva 
realegerii lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-lea, cu 
speranţa că un alt secretar general se va apleca asupra 
problemelor unuia dintre membrii partidului pe care îl 
conduce. Luat „la prelucrare” de secretarul de partid al 
instituţiei şi de trimisul sectorului, muncitorul Şorodoc 
constată că partidul din care face parte nu-l mai reprezintă. 
La următoarea şedinţă, peste încă o lună, cere cuvântul 
statutar şi îşi anunţă demisia din PCR. Primul-secre-tar al 
sectorului şi diferiţi alţi activişti - care, subliniem, nu au 
desfăşurat nici o formă de presiune, alta decât munca de 
lămurire - au rămas sideraţi în faţa acelei cereri prezentate 
firesc şi într-un cadru organizat, în Statut nu exista un 
articol care să permită demisia din partid. Deruta în faţa 
unui disident care nu se manifesta violent, care păstra în 
permanenţă o atitudine demnă, care se înscria cu 
corectitudine în prevederile legilor şi în logica 
documentelor de partid şi căruia nu i se putea reproşa 
nimic profesional, a permis ca la întreprinderea A erofina să 
existe înregistrat oficial un vot împotriva realegerii lui 
Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-lea. După cum s-a 
aflat ulterior, cazul său se multiplica în numeroase alte 


întreprinderi din ţară, păstrându-se însă în limitele izolării, 
în cele câteva cazuri, foarte puţine, provenite din rândul 
intelectualităţii tehnice, aşa-numitul TESA, atitudinea de 
refuz a votului a fost privită cu indiferenţă, şedinţele de 
partid ale organizaţiilor compuse din angajaţi ai aparatului 
tehnico-economic fiind de mult transformate într-o parodie 
la care se citeau ziare sportive, se spuneau bancuri şi se 
mimau cu ironie lozincile zilei (devenise celebru 
comentariul ironic al lozincii „Lrăiască Pacea şi 
Securitatea!”)Mai mult decât atât, organizaţiile de partid 
ale TESA aveau de câţiva ani secretari aleşi din rândurile 
lor, ale intelectualităţii tehnice, secretari care se 
complăceau de multe ori în derizoriul imprimat de colegii 
săi. În organizaţiile muncitoreşti situaţia era mult mai 
periculoasă, existând cazuri disperate de oameni cărora li 
se spunea că reprezintă clasa conducătoare a ţării, dar care 
nu mai suportau viaţa în blocurile unde fuseseră mutaţi şi 
care se degradaseră vertiginos, de oameni care nu mai 
puteau să-şi întreţină familia, pe fondul reducerii 
drepturilor salariale sau a neplăţii la timp a lefii. 

La Timişoara şi la Braşov exista o situaţie socio-economică 
aparte, câte un focar exploziv cu implicaţii psihologice 
determinate de faptul că în aceste municipii fuseseră aduşi 
numeroşi muncitori din Moldova. Aceştia veniseră, ocupau 
blocuri întregi de locuinţe şi lucrau de regulă în sectoarele 
cele mai dificile, cele mai periculoase, scopul principal al 
venirii lor fiind câştigul mai mare, sumele apreciabil mai 
mari ce se puteau câştiga în acele locuri. Cum în anii 1988- 
1989 criza economică generalizată a sistemului a condus la 
di-niinuarea substanţială a salariilor, muncitorii moldoveni 
au pierdut avantajul principal al deplasării lor locative, al 
mutaţiei pe care o suportaseră şi nemulţumirea a devenit 
cu atât mai mare. Altfel spus, veniseră să câştige mai mult şi 
ajunseseră să câştige mai puţin. Cauza principala a 
migraţiei lor economice era astfel trădată de statul care îi 
adusese acolo. 


La Timişoara, un grup de muncitori de la secţia mecanică 
a Uzinei Mecanice (UMT) a încercat să mobilizeze angajaţii 
pentru o grevă care să forţeze plata salariilor. Este posibil 
să fi existat şi accente izolate împotriva realegerii lui 
Nicolae Ceauşescu. „lotul trebuia să demareze în 23 
noiembrie, ora nouă. Atunci aveau să oprească maşinile, să 
iasă în curte, să mobilizeze şi celelalte secţii, după care 
urmau să pornească în oraş pe un traseu ocolitor, cât mai 
lung, cu întreprinderi pe parcurs, pentru a aduna 
manifestanți de pretutindeni.”264 în dimineaţa respectivă 
la ora nouă curtea întreprinderii a rămas goală. Abia după 
ora 10.15 un grup estimat la aproximativ 300-400 de 
oameni se adună în curte scandând: „Români, veniţi cu 
noi!”. Această lozincă este una din cele mai controversate, 
deoarece are cel puţin două sensuri: un apelal 
manifestanţilor de altă origine etnică către români sau un 
apel patriotic românesc. Secţia de propagandă a partidului 
nu va rata nici un prilej pentru a sublinia că nucleul 
revoltaţilor a fost mai mereu format din cetăţeni de origine 
etnică maghiară, incitaţi de posturile de radio şi televiziune 
din Ungaria. Conform unor informaţii venite tot din rândul 
revoluţionarilor cifrele participanţilor trebuie să piardă un 
zero: „Din păcate - afirmă losif Costinaş —, doar 40 de 
temerari au ieşit la poarta uzinei la ora fixată”265, în 
fruntea lor s-ar fi aflat maistrul Sabin Poenar. În curtea 
interioară a UMI se adună şi muncitori din alte secţii, 
formându-se o coloană care pleacă spre poartă. „Numai că 
în dreptul birourilor apare un şef de secţie, la intervenţia 
căruia oamenii dau înapoi, se pierd, se risipesc pe la secţiile 
lor, aşa că afară au ajuns doar vreo 30 de oameni”266, 
întâmplarea este derutantă. Un număr impresionant de 
muncitori care au oprit maşinile şi au declanşat o acţiune 
protestatară împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu se 
intimidează în faţa unui şef de secţie! Deşi efectul de 
mulţime este realizat, el nu funcţionează, ca şi în cazurile 
precedente, pentru a se „canaliza” spre acţiune. Şi de 


această dată lipseşte ceva, ca şi mai târziu la Iaşi, ca în 
numeroase alte cazuri de grevă spontană sau iniţiativă 
protestatară pe care Securitatea recunoaşte că le-a 
dezamorsat pe aproape întregul teritoriu al ţării. A lipsit 
scânteia, a lipsit elementul esenţial al exploziei. Tot în 
timpul audierilor la Comisia senatorială, colonelul Raţiu 
avea să precizeze: „în România era situaţia explozivă, lipsea 
doar scânteia. Scânteia s-a declanşat la Timişoara (...) 
Situaţia era mai explozivă la Iaşi sau Galaţi, mult mai 
necăjite şi noi ne aşteptam ca acolo să înceapă”267. 

Cercetarea de către autor a cazului de la UMI arată că 
relatarea târzie conţine multe exagerări, dar îl identifică pe 
„şeful de secţie” în persoana colonelului-inginer de 
Securitate Jurj, care i-a liniştit pe muncitori, dându-le 
asigurări că „Mâine vă intră banii”. 

O precizare necesară. Cititorul trebuie să fie prevenit că 
povestea revoluţiei române conţine o cantitate apreciabilă 
de episoade legendare, provenite din rândurile 
revoluţionarilor şi de multe informaţii derutante din partea 
Securităţii, fie minimalizând actele revoluţionare, fie 
ascunzând slăbiciuni, eşecuri şi erori ale propriului aparat, 
în rândurile revoluţionarilor a existat tentaţia de a construi 
o „istorie” anterioară exploziei, o întreagă pregătire 
preliminară cu scopul de a da un caracter organizat, bine şi 
lucid structurat politic manifestaţiei din 16 decembrie. Era 
în dezinteresul legendei ca explozia de nemulţumire să 
rămână în istorie ca un eveniment necontrolat, haotic, 
întâmplător. Sau şi mai rău, organizat de altcineva decât de 
revoluționarii înşişi - de sovietici, de unguri sau de 
autorităţi. Securitatea şi DIA au fost cele mai des folosite ca 
diversiune la o realitate greu de reconstituit, în timpul 
cercetării, autorul s-a confruntat cu o adevărată construcţie 
ficţionară despre pregătirea revoluţiei, despre desfăşurarea 
ei în momentele esenţiale şi - punctul cel mai sensibil - 
despre eroii ei. La un moment dat poveştile revoluţiei conţin 
atâta invenţie încât nici nu mai ştii ce să crezi, încât devine 


extrem de greu să alegi adevărul de minciună şi de o parte 
şi de alta, pentru a-ţi forma o imagine coerentă, realistă 
asupra evenimentului. Reconstituirea făcută de autor la faţa 
locului, la Timişoara, a dezvăluit o cantitate imensă de 
minciună, legendă, improvizație în legătură cu diferitele 
episoade ale evenimentelor: locuri în care se afirmă că erau 
adunaţi mii de revoluționari nu îngăduie decât prezenţa a 
câtorva sute, distanţe care nu se puteau parcurge pe jos cu 
viteza pe care o descriu relatările postdecembriste, 
unghiuri de vizibilitate sau de tragere din care fie nu se 
puteau vedea incidentele, fie nu se putea executa foc direct, 
imagini aflate în arhiva Muzeului revoluţiei care atestă cu 
totul altceva decât se afirmă în lucrări memorialistice, 
documente falsificate, hărţi întocmite pentru a ascunde 
realitatea etc. 

Pentru a se descurca în plasa deasă a legendei, cititorul 
are la dispoziţie aproximativ 300 de cărţi despre 
evenimentele de la Timişoara, din care doar vreo cinci 
păstrează încă peste timp căldura relatării din vecinătatea 
evenimentului şi numeroase detalii apropiate cumva de 
adevăr. Râmân interesante mărturiile consemnate de 
Miodrag Milin, Marius Mioc şi Titus Suciu, unele încărcate 
sentimental şi înfrumuseţate politic (caracterul 
anticomunist), cu patriotism local (prioritatea Timişoarei) şi 
cu episoade eroice (implicarea personală în actul istoric). 
Peste timp, tentativa de a reconstitui faptele şi de a se plasa 
pe ei înşişi cât mai spre centrul lor în dezordinea 
evenimentelor i-a făcut pe participanţi sau pe martorii 
oculari să încerce compunerea ansamblului şi să-i dea o 
ordine - o ordine revoluţionară. Din păcate pentru ei partea 
de revoltă a unei revoluţii nu are, în principiu, o ordine 
acţională tocmai pentru că implică prezenţa, mişcarea 
voluntară sau folosirea tnassei. La cantitatea imensă de idei 
şi iniţiative, câteva - uneori doar una - dintre ideile 
enunțate haotic ating gândirea, mentalitatea, temerile sau 
preocupările unei majorităţi amassei şi emitentul acela 


devine instantaneu un lider, un erou. Oamenii îl urmează. 
Apoi sunt liderii acţionali, cei care, din diferite motive 
personale sau doctrinare îşi înfrâng teama, simt forţa 
massei şi o folosesc, dezvoltă mesaje şi atitudini temerare 
mergând până la violenţă. Ei identifică primii un inamic - 
organele de ordine, infiltraţii, simbolurile Puterii (însemne, 
imagini, clădiri) - şi reuşesc să dirijeze forţa massei spre 
acel inamic. Ei nu sunt mai puţin revoluționari prin asta, ci 
chiar sunt adevărații revoluționari pentru că acelea sunt 
mecanismele determinante ale unei revoluţii. Tentaţia de a 
face din revoluţionar un individ conştient, lucid, decent şi cu 
comportament de om bine educat este de neoprit, dar în 
egală măsură incompatibilă cu principiile unei revolte 
violente. O forţă inepuizabilă este frustrarea, forţă care a 
acţionat devastator în România mai ales după revoluţie, 
atunci când revoluționarii au constatat fie eşecul personal, 
fie deziluzia politică, fie blocarea speranţelor ficţionare în 
faţa unor guvernări slabe, ineficiente, în acest caz, 
revenirea la idealurile revoluţiei, la raportul între speranţă 
şi rezultat, a devenit un simptom care a încărcat şi mai mult 
legenda cu mituri, unele dintre ele fabricate cu bună ştiinţă 
pentru a marca vizibil identitatea de revoluţionar. Pentru 
numeroşi revoluționari această identitate este mai 
puternică decât cea profesională sau politică (de membru al 
unui partid) sau este pur şi simplu ultima identitate care le- 
a mai rămas. De aceea, ei aveau nevoie de impunerea ideii 
că revoluţia a avut un program, o desfăşurare condusă 
raţional spre un ţel bine determinat şi că a atins victoria, 
dar aceasta a fost deturnată de forţe contrarevoluţionare. 
Pe lungi liste de eroi vom întâlni frecvent în loc de muncitor, 
funcţionar, medic, şofer cuvântul unic revoluţionar, aceasta 
fiind ultima şi singura identitate a individului care a riscat 
atunci, care s-a revoltat sau măcar a coborât în stradă 
pentru a privi, a rănitului sau a celui bătut de forţele de 
ordine, în apărarea acestei identități au fost folosite apoi 


toate mijloacele administrative şi politice. Ei nu sunt de 
condamnat, ci de înţeles. 

Am inclus acest pasaj explicativ aici pentru a pregăti într- 
un fel cititorul la confruntarea cu o construcţie legendară 
care are deja o istorie de 15 ani, s-a realimentat în fiecare 
an în decembrie prin intermediul presei şi s-a îmbogăţit 
până la mitologie prin literatura revoluţiei. Pe de altă parte, 
comportamentul autorităţilor în timpul evenimentelor de la 
Timişoara are propriile sale particularităţi. Este evident 
astăzi că factorul politic local a acţionat în derută, amato- 
nstic şi discreţionar şi că factorul cel mai apropiat de 
realitatea stră-zu Securitatea, a acumulat cele mai multe 
informaţii, a acţionat pentru a monitoriza evenimentele şi la 
un moment dat a pierdut controlul acestora. 

În sfârşit, renunțând la aprofundarea acestui fenomen 
psihologic acum, vom semnala totuşi cititorului că din 
cercetarea atentă a mărturiilor se desprinde concluzia unui 
corp de informaţii preponderent indirecte, de relatări târzii 
şi de amintiri extrem de imprecise pentru datele de 14 şi 15 
decembrie 1989, chiar şi pentru 16 decembrie, situaţie 
estimată a proveni atât din incapacitatea firească de a 
participa activ la un fenomen violent şi a rămâne perfect 
lucid în mijlocul unei revolte, a unei intensităţi emoţionale, 
cât şi din faptul că faza iniţială a revoltei încă îşi căuta o 
formă a sa. Cititorul are la dispoziţie o sursă simplă, des 
folosită şi care s-a transformat într-un fel de reper pentru 
analiza revoluţiei române Psihologia mulțimilor a lui Gustave 
Le Bon. În opera sa publicată în 1895, Le Bon explică 
esenţa unei revoluţii: „Când edificiul unei civilizaţii este 
mâncat de viermi, mulțimile îi aduc prăbuşirea. Atunci se 
manifestă rolul lor. Pentru o clipă, forţa oarbă a numărului 
devine singura logică a istoriei”. Atât autorul, cât şi cititorii 
aşteaptă în continuare noi documente ale arhivelor secrete, 
dar este perfect posibil ca acele documente să nu fie altceva 
decât reflexul negativ al miturilor fabricate de 
revoluționari, o imagine la fel de falsă privită în oglindă. 


O coincidenţă suspectă, în noaptea de 10 spre 11 
decembrie 1989 „persoane neidentificate au împrăştiat pe 
străzile Timişoarei manifeste cu conţinut exclusiv 
anticeauşist «Jos Dictatura!», «Jos tirania ceauşistă!», 
«Moartea dictatorului!», în dimineaţa zilei următoare 
(11.12.1989) întregul personal al Miliției Judeţene a fost 
mobilizat pentru adunarea acestor hârtiuţe ce umpluseră 
străzile oraşului”269. Manifestele aveau acelaşi conţinut cu 
cele care au apărut la Iaşi şi care anunțau drept dată a 
revoltei tot 16 decembrie! Nu s-a putut stabili o legătură 
între cele din Timişoara şi cele de la Iaşi, decât că au fost 
răspândite în aceeaşi zi. Sunt însă, fără îndoială şi alte 
coincidenţe surprinzătoare, la care se adaugă folosirea 
aceluiaşi cântec patriotic Deşteapta-te, române! Şi locul de 
adunare în Piaţa Unirii din Timişoara şi laşi, iar asta în 
condiţiile în care revoluționarii din ambele oraşe nu 
recunosc vreo legătură între ei. Rămâne doar misteriosul 
telefon primit de la Timişoara de Titi lacob la Iaşi: „Voi ce 
faceţi acolo, dormiţi? Doar trebuia să fiţi primii...”. Este 
perfect posibil să nu existe nici o legătură, dar trebuie 
menţionat că în Bucureşti era foarte bine cunoscut de 
populaţie cazul unui funcţionar al Ambasadei Ungariei care 
fusese surprins de Securitate împrăştiind manifeste în oraş. 
Aflându-se sub filaj, era evident că nu fusese o întâmplare 
sau că, i-a pus cineva manifestele pe capota autoturismului, 
împrăştiindu-se atunci când a plecat de la stop” aşa cum 
pueril s-a apărat diplomatul ungur. Important pentru noi 
din acest caz este că, în mod cert, nu numai revoluționarii 
produceau şi răspândeau manifeste în România a anului 
1989. Am discutat cazul împreună cu generalul Ştefan 
Alexie, fostul secretar de stat al DSS: „AMS: Spuneţi-mi 
ceva despre manifestele care apăreau pe străzi în acea 
perioadă, înainte de revoluţie. 

Ştefan Alexie: în Bucureşti, în perioada aceea, se difuzau 
manifeste, pe care noi le-am codificat Luneta. Nu reuşeam 
să prindem autorul acestor manifeste. Erau aruncate în 


diferite locuri, în zone unde era lume multă, fără să fie 
sesizat autorul. Aveau un conţinut dur la adresa lui 
Ceauşescu şi chemau la răsturnarea lui. S-au irosit forţe 
imense, sute de oameni ca să prindem autorul, cu pânde, 
filaj, echipe speciale... La un moment dat au fost aruncate 
din tavanul holului mare de la Palatul Telefoanelor, în tavan 
nu era nimic, nu exista posibilitatea de a fi aruncate de 
acolo. Atunci ne-am dat seama că sunt proiectate în sus cu 
un dispozitiv. Manifestele erau puse în nişte tuburi, care 
aveau la fund carbid cu apă, tubul era pus în picioare şi 
legat cu un nailon subţire. Când trecea cineva, se răsturna 
tubul, avea loc reacţia şi pulveriza manifestele. Cred că era 
iarnă, probabil '88 spre '89, când, întorcându-mă de la 
Vaslui, intram în Bucureşti spre seară. Deodată, la staţia 
maşinii a intrat apelul «urgent la faţa locului, eveniment 
deosebit». Am ajuns la birou şi m-am interesat. O maşină a 
Ambasadei Ungariei circula cu viteza redusă, având puse 
pe capotă manifestele, astfel încât să cadă pe stradă pe o 
distanţă mai mare. Când a ajuns pe Dionisie Lupu, prin 
dreptul casei Dianei Pacepa, soldatul din post (de la 
Biblioteca Americană - n.a.) a observat mişcarea şi a 
semnalat. La scurt timp s-a apropiat şi filajul din spate, 
având astfel posibilitatea să observe felul în care opera 
maşina ambasadei ungare. Şoferul a fost somat să 
oprească, dar nu a vrut. L-au prins, l-au blocat la intrarea în 
pasajul de la Colțea. Şoferul era ataşatul Ambasadei 
Ungariei, Gyorfy, iar lângă el era o femeie. Au fost supuşi 
unei cercetări în noaptea respectivă. Maşina a fost dusă la 
poliţie, demontată şurub cu şurub. Femeia care l-a însoţit a 
fost cercetată, aflându-se astfel că era menajera de la 
ambasadă. A relatat cum a fost luată de Gyorfy din 
ambasadă, cum l-a ajutat să ia pachetele cu manifeste din 
ambasadă şi cum au plecat în oraş, cum le punea pe capotă 
şi mergea încet ca să le împrăştie. Nu erau dubii”.270 
Generalul Neculicioiu a menţionat cu ocazia audierii sale 
la Comisia senatorială că în acţiunea ambasadei maghiare 


de la Bucureşti fusese implicat şi consilierul ambasadorului, 
un anume Hodişca Tibor27'. 

Între preliminariile ciudate ale incidentelor din 16 
decembrie se înscrie şi anunţul făcut de Laszlo 'Tokes în 
timpul slujbei din 10 decembrie prin care îşi informa 
enoriaşii că în 15 decembrie expiră termenul la care 
trebuie să se mute la Minei, în judeţul Sălaj, în aceeaşi 
noapte apar în oraş manifestele evocate mai sus şi care nu 
sunt revendicate de nimeni. Am putea presupune că au 
aparţinut unui grup de enoriaşi, care, prin natura şi 
restricţiile cultului lor, nu obişnuiesc să-şi manifeste 
opţiunile politice, însă manifestele nu conţineau mesaje 
particularizate, de exemplu: „Opriţi mutarea pastorului 
Tokes!” sau „Protestăm împotriva abuzului la adresa 
pastorului Tokes!” sau „Adunaţi-vă să-l apărăm pe pastorul 
Tokes!”, ci mesaje anticeauşiste. Mai intervine un amănunt 
semnificativ: conform afirmațiilor lui lokes, precum şi ale 
unora dintre enoriaşi, decizia de mutare din Timişoara era 
neconformă cu prescripţiile cultului. Astfel, enoriaşul Gazda 
Arpad precizează: „Biserica reformată este o biserică 
democratică. Spre deosebire de biserica catolică, aici 
enoriaşii aleg preotul. Dacă un preot este ales de enoriaşi, 
nu poate fi schimbat de episcop”272. Sigur, Iokes nu era 
ales la Timişoara, ci mutat de la Dej din ordinul episcopului. 
lar Laszlo Tokes povesteşte: „Ce-i drept, Securitatea 
pregătise acum şi cadrul legal pentru evacuare. La 
începutul lui septembrie i-a forţat pe prezbiteri să semneze 
sentinţa. Din cei 31 de prezbiteri, au fost prezenţi la 
adunarea aceea doar cinci inşi. Şi aceştia, sub impulsul 
fricii, pentru că fuseseră ameninţaţi cu pierderea posturilor, 
cu măsuri luate împotriva copiilor lor. Dar cinci inşi erau 
insuficienţi, regulamentul nostru prevede că o hotărâre 
devine definitivă când e aprobată cel puţin de un sfert din 
numărul membrilor conducerii bisericii. S-au prezentat 
doar cinci inşi? Nu-i nimic, numărul se poate completa... Şi 
securiştii l-au completat, s-au dus după alţi trei membri cu 


maşinile lor, i-au adus, i-au pus să semneze. De-acum, deci, 
totul era în litera legii”273. Este posibil ca Tokes să mintă, 
aşa cum a făcut şi în alte situaţii, însă nimic nu-i împiedica 
pe enoriaşii săi să răspândească minciuna în oraş prin 
manifeste. Ar fi existat aşadar un temei pentru un protest 
cu subiect foarte precis - evacuarea pastorului lokes nu era 
acceptată de o parte dintre enoriaşi. O altă parte - şi acest 
lucru trebuie subliniat - îl susţinea pe episcopul Papp 
Laszlo, cel care luase de fapt decizia de mutare a lui Iokes, 
înaintase cazul Justiţiei şi obținuse un verdict final de 
evacuare, în consecinţă, grupul de susţinători ai lui Tokes 
putea răspândi manifeste cu conţinut la fel de precis, dar 
credem că nu a făcut-o, că nu acest grup este autorul lor. 
Comportamentul fidelilor săi din perioada critică 15-16 
decembrie demonstrează o formă de manifestare paşnică, 
lipsită de orice accent. Revoluţionarul Marius Mioc este 
autorul unei cărţi interesante, care demontează câteva din 
afirmaţiile oficialităților române de după decembrie 1989, 
dar nu are răspuns pentru astfel de amănunte ciudate. Şi, 
atât timp cât Securitatea declară că autorii manifestelor au 
rămas necunoscuţi - adică nu i-a putut identifica - probabil 
că numai timişorenii ar putea răspunde la semnele de 
întrebare ale acestui caz. Altfel, coordonării anunţului lui 
Tokes cu răspândirea manifestelor nu aparţine revoluţiei» ci 
subversiunii străine. 

Erori ale autorităţilor politice 14 decembrie-l6 decembrie 
1989, ora 17. 00. 

Modul în care s-a transformat cazul de trădare şi spionaj 
Laszlo Tokes în scânteia dezordinilor din Timişoara, 
continuate printr-o revoltă populară, a preocupat pe mulţi 
analişti. De regulă este invocată ocazia dată de evacuarea 
pastorului reformat pentru provocarea protestelor sau 
violenţelor populaţiei timişorene (într-o altă versiune, doar 
ale grupului diversionist), sau direct de la Tokes pentru 
declanşarea revoluţiei din România. Faptul că revoluţia ar fi 
pornit de la un ungur a determinat o serie de tentative de 


ocolire a realităţilor din zilele de 15 şi 16 decembrie, a 
detaliilor semnificative astfel încât revoluţia - act 
fundamental şi istoric - să aparţină în întregime românilor. 
Această abordare are un caracter subiectiv şi politic, dar cu 
limite, iar limitele sunt date de refuzul de a accepta că în 
acel moment la Timişoara orice aglomeraţie întâmplătoare 
putea deveni sursa mişcării. Existenţa unei subversiuni 
organizate de serviciile secrete din URSS şi Ungaria, cu 
sprijinul serviciilor secrete din Occident şi din Iugoslavia, al 
căror exponent a fost Laszlo Tokes este deja o teză foarte 
solidă. Securitatea şi Armata afirmă cu fiecare ocazie că au 
identificat cu precizie modul de operare din momentele- 
cheie, chiar dacă acele momente-cheie s-au desfăşurat în 
mulţime, dar nu au putut aduce probe. Revoluţionarii 
afirmă că numai ei au acţionat. Intervenţia directă a 
subversiunii (partea sa de implicare activă în evenimente) 
are nevoie de un mediu format, pregătit din timp. 
Angajarea populaţiei româneşti în subversiune a pus marile 
probleme, în primul rând pentru faptul că forţele menite să 
acţioneze pentru identificarea şi reținerea diversionisţilor 
au fost timorate de existenţa unei mulţimi, au primit ordine 
să fie rezervate în acţiuni şi, aşa cum s-a putut înţelege mai 
bine în ultimul deceniu, nu erau nici pregătite să gestioneze 
profesionist o astfel de mişcare. Totodată, este greşit să 
limităm subversiunea doar la partea ei incitator-violentă. 
Subversiunea este o operaţie amplă care s-a desfăşurat în 
România şi în lume pe durata câtorva ani. Diversionisţii 
străini au fost susținuți de grupurile manifestanţilor români. 
Autorităţile române de astăzi refuză în continuare accesul 
la informaţiile selecte ale Securităţii culese în perioada 
premergătoare declanşării procesului revoluţionar, 
deturnând mereu subiectul decisiv, care poate lămuri totul, 
spre problema nesemnificativă a dosarelor informatorilor în 
care mascaţi şi demascaţi caută să se elimine unul pe altul 
din câmpul scenei politice, la 15 ani după ce şi unii şi alţii au 
ieşit de sub tutela Securităţii, trădând-o, desfiinţând-o, 


arătând apoi cu degetul tot în urmă spre ea. Pe acest traseu 
este o fundătură, cea în care se află de vreo cinci ani 
subiectul revoluţie, pentru că, în conformitate cu 
dezvăluirile din presă şi cu declaraţiile unor timişoreni, 
însuşi Laszlo 'Tokes a fost informator al Securităţii. Aşadar, 
apartenenţa cuiva la corpul informatorilor sau 
colaboratorilor este irele-vantă pentru schimbarea de 
regim, atât timp cât „simbolul revoluţiei anticomuniste” era 
parte a acestui corp. În aceste condiţii, neavând acces la 
probele care să ateste sau să infirme modul în care s-a 
desfăşurat subversiunea sovieto-ungară de la Timişoara şi 
ce rola jucat Laszlo Tokes în ea, nu ne rămâne decât să 
punem cap la cap datele cunoscute. 

Raportul Tokes - spionajul maghiar. Cunoscând cu 
certitudine colaborarea pastorului Laszlo Tokes cu serviciile 
secrete maghiare este normal să studiem acţiunile lui în 
contextul încercărilor repetate de a provoca undeva 
scânteia care să producă explozia. De la început trebuie 
observat că în raportul Tokes-spionajul maghiar se poate 
constata o tendinţă dominanţă, o caracteristică - având în 
vedere nivelul de informaţie de care dispunem - şi anume 
că Tokes era folosit de spionajul maghiar drept sursă a 
conflictului mult mai mult decât eventuala convingere a 
pastorului că el va reprezenta declanşatorul unei operaţiuni 
subversive. Cu alte cuvinte, valoarea acţiunii cuplului 'Tokes- 
spionajul maghiar era dată mai mult de capacitatea 
spionajului maghiar de a-l folosi pe 'Tokes pentru scopul 
final - înlăturarea lui Ceauşescu (misiune primită de la 
Marile Puteri) şi internaţionalizarea „cazului” Transilvaniei 
în vederea unei anexări (misiune proprie), decât de 
capacitatea lui Tokes de a produce el însuşi o revolta, de a 
organiza sau de a mobiliza energii revoluţionare. Momentul 
în care Securitatea a hotarât să înainteze propunerea de 
arestare - septembrie 1989 - nu era întâmplător. În acel 
moment Securitatea reuşise să facă dovada relaţiei directe 
între activitatea antistatală a lui Tokes şi activităţile 


antiromane şti din străinătate. Am subliniat cuvântul 
activitate, deoarece relaţia pastorului reformat cu serviciile 
secrete străine era deja documentată, inclusiv probatio 
probatissima, astfel că putea fi dovedită, însă în lipsa unor 
consecinţe care să atingă interesele legitime ale statului. 
Tokes se putea întâlni cu un agent maghiar, dar simpla 
întâlnire nu este relevantă, în septembrie 1989 Securitatea 
a reuşit să strângă suficiente probe pentru a demonstra că 
Laszlo Tokes folosea o reţea de enoriaşi, credincioşi din alte 
localităţi, cetăţeni români de origine etnică maghiară, 
agenţi maghiari pentru a culege informaţii din ţară pe care 
le transmitea legăturilor sale venite din Ungaria. 
Informaţiile vizau tot felul de întâmplări sau decizii politice 
locale care interesau comunitatea maghiară din România, 
atât reale cât şi inventate sau exagerate. Tokes strângea 
aceste informaţii şi le transmitea emisarilor veniţi din 
Ungaria. Aceştia le prelucrau în structurile serviciului de 
informaţii maghiar şi le transmiteau reţelelor din 
străinătate, posturilor de radio şi televiziune, ziarelor, 
organizaţiilor iredentiste ale emigrației maghiare. Acestea 
ieşeau cu ele public, susţinând campania împotriva 
României, a naţiunii române şi ocazional împotriva 
regimului Ceauşescu. Precizăm că Laszlo Tokes nu era 
singurul care ducea această activitate de trădare de ţară, 
dar în acest caz Securitatea a reuşit să depisteze întregul 
lanţ al acţiunii subversive. Această situaţie se afla în spatele 
afirmației făcute de generalul Iulian Vlad în timpul audierii 
sale la Comisia senatorială (19 octombrie 1993): „Culegea 
informaţii de orice natură pe care le transmitea afară”. 
Proba indubitabilă a acestei afirmaţii a apărut public după 
1989, într-o carte mult mai bună decât celelalte, scrisă de 
Marius Mioc. Ildiko Sepssy, soţia unui membru al grupului 
Tokes aflat sub supravegherea Securităţii, avea să 
povestească: „Soţul a făcut microfilm cu scrisoarea lui 
Tokes, care s-a transmis mai departe prin fostul socru al 
fiicei mele. Când Tokes avea ceva de transmis în străinătate, 


apela la soţul meu să facă microfilme, în 1990 am aflat că 
însăşi fiica mea ducea microfilmele la Arad, la bunica fostei 
soacre, de unde altcineva (nu ştiu cine) aranja să ajungă 
mai departe”274. Bela Sepssy va explica şi el implicarea în 
activitatea de spionaj: „Acasă şi la serviciu aveam laborator 
fotografic. Acolo am făcut microfilmele cu textele scrise de 
Laszlo Tokes, care apoi ajungeau la Budapesta, unde erau 
prezentate la radio şi TV”275. 

Faptul că documentele capturate de Securitate de la 
agenţii maghiari intraţi în contact cu Tokes în perioada 15- 
20 noiembrie 1989 conţineau pe lângă celebra chitanţă- 
dovadă a finanţării de către spionajul maghiar şi un 
chestionar vine să întărească teza conform căreia Tokes are 
valoarea unui instrument. Ultima întrebare era: „Când 
credeţi că va cădea Ceauşescu?”, la care Iokes nu a 
completat nici un răspuns276. Nu ştia, nu i s-a spus. Pentru 
a înţelege mai bine această calitate limitată a lui Laszlo 
Tokes, vom preciza că Doinea Cornea sau Dan Petrescu se 
aflau într-un raport invers cu serviciile secrete occidentale, 
fiind opozanți autentici care foloseau ei emisarii occidentali 
pentru a transmite mesajul lor politic explicit, anticomunist, 
fără să mai aibă vreo importanţă dacă acei emisari erau sau 
nu agenţi ai unor servicii de informaţii. Diferenţa de fond 
era dată de faptul că cei doi, spre deosebire de Tokes, nu 
aparţineau scenariului sovietic, al KGB-ului. Reamintim că 
acest scenariu viza provocarea unor manifestații, a unei 
revolte simultan în localităţile Iaşi, Cluj, Braşov, Arad, 
Timişoara, în fiecare localitate exista un nucleu, un focar 
pregătit, un fel de Tokes. Timişoara a fost oraşul ales pentru 
că, la fel ca Aradul, era lângă frontieră, era favorabil unei 
acţiuni rapide de pe două direcţii, sud şi est. Dar la 
Timişoara, spre deosebire însă de Arad, exista un motiv de 
scânteie pus pe tavă de factorul politic românesc, 
evacuarea omului lor. Data declanşării operaţiunii era 
oferită de hotărârea judecătorească - 15 decembrie (de 
fapt 16 decembrie) şi era deci cunoscută cu suficient timp 


înainte. Laszlo Tokes îşi anunţă enoriaşii, micul său grup de 
manevră, încă din 10 decembrie, că peste cinci zile va fi 
evacuat. 

Anunţul este făcut cu atâtea zile înainte din motivul simplu 
că era duminică, zi în care îşi ţinea slujba ştiind că nu o 
apucă pe cea din duminica următoare. Numai că aici 
intervine un amănunt banal, dar din acelea care răstoarnă 
istoria din nimic: data evacuării pica în 16 decembrie, care 
era sâmbătă, zi de repaus conform legilor ţării. Tot în litera 
şi spiritul legii, evacuarea propriu-zisă trebuia să se facă 
luni, 18 decembrie, zi de lucru. Tokes era convins că 
autorităţile nu vor respecta legile şi-l vor evacua pe 16, 
astfel încât 15 decembrie era ultima lui zi în Timişoara. 
Normal, dar în ultimă instanţă şi firesc, autorităţile nu 
acționau, pentru a respecta legea, inclusiv pentru a nu da 
ocazia unei acuzaţii de abuz. Nici prin cap nu le trecea să-l 
evacueze pe Tokes mai devreme de luni. Confirmarea vine 
chiar de la oamenii Securităţii: „Nu se punea problema 
evacuării -afirmă colonelul Raţiu în audierea pe care am 
mai citat-o - pentru că sâmbătă şi duminica nu se fac 
evacuări, eventual luni”. lar generalul Neculicioiu, şeful 
contraspionajului ţări socialiste, avea să declare: „Am un 
singur caz: în 12 decembrie, viceconsulul Csikas este sunat 
din Timişoara şi i se spune că «suntem organizaţi, avem lanţ 
viu Timişoara - Gyula, suntem în jurul lui Tokes, dar nu mai 
avem bani». Am luat legătura cu consiliul judeţean. Tokes 
era lucrat de Direcţia I şi nu de noi, unitatea 110. Este o 
anomalie. Tokes, dovedit 100 că-i agentul Budapestei, 
trebuia lucrat de noi”277. 

Aşadar, Tokes nu face anunţul în 10 decembrie doar dintr- 
un calcul personal. Securitatea are dovezi că anunţul său 
era legat de o acţiune organizată în Ungaria menită să 
mişte spre graniţele României un număr mare de indivizi 
care urmau să formeze un lanţ de solidaritate cu Tokes, 
peste frontieră, între localităţile Gyula şi Timişoara. Cum 
este greu de crezut că această mişcare putea avea un 


succes practic (era nevoie de sute de mii de oameni), este 
clar că acţiunea nu viza decât imaginea, transformarea 
cazului Tokes într-o nouă campanie de propagandă 
internaţională despre încălcarea drepturilor omului, ale 
minorităţilor şi libertăţii religioase, în noaptea de 10 
decembrie, un număr mare de manifeste este răspândit 
prin oraş fără ca Securitatea să-i descopere pe autori, cu 
toate că Tokes şi grupul lui restrâns de fideli se aflau sub 
permanentă supraveghere. Alţii fuseseră îndepărtați din 
oraş cu serviciul sau sub diferite pretexte administrative: 
Gazda Arpad la Lugoj, Balaton Zoltan şi Varga Lajos la 
Centrala Nucleară de la Cernavodă, un altul la Casa 
Poporului din Bucureşti278. Aşadar, intelectualii din grupul 
lui 'Tokes - studenţi şi oameni maturi care ar fi putut forma 
un nucleu protestatar autentic - sunt dezorganizaţi. 
Maiorul Radu '[inu, adjunct al şefului Securităţii judeţului 
Timiş, va declara zece ani mai târziu: „De menţionat că mai 
bine de 90 din tot ce se mişca în imobilul din strada Timotei 
Cipariu era sub controlul nostru”279, în perioada 10-16 
decembrie Securitatea a ascultat convorbirile din 
apartamentul pastorului Lăszlo Tokes, cunoscându-i bine 
intenţiile şi atitudinea. Timp de o săptămână Tokes şi 
apropiații săi au inspectat de mai multe ori împrejurimile 
imobilului şi au încercat să identifice filajul. De fiecare dată 
au identificat greşit persoanele şi autoturismele care îi 
urmăreau. Ca urmare, în 14 decembrie echipa de filaj este 
propusă la premiere de şeful Securităţii judeţului Timiş. 
Ziua de 15 decembrie găseşte dispozitivul de supraveghere 
al Securităţii intact şi nedescoperit. Din l decembrie 
imobilul este păzit de un miliţian şi supravegheat în 
permanenţă de Securitate. Oricine intră este legitimat şi 
înscris într-un registru. Pentru a asigura calitatea pazei, 
„Miliţianul” era în realitate un luptător USLA detaşat de la 
Aeroportul Timişoara şi îmbrăcat în uniformă de miliţian. Pe 
baza rapoartelor de supraveghere, inclusiv prin ascultare şi 
înregistrare, a registrului de intrări şi a informaţiilor 


provenite din grupul fidelilor lui Tokes, între care 
Securitatea avea mai mulţi informatori infiltraţi, ceea ce în 
termeni specifici se numeşte anturajul pastorului reformat 
este cunoscut în detaliu. Factorul politic în primul rând, dar 
şi cel executiv consideră situaţia ţinută sub control. La 
Bucureşti, în 14 decembrie, generalul Vlad se întâlneşte cu 
primul-secretar Bălan, îşi urează sărbători fericite, fără ca 
subiectul 'Tokes să fie amintit cumva, în mapa cu informaţii 
la zi a Şefului DSS cazul Tokes nu apare, cu numai o zi 
înainte de izbucnirea incidentului. 

Ziua de 14 decembrie 1989. Deşi există câteva mărturii 
care vorbesc despre formarea primului grup de 
manifestanți încă din seara de 14 decembrie, probabil că 
este vorba de o confuzie, cei în cauza neobservând de la 
distanţă altceva decât prezenţa câtorva enoriaşi care 
frecventau locul în mod curent. De cele mai multe ori este 
vorba de o confuzie de dată. Pentru data de 14 decembrie 
avem o primă mărturie, cea a lui Constantin Jinga, care 
afirmă că în jurul orei 16.00 a fost abordat de o colegă sub 
pretextul că „e revoluţie în oraş” şi că în faţa Bisericii 
Reformate este lume adunată280. Această mărturie are 
toate valenţele ciudăţeniei. Nu poate fi o eroare de datare, 
deoarece în mărturia sa Constantin Jinga dă un reper 
precis, inconfundabil: face precizarea că era joi, 14 
decembrie şi avea cursuri de la ora 16.00. În aceste condiţii 
nu se înţelege pe ce se întemeia afirmaţia colegei că „este 
revoluţie în oraş”, în ziua de 14 decembrie (!), când era 
linişte, nici măcar enoriaşii nu erau adunaţi, iar „revoluţie” 
va fi din 16 decembrie. Este posibil ca Jinga Constantin să fi 
avut de-a face cu o persoană care ştia mult mai multe decât 
el, decât forţele de ordine şi decât Tokes însuşi. De altfel, în 
lista mărturiilor strânse de Marius Mioc şi de Titus Suciu se 
află mai multe cazuri de persoane care anunţă direct sau - 
ca şi la Iaşi - telefonic existenţa unei manifestații în Piaţa 
Maria. Printre ele sunt anunţuri anterioare declanşării 
manifestaţiei propriu-zise din locul precis Piaţa Maria, însă 


nu este exclus ca numele acelui loc să fi fost folosit ca punct 
de reper, din obişnuinţă, aşa cum şi bucureşc-tenii spun 
Piaţa Romană, chiar dacă e vorba de străzi adiacente. Tot în 
ziua de 14 decembrie, un cetăţean român de naţionalitate 
maghiară-identificat de autor cu numele Varga (Lajos) 
Ladislau - aflat sub supravegherea UM 0110 (contraspionaj 
țari socialiste) este semnalat Securităţii Timişoara ca 
devenit dintr-o dată activ, comunicând direct şi neacoperit 
diplomatului-ofiţer cu care avea legătura la Ambasada 
Ungariei din Bucureşti. „Mesajul se referea la derularea 
evenimentelor din «jurul lui Tokes Lăszlo», dar în acelaşi 
timp obiectivul se simţea în pericol şi solicita o întâlnire cu 
diplomatul-ofiţer”281. 

Mesajul înregistrat pe casetă a fost descifrat de Securitate 
în 15 decembrie, astfel că au ştiut cine este cu precizie. 
Cunoscut ca agent din anturajul lui Tokes, lui Varga 
Ladislau i se înscenase cu puţin timp în urmă o percheziţie 
cu subiect valutar. Probabil că, reţinut şi cercetat, Varga 
simte că a fost descoperit şi, speriat de consecinţe, face 
eroarea să-şi caute legătura pe linie de spionaj, dezvăluind 
astfel şi una din legăturile lui Tokes cu spionajul maghiar. 
Este, de asemenea, posibil ca unii enoriaşi să fi venit la casa 
parohială ne-ştiind sau neînţelegând prea bine care erau 
procedurile juridice de evacuare, astfel încât să fi încercat 
să se intereseze sau chiar să se plaseze acolo din timp. 
Pentru aceeaşi zi însă există o mărturie extrem de 
interesantă, mai ales pentru că vine de la un revoluţionar şi 
nu din partea autorităţilor. Simion Popescu, muncitor la 
IJIL Timişoara îi va relata lui Miodrag Milin următoarea 
scenă, petrecută în seara de joi, 14 decembrie: „La ieşirea 
din bloc, pe la ora 22.00, întorcându-se spre casă, pe 
mijlocul străzii Negoi a observat trei cetăţeni; veneau 
dinspre tramvai, cântând româneşte şi ungureşte. Unul 
cânta: «O ce veste minunată». Ajungând în dreptul lor, i-au 
spus răspicat: «Domnule, dumneata nu colinzi cu noi?». Le- 
a răspuns: «încă nu e timpul de colindat». S-au oprit din 


drum şi au venit către el, spre trotuar. L-au mai întrebat: 
«Dumneata când o să colinzi?». Le-a răspuns: «La noi se 
colindă de Crăciun». Unul l-a întrebat din nou: «Unde la 
voi?». I-a zis (fiind clujean): «La noi, la Cluj». Atunci un altul 
l-a mai întrebat: «Tud magyarul?». I-a zis: «Ştiu, dar nu 
prea bine!». Cineva dintre ei a venit atunci cu remarca: 
«Lasă-l, măi, că ăsta-i de-al lui Ceauşescu!». Omul nostru a 
râs, ca să calmeze spiritele. Intrând totuşi în vorbă, i-a 
întrebat de unde sunt, de baştină? Aceia i-ar fi zis că-s din 
partea şimleului Sil-vaniei. Apoi, de unde vin aşa de veseli, 
la acea oră? I-au răspuns: «De mâine şi cât de repede, vom 
vedea un lucru mare, de ce sunt în stare ardelenii! (?) Dacă 
eşti aici de atâta timp, chiar nu ştii nimic?». Răspunsul a 
fost: «Ştiu foarte multe, dar nu ştiu ce ştiţi 
dumneavoastră!». (Aveau şi sticle în mână şi erau cam 
ameninţători.) Unul a rostit, până la urmă: «Hai, mă, să 
mergem, nu vezi că ăsta-i străin, iar noi avem treburile 
noastre». Faptul l-a făcut curios. Ce naiba o fi? Le-a cerut: 
«Spuneţi-mi, totuşi, despre ce este vorba?». Au răspuns: 
«Du-te mâine seară la Maria şi ai să vezi!»„282. Scena este 
mai valoroasă astăzi decât în 1990, pentru că astăzi ştim că 
numeroşi indivizi din grupurile de diversionisţi şi incitatori 
proveneau din alte localităţi decât Timişoara, că fuseseră 
pregătiţi pentru a produce incidentele şi că acționau pe 
baza unui plan. Aşa cum se prezintă mărturia, Simion 
Popescu surprinsese cu o seară înainte un mic grup 
pregătit să acţioneze în oraş, împreună cu alte astfel de 
grupuri, pentru a produce dezordinile cunoscute. Filajul 
consemna în perioada 11-15 decembrie prezenţa unui număr 
relativ mic de enoriaşi care veneau şi plecau interesându-se 
de situaţia pastorului, intrarea în imobilul unde 'Tlokes locuia 
ilegal fiind în permanenţă supravegheată de cel puţin doi 
adepţi, în acest context se produce un fapt aparent minor, 
ba chiar ridicol: cineva, o persoană necunoscută, sparge 
geamul apartamentului cu o piatră. Tokes va protesta, 
afirmând că Securitatea i-a spart geamul ca să i se facă frig 


în casă, însă enoriaşii prezenţi la intrare nu denunţă pe 
nimeni, declară autorităţilor că n-au văzut nimic. Fără ca 
Tokes şi grupul lui să ştie, Securitatea primeşte ordin să 
cerceteze cine i-a spart geamul. Ofițerii ajung la concluzia 
că a fost o înscenare, dar atât Tokes, cât şi grupul lui de 
adepţi anunţă în continuare zgomotos că „a fost atacat de 
Securitate”, în faţa acestei atitudini, generate de spargerea 
unui geam, Securitatea Timiş hotărăşte să nu-şi mai piardă 
timpul cu toate fleacurile. Iată însă că peste numai o zi în 
presa budapestană apare ştirea că 'Tokes a fost atacat în 
casa lui de către Securitate, fapt care pune Securitatea 
Timiş din nou în acţiune cu scopul de a depista sursa, în 
felul acesta, pornind de la un fapt banal, Securitatea 
descoperă unul din traseele activităţilor de agentură din 
Timişoara: „Pentru a crea senzaţia că într-adevăr este în 
pericol 'Tokes Laszlo, agenţii sub acoperire de la consulatul 
iugoslav au transmis la un moment dat că a fost atacată de 
Securitate locuinţa pastorului. Televiziunea iugoslavă nu a 
dat nimic, dar informaţia a apărut imediat la 
Radioteleviziunea din Budapesta. Era clar pe ce canal 
acționau spionii de la Consulatul lugoslaviei”283. Centrul 
de spionaj de la Consulatul Iugoslaviei - precizarea este 
absolut necesară - nu acţiona ca atare numai în folosul 
serviciilor de informaţii iugoslave, ci în interiorul unei reţele 
de spionaj maghiare, primind misiunea să lucreze pentru 
Ungaria. Acest fapt este confirmat oficial de SRI. 

Ziua de 15 decembrie 1989. În dimineaţa zilei de 15 
decembrie, în jurul orei 08.00 - se pare că este ora la care 
şi-au dat întâlnire enoriaşii - în apropierea imobilului apar 
fidelii pastorului, în majoritate oameni în vârstă şi femei. 
Aceştia însă, observând prezenţa miliţianului de pază, nu au 
curajul să se apropie şi, după cum explică foarte bine Gazda 
Arpad, „se plimbau prin zonă, intrau în farmacie, ieşeau, 
intrau în alimentară, ieşeau”284, în mărturia lui Sandu 
Hanus există mai multe contradicții şi informaţii 
aproximative, generate de faptul că nu a fost martor direct 


decât din seara zilei de 15 decembrie. Totuşi, el afirmă că a 
văzut 40-50 de inşi strânşi în faţa casei lui 'lokes încă de la 
ora 06.30 dimineaţa2 85. Nimeni nu confirmă această 
informaţie şi ea are toate trăsăturile unei confuzii. Chiar şi 
martorul Gazda Arpad dă de înţeles că a ajuns la imobilul 
lui Tokes după-amiază. Până la acest moment el povesteşte 
din auzite, însă probabil de la martori oculari. Aceştia i-au 
relatat că Miliția nu dădea voie nimănui să se apropie şi, în 
consecinţă, enoriaşii nu s-au putut aduna în faţa imobilului, 
în acest moment intervin în derularea neaşteptat de calmă 
a evenimentelor doi factori: 1. Enoriaşii nu înţeleg un fapt, 
sunt derutaţi de realitatea imediată că ho-tărârea 
judecătorească de evacuare nu se aplică, că la casa lui 
Tokes, deşi acolo exista un miliţian, nu vine ordinul de 
evacuare, nu apare executorul judecătoresc; măsura pare a 
fi amânată, fapt ce permite pierderea dimineţii, în realitate, 
nimeni nu avea de gând să trimită acolo executorul 
judecătoresc. 2. Pe direcţia Bulevardului 6 Martie apare 
secretarul II al Ambasadei SUA, Denis Curry, însoţit de o 
corespondentă de presă de la Ambasada Marii Britanii la 
Bucureşti. 

Cei doi fuseseră preluaţi de organele de filaj ale judeţului 
Timiş încă de dimineaţă şi se cunoştea cu ce scop au venit 
acolo. S-au plimbat prin oraş, pentru a da senzaţia că sunt 
turişti interesaţi de clădirile vechi ale Timişoarei, apoi au 
trecut de mai multe ori prin dreptul imobilului din Timotei 
Cipariu. Liniştea din faţa casei i-a contrariat, crezând că 
pastorul a fost deja evacuat. La un moment dat, au încercat 
să intre în clădire, dar miliţianul de la intrare i-a legitimat, 
astfel că au renunţat. După-amiază au făcut rost de o 
maşină şi au revenit într-un moment în care începuseră să 
se adune câţiva enoriaşi. Cei doi agenţi occidentali „au 
staționat cât să-l poată vedea pe Tokes, apoi s-au retras şi 
au mers pe căi ocolite, pentru a scăpa de noi, la 
telefoane”2 86, în realitate, au fost goniţi, în momentul în 
care maşina acestora ajunge în dreptul podului peste Bega, 


filajul îl anunţă pe Radu 'Ţinu. Acesta dă ordin miliţianului 
de la imobilul lui 'Tokes să iasă din dispozitiv, să se 
deplaseze după colţ şi să oprească circulaţia 
autovehiculelor în Piaţa Maria. Agentul va legitima câţiva 
trecători şi va direcţiona circulaţia până la apariţia celor doi 
străini. Ei au încercat să pătrundă pe strada Timotei 
Cipariu, dar au fost opriţi de miliţian, acesta informându-i 
că accesul este oprit pentru că în zonă se efectuează 
cercetări asupra unui accident, „întrucât D. (enis) C. (urry) 
şi însoţitoarea sa nu voiau să renunţe -relatează maiorul 
Radu '[inu - am intervenit eu, direct, dându-i de înţeles că 
nu are ce căuta în zonă”. [inu s-a prezentat mai întâi ca un 
cetăţean oarecare de pe stradă, enervat de situaţie: „Nu 
vezi, dom'ne, că nu ne dă voie miliţianul?” Relatarea 
maiorului 'Ţinu continuă de aici: „Cu toate acestea, cei doi 
nu renunţă, ocolesc două-trei străzi şi revin din cu totul altă 
direcţie. Filajul, care-i preluase de la aeroport, mi-a 
raportat şi, contrar uzanțelor, le-am ieşit în faţă, dându-le 
de înţeles că nu au nici o şansă să ajungă în strada Timotei 
Cipariu”. Radu [inu le-a bătut obrazul, le-a făcut semn să 
treacă Bega şi le-a strigat în zeflemea: „Dincolo de 
Potomac!”. „După circa 40 de minute, de la un telefon 
public D. C. raporta la ambasadă: «L-am văzut, totul este în 
regulă, lucrurile se desfăşoară normal»„287. Conform 
Comisiei senatoriale, mesajul transmis la Ambasada SUA ar 
fi fost: „acţiunea continuă”288, ceea ce nu este acelaşi 
lucru. În versiunea ofițerului de Securitate, textul este 
dezincriminant pentru agentul CIA. „Lucrurile se 
desfăşoară normal”, anunţa el. Nu se desfăşura nimic 
altceva decât că Tokes stătea în casă, era bine-mersi, iar 
comisia de evacuare lipsea. Pe mesajul „acţiunea continuă” 
lucrurile stau cu totul altfel, fiindcă, în absenţa unor 
evenimente în faţa imobilului, „acţiunea” nu putea fi decât 
cea de folosire a momentului evacuării pentru declanşarea 
unor incidente. Persoana cea mai aproape de adevăr este 
însă Niculae Mavru, fostul şef al serviciului de filaj- 


investigaţii al Securităţii judeţului Timiş, care a urmărit 
îndeaproape desfăşurarea întregului incident. El va 
reproduce convorbirea telefonică a secretarului Il al 
ambasadei americane în forma înregistrată pe bandă: „Am 
fost, l-am văzut, totul decurge conform planului”289. 
Reconstituirea făcută de autor la faţa locului arată că a fost 
oprit la aproximativ 100 în distanţă de imobilul în care 
locuia ilegal Tokes şi că a fost nevoit să se întoarcă pe o 
stradă paralelă şi mai îndepărtată de Timotei Cipariu. De 
altfel, încercarea lui de a ocoli şi reveni pe alt traseu 
dovedeşte că nu-şi îndeplinise misiunea. Probabil că 
finalizarea misiunii viza un contact informativ cu Tokes, nu 
numai unul vizual. De exemplu, Gazda Arpad afirmă că, la 
un moment dat, a ieşit Laslo Tokes la uşă: „Cei doi milițieni 
stăteau la uşă, în faţa lor era Denis Curry, în spatele lor. 
Laszlo "Tokes şi au discutat aşa în engleză, în prezenţa 
miliţienilor”290. Scena a creat oarecare confuzie, deoarece 
mărturiile şefului filajului şi ale adjunctului şefului 
Securităţii Timiş se contrazic, însă este vorba de două 
secvenţe distincte, petrecute la ore diferite: dimineaţă 
Curry l-a văzut pe Tokes, iar după-amiază, când a vrut să-şi 
continue misiunea, a fost împiedicat de Radu 'Ţinu. Scena 
este însă foarte importantă dintr-un cu totul alt motiv: în 
absenţa miliţianului, în faţa casei lui Tokes se strâng patru 
enoriaşi în vârstă, doi bărbaţi şi două femei, care profită de 
acel incident pentru a se putea apropia. Maiorul Ţinu mai ia 
decizia de a retrage definitiv miliţianul din faţa intrării 
imobilului. După acest moment, în relatarea martorului 
Gazda Arpad apare un detaliu care este confirmat chiar de 
Laszlo Tokes. Gazda Arpad afirmă:,...Miliţia a fost retrasă 
din poartăca urmare a vizitei diplomatului american”. lar 
Tokes povesteşte:,...În mod surprinzător, au dispărut 
securiştii. E exact cum vă spun. În 15 (decembrie, n.a.) au 
dispărut şi militarii şi securiştii, care păziseră atâtea zile 
uşa casei mele”291. Şi în continuare, 'lokes face o apreciere 
fundamentală: „Atunci am fost aprovizionat cu de toate, nu 


se mai temea nimeni, nu avea de cine (...) „292. Ora 
aproximativă la care s-a produs contactul vizual cu Denis 
Curry a fost 11.15. 

Să recapitulăm, pentru a afla cum au început cu adevărat 
evenimentele din Timişoara, în dimineaţa de 15 decembrie 
enoriaşii nu se pot apropia de casa lui Tokes. Comisia de 
evacuare nu se prezintă. Apare însă secretarul II al 
Ambasadei SUA. În urma apariţiei acestuia miliţianul de la 
intrare este retras din dispozitiv. Enoriaşi, curioşi şi indivizi 
avizaţi se strâng în voie în faţa casei pastorului, unii 
aprovizionându-l cu lemne şi alimente, alţii postându-se la 
intrare cu lumânări şi protestând faţă de o evacuare care 
nu avusese loc. La început, conform datelor furnizate de 
Securitate, au fost trei-patru enoriaşi şi aproximativ zece 
curioşi. Ulterior s-a strâns o mulţime de ordinul zecilor, dar 
suficientă cât să atragă atenţia. Cine a compus cu adevărat 
prima mulţime vom afla mai târziu. 

Puterea de a lua decizii nu o avea decât factorul politic. O 
posibilitate este aceea că Bălan sau altcineva din 
conducerea Comitetului Judeţean de Partid a sunat la 
Bucureşti, la Bobu şi a informat asupra apariţiei 
secretarului II al ambasadei americane. Atunci reacţia este 
tipică pentru Ceauşescu. El avea teamă de ce o să spună 
americanii, teamă de o acuzaţie de încălcare a drepturilor 
omului. Mult mai plauzibilă este însă versiunea că decizia 
de a retrage miliţianul i-a aparţinut lui Radu Ţinu, dar în 
baza unui instructaj prealabil, a unui ordin dat mai de mult 
şi care îl obliga să ia astfel de măsuri de câte ori este 
semnalat un diplomat străin în apropierea casei pastorului 
reformat. Securitatea locală trebuia să găsească alt fel de 
mijloace de a-i împiedica pe vizitatorii străini să ajungă la 
Tokes. Astfel, uneori au fost îndrumați greşit şi s-au rătăcit 
în oraş, alteori li s-a indicat un cu totul alt imobil şi l-au 
căutat pe pastorul reformat până s-au plictisit prin blocuri 
cu sute de apartamente. Un ziarist occidental chiar a găsit 
în cartierul de lângă întreprinderea Electrotimiş un 'Tokes, 


căruia i-a luat un interviu, respectivul Tokes neînţelegând 
până la sfârşit ce vrea străinul de la el. Un alt emisar 
occidental a fost dus cu taxiul în afara oraşului şi abandonat 
în faţa unei biserici ortodoxe, în care străinul l-a căutat pe 
Tokes, convins că este ascuns de Securitate undeva în altar, 
după catapeteasmă. 

Retragerea pa /ei din faţa casei lui Lăszlo Tokes nu era un 
fapt inedit. El se mai petrecea la Cluj în faţa casei Doinei 
Cornea. Cunoscuta oponentă anticomunistă explică în 1992 
fenomenul: „Dar ştiţi, după ce domnul Arbuthnott, 
ambasadorul Marii Britanii, a fost molestat în faţa casei 
mele şi sub ochii mei şi, mai ales, după indignarea produsă 
în lumea întreaga de această întâmplare neplăcută, 
autorităţile române au hotărât să se poarte cu mănuşi! De 
fiecare dată când un diplomat venea la Cluj, miliţianul 
dispărea, ca din întâmplare, din pragul porţii mele...”293. 
Comportamentul nu era acelaşi în cazul disidenţilor, pe care 
Ceauşescu îi considera „oamenii Moscovei”. Silviu Brucan 
era în permanenţă urmărit şi paza lui din cartierul 
Dămăroaia nu dispărea niciodată, deşi acesta locuia mai 
mult la fiica sa din Cartierul Primăverii. La Mircea Dinescu, 
la fel. Nikolai Morozov, corespondent al Agenţiei TASS în 
România, povesteşte cum nu a reuşit să clintească echipa 
care îl supraveghea pe cunoscutul poet294. Aşadar, 
dispariţia pazei din dreptul casei lui Laszlo Tokes, dispariţie 
care a permis adunarea primului grup de protestatari şi al 
curioşilor, atrăgând astfel atenţia asupra cazului Tokes a 
fost consecinţa unui ordin anterior al lui Nicolae Ceauşescu. 
Fără să-şi dea seama, prin ordinul dat mai demult, iar dacă 
mai folosim şi teza că adunarea oamenilor în faţa casei lui 
Tokes este începutul evenimentelor, atunci Nicolae 
Ceauşescu este primul autor al revoluţiei! 

Conform Comisiei senatoriale, în după-amiaza aceea la 
faţa locului a sosit primul-secretar Radu Bălan „pentru a 
vedea cu propriii ochi ce se întâmplă acolo, în jurul orei 
16.00 numărul persoanelor ce staţionau în zonă trecea 


peste 100”295. Mai multe mărturii arată că primul-secretar 
al judeţului Timiş i-a agresat verbal, i-a înjurat pe cetăţenii 
adunaţi acolo şi i-a ameninţat cu intervenţia forţelor de 
ordine. Radu Bălan nu a confirmat această atitudine, în 
schimb a menţionat cu ocazia cercetării penale intervenţia 
sa din ziua aceea: „în data de 15 decembrie 1989, la ora 
16.00, secretarul cu probleme de propagandă, Bolog Vasile, 
mi-a comunicat că din datele ce le poseda, în faţa locuinţei 
pastorului Laszlo Tokes este adunat un număr de 70-100 
persoane, care nu se manifesta sub nici o formă”296. Vasile 
Bolog va explica situaţia în cursul procesului: „în seara de 
15 decembrie 1989, în jurul orei 19.00, ajungând acasă, de 
la membrii familiei mele am aflat că în Piaţa Maria, în 
dreptul locuinţei pastorului Laszlo Tokes, erau adunaţi vreo 
200 de cetăţeni. L-am sunat pe Radu Bălan, care mi-a cerut 
să mă deplasez personal în acel loc şi să-l informez ce s-a 
întâmplat. Aşa am făcut, acolo găsind vreo 200 de persoane 
cu lumânări aprinse, care erau paşnici şi care, am înţeles, 
se opuneau unei eventuale evacuări a pastorului. 
Informându-l pe Radu Bălan, acesta l-a trimis pe primarul 
Moţ, care a dat asigurări că pastorul nu va fi evacuat, în 
consecinţă, oamenii s-au retras”297, în privinţa acestui 
moment, la Muzeul Revoluţiei din Timişoara există o 
fotografie care îi prezintă pe Moţ şi pe Tokes împreună la 
fereastră, în continuare, Radu Bălan a arătat că „în seara 
aceleiaşi zile m-am deplasat şi eu în Piaţa Maria, unde îşi 
avea acel pastor locuinţa şi am constatat că persoanele 
adunate acolo erau paşnice, în scopul prevenirii unei situaţii 
explozive şi cu aprobarea mea, primarul municipiului, Moţ 
Petru, i-a dat în scris pastorului asigurarea că nu va fi 
evacuat. Drept urmare, la miezul nopţii, acele persoane 
care stăteau în Piaţa Maria s-au retras la casele lor, fără cel 
mai mic incident. Precizez că anterior, la ora 22.30 din 
aceeaşi seară de 15 decembrie 1989,l-am pus în temă 
despre situaţia creată în Piaţa Maria pe Bobu Emil. Acesta 


mi-a indicat să iau rnăsuri ca oamenii să plece acasă, fără 
să le concretizeze”298. 

Asupra configurației grupului de protestatari din dreptul 
imobilului în care locuia Laszlo Tokes avem două mărturii 
semnificative. Sandu Hanus trece pe acolo între orele 18.00 
şi 19.00: „M-aimpre-sionat în mod deosebit un grup de 
credincioşi maghiari. Cei douăzeci şi ceva de oameni aveau 
în mâini luminări”299. Mult mai bogată în amănunte despre 
grupul protestatar este relatarea revoluționarului Matei 
Adrian Kah (în altă versiune Kalli), muncitor la IJPIPS, care 
a ajuns la faţa locului în jurul orei 19.00: „Am mers spre 
parohie unde m-am întâlnit cu prietenii mei, pletoşi şi 
rockeri, care discutau la colţul unde este un magazin. (...) 
Eram acolo oameni care formau un tablou pestriţ: rockeri, 
creştini, ţigani, oameni care discutau. Creştinii (în zilele 
Crăciunului, când eram la spital, iar pastorul Dugulescu ne- 
a adus ajutoare, aveam să aflu că aparţineau de biserica 
acestuia) cântau şi spuneau să stăm acolo, să nu 
plecăm” 300. Martorii semnalează prezenţa unor indivizi - 
după relatări, destul de numeroşi - al căror comportament 
îi descoperea drept membri ai forţelor de ordine. Se 
apropiau de curioşi şi îi sfătuiau să plece, pe alţii îi întrebau 
iritaţi ce caută acolo. Lui Sandu Hanus i s-a adresat un 
individ care i-a precizat că înăuntru este un „popă care 
instigă oamenii la dezordine şi revoltă”, pe Matei A. Kah l-a 
interpelat un altul: „Ce faci aici?”. Mai mulţi martori au 
observat un operator care filma în permanenţă de la un 
geam de deasupra farmaciei din apropiere. La un moment 
dat s-a ivit un incident. Doi indivizi l-au tras din grup pe 
unul dintre credincioşi, încercând să-l bage într-o maşină 
Dacia combi de culoare neagră. Cei doi agresori au fost 
interpelaţi de Ştefan lordănescu, având în vedere că erau 
îmbrăcaţi civil şi mai ales că arătau prea ciudat ca să fie 
milițieni sau securişti: „Unul dintre ei avea păr lung, 
mustață şi palton pe el, celălalt era înalt, cu o căciulă de 
iepure în cap, scurtă de piele şi cizme Otter”301. 


Cetăţeanul lordănescu era îndreptăţit să intervină, atât 
timp cât credinciosul era agresat de doi civili, în plus, 
imaginea pe care o aveau oamenii de rând despre oamenii 
Securităţii era un stereotip - înalţi, tunşi scurt, la costum cu 
cravată roşie, ochi albaştri. Pe milițieni nu şi-i imaginau 
decât în uniformă albastră. Nu aveau cum să ştie că atât 
Securitatea, cât şi Miliția foloseau agenţi sub acoperire, 
bărbogşi, pletoşi, deghizați, unii făceau pe cerşetorii, alţii pe 
şoferii de taxi, pe vânzătorii din piaţă etc., aşa cum fac toate 
serviciile de ordine publică din lume. Individul cu căciulă 
din blană de iepure i-a cerut lui Ştefan lordănescu să se 
legitimeze, acesta a refuzat sub pretextul că este şomer şi 
atunci individul a încercat să-l reţină, în acel moment Ştefan 
lordănescu îl loveşte. „Lumea l-a încercuit pe securist - 
povesteşte mai departe Matei A. Kah - şi l-a luat la bătaie.” 
în finalul molestării, individul a fost întins pe linia de 
tramvai, probabil pentru a fi călcat sau, oricum, ameninţat 
cu asta. Două persoane, colegi cu cel bătut, îl ridică de 
acolo şi ameninţă că vor reveni pentru a-i căuta pe agresori. 
Credinciosul reţinut mai devreme a fost astfel eliberat şi 
urcat de eliberatorii săi într-un tramvai. Kah şi rockerii vor 
părăsi zona. În scurt timp vor fi căutaţi pe străzile laterale, 
prin magazine, în tramvaie. 

Povestea lui Matei A. Kah merită a fi analizată. Vom porni 
de la faptul verificat că zona imobilului în care locuia Laszlo 
Tokes era foarte bine supravegheată de filaj auto şi 
pietonal, filmată şi fotografiată de câte ori apărea ceva sau 
cineva suspect. Facem precizarea că dispozitivele de 
filmare nu erau deasupra farmaciei, ci în alt loc. Unul din 
procedeele de filaj era parcarea unei maşini acoperite cu o 
prelată care era ruptă în câteva locuri abia vizibile. Oamenii 
filajului erau înăuntru şi uneori stăteau astfel închişi în 
autoturism zeci de ore, comunicând prin staţii de emisie- 
recepţie, mâncând şi făcându-şi nevoile cu ajutorul unor 
recipiente speciale. Iniţial, Securitatea a observat prin 
mijloacele de supraveghere că numărul enoriaşilor care 


făceau un fel de „gardă” la casa lui Tokes creştea la un 
moment dat inexplicabil. Printr-o sursă din interior a aflat 
că enoriaşii stabiliseră un plan simplu de schimb din trei în 
trei ore a unui număr de patru persoane care să asigure 
permanenţa în dreptul intrării. Nerăbdători şi alarmaţi de 
venirea serii fără ca executorul judecătoresc să-şi facă 
apariţia, dar şi crezând că acesta va profita de întuneric 
pentru a executa sentinţa judecătorească, enoriaşii celui 
de-al doilea schimb au venit mai devreme, ridicând la opt 
numărul persoanelor, apoi la 12 prin apariţia celui de-al 
treilea schimb. Existenţa acestui mic grup va fi semnalată în 
apropiere de câţiva trecători, într-adevăr, lumea care s-a 
strâns ulterior în Timotei Cipariu era pestriță, iar în oraş se 
anunţase un concert rock, ceea ce verifică spusele lui Kah. 
Nu erau mai mult de 20 de indivizi, cu atitudine de curioşi, 
din rândul cărora se manifestau mai zgomotos un anume 
Romică, zis Nebunul, figură pitorească a Timişoarei, care 
recita cu voce tare versuri de Adrian Păunescu şi un anume 
Simion Cherlea, cunoscut de Miliție ca infractor cu 
antecedente de drept comun. Au mai fost identificaţi pe 
bază de recunoaştere vizuală doi hoţi de buzunare care 
acționau de regulă în gară şi două femei cu paşaport de 
apatride, care umblau de mai multe zile prin diferite locuri 
publice, agitau paşapoartele şi strigau că Securitatea nu le 
dă viză. În realitate, cele două doamne nu aveau viză de 
intrare în SUA, Ambasada americană refuzându-le 
imigrarea. Restul de curioşi nu a fost identificat pe loc, 
dovadă că erau cetăţeni obişnuiţi ai localităţii. O posibilă 
cauză a prezenţei unor indivizi din lumea interlopă este 
sugerată de fostul membru CPEx, Dumitru Popescu: „Mi-am 
adus aminte că Ceauşescu desfiinţase recent talciocul din 
Timişoara şi, cu două zile înainte, dacă nu mă înşel, 
închisese micul trafic de frontieră cu Iugoslavia. M-am 
gândit că, probabil, masa aceea de bişniţari din Timişoara, 
care trăiau din trafic şi se obişnuiseră cu câşti-gurile grase 
şi cu o viaţă uşoară, s-a revoltat şi a protestat în faţa 


autorităţilor locale pentru că-i luaseră pâinea de la 
gură”302. Revoluţionarul Traian Orban va declara 
autorului: „în 17 decembrie era zi de ocsko, de talcioc la 
piaţa de vechituri şi pentru micul trafic de frontieră. 
Ceauşescu l-a închis în 15, dar l-a închis degeaba pentru că 
la el veneau săptămânal oamenii din toată ţara cu 
«trenurile foamei», mai ales din Moldova. Erau cei care 
veneau din marile oraşe pentru încălţămintea Otter, mulţi 
care veneau pentru obiectele de mic trafic şi bişniţarii. 
Astfel, în acele zile la Timişoara a sosit un număr important 
de persoane din ţară care au găsit talciocul închis şi au 
început să bântuie străzile pentru a-i găsi pe vânzătorii 
ambulanți, goniţi din piaţă. Bineînţeles că erau 
nemulţumiţi”. Având în vedere componenţa aparentă a 
grupului de curioşi şi convinsă că este vorba de infractori 
veniţi la furat, Securitatea anunţă Miliția că prezenţă 
acelora le deranjează operaţiile de supraveghere. 
Informaţia furnizată de Dumitru Popescu, chiar dacă vine 
de la una din cele mai jalnice figuri ale sistemului comunist 
din România, nu trebuie tratată cu superficialitate şi nici 
etichetată grăbit ca o încercare de denigrare a revoluţiei. 
La fel ca în numeroase alte cazuri de reacţie emoţională, 
unele mărturii aparent denigratoare ascund miezul lor 
interesant. Este cunoscut de când lumea că în orice mişcare 
a massei indivizii cu antecedente antisociale sau anarhiste, 
trec cu multă uşurinţă pragul fricii şi îşi transferă ură sau 
răzbunarea personală într-o acţiune violentă îndreptată 
împotriva autorităţii, beneficiind de acoperirea mulţimii. Ei 
nu pot fi excluşi din astfel de evenimente, sunt identificaţi 
mai apoi ca elementele cele mai violente, dar este o 
greşeală sau o diversiune să caracterizezi mişcarea de 
revoltă, manifestaţia sau demonstraţia drept o acţiune a 
lumii interlope. Acest lucru a fost făcut de Nicolae 
Ceauşescu, apoi a fost repetat de autorităţi în primii ani 
postrevoluţionari cu scop politic imediat. Asocierea 
evenimentelor din 15 decembrie de la Timişoara cu 


nemulţumirea lumii interlope faţă de desfiinţarea talciocului 
este interesantă ca informaţie tocmai prin faptul că 
excesele diferiților indivizi cu cazier nu au avut nici un efect 
asupra evenimentelor. Prin urmare, violențele verbale din 
15 decembrie, ca şi cele fizice din 16 decembrie atribuite 
indivizilor lumii interlope din Timişoara se pot confirma, dar 
nu au fost determinante. Chiar Radu Bălan vă arăta în 
proces care a fost cauza reală a revoltei: „., Existau 
deficienţe serioase în ce priveşte aprovizionarea tehnico- 
materială a unităţilor economice, cu repercusiuni grave în 
ceea ce priveşte posibilitatea de asigurare a retribuţiilor 
oamenilor, în multe întreprinderi salariaţii luau sub 80 din 
salariu. Aprovizionarea cu produse agroalimentare a 
populaţiei era sub minimul necesar pentru majoritatea 
populaţiei, deşi resurse existau în judeţ. Nu se asigura 
necesarul de energie electrică şi termică mai ales pentru 
populaţie, dar nici pentru industrie, ceea ce dădea naştere 
la nemulţumiri”303. În plus, oamenii revoltați, care au o 
credinţă şi o dorinţă puternică de a protesta, de a-şi 
manifesta voinţa politică, altfel spus revoluționarii, se feresc 
instinctiv de asocierea cu lumea interlopă în mijlocul unei 
revolte, dar nu au posibilitatea de a opri acţiunile lor 
violenţe datorită sentimentului că o revoltă pusă în mişcare 
nu trebuie să se oprească în nici un loc. În România există 
un obicei popular, un fel de reflex care probabil are o 
explicaţie filosofică, socială sau psihologică: în faţa unei 
înţâmplări violenţe în stradă românul strigă invariabil 
„Hoţii!”, chiar dacă incidentul n-are nici o legătură cu un 
furt. Pe baza cercetării evenimentelor de la Timişoara au 
putut fi identificate atitudini clare de disociere a 
revoluţionarilor autentici de indivizii lumii interlope. Nu 
înseamnă însă că aceştia din urmă n-au existat şi nu au 
participat la revolta de la Timişoara. 

După ora 19.00 în zonă se deplasează o echipă a Miliției şi 
Securităţii în civil. Securistul cu „căciulă de iepure”, 
semnalat de Mâţei A. Kah şi care ar fi luat bătaie de la 


manifestanți, ar putea fi locotenent-colonelul Gheorghe 
Atudoroaie, adjunct al şefului Securităţii Timiş, care purta 
într-adevăr o astfel de căciulă neobişnuită adusă din 
Moldova. Mai erau de faţă colonelul Ion Deheleanu, şeful 
Miliției judeţene şi coborâse în stradă şi maiorul Radu Ţinu. 
Scena „bătăii” a fost o încercare a colonelului Deheleanu de 
a-i împrăştia pe indivizii suspecți şi pe curioşi. Conform 
mărturiei lui Radu Ţinu, la un moment dat un procuror l-a 
reţinut pe Simion Cherlea şi l-a dat cu capul de stâlpul 
refugiului, acesta căzând pe linia de tramvai. Oprit de Ţinu 
să-l mai bată pe Cherlea, acesta a ripostat: „Lasă-l dracului, 
că ăsta e informatorul meu”. De la acest incident la „bătaia” 
pe care ar fi luat-o securişţii, altfel în permanenţă gardaţi 
de luptători în civil, distanţa este uriaşă, ca de la realitate la 
legendă. Dimpotrivă, chiar victima Simion Cherlea afirmă 
că a fost invers:» Au venit securişţii, i-am recunoscut pe 
acolo. M-au arestat în data de 15 seara, am fost bătut în 
serii până la ora 24.00. Au bătut-o şi pe femeia arestată cu 
mine, era gravidă. Mi-a spus să semnăm câte un 
angajament că nu mai mergem la casa lui Tokes şi ne-au dat 
drumul. Dar noi ne-am dus înapoi în Piaţa Maria”304. 
Conform lui Radu Ţinu, a doua zi dimineaţă, în jurul orei 
08.30, Simion Cherlea a venit singur la sediul Securităţii, 
întrebându-l pe maior dacă va exista vreo consecinţă din 
partea Miliției pentru prezenţa la casa lui Tokes şi cerând 
protecţie. inu l-a întrebat ce caută între iredentişti: „Ce, tu 
eşti extremist maghiar? Ăştia au alte treburi aici” şi l-a 
sfătuit să nu se mai amestece. 

O altă mărturie asupra grupului adunat în faţa imobilului 
din strada Timotei Cipariu este a lui Nicolae Danciu 
Petniceanu, mărturie consemnată în formă literară: 
„Credincioşi şi necredincioşi deopotrivă se opreau în capul 
străzii, priveau ce priveau, dădeau a lehamite din mână şi 
se duceau în drumul lor. Erau şi dintre aceia care se 
buluceau sub fereastra larg deschisă de la Sfânta biserică şi 
voiau cu orice preţ să-l vadă în carne şi oase pe preot şi să-l 


audă ce anume precuvântează. O parte dintre curioşi, cam 
la douăzeci de suflete, s-au adunat ciopor sub teiul din buza 
trotuarului şi cu mâinile vârâte până la coate în buzunare 
ori cu arăâtătoarele pe scri-vala buzelor stăteau numai ochi 
şi urechi. Ascultau vorbele blânde ale pastorului. Era, în 
general, o atmosferă de acalmie, dar şi de aşteptare305, în 
povestirea lui N. D. Petniceanu apare la un moment dat şi 
un amănunt straniu, sugerat astfel chiar de autor: în grupul 
de la Tokes se aflau câţiva tineri în blugi şi cu pungi de 
plastic în mână inscripţionate Aldi. El îi va regăsi pe tinerii 
respectivi „vânjoşi şi blonzi-roşcaţi, îmbrăcaţi frumos, 
decent” având aceleaşi pungi goale (!) Aldi în mână şi în 
ziua de 16 decembrie, autorul descoperind abia după 
revoluţie că acele pungi necunoscute proveneau din 
magazinele din Viena şi Budapesta306. Sugestia este a unui 
semn de recunoaştere, care poate fi un amănunt pierdut 
din vedere de Securitate şi observat de N. D. Petniceanu cu 
ochi de specialist, fost ofiţer al Direcţiei paşapoarte. 
Procuratura Generală a fost sesizată în timpul anchetei din 
1990 asupra existenţei altor semne de recunoaştere, după 
cum i-a relatat autorului generalul de justiţie Gheorghe 
Diaconescu, cel care se ocupa în 1990 de acele anchete: 
„între informaţiile primite de la Timişoara a fost şi aceea că 
anumite persoane, tineri solizi, purtau o insignă cu un brad 
micuţ, un semn de recunoaştere. Interesându-mă, am 
constatat că informaţia se verifica din mai multe surse, cele 
mai numeroase fiind din rândul revoluţionarilor”. 

Martorul Victor Burghelea confirmă şi el dimensiunile 
evenimentelor din 15 decembrie: „După ora 18.00, trecând 
cu tramvaiul prin «Maria», observ acolo un grup de 50-60 
persoane. Cobor şi mă întâlnesc cu colegul de serviciu 
Giulay Adam. El mă pune la curent cu ceea ce urma să se 
întâmple, adică evacuarea forţată a pastorului Lăszlo Tokes. 
Nu-mi place grupul, printre ei îmi dau seama că sunt şi 
«băieţii» de la Securitate. Ba, în spatele meu, apare câte o 
faţă cu organele auzului bine «dezvoltate». La ora 19.00 


colegul mă ia de braţ şi ne postăm în dreptul unei ferestre 
de la parohie, în cadrul căreia apare pastorul cu soţia lui şi 
începe să vorbească, dar, după câteva spuse, de jos se 
strigă să vorbească în româneşte căci sunt mulţi români 
care şi ei ascultă. Pastorul se supune şi spune câteva în 
maghiară, apoi în româneşte. La un moment dat de jos se 
înfiripă, destul de timid, dar se înfiripă, un «Deşteaptă-te, 
române!». După a doua strofă parohul se adresează 
mulţimii sfătuind-o să nu cânte astfel de cântece, nu că nui- 
ar plăcea şi lui, dar este periculos şi pentru el şi pentru 
mulţime. Se aud: «Nu vă lăsăm!», «Nu vă lăsăm!»,„307, în 
jurul orei 21.00 la faţa locului apar dinspre strada Treboniu 
Laurian (pe calea de acces neocupată de protestatari) lon 
Rotărescu, secretarul cu probleme organizatorice al 
Comitetului Municipal de Partid şi primarul oraşului Petre 
Moţ. Aceştia intră în clădire împreună cu şase 
reprezentanţi ai celor adunaţi în stradă, între care se afla şi 
Gazda Arpad. Acesta povesteşte că Laszlo Tokes s-a plâns 
că nu are lemne, că sunt geamurile sparte şi că n-a mai 
primit salariu. „Cei doi au făgăduit că vor rezolva tot în 
afară de problema mutării la Mineu la care au zis că 
probabil se rezolvă şi asta, dar n-au dat o promisiune clară, 
în schimb au cerut ca el să spună mulţimii să plece 
acasă”308. Martorul Gazda Arpad afirmă că el s-a adresat 
în maghiară iar un român pe nume Ion Istvan, în limba 
română. Acel Ion Istvan, student care a lucrat apoi ca 
inginer la întreprinderea Solventul ar fi spus: „«Oameni 
buni, aici primarul Petre Moţ şi Roţărescu au făcut nişte 
făgăduieli. Hai să le dăm şansa să demonstreze că au spus 
lucruri adevărate. De aceea vă roagă şi domnul Tokes să 
mergeţi acasă. Dar mâine veniţi să vedeţi dacă s-au ţinut de 
cuvânt. Dacă nu, fiecare să mai aducă şi vecinii, pentru că 
aici se întâmplă o nedreptate». Deci el a instigat, pot să 
spun”309. Lumea se dispersează. 

Comisia senatorială a fost greşit informată, astfel că 
instituirea unei comisii judeţene care să analizeze cererile 


lui Tokes, promisiunea că nu-l vor mai evacua este posibil să 
fi fost pusă în discuţie, dar apariţia primelor „manifestări 
anticeauşiste” din data de 16 decembrie au fost transferate 
eronat nopţii de 15 decembrie310. Securitatea a 
supravegheat în permanenţă zona şi a înregistrat orice 
atitudine. Urmând metodologia specifică profesiei, dacă 
vreun om din grupul acela restrâns de 20-30 de persoane 
lansa vreo lozincă anticeaugşistă, era luat în lucru de filaj, 
identificat şi apoi atras din mulţime, izolat, sau cercetat a 
doua zi la locul de muncă, în cazul unor persoane obişnuite, 
necunoscute, aşa cum a fost majoritatea manifestanţilor, 
filajul făcea descrieri amănunțite, un fel de portret robot 
care era apoi verificat în fişierele Miliției şi dacă nu putea fi 
identificat nici acolo persoanei respective i se ataşa un 
agent în civil sau deghizat în manifestant care încerca să 
afle de la respectivul sau de la ceilalţi cine este. Toate 
aceste operaţii se consemnează în rapoarte. Aşadar, pentru 
a ne apropia de realitatea zilei de 15 decembrie trebuie 
studiate rapoartele de filaj. Acestea nu indică vreun 
fenomen de transformare a grupului de curioşi în grup 
revoluţionar. Cititorul poate să-şi dea seama singur că, dacă 
apăreau lozinci anticomuniste, în aceeaşi noapte autorul 
strigătorii era deja reţinut, în noaptea de 15 spre 16 
decembrie - aşa cum îi va declara autorului - maiorul Radu 
Ţinu îşi va anunţa soţia că sâmbătă seara vor merge la 
Operă, la un spectacol. Comisia senatorială însă aduce un 
amănunt foarte important în perspectiva evenimentelor: „în 
aceeaşi noapte, în jurul orei 23.00 (15.12.1989), Radu 
Bălan informează pe Emil Bobu despre cursul 
evenimentelor din Timişoara. Se pare, aşa cum rezultă 
după unele surse, că acesta din urmă ar fi dat dispoziţii de 
împrăştiere violentă a manifestanţilor”311. Aşa cum am 
văzut, Bobu i-ă dat lui Bălan o indicație vagă, tipică 
individului şi înaltei nomenclaturi, echivalentă celebrului 
„descurcă-te!”. La ora 23.00 nu mai era nimeni în faţa casei 
lui Lăszlo Tokes. Nu aveau pe cine să împrăştie. Lucrătorii 


filajului şi cei implicaţi în supravegherea grupului din seara 
precedentă primesc permisiunea să meargă să mănânce şi 
să se odihnească, lăsând în misiune doar doi agenţi. 
Ascultat în continuare, Lăszlo Tokes priveşte pe după 
perdele strada, confundă o maşină oarecare staționată 
întâmplător în apropiere cu maşina filajului şi hotărăşte să 
se culce. Nu ştim dacă intenţiona să iasă şi a renunţat. 

Însă cea mai surprinzătoare mărturie despre 
evenimentele care vor porni în 16 decembrie 1989 vine de 
la un revoluţionar implicat mai demult în activităţi 
anticomuniste şi chiar într-o tentativă de asasinat asupra lui 
Nicolae Ceauşescu. Dănilă Mihoc, membru al cultului 
baptist, a declarat la 1 aprilie 1994 Comisiei senatoriale, 
practic, că este autorul revoluţiei din Timişoara. El 
pregătise încă din 1988 eliminarea şefului statului: „Ne-am 
gândit cum să-l asasinăm pe Ceauşescu. Şedinţele le ţineam 
la o creşă pe strada Fagului. Portarul era de-al nostru. Am 
făcut rost de otravă prin C. Emanuil care lucra la Solventul. 
Ceauşescu urma să vină la deschiderea anului de 
învăţământ. Dar eu am fost reţinut la băile Neptun şi atunci 
acţiunea noastră a fost stopată. Voiam să-l împungem, să-l 
înţepăm cu ace otrăvite pe Ceauşescu”312. Revoluţionarul 
Dănilă Mihoc a explicat mai departe senatorilor felul în care 
a organizat rezistenţa împotriva autorităţilor, având în 
vedere că acestea nu pe Tokes îl vizau, ci pe pastorul 
Dugulescu din Timişoara: „încă din august '89 am intrat în 
legătură şi cu pastorul Tokes. L-am asigurat că-l vom ajuta. 
La sfârşitul lui noiembrie iarăşi făceam evanghelizări. Şi la 
începutul lui decembrie. Spuneam credincioşilor de 
pastorul Tokes, că are necazuri şi mergeau la casa lui. 
Trebuia prima dată evacuat Dugulescu, pentru că din 
aprilie 89 s-a interzis evanghelizarea tinerilor. Dar cazul 
Tokes a devenit mai actual. S-au ocupat de el, urmând să-l 
evacueze pe Dugulescu după aceea. Comuniştii îi aţâţau pe 
români contra ungurilor prin fabrici, spuneau de 
Budapesta, pentru a-i învrăjbi. l-am cunoscut pe cei de 


lângă 'Tokes. Din 10 decembrie până în 15 zilnic am 
organizat «pichete» în faţa casei lui Tokes. Am zis să vorbim 
mai mult româneşte în piaţă. Eram noi, baptiştii, 
penticostalii şi reformaţii lui Tokes”. Este adevărat că nici o 
informaţie nu confirmă pichetarea locuinţei lui Tokes încă 
din 10 decembrie, aceasta fiind de altfel păzită cum am 
arătat, dar se pare că avem în mărturia revoluționarului 
Dănilă Mihoc o altă dimensiune a evenimentelor şi anume 
războiul religios, „în 15 am făcut o şedinţă comună -a 
relatat mai departe revoluţionarul timişorean senatorilor - 
reprezentanţii de la culte (Iokes era foarte distrus, moralul 
foarte scăzut, soţia gravidă). Am discutat în biroul lui Tokes. 
I-am adus şi o sumă de bani, i-am adus şi alimente. Era şi un 
inginer Csapo (a fost şi el arestat) şi alţii. Am luat cuvântul, 
am spus că aici va veni foarte multă lume, vor veni şi elevi, 
vom face grupuri şi grupuleţe, că vom scoate studenţii. La 
planul meu Tokes a spus că mai bine murim noi aici câţiva 
decât să riscăm. Dar i-am spus că nu mai putem aştepta, în 
piaţă era lume din ce în ce mai multă. Lumea striga să iasă 
Mihoc, pentru că credeau că m-au arestat. Dar eu eram 
bine gardat, aveam caratişti”. Este remarcabil spiritul de 
sacrificiu al lui Laszlo 'Tokes în acele momente, dar nu 
putem să nu remarcăm că, în opinia lui Dănilă Mihoc, nu 
Tokes era vizat de iminenta arestare, ci chiar Dănilă Mihoc, 
care, din fericire, era gardat de caratişti baptişti. Am avea 
de-a face, aşadar, cu o confuzie a autorităţilor, organizatorul 
revoluţiei fiind cu totul altcineva decât pastorul maghiar. 
Cultele baptist, penticostal şi reformat reuşiseră astfel să 
deruteze Securitatea într-o atât de mare măsură încât 
războiul religios s-a putut declanşa în acea seară, luându-i 
pe toţi prin surprindere. Acest fapt este întărit de 
următoarea declaraţie a revoluționarului Dănilă Mihoc: „Am 
spus că pe 16 venim iarăşi aici, că ori vreţi, ori nu vreţi, noi 
venim aici şi o facem (revoluţia), că altă ocazie nu mai 
prindem. Am stat şi noaptea acolo. La fratele 'Tokes am 
discutat că nu lovim, că ne adunăm cu luminări. Dugulescu 


a acceptat să punem luminări, cu toate că la neoprotestanţi 
nu se obişnuia, doar cu scopul să atragem şi ortodocşi, în 16 
(decembrie) Dugulescu a întârziat pentru că avea 
evanghelizare la biserica lui. La Tokes, când am intrat, era 
acolo cu comitetul lui. I-am spus informaţia că vor să-l 
scoată cu uslaşii prin spate, să-l răpească. l-am spus că noi 
suntem decişi să începem. El ezita, a spus să nu începem 
nimic, mai bine moare el. Oamenii lui Tokes m-au condus 
afară. Am planificat să punem în faţă femei gravide şi 
handicapaţi, noi îi păzim în spate şi pe flancuri, să mergem 
la Judeţeană de Partid, să cerem demisia lui Ceauşescu şi a 
Guvernului”. Fără îndoială că strategia de inspiraţie 
irakiană de a pune gravide şi handicapaţi, păziţi din spate şi 
din flancuri, în faţa manifestanţilor ar putea explica şi 
succesul atacului asupra magazinelor şi Comitetului 
Judeţean de Partid, dar şi numărul mare de morţi de la 
Timişoara. „A venit fratele Dugulescu - spune mai departe 
Mihoc. 'lokes şi-a schimbat moralul, a fost foarte fericit când 
a văzut câtă lume s-a adunat. A apărut Moţ, primarul, s-a 
băgat la Tokes cu alţi comunişti, noi îi huiduiam, strigam 
lozinci. Moţ n-a putut ţine cuvântarea, l-am huiduit, a 
plecat. Am primit o informaţie că Dugulescu va fi arestat, l- 
am scos de acolo”. A existat într-adevăr o versiune că unele 
persoane prezente în faţa imobilului în care locuia 'Tokes ar 
fi fost enoriaşi ai pastorului baptist Dugulescu care doreau 
să se solidarizeze cu 'Tokes. Securitatea infirmă versiunea, 
biserica pastorului Dugulescu fiind un loc liniştit şi sigur. 
Totuşi, nu trebuie exclusă implicarea enoriaşilor altor culte, 
având în vedere faptul real că în faţa parohiei reformate 
erau persoane cu luminări aprinse, simbol care nu face 
parte din recuzita cultului reformat. Cercetarea la faţa 
locului a arătat că în zilele de sâmbătă şi duminică lăcaşul 
de cult al Pastorului Dugulescu era pustiu. De altfel, nici 
baptiştii nu folosesc luminări, în sfârşit, revoluţionarul 
Dănilă Mihoc a furnizat Comisiei senatoriale de 1 aprilie 
1994 şi o informaţie ultrasecreta şi care ar putea schimba 


întreaga imagine pe care o avem despre evenimentele de la 
Timişoara: „încă din Piaţa Maria s-a strigat «Jos 
comunismul!», «Vrempâine!», «Doina Cornea!», 
«Anablandiana!», Pe cei care nu strigau «Jos comunismul!» 
i-am izolat. Aşa l-am izolat şi pe Claudiu lordache. Pentru 
Timişoara erau pregătiţi să arunce bombe”313. Este mai 
puţin credibil că un grup minoritar care striga „Jos 
comunismul!” îi putea izola pe cei din grupul majoritar care 
nu strigau „Jos comunismul!”, dar bombardarea Timişoarei 
trebuie să fie cumva legată de declaraţia de mai târziu a 
Elenei Ceauşescu de a rade oraşul de pe faţa pâmântului 
sau face parte din delirul revoluţionar al unor astfel de 
persoane suspecte. Din păcate, nici ofiţerii de aviaţie din 
Timişoara care au format celebra CADA nu au vrut să 
dezvăluie existenţa unui astfel de ordin. Ceea ce a rămas în 
memoria documentelor şi amintirilor este doar faptul că 
magazinele au fost „bombardate” de jos. Astfel de scenarii 
inventate de mitomani au circulat şi încă mai domină fondul 
relatărilor despre evenimentele de la Timişoara. Nu l-am 
reprodus întâmplător. Numeroşi indivizi exaltaţi, de cele 
mai multe ori neparticipanţi la evenimente, auzind totul din 
zvon, sau simpli martori de pe margine la una sau două din 
secvențele revoltei de la Timişoara au umplut ziarele şi 
cărţile cu fanteziile lor. Ei sunt şi principalii denigratori ai 
revoltei populare, falsificatorii faptelor istorice şi 
distrugătorii cei mai temeinici ai rolului important al 
Timişoarei în procesul revoluţionar început la Iaşi. 

Pentru noaptea de 15 spre 16 decembrie rămâne 
semnificativ conţinutul convorbirii dintre Bălan şi Bobu sau 
dintre Ceauşescu şi Bălan. O întâmplare anume petrecută a 
doua zi ne poate da un răspuns convingător. 

Ziua de 16 decembrie, înainte de ora 17.00. A doua zi 
dimineaţă (16 decembrie 1989) Securitatea judeţului Timiş 
îşi desfăşoară activitatea normal. Aşa cum am arătat, în 
jurul orei 08.30 manifestantul Simion Cherlea vine să 
discute cu Radu inu, apoi maiorul va lucra împreuna cu 


locotenent-colonelul Kope R. la întocmirea raportului 
referitor la agentul maghiar Varga Ladislau, cel care luase 
contact cu Ambasada Ungariei. Filajul prezintă şi el 
raportul -linişte, „în dimineaţa de 16 decembrie 1989, la 
ora 08.00 - declara în proces Ion Florea, fost secretar al 
Comitetului Judeţean Timiş al pCR —, am fost chemat de 
Radu Bălan, o dată cu mine venind şi ceilalţi secretari: 
Bolog Vasile, Avram Teodorea, Boiboreanu Viorica şi 
Lazureami Aurel. Bălan Radu ne-a informat cu privire la 
cazul Tokes şi anume că în Piaţa Maria s-au adunat trei- 
patru sute de persoane care-şi exprimau opoziţia faţă de 
măsura de evacuare a pastorului ce urma a fi luată. Primul 
secretar ne-a informat că pentru dezorganizarea acelei 
manifestații urmează a fi infiltraţi alţi patru-cinci sute de 
oameni cu diferite responsabilităţi pe linia muncii de partid 
sau de sindicat. Ne-a mai precizat că deja printre aceşti 
demonstranți se găsesc lucrători din aparatul 
Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne."314 
Având în vedere că la ora 08.00 nu era nimeni în faţa casei 
parohiale, decizia lui Bălan pare de neînțeles. Ea capătă un 
înţeles - determinat şi de natura măsurii care urma a fi 
luată-doar dacă în noaptea de 15 spre 16 decembrie Emil 
Bobu l-a informat de Nicolae Ceauşescu asupra convorbirii 
sale cu Bălan, iar Ceauşescu l-a sunat tot în aceeaşi noapte 
pe Bălan la Timişoara şi i-a cerut să ia măsura neinspirată, 
dar tipică lui Ceauşescu, de a aduce muncitori care să-i ia la 
bătaie pe manifestanţii din faţa casei lui Tokes. Şi Bălan şi 
Bobu au ascuns în proces această convorbire de noapte cu 
Ceauşescu, pentru că ordinul lui Ceauşescu se află la 
originea evenimentelor, iar ei l-au executat, tot ca nişte 
oameni lipsiţi de judecată. Convorbirile telefonice Bâlan- 
Bobu-Ceauşescu sunt semnalate de Comisia senatorială 
pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, fără 
a cita stenogramele. Totodată, printr-o hotărâre 
neconstituţională, Senatul României împiedică accesul la 
documentele revoluţiei aflate în arhiva sa. Să ne uităm la 


text şi să vedem ce conţine, îşi poate cineva imagina 
„infiltrarea” a patru-cinci sute de cadre ale partidului 
printre două-trei sute de manifestanți? Este hilar. Ce fel de 
„infiltrare” poate fi aceea a unui grup masiv de oameni care 
depăşeşte ca număr pe cel al manifestanţilor? Nu, este clar 
că au fost trimişi la bătaie, iar această măsură este tipică 
unui singur om - Nicolae Ceauşescu. Să ne amintim că în 
timpul tele-conferinţei din 21 decembrie 1989, Ceauşescu 
va invoca trecutul său de membru al grupelor de şoc 
organizate de sovietici pe străzile Bucureştilor în anii 1944- 
1947, pe care populaţia i-a identificat sub numele de 
„mardeiaşi”: „Reamintesc numai că în Bucureşti funcționau 
înainte asemenea grupe şi nu îndrăznea nimeni, nici un 
huligan nu îndrăznea să ridice capul pe bulevardele 
Capitalei. Este adevărat, am fost atunci criticaţi că sunt 
prea aspre - este demult - dar le-am spus că trebuie să fie 
şi mai aspre cu cei care încalcă legile”315. Toţi biografii, cu 
excepţia celor plătiţi de el, confirmă prezenţa lui Nicolae 
Ceauşescu în grupurile de bătăuşi de pe străzile 
Bucureştilor, dar şi la conducerea unor astfel de echipe în 
perioada colectivizării forţate. 

După ora 09.00 încep să se adune mai întâi cei patru 
enoriaşi de serviciu, apoi aproximativ 10 curioşi. La un 
moment dat strada se goleşte subit. Nimeni nu înţelege din 
ce cauză şi ofiţerii de Securitate coboară pentru a investiga. 
Pe Bulevardul 6 Martie trecuse o maşină de vidanja care 
avea scăpări tehnologice şi lăsase pe cal-darâm o dâră de 
materii fecale urât mirositoare. Persoanele din faţa casei lui 
Tokes se împrăştiaseră pentru a scăpa de mirosul 
insuportabil. Se îndeplinea una din constatările celebre ale 
lui Petre 'Tuţea: „Ioate revoluțiile se umplu până la urmă de 
căcaţ şi sânge”. Intor-mat asupra acelui incident, Radu Ţinu 
cere aprobarea ca vidanja să fie oprită şi pusă să mai treacă 
o dată. Colonelul Sima, şeful Securităţii Timiş, consideră 
propunerea neserioasă şi nu o aprobă. Maiorul Ţinu 
propune atunci ca în intersecţia străzilor Treboniu Laurian 


şi Timotei Cipariu să fie amplasat un miliţian care să 
dirijeze circulaţia camioanelor grele pe Timotei Cipariu 
astfel încât să nu se poată aduna o mulţime care să ocupe 
strada. Colonelul Sima respinge şi această propunere pe 
motiv că, dimpotrivă, camioanele ar putea fi blocate acolo şi 
va fi foarte greu să le deblocheze apoi. 

Pentru acest moment al zilei, dar şi pentru intervalul 
foarte mare dintre orele 10.00 şi 17.30 Comisia senatorială 
are o versiune din păcate prea schematică. Se afirmă că la 
ora 10.00 Nicolae Ceau-şescu a luat legătura cu primul- 
secretar Radu Bălan şi a dispus „măsuri concrete printre 
care şi evacuarea imediată şi necondiționată a pastorului la 
noul loc de muncă. Dictatorul devenise nervos”316. Nu 
avem stenograma convorbirii telefonice, dar din ceea ce se 
întâm-plase în 15 decembrie şi din reconstituirea făcută din 
relatările revoluţionarilor şi ale ofiţerilor Securităţii un 
interes al lui Ceauşescu pentru situaţia de la Timişoara este 
perfect plauzibil. Bobu fusese sunat noaptea de Bălan şi 
apoi acesta l-a informat pe şeful statului acasă. Ceauşescu a 
sunat şi probabil că Bălan l-a informat asupra faptului că 
evacuarea ar putea fi împiedicată de prezenţa unui grup de 
oameni în faţa casei lui Tokes. Iarăşi în tonul cunoscut, 
Ceauşescu a ordonat efectuarea evacuării imediat, adică în 
ziua de 16 decembrie cum era prevăzut în hotărârea 
judecătorească, fără să ţină cont că legea obliga la 
executarea sentinţei în prima zi lucrătoare. Este, de 
asemenea, posibil ca Bălan să-l fi informat că duminică 
Laszlo Tokes avea slujbă şi ar fi putut profita de ocazie 
pentru a incita lumea la nesupunere civică. Nu ne trebuie 
prea multe investigaţii ca să ne imaginăm că Ceauşescu a 
cerut să se ia măsuri „pe linie de partid”, de „influențare 
obştească”, adică altfel spus muncitorii, oamenii muncii din 
Timişoara să ia atitudine şi să intervină pentru executarea 
sentinţei judecătoreşti, dar mai ales pentru a-i lua la bătaie 
pe cei strânşi în faţa casei lui 'lokes. Acesta era patentul 
gân-dirii lui Ceauşescu, primitiv, rămas la anii 1945-1948, 


când făcuse parte din acel grup de şoc instruit de sovietici 
pentru încăierările cu „fasciştii” din centrul Bucureştilor. 
Subliniem însă că ordinul dat de Bălan subalternilor săi a 
fost la ora 08.00 în timp ce discuţia invocată de Comisia 
senatorială a avut loc la ora 10.00, ceea ce demonstrează 
existenţa unei alte convorbiri, de noapte. Oricum, după 
convorbirea de dimineaţă cu Nicolae Ceauşescu, primul- 
secretar Radu Bălan hotărăşte să nu execute ordinul 
secretarului general: Sâmbătă, 16 decembrie 1989, la ora 
10.00, m-a sunat Ceauşescu Nicolae, interesându-se de 
situaţia privitoare la pastorul amintit. l-am expus-o aşa cum 
era în realitate, susţinând că nu se poate trece la evacuare, 
deoarece hotărârea judecătorească nu era încă executabilă. 
El mi-a ordonat să trec de îndată la evacuare, lucru pe care 
însă nu l-am făcut, tocmai în ideea de a nu da naştere la 
conflicte”317. Ceauşescu îi cerea să execute un ordin ilegal. 
Este primul ordin ilegal dat de Ceauşescu în acea perioadă. 
Următoarele ordine ilegale date de el vor fi mult mai 
sângeroase. 

Comisia senatorială arată că „în aceeaşi zi, din ordinul 
ministrului de Interne, în toate unităţile subordonate 
acestui minister, a fost introdusă Situaţia nr. 2 prevăzută de 
Ordinul 2030 din 15.05.1972”318. Nu se precizează ora la 
care s-a dat ordinul. Ea este importantă, pentru că lipsa 
acestui amănunt din concluziile Comisiei senatoriale 
permite confuzia, inducând ideea că în după-amiaza de 16 
decembrie situaţia era deosebit de gravă. Ora declarării 
Situaţiei nr. 2 o aflăm de la generalul Grigorie Ghiţă, în 
timpul audierii sale din 1994: „în 16 decembrie, ora 20.00, 
m-a sunat Vlad la domiciliu să mă prezint la Comandament, 
la Băneâsa, în spatele Institutului de Meteorologie şi 
Hidrologie (unde este acum Comandamentul trupelor de 
jandarmi). Am fost informat de situaţia de la Timişoara. Am 
luat legătura cu generalul Bunoaica, comandantul brigăzii 
de la Timişoara, i-am dat misiunea să nu permită intrarea 
sau ieşirea în biserica reformată din Timişoara. La ora 


22.00, s-a ordonat la MI aplicarea Ordinului 230 /1973, deci 
Situaţia nr, 2, stare de alertă a efectivelor. Am transmis 
ordinul în teritoriu”319, însă revoluționarii înşişi, precum şi 
foştii ofiţeri de Securitate arată că în dimineaţa zilei de 16 
decembrie numărul persoanelor strânse în faţa casei lui 
Tokes era redus. Revoluţionara Veronica Balaj are o 
amintire romantică despre prima jumătate a acelei zile: 
„Până la prânz, nu s-a arătat vreun semn că ziua aceea ar fi 
putut fi deosebită. Era o sâm-bătă de sfârşit de an. Un 
şaisprezece decembrie ca oricare altul. Aşa părea. Şi nici 
nu bănuiam altfel. Atâta că vremea se încălzise peste 
aşteptări. Soarele se hlizea în ciuda calendarului în care 
scria mijloc de decembrie”320. Temperatura maximă la 
Timişoara în ziua de 16 decembrie 1989 va fi de 16 grade 
Celsius. 

Avem temeiuri să credem că, începând cu ora 11.00, în 
sediul Comitetului Judeţean de Partid s-a dezvoltat un 
conflict personal între primul-secretar Radu Bălan şi fostul 
prim-secretar Ilie Matei. Bălan va arăta în proces că „tot în 
aceeaşi zi, la ora 11.00, la Comitetul Judeţean de Partid şi-a 
făcut apariţia Matei Ilie, secretar al CE al PCR, care era 
învoit pentru a-şi rezolva unele probleme familiale. L-am 
pus pe acesta în temă cu situaţia creată în jurul pastorului 
menţionat, cu ordinul dat de Ceauşescu de a se trece la 
evacuare, la care Matei Ilie a fost de părere că trebuie să se 
pună în executare hotărârea de evacuare”321. S-a născut o 
contradicţie între cei doi lideri comunişti locali, provenită 
din faptul că Ilie Matei era fostul prim-secretar al judeţului 
Timişoara, iar Bălan îi luase locul doar de o lună şi 
jumătate. Conform unor surse din Primaria Timişoarei, 
Matei cunoştea foarte bine cazul Tokes, fusese implicat în 
emiterea ordinului de evacuare şi îl considera pe Bălan încă 
nefamiliarizat cu situaţia judeţului şi cu a lui Tokes în 
particular. Radu Bălan nu dorea să-şi înceapă conducerea 
judeţului cu acte de violenţă şi, în plus, fiind prizonierul 
unei imagini clasice, larg răspân-dite, că Timişoara este un 


oraş civilizat, a mizat pe reacţia civilizată a cetăţenilor. 
Pentru Ilie Matei însă, proaspăt promovat secretar în CE, 
ordinul lui Ceauşescu era literă de lege. Faptul că Bălan a 
refuzat să execute acest ordin a generat starea de conflict 
şi poate şi un telefon la Bucureşti. Avem astfel ipoteza unei 
diferenţe majore de opinie tocmai la nivelul deciziei 
superioare pe plan local. Mai târziu, în seara zilei de 17 
decembrie, Bălan îi va declara revoluționarului loan Savu: 
„Am vorbit cu oamenii, Savule. Am vorbit, dar n-am putut 
face mai mult pentru că sosise Matei, pentru că veniseră 
generalii”322. 

Să ne lămurim asupra problemei evacuării lui Laszlo 
Tokes. În primul rând să reamintim că acesta ocupa ilegal 
apartamentul din clădirea situată în strada Timotei Cipariu. 
În al doilea rând, legalitatea acţiunii de evacuare era 
stabilită prin Codul de Procedură Civilă. Potrivit 
prevederilor art. 385 din Codul de Procedură Civilă, în 
vigoare la acea dată, „nici o executare nu se va putea face 
înainte de ora 8 dimineaţa şi după ora 6 seara”. Dar art. 
386, în vigoare la acea dată, prevedea că „executarea silită 
nu se va putea face în zilele nelucrătoare, potrivit legii, 
afara de cazurile urgente în care executarea poate fi 
încuviinţată de preşedintele instanţei de executare”. 
Aşadar, în caz de urgenţă, Tokes putea fi evacuat în orice zi, 
între orele 08.00 şi 18.00, cu încuviințarea preşedintelui 
Tribunalului Timiş, dacă intervenea un „caz de urgenţă”. 
Intârnplările din noaptea de 15 spre 16 decembrie nu 
întruneau condiţiile cazului de urgenţă, astfel că ordinul de 
evacuare forţată dat de Ceauşescu era ilegal. 

În jurul orei 12.00 în dreptul imobilului în care locuia 
Tokes erau strânse aproximativ 30 de persoane. De această 
dată procentul curioşilor, al celor care poate încercau o 
solidarizare mută cu pastorul Tokes este dominant; dintre 
cele aproximativ 30 de persoane lipsesc indivizii lumii 
interlope din ziua precedentă. La ora 13.00 maiorul Radu 
Ţinu îl sună la Bucureşti pe şeful Direcţiei | din DSS, 


colonelul Raţiu şi îi raportează, printre altele: „Nu e bine ce 
se întâmplă. E o bâlbâială la partid, habar n-au ce să facă”. 
Este vorba, fără îndoială, de conflictul Bălan-Matei din 
sediul CJP. La câteva minute după ora 14.00 străzile din 
apropiere se animă şi tramvaiele devin ceva mai 
aglomerate. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu Piaţa 
Maria din Timişoara, trebuie precizat că aceasta este un 
nod important de circulaţie, locul unde angajaţii 
întreprinderilor de la periferie schimbă tramvaiele venite 
din trei direcţii diferite, pentru tramvaiele care circulă spre 
centru, în Piaţa Maria, în mod normal la ore de vârf, se 
adunau pentru a lua alte mijloace de transport multe sute 
de persoane. Aşadar, posibilitatea de a vedea ce se întâmplă 
câţiva paşi mai încolo, la casa parohială, era maximă, iar 
şansele ca un călător curios să întârzie pentru a afla ce se 
întâmplă treceau mult peste 50. Era sâmbătă şi programul 
de lucru al întreprinderilor timişorene se încheia la ora 
14.00. În jurul orei 16.00 în strada Timotei Cipariu apare 
un grup compact, de aproximativ 60-70 de persoane care 
se opreşte în dreptul casei lui Tokes, ocupând şi o parte din 
carosabil. Securitatea îşi trimite rapid oamenii printre cei 
veniţi, iar Radu [inu se duce personal pentru a afla ce se 
întâmplă. pe la ziaristul Teodor (Doru) Burza, venit în scurt 
timp şi el la faţa locului, află că sunt sindicalişti trimişi de 
primarul Petre Moţ să împiedice adunarea manifestanţilor 
şi, la nevoie, să-i împrăştie. Prin această decizie stupidă, 
autorităţile locale constituie ele însele un grup masiv de 
peste 100 de persoane în faţa casei lui Tokes, trezind 
curiozitatea trecătorilor. Mulţi dintre ei se vor opri şi apoi 
vor ră-mâne pe loc pentru a vedea ce se mai întâmplă. Alţii 
vor staţiona un timp, se vor duce acasă să mănânce şi să-şi 
rezolve unele probleme casnice, însă hotărâți să revină pe 
seară. Sindicaliştii - persoane cu funcţii pe linie de sindicat 
din mai multe întreprinderi timişorene - devin cu timpul 
agitaţi, lăsaţi acolo fără nici o conducere, împiedicaţi să se 
ducă acasă după terminarea programului, preocupaţi ca şi 


restul persoanelor prezente de lipsurile zilnice, enervaţi că 
pierd timpul într-un loc lipsit de interes. Li se spusese că în 
Timotei Cipariu este un grup violent de iredentişti, de 
unguri care vor să împiedice punerea în aplicare a unei 
hotărâri judecătoreşti. Nu se întâmplă nimic din toate 
astea, în această manevră tipică mentalităților comuniste 
care dominau gândirea activiştilor de partid, de jos şi până 
la Bobu şi Ceauşescu, trebuie identificat conţinutul 
discuţiilor telefonice din timpul nopţii şi de dimineaţă dintre 
Ceauşescu şi Bălan. 

Informaţiile obţinute de Comisia senatorială despre 
convorbirile telefonice la înalt nivel politic între Timişoara şi 
Bucureşti provin exclusiv de la factori politici locali. Era de 
aşteptat ca în declaraţiile lor ulterioare, date în procese sau 
în faţa Comisiei, să ascundă gafa monumentală pe care au 
făcut-o, dovadă a îngustimii gândirii lor şi a incapacității de 
a conduce o structură, de a gestiona o situaţie oarecare. Le 
era extrem de greu să recunoască faptul că sunt autorii 
primei aglomerări importante de oameni din Timotei 
Cipariu şi mai ales că sindicaliştii pe care i-au trimis acolo, 
„reprezentanţii clasei muncitoare”, „forţa înaintată a 
partidului” etc., pactizaseră cu micul grup de enoriaşi şi 
simpatizanți de acolo, săuii de propagandă, de minciună, de 
condiţiile mizerabile de trai şi de salarii diminuate. Teza 
unei mulţimi de 1 000 de persoane prezente în dimineaţa 
sau după-amiaza zilei de 16 decembrie nu este realistă. Nici 
autorii cei mai entuziaşti şi înclinați spre exagerări nu 
confirmă aceste cifre, nici jumătate, nici măcar un sfert, în 
după-amiaza de 16 decembrie, Emil Bobu va lua şi alte 
măsuri, aşa cum aflăm din declaraţia adjunctului său, 
Nicolae Mihalache: „în data de 16 decembrie 1989, la ora 
16.30, din ordin, m-am prezentat la Bobu Emil care, de faţă 
cu Constantin Radu, mi-a spus următoarele: «Vei pleca la 
Timişoara, în cursul acestei nopţi va trebui să fie evacuat un 
pastor, problema de care se vor ocupa organele 
Ministerului de Interne. Cumpănaşu Ion va discuta cu 


pastorul şi îi va preciza noua parohie. 'Ioate indicaţiile 
necesare au fost transmise şi primului-secreţar Radu Bălan. 
Tu nu vei avea altă sarcină decât aceea de a mă informa cu 
evoluţia situaţiei de la Timişoara», 323. 

Avem posibilitatea acum să încercăm o reconstituire a 
evenimentelor şi din punctul de vedere al Securităţii, punct 
de vedere care a lipsit din analizele anterioare, în primul 
rând, trebuie subliniat că supravegherea adunărilor de 
oameni în faţa casei lui Tokes reprezenta doar un aspect, o 
parte a activităţii Securităţii Timiş, care era mult mai 
complexă. Din punct de vedere strict profesional, adunarea 
oamenilor acolo îi deranja pe securişti în îndeplinirea 
misiunii lor, atât prin faptul că le mobiliza forţele pentru a 
depista prezenţa unor eventuali instigatori din afară sau din 
interior, cât şi prin faptul că perturba operaţiile de 
supraveghere asupra lui Tokes. Este clar că în momentul în 
care s-au implicat autorităţile locale, Securitatea s-a retras 
în interiorul misiunilor sale stricte de urmărire informativă. 
Şi să nu uităm că avea în zonă câteva coloane de „turişti” 
sovietici care tot declarau că se duc în Iugoslavia să 
petreacă Crăciunul, dar nu mai părăseau împrejurimile 
Timişoarei. Ei nu se cazau la hoteluri şi dormeau peste 
noapte în maşini. Dormitul peste noapte în maşină, la 
jumătatea lui decembrie, presupune fie o rezistenţă fizică 
ieşită din comun, fie folosirea intensă, pe durata întregii 
nopţi, a sistemului de încălzire al autoturismului, fapt care 
produce un consuni de combustibil foarte greu de 
recuperat. larăşi nu trebuie să uităm că nu se găsea 
benzină şi că la staţiile de alimentare erau cozi imense, zi şi 
noapte. Este imposibil să neglijăm aceste detalii ale unor 
întâmplări nefireşti şi ilogice. Coloanele de turişti se aflau la 
doar câţiva kilometri de Iugoslavia şi totuşi nu treceau 
graniţa. În cursul zilei, unul sau două autoturisme din 
coloană plecau în recunoaştere prin oraş, oprindu-se în 
apropierea unor locuri care vor deveni „aprinse” începând 
cu seara zilei de 16 decembrie - în faţa Consiliului judeţean, 


în dreptul aleii ce ducea la Operă, pe străzile din 
vecinătatea casei lui Tokes. În dimineaţă aceleiaşi zile, două 
tiruri sovietice vor staţiona pe interzis în apropierea unor 
unităţi militare din Timişoara, îngreunând accesul. Vor fi 
îndepărtate de Miliție. Mirko Atanaskovici, consulul iugoslav 
de la Timişoara, care va fi acuzat în timpul proceselor 
revoluţiei că s-a implicat în revoltă şi se va apăra după 
aceea că nu a depăşit „cu nimic ceea ce e prevăzut în 
Convenţia Internaţională privind relaţiile diplomatice 
internaţionale”, făcea în săptămâna 10-16 decembrie trei şi 
chiar cinci deplasări pe zi în Iugoslavia şi înapoi. El nu ştie 
sau nu vrea să spună că urmărirea sa nu se reducea la un 
grănicer care îi număra ieşirile şi intrările pe la graniţa, ci 
era supravegheat pe teritoriul Iugoslaviei şi interceptat de 
la Belgrad, astfel că Direcţia de Contraspionaj pe profil 
cunoştea unde şi în ce măsură încalcă prevederile 
Convenţiei Internaţionale, în plus, el îşi activase propria 
reţea de informaţii, între care unii agenţi ai săi au fost 
identificaţi la casa parohială. Precizăm că în oraşul 
Timişoara se mai aflau câteva obiective ale supravegherii 
operative, asemănătoare lui 'Iokes. 

Senatorul Sergiu Nicolaescu a inserat în câteva din 
volumele sale pe tema revoluţiei un pasaj dintr-un raport al 
Securităţii: „Concomitent, au apărut şi au început să se 
manifeste tot măi insistent şi unele grupuri de tineri cu 
înfăţişări şi ţinute diferite ce păreau a nu aparţine 
cetăţenilor oraşului. De menţionat că aceste grupuri 
solicitau paşapoarte, vize, precum şi căldură şi alimente. 
Totodată, aceştia incitau la acţiune, solicitau şi altor 
persoane să se alăture lor, iar, dacă unii cetăţeni îi refuzau, 
erau etichetaţi ca laşi şi fricoşi. S-a încercat folosirea ca 
tribună a unui tramvai oprit. Printre enoriaşii ce se mişcau 
în jurul casei parohiale, organele de filaj au identificat 
agenţi ai spionajului străin care încercau să-şi piardă urma 
în mulţime”324. Cercetarea făcută la 14 ani după revoluţie 
arată că raportul Securităţii invocat de Comisie este o 


sinteză care acoperă evenimente petrecute pe durata a mai 
multor ore ale zilei de 16 decembrie. Asocierea lejeră a 
apariţiei „grupului de tineri” ceva mai hotărâți cu 
revendicările lor - paşapoarte, vize, căldură şi alimente - 
este incorectă. Paşapoarte şi vize cereau doar cele două 
femei apatride, cunoscute în Timişoara de mai toată lumea, 
căldură şi alimente a fost tema primului grup mai serios 
adunat în faţa casei parohiale, care era format din 
sindicaliştii primarului Moţ, grupul de tineri a apărut după- 
amiază târziu şi s-a manifestat cu hotărâre o dată cu 
înserarea, iar oprirea tramvaiului şi identificarea unor 
agenţi ai spionajului străin s-au întâmplat seara, după ce 
mişcarea s-a mutat în Piaţa Maria. Declaraţiile foştilor 
lucrători de Securitate înregistrate după 14 ani de la 
evenimente şi după ce au trecut prin închisoare şi procese 
trucate se îndreaptă astăzi spre imagini mai realiste, lucide, 
spre consideraţii mult mai obiective. 

Mult mai importantă decât relatările „fierbinţi” ale anului 
1990, înfierbântate de tendinţa spre epopee eroică a 
revoluţionarilor şi spre exagerarea pericolului din partea 
ofiţerilor care trebuiau să se apere cumva în nişte procese 
politice, este faptul că incidentele din zilele de 14,15 şi din 
după-amiaza zilei de 16 decembrie nu au fost provocate de 
Laszlo Tokes în nici un fel, că Securitatea nu a înregistrat 
nici o legătură a lui cu vreo agentură în această perioadă, 
nici un fel de instigare la revoltă din partea vreunui agent 
străin. Aceştia existau, erau monitorizaţi cum se învârteau 
prin jurul casei pastorului reformat, dar de cele mai multe 
ori comunicau ce se întâmplă sau inventau informaţii din 
oraş, de la diferite adrese. Până în după-amiaza de 16 
decembrie Securitatea a controlat foarte bine câmpul 
informaţional şi zona de misiune. După orele 15.30-16.00, 
când apar sindicaliştii, după ce conducerea Securităţii Timiş 
ia legătura cu Bucureştii şi după ce este informat colonelul 
Raţiu la Direcţia I, în faţa casei lui Tokes este activată o 
reţea de informatori ai Securităţii române având misiunea 


să se integreze grupului de manifestanți şi să informeze 
asupra intenţiilor acestuia. Primele informaţii provenite de 
la reţea dezvăluiau faptul că sindicaliştii au devenit 
nemulţumiţi, că s-au asociat micului grup preexistent, co- 
rnentând critic măsura de a fi aduşi acolo, apoi întârzierea 
salariilor, greutăţile pe care le au şi ei acasă. Deja în jurul 
orei 16,00 colonelul Sima şi maiorul Ţinu informează 
Comitetul Judeţean de Partid că grupul de persoane din 
strada Timotei Cipariu s-a mărit la aproximativ 200 de 
persoane, că sindicaliştii au pactizat cu primii manifestanți 
şi că se conturează un nucleu „asemănător celui de la 
Braşov”. Conform mărturiilor culese de autor de la foşti 
ofiţeri de Securitate implicaţi în evenimentele de la 
Timişoara, Securitatea a ajuns la concluzia, încă din jurul 
orei 16.00, că manifestaţia se va îndrepta spre sediul 
Comitetului de Partid pentru a demonstra şi probabil a 
devasta la fel ca la Braşov. Această concluzie a provenit din 
culegerea informaţiilor în mijlocul manifestanţilor, unde se 
discutau aprins temele sociale cunoscute şi valabile în orice 
colţ al ţării: lipsa de alimente, lipsa căldurii în case, cozile la 
benzină, dar mai ales neplata salariilor la timp sau 
diminuarea lor pentru nereali-zarea planului. Datele culese 
de la informatori aveau caracterul unei descrieri de situaţie 
relativ calmă, dar în tonul tipic al discuţiilor la margine de 
trotuar în care oamenii se vaită, îşi dau cu părerea, îşi 
povestesc tot felul de necazuri. Informatorii ieşeau din 
mulţime şi sunau de la telefoane publice sau se duceau 
acasă şi nu se mai întorceau la casa parohială. Este un 
semnal că situaţia de acolo nu era alarmantă sau, cum 
aveau să recunoască după revoluţie ofiţerii, un simptom că 
informatorii nu mai aveau chef să rămână legaţi de 
angajamentele lor. Oricum în faţa casei parohiale nu era 
vorba de mii de oameni, cum eronat s-a afirmat. În jurul 
orei 17.00, Lorin Fortuna şi Claudiu lordache se duc şi ei în 
strada Timotei Cipariu împreună cu familiile. Probabil că 
mulţi dintre timişorenii prezenţi au venit acolo din 


curiozitate, în aceleaşi informări telefonice a apărut şi 
amănuntul că la alimentara din Piaţa Maria se adusese 
bere, după foarte mult timp şi că mulţi au cumpărat şi au 
consumat-o pe loc. În zilele de 15 şi 16 la Timişoara în 
întreprinderi s-au plătit salarii (chenzina), majoritatea 
salariaţilor primind sume reduse procentual din cauza 
neîndeplinirii planului. Deşi ulterior s-a încercat specularea 
acestui detaliu, ca făcând parte dintr-un plan, 
aprovizionarea cu bere după mult timp în care acest produs 
lipsise a fost pur întâmplâtoare, fapt pe care l-a verificat 
chiar Securitatea. Instituţia care s-a ocupat din ordin de 
supravegherea aprovizionării corespunzătoare cu alimente 
a oraşului Timişoara pentru sărbătorile de iarnă a fost 
Miliția. În Planul de măsuri pentru acţiunea ORIENT-89 din 
2 decembrie 1989, la Capitolul III, art. 17, alin. B, Miliția 
primea misiunea de a supraveghea „desfacerea produselor 
alimentare în scopul prevenirii stărilor de spirit 
necorespunzătoare”. La alimentara din colţ de la Piaţa 
Maria a ieşit invers. 

Prezenţa unor persoane aflate sub influenţa alcoolului în 
astfel de situaţii nu trebuie să creeze proteste rituoase şi 
nici speculaţii că se încearcă minimalizarea revoltei, 
compromiterea revoluţionarilor şi eventual adoptarea 
poziţiei aberante a lui Ceauşescu faţă de timişorenii care s- 
au revoltat atunci, că erau beţivi, huligani sau agenţi 
străini. Consumul de alcool în stradă, în frig, în mobilizarea 
curajului este o realitate cunoscută de oricine doreşte să-şi 
păstreze obiectivitatea şi refuză ipocrizia. Nu ne-am fi oprit 
asupra acestui detaliu dacă nu ni s-ar fi părut, în ciuda 
frivolităţii sale aparente, mai important decât alte detalii. 
Cititorul este invitat să nu uite că asupra modului în care s- 
a produs explozia de nemulţumire din Piaţa Maria au 
existat în presă, imediat după victoria revoltei populare şi 
alte opinii, care au indicat şi altă provenienţă a violenţei: 
oameni drogaţi, agenţi şi instigatori străini, diversionisţi ai 
Armatei sau Securităţii care au înscenat totul ca să 


provoace represiunea. Acestea sunt aberaţii de pe cealaltă 
parte a baricadei. Cititorul are astfel la dispoziţie 
posibilitatea de a alege singur în ce măsură agitația din 
Piaţa Maria a fost provocată de diversionisţi profesionişti 
sau de nişte oameni nemulţumiţi de condiţiile de viaţă, între 
care unii se încălziseră cu bere la sticle de un kilogram şi 
prinseseră curaj. lentaţia de a construi eroi impecabili este 
de când lumea. Când este portretizat Siegfried, marele 
erou din Cântecul Nibelungilor, nu se folosesc pasajele 
epopeii în care Kriemhild descrie cum o zvânta în bătăi 
soţul ei şi o umplea de vânătăi. Între instrucţiunile pe care 
le lasă Napoleon generalului Kleber în Egipt, atunci când 
hotărăşte să se întoarcă în Franţa, nu vom găsi şi ordinul de 
a otrăvi cei 3 050 de soldaţi francezi bolnavi şi răniţi pentru 
că îngreunau retragerea. Acest ordin cinic nu figurează pe 
nici un monument. 

În jurul orei 17.00 din după-amiaza zilei de 16 decembrie 
în zona străzii Timotei Cipariu şi a Pieței Maria se 
strânseseră aproximativ 200-300 de persoane. Cifrele 
participanţilor la incidentele din acea seară sunt de 800 de 
persoane (estimarea Securităţii) sau aproximativ | 000-2 
000 (estimarea unor revoluționari). Felul în care a evoluat 
constituirea massei de protest din strada Timotei Cipariu 
poate fi reconstituită până la un punct din mărturiile - altfel 
destul de puţine şi vagi - ale unor participanţi intervievaţi 
de Titus Suciu şi de Marius Mioc. Astfel, Sandu Hanus trece 
pe acolo după ora 14.00 şi vede aproximativ 80-100 de 
persoane. Se duce acasă şi seara află de la soacra sa că se 
adunaseră, după ora 18.00, peste 2 000 de persoane (cifră 
exagerată). Studentul israelian Cristian Bogdan ajunge la 
faţa locului în jurul orei 16.30 şi apreciază grupul la ceva 
mai mulţi de 100 de oameni. După ora 16.00 ajunge în Piaţa 
Maria şi martorul Gheorghe Curpaş, care se postează lângă 
balustrada refugiului pentru pietoni din staţia de tramvai a 
Pieței Maria şi priveşte în lungul străzii Timotei Cipariu. El 
afirmă că erau mai puţin de 200 de persoane şi că, în 


momentul în care a hotărât să pătrundă în mulţime, a 
recunoscut foarte uşor că adunarea era înţesată cu oameni 
ai Miliției în civil. Pe câţiva chiar îi cunoştea: „Un oarecare 
Enache, un plutonier ce lucrase la Miliția din Remetea, de 
un timp activând la municipiu; căpitanul Rădulescu, de la 
Miliția economică; şi un altul pe care ştiu că-l cheamă 
Roman”326. Martorii selectaţi de Marius Mioc îşi încep 
relatările după ora 17.00, oră care se pare că a reprezentat 
un fel de prag al evenimentelor. Oricum, pentru a identifica 
cât mai bine evoluţia mulţimii, orice număr de persoane în 
preajma cifrei de 100, invocat de martori, se referă la 
următoarea componenţă: informatorii Securităţii, filajul, 
micul grup de enoriaşi (6-12 persoane), câţiva cetăţeni 
curioşi sau intim solidari cu 'Tokes (aproximativ 20-30) şi 
grupul masiv de sindicalişti adus de primarul Moţ (60-70 de 
persoane). Dincolo de aceste cifre sunt cei care se adună 
după ora 16.00 din curiozitate, văzând mulţimea 
neobişnuită din faţa casei lui Tokes (majoritatea), cei câţiva 
care au afirmat după revoluţie că aşteptau un prilej pentru 
a-şi manifesta protestul şi grupul de tineri energici care 
apare şi face prima agitaţie. 

16 decembrie, după ora 17.00. La câteva minute după ora 
17.00 în zona de adunare se produce un eveniment pe care 
îl considerăm determinant. Laszlo Tokes iese de mai multe 
ori la fereastră sau transmite prin apropiații săi mulţimii să 
plece din fata casei, în pofida teoriilor despre incitare cu 
care a fost intoxicată şi Comisia senatorială şi presa, Laszlo 
Tokes a acţionat în seara zilei de 16 decembrie pentru 
încetarea manifestaţiei şi părăsirea străzii. Conform 
enoriaşului Gazda Arpad, care se afla în casă cu Tokes, 
acesta a considerat adunarea din faţa casei sale o 
provocare a Securităţii (este posibil să fi aflat de cei 60-70 
de sindicalişti) şi a ieşit de mai multe ori cerând oamenilor 
să plece, să se ducă acasă pentru că este în siguranţă şi nu-l 
ameninţă nimeni. El respecta înţelegerea din ziua 
precedentă cu primarul Petre Moţ. De altfel, dimineaţă 


apăruseră geamgiii şi puseseră geamurile care lipseau, 
Tokes fusese aprovizionat cu lemne şi alimente, iar doctorii 
veniseră să o consulte pe soţia însărcinată a pastorului. 
Colonelul de Securitate Pele confirmă scena: „lokes 
îndemna oamenii să se împrăştie, le vorbea din geam, 
probabil că s-a speriat că s-a adunat atâta lume”. Această 
scenă a avut un anumit echivoc. Nucleul de adepţi ai lui 
Tokes a început la un moment dat să scandeze „Libertate!”, 
fiind vorba de „libertate” pentru pastorul reformat. Acest 
strigăt a fost interpretat apoi ca un strigăt de libertate 
pentru poporul român, împotriva lui Ceauşescu. Nici o 
legătură. Conform mărturiei celui mai serios şi echilibrat 
martor de la Timişoara, Miodrag Milin, Tokes iese la 
fereastră, „a făcut apoi semn şi le-a zis: «Dar eu sunt 
liber!». Lumea din faţă însă a întrebat: «Cine este în spatele 
dumneavoastră?» Pastorul a propus să vină cinci persoane, 
ca să se convingă. Nu a mers nimeni”327. Fără îndoială că 
dezamorsarea legendei cu securiştii care sunt în spate nu 
convenea, de aceea nu s-a dus nimeni atunci să verifice. 
Oamenii au 'fost incitaţi să scandeze în continuare, fapt 
care l-a deranjat pe Tokes. „Acesta a ieşit la geam, zicând: 
«Plecaţi acasă, nu vă periclitaţi viaţa pentru mine, nu mă 
vor lua, mi-au dat asigurări», 328, în faţa intervențiilor 
repetate ale lui Laszlo Tokes de a fi lăsat în pace, din 
mulţime se lansează ideea că pastorul este cumva prizonier 
al Securităţii, că este forţat de securiştii care se află 
înăuntru să dezamorseze adunarea. Este firesc să acceptăm 
că oamenii care veniseră să se solidarizeze cu pastorul erau 
contrariaţi că acesta de fapt îi gonea. „Domnul Tokes - 
povesteşte martorul Gheorghe Curpaş - a apărut la 
fereastră pe la 17 şi un sfert, spunând celor de jos: 
«Fraţilor, nu sunt în pericol, nu e înăuntru nici un securist». 
N-a prea fost crezut, un tânăr a şi încercat să pătrundă pe 
fereastră, alţii îi băteau la uşă, toţi crezând că pastorul se 
găsea sub ameninţarea organelor de represiune. Pentru că 
oamenii de la uşă au insistat, după un timp pastorul a 


apărut din nou: «Fraţilor, repet, nu sunt în pericol. Pe de 
altă parte, v-aş ruga să mă lăsaţi să-mi pregătesc predica 
pentru mâine. Ştiu, vreţi să mă ajutaţi, dar îmi faceţi numai 
greutăţi. Repet, nu sunt în pericol. Dacă vreţi să vă 
convingeţi, formaţi o delegaţie de trei inşi...»„,329 Martorul 
Matei Adrian Kah dă mai multe detalii, între care unul pare 
semnificativ - în imobil au intrat mai mulţi cetăţeni, 
scotocind prin încăperi în căutarea securiş-tilor. Comicul 
scenei vine şi din faptul că la ora aia securiştii se 
retrăseseră din mulţime şi ascultau în căşti amuzaţi 
comentariile zeloşilor. Apoi Kah A. M. identifică „un tip, bine 
aburit, care susţinea că-l apără pe pastor”, lucrător la 
întreprinderea Electromotor. Agitaţia devine mai mare cu 
cât înţeleg mai bine că Tokes îi goneşte. El va declara mai 
târziu: „Crezând că procedez cum trebuie, pentru că 
oamenii erau din ce în ce mai agitaţi, i-am sfătuit de mai 
multe ori să meargă acasă. Era târziu, nu mai puteau fi 
struniţi, începuseră să scandeze lozinci, de-acum numărul 
românilor era poate 80, se adunaseră deja câteva mii (sic!) 
şi voiau parcă altceva, altceva decât să mă păzească pe 
mine. Se conturase, adică, o stare revoluţionară, de altfel 
oamenii m-au chemat, m-au chemat între ei, în mijlocul 
lor330. Laszlo Tokes îi refuză. Câţiva tineri din anturajul său 
îi gonesc pe un ton mai ferm, cerându-le să se ducă în altă 
parte. Grupul de agitatori se instalează în Piaţa Maria. 
Eşecul căutării securiştilor din casa lui Tokes, dar mai ales 
demersurile insistente ale acestuia de a fi lăsat în pace au 
avut un efect aşteptat asupra agitatorilor acelei mulţimi. Ei 
au pierdut la scurt timp după ora 17.00 din ziua de 16 
decembrie CAUZA care le alimenta agitația. Practic, cazul 
Tokes se închide aici. Înfuriaţi că au rămas fără o CAUZĂ, 
agitatorii sau cei mai curajoşi şi îndârijiţi revoluționari - cum 
dorim să-i numim - caută rapid o altă CAUZĂ. Aceasta se 
afla la îndemână şi se tot acumulase în orele de discuţii, 
încălzire cu bere şi agitaţie din faţa casei. Este clipa în care 


interesul pentru pastorul reformat Laszlo Tokes se 
transferă protestului social. 

Teza conform căreia sursa revoltei de la Timişoara şi a 
revoluţiei în general este Laszlo Tokes este falsă. Revolta a 
început la Iaşi, având un puternic caracter politic şi a 
renăscut la Timişoara prin tentativa unui grup dur aflat în 
legături cu Ungaria de a prelua de la cei câţiva români 
revoltați protestele lor cu caracter social. Deşi însuşi 
martorii subliniază că întreaga desfăşurare a incidentului a 
fost filmată şi înregistrată de Securitate şi în consecinţă 
aceasta deţine probele realităţii, foştii ofiţeri afirmă în 
continuare că nu s-a strigat nici o lozincă anticeauşistă în 
faţa casei lui Tokes. Chiar şi martori care insistă să afirme 
că lozincile anticomuniste au existat încă de acolo, 
subliniază că pastorul Lăszlo Tokes nu s-a asociat acestora, 
ci dimpotrivă a cerut ca aşa ceva să nu fie legat de el. Din 
rapoartele de filaj şi înregistrările audio-video ale 
Securităţii, precum şi din mărturiile foştilor ofiţeri reiese că 
primele manifestări zgomotoase de după ora 17.00 au avut 
un caracter exclusiv social şi că s-a strigat «Vrem lapte!», 
«Vrem pâine!», «Vrem căldură!», că s-a încercat timid 
interpretarea cântecelor Deşteaptă -te române! Şi Hora 
Unirii. Interpretarea acestui cântec patriotic în rândurile 
manifestanţilor este explicată de mărturia lui Ciprian Cipu, 
director la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare, despre 
activitatea revoluționarului Ciszmarik Ladislau, responsabil 
cu probleme muzicale la aceeaşi instituţie. Acel Centru 
judeţean avea sarcina de partid de a pregăti colinde şi 
cântece patriotice pentru sărbătorile de iarnă (de fapt, 
Pluguşorul, ziua Republicii şi Anul Nou). Sunt tipărite astfel 
Hora Unirii, Trei Culori şi Deşteaptă-te, române! Cu textele 
originale, ca urmare a unei indicaţii a secretarului cu 
propaganda pe judeţ331. Din relatarea lui Ciprian Cipu 
rezultă că Ciszmarik Ladislau fusese cel care împărţise 
textele acelor cântece în Piaţa Maria. Din păcate, Ciszmarik 
Ladislau va fi unul dintre cei împuşcaţi în cursul revoltei, iar 


cadavrul său, unul din cele incinerate la Bucureşti. Conform 
reconstituirii făcute mai târziu de revoluționari, el a fost 
împuşcat în faţa unui lacto-bar „dirijând cântece în Piaţa 
Operei”. Cercetarea Procuraturii indică faptul că focul a 
fost deschis selectiv: „Deschiderea focului s-a făcut de 
trăgători individuali, fără ordin, trăgători care nu au putut 
fi identificaţi până în prezent”332. Probabil că Ciszmarik 
ieşise în evidenţă prin calitatea de „dirijor al cântecelor”, a 
avut cumva o poziţie uşor de individualizat şi a fost 
confundat cu un lider. Dacă focul ucigaş a pornit de pe un 
TAB sau tanc, în mod cert Ciszmarik n-a fost auzit, 
trăgătorul nu a auzit ce spune sau cântă. Oricum, este 
semnificativ că un ungur a fost împuşcat în timp ce dirija 
cântece patriotice româneşti. Am insistat pe acest caz, 
dincolo de semnificaţia sa revoluţionară, pentru a face o 
scurtă analiză asupra raportului individ - massă. 

Structurarea mulţimii. Comportamentul acelei mulţimi 
primare din Piaţa Maria a fost foarte bine sintetizat de o 
voce pe care o putem considera credibilă, pentru că este a 
unui intelectual cunoscut. Scriitorul timişorean Daniel Vighi 
arată că „două lucruri au contribuit, după părerea mea, la 
depăşirea spaimei: mai întâi faptul că trecea timpul şi nu se 
întâmpla nimic şi mai apoi faptul că se aduna tot mai multă 
lume”333. Observaţia este pertinentă, urmăreşte un profil 
comportamental clasic al mulțimilor şi dezvăluie 
mecanismul cel mai intim al formării nucleului activ al 
revoltei. Un alt revoluţionar timişorean, Claudiu lordache, 
cunoscut parlamentar şi om de litere, avea să surprindă mai 
târziu în câteva cuvinte tumultul acelui conflict de 
sentimente: „Noi încă nu avem încredere în puterea 
românească de a schimba. Numai că, atunci, românii au 
ieşit pe străzi uitând că sunt indivizi, în mulţime, frica tace 
şi curajul cântă fără cuvinte”334. Aşteptarea din 15 şi 16 
decembrie dimineaţa, fără să se întâmple ceva important, 
fapt confirmat şi de Securitate, eliminarea din cadrul 
imaginii a grupurilor lumii interlope apărute în 15 


decembrie la faţa locului, sentimentele de frică, cedare, 
intimidare pe care le-au degajat autorităţile politice locale 
în aceste două zile -ba chiar se afirmă că în 16 decembrie 
primarul Moţ a revenit în Timotei Cipariu şi i-a înjurat pe 
manifestanți - apoi acumularea numerică declanşată de 
măsura stupidă a autorităţilor de a trimite acolo un grup de 
sindicalişti, precum şi dezamăgirea produsă de refuzul lui 
Laszlo Tokes de a deveni sursa unei mişcări revendicative, 
toate împreună au declanşat agitația celor care doreau să 
se întâmple ceva, să se spargă „buba”. Şi, ca în orice 
poveste morală, un grup mai hotărât a trecut pragul fricii şi 
pentru ceilalţi, sătui de viaţa amară pe care o trăiau şi de 
lozincile lui Ceauşescu. Spectatorii de până atunci au 
înţeles că nu trebuie să mai aştepte să le facă cineva treaba 
şi au hotărât că trebuie să acţioneze ei. Înfrângerea fricii a 
fost cheia mişcării care a transformat aşteptarea în acţiune. 
Ea a fost potenţată ca reacţie umană firească prin 
intervenţia demonetizată, lipsită de autoritate credibilă, 
prostească, arogantă a factorului politic local. După spusele 
lui Laszlo 'Tokes, s-ar fi format o delegaţie care s-a deplasat 
la Primărie unde însă nu au primit decât ameninţări. 
„Demonstranţilor li s-a dat un ultimatum. Dacă nu se vor 
împrăştia până la ora 17.00, se vor folosi tunurile de 
apăâ”335. Este posibil ca Laszlo Tokes să mintă din nou, dar 
avem o confirmare a spuselor sale de la un român: „Un 
tânăr vorbeşte în faţa casei lui Laszlo Tokes: «Avem 
informaţii că vor veni pompierii» (.)”336. De unde aveau 
informaţii? Singura explicaţie logică este că delegaţia care 
s-a dus la Primărie a fost într-adevâr ameninţată de 
autorităţile locale că, dacă nu eliberează locul până la ora 
17.00, pune tunurile de apă pe ei. Grupul acela se va 
întoarce furios în Piaţa Maria. El este o explicaţie, tot logică, 
a „grupului de tineri violenţi” care apare în acel loc la un 
moment dat. Petre "Ţuţea, care declara că mereu a dorit să 
scrie o carte intitulată Aflarea în treabă ca metodă de lucru 
la români, îi va spune unui comunist pe vremea lui Ceau- 


şescu: „Aţi plantat pe spinarea fiecărui cetăţean câte o piele 
de iepure. Păi atunci... S-a terminat cu soldatul”337. 
„Soldatul”, întruchiparea curajului, va renaşte în sufletul şi 
mintea celor câţiva români curajoşi şi se va trezi la Braşov, 
apoi la Iaşi şi apoi la Timişoara, în acest loc, pentru a nu 
scăpa din vedere nici o clipă fenomenele psihologice cu 
care avem de-a face atunci când analizăm împreună -autor 
şi cititor - ansamblul revoluţiei române, ne amintim scurta 
analiză a lui Nicolae lorga despre starea de spirit, despre 
deosebirea de fond între stările de spirit trecătoare (emoţii 
sociale sau politice trecătoare, mode, imitații, curente 
efemere) şi starea de spirit a unei naţiuni în faţa 
evenimentului istoric. Dacă vom deschide cartea cea mai 
cunoscută a lui Gustave Le Bon vom constata că el descrie 
cu precizie starea de spirit din Timişoara cu 94 de ani 
înainte ca ea să se nască în Piaţa Maria. „Sub influenţa 
anumitor emoţii violente, cu ocazia unui mare eveniment 
naţional, de pildă, mii de indivizi izolaţi pot căpăta, la un 
moment dat, caracteristicile unei mulţimi psihologice. Este 
suficientă atunci o întâmplare, de orice fel, care să-i 
reunească, pentru ca modul lor de comportare să capete 
imediat aspectul specific al actelor mulțimilor, în anumite 
ceasuri ale istoriei, o mână de oameni poate constitui o 
mulţime psihologică, pe când sute de indivizi reuniți 
întâmplător pot să nu constituie o astfel de mulţime. Pe de 
altă parte, un întreg popor, chiar în lipsa vreunei 
aglomerări vizibile de oameni, devine câteodată, printr-o 
influenţă sau alta, o mulţime. O dată formată, mulţimea 
psihologică va căpăta anumite caracteristici generale 
provizorii, dar determinabile. Acestor caracteristici 
generale li se adaugă caracteristici specifice, variabile în 
funcţie de elementele care compun mulţimea şi care îi pot 
modifica structura mentală.”338 Este fascinant cât de bine 
se potrivesc aceste cuvinte, scrise cu aproape un secol 
înainte, stării de spirit a naţiunii române în faza de 
perestroika a lagărului comunist şi în faţa refuzului lui 


Ceauşescu de a liberaliza societatea românească. Este 
fantastic cum atinge peste timp Le Bon cazul unei 
întâmplări oarecare, stimulate prin posturile de radio şi 
televiziune străine, prin stupiditatea autorităţilor şi prin 
prelungita stare de aşteptare a unei schimbări. Este 
interesant cum identifică mâna de oameni goniţi de Tokes în 
Piaţa Maria într-un nucleu determinant pentru mulţimea 
psihologică şi cum demonstrează Le Bon că, oricât de 
neomogenă era componenţa grupului din strada Timotei 
Cipariu, el se comporta ca şi cum ar fi avut un suflet 
colectiv. Pe enoriaşi, pe curioşi şi pe sindicalişti îi uniseră 
aceeaşi nemulţumire socială - care în comunism are 
automat un caracter politic - aceeaşi frică şi apoi acelaşi 
sentiment de forţă a mulţimii, în textul său, scriitorul Daniel 
Vighi chiar va insista pe sentimentul primar al mulţimii, 
care de fapt are la Le Bon semnificaţia unui suflet colectiv: 
„Singurul sentiment minim de siguranţă era doar faptul că 
trebuie să fim cât mai mulţi”. Aceasta şi este principala 
trăsătură a mulţimii. 

În numai câţeva minute, cu aproximaţie între 17.20 şi 
17.30 şi pentru numai câţiva metri, din strada Timotei 
Cipariu în Piaţa Maria, grupul de tineri agitaţi şi nucleul de 
nemulţumiţi a făcut gestul fundamental al supravieţuirii 
sale ca mulţime: a tras pantograful tramvaiului, l-a oprit şi a 
blocat circulaţia. Câţiva copii ai străzii au aruncat pietre în 
geamurile tramvaielor, în câţeva minute zona s-a umplut cu 
oamenii daţi jos din tramvaie. Unii au plecat nervoşi pe jos 
acasă, mulţi însă au rămas pe loc pentru a vedea ce se 
întâmplă. Se forma astfel instinctiv masa critică a mulţimii, 
în acel nucleu incipient se concentrau toate elementele 
definitorii ale unei „stări revoluţionare”. La începutul anilor 
'70 din secolul al XX-lea, profesorul Roger Mucchielli a 
definit-o cu precizie: „Se poate constata că aşa-numitele 
condiţii social-economice ale revoluţiei (exploatarea muncii, 
mizeria, şomajul, forţa, ignorând starea maselor şi punân- 
du-se în serviciul intereselor unei clase avute, minoritare 


etc.) şi chiar condiţiile politice (privarea de libertăţi publice, 
teroare poliţienească, ideologie impusă, deposedarea de 
drepturi legitime etc.) nu devin forţe motrice ale revoluţiei 
decât în condiţiile existenţei stării de spirit revoluţionare, a 
unei voințe de luptă. Această stare de spirit este aceea care 
face revoluţia, altfel există resemnarea fie din cauza fricii, 
fie a respectului. Se poate şi trebuie deci «lucrat» la nivel 
psihologic, făcând să dispară frica şi respectul şi creând 
agresivitate la unii, complicitate la alţii”319. Şi acest 
exemplu bibliografic de acum 35 de ani, în care apar în 
evidenţă fenomene întâlnite la Timişoara în decembrie 1989 
- condiţiile social-economice şi politice cunoscute, condiţia 
determinantă a depăşirii resemnării din cauza fricii sau a 
respectului faţă de forţă, de autorităţi, precum şi cele două 
componente ale mişcării, violenţii şi complicii - arată că 
ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Maria nu a fost un miracol sau 
un act de mare originalitate, ci mecanismul unui proces 
social la baza căruia s-a aflat un proces psihologic. Din 
aceste motive el a fost şi atât de uşor stimulat. Oricine l-ar fi 
provocat - probabil instigatori calificaţi pe care Securitatea 
şi unii revoluționari i-au observat şi nu i-au oprit —, ei nu au 
ieşit din comportamentul tipic al unei revolte, din 
naturaleţea revoltată a stării de spirit. Tot aşa, deşi starea 
de spirit exista şi la Iaşi, pregătită prin acţiunile Frontului 
Popular Român şi ale agenturii sovietice, atâta timp cât nu 
s-a format mulţimea critică, massa, explozia nu s-a produs. 
Grupul violent rămas singur, fără mulţime, ar fi fost repede 
anihilat sau ar fi încetat singur să mai acţioneze. Având în 
vedere starea de spirit a naţiunii, împărţirea ei neştiută în 
oameni hotărâți să facă ceva şi oameni care îi aprobau tacit 
pe cei hotărâți, explozia de revoltă a ieşenilor, timişorenilor 
sau bucureştenilor s-a înscris în unitatea stării de spirit 
revoluţionare în care se aflau românii la acel sfârşit de 
deceniu nouă. Este încă unul din argumentele teoretice că 
revoluţia a început de fapt la Iaşi, în 14 decembrie, pentru 
că acolo s-a manifestat primul simptom al procesului prin 


care trecea națiunea română în ansamblul ei. Totodată, 
dacă acţiunea de la Timişoara avea cu adevărat drept scop 
rezolvarea cazului Tokes, atunci, o dată cu respingerea de 
către acesta a ajutorului oferit de micul grup de 
nemulţumiţi, ea s-ar fi oprit după ce s-a constatat că refuzul 
lui este autentic, este opţiunea lui liberă de a fi lăsat în pace 
şi nu este controlat de nici un securist. Dar timişorenii din 
acea seară de 16 decembrie căutau cu totul altceva, încă o 
dată trebuie înţeles că nu Laszlo Tokes este cauza izbucnirii 
revoltei la Timişoara. Şeful Direcţiei 1 va preciza Comisiei 
senatoriale în 1994: „La trei am plecat la masă, sună 
telefonul, am venit înapoi la serviciu, mi s-a spus că la 
Timişoara, că nu la casa lui Tokes, ci pe strada principală a 
apărut un grup de tineri turbulenţi, alţii decât cei din faţa 
casei lui Tokes, că au blocat circulaţia, opresc trecătorii, au 
spart vitrine, au scos lanţuri, că se îndreaptă spre Piaţa 
Maria (se comportau ca şi cei instruiți la Bicske)”340. 

La ora 17.00 Nicolae Ceauşescu îl sună din nou pe Radu 
Bălan, acuzându-l că îl dezinformează, situaţia din 
Timişoara fiind mult mai gravă. Imediat ce secretarul lui 
general închide telefonul, Radu Bălan îi cere şefului 
Gărzilor patriotice să adune un număr de luptători din 
întreprinderile timişorene pentru a apăra sediul judeţean al 
partidului. „După aproximativ 30 de minute de la anterioara 
convorbire - declara mai departe Radu Bălan - Ceauşescu 
Nicolae m-a sunat din nou la telefon, întrebându-mă dacă a 
ieşit armata. l-am răspuns că nu este nevoie de aşa ceva şi 
că nici nu a ieşit, după care, spunându-i că am mobilizat 
doar 204 luptători din Gărzile patriotice, mi-a închis 
telefonul, nervos.” Este prima informaţie despre invocarea 
ieşirii armatei pe străzile Timişoarei. 

16 decembrie 1989 la Bucureşti. Conform unei mărturii de 
la Cabinetul nr. 1, în jurul orei 14.00, generalul Vlad ajunge 
la sediul CE pentru a-i prezenta lui Nicolae Ceauşescu un 
raport amplu asupra pregătirii vizitei în Iran. În anticameră 
era şi Emil Bobu, venit să-l informeze pe Ceauşescu asupra 


cursului evenimentelor din Timişoara, dar cei doi, Vlad şi 
Bobu, nu-şi vor vorbi. La un moment dat, Ceauşescu iese şi 
spune un singur lucru: „Vlade, cu tine vreau să stau de 
vorbă”, apoi pleacă la Casa Poporului. După aproximativ o 
oră Ceauşescu se întoarce, nu-i dă nici o atenţie lui Bobu şi 
intră în birou împreună cu Vlad. Aici, şeful DSS îi va 
prezenta detaliile vizitei timp de aproape o oră. Ceauşescu 
a părut neaşteptat de mulţumit şi entuziast de programul 
vizitei şi, mai ales, de cifra contractelor economice care 
urmau să fie semnate - l miliard de dolari! Nimic despre 
Timişoara, doar că Ceauşescu adoptă o atitudine 
neobişnuită, asigurându-l pe şeful DSS că se va întoarce 
repede din Iran. Vlad nu înţelege, dar ajuns acasă are 
presentimentul că Ceauşescu se referea la altceva decât la 
deplasarea în Iran. Cere maşina şi pe drum este contactat 
de ofiţerul de serviciu pe Departament prin staţie: „Avem 
probleme la 'Timişoara!”. Ajuns la sediu, generalul Vlad află 
cu stupoare cum evoluase situaţia de la Timişoara încă de 
dimineaţă şi îşi apostrofează aspru subalternii, pe generalul 
Bucurescu şi pe colonelul Raţiu - până la ora 17.00 din ziua 
de 16 decembrie 1989 niciunul dintre subalternii săi nu-l 
informaseră pe şeful DSS despre evenimentele de la 
Timişoara, deşi atât Sima cât şi [inu sunaseră la Bucureşti 
în repetate rânduri şi îi ţinuseră la curent pe cei doi înalţi 
demnitari ai Securităţii. 

Atât limitele înguste ale situaţiei de la Timişoara, cât şi 
incapacitatea autorităţii politice locale de a gestiona o 
întâmplare banală au fost recunoscute implicit de fostul 
membru al CPEx, prim-vice-prim-ministru al Guvernului, 
Ion Dincă, în timpul audierii din 21 octombrie 1993 la 
Comisia senatorială: „Am aflat despre evenimentele de la 
Timişoara în dimineaţa zilei de 16 decembrie, pe la ora 
08.30 de la Bobu, care m-a sunat la telefon şi mi-a 
comunicat că la Timişoara un preot L. Tokes urma să fie 
evacuat dintr-o locuinţă ocupată abuziv, în baza unei 
hotărâri judecătoreşti. Acesta s-a baricadat în casă şi nu 


vrea să o părăsească, iar în jurul casei s-au adunat 70-80 de 
persoane care susţin personalitatea preotului şi sunt 
împotriva hotărârii de evacuare a lui. Până atunci nu ştiam 
despre acest preot şi l-am întrebat pe Bobu ce trebuie să 
fac eu, pentru că acolo sunt organe locale care pot rezolva 
situaţia. Mi-a spus să fac ce cred eu de cuviinţă. Eu am 
considerat de cuviinţă să trimit acolo pe şeful 
Departamentului Cultelor, lon Cumpănaşu, căruia i-am 
relatat ce mi-a spus Bobu şi că trebuie să plece cu primul 
avion la Timişoara. A plecat la Timişoara, dar nu a putut să 
intre în contact cu preotul Tokes care nu a acceptat să stea 
de vorbă cu el, spu-nându-i că stă degeaba acolo. M-a sunat 
din biroul fostului prim-se-cretar Radu Bălan. Am vorbit cu 
Bălan la telefon, l-am întrebat dacă Cumpănaşu trebuie să 
rămână acolo şi a spus că da. Nu se întâmplase nimic 
deosebit în oraş până în seara zilei de 16 decembrie când 
am primit telefon de la Cumpănaşu pe la ora 19, că au 
Primit aprobare de la Bucureşti să se facă evacuarea 
forţată a pastorului. Am fost împotriva acestei evacuări 
forţate şi i-am cerut să-mi spună cine a dat aprobarea. 
Primul secretar îi spusese lui Cumpănaşu că are aprobarea 
de la Nicolae Ceauşescu să facă evacuarea forţat” 341. 
Aşadar, avem o sursă a nemulțumirii, chiar a revoltei: în 
timp ce autorităţile politice locale cad la o înţelegere cu 
Laszlo 'Tokes, factorul politic de la Bucureşti ordonă 
evacuarea forţată, care în acea zi nu se putea aplica decât 
prin forțarea legii. Senatorul Sabin Ivan, membru al 
Comisiei senatoriale, altfel plin de fantezie politică, scrie în 
cartea sa despre Cumpănaşu că „a ordonat preoţilor ca la 
slujba de duminică, să condamne actele huliganice din 15 şi 
16 decembrie 1989342. Informaţia este confirmată de 
preotul Mihai Pop din Timişoara: „în 17 decembrie 
dimineaţa toţi preoţii au primit telefon să facă slujbele în 
care să defăimeze faptele golanilor. Era Cumpănaşu de la 
Departamentul Cultelor în Timişoara, l-am văzut. De 


asemenea, am primit telefon să nu facem nici o 
înmormântare fără aprobare de la Pompe Funebre”343. 
La 22 februarie 1990, din ordinul primului-ministru Petre 
Roman cu numărul 566 /P R. s-a instituit o comisie de 
cercetare a evenimentelor din Timişoara. Membrii acestei 
comisii au avut posibilitatea să cerceteze documente 
oficiale care ulterior au dispărut sau nu mai sunt puse la 
dispoziţia publicului. Unul din membrii Comisiei, Marina- 
Rodica Giura, a apucat să-i dea maiorului Radu Ţinu, la 
acea dată inculpat în „procesul Timişoara”, copii după unele 
din documentele Comisiei. Câteva erau extrase din rapoarte 
ale unităţilor militare din Banat şi Oltenia. Astfel, conform 
unui astfel de raport în seara de 16 decembrie, generalul 
Roşu, comandantul Armatei 3 cu comandamentul la 
Craiova, a fost informat de locotenent-colonelul Zeca, 
înlocuitorul la comanda Diviziei 18 din Timişoara, asupra 
evenimentelor din oraş. Generalul Roşu a raportat mai 
departe ministrului Apărării, general Vasile Milea, iar 
acesta lui Nicolae Ceauşescu. În volumul 24 INSTANŢĂ al 
procesului de la Timişoara, se află şi raportul UM 01008 şi 
extrasul din raportul unităţii: „16 decembrie, ora 19.00 
ALARMĂ”. Avem un răspuns astfel pentru întrebarea 
adresată de Ceauşescu lui Bălan la ora 17.30: „A ieşit 
Armata?” Ordinul a ajuns abia la ora 19.00. Pentru a se 
informă asupra evenimentelor, generalul Roşu îl va trimite 
la 'Timişoara pe locotenent-colonelul Olaru de la 
contrainformaţii militare. Din sinteza jurnalelor de operaţii 
ale unităţilor militare din Timişoara publicată în 2001 
aflăm: „în prima jumătate a zilei de 16.12.1989, unităţile 
armatei din garnizoana Timişoara desfăşoară program 
normal de instrucţie, fără a fi prevenite ( asupra unor 
posibile mişcări protestatare în municipiu sau despre 
situaţii deosebite în zonă de responsabilitate ori la 
frontieră. După-amiază însă, întrucât manifestaţiile în 
sprijinul pastorului reformat Lăszlo 'Tokes cunosc o 
amploare crescândă, cu evidente obiective politice, 


degenerând în acţiuni violente şi distructive, autorităţile 
locale intervin cu forţe, luând măsuri pentru a bloca zona 
centrală şi clădirile administrative cu trupe MI (miliţie, 
securitate, grăniceri, pompieri). După ora 20.00 au loc 
primele ciocniri între forţele de ordine şi manifestanți” 344. 
Sinteza nu explică sau ocoleşte consemnarea instituirii 
stării de alarmă la UM 01008 începând cu ora 19.00. Eaa 
fost măi mult ca sigur o alarmă „locală”, dată la nivel de 
armată, adică la nivelul Armatei 3 care subordona unităţile 
militare din Timişoara. Ministrul Văsile Milea a fost informat 
şi a aprobat acea primă treaptă de alarmare, dar nu mai 
mult. Reconstituirea acestei decizii porneşte tot de la 
primul-secretar Radu Bălan, care, în urma telefonului 
primit de la Ceauşescu, sună la Comandamentul Diviziei 
mecanizate pentru a-l convoca pe colonelul Rotariu, 
membru în Biroul judeţean de partid. „În lipsa colonelului 
menţionat am aflat de la ofiţerul de serviciu că nu se 
primise un astfel de ordin” - declară Bălan. Situaţia este 
anormală, pentru realitatea juridică de atunci, într-adevăr, 
colonelul Rotariu lipsea din Comandament, dar din 11 
membri ai Consiliului Judeţean de Apărare, instituit potrivit 
Legii 14 /1972 privind organizarea apărării naţionale a 
Republicii Socialiste România, şase erau militari. Dintre 
aceştia, reprezentând o majoritate a consiliului, s-au 
prezentat la chemarea lui Bălan doar doi - cel de la Gărzile 
patriotice şi cel de la pompieri. Restul s-a eschivat. Primul 
secretar al judeţului şi comandant prin lege al Consiliului 
Judeţean de Apărare nu trece de ofiţerul de serviciu de la o 
divizie mecanizată! Este o gaură mare în structura 
autorităţii. La Divizia mecanizată erau şeful de stat major, 
locţiitorul politic, adjunctul comandantului, cel puţin trei 
funcţii mari care puteau lua decizii în locul comandantului. 
Chemat de acasă, locotenent-colonelul Zeca îl contactează 
pe Bălan, dar la cererea „pe un ton imperativ de a scoate 
trupe şi tehnică de luptă pentru restabilirea ordinii”345, 
ofiţerul îl refuză pe motiv că nu a primit ordin de la eşalonul 


superior. Ajuns la Divizie, Zeca îl sună pe generalul Roşu, 
dar şi acesta îi spune să aştepte şi să nu ia nici o măsură 
fără aprobarea ministrului. Pentru a nu exista nici un dubiu 
asupra acestui moment, vom preciza că Radu Bălan a sunat 
atunci direct la generalul Roşu, comandantul Armatei 3 de 
la Craiova şi i s-a dat la telefon tot pe ofiţerul de serviciu 
care i-a raportat că generalul Roşu este de negăsit. Primul 
secretar de la Timişoara, aflat în mijlocul unei revolte 
populare în oraş, îl sună pe ministrul Milea. Acesta îi 
răspunde sec că trupele Ministerului Apărării Naţionale nu 
au primit nici un ordin de intervenţie. „După aproximativ 10 
minute însă - relatează mai departe Radu Bălan în faţa 
completului de judecată - m-a sunat Milea, comunicându-mi 
că între timp a primit ordin de la Ceauşescu Nicolae să 
scoată armata fără armament şi muniţie pe străzile 
Timişoarei”. De fapt, acum ştim că ordinul lui Ceauşescu 
era să iasă înarmaţi. Din ordinul lui Milea, Zeca a format 
cinci patrule, apoi, după alte intervenţii ale lui Ceauşescu, 
10 şi mai târziu 15. Din declaraţia olografă a generalului 
Guşă înţelegem că Milea a speculat cifrele acestor patrule, 
folosind expresiile „incă 10” şi „încă 15”, dar în realitate 
erau încă cinci şi încă cinci, în total 15. La miezul nopţii au 
fost retrase din ordinul unilateral al lui Milea. Nu s-a ieşit 
cu tehnică de luptă cumceruseceauşescu. 

La Bucureşti, generalul Vlad se lămureşte în privinţa 
ezitărilor subordonaţilor săi, reacţia sa de nemulţumire 
fiind provocată de neinformarea lui asupra unui eveniment 
atât de grav. În acel moment, în jurul orei 19.00, când 
generalul Iulian Vlad se informează asupra tuturor 
aspectelor legate de incidentele de la Timişoara, atât 
despre confuzia care domnea la Consiliul Judeţean, câţ şi 
despre implicarea Armatei, şeful Securităţii îl sună pe 
colonelul Sima şi îi ordonă să treacă la activitate 
informativă şi, totodată, să oprească orice implicare în 
stradă a lucrătorilor Securităţii. El îi va spune lui Sima 
literalmente: „Nu avem ce căuta în stradă să ne punem 


LIA 


poalele în cap!” Din acel moment Securitatea Timiş s-a 
concentrat cu preponderență la activităţile informative 
curente: verificarea canalelor de legătură ungureşti şi 
iugoslave, verificarea poziţiei şi activităţii agenţilor, 
curierilor, a autoturismelor folosite, a convorbirilor 
telefonice între agenţi şi bazele lor. Acum apar primele 
informaţii ale agenturilor străine, trimise posturilor de 
radio străine, că în faţa casei lui Tokes este o demonstraţie 
masivă, niciunul dintre agenţii interceptaţi neştiind sau 
nedorind să informeze că mulţimea de la 'Tokes era de fapt 
un grup organizat de Primărie. Maiorul Radu [inu confirmă 
ordinul venit de la generalul Vlad cu următoarea formulare: 
„Să nu ne lăsăm angrenaţi în evenimentele din oraş”346. 
Colonelul Filip Teodorescu, locţiitor al şefului Direcţiei de 
Contraspionaj, îşi aminteşte că în jurul orei 20.20 din ziua 
de 16 decembrie a fost convocat de urgenţă la sediul 
Securităţii. „Când ieşeam din lift dânsul (generalul 
Bucurescu, n.a.), însoţit de colonelul Gheorghe Raţiu - şeful 
Direcţiei de Informaţii Interne, tocmai se îndrepta spre 
cabinetul generalului Iulian Vlad. L-am întrebat care este 
motivul convocării mele. Generalul Bucurescu mi-a 
comunicat că au fost convocați toţi şefii de direcţii întrucât 
la Timişoara, cu ocazia punerii în executare a hotărârii 
judecătoreşti de evacuare a Pastorului Laszlo Tokes din 
locuinţa parohială, s-au produs dezordini şi se pare ca 
amestecul străin este prezent.'341 Convocarea colonelului 
Teodorescu a fost lămurită după revoluţie, când s-a stabilit 
că şeful Direcţiei a 3-a, generalul Aurelian Mortoiu, se afla 
în Iran, iar adjunctul său desemnat iniţial să se ocupe de 
cazul Timişoara, locotenent-colonelul Gheorghe Diaconescu 
nu a putut fi trezit de soţie, fiind beat mort. În continuare, 
Filip Teodorescu trece la un „control de rutină asupra 
situaţiei operative din punctul de vedere al 
contraspionajului. Cadrele de spionaj aflate în acel moment 
în ţară, precum şi agenţii acestora din rândul cetăţenilor 
români, cei cunoscuţi de noi, nu desfăşurau activităţi 


deosebite care să ne atragă atenţia”348. Pe baza acestor 
mărturii se poate trage concluzia că Securitatea a dorit să 
fie prezentă în evenimentele de la Timişoara, dar cu 
activităţi limitate strict la misiunile de informaţii şi 
contraspionaj. Altfel spus, după o vorbă românească, 
Securitatea „se bagă, dar nu participă”. Motivul principal |- 
a constituit preluarea, cu efecte decisive pentru 
declanşarea revoltei, de către factorul politic central, 
trecând şi peste factorul politic local, a cazului evacuării lui 
Laszlo Tdkes. Principalii actori ai evenimentelor din partea 
Securităţii sunt unanimi în a afirma că Mihalache, 
Cumpănaşu şi însoțitorii lor veniţi de la Bucureşti au luat 
cele mai neinspirate măsuri care au condus la constituirea 
mulţimii şi la radicalizarea acesteia. Filip leodorescu 
precizează: „Din cele prezentate de colegii noştri din 
Timişoara rezulta că respectivii (echipa politică venită de la 
Bucureşti, n.a.) mai mult au complicat lucrurile decât au 
ajutat, au impus evacuarea cu orice preţ, deşi era vizibilă 
declanşarea de dezordini în oraş. Conform obiceiului, 
raportau şefilor lor din Bucureşti că autorităţile locale, în 
totalitatea lor, sunt incapabile şi, dacă nu ar fi fost ei 
prezenţi, nu s-ar fi rezolvat problema evacuării'349. Bobu i- 
a raportat, cine ştie în ce termeni alarmişti, lui Ceauşescu şi 
acesta a ordonat evacuarea forţată, în afara cadrului legal. 
Prin intermediul primarului Moţ, care a transmis 
delegaților sprijinitorilor lui Tokes sub formă de ameninţare 
hotărârea şefului statului, după ce tot el, primarul, dăduse 
asigurări cu o zi înainte că nu se va aplica sentinţa, grupul 
s-a întors „montat” în Timotei Cipariu. 

Pe român să nu-l minţi în faţă că se face fiară, să nu-l 
sfidezi şi să nu-l tratezi ca pe un gunoi că se ridică din el 
toată revolta acumulată în decenii de aşteptare! 

Declanşarea acţiunilor protestatare. 

Reamintim că, în concepţia acestei analize, revoluţia a fost 
un proces complex care a început în 14 decembrie la Iaşi şi 
că în aceeaşi unitate a stării de spirit revoluţionare 


evenimentele de la Timişoara s-au declanşat prin 
constituirea unei mulţimi psihologice conduse spre violenţă 
de un grup de tineri calificaţi de diferiţi martori ca 
„instigatori”, „agitatori”, „curajoşi”. Un pasaj din volumul 
de amintiri al şefului filajului de la Timişoara descrie o 
modalitate pe cât de neobişnuită pe atât de simplă dea 
aduna oamenii, înțelegând prin acest cuvânt un număr de 
curioşi, de gură-cască pe care îi întâlnim la locul oricărui 
accident sau incident stradal din oricare oraş al ţării: „La 
un moment dat, nucleului de bază i s-a alăturat o femeie 
isterică, o persoană cu evidente probleme de sănătate, care 
se declara de religie baptistă sau penticostală, nu mai ţin 
minte şi care era foarte bine cunoscută în oraş pentru că 
striga prin parcuri, oprea lumea, acosta militari. Şi nouă ne 
era cunoscută pentru că era frecvent curtată de străini, mai 
ales de ziarişti, care îi luau interviuri, îi ascultau protestele 
crezând că e vorba de un disident anticomunist, îi lăsam în 
pace pentru că erau de râsul lumii, nu putea fi ceva 
credibil. Pe de altă parte ne convenea, deoarece ziariştii, 
bucuroşi de «pradă», părăseau repede oraşul crezând că au 
prins marea captură. Şi, deşi era înregistrată liber de 
ziarişti sau de presupuşii ziarişti, nici un post de televiziune 
sau vreun ziar din străinătate nu a transmis sau publicat 
corespondenţa respectivă. Nici un redactor-şef nu era atât 
de nebun încât să se compromită cu acel caz. În realitate, 
era vorba de o persoană cu paşaport de apatrid căreia 
Ambasada SUA refuza să-i dea viza de intrare în America. 
Cazul ei nu avea nici o legătură cu noi. Femeia venise în 
strada Timotei Cipariu împreună cu un grup de copii între 
şase şi zece ani, pe care i-a aşezat chiar în ua bisericii, a 
imobilului. Apoi a început să ţipe isteric că în casa lui Tokes 
Laszlo sunt securiştii şi-l bat. Ei bine, această femeie a avut 
un rol determinant în a-i face pe curioşi să se oprească 
pentru mai mult timp şi în creşterea numerică în jurul 
nucleului de bază, ţipetele ei auzindu-se şi în Piaţa Maria şi 
pe străzile adiacente, trezind curiozitatea celor care 


treceau prin apropiere şi nu vedeau ce se întâmplă în 
Timotei Cipariu”350. Nu aveam nevoie de analize filosofice 
pentru a înţelege cum s-au adunat cetăţenii curioşi la 
țipetele acelei femei. 

Formarea nucleului revoluţionar. Conform detaliilor 
furnizate presei mai târziu, persoana care a coborât 
pantograful primului tramvai a fost poetul Ion Monoran. 
Nume parcă predestinat (în engleză mono-run înseamnă 
linie simplă de tramvai), poetul timişorean era cunoscut de 
Securitate ca fiind cenaclist, membru al intelectualităţii 
medii care activa în grupuri literare, folchiste mai mult sau 
mai puţin profesioniste, dar în care se comentau critic, ca şi 
la Bucureşti, ca şi la laşi, situaţia de fundătură a regimului 
comunist, perestroika şi evenimentele din Est. Numeroşii 
minori care au fost semnalaţi în zonă şi care mai târziu vor 
fi arestaţi, de asemenea, în număr inexplicabil de mare, 
proveneau în marea majoritate de la un cămin de surdo- 
muţi din apropiere. Experienţa medicinei arată că acest fel 
de minor instituţionalizat poate deveni uşor foarte violent. 
Studentul israelian Cristian Bogdan a surprins momentul: 
„Iramvaiele staţionau, care cum venea era oprit, 
demonstranţii trăgeau frânghiile pantografelor, goleau 
vagoanele, în mulţime nici un miliţian, nici o uniformă. Am 
stat acolo până spre ora douăzeci umblând printre 
demonstranți, ascul-tând ceea ce spuneau oamenii care se 
urcau pe scările şi tampoanele tramvaielor şi vorbeau”351. 
Alertat de informaţiile venite de la Securitate în legătură cu 
probabilitatea ridicată a îndreptării mulţimii către 
Comitetul Judeţean de Partid, primul-secretar Radu Bălan 
dă dispoziţie la ora 17.30 şefului Gărzilor patriotice să 
formeze mai multe detaşamente pentru apărarea sediului 
local al partidului. Comisia senatorială reconstituie 
momentul şi afirmă că, în final, „nu pot fi aduşi la sediu 
decât 204 luptători”. Forţele Ministerului de Interne au fost 
total absente în timpul acestor evenimente. 


La ora 18.00 apare Nicolae Mihalache, adjunctul lui Bobu, 
care împreună cu Radu Bălan se deplasează în zona 
incidentelor. Decizia lor spune încă o dată totul: „Când au 
revenit din zonă, cei doi şi-au manifestat nemulţumirea 
întrucât măsurile preconizate a se lua în vederea 
îndepărtării acelor manifestanți nu se realizaseră, pricină 
din care Radu Bălan a hotărât să se mărească numărul 
muncitorilor ce urmau a fi infiltraţi printre manifestanţi'*2. 
La ora 19.00, Cum-pănaşu îl sună pe Dincă, aşa cum am 
aflat deja şi îi comunică faptul că Bălan este incapabil să 
stăpânească situaţia. Capacitatea lucrătorilor Securităţii de 
a controla situaţia s-a diminuat rapid între orele 20.00 şi 
21.00. Nu aveau permisiunea să intervină în vreun fel, fila- 
jul devenise precar deoarece numărul persoanelor cu 
comportament de revoltat crescuse peste posibilităţile 
practice de acţiune şi în plus mijloacele de comunicaţie, 
folosite intens toată ziuă de joi şi vineri, nu mai făceau faţă 
(dura două zile reîncârcarea bateriilor), în cursul dialogului 
purtat de autor cu maiorul Radu Ţinu în ziua de 14 august 
2003, acesta a explicat: „Radu Ţinu: Pe Ion Monoran îl 
ştiam, nu era o problemă pentru noi. S-ă urcat pe 
tampoanele tramvaiului şi a vorbit. 

AMS: Vă amintiţi ce a spus? 

Radu '[inu: Cuvântarea lui a fost scurtă, ceva cu 
perestroika şi «uite ruşii ce-au făcut, să facem şi noi...». A 
fost, mai degrabă, un discurs literar... Cam dezlânat. La un 
moment dat, atenţia mulţimii a fost atrasă de un cetăţean 
de înălţime medie, îmbrăcat cu un pardesiu, care era foarte 
virulent. Nu-l ştiam. Am luat legătura cu cei de la filaj şi cu 
oamenii mei şi am cerut verificarea. Nu putea fi filat din 
apropiere, din cauza mulţimii. 

AMS: Ce anume a determinat interesul special pentru 
acea persoană? 

RI: Pentru noi, Limişoara era un „oraş mic”, cum se spune. 
Cam ştiam cine sunt oamenii, cum arătă cetăţenii săi, 
reuşeam şi noi şi Miliția, să identificăm repede pe cineva 


care nu era din oraş. Este, dacă vreţi, experienţa muncii în 
apropiere de graniţă, îl simţi, îl citeşti repede. Şi, într- 
adevăr, pe timpul discursului său am primit informaţia că 
nu era din Timişoara. Dar nu ştiam cine e. A fost unul din 
cei câţiva, puţini, care au incitat cu adevărat mulţimea. 

AMS: Gândul se duce imediat către un individ suspect, 
către un posibil agitator profesionist. 

RT: Nu exclud asta, dar nouă ne-a fost imposibil să-l 
identificăm atunci. Asta e realitatea! 

AMS: Ce atrăgea atenţia la mesajul lui? 

RI: Era virulent împotriva regimului, chiar dacă nu 
explicit... Ceauşescu, comunismul... Cred că mesajul lui era 
mai coerent şi mai direct, se deosebea de ceilalţi, inclusiv 
de Monoran, care bălmăjise ceva cu perestroika...'353 

Este posibil şi o luăm deocamdată ca o ipoteză de lucru, ca 
personajul virulent să fi fost observat şi reţinut în memorie 
cu mai mult interes de martorul Gheorghe Curpas: 
„Profitând de ocazie, un oarecare Goruţă, ori Moruţă Vasile, 
nu mai rețin cum îl chema, s-a urcat pe tampoane. Cred că 
acest om e primul tribun al revoluţiei. Spunea că are copii, 
că vrea ca ei să trăiască altfel, că e momentul să ne ridicăm 
la luptă pentru libertate... Mă treceau fiorii, se spuneau 
astfel de cuvinte pentru prima dată în faţa unei mulţimi, îl 
admiram, mă temeam pentru el, îl compătimeam, îl 
invidiam. Curajul lui a dat roade, au vorbit şi alţii”354. 
Miodrag Milin crede că-l chema Daniel Vălcăneanţu, dar nu 
este sigur. E posibil să fie vorba şi de două persoane. 
Ciudăţenia e că acest om sau aceşti oameni nu a /au 
revendicat meritul acelui moment! Au incitat şi au dispărut. 

Marius Mioc, un revoluţionar foarte activ după revoluţie, a 
avut parte de o situaţie care merită interesul. A fost 
implicat în evenimentele din oraş în seara de 16 decembrie, 
după ora 20.00 până spre ora 22.00. Restul relatărilor sale 
se referă la anchetele la care a fost supus şi, mai ales, la 
bătăile pe care le-a primit. A rezistat recitind versuri de 
Adrian Păunescu. Mărturiile sale despre tratamentul ilegal 


aplicat în puşcărie se potrivesc perfect cu cele aplicate 
revoluţionarilor de la laşi, ceea ce constituie o probă a 
metodelor folosite de organele de represiune ale regimului 
comunist, altfel îndelung negate. Deşi perioada în care a 
fost implicat efectiv în revolta de la Tinrişoara a fost extrem 
de redusă - unul din motivele pentru care este atacat şi 
ridiculizat în presă —, câteva informaţii pe care le 
furnizează în volumul polemic pe care l-a publicat în 1999 
sunt relevante pentru înţelegerea întâmplărilor din Piaţa 
Maria şi de pe Bulevardul 6 Martie. Astfel, Mioc afirmă că la 
apariţia primului detaşament de milițieni mulţimea din 
Piaţa Maria nu depăşea 200-300 de persoane, evaluare ce 
pare aproape de adevăr. Din cercetările Comisiei 
senatoriale ştim că în zonă au fost trimise mai întâi 28 de 
cadre de Miliție fără armament şi echipament de luptă, însă 
seara târziu. Filajul a surprins relaţia între aceştia şi 
demonstranți: „Ofițerii de Miliție, cu mult calm, cel puţin la 
început, au cerut celor câteva sute de oameni să plece la 
casele lor, să fie liniştiţi, să-şi vadă de treburi. O parte s-au 
lăsat convinşi de vorbele acestor ofiţeri arhicunoscuţi, unor 
manifestanți fiindu-le chiar ruşine că se aflau faţă în faţă cu 
ei. Am asistat la dialoguri din care am constatat că într- 
adevăr oamenii se cunoşteau: «Măi, Gheorghe, du-te 
acasă», «Nea Traiane, să nu ne bateţi», «Nu vă bate nimeni, 
mâi, duceţi-vâ acasă la copii» etc.”355. Apoi, apare un 
pluton de intervenţie cu bastoane, scuturi şi căşti format 
din aproximativ 80 de cadre de Miliție şi două-trei maşini de 
pompieri. Marius Mioc face o distincţie binevenită între cele 
două grupuri de milițieni. La apariţia primului grup de 
milițieni neînarmaţi, mulţimea „are un moment de derută”. 
„Era anormal ca 200-300 de oameni să se teamă de 10 
milițieni - continuă Mioc - şi totuşi aşa era. Uniforma de 
miliţian îşi păstra încă un prestigiu total inoportun în 
conjunctura respectivă. Sunt necesare acţiuni pentru 
revenire la normalitate. Se strigă «laşii!» către cei care se 
retrăseseră. «Uite câţi suntem noi şi câţi sunt ei!».”356 


Pasajul este semnificativ ca mărturie pentru psihologia 
mulţimii - teama de autoritate, reprezentată de uniformă, 
existenţa micului nucleu de indivizi curajoşi şi nevoia 
absolută de a constitui mulţimea psihologică şi pe cea 
numerică, în strigătul „laşii!” se găsea toată spaima celor 
curajoşi că vor fi lăsaţi singuri în faţa forţei organizate a 
autorităţii şi disperarea că ar putea să piardă singura lor 
protecţie - mulţimea. Apoi, evident, este invocat numărul - 
element primitiv al oricărei mulţimi. „Lângă un magazin 
alimentar erau două lăzi cu sticle goale de lapte - numai 
bune de aruncat în milițieni. Mă aprovizionez şi eu de acolo. 
Panica mulţimii a încetat. Miliţienii sunt trataţi cu sticle 
zburătoare şi cu epitetul «hoţii!»,, în timpul procesului de 
la Timişoara cele două lăzi cu sticle de lapte goale au 
devenit 2 000 de sticle pline cu lapte. Nimic despre sticlele 
de bere. Folosirea epitetului antitetic hoţii adăugat 
substantivului milițieni nu-l mai comentăm. 

Profitând de acest citat din revoluţionarul Marius Mioc, 
trebuie arătat însă că structurarea unei mulţimi active, 
protestatare, revoltate sau revoluţionare are nu numai 
avantaje, ci şi un mare dezavantaj. Ne propunem un joc al 
logicii. Nevoia mulţimii de a se manifesta solidar naşte şi 
tratamentul unitar al ripostei. Deşi revoluționarii nu 
încetează să laude constituirea şi acţiunea mulţimii, ca 
personalitate colectivă, atunci când trebuie să analizeze 
tratarea lor ca mulţime de către forţele de ordine, adică 
atunci când mulţimea este atacată, bătută, udată cu 
tunurile de apă sau împuşcată personalitatea colectivă 
dispare şi se vorbeşte doar de victime, în cazul dat, 
mulţimea a aruncat cu sticle de lapte, nu x sau y, cutoate că 
Marius Mioc şi-a asumat gestul mai târziu. Atacarea 
cordonului de milițieni, care se aflau acolo într-o postură 
legitimă, a reprezentat o infracţiune. Cine era infractorul? 
Mulțimea? Întrebarea poate fi crucială pentru înţelegerea 
raportului între acţiune şi reacțiune şi mai ales pentru 
militarii Armatei, care prin definiţie şi misiuni nu au 


posibilitatea materială de a disocia individul de 
personalitatea colectivă. Forţele de ordine, da. Peste tot în 
ţările democratice civilizate se întâmplă două lucruri care 
nu s-au petrecut la Timişoara în decembrie 1989: 1. Forţele 
de ordine sunt asistate de o autoritate juridică (de regulă 
reprezentantul Procuraturii) care are obligaţia să-i prevină 
pe manifestanți că au încălcat anumite legi şi să le prezinte 
consecinţele legale ale infracţiunii lor. 2. Forţele de ordine 
restabilesc ordinea apoi, pe baza informaţiilor furnizate de 
structuri specializate, prin rapoarte ale membrilor forţelor 
de ordine, prin reconstituire cu martori sau în baza unui 
proces, Justiţia îi condamnă individual pe cei găsiţi ca 
vinovaţi de infracţiuni sancţionabile, în cazul în care s-a 
constatat că mulţimea s-a comportat ca un corp organizat, 
cu o identitate juridică precisă (sectă, asociaţie, grupare 
paramilitară, club etc.) se iau măsuri administrative şi 
împotriva grupării respective (amenzi, control instituţional, 
se limitează activitatea sau se interzice). Numărul 
persoanelor reţinute nu este de regulă egal cu celal 
persoanelor condamnate, în urma revoltei din Los Angeles 
din 1992 s-au operat peste 12 000 de arestări şi numai 
aproximativ 6 000 de persoane au fost condamnate. Dar, să 
observăm: au fost condamnaţi şase mii de oameni! În afara 
acestui mecanism nu există decât rezultatul forţei. Dacă 
forţele de ordine înfrângeau revolta, manifestanţii capturați 
erau judecaţi şi condamnaţi. Cum victoria a aparţinut 
mulţimii - din laşi, Timişoara, Bucureşti şi alte localităţi - 
cei judecaţi şi condamnaţi (în parte) au fost din rândurile 
forţelor de ordine, în acest loc, fiind vorba de un criteriu 
politic, decizia este şi ea politică. Vom da aici un exemplu 
semnificativ: generalul Iulian Vlad a fost condamnat la 16 
ani de închisoare pentru reținerea ilegală timp de 4 ore a 
lui Dumitru Mazilu - acuzaţie falsă, nu l-a reţinut Vlad - în 
schimb, generalul Vlad, arestat în 31 decembrie 1989, este 
reţinut ilegal, fără nici o formă legală, fără mandat, fără 
formularea vreunei acuzaţii timp de 3 luni şi nu a fost 


condamnat nimeni pentru asta! Soarta oamenilor în timpul 
unei revoluţii depinde substanţial de rezultatul ei. Asta nu 
are nici o legătură cu dreptatea, adevărul, legitimitatea 
juridică. Trebuie subliniat însă că mulţimea învingătoare de 
care vorbim este cea a manifestanţilor din mai multe oraşe, 
nu exclusiv cea din Timişoara. 

Din fericire, Marius Mioc vine cu alte câteva amănunte 
foarte interesante despre relaţia manifestanţilor cu 
milițienii: „Câţiva manifestanți se duc să discute cu ei. Apoi 
se strigă să nu se mai arunce cu sticle. Se opreşte 
aruncarea sticlelor şi mulţimea scandează către milițieni 
«Uniţi-vă cu noi!». Miliţienii sunt paşnici. S-au răsfirat în 
linie în dreptul străzii Timotei Cipariu, dar se poate trece 
printre ei'357. Este un moment de cumpănă. Revolta 
pierde din substanţa sa violentă, esenţială, în timp ce 
riposta nu se produce, deşi este legitimă - tulburarea 
ordinii publice şi poate chiar mai mult - având în vedere 
tentativa de a „pune în pericol viaţa ori integritatea 
corporală” a milițienilor. Gesturile de calmare a situaţiei 
venite din partea manifestanţilor relevă caracterul 
neanarhic al unei acţiuni care nu era îndreptată expres 
împotriva ordinii publice sau, în particular, a milițienilor, ci 
viza protestul faţă de factorul politic. Colonelul Mavru - 
repetăm, cel care a urmărit cu ochi profesionist 
evenimentul - a constatat prezenţa unui nucleu compact de 
manifestanți, un grup bine conturat şi constituit din tineri 
maghiari purtând elemente de îmbrăcăminte 
asemănătoare. Acest nucleu avea un comportament 
antrenat, tipic formațiunilor cu misiuni de incitare şi 
diversiune: „Acum fac precizarea că acel comportament al 
nucleului de bază din jurul lui Tokes era tipic unor persoane 
instruite în anumite proceduri de incitare, nu al unor 
cetăţeni obişnuiţi care se comportă şi reacţionează spontan. 
Noi am recunoscut clar elemente ale instructajului metodic 
al unor servicii de spionaj, pe care şi noi le învăţasem la 
şcoală, pentru a identifica rapid un agent provocator în 


mijlocul unei mulţimi. Incitarea calificată nu este un fapt 
întâmplă-tor, o improvizaţie”358. Dar şi mai interesantă 
este reacţia conducerii Securităţii locale: „Raportam 
permanent colonelului Sima, secvenţă cu secvenţă şi ştiu că 
el la rândul lui raporta la CJP şi la Bucureşti, conform 
ordinelor primite. Sima ne întreba, în esenţă, de fiecare 
dată: «Sunt străini? Sunt unguri? Ce vor? Ce fac?». Şi atât. 
Nu s-a ordonat nimic altceva. Nu ara primit în acea 
perioadă nici un ordin. Raportam, el asculta, punea aceleaşi 
întrebări, apoi închidea telefonul”359. O dată cu venirea 
nopţii, şeful filajului îl va suna din nou pe Sima, 
semnalându-i că lumea scandează: „«Ce strigă?» - s-a 
interesat Sima. l-am raportat: «Iovarăşe colonel, se 
scandează Pline, libertate!». «Lasă-i să strige!», a fost 
răspunsul colonelului Sima”360. Nicolae Mavru a surprins 
foarte bine şi raportul între nucleul incitator şi mulţimea de 
cetăţeni manipulaţi: „Aceşti câţiva tineri, maximum zece, 
fluturând un steag, au început să strige: «Haideţi după noi, 
spre Comitetul Judeţean!», moment în care se rupeau din 
mijlocul nucleului şi al mulţimii şi o porneau spre Piaţa 
Maria. Nimeni nu i-a urmat. Au mai încercat o dată şi încă o 
dată, în total de vreo opt, nouă ori, să facă aceeaşi mişcare 
pentru desprinderea mulţimii şi orientarea ei spre atacarea 
sediului partidului. După aproximativ o oră, timp în care 
lumea se cam plictisise de oratorii de pe tampoane, au 
reuşit să pună în mişcare circa şaptezeci de persoane. Cu 
sfială la început, au mers vreo sută de metri, exact până în 
apropierea grupului statuar Maria şi s-au răspândit”361. 
Grupul de instigatori maghiari se întorcea furios în 
mulţime, iritat de lipsa de cooperare şi de curaj a românilor. 
Atunci s-a încercat radicalizarea mesajului şi pentru prima 
oară a fost lansată lozinca „Jos Ceau-şescu!”. Scena are un 
iz comic ce nu poate fi ratat: „îmi amintesc bine, deoarece 
eram lângă maiorul Radu Ţinu şi strigam şi noi alături de 
ceilalţi «Jos Ceauşescu!». Noi strigam cu ruşine, totuşi, 
pentru că era şeful statului în funcţie şi comandantul 


suprem. Mă uitam la inu şi mai mult ca sigur gândea ca şi 
mine: Dacă ne recunoaşte cineva? Dacă ne vede, dracului, 
cineva strigând «Jos Ceauşescu!» împreună cu ăştia şi ne 
raportează mai sus? Eu poate mai scăpăm, că eram în Filaj 
şi aveam obligaţia să mă confund cu mediul, dar inu... 
Chiar în acel moment l-am contactat din nou pe colonelul 
Sima: «De data asta se strigă jos cu... Iovarăşul... 
Ceauşescu!», i-am spus mai cu fereală. A avut aceeaşi 
reacţie: «Lasă-i să strige!», apoi m-a mai întrebat dacă sunt 
violenţi. Nu, nu erau violenţi momentan. «Ce-ai zis că 
scandează? Cum scandează?», a repetat, ca şi cum nu 
înţelesese de prima dată. De data asta i-am spus în clar: 
«Se scandează Jos Ceauşescu!». «Lasă-i să strige!», a fost 
răspunsul colonelului Sima”362. Nu a fost vorba de o 
„fraternizare” a Securităţii cu manifestanţii din Piaţa Maria, 
ci de un refuz al implicării. Factorul politic este în măsură 
să considere în acest moment fie că manifestaţia poate fi 
gestionată paşnic, prin dialog, negocieri, înţelegeri, fie că 
legea a fost deja încălcată şi este autorizat de aceasta să 
riposteze în forţă. Factorul politic - Nicolae Ceauşescu 
personal, apoi Emil Bobu şi Radu Bălan - a hotărât atunci 
să folosească forţa. „Apar maşini de pompieri şi apoi militari 
cu scuturi. Oamenii sunt alungaţi de lângă locuinţa lui 
Tb'kes şi se regrupează la podul care face legătura din 
Piaţa Maria spre Centru. O vreme situaţia e staţionară. 
Lanţul de militari se află în Piaţa Maria, unde se despart 
tramvaiele 1 şi 6. Între grosul mulţimii şi militari e o distanţă 
destul de mare. Câţiva demonstranți strigă lozinci şi se 
agită, însă majoritatea oamenilor se poartă ca simpli 
spectatori. Lanţul de ostaşi începe să înainteze bătând cu 
bastoanele în scuturi. Oamenii intră în panică. Ostăşii 
înaintează până peste pod separând mulţimea în două.”363 
Se formează două coloane de manifestanți. Este de precizat 
că încă din Piaţa Maria în rândurile mulţimii apăruseră 
două curente: să se deplaseze la Comitetul Judeţean de 
Partid pentru a-şi continua protestul şi ideea mai elaborată 


de a se deplasa în Complexul studenţesc pentru a-i mobiliza 
pe studenţi la luptă, pentru a mări şi numărul şi forţa 
violentă a mulţimii şi apoi astfel configuraţi să se ducă la 
Consiliul Judeţean. Constatăm aşadar că nu numai 
Ceauşescu şi aparatul politic aveau o anumită imagine 
despre valenţele revoluţionare ale corpului social al 
studenţilor, ci şi populaţia, în anul 1990, scriitorul Mircea 
Nedelciu va scrie în revista A vantpost: „Studenţimea este 
cel mai înaintat detaşament al unei revolte, este cel mai 
bine folosit de diferite forţe angajate în revoltă şi este 
singurul factor activ care nu rezolvă nimic”. Reconstituirea 
făcută de autor la faţa locului a adus la lumină două detalii 
interesante pentru analiza evenimentelor din seara de 16 
decembrie, în primul rând se constată că, privind dinspre 
strada Timotei Cipariu, spargerea vitrinelor la magazinele 
de vizavi din Bulevardul 6 Martie a pornit mai întâi spre 
stingă, contrar sensului arătat de martorii timişoreni, adică 
nu spre pod şi spre Centrul municipiului. Motivul este greu 
de înţeles, având în vedere pretenţia că se urmărea 
deplasarea protestului în faţa sediului CJP şi alimentează 
mai bine teza că distrugerea şi devastarea magazinelor a 
avut scopul de a atrage atenţi? De a produce un eveniment 
atât de grav încât să nu poată fi negat, ascuns, în al doilea 
rând, la Muzeul revoluţiei din Timişoara, în sala de vernisaj 
se află o fotografie luată în seara de 16 decembrie în piaţa 
Maria şi trimisă muzeului din străinătate, de la Geneva. 
Fotografia înfăţişează zona pietonala şi o parte a străzii în 
dreptul magazinului alimentar din colţ, două tramvaie 
blocate şi cu geamurile sparte şi un grup de manifestanți, 
nu mai mare de 40-50 de persoane. Deoarece nu ştim la ce 
oră a fost luată imaginea, nu putem preciza dacă numărul 
manifestanţilor este cel real sau fotografia surprinde doar 
un grup aparte. Ceea ce constituie însă lucrul cel mai 
important la această fotografie trimisă din străinătate şi 
care dă adevărata ei valoare ca document este că imaginea 
a fost luată de pe imobilul în care locuia Tokes. Cine se 


putea urca sau avea profesionalismul să urce pe acoperişul 
unui imobil, altfel înalt, păzit şi supersupravegheat de 
Securitate? Fotografia este foarte suspectă şi trezeşte 
bănuiala că a fost făcută de un profesionist care, în mod 
sigur, nu spărgea vitrine şi nu se bătea cu milițienii în 
stradă, ci urmărea evenimentul „de sus”. 

Aşa cum se prezintă astăzi tabloul situaţiei din noaptea de 
16 decembrie putem identifica două teme ale mulţimii, 
esenţiale pentru supraviețuirea ei şi determinante pentru 
evoluţia evenimentelor: 

1. Caracterul politic al acţiunii şi de aici îndreptarea 
firească a intenţiilor motrice către Comitetul Judeţean de 
Partid. 

2. Nevoia grupului hotărât, activ şi violent de a fi protejat 
prin supraviețuirea sau permanenta acumulare a unei 
mulţimi curajoase şi în mişcare. 

În privinţa caracterului politic, datorită absenței 
informaţiilor credibile şi persistenţei imaginii imprecise 
asupra configurației primului grup violent, nu ştim în ce 
măsură a fost vorba de un grup organizat şi pregătit în 
Ungaria sau de un nucleu natural format odată cu 
acumularea erorilor autorităţilor locale şi centrale. Câţiva 
martori, nu mulţi, insistă că încă de la debut mişcarea a 
abordat lozinci anticeauşiste („Jos Ceauşescu!”, „Jos 
tiranul!”, „Gorbaciov!”) şi anticomuniste („Libertate!”) 
alături de cele sociale („Vrem căldură!”, „Vrem mâncare!”). 
Martorii proveniţi din rândurile Securităţii insistă că 
principalele mesaje politice se limitau la perestroika şi 
Gorbaciov şi că mult mai târziu au apărut mesajele 
anticeauşiste,» în jurul orei 20.00 pe Bulevardul Vasile 
Pârvan, când ne îndreptam spre Căminele Studenţeşti şi 
Comitetul Judeţean PCR, moment în care iluminatul public a 
fost oprit, în clipa aprinderii becurilor toţi se uitau, cu 
vădită teamă, la cei din jur...'364. Observaţia fostului ofiţer 
de Securitate atinge reacţii credibile pentru acel moment al 
naţiunii, încă timorată, încă indecisă. 


În ce priveşte nevoia nucleului central al manifestaţiei de a 
asigura o mulţime suficienţă în care indivizii violenţi să-şi 
piardă identitatea avem mai multe informaţii. Coloana care 
trece prin intersecţia Bulevardului Mihai Viteazul cu splaiul 
Tudor Vladimirescu, în drum spre Complexul studenţesc, 
este surprinsă de martorul Cristian Bogdan: „Nu erau prea 
compacţi, am putut trece printre ei”. Martorul Mircea Radu 
arată că în zona sensului giratoriu de pe Bulevardul Vasile 
Pârvan coloana s-a „pierdut”. „Ori îmi stăruie în cap această 
idee fiindcă stăteam în deschiderea aceea mare, nu ştiu. Am 
rămas acolo vreo 30 de minute”365. La apariţia grupului de 
tineri violenţi, martorul Gheorghe Curpas înregistrează un 
îndemn semnificativ pentru analiza noastră: „Veniţi înapoi, 
suntem prea puţini, să mergem după studenţi, la 
Complex!”. Strigătele repetate „Laşilor!”, „Români, veniţi 
cu noi!” precum şi apelul la lozincile curajoase „Jos 
Ceauşescu!”, „Jos tiranul!” au fost expresii ale disperării că 
acţiunea odată pornită va eşua, că grupul hoţărât va fi 
expus anihilării facile de către forţele de ordine, dar şi ale 
faptului că populaţia nu reacţiona la o mişcare de stradă şi - 
credem noi, mult mai aproape de adevăr - nu cunoştea sau 
nu dădea vreo importanţă cazului Laszlo Tokes. Cele două 
coloanele pornite din Piaţa Maria -una pe Podul Mihai 
Viteazul, alta pe Podul Michelangelo - vor trece mai întâi 
printr-un episod dramatic, în mod neaşteptat, se stinge 
iluminatul public şi întreaga zonă a oraşului rămâne în 
beznă. Ofițerii de Securitate întreabă impacientaţi prin 
intermediul staţiilor de comunicaţii ale filajului „cine a fost 
dobitocul care a stins lumina?”, deoarece întunericul 
împiedica identificarea comportamentului mulţimii, deruta 
complet filajul - lucrătorii acestuia au pierdut de sub 
observare „obiectivele” - în întuneric se putea petrece orice 
- înjunghieri, aruncări în Bega, dispariţia unor indivizi deja 
filaţi., Dobitocul” era, potrivit lucrătorilor Securităţii, 
secretarul de partid la Secţia organizatorică Florea, 
membru al nucleului politic identificat după revoluţie ca 


unul dintre vinovaţii de toate bâlbâielile, ezitările şi deciziile 
stupide care au permis escaladarea mişcării protestatare. 
Florea şi primarul Moţ fuseseră la Podul Michelangelo 
pentru a încerca să-i oprească pe manifestanți şi nu 
reuşiseră, în acea beznă s-a strigat „Jos Ceauşescu!”. La 
somaţiile Securităţii, lumina a fost reaprinsâ după 
aproximativ 5 minute. Coloana şi-a urmat drumul şi mai 
hotărât, către Complexul studenţesc. Aici însă răspunsul 
studenţimii a fost altfel. Nu au ieşit. După revoluţie au fost 
mărturii care au arătat că unul sau doi studenţi au sărit 
geamul pentru a scăpa de supravegherea profesorilor sau a 
securiştilor din clădire. Nu îi supraveghea nimeni. Adevărul 
este că studenţimea nu s-a asociat acelei mişcări, probabil 
pentru că nu îi cunoştea cauza sau din simplul motiv că era 
în vacanţă. Sâmbâţa era zi de chef în căminele studenţeşti. 
În faţa acestei situaţii limită, grupul manifestanţilor 
hotărăşte să se îndrepte spre Comitetul Judeţean de Partid, 
în drum, pe Podul Michelangelo coloana este întâmpinată 
de primarul Petre Moţ, care încearcă să-i oprească: 
„Gândiţi-vă ce faceţi, fraţi români!”, dar este bătut366. 
Ajunşi în faţa clădirii care reprezenta autoritatea politică 
manifestanţii scandează lozinci anticeauşiste şi 
anticomuniste, cerând în acelaşi timp ca primul-secretar 
Bălan să coboare pentru un dialog, situaţie paradoxală la 
care sigur că nu s-a gândit nimeni atunci. Ce putea negocia 
reprezentantul partidului comunist şi al lui Ceauşescu cu o 
massă care cerea căderea regimului şi a sistemului politic? 
Martorul Adrian Matei Kah afirmă că „aici ne-am oprit şi 
câţiva tineri au spart însemnele comuniste (secera şi 
ciocanul) şi s-a strigat ca până atunci pe traseu: «Vrem 
saloane de Crăciun, nu conducători nebuni!», «Vrem 
căldură!», «Vrem mâncare!». Dar în loc să vină cineva să 
discute, o maşină de Pompieri s-a apropiat stropind 
demonstranţii'367. Martorul Radu Mircea descrie acest 
moment cu câteva amănunte în plus: „Chiar dacă n-au avut 
mijloace potrivite, doi tineri s-au căţărat, acesta e cuvântul, 


căţărat, la lumina unor lanterne, pe zidul Consiliului - se 
foloseau doar de intervalele dintre structurile clădirii! 

— Pentru a smulge stema. Au ajuns până la ea, n-au reuşit 
să o dea jos însă, fiindcă aveau o poziţie proastă, iar stema 
stătea foarte bine prinsă în ancorele ei'368. Şi studentul 
israelian Cristian Bogdan a asistat la scenă: „în faţa 
Consiliului, trei inşi încercau să dea stema jos, nu reuşeau, 
era foarte bine prinsă şi ei nu aveau nici o unealtă; jos se 
strigau lozinci, după un timp s-au manifestat altfel, au spart 
vitrinele librăriei din apropiere, au dat foc cărţilor lui 
Ceauşescu, au spart poarta Consiliului. Cam pe atunci au 
apărut milițienii cu scuturi, căşti şi bastoane”369. Precizăm 
că întreaga scenă a distrugerii însemnelor de pe clădirea 
CJP a fost filmată de Securitate şi analizată a doua zi pentru 
a putea fi identificate persoanele participante. Acest film se 
găseşte în Arhiva SRI şi ne-a fost refuzat la vizionare. Şeful 
Filajului a văzut scena: „M-am amestecat printre oameni 
până aproape de trotuarul de lângă CJP apoi, văzând că se 
îngroaşă gluma, m-am retras pe linia de tramvai. Deodată, 
doi tineri de 20-22 de ani s-au căţărat pe zidul CJP cu o 
dexteritate care m-a uimit. Sunt convins că nici cei cu 
pregătire specială nu puteau să se caţere atât de uşor şi de 
repede. Au ajuns şi la stema PCR şi la cea a României şi le- 
au spart. Erau îmbrăcaţi cu ceva gen salopetă neagră. După 
aceasta, au fugit, trecând pe lângă mine şi înjurând. Le-am 
reţinut perfect semnalmentele (...) Voi sări aici peste 
poveste şi voi menţiona că pe cei doi tineri i-am găsit a doua 
zi în penitenciar, unde m-am dus special pentru ei. Nu mai 
aveau bluza neagră de salopetă. Unul a declarat că este din 
Ardeal, altul din Moldova (Botoşani, parcă). Acte nu aveau. 
Au fost eliberaţi pe 19 decembrie. Nici astăzi nu se ştie cine 
au fost. Numele declarate de ei nu există”370. 

Maşina de pompieri a fost atacată cu pietre, şoferul 
pierzând controlul volanului şi izbindu-se în peretele unei 
case. Martorul Dan Fleşeriu îşi aminteşte: „«Trebuie să 
spargem vitrinele!», susţinea unul dintre manifestanți, «ca 


să rămână urme. Acum suntem puţini, peste câteva ore vom 
merge pe la casele noastre, aşa că mâine, cum în ziare, la 
radio ori la televiziune nu se va spune nimic, nu va şti 
nimeni de manifestarea noastră. Însă dacă mâine se vor 
vedea aceste urme, s-ar putea ca în seara ce vine să fim mai 
mulţi. Mai mulţi şi mai puternici»,„,371. Martorul Gheorghe 
Curpas a participat la luptele de stradă din zona 
Comitetului de Partid Timiş: „Pe lângă pietre, oamenii au 
rupt din copaci crengi, ciomege; trei inşi s-au angajat să 
smulgă o pancartă de pe frontispiciul edificiului... Şi-atunci 
am fost atacați de milițieni. De vreo treizeci de milițieni ce 
apăruseră de pe strada Filipescu, fiind echipați cu scuturi, 
ciomege şi căşti. Noi am început să aruncăm cu pietre în ei, 
ei însă înaintau mereu, unii dintre noi au dispărut, rândurile 
s-au rărit; cei mai curajoşi s-au dovedit tinerii din primele 
cinci-şase rânduri, «Nu fugiţi, laşilor!», strigau ei; între noi 
a căzut o bombă lacrimogenă, în aer au apărut particule, 
picături iritabile; am început să lăcrimăm, ba parcă ni s-a 
umflat gâtul, limba, dar continuam să ne batem, am prins 
un miliţian între noi şi l-am bătut cu ce am putut, pumni, 
picioare, ciomege”372. Martorul Vasile Rotărescu introduce 
în acţiune un amănunt care nu apare la alţi martori şi care 
nu este însoţit de explicaţii: „Noi aruncam cu sticle cu 
benzină, un fel de grenade ad-hoc, ei înaintau apăraţi de 
scuturi”373. Nu ştim de unde s-a putut procura benzină în 
noaptea aceea şi cine a fabricat - deoarece cocteilul 
Molotov se fabrică - acele proiectile incendiare. 
Respingerea atacului din faţa Comitetului de Partid a reuşit 
să disperseze o bună parte din manifestanți, nucleul violent 
retrăgându-se pe două coloane şi distrugând magazine în 
drumul său. Spre miezul nopţii s-au izolat două focare de 
conflict, unul înapoi spre Piaţa Maria, altul în zona 
Regionalei CFR. În aceste locuri, luptele între manifestanți 
violenţi şi forţele de ordine s-au dat corp la corp, în timp 
sau la scurtă vreme după ce persoane violente spărgeau 
vitrinele şi incendiau interiorul. 'Tot în acest moment de 


scădere a intensității acţiunilor nucleului violent şi de 
ofensivă a forţelor de ordine apar în diferite locuri 
autoturisme şi autocamioane străine. Gheorghe Curpas 
povesteşte: „Pe podul Michelangelo - o luasem din nou spre 
Complexele Studenţeşti - am dat de două TIR-uri ruseşti, 
nu-mi dau seama ce-or fi înţeles, nu pot fi sigur că ştiau ce 
se întâm-pla în oraş, oricum au oprit, ne-am dat mâna, noi 
am zis o mie de chestii, au zis şi ei multe, în urechi mi-a 
rămas numai Haraşo rebiata! («Bravo, bâieţi!»)”. Dan 
Fleşeriu i-a văzut în apropierea pieţei Kuttl: „Apariţia în 
acea zonă a două maşini străine, două autoturisme, unul din 
URSS, celălalt din Italia, a declanşat un val de aplauze”. 
Intervenţia unor cetăţeni străini este semnalată şi de 
martorul Pop Corneliu, pentru ziua de 17 decembrie: „Au 
trecut vreo două TIR-uri bulgăreşti, ne-am făcut cu mâinile, 
ne-am încurajat reciproc (...) Apar în sensul giratoriu şi 
două autoturisme din URSS, venind dinspre Arad. 
Manifestări de solidaritate, încurajări, urări de 
izbândă”374. 

Problema grupului violent. Comisia senatorială a surprins 
atât existenţa grupului violent care a produs distrugerile 
din oraş, cât şi implicarea unor cetăţeni străini în 
evenimente, însă a lăsat cazul fără un răspuns, înlocuindu-l 
cu patru ipoteze: l. Grupuri locale de furioşi. 2. Grupuri de 
mercenari străini. 3. Diversiune făcută de Securitate. 4. 
Diversiune făcută de Armată. Ultimele două ipoteze au fost 
incluse din considerente politicianiste, având în vedere 
îmbrăţişarea acestei teorii de membrii comisiei aflaţi în 
Opoziţie. Unii revoluționari au acceptat aceste soluţii din 
comoditate, dar şi pentru că ei înşişi nu aveau o explicaţie 
pentru acţiunile grupului violent de la Timişoara. Teoria 
unei diversiuni făcute de Securitate sau de Armată este 
ilogică. Ideea că diversionisţi români au devastat 
magazinele şi clădirea Comitetului de Partid pentru a putea 
justifica represiunea este o aberaţie, ca multe alte aberaţii 
produse în mediul politic din dorinţa de a construi o 


legitimare politică pentru lideri şi membrii de partid care 
nu au participat la revoluţie, din răzbunare pe Securitate, 
din ură faţă de Armată sau (în cazul unor lideri UDMR) din 
dorinţa de a masca implicarea unor lideri maghiari în 
violențele din decembrie 1989 de la Timişoara. Toate 
informaţiile care s-au putut strânge până acum dovedesc 
fără nici un dubiu demersurile şefilor Securităţii şi Armatei 
de a împiedica apariţia conflictului, apoi de a-l stinge cât 
mai repede şi, mai ales, de a se implica cât mai puţin în el. 
De altfel, putem afirma acum că, în afara gafelor făcute de 
autorităţile politice locale şi centrale, dezvoltarea 
conflictului s-a putut produce şi pentru că forţele de ordine 
au intervenit ezitant, limitat, dezorganizat - adică fără o 
pregătire prealabilă, fără premeditarea la care fac apel 
adepţii teoriei represiunii provocate. Adevărul complet sau 
cel puţin suficient de credibil nu va fi aflat decât după ce 
Arhivele secrete vor fi deschise. Ele nu sunt deschise din 
motive politice, dar şi din cauza faptului că o serie de 
indivizi implicaţi în evenimente se află sub supravegherea 
SRI şi după 1989, ca urmare a păstrării legăturilor cu 
vechile reţele de informaţii şi spionaj străine. 

Autorul crede că problema grupului violent de la 
Timişoara a fost greşit abordată, cu toate că informaţiile 
care ar fi putut explica măcar o parte din întâmplări au fost 
publicate din diferite direcţii, în primul rând, nu putem cere 
manifestanţilor obişnuiţi să aibă capacitatea de a distinge 
profesionist un român revoltat, ajuns la pragul disperării, 
de un diversionist. Deşi unii dintre manifestanți au afirmat 
după revoluţie că au participat la acţiuni violente, niciunul 
nu recunoaşte că a devastat şi niciunul că a făcut parte din 
grupul violent. Mărturiile strânse de cei doi autori 
timişoreni - Titus Suciu şi Marius Mioc - nu pot da 
explicaţii, ci doar confirma că grupul violent a existat, a 
acţionat şi nu era tipic timişorenilor: 

Cristian Bogdan: Nucleul mulţimii era format de un grup 
de tineri energici, curajoşi, în jurul lor găsindu-se oameni 


de toate vârstele”. 

Mircea Radu: „Demonstranţii din piaţă nu erau mulţi, 
după câte îmi amintesc nu depăşeau cifra de două sute, se 
comportau însă cu un curaj nebun. Ca să nu greşească 
ţintele, se apropiau până la 20, chiar 15 metri, de unde 
aruncau în militari cu pietre, întorcându-se apoi după alte 
proiectile. Blănăria din piaţă a fost spartă, de un ins cam 
băut, cam vulgar”. (Ofițerii Securităţii l-au identificat în 
persoana unui cunoscut cerşetor, care a lovit vitrina cu 
cârja şi apoi a devastat magazinul împreună cu trei ţigani.) 

Radu Bărzeanvr. „Exista un nucleu, un grup de oameni 
mai hotă-râţi, care scandau chemări, lozinci, ceilalţi 
mergând în urma acestora tot mai răsfiraţi, în grupuri tot 
mai restrânse, în funcţie de curajul fiecăruia”. 

Corneliu Pop: „Am remarcat un tip înalt cu o pată roşie pe 
obraji, îmbrăcat într-un Parker, care reuşea să se facă auzit 
şi ascultat de suficient de mulţi oameni din jur”. 

Sandu Hanugş: „Cele mai multe vitrine au fost sparte de un 
grup de şapte persoane având în mână nişte bastoane - de 
unde? Cum de veniseră astfel pregătiţi? 

— Şi sticle cu băutură” 

Andraş Vasile: „După ora 21, se spărgeau vitrinele, la 
librăria din colţ, la tutungerie. Treaba asta o făceau patru 
tineri tunşi zero, îmbrăcaţi în haine civile, având nişte bâte, 
zic eu speciale, lungi de 1, 70-1,80 în, prevăzute la capete cu 
vergi metalice. Ei spărgeau, dar nu luau nimic, aveau ceva 
împotriva vitrinelor, lucru pe care, de altfel, îl executau într- 
adevăr cu plăcere. Nu la mult timp după ce librăria fusese 
atacată, alţi tineri (subl. N.) s-au repezit la rafturile cu cărţi, 
la cele cartonate şi cu coperţi roşii ori cu poza lui 
Ceauşescu pe ele, le-au luat şi le-au dus în intersecţie, unde 
le-au dat foc. După câteva minute, mi s-a părut că observ 
ceva aparte: grupul celor patru tineri tunşi zero era condus 
de doi inşi în haine de piele. Tinerii li se adresau mereu, cei 
doi înclinau din cap şi indicau o direcţie, alta, adică o vitrină 
ori alta, după care aceştia se repezeau spre ea” (Este cea 


mai consistentă mărturie şi singura cu observaţii asupra 
comportamentului tipic unor diversionisţi; totodată, 
martorul arată clar că indivizii care spărgeau vitrine şi cei 
care furau sau devastau în magazine nu formau acelaşi 
grup, ci două grupuri distincte.) 

Adrian Matei Kah: „Un grup de oameni se uita cum nişte 
indivizi bine instruiți spărgeau geamurile de lângă 
Restaurantul Bulevard. Am rugat oamenii să apere 
Modexul, pentru că era clar că spărgătorii n-aveau nimic 
comun cu revolta”. 

Autorul a stat de vorbă în mai multe rânduri cu deputatul 
PNL de Timiş, Ovidiu Drăgănescu, participant la revolta din 
Timişoara şi care a relatat în ziua de 26 august 2003 şi 
următoarea scenă: „La un moment dat, dinspre Centru, din 
zona care dădea la Primărie, a apărut un individ ciudat. 
Avea cam |, 75 în înălţime, alură sportivă; mai mult slab 
decât solid, îmbrăcat cu o vestă maro şi jeans. S-a apropiat 
de grupul nostru foarte calm, a scos pe rând patru sticle de 
cocteil Molotov, le-a dat foc foarte tacticos şi le-a aruncat în 
magazinul de parfumerie. Noi strigam, săream, făceam 
agitaţie... El, nu, acţiona tacticos. Erau sticle de bere deo 
jumătate de litru, cu benzină şi cu fitil de cârpă. Magazinul 
a fost incendiat imediat, sprayurile au început să 
pocnească. Repet, noi strigam, râdeam, ţopăiam pe acolo... 
Ăla şi-a terminat treaba şi a plecat în aceeaşi zonă de unde 
venise şi unde noi ştiam că erau trupe, militari înarmaţi”. 
Având în vedere credibilitatea serioasă a martorului Ovidiu 
Drăgănescu şi mai ales faptul că provine din rândurile 
revoluţionarilor autentici, mărturia sa în legătură cu 
apariţia acelui individ suspect este consistentă. Nici un 
revoluţionar timişorean nu avusese un astfel de 
comportament. 

Problema grupului violent şi a indivizilor ciudaţi (bine 
pregătiţi, metodici, primind ordine de la alţi indivizi calmi, 
acţionând violent şi apoi retrăgându-se) va fi mereu un 
subiect de controversă. Să ne amintim că Filip Teodorescu, 


adjunctul şefului Direcţiei de Contraspionaj, a fost alarmat 
în seara de 16 decembrie şi, ajuns la sediul 
Departamentului, a fost informat de generalul Gianu 
Bucurescu asupra ordinului primit de la generalul Iulian 
Vlad: „Există informaţii că la Timişoara au fost infiltrate 
forte străine în scopul declanşării unor conflicte violente 
vizând destabilizarea situaţiei politice din zonă; să iau doi- 
trei ofiţeri cu experienţă şi să mă deplasez imediat la 
Timişoara”375. Informaţia furnizată de Filip Teodorescu 
este deosebit de gravă şi nu credem că-şi putea permite să 
nu-şi cântă-rească bine cuvintele. „Infiltrarea de forţe 
străine” nu este o joacă; ea însemna penetrarea sistemului 
de apărare şi securitate al ţării, operaţiune cunoscută ca 
premergătoare unei intervenţii militare sau unei diversiuni 
cu scopul de a crea premisele unei răsturnări politice. 
Atunci când şeful DSS face o astfel de afirmaţie serioasă şi 
dă un ordin în baza acestei informaţii trebuie să existe 
temeiuri informative solide, date verificate şi care pot 
susţine luarea măsurilor de apărare. 

Credem că mai degrabă generalul Vlad i-a cerut 
colonelului Filip Teodorescu să verifice dacă au fost 
infiltrate forte străine, iar acesta, pâna în după-amiaza de 
22 decembrie, nu i-a putut confirma. 

Defecţiuni în sistemul de apărare, al tării în cercetările 
Comisiei senatoriale - comisie care reprezintă Parlamentul, 
una din cele trei Puteri ale ţării - au apărut informaţii 
asupra cazurilor numeroase de cetăţeni români care 
treceau fraudulos graniţa în Ungaria, erau cazaţi în lagăre 
de refugiaţi improvizate în unităţi militare şi apoi, după un 
instructaj, retrimişi în România. Concluzia Comisiei este că 
aceşti indivizi au compus grupurile violente de la Timişoara. 
Sursa principală a informaţiilor pare a fi colonelul Filip 
Teodorescu, autorul cărţii Un risc asumat. Într-adevăr, în 
acest volum fostul adjunct al şefului Direcţiei de 
contraspionaj arată că în vara anului 1989 la nivelul 
superior al Departamentului Securităţii Statului fusese 


creat un comandament special cu misiunea de a analiza 
săptămânal evoluţia acţiunilor iredentiste maghiare 
împotriva României. Acest comandament a constatat, 
printre altele, că împuterniciţii de graniţă din partea 
Ungariei şi Iugoslaviei au început la un moment dat să 
predea un număr mare de transfugi români, cu toate că 
până atunci astfel de cazuri erau foarte rare. „impreună cu 
formațiunile de grăniceri au fost stabilite măsuri de 
cercetare informativă atât a persoanelor predate de 
împuterniciţii de graniţă, cât şi a celor prinse la intrarea 
ilegală în ţară; au rezultat informaţii deosebit de 
importante şi îngrijorătoare: în lagărele de refugiaţi din 
Ungaria şi Austria se proceda la recrutarea de mercenari, 
cu precădere dintre cetăţenii români de naţionalitate 
maghiară şi ţigani, cointeresându-i material; li se dădea o 
sumă ca avans, restul urmând să-l primească după 
îndeplinirea misiunii; misiunea lor consta în introducerea în 
România de materiale de propagandă anticeauşistă şi 
antiromânească pe care să le răspândească în zona 
Transilvaniei şi Banatului, introducerea de armament, 
muniţie şi explozivi şi asigurarea în ascunzători; să 
stimuleze nemulţumirile şi chiar să declanşeze nemulțumiri 
deschise, acte de violenţă împotriva autorităţii de stat 
folosind în acest scop şi armele şi explozibilul puse la 
dispoziţie; în momentul în care se semnala un conflict într-o 
localitate din zonă, ei trebuiau să se deplaseze urgent 
acolo, să-l amplifice şi să-l direcţioneze.”376 Conform 
colonelului Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I, în competenţa 
căruia se afla cazul, din cele aproximativ 300 de persoane 
cercetate astfel s-au constituit, ca relevante şi substanţiale, 
20 de dosare, între care şase conţineau informaţii cantitativ 
şi calitativ de extremă valoare informativă. Generalul lonel 
Gal, fost şet al Arhivelor Statului, avea să confirme această 
situaţie: „Din activitatea informativă şi de cercetare a 
rezultat că majoritatea acestora veneau din tabăra de la 
Bicske a organizaţiei «România liberă» unde erau instruiți 


special să participe la o acţiune de răsturnare prin forţă a 
regimului din România. Arestarea şi anchetarea a şase 
indivizi lansați au confirmat faptul că toţi transfugii erau 
pregătiţi şi aşteptau un semnal să intre în acţiune la 
Timişoara”377, în faţa Comisiei senatoriale, colonelul Raţiu 
a făcut următoarele precizări: „După o teleconferinţă a lui 
Nicolae Ceauşescu, Vlad a spus că mai mult de trei luni nu 
poate dura asta! Era un fenomen de plecare ilegală din 
ţară, dar la sfârşiţul lui '89 s-a în-tâmplat invers - trimiterea 
lor înapoi. Ceauşescu a dispus ca aceşti fugari să fie ţinuţi în 
dormitoare la batalioanele de grăniceri. Am trimis oameni 
să-i cerceteze; circa 20 au recunoscut că au fost recrutaţi 
de organizaţia «România liberă» din Budapesta şi aveau o 
tabără de antrenament la Bicske. Pentru că eram în 
cercetări la Arad cu un cioban ce a trecut cu oile, am fost şi 
la Timişoara să văd situaţia acestora. Erau români şi ţigani 
cei recrutaţi şi mi-au spus că trebuie să se prezinte la 
Timişoara. Maghiarii favorizau plecarea fugarilor în 
Occident prin diferite filiere, în 1986, economistul Roşea 
din Timişoara a înfiinţat organizaţia «România liberă» la 
Budapesta care a luptat pentru răsturnarea regimului 
comunist din România, în Ungaria cercurile iredentiste 
erau în special din rândul clerului. La biserica Sf. Ştefan, un 
preot reformat Nemeth Geza îi primea pe transfugi. Cel mai 
mare număr de transfugi staţionaţi în Ungaria era în jur de 
6 000. Geza Nemeth a sprijinit organizaţia «România 
liberă» şi Poszgai i-a vizitat. Nimic contra lui Ceauşescu. 
Apoi Roşea a plecat în Occident. Ultimul şef acolo a fost 
unul Manea. Sediul s-a mutat la Bicske - o fostă cazarmă - 
unde pregăteau transfugii”378. 

Mecanismul racolării era următorul: prin reţele de spionaj 
active pe teritoriul României erau studiaţi, contactaţi „în 
orb”, angajaţi în discuţii cu referire la situaţia materială 
personală, la situaţia generală din România, la imaginea lor 
despre felul de trai din Occident, la posibilitatea de a 
câştiga repede o sumă importantă de bani în valută, o serie 


de cetăţeni români, cu predilecție tineri, într-un dialog al 
autorului cu generalul Ştefan Alexie, fost secretar de stat în 
Departamentul Securităţii Statului, acesta a oferit un caz 
semnificativ: „Cu circa una-două luni înainte de 
evenimentele de la Timişoara, şeful Securităţii Bihor a 
depistat la Vama Borş doi cetăţeni germani care intraseră 
legal în ţară şi care la ieşire aveau asupra lor liste şi 
documente care puteau fi interpretate ca acte prin care 
anumiţi indivizi, cetăţeni români, erau selectaţi pentru 
evenimentele din decembrie. Securitatea a început imediat 
studierea şi contactarea celor aflaţi pe liste. Pe cei doi 
germani i-au cazat la un hotel din Oradea şi colonelul 
Ogăşeanu a discutat cu ei. Au recunoscut că au venit cu 
misiunea de a pregăti persoane ca să acţioneze la 
momentul oportun prin acţiuni anarhice în oraşele Cluj, 
Sighişoara, Sibiu, Braşov, Cugir. Cei doi germani erau unul 
de aproximativ 50 de ani, altul de 28-30 de ani. Vă atrag 
atenţia că violențele de la Cugir din timpul revoluţiei, 
faptele oribile de acolo, actele de barbarie n-au fost 
întâmplătoare şi că acolo au acţionat oameni pregătiţi din 
timp! Criteriul de selecţie al celor doi agenţi germani viza 
persoane atenţionate sau pedepsite pentru încercare de 
trecere frauduloasă a frontierei, cărora le promiteau 
ajutorul pentru a fugi în Vest, persoane cu aviz negativ de a 
primi viză, de a pleca definitiv din ţară, evident 
nemulţumite, precum şi infractori de drept comun”. 

Câteva din Notele Securităţii au ajuns şi în arhivele presei 
române: 

NOTĂ 

„O sursă a Securităţii judeţului Harghita care a efectuat 
recent o călătorie turistică în RF Germania, a contactat, 
între alţii, pe BINDER KAROLY din localitatea Kirdkheim, 
de profesie inginer, originar din ţara noastră. 

Cel în cauză a relatat că este secretarul «Asociaţiei 
maghiarilor ardeleni» stabiliţi în landul Baden-Wurtenberg. 


Organizaţia are în componenţă circa 420 de membri, sediul 
acesteia aflându-se la Stuttgart. 

Cetăţeanul vest-german a mai precizat că scopul întregii 
activităţi desfăşurate de membrii asociaţiei este «obţinerea 
independenţei Transilvaniei» şi că fiind conştienţi de 
preponderența elementului românesc în această zonă, în 
ultima perioadă, au început să coopteze în cadrul 
organizaţiei şi persoane de naţionalitate româna. A susţinut 
totodată că în sprijinul acestei idei, una din principalele lor 
preocupări este de a demonstra opiniei publice 
internaţionale că populaţia de naţionalitate maghiară din 
ţara noastră «este lipsită de cele mai elementare drepturi şi 
libertăţi». 

BINDER KAROLY a făcut cu acest prilej şi o serie de 
afirmaţii duşmănoase la adresa realităţilor social-politice şi 
economice din RS România. 

Cu aceste aspecte va fi informată UM 0544, împreună cu 
care vom acţiona pentru obţinerea de date cu privire la 
scopurile şi modalităţile concrete de acţiune ale acestei 
asociaţii, cu accent pe prevenirea realizării unităţii dintre 
elementele emigrației române şi maghiare din această 
zonă. 

N. N. BINDER KAROLY, este în vârstă de 40 ani, de origine 
germană (şvab), fost maistru la Fabrica de instalaţii şi 
utilaje de transport Cărei, căsătorit, are trei copii minori, în 
ianuarie 1989 a plecat cu permis de mic trafic în RP 
Ungară, de unde a ajuns ilegal în RF Germania, obţinând 
cetăţenia germană. Are în ţară părinţii, un frate şi soţia (cu 
cei trei copii) necunoscuţi cu probleme deosebite”379. 

Se pune întrebarea: românii care au acceptat să lucreze 
pentru «Asociaţia maghiarilor ardeleni”, având ca scop 
„independenţa Transilvaniei”, adică ruperea ei de ţară şi 
care au fost trimişi de această organizaţie să acţioneze la 
Timişoara au fost eroi ai revoluţiei sau trădători de ţară? 
Cititorul este lăsat să judece singur. Să studiem şi o altă 


Notă a Securităţii, de data asta cu amănunte despre cei 
care au fost pregătiţi în Ungaria şi au acţionat la Timişoara: 

NOTĂ. 

Recent, o sursă a Securităţii judeţului Satu-Mare s-a întors 
dintr-o călătorie din Ungaria, unde a vizitat unele 
cunoştinţe din «tabăra refugiaților» de la Bicske, relatând 
următoarele aspecte de interes operativ: 

În «tabără» s-a întâlnit cu un fost prieten, pe nume NAGY 
EMERIC, originar din Cărei, care i-a confirmat că în august 
1989 a trecut fraudulos în Ungaria împreună cu soţia şi 
fiica sa, iar în prezent activează ca secretar al unei 
organizaţii denumită «Liga Anticomunistă Română» 
înfiinţată recent în lagărul de la Bicske. 

A menţionat că organizaţia ar avea circa 100 de membri, 
recrutaţi dintre fugarii de origine română şi conduşi de un 
anume MANEA TRAIAN din Ploieşti, împreună cu fiica sa 
NAGY HAJNAL, participă la activităţile pe care MANEA 
TRAIAN le organizează şi iniţiază din Bicske împotriva 
României. A precizat sursei că se ocupă mult cu acţiunile 
acestei organizaţii, iar fiica sa este translator. 

Pe fondul unor manifestări duşmănoase, naţionalisţ- 
iredentiste, NAGY EMERIC a încercat să determine sursa 
să rămână în Ungaria, precizând că în Bicske ar fi un mare 
număr de fugari români, inclusiv saşi şi şvabi, care aşteaptă 
să emigreze în Occident. Deşi ungur, activează alături de 
români la indicaţia autorităţilor maghiare, precizând că are 
sprijinul material al acestora, al unor emigranţi români din 
Anglia, conlucrând strâns cu gruparea «România Liberă» 
de la Budapesta. 

A menţionat, de asemenea, că până în prezent organizaţia 
condusă de MANEA TRAIAN a iniţiat acţiuni anticomuniste 
şi antiro-mâneşti în faţa ambasadei de la Budapesta, 
demonstraţii de stradă şi intenţionează să-şi intensifice 
preocupările de acest gen, mai ales cu prilejul celui de-al 
XIV-lea Congres. 


Securitatea judeţului Satu-Mare întreprinde măsuri de 
identificare a rudelor şi legăturilor pe care NAGY EMERIC 
le are în ţară, în vederea lucrării lor active şi iniţierii unor 
acţiuni preventive adecvate. 

Cu aspectele raportate va fi informată şi Unitatea Militară 
0544 /225, cu care vom conlucra pentru neutralizarea 
actelor ostile ale celui în cauză. 

NAGY EMERIC este fiul lui loan şi Terezia, născut la 10 
noiembrie 1947 în Cărei, fost merceolog la Inspectoratul 
pentru Protecţia Plantelor, cu ultimul domiciliu în localitatea 
natală, str (...). În august 1989, împreună cu soţia şi fiica, a 
trecut fraudulos graniţa în Ungaria. 

2. Din verificarea informativă realizată de Securitatea 
judeţului Satu-Mare pe lângă BODA ELISABETA, soacra 
ţiganului fugar HORVATH NICU, rezultă că aceasta a fost 
vizitată în noaptea de 15 /16 noiembrie 1989, în condiţii de 
discreţie deosebită, de două persoane necunoscute care în 
aceeaşi noapte ar fi plecat la Timişoara. 

Având în vedere că HORVATH NICU este persoana prin 
care MANEA TRAIAN, conducătorul «Ligii Anticomuniste 
Române» de la Bicske, intenţionează să introducă în ţară 
fiţuici cu conţinut ostil, nu este exclus ca una din aceste 
persoane care au vizitat-o să fie ginerele acesteia. 

Pentru identificarea şi reținerea persoanelor în cauză au 
fost luate măsuri de către organele de securitate şi 
grăniceri din zona limitrofă frontierei inclusiv la legăturile 
cunoscute din Timişoara, solicitând în acest sens şi sprijinul 
Inspectoratului General al Miliţiei”380. 

În legătură cu fiţuicile evocate în nota de mai sus, un 
raport al SRI Caraş-Severin arată că aceste fiţuici au apărut 
în timpul evenimentelor de la Timişoara în localităţi ale 
judeţului: „Din data de 19 decembrie 1989 s-a semnalat în 
Caransebeş, Oţelu Roşu şi Reşiţa prezenţa unor 
autoturisme înmatriculate în judeţul Timiş, din care se 
răspândeau de către persoane neidentificate fiţuici al căror 
conţinut îndemna la solidaritatea cu acţiunile de la 


Timişoara şi la înlăturarea de la conducerea ţării a lui 
Nicolae Ceauşescu”381. O Notă a Securităţii judeţului laşi 
raporta conducerii DSS că o sursă a sa a informat ca „în 
ultima perioadă, autorităţile maghiare insistă tot mai mult 
pentru a-i determina pe aceştia să se stabilească în 
Ungaria. Comisia pentru refugiaţi le dă asigurări că îi va 
sprijini în aducerea familiilor din ţara noastră, inclusiv prin 
plăţirea unor sume de bani călăuzelor care se angajează în 
trecerea lor ilegală peste graniţă şi îi foloseşte în 
exercitarea, la rândul lor, de influenţe emigraţioniste 
asupra turiştilor români cu care vin în contact (...) 
Funcţionari ai Ambasadei Franţei din capitala ţării vecine 
sunt preocupaţi de contactarea unor tineri din această 
categorie şi determinarea lor de a se înrola în armata 
franceză, promiţându-le sume mari de bani şi acordarea 
cetăţeniei respective după cinci ani de prestare a unui 
asemenea serviciu (...) La Miinchen, sursa a contactat pe 
BESTHOLD REILAND, fost medic stomatolog la Rădăuţi şi 
pe prietenul apropiat al acestuia, TOHOON ZERFEASS, 
originar din zona Sucevei, ambii având multiple relaţii în 
rândul emigrației române din zonă. Aceştia au relatat 
despre pregătirile ce le-au făcut, cu mult înainte, fugarii 
români care au fost trimişi, împreună cu angajaţi ai postului 
de radio „Europa liberă „, la demonstraţia antiromânească 
ce a avut loc, în luna iunie a.e., la Budapesta”382. 

Aceste documente ale Securităţii demonstrează că 
fenomenul pe care îl analizăm a avut în centrul său 
racolarea, instruirea şi folosirea unor români pentru 
activităţi declarate anticeaugşiste şi anticomuniste, dar 
acoperind şi activităţi îndreptate împotriva statului, 
antiromâneşti. De aceea, teza implicării maghiare la 
Timişoara potrivit căreia actorii violenţi ai incidentelor erau 
unguri, iar atacul s-a produs în cadrul unei operaţii militare 
neconvenţionale purtate de Ungaria pe teritoriul nostru are 
nevoie de cel puţin o precizare: principala forţă de acţiune 
a fost constituită din români din România, incitaţi să 


acţioneze cu promisiunea de bani sau emigrare în RFG, din 
români fugiţi peste graniţă şi pregătiţi în lagărele din 
Unaria, din minoritari unguri sau germani fugiţi din ţară şi 
reintroduşi fraudulos peste frontieră. 

Din aceste motive întrebarea adresată Securităţii: „Unde 
sunt străinii identificaţi şi prinşi la Timişoara?” este 
nepotrivită, iar concluzia ca nu a existat o intervenţie 
străină şi că autorii violenţelor revoluţionare de la 
Timişoara au fost numai timişoreni este pripită. Avem de a 
face cu români folosiţi şi care s-au lăsat folosiţi pentru o 
promisiune de lucru sau cetăţenie în Germania. Constatăm 
deocamdată că în principalele puncte de iniţiere a 
evenimentelor de la Timişoara, la Piaţa Maria, pe 
tampoanele tramvaielor sau la CJP dând jos stemele, ne-am 
întâlnit cu eroi proveniţi din alte localităţi! 

O altă cale de contact era prin intermediul reţelelor de 
contrabandă, foarte active în zona Banatului, mai ales pe 
relaţia Iugoslavia, care foloseau sau eludau micul trafic de 
frontieră şi care furnizau tot felul de produse minore, dar şi 
ţigări străine şi cafea, de negăsit pe piaţa românească. 
Pentru cititorul străin este locul să precizăm că în România 
anului 1989 cafeaua aflată pe piaţă era un amestec de 
substanţe atipice, între care intra şi ovăz măcinat. Ea purta 
denumirea populară de „nechezol”, de la verbul a necheza 
(strigăt caracteristic calului), ilustrând astfel plastic 
componenţa furajeră a cafelei puse în vânzare pe piaţa 
oficială românească. Consumul constant al acelui amestec 
produce afecţiuni grave ale pancreasului, în diferite situaţii 
de contact, mai ales cu ocazia unor operaţiuni de „bursă 
neagră”, cetăţenii români erau sfătuiţi să fugă din ţară sau 
erau puşi în contact cu călăuze, explicându-li-se că dincolo 
de graniţă există lagăre de refugiaţi care oferă condiţii 
bune de hrană şi posibilitatea de a emigra după un timp în 
America, Germania de Vest, Austria. Pe de altă parte, un 
număr de reţele de contrabandă controlate de Securitate 
reuşiseră să interfereze cu aceste operaţiuni şi să 


informeze detaliat asupra activităţilor de pregătire a unor 
comandouri diversioniste. O astfel de reţea care trafica 
argint industrial pentru Italia a fost informată la începutul 
lunii decembrie 1989 de şeful unor vaste operaţiuni de 
contrabandă din Balcani, celebrul lider naţionalist sârb 
Arkan, că operaţiunile de pregătire a unor acţiuni 
subversive cu scopul răsturnării lui Nicolae Ceauşescu erau 
finalizate şi vor fi declanşate de pe teritoriul Ungariei şi 
Iugoslaviei. Tinerii iredentist! Maghiari sau amatorii români 
de aventură erau preluaţi de călăuze şi duşi în taberele de 
instructaj. Comisia senatorială a identificat şi a dat 
publicităţii numele a două astfel de tabere pentru instruirea 
mercenarilor, la Bicske şi Haiduszboszlo383. Este posibil ca 
membrii Comisiei, neprofesionişti, să facă o confuzie între 
locul de unde erau racolaţi (Bicske, Haiduszboszlo) şi 
taberele de instruire, care se aflau în unităţi militare. 
Pentru a se putea informa cât mai corect asupra acestor 
activităţi ostile, Securitatea a reuşit să-şi infiltreze propriii 
agenţi printre transfugi şi să afle cum şi prin ce mijloace 
sunt trecuţi peste graniţă, unde sunt grupaţi şi în ce constă 
pregătirea subversivă. O dată instalaţi în taberele de 
pregătire, transfugii din România erau înregistraţi, 
fotografiaţi, li se întocmea un dosar care conţinea şi note 
ale informatorilor strecuraţi printre ei în lagăr, astfel încât 
să poată fi identificat cât mai bine potenţialul diversionist al 
respectivului, gradul de inteligenţă, nivelul de nemulţumire 
sau ură împotriva regimului, a poporului român şi a ţării, 
gradul de interesare materială, înclinația spre aventură, 
curajul, în tabere era difuzată presă „dirijată”, conţinând 
ştiri şi articole ostile României, informaţii despre evoluţia 
perestroikăi şi glasnost-ului sovietic, despre succesele 
internaţionale ale lui Gorbaciov, publicaţii ocazionale ale 
unor organizaţii româneşti din emigrație, mai mult sau mai 
puţin controlate de servicii secrete străine. Se puneau la 
dispoziţie pentru a fi citite în limba română exemplare 
multiplicate ale cărţii Orizonturi roşii a lui lon M. Pacepa. 


Cei selectaţi astfel erau apoi supuşi unor interviuri conduse 
de profesionişti, în care se făcea un comentariu asupra 
informaţiilor primite de cetăţeanul român prin presa 
„dirijată”, prin discuţiile „în orb” cu informatorii infiltraţi 
printre ei, se analizau pasaje din cartea lui Pacepa. Pe baza 
unor criterii profesioniste, cei selectaţi erau dirijaţi spre 
operaţiunile de instructaj diversionist evocate de colonelul 
Filip Teodorescu. De exemplu, unul dintre criteriile care se 
aplicau ţiganilor era ostilitatea faţă de autorităţile române, 
în special faţă de Miliție, mai ales în cazurile care 
proveneau din rândurile infractorilor cu condamnări la 
activ. Acestui tip de infractor îi este mai uşor să atace un om 
în uniformă datorită aversiunii pe care o are faţă de 
simbolul respectiv, datorită abilităţilor dobândite în mediul 
infracţional, a curajului sporit şi totodată prin cunoaşterea 
din relaţia imediată a realităţilor micii corupţii la care mulţi 
angajaţi ai Ministerului de Interne se pretau, mai ales în 
zonele de graniţă. Criteriul principal de selectare a tinerilor 
maghiari era de regulă agresivitatea sentimentelor 
iredentiste. Odată încheiată pregătirea, mercenarii români 
şi maghiari erau infiltraţi în grupuri mai mari de refugiaţi 
aduşi la graniţă şi predaţi autorităţilor române. De regulă 
predarea se făcea cu autobuze trans-portând minim 30 de 
persoane - între care diversionisţii erau doi-trei -sau 
încărcate la maxim cu 70-80 de persoane, între care 
diversionisţii erau mai mulţi. Alte grupuri, mai mici, erau 
lăsate în apropierea punctului de trecere a frontierei şi 
obligate să se deplaseze pe jos pentru a se preda. De cele 
mai multe ori, astfel de grupuri nu conţineau nici un 
diversionist, dar dădeau de lucru organelor de stat 
româneşti în egală măsură. Autorităţile române îi preluau şi 
declanşau operaţiunea inversă, de identificare şi prelucrare 
informativă a celor întorşi din Ungaria şi Iugoslavia. Astfel a 
fost identificat un număr de indivizi pregătiţi dincolo de 
graniţe pentru diversiunea din decembrie. Conducerea 
Securităţii continuă să afirme că deţinea informaţii precise 


despre indivizii antrenați în taberele din Ungaria. Am cerut 
SRI-ului dosarele lor şi am fost refuzat. Criza de la frontieră 
însă a avut o dimensiune fără precedent. Ea pornea de fapt 
de la criza profundă, nemaiîntâlnită, din rândurile trupelor 

de grăniceri ale ţării. 


Situaţia Comandamentului Trupelor de Grăniceri ale 
României. În anul 2001, generalul de brigadă (r) Sever 
Neagoe, fost şef al Secţiilor Pază şi Operații şi Pregătire de 
luptă din cadrul Comandamentului Trupelor de Grăniceri, a 
întocmit o sinteză a istoriei grănicerilor români, pornind de 
la figurile sale centrale. Prin intermediul biografiilor 
principalilor comandanţi ai armei grăniceri, generalul 
Sever Neagoe aduce la cunoştinţă şi o serie de informaţii 
despre situaţia operativă de la graniţele României în 
perioada de final a sistemului comunist european. La 
sfârşitul anului 1982 la comanda Trupelor de grăniceri a 
fost numit, ca urmare a unei politici de cadre greşite, 
general maior Constantin Călinoiu, care provenea din arrna 
infanterie. Nu avea pregătire de specialitate pentru 
grăniceri, dar avea un dosar bun de cadre (fiu de miner), 
numirea sa fiind favorizată de un criteriu politic: „originea 
sănătoasă”. Arma grăniceri era o specialitate cu mare 
tradiţie la români şi care stimula adevărate genealogii 
profesionale. Astfel, numeroşi ofiţeri de grăniceri 
proveneau din familii în care tatăl fusese tot grănicer sau 
din familii ale unor ofiţeri care fuseseră grăniceri şi pe 
timpul României Mari. În consecinţă, procentul de ofiţeri de 
grăniceri din perioada Ceauşescu la al căror dosar se afla 
un tată ofiţer regalist, antonescian, eventual decorat de 
germani cu „Crucea de Fier” sau avusese misiuni pe Nistru, 
era destul de însemnat. Ca de obicei în situaţiile de criză, 
autoritatea politică îşi căuta ţapi ispăşitori pentru ordinele 
sale aberante şi explicaţii în lipsa de încredere asupra unor 
oameni cu trecut nesigur pentru comunism. Generalul 
Călinoiu a accentuat pregătirea trupelor de grăniceri pe 
teme tactice şi tactic-operative, pe activităţi specifice 
infanteriei, acordând un timp mai redus pregătirii în 
domeniul strict grăniceresc. Este interesant că această 
pregătire implica, probabil, contracararea „elementelor de 
cercetare-diversiune, elementelor teroriste, detaşamentelor 
înaintate ale inamicului, precum şi problemelor privind 


combaterea propagandei acestuia”384. Se poate observa 
astfel că, dintr-un ordin politic iresponsabil, li se cerea unor 
soldaţi în termen să acopere profesionist activităţi care sunt 
obligatoriu atribuite unor unităţi speciale, formate de 
regulă din cadre, din angajaţi permanenţi din sistemul de 
apărare al ţării. Ca urmare a neglijării activităţilor de 
specialitate evident că problemele la frontiere nu au 
întârziat să apară, mai ales după 1986 când s-a lansat 
operaţiunea sovietică de liberalizare a Estului şi au fost 
reactivate intens organizaţiile vest-europene pentru 
respectarea drepturilor omului, organizaţii sub acoperirea 
cărora se desfăşurau şi operaţiuni ilegale, în faţa creşterii 
alarmante a numărului cazurilor de penetrare a sistemului 
naţional de frontiere, autoritatea politică hotărăşte trecerea 
în rezervă a unui corp întreg de ofiţeri superiori cu 
experienţă, înlocuirea lor cu ofiţeri proveniţi din activişti de 
partid şi reducerea efectivelor. „Şeful de stat major al 
Trupelor, şefii secţiilor de pregătire de luptă, mobilizare, 
tratate, comandanții brigăzilor Oradea, Giurgiu şi laşi, au 
trecut în rezervă pentru pensionare; (Precizez că vârsta de 
pensionare era 55 de ani, astfel încât să nu se creadă 
cumva că au fost pensionaţi pentru că erau bătrâni, că s-a 
schimbat o generaţie etc., n.a.). Cei doi secretari ai 
Consiliului politic au săvârşit grave fapte de corupţie şi 
imorale, în urma cărora au fost destituiţi, acest organ 
nemairevenindu-şi până în decembrie 1989, când a fost 
desfiinţat; locţiitorul tehnic a decedat, iar şeful secţiei pază 
şi operaţii a fost numit să înlocuiască prin cumul pe şeful de 
stat major”385. Această situaţie inadmisibilă din interiorul 
structurii destinate de naţiune, de Constituţie şi de legile 
ţării să apere frontierele a culminat cu o şedinţă în care 
generalul Călinoiu s-a certat cu propriii săi locţiitori, 
insultându-se unii pe alţii, pentru ca în urma acestui 
scandal murdărit cu trivialităţi, cu trădări personale şi 
denunţuri, generalul Călinoiu să fie înlocuit la 14 august 
1987 cu colonelul Petre Teacă, comandantul „brigăzii în 


care se petrecuseră în acei 4 ani şi aproape 8 luni cele mai 
neplăcute evenimente!”. Pe acest fond de decizii distructive 
în cascadă venite de la Bucureşti, prin intermediul 
Ministerului Apărării Naţionale, pe teritoriul de acţiune al 
brigăzilor de grăniceri din Vestul ţării s-au petrecut cele 
mai spectaculoase treceri ale frontierei de stat, precum şi 
un adevărat flux de transfugi în Ungaria şi Iugoslavia. 
Cererile repetate de creştere a efectivelor trupelor de 
grăniceri din zonele de apărare a frontierei au fost la fel de 
repetat respinse, ba, mai mult, organele de informaţii- 
grăniceri au preluat „activitatea de procurare a datelor 
necesare organizării pazei” astfel că grănicerii organizau 
serviciul de pază „fără datele necesare despre acţiunile 
infractorilor”. Incredibil! Cu toate acestea, între decembrie 
1987 şi decembrie 1989 numărul infractorilor la regimul 
trecerii frontierei de stat reţinuţi a crescut de la 7 345 la 29 
541, adică de 4 ori! Echivalentul în procente pentru cei 
care nu au fost prinşi este tulburător. La un moment dat s-a 
făcut estimarea, pe baza urmelor şi a informaţiilor precare, 
că numai în anul 1989 numărul persoanelor care trecuseră 
fraudulos frontiera de Vest a statului depăşea cifra 1 000. 
Mai mult decât atât „au crescut cazurile în care infractorii 
s-au asociat în gru-Puri de 10-15 persoane care nu s-au 
supus la somaţii, au atacat pe grăniceri”, iar în anumite 
sectoare au fost constatate „pârtii de urme cu autori 
neidentificaţi”386. La l noiembrie 1989, prin raionul 
pichetului Peregul Mare „au trecut în Ungaria 7 persoane 
cu două autoturisme, 8 cai şi | 042 de oi”. La 27 noiembrie a 
fost trecută fraudulos frontiera prin raionul pichetului 
Pordeanu gimnasta română Nadia Comăneci, în cadrul unei 
operaţiuni conduse de serviciile secrete maghiare cu scopul 
de a lovi în imaginea internaţionala a statului român. Este 
neverosimil, dar frontierele României par a fi fost în acel an 
1989 literalmente vraişte! Nicolae Ceauşescu este 
principalul vinovat pentru această situaţie, fiindu-i 
raportată în permanenţă, repetat, această situaţie şi 


refuzând cu încăpățânare să aprobe măsuri profesioniste 
de apărare a frontierelor, înlocuindu-le cu dispoziţii privind 
„îmbunătăţirea muncii politice, implicarea mai amplă a 
organizaţiilor oamenilor muncii de la oraşe şi sate în 
activitatea de prevenire şi împiedicare a faptelor de 
încălcare a prevederilor legii, creşterea spiritului 
cetăţenesc al cetăţenilor din localităţile şi zonele limitrofe 
graniţelor ţării, îmbunătăţirea muncii cu activul de partid 
din unităţile şi subunitățile Comandamentului Trupelor de 
Grăniceri”. Nu există decât o singură explicaţie raţională 
până acum, venită de la un general al Armatei române care 
a dorit să nu fie citat: „Ceauşescu credea că o invazie 
împotriva României se va produce printr-un incident violent 
la graniţă, ca în al doilea război mondial între Polonia şi 
Germania. De aceea, căuta să împiedice un astfel de 
incident, dar lăsa grănicerii fără nici un mijloc de ripostă, în 
plus de asta, sistemul de apărare a frontierelor României 
fusese dimensionat sub regimul comunist ca pentru un stat 
înconjurat de aliaţi, de membri ai Tratatului de la Varşovia, 
într-o concepţie care viza cooperarea cu trupele de 
grăniceri ale vecinilor. Or, în 1989 România era practic 
înconjurată din toate părţile de inamici. Şi spun din toate 
părţile pentru că şi dinspre Marea Neagră şi Deltă aveam 
probleme”. Nicolae Ceauşescu hotărăşte trecerea 
grănicerilor din subordinea Ministerului Apărării Naţionale 
în subordinea Ministerului de Interne. Data acestui ordin... 
15 decembrie 1989! În celebra operă Elogiul nebuniei a lui 
Erasmus din Rotterdam, Prostia vorbeşte: „Să nu aşteptaţi 
cumva să mă definesc ori să-mi descriu părţile componente, 
după obiceiul retorilor. Nimic mai alături cu calea. 

Să mă definesc ar însemna să mă fixez între anumite 
hotare, ori puterea mea este nemărginită”. Căutăm 
degeaba trădători în apropierea lui Ceauşescu, scuze că nu 
a fost informat corect, că nu se simţea prea bine în 1989... 
Trădătorii, câţi au fost, au profitat din plin de criza lui 
paranoică, de primitivismul gândirii sale politice, de 


judecăţile lui marxiste cramponate într-o dogmatică 
înapoiată, de încăpăţânarea cu care a sacrificat soarta 
naţiunii române pentru gloria lui iluzorie, pentru iluziile lui 
grandomane, el fiind şi cel dinţii şi cel mai mare trădător al 
poporului român. A fost dublat de numeroşi incompetenţi. 
Unul dintre ei, certificat oficial şi istoric ca atare, a fost 
Tudor Postelnicu. Ela convocat o şedinţă extraordinară în 
ziua de 15 decembrie anunţându-i pe grăniceri: „Aţi venit la 
noi, unde să ştiţi că nu mai merge”,,...Să fii sprijiniți de 
organele locale pentru a face faţă condiţiilor rele din 
pichete întrucât Ministerul de Interne nu are fonduri”,,... 
Inspectorii-şefi ai Ministerului de Interne de la judeţe să 
verifice soldaţii de grăniceri”?! 387. Habar nu avea cum îi 
cheamă, în acelaşi context se înscrie şi relatarea fostului 
căpitan ÎI. Popescu, într-un interviu acordat publicaţiei 
Expres Magazin în 1991: „în urma acestor incidente 
(trecerile frauduloase din perioada 20 noiembrie-l 
decembrie 1989, n.a.) s-au deplasat în zonă Postelnicu, 
ministrul de Interne, însoţit de generalii Milea şi Vlad, 
precum şi procurorul general Nicolae Popovici. Această 
inspecţie simandicoasă, desfăşurată în condiţii neobişnuite 
(au fost duşi cu tractorul, au mers şi prin noroi până la 
genunchi), a constatat numeroase nereguli, în special în 
privinţa condiţiilor de hrană, cazare şi dotare a trupelor. S- 
au luat măsuri: multe cadre au fost sancţionate, destituite. 
Au fost chiar şapte arestări. Aceasta a creat o stare şi mai 
mare de nemulţumire, de revoltă, în rândul celor ce 
trebuiau să asigure paza graniţei, precum şi în miliția şi 
primăriile din zonă, deoarece muştruluiala, sancţiunile şi 
demiterile i-au atins şi pe ei. Astfel a slăbit şi mai mult paza 
graniţelor, au fost zdruncinate şi autorităţile administrative 
din zonă. (în timpul acestei inspecții, Postelnicu nu-l băga în 
seamă pe Iulian Vlad, iar când trebuia să i se adreseze, ţipa 
la el în faţa subalternilor).”388 Este greu de crezut că 
lucrurile s-au petrecut aşa. Nu au existat arestaţi, iar 
Postelnicu nu-şi permitea să strige la generalul Vlad. În 


plus, acolo nu existau subalternii săi, Vlad fiind neînsoţit. 
Concluzia o trage tot grănicerul: „Istoria acestor trupe şi 
cititorii prezentei lucrări trebuie să reţină faptul fără 
precedent că, în perioada evenimentelor din decembrie 
1989, grănicerii nu s-au găsit de facto în subordinea 
nimănui, deoarece în unităţile lor abia începuseră 
operaţiunile de predare-primire, care s-au întrerupt în ziua 
de 22 decembrie 1989, când Ceauşescu a părăsit sediul 
Comitetului Central cu elicopterul'389. Ceauşescu a făcut o 
criză de nervi, a doua după Pacepa, pentru cazul Nadia 
Comăneci, trecerea ei frauduloasă peste frontieră fiind 
făcută cu complicitatea unor grăniceri, prin corupţie. Apoi a 
fost trecerea peste frontieră a unui cioban cu oile şi cu două 
autoturisme, care în realitate era un incident local provenit 
din faptul că individul era ciobanul Comitetului Judeţean de 
Partid, ocrotit de liderii politici din Timişoara şi iertat în 
repetate rânduri pentru astfel de treceri, în urma acestor 
incidente, Ceauşescu a vrut să treacă grănicerii în 
subordinea Securităţii, dar aflând că această subordonare 
este specifică doar URS S şi Bulgariei, a renunţat, 
subordonându-i Ministerului de Interne. 

Pe de altă parte, dar în aceeaşi ordine de idei, zona 
Timişoara a reprezentat un interes strategic important al 
Uniunii Sovietice şi al Tratatului de la Varşovia. Zona 
Timişoara a fost declarată „regiune militară specială” de 
către trupele sovietice de ocupaţie încă din 1944, deoarece 
adăpostea un comandament sovietic de nivel strategic 
destinat conducerii operaţiunilor militare pentru toată aria 
sud-estică a Balcanilor şi baza operaţională a activităţilor de 
informaţii şi spionaj pentru aceeaşi zonă. Interesul sovietic 
pentru Banat, cu centrul pe oraşul Timişoara, a fost ilustrat 
şi de reacţia supradimensionată a lui Stalin la ameninţarea 
desprinderii Iugoslaviei tito-iste din sistem, fapt ce a condus 
la dramaticele deportări ale populaţiei minoritare sârbo- 
croate din zonă390, în acelaşi timp, Timişoara - în primul 
rând aeroportul şi facilităţile sale pentru manevra pe 


verticală - a avut un rol, din fericire doar teoretic, în 
planurile Tratatului de la Varşovia pentru flancul de sud, 
vizând lovitura forţelor aeropurtate sovietice în nordul 
Italiei în caz de război cu NATO. Toate aceste considerente 
au menirea să arate că Uniunea Sovietică deţinea informaţii 
geo şi topografice amănunțite despre zona Timişoarei, care 
doar aparent era departe de Moscova. 

Un al treilea aspect al situaţiei dezastruoase de la graniţă 
l-a constituit corupţia. Decizia de trecere a grănicerilor de 
la Ministerul Apărării la Interne a fost influenţată de 
cantitatea tot mai mare de informaţii primite de Securitate 
prin reţea în legătură cu înmulţirea actelor de corupţie în 
rândurile grănicerilor. Cazurile Nadia Comă-neci şi „turma 
de oi”, odată cercetate cu seriozitate, printr-un ordin direct 
al lui Ceauşescu, au dezvăluit complicitatea unor grăniceri, 
mână în mână cu călăuze româneşi maghiare. Colonelul 
Gheorghe Sălceanu, fost inspector-şef MI la Arad în timpul 
revoluţiei, a declarat în faţa Comisiei senatoriale: „Când am 
ajuns eu în noiembrie '89 în Arad era fenomenul de trecere 
frauduloasă a frontierei, treceau sute de persoane. Erau 
arestaţi subofiţeri de grăniceri care erau «călăuze», găsiţi 
la ei sute de mii de lei. Era acolo procuratura militară, îi 
aresta pe capete. Cei care fugeau peste graniţă erau în 
general tineri, din toată ţara, nemulţumiţi. Ca din 10 
decembrie '89 să fie deja invers, veneau din afară şi erau 
predaţi de grănicerii unguri. Erau în general români, dar 
erau şi de ceilalţi”1. Ne putem imagina că, în momentul în 
care Securitatea a început să-şi infiltreze propriii oameni 
printre fugari, a fost uşor de demonstrat complicitatea unor 
grăniceri şi dimensiunea corupţiei la frontiere. Pe de altă 
parte, în Timişoara acţiona o reţea extrem de puternică de 
traficare a paşapoartelor şi a valutei, avându-l în frunte pe 
ofiţerul MI responsabil cu aceste activităţi, individ aflat în 
legătură directă cu generalul Nuță şi cu Tudor Postelnicu, 
la care duceau firele corupţiei. Altă reţea ilegală îi lega pe 


ofiţeri superiori ai Miliției cu clanurile de ţigani implicaţi în 
traficul cu aur şi bijuterii. 

Evoluţia coloanelor de „turişti” străini. Securitatea a 
monitorizat în permanenţă deplasarea coloanelor de 
„turişti” pe teritoriul ţării noastre, ele fiind practic „pasate” 
de la Securitatea unui judeţ la Securitatea altui judeţ pe 
măsură ce se deplasau. Aşa cum arăta generalul Pleşiţă, 
posibilităţile Securităţii de a interveni cumva asupra 
acestor coloane erau limitate. Astfel de coloane cu turişti 
mai trecuseră pe teritoriul României şi în alţi ani, cu foarte 
puţine ocazii constatându-se că unul sau doi „turişti” se mai 
ocupau şi cu altceva decât turismul - fotografierea sau 
filmarea unor obiective militare, măsurarea optică sau 
electronică a drumurilor, înregistrarea podurilor şi 
evaluarea traficului de zi şi de noapte, contactarea unor 
reţele în scop informativ ş.a. Niciodată însă nu se 
înregistrase un flux de asemenea proporţii şi, mai ales, o 
componenţă atât de unitară: tineri atletici, cu documente 
de cetăţeni ai RSS Moldovenească, vorbind stricat 
româneşte, dar având totuşi noţiuni de gramatică şi 
vocabular, de cele mai multe ori fără familii, ci însoţiţi în 
maşină de „prieteni”, având între ei doi-trei traducători de 
limba română, deşi afirmau că se deplasează în Bulgaria 
sau lugoslavia pentru vacanţa de iarnă. Au intrat, aşa cum 
am văzut la cazul laşi, pe la punctele rutiere de trecere a 
frontierei de la graniţa cu URSS, au dormit în maşini peste 
noapte, evitând hotelurile, deşi România poate fi străbătută 
de la Nord la Sud, chiar mergând şi cu 50-60 km /oră în 
cinci-şase ore. Opriţi şi întrebaţi în câteva locuri de agenţi 
de circulaţie (sub îndrumarea Securităţii) vindeau aceeaşi 
legendă cu excursia în Bulgaria, făceau apel la sentimentele 
fraterne basarabene, deşi în acel moment în Basarabia erau 
mişcări de stradă, lupte pentru identitate naţională şi 
culturală care nu prea constituiau un prilej de vacanţă, în 
dimineaţa zilei de 15 decembrie coloanele s-au răs-pândit 
brusc pe trasee care n-au nici o legătură cu Crăciunul din 


Bulgaria, luând-o spre Cluj, Braşov, judeţul Ialomiţa, 
oprindu-se la Craiova, Arad, Reşiţa şi Timişoara. „Nota 
Serviciului Român de Informaţii privind unele aspecte 
legate de desfăşurarea evenimentelor din judeţul CARAŞ- 
SEVERIN în DECEMBRIE 1989” aduce câteva probe 
asupra acestui fenomen: „Concomitent s-a constatat, mai 
ales în a doua parte a lunii noiembrie 1989, o prezenţă 
numeroasă de cetăţeni străini pe teritoriul judeţului, 
îndeosebi a celor din Ungaria şi fosta URSS, atingându-se 
un aflux maxim în perioada 15-22 decembrie 1989. În acest 
interval puteau fi reperaţi frecvent în diferite localităţi sau 
pe trasee grupuri sau coloane întregi de autoturisme cu 
turişti străini, având la bord două-trei persoane de vârstă 
medie (între 25-40 ani), de regulă bărbaţi atletici. sâu se 
foloseau de locuri de cazare (hotel-motel), iar direcţiile spre 
care se îndreptau erau motivate de aceştia faţă de organele 
de Miliție cu care intrau în contact cu ocazia unor controale 
pe linie de circulaţie, confuz, neconvingător”392. Raportul 
SRI prezintă şi un caz concret, petrecut în localitatea 
Soceni, la 10 km de Reşiţa: „în urma unui accident rutier 
produs de unul din cele trei autoturisme sovietice ce se 
deplasau spre Caransebeş, cel implicat în accident, BORTA 
NICOLAE s-a prezentat agentului de circulaţie maior 
GAVRILĂ NICOLAE ca fiind poliţist în fosta RSS 
Moldovenească, vorbind româneşte, ca de altfel şi ceilalţi 
şase concetăţeni cu care călătorea. Susţineau că vin din 
Iugoslavia, dar nu au putut da informaţii precise despre 
aspecte cotidiene din această ţară (preţurile la diferite 
produse, regimul vamal etc.)”. La 15 decembrie, un autocar 
cu 20 de turişti din Ungaria a constituit acoperirea pentru 
un contact conspirativ: „Grupul turistic a vizitat parohiile 
romano-catolice din cele două localităţi (Slatina-Timiş şi 
Caransebeş, n.a.), luând legătura cu preoţii DOBRA PETRU 
şi LOVASZ REINHOLD, ambii aflaţi la acea dată în atenţia 
organelor de securitate pe linia problemei naţionalişti- 


iredentişti maghiari, continuându-şi apoi drumul spre 
Timişoara în 16 decembrie 1989”. 

Comportamentul acestor coloane de turişti sovietici şi 
maghiari a sugerat atât Securităţii cât şi conducerii Armatei 
procedeul militar al „răspândirii în trăgători”, tipic 
unităţilor de comando. Un număr de maşini cu numere 
succesive ai căror conducători pretind că merg astfel, în 
coloană, pentru a nu pierde drumul, pentru a evita 
eventuale accidente rutiere, pentru a se deplasa în ordine, 
civilizat, nu se sparge la un moment dat în mai multe 
grupuri care o iau pe trasee diferite pentru a se opri în 
vecinătatea unor mari oraşe româneşti. Braşovul a fost 
foarte vizat, dar s-au dus şi pe Valea Jiului. Senatorul Sergiu 
Nicolaescu avea să-i confirme autorului în ziua de 2 
septembrie 2003: „Grupurile diversioniste sovietice au vizat 
şi Braşovul şi Clujul. Misiunea lor era să producă o revoltă a 
maghiarilor, minoritatea maghiară fiind singurul corp social 
şi etnic pe care se putea miza atunci la o revoltă împotriva 
lui Ceauşescu. Ungurii, ajutaţi substanţial de germani şi de 
olandezi, vizau încă de la început şi sunt categoric asupra 
acestui lucru, ceea ce mai târziu s-a numit «iugoslavizarea» 
României. Dar, la Cluj, exista o majoritate românească 
solidă. Se vede asta şi astăzi prin faptul că primarul ăla de 
acolo... Funar este ales de atâţia ani. Au încercat şi la 
Braşov, dar Braşovul era înţesat de Securitate şi, dacă 
sovieticii ar fi încercat ceva, se lăsa cu mult sânge printre 
ei. Timişoara era locul cel mai slab, pentru că era vraişte, 
era o localitate de graniţă expusă şi din Vest şi din Sud, 
unde niciodată nu s-au putut controla frontierele”. Tot în 15 
decembrie se petrece un fenomen şi mai interesant. Din 
Iugoslavia se prezintă la punctele de trecere a frontierei în 
România alte coloane de „turişti” sovietici, care afirmau că 
se întorc din vacanţă. Evident, vacanţa nici nu începuse 
încă. Coloanele nu s-au mai îndreptat spre URSS, ci s-au 
oprit în preajma Timişoarei, iar când s-au pus în mişcare, 


după fuga lui Ceauşescu, au produs incidentul de la 
Craiova, când au forţat barajele Armatei şi au fost ciuruiţi. 

Activitatea comandourilor de diversionisti sovietici şi 
unguri nu a fost documentată până la capăt. Ei au fost 
observați, bănuiţi a face parte din trupele speciale instruite 
în acţiuni de diversiune. 

— Iar Securitatea şi, în primul rând, forţele de ordine 
pregătite pentru aşa ceva nu au avut timp să-i captureze, 
între cei aproximativ 100 de cetăţeni reţinuţi în Timişoara 
în noaptea de 16 spre 17 decembrie nu au fost cetăţeni 
străini. Este posibil să fi fost şi câţiva dintre cetăţenii 
români antrenați în Ungaria, dar nu s-a putut face 
cercetarea până la capăt. Apoi a fost lansată marea 
subversiune cu asasinatele de mii şi zeci de mii de oameni 
făcute de Securitate şi cu conflictul deschis al acesteia 
împotriva Armatei. Pe de altă parte specialiştii, 
profesioniştii care ştiau cum acţionează un diversionist nu 
au avut ocazia, nu au vrut sau nu au fost crezuţi în faţa 
nevoii de a explica măcar după revoluţie ce s-a întâmplat. 
Aşa se face că numărul „turiştilor”, al celor retumaţi de 
maghiari la graniţă, al celor care au trecut fraudulos 
graniţa în acea perioadă a creat impresia că diversionisţii 
erau cu miile sau cu sutele. Grupurile de diversionisţi nu au 
depăşit 20, maxim 50 de luptători. Ei s-au aflat printre 
„turiştii” din coloanele de maşini, au fost trimişi să 
acţioneze în Timişoara, s-au întors la coloane şi au raportat 
îndeplinirea misiunii şi consecinţele acesteia: mulţimea s-a 
adunat, unii dintre indivizii instruiți în tabere din Ungaria 
au răspuns la semnal şi au instigat mulţimea, s-a scandat 
împotriva lui Ceauşescu, s-a manifestat pe străzi, apoi 
pentru că populaţia nu reacţiona s-a trecut la distrugeri, 
devastări, incendieri. Securitatea îşi menţine şi după 15 ani 
teza că primii morţi de la Timişoara şi Bucureşti au 
aparţinut unor luptători sovietici din trupele speciale. 

Oricum, imaginea despre ei este mult simplificată de 
revoluționari şi de populaţie. Ea este influenţată şi de 


filmele de acţiune şi de clişeul că luptătorii unui comando 
au o anumită ţinută sofisticată, trag până înroşesc 
automatele, fac salturi spectaculoase etc. Operațiunile de 
acest tip sunt în primul rând gradate. Ele vizează un scop 
precis cu mijloace minime. Dacă scopul este atins foarte 
repede - incitarea populaţiei Timişoarei la revoltă, 
distrugeri vizibile, crearea unei situaţii de tensiune 
internaţională - diversionisţii nu au nevoie de alte 
intervenţii şi se retrag imediat din zona de operaţii, în 
această umbră a necunoaşterii modului în care operează 
astfel de comandouri s-a adunat cea mai mare cantitate de 
confuzie şi fals. Sunt locuri - şi s-a văzut acest lucru la 
Praga - unde este nevoie de o singură diversiune simplă, de 
un miliţian care a făcut pe mortul, dublat de o campanie 
care a dramatizat episodul şi diversionisţii se retrag, lasă 
mulţimea să facă restul. În zona de vârf, care este 
întotdeauna cea politică, acţionează agenţii - de spionaj, de 
influenţă, de diversiune - care direcţionează sau după caz 
controlează evoluţia evenimentelor. Dacă nu sunt întrunite 
condiţiile pentru acţiunea primară a diversiunii - cum ar fi, 
de exemplu, neconsti-tuirea în timp şi loc a mulţimii - se 
trece la alte etape: distrugeri, incendieri, angajarea în 
violenţe a forţelor de ordine, provocarea deschiderii focului, 
perturbarea comunicaţiilor, foc diversionist selectiv, 
asasinarea unor lideri, ameninţare militară la graniţe, 
sabotarea unor obiective strategice (baraje, instalaţii 
periculoase, căi ferate, poduri ş.a.) Ioate aceste operaţiuni 
fac parte din procedeele războiului neconvențional, 
modern, care nu implică folosirea forţei armate clasice, ci 
subunități specializate în subversiune. Nu o dată, dacă nu 
sunt întrunite condiţiile subversiunii, grupurile de 
diversionisţi nu acţionează, se retrag din dispozitiv, cum s-a 
întâmplat probabil la Iaşi. Aceasta atitudine este adoptată şi 
atunci când misiunea este tocmai aceea de a nu provoca 
intervenţia militară clasică, pentru a nu se aplica 
prevederile legislaţiei internaţionale asupra legilor 


războiului. Aceasta conţine reglementări asupra 
prizonierilor, a dreptului de foc şi ripostă, impune existenţa 
unui ultimatum, a unei declaraţii de război, presupune 
aducerea cazului în faţa ONU, proceduri complicate şi care 
consumă timp. Răsturnarea regimului Ceauşescu era deja 
foarte întârziată, pentru că şi Gorbaciov aşteptase o 
schimbare la sfâr-şitul lui noiembrie cu ocazia Congresului 
al XIV-lea. 

Ion Stănescu, fostul ministru al Turismului, a dat unele 
explicaţii pentru cazul „turiştilor” şi al închiderii 
frontierelor. „Conducerea ţării, în primul rând Nicolae 
Ceauşescu, se afla în posesia unor informaţii încă din vara 
anului 1989, care se refereau la pregătirea unei agresiuni 
împotriva României. Afirmația se sprijină pe măsura luată 
de a nu mai fi primiţi în România turişti din Ungaria”393, în 
luna iunie, Stănescu a fost convocat de Emil Bobu care i-a 
comunicat că Ceauşescu a ordonat anularea contractelor cu 
firmele maghiare de turism perfectate deja pentru sezonul 
abia deschis. Ministrul Turismului s-a conformat ordinului. 
Informaţiile care stăteau la baza deciziei lui Ceauşescu 
proveneau de la Securitate, dar şi de la „membri aflaţi la 
vârf în Partidele Comuniste din ţările socialiste”. În scurt 
timp însă, o dată cu declanşarea unei campanii de proteste 
în presa din Ungaria, Ceauşescu a uitat ordinul pe care l-a 
dat şi l-a acuzat cu violenţă pe Stănescu pentru măsura de 
anulare a contractelor turistice: „Cine îţi dă ţie dreptul să 
iei asemenea măsuri care să strice relaţiile cu Ungaria?”, a 
strigat la el. După ce a găsit un vinovat, Ceauşescu, laş şi 
fricos, a redeschis frontierele pentru „turismul” 
diversionist, în ce priveşte afluxul de coloane cu „turişti” 
sovietici, lon Stănescu clarifică confuzia lăsată asupra 
acestui caz, reproducând dialogul său cu Tudor Postelnicu: 
„Când Ceauşescu s-a aflat în Iran, m-a sunat la telefon 
Postelnicu: «N-aţi înţeles că nu trebuie să mai primim 
străini? Nu aveţi evidenţa lor...?». Postelnicu mi-a spus că 
au venit ruşi automobilişti din Iugoslavia şi s-au cazat în 


campingul de la marginea Timişoarei. l-am explicat că 
aceştia nu sunt veniţi prin organizaţiile de turism 
româneşti, ci sunt în tranzit, iar eu, ministrul Turismului, nu 
am nici o legătură cu asemenea gen de circulaţie turistică. 
De graniţă se ocupă Ministerul de Interne, de care 
răspunde el, Postelnicu. Iar străinii aflaţi în tranzit intră în 
preocuparea Ministerului de Interne”394. Aşadar, coloanele 
de „turişti” sovietici se prezentau ca fiind în tranzit spre sau 
din Iugoslavia, dar nu făceau tranzitul. Ei au rămas pe 
teritoriul României în preajma marilor oraşe pentru a 
interveni în cazul eşecului diversiunilor care trebuiau să 
provoace căderea lui Ceauşescu. Au fost pur şi simplu daţi 
afară din ţară abia în octombrie 1990 de către priniul- 
ministru Petre Roman: „A mai fost un moment foarte 
delicat, în octombrie 1990, când în ţară se aflau 30 000 de 
ruşi! Cu maşinile lor! Eu, când am aflat de a-ceasta, în 
calitate de prim-ministru, de la organul competent, adică S. 
I. Externe, am făcut mare tărăboi şi, mă rog, până la urmă 
am reacţionat, au fost scoşi din ţară. A mai fost o mişcare 
foarte ciudată înainte de 19 martie 1990 la Târgu- 
Mureş”395. Într-o discuţie particulară, Petre Roman i-a 
confirmat autorului că identitatea acestor „turişti” ca 
luptători ai forţelor speciale sovietice fusese deplin 
documentată de SIE. Ce fel de tranzit era acela în care 30 
000 de turişti (probabil că nu toţi erau luptători ai forţelor 
speciale sovietice, dar ei ofereau acoperirea) rămân pe 
teritoriul unui stat, prin care se presupune că trec în 
maximum 48 de ore şi rămân un an de zile?! 

În astfel de constatări asupra infiltrării unor luptători 
străini a fost implicat cumva şi autorul acestor rânduri. 
După revoluţie, în preajma alegerilor din 1992, doi ofiţeri 
MApN din subordinea mea mi-au raportat că în trei pieţe 
din Bucureşti s-au instalat tarabe de basarabeni sau 
ucraineni care vindeau tot felul de dispozitive mărunte - 
freze, bormaşine, flexuri. Cei doi ofiţeri au observat şi 
existenţa printre mărfuri a unor maşini de prelucrat ţevi 


tratate, de filetat şi de ghintuit. Experţi ai contraspionajului 
militar au vizitat sub acoperire pieţele, au cumpărat din 
locuri diferite mai multe piese şi au montat la birou o armă 
cu care se putea trage. Ea a fost pusă pe masa ministrului 
Apărării. 

Cu toate că, probabil, nu există sau nu mai există probe 
concrete, am vrut să dau acest exemplu pentru a se 
înţelege că membrii unui comando diversionist nu 
acţionează neapărat ca o grupă echipată vizibil şi înarmată 
la vedere. Un diversionist este adus la faţa locului cu o 
maşină, coboară şi înaintează până se pierde în mulţime, 
constată situaţia, acţionează, de obicei sprijinit de un altul, 
apoi se retrage la maşina cu care a venit şi este din nou 
„turist”. Nu poţi să-l reţii legal decât dacă îl surprinzi în 
timpul acţiunii. Dar cum acţiunea lui se desfăşoară exclusiv 
în mulţime, folosind comportamentul psihologic al acesteia, 
capturarea este forte greu de făcut, în operaţiunile 
structurilor moderne antiteroriste şi antidiver-sioniste se 
folosesc mijloace moderne, uneori foarte sofisticate, de 
identificare şi oricum se face o înregistrare video. În 
decembrie 1989 structurile româneşti de contracarare a 
acestui tip de acţiune nu aveau aşa ceva. 

Am prezentat aici o ipoteză, o analiză întemeiată pe 
puţinele date avute la dispoziţie pentru a încerca să explic 
de ce apar atât de multe informaţii, cele mai valoroase 
provenind de la revoluționari, despre existenţa unor indivizi 
şi mici grupuri violente la Timişoara şi pentru a încerca un 
răspuns la întrebarea: De ce nu a fost prins măcar unul? 
Deocamdată am identificat două răspunsuri posibile. 

1. Fiind prevenit asupra intenţiilor criminale ale lui 
Nicolae Ceauşescu şi înțelegând foarte bine cursul 
evenimentelor, şeful Departamentului Securităţii Statului a 
dat ordine care să evite implicarea Securităţii în 
represiune. Ca urmare a acestor ordine, activitatea de 
împiedicare a desfăşurării manifestaţiilor, dar şi cea de 
blocare a misiunilor diversioniste, a fost diminuată la un 


nivel în care acţiunea a depăşit previziunile şi a dus la 
pierderea controlului asupra evenimentelor. Pierderea 
controlului s-a datorat unei succesiuni de erori care au 
provenit în primul rând de la autoritatea politică centrală, 
stimulată de erorile autorităţilor locale şi de faptul că, deşi 
forţele de ordine aparţinând Ministerului de Interne 
reuşiseră să oprească dezvoltarea violentă a evenimentelor 
în noaptea de 16 spre 17 decembrie, Nicolae Ceauşescu a 
dorit cu insistenţă să implice Armata, trimiţând-o pe străzile 
Timişoarei, fie să-i sperie pe timişoreni, fie să-i reprime. 

2. În decembrie 1989 forţele de ordine publică instituite 
prin Constituţie şi legi nu aveau mijloace adecvate tehnice 
să facă faţă unei situaţii care a escaladat, aşa cum ştim, de 
la tragerea panto-grafelor unui tramvai la scene de război 
civil. Nici legislaţia ţării nu oferea posibilităţi Securităţii să 
intervină altfel, pe timp de pace. În această ecuaţie trebuie 
să introducem şi atitudinea prudentă, rezervată a unor 
comandanţi sătui de Ceauşescu. 

Să continuăm investigația pentru a încerca să reconstituim 
atitudinea ministerelor de forţă, în seara şi noaptea de 16 
decembrie 1989. 

Departamentul Securităţii Statului. La ora 21.00 generalul 
Vlad a convocat la sediul DSS pe şefii de direcţii şi a avut loc 
o şedinţă de informare asupra situaţiei de la Timişoara. 
Este locul unde şi momentul în care informaţiile de la 
Timişoara au avut sau nu valoare. Şeful DSS a hotărât 
atunci trimiterea unei echipe cu misiuni de informare. Cum 
colonelul Raţiu era de serviciu pe minister, iar ceilalţi 
generali ezitau, generalul Macri s-a oferit să se ducă el. Aşa 
s-a format echipa Securităţii pentru Timişoara. Peste 
noapte, o dată la ora 22.00 şi a doua oară la ora 02.00, 
Nicolae Ceauşescu l-a sunat pe generalul Iulian Vlad. În 
prima convorbire, Ceauşescu a întrebat ce cunoaşte despre 
situaţia de la Timişoara, iar generalul Vlad i-a prezentat 
informaţiile pe care le obținuse până atunci. La ora 02.00, 
Ceauşescu a sunat într-o stare evidentă de nervozitate, 


reproşându-i şefului DSS neimplicarea Securităţii şi 
evacuarea lui Tokes. Ministrul secretar de stat a precizat 
atunci că evacuarea lui Tokes nu este în sarcina Securităţii, 
ci a Justiţiei. Discuţia va fi întreruptă brutal de Elena 
Ceauşescu, iar preşedintele va închide telefonul. 

La ora 23.00 va pleca spre Timişoara trenul în care se afla 
grupul de ofiţeri ai Securităţii condus de generalul Emil 
Macri. În tren, colonelul Filip Teodorescu a încercat să afle 
mai multe despre misiunea în care fusese trimis: „Generalul 
Macri, singurul care discutase personal cu generalul Iulian 
Vlad înainte de plecare, mi-a mărturisit că nu ştie mai mult 
decât că s-au produs dezordini cu ocazia punerii în 
executare a hotărârii judecătoreşti de evacuare a unui 
preot maghiar, precum şi informaţia ce-mi fusese transmisă 
de generalul Bucurescu. Nu era neliniştit întrucât pe linia 
lui de responsabilitate - respectiv economie - totul era în 
nota obişnuită”396. Rămâne în continuare de neînțeles 
nivelul scăzut de informaţii pe care îl aveau înalţi ofiţeri de 
Securitate în legătură cu misiunea în care au fost trimişi. 
lată, de exemplu, un fragment din Declaraţia de martor a 
locotenent-colonelului Gheorghe Caraşcă din Direcţia VI, 
dată în faţa procurorului la 19 martie 1990: „Menţionez că 
în ziua de 16 decembrie 1989 eram de serviciu pe unitate 
(permanent), iar în jurul orei 21.00 am primit ordin 
telefonic de la fostul şef al unităţii, colonelul Morariu Patru, 
să mă prezint la ora 22.00 la Gara de Nord la şeful Staţiei 
CFR la generalul în rezervă Macri Emil pentru a pleca în 
misiune la Timişoara, fără să-mi precizeze scopul acesteia”. 
Dacă ar fi să ne luăm după declaraţiile lui Tudor Postelnicu, 
acesta chiar dezinforma, având în vedere că în noaptea de 
16 decembrie părerea lui despre evenimentele de la 
Timişoara era că „s-a creat o stare de spirit 
necorespunzătoare ca urmare a faptului că în timpul nopţii 
(trecute, n.a.) preotul catolic Laslo, a fost forţat de organele 
administraţiei de stat să părăsească domiciliul şi 
oraşul”397. Că România a avut un dobitoc în fruntea 


Ministerului de Interne, care nici după două săptămâni de 
revoluţie nu ştia cum îl cheamă pe Tokes şi ce fel de pastor 
este, nu reprezintă o surpriză, dar în noaptea de 15 spre 16 
decembrie nu se produsese nici o evacuare, iar Tokes 
ajunsese la o înţelegere cu primarul oraşului. 

Ministerul Apărării Naţionale. Cel mai chinuit om în acele 
ore premergătoare izbucnirii revoluţiei, cel mai torturat 
psihic de Nicolae Ceauşescu a fost ministrul Apărării 
Naţionale, generalul Vasile Milea. Aşa cum am arătat, 
Ceauşescu - mai ales într-o situaţie de criză personală - 
avea tendinţa de a stimula folosirea forţei brute, înțelegând 
prin aceasta implicarea Armatei în represiune. Armata era 
instituţia în care Nicolae Ceauşescu avea cea mai mare 
încredere, fiind şi mediul pe care îl cunoştea cel mai bine. 
În momentul în care dorea să pună ordine într-un sector de 
activitate, într-un domeniu, apela la ofiţeri ai Armatei. Aşa 
ajunsese, de exemplu, transportul urban din Bucureşti să 
fie condus de generali şi cu aceeaşi soluţie căutase 
Ceauşescu să rezolve grava criză energetică din 1985. La 
17 octombrie 1985, prin Decretul prezidenţial nr. 208 
fusese instituită starea de necesitate în Sistemul energetic 
naţional şi se trecuse la regimul militarizat al acestui 
sistem. La articolul 4, de exemplu, se prevedea numirea 
unui comandant militar în conducerea unităţilor 
producătoare de energie electrică şi care avea în subordine 
„un grup de cadre militare stabilit de Ministerul Apărării 
Naţionale”398. Legătura şefului statului cu Armata era 
parazitată de Elena Ceauşescu, din motive obscure, soţia 
preşedintelui având, cel puţin în anul 1989, o serie de 
atitudini dispreţuitoare sau ostile la adresa corpului militar. 
Un ordin care a permis ofiţerilor să poarte cămaşă scurtă 
pe timpul verii a fost anulat de Elena Ceauşescu pentru că li 
se vedea părul de pe braţe. Printr-un decret al Consiliului 
de Stat militarilor li s-a interzis accesul în perimetrul 
clădirii Comitetului Central, Piaţa Republicii şi zona Sălii 
Palatului, iar un incident din iarna anului 1988 a devenit 


repede foarte cunoscut în Armată prin absurdul lui. Patru 
ofiţeri care circulau pe Podul Eroilor au fost reţinuţi din 
ordinul Elenei Ceauşescu în momentul în care coloana 
oficială trecea prin acel loc sub pretextul că îşi ţin mâi-nile 
în buzunarele mantalelor şi ascund acolo pistoale. S-a 
dovedit că suspiciunea ei era neîntemeiată, dar a dat 
ordinul să fie cusute buzunarele mantalelor în toată 
Armata, în sfârşit, este cunoscut că în anul 1989 Nicolae 
Ceauşescu a refuzat avansările în grad cu ocazia zilei de 23 
august, promițând că le va face la 25 octombrie, refuzând şi 
atunci, cu toate că generalii Milea şi Vlad au insistat. Nu 
avem o explicaţie pentru atitudinea lui Nicolae Ceauşescu 
faţă de aceste decizii care au produs o serioasă 
nemulţumire în rândul militarilor. 

Tendinţa lui Nicolae Ceauşescu de a se sprijini pe Armată 
pentru a se menţine la putere era amplificată de 
neîncrederea în Securitate, conform unei ciudate 
experienţe personale din trecut şi a unei mentalități 
primitive care judeca serviciile secrete exclusiv prin prisma 
spionajului de tip vechi, în care lucrau spioni care-şi 
vindeau conştiinţa oricui, în repetate rânduri, aşa cum 
confirmă un număr mare de înalţi ofiţeri de Securitate, 
Ceauşescu le reproşa „înclinaţia” spre jocurile duble sau 
triple. Cu fiecare acţiune reuşită a Securităţii în străinătate, 
cu fiecare penetrare în apropierea vreunui şef de stat 
străin, Ceauşescu îşi amplifica teama că este înconjurat de 
spioni străini infiltraţi lângă el şi că vehiculul principal al 
penetrării este chiar spionajul românesc. De fapt, era o 
reacţie instinctivă împotriva singurului corp de intelectuali 
din interiorul aparatului de Putere al regimului. 

Dar interesul real al lui Nicolae Ceauşescu pentru Armată 
a fost determinat fundamental nu de încrederea sau 
dragostea faţă de instituţia militară, ci de dorinţa sa 
expresă şi conştientizată politic de a controla Armata. Toate 
prevederile legale referitoare la Armată pe care le-a emis 
Ceauşescu în 25 de ani de conducere a ţării au fost 


îndreptate cu insistenţă şi metodă, cum vom demonstra, 
spre controlul multiplu, cât mai adânc şi eficient al 
militarilor forţelor armate ale ţării astfel încât să le poată 
folosi în interes propriu, pentru menţinerea sa la Putere 
până la sfârşitul vieţii, începând cu anul 1980, Nicolae 
Ceauşescu chiar a lansat în mediile militare ideea numirii 
sale în gradul de mareşal, motiv pentru care gradul de 
mareşal era păstrat în mod inexplicabil în ierarhia gradelor 
militare399. Ultimii doi mareşali, Antonescu şi regele Mihai, 
fuseseră duşmanii comunismului. Cu ocazia unui bilanţ al 
Ministerului Apărării Naţionale, şeful statului comunist 
român a afirmat că, în cazul unei agresiuni a NATO 
împotriva statelor comuniste, el va prelua gradul de 
mareşal pentru a asigura reprezentarea superioară a 
Armatei României, la paritate cu Armata Poloniei, în cadrul 
comandamentului aliat al Tratatului de la Varşovia. Probabil 
că Ceauşescu făcea o confuzie între funcţia politică de 
mareşal al Seimului polonez şi gradul militar având aceeaşi 
denumire. 

Potrivit unor mărturii din anturajul generalului Milea, 
ministrul Apărării a avut un număr foarte mare de întâlniri 
cu Ceauşescu în perioada evenimentelor de la Timişoara. 
Este înaltul demnitar chemat cel mai des la reşedinţa din 
Bulevardul Primăverii, la diferite ore, inclusiv noaptea 
pentru a-l convinge şi a-l mobiliza asupra gravităţii situaţiei. 
De asemenea, a fost sunat de foarte multe ori de la 
Cabinetele 1 şi 2. Logic, Milea nu putea nega seriozitatea 
acelei situaţii aţâta timp cât el însuşi primise informaţii 
alarmante pe linie de contraspionaj militar şi tot elîi 
trimisese aceste informaţii lui Ceauşescu prin buletinele 
MApN. Nu avem prea multe date despre conţinutul acestor 
întrevederi, însă Milea a comentat la minister despre 
tracasarea la care îl supunea Ceauşescu. Nu avem dubii 
asupra intenţiei lui Ceauşescu de a folosi Armata în 
represiune, încă de la început şi asupra prudenţei lui Milea 
de a se implica, în plus şi Milea, ca şi şefii din Miliție, trăiau 


cu sentimentul că Securitatea este vinovată de cazul Tokes. 
În raportul Comisiei senatoriale chiar este evocată o 
convorbire telefonică din jurul orei 01.00 între colonelul 
Deheleanu, şeful Miliției judeţene şi generalul Nuţă în care 
acesta din urmă a replicat: „Securitatea să se ducă în mă- 
sa, că ea a creat cazul ăsta”400. Nu Securitatea crease 
„cazul” Tokes, ci Nicolae Ceauşescu; Securitatea ceruse de 
mult trimiterea acestuia în justiţie. Este însă interesant de 
observat că, deşi nu lipsesc amintirile vii ale înalţilor ofiţeri 
din Miliție sau Armată despre condiţiile proaste de viaţă din 
acel an, despre compătimirea populaţiei şi despre propriile 
lor probleme personale, de familie, de serviciu, toţi îşi 
îndreaptă atenţia spre cazul Tokes, ca sursa a revoltei. Aşa 
cum am văzut, este complet fals. 'Tokes a fost un pretext 
oarecare, în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989 
generalul Milea face şi el aceeaşi apreciere, considerând că 
evacuarea pastorului de la Timişoara este o chestiune 
izolată, un incident minor, „al Securităţii”, fără să facă 
legătura cu acţiunea de la laşi şi cu informaţiile venite din 
Ungaria. A fost o greşeală gravă a întregii conduceri a tării 
şi a conducătorilor Ministerului de Interne şi ai Ministerului 
Apărării Naţionale. Nu ştim dacă, în frunte cu Nicolae 
Ceauşescu, liderii comunişti români nu au considerat că 
demontarea acţiunii de la laşi a fost o victorie decisivă care 
a oprit acţiunea sovietică, în româneşte există o expresie 
care se potriveşte acestei ipoteze: „a se lăsa pe tânjală”. Pe 
de altă parte, ştim astăzi că vârfurile Securităţii cunoşteau 
caracterul complex al acţiunii organizate de Vest şi de Est 
împotriva României. Se ştia că vor acţiona şi la Braşov, Cluj, 
Arad, dar au crezut probabil că stâpânesc situaţia 
operativă. 

În declaraţia olografă dată de generalul Ştefan Guşă la 13 
februarie 1990, şeful Marelui Stat Major arăta cum a 
început implicarea sa în evenimente., în seara zilei de 16 
decembrie, ora 21.30, am fost sunat de ofiţerul de serviciu 
pe MStM să mă prezint de urgenţă la minister şi că maşina 


a plecat către domiciliul meu. M-am prezentat direct în 
biroul ministrului Apărării Naţionale, gene-ral-colonel Vasile 
Milea, care mi-a spus că a fost informat de către general- 
maior Roşu Dumitru, comandantul Armatei 3, că în oraşul 
Timişoara s-au produs tulburări generate de evacuarea 
unui preot reformat şi că printre persoanele respective sunt 
multe turbulente, creând dezordine în oraş. Am întrebat 
dacă este nevoie să aduc şi alte persoane din conducerea 
ministerului şi mi-a ordonat că nu e cazul, să-i verific dacă 
sunt la domiciliu, dar eu şi dânsul vom rămiî-ne peste noapte 
la minister”401. Generalul Milea a sunat la comandamentul 
Diviziei mecanizate de la Timişoara şi a purtat o convorbire 
cu locotenent-colonelul Zeca, înlocuitorul comandantului, 
asupra situaţiei din oraş. Informaţiile acestuia erau foarte 
vagi şi se învâr-teau în jurul aceleiaşi imagini eronate 
despre acţiunile lui Laszlo Tokes şi ale grupului sau de 
iredentişti. Este posibil ca toate aceste referiri la „cazul 
Tokes” să ascundă incapacitatea comandanților din diferite 
eşaloane militare şi civile de a recunoaşte faptul că 
mişcările violente de la Timişoara antrenaseră populaţia 
românească nemulțumită de regimul Ceauşescu. Factorul 
politic local şi central insista pe sursa străină a acţiunilor 
violente şi pe participarea huliganilor, eliminând din orice 
comunicare, cu o singură excepţie, orice referire la 
caracterul politic anticeauşist. Doar pe canale secrete, 
ofiţerii de Securitate de la Timişoara au transmis adevărul. 
Altfel nu se justifică prudenţa generalului Iulian Vlad. 

În continuare, până în jurul orei 24.00, generalul Mileă şi 
generalul Guşă iau legătura cu armatele şi cu şefii de 
departamente ale ministerului pentru a verifica prezenţa 
acestora în garnizoane. Milea primeşte telefoane alarmate 
de la conducerea politică a Timişoarei, cerându-i-se 
intervenţia Armatei. Unul din telefoanele alarmate a fost de 
la fostul prim-secretar Ilie Matei, dovadă a faptului că 
trecea peste primul-secretar Bălan, pe care îl considera 
„lipsit de fermitate”. Nu ştim dacă el sau Mihalăche, prin 


Bobu, a fost acela care l-a pârât pe Milea că nu vrea sa 
scoată armata din cazărmi. Ministrul Apărării găseşte o 
modalitate de a se eschiva, fie precizând că nu este un caz 
de intervenţie militară, fie informând rituos că unităţile 
militare se află îritr-o situaţie operativă obişnuită, dar cu 
maximă atenţie din partea comandanților, în faţa acestui 
răspuns, primul-secretar Bălan de la Timişoara apelează 
din nou prin intermediul liniei politice, până la Nicolae 
Ceauşescu şi acesta îl va suna din nou pe Milea, ordonându- 
i să scoată Armata în stradă. Mileă hotărăşte să mărească 
numărul de patrule militare pe străzile Timişoarei. Acum 
Ministrul Apărării a ordonat la rândul său unităţilor militare 
din Timişoara să organizeze cele 10 patrule formate din 
militari înarmaţi dar fără muniţie la ei. La ora 24.00 şeful 
Marelui Stat Major s-a dus la culcare. La primele ore ale 
zilei de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu îl sună din 
nou pe Mileă şi, sub ameninţarea destituirii, îi ordonă să 
scoată trupele. Milea va executa acest ordin ilegal. 
Manifestaţiile din noaptea de 16 decembrie vor fi în 
realitate sparte de Armată, ea efectuând şi cele mâi multe 
din arestările înregistrate atunci, în actele oficiale şi în 
declaraţii se vorbeşte însă numai de mărirea patrulelor la 
15. Este o informaţie falsă: trupele MApN au fost scoase pe 
străzi încă din noaptea de 16 decembrie; nu au tras, dar au 
bătut şi arestat până la dimineaţă. 

Procuratura Generală. Procurorul general adjunct 
Gheorghe Diaconescu a fost primul din sistemul Justiţiei 
care a luat contact cu informaţii de la Timişoara: „în ziua de 
16 decembrie, până pe la 10.00 şi ceva seara, nu am ştiut 
nimic - a declarat Gheorghe Diaconescu autorului în ziua 
de 3 septembrie 2003. Procurorul de serviciu pe 
Procuratura Generală, Dumitru loniţă, mi-a telefonat şi mi-a 
spus că procurorul-şef Tilincă i-a vorbit despre acea 
«aglomerare» din Piaţa Maria de la Timişoara, în legătură 
cu operaţia de evacuare a lui Tokes. Despre Tokes ştiam din 
februarie-martie. A fost un raport înaintat secretarului CE 


Ion Coman prin care a fost informat că Tokes a oferit 
informaţii la doi ofiţeri maghiari, identificaţi cu gradul de 
maior, că a primit bani. Au fost capturate şi cele două 
chitanţe. I-am cerut lui loniţă să ia relaţii suplimentare, 
pentru că simpla aglomerare nu produce o alertă. După 
aproximativ o oră revine spunând că este «agitaţie». Pe la 
24.00 l-am sunat pe Popovici. Nu ştia nimic. Nefiind 
informat pe vreo cale oficială şi la nivelul lui, nu era alertat. 
(...) Ofiţerul de serviciu loniţă mă suna pe mine, nu pe 
Popovici, pentru că avea această obligaţie prin ordin. Ne- 
am dus totuşi la birou, eu şi Popovici. Popovici a vorbit cu 
Tilincă, dar acesta avea informaţii modeste. Atunci a luat 
legătura cu generalul Vlad de la care a aflat mai multe. 
Popovici a închis şi mi-a spus: «Cred că e cazul să pleci la 
Timişoara, maestre». M-am dus în cabinetul meu şi am luat 
la mână toate lucrările. Le-am lăsat în lucru cu bileţele pe 
fiecare dosar. Am lucrat aproximativ două ore, după care 
am revenit împreună cu Popovici acasă, spre ora 04.00 
dimineaţă. Am dormit foarte puţin, una maximum două ore, 
apoi m-am dus la aeroport, la prima cursă de Timişoara. (...) 
La Procuratura Generală nu a fost nici o şedinţă a 
conducerii în seara de 16 decembrie. Numai noi doi 
(Popovici şi Diaconescu, n.a.)'.402 

Să facem bilanţul datelor pe care le avem despre 
comportamentul şefilor din ministerele de forţă în noaptea 
de 16 spre 17 decembrie 1989. Ministrul de Interne nu 
înţelege ce se întâmplă, dar dă ordinele de intervenţie în 
stradă, fără arme şi muniţie. El este sunat în mai multe 
rânduri de Nicolae şi Elena Ceauşescu, transmițând mai 
departe forţelor de ordine de la Timişoara toate cererile 
acestora. Şeful Departamentului Securităţii Statului lasă ca 
misiune forţelor sale neimplicarea în stradă, iar când 
evenimentele evoluează spre violenţe nu este informat la 
timp de subordonații săi direcţi. Va fi singurul care va 
organiza o şedinţă a conducerii în acea seară şi va trimite 
un grup de patru ofiţeri la Timişoara pentru a fi mai bine 


informat. Şeful acestui grup, generalul Macri, răspundea de 
probleme economice şi a fost totuşi desemnat să conducă 
colectivul ca urmare a simplului fapt că s-a oferit voluntar. 
La Ministerul Apărării, generalul Milea este excedat de 
presiunile cuplului Ceauşescu, căutând în permanenţă să 
împiedice implicarea Armatei, convins că este o problemă 
minoră, a Ministerului de Interne. El nu dă impresia că ar 
face legătura între informaţiile secrete pe care le primise, 
cel puţin în ultimele luni, în legătură cu organizarea unei 
acţiuni multinaționale împotriva României şi nici cu 
evenimentele de la Iaşi, în care fusese implicat, cel puţin 
prin ordinul de verificare a coloanelor de „turişti” sovietici. 
Şeful MStM, generalul Guşă, este chemat la minister, dar 
activitatea sa se reduce la verificarea prezenţei 
comandanților şi şefilor de departamente în garnizoane. 
Apoi se culcă. Procurorul-şef al ţării nu ştie nimic până la 
miezul nopţii şi, aflând că generalul Vlad a trimis o echipă 
proprie acolo, îl trimite şi el pe procurorul şef adjunct 
Diaconescu, deşi la acea oră infracțiunile raportate de la 
Timişoara erau exclusiv de drept comun. Nicolae Ceauşescu 
îl sună pe generalul Iulian Vlad de două ori şi pe generalul 
Vasile Milea de cel puţin şase ori, insistând pe folosirea 
forţei brute pentru a lichida rapid dezordinile din 
Timişoara. 

Tot acest tablou înfăţişează un lanţ al prudenţei din partea 
unor conducători de instituţii importante ale statului, 
conducători care cunoşteau situaţia reală a populaţiei, 
aşteptau o schimbare şi mai Ştiau şi ce se pregăteşte la 
graniţele ţării. Nici Postelnicu nu era atât de inconştient să 
nu-şi dea seama că instigarea de la Timişoara - despre care 
Securitatea ştia că are caracter diversionist! 

— Antrenase cetăţeni nemulţumiţi ai capitalei judeţului 
Timiş. După miezul nopţii, comunicările de la Timişoara 
reflectă situaţia reală: în ciuda violenţelor provocate de 
manifestanți, mişcarea a fost oprită, exista patru răniţi din 
rândurile forţelor de ordine, dar şi aproximativ 100 de 


persoane reţinute. Având în vedere cifrele asupra 
numărului de participanţi la mişcarea din seara de sâmbătă 
spre duminică, numărul arestaţilor este oricum foarte 
mare, fie dacă e vorba de aproximativ un sfert din 
participanţi, fie dacă au reprezentat, mult mai probabil, 
aproximativ între 5 şi 10 dintre cei care au protestat pe 
străzile Timişoarei, în ce priveşte rezultatul ciocnirilor între 
manifestanți şi forţele de ordine, avem o mărturie 
interesantă din partea generalului Ştefan Alexie, secretar 
de stat în DSS: „Eu nu am fost convocat în noaptea de 16 
decembrie, ora 21.30, pentru că în februarie făcusem un 
infarct în timpul unui bilanţ. Eram cu bagajul pregătit ca a 
doua zi să mă internez. După Congres acuzam dureri 
anghinoase. Seara m-a sunat şeful de cabinet al generalului 
Vlad, întrebându-mă dacă am fost convocat. l-am spus că 
nu, iar el mi-a recomandat atunci să rămân acasă. Pe 17 
dimineaţa, la ora 07.00, m-am dus totuşi la birou în loc să 
mă prezint la spital. Aflând că sunt în sediu, Vlad vine în 
biroul meu şi îmi spune, cu un anume entuziasm: «Nu s-a 
tras nici un foc, s-au descurcat bine. Nu s-a ieşit cu muniţie, 
dar au făcut faţă. Avem patru răniţi şi atât». În continuare, 
generalul Vlad a dispus adresarea de felicitări generalului 
Ghiţă, dar cum acesta nu a putut veni la Centru, a primit 
felicitările prin telefon”403, în privinţa răniților din 
rândurile forţelor de ordine avem o mărturie de la 
Timişoara, care provine de la o persoană calificată, medicul 
Octavian Onisei de la secţia Chirurgie I a Spitalului 
Judeţean: „între orele 21 şi 22 au fost aduşi şase membri ai 
unităţilor de luptă antiteroristă (USLA) bătuţi de populaţie”. 
Nu erau de la USLA, ci de la trupele de miliţie-securitate. 
Trei dintre ei au fost internaţi la chirurgie, pentru 
intervenţii asupra unor răni deschise, un al patrulea a fost 
internat la neurologie (este vorba de cel lovit în cap de 
secretarul de partid de la magazinul „Bega”), iar alţi doi au 
fost pansaţi şi au plecat, între cei patru râmaşi în spital a 
fost remarcat căpitanul Dorneanu: „Striga mereu, striga în 


adevăratul sens al ciivântului că indivizii aceia sunt 
huligani, golani, că trebuie struniţi; striga că el nu era om 
oarecare ci comandant şi că trebuia să fie între oamenii lui, 
dacă nu cu totul, măcar cu capul, ca să-i comande, ca să le 
spună cum să facă, marele lui regret fiind acela că nu li s-a 
dat ordin sa tragă, pentru a-i face chisăliţă”404. Spre 
dimineaţă, probabil orele 02.00-03.00, la spital s-a 
prezentat un subordonat al căpitanului Dorneanu cu care 
acesta a avut un dialog: „Nu vă faceţi probleme, 
dumneavoastră o sa vă faceţi bine, că i-am învins”. „Cum i- 
aţi învins, că erau mulţi?”. „l-am învins, aşa cum ne-aţi 
învăţat dumneavoastră”405, în timpul anchetei, 
timişoreanul Marius Mioc a fost bătut şi i s-a strigat: „Prea 
bun e Ceauşescu cu voi. Trebuia de la început să dea ordin 
să se tragă. Ai văzut că tot noi suntem mai tari? Care cum 
mişcă - îngeraş”406. Informaţia nu poate fi verificată, 
probabil că este literaturizată, dar pentru faptul că descrie 
o situaţie foarte similară cu aceea de la Iaşi, trebuie să aibă 
un sâmbure de adevăr. Oricum, mărturiile privind starea de 
spirit a unor membri ai forţelor de ordine sunt importante 
pentru a înţelege cumva atitudinea din momentul în care 
ordinul de folosire a muniției reale chiar s-a dat. 

Pentru a trage concluzii asupra comportamentului 
ministerelor de forţă în noaptea de 16 spre 17 decembrie 
trebuie remarcat faptul cert că, prin ordinul ministrului 
Apărării, al ministrului de Interne şi al şefului DSS, nu s-a 
deschis foc asupra manifestanţilor, deşi actele de violenţă, 
agresiunile asupra militarilor şi devastările de magazine, 
precum şi pătrunderea în clădirea Comitetului Judeţean de 
Partid se produseseră încă din seara de 16 decembrie. 
Voința de a nu folosi armele de foc a aparţinut celor doi 
demnitari menţionaţi, Milea şi Vlad (acesta din urmă 
influenţându-l pe Postelnicu), însă dorinţa de a folosi armele 
a existat la militarii din stradă, mai ales după orele de 
confruntare cu grupurile violente. Mai trebuie remarcat că, 
deşi în noaptea respectivă fuseseră arestate aproximativ 


100 de persoane pentru furt, împreună cu obiectele furate, 
Procuratura nu s-a mişcat. 

Această situaţie induce imaginea clară a lipsei dorinţei de 
a declanşa o represiune din partea conducătorilor 
ministerelor de forţă ale ţării. Ioate informaţiile indică 
dorinţa de a opri escaladarea evenimentelor. Dacă la 
Timişoara au acţionat diversionisţi, aceştia nu au făcut-o din 
ordinul vreunui ministru român. 

De asemenea, să nu uităm şi să adăugăm aici că în 
noaptea de 16 decembrie manifestanţii autentici din Piaţa 
Maria au oprit aruncarea cu sticle şi alte obiecte în 
milițieni, încercând dialogul, milițienii au răspuns că au 
primit ordine, iar revoluționarii au interpretat firesc acest 
răspuns ca fiind expresia voinţei de represiune a lui Nicolae 
Ceauşescu. Teoria cu grupurile speciale, secrete, bine 
instruite ale Securităţii sau Armatei care au spart vitrinele 
pentru a produce motivul declanşării represiunii pare astfel 
complet ilogică sau creaţia unui interes politic de speţă 
joasă. O vom analiza separat. Pe de altă parte, 
comportamentul superficial al unor înalţi ofiţeri din 
conducerea politică şi a Armatei, lipsa de comunicare între 
structuri şi atitudinea de izolare şi desconsiderare între 
aceleaşi structuri în faţa unui eveniment ce se lega evident 
de campania internaţională declanşată împotriva regimului 
comunist din România, în condiţiile în care trupele Uniunii 
Sovietice se. Deplasau perpendicular pe graniţele ţării, fără 
preaviz şi fără a îndeplini condiţiile prevăzute în acordurile 
multilaterale din interiorul Tratatului de la Varşovia, 
demonstrează o uzură înaintată a regimului comunist 
condus de Nicolae Ceauşescu, cu efect direct asupra 
capacităţii de apărare naţională, înainte de a căuta din nou 
trădători în preajma lui Ceauşescu, trebuie să analizăm cu 
luciditate situaţia statului român din acel moment. El se 
destructura de mai multă vreme. Aşa cum arătau şi experţii 
Comisiei „Bogomolov” sovietice, Nicolae Ceauşescu încă 
mai avea resurse să supravieţuiască la conducerea acelui 


stat prin diferite mijloace, între care o infuzie de fonduri 
spre consum şi o reacţie în forţă la orice mişcare de protest 
ar fi avut efecte retractile asupra populaţiei, lipsită, în 
opinia sovieticilor, după cum am văzut, de „conştiinţa 
naţională”. 

Subversiunea. 

Nicolae Ceauşescu l-a sunat pe Milea în intervalul 16 
decembrie, ora 22.00-17 decembrie, ora 06.00 de şase ori. 
Informat încă o dată de Bălan asupra deciziei luate de 
generalul Milea şi mergând în continuare pe ideea că 
trupele de miliţie-securitate au reacţionat timid, Nicolae 
Ceauşescu îl sună din nou pe ministrul Apărării la ora 06.00 
ordonându-i să readucă trupele în oraş. În faţa acestei 
solicitări, Milea propune trimiterea unei echipe de stat 
major din partea ministerului la Timişoara pentru a se 
informa la faţa locului şi a lua măsuri în conformitate cu 
realitatea. Milea invocă lipsa de informaţii. Argumentul 
ministrului era întărit de faptul că Postelnicu raporta mereu 
că trupele Ministerului de Interne stăpânesc situaţia şi că 
prezenţa soldaţilor este nu numai inutilă dar ar putea fi şi 
provocatoare. Ca urmare a ultimului telefon primit de la 
Ceauşescu, ministrul Milea cheamă la el pe colonelul 
Dumitru lonescu din MStM, pe colonelul Teodor Ardelean 
de la Consiliul Politic Superior şi pe încă un ofiţer 
ordonându-le să se deplasese cu avionul la Timişoara 
„pentru a vedea care este situaţia şi eventual pentru a 
coordona unele acţiuni dacă va fi cazul. Apoi a vorbit la 
armate ordonând să se constituie grupe operative, fără însă 
să se aducă toate cadrele în cazărmi”407. Este clar că 
Nicolae Ceauşescu voia să vadă Armata în stradă pentru a 
intimida, pentru a arăta hotărârea de a răspunde în forţă 
manifestaţiilor pe care el le considera exclusiv opera 
diversionisţilor străini, ignorând cu consecvență 
participarea cetăţenilor nemulţumiţi ai Timişoarei la 
evenimentele protestatare. La acea oră a dimineţii exista o 
realitate raportată la Bucureşti de Securitatea Timiş: nu 


fusese descoperit şi dovedit nici un diversionist, nici un 
străin suspect, iar Miliția reţinuse aproximativ 100 de 
persoane între care vreo 30 pentru furt şi foarte mulţi copii. 
Existau în schimb informaţii despre prezenţa şi acţiunile 
agenţilor sovietici şi maghiari, dar fără a se putea 
determina implicarea lor directă în evenimente. Factorul 
politic local, liderii Comitetului Judeţean de Partid, precum 
şi activiştii trimişi de Dincă şi Bobu de la Bucureşti 
alimentau agitația lui Ceauşescu, direct sau prin Emil Bobu, 
cu câte-vateme alarmante: devastările din oraş sunt uriaşe, 
nu aparţin timişorenilor, ci unor grupuri violente de agenţi 
străini şi huligani; s-a insistat pe participarea ţiganilor şi a 
unor indivizi veniţi din alte localităţi, care au avut asupra 
lor obiecte contondente şi arme albe; forţele de ordine au 
acţionat slab, fără voinţă şi au stat să fie bătute de nişte 
derbedei, existând răniţi în rândurile milițienilor; acţiunea 
este organizată de iredentişti maghiari în jurul lui Laszlo 
Tokes, acesta fiind şi punctul cheie în jurul căruia 
gravitează toate mesajele alarmiste ale liderilor comunişti 
locali, căutând în fapt să ascundă bâlbâielile, deciziile 
contradictorii şi acţiunile stupide (vezi trimiterea 
sindicaliştilor) care au produs în realitate incidentul, în timp 
ce Milea şi Vlad intuiau în acţiunea de la Timişoara o nouă 
tentativă de a forţa căderea lui Ceauşescu, acesta şi Emil 
Bobu, factori politici decisivi şi decizionali, căutau să 
transfere această tendinţă unui atac la adresa integrităţii 
teritoriale, a unei pregătiri pentru o invazie iminentă cu 
scopul de a distruge sistemul comunist. Ceauşescu personal 
se identifica drept apărător al acestor teme. Nu trebuie să 
scăpăm din vedere două aspecte esenţiale ale 
comportamentului lui Nicolae Ceauşescu din acele 
momente, faptul că era foarte bine informat că se 
urmăreşte înlăturarea lui de la Putere şi faptul că peste tot 
în ţările lagărului comunist liderul fusese îndepărtat cu 
concursul determinant al şefilor Armatei şi Ministerului de 
Interne! Bolnav de suspiciune, dar şi suficient de viclean, el 


nu putea interpreta altfel prudenţa şi rezervele generalului 
Milea şi ale lui Postelnicu faţă de cererile lui insistente de a 
se interveni în forţă de o asemenea manieră încât 
incidentele de la Timişoara să fie rupte brusc din cursul lor, 
să fie oprite aţât de brutal încât să blocheze orice altă 
dezvoltare. El voia - este cât se poate de clar - o represiune 
rapidă încă din noaptea de 16 spre 17 decembrie, cu 
deschiderea focului şi cu trageri „în tot ce mişcă”. 

Atitudinea lui Nicolae Ceauşescu nu era a unui nebun, cia 
unui om care, bine informat şi calculat, a ales soluţia 
(greşită) a lichidării rapide a focului diversionist şi 
acoperirea represiunii fulger cu propagandă şi adunări 
muncitoreşti. Este posibil ca el să fi înţeles că acţiunile de la 
laşi şi de la Timişoara, precum şi cele în pregătire la Braşov, 
Arad şi Cluj-Napoca, aveau calitatea de diversiuni în 
pregătirea acţiunii centrale de la Bucureşti, în acest loc 
trebuie să afirmăm şi noi cu convingere că evenimentele din 
laşi şi Timişoara se înscriau într-un plan al subversiunii care 
atribuia oraşelor de provincie postura de centre ale 
diversiunii care să determine în final o acţiune decisivă la 
Bucureşti. Succesul la Timişoara (cum s-a şi produs în 20 
decembrie) nu era suficient, dar constituia mişcarea 
necesară care eşuase la laşi, iar evenimentele din capitala 
Banatului, în întreaga lor complexitate - cu diversionisţi, 
hoţi, dar şi o majoritate formată din cetăţeni revoltați - nu 
au reprezentat în planul schimbărilor est-europene mai 
mult decât succesul unei diversiuni. 

Pentru a înţelege că folosirea cuvintelor subversiune şi 
diversiune pentru a caracteriza evenimentele de la 
Timişoara nu este o licenţă literara sau o opţiune subtil 
subiectivă a autorului vom apela din nou la definiţii, chiar în 
acest loc, înainte de a continua reconstituirea 
evenimentelor. 

Subversiunea a ajuns în prim-planul operaţiunilor politico- 
mili-tare ale unor Puteri după anul 1970, o dată cu 
ascuţirea crizei din Orientul Apropiat şi cu declanşarea 


crizei petrolului. Atunci americanii au înţeles importanţa 
campaniilor de propagandă organizate de URSS înaintea 
unei acţiuni militare sau pseudomilitare în zone din afara 
sferelor de influenţă şi rolul important pe care îl joacă 
folosirea căilor publice de comunicare pentru a crea starea 
de spirit favorabilă unei intervenţii. Subversiunea 
reprezintă un complex de acţiuni menite să câştige 
războiul, dacă se poate fără a se trage nici un cartuş. Ea 
este declanşată din timp împotriva unui inamic, cu scopul 
de a-l face să cedeze sau oricum de a-l slăbi în faţa unei 
intervenţii paramilitare, din interior. Axa subversiunii este 
crearea imaginii publice că schimbarea dorită s-a produs 
datorită unor forţe interne ale binelui revoltate împotriva 
unui rău, acţiune pe care Puterea externă respectivă o 
susţine politic spre atingerea păcii, a libertăţii şi 
democraţiei. Reamintim că vocabula democraţie era 
invocată şi de URSS şi de Occident în egală măsură, deşi 
înțelegeau prin ea lucruri total opuse. Subversiunea este 
caracteristica războiului ultramodern, cel mai recent istoric 
şi a fost vizibilă şi pentru români în câteva situaţii 
conflictuale: campania susţinută prin cele mai importante şi 
influente canale mass-media, în frunte cu CNN (unde a 
excelat Cristiane Amampur), pentru a-i transforma pe sârbi 
şi pe liderii acestora într-o grupare de nazişti asasini; 
campania împotriva lui Saddam Hussein, fostul aliat al SUA 
împotriva Iranului, prezentat ca „prinţul negru din Orient” 
anunţat de Nostradamus, Antichrist şi antidemocratic; 
campania rusă împotriva cecenilor şi denigrarea constantă 
a comandantului Dudaev; campania rusă susţinută activ de 
mass-media franceză împotriva naţionaliştilor români din 
Basarabia, prezentaţi ca fascişti şi asasini, în timp ce 
mercenarii cazaci veniţi cu armele în provincia românească 
estică erau nişte eroi romantici (vezi reportajul TV5 din 13 
iulie 1992!). 

Profesorul Roger Mucchielli, expertul occidental numărul 
unu în problema subversiunii, ne oferă prima definiţie a 


acestui tip de război neconvențional: „în această nouă 
formă de război, subversiunea a devenit arma principală, 
într-adevăr, strategia războiului total din zilele noastre 
exclude recurgerea la intervenţia armată străină, în loc de 
a angaja trupele la frontierele naţiunii de cucerit, se 
provoacă din interiorul statului respectiv şi prin acţiunea 
agenţilor subversivi pregătiţi special, un proces de 
dezagregare a autorităţii, în timp ce mici grupuri de 
partizani, prezentaţi ca «proveniţi din popor» şi constituiți 
«spontan» vor angaja un nou tip de luptă locală cu intenţia 
declarată de a începe un «război revoluţionar de 
eliberare», în fapt de a accelera procesul de degradare a 
statului din ţara vizată şi apoi de a cuceri puterea”408. Mai 
clar de atât nu se poate, în această definiţie a unui expert 
occidental întâlnim toate detaliile anormale şi nenaturale 
(în fond cele care nu aparţineau revoltei revoluţionarilor 
autentici ai limişoarei) ale evenimentelor de acolo: evitarea 
unei intervenţii militare clasice, cu trupe şi trimiterea unor 
comandouri acoperite sub calitatea de turişti, adică 
prezenţa „agenţilor subversivi pregătiţi special”, instruirea 
unor „mici grupuri de partizani” identificaţi prin cetăţenii 
români rugiţi peste graniţă, racolaţi în taberele 
paramilitare din Ungaria şi returnaţi în România ca 
refugiaţi ilegali, constituirea „spontană” în Piaţa Maria a 
unui grup cu pretenţia de nucleu „revoluţionar” şi atacarea 
fără motiv a forţelor de ordine aflate în zonă, scopul real 
fiind acela de a arăta cetăţenilor normali ai oraşului că 
autoritatea poate fi înfrântă, că prin bătaia dată unui tânăr 
din rândurile milițienilor se dezvoltă curajul împotriva 
regimului, că devastările vor lăsă un semn atât de vizibil 
încât este imposibil ca Ceauşescu să-l mai ascundă. „Opinia 
publică este mediul în care operează subversiunea” - spune 
Roger Mucchielli şi este vorba în primul rând de opinia 
publică din ţara supusă subversiunii, dar şi de opinia 
publică din statul care o organizează, în al doilea rând, 
pentru ca organizatorii să-şi asigure un sprijin popular 


pentru intervenţia lor. „Fără presă, fără radio, fără 
televiziune, subversiunea este neputincioasă” - spune mai 
departe Mucchielli, dându-ne peste timp o explicaţie 
indubitabilă pentru campania internaţională dusă prin toate 
mijloacele de comunicare împotriva lui Ceauşescu, dar şi, 
parţial şi din păcate, inclusiv asupra poporului român. 
Subversiunea, ca procedeu operaţional al unei puteri 
străine, nu are în sine culoare politică, fiind folosită pe 
scară largă şi de NATO şi de URS S şi atinge egal şi tehnic 
ambele feţe ale cercului secţionat prin care Brâncuşi 
simboliza binele şi răul. Să ne înţelegem - subversiunea 
slujeşte în egală măsură şi acţiunea care oprimă popoare şi 
acţiunea care eliberează naţiuni. Depinde de cine este 
organizată şi împotriva cui. 

În decembrie 1989 subversiunea sovietică, desfăşurată cu 
concursul american, maghiar, iugoslav, german, francez, 
olandez, britanic, austriac ş.a., a urmărit eliberarea naţiunii 
române de sub dictatura de tip stalinist a lui Nicolae 
Ceauşescu, din cauza faptului că națiunea română întârzia 
să se elibereze singură. Dincolo de această temă centrală, 
trei actori principali ai subversiunii au urmărit sco-Puri 
secundare diferite: URSS, înlocuirea lui Ceauşescu cu un 
lider comunist reformist; Statele Unite, ruperea României 
din sfera de influenţă sovietică; Ungaria, ruperea 
Transilvaniei din teritoriul României. Din aceste trei intenţii 
nu s-a realizat ultima. Prima s-a obţinut imediat, în faptul 
revoluţiei, iar a doua a urmat un curs foarte lent care s-a 
finalizat în 2004, o dată cu primirea în NATO. Este atipic. 
Este românesc. 

Pentru a înţelege mai bine că subversiunea este o 
operaţiune planificată care se desfăşoară pe termen lung şi 
nu trebuie confundată cu violențele din stradă, vom 
prezenta cele trei obiective secrete urmărite de o astfel de 
operaţie: l. Demoralizarea naţiunii vizate şi dezintegrarea 
grupurilor ce o compun. 2. Discreditarea autorităţii, a 
apărătorilor, funcţionarilor şi oficialităților acesteia. 3. 


Neutralizarea maselor pentru a împiedica orice intervenţie 
spontană generală în favoarea ordinii existenţe în 
momentul ales pentru preluarea non-violenţă a puterii de 
către un mic grup minoritar. 

Demoralizarea naţiunii şi dezintegrarea grupurilor ce o 
compun a fost vizibilă prin campania de presă dusă 
împotriva românilor, prezentaţi ca izolaţi, înapoiaţi, ţigani, 
rămaşi politic în urmă (să ne amintim declaraţiile 
americane care „nu înțelegeau” de ce populaţia nu 
reacţionează la evenimentele din Est), mămăligari care nu 
fac explozie, popor cu istorie făcută de alţii, cu istorie 
incertă şi fără „conştiinţă naţională”. Apoi a fost tentativa 
de a folosi minoritatea maghiară pentru o revoltă împotriva 
statului, folosirea ţiganilor şi a infractorilor pentru 
provocarea violenţelor împotriva autorităţii, prezentarea 
comuniştilor ca un corp separat de societate prin privilegii, 
prezentarea disidenţilor şi opozanților drept reprezentanţi 
ai unei largi părţi a populaţiei care nu are curajul să 
reacționeze din cauza fricii de Securitate, transformarea lor 
în lideri de opinie, în posesori ai adevărului şi ai unei 
imagini clare, optimiste despre viitor. 

Pentru a vedea exact cum arată o diversiune împotriva 
românilor, prezentaţi ca înapoiaţi şi incapabili, vom alege 
un singur exemplu. În cartea pe care şi-a publicat-o în 
România, corespondentul Agenţiei TASS, agentul sub 
acoperire de ziarist Nikolai Morozov, povesteşte şi 
următoarea întâmplare: „Odată, aflându-mă la o fermă de 
păsări şi notând în agendă cifre ce demonstrau o 
formidabilă productivitate a găinilor de acolo, am auzit în 
spatele meu o discuţie din care reieşea că această 
gospodărie aparţinea PCR şi era scutită de livrările 
planificate către fondul de stat. Întrebarea mea 
«nevinovată» despre ce înseamnă «gospodărie de partid» l- 
a panicat pe ghidul nostru şi, bineînţeles, nu am insistat să 
primesc răspunsul..."409. Reprezentantul Uniunii Sovietice 
nu ştia ce este o gospodărie de nartid sau, mai bine zis, se 


făcea că nu ştie pentru că, vezi-Doamne, el făcea 
perestroika, se emancipa, iar românii rămâneau nişte 
comunişti depăşiţi. Răspunsul corect pe care trebuia să-l 
dea ghidul român era următorul: „Gospodăria de partid 
este o structură economică sovietică impusă în România de 
ocupantul sovietic şi care copia obligatoriu gospodăriile de 
partid din URSS. Dintr-o astfel de gospodărie de partid s-a 
ridicat în ierarhia politică tovarăşul Mihail Sergheevici 
Gorbaciov, nu ştiu dacă aţi auzit de el, şeful dumneavoastră 
care se ocupă cu ospeţele lui Andropov la gospodăria de 
partid din Stavropol şi trimitea la Moscova în conteinere 
speciale produsele gospodăriei de partid pentru consumul 
înaltei nomenclaturi. Ferma de păsări pe care o vizitaţi este 
scutită de livrările la fondul de stat pentru că tovarăşul 
Nicolae Ceauşescu plăteşte petrol sovietic cu pui de găină”. 
Dacă ghidul ar fi dat acest răspuns, după câteva zile 
Comitetul Central al PCR primea o notă de protest pentru 
atitudine antisovietică din partea Comitetului Central al 
PCUS, aşa cum mai fuseseră trimise astfel de note 
împotriva istoricului loan Talpeş, care a scris că masacrul de 
la Oarba de Mureş a fost organizat de sovietici, împotriva 
lui Marin Preda pentru romanul „Delirul”, împotriva lui 
Dumitru Popescu pentru romanul „Pumnul şi palma”. 
Nikolai Morozov nu făcea pe nebunul, ci participa cu mica 
lui acţiune diversionistă la subversiunea mai mare. 
Discreditarea autorităţii era şi cel mai uşor de obţinut 
pentru că se discredita singură, în frunte cu omul cel mai 
vinovat, Nicolae Ceauşescu. Secondat de Elena Ceauşescu, 
a treia femeie fatală a României după Maria Obrenovici şi 
Elena Lupescu, discreditarea era doar o chestiune de 
publicitate a evidenţei. Dar şi de invenţii - „Orizonturi roşii” 
este o astfel de acţiune. Un capitol aparte a fost Scris în 
discreditarea serviciului secret al ţării, a Securităţii, ca 
aparat represiv sângeros şi ordinar, pus în slujba dictaturii 
neostaliniste a lui Ceauşescu, braţ înarmat al acestuia 
împotriva populaţiei, rupt de activităţile pe care le 


desfăşoară în toate ţările un serviciu secret, ocupându-se 
numai cu opresiunea, fiind condus direct de dictator şj 
îndeplinind fără ezitare toate ordinele criminale ale 
acestuia. La procesul de discreditare a autorităţii a 
contribuit foarte mult corupţia din aparatul de partid şi, mai 
ales, cea din Miliție. 

Neutralizarea maselor era necesară pentru a nu reacţiona 
la o intervenţie militară sau la un act criminal împotriva 
conducătorului statului, ambele acţiuni declanşând 
previzibil o solidarizare cu acesta (faptul s-a petrecut invers 
cu generalul Milea) şi împiedicând astfel, cum arată foarte 
bine Mucchielli, acţiunea „unui mic grup minoritar” 
destinat să ia puterea. Oricât ar părea de contradictoriu cu 
teza oficială a teroriştilor, în decembrie 1989 a existat o 
formă de neutralizare a maselor, pentru a le împiedica să 
atace frontal bazele comunismului şi să se desprindă din 
sistem. 

Aşa cum uşor se poate constata, această operaţiune 
subversivă împotriva regimului comunist din România şi 
parţial împotriva poporului român s-a desfăşurat pe mai 
mulţi ani, declanşându-se cam prin anul 1986. De atunci au 
fost lansate campaniile din presa occidentală, susţinute fie 
de agentura sovietică din tarile respective, cea mai activă 
fiind cea din presa franceză, fie de către serviciile 
specializate ale acelor state la comandă politică. Oricare 
schimbare a situaţiei din România ar fi oprit acţiunea, cu 
condiţia să fi îndeplinit scopul celei care o lansase - URSS. 
Dacă Ceauşescu preda puterea unui om acceptat de 
Moscova în iunie, septembrie sau noiembrie 1989, la 
Congres, subversiunea se oprea în iunie, septembrie sau 
noiembrie. Ceauşescu nu a cedat şi subversiunea nu s-a 
oprit. Subversiunea a fost din acest motiv mult mai complex 
organizată, datorită atuurilor interne pe care miza 
Ceauşescu şi care se regăsesc în analizele institutelor 
sovietice gorbacioviste, încât era nevoie, spre deosebire de 
alte ţări comuniste, de o explozie în mai multe oraşe odată, 


de prezenţa comandourilor sovietice pe teritoriul României, 
de cel puţin o mare diversiune. La laşi nu a reuşit, la Braşov 
a fost prea dificil de obţinut. A reuşit la Timişoara. 

Ce este diversiunea? Am folosit cuvântul la un loc cu 
subversiunea şi trebuie arătată diferenţa. 

Diversiunea este o parte componentă a subversiunii. Ea 
copiază operaţiuni specific militare, folosite la nivel tactic în 
timpul ducerii acţiunilor de luptă în războaie, dar este 
folosită şi de serviciile secrete cu scop operativ. Atunci când 
se planifică o subversiune asupra unui stat, cum a fost 
România în decembrie 198 9, în planul de operaţii există 
mai multe locuri în care se caută obţinerea unui început. El 
poate fi o acţiune spectaculoasă de sabotaj, o acţiune 
ofensivă asupra unui obiectiv precis şi important care să 
reprezinte obligatoriu şi semnificativ autoritatea (de 
exemplu, clădirea unui Comitet Judeţean de Partid), un 
asasinat a unui lider din Opoziţie (de exemplu, părintele 
Popieluşko în Polonia), un atentat supermediatizat 
(înscenarea de la Praga), exploatarea unei eveniment 
favorabil anterior (mişcarea de la Braşov din 1987) sau un 
incident provocat special în jurul unui pastor reformat pe 
care Ceauşescu ezita prosteşte să-l trimită la puşcărie. 
Trebuie să fie clar că scopul acţiunii de la Timişoara nu era 
eliberarea propriu-zisă a Timişoarei şi a timişorenilor, 
pentru că nu puteau rămâne izolaţi şi liberi în interiorul 
unei ţări comuniste, ci folosirea eliberării Timişoarei prin 
acţiuni „revoluţionare” pentru a trezi Bucureştii, pentru a 
lovi apoi în inima dictaturii. Definiţia diversiunii arată cel 
mai bine rolul exact pe care l-au avut acţiunile diversioniste 
de la Timişoara în ansamblul operaţiunii: „Diversiunea este 
o acţiune premeditată pusă la cale de un adversar militar 
sau de serviciile secrete, prin care duşmanului i se 
deturnează atenţia spre un obiectiv secundar pentru a-l 
slăbi, în vederea unei lovituri distrugătoare în zona de 
securitate principală”410. Acesta este încă un argument 
pentru alegerea unui oraş îndepărtat ca loc al diversiunii. 


Unii foşti activişti de partid şi ofiţeri de Securitate i-au spus 
autorului în vara anului 2003 că dacă Ceauşescu venea la 
Timişoara, aşa cum s-a dus la mineri în 1977, dezamorsa 
totul. Dacă Ceauşescu se ducea la Timişoara diversiunea se 
concentra asupra lui şi păţea cel puţin ce a păţit la 
Bucureşti (huiduieli, pa-nică, atacarea lui directă, dacă nu 
era şi curăţat). Dacă dezamorsa diversiunea, ea se 
redeschidea în alt oraş. Dacă Ceauşescu se ducea în fiecare 
oraş pentru a potoli spiritele, s-ar fi produs un atac decisiv 
la Bucureşti, în lipsa lui. Ceauşescu ştia bine lucrul ăsta şi 
din acest motiv a rămas în Capitală, în centrul de Putere. Pe 
de altă parte, forţele de apărare ale României nu aveau 
capacitatea să facă faţă unei operaţiuni complexe conduse 
de URSS şi sprijinite de toate ţările vecine, precum şi de 
cele mai puternice state NATO. Singurele forţe capabile să 
lichideze rapid diversiunea, printr-o acţiune fulgerătoare şi 
simultană asupra agenţilor diversionisţi, erau DIA şi 
Securitatea, în timp ce forţe străine „penetrau sistemul 
naţional de apărare”, DIA nu a mişcat, iar Securitatea a 
preferat să le observe atent şi de aproape, în tentativa de a 
gestiona şi controla schimbarea, schimbare pe care o dorea 
şi ea. 

Respectul şi recunoştinţa faţă de morţii revoluţiei şi faţă 
de revoluționarii care au supravieţuit nu poate să împiedice 
raţiunea să funcţioneze în faţa evidenţei că, negăsind 
resursele interne de grup social sau de naţiune de a se 
opune dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, cetăţenii români 
care au ieşit în stradă la Timişoara au fost instigaţi 
profesionist şi manipulaţi pe baza unui plan premeditat. 
Singura salvare a demnităţii acestor cetăţeni este că aveau 
toate motivele să iasă în stradă şi că fără ei, fără acea 
minoritate curajoasă ajunsă la capătul răbdării, nu se putea 
îndeplini nimic din planul subversiunii. Am putea spune, de 
asemenea, că ei au fost ajutaţi profesionist să învingă. 

Teza diversiunii provocate în perioada 28 martie-l aprilie 
1994 la Comisia Senatoriala condusă de senatorul Valentin 


Gabrielescu au fost audiaţi mai mulţi revoluționari de la 
Timişoara, membri ai unor asociaţii revoluţionare. La 30 
martie, primarul revoluţionar al Timişoarei, fostul ofiţer 
Viorel Oancea, avea să pună în gardă Comisia, în mod 
neaşteptat, încă de la început asupra credibilităţii unora 
dintre mărturiile revoluţionarilor: „Cele mai reprezentative 
dintre asociaţiile revoluţionarilor din Timişoara sunt «17 
decembrie», «Altar» şi «Victoria». Celelalte sunt parazite, 
au apărut ulterior, sunt mulţi care nu sunt adevăraţi 
revoluționari, persoane dubioase, fel de fel de indivizi ce 
erau în jurul mişcării din Timişoara”411. Teza pe care o 
punem în discuţie este provocarea distrugerilor de la 
Timişoara de către echipe ale Securităţii sau Miliției pentru 
a justifica apoi represiunea. Pe temeiul jogicii, ea este o teză 
absurdă, dar pentru că presa liberă a preluat-o şi 
răspândit-o larg şi pentru că s-a format deja în imagistica 
multor cititori, o vom analiza ca o ipoteză de lucru. 

Benea Trofin, fost ofiţer de Miliție, a declarat la 
28.03.1994: „Seara la ora 10.00 a început «scandalul», 
când au venit un grup de rnilitişti (milițieni, probabil o 
greşeală de redactare, n.a.) îmbrăcaţi în salopete negre, 
înarmaţi cu bâţe. L-am recunoscut pe plutonierul «Tibi» 
printre ei. Ei au început să spargă geamurile de la vitrine, 
apoi alţii veneau şi dădeau foc la magazine în Piaţa Traian şi 
în jurul pieţei, pe străzi. L-am văzut printre ei şi pe unul 
Ştefănescu ce lucra înainte la Securitate (...) în maşina cu 
care m-au dus la spital era şi «Tibi», cel care spărgea 
vitrinele, a fost împuşcat şi el”. 

Comentariu: Pare o mărturie calificată, având în vedere 
apartenenţa la fosta Miliție a revoluționarului, precum şi 
faptul că dă nume, chiar dacă foloseşte şi un pseudonim 
(Tibi). Autenticitatea faptelor descrise se loveşte însă de 
informaţii deja verificate, care arată că în seara de 16 
decembrie spargerea vitrinelor s-a produs începând de la 
Piaţa Maria, pe Bulevardul 6 Martie, după ora 18.00, iar 
acţiunile grupurilor violente s-au stins până în ora 22.00, 


invocată de martor. Aşadar, la acea oră, vitrinele erau 
sparte şi magazinele incendiate de mult. Declaraţia nu se 
potriveşte nici cu mărturiile altor revoluționari, care, 
sprijinind aceeaşi temă a diversiunii Securităţii, îşi susţin 
afirmaţiile cu detaliul că forţele de ordine nu trăgeau în cei 
care devastau. Atunci, cum se explică rănirea plutonierului 
„Libi”? Dacă martorul se referă la noaptea de 16 
decembrie, atunci nu s-a tras cu muniţie de război. Dacă se 
referă la seara de 17 decembrie, mărturia sa nu explică 
cine a devastat în 16 decembrie. Să fi continuat Securitatea 
devastarea din seara precedentă? Cu ce scop? La ora 22.00 
focul fusese deschis de mult, încă de la 19.00, astfel că teza 
provocării pentru a permite represiunea cade, aceasta fiind 
deja consumată. În plus, este foarte suspectă folosirea 
pentru o astfel de diversiune subtilă şi complicată a unor 
cadre cunoscute în oraş, sub pericolul de a fi recunoscute! 
La aceste considerente se adaugă mai multe informaţii 
provenite de la conducători ai fostei Securităţi potrivit 
cărora printre persoanele contactate şi racolate în perioada 
premergătoare diversiunii s-au aflat şi foşti ofiţeri trecuţi în 
rezervă, pensionaţi sau daţi afară din Securitate şi Miliție. 
S-a mai înregistrat un fenomen interesant: o serie de agenţi 
români retraşi din străinătate după fuga lui Pacepa au fost 
repartizaţi în provincie pe diferite funcţii inferioare şi nu 
sunt puţine datele că unii dintre ei au fost contactaţi de 
legături provenite din statele unde lucraseră înainte. 

Petroiu Spiridon, pensionar, a declarat la 29.03.1994: 
„Convingerea mea este că magazinele din Timişoara au fost 
sparte de organele de Securitate în scop de diversiune 
pentru a da motive de a trage în oameni. Am văzut un 
cetăţean cu geacă uşoară, tuns scurt şi cu o bucată de ţeava 
ce a spart sistematic vitrinele de la galeria de artă (circa 10 
geamuri), sistematic, parcă îndeplinea o misiune. De furat 
au furat toţi, erau ţigani mulţi. Au început să tragă cei din 
faţa Catedralei, milițienii şi cei de la MI. Dar nu au tras 


asupra celor care spărgeau şi jefuiau, ci s-a tras în cei care 
strigau”. 

Comentariu: şi această mărturie este contrazisă de logică. 
Ce rost avea continuarea spargerii vitrinelor - presupunând 
că fusese începută din 16 decembrie —, atât timp cât 
diversiunea îşi atinsese scopul: focul fusese deschis? Mai 
mult decât atât, distrugerile din 16 decembrie fuseseră 
constatate de Procuratură şi filmate de operatori militari, 
din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, pentru a se constitui în 
probe. Când se produc devastările din seara şi noaptea de 
17 decembrie, Ceauşescu invocase deja devastările în 
ordinele sale ilegale la şedinţa CPEx şi la teleconferinţă, 
cerând trecerea la represiune. Filmul n-a fost niciodată 
difuzat, deşi între 16 şi 22 decembrie au trecut cinci zile. 

Orban Traian, medic veterinar, a declarat la 28.03.1994: 
„Apoi. Înspre Piaţa Libertăţii au început să spargă vitrinele. 
Erau experţi» aveau vergele, lanţuri, cabluri. Noi am vrut 
să-i oprim, dar nu ne-au ascultat, parcă erau drogaţi. Erau 
tineri în misiune. Au ajuns cu spartul vitrinelor şi pe strada 
Engels, la un magazin de chimicale, j-arn rugat ca acolo să 
nu dea foc. În altă parte puneau foc cei care spărgeau”. 

Comentariu: Este mărturia unui revoluţionar cu o anumită 
experienţă militară, familiarizat cu mediul acesta, în care 
avusese şi anumite conflicte personale. Oarecum mai 
radical în apariţiile televizate, este însă mai rezervat în scris 
sau în audieri oficiale. Pasajul pe care îl reproducem nu-i 
identifică pe securişti în făptuitori, ci jnai degrabă descrie o 
operaţie tipică a diversionisţilor pregătiţi din timp în 
Ungaria. Mărturia sa este mai importantă în fraza unde 
arată că revoluționarii autentici se opuneau devastărilor, 
diferenţiindu-se astfel de grupul violent. 

Gheorghe Mariana, fostă vânzătoare, soţie de ofiţer 
MApN, a furnizat informaţii interesante în ziua de 
29.03.1994, fiind un caz de victimă a devastărilor: „în 16 
decembrie, de curiozitate, m-am dus şi eu la casa lui Iokes. 
La ora 13.00-13.30, Tokes se afla la geam, lângă el, doi civili. 


El era în prelată neagră (probabil „prelatul era în 
îmbrăcăminte neagră „, n.a.). Apoi, pe 16 seara s-au spart 
toate vitrinele, în 17 decembrie spălam geamurile. La ora 
11.00 era un cordon de poliţişti. Pe la ora 17.00 am văzut 
un grup de 12 tineri, conduşi de unul, aveau bâte şi răngi la 
ei, strigau «Români, veniţi cu noi!» şi au spart toate 
vitrinele din cartier. Apoi, în jurul orei 20.00 a năvălit alt 
grup de circa 20-30 care au mai spart ce era de spart şi 
aruncau afară toată marfa. Grupul era condus de un 
negricios cu mustață”. 

Comentariu: Mariana Gheorghe introduce două teme noi 
în discuţie, arătând că în 17 decembrie spăla geamurile 
sparte în 16 decembrie. Nu este o contradicţie, deoarece, 
aşa cum s-a dovedit cu mărturii şi probe în procesul 
Timişoara, încă din noaptea de 16 decembrie primul- 
secretar Bălan şi alţi activişti de partid au solicitat 
cooperativelor de geamuri să le pună la loc. Operaţiunea a 
început duminică dimineaţa, primele geamuri fiind 
reinstalate la CJP Unii martori din rândul revoluţionarilor 
confirmă şi ei existente geamgiilor şi a unor maşini 
aparţinând cooperativelor de specialitate. Problema este că, 
dacă geamurile au fost sparte de „braţul înarmat al 
Partidului” pentru a provoca represiunea, nu se înţelege de 
ce Partidul le punea la loc, ştergând cu grabă urmele?! A 
doua temă este şi mai fascinantă, cei care devastau 
chemându-i pe români la spargerea geamurilor. Am avea 
de-a face fie cu o Securitate foarte inventivă, fie cu un caz 
parabolic: diversiunea care a instigat la represiune 
împotriva revoluţionarilor a fost făcută chiar de 
revoluționari! 

Pavel Stratan a declarat la 30.03.1994: „în 17 decembrie 
am văzut şi eu trei tineri, solizi, cii nişte bâte mai groase la 
un capăt, care spărgeau vitrinele şi plecau mai departe. 
Presupun că erau puşi de milițieni pentru ca oamenii să 
intre în magazine să fure şi să aibă pretext de a trage în 
populaţie. Ulterior, nişte vagabonzi au spart şi prin cartiere, 


văzând că în centru s-a spart, dar tonul s-a dat în centru”, 
Comentariu: Este o mărturie elaborată, singura cu o 
anumită logică şi care face o distincţie plauzibilă între două 
grupuri de spărgători, cei din Centru şi cei de la periferii. 
Teza explică de fapt că în Centru s-a produs o diversiune 
calificată, iar la periferii un ecou al acesteia. Astfel, este 
posibil ca martorii să fi văzut izolat una dintre tipurile 
acestea de devastări şi să le interpreteze într-una din cele 
două versiuni: făcute de diversionisţi străini /autohtoni în 
centru şi de ţigani, infractori, copii la periferii. Luând în 
calcul şi dubiul martorului („presupun”), declaraţia sa nu 
ajută logica necesară înţelegerii acelui fenomen. 

Ştefan Ivan, primul primar al Timişoarei şi preşedinte 
FSN, profesor universitar, s-a referit şi la subiectul nostru în 
ziua de 30.03.1994: „Vitrinele au început să fie sparte de 
provocatorii Securităţii pentru a se dovedi că în Timişoara 
sunt huligani. O altă categorie erau borfaşi, ţigani, apoi s-au 
alăturat şi au spart şi ei”. 

Comentariu: Este o mărturie care vine în continuarea celei 
a lui Pavel Stratan, privind identificarea distinctă a 
spărgătorilor de vitrine. Nu aduce nici un argument în 
favoarea logicii şi nici a faptelor dovedite. Este greu de 
imaginat ca generalul Vlad, cuplat total la împiedicarea 
proliferării violenţelor de la Timişoara, să fi instigat chiar el 
la represiune, pentru a fi apoi acuzat de trădare, tocmai 
pentru că nu a intervenit, de către Nicolae Ceauşescu. 

Lulcuţi Pavel aduce detalii surprinzătoare în declaraţia sa 
din 31 martie 1994: „Au venit trei-patru persoane 
îmbrăcate cu scurte kaki, ca la armată, înarmaţi cu 
bastoane mari şi spărgeau vitrinele. Erau tineri şi bine 
legaţi, solizi. Unul a spus: «Da-ţi foc şi aici că sunt locatari 
comunişti şi aici!». Şi-au umplut buzunarele cu ţigări după 
care au dat foc la tutungerie. Au trecut la pantofi, au spart 
şi au dat foc şi acolo, după care au ieşit cu un geamantan cu 
încălţăminte, în spate era încălţăminte bună, tip Otter, în 
faţă era doar de calitate inferioară. Am stins noi incendiul 


cu nişte furtune. Pompierii erau dincolo, la blănuri, că şi 
acolo se dăduse foc”. 

Comentariu: Nu prea este loc de comentariu asupra 
acestei declaraţii, având în vedere că, în opinia lui Pavel 
lulcuţi, Securitatea devenise anticomunistă încă din seara 
de 17 decembrie, şi-a umplut buzunarele cu ţigări, după 
care a început să fure pantofi. 

Paradoxal, chiar şi declaraţiile acestea mult postdatate, 
politizate, subiective şi pe alocuri ridicole se adună la 
bilanţul probelor care atestă existenţa grupurilor violente 
organizate şi puse în acţiune împotriva regimului 
Ceauşescu în urma înțelegerilor între Marile Puteri şi a 
„undei verzi” primite de serviciile secrete pentru a acţiona 
în România. 

17 decembrie - ziua cea mai lungă între orele 03.00 şi 
05.00 ale dimineţii de 17 decembrie din ordinul lui Nicolae 
Ceauşescu preşedintele Tribunalului Judeţean Timiş 
dispune evacuarea forţată a lui Laszlo Tokes. „Acţiunea s-a 
desfăşurat în prezenţa executorului judecătoresc, a 
inspectorului de culte, a prim-vicepreşedintelui Consiliului 
Judeţean ce răspundea de problema cultelor şi a patru 
ofiţeri de Miliţie”412. Având în vedere violențele din oraş, 
distrugerile, răniții din partea forţelor de ordine şi 
arestările se poate spune că măsura devenise între timp 
legală. Dar nici atunci n-a fost, deoarece nu a fost 
respectată prevederea legală privind intervalul orar (8.00- 
18.00). Se verifică însă cazul că Judecătoria Timiş nu 
intenţionase să-l evacueze pe 'Tokes înainte de luni 18 
decembrie, pentru că termenul expira în zi nelucrătoare şi 
că doar apariţia urgenţei a permis, încâlcind legea în 
vigoare, evacuarea lui în noaptea de 16 spre 17 decembrie. 
Problema este însă că revolta din oraş nu mai avea nici o 
legătură cu Tokes încă din jurul orei 17.30, astfel că 
evacuarea forţată a fost inutilă. Ea n-a făcut decât să 
întărească încă o dată impresia eronată că ar exista o 
legătură funcţională între revolta timişorenilor, pe un 


program social şi politic scandat în stradă şi fostul 
informator al Securităţii devenit agent maghiar. Imaginea 
acestei legături, subliniem încă o dată, a fost lansată şi 
întreţinută de factorul politic local pentru a găsi o altă 
cauză a revoltei decât cea reală, anticeauşistă. După 
evacuare, locţiitorul comandantului Diviziei mecanizate din 
localitate îi raportează ministrului că situaţia din Timişoara 
s-a calmat şi îi solicită să retragă încă o dată forţele militare 
din oraş. Precizăm că primele patrule au fost retrase în 
jurul orei 22.00, că la intervenţiile insistente ale lui 
Ceauşescu, au fost scoase trupe şi că spre dimineaţă s-a 
produs a doua retragere a Armatei din stradă. Milea 
aprobă, astfel că până la ora 06.00 pe străzile Timişoarei nu 
se mai afla nici un militar al Armatei, în studiul documentar 
din 1998 al Arhivelor Militare se afirmă: „Nicolae 
Ceauşescu, în calitatea sa de comandant suprem al forţelor 
armate, a implicat, încă din noaptea de 16 /17 decembrie, 
în această acţiune şi armata. A fost un abuz cras pe care 
Ceauşescu l-a făcut deliberat, pentru a-şi păstra puterea, 
întrucât armatei nu-i reveneau, legal, misiuni în acest sens, 
ea nu fusese instruită niciodată şi nici dotată pentru astfel 
de acţiuni şi era în afara oricărei morale s-o angajezi să 
lupte împotriva propriului popor”413. Afirmația este 
discutabilă, dar ea capătă totuşi o anumită substanţă dacă 
este legată de o afirmaţie de mai jos, aflată în acelaşi text: 
„începând cu noaptea de 16 /17.12.1989, Ceauşescu a făcut 
personal presiuni asupra ministrului Apărării Naţionale 
pentru a-l determina să ordone, iniţial, înarmarea trupelor 
cu muniţie de război şi, ulterior, să ceară folosirea focului 
pentru înăbuşirea demonstraţiilor”414. Să le luăm pe rând, 
dar în ordine inversă. Se confirmă prin acest text conţinutul 
celor şase convorbiri telefonice între Ceauşescu şi Milea, în 
care şeful statului îi cerea ministrului Apărării implicarea 
trupelor armatei în restabilirea ordinii, inclusiv prin 
folosirea armelor de foc. La aceste cereri, ministrul ordonă 
intervenţia trupelor fără muniţie la ele. Rezultă că ministrul 


Apărării nu a executat ordinul (ilegal) al lui Ceauşescu. Era 
posibil? A fost posibil? Noi spunem că da, însă numai în 
situaţia unei ipoteze care se sprijină pe date plauzibile. Aşa 
cum ştim deja, Nicolae Ceauşescu aplica un formalism care 
să inducă subordonaţilor săi rezolvarea unor probleme, mai 
ales a celor ilegale, după care îi sancţiona, îi rotea prin alte 
funcţii şi îi reamplasa apoi în funcţii importante, cu aerul că 
i-a iertat. Sub acest aspect formal, care dădea impresia 
unei mari abilităţi politice, a unei viclenii sau inteligenţe 
native, Ceauşescu ascundea de fapt actele sale de laşitate. 
Este unul din motivele pentru care se înconjurase cu slugi 
credincioase şi promova indivizi de tip Curticeanu, de 
exemplu, care îi înțelegeau jocul şi apelau rapid la sistem 
pentru a transmite intenţii, propuneri, sugestii pentru 
ordine pe care Ceauşescu nu le mai dădea clar. De aceea, 
neavând la dispoziţie stenogramele convorbirilor telefonice 
din noaptea de 16 spre 17 decembrie, estimăm că 
Ceauşescu nu a dat un ordin direct şi explicit: scoate 
armata, înarmează trupele cu muniţie, trage în ei! Această 
ipoteză permite şi înţelegerea actului de „insubordonare” 
(pe care acum îl punem între ghilimele) al ministrului Milea. 
În consecinţă, înclinăm să credem că cererea lui Ceauşescu, 
deşi a vizat ieşirea efectivelor MApN cu muniţie de război, 
nu a conţinut şi ordinul explicit de a deschide focul. 
Posibilitatea de a obiecta pe care o avea la dispoziţie Milea 
era dată de legislaţia în vigoare, care presupunea un lanţ 
lung de decizii politice la nivelul instituţiilor statului sau 
decretarea stării de necesitate de către comandantul su- 
prem. Atitudinea corectă, rezervată a ministrului Milea a 
împiedicat executarea vreunui ordin ilegal în această fază. 
Mai mult decât atât, comportamentul Armatei în toată 
perioada 16-26 decembrie 1989 nici nu poate fi tratat ca 
unitar, ea având în primul rând pe plan local autudini 
diferite faţă de evoluţia diferită a evenimentelor. Altfel spus, 
implicarea Armatei în revoluţie nu poate fi studiată mai 
întâi decât pe secvenţe şi abia la sfârşit analizată în întregul 


ei. În prima secvenţă - organizarea de patrule şi 
participarea la reţineri - nu se Poate documenta şi dovedi 
nici un act de participare la represiune. 

De fapt, urmând firul analizei noastre obiective, în noaptea 
de 1 g spre 17 decembrie încă nu ştim dacă răspunsul 
autorităţilor la violențele din oraş a avut caracter de 
represiune şi nu a fost cumva legitim, având în vedere 
gravitatea faptelor - devastări, atacarea sediului politic al 
judeţului, atacul asupra forţelor de ordine, incendierile. 
Privite cu ochiul normalităţii, cu ochiul de acum al 
românului, este imposibil de acuzat cineva care, de 
exemplu, a dat ordin sau a folosit la Timişoara tunurile cu 
apă ale maşinilor de pompieri, gaze lacrimogene sau 
luptători cu căşti, scuturi şi bastoane, a cules informaţii. 
Justiţia română era înfierbântaţă, şocată şi probabil 
derutată în 1990 când a pus printre capetele de acuzare şi 
astfel de lucruri care se întâmplă peste tot în lume şi 
reprezintă deja mijloace clasice ale forţelor de ordine. 

La ora 06.30 soseşte la Timişoara automotorul cu grupul 
de ofiţeri ai Ministerului de Interne. Şeful Securităţii Timiş, 
colonelul Sima, îi informează pe generalii prezenţi şi pe 
ofiţerii superiori cu care veniseră asupra situaţiei, iar 
aceştia inspectează zona Piaţa Maria-Bulevardul 6 Martie, 
luând cunoştinţă la faţa locului de dimensiunile devastărilor. 
„Când au sosit generalul Macri şi ceilalţi, era linişte în oraş. 
După ce generalul Macri a revenit din zona Piaţa Maria- 
Bulevardul 6 Martie unde s-a informat la faţa locului despre 
devastările de magazine în prezenţa celor mai sus amintiţi 
în scopul traducerii misiunii cu care veniseră de la 
Bucureşti de a se intensifica munca informativă pentru 
stăpânirea situaţiei operative s-a luat în plus măsura 
trimiterii în zona frontierei a mai multor ofiţeri de 
Securitate, întrucât aveam informaţii că se va încerca să se 
trimită din străinătate elemente transfuge de origine 
română care să destabilizeze situaţia politică din ţară.”415 
Rezultă că ofiţerii veniţi de la Bucureşti nu au putut crede 


că devastările au fost făcute de timişoreni, în al doilea rând, 
constatăm un fapt extrem de important în planul 
informaţiilor şi anume că Securitatea cunoştea fenomenul 
folosirii de către agentura maghiară a transfugilor români 
pentru diversiune, însă la Ministerul Apărării a ajuns 
informaţia că ei sunt cetăţeni aparţinând minorităţii 
maghiare. Scopul acestei diversiuni interne făcute de 
factorul politic, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, nu putea fi 
altul decât de a convinge Armata că evenimentele de la 
Timişoara aparţin unei revolte a maghiarilor, 
premergătoare unei invazii a trupelor Tratatului de la 
Varşovia. Cercetătorul acestor evenimente va avea în faţă 
două seturi de informaţii: cele de la Securitate, care 
identificau grupurile diversioniste, autoare ale devastărilor, 
ca for-rnate din românii antrenați în Ungaria şi cele de la 
Armată, unde devastările nu au alţi autori decât elemente 
iredentiste ale minorităţii maghiare, între Securitate şi 
Armată nu se putea interpune pentru a modifica sensul 
informaţiei decât factorul politic central. 

La ora 06.45, Nicolae Ceauşescu îi ordonă ministrului 
Apărării să organizeze în Timişoara o defilare militară cu 
scopul de a descuraja continuarea acţiunilor de protest şi a 
atacurilor violente, în consecinţă, generalul Vasile Milea 
ordonă constituirea unor detaşamente însumând 500 de 
militari, desfăşurarea pe patru coloane şi defilarea cu 
drapelul de luptă şi cu fanfara pe patru trasee diferite din 
oraş. La ora 07.30, generalul Guşă revine în biroul 
ministrului Apărării şi este informat asupra măsurilor luate 
peste noapte. Apoi, Milea este sunat din nou de Nicolae 
Ceauşescu. După ce închide, i se adresează lui Guşă: „Uite, 
măi, ni se reproşează că armata nu a luat nici un fel de 
măsuri”. La scurt timp va suna ministrul de Interne, alertat 
de generalul Vlad în legătură cu intenţia de a scoate din 
nou Armata pe străzi pentru defilare: „A sunat Tudor 
Postelnicu, iar din frânturile de conversaţie am reţinut că 
acesta spunea că Ministerul de Interne stăpâneşte situaţia 


din Timişoara şi că nu are nevoie de armată deocamdată, 
deoarece are securitate, Miliție şi grăniceri. Acest lucru l-a 
confirmat şi ministrul spunând: «Da, de câteva zile au luat 
şi grănicerii la ei»„416. A fost o ultimă tentativă a 
generalului Vlad de a împiedica ieşirea Armatei în stradă, 
stimulând orgoliul lui Postelnicu şi speriindu-l cu ideea că 
un eşec al forţelor Ministerului de Interne va avea 
consecinţe asupra rămânerii sale în funcţie. Intervenţia este 
invocată de generalul Alexie: „Vlad s-a interesat cine a dat 
ordinul pentru defilare. Credea că vreun comandant local, 
dar Securitatea Timişoara nu ştia cine, nu confirma. Dar 
erau trupe din oraş. Îl caută atunci pe Milea şi nu-l găseşte. 
Sună la Cabinetul | şi j se spune, probabil de Mitea, că 
Ceauşescu a dat ordinul, reproducând şi termenii acelui 
ordin: «Să le arătăm forţa!»,. Ce a făcut Nicolae Ceauşescu 
în dimineaţa zilei de 17 decembrie aflam de la secretarul 
său personal, Mihai Hârjău: „în 17 decembrie '89, 
Curticeanu m-a sunat să mă prezint urgent la birou. Mi-a 
spus că la Timişoara s-au desfăşurat evenimente grave - de 
genul celor de la Braşov - că evenimentele sunt în curs. 
Ceauşescu a venit pe la 08.00-08.30 şi a avut loc o şedinţă 
CPEx (este vorba de Biroul Permanent, n.a.). A vorbit de 
mai multe ori cu Timişoara, cu Radu Bălan. Au venit şi Vlad, 
Postelnicu, Milea la şedinţă, ce a durat aproximativ o oră. 
Apoi iarăşi a vorbit cu Timişoara. La 11.00-11.30 Ceauşescu 
a plecat prin Bucureşti, adică pe şantierele de construcţii. 
Am plecat acasă”417, într-adevăr, aşa cum a confirmat lon 
Dincă la ora 10.00 a avut loc o şedinţă a Biroului 
Permanent: „Am fost chemat de Ceauşescu cu o parte din 
membrii Biroului Permanent şi ne-a informat despre cele 
întâmplate la Timişoara foarte degajat, că problema este 
rezolvată, că preotul a fost evacuat, că au fost acte de 
vandalism, distruse magazine, se face o evaluare a 
pagubelor şi vom fi informaţi, dar să avem grijă să nu mai 
izbucnească asemenea conflicte pe teritoriul ţării şi să fie 
informat la timp, imputându-i lui Bobu că în dimineaţa zilei 


de 16, când a vorbit cu mine Bobu, trebuia să-l informeze şi 
pe el'418. La înţâlnirea cu miniştrii, evocată de Mihai 
Hârjău, nu a participat generalul Iulian Vlad, ci au fost 
chemaţi numai Postelnicu şi Milea, acesta din urmă primind 
şi ordinul direct de a organiza defilarea. Nu avem informaţii 
dacă ordinul pentru defilare dat de Nicolae Ceauşescu a 
fost o decizie venită din instinct sau era întemeiat pe 
cunoaşterea legislaţiei internaţionale asupra acestui 
procedeu. Pentru că, tot printr-o ironie a sorții, defilarea 
militară cu scop de intimidare se găseşte în legislaţia 
statelor civilizate, cu precădere aplicată de autorităţile 
britanice şi ale statelor din Commonwealth. În ziua de 16 
martie 1992, la Ministerul Apărării Naţionale a României a 
fost organizată o întâlnire a juriştilor Comitetului 
Internaţional al Crucii Roşii, ocazie cu care a fost 
prezentată legislaţia internaţională asupra „Conduitei 
autorităţii publice pentru asigurarea ordinii în situaţii de 
tulburări şi tensiuni interne” precum şi „Codul de conduită 
în situaţia folosirii trupelor militare pentru restabilirea 
ordinii interne”. Cu aceeaşi ocazie Hans peter Gaser, 
consilier juridic al CICR, a acordat un interviu: „Întrebare: 
Guvernul ordonă Armatei să iasă în stradă, dar guvernul 
poate fi schimbat după o astfel de intervenţie. Armata 
râmâne neprotejată asupra intervenţiei? 

Hans Peter Gaser: Dacă Armata iese din cazarmă şi este 
implicată în stradă, respectând regulile de conduită şi 
reglementările interne, aliniate la cele internaţionale, iese 
din cauză, într-un stat de drept există ierarhii, ordine 
superioare. Armata acţionează după codurile disciplinei, 
dar riposta trebuie să fie pe măsură, în reglementările 
britanice există proceduri gradate. De exemplu: există 
formula to show the colours („să-ţi arăţi culorile”), adică 
defilarea trupelor cu armament greu şi tancuri pentru 
impresionarea turbulenţilor. Acelaşi cod există şi în India. 
Nu toate ţările au semnat convențiile internaţionale pe 
această temă. De exemplu, din 53 de reglementări, SUA 


recunosc numai şapte. Pentru SUA o manifestaţie de stradă 
însoţită de violenţă (incendieri, distrugeri, violuri, atacul 
sediilor unor instituţii de stat) este calificată drept terorism. 
Nu există noţiunea de «mişcare de eliberare naţională» sau 
de «partizani» în SUA'419. 

Prima cursă IAROM de dimineaţă aduce la Timişoara şi 
echipa Procuraturii Generale, conduse de Gheorghe 
Diaconescu. În interviul acordat autorului în ziua de 3 
septembrie 2003, acesta a retrăit aceeaşi senzaţie de 
incompatibilitate între distrugerile din oraş şi timişoreni: 
„Gh. Diaconescu: Am ajuns la Timişoara în jurul orelor 
08.30-09.00. Ne aştepta Tilincă (procurorul-şef al 
Timişoarei, n.a.). l-am cerut să coborâm în centru, la 
Catedrală. Pe drum Tilincă mi-a spus ce se întâmplase: 
«Acte de vandalism!». Parcurgând drumul pe jos între 
Catedrală şi Operă am văzut magazinele cu vitrine sparte, 
interiorul răvăşit, incendiat, chioşcuri de ziare incendiate. 
Mi-au făcut o impresie deosebită. Lucrasem trei ani de zile 
la Timişoara (între 1965 şi 1968, ca procuror militar şef 
adjunct, n.a.) şi cunoşteam oraşul foarte bine. Primul gând, 
foarte puternic, a fost că autorii nu puteau fi timişoreni. Era 
un oraş curat, timişorenii îl îngrijeau, îl respectau. 
Cunoşteam foarte bine caracterul timişorenilor, se simţea 
diferenţa de civilizaţie. Ce vedeam acolo nu se potrivea cu 
imaginea mea despre Timişoara şi timişoreni. Era aiurea! 
Am mers în continuare direct la Inspectoratul MI. Acolo l- 
am găsit pe generalul Macri. Erau veniţi cu un automotor. 
Era acolo şi Mihalea, amândoi în cabinetul şefului 
inspectoratului, un colonel de Securitate al cărui nume îmi 
scapă. 

AMS: Colonelul Ion Popescu. 

GD: Exact. Era în jurul orei 10.00. Popescu ne-a informat, 
pe noi procurorii, că în cursul nopţii în afara actelor de 
vandalism au avut loc şi ciocniri în Piaţa Maria între 
grupurile de acolo şi cadrele de Miliție. Ca să-mi 
demonstreze violenţa acţiunilor, a adus în birou şi ne-a 


prezentat cinci-şase ofiţeri şi subofiţeri în uniformă care 
erau bandajaţi, răniţi. Apoi m-a condus într-un oficiu, o 
cameră alăturată şi acolo pe masă erau expuse obiecte 
contondente care fuseseră capturate de la manifestanți - 
lanţuri, cuțite, o secure, pari rupţi din pomi. Fuseseră 
capturate de milițieni în cursul luptelor. Exista şi un număr 
însemnat de persoane reţinute. Conform agendei lui Nuță, 
pe care am consultat-o după revoluţie, la Bucureşti, erau 
104 reţinuţi în dimineaţa de 17 decembrie. Am întrebat: 
«Unde sunt reţinuţi?» Mi s-a răspuns: «îi avem peste tot, la 
birourile Securităţii, la Miliție (arest) unde sunt audiaţi pe 
linie de Securitate, respectiv Miliție şi mai aveam la 
penitenciar». Astfel am aflat că fusese trimis acolo 
locotenent-colonelul Caraşcă de la Direcţia VI împreună cu 
un colectiv. Nu aflaseră nimic! (...) De la Inspectoratul MI 
am plecat la Procuratură, unde i-am cerut lui Tilincă să 
mobilizeze procurorii pentru a începe investigarea celor de 
la penitenciar. S-a forrnat un grup din cei veniţi de la 
Bucureşti, Direcţia Cercetări penale, precum şi cei de la 
judeţ. S-a făcut o cercetare «oarbă» - identificare, unde a 
fost prins, de ce, povestea lor. În termeni clasici, erau 
«vărsaţi» de Miliție fără să ştii nimic despre ei. Am 
identificat două teme imediate: 1. Dacă există temei. Toate 
forţele de ordine aduceau persoanele şi le lăsau în acele 
locuri (Securitate, jvliliţie, Penitenciar) fără nici un fel de 
act constatator, cu excepţia a 29 de persoane surprinse cu 
obiecte furate. 2. Erau mulţi copii. Era obligatoriu să-i 
audiem pentru a se stabili vârsta. Până la 14 ani, minorul nu 
era răspunzător penal. Intre 14 şi 16 ani poate răspunde 
penal printr-o expertiză medico-legală psihologică şi care să 
stabilească că a lucrat cu discernământ. Mulţi erau sub 14 
ani, era deci reţinere ilegală.420 

Începând cu ora 10.00 pe străzile Timişoarei s-a 
desfăşurat defilarea militară ordonată de Ceauşescu. Patru 
coloane din patru unităţi militare din garnizoană (UM 
01185, UM 01008, UM 01115, UM 01942), au trecut pe 


trasee stabilite din timp la Comandament. Defilarea a trei 
coloane s-a desfăşurat fără incidente, populaţia obişnuită a 
oraşului privind oarecum cu uimire acel marş, unii fără să 
aibă o explicaţie, alţii fără să ştie dacă nu se serbează vreun 
eveniment neanunţaţ. Au fost şi cetăţeni care, trecând prin 
centru şi vâzând distrugerile, au legat defilarea militară de 
faptele din noaptea precedentă. Coloana Unităţii Militare 
01185 însă a fost atacată de grupuri de indivizi violenţi, 
care până atunci nu se manifestaseră în vreun fel în acea 
dimineaţă. Comandantul detaşamentului, căpitan (la acea 
dată) Nicolae Roman a declarat celei de-a doua Comisii 
senatoriale la 11 mai 1994: „Din 17 decembrie '89, ora 
08.00, în Timişoara am fost în centrul evenimentelor. Am 
condus în 17 decembrie, cu drapelul de lupta, unitatea prin 
oraş. Ordinul l-am pri-t de la comandant, maior Bulai, 
dimineaţa pentru defilare. La ora 0.30 a venit şi fanfara, am 
repetat un cântec cu militarii. La 10.50 am Pornit cu muzica 
în frunte, drapelul de luptă şi apoi trupele. La Piaţa Maria 
era un cordon de scutieri, lume agitată ce scanda, ne 
huiduia, am-trecut apoi prin Piaţa Operei unde erau 
grupuri de cetăţeni, au început huiduielile şi îndemnurile: 
«Omorâţi-vă ofiţerii!». S-au adunat cetăţenii în jurul nostru, 
ne-au presat, unii parcă nu erau din Timişoara, aveau 
corpuri contondente”421. Este interesant - şi semnificativ 
în acelaşi timp - că ofiţerul a dat mult mai multe amănunte 
în faţa Comisiei precedente, conduse de senatorul Sergiu 
Nicolaescu: „în Piaţa Operei coloana a devenit un adevărat 
magnet, fiind înconjurată de persoane cu înfăţişare şi 
îmbrăcăminte ce nu arătau a fi din Timişoara. Printre altele 
s-a strigat şi «Omorâţi-vă ofiţerii!»; atunci am ordonat: 
«Compania întâia la mine!», ridicând şi coborând braţul cu 
repeziciune. Militarii au înconjurat imediat muzica şi 
drapelul, creându-se un interval de aproximativ 10 în 
(moment în care locotenent-colonelul Petru B aba a fost 
atacat de un individ cu cuțitul - ofiţerul a fost salvat de 
către un militar care l-a lovit pe agresor cu patul armei). Cu 


drapelul la piept, sergent-major A. Bagiu, pe care l-am avut 
în stingă mea, împreună cu întreaga coloană, ne-am 
deplasat către Hotelul Continental. Mulțimea s-a calmat la 
strigătul unui cetăţean care a cerut ca ea să rămână pe 
loc”422. Atacul asupra detaşamentului militar în defilare, cu 
muzică, nu are nici o explicaţie logică, nefiind vorba de o 
subunitate care să blocheze manifestanţii, să-i agreseze 
cumva sau să-i reprime. Ca act de intimidare militară nu 
poate fi înregistrat, deoarece armata defilează cu diferite 
ocazii fără ca acest fapt să atragă furia mulţimii, în anul 
1994, pe vremea când era preşedintele Comisiei senatoriale 
pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, 
Valentin Gabrielescu, fruntaş al PNŢCD, a declarat în 
legătură cu defilarea; din 17 decembrie: „Ideea nu este 
nouă, nici originală, se foloseşte şi j în alte părţi. Englezii 
spun: 'To show the flag („a arăta drapelul „) 'Cred că ideea a 
fost bună. Voia să arate populaţiei Timişoarei: j «Armata 
este aici! Cântâm! Defilăm! Nu reprimăm, nu atacăm! Dar 
suntem prezenţi!». Şi americanii trimit câte un vas să arate 
că sunt prezenţi acolo unde apare câte un conflict... Însă 
Milea nu se aştepta la ceea ce a urmat. A ieşit ce a ieşit... 
Bieţii oameni, care nu făceau nimic - cântau şi arătau 
drapelul - au păţit ceva cu totul neobişnuit în România: să 
fie fluieraţi, huiduiţi, să se arunce în ei cu pietre..."423. A 
vând în vedere că incidentul s-a petrecut asupra unei 
singure coloane din cele patru şi într-un singur loc, rezultă 
logic că intimidaţi, eventual şi îndemnați să răspundă 
intimidării printr-o agresiune nu puteau fi decât cei vinovaţi 
de violențele de peste noapte, adică cei care se ştiau cumva 
vizaţi pentru ceva. Dacă vreunul dintre ofiţeri ar fi făcut pe 
loc această legătură logică - dar chiar şi fără ea - trebuie 
spus foarte clar că, în temeiul legilor şi din acel timp şi de 
astăzi, militarii puteau executa foc asupra agresorilor, 
acoperiţi complet de prevederile Decretului nr. 367 /18 
octombrie 1971 privind regimul armelor, munițiilor şi 
materiilor explozive, art. 36, alin. A, alin. C şi cu 


respectarea art. 37 privind somaţia, înjunghierea unui 
militar din coloană (fie şi sub formă de tentativă) şi acţiunea 
cu scopul de a captura drapelul de luptă implică dreptul de 
foc în regulamentele tuturor armatelor din lume. 

Presa şi unii autori de cărţi au minimalizat acel incident, 
consi-derându-l neînsemnat sau cel mult un act de 
intimidare. Dar din punctul de vedere al legilor, situaţia era 
cât se poate de serioasă. De altfel, incidentul a avut 
consecinţe în toată Armata, deoarece informaţia a circulat 
cu rapiditate pe canalele militare oficiale şi neoficiale. 
Cititorul obişnuit nu este familiarizat cu atmosfera, cu 
obiceiurile, cu sistemul de lucru al structurilor militare. 
Cititorul trebuie să ştie că în momentul în care s-a 
comunicat de la Divizia 18 atacarea detaşamentului de la 
UM 01185 - cu exagerările previzibile, „au atacat Armata!” 
- din Ministerul Apărării au început să curgă telefoanele 
către toate marile unităţi din ţară şi de aici la unităţi, atât 
prin legături directe între comandanţi sau între ofiţerii de 
informaţii, cât şi între prieteni, colegi, rude. Majoritatea o 
tăcea din îngrijorare, dar era şi o formă de interes direct: 
„La voi e linişte? Ce este acolo? Uite ce s-a întâmplat la 
Timişoara”, aşa cum figurează în documente oficiale ale 
Armatei 3 şi ale ministerului, „grupuri de huligani 
devastează şi distrug bunurile poporului, huligani aflaţi sub 
conducerea agenţilor străini, care în felul acesta ameninţă 
independenţa de stat a României şi pun în pericol 
socialismul”424. Se confirmau ştirile despre acţiuni 
destabilizatoare la frontiera de Vest făcute de unguri şi 
sovietici. Acel incident aparent minor a avut efect asupra 
credibilităţii ordinelor venite de la Bucureşti, atât de la 
Ceauşescu, care numai despre o iminentă agresiune 
militară vorbea, cât şi de la Milea, pentru care intervalul 
11.30-13.30 din după-amiaza de 17 decembrie a fost decisiv. 
Potrivit mărturiei generalului Guşă la Comisia senatorială, 
după incidentul cu defilarea, ministrul Milea a ordonat 
„retragerea în cazărmi ca să se evite contactul cu civilii”. A 


fost imediat sunat de Ceauşescu, acuzându-l că nu 
reacţionează în timp ce „Armata este atacată”. I-a reproşat 
încă o dată faptul că nu a scos blindate şi, în special, că nu a 
defilat cu blindate. Atacul asupra detaşamentului cu fanfară 
din Timişoara, pe care mulţi îl consideră minor, l-a pus pe 
Milea în situaţia de a nu mai putea minimaliza faptele. 

Şi cu toate acestea, încercând să depăşim dramatismul 
incidentului, am apelat la un participant la eveniment din 
partea cetăţenilor Timişoarei pentru a încerca să 
îndepărtăm cumva, prin cunoaşterea mai detaliată a 
faptelor, imaginea de act deosebit de grav şi pe care nu şi-l 
poate permite nici o naţiune şi nici o autoritate fără 
serioase consecinţe. Sorin Bocereanu era în decembrie 
1989 funcţionar la Direcţia drumuri şi poduri şi totodată 
lider al unei formaţii rock. În seara de 29 septembrie 2003 
a avut cu autorul următorul dialog: „Sorin Bocereanu: 
Incidentul cu defilarea s-a petrecut pe pod, între Piaţa 
Maria şi Catedrală, între orele 11.00 şi 12.15. Veneam 
dinspre Catedrală şi pe pod am văzut, cam pe la jumătate, 
un grup de oameni de la UTC, de la Casa tineretului, 
activişti de partid. Erau acolo Rotărescu şi unul, parcă îl 
chema Coniac sau aşa ceva, ţipi pe care îi ştiam de la Casa 
tineretului, în Piaţa Maria, de la Regionala CFR pe partea 
dreaptă era trotuarul destinat publicului, oamenii fiind 
obligaţi să circule doar pe partea aceea, în timp ce 
trotuarul dinspre casa lui Tokes era gol şi nu se putea 
circula pe el din cauza unui cordon de militari. Lumea se 
înghesuia pe trotuarul din dreapta şi din cauza cordonului 
de militari, care stătea chiar pe bordură, om în om, era 
înghesuială ca la meci, abia mergeai, abia înaintai. Lumea 
era curioasă să vadă ce s-a întâmplat peste noapte. 5e 
auzise de bătaia de peste noapte, se vedeau şi distrugerile, 
jylajoritatea celor care se înghesuiau pe trotuarul din 
dreapta era formată din curioşi. 

AMS: Cât de mari erau distrugerile? 


SB: Să ştiţi că nu erau atât de mari cum s-a spus. Nu am 
văzut incendii. Fuseseră sparte vitrinele şi se furase 
dinăuntru. La Comitetul Judeţean fuseseră incendiate nişte 
încăperi de la parter, dar pe stradă eu nu am văzut urme de 
foc. De altfel, în dimineaţa de duminică erau acolo cei de la 
Gospodăria comunală, puneau în grabă geamurile la loc. 
Erau nişte furgonete speciale şi se puneau geamurile, cam 
în grabă, aşa. 

AMS: Dar nu v-aţi întrebat cine le-a spart? 

SB: Să ştiţi că eu am participat şi la evenimentele din 16 
decembrie. Am intrat în coloană pe Bulevardul Lenin, cam 
prin dreptul hotelului partidului de pe vremea aia. În faţa 
coloanei, ca oriunde, ca la mineriade, ca la oricare din 
mişcările de acest gen pe care le-aţi văzut apoi şi în 
Bucureşti, să ştiţi că erau boschetarii, copiii străzii şi, să fiu 
iertat, ţiganii. Ăsta este adevărul. Trebuie să vă gândiţi la 
aceşti hoţi, copii ai străzii, ţigani care aşteaptă, care profită 
de orice prilej pentru a devasta. 

AMS: Să revenim la defilare. 

SB: Am trecut prin acea mulţime până în capăt, apoi m-am 
întors tot prin înghesuiala aia. La un moment dat... Scena 
este foarte comică, îmi vine şi acum să râd. La un moment 
dat, am auzit muzică şi am observat că dinspre Piaţa Kiittl 
vine o fanfară. Situaţia era de un comic nebun, ridicolă. 
Lumea era îngrijorată, revoltată de Ce se întâmplase peste 
noapte, se lansau diferite ipoteze despre morţi, Despre 
răniţi, despre tineri arestaţi şi te trezeşti că vine fanfara să- 
ţi cârite pe străzi. Era de un ridicol incredibil. Când fanfara 
s-a apro-Plat, am recunoscut prieteni de-ai mei în rândul 
militarilor, colegi cu care cântam la nunţi, la concerte, mai 
mergeam şi la o bere. Pe mine situaţia lor mă amuza teribil. 
Când au ajuns în dreptul oamenilor, au început să le strige: 
«S-a întâmplat ce s-a întâmplat azi-noapte, nu va e ruşine! 
Va arde de cântat? Au fost bătuţi, au fost arestaţi 
oameni...». La început au fost oameni mai în vârstă, plus că 
mulţimea înghesuită pe acel trotuar s-a oprit şi n-a mai 


putut fi ţinută de cordonul acela subţire de militari, că te 
întrebi şi ce-o fi fost în mintea lor să înghesuie un puhoi de 
oameni pe un trotuar şi să-l ţină acolo cu un rând de tineri 
în uniformă. Vă rog să mă credeţi, totul, tot ce se întâmpla 
acolo era penibil. Bătrânii le strigau: «Măi copii, măi, nu vă 
e ruşine ce faceţi?». La capătul podului erau nişte grupuri, 
dar mici, trei-patru indivizi, care parcă aşteptau. Ăştia au 
început să fluiere, să huiduie. Lumea s-a bulucit spre 
fanfară. N-au fost bătuţi, dar au fost câţiva care au încercat 
să-i tragă de instrumente. Nu era răzbunare sau vreo 
atitudine de ură, era mai degrabă dezgust. Oamenii erau 
iritaţi. Colegii mei din fanfară răspundeau: «Noi suntem 
muzicanți, n-avem nici o treabă cu..., noi, cu muzica, ni s-a 
dat ordin...», chestiuni de-astea care sporeau ridicolul 
situaţiei. Ţin minte că s-a produs o busculadă, dar n-a 
depăşit cu nimic o anumită limită periculoasă, însă formaţia 
s-a spart, muzica a încetat într-un mod caraghios, pe rând, 
că se mai auzea câte un trombon, o trompetă... 

AMS: Dar dumneavoastră n-aţi observat că în spatele 
fanfarei este o formaţiune militară cu drapel de luptă, cu 
ofiţeri, cu armele pe umăr pentru defilare? 

SB: Ba da, însă atracţia era fanfara. La început nici nu a 
existat vreun interes pentru militari. V-am spus: oamenii 
erau revoltați de fanfara aia. Se striga: «Vă arde de cântat, 
voi nu ştiţi ce se întâmpla?». 

AMS: Dar dumneavoastră ştiaţi ce se întâmpla? 

SB: Bineînţeles că ştiam. Vedeam la televiziunea ungară ce 
se întâmpla. Am văzut întâlnirea de la Malta între cei doi şi 
ne spuneam: «Măi, nu se poate, trebuie să înceapă şi la 
noi». Eu nu sunt un om de acţiune, sunt o persoană retrasă, 
dar îmi doream schimbarea şi o doream cât mai firesc, însă, 
când a început şi la noi, eu nu mă aşteptam la atâta 
rezistenţă. Senzaţia mea era că toată lumea vrea să-l 
schimbe pe Ceauşescu, că se saturaseră de el. Apoi, eu de 
exemplu treceam în Ungaria şi făceam mic comerţ, în 
Ungaria era plin de ruşi, de maşini Lada, se deschisese 


piaţa, erau acolo cum au venit după aceea şi la noi, prin 
pieţe, cu tarabele lor de scule. 

AMS: înţeleg că vă aflaţi în partea din faţă, unde s-a 
destrămat fanfara. Nu aţi văzut atacarea drapelului? Aţi 
auzit strigându-se: Omorâţi-vă ofiţerii? 

SB: Nu am auzit aşa ceva, iar eu eram foarte aproape. Şi 
să ştiţi că dacă cineva i-ar fi lovit pe colegii mei din fanfară, 
eu le-aş fi sărit în apărare. Vă repet, eu nu luam în serios 
acea situaţie, pentru ca toată scena era de un umor nebun. 
Ridicolul domina situaţia mai mult decât orice act violent. 

AMS: Domnule Bocereanu, dumneavoastră ştiaţi ce 
înseamnă atacarea unei formaţii militare în acel moment? 

SB: Sigur că ştiam. Era foarte grav. Ştiam şi ce înseamnă 
drapelul şi ce se poate întâmpla dacă este atacat drapelul, 
dar atunci nu interpretam acel gest ca pe ceva atât de grav 
din cauza situaţiei comice în care ne aflam. Apoi, 
detaşamentul nefiind ostil, nici nu părea o confruntare. Vă 
spun, sentimentul general era că militarii aceia ştiau care 
este situaţia generală şi le ardea de cântat. Era cumva o 
sfidare. Dar, totuşi, îmi amintesc că a fost atacat drapelul. 
Aşa este, a existat acest episod. Au trecut mulţi ani, am 
reţinut numai ce mă interesa. Fiecare probabil că a ţinut 
bine minte ce l-a interesat şi militarii au rămas doar cu 
amintirea atacării drapelului, dar eu vă spun că întreaga 
scenă nu părea atât de serioasă. 

AMS: Ştiaţi că aveau dreptul să deschidă foc în acel 
moment? 

SB: Sigur, dar vă repet, nu a fost un conflict propriu-zis, 
ceva împotriva militarilor. Ei se scuzau că fuseseră puşi în 
situaţia aia, oamenii protestau din cauza sfidării. După 
busculadă s-a format un grup şi au apărut imediat nişte 
lideri, adică nişte oameni cu iniţiativă. «Hai în Piaţa Operei, 
hai la Primărie!». S-a urcat unul pe un stâlp şi în jurul lui s- 
a adunat lumea şi se tot aduna din curiozitate. Acolo a 
început bătaia. Era un cordon în dreptul redacţiei ziarului 
Renaşterea bănăţeană, la Liceul Sanitar, un cordon cu bâte, 


dar cu nişte bâte cum sunt cozile de cazma. Au fost huiduiţi. 
Atunci cineva a apărut cu ideea «Cine are copii să-i pună în 
faţă», pentru că era lurtie venită cu copiii de mână, curioşi. 
«Cine are copii, să-i ia în braţe, că nu vor trage în copii». 
Lumea era circumspectă. Atunci un individ a strigat: «Nu vă 
fie frică, că n-au voie să dea în copii». 

AMS: Dar cine erau oamenii aceştia, liderii de care 
vorbeaţi, cei care aveau repede un răspuns pentru orice 
situaţie? 

SB: Erau oameni maturi, dar nu-i cunoşteam. E posibil să 
nu fi fost din Timişoara. Şi oamenii aşa au făcut, au luat 
copiii în braţe, chiar şi pe cei mai măricei şi s-au apropiat 
cam la 10 metri de cordon. Mi-aduc aminte că militarii se 
uitau la noi rugător şi ne implorau să nu înaintăm, să nu 
mai facem nici un pas. Lumea striga la ei: «Ce faceţi voi 
aici?». Deja trecuseră cam două ore de la incidentul cu 
fanfara, iar înaintarea noastră a durat vreo 10 minute până 
am ajuns în faţa militarilor. Gândiţi-vă, ei stăteau cu bâtele 
alea în mâini. Am ajuns faţă în faţă, lipiţi de ei. Militarii erau 
foarte speriaţi. Ne spuneau: «Suntem trimişi de 
comandanţi», se scuzau... Atunci, în spatele nostru, nişte 
indivizi au luat iniţiativa să-şi facă şi ei nişte bâte şi au 
început să sară pe copaci... Acolo sunt nişte tei. Săreau pur 
şi simplu şi cădeau cu crengile. Presiunea a venit din spate 
iar rezistenţa militarilor a fost foarte mică. Militarii au fost 
atacați, au început să-i lovească şi le-au luat bâtele. Apoi au 
ajuns în dreptul unor maşini... Se striga: «Să le răsturnăm, 
să le distrugem». 

AMS: Vă repet întrebarea: eraţi unul dintre cei care au 
lovit, care au răsturnat maşini, aţi participat la atacarea 
detaşamentului care defilase? 

SB: Nu. Toate astea le-au făcut nişte oameni... Cum să 
spun, nişte oameni de acţiune. Eu pe cont propriu iau foarte 
puţine hotă-rări, este felul meu de a fi, dar ascultam multe 
din acele aşa-numite comenzi pentru că îmi doream să facă 
cineva ceva şi îi urmam. Nu ne puteam opri, trebuia să se 


întâmple ceva, altfel ieşisem degeaba, se oprea totul şi era 
ca înainte”.425 

O altă declaraţie, cea a revoluționarului Radu Mircea, 
introduce un amănunt care ar putea explica trecerea de la 
calm la violenţă: „Când am ajuns în Kiittl, dinspre 
Bulevardul 6 Martie se apropia o fanfară militară. La 
început lumea a aplaudat, totul a fost perfect, formaţia şi-a 
văzut de drum, a trecut de brutărie; oamenii se luaseră 
după militari, numai că milițienii de pe partea dreaptă a 
bulevardului - pe care până atunci nu se putea circula - au 
barat drumul din nou. Asta a iritat, au început huiduielile, 
apostrofările”426. Pare evident că Radu Mircea a surprins 
evenimentul la începutul său, iar Sorin Bocereanu, în faza 
sa finală. Pentru a nu exista neclarităţi, precizăm că 
drapelul de luptă al unei unităţi militare este un simbol al 
statului, nu al regimului sau al vreunui partid. 

La ora 12.00, ministrul Apărării a ordonat transmiterea la 
toate unităţile a indicativului IABELA ABC ANA. „Acest 
indicativ avea în vedere aplicarea unui set de măsuri 
organizatorice în scopul trecerii, în ordine, la desfăşurarea 
unor activităţi care să asigure ridicarea capacităţii de luptă 
a comandamentelor şi unităţilor. Printre acestea se număra 
şi asigurarea continuității conducerii în afara orelor de 
program şi pe timpul nopţii, amplificarea controlului asupra 
modului cum se executa serviciul de zi şi de gardă”427. 
Indicativul TABELA ABC ANA a fost transmis ca urmare a 
anunţării oficiale a vizitei lui Nicolae Ceauşescu în Iran şi 
nu a avut vreo legătură cu evenimentele de la Timişoara, 
însă, între orele 12.00 şi 12.30, Ceauşescu îl sună de două 
ori pe Vasile Milea, mai întâi reproşându-i că nu a scos 
blindatele pentru defilare şi apoi informându-l că „armata a 
fost atacată la Timişoara”. Era vorba de incidentul cu 
fanfara. Generalul Guşă a amintit scena în declaraţia sa 
olografă din 13 februarie 1990: „După puţin timp a sunat 
din nou cabinetul l, respectiv Nicolae Ceauşescu, deoarece 
ministrul a spus: «Am înţeles, tovarăşe secretar general, 


trimitem o companie de tancuri imediat. Am înţeles». După 
care a cerut imediat legătura la Timişoara şi a ordonat ca să 
pregătească imediat o companie de tancuri care să se 
deplaseze către centru, spunându-le să fie foarte atenţi şi 
să nu cumva să se tragă sau să se întâmple vreo 
nenorocire”. Insistenţa gene-ralului Guşă pe cuvântul 
imediat demonstrează cumva şi schimbata atitudinii 
ministrului Milea. În 17 decembrie reîncepuse atacul 
asupra clădirii Comitetului Judeţean de Partid şi în foarte 
scurt timp s-a reluat devastarea magazinelor. De data asta, 
pe timpul zilei, fără protecţia nopţii. Generalul Vlad află că 
defilarea a produs adunarea unei mulţimi care a permis 
mascarea activităţii diversionisţilor, însă un alt fenomen a 
fost mult mai important pentru curajul şi insistența cu care 
au fost reluate atacurile la adresa forţelor de ordine şi 
devastările, în jurul prânzului, la Timişoara se conturase o 
situaţie clasică de pierdere a autorităţii, determinată nu 
numai de violenţa atacurilor, ci şi de bâlbâielile forţelor de 
ordine. Sunt mărturiile despre lipsa unei atitudini ofensive 
din partea soldaţilor şi a ofiţerilor acestora, despre apelul 
lor la înţelegere, la conştientizarea situaţiei limită în care se 
aflau - sub ordin şi sub jurământ militar - sunt apoi 
informaţiile despre ilaritatea, dar şi iritarea create de o 
defilare cu fanfară în mijlocul unei situaţii atât de dramatice 
- o mărturie înregistrată în anul 1999 la Timişoara afirmă 
că fanfara cânta melodia „Suflecată până-n brâu” - şi nu în 
ultimul rând a fost comportamentul pompierilor. 
Revoluţionarul Radu Bărzeanu îşi aminteşte intervenţia 
maşinilor de pompieri „ca în poveste, în loc să vezi ţâşnind 
un jet puternic, la capătul furtunului a apărut un firicel de 
apă abia vizibil, ce-a stârnit fluierături, aplauze, hohote de 
râs”428. Îndemnurile acelor indivizi „de acţiune”, care 
antrenau mereu manifestanţii fie prin cultivarea curajului - 
„N-au voie să tragă”, „Nu au gloanţe”, „Puneţi copiii în faţă 
că nu vor trage în ei” etc. 


— Fie prin exemplul personal, menit, după cum arată mai 
toţi martorii consemnați de publiciştii timişoreni, să-i 
intimideze pe soldaţi, pe tinerii din trupele de securitate- 
miliţie. Este de altfel revelator că în toate agresiunile făcute 
de acele grupuri de indivizi violenţi nu au fost atacați 
ofiţerii - deşi se striga „Omorâţi-vă ofiţerii!” - ci au fost 
atacați mereu soldaţii în termen din rândul forţelor de 
ordine. Când au ripostat cadrele s-a lăsat peste tot cu 
sânge, dar de partea cealaltă, în ultimii 15 ani s-a încercat 
mereu identificarea primului rănit din ziua de 17 
decembrie. Conform fişelor medicale de la Spitalul Judeţean 
şi mărturiei doctorului Atanasie Bărzeanu „pe la 
treisprezece a fost adus un tânăr de 21 de ani, lovit la cap. 
Tânărul făcea parte din Gărzile patriotice, mobilizat pentru 
paza Consiliului. Grupa lor număra vreo cincizeci de inşi. 
Stăteau înăuntru, în Consiliu. Când au început să apară 
manifestanţii, miliţianul care era cu ei, speriat şi el, le-a zis 
că nu ştia ce să facă, nu vedea cum ar fi putut împiedica 
intrarea în clădire, dispunea doar de şase gloanţe (...) 
Dintre manifestanți, primul rănit în ziua aceea a ajuns la 
urgenţă pe la ora paisprezece şi patruzeci de minute. E 
vorba, de fapt, de un tânăr împuşcat în gambă, pe care l-am 
operat imediat, el fiind, cred, cel dintâi martir al revoluţiei 
din decembrie”429, între orele 13.00 şi 14.40 se petrecuse 
un eveniment care a marcat conflictul între manifestanți şi 
forţele de ordine pentru istorie. 

Deschiderea focului. 

Este neîndoios că forţele de ordine au fost cele atacate 
întâi. Există, de asemenea, numeroase mărturii despre 
inactivitatea, reținerea forţelor de ordine în faţa 
manifestanţilor. Să luăm câteva exemple din mărturiile 
revoluţionarilor: Radu Bărzeanu: „Cum stăteam în 
apropierea Liceului de Muzică, am văzut pe strada şiret, în 
apropiere de acest liceu, un camion cu prelată, plin de 
soldaţi cu bastoane. Care însă n-au intervenit deloc”; 
Corneliu Pop: „La un moment dat, un ofiţer ne-a spus să ne 


apropiem, că ne făcea loc. Am ezitat, ne-a fost teamă de o 
capcană, totuşi am înaintat. Militarii s-au retras înspre 
colţul dinspre Continental, în faţă a rămas ofiţerul, cu arma 
în mână, paşii ni s-au cam împleticit, mai mult stăteam 
decât mergeam, am ajuns în dreptul lui, al lor. Ne aşteptam 
în orice moment să ne înconjoare, să ne aresteze. Mai mult 
de frică, tăcerea mă înnebunea, m-ăm adresat şi acestor 
militari cu aceleaşi cuvinte. Nu s-a închegat un dialog, 
militarii n-au spus nimic, ofiţerul însă m-a îndemnat să-mi 
văd de drum, să mă gândesc la ceea ce putea urma, mai 
ales dacă am copil”; lon Goagără: „Noi eram, poate, vreo 
trei sute de oarneni. Ne-am uitat unii la alţii, nu ştiam ce să 
facem, eu păstrez de atunci o amintire ce mă tulbură 
mereu: unii soldaţi aveau lacrimi în ochi. Nu ne-au făcut 
nimic, ne-am îndepărtat de ei cu: «Armata e cu noi!», ne-am 
făcut cu mâinile cât timp ne-am văzut”. Incidentele mai 
serioase au pornit în fata sediului Consiliului Judeţean. 
Demonstranţii au fost întâmpinați cu jeturi de apă, însă 
grupul violent a atacat două dintre maşinile pompierilor şi 
le-a incendiat. Aproximativ 10-12 persoane au pătruns în 
sediu şi au început să devasteze, aruncând diferite obiecte, 
dar şi elemente de simbol ale regimului (tablouri, cărţi, 
steme, documente), după care au incendiat interiorul, în 
acel moment (între orele 13.00 şi 14.00) a apărut primul- 
secretar Radu Bălan care a încercat să dialogheze cu 
manifestanţii. „Oamenii l-au înconjurat imediat, între noi şi 
el deschizându-se un dialog. «Oameni buni, a spus el, am 
încercat să fac câte ceva. Eu sunt aici numai de două 
săptămâni, dar trebuie să recunoaşteţi, s-a îmbunătăţit 
situaţia la pâine, la carne...». «Cum să se îmbunătăţească? 
Nu-i adevărat!», i-am întors-o noi, acoperindu-l 
nemulţumiţi. «Lăsaţi-l să vorbească!», strigau alţii. 
Intervenţie inutilă, nu se putea înfiripa un adevărat dialog, 
doar se striga, fiecare avea adevărul lui şi voia să se facă 
auzit. «De ce, a tunat de lângă mine un glas, nu ne-aţi 
aşteptat cu microfonul, pentru discuţii? De ce cu armata?». 


«Nu eu comand armata, oameni buni!». «Atunci măcar 
opriţi-o! 

— Începuseră să apară forţele de ordine, dinspre 
Filipescu, care degajau terenul din faţa Consiliului. Spuneţi- 
le să ne lase în pace să vorbim, că noi asta dorim, să vorbim 
cu dumneavoastră şi să vă spunem ce ne doare». Bălan ne-a 
ascultat, ori s-a făcut că ne ascultă, s-a îndreptat spre 
forţele de ordine cu mâinile ridicate - l-am văzut pe acolo şi 
pe Rujoi, prim-vicepreşedintele Consiliului Popular 
Judeţean, dar lui nu-i dădea nimeni nici o atenţie şi nici el 
nu a făcut nimic —, s-a întors cu mâinile în sus şi către noi, 
că adică să nu fim agresivi, dar cei care tot înaintau şi ne tot 
împingeau erau ei, era un vacarm adevărat, noi strigam 
mereu, ei ne răsfirau, maşinile ardeau -două autotunuri şi 
două camioane - cu fum mult, la una dintre ele chiar a 
explodat ceva. Şi aşa, încet-încet, ne-au împins înspre 
Continental, acolo, nu după mult timp apărând nişte 
blindate dinspre Aleea Sportivilor, apoi şi militari, intenţiile 
lor fiind destul de clare pentru că, în afara cordoanelor, ne 
lăsau să trecem, în interior însă nu..."430. 

O realitate şocantă în Armată, în jurul orei 13.00, 
generalul Vasile Milea convoacă la Ministerul Apărării o 
şedinţă cu adjuncţii, şedinţă care avea calitatea de Birou al 
Consiliului de Conducere. Cetăţenii României nu erau 
familiarizați cu faptul că, în realitatea regimului comunist 
din România, ministrul Apărării Naţionale nu conducea 
direct ministerul, în calitate de conducător al acestuia. 
Administrarea Ministerului Apărării din acel timp revenea 
Consiliului de Conducere, care, în temeiul Decretului 444 
/20 noiembrie 1972 privind organizarea şi funcţionarea 
Ministerului Apărării Naţionale, capitolul al III-lea, art. 7 
avea caracter deliberativ şi hotăra „în problemele generale 
privind activitatea acestuia”. La capitolul al II-lea, Atribuţii, 
de exemplu, ministrului Apărării nu-i revenea nici o 
autoritate de a decide în vreo problemă fundamentală, 
toate verbele care activează alineatele articolului despre 


atribuţii fiind neutre: „aduce la îndeplinire”, „analizează”, 
„asigură”, „organizează”, prezintă”, „sprijină”, „îndrumă”, 
„colaborează” „înfăptuieşte sarcini”, „avizează”. Nicăieri în 
atribuţiile Ministerului Apărării şi ale ministrului nu apar 
verbele decisive: „comandă”, „dă ordine”, iar verbul „a 
conduce” este folosit doar pentru „activitatea de comerţ 
exterior” cu tehnică militară, pentru „activitatea 
aeronautică civilă” şi pentru „învăţământul militar”. Pare de 
necrezut, dar aceasta era realitatea juridică a MApN sub 
regimul Ceauşescu: conducea comerţul cu arme, liniile 
aeriene civile şi învăţământul militar! 'Toate celelalte 
atribuţii aparţineau, conform art. 2 din lege, Comitetului 
Central al PCR. Acesta dădea ordine Ministerului Apărării şi 
ministrului şi el împreună cu Consiliul său executau 
ordinele. La articolul l se enunţa de fapt relaţia de 
subordonare: „Ministerul Apărării Naţionale înfăptuieşte 
politica partidului şi statului în domeniul apărării ţării”. Mai 
mult decât atât, situaţia aberantă în care Armata era 
administrată de un colectiv - pentru că asta era realitatea 
juridică a conducerii atunci - era perturbată şi de o multiplă 
subordonare, astfel că în decembrie 1989, conform legilor 
sistemului comunist, Armata executa ordinele 
comandantului suprem, ale Consiliului Apărării, condus de 
comandantul suprem şi ale Consiliului de Miniştri (art. 2). 
Aşadar, pentru a putea da ordine în Armată, generalul 
Milea adună în jurul orei 13.00 Biroul Consiliului, compus 
din prim-adjuncţi şi adjuncţi ai ministrului. La această 
adunare, prim-adjunctul politic al ministerului, generalul 
Ilie Ceauşescu, afirmă că „toate acestea (de la Timişoara, n. 
a.) sunt iniţiate şi se desfăşoară cu sprijin din afară, din 
Ungaria şi din alte ţări, inclusiv din URSS”431. Înainte de 
ora 13.30, Nicolae Ceauşescu îl sună din nou pe Milea, îl 
informează despre atacarea şi redevastarea sediului 
Comitetului Judeţean de Partid Timiş şi îi comunică faptul că 
„a decretat starea de necesitate”. Această informaţie o 
avem din Procesul Timişoara, unde, la Volumul 21, pagina 


278, se află declaraţia colonelului Dumitru lonescu, din 
Marele Stat Major al Armatei: „La ora 13.30, în ziua de 17 
decembrie, general-colonel Vasile Milea, ministrul Apărării 
Naţionale, ordonă prin telefon comandantului marii unităţi 
- Divizia 18 - următoarele: Situaţia în Timişoara s-a 
agravat. Ordin să intervină armata. Armata intră în alarmă 
de luptă. S-a decretat stare de necesitate”. Este primul 
ordin grav şi dramatic dat la Timişoara şi în acelaşi timp 
primul mare abuz, deoarece atât ordinul dat de Ceauşescu, 
cât şi ordinul transmis de generalul Milea erau ilegale. 
Totodată, avem informaţia că „în ziua de 17 decembrie 
1989, la ora 13.00, ministrul de Interne a comunicat 
colonelului Petre Teacă (şeful Comandamentului Trupelor 
de Grăniceri, n.a.) faptul că s-a declarat stare de asediu la 
Timişoara”432. 

Nici la ora 13.00, nici la ora 13.30 nu a fost dat indicativul 
legal pentru alarma parţială de luptă, iar starea de 
necesitate nu fusese decretată conform legilor de atunci ale 
țarii. 

Regimul stării de necesitate. Autorii studiului documentar 
despre Armata română în revoluţia din decembrie arată că 
„Dreptul de a ordona o asemenea măsură îl avea numai 
preşedintele RSR, comandantul suprem al forţelor armate, 
la propunerea ministrului Apărării Naţionale”. Trecem 
peste faptul că ministrul nu propusese aşa ceva, dar nici 
Ceauşescu nu putea emite acel ordin fără a trece prin nişte 
etape prevăzute de legile ţării. Revoluţia din România are o 
problemă de drept foarte serioasă, cu toate că a cunoscut 
procese în Justiţie timp de peste un deceniu, iar unele nu 
sunt finalizate nici astăzi. Este de neînțeles cum s-a orientat 
Justiţia către acuzaţii de „genocid”, „conturi secrete”, 
„represiune cu jeturi de apă şi gaze lacrimogene”, 
„deschiderea focului împotriva poporului”, toate motivate 
sentimental, fără să facă apel la legile existente în 
decembrie 1989! 


În primul rând trebuie stabilit regimul dreptului în 
raportul mani-festanţi-forţe de ordine. Aveau voie cetăţenii 
Timişoarei să facă o manifestaţie? Aveau dreptul forţele de 
ordine să riposteze? Potrivit Constituţiei din 1965, 
republicată în Buletinul Oficial nr. 65 din 29 octombrie 
1986, la art. 28 se prevedea că „Cetăţenilor Republicii 
Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a 
presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilorI”. 
Iar la art. 29, alin. L. se afirma că „Libertatea cuvântului, 
presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstrațiilor nu pot fi 
folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi 
intereselor celor ce muncesc”. Ne aflăm în faţa unei dileme. 
Factorul politic local, Departamentul Securităţii Statului, 
precum şi Ministerul Apărării Naţionale, aţât prin 
conducători cât şi prin diferiţi subordonați, implicaţi (sub 
jurământ) sau nu în procese după decembrie 1989, neagă 
total existenţa caracterului politic anticomunist explicit din 
partea manifestanţilor, începând cu ora 20.00 a serii de 16 
decembrie 1989, Securitatea acceptă că s-a strigat sau 
scandat împotriva lui Nicolae Ceauşescu, în favoarea lui 
Mihail Gorbaciov şi a perestroikăi. Mişcarea de la Timişoara 
este identificată în totalitate, cel puţin până la 20 
decembrie, drept o mişcare dnticeauşistă, nu 
anticomunistă, o mişcare împotriva conducătorului statului, 
nu a sistemului, în favoarea acestei versiuni pledează, ca 
argument extrem de puternic, atitudinea conducerii 
organizate a manifestanţilor, respectiv Frontul Democrat 
Român de la Timişoara, care negociază cu primul-minisţru 
Dăscălescu şi cu Bobu o listă de revendicări al căror 
conţinut este social, economic şi parţial politic. 

Partea politică este legată de vinovăția lui Nicolae 
Ceauşescu pentru victimele represiunii din perioada 17-20 
decembrie şi îndepărtarea acestuia de la conducerea 
starului. De asemenea, pe timpul desfăşurării 
evenimentelor, până în ziua de 22 decembrie 1989, 
aproximativ orele 17.30-18.00 Comisia senatorială instituită 


de Parlamentul României nu recunoaşte caracterul 
anticomunist al evenimentelor, în general, ci numai 
caracterul anticeauşist. În condiţiile expuse mai sus, se 
pune întrebarea în ce măsură manifestanţii au respectat 
prevederile art. 28 din Constituţie („libertatea 
demonstrațiilor”) şi în ce măsură manifestaţia lor s-a înscris 
în prevederile art. 29, alin. L, încâlcind sau nu restricţia 
asupra „scopurilor potrivnice orânduirii socialiste şi 
intereselor celor ce muncesc”? Aici intervin două aspecte, 
două atitudini distincte. Ele ating, din punctul de vedere al 
analizei istoriografice, un paradox. 

L. Autorităţile neagă caracterul anticomunist, adică „cu 
scopuri potrivnice orânduirii socialiste” al manifestanţilor, 
ceea ce presupune că manifestaţia de la Timişoara nu 
încălca prevederile Constituţiei, iar violențele înregistrate 
de partea revoluţionarilor au avut un caracter penal şi 
individual. (Cei prinşi asupra faptului sau găsiţi vinovaţi - de 
incendiere, devastări, furturi, agresiuni fizice - ca urmare a 
cercetării legale urmau să suporte rigorile legilor, dimi- 
nuând astfel orice tentativă de a considera evenimentele 
drept o formă organizată de revoltă.) în aceste condiţii ar fi 
fost vorba de represiunea unei manifestații legale, ocrotite 
de art. 28 din Constituţie. Precizez că manifestaţia din Piaţa 
Maria, transformată în miting după oprirea primului 
tramvai, a fost blocată de forţe ale Ministerului de Interne 
care nu fuseseră trimise pentru a asigura ordinea 
desfăşurării manifestaţiei, ci pentru a o împiedica, în acelaşi 
context refuzul procurorilor de la Timişoara de a 
instrumenta dosare altor persoane decât celor reţinute 
pentru furt şi ultraj reprezintă un semn că raportul 
manifestanţi-forţe de ordine se înscrie în prevederile art. 
28, nu şi 29. Aşadar, autorităţile (Armata, Securitatea, 
Justiţia, inculpaţii din procese) susţin cumva, probabil 
inconştient, caracterul constituţional legal al manifestaţiei 
din 16 decembrie? 


Dimpotrivă, revoluționarii, atât individual, dar mai ales 
organizaţi în asociaţii legal constituite insistă să afirme, 
inclusiv prin intermediul unor documente oficiale, publice, 
că manifestaţiile de la Timişoara au avut de la început un 
caracter anticomunist, îndreptat potriva sistemului. În 
aceste condiţii ei se înscriu în prevederile art. 29 din 
Constituţie şi dau (probabil inconştient) un temei 
constituţional dreptului de represiune. Pentru istoric, nu şi 
pentru Justiţie, există explicaţia tentativei organizaţiilor de 
revoluționari de a se legitima ca anticomuniste, deşi 
probele privind acest caracter sunt postdatate, subiective, 
inventate cu scopuri diferite, care în final s-au dovedit a 
avea un caracter politic explicit (în condiţiile sistemului 
democratic). Paradoxul este vizibil: prin această pretenţie, 
chiar revoluționarii situează manifestaţia de la Timişoara în 
afara Constituţiei în vigoare şi în consecinţă Justiţia i-a 
judecat pe inculpaţi cam fără temei constituţional. Justiţia, 
admițând trimiterea în judecată a unor persoane implicate 
în „represiune”, Procuratura la rândul ei, reprezentându-i 
pe revoluționari, iar Justiţia acceptând răspunderea 
solidară a unor instituţii (Armata) nu au avut un temei 
constituţional pentru acţiunea judecătorească atât timp cât 
partea vătămată, revoluționarii, afirmă că revolta lor a fost 
anticomunistă, ceea ce înseamnă că au încălcat prevederile 
art. 29 din Constituţie. Pe de altă parte, dacă se admit 
afirmaţiile diferiților inculpaţi proveniţi din rândul 
autorităţii că revolta nu a avut caracter anticomunist, ci 
numai anticeaugşist, autorii represiunii erau pasibili de 
pedeapsă în temeiul art. 28. Prin urmare, dacă se menţine 
tendinţa de a afirma că revolta de la Timişoara a avut un 
caracter anticomunist, poate exista un rezultat favorabil al 
revoltei, succesul revoluţiei, dar nu poate exista o inculpare 
pentru represiune, ci numai pentru fapte penale care au 
încălcat prevederile legilor în vigoare în acel moment şi de 
o parte şi de alta. 


În ce priveşte decretarea stării de necesitate, comunicată 
de Nicolae Ceauşescu ministrului Apărării şi ministrului de 
Interne în ziua de 17 decembrie 1989, ora 13.30, 
Constituţia din 1965 arată că aceasta era în primul rând o 
prerogativă a Marii Adunări Naţionale. Aceasta, potrivit art. 
43, alin. 22, „Proclamă, în interesul apărării tării, a ordinii 
publice sau a securităţii statului, starea de necesitate, în 
unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării”. Printr-un 
defect al Constituţiei comuniste, Consiliului de Stat nu-i 
erau conferite atribuţii în privinţa stării de necesitate, dar 
trimiterea spre Constituţie exista în mod hilar în alte legi. 
La art. 7, Consiliul de Stat putea declara mobilizarea 
generală şi parţiala, iar potrivit art. 8 putea declara starea 
de război, în mod normal, între sesiunile Marii Adunări 
Naţionale (cazul din decembrie 1989), Consiliul de Stat era 
cel autorizat să proclame starea de necesitate, dar în 
Constituţie s-a uitat înscrierea acestei prevederi. 

Preşedintele RSR avea următoarea atribuţie: „art. 75, alin. 
14. În interesul apărării Republicii Socialiste România, al 
asigurării ordinii publice sau securităţii statului, proclamă, 
în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul 
ţării, starea de necesitate. În îndeplinirea atribuţiilor sale, 
preşedintele RSR emite decrete prezidenţiale şi decizii”. 
Acest ultim alineat se referă la toate atribuţiile sale. Nicolae 
Ceauşescu mai inventase o instituţie care să conducă 
Armata, un fel de Consiliu Suprem de Apărare a [ării 
actual, care atunci se numea Consiliul Apărării RSR. Legea 
nr. 5 /14 martie 1969 privind înfiinţarea, organizarea şi 
funcţionarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste 
România conţinea o prevedere care nu exista în Constituţie: 
„Atribuţii, art. 3, alin. I. Examinează şi propune Marii 
Adunări Naţionale, respectiv Consiliului de Stat, 
proclamarea stării de necesitate, mobilizarea parţială sau 
generală, precum şi declararea stării de război”. Apoi, la 
art. 5 preciza că „Preşedintele Consiliului Apărării este 
comandantul suprem al forţelor armate ale RSR”, iar la art. 


6 - „Consiliul Apărării îşi desfăşoară activitatea potrivit 
principiului muncii şi conducerii colective”. Adică dezbate, 
votează şi adoptă prin vot, conform alin. 2, astfel că 
preşedintele nu decidea singur proclamarea stării de 
necesitate. Sistemul de Putere inventat de Ceauşescu era 
complicat în mod voit, astfel încât să permită folosirea 
deciziei unilaterale a comandantului suprem care de fapt 
conducea toate organismele inventate în domeniul apărării. 
Astfel, prin prevederile art. 9 al aceleiaşi legi: „Hotărârile 
Consiliului Apărării sunt obligatorii pentru toate organele la 
care ele se referă”. Se observă încă o dată că Ministerul 
Apărării nu avea nici o autoritate în stat şi trebuia să se 
supună hotărârilor partidului şi ordinelor comandantului 
suprem, în mod legal, Ceauşescu trebuia să convoace 
Consiliul Apărării şi să propună acolo instituirea stării de 
necesitate, loc unde poate ministrul Apărării ar fi putut 
limita implicarea Armatei în evenimente, cu evitarea 
deschiderii focului şi cu legile ţării pe masă. Nicolae 
Ceauşescu însă s-a prevalat direct de atribuţiile 
preşedintelui ţării prevăzute la art. 75, alin. 14 din 
Constituţie, pe care îl reproducem din nou: „în interesul 
apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii 
publice sau securităţii statului, proclamă, în caz de urgenţă, 
în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de 
necesitate”, dând telefoane, dar fără să respecte 
prevederile articolului. 

Aici se deschide o capcană în care au căzut foarte mulţi 
analişti, revoluționari şi chiar jurişti. Dar în primul rând în 
capcană a căzut Milea. Preşedintele proclamă starea de 
necesitate, ori „a proclama” presupune două lucruri foarte 
clare: existenţa prealabilă a unui document cu caracter 
juridic legal (decretul de instituire a stării de necesitate) şi 
anunţarea publică a instituirii stării de necesitate. Nicolae 
Ceauşescu nu a emis nici un decret în ziua de 17 decembrie 
1989, nici la ora 13.30, nici mai târziu, iar comunicarea a 
fost făcută privat, printr-o convorbire telefonică ministrului 


Apărării. Ceauşescu nu a anunţat public starea de 
necesitate, aşa cum cerea chiar Constituţia comunistă. 

Pentru a nu exista dubii, am apelat la literatura 
enciclopedică de specialitate: 

Dicţionarul Explicativ al limbii române: „A proclama: A 
anunţa ceva în mod solemn şi oficial; a aduce la cunoştinţă 
publică (printr-o proclamaţie) un fapt de mare importanţă 
şi de interes general”. 

Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, 
Ed. Cartea Românească, 1931: „A proclama: A publica, a 
declara în public cu glas tare şi în oiod solemn. A vesti, a 
încunoştinţa, a face cunoscut”. 

Pentru că acest cuvânt este un neologism care provine din 
limba franceză, vom căuta termenul în această limbă pentru 
a observa dacă are şi alte sensuri. 

Nouveau Petit Larousse, Paris 1969: 

PROCLAMER: Publier a haute voix et avec solennite. 
Divulguer, reveler. Sinonime: Annoncer. Declarer. Devoiler. 
Manifester. 

Le Petit Larousse, Dictionnaire Encyclopedique, 1995: 
PROCLAMER: Reconnaâtre, reveler publiqguement 
etsolennel-letnent. Faire connaâtre publiqguement. 

Petit Robert, Dictionnaire de la langue francaise, Paris, 
1967: 

PROCLAMER: Publier ou reconnaltre solennellement, par 
un acte of fidel. Proclamerla republique, la dictature, un roi. 
Proci amer letat du siege. Annoncer ou declarer hautement 
aupres d'un vast publique”. 

Legătura între starea de necesitate şi verbul „a proclama” 
a fost făcută prima dată oficial de revoluţionarul Jules 
Michelet: Le decret de l'Assemblee, imprime et affiche sera, 
de plus, a tous les carrefours, proclame a son de trompe”. 

Dicţionarul Enciclopedic român: „Proclamaţie: Act scris al 
conducerii de stat, prin care acesta, în anumite împrejurări 
de însemnătate specială, se adresează direct tuturor 
cetăţenilor ţării”. 


Proclamarea stării de necesitate trebuie să fie, în 
conformitate cu înţelesul unic şi unanim al acestui termen, 
anunţarea publică, direct, prin viu grai sau prin acte oficiale 
obligatoriu publice, către întreaga populaţie a situaţiei de 
instalare a acestei stări prevăzute de Constituţie. Nicolae 
Ceauşescu a ordonat direct ministrului Apărării şi 
ministrului de Interne înarmarea militarilor cu muniţie de 
război în ziua de 17 decembrie 1989, ora 13.30, 
declarându-le la telefon că a decretat starea de necesitate. 
Ca urmare a acestui ordin politic, ministrul Apărării a 
transmis acest ordin ilegal întocmai. De asemenea, aşa cum 
ştim, Nicolae Ceauşescu a anunţat în teleconferinţa din ziua 
de 17 decembrie prin interfon cu circuit închis şi privat, 
secret, liderilor politici judeţeni şi altor factori din 
structurile politice, de stat şi militare că a decretat starea 
de necesitate. Aceasta trebuia proclamată, declarată sau 
decretată public. Acest lucru l-a făcut abia în seara de 20 
decembrie la televiziune. Care a fost, prin urmare, temeiul 
legal al folosirii trupelor Ministerului Apărării Naţionale în 
oraşul Timişoara, cu dreptul şi ordinul expres de a deschide 
foc împotriva populaţiei? Locuţiunea „împotriva populaţiei” 
are această formă în mod voit şi autorul nu foloseşte alte 
sintagme precum „persoane violente”, „huligani”, 
„infractori” etc., deoarece numai forţele de ordine ale 
Ministerului de Interne aveau în misiunile lor obligaţia şi 
autorizaţia de a deosebi cetăţeanul obişnuit de infractor, de 
individul /indivizii care încalcă vreo lege; Armata nu are în 
misiunea ei decât lupta cu inamicul. Pentru Armată, ca şi 
pentru fiecare militar în faţă nu se află, conform regulilor 
sale şi legilor pentru ducerea războiului pe uscat, decâţ o 
masă fără identitate care poartă denumirea generică de 
inamic, în consecinţă, în timp ce forţele de ordine pot 
acţiona împotriva infractorilor de orice fel, identificând, 
izolând şi reţinând vinovaţii, trupele militare nu pot face 
aceste diferențieri, pentru că nu au mijloacele juridice şi 
operaţionale. Armata ar fi putut să ia prizonieri, dar acest 


drept îl obţine numai după decretarea stării de război, care 
este cu totul altceva. Ca urmare, focul deschis la Timişoara 
a avut calitatea juridică de foc deschis împotriva inamicului, 
ceea ce este aberant, împiedicarea acestei aberaţii în lumea 
civilizată este cea care a impus reglementarea folosirii 
Armatei în tulburări interne prin legi speciale, pe care 
România nu le avea şi nu le are nici astăzi. 

Ordinul dat lui Milea la telefon în ziua de 17 decembrie 
1989 la ora 13.30 şi transmis întocmai de acesta unităţilor 
din Timişoara era neconstituţional şi ilegal. Prin urmare şi 
dreptul de folosire a Armatei, în anumite situaţii din 
municipiul Timişoaraîn principal cele ofensive - a fost 
neconstituţional şi ilegal. 

Pentru celelalte situaţii în care s-a deschis focul şi anume 
cele prevăzute de legea privind regimul armelor şi 
munițiilor, uzul de armă era legitim. Le vom analiza la 
timpul potrivit. 

Mai apare un aspect însemnat al acestui eveniment grav, 
care aruncă asupra evenimentelor din Timişoara o lumină 
însângerată şi care repune în discuţie întregul eşafodaj al 
proceselor din ultimii 15 ani: dreptul legal al lui Nicolae 
Ceauşescu de a ordona măsuri de restabilire a ordinii prin 
intermediul factorului politic local. Legea Nr. 14 /28 
decembrie 1972 privind organizarea apărării naţionale a 
arăta la art. 15: „în vederea coordonării şi realizării 
măsurilor de apărare pe plan local, la judeţe, municipii, 
sectoare ale municipiului Bucureşti, oraşe şi comune, 
funcţionează consilii locale de apărare, organe deliberative, 
care au sarcina de a soluţiona problemele de apărare atât 
pe timp de pace, cât şi pe timp de război”, dar nu se 
precizau problemele de ordine publică. La art. 16, alin. 2 se 
arăta: „Consiliile judeţene de apărare şi cel al municipiului 
Bucureşti sunt subordonate şi răspund pentru întreaga lor 
activitate faţă de comandantul suprem al forţelor armate, 
Consiliul Apărării RSR, iar pe plan local, faţă de Comitetul 
Judeţean de Partid, consiliul popular judeţean, respectiv al 


municipiului Bucureşti”, iar la Atribuţii, textul art. 18, alin. 
E avea următoarea prevedere: „(Consiliile judeţene de 
apărare) Organizează şi conduc în mod unitar acţiunile 
pentru prevenirea şi lichidarea efectelor calamităţilor 
naturale, a incendiilor, pentru apărarea sănătăţii populaţiei, 
a avutului obştesc, respectarea liniştii şi ordinii publice”. 
Aşadar, Nicolae Ceauşescu putea să dea ordine directe 
primului-secretar de la Timişoara şi Consiliului Judeţean de 
Apărare, care putea sa ia măsuri şi să dea ordine de 
intervenţie doar forţelor locale apartinând Ministerului de 
Interne, pompieri sau Gărzi patriotice, nu şi unităţilor 
militare, în cartea pe care a elaborat-o colectivul din Statul 
Major General în 1999 în legătură cu executarea ordinului 
militar, se arată foarte clar că „din consiliile judeţene de 
apărare făceau parte: comandantul militar al garnizoanei 
sau al unei unităţi militare desemnate de ministrul apărării 
naţionale, comandantul Centrului militar, şeful de stat 
major al apărării locale antiaeriene, şeful de stat major al 
Gărzilor patriotice. Această reprezentare se rezuma doar la 
rezolvarea problemelor locale şi nu angaja instituţia 
militară, nu atrăgea după sine subordonarea unităţilor 
militare faţă de organele 7oca /e”434. Motivul era simplu: 
apărarea ţării nu se organizează după configuraţia 
judeţelor, ci după alte criterii teritoriale. Ce însemna asta în 
planul concret al evenimentelor din Timişoara? 

Însemna că Radu Bălan nu putea da ordin unităţilor 
militare din garnizoană de a ieşi cu trupe, tehnică, muniţie 
şi de a executa foc pentru restabilirea ordinii. Acest lucru 
nu putea să-l facă decât jvâicolae Ceauşescu prin 
intermediul Constituţiei şi legilor ţării, iar ministrul apărării 
să execute ordinul, dacă era legal. Ceauşescu însă, aşa cum 
am văzut, l-a minţit pe Milea că a decretat starea de 
necesitate cu scopul precis de a implica Armata în 
represiune. Milea a transmis ordinul la 13.30, neavând cum 
să verifice dacă a fost respectată legea şi aşteptând ca 
decretul de instituire a stării de necesitate să fie publicat 


sau ca preşedintele ţării să o proclame public. Probabil că 
între timp şi-a dat seama că acest decret nu există şi a 
revenit cu ordine care să limiteze implicarea armatei în 
stradă, într-un eventual proces, generalul Vasile Milea se 
putea apăra prin două argumente: că ordinul dat de 
Ceauşescu nu era vădit ilegal, deoarece comandantul 
suprem avea prin Constituţie dreptul să decreteze starea 
de necesitate şi prin faptul că avea obligaţia să execute 
ordinul, urmând ca proclamarea oficială a stării de 
necesitate să-i dea şi temeiul legal pentru executarea 
ordinului. Aceste două argumente nu-i puteau aduce însă 
fostului ministru decât circumstanţe atenuante. Sublinem 
încă o dată că proclamarea stării de necesitate era doar 
aspectul formal al acestei atribuţii constituţionale şi că ea 
nu se putea exercita decât după instituirea prin decret, 
adică printr-o formă juridică, a acelei situaţii. Altfel spus, în 
spatele proclamării stării de necesitate trebuia să se 
găsească obligatoriu decretul de instituire a stării de 
necesitate. Nici decretul, nici proclamația nu au existat. 
Întrucât tot mai mulţi comandanţi de garnizoane raportau 
că Primii secretari âi Comitetelor Judeţene de Partid - se 
afirmă în tratatul despre rolul Armatei în revoluţie —, care 
erau şi preşedinţi ai Consiliilor Locale de Apărare, 
pretindeau insistent ca unităţile militare să iasă din cazărmi 
cu efective şi tehnică pentru a participa la stăvilirea 
mişcării de protest, ministrul Apărării Naţionale - intuind 
pericolul atragerii armatei într-o confruntare deschisă cu 
Populaţia ieşită în stradă - a preluat direct, sub autoritatea 
şi controlul său din Bucureşti, orice intervenţie a trupelor 
MApN în afara cazănnilor, cerându-le comandanților 
militari să nu se răspundă solicitărilor de efective şi tehnică, 
din partea oricui ar veni, decât după aprobarea sa 
expresă”435. S-au păstrat stenogramele convorbirilor 
telefonice între ministrul Vasile Milea şi generalul Iulian 
Topliceanu, comandantul Armatei de la Cluj, iar în 
convorbirea din 17 decembrie, după ora 15.15, a existat şi 


următorul dialog: „Generalul Milea: îţi atrag atenţia că 
toate cererile de efective pentru diferite misiuni le aprob 
eu. Primii secretari să mă sune la telefonul operativ şi să-mi 
solicite ce doresc. 

Generalul Topliceanu: Aşa voi proceda şi este bine ca în 
interior să se aprobe cât mai puţine efective, majoritatea să 
le folosim pentru frontieră”436. 

Textul îl scoate din cauză pe generalul Topliceanu, ca şi pe 
omologii săi din orice garnizoană, astfel că inculparea 
acestora după revoluţie este cam de neînțeles. Milea mai 
avea o problemă în raporturile sale cu ordinele venite de la 
Ceauşescu şi anume faptul relevat foarte bine de specialiştii 
militari că, prin doctrina de apărare asumată de dictator şi 
prezentată ca propria sa concepţie, localităţile României, 
inclusiv cele mari, erau incluse în structura apărării. Adică 
se putea duce război şi în localităţi. Pe acest temei 
Ceauşescu a ordonat ieşirea cu blindate pe străzile 
Timişoarei, însă această operaţie nu se putea face decât în 
cazul declarării stării de război şi, evident, numai dacă 
inamicul era pătruns în localitatea respectivă. În volumul 
„Armată, mareşalul şi evreii” am arătat ce s-a întâmplat 
când trupele blindate române au intrat în Chişinău şi au 
surprins eşaloane sovietice de infanterie în retragere pe 
străzile oraşului - tancurile generalului Son au tras cu 
obuzele în plin, făcând un adevărat carnagiu. Apoi, când 
tancurile au înaintat pe străzi, au început să fie doborâte de 
vânâtorii de tancuri sovietici ascunşi prin case. Aşadar, ceea 
ce putea face Milea după ce a transmis ordinul lui 
Ceauşescu a fost să limiteze efectivele trimise în stradă, dar 
şi să orienteze misiunile acestora către poziţii defensive - 
apărarea unităţilor militare, a unor obiective importante, a 
sediilor instituţiilor politice sau administrative ale statului. 

Nicolae şi Elena Ceauşescu cunoşteau caracterul politic, 
anti-ceauşist al mişcărilor de la Timişoara. Să revenim la 
cronologia evenimentelor de la Timişoara şi să urmărim 
activităţile procuro-rului-şef adjunct Diaconescu şi ale 


procurorilor săi, deoarece, pe baza unei mărturii, dar şi a 
unor documente, între orele 14.00 şi 15.00 s-a petrecut un 
fapt care aruncă o lumină revelatoare pentru caracterul, 
interesele şi intenţiile reale ale cuplului Ceauşescu. 

„Gh. Diaconescu: în jurul prânzului m-am întors la 
Inspectorat. Aveam nevoie de informaţii, deoarece 
realitatea percepută de mine (lipsa actelor, numărul mare 
al copiilor, identificarea doar a 29 de infractori) nu 
corespundea cu situaţia din oraş, cu devastarea vizibilă, 
violentă şi cu agresiunea asupra forţelor de ordine. 
Problema numărul unu era că nu aveam informaţii; nimeni 
nu ne informa asupra legăturii cauzale între cei reţinuţi şi 
fapte. Atunci am dat acel ordin, care a fost invocat şi amintit 
de toţi procurorii audiaţi în legătură cu evenimentele de la 
Timişoara, cele 10 porunci. Prima era să se aplice 
procedurile ca la carte, fără să se omită nici măcar o virgulă 
de la Codul de Procedură Penală. 

AMS: Aţi simţit că ceva nu este în regulă. 

GD: Bineînţeles. Am cerut acest lucru şi milițienilor. Atunci 
am aflat că s-ar fi reluat mişcările şi că se caută 
pătrunderea în forţă în clădirea CJP deşi era înconjurată de 
trupele de miliţie-securitate ale generalului Ghiţă. 

AMS: Erau neînarmate. Doar cu nişte bâte de lemn. 

GD: Asta am aflat-o ulterior. Au fost spulberaţi, s-a intrat 
din nou în sediu, au dat foc, au urmat distrugeri şi acte de 
vandalism. lar am fost informat că erau foarte mulţi copii. 
Chestia asta era de neînțeles pentru mine. Se vorbea de 
spulberarea forţelor de ordine şi în acelaşi timp de copii! 
Era ceva incredibil! Mulţi elevi. Au fost contactate cadrele 
didactice de la şcoli şi licee să vină să-şi ia elevii. Spre 
surprinderea mea s-au prezentat foarte puţini. O adevărată 
babilonie birocratică. Aceasta este şi principala cauză 
pentru care copiii nu au fost puşi în libertate imediat. Din 
informaţiile ulterioare am aflat că, de fapt, chestiunea a 
ajuns până la Elena Ceauşescu. Cineva - Coman sau Bălan - 
a pus această problemă mai târziu prin telefon la Bucureşti 


şi Elena Ceauşescu i-a răspuns: «Ce, ăştia sunt copii să 
intre cu boata în clădirea partidului şi voi îi puneţi în 
libertate? Ce copii sunt ăştia?». 

AMS: Să intre cu boata?! Ce înseamnă? 

GD: Nu ştiu, dar şi eu şi ceilalţi am reţinut intervenţia 
exact, datorită pitorescului ei. În timp ce ne aflam acolo, 
apare Radu Bălan. Agitat, sărise pe o fereastră din clădire, 
ceva de genul ăsta. Ne-a povestit (lui Popescu, Macii, 
Mihalea, Diaconescu, aflaţi în încăpere, n.a.) că în 
momentul în care manifestanţii au ajuns în faţa sediului a 
coborât şi a discutat cu ei. Bălan s-a prezentat. 
Manifestanţii n-au avut nici un fel de gesturi şi cuvinte 
nepotrivite faţă de el. Au aflat cine este şi oamenii i-au spus 
că nu au nimic cu partidul, dar de ce nu ne daţi lapte, 
carne... Revendicări economice. (Este o confirmare a scenei 
relatate de revoluționari, n.a.). A încercat să le explice, să 
promită însă la un moment dat un grup violent a atacat din 
nou clădirea, fără nici o legătură cu cei cu care discuta, în 
acest moment, aproximativ orele 14.00-15.00 în ziua de 17 
decembrie, am sunat pe TO la Popovici. Nu puteam să-i 
vorbesc în clar, dar i-am spus: «Aici este altceva...». «Ce 
altceva?» - m-a întrebat. «Eh, este o nemulţumire de altă 
natură». Am folosit un limbaj voalat ca să înţeleagă că era 
vorba de o manifestaţie politică. Popovici tot nu înţelege şi 
îmi spune: «Trebuie să ştiu ce e acolo». Atunci i-am 
răspuns: «Nu există temei pentru treaba noastră, e 
politic...». Procurorul general nu a avut nici o reacţie, motiv 
pentru care am şi crezut că nu mai este la telefon. Am 
închis telefonul, însă după aproximativ 30 de minute... 

AMS: Numai puţin! Care era în opinia dumneavoastră 
sensul acelor cuvinte, în opinia dumneavoastră ca înalt 
magistrat? 

GD: Că nu este vorba de o acţiune a unor forţe duşmane 
împotriva statului şi că actele de distrugere se petrecuseră 
în timpul unei mişcări politice îndreptate împotriva şefului 


partidului şi statului. Cauza era evident economică. Să 
revin! 

AMS: Vă rog. 

GD: După aproximativ 30 de minute am fost chemat de 
generalul Macri, care mi-a comunicat că mi s-a repartizat 
un birou separat şi nu mai particip la discuţiile colectivului. 
Am fost foarte mirat şi chiar ofensat. 

AMS: Să reamintim că eraţi procurorul general adjunct al 
ţării şi, nu numai prin puterile conferite de lege, ofiţerii de 
orice grad trebuiau să fie foarte atenţi. 

GD: Eu aşa cred. M-am dus să văd biroul; era, mi se pare, 
al locţiitorului şefului Securităţii. Toate telefoanele erau 
deconectate, inclusiv telefonul interior. Asta m-a făcut să 
cred că s-a schimbat atitudinea faţă de mine. Ulterior am 
aflat că telefonul lui Popovici era ascultat şi că Elena 
Ceauşescu a fost informată asupra discuţiei mele cu 
Popovici. Ea l-a sunat pe Postelnicu şi i-a spus: «Diaconescu 
este trădător!». Nu am rămas în acel birou, dar nici nu 
ştiam ce să fac, plus că eram, firesc, îngrijorat. Nu trec 
câteva minute şi mă sună chiar Postelnicu, acesta 
anunţându-mă că Elena Ceauşescu m-a declarat 
trădător”.437 

În legătură cu acest moment-cheie dintre orele 14.00 şi 
15.00 ale zilei de 17 decembrie 1989, în care o înaltă 
oficialitate a statului transmite de la Timişoara la Bucureşti 
că la Timişoara nu este o acţiune a iredentismului maghiar 
sau a vreunui inamic extern, ci o manifestaţie împotriva lui 
Nicolae Ceauşescu, astfel încât nu mai există nici un dubiu 
la nivelul conducerii asupra realităţii din oraşul de pe Bega, 
ei bine, în legătură cu acest moment, avem la dispoziţie 
două documente. Primul este declaraţia olografă a lui Tudor 
Postelnicu, dată în timpul anchetei, în care afirma: „în 
cadrul unei convorbiri telefonice cu Elena Ceauşescu, 
printre alte probleme, mi-a spus şi faptul că procurorul 
general adjunct Diaconescu Gh. Dă informaţii greşite de la 
Timişoara şi că felul în care procedează nu face altceva 


decât să abată atenţia de la realităţi. Am simţit că aceasta, 
EI (ena) Ceauşescu, voia să minimalizeze gravele probleme 
de la Timişoara. Am sunat din proprie iniţiativă şi am vorbit 
cu Diaconescu Gheorghe. I-am spus că «Elena Ceauşescu 
este foarte nemulțumită despre faptul în care 
dumneavoastră aţi prezentat problemele de la Timişoara». 
Mi-a răspuns: «Nu am făcut altceva decât să informez 
realitatea»,„438, în timpul cercetărilor declanşate de 
Armată asupra evenimentelor din decembrie 1989, 
căpitanul de justiţie Marius Budu a înaintat ministrului 
Apărării un raport în ziua de 19 ianuarie 1990 asupra unui 
incident petrecut pe timpul anchetei: „La data de 26 sau 27 
decembrie 1989, nu pot preciza exact, având pe atunci 
calitatea de procuror civil, mă aflam în incinta sediului 
Ministerului Apărării Naţionale, unde purtam o discuţie cu 
Postelnicu Tudor, fostul ministru de Interne al fostei 
dictaturi ceauşiste. La un moment dat, în încăperea în care 
purtam discuţia a intrat domnul Diaconescu Gheorghe, 
colonel de justiţie şi adjunct al procurorului general al 
României, care i-a pus unele întrebări lui Postelnicu Tudor, 
legate de activitatea acestuia în reprimarea mişcării de la 
Timişoara şi a revoluţiei din 22 decembrie 1989. Spre 
sfârşitul discuţiei, Postelnicu Tudor a afirmat faţă de 
domnul Diaconescu Gheorghe, citez: «Sunteţi supărat pe 
mine!». Domnul Diaconescu Gheorghe a replicat, citez: 
«Nu, de ce?». Postelnicu Tudor a răspuns că se referă la 
discuţia telefonică purtată cu domnul Diaconescu 
Gheorghe. Domnul Diaconescu Gheorghe a afirmat că nu 
este deloc supărat pentru cele transmise şi imputate atunci 
şi că oricum acel aspect nu are nici o legătură cu cauza în 
care era cercetat Postelnicu Tudor şi nu poate influenţa 
obiectivitatea cu care se vor face cercetările, (în acel 
moment Postelnicu era cercetat numai pentru evenimentele 
din Bucureşti, n.a.). Totuşi, după aceea, domnul Diaconescu 
Gheorghe l-a întrebat pe Postelnicu Tudor, citez: «Dar vă 
aduceţi aminte ce mi-aţi spus atunci, nu? Că sunt demis din 


funcţie şi că voi fi condamnat pentru înaltă trădare de 
patrie, din ordinul lui Ceauşescu Elena?». Postelnicu Tudor, 
lăsând capul în jos, a răspuns că aşa este, dar nu a făcut 
altceva decât să transmită ce i-a ordonat Ceauşescu Elena, 
în continuare, domnul Diaconescu Gheorghe i-a răspuns lui 
Postelnicu Tudor, citez: «şi toate acestea pentru că am 
raportat altceva decât ceilalţi şi nu am vrut să dau 
mandate». După ce domnul Diaconescu Gheorghe a părăsit 
încăperea l-am întrebat pe Postelnicu Tudor cum a putut să 
facă trădător un om care a raportat adevărul şi nu a 
acceptat să târască în ruşine o întreagă instituţie. 
Postelnicu Tudor mi-a spus că atunci când Ceauşescu Elena 
a auzit că Diaconescu Gheorghe a raportat că la Timişoara 
nu acţionează elemente huliganice şi că este vorba de o 
mişcare populară în care se cer drepturi şi libertăţi 
democratice, motiv pentru care Procuratura nu va emite 
mandate de arestare pentru persoanele reţinute din rândul 
demonstranţilor, i-a ordonat să-i transmită lui Diaconescu 
Gheorghe că din acel moment este demis din funcţie şi că 
va urma să fie judecat pentru trădare”439. Este interesant 
ca tocmai Securitatea confirmă această situaţie. 
Locotenent-colonel Gheorghe Caraşcă, de la Direcţia VI, 
trimis, cum am văzut şi el la Timişoara, declară în calitate 
de martor: „Misiunea pe care am primit-o de la generalul în 
rezervă Macri Emil a fost aceea de a stabili prin cercetări 
cine sunt capii evenimentelor din Timişoara, precum şi dacă 
ar exista legături cu elemente ostile din afară. Ofițerii de 
securitate au efectuat cercetări pe linia problemelor 
menţionate mai sus, audiind circa 100 de persoane, iar 
cadrele de Miliție au efectuat cercetări pe probleme 
specifice muncii de Miliție (furturi, distrugeri). Menţionez 
că din cercetările efectuate, care au avut loc în 
Penitenciarul Timişoara, nu au rezultat aspecte care să 
intereseze organul de securitate”440. Reamintim că 
diversionisţii de la Timişoara erau români, fuseseră instruiți 
în taberele din Ungaria, reveniseră în ţară. Majoritatea nu 


provenea din Timişoara, ci din localităţi transilvănene şi din 
alte localităţi bănăţene (Miercurea Ciuc, Cugir, Caransebeş, 
Zalău etc.) Aşadar, ancheta Securităţii nu putea afla decât 
ceea ce ştia deja încă din octombrie. Nici o clipă serviciile 
de informaţii maghiare şi sovietice n-ar fi riscat să li se 
Prindă agenţi unguri sau ruşi în mijlocul acţiunii, pentru că 
atunci s-ar fi putut demonstra fără tăgadă cine a organizat 
acţiunea. Pe când aşa, în timp ce revoluționarii vor afirma la 
infinit că alţii sunt autorii violenţelor şi instigatorii 
deschiderii focului, Securitatea nu va înceta să le dea 
dreptate. Este un alt paradox românesc. 

În legătură cu „cele zece porunci” date de Gheorghe 
Diaconescu procurorilor de la Timişoara, avem la dispoziţie 
mărturia procurorului Gheorghe Mocuţa sub forma unei 
scrisori trimise Simpozionului organizat în 1996 de Alianţa 
Civică la Timişoara: „Gheorghe Diaconescu ne-a prezentat 
atunci o listă de zece «porunci» de la Centru (Procuratura 
Generală, n.a.), pe care noi trebuia să le urmăm, 
precizându-ne că va trebui să efectuăm cercetări în 
continuare. Aceste porunci reprezentau o prelucrare a 
dispoziţiilor tele-conferinţei prin prisma unui cunoscător al 
normelor juridice, dar nu pot preciza cine anume a stat la 
baza întocmirii lor. Ceea ce pot preciza cu certitudine este 
faptul că procurorul general Nicolae Popovici a dat 
dispoziţii exprese de a se emite mandate de arestare 
împotriva «huliganilor» de la Timişoara. Vreau să arăt, de 
asemenea, că prima dispoziţie din cele zece suna în felul 
următor: «Cercetările se vor efectua cu respectarea strictă 
a dispoziţiilor legale», 441. Ştim cu exactitate că cele zece 
„porunci” erau scrise de Diaconescu la Timişoara şi că 
fuseseră emise încă de dimineaţă, mult înainte de 
teleconferinţa lui Ceauşescu, că aceste reguli au oprit 
eliberarea de mandate, fapt ce a produs declararea ca 
trădător a procurorului general adjunct. 

În timp ce timişorenii încă mai negociau cu Radu Bălan 
mai multă carne şi pâine, în timp ce generalul Milea tot 


aştepta decretul de instituire a stării de necesitate, în timp 
ce generalul Macri şi colonelul Teodorescu transmiteau că 
nu este nici un spion implicat direct în violențele din oraş, 
Nicolae şi Elena Ceauşescu ştiau cu precizie că ceea ce se 
întâmpla la Timişoara era împotriva lor. La ora 14.30, cei 
doi i-au chemat acasă pe câţiva din acoliţi, Bobu, Manea 
Mănescu şi lon Coman. Din seria de emisiuni „în fata 
dumneavoastră” ale lui Vartan Arachelian, am reţinut acest 
dialog reprodus apoi într-o carte: „Marius Ghilezan: Aş vrea 
să profităm de situaţia discuţiei din ziua de 17. Un lucru 
mai puţin cunoscut este faptul că dumneavoastră împreună 
cu Emil Bobu şi Manea Mănescu aţi fost la Ceauşegşti acasă 
la ora 14.30. 

Ion Coman: Bobu era acolo, Manea Mănescu nu era. 

Marius Ghilezan: Manea Mănescu a venit mai târziu, după 
ce dumneavoastră aţi plecat. Ce v-a spus Ceauşescu, în 
Primăverii, la ora 14.30, înainte ca dumneavoastră să 
plecaţi spre Timişoara? 

Ion Coman: Da, a spus următorul lucru şi sper să vă redau 
cât mai exact: «Un grup de vandali, de derbedei, vânduți 
străinătăţii, încearcă să destabilizeze România. Au spart 
magazine, au incendiat unităţi militare, au incendiat 
Comitetul Judeţean de Partid, au încercat să ia drapelul de 
luptă al unităţii, în această situaţie, am hotărât - el! 

— Stare de necesitate în municipiul Timişoara şi am 
ordonat lui Milea şi celor de la Interne, să trimită un grup 
de generali de răspundere să execute aceste ordine. Te duci 
şi tu - deci nu eram legat de generali - şi împreună cu 
judeţeană de partid, să lămuriţi cu incendierile, cu toate şi 
să reintre în normal a doua zi, orice problemă să fie 
rezolvată». Asta a fost misiunea mea”442. 

Misiunea lui lon Coman, aşa cum s-a demonstrat pe bază 
de mărturii, precum şi pe baza actelor sale reconstituite 
inclusiv prin analiza atentă a declaraţiilor sale, a fost să-l 
reprezinte pe Nicolae Ceauşescu în calitate de conducător 
al tuturor activităţilor legate de înăbuşirea revoltei de la 


Timişoara. Bineînţeles, nici la 14,30 nu era vreo stare de 
necesitate proclamată sau decretată, în timpul procesului 
său de la Cluj, generalul Ştefan Guşă a dat câteva 
amănunte despre misiunea pe care a primit-o: „întrebare: 
Ce ordin aţi primit în legătură cu reprimarea manifestărilor 
populare din oraşul Timişoara? 

Răspuns: în ziua de 17.12.1989, în jurul orei 14.00, 
generalul Vasile Milea, fostul ministru al Apărării Naţionale 
mi-a ordonat să mă deplasez cu un avion militar la 
Timişoara împreună cu generalul-colonel Victor 
Stanculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale, 
general-locotenent Chiţac Mihai - comandantul trupelor 
chimice, general-locotenent Nuţâ Constantin, adjunct al 
ministrului de Interne şi şef al Inspectoratului General al 
Miliției -şi un grup de ofiţeri pe care îi vom considera 
necesari, în scopul de a pune ordine la Timişoara. Ni s-a mai 
precizat că suntem în subor-dinea nemijlocită a fostului 
secretar al Comitetului Central, lon Coman, reprezentant 
direct al fostului dictator. 

Întrebare: Ce ordine aţi dat la Timişoara în executarea 
misiunii încredințate dvs. de ministrul Milea şi al ordinelor 
primite ulterior din partea secretarului lon Coman? 

Răspuns: Ajungând în Timişoara, ani constatat că mai 
multe unităţi din garnizoana Timişoara - mecanizate, 
tancuri, secţia de reparaţii, batalionul aprovizionare- 
transport, şcoala de şoferi, apărarea antiaeriană - se aflau 
deja constituite în dispozitive de luptă. Am înţeles că 
dispunerea în dispozitivele de luptă a fost ordonată de 
înlocuitorul la comanda Diviziei mecanizate din 
Timişoaralocotenent-colonelul Zeca - şi a colonelului 
Rotariu de la Divizia de apărare antiaeriană. Am fost 
informat că până în momentul sosirii mele militarii care 
erau constituiți în dispozitive de luptă erau dotați cu 
muniţie de manevră şi că ulterior au primit ordin ca această 
muniţie să fie înlocuită cu muniţie de război. Până la sosirea 


mea militarii au folosit muniţie de război, dar prin foc de 
avertisment (pe verticală) „443. 

Ordinul dat de generalul Vasile Milea forţelor militare de 
la Timişoara şi transmis de adjunctul şefului Marelui Stat 
Major, generalul Eftimescu (generalul Guşă era pe drum, 
nu a fost implicat în darea ordinelor), prin Armata 3 de la 
Craiova, prevedea distribuirea muniției de război, folosirea 
tancurilor şi dreptul de foc. 

ORDINUL MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE. 

Transmis de general Eftimescu Retransmis de locotenent- 
colonel Ilie Marin, 17 decembrie 1989 

Muniția se ţine pe companii centralizat, nu pe soldaţi. 

— Ofițerii poartă pistoalele cu unitatea de foc. 

Când sunt chemaţi la eşaloanele superioare sau organele 
de artid şi de stat se deplasează înarmate. 

Se cheamă cadrele din concedii. 

Funcţiile unicat se cheamă în cazarmă chiar dacă sunt în 
economia naţională. 

La compania cu trei plutoane să se asigure patru ofiţeri. 

Comandantul de unitate se cheamă la unitate chiar dacă 
sunt în economie. 

Subunităţile de intervenţie să aibă mijloace de legătură. 

Pe fiecare tanc să fie asiguraţi trei-patru pistolari ca 
desant pe tanc - înarmaţi - în măsură să răspundă la 
provocări. 

Mecanicii conductori să fie mai activi. 

TAB-ul să aibă strictul necesar pentru a fi mai mobil. 

Militarii care sunt numiţi în acţiuni să aibă hrană rece 
pentru una-două zile. 

Demonstranţii să fie serios avertizaţi şi apoi să se tragă la 
picioare. 

Sunt unii dintre demonstranți care împing bătrâni şi copii 
în faţă, mijloacele noastre să-i ferească pe aceştia. 

Subunităţile de arme să fie pregătite ca infanterişti. 

Patrulele în oraş să fie formate dintr-un cadru patru 
militari în termen înarmaţi. 


Primit: Ajutorul ofițerului de serviciu principal ss /maior 
Vlăduţu Gheorghe. 

Pentru conformitate. 

COMANDANTUL U. M. 01204, locotenent-colonel Balasz 
Ştefan. 

Locotenent-colonelul Constantin Zeca va declara în 
procesul de la Timişoara: „La ora 15.00, ducându-măân 
zona Comitetului judeţean de partid, am constatat existenţa 
unor trupe de la Brigada de securitate (-miliţie, n.a.), de la 
Brigada de grăniceri, de la Divizia de apărare antiaeriană a 
teritoriului şi de la Regimentul de aviaţie. Toate aceste 
trupe erau înarmate, dar, din câte ştiu eu, fără muniţie, fri 
total cred că au fost în jur de 1 500 de militari. Efectiv, nu se 
putea trece cu maşina prin faţa Comitetului judeţean de 
partid. După ora 15.00, în spatele cordoanelor de militari 
aflate în faţa Comitetului judeţean de partid au fost dispuse 
trei tancuri de instrucţie fără armament. Ulterior au mai 
apărut alte cinci tancuri care au fost dispuse atât la podul 
Decebal, cât şi la Comitetul jedeţean de partid. Ulterior, 
după ce mă întorsesem de la aeroport, mi s-a raportat ca 
două din aceste tancuri au fost atacate, incendiate, iar 
echipajele, molestate grav (unul dintre ofiţeri a primit o 
lovitură de muchie de topor în cap). Mi s-a mai spus că 
echipajele au fost salvate din mâna acestor huligani de 
către persoane civile care manifestau paşnic”444. Să 
încercăm reconstituirea faptelor, atât pe baza datelor 
cunoscute de la autorităţi, cât şi cu ajutorul revoluţionarilor. 
După atacarea detaşamentului de defilare, grupuri de 
manifestanți s-au îndreptat spre clădirea Comitetului 
Judeţean de Partid unde au întâlnit formaţiuni ale forţelor 
de ordine formate din tineri militari ale trupelor de 
securitate-miliţie înarmate cu bâte de lemn. Acestea au fost 
atacate de grupuri violente care foloseau sticle sparte, 
pietre, crengi rupte din copaci. S-a pătruns în sediul 
partidului şi au fost devastate şi incendiate încăperi de la 
parter şi primul etaj. Iniţial, clădirea fusese apărată de 


detaşamente ale Gărzilor patriotice, ai căror luptători au 
fost molestaţi, la Spitalul judeţean înregistrându-se şi 
primul rănit (oficial). Gărzile patriotice sunt înlocuite de 
luptători de la USLA, care reuşesc să evacueze clădirea. Ca 
urmare a acelui atac, forţele de ordine sunt sprijinite şi de 
formaţiuni ale MApN, inclusiv cu tehnică de luptă, ca 
urmare a unui ordin expres al ministrului Apărării, general- 
colonel Vasile Milea. Nu cunoaştem mecanismul real de 
gândire al ministrului Apărării, dar puteam estima că a fost 
surprins - dacă nu chiar înfuriat - de atacarea 
detaşamentului aflat în defilare şi mai ales de tentativa de a 
captura drapelul de luptă. Acest fapt aparent minor - dar 
numai pentru un neiniţiat - i-a confirmat apelurile 
insistente ale lui Nicolae Ceauşescu asupra gravităţii 
evenimentelor din Timişoara, în plus, avem informaţii din 
stenogramele convorbirilor telefonice purtate de Milea cu 
unităţile din zona AQ Vest şi din Transilvania că trupele 
armatei ungare şi ale unităţilor sovietice staționate în 
Ungaria se puseseră în mişcare, demons-trând paralel cu 
linia frontierei, pentru ca unele unităţi să ia la un moment 
dat direcţii perpendiculare, ceea ce presupunea iminenţa 
unui atac. Din punct de vedere strict militar, acţiunile 
violente din oraş, precum şi informaţiile despre grupurile 
violente ale diversionisţilor, construiau imaginea unei 
operaţiuni militare cu detaşamente infiltrate pe teritoriul 
României având drept misiune slăbirea posibilităţii de 
apărare a frontierelor şi a teritoriului şi pregătirea unei 
invazii. Pe teritoriul Ungariei se aflau trupe sovietice de 
valoarea a aproximativ 60 000 de militari, la care se 
adăugau şi efectivele armatei ungare, în plus, staţiile de 
ascultare ale Armatei române au semnalat încetarea 
comunicaţiilor între unităţile maghiare, acelaşi lucru 
petrecându-se şi în zona de amplasare a trupelor sovietice, 
fapt care este caracteristic scurtei perioade dinaintea unui 
atac iminent, pentru a nu dezvălui inamicului poziţia şi 
valoarea trupelor angajate. Ministrul Milea nu putea ignora 


aceste semnale. Este incontestabil. Probabil că pentru el 
aceste semnale au contat mai mult decât evenimentele din 
Timişoara şi în mod firesc era imposibil să nu le 
interpreteze ca făcând parte din aceeaşi operaţiune 
militară. Mecanismul diversiunii pe teritoriul inamic înainte 
de un atac cu trupe se găseşte în toate tratatele de artă 
militară şi se învaţă încă din liceul militar. 

Ne oprim pentru a aprofunda acest aspect important, 
deoarece el a declanşat o serie de activităţi şi atitudini în 
interiorul Armatei cu impact asupra condiţiilor în care s-a 
deschis focul - subiect al capitolului de faţă. Este adevărat 
că încă din data de 17 decembrie, după ora 15.15, avem la 
dispoziţie stenogramele convorbirilor telefonice între 
generalii Milea şi Topliceanu şi că ministrul Apărării şi-a 
început intervenţia cu o afirmaţie cât se poate de tranşantă: 
„General Vasile Milea: Fii atent pentru că sunt pregătite 
forţe în Ungaria care pregătesc o agresiune la frontiera de 
Vest a ţârii. Luaţi ttiasuri ferme pentru ridicarea capacităţii 
de luptă a unităţilor. Instrucţia se face la cazarmă sau în 
apropiere de cazarmă. Vezi că ai militari nepregătiţi, care 
ți-au venit de la muncile agricole. 

General Iulian Topliceanu: Am înţeles. Am să iau măsurile 
stabilite pentru alarma de luptă parţială. (S-a primit ordinul 
în 14 puncte. După terminarea comunicării celor 14 puncte, 
vocea ministrului era alertată, înainte de a începe 
comunicarea ordinului) (!) 

General Milea: Pe la tine, în zona Ardealului, care este 
situaţia? 

General Iopliceanu: Este linişte, nu avem probleme, dar 
informaţiile primite duc la concluzia că pot avea loc oricând 
acţiuni în zona de frontieră. Am primit informaţii de la 
Brigada de grăniceri privind persoanele care au venit din 
Ungaria şi au relatat despre deplasări de trupe spre 
frontiera de vest a României. 

General Milea: Aşa avem şi noi informaţiile de la ataşatul 
militar de la Budapesta (.) „445 


Într-adevăr, între orele 15.00 şi 16.25, ministrul Apărării a 
transmis în teritoriu ordinul pentru alarmă de luptă parţială 
şi, foarte important pentru analiza noastră, a alarmat 
unităţile combatante, la pace, pentru apărarea frontierelor. 
Ordinul a ajuns la ora 15.20 la Armata | şi a avut următorul 
conţinut: 

N (ota) T (elefonică)-A2 /0887 /17.12.'89.,. 

Din ordinul ministrului Apărării Naţionale începând cu 
17.12.89, (ora) 18.30 se execută indicativul RADU CEL 
FRUMOS în toate M (arile) U (nităţi), U (nităţi) şi formaţiuni 
ale Al. 

Parola - OASTEA CEA MARE. 

Semnează - Ge (ne) ral-colonel Milea V. Întocmit - maior 
Mitruş Trimite - col. Buliga R. 

În acest loc trebuie precizat că Milea a trimis principalele 
unităţi de luptă spre frontiera de Vest, în timp ce în 
Timişoara, de exemplu, au fost puse la dispoziţia 
autorităţilor locale subunități cu valoare combativă redusă. 
Este suficient să privim din nou lista subunităţilor descrise 
de generalul Guşă în declaraţia sa din proces - „secţia de 
reparaţii, batalionul aprovizionare-transport, şcoala de 
şoferi”! y ai întâi au fost repartizate două tancuri de 
instrucţie - probabil pentru a satisface dorinţa de „putere” 
a lui Ceauşescu; tancurile acelea nu puteau decât strivi 
oameni - apoi, o dată cu agravarea situaţiei, blindate cu 
muniţie la ele. Un aspect al alarmei de luptă parţiale este că 
militarii, într-o fază incipientă, înainte de a trece la 
executarea unor misiuni, sunt adunaţi şi consemnați în 
unităţi. Astfel, din după-amiaza de 17 decembrie 1989, toţi 
militarii români din Timişoara şi nu numai, au fost izolaţi de 
orice altă informaţie decât cea oficială, parţială şi 
deformată din interiorul sistemului. În urma şedinţelor 
ministrului Apărării cu adjuncţii, generalul Ilie Ceauşescu a 
transmis tuturor ofiţerilor politici din ţară o serie de ordine 
şi misiuni - despre care nu ni s-au păstrat decât mărturiile 
unor astfel de ofiţeri - prin care a cerut ţinerea sub 


observaţie şi controlarea comandanților de unităţi asupra 
executării ordinelor venite de la Bucureşti, precum şi 
izolarea informaţională a ofiţerilor. De exemplu, autorul 
acestor rânduri a avut posibilitatea să cerceteze, în anul 
1993, în unităţi din Transilvania consecinţele acestor ordine 
şi în toate situaţiile i s-a confirmat ordinul de a sigila toate 
aparatele de radio şi televiziune din unităţi, trecerea 
centralelor telefonice sub controlul activiştilor de partid, 
interdicţia de a suna acasă, la familie şi ţinerea de şedinţe 
cu activul de partid în care li se spunea că se pregăteşte un 
atac al armatei ungare. 

După revoluţie s-a încercat lămurirea acelui aspect legat 
de iminenţa unei invazii a trupelor maghiare şi sovietice. 
Amenințarea a existat fără îndoială, într-o emisiune a lui 
Vartan Arachelian, viceamiralul Mircea Dinu, şeful Direcţiei 
de Informaţii a Armatei în 1989 şi generalul Paul Şarpe, 
locţiitorul acestuia, au dezvăluit că Armata primise 
informaţii importante asupra operaţiunilor pregătite 
Irnpotriva regimului din România. Ataşatul militar de la 
Budapesta, a constatat, dar i s-a şi adus la cunoştinţă prin 
relaţiile bune pe care 'e avea cu alţi diplomaţi unele mişcări 
către graniţele României, unele schimbări de dispozitive. 
Nu la nivel de mari unităţi care să în-mod deosebit, ci la 
nivel de nuclee de batalion-regiment; inclusiv grupuri de 
observare împinse spre graniţe”446, în cursul lunii 
noiembrie, omologul iugoslav al viceamiralului Dinu i-a 
comunicat ataşatului militar român la Belgrad întregul 
proiect general de subversiune organizat de sovietici cu 
ajutorul Ungariei, care conţinea şi declanşarea unor „acte 
de tulburare a ordinii interne la care să fie posibilă o 
reacţie sau o revoltă, ca urmare a nemulțumirilor generale 
ale populaţiei; ordinea era începând cu localităţile de 
graniţă şi ulterior totul să se extindă până în inima ţării”. 
Declaraţia a fost completată cu o intervenţie a generalului 
Şarpe: „Din relatarea domnului viceamiral Dinu, reiese că 
noi am deţinut această informaţie din sursă foarte 


valoroasă, cum poate fi considerat omologul domnului 
viceamiral, dar această informaţie se referea nu la un 
pericol militar - pentru că noi avem menirea să sesizăm 
pericol militar, deci apropierea marilor unităţi, a efectivelor 
de luptă de frontierele ţării noastre. Aşadar nu era vorba 
despre un pericol militar, pentru care să forţăm imposibilul 
în vederea unor informaţii suplimentare. Era un pericol de 
cu totul altă natură”447. Din mai multe motive jurnalistice 
şi politice, asupra Direcţiei de Informaţii Militare planează 
multe suspiciuni, între care şi cea privind lipsa de reacţie, 
minimalizarea situaţiei la semnalele primite din surse 
sigure. De exemplu, este totuşi şocant să afli că, în 
decembrie 1989, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei era 
în concediu, iar pe 17 decembrie a revenit la Bucureşti fără 
să-l cheme nimeni! Vârfuri ale Securităţii nu încetează nici 
astăzi să afirme că DIA era locul cu cele mai multe infiltrări 
ale spionajului sovietic. Revenind la subiectul nostru, nu 
putem să nu constatăm discrepanţa evidentă între 
informaţiile DIA, care spuneau că „nu exista un pericol 
militar” şi ordinele de trecere la alarmă de luptă parţială 
date de generalul Milea şi însoţite de informaţii contrare - 
se mişcă trupele ungare, se mişcă trupele sovietice, se 
verticalizează ş. a. Ori Milea a fost dezinformat, ori a fost o 
operaţiune mult mai subtilă, care a prins în capcană 
conducerea Armatei. 

Optăm pentru o operaţiune de simulare a pregătirii de 
invazie - jnişcări de trupe cu efective mici, prezenţa vizibilă 
la graniţă a unor efective reduse cu misiuni de observare, 
încetarea comunicaţiilor prin sistemul Tratatului de la 
Varşovia, care putea fi captat şi de români - simulare care 
avea probabil scopul de a atrage forţele militare ale 
Armatei române spre graniţe sau în dispozitivele de 
apărare prevăzute în planurile secrete - atenţie! 

— Ale sistemului naţional de apărare, astfel încât oraşele 
vinde se desfăşura diversiunea să fie degajate de forţe 
militare şi să permită dezvoltarea violenţelor menite să 


conducă la criza politică destinată răsturnării lui Nicolae 
Ceauşescu. O astfel de strategie nu se putea pune în 
aplicare decât împreună cu o trădare venită de la nivelul cel 
mai înalt al Armatei. 

Securitatea îl indică drept principal trădător (sau erou!) 
pe generalul Victor Stănculescu, prim-adjunct al ministrului 
Apărării Naţionale, în timpul audierii din 26 ianuarie 1994 
în faţa Comisiei senatoriale, generalul Nicolicioiu a făcut şi 
următoarea declaraţie: „în septembrie, ataşatul (militar al 
Ungariei, n.a.) Arady a fost presat de la Budapesta pentru a 
da informaţii. A răspuns că mâine primeşte setul de 
informaţii. A doua zi l-am urmărit şi Arady a intrat în 
cabinetul ministrului adjunct al Apărării, care apoi nu 
pentru acest lucru şi-a pus piciorul în ghips”448, în 
apărarea sa din procesul de la Timişoara, maiorul Radu 
Ţinu a afirmat la un moment dat că generalul Roşu, 
comandantul Armatei 3, şi-a trimis şeful contraspionajului 
militar la Timişoara deoarece „au fost trădători şi de la 
MApN şi de la Interne”449. Fostul adjunct al şefului 
Securităţii Timiş nu indică însă decât un singur trădător 
(sau erou?) de la Armată - generalul Victor Stănculescu. 
Surse ale vârfurilor Securităţii afirmă că în vara anului 
1989, generalul Stănculescu şi-a făcut concediul de odihnă 
împreună cu familia la Lacul Balaton, ocazie cu care a fost 
contactat informaţional şi informat asupra operaţiunii de 
îndepărtare a lui Nicolae Ceauşescu. 

Mărturiile revoluţionarilor. Dramatismul întâmplărilor de 
pe străzile Timişoarei este cel mai bine redat de relatările 
revoluţionarilor, chiar dincolo de unele exagerări şi 
„înflorituri”, iar selecţia orientată spre reconstituirea unor 
incidente prin audierea mai multor voci permite şi 
atingerea unui nivel suficient de credibilitate. Mulţi 
surprind din nou prezenţa diversionisţilor. Vom sublinia 
acţiunile lor tipice. 

Traian Orban, ceva mai vehement şi pătimaş în 
intervenţiile televizate, este interesant în mărturiile scrise 


în care descrie întâm-plările de după degajarea clădirii CJP: 
„Militarii fugeau după noi, încercând să ne împrăştie sau să 
ne reţină. Noi fugeam, ne retrăgeam 10-20 metri, apoi 
reveneam. După un timp au pornit şi tancurile şi TAB-urile. 
În mulţime lumea comenta nemulțumită traiul pe care-l 
ducem, frigul din locuinţe, se vorbea despre cei care 
încearcă să fugă din ţară şi despre nădejdea că doar-doar 
se va schimba ceva, ca în ţările vecine. Am fost împinşi până 
în dreptul străzii Popa Şapcă. Sus am văzut un elicopter. 
Numărul nostru creştea, mereu ni se alăturau trecători 
nemulţumiţi şi întârâtaţi de desfăşurarea de forţe, dar şi 
curioşi care după scurt timp se retrăgeau sau priveau de 
departe. Când am ajuns în dreptul bazarului, am văzut o 
echipă de patru-cinci tineri care s-a apucat să spargă 
vitrinele magazinelor. Noi am protestat, spunându-le că nu 
asta dorim, dar ei şi-au văzut de treabă, îndeplinindu-şi 
misiunea. Tinerii aceia doar spărgeau, nu furau. Militarii, 
asistând la aceste spargeri, au devenit mai agresivi, 
încercând să reţină demonstranţii sau să-i lovească cu 
paturile armelor. Demonstranţii au ripostat aruncând cu 
pietre şi militarii s-au retras. Au venit în viteză tancurile şi 
TAB-urile, care ne-au împrăştiat. Noi aruncam în tancuri cu 
ce apucam (pietre, bucăţi de bordură, conserve). Chioşcul 
de ziare din Piaţa Sfântul Gheorghe a fost incendiat, în 
această piaţă ne-au ajuns tancurile şi TAB-urile. Cu o parte 
a demonstranţilor am luat-o pe strada Engels. Câţiva 
indivizi au vrut să incendieze magazinul de chimicale de la 
colţul străzilor Engels şi Ceahlău. Ştiam că în depozit sunt 
chimicale foarte inflamabile şi am intuit ce nenorocire s-ar 
putea întâmpla dacă ar lua foc. În casa aceea stă fostul meu 
coleg de şcoală Nicolae Secoşan (crainic radio). A zbierat la 
indivizii aceia să nu dea foc, că locuiesc acolo. Tipii s-au 
retras. Am ajuns în Piaţa Libertăţii. La cofetăria Macul Roşu 
nişte ţigani se serveau cu sucuri şi prăjituri, îndemnând şi 
pe alţii să ieie. Militarii veneau după noi să ne împrăştie. Am 
luat-o pe străzile laterale. Am ajuns iar în Piaţa Sfântul 


Gheorghe şi am luat-o pe linia de tramvai înapoi spre 
Libertăţii. Pe străduţă aceea a venit un tanc în viteză 
căutând să ne calce, cu o şenilă pe trotuarul din stânga, 
călcând balustrada. Era cât pe-aci să-mi prindă piciorul. 
După ce tancul a trecut, unii indivizi au scos mobilier din 
cofetăria Macul Roşu, au făcut o baricadă pe linia de 
tramvai şi i-au dat foc. Manifestanţii priveau înmărmuriţi. 
Tancurile treceau şi pe trotuare şi pe spaţii verzi, unul din 
tancuri a călcat bordura bazinului de apă al porumbeilor. La 
un moment dat, în dreptul staţiei de tramvai s-a oprit un 
tanc, care a fost înconjurat de tineri ce încercau să-l 
blocheze. Nişte băieţi voiau să bage o rangă sau alte 
obiecte între şenile. I-am ajutat şi eu, băgând între roţile 
şenilelor cablul de remorcare al tancului respectiv. Tancul a 
fost blocat, dar motorul îi mergea, iar turela se mişca 
ameninţător în toate direcţiile. Un băiat călărea pe ţeava. 
Motorul tancului s-a oprit, iar mulţimea a izbucnit în urale. 
După asta, un grup de militari ne-a alungat şi a recuperat 
tancul, care a fost retras”450. 

Loan Savu a ajuns în Piaţa Operei în jurul orei 15.00. Ela 
surprins un moment semnificativ, sugestiv pentru 
morfologia mulţimii. „Oamenii erau iritaţi, nu ştiau cum să 
acţioneze şi asta îi indispunea şi mai mult. Peste 10-15 
minute, dinspre Piaţa Libertăţii s-a apropiat un grup - 
venind dinspre Piaţa Alba lulia - de vreo 30-40 de tineri 
scandând: «Jos Ceauşescu!», «Vrem alegeri libere!». Noi 
am înaintat pe lângă ei, sperând că în direcţia aceea se 
întâmplau lucruri mai deosebite. Se întâmplau. Chiar atunci 
când treceam prin dreptul chioşcului de ziare din Piaţa 
Libertăţii, cineva îi punea foc, în intersecţia străzilor 9 Mai 
şi V. Alecsandri, pe linia de tramvai deja ardea o maşină. Am 
încercat atunci să pătrundem înspre Continental prin 
străduţa dintre clădirea în care se găseşte Consignaţia şi 
Biblioteca Judeţeană. N-a fost posibil nici pe aici, la 
aprozarul din Piaţa Vasile Roaită - flăcări, aşa că înapoi pe 
K. Marx, apoi prima la stingă pe D. Cantemir”451. 


Gheorghe Curpaş este un revoluţionar foarte entuziast şi 
unul dintre puţinii care îşi asumă deschis participarea la 
violenţe şi la acte care puteau justifica reacţia forţelor de 
ordine. Din păcate, relatarea sa este plină de contradicții, 
unele imposibil de lămurit. Am reţinut însă un fragment 
care surprinde un amănunt important pentru diferenţierea 
celor două tipuri de participanţi: „Ceea ce ne-a unit - că ne 
strânsesem mai mult de două mii de oameni, numai că eram 
împărţiţi pe grupuri şi fiecare spunea ce-i trecea prin cap - 
a fost apariţia altui grup de tancuri. Dintr-o dată am avut un 
obiectiv al acţiunii; nemulţumirile noastre, revoltele noastre 
haotice s-au... Topit, aşa să scrieţi, s-au topit într-o unică şi 
mare hotărâre: să nu permitem trecerea tancurilor înspre 
zona centrală! Din clipa aceea nu mai eram o adunătură de 
inşi care nu ştiam ce vrem, ci o formaţiune de luptă. Unii 
dintre noi au manevrat două firobuze (troleibuze, n. a.) în 
aşa fel încât au barat accesul spre centru de pe la Liceul de 
Chimie încolo, alţii au încercat să ridice o baricadă şi pe 
strada Lidia, la intersecţia acesteia cu Calea Girocului, cei 
mai agili au început să pătrundă printre tancuri şi cu răngi, 
cu bare metalice produceau, se străduiau să producă avarii 
cât mai mari, iar, după ce maşinile s-au grupat în faţa 
barajului, o parte din noi am manevrat alte două firobuze în 
aşa fel încât am prins tancurile între două linii de netrecut 
(...) Ne uitam la monştrii ăia şi nu ne trecea prin cap nimic; 
la un moment dat, am început să ne întrebăm dacă făcuse 
vreunul dintre noi armata la tancuri, dacă ştia careva din 
cei de acolo să conducă o asemenea dihanie; nu s-a găsit 
niciunul”*52. Scena în care este descrisă prezenţa unor 
indivizi dotați cu răngi şi bare metalice, pregătite pentru a 
bloca mişcările tancurilor, a fost invocată mereu de Armată 
ca fiind dovada existenţei unor oameni antrenați, 
cunoscători ai tancului printre manifestanți. Mai trebuie 
spus că unele mărturii ale revoluţionarilor, pe care le-am 
citat şi noi, menţionează prezenţa grupurilor de tineri 
înarmaţi cu astfel de bare încă de dimineaţă, mult înainte 


de apariţia blindatelor pe străzi, ca şicum fi S1*111 ca 
acestea vor apărea mai târziu. Gheorghe Curpaş este cel 
care arată că manifestanţii nu aveau astfel de cunoştinţe, 
motiv pentru care după ce grupul înarmat cu răngi şi bare 
a dispărut, manifestanţii au constatat că nimeni dintre ei nu 
făcuse armata la tancuri. Atunci, au desfăcut butoaiele cu 
motorină de pe tancuri şi le-au incendiat. larăşi este un act 
de neprofesionişti, pentru că în tancuri era muniţie brizantă 
care putea face praf cartierul. Aşadar, întrebarea cine erau 
acei cunoscători ai tancului şi înarmaţi cu bare de blocaj al 
roţilor motoare ori rămâne fără răspuns, ori primeşte 
răspunsul cel mai plauzibil, întărit cu zecile de pagini de 
dovezi aduse chiar de revoluționari - indivizii hotărâți, 
violenţi şi agili, care sunt identificaţi drept diversionisţii 
revoltei de la Timişoara. 

Cristian Bogdan, studentul israelian care a făcut şi 
fotografii în timpul evenimentelor, a fost martor şi în ziua de 
17 decembrie la escaladarea violenţelor. Măruriile lui sunt 
parcă mai reci, mai obiective, oarecum aşezate cu efortul 
de luciditate al celui care în mijlocul unui eveniment 
dramatic are răbdarea să fixeze aparatul la ochi, să caute 
imaginea cea mai potrivită şi să fotografieze clipa. Ela 
furnizat unele dintre cele mai credibile informaţii. „Primele 
fotografii le-am făcut de la fereastra camerei mele din 
cămin. Am surprins pe (strada) Filipescu militari, milițieni, 
şase maşini. După aceea am coborât şi am luat-o la fugă 
spre Piaţa Libertăţii, prin spate, pe strada Ceahlău; lume 
multă, agitaţie, tinerii spărgeau vitrinele, nu furau nimic, 
dar spărgeau tot ce vedeau - ţigănuşii aveau alte 
preocupări!; în Libertăţii: lume multă (aproximativ ora 
şaisprezece), un tanc, pe el oameni, un demonstrant lovea 
cu un ciomag prin trapă, mi-am găsit unghiul, clic 
declanşatorul; numai că în clipa următoare mă trezesc luat 
de umeri, iar deasupra capului văd o măciucă, cea mai 
mare măciucă din lume, niciodată nu am văzut una mai 
mare! «Pentru cine fotografiezi, mă?», mi-a spart omul 


timpanul cu strigătul lui. Am avut un noroc imens, i-am dat 
exact replica potrivită: «Pentru tine!». «E, atunci...» şi omul 
i-a dat pe ceilalţi demonstranți la o parte, fără să fi acceptat 
vreo împotrivire din partea celor Pe care-i îndepărta. Aici, 
în Libertăţii, se auzeau împuşcături, oamenii se linişteau 
unii pe alţii: «Nu vă temeţi, sunt gloanţe oarbe». 

«Aşa e, am fost ofiţer, ştiu ce spun, armata n-a primit 
muniţie de război», în momentul următor, atenţia ne-a fost 
acaparată de încercarea a două tancuri care voiau să intre 
în piaţă prin strada 9 Mai”453, în continuare, Cristian 
Bogdan înregistrează una dintre cele mai controversate 
scene ale revoltei de la Timişoara. El arată că TAB-ul 
(Transportor Auto-Blindat, confundat de martorii femei şi 
de unii bărbaţi neiniţiaţi cu tancul) „se mişca mereu, părea 
turbat, a şi început să tragă, deci trăgea, dar nu am văzut 
pe nimeni căzând „. lar tancul care se deplasa în viteză de 
pe strada 9 Mai a fost oprit într-un mod neaşteptat... 
Îndrăzneala unui tânărm-a blocat: omul, văzând tancul 
apropiindu-se, s-a repezit spre el, s-a aruncat asupra lui şi, 
ţinându-se de ţeava tunului cu mâna stângă, întins pe tanc 
ca un Christos, cu palma dreaptă încerca să-i acopere 
vizeta conductorului pentru ca monstrul să se oprească, din 
lipsă de vizibilitate”454. Scena este stranie, pentru că a sări 
pe un tanc sau TAB în mişcare, a şti unde este vizeta 
conductorului şi a încerca obturarea ei - militari interogaţi 
în timpul anchetei MApN afirmă că tânărul avea o cârpă cu 
ulei în mână - este o acţiune specifică vânătorilor de tancuri 
şi se numeşte „orbirea tancului”. Nu o poate face decât de 
cineva foarte bine antrenat, care a exersat de multe ori 
această mişcare pe alte tancuri similare. La fel ca în cazul 
piloților sinucigaşi de la 11 septembrie 2001, numai un naiv 
poate crede că pentru a ieşi de pe culoarul aerian, pentru a 
pilota aeronava manual şi pentru a lovi cu precizie cu un 
avion de pasageri o clădire lată de 60 de metri din mijlocul 
oraşului au fost suficiente cele câteva ore de antrenament 


pe un aerodrom cu iarbă şi cele câteva şedinţe de simulator 
invocate de autorităţile americane! 

În sfârşit, martorul nostru surprinde o scenă plină de 
semnificaţie: „Cei din Piaţa Operei nu prea ştiau ce să facă. 
Sesizând starea de spirit, un bărbat de vreo 35 de ani, 
şaten, cu mustață, bun orator, s-a urcat pe un parapet al 
intrării în pasajul subteran din faţa Operei şi a vorbit cam 
aşa: «Oameni buni, trebuie să facem ceva. Haideţi să facem 
ceva în mod hotărât, cu un scop bine precizat. Acum 
suntem mulţi şi ar fi păcat să pierdem ocazia. De exemplu, 
poate ar fi bine să mergem spre graniţa cu Ungaria. Câţi 
suntem, vom reuşi, vom trece dincolo şi vom continua lupta 
cu ei. Ce părere aveţi?». «Nuuu!». S-a auzit din toate 
piepturile. Mai înainte am precizat că omul mi-a plăcut. 
Auzind răspunsul, mi s-a părut că i-am surprins pe chip un 
zâmbet inteligent. Cred că prima lui intervenţie a fost un fel 
de nadă, el voia de fapt altceva. Ceea ce a şi obţinut apoi 
imediat. «Atunci, a zis, să luptăm aici!». «Daaa!», l-au 
aclamat oamenii. «Adică să strigăm lozinci, să ne mobilizăm, 
să ne adunăm în fiecare seară, până când vom fi luaţi în 
seamă de cei de la conducerea judeţului». «Daaa»,„455. 
Scena are şi valoare literară prin surprinderea cu fineţe a 
diferenţei între omul care ştie ce face, acţionează inteligent, 
lucid, manipulează cu abilitate exersată şi masa de manevră 
redusă la reacţia primitivă „Nuuu!”, „Daaa”, ce 
caracterizează orice mulţime psihologică de la Constantin 
Negruzzi („proşti, dar mulţi”) la Silviu Brucan (stupid 
people). Rămâne la fel de interesantă propunerea de a 
trece în Ungaria, unde, după cum ştim, era organizat de 
către serviciile secrete maghiare un „lanţ” uman între 
Gyula şi Timişoara, care trebuia să fie filmat pe o porţiune 
de câţiva metri reali pentru a fi prezentat drept kilometric, 
în Ungaria unde nu se înţelege cum „vom continua lupta de 
la ei” şi unde se forţa graniţa pentru a permite tranzitul în 
şi dinspre România fără oprelişti. 


Intervenţia acelui individ poate fi interpretată şi ca o 
testare a situaţiei, ca o evaluare, având în vedere că 
mişcarea se potolise în Piaţa Operei, dar şi că în oraş se 
produseseră suficienţe acte spectaculoase, Armata ieşise, 
se deschisese focul şi în sus şi în jos, se produseseră 
suficiente distrugeri ca să transforme Timişoara într-un caz 
internaţional şi să-l pună pe Nicolae Ceauşescu în situaţia 
de a nu putea ascunde gravitatea evenimentelor de acolo. 
De altfel, urmărind cu atenţie ordinele acestuia şi ale Elenei 
Ceauşescu se vede foarte clar efortul de a ascunde criza, de 
a izola comunicațiile oraşului, de a reduce ansamblul 
corpului revoltat, al mulţimii la „un grup de huligani plătiţi 
de străini”, de a distruge urmele, inclusiv cadavrele celor 
omorâţi. Este probabil principalul motiv pentru care 
Ceauşescu nu a decretat şi nici proclamat starea de 
necesitate, pentru că asta presupunea anunţarea publică şi, 
implicit, recunoaşterea existenţei şi gravităţii crizei. El 
insistă în toate acele prime ore ale zilei de 17 decembrie pe 
rezolvarea rapidă prin intervenţia în forţă şi fără echivoc a 
tuturor forţelor de ordine şi a trupelor Armatei şi când 
constată prudenţa celor doi şefi de instituţii ale sistemului 
de apărare, generalul Iulian Vlad şi generalul Vasile Milea, 
trece pragul Constituţiei, al legii şi anunţă diversionist 
decretarea stării de necesitate prin telefon, îl minte apoi şi 
pe Ion Coman şi îl trimite la Timişoara pentru a înlocui, 
printr-un personaj instituit cu puteri depline, gestul 
aşteptat şi de factorul politic local şi de Securitatea locală: 
să se ducă la Timişoara şi „să se ridice - cum spunea tot el - 
în faţa muncitorilor pentru a le spune adevărul”. Dacă 
acceptăm că Ceauşescu avea o inteligenţă nativă şi o mare 
abilitate politică, atunci trebuie să acceptăm şi faptul că nu 
s-a dus la Timişoara conştient că ţinta acţiunii este el şi 
numai el şi că la Timişoara nu este decât diversiunea 
necesară pentru lovitura principală dată la Bucureşti, în 
plus de asta, ceea ce îl preocupa cel mai mult în după- 
amiaza de 17 decembrie 1989 era trădarea, adică ceea ce 


înţelegea el din rezistenţa opusă conştient de Vlad şi Milea. 
În acel moment, Ceauşescu avea nevoie de o înscenare, de 
un act care să-i pună pe cei doi titulari ai posturilor cheie, 
dar şi pe oamenii Moscovei din CPEx într-o situaţie limită, în 
faţa unui ordin direct, a unui ordin de execuţie (adică de 
trecere la acţiune). A fost un risc pentru Ceauşescu, pe 
muchie de cuţit, dar i-a mers. Spre nenorocirea naţiunii 
române. Totodată, intrând în zona infracţionaltiăţii, a crimei 
de stat, ela căutat imediat o justificare a actelor sale şi 
nişte vinovaţi. De aici, convocarea şi desfăşurarea şedinţei 
extraordinare a CPEx din 17 decembrie. 

Dacă urmărim cu atenţie „harta” mărturiilor depuse de 
revoluționari, harta traseelor pe care s-au mişcat sau au 
fost mişcaţi, ba de forţele de ordine, ba de diversionisţi, vom 
constata o deplasare întortocheată, o intrare pe străzi, 
revenire, regrupare, împrăştiere, potolire şi din nou 
explozie, avem şi imaginea unei mulţimi fizice, nu numai 
psihologice, care nu depăşea după estimările ulterioare 2 
000 de oameni pentru ziua de 17 decembrie. Ea a migrat în 
jurul Centrului şi până la urmă s-a concentrat pe spaţiul 
dintre Catedrală şi Operă, loc cu dimensiune istorică. Ce 
făcea restul? Timişoara avea aproximativ 300 000 de 
locuitori. Ce făceau în timpul evenimentelor din oraş 
aproximativ 200 000 de cetăţeni maturi? Pentru a răspunde 
la această întrebare, vom arăta mai întâi că mai exista un 
grup social în oraş care se manifesta într-un fel. Când au 
reînceput devastările, în ziua de 17 decembrie, locatarii 
clădirilor devastate şi incendiate s-au organizat ad-hoc 
pentru a le apăra. lată ce povesteşte revoluţionarul Mircea 
Gaşpar: „Apoi am remarcat alt lucru demn de semnalat. 
Locatarii din imobilele la parterul cărora există magazine 
au început să se organizeze în formaţiuni de pază. S-au 
înarmat cu ciomege, cu răngi, stând în preajma 
prăvăliilor”456. Colonelul lon Deheleanu, şeful Miliției 
judeţului Timiş a spus la un moment dat în proces: „Nu mai 
conteneau telefoanele cu apelurile cetăţenilor din oraş, 


care pe bună dreptate ne-au făcut incapabili, că nu suntem 
în stare să stăpânim o mână de derbedei”457. Conform 
unei mărturii din Poliţia actuală a municipiului Timişoara, în 
acea noapte s-au înregistrat aproximativ 20 000 de apeluri 
telefonice care cereau - în majoritate femei - lichidarea mai 
repede a manifestanţilor /manifestaţiilor. Nu putem 
dimensiona corect acest fenomen, care oricum era limitat 
de capacitatea unei centrale telefonice de a primi mesaje şi 
de numărul redus al cetăţenilor care ştiau numerele de 
telefon ale Miliției judeţene. Oricum putem afirma că 
cetăţenii aflaţi în acea zi la Timişoara se împărțeau 
involuntar în şase categorii: 

Agenţi străini şi observatori calificaţi ai evenimentelor (de 
ordinul a 10-15 persoane); 

Diversionisţi, cetăţeni români antrenați în Ungaria, mulţi 
provenind din alte localităţi decât Timişoara (de ordinul a 
30-50 de persoane, dar există şi estimări spre 200, greu 
verosimil, decât dacă luăm în calcul şi persoanele antrenate 
de ei în acţiuni violente); 

Borfaşi implicaţi în spargeri, furturi, devalizări (fără nici o 
legătură politică cu manifestanţii, dar în legătură acţională 
cu aceştia; de ordinul zecilor); 

Cetăţeni ostili incidentelor din oraş care au cerut protecţia 
forţelor de ordine, oprirea manifestaţiilor sau care s-au 
organizat în grupuri de pază a locuinţelor (teoretic 
potrivnici revoltei; de ordinul câtorva mii); 

Cetăţenii autentic revoltați ai Timişoarei, masă de 
manevră pentru diversionisţi, revoluționarii din 17 
decembrie 1989 (aproximativ 2 000 de persoane, dar există 
şi estimări care tind spre 8 000, ceea ce este neverosimil); 

Populaţia Timişoarei, inactivă, probabil timorată, lipsită de 
iniţiativă (peste 200 000 de oameni). 

Nu putem vorbi decât de un nucleu revoltat al Timişoarei 
în mijlocul unei majorităţi covârşitoare care nu 
reacţionează. Putem presupune câteva stări sufleteşti, 
excluzând neutralitatea şi indiferența: frica de autorităţi 


mai puternică decât nemulţumirea pentru condiţiile de trai; 
comoditatea laşă, după ce au acceptat şi unii au aprobat 
realegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea puterii politice; 
sentimentul dominant de a lăsa pe alţii să facă treaba cea 
mai urâtă şi periculoasă. 

În faţa acestei statistici apare ca relevant un cu totul alt 
raport între tezele considerate ca decisive ale celor două 
tabere: dacă actele de violenţă au fost făcute de agenţi 
străini sau de revoluționari. Practic, cititorul are acum la 
dispoziţie posibilitatea să observe că nu mai este important 
cine au fost autorii violenţelor, cei care au atacat Armata - 
diversionisţi români, străini sau revoluționari - ci faptul că 
aceştia au fost extrem de puţini (aproximativ |, 5 ) într-un 
oraş care nu reacţiona. 1 se striga acestui oraş timp de zeci 
de ore: „Laşilor! Veniţi cu noi!”. Şi nu veneau. 

Situaţia juridică a Armatei. Comisia senatorială condusă 
de Sergiu Nicolaescu a stabilit că primii răniţi prin 
împuşcare au fost din rândurile militarilor: „în jurul orelor 
15.00-16.30 (17.12.1989) s-au înregistrat doi răniţi militari 
prin împuşcare. Asupra acestora s-a executat foc de armă 
automată de persoane neidentificate. Armata trebuia 
provocată. Cine avea arme automate? Acesta ar fi un 
exemplu clasic de diversiune făcută de agenţi provocatori. 
Nu există însă posibilitatea verificării acestei informaţii 
venite numai din partea Armatei”458. Afirmația se sprijină 
pe un raport al UM 01108 jn care nu se dădeau alte 
amănunte: „Asupra a doi militari de la o altă unitate s-a tras 
cu arme de foc, aceştia fiind râniţi”459. Autorii tratatului 
despre implicarea Armatei în revoluţie vin apoi cu un citat 
din relatarea locotenent-colonelului Vasile Gioară: „Prima 
victimă a fost un soldat (se confirmă afirmaţiile medicilor de 
la Spitalul Judeţean, n.a.). Era 17.12.1989, ora 16.00. 
Veneam cu subunitatea dinspre Comitetul Judeţean de 
Partid. Magazinul Bega fusese spart. Pentru protecţia sa şi 
a sediilor unor instituţii, militarii făcuseră un cordon între 
CEC, spatele magazinului, Bancă, Poşta Mare. Piaţa 


Libertăţii era ticsită de demonstranți. Cordonul de militari 
se oprise fiindcă nu putea să-i mai împingă. Atunci au 
izbucnit incendiile. Ardeau: depozitul de echipament pentru 
rezervişti de la Comenduirea garnizoanei, maşina 
colonelului Predonescu, chioşcul de ziare din piaţă”. Aşa 
cum este relatarea ea introduce o oarecare contradicţie cu 
teza MApN, deoarece sugerează mai degrabă că 
manifestanţii au fost împinşi în Piaţa Libertăţii, unde se 
aflau unităţile militare, de un cordon de militari. 
Subunitatea locotenent-colonelului Gioară n-a mai putut 
înainta, deoarece între aceasta şi unitatea militară se afla 
mulţimea strânsă de cordonul militar, în acest caz, ideea 
vehiculată mulţi ani, că manifestanţii s-au îndreptat spre 
unităţile militare pentru a le ataca, îşi pierde substanţa. 
Probabil că atacul s-a produs între grupul presat de cordon 
şi perimetrul unităţii militare. Cei din margine au incendiat 
clădirile menţionate, ceea ce reprezintă un act reprimabil, 
dar nu putem afirma că au ajuns acolo cu acel scop. Mai 
este adevărat că santinelele au în consemn şi paza şi 
apărarea perimetrului, care nu se reduce la spaţiul interior 
al cazărmii, ci se extinde şi asupra unui spaţiu de protecţie 
în care poate intra de exemplu şi parcarea, trotuarul de 
lângă zid, o cantină militară etc. Mai departe, locotenent- 
colonelul Vasile Gioară relatează: „Înainte de primul foc am 
observat înapoia maşinilor din capătul străzii, pe care este 
Agenţia CEC, un miliţian de la circulaţie. Manifestanţii l-au 
înconjurat, în clipa când a fost capturat, din mulţime s-a 
tras asupra soldaţilor întreg încărcătorul unui pistol. Primul 
glonţ l-a lovit pe soldatul Adrian Zaharia”460. Incidentul 
este deosebit de grav, dar nu prin consecinţele sale 
imediate (rănirea soldatului), ci prin faptul că focul a fost 
deschis din mulţime. Un infractor izolat, care intră în 
posesia unei arme şi trage, putea fi şi era obligatoriu să fie 
identificat, somat şi împuşcat dacă nu lasă imediat arma jos. 
Dar un trăgător cu arma de foc din mulţime este, dincolo de 
actul său de laşitate şi autorul implicării mulţimii în actul 


infracţional. Un foc venit din mulţime permite deschiderea 
focului spre mulţime. Mai întâi se somează, apoi se execută 
foc în plan vertical, după care se execută foc la picioare, în 
realitate, consecinţele focului la picioare în astfel de situaţii 
nu pot fi controlate dinainte. Deschiderea focului din 
mulţime aruncă acea mulţime într-o altă situaţie juridică, 
ofensivă şi cu grad foarte mare de periculozitate, accelerată 
şi de faptul că militarii nu cunosc câte arme se află în 
mulţime. Mai ales dacă este vorba de militari ai Armatei 
care, aşa cum am arătat, nu au la dispoziţie mijloace 
specifice de identificare, focul executat asupra lor este foc 
inamic la care se ripostează cu armamentul peste tot în 
lume. Nu este pe de-a-ntregul firesc, dar este realitatea 
unei lumi care poartă războaie de vreo 7-10 000 de ani. Este 
suficient să privim ştirile primite din Irak după încetarea 
ostilităţilor sau să analizăm simplu represaliile armatei 
israeliene în Cisiordania sau Gaza după un atac terorist în 
Ierusalim. Conducerea Securităţii afirmă că primele focuri 
au avut un caracter diversionist, fiind executate de agenţi 
străini, cu misiunea de a produce victime şi de a provoca 
militarii la ripostă. 

Un alt martor al Armatei, colonelul Nicolae Predonescu, 
descrie scena atacării „cu bâte, sticle incendiare, pietre şi 
alte obiecte contondente” a unităţii militare, cu o privire din 
interior: „Cele două santinele de la comandament au fost 
retrase în incintă şi au fost dispuse, sus, pe balcon pentru a 
nu fi atacate. Către ora 16.30 au fost atacate violent 
comandamentul diviziei şi restaurantul militar, au fost 
incendiate sala de sport (de la comenduire), restaurantul 
militar, autoturismul personal 2-1M-455, flăcările 
cuprinzând brazii din faţa comandamentului şi ajungând la 
etajul 1, la camera ofițerului de serviciu, unde era dispusă 
aparatura IAU, camera în care erau păstrate hărţile şi 
arhiva. Când militarii din postul de santinelă, dispuşi în 
balcon, au fost loviți cu pietre şi sticle, au executat foc de 
avertisment în sus. Personal le-am dat acest ordin să nu 


tragă în populaţie, alături de mine fiind mai mulţi ofiţeri şi 
salariaţi civili care m-au auzit'461. Conform acestei 
relatări, dar şi pe baza cercetării judecătoreşti, rezultă că 
focul deschis în Piaţa Libertăţii a fost legitim. Nenorocirea 
este că după somaţie şi focul tras în aer exista dreptul legal 
de a executa foc spre mulţime, la picioare. Trebuie însă 
repetat că focul la picioare este numai o improvizație 
legislativă, valabilă însă peste tot în lume, deoarece efectele 
sale directe, precum şi prin ricoşarea gloanţelor nu pot fi 
controlate. Doar în Statele Unite focul se poate executa 
direct şi, recent, posturile de televiziune au prezentat un 
astfel de caz în care un ofiţer de poliţie a tras foc de armă 
direct, în piept, de la doi metri într-o persoană care refuza 
să ridice braţele, în Piaţa Libertăţii focul la picioare ar fi fost 
şi mai periculos, deoarece, aşa cum arată comandantul lor, 
tragerea se făcea în unghi descendent, de la un balcon. 
Acelaşi lucru este valabil şi la fel de anormal în cazul 
ordinului ministrului Apărării privind focul executat la 
picioare de pe tanc, din poziţia desant. Nu avem informaţii 
că atunci a fost executat foc în mulţime, dar între orele 
17.00 şi 17.30 familia Bărbat (soţ, soţie şi fiică) a fost 
atacată cu foc. Vasile Bărbat povesteşte: „Eu împreună cu 
soţia şi fiica am ajuns în faţa comenduirii garnizoanei, pe 
trotuar, în dreptul actualei plăci comemorative. Atunci 
militarii de pe strada Alba lulia au tras foc de avertisment 
vertical în direcţia Pieței Operei, în secundele imediat 
următoare din direcţia restaurantului militar s-a tras o 
rafală asupra noastră. Soţia a fost omorâtă de două gloanţe 
trase în cap şi Piept, eu am fost nimerit în abdomen, iar 
fiica, rănită uşor la mână”462. Cazul este important pentru 
a înţelege câteva tipuri de evenimente petrecute în acele 
zile la Timişoara, legate toate de deschiderea focului. Este 
clar că, o dată cu ordinul pentru alarma de lupta venit de la 
Milea, ofiţerii au transmis ordinul la trupă, în prima fază a 
incidentelor din Piaţa Libertăţii nu există îndoieli asupra 
legitimităţii focului în plan vertical, reamintind celor care au 


mai evocat episodul deschiderii focului pentru prima oară în 
oraş şi care tind să minimalizeze importanţa obiectivelor 
incendiate (un restaurant, o maşină), că restaurantul, 
parcarea, celelalte clădiri descrise de colonelul Predonescu, 
precum şi trotuarul făceau parte din perimetrul unităţii şi 
din consemnul militarilor de gardă. Tocmai aceste 
amănunte ale consemnului obligă santinelele să someze, 
prin regulament, pentru a atrage atenţia că s-a intrat într-o 
zonă apărată prin consemn, în rest, pentru oricine este clar 
că dincolo de zidul unei unităţi militare este o zonă 
protejată. Oamenii obişnuiţi de regulă nu ştiu însă că există 
o zonă din jurul unui obiectiv militar, în afara zidului, care 
este supusă aceloraşi reguli de apărare. Santinela nu poate 
sta la discuţii, să explice diferitelor persoane care trec pe 
acolo ce este perimetrul, de aceea la somaţie şi mai ales la 
executarea focului în plan vertical trebuie să părăseşti 
urgent zona, altfel te expui focului direct. Totodată, în 
această zonă se amplasau de regulă indicatoare care 
limitau circulaţia, dreptul de fotografiere, parcarea 
autovehiculelor etc. Aşa cum este descris, focul tras asupra 
familiei Bărbat nu face parte din această categorie, chiar 
dacă cele trei persoane se aflau pe trotuarul comenduirii. 
Una din persoane era copil (aproximativ 12 ani), în Piaţa 
Libertăţii nu mai erau manifestanți. Focul tras în aceste 
condiţii a fost ilegal şi probabil că a aparţinut unui militar 
neinstruit sau unui militar aflat într-o stare de tensiune care 
i-a afectat discernământul. A fost un foc izolat, automat, 
complet atipic focului din ordin sau de formaţiune militară. 
Ofiţerul cercetat în acest caz, un căpitan de CI, nu putea fi 
acuzat decât dacă se dovedea că gloanţele găsite în victime 
au pornit din arma lui. Oricum, prin funcţie şi grad, este 
clar că nu i-a dat nimeni ordin să tragă astfel şi totodată 
exclude posibilitatea ca focul să fi aparţinut unui soldat, 
deoarece un căpitan de CI nu putea da ordin de deschidere 
a focului unor militari aflaţi sub comanda ofiţerilor 
subunităţilor de linie din unitate. În apropierea aceleiaşi 


zone se produce şi un alt incident, descris de Antoanela 
Todor: „Apropiin-du-ne din nou de Piaţa Libertăţii, am văzut 
fum. Ne-am grăbit, ca să vedem ce se întâmpla. Ajunsesem 
la intersecţia străzilor Ungureanu şi Ceahlău, nu eram 
singurii de acolo, la doar câţiva metri se găsea un grup de 
vreo cinci tineri. Şi deodată, de nu ştiu unde, s-a auzit o 
împuşcătură. Eram cu el de braţ (cumiroslav Todorov, 
logodnic, n.a.). De fapt, nici nu sunt sigură că am auzit ceva, 
numai că, la un moment dat, Miroslav a căzut”463. Cea mai 
plauzibilă cauză a acestui omor este un ricoşeu, poate chiar 
de la rafala trasă împotriva soţilor Bărbat. Conducerea DSS 
afirmă că la deschiderea focului în Timişoara, ofiţerii de 
Securitate de acolo au raportat că trage Armata, dar şi că 
se execută foc de diversiune. Ei au presupus că sunt 
diversionisţi străini, dar n-au putut proba. Armata, de 
asemenea, a afirmat în mai multe documente oficiale, iar 
instanţele le-au preluat ca atare, că au existat şi alte surse 
ale focului, insinuând că au aparţinut Securităţii. Insinuarea 
a fost demontată de cercetările Procuraturii. Nu avem însă 
voie să excludem posibilitatea existenţei focului diversionist 
(direct, izolat şi ţintit), sub acoperirea deschiderii focului de 
către Armată şi beneficiind de situaţia specială a 
lucrătorilor Securităţii de la Timişoara, retraşi din 
dispozitive şi obligaţi să lucreze numai cu reţelele, din 
birouri. Alte cazuri, cum este cel în care a fost rănit Traian 
Orban, sunt ceva mai clare: din clădirea Garnizoanei, aflată 
pe o latură a Pieței Libertăţii, au ieşit doi militari şi doi civili 
înarmaţi cu pistoale automate şi au executat foc asupra 
mulţimii, apoi s-au retras în clădire. 

La 15 ani de la evenimente, problema folosirii focului cu 
muniţie de război de către Armată la Timişoara nu este 
dacă Armata a tras sau nu, ci în ce condiţii a tras. Aici 
trebuie să se concentreze analiza noastră, folosind acelaşi 
mecanism al deducţiei. Statul Major General al Armatei 
române a prezentat un punct de vedere asupra acestui 
aspect, „în executarea hotărârilor instituţiilor supreme ale 


statului, a ordinelor comandantului suprem de a interveni 
în vederea restabilirii şi menţinerii ordinii publice şi pentru 
apărarea ordinii de drept, marile unităţi, unităţile şi 
formațiunile militare au avut de executat misiuni care se 
circumscriu următoarelor tipuri principale: paza şi 
apărarea obiectivelor militare (unităţi militare, depozite de 
armament, muniţie, materiale explozive, carburanţi-lu- 
brifianţi, tehnică sau materiale militare, aerodromuri, 
instalaţii tehnice ce prezintă importanţă militară etc.); paza 
şi apărarea unor obiective economice, politico- 
administrative sau social-culturale cum ar fi: unităţi 
economice, lucrări de artă (poduri, tunele), sedii ale 
autorităţilor publice locale, televiziunea, radioul, poşta, 
magazine, hoteluri etc.; blocarea căilor de acces către 
diferite obiective de interes militar, politico-administrativ; 
sprijinirea forţelor Ministerului de Interne pentru 
menţinerea ordinii publice, descurajarea acţiunilor violente 
în scopul protejării obiectivelor pe care le aveau de păzit şi 
apărat, pentru limitarea distrugerilor de bunuri materiale 
etc.; controlul circulaţiei pe unele căi de comunicaţii 
importante; acţiuni pentru protecţia efectivelor şi tehnici 
proprii."464 Această listă de misiuni acoperă toate situaţiile 
în care s-au aflat militarii Armatei în decembrie 1989 la 
Timişoara, dar asta nu înseamnă că vreo lege le definea 
undeva în acest fel. Există mari îndoieli că în misiunile de 
luptă ale Armatei se găsea pe undeva apărarea magazinelor 
sau a hotelurilor, blocarea căilor de acces către obiective 
politico-administrative, la care se adaugă şi aspectul cam 
meschin că armata ar fi apărat sedii administrative (de stat) 
şi nu sedii politice (ale partidului), prevalându-se de 
realitatea că ambele se aflau în aceeaşi clădire. Nu cred că 
în misiunile de apărare date de partidul comunist Armatei 
se afla şi Catedrala. 


Problema Armatei a fost că se afla în totalitate sub control 
politic nedemocratic, totalitar, că ministrul ei a fost înşelat, 
indus în eroare de şeful statului şi că era obligata prin lege 
să execute ordinele acestuia fără posibilitatea de a verifica 
legalitatea ordinelor sau de a reacţiona decât printr-un 
puci, adică printr-o lovitură de stat militară, în a doua şi a 
treia fază a revoluţiei (revolta de la Timişoara şi prima zi a 
revoltei de la Bucureşti) acest lucru nu a fost posibil. Ea 
presupunea un puci dat de Milea şi adjuncţii săi în ziua de 
17 decembrie. Nu au fost în stare. Organizațiile 
revoluţionare au această tentaţie de a izola evenimentele 
din Timişoara, pentru a putea indica fără echivoc un vinovat 
al represiunii, dar izolarea evenimentelor din oraşul lor este 
o prăpastie adâncă, fiindcă la Timişoara a fost o revoltă 
populară abia în 20 decembrie, un segment al revoluţiei 
începute la Iaşi şi continuate la Bucureşti. Scoaterea 
revoltei de la Timişoara din contextul general al revoluţiei şi 
al subversiunii este imposibilă din punct de vedere 
istoriografie şi neproductivă din punct de vedere al 
adevărului. Armata care a tras la Timişoara, ca instituţie, 
este aceeaşi care l-a îndepărtat pe Ceauşescu la Bucureşti 
şi a adus succesul revoluţiei, finalizând atât tentativa de 
revoltă de la Iaşi, cât şi revolta de la Timişoara. Acesta este 
şi motivul pentru care, din punct de vedere istoric, revoluţia 
a avut o desfăşurare etapizată şi nu va putea fi scrisă 
vreodată altfel: tentativa de revoltă de la Iaşi a fost 
continuată prin planul subversiunii străine cu revolta de la 
Timişoara, apoi cu revolta din Bucureşti şi cu puciul din 
dimineaţa de 22 decembrie 1989. 

Uzul de armă. Suntem deja lămuriţi cu o imagine de 
ansamblu asupra deschiderii şi folosirii focului cu muniţie 
de război la Timişoara. A tras Armata, sub acoperirea 
căreia probabil că s-a executat şi foc diversionist şi foc 
necontrolat. Cum autorii focului diversionist nu au putut fi 
identificaţi, deşi prezenţa lor este acceptată de toţi factorii 
instituţionali, precum şi de mărturiile revoluţionarilor, nu 


putem analiza decât condiţiile în care Armata a pus în 
aplicare dreptul la uzul de armă. Cum am văzut, ordinele 
politice erau ilegale, atât cele date de Ceauşescu cât şi cele 
ale factorului politic local. La aceasta se adăuga şi aspectul 
particular al situaţiei că nu exista o kgislaţie specifică 
pentru folosirea Armatei în tulburări ale ordinei mterne, 
deşi Armata era scoasă din cazărmi şi cu alte ocazii: 
cutremure, inundaţii, deszăpeziri, îndepărtarea 
consecinţelor unor catastrofe locale (alunecări de teren, 
accidente feroviare, prăbugşiri de clădiri), situaţii în care se 
ieşea şi cu tehnică de luptă, dar fără muniţie. Aşadar, 
diferenţa ar fi dată de prezenţa muniției de război în 
dotarea trupelor şi tehnicii militare scoase pe străzi în 
Timişoara şi Bucureşti, dar şi de inexistenţa unui document 
oficial care să descrie natura şi dimensiunea folosirii 
Armatei, înarmarea cu muniţie de război poate fi justificată 
de natura evenimentelor şi în primul rând de prezenţa 
actelor de violenţă. Este, de asemenea, adevărat că 
existaseră câteva incidente care justificau folosirea 
armamentului (tentativa de capturare a drapelului, 
deschiderea focului de pistolet din mulţime, incendierea 
unor clădiri din perimetrul unităţii militare), dar valoarea şi 
dimensiunea acestor incidente este incompatibilă cu 
înarmarea tancurilor cu obuze (lovituri), a căror eficienţă 
este dată de distrugerea unor clădiri fortificate ale 
inamicului, a blindatelor adverse sau a infanteriei duşmane 
înarmate. Numeroasele capcane în care au intrat 
revoluționarii şi ziariştii după decembrie 1989 au dus la 
proiectarea unei imagini deformate asupra realităţii 
juridice, indicându-se sau acuzându-se direct şi 
nediferenţiat Armata şi Securitatea, ca instituţii criminale. 
Refuzând să se adreseze legislaţiei româneşti şi 
internaţionale a vremii, revoluționarii şi ziariştii au apelat la 
principiile drepturilor fundamentale ale omului, iar unii 
ceva mai lucizi, la Convenţia pentru apărarea drepturilor 
omului, citând-o însă incomplet (iar în unele cazuri eronat). 


Trebuie spus de la început că România comunistă nu 
ratificase această Convenţie, ceea ce nu înseamnă că nu 
putea fi judecată ca stat după această lege internaţională. 
Problema însă nu este aderarea României comuniste la ea, 
ci faptul că în realitate aceasta nu îi poate ajuta pe 
revoluționari şi ziarişti să găsească un temei legal pentru o 
acuzaţie criminală la adresa forţelor de ordine de la 
Timişoara şi Bucureşti. Denumirea corectă a acestui act 
internaţional este Convenţia pentru apărarea drepturilor 
omului şi a libertăţilor fundamentale, amendată prin 
Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2, 
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi revizuită în anii 
1970 (Protocolul nr. 3) şi 1971 (Protocolul nr. 5). Protocolul 
nr. 8 a intrat în vigoare la l ianuarie 1990 şi nu este luat aici 
în discuţie. La Titlul I al Convenţiei, unde este pus în 
discuţie raportul între dreptul la viaţă şi moarte, Articolul 2 
este total defavorabil revoluţionarilor: 

Titlul Il ARTICOLUL. 2 

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin 
lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, 
decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un 
tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu 
această pedeapsă prin lege. 

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin 
încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar 
rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: 

A. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva 
violenţei ilegale; 

B. Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a 
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute: 

C. Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o 
insurecție. 

Aşadar, pentru a iniţia analiza asupra legitimităţii 
deschiderii focului, este clar că folosirea de către 
revoluționari şi ziarişti a apelului la Convenţia pentru 
apărarea drepturilor omului cu scopul de a demonstra 


natura criminală a deschiderii focului şi provocării de 
victime la Timişoara a fost voit sau involuntar diversionistă. 
Convenţia spune în realitate invers. De altfel, ar fi foarte 
greu de justificat deschiderea focului de către armata 
britanică în Irlanda de Nord, a armatei franceze în Corsica, 
a armatei italiene în Sicilia (împotriva unor grupări 
mafiote), a armatei americane în tulburările de la Los 
Angeles din 1992. Rămâne, aşadar, să „coborâm” la 
legislaţia românească. Uzul de armă era reglementat prin 
Decretul Consiliului de Statnr. 367 /18 octombrie 1971, 
modificat prin Decretul nr.18 /20 ianuarie 1986 (referire la 
armele de tir şi de recuzită) şi prin Decretul nr. 170 /15 
iulie 1989 (referire la infractorii de frontieră). Prevederile 
asupra uzului de armă, care ne interesează pe noi, nu au 
fost modificate. Să le enunţăm, subliniind anumite aspecte 
importante pentru analiza noastră, iar pentru uşurarea 
analizei vom interveni cu comentariul după fiecare alineat: 

CAPITOLUL Uzul de armă. 

Art. 36. Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot 
face uz de armă, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu 
sau a misiunilor militare, numai dacă este absolut necesar şi 
dacă folosirea altor mijloace de împiedicare sau 
constrângere nu este posibilă (focul a fost deschis la 
Timişoara după ce au fost epuizate toate formele de 
împotrivire la atacul mulţimii şi nu s-a tras în masă, ci în 
situaţii izolate, n.a.) în următoarele situaţii: 

A) împotriva acelora care atacă prin surprindere pe cei 
aflaţi în serviciul de gardă, escortă, pază sau securitate, 
precum şi împotriva acelora care, prin actul săvârşit /iîn /j 
surprindere, pun în pericol grav obiectivul păzit (atacarea 
unităţilor militare din Timişoara, a tehnicii de luptă sau a 
cordoanelor militare nu poate fi încadrată la surprindere, 
atacatorii fiind vizibili şi zgomotoşi, constituiți în grupuri 
identificabile ca atare, n.a.); 

B) împotriva persoanelor care pătrund sau ies, în mod 
ilegal, în sau din perimetrele ori zonele păzite, stabilite în 


consemn (cazul Piaţa Libertăţii, unde militarii sunt acoperiţi 
de lege, cu amendamentul că uciderea doamnei Bărbat nu 
intră în această categorie, n.a.); 

C) pentru imobilizarea sau reținerea infractorilor care 
ripostează sau încearcă să riposteze cu arma sau cu orice 
alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea 
corporală; 

(Este alineatul care acoperă cu legitimitate marea 
majoritate a cazurilor de deschidere a focului, datorită 
faptului că manifestanţilor li se atribuie calitatea de 
infractori, adică de persoane care prin acţiune sau 
comportament încalcă legile ţării. Am arătat că, dacă 
manifestaţia era doar anticeauşistă, ea era constituţională, 
iar dacă era anticomunistă, era ilegală şi atât timp cât 
revoluționarii şi Procuratura vor continua să afirme că 
revolta a fost anticomunistă şi că Armata, Miliția şi 
Securitatea au apărat atunci regimul comunist şi nu statul, 
focul deschis la Timişoara, ca şi la Bucureşti, în temeiul 
aliniatului e, a fost legitim. Mai mult decât atăt, 
solidaritatea de timp «loc între manifestanţii non violenţi şi 
cei violenţi împiedică diferenţierea, mai ales în cazul 
opozabilităţii cu Armata. Aici există o singură diferenţiere, 
dar majoră şi anume cea dintre manifestanţii de la 
Timişoara şi cei de la Bucureşti, unde nu au existat acte de 
violenţă, devastări şi atacări ale forţelor de ordine, ci doar 
baricade şi cazuri izolate de agresiune! Acest aliniat e era 
de o subtilitate macabră, am putea spune, deşi el apare şi în 
legislaţia ţârilor civilizate, deoarece pornea de la verbul a 
riposta, de către infractori, ceea ce presupune reacţia 
infractorilor la o intervenţie preliminară a forţelor de 
ordine şi foloseşte formula orice alte obiecte când se referă 
la mijloacele agresiunii infractorilor. Cu alte cuvinte, 
aruncarea de pietre, sticle sau cocteiluri Molotov, folosirea 
de răngi, pari etc. Care puteau pune în pericol integritatea 
corporală a oricărui militar permitea uzul de armă, n.a.); 


D) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea 
celor aflaţi în stare legală de reţinere sau de deţinere (nu 
este cazul, n.a.); 

E) pentru imobilizarea infractorilor care, după comiterea 
unor infracţiuni grave, încearcă să fugă, iar rămânerea lor 
în stare de libertate ar crea un pericol deosebit de grav 
(este iarăşi un aliniat care ajută forţele de ordine, deoarece 
riposta acestora era urmată de reţineri de persoane -nu a 
fost o represiune cu scopul de a ucide pentru a elimina fizic 
inamicul - iar violențele făcute de manifestanți justificau 
deschiderea focului pentru a le opri şi, în măsura în care 
acestea continuau şi după deschiderea focului, continua şi 
uzul de armă. Ideea era că infractorii, continuând 
violențele, trebuie opriţi inclusiv cu arme de foc până la 
imobilizarea lor astfel încât rămânerea lor în libertate să nu 
permită crearea unui pericol deosebit de grav, n.a.). 
Articolul 37 din acelaşi Decret arăta că uzul de armă avea şi 
nişte reguli, în primul rând cele legate de somaţie. Somaţia 
legală însemna cuvântul „Stai!”, apoi „Stai că trag” şi după 
aceea foc de arrnă în sus. Aliniatul 3 al articolului 37 mai 
permitea şi uzul de arrnă fără somaţie „dacă lipseşte timpul 
necesar pentru aceasta”. Armata a afirmat în permanenţă 
că a respectat legea, acceptând doar existenţa unor situaţii 
izolate care nu pot fi judecate decât ca acte individuale, nu 
erori din ordin. Presa a insistat să nu o creadă, însă 
principalele mărturii asupra comportamentului Armatei 
provin tocmai de la revoluționari: 

Radu Bărzeanu:,...Militarii, folosind o portavoce, ne 
avertizau mereu că vor trage, dacă ne apropiem (...) 
Dinspre Centru a apărut o maşină militară, s-a deschis focul 
- a fost numai de avertizare, nu am văzut pe nimeni 
căzând”. 

Corneliu Pop: „Ei însă mă avertizau mereu, strigau să nu 
înaintez, că vor trage”. 

Gheorghe Curpaş:,...Au aruncat cu petarde, apoi au tras, 
nu în noi, trebuie să precizez, au tras în sus, în pereţi, 


numai că acolo, la intersecţia străzii Albac cu Calea 
Girocului, a murit un om, poate dintr-un glonţ ricoşat, poate 
dintr-unul tras direct, nu ştiu, oricum omul a murit pe loc, o 
întâmplare stupidă, el nu era demonstrant, ieşise să-şi 
cheme copiii, auzise strigătele noastre şi împuşcăturile şi 
coborâse cu gândul să-i pună la adăpost pe cei mici...”. 

Ecaterina Grecu: „A debarcat toată lumea, oamenii i-au 
întâm-pinat cu lozinci pacifiste, ofiţerii au încercat să se 
facă auziţi, în cele din urmă au tras focuri de 
avertizare"465. 

Marius Mioc, un revoluţionar din noaptea de 16 
decembrie, a avut inspiraţia să obţină şi opinia unui caporal 
din rândul forţelor militare: 

Marian Nicu: „La intrare în Timişoara a fost oprită coloana 
de maşini, iar domnul căpitan Căşeriu, care era şi şeful 
coloanei, ne-a explicat că ne deplasăm la Timişoara, 
deoarece grupuri de huligani, de bandiți au atacat 
magazine distrugându-le (lipseşte următorul verb! N.a...). 
Persoanele civile care nu li se alăturau la săvârşirea acestor 
fapte. Ni s-a ordonat să acţionăm conform regulamentului, 
să somăm «Stai!», după aceea «Stai că trag!» şi dacă nici la 
această somaţie nu se supune să tragem foc de avertisment 
în sus. Dacă nici în acest caz nu se supun somaţiei să 
tragem la picioare, să evităm pe cât posibil să tragem în 
plin”466. 

Toată această construcţie juridică ar fi perfectă dacă 
ordinul iniţial, care instituia starea de necesitate, ar fi fost 
legal. Cum ordinul lui Nicolae Ceauşescu a fost ilegal şi prin 
consecinţă şi cel al mi-nistrului Milea, întrebarea nu mai 
este cum a tras Armata, ci cum a ajuns în situaţia să tragă? 
Putem doar să luăm în calcul faptul evident că militarii, de 
la conducerea Ministerului Apărării în jos, nu aveau cum să 
cunoască şi să blocheze ilegalitatea ordinului. Erau obligaţi 
să-l execute. Prin urmare, vinovăția pentru executarea unui 
ordin ilegal urmează un traseu identificabil: Nicolae 
Ceauşescu (pentru darea ordinului), lon Coman, generalul 


Vasile Milea, generalul Ştefan Guşă (cu menţiunea că 
ordinul de foc era deja dat), generalul Victor Stănculescu 
(cu menţiunea că a căutat în permanenţă să nu fie implicat). 
Toţi ceilalţi ofiţeri inculpaţi sau nu prin Justiţie nu aveau ce 
căuta în procesele de după 1989, la fel ca şi conducătorii şi 
ofiţerii Securităţii, decât dacă ar fi săvârşit fapte individuale 
în afara legii. 

Reamintim că secvenţa pe care o analizăm aici este 
deschiderea focului din după-amiaza de 17/decembrie 1989, 
în jurul orei 17.00. Ea a fost posibilă deoarece, ca urmare a 
înşelătoriei lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării a dat 
un ordin ilegal care a permis prezenţa trupei şi a tehnicii de 
luptă în stradă, înarmată cu muniţie de război şi cu dreptul 
de a trage. les din cauză toate situaţiile în care 
manifestanţii au atacat unităţi militare, opere de artă 
(poduri, tuneluri) sau alte obiective care se aflau în paza 
legală a Armatei şi sub consemn, în toate aceste situaţii nu 
era nevoie de instituirea stării de necesitate; erau suficiente 
prevederile legilor în vigoare privind uzul de armă. Însă, 
acest temei legal se aplica exclusiv forţelor de ordine, care 
puteau fi trimise în misiunea de restabilire a ordinii publice 
de către autoritatea politică locală (primul-secretar şi şef al 
Consiliului judeţean al apărării) şi nu se aplica forţelor 
Ministerului Apărării Naţionale, care nu puţeau fi trimise în 
stradă decât Prin ordin al ministrului Apărării. Repetăm, 
tocmai pentru importanţa lui, acest ordin a fost forţat de 
Nicolae Ceauşescu printr-o minciună, inducându-l în eroare 
pe Milea. Credinţa noastră este că Ceauşescu a făcut acest 
lucru în mod deliberat, ştiind că ordinul este ilegal. Fie în 
mod mecanic, fie din necunoaştere, toţi generalii implicaţi 
în represiunea de la Timişoara invocau atunci existenţa 
stării de necesitate, pentru că acesta era temeiul ordinului 
dat de Milea, iar astăzi Armata îl invocă oficial şi fără 
echivoc. Dar nu are dreptate. Argumentul real este altul: nu 
a cunoscut şi nici nu avea cum să cunoască sau să blocheze 


ilegalitatea ordinului lui Ceauşescu, Aceasta este marea 
dramă a Armatei române. 

Mai există o problemă a deschiderii focului la Timişoara. 
Analiştii, ziariştii, revoluționarii şi, mai grav, magistraţii au 
scăpat din vedere un aspect la fel de important al revoltei 
de la Timişoara -responsabilitatea mulţimii. Pare ciudat şi 
neverosimil, dar într-o situaţie ca aceea din ziua, seara şi 
noaptea de 17 decembrie 1989 mulţimea - sau gruparea 
revoluţionară, cum vrem s-o numim - avea şiea o 
responsabilitate menţionată în jurisdicţia internaţională. 
Astfel, este interzisă amplasarea copiilor şi femeilor în faţa 
unei demonstraţii, faptă confirmată de mărturiile 
revoluţionarilor prezentate şi în această lucrare, motiv 
pentru care persoanele care instigă sau fac astfel de fapte 
sunt pasibile de trimitere în judecată pentru expunerea 
unor minori la pericolul vătămării grave sau al morţii, iar în 
Israel, Statele Unite, Marea Britanic, de exemplu, sunt 
condamnaţi pentru tentativă de omor. Această soluţie a 
provenit tot din cazuistica britanică, aşa cum a arătat 
specialistul român în drept umanitar şi drept al conflictelor 
armate, doctor Ionel Cloşcă: „în unele state, cum este 
Anglia, este stipulat şi dreptul armatei de a interveni pentru 
asigurarea ordinii publice. Amintesc acum cazul unei 
intervenţii de stradă în care un copila murit în urma unei 
lovituri în zona capului, cu un glonte de cauciuc, ordinul 
fiind acela de a se trage la picioare, iar înălţimea copilului 
reprezenţând un factor foarte obiectiv. Forţele de ordine au 
fost absolvite de vină”467. Mai sunt câteva cazuri în care 
militarii au fost atacați cu violenţă - cum este incidentul 
conducătorului de tanc ieşit prin turelă pentru a potoli 
mulţimea şi a fost lovit cu muchia unui topor în cap sau cel 
al ambuscadei cu troleibuze - cazuri care se înscriu în 
categoria perfidiei, interzisă de legislaţia internaţională. De 
asemenea, o rnulţirn6 care manifestă, chiar şi ilegal, nu 
trebuie să permită prezenţa în rândurile sale a unor 
persoane înarmate şi cu atât mai mult să accepte ca acestea 


să execute foc spre forţele de ordine, deoarece această 
legitimează focul de ripostă, iar focul de ripostă al Armatei 
nu alege, încă o dată este de subliniat că o mulţime nu se 
poate declara drept un corp revoluţionar distinct, nu poate 
pretinde să fie tratată de forţele de ordine şi de Justiţie 
drept un monobloc uman fără responsabilitate, care nu-şi 
asumă infracțiunile atunci când se manifestă violent, iar 
când se trage asupra ei să se identifice numai prin victimele 
sale. Din mărturiile mai cunoscute, una singură 
demonstrează înţelegerea acestui fenomen: „Ştim bine 
însemnătatea excepţională pentru mersul ulterior al 
revoluţiei, al atacului, al ocupării şi al devastării clădirii 
Consiliului Judeţean din Timişoara: aceasta a provocat 
reacţia violentă a dictatorului, ordinul de a se trage în mase 
(dat duminică, 17 decembrie, la ora 17.00). De acum 
evenimentele au pornit pe calea cea fără de 
întoarcere”468. Problema este că, într-o teză care se 
sprijină pe ideea „care pe care”, învingătorul decide soarta 
învinşilor şi povestea evenimentului. Asta nu înseamnă că 
au şi dreptate sau că, din punct de vedere istoric, nu pot fi 
supuşi analizei critice. Revoluţionarii din Timişoara trebuie 
să fie convinşi că fără partea de violenţă - distrugeri, 
devastări, incendieri - care de fapt nu a fost justificata de 
nimic şi care nu s-a întâm-plat la Bucureşti, de exemplu, 
revolta lor era curată şi poate n-ar fi produs atâtea victime 
umane. Au existat nenumărate situaţii în care autorităţile şi 
populaţia revoltată a Timişoarei s-au aflat faţă în faţă şi au 
parlamentat, nenumărate încercări ale activiştilor de la 
partid sau de la Primărie, precum şi a ofiţerilor de a bloca 
atacurile violente, devastările, incendierile. Atunci, în 17 
decembrie dimineaţa, să fi ieşit muncitorii şi cu totul alta 
era faţa revoluţiei române. 

Încă o dată despre starea de necesitate. Insistăm pe acest 
aspect, deoarece judecarea proceselor revoluţiei, fiind 
puternic politizată, lipsită de informaţii autentice despre 
evenimente, presată de mass-media şi de factorul politic, 


lipsită de probele esenţiale ale uzului de armă (gloanţele), 
administrată în unele situaţii cu mediocritate, a permis 
trimiterea în puşcărie a unor oameni nevinovaţi, lăsarea în 
libertate a unor vinovaţi, condamnarea Armatei ca instituţie 
(una din aberaţiile Justiţiei române), transformarea unor 
persoane în revoluționari (beneficiari ai unor drepturi 
materiale şi băneşti), fără nici un temei juridic real. 

Pentru a nu greşi, având în. Vedere că autorul acestui 
volum nu este specialist în drept, am apelat la profesionişti, 
la personalităţi ale Magistraturii, ale Curţii Constituţionale 
şi ale Consiliului Legislativ al României democratice. 
Răspunsul acestor specialişti, cărora încă le este teamă să 
emită public opinia lor, a fost formulat astfel: „Decretul 
prezidenţial pentru instituirea stării de necesitate nu a fost 
emis pe data de 17.12.1989 şi nici ulterior (până. În 20 
decembrie 1989, n.a.). Pornind de la aspectele legistice 
formale pe care le îmbracă decretul prezidenţial de 
instituire a stării de necesitate, se ajunge cu uşurinţă la 
ideea că aceasta nu cuprinde şi prevederi referitoare la 
căile, mijloacele tehnice sau de altă natură prin care sunt 
puse în operă măsurile de restricţionare a drepturilor şi 
libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, în consecinţă, 
trebuie apelat la regimul armelor de foc (implicit al folosirii 
acestora) care este reglementat actualmente de Legea nr. 
17 /1996, iar în perioada critică evocată de dumneavoastră 
de Decretul nr. 367 /1971”. Rămâne în afara legii, aşadar, 
ordinul de scoatere a trupelor MApN cu muniţie de război 
(reamintim afirmaţia Statului Major General din 1999: 
existenţa Consiliilor judeţene de apărare „nu angaja 
instituţia militară, nu atrăgea după sine subordonarea 
unităţilor faţă de organele locale”). 

Nu a fost vorba numai de dezinformarea ministrului 
Apărării Naţionale, ci şi de dezinformarea Comitetului 
Politic Executiv şi a Comitetului Central de câtre Nicolae 
Ceauşescu pe timpul şedinţei extraordinare CPEx şi a 
teleconferinţei care a urmat în după-amiaza de 17 


decembrie 1989. Avem date că unii dintre înalții demnitari 
ai statului „s-au prins”, cum se spune, de la început sau la 
un moment dat. Este cazul generalului Vlad, care a întrunit 
comandamentul său şi a cerut inteligent de faţă cu toată 
lumea Oficiului juridic al Securităţii să prezinte legislaţia în 
vigoare şi, constatând ilegalitatea ordinelor lui Ceauşescu, a 
dat trei ordine clare, pe care le vom analiza iai târziu. 
Este, într-un fel şi cazul lui Milea, care a dat iniţial un ordin 
fără echivoc, în baza falsei stări de necesitate, apoi a 
revenit cu un ordin care limita intervenţia Armatei în 
represiune. La şedinţa CPEx Milea ar fi spus ca s-a uitat în 
documente şi nu a găsit niciunul care să permită focul 
împotriva populaţiei. După toate probabilitățile, cel care a 
rostit acea frază a fost Tudor Postelnicu, nu Milea. Aşadar, 
cineva s-a uitat în documente! Avem o mărturie care 
demonstrează că şi lon Coman a înţeles la un moment dat 
înşelătoria lui Ceauşescu. Fostul procuror general adjunct 
Gheorghe Diaconescu i-a relatat autorului la 14 septembrie 
2003: „în ziua de 20 decembrie 1989, pe la ora 12 noaptea 
(adică 20 spre21 decembrie, n.a.), l-am surprins pe Ion 
Coman vorbind la telefon cu Bucureştii, la capătul celălalt al 
firului aflându-se Dumitru Apostoiu, consilier al 
preşedintelui pe probleme juridice. Când m-a văzut, Coman 
a spus: «Discutam problema decretării stării de necesitate. 
Eu nu mă pot înţelege în termeni juridici cu Apostoiu» şi îmi 
dă telefonul. Apostoiu se chinuia să nască un text. Se vedea 
că este o improvizație şi că este singur. Nu-l ajuta nimeni. 
N-aş putea să vă spun dacă Coman l-a sunat pe Apostoiu, 
îngrijorat de lipsa acelui document fundamental, sau 
Apostoiu a cerut lămuriri de la Timişoara asupra unor 
detalii. I-am dat câteva sugestii despre cum trebuie să sune 
decretul, dar finalmente nu mi s-a transmis textul acestui 
document”. Este posibil ca această convorbire să fi avut loc 
mai devreme de ora 12.00 noaptea, pentru că oficial 
decretul a intrat în vigoare la ora 23.00, doar dacă ela fost, 
de data asta, anunţat public, dar înainte sa existe fizic. Este 


vorba însă de decretul din 20 decembrie 1989. Noi 
analizăm aici deschiderea focului şi morţii căzuţi între 17 
decembrie şi 20 decembrie, ora 23.00. 

Am apelat şi la literatura de specialitate. Pentru trecut 
(înainte de perioada comunistă) lucrurile sunt clare: fără 
ordinul procurorului şi fără existenţa stării de urgenţă sau 
de asediu nu se putea deschide foc decât în situaţii similare 
Decretului 367 /1971. Vechea legislaţie a României regale, 
relativ democratică, avea trei paliere: starea de urgenţă, 
starea de asediu şi starea de război. Regimul comunist a 
renunţat la formula primelor două etape, înlocuind-o cu una 
singură - starea de necesitate, care acumula prevederi ale 
ambelor situaţii anterioare. De fapt, era vizată anume 
starea de asediu pe care regimurile comuniste nu şi-o 
puteau închipui, deoarece ea presupunea existenţa unor 
revolte populare, insurecţii, răscoale din rândurile 
muncitorimii şi ţărănimii. Când acestea au existat cu 
adevărat, represiunea s-a făcut întotdeauna în baza unei 
presupuse acţiuni din străinătate a forţelor imperialiste, 
anticomuniste, contrarevoluţionare etc. Aşa cum arată 
doctorul în drept loan Vida, starea de urgenţă sau de 
asediu, în regimul anterior, precum şi starea de necesitate 
din perioada comunistă „pot şi trebuie să îmbrace forma 
unui decret normativ. Aceste decrete intervin în domeniul 
legislativ, ele cuprind norme juridice primare, emise în baza 
unei delegări legislative constituţionale către preşedintele 
României”469. Este nevoie obligatoriu de un decret, 
deoarece starea de necesitate implică instituirea unui 
regim special, dar şi limitat în timp, de restrân-gere a 
libertăţilor publice. Numai în baza acestui decret libertatea 
cetăţenilor de a manifesta, ca şi dreptul forţelor de ordine 
de a interveni cu muniţie de război poate fi delimitată 
precis (într-o anumită regiune, într-un anumit judeţ, într-un 
anumit oraş, între anumite zile, între anumite ore). Fiind un 
document care limitează libertăţile publice, el conţine 
obligatoriu şi limitele sale de loc şi timp, astfel că, la 


încetarea stării de necesitate, se emite un alt decret care 
proclamă revenirea la libertăţile publice dinainte (uneori 
parţial). În analiza atribuţiei conducătorului starului, sub 
oricare regim, de a institui starea de urgenţă, starea de 
asediu sau cea de necesitate, doctorul Vida arată că acestea 
nu se puteau şi nu se pot exercita decât în baza unei legi, a 
unui act normativ oficial şi pe principiul 
proporţionalităţii70. Am atins astfel, prin cuvântul 
proporţionalitate un alt aspect concludent al cadrului 
juridic legat de evenimentele de la Timişoara. 

Atât în Declaraţia universală a drepturilor omului, din 10 
decembrie 1948, cât şi în Convenţia pentru apărarea 
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 
decembrie 1950 este enunțată ca principiu 
„proporţionalitatea folosirii forţei” în activitatea de 
asigurare a ordinii publice. Întâmplarea a făcut că 
personalitatea istorică acreditată cu introducerea acestui 
principiu în tehnica legislativă să fie Sfântul Toma din 
Aquino (122(4)5-1274), asupra căruia autorul acestui volum 
a făcut studii îndelungate în ţară şi în străinătate. Aşa cum 
arătam în ultimul capitol din volumul 3, Sfântul 'loma din 
Aquino (nume laic Tommaso D'Aquino) a enunțat în opera 
sa fundamentală Summa Theologiea un cod de principii 
pentru uzul tribunalelor ecleziastice şi al celor laice, care 
au fost preluate de Inchiziţie şi aplicate nu totdeauna în 
litera şi spiritul lor. Unul dintre principii era cel al 
proporţionalităţii: Potest tamen aliquis ex bona intentione 
proveniens, illicitus reddi şi non sit proporţion atu s fini 
(„Daca se iveşte totuşi - un caz - din partea cuiva de bună 
intenţie, acesta se transformă în act ilicit dacă nu are o 
finalitate proporţională”)Tradus în situaţia de la Timişoara, 
forţele de ordine nu puteau folosi armele de foc decât dacă 
grupurile violente foloseau la rândul lor arme de foc, iar 
împotriva unui foc tras cu un pistolet din mulţime nu se 
poate executa foc de armă automată. Cu atât mai mult, 
împotriva unor grupuri care devastează, incendiază clădiri 


sau atacă cu pietre, cu răngi, cu bâte forţele de ordine nu 
poţi folosi muniţie de tanc, muniţia de calibru mare a 
mitralierei de pe TAB (calibrul 14,5 mm), în seara şi 
noaptea de 17 spre 18 decembrie, când la Timişoara s-a 
tras ore în şir, nu aveau ce să caute, din start, obuzele în 
magaziile tancurilor. S-a constatat folosirea muniției de 
război de pistol automat, muniţia armelor de pe TAB şi tanc, 
nu şi a obuzelor. Prezenţa lor în înarmarea tancurilor 
descoperă mai degrabă starea de improvizație, tipică 
actelor ilegale, în care s-a acţionat. Aceste ordine din 
noaptea de 17 spre 18 decembrie au aparţinut, conform 
mărturiilor, generalului Milea şi lui lon Coman, Pentru că nu 
vom insista pe evenimentele violente de ambele părţi din 
acest interval de timp, vom încerca să stabilim cine au fost 
executanţii ordinelor lui Ceauşescu, spre cine trebuie să ne 
uităm atunci când analizăm consecinţele uzului de armă de 
foc. În timpul Procesului său, generalul Guşă a dat 
următoarea declaraţie: „în seara zilei de 17.12.1989 am 
primit telefonic ordinul secretarului lon Coman ca armata 
să deschidă foc asupra demonstranţilor, «fără nici o 
discuţie», cu «toată fermitatea». Eu nu am dat curs 
dispoziţiei primite din partea secretarului lon Coman, ci am 
ordonat, dimpotrivă, să nu se tragă în manifestanți, dar să 
se păzească obiectivele stabilite, iar militarii să nu se lase 
provocaţi şi dezarmaţi. Ordinul pe care l-am dat eu, tuturor 
trupelor din subordine din Timişoara, poate fi confirmat de 
locotenent-colonelul Zeca, colonelul lonescu, colonelul 
Gheorghe Radu, locotenent-colonelul Balaş Ştefan (era 
ofiţer de serviciu), precum şi comandanții unităţilor de la 
divizia mecanizată pe care i-am convocat în seara aceleiaşi 
zile”471. Este perfect posibil să fie aşa, dar nimeni nu 
explică ce au căutat trupele MApN în stradă, să păzească 
anumite clădiri, loc unde au fost atacate, provocate, 
dezarmate şi obligate să execute foc. Mai toate mărturiile, 
inclusiv ale altor inculpaţi, arată că Armata a tras aproape 
toată noaptea. Diferite imagini filmate cu camere ascunse 


arată blindate executând foc din mişcare, probabil 
respingând un atac. Dar nu fusese decât un atac cu pietre, 
cu sticle, cu bâte. Să ne uităm încă o dată pe legile 
internaţionale: „Organul de stat abilitat să exercite, în 
conformitate cu legea, toate măsurile cu privire la 
respectarea ordinii publice în statul de drept este 
Ministerul de Interne. La realizarea acestor măsuri 
participă şi Ministerul Apărării Naţionale, pentru paza şi 
apărarea unor obiective importante de pe teritoriul 
naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept”472. Şi 
pentru a nu exista confuzii, specialiştii militari precizează şi 
care forţe ale Armatei pot îndeplini aceste misiuni: 
„unităţile şi subunitățile de politie militară din Ministerul 
Apărării Naţionale”473. 

O imagine mai apropiată de cronologia reală a deschiderii 
focului la Timişoara o avem de la locotenent-colonelul 
Constantin Zeca: „Din ce mi s-a raportat de către 
comandanții din subordinea mea, am reţinut că primele 
focuri de armă cu muniţie de război au fost executate în 
jurul orei 20.00. Până la ordinul dat de Coman în jurul orei 
18.00, acela de a se face uz de armă, după cum am 
precizat, s-a tras începând cu orele 16.00-16.30 de către 
trupele Ministerului Apărării Naţionale în punctele: 
comandamentul Diviziei, când acesta a fost atacat (cele 
două santinele), în zona agenţiei CEC de către civilii care au 
capturat pistoletul miliţianului şi în zona podului Decebal şi 
în Piaţa Traian, pentru depresurarea tancurilor incendiate. 
Aceste trageri s-au efectuat, după câte mi s-a raportat, cu 
cartuşe de manevră”474. Poziţia pe care o putem considera 
oficială a Ministerului Apărării Naţionale a fost expusă pe 
larg în volumul „Armata româna în revoluţia din decembrie 
1989”, ea fiind de altfel citată ca atare în mai multe 
documente şi luări de poziţie ale unor înalte oficialități 
militare. Episodul deschiderii focului cu muniţie de război 
este prezentat astfel: „în jurul orei 17.00 se realizează 
practic un dispozitiv circular pentru apărarea Comitetului 


Judeţean de Partid, cu participarea, în majoritate, a 
trupelor de Securitate (-Miliţie), Miliție, grăniceri. 
Dispunerea efectivelor militare se prezenta astfel: trupe de 
Securitate (-Miliţie) şi grăniceri, în clădire; trupe de 
Securitate (în uniforme kaki) şi pe câteva străzi adiacente. 
Trupe din brigada de Securitate (-Miliţie) şi cea de 
grăniceri mai erau dislocate în Parcul Copiilor, la Comitetul 
Municipal de Partid, Catedrală şi Podul Decebal. La 
apărarea sediului participă şi militari din UM 0187, 
aparţinând MApN Importante efective ale MApN, din UM 
01185, 01145, 01125, 01008 erau concentrate pentru a 
bloca arterele de comunicaţie şi a interzice afluirea 
manifestanţilor în zona sediului Comitetului Judeţean de 
Partid. Alte detaşamente din UM 01008 se aflau dispuse la 
Hotelul Continental, magazinul Bega, CEC, iar militari din 
UM 01185,01864,01926 lapoşta Centrală şi Banca 
Naţională; în Piaţa Maria şi la podul cu acelaşi nume 
ocupaseră dispozitive militari din UM 01276; la podul 
Decebal, militari din UM 001185, 01008, 01115. La sala 
Olimpia se afla trimis un detaşament din UM 01185, iar la 
Piaţa Unirii, pentru paza depozitului de muniții al Gărzilor 
patriotice, un alt detaşament din UM 01864. 

După ce ajunge, în jurul orei 17.45, la comandamentul 
marii unităţi mecanizate, generalul-maior Ştefan Guşă preia 
conducerea forţelor militare aparţinând MApN aflate în 
oraş. Având în vedere cazurile de atac asupra cazărmilor, 
cât şi de agresare a militarilor, în scopul capturării 
armamentului aflat asupra lor, ordonă ca subunitățile să 
primească, fiecare, câte o unitate de foc, iar muniţia să fie 
distribuită până la soldat”475. Fragmentul dezvăluie 
principala inadvertenţă de fond a problemei: se justifică 
oricând apărarea cu forţe ale MApN a clădirii depozitului 
de muniții din Piaţa Unirii, a Poştei Centrale, a Băncii 
Naţionale, a CEC-ului, chiar şi a podurilor (presupunând că 
se împiedica astfel minarea sau distrugerea acestora, ceea 
ce este greu de crezut), dar nu se înţelege ce au căutat 


forţele Armatei la Hotelul Continental, la magazinul Bega, 
la sala Olimpia, în Piaţa Maria, pe arterele de comunicaţii 
spre CJP care era apărat cu forţele de ordine legale! Însăşi 
motivaţia pentru înarmarea cu muniţie de război a trupelor 
până la nivel de soldat - atacarea cazărmilor şi tentativa de 
capturare a armelor - nu corespunde acestor dispozive 
civile, într-o notă a lucrării, se precizează scopul real al 
prezenţei blindatelor în stradă: „în realitate, s-a urmărit 
obţinerea unor efecte psihologice: impresionarea şi 
demobilizarea populaţiei, descurajarea acţiunilor agresive 
etc."476. Dar dacă misiunea nu este îndeplinită, dacă se 
constată că manifestanţii nu sunt nici impresionați şi nici 
demobilizaţi? Iată o întrebare fară răspuns. Poziţia 
generalului Guşă poate fi înţeleasă şi numai din punct de 
vedere strict militar, în faţa Comisiei senatoriale ela 
explicat: „Armata era împrăştiată; la «Radu cel Frumos», în 
loc să ne constituim în eşaloane de luptă, eram deja 
împrăştiaţi. Conducerea, foarte greu de executat. Or, pe 
acest fond al împrăştierii trupelor şi aşa puţine, un militar 
gândeşte că se poate pătrunde (în dispozitivul de apărare al 
ţării, n.a.) „477. Cu toate că generalul Guşă a încercat să 
retragă efectivele în spatele forţelor de ordine, ele au 
rămas în poziţia cea mai vulnerabilă, în faţa acestora, pe 
căile de comunicaţii, la distanţă de clădirea CJP În toate 
aceste locuri se poate pune în discuţie legitimitatea 
executării focului; în toate celelalte situaţii, în care 
efectivele Armatei au apărat obiective de importanţă 
statală, din poziţie defensivă, legitimitatea ripostei cu foc nu 
mai are nevoie de explicaţii. Cum dispozitivele au fost 
hotărâte înainte ca generalul Guşă să ajungă în oraş, 
responsabilitatea lui pentru deschiderea focului în acele 
locuri ilegitime se reduce substanţial. Nu ne dăm seama în 
ce măsură el mai avea posibilitatea practică de, a deplasa 
acele forţe şi de a le scoate din zonele vulnerabile, însă pare 
acum destul de clar că orice atac asupra militarilor, 
indiferent de locul unde se aflau, a primit riposta conform 


ordinului generalului Milea - somaţie, foc în aer, foc la 
picioare. Generalul Guşă a întărit acest ordin, o dată cu 
ordinul de înarmare cu muniţie de război: „în caz de atac, 
se va trage întâi foc de avertisment, în aer şi, apoi, la 
picioare”478, într-un interviu acordat lui Pavel Coruţ, el va 
declara: „Mă îngrijora situaţia militară din zonă. Nu 
înţelegeam de ce era atacată armata. Era clară agresiunea 
asupra sediilor de partid. Dar, repet, mă derutau acţiunile 
împotriva armatei şi distrugerile magazinelor. Dacă aveau 
ceva cu partidul şi cu Ceauşescu, de ce atacau 
armata?”479, îi răspundem noi astăzi, peste timp şi peste 
mormânt: pentru că Armata împiedica accesul la sediul 
partidului şi pentru că Armata apăra sediul partidului. 

Putea generalul Guşă să retragă trupele din acele locuri? 
La câteva minute după un astfel de ordin era declarat 
trădător, împuşcat în unitate şi un alt comandant prelua 
conducerea forţelor de represiune, în lumea armatelor, asta 
este lege. Rămase pe loc, efectivele MApN au reprezentat 
un simbol al autorităţii, al autorităţii care era atacată pe 
toate planurile în acel moment. Noi nu arătăm aici vinovaţi 
şi nevinovaţi - asta este treaba Justiţiei —, noi înfăţişăm aici 
tragedia. Câţ mai realist şi cât mai aproape de dimensiunile 
sale umane. Totul a pornit de la telefonul mincinos al lui 
Nicolae Ceau-Sescu. Apoi, a fost şi blestemata şedinţă a 
CPEx. 

Şedinţa CPEX din 17 decembrie 1989 

Din informaţiile furnizate de Ion Dincă, de Ion Coman şi de 
Mihai Hârjău, secretarul personal al lui Ceauşescu, în jurul 
prânzu-lui, în ziua de 17 decembrie 1989, şeful statului a 
făcut o vizită pe şantierul Casei Poporului pe timpul căreia a 
fost informat că problemele de la Timişoara nu s-au 
terminat. S-a dus mai întâi acasă, de unde l-a sunat pe 
Milea şi l-a minţit că a decretat starea de necesitate, i-a 
chemat pe Coman, Bobu şi Manea Mănescu dându-le 
aceeaşi informaţie falsă, apoi s-a întors la sediul Comitetului 
Central. A luat din nou legătura cu conducerea politică de 


la Timişoara şi a aflat că trupele MI şi MApN nu au folosit 
muniţia de război, iar în plus Armata nu a demonstrat cu 
blindate, urmând ca, o dată atacată, să riposteze cu foc. 
Cum principala preocupare a lui Ceauşescu în acel moment 
era „trădarea”, el a interpretat strict subiectiv că ceea ce 
constituia în realitate o tentativă de respectare a legii şi o 
abandonare a sa de către şefii ministerelor de forţă era 
simptomul trădării. În faţa crizei, Nicolae Ceauşescu 
hotărăşte să atace direct, convo-când o şedinţă 
extraordinară a Comitetului Politic Executiv. 

Să nu trecem la analiza acelei şedinţe înainte să revenim 
la şeful Securităţii, persoană cheie a revoluţiei, în noaptea 
de 16 spre 17 decembrie, generalul Vlad a studiat măsura 
în care era posibilă o invazie a forţelor Tratatului de la 
Varşovia. Având în vedere atât forţele speciale infiltrate deja 
în ţară şi forţele convenţionale care manevrau la frontiere, 
el a tras concluzia că rezistenţa lui Ceauşescu, 
încăpăţânarea de a se menţine la putere şi ordinul de a 
deschide foc poate declanşa un atac militar, în consecinţă, 
el a ordonat intensificarea culegerii de informaţii, mai ales 
în legătură cu activitatea şi mişcările agenturilor, deoarece 
acestea îi puţeau indica, prin comportament, o invazie 
iminentă. Totodată, mai multe ordine date în judeţele cu 
probleme vizau protejarea instituţiei prin neimplicarea în 
tulburări civile, protejarea documentelor, sigilarea 
armamentului. O parte a activităţii din acea după-amiază a 
fost dedicată analizei şanselor unei soluţii politice (demisie 
sau destituire), însă preocuparea principală a fost 
îndreptată spre mişcările forţelor militare din preajma ţării. 
Reamintim că tancurile se mişcau din două direcţii, Ungaria 
şi URSS. Bulgarii foloseau alte metode, infiltrări izolate şi 
treceri de frontieră, informative. Ştiau că pot fi loviți cu 
rachete sol-sol şi nu riscau un conflict cu un Ceauşescu 
imprevizibil. Rolul Bulgariei s-a jucat pe televiziune. Dacă 
Ceauşescu infuza rapid Armata cu bani din fondurile 
valutare obţinute tot de ea (circa două miliarde de dolari) şi 


dacă nu se certa cu Vestul, mai ales cu americanii, invazia 
străină ar fi fost imposibilă. Ceauşescu însă nu ceda. Pe 
planul imaginii despre el însuşi, pe care şi-o construise 
Ceauşescu, fie ca urmare a fazelor înaintate ale paranoiei, 
fie ca urmare a mediului creat de propagandă în jurul său, 
el se considera un luptător comunist, acelaşi luptător 
comunist care cunoscuse închisorile şi participase la bătăile 
de stradă din perioada 1945-1948. Orice întoarcere din 
realitatea situaţiei critice a anului 1989 în adâncurile minţii 
sale nu găsea acolo decât fondul sărac şi primitiv al 
ideologiei marxist-leniniste, atât cât apucase el să înveţe din 
ea. Faptul că trage după el în prăpastie o ţară nu-l interesa, 
nu-l punea în calcul. Construise partidul ca să poată rămâne 
la Putere până la moarte şi, dintr-o dată, Uniunea Sovietică 
îi dădea planul peste cap. 

Revenind la subiectul nostru, trebuie să arătăm de la 
început că stenogramele şedinţei CPEx din 17 decembrie, 
date publicităţii până acum, nu sunt originale. S-a emis 
ipoteza că, pe rând, Ceauşescu, Bobu şi Curticeanu au 
intervenit asupra celei originale, eliminând tocmai părţile 
cele mai importante. O altă suspiciune se îndreaptă spre 
MApN, unde au fost duse aceste documente, asupra cărora 
s-a intervenit pentru a-l scoate pe Milea din cauză. Gestul 
lui Ceauşescu se confirmă: îşi incita subordonații la acte 
ilegale, apoi ştergea meschin şi laş urmele şi dădea vina pe 
ei, fără nici o remuşcare. Stenograma a fost reconstituită în 
mai multe rânduri şi nimeni nu poate confirma că vreo 
versiune ar corespunde adevărului. Este posibil însă ca 
falsul să fi fost făcut în clădirea CE. Fostul stenograf al 
Cancelariei CE, Aurelian Dârnu, avea să declare Comisiei 
senatoriale conduse de Valentin Gabrielescu: „Duminică 
seara m-am întors în Bucureşti, am urcat la birou. Colega 
mea era speriată, mi-a spus că tocmai participase la o 
şedinţă a Biroului Politic Executiv ca stenografă şi că la 
Timişoara se întâmplă lucruri deosebite. Petrescu, adjunct 
de şef de secţie şi Vela (decedat acum) i-au spus să scoată 


din stenogramă pagini întregi. Mi-a spus că aceste pagini 
scoase conţineau indicaţiile date de cuplu pentru măsurile 
ce trebuie luate la Timişoara”480. Deoarece în domeniul 
public circulă mai multe versiuni ale stenogramei, am 
procedat la o scurtă analiză, constatând că exemplarul 
reconstituit de stenografa Maria lonescu are foarte multe 
trăsături de credibilitate, atât prin limbajul tipic cât şi prin 
particularităţi de comportament. Ea este în continuare 
contestată de unii participanţi. Generalul Iulian Vlad a fost 
unul dintre aceştia: „Eu am contestat acea stenogramă, 
care în părţile esenţiale este contrafăcută. 7-8 puncte din 
stenogramă sunt de contestat şi, contrar stenogramei, 
instanţa a trebuit să ţină seama de argumentele mele, că 
erau logice şi a trebuit ca în dispozitivul sentinţei să se facă 
trimitere că ceea ce se spune acolo este inexact”481. 
Abordân-du-l pe senatorul Sergiu Nicolaescu în ziua de 13 
octombrie 2003, am aflat următoarele: „Sergiu Nicolaescu: 
Eu m-am ocupat, încă din ianuarie 1990, deci foarte 
proaspăt, de verificarea situaţiei stenogramelor. Mai mult, 
eu am fost special la închisoarea Jilava şi le-am pus în faţă 
arestaţilor Bobu, Postelnicu... Un text, iar ei mă priveau ca 
Dumnezeu, fiindcă se credeau condamnaţi la moarte. Am 
avut importante discuţii între patru ochi şi vă spun că le-am 
solicitat sinceritate, dacă vor să scape. Cred că informaţiile 
obţinute de mine atunci sunt cele mai apropiate de adevăr, 
în ce o priveşte pe doamna lonescu, i-am solicitat refacerea 
stenogramei, dar cred că ea a avut stenograma originală, 
ascunsă undeva, a ştiut de unde să o ia şi astfel a refăcut-o. 
AMS: înclin să vă dau dreptate, pentru că există un aspect 
tehnic, foarte important al stenogramei, dincolo de ce s-a 
afirmat în şedinţă şi anume succesiunea intervențiilor. De 
exemplu, poţi să-ţi aduci aminte ce a spus Postelnicu, dar 
foarte greu în ce timp precis a spus-o, după cine, în ce 
context, între ce alte intervenţii. Era o discuţie liberă, Elena 
Ceauşescu intra frecvent peste Nicolae Ceauşescu, acesta 
la rândul său se adresa foarte general la miniştrii de acolo: 


«Voi ce-aţi făcut? Ce ordine v-am dat eu?» etc. şi nu poţi şti 
în ce ordine au răspuns Milea, Postelnicu, Vlad. 

SN: Sigur, sigur, bună observaţia! Eu cred şi acum că 
Maria lonescu a ştiut unde se află stenograma originală sau 
a avut acces la ea şi a copiat-o. Oficial însă, rămâne o 
stenogramă refăcută, nu originală. 

AMS: Mai există o posibilitate, ca Maria lonescu să fi 
refăcut stenograma după caiete. Ea nota pe nişte caiete. 

SN: Pe-astea le-a luat Armata. Le găsiţi la Armată”. 

La ora 15.30 Mihai Hârjâu a început să-i convoace pe 
membrii CPEx la şedinţă. După ora 16.00 soseşte la 
Timişoara avionul militar care îi aduce pe Ion Coman, 
general Ştefan Guşă, general Victor Stănculescu, general 
(MI) Constantin Nuţă, generalii Chiţac, Cârneanu şi Radu 
Gheorghe. Grupul de militari se deplasează mai întâi la 
Inspectoratul Judeţean al MI, unde este informat de 
atacarea incintei Diviziei mecanizate, apoi la cazarma 
„Oituz” după care, între orele 17.00 şi 17.30, ajunge la 
sediul Diviziei. Aici, Guşă a fost informat de colonelul 
lonescu asupra situaţiei din oraş şi a angajării forţelor 
Ministerului Apărării: „Mi-a raportat că o parte din 
demonstranți a avut răngi, bâte, sticle incendiare şi că au 
spart magazinele, iar unii au încercat să intre în 
Comandament, fiind nevoiţi să ordone focuri de avertisment 
în sus. De asemenea, că după câte cunoaşte ar fi fost 
omorâtă o femeie şi o fată, dar nu de către soldaţi. Mi-a 
arătat geamurile sparte chiar la biroul în care ne aflam. A 
mai raportat că dimineaţă a primit ordin de la ministru să 
scoată detaşamente de militari care să se deplaseze cu 
cântec prin oraş. Două din acestea au fost blocate de civili şi 
cu greu le-au adus în cazărmi, iar după acest incident au 
primit ordin de la Bucureşti să nu mai iasă decât cu 
armament şi muniţie. Nu am întrebat de la cine au primit 
ordin, dar am dedus că de la ministrul Apărării s-au 
transmis de altcineva în numele ministrului. Menţionez că 
atât timp cât m-am aflat în biroul ministrului (de la 


Bucureşti, n.a.), acesta nu a transmis un astfel de ordin. Am 
mai aflat de la locotenent-colonel Zeca că şase tancuri din 
cazarma GIROC au fost blocate în timp ce se îndreptau spre 
Centru, că un subofițer şi un soldat au fost răniţi (loviți) şi 
că în aceste tancuri se află muniţie de război, fiind unitate 
«gata de luptă permanent». Aceste tancuri aveau 
permanent muniţia în ele. Am ordonat ca imediat să se ia 
măsuri şi să fie aduse în cazarmă, deoarece incendierea lor 
ar fi produs o catastrofă, în cazul că au defecţiuni, să fie 
remorcate şi tractate, inclusiv cu alte tancuri”482, în timp 
ce şeful Marelui Stat Major era informat în acest fel şi 
dădea primele ordine, lon Coman primea ştirea că urmează 
şedinţa CPEx, iar factorii politici locali au primit ordinul să 
organizeze audierea tele-conferinţei ce urma. Chemat de 
Ion Coman să vină la CJP generalul Guşă refuză şi nu va 
participa la audierea teleconferinţei. 

În versiunea stenogramei Sergiu Nicolaescu, la şedinţă au 
participat: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, 
Constantin Nicolae, Constantin Dăscălescu, Dincă Ion, 
Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mănescu Manea, Niculescu 
Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Popescu 
Dumitru, Radu Ion, Rădulescu Gheorghe, Totu loan, Andrei 
Ştefan, Curticeanu Silviu, David Gheorghe, Gere Mihai, 
Giosan Nicolae, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, 
Postelnicu Tudor, Stoian Ion, Szas losif, Toma loan, Ursu 
Ion. Au mai participat ca invitaţi Bărbulescu Vasile şi Radu 
Constantin. 

„Llovarăşul Nicolae Ceauşescu: Nu sunt toţi tovarăşii? 

Tovarăşul Silviu Curticeanu: Lipsesc tovarăşii Coman Ion şi 
Ilie Matei, care sunt la Timişoara şi tovarăşa Suzana Gâdea. 

Nicolae Ceauşescu: Uite, tovarăşi, de ce am convocat 
Comitetul Politic Executiv. La Timişoara au avut loc aseară 
unele evenimente, care s-au reluat astăzi la prânz. 
Pretextul l-a format aşa-zisul preot reformat, care a fost 
sancţionat pe linia lor, l-au mutat din Timişoara în alt judeţ 
şi trebuia să plece din casa pe care o ocupa. N-a vrut să 


elibereze casa. Episopul s-a adresat tribunalului, care a 
hotărât să-l evacueze. Lucrurile s-au tărăgănat mult. Ieri s- 
au dus să pună în aplicare hotărârea tribunalului”. 

Combinaţie de adevăr şi minciună. Situaţia locativă ilegală 
în care se afla 'Iokes a fost combinată cu informaţia falsă că 
sâmbătă s-au dus să pună în aplicare hotărârea 
tribunalului”, în realitate condiţiile legale pentru evacuare 
în ziua de sâmbătă nu erau întrunite, iar evacuarea s-a 
făcut abia după ce violențele din oraş au per-jnis încadrarea 
legală a acţiunii, ca situaţie excepţională. Ceauşescu 
ascunde astfel faptul că a cerut evacuarea ilegală, în zi 
nelucrătoare a lui Tokes. 

Nicolae Ceauşescu: „El şi-a organizat un grup. Aici este 
amestecul cercurilor de afară, a cercurilor străine de 
spionaj: începând cu Budapesta, pentru că ela dat şi un 
interviu. De fapt, lucrurile sunt cunoscute. De altfel, este 
cunoscut şi faptul că atât în Răsărit cât şi în Apus toţi 
discută că în România ar trebui să se schimbe lucrurile. Şi- 
au propus şi cei din Răsărit şi cei din Apus să schimbe şi 
folosesc orice”. 

Teza principală a unei acţiuni organizate de Tokes - în 
realitate organizată de serviciile secrete sovieto-franco- 
ungare sub pretextul Tokes - era argumentată cu interviul 
pe care pastorul reformat îl dăduse televiziunii ungare, 
care însă nu putea fi luat în calcul drept acţiune de spionaj. 
Acţiunile de spionaj şi trădare fuseseră documentate deplin 
de Securitate în septembrie. Bineînţeles, Ceauşescu nu 
recunoştea că apariţia acestui caz îi aparţine prin ordinul 
de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui Tokes. Apoi 
urmează o afirmaţie interesantă conform căreia proiectul 
de schimbare a regimului din România „este cunoscut”. 
Poate de membrii CPEx, nu de populaţie. De altfel, din 
mărturiile lui lon Dincă aflăm că, după cearta cu Gorbaciov 
de la Moscova, din decembrie, Ceauşescu a promis că va 
prezenta Comitetului Central, Marii Adunări Naţionale şi 
opiniei publice situaţia crizei din relaţia cu URSS şi va 


deschide problemele Tezaurului, Insulei Şerpilor şi 
Basarabiei. Tot ce a rămas a fost scheunatul din Congresul 
al XIV-lea, în noiembrie. Punerea accentului pe Tokes şi pe 
„cercurile revanşarde, revizioniste” avea scopul de a 
asigura o imagine precisă de pericol naţional din partea 
vechiului inamic. Acesta părea şi mai mare, pentru că atacul 
era sprijinit de agenţi şi occidentali şi sovietici. Era prima 
oară când, după 1968, Ceauşescu invoca explicit pericolul 
unei agresiuni sovietice. Dumitru Popescu va expune, după 
revoluţie, opinia sa în legătură cu această temă: „Mă 
plictisea îngrozitor politizarea oricărui fleac până la gradul 
de descendență din manevrele imperialismului mondial (...) 
Când blama dominaţia imperialista, chiar în vremea lui 
Brejnev, avea în vedere şi URSS, iar uneori numai 
URSS"483. 

Nicolae Ceauşescu: „Aseară, organele noastre au reuşit să 
pună ordine. A fost evacuat şi trimis acolo unde a fost dat 
de Episcopie. Aceasta era, practic, o problemă strict a lor şi 
trebuia să se aplice o hotărâre judecătorească de evacuare 
a casei, ceea ce era ceva nor-rnal. Astăzi, spre prânz, de 
altfel au fost şi ieri, dar tovarăşii n-au înţeles” că vor reveni 
astăzi. O serie de elemente declasate s-au adunat din nou şi 
au provocat dezordine, au intrat în sediul Comitetului 
Judeţean de Partid. Trebuia pusă pază, pentru că asta este 
o regulă generală. Au avut o atitudine defensivă, 
capitulardă, atât organele Ministerului Apărării Naţionale 
cât şi ale Ministerului de Interne”. 

Ceauşescu a arătat că a fost reatacat sediul CJP Timiş de 
grupuri violente de huligani, care au agresat paza, organele 
de ordine, tre-când peste faptul că nu-i informase despre 
primul atac. Acest tip de preambul avea scopul să-i asigure 
pe membrii CPEx că la Timişoara există un vinovat clar şi 
bine identificat - huliganii şi o victimă - ordinea publică. 
Mai mult, prin atacarea sediului partidului din Timişoara se 
contura o circumstanţă agravantă, fiind vorba de partidul 
pe care ei îl conduceau şi îl reprezentau în acea şedinţă. 


Este posibil ca Ceauşescu să fi mizat şi pe faptul că 
majoritatea celor prezenţi nu ştia exact ce se întâmplase la 
Timişoara, că unii probabil aflau atunci pentru prima oară 
de acel caz, iar ceilalţiBobu, Dincă, Manea Mănescu - erau 
deja informaţi. După ce îi montează în acest fel, Ceauşescu 
trece de fapt la unul din scopurile sale, pentru care 
organizase în pripă şedinţa şi anume acuzarea celor trei 
(iniţial doi) demnitari ministeriali de slăbiciune. 


„Nicolae Ceauşescu: Eu am dat ordin să se facă acest 
lucru, iar voi aţi făcut o plimbare. Nu era posibil să se 
întâmple ce s-a întâmplat dacă unităţile se găseau în centru. 
Trebuia lichidate repede toate aceste lucruri. Le-a trebuit o 
oră şi jumătate până s-au mişcat unităţile militare. Unde a 
fost demonstraţia de care am vorbit, pentru care am dat 
ordin? 

Milea Vasile: Am executat deplasarea din est către vest. 

Nicolae Ceauşescu: Nu deplasare de la est către vest! 
Unităţile transportoare şi de tancuri trebuia să se afle în 
centru. Asta înseamnă ce am ordonat, mrsă se ducă de la 
est la vest. Am menţionat bine de aseară ce trebuie să faci, 
demonstraţia unităţilor de bază, a tanchetelor, unităţile 
motorizate, toate trebuiau să fie în centrul oraşului, nu în 
cazarme. De aceea am spus să fie demonstraţie, că 
demonstraţia presupune ca toate unităţile să fie în centru. 
Asta înseamnă demonstraţie! Adevărat că n-am dat toate 
detaliile, dar când spui să fie demonstraţie trebuie să fie 
demonstraţie, nu să se plimbe spre Jimbolia sau Arad. 
Trebuia să fie în oraş, pentru că străzile sunt destul de 
largi. Acolo trebuie să fie staționate unele unităţi. Acelaşi 
lucru şi cu trupele Ministerului de Interne.” 

Intervenţia dezvăluie destul de mult din convorbirile de 
noapte şi de dimineaţă ale lui Ceauşescu şi arată suficient 
de clar că intenţia sa a fost dublă: angajarea forţelor MApN 
cu blindate în centrul oraşului şi folosirea armamentului cu 
muniţie de război împotriva manifestanţilor: „Trebuia 


lichidat repede toate aceste lucruri”. Este la fel de clar că 
Postelnicu a fost prudent, iar Milea a înţeles să-şi trimită 
unităţile militare acolo unde le era locul, în dispozitivele de 
apărare dinspre frontiere. Ca militar, Milea ştia ce 
înseamnă folosirea blindatelor în centre urbane, mai ales că 
în tactica militară acestea nu pot fi trimise în misiuni 
urbane decât exclusiv cu desant de infanterie. Adică, 
blindatele trebuiau să se deplaseze cu militari înarmaţi 
urcați pe ele, astfel încât orice atac asupra blindatului din 
partea unor luptători izolaţi (vânător de tancuri) sau în 
grup să fie respins cu foc de infanterie de pe tanc. Era 
situaţia cea mai periculoasă pentru manifestanți, deoarece 
desantul de pe tanc putea executa foc dintr-o poziţie mai 
înalţă, în mişcare şi din apropiere. S-ar fi înregistrat sute, 
dacă nu mii de victime, deoarece focul ar fi putut fi deschis 
numai dacă manifestanţii se apropiau sau aruncau cu 
obiecte contondente de la mică distanţă, deoarece focul din 
mişcarea tancului nu poate fi precis, ci numai în masă, iar 
poziţia în unghi, de sus în jos, măreşte numărul de victime 
aflat în raza vizuală sau în bătaia armei. Să ne imaginăm un 
soldat aflat pe un tanc, rănit său incendiat cu un cocteil 
Molotov; el nu poate fi ajutat, deoarece camarazii săi nu se 
pot întoarce, răsuci, nici măcar mişca pentru a interveni; el 
nu poate primi nici asistenţa echipei medicale; el va cădea 
de pe tanc sau va arde ca o torţă, în astfel de situaţii, 
soldaţii deschid focul instantaneu, din instinct de apărare. 
Cunoştea Ceauşescu ce riscuri presupunea trimiterea 
blindatelor în centrul oraşului Timişoara? După informaţiile 
date chiar de el în această intervenţie, da. Pe de altă parte, 
dacă ordinul lui a fost de trimitere a blindatelor fără desant 
(„Adevărat că n-am dat toate detaliile”) el reprezenta o 
enormă greşeală militară, o prostie. Pare acum ceva mai 
vizibil că generalul Milea a încercat mai întâi să-şi rezolve 
problema lui numărul l, apărarea frontierei în faţa unei 
invazii previzibile, anunţate prin diferite semnale tipice şi a 
căutat să limiteze implicarea forţelor sale în oraş. Această 


concluzie este confirmată atât de declaraţiile generalului 
Guşă, despre valoarea scăzută a trupelor trimise de Milea 
în oraş, cât şi de conversațiile sale cu generalul Topliceanu 
(dacă sunt autentice). 

După ce îl acuză pe Postelnicu pentru faptul că trupele de 
grăniceri nu au tras, deşi erau înarmate şi că trupele de 
securitâţe-miliţie au ieşit neînarmate, Ceauşescu a cerut lui 
Curticeanu să-l cheme pe Iulian Vlad. Apoi, va lansa 
informaţia cu ordinele de peste noapte: 

Nicolae Ceauşescu: „Am discutat cu voi azi-noapte, am 
discutat de mai multe ori şi la 2 şi la 3 şi la 4 dimineaţa, ce 
aveţi de făcut”. 

Aici este necesară o nuanţă, ăvând în vedere că Iulian Vlad 
contestă această afirmaţie, în ce îl priveşte, dar nu ţine cont 
de faptul că Ceauşescu făcea afirmaţia în prezenţa şi cu 
referire doar la Milea şi Postelnicu. Acesta din urmă chiar 
va avea la un moment dat o replică: „de 15 ori m-aţi sunat”, 
ceea ce arată cam ce a făcut Ceauşescu toată noaptea. Asta 
presupune şi o frecvenţa mult mai mare de convorbiri 
telefonice cu factorul politic de la Timişoara decât au 
recunoscut Bălan sau Matei în timpul proceselor. La o astfel 
de frecvenţă a convorbirilor telefonice se putea da o 
sumedenie de ordine, între care cele privind demonstraţia 
de forţă de a doua zi cu trupe şi blindate, inclusiv ordine 
ilegale asupra uzului de armă. Reamintim însă că în 
noaptea de 16 spre 17 decembrie incidentele se 
încheiaseră; nu s-a petrecut decât evacuarea pastorului 
Tokes. 

„Nicolae Ceauşescu: Voi n-aţi executat ordinul dat, că am 
dat ordin în calitatea pe care o-am de comandant suprem, 
ordin care este obligatoriu pentru voi, pentru toate 
unităţile, atât ale Ministerului Apărării, cât şi ale 
Ministerului de Interne. Cum este posibilă o asemenea 
situaţie? Nişte derbedei să intre în sediul Comitetului 
Judeţean de Partid, să bată pe soldaţi, pe ofiţeri şi ei să nu 
intervină?! 


Vasile Milea: Nu le-am dat muniții. 

Nicolae Ceauşescu: De ce nu le-aţi dat? Am dat ordin să se 
tragă în aer, să someze? De ce nu le-aţi dat muniții? Dacă 
nu le-ai dat muniții mai bine îi ţineai acasă! Ce fel de 
ministru al Apărării eşti tu? Ce fel de ministru de Interne 
eşti tu, Postelnicu? Spuneaţi că le-aţi dat muniții de 
manevră! Ei au primit sarcină de luptă, nu de manevră. Nu 
aţi spus adevărul. De abia acum spuneţi, până acum aţi 
dezinformat. Aţi spus că aţi dat ordin să tragă! De ce aţi 
dezinformat?” 

Nu este exclus ca în timpul nopţii Milea şi Postelnicu să se 
fi înţeles asupra ocolirii ordinului lui Ceauşescu, înarmându- 
şi fiecare trupele, dar cu muniţie de manevră. Astfel, la 
întrebările insistente ale lui Ceauşescu dacă au fost 
înarmate trupele şi dacă au dat ordin să se tragă, ei au 
răspuns probabil că le-au înarmat şi că au dat ordin să 
tragă, înţelegându-se în realitate ca ambele ordine să fie 
blocate prin înarmarea cu muniţie de manevră. Este 
evident că Ceauşescu voia sânge, voia morţi, atât de mulţi 
încât revolta să fie oprită de frică, adică reprimată. 
Totodată, este imposibil ca, în faţa tuturor variantelor de 
stenogramă, să mai poată cineva afirma că Armata, Miliția 
şi Securitatea au dorit represiunea, ca instituţii obediente 
lui Ceauşescu. Până şi Postelnicu, activistul rudimentar de 
la conducerea MI, a avut rezerve în faţa ordinului de a 
ucide. Putem afirma cu temei că la acea oră nu doreau un 
ordin de liber foc, din răzbunare, decât câţiva ofiţeri de 
Miliție bătuţi în seara precedentă şi cei care, văzând 
violenţa grupurilor de diversionisţi, deosebirea marcantă 
între aceştia şi locuitorii revoltați ai Timişoarei, au crezut că 
într-adevăr la mijloc este o acţiune ungurească. Teza 
ofiţerilor zeloşi poate fi pusă în discuţie, însă doar după 
teleconferinţă. 

Un aspect care trebuie neapărat luat în calcul este 
impactul „cazului Braşov” asupra atitudinii miniştrilor de 
Interne şi Apărare. Am văzut că în amintirea secretarului 


personal al lui Ceauşescu, Mihai Hârjău, apare referinţa la 
evenimentele de la Braşov prin faptul că prima ştire despre 
incidentele de la Timişoara le compara cu cele de la Braşov. 
Mai cunoaştem şi de la ofiţerul anchetator Caraşcă faptul că 
cei arestaţi în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, cu 
excepţia celor 29 de hoţi, erau manifestanți politici. Este 
aşadar destul de normal să credem că prima imagine pe 
care au avut-o Vlad, Postelnicu şi Milea despre mişcările de 
la Timişoara să fie asociată mişcării muncitoreşti de la 
Braşov, caz deja instrumentat şi documentat în cadrul 
Securităţii drept o situaţie în care „oamenii au avut 
dreptate”, erorile au aparţinut factorului politic local, 
incidentele erau legate de situaţia socială grea a populaţiei. 
Prevalându-se de teoria că Armata şi Securitatea sunt ale 
poporului, ei au găsit o resursă doctrinară, dar şi legală 
pentru prudenţa în faţa ordinelor insistente, disperate şi 
ilegale ale lui Nicolae Ceauşescu. 

Paradoxul acelui moment din şedinţa CPEx era că, în timp 
ce Milea se apăra de acuzaţia că l-a dezinformat pe 
Ceauşescu peste noapte, el dăduse încă de la ora 13.30 şi 
apoi completase cu „ordinul în 14 puncte” ordinul de foc cu 
muniţie de război. De aceea, nu putem privi ordinele din 
noaptea de 16 spre 17 decembrie şi din dimineaţa şi după- 
amiaza de 17 decembrie ca fiind ale unui mecanism bine 
pus la punct, rigid, obedient care a intrat în funcţiune la 
ordinul - ilegal, să nu uităm acest lucru! 

— Dat de comandantul suprem. Aici avem un caz de 
disfuncţionalitate în sistemul superior de comandă al 
statului, provenit probabil din sentimentul încercat de cei 
doi miniştri că soarta lui Ceauşescu este pecetluită. 
Precizăm acum că nu numai generalul Iulian Vlad a avut pe 
parcursul anului o serie de ieşiri premonitorii, ci şi Milea, 
care în câteva situaţii depistate pe parcursul documentării 
pentru acest volum (de exemplu, într-un dialog cu Sergiu 
Nicolaescu), a sugerat nuanţat înlăturarea lui Ceauşescu. 
Toţi însă aşteptau ca altcineva să o facă. În continuare 


Ceauşescu a criticat şi faptul că nici Gărzile patriotice nu au 
fost scoase cu armament şi, revenind asupra celor doi 
miniştrii, a atins punctul principal al demersului său: 
„Nicolae Ceauşescu: Să discutăm în Comitetul Politic 
Executiv această situaţie, iar eu, în calitate de comandant 
suprem, consider că aţi trădat interesele ţăriiînteresele 
poporului, ale socialismului şi n-aţi acţionat cu răspundere. 

Vlad Iulian: Aveţi dreptate, tovarăşe secretar general, aşa 
este. 

Nicolae Ceauşescu: Au spus că au scos trupele de 
Securitate, dar erau neînarmate. 

Vlad Iulian: Aşa este. Au fost cu bastoane de cauciuc şi cu 
gaze lacrimogene. 

Nicolae Ceauşescu: De ce nu au mers înarmaţi? 

Vlad Iulian: Am crezut că nu era cazul”.” 

Scena are unele probleme de autenticitate. Este ilogic ca, 
acuzat de trădare şi pasibil de condamnare la moarte, 
Iulian Vlad să fi spus „Aveţi dreptate”! În al doilea rând, 
generalul Vlad nu i se adresa lui Ceauşescu decât cu 
formula „tovarăşe preşedinte”, niciodată cu „tovarăşe 
secretar general”. Replica „Aveţi dreptate, tovarăşe 
secretar general, aşa este” i-a aparţinut probabil lui 
Postelnicu sau este pusă de stenografă din greşeală. Vlad 
intrase în încăpere exact în acel moment, a salutat „Să 
trăiţi, tovarăşe preşedinte” şi a rămas în poziţie de drepţi, 
iar Ceauşescu a întors capul spre el rostind fraza: „Au spus 
că au scos trupele de Securitate, dar erau neînarmate”. 
Această frază este cea confirmată de Vlad în prima lui 
replică: „Aşa este, au fost cu bastoane... Etc.”. Altfel nu este 
logic, în secvenţa următoare generalul Vlad a afirmat şi 
apoi a demonstrat cu martori în proces că dialogul său cu 
Ceauşescu a continuat după ce ela răspuns: „Am crezut că 
nu e cazul”, cu reacţia dictatorului: „Cum? Tu hotărăşti?”, 
de asemenea, logică. Urmează o secvenţă mult mai 
importantă. 


„Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi raportat, să spuneţi, că 
am vorbit toată noaptea cu voi? Din momentul de fată, dacă 
Comitetul Politic Executiv este de acord, destituim pe 
ministrul Apărării Naţionale, pe ministrul de Interne şi pe 
comandantul trupelor de Securitate. Din acest moment 
preiau comanda Armatei, să-mi pregătiţi Decretul. 
Convocaţi Consiliul de Stat, ca să facem totul legal, în seara 
asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni. Nu se 
poate merge mai departe aşa. Toată noaptea am stat şi am 
discutat cu ei din 10 în 10 minute, ca apoi să-mi dau seama 
că ei nu fac ce le-am ordonat. De abia pe urmă mi-am dat 
seama că ei nu fac ce le-am spus. Trebuia să-i omoare pe 
huligani, nu să-i bată ei. Tu crezi că huliganii aceia n-au 
ştiut care este situaţia cu voi, de au intrat în sediu? Intrarea 
în sediul organului de partid nu este admisă? Cine v-a dat 
dreptul să vă consultaţi voi şi să nu luaţi măsurile care se 
impun, pentru că eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin? 
Ştiţi ce ar trebui să fac, să vă pun în faţa plutonului de 
execuţie! Asta meritaţi, pentru că ceea ce aţi făcut voi 
înseamnă pactizare cu inamicul!” 

În acest pasaj avem câteva teme ce trebuie analizate. Ele 
dezvăluie existenţa unui fel de scenariu personal cu care 
Ceauşescu intrase în şedinţă, întrebat asupra acestui episod 
în timpul audierilor senatoriale, Ion Dincă a confirmat că 
Ceauşescu intenţiona „să preia el conducerea Armatei, a 
Ministerului de Interne şi Dep (artamentului) Securităţii 
Statului până la numirea noilor titulari”. Ceauşescu chiar a 
cerut lui Curticeanu să pregătească decretul pentru a fi 
totul legal. Dar singura situaţie legală era constituirea 
Marelui Cartier General şi decretarea stării de război. 
Război cu cine? Nici pe timp de pace nu se putea, deoarece 
portofoliile unor miniştri nu puteau fi luate sub autoritatea 
sa directă decât de către primul-ministru. Ceauşescu nu era 
prim-ministru. Aşadar, afirmaţiile lui Ceauşescu erau 
incoerenţe. Mai departe s-a adresat cuiva, nu ştim cui, dar 
este posibil să fi fost Vlad datorită naturii întrebării, folosind 


subterfugiul extrem de periculos că „huliganii”, adică 
agenţii străini, ştiau care este „situaţia” cu cei trei miniştri. 
Adică, trădarea implica nu numai refuzul de a trage în 
manifestanți, ci şi înţelegerea cu serviciile de spionaj 
străine. Ea este continuată de ameninţarea cu trimiterea în 
faţa plutonului de execuţie. Acuzaţia părea şi mai gravă, 
deoarece se consultaseră între ei”. Adică... Complot! 
Scenariul este acum transparent, însă atunci însemna o 
ameninţare iminentă cu pedeapsa capitală. Ceauşescu deja 
construise premisele, acuzarea, „probele”, capetele de 
acuzare - complot, pactizare cu inamicul, trădare. Dumitru 
Popescu îşi va prezenta opinia în interviul acordat 
ziaristului loan Tecşa: „înţelegeam că poruncise şedinţa ca 
să-i zdrobească psihic pe cei trei. Dar simţeam că mai există 
încă un substrat şi anume timorarea noastră, a membrilor 
CPEx"484. De ce? Care era scopul acestei timorări 
indirecte a celor trei miniştri? Un posibil răspuns, ales de 
noi tocmai pentru că este plauzibil, se găseşte tot la Ion 
Dincă: „Vreau să vă spun că Ceauşescu era preocupat de 
mult că în rândul membrilor Comitetului Executiv s-ar găsi 
oameni nefideli lui, ca să nu spun trădători. El s-a exprimat 
de câte-va ori la adresa unora că e trădare şi poate să fie un 
act politic de teatru pentru a vedea cine îi spune să se ducă 
la pensie şi să alegem alt secretar general. Dacă se 
întâmpla aşa, el ştia cine sunt oponenții sau oponentul. Din 
păcate niciunul dintre noi nu a făcut acest gest, deşi, dacă 
se făcea acest gest, nu se întâmpla în ţară ceea ce s-a 
întâmplat”485. Analiza lui Dincă este neaşteptat de viabilă, 
în contrast cu imaginea noastră despre acest personaj 
odios. Aşa cum am arătat în capitolele precedente, 
Ceauşescu ştia că sovieticii îşi pun în aplicare scenariul de 
înlocuire a vechilor lideri comunişti prin intermediul unor 
membri ai Biroului Politic, sprijiniți în şedinţa fatală de 
miniştrii ministerelor de forţă. Aşa se întâmplase peste tot. 
Or, scenariul părea că funcţionează, dar numai în privinţa 
miniştrilor, gestul acestora fiind probabil mai degrabă 


determinat de cunoaşterea scenariului moscovit, decât de o 
participare directă la proiectul sovietic. Ceauşescu aştepta 
în acel moment demascarea rivalului său, omul Moscovei. 
Vom spune că cel vizat era Constantin Dăscălescu. Mai era 
suspectat loan Ursu pentru legăturile sale privilegiate cu 
vârfuri ale KGB-ului, iar Dăscălescu, de felul cum fusese 
primit de sovietici în timpul vizitei din 4-6 decembrie. O altă 
persoană contactată de sovietici era Gogu Rădulescu având 
numele conspirativ „Marcel”. Este însă greu de crezut că 
cei doi deveniseră agenţi sovietici şi atât de curajoşi peste 
noapte. KGB-ul nu reuşise să penetreze atât de sigur lângă 
Ceauşescu. Securitatea aflase încă din toamna anului 1988 
că mai mulţi membrii CPEx fuseseră contactaţi sub diferite 
pretexte, fie în orb, fie sub forma unor discuţii pe teme 
politice, pornind de la starea proastă a relaţiilor româno- 
sovie-tice şi ajungând la perspectiva îmbunătăţirii lor dacă 
Ceauşescu ar părăsi puterea. Aceste contacte aveau 
aspectul unor sondaje profesioniste pentru identificarea 
disponibilităţii la scenariul moscovit, dar racolări propriu- 
zise, cu intrarea într-un dialog care să-l pregătească pe 
înlocuitorul lui Nicolae Ceauşescu nu au fost depistate 
decât în cazurile Dăscălescu, Ursu şi Gogu Rădulescu. 
Trebuie subliniat din nou că acest înlocuitor al lui 
Ceauşescu reprezenta doar prima etapă politică a 
scenariului, primul demnitar destinat să preia conducerea 
partidului pentru a trece la reformarea acestuia după 
modelul perestroikăi. Din partid urma să apară o aripă 
reformatoare, condusă de un lider charismatic, vizat şi el 
mai de mult şi identificat de Securitate în persoana lui Ion 
Iliescu. 

Din informaţiile pe care le deţinem în acest moment, 
vârfurile Securităţii au început tot din 1988 să permită 
cultivarea imaginii lui lon Hiescu drept posibil succesor al 
lui Nicolae Ceauşescu, accep-tând să fie plasate mai multe 
articole despre acesta în presa occidentală. Celebrul articol 
despre Ion Iliescu din revista „Stern” este un caz. Apoi au 


fost informaţiile trimise posturilor de radio şi televiziune, 
cel mai bine penetrat cu surse pentru imaginea lui lon 
Iliescu fiind „Europa liberă”. Pentru conspirarea deplină a 
acţiunii de construcţie mediatică a imaginii lui Ion Iliescu au 
fost folosiţi cetăţeni străini aflaţi sub contract informativ cu 
Securitatea. Alte articole şi informaţii erau infiltrate, în 
paralel, mai ales în presa de stânga din Franţa, de sovietici. 

În acel moment de tensiune maximă, ajuns la capătul 
propriului scenariu de demascare a rivalului prosovietic, 
Ceauşescu este luat prin surprindere de o intervenţie 
venită din locul unde se aştepta mai puţin. 

GOgu Rădulescu, poreclit de popor Porcul, liderul 
comunist care căsca de rupea în congrese, surprins nu o 
dată cu acest gest la televiziune,. Individul în jurul căruia 
roiau tot felul de intelectuali „disidenţi”, ecum şi artiste de 
teatru şi film în căutare de protecţie şi carieră, a deschis 
gura şi a rostit prima frază de opoziţie: „Gheorghe 
Rădulescu: 'Tovarăşe Ceauşescu, eu v-aş ruga să nu luăm 
această măsură, pentru că nu este acum - aşa consider eu - 
mornentul, să-i lăsăm să vedem cum vor acţiona şi după 
aceea să luăm măsurile care se impun”. 

Conform stenogramei Sava-Monac, în acel moment a 
intervenit şi primul-ministru: 

Constantin Dăscălescu: Şi eu, tovarăşe Ceauşescu, sunt de 
aceeaşi părere. Consider că nu este acum cazul să luăm 
această măsură”. 

Ne oprim aici pentru o scurtă analiză a momentului. 
Stenograma Nicolaescu nu surprinde acest moment. Ea 
conţine un lung pasaj de dialog în care Ceauşescu 
reaminteşte ordinul pentru starea de necesitate, 
înregistrează reacţiile Elenei Ceauşescu şi relativa 
docilitate a celor trei miniştri. Ceauşescu va face apoi un 
apel la „educaţia comunistă a UIC-ului”, dezvăluind că 
printre „huligani” erau şi membri de partid şi UTC-işti: „De 
altfel, au fost şi câţiva membri de partid, dar mulţi UIC-işti. 
Ce educaţie revoluţionară faceţi voi?”. Pasajul care ne 


interesează în continuare este însă următorul: „Nicolae 
Ceauşescu: Deci, tovarăşi, având în vedere situaţia care s-a 
creat, acum de fapt îmi dau seama, că, aşa cum este, nu se 
poate face ordine cu ciomagul. Am convocat şi 
teleconferinţa. Voi da ordin ca imediat să se primească, 
acum, armament, toţi să fie înarmaţi şi să aplice ordinul. 
Când am dat ordin să aplicaţi starea de necesitate, cu ce o 
aplicaţi, cu bâta? Când am spus stare de necesitate, ce 
însearnnă pentru voi stare de necesitate, cu bâta? Tu, care 
conduci de Securitate, nu ştii ce înseamnă stare de 
necesitate (?) 

Iulian: Ştiu, tovarăşe secretar general, am dat ordin. 

Nicolae Ceauşescu: Nici acum nu spuneţi adevărul, pentru 
că cei de la sediul Comitetului Judeţean de Partid n-au avut 
cu ce trage. Soldaţii au luptat cu ce au avut, cu bâta şi au 
reuşit să facă faţă. Unul dacă trăgea, ar fi fugit ca 
potârnichiile. Voi nu vedeţi unde aţi adus situaţia? Am spus 
să trageţi în aer, somaţi şi dacă nu, trageţi în picioare. 

Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă 
luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu iasă”. 

Pasajul este fundamental pentru analiza noastră. Din 
particularităţile de limbaj ne dăm seama că este real, adică 
aşa cum a fost consemnat pe caiet de stenografe. 
Ceauşescu repetă de trei ori „stare de necesitate” în 
aceeaşi intervenţie, insisţând pe „vinovăţia” celor trei. 
Probabil că în acel moment toţi trei ştiau că afirmaţia este 
falsă, dar 9 tăceau, în acest loc, stenograma Sava-Monac 
introduce celebra replică a opoziţiei lui Milea: „Silviu 
Curticeanu: Să tragă! 

Nicolae Ceauşescu: De ce nu aţi făcut ce v-am spus eu?! 

Vasile Milea: Vă raportez, tovarăşe secretar general, că n- 
am înţeles acest lucru. Am căutat în toate regulamentele 
militare şi nu am găsit nicăieri prevăzut că armata trebuie 
să tragă în popor”. 

Precizăm un amănunt scăpat din vedere de analişti şi 
anume că celebra replică a consultării regulamentelor i-a 


fost atribuită în Stenograma Sergiu Nicolaescu lui Tudor 
Postelnicu, acesta asumân-du-şi-o în timpul procesului, dar 
mărturiile altor inculpaţi, ca de exemplu Bobu, indicându-l 
pe Milea ca autor, a produs convingerea că replica i-a 
aparţinut ministrului Apărării. Există însă o informaţie mult 
mai precisă, venită de la un martor ocular, care se afla în 
imediata apropiere a celor doi miniştri - generalul 
Constantin Olteanu. Relatarea sa are toate argumentele 
exactităţii: „Când îşi vărsa focul mai ţâre pe cei doi, Nicolae 
Ceauşescu a constatat că generalul Iulian Vlad, şeful 
Departamentului Securităţii Statului, nu era prezent şi a 
cerut să fie chemat imediat, deşi acesta nu făcea parte din 
Comitetul Politic Executiv, în circa 15 minute, generalul 
Vlad a sosit şi a împărtăşit soarta miniştrilor 
muştruluiţi”486. Să ne oprim şi ci o clipă şi să constatăm că 
stenograma conţine cel puţin o lacună gravă: nu marchează 
absenţa iniţială a lui Vlad şi nici momentul apariţiei lui. Or, 
stenograma, aşa cum este prezentată, dă impresia că Vlad a 
participat de la început şi probabil i se atribuie cuvinte pe 
care nu le-a spus el. În al doilea rând, apariţia lui Vlad 
trebuie să se fi produs târziu, cel puţin după jumătatea 
şedinţei, pentru că avem două intervale mari marcate de 
Olteanu: primul, în care Ceauşescu îşi varsă focul pe cei doi 
miniştri şi al doilea în care trec 15 minute până apare Vlad. 
Există aşadar premise ca observaţiile lui Vlad la adresa 
stenogramelor să-fâe întemeiate, în continuare, generalul 
Olteanu dă şi alte amănunte: „Cei trei demnitari erau 
acuzaţi de Ceauşescu pentru trădare, cerând să fie 
destituiţi şi trimişi - cum zicea el - în faţa plutonului de 
execuţie, în această atmosferă incendiară, a luat cuvântul 
Tudor Postelnicu care a declarat că el este un om corect, 
devotat, că poate fi destituit, trimis în faţa plutonului de 
execuţie, dar că nu este trădător. La cele spuse de 
Postelnicu, Ceauşescu nu a făcut nici o apreciere, în 
continuare, Postelnicu a explicat că ei, cei de la Interne, au 
căutat în legi, în regulamente, în alte acte normative, fără 


să spună explicit ce anume, dar nu au găsit prevederi care 
să le permită să acţioneze altfel decât o făcuseră”4*. Nu 
poate exista nici o confuzie: cel care a făcut afirmaţia în 
legătură cu cercetarea legilor care nu permit „să se tragă 
în popor”dacă cumva s-a spus şi asta - a fost Tudor 
Postelnicu, nu Milea. El spune acolo:,...Cei de la Interne au 
căutat în legi”. Generalul Olteanu nu se putea înşela dintr- 
un motiv foarte simplu: „După aceea, a intervenit generalul 
Vasile Milea, care se afla lângă mine, în stânga, iar 
Postelnicu în stânga lui Milea. Fac această precizare pentru 
a se înţelege că m-am aflat aproape de cei doi miniştri şi am 
avut posibilitatea sa rețin ceea ce a spus fiecare”. Prin 
urmare, informaţia cu atitudinea lui Milea de a refuza să 
tragă în popor este o Agendă. Iar legenda nu putea fi 
fabricată decât, postrevoluţionar, de cineva de Ia Armată 
sau prin reconstituirea stenogramelor sub controlul 
Armatei. Prin urmare, replicile corecte ar trebui să fie cele 
din stenograma Nicolaescu: „Elena Ceauşescu: Dacă nu v-a 
fost clar, de ce nu aţi întrebat? Trebuia să întrebaţi dacă ies 
trupele înarmate sau neînarmate. 

Tudor Postelnicu: Vă raportez că nici într-un act normativ 
nu am găsit acest lucru şi nu mi s-a comunicat că trebuie să 
iasă cu cartuşe de război488”. 

Pare un schimb de cuvinte mai aproape de realitatea 
raporturilor de atunci între acei miniştri şi CPEx, în timp ce 
o replică „Armata care trebuie să tragă în popor” pare 
destul de strident adăugată de cei de la MApN după 
revoluţie. Nu-i spunea nimeni lui Ceauşescu: „Ordinul tău 
înseamnă că Armata trebuie să tragă în popor!”. Astea sunt 
fantezii. 

Oricum, a fost momentul-cheie, a fost singurul moment de 
adevăr din acea mascaradă sângeroasă organizată de 
Ceauşescu. Dictatorul a fost confruntat cu primul adevăr, cu 
realitatea juridică a unui stat în care acelaşi Ceauşescu 
făcea paradă de legalitate, cu minciuna aruncată disperat 
pentru a se salva cu orice preţ. S-or fi privit în ochi în acel 


moment? O fi avut curajul Milea să-i înfrunte privirile? 
Nimeni nu-şi mai aduce aminte, însă cei trei miniştri au fost 
ţinuţi tot timpul în picioare, în poziţie de drepţi. Poziţia de 
drepţi nu este umilitoare în faţa unui om drept, însă în faţa 
unui ticălos este o adevărată înjosire. Revenind la momentul 
apariţiei primelor rezerve şi obiecţii faţă de măsurile cerute 
de Ceauşescu împotriva lui Milea, Postelnicu şi Vlad, vom 
constata că la Bucureşti, în acea seară de 17 decembrie, se 
petrecea un fapt prea asemănător cu ceea ce se petrecuse 
în celelalte capitale ale statelor comuniste din Europa: 
„Nicolae Ceauşescu: Manea, tu ce părere ai? 

Manea Mănescu: 'Tovarăşe preşedinte şi eu cred că nu este 
acum momentul pentru această măsură. 

Gheorghe Oprea: Tovarăşe Ceauşescu, vă rog să nu luăm 
acum această măsură, ca să-i lăsăm să vedem cum vor 
acţiona. După aceea vom vedea ce măsuri se impun a fi 
luate. 

Nicolae Ceauşescu: îi lăsăm pe ăştia să demonstreze şi noi 
nu luăm nici o măsură?! Voi ştiţi cum a fost, în 1945, în 
această piaţă? Au tras în noi şi nouă nu ne-a fost frică de ei. 
Eu eram aici, în piaţă, împreună cu Doncea şi cu 
Pătrăşcanu. 

Vasile Bărbulescu: Eu ştiu că eraţi aici şi v-aţi expus 
gloanţelor reacţiunii. 

Nicolae Ceauşescu: Deci nu sunteţi de acord cu măsura 
propusă?! Atunci (trântind hârtiile din faţa sa şi ridicându- 
se de pe scaun), alegeţi-vă alt secretar general! 

(Se îndreaptă spre uşă; moment în care Silviu Curticeanu 
îl urmează ajungându-l, spunân-du-i: Nu aşa, tovarăşe 
secretar general. Eu niciodată n-am să vă părăsesc, voi 
rămâne lângă dumneavoastră. În acest moment se ridică de 
pe scaun Constantin Dăscălescu care spune: Nu se poate, 
tovarăşe secretar general, noi nu asta am vrut. Nu se 
poate! În acest moment se ridică de pe scaune aproape 
întreg Comitetul Politic Executiv, creându-se un moment de 


derută. Ana Mureşan plângea. Elena Ceauşescu s-a dus 
spre el, convingându-l să revină pe scaunul său). 

Dumitru Popescu: Eu nu înţeleg această reacţie, întrucât 
aici s-a exprimat o simplă părere. 

Emil Bobu: Vă rugăm să nu vă supăraţi, tovarăşe secretar 
general. 

Gheorghe Rădulescu: Eu nu am făcut propunerea aceasta 
ca să ajungem la o asemenea situaţie. A fost o simplă 
părere. 

Nicolae Ceauşescu: Bine. Atunci eu voi pleca mâine în Iran 
şi vom relua această problemă după ce se vor termina 
evenimentele de la Timişoara (...) ,. 

Pasajul acesta, al şedinţei CPEx, este halucinant. Ela 
conţinut ternele principale ale tragediei României din acel 
moment istoric, în faţa celei mai slabe opoziții, în faţa celei 
mai mici frâne împotriva ilegalităţii şi crimei, Nicolae 
Ceauşescu cedează puterea, în momentul în care şeful 
partidului a fost întors din drum, el îşi anunţase deja 
intenţiile criminale, dăduse ordinul de deschidere a focului. 
Pentru cercetătorul evenimentului este cu atât mai 
fascinant acest moment cu cât el copia scenariul sovietic 
aplicat în celelalte ţări comuniste: opoziţie din rândul 
Biroului Politic şi refuzul şefilor ministerelor de forţă de a 
executa ordine ilegale, în primul rând ordinul de a trage în 
oameni. Nu avem probe şi nici prea multă înclinaţie să 
*jbredem că URSS reuşise să racoleze unul sau doi membri 
ai CPEx şi pe cei trei miniştri şi mai degrabă credem că 
fiecare sau oricum cei mai mulţi dintre cei prezenţi acolo 
simțeau că epoca lui Ceauşescu este terminată, că liderul 
absolut este condamnat de sovietici sau că trebuia oricum 
să urmeze o schimbare de echipă. Dar faptul că au acţionat 
astfel, mai ales dacă nu erau înţeleşi cu sovieticii, este cu 
atât mai grav. 

O mărturie elocventă avem de la Cornel Pacoste, care a 
participat la şedinţa CPEx şi a descris întâmplările în timpul 
procesului de la Timişoara: „în acest context, Ceauşescu 


Nicolae a propus destituirea celor trei miniştri, el urmând 
să preia comanda. Pe rând, într-o formă mai mult sau mai 
puţin expresă, Gogu Rădulescu, Constantin Dâscălescu, 
Gheorghe Oprea s-au opus, toţi subliniind că nu este 
momentul potrivit pentru această măsură. Personal cred că 
dacă s-ar fi propus fie chiar numai suspendarea lui 
Postelnicu, nimeni nu se opunea, în această situaţie, 
Ceauşescu Nicolae şi-a pus mâinile în cap şi s-a îndreptat ca 
o vijelie spre ieşire, spunând: «Căutaţi-va atunci un alt 
secretar general». S-a iscat un vacarm, agitaţie, mulţi l-au 
luat în braţe pentru a-l opri, alţii strigau să nu plece, în 
acest timp am auzit-o pe Ceauşescu Elena afirmând: 
«Lăsaţi-l în pace că se întoarce»,„489. Dumitru Popescu a 
văzut scena puţin altfel: „A dat cu pumnul în masă, s-a 
ridicat în picioare şi a strigat: «Eu cu acest Comitet 
Executiv nu pot să mai lucrez. Alegeţi-vă alt secretar 
general, eu nu mai sunt secretarul vostru general». Şi a dat 
să plece (...) 

Au intervenit câţiva, repede şi l-au blocat la uşă. Am auzit 
cuvinte patetice, declaraţii, asigurări, angajamente, toate 
de natură să-l frâneze”490. În continuare, fostul acolit al lui 
Nicolae Ceauşescu va descrie scena revenirii la Putere: „S- 
a întors, s-a dus la locul lui, a rămas în picioare, s-a sprijinit 
în cot de scaun, într-o poziţie meditativă, a păstrat câteva 
minute de tăcere, cântărind, pasămite, după care, aproape 
calm, parcă detaşat de lume, cu o linişte în care mai pluteau 
totuşi ameninţări, a spus: «Bine, o să facem aşa. 
Deocamdată să ne vedem de treburi'. O să mai discutăm 
chestiunea». Cuvintele, deşi rezonabile, co'nţineau o 
primejdie latentă, oricând pasibilă să degenereze într-tj 
nouă criză”491, în continuare însă Dumitru Popescu 
încearcă să justifice atitudinea celor care l-au întors din 
drum pe dictatorul comunist al României. El expune o 
teorie care nu poate fi lăsată să circule în domeniul public 
fără o abordare polemica. Vom sublinia pasajele litigioase: 
„în plus, în şedinţa din 17 decembrie 1989 ceea ce cerea 


Ceauşescu era absolut legal. El spunea: Au avut loc 
tulburări ale ordinii publice în Timişoara. Vagabonzi, 
haimanale, huligani au dat foc la magazine, au spart 
vitrinele, au furat bunuri în valoare de zeci şi sute de 
milioane, au devastat sediul organului local al puterii de 
stat şi al judeţenei de partid, au molestat militarii de pază, 
au atacat unităţi militare. Şi voi aţi stat cu braţele în sân. 
Toată noaptea v-am dat ordine şi indicaţii cum să procedaţi. 
Nu voi, activul local cu pieptul i-a scos din sediu pe agresori 
şi a restabilit liniştea. Voi aţi stat ca nişte nătărăi, aţi trimis 
să apere instituţiile şi bunurile publice bieţi militari 
neînarmaţi, practic ţinând nişte bețe de lemn în mână. V-am 
dat ordin clar să-i somaţi pe cei care atacă, să trageţi în aer 
şi dacă nu opresc agresiunea, să trageţi la picioare. Ce era 
ilegal aici?”492. Totul era ilegal. Dar, să o luăm pe rând. 

Dumitru Popescu invocă ordinea publică drept obiect al 
tulburărilor de la Timişoara. Organismul constituţional şi 
legal care are datoria să restabilească ordinea publică era 
/este Ministerul de Interne, nu Armata. Dumitru Popescu, în 
loc să se întrebe ce era ilegal acolo, trebuia să se întrebe ce 
căutau ministrul Milea în şedinţă şi Armata în stradă? În 
continuare el îl citează pe Ceauşescu atunci când îi descrie 
pe autorii incidentelor de ordine publică de la Timişoara: 
vagabonzi, haimanale, huligani şi uită că, în şedinţa la care 
a participat, s-a cerut intervenţia cu blindate. Este posibil 
ca, pe moment, Dumitru Popescu să nu fi sesizat nuanţa, 
dar mai departe face trimitere la episodul restabilirii liniştii. 
Păi, dacă vagabonzii, haimanalele şi huliganii au furat, 
devastat şi incendiat pe 16 decembrie şi liniştea a fost 
restabilită, având sub cercetare peste 100 de arestaţi, cum 
se face că a doua zi au revenit să fure, să devasteze şi să 
incendieze? Ce comportament de hoţ este acesta? Dacă au 
ieşit să fure şi să distrugă în numele lui Tokes, cum le 
spusese Ceauşescu, cum se explică revenirea la 
infracțiunile de ordine publică după ce Tokes fusese evacuat 
şi nu se mai afla în oraş? Dacă a fost vorba de o acţiune a 


unor sprijinitori ai lui Tokes - deci, cu caracter politic —, 
cum se explica faptul că, aşa cum i-a informat tot 
Ceauşescu, huliganii erau „în majoritate UTC-işti”, iar 
printre ei erau şi membri de partid? Un om inteligent ca 
Dumitru Popescu nu avea voie să nu-şi pună aceste 
întrebări, mai ales când, în faţa lui, şeful Internelor afirmă 
că în actele normative nu se precizează folosirea muniției 
de război. Este posibil să crezi că, în faţa unor vagabonzi, 
şeful Armatei, al Securităţii şi mai ales o brută ca Postelnicu 
au refuzat să tragă pentru că erau nişte nătărăi sau pentru 
că aveau informaţii despre componenţa reală a 
manifestanţilor de la Timişoara? În legătură cu somarea şi 
împuşcarea celor care atacă, agresează, principiul de drept 
este corect, numai că Ceauşescu ceruse intervenţia Armatei 
cu muniţie de război şi cu blindate în situaţie ofensivă - 
tocmai asta reproşase şi Elena Ceauşescu: „să-i doboare şi 
să-i bage la beci” - fără instituirea legală a stării de 
necesitate. Pe cine acuza Ceauşescu în faţa lui că n-a tras, 
pe atacantul central de la Universitatea Craiova sau pe 
ministrul Apărării? Dumitru Popescu, un intelectual, un om 
cultivat, o personalitate cu interesante intervenţii reflexive, 
nu şi-a pus întrebarea simplă: Ce caută tancurile împotriva 
unor vagabonzi? Dar dacă erau spioni, din Est şi din Vest? 
Chiar Dumitru Popescu afirmă că se plictisise de politizările 
catastrofice ale lui Ceauşescu, la care se adaugă faptul că 
tot în faţa lui şeful Securităţii, întrebat de ce nu a intervenit 
în forţă, a răspuns: „Am considerat că nu era cazul”. 
Semnal că nu era cazul spionilor. lată de ce întrebarea lui 
Dumitru Popescu: „Ce era ilegal aici?” nu este nici măcar 
retorică. Admitem că la acea oră el şi ceilalţi acoliţi ai lui 
Ceauşescu nu ştiau că Lepa Bărbat fusese împuşcată mortal 
la Timişoara fără să atace şi să agreseze militarii, dar nu 
putem admite că un om cu pretenţii intelectuale trebuie 
neapărat crezut pe cuvânt. 

Cei care l-au întors din drum pe Ceauşescu atunci şi-au 
asumat calitatea de complici la crimă. Tot complici la crimă 


sunt şi ceilalţi membri ai CPEx care, la sfârşitul şedinţei, 
când Ceauşescu le cere votul, i-au votat ordinele criminale 
fie explicit, fie prin tăcere. S-a vehiculat mereu teza că 
echipele de securişti care păzeau sediul Comitetului Central 
i-ar fi arestat sau eventual ucis pe oponenții lui Ceauşescu. 
Este fals. Avem la dispoziţie mărturia colonelului Octavian 
Nae, şeful Serviciului Gărzi din Direcţia V a DSS, care 
infirmă teza conform căreia şedinţa CPEx din 17 decembrie 
ar fi fost înconjurată, păzită cu armele şi s-ar fi ţinut sub 
presiunea armelor. Afară erau ofiţerii din garda personală a 
celor dinăuntru493. Securiştii din clădire sunt oricum 
aceiaşi care, la ordinul generalului Vlad, depun armele în 
22 decembrie, atunci când manifestanţii pătrund în sediu, 
încă de la acea oră a şedinţei CPEx, securiştii răspundeau 
numai la comanda lui Vlad. De altfel, în timpul audierii sale 
la Comisia senatorială, în ziua de 24 ianuarie 1994, 
generalul Neagoe, şeful gărzilor lui Ceauşescu, a declarat: 
„Am avut o discuţie anterioară cu lulian Vlad că noi ce 
facem dacă se întâmplă şi la noi ce s-a întâmplat în celelalte 
ţări socialiste şi am ajuns la concluzia că «noi nu tragem»!”. 
Dovezile există în conţinutul tuturor contraordinelor date 
de şeful Securităţii pe toată durata perioadei 14-17 
decembrie şi mai ales după, când Ceauşescu era încă la 
Putere, în acea scuză este şi o doză de fariseism. Era posibil 
ca Nicolae Ceauşescu să aresteze Comitetul Politic 
Executiv? Se putea ascunde un astfel de fapt? Putea să 
apară seara Ceauşescu la televizor şi să anunţe că a arestat 
CPEx-ul, că i-a arestat chiar pe oamenii lui, creaţi de el, 
aleşi de el tocmai pentru că îi erau fideli? Dar Comitetul 
Central, dar Congresul care abia se terminase? Criza ar fi 
fost şi mai mare, o criză devastatoare, nu numai la vârful 
partidului, ci în tot partidul. Era Ceauşescu disperat, dar nu 
nebun. Teza gărzilor care i-ar fi arestat sau ucis pe membrii 
CPEx este o gogoriţă. 

În textul stenogramei mai există un moment semnificativ 
pentru relaţia Ceauşescu-Milea. Este secvenţa în care 


Ceauşescu cere angajamentul celor doi miniştri, iar 
generalul Vasile Milea dă următorul răspuns: 

Vasile Milea: „Garanţia pentru mine este că n-am înţeles 
primejdia de la început, acum îmi este clar, când aţi spus că 
este «stare excepţională»,,. 

Intervenţia aceasta întăreşte senzaţia că Milea şi-a dat 
seama la un moment dat că lipseşte baza legală a ordinului 
transmis telefonic de Ceauşescu şi a ordinelor sale trimise 
la Timişoara. Afirmația tranşantă făcută de Ceauşescu în 
CPEx, că a instituit starea de necesitate, i-a dat probabil lui 
Milea sentimentul că are o acoperire legală pentru folosirea 
muniției de război şi a blindatelor împotriva manifestanţilor. 
Logic, legal şi omeneşte, după ce în şedinţa CPEx s-a spus 
că nu există reglementări pentru folosirea muniției de 
război în tulburări interne, Milea trebuie înţeles ca fiind cel 
mai înşelat în această afacere sângeroasă. Este şi motivul 
pentru care spune „acum îmi este clar” pentru că s-a 
instituit oficial „starea excepţională”, cea care ar fi trebuit 
să-i ofere temeiul legal pentru ordinul de foc. În mod 
normal, pentru a înţelege şi mai bine contextul juridic, după 
terminarea şedinţei, Silviu Curticeanu trebuia să treacă la 
întocmirea textului decretului privind instituirea stării de 
necesitate, decret în care urmau să fie precizate concret 
misiunile Armatei. Nu a făcut-o. Ceauşescu nu a cerut-o. Un 
şef de stat responsabil, care înţelege şi protejează starea 
Armatei ţării, include în decret toate acele misiuni care 
acoperă actele deja desfăşurate de organismul militar din 
ordinul său şi îşi asumă răspunderea politică pentru ele, aşa 
cum făcea mareşalul lon Antonescu. Deşi au murit executaţi 
tot de ai lor şi tot din ordinul Moscovei, este o mare 
diferenţă morală între Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. 

Teleconferinta din 17 decembrie 1989 

leşind din şedinţa CPEx, Ceauşescu îl întreabă pe Silviu 
Curticeanu dacă este pregătită teleconferinţa cu judeţele şi 
insistă ca la sediile judeţene de partid să se afle prezenţi 
comandanții militari pentru a auzi de la el, peste autoritatea 


miniştrilor, ordinele clare de folosire a armamentului 
împotriva manifestanţilor. 

În timpul acesta la Timişoara se întâmpla din nou ceva cu 
procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu: „Am 
aflat că va fi o teleconferinţa. M-am deplasat în sala care 
fusese amenajată special pentru audierea ei, în clădirea 
Inspectoratului, însă Macii mi-a spus pe un ton vizibil jenat 
că şedinţa din acel loc are un caracter operativ, intern şi am 
fost respins, invitat să părăsesc sala. Era încă un semnal că 
mă aflam în dizgrație. Atunci m-am interesat şi m-am dus la 
centrala telefonică, unde, spre surprinderea mea l-am găsit 
pe colonelul Filip Teodorescu. Cum teleconferinţa întârzia, 
am avut ocazia să discut cu el şi să înţeleg că şi el avea 
anumite rezerve faţă de cursul evenimentelor. Am audiat 
împreună teleconferinţa. În timpul teleconferinţei s-au auzit 
focuri de armă automată. Era muniţie de manevră. Se 
trăgea inclusiv din clădirea în care mă aflam. Oamenii erau 
în stradă, la ferestre, pe terase şi priveau curioşi. Prin 
intermediul unui telefonist am aflat că fusese atacată 
unitatea militară, dar şi undeva în preajma Inspectoratului. 
Ştiu că s-a folosit muniţie de manevră”. Filip Teodorescu 
recunoaşte că l-a întâlnit pe Diaconescu în biroul tehnic al 
Inspectoratului, dar că, observând întârzierea 
teleconferinţei, la un moment dat a plecat, audiind părţi ale 
teleconferinţei din biroul şefului securităţii Timiş. El mai 
afirmă că nu a auzit nici un foc de armă pe timpul 
teleconferinţei, ceea ce este posibil având în vedere că 
serviciul tehnic (centrala telefonică) se afla într-o altă 
clădire. 

La teleconferinţa Nicolae Ceauşescu a minţit din nou că 
factorul Politic local a făcut greşeala de a nu-l evacua pe 
Tokes „conform legilor ţării şi normelor care sunt în toată 
lumea”. Reamintim că legea nu permitea evacuarea forţată 
în zilele oficiale de odihnă. El va susţine apăsat: „Se 
socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea!” Nu a 
pronunţat în nici o clipă „am decretat”, „am instituit”, „am 


proclamat”, pentru că asta presupunea existenţa unui act. 
În schimb foloseşte verbul „se socoteşte”, care înseamnă 
„ca şi cum”, ceea ce ne face să credem că în continuare 
Ceauşescu ştia foarte bine că ordinul său este ilegal. 
Obişnuiţi cu dictatura, cu ordinele arbitrare şi cu 
executarea voinţei personale a lui Nicolae Ceauşescu, 
activiştii de partid şi militarii nu vor pune la îndoială 
legalitatea acestui ordin şi se vor lăsa antrenați în actele 
criminale ale şefului statului şi ale partidului. Este preţul 
compromisului politic şi personal pe care îl plăteşti atunci 
când te complaci într-o astfel de situaţie, cum spunea chiar 
Cornel Pacoste, „de marionetă”. Nici un tribunal din lume 
nu-l putea judeca pe Cornel Burtică, de exemplu, cel care a 
părăsit din proprie voinţă orice funcţie politică, toate 
privilegiile şi toate onorurile atunci când a constatat că 
partidul şi şeful acestuia nu urmează nici un principiu 
moral. Din telecon-ferinţă, merită să mai reținem doar 
pasajul care încadrează fără echivoc, împotriva protestelor 
titularului acestui moment, poziţia oficială a lui lon Coman: 
„Nicolae Ceauşescu: (.) Ceilalţi generali din Bucureşti unde 
sunt? Imediat să vină împreună cu voi să fie la locul de 
comandă şi locul de comandă este Comitetul Judeţean al 
Partidului. Acesta este punctul de comandă! Generalii care 
au mers cu tine unde sunt? Generalii care au venit din 
Bucureşti - şeful Marelui Stat Major, ministrul adjunct şi 
ceilalţi unde sunt? 

Ion Coman: Acum am mers cu ei şi merg să vadă cele trei 
coloane. 

Nicolae Ceauşescu: Te rog, acţionează în numele meu şi 
preiei comanda şi îmi raportezi din 15 în 15 minute cum se 
soluţionează problemele! Pe toţi îi chemi şi le dai ordin să 
execute! 'Toate unităţile să fie în centru şi să pună ordine! S- 
a înţeles? 

Ion Coman: Am înţeles, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!” 

Ion Coman s-a apărat în proces cu argumentul: „Este real 
că Ceauşescu Nicolae mi-a cerut să acţionez în numele lui şi 


să preiau comanda, urmând a-i raporta din 15 în 15 minute 
cum se soluţionează problemele. Prin aceasta însă eu nu am 
înţeles că urma să devin un comandant peste toţi ceilalţi 
generali în ce priveşte punerea în executare a ordinului lui 
Ceauşescu de a se folosi armele pentru restabilirea ordinii 
şi liniştii publice în Timişoara. Aceasta pentru că toţi aceştia 
îşi cunoşteau misiunea cu care sosiseră la Timişoara, fiindu- 
le transmisă de Ceauşescu prin intermediul miniştrilor lor. 
Cu ei am ţinut doar legătura telefonică în timpul 
evenimentelor şi uneori direct”. Să le luăm prâftdAşa cum 
am arătat, conform legii comuniste, „Ministerul Apărării 
Naţionale îşi desfăşoară activitatea sub conducerea şi 
îndrumarea Comitetului Central al Partidului (...). Comitetul 
Central avea peste 100 de membri, fapt pentru care 
exercitarea conducerii era atribuită în mod expres „Secţiei 
pentru controlul muncii de partid în MApN, MI, Procuratură 
şi Justiţie”, pe scurt secţiei militare a CE, al cărei şef în 
decembrie 1989 era Ion Coman. Aşadar, trimiterea lui la 
Timişoara era deplin justificată prin funcţia pe care o 
îndeplinea. Coman se afla în exerciţiul funcţiunii. Tot aşa 
cum am arătat, prin Legea nr. 14/1973, privind 
organizarea apărării naţionale a RSR, Consiliile judeţene de 
apărare şi cel al municipiului Bucureşti sunt subordonate şi 
răspund pentru întreaga lor activitate faţă de comandantul 
suprem al forţelor armate, în proces şi în numeroase 
apariţii publice, lon Coman a arătat că el nu a înfiinţat nici 
un comandament de represiune la Timişoara şi nici nu a 
preluat comanda vreunui comandament. Este fals. 
Comandamentul exista, era cel judeţean de apărare instituit 
conform Legii nr. 14 şi condus de primul-secretar al 
judeţului, Radu Bălan. Prin atribuţiile conferite de statutul 
PCR şi al CE, comandantul suprem Nicolae Ceauşescu avea 
în subordonarea directă pe primul-secretar şi şef al 
Consiliului judeţean de apărare, pe care îl putea înlocui 
Printr-un împuternicit personal. Să ne amintim ce a spus 
Ceauşescu la teleconferinţă: „Acţionezi în numele meu şi 


LLA 


preiei comanda!” Goman a încercat să deturneze realitatea 
ierarhică, prin inducerea ideii că de fapt Ceauşescu l-ar fi 
trimis să preia comanda trupelor militare, în calitate de 
general, de comandant militar, fapt inutil, deoarece 
generalii primiseră ordine pe calea lor ierarhică. Este iarăşi 
fals. El l-a reprezentat pe Nicolae Ceauşescu, chiar dincolo 
de funcţia lui politica la CE, în calitate de împuternicit al 
comandantului suprem. Tot în repetate rânduri lon Coman 
se apără afirmând că răspunsul său din teleconferinţă: „Am 
ordonat să se tragă foc!”, nu avea nici o valoare, deoarece 
ordinul de deschidere a focului fusese deja dat de 
Ceauşescu şi de Milea. Este o altă diversiune, pentru că lon 
Coman nu a fost trimis de Ceauşescu la Timişoara pentru a 
ordona deschiderea focului, ci pentru a controla „punerea 
în aplicare a ordinelor lui Ceauşescu”. Prin urmare, nu 
ordinul de a deschide focul era misiunea lui Coman, ci 
verificarea felului în care forţele de represiune executa acel 
ordin, trag, îi doboară şi apoi îi bagă la beci. Să vedem ce 
spune Radu Bălan, titularul Comandamentului judeţean de 
apărare: „După sosirea lui Coman Ion şi a celor cinci 
generali, practic aceştia au preluat comanda în ce priveşte 
înăbuşirea evenimentelor din Timişoara (...) Generalii 
amintiţi mai sus evitau să ţină o legătură cu mine, cerând în 
permanenţă să vorbească cu Coman lon”494. Iar la 
întrebarea privind funcţionarea comandamentului de la 
Timişoara, el a declarat: „lon Coman a ţinut o legătură 
permanentă cu Guşă şi cu Nuță, care îl informau despre 
dispunerea forţelor în teren şi despre situaţia existenţă 
acolo, informaţii pe baza cărora apoi dădea indicaţii asupra 
modului cum trebuie să se acţioneze pentru reprimarea 
demonstranţilor”495. Această activitate se numeşte în 
termeni militari „de comandă”. Am reprodus deja declaraţia 
din proces a generalului Guşă despre ordinul primit de la 
Coman după teleconferinţă, ordin de foc „fără nici o 
discuţie” şi „cu toată fermitatea”. Aşadar, nu a fost vorba de 
o afirmaţie formală pentru liniştirea lui Ceauşescu - „Am 


VW 


dat ordin... Se trage!” —, ci şi de un ordin explicit dat apoi 
generalului Guşă. În declaraţia olografă scrisă în faţa 
procurorului, generalul Guşă a pus la dispoziţia Justiţiei 
detalii semnificative: „După câţeva minute a sunat Ion 
Coman şi mi-a reproşat neexecutarea ordinului de a mă 
prezenta la judeţ menţionând (cu unele aproximaţii): «îţi 
rețin foarte serios atenţia asupra executării ordinelor! Să 
fie foarte clar! Se trage! Se trage fără nici o discuţie! 
Trebuie să punem ordine cât mai urgent!». Am încercat să-i 
explic că nu se poate trage decât în condiţiile atacării 
militarilor înarmaţi, a depozitelor şi chiar şi în aceste 
condiţii numai după somare şi executarea focului de 
avertisment. A închis telefonul, nu înainte de a-mi reţine 
foarte serios atenţia asupra executării ordinelor. Lângă 
mine se aflau toţi ofiţerii din încăpere şi anume: colonelul 
Gheorghe Radu, colonelul lonescu Dumitru, locotenent- 
colonelul Zeca, generalul Chiţac Mihai, ofiţerul de serviciu 
operativ”. 

— Este o declaraţie cu martori. Locotenent-colonelul 
Constantin Zeca a prezentat la proces amănuntele 
profesionale privind tipjurile de ordine primite, nivelul de 
subordonare şi categoriile de acţiuni desfăşurate de trupele 
MApN din Timişoara: „Deşi primul-secretar al judeţului era 
preşedintele Consiliului Apărării, operaţiunile legate de 
acţiunile armatei se executau numai la ordinul ministrului 
Apărării Naţionale. La întrebarea pusă răspund că 
generalul Guşă şi ceilalţi ofiţeri de la punctul de comandă 
constituit la Divizie nu au executat alte ordine decât cele 
date de ministrul Apărării. Nu am în vedere aici ordinele cu 
caracter tactic, cu privire la deplasarea şi folosirea în teren 
a forţelor armate. Ordinul transmis de Coman în seara de 
17 decembrie 1989 generalului Guşă, mai mult ca sigur a 
fost transmis de grupa operativă tuturor forţelor aflate în 
garnizoana Timişoara, altele decât cele aparţinând Diviziei 
a 18-a, pe care o comandam”496. Altfel spus, ordinul de a 
ieşi din cazărmi şi componenţa forţelor MApN au aparţinut 


lui Milea, ordinele privind folosirea trupelor în oraş 
împotriva manifestanţilor i-au aparţinut lui Coman. Şeful 
Inspectoratului Judeţean al MI, colonelul Ion Popescu, a 
susţinut în proces următoarele: „Cel care a organizat şi 
condus totul pentru prevenirea şi anihilarea evenimentelor 
în curs de desfăşurare la Timişoara a fost Coman. Acesta 
ţinea legătura permanentă cu Bucureştiul, cu Divizia din 
Timişoara aparținătoare de MApN, cât şi cu Inspectoratul 
judeţului Timiş al Ministerului de Interne”497. 

Problema stării de război. Foarte mulţi demnitari 
comunişti şi militari s-au prevalat de existenţa stării de 
necesitate pentru a justifica faptele lor sau executarea 
ordinelor. Ca români, în calitate de cetăţeni care au trăit 
perioada comunistă din plin, dar şi ca analişti ai istoriei 
României moderne ştim că niciodată cunoaşterea şi 
aplicarea legilor nu au fost în ţara noastră o preocupare 
responsabilă. Ar fi suficient să consemnăm gestul şefului 
Securităţii, generalul Iulian Vlad, care, ajuns de la 
teleconferinţă la sediul său, cere Ordinul 2600 /1988 
pentru a-l citi şi afla ce prevederi cuprinde în cazuri de ” 
tulburări civile. Nu îi cunoştea pe dinafară prevederile. 
Gheorghe Diaconescu afirmă că, anterior evenimentelor, în 
repetate rânduri miniştri şi şefi de departamente apelau la 
el sau la procurorul general Nicolae Popovici pentru a li se 
spune ce prevedeau anumite legi sau să li se explice sensul 
unor prevederi. lulian Vlad era unul dintre aceia foarte 
insistenţi, care, dincolo de relaţia amicală cu Diaconescu, 
cerea nu o dată explicaţia juridică în scris. Apăraţi de 
această realitate a necunoaşterii Constituţiei şi a legilor, 
precum şi de faptul că ordinul lui Ceauşescu nu era vădit 
ilegal - pentru că într-adevăr avea dreptul să decreteze 
starea de necesitate, dar în condiţiile legii - foştii demnitari 
comunişti au reuşit că convingă Justiţia şi să publice chiar 
cărţi în care situaţia legală a stării de necesitate a fost 
complet ignorată. Cercetarea atentă a vastei documentaţii 
referitoare la revoluţie dezvăluie însă un amănunt 


surprinzător. Analiza aplicată a ordinelor lui Ceauşescu 
arată că, de fapt, acele ordine aparţineau stării de război, 
nu stării de necesitate. Scoaterea trupelor cu muniţie de 
război şi a blindatelor din cazărmi şi trimiterea lor în 
misiuni de luptă aparţin de drept stării de război. De altfel, 
întorcân-du-ne şi la ultimul pasaj al şedinţei CPEx vom 
constata că însuşi Nicolae Ceauşescu a definit starea la care 
se referea: „Nicolae Ceauşescu: (.) Toţi trebuie să ştie că 
suntem în stare de război. 'Tot ce s-a întâmplat şi se 
întâmplă în Germania, în Cehoslovacia şi în Bulgaria acum 
şi în trecut în Polonia şi Ungaria, sunt organizate de 
Uniunea Sovietică cu sprijinul american şi al Occidentului”. 
Cel care a interpretat precis natura ordinelor date de 
Nicolae Ceauşescu la teleconferinţă a fost primul-secretar 
al judeţului Sibiu, Nicu Ceauşescu. Lui i s-a imputat că, 
imediat după terminarea tele-conferinţei, ar fi declarat: 
„Asta nu-i stare de necesitate, e stare de război şi trebuie 
să se facă uz de armă fără somaţie”. Constantin Goşoteanu, 
fost şef al Gospodăriei de partid şi intim al lui Nicolae 
Ceauşescu plasează această declaraţie în 18 decembrie, 
dar în gol, fârâ nici o legătură cu vreun eveniment, ca şi 
cum ar fi fost o replică dintr-un dialog oarecare. Numai că 
în declaraţia din anchetă, dată la 30 decembrie 1989 chiar 
Nicu Ceauşescu precizează: „Cu această ocazie, am cerut 
drtrupele să treacă în stare de război, re-ferindu-mă la cele 
aparţinând MApN”498. Conform mărturiei bucătarului său, 
în acel moment Nicu Ceauşescu era beat. Una dintre 
iubitele lui, Mirela Cosa, avea să declare în anchetă: „Ela 
mai adăugat că în această situaţie este stare de război, 
ordonându-i prin telefon colonelului Rotariu Iulian sa ia 
măsuri pentru întărirea pazei în Sibiu”499. Generalul 
Macri, aflat în proces la Timişoara, avea să declare: „Este 
adevărat că la teleconferinţă din 17 decembrie 1989 
dictatorul a precizat că este stare de război şi trebuie să 
acţionam, în consecinţă, cu toată fermitatea. Tot adevărat 
este că nici un război nu se poate câştiga fără procurarea 


informaţiilor privitoare la adversar”500. Generalul lulian 
Vlad, prin declaraţia sa din 16 iulie 1990, pune lucrurile la 
punct: „După teleconferinţă din 17 decembrie 1989, a fost 
introdusă (ilegal, n.a.) în sistemul organelor MI starea de 
necesitate. Starea de necesitate în sistemul MI presupune 
alarmarea efectivelor din unităţile MI, totodată aceasta 
presupune asigurarea în permanenţă a desfăşurării 
activităţii şi a planului întocmit. Această stare de necesitate 
nu presupunea în mod necesar distribuirea armamentului şi 
a muniţiei”501. Evocam mai sus hotărârea suspectă a 
viceamiralului Mircea Dinu, şeful DIA, de a pleca în 
concediu exact în momentul cel mai periculos pentru ţară. 
El a relatat în emisiunea lui Vartan Arachelian că, înainte să 
plece în concediu, s-a prezentat la ministrul Milea pentru a 
cere permisiunea. Milea l-a întrebat: „Dar tu te gândeşti să 
pleci acum, când se întâmplă atâtea lucruri?”, iar Dinu i-a 
răspuns: „Nu se întâmplă în plan militar, deci ceea ce se 
întâmplă nu face obiectul prezenţei mele acolo”, expli-când 
apoi sensul răspunsului său către ministrul Apărării: 
„Probleme politice şi răzvrătiri - asta e cu totul altceva”502. 
Aşadar, în opinia fostului şef al DIA, generalul Vasile Milea a 
ştiut şi el, chiar dinainte, că mişcările de la Iaşi, Timişoara, 
eventual cele în pregătire de la Braşov sau Cluj, aveau un 
caracter politic. Procesul lui Nicu Ceauşescu, pentru cele 
petrecute la Sibiu, dezvăluie şi el un amănunt semnificativ, 
chiar dacă noi ne-am familiarizat deja cu el. În ziua de 17 
decembrie 1989, după ora 12.00, generalul Vlad l-a sunat la 
Sibiu pe Nicu Ceauşescu: „Cu acelaşi prilej i-am răspuns că 
manifestanţii au încercat pătrunderea prin forţă la sediul 
comitetului judeţean de partid Timiş şi că deja în acel 
moment manifestaţiile au un caracter politic”503, în timpul 
audierii la Comisia senatorială (Gabrielescu), Nicu 
Ceauşescu va întări impresia că ordinele secretarului 
general al partidului şi comandantului suprem se potriveau 
stării de război: „Domnul Gabrielescu: Dvs., de la 


teleconferinţa aceea, ce aţi înţeles esenţial, ce trebuia să 
faceţi? 

Domnul Nicu Ceauşescu: Eu, în ceea ce priveşte judeţul 
Sibiu? Nimic! 

Domnul Gabrielescu: Nimic? 

Domnul Nicu Ceauşescu: şi chiar nu am făcut nimic! Nu 
am întreprins... 

Domnul Gabrielescu: Bine, dar sensul acelei 
teleconferinţe? 

Domnul Nicu Ceauşescu: Sensul acelei teleconferinţe? 
Eram un judeţ de centru! Ca să ajungă la noi - era mai 
greu! 

Domnul Gabrielescu: Cine să ajungă? 

Domnul Nicu Ceauşescu: Pai, în momentul în care se face 
un război - că nu se face din interior spre exterior... 

Domnul Gabrielescu: Bine, dar nu era vorba de război!... 

Domnul Nicu Ceauşescu: Ei, aşa s-au prezentat lucrurile! 
Aveţi benzile cu teleconferinţa! Deci, mă refer la cea din... 
(17 decembrie, n.a.), fiindcă după aceea nu s-au mai pus 
probleme... Aceste lucruri (...) 

Nicu Ceauşescu considerarea România a intrat în război 
cu o putere străină, întrebat care putea fi acea putere 
străină, el a făcut referire la coloanele de turişti sovietici 
care fuseseră semnalate şi în judeţul Sibiu. Este posibil ca 
el să fi interpretat măsurile ordonate de şeful statului, prin 
prisma pregătirii sale militare bune, drept un răspuns la o 
„agresiune militară pe teritoriu limitat”, categorie a 
războiului modern care se învaţă la cursurile Academiei 
Militare, motiv pentru care nu a luat alte măsuri decât cele 
legale, având în vedere că „agresiunea” se producea doar 
în teritoriul limitat al judeţului Timiş. 

De fapt, pe noi nu ne interesează consecinţele ordinului 
pentru „stare de război” date de Nicu Ceauşescu la Sibiu, 
deoarece acest ordin, comunicat telefonic comandantului 
garnizoanei, nu a avut nici un efect nociv în 17 decembrie. 
Colonelul Dragomir primea ordine de la Ministerul Apărării, 


iar ordinul venit de la primul-secretar nu putea decât să 
confirme o situaţie pe care comandamentul militar o aborda 
exclusiv între limitele ordinelor primite de la Milea. Apoi, la 
Sibiu era linişte, iar populaţia, aşa cum ştiam atunci şi cum 
ştim şi acum, era mulţumită de conducerea lui Nicu 
Ceauşescu, pentru că rezolva problemele de aprovizionare 
mult mai bine decât în alte judeţe. Ceea ce ne interesează 
pe noi este să subliniem că mărturiile lui Nicu Ceauşescu, 
nu numai prin curajul şi corectitudinea cu care le-a 
formulat, ci şi prin natura filială a relaţiei sale cu Nicolae 
Ceauşescu, demonstrează că ordinele ilegale date de 
comandantul suprem cu ocazia teleconferinţei se potriveau 
stării de război, nu stării de necesitate. Am arătat deja că 
ambele situaţii nu erau instituite legal. Pentru toţi ceilalţi 
demnitari comunişti am găsit circumstanţa atenuantă a 
necunoaşterii prevederilor Constituţiei şi ale legilor din 
domeniul ordinii publice şi apărării. Toţi, cu excepţia unuia 
Silviu Curticeanu. 

Absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, diplomat 
în ştiinţe juridice cu menţiunea „foarte bine”, doctor în 
Drept magna cum laude, magistrat cu experienţă în Justiţia 
clujeană, director al Direcţielcivile (1965-1972), Silviu 
Curticeanu ajunge şeful Secţiei justiţie din Comitetul 
Central, apoi, din iulie 1975, devine jurisconsultul lui 
Nicolae Ceauşescu. Adică, persoana cea mai autorizată să-i 
dea consultaţii lui Nicolae Ceauşescu în domeniul legilor 
ţării. Ulterior este numit şeful Cancelariei, în această 
calitate, de la Constituţie şi până la ultima hotărâre de 
guvern, toate actele normative ale ţării au trecut prin 
mâinile sale. În cartea publicată în anul 2000, Silviu 
Curticeanu arăta că, de cele mai multe ori, era pregătit să-i 
răspundă lui Ceauşescu pe loc asupra prevederilor unei 
legi, fapt cu totul remarcabil dacă avem în vedere că 
domeniul lui se extindea la întreaga legislaţie a ţării. Cu 
această calitate extraordinară, Silviu Curticeanu nu avea 
cum să rateze cunoaşterea prevederilor Constituţiei. Mai 


mult decât atât, elarată că „nu mică mi-a fost surprinderea 
când, înainte de Congresul al XIV-lea, Ceauşescu mi-a cerut 
Constituţia, spunându-mi că vrea să o citească în linişte, să 
vadă dacă nu sunt necesare unele modificări; i-am dat-o şi a 
rămas pe masa lui multă vreme, fără să se întâmple nimic; 
în cele din urmă, mi-a restituit-o, făcând precizarea că, deşi 
a citit-o şi recitit-o de nenumărate ori, nu a găsit nimic care 
să justifice modificarea ei, nici în privinţa drepturilor şi 
libertăţilor cetăţeneşti, nici în privinţa caracterului 
democratic al statului”505. Aşadar, cu mai puţin de o lună 
înaintea evenimentelor din decembrie, Nicolae Ceauşescu 
studiase Constituţia, încă o dată subliniem că, dacă 
Ceauşescu avea acea inteligenţă nativă şi abilitate 
personală în domeniul politic - cum îl prezintă biografii săi - 
este imposibil să nu fi cunoscut perfect prevederile 
constituţionale privind ordinea publică şi apărarea 
naţională. Ba, ştiind bine ce nori se strângeau deasupra 
României şi a lui, putem presupune că tocmai pe acelea le-a 
studiat cel mai atent, prin urmare, considerăm că este 
exclus ca Nicolae Ceauşescu să nu fi ştiut prea bine ce 
prevede Constituţia în situaţia stării de necesitate şi care 
este diferenţa faţă de starea de război. De asemenea, este 
exclus ca Silviu Curticeanu să nu fi ştiut care era regimul 
legal al stării de necesitate. 

Căutând să se apere în faţa posterităţii, Silviu Curticeanu 
prezintă pe rând toate contraargumentele sale la acuzaţiile 
care i s-au adus în procesul său postrevoluţionar. Mai întâi 
arată că nici un participant la şedinţa CPEx din 17 
decembrie nu a ştiut ce se petrece la Timişoara, astfel că nu 
au pus la îndoială afirmaţiile lui Ceauşescu. Îl putem crede, 
dar Mihai Hârjău arată foarte clar că ordinul venit de la 
Curticeanu, de a se prezenta la birou, era însoţit de 
precizarea că la Timişoara se petrece „ceva ca la Braşov” în 
1987! În continuare, el afirmă că nimeni din cei care aveau 
informaţii despre evenimentele de la Timişoara (Milea, 
Postelnicu şi Vlad) nu au infirmat descrierea faptelor aşa 


cum a fost ea făcută de Ceauşescu. Nu este aşa, Vlad şi 
Milea (sau Postelnicu) prezentaseră acele argumente 
simple şi suficiente în apărarea lor, care aveau însă girul 
nemijlocit şi total al legii, în al treilea rând, Curticeanu 
subliniază că două afirmaţii ale lui Ceauşescu excludeau 
posibilitatea ca ordinele sale să fie ilegale sau vădit ilegale 
(!), adică faptul că la Timişoara acţionează „huligani, 
derbedei etc.” şi că „toate acţiunile trebuie să se desfăşoare 
cu respectarea regulamentelor, legilor şi a Constituţiei”. O 
astfel de declaraţie din partea persoanei profesioniste în 
domeniul Dreptului, a celei care cunoştea pe dinafară legile 
țarii şi Constituţia, a personalităţii politice şi demnitarului 
însărcinat şi plătit pentru a-l consilia pe şeful statului în 
materie legislativă nu poate fi decât o expresie a disperării 
în faţa conştientizării gravei sale vinovăţii. Să afirmi că în 
faţa unor huligani şi derbedei trebuie să trimiţi tancuri, 
trupe cu muniţie de război, pe şeful Marelui Stat Major, pe 
şeful secţiei militare a CE şi pe o grămadă de generali din 
toate armele este cel puţin un act de cinism. La fel de cinic 
este să afirmi că apelul lui Nicolae Ceauşescu la 
respectarea legilor era suficient pentru a-l scuti pe 
jurisconsultul său, autorul tuturor decretelor de instituire a 
stării de necesitate de până atunci, de responsabilitatea pe 
care o avea legal. Nu putea sa uite că exact acele ordine 
erau ilegale. Situaţia sa este mult mai gravă: din punct de 
vedere al funcţiei şi pregătirii profesionale, Silviu 
Curticeanu era singurul care ştia că ordinele sunt vădit 
ilegale. Adăugind la aceste informaţii datele furnizate de 
Gheorghe Diaconescu despre cunoaşterea adevăratului 
caracter al mişcărilor de la Timişoara de câtre Nicolae şi 
Elena Ceauşescu avem un tablou complet al caracterului 
criminal al ordinelor date de aceştia. Este exclusă 
posibilitatea ignoranței şi este anulat contraargumentul că 
şeful statului nu ar fi cunoscut caracterul politic, îndreptat 
direct şi personal împotriva conducerii sale, ba chiar mai 


degrabă individualizat ca o mişcare anticeauşistă mai mult 
decât o mişcare anticomunistă. 

Găsindu-ne în momentul dramatic al şedinţei CPEx şi al 
tele-conferinţei, este bine să facem un bilanţ al faptelor: 

Nicolae Ceauşescu transmite ministrului Apărării ordinul 
fals că a instituit starea de necesitate. Milea, care pe 
moment nu are cum verifica legalitatea ordinului, transmite 
unităţilor din Timiş ordinul de trecere la alarmă parţială de 
luptă. La un moment dat, Milea înţelege înşelătoria şefului 
statului şi emite un ordin care avea menirea să diminueze 
consecinţele ordinului ilegal al lui Ceauşescu. Atât în timpul 
şedinţei CPEx, cât şi pe timpul teleconferinţei, Ceauşescu 
insistă pe ideea instituirii stării de necesitate, dar în fapt 
ordinele sale aparţin stării de război. Niciuna, nici cealaltă 
nu au fost instituite legal. Singurul prim-secretar care 
identifică ordinele ca aparţinând stării de război, de 
asemenea ilegale, este fiul său. Ion Coman, în calitate de 
reprezentant al comandantului suprem, ordonă executarea 
ordinelor date de Nicolae Ceauşescu, generalul Milea le 
reconfirmă, însă la faţa locului forţele Armatei aflate în 
dispozitive de apărare organizate anterior sau în deplasare 
spre acestea, dar şi în locuri unde nu aveau ce căuta, sunt 
nevoite să deschidă focul sub presiunea agresiunilor făcute 
de grupuri violente şi să ucidă inclusiv oameni nevinovaţi. 
Sub acoperirea ordinelor ilegale ale lui Ceauşescu, forţe ale 
Ministerului de Interne din Timişoara (inclusiv trupele de 
miliţie-securitate), trecute sub conducerea nemijlocită a 
generalului Nuță, vor acţiona în oraş toată noaptea, 
producând victime. 

Abordând problema implicării forţelor Miliției în 
incidentele sângeroase de la Timişoara nu putem ocoli o 
seamă de informaţii venite de la înalţi reprezentanţi ai 
autorităţilor, în rândul consecinţelor ordinelor ilegale date 
în timpul teleconferinţei se înscriu şi amănuntele din 
următoarea declaraţie a fostului procuror general adjunct 
Gheorghe Diaconescu, aflat în acel moment în clădirea 


Inspectoratului MI Timiş: „Gheorghe Diaconescu: La 
terminarea teleconferinţei s-a dat ordinul de înarmare cu 
muniţie reală, de război. A fost un moment înfiorător. 
Coboram pe scări şi vedeam lucrători în civil ai Miliției 
exultând de bucurie. Nu pot să-l uit pe unul care a strigat: 
«şi frate-miu dacă vine în faţă trag!». Majoritatea se înarma 
cu pistoale. Cu arme automate s-au înarmat echipe de 
Miliție îmbarcate în ARO şi au plecat cu armele scoase pe 
fereastră. 

AMS: Vă amintiţi acele maşini ARO? 

GD: Sigur erau unul alb, culoarea aceea gri şi unul parcă 
TOŞu. 

AMS: Ce uniforme purtau aceşti militari? 

GD: Erau îmbrăcaţi civil. M-am dus direct la Penitenciar, 
mi-am recuperat procurorii şi le-am spus: «Opriţi-vă şi 
căutaţi-văun loc de dormit, nu mai mergeţi la hotel». Eu am 
stat la procurorul leronim Ursu două nopţi, îşi luase 
eticheta de pe uşa apartamentului şi de la cutia de scrisori. 
Peste noapte a fost infernal. Se trăgea ca la război, mult, 
aiurea. Toată noaptea a pârâit focul automat. N-am mai ieşit 
până în 18 (decembrie) dimineaţa din casă”.506 

Este o mărturie consistentă care explică, din partea 
Procuraturii Generale, numeroasele informaţii venite de la 
revoluționari despre prezenţa unor civili şi cadre ale Miliţiei 
în autoturisme Dacia şi trâgând în manifestanți. Colonelul 
Ion Deheleanu, şeful Miliției judeţului Timiş, a explicat felul 
în care au participat forţele Miliției în noaptea de 17 
decembrie: „Generalul Mihalea s-a ocupat de stradă, ajutat 
de colonelul Obagila de la pază şi ordine şi şeful Serviciului 
pază şi ordine de la Miliția judeţului, locotenent-colo-nelul 
Toma lonel. Nici pe locţiitorul meu, Corpodeanu, nu prea l-a 
luat în seamă Nuță, dimpotrivă, mi-a spus că dacă tot nu am 
făcut nimic, măcar să le creem spaţiu liber, să o facă ei”'507. 
Colonelul Ion Popescu, şeful Inspectoratului MI al judeţului 
Timiş, a venit cu anumite precizări privind dispozitivul de 
intervenţie în stradă al Miliției: „în jurul orei 08.00 (din ziua 


de 18 decembrie, n.a.), ajun-gând la. Biroul meu de la 
Inspectorat, unde l-am găsit pe generalul Nuţă care (sic! 
Acesta, n.a.) mi-a spus că urmează să sosească generalul 
Ilie Ceauşescu şi generalul (era colonel la acea dată, n.a.) 
Diaconescu, adjunctul procurorului general, între timp a 
sosit generalul Mihalea Velicu cu un plan al oraşului 
Timişoara, un ghid luat de la OJI pe care l-a prezentat 
generalului Nuță, spunând că toate misiunile ordonate s-au 
executat. Pe acest plan erau menţionate 8 dispozitive şi 
anume Piaţa Operei, Piaţa Victoriei, Piaţa Maria, 
Circumvalaţiunii, Calea Aradului, lângă Spitalul judeţean, 
Calea Girocului şi Calea Lipovei”508. Există un amănunt în 
dispută şi anume afirmaţia generalului Nuţă că generalul 
Guşă ar fi dat asigurări că pune el ordine în oraş. Este 
perfect posibil ca lucrurile să fi stat aşa. Colonelul 
Deheleanu o confirmă: „Pe scările Comitetului judeţean de 
partid, la plecare Nuță s-a adresat lui Macri spunându-i că 
«în noaptea asta nu trecem la treabă, în două ore Guşă va 
lua asemenea măsuri, încât nimeni nu va ieşi din casă 
câteva zile». Nu ştiu în ce măsură afirmaţia lui Nuță 
corespundea realităţii şi nici dacă Guşă a făcut ceva în 
sensul spus de Nuţă. Eu nu vreau să arunc vina pe Armată, 
dimpotrivă, o stimez, ea reprezintă scutul de nădejde al 
țarii. Este adevărat că măsurile la care se referea Nuţă nu 
erau în sarcina Armatei, ci a Ministerului de Interne, în ce 
priveşte restabilirea ordinii”509. Vom sublinia însă 
încadrarea orară din replica lui Nuță - „în două ore”. Este 
vorba de intervalul orar 19.00-21.00. Mult timp, mai ales în 
articole din presa timişoreană, dar şi în presa centrală 
detnocratică, s-a insistat pe focul deschis exclusiv de 
trupele Ministerului Apărării. Sursa acestei informaţii 
incomplete a fost cunoaşterea ordinului de înarmare a 
forţelor MI dat de generalul Nuţă abia în dimineaţa zilei de 
18 decembrie, ceea ce excludea Miliția din corpul forţelor 
de represiune din noaptea de 17. În realitate, ordinul de 
înarmare cu muniţie de război s-a făcut înainte de sosirea 


lui Nuță, iar intervenţia în stradă a Miliției a început 
imediat după terminarea ţeleconferinţei, aşa cum arăta 
foarte clar Gheorghe Diaconescu. De altfel, în declaraţia 
poate cea mai autorizată a şefului Miliției, colonelul Ion 
Deheleanu, se află şi acest pasaj: „Armamentul şi muniţia 
de război au fost distribuite în două etape: duminică după- 
amiază (şi aceasta de frica lui Nuță, care urma să apară) şi 
luni la prânz (18 decembrie)”510. Unii dintre lucrătorii sau 
din rândul persoanelor de sprijin ale Ministerului de 
Interne, o categorie aparte de participanţi care a fost 
neglijată în timpul cercetărilor, au acţionat în civil. Pe 
aceştia i-a văzut înarmaţi şi colonelul Filip Teodorescu 
înainte de teleconferinţă: „Ne-am continuat drumul spre 
inspectoratul MI. La capătul străzii, în imediata vecinătate a 
sediului Miliției municipale, am observat un cordon de civili 
înarmaţi cu pistoale automate. Am înţeles de la colonelul 
Popescu Ion că erau cadre de Miliție însărcinate cu paza 
sediului (...)”5n. Din rândurile acestora au fost probabil cei 
văzuţi de Diaconescu după teleconferinţă urcându-se în 
maşinile ARO cu armele automate scoase pe geamuri. În 
legătură cu relaţia intervenţionistă dintre generalii Nuță şi 
Guşă, acesta din urmă a făcut următoarea declaraţie: 
„După un timp (de la terminarea ţeleconferinţei, n.a.), a 
sunat şi generalul Nuță spunând că, din informaţiile lui, 
armata nu prea acţionează cu fermitate, în zilele şi nopţile 
respective acesta mi-a reproşat de mai multe ori acest 
lucru”512. Şeful Securităţii Arad a relatat Comisiei 
senatoriale următoarea scenă: „Aparatul meu de radio, deci 
staţia de emisie-recepţie pe care o aveam montată în 
portbagaj în Dacia 1300 neagră, 2 B 4605 Bucureşti... I-am 
spus şoferului să deschidă aparatul de la staţie. Deci, 
discutam pe 17 decembrie, orele 11.00-11.30 (noaptea). Eu 
am auzit următoarea treabă şi am scris-o în declaraţie, pe 
care am dat-o în scris, în puşcărie: «Alo? Vulturul? Du-te în 
strada... 


— Zicea o stradă - şi iei de acolo 5 flori!». «Alo? Cutare? În 
Timişoara, te duci şi iei de acolo 3 flori». Codificat, sigur! 
Decodificarea a făcut-o cel care a fost «Yujturul» sau a doua 
parolă, care a spus: «tovarăşe general Nută, eu, sunt cu 
Dacia, nu pot să iau cele 5 cadavre de acolo!». Acesta a fost 
codul cu florile! Asta o ştie şi şoferul meu şi eu. Asta este! 
Am spus: «Iaci!»„513. Pe baza acestor date putem 
completa imaginea represiunii din noaptea de 17 
decembrie 1989 de la Timişoara, având perioada cea mai 
acută şi mai sângeroasă între orele 19.00 şi 21.00: 

Forţele MApN. Focul a fost deschis de trupele Ministerului 
Apărării Naţionale aflate în dispozitive de apărare legitimă 
(unităţi militare, depozite, instituţii ale autorităţii de stat), 
în deplasare spre acestea sau în locuri care nu făceau 
obiectul unor misiuni legale, începând cu ora 19.00, având 
în susţinere indicativul „Radu cel Frumos” transmis de 
ministrul Apărării pentru întreaga Armată şi ajuns la 
unităţile din Timişoara începând cu ora 18.45. Indicativul 
„Radu cel Frumos” aparţinea de drept stării de război, 
ordinul generalului Milea permiţând şi folosirea ilegală a 
focului în tulburări ale ordinii interne de stat. Calitatea 
juridică de „ilegal” a focului deschis de forţele Ministerului 
Apărării nu a fost dată numai de ilegitimitatea ordinelor 
venite pe traseul Ceauşescu-Milea, ci şi de 
incompatibilitatea acestora cu misiunea primită, în timpul 
cercetărilor Procuraturii Militare, un ofiţer al UM 01140 
Lugoj, locote-nent-major Măricel Cristea, de profesie 
inginer în telecomunicaţii - f ă-când parte aşadar din 
intelectualitatea tehnică militarăa atras atenţia asupra unui 
aspect pe care diferitele medii româneşti implicate în 
problema revoluţiei l-au ignorat, în legătură cu ordinele 
primite în după-amiaza de 17 decembrie, el a declarat: 
„Precizez că, deşi s-a dat ordinul alarmă parţială de luptă 
(Radu cel Frumos), nu ni s-a dat nici un document de 
alarmă, nici caracteristicile de lucru radio, nu s-a precizat 
nici o misiune, nici un inamic, nu s-au respectat raioanele 


de deplasare în astfel de situaţii, nu s-a luat nici o măsură 
de cercetare sau de protecţie. Intr-un cuvânt, nu s-a 
respectat nici o prevedere a Planului de alarmă în astfel de 
situaţii şi nici nu ni s-a dat nici o misiune sau informaţie, 
deşi toţi militarii erau echipați cu armament şi muniţie. 
Aceasta a creat o stare de confuzie totală atât la cadre cât 
şi la în. (ilitarii în) ti (ermeri)”514. Deoarece cititorii nu sunt 
familiarizați cu procedurile actelor de conducere şi 
comandă din Armată, vom arăta că, însituaţia de alarmă 
dată de ministrul Apărării, comandantul unei unităţi 
militare are la dispoziţie un plic sigilat pe care îl desface 
atunci când primeşte indicativul şi execută ordinele scrise 
acolo. Plicul conţine misiunile specifice şi speciale ale 
unităţii sale, deplasarea şi dispunerea forţelor, felul cum 
comunică - pe scurt, cam ceea ce arăta că a lipsit inginerul 
Măricel Cristea. Motivul nerespectării unui principiu militar 
fundamental este că Armata nu avea în atribuţii şi nici în 
misiuni să facă ceea ce a fost trimisă să facă în centrul 
municipiului Timişoara. Plicul deschis nu oferea nici o 
soluţie pentru respectarea ordinului pe care îl primiseră 
comandanții. Estimăm că toate misiunile din toate plicurile 
comandanților unităţilor militare din Timişoara vizau 
deplasarea în afara oraşului. Şi, ca o parte anecdotică a 
dramei consumate în acel decembrie, vom arăta că, printr- 
un ordin al ministrului Apărării Naţionale, era interzis să se 
dea alarmă în unităţi duminica. 

Trimiterea Armatei într-o misiune pentru care nu avea 
mijloace şi nici pregătirea de specialitate a fost nu numai o 
gravă eroare politică, dar şi una strict militară. Cea mai 
mare parte a situaţiilor critice în care s-au găsit militarii a 
fost generată de neclaritatea ordinelor, de unprovizaţiile în 
acoperirea dispozitivelor, de necunoaşterea modalităţilor de 
adaptare a focului la incidente urbane, de lipsa de pregătire 
a militarilor în termen şi de precaritatea informaţiilor 
primite de ofiţeri. 


Analizând calitatea focului înregistrat între orele 19.00 şi 
21.00 se constată un raport total dezechilibrat între 
numărul de cartuşe trase (de ordinul sutelor de mii) şi 
numărul victimelor (58), ceea ce duce obligatoriu la 
concluzia că focul deschis de militarii Armatei nu a fost în 
massă, cu scop de represiune brutală, ci selectiv, în locurile 
unde au fost atacate unităţi militare, unde s-au produs 
atacuri asupra tehnicii militare (de ex., cazul Calea 
Girocului) şi în situaţii particulare în care fie militarii au 
deschis focul dezorganizat, fie au primit ordine directe de la 
ofiţerii lor, în afara limitelor stricte ale misiunii încredințate 
prin ordin de generalul Guşă. Un caz aparte l-au 
reprezentat câteva situaţii în care militarii, după ce au 
somat şi au tras focuri de avertisment în aer (tip de tragere 
care a reprezentat majoritatea), au îndreptat armele spre 
caldarâm sau spre picioarele agresorilor, fapt care a produs 
rănirea sau moartea unor manifestanți sau cetăţeni curioşi 
atât prin imprecizia şi hazardul focului la picioare, cât şi 
prin ricoşeu. 

Date tehnice. 

Un glonţ de calibrul 7,62 mm, tras de la 100 de metri, are 
capacitatea de a străpunge şi răni mortal 7 persoane aflate 
în linie, la o distanţă de 0,5 - 1,0 în una de cealaltă, 
informaţie tehnică menită să excludă şi ea, intenţia de 
masacru. Dacă s-ar fi tras în plin, avândân vedere şi 
configuraţia străzilor din apropierea Centrului municipiului 
Timişoara, precum şi cazuistica beligerantelor, victimele ar 
fi fost de ordinul miilor, iar căderea lor s-ar fi produs într-un 
interval de 5-7 minute, în acest calcul ipotetic intră şi 
numărul militarilor aflaţi în dispozitivele de luptă, estimat 
de MStml a peste 1 500 de oameni înarmaţi, în comparaţie 
cu numărul estimat al demonstranţilor, 2 000-3 000 şi chiar 
8 000. Fiecare încărcător de pistol automat are 30 de 
cartuşe. De asemenea, dacă s-ar fi deschis foc cu muniţia 
grea, specifică, de pe tanc, la pierderile umane însemnate s- 
ar fi adăugat mari pagube materiale şi incendii de durată, 


având în vedere calităţile incendiare speciale ale 
materialelor explozive din componenţa obuzelor. 
Identificarea precisă a părţii de represiune a trupelor 
MApN (alergarea demonstranţilor cu blindatele, focul tras 
din mişcare, în ofensivă, din formaţie de detaşament de 
infanterie şi fără somaţie, în holurile blocurilor, foc de 
urmărire în timp ce grupurile de manifestanți se împrăştie) 
este îngreunată de calitatea obiectiv neperformantă a 
mărturiilor revoluţionarilor, între acestea primează 
informaţiile privind poziţia statică a militarilor, riposta 
(reacţie după un atac al manifestanţilor), „numeroase 
dovezi de efectuare a somaţiei legale, a focului vertical, a 
cererilor repetate de a nu se apropia de dispozitivele 
militare sau de a se îndepărta de acestea, rănirea sau 
moartea prin ricoşeu. Mai există o explicaţie - de altfel, 
foarte plauzibilăpentru raportul dezechilibrat dintre 
intensitatea focului, despre care toţi martorii amintesc: 
rafalele prelungite, răpăitul prelung al armelor şi efectul 
său asupra „forţei vii” de pe străzile Timişoarei. Una din 
declaraţiile din Procesul Timişoara, cea a lui Sofronie 
Florea, secretar al CJ] 'Timiş al PCR, pune în discuţie o 
anumită situaţie a străzii în jurul orei 19.00 din noaptea de 
17 decembrie 1989: „După ora 19.00, când deja se 
terminase cu acţiunile de devastare şi chiar şi incendiile 
fuseseră stinse, iar în perimetrul Piaţa Operei-Catedrală 
demonstranţii începuseră să se retragă, am auzit primele 
rafale de arme şi am văzut oamenii căzând împuşcaţi. 
Aceste rafale de armă au continuat să se audă şi în zona 
parcurilor din jurul Catedralei, unde erau sute de 
manifestanți. Au apărut «Salvările» care au ridicat răniții. 
Cei neatinşi de gloanţe, la rândul lor, cărau la autoturismele 
lor pe cei atinşi de gloanţe sau morţi. loată această 
activitate a durat până în jurul orei 21.00. Mă întreb şi 
acuma de ce a trebuit să se tragă, de vreme ce încetaseră 
acţiunile de devastare”515. Valoarea acestui pasaj din 
declaraţia fostului activist de partid este dată de amănuntul 


că, la scurt timp după ora 19.00, adică exact atunci când 
militarii au început să tragă, ceea ce am numit massa 
psihologică şi fizică a mulţimii de la Timişoara se 
dispersase. În momentul deschiderii focului s-a mai 
petrecut un fapt care poate fi încadrat în categoria 
evenimentelor neprevăzute, la limita dintre dramă şi ridicol. 
Deschizând focul, Armata trăgea şi în cei 35 de lucrători ai 
Filajului aflaţi printre manifestanți: „Către orele 18.30- 
19.00, tragerile s-au intensificat, încă nu-mi venea să cred 
că mor oameni în România. Români. Dar mi s-a raportat că 
în unele zone (Girocului, Libertăţii, Lipovei) se trage şi că 
trec Salvări care ridică răniţi şi morţi. L-am întrebat din nou 
pe colonelul Sima: «Cine trage, tovarăşe colonel, cine trage 
cu muniţie adevărată? Am informaţii că se trage cu muniţie 
de război, că sunt morţi şi răniţi»asta întâmplându-se după 
ora 19.00.l-am strigat în telefon dacă ştie că se trage cu 
cartuşe de război şi, în caz că are cunoştinţă, de ce nu mi-a 
comunicat, să-mi retrag oamenii (...) în plus, se întâmpla un 
fenomen neaşteptat: subordonații, care căpătaseră cu 
vremea încredere în mine, mă asaltau cu diverse cereri de 
informaţii, cu întrebări: «Spuneţi-ne de unde se trage, care 
este procedura de foc, ce ordine s-au primit, ca să putem 
observa zona, să ne protejăm» (...) Colonelul Sima mi-a 
replicat că el nu ştie de vreun ordin de intervenţie cu 
cartuşe de război şi că mă va suna peste câteva minute. 
Abia atunci ne-am dat seama că, dacă nu-l informam noi, el 
nu avea de unde să ştie. M-a sunat într-adevăr peste 5-10 
minute şi mi-a comunicat că Armata este cea care trage cu 
cartuşe de război. «Armata are ordin să tragă», mi-a spus 
el, apoi mi-a dat permisiunea să-mi retrag oamenii, 
deoarece militarii vor trage în tot ce mişcă. Cu toate 
acestea, mi-a cerut să fac tot posibilul să rămân în misiune 
şi să mai acţionăm în limita posibilităţilor, acolo unde ne va 
ordona el. A insistat pe ideea că nu putem rămâne fără 
informaţii asupra desfăşurării ostilităţilor, în concluzie, 
trebuia să ne orientăm, să vedem şi să aflăm ce se întâmpla 


fără să ne pierdem viaţa în prostie”516. Oamenii revoltați, 
manifestanţii care încă nu identificau precis ecoul 
evenimentelor de peste zi, familiştii sau pur şi simplu 
cetăţenii temători în faţa unei posibile reacţii a lui 
Ceauşescu sub acoperirea nopţii” au plecat acasă, iar în 
Centru au rămas doar câteva grupuri, la nivel de sute din 
rândul celor hotărâți să nu cedeze, să nu dea înapoi» 
revoluționarii, tinerii împreună cu copiii, diverse persoane 
conduse de sentimente autentic anticeauşiste sau 
anticomuniste, dar şi borfaşii, micile echipe diversioniste şi 
curioşii, persoane care pur şi simplu au rămas în stradă din 
curiozitate sau au întârziat să se retragă spre casă. Acest 
corp revoltat de cetăţeni, chiar dacă era format din grupuri 
dispersate 4n» diferite locuri, este cel care a fost atacat de 
militari cu scopul de a fi împrăştiat. Un astfel de tablou al 
corpului dur şi autentic al -revoltei de la Timişoara permite 
formularea mai multor explicaţii pentru o serie de alte 
amănunte ale consecinţelor folosirii focului de armă: 

1. Numărul relativ redus al victimelor, în comparaţie cu 
intensitatea focului, îşi are explicaţia nu numai în risipa de 
muniţie pentru focul de avertizare, în plan vertical, ci şi în 
numărul redus de manifestanți aflaţi pe străzi la acea oră. 

2. Diminuarea evidentă a numărului demonstranţilor a 
permis identificarea mult mai uşoară a celor rămaşi în 
stradă drept corpul dur al revoltei, drept autorii 
devastărilor, drept „huliganii, derbedeii şi mercenarii 
vânduți străinătăţii”, şi, respectiv, din punctul de vedere al 
serviciilor de contrainformaţii, drept forţe infiltrate în 
dispozitivul apărării naţionale. Oricât ar părea de forţată 
această înşiruire de ipostaze, ele compun imaginile 
individualizate pe categoriile de participanţi la represiune: 
milițieni, soldaţi, ofiţeri, activişti de partid, servicii secrete. 

3. Dincolo de misiunile legale de apărare a unor obiective 
de interes militar, economic şi administrativ, se poate estima 
că au existat şi acţiuni de împrăştiere a acelor grupuri de 
manifestanți cu scopul de a goli rapid străzile şi de a 


„lichida” revolta. Putem estima, de asemenea, că focul 
vertical şi mişcările greoaie ale trupelor MApN au stârnit 
criticile la adresa Armatei din partea generalului Nuță, 
situaţie care a permis proasta acoperire şi descoperirea 
acţiunilor ilegale ale echipelor mobile ale Miliției. 

4. Tot datorită numărului mai mic de demonstranți, în 
noaptea de 17 spre 18 decembrie se înregistrează primele 
identificări certe: de indivizi - sau revoluționari, cum au fost 
declaraţi oficial ulterior - care participaseră nemijlocit la 
devastări. Conform declaraţiilor sub jurâmânt ale 
generalului Macri şi ale şefului Miliției, colonelul 
Deheleanu, în afara celor 29 de indivizi surprinşi furând sau 
cu obiecte furate asupra lor în noaptea de 16 spre 17 
decembrie, au mai fost identificaţi alţi 8 cetăţeni, la 
penitenciar şi în Spitalul judeţean, ca făptuitori în cazurile 
de devastări. Identificarea lor s-a făcut pe baza notelor de 
filaj, cuprinzând locul unde s-a produs devastarea, portretul 
robot al făptuitorului, amănunte privind vârsta, 
îmbrăcămintea, semne particulare, comportament specific, 
ce obiecte sau arme albe a folosit, iar în unele cazuri după 
nume şi adresă, prin verificare în baza de date a Miliției, în 
cazier, cu baza de lucru a Securităţii etc. Colonelul Sima, 
şeful Securităţii Timiş, a arătat în proces că „aceste 8 
persoane erau recunoscute de ofiţerii din subor-dinea mea 
ca participante la distrugeri, în aparatul de Securitate 
lucrez de 30 de ani şi cred că am fost promovat în această 
funcţie de comandă nu pentru că nu mi-aş fi cunoscut 
munca pe linie de securitate”517. Evoluţia rapidă a 
evenimentelor, precum şi ordinul expres dat de generalul 
Nuţă de a-şi atribui toate drepturile de anchetă asupra 
celor reţinuţi a împiedicat identificarea unui număr mai 
mare de autori ai părţii violente din revolta de la Timişoara. 

În legătură cu raportul intensitatea focului - număr de 
victime, unul dintre revoluționari, Vasile Andraş, a formulat 
o ipoteză interesantă, nu lipsită de virtuţi analitice: S-a tras 
mult, foarte mult, sunt şi răniţi mulţi, dar dacă legăm 


numărul gloanţelor de numărul împuşcaţilor, ăştia din urmă 
sunt puţini. Repet, în noaptea aceea s-a tras mult. De-a 
dreptul nebuneşte. Dar în zona noastră, atâţ cât am putut 
vedea eu, au fost împuşcaţi doar patru inşi. Şi atunci, vrând 
să-mi explic ce s-a întâmplat, am ajuns la următoarele două 
concluzii: ori în magaziile armelor se găseau câte unul, 
două gloanţe de război, restul fiind oarbe; ori cei mai mulţi 
dintre ei aveau muniţie de manevră şi doar unii - poate ăia 
mai copţi, mai bătrâiori - dispuneau de muniţie de război. 
Ori una, ori alta, fiindcă altfel...'518. 

Forţele Ministerului de Interne. Numeroase mărturii ale 
manifestanţilor, precum şi informaţiile furnizate de inculpaţi 
şi martori din procesele care au urmat evocă prezenţa unor 
dispozitive de pază j mobile ale Miliției, cu lucrători şi 
persoane de sprijin în uniformă şi în civil înarmate şi 
executând foc asupra grupurilor din stradă. Lea mai 
elocventă mărturie este cea a revoluționarului Trofin 
Benea, fost ofiţer de Miliție timp de 15 ani, care a avut 
astfel şi posibilitatea de a identifica persoane cunoscute: „S- 
au auzit împuşcături ce s-au tras dintr-un ARO. A venitSe pe 
strada Industria Lânei, a trecut de Piaţa Traian, pe o altă 
stradă. A făcut prăpăd! Era un ARO al Miliției, trăgea în 
populaţie; atunci m-au împuşcat şi pe mine. Din ARO, la un 
moment dat, a coborât căpitanul Bucur Viorel şi căpitanul 
Iepure, şeful circulaţiei municipale şi au descărcat 
încărcătoarele în grupul nostru. Am fost împuşcat în mână 
şi în femur”519. Acţiunea acelor echipe mobile, folosind 
pentru deplasare autoturisme Dacia şi ARO, trăgând pe 
geamurile deschise ale portierelor sau coborând şi 
executând foc înspre manifestanți, se înscriu în categoria 
acţiunilor teroriste, urmărind să terorizeze atât prin 
prezenţa focului viu, cât şi prin producerea de victime. 
Deoarece aceste acţiuni sunt atribuite lucrătorilor unei 
instituţii a statului, ea se încadrează în categoria 
particulară a terorismului de stat. Efectul în victime al 
acestor echipe poate fi estimat ca redus în comparaţie cu 


victimele făcute de trupele MApN, scopul nefiind acela 
expres de a ucide în masă, ci de a intimida, de a teroriza. 
Cea mai înaltă oficialitate a Securităţii aflată în acel 
moment la Timişoara, generalul Emil Macri, funcţionar al 
Ministerului de Interne, va face şi următoarea declaraţie: 
„Am luat cunoştinţă din informaţiile primite că în oraş există 
Persoane îmbrăcate în uniformele Armatei, însă acestea ar 
fi de fapt lucrătorii Ministerului de Interne”520. Declaraţia 
dată la 25 septembrie 1990 de martora Clara lile, care s-a 
prezentat drept „membră a PCR din ilegalitate”, confirmă 
afirmaţia generalului Macri: „Am trecut printre acele 
tramvaie şi am fost oprită de nişte bărbaţi în ţinută militară 
cu părul lung, corpolenţi, toţi înarmaţi. M-a frapat faptul că 
erau de aceeaşi înălţime. Aveau căşti albe pe cap. Erau 
comandaţi de un ofiţer în jur de 40-45 ani. Nu pot preciza 
culoarea hainelor. După ce am fost legitimată şi am arătat 
că doresc să ajung acasă, ofiţerul respectiv mi-a cerut să nu 
mă abat de la mediana şoselei, că altcumva nu va fi bine. M- 
am conformat. După vreo 20 de paşi m-am intersectat cu un 
alt ofiţer, care era în costum de culoare albastră, având pe 
deasupra o manta de culoare kaki”'521. Un soldat, Tiberiu 
Zorzon, aflat într-un dispozitiv de baraj rutier, va declara la 
28 martie 1990: „Am oprit multe maşini civile în care erau 
persoane civile cu pistoale mitralieră cu ţeava scurtă. Aveau 
numerele schimbate de la maşină, cel adevărat era pe 
bancheta din spate. Din discuţii şi din legitimarea acestora 
reieşea că sunt din MI”522. Sinteza anchetelor efectuate de 
Parchetul Militar în perioada 1990-1994 arată că: „în 
aproape toate zonele din Timişoara unde s-au înregistrat 
morţi şi răniţi au acţionat persoane civile care au deschis 
focul împotriva demonstranţilor, din autoturisme ARO sau 
Dacia, fără însemne distinctive. Din cercetările efectuate 
până în prezent, rezultă că din aceste autoturisme au 
acţionat forţe ale Ministerului de Interne. Invocăm în acest 
sens notaţiile din Registrul de consemnare a ordinelor 
transmise prin reţeaua radio telefon a Miliției, unde sunt 


notate patrulele mobile auto, denumite codificat ZET, 
precum şi declaraţiile generalului Macri Emil şi ale 
martorilor Vidican Mihai, fost ofiţer de Securitate, Ilinescu 
Gheorghe, fost subofițer de Miliție, Beghea Nicolae, Jucan 
Adrian, lacob Pompiliu ş.a. S-a deschis focul din autoturisme 
în Piaţa Operei, Piaţa 700, Calea Girocului, Calea Aradului, 
Calea Şagului, Calea Buziaşului, Podul Decebal, Piaţa 
Traian, Gara de Nord şi Bulevardul Tinereţii. De asemenea, 
s-a deschis focul de pe clădiri sau de la etajele diferitelor 
imobile, de către persoane neidentificate. Astfel de situaţii 
s-au întâlnit în Piaţa Operei, Piaţa Libertăţii, Calea 
Girocului, Calea Lipovei şi Calea Aradului. Trebuie 
menţionat că toate aceste forţe care au acţionat acoperit (în 
uniforme de militari în termen, din autoturisme şi de pe 
clădiri) aşa cum rezultă din declaraţiile unor martori, ar fi 
deschis focul doar pe fundalul tragerilor dinspre cordoanele 
de militari”523. Nu există certitudinea că focul diversionist, 
tras de pe clădiri, ar fi aparţinut unor luptători ai MI, în 
schimb Securitatea afirmă că erau diversionisţi străini. Nu 
s-au adus probe pentru a susţine această afirmaţie, dar se 
ridică un semn de întrebare asupra necesităţii, logicii 
amplasării unor astfel de trăgători de către generalii MI; 
atâta timp cât forţele lor acționau în stradă după un plan, 
atât cu trupe la vedere, cât şi cu echipe mobile. Ce rost 
avea să urcenişte trăgători pe case, adică în poziţii fixe, din 
moment ce acţiunea forţelor de represiune se desfăşura în 
mişcare? Manifestanţii contraatacaţi fugeau, dispărând 
astfel repede din raza de acţiune a unui lunetist. 

Ca aspect particular al comportamentului cadrelor 
Ministerului de Interne se înscrie şi răzbunarea. Aşa cum 
am arătat cu ocazia analizei asupra evenimentelor din 
noaptea de 16 decembrie, există mărturii care atestă 
dorinţă de revanşă a celor care fuseseră bătuţi de grupurile 
violente, precum şi exprimarea regretului că nu au avut 
arme sau muniţie pentru a riposta. Ordinul lui Nicolae 
Ceauşescu venit prin teleconferinţă a permis nu numai uzul 


de armă, dar şi abuzul de armă, în condiţiile unei practici a 
brutalităţii Miliției, aşa cum o demonstrează deja o întreagă 
literatură pe acest subiect, în afara mărturiilor depuse de 
persoanele arestate în timpul evenimentelor de la Iaşi, 
Timişoara şi Bucureşti, avem la dispoziţie şi o scenă 
descrisă de colonelul Filip Teodorescu: „La un moment dat 
am auzit afară nişte bufnituri asemănătoare celor ce rezultă 
din bătutul covoarelor. M-am ridicat şi m-am uitat pe 
fereastră. La fel au făcut şi ceilalţi. La început nu am înţeles 
despre ce este vorba. Ne-am dumirit că erau persoane 
reţinute, aduse în curtea Inspectoratului, iar după ce erau 
coborâte din autovehicule erau lovite cu bastoane de 
cauciuc, iar în lipsa acestora cu «înlocuitori», aşezându-le 
cu faţa în jos. La acţiune participau milițieni în uniformă, 
soldaţi şi civili. Ulterior, erau coborâţi la arest, tot sub o 
ploaie de lovituri. M-a indispus total scena şi n-am mai 
reuşit să aţipesc până s-a luminat de ziuă. Explicaţia dată 
ulterior de unii care au cunoscut mai îndeaproape acţiunea 
era că s-a produs o refulare a stării nervoase a cadrelor şi 
militarilor care încasaseră şi ei destule lovituri de la 
«demonstranţii paşnici»,„, 524. 

Securitatea. După 22 decembrie, mai ales în timpul 
proceselor, în cadrul larg al diversiunii împotriva Securităţii 
a fost întreţinută cu insistenţă ideea că şi Securitatea a tras 
la Timişoara. Cercetarea efectuată de Procuratură timp ce 
aproape 14 ani nu a putut demonstra acest fapt. O teză 
lansată încă din timpul evenimentelor -probabil voit - a 
făcut ca trupele de Securitate să fie confundate cu ofiţerii 
Departamentului Securităţii Statului. Aşa cum s-a observat 
pe timpul analizei noastre, toţi cei care au comentat 
implicarea Securităţii în represiune au folosit invariabil 
formele „Securitate”, „securişti”, „cadrele Securităţii” 
pentru a-i descrie de fapt pe militarii în termen care făceau 
parte din trupele de securitate-miliţie, denumirea corectă a 
acestor forţe. Aceste trupe din Timişoara au trecut din 
subordinea generalului Vlad în subordinea generalului 


Nuță în dupâ-amiaza zilei de 17 decembrie. Acest fapt 
oarecum straniu a fost posibil dintr-un motiv foarte simplu: 
generalul Nuță era adjunctul ministrului de Interne şi în 
această calitate a fost învestit de Tudor Postelnicu să preia 
comanda tuturor forţelor MI din capitala Banatului. Sub 
această comandă au tras, dacă au tras, reconstituirea de 
către Procuratură a condiţiilor în care aceste trupe au 
folosit armamentul fiind foarte vagă: „Pentru zonele din 
Timişoara în care s-au înregistrat morţi şi răniţi în rândul 
demonstranţilor, au fost întocmite dosare în care s-au 
efectuat cercetări în vederea identificării celor care au 
executat foc. Spre exemplu: dosarul privind uciderea a 
şapte persoane şi rănirea altor nouă în Piaţa Operei, în ziua 
de 17 decembrie 1989. Forţele implicate în această zonă au 
aparţinut atât Miliției şi Securităţii, cât şi Armatei. 
Deschiderea focului s-a făcut de trăgători individuali, fără 
ordin, trăgători care nu au putut fi identificaţi până în 
prezent”525. Este semnificativ faptul că din cele 102 
dosare întocmite de Parchetul Militar Timişoara, pe baza 
cărora au fost trimişi în judecată 46 de inculpaţi, doar doi 
au aparţinut Inspectoratului MI, de care ţineau legal 
trupele de miliţiesecuritate, unul fiind şeful Inspectoratului, 
colonelul Ion Popescu. Condamnările în cazul Securităţii au 
avut preponderent un caracter politic, frizând de cele mai 
multe ori absurdul. Astfel, colonelul Tra-ian Sima a primit 
600 de ani de condamnare pentru arestări ilegale, 
neexistând nici o probă că acesta ar fi ordonat arestarea 
cuiva, în condiţiile în care nici nu avea vreo astfel de 
atribuţie! Cifrele exagerate ale condamnărilor date 
ofiţerilor de Securitate s-au întors în timp împotriva 
Justiţiei, ele demonstrând fără echivoc caracterul politic al 
acestora şi, mai ales, lipsa de probe. Atitudinea Securităţii 
Timiş - considerată de mulţi ca suspectăa provenit dintr-un 
ordin al generalului Iulian Vlad. După teleconferinţa lui 
Ceauşescu, generalul Vlad s-a deplasat la sediu şi a 
convocat imediat o şedinţă a conducerii DSS. Aici el a cerut, 


de faţă cu toţi, Ordinul 2600 /1988 şi, citindu-l, a subliniat 
că Securitatea nu va executa decât cele prevăzute în Ordin, 
adică culegerea de informaţii, în declaraţia generalului 
Gianu Bucurescu din 9 februarie 1994, dată în faţa Comisiei 
senatoriale conduse de Valentin Gabrielescu, acesta a 
afirmat: „în 17 decembrie 1989, duminica, generalul Vlad a 
fost chemat cu Postelnicu la Ceauşescu. Ne-am adunat şi 
noi să audiem cuvântarea lui Ceauşescu la teleconferinţa de 
după-amiază. Vlad la revenire era schimbat, bulversat. A 
cerut Ordinul 2600, s-a uitat la el, apoi l-a restituit 
secretarului. După vizionare m-a chemat pe mine şi Alexie 
în birou, unde ne-a spus că la Timişoara evenimentele au 
evoluat negativ, că Ceauşescu i-a reproşat că de ce trupele 
de Securitate nu au fost înarmate cum se ordonase şi că 
Ceauşescu l-a destituit din funcţie. Nu ne-a precizat dacă a 
fost numit în locul lui cineva, deci consideram că este pe 
mai departe şeful Securităţii. Nu ne-am pus Problema că 
acuma Vlad nu mai poate da ordine. Generalul Vlad ne-a 
spus arunci să se continue munca informativa, dar să nu se 
angajeze Securitatea în acţiuni de stradă”. Aşa cum s-a 
putut constata după revoluţie, generalii Securităţii au 
rămas solidari cu şeful lor în acel moment în care 
Ceauşescu anunţase destituirea lui. Credem că atunci şi 
acolo vârfurile Securităţii au hotărât debarcarea lui 
Ceauşescu. 

Asupra comportamentului ofiţerilor de Securitate de la 
Timişoara am arătat deja că aceştia au primit ordin de la 
generalul Vlad să nu se amestece în stradă, unde nu au 
acţionat decât lucrătorii filajului şi reţelele de informatori, 
pentru culegerea de informaţii. Colonelul Filip Teodorescu a 
confirmat această situaţie: „îngrijorarea a crescut în 
momentul când s-a dezlănţuit canonada focurilor de armă 
automata, creându-mi senzaţia că ne aflăm în plin război 
(...) Din timp în timp suna generalul Iulian Vlad pe care îl 
informam cu ceea ce reuşeam să reținem din sursele 
amintite. A fost foarte îngrijorat când a auzit despre 


folosirea armamentului, cu atât mai mult cu cât răpăitul 
armelor automate îl sesiza şi direct, prin receptorul 
telefonului, atunci când deschideam fereastra. Ne-a atras 
atenţia să nu iasă din sediu nici un cadru al Securităţii 
înarmat, reamintindu-ne că rostul nostru este obţinerea de 
informaţii şi nu «ieşirea în stradă» pentru restabilirea 
ordinei. Nu a ordonat nimic altceva, în mod cert fiind şi el 
marcat de ceea ce se petrecea la Timişoara”526. Un 
comportament similar a avut şi generalul Emil Macii, care, 
în unele momente, înlocuia raportul către superiorii săi de 
la Bucureşti cu punerea telefonului la fereastră, pentru a 
putea fi auzită situaţia reală de la Timişoara. Cu ocazia unei 
întrevederi din ziua de 30 octombrie 2003, generalul Ştefan 
Alexie, fostul secretar de stat al DSS, a evocat o astfel de 
scenă: „Săracul Macri, mă suna de la Timişoara şi după ce 
se prezenta îmi spunea: «Ascultă!» şi punea telefonul la 
fereastră. Se auzeau scandările «Jos dictatorul! Ceauşescu, 
criminal!» Apoi închidea”. Această atitudine a cadrelor 
Securităţii aflate la Timişoara era o consecinţă a schimbării 
radicale a atitudinii generalului Iulian Vlad, ca urmare a 
şedinţei CPEx şi a teleconferinţei, împotriva lui Nicolae 
Ceauşescu, precum şi a faptului că, la aflarea informaţiei 
despre destituirea lui Vlad, toţi ofiţerii, fără nici o excepţie, 
s-au solidarizat cu acesta. O figură aparte în timpul 
proceselor a făcut maiorul Radu Ţinu, achitat mai mult 
pentru a-l potoli şi a-l face să tacă, intervenţiile sale din 
instanţă incomodând vizibil completul de judecată atât prin 
probele pe care le invoca, cât şi prin ridiculizarea 
procesului politic în care era implicat. Ela fost primul ofiţer 
de Securitate prezentat pozitiv de presă, încă din ianuarie 
1990527, apoi a fost ascultat cu multă atenţie şi preluat 
pozitiv de presă colonelul Filip Teodbfescu. Mărturiile lor, 
precum şi articolele publicate de Radu inu sub 
pseudonimul „Dan Timaru” au făcut ca, în foarte scurftimp, 
presa timişoreană şi nou-înfiinţatele organizaţii ale 
revoluţionarilor să-şi direcţioneze atacurile şi acuzaţiile 


asupra Armatei, într-o perioadă în care Armata reprezenta 
principala forţă a ţării, conducea autoritar Justiţia, îşi 
trecuse Securitatea în subordine şi, mai ales, reprezenta 
singura autoritate statală care legitima Frontul Salvării 
Naţionale, adică puterea politică. Infirmarea de către 
timişoreni a rolului activ al Securităţii şi acuzarea Armatei 
pentru morţii din oraş au făcut din capitala Banatului un 
oraş ostil puterii nou-instalate, cu consecinţele publice pe 
care le cunoaştem. 

Al doilea tip de reacţie este foarte controversat: a fost 
trecerea fostelor structuri ale Securităţii, mai ales a 
Direcţiei I, la contraatac după revoluţie. Deşi nu există 
probe asupra existenţei reale a unui plan secret numit 
„Cristal”, privind mutarea interesului acuzator de pe 
Securitate pe Armată, simptome ale unui fenomen dirijat de 
acest gen au existat, în zecile de dosare ale proceselor de la 
Timişoara există mai multe declaraţii ale unor revoluționari, 
având calitatea anterioară de informatori sau colaboratori 
ai Securităţii şi ajunşi după revoluţie în diferite poziţii 
timişorene influente - presă, formaţiuni politice, Consilii 
populare —, care afirmă că au fost contactaţi de foştii 
ofiţeri, convingându-i că acuzarea Armatei de represiunea 
de la Timişoara are şi suport real şi va închide subiectul, 
pentru că este vorba de o instituţie fundamentală a statului. 
Dezechilibrul înregistrat în procesele postrevoluţionare a 
permis succesul acestei campanii. De la acuzarea exclusivă 
a Securităţii s-a trecut la acuzarea exclusivă a Armatei. 

În legătură cu subiectul cel mai sensibil - Securitatea - 
autorul acestor rânduri simte nevoia ca în acest loc să-şi 
precizeze poziţia. — Consider că Securitatea a fost cel mai 
periculos instrument folosit s-de sistemul comunist în 
România. Regimul instalat de Nicolae Ceauşescu a moştenit 
nu numai acel instrument odios din primul deceniu şi 
jumătate de regim comunist, ci şi problema controlului său. 
Securitatea a evoluat ciclic între subordonarea directă în 
mâna conducerii superioare a partidului şi subordonarea în 


cadrul Ministerului de Interne, în funcţie de periculozitatea 
pe care o reprezenta fie în mâna unui om, fie scăpată de 
sub control. Situaţia Securităţii în decembrie 1989 era 
aceea a unei instituţii cu aceleaşi misiuni, însă trecută sub 
un control strict al Partidului Comunist, infiltrată cu activişti 
de partid şi supusă umorilor celor doi dictatori. Tot în 
decembrie 1989 Securitatea se afla la capătul unui proces 
de aproximativ 10 ani în care Nicolae Ceauşescu îşi 
pierduse încrederea în ea. În momentul decisiv al crizei din 
1986-1989, Ceauşescu s-a sprijinit pe partid mult mai mult 
decât pe Securitate, devenind şi suspicios vizavi de 
loialitatea faţă de el. Pe de altă parte, în perioada 
premergătoare şi în timpul evenimentelor din decembrie 
1989, Securitatea l-a abandonat discret pe Nicolae 
Ceauşescu, dorind o păstrare a sistemului socialist cu un alt 
regim, mai relaxat, cu „faţă umană”, eventual sub 
conducerea lui Nicu Ceauşescu. Acest lucru nu era posibil 
decât prin cedarea benevolă a puterii de către Nicolae 
Ceauşescu pe motiv de boală sau de forţă majoră politică, 
astfel că Securitatea nu a acţionat direct pentru 
îndepărtarea lui. Această aşteptare a costat-o surprinderea 
în momentul revoluţiei, nefiind pregătită de un atac care s-o 
desființeze şi pe ea, o dată cu regimul comunist. Dincolo de 
acest joc periculos, revoluţia română nu era posibilă fără 
poziţia favorabilă a Securităţii, aceasta având posibilitatea 
atât să anihileze în foarte scurt timp acţiunea externă, cât şi 
să lichideze rapid orice manifestaţie spontană din interior. 
Contribuţia sa la revolta populară avea menirea să-i 
menţină statutul de instituţie importantă a statului şi să-i 
permită să-şi continue şi activităţile de apărare a statului, 
aşa cum o fac toate serviciile de informaţii din lume. Orice 
judecată asupra rolului Securităţii în statul comunist român 
trebuie obligatoriu să despartă - dacă poate - partea de 
poliţie politică de partea care a privit apărarea statului. 
Realitatea este că aceeaşi şi în totalitate Securitate şi cu 
partea ei de apărare a statului şi cu partea ei de poliţie 


politică, a contribuit decisiv la căderea lui Ceauşescu. Mai 
departe ea a căzut victimă imaginii negative pe care o avea 
în societate şi pentru care tot ea era vinovată, precum şi 
scenariului de distrugere a ei, scenariu pe care nu l-a putut 
contracara la timp. Sub această lupă trebuie să privim toate 
mişcările discrete, neintervenţioniste de la Timişoara, dar şi 
faptul că, tot la Timişoara, Securitatea identificase aproape 
toate mişcările grupurilor diversioniste, agitatorii şi 
diversionisţii străini şi români. Îi identificase şi se uita la ei. 
Colonelul Mavru avea să scrie în cartea sa plină de 
amănunte valoroase:,,...Exista o formaţiune bine definită de 
indivizi tineri, de 22-25 de ani, atletici, tunşi scurt şi foarte 
incisivi. Nu atacau şi nu făceau nimic orbeşte, îi studiau 
foarte atent pe cei de pe margine şi, mai ales, pe cei care 
nu se ataşau grupului din «instinct», adică benevol. 
Miroseau imediat şovăiala, iar cei ce nu reuşeau să se 
ataşeze, sau mai bine zis fugeau, erau imediat huiduiţi, 
fugăriţi şi chiar bătuţi, dacă erau prinşi din urmă. Scopul 
formaţiunii era unul singur: adunarea cât mai multor 
oameni pentru manifestaţie. Acţiunea lor, fiind 
profesionistă, aproape fără nici o legătură cu scandările 
politice, fără legătură cu ideile şi iniţiativele grupului 
central de demonstranți, ne-a atras atenţia de la început, în 
Plus, operaţiunile noastre, ale Filajului şi Investigaţiei, 
desfăşurân-du-se după anumite reguli - pe care nu le pot 
dezvălui —, au fost la lor sesizate de acei tineri atletici, 
tunşi scurt. Ştiau să facă şi contrafilaj, ceea ce însemna că 
de această dată aveam de-a face cu adversari de-ai noştri, 
serioşi”528. 

Epopeea tancurilor. 

O privire cu un ochi detaşat asupra evenimentelor tragice 
din noaptea de 17 decembrie 1989 nu poate să nu constate 
situaţia-limi-tă în care au fost puşi manifestanți şi militari, în 
acelaşi timp şi în acelaşi loc, de conducerea dictatorială a 
lui Nicolae Ceauşescu. 


— Noaptea sângeroasă de la Timişoara a fost un rezultat 
direct nu î-numai al funcţionării statului sub regim 
comunist, ci şi al complicităţii marii majorităţi a naţiunii cu 
acest regim. O responsabilitate mare o au vârfurile 
Partidului Comunist, care au asistat pasiv la ineficienta şi 
destructurarea singurei formaţiuni politice a ţării, 
acceptând să-l urmeze pe Nicolae Ceauşescu până la 
sfârşit, chiar şi atunci când acesta căuta în mod evident să- 
şi menţină puterea cu preţul vieţii unor cetăţeni ai ţării. 

Pentru a ilustra această tragedie vom analiza situaţia 
oficială şi personală a şefului Marelui Stat Major al Armatei 
române, gene-ral-locotenent inginer Ştefan Guşă (1940- 
1994). Nu vom face o biografie a cunoscutului general, ci ne 
vom opri asupra a două mărturii care ţin loc de 
caracterizare, astfel încât să înţelegem cât mai sugestiv 
cine a fost generalul Guşă. Prima mărturie: soţia acestuia a 
relatat postului de televiziune OTV o scenă în care loan 
Aurel Ilie, fost coleg de şcoală militară la Piteşti - devenit 
după revoluţie ministru - a venit la generalul Guşă înainte 
de 23 august 1989 şi i-a spus: „Fănică, ajută-ne să-l luăm pe 
Ceauşescu la paradă”. Guşă i-a răspuns: „Măi, eu asta nu 
pot să fac. Dacă nu era Ceauşescu, eu nu ajungeam la 
şcoala de ofiţeri, pentru că mama nu avea cu ce să ne ţină. 
Mama vindea lapte şi ouă ca să vină o dată la trei luni să-mi 
aducă pachet. Eu am depus un jurământ. Dacă tu ai echipa, 
cu cine să o faci, eu nu mă amestec”529. Ştefan Guşă, un 
copil sărac, fusese crescut de comunism şi era fidel 
acestuia, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă sentimentul de 
onoare şi să nu-l denunțe pe fostul lui prieten. A doua 
mărturie îi aparţine chiar generalului Guşă. În faţa 
membrilor Comisiei senatoriale pentru cercetarea 
evenimentelor din decembrie 1989 el a declarat: „Pe ruşi îi 
bag în p... În. lor!”530. Aceste două reacţii nu sunt alese 
întâmplător. 

Să revenim la analiza noastră. La ora la care ajunge la 
Timişoara 16.38 din ziua de 17 decembrie 1989 - şeful său 


direct, ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, dăduse 
deja toate ordinele pentru alarma de luptă parţială a 
trupelor Armatei 3 dislocate în judeţul Timişsubliniem aici, 
tocmai pentru a întări imaginea catastrofei în care a târât 
Nicolae Ceatişescu Armata ţării, că alarma de luptă parţială 
se referea exclusiv la misiuni de luptă împotriva unui inamic 
extern şi nu prevedea deschiderea focului împotriva 
cetăţenilor ţării, indiferent de atitudinea lor, oricât de 
violentă, decât dacă aceştia deschideau foc de armă 
împotriva trupelor. Nu a fost cazul. Tot în momentul în care 
a sosit Guşă la Timişoara focul fusese deschis, mai întâi în 
plan vertical şi apoi direct, producând moartea a două 
persoane. Acesta nu este un fapt semnificativ, deoarece 
focul deschis se putea închide imediat după incidentul din 
Piaţa Libertăţii. Mulţi inculpaţi s-au apărat cu afirmaţia că 
focul fusese deja deschis la Timişoara atunci când ei au 
intrat în dispozitivul de represiune. Nu are nici o 
importanţă lucrul ăsta. Mult mai important este faptul că 
generalul Guşă a găsit trupele MApN, inclusiv blindate, 
amplasate în dispozitive de apărare - pentru apărarea unor 
clădiri, instituţii, căi de comunicaţie, unităţi militare. De 
asemenea, o serie de subunități militare se aflau în 
deplasare spre Timişoara din ordinul ministrului Apărării. 
Este clar că nu le putea opri undeva, deoarece ar fi trecut 
peste ordinul superiorului său. Ajuns la comandamentul 
Diviziei 18 mecanizate, generalul Guşă a cerut un raport 
detaliat asupra situaţiei, anume dispunerea forţelor de 
infanterie şi blindate (tancuri TAB-uri), constatând existenţa 
unor dispozitive deja constituite, inclusiv în locuri care nu 
puteau reprezenta legal misiuni ale Armatei, precum şi a 
unor detașamente în mişcare prin oraş, în deplasare spre 
locul de amplasare. 

Problema incidenţei între demonstranți (violenţi) şi 
militarii Armatei se poate sintetiza într-o imagine 
combinată, statică şi mobilă. Subunităţile Armatei au fost 
trimise în anumite locuri cu misiuni de apărare sau blocare 


a câii de comunicaţie. Incidentele care au implicat 
deschiderea focului de către subordonații generalului 
Ştefan Guşă şi au generat sau favorizat moartea unor 
oameni s-au produs în trei situaţii particulare: în timpul 
deplasării spre locul misiunii de apărare sau blocare; în 
poziţie de apărare a unor obiective; * în timpul respingerii 
atacurilor venite de la demonstranţii violenţi prin părăsirea 
misiunii de apărare şi trecerea la contraatac. Putem afirma 
că generalul Guşă a „moştenit”, la sosirea sa în Timişoara, 
primele două situaţii şi a fost acuzat de represiune prin 
acţiunea mobilă, de urmărire prin foc a demonstranţilor din 
diferite locuri fierbinţi. Această acuză este însă extrem de 
friabilă, deoarece orice militar instruit poate demonstra că 
un atac a fost în realitate un contraatac, adică un răspuns la 
o agresiune, în sarcina lui s-au pus, la un moment dat, 
înainte să moară prematur şi suspect, toţi morţii Timişoarei, 
lucru care de drept nu poate fi acceptat. Motivele sunt mai 
multe: ordinul de ieşire cu trupe şi muniţie de război nu i-a 
aparţinut; nici ordinul de folosire a muniției de război nu i-a 
aparţinut; ordinul întărit de el avea configuraţia 
regulamentară (somaţie, foc de avertisment, foc la 
picioare), dar nu avea cum să controleze nici efectul focului 
la picioare, nici încălcarea ordinelor sale prin executarea 
focului, de exemplu, fără somaţie, direct în plin, nedis- 
criminatoriu în mulţime şi nu în cei care atacau. Pe fond, 
Guşă a încercat să-şi pună efectivele din oraş în poziţii de 
pază şi apărare, astfel încât eventuala ripostă să fie 
acoperită de prevederile legii privind regimul armelor şi a 
uzului de armă. Conform acestei doctrine, militarii aflaţi în 
diferite locuri din oraş ar fi primit un consemn, o misiune de 
pază şi apărare a obiectivelor respective, care în realitatea 
juridică din 1989 se referea însă numai la santinele. Proble- 
ma-cheie este, de fapt, locul unde au fost amplasate forţele 
MApN, în ce măsură acest loc putea intra, chiar şi prin 
forțarea legii, în misiunea unei subunități militare. Doctrina 
militară a acelui timp, în particular Regulamentul 


serviciului de gardă şi în garnizoană (1987), se referea, la 
articolul 2, la obiective „ce prezintă importanţă militară, 
economică sau politico-administrativă”531. Nu pot intra în 
aceste categorii hoteluri, magazine, Catedrala din 
Timişoara, clădirea Operei. Aşadar, se pot pune în discuţie 
cu seriozitate şi nepărti-nire situaţiiile în care trupele 
MApN au fost amplasate în locuri care întruneau condiţiile 
regulamentare şi unde militarii au deschis focul pentru a 
apăra obiective legitime (unităţi militare, depozite militare, 
întreprinderi, tehnică militarăjcgâri, aeroporturi, tuneluri, 
baraje, poduri), în această listă se află - dramatic, neînțeles 
nici de revoluționari, nici de magistraţişi tehnica militară. 
Adică blindatele care au fost pe stradă. 

În legătură cu acest subiect, vom analiza, spre exemplu, 
cazul Calea Girocului. 

La ora 13.55 generalul Vasile Milea ordonă direct 
comandantului UM 01115 Giroc să scoată 10 tancuri de 
instrucţie. Comandantul unităţii nu avea decât şase în 
funcţiune, de aceea, pentru a completa numărul cerut mai 
trimite două tancuri, dar de luptă, cu muniţie pe tanc. „Sub 
comanda maiorului Dorel Ghibea, coloana de tancuri începe 
deplasarea, la ora 14.25, pe itinerariul Calea Girocului - str. 
Albac - str. Lidia - Căminele Studenţeşti - Podul Decebal. 
Când ajunge la Podul Decebal, coloana este întâmpinată de 
căpitanul loan Lâzăroiu din comandamentul marii unităţi, 
care transmite ordinul ca 4 tancuri să se îndrepte spre 
comandamentul marii unităţi mecanizate din Piaţa 
Libertăţii, iar celelalte să blocheze strada pentru a opri 
pătrunderea spre Comitetul Judeţean de Partid. Tancurile, 
aflate în deplasare spre comandamentul marii unităţi, vor fi 
blocate. Întrucât maşinile de luptă erau conduse cu viteză 
mică, pentru a nu lovi oamenii, elemente violente 
incendiază şi distrug aparatura, butoaiele cu motorină şi 
loturile de bord care se aflau în exteriorul tancurilor. Se 
folosesc în acest scop răngi, sticle cu lichid incendiar, u se 
vopsesc vizoarele pentru a împiedica vizibilitatea. Celelalte 


ajung până în dreptul cinematografului Parc, unde o 
mulţime de oameni ocupă şoseaua pe toată lăţimea şi pe o 
adâncime de 3-400 de metri. «Situaţia era complicată - 
descrie acest moment maiorul Dorel Ghibea. A merge 
înainte însemna a trece peste oameni. Datorită aglomerației 
nu aveau posibilitatea să se ferească. Dau atunci ordin de 
oprire. Oamenii încep să se apropie de tancuri şi să arunce 
spre ele cu tot felul de obiecte, în această situaţie dau ordin 
de retragere spre pod (Decebal - n.a.), unde existau două- 
trei plutoane de securitate (-miliţie). Retragerea se face pe 
rând, în marşarier, ne-fiind alte posibilităţi de manevră». 
Ultimul tanc, al comandantului de detaşament, este 
înconjurat de manifestanți, printre care şi copii, „şi 
incendiat. Mecanicul-conductor, locotenentul-major Ion 
Bănicioiu, claxonează şi, pentru a-i avertiza să se ferească, 
deschide oblonul, moment în care agresorii îl lovesc în cap 
cu un topor, rănindu-l, şi-l trag afară din maşina de luptă. 
Tancul este recuperat imediat cu sprijinul unei subunități 
de securitate (-miliţie) care acţiona în zonă şi, împreună cu 
celelalte, intră, ulterior, în dispozitiv la Podul Decebal. Era 
ora 15.55”532. La acea oră generalul Guşă se urca în avion 
la Bucureşti. 

A fost pusă în discuţie prezenţa muniției pe tanc în unele 
blindate scoase în oraş, în ideea că s-a dorit folosirea ei 
împotriva mulţimii. Acuzaţia nu este serioasă, dar cazul în 
sine este semnificativ pentru deruta comandanților în faţa 
unui ordin ilegal. Echipajele tancurilor de luptă nu au 
primit armament individual, arma proprie cu care se apără 
în caz de abandonare a tancului lovit, iar mitralierele 
montate pe blindat nu au avut muniţie, fapt care atestă 
lipsa dorinţei de a ucide cu acele maşini grele de luptă. 
Maiorul Gheorghe Badea a şi precizat acest lucru: „Nu am 
primit un ordin expres de a folosi tancurile în oraş, ci 
ordinul a fost de a scoate tancurile în oraş, eu în-ţelegând 
că sunt scoase pentru intimidare şi nu pentru a fi 
folosite”533. Cercetând declaraţiile din anchete ale 


militarilor responsabili de tancuri, am descoperit motivul 
real al ieşirii blindatelor cu muniţie: în depoziţia 
subofiţerului Dionisie Creţu, mecanic conductor: 
proiectilele nu au fost lăsate în unitate, pentru că lipsea 
şeful de depozit şi şeful de armament (...) Nu am primit 
ordin de folosire a acelor proiectile. De altfel, nici nu aveam 
echipajul care să le folosească, respectiv trăgătorii”534. 
Scena demonstrează încă o dată improvizaţia în care a fost 
situată Armata printr-un ordin care nu corespundea 
procedurilor legale, faptul că nici alarmarea în acea zi de 
duminică nu fusese completă, lipsind cadre militare altfel 
indispensabile folosirii unui tanc îrrtrondiţii de luptă. 
Colonelul Filip Teodorescu confirmă, ca urmare a 
contactului vizual direct, atât informaţia privind agresarea 
cu un topor a loco-tenentului-major Bănicioiu, cât şi 
prezenţa vopselei folosite pentru „orbirea” tancului: „Am 
remarcat un tanchist, în uniforma specifică, mic de statură, 
cu faţa plină de sânge şi de vopsea galbenă. Era ajutat de 
doi militari care îl duceau mai mult târâş. Când au ajuns în 
dreptul unui ofiţer a reuşit să spună că este comandantul 
tancului aflat pe Podul Michelangelo, a fost lovit cu toporul 
în cap, iar tancul este în pericol să fie incendiat”535. 
Generalul Guşă ajunge abia în jurul orei 17.45 la 
comandamentul marii unităţi mecanizate şi preia 
conducerea forţelor militare din zonă. „La ora 18.55, cinci 
tancuri din UM 01115 Giroc, aflate sub comanda maiorului 
Gheorghe Badea, ce se îndreptau spre Comitetul Judeţean 
de Partid, au fost blocate pe Calea Girocului, în apropierea 
Poştei Centrale, la capătul liniei 15, de o mulţime agresivă, 
printr-o baricadă formată din 4 troleibuze. Referindu-se la 
acest moment, maiorul Badea a declarat ulterior: «Situaţia 
era critică (...) Cu troleibuzele nu era o problemă. Le 
aruncam de nu se vedeau, dar cu oamenii aveam două 
posibilităţi: să trec peste ei sau să opresc tancurile. 
Riscând, eu am ales a doua variantă». Echipajele au părăsit 
tancurile, acestea fiind avariate şi incendiate parţial de 


către manifestanţii excesiv de agresivi. Parte din militari au 
fost loviți cu cruzime de elemente violente, 6 cadre militare 
fiind salvate de cetăţeni aflaţi în apropiere. Maiorul Ilie 
Badea Gheorghe, plutonierii majori Ştefan Gheorghe Balint, 
Nicu Constantin Buta şi loan Brânzei, plutonierii Ilie 
Constantin Borcănescu şi losif Dionisie Creţu au fost 
răniţi”536. Gheorghe Badea va descrie momentul atacului 
astfel: „Cam la jumătatea distanţei între intersecțiile Căii 
Girocului cu str. Lidia şi str. Naturii, am fost obligat să 
opresc coloana de tancuri, deoarece, cam în dreptul Poştei, 
strada era blocată cu un troleibuz, iar în faţa acestuia era o 
mulţime mare de oameni, având în primele rânduri copii. 
Acesta a fost motivul pentru care am oprit. Precizez că dacă 
eu nu opream tancurile nimeni din cei prezenţi acolo nu le- 
ar fi putut opri din mişcare. Eu am oprit coloana pentru a 
nu înregistra victime. După ce am oprit tancurile, am ieşit 
pentru a discuta cu cei din stradă. Am făcut acest lucru 
pentru că tancurile au un sistem de protecţie care permite 
să se stingă incendiul de trei ori. M-am gândit că după 
epuizarea acestor trei posibilităţi, tot va trebui să iau o 
decizie. Aşa că am ieşit să discut cu manifestanţii. Imediat 
ce am ieşit din tanc şi mi-am dat jos casca de tanchist, am 
fost lovit cu o piatră în cap”537. Subofiţerul Constantin 
Buta, unul dintre cei grav răniţi, a declarat următoarele, „în 
momentul când am încercat să ies, am fost lovit din partea 
stângă cu o rangă metalică care mi-a produs o plagă foarte 
gravă a capului. lar din partea dreaptă a poziţiei tancului 
am fost lovit cu o bordură de trotuar, tot în cap, 
producându-mi tot o gravă plagă cu o fisură a 
parietalului”5 38. Nu există dubii asupra dreptului de a 
deschide foc în asemenea situaţii; problema este ce au 
căutat în acea situaţie. Aici militarii nu pot fi acuzaţi de nici 
un tribunal responsabil. Reamintim că la analiza legilor 
internaţionale asupra tulburărilor civile am semnalat 
existenţa obligaţiilor mulţimii, a demonstranţilor, între care 
acţiunea cu perfidie împotriva militarilor se sancţionează cu 


asprime. Atacarea conducătorului de tanc, care iese din 
turelă pentru a cere manifestanţilor să nu-şi pună viaţa în 
pericol şi lovirea lui cu un topor, rangă sau piatră se înscrie 
în această categorie, încă o dată, militarii de oriunde în 
lume au dreptul să tragă în faţa unor astfel de cazuri. 
Martora Daiana Suciu a văzut toată scena din balconul 
mătuşii sale, loc de unde putea cuprinde un spaţiu mare 
între locul de întoarcere a troleibuzului 15 şi Oficiul poştal. 
Ea vorbeşte despre un al doilea eşalon de tancuri (cele 6) 
care apar de la unitatea din Giroc. La apariţia lor 
demonstranţii au blocat Calea Girocului în dreptul Liceului 
de Chimie. Când tancurile au trecut de un magazin Plafar a 
început atacul asupra lor. Pentru blocare au încercat mai 
întâi să foloseascmin motocompresor şi un autoturism 
Dacia, „în acest timp bărbaţii nu au stat cu mâinile în sân. 
Ca prin minune - de unde oare? 

— Au apărut o mulţime de vergele, de bare metalice şi 
oamenii mişunând printre cele şase tancuri care făceau 
manevrele acelea de du-te-vino, apărând deci multe clipe 
de staţionare efectivă - introduceau rângile pe undeva pe la 
şenile, pentru a le bloca. Pe unul au reuşit să-l oprească. 
Conducătorul acestuia, mai încăpățânat ori mai slab din 
punct de vedere profesional, s-a angajat să treacă fără a 
mai fi ocolit agregatul. Dar calculele lui s-au dovedit greşite, 
agregatul s-a dovedit a fi mai greu decât crezuse el şi 
tancul s-a înţepenit; atunci conductorul a turat motorul la 
maximum, zgomot de-a dreptul infernal, a mai înaintat o 
jumătate de metru, altă solicitare a motorului, sau încă un 
sfert de metru înainte; numai că, staționând mai mult decât 
celelalte, ori chiar mergând, dar foarte încet, bărbaţii au 
reuşit să plaseze o rangă într-un loc sensibil, blocând 
sistemul de rulaj. Ajunsese în intersecţie, dar acolo, rămas 
fără o şenilă, s-a oprit, în momentul următor oamenii au 
sărit pe tanc, au deschis capacul şi i-au scos pe militari 
afară. Alt grup se ocupa cu «incendiul». Desprinseseră un 
bidon cu motorină de pe un tanc, îl spărseseră, lichidul se 


împrăştiase peste tot şi oamenii încercau să-i dea foc. 
Treaba asta a fost însă mai dificilă decât s-ar putea crede, 
fiindcă motorina nu ardea. Au folosit hârtii, chibrituri, cu 
toate astea nu apărea «pălălaia». După multe încercări s-a 
aprins, totuşi, arzând însă greu, cu fum gros, înecăcios. Cei 
mai lucizi dintre oameni s-au ocupat însă cu altceva: au 
manevrat alte două firobuze, fr” spatele tancurilor, 
prinzându-le deci între două baricade situate la 120-150 de 
metri, după care, încet-încet, i-au scos pe militari din toate 
maşinile. Mai târziu, după ce tanchiştii se deplasau - pe jos! 
Spre unitatea lor, a apărut, dinspre Giroc, un camion cu 
militari”539. Martorii Luca şi Mariş descriu şi ei scenele cu 
numeroase amănunte: 

Ştefan Luca: „Peste vreo 10-15 minute am pornit, 
împreună cu, un grup de demonstranți, către tancuri. 
Nevasta plecase acasă, să vadă de copii. Am ajuns pe la 
strada Ştefan Stâncă când a început să se tragă, cred că 
dinspre tancuri. Se auzeau gloanţele cum loveau stâlpii şi 
blocurile. Pe strada Ştefan Plavăţ, dintr-o maşină «Carpaţi» 
de armată, au început să sară soldaţi care imediat luau 
poziţie de i...; Tragere pe burtă, cu faţa spre tancuri. Ne 
aflam între două grupuri ţ „de soldaţi: cei care săriseră din 
maşină, aflaţi lângă florărie, între semafoare şi cei din zona 
tancurilor. Lumea a început să fugă, să se adăpostească. Mă 
reîntâlnisem cu nevasta şi am intrat împreună într-un bloc. 
Aici era din nou ticsit de lume. Peste vreo 5 minute am 
văzut doi inşi în haine de piele circulând liniştiţi pe mijlocul 
străzii. M-am gândit că pot ieşi în stradă fără pericol şi am 
vrut s-o iau spre casă. Nevasta a mers înainte. Deodată am 
văzut-o ghemuindu-se cu mâna la ochi şi spunându-mi: 
«Fane, nu mai văd». Când am vrut să o ajut am simţit o 
căldură puternică pe corp şi pe picior şi am văzut că sunt 
plin de sânge. Am căzut, încercând să mă ridic am simţit o 
durere puternică şi mi-am pierdut conştiinţa (cunoştinţa, 
n.a.). Soţia, după ce şi-a revenit (din ricoşeu, nişte schije de 
la un glonţ i-au intrat în ochi), văzând că eu sunt la pământ, 


a cerut oamenilor prezenţi ajutor, dar, pe moment, nimeni 
n-a avut curajul să iasă din bloc”540. 

Daniel Mariş: „Eram în stradă. Pe Calea Girocului erau 4-5 
tancuri blocate. Se făcuse o baricadă din troleibuze. Dintr- 
unul din tancuri a ieşit un militar care a fost lovit cu pietre. 
Unul dintre cetăţeni l-a ocrotit de furia mulţimii ducându-l 
într-un apartament. S-au spart butoaiele de combustibil ale 
tancurilor. Cineva a dat foc la motorină. Alţii au strigat să se 
oprească focul, fiindcă se puteau produce pagube. S-a 
intervenit (de către revoluționari, n.a.) pentru a se limita 
extinderea focului. Doi-trei manifestanți s-au suit pe un tanc 
şi umblau la mitralieră. Nu ştiu ce voiau să facă cu ea, dar 
n-au izbutit să facă nimic. Unul dintre cei suiţi pe tanc a fost 
strigat de o femeie (probabil maicâ-sa): «Coboară de acolo! 
Vrei să ajungi la închisoare, că numai luna trecută ai ieşit?». 
După câtva timp s-au spart vitrinele de la magazine. S-au 
forţat uşile, s-a intrat înăuntru, fiecare însuşindu-şi din 
bunurile aflate acolo. Am intrat şi eu în librărie, unde am 
luat nişte pungi cu cărţi (era obiceiul să se vândă la pungă 
câte o carte bună şi una proastă). Când m-am întors acasă 
tata mi-a spus să arunc cărţile la gunoi, ceea ce am şi făcut. 
Pe la ora 21.00-21.30 dinspre unitatea militară au venit 
nişte soldaţi urmaţi de un TAB. Mulțimea s-a speriat şi s-a 
retras spre străzile laterale. Soldaţii au deschis focul”541. 

A fost o umilinţă pentru generalul Ştefan Guşă, cunoscut 
tan-chist, o adevărată legendă a armei tancurilor din 
România şi din întreg Tratatul de la Varşovia. Informat 
asupra celor întâmplate în Calea Girocului, el va ordona 
despresurarea tancurilor blocate cu orice preţ, având în 
vedere mai ales periculozitatea existenţei încărcăturii de 
obuze din tancurile de luptă. „Dacă luau foc - a explicat el 
mai târziu - explodau ca nişte bombe. Distrugeau cartierul. 
Am dat ordin să fie deblocate cu orice preţ. Recunosc 
ordinul: cu orice preţ! Inclusiv prin foc”542. Misiunea a fost 
dată mai întâi detaşamentului maiorului Vasile Paul din UM 
01140, care avea la dispoziţie 12 TAB-uri, 3 autocamioane 


şi un autoatelier. Acesta ajunsese în Timişoara în jurul orei 
18.15. Maiorul Paul s-a prezentat la generalul Guşă şi a 
primit ordinul direct de a despresura tancurile din Calea 
Girocului cu o parte din forţele de care dispunea. Ofițerii au 
încercat să explice manifestanţilor starea de pericol în care 
se află ei şi cartierul, dar au fost atacați cu violenţă de un 
grup estimat între 50 şi 100 de persoane. Unii revoluționari 
au declarat după consumarea evenimentelor că se plimbau 
în jurul tancurilor sau staţionau în linişte şi nu exista nici un 
pericol. Locotenent-colonelul Dumitru Marcu, de la UM 
01340 Oradea, descrie altfel scena: „Atunci am văzut 
primele tancuri care fumegau, mai departe următoarele 
trei pe care erau urcați oameni în bustul gol, cu sticle în 
mână”543. Cercetarea incidentului a arătat însă că mai 
multe persoane au pătruns în tancurile abandonate şi au 
încercat să manevreze obuzele, abando-nându-le 
împrăştiate în tanc. Deşi unele blindate erau incendiate şi 
încă mai ardeau la sosirea detaşamentului lui Vasile Paul, 
maiorul Gheorghe Badea prezintă o cu totul altă imagine: 
„Arăt că după ieşirea mea din tanc, o parte din 
manifestanți, unii în stare avansată de ebrietate, au 
încercat să incendieze tancurile. Le-am spus că riscă să 
sară în aer din cauza proiectilelor din interior. S-au convins 
că; „sunt proiectilele în tancuri şi atunci au stins toate 
începuturile de: —* incendiu. S-au manifestat violent cu 
rângi şi alte obiecte contondente asupra a tot ce puteau 
sparge de pe tanc, respectiv proiectoarele, aparate de 
ochire pe timp de noapte şi butoaiele exterioare de 
combustibil. Pot preciza însă că până am plecat de acolo 
nimeni nu a mai pus problema incendierii”544. Probabil că 
incendiile văzute de detaşamentele sosite pentru 
despresurare erau provocate de motorina scursă pe jos şi 
aprinsă de agresori, „îmi asum răspunderea pentru modul 
în care a acţionat detaşamentul meu de circa 24 de ofiţeri şi 
soldaţi, între orele 20.00-24.00, în seara zilei de 17.12.1989 
pe cei circa 100 metri, în scopul scoaterii din zonă a 


tancurilor incendiate”, a declarat public şi fără echivoc 
Vasile Paul, ajuns general în Ministerul Apărării, unul dintre 
ofiţerii de legătură cu NATO. 

Un alt detaşament, al UM 01340 Oradea şi condus de 
maior Dumitru Marcu, a intrat în Timişoara la ora 19.30. S- 
a deplasat la comandamentul marii unităţi mecanizate unde 
a primit aceeaşi misiune: să deblocheze cele cinci tancuri, 
având în vedere că ofiţerii maiorului Paul comunicaseră 
prin staţiile blindatelor lor refuzul manifestanţilor de a 
permite recuperarea tancurilor şi atacarea lor cu violenţă. 
Pe un drum ocolitor, dirijaţi de locotenent-colonelul 
Constantin Rogin, detaşamentul de la UM 01340 a pătruns 
în zonă şi a sprijinit despresurarea. Această acţiune s-a 
făcut prin folosirea focului de avertisment şi a focului direct, 
în urma căruia au rezultat 10 morţi şi 25 de răniţi, în timpul 
acţiunii de despresurare, militarii au încercat să evite focul 
în mulţime, dar în momentul asaltului final s-au comportat 
conform unei situaţii de război, executând aşa-numitul foc 
de despresurare”, care presupune şi eliminarea oricărui 
pericol din lateral, fapt ce explică, dar nu justifică pe deplin, 
tragerile spre flanc, în scările unor imobile pe măsură ce 
militarii înaintau. Cercetarea acelei adevărate epopei a 
tancurilor din Calea Girocului, atât din partea Procuraturii, 
cât şi din partea revoluţionarilor nu a ţinut cont de 
specificul, greu de înţeles, al luptei de despresurare care 
presupune eliberarea prin foc a întregii zone în care se află 
unul sau mai multe blindate blocaje545. 

Cu ocazia cercetării împrejurărilor în care s-a produs 
incidentul din Calea Girocului, a fost întocmită o hartă cu 
dispozitivul militar şi acţiunea diferitelor forţe. Ea se află în 
dosarul Secţiei Parchetelor Militare şi constituie probă la 
dosar, având la data judecării caracter secret. Ceea ce se 
observă, în primul rând, atât pe hartă cât şi la faţa locului - 
amănunte necesare celor care nu cunosc Timişoara - este 
că această arteră de circulaţie se află între blocuri de 
locuinţe şi nu este o stradă îngustă, ci un bulevard destul de 


larg. Constatarea este importantă, deoarece permite 
înţelegerea faptului că tancurile aveau loc de manevră, însă 
blocarea lor s-a făcut cu mare precizie - primul din dreapta 
şi ultimul din coloană, împiedicând deplasarea celorlalte 
trei. În dreptul celor două tancuri blocate cu bare şi răngi 
apare înscrisul „persoane străine pătrunse în zonă”. Şi mai 
interesant este faptul că „grupul violent de agitatori” se 
găsea într-o cu totul altă parte şi s-a deplasat în direcţia 
opusă „persoanelor străine pătrunse în zonă”. Toate 
intervenţiile ciudate s-au produs pe partea dreaptă, unde 
sunt semnalate grupurile de persoane, la intersecţia cu str. 
Lidia. Aici s-a tras asupra „persoanelor pătrunse în 
dispozitiv (indivizi violenţi, în stare de ebrietate, dotați cu 
rângi) dintr-un bloc şi dintr-o grădină, iar dinspre str. Lidia 
s-a forţat în două rânduri mirarea în zonă a unor 
autoturisme Dacia albe. Concluzia este că tancurile se 
puteau debloca singure dacă ar fi trecut peste oameni, 
cauza blocării lor fiind exclusiv lipsa intenţiei de a-i omori, 
în al doilea rând, încă înainte să apară trupele de 
despresurare, echipaje mobile ale Ministerului de Interne 
au încercat să deblocheze zona executând foc selectiv de 
intimidare. 

Tragedia în care civili şi militari au fost actori, puşi într-o 
situa-ţie-limită şi unii şi alţii, şi-a avut izvorul în ordinul 
ilegal dat de Ceauşescu lui Milea, confirmat de membrii 
CPEx. Şi unii şi alţii aveau dreptul să acţioneze, civilii să 
demonstreze, militarii să riposteze cu foc, într-un conflict 
creat cu intenţie de Nicolae Ceauşescu între Armată şi 
cetăţenii ţării. Identificarea precisă a dispozitivelor în care 
s-au aflat efectivele Ministerului Apărării Naţionale permite 
stabilirea caracterului legitim sau ilegitim al focului, 
precum şi gradul de responsabilitate penală al ofiţerilor de 
la Vasile Milea în jos. Însă tragedia este clară: au fost puşi 
faţă în faţă cetăţenii şi Armata ţării. Unii au fost instigaţi să 
atace Armata, alţii au primit ordin să tragă în oameni. Şi 
unii şi alţii, cetăţeni şi militari, au fost marionetele unei 


politici fără cruţare şi fără sentimente. Dimensiunea reală a 
acestei tragedii poate fi exprimată în cifre şi statistici, în 
argumente şi în contraargumente, dar îşi arată chipul ei 
monstruos doar în ochii unui copil. Adrian Jugănaru, un 
copil de 13 ani din Timişoara, va trimite Procuraturii 
României următoarea scrisoare: 

Declaraţie. 

Subsemnatul Jugănaru Adrian, născut la data de 1 XI1976, 
domiciliat în oraşul Timişoara, str. Albac nr. 24, declar 
următoarele: 

În seara de 17 a Xl-a 1989 în jurul orei 18.45 tatăl meu 
Jugănaru Dumitru s-a dus la un coleg pe nume Mihai. Acolo 
a stat doar treizeci de minute după care a venit acasă şi a 
început să plângă, spunând: 

— Copiii mei, să nu ieşiţi afară că este prăpădul din lumea 
minunată! Eu şi mama mea i-am spus: 

— Bine tăticule, nu ieşim! 

După aceea tăticul a întrebat: 

— Magda merge la lucru? 

— Nu, (-iam) i-am răspuns eu. 

— Bine, a exclamat el. 

Vrind şi el să (iese) iasă afara. 

— Vedeţi că eu mă duc să văd tancurile. Eu i-am răspuns. 

— Bine, (dute) du-te tăticule. 

Acestea s-au întâmplat în jurul orei 07.30. La ora 07.37 el 
s-a dus jos. Eu, sora şi verişoara mea ne-am dus pe geamul 
de la baie să vedem ce face tatăl meu. Am văzut cum 
veniseră autoanfibiile, precum şi militari veniţi în cordoane. 
Demonstranţii veneau din centru şi se îndreptau spre Calea 
Gieocului. 

Militarii trăgeau în sus: Demonstranţii scandau 
următoarele: jos Ceauşescu, vrem libertate, armata e cu 
noi, armată nu uitaţi că aveţi copii şi fraţi etc. O autoanfibie 
patrula împrăştiind mulţimea de oameni. Lingă cordonul de 
militari se afla o autoanfibie. Numărul ei era K 193. 


A scandat şi! tatăl meu. Când s-a început să se tragă în 
demonstranți un glonţ l-a lovit pe tatăl meu fix în cap. De 
când s-a tras şi până ce am văzut că patru oameni îl aduc pe 
tatăl meu târâş nu l-am mai văzut. 

Văzând că îl duc târâş am sărit de pe vană, am coborâtjos 
plân-gând şi strigând tăticul meu, tăticul meu. Oamenii care 
îl duseseră pe tatăl meu pe un loc înverzit m-au întrebat 
dacă este tatăl meu. Eu le-am răspuns că da. 

După ce le-am arătat unde stau l-au dus sus. Pe mine m-a 
luat o tanti sus la ea. Domnul Bujor a zis unui ofiţer pe 
nume Paul: 

— Mă, Paule, mă nu trage! 

L-am văzut pe acest Bujor ieşind din curte şi îndreptându- 
se spre maşina autoanfibie şi stând de vorbă şi cu acel Paul 
înainte de a se trage în demonstranți şi înainte de a fi 
împuşcat tata. 

Aceasta este declaraţia pe care o dau, o sus fin şi o 
semnez. 

9 V 1990 

Jugănaru. 

Bilanţul tragic al nopţii de 17 decembrie. 

În acea noapte antiromânească de 17 decembrie şi-au 
pierdut viaţa 59 de oameni (58 prin împuşcare) şi au fost 
rănite aproxi-mativ 185 de persoane. Prinşi în scenariul 
diversiunii, manifestanți, curioşi, indivizi violenţi şi militari 
au jucat o dramă sângeroasă, plătind preţul incapacității 
politice şi al anilor de complicitate la sistemul de putere 
dictatorială imaginat şi condus de Nicolae Ceau-şescu. 
Revolta de la Timişoara, declanşată în continuarea celei de 
la Iaşi, a dorit cu preponderență transmiterea unui semnal 
politic spre Nicolae Ceauşescu pentru a părăsi puterea. 
Scenariştii sovieto-fran-co-maghiari ştiau că acesta nu va 
ceda şi de aceea au făcut tot posibilul să incite la violenţe 
pentru a lăsa urme atât de vizibile încât dictatorul comunist 
să nu mai poată supravieţui răsturnării sale de la. Putere, în 
nenumărate rânduri, în timpul incidentelor din Timişoara, 


dar şi în declaraţiile ulterioare, manifestanţii şi militarii au 
evocat cererile repetate şi de o parte şi de alta, de a nu se 
recurge la violenţă. Şi totuşi s-a întâmplat, cu o aparentă 
fatalitate. 

La bilanţul tragediei din 17 decembrie se va putea observa 
paradoxul unei confruntări în care civilii sunt puţini, 
cartuşele sunt de ordinul sutelor de mii, forţele par total 
disproporţionate, iar din punct de vedere strict militar 
raportul între foc şi efect este complet dezechilibrat şi de 
neînțeles, dacă am accepta teza represiunii voite. A fost o 
piesă de teatru în care chiar s-a murit pe scenă. 
Rechizitoriul Secţiei Parchetelor Militare de pe lângă 
Curtea Supremă de Justiţie întocmit în 1997, încă politizat 
şi tendenţios, ne oferă totuşi schiţa acelei tragedii: 

Catedrala Timişoara şi zona adiacentă: „în seara zilei de 
17.12.1989, după încetarea actelor de vandalism, s-a 
deschis focul asupra demonstranţilor aflaţi în zona 
Catedralei”, rezultând 12 morţi şi 34 de răniţi. Focul a fost 
deschis de militari aflaţi în dispozitive amplasate la Operă şi 
în faţa cinematografului Capitol, apoi din-tr-un tanc aflat în 
mişcare. Având în vedere locul, care nu se înscria în 
prevederile legilor privind dreptul Armatei de a interveni, 
deschiderea focului a fost ilegitimă, în aceeaşi zonă au tras 
în manifestanți şi „patru civili înarmaţi, care au coborât 
dintr-un ARO de culoare albastră”, membri ai echipelor 
mobile organizate şi trimise în oraş de generalul Nuță. 

Opera Timişoara şi zona adiacentă: Au fost împuşcate 
mortal nouă victime şi rănite alte 12 persoane. Focul a fost 
deschis din partea unor cordoane militare, iar unul dintre 
martori a indicat şi prezenţa a trei civili care trăgeau de pe 
o clădire, precum şi focul executat dintr-un autoturism. Şi 
în această zonă, atât focul executat de militari, cât şi cel al 
echipelor MI a fost ilegitim, neexistând obiectivul de 
importanţă militară, economică sau politico-administrativă 
pe care să-l apere. 


Piaţa Libertăţii: Este un spaţiu înconjurat de obiective 
militare. Au fost doi morţi (Lepa Bărbat şi Miroslav Todorov, 
al căror caz l-ani analizat deja) şi 20 de răniţi. Deschiderea 
focului a fost legitimă, fiind violat perimetrul unităţii 
militare şi înregistrându-se violenţe care justificau folosirea 
armelor de foc. Subliniem însă că presupunerea noastră 
asupra felului în care s-a ajuns în faţa unităţilor militare din 
Piaţa Libertăţii este confirmată de Rechizitoriu, care arată 
că cele câteva sute de manifestanți „au fost împinşi de 
tancuri şi transportoare dinspre judeţeană de partid” şi „au 
afluit spre Piaţa Libertăţii”546, în acelaşi loc s-a înregistrat 
rănirea soldaţilor Adrian Zaharia şi Florin Nicoară prin foc 
tras din rândul manifestanţilor (probabil cu pistoletul 
capturat de la un miliţian). 

Piaţa „Limişoara-700”: Au fost doi morţi şi cinci răniţi, 
proveniţi din deschiderea focului în Piaţa Libertăţii, fie prin 
ricoşeu, fie ca urmare a respingerii atacului violent al 
manifestanţilor până la intersecţia cu strada Mărăşeşti. 
Dacă victimele au căzut ca urmare a respingerii atacului 
din Piaţa Libertăţii, ele au fost pierderi colaterale ale focului 
legitim descris mai sus; dacă există probe că militari au 
părăsit unitatea şi au ieşit în stradă pentru a-i urmări pe 
manifestanți, cauza se poate judeca în contextul Decretului 
nr. 367 /1971, art. 36, litera e, care reglementa uzul de 
armă. În ambele cazuri deschiderea focului pare legitimă. 

Podul Decebal. O coloană de manifestanți a încercat să 
treacă podul spre Comitetul Judeţean de Partid. Dispozitivul 
militar care bloca acesul era format din subunități MApN şi 
din trei plutoane ale trupelor de securitate-miliţie, precum 
şi din tancuri şi TAB-uri. S-a deschis foc de întâmpinare în 
jurul orei 19.00, înregistrându-se 4 morţi şi 21 de răniţi. 
Pentru a încadra acest caz în lege vom reaminti întrebarea 
generalului Guşă: „Dacă aveau ceva cu partidul şi cu 
Ceauşescu, de ce atacau armata?” şi răspunsul logic la 
această întrebare: pentru că Armata apară sediul 
partidului, în ţările civilizate Armata nu are ce căuta în 


apărarea sediului unui partid, dar faptul că în acelaşi sediu 
se aflau şi organele alese ale cetăţenilor, instituţiile 
administrative, oferă o circumstanţă atenuantă. Reamintim 
că peste 98 din populaţia oraşului nu participa la aceste 
evenimente. La Podul Decebal s-a deschis foc şi de pe 
celălalt mal al canalului Bega, din direcţia unui dispozitiv al 
Miliției şi „din două autoturisme Dacia şi două ARO, din 
care au coborât civili şi militari înarmaţi”. 

Piaţa Traian. S-au înregistrat doi morţi şi 13 răniţi. Focul a 
fost. Executat mai întâi dintr-un ARO de culoare deschisă. 
„Din registrul de comunicări radio-telefonice al MI rezultă 
că au avut patrule auto în oraş sub denumirea de ZET 
(volum I, filele 143-146)"547. Un martor afirmă că s-a tras 
asupra lui dintr-un TAB, iar un altul dintr-un camion militar. 
Cazurile nu par a aparţine focului organizat, deschis sub 
ordin, ci focului criminal, sancţionabil în mod individual. Un 
plutonier major de Miliție a fost condamnat la 6 ani de 
închisoare. 

Complexul studenţesc. Au murit doi studenţi şi au fost 
rănite alte trei persoane. Focul s-a deschis, izolat, din 
rândul militarilor: „în Jurnalul de luptă al Diviziei 
Mecanizate este consemnat în 17.12.1989, ora 19.45: 
Batalionul de infanterie Arad acţionează la Complexul 
studenţesc - ordin general Guşă Ştefan. Direcţia 
Centrulermal - Complex"548. 

Calea Girocului. Cazul a fost analizat în detaliu mai sus. Au 
fost 10 morţi şi 25 de răniţi. Deschiderea focului s-a 
încadrat în categoria celui de despresurare, care este 
legitim. Toate mărturiile invocă cererile repetate ale 
militarilor de a fi lăsaţi să-şi recupereze blindatele avariate, 
somaţiile legale, precum şi atacarea cu perfidie a militarilor 
primului tanc, aspect care a dat certitudinea că este vorba 
de o agresiune a manifestanţilor cu caracter criminal, între 
manifestanți şi militari nu a existat o comunicare şi o 
înţelegere privind situaţia limită, regulamentară, în care se 
aflau forţele armate de acolo. Cazul Calea Girocului 


reprezintă o situaţie tipică pentru surprinderea forţelor 
militare în deplasare spre misiune, care din punct de 
vedere militar nu are echivoc. 

Calea Şagului. Au murit patru oameni, în situaţie de 
izolare, pe trăzi, fără prezenţa mulţimii, iar una dintre 
victime a fost împuşcata în balcon. Martorii susţin că focul a 
venit din dreptul unei subunități militare şi dinspre un garaj 
al partidului aflat în vecinătate. Având în vedere 
circumstanţele, a fost vorba de foc criminal, nejustificat de 
vreo acţiune agresivă. 

Calea Lipovei. Cele şase persoane decedate şi cei 27 de 
răniţi au căzut în condiţii de acţiune violentă în apropierea 
şi perimetrul unei unităţi militare. Focul tras de militari în 
apărarea şi despresurarea unităţii a fost legitim, în zonă a 
fost semnalată din nou prezenţa unor autoturisme ARO din 
care s-a tras. Pentru acest loc există un volum mare de 
probe privind tentativa unor tineri atletici, bine pregătiţi de 
a sări gardul unităţilor militare - câţiva au fost împuşcaţi în 
perimetrul unităţii - fapt de neînțeles pentru acţiunea unor 
revoluționari autentici. 

Strada Ialomiţa. Un mort şi şase răniţi. Militarii aflaţi în 
misiune de pază la depozitele principale ale oraşului au fost 
atacați de un grup de 50-60 de persoane. „Militarii în 
termen s-au speriat şi au deschis focul spre manifestanți, 
trăgând în aer şi în caldarâm”549. Având în vedere locul şi 
misiunea legitimă a trupelor, focul deschis nu poate fi 
condamnat. 

Calea Aradului. S-au înregistrat doi morţi şi opt răniţi. În 
zonă se aflau detaşamente ale Armatei cu misiunea de a 
păzi întreprinderea Textilă. „Din raportul UM 01008 
Timişoara rezultă că s-a deschis focul împotriva unor 
persoane turbulente, trăgându-se în caldarâm şi în aer”. 
Trei dintre răniţi afirmă că s-a tras şi din autoturisme care 
circulau în zonă. 

Gara de Nord. Un mort şi trei răniţi, împuşcaţi de lucrători 
ai Miliției. 


Bulevardul 23 August. S-au înregistrat şapte răniţi, nici un 
mort. „Grupuri răzlețe s-au dedat la acte de vandalism. Apoi 
au intervenit forţele de ordine împotriva celor care 
demonstrau”550. Incidentele cuprinse în acel perimetru au 
fost identificate ca fiind legate de încercarea de a devasta 
magazinul Bega şi de atacarea CJP Un rănit declară că a 
fost împuşcat dintr-un ARO albastru de Miliție. 

Calea Buziaşului. Au fost cinci răniţi prin împuşcare. Patru 
au depus mărturie că au fost împuşcaţi din TAB-uri sau 
camioane, uniil a declarat că a fost împuşcat de un civil 
înarmat coborât dintr-o autodubă TV. 

Bulevardul Tinereţii, în această zonă au fost împuşcate 
mortal două persoane şi rănite alte cinci. Focul a fost 
deschis de un cordon de militari şi dintr-un ABI, aparţinând 
MI. 

Prima constatare este că, afişând cifra de 59 de morţi (o 
persoană a fost călcată accidental de un tanc), s-a indus 
mereu imaginea că aceste victime aparţin focului tras în 
mulţime, existând de o parte cele câteva mii de 
demonstranți şi de cealaltă parte militarii. S-a insistat 
mereu că a tras Armata. Acest tip de generalizare - 
demonstranți, adică mulţime, revoluționari, de o parte şi 
Armată, de cealaltă parte, tancuri de o parte şi cetăţeni cu 
piepturile goale de cealaltă parte, din care au căzut 59 de 
victime - nu corespunde imaginii furnizate de 
reconstituirea faptelor aşa cum a fost făcută de 
Procuratură. Analiza tabelului de mai sus, compus ca o 
sinteză a Rechizitoriului făcut de generalul Voinea în 1997, 
arată că numărul victimelor, identificat împreună cu locul, 
este foarte mic în comparaţie cu numărul demonstranţilor, 
aşa cum este el revendicat de revoluționari, cu miile şi în 
raport cu forţa de foc a militarilor. Cele mai multe victime 
au căzut în zona Catedralei (12) şi a Operei (9) dintr-o 
mulţime de câteva mii de manifestanți (una din mărturii 
vorbeşte de 8 000), zonă identificată ca nucleu al 
represiunii, unde acţiunea protestatară avea un clar 


caracter politic, iar trupele MApN nu aveau ce căuta. Este 
apoi cazul Calea Girocului, cu 10 morţi, dar în condiţiile 
speciale arătate deja. În toate celelalte situaţii a fost vorba 
de un număr foarte mic de victime, provenit fie din acţiuni 
agresive, fie din riposte cu caracter criminal, izolat, de 
intimidare sau din partea echipajelor ZET ale generalului 
Nuţă. Cercetătorul evenimentelor din noaptea de 17 
decembrie are de ales una din două ipoteze: ori 
manifestanţii au fost atât de mulţi cât pretind revoluționarii 
şi atunci numărul mic al victimelor provine din focul de 
intimidare, din ricoşeuri, din trageri selective - adică, nu s-a 
tras în masă cu scop de represiune - ori numărul 
manifestanţilor a fost mult mai mic şi, în acest caz, având în 
vedere raportul număr al victimelor - forţă, forţa folosită a 
fost disproporţionată şi, în consecinţă, a avut un caracter de 
represiune. Altfel, militarii se vor apăra mereu că se aflau în 
misiune, că au fost atacați violent şi au ripostat legal. 
Oricum, este evident pentru orice om de bun-simţ că 
militarii din stradă nu aveau posibilitatea de a verifica 
legalitatea ordinului pentru starea de necesitate dat ilegal 
de Ceauşescu şi nici să conteste ordinele pentru alarma 
dejuptă parţială venite de la ministrul Apărării. La nivelul 
superior al Armatei, cei doi adjuncţi ai ministrului Apărării, 
generaliijstănculescu şi Guşă, s-au aflat într-o situaţie 
juridică fără ieşire, în cerc vicios. Aşa cum arată - corect de 
data asta - Secţia Parchetelor Militare într-o Rezoluţie din 
22 ianuarie 2002, adică la 12 ani de la evenimente, 
generalii trimişi la Timişoara se aflau sub ordin militar şi nu 
aveau la dispoziţie „vreun instrument juridic cu care să 
înlăture acţiunile nelegale pe care le-a ordonat 
Ceauşescu”551. Conform legilor de atunci, ei ar fi trebuit să 
facă sesizarea nelegalităţii ordinului de înarmare cu 
muniţie de război, de trimitere a blindatelor în stradă şi de 
deschidere a focului împotriva manifestanţilor către 
„organul superior celui care a dat ordinul”. Adică, 
Stănculescu şi Guşă ar fi trebuit să-l sesizeze pe Nicolae 


Ceauşescu de faptul că ministrul Apărării, generalul Vasile 
Milea, le-a dat un ordin ilegal, în absurditatea situaţiei 
create de Ceauşescu, o astfel de atitudine formală pare şi 
mai absurdă. Alternativa lor era rebeliunea militară, 
situaţie în care puteau fi executaţi pe loc de orice ofiţer 
care primea un astfel de ordin de la Bucureşti, sau să-şi 
tragă un glonţ în cap. În acest caz comanda era luată de alţi 
generali, care ar fi continuat represiunea. Putem 
presupune oricând ca generalii Guşă şi mai ales 
Stănculescu (pe care îl bănuim de cunoaşterea din timp a 
diversiunii) au înţeles la un moment dat că este vorba de o 
represiune ordonată ilegal de Ceauşescu, constatând, de 
exemplu, că nu există decretul stării de necesitate, fie după 
ce l-au întrebat pe Milea de el, fie observând că nu este 
publicat în ziarele timişorene. Ei nu aveau la dispoziţie 
decât cele două variante expuse mai sus: rebeliunea sau 
glonţul. Aici intervine, bineînţeles, şi factorul personal. Guşă 
era un militar de carieră, cu principii cazone puternic fixate 
în comportament; era omul principiului: „Orice diavol alegi, 
priveşte-l în ochi”. Stănculescu era mai rafinat şi mai 
umblat prin lume, uneori şi prin locuri unde a fost bine 
informat despre ce urma să se întâmple în decembrie în 
România. El căuta evident să-şi salveze pielea şi să iasă cu 
bine, viu, neîmpuşcat de Ceauşescu, dintr-o criză extrem de 
periculoasă. El este un supravieţuitor, un om politic. Nuță şi 
Mihalea erau nişte brute, nu ne puteam aştepta nimic de la 
ei. Generalul Macii a avut un destin ciudat, căzând mai 
degrabă victimă campaniei de distrugere a Securităţii, 
decât faptelor sale. Coloneii de Securitate, Popescu şi Sima, 
cărora li se luase comanda încă din dimineaţa de 17 
decembrie, au primit împreună 1 200 de ani de 
condamnare, ceea ce spune mult despre caracterul 
sancţiunilor date după schimbarea regimului politic în 
România. Ne aflăm în faţa unor desfăşurări de 
raționamente, de proiecţii logice. La momentul în care 
analizăm detaliat realitatea, cea mai bine cunoscută de 


Securitate, a contextului internaţional, a presimţirii 
evenimentului de către Securitate, a faptului că la laşi a fost 
încercată declanşarea diversiunii de către sovietici, că la 
Timişoara evenimentele s-au produs pentru că au fost 
instigate calificat de servicii secrete străine, apare o altă 
versiune logică a evenimentelor. lar această altă logică are 
ca finalitate întrebările: de ce s-a ajuns în situaţia să tragă 
Armata, de ce a fost nevoie de ordinul criminal al lui 
Ceauşescu? Pe teritoriul României se desfăşura o diversiune 
străină: ce a făcut Securitatea să o împiedice? A lăsat-o să 
se desfăşoare. Am avut de-a face cu un proces ireversibil, 
căruia nu i ne puteam opune? De ce a trebuit să plătească 
Armata preţul acestei ruşini istorice? 

Represiunea de la Timişoara din noaptea de 17 decembrie 
1989 a fost ordonată de Nicolae Ceauşescu şi transmisă 
forţelor militare de ministrul Apărării, generalul Vasile 
Milea şi de ministrul de Interne Tudor Postelnicu. 
Transmiterea ordinului de represiune la Timişoara s-a făcut 
sub acoperirea „stării de necesitate” invocate ilegal de 
Ceauşescu, militarii de la Timişoara, atât cei de la Armată 
cjt şi cei de la Interne, neavând posibilitatea legală şi fizică 
de a verifica legalitatea ordinului, precum şi instrumentul 
juridic prin care să semnaleze ilegalitatea ordinului sau să 
oprească executarea lui. La faţa locului s-a înregistrat o 
atitudine represivă din partea forţelor Ministerului Apărării 
Naţionale în dispozitive care nu făceau parte din misiunile 
ce pot fi interpretate ca legale în situaţii excepţionale ale 
Armatei (Piaţa Operei, Catedrală) şi din partea forţelor 
Ministerului de Interne acţiomhd acoperit cu echipaje 
mobile şi trăgători individuali, ambele atitudini înscriindu- 
se în categoria acţiunilor teroriste, în particular a 
terorismului de stat. În majoritatea cazurilor de victime 
provenite din folosirea armelor militare, focul s-a executat 
din poziţii de apărare (a clădirilor, tehnicii de luptă sau 
integrităţii fizice), prezenţa unor grupuri extrem de 
violente, prac-ticând şi violenţe nejustificate, devastări şi 


incendieri, permiţând justificarea juridică a uzului de armă. 
Moral, niciodată. 


Capitolul V. 

REVOLIA POPULARĂ Timişoara, 18-20 decembrie 1989 

Moto; 

Puneţi tunul pe catedrală, să se termine odată cu totul. 

ELENA CEAUŞESCU. 

Analizând sumedenia de detalii ale comportamentului 
diferitelor autorităţi ale statului şi al manifestanţilor nu 
trebuie să uităm imaginea de ansamblu: evenimentele se 
petreceau în interiorul unui stat dictatorial comunist în care 
mentalităţile acționau mai repede decât instituţiile, iar 
comunicarea între stat şi societate era unilaterală, 
restrictivă, redusă la propagandă, în celelalte ţări 
comuniste europene, neexistând particularitatea liderului 
ales pe viaţă, populaţia se raporta la partidul comunist într- 
un mod mai direct, organic, astfel că responsabilitatea 
partidului intra în ansamblul percepţiilor populare. 
Teroarea aplicată în primele decenii de comunism în 
România a condus şi la lipsa unei reprezentări viabile de 
către cetăţeni a Constituţiei şi legilor ţării, astfel încât 
cunoaşterea şi aplicarea lor nu au fost o preocupare, 
întreaga forţă a legii fiind atribuită şi în majoritate 
recunoscută ca aparţinând autorităţii, în sfârşit, România 
era un stat insular al lagărului comunist, iar conştiinţa 
acestei apartenenţe se fixase timp de 45 de ani în 
mentalitatea a cel puţin 86 din populaţie, cea născută după 
1944. Astfel, mesajele revoltei nu erau duse niciodată până 
la capăt, iar forţele de ordine erau obişnuite să ignore 
legea. 

Al doilea lucru pe care nu trebuie să-l uităm este că noi - 
autorul şi cititorii săi - facem aici reconstituirea unei 
tragedii. Dacă reducem evenimentele de la Timişoara la 
schema simplă: revoluționarii s-au revoltat, armata a tras şi 


apoi a trecut de partea revoluţiei, nu mai este nevoie nici de 
cărţi, nici de manuale şi nici de Istorie. 

Putem face cum au făcut japonezii timp de 25 de ani după 
război: în cărţile de şcoală, la capitolul „Al doilea război 
mondial”, exista doar titlul şi o singură frază: „S-a întâmplat 
şi am pierdut”. Atât! Câteva generaţii de copii şi tineri au 
fost ferite astfel de sentimentul vinovăţiei, protejate de 
remuşcările sau frustrările unui război pierdut de ţara lor. 
Aşa putem face şi noi cu revoluţia: s-a întâmplat, a venit 
libertatea, să ne bucurăm de ea! Din nefericire, comparaţia 
cu Japonia se opreşte aici, deoarece Japonia a fost ocupată 
de Statele Unite, condusă de acestea spre democraţie şi 
prosperitate, în timp ce revoluţia din decembrie 1989 - mai 
precis, felul cum s-a desfăşurat ea - a răsfrânt 
consecinţnegative directe asupra următorilor 15 ani din 
istoria României şi încă mai răsfrânge. 

Agenţi provocatori sau revoluționari? 

Întrebarea revine obsesiv pentru că răspunsul ei poate 
lămuri acţiunea diferiților actori ai evenimentelor, în 
noaptea de 17 spre 18 decembrie principalele activităţi au 
aparţinut Armatei. Reamintim că ea se afla în alarmă pe 
întreg teritoriul ţării, însă alarma care i se dăduse nu 
corespundea nici unei legi sau prevederi regulamentare şi 
nici nu era menţionată în ordinele secrete ale 
comandanților de unităţi. Informat sumar şi aproximativ 
asupra consecinţelor deschiderii focului la Timişoara, 
generalul Vasile Milea va transmite telefonic la Divizia 18 la 
ora 21.00 (17 decembrie) o serie de recomandări, al căror 
conţinut, deşi destul de clar, nu are un rost tocmai explicit. 
Ministrul Apărării va preciza „să se întărească paza 
cazărmilor şi a depozitelor de armament şi de muniţie; să 
se execute focul de avertisment numai în sus, după 
somaţiile regulamentare şi, eventual la picioare, numai 
când obiectivele sunt atacate şi dacă există certitudinea că 
este pusă în pericol integritatea acestora, a efectivelor sau 
tehnicii de luptă; să fie protejate armamentul şi tehnica de 


luptă scoase în oraş pentru a nu cădea în mâna grupurilor 
turbulente”552 Acest ordin nu este tocmai firesc din două 
motive. La acea oră se trecuse la alarma parţială de luptă 
pe toată tara, iar în Timişoara fusese dată încă de după- 
amiază. Alarma parţială de luptă implică automat toate 
măsurile transmise de Milea la ora 21.00. Practic, ca să 
luăm un exemplu, „întărirea pazei cazărmilor” fusese o 
măsură luată imediat după alarmare, astfel că reluarea 
acestui ordin era inutilă. Aşa cum am văzut, „alarma 
parţială de luptă” nici nu s-a aplicat potrivit procedurilor 
standard. Ar fi posibil ca, repetând acel ordin, Milea să fi 
avut în vedere informaţiile pe care le primise pe linie 
militară despre efectul deschiderii focului în - oraş, precum 
şi despre cele câţeva incidente grave în care fuseseră!» 
angajate forţele Armatei (mai ales cel din Calea Girocului). 
Dacă informarea lui Milea s-a făcut telefonic, este posibil să 
i se fi raportat şi caracterul „profesionist” al unor atacuri, 
cum au fost cele de orbire şi blocare a tancurilor. 
Descrierea scenei din Calea Girocului i-o fi amintit lui Milea 
aceeaşi scenă petrecută la Praga, în timpul derulării 
scenariului KGB? Şi acolo tancurile fuseseră blocate cu zeci 
de răngi şi bare apărute din senin. Am fi tentaţi să credem 
că astfel i s-a întărit convingerea că violențele împotriva 
trupelor sale au fost conduse de agenţi care au acţionat sub 
acoperirea mulţimii formate din curioşi. Al doilea motiv al 
caracterului nefiresc al acestui ordin este faptul că el nu 
este specific luptei armate, confruntării cu inamicul. Pe 
inamic nu-l tratezi cu focuri de avertisment, cu somaţii etc.; 
tragi şi îl omori. Felul cum arată acest ordin demonstrează 
mai degrabă că ministrul Apărării ştia cine sunt cei din 
stradă. Discuţiile purtate de autor cu numeroşi ofiţeri 
prezenţi la Timişoara în acea perioadă au relevat faptul că 
toţi, fără excepţie, identificaseră fără dubiu prezenţa în 
stradă a unor cetăţeni obişnuiţi ai oraşului, dar, din cauza 
acţiunilor violente şi pe alocuri inexplicabile ale grupurilor 
de agresori civili, ei au interpretat acea categorie de 


timişoreni drept „persoane antrenate cu prea multă 
uşurinţă de diversionisţi în acţiunile violente”, ca, jnassă de 
manevră” sau pur şi simplu drept „huligani”. Dacă recitim 
cu atenţie textul ordinului lui Milea, vom observa însă că el 
insistă pe trecerea subunităţilor aflate în oraş în poziţii de 
apărare, în locaţii specifice Armatei (unităţi militare, 
depozite, clădiri oficiale) şi pe apărarea în cazul atacării 
tehnicii de luptă. La acea oră mai existau încă focare 
violente în oraş, mai îndepărtate de Centru, în ciuda focului 
intens declanşat începând cu ora 19.00. Este posibil să i se 
fi raportat şi faptul că acţiunile nu au încetat. De altfel, între 
orele 21.30 şi 23.00, acţiunile grupurilor violente se 
îndreptau exclusiv spre obiective apărate de subunități ale 
MApN (Uzina 'Textilă Timişoara, cazarma UM 01942, 
cazarma UM 01008 şi Spitalul Militar), înregistrându-se 
răniri în rândul militarilor, precum şi deschiderea focului de 
avertizare. În toate aceste cazuri focul deschis de militarii 
din formațiunile de pază a fost legitim. Caul din Calea 
Lipovei, de exemplu, rămâne în continuare inexplicabil, 
având în vedere că unităţile militare din această zonă se 
află la o distanţă apreciabilă de Centru. Aici, întrebarea lui 
Guşă: „Ei au treabă cu partidul, ce caută să atace unităţi 
militare?” are o deplină justificare. Calea Lipovei este un 
bulevard larg străjuit pe o parte de un gard lung din beton 
al unităţilor militare şi pe partea cealaltă de blocuri, locuite 
în majoritate de muncitori proveniţi din alte zone ale ţării, 
de regulă moldoveni. Nu au ieşit decât câţiva, din 
curiozitate; restul a privit de la ferestre, în ciuda eforturilor 
pe care le fac unele asociaţii de revoluționari de a prezenta 
faptele ca foarte clare, râmâne inexplicabil altfel decât prin 
incitare şi diversiune atacarea unităţilor din Calea Lipovei. 
Interpretarea ansamblului incidentelor care au implicat 
Armata a atins în timp două aspecte distincte. Din punctul 
de vedere al revoluţionarilor, atacarea unor unităţi militare 
în acel interval orar a avut drept sursă identificarea 
Armatei ca autoare a represiunii din Centru şi drept scop 


disocierea soldaţilor de ofiţerii lor, urmărind oprirea focului 
de armă şi solidarizarea cu mişcarea anticeauşistă şi 
anticomunistă. În timpul acestor atacuri, între care cel de la 
cazarma UM 01942 - încercare de pătrundere în unitate - a 
avut aspect de sinucidere în grup, manifestanţii strigau: 
„Soldaţi, împuşcaţi-vă ofiţerii!” şi „Moldoveni împuţiţi!”553. 
Acest ultim apel, aparent straniu, provenea din zvonul 
public că în rândurile forţelor de represiune se află ofiţeri 
aduşi din Moldova - reflex în domeniul militar al unor mă- 
suri luate de partidul comunist în sectorul industrial cu 
aspect de „graţie economică din zonele sărace al Moldovei. 
Propaganda maghiară nu ratase ocazia să afirme în 
repetate rânduri că aducerea moldovenilor în zone 
industriale aglomerate - Timişoara, Braşov, Valea Jiului - se 
baza pe loialitatea acestora la regimul comunist şi avea 
drept scop schimbarea configurației etnice din zonele 
respective. Pe această canava, propaganda a indus şi ideea 
diferenţei în gradul de civilizaţie dintre românii bănăţeni şi 
românii moldoveni, în realitate şi unii şi alţii trăiau la fel de 
prost şi de neliber. Aberaţia acestei situaţii venea, cel puţin 
în cazul Căii Lipovei, din faptul pe care deja l-am arătat că 
locatarii acestui cartier erau în majoritate moldoveni. Pe 
cine atacau ei şi injuriau ca „moldoveni împuţiţi”?! Pe de 
altă parte, pentru orice instituţie militară, de oriunde, 
tentativa de disociere, de desolidarizare a soldaţilor de 
ofiţerii lor reprezintă un act extrem de grav, dar nu 
neapărat original, desolidarizarea soldaţilor de ofiţeri fiind 
înregistrată în cazul revoluţiei comuniste din octombrie 
1917 din Rusia. Este încă un detaliu care apropie ultima 
revoluţie a secolului al XX-lea de prima revoluţie a aceluiaşi 
veac zbuciumat. 

Mutându-ne în cealaltă tabără vom constata că atacarea 
unităţilor militare în intervalul 2 1.00-23.00 se înfăţişa ca o 
confirmare a intenţiilor agresiv-subversive ale 
manifestanţilor, imagine cu care fuseseră îndoctrinaţi 
militarii, dar mai arăta şi comandanților militari că nucleul 


dur al mişcării, izolat şi mai uşor de identificat ca urmare a 
dispersării massei, există şi operează intenţionat împotriva 
Armatei. Putem crede că este o atitudine exagerată şi chiar 
falsă, dar nu trebuie să neglijăm faptul imediat că acele 
atacuri violente se desfăşurau sub ochii lor, că erau ţinta lor 
şi că, în acel moment, nucleul dur aflat în stradă reprezenta 
o infimă parte dintr-o populaţie urbană care nu reacţiona. 
Pe noi nu trebuie să ne mire. Istoria revoluțiilor 
demonstrează că succesul a fost întotdeauna determinat de 
acţiunea dinamică a unui grup restrâns de persoane foarte 
hotă-râte sau urmând un plan cu final bine definit de care s- 
au ţinut cu tenacitate. Toate revoluțiile au avut un astfel de 
grup diversionist, fie că a plimbat cu căruţa zece morţi prin 
toate cartierele Parisului în 1848, anunțând populaţia că în 
centru sunt 10 000 de morţi, fie că a intrat în Palatul de 
Iarnă gol, anunțând apoi că l-a cucerit prin luptă. Pe de altă 
parte nu putem pretinde militarilor să cunoască istoria unor 
astfel de fenomene politice ca să-şi dea seama că o revoluţie 
nu are nevoie de participarea „întregului popor”. 
Dimpotrivă, la şcoală învăţaseră că o revoluţie arată altfel. 
Prin urmare, este perfect plauzibil ca militarii să nu fi 
crezut în informaţiile că în stradă nu sunt cetăţeni revoltați 
ai Timişoarei, ci nişte huligani şi agenţi străini, este perfect 
posibil să nu-şi fi dorit deschiderea focului împotriva lor şi 
chiar să fi constatat că nu există războiul la care au fost 
trimişi, dar la contactul direct cu violenţa străzii toate 
aceste gânduri au fost înlăturate-de stereo tipiile vieţii 
militare, de nevoia sau frica de a executa ordinele, de 
îndoiala că ceea ce se petrece sub ochii lor este, firesc şi nu 
provocat cu intenţie. Strada le arăta invers, le dădea 
dreptate politrucilor din unităţile lor. Cred că este suficient 
să ne imaginăm cum a ajuns informaţia despre tancurile 
blocate în Calea Girocului la militari: îndreptându-se spre 
misiune, tancurile s-au oprit pentru a nu răni sau omori 
cetăţenii din stradă; în faţa acestui gest de omenie şi 
responsabilitate, grupuri violente de agenţi provocatori şi 


huligani au atacat echipajele tancurilor, le-au blocat cu bare 
de fier pregătite din timp, le-au incendiat după care au 
molestat echipajele cu topoare şi răngi”. Nu a existat 
alternativă la această informaţie, nu a fost nimeni care să-i 
informeze pe militari altceva. Faptul că după ce s-a produs 
atacul numeroşi locatari din apropiere şi trecători s-au 
învârtiţ în jurul tancurilor, s-au urcat pe ele, au încercat să 
le manevreze nu înseamnă că aceleaşi persoane sunt şi cele 
care le-au blocat acolo. Asta este o altă legendă de la 
Timişoara, unde foarte mulţi şi-au atribuit acţiuni şi merite 
numai pentru faptul că s-au aflat în locul unde s-au petrecut 
astfel de incidente. 

În cele două ore de represiune militară din noaptea de 17 
decembrie de la Timişoara au existat două tipuri de 
reprezentanţi ai autorităţilor: activi şi inactivi. Cei implicaţi 
direct au fost lon Coman, generalul Guşă, locotenent- 
colonelul Zeca, generalii Nuță şi Mihalea, fostul prim- 
secretar Ilie Matei. Scoşi din joc ca urmare a preluării 
comenzii autorităţii şi a conducerii forţelor de represiune 
au fost Primul-secretar Bălan, colonelul Ion Popescu, 
Gheorghe Diaconescu $] procurorii săi. Martori fără 
posibilitatea de a influenţa cursul eve-nirnentelor au fost 
generalul Macii cu subordonații săi şi generalul Victor 
Stănculescu. Aceştia doi din urmă, cum am mai arătat, erau 
singurii care ştiau ce se întâmplă, înțelegând fenomenul în 
ansamblul său ca pe o diversiune menită să producă 
înlăturarea lui Ceauşescu la Bucureşti. Putem afirma de pe 
acum că, în fata acestei diversiuni, Ceauşescu a găsit 
punctul slab în locul cel mai vulnerabil: ministrul Apărării, 
generalul Vasile Milea. 

După convorbirea cu Milea, generalul Guşă îi va însoţi în 
timpul nopţii de 17 spre 18 decembrie pe Ion Coman şi pe 
fostul prim-se-cretar Ilie Matei într-o deplasare de 
recunoaştere prin oraş. Această deplasare s-a făcut într-un 
TAB, sprijinit de un camion militar plin cu soldaţi. Şi 
amănuntul acesta este straniu - şeful Marelui Stat Major al 


Armatei române circulă printr-un oraş românesc într-un 
blindat! Cauza acestor precauţii era sentimentul inoculat de 
la Bucureşti şi întărit de rapoartele panicarde venite de la 
subunitățile din oraş că pe străzi acţionează agenţi 
provocatori şi că s-au înregistrat trageri, cu consecinţe 
mortale, din surse necontrolate. Este posibil ca Guşă să nu 
fi ştiut de echipajele mobile „Zet” ale generalilor Nuţă şi 
Mihalea, dar a primit informaţia că se execută foc individual 
de pe clădiri şi din autoturisme. În mod cert Guşă fusese 
informat că în oraş trag şi civili, în plus, pe timpul deplasării 
din acea noaptea, chiar convoiul său a fost atacat într-o 
zonă de periferie. Trebuie însă arătat că, într-o sinteză a 
tuturor informaţiilor cunoscute despre existenţa şi acţiunea 
diversionisţilor, aceştia părăsiseră deja Timişoara la acea 
oră, deplasându-se cu trenul în alte localităţi ale judeţului, 
unde au încercat să inflameze populaţia, la fel ca şi în 
capitala Banatului. După toate probabilitățile, la acea oră 
grupurile aflate încă pe străzi aparţineau exclusiv 
timişorenilor. 

Avertismentul Tien Anmen. 

Am amânat înadins analiza cazului Chinei de la capitolul 
referitor la premisele internaţionale ale revoluţiei române 
pentru a-l expune aici, datorită unor particularităţi anume 
ale impactului acestui caz în Armata României, începând 
din ziua de 30 septembrie 1989, în mari unităţi şi unităţi ale 
Armatei RSR a fost difuzat un film documentar dublat în 
româneşte, produs de Studioul cinematografic al Armatei 
Republicii Populare Chineze. Filmul înfăţişa versiunea 
oficială asupra evenimentelor din China şi din Piaţa Tien 
Anmen în perioada 27 aprilie-3 iunie 1989. Deşi rolul iniţial 
al filmului era să marcheze, în rândul militarilor români, 
ziua naţională a Republicii populare Chineze (l octombrie), 
pelicula a fost difuzată în toată Armata română la nivel de 
cadre până în ziua de 17 noiembrie 1989, adică până în 
preajma Congresului al XIV-lea. Explicaţia pentru această 
durată neaşteptată, de o lună şi jumătate, a proiecției 


documentarului militar chinezesc este” că Nicolae 
Ceauşescu văzuse filmul şi ordonase expres vizionarea lui în 
toată Armata. Scopul comandantului suprem va putea fi 
înţeles numai după parcurgerea „cazului” China din anul 
1989 şi după cunoaşterea conţinutului acelei pelicule. 
Totodată, ne vom putea explica şi de ce apariţia înscrisului 
„Tien Anmen II” pe zidul Institutului de Arhitectură în 
timpul fenomenului „Piaţa Universităţii” a trezit reacţii 
dezaprobatoare şi chiar ironice din partea presei favorabile 
FSN. 


În literatura tematică scriitorul Stelian Tănase a analizat 
procesele complexe prin care a trecut regimul comunist din 
China în anul 1989. Sub influenţa imaginii internaţionale 
proiectate de programul sovietic de reforme, paşii dinţii ai 
schimbărilor din economia Chinei au permis apariţia unei 
schiţe de fenomen politic similar şi în China: „Intelectuali, 
jurnalişti, activişti comunişti revizionişti cer toumingdu, 
corespondentul pentru glasnost”554. Liderii moderați 
reformişti îi acceptă, îi încurajează discret şi chiar îi apără 
în faţa reacției imediate şi brutale a comuniştilor radicali. 
Aceştia din urmă consideră că orice uşă, cât de mică, 
deschisă spre liberalizare, va produce o catastrofă politică 
de proporţii, urmată imediat de una economică şi de una 
socială, în plus, un model sovietic este întotdeauna suspect 
pentru China, pentru că modelul unei Mari Puteri vecine 
urmăreşte întotdeauna interese strategice de durată. 
Pentru leadership-ul comunist chinez, campania dinamică şi 
pe alocuri agresivă a proiecției internaţionale a perestroikăi 
şi glasnost-ului era o altă formă de atingere a hegemoniei 
zonale, hegemonie pe care China o combătuse violent timp 
de o jumătate de secol. Argumentul forte al comuniştilor 
radicali era însă realitatea greu de contestat că gestionarea 
unui megastat multinațional populat cu o megapopulaţie (|, 
5 miliarde de oameni) presupune o formidabilă organizare 
politică şi administrativă, pe care nu reuşise să o 
demonstreze decât regimul comunist aşa-numit „de tip 
asiatic”, mai dur din punct de vedere doctrinar, intens 
ideologizat şi puternic militarizat. Realitatea istorică le 
dădea dreptate, apoi nici Marile Puteri occidentale nu 
riscau o încurajare prea insistentă a liberalizării chineze, 
din cauza consecinţelor previzibile ale apariţiei unui 
dezechilibru major în balanţa puterilor mondiale. Statele 
Unite, mai ales, erau extrem de atente cu evoluţia celei mai 
importante puteri militare din Pacific, unde Marina militară 
chineză deţinea o supremație, cel puţin numerică, dar şi 
atomică, de respectat. Fără îndoială că un proces de 


liberalizare era şi este posibil oricând, dar presupune 
divizarea ţării în mai multe state naţionale, ceea ce 
conducerea Chinei nu poate accepta. Din acelaşi motiv 
rezistenţa la reforme a liderilor comunişti radicali a 
îmbrăcat şi aspectul luptei pentru unitate naţională, ceea ce 
făcea totodată din orice abordare reformistă un risc de 
execuţie publică pe stadionul central din Beijing. Liderii 
reformişti - Deng Xiaoping, Zhao Ziyang, Hu Yaobang, altfel 
figuri foarte cunoscute şi în România - aveau însă de partea 
lor un argument la fel de puternic: URSS se mişca şi o dată 
cu ea lumea; China risca să rămână în urma acelei rotații 
accelerate a Terrei umane, motiv pentru care trebuia să 
facă şi ea ceva, dar numai atât cât să nu-şi pună în pericol 
existenţa. Timpul a dovedit că singurul loc unde perestroika 
şi glasnostunui regim comunist au reuşit a fost China, 
deoarece liderii reformişti au ştiut cum să manevreze 
întredeschiderea lanţului comunist. Presat de grupul 
radical, Deng Xiaoping face o mişcare strategică 
inteligentă, retrăgându-se din toate funcţiile la Congresul 
PCC din 1987, dar ocupând funcţia de şef al Comisiei 
militare a partidului. Gestul lui Deng avea cel puţin două 
raţiuni subtile, care nu pot fi înţelese decât în context 
istoric chinez, în primul rând, ideea de retragere inducea 
public o puternică imagine, nu de generozitate şi 
responsabilitate politică - aşa cum se întâmplă în cazul unui 
om politic care nu vrea să împiedice cursul normal al 
politicii - ci de repliere în poziţia gânditorului suprem, a 
înţeleptului. Fostul lider în ciuda rarelor sale apariţii şi a 
faptului că nimeni nu ştia ce face toată ziua, îşi conserva 
imaginea puternică de înţelept atoate-ştiutor şi ubicuu, 
„înțeleptul de pe Muntele Roşu” este o legendă chinezească 
al cărei simbol se dovedea extrem de elocvent fără să facă o 
trimitere directă la Mao. În 1978, când a avut loc la 
Bucureşti marea expoziţie de pictură chineză 
contemporană, a putut fi vernisat şi imensul tablou „Mao 
vorbind insectelor”! În al doilea rând, ocuparea funcţiei de 


şef al Comisiei militare îl aşeza pe Deng în fruntea structurii 
de putere cea-jnai eficiente pe timp de criză. Din ianuarie 
1976, când moare Ciu Enlai şi până în iulie 1977, când 
Deng Xiaoping prelua puterea, China a fost condusă practic 
de un prieten al României, Hua Guofeng. Funcţia lui: şeful 
Comisiei militare a partidului. Aşadar, precedentul exista. 

Moartea lui Hu Yaobang la 15 aprilie 1989 declanşează 
mişcarea studenţească, susţinută din umbră de Deng cu 
scop dublu: câştigarea bătăliei secrete la vârful partidului şi 
consumarea segmentului inevitabil al revoltei de stradă 
până la capăt. Harrison E. Salisbury, citat de Stelian 
Tănase, rezumă simplu realitatea fenomenului rămas în 
istorie cu numele „Piaţa Tien Anmen”: „Studenţii nu ştiau 
că Tien Anmen este o înscenare. A fost un test de forţă nu 
doar între studenţi şi guvern; a fost un test în interiorul 
guvernului”555. Massa a fost folosită inteligent de grupul 
lui Deng Xiaoping pentru a forţa mâna radicalilor şi, în 
acelaşi timp, acceptând circul mediatic şi implicările 
nediplomatice ale lui Gorbaciov în manifestaţia din celebra 
piaţă, a permis consumarea acelui fenomen până la capăt, 
ştiind că are o curbă care va cădea în timp. În ziua de 18 
mai se decretează Legea marţială care permite angajarea 
Armatei într-o misiune de represiune, însă timp de şase zile 
trupele acesteia nu apar, nu acţionează. La 23 mai 1989, 
ambasadorul României în China transmitea că. Trupele 
armatei chineze de eliberare s-au repliat în zona periferiilor 
oraşului «în aşteptare de noi ordine». Aici s-au organizat în 
tabere, montând corturi şi creând condiţii pentru o şedere 
ceva mai lungă”556. 

Aceste trupe s-au oprit ca efect al contradicţiilor violente 
de la vârful conducerii politice, Deng Xiaoping reuşind să-i 
convingă pe comuniştii radicali că aplicarea măsurilor 
militare putea fi interpretată ca o neputinţă a guvernului de 
a rezolva criza prin mijloace politice. Asta i-a descumpănit. 
Cum agitația din piaţă începuse să scadă spre sfârşitul lunii 
mai, dar nu înceta mediatizarea exagerată şi partizană a 


presei internaţionale, liderii radicali au hotărât să lichideze 
nucleul protestatar, trimițând însă numai o parte a forţelor 
militare, conţinând în primul rând infanterie mecanizată, în 
ziua de 3 iunie în Piaţa Tien Anmen manifestaţia era deja 
vizibil eşuată, mai rămăseseră câteva sute de persoane, în 
marea majoritate venite din provincie şi care nu mai doreau 
să se întoarcă, probabil de frică, în cursul serii de 3 iunie, 
care era o sâmbătă, camioanele militare sunt blocate de 
fluxul populaţiei paşnice aflată în stradă în mod firesc, fără 
vreo participare la mişcarea de protest stinsă în piaţă. 
Neputând să înainteze, trupele care staţionaseră în jurul 
oraşului şi interveniseră sporadic în perioada precedentă, 
sunt atacate de cetăţeni. Fără ordine de foc, militarii sunt 
nevoiţi să accepte prezenţa civililor în preajma şi pe tehnica 
militară şi apare, ceea ce ştim şi din revoluţia română, 
sentimentul unei „fraternizări”, în scurt timp se lansează 
zvonul că armata trimisă împotriva manifestanţilor s-a aliat 
cu aceştia. Grupuri violente se întorc în piaţă şi încep să 
atace clădiri oficiale, în aceste condiţii, trupe noi, aduse 
între timp din ţară, „au luat cu asalt toate centrele 
importante din centrul oraşului şi în primul rând Piaţa Tien 
Anmen. De data asta, coloanelor de autocamioane cu 
militari li s-a deschis drum cu tancuri şi transportoare 
blindate. Afluxul de trupe autopurtate este masiv, în jurul 
Beijingului fiind adusă o armată de circa 200 000 de 
militari”557. Conform poziţiei oficiale chineze, acţiunea a 
produs 30 de morţi din rândurile civililor şi 200 din rândul 
militarilor! Cifrele au fost puse pe seama minciunilor 
propagandei comuniste chineze, dar situaţia, oricât pare de 
neverosimilă, era în realitate foarte aproape de adevăr. 
Totuşi, cum se poate explica o represiune care produce mai 
multe victime în rândul militarilor decât în rândul civililor?! 
Răspunsul era dat în filmul documentar prezentat cadrelor 
militare române. 

Probabil că nimeni nu a fost în stare să explice cu adevărat 
ce sa întâmplat, în detaliu, în acea noapte pe piatra Pieţei 


Tien Anmen, în condiţiile în care relatările presei 
occidentale au fost la rândul lor ridiculizate, ca şi în cazul 
României, de dezvăluirea ulterioară a diversiunii la care s-a 
pretat. Documentarul militar chinez conţinea însă o temă 
surprinzătoare: în zona centrală a Beijingului şi în Piaţa 
Tien Anmen s-a produs o fraternizare a unor trupe militare 
„Şovăielnice” cu populaţia, motiv pentru care trupe fidele 
puterii de stat au intervenit restabilind ordinea, inclusiv 
prin anihilarea trupelor „trădătoare”. Aşadar, din punctul 
de vedere oficial chinez, în Piaţa Tien Anmen avusese loc în 
principal o lupta între doua formaţiuni militare, nu între 
manifestanți şi Armată. Ultima secvenţă a filmului 
documentar - aşa cum mi-a fost relatată de colegi ofiţeri din 
Armata noastră - înfăţişa buldozărele care împingeau către 
un şanţ de la marginea Pieţei Tien Anmen maşini, camioane 
calcinate şi cadavre de civili şi militari la un loc. Imaginea 
era terifiantă şi a rămas imprimată puternic în memoria 
militarilor români. Acesta a fost şi scopul ordinului lui 
Ceauşescu de difuzare a filmului în unităţile militare 
româneşti: iată ce se întâmplă atunci când militarii ezită şi 
„trădează”! Filmul explica şi de ce au fost mai mulţi militari 
morţi decât civili, constituind totodată suportul 
informaţional pentru contestarea postrevoluţionară a 
înscrisului „Piaţa Tien Anmen II” de pe clădirea Arhitecturii: 
în Piaţa Universităţii nu avusese loc în noaptea de 21 spre 
22 decembrie 1989 o confruntare între două formaţiuni 
militare. 

Nu putem ignora acest avertisment dat de Nicolae 
Ceauşescu ofiţerilor români înaintea lui decembrie 1989. 

Schimbarea dispozitivului militar. 

Întors din centrul municipiului Timişoara la 
Comandament, generalul Ştefan Guşă dă trei ordine, în 
primul cere deplasarea la timişoara a unei subunități de 
paraşutişti. În al doilea, cere deplasata în directă 
subordonare a unei subunități de cercetaşi de la Buzău. 


Al treilea ordin era o repoziţionare a subunităţilor aflate în 
oraş; „Până dimineaţă să se retragă toate tancurile în 
cazărmi; să se ia măsuri pentru odihna şi hrănirea 
efectivelor. Misiuni pentru ziua de 18.12.1989: UM 01185 
Timişoara, cu 200 militari, opt TAB-uri, cinci autocamioane, 
o autostaţie, va executa paza CJP Poştei, Băncii, podurilor 
23 August şi Michelangelo; UM 01008 şi 01276 Timişoara, 
cu 400 militari, patru autocamioane, vor asigura paza 
Depozitului ICRA, Gării de Nord, Uzinei Textile, Grupurilor 
emițătoare Radio şi Pieței Traian; UM 01121 şi UM 01970, 
cu 115 militari, vor apăra Comandamentul UM 01024 
Timişoara; UM 01380 Arad cu 210 militari şi trei TAB-uri se 
va dispune în zona Complexului Studenţesc, pieţelor Maria, 
700 şi Mărăşti; UM 01233 Buziaş va apăra Consiliul Popular 
Municipal şi cele două poduri peste Bega din apropierea 
Catedralei ortodoxe; 300 militari din UMO1140 Lugoj se vor 
afla în Piaţa Operei. Se vor constitui patrule conduse de 
ofiţeri în toate zonele de responsabilitate. Rezerva: 200 
militari. Dispozitivul va fi gata până la ora 09.00”558. Acest 
ordin indică apariţia posibilităţii pentru Guşă de a aduce 
forţele militare în poziţii de apărare şi, indirect, de 
interzicere a accesului de pe anumite căi de comunicaţie. 
Amplasarea în noile dispozitive urmărea prevederile 
Regulamentului militar, pe care l-am mai analizat (paza 
obiectivelor militare, economice etc.), dar făcea şi unele 
concesii comenzii politice - Pieţele Maria, 700, Mărăşti, 
Complexul studenţesc, Piaţa Operei. Se mai observă şi 
interpretarea manevrei de interzicere a accesului, nu pe 
stradă cum se întâmplase peste noapte şi cum găsise Guşă 
dispozitivul când a venit, ci prin blocarea podurilor, pe baza 
unei hărţi a oraşului. Este harta mult comentată de presă. 
Utilitatea acelei hărţi a fost modificarea dispozitivului de 
amplasare al subunităţilor MApN, căutând, fără să 
reuşească complet, să respecte legea. Acest ordin mai arată 
convingerea lui Guşă că acţiunea nu s-a terminat, mai ales 
după ce fusese atacat în timpul inspecției şi nu putem şti ce 


a fost în gândul lui - operaţiune organizată sau 
revoluționari? În aceeaşi noapte, la şedinţa cu comandanții, 
generalul Guşă face precizarea că „în continuare situaţia 
rămâne gravă”. 

Aducerea la Timişoara a formațiunilor de paraşutişti şi 
cercetaşi fost o măsură îndelung dezbătută în presă, mult 
timp acreditân-Hu-se ideea (falsă) că aceste subunități au 
fost cele care au devastat pentru a provoca represiunea. 
Am demonstrat că ideea este cel puţin ilogică. Ministerul 
Apărării a lansat ipoteza că motivul aducerii acestor forţe a 
fost neîncrederea lui Guşă în informaţiile pe care le primea 
de la Ion Coman şi de la Nuță. S-a acceptat, în volumul 
editat în 1998 de MApN şi posibilitatea ca generalul Guşă 
să fi început să aibă bănuieli asupra realităţii, a sensului 
real al manifestaţiilor, precum şi asupra provenienţei 
participanţilor, în declaraţia sa olografă din timpul 
procesului, el va face şi următoarele afirmaţii: „Am trimis 
diferiţi ofiţeri în oraş pentru a-mi raporta care este situaţia, 
dar majoritatea au informat că e linişte, deşi se primeau 
multe ştiri alarmante: că familiile ofiţerilor sunt atacate, 
unele depozite sunt atacate şi chiar unele cazărmi sunt 
atacate. Colonelul Rotariu a sunat şi a raportat că i se atacă 
cazarma. l-am ordonat să întărească paza şi în caz că va fi 
atacat să someze şi dacă se pătrunde în cazarmă să tragă 
foc de avertisment, în sus, iar în caz că nu se vor supune să 
tragă la picioare. I-am reproşat că nu cunoaşte realitatea şi 
se conduce după zvonuri lansate de alţii. Să iasă afară din 
birou, să se convingă despre ce este vorba, care este 
realitatea şi numai după aceea să raporteze. Multe dintre 
zvonuri nu s-au confirmat şi aveam impresia că sunt lansate 
cu scopul de a dispersa şi alerga fără rost în diferite locuri”. 
Este o probă că şeful Marelui Stat Major era în confuzie. 
Unităţile erau atacate, însă era vorba de injurii şi aruncarea 
unor obiecte peste gard, precum şi de acuzaţii pentru 
morţii din acea noapte. Au existat într-adevăr şi câteva 
situaţii ciudate: două cazuri în care familiile unor ofiţeri au 


fost amenințate, injuriate şi agresate de vecinii lor unguri 
de la bloc şi un caz în care uşa de acces a scării unui bloc 
locuit de cadre militare a fost găsită sudată, astfel încât să-i 
împiedice să iasă la alarmă. Un incident special a fost cel de 
la Unitatea Militară 01942 din Calea Lipovei, o şcoală de 
şoferi, unde un grup de tineri iresponsabili a încercat să 
pătrundă In unitate pe poarta principală, o dată cu două 
maşini militare. Periaţi de apariţia neaşteptată a civililor 
peste ei, soldaţii în termen ai Şcolii de şoferi - fără şedinţe 
de tragere efectuate - au deschis foc necontrolat. 'Tot acolo, 
ordinul de a trage rafale în sus a permis şi rănirea sau 
uciderea accidentală a unor locatari din blocurile de vizavi. 
Informaţiile derutante, care cereau trimiterea forţelor 
militare în diferite locuri, simultan cu reproşuri că „Armata 
nu îşi face datoria”, veneau de la generalul Nuță. Amândoi 
generalii şi Guşă şi Nuță, au fost prezentaţi de presa 
postdecembristă drept favoriţi ai Elenei Ceauşescu, însă în 
acel moment de la Timişoara o legătură prin comunicaţii cu 
Elena Ceauşescu avea doar Nuță. Apoi, aşa cum atestă 
toate amintirile apropiaților, între Guşă şi Nuță era o mare 
diferenţă de personalitate, moralitate şi nivel de pregătire 
în favoarea lui Guşă. Bănuiala că generalul inginer Ştefan 
Guşă începuse să conştientizeze realitatea situaţiei în care 
se afla este întărită de aducerea celor două subunități 
specializate, de paraşutişti şi cercetaşi, pentru a avea 
informaţii proprii şi sigure. Faptul că el trimitea ofiţeri din 
cazărmi în oraş şi faptul că se simţea dezinformat dovedesc 
logica acelui ordin de deplasare, însă trimiterea cerceta- 
şilor, care aveau misiuni de cercetare în adâncimea 
frontului inamic, în întreprinderi îl aşază pe Guşă, cel puţin 
pentru un moment, în rând cu liderii politici locali care încă 
din noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 au căutat să 
împiedice solidarizarea muncitorilor cu grupurile violente 
din oraş. Informaţiile despre starea de spirit a cetăţenilor 
oraşului şi în particular din întreprinderi veneau pe traseul 
Securităţii locale, erau raportate de generalul Macii lui lon 


Coman, iar acesta le comunica eventual lui Guşă. Aşa cum 
arată depoziţiile ofiţerilor de Securitate din procese, starea 
de spirit a cetăţenilor era rezervată, adică nu aveau de 
gând să iasă în stradă, deşi este uşor de imaginat la ce se 
gândeau peste 290 000 de oameni în noaptea în care se 
trăgea în oraşul lor cu sute de mii de cartuşe. Am întrebat 
câţiva martori din rândul muncitorilor de la Fabrica de 
Ţigarete şi de la ELBA ce simțeau atunci când oraşul vuia 
de răpăitul armelor automate. Răspunsurile au fost 
invariabil dezarmante: „Noi ne vedeam de lucru”; 
„Directorul /secretarul de partid ne-a spus să ne vedem de 
treabă”; „Iot ce ştiam era că armata se luptă cu ungurii 
preotului ăla”! Nu trebuie să scăpăm din vedere că atât pe 
linie politică, cât şi pe linia Direcţiei II a Securităţii (în 
economie) existau suficiente mijloace de a şti ce se petrece 
în întreprinderi. 

Astfel, trimiterea de către Guşă a cercetaşilor în 
întreprinderi nu avea decât o singură logică: se considera 
dezinformat de factorul nolitic şi de Securitate, i se cereau 
deplasări de trupe în diferite locuri din oraş, scotând astfel 
efectivele din dispozitivul pe care abia jl stabilizase şi din 
misiunile stricte de apărare. Cu toate acestea, nu în 
întreprinderi se afla problema lui Guşă, dacă ar fi să ne 
limităm la pretenţiile oficiale ale Armatei, că nu s-a implicat 
în represiunea politică. Securitatea a depistat prezenţa 
luptătorilor DIA în mai multe grupuri de manifestanți din 
oraş, apoi şi pe cei infiltraţi în întreprinderi, menţionând în 
notele de filaj că aceştia sunt înarmaţi. Au avut asupra lor 
pistolete, dar documentele militare oficiale demonstrează 
că nu le-au folosit. Unii ofiţeri de Securitate afirmă şi astăzi 
că acele documente militare au fost falsificate. Nu există 
însă nici o probă, decât mărturii izolate că după revoluţie 
au fost rescrise acte şi documente întregi aparţinând 
unităţilor militare, într-o declaraţie olografă, dată de 
generalul Macii la 24 februarie 1990, el afirma: „în zilele de 
17-18 decembrie 1989 cât am stat la Timişoara în unele 


întreprinderi din oraş au fost prinşi 9 ofiţeri îmbrăcaţi în 
civil de către muncitori şi aduşi la Inspectoratul Judeţean de 
Interne. Aceştia au fost legitimaţi de organele de Interne 
locale şi s-a stabilit că făceau parte din Direcţia de 
Informaţii a Armatei; erau aduşi din Bucureşti şi fuseseră 
aduşi la Timişoara să facă muncă de informaţii. l-am dat 
telefon lui lon Coman despre acest lucru şi acesta mi-a 
confirmat că au fost aduşi 50 de inşi din cadrul Direcţiei 
arătate, dar care sunt slab pregătiţi, fiind prinşi”559. Dacă 
aceştia sunt diversionisţii, ne-am procopsit! Dar Macii făcea 
cel puţin două confuzii: luptătorii DIA ajunseseră la 
Timişoara la ora 07.40 din ziua de 18 decembrie, oră 
confirmată de Jurnalul operaţiilor al unităţii lor, de 
diagrama aeronavei cu care au venit şi de Registrul aerian 
al Aeroportului Timişoara. Aşadar, nu erau în oraş pe 17 
decembrie, în al doilea rând, Macri afirmă că au fost aduşi 
de la Bucureşti, deşi veneau de la Buzău. Militarii respectivi 
au fost prinşi în perioada 18-20 decembrie, nu în aceeaşi zi, 
de ofiţerii de Securitate şi de personalul întreprinderilor 
aflat în serviciul de pază al întreprinderilor, în unele cazuri, 
cum au fost cele două din ziua de 20 decembrie, luptătorii 
DIA, având misiunea să stabilească starea de spirit a 
muncitorilor, au sărit gardul unor întreprinderi goale, 
muncitorii fiind în centrul oraşului! Autorul nu exclude 
posibilitatea ca unele documente, cum este de exemplu 
Jurnalul de luptă al Batalionului 404, să fi fost falsificat 
ulterior, însă nu are alte probe. Din păcate, Istoria se scrie 
şi aşa, rămâne astfel confirmată şi se transmite urmaşilor ca 
probe. Cândva, peste ani, un istoric sau un cercetător 
ocazional va da peste un fragment de text sau peste un 
document secret şi îl va publica. Inflexibilă, Istoria va merge 
mai departe. 

Ceea ce trebuie să reținem în legătură cu acest moment 
precis al evenimentelor este că reorganizarea dispozitivului 
militar ordonată de generalul Guşă a fost interpretată la 
Bucureşti drept „un pas înapoi” făcut de Armată. 


Retragerea subunităţilor în poziţii de apărare, în principal 
de protecţie a unor clădiri, lăsa din nou cele mai multe căi 
de comunicaţii şi centrul oraşului la dispoziţia 
manifestanţilor şi împiedica manevrele represive de tip 
terorist ale generalilor Nuţă şi Mihalea, prin reducerea 
posibilităţilor de acoperire a operaţiei. Asigurările date de 
la Timişoara lui Bobu de către Ion Coman, precum şi 
asigurările date de Bobu lui Ceauşescu, devreme dimineaţa, 
că la Timişoara situaţia a fost pacificată, au permis nu 
numai plecarea dictatorului în Iran, ci şi acceptarea 
manevrelor de schimbare a dispozitivului militar ordonate 
de Guşă. În fapt, grupurile diversioniste părăsiseră deja 
Timişoara, astfel că potenţialul agresiv al mişcărilor de 
stradă se reducea la timişoreni hotărâți să nu cedeze 
iniţiativa şi să nu piardă ocazia, la cetăţeni îngrijoraţi şi 
revoltați de canonada de peste noapte, precum şi de zvonul 
că sunt sute de morţi căzuţi pe străzile oraşului lor. După 
revoluţie, Coman a fost arătat cu degetul de mulţi adepţi ai 
ideii că rămânerea lui Ceauşescu în ţară ar fi rezolvat 
cumva lucurile la Timişoara şi că plecarea lui a fost 
determinată de „dezinformarea” lui Ceauşescu de către 
Coman. Este adevărat că în dimineaţa de 18 decembrie, în 
jurul orei 06.00, Ceauşescu l-a sunat pe Coman şi l-a 
întrebat dacă poate pleca liniştit în Iran. „l-am răspuns că 
poate pleca liniştit şi să nu ducă nici o grijă” - a mărturisit 
Coman în proces, în dimineaţa de 18 decembrie diversiunea 
încetase la Timişoara, spargerile izolate de magazine şi 
atacurile unor depozite aparţinând lumii interlope deja mult 
mai bine organizate în două zile de tulburări civile. 
Bineînţeles, revoluționarii amestecă lucrurile, atribuind 
toate distrugerile lumii interlope de care caută să se 
diferenţieze total pentru a înnobila revoluţia. 

În acea dimineaţă, schimbarea dispozitivului militar a avut 
propria sa istorie, nu mai puţin importantă pentru 
înţelegerea unor întâmplări legate de represiune. 


— Aşa cum am văzut, ministrul Milea a transmis peste 
noapte ordine (relativ) noi lui Guşă, care au vizat în 
principal retragerea tancurilor din stradă din cauza 
riscurilor la care se expuseseră în ziua precedentă. Nici o 
armată profesionistă nu trimite tancurile într-un oraş. La 
proces, lon Coman va încerca să acrediteze ideea că ordinul 
de retragere a blindatelor i-a aparţinut, aducând drept 
argument şi atitudinea dură pe care a adoptat-o în 
dimineaţa de 18 decembrie faţă de cei doi generali, Nuță şi 
Guşă, pentru faptul că ascultă ordinele superiorilor lor pe 
linie ierarhică, Milea şi Postelnicu, fără avizul său. El nu 
face decât să confirme faptul că se afla la Timişoara în 
calitate de reprezentant şi împuternicit al comandantului 
suprem şi deţinea întreaga responsabilitate: „în dimineaţa 
când am discutat la telefon cu Nuță şi cu Guşă le-am cerut 
ca mai înainte de a lua legătura cu miniştrii lor, să mă pună 
pe mine în temă cu ce vor raporta după care să mă 
informeze despre ordinele pe cale le primeau”560. Este un 
secret ascuns în această pretenţie. Milea şi-a dat seama de 
eroarea neprofesionistă pe care o făcuse şi a dat ordinul de 
retragere a tancurilor din oraş fără să-l anunţe pe Coman. 
Lipsit de tancuri, Coman îi cere lui Guşă compensarea forţei 
trupelor cu TAB-uri, motiv pentru care este adusă unitatea 
de la Buziaş şi introdusă în dispozitivul din oraş, la 
Catedrală. Totodată, pentru a stăpâni situaţia din oraş şi 
pentru a acoperi cu anumite măsuri asigurările date lui 
Ceauşescu, lon Coman se va Ocupa de verificarea atitudinii 
muncitorilor din întreprinderi şi de cooperarea deplină 
între forţele MI şi MApN. Pentru această a doua problemă 
el a cerut celor doi generali să se prezinte la CJP pentru a 
pune toate dispozitivele pe o hartă unică. Scopul ambelor 
măsuri luate de Coman, verificarea situaţiei din 
întreprinderi şi unificarea dispozitivelor, era precis: 
împiedicarea muncitorilor să iasă în stradă. El se va deplasa 
personal în 7 întreprinderi pentru a face prezenţa şi îi va 


opri ferm prin ordin pe cei doi generali să mai comunice cu 
miniştrii lor fără să-l informeze. 

Ultima minciună politică. 

La ora 05.20, lon Coman vorbeşte la telefon cu Emil Bobu 
şi îl informează că situaţia de la Timişoara este sub control. 
La 05.30 Bobu îl sună pe Ceauşescu acasă şi îi comunică 
acelaşi lucru. Ceauşescu se interesează de pregătirile 
pentru „mobilizarea activului de partid” din Timişoara cu 
scopul de a „înfiera acţiunea elementelor declasate care au 
provocat dezordini” în oraş. Încă din 17 decembrie, de la 
ora 23.00, la Timişoara fusese trimis Cornel Pacoste cu 
scopul de a coordona activităţile organizaţiilor de partid din 
municipiu pentru obţinerea unei atitudini publice, 
propagandistice, de condamnare a acţiunii manifestanţilor 
şi de confirmare a stăpânirii situaţiei de către partid. 
Totodată, Ceauşescu îi convoacă pe Milea, Postelnicu şi Vlad 
la reşedinţa din Bulevardul Primăverii pentru o ultimă serie 
de ordine, înainte să plece în Iran. 

Sofronie Florea, secretarul Comitetului Judeţean de 
Partid, va organiza şedinţa de instruire cu activul de partid 
şi va arăta în instanţă că „în dimineaţa de 18 decembrie 
1989, la ora 08.00, la Comitetul municipal de partid a avut 
loc instruirea activului de partid şi de stat la care, în afară 
de mine, au participat Bălan Radu, Matei Ilie, Pacoste 
Cornel, activul judeţean şi municipal de partid, secretarii de 
partid din întreprinderi, directorii şi ceilalţi şefi de 
întreprinderi şi instituţii. Luând cuvântul în cadrul acestei 
şedinţe, Bălan Radu a comunicat că s-a decretat starea de 
necesitate în municipiul Timişoara şi, ca atare, este indicat 
să nu se circule în grup, oamenii muncii având 
obligativitatea să se deplaseze la şi de la locurile de muncă 
pe itinerariile cele mai scurte, că se va interzice vânzarea 
băuturilor alcoolice, se vor sista spectacolele, că este 
necesar să fie luate măsuri ca salariaţii să nu iasă în stradă, 
că fiecare organ de partid trebuie să cunoască nominal pe 
cei care lip-sesc de la locul de muncă şi cauzele. A pus 


accent pe necesitatea luării unor măsuri care să asigure 
desfăşurarea în bune condiţii a activităţii productive. A 
caracterizat actele de devastare ca fiind antistatale. A mai 
precizat că armata a primit ordin să tragă şi că a tras, 
rezultând morţi şi răniţi”561. A fost o tentativă de a bloca 
solidarizarea muncitorilor timişoreni cu manifestanţii care 
fuseseră pe stradă în noaptea precedentă. Sebpul principal 
a fost intimidarea, de aceea a fost invocată deschiderea 
focului de către Armată în condiţiile stării de necesitate-şi 
mai ales ameninţarea că va trage în continuare. Matei Ilie a 
întărit şi el mesajul acesta, subliniind că este stare de 
necesitate, că Armata a fost înarmată cu muniţie de război 
şi că va trage. Cornel Pacoste a insistat pe organizarea 
adunărilor generale ale oamenilor muncii de solidarizare cu 
Ceauşescu şi înfierare a actelor de huliganism. Directorii de 
instituţii şi secretarii de partid din întreprinderi au primit 
sarcina să organizeze adunările generale ale oamenilor 
muncii pentru a transmite mesajele de intimidare şi pentru 
a lua poziţie critică împotriva actelor de huliganism. Câteva 
din acestea au fost filmate şi transmise la televiziune, iar 
presa locală a publicat mai multe articole şi reportaje pe 
aceeaşi temă. Este interesant de semnalat că unii dintre 
directorii de întreprinderi şi anume cei cu grade şi funcţii 
militare, au fost preveniţi de generalul Stănculescu încă din 
noaptea de 17 decembrie să fie foarte prudenţi, dându-le 
de înţeles exact contrariul celor anunţate oficial. Unul din 
cazuri, directorul întreprinderii Optice Timişoara, avea să 
declare: „în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, pe la 
ora 01.00, am fost sunat de generalul Stănculescu care se 
interesa de situaţia existentă în unitate. După ce i-am 
răspuns că nu este nimic îngrijorător, acesta mi-a cerut sa 
fiu atent la tot ce fac, afir-mând că nu este timp de alte 
discuţii. Am înţeles prin aceste vorbe că trebuie să-mi 
drămuiesc fiecare pas de acţiune şi în sinea mea am i făcut 
legătura cu cauzele reale care îi determinaseră pe oameni 
să iasă în stradă”562. Şi această atitudine a generalului 


Stănculescu se adaugă ipotezei că a ştiut din timp care este 
secretul diversiunii de la Timişoara. Adevărul este că în 
dimineaţa de 18 decembrie, care era luni, prima zi 
lucrătoare a săptămânii, locuitorii Timişoarei s-au dus la 
locurile de muncă. Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a oprit 
să formeze un grup protestatar, să se ducă la CJP pentru a 
cere explicaţii despre intervenţia militară de peste noapte, 
să abordeze trupele militare pentru a afla care este situaţia. 
Sentimentul apartenenţei la un partid care avea 
responsabilităţi şi obligaţia de a da explicaţii în faţa 
membrilor săi, în ultimă instanţă a muncitorilor, nu 
funcţiona (nu se manifesta). La locurile de muncă au fost 
adunaţi în lungi şedinţe şi au asistat pasiv la declaraţii de 
solidaritate faţă de Ceauşescu, aflând totodată că în oraş au 
acţionat nişte huligani şi nişte agenţi străini, că Armata şi-a 
făcut datoria. Organizațiile de partid au făcut prezenţa 
pentru a depista absenţii, bănuiţi astfel că au participat la 
evenimentele de peste noapte. Acest act, aşa cum a fost el 
raportat la CJP şi înregistrat oficial, semnala un număr 
extrem de mic - unu-doi absenţi nemotivaţi doar la câteva 
întreprinderi - astfel că dimensiunea represiunii, prin 
numărul de morţi şi răniţi - 59 de morţi, aproximativ 280 de 
răniţi - nu se înfăţişa salariaţilor drept atât de gravă pe cât 
era în realitate, în timpul cercetării din 2003-2004 am stat 
de vorbă cu mulţi salariaţi din întreprinderi timişorene şi 
am aflat că erau într-adevăr foarte derutaţi de contradicţia 
între realitatea numerică din întreprindere (IOT, UMI, 
ELBA, Fabrica de Tutun) şi ceea ce auzeau, fie în stradă, fie 
de la cei care îi contactau din stradă. Efectuarea prezenţei 
din oră în oră, precum şi asigurările date de secretarii de 
partid că se va îmbunătăţi aprovizionarea şi vor fi plătite 
salariile integral au condus la inactivitatea revoluţionară a 
muncitorimii timişorene, care nu a reacţionat nici în ziua de 
18 decembrie, deşi peste noapte oraşul vuise. După 
şedinţele respective, unii participanţi la evenimentele nopţii 
trecute au început să relateze sporadic faptele colegilor lor, 


temându-se să nu fie arestaţi. Subiectul cel mai penetrant a 
fost existenţa morţilor la Spitalul judeţean. Având în vedere 
intensitatea focului de peste noapte, auzit de toată lumea, 
precum şi relatările involuntar exagerate ale participanţilor, 
imaginea despre numărul morţilor, aşa cum era ea 
prezentată de agitatori, de participanţi la luptele din timpul 
nopţii» a căpătat proporţii la primele ore ale dimineţii. 
Foarte puţini aveau însă imaginea exactă a tragediei. 
Muriseră din întreprinderile timişorene aproximativ 20 de 
muncitori, ceilalţi până la 59 provenind din rândurile 
funcţionarior, elevilor şi studenţilor. La numărătoarea pe 
care o fac revoluționarii (de exemplu, Marius Mioc) apar 70 
de morţi, cifră fără nici un suport probatoriu şi în care intră 
şi 7 neidentificaţi. Aceştia din urmă sunt prezentaţi de 
Procuratură ca provenind probabil din alte localităţi, iar de 
Securitate ca fiind din rândul diversionisţilor veniţi din 
Ungaria, în timpul dialogului purtat de autor cu domnul 
Traian Orban la Muzeul Revoluţiei din Timişoara în ziua de 
4 decembrie 2003, cunoscutul revoluţionar avea să facă 
unele precizări neaşteptate: „Traian Orban: La Timişoara 
nu avem doar 7 neidentificaţi, ci şi 17 dispăruţi. Dacă prin 
ipoteză şi cu mari eforturi am reuşit să mai identificăm doi 
din rândul celor şapte, nu ştim nimic despre cei 17. 

AMS: Bine, dar ce vă face să credeţi că cei identificaţi sunt 
din rândul celor 7 neidentificaţi şi nu provin din rândul 
celor 17 dispăruţi? 

TO: Au fost iniţial 9, au mai rămas 6 sau 5. Am mai primit o 
seamă de cereri ale unor urmaşi şi s-au stabilit două 
identități după. Media de vârsţă şi după unele 
semnalmente. Avem şi un caz în care identificarea este 
destul de certă, dar rudele nu au făcut nici un efort să ne 
ajute, nu s-au interesat. 

AMS: Aşadar, numărul persoanelor neidentificate în urma 
evenimentelor din Timişoara ar fi 22 sau 24? 

TO: Da şi în unele cazuri nici nu încape loc pentru 
povestea cu ""ga peste graniţă. Ştiţi că a apărut ideea că 


mulţi oameni au fugit după revoluţie în străinătate... 

AMS: Sau, pur şi simplu, au profitat de deschiderea 
graniţelor, au rămas pe undeva şi nu-i mai interesează 
rudele din România... Unii or fi prin puşcării.,).; - 

TO: Vă dau un exemplu, Otto Zontec, om de 56 de arii, nu 
era un aventurier, o persoană care să fugă peste graniţă. La 
Timişoara avem în realitate 5 sau 6 neidentificaţi şi 17 
dispăruţi. Evidenţa lor, pe baza sesizărilor făcute din mai 
multe localităţi din ţară, se afla la Primărie. 

AMS: Vreţi să spuneţi că între cei dispăruţi la Timişoara 
mulţi nu erau din Timişoara? 

TO: Nu, mulţi nu erau din Timişoara. 

AMS: Domnule Orban, sunt puţin derutat. lertaţi-mi 
insistența, dar.,; calitatea de martir oferă nişte avantaje. 
Este posibil să nu revendice nimeni 22 de cadavre, care 
oferă 22 de certificate de martir? 

TO: Nu, nu m-aţi înţeles. Cele 17 persoane dispărute sunt 
revendicate de 17 familii, dosarele lor sunt la Primărie. 

AMS: Păi atunci, în cazul ăsta este posibil să avem 17 plus 
5 sau 6 cadavre nerevendicate de nimeni între cele 40 arse 
la Bucureşti? Ale cui sunt?” 

În tabelul întocmit de Ministerul Sănătăţii în 1991 şi 
înaintat Senatului României, la judeţul Timiş apar 26 de 
persoane decedate neidentificate, acoperind probabil tot 
judeţul şi tot intervalul 17-26 decembrie563. Modul 
improvizat în care s-a făcut identificarea cadavrelor nu 
oferă informaţii certe că cei care sunt îngropaţi în cimitirul 
eroilor din Timişoara sunt chiar cei înscrişi pe pietrele 
tombale. Barbaria morbidă a furtului cadavrelor şi a arderii 
lor în crematoriul de la Bucureşti ne răpeşte şi această 
certitudine. 

Emisiunile posturilor de radio străine erau încă prudente, 
schematice. Europa liberă începe să primească telegrame 
pe fluxul de ştiri abia după miezul nopţii, dar conţinutul lor 
era extrem de vag -graniţa închisă, existenţa unei 
manifestații de simpatie pentru Laszlo Tokes, apariţia 


trupelor Armatei în oraş, deschiderea focului, însă fără 
descrierea consecinţelor564. Lucrătorii secţiei române. 
Europei libere probabil că au fost şi ei circumspecţi atunci 
când le-au sosit ştiri de genul „4 000 de demonstranți se 
aflau la biserica reformată”, loc unde nu încap nici 500. 
Mijloacele de presă americane şi canadiene vor reacţiona 
abia din 19 decembrie565. 

În jurul orei 08.00 dimineaţa Milea, Postelnicu şi Vlad sunt 
chemaţi acasă la Nicolae Ceauşescu. Milea i-a dat asigurări 
lui Ceauşescu că lucrurile sunt pacificate la Timişoara. La 
ora 08.30, Nicolae Ceauşescu a decolat spre Iran. La 
conducerea statului rămâne un triumvirat format din Elena 
Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu, sprijinit de 
ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. Primul ordin dat de 
acest triumvirat l-a vizat pe şeful de stat major al Gărzilor 
patriotice care a fost convocat şi i s-a comunicat că „va 
executa numai ordinele transmise de Curticeanu, Mănescu 
şi Bobu”566. Din ordinul generalului Ilie Ceauşescu în 
unităţile militare din responsabilitatea Armatei 3 se 
organizează şedinţe cu activul de partid şi instruiri ale 
cadrelor şi militarilor asupra evenimentelor de la Timişoara, 
dându-se ordine pentru încazarmare, adică izolarea 
informaţională a militarilor în unităţi, în susţinerea 
afirmației că ceea ce se întâmplă la Timişoara este o acţiune 
a trupelor Tratatului de la Varşovia condusă de URSS, Ilie 
Ceauşescu a comunicat conducerii Armatei 3 şi unităţii 
militare din Timişoara că se va deplasa la Timişoara, 
aducând cu el şi dovezile, într-adevăr, în dimineaţa zilei de 
18 decembrie, acesta soseşte în oraş, contactându-i mai 
întâi pe Ion Coman şi pe generalul Stănculescu, 
informându-i că deţine informaţii care atestă implicarea 
străină în evenimente. Colonelul Popescu, şeful 
Inspectoratului Judeţean al MI, a surprins momentul în care 
Ilie Ceauşescu i-a arătat „dovezile” generalului Nuță: 
„înjurai orei 08.15 a sosit la Inspectorat generalul Ilie 
Ceauşescu care i-a dat generalului Nuță două coli 


ministeriale pe care erau dactilografiate câteva fraze. După 
ce le-a citit, generalul Nuță s-a exprimat: «Da, se. Vede că 
este mână din exterior», după care le-a băgat în mapă”567. 

Înscrisurile prezentate de Ilie Ceauşescu conţineau 
fragmente (citate comentate politic) din celebrele 
telegrame primite de la ataşaţii militari din Ungaria şi 
Iugoslavia. Ilie Ceauşescu s-a dus la Comandamentul 
Diviziei, instruindu-şi politrucii pe baza acestor hârtii, 
aceştia la rândul lor ţinându-şi şedinţele cu activul de partid 
pentru a le transmite concluzia că la Timişoara au acţionat 
şi acţionează în continuare elemente diversioniste străine. 
La recomandarea lui Ilie Ceauşescu activiştii de partid din 
unităţile militare au dat ordin pentru sigilarea tuturor 
aparatelor de radio şi TV din unităţi. Informaţia despre 
diversiunea străină a ajuns până la trupă, dar numai la 
militarii care se aflau în cazărmi. Nu ştim cât şi citeau 
crezut în veridicitatea lor, dar actul de propagandă şi de 
mobilizare psihologică a existat. 

Începând cu ora 12.00, Ion Coman şi Ilie Matei se 
deplasează în şapte întreprinderi timişorene pentru a 
verifica prezenţa la lucru şi dacă există victime din 
rândurile muncitorilor, „în urma discuţiilor avute cu 
conducerile administrative şi politice ale acestor unităţi am 
aflat că prezenţa era cea obişnuită, că nu existau victime, 
cu una sau două excepţii şi că directorilor le era teamă că 
vor fi atacați. La întrebarea mea: «De cine să fie atacați», 
aceştia au replicat: «De cei care au distrus oraşul» şi mi-au 
cerut să dau aprobare pentru ca armata (de fapt atât cei de 
la Ministerul Apărării Naţionale, cât şi cei de la Ministerul 
de Interne) să-i apere”568. Este o altă minciună politică 
lansată cu scopul de a justifica prezenţa forţelor militare la 
porţile întreprinderilor. Apărarea unităţilor economice era 
asigurată, conform legilor statului comunist, de Gărzile 
patriotice, organizate şi instruite în fiecare întreprindere, 
având la dispoziţie armament stocat în depozite speciale 
aflate în incintă. lon Coman nu explică de ce, din ordinul 


său, muniţia aflată în depozitele Gărzilor patriotice din 
întreprinderi a fost ridicata de Armată. Explicăm noi: 
pentru ca muncitorii revoltați să nu aibă şi arme cu care să 
iasă în stradă împotriva regimului. 

Astfel devine destul de clar, în hăţişul de declaraţii ocolite 
şi dezinformări, că schimbarea de către generalul Guşă a 
dispozitivului militar, din ordinul ministrului Milea, încă de 
la miezul nopţii de 17 spre 18 decembrie, a fost 
transformată de factorul politic local în acea zi într-o 
misiune de patrulare, interzicere şi blocare a muncitorilor 
în întreprinderi. O astfel de acţiune este caracteristică stării 
de asediu. 

Bineînţeles, nici o lege nu autoriza o astfel de măsură şi 
nici un document oficial nu îndreptăţea forţele Ministerului 
Apărării Naţionale să ţină întreprinderile timişorene sub 
asediu. 

Activităţile Procuraturii. 

La Timişoara, procurorul general adjunct Diaconescu ia 
primele măsuri pe linia Procuraturii: „Dimineaţa am mers la 
Procuratură. Atât cât aflasem, erau mulţi morţi. Am dat 
telefon la Procuratura Generală şi am vorbit cu directorul 
Direcţiei anchete, Comşa Dorel, să trimită cu avionul doi 
procurori criminalişti care să coordoneze activitatea de 
identificare a cadavrelor. Au fost trimişi Ovidiu Petrescu şi 
Vasile Greblea (şeful laboratorului criminalistic). Lui Tilincă 
i-am ordonat să nu mai trimită pe nimeni la penitenciar şi să 
se mobilizeze toţi la autopsii, coordonate de cei 2 
criminalişti. De acolo m-am întors la Inspectorat, pentru a 
obţine informaţii. Apăruse Nuță. El ne-a informat că cei mai 
mulţi morţi sunt la Spitalul judeţean, la serviciul medico- 
legal, dar că sunt şi la alte spitale. Am cerut celor de la MI 
să le aducă pe toate la serviciul medico-legal. În cursul 
dimineţii, până în jurul orelor 11.00-12.00, fuseseră aduse la 
Spitalul judeţean, Serviciul medico-legal, 42 de cadavre. 
Erau aşezate pe jos, pe coridoare, în Serviciul medico-legal 
erau doar două mese de prosectură. Morţii aceştia 


proveneau din stradă, în marea majoritate şi din spital, 
decedaseră ulterior, nu au putut fi salvaţi. Din cei 42 de 
morţi au putut fi identificaţi atunci 13, pentru că aveau acte 
la ei sau fişa clinică adusă din spital. Până seara s-au strâns 
56 de cadavre”. Informaţia este confirmată de procurorul 
cri-oiinalist Ovidiu Petrescu: „Am ajuns la sediul 
Procuraturii judeţene Timiş în jurul orei 12.30, după ce 
traversând oraşul am văzut şi am aflat despre evenimentele 
ce au avut loc acolo în ziua şi noaptea precedente. La sediul 
Procuraturii judeţene l-am întâlnit pe domnul Gheorghe 
Diaconescu care ne-a trasat sarcina, mie şi colegului 
Greblea Vasile, de a ne deplasa la morga spitalului judeţean 
şi de a coordona acolo activitatea colegilor de la Timişoara 
în vederea examinării medico-legale şi a identificării 
cadavrelor existente569. Până în jurul orei 16.30 
operaţiunile de examinare medico-legală şi de identificare a 
cadavrelor au fost finalizate, în condiţiile descrise de 
Gheorghe Diaconescu. Vom sublinia anumite pasaje 
importante pentru a putea lămuri unul din misterele 
revoltei de la Timişoara: „în ce priveşte cadavrele, am dat în 
toate cazurile dispoziţii scrise de efectuare a expertizei 
medico-legale, întocmirea de formulare şi s-a încheiat un 
proces-verbal pentru fiecare cadavru. Documentele 
conţineau descrierea vestimentară, fizică, rănile, anumite 
semne particulare. S-au făcut fotografii judiciar-operative 
de către echipa specială a Miliției condusă de colonelul 
Ghircoiaş, şeful Inspectoratului de criminalistică al IGP Nu 
s-au făcut autopsii pentru ca nu era timpul şi nu erau nici 
mijloace - acolo erau trei medici şi două mese. S-a făcut 
constatare medico-legală, care este o examinare mai 
sumară decât autopsia. De exemplu, dacă a fost un caz 
strivit de tanc, ce să-l mai deschizi? La majoritatea 
cadavrelor, orificiul de intrare era în zona pectorală, s-a 
făcut incizie, s-a găsit proiectilul, a fost prelevat în prezenta 
procurorului, a medicului legist, ofițerului de judiciar al 
judeţului, plus lucrătorul criminalist (foto) sub 


supravegherea celor doi criminalişti de la Bucureşti, în 
condiţiile de acolo nu se putea face mai mult. S-a întocmit 
un dosar pentru fiecare cadavru, deci 56 de cadavre în ziua 
de 18 decembrie. Procurorii au plecat cu dosarele de acolo, 
iar criminaliştii cu filmele pentru developare la inspectorat. 
Precizez că în noaptea aceea au dispărut filmele”. Această 
mărturie este importantă, deoarece, în anii trecuţi de la 
revoluţie şi până astăzi, atât presa cât şi diferite organizaţii 
revoluţionare au identificat neefectuarea autopsiilor cu 
neefectuarea nici unei proceduri legale de către 
Procuratură, insinuându-se sau chiar acuzându-se 
complicitatea acesteia la cazul furtului cadavrelor. 
Procurorii, în frunte cu Diaconescu, n-ar fi întocmit aceste 
acte scopul de a şterge urmele morţilor şi pentru a putea fi 
declaraţi fugiţi peste granitâ. Este fals. Aşa cum s-a 
constatat în timpul proceselor pe această speţă din 
perioada 1990-2002, Procuratura întocmise suficiente 
documente pentru ca existenţa morţilor, cauza morţii şi 
elementele preliminare ale identificării să se poată constitui 
în dosare ale unei anchete. Pentru asta au existat probe. Ce 
aflăm de la Gheorghe Diaconescu şi de la Ovidiu Petrescu? 
Aflăm că au existat dispoziţii scrise de efectuare a 
expertizei medico-legale, că au fost completate formularele 
tipice acestor cazuri, că s-au făcut fotografii judiciar- 
operative de către Miliție şi, mai ales, că „s-a găsit 
proiectilul, a fost prelevat în prezenţa procurorului, a 
medicului legist, ofițerului de judiciar al judeţului, plus 
lucrătorul criminalist (foto) sub supravegherea celor doi 
criminalişti de la Bucureşti”, adică numeroase probe 
identificate şi strânse cu martori, în particular, mărturiile 
acestea arată că celebrele gloanţe inexistente de la 
Timişoara şi cu ajutorul cărora s-ar fi putut identifica 
armele din care s-a tras, au existat şi au fost extrase din 
cadavre. Ce mai ştim? Că până la ora 18.00 din ziua de 18 
decembrie 1989, procurorul criminalist Ovidiu Petrescu 
întocmise procesul-verbal-cadru al cazurilor de omucidere 


de la Timişoara prin arme de foc şi că fuseseră întocmite 
dosare pentru fiecare persoană decedată. Aceste dosare, 
aflate în mâinile procurorilor, trebuiau completate cu 
probele aflate la Miliție (fotografii judiciar-operative, fişele 
gloanţelor prelevate din fiecare cadavru şi eventual analiza 
balistică a lor, identificarea pe baza de fişier de evidenţă a 
populaţiei a persoanelor decedate). Toate aceste probe au 
dispărut de la Timişoara. Ele au fost cerute de Postelnicu la 
Bucureşti şi trimise de Nuță. Astfel, în custodia Procuraturii 
de la Timişoara au rămas numai dosarele cu formularistica 
întocmită de procurori, fără probe. Măi poate fi subliniat ca 
semnificativ şi faptul că echipa de procurori condusă la 
Timişoara de Gheorghe Diaconescu nu a încercat să 
ascundă cauza morţii victimelor represiunii, toate dosarele 
întocmite, cu excepţia celui al femeii strivite de tanc, 
precizând drept cauză a morţii împuşcarea cu arme de foc 
militare. Ne aşteptam, în atmosfera de criminalitate 
generalizată, creată de presa postdecembristă, ca forţele 
ceauşiste de represiune - Armată, Ministerul de Interne, 
Securitate şi Justiţie —, fidele dictatorului, să fi acţionat 
unitar cu acesta. A fost creată impresia că forţele de ordine 
au acţionat orbite de ură şi îndrăgostite de Nicolae 
Ceauşescu şi de regimul comunist. Lucrurile nu au stat aşa. 
Nu putem identifica voinţa expresă de a ucide decât la 
cuplul Nuţă-Mihalea, cu scopul de a intimida manifestanţii 
prin acte de terorism şi de a-i obliga să nu mai iasă în 
stradă, precum şi la câţiva militari dintre care doar o parte 
au fost identificaţi şi trimişi în judecată. Un caz aparte îl 
reprezintă despresurarea tancurilor din Calea Girocului. 
Este adevărat că Procuratura a lucrat superficial, 
prevalându-se de condiţiile improprii de la faţa locului 
pentru a efectua autopsiile. Putem arăta aici că 
neefectuarea expertizei în cazul femeii călcate de tanc a 
fost un alt exemplu de superficialitate, deoarece chiar şi în 
acest caz aparent simplu analiza corpului trebuia să facă 
anumite determinări, cum ar fi, de exemplu, dacă persoana 


decedată consumase alcool, dacă nu cumva fusese mai întâi 
împuşcată şi apoi se trecuse cu tancul peste ea, căzută din 
cauza rănii sau deja moartă, astfel încât să poată fi 
identificată responsabilitatea reală a conducătorului acelui 
blindat. Dar probabil că la ora aceea nimeni nu se gândea 
că militarii şi civilii (Gărzi patriotice plus persoane de sprijin 
ale MI) care au tras vor fi trimişi în vreo judecată. 

Pentru a înţelege mai bine povestea „furtului cadavrelor”, 
vom părăsi cronologia strictă a evenimentelor şi vom face 
un salt de câteva ore în timp. Pe parcursul interviului 
acordat de Gheorghe Diaconescu autorului în ziua de 3 
septembrie 2003, acesta a făcut unele precizări interesante 
asupra cazului: „Gheorghe Diaconescu: în jurul orei 20.00 
din ziua de 18 decembrie, am fost chemat la spital de şefa 
Direcţiei sanitare, doctoriţa Rodica Novac, care era 
îngrijorată că n-are unde să pună cadavrele şi există 
pericolul unei infecţii intraspitaliceşti. Era hotărâtă sa se 
ducă Ia partid să-l informeze pe Coman în legătură cu 
această situaţie. Cadavrele proveneau prin moarte violentă, 
în marea majoritate prjn foc de armă. Din acest punct de 
vedere lucrurile erau lare. Rodica Novac m-a însoţit la CJP 
şi l-a informat pe Coman De acolo am plecat acasă la Ursu, 
dar după 30 de minute a telefonat Nuță: «Veniţi repede la 
inspectorat, vă trimit o maşina» - Am fost dus într-o sală 
unde fusese amenajat un prezidiu la care stăteau Macri, 
Nuță, Mihalea şi cred că şi Sima, dar nu sunt sigur. Fără 
Coman. Am fost invitat să iau loc în sală, unde se aflau circa 
30 de persoane. Chestiunea aceasta, invitarea mea în sală 
în loc de prezidiu, m-a deranjat, era ofensatoare. Eram 
totuşi procu-rorul-şef adjunct al ţării. Generalul Nuță a luat 
cuvântul şi a anunţat că s-a hotărât să se facă alte autopsii, 
fiindcă cele de la spital nu sunt edificatoare, motiv pentru 
care cadavrele trebuie duse la Bucureşti în noaptea asta. Aş 
vrea să mă înţelegeţi exact, în contextul precis de atunci: 
eram cu capsa pusă! Elena Ceauşescu mă declarase 
trădător iar ăştia luau hotarâri într-un domeniu care îmi 


aparţinea. Am intervenit din sală pe un ton iritat: «Nu e 
nevoie de aşa ceva, problema este a noastră, omorurile sunt 
de competenţa Procuraturii, nu a Miliției». Macri şi apoi 
Nuţă au insistat pe transportarea lor la Bucureşti. Am 
rămas pe aceeaşi poziţie, creându-se un evident moment de 
tensiune între mine şi cei doi. 

AMS: De precizat aici că erau totuşi 30 de martori! 

GD: într-adevăr. Atunci au întrerupt şedinţa şi am fost 
invitat într-un birou alăturat. Am intrat eu, apoi Nuță, 
Mihalea şi Macri. Intervenţia lor a mers de la «Vă rog, vă 
implor», până la «Nea Gigi, dă-o în p... În»... Eram furios şi 
le-am repetat iritat: «Nu vă mai băgaţi peste mine. Ce v-a 
apucat cu chestia asta?» Nuță îmi spunea: «Nu e nicio 
problemă», adică nimic ascuns, însă evident ascundeau 
ceva, un ordin de la Bucureşti. Apoi era şi statutul meu, ca 
urmare a ordinului Elenei Ceauşescu şi era normal să fiu 
foarte atent cu tot ce se întâmplă. «Ce s-a întâmplat? Îi tot 
întrebam. Vă doare pe voi capul dintr-o dată de autopsii». 
Nuţă a repetat: «Nu e nimic, nea Gigi». Cum să nu fie nimic, 
când ei intrau peste atribuţiile mele. 

AMS: Este posibil să fi crezut atunci că este vorba de o 
desăr-Clnare a dvs. din ordin superior? 

GD: Ba bine că nu! «Nu dau dispoziţie scrisă», le-am spus. 
«Ce vă costă?», m-a întrebat Macri. «Nu mă costa nimic, în 
10 minute pot să o fac: pun formularele la maşină, dar dacă 
nu îmi spuneţi despre ce e vorba, nu dau dispoziţie. Eu nu 
consider că e cazul unei autopsii la Bucureşti». Lucrurile au 
rămas aşa şi am plecat acasă la Ursu. Acolo m-a sunat 
Stănculescu şi m-a anunţat că a doua zi la 07.00 sunt 
aşteptat la Coman. Văzând că sunt mereu sunat, plus 
deranjul familiei Ursu, am părăsit apartamentul acestuia şi 
m-am dus la hotel”.570 

Vom preciza, în completarea acestui pasaj, că cei trei 
participanţi la acea întrevedere separată - Macri, Nuță şi 
Mihalea - sunt decedați şi dialogul reprodus de Gheorghe 
Diaconescu nu poate fi verificat. El este însă plauzibil, în 


primul rând pentru că, într-ade-văr, Diaconescu nu a emis 
dispoziţiile scrise pentru deplasarea cadavrelor la 
Bucureşti. Ca analişti obiectivi ai acestor evenimente nu 
putem abandona, de dragul sentimentelor, realitatea 
faptică, elementele constitutive şi mai ales cele logice ale 
situaţiei. Or, este evident ca acele cadavre nu puteau 
rămâne în spital prea mult timp. Gheorghe Diaconescu a 
oferit soluţia legală de a fi predate Primăriei (cele 
neidentificate) şi familiilor, pentru morţii identificaţi. 
Generalul Nuță a luat legătura cu Postelnicu şi ordinul venit 
de la Bucureşti, de la Elena Ceauşescu, a fost ca ele să fie 
„furate”. Faptul că au fost furate, adică s-a trecut peste 
procedura legală a eliberării unei dispoziţii, demonstrează 
că procurorii de la Timişoara nu au ştiut de acel ordin sau l- 
au acceptat tacit, dar fără a emite vreun document. Al 
doilea element de noutate faţă de imaginea formată în 
presă pe tema cadavrelor de la Timişoara este că problema 
nu a avut iniţial un caracter secret, ci s-a dezbătut în 
prezenţa a peste 30 de oameni, membri ai activului de 
partid, ai Miliției, Securităţii, Armatei. Refuzul Procuraturii 
de a elibera dispoziţiile pentru autopsierea la Bucureşti a 
determinat acţiunea ascunsă, furtul cadavrelor. 

Ceea ce ne interesează pe noi în acest subcapitol este 
restabilirea adevărului privind efectuarea procedurilor 
legale, în condiţiile date, asupra cadavrelor de la Timişoara, 
în dimineaţa şi după-amiaza zilei fo 18 decembrie. Probele 
prelevate la faţa locului au dispărut, trimise la Bucureşti de 
generalul Nuță şi nu au apărut nici în procesele care au 
urmat în perioada 1990-2002. Putem să umplem fluvii de 
hârtie de carte sau de ziar cu presupuneri despre cine a 
trasArtnata, Miliția, Securitatea sau grupurile diversioniste 
străine, fără probele acestea deschiderea focului la 
Timişoara nu va fi niciodată pe deplin elucidată, în fapt, aşa 
cum am aflat de la Muzeul Revoluţiei din Timişoara, cel 
puţin jumătate din cadavrele incinerate la Bucureşti este 
perfect posibil să nu fi aparţinut timişorenilor. Identificarea 


numai pe bază de îmbrăcăminte şi vârstă nu este 
edificatoare. Foarte multe corpuri umane fuseseră 
dezbrăcate în spital în cursul intervențiilor chirurgicale 
pentru a fi salvate vieţile celor grav răniţi, apoi, după deces, 
au fost depozitate la morgă, fără a mai fi îmbrăcate. Hainele 
au fost amestecate, unele au fost arse. Aşadar, faptul că 
avem o listă cu 40 de cadavre identificate apoi pe baza 
reconstituirii aproximative a unor date de identitate nu 
înseamnă că această listă chiar îi conţine în totalitate pe 
timişoreni, atât timp cât avem 22, 24 sau 26 de 
neidentificaţi şi dispăruţi. 

Reluarea manifestaţiilor. 

Până în jurul orei 15.30 a zilei de 18 decembrie 1989 
situaţia a fost relativ calmă în Timişoara. Sigur, prezenţa 
cordoanelor forţelor de ordine şi ale transportoarelor 
blindate ale Armatei nu puteau să nu indice faptul că oraşul 
era sub asediu. Piaţa Catedralei a început să se anime după 
această oră, o dată cu apariţia primului grup de tineri. Un 
martor ocular, care a filmat secvenţe ale evenimentelor din 
piaţă descrie momentul: „în prima fază s-au adunat 25-30 
de tineri, care veniseră dinspre Maria şi de pe strada 
Politehnicii. Totul s-a desfăşurat într-o tăcere sinistră. 
Tinerii s-au oprit pe platoul din faţa Catedralei într-o linişte, 
mă repet pentru că totul m-a impresionat extrem de 
puternic, de mormânt. Nici măcar nu-şi vorbeau, necum să 
strige lozinci (...) în jurul orei 16.00 a apărut - cineva îl 
avusese la el, dar nu-l desfăşurase până atunci - un drapel 
fără stemă. A fost primul drapel de acest fel, pe care-l 
vedeam. Şi steagul a început să fluture, tânărul a prins 
curaj şi l-a purtat pe deasupra lor tot mai energic. Din 
partea forţelor de ordine, nici o reacţie încă. Deci: soare, 
forţele de ordine, tinerii, un steag fâlfâind şi, totuşi, o tăcere 
de mormânt, sinistră”571. La un moment dat, după ora 
16.15, tinerii au început să scandeze „Jos Ceauşescu!” şi 
„Armata e cu noi!”, mesaje elocvente asupra intenţiilor 
acestor manifestanți, în piaţă se mai adunaseră aproximativ 


500 de persoane în faţa Restaurantului Expres şi 
aproximativ o sută în staţia de pe celălalt trotuar. Ca 
răspuns la acele scandări militarii din 'TAB-uri primesc 
ordinul să ambaleze motoarele, probabil cu scopul de a 
intimida grupul manifestanţilor. După ora 16.30, TAB-urile 
avansează şi din ele se aruncă patru grenade de instrucţie 
cu substanţă toxică, care produc panică, împrăştie o parte a 
manifestanţilor, iar pe alţii îi obligă să pătrundă în 
Catedrală. Deoarece grenadele lacrimogene nu-şi făceau 
efectul, cordonul format din „milițieni şi persoane civile 
înarmate”572, ce se afla cu faţa la Catedrală deschide foc 
de avertisment. 'TAB-urile îşi continuă deplasarea trăgând 
focuri cu mitraliera grea în plan vertical. Este secvenţa 
filmată de martorul Victor Popa şi prezentată la televiziuni 
ca dovadă a represiunii făcute de Armată. Autorul filmării 
va preciza fără echivoc: „Mitralierele aveau ţevile 
îndreptate în sus, sub un unghi de 30 de grade, nu ştiu însă 
poziţia armelor puşcaşilor”573. Dispozitivul forţelor de 
ordine din piaţa Catedralei era format din militari de la 
MApN (UM 01233 Buziaş), de fapt părţi ale unei companii 
care avusese probleme tehnice pe drum (li se defectaseră 
TAB-urile) şi din formaţiuni ale Ministerului de Interne, 
grăniceri şi lucrători ai Miliției din dispozitivul Dl imaginat 
de generalul Nuță. Informat asupra ineficientei grenadelor 
toxice, Ion Coman îl va suna pe generalul Guşă, cerându-i 
să trimită pe cineva la Catedrală. Guşă îl trimite în zonă pe 
generalul Mihai Chiţac, comandant al trupelor Chimice şi al 
Garnizoanei Bucureşti, între timp, Coman o sună pe Elena 
Ceauşescu, care într-un acces de isterie îi ordonă: „Puneţi 
tunul pe Catedrală, să se termine odată cu totul'”574Coman 
ar fi încercat s-o tempereze. „Generalul Chiţac s-a deplasat 
după ora 17.00 cu un autoturism ARO, însoţit de colonelul 
Predonescu Nicolae şi locotenent-colonelul Elek luliu. 
Îmbrăcat în uniformă şi cu un pistol mitralieră în mână, 
generalul Chiţac Mihai si-a exprimat nemulţumirea că 
demonstranţii nu sunt împrăştiaţi din faţa Catedralei. 


Chiţac a dat ordine celor care comandau dispozitivele 
militare”575, în urma acestor ordine, a fost deschis focul, 
bineînţeles nu se ştie de cine, rezultând trei morţi şi cinci 
răniţi. Dar pentru că acest caz a fost puternic mediatizat, 
Chiţac fiind acuzat că a tras chiar el, iar acesta apărându-se 
că nu a participat la deschiderea focului, este bine să 
lămurim lucrurile. Indiferent dacă a tras sau nu, generalul 
Chiţac este responsabil pentru deschiderea focului cu 
efectul pierderii de vieţi omeneşti, deoarece, prezentându- 
se în piaţa Catedralei unde se aflau dispozitivele militare ale 
MApN şi MI şi dând ordine, s-a înscris în prevederile 
regulamentelor militare la capitolul „preluarea comenzii”, 
el fiind cel mai înalt în grad. Este adevărat că în literatura 
pe acest subiect şi în presă au apărut cifre mult mai mari în 
rândul victimelor de la Catedrală, cauza fiind politizarea 
partizană a evenimentului, dar şi o particularitate a situaţiei 
legată de felul cum au perceput unii martori incidentul, în 
momentul în care s-a deschis focul după ora 17.00, în 
condiţii de înserare, manifestanţii s-au culcat la pământ, 
astfel că s-a creat impresia că au căzut seceraţi de gloanţe. 
Manifestanţii au fost goniţi şi apoi vânaţi prin parcul din 
apropiere, mulţi dintre ei fiind arestaţi. La scurt timp după 
acest incident, generalul Nuță l-a sunat pe generalul Guşă 
şi i-a spus „că nu i-a plăcut cum acţionează soldaţii şi că 
oamenii lui au făcut treabă bună”576. Această declaraţie 
este considerată partizană şi chiar inventată, în oglindă cu 
cea care îl indica pe Guşă drept autorul represiunii („face 
nea Fane curăţenie” etc.), însă a fost consemnată în procese 
şi mărturia colonelului lon Deheleanu, şeful Miliției Timiş 
despre atitudinea generalului Nuță: „Este real că la 
reproşul lui Coman că nu se trage suficient, Nuță a afirmat: 
«Tragem, tovarăşi, nu scăpăm nimic, radem tot!»,„,577. Fără 
îndoială că au existat multe declaraţii fără acoperire şi 
neurmate de acţiune în acea perioadă. De exemplu, în ziua 
de 18 decembrie, Elena Ceauşescu a cerut în mod expres 
arestarea celor care atacaseră şi devastaseră sediul 


Comitetului Judeţean de Partid Timiş. I s-a răspuns mai întâi 
că sunt 86 de arestaţi din cei care au participat la acel atac, 
cifră complet aiurea şi bineînţeles că nu s-a dat curs 
arestării, deoarece marea majoritate a celor reţinuţi fusese 
capturată la întâmplare de pe stradă, dintre participanţii 
ocazionali, jumătate dintre ei fiind copii, în plus, nici 
Procuratura, nici Miliția nu reuşiseră să identifice prea 
mulţi agresori de la CJP Aşa cum arătam, liderii represiunii 
au considerat că în acea zi. Armata a făcut un pas înapoi, în 
Jurnalul de luptă al Diviziei 18 mecanizate, la ora 03.00 din 
19 decembrie se consemnase: „General Chiţac - cordoanele 
bine concepute, dar staţionare. Să se execute manevre 
pentru a nu permite formarea grupurilor de terorişti”578, 
ordin care îi identifica pe manifestanți drept „terorişti” şi 
îndemna forţele militare să treacă la acţiuni ofensive. 
Poziţia „staţionară” era determinată de ordinul lui Guşă de 
a reduce activitatea efectivelor sale la misiuni de apărare a 
unor obiective din oraş. Având în vedere nivelul de 
reprezentare, ordinul nu putea veni decât de la Ion Coman. 
Totodată şi mare parte din participanţii la violențele din 
noaptea precedentă a preferat să stea ascunsă, 
interpretând liniştea din oraş drept o victorie a forţelor de 
represiune. 

Pentru ziua de 18 decembrie avem certitudinea că au ieşit 
să protesteze cetăţeni ai Timişoarei, în majoritate tineri, în 
număr mult mai mic decât pe 17 decembrie, dar asupra 
apartenenţei acestor manifestanți la calitatea de 
revoluţionar autentic nu poate exista vreun dubiu. 

Apoi, în faţa unei Justiţii care schimbase rapid macazul 
după revoluţie, inculpaţii au dat vina unii pe alţii cum au 
putut, în cazul deschiderii focului în piaţa Catedralei, 
adunând şi mărturiile revoluţionarilor, concluzia 
Procuraturii este una singură: au murit trei oameni ca 
urmare a tragerilor individuale din rândul forţelor de 
ordine ale MI. În aceeaşi noapte în zone periferice ale 
Timişoarei se încearcă din nou atacarea unor obiective 


apărate de militari şi trupe de miliţie-securitate şi sunt 
declanşate noi incendii. Deşi mai reduse ca arie şi violenţă, 
se înregistrează şi devastări de magazine urmate de furturi. 
Bilanţul zilei de 18 decembrie 1989 este de 8 morţi şi 23 de 
răniţi, proveniţi în majoritaje din rândurile celor care au 
forţat dispozitivele de pază. Revoluţionarii nu recunosc însă 
decât 5 morţi pentru ziua de 18 decembrie, între. Care şi 
controversatul Janoş Paris, însă cifra nu se înscrie în logica 
evenimentelor, deoarece în acea noapte erau 56 de cadavre 
la morga Spitalului judeţean - 13 identificate, alte 3 
neidentificate şi 40 transportate la Bucureşti. 

Furtul cadavrelor. 

Istoria României are şi momente macabre, altfel 
inexplicabile în raport cu imaginea de cumpătare şi 
religiozitate pe care o avem despre poporul nostru, în 
volumul | al acestei cărţi am prezentat cazul petrecut la 
Craiova în 1860, foarte similar cu cel de la Timişoara, 
cadavrele fiind furate, aruncate într-o groapă, recuperate 
de manifestanți şi aşezate în oraş la răspântii pe scaune şi 
în paturi. Plouate şi apoi îngheţate de ger trebuie să fi 
înfăţişat o imagine apocaliptică. Cazul cadavrelor de la 
Timişoara are un aspect juridic care nu a fost revelat de 
presă şi anume faptul că putem vorbi de un furt, deoarece 
cadavrele nu au fost ridicate cu forme legale, adică fără o 
dispoziţie emisă de Procuratură şi de o infracţiune de 
distrugere a probelor materiale prin incinerarea lor. 
Trebuie spus că, dacă acele cadavre erau trimise la 
Bucureşti cu forme legale şi se făceau autopsiile care nu se 
puteau efectua la Timişoara, acest caz nu exista. Din aceste 
motive, atât ordinul criminal, cât şi responsabilitatea îi revin 
Elenei Ceauşescu. Numai în mentalitatea ei îngustă putea 
exista ideea că incinerarea cadavrelor însemna şi dispariţia 
cazului Timişoara. Or-lnul ei s-a înscris în proiectul comun 
cu soţul ei de a nega existenţa tulburărilor de la Timişoara, 
de a lichida cât mai repede acel focar şi de a şterge urmele. 
Acestui proiect li s-au opus diversionisţii, care au făcut tot 


posibilul să provoace devastări, incendieri cât mai vizibile, 
să implice Armata în incidente care sa ducă la deschiderea 
focului, să existe morţi şi răniţi, li s-au opus posturile de 
radio şi televiziune, care construiau în crescendo 
evenimentul mediatic şi lj s-au opus timişorenii îngroziţi de 
posibilitatea ca ocazia să fie pierdută şi ultima şansă irosită. 
Încă din după-amiaza zilei de 18 decembrie, între orele 
15.00 şi 16.00, Elena Ceauşescu a cerut aducerea 
cadavrelor la Bucureşti şi incinerarea acestora, pentru a 
face să dispară urmele represiunii. Conform Comisiei 
parlamentare conduse de senatorul Sergiu Nico-laescu 
această acţiune a primit numele de cod Trandafirul519, în 
cazul în care se confirmă existenţa acestui cod înseamnă că 
operaţiunea a fost planificată la Ministerul de Interne, 
având un caracter premeditat şi cu scopul final de a 
incinera cadavrele. Procuratura Militară a reconstituit 
scenariul acestei acţiuni macabre: „Pentru a ascunde 
urmările uzului de armă din Timişoara, Elena Ceauşescu 
împreună cu Bobu Emil şi Postelnicu Tudor au hotărât să 
incinereze cadavrele celor împuşcaţi şi neidentificaţi, 
lansând totodată zvonul că aceştia ar fi trecut fraudulos 
frontiera în statele vecine, în 18.12.1989 această dispoziţie 
a fost transmisă la Timişoara generalilor Nuță, Mihalea şi 
Macri, fiind informat şi Coman Ion. În noaptea de 18 
/19.12.1989, la morga Spitalului Judeţean Timiş s-au 
deplasat colonelul Ghircoiaş Nicolae şi locotenent-colonelul 
Corpodean loan, împreună cu o echipă formată din lucrători 
de Miliție (maior Avram Gheorghe, maior Veverca losif, 
căpitanul Mişea Eugen, căpitanul Grui Tiberiu, căpitanul 
Ciucă Valentin, locotenent-major Peptan Eugen şi 
locotenent-major Preda Laurenţiu). Morga a fost deschisă 
de învinuit doctor Golea Ovidiu-Sorin, directorul spitalului, 
care a permis încărcarea a peste 40 de cadavre într-o 
autoizo-termă, fără ca lucrătorii de Miliție să prezinte 
documentele legale. Colonelul Ghircoiaş Nicolae a indicat 
decedaţii ce urmau să fie luaţi, ofiţerii menţionaţi i-au 


încărcat în camionul frigorific. Autoizoterma a plecat spre 
Bucureşti, fiind condusă de căpitanul Ciucă Valentin şi 
şoferul Ceaca Dorel, care însă nu ştia ce transportă. Pe 
oarcurs, autovehiculul a fost însoţit de un autoturism al 
Miliției. Din ordinul generalilor Nuţâ şi Macri, de 
organizarea preluării şi incinerării cadavrelor, la Bucureşti 
s-au ocupat colonelul Moraru Petre -locţiitor şef IGM, 
colonel Baciu loan - şef direcţie economică în IGM şi civilii 
Ganciu Gheorghe şi losef Emilian-Zamfir - foşti ofiţeri MI, 
angajaţi ai cimitiruâai. Cadavrele au fost incinerate în 
noaptea de 19 /20.12.1989, iar cenuşa rezultată a fost 
aruncată într-o eură de canal, pe raza comunei Popeşti- 
Leordeni”580. În fapt, Justiţia a putut demonstra implicarea 
generalului Macri, nu şi a procurorului general adjunct 
Diaconescu. Pentru aflarea adevărului, acesta a făcut un 
gest unic, cerând continuarea procesului său deşi 
infracţiunea care i se pusese în sarcină fusese amnistiată. 
Cazul lui Gheorge Diaconescu este interesant nu numai 
prin unicitatea sa, ci şi prin faptul că a demonstrat 
necesitatea continuării proceselor, astfel încât să apară şi 
informaţii noi şi lămuriri asupra unor concluzii eronate ale 
Justiţiei, precum şi asupra unor afirmaţii false ale presei. 
Presa din ziua de 29 decembrie 1997 a prezentat pe larg 
gestul acesta şi a comentat refuzul de a fi grațiat: 
„Contactat telefonic de noi în cursul zilei de ieri, domnul 
general (r) Diaconescu, acum şeful unui birou de avocatură 
din Bucureşti, ne-a mai spus că, în declaraţia pe care a dat- 
o la Parchetul General în legătură cu faptele de care a fost 
învinuit în dosarul 11 /P /1990 referitor la evenimentele din 
17-21 decembrie din Timişoara, a menţionat că refuză 
beneficiul amnistiei şi, în ce-l priveşte, solicită continuarea 
procesului penal, aşa cum prevede art. 13, alin. L, din Codul 
de Procedură Penală. «Vreau să dovedesc astfel că nu mă 
ascund după un articol de lege, pentru că mă consider 
nevinovat şi numai atunci când se va constata acest adevăr 
să se dispună neînceperea urmăririi penale»,„,581. Prin 


Rezoluţia din 22 ianuarie 2002 a Secţiei Parchetelor 
Militare, Gheorghe Diaconescu a fost scos de sub urmărire 
penală, dovedin-du-se astfel că este nevinovat, dar şi că nu 
a existat o autorizaţie de incinerare emisă de procurori, că 
fapta prin care au fost luate cadavrele de la Timişoara s-a 
numit furt, iar incinerarea lor s-a încadrat în infracţiunea 
de distrugere a probelor materiale, în povestea macabră a 
cadavrelor de la Timişoara, Gheorghe Diaconescu are două 
argumente foarte puternice: a refuzat să elibereze 
dispoziţia de preluare a cadavrelor şi a salvat dosarele celor 
incineraţi astfel că au putut fi identificate până la urmă, iar 
cazul, instrumentat de Justiţie. El mai dă însă şi alte 
amănunte interesante: „Gh. Diaconescu: A doua zi, la 07.00, 
m-am deplasat la CJP unde era Coman, împreună cu câţiva 
miniştri şi secretari ai CEparcă Mihalache, Pacoste, unul cu 
tineretul. Discutau deja problema cadavrelor, pornind de la 
pericolul de infecţie intraspitalicească. Se făceau fel de fel 
de propuneri din partea celor prezenţi: să-i îngroape înţr-o 
unitate militară, astfel ca rudele lor să nu mai facă 
manifestaţie. Alţii au propus să fie înhumați în afara 
judeţului. Acolo s-a vehiculat cifra de 40 de cadavre 
neidentificate. Atunci i-am cerut lui Radu Bălan să-l aducă 
pe primarul Moţ, pentru că înhumarea cadavrelor 
neidentificate era obligaţia Primăriei. Am vorbit cu Tilincâ 
să pregătească procurorii care să elibereze autorizaţii de 
înhumare. Din câte îmi amintesc, obligaţia de înhumare 
intervenea după 48 de ore de la constatarea decesului. 
Altfel, era nevoie de o ordonanţă care să deroge de la 
regulă. Fără unul din aceste documente, cimitirele nu aveau 
voie să înhumeze. Moţ a luat legătura cu Tilincă prin 
telefon. 

AMS: O clipă! Aceste discuţii se purtau marţi dimineaţa, 
pe 19 decembrie? Cadavrele fuseseră deja luate de Nuţă...! 

GD: Aşa este, dar nu se ştia. 

AMS: Adică, dincolo de macabrul situaţiei a existat şi umor 
negru. Şefii politici se adunaseră la partid şi imaginau tot 


felul de scenarii ca să scape de cadavre, în timp ce ele erau 
scrum, aruncate într-o gură de canal! Incredibil! 

GD: în acel moment, Coman m-a tras cu el spre fereastră, 
având în mână un şerveţel de hârtie cu care se ştergea de 
grăsime, mâncase ceva. Mi-a spus în şoaptă că «este 
supărare mare de tot din partea tovarăşei Elena, că trebuie 
să mai tac şi cum să spun aşa ceva la telefon (referire la 
convorbirea cupopovici, n.a.). Cei 41 au trecut fraudulos 
frontiera». «Imposibil, am răspuns, pentru că pentru fiecare 
cadavru este constituit un dosar înregistrat, ştampilat la 
procuratura Timiş». Coman: «Băieţii au făcut curat şi la 
serviciul medico-legal şi la spitale». 

AMS: Distrugerea registrelor... 

GD: Inclusiv ruperea filelor din registrele de intrare, a 
foilor de observaţie clinică a celor trataţi anterior. La proces 
am aflat că de asta s-a ocupat Ghircoiaş, în calitate de 
comandant al unei echipe care a plecat la Bucureşti cu 
cadavrele. Ulterior, stând de vorbă cu demnitarii partidului 
aduşi la Căminul Haiducului în 22-24 decembrie, am 
constatat că Postelnicu cunoştea foarte bine situaţia, în 
amănunt: maşini de la CONTIM, ce culoare aveau, unde s-a 
făcut transbordarea. Lanţul deciziei fusese Elena 
Ceauşescu - Bobu - Coman. Chiar mi-a reprodus ordinul 
Elenei Ceauşescu: «Să se ocupe Nuță, că ăla e mai drăcos». 
Pe linie MI au acţionat Postelnicu, Nuță şi Macri. Ordinul 
Elenei Ceauşescu a fost dat încă din seara de 18 decembrie. 

AMS: Să revenim la lon Coman. 

GD: Coman mi-a cerut să distrug documentele, dosarele. A 
făcut şi un gest, strivind între degete şerveţelul de hârtie. 
M-am dus la Procuratură şi, împreună cu Ovidiu Petrescu, 
Greblea şi criminalis-tul-şef de acolo, Chindriş, i-am cerut 
lui Tilincă să fie aduse toate dosarele la mine. Unele aveau 
procese-verbale în creion, altele bătute la maşină. Am 
ordonat: «Aşa cum sunt, fiecare mapă cu ordonanța, 
procesul-verbal şi actul medico-legal să fie aduse în birou la 
Tilincă». În prezenţa martorilor de mai sus am constituit 


două pachete mari din hârtie de ambalaj legate cu sfoară, 
am scris personal pe ele numărul de dosare şi am semnat. I- 
a ordonat lui Tilincă să le pună în caseta casei de fier şi, 
dacă este întrebat, să spună că sunt luate de nune. Mi-am 
luat această măsură de precauţie pentru că, aflând de 
furtul cadavrelor şi de distrugerea actelor de la spitale, 
eram foarte vulnerabili putând să ne fie luate foarte uşor şi 
dosarele. Clădirea Procuraturii era păzită de un portar. 
Dosarele au rămas acolo până în ziua de 22 decembrie 
când, după anunţarea preluării puterii de către FSN, i-am 
cerut lui Tilincă să scoată dosarele şi să dea ordonanța de 
declinare a competenţei în favoarea Procuraturii Militare 
Timişoara, pentru că cei care au tras erau militari. Toate 
cadavrele au fost apoi identificate la Timişoara pe baza 
dosarelor întocmite şi salvate astfel”. 

Scena salvării dosarelor este confirmată de procurorul 
Ovidiu Petrescu. Acesta, în Nota pe care a înaintat-o la 
Dosarul 11 /P /1990, mai arată şi că în dimineaţa de 19 
decembrie „mai multe persoane s-au prezentat la sediul 
laboratorului, dintre aparţinătorii victimelor, cerând 
încredințarea cadavrelor”582. Sunat de procurori, 
generalul Nuţă a promis că va trimite un ofiţer de Miliție să 
discute cu ei, lucru pe care nu l-a făcut, astfel că rudele şi 
prietenii victimelor au umblat de la laboratorul serviciului 
medico-legal, la Procuratură şi la Inspectoratul Judeţean de 
Miliție toată ziua de 19 decembrie, cerându-şi morţii, în 
cursul zilei de 19 decembrie informaţia despre dispariţia 
cadavrelor se răspândeşţe în oraş. 

Începutul mediatizării internaţionale a cazului Timişoara. 

Imaginea cetăţeanului român despre implicarea şi 
influenţa presei internaţionale, în special a celei ungare, în 
relatarea evenimentelor de la Timişoara este dominată de 
ideea diversiunii, a informării tendenţioase şi false, a 
denigrării grosolane a românilor. Trebuie arătat că aceste 
fenomene ale dezinformării şi diversiunii prin presă au fost 
reale, dar reprezintă aspecte relativ târzii ale mediatizării 


cazului Timişoara. Campania de informaţii false şi exagerări 
ale presei maghiare şi iugoslave s-a declanşat după 19 
decembrie şi anume într-un moment în care imaginea 
externă despre rezultatul incidentelor din Timişoara, 
asociat cu plecarea lui Nicolae Ceauşescu în Iran, a indus 
sentimentul că revolta a fost reprimată eficient şi că 
autorităţile stăpânesc situaţia. Autorul continuă să creadă 
că iniţial mişcările politice provocate în România, la Iaşi şi 
apoi la Timişoara, dar pregătite şi la Braşov, Arad şi Cluj, 
aveau menirea să conducă la o cedare a puterii sau o 
înlocuire rapidă a lui Ceauşescu. Atunci oresa 
internaţională ar fi putut prezenta ca subiect central 
mişcarea de răsturnare a lui Ceauşescu prin voinţă 
populară, la fel ca în celelalte ţări comuniste din lagăr, 
având ca personaj principal națiunea română, autoarea 
eliberării. Ceauşescu rezistând şi reuşind să păcălească şi 
să implice Armata în represiune, subiectul principal al 
mass-media a devenit represiunea în sine. Cum factorul 
esenţial al succesului, singurul potent, devenise între timp 
Armata, campania de presă nu putea ataca comportamentul 
ei violent din timpul represiunii, astfel că a fost nevoie de un 
alt asasin - Securitatea. 

Pe de altă parte, capacitatea agenţiilor de presă de a-şi 
plasa reporterii în locurile fierbinţi din Timişoara a fost 
serios diminuată prin acţiunea de blocare a accesului în 
oraş efectuată de forţele MI, precum şi de supravegherea 
strictă din partea Securităţii. Primele informaţii despre 
ciocnirile dintre manifestanți şi forţele de ordine au venit de 
la câţiva cetăţeni germani, maghiari şi iugoslavi trecuţi 
peste graniţă în după-amiaza şi seara de 17 decembrie, fără 
însă a putea furniza date consistente, fie pentru că nu 
apucaseră fizic să vadă rezultatul represiunii dintre orele 
19.00 şi 21.00, fie pentru că fuseseră în zone marginale ale 
incidentelor. Aceste surse au fost neaşteptat de izolate şi 
contradictorii, conţinând şi informaţii false, de fapt păreri 
personale sau zvonuri auzite în oraş înainte să treacă 


frontiera. Al doilea tip de surse a fost cel provenit din 
diferite telefoane date direct din Timişoara în Ungaria, 
Germania, Austria la cunoştinţe, prieteni sau rude, 
conţinând relatări neprofesioniste, alarmiste sau confuze 
ale evenimentelor. Câteva centre de concentrare a 
agenturilor - au funcţionat în acea perioadă activ centrele 
agenturii maghiare, iugoslave şi germane - au transmis 
informaţii în direcţia bazelor de spionaj aflate pe teritoriul 
ungar şi iugoslav, dar la presă nu au ajuns decât acele 
informaţii prelucrate de serviciile de informaţii şi livrate 
agenţiilor de presă la un anumit moment, în Plus, aceste 
centre de informaţii ale agenturilor din Timişoara erau 
supravegheate la fel de activ de Securitate, astfel că mare 
parte a activităţii lor era cunoscută şi monitorizată, nefiind 
împiedicată pe durata evenimentelor şi din motivul că 
valoarea informaţiilor transmise, ca şi intensitatea lor erau 
foarte reduse, în acest loc trebuie să luăm în calcul şi 
operaţiunile conduse de Securitate pe scena presei 
europene, fie prin infiltrări timpurii în reţelele de informaţii 
ale agenturilor, fie prin reţele proprii amplasate în 
redacţiile mijloacelor de presă europene, fie prin lovituri 
date pe resurse, mai ales pe surse credibile pregătite din 
timp. Este, de asemenea, important de subliniat că o dată 
cu declanşarea evenimentelor de la Iaşi şi apoi din 
Timişoara, Securitatea nu a trecut în nici o clipă la 
operaţiuni de contracarare a transmiterii de informaţii, la 
dezorganizarea reţelelor şi nici la dezinformări oficiale şi 
neoficiale. S-a încercat blocarea legăturilor telefonice din 
Timişoara spre interiorul ţării, fapt pus în aplicare parţial şi 
târziu. Acest subiect a fost unul din capetele de acuzare ale 
generalului Vlad în procesul său, fiind vorba de încălcarea 
dreptului fundamental la comunicare. Principala 
preocupare a fost informarea. Tot ce s-a făcut în domeniul 
contracarării a venit din partea secţiei de propagandă a 
partidului şi s-a rezumat la câteva articole prin care se 
cerea respectarea legii, cu referire indirectă la evacuarea 


lui Tokes. Reamintim, pentru ironia situaţiei, că legea nu 
permitea evacuarea în zi de odihnă. Aşa cum a rezultat din 
cercetarea subiectului, Securitatea era implicată 
conspirativ în numeroase acţiuni ale presei europene, 
furnizând informaţii şi chiar articole despre disidenţii din 
România. Unele articole despre disidenţa lui Ion Iliescu şi 
despre calitatea lui de posibil succesor al lui Nicolae 
Ceauşescu - cum a fost amplul articol din revista germană 
Stern - au aparţinut chiar Securităţii. Singurul motiv 
plauzibil găsit de autor pentru această acţiune este că 
Securitatea juca pe mai multe planuri, căutând să 
controleze orice fir care ducea spre unul sau altul dintre 
posibilii succesori ai lui Ceauşescu. În plus, folosirea din 
timp a unor surse bine informate şi furnizarea de informaţii 
în regim de conspirativitate dădea credibilitate în ochii 
redacţiilor marilor centre de presă occidentale, astfel încât, 
la momentul oportun, baza informativă a acestora să poată 
fi influenţată sau controlată aşa cum dorea Securitatea. 
Este acum cert că Securitatea nu a dorit să blocheze 
informaţia externă despre evenimentele din Timişoara, 
connsiderând că aceas (a ajuta prin presiune la forțarea 
deciziei lui Ceauşescu de a demisiona. Ea a căutat însă 
blocarea informaţiei în interiorul ţării, pentru a împiedica 
răspândirea manifestaţiilor şi în alte oraşe. Planul a fost dat 
peste cap de şedinţa CPEx în care Ceauşescu a fost întors 
din drum şi prin implicarea Armatei în stradă, inclusiv prin 
deschiderea focului. A apărut în plus problema surselor 
maghiare şi iugoslave, pe care marile agenţii de presă le-au 
tratat cu oarecare distanţă la început, pentru ca apoi, pe 
fondul sentimentului că revolta a eşuat, să treacă la 
folosirea lor în scop diversionist şi de dezinformare. Să 
observăm evoluţia informaţiilor sosite la postul de radio 
Europa liberă în perioada 17-19 decembrie, care a fost, să 
nu uităm, cea mai intensă a represiunii şi cu cele mai multe 
victime. Ea ne interesează din punctul de vedere exclusiv al 
informaţiilor pe care le puteau auzi a doua zi la Europa 


liberă cetăţenii români, cei din Timişoara constatând ecoul 

evenimentelor de peste noapte din oraşul lor, în comparaţie 
cu ce trăiseră ei în case sau pe străzi, ceilalţi aflând pentru 

prima oară că se întâmplă ceva la Timişoara: 

După miezul nopţii de 17 spre 18 decembrie primele 
informaţii sunt furnizate de Radio Budapesta şi conţin doar 
date vagi despre enoriaşii maghiari care au încercat să 
oprească evacuarea lui Iokes, cu precizarea că ciocnirile cu 
forţele de ordine au început în jurul orei 14.00 şi că există 
câţiva răniţi. La ora 00.13 agenţia MTI informează că 
graniţa României cu Ungaria a fost închisă. La scurt timp 
după mijloacele de presă maghiare intră în acţiune şi cele 
austriece, multe surse fiind comune, identificate în 
persoana unui turist iugoslav. Acestea estimează numărul 
participanţilor la manifestații în jurul cifrei de 5 000 de 
oameni şi precizează că au fost folosite tunuri de apă şi s-au 
înregistrat răniţi. Cifra participanţilor este exagerată, ea 
fiind de aproximativ 2 000 de persoane constituite în 
nucleic de manifestanți şi curioşi în diferite locuri ale 
oraşului. Aceleaşi informaţii vagi curg pe telexuri până la 
ora 07.00 a di-rnineţii de 18 decembrie, fără să depăşească 
nivelul celor trei-patru erne: mişcarea a început în jurul lui 
Tokes, s-au strâns 5 000 de Participanți, forţele de ordine 
au folosit tunuri de apă, graniţa cu Ungaria a fost închisă. 
Deşi ne aflăm la 10 ore de la vârful de violenţă al 
represiunii şi de când muriseră peste 50 de oameni pe 
străzile Timişoarei, agenţiile de presă nu numai că nu 
confirmă, dar nici nu amintesc de existenţa victimelor. După 
ora 09.00, Budapesta şi Viena introduc în fluxul de ştiri şi 
informaţia că la Timişoara au fost sparte vitrinele 
magazinelor, că a fost atacat sediul politic al judeţului şi că 
s-au operat arestări, în sfârşit, înainte de ora 12.30, apare 
prima ştire de la agenţia sovietică TASS, preluată însă la 
Miinchen prin agenţia maghiară MII, ştire din care se 
poate extrage ţ o informaţie prea precisă pentru a nu fi fost 
furnizată de o sursă i credibilă (probabil din Armată) - 


„Ciocnirile între poliţie şi demon-l stranţi au durat 
aproximativ doua ore. Mulţi dintre demonstranți au fost 
arestaţi”583. Deşi încadrează corect intervalul de timp în 
care s-a desfăşurat represiunea - doua ore (19.00-21.00), 
TASS nu anunţă; existenţa morţilor de la Timişoara. Nikolai 
Morozov, fostul cores-i pondent al Agenţiei TAS S, va povesti 
în cartea publicată în România ca luni dimineaţă a primit 
reproşul de la Centru că toate agenţiile; străine transmit 
informaţii despre Timişoara numai IASS nu şi că, „una din 
gazetele moscovite publicase, fără a menţiona sursa, un 
material «senzaţional» în care descria plastic situaţia din 
acest oraş”584. Probabil că descrierea „plastică” a situaţiei 
din oraş provenea de la agenţii sovietici implicaţi în 
diversiunea de la Timişoara şi fusese prelucrată mai întâi la 
rezidența KGB de la Bucureşti şi apoi la Moscova, însă 
afirmaţia lui Morozov este oricum falsă. Veaceslav Stavilă, 
cercetător al Institutului de Studii al Academiei de la 
Chişinău, va arăta că „în Uniunea Sovietică, prima 
informaţie tipărită despre manifestaţiile de la Timişoara a 
apărut în dimineaţa zilei de 19 decembrie”585, în acea 
dimineaţă de 19 decembrie, la peste 30 de ore de la 
consumarea vârfului dramatic al represiunii, 
corespondentul ziarului Izvestia la Bucureşti, V. Volodin 
(agentul KGB implicat în cazul „grupului Băcanu”) 
transmitea că „tentativa a 526 locuitori ai Timişoara de a se 
adresa comitetului orăşenesc de partid cu rugămintea de 
anulare a deciziei judecătoreşti nu a dat rezultate. Sâm- 
bătă, în faţa clădirii comitetului orăşenesc de partid a avut 
loc o demonstraţie la care au participat circa cinci mii 
oameni, împotriva lor fiind utilizate instalaţiile 
antiincendiare. Duminică, în timpul nopţii, credincioşii, cu 
luminări în mâini, au format un lanţ viu în jurul clădirii 
bisericii reformate, exprimând în acest fel un protest faţă 
de acţiunile conducerii oraşului. Acestor oameni lis-au 
alăturat grupuri de tineri care au scandat slogane ce 
chemau la schimbarea conducerii ţării, încercările Miliției 


de a dispersa mulţimea a (u) dus la ciocniri, în timpul 
cărora, într-un şir de magazine, au fost sparte vitrinele”5*6. 
Am subliniat câteva părţi ale textului pentru facilitarea 
analizei. La prima vedere surprinde precizia cifrei de 526 
de persoane care au protestat în faţa clădirii CJP. Pentru 
asta ar trebui să te afli la faţa locului şi să stai să numeri. 
Securitatea afirmă că agentul KGB Volodin se afla la 
Moscova, nu în România, fiind retras de agentură după 
arestarea grupului Băcanu, pentru a nu fi expus de- 
conspirării publice sau unor represalii din partea 
Securităţii. Misterul cifrei 526 ar putea fi lămurit de o 
anumită observaţie făcută pasager de Marius Mioc într-una 
din cărţile sale. El arată că în ziua de 3 decembrie 1989, un 
grup de 526 de enoriaşi ai lui Laszlo 'Tokes înaintase 
Tribunalului din Timişoara o petiție prin care se cerea 
renunţarea la evacuarea agentului maghiar587. Informaţia 
deschide mai multe posibilităţi analitice, arătând şi numărul 
aproximativ de sprijinitori reali ai lui Tokes, dar şi faptul că 
sovieticii erau la curent cu evoluţia acelui caz, în detaliu, în 
continuare articolul îmlzvestia al lui Volodin arată că 
numărul manifestanţilor era de 5 000 (cifră falsă) şi că 
împotriva lor s-au folosit „instalaţii antiincendiare” (tunuri 
de apă ale pompierilor şi praf antiincendiu). Deşi articolul 
pretinde că descrie şi evenimente de duminică 17 
decembrie, deşi identifică Precis diferenţa de conţinut a 
massei demonstranţilor prin apariţia separată a unor 
grupuri de tineri şi aminteşte şi de spargerea vitrinelor. 

V. Volodin nu spune nimic despre Armată şi despre 
deschiderea focului. Având în vedere apartenenţa sa 
dovedită la KGB, este de presupus logic că informaţiile i-au 
venit pe reţeaua aflată la faţa locului în Timişoara şi că 
decizia de a deschide în URSS tema evenimentelor din 
România a fost luată la vârful KGB-ului, probabil după ce a 
fost informat Gorbaciov şi după ce s-a constatat că 
Ceauşescu pleacă în Iran. Apariţia primului articol despre 
evenimentele din România în presa sovietică a reprezentat 


un semnal clar că trebuie trecut într-o altă fază a 
subversiunii. De altfel, Nikolai Morozov arată în cartea sa 
că, fiind împiedicat să se ducă la Timişoara, a rămas în 
Bucureşti. Motivul principal pentru care a rămas în Capitala 
se înscrie perfect în logica subversiunii începute cu 
tentativa de diversiune de la laşi şi continuate prin 
diversiunea reuşită de la Timişoara: „în fine, am considerat 
că dacă tulburările de la Timişoara, ale căror începuturi noi 
oricum le pierdusem, vor lua amploare, atunci centrul 
noilor evenimente, indubitabil, va fi Capitala care nu 
trebuie părăsită”588. Trebuie spus că, inclusiv în ziua de 19 
decembrie, nimic nu anunţa o extindere a protestului 
anticeauşist în Bucureşti, aşa cum nu se extinsese nici de la 
Braşov în 1987 şi cum nu se extinsese nici de la Iaşi în 14 
decembrie 1989. Pentru a ilustra această afirmaţie autorul 
va apela la aceleaşi surse mediatice din care provin toate 
celelalte informaţii analizate în acest subcapitol: o 
telegramă sosită de la Viena la redacţia postului Europa 
liberă în ziua de 18 decembrie 1989, ora 15.43, precizează 
că „între timp, diplomaţi occidentali contactaţi prin telefon 
la Bucureşti afirmau luni că situaţia în capitala României 
pare a fi calmă, lipsită de obişnuitele semne vizibile de 
nelinişte”589, în memoriile sale, liderul țărănist Ion 
Diaconescu îşi va aminti: „în perioada revoluţiei de la 
Timişoara m-am întâlnit zilnic cu Cornel Coposu şi cu alţi 
prieteni şi ne uitam cu disperare că ţara părea impasibilă la 
evenimente, că focul nu se întindea”590. Cu aproximativ o 
oră în urmă, Agenţia Reuters îi contactase pe câţiva 
diplomaţi occidentali la Bucureşti şi aflase că aceştia 
„auziseră de existenţa a câţiva răniţi, dar nu şi de morţi. De 
existenţa morţilor se va afla public prin intermediul surselor 
iugoslave. Agenţia Associatedpress din Iugoslavia va cita un 
cetăţean sârb venit din România, apoi pe unul (sau acelaşi) 
sunat de un prieten din Timişoara care ar fi relatat că „cel 
puţin două persoane, inclusiv un copil, au fost ucise în 
revoltele de pe timpul sfârşitului de săptămână în Vestul 


României, oraşul Timişoara „şi că alţi călători au relatat că 
au văzut mai mulţi morţi în oraş după intervenţia forţelor 
de Securitate”592. Sursele iugoslave vor fi preluate de 
toate agenţiile. Ele aparţineau reţelei conduse de consulul 
general al Iugoslaviei la Timişoara, Mirko Atanaskovici, pe 
care Servicul Român de Informaţii îl va identifica după 
1989 în raportul înaintat oficial Senatului României drept 
„cadru al Serviciului de informaţii iugoslav, infiltrat într-o 
agentură a serviciilor speciale ungare”593. Se explică astfel 
afirmaţiile ofiţerilor de Securitate că Mirko Atanaskovici era 
agent şi că făcea între două şi cinci treceri ale frontierei în 
Iugoslavia pentru a livra informaţiile pe care le obținea prin 
reţeaua proprie sau prin cea maghiară aflate în Timişoara. 
Rețelele folosite de consulul iugoslav era formate din 
cetăţeni români racolaţi din timp şi pregătiţi pentru a 
furniza informaţii în timpul desfăşurării diversiunii de la 
Timişoara. 

După ora 18.00 radio Moscova dă al doilea semnal, pentru 
trecere la desăvârşirea diversiunii mediatice. Folosim aceşti 
termeni în mod deliberat, dar tehnic, fără să uităm nici o 
clipă că era vorba de răsturnarea regimului Ceauşescu, 
însă ştirea difuzată de radio Moscova conţinea şi 
următoarea informaţie despre identitatea persoanelor 
revoltate la Timişoara: „Membri ai populaţiei de etnie 
maghiară din oraş au regizat demonstraţii acolo (în 
Timişoara, n.a.) în ultimele câteva zile în apărarea 
drepturilor lor”. (Members ofthe ethnic Hungarian 
population have staged demonstrations n the past few 
daysin defence oftheirrights.)59* Acţiunile de la Timişoara 
nu aveau un caracter etnic, nu erau conduse de unguri şi 
nu au pus în discuţie nici o clipă problema drepturilor 
minorităţii maghiare. În fapt, în rândurile forţelor de ordine 
se aflau ofiţeri şi soldaţi din trupele de miliţie-securitate şi 
din Armată de naţionalitate maghiară care au tras în 
manifestanți cot la cot cu românii, aşa cum de altfel a arătat 
raportul SRI înaintat Senatului României şi a demonstrat 


ancheta Procuraturii. Dar când Radio Moscova este aceea 
care afirmă că în România are loc o revoltă a minorităţii 
maghiare nu te poţi gândi decât la clasica subversiune 
folosită de URSS pentru a ataca şi speria România, 
subversiune istorică pe care am prezentat-o în capitolul 
dedicat factorilor de presiune externă. Peste mai puţin de o 
oră, biroul Reuters de la Belgrad va prezenta primul martor 
ocular, studentul iugoslav Radislav Dencic, pe care îl va cita 
cu declaraţia: „Sute de oameni cădeau pe asfalt în faţa 
ochilor mei”595. Convingător, nu? Scenele s-au petrecut 
sub ochii lui. Numai că în aceeaşi corespondenţă de la 
Belgrad „studentul, Radislav Dencic, dacă acesta este 
numele lui real, afirmă că „sutele” de morţi de la Timişoara 
au fost mitraliaţi din elicopter, iar atunci când descrie 
devastarea magazinelor din oraş se referă la un singur caz, 
altfel foarte revoluţionar - incendierea librăriei şi 
aruncarea în stradă a cărţilor lui Nicolae Ceauşescu. 
Evident, aşa cum cititorul deja ştie, acesta este un 
eveniment din seara de 16 decembrie, când nu a existat nici 
un mort. Cel de-al doilea martor ocular al Agenţiei Reuters - 
devenită între timp celebră prin falsurile difuzate din 
Iugoslavia în timpul intervenţiei NATO - este şi mai 
interesant decât Radislav Dencic. Martorul, care a cerut să- 
şi păstreze anonimatul, plasează cele câteva mii de 
manifestanți din oraş în faţa casei lui Tokes şi îi face pe toţi 
unguri. Apoi, pentru a completa dramatismul luptei 
minorităţii maghiare, martorul descrie scena în care Laszlo 
Tokes i-a gonit în realitate pe manifestanți din faţa casei 
sale, astfel: „Unii oameni au observat că faţa preotului era 
tumefiată de lovituri şi că mâi-nile lui erau mânjite de 
sânge”596. Aberaţiile de acest tip sunt preluate imediat de 
biroul Associated Press din Viena şi difuzate împreună cu 
date eronate despre cazuistica mişcărilor anticeauşiste din 
România. United Press International nu se lasă mai prejos şi 
la ora 20.05 anunţă că la Timişoara sunt cel puţin patru 
soldaţi omorâţi cu un glonţ în frunte, pentru ca o oră mai 


târziu să fie reprodusă la Geneva declaraţie a regelui Mihai 
I, fără nici o legătură cu acel caz, dar sub titlul „Se 
transmite că soldaţi au fost omorâţi”, lansând în acelaşi text 
şi un paragraf anodin, iarăşi fără nici o legătură cu ce 
spusese regele, despre Securitate, în sfârşit, aproape de 
miezul nopţii, Reuters găseşte şi vinovatul: „Forţele de 

„= securitate româneşti este posibil să fi ucis zeci de oameni 
când acestea au deschis focul duminică împotriva 
demonstranţilor în oraşul Timişoara, după cum afirmă un 
martor”597. Martorul era acelaşi Radislav Dencic. 

Cele mai cunoscute emisiuni de radio au avut o singură 
temă -fostul informator al Securităţii şi spion maghiar, 
Lăszlo Tokes, prezentat drept Hungarian human rights 
champion. 

Problema dezinformărilor grosolane făcute de agenţiile de 
presă occidentale, din care am prezentat aici doar 
începutul, a fost analizată de o personalitate a jurnalisticii 
româneşti, Emil Hurezeanu, care în perioada revoluţiei 
lucra la. Europa liberă şi apoi a fost numit director al 
Departamentului românesc al postului de radio Deutsche 
Welle din Koln. Aşadar, un om care cunoaşte bine din 
interior mass-media occidentale. Emil Hurezeanu va şoca 
audiența în timpul Simpozionului ţinut la Timişoara în 1996 
cu informaţii despre felul în care sunt folosite mijloacele de 
presă în dezinformări: „în noiembrie şi decembrie 1989 am 
fost confruntaţi cu un fals război informaţional, cu larmă, în 
parte reală, în parte înscenată, pe care aş asemăna-o cu 
bruiajul electronic din timpul Revoluţiei. Am ştiut de cele 
mai multe ori - în ciuda opiniilor domnului Portocală din 
cartea publicată în 1990 - că se fac încercări de 
dezinformare. Am ştiut şi uneori le-am evitat în general; 
alteori le-am folosit pentru că, indiferent de intenţiile celor 
care voiau să schimbe situaţia din ţară, Pentru noi - şi 
bănuiesc, pentru majoritatea locuitorilor României - 
cnitnbarea şi prăbuşirea regimului Ceauşescu erau 
obiectivele cele mai importante”598. Un celebru dicton al 


Sfântului Toma din Aquino: „Pentru a face un bine, ai voie 
să faci orice rău”, s-a aflat începând cu secolul al XIII-lea la 
baza construcţiei civilizaţiei europene occidentale, a fost 
principalul simbol doctrinar al Inchiziției şi funcţionează şi 
astăzi în doctrina globalizării. 

Al doilea program revoluţionar al revoluţiei din decembrie. 

Cel de-al doilea program revoluţionar, după cel al 
Frontului Popular de la Iaşi, este foarte puţin cunoscut şi 
mult mai naiv. Scriitorul Petru Ilieşu pleacă din Timişoara în 
ziua de 17 decembrie şi ajunge în Bucureşti în jurul orei 
22.00, unde va trăi o aventură mirobolantă. Mai întâi 
opreşte nişte tineri veseli pe stradă şi încearcă să le 
relateze ce văzuse pe străzile Timişoarei, „îmi amintesc 
acum nişte feţe fără identitate care s-au destins 
deodatăavea să-şi amintească scriitorul timişorean. Am 
simţit atunci că sunt crezut, că ceea ce le-am vorbit, aşa, 
dezlânat şi cu patimă, a fost crezut din prima clipă”599. El 
va lua legătura apoi cu un grup de confraţi de la Uniunea 
Scriitorilor, între care Nicolae Prelipceanu, Denisa 
Comănescu, Elena Ştefoi, Florin laru şi, în 18 decembrie, va 
întocmi împreună cu aceştia în apartamentul lui Florin laru 
un program revoluţionar în patru puncte: 

1. Intervenţia trupelor ONU în România; 

2. Alcătuirea unei liste cu cei care au tras, omorândân 
Timişoara; 

3. Deci ararea internaţională a acţiunii din Timişoara drept 
crima împotriva umanităţii; 

4. Declararea celei de-a doua zile de Crăciun drept zi de 
doliu naţional. 

Nu punem în discuţie naivitatea programului; alţii nu au 
făcut nici atât. Programul intitulat Protest a fost expediat 
printr-un curier diplomatic în Vest, unde a fost recepționat 
în ziua următoare. Grupul mai plănuise şi un contact în faţa 
ambasadei suedeze din Bucureşti, însă a fost repede 
descoperit şi câţiva membri reţinuţi într-o secţie de Miliție. 
Apoi, la fel de brusc, au fost eliberaţi. Potrivit lui Ilieşu, 


maiorul Radu Ţinu ar fi declarat la o „masă rotundă” ţinută 
după revoluţie la Timişoara că acel „curier belgian” pe care 
îl folosiseră era omul Securităţii. Radu Tinul-a păcălit. 
Curierul era chiar ofiţer al Securităţii, dar amplasarea lui 
sub acea identitate s-a putut face, deoarece scriitorul 
timişorean fusese „turnat” încă de la început de unii dintre 
partenerii săi de la Uniunea Scriitorilor.,; 

19 decembrie - primele agitaţii muncitoreşti în dimineaţa 
de 19 decembrie, încă de la primele ore ale activităţii 
economice, ofiţerii de Securitate din întreprinderi îl 
informează pe generalul Macii că muncitorii sunt agitaţi şi 
că s-au manifestat primele semne de protest cu tendinţa de 
a lua un caracter organizat. După ora 09.00 şi după ce în 
prealabil îl informase pe generalul Vlad la Bucureşti, Macri 
îl va anunţa pe Ion Coman că cel târziu în ziua de 20 
decembrie la Timişoara va avea loc o grevă generală. 
Generalul Macri va cere ofiţerilor săi, pe care îi subordona 
şi prin calitatea de şef al Direcţiei a Il-a, să-l informeze 
asupra stării de spirit a muncitorilor, dar şi să pregătească 
birourile pe care le ocupă în întreprinderile respective 
pentru eventuala evacuare, într-adevăr, în momentul în 
care s-a conturat manifest acţiunea muncitorească în 
favoarea schimbării lui Nicolae Ceauşescu, ofiţerii de 
Securitate au fost retraşi şi din unităţile economice. Acesta 
ar fi al cincilea ordin elocvent în privinţa atitudinii 
generalului Vlad şi a Securităţii, între orele 09.00 şi 10.00, 
şeful DSS o va suna pe Elena Ceauşescu şi o va informa 
asupra situaţiei de la Timişoara. Elena Ceauşescu a 
reacţionat violent: „Ce fac cei de acolo, ce păzesc cei trimişi 
acolo?”. Conştient că femeia nu înţelege exact importanţa 
informaţiei, Vlad îi va explica pe un ton ferm că situaţia de 
la Timişoara s-a schimbat, că nu mai este vorba de elemente 
străine, ci de muncitori români. 

După aproximativ 20 de minute, Elena Ceauşescu a 
convocat o şedinţă la CE, la „săliţă”, locul unde ţinea ea 
întâlniri în acea perioadă. Au fost prezenţi Elena 


Ceauşescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, Constantin 
Dăscălescu, Silviu Curticeanu, ludor Postelnicu, Vasile 
Milea şi procurorul general Popovici. Generalului Vlad i s-a 
cerut să informeze asupra situaţiei de la Timişoara, iar când 
a terminat Elena Ceauşescu a hotărât trimiterea lui 
Dăscălescu şi a lui Bobu în oraşul de pe Bega. 

„Trecerea la acţiune a muncitorilor din întreprinderile 
timişorene trebuie văzută prin prisma unor realităţi 
incontestabile: cu numai câteva luni în urmă, aceiaşi 
muncitori votaseră entuziast sau asistaseră fără nici o 
reacţie la realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de 
secretar general al partidului; în continuare principalele 
preocupări ale muncitorilor erau de ordin economic şi 
social; deşi în oraş se trăsese două nopţi la rând şi se aflase 
că sunt morţi şi răniţi, muncitorii nu reacţionau, se duceau 
la muncă şi ascultau, iarăşi fără reacţie, declaraţiile de 
solidaritate cu Ceauşescu şi „înfierarea” acţiunilor 
huliganice în lungi adunări ale oamenilor muncii. Ştim că 
nemulţumirile se acumulaseră în câţiva ani, dar reacţia 
politică întâr-zia să apară. Tocmai aceasta a fost şi miza 
ultimă a instigării făcute de URS S: determinarea 
muncitorilor să reacționeze. De cealaltă parte, având în 
vedere exemplul „periculos” al Braşovului, miza represiunii 
rapide şi dure era împiedicarea unei reacţii din partea 
muncitorilor. Această imagine nu este o restrângere a 
tabloului complex pe care îl înfăţişa societatea românească 
în acel moment, ci o coborâre la esenţa acţiunii celor doi 
actori principali ai evenimentului: un URSS gorbaciovist, 
nevoit să-şi reformeze repede sistemul şi regimul comunist 
român luptând să supravieţuiască. Ambii puneau la baza 
acţiunii lor aceeaşi ideologie, or, obiectul principal al 
ideologiei era muncitorul. Şi din acest punct de vedere, 
declanşarea prin subversiune a revoltei din România s-a 
deosebit de celelalte acţiuni din lagărul comunist, unde 
forţele schimbării puse în acţiune au fost altele: studenţii în 
Cehoslovacia, armata în Bulgaria, vârfurile partidului în 


RDG. Dificultatea înlăturării lui Ceauşescu prin oricare alte 
mijloace - de exemplu, la laşi mişcarea studenţească 
eşuase, la Braşov populaţia era timorată - a condus la 
situaţia extremă a folosirii muncitorimii pentru a forţa 
căderea şefului statului comunist român, aducând însă nu 
numai în prim-planul mişcării, ci şi pe muchia de cuţit a 
ideologiei corpul social fundamental al regimului. Revolta 
muncitorimii române - mai întâi la Timişoara, apoi la 
Bucureşti, cum vom vedea —, a pus în discuţie bazele 
regimului, deoarece revolta sa, paradoxală din punct de 
vedere ideologic şi doctrinar, contesta puterea pe care 
chiar ea o reprezenta. O contestare venită din partea altui 
corp social - de la studenţi sau de la formațiunile vagi de tip 
„tinerii” saw cetăţenii” - nu era atât de periculoasă. De asta 
le-a fost teamă şi sovieticilor, cum arătau premonitor 
institutele lor de analiză, de pierderea controlului ideologic 
şi de atingerea bazelor sistemului. Realitatea acestui 
fenomen politic subteran şi subtil nu a fost vizibilă doar la 
Bucureşti în 22 decembrie seara, când mişcarea s-a 
transformat brusc în acţiune anticomunistă, împotriva 
sistemului, ci a avut un simptom la fel de vizibil la laşi, unde 
au apărut primele revendicări anticomuniste, apoi la 
Timişoara, când în programul Frontului Democrat Român 
au apărut şi puncte cu caracter antitotalitar, în dimineaţa 
de 19 decembrie la întreprinderea Electrobanat (ELBA) 
este semnalată prezenţa unor persoane străine care 
încearcă să se infiltreze printre muncitori. Numărul lor nu 
este mare, dar ei aparţin unor tabere opuse; sunt tineri 
strecuraţi în întreprindere care încearcă să-i convingă pe 
muncitori că în ultimele două zile au fost omorâţi peste 1 
000 de oameni, că morţii au fost duşi la Bucureşti ca să se 
şteargă urmele şi că puşcăriile gem de arestaţi care acum 
sunt torturați; ceilalţi sunt luptători DIA trimişi să identifice 
starea de spirit a muncitorilor. La Secţia 200, unde erau 
atelierele cu condiţii grele de lucru şi cu toxicitate ridicată, 
lucrătoarele devin agitate şi nemulţumite. La ora 09.00 


ajunge în secţie zvonul că în curtea întreprinderii a sosit un 
camion militar din care se descarcă arme şi această ştire 
produce explozia de nemulţumire a oamenilor care se simt 
ameninţaţi chiar la locul lor de muncă, într-adevăr, venise 
un camion militar, dar el nu descărca, ci încărca arme şi 
muniţie, mai Precis încărca armele şi muniţia Gărzilor 
patriotice din întreprinde-reera vorba de executarea 
ordinului Elenei Ceauşescu, speriată că rii s-ar putea 
înarma şi apoi ataca forţele de ordine. Martora Adelina 
Elena descrie acel moment şi evoluţia lui: „Prezenţa 
armelor în întreprindere echivalează cu o împuşcătură. La 
secţia 200 vestea dezlănţuie furia până atunci mocnită. «Să 
mergem să-i întrebăm!», «Nu lucrăm sub arme!», «Ce vor 
de la noi?». Femeile izbucnesc şi cheamă: «Să ieşim în 
curte!», «Să-i chemăm pe toţi!», «Veniţi cu noi!». Este 
chemat fostul şef al secţiei, care s-a bucurat de respect, 
încercările de a-i ţine în secţie dau greş. Femeile sunt în 
primele rânduri. Muncitoare tinere, unele studente la seral, 
femei în vârstă cu mâmi istovite, crăpate, cu feţe brăzdate 
de cearcăne adinei, în urma lor, tot mai mulţi bărbaţi. Trec 
peste amenințările cu Procuratura, chiar şi peste acelea că 
vor fi împuşcaţi. Pe lângă camionul cu oameni înarmaţi se 
scurge şuvoiul. Se văd pumni ridicaţi ameninţător. Coloana 
străbate curtea, îndreptându-se spre clădirea cu birourile 
conducerii administrative şi de partid ale 
întreprinderii”600. Scena nu este lipsită de paradoxul 
numeroaselor alte situaţii de la Timişoara din acele zile, 
când tragedia s-a îmbinat cu ridicolul, dar dovedeşte 
tensiunea în care se aflau oamenii de rând. Sigur că din 
punct de vedere istoric este lipsit de importanţă dacă 
militarii aduceau sau luau arme la /de la întreprinderea 
ELBA, însă muncitorilor probabil că nu le-a trecut prin cap 
sau nu au ştiut că în întreprindere erau arme, cele ale 
Gărzilor patriotice. Paradoxul are o explicaţie simplă: în 
ultimii ani muncitorii nu mai erau scoşi la gărzi, deşi se 
afirma oficial că ei formează detaşamentele înarmate ale 


clasei muncitoare, gărzile erau compuse în majoritate din 
aparatul TESA şi din ucenici, tineri angajaţi, pentru ca 
muncitorii să rămână în producţie, să nu fie întreruptă 
activitatea economică. Se adăuga şi faptul că tragerile cu 
acest armament fuseseră drastic reduse din cauza 
costurilor. Gărzile patriotice înfiinţate după invazia sovietică 
din Cehoslovacia deveniseră în 1989 o ficţiune. Apoi va 
trebui să luăm în calcul şi faptul că principalul nucleu de 
nemulţumiţi era format din femei. 

Mulțimea muncitorilor, estimată la peste 1 000 de oameni, 
ocupă curtea uzinală. Câţiva se urcă pe un autocamion şi pe 
un motosti-vuitor şi strigă. Apar directorul şi secretarul de 
partid. Ei le cer să se liniştească, să se întoarcă în secţii, 
unde se va discuta cu ei separat. Gste de presupus că 
dăduseră telefon în prealabil la CJP anunțând greva 
spontană. Adelina Elena povesteşte mai departe: „Deşi cu- 
vântul grevă nu a fost scandat, greva generală era 
declanşată şi instaurată în întreaga întreprindere, între 
timp, maşina cu oameni înarmaţi a părăsit incinta fabricii, în 
schimb sosesc în mare grabă Radu Bălan, primul-secretar 
al judeţului, primarul Moţ şi Constantin Posa”601. Este 
adusă staţia de amplificare şi Radu Bălan se urcă pe un 
scaun. El cere ca muncitom să se întoarcă în secţii şi le 
promite că se va discuta cu ei acolo. Oamenii scandează: 
„Aici, aici, cu toţii!” La un moment dat, observând că nu îi 
poate convinge să se întoarcă la locurile de muncă, Bălan 
găseşte soluţia să scoată un carneţel din buzunar pentru a- 
şi nota doleanţele muncitorilor şi îi întreabă simplu ce vor. 
Urmează un scurt moment de derută, după care, Radu 
Bălan notează într-un carneţel cererile umile ale unor femei 
ajunse în dreptul lui: «Vrem căldură!», «Vrem carne!», 
«Vrem ciocolată pentru copii!» şi «Ciorapi, chiloţi, cacao, 
vată...» „602. Conţinutul cererilor este confirmat de 
timişoreanul lon Pachia Tatomirescu:,...Să fie ciocolată 
pentru copii, să fie saloane de Crăciun şi să se termine cu 
bişniţa ete.; muncitoarele le-au zis de lipsa vatei, a chiloţilor 


de bumbac şi a ciorapilor”603. Cercetarea făcută de autor 
la Timişoara aduce cumva evenimentul la dimensiunile sale 
mai aproape de realitate, într-adevăr, primul grup de 
nemulţumiţi ieşiţi în curte a fost format din femei. Dar 
motivul real îl constituia absenţa de la întreprindere a 
responsabilului CAR, care trebuia să dea împrumuturile 
pentru sfârşitul de an. Numeroase persoane contribuiau la 
fondul CAR, participau la acele cunoscute „roţi”, cotizând 
tot anul şi îşi plasau luna împrumutului în decembrie, la 
sfârşit de an, astfel încât să-şi poată face unele cheltuieli 
mai mari pentru produse de lungă folosinţă: frigider, 
televizor, aspirator etc. Erau sume mari, importante. Plata 
împrumutului nu se făcuse luni şi nu se făcea nicii, 19 
decembrie, apărând mai întâi zvonul că reprezentantul CAR 
a fugit cu banii, în realitate, el fusese arestat pe stradă în 
seara de 17 decembrie şi se afla la penitenciar. Aflând 
realitatea, femeile au cerut eliberarea reprezentantului 
CAR pentru a-şi primi banii. De aici primul mesaj 
revoluţionar: „Eliberaţi deţinuţii!”. 

În scurt timp informaţia despre greva de la ELBA ajunge 
la Elena Ceauşescu. Aceasta îl va suna pe Ion Coman şi îi va 
striga în telefon: „Trageţi în plin în femei şi puneţi câinii pe 
ele!"604. Versiunea lui Radu Bălan nu diferă prea mult de 
cea a martorilor din rândul angajaţilor întreprinderii: „în 
dimineaţa de 19 decembrie 1989, pe la ora 09.00, m-am 
deplasat la întreprinderea Electrobanat, pentru a intra în 
dialog cu muncitorii care ieşiseră afară în curtea 
întreprinderii. Ajungând acolo în prezenţa primarului Moţ, 
am aflat că aceşti muncitori revendicau îmbunătăţirea 
condiţiilor de trai, iar un grup de 10-15 tineri strigau «Jos 
Ceauşescu!». De asemenea, acei muncitori solicitau să fie 
scoasă armata din întreprindere şi din oraş, adică să fie 
retrasă în cazărmi, în timp ce discutam cu ei, au apărut 
două TAB-uri, care şi-au îndreptat ţevile spre noi, cei din 
curtea uzinei. Acest lucru a iritat şi neliniştit pe muncitori, 
fapt care m-a determinat să merg în secţie şi să-i telefonez 


lui Coman Ion, cerându-i să retragă armata, pentru că altfel 
oamenii nu se liniştesc, dimpotrivă. Mi-a replicat că nu e 
treaba mea, întrucât de armată se ocupa dumnealui. Când 
am revenit în curte 'TAB-urile fuseseră retrase şi am tras 
concluzia că primiseră ordin în acest sens”605. Observând 
punctul mort al situaţiei, mulţimea nu mai vrea să dea 
înapoi şi începe să strige: „«Nu lucrăm sub arme!» 
(camionul plecase şi se lămuriseră cu muniţia, n.a.), «Afară 
armata din oraş!», «Unde sunt deţinuţii?», «Nu suntem 
huligani!» (răspunsla informările făcute cu o zi înainte de 
partid că afară acţionează huligani, n.a.), «Unde ne sunt 
banii?» (leafa se dăduse în urmă cu trei zile, dar diminuată, 
apoi sigur era şi cazul împrumuturilor la CAR, n.a.), «Vrem 
pâine pentru copii!», «Unde ne sunt morţii?». Şi apoi, 
unanim şi hotărât: «Jos Ceauşescu!»,„,606. Este de precizat 
că aceste strigături sunt de fapt o enumerare a unor reacţii 
simultane, neorga-izate, care fie ilustrau amestecarea 
temelor sociale cu cele politice, ţe aparţineau unor grupuri 
distincte: pe de o parte muncitorii cu evendicări economico- 
sociale şi pe de altă parte micul grup de tineri cu lozinci 
politice explicite. Important aici este faptul că la un moment 
dat mulţimea s-a unit într-o massă compactă şi solidară, 
având un singur duşman, pe Nicolae Ceauşescu. Probabil că 
dacă ITicolae Ceauşescu ar fi apărut în acea clipă între ei 
massa s-ar fi de /organizat la fel de rapid, trnerii ar fi fost 
imediat izolaţi de muncitori, ca „huligani” şi luaţi pe sus de 
Securitate. România a cunoscut de prea multe ori acest 
simptom în ultimii 15 ani pentru ca această ipoteză să nu fie 
credibilă. 

După ora 11.00 în incidentul de la Electrobanat apare un 
element nou. Pe podul peste Bega din apropierea 
întreprinderii se adună oameni. Nu ştim cine sunt şi cum au 
aflat că la Elba e grevă. Surse din rândurile revoluţionarilor 
afirmă ca acolo erau şi cetăţeni din laşi, Constanţa, Arad. 
Filajul Securităţii identifică tot în zona Josefin, printre acei 
privitori şi patru lucrători DIA în civil. Peste Bega, în zona 


Josefin era celebrul talcioc închis de Ceauşescu în ziua de 
15 decembrie. La cele două porţi ale întreprinderii apar 
tanchete TAB cu ţevile îndreptate spre curte, încep 
huiduielile, se strigă în acelaşi timp „Ucigaşii!” şi „Armata e 
cu noi!”, ceea ce este ilogic, dar nu în logica unei mulţimi 
încă fragile. Ea însă va rămâne fragilă până la urmă. De 
altfel, întâmplările rizibile continuă. Telefonul dat de Bălan 
lui Coman pentru retragerea blindatelor de la porţi este 
urmat de ordinul lui Coman ca TAB-urile să dea ocol 
întreprinderii. Martora Adelina Elena confirmă: 
„Tanchetele, în fine, se urnesc şi încep să patruleze în jurul 
Elbei, ocolind întreprinderea Prin străzile 13 Decembrie, 
Splaiul Titulescu, Pop de Bâseşti, strada Gării”, în scenă 
intră generalul Guşă. Dimineaţa i se raportează că este 
linişte în oraş, ceea ce corespundea adevărului şi că 
oamenii nierg la lucru, cu excepţia câtorva grupuri mici 
care staţionau paşnic. Evident, nu se aplicau prevederile 
„stării de necesitate”, care nu Permite adunarea unor 
grupuri mai mari de trei sau cinci persoane, Sl nu se 
aplicau pentru că acele prevederi n _xistau. La un moment 
dat, comandantul unităţii de paraşutişti l-a sunat şi i-a 
comunicat că a primit ordin de la Nuţă să păzească clădirea 
Inspectoratului MI. Nuţă îşi depăşea atribuţiile, ceea ce este 
semnificativ şi îşi permitea acest lucru printr-o 
împuternicire directă de la Elena Ceauşescu. Guşă îşi 
anunţă subordonatul - din nou semnificativ - că se 
subordonează lui şi lui Coman. „Cred că înainte de prânz - 
declara generalul Guşă la proces - am fost sunat de Ion 
Coman care mi-a spus să mă duc urgent la ELBA că se află 
acolo fostul prim-secretar Bălan şi că are probleme 
deosebite. Am plecat cu aghiotantul şi cu căpitanul Ilie, 
şeful cercetării Diviziei. Am ordonat ca în urma noastră să 
se deplaseze şi un camion cu soldaţi, dar acesta a rămas în 
urmă. La intrarea în fabrică am fost oprit de câţiva civili 
care mi-au spus să nu intru, deoarece îmi risc viaţa şi că o 
să fiu sfâşiat. În curte erau peste 1 000 de oameni, bărbaţi, 


femei, tineri care scandau: «Libertate!», «Jos Ceauşescu!» 
şi alte lozinci”607. Observând retragerea lui Bălan, Guşă se 
va îndrepta spre mulţime, se va urca pe scaun şi le va vorbi: 
„Am încercat să fac linişte şi le-am spus că soldaţii nu au 
tras în ei, ci în sus. Că soldaţii sunt fraţii şi copiii lor şi nu 
vor trage în ei. Câţiva au aplaudat, alţii au continuat să 
scandeze lozincile menţionate mai sus. În pauzele de linişte 
i-am rugat să nu se mai spargă magazinele, să nu atace 
unităţile. Cei care au auzit au strigat că nu ei au făcut acest 
lucru şi au cerut să plece armata de lângă fabrici. Le-am 
promis că aşa va fi, dar să nu se mai comită acte de 
violenţă. Unii au aplaudat, iar câţiva au strigat: «Armata e 
cu noi!»,. Oricum, prezenţa generalului Guşă în mijlocul 
mulţimii nu demonstrează doar curajul lui, ci şi fondul 
nonviolent al manifestaţiei de la ELBA. Ajuns din nou la 
poartă, el va trimite camionul cu soldaţi înapoi la divizie, îi 
raportează lui Coman, însă acesta îi spune că n-a înţeles 
ordinul, că nu trebuia să se ducă el, ci să trimită o 
subunitate, apoi l-a ironizat că s-a speriat de câteva femei, 
înfuriat, Guşă ordonă lui Zeca să retragă toate blindatele de 
la întreprinderi. Cauza reală a prezenţei lui Guşă la ELBA a 
fost informaţia falsă că primul-secretar Bălan a fost 
sechestrat de manifestanți. Din aceeaşi formaţie falsă au 
rezultat şi măsurile militare exagerate luate în urul 
întreprinderii. Seara, generalul Guşă îi va raporta şi lui 
Coman mâsura de retragere a forţelor din oraş. Fiind 
linişte, Coman a acceptat. Probabil aflase că vine 
Dăscălescu. 

Încercarea unor muncitori de a se solidariza cu grupul de 
afară, de la pod, eşuează. „Mulțimea se îndreaptă spre 
poarta Il. Câţiva cer deschiderea porţii, unirea cu cei de pe 
pod. Li se explică că-i primejdios. Porţile trebuie să râmlnă 
închise. Suntem la noi acasă, în grevă. Aici, uniţi, ne simţim 
puternici, în siguranţă. E uimitor cu ce repeziciune o masă 
uriaşă, aparent anarhică, înţelege şi se disciplinează. Radu 
Bălan telefonează chiar din cabina portarilor. Moţ - se zice 


- este la cealaltă poartă”608. Mărturia surprinde cel mai 
bine psihologia izolaţionistă a muncitorimii, încă limitată la 
revendicările sociale, încă temătoare, încă dezinformată şi 
separată de evenimentele din oraş. În cazul ELBA este 
posibil ca reacţia prudentă să fi fost determinată de 
cunoaşterea realităţilor curente, zilnice a spaţiului 
comercial din Josefin, a talciocului de peste drum, văzut ca 
un loc rău famat, mişunând de bişniţari şi de lumea 
interlopă, astfel că grupul adunat peste Bega nu era 
credibil, chiar dacă el putea fi compus din revoluționari 
autentici. Din alte mărturii rezultă că grupul era populat cu 
cetăţeni veniţi din alte judeţe ale ţării pentru cumpărături şi 
achiziţii comerciale şi care nu aflaseră de închiderea 
talciocului. Aşa s-ar putea explica implicarea unor 
autoturisme cu numere de Iaşi, Constanţa, Bacău în 
incidentele din zona ELBA. Martorul Sandu Hanuş ajunge 
acolo în jurul orei 14.30. Pe pod erau un tractor şi o 
remorcă răsturnate şi incendiate. A auzit o împuşcătură şi 
zvonul că a fost rănită o femeie. Militarii de pe TAB-uri 
trăgeau cu petarde „dar de tras (cu armele, n.a.) nu 
trăgeau”609. Apoi a apărut un TAB dinspre Bulevardul 6 
Martie, acesta a tras şi a rănit o terneie într-un fâş roşu, 
luată apoi de o maşină cu număr de laşi. Generalul Guşă 
afirmă că focul a fost deschis accidental, în mo-mentul în 
care persoane din grupul adunat peste Bega au răsturnat şi 
incendiat tractorul şi remorca lui. În aceste incidente s-a 
deschis focul asupra a două femei. Nu cunoaştem dacă 
acest fapt a avut vreo legătură cu ordinul Elenei Ceauşescu 
de a fi împuşcate femeile, dar cele două cazuri sunt pline de 
ciudăţenii. Vom analiza în detaliu unul dintre ele. 

Conform mărturiilor revoluţionarilor, prima femeie se afla 
pe malul dinspre ELBA al Begăi cu un copil de mână. 
Împotriva ei, fără nici o somaţie şi fără nici un motiv s-a tras 
foc de armă de către un singur soldat aflat în desant pe un 
TAB. Martora Adelina Elena, inspector pentru învăţământ la 
întreprinderea ELBA, descrie scena dramatică astfel: „şi, 


deodată, pe neaşteptate, răsună primele rafale. Curtea este 
un urlet. Alte focuri şi pe podul vidat de lume rămân două 
siluete. «Poarta!» Prin deschizătură ţâşnesc câţiva bărbaţi. 
Se-ntorc cu o femeie grav rănită, pe care - în grabă - o duc 
la Dispensarul ELBA şi ne anunţă că pe pod a rămas un 
băieţel împuşcat mortal, de 10-11 ani. Maşina directorului 
ţâşneşte spre dispensar, spre a duce rănita la spital; se aud 
şi strigăte, ca vine Salvarea. «Copilul!». Sub ochii noştri, 
care pur şi simplu refuză în primul moment să creadă, 
corpul copilului este aruncat în Bega. Îl însoțesc ţipetele şi 
lacrimile femeilor de la ELBA. Dumnezeule, nu poate fi 
adevărat! Şi deodată ne dăm seama, conştientizăm fără 
putere de tăgadă că este adevărat, că avem morţi - poate 
chiar acea incredibilă mie de care pomenea cineva cu 
câteva ore înainte, că avem răniţi, că victimele sunt femei şi 
copii nevinovaţi, a căror identitate se caută a fi ştearsă, că 
toţi cei întemnițați se află în pericol de moarte!”610. 
Dramatismul scenei este tulburător, bine dozat de o autoare 
cu simţ literar incontestabil, dar în realitate nu a fost 
împuşcat nici un copil, trupul lui nu a fost aruncat în Bega, 
iar din curte, din dreptul Porții nr. 2 de la ELBA scena nici 
măcar nu putea fi văzută. Reconstitukea făcută de autor la 
faţa locului demonstrează că Poarta 2 de la ELBA se află la 
aproximativ 10 în sub nivelul străzii, accesul în 
întreprindere făcându-se printr-o rampă pronunţată, astfel 
că din curte nu se poate vedea decât vârful podului peste 
Bega. A observa ce se întâmplă pe malul Begăi - un şanţ 
adânc la fel ca al Dâmboviţei din Bucureşti - ţine de 
paranormal. De altfel, îteva rânduri mai încolo se 
demonstrează felul în care circulă un von şi cum poate 
deveni pagină de istorie, fără să vrei: „Se afirmă a din 
blindată s-a tras cu trasoare, că femeia şi copilul au fost 
„mpuşcaţi je joi «civili», cu pistoale sub haină. Aceiaşi care 
au aruncat trupul copilului în Bega şi care au încercat - n- 
am înţeles daca au reuşit sau nu - să arunce şi poşeta 
femeii, pentru a i se pierde şi ei identitatea”611. Altă 


fantezie! Este clar că Adelina Elena descrie zvonuri şi nu 
scene văzute, deşi scrie negru pe alb „sub ochii noştri”. Din 
păcate, fenomenul mărturiilor de la Timişoara -pentru că 
este vorba de un fenomen psihologic tipic în condiţii de 
stres - suferă din cauza unor astfel de mituri fabricate chiar 
în timpul evenimentelor fără nici o intenţie de înşelătorie. 
Martorii sunt sinceri (nu punem aici în discuţie legendele 
fabricate după, din varii motive personale, politice sau 
sociale). Nu trebuie uitat nici o clipă că revoluționarii, cei 
foarte puţini care au ieşit în stradă, fie că au fost o massă de 
manevră a diversiunii, fie că au avut iniţiativa de a provoca 
mul t-aşteptata cădere a lui Ceauşescu, sunt elementele 
esenţiale ale revoluţiei, sunt personajele principale. Faptul 
că cel mai cunoscut şi probabil cel mai important 
revoluţionar al Timişoarei, domnul Traian Orban, astăzi 
director al Muzeului „Memorialul revoluţiei”, a fost rănit în 
după-amiaza de 17 decembrie şi a trăit revoluţia în spital, 
faptul că cel mai prolific scriitor timişorean al revoluţiei, 
domnul Marius Mioc, a fost arestat în seara de 16 
decembrie şi a trăit revoluţia în închisoare, nu au nici o 
relevanţă pentru actul istoric. 

Eu însumi am asistat la o scenă petrecută la Bucureşti în 
timpul vizitei lui Mobutu Sese Seko, preşedintele Republicii 
Congo. Câteva mii de oameni, între care mă număram, 
fuseseră scoase din întreprinderi şi umpluseră circular 
Piaţa Scânteii (actuala Piaţă a Preesei Libere) pentru a 
aplauda convoiul oficial. Ceauşescu şi Mobutu se apropiau 
într-un ARO decapotabil. În momentul în care autoturismul 
a făcut primii metri în interiorul pieţei (cam în dreptul 
trecerii de pietoni) un tânăr a sărit din mulţime şi i-a întins 
lui Ceauşescu o scrisoare, în numai două secunde, un 
activist de partid a ţâşnit în spatele lui, l-a prins, l-a tras 
înapoia rândurilor de participanţi şi, cu ajutorul altor două 
persoane civile (probabil lucrători al Direcţiei V), l-a băgat 
într-o Dacia neagră, întreaga scenă s-a petrecut „sub ochii 
mei”, de la început până la capăt, la o distanţă de 3-4 metri. 


Tânărul purta o pereche de bretele albe peste o cămaşă de 
culoare închisă, avea părul lung, dar îngrijit, pantaloni de 
stofă şi pantofi de vară, eleganţi. Nu era un derbedeu. 
Reţinerea lui s-a făcut în tăcere, iar Dacia neagră a demarat 
fără incidente. Ei bine, în minutele următoare am auzit cel 
puţin trei versiuni din partea unor oameni care se aflaseră 
lângă mine - şi trebuie să luăm în calcul faptul inevitabil că 
toată lumea se uita într-o singură direcţie, spre ARO-ul 
prezidenţial şi nu putea rata scena scrisorii —, trei versiuni 
în care tânărul ba îndreptase un pistol spre Ceauşescu, ba 
Ceauşescu se aplecase şi luase scrisoarea, ba Mobutu luase 
plicul alb. Dar cea mai fabuloasă versiune am auzit-o când 
m-am întors la întreprindere: „Securitatea are lasouri cu 
care îi prinde pe protestatarii de acest fel”. Oricât ar părea 
de neverosimil, de exagerat sau pedagogic, faptul este 
autentic şi legenda lasourilor pe care le foloseşte 
Securitatea a circulat mult timp. Înadins - tocmai pentru a 
demonstra uşurinţa cu care se creează legende „sub ochii 
noştri” - nu am dat cititorilor un detaliu: în momentul în 
care activistul de partid a sărit în spatele tânărului, nu a 
reuşit să-l prindă de umăr, ci doar i-a agăţat bretelele, astfel 
că tânărul a fost tras înapoi de elasticitatea acestora. De 
aici, lasoul Securităţii. Ca scriitor profesionist, atent la 
detaliile vieţii, scena şi legendele ei mi-au rămas în memorie 
cu o claritate reconfortantă. Ea mă ajută astăzi să-i înţeleg 
pe martorii de la Timişoara şi totodată să constat că acel 
tânăr curajos de la Bucureşti, probabil un opozant autentic, 
a rămas un anonim - nimeni nu-şi aminteşte de el. 

Intervalul 18-20 decembrie are şi o altă semnificaţie 
istorică: este perioada cea mai bună în care se putea da o 
lovitură de stat. 

Ceauşescu era plecat din ţară iar imaginea Elenei 
Ceauşescu era atât js proastă de sus şi până jos în partid, 
Armată şi Securitate încât îndepărtarea ei ar fi produs un 
imens oftat de uşurare. Omul-cheie era Milea. Fără sprijinul 
Armatei nimeni nu putea mişca ceva. Apoi, privind 


componenţa CPEx-ului românesc, o adunătură de bicisnici, 
era probabil şi greu de găsit acolo un înlocuitor al lui 
Ceauşescu. După toată tragedia provocată la Timişoara, 
generalul Milea nu a schiţat nici un gest. Nicolae Ceauşescu 
nu a plecat în Iran pentru că era atât de importantă vizita, 
aici pentru a face pe curajosul, ci a plecat pentru că îşi 
cunoştea bine oamenii. Cel care risca cel mai mult era 
generalul lulianVlad, autorul ordinelor de neimplicare date 
Securităţii de la Timişoara şi a unui alt ordin care îl putea 
aduce în faţa plutonului de execuţie: eliberarea din 
penitenciare a persoanelor reţinute pe baza unor acuzaţii 
politice şi care nu aveau încă o sentinţă. 

Revista presei. 

Analiza presei străine pentru ziua de 19 decembrie, când 
informaţiile se refereau exclusiv la evenimentele din zilele 
precedente, induce sentimentul că observatorii occidentali 
au fost cumva descumpăniţi de hotărârea lui Ceauşescu de 
a efectua vizita în Iran. Imaginea proiectată de această 
decizie a fost aceea a unui regim solid, a unui aparat de 
conducere care stăpâneşte situaţia ţării şi a crizei de la 
Timişoara, dar şi a unei incapacităţi de reacţie din partea 
populaţiei. Totodată, a părut că leadership-u este solidar în 
jurul lui Ceauşescu. Sunt exploatate în continuare, dar cu 
prudenţă, informaţiile venite pe canalele diversioniste 
maghiare şi iugoslave, articolele din marile cotidiane şi 
emisiunile de radio-IV orientân-du-se către analize mai 
elaborate asupra „cazului” românesc, către explicaţii 
despre istoria României, a regimului comunist şi a naturii 
dictatoriale a lui Ceauşescu. Informaţiile adevărate erau 
puţine, co-spondenţii de presă fiind sistematic împiedicaţi 
să obţină informaţii Directe, să contacteze surse credibile, 
să se deplaseze la Timişoara. Cămine oarecum cuplată la 
temele surselor maghiare presa germa-na exploatându-le 
până la saturație şi folosind fără discernământ profesional o 
serie de dezinformări venite pe cele două căi diversioniste: 
Budapesta şi Belgrad. De exemplu, Agenţia Tanjug 


transmitea la 19 decembrie că la Timişoara sunt 2 000 de 
victime, adulţi şi copii şi că poliţia a adus demonstranți 
arestaţi în piaţa centrală din Timişoara, unde i-a bătut şi 
înjunghiat cu baionetele înainte să-i arunce în camioane şi 
să-i ducă într-o direcţie necunoscută612, în realitate 
aceasta era o scenă din timpul intervenţiei militare din 
Chile pentru răsturnarea lui Salvador Allende (1973). 
Frankfurter Allgemeine Zeitung publică o analiză plină de 
amănunte despre biografia şi dictatura lui Ceauşescu, 
despre criza economică a României şi despre criza politică 
în contextul liberalizării gorbacioviste, dând impresia unei 
documentări serioase, dar plasează Timişoara în nord- 
vestul României, ceea ce demonstrează că documentarea 
fusese „primită”, dată de undeva şi folosită fără o cercetare 
atentă a cazului; autorul reproduce mecanic o serie de 
informaţii, multe dintre ele reale, însă de sertar. Die Welt dă 
detalii despre clanul Ceauşescu, arată criza economică şi 
socială în care se zbate populaţia şi se axează până la urmă 
pe singurele teme consistente, cele diversioniste: ungurii şi 
Securitatea. Stuttgarter Zeitung pare mai degrabă 
interesat să-şi informeze cititorii despre cazul României, cu 
scopul de a îndepărta imaginea remanentă de erou 
antisovietic creată lui Ceauşescu tot de presa occidentală. 
Peter Keresztes, editorialist adjunct la The Wall Street 
Joumal-Europa., face un portret eroic lui Laszlo 'Tokes, pe 
care îl întâlnise la Timişoara în octombrie, fără a preciza că 
Tokes ocupa ilegal imobilul şi parohia şi că din cei 
aproximativ 2 000 de enoriaşi reformaţi ai municipiului 
doar 10 erau de partea lui, îl susțineau. Cei doi maiori ai 
Serviciului de informaţii maghiar (AVO) care l-au plătit pe 
Tokes pentru activitatea de spionaj apar drept preoţi veniţi 
cu ajutoare bisericeşti. Importantul jurnal francez 
Liberation publică sub semnătura ziaristei Dominique 
Garraud un scurt articol care se detaşează de campania 
dirijată de Moscova în pre sa de stingă franceză, 
surprinzând corect contextul internaţional care furnizase 


României cazul Timişoara: „Da data aceasta, Ceauşescu nu 
mai poate conta pe tăcerea «fraternă» a aliaţilor săi din 
Pact (Tratatul de la Varşovia, n.a.). Occidentalii au uitat 
favorurile pe care i -au rezervat dictatorului român datorită 
independenţei sale vizavi AQ jvloscova. Din contră, ei 
trebuie deja să facă faţă zelului noilor conducători 
maghiari, excedaţi de soarta rezervată minorităţii lor din 
România”613. Scurt şi cuprinzător, la obiect, rece şi 
profesionist! Cititorul român trebuie să ştie că în acea 
perioadă nu a acţionat doar diversiunea sovieto-maghiară 
în presa occidentală, ci şi corpul jurnaliştilor independenţi, 
de ţinută, pe care poate România nu-i interesa decât strict 
profesional. Reacţia presei occidentale nu poate fi redusă la 
ştirile diversioniste - cele cu miile de morţi, cu gropile 
comune, cu Securitatea şi Armata care trag în tot ce mişcă 
etc. 

— Şi trebuie înţeles că numeroase mijloace de informare 
publică au fost private de informaţii reale, de la faţa locului 
şi au fost nevoite să „înghită” ce le-au dat sursele 
diversioniste. Descumpănirea venită din gestul lui 
Ceauşescu de a pleca în Iran şi mai ales din lipsa de reacţie 
a populaţiei a produs o uşoară detaşare de tema 
„revoluţiei” care răstoarnă dictaturile pe rând în Est şi care 
în alte capitale comuniste scosese sute de mii de oameni pe 
străzi. De aici poate a provenit şi nevoia iniţială firească de 
a exagera cifrele participanţilor la tulburările de la 
Timişoara din perioada 16-19 decembrie. La Bucureşti era 
linişte, la Timişoara se făcuse linişte. 

Tot în 19 decembrie iese în evidenţă un articol al Ariellei 
Thedrel din Le Figaro, în care se dau amănunte despre 
existenţa Frontului Salvării Naţionale de mai târziu, plasat 
în interiorul nomenclaturii partidului comunist şi acreditat 
chiar cu unele activităţi: „în sfârşiţ, de două ori în această 
toamnă, membri ai Comitetului Central al Partidului 
Comunist Român, simpatizanți ai lui Gorbaciov şi regrupaţi 
într-un Front de Salvare Patriotic, au cerut pe un ton 


ameninţător demisia numărului unu român”614. Este 
posibil ca Arielle Thedrel să fi ştiut ceva mai mult decât noi. 
Nu poate fi vorba de Pseudosemnatarii „Scrisorii celor 6”, 
pentru că nu erau membri CE ŞI oricum ziarista aminteşte 
două intervenţii. Nu poate fi vorba nici de grupul Iliescu- 
Militaru, pentru că nici lor nu li se potrivesc datele din 
articol. Fostul şef al Direcţiei | a Securităţii, colonelul 
Gheorghe Raţiu, a furnizat informaţii despre preexistenta 
Frontului Salvării Naţionale şi despre campania de 
popularizare a acestuia în presa occidentală: „Cu 7-10 zile 
înainte de căderea lui Ceauşescu, toate posturile de radio 
occidentale cu emisiuni în limba română (nu doar Europa 
liberă) au început să transmită de mai multe ori pe zi ştirea 
că în România luase fiinţă o nouă grupare de opoziţie 
intitulată «Frontul Salvării Naţionale», care îşi propune ca 
în cel mai scurt timp să înlăture de la putere regimul 
ceauşist şi să preia puterea”615. Securitatea înregistra zeci 
de astfel de apeluri şi informaţii despre apariţia şi 
activitatea unor formaţiuni politice secrete (unele chiar îi 
aparţineau), dar numai aceasta a atras atenţia, din două 
motive: 1. Era singura care îşi propunea preluarea Puterii. 
2. Deţinea informaţii că „Frontul Salvării Naţionale” era o 
formaţiune politică ale cărei baze „fuseseră puse la 
Moscova şi că era rodul unei combinaţii de colaborare între 
KGB şi Serviciul de spionaj francez”616. De aici la urechea 
Ariellei 'Thedrel a fost doar o chestiune de centimetri. Presa 
americană reacţionează târziu la evenimentele din 
România, fiind preocupată de pregătirea mediatică a 
intervenţiei în Panama şi de apropierea sărbătorilor de 
iarnă. Ecoul comparaţiei făcute de New York Times între 
Noriega şi Ceauşescu are efect doar în mediile oficiale. 
Primele ştiri apar pe Coasta de Est, preluate în totalitate 
din presa occidental-europeană şi reproducând involuntar 
exagerările, deformările şi diversiunile găsite acolo. 
Dominau, aşadar, cele două surse diversioniste - Agenţia 
Tanjug şi presa maghiară - la care însă a fost adăugat un 


fond de informaţii cu caracter „istoric”, explicându-se 
cetăţenilor americani schimbările produse în ultimii ani în 
atitudinea lui Nicolae Ceauşescu, după ce timp de două 
decenii fusese lăudat pentru „independenţa” faţă de 
Moscova, tentativele de revoltă anterioare (Braşov, 
intelectualii, disidenţii), precum. Şi situaţia grea economică. 
Informaţiile vor exploda din 21 decembrie, atât pentru a 
acoperi acţiunea din Panama, prin sugestia unei, natalele 
antidictatoriale, cât şi pentru a sublinia căderea ultimului 
bastion comunist ca urmare a programului gorbaciovist. 
Câteva publicaţii vor introduce în analiză şi un apel voalat la 
Gorbaciov pentru a-şi exercita influenţa sa în România, 
astfel încât schimbarea să se producă mai repede şi sigur. 
Nu există invitaţii la intervenţia militară, dar ideea 
apartenenţei României la sistemul de putere sovietic şi 
sugestia responsabilităţii principale sovietice pentru 
rezolvarea situaţiei sunt prezente. Alexandru Duvan, un 
refugiat român în Statele Unite, va colecţiona din oraşul 
Baltimore primele reacţii americane şi britanice apărute în 
presa de peste ocean, în Baltimore Sun din 19 decembrie 
1989, se scria, dincolo de povestea falsă cu Tokes: 
„Ceauşescu, care la 71 de ani călătoreşte rar, era într-o 
vizită oficială la 'Teheran, încerca astfel să demonstreze că 
regimul lui nu era ameninţat, în acelaşi timp, această vizită 
era o încercare de a sparge izolarea în care îl aruncase 
disprețul ţărilor învecinate. Din motive diferite, România şi 
Iranul împărtăşesc aceeaşi soartă de paria în lumea 
civilizată! Deci e normal să fie prieteni”617. A doua zi, 
Baltimore Sun arăta că Nicolae Ceauşescu este un 
mincinos, refuzând ziariştilor accesul la informaţie şi 
folosind în continuare propaganda oficială pentru a înlocui 
realitatea. O sursă diplomatică de la Bucureşti transmitea 
starea de spirit din ţară, fără a da însă vreo explicaţie 
asupra ei: „Lineretul român, chiar cei din Partid sunt 
nemulţumiţi, dar prudenţi aşteaptă, însă evenimentele din 
ultima sâptămână sugerează că nu vor aştepta prea 


mult”618. Presa americană a fost uşor defazată: eanua 
prins prima parte a valului de informaţii la zi despre 
evenimentele de la Timişoara, a rămas prudentă şi distantă 
în primele două zile, invocând absenţa ziariştilor la faţa 
locului şi fiind cumva derutată de şocul diversionist al 
surselor maghiare şi iugoslave; în faza a doua ea a prins 
contramişcarea diversionistă a lui Ceauşescu în Iran, o 
chestiune care îi interesa mult mai mult pe americani şi a 
marşat pe relaţia româno-iraniană, ca una marcată de 
rezistenţa la cursul vizibil al Alexandru Duvan, Revoluţia 
română văzută de ziarişti americani şi englezi, Fundaţia 
România liberă (Washington /Baltimore) şi Centrul Mass- 
Media Evenimentul /Bucureşti, 1991,p.9. 

Liberalizării mondiale. Principalele cotidiane şi posturi de 
televiziune au preluat ştiri de la presa vest-europeană, 
dându-le însă o aproximaţie prudentă şi păstrând tonul 
politicos şi rece al unei atitudini rezervate. Spre deosebire 
de presa vest-europeană, Ceauşescu apare ca „domnul 
Ceauşescu” - nu dictatorul, nu tiranul, nu descreieratul —, 
imaginea de adâncime a ştirilor, proiecția subliminală fiind 
aceea a unei rupturi între națiunea română şi şeful statului, 
ca proces politic fundamental şi totodată ca explicaţie 
pentru o cădere previzibilă. Această reacţie a presei 
americane a fost un reflex al dezinteresului aparent arătat 
de America situaţiei din România şi al înțelegerilor privind 
repartizarea sarcinilor între membrii NATO în cadrul 
procesului de lichidare a sistemului comunist. Altfel ar fi 
urlat media ca în cazul Grenadei, o insulă de 344 kmp din 
Caraibe (cam 18 pe 18 kilometri) în care Statele Unite 
interveniseră printr-o invazie militară în 1983. 

Reacţia inteligentă a presei britanice. Cea mai substanţială 
atitudine, dominată de luciditate, viziune de ansamblu, 
informaţie şi analiză pertinentă s-a găsit în presa britanică 
de ţinută. Nu luăm în calcul presa de tipul Daily Mail, 
dedicată timp de 70 de ani temelor extremismului maghiar, 
falsificării istoriei României şi denigrării constante a 


poporului român şi nici intervenţiile diferiților mercenari 
din televiziuni de care nici Marea Britanie nu duce lipsă. Ca 
o paranteză, dar cu scopul precis de a arăta cititorilor 
români cam cine au fost ziariştii occidentali care au 
transformat evenimentele din decembrie 1989 - martie 
1990 din România într-o revoluţie maghiară, voi evoca aici 
încă o întâmplare trăită de mine. În ianuarie 1995 am 
efectuat o vizită oficială la sediul postului de televiziune 
britanic IIN, ocazie cu care directorul postului a ţinut o 
conferinţă de presă. Am întrebat dacă ITN a corectat 
informaţia falsă de la Târgu-Mureş despre Mihăilă Cofariu 
ca victimă a agresiunii românilor în timpul tulburărilor 
etnice din martie 1990. Mi-a răspuns fără ezitare că a 
primit informaţia adevărată la câteva minute după 
difuzarea imaginilor în care Cofariu era prezentat drept 
ungur, dar nu a co-rectat-o „pentru că aceasta este politica 
postului”. Revoltat de acest răspuns, colegul meu, ofiţerul 
de presă al Armatei Bulgariei, a pus capăt conferinţei de 
presă cu următoarea intervenţie: „Ca să nu mai pierdem 
timpul aici, pentru că în mod cert ceea ce avem de învăţat 
de la postul IIN nu se potriveşte cu ceea ce ni se spune 
despre Actul final de la Helsinki, vă rog să alegeţi dintr-o 
scară de cinci valori - adevărul, moralitatea, interesul 
naţional, interesul postului, banii - cel mai important 
principiu care vă guvernează activitatea de jurnalist”. 
Directorul IIN a răspuns fără nici o ezitare: „Banii!”. La 
miliardul de dolari pe care îl cheltuia Ungaria în anul 1989 
pentru promovarea în presa mondială a intereselor sale 
strategice şi de imagine, România răspundea cu 
propagandă de cea mai proastă speţă. De aceea, vom lua în 
analiză doar presa de ţinută din Marea Britanie. 

Într-un editorial din 19 decembrie Times arăta că izolarea 
informaţională şi politică a României nu permite perceperea 
exactă a perspectivei în această ţară în care „conducătorul” 
Ceauşescu ar putea supravieţui pentru încă un timp, având 
în vedere blocajul înregistrat de sovietici în programul de 


prăbuşire rapidă a regimurilor comuniste din Europa de 
Est. Cauza este că „Ceauşescu şi-a îndepărtat cu grijă din 
partid pe aceia care simpatizau cu Moscova. De aceea, 
preşedintele Gorbaciov se bucură de mai puţină influenţă la 
Bucureşti decât în capitalele celorlalţi vecini ai săi”619. 
Ziarul estima - bine orientat asupra realităţilor româneşti - 
că Armata română va juca un rol esenţial în evenimentele în 
curs, chiar dacă pentru moment nu dădea semne că s-ar 
opune la ordinele de represiune primite de la Ceauşescu. 
Lipsa de reacţie a populaţiei şi dominaţia fricii în România 
erau explicate corect prin două observaţii: „Există foarte 
puţine legături între intelectuali, cele câteva voci disidente 
auzite în Vest şi clasa muncitorească. România duce lipsă de 
o instituţie pregnantă cum este Biserica Catolică din Polonia 
în jurul căreia să se mobilizeze clar nemulţumirea populară. 
Românii, dorind chiar ei să scape de familia Ceauşescu şi de 
partidul lor iubit, nu pot găsi inspiraţie (cum este papa 
polonez) sau refugiu (cum este Germania Federală)”620. 
Ceea ce se dovedea unic la ziarul Times, diferenţiindu-l de 
toate celelalte publicaţii, a fost înţelegerea superioară a 
implicării Ungariei în evenimentele din România şi a 
campaniei iredentiste declanşate în presa occidentală. 
Times acorda puţine şanse de succes iredentismului 
maghiar şi vreunei victorii în privinţa Transilvaniei şi 
semnala premonitor că „timpul pentru a ridica problema 
este cel de după instalarea sigură a unor guvernări 
democratice la Budapesta şi Bucureşti'621. Acesta era un 
semnal că în Marea Britanie exista un curent de opinie 
favorabil unei repuneri în discuţie a problemei 
Transilvaniei, în condiţii de negociere între părţi. 
Securitatea şi Armata nu au trecut cu vederea acest tip de 
atitudine şi multe din excesele naţionaliste de după 
revoluţie au vizat, uneori brutal, contracararea unor astfel 
de idei periculoase. Iarăşi semnificativ pentru înţelegerea 
realităţilor din România şi a mecanismelor eficiente, viabile 
de îndepărtare a lui Ceauşescu, presa britanică va 


reproduce intervenţia oficială a lui William Waldgrade, 
ministru de stat în Departamentul britanic de Externe, 
referitoare la evenimentele din România prin transmiterea 
unui apel către Securitate „să reprezinte adevărata dorinţă 
a poporului român şi să înlăture regimul actual”622. 
Această intervenţie oficială britanică a fost crucială, ca 
semnal politic. Marea Britanie se dovedea atentă la situaţia 
României şi atingea cu degetul în punctul sensibil, la 
momentul cel mai greu pentru cursul evenimentelor - 
absenţa lui Ceauşescu din ţară şi necesitatea unei acţiuni, a 
unei mişcări decisive din partea Securităţii, care să profite 
de acel moment. Nici un cuvânt pentru partid, nici o 
speranţă din partea populaţiei apatice. Realismul tipic 
naţionalismului britanic, realismul ca valoare a 
conservatorismului său axial va funcţiona şi în acest caz. 
Ştim astăzi că Securitatea acţiona discret pentru 
îndepărtarea de la putere a cuplului Ceauşescu, dar 
lovitura de stat aşteptată de englezi în perioada 18-20 
decembrie nu s-a produs. Şi asta o va costa pe Securitate - 
la 14 ani de la revoluţie, în plină desfăşurare a cuceririi 
Bagdadului, postul de televiziune BBC încă mai compara 
gărzile fidele lui Saddam Hussein cu ofiţerii Securităţii 
române. 

Tot pe 19 decembrie, Times-ul londonez publică un larg 
comentariu al milionarului de origine română Ion Raţiu, a 
cărui intervenţie avea rolul să corecteze ceva din avalanşa 
de informaţii false despre jtornânia, să contrabalanseze 
propaganda iredentistă maghiară şi să proiecteze o imagine 
mai apropiată de adevăr despre ţara lui de origine. Vocea 
lui Ion Raţiu era atât de diferită de ceea ce se scria sau 
vorbea despre România în acele zile - reapăruse acuzaţia 
de „fascişti” - încât ne este greu să dimensionăm impactul 
ei asupra cetăţenilor britanici intoxicaţi pe ttfate canalele 
cu problema maghiară. Cunoscutul patriot român arăta că 
„partidul are astăzi 3,8 milioane de membri, dar puţini cred 
în comunism. Ei au intrat (în partid), deoarece calitatea de 


membru de partid este singura cale pentru o viaţă 
tolerabilă - de exemplu, pentru a obţine un titlu universitar 
mai înalt. Ceauşescu, familia şi clica lui sunt efectiv o mafie. 
Toată puterea vine de la Naşul. Această clică conducătoare 
depăşeşte cu greu 250 000 de persoane, în cel mai bun caz. 
Dacă nu există religie, n-are cum să fie reformare. Dacă nu 
există comunişti convinşi, nu pot exista disidenţi gata să 
muncească pentru un comunism cu faţă umană”623, în 
continuare, lon Raţiu făcea o analiză pertinentă a raţiunilor 
pentru care Gorbaciov va interveni la un moment dat în 
România - în Germania de Est şi în Bulgaria, el a beneficiat 
de sprijinul comuniştilor est-germani şi bulgari dispuşi la un 
compromis cu Moscova, nu este cazul în România. Dar 
Gorbaciov nu va risca pierderea celor 80 din exporturile 
agricole ale României în URSS şi, în plus, are o problemă 
mult mai gravă de rezolvat: ferestroika a adus o formă de 
autoguvernare republicii sovietice învecinate Moldovei, a 
cărei populaţie este pur românească. Limba moldovenească 
este acum limba oficială de stat şi este din nou scrisă cu 
caractere latine, nu chirilice. O Românie prosperă, hrânin- 
du-şi poporul din bogăţiile naturale ale solului său (cum ar 
trebui), 0 Românie angajată la o structurare politică şi 
socială, cu o recunoaştere graduală, dar asigurată a 
drepturilor omului, va face inevitabil ca moldovenii să 
dorească să părăsească Uniunea Sovietică şi să se 
reunească cu Patria Mamă”1'24. Cunoscut ca apropiat al 
serviciilor îe informaţii britanice, Ion Raţiu a furnizat arunci 
unul din argumentele grele pentru care Moscova era 
hotărâtă să intervină în România spre a răsturna regimul 
Ceauşescu şi a-l înlocui cu un regim socialist reformat, care 
să copieze la Bucureşti perestroika moscovită. Timpul şi 
realitatea îi vor da dreptate pe deplin. Solicitat de postul 
NBC pentru un talk-show, Ion Raţiu îl va înfrunta şi 
combate vehement pe celebrul comentator Brian Gumble - 
care va afirma în direct că Timişoara este un oraş unguresc 
—, apărindu-i pe revoluționarii timişoreni, arătând că 


manifestanţii de la Timişoara sunt români, „toate lozincile 
au fost româneşti, victimele au fost români”625. 

Ion Raţiu a dus o activitate complexă pentru sprijinirea 
financiară şi organizatorică a răsturnării regimului 
comunist din România. A fost implicat în acţiuni subversive, 
plătind echipe de acţiune şi ziarişti care să pătrundă 
clandestin în România prin Iugoslavia. A făcut faţă cu 
înţelegere numeroaselor solicitări financiare venite de la 
diverşi refugiaţi sau exilați români, care s-au trezit peste 
noapte gata să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, cerându-i 
bani cu nemiluita pentru tot felul de proiecte fanteziste 
care să doboare sistemul. A murit fără să ştie că peste un 
milion de dolari investiţi în acţiuni destinate răsturnării lui 
Ceauşescu au ajuns în conturile Securităţii române, 
solicitanţii fiind în marea lor majoritate agenţii ei acoperiţi 
din Occident, iar banii trimişi în ţară căzuţi imediat sub 
controlul contraspionajului, în jurnalul său, Ion Raţiu îşi va 
nota impresia faţă de intervenţia rnediatizatâ a regelui: „A 
fost cam molâu”626. Exploatarea mediatică a fostului 
suveran român a fost într-adevăr una din cele mai 
neinspirate acţiuni, dar ea era expresia absenței unei 
alternative, a cel puţin unei personalităţi politice marcante 
în stare să aspire marile speranţe ale românilor, autori ai 
unei revoluţii şi rămaşi a doua zi în pielea goală, mai goi 
decât regele pe care îl răsturnaseră. Această personalitate 
putea fi chiar lon Raţiu, dacă nu era sistematic sabotat de 
propriul său partid, PN[CD. 

Mâna serviciilor de informaţii britanice - încă o data lucide 
şi bine informate - se va simţi şi în cazul articolelor din 
ziarul The Independent. Edward Lucas de la Bucureşti şi 
Steve Crashaw de la Londra vor sublinia încă o dată 
diferenţa enormă de percepţie între presa de ţinută şi 
presa populară care, nu numai din Marea Britanic, este 
expusă la orice investiţie diversionistă627, într-un articol 
din 19 decembrie cei doi jurnalişti vor sublinia că 
„presiunea populară pare în acest moment prea 


necoordonată şi lipsită de lideri ca să fie jn stare să-i disloce 
pe Ceauşeşti. Ce ar putea face totuşi este să convingă 
elemente din Armată şi din aparatul de Securitate că 
singura şansă pentru a evita o revoltă naţională finală şi 
sângeroasă, în care vieţile şi proprietatea tuturor celor 
conectaţi cu Ceauşeştii vor fi supuse unui risc, este să 
acţioneze rapid pentru a îndepărta singurul exemplu 
european rămas al deformatului «socialism dinastic» 
practicat de acea familie pentru mai mult de trei 
decenii”'628. Cine avea ochi şi creier atunci înţelegea 
adevărata soluţie, mesajul fiind mai degrabă destinat 
liderilor din Armată şi Securitate. Nu ştim dacă acest mesaj 
sau altul similar a ajuns la generalul Victor Stănculescu, dar 
era unul din cei vizaţi. Tentativele lui (nereuşite) de a evita 
implicarea la Timişoara şi acţiunile lui decisive de la 
Bucureşti susţin ipoteza Securităţii că Stănculescu era de 
mult în legătură cu agentura britanică din România. La 
recomandarea acesteia ar fi acceptat să colaboreze cu 
ataşatul militar Aradi al Ungariei. 

Pe ansamblu, „revista presei” din 19 decembrie 1989 a 
reacţionat cu derută la sfidarea lui Ceauşescu, reprezentată 
de decizia de a zbura în Iran, o acţiune care arăta 
soliditatea regimului său şi lipsa de fisură în structura 
partidului, a Armatei şi Securităţii. Isteria şi diversiunea 
surselor maghiare şi iugoslave au mobilizat mai toată presa 
occidentală de scandal, plus cea franceză de Stingă, 
nereuşind însă a disimula disperarea că intervenţia 
grupurilor diversioniste de la Timişoara şi morţii acelui 
tragic municipiu puteau rămâne fără rezultat, în vuietul 
mediatic declanşat atunci, singurii piesa britanică de ţinută 
a văzut lucid atât soluţiile reale ale crizei, cât şi dificultatea 
mişcării din loc a unei naţiunii încremenite. 

Diversiunea de la Europa liberă. Oamenii nu-şi mai aduc 
aminte, ziariştii uită, politicienii ignoră marea majoritate a 
detaliilor acelor zile. Ceea ce rămâne dintr-o astfel de 
campanie mediatică este informaţia de şoc, acea intervenţie 


scurtă şi spectaculoasă care a reuşit să se imprime în 
memorie printr-o imagine, un sunet, o scenă. La doi ani de 
la atacul din 11 septembrie 2001, Institutul Galupp arăta ca 
peste 66 din cetăţenii americani, impresionați de imaginea 
avioanelor lovind turnurile, uită că a fost lovit şi Pentagonul. 
Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu ştirile difuzate de 
televiziunile şi posturile de radio occidentale despre 
evenimentele de la Timişoara. Senatorii Comisiilor 
parlamentare de cercetare, partidele politice de Stânga, 
SRI şi Armata, personalităţile naţionaliste nu invocă decât 
partea de dezinformare a posturilor străine şi, în particular, 
diversiunea de la Radio Europa liberă din 19 decembrie 
1989. Începând din acea noapte, Europa liberă a început să 
difuzeze o bandă despre care se afirma că este înregistrată 
clandestin la Timişoara. Şocul acelei presupuse înregistrări 
era dat de zgomotul unor salve de tun trase în manifestanți 
şi de strigătele isterice ale unei femei: „Suntem români! 
Suntem români!”. Mircea Carp va povesti cum s-a mobilizat 
redacţia română a postului în ziua de 17 decembrie 1989: 
„Din iniţiativa unui grup restrâns de reporteri, de redactori 
care se găseau acasă, erau liberi, un grup în frunte cu 
colegul meu Sorin Cunar a hotărât să vină însă la radio şi, 
de acord cu conducerea, să ceară acordarea unor emisiuni 
speciale, a unui program special al Europei libere în limba 
română şi după ora 12.00 noaptea, când, în mod normal, 
emisiunile noastre se încheiau. S-a primit aprobarea şi s-a 
ţinut astfel deschis microfonul Europei libere până a doua zi 
dimineaţă, în dimineaţa zilei de 18 decembrie, în acest timp 
am transmis muzică, am transmis nişte reportaje mai vechi, 
dar, totuşi, de actualitate şi din când în când câte o ştire 
despre 'Timişoara, o ştire cât de cât verificată, dar scopul 
principal al acestei emisiuni speciale era să ţină deschisă 
antena. Europei libere pentru momentul în care vom putea 
transmite pe larg tot ceea ce se întâmpla în ţară”629, 
începând de a doua zi, 18 decembrie, redacţia a fost 
restructurată şi a început să transmită 24 din 24 de ore. În 


acest context, Europa liberă a transmis şi înregistrarea cu 
salve de tunuri. În încheierea acestui subcapitol voi 
reproduce explicaţiile temerare ale jurnalistului Emil 
Hurezeanu asupra acestui caz celebru: „Vă amintiţi de 
banda de magnetofon care a sculat ţara în picioare şi care a 
fost transmisă de toate posturile, dar mai ales de noi, din 19 
până în 23 decembrie; banda de magnetofon pe care se 
auzeau strigăte de disperare, zgomote de luptă, lovituri de 
tun, de artilerie, aici, la Timişoara, o bandă de 53 de 
secunde, în seara zilei de 19 decembrie, în jurnalul de 
actualități al televiziunii austriece a fost intervievat în 
direct, la telefon, un om de afaceri austriac, care a ţinut să 
spună că vorbeşte dintr-un birou al Securităţii din 
Timişoara. El părea uimit de această retragere inexplicabilă 
a Securităţii din propria clădire, mai ales când securiştii 
aflaseră că omul vrea să dea un interviu, să vorbească de 
ororile confruntării de la Timişoara, pentru o televiziune 
occidentală, în legătură cu banda, trebuie să spun că banda 
aceea de magnetofon are o istorie foarte specială. Aici, la 
Timişoara, în 1993, a apărut mărturia unui jurnalist de la 
Belgrad, care spunea că înregistrarea cu zgomotul de luptă 
de pe străzile Timişoarei, cu salve de tunuri şi strigătul 
disperat al femeii, ar fi fost făcută de el, ar fi fost transmisă 
de un post de radio din Belgrad în seara de 18, iar apoi 
remisă unui jurnalist german de la Deutsche Welle ce urma 
să o transmită postului de radio Europa liberă; în felul 
acesta a ajuns la noi. În realitate am primit această bandă 
printr-o agenţie de informaţii, din partea unui domn din 
Linz, din Austria, care a încasat şi un onorariu pentru ea, 
aşa cum se procedează în astfel de cazuri, în ianuarie 1990, 
o echipă de ziarişti americani făcea un film despre 
revoluţie. Ei au insistat să afle cine este autorul, adresantul 
acestei benzi. l-am spus că este vorba de un domn, cu un 
număr de cont, cu o identitate precisă. Americanii au 
deseori energie să se ocupe de lucruri de care noi, ceilalţi, 
ne simţim înspăimântați: au mers pe firul apei şi au 


constatat că această persoană, aşa cum a existat în 
decembrie 1989, nu mai exista în ianuarie 1990”630. 
Explicaţiile sunt atât de clare că nu mai au nevoie de prea 
multe comentarii: a fost vorba despre o diversiune 
mediatică. Este suficient să ne gândim ca la Timişoara nu s- 
a tras cu tunul, nici cu artileria, nici de pe tancuri. Emil 
Hurezeanu s-a limitat la două ipoteze: o acţiune a 
Securităţii - de unde accesul surprinzător al austriacului în 
sediul Securităţii —, acţiune menită să forţeze mâna 
partidului la Bucureşti şi, eventual, o probă care să ateste 
că autoarea represiunii de la Timişoara este Armata, 
ipoteză susţinută de informaţia pe care o avem acum că la 
Timişoara au existat foşti ofiţeri de Securitate implicaţi în 
acţiuni antiregim; o acţiune a KGB-ului printr-un agent 
ilegal, versiune mult mai plauzibilă. Analiza 
comportamentului presei occidentale în cazul revoluţiei 
române este totodată o lecţie despre lumea în care trăim şi 
în care România rămăsese, este şi va mai fi în continuare 
mult, mult în urmă. 

De la grevă generală la revoltă populară în dimineaţa de 
20 decembrie 1989 izbucneşte la Timişoara o revoltă 
populară, având iniţial configuraţia unei greve generale. 
Reacţia corpului muncitoresc al societăţii atingea, aşa cum 
am arătat, bazele teoretice şi ideologice ale statului 
comunist român, inclusiv legitimitatea conducătorilor şi a 
regimului lor. În privinţa legitimităţii, Nicolae Ceauşescu şi 
regimul său primiseră recent o aprobare formală, oficială şi 
legală, prin cele câteva luni de vot ale anului 1989 în 
organizaţiile de partid, de la cele mai mici până la cele 
foarte mari şi prin realegerea sa în funcţia de secretar 
general al partidului. Din păcate nu exista un instrument 
pentru a demonstra că acest vot este fals, că nu corespunde 
voinţei majorităţii populaţiei. A veni cu argumentul că 
oamenii erau terorizaţi de Securitate pentru a vota în 
favoarea lui Ceauşescu nu mai convinge pe nimeni. 
Societatea în ansamblu, de la mentalitatea 


neintervenţionistă a cetăţeanului şi până la gândirea 
conformistă a unui înalt demnitar al partidului, era viciată. 
Vocile opoziţioniste sau disidente (adică din partid) erau 
extrem de slabe numeric, ineficiente şi izolate. Nu exista, 
aşadar, un instrument care să demonstreze contrariul decât 
o mişcare de massă a muncitorimii şi care nu putea debuta 
decât, obligatoriu, printr-o grevă generală. Dacă un istoric 
străin complet neiniţiat asupra realităţilor româneşti se va 
uita pe o schiţă simplă a revoluţiei române, peste 70 sau 
100 de ani, nu va înţelege cum a fost posibil ca la numais o 
lună de la reînvestirea entuziastă a lui Nicolae Ceauşescu, 
acesta să fie răsturnat practic de acelaşi corp socio-politic 
care l-a reînvestit. Dacă se va uita peste presa română sau 
prin actele oficiale tot nu va găsi motivul unei astfel de 
răsturnări majore, pentru că, în luna trecută de la 19 
noiembrie la 16 decembrie, nu se întâmplase nimic în 
societatea românească. Fără să vrea - şi asta este una din 
fatalităţile istoriei revoluţiei române - istoricul străin va 
căuta răspunsuri în exterior, în cazul României, eşecul 
tuturor tentativelor politice anterioare aparţinând Uniunii 
Sovietice, de la încercarea de persuasiune a lui Gorbaciov 
asupra lui Ceauşescu şi până la tentativa de lovitură de 
palat din timpul CPEx-ului din 17 decembrie, a impus 
trecerea la faza ultimă şi cea mai riscantă a subversiunii: 
folosirea corpului muncitoresc pentru atingerea decisivă a 
scopului. 

Să ne înţelegem asupra termenilor analizei: revolta 
populară declanşată la Timişoara în ziua de 20 decembrie 
1989 a fost autentică, a cuprins un număr suficient de mare 
de cetăţeni ca să determine cu adevărat un caracter de 
massă şi a avut un program social şi politic real care a 
configurat evenimentul cu claritate în istoria recentă a 
României. Ea a avut toate trăsăturile actului istoric, adică 
ale acelui act care, prin semnificaţia sa, rărnâne înscris în 
istorie şi gste supus descrierii, analizei şi concluziilor. 


Pe de altă parte, revolta de la Timişoara nu a avut caracter 
decisiv, adică nu a fost aceea care a determinat căderea 
regimului, dar s-a înscris categoric în cronologia 
reprezentativă a revoluţiei. Fiind produsul unei subversiuni 
internaţionale, a unei diversiuni aplicate calificat şi a 
represiunii, revolta din Timişoara şi-a atins scopul în cadrul 
acelei subversiuni. Revolta de la Timişoara nu s-a produs în 
ziua în care a început Congresul al XIV-lea al partidului sau 
în ziua când s-a terminat acesta şi s-a observat că 
Ceauşescu nu produce schimbarea aşteptată sau că nu 
renunţă la putere. Ea nu s-a declanşat nici în 29 noiembrie, 
nici în 15 decembrie când pe întreg teritoriul economic al 
României s-au luat lefuri mai mici, diminuate cu 20-30, iar 
pâinea, laptele şi ouăle se cumpărau în continuare pe 
cartelă, deşi şeful statului anunţase că a fost plătită datoria 
externă a ţării. Toate aceste cauze interne foarte serioase şi 
grave - şi anume acele cauze interne mereu invocate - nu 
au produs revolta. Nu s-a produs nici măcar atunci când în 
Timişoara acţiona un grup „revoluţionar” care ducea 
adevărate bătălii de hărţuială cu forţele de ordine, nu s-a 
produs nici când se trăgea aproape un milion de cartuşe în 
municipiul lor. Reamintim realitatea numerică aproximativă 
a persoanelor angajate în incidentele din 16-19 decembrie: 
circa 2 000 de revoluționari în stradă şi peste 200 000 de 
cetăţeni inactivi, nici măcar martori. Revolta populară a 
izbucnit atunci când s-a acumulat cu rapiditate o serie de 
factori favorizanţi, generaţi de conflictul deschis între 
lovitura externă şi contralovitura internă. Cele trei zile şi 
două nopţi de tulburări civile din Timişoara au provocat 
până la urmă, cu succes, prelungirea peste limitele 
suportabile a situaţiei de asediu, au permis circulaţia şi 
stabilizarea informaţiei că nu a fost vorba de lupta cu 
ungurii sau cu huliganii, că sunt răniţi în spitale şi morţi 
furaţi şi duşi la Bucureşti, a dat succes dezinformării că la 
Catedrală au fost omorâţi „copii şi tineri în masă”. Ele au 
condus la ruperea barajului psihologic al fricii de stat şi de 


organizaţiile de partid, la atingerea limitei de aşteptare a 
unor schimbări în situaţia personală (alimente, salariu, 
frig), pe fondul parcurgerii şi depăşirii fazei dialogului cu 
factorul politic local, au scos în lumina tentativa eşuată a 
factorului politic local de a organiza contramanifestaţii în 
întreprinderi, au evidenţiat pierderea credibilităţii 
organizaţiilor de partid şi diluarea autorităţii acestora. 

Una din erorile fundamentale ale lui Ceauşescu a fost 
încercarea de a ascunde cât mai mult timp evenimentele de 
la Timişoara, adică decizia de a nu comunica. Este posibil ca 
Nicolae Ceauşescu să fi cunoscut particularităţile ciclice ale 
unei subversiuni calificate sau cel puţin să fi intuit instinctiv 
că o acţiune de acest tip are o desfăşurare limitată în timp, 
altfel se diluează, riscă să fie descoperită şi expusă, motiv 
pentru care a vjait de la început, cu insistenţă, ca Armata să 
intervină imediat şi cât mai violent, pentru a rupe din debut 
procesul diversionist declanşat la laşi, pregătit pentru 
Braşov, Târgu-Mureş, Cluj şi Arad şi până la urmă declanşat 
la Timişoara. Soarta lui Ceauşescu s-a jucat în acel interval 
de trei zile de la Timişoara în care diversiunea căuta să 
producă cât mai mult zgomot, cât mai multe distrugeri şi să 
lase urme imposibil de ascuns, dar mai ales să antreneze 
cât mai mulţi cetăţeni într-o mişcare de masă, iar 
Ceauşescu căuta să o înăbuşe cât mai rapid şi să o ascundă 
sau minimalizeze. Nu a reuşit, pentru că Securitatea l-a 
abandonat şi a refuzat să-l asculte, pentru că Armata nu a 
tras în plin, iar factorul politic a intrat în paralizie. 

A doua mare eroare a lui Ceauşescu a fost fenomenul 
paradoxal al dizolvării autorităţii politice prin aglomerarea 
şi suprapunerea autorităţii în Timişoara. Conform legii, în 
cazul unor tulburări interne de o asemenea factură, se 
constituia un comandament local al cărui comandant era 
primul-secretar al judeţului. Or, peste Bălan a intrat fostul 
secretar Ilie Matei care dădea ordine contrare celui din-tâi, 
apoi au venit pe rând Cumpănaşu de la Culte, Mihalache de 
la Bobu, Cornel Pacoste, lon Coman, generalii Guşă, 


Stănculescu, Chiţac, Macri, Nuță, Mihalea, procurorul-şef 
adjunct Diaconescu, adjunctul ministrului de Justiţie 
Bracaciu, procurori, ofiţeri superiori de Miliție şi Armată, 
miniştri de resort şi activişti de partid de la Bucureşti, unii 
dintre ei adevăraţi „mitici”, toţi călcându-se pe picioare. 
Autoritatea locală a primului-secretar al judeţului a fost 
încălcată de autoritatea acordată personal lui Ion Coman de 
Ceauşescu, în timp ce fiecare reprezentant venit de la 
Bucureşti se raporta şi raporta la autoritatea sa centrală. 
Să privim o clipă legenda hărţii autorităţii de stat la 
Timişoara între 17 şi 20 decembrie: peste autoritatea legală 
a primului-secretar al judeţului se aşeza autoritatea 
personalizată a lui lon Coman, reprezentându-l pe 
Ceauşescu, peste j conducătorii diferitelor instituţii ale 
statului se aşezau conducătorii Partidului, Armatei, 
Securităţii, Justiţiei veniţi de la Bucureşti, care primeau 
ordine atât de la Coman cât şi de la şefii lor, secretari ai CE 
sau miniştri rămaşi la Bucureşti. Peste toată această 
harababură instituţională, Nicolae şi Elena Ceauşescu 
interveneau personal «telefonic dând alte ordine, nu numai 
lui Coman, reprezentantul lor, ci şi direct altor actori ai 
represiunii. 

Erorile de fond ale regimului Ceauşescu - situaţia socio- 
politică gravă a populaţiei - şi erorile de abordare în faţa 
declanşării diversiunii acute la Timişoara au permis 
atingerea la 20 decembrie a acelui moment psihologic 
cheie: explozia vizibilă, nedisimulată a nemulțumirii 
corpului muncitoresc timişorean. Se adevereau două teze 
enunțate de Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat: 
pentru a paraliza un regim, oricare regim, trebuie să 
paralizezi viaţa publică şi, de aceea, greva generală folosită 
de comunişti pentru a da lovituri de stat poate fi folosită şi 
ca armă pentru apărarea /cucerirea democraţiei; căderea 
unui guvern se poate produce şi atunci când acel guvern 
crede că apărarea statului este o chestiune a poliţiei (în 
cazul nostru al forţelor de ordine combinate), încă o dată ne 


exprimăm surprinderea pentru faptul că Nicolae 
Ceauşescu, un individ cu gândire şi manifestări primitive, a 
ştiut aceste lucruri şi a căutat să le combată cu două acţiuni 
de ripostă: în primul rând blocarea muncitorilor în 
întreprinderi, cu ţinerea acestora în tensiunea 
condiţionărilor politice şi sociale, asedierea lor cu mijloace 
militare, organizarea de contramanifestaţii şi în al doilea 
rând implicarea ilegală a Armatei într-o represiune civilă, 
act anticonstituţional şi de subminare a puterii de stat. 
Schema i-a ţinut trei zile. Consecințele acestor acte 
criminale s-au văzut în toţi aceşti ani, 15 la număr, în 
mentalități, complexe personale şi de grup, în slăbiciunile 
instituţiilor fundamentale ale statului, în numeroşii anii în 
care politica României a fost condusă din stradă. 

Aşa cum informase corect Securitatea cu 24 de ore 
înainte, în dimineaţa de 20 decembrie muncitorii majorităţii 
întreprinderilor timişorene au ieş în curtile uzinale şi au 
început să protesteze, sub 4jferite motivații reale sau 
exagerate, căutând un punct de sprijin, o oluţie pentru 
revendicările lor acumulate în ultimii ani de privaţiuni. 
Temele principale au fost surprinse de figura centrală a 
revoltei timişorene, inginerul Lorin Fortuna: „în cadrul unor 
întreprinderi din platforma industrială a Căii Buziaşului s-a 
plănuit o ieşire în stradă, a doua zi, printr-un marş 
organizat, care să protesteze faţă de dictatorul ce ordonase 
represiunea, precum şi pentru faptul că jnajoritatea 
cadavrelor celor ucişi în ziua de 17 decembrie 1989 au 
dispărut, fiind transportate şi incinerate la Bucureşti”631. 
De fapt, imaginea publică a lui Ceauşescu, de binefăcător al 
naţiunii şi de mare personalitate internaţională, se 
micşorase brusc la portretul unui asasin. Este de subliniat 
aici - împotriva tezei motivaţiei sociale - că argumentul 
determinant al revoltei, cel imediat, nu a fost situaţia grea 
în care trăiau oamenii, ansamblul nemulțumirilor politice şi 
sociale, ci rezultatul sângeros al represiunii. Aşadar, 
legătura directă între cauză şi efect se poate face în primul 


rând între rezultatul imediat al diversiunii, care a fost 
represiunea şi revolta populară, nu între nemulţumirile 
sociale şi revolta populară. Acestea din urmă au 
reprezentat fondul mental, acumulat, al unui potenţial de 
revoltă cum exista în toată ţara, fără să explodeze. 
Dependenţa acută a populaţiei de stat produsese o 
mentalitate imposibil de schimbat peste noapte - nu s-a 
schimbat nici astăzi - astfel că oamenii aşteptau în 
continuare pe cineva, primul-secreţar al judeţului, 
Ceauşescu personal, să ia o decizie care să le modifice 
brusc starea materială şi situaţia socială. Ele, nemulţumirile 
sociale, au reprezentat apoi, după revoluţie, motivaţia noii 
puteri şi a tuturor celor interesaţi să nege existenţa sau să 
micşoreze importanţa intervenţiei străine. Această teză este 
o capcană, pentru că, dacă viaţa era bună sub Ceauşescu, 
putea să modifice Gorbaciov de o mie de ori politica URSS 
şi să producă intervenţii în ţările socialiste, un român 
mulţumit n-ar fi mişcat nici un deget împotriva lui 
Ceauşescu. 

— Şi avea sensul. Asupra stării de spirit a muncitorilor, 
martorul Gheorghe Curpaş avea să declare: „La 
Electrotimiş curtea plină, la AEM la fel, dar nu ieşeau, nu 
ieşeau, domnule, încă se temeau, nu se copseseră, nu aveau 
încă o conştiinţă revoluţionară”632 Având în vedere că 
liderii politici locali veniseră de mai multe ori în 
întreprinderile timişorene pentru a-i calma, este evident că 
soluţia dialogului fusese depăşită. Putem presupune că 
depăşirea acestui prag psihologic s-a datorat gravităţii 
faptelor incriminate: uciderea oamenilor şi furtul 
cadavrelor. Deşi liderii politici locali - Bălan, Florea, Bolog 
ş.a. - s-au deplasat şi în acea dimineaţă prin întreprinderi, 
ei au fost respinşi categoric şi huiduiţi. Un fapt banal şi nu 
lipsit de aspectul comic a determinat întârzierea ieşirii 
muncitorilor: lucrătorii de la Electrotimiş aşteptau să sune 
sirena întreprinderii, dar cum aceasta era defectă s-a trimis 
o echipă sus, pe acoperiş, pentru a încerca repararea ei. 


Abia după mai bine de o oră oamenii şi-au dat seama că nu 
au nevoie de sirenă, între timp se derula o formă de 
comunicare între întreprinderi apropiate, descrisă plastic 
de martorul Mircea Gaşpar: „La AEM, două secţii erau în 
doliu: o colegă de-a lor şi copiii altor două muncitoare 
fuseseră împuşcaţi. Femeile reacţionează mai repede, mai 
tranşant: refuză să muncească. Chiar mai mult, îndeamnă la 
revoltă. Numai că nu se prea ştie ce ar trebui făcut, 
începutul e acţionarea sirenei, distrugerea lozincilor 
ceauşiste, dar mai departe... Şi atunci au fost folosiţi drept 
mesageri copiii, cele două întreprinderi vecine, AEM şi 
Electrotimiş, se îndemnau unii pe alţii, nu ştiau cum să facă 
primul pas, nu îndrăzneau. «La noi majoritatea sunt femei» 
scria într-un bileţel adus de un puşti celor de la 
Electrotimiş, muncitorii de aici trimiţându-le o notiţă în care 
se spunea: «La noi sunt mulţi securişti» (se refereau 
probabil la informatori, n.a.). Dilema lor e rezolvată de altă 
întreprindere. Din spate se vede venind lotul! Atunci 
porţile celor două întreprinderi sar în lături, ies bărbaţii, ies 
femeile, umplu sensul giratoriu, se îmbrăţişează ca fraţii, 
pornesc mai departe amestecați, culeg pe drum oamenii 
muncii de pe la celelalte întreprinderi din zonă, înaintează 
spre centru tot mai hotărâți, tot mai entuziaşti”60 33. 
Semnalul decisiv, primul gest de ieşire masivă în stradă şi 
de trecere a grevei generale în forma sa concreta de 
revoltă populară, printr-un marş cu program politic precis - 
înlăturarea lui jslicolae Ceauşescu - a aparţinut colectivului 
de la întreprinderea Optică Timişoara. Ei bine, era o 
întreprindere economică centrală cu conducere militară! 
Nu a fost un paradox şi nici vreo manevră oculta, ci 
rezultatul unei acţiuni simple, pe care de altfel am prezen- 
tat-o mai sus: generalul Stănculescu, şef ierarhic superior 
pe linie economică şi adjunct al ministrului Apărării, îi 
recomandase colonelului loan Pastiu să fie prudent, să nu 
răspundă la solicitări periculoase şi să nu împiedice reaciia 
muncitorilor. Colonelul Pastiu, care nu întâmplător a rămas 


director şi după revoluţie, a explicat la proces cum a fost 
posibil ca muncitorii unei întreprinderi militarizate să fie şi 
cei care să dea semnalul revoltei populare de la Timişoara: 
„în dimineaţa de 20 decembrie 1989 în mod succesiv am 
fost informat de secretarul de partid şi de alţi subalterni că 
muncitorii freamătă şi mai mult ca sigur că vor ieşi în masă 
la manifestaţie. Le-am cerut să le transmită că nimeni nu-i 
împiedică să facă acest lucru, deşi ar fi mai bine ca 
nemulţumirile şi doleanţele să şi le exprime acolo în 
unitate”634. Atitudinea directorului a fost raportată imediat 
la sediul partidului, de unde primarul Moţ i-a cerut să 
întoarcă oamenii din drum, apoi să organizeze o 
contramanifestaţie. Directorul a simulat o deplasare spre 
manifestanți, dar după un ocol a revenit în biroul său. Aici a 
fost sunat dintr-o altă locaţie la telefon de ofiţerul de 
Securitate al întreprinderii, căpitanul Tepenel, care l-a 
întrebat asupra situaţiei. Cu totul neaşteptat - dar noi ştim 
astăzi de ce - ofiţerul de Securitate îi cere să nu-şi facă 
probleme, „doar să ia măsuri să nu se întâmple vreo 
catastrofă”635. Se referea evident la asigurarea 
întreprinderii împotriva vreunui accident tehnologic. Mai 
dăm şi detaliu că această întreprindere nu a avut morţi 
dintre angajaţii săi în zilele precedente, doar un rănit uşor 
la mână şi care a ieşit din spital după câteva zile. În 
Timişoara circulă şi astăzi opinia că cei care au declanşat 
revolta Populară au fost muncitorii întreprinderii ELBA, 
încă din 19 decembrie. Nu corespunde rigoarei 
istoriografice - acţiunea de la ELBA s-a înscris şi a rămas în 
categoria protestului. 

O sinteză a evenimentelor din Timişoara întocmită de doi 
autori la scurt timp după consumarea lor arată că: „încă de 
dimineaţă, în Calea Buziaşului, muncitorii se organizează 
pe întreprinderi. La 09.30 muncitorii de la întreprinderea 
Optică se unesc în stradă cu cei de la Electrotimiş şi AEM. 
Sunt înlăturate ultimele lozinci ceau-şiste şi mulţimea se 
îndreaptă fluturând steaguri tricolore fără stemă, cu eşarfe 


negre, spre Fabrica Banatul, adunând pe rând muncitorii 
de la fabrica de Autoturisme, de la cea de detergenţi, Azur, 
Ambalajul metalic şi mai apoi pe cei de la Cooperativa 
Progresul şi de la Guban. O adevărată avalanşă umană 
creşte pe străzile oraşului. Fabrica Banatul avea zi liberă. 
De pe această platformă industrială coloana a trecut pe 
lângă Abatorul oraşului, o parte din ea o ia spre centru, dar 
cei mai mulţi ajung la Spitalul de pe Bulevardul Victor 
Babeş, scandând: «Aveţi grijă de copii!». Coloana se opreşte 
şi la Spitalul Ortopedic de pe Bulevardul Mihai Viteazul, 
unde erau internaţi mulţi răniţi. Aici se cântă Deşteaptă-te 
române. De acolo coloana se îndreaptă spre Consulatul 
iugoslav, cerând diplomaților să comunice în exteriorul ţării 
adevărul despre Timişoara şi despre ce vor oamenii din 
acest oraş”636. Episodul este relatat şi de Lorin Fortuna: 
„Participanţii la marşul celor din Calea Buziaşului - printre 
care m-am numărat începând din zona Abatorului - au 
hotărât să nu se meargă direct spre centrul oraşului, ci mai 
întâi să se facă joncţiunea cu cei din platforma Gării de 
Nord. În plus, s-a cerut să se treacă şi prin faţa Consulatului 
iugoslav, pentru ca de acolo să se vadă ce se întâmplă în 
Timişoara şi să se transmită în afara ţării. Joncţiunea dintre 
cele două mulţimi de oameni aflaţi în marş s-a produs, într- 
un entuziasm general, în zona podului de peste Bega, de la 
Gara de Nord, după care mulţimea s-a îndreptat către 
centrul oraşului”637. Escala pe la Consulatul iugoslav 
rămâne o acţiune încă foarte controversată, dar trebuie 
arătat că era singurul oficiu diplomatic din oraş, singura 
legătură oficială cu exteriorul şi că dorinţa de a se proteja 
cumva, de a contracara încercuirea militară a oraşului şi 
blocajul informaţional, inclusiv telefonic, era fireasca în 
acele cjrcumstanţe. Bineînţeles, nu putem accepta că zecile 
de mii de manifestanți timişoreni ştiau la acea dată că 
Mirko Atanaskovici era un spion, însă chiar dacă cineva a 
„dirijat” profesionist massa spre Consulat, acest lucru nu 
mai are importanţă - în acel moment Atanaskovici lucra 


aparent pentru ei. Agentului maghiaro-iugoslav nu i s-a dat 
legătura cu Belgradul, Securitatea căutând să-i împiedice 
activitatea de agentură. A luat legătura cu ambasada din 
Bucureşti. Demonstranţii i-au înmânat un-document scris 
de mână, însoţit de numele aducătorilor. Programul, 
cererile lor, în cinci puncte, ne interesează pentru agenda 
politică a momentului: „lransmiterea urgentă a ştirilor 
despre demonstraţia de la Timişoara şi despre cererile 
cetăţenilor prin posturile centrale de radio şi de televiziune 
româneşti; demisia urgentă, în bloc, a Guvernului şi a 
preşedintelui Ceauşescu; deschiderea necondiționată a 
graniţelor şi liberul acces în România al presei şi surselor 
internaţionale; alegeri libere şi democratice; să se facă 
publice numele celor direct răspunzători de deschiderea 
focului împotriva demonstranţilor şi să fie pedepsiţi”638. 
Radu Bălan a fost între orele 10.00 şi 11.00 împreună cu 
Sofronie Florea la IMI unde a stat de vorbă cu muncitori 
(aproximativ 2 500 de angajaţi). Au mai venit ministrul de 
resort şi Cornel Pacoste. Oamenii afişau revendicări 
economice şi sociale plus lozinci împotriva lui Ceauşescu. 
Ambii lideri politici locali au fost huiduiţi. Primul secretar se 
întoarce la sediu, unde se discuta posibilitatea instalării 
unor staţii de amplificare pe Stadion sau în balconul Operei. 
„Din dispoziţia mea - va recunoaşte Bălan mai târziu —, 
auzind că demonstranţii nu vor să se adune pe Stadion, 
staţiile s-au montat pe clădirea Comitetului Judeţean de 
Partid”. Vasile Bolog, secretarul pentru probleme de 
propagandă, a fost la Electrotimiş împreună cu secretarul 
Rotărescu: „Cereau aceleaşi drepturi: pâine, căldură, 
libertate, abdicarea lui Ceauşescu”. De la Bucureşti vin 
telefoane alarmate, cerând insistent organizarea unor 
contramanifestaţii, ordin pe care generalul Ştefan Guşă a 
încercat să-l execute, deşi era convins că este o prostie: 
„Cred că tot în dimineaţa zilei de 20 decembrie s-a 
organizat în două întreprinderi o contrademonstraţie la 
care trebuiau să participe şi militari fără arme. Am trimis 


ofiţeri care să verifice, dar mi s-a raportat că în 
întreprinderile respective nu era nimeni. Am raportat acest 
lucru lui lon Coman, dar acesta a afirmat că se ocupă de 
acest lucru secretarul Moţ de la municipiu insistând să 
execut ordinul dat. Am ordonat să se execute, dar după 
aproximativ o oră mi s-a confirmat. Am dat ordin ca toţi 
soldaţii să se înapoieze urgent în cazarmă şi să nu mai iasă 
nicăieri”639. 

Semnificaţia sloganului „Armata e cu noi!”. Odată pusă în 
mişcare demonstraţia muncitorilor, generalul Guşă a 
cunoscut punctul critic al dilemei militarului aşezat de 
destin între ordin şi conştiinţă: „Către prânz am fost 
informat că grupuri masive de oameni se îndreaptă din 
diferite locuri către centru. Că aceştia poartă steaguri albe, 
scandau «Fără violenţă» şi «Armata e cu noi». Am ordonat 
să fie lăsaţi să treacă. Mi s-a raportat că nu sunt violenţi, că 
demonstrează paşnic. După un timp au apărut inclusiv pe 
strada din faţa comandamentului, cu steaguri şi albe şi cu 
tricolorul. Mulţi s-au urcat pe TAB-uri şi au defilat cu 
acestea. Am fost informat că la fel s-a procedat şi în Piaţa 
Operei, Piaţa Maria, în faţa Comitetului Judeţean. Am dat 
ordin ca după terminarea demonstraţiei toate TAB-urile să 
fie retrase în cazărmi, să nu cumva să se piardă armament 
sau muniţie”640. Pentru cercetarea istoriografică este 
important de aflat dacă TAB-urile s-au deplasat cu 
demonstranţii sau au fost „cucerite”, cum afirmă legenda 
revoluţionară. Urcarea pe TAB-uri este uşor de înţeles, 
veridică, în situaţia în care generalul Guşă nu dă ordin de 
foc, dar deplasarea lor cu manifestanți pe ele nu se putea 
face decât tot la un ordin. Generalul Guşă a dat şi acest 
ordin, ca TAB-urile să-i transporte pe manifestanți spre 
centru, iar ordinul a fost dat după ce s-a consultat cu 
generalul Vasile Milea641. Loco-tenent-colonelul Constantin 
Zeca va încerca să reproducă ceva din conţinutul 
dialogurilor repetate între liderii politici şi Comanda-mentul 
Diviziei: „îmi amintesc că în data de 20 decembrie 1989, în 


LLA 


urlil orelor 10.00-11.00, cei de la punctul de comandă situat 
la Comitetul Judeţean de Partid erau foarte agitaţi şi prin 
toate liniile telefonice, vreo 10 la număr, ne sunau, îmi 
amintesc de Coman Ion, Bălan Radu şi de alţi activişti de la 
Comitetul Municipal de Partid spunându-ne că grupuri mari 
de manifestanți se îndreaptă către centru şi este nevoie de 
noi forţe pentru a bloca direcţiile de afluire a acestor 
manifestanți. Situaţia era reală, fiindu-ne confirmată de 
ofiţerii trimişi de noi în recunoaştere. Generalul Guşă i-a 
raportat din nou ministrului Milea ce i se solicita de către 
cei menţionaţi mai sus, iar acesta i-a reînnoit ordinul dat ca 
armata să nu mai intervină împotriva demonstranţilor sub 
nici o formă”642. Consecința acestui fapt rezultă şi din 
declaraţia martorului Vasile-Costel Marcu: „Pe la orele 
11.30-12.00 (din ziua de 20 decembrie 1989, n.a.) a trecut 
coloana de demonstranți spre gară şi de acolo urma să o ia 
spre centru. Coloana era formată din circa 30 000 de 
oameni, venind dinspre întreprinderile Electrotimiş, FAEM, 
Spumatim, Azur şi altele din acea zonă. Împreună cu mai 
mulţi colegi m-am alăturat coloanei, scandând cu toţii 
lozinci anticeauşiste. M-am aflat pe la mijlocul coloanei de 
demonstranți. Pe parcurs am trecut pe la gară, de unde s- 
au alăturat demonstranți mulţi de la întreprinderile ELBA, 
Electromotor, 13 Decembrie, IRA, coloana mărindu-se 
masiv. Coloana şi-a continuat drumul spre centrul oraşului, 
având drept ţintă finală ajungerea în faţa Operei de la al 
cărei balcon se ţineau cu-vântări. Centrul oraşului era 
înconjurat la toate capetele de acces ale străzilor cu TAB- 
uri şi militari MApN care nu au tras în mulţime. Mulțimea a 
acaparat TAB-urile, s-a urcat pe acestea cu steaguri 
tricolore în mână şi împreună cu TAB-urile am plecat spre 
centru. M-am urcat şi eu pe un TAB cu alţi colegi de-ai mei 
de la întreprindere (ex. Vârtaci loan şi Negoiţă Petru - 
muncitor, urcat pe alt). În acest fel armata s-a alăturat 
poporului fără să tragă în mulţime nici un cartuş. Am ajuns 
cu TAB-urile, cât şi restul demonstranţilor pe jos, în faţa 


Operei. Cred că eram peste 00 000 de demonstranţi”643. 
Numărul caracterizează massa. 

Intră aici în discuţie teza unor revoluționari că armata, 
trupa,; fraternizat în stradă în pofida sau fără ştirea 
comandanților militari. Ipoteza a fost susţinută indirect şi 
de general de brigadă magistrat” Dan Voinea în rechizitoriul 
la Procesul „Stănculescu-Chiţac” prj comentariul la aceeaşi 
idee a fraternizării, dar invocată în apărare de» militari: 
„După Revoluţia din 1989, a încercat să se acrediteze ideea 
că începând cu 20.12.1989, armata a fraternizat cu 
demonstranţii la. Timişoara. Este posibil să se fi produs 
acest lucru între manifestanți şi militarii din stradă. 
Generalii MApN au rămas fideli regimului Ceauşescu până 
la căderea acestuia, la fel ca şi ceilalţi membri ai 
comandamentului local”644. Este o teză inegală şi 
discutabilă. Transportoarele blindate au ţinut în 
permanenţă legătura radio cu baza şi cu Comandamentul 
Diviziei unde se afla generalul Guşă, iar acesta a fost 
informat din timp că manifestanţii se apropie. Dacă acesta 
ordona foc - nu era nevoie de foc în plin, era suficient cel de 
avertisment - militarii ar fi executat acest ordin, aşa cum îl 
executaseră timp de trei zile şi două nopţi. A existat aşadar 
ordinul de a nu se deschide foc, fapt care a permis 
apropierea demonstranţilor de tehnica de luptă, 
„fraternizarea” şi deplasarea împreună cu manifestanţii. 
Dar şi această mişcare s-a făcut tot prin ordin. Este o 
copilărie să crezi că TAB-urile au plecat atunci cu civilii 
urcați pe ele din propria iniţiativă a subofiţerilor care le 
conduceau, toate odată, fără ezitare, în dosarele revoluţiei 
se găsesc mai multe mărturii ale soldaţilor din subunitățile 
militare dislocate în oraş şi soldaţii, în mărturiile lor, deşi 
luate pentru un anumit moment al evenimentelor -de 
exemplu, incidentele din Calea Girocului —, soldaţii, aşadar, 
au relatat întreaga lor participare. Astfel, studierea atentă a 
depoziţiilor lor poate lumina diferite alte zone ale 
evenimentelor, cu toate că selecţia martorilor a vizat un 


scop anume, un caz anume, în mărturia soldatul pistolar Ion 
Barticel arată ce ordine a primit în 20 de-ernbrie 1989: 
„Aproximativ la ora 14.00 am primit alarmă şi ordinul să ne 
deplasăm la obiectiv. Ajunşi aici am primit ordin să nu 
tragem în manifestanți, deoarece sunt oamenii muncii de la 
ELBA alte fabrici şi uzine. Am primit ordin să scoatem 
încărcătoarele de ia armă, să punem armele la spate”645. 
Ordinul dat de Guşă de a permite deplasarea spre centru a 
fost completat cu ordinul de a se retrage apoi tehnica în 
cazărmi, o dată cu terminarea deplasării. Generalul Guşă 
chiar a confirmat această mişcare în declaraţia sa olografă: 
„Acest lucru s-a executat în după-amiaza respectivă, iar 
cele din faţa Comitetului judeţean s-au retras în dimineaţa 
zilei de 21 decembrie după ce s-â terminat demonstraţia 
din faţa Comitetului Judeţean”. Teza „Armata e cu noi” este 
într-adevăr importantă pentru acest moment - exploatată 
intens atât de revoluționari, cât şi de poziţia oficială a 
MApN - dar ea comportă cel puţin o explicaţie pentru a fi 
înţeleasă, în primul rând, a existat un scurt moment de 
confuzie în rândul comandamentului militar atunci când au 
început să se formeze coloanele de manifestanți: nu mai 
erau huligani, erau muncitori de pe platformele industriale 
şi aceştia scandau: „Armata e cu noi!”, deşi, dacă ar fisă 
acceptăm teoria că la Timişoara între 16 şi 20 decembrie 
avusese loc o revoltă populară, din care nu putea lipsi 
corpul muncitoresc, oamenii care scandau „Armata e cu 
noi!” trebuiau să fie cei care tocmai scăpaseră de „măcel”, 
de măcelul făcut de aceeaşi Armată! Este ilogic. Pe de altă 
parte, nu avem voie să ieşim din atmosfera acelei epoci 
istorice, din complexul mental al vremurilor şi să uităm că 
educaţia făcută militărilor se axa pe ideeâ că Armata 
slujeşte poporul muncitor, pe muncitorime în principal în 
calitate de clasă conducătoare în societatea socialistă. Guşă 
era omul unor astfel de credinţe ferme. De aceea, o massâ 
de muncitori care scanda „Armata e cu noi!” nu putea 
provoca decât un ordin de nefolosire a armelor, dar şi 


ocazia de a face o diferenţă categorică între „inamicul” cu 
care se înfruntase timp de 3 zile, huli-şi agenţii străini şi 
poporul muncitor, cetăţenii Timişoarei. O doză de adevăr 
exista fără îndoială în această logică a generalului Guşă: 
muncitorii rămăseseră în fabrici pe toată durata 
tulburărilor de stradă, comportamentul distructiv al 
agresorilor din zilele precedente nu se potrivea cu 
mentalitatea timişorenilor, informaţiile venite din stradă şi 
de la filajul Securităţii şi de la DIA, era că în componenţa 
grupurilor turbulente se identifică mulţi copii ai străzii 
tineri rockeri sau exaltaţi, cenaclişti formaţi ani de zile la 
cântecele şi versurile protestatare ale lui Adrian Păunescu, 
membri cunoscuţi lumii interlope locale, mici contrabandişti 
şi traficanţi locali „cărora li se închisese talciocul, mulţi 
gură-cască, câţiva cetăţeni ai» Timişoarei curajoşi, sincer 
revoltați împotriva lui Ceauşescu din motive personale. 
Pentru militari şi în primul rând pentru generalul Guşă 
aceştia nu erau reprezentativi pentru poporul român. 
Muncitorii, da. În seara zilei de 19 decembrie, generalul 
Ştefan Guşă convocase adunarea cadrelor de bază ale 
Diviziei 18 şi aduse de la Marele Stat Major şi le spusese: 
„Dacă până acum s-au manifestat în oraş grupuri de 
huligani care au produs pagube materiale avuţiei poporului, 
de acum încolo nu mai este vorba de aşa ceva; în mod cert, 
mâine muncitorii vor ieşi în stradă”646, în plus, ştim că din 
19 decembrie dimineaţa ministrul Milea se alăturase 
generalului Vlad în ideea apelului la soluţia politică, situaţia 
fiind - aşa cum sublinia şeful DSS - schimbată: nu mai era 
vorba de diversiune, ci de „muncitorii noştri”, în realitate, 
diversiunea îşi atinsese scopul - prin provocarea represiunii 
se reuşise mobilizarea cetăţenilor, în particular a 
muncitorilor, la un protest masiv faţă de regimul Ceauşescu. 
„Armata e cu noi!” va fi unul din sloganurile emblematice 
ale revoluţiei, fără ca, probabil, vreunul dintre 
demonstranţii din stradă să aibă percepţia exactă a faptului 
că factorul decisiv al răsturnării lui Ceauşescu este Armata 


şi că după înlăturarea dictatorului ţara va fi la dispoziţia 
Armatei, aceasta hotărând şi cine să preia puterea şi cum 
să se desfăşoare tranziţia spre regimul democratic. 
Strigătul repetat „Armata e cu noi!” a fost mai degrabă o 
formă de speranţă, o lozincă preventivă; în mai multe 
situaţii ulterioare liderii manifestanţilor vor cere ca Armata 
să nu tragă, expresie a fricii de nou val al represiunii. De 
altfel, chiar şi în acea zi istorică de 20 s-a tras. Martorul 
Vasile-Costel Marcu a fost rănit pe Girocului după ora 
18.30. El va descrie condiţiile în care s-a deschis focul, în 
urma căruia a fost grav rănit la plămân şi coloana 
vertebrală şi suportă astăzi o infirmitate permanentă: „în 
comuna Giroc, aflată la vreo trei-pătru km de Timişoara, am 
mâncat la mine acasă şi am mers apoi la bufet unde am 
băut 4 beri şi am luat cu noi un litru de lichior pornind pe 
jos spre Timişoara, pe la ora 18.30. Ni sau alăturat patru 
tineri consăteni (Bănea Sorin, Tillică Dănuţ, Popa y jhai şi 
încă unul pe care nu mi-l amintesc), pornind împreună spre 
Timişoara, bând lichior. Mergeam pe stradă ţinându-ne de 
braţ în două grupuri. Strigam: «Armata e cu noi», 
«Libertate» etc. Am ajuns pe Calea Girocului, unde sunt 
două unităţi militare: un depozit de muniții pe stingă cum 
intri în oraş şi, în continuare, o altă unitate, pe dreapta. 
Când treceam prin dreptul depozitului de muniții, de după 
gard s-au auzit mai multe rafale de arme automate care 
trăgeau spre noi. Eu am fost singurul împuşcat, glonţul 
intrând prin spatele umărului stâng şi apropiindu-se de 
coloana vertebrală”647. Autorul nu a reuşit să găsească 
acest caz în dosarele Procuraturii. La acea oră focul nu 
putea fi deschis decât individual, în afara ordinului dat de 
generalul Guşă, sau în cazul în care micul grup din care 
făcea parte Vasile-Costel Marcu a intrat în perimetrul de 
protecţie al unităţii sau a făcut ceva ce martorul nu 
aminteşte în declaraţiile sale. 

Pentru ziua de 20 decembrie 1989 nu putem vorbi de o 
fraternizare a Armatei cu manifestanţii din Timişoara şi 


implicit de o asociere a Armatei cu revolta populară. Teza, 
îmbrăţişată şi de revoluționari şi de MApN din considerente 
legendare, este, aşa cum am arătat, falsă, în acel moment 
generalii Guşă şi Milea au făcut o distincţie netă între 
grupurile violente care acţionaseră pe stradă lricepând din 
17 decembrie - identificându-i convenabil pe toţi par- 
Icipanţii în categoria „huliganilor” - şi zecile de mii de 
muncitori de pe platformele industriale. Armata s-a oprit 
din considerente doctrinare, dar şi practice - nu putea 
trage într-o mulţime de o asemenea dimensiune - şi s-a 
oprit în aşteptarea unei soluţii politice Numai în măsura în 
care putem demonstra - şi se poate demonstra pe bază de 
probe, nu de considerente sentimentale - că ministrul 
Apărării a rămas fidel regimului Ceauşescu, se poate vorbi 
şi de o atitudine asemănătoare a Armatei. Aici însă 
problema organizării, funcţionării şi subordonării Armatei 
sub regimul comunist, precum jşi a responsabilităţii 
liderilor politici care o comandau (Ceauşescu şi Coman) 
intră obligatoriu în calcul. Totodată, ideea unei Timişoare 
libere din ziua de 20 decembrie, luate sub control de 
revoluționari este la fel de nerealistă. Obişnuinţa de a folosi 
cuvântul generic „Armată”, chiar dacă este întemeiată pe 
realităţi imagologice substanţiale, creează multe confuzii. 
Nu a existat o „Armată” care a fraternizat la Timişoara în 
ziua de 20 decembrie şi o altă „Armată” care a tras în Piaţa 
Universităţii din Bucureşti în noaptea de 21 spre 22 
decembrie. A existat o singură Armată, aruncată 
iresponsabil şi tragic de un grup de criminali împotriva 
cetăţenilor Patriei pe care o apăra. Un cerc cu două centre: 
Opera şi CJP În zona centrală a municipiului Timişoara se 
formează două coloane: „împodobind transportoarele 
blindate cu steaguri, dându-le mâncare la militari, oamenii 
au intrat din nou în Piaţa Operei, printre Muzeu şi Hotelul 
Central, în Piaţa Operei, lumea a îngenuncheat pentru un 
moment de reculegere în memoria celor morţi în zilele 
revoluţiei. O parte din mulţime a rămas pe loc, iar o altă 


parte s-a îndreptat spre Piaţa Libertăţii. Nimeni nu s-a 
împotrivit, când s-a pătruns în clădirea garnizoanei, 
oamenii convingându-se că armata este alături de ei. Din 
Piaţa Libertăţii, coloana înaintează spre sediul judeţenei de 
partid. Ajunsă în faţa sediului, mulţimea a cerut stabilirea 
unui dialog cu autorităţile”648. Este de remarcat că 
deplasarea tuturor coloanelor de muncitori s-a făcut în 
ordine, flancate de oameni de ordine purtând banderole, 
care îndepărtau din coloane sau din apropierea acestora 
persoanele în stare de ebrietate, prea agitate sau 
predispuse la acte de violenţă, în grupul de la Operă se 
conturează ca personalitate Lorin Fortuna. El se duce în 
laboratorul său de la Facultatea Electrotehnică şi 
confecţionează trei pancarte pe care scrie „Jos reauşescu!”, 
„Frontul Democrat Român” şi „Asta-i Timişoara. Unde te 
ţara?”. Se duce cu ele în Piaţa Operei şi le dă unor 
participanţi a le ridice, pentru a fi văzute. „Din păcate 
oamenii erau destul de nspicioşi - avea să relateze cu mult 
realism Fortuna —, fiecare considera că avea el ceva mai 
important de spus sau de propus şi lucrurile nu progresau. 
Arunci, în timp ce eram îngenuncheaţi spu-nând «Tatăl 
nostru» pentru cefcăzuţi, aşa cum de mai multe ori se 
întâmplase, am avut revelaţia balconului Operei şi mi-am 
dat seama că pentru a capta atenţia'mulţimii (apreciez că, 
în acel moment, în Piaţa Operei erau cam în jur de 4-5 000 
de oameni), era necesar să fi, nu în mijlocul ei, ci undeva, 
deasupra, vizibil (...) După terminarea rugăciunii, am spus 
celor din jurul meu că trebuie să intrăm în Operă şi, din 
balcon, să vorbim mulţimii pentru a o organiza. Ne-am 
deplasat, în grup, spre intrarea principală a Operei şi a 
Teatrului Naţional. Uşa era închisă şi, deşi am bătut cu 
pumnii, nu a deschis nimeni. Atunci loan Chiş a spus că el 
cunoaşte pe cineva de la Operă şi că va merge la intrarea 
de serviciu pentru a-l căuta şi a-l convinge să ne lase să 
intrăm. l-am spus să nu plece singur şi l-au însoţit mai 
mulţi”649. Considerând că a venit momentul ca teama 


firească a oamenilor să fie depăşită, Lorin Fortuna a urcat 
în foaierul cu ieşire la balcon. Aici s-a întâlnit cu grupul care 
reuşise să pătrundă prin intrarea laterală. „Am ieşit pe 
balcon - povesteşte el mai departe —, adresându-mă 
mulţimii adunate în piaţă pentru a spune că trebuie să ne 
organizăm, formând un comitet de coordonare şi 
conducere, în care scop am invitat câte doi-trei 
reprezentanţi ai întreprinderilor ai căror salariaţi se aflau 
în piaţă, să urce alături de noi. Invitaţiei i s-a dat curs şi din 
aceşti reprezentanţi s-a format primul comitet care şi-a 
asumat conducerea revoltei timişorene. Era în jurul orei 
13.00 când comitetul respectiv a fost prezentat îi adunate 
în piaţă”650, în balconul Operei a fost instalată o staţie de 
amplificare, pe care unii revoluționari (loan Chiş) o con 
sideră pregătită pentru oficialități. Ea a fost instalată din 
ordinul prj mului-secretar Bălan, cum am văzut, pentru 
revoluționari, jj, speranţa că grupul adunat în faţa 
Consiliului Judeţean de Partid se va deplasa şi el la Operă. 
Minai Haidău, inginer electronist, arată că staţiile au fost 
pregătite într-adevăr pentru manifestanți în trei locuri - 
Operă, CJP şi Stadionul | Mai - neştiindu-se unde se vor opri 
aceştia. După cum a relatat în anchetă, lui Bălan îi era 
teamă că o nouă devastare a sediului judeţean al partidului 
va redeschide furia lui Ceauşescu şi o revenire a 
represiunii, de aceea căuta să mute centrul acţiunii la 
Operă. La acea dată Radu Bălan nu mai credea că va putea 
rămâne în funcţie, în orice circumstanţe, motiv pentru care 
unele atitudini ale sale au fost orientate vizibil către o 
colaborare cu revoluționarii, iar unii dintre aceştia l-au 
adoptat în grupul lor. În al doilea rând, în spaţiul adiacent 
balconului Operei a fost instalat, la cererea revoluţionarilor, 
un post telefonic. Aparatul era „lucrat” de Securitate cu 
mult timp în urmă, având microfoane implantate pentru 
ascultarea unui angajat al Operei, ungur din anturajul lui 
Laszlo Tokes. În acest fel tot ceea ce se întâmpla în balconul 
Operei a fost ascultat în permanenţă de Securitatea Timiş, 


aceasta având o sursă directă şi completă în chiar 
revoluționarii timişoreni. O operatoare telefonică a 
consemnat în scris sub formă de stenogramă tot ceea ce s-a 
discutat acolo. Din păcate, SRI nu acordă acces la aceste 
documente pentru a afla cu adevărat ce s-a spus şi petrecut 
acolo, în jurul orei 15.00, din balconul Operei va vorbi 
Claudiu lordache: „Mă numesc Claudiu lordache, scriitor 
român. Mi-e teamă. Tuturor ne este teamă. Singura soluţie 
este sărămânem împreună!”651, în următoarele ore, două 
preocupări principale vor domina eforturile 
revoluţionarilor: trimiterea unor participanţi în 
întreprinderi pentru a aduna cât mai multă lume şi legătura 
cu Consulatul iugoslav pentru a se asigura un canal de 
informaţii despre revoltă în străinătate. 

Cealaltă coloană, care se asigurase în Piaţa Libertăţii că 
Armata nu se opune manifestaţiei, se va deplasa spre sediul 
judeţenei de Partid. „Ajunsă în fata sediului, mulţimea a 
cerut stabilirea unui dialog cu autorităţile. Apar, în balconul 
de la etaj, câteva persoane. lumea huiduie şi cere să nu se 
tragă (!) Se anunţă că de marţi, ora 00 nu s-a mai tras. 
Mulțimea cere retragerea armatei din faţa i unde erau trei 
şiruri de militari. Cordoanele de trupe militare şi 
intervenţionişti se retrag, în balcon sunt recunoscuţi Radu 
Balan (pe atunci prim-secretar al Comitetului Judeţean al 
Partidului comunist), Constantin Dăscălescu (pe atunci 
prim-ministru al Guver-ului)Acesta din urmă vrea să 
Vorbească şi este huiduit”652. Primul ecretar Bălan va 
arăta că „până la sosirea la Comitetul Judeţean de Partid a 
lui Dăscălescu şi-a lui Bobu (care s-a întâmplat pe la ora 14 
00) prin fata sediului au trecut grupuri de manifestanți care 
scandau lozinci anticeauşiste, revendicându-şi totodată 
morţii şi arestaţii”. Bobu şi Dăscălescu aterizaseră la 
Timişoara în jurul orei 12.30 şi fuseseră aduşi direct la CJP 
ceea ce înseamnă că în jurul orei 13.00 erau deja acolo. 
Ieşit în balconul CJP primul-ministru Constantin Dăscălescu 
nu se face auzit şi lumea îl huiduie. I se dă un megafon de 


mână, dar la mulţimea adunată acolo - aproximativ 10 000 
de oameni la acea oră - intervenţia sa este la fel de 
ineficientă. „Ulterior se montează megafoane mai 
puternice. Urcă în balcon un reprezentant bărbos al 
mulţimii (lon Marcu, n.a.), cu un poncho din pânză albă pe 
care scria «Jos Ceauşescu», care face linişte şi încearcă să-i 
dea cuvântul lui Dăscălescu. Acest prim-ministru de operetă 
nu ştie se spună altceva decât că a venit să «analizeze» şi să 
«rezolve» pe rând problemele Timişoarei şi că lumea ar 
trebui să plece la locurile ei de muncă. Lumea îl huiduie. Se 
scandează în lozinci principalele deziderate ale mulţimii. 
Dăscălescu minte, afir-mând că nu cunoaşte situaţia din 
Timişoara”653. De fapt, Dăscălescu, capabil de exercitarea 
înaltei funcţii în stat pe care o deţinea, trage e timp în 
aşteptarea întoarcerii lui Nicolae Ceauşescu din Iran. 
Trebuie arătat în acest punct că cele două centre 
revoluţionare au dezvoltat inegal, cel de la Operă fiind mai 
timpuriu, mai bine organizat şi mai consistent, în timp ce 
grupul de la CJP a pierdut mult timp căutând un dialog cu 
responsabilii puterii locale şi e primul-ministru Dăscălescu. 
Grupul de la Operă şi-a găsit foarte re pede liderii proprii şi 
a trecut cu remarcabilă luciditate la corist tuirea unei forme 
de organizare revoluţionară şi la elaborarea urm; program. 
Din această ecuaţie, dincolo de toate acuzele politizate care 
i s-au adus ulterior şi de evoluţia ciudată a destinului său, 
rm poate fi scos Lorin Fortuna, al cărui loc în memoria 
istorică trebuie marcat cu obiectivitate. Evoluţia 
evenimentelor va demonstra că li. Nia revoluţionară 
rezistentă şi autentică a fost cea de la Operă, ruptă de 
relaţia cu autoritatea comunistă, conservata ca 
independentă şj constructivă. După ora 14.00, în clădirea 
Operei s-a constituit Frontul Democrat Român şi Biroul său 
permanent, avându-l ca preşedinte pe Lorin Fortuna şi 
membri ai conducerii desemnaţi pe Claudiu lordache - 
vicepreşedinte, pe loan Chiş, Mihaela Munteanu şi Maria 
Trăistaru, încă elevă, în jurul orei 18.00 în faţa Operei din 


Timişoara se aflau peste 40 000 de oameni. Tot atunci a fost 
trimisă o delegaţie de trei oameni la Consulatul iugoslav. 
„Consulatul iugoslav a jucat un rol foarte important, în 
cursul serii a plecat un om la Belgrad. De acolo, în aceeaşi 
noapte, a fost înştiinţat postul de radio Europa liberă”654. 

Radu Bălan va descrie la proces evenimentele de la 
Comitetul Judeţean de Partid: „în jurul orei 19.00 (ora este 
greşită, scena s-a petrecut mult mai devreme, probabil 
13.00, n.a.), împreună cu Pacoste Cornel am coborât în faţa 
sediului Comitetului Judeţean de Partid, unde era adunată 
acea mulţime şi am stat de vorbă cu oamenii care mi-au 
reflectat ceea ce auzisem anterior eu din birou. M-a 
întâmpinat un anume Marcu de la IMI. Oamenii au fost 
paşnici şi nu m-au bruscat, ba dimpotrivă, am fost primit cu 
bunăvoință. În cele din urmă un număr de 13 reprezentanţi 
ai lor au urcat în sediu şi, în prezenţa mea şi a celorlalţi, au 
dialogat cu Dăscălescu şi cu Bobu, repetând aceleaşi 
revendicări şi cerând în plus morţii şi eliberarea 
reţinuţilor”655. Un alt martor, Marin Dunăvete, a rămas 
afară ' a avut posibilitatea să observe starea de spirit a 
manifestanţiiOI!' 

Mărturia lui confirmă starea de tensiune, frica de o 
represiune diată şi dură: „Apoi s-a făcut o listă cu 
reprezentanţi ai mulţimii să discute cu Dăscălescu. Lista 
avea vreo 10 nume. 

Unul care era pe listă s-a urcat pe treptele Prefecturii şi a 
citit lista cu glas tare. Ne-a zis să ţinem minte numele lor şi 
să, ern din când în când să apară la balcon ca să nu li se 
întâmple va, căci îşi asumă mari riscuri. Lista s-a făcut în 
mai multe exem-lare care s-au dat în mulţime. Discuţiile 
dintre reprezentanţii noştri păscălescu au durat câteva ore 
Din când în când apărea la balcon câte unul dintre ai noştri 
să ne spună că nu s-a rezolvat nimic, între timp s-a instalat 
şi o staţie de amplificare. La un moment dat am fost 
informaţi de la balcon că clădirea e plină de militari. După 
un timp reprezentanţii au ieşit afară spunând că Dăscălescu 


a zis că noi cerem ceea ce nu se poate. Cineva a venit cu 
propunerea să mergem la Operă. Unul din cei de pe listă a 
zis să nu plecăm, fiindcă aici se află cei cu putere de 
decizie. Târziu spre seară se pleca totuşi, în grupuri răzlețe, 
către Operă”656. O copie a listei a fost făcută pentru 
Consulatul iugoslav. Lista negociatorilor a fost pierdută timp 
de 5 ani apoi regăsită de timişoreanul loan Trapşa şi pusă la 
dispoziţia cotidianului Ziua. Este o filă de agendă- 
memorator („Nu uita”) pe care se pot identifica câteva 
nume scrise în grabă, cu greşeli, cu emoţii, unele nume 
devenind foarte cunoscute între timp: Savu loan, Marcu 
loan, Petre Petrişor, Curuţui lon, Hurezan Petru, Eustațiu 
Cornel, Pisică Marin, Oprea Sorin, Boroşoiu Petre, Săsăran, 
Vasoi Victoria, Bârna, Stiura Rodica. Tot în stradă, oameni 
cu iniţiativă au încercat sa întocmească o listă de 
revendicări, o platformă pentru negocieri. Lista, scrisă pe o 
foaie volantă, conţinea 14 puncte: 

. Demisia Guvernului. 

. Cine a dat ordin să se tragă 

„. Numărul morţilor 

„Numărul răniților 

„ Câţi sunt arestaţi. 

. Unde sunt morţii, să-i înmormântam. 

. Transmisiune în direct la radio. 

(De emoție cifra 7 a fost scrisă, dar nu a conţinut nici 
revendicare, n.a.). 

8. Lista Comitetului cetăţenesc să fie publicată la Radio fa. 
Este ceva greu descifrabil care pare afi...„Şi la Consulatul 
Yug «dar nu putem fi siguri, n.a.). 

9. Lista să fie publicată şi în presă. 

10. Copiii de la Catedrală. 

11. Doliu naţional. 

12. Demisia... (probabil demisia lui Nicolae Ceauşescu, dar 
nu au avut curajul să o scrie, n.a.). 

13. Televiziune, radio”. 


DUPUONINO 


Documentul este o ilustrare a stării autentice de spirit a 
revoluţionarilor, demonţând totodată numeroasele legende 
eroice despre momentul negocierilor cu liderii comunişti 
strânşi în clădirea CJP Nici o revendicare socială. Se cerea 
demisia guvernului, o chestiune care, în condiţiile figuraţiei 
pe care o făcea această instituţie în viaţa politică 
românească şi având în vedere că primul-ministru era în 
faţa lor, nu avea prea mare efect. Era apoi problema 
numărul unu -victimele represiunii, ceea ce iarăşi 
demonstrează legătura reală de cauzalitate cu revolta 
populară. Şi, în sfârşit, frica. Chiar şi după atâţia ani, citirea 
programului întocmit cu grabă şi emoție în strada respiră 
frica pe care o trăiau oamenii atunci, motiv pentru care 
cererea de a fi mediatizaţi la televiziune, radio, în presă se 
repetă obsesiv. Având în vedere comportamentul 
„carnasier” - ca să folosim un cuvânt inspirat al lui H. R. 
Patapievici - al autorităţilor, mai ales furtul şi arderea 
cadavrelor, temerile revoluţionarilor erau justificate, în 
continuare, revoluţionarul lon Marcu a reuşit să aducă o 
relativă ordine în relaţia dintre manifestanți şi autorităţi 
propunâiw formarea acelui grup de reprezentanţi. Conform 
afirmațiilor făcute de revoluționari într-un film al 
Televiziunii Române (IVRI - Liv” şoara, decembrie 1989, 
autor Lucia Hossu Longin), la început grupul a fost format 
din şapte persoane: loan Marcu, Corneliu Durm Pop (acesta 
lipseşte de pe listă, dar apare un Eustațiu Cornel), Soi 
Oprea, lon S avu, Petre Petrişor şi două tinere, apoi s-a 
mărit, cum am văzut. Au urcat în sediu şi au început să 
negocieze cu Balan, Bobu, Dăscălescu şi Toma, ministrul 
Tineretului. Erau prezenti şi generali de la Bucureşti. 
Revoluţionarul loan Savu descrie cu onestitate începutul 
tratativelor: „Cei mai mulţi dintre noi s-au în pierdut, s-au 
cam fâstâcit. Unii au şi folosit - cu un ton moale, să nu zic 
altfel - formula: «Să trăiţi, tovarăşe prim-ministru!». Am 
crezut că pocnesc. Debutul discuţiei le-a fost şi el favorabil. 
Cu. «Ce vreţi? Ce vreţi, tovarăşilor, cu adunătura asta de 


afară?» răstit, Pe urni dintre noi Dăscălescu i-a intimidat şi, 
nici nu ştiu cum, s-a ajuns la schimburi de replici ce aveau 
în centru probleme mărunte: s-a vorbit parcă şi despre 
servicii şi despre locuinţe şi despre paşapoarte... Zic parca, 
fiindcă n-am putut fi atent la tot ceea ce s-a discutat. Abia 
acolo în faţa lor mi-am dat seama că nu eram pregătiţi să 
purtăm o discuţie cu e /7"657. Grupul a trecut destul de 
repede peste temele sociale şi peste problema demisiei lui 
Nicolae Ceauşescu, realizând probabil incapacitatea celor 
prezenţi de a rezolva astfel de revendicări. Apoi au atacat 
tema principală şi cea mai actuală a revoltei - morţii şi 
arestaţii —, temă în faţa căreia Dăscălescu a „cerut voie să 
se informeze despre situaţia din Timişoara”. Cunoscutul om 
de paie al familiei Ceauşescu a încercat mai întâi să fie 
arogant - „Nu discut. Nu am ce discuta” —, apoia căutat să 
câştige timp pentru a primi indicaţi de la Ceauşescu. 
Incapabil să dea vreun răspuns coerent, el va tergiversa şi 
se va bâlbâi în faţa unei revendicări simple şi a cărui 
rezolvare era la îndemâna lui: retrocedarea morţilor şi 
eliberarea celor reţinuţi. Dăscălescu a cerut permisiunea 
să-i ceară voie lui Ceauşescu - cam aceasta fost ecuaţia lui, 
o ecuaţie cu o singură necunoscută: ce căuta acest individ 
în fruntea Guvernului României care se pretindea actor 
important al Politicii internaţionale, care pretindea că a 
redat poporului istoria natională, care se pretindea 
naţionalist. Ce căuta acest individ pe scaunul lui Ionel 
Brătianu? 

— Iată întrebarea care trebuie pusă ori-nostalgic al 
comunismului şi adept al lui Nicolae Ceauşescu. Entificând 
precis caricatura de politician pe care o aveau în faţă, Ion 
Savu i-a strigat: „Domnule Dăscălescu, conform Constituţia. 
Ţării, în lipsa preşedintelui statului, primul-ministru are 
prerogativele puterii. Or, dacă dumneavoastră nu 
cunoaşteţi situaţi din ţară, nu meritaţi să fiţi prim- 
ministru!”658. Potrivit legendei des pre revoluţia de la 
Timişoara, loan Savu sau lon Marcu ar fi ţ cercat atunci să-l 


lovească pe Dăscălescu cu pumnul, în realitate, la auzul 
acelor cuvinte, Dăscălescu a bătut el cu pumnul în masa. 4 
urmat un val de ameninţări la adresa revoluţionarilor. Pe 
acest fond dar mai ales sub presiunea mulţimii din faţa CJP 
liderii grupului au cerut demiterea lui Ceauşescu. Asta a 
declanşat protestele şi ostili-tatea vizibilă a activiştilor de 
partid şi a generalilor de acolo. Situaţia a devenit cumva 
stranie, autorităţile amenințând cu arestarea 
revoluţionarilor, iar revoluționarii cu capturarea liderilor 
politici şi militari prin năvălirea mulţimii de afară, în aceste 
condiţii, spre sfârşitul celor cinci ore de negocieri, 
Dăscălescu a început să-şi noteze doleanţele 
revoluţionarilor pe măsură ce aceştia le dictau. 

La un moment dat a venit de la Operă grupul condus de 
Lorin Fortuna, acesta având un mandat din partea 
Frontului Democrat Român şi un program politic bine 
definit. Loan Chiş s-a adresat lui Emil Bobu, crezând că 
acesta reprezintă totuşi ceva. Avocatul timişorean îi va 
arăta temeiul nemulțumirii cetăţenilor şi îi va cere morţii. 
Bobu, cel care transmisese ordinul Elenei Ceauşescu de 
sustragere a cadavrelor, va nega. „Ştim că sunt morţi şi 
ştim că i-aţi dus la Bucureşti” - îi va spune Chiş. „De unde 
ştii?” - va întreba speriat Emil Bobu. De altfel, Emil Bobu îşi 
va nota numele reprezentanţilor mulţimii pentru a-i supune 
unor represalii ulterioare. Conform declaraţiei colonelului 
Mircea Gogonţea, comandantul batalionului de paraşutişti 
de la Caracal, pe durata negocierilor din clădirea CJP Timiş, 
militarii prezenţi au lăsat staţiile deschise, astfel că 
formațiunea de paraşutişti a fost în permanenţă conectat la 
ceea ce se întâmpla acolo şi, bineînţeles, a fost pregătită să 
intervină Toate informaţiile erau transmise imediat la 
Bucureşti, mai întu Elenei Ceauşescu, apoi lui Nicolae 
Ceauşescu. În timpul primei runde de negocieri, lon Coman 
va fi sunat de Nicolae Ceauşescu, venitit din Iran, Coman 
afirmând la proces că i-ar fi prezentat şefului statului 
situaţia reală. Dăscălescu a reuşit la un moment dat şi el să 


ia legătura cu Ceauşescu, dar ascunzându-i adevărul, 
limitându-se la problerna morţilor şi a celor arestaţi. 
Ceauşescu a întrebat citi morţi sunt, Coman spunându-i că 
sunt 58, iar generalul Nuţă că sunt 28, prima cifră fiind 
pentru Coman un fel de alibi - că n-ar fi ştiut de furtul 
cadavrelor —, care însă nu ţine în faţa ultimelor informaţii 
cunoscute. „După luarea aprobărilor de la Ceauşescu - a 
explicat mai departe Radu Bălan Procuraturii - s-a admis 
eliberarea deţinuţilor şi a morţilor, ceea ce urma să se facă 
a doua zi, rămânând ca restul problemelor să-şi capete 
rezolvarea ulterior. Acest lucru i-a nemulţumit, oricum nu 
le-a dat satisfacţie. Dăscălescu nu i-a raportat lui Ceauşescu 
că oamenii cereau abdicarea acestuia şi demiterea 
Guvernului”. După ora 19.00, atât Dăscălescu cât şi ceilalţi 
nomenclaturişti i-au asigurat pe manifestanți că Nicolae 
Ceauşescu va lua o atitudine publică printr-o apariţie la 
televizor, fapt ce a derutat încă o dată grupul revoluţionar 
de la CJP 

Eşecul grupului de la CJP succesul grupului de la Operă, 
cantitatea imensă de legende eroice menite să legitimeze 
diferiţi indivizi şi improvizate grupuri, politizarea 
postrevoluţionară a revoltei populare din 20 decembrie 
1989 au făcut ca revoluționarii timişoreni sărămână divizați 
timp de un deceniu şi jumătate. Influenţa exercitată de 
luptele politice din primele luni ale anului 1990, precum şi 
de eşecul important al partidelor de Opoziţie în alegerile 
din 20 mai, de rateurile fenomenelor „Piaţa Universităţii” şi 
„Punctul opt” al Proclamaţiei de la Timişoara au făcut ca 
oameni care îşi asuma-seră riscuri imense şi 
responsabilităţi temerare în acele momente dramatice să se 
conteste între ei, să se acuze, să se urască. Un grup ataşat 
partidelor de Opoziţie îi va acuza pe revoluționarii Frontului 
Democrat Român că nu au fost altceva decât nişte 
perestroikişti, că au înfâinţat un partid perestroikist şi că 
erau agenţi ai KGB-ului. 


Grupul radical, condus de Mihail Decean, ar fi cerut 
introducerea în Programul FDR a trei puncte: „1. Demisia 
lui Nicolae Ceauşescu şi întregului CE al PCR. 2. Demisia 
primului-ministru Constantin Dăscălescu şi a Guvernului. 3. 
Desființarea Securităţii”. În faţa acestei cereri, Lorin 
Fortuna ar fi replicat: „Noi nu avem nimic cu partidul, nici 
cu Securitatea... Noi avem ce avem cu Ceauşescu”. Nu vom 
analiza acum acest conflict şi nu vom da un răspuns i tema 
oportunității, a distanţei politice parcurse în cele câteva ore 
H revoltă populară din ziua de 20 decembrie, alegând un 
răspuns tot din rândul revoluţionarilor. Inginerul timişorean 
Mihai Haidău, un personaj care pare detaşat de furia 
politică declanşată după decern, brie 1989, îi va da replica: 
„Afirmația de ieri a domnului Mihaii Decean, precum că 
membrii FDR ar fi fost prelungirile unor structuri KGB-iste 
este cel puţin hilară, întrucât 20-25 erau infractori de drept 
comun, 10-15 erau infiltrări ale Securităţii, 50 erau prea 
tineri ca să poată reprezenta altceva decât visele unor 
liceeni l-2 e posibil să fi reprezentat interese străine, iar 
restul de circa 10 o reprezintă acei «conducători» fără 
experienţă politică şi fără structuri de susţinere, care nu au 
reuşit să dialogheze eficient cu Iliescu şi nu au reuşit să 
păstreze puterea nici trei săptămâni”661. Cercetarea 
făcută de autor la Timişoara după 15 ani de la evenimente, 
lungile dialoguri cu ofiţeri de Securitate şi de Miliție de la 
Timişoara asupra provenienţei unor revoluționari, studiul 
unor documente confirmă versiunea inginerului Mihai 
Haidău. De altfel, orice român, atunci când se uită pe o listă 
cu personalităţile - incontestabile, autentice şi vrednice de 
tot respectul nostru - ale părţii de revoluţie de la Timişoara, 
va observa că foarte puţini îşi trec meseria în dreptul 
numelui şi cei mai mulţi adoptă o nouă identitate - 
revoluţionar. Această nouă identitate, de revoluţionar, 
ascunde de cele mai multe ori un trecut, un viitor sau o 
cauză reală, foarte personală, a curajului sau disperării din 
decembrie 1989. 


Înainte cu câteva minute de ora 19.00, autorităţile locale şi 
centrale, precum şi revoluționarii hotărăsc să urmărească 
împreună cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la televizor, în 
momentul în care televizorul a fost deschis el era pe un 
canal sârbesc; al doilea canal era tot sârbesc, al treilea 
canal eră televiziunea maghiară şi abia al patrulea canal 
era TVR. Chiar şi liderii de vârf ai partiduluişi cei ai 
Comitetului Judeţean de Partid urmăreau în mod curent 
osturile străine, nu televiziunea naţională! După cuvântarea 
lui Ceauşescu la televizor, revoluționarii din clădirea CJP 
intră în panică. Se instalează frica de represalii a celor care 
avuseseră curajul să ceară demisia lui Ceauşescu şi, 
totodată, se conturează clădirea Operei ca ultim loc de 
refugiu. Miodrag Milin evocă acel moment: „La ora 19.00 a 
vorbit Ceauşescu. N-a cedat, dimpotrivă... Demnitarul de 
partid Pacoste a reacţionat în consecinţă: «leşiţi din 
clădire!». Fortuna a vrut să ia microfonul. L-am împins 
deoparte. Să nu vorbească, era foarte grav! Am zis: 
«Domnule Pacoste, noi plecăm, dar nu renunţăm la luptă!». 
A zâmbit ironic. Am coborât cu toţii. M-am gândit că locul 
nostru de la Operă, unde aveam spaţiu să ne apărăm”662, 
în psihologia acelor oameni s-a produs un declic acţionai, 
generat de panică - fuseseră filmaţi, înregistraţi, 
identificaţi, notaţi de Bobu şi de alţii. Unii au plecat în acea 
noapte spre graniţă, cu gând să fugă, alţii s-au ascuns, dar 
un grup mic, cel mai disperat şi aflat în situaţia cea mai 
critică, nu a cedat şi a hotărât să meargă înainte. Ei sunt 
revoluționarii autentici ai Timişoarei. Baricadaţi în clădirea 
Operei, ei se vor găsi izolaţi şi părăsiţi de mulţime în acea 
lungă noapte, la discreţia unei forţe de intervenţie a 
Armatei sau Securităţii. Deşi ordinul de capturare a venit 
de la Bucureşti, nici comandanții militari, nici cei ai 
Securităţii nu l-au respectat. 

În acest loc revenim cu recapitularea etapelor străbătute 
până în noaptea de 20 spre 21 decembrie de revoluţia 
română, cu scopul de a nu pierde din vedere ansamblul 


evenimentelor, precum şi înţelegerea corectă a fenomenului 
istoric pe care îl analizăm. Revoluţia Parcursese până în 
acel moment următoarele etape: 

Etapa | - Subversiunea străină, începând din septembrie 
1989 retelele serviciilor secrete sovietice din România sunt 
mobilizate mai mult, activitatea lor devenind pe alocuri 
neacoperită, fapt care convinge Securitatea că se apropie 
faza finală, decisivă a subversiunii internaţionale declanşate 
în vederea prăbuşirii regimului comunist condus de Nicolae 
Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, 
după model gorbaciovist; Mihail Gorbaciov primeşte 
garanţii americane şi franceze că poate acţiona în România 
fărj opoziţie sau protest, ba chiar cu sprijin logistic şi 
mediatic. KGB acţionează în anturajul politic al lui Nicolae 
Ceauşescu, pregătin-du-l pentru momentul răsturnării, ca 
urmare a apariţiei unor crize grave în mai multe oraşe mari 
ale ţării. 

Etapa a 2-a - Diversiunea străină. Serviciile secrete 
sovietice „atât independent, cât şi prin încurajarea şi 
stimularea organizaţiei * Frontului Popular Român de la 
Iaşi, încearcă declanşarea crizei *” printr-o diversiune în 
acest mare oraş cu scopul de a oferi liderilor PCR de la 
Bucureşti ocazia de a-l îndepărta pe Ceauşescu; 
Securitatea reacţionează operativ şi înăbuşă acţiunea din 
faşă; laşi, 14 decembrie 1989 este începutul revoluţiei, în 
faţa eşecului de la Iaşi, serviciile secrete sovietice, întărite 
cu unităţi speciale de comando infiltrate în România sub 
acoperirea de turişti, se deplasează spre alte oraşe, fiind 
vizate Cluj, Târgu-Mureş, Braşov, Timişoara, unde sunt 
pregătite anumite „cazuri” în jurul cărora să se declanşeze 
proteste cu caracter politic şi social. Cazul Tokes de la 
Timişoara fiind mult mai avansat şi oferit ca oportunitate 
atât de serviciile de spionaj maghiare, cât şi de erorile în 
lanţ ale factorului politic local, este ales pentru declanşarea 
diversiunii. 


Etapa a 3-a - Tulburări civile. Cazul Tokes este folosit 
pentru producerea unor tulburări civile în noaptea de 16 
decembrie 1989 menite să atragă atenţia intern şi 
internaţional şi să producă la Bucureşti o criză politică 
suficient de acută încât să determine fie demisia lui 
Ceauşescu, fie demiterea lui. Tulburările civile în care au 
fost implicate elemente diversioniste sovietice, maghiare şi 
cetăţeni români pregătiţi din timp pe teritoriul Ungariei au 
cunoscut o violenţă neobişnuită, pentru situaţia civilă a 
ţării, dar nu au reuşit să mobilizeze populaţia municipiului 
Timişoara. Securitatea şi Armata se comportă prudent, 
Miliția intervenind anemic şi indecis, astfel ca doar numărul 
mic de participanţi împiedică dezvoltarea evenimefl' tului. 
Eşecul diversiunii din 16 decembrie determină reluarea ei 
în după-amiaza de 17 decembrie, cu şi mai mare amploare, 
de data sta fiind atacate direct forţele Ministerului Apărării 
Naţionale. 

Etapa a. 4-a - Tentativa de lovitură de palat. Nicolae 
Ceauşescu transmite în fals ministrului Apărării ordinul de 
deschidere a focului sub pretextul decretaării stării de 
necesitate, fără a aplica prevederile Constituţiei, faptă ce se 
înscrie în infracţiune de subminare a puterii de stat. Apoi 
convoacă CPEx (17 decembrie 1989) cu scopul de a-şi 
solidariza conducerea superioară a partidului pentru 
declanşarea unei represiuni rapide. Sunt incriminaţi ca 
trădători ministrul de Interne, al Apărării şi şeful 
Securităţii. Câţiva lideri comunişti, între care Gogu 
Rădulescu şi Constantin Dăscălescu, contactaţi în prealabil 
de sovietici, se opun destituirii celor trei miniştri. 
Ceauşescu anunţă renunţarea sa la Putere şi vrea să 
părăsească sala de şedinţă, dar este întors din drum de alţi 
membri ai CPEx. Lovitura de palat eşuează şi liderii politici 
se asociază de frică, fără altă replică, ordinului ilegal de 
represiune. 

Etapa a 5-a - Represiunea de la Timişoara. Sub acoperirea 
ordinelor ilegale date de Nicolae Ceauşescu şi transmise de 


ministrul Apărării, forţele de ordine trec la ofensivă, 
deschizând focul. Nucleul represiunii s-a înregistrat între 
orele 19.00 şi 21.00 ale serii de 17 decembrie, forţa 
principală de represiune fiind constituită din trupele de 
infanterie şi blindate ale MApN. Timp de două zile (18 şi 19 
decembrie), Timişoara se află sub un regim ilegal de stare 
de asediu. Populaţia Timişoarei nu reacţionează. Grupurile 
diversioniste se deplasează spre alte localităţi ale judeţului 
Timiş, încercând răspândirea tulburărilor civile, dar cu 
rezultate nesemnificative. Presa străină, atât occidentală 
cât şi estică reacţionează din inerția planului subversiunii 
externe, însă este derutată de plecarea lui Nicolae 
Ceauşescu în Iran. Apelurile cele mai importante către ţară 
aparţin presei britanice care se adresează direct Armatei şi 
Secu-ntăţii, cerându-le să acţioneze în lipsa lui Ceauşescu 
printr-o lovitură de stat. Cele două instituţii nu răspund 
acestui apel. 

Etapa a 6-a - Revolta populară de la Timişoara, în 
dimineaţa de 0 decembrie se declanşează în întreprinderile 
timişorene greva enerală, urmată apoi de un marş şi de 
formarea a două nuclee opofapt ce marchează atingerea 
etapei revoltei populare. Ea nu a avut un caracter spontan, 
ci provocat, cauza imediată a revolte; populare fiind 
succesul diversiunii şi consecinţele represiunii. 

Aşadar, până în dimineaţa de 20 decembrie 1989, 
evenimentele rămase popular cu denumirea de „Revoluţia 
din decembrie”, au cunoscut cel puţin 6 etape: 
subversiunea străină (septembrie-decern-brie 1989, cu 
elemente de pregătire şi organizare încă din toamna anului 
1988); diversiunea străină (14 decembrie la Iaşi, apoi 16 
decembrie la Timişoara); tulburări civile (seara şi noaptea 
de 16 de-*; cembrie); tentativa de lovitură de palat (CPEx-ul 
din 17 decembrie la Bucureşti); represiunea (17 decembrie, 
între orele 19.00 şi 21.00, * cu prelungire într-o situaţie 
ilegală de asediu în zilele de 18 şi 19 decembrie); revolta 
populară (grevă generală între orele 08.00 şi 11.00, 


aproximativ, urmată fluent de revolta populară după ora 1 
1.00). Această sinteză are rolul de a reaminti că ipoteza de 
lucru a analizei de faţă porneşte de la ideea că revoluţia a 
fost un fenomen politico-militar complex care a cunoscut 
mai multe etape componente, din care am parcurs până 
acum cu analiza doar 6 şi în continuarea cărora vom regăsi 
mai târziu, la Bucureşti şi alte părţi. 

Activităţile lui Nicolae Ceauşescu în ziua de 20 decembrie 
1989 

În timp ce inginerul Lorin Fortuna se ocupa de întocmirea 
programului politic al Frontului Democrat Român, iar 
generalul Guşă avea o discuţie telefonică scurtă cu 
generalul Stănculescu la Timişoara: „Nea Victore, aici 
situaţia e clară, doar cei de la Bucureşti nu înţeleg”663, la 
Bucureşti Nicolae Ceauşescu pregătea prima sa ieşire 
publică în legătură cu evenimentele de la Timişoara. 
Hârjău, secretarul său personal, va povesti membrilor 
Comisiei senatoriale (Gabrielescu) mişcările lui Ceauşescu 
din seara de 20 decembrie 1989. Ceauşescu a plecat primul 
de pe aeroport. Când a ajuns Hârjău, după 10 minute, erau 
deja în şedinţă. Ceauşescu i-a spus lui Hârjău să ia legătura 
cu Dăscălescu şi cu Bobu, a vorbit cu ei, apoi a început să-şi 
scrie o cuvântare pentru IV. Conţinutul cuvântării l-a 
discutat în Biroul Permanent (ceea ce, de obicei, nu făcea). 
Elena a participat la toate discuţiile. Apoi a fost chemat 
Pârcălăbescu de la Gărzi pentru a fi trimise din câteva 
judeţe Gărzi patriotice la Timişoara. A venit şi Dincă pentru 
această problemă. Apoi s-a dactilografiat cuvântarea pentru 
TV. S-a mai adăugat o frază. Apoi s-a retras cu Manea 
Mănescu, cu Dincă, pentru a discuta ideea unui miting. A 
fost chemat Barbu Petrescu pe această idee. Înainte să 
apară la televizor, Ceauşescu va convoca-o teleconferinţă cu 
primii secretari de judeţ. Ea va consta într-o scurtă 
cuvântare a secretarului general, o intervenţie a primului- 
şecretar de la Dolj şi o replică a Elenei Ceauşescu (ambele 
nesemnificative). 


În cuvântarea sa, Nicolae Ceauşescu va atinge patru teme. 
Prima va fiintervenfia străină, afirmând că „toate aceste 
incidente grave de la Timişoara au fost organizate şi dirijate 
de cercurile revanşarde, revizioniste, serviciile de spionaj 
străine”, motiv pentru care factorii locali, Armata şi forţele 
de ordine, nu au reuşit să „liniştească lucrurile”. Pentru 
prima oară, Ceauşescu face legătura între intervenţia 
străină în România şi cea americană din Panama: „Acum, 
după declanşarea atacurilor SUA împotriva republicii 
Panama, reiese clar că şi evenimentele acestea de la noi fac 
parte din planul mai general împotriva statelor care îşi 
apără independenţa, integritatea şi suveranitatea şi nu 
doresc să capituleze în faţa dictatului cercurilor 
imperialiste, reacționare”. Afirmația, comparaţia în sine, era 
departe de adevăr, regimul dictatorial al lui Noriega din 
Panama încălcând grav statutul internaţional al Canalului şi 
transformând micul stat în principalul centru de trafic cu 
stupefiante al continentelor americane, în Panama 
avuseseră loc alegeri libere pe care Noriega le anulase 
pentru a rămâne la putere. Nu era vorba de nici o 
capitulare în faţa cercurilor reacționare, ci de un adevărat 
război în care şi-au Pierdut viaţa peste 4 000 de oameni. 
Informaţia despre declanşarea mtervenţiei militare 
americane în Panama îi venise pe teleimprimatoarele din 
avion, Ceauşescu citind telegrama şi comentând asupra 
confirmării informaţiilor primite la începutul lunii 
decembrie în legătură cu înțelegerile Bush-Gorbaciov664. 
În continuare, Ceauşescu abordează problema, mobilizării 
clasei muncitoare împotriva inter venţiei străine de la 
Timişoara, prin organizarea „după cuvântul rtie la 
televiziune, chiar începând din această seară şi mâine” a 
urio adunări unde să se adopte moţiuni de condamnare. 
Graba lui - Ce adunări se puteau organiza în întreprinderi 
seara? 

— Avea scopul de a acoperi ordinul de deplasare a peste 
20 000 de luptători ai GârzilOr patriotice din sudul ţării la 


Timişoara pentru a-i lua la bătaie ne timişoreni. Ordinul 
reprezenta o nouă formă de subminare a puterii de stat, un 
act ilegal prin care se căuta provocarea unui conflict între 
cetăţenii aceleiaşi ţări, între muncitorii aceleiaşi naţiuni. 
Apoi va atinge subiectul Armata, arătând că „ea are astăzi 
marea răspundere în faţa poporului de a apăra şi respinge 
orice acţiuni care sunt împotriva independenţei, 
suveranităţii, integrităţii teritoriale, a liniştii, a construcţiei 
socialiste în ţara noastră”. Şi acest subiect nu era întâm- 
plător ales, Ceauşescu ştiind la acea oră că forţele militare 
de la Timişoara se retrăseserâă în cazărmi, fapt pe care nu-l 
putea admite. Mai mult, el miza pe reluarea represiunii, de 
data asta sub acoperirea şi cu argumentul că muncitorimea, 
prin manifestările de condamnare şi prin deplasarea 
gărzilor la Timişoara, acordă un gir politic şi constituţional 
folosirii armelor. Ceauşescu forţa din nou mâna Armatei, 
continuând să submineze autoritatea şi imaginea acesteia, 
ca instituţie fundamentală a statului indiferent de regim. În 
sfârşit, va reaminti primilor secretari că nu trebuie să 
neglijeze problema planului şi a realizării lui „în toate 
domeniile de activitate”. Hotărât să iasă public, să aducă 
subiectul la suprafaţă, Nicolae Ceauşescu nu va mai acorda 
mare importanţă teleconferinţei, pe care o provocase 
evident ca o formalitate şi se va concentra pe discursul de 
la televiziune. 


Discursul de la Televiziune. După reacţiile lui din anturaj şi 
de la teleconferinţă, o dată cu sosirea din Iran, Nicolae 
Ceauşescu trăia o stare combinată de nemulţumire 
/suspiciune faţă de subalterni S1 totodată de hotărâre de a 
lichida personal situaţia de la Timişoara. Această ultimă 
idee se conturează înaintea lui - pe baza mărturiilor rămase 
de la cei apropiaţi - sub forma unei lupte de tip revoluţionar 
comunist împotriva reacţiunii, reacțiune care reuşise să 
mobilizez6 muncitorii dintr-un oraş împotriva partidului şi a 
programul socialist al ţării. La acea oră Ceauşescu ştia că în 
centrul Timişoarei muncitori, membri de partid - sigur, 
„înşelaţi şi instigaţi de „agenturi” - care îl contestă. 
Contestarea nu a declanşat la el în nici o clipă ideea unei 
negocieri, a unei analize a fenomenului, ci senentul că 
marea masă a muncitorimii române, a populaţiei este de 
artea lui, nu cunoaşte adevărul şi, odată informată la cel 
mai înalt ivel, i se va alătura pentru a combate deviaţiunea 
de la Timişoara. Un curs al evenimentelor pe această 
concepţie politică ar fi justificat şi intervenţia unităţilor de 
Gărzi patriotice pe care le trimitea -mbarcate în trenuri la 
Timişoara. În al doilea rând, în după-amiaza je 20 
decembrie Ceauşescu a perceput pentru prima oară pasul 
vizibil înapoi făcut de Armată şi de Securitate, ambele 
instituţii in-vocând acelaşi argument, că situaţia s-a 
schimbat, că pe străzile Timişoarei sunt acum muncitorii. 
Relaţia dintre preşedinte şi instituţiile statului atinge un 
nou paradox: în timp ce Nicolae Ceauşescu forţează 
continuarea acţiunilor represive, conducerea Armatei şi a 
Ministerului de Interne sugerează şi speră într-o soluţie 
politică. De fapt, ceea ce ar putea fi considerată o soluţie 
politică în acele vremuri fusese de mult depăşită: la 
Timişoara Comitetul Judeţean de Partid încercase să 
negocieze încă din 17 decembrie, apoi acţionase prin 
structuri în întreprinderi, după care fuseseră trimişi tot 
felul de activişti de partid şi miniştri, iar la conducerea 
comandamentului instituit acolo se afla un reprezentant 


personal al secretarului general, în sfârşit, în după-amiaza 
de 20 decembrie la Timişoara eşuase şi tentativa de 
negociere şi de soluţionare politică a primului-mi-nistru 
Dăscălescu şi a lui Emil Bobu, omul trei al regimului, în fapt, 
dorinţa criminală a lui Ceauşescu de a înăbuşi mişcarea din 
faşă provocase o represiune brutală înainte de epuizarea 
posibilităţilor de dialog. Ceea ce înțelegeau conducătorii 
Ministerului Apărării şi Ministerului de Interne, inclusiv 
Securitatea prin „soluţie politică „era o deplasare a lui 
Ceauşescu la Timişoara sau o nouă şedinţă a „-PEx în care 
secretarul general să anunţe modificări importante în 
onducerea statului şi a partidului, răspunzând cumva, chiar 
şi mim, cererilor muncitorilor din Piaţa Operei. Vinovaţii 
erau la dernână şi Ilie Matei era pregătit să-i arate cu 
probe în grupul de eri Politici locali, inclusiv de la Bălan în 
jos. 

În timpul acesta la Bucureşti se întâmplâ ceva ciudat, încă 
ins, ficient cunoscut şi de cele mai multe ori negat. 
Cunoscutul om rj televiziune Vartan Arachelian a fost 
martorul unei întâmplări semn” ficative pentru momentul 
20 decembrie 1989: „în după-amia acelei zile mă aflam la 
cafeneaua Aroma, de lângă cinematograful Patria. La un 
moment dat, a intrat pe uşă colonelul Pop de ritatea 
Municipiului Bucureşti, fost în corpul consular, un al locului. 
A intrat, a cerut un coniac şi ne-a spus tare: «FraţilOr până 
la Crăciun îl bem în libertate». Sigur că ne-am strâns lângă 
el ] astfel am aflat că la Comitetul Central avea loc o 
adunare secreta a unor lideri ai partidului cu scopul de a-l 
îndepărta pe Ceauşescu. Lin. Tâmplarea a făcut ca, văzând 
ce se întâmplă în stradă în zilele următoare, să fiu foarte 
prudent”. Mai mulţi autori, între care şi colonelul Gheorghe 
Raţiu, au afirmat - deşi niciodată crezuţi - că undeva prin 
rândul doi al partidului se formase nu numai un curent de 
opinie, dar şi un nucleu de nemulţumiţi care va fi identificat 
apoi în primele rânduri ale manifestaţiei de a doua zi 
acţionând neobişnuit. Acest grup pare să fi fost cel format 


din Apostoiu, Nicolcioiu, ambii consilieri ai secretarului 
general, generalul Stănculescu şi generalul Neagoe, şeful 
Direcţiei V, care obişnuiau să se întâlnească şi să-l bârfească 
pe Ceauşescu într-unul din birourile CC-ului, la o sticlă de 
whisky. Incapacitatea membrilor CPEx de a acţiona măcar 
acum, în ceasul al doisprezecelea, pentru a împiedica o 
tragedie şi mai mare, a permis continuarea evoluţiei 
criminale a lui Nicolae Ceauşescu. Mai mult, ei l-au susţinut 
şi l-au însoţit - inclusiv Gogu Rădulescu! 

— La mesajul transmis prin televiziune, mesaj care va 
conţine elemente probatorii pentru infracţiunea de 
subminare a puterii de stat. 

În discursul său de la televizor, Nicolae Ceauşescu va 
afirma că în zilele de 16 şi 17 decembrie avuseseră loc 
„evenimente grave”, enumerând atacarea unor instituţii de 
stat - nu spune nimic de atacarea sediului partidului - 
distrugeri şi jafuri asupra unor clădiri publice şi asupra 
unor unităţi militare şi precizând că autorii au fogt „grupuri 
de elemente huliganice”. Având în vedere gravitatea 
evenimentelor, Ceauşescu nu explică de ce anunţă acest 
fapt abia după trei zile. În continuare, el declară că 
„deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au 
continuat, unităţile militare „ conform Constituţiei şi în 
conformitate cu legile ţării - au fost obli-ate să se apere, să 
apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt - apere 
ordinea în întreaga ţară”665. Aflăm în plus că pe teritoriul 
Roniîniei se desfăşurau de trei zile acţiuni teroriste, pe care 
mijloacele oficiale de comunicare nu le făcuseră publice şi 
că Armata deschis focul. Evident, nu spune nimic despre 
poziţionarea tru-elor Ministerului Apărării în zone unde nu 
puteau îndeplini misiuni constituţionale şi nici legale, fără a 
mai insista şi noi pe faptul că temeiul constituţional nu 
exista, iar cel legal era limitat la situaţiile particulare şi 
izolate de atacare a unor unităţi militare. După ce denunţă 
organizarea şi declanşarea evenimentelor „în strânsă 
legătură cu cercurile reacționare, imperialiste, iredentiste, 


şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine”, 
Nicolae Ceauşescu se va întoarce cu insistenţă la mesajul 
său principal, vizând conservarea solidarităţii Armatei cu el: 
„Amata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă 
de popor şi cuceririle socialismului”. El oferea astfel o 
absolvire izbăvitoare pentru toţi cei - şi erau mulţi - care 
ordonaseră direct deschiderea focului şi trăseseră, în acea 
primă seară de cumpănă pentru Armată, Ceauşescu oferea 
garanţia acoperirii oricăror fapte criminale. Lucrul acesta a 
fost înregistrat ca atare şi a contat în psihologia 
comandanților trimişi pe stradă la Bucureşti, în noaptea de 
21 decembrie, văzând şi făcând ultima fază a represiunii. 
„Dacă armata şi unităţile de ordine nu şi-ar fi îndeplinit 
datoria şi răspunderea faţă de patrie, faţă de popor, ar fi 
însemnat să nu răspundă jurământului, să nu îndeplinească 
prevederile Constituţiei ţării de a acţiona cu fermitate în 
apărarea cuceririlor socialiste, a cuceririlor întregului 
popor, a independenţei, integrităţii şi suveranităţii 
României” - va spune în continuare Nicolae Ceauşescu 
lăsând să alunece şi o insidioasă doză de ameninţare în 
cuvintele sale. Apoi, şi-a pregătit terenul pentru folosirea 
Gărzilor Patriotice. Dar cerând „mobilizarea tuturor 
cetăţenilor Republicii ocialiste România”, el vedea în acest 
apel tot o conexiune cu for-tete armate: „Este necesar să 
sprijinim - în orice împrejurări, armata noastră, apărătoare 
de nădejde a independenţei, suveranităţi-şi integrităţii ţării, 
a construcţiei socialiste, a vieţii paşnice a întregi' noastre 
naţiuni! Să acţionăm în aşa fel pentru a nu fi necesara 
intervenţia armatei'666. Este clar că mesajul de la 
Televiziune, Pe care noi l-am perceput atunci ca pe 
obişnuita lui înşiruire de fraze goale, a vizat în primul rând 
Armata, la fel cum este clar, mimai citind cu atenţie frazele 
lui Ceauşescu, cine trăsese la Timişoara şj cine şovăia acum. 
Pe fond, această tragedie în care a aruncat intenţionat şi 
ilegal Nicolae Ceauşescu Armata ţării nu s-a limitat doar la 
victimele de la Timişoara, ci a avut un efect determinant şi 


în perioada decisivă de după fuga şi arestarea fostului 
comandant suprem. Totodată, în timpul cuvântării - aşa 
cum a declarat secretarul său particular - Ceauşescu s-a 
abătut de la textul scris şi a pronunţat trei fraze liber: „Cu 
toţii ne reamintim de poziţia fermă a întregului popor în 
1968, împotriva invaziei Cehoslovaciei şi pentru apărarea 
independenţei României. Acum se poate afirma că este o 
situaţie asemănătoare sau chiar mai gravă. De aceea, se 
impune să acţionăm cu întreaga răspundere pentru a 
respinge orice atacuri împotriva României, a construcţiei 
socialiste din patria noastră”. Era pregătirea pentru 
mitingul din 21 decembrie. Preocuparea lui Ceauşescu 
pentru refacerea momentului 1968 avea însă şi un substrat 
diplomatic. 

Ultimele ore ale zilei de 20 decembrie, în seara zilei de 20 
decembrie Nicolae Ceauşescu îl invită pe ambasadorul 
Uniunii Sovietice, dar acesta lipsind din ţară a fost înlocuit 
de însărcinatul cu afaceri ad interim. Pretextul acestei 
audienţe provocate de Ceauşescu era apariţia primelor ştiri 
despre evenimentele de la Timişoara în presa sovietică şi pe 
fluxul agenţiei TASS, iar esenţa înţâlnirii era dată de 
protestul dictatorului român faţă de informaţiile false pe 
care le difuzau acele mijloace de presă (în principal, 
informaţia că la Timişoara avusese loc o revoltă a 
ungurilor). Cu această ocazie, ambalându-se în protestul 
său, Ceauşescu va escalada spre o acuzaţie clară că în 
tulburările civile din capitala Banatului erau implicate 
grupuri de intervenţie ale unor state membre ale Tratatului 
de la Varşovia, ungare şi sovietice. Pentru a argumenta 
această acuzaţie, va cita în mai multe rânduri informaţii de 
pe un raport secret înaintat de Securitate în aceeaşi zi, 
raport pe care îl avea în faţa. Deşi existenţa acestui raport 
este confirmată de conducerea pSS, Serviciul Român de 
Informaţii refuză să îl pună la dispoziţia autorului. Este un 
document fundamental. Publicarea lui ar permite analiza 
riguroasă a informaţiilor obţinute de Securitate şi puse la 


dispoziţie la cel mai înalt nivel în legătură cu autorii 
incidentelor de la Timişoara, care provocaseră represiunea. 
Numai citind acest raport ne putem da seama dacă 
Securitatea avea date precise, probe, informaţii detaliate 
despre implicarea străinilor în diversiune sau Securitatea 
umpluse câteva pagini cu fraze generale, aluzive, cu 
aproximaţii şi deducţii. Abia citind acest document putem 
spune cu certitudine dacă evenimentele de la Timişoara au 
fost provocate din afară sau au aparţinut unei minorităţi 
curajoase de timişoreni. 

Elocvente pentru înţelegerea poziţiei oficiale şi descifrarea 
acţiunilor neoficiale ale URSS sunt rapoartele Ambasadei 
române la Moscova găsite de istoricii Mihai Retegan şi 
Dumitru Preda în Arhiva MAE. În seara zilei de 20 
decembrie ambasadorul Ion Bucur a fost chemat într-o 
audienţă la I. P Aboimov, adjunct al ministrului Afacerilor 
Externe al URSS, ocazie cu care diplomatul sovietic a 
adresat rugămintea „ca partea română să prezinte o 
informare, măcar cu caracter închis, despre ceea ce are loc 
în realitate în România”667, întâlnirea dezvăluie, dincolo de 
limbajul diplomatic, acea parte ascunsă a relaţiilor între 
state comuniste, precum şi sugestii asupra integrării 
diferitelor acţiuni în ansamblul operaţiilor desfăşurate de 
URSS la nivel mondial. Cauza invocată oficial de Aboimov 
era cunoaşterea situaţiei din România în pregătirea 
adoptării de către al doilea Congres al deputaţilor a unei 
poziţii faţă de intervenţia americană din Panama. „Desigur, 
între aceste două situaţii nu există nici o legătură - va 
afirma adjunctul ministrului Afacerilor Externe al URSS. În 
cazul Panama, este vorba de o lrtervenţie militară străină, 
iar în cazul România evenimentele au un caracter 
intern”668. Păcat că nici documentul, nici pagina de cart nu 
pot reproduce senzaţii, sentimente, gesturi şi mimici. 
Diplomatul sovietic trebuie să fi roşit puţin sau să fi aplecat 
uşor ochii, dacă nu cumva, ca oficial antrenat de KGB aflat 
în faţa unui ambasador al unui stat satelit al URSS, l-a privit 


drept în ochi cu răceală pe Ion Bucur, convins că în 
următoarele minute nu-i va creşte nasul. Ba credem că mai 
degrabă aşa a procedat, ca un bun diplomat, minţind cu 
sânge rece. Este neîndoios că sublinierea diferenţei între 
cazul; Panama şi cazul România, ca fiind total deosebite - 
intervenţie străină şi tulburări interne - avea un caracter 
de impunere, de îngro-sare forţată a poziţiei oficiale a 
URSS. Noi nu uităm că, la Malta Gorbaciov şi Bush au 
discutat pe puntea vasului aceste două cazuri împreună, 
legate unul de celălalt şi probabil că numai Gorbaciov a 
făcut diferenţa printr-un limbaj ocolitor. Aşa cum am văzut, 
de câte ori americanii insistau pe subiectul Americii de Sud 
şi Centrale, Gorbaciov devenea evaziv şi afirma că URSS nu 
are interese politice acolo, lăsând deschisă o cale de protest 
şi şantaj pentru orice manevră americană. De altfel, 
intervenţia americană în Panama a fost monitorizată de 
aproape de către sovietici. Să facem un scurt istoric. 
Hotărârea Statelor Unite de a îndepărta regimul 
dictatorial şi corupt din Panama fusese luată mai demult, de 
când Casa Albă a aflat că fostul lider Noriega, sprijinit 
direct şi substanţial în trecut de SUA, a hotărât să 
depăşească limitele contractului său, implicân-du-se în 
traficul de stupefiante şi în diversiuni politice periculoase în 
zonă. Trupele de intervenţie americane s-au pregătit intens 
la baza Little Creek, statul Virginia, conducerea militară 
centralizată de la Fort Bragg planificând şi mai multe 
acţiuni ale trupelor de comando SEAL. La începutul lunii 
decembrie, după ce Bush s-a înţeles cu Gorbaciov la Malta, 
forţele speciale au fost mutate la baza Rodman, aflată 
vizavi, peste canal de statul Panama, unde s-au atrenat 
până în momentul atacului, sub conducerea comandantului 
Corson. Avizaţi asupra acestor mişcări, liderii panamezi au 
reacţionat cerând oficial explicaţii. Li s-a răspuns, ca şi în 
cazul mişcă” rilor de trupe sovietice din Basarabia, că este 
vorba de un exercitiu miilitar curent, obişnuit, în noaptea 
de 18 spre 19 decembrie 1989. Coordonatorul operaţiei din 


Fort Bragg îşi va informa trupele de intervenţie ca armata 
panameză a descoperit intenţia de invazie şi a trecut în 
stare de alertă, astfel că elementul surpriză va fi mai greu 
obţinut. La 19 decembrie, ora 23.30, unităţile de comando 
de la Rodman descoperă că în portul Panama, chiar lângă 
canoniera lui Noriega, acostase o navă comercială sovietică. 
Grupurile de scafandri ai forţelor SEAL, trecând prin 
dreptul acesteia la adâncime mică, constată că nava 
sovieticflrera dotată cu aparatură electronică tip sonar de 
detectare, fapt care conduce la concluzia că era o navă 
spion. De altfel, pe vasul sovietic s-a dat imediat alarma şi 
angajaţii civili” s-au înarmat cu arme militare, fiind 
observați de pe celălalt țărm în poziţii de luptă. Atacul 
împotriva statului Panama a început în dimineaţa de 20 
decembrie, înaintea orei 01.00 pe uscat, sub denumirea 
„Cauza dreaptă”. Armata SUA a angajat în această luptă 
peste 22 000 de militari. Intervenţia, finalizată abia în 3 
ianuarie 1990, a produs 23 de victime din rândul 
americanilor şi peste 4 000 din rândul panamezilor. La 3 
ianuarie 1990 populaţia statului Panama a ieşit pe străzi, 
dansând, rugându-se, manifestându-şi bucuria pentru 
eliberarea din dictatură. 

Să ne amintim, de asemenea, că în noaptea de 3 
decembrie 1989, generalul Vlad i-a înmânat simultan două 
documente informative lui Ceauşescu, unul despre 
intervenţia sovietică în România şi unul despre intervenţia 
americană în Panama. Asta se întâmpla cu aproape două 
săptămâni înainte de declanşarea celor două operaţii. Mare 
jucătoare pe scena politică internaţională - dacă nu cumva 
era cea mai mare jucătoare! 

— URSS îşi acoperea aproape perfect operaţiunile 
conduse în diferite locuri ale lumii, scoțând mereu în 
evidenţă caracterul agresiv şi intervenţionist al 
adversarilor, de regulă americanii. 

Scopul real al întâlnirii solicitate de Aboimov era sondarea 
atitudinii României, a secretarului general Nicolae 


Ceauşescu fată de Aplicarea forţelor de comando ungaro- 
sovietice la Timişoara şi de activitatea, pe alocuri 
neacoperită, a agenturii sovietice din Româ-la după eşuarea 
diversiunii de la Iaşi şi a loviturii de palat de la Cpex-ul din 
17 decembrie. 

Sovieticii ştiau foarte bine ce se întâmplă în România. 
Aboiniov şi Gorbaciov voiau să ştie dacă Ceauşescu va 
reacţiona public, de-mascând implicarea sovietică şi ungară 
la Timişoara printr-un pro, test internaţional care ar fi fost 
imediat preluat de presa occidentală pentru a echilibra 
informaţiile privind intervenţia în Panama. URşş putea 
pierde pe moment ofensiva, iar prezentarea în paralel a 
acţiu. Nilor din cele două state străine ar fi sugerat destul 
de uşor caracterul tranzacţionist al înțelegerilor de la 
Malta. Adunând acum câte-va din informaţiile comentate 
deja în capitolele precedente vom reaminti şi că Nicolae 
Ceauşescu avea, printr-un compartiment special al 
Securităţii, un acces direct, rapid şi eficient la marea presă 
occidentală. Aceasta refuza sau evita (cazul presei 
americane) sa-i mai publice articolele de propagandă, dar s- 
ar fi reactivat imediat dacă Ceauşescu lansa tema 
intervenţiei sovietice în România. Ea putea fi comentată şi 
pozitiv, ca o intervenţie necesară împotriva unui dictator, 
dar subiectul deranja total URSS, din orice unghi de 
abordare, în plus, ştim acum că americanii căutau să se 
agate de orice pentru a-şi acoperi acţiunea din Panama. 
Până la urmă au cerut explicit intervenţia sovietică în 
România şi au pus toate canalele de televiziune pe 
Televiziunea Română Liberă. 

La punctajele lui I. P Aboimov ambasadorul român va 
răspunde modest, în nota obişnuită a lui Ceauşescu în 
relaţiile cu URSS şi cu celelalte state comuniste. El va 
protesta - acestea erau limitele mandatului său - pentru 
ştirile apărute în presa sovietică despre evenimentele de la 
Timişoara, prin preluarea unor surse care „conţin aprecieri 
neconforme cu realitatea”. Ambasadorul român, în spatele 


căruia intuim directive personale ale lui Ceauşescu, tipice 
paranoiei sale de lider mondial, va aduce şi argumentul 
suprem: „Partea română nu a solicitat părţii sovietice să o 
informeze despre evenimentele din Gruzia sau din Nagorno 
Karabah şi nici nu a publicat ştiri provenite din surse 
occidentale, considerând că este vorba de probleme strict 
interne ale URSS”. Totodată, Bucur a invocat şi faptul ca 
URSS a introdus restricţii pentru accesul turiştilor români 
în Armenia şi Gruzia! În continuare Ceauşescu încerca să 
joace tare. 

La această întrevedere şi la acea atitudine a Ministerului 
Afacerilor Externe al URSS, Ceauşescu va reacţiona prin 
convocarea însărcinatului cu afaceri A. I. al URSS la 
Bucureşti, protestând de jata asta direct la implicarea 
sovieto-ungară de la Timişoara şi dându-i detalii de pe 
raportul înaintat de generalul Iulian Vlad. Proba indirectă 
că aşa au stat lucrurile este adusă la lumină tot de istoricii 
Preda şi Retegan, prin publicarea unui al doilea document 
din Arhiva MAE. A doua zi, în 21 decembrie, la ora 12.00, 
ambasadorul lon Bucur este chemat de urgenţă de 
Aboimov. Acesta a protestat de această dată ameninţător 
pentru faptul că, la întrevederea lui Ceauşescu de la 
Bucureşti cu însărcinatul cu afaceri A. I. sovietic, secretarul 
general al Partidului Comunist Român „a exprimat 
nemulţumirea faţă de declaraţiile oficiale sovietice în 
legătură cu evenimentele de la Timişoara, apreciind că 
acestea sunt rezultatul unor acţiuni planificate din timp în 
cadrul Tratatului de la Varşovia”669Nu avem informaţii 
despre o asemenea planificare, dar este posibil ca 
Ceauşescu să fi interpretat cooperarea diversionistă a 
URSS cu Ungaria ca parte a unei operaţii „de tip 
Cehoslovacia - 1968”, motiv pentru care, atât în declaraţia 
sa de la televiziune, cât şi în teleconferinţe va invoca 
rezistenţa României din acel an violent. Aşadar, sursa 
invocării rezistenţei româneşti din 1968 nu era doar 
credinţa sa că cetăţenii României se vor solidariza cu el, ca 


atunci, ci şi teama că urmează o invazie, în textul 
telegramei trimise de la Moscova de Ion Bucur, această 
teamă se dezvăluie fără disimulare: „Ar exista date din care 
rezultă că URSS ar intenţiona să intervină militar în 
România”, în faţa pasului temerar făcut de Ceauşescu, de a 
protesta pe linie bilaterală pentru implicarea sovieto- 
ungară de la Timişoara, reprezentantul oficial al URSS nu 
putea reacţiona decât violent. Era un prim semn că, la 
disperare, Ceauşescu va putea denunța implicarea sovietică 
în mod public. Să nu uităm că în acea zi la Bucureşti era 
programat un miting care se dorea asemănător cu cel din 
1968! Dacă Ceauşescu repeta figura din 1968? Probabil că 
nu ar fi avut acelaşi efect, cel puţin în privinţa solidarităţii 
interne -oamenii n-ar fi avut entuziasmul de atunci. Oamenii 
ar fi fost aduşi ca turma în piaţă şi duşi înapoi în 
întreprinderi, tot ca turma, cum se UMârnpla de obicei, 
cum se întâmplase cu numai o lună înainte la terminarea 
Congresului PCR. Însă ecoul mesajelor antisovietice, 
denunţând o invazie, ar fi răsunat pe toate canalele mass- 
media; Anunţul public putea, inclusiv, să anuleze acea 
decizie de invazj pentru că invazia l-ar fi confirmat. Logic, 
URSS trebuia să acţioneze» rapid. lar locul de acţiune era 
chiar mitingul din Piaţa Republicii. 

În acel moment critic pentru operaţiunea sovietică din 
România Aboimov va trece la ameninţări. Eli-a arătat 
ambasadorului român că „personal şi în mod preliminar le 
califică ca «declaraţii neînterne iate care nu corespund 
realităţii şi stârnesc nedumerire». Este puţin probabil că 
cineva poate crede aşa ceva. «Asemenea acuzaţii - a 
subliniat Aboimov - au un caracter aşa de grav, încât ele 
necesita o examinare cu mare atenţie»„,6 70. Pentru cine nu 
este familiarizat cu limbajul şi cutumele diplomaţiei, trebuie 
arătat că o declaraţie de o asemenea gravitate, practic o 
ameninţare, formulată în nume personal în faţa unui 
ambasador, este inadmisibilă. Diplomaţii în exerciţiul 
funcţiunii nu au păreri personale şi cu atâţ mai mult nu li se 


permite să amenințe pe ambasadorul unui stat străin, în al 
doilea rând, adjunctul ministrului Afacerilor Externe nu 
putea declara „în mod preliminar” în numele URSS nimic, 
deoarece poziţia oficială a unui stat, mai ales a unui 
asemenea stat, nu aparţine unui funcţionar al Ministerului 
de Externe, ci organismului superior legitim: Guvernul, 
Preşedinţia sau organul de conducere politică a statului. 
Este tot mai clar că Aboimov avea un mandat imperativ de a 
preveni vreun gest spectaculos din partea lui Ceauşescu. 
Acesta, deşi convocase mitingul cu scopul de a repeta figura 
din 1968, a spus tot felul de prostii, numai esenţialul nu. A 
căzut pe mâna lui. 

În acest loc poate fi descifrată gândirea sovietică asupra 
raportului între intervenţia din Panama şi cea din România: 
în timp ce în Panama era vorba de o intervenţie străină, în 
România era obligatoriu ca acţiunea să pară o revoltă a 
populaţiei, nu o intervenţie sovietică, motiv pentru care 
URSS a acoperit mediatic şi politic evenimentul din ţara 
noastră ca pe o revoluţie naţională. 

În logica lipsită de realism, dar orientată în funcţie de 
accelerarea crizei dintre Bucureşti şi Moscova, ideea 
organizării mitingului a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu. 
Tema a fost dezbătută îndelung presa postdecembristă, 
pornind de la interesul pentru demonstra-a desfăşurării 
unei lovituri de stat în acel segment al revoluţiei, tfel că în 
apropierea lui Ceauşescu s-ar fi aflat nişte agenţi sovietici 
care au Precipitat evenimentele. Teza este, într-adevăr, 
foarte tentantă. Adevărul înclină accelerat spre realitatea 
că Ceauşescu făcuse şi continua să facă mai multe greşeli în 
acele zile, dintre care unele, prin acumulare rapidă, s-au 
dovedit decisive: a trimis Armata în stradă să defileze apoi 
să tragă la Timişoara; a aglomerat autoritatea de acolo cu 
zeci de înalţi funcţionari trimişi de la Bucureşti; a refuzat să 
comunice direct cu timişorenii, a ascuns un eveniment al 
cărui nucleu dur era diversionist, dar şi uşor de anihilat sub 
acoperirea unei comunicări ofensive; a năruit puterea de 


stat prin ordine neconstituţionale din care nu mai putea ieşi 
decât cu un succes pe cât de total pe atât de sângeros al 
represiunii; a plecat în Iran în mijlocul unei crize politice 
grave; a apărut la televizor fără să ofere nimic, nici o soluţie 
politică, nici o rezolvare a revendicărilor timişorenilor, 
ambiţionându-se pe iluzia existenţei unui fond revoluţionar 
comunist romantic în conştiinţa membrilor de partid, ca în 
anii '40, lansând un singur mesaj, strict personal, că el va 
lupta până la capăt. Acesta, mai ales, nu interesa pe nimeni, 
în plus la aceste argumente, Ceauşescu nici nu mai avea 
alte soluţii - după ce şi Armata făcuse pasul înapoi —, decât 
apelul la „masele muncitoare”, care urmau să legitimeze 
lupta lui şi detaşamentele de muncitori din Oltenia trimise 
la Timişoara pentru a-i lua la bătaie pe muncitorii de acolo, 
în aceeaşi noapte Nicolae Ceauşescu emitea la Bucureşti 
decretul pentru starea de necesitate pe care trebuia să-l 
dea încă din 16 sau 17 decembrie. 

DECRET PREZIDEMŢIAL. 

Cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul 
judeţului Timiş. 

Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice în 
judeţul rirniş, prin acte teroriste, de vandalism şi de 
distrugere a unor bu-nuri obşteşti, în temeiul articolului 75 
punctul 14 din Constituţia Republicii Socialiste România, 
Preşedintele Republicii Sociaiisfe România decretează: 

Art. 1 - Se instituie starea de necesitate pe întreg teritorii 
judeţului Timiş. Toate unităţile Armatei, Ministerului de 
Interne ş /formaţiunilor Gărzilor patriotice sunt puse în 
stare de alarmă. 

Art. 2 - Pe timpul stării de necesitate se interzic orice 
întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari 
de cinci persoane. 

Art. 3 - Toate unităţile socialiste din judeţul Timiş sunt 
obligaţe să ia măsuri imediate pentru desfăşurarea normală 
a proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti, 


pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei şi 
programului de lucru. 

Art. 4 - Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi 
comunale din judeţul Timiş sunt obligate să asigure 
respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor 
proprietate socialistă, de stat şi cooperatistă, 
aprovizionarea în bune condiţii a populaţiei, desfăşurarea 
normală a transporturilor, organizarea şi desfăşurarea în 
bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale. 

Art. 5 - întreaga populaţie a judeţului Timiş este obligată 
să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea 
publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la 
înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale. 

NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Republicii Socialiste 
România. 

Subliniem cu tărie că nici acest decret nu a îndeplinit 
iniţial condiţiile legale - nu a fost proclamat în acea seară - 
dar va fi publicat a doua zi în presă şi citit de generalul 
Minai Chiţac din balconul Operei din Timişoara, ceea ce a 
făcut ca documentul să se înscrie, tardiv, în limitele legii. Se 
observă că el invoca art. 75 din Constituţie, adică dreptul 
preşedintelui de a decreta starea de necesitate în condiţii 
de urgenţă, dar, având în vedere existenţa intervalului 16- 
20 decembrie şi faptul că în cuvântareala Televiziune Ceau- 
şescu face referire la evenimente petrecute cu patru zile în 
urmă, în 16 şi 17 decembrie, trebuia apelat la Consiliul de 
Stat. Urgenţa care putea justifica o invocare a art. 75 era 
numai în 17 decembrie, eventual 16 decembrie, când se 
petreceau actele de violenţă care să justifice apelul la 
intervenţia directă a preşedintelui statului. Altfel, 
Constituţia arăta că trebuie apelat la Marea Adunare 
Naţională. Ceauşescu ştia bine acest lucru, deoarece avem 
o probă irefutabilă: în timpul procesului de la Târgovişte el 
va declara cu încăpățânare: gu nu răspund decât în faţa 
Marii Adunări Naţionale”. Atunci îşi adusese aminte de 
Constituţie! Decretul pentru starea de necesitate din 20 


decembrie 1989, intrat în vigoare începând cu ora 23.30, 
reactualiza ideea că toate unităţile socialiste din judeţ 
trebuie sa ia măsuri pentru desfăşurarea normală a 
producţiei, o formă mascată pentru ţinerea muncitorilor în 
întreprinderi. Apoi erau reînvestite cu autoritate Consiliile 
populare, conform legii apărării naţionale. Sigur, ne 
întrebăm ce mai căutau acolo Coman şi ceilalţi şi cum de 
era numit prin ordin verbal Stănculescu comandant militar 
al Timişoarei? În legătură cu destinul acelui document inutil 
avem din nou mărturia unui jurist important, generalul 
Gheorghe Diaconescu: „în ziua de 20 decembrie 1989, pe la 
ora 12.00 noaptea, l-am surprins pe lon Coman vorbind la 
telefon cu Bucureştii, la capătul celălalt al firului aflându-se 
Dumitru Apostoiu, consilier al preşedintelui pe probleme 
juridice. Când m-a văzut, Coman a spus: «Discutam 
problema decretării stării de necesitate. Eu nu mă pot 
înţelege în termeni juridici cu Apostoiu» şi îmi dă telefonul. 
Apostoiu se chinuia să nască un text. Se vedea că este o 
improvizație şi că este singur. Nu-l ajuta nimeni. N-aş putea 
să vă spun dacă Coman l-a sunat pe Apostoiu, îngrijorat de 
lipsa acelui document fundamental, sau Apostoiu a cerut 
lămuriri de la Timişoara asupra unor detalii. l-am dat 
câteva sugestii despre cum trebuie să sune decretul, dar 
finalmente nu mi s-a transmis textul acestui document”. 
Cam la aceeaşi oră de cumpănă a zilei de 20 spre 21 
decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu părăsea pentru ultima 
oară pe trepte clădirea Comitetului Central. Silviu 
Curticeanu, sluga şi complicele lui, îşi va aminti această 
scenă: „La ieşirea din birou, l-am auzit spunând cu voce 
tare, dar mai mult pentru sine, reproduc textul: «Am să le 
arăt eu celor de la Timişoara!» „671. 

Iar la Timişoara, în biroul serviciului special de ascultare 
fonică, ofiţerii Securităţii Timiş ascultau încordaţi 
zgomotele, discuţiile, reacţiile de spaimă şi panică ale celor 
câţiva care rămăseseră în clădirea Operei. Apoi, treptat, 
spre primele ore ale zilei de 21 decembrie, zgomotele au 


încetat. Secretara-telefonistă aflată sub contract cu 
Securitatea va mai consemna, conform amintirii maiorului 
Radu Ţinu, pe stenograma acelei înregistrări, doar o 
singură frază: „Acum două persoane întreţin relaţii 
neprincipiale”, în încăperea cu telefon, departe de 
zbuciumul acelei zile abia scurse, doi tineri făceau 
dragoste. 


Capitolul VI. 

CÂT DE PREGĂTIŢI AU FOST ROMÎNII PENTRU O 
REVOLUŢIE? 

Gradul de informare al cetăţeanului român în decembrie 
1989 

Moto: 

Arhipelagul Gulag” este un serviciu făcut în sprijinul 
partizanilor Războiului rece şi un act de răzbunare 
personală din partea autorului. 

Primul canal al televiziunii RFG - 9 ianuarie 1974. 

Pentru a înţelege cât de pregătită era națiunea română 
pentru o revoluţie şi cum au fost manipulaţi românii, va 
trebui să alegem convenţional cazul unui intelectual aşezat 
teoretic la mijloc, între cei câţiva şi foarte puţini rezistenți, 
anticomunişti conectaţi prin unul sau mai multe fire în 
Occident şi protejaţi public de acesta şi intelectualii 
numeroşi şi anonimi ale căror surse de informaţii erau 
Europa liberă şi posturile de televiziune ale ţărilor vecine. 
Românul nostru nu avea în decembrie 1989 o viziune 
globalistă asupra evenimentelor, cu toate că ele se mişcau 
evident. I-a lipsit spiritul unei astfel de priviri, sentimentul 
transnaţional pe care îl au naţiunile Marilor Puteri, dar mai 
ales conducătorii lor, care pot să sprijine cea mai odioasă 
dictatură - de tip Ceauşescu, de tip Saddam - s investească 
în oameni ca Ossama bin Laden şi apoi să-i condamne până 
la anihilare. Atunci nu exista instrumentul veridic cu care să 
fie identificat în întreaga sa dimensiune conceptul de „inte- 
ese ale Marilor Puteri”, „politicianismul” la scară planetară, 


să-l Inteleagă şi să-l privească asemenea unei ocazii bune, 
rece însă la oaterile inutile ale lui Ceauşescu de a se opune 
acestor interese şi e a se încrede în imaginea sa favorabilă 
din ochii naţiunii române, Pe care tot el o martiriza. Din 
acest punct de vedere, comunismul i-a împărţit pe români 
în victime ale propagandei, unde „interesei Marilor Puteri” 
erau prezentate ca malefice şi în disperaţi, pe cjr 
„interesele Marilor Puteri” nu-i interesau decât dacă 
ajungeau sarăstoarne pe Nicolae Ceauşescu, eventual şi 
comunismul, cu orice preţ. Şi unii şi alţii, aduşi în această 
stare de regimul Ceauşescu, re prezentau un teren 
favorabil acţiunii externe, întrebarea care va ra-mâne fără 
un răspuns cuprinzător este aceasta: cât de pregătit 
cultural istoric şi politic era cetăţeanul român pentru o 
revoluţie care sa îndepărteze regimul comunist? 
Evenimentele din decembrie 1989 se află chiar în mijlocul 
acestei întrebări. Ce s-a întâmplat după este în afara 
întrebării, deoarece, atunci când obţii libertatea - indiferent 
ca o cucereşti sau îţi este oferită - primeşti şi dreptul de a o 
folosi pentru a-ţi organiza viitorul. Aici, influenţele externe 
devin secundare. 

Al doilea argument este gradul de informare al 
cetăţeanului român, acurateţea informaţiilor pe care le 
primea din exteriorul ţării, natura sistemului de comunicare 
- bazat în primul rând pe zvon, pe transmiterea deformată 
a unei informaţii - precum şi vulnerabilitatea sa la 
diversiune. Ruperea de lume, cum se spune într-o expresie 
populară, a fost un factor important al naivităţii şi 
stângăciei cu care națiunea română şi-a făcut revoluţia. 
Ultima revoluţie a mileniului doi. 

Intelectualul moderat ales convenţional pentru analiza 
noastră nu a ieşit în stradă la revoluţie. A plecat de la locul 
lui de muncă acasă şi a surprins pe ecranul televizorului 
scena incendiară a lui Mircea Dinescu şi apoi perindarea 
diferiților revoluționari la microfon. O apariţie anume l-a 
oprit să iasă în stradă: generalul în rezervă Nicolae Militam. 


De ce? Să presupunem că intelectualul nostru citise 
Orizonturi roşii a lui lon Mihai Pacepa sau ascultase la. 
Europa liberă extrasele reproduse cu intonaţie teatrală. 
Reţele clandestine în perioada 1987-1989 au funcţionat în 
Bucureşti mai multe reţele clandestine de difuzare a 
literaturii şi publicaţiilor interzise. Ro” Iul fiecărui membru 
era de a găsi o modalitate să copieze şi să difuzeze mai 
departe texte interzise. Circulau pe acest traseu cărţi de 
Soljeniţin, volume despre crimele comuniste din Uniunea 
Sovietică, articole din presa străină despre Gorbaciov, dar şi 
poezii nepublicate ale lui Adrian Pâunescu, poezia Motanul 
Arpagic a poetei Ana Blandiăna, fotograme ale unor 
caricaturi politice de Mihai Stănescu, exemplare epuizate 
din volumele Jurnalul de la Păltiniş sau Epistolarul ale lui 
Gabriel Liiceanu, stenograme ale unor conferinţe cu circuit 
închis de la Ministerul de Interne, Securitate, foruri 
superioare ale PCR. Aceste stenograme, de exemplu, 
conţineau lecţii (informări) susţinute de anumiţtspecialişti 
în faţa unor lideri ai instituţiilor respective, ocazie cu care 
erau prezentate informaţii interzise în circuitul public. 
Profesorul Răzvan Theodorescu susţinuse în noiembrie 
1989 două conferinţe într-o sală a Muzeului Naţional de 
Istorie cu tema „Rolul monarhiei române”, intervenţia sa 
fiind în totalitate elogioasă la adresa regilor Carol I şi 
Ferdinand, a reginei Maria, dar şi a regelui Carol alalII- 
lea, trecând peste aspectele controversate ale biografiei 
sale. Afirmațiile lui Răzvan Theodorescu, însoţite de date şi 
amănunte, nu se găseau în nici un text public şi aveau pe 
alocuri un caracter categoric şi reparatoriu explicit. 
Cunoscutul istoric afirma: „Regii României nu au fost mai 
răi decât alţi monarhi europeni. Sub Carol [ şi Carol al II- 
lea, România a cunoscut cele mai importante salturi 
economice şi trebuie să înţelegeţi că nu putem compara la 
infinit realizările economice de astăzi cu cele din 1938, fără 
să acceptăm că acel an a fost unul de vârf pentru societatea 
românească. Sub Ferdinand 1 s-a făcut Marea Unire. 


Totodată, când accepţi principiul comparaţiei, nu trebuie să 
te opreşti doar la statistici, la diferenţa între nişte cifre ale 
unor epoci total diferite şi sărite în timp, deoarece noi nu 
avem cum să ştim cum ar fi arătat România astăzi dacă nu 
avea loc 30 decembrie 1947 „. O stenogramă extrem de 
incitantă era cea a conferinţei ţinute în 1984 în faţa unor 
lucrători ai Securităţii de către istoricul militar loan Talpeş. 
Locul probabil unde avusese loc conferinţa era 
InstitutulNicolae lorga”. Printre alte afirmaţii şocante, 
Talpeş prezenta Celebrul masacru de la Oarba de Mureş 
drept o acţiune deliberată a Comandamentului sovietic cu 
scopul de a testa loialitatea Armatei române. În cazul 
Pactului Ribbentrop-Molotov, sovieticii erau prestaţi ca 
autori ai unei agresiuni interpretată de ei, de sovietici, 
drept „o necesitate pentru «victoria socialismului» (cu 
ghilimele -text, n.a.) şi pentru «victoria socialismului», acele 
state la acea dar trebuiau să fie sacrificate. Ne este greu să 
înţelegem acest lucru «' nu cred că-l vom înţelege 
vreodată”. Liderii Partidului Comuni din România (din 
subliniat în textul stenogramei, n. a.) erau evocat prin 
propunerea de a declara România republică sovietică. Apoi 
p la jumătatea intervenţiei, Talpeş făcea şi următoarea 
afirmaţie, România se spune că a fost burghezo- 
moşierească, a fost feudală a fost ce vreţi dumneavoastră, 
însă datoria noastră este - şi aici cred că sunteţi de acord 
cu mine - de a perpetua patrimoniul românesc Indiferent 
care a fost coloratura, căci ceea ce este românesc este 
esenţial în toate elementele ei”. Mai departe - şi să nu 
uităm că era anul 1984! 

— Loan Talpeş vorbea despre răpirea Basarabiei, despre 
Insula Şerpilor şi despre braţul Deltei luat prin abuz de 
sovietici, în alt loc erau descrise ororile făcute de ocupantul 
horthyst în Transilvania, dar şi cele făcute de sovietici în 
Vechiul Regat după ocuparea ţării, începând cu 30 august 
1944. Notorietatea lui loan Talpeş printre membrii reţelei a 
crescut atunci când s-a aflat că într-un volum cu circuit 


închis editat de Editura Militară, destinat doar ofiţerilor, 
textul său despre cooperarea militară româno-sovietică în 
timpul războiului din Vest era extrem de critic şi pe alocuri 
acuzator. S-a aflat apoi repede că, la nivelul cel mai înalt, au 
existat două scrisori de protest din partea Biroului Politic al 
Comitetului Central al PCUS şi una din partea Comitetului 
Central al Partidului Comunist Ungar la adresa istoricului 
loan Talpeş. Acesta, protejat de fratele lui Nicolae 
Ceauşescu, a fost mutat la Editura Militară. Este interesant 
de semnalat că pe lista înaintată lui Ceauşescu de mai mulţi 
intelectuali pentru împiedicarea demolării Bisericii „Mihai 
Vodă” din Bucureşti se aflau Răzvan Theodorescu şi loan 
Talpeş-lmportante personalităţi ale intelectualităţii culturale 
române, deşi solicitate, au refuzat să semneze protestul, de 
frică sau pentru a nu-şi compromite posibilităţile oferite de 
Securitate de a călători în străinătate. La două zile după 
încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR, Talpeş a 
fost chemat să comenteze rezultatele acestuia în faţa unei 
săli pline de delegaţi. Urcat la tribună el şi-a surprins 
auditoriul cu o declaraţie foarte scurtă: „Este prea devreme 
pentru a evalua consecinţele acestui congres. El poate fi 
sfârşitul nei etape istorice pentru România. Din păcate, nu 
vă pot spune ce va urrna. Vă rog să mă scuzaţi”. După un 
scurt moment de linişte, sala s-a zguduit de aplauzele 
activiştilor de partid, care în urmă cu două zile îl 
ovaţionaseră pe Ceauşescu şi-l realeseseră în unanimitate. 
Intervenţia lui Talpeş avusese un efect mult mai dinamic 
decât cea a lui Constantin Pârvulescu de la Congresul al 
XH-lea. Cei mai mulţi aşteptaseră ca Nicolae Ceauşescu să- 
şi anunţe retragerea, cu toate că cel puţin formal această 
decizie se afla în mâinile lor. Partidul Comunist Român, daca 
existase vreodată, murise. 

O altă stenogramă era cea a conferinţei ţinute de Nicolae 
Fotino, directorul ADIRI, în iulie 1984, în faţa unor înalţi 
activişti ai partidului, la care au participat Corneliu Coposu 
şi istoricul liberal Dan Amedeo Lăzărescu, având ca temă 


colocviul de la Strasbourg referitor la consecinţele primului 
război mondial. Fotino făcea o descriere a felului în care se 
mobilizează diaspora maghiară în perfectă înţelegere cu 
statul comunist maghiar pentru a pune în discuţie „cazul” 
Transilvaniei. Intervenţia lui Nicolae Fotino conţinea 
informaţii obţinute pe cale informativă, pigmentată cu 
detalii ale modului de organizare şi pregătire logistică a 
acelei acţiuni antiromâneşti, făcute cu acceptul tacit al 
francezilor. La un moment dat, Fotino a propus publicarea 
manuscrisului necenzurat al lui Chiriţescu, inclusiv capitolul 
care descrieânfringerea guvernului bolşevic delabudapesta 
din 1919 de către Armata română. Ineditul acelei 
conferinţe era dat de apariţia, pentru prima oară în public, 
a temei jocului necinstit făcut de Franţa în relaţia sa cu 
România, temă ce reprezenta un şoc pentru legenda bine 
imprimată a iubirii francofone. 

Pe acelaşi traseu de comunicare au circulat în perioada 
1987-1989 articolele lui Sorin Alexandrescu, traduse de 
autorul acestor rânduri din olandeză, referitoare la 
generaţia opţzecistă şi la textua-lismul românesc, texte 
încărcate cu mesaje politice anticomuniste nedisimulate, 
apoi articolele publicate de Mircea Dinescu în presa 
Şerrnană. Traseele necunoscute ale reţelelor de difuzare a 
textelor mterzise s-au activat brusc, peste obişnuinţă, în 
vara anului 1988, 0 dată cu apariţia primelor informaţii 
despre disidenţa poetului Dinescu. 

Cazul Dinescu. În acei ani se citea mult şi erau vânate cu 
ten citate cărţile esopice, piesele de teatru aluzive, 
articolele critice ş revistele culturale, într-o perioadă în 
care lumea poetică era dorn' nată de figura lui Adrian 
Păunescu, ostracizat după un incident gra petrecut în 
timpul unui turneu al Cenaclului „Flacăra”, Mircea Dinescu 
era cunoscut drept copilul teribil al poeziei româneşti. Deşi 
apariţiile sale televizate erau foarte rare şi se rezumau la 
recitarea unor poezii proprii, Dinescu era perceput ca o 
voce ascuţită, tăietoare, explicit protestatară, plasata însă la 


sfârşitul unui curent cultu-ral care trezise multe speranţe 
printre cititori. Cu Păunescu în domiciliu forţat şi cu Grupul 
optzecist deturnat de la filonul său critic se încheia 
perioada de relativă acceptare de către partid a libertăţilor 
de expresie, în care Dinescu strălucise ca o cometă (premiul 
Academiei la vârsta de 26 de ani). Ei bine, exact când 
curentul critic murea, cărţile lui Augustin Buzura deveneau 
mai eliptice, iar cele ale lui Octavian Paler luau tot mai mult 
un aspect turistic, Mircea Dinescu explodează din izolarea 
lumii literare prin atacarea frontală a subiectelor politice. 
Nu ştim dacă momentul acestei explozii a fost ales de autor 
ca urmare a unui calcul politic, dar cert este că atitudinea 
sa publică suferă o modificare substanţială către sfârşitul 
deceniului nouă. După o curbă descendentă a notorietății şi 
prezenţei sale literare, Dinescu revine în atenţia cititorilor 
şi, în primul rând, a intelectualilor printr-o poziţie politică 
explicită. Primul text dinescian care a circulat clandestin a 
fost scrisoarea deschisă adresată preşedintelui Uniunii 
Scriitorilor, în care poetul denunța urmărirea sa de către 
Securitate (filajul) şi dezvăluia, într-un stil plin de ironie, 
felul cum fusese ascultat la cantina Casei Scriitorilor prin 
intermediul unei farfurii. Scenele descrise de Dinescu 
aveau ceva fabulos, incredibil, dar erau gustate pentru 
tonul lor spiritual. Totuşi, scrisoarea, care putea fi încadrată 
(de cunoscători) în categoria licenţelor literare pe care 
scriitorii de pretutindeni şi le permit, conţinea şi două 
informaţii importante, care au atras atenţia imediat' Prima 
era o trimitere la vizita lui Mircea Dinescu în URSS: Apa! 
riţia acestor domni (filajul, n.a.) am sesizat-o încă din vara 
anului trecut, după întoarcerea mea din "Ţările Baltice (în 
text, ţările baltic” cu literă mică, n.a.), unde mi-am 
petrecut concediul la invitaţia Uniunii Scriitorilor Sovietici. 
Nu vă mai amintesc de faptul că fusesem invitat oficial 
printr-o hârtie înmânată dumneavoastră personal de către 
secretarul Uniunii Scriitorilor din URSS, a trebuit să plec 
până la urmă cu greu, ca persoană particulară, după 


consumarea nervilor şi a unor insistenţe obositoare. 
Interviul pe care l-am dat la Radio Moscova, în care îmi 
exprimam entuziasmul pentru efectele magice ale 
cuvintelor perestroika şi glasnost, sesizate de mine în presa 
şi la posturile de televiziune sovietice, precum şi în viaţa 
socială din republici, pârdalnicul interviu deci, nu făcu o 
jjnpresie prea bună anumitor urechi, cum n-a făcut, după 
două luni, njci discursul meu despre condiţia scriitorului, 
intitulat «Pâinea şi circul» pe care l-am rostit la (un) 
colocviu (1) de literatură al Academiei de arte vest- 
berlineze”. Cu o anumită întârziere, determinată de 
dificultatea accesului la scriitorul Mircea Dinescu, din 
interiorul Uniunii Scriitorilor au fost lansate pe circuitul 
neoficial al reţelelor atât interviul de la Radio Moscova (25 
august 1988), cât şi intervenţia din Berlinul de Vest (15 
septembrie 1988), ambele pe foi volante, dactilografiate cu 
greşeli de ortografie care, evident, nu puteau aparţine 
poetului, în interviul de la Radio Moscova Mircea Dinescu îşi 
preciza poziţia de intelectual cu atitudine: „Se spunea pe 
vremuri că scriitorii sunt ajutoare de nădejde ale partidului. 
Să se înţeleagă bine acest lucru, în ce sens sunt ajutoare de 
nădejde: în sensul că scriitorul este un observator 
extraordinar al realităţii şi poate ajuta partidul (,) arătându- 
i cât mai bine realitatea”. Dinescu se pregătea să arate 
public realitatea din România, motiv pentru care accesul 
său la public a fost limitat prin cenzură şi interdicţie. La 
colocviul ţinut în Berlinul de Vest, Dinescu va afirma, 
printre altele: „Scriitorii din Est suferă uneori de 
inconştiente şi elegante deformări profesionale, căci într-un 
sistem totalitar anormalii par Cei ce nu şchioapătă - 
nemaivorbind de faptul că între aparenţă şi esenţă se 
circulă numai cu viză de la Miliție. Cenzura, împreună cu 
fiica ei şi mai odioasă, autocenzura, te îmbie să încalţi de 
bunăvoie ţi nesilit de nimeni pantofii ideologici îngăduiţi, 
mimând astfel formalitatea, scriind - spre a putea numi 
măcar, cât de cât, răul - subânţelesuri, pe dedesupt 


(dedesubtân text, n.a.), cifrat, chinuit ăntortochiat (în text 
întortocheat, n.a.), înfofolind în mii de foiţe adevărul, 
aducând în felul acesta ciudat un omagiu celebrei spaniole 
ca încălţăminte firească a ereticului din vechi timpuri” 
Poetul evoca stilul esopic la care erau nevoiţi scriitorii 
români sa apeleze, dar, mult mai important, identifica în 
mod explicit regimm comunist drept unul totalitar. 

Scrisoarea înaintată preşedintelui Uniunii Scriitorilor 
conţinea şi O a doua temă importantă pentru atitudinea 
protestatară a poetului Mircea Dinescu. Evocând momentul 
destituirii sale din funcţia de redactor la revista România 
literară, Dinescu arată ironic, dar foarte pronunţat „eretic”, 
că în momentul chemării sale pentru a i se anunţa 
destituirea „am crezut că m-aţi chemat să semnăm 
împreună un act de dezaprobare pentru arestarea 
dramaturgului Vaclav Havel, colegul nostru cehoslovac şi 
faţă de sentinţa de condamnare la moarte a colegului 
nostru Salman Rushdie”. Trimiterea la mişcarea cultural 
/politică a intelectualităţii artistice cehoslovace era 
transparentă. 

Mircea Dinescu era într-adevăr urmărit de Securitate. 
Faptul a fost confirmat oficial de şeful Securităţii Bucureşti: 

Domnul Goran: Vedeţi, pe mine mă surprinde că (Dinescu, 
n.a.) nu mai e prieten cu Liiceanu, cu Pleşu... Că ei erau 
înainte prieteni. 

Domnul Hosszu: Erau disidenţi? 

Domnul Goran: Erau în atenţia noastră, aşa, că se 
gândeau aşa: «Hai, noi, şapte scriitori să facem o scrisoare 
lui Dumitru Popescu că nu suntem de acord că i s-a luat 
Anei Blandiana drept (ul) de semnătură!». Trebuie să ştii 
asta, că între ăia şapte era şi unul dintre ai noştri. Şi asta 
era realitatea. Trebuia să ştii. Trebuia să informezi; în 
domeniul artei cam aşa stau lucrurile... Şi nu luai la 
anchetă. Făceam nota frumos, o dădeai la partid, la 
secretarul cu probleme de propagandă, îl chemau ăia, îl 
judecau şi îl stăpâneau”672. 


La un moment dat, Mircea Dinescu a ieşit din nivelul 
observăm curente care se făcea asupra scriitorilor, a 
oamenilor de cultură B1 general. Lucrul acesta s-a 
întâmplat o dată cu interviul acorda 

672 Arh. SR, Stenograma în. 90 /4 mai 1994, Audierea 
colonelului Goran, p. 97. 

ISTORIA, IşYPIJRILOR DE STAT ÎN ROMÎNIA 737 

OOstului de radio Moscova, unde se declarase adept al 
perestroikăi şi sovietic, fapt care îl punea în atenţia mărită a 
Securităţiinumai că, în actele Secţiei CE care a ordonat 
Securităţii să-l pună sub urmărire, Dinescu nu a devenit, 
încă de la început, un caz al disidenţei, adică al unei opinii 
separate faţă de politica PCR, ci un caz al contraspionajului. 
Aceasta este o explicaţie şi pentru atacurile pe care le-a 
suportat după revoluţie în presa comunist-nos-talgică, prin 
care s-a încercat şi în parte reuşit diminuarea imaginii de 
disident a talentatului poet român. Partidul lui Ceauşescu 
nu admitea existenţa disidenţei, iar în cazul Dinescu se 
ascundea după teoria posibilităţii „democratice” de a se 
manifesta cu o opinie separată în cadrul organizaţiei sale de 
partid sau a adunării generale de la Uniunea Scriitorilor. 
Numai că Adunarea generală a Uniunii Scriitorilor, dar în 
primul rând Consiliul de conducere - din care însuşi 
Dinescu făcea parte! 

— Fuseseră împiedicate să se măi întrunească. Astfel că 
argumentele Secţiei CE nu aveau nici o consistenţă legală şi 
nici partinică. Mircea Dinescu a fost urmărit din cauza 
soacrei sale, membră a micii comunităţi de intelectuali 
bolşevici rămaşi în România după retragerea trupelor 
sovietice. Securitatea şi-a sprijinit actul de trecere la 
urmărirea informativă a poetului pe ipoteza că soacra sa se 
află în contact informativ cu KGBui şi că atât vizita cât şi 
interviul la radio Moscova au fost perfectate cu scopul 
precis de a lansa imaginea unui disident român adept al 
perestroikăi şi glasnost-ului, ca admirator al politicii lui 
Gorbaciov şi critic la adresa politicii închistate, 


antireformiste a lui Ceauşescu. În consecinţă, Dinescu a fost 
urmărit pentru a se depista eventuale legături ale sale cu 
reţelele sovietice de spionaj din România, care, întradevăr, 
primiseră misiunea de a identifica şi folosi personalităţi 
româneşti dispuse la o disidenţă sub acoperirea şi protecţia 
presei internaţionale. Certitudinea că Dinescu a intrat în 
sfera de interes a serviciilor secrete sovietice a venit la 
Bucureşti, prin tentativele re-Petate ale unor ofiţeri KGB 
sub acoperire de a-l vizita la domiciliu. Aceasta era o 
practică prin care Moscova atrăgea atenţia că per-soana 
respectivă se află sub protecţia ei. Confirmarea o avem de 
la Brucan, care a relatat ordinul dat de Gorbaciov în acest 
sens. A fost găsită nici o altă probă concretă de colaborare 
a poetului Mircea Dinescu cu reţele de spionaj sovietice. 
Lipsa probelor, pr- cum şi imposibilitatea de a opri 
acumularea de către poet a informa ţiilor despre evoluţia 
perestroikâi în URS S - familia Dinescu era abonată la 
presa sovietică, iar soacra o ridica personal de la am basadă 
- a produs o tentativă de retragere subtilă a Securităţii din 
„cazul Dinescu”, lansând totodată proiecția unui Mircea 
Dinescu incontrolabil, instabil, paranoic, „nebun” ale cărui 
păreri nu pot ţ luate în serios. 

Cercetând cu atenţie acest caz, mai ales prin analiza 
împreună cu foşti ofiţeri de Securitate şi foşti activişti de la 
Secţia de propaganda a Municipiului Bucureşti, autorul a 
constatat că proiecția despre un Dinescu instabil a fost 
lansată deliberat de Securitate în sus, spre structurile de 
putere comuniste, în primul rând către Secţia de 
propagandă a Municipiului Bucureşti, apoi către secţia 
superioară a acesteia din CE, cu scopul de a atenua sau 
împiedica amplificarea impactului protestului său politic în 
structurile superioare ale partidului şi mai ales la 
Ceauşescu, sub acoperirea opiniei că este poet, adică un 
visător lipsit de aplicare spre acţiune. Problema „cazului 
Dinescu” - care se înscrie fără dubiu în categoria disidenţei 
- este că informaţiile ajungeau la CPEx şi la Ceauşescu prin 


alte canale, în primul rând prin canalul politic, dirijat de 
Secţia de propagandă, care era în permanenţă alimentată 
de delaţiuni ale confraţilor lui Dinescu din Uniunea 
Scriitorilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ca urmare a 
ecoului internaţional al poziţiei lui Mircea Dinescu, ecou 
care, din nou, ajungea la Ceauşescu prin alte canale decât 
Securitatea. Situaţia devenise paradoxală: pe de o parte 
Securitatea încerca să subţieze importanţa cazului Dinescu 
şi îi acorda în continuare vize de călătorie în străinătate, 
inclusiv în Vest, iar Dinescu, imediat ce ajungea acolo, 
începea să dea declaraţii împotriva regimului neostalinist 
din România, declaraţiile ajungeau la Ceauşescu şi la 
aparatul de propagandă, care se întorcea acuzator spre 
Securitate. Deşi probabil că nu cunoştea dedesubturile 
reale ale jocului dintre Securitate şi Secţiile CC-ului, 
Monica Lovinescu observa cu inteli” genţă fenomenul care 
punea în antiteză mişcarea gorbaciovistă cu nemişcarea 
regimului ceauşist în sfera intelectualităţii 

artistice, Kremlinul îşi exportă cu succes glasnost-ul, 
trimițând în Occident credibili, cu cărţile lor extrase din 
pivnițele cenzurii cu tot) Dezgheţul sovietic face să apară, 
prin contrast şi mai aberant talinismul rigid de la noi'673. 
Pentru a exemplifica, Monica Lovinescu arăta că, la a 16-a 
Bienală a Poeziei de la Liege din 1988, fuseseră invitaţi 
oficial 11 scriitori români, între care Mircea Cârtârescu şi 
Alexandru Paleologu (!), dar nu primise viză decât. Jvtircea 
Dinescu. „lotul se petrece că şi cum regimul ar ţine să-şi 
împinga intelectualii spre disidenţă”, constată cu acuitate 
Monica Lovinescu674. Consemnarea este de la sfârşitul lui 
octombrie 1988, după ce Dinescu vorbise la Radio Moscova 
şi în Berlinul de Vest. Sigur, la bienala aceea se încerca 
adunarea şi sprijinirea formării unui grup disident compact 
în România. Cauza care se afla la originea paradoxului din 
„cazul Dinescu” se găsea în poziţiile diferite adoptate de 
Securitate şi secţiile CE, liderii DSS şi în primul rând 
generalul Vlad considerând problema adopţiei glasnost-ului 


şi a perestroikăi de către unii scriitori, între care şi Stelian 
Tănase, drept „o bătaie de cap inutilă şi consumatoare de 
timp şi efort din partea noastră”, pe măsură ce activişti de 
partid, în frunte cu celebrul Dulea, incitaţi tot din interiorul 
Uniunii Scriitorilor, căutau cu încrâncenare să ajungă cu 
informaţii cât mai panicarde şi periculoase la Ceauşescu. 
Pentru a scăpa de aceste cazuri, în decembrie 1988 
generalul Vlad îl contactează pe Gogu Rădulescu, rugându-l 
să potolească, pe de o parte, zelul progorbaciovist al unor 
scriitori şi pe de altă parte să dezamorseze informaţiile 
alarmante care ajungeau la Ceauşescu. O bună parte a 
vizelor eliberate unor scriitori români până în noiembrie 
1989 s-a datorat acestei înţelegeri, întrucât sursa 
principală de informaţie pentru buletinele oficiale înaintate 
de secţiile de partid lui Nicolae şi Elena Ceauşescu era 
postul de radio Europa liberă, principala monedă de schimb 
pentru acordarea vizelor şi neluarea de măsuri represive 
împotriva scriitorilor între Vlad şi Gogu Râdulescu a fost 
sfatul ca aceştia să fie rezervaţi în relaţiile cu acel post. 
Mircea Dinescu însă nu se conforma nici unei con-Verţii, 
ştiute sau neştiute şi îşi continua campania. Ea îşi va atinge 
apogeul cu articolul „Mamutul şi literatura” din 11 
noiembrie 1989 cu o săptămână înainte de Congresul al 
XIV-lea - în care Ceauşescu era făcut „Buldozerul naţional”, 
Zidul Berlinului fusese „importat cărămidă cu cărămidă şi 
mutat la graniţele României”, lăudătorij erau „apostolii 
cultului personalităţii, care scriu cu lingura cu care 
mănâncă”, în România există „douăzeci de milioane de 
protestatari de disidenţi lipsiţi de publicitate, ce-şi duc 
existenţa cu căluşul în gură”. Chemând la o grevă a 
scriitorilor, Mircea Dinescu îşi încheia apoteotic articolul ce 
era destinat publicaţiei germane Frankfurter Allgemeine: 
„E o ironie a sorții pe care probabil o merităm, fie chiar şi 
numai pentru voalatul colaboraţionism de a accepta să 
publici un articol neutru alături de baligile patriotarde şi 
licoide ale celor ce stau în patru labe în faţa tiranului”. Este 


de semnalat că acest articol a circulat pe reţelele de 
difuzare clandestină a textelor interzise imediat după 
scrierea lui, chiar în săptămână dinaintea congresului, cu o 
stranie promptitudine. 

Toate reţelele clandestine de comunicare pe care circulau 
astfel de informaţii erau supravegheate de Securitate, 
cunoscute şi lăsate să funcţioneze fără prea mari piedici. 
Una din piedici era interzicerea accesului membrilor 
acestor reţele la copiatoarele Xerox din întreprinderi. Alta a 
fost chemarea repetată la secţiile de Miliție pentru a se 
verifica maşinile de scris. Indirect, textele pledau şi pentru 
opoziţia pe care o făcea România vecinului sovietic şi 
întăreau într-un fel sentimentul de „independenţă”, vag 
înţeles, dar mereu prezent în conştiinţa multor români. 
Chiar şi astăzi sunt numeroşi aceia care consideră că 
suprimarea lui Ceauşescu a fost o răzbunare pentru felul 
cum i-a sfidat pe sovietici. Realitatea relaţiilor sovie-to- 
române era însă mult mai complexă, în fond, activitatea 
acestor reţele se limita la un număr restrâns de oameni 
care puteau citi şi altceva decât scria Scânteia. Astăzi actele 
lor, mai degrabă de lectură decât de rezistenţă, par minore, 
poate chiar ridicole, lovite de amara ironie şi naivitate, dar, 
de exemplu, pentru intelectualii domeniulu* tehnic din acea 
epocă ele reprezentau un acces la altă lume decât cea 
oficială, în zona intelectualilor de la Uniunea Scriitorilor, 
astfel de lecturi erau curente, iar cel puţin în două cazuri 
cunoscute, cărţi'6 interzise erau cerute la citit pe sub mână 
chiar de ofiţerii de securitate ai instituţiei, în plus de asta, 
nu o dată, atitudini precum ce e ale lui Theodorescu şi 
Talpeş erau difuzate la Europa liberă, aea cum s-a întâmplat 
cu un alt actor al evenimentelor din decembrie 1989, 
procurorul Gheorghe Diaconescu. În ziua numirii sale în 
funcţia de procuror-şef al Municipiului Bucureşti (7 iulie 
1980), Europa liberă îl prezenta ca pe un magistrat corect 
şi neinfluentabil politic. Sursa acelei evidenţieri neaşteptate 
şi care i-a creat magistratului serioase probleme, era 


atitudinea sa în cazul unui dosar penal devenit celebru. 
Cazul „Sony”, caz al asasinării şi tranşării macabre a tinerei 
Anca Broscăţean - faptă pentru care fusese arestat, 
anchetat şi închis un nevinovat, Samoilescu —, devenise un 
subiect de discuţie în cele mai largi cercuri. Verdictul greşit 
fusese dat la presiunea directă a Elenei Ceauşescu, care a 
ameninţat cu scoaterea din magistratură. Toţi procurorii 
semnaseră actul de acuzare, dar Gheorghe Diaconescu a 
scris pe document: „Cu mari rezerve”, atitudine care s-a 
dovedit corectă, adevăratul asasin fiind descoperit, iar 
Samoilescu eliberat. Problemele politice pe care le avusese 
Diaconescu după acel incident au atras atenţia. Europei 
libere, în imaginaţia ascultătorilor români, care nu 
proiectau atunci mental decât posibilitatea unei schimbări 
din interiorul Puterii, existenta unor astfel de cazuri dădea 
speranţa că undeva se formează un curent. 

O altă reţea, mult mai interesantă de studiat, era cea a 
Ambasadei URSS la Bucureşti, în anii 1986-1989, numeroşi 
cetăţeni au primit acasă, în cutia de scrisori, pliante sau 
broşuri în limba română despre Gorbaciov şi perestroika. 
Aceste materiale de propagandă atingeau numai subiecte 
care-l interesau direct şi dureros pe cetăţeanul român: 
Gorbaciov rezolvase problema luminii şi a căldurii în 
apartamente cetăţenilor sovietici, apăruseră opinii libere în 
presa oficială şi chiar primele publicaţii „independente”, 
sovieticii puteau circula în străinătate, iar pe piaţa 
moscovită se vindeau produse alimentare occidentale, la 
Moscova erau invitate trupe rock şi pop în vogă din 
Occident, naţionalităţile primiseră dreptul de a-şi exprima 
liber întregul potenţial cultural fără să intre în contradicţie 
cu politica oficială, la Leningrad fusese înfiinţat primul mare 
cabaret din Est. Spectacolul acestui cabaret leningrădean 
difuzat de televiziunea bulgară s-a dovedit a fi absolut 
senzaţional, mult peste spectacolele pariziene răsuflate 
aduse la Bucureşti şi prezentate la Sala Palatului. 


Departamentul Securităţii Statului a fost sezizat de 
timpurii asupra acţiunii de propagandă lansate de URSS, 
care folosea aco perirea prilejului oferit de vizita lui 
Gorbaciov la Bucureşti, dar «' de un obicei mai vechi, rămas 
de pe vremea stalinismului, de a se permite propaganda 
între statele lagărului comunist. Anual erau stabilite prin 
înţelegeri bilaterale anumite tranşe de publicaţii cu 
propagandă provenind de la Agenţiile oficiale ale statului 
respectiv în cazul nostru No vosti-URSS. Cercetarea acestei 
operaţiuni sovietice de influențare a descoperit două lucruri 
semnificative. Primul: materialele de propagandă nu făceau 
parte din tranşele trimise oficial de la Moscova, ci erau 
compuse şi tipărite clandestin în România. Al doilea: analiza 
numelui şi adresei persoanelor la care fuseseră trimise 
aceste materiale dovedea că ele aparţin unei baze de date 
ample deţinute de spionajul sovietic despre cetăţenii 
români, în Bucureşti, de exemplu, s-a putut demonstra că 
majoritatea adresanţilor făcuse studii în URSS, avea 
provenienţă basarabeană, că persoanele vizate aveau rude 
apropiate care studiaseră acolo, făcuseră parte din 
delegaţii sau din echipele oficiale ale programelor 
„schimbului de experienţă”, învăţaseră limba rusă în şcoală. 
Mai mulţi ofiţeri relativ tineri de Securitate şi de Armată au 
primit acasă astfel de materiale şi le-au predat serviciilor de 
contrainformaţii, contrariaţi de faptul că ei nu îşi făcuseră 
studii în URSS. Intr-adevăr, nu îşi făcuseră studiile acolo, 
dar fuseseră propuşi la un moment dat pe liste secrete, 
care însă nu fuseseră aprobate de Ceauşescu. Atât de 
performantă era baza de date sovietică despre cetăţenii 
români în decembrie 1989. Propaganda sovietică proiecta 
imaginea unui „dezgheţ'” serios, substanţial, care rezolva 
cetăţenilor sovietici exact problemele pe care Ceauşescu nu 
le rezolva cetăţenilor români. 

Dincolo de toate aceste considerente, în anii dinaintea 
momentului decembrie 1989, au existat intelectuali care au 
citit în origin Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţân, Istoria 


KGB-ului de John Barron sau Orizonturi roşii a lui lon 
Pacepa. Asocierea acestor titluri nu este întâmplătoare. Ea 
are scopul de a iniţia o scurtă analiză asupra efec' telor pe 
care le-au avut ele asupra unor intelectuali fără manifestări 
disidente vizibile, dar încărcaţi cu speranţa că ceva sau 
cineva îl va ăsturna pe Ceauşescu. Acel cineva sau ceva era 
extrem de confuz -naintea lunii decembrie 1989. Lua uneori 
forma lui Mihail Gorba-jov, dar calitatea sa de rus şi de 
stăpân al Uniunii Sovietice, mare duşman etern al 
românilor, lăsa mereu loc unei îndoite suspiciuni. Motivul 
pentru care am ales aceste exemple este că, în tabloul 
colorat al personalităţilor revoluţiei din România, în afară 
de mobilitatea disidenţilor şi a agenţilor sovietici, influenţa 
lecturilor interzise şi a audierii postului Europa liberă apare 
ca semnificativă, uneori chiar determinantă, asupra unor 
intelectuali obişnuiţi pe care îi vom găsi acţionând în clipele 
decisive ale răsturnării lui Ceauşescu. 

Ce este Orizonturi roşii? 

Orice cititor al cărţii lui Pacepa ştia că, în 1978, omul de 
încredere al lui Ceauşescu fugise în Vest şi că acest fapt îi 
dăduse şefului statului comunist român o lovitură mortală. 
Circula prin straturile societăţii, de sus şi până jos, legenda 
unei reacţii a lui Ceauşescu din clipa în care a aflat de fuga 
lui Pacepa: „E o lovitură mai grea decât cutremurul din 
'77!”. Adevărat sau nu, este cert că trădarea „omului de 
casă” a lui Ceauşescu a avut incontestabile efecte asupra 
destinului fostului şef al statului, dar şi asupra instituţiei pe 
care o părăsisesecuritatea. La un deceniu după fuga sa, 
cartea Orizonturi roşii apărea la o editură din Washington şi 
în foarte scurt timp exemplare pirat se găseau în România. 

Din punct de vedere literar, cartea Orizonturi roşii a lui 
Ion Mihai Pacepa este nulă. Îi lipseşte un stil, nu are 
construcţie, se blochează în efecte facile şi de aceea cele 
mai multe scene descrise în text par neverosimile, false, 
exagerate. Este vorba în primul rând de scenele care 
descriu comportamentul cotidian al lui Nicolae Ceauşescu şi 


al soţiei sale. Conştienţi de slăbiciunile formei acestei cărţi, 
editorii au inserat încă de la început un text explicativ: 
„Con-vorbirile din această carte au fost scrise din memorie 
de general-lo-cotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sunt tot atât 
de exacte pe cât pot fi orice convorbiri neînregistrate, 
reamintite”675. Dar chiar şi acest anunţ de bun-simţ nu 
salvează caracterul propagandistic uşor d identificat al 
cărţii şi nu poate acoperi lipsa de talent a autorului /avu 
torilor. Astfel de cărţi „uşoare” apar cu miile în Statele 
Unite, sum citite în metrou sau pe băncile parcurilor, pe 
pajiştile campusurilor universitare sau în vacanţele stricate 
de ploaie, însă importanţa acestei opere nu stă în partea sa 
literară, ci în conţinut şi, mai ales în impactul pe care 
trebuia să-l aibă la publicul său ţintă. Or, ceea ce cititorilor 
români nu li s-a spus şi ceea ce presa română nu a reuşit să 
explice, este că Orizonturi roşii a fost o carte scrisă în 
primul rând pentru americani. Scopul acestei destăinuiri a 
„omului de casă” al lui Nicolae Ceauşescu - aşa cum se 
poate descifra la o analiză atentă şi neapărat distanţată de 
revoluţia din decembrie - a fost acela de a distruge 
imaginea pe care o avea Nicolae Ceauşescu în America, 
după ce făcuse patru vizite la Washington (1970, 1973, 
1975, 1978), iar doi preşedinţi americani fuseseră la 
Bucureşti. Mai mult decât atât, Gerald Ford a venit la 
Bucureşti „la numai trei săp-tămâni după ce îl primise pe 
Ceauşescu la Casa Albă”676. Aşa ceva nu se întâmplase nici 
unui lider comunist din lume şi oricum unui număr foarte 
mic de lideri occidentali, de regulă mari aliaţi ai SUA 
Imaginea lui Ceauşescu în America trebuia distrusă rapid şi 
pentru faptul că fusese construită pozitiv de americani timp 
de aproape un deceniu şi jumătate, ca lider independent şi 
antisovietic din interiorul lagărului comunist, în acelaşi 
context, un alt simbol al României în America, gimnasta 
Nadia Comăneci, trebuia să fugă din ţară şi să atragă 
atenţia poporului american asupra realităţilor din ţara lui 
Nicolae Ceauşescu. Scuza americanilor - pe care o putem 


găsi cu mare uşurinţă - este că, dincolo de orice construcţie 
sau demolare profesionistă de imagine, la baza campaniei 
de distrugere a imaginii lui Ceauşescu se aflau şi informaţii 
reale, întâmplări adevărate şi realităţi pe care noi le trăiam 
zilnic. Aşadar, Orizonturi roşii se înscrie precis în categoria 
operelor de ficţiune pornite de la fapte reale, numite în 
Statele Unite docufictions, la graniţa între documentar şi 
imaginaţie, fără a atinge nici o clipă pretenţia că reprezintă 
o descriere a unor fapte adevărate. Forţa unor astfel de 
opere vine din faptul că, asociind fapte reale cu scene 
imaginare, îl face e cititorul mediu sa acorde un procent 
ridicat de credibilitate unor scene inventate în totalitate de 
către autor. 

Acelaşi procedeu literar l-am folosit şi eu în romanul 
Drumul Olandei, în care descriam activitatea unor români 
din Rezistenta olandeză în timpul celui de-al doilea război 
mondial. Informaţiile aveau la bază întâmplări reale, 
povestea a patru ofiţeri români arestaţi în Germania după 
23 august 1944 şi trimişi într-un lagăr, de unde au evadat în 
Olanda. Acolo s-au integrat unei reţele a Rezistenței 
olandeze, unde au furnizat informaţii tehnice preţioase 
despre puterea aeriană a Germaniei naziste, ei fiind toţi 
studenţi ai Şcolii Superioare de Construcţii de Avioane de la 
Charlottenburg atunci când au fost arestaţi. Doi dintre ei 
participaseră şi la acţiuni de sabotaj. În roman, afirmam la 
un moment dat că au murit eroic în timpul unei acţiuni. Era 
o licenţă literară. Numai că în 1997 am fost sunat de 
ataşatul militar al României în Olanda, care mi-a relatat că 
de două sâptămâni caută mormintele românilor prin 
cimitirele olandeze împreună cu Organizaţia Veteranilor din 
Olanda, că au gâsit cu precizie mormintele indicate de mine 
în carte, dar nu sunt de roma ni. Nimeni, nici oficialul 
român, nici veteranii olandezi, nu a privi coperta cărţii mele 
sau pagina de gardă pe care scrie „roman”, adi-operă de 
ficţiune. Pe cartea lui Pacepa nu scrie roman, din motiv 


lesne de înţeles, dar procedeul literar folosit de autorul 
Orizonti, iilor roşii este acelaşi. 

În plus, mirajul pe care îl trezeşte în ochii unui cetăţean 
norma şi obişnuit misterul care înconjoară activitatea 
spionilor, secretele Pe care le deţin, apropierea de 
adevăruri nespuse, precum şi aura care pluteşte deasupra 
ofiţerilor superiori ai serviciilor de informaţii, face din orice 
destăinuire a unui astfel de personaj - oricât de tarat ar fi el 
în realitate —, un pol de atracţie irezistibilă. 

Care ar fi aşadar imaginile pe care le-a transmis în 
engleza On-roşii publicului american şi funcţionarilor 
administraţiei? Să încercăm o identificare. Americanii 
trebuiau să afle că: 

L. România lui Nicolae Ceauşescu nu era independentă 
faţă de Sovietică. Imaginea sa de independenţă era 
prefabricată, falsă, construită artificial chiar de Ceauşescu. 
Din 22 februarie 1967 el preluase personal conducerea DIE 
şi lansase operaţiunea „Orizont” menită să convingă 
Occidentul că România este independentă, se opune Uniunii 
Sovietice, caută dezvoltarea economica prin intermediul 
tehnologiei occidentale pentru a se desprinde din lagărul 
comunist. 

2. Nicolae Ceauşescu era înţeles cu Uniunea Sovietică şi 
cu celelalte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia 
asupra planului de păcălire a Americii, Ceauşescu fiind 
totodată legat de China comunistă. Ceauşescu raporta la 
Moscova tot ceea ce stabilea şi făcea împreună cu 
americanii, trădându-le acestora încrederea. Tehnologia 
modernă luată din Occident era imediat livrată Uniunii 
Sovietice, astfel încât aceasta să o poată folosi în domeniul 
militar împotriva Statelor Unite. 

3. În timp ce se prezenta drept un campion al dezgheţului 
faţă de America, Ceauşescu dezvolta şi mai mult, amplifica 
şi diversifica spionajul împotriva Statelor Unite, corupea şi 
mituia înalţi funcţionari americani, obligându-i să-şi trădeze 
ţara. 


4. Calitatea de moderator în conflictul din Orientul 
Apropiat ascundea în realitate protejarea, sprijinirea OEP 
precum şi implicarea directă în terorismul arab îndreptat 
împotriva Americii şi a Israelului. 

5. Elena Ceauşescu, identificată prin asociere de către 
cetăţeanul american drept prima doamnă a României, era 
în realitate o ţoapă incultă şi avară, implicată direct în 
politică, tăind şi spânzu-rând în ţară după bunul plac. 
Femeia căreia regele Spaniei îi săruta mâna, împărăteasa 
Farah a Iranului îi dăruia bijuterii scumpe şi pe care soţia 
preşedintelui Franţei o lua drept parteneră de dialog şi 
vernisaje culturale era o comunistă periculoasă, 
conducătoare din umbră a Securităţii. 

6. Nicolae Ceauşescu făcea trafic de oameni, vânzând 
evrei şi germani pentru a acumula averi personale sau 
fonduri folosite apoi tot împotriva Occidentului. 

7. Ceauşescu era aliatul secret al lui Gadhafi, marele 
duşman al Americii din acea perioadă (1987). Securitatea 
furniza libienilof paşapoarte americane false, cu care 
aceştia pătrundeau în diferit6 state occidentale în vederea 
înfăptuirii unor acte de terorism. 

8. Românii nu sunt mai liberi decât alte popoare aflate sub 
co-şi nu trăiesc mai bine pentru că este Ceauşescu 
preşedinte. Rezultatele statistice publicate de oficialităţile 
române sunt false şi a liberalizat emigrările, a desfiinţat 
delictele politice şi a eli-cenzura (toate fuseseră argumente 
în favoarea acordării clauzei naţiunii celei mai favorizate), 
regimul comunist nu respectă Constituţia şi libertăţile 
fundamentale ale omului. 

9. Nicolae Ceauşescu este antisemit şi îi urăşte visceral pe 
unguri, fapt care atinge interesele” lobby-ului evreiesc şi 
maghiar în America, dar în special pe cel evreiesc care 
sprijinise mult timp politica lui Ceauşescu şimai ales 
imaginea pozitivă a acestuia la Casa Albă. 

10. Nicolae Ceauşescu îi dispreţuieşte în realitate pe 
preşedinţii americani. Pe Jimmy Carter îl considera slab, 


dominat de trăiri interioare intense, pasionale, iar 
religiozitatea lui era ridicolă. Ceauşescu a ordonat 
recrutarea ca spion a fratelui preşedintelui american, Billy, 
pe care şeful statului român îl considera un individ beţiv şi 
corupt. 

11. Ceauşescu a ordonat atacurile teroriste şi asasinatele 
asupra Europei libere, post de radio finanţat de Congresul 
SUA. 

12. Ceauşescu este un dictator criminal şi paranoic. 

Fără îndoială că cel puţin jumătatea acestor imagini induse 
americanilor de cartea Orizonturi roşii se sprijinea pe un 
sâmbure de adevăr şi corespundea parţial unei realităţi nu 
numai subterane, însă problema noastră nu este aceasta, ci 
faptul că este imposibil ca americanii să nu le fi ştiut încă de 
la început, să nu le fi aflat eventual la un moment dat şi să 
nu le fi contracarat „prin mijloace specifice”. Imaginea 
Americii în cartea lui Pacepa este aceea a unei mari 
naivităţi, naivitate pe care el, Pacepa, a curmat-o o dată cu 
fuga sa. Nu, problema este mult mai gravă: Statele Unite au 
acceptat jocul lui Ceauşescu ştiind tot timpul cu ce se 
ocupa, cunoscând tot timpul care erau realităţile României. 
Unul dintre cei care îi informa periodic pe americani, timp 
de mai multe decenii, aşa cum însuşi pretinde, era chiar Ion 
Mihai Pacepa. Mai mult decât atât, era unul dintre cei care 
se ocupau cu transferul de informaţii şi tehnologie către 
URSS. Este de presupus aşadar că Statele Unite aveau 
interese strategice suficient de mari pentru a accepta 
proiectarea în notorietate mondială a unui dictator criminal 
şi paranoic. Aceasta a fost prima impresie ne care a creat-o 
cartea Orizonturi roşii în mintea cititorilor români cu capul 
pe umeri, dar fără o experienţă politică exersată. 

A doua impresie, mult mai devastatoare, a fost generată 
de lunga listă a succeselor Securităţii române pe care o 
conţine cartea luj Pacepa. Obişnuiţi cu ofiţerul de 
Securitate din întreprindere, care îşi mai umplea sacoşele 
la bufet, îşi mai lucra o mobilă sau o piesă de. Maşină în 


fabrică, mai făcea rost de casă sau loc de muncă unei irude 
de informator, fuma la un loc cu băieţii şi uneori mai trăgea 
şi un chef cu angajaţii după orele de program, românii nu 
aveau o imagine profundă, adâncă a ceea ce reprezenta 
Securitatea. Mai ales pentru cei care apucaseră deceniile 
postbelice de mare teroare, noii securişti păreau mai 
degrabă interesaţi de mersul producţiei, de succesul 
întreprinderii, de blocarea oricărui sabotaj sau a oricărei 
nemulțumiri salariale, dar în nici un caz exponenţii unei 
forţe cu amplitudine internaţională. Românii credeau sau 
fuseseră convinşi de propagandă că toate marile succese 
internaţionale ale României comuniste aparţineau geniului 
politic al lui Nicolae Ceauşescu. Vagi aluzii şi zvonuri 
nuanţate circulau despre performanţele spionajului 
românesc, dar nimic concret şi nimic conectat direct. 
Orizonturi roşii a fost prima „dovadă” a forţei Securităţii. 
Pentru că, fiind destinată americanilor şi construită după 
modelul de referinţe al acestora, cartea lui Pacepa nu 
trebuia să arate neapărat brutalitatea şi nocivitatea internă 
a Securităţii, cât pericolul pe care îl reprezintă această 
instituţie comunistă pentru americani. Patentul volumului în 
cauză fusese lansat cu câţiva ani în urmă printr-un mare 
şoc editorial de autorul american John Barron, cu ocazia 
publicării cărţii Istoria KGB-ului. În Istoria. K”GB-ului, un 
jurnalist şi scriitor american renunţa pentru prima oară la 
propaganda clasică antisovietică şi, prezentând în detaliu 
marile succese ale serviciului de informaţii sovietic, atrăgea 
atenţia indirect, dar decisiv, asupra periculozităţii acestui 
serviciu. Lăudându-l, Barron îi arăta forţa-Arătând forţa 
KGB-ului, Barron pleda pentru vigilenţă, fermitate şi pentru 
sporirea fondurilor serviciilor de informaţii americane. Cam 
acelaşi lucru a încercat şi Pacepa cu volumul său, numai că 
impactul asupra cititorului român dinainte de revoluţia din 
decembrie a fost devastator. Securitatea puternică, 
implicată în operaţii spectaculoase pe plan internaţional, 
încadrată cu oameni inteligenţi, cu genii profesionale şi cu 


ofiţeri devotați, emana din cartea Orizonturi roşii arna, 
dezamăgirea, pierderea speranţei pentru orice român care 
trăia cu iluzia unei eliberări viitoare. Probabil că au fost şi 
cititori care s-au simţit mândri după ce au citit această 
carte. Un calcul asupra ponderii diferitelor teme urmărite 
de Pacepa în cartea sa arată că subiectul problema 
evreiască ocupă |, subiectul deosebirile între tficolae 
Ceauşescu şi Elena Ceauşescu ocupă 1, subiectul conflictul 
cu sovieticii ocupă aproximativ 8, alte subiecte secundare 
(Nicu Ceauşescu, Zoia, personalitatea altor lideri români - 
Andrei, Burtică, Bobu etc.) ocupă 6 din conţinutul cărţii, în 
timp ce succesele Securităţii acoperă peste 80 din text. 

Să identificăm câteva succese „remarcabile” ale 
Securităţii române, aşa cum le-a prezentat destul de 
detaliat Ion Mihai Pacepa în Orizonturi roşii. 

1. Supravegherea electronică a celei de-a Şasea Flote a 
Statelor Unite din Mediterana. 

2. Descoperirea microfoanelor amplasate de serviciile 
secrete occidentale în ambasadele române din ţările 
respective şi folosirea lor inteligentă ca surse de 
dezinformare. 

3. Coruperea unor înalţi funcţionari occidentali pentru a 
prezenta România drept o ţară liberă şi independentă. 

4. Racolarea ca spioni a doi funcţionari ai Departamentului 
de Stat al Statelor Unite. 

5. Recrutarea ca agent secret român a mâinii drepte a lui 
Arafat, un anume Hani Hassan. 

6. Preluarea controlului asupra organizaţiei „lunie negru” 
a lui Abu Nidal. 

7. Crearea la Bucureşti a unui „oraş tehnologic” după 
model şi cu tehnologie americană (IPRS-II), având la 
dispoziţie „cea mai modernă microelectronică”. 

8. Deţinerea tehnologiei fabricării diamantelor sintetice. 

9. Medierea între Israel şi OEP prin intermediul Statelor 
Unite. Pacepa nu vorbeşte mai nimic despre medierea 


făcută de Ceauşescu între America şi China, în timpul 
administraţiei Nixon. 

10. Recrutarea a trei agenţi la Cancelaria Federală a 
Germaniei 

11. Controlarea emigrației române prin scriitori români de 
prestigiu aflaţi în străinătate şi care altfel se prezentau 
drept anticomunişti. 

12. Obţinerea de informaţii complete (!) despre forţa 
militară a NATO. 

13. Performanţe extraordinare în mobilitatea diplomatică 
a lui Ceauşescu: „în aprilie la Washington cu preşedintele 
american în mai la Beijing, cu noul secretar general chinez, 
iar în iunie la Londra, cu regina”. 

14. Folosind materiale genetice furate din Statele Unite, 
România „a ajuns unul dintre cei mai mari producători de 
porumb din Europa”. 

15. Un citat fără alt comentariu: „Noua specie de agenţi 
secreţi români a fost recrutată dintre oamenii de ştiinţă şi 
inginerii de înaltă calificare”. 

16. Obţinerea proiectului de fabricare a aliajelor 
ultradure, folosite pentru noua generaţie de rachete 
militare şi spaţiale. 

17. Obţinerea tehnologiilor militare germane de fabricare 
a tancurilor performante. 

18. Infiltrarea în centrele de analiză NATO, astfel încât 
Securitatea îşi verifica acurateţea textelor cifrate în 
computerele NATO, mimând şi certificate de autenticitate 
NATO pentru documente pe re tocmai le furase de acolo. 

19. Performanţa ca fiecare ofiţer TS trimis în Occident de 
Securitatea română să aducă în ţară în medie 3 milioane de 
dolari. 

20. Obţinerea de informaţii tehnologice secrete de la firme 
de aviaţie britanice etc. 

Fostul spion al Securităţii comuniste române nu s-a putut 
abţine să nu îşi aroge merite în aceste performanţe şi să nu 
le prezinte cu o doză de mândrie profesională, care de altfel 


transpare din paginii cărţii sale. Aparent, aceste succese 
profesionale i-au permis să urce în ierarhia poliţiei politice 
româneşti până alături de Nicolae Ceauşescu-în realitate, 
pe baza informaţiilor obţinute după revoluţie, s-a, afla că 
ascensiunea lui lon Mihai Pacepa s-a datorat altor cauze. 
Cititorul român trebuie să ştie că activitatea de culegere 
de nformaţii - spionajul, cum este cunoscut cu un termen 
popula - consumă fonduri imense. De aceea, în activitatea 
de spionaj a unei ţări Pe teritoriul altei ţări sau vizând 
activităţile acesteia în afara ţării gunt direct proporţionale 
cu interesul pe care ţara spioană îl are în tara spionată. Cu 
excepţia celor două Mari Puteri interesate strategic 
permanent în România - Rusia şi Germania —, intensitatea 
activităţilor de spionaj în ţara noastră ale diferitelor servicii 
secrete străine fluctuează după gradul de interes-pe care îl 
prezintă România în ochii acelui serviciu, fondurile investite 
mărindu-se sau scă-zând în funcţie de cota de interes., 
Când România a devenit actor al scenei internaţionale, 
posesoare a armelor chimice, a tehnologiei folosirii laserului 
în scopuri militare, deţinând capacitatea tehnologică de a 
fabrica arme nucleare, precum şi posibilitatea de a-şi 
achiziţiona vectorii, spionajul Marilor Puteri a fost extrem 
de intens. Chiar dacă aceste dezvoltări tehnologice cu 
scopuri militare nu au putut fi avansate din cauza lipsei 
unui suport economic real sau al oscilaţiilor umorale ale lui 
Ceauşescu, România comunistă prezenta totuşi un potenţial 
care nu putea fi ignorat. A fost perioada în care Securitatea 
a avut mult de lucru şi a atins punctul de vârfal 
performanţei sale. Când economia s-a prăbuşit, viaţa socială 
s-a ruinat iar activitatea politică s-a rezumat la cultul 
personalităţii lui Ceauşescu, spionajul s-a diminuat, o dată 
cu relaţiile economice şi diplomatice. Pericolul ca acele 
arme să fie folosite în afară s-a îndepărtat. Multe ambasade 
şi-au închis porţile, au acoperit activităţile consulare prin 
centre zonale, cu sediul în ţări vecine (de regulă Ungaria şi 
Bulgaria) sau au încheiat înţelegeri pentru transfer de 


informaţii cu rezidenţele altor ambasade rămase în ţară. 
Multe reţele de informaţii au fost conservate sau puse la 
dispoziţia Marilor Puteri interesate şi active în procesul de 
îndepărtare a regimului Ceauşescu. Aceste retrageri de 
interes au purtat numele de „izolarea României ceauşiste”. 
După revolutia din decembrie Occidentul s-a concentrat, cu 
insistenţă diplomatică, pe distrugerea imediată a 
capacităţilor de folosire a armelor chimice şi pe desfiinţarea 
unităţilor de rachete care le puteau transporta la ţintă. Cu 
aceasta ocazie s-a descoperit un fapt tehnic, dar 
semnificativ - ele nu puteau lovi decât Bulgaria. 

Creşterea activităţii serviciilor de informaţii în spaţiul 
românesc, tervenită în cursul anului 1989, nu a fost 
expresia interesului potenţialul general al ţării, ci pentru 
înlăturarea lui Nicolae şescu şi a regimului său. În planul 
secund, distrugerea Securităţi vizat deschiderea spaţiului 
românesc pentru o penetrare masivă, ceea ce dezvăluie un 
interes major şi secret, care nu trebuie neglijat. 

Din punct de vedere „istoric” însă, chiar şi unele Mari 
Puteri cum sunt Statele Unite sau Franţa, au avut fluctuații 
în interesul arătat spaţiului românesc. O singură ţară 
occidentală nu şi-a încetat nici o clipă legăturile multiple cu 
România şi nu a abandonat nici o secundă activităţile 
intense de spionaj pe teritoriul nostru: Germania. O afirmă 
foarte clar un as al serviciilor secrete româneşti, colonelul 
Filip Teodorescu: „Singura care nu a putut renunţa nici un 
moment la aceste activităţi, le-aş numi de rutină, a fost 
Republica Federală Germania care a continuat să-şi ţină la 
zi, cu meticulozitate, datele culese pe parcursul anilor cu 
privire la ţara noastră”677. Această realitate subterană 
făcea din România un teren de luptă informativă între 
Germania şi Rusia, sub toate regimurile. Prin urmare, de la 
cel mai simplu cetăţean român şi până la ministrul de 
Externe sau preşedintele statului, indiferent cine ar fi, ar 
trebui să se ştie că singurele Mari Puteri care sunt 
interesate direct şi activ de România, au fost, sunt şi vor fi 


Germania şi Rusia, în mod normal, nu numai după criteriul 
istoric, dacă nu produce rapid o orientare decisivă către 
centrul de putere anglo-saxon (SUA-Marea Britanic) şi 
acesta nu arată un interes de lungă durată, ţara noastră ar 
trebui să lase experienţele internaţionale şi să se 
poziţioneze între aceste două state europene cu prioritate. 
Povestea relaţiilor româno-germane, inclusiv de spionaj, 
este foarte veche şi nu lipsită de importanţă pentru analiza 
noastră, chiar dacă pare aici o digresiune literară. 
Germania şi-a instalat reţele solide de informaţii în România 
o dată cu urcarea lui Carol 1 pe Tronul României, reflex al 
interesului acesteia de a atrage încă de timpuriu ţara 
noastră în spaţiul său de influenţă. Paradoxal pentru orice 
român tipic francofil, dar perfect inteligibil pentru un 
analist atent al destinului european al României, Germania 
a vizat, între 1866 şi 1944, două subiecte cheie ale 
intereselor sale în România, care au fost şi sunt şi astăzi 
principalele două probleme ale statului român: puterea 
economică şi puterea militară. Terţiar, pentru constituirea 
unui suport popular al includerii României în sfera de 
influenţă germană, s-au dezvoltat relaţiile culturale. Altfel 
spus, Germania a oferit timp de peste un secol României 
soluţia rezolvării problemelor sale economice şi, implicit,. A 
constituirii unei armate puternice. România a refuzat cu 
încăpățânare aceste oferte repetate (fie din loialitate faţă 
de Franţa, fie din prostie), fiind nevoită să le accepte doar 
la ananghie şi anume statului nazist, sub Carol al II-lea şi 
sub Ion Antonescu. Carol 1 a fost primul care a avut această 
viziune (secondat de unii politicieni de Dreapta - Carp, 
Marghiloman) şi tot regele întemeietor a permis infiltrarea 
serviciilor de informaţii germane în zona economică şi 
militară a României. După primul război mondial, care a 
debutat cu activarea deplină a reţelelor germane şi 
sabotarea cvasitotală a Armatei române în numai câteva 
zile, precum şi după dispariţia fizică a lui Carol şi 
preluarea Puterii de către cuplul anglo-francofil regina 


Maria-lonel Brătianu, influenţa germană a cunoscut un 
recul. S-a refăcut însă rapid pe cale economică şi 
comercială. A urmat colaborarea pe timp de război 
împotriva Uniunii Sovietice în care serviciile de informaţii 
germane şi române au fost mai apropiate ca oricând, chiar 
dacă jucau de multe ori şi pe alte scene: germanii la 
Moscova şi la Budapesta, românii la Paris şi la Londra. 
Important pentru analiza noastră asupra impactului pe care 
l-a avut dezertarea lui lon Mihai Pacepa asupra regimului 
Ceauşescu este să arătăm că nu întâmplător trădarea 
fostului ofiţer de Securitate este legată de Germania. Deşi 
oficial România reia relaţiile diplomatice la rang de 
ambasadă cu REG în 31 ianuarie 1967, după ce le reluase 
pe cele comerciale la 3 august 1963678, legăturile 
economice şi activităţile de spionaj reciproc nu au încetat 
niciodată, inclusiv în perioada stalinistă. Uniunea Sovietică 
s-a ocupat intens de preluarea reţelelor de informaţii 
externe ale statelor ocupate în Est şi în ce priveşte 
România, predarea reţelelor, mai ales a celor din spaţiul 
hitlerist, de către Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, fapt 
care i-a asigurat supraviețuirea în faţa plutonului de 
execuţie. Cu acordul Moscovei - care avea ea însăşi nevoie 
de tehnologia ger, mană pentru a întreţine şi dezvolta 
tehnologia pe care o luase drept captură la sfârşitul 
războiului —, România comunistă şi-a asigurat un import 
neîntrerupt de produse care constituiseră baza comercială 
a relaţiilor din perioada nazistă cu firme ca Bayer, 
Farbenindustrie, Krupp etc. Fără a intra în detaliile acestor 
legături, ne interesează să subliniem că anii '50 ai relaţiilor 
comerciale româno-germane au fost dominați de produsele 
industriei chimice şi petrochimiei. —on Mihai Pacepa a ajuns 
în această zonă a relaţiilor germano-romane, pornind de la 
faptul întâmplător că alesese să devină inginer chimist în 
acei ani în care puteai lua o diplomă pe bază de buletin 
(1951). Încadrai în Securitate, pregătit de sovietici pentru 
spionajul în străinătate şi trimis în Germania ca şefal 


Agenţiei economice de la Frankfurt pe Main (1956), Pacepa 
acţiona „sub acoperirea de reprezentant al întreprinderii 
de comerţ exterior Chimimport (şi) era şi şeful rezidenţei 
de spionaj din RF a Germaniei”'679. Din această calitate Ion 
Mihai Pacepa face o greşeală de amator, expresie a lipsei 
sale de profesionalism şi pierde doi agenţi importanţi, 
Horobeţ şi Ciuciulin, în mâinile contraspionajului german. 
Cu această ocazie, RFG şi Statele Unite „au identificat 
aproape întreaga reţea românească de spionaj din RFG, 
Anglia şi SUA'680. Pe baza informaţiilor sţrânse la ancheta 
din 1978, precum şi a cărţilor dedicate lui Pacepa de Mihai 
Pelin şi de trei foşti ofiţeri care i-au cunoscut direct - Titu 
Simon, Neagu Cosma şi Nicolae Pleşiţă —, legenda 
adeziunii timpurii a lui Pacepa la democraţie, a colaborării 
sale din tinereţe cu americanii şi a infiltrării inteligente în 
serviciile de informaţii româneşti nu stă în picioare. 
Imaginea care se conturează este a unui securist obişnuit, 
poate ceva mai corupt şi lacom, care a fost lansat şi dirijat 
de către spionajul sovietic cu scopul de a „pasa” informaţiile 
obţinute de români din Germania spre Moscova, a unui 
securist care a ratat lamentabil misiunea în Germania şi a 
fost „întors” de germani (americani) cu ocazia căderii celor 
doi agenţi ai săi. Probabil că a acceptat jocul pentru a-şi 
salva pielea. Apoi, el a devenit mult mai interesant ca agent 
dublu prin plasarea sa în mijlocul celei mai grave boli 
româneşti: corupţia. Chimistul Pacepa era alimentat cu 
cadouri, cu bani şi informaţii tehnice pentru a-şi croi drum 
la vârful piramidei corupţiei din România comunistă. Cea 
mai importantă mutare făcută de serviciile de informaţii 
germane - cele mai bine informate asupra specificului 
românesc, cele mai bine integrate societăţii româneşti - a 
fost identificarea precisă, încă de timpuriu, a caracterului 
Elenei Ceauşescu, Ambiţioasă, urmărită de complexul de 
inferioritate, intrigantă nativ, Elena Ceauşescu nu făcuse 
parte din categoria soțiilor plasate de agentura sovietică a 
URSS în imediata apropiere a liderilor comunişti români. 


Aşa a ajuns ca soţia lui Nicolae Ceauşescu să aleagă chimia 
din multiplele profesii pe care le putea îmbrăţişa formal, 
fără a fi vreodată siguri că s-ar fi priceput la vreuna. 
Adevărat creator al Elenei Ceauşescu, împreună cu Mihai 
Florescu şi cu Bodnar de la ICECHIM, speculându-i până în 
ultima clipă incultura patologică, lon Mihai Pacepa a 
navigat liber prin apele paranoiei cuplului Ceauşescu - 
obsesia furtului de tehnologie occidentală, obsesia rolului 
de mare jucător pe scena politică internaţională, obsesia 
grandomaniei edilitare, obsesia transformării în bancher al 
ţărilor subdezvoltate, obsesia rolului femeii în societate, 
obsesia unei independenţe absolute a României, obsesia 
permanentei şi neştirbitei iubiri arătate de poporul său. 

Conform unei versiuni mâi recente, generate se pare de 
publicarea în România a informaţiilor din „Arhiva 
Mitrokhin”, discreditarea internaţională şi în primul rând 
americană a lui Ceauşescu a fost comandată de Moscova. S- 
au dezvăluit prin acel volum operaţiile de discreditare a 
unor lideri comunişti sau a unor disidenţi făcute după un 
plan conceput de o secţie specială a KGB, cu sprijinul larg 
al presei internaţionale şi cu acceptul tacit al americanilor. 
Informaţia se va verifica deplin dacă va putea fi legată în 
viitor de date noi despre garanţiile secrete pe care le 
obținuse Ceauşescu din partea americanilor şi pe care le-a 
pierdut prosteşte o dată cu renunţarea la clauza naţiunii 
celei mai favorizate şi cu sfidările absolut stupide aruncate 
în faţa vechilor sale legaturi la Washington. 

Fuga lui Pacepa din 1978 - deşi unii continuă să o 
minimalizezea avut consecinţe dintre cele mai proaste 
pentru regimul comunist din România, dar din păcate şi 
pentru România ca stat şi naţiune. Din acea vară a anului 
1978, Nicolae Ceauşescu intrat în panică, speriat că toată 
construcţia lui de imagine s-a prăbuşit. La această criză 
majoră personală nu a găsit decât o singură soluţie şi 
anume acea unică soluţie pe care o înţelegea, pe care o 
învățase şi pe care se sprijinea întregul său minim fond 


educaţional: revenirea la stalinism. Se repeta cu altă 
denumire situaţia în care România mai fusese şi în 
dictaturile precedente, sub Carol al II-lea şi Antonescu, 
situaţie pe care am descris-o detaliat în volumele 
precedente şi care poate fi rezumată prin următoarea 
definiţie: De fiecare dată când românii au fost conduşi prin 
dictatură, Puterea s-a concentrat în mâinile unui om bolnav 
de Putere, considerat providenţial, identificat drept soluţie 
pentru rezolvarea problemelor de fond, de la cele istorice 
până la cele curente, populaţia investind în el speranţa, 
sprijinul şi dragostea, ajungând inconştientă să-şi lege 
destinul personal, destinul naţional şi al statului de acel 
individ până la căderea lui ridicolă. De fiecare dată, 
populaţia, națiunea şi statul au rămas să plătească oalele 
sparte de pe urmele dictatorilor săi, neînvăţându-se minte 
şi aşteptând în continuare un alt salvator. Nenorocirea este 
că, de oriunde ar veni acesta, va exista întotdeauna un 
Pacepa lângă el. Şi până nu vom avea un sistem democratic 
viabil, fantoma dictatorilor noştri ne va bântui gândurile, 
împreună cu umbra lăsată de lumina pe care o proiectează 
Marile Puteri asupra nefericiţilor conducători români. 

Dar în acel decembrie 1989, intelectualul român şi 
milioane de alţi români încă nu ştiau aceste lucruri. 

Critica unei cărţi neînţelese. 

A doua carte care a contat în derularea multor intelectuali 
români a fost Arhipelagul Gulag a lui Alexandr Soljeniţân. 

Soljenitân a fost un ofiţer sovietic arestat pe front pentru 
că în câteva scrisori trimise unui prieten îl criticase pe 
Stalin. Pentru a parafraza titlul unui excelent roman politic 
al scriitorului Constantin Turturică, „nimeni nu este obligat 
să moară tâmpit”. În plus, aşa cum singur recunoaşte, 
corespondenţa sa conţinea programul constituirii unui nou 
partid în URSS şi proiectul declanşării unui „război 
postbelic” în interior. „lată de ce - scrie Soljeniţân - 
anchetatorul meu nu trebuia să inventeze nimic pentru 
mine”. Dotat cu mare talent literar şi încărcat cu suferinţa 


pe care a trebuit să'b suporte în detenţie, Soljeniţân s-a 
lansat mai întâi în literatura sovietică, apoi a fost preluat ca 
mare autor de către Occident. 1 s-a oferit premiul Nobel 
pentru literatură. Pentru unii, apariţia cărţii Arhipelagul 
Gulag în Occident „a fost tunetul, furtuna vestitoare. Bine 
am numit-o explozie atomică, un fel de Hiroşima morală” 
(Alexandru Paleologu). Pentru alţii (în primul rând KGB-ul, 
apoi comuniştii lagărului sovietic), cartea a fost un obiect de 
propagandă anticomunistă americană, un instrument pe 
care până atunci (1973) îl ignoraseră, o potrivire perfectă 
pe campania dusă de SUA împotriva URSS. Unii au 
considerat că a luat Premiul Nobel pentru valoarea literară 
a cărţii sale, alţii, că l-a primit pe criterii politice, cum îl mai 
primiseră şi alţi scriitori comunişti. 

În anul 1984 canalul francez Antene 2 i-a luat lui 
Soljeniţân un lung interviu, în acest film, întrebările puse de 
reporterul francez erau atât de amatoristic dirijate, încât 
totul părea o făcătură propagandistică, nepotrivită valorii 
autentice a operei lui Soljeniţân. Mai mult, marele scriitor 
era pus să iasă în curtea casei sale din America, să inspire 
adânc şi teatral aerul american în faţa camerei de filmat şi 
să rostească patetic: „Libertate!”, întrebat banal, 
convenţional, cum s-a apucat de scris, Soljeniţân a răspuns 
că a citit Război şi pace a lui Tolstoi şi a hotărât să scrie o 
carte mai bună decât asta. Punându-i-se întrebarea „de 
forţă”: „Cum scrie?”, Soljeniţân a răspuns cam aşa: „Mă 
aşez la birou cu un top de coli albe în faţă, îmi verific stiloul, 
apoi sting lumina şi Dumnezeu îmi conduce mâna pe hârtie 
în întuneric” (!). Astfel de secvenţe pot fi tratate ca nişte 
licenţe artistice ce se întâlnesc destul de des la scriitori, 
muzicieni, pictori sau sculptori celebri. Unii ajung să creadă 
în poveştile inventate tot de ei, alţii joacă această comedie 
până la capăt, conştienţi de farsă. Marele Celine, acuzat de 
nazism şi de antisemitism, obişnuia să îmbrace nişte haine 
rupte, ponosite, să scoată un scaun în curtea casei şi să se 
aşeze pe el în văzul trecătorilor, pentru a-i convinge că se 


căieşte şi că este un nenorocit, îl ploua, îl ningea, îl bătea 
vântul. Intra în casă doar la prânz pentru a mânca în secret 
din cele mai rafinate preparate culinare etc. 

Stilul rafinat ironic al lui Soljeniţân şi fraza exersată au 
convins de la început pe mulţi cititori că se află în prezenţa 
unui scriitor valoros. Arhipelagul Gulag este o operă 
polemică anticomunistă în care domină stilul sarcastic şi pe 
alocuri moralizator, dominat de o cazuistică excelent 
condusă. Apoi, pe măsură ce textul se derulează, încep să 
apară semne de întrebare în privinţa conţinutului, mai bine 
zis a informaţiei pe care o furniza autorul sub forme literare 
aproape desă-vârşite. Iată sinteza câtorva lecturi, culese de 
autor în noiembrie 1989: 

1. Toate relatările despre atrocitățile, crimele şi abuzurile 
regimului comunist se referă exclusiv la perioada stalinistă, 
dându-le un caracter istoric precis, ca şi cum atrocitățile, 
crimele şi abuzurile din perioada Hruşciov sau Brejnev n-ar 
fi existat. Or, pentru cititorul român, lunga listă de crime 
staliniste nu reprezenta o noutate, în România se 
dezvoltase sub Ceauşescu un adevărat curent literar 
dedicat „obsedantului deceniu”, în care crimele staliniste 
din România, identice cu cele din URSS şi din tot lagărul 
acesteia, erau descrise în amănunt, în România apăruseră 
în tiraje de masă Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin 
Ţoiu (carte tradusă în Occident ca disidentă), Nişte ţărani a 
lui Dinu Săraru, primul mare roman politic despre drama 
colectivizării (tradus şi el în Occident ca operă de 
disidenţă), Caloianul şi Fiul secetei ale lui Ion Lăncrănjan, 
opere modeste artistic, dar explicite politic (unul din 
capitole descria în premieră procesele şi asasinatele 
împotriva Opoziţiei, crimele de la Canal şi reeducarea de la 
Aiud), romanul Orgolii al lui Augustin Buzura, romanul Cel 
mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, o adevărată 
frescă a stalinismului, cu detalii din anchete, din puşcăriile 
comuniste, din lumea activiştilor de partid. 


2. În România se lansase un curent literar mult mai 
curajos şi mult mai profund, cunoscut sub denumirea 
generică „Desant”, curent literar pe care îl cultivau tinerii 
scriitori optzecişti. Critica anticomunistă a unor scriitori ca 
Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, 
Bedros Horasangian, Mircea Cărtărescu ş.a. lovea într-un 
loc precis şi cât se poate de contemporan: eşecul social al 
socialismului. 

3. Chiar şi în perioada de acută paranoia a lui Ceauşescu, 
cu două zile înainte de Congresul al XIV-lea, Mircea 
Cartărescu citea în cenaclu textul Păpuşarii, cu referire 
directă la cuplul prezidenţial, iar Dinu Săraru publica un 
roman stupefiant, Speranţa, în care comunismul este dus la 
groapă, iar tinerii ies în stradă pentru a provoca o nouă 
revoluţie. Cartea lui Săram ataca, nu stalinismul sau 
„obsedantul deceniu”, ci comunismul sub Nicolae 
Ceauşescu. 

4. Sunt foarte numeroşi românii care au avut cel puţin o 
rudă arestată, închisă sau asasinată de comunişti în 
perioada stalinistă. Povestea Gulagului românesc le era 
cunoscută de la sursă. Şi dacă nu, aveau o rudă, aveau un 
prieten, un coleg de serviciu, o cunoştinţă. Dacă este 
adevărat ce a scris cotidianul România liberă, că peste 2 
milioane de români au avut de suferit atrocități comuniste, 
atunci fenomenul cunoaşterii acestei realităţi a fost extrem 
de extins. lar fenomenul cunoaşterii a evoluat prin toate 
straturile societăţii, nu numai printre intelectuali, pentru că 
a existat colectivizarea, a existat deportarea unor 
comunităţi întregi, au existat milioane de ţărani care înainte 
votau cu ţărăniştii, cu liberalii şi cu legionarii şi sute de mii 
de bărbaţi români simpli care luptaseră pe front împotriva 
Uniunii Sovietice. 

5. Arhipelagul Gulag conţine şi o pledoarie voalată pentru 
măreţia Rusiei, un apel la statutul ei de Mare Putere, sub 
orice regim. Nimic bun şi optimist pentru români. 


6. În sfârşit, în volumul | al romanului Arhipelagul Gulag se 
găseşte o particularitate a naraţiunii care îl poate deruta pe 
un cititor atent. Capitolele împărţite de Soljeniţân pe 
schema abuzului stalinist (arestarea, ancheta, procesul, 
transportul, detenţia etc.), conţin, alături de cazuistica 
aflată de la diferiţi martori şi propria sa trecere prin 
schema Gulagului. Or, între cazurile oribile pe care le 
descrie şi cazul său există stridenţe evidente. 

Pentru această ultimă observaţie sunt dator o explicaţie 
mai largă. Arestările se făceau noaptea, cu percheziţii 
violente, cu dube negre, cu lovituri şi injurii. Soljeniţân 
scrie: „Eu am beneficiat probabil de cea mai uşoară formă 
de arestare dintre câte se pot închipui. Ea nu m-a smuls din 
braţele celor apropiaţi, nu m-a rupt de viaţa familială atât 
de scumpă nouă”681, în privinţa anchetei, după o analiză 
plină de stil asupra celor 31 de forme de tortură aplicate de 
NKVD şi GRlj şi a unei cazuistici şocante, Soljeniţân scrie: 
„Anchetatorul meu n-a folosit cu mine alte torturi în afară 
de privarea de somn, minciuna şi intimidarea - metode 
întru totul legale”682. Fragmentul nu poate fij înţeles decât 
în notă ironică. Dus într-un grup de arestaţi, Soljeniţân 
refuză să-şi care geamantanul, pe motiv că este ofiţer şi nu 
cară. NKVD-iştii îl ascultă şi dau să care geamantanul unui 
prizonier german. Citind această scenă, un român nu-şi 
putea închipui pe generalul Macici, pe colonelul Hotineanu 
sau pe alt înalt ofiţer cerând securiştilor să-i care 
geamantanul! Câteva pagini mai încolo, celebrul disident 
sovietic declară: „Acel cititor care aşteaptă ca această carte 
să fie o demascare politică poate s-o închidă aici”683. 
Detenţia sub regimul stalinist este descrisă în toate 
aspectele ei monstruoase, cu celulele sordide, cu zeci de 
oameni înghesuiți fără aer, cu bolnavi şi morţi, cu oameni 
arestaţi ilegal şi uitaţi în carcere, cu sinistrele beciuri de la 
Liublianka. Dus în celula 53 de la Liublianka, Soljeniţân 
constată că trebuie să întreţină parchetul (!), să privească 
afară printr-o fereastră imensă, să returneze cărţile la 


bibliotecă unei bibliotecare blonde în zece zile, să nu facă 
mizerie după ce primeşte pachet, să poarte lungi discuţii cu 
colegii de celulă. „Aşadar - scrie Soljeniţân - iată care sunt 
posibilităţile noastre: să ieşim la plimbare, să citim cărţi, să 
ne povestim unul celuilalt trecutul propriu, să ascultăm şi să 
învăţăm, să discutăm şi să ne educăm! Şi drept răsplată - 
un prânz din două feluri de mâncare! Incredibil!”684. Orice 
deţinut politic român poate fi invidios, în materie de 
judecată, autorul Arhipelagului Gulag se simte nevoit să 
facă o distincţie clară între felul cum se desfăşura judecata 
în perioada stalinistă şi felul cum a fost rejudecat sub 
Hruşciov. Un electrician, A. D. Romanov, este judecat în 
1937 astfel: „A fost târât în goană pe scară de doi gardieni, 
până la etajul al treilea (liftul probabil funcţiona, însă cum 
deţinuţii erau într-un necontenit du-te-vino lucrătorii 
închisorii nu l-ar mai fi putut folosi). Trecând pe lângă un 
deţinut care tocmai îşi primise condamnarea, au intrat în 
sală. Judecătorii care formau Colegiul Militar se grăbeau 
atât de tare, încât nici nu se aşezaseră pe scaune, stăteau 
toţi trei în picioare. Gâfâind din greu (ancheta lungă îl 
epuizase), a rostit numele şi prenumele. Judecătorii au 
mormăit ceva, au schimbat priviri între ei şi Ulrich - iar el! 
— A pronunţat: «Douăzeci de ani!» şi pe Romanov l-au 
scos în fugă afară şi tot în fugă l-au introdus pe următorul”, 
în 1963, Soljeniţân ajunge în acelaşi loc: „Am avut prilejul 
să urc şi eu pe aceeaşi scară (am refuzat înadins liftul ca să 
pot examina scara), dar în compania politicoasă a unui 
colonel, secretarul organizaţiei de partid. Din întreg 
Arhipelagul doar mie mi-a hărăzit destinul această fericire! 
Şi în sala înconjurată de o colonadă rotundă, unde, se 
spune, au loc şedinţele plenare ale Tribunalului Suprem al 
Uniunii, cu o masă uriaşă în formă de potcoavă şi cu încă 
una rotundă şi şapte scaune vechi la mijloc, m-au ascultat 
şaptezeci de colaboratori ai Colegiului Militar, acela care i-a 
judecat cândva pe Karetnikov, Romanov şi alţii şi alţii..."”685 


Sarcasmul salvează însă şi această scenă, dar deja a 
început să sune cam fals. 

În sfârşit, transportul de la anchetă în lagăr, în puşcăriile 
din Siberia, în coloniile de muncă se făcea cu nişte vagoane 
carceră (vagoane zak), în care aerul devenea insuportabil 
pe timp de vară, iar barele de fier se lipeau de carne în 
timpul iernii. Legaţi cu lanţuri în compartimente de tablă şi 
sârmă groasă, deţinuţii politici mureau pe capete sau 
ajungeau la destinaţie cu minţile pierdute. Soljeniţân 
povesteşte cum a fost transportat cu un vagon de călători 
(„aproape nu se deosebeşte de călătoria în stare de 
libertate”), sub supravegherea unei escorte speciale care 
„se poartă prieteneşte şi chiar îţi vorbeşte cu 
dumneavoastră””, în compartiment se urcă şi alţi călători, în 
staţii se poate coborî pentru dezmorţire. Înainte de staţia 
Perebori - scrie Soljeniţân - „am văzut că în 
compartimentul vecin era un loc liber la fereastră şi m-am 
mutat acolo”686. Poate neînţelegerea subtilităţilor limbii 
engleze, poate starea deprimantă în care se aflau mulţi 
cititori români în acei ani le-au întunecat privi, rea lucidă 
asupra valorii de document a acestei cărţi, însă povestea 
personală trăită de Alexandr Soljeniţân în Arhipelagul 
Gulaguluj 'sovietic era suspect de frivolă în comparaţie cu 
ce trăiseră în realitate sute de mii de deţinuţi politici 
români şi mai mult ca sigur şi ruşi. În plus de asta, şocul 
mediatic care îl lansase internaţional pe Soljeniţân se 
sprijinea fundamental pe ideea şocului politic produs de 
dezvăluirile sale, de informaţiile pe care le aducea în 
premieră (!) despre Gulagul sovietic, pe starea de şoc 
provocată cititorilor occidentali de aceste revelații. Şocul 
ăsta în Est nu s-a produs, fie pentru că această carte a fost 
interzisă prosteşte, fie pentru că în Est ea nu aducea nici o 
noutate, nimic necunoscut cititorilor. Dacă în România, de 
exemplu, regimul dictatorial al lui Ceauşescu ar fi aprobat 
publicarea cărţii, Arhipelagul Gulag ar fi fost golit - numai 
prin simplul gest de indiferenţă faţă de sensul contemporan 


al textului - de orice sens politic de actualitate. Ar fi fost mai 
mult ca sigur comparată cu cartea fundamentală a lui 
Marin Preda, i s-ar fi găsit defectele şi ar fi fost aşezată 
liniştit în raftul cu volume antistaliniste de care, vorba aia, 
comunismul „evoluat” nu se mai temea. 

Astăzi, Alexandr Soljeniţân este uitat, cărţile lui abia dacă 
se mai editează, iar dacă vine vorba despre el, se vorbeşte 
numai despre calitatea lui de disident, ceea ce este nedrept. 
La Târgul de Carte Bucureşti din 2003 şi 2004 s-a găsit la 
sutele de standuri un singur titlu de Soljeniţân. Se mai 
vorbeşte şi de rolul politic internaţional pe care l-a jucat 
Arhipelagul Gulag în momentul declanşării campaniei finale 
împotriva sistemului comunist. Se pierde astfel şi superba 
claritate stilistică a cărţii O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, 
refuzată la premiul Lenin în 1964, deşi Soljeniţân se luptase 
din toate puterile să îl ia. Editorul lui avea să declare: „Dacă 
Soljeniţân ar fi primit atunci premiul, destinul lui ar fi fost, 
poate, cu totul altul..."687. 

Încărcat şi cu deziluzia acestei lecturi, intelectualul nostru 
nu putea simţi altceva, în acel început de iarna al anului 
1989, decât o disperată nefericire pentru nedreptatea care 
i s-a făcut lui Marin Preda, rămas prizonier al limbii române 
şi autor al unei cărţi mult mai valoroase decât Arhipelagul... 
Unui Soljeniţân dubios. Acelaşi Soljeniţân a luat-o repede 
razna după 1989 şi a fost discret şi cu zâmbete reci ascuns 
pe după cortina Istoriei, chiar de occidentali. La baza 
acestei proiecţii pesimiste de imagine s-a aflat tot o 
diversiune, în plin regim brejnevian, KGB-ui pusese în 
acţiune o adevărată reţea internaţională pentru 
discreditarea lui Soljeniţân, aşa cum arată astăzi 
documentele publicate în Franţa, într-un raport secret al 
Agenţiei Novosti din 22 februarie 1974, după ce se făcea 
bilanţul acţiunilor de denigrare a lui Soljeniţân în întreaga 
lume, directorul agenţiei de presă sovietice preciza: JLe 
travail de deconsideration de Soljenitsyne est mene en 
cooperation avec le KGB”6BS. Principala acuză adusă cărţii 


lui Soljeniţân era „că se opune destinderii” între Est şi Vest. 
Ridicolul situaţiei şi ironia Istoriei fac ca tocmai destinderea 
autentică să fie aceea care să-l marginalizeze pe marele 
scriitor rus. Ajuns în Germania, Soljeniţân este acuzat 
public: „Sunteţi mai rău decât kaghebiştii!”, iar în 
Danemarca, la o întâlnire fastuoasă cu scriitorii danezi, 
membri ai Uniunii Scriitorilor Danezi, i s-a spus în faţă: „Noi 
toţi vă urâm! Oameni ca dumneata ar trebui 
spânzuraţi”689. Iată dezvăluirea uriaşei mize pe care 
contase KGB-ui atunci când a hotărât declanşarea 
procesului de salvare din criză a colosului sovietic: spaima 
oamenilor de război nuclear şi aranjamentele secrete, de 
negociere, pentru reunificarea germană. A funcţionat. 

Aşa se face că, văzându-l pe generalul Militaru la televizor 
în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, scepticismul 
literar al intelectualului mediu s-a adăugat scepticismului 
politic. La acea dată nu ştia prea bine cine este Ion Iliescu. 
L-a văzut pentru prima oară pe micul ecran, prezentat 
drept „revoluţionar”. Parte a marei mute care se uita în 
acele ore la televizor, intelectualul ales de noi drept fin 
exponent al mediei naţionale a urmărit evoluţia lui lon 
Iliescu şi a revoluţiei cu maximă atenţie. Intelectualul 
acesta nu şi-a arogat nici un merit şi până astăzi nu a 
formulat nici o critică. Un sondaj de opinie dat publicităţii la 
29 mai 2003 de Institutul de Studii Sociale arăta că 87 din 
români nu au ieşit niciodată în stradă pentru un protest în 
decursul celor 15 ani scurşi de la revoluţia din decembrie 
1989. Din 21 de milioane de oameni, peste 18 milioane n-au 
participat niciodată la o grevă, la o manifestaţie, la un marş, 
la vreun, protest stradal. Singura descoperire pentru 
intelectualul cu lecturi interzise este că multe milioane de 
români au trăit acel moment istoric la televizor, în timp ce 
alţii, o minoritate extrem de restrânsă, făceau istorie 
revoluţionară şi postrevoluţionară. 


SFÂRŞIT