Corneliu Ciucanu — Dreapta romaneasca interbelica — 2009

Dic: elt: 
românească 
interbelică 


Politică şi ideologie 


LII9ă VOLDOVA 





DREAPTA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ. 
POLITICĂ ŞI IDEOLOGIE 


Corneliu Ciucanu 


Iaşi, Tipo Moldova, 2009 


Introducere 


Apariţia şi manifestările Dreptei interbelice constituie un capitol de istorie 
extrem de important al evoluţiei României în secolul XX, un episod aparte al vieţii 
politice dintre cele două războaie mondiale şi, nu în ultimul rând, un subiect de mare 
interes pentru istorici, sociologi şi analişti politici, interesaţi în decriptarea obiectivă a 
acestui amplu fenomen social-politic şi doctrinar. Investigaţiile impun însă anumite 
norme de cercetare dar şi curaj în abordarea tematicii deosebit de complexe. Istoricul 
trebuie să renunţe la şabloane, să depăşească rigorile vremelnice ale corectitudinii 
politice, impusă de un regim sau altul, să respingă suveran orice tip de aliniere şi să 
rămână apărător consecvent al adevărului istoric. 

În decembrie 2005 s-a lansat celebrul Apel, intitulat Libertate pentru istorie, 


semnat de reputaţii istorici francezi Alain Decaux, Pierre Milza, Marc Ferro, Ren6 











Remond! |. Acest adevărat manifest-program propune o serie de principii definitorii 





ale istoriei ca disciplină şi a profesiunii de istoric: „Istoria nu-i o religie. Istoricul nu 
acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabu-uri. El 
poate să deranjeze. 

Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de a exalta sau de a 
condamna. El explică. 

Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele 
ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilităţile 
prezentului. 

Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, 
colecționează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu 
documentele, cu obiectele cu urmele existente şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de 
memorie dar nu se rezumă la ea. 

Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului 


istoric nu aparține nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. 


Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenții, nu este politica 

. „il 

istoriei”. 
In consecinţă vom evita clasificările şi upologiile recent impuse şi vom încerca 

să analizăm manifestările şi evoluţia Dreptei interbelice în consonanţă cu încadrările 

şi definițiile lansate perioada în respectivă, pentru a nu ne îndepărta de percepţia 


inițială a epocii asupra fenomenului naţionalist-creştin şi asupra spiritului de dreapta, 


în general. 














În atmosfera febrilă de căutări şi proiecte a anilor 1130, pe fondul carenţelor 
vizibile ale democraţiei parlamentare şi ca replică la criza evidentă a clasei politice 
din România interbelică, afectată de corupţie şi demagogie, apare Manifestul 
Revoluţiei Naţionale, un adevărat document programatic al noii generaţii. Publicat sub 
forma unei broşuri, Manifestul este semnat de către Sorin Pavel, Petre Ţuţea, loan 
Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă şi propune „o nouă formulă de 
organizare a omenirii: naționalismul” dar nu cel dinainte de primul război mondial ci 
un altfel de naționalism „rezultatul unui drum interior, parcurs de individ de la sine la 
naţiune”. Tot în cuprinsul Manifestului, semnatarii trec în revistă formațiunile politice 
de dreapta şi se declară „prietenii grupărilor de dreapta”, deşi, la acel moment, unii 
dintre ei erau recunoscuţi ca simpatizanți ai stângii (cazul lui Petre Ţuţea). Astfel, erau 
considerate formaţiuni de dreapta Partidul Naţional Creştin, condus de O. Goga şi A. 
C. Cuza, Frontul Românesc, în frunte cu Al Vaida-Voevod, Mişcarea Legionară, Liga 
Corporatistă, condusă de Mihail Manoilescu şi Partidul Naționalist Democrat condus 
de reputatul istoric Nicolae Iorga”. În acest cadru, demersul nostru ar trebui să 
inventarieze/analizeze manifestările acestor formaţiuni politice, însă, din punctul 
nostru de vedere, considerăm că doar Mişcarea Legionară, în ipostazele şi sub 
titulaturile sale cunoscute, poate face subiectul unei astfel de analize. Din grupările 
politice enumerate mai sus, doar Legiunea a avut o atitudine consecventă sub aspectul 
reprezentării politico-organizatorice, a apărut şi s-a dezvoltat în consonanţă cu 
mişcările radicale de dreapta din spaţiul european, a practicat un discurs 
antiparlamentar constant şi a dezvoltat un ethos naţionalist propriu cu valenţe etico- 
religioase specifice. Legiunea a adaptat realităţilor interbelice curente, idei şi tendinţe 


antebelice, a preluat argumentele organiciste, gradualismul şi discursul antiliberal ale 





! “1 "Histoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006. 
2 Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. UI, Brăila, Muzeul Brăilei/Editura Istros, 2003, 
pp. 460-464. 


conservatorismului, a redimensionsat retorica naţionalismului-democrat şi filonul 
sămănătorist, reprezentat la începutul secolului XX de N. Iorga şi A. C. Cuza, a 
potenţat tradiţionalismul ortodox prin înregimentarea tinerilor intelectuali formaţi la 
şcoala trăiristă a lui Nae Ionescu, a reactivat radicalismul inițial al mişcărilor 
studenţeşti de la 1922, eşuate prin cooptarea lor în Liga cuzistă. Sub acest aspect 
celelalte formaţiuni de dreapta enumerate în Manifest par doar asociaţii artificial 
create, conjuncturale, întocmite mai cu seamă din raţiuni de tactică politică de către 
instanţe situate peste partide. Astfel, la rigoare, defecțiunea ghidonată de Al. Vaida- 
Voevod în cadrul Partidului Naţional- Țărănesc şi constituirea Frontul Românesc, dar 
şi fuziunea dintre grupările conduse de Octavian Goga şi A. C. Cuza ni se dezvăluie a 
fi doar simple manevre ale regelui Carol al II-lea, în încercarea sa de a impune 
regimul de autoritate personală. De asemenea, formațiunea naţional-democrată şi Liga 
Corporatistă existau şi activau — la scară redusă, practic — doar datorită celor două 
personalități remarcabile aflate în fruntea lor: reputatul istoric Nicolae Iorga şi, 
respectiv, marele economist Mihail Manoilescu. Drept urmare, atenţia noastră va 
stărui asupra evoluţiei Mişcării Legionare în perioada 1919-1941, atât în faza 
codrenistă, cât şi în faza simistă. Demersul nostru îşi propune analizarea cauzelor şi 
premiselor ce au determinat apariția Mişcării Legionare, activitatea liderilor 
studenţilor — viitorii fondatori ai Legiunii Arhanghelul Mihail — în cadrul L. A. N. C., 
investigarea principalele evenimente şi desfăşurări care au marcat ascensiune politică 


a Legiunii şi reliefarea elementele definitorii de doctrină şi organizare. 


Corneliu Ciucanu 


Capitolul 1 


Dreapta românească interbelică. Istorie şi istoriografie 


În anul 1996, în colaborare cu istoricii Gh. Buzatu şi Cristian Sandache, am 
editat — sub egida Centrului de Istorie şi Civilizație Europeană al Filialei laşi a 
Academiei Române — lucrarea intitulată Radiografia Dreptei româneşti (1927-1941 A 
în cuprinsul căreia s-a rezervat un spaţiu larg examinării istoriografiei Dreptei”. În 
acest cadru, vom insista asupra sintezelor, monografiilor, volumelor de documente şi 
memorialisticii apărute în răstimpul 1997-2008, dar vom reveni secvențial şi asupra 
capitolului publicat în Radiografie, pentru a asigura o justă continuitate a producţiei 
istoriografice aferentă Dreptei naţional-creştine. 

Renaşterea democraţiei şi pluripartidismului în România după 1989-1990 a 
declanșat un amplu proces de recuperare şi reconsiderare istoriografică. În acest 
cadru, istoricului, ca exponent al societăţii civile si ca un veritabil bătrân al cetăţii, 
după expresia faimoasă a inegalabilului Nicolae Iorga, îi revine misiunea de a cerceta 
si releva episoade mai puţin cunoscute sau voit denaturate în perioada anterioară, prin 
publicarea unor studii şi lucrări temeinic argumentate, care să corecteze exigent 
populismul, ignoranţa şi amatorismul politic, dar mai ales falsul istoric şi reaua 
credinţă. 

Reevaluarea perioadei istorice dintre cele doua războaie mondiale reprezintă o 
rodnica şi vizibilă tendinţă a istoriografiei româneşti de după 1990. Prăbuşirea 
comunismului a condus la crearea unei noi atmosfere de reală destindere în ceea ce 
priveşte libertatea de exprimare şi accesul la documente inedite. Deschiderea si 
organizarea funcţională a arhivelor a creat istoricului posibilitatea consultării unor 
surse deosebit de importante. În acest context menţionăm utilitatea Arhivelor 
Naţionale ale României: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, cu 
următoarele fonduri: Preşedinţia Consiliului de Miniştri; Casa Regală (inclusiv 


fondurile personale); Ministerul de Justiţie ;Ministerul de Interne; Inspectoratul 





i Bucureşti, Editura FFPress, 1996, 426 p.; ediția a II-a anastatică, laşi, Tipo Moldova, 2010. 
* Vezi Radiografia Dreptei româneşti, pp. 165-218. 


General al Jandarmeriei; Direcţia Generală a Poliţiei; Ministerul Propagandei 
Naţionale şi Arhiva Istorică a Bibliotecii Academiei. De asemene merită o atenţie 
sporită Direcţiile Judeţene ale Arhivelor Naţionale, apoi Arhiva Ministerului 
Afacerilor Externe, Bucureşti şi Arhivele Militare Române, Bucureşti-Piteşti. În acest 
cadru, menţionăm importanţa Arhivelor Naţionale ale Republicii Moldova 
(A.N.R.M.) care păstrează documente inedite privind mişcarea subversivă bolşevică 
din Basarabia (fondul 796) şi extrema dreaptă românească (fond 680). Abundenţa 
rapoartelor Direcţiei Regionale de Poliţie şi Siguranţă de la Chişinău, a notelor 
informative ale brigăzilor de Siguranţă din judeţele de peste Prut şi a sesizărilor făcute 
de legiunile Jandarmeriei demonstrează atenția specială de care s-a bucurat Mişcarea 
Legionară şi Liga cuzistă în Basarabia, ca de altfel în întreaga ţară şi dovedesc gradul 
de periculozitate socială şi politică atribuit radicalismului naţionalist-creştin“. Un 
aspect de mare utilitate pentru specialişti, identificat odată cu analiza şi interpretarea 
acestor note şi rapoarte, rămâne percepţia populaţiei dintre Prut şi Nistru asupra 
organizaţiilor de dreapta, modul în care anumite elemente sociale au reacţionat la 
mesajul politic lansat de aceste grupări, motivele şi felul în care au aderat la structurile 
Dreptei sau au respins demersul şi discursul naţionalist şi antisemit. Pentru istorici în 
general şi pentru cei care se ocupă de evoluţia Dreptei radicale dintre cele două 
războaie mondiale, în special, consultarea fondurilor A. N. R. M., privind 
organizaţiile evreieşti, în cele două ipostaze-comuniste şi sioniste-constituie un 
imperativ şi, totodată, o garanție pentru stabilirea justă a relaţiilor de 
premisă/cauzalitate în vederea explicării adecvate a apariţiei şi dezvoltării curentului 
de extremă dreapta”. 

Dezagregarea regimului comunist a permis, totodată, sustragerea istoriei de 
sub imixtiunea politicului, abandonarea schematismului şi dogmatismului marxist dar 
mai ales abordarea adecvată şi exigentă, din punct vedere critic, a fenomenului istoric 
supus, nu odată, la tot felul de trunchieri, exagerări şi interpretări denaturate. Spre 


exemplificare consemnăm tentativa de mistificare a istoriei naţionale a lui Mihail 





5 Vezi Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Bucureşti, 
Editura Enciclopedică, 2004, passim. 

* Vezi Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940), Chişinău, Editura 
Civitas, 1999, passim. 

7 Vezi Corneliu Ciucanu, Mişcarea Legionară în Basarabia, în “Europa XXI” (revista 
Centrului de Istorie şi Civilizație Europeană. Academia Română-Filiala Iaşi), vol. XIIL- 
XIX/2004-2005, Românii între ruşi şi sovietici, laşi, Casa Editorială Demiurg, pp. 111-173. 


Roller. Conceput ca “ manual unic “, Istoria R.P.R s-a dorit a fi instrumentul de 
îndoctrinare, în litera şi spiritul ideologiei comuniste, a mai multor generaţii de tineri”. 
Simplist şi dogmatic, în spiritul epocii sale, care coincide cu cea mai neagră perioadă 
din istoria noastră, Roller aruncă anatema asupra unei întregi generaţii pătrunse, în 
mod indiscutabil de un înalt patriotism. Modul schematic în care "istoricul” încearcă 
explicarea apariţiei şi evoluţiei Dreptei radicale interbelice, transformă păguboasa-i 
întreprindere într-o înşiruire grosolană de lozinci şi clişee. Pentru „academicianul” de 
tristă amintire şi penibilă pomenire legionarismul era nimic mai mult decât fascism 
„creat şi dezvoltat de către vârfurile capitalismului monopolist şi de cercurile cele mai 
reacționare ale moşierimii”!0. Fără să-şi însuşească pe deplin proprietatea termenilor 
şi fidel catehismului cominternist, Roller aprecia Garda de Fier drept „partid fascist, 


atât din punct de vedere programatic, cât şi organizatoric”. 





5 Vezi Ministerul Învăţământului Public, Istoria R.P.R., sub redacţia Mihail Roller, Bucureşti, 
Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1952 (ed. | 1947; ed. a II-a 1948 ). 

” Cf. Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, op. cir., p. 166. 

'9 Istoria R. P. R..., p. 639. 


Capitolul II 


Evoluţii politice şi confruntări ideologice. 


Premise şi manifestări ale Dreptei (1919-1935) 


Dreapta românească interbelică a asimilat teme, idei şi tendinţe ideologice 
anterioare, pe care le-a adaptat noilor realități demografice şi sociale ale României 
Mari, a continuat, organizat şi instituţionalizat curentul naţionalist cultural-politic 
antebelic, în consonanţă cu marile prefaceri, de ordin electoral şi agrar, care au 
modificat substanţial configuraţia politico-electorală şi economico-socială a societăţii 
româneşti după Marea Unire. 

Constituirea statului național unitar prin Actele de unire de la Chişinău, 
Cernăuţi şi Alba Iulia, a consemnat inaugurarea unei noi etape istorice în procesul 
complex al devenirii româneşti. Prin unirea provinciilor istorice cu Vechiul Regat, 
România îşi măreşte suprafaţa de la 138 000 km pătraţi, cât era teritoriul Regatului 
României în 1915, la 295 049 km pătraţi în 1918. Teritoriul României Întregite 
constituia, aşadar, 2,52% din suprafaţa continentului european, ocupând locul 10 şi 
fiind al doilea stat, ca mărime, după Polonia în perimetrul delimitat la nord şi la sud 
de Marea Baltică şi Marea Egeel. Suprafaţa cultivabilă s-a dublat (de la 7 milioane de 
ha, la 14,5 milioane ha), suprafaţa forestieră s-a triplat (de la 2,5 la 7,5 milioane de 
ha), islazurile şi păşunile montane acopereau peste patru milioane de hectare, iar viile 
şi livezile-220 000 ha. În România Mare, terenurile acoperite de ape şi de drumuri, 
suprafeţele destinate satelor şi oraşelor, însumau peste cinci milioane de hectare?. 

Din perspectivă demografică, România a ajuns pe locul opt în Europa după U. 
R. S. S$., Germania, Regatul Unit, Franţa, Italia, Polonia şi Spania, întrucât după 


unirea din 1918, populația s-a dublat (de la 7,9 milioane de locuitori în 1915 la 14,7 





i Enciclopedia României, vol. Statul, (capitolul II, Populația României), editori D. 
Gusti, C. Orghidan, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Imprimeria Naţională, 1938, p.133. Vezi 
şi Istoria Românilor, vol VIII, România Întregită (1915-1940), Bucureşti, Editura 
Enciclopedică, 2003, p.31. 

” Simion Mehedinţi, George Vâlsan, România, Bucureşti, 1929, p.304. Vezi şi Victor 
Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, vol II: 
Agricultura, Bucureşti, Editura Academiei, 1996, p.176. 


milioane locuitori în 1919) şi a crescut progresiv ajungând la 18 milioane în 1930 şi la 
20 milioane de locuitori în anul izbucnirii celui de al doilea război mondial. Populaţia 
României reprezenta 3,62% din populaţia Europei şi manifesta o evidentă tendinţă de 
creştere”. 

Pentru a realiza şi oferi o imagine de ansamblu a societăţii româneşti de după 
Marea Unire, dar mai ales pentru a stabili locul Basarabiei în complexul regional 
românesc, am apelat la datele statistice relevate de recensământul din 1930, care a 
abordat şi instrumentat un larg registru de criterii. Din punct de vedere etnic şi după 
limba maternă situaţia se prezenta astfel: din totalul de 18 057 028 locuitori, s-au 
declarat români 12 981 324, adică un procent de 71,9%, iar vorbitori de limbă 
română, 13 180 936 (73%). Ungurii constituiau cea mai numeroasă minoritate a 
României Mari, înregistrând cifre de 1 425 507 (7,9%), după neam şi 1 554 525 
(8,6%), vorbitori de limbă maghiară. Germanii reprezentau a doua minoritate serioasă 
a ţării, însumând 745 421, adică 4,1%, locuitori de etnie germană şi 760 687 (4,2%), 
cetăţeni români de limbă germană. Evreii s-au declarat în număr de 728 115 (4%) şi 
518 754 (2,9%), vorbitori de limbă ebraică în dialect idiş. Existau şi alte comunități 
minoritare, nu foarte numeroase (ruşi, ruteni şi ucraineni, huţuli, cehi şi slovaci, sârbo- 
croato - sloveni, bulgari, polonezi, greci, albanezi, armeni, turci, tătari, găgăuzi), care 
însumau între 582 115 suflete-rutenii şi ucrainenii-şi 4 670-armenii. În acest cadru, 
menţionăm şi minoritatea țigănească, formată din 262 501 indivizi, respectiv 1,5%. 
Vorbitori de limbă țigănească s-au declarat aproximativ jumătate, adică 101 015, ceea 
ce reprezintă 0,6%. Deosebirile dintre cifrele care exprimă numărul declaraţilor după 
etnie şi numărul vorbitorilor de limbă maternă derivă, în primul rând, din motive 
cultural-istorice, religioase sau pur şi simplu, se datorează subiectivismelor de tot felul 
manifestate individual sau în grup în timpul recensământului“. 

Pe provincii, tabloul etnic demonstra o majoritate covârşitoare românească, în 
raport cu alte neamuri. Oltenia era regiunea cu numărul cel mai mic de minoritari, 
(1,5% ţigani şi câte 0,2% evrei, unguri, germani), iar restul de 97,5% era reprezentat 
de populaţia românească. În Muntenia trăiau 93,4% români, 2,1% evrei, 1,8% țigani, 
0,8% maghiari, 0.5% germani, 0,3% greci, 0,2% ruşi, 0,1% armeni şi 0,3% alte 
neamuri. Moldova avea o populaţie românească de 89,8% , 6,5% evrei, 1,3% ţigani, 


0,8% maghiari, 0,5% germani, 0,3% ruşi, 0,2% greci, 0,1% polonezi şi 0,3% alte 





Ş Enciclopedia României, vol.L...,p. 133-134. 


etnii. În Crişana-Maramureş situaţia se prezenta astfel: 60,7% români, 23% unguri, 
6,4% evrei, 4,8% germani, câte 1,7% ruteni, ucraineni, cehi şi slovaci, 1,1% ţigani, 
plus câteva etnii care adunate reprezentau un procent sub 1%(sârbi, croaţi, ruşi, 
sloveni).Transilvania releva o populație de 57,6% români, 29% maghiari, 7,9% 
germani, 2,4% evrei, 2,3% ţigani, 0,3%cehi şi slovaci, 0,1% ruşi. În Basarabia cu 
toată rusificarea ultimilor o sută de ani, românii reprezentau 56,2% din populaţie, apoi 
urmau ruşii cu 12,3%, rutenii şi ucrainenii cu ll%, evreii, 7,2%, bulgarii 5,7%, 
găgăuzii cu 3,4%, 2,8% germani, 0,5% ţigani, 0,3% polonezi şi tot 0,3% alte etnii. Cu 
un procent de 54,4%, românii constituiau populaţia cea mai însemnată şi în Banat, 
fiind urmaţi de germani cu 23,7%, unguri 10,4%, sârbi, croaţi şi sloveni cu 4,3%, 
1,9% țigani, 1,5% cehi şi slovaci, 1,2% evrei 1,1% bulgari şi alte minorităţi, care 
împreună nu adunau un procent de 1%. În Bucovina şi Dobrogea, străvechi teritorii 
locuite de români, din cauza colonizărilor instrumentate de autorităţile de ocupaţie 
de-a lungul timpului, populaţia românească, deşi nu atingea procentul de 50%, 
reprezenta totuşi majoritatea relativă a acestor provincii (44,5%, în Bucovina şi 44,2% 
în Dobrogea). Principalele minorităţi în Bucovina erau rutenii şi ucrainenii cu 27,7%, 
evreii cu 10,85, germanii cu un procent de 8,9%, polonezii 3,6%, huţulii 1,5%, unguri 
1,4%, ruşi 0,9%. În Dobrogea trebuie consemnată minoritatea bulgară cu 22,7%, turcii 
18,5%, ruşii cu 3,4%, tătarii 2,7%, germanii 1,5%, ţiganii cu 1,4%, grecii 1,1%, 
găgăuzii, armenii, evreii, ungurii, sârbii, croații şi slovenii cu mult sub 1% fiecare 
etnie”. Pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru, existența unei număr considerabil de 
etnici evrei, constituia o premisă importantă pentru propagarea mesajului antisemit. 
Grupările de dreapta supralicitau cu precădere „chestiunea evreiască”, exploatau 
tensiunile inerente ivite în cadrul comunităţilor între majoritari şi minoritari, indicau 
ostentativ pe evrei ca fiind cauza tuturor relelor, cultivau frustrările populaţiei 
româneşti în raport cu comunităţile israelite şi încurajau spiritul de revanşă al 
majorităţii creştine. 

Distribuţia etnică, funcţie de mediul urban sau rural demonstrează că bastionul 
românismului a fost satul românesc, păstrător al tradiţiilor şi obiceiurilor din vechime, 
iar satul basarabean nu face excepţie de la această regulă. Oraşul a fost considerat 


dintotdeauna un mediu cosmopolit, datorită vieţii cotidiene desfăşurate în acest cadru, 





* Ibidem, pp, 148-153. 
” Ibidem, p. 148. Vezi şi Ion Agrigoroaiei, Dumitru D. Rusu, Istoria românilor. 
Epoca contemporană, Chişinău-Galaţi, 1992, p.14. 


10 


dar mai ales datorită funcţiei economice şi comerciale a oraşului şi a faptului că 
negustorii şi mai apoi primii exponențţi ai capitalismului în Ţările Române, au fost 
alogeni. 'Târgurile şi oraşele Basarabiei, unde majoritatea covârşitoare o reprezentau 
evreii, limba rusă era considerată singura limbă “cultă” acceptabilă“. La 1922, după un 
periplu în Basarabia, un diplomat francez consemna configuraţia etnică şi starea de 
spirit din oraşele de peste Prut, observând că populaţia urbană era “pur rusească şi 
israelită şi violent antiromânească”/. Oraşele provinciilor unite cu Vechiul Regat, 
apreciate ca fiind “odinioară adevărate cetăți de deznaționalizare a Românilor, prin 
grija fostelor stăpâniri "5, prezentau o proporţie mai importantă de etnici minoritari. 
Totuşi, populaţia românească urbană era determinantă în proporție relativă sau 
absolută, cu excepţia oraşelor din zona Crişana-Maramureş?”. Populaţia românească 
era, aşadar, la scară generală, majoritară atât la oraşe, 58,6% dar mai ales la sate cu un 
procent covârşitor de 75,3% din întreaga populaţie rurală. Dacă la general, Oltenia 
era cea mai curat românească regiune (97,5%), atât în mediul rural (98,4%), cât şi în 
cel urban (91,7%), românii deţineau majoritatea absolută. Din nouă provincii, 
conform împărțirii administrative din 1925, populaţia românească rurală reprezenta 
majoritatea absolută în şapte provincii şi majoritatea relativă, în celelalte două 
(Bucovina şi Dobrogea). În mediul urban, românii deţineau majoritate absolută în 
patru regiuni şi majoritate relativă în trei. Doar în oraşele din Transilvania şi din 
Crişana-Maramureş, elementul românesc era surclasat de minoritatea maghiară care 
reprezinta, însă, o majoritate relativă. Totuşi minoritatea cea mai însemnată din 
oraşele României Mari o reprezentau evreii, cu un procent de 13,6% faţă de unguri, 
11,2% sau germani, 5,3%, ei fiind , practic, minoritarii cei mai numeroşi la scară 
generală şi ocupând statistic locurile doi şi trei, după majoritatea românească. Evreii 
reprezentau cea mai numeroasă populaţie urbană, după români şi ofereau o proporție 
considerabilă şi compactă oraşelor din Moldova, Basarabia, Crişana-Maramureş, dar 
mai ales din Bucovina, unde etnicii evrei aveau un procent de 30% din totalul 


locuitorilor de la oraşe!!. 





Ș Apud Irina Livezeanu, Cultură şi naționalism în România Mare. 1918-1930. 
Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 112. 

7 ș 

Ibidem. 

Ș Enciclopedia României..., vol |, p.134. 

” Ibidem. 
'9 Ibidem, p. 149. 
'! Ibidem, p. 150. 


Din punct de vedere confesional, în România interbelică, religia ortodoxă era 
cea mai bine reprezentată cu un număr de 13 108 227 de enoriaşi, respectiv 72,6% din 
întreaga populaţie. Ortodocşii erau urmaţi la o diferenţă destul de mare de greco- 
catolici (1 427 391, adică 7,9%), dar care, din perspectivă zonală, deţineau întâietatea 
în Transilvania, fiind reperabili şi în Crişana-Maramureş, Banat şi Bucovina. În aceste 
din urmă provincii, religia ortodoxă era totuşi majoritară, ca de altfel în toate celelalte 
regiuni istorice româneşti. Romano-catolicii (1 234 151;6,8%) erau dispuşi cu 
precădere în Ardeal, dar şi în Moldova şi Bucovina. Locuitorii de rit mozaic 
reprezentau 4,2% şi erau în număr de 756 930, fiind situaţi pe locul patru în ceea ce 
priveşte ordinea lor ca importanţă religioasă. Cultele protestante, (reformat-calvin, 
evanghelic-lutheran şi unitarian) aveau adepţi în special printre minoritarii maghiari şi 
saşi şi deţineau procente de 3,9% calvinii şi 2,2% lutheranii şi 0,4% unitarienii, 
însumând împreună peste un milion de enoriaşi (710 706, reformaţii, 398 759, 
evanghelicii şi 69 257 unitarienii). Neoprotestanţii in variantă adventistă sau baptistă 
aveau sub 100 000 de adepţi (16 102, adventiştii, 60 562, baptiştii). Mai consemnăm 
în acest context comunitatea de cult islamică cu 185 486 adepţi, respectiv 1%, pe 
lpovenii de rit vechi (57 288,0,3%), comunitatea religioasă armeană împărţită între 
gregorieni şi catolici şi, de asemenea, pe cei 6 604 de cetăţeni, care s-au declarat 
liberi-cugetători!?. 

Tabloul confesional al provinciei dintre Prut şi Nistru, analizat prin prisma 
numărului de edificii de cult, dezvăluie o situaţie specială. Dacă din punct de vedere 
etnic, evreii erau a treia minoritate ca pondere după ruşi şi ruteano-ucraineni, după 
numărul de sinagogi şi case de oficiere a cultului mozaic era grupul etnic cel mai 
reprezentativ, din punctul de vedere al edificiilor de cult, deci, după majoritatea 
declarată ortodoxă. Situaţia pe judeţe arăta astfel: în Bălţi existau 49 de sinagogi şi 


case de rit mozaic!5; în Cahul 914. la Cetatea Albă, 7 A la Hotin 6716; Ismail 101; 





"2 Ibidem, p.154. 

Si Enciclopedia României, vol. II, Țara Românească, Bucureşti, 1938, p. 55. 
'* Ibidem, p.00-101. 

'5 Ibidem, p. 133-135. 

'% Ibidem, p. 219-220. 

' Ibidem, p. 258. 


9, 
; la 


Lăpuşna 6515; la Orhei 20 de sinagogi şi 20 de case de rugăciune de cult mozaic! 
Soroca 65%, şi la Tighina e el 
Ştiinţa de carte şi gradul de instruire al locuitorilor României dintre cele două 
războaie mondiale, constituie repere deosebit de importante pentru o radiografie cât 
mai amplă a societăţii româneşti din perspectiva demersului nostru, ce vizează 
explicarea procesului de translare şi receptare a discursului naționalist peste Prut. 
Totodată nivelul de alfabetizare-instrucţie, are un rol bine determinat în interpretarea 
rezultatelor alegerilor parlamentare la care au participat formațiunile de extremă 
dreapta. Astfel, manipularea alegătorilor-în care excelau partidele guvernamentale, 
deoarece posedau întreg arsenalul (Jandarmerie, Poliţie, starea de asediu, carantina 
etc.) necesar obţinerii de majorităţi cât mai confortabile-era mult mai accentuată în 
zonele slab alfabetizate. De altfel, populaţia analfabetă era cea mai predispusă la 
Numărul ştiutorilor de carte din Vechiul Regat a înregistrat o creştere 
elocventă de la 1 032 743 în 1899, la 3 720 646 în 1930, reprezentând practic un salt 
procentual de la 22% la 55,8%. Ca urmare a unirii de la 1918, procentul ştiutorilor de 
carte a mai crescut până la 57%, aportul noilor provincii fiind menţionat de 
recensământul de la 1930 după cum urmează: Transilvania, cu 67%; Bucovina, 
67,7%; Basarabia, 38,1% şi Cadrilaterul cu 45,3%. Aşadar, Basarabia se situa pe 
ultimul loc între provinciile istorice româneşti din punctul de vedere al alfabetizării. O 
altă realitate consemnată de recensământul din 1930, o constituie discrepanţa dintre 
numărul mare de bărbaţi ştiutori de carte şi numărul cu mult mai mic de femei care au 
acces la învăţătură. Totodată, analfabetismul la sate era mult mai pronunţat în raport 
cu cel din mediul urban, observându-se faptul că neştiutorii de carte de la oraşe provin 
cu precădere dintre cei care au părăsit lumea rurală, căutându-şi un rost la oraş. 
Moldova era regiunea cu cel mai mare procent de ştiutori de carte din mediul rural şi 
anume 51,6%, la polul opus aflându-se Basarabia cu 34,1%. Oltenia constituia 
provincia cu cea mai serioasă diferență între bărbaţii ştiutori de carte (70,4%) şi 
femeile ştiutoare de carte (31%), iar Banatul reprezenta zona cu procentul cel mai 


ridicat de bărbaţi şi femei ştiutori de carte (80,1%, respectiv 61,4%)7. 





'5 Ibidem, p. 267. 
9 Ibidem, p. 327. 
* Ibidem, p. 421. 
” Ibidem, p. 466. 
” Enciclopedia României, vol. L, pp. 142-143 


Judeţele cu cele mai ridicate procente de ştiutori de carte (peste 80%) 
sunt din Transilvania, unde alături de Brasov (86,95) şi Sibiu (85,2%) descoperim 
judeţe cu o minoritate maghiară puternică (Odorhei 85%, Trei Scaune 84,2%, Târnava 
Mare cu 83,7%). Pe de altă parte, printre cele mai slab alfabetizate judeţe regăsim 
Cetatea Albă cu 29,7% ştiutori de carte şi alte judeţe basarabene ce dezvăluie procente 
sub 40% (Bălți, Cahul, Orhei, Soroca şi Tighina). În celelalte provincii, doar Vlaşca în 
Muntenia, Durostorul în Cadrilaterul dobrogean şi Maramureşul erau judeţe unde 
numărul ştiutorilor de carte nu depăşea 40% din totalul locuitorilor acestor judeţe”. 
Situaţia deloc încurajatoare din judeţele basarabene reflecta o mai veche stare de 
lucruri din perioada ţaristă. Politica de rusificare lingvistică şi culturală a afectat doar 
intelectualitatea, pe când marea masă a populaţiei rurale, dezinteresată de ştiinţa de 
carte”, a rămas analfabetă dar, aspect foarte important pentru premisele campaniei de 
alfabetizare şi culturalizare, promovate de statul român după 1918, şi-a păstrat 
identitatea naţională. Istoricul Ştefan Ciobanu remarca în acest sens că : „,...frumoasa 
limbă moldovenească se păstrează intactă numai la sate; ea degenerează în gura 
intelectualilor trecuţi prin cultura rusească. Şi cărţile alcătuite de intelectuali poartă 
aceiaşi pecete a culturii ruseşti şi sunt tipărite cu literă rusă”%. 

După gradul de instrucție, din totalul de 8 213 592 de ştiutori de carte, marea 
majoritate (85,1%) o reprezentau cei care frecventaseră şcoala primară, chiar dacă nu 
absolviseră întreg ciclul. De asemenea, cei cu instrucţie secundară-cu sau fără toate 
clasele terminate —însumau un număr de 705 108 indivizi, dintre care aproape 
jumătate erau femei (337 381).La acest nivel şcolar, consemnăm o tendinţă de 
egalizare între cele două categorii de sex, situaţia fiind mult mai echilibrată decât în 
cazul celor din învățământul primar, unde raportul era de 2 la 1 (4 153 990 bărbaţi, 
faţă de 2 833 821 femei). Un decalaj semnificativ se înregistra şi în cazul celor cu 
studii superioare şi universitare. Astfel numărul de femei din universităţi şi alte şcoli 


superioare reprezenta aproximativ 20% din numărul bărbaţilor absolvenţi sau cursanţi 





” Ibidem, p.144. 

Vezi Ministerul Instrucțiunii, Lege pentru învățământul primar al statului. Bucureşti, 
Editura Carte Românească, 1925, passim. În concluzie, factorii decizionali din învăţământ 
făceau obsevaţia că în timpul administraţiei ţariste populaţia moldovenească de la sate ” era 
indiferentă faţă de şcoală şi a rămas neatinsă de cultura rusă” 

a, Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, Chişinău, 1923, p. 
134. 


ai acestei forme de elitiste de instrucţie. În cifre absolute, dintr-un total de 133 007 
studenţi şi absolvenţi, doar 26 179 erau femei”€. 

O altă direcţie de abordare şi analiză a societăţii româneşti interbelice, reliefată 
de recensământul din 1930, a fost observarea, consemnarea şi clasificarea populaţiei 
României întregite funcție de profesiile exercitate. Țara noastră era clasată pe primul 
loc în Europa, după criteriul populației active în raport cu numărul total de locuitori. 
Din 18 052 000 locuitori, populația activă se ridica la 10 542 000, deci un procent de 
58,4% asigurat în mare parte de mediul rural. În agricultură era antrenată 78,2% din 
populaţia activă a ţării şi 90,4% din populaţia activă din lumea satelor. În industrie 
lucrau 759 100 persoane, în sectorul comercial şi bancar erau 337 400 angajaţi, în 
domeniul transportului, 179 200. Funcţionarii publici, în număr de 485 000, 
constituiau un alt segment reprezentativ, atât prin număr cât şi prin importanţă socială, 
iar în sănătate publică, sport şi divertisment activau 105 400 persoane. Un număr de 
432 300 indivizi au fost trecuţi la alte categorii profesionale sau la nedeclaraţi””. 

* 

Problemele structurale ale societăţii româneşti dintre cele două războaie 
mondiale, carenţele democraţiei parlamentare, politicianismul şi corupția, îşi au 
originea în perioada anterioară şi ţin de modul şi ritmul alert prin care factorii de 
decizie au căutat să implementeze instituţiile de tip occidental într-o ţară cu o 
mentalitate înapoiată, conservatoare şi refractară inovației, cu orice preţ şi în orice 
condiţie... Şi în cele mai multe cazuri, graba cu care se importau/adoptau instituţiile şi 
practicile din ţările civilizate din vest, provoca un evident hiatus între noile 
organisme şi transpunerea practică pe teren a modelelor occidentale. Nevoia de 
recuperare instituţională a impus aşa numita ardere a etapelor şi a determinat un vid 
de adaptabilitate/aplicabilitate, iar mult criticatul mimetism al noii clase politice, risca 
anularea elementelor definitorii ale specificului naţional. Procesul de modernizare şi 
instituționalizare a societăţii româneşti a impus rezolvarea a numeroase probleme, 
printre acestea numărându-se şi chestiunea minorităţilor. Disputa dintre tradiție şi 
modernitate a relevat României, ca de altfel şi altor state din Europa secolului al 
XIX-lea, problema minorităților naţionale. Dacă secolul XIX a fost secolul 
naționalităților, al statelor-naţiune, în acelaşi secol identificăm premisele şi originea 


frământărilor majore ale secolului XX. In cadrul problemei minorităţilor, care se va 





* Ibidem, p.146. 


internaţionaliza şi se va impune ca termen de referinţă al relaţiilor internaţionale odată 
cu Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), chestiunea evreiască a detonat cu mult 
mai devreme armonia socială, politică şi economică a statelor europene”. 

Chestiunea evreiască, termen care s-a impus de timpuriu în discursul politic 
antebelic, a fost determinată de o serie de realităţi indiscutabile, cu care s-a confruntat 
societatea românească din a doua jumătate a secolului XIX. În primul rând trebuie 
consemnată sporirea numerică a evreilor şi implicit la creşterea rolului lor, în plan 
social, datorită calităţii lor de clasă intermediară, determinată de ritmul lent al 
tranziției societății româneşti. Datorită influenţei redutabile a diasporei evreieşti la 
nivelul cancelariilor occidentale şi în virtutea statutului internaţional precar al 
tânărului stat român, au fost posibile o serie de intervenţii ale marilor puteri. Marii 
actori al scenei politice internaţionale, s-au folosit de această problemă ca important 
instrument de persuasiune şi chiar şantaj, în a corela deciziile oamenilor politici 
români funcţie de propriile lor interese”. Un alt aspect de mare rezonanţă în epocă, ce 
a condus la conturarea chestiunii în discuţie, l-a constituit reacția virulentă a 
organismelor internaţionale evreieşti, care au amplificat uneori în mod nejustificat, 
situaţia evreilor din România, dându-i conotaţii „apocaliptice”. 

Apariţia problemei evreieşti în ţara noastră trebuie pusă în ecuaţie, potrivit 
opiniilor exprimate de marea majoritate a istoricilor, cu condiţiile complexe în care s- 
a constituit statul român. Constituţia din 1866 avea să consacre protejarea elementului 
majoritar românesc în raport cu alte etnii, astfel încât s-a ajuns, după opinia unora, la 
discriminare politică pe criterii confesionale. Articolul 7 din Constituţia de la 1866 
nota următorul aspect „Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în 
conformitate cu regulile enunțate prin legile civile. Numai străinii de rit creştin pot 
dobândi calitatea de român.” Prin aceste dispoziţii s-a oficializat chestiunea evreiască 
în România, făcând caduce măsurile mult prea liberale introduse pe timpul domniei 
lui Alexandru loan Cuza, când evreii autohtoni dar şi cei străini, se bucurau de 


i ate Be a 31 s : Ă > : Ș 
drepturi civile“. În lucrarea sa!, Andrei Oişteanu decriptează un soi de discurs 





” Ibidem, p. 154-155. 

*% C. Turliuc, Marile Puteri şi problemele naționalităților în România. 1566-1918, în C. 
Turliuc, D. Vitcu, D. Ivănescu (coord.), Modernizarea şi construcția naţională în România. 
Rolul factorului alogen, laşi, Editura Junimea, 2002, p. 280. 

2 Idem, „Chestiunea evreiască” în viziunea lui P.P. Carp. Anii de început, în C.Turliuc, 
D.Vitcu, D.Ivănescu (coord.), op.cit., p. 228. 

* Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, vol. I, 
Bucureşti, Editura Hasefer, 1998, p. 72. 


înşelător al clasei politice româneşti, referitor la toleranța ancestrală şi proverbială 
românească. El bagatelizează demersul programatic paşoptist, arătând că principiul 
emancipaţiunii israeliților, stipulat de cele două programe revoluţionare din Moldova 
şi Muntenia, au rămas doar vorbe goale, deşi subliniază declaraţia Domnitorului 
Unirii din 1864, în care acesta se exprima în favoarea emancipării graduale”. 
Totodată, A. Oişteanu semnalează intevenţia principelui Carol, care a introdus în 
Mesajul Tronului - adresat Parlamentului în 1868 - câteva referinţe privitoare la 
problema evreiască, pentru încetarea persecuțiilor împotriva evreilor. Reacţia 
domnitorului, venea ca urmare a protestelor cancelariilor occidentale, prilejuite de 
sesizarea unor incidente antievreieşti petrecute la Bârlad, Galaţi şi Călăraşi”. 

Articolul 7 a fost considerat mult prea strict şi contravenea flagrant legislaţiilor 
din vestul şi centrul Europei, fiind pentru multă vreme punctul de referinţă al disputei 
create în jurul chestiunii delicate a emancipării evreilor din România. Pe de o parte, 
clasa politică era conştientă de inegalitatea de start dintre burghezia română în 
formare şi capitalul evreiesc, dublat în cele mai multe cazuri, de un talent economic 
atestat multimilenar. De asemenea, “chestiunea evreiască” s-a radicalizat prin 
intervenţia organismelor internaţionale ale evreilor, în favoarea etnicilor evrei, lipsiţi 
de drepturi politice în România. 

Pentru elita politică românească din a doua jumătate a secolului XIX, articolul 
7 a fost reperul unor măsuri legislative şi administrative, nu atât antievreieşti cât 
profund pro-româneşti, pentru încurajarea şi fortificarea elementului autohton. Ion C. 
Brătianu, într-un discurs rostit în şedinţa Camerei Deputaţilor din 20 iunie 1866, avea 
să explice atitudinea factorilor de decizie ai statului român faţă de evreime: „Evreii au 
devenit o plagă socială pentru România, o plagă socială de care trebuie să scăpăm şi 
asta nu pentru că ei sunt mai înapoiaţi decât noi, căci avem o clasă încă mai înapoiată 
decât dânşii, o pătură socială mai joasă decât evreii, aceştia sunt ţiganii şi noi le-am 
dat drepturi, fără ca ei să se împotrivească contra evreilor, nu voi ridica nici 
consideraţia că sunt mai puţin civilizaţi, ci pur şi simplu aceea a marelui lor număr 
care ameninţă, după cum spune toată lumea, naționalitatea noastră, iar atunci când 
națiunea este ameninţată, ea se apără şi devine, nu intolerantă, ci prevăzătoare. Numai 


măsuri administrative ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii 





*! Cf. Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central 
european, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004. 
” Ibidem, p. 18-19. 


17 


străini să invadeze ţara [...]. Domnilor, dacă a fost ridicată astăzi problema evreiască, 
pricina nu este religia lor, pricina este năvala evreilor proletari, care au devenit o 
plagă pentru ţara noastră”**. Discursul lui 1. C. Brătianu sublinia necesitatea adoptării 
unor măsuri restrictive faţă de evrei dar acestea aveau motivații sociale şi economice 
şi nicidecum religioase sau rasiale“. În 1877, Brătianu declara într-un interviu acordat 
ziarului „Deutsche Zeitung” că: „Intoleranţa religioasă, atât mie cât şi ţerii mele, e 
ceva necunoscut” şi insista asupra faptului că imigranții evrei erau „contravenitori la 
impozite” şi deci „răi cetăţeni". 

Atitudinea politico-juridică a oficialităților statului a fost completată şi 
susținută, indiferent de culoarea politică, de o serie de personalităţi culturale de mare 
notorietate în epocă. Amintim în acest context pe Simion Bărnuţiu, B. P. Haşdeu, 
Vasile Conta şi, evident, pe Mihai Eminescu. Eminescu a considerat că evreii trebuie 
să vorbească româneşte în familie, în sinagogă şi în reuniunile lor confesionale şi 
culturale, pentru a da astfel dovada gratitudinii şi loialității lor faţă de poporul în 
mijlocul căruia locuiau. În articolele sale, face apel la legislaţia germană, care 
impunea folosirea limbii germane de către membrii comunităţii evreieşti”. Tot 
Eminescu observă faptul că emigranții evrei din Imperiul austro-ungar, stabiliți în 
România se declarau supuşi austro-ungari, se puneau sub protecţia diplomatică a 
consulatului Dublei-Monarhii, nu plăteau impozite şi nu aveau nici un fel de obligaţii 
faţă de statul român. Marele poet remarcă sarcastic ipostaza unor “sudiţi cezaro- 
crăieşti”, care nu văzuseră niciodată Austria şi desele tertipuri folosite de aceşti auto- 
declaraţi sudiți, pentru a se sustrage plăţii impozitelor, sau urmăririi instanţelor 
judecătoreşti". În publicistica sa, Eminescu s-a declarat pentru măsuri legislative 
restrictive, în raport cu evreii, norme operate din considerente economice, cu atât mai 
mult cu cât, el făcea o distincţie clară între evreii pământeni şi cei străini, ultimii 
imigraţi nu de mult timp în ţară, ca reacție la măsurile cu caracter antievreiesc din 
Galiţia şi Ucraina“. Eminescu aprecia prima categorie de evrei, deoarece în opinia sa, 


aceasta conţinea elemente utile societăţii româneşti, în timp ce ceilalți nu se ocupau 





% Ibidem, p. 20. 

* Carol Iancu, Evreii din România p. 73. 

% Vezi Gabriel Asandului, A. C. Cuza., Politică şi cultură, laşi, Fides, 2007, p. 114. 

5 Andrei Oişteanu, op. cit., p. 21. 

3 Vezi Mihai Eminescu, Chestiunea evreiască, Antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, 
Bucureşti, Editura Vestala, 1998, p. 10. 

% Ibidem. 

% Gabriel Asandului, op. cit...„p. 115. 


18 


decât cu „traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai”. Din această perioadă 


apare conceptul eminescian de pătură superpusă, evreii fiind identificaţi cu această 
categorie socială parazitară a societăţii româneşti, alături de elemente pseudo- 
burgheze autohtone, considerate, pe drept cuvânt, inactive şi neproductive, din punct 
de vedere economic, bugetivore şi în consecinţă inutile, sub aspect social“. 

Ataşat cercurilor politice conservatoare, Eminescu a fost un ideolog de marcă 
al conservatorismului fiind, ulterior, recuperat doctrinar de naționalismul interbelic?. 
Momentul Eminescu în dezvoltarea şi maturizarea doctrinei conservatoare şi, mai 
apoi, a naţionalismului, este precizat plenar de către profesorul Ilie Bădescu. Acesta 
urmăreşte întreaga evoluţie logic-deductivă a discursului politic eminescian, care 
asigură consistenţă şi coerenţă sistemică sociologiei conservatoare. Ilie Bădescu, un 
adevărat exeget al operei politice şi sociologice eminesciene este de părere că... “Cel 
ce va dori să cunoască ideea conservatoare pe culmea sa de performanţă, va trebui să 
cerceteze cu atenţie sociologia eminesciană”"*. Reevaluarea postulatelor eminesciene, 
a termenilor-cheie lansați de M. Eminescu ( practici uzuriere; pătură superpusă; 
dihotomia dintre fara reală şi țara legală; statutul nostru de periferie; elemente 
parazitare), a intuiţiei eminesciene în planul formulării de teorii “descoperite” mai 
apoi pe alte meridiane (teza “dezvoltării-subdezvoltării” şi teza “partidului politic - 
companie de exploatare”),îl determină pe cititor să subscrie fără rezerve, opiniei 
profesorului Bădescu referitoare la reconsiderarea sociologiei eminesciene în peisajul 
gândirii conservatoare, dar şi din perspectiva influențelor categorice şi definitorii 
pentru anumite curente şi tendinţe din cultura social - politică românească a secolului 
XX. 

Un alt moment de graţie al intuiției eminesciene, îl constituie elaborarea 
concepţiei privind periferialismul. Eminescu iniţiază “seria paradigmatică” a teoriilor 


privind capitalismul periferial, de pe poziţiile doctrinei conservatoare, înaintea lui 


Marx şi Engels. Aceştia analizaseră fenomenul de periferializare şi rolul 





* Ibidem. Vezi şi Mihai Eminescu, op. cit..., p. 6. 

“1 Vezi Corneliu Ciucanu, Mişcarea Legionară în Basarabia, în “Europa XXI”, vol XIII- 
XIV/2004-2005, Românii între ruşi şi sovietici (revistă a Centrului de Istorie şi Civilizație 
Europeană - Filiala laşi a Academiei Române), laşi, Casa Editorială Demiurg, 2007, p. 121. 

* Constantin Papanace, Mihai Eminescu-un mare precursor al legionarismului românesc, 
Colecţia “Biblioteca Verde”, Roma, 1951, passim. Vezi şi Dumitru Murăraşu, Naționalismul 
lui Eminescu, Bucureşti, Editura” Pacifica”, 1994. 

% Ilie Bădescu, Idei politice românești. Doctrine şi teorii. Bucureşti, Editura Mica Valahie, 
2003, p. 50. 





19 


capitalismului parazitar în spaţiul european răsăritean, dar în contextul ideologic al 
socialismului (scrisoarea lui Marx adresată Verei Zasulici la 1881, an devansat de 
observaţiile lui Eminescu, referitoare la aceiaşi chestiune). În acest cadru autorul 
remarcă întâietatea eminesciană în analiza aspectelor ce ţin de economia suburbial- 


Lăă 


periferială. Profesorul Bădescu precizează că tema este prezentă în teoria 
acumulării mondiale a capitalului a lui Marx, dar ea va căpăta acolo numai o tratare 
secundară în relaţie cu capitalismul englez sau olandez, deci în cazul capitalismului 


Lă 


metropolitan...” arătând că, deşi “...teoriile contemporane ale acestui tip de 
capitalism sunt mai dezvoltate (şi au orientări dintre cele mai diverse, de la cele 
neoconservatoare la cele neosocialiste)”, totuşi “...ele se încadrează în aceeaşi serie 
paradigmatică deschisă în sociologie de Eminescu şi acreditată pe linia marxismului 
de C. D. Gherea. Astfel, fără teamă, Eminescu şi Gherea pot fi aşezaţi la originea noii 
serii paradigmatice care, în ciuda diversităţii lăuntrice de formule doctrinare, are drept 
notă comună critica lucidă a capitalismului periferia.” 

Critica modernităţii instrumentată de Eminescu este integrabilă unui larg 
curent european determinat de mutaţiile şi pervertirile survenite în registrul mental 
occidental. Mediul intelectual englez, agasat de atotputernicia capitalului şi pentru 
menţinerea unui set de valori impus în societatea engleză de-a lungul secolelor,. oferă 
o mostră de reacție critică de tip conservator la adresa modernismului şi 
industrializării. Edmond Burke sesizează germenii răului modern în “campania 
novatoare” asumată pe scară largă de societatea britanică. Conservatorismul francez, 
prin reacționarul legitimist Joseph de Maistre, porneşte o veritabilă vendetă împotriva 
ideilor revoluționare de la 1789, dar şi contra curentelor (raţionalism, iluminism, 
francmasonerie), care au pregătit “teroarea”. Totodată, menţionăm impactul operei 
istoricului englez Henry Thomas Bukcle (care făcea o critică dură Revoluţiei franceze 
şi se plia consensual spiritului Junimii) şi a lui John Stuart Mill”, asupra grupării 
Junimiste.Aceasta a preluat şi ideile dezvoltate de evoluţionism, într-un timp în care 
curentul confirmase prin operele lui Hegel, H. Taine, H. Spencer“€. 

Receptată în perioadă ca reală problemă a societății româneşti din a doua 


jumătate a secolului al XIX-lea, chestiunea evreiască a inflamat şi mai mult spiritele 


odată cu lucrările Congresului de pace de la Berlin, când presiunile orchestrate de 





“ Ibidem, p. 5. 
% Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României, Bucureşti, 1925, (Introducere). 
* [lie Bădescu, op. cit. p. 52. 


20 


marile puteri, în favoarea evreilor au pus sub semnul îndoielii confirmarea 
internaţională a independenţei. Intervenţiile diasporei evreieşti nu au făcut decât să 
radicalizeze sentimentele antievreieşti, internaţionalizând o chestiune de ordin intern. 
Transformarea s-a produs, după cum arăta istoricul Gheorghe Platon, prin implicarea 
Alianţei Israelite Universale, societate fondată în 1860 la Paris, cu scopul de a 
promova şi apăra drepturile civile şi libertatea religioasă a evreilor“”. În contextul 
reconsiderării ideilor şi tendinţelor internaționaliste, a internaţionalismului de diversă 
factură, Ilie Bădescu propune o altă perspectivă - decăt cea clasică - ce descrie un nou 
tip de abordare. Noua tendinţă, nu doar că nu exclude relaţia de interdependenţă dintre 
naționalism şi globalism, ba mai mult, identifică raporturile determinant- 
complementare dintre ethosul etno-cultural şi religios pe de o parte şi „rețelele secrete 
internaționale” ale secolelor XIX şi XX, ca societăţi secrete-vehicul ale ideilor 
globaliste şi globalizante, pe de altă parte. Mesajul lui A. Crâmieux, preşedintele 
Alianţei Israelite Universale, fost ministru de Justiţie în guvernul revoluţionar din 
Franţa anului 1848, îndemn trimis coreligionarilor săi, este citat ca argument al primei 
“insurecţii naţional-religioase la scara continentului european, legată incontestabil de 
mişcarea de emancipare a evreilor”"$ 

Participarea armatei române la războiul ruso-turc din 1877, efortul de război, 
operaţiunile militare de succes întreprinse de tânăra oştire română la sud de Dunăre, 
sacrificiile în oameni şi materiale ale României, dădeau speranţe factorilor de decizie 
şi domnitorului Carol I pentru recunoaşterea independenţei statului român. 
Recomandările Congresului de la Berlin privind acordarea cetăţeniei evreilor, au 
declanşat replici dure şi virulente luări de poziţie, din partea oamenilor politici ai 
vremii şi în general din partea opiniei publice, la adresa neloialităţii comunității 
evreieşti faţă de tânărul stat român. O astfel de reacție cvasi-unanimă poate fi 
explicată prin frustrarea resimţită de cercuri largi ale societăţii româneşti, care au 
văzut că efortul de război, jertfele şi victoriile tinerei armate române din războiul 
pentru cucerirea independenţei, sunt puse sub semnul echivocului de către cancelariile 


occidentale, influențate de organizaţii oculte şi cu scopuri obscure. După veacuri de 





Vezi Gabriel Asandului, op. cit..., p. 115. 

*% Considerat un adevărat manifest - program, mesajul lui Crâmieux este preluat din două 
surse. Vezi Mihail Sturdza, Junimea-Societate secretă, în “Ethos”, nr.l, 1973, revistă a 
exilului românesc de la Paris şi Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, vol.I, Bucureşti, 1940, 
apud, Ilie Bădescu, op. cit..., p. 308. 


21 


3 A E : S FIDE a A : 349 
adormire, când, după cum spunea Cioran “România a fost geografie şi nu istorie”, 


armata română obținea primele victorii semnificative şi încă la sud de Dunăre, 
reeditând vremurile istorice şi campaniile lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai 
Viteazul. În ţară s-a creat o veritabilă efuziune patriotică, o atmosferă de mare 
entuziasm şi de legitimă mândrie naţională, dar faptul că ruşii au tratat peste capul 
nostru la San Stefano şi apoi la Berlin, prin cedarea celor trei judeţe basarabene în 
schimbul recunoaşterii Dobrogei ca teritoriu românesc, faptul că Brătianu şi 
Kogălniceanu au făcut anticameră la Berlin şi că independenţa ajunsese instrument de 
şantaj al organizaţiilor internaţionale evreieşti, toate aceste elemente au condus spre 
conturarea unei stări febrile cu accente antievreieşti. Recunoaşterea noului statut 
internaţional al României independente s-a făcut de către Italia în 1879, după 
modificarea articolului 7 din Constituţie referitor la drepturile civile şi politice ale 
minoritarilor, iar de către Germania, Franţa şi Anglia, abia în februarie 1880, după ce 
guvernul român a acceptat condiţiile oneroase de răscumpărare ale căilor ferate de la 
acţionarii iudeo-germani. Atitudinea neloială şi pretenţiile minorităţii evreieşti lansate 
în contextul politico-diplomatic relatat, au declanşat în societatea românească o 
reacţie antiiudaică vehementă. Pornind de la astfel de considerente, au apărut germenii 
antisemitismului doctrinar din spaţiul cultural-politic românesc, fapt care a condus la 
creionarea unei stări de incertitudine şi neîncredere în caracterul just şi echidistant al 
comunităţii internaţionale şi a unei suspiciuni exagerate faţă de străinătate în general. 
Tezele antisemite care se cristalizează în această perioadă sunt argumentate în teren 
de marele exod galiţian, de imigrația masivă a evreilor dinspre Polonia, Rusia şi 
Galiţia austriacă. Astfel, profesorul Bădescu subliniază în studiul său că procesul de 
imigrare a evreilor, suscită în societatea românească scenarii catastrofice şi nu în 
ultimul rând marote şi clişee ale discursului politic. Astfel, odată cu 
internaţionalizarea chestiunii evreieşti, după Congresul de la Berlin, problema în sine 
a căpătat noi conotaţii doctrinare sesizate, dar totodată, exagerate de Carol Iancu, cel 
care apreciază că în această perioadă s-a elaborat „platforma ideologică a 


E zi j Și 50 
antisemitismului românesc” 


„Pe marginea modificării articolului 7 din Constituţia de 
la 1866, oamenii politici au susţinut discursuri aprinse de la tribuna Parlamentului 


României. In acest cadru, consemnăm luările de poziţie ale unor eminenţi oameni de 





” Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Bucureşti, Editura Vremea, 1992, p. 64. 
* Carol Iancu, Les juifs en Roumanie (1919-1938). De l'emancipation ă la marginalisation, 
Paris/Louvain, E. Peeter, 1996, p. 174. 


22 


cultură: poetul Vasile Alecsandri”!, filosoful Vasile Conta“; dezbaterile din presă în 
care au intervenit Mihai Eminescu şi loan Slavici, amândoi denunţând invazia 
evreiască şi respingând modificarea articolului 7%. 

Deşi lamentaţiile comunităţii evreieşti şi ale organismelor internaţionale nu au 
încetat, inventând fel de fel de abuzuri şi depistând —după o evaluare târzie - nu mai 
puţin de 200 de legi de îngrădire a drepturilor etnicilor evrei, aparţinând mai multor 
domenii (economic, militar, juridic)“, totuşi, numărul populaţiei evreieşti a continuat 
să crească mai ales în urma imigrației şi nicidecum pe calea sporului natural“. Dacă 
în 1859 erau în Moldova 118 912 evrei la o populaţie de 1.323. 906 locuitori, la 
sfârşitul secolului, în 1899 numărul lor a crescut la 195 887, în raport cu o populaţie 
de 1.832.106 locuitori”€. Creşterea numărului de evrei în România a fost o realitate de 
necombătut în dezbaterea conexă situaţiei evreilor de la noi. România rămâne în 
conştiinţa evreului galițean sau ucrainean o ţară tentantă, un adevărat Canaan, chiar 
dacă odată descinşi pe plaiurile mioritice se auto-victimizau, considerându-se din 
reflex prigoniţi şi supuşi unui tratament abuziv şi discriminatoriu. 

Dezvoltarea precară a oraşelor româneşti, faptul că minoritarii evrei joacă 
rolul intermediarilor între populaţia rurală şi clienţii de la oraş, va determina o 
anumită percepţie a ţăranului faţă de evreu. Având la bază această percepţie generală 
ŞI în virtutea semnalelor politice clare, legate de lipsa de loialitate a minoritarilor faţă 
de legile ţării şi faţă de națiunea română în general, în societatea românească, aflată la 
început de veac, se conturează un nou val antievreiesc, patronat de personalități de 
prim rang ale culturii române. Vechiul filon ideologic şi publicistic de la jumătatea 
secolului XIX, creionat de atitudinea şi activitatea unor eminenţi oameni politici şi de 
cultură, între care enumerăm pe I. H. Rădulescu, Simion Bărnuţiu, Cezar Bolliac, M. 
Kogălniceanu, V. Alecsandri, B. P. Haşdeu, V. Conta, M. Eminescu, I. Slavici, va fi 
continuat şi adaptat problematicii începutului de secol de către A. C. Popovici, N. 


Iorga, A. C. Cuza, N. C. Paulescu. 





5! s Glasuri din morminte, din cer, Oradea, Tipografia Libertatea, 1928, p. 12-52. 

* Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara, Editura Amarcord, 1996, p. 18; 
Leon Volovici, Ideologia naționalistă şi “problema evreiască”. Eseu despre formele 
antisemitismului intelectual în România anilor 30, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 34. 

* Mihai Eminescu, op. cit..., p. 221-226. Leon Volovici, op. cit...„p. 30. 

5 Carol Iancu, Emanciparea evreilor..., p. 37; Cătălin Turliuc, Organizarea României 
moderne. Statutul naționalităților 1866 — 1918, vol. II, Dilemele convieţuirii, laşi, Junimea, 
2004, p. 214. 

55 Gabriel Asandului, A. C. Cuza. Politică şi cultură, laşi, Editura Fides, 2007, p. 122. 

* Verax (Radu Rosetti), La Roumanie et les juifs,Bucureşti, J. V. Socecu, 1903, p. 55. 


23 


Naționalismul de la începutul secolului XX căuta să compenseze starea de 
înapoiere a populaţiei şi lipsa de coeziune socială, prin identificarea obstinantă cu 
națiunea, a tuturor categoriilor sociale. Respingând aprioric socialismul, considerat 
germen al disoluţiei sociale şi naţionale, motor al revoluțiilor şi anarhismului, 
naţionaliştii erau conservatori şi tradiţionalişti în esenţă, antiliberali în discurs, atâta 
timp cât semnalau laturile negative ale modernismului de tip liberal”. 

Nicolae lorga s-a manifestat de timpuriu ca fire independentă şi hotărâtă. 
Dacă în 1902 colabora la “Epoca”, ziar conservator condus de Nicolae Filipescu, în 
anul 1903, la stăruinţele lui Spiru Haret a intrat în redacţia “Sămănătorului”, fapt ce 
avea să-i marcheze întreaga evoluţie politică şi culturală. Evenimentele din perioada 
martie 1906-martie 1907, au avut un impact hotărâtor asupra personalităţii istoricului. 
La | martie, printr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, a renunţat la cariera 
politică în cadrul Partidului Conservator, pentru ca peste două săptămâni, la 13 martie 
1906, să se plaseze în fruntea studenţilor bucureşteni, la manifestaţia acestora în 
apărarea limbii române. De altfel, originea tulburărilor studenţeşti din martie 1906, 
trebuie căutată în apelul marelui istoric lansat în “Sămănătorul” din 10 martie, prin 
care se cerea boicotarea spectacolelor în limba franceză”. Alături de N. Iorga s-a 
raliat o altă grupare din jurul revistei “Făt Frumos”, avându-l ca exponent pe A. C. 
Cuza. Constituirea Partidului Naționalist Democrat la 23 aprilie 1910 a consemnat 
prima instituţionalizare politică a naţionalismului românesc. Printre membrii 
proeminenţi ai formaţiunii amintim, alături de N. Iorga şi A. C. Cuza, pe Leon 
Cosmovici, Vasile Kogălniceanu, Corneliu Şumuleanu, lon Zelea Codreanu, Ion 
Găvănescu. Înfiinţarea noii formaţiuni politice s-a făcut în cadrul unui congres, 
desfăşurat în sala Opller din Capitală, prezidat de colonelul Manolescu Mladin, fost 
aghiotant al lui Domnitorului Unirii şi mare admirator al lui lorga. Au luat cuvântul la 
această importantă întâlnire A. C. Cuza, Nicolae Iorga, profesorul Ion Zelea Codreanu 


şi avocatul Petre Jecu"”. Oficiosul noii grupării a fost desemnat ziarul “Neamul 





* Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”.Mişcare socială şi organizaţie politică. O 
contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Humanitas, 1999, pp. 75-77 
(ediţia originală, Miinchen, 1986). 

Vezi şi James P. Niessen, Naționalismul românesc: o ideologie a integrării şi a mobilizării, 
în Peter F. Sugar, Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, traducere Radu 
Paraschivescu, Bucureşti, Editura Cartea Veche, 2002, p. 226-227. 

* Mihail Opriţescu, Partidul Naționalist Democrat condus de Nicolae Iorga (1910-1938), 
Bucureşti, 2000, p. 18-19. 
” Ibidem, p. 32-33. 


24 


Românesc”, dar au apărut şi alte ziare locale, între care amintim Ziarul “Unirea” de la 
Iaşi, aflat sub influenţa ideologică a lui A. C. Cuza. În numărul din 19 aprilie 1910 al 
“Neamului Românesc”, s-a publicat proiectul de program al P. N. D. Practic, 
proiectul-program era o reeditare a platformei din 1908, deoarece, înfiinţarea 
formaţiunii politice naţionalist-democrată a fost precedată de Declaraţia de program 
naţionalist - democrat, exprimată în paginile “Neamului Românesc” din 30 ianuarie 
1908. Principalele deziderate constau în revizuirea împroprietăririlor de la 1864, în 
sensul înlăturării celor împroprietăriți pe nedrept; colonizarea pe moşiile statului; 
lichidarea terenurilor împovărate de datorii;desfiinţarea capitaţiei şi reglementarea 
impozitului pe venit; înfiinţarea unor şcoli industriale şi comerciale; eliminarea 
străinilor de la sate; îmbunătăţirea situaţiei cadrelor didactice; modernizarea armatei; 
instituirea monopolului statului pentru vânzarea de alcool; înlăturarea străinilor de la 
licitaţiile de stat; eliminarea evreilor din armată; îngrădirea dreptului de arendare 
pentru evrei; vot universal pentru români“. 

Structura socială a noului partid, reflecta apetenţa diverselor categorii sociale 
pentru mesajul naţionalist-tradiţionalist, de extracție liberal-junimistă, dar avea şi 
evidente accente sămănătoriste, în chestiuni ce ţineau de lumea satului€!. În rândurile 
grupării conduse de N. Iorga şi A. C. Cuza au intrat, cu precădere, funcționari, 
intelectuali rurali (învăţători şi preoţi), negustori, proprietari de pământ, militari în 
rezervă, ţărani şi studenţi. Studenţii au aderat în număr relativ mare la noua 
formaţiune şi datorită faptului că cei doi cofondatori erau profesori universitari, cu un 
solid prestigiu ştiinţific şi de o mare probitate morală. Membrii şi simpatizanţii noii 
grupări proveneau în special din Moldova, Oltenia şi mai puţini din Muntenia, iar ca 
organisme de propagandă, în teritoriu s-au înfiinţat o serie de comitete locale, cu rolul 
de a anima activitatea de partid în judeţe“. Imediat după memorabilul congres de 
constituire a Partidului Naționalist Democrat de la sala Oppler din Bucureşti, a 
început organizarea comitetelor judeţene. Astfel, la 10 mai 1910 se constituie 
organizaţia naţionalist-democrată de la Râmnicu- Vâlcea, condusă de Andrei D. 
Livezeanu, Nicolae Livezeanu şi Nicolae Balotescu, iar la 20 mai 1910, ia fiinţă filiala 
craioveană, în frunte cu generalul Marcu, avocatul George Mil. Demetrescu şi 


ziaristul "Tudor lonescu. Tot în luna mai se înființează organizaţii locale la Iaşi, sub 





% G. Asandului, op. cit., p. 183 - 184. 
“1 Anastasie Iordache, Viaţa politică în România, 1910-1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi 
Enciclopedică, 1972, p. 40. 


25 


conducerea şi îndrumarea lui A. C. Cuza. C. Şumuleanu, I. Găvănescul, iar al Huşi, 
sub autoritatea lui lon Zelea Codreanu, profesor de germană la liceul din localitate. În 
lunile iunie-iulie sunt iniţiate comitete locale, la Râmnicu- Sărat, Prahova, Vlașca, 
Gorj, Botoşani”. 

Demisia guvernului liberal, în decembrie 1910 şi însărcinarea lui P.P. Carp de 
a forma guvernul, va declanşa o activă campanie electorală. Alegerile au fost fixate 
pentru a doua jumătate a lunii februarie 1911. Participarea la primele alegeri 
parlamentare a formaţiunii naţionalist-democrată a constituit un eşec, iar oficiosul 
partidului, prin articolele semnate de marele istoric, denunța abuzurile şi ingerinţele 
suportate de candidaţii naţionalişti şi reclama întregii ţări politicianismul român, care 
luptă împotriva adevăratei democraţii“. 

La următoarele alegeri organizate din noiembrie 1912, N. lorga obţine 
mandatul de deputat, dar ceilalți candidaţi naţionalişti nu au putut intra în Parlament, 
din cauza ostilităţii tradiționale a guvernamentalilor faţă de formațiunea iorghistă. 
Mulţi dintre candidaţii grupării naţionalist-democrate intră în balotaj cu reprezentanţii 
guvernului, dar nu au câştig de cauză, întrucât sistemul de calcul a fost interpretat 
după bunul plac de către oamenii guvernului. După preluarea guvernării de către 
cabinetul I. |. C. Brătianu şi organizarea de alegeri parlamentare, N. Iorga îşi menţine 
mandatul de deputat de Prahova, iar A. C. Cuza obţine 1 274 de voturi pe judeţul Iaşi, 
reuşind să pătrundă în Parlament. Şi în această campanie electorală, candidaţii 
naţionalişti-democraţi au suferit o serie de abuzuri denunţate pe larg în paginile 
„Neamului Românesc”$?. 

Declanşarea conflictului mondial în iulie 1914, i-a găsit pe cei doi exponențţi ai 
naţionalismului democrat în tabăra simpatizanţilor Antantei. Totuşi între cei doi erau 
deosebiri de ordin tactic. N. Iorga a adoptat punctul de vedere al lui Brătianu, 
susținând neutralitatea, iar Cuza a fost adeptul intrării imediate alături de trupele 
Antantei pentru dezrobirea românilor de peste Carpaţi. Aderarea lui A. C. Cuza la 
Federaţia Unionistă, a fost considerată de Iorga drept indisciplină de partid şi trădare 
din partea unui prieten. Mai mult, întrucât Federaţia Unionistă era văzută ca o 
organizaţie care se suprapunea programatic Ligii Culturale, prezidate de marele 


istoric, posibil ca apropierea lui Cuza de Nicolae Filipescu şi Take Ionescu 





“ Gabriel Asandului, op. cit., p.185-186 
“% Mihail Opriţescu, op. cit., pp. 44-46. 
“ Ibidem, p. 55. 


26 


(preşedintele Federaţiei), să fi fost taxată de lorga, drept ingratitudine şi afront 
personal din partea unui amic politic. Apariţia unor astfel de fricțiuni între cei doi 
cofondatori, a slăbit coeziunea partidului, deşi acesta îşi încetase activitatea pe durata 
războiului (pentru a nu afecta solidaritatea naţională prin meschine interese de grup) şi 
a determinat despărțirea politică a celor doi, ruptură care s-a clarificat şi oficializat 
după terminarea războiului. 

Sfârşitul primului război mondial, a consemnat unirea provinciilor istorice cu 
Vechiul Regat. Sacrificiile armatei române, efortul de război susținut de întreaga 
suflare românească, trebuia răsplătit de către Aliaţii învingători cu recunoaşterea 
noilor graniţe ale statului naţional - unitar. Marile puteri au condiționat recunoaşterea 
noilor frontiere ale României Mari de acordarea de drepturi civile şi politice 
minorităților, puse sub controlul Societăţii Naţiunilor, în vederea respectării 
drepturilor acestora, fapt reclamat de premierul român I. |. C. Brătianu drept amestec 
în treburile interne şi atentat la suveranitatea naţională. De altfel, presiunea 
organizaţiilor internaţionale evreieşti pe lângă guvernele marilor puteri, a continuat pe 
toată perioada războiului şi s-a acutizat în condiţiile semnării păcii de la Buftea de 
către guvernul Marghiloman“ dar mai ales în timpul participării delegaţiei României 
la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Petiţiile Uniunii Evreilor Pământeni 
(U.E.P.) şi intervenţiile organismelor internaţionale evreieşti exercitate pentru a 
impune României acordarea de drepturi civile şi politice conaţionalilor, au declanşat o 
reacţie virulentă în societatea românească. La fel ca la 1878-1879, comunitatea 
evreiască, prin organismele puternice ale diasporei sale, a instrumentat un adevărat 
şantaj, punând în cumpănă chestiunea emancipării evreilor, cu problema fundamentală 


a statului naţional unitar. Astfel, confirmarea internaţională a deciziilor de unire de la 





iz, „Neamul Românesc” din 23 noiembrie 1912. 

“*Reţinem Tratatul de Pace dintre România şi Puterile Centrale, de la Buftea, din 7 mai 1918. 
Deşi nu a fost niciodată ratificat, acest tratat conţinea în articolele 27 şi 28 ale capitolului VII, 
intitulat Egalizarea confesiunilor religioase din România, prevederi privind egalitatea cultelor 
minoritare cu cel ortodox (art.27) şi modificarea statutului evreilor. Articolul 27 stipula 
deplina egalitate între cultele român-ortodox, romano-catolic, greco-unit, bulgaro-ortodox, 
protestant, mahomedan şi iudaic, iar articolul 28 consfințea acordarea de drepturi politice şi 
civile tuturor cetăţenilor români, indiferent de apartenenţa religioasă. De asemenea, articolul 
28 propunea şi căile şi metodele concrete de aplicare a egalităţii civile şi politice. Un 
important pas pentru comunitatea evreiască în obținerea drepturilor politice, îl constituia 
faptul că naturalizările individuale erau înlocuite cu cele în bloc şi că naturalizările de drept 
iau locul celor speciale (Alexandru Marghiloman, Note politice. 1897-1924, vol. III, Editura 
Institutului de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti, 1927, p. 576; Carol Iancu, Emanciparea 
evreilor..., p. 197-198. 


27 


Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, temă prioritară a delegaţiei noastre participante la 
Conferinţa Păcii, a fost condiţionată de soluționarea problemei evreieşti. 

Dacă retragerea lui Brătianu de la lucrările Conferinţei de Pace a fost taxată 
drept boicot de marile puteri, venirea la putere a Blocului parlamentar şi a guvernului 
Al. Vaida - Voevod a însemnat o destindere a relaţiilor cu factorii de decizie ai 
Conferinţei Păcii de la Paris, datorită şi semnării tratatului cu Austria la 10 decembrie 
1919, cu tot cu cele două capitole referitoare la chestiunea minorităţilor. Constituţia 
adoptată în martie 1923, la articolul 133, avea să consemneze ratificarea decretelor- 
lege nr. 39002 din 29 decembrie 1918 şi 2085 din 22 mai 1919, care alături de alte 
legi date de guvernul liberal, finalizează procesul de emancipare a evreilor, prin 
acordarea de drepturi politice şi civile depline. 

Pe lângă problemele inerente armonizării legislative a noilor provincii 
integrate, pe lângă problemele sociale şi economice întâmpinate imediat după 
terminarea războiului, România interbelică a urmărit să rezolve şi să depăşească 
procesul dificil de integrare a minorităţilor etnice, a căror pondere depăşea un sfert din 
populaţia ţării. Poate de multe ori acest proces nu a fost susţinut consecvent de factorii 
de decizie ai statului român, poate de multe ori politicile şi strategiile de integrare au 
dat greş, dar trebuie subliniat efortul continuu instituţional de integrare al 
minoritarilor în noul cadru politico-social al României Mari, potrivit concepţiei 
generoase a statului naţional-unitar român. În consecinţă, poziţiile dominante pe care 
minoritarii le ocupau în ansamblul general al economiei româneşti, în special în 
industrie, sistem bancar şi de credit, în cadrul profesiunilor liberale, a determinat 
reacţii ale societăţii româneşti şi în special, în rândurile studențimii amenințate de 
şomaj intelectual, atitudini poate de multe ori prea dure faţă de situaţia dată, dar 
explicabile în contextul acelor ani. Aceste reacţii s-au concentrat, s-au instituționalizat 
într-o puternică mişcare naționalistă, cu o componentă antievreiască evidentă, într-o 
Dreaptă radicală  antipoliticianistă,  antiparlamentară,  antiversailleză dar şi 
antievreiască... 

Creşterea numărului de evrei în România rămâne o constantă indiscutabilă a 
evoluţiei demografice a societăţii româneşti şi un argument în dezbaterea conexă 
situaţiei evreilor de la noi. Cu toate că evreii se auto-victimizau, considerându-se 
prigoniți şi supuşi unui tratament abuziv şi discriminatoriu, în baza datelor statistice 
oferite de recensământului din 1930, numărul etnicilor evrei era de 728 115 la o 


populaţie totală de 18 057 028 locuitori, respectiv 4%. Populaţia evreiască era masată, 


28 


mai cu seamă, în Basarabia (204 858), Moldova (162 268), Crişana şi Maramureş (88 
825), Transilvania (78 626). Dacă la recensământul consemnat mai sus s-au declarat 
728 115 evrei, dintre aceştia, 518 754 vorbeau idiş, un idiom germanic medieval, 
folosit de evreii aşkenaziS5, observaţie ce indică faptul, că marea majoritate a evreilor 
din România era imigrată din Galiţia. 

Ponderea capitalului evreiesc în cadrul economiei naţionale interbelice, 
demonstrează aptitudinile şi talentul special al acestora, în a eluda legile potrivnice şi 
în cele din urmă în a promova şi performa în industrie, comerţ şi în sistemul bancar. 
Studiul lui N. Arcadian este revelator, din perspectiva datelor statistice referitoare la 
proprietatea economică a evreilor. Românii deţineau doar 463 firme individuale 
(15%), cu o putere instalată de 34 190 CP, în timp ce întreprinzătorii evrei erau 
proprietarii a 871 de firme, ce reprezenta28%, cu o putere instalată de 47 890 CP. În 
sectorul bancar, dintr-un capital total înregistrat la nivel naţional de 9 354 590 000 de 
lei, deţinut de cele 920 de bănci existente, în 1939, 6 267 575 300 de lei reprezenta 
capital evreiesc, adică 67%. Românii nu au putut să ofere decât o replică sterilă în faţa 
ofensivei capitalului evreiesc, întrucât ponderea deţinută de capitalul autohton, era 
doar de 1 403 187 600 lei, respectiv 14% din capitalul total existent pe piaţa 
financiar-bancară”!. 

Din punct de vedere economic, Basarabia era cea mai înapoiată provincie 
alipită Vechiului Regat la 1918, cu o agricultură precară şi o industrie anemică, 
insignifiantă, ce deservea cu precădere sectorul agro-alimentar. După cum se va vedea 
pe parcursul demersului nostru, situaţia economică, socială şi etnică dintre Prut şi 
Nistru, a suscitat interesul politic al Dreptei, datorită existenţei aici a unui electorat 
permeabil mesajului naţionalist. Într-un tabel statistic, ce cuprinde situaţia 
întreprinderilor industriale din Basarabia, după naționalitatea şi religia patronatului, 
editat la 1922, ni se dezvăluie imaginea absolut primitivă a fabricilor şi uzinelor 


. A . . . 2 . . A = 
existente peste Prut, în primul deceniu de la unire “. Practic nu funcționa în această 





S Anuarul statistic al României, 1937-1938, Bucureşti, 1939, pp. 58-64. 

S Ibidem, p. 65. 

% N. Arcadian, Protecţia şi încurajarea elementului românesc ca problemă de bază în 
pregătirea şi executarea planului economic, A.E.S., an XXII, nr. 4-6, aprilie-iunie 1939, p. 
259. 

"0 Ibidem, p. 261. 

” Ibidem, p. 261-262; G. Asandului, op. cit., p. 137. 

? Publicat în „Buletinul statistic al României”, editat de Direcţia Generală de Statistică din 
cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului, nr. 8, / 1922, p. 123 


29 


regiune nici o fabrică şi nici o uzină care să-şi merite acest titlu. Marea industrie 
basarabeană se limita la câteva fabrici de săpun, de bere, de bomboane, de macaroane, 
la câteva distilerii şi prese de ulei, la croitori, fierării, mori, prăvălii, tâmplării, ş.a. 
Situaţia etnică şi confesională a patronatului, demonstrează o majoritate debordantă a 
întreprinzătorilor minoritari, în raport cu românii. Din 3 816 de patroni, 2 862 
aparţineau altor etnii decât cea română, iar minoritatea evreiască era cea mai bine 
reprezentată cu un număr de 1609 patroni”. Faptul că majoritatea etnicilor evrei se 
îndrepta spre ocupaţii şi profesiuni liberale, a fost şi rămâne o realitate incontestabilă. 
Situţia patronatului de peste Prut, relatată mai sus, poate fi un argument în plus în 
sprijinul teoriei rolului jucat de evrei în afirmarea şi consolidarea capitalismului, o 
nouă dovadă a spiritului întreprinzător şi a talentului managerial al acestora.Pe de altă 
parte,tot asemenea, se pot explica, frustrările şi resentimentele populaţiei creştine 
majoritare, dar şi interesul Dreptei de a-şi constitui structuri politice în Basarabia, 
unde exista o stare de nemulţumire latentă, exploatabilă în plan politic şi electoral. 
Tabloul statistic de mai sus, subliniază doar întreprinzătorii care făceau afaceri la 
vedere şi figurau în scriptele oficiale ale Camerei de Comerţ şi Industrie sau la 
finanţele locale. Mai exista însă, o categorie nedeclarată, alcătuită din tot soiul de 
intermediari, samsari, cămătari ce specula naivitatea, sărăcia, problemele diverse ale 
țăranilor. Acest aspect arhicunoscut în epocă, este evidenţiat de un caz petrecut în 
1930, în timpul marii crize economice. Raportul informativ al organelor de Siguranţă 
din Soroca, relatează incidentele produse în judeţ din cauza scăderii preţurilor la grâne 
şi a acţiunii intermediarilor de cereale şi a cămătarilor evrei: „...faptul că toate satele 
sunt acoperite de păienjenişul cămătarilor, care profitând de recolta anului în curs, au 
început urmăririle contra debitorilor. Preţurile scăzute la grâne şi lipsa oricărei mişcări 
în comerțul cu cereale, iar pe de altă parte scumpetea produselor de manufactură şi a 
altor mărfuri orăşeneşti, împiedicând aprovizionarea satelor, dau loc la inevitabile 
ciocniri individuale, care ameninţă mâine să devină mişcări de mase cu consecinţe 
inerente unor asemenea stări de lucruri.” 

În acest context subliniem un alt aspect îngrijorător pentru societatea 
românească interbelică. Pe lângă poziţia dominantă pe care evreii o aveau în cadrul 


economiei româneşti, profitând de vacuumul legislativ, dar şi de corupția 





75 Vezi Minorităţi naţionale din România. 1918-1925, coord. loan Scurtu şi Liviu Boar, 


Bucureşti, 1995. p. 242-243. 


30 


funcționarilor publici, observăm, tot în limitele statistice consultate, că minoritatea 
evreiască deţinea o pondere extrem de mare din totalul doctorilor, licenţiaţilor şi 
diplomaților universitari. Anuarul Statistic al României arată că în anul universitar 
1935/1936, dintr-un total de 4.700 de doctori, licenţiaţi şi diplomaţi universitari, 468 
erau evrei, procent ce reprezintă 10%, iar în 1936/1937, dintr-un total de 5.073 de 
absolvenţi, 521 erau evrei, cifră ce reflectă un procent cu mult mai mare de 10%. În 
anul universitar 1933/1934, dintr-un număr total de 29.907 studenţi, 9.981 erau evrei, 
reprezentând 33,3%, respectiv o treime din tineretul universitar. Anul 1934 reprezintă 
maximul de referinţă al prezenţei elementului universitar evreiesc, deoarece după anul 
universitar 1934 s-a înregistrat o scădere a numărului studenţilor evrei, astfel că, în 
1936/1937, dintr-un număr de 25.650 de studenţi, doar 2.141 erau evrei, adică 8,3%. 
Cele mai populate centre universitare cu evrei au fost laşi şi Cernăuţi. O statistică 
întocmită de Em. Vasiliu-Cluj la 1920 indica numărul mare de studenţi de la aceste 
două universităţi. Astfel, la Universitatea din Cernăuţi la Facultatea de Farmacie , în 
semestrul de vară erau 174 de români şi 574 de studenţi evrei, iar la Facultatea de 
Drept — funcţie de religia declarată — erau 237 de ortodocşi (români şi ruteni); 98 
catolici; 26 luterani; 506 mozaici şi 31 studenţi de alte religii/€. La Universitatea 
ieşeană, numărul de studenţi evrei era, de asemenea, considerabil. La Facultatea de 
Medicină: 547 români şi 831 evrei; la Farmacie: 97 români şi 299 evrei; la Facultatea 
de Litere: 351 români şi 100 evrei; la Drept: 1743 români şi 370 evrei, iar la 
Facultatea de Științe: 722 români şi 321 evrei”. Radiografia de mai sus era 
îngrijorătoare pentru oamenii politici cu vederi naţionaliste, deoarece în opinia lor, 
şcoala era un laborator de formare al elitei de mâine a României Mari. În acest sens A. 
C. Cuza şi lon Găvănescu, profesori universitari ieşeni, trăgeau un semnal de alarmă 
asupra compoziţiei etnice şi a sentimentelor patriotice viitoarei clase conducătoare şi 
asupra culturii naţionale a statului naţional-unitar, rod al sacrificiilor seculare a 


poporului român'$. Situaţia etnică a celor două universităţi moldoveneşti explică 





1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare A. N. R. M.), fond 680, inventar. 1, 
dosar. 3457, f. 810-811. Vezi şi Corneliu Ciucanu, op. cit., p. 117-118. 

” Ibidem, p. 264. 

*Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Sibiu, Editura Partidului “Totul pentru 
Țară”, Tipografia Vestemean, 1936, pp.97-100. În cartea sa, Corneliu Codreanu analizează 
problema şcolii româneşti apelând la datele statistice publicate de Em. Vasiliu-Cluj în Situația 
demografică a României. 

7 Ibidem. 

“Ibidem, pp. 102-106. 


31 


geneza curentului naţionalist creştin în mediul studenţesc şi considerentele mişcării, 


; mt aa E Ă 7 
puse sub egida lozincii numerus clausus, din decembrie 1922 i 


Mişcările studenţeşti. A.C. Cuza şi „numerus clausus” 


După primul război mondial, societatea românească s-a confruntat cu o serie 
de probleme, rezultate ale procesului complex de adaptare democratică şi legislativă a 
noilor realităţi teritoriale, sociale, economice şi etnice. Societatea românească greu 
încercată de efortul de război, dar mai ales soldaţii, întorşi de pe front cu o nouă 
conştiinţă de sine, aşteptau cu nerăbdare reformele promise în vara lui 1917%. Scăpată 
de ororile războiului, societatea visa la o nouă Românie în care să nu mai existe abuz, 
corupţie şi politicianism. De asemenea, grupările politice trebuiau să se plieze pe 
noile realităţi, să adreseze mesajul politic unor categorii mai largi ale populaţiei, 
trebuiau să-şi modifice discursul politic să promită lichidarea corupției în 
administraţie, pedepsirea profitorilor de război şi stabilirea răspunderilor*!. 

Aşteptările erau numeroase şi vehement exprimate, mai ales, în rândurile 
tineretului întors de pe front sau intrat, nu de mult timp pe băncile facultăţilor. 
Universitățile din laşi şi Bucureşti aveau să se confrunte cu un un număr record de 
studenţi proveniţi din provinciile alipite în anul 1918. La cea mai veche universitate 
românească, la laşi numărul studenţilor a crescut, ajungând de la 335 în anul 1914%, 
la peste 3.000 în anul universitar 1918-1919%. La Universitatea bucureşteană, în 
decursul a două decenii, numărul de studenţi ac crescut cu peste 600%. Pătrunderea 


în universităţi a mai multor studenţi ce aparţineau minorităţilor naţionale, în special, 





7 Vezi A. C. Cuza Mişcările studenţeşti şi cauzele lor, Bucureşti, Tipografia şi legătoria de 
cărți "Deliormanul”, 1925, passim; idem, Numerus clausus, Bucureşti, Editura Ligii apărării 
Naţional Creştine, 1924, p. 2 şi urm. De referință apreciem şi discursul lui profesorului 
universitar ieşean, rostit de la tribuna Parlamentului şi care argumentează necesitatea aplicării 
principiului numerus clausus în universităţile româneşti, după modelul practicat în Ungaria, 
încă din septembrie 1920 ( Minorităţi naționale din România. 1918-1925. Documente, COord. 
Ioan Scurtu şi Liviu Boar, Bucureşti, 1995, pp. 721-723); G. Asandului, op. cir., p. 137. 

50 Ne referim la modificările Constituţiei din iunie 1917 când s-a statuat votul universal şi s-a 
promis o dreaptă împroprietărire ţăranilor - soldaţi. 

51 5 Alexandru Averescu, Răspunderile, laşi, Editura Ligii poporului,1918 [ediţia a II-a, C. 
Schifirneţ, Bucureşti, 1919, passim; loan Scurtu, Din viața politică a României. Întemeierea 
şi activitatea Partidului Țărănesc, 1918-1926, Editura Litera, Bucureşti, 1975, p. 28. 

* Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi (în continuare D.J.A.N.L.), fond. Universitatea 
Iaşi - Rectorat, dosar. 1003/1922, f. 428. 

% Ibidem, dosar. 893/1918, f. 85. 

* Armin Heinen, op. cit., p. 110. 


32 


celei evreieşti, dar mai ales faptul că în diferite situaţii, aceştia manifestau pe faţă 
simpatiile comuniste, a determinat diverse reacţii la nivelul studenţilor români. 
Activitatea Cercului Studenţilor Basarabeni de la Universitatea ieşeană, asociaţie 
condusă de Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, d-ra Cernăuţeanu, fraţii Derevici, d-ra 


85 « 
3 


Matievici, Ceaico-Ceaicovski „..„ socialistă şi apoi afiliată deschis la Internaționala 


a III-a de la Moscova, a provocat prima ciocnire serioasă cu elementele studenţimii 


56. Alături de documentele existente 


naţionaliste române, reorganizate de C. Codreanu 
în arhiva Universităţii din laşi, fondul “Rectorat”, glisajul spre stânga bolşevică a 
unui segment important al studenţimii de peste Prut, a fost perceput şi clasat de 
organele informative, într-o sinteză a Biroului General de Siguranţă din Basarabia din 
24 noiembrie 1931. Materialul informativ, conceput în urma agitaţiilor naţionaliste de 
pe parcursul anilor 1930 şi 1931, face un scurt istoric al începuturilor mişcării 
naţionaliste la Universitatea ieşeană şi al modului în care a penetrat curentul cuzist 
(Liga Apărării Naţionale Creştine) şi mai apoi Legiunea Arhanghelul Mihail în 
Basarabia. Documentul arată că:”...mişcarea condusă de Dl. Profesor A. C. Cuza 
prinde rădăcini tot mai temeinice în Vechiul Regat şi prin intrarea în mişcarea lui, a 
lui Corneliu Codreanu cu o serie întreagă de colegi de la Universitatea din Iaşi, [fapt 
care] întăreşte simţitor organizaţia şi ea se transformă în 1923 în Liga Apărării”. 
Astfel, Universitățile, dar, în special, facultăţile de drept şi medicină au devenit centre 
de agitaţie naționalistă, antibolşevică”. 

Raportul organelor de Siguranţă subliniază faptul că studenţii naționalişti 
provin, cu precădere, de la Facultatea de Drept şi de la Facultatea de Medicină. 
Reţinem, în acest context, statistica privind apartenenţa regională şi etnică a 
studenţilor de la Facultatea de Medicină din laşi. Dacă pentru anul universitar 1919- 
1920, statistica realizată de Em. Vasiliu-Cluj este relevantă în sensul demonstrării 
faptului că numărul studenţilor evrei depăşea cu mult numărul studenţilor români“”, 


pentru anul universitar 1922-1923, situaţia se prezenta astfel: în anul întâi, din 456 de 





“Lista cu numele liderilor Cercului Studenţilor Basarabeni, consemnată de documentul 
amintit a fost completată conform procesului verbal nr. 51 a şedinţei Senatului Universităţii 
din laşi din 13 decembrie 1919, prin care se validau alegerile Comitetului Cercului 
Studenţilor Basarabeni. Vezi DJANI, fond Rectorat, dosar. 897/1919 , f. 492. 

5 ANRM., fond 680, Inv.1, dos. 3457 (II), £. 672. 

% Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, vol. I, p. 99. Potrivit lucrării Situația demografică 
a României, p. 87-88, autorul consemnează numărul de 546 studenţi medicinişti români, faţă 
de 831 studenți evrei, iar la Facultatea de Farmacie, 97 de studenţi români şi 299 de studenți 
evrei. 


33 


studenţi înscrişi, 342 erau din noile provincii, şi în special din Basarabia şi Bucovina. 
Dintre aceştia, o mare parte erau evrei. În anul doi erau 207 studenţi, din care mai 
mult de jumătate-144-erau din afara Vechiului Regat; în anul al treilea din 266 de 
studenţi, 160 erau din Basarabia şi Bucovina; în anul patru, din cei 49 de studenți, 
doar 8 erau din noile teritorii (din Basarabia); în anul cinci, din cei 75 de studenţi, 22 
erau din Basarabia, unul din Bucovina şi trei din Transilvania“. La Arhivele Statului 
din laşi, fondul Rectorat, în numeroase dosare identificăm o mulţime de cereri de 
recunoaştere şi omologare a studiilor ale unor absolvenţi de învățământ gimnazial din 
Basarabia, Ucraina sau Rusia, în marea majoritate de naţionalitate evreiască. 

În acest context descris de creşterea numerică a studenţilor evrei, a avut loc o 
acutizare a ostilităţii studenţilor români faţă de cei evrei, mulţi dintre ei cu declarate 
simpatii de stânga şi chiar bolşevice. Studenţii români s-au plasat instinctiv la dreapta, 
îmbrățişând ideile naţionaliste şi sub influența unor profesori naţionalişti de la 
Universitatea ieşeană. Totodată, resuscitarea naţionalismului în mediul universitar 
românesc, s-a dovedit a fi în strânsă legătură cu mişcările similare din statele vecine. 
În Ungaria, după răsturnarea regimului Bela Kun, care ameninţase cu bolşevizarea 
țării, în septembrie 1920, a fost adoptat în învățământ principiul „numerus clausus”s”, 
iar în Cehoslovacia ca reacţie la numirea unui rector evreu în fruntea Universităţii din 
Praga, studenţimea pragheză a manifestat zgomotos. Astfel de mişcări apar după 
primul război mondial şi în Austria, Polonia şi Lituania dA 

Disputa dintre studenţii români şi cei evrei s-a radicalizat în cadrul cercurilor 
studenţilor medicinişti. Tensiunile acumulate în sălile de curs, la seminarii şi în sălile 
de disecţie amenințau să declanşeze un conflict deosebit de violent. Scânteia acestui 
conflict între studenţii români şi evrei, a apărut în condiţii cu totul spontane la Cluj, la 
Institutul de Anatomie al Facultăţii de Medicină, în data de 29 noiembrie 1922. 
Disputa a pornit de la aducerea şi expunerea în sala de disecţie a cadavrului unui 


evreu. La vederea acestuia studenţii israeliți s-au revoltat şi au părăsit sala de disecţie, 





“5 DJANI, fond, Rectorat,dosar. 1000/1922, f. 286. 

5 Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Bucureşti, Editura Hasefer, 
1996, p. 96. Vezi şi discursul profesorului A. C. Cuza rostit de la tribuna Parlamentului şi care 
argumentează necesitatea aplicării principiului numerus clausus în universitățile româneşti, 
după modelul practicat în Ungaria, încă din septembrie 1920 ( Minorităţi naționale din 
România. 1918-1925. Documente, coord. loan Scurtu şi Liviu Boar, Bucureşti, 1995, pp. 721- 
723 

% Armin Heinen, op. cit., p. LI. 


34 


solicitând predarea cadavrului comunității locale.”!. Comportamentul sfidător al 
studenţilor evrei a determinat imediat reacția colegilor lor creştini, care au declarat că 
refuză să intre în sala de disecţie fără o reglementare clară privind originea şi 
confesiunea cadavrelor supuse disecției, ca material didactic”?. În acest sens studenţii 
medicinişti au adresat şi un memoriu rectorului I. lacobovici, cerând respectarea 
proporţionalităţii cadavrelor destinate disecţiei”?. Vestea incidentului de la Cluj”, s-a 
răspândit în întreaga ţară stârnind reacţii virulente în rândurile studenţilor români, dar, 
practic, mişcarea studenţească va căpăta amploare şi consistență prin implicarea 
studenţimii ieşene şi a unor cadre universitare de la laşi. Sub impresia evenimentelor 
de la Cluj, în capitala Moldovei, tulburările studenţeşti au demarat la 5 decembrie 
1922, când sediile ziarelor „Opinia” şi „Lumea”, de orientare comunistă, au fost 
devastate şi ziarele arse”. La 6 decembrie, în Sala Paşilor Pierduţi, o adunare a 
studenţilor ieşeni a formulat o serie de cereri adresate Rectoratului”S. Petiţia 
studenţilor prevedea introducerea principiului numerus clausus în universitate, săli de 
disecţie destinate special studenţilor evrei, eliminarea acestora din cămine”. La 
întrunirea studenţească a participat şi rectorul Universităţii care a încercat domolească 
spiritele agitate ale studenţilor”. Deşi disputa a început la Universitatea din Cluj, 
numărul mare al studenţilor evrei de la Universitatea ieşeană, lipsurile materiale, 
spaţiul limitat de cazare, insuficienţa sălilor de curs şi a materialului didactic, au creat 
o stare de nemulţumire în rândurile studenţilor români de la Facultatea de Medicină 
din laşi, unde aceştia au fost sprijiniți şi consiliaţi în acţiunile lor revendicative de 
către profesorul Corneliu Şumuleanu”. De asemenea, aceeaşi situaţie o întâlnim şi la 
celelalte instituţii de învăţământ superior din ţară. 

Mişcarea studenţească apărută la Cluj şi continuată în toate centrele 
universitare ale României Mari, a fost îndrumată, instrumentată şi, ulterior captată de 
formațiunea politică grupată în jurul lui A. C. Cuza şi N. C. Paulescu. De la înălțimea 


catedrei universitare profesorul Cuza, prin intermediul unor studenţi naţionalişti fideli 





di Ibidem, p. 111-112; “Înfrăţirea”, Cluj, an III, nr. 671, 30 noiembrie 1922, p. 2. 
” “Înfrăţirea”, Cluj, an III, nr. 671, 30 noiembrie 1922, p. 2. 

% Ibidem. 

e „Aurora” din 2 decembrie 1922. 

ici “Opinia”, laşi, an XIX, nr. 4662, 8 decembrie 1922, p. 4. 

se „Lumea” din 9 decembrie 1922. 

id, DJANI, fond Rectorat, dosar. 1000/1922, f. 120, 187. 

7 „Lumea” din 9 decembrie 1922. 

” Idem, 10 decembrie 1922. 


35 


ideilor sale, a reuşit să se situeze în fruntea mişcării studenţeşti şi să-i confere chiar o 
titulatură programatică!%, Astfel, tulburările studenţeşti din decembrie 1922, rămân 
cunoscute sub denumirea de mișcarea numerus clausus. 

Independent de influenţa - categorică de altfel - exercitată de A. C. Cuza şi 
Uniunea Naţional - Creştină (în frunte cu profesorul ieşean şi N. C. Paulescu)'! 
asupra mişcării studenţeşti ieşene, reprezentanţii studenţilor din toate centrele 
universitare, s-au întâlnit la 10 decembrie 1922, în aula Facultăţii de Medicină din 
Bucureşti. La a această întrunire studenţească, au participat peste 1.000 de studenți, 
care au dezbătut problematica studenţească şi ultimele evenimente, legate de 
incidentele de la Cluj. În acest cadru, au avut loc discuţii aprinse încheiate cu alegerea 
unui comitet de acţiune şi votarea unei moţiuni. Comitetul de acţiune a fost constituit, 
în special, din studenţii medicinişti: lon Simionescu, Constantin Dănulescu, Titus 
Jipescu, Dumitru Marinescu-Slatina, Titus Cureleanu, Richard Tătaru, Sergiu 
Băcescu, Mircea Constantinescu ua Moţiunea votată în acest cadru, a constituit actul 
de naştere al generaţiei '22 şi, totodată, manifestul-program al mişcării studenţeşti, în 
care se specifica faptul că, revendicările studenţeşti nu se bazează pe considerente 
antisemite, de ordin rasial sau religios, şi că obiectivul principal al mişcării studenţeşti 
era asigurarea întâietăţii elementului românesc în universităţi şi rezolvarea unor 
„probleme de ordin superior cultural naţional”!%5. 

Mişcările studenţeşti din decembrie 1922 şi revendicările explicite în vederea 


aplicării principiului numerus clausus, constituie momentul şi argumentul fondator al 


generației de la 1922, după cum aveau să se definească mai târziu reprezentanţii 














studenţilor, deveniți lideri ai mişcării naţional — creştine din anii 1130. Prin aceste 
mişcări studenţeşti, s-a parcurs o etapă semnificativă în geneza şi evoluţia Dreptei în 
România interbelică. În primul rând s-a creat un profund sentiment de solidaritate 
studenţească, iar evenimentele legate de organizarea studenţimii la nivel naţional, au 
făcut posibil contactul nemijlocit între liderii studenţilor din toate centrele 


universitare. In primul rând, ne referim la întâlnirea lui Corneliu Zelea Codreanu, 





1% Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, vol. I, pp.112-116. 
10! Mircea Muşat, lon Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. I/1, Bucureşti, Editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 144. 
192 Maria Someşan, Mișcarea studențească din 1922, Anuarul Institutului de Istorie Recentă, 
vol. I, 2002, p. 196; G. Asandului, op. cit., p. 147 
103 7. 

Ibidem. 


36 


a cu lon I. Moţa, preşedintele Centrului 


liderul Asociaţiei studenților creştini! 
Studenţesc “Petru Maior” din Cluj, întâlnire, credem noi, determinantă în ecuaţia 
evoluţiei curentului naţional - creştin din perioada interbelică!%. Astfel, în august 
1923, se desfăşoară congresul conducătorilor şi delegaţiilor studenţeşti din România. 
Autoritățile au interzis Congresul, dar lucrările şi dezbaterile se desfăşoară la 
Mănăstirea Cetăţuia, în condiţii de clandestinitate, prezidate de Ion. I. Moţa. Discuţiile 
au urmărit evaluarea situaţiei studenţimii române după aproape un an de activitate 
protestatară şi luarea deciziilor privind organizarea mişcării studenţeşti. Totodată, 
Congresul a declarat ziua de 10 decembrie zi oficială a studenţimii române şi s-a pus 
problema intervențiilor necesare pentru a fi recunoscută de organismele statului şi 
îndeosebi de către Ministerul Instrucțiunii. În acest moment, mişcarea studenţească 
tinde să depăşească limitele unei mişcări sindicale şi să se implice politic. Acum se 
hotărăşte oficial începutul luptei împotriva partidelor politice şi se formează un 
comitet de acţiune alcătuit din Ionel Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă şi Corneliu 
Zelea Codreanu, adică viitorii lideri implicaţi în complotul studenţesc din septembrie 
19231% Fi sunt cei care au primit numele generic de Văcăreşteni, după locul de 
detenţie în care au fost întemnițați de autorităţi, respectiv Mănăstirea Văcăreşti. 

Un alt fapt semnificativ este, de asemenea, modul în care profesorul 
universitar ieşean, A. C. Cuza a reuşit captarea principalilor lideri ai studenţilor. Rolul 
lui A.C. Cuza în continuarea acţiunilor revendicative de pe parcursul anului 1923 şi în 
organizarea a mişcării „numerus clausus”, a fost cu siguranţă hotărâtor. În primul 
rând prin cursurile sale de Economie politică, predate pe parcursul unui sfert de secol, 
profesorul ieşean a propăvăduit încurajarea elementului românesc în toate domeniile, 
dar mai ales în Universitate. Discursurile sale au întreţinut o atmosferă rezistentă a 
studenţilor faţă imixtiunile autorităţilor în viaţa studenţească şi în universitate, faţă de 
presa de stânga şi filosemită, pregătind, astfel, mişcarea de la finele anului 1922. 
Chiar dacă nu s-a implicat direct în declanşarea evenimentelor de la Cluj, A. C. Cuza 


a susținut pe parcurs cauza protestatarilor, cum, de altfel, au făcut şi alți profesori 





'% DJANI, fond Rectorat, dosar 1026/1923, f. 45-47. 

1% Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, vol.I, p. 115. Secondat de Al. Ghica, fostul 
său coleg de la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, Codreanu a plecat la Cluj pentru a lua 
legătura cu liderii mişcării studenţeşti şi pentru a-i recruta/înscrie în noua organizaţie 
naționalistă pe cale de a se constitui (L. A. N. C.). La Cluj întâlneşte Codreanu pe I. Moţa şi 
Corneliu Georgescu, viitorii fondatori ai Legiunii. 

1% Grigore Traian Pop, Mişcarea legionară . Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, 
Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999, pp. 174-182; Armin Heinen, op. cit., p. 114. 


37 


universitari. Aceştia au recunoscut condiţiile precare din învățământul românesc şi 
ascensiunea continuă a elementului evreiesc, pe toate planurile, dar în special în 
mediul universitar!%. Cert este că A. C. Cuza a reuşit pe parcursul anului 1923 
deturnarea mişcării studenţeşti de la obiectivele specifice sindicale, spre obiective 
radical-politice. Argumentaţia profesorului ieşean asupra principiului numerus 
clausus şi insistența cu care l-a propăvăduit, a determinat atragerea unui segment 
important al studenţimii către formațiunea sa politică, înfiinţată chiar în toiul 


turbulenţelor studenţeşti din anul 1923. 


A. C. Cuza şi Liga Apărării Naţionale Creştine (1923-1935) 


Constituirea şi activitatea formaţiunii politice intitulate Liga Apărării 
Naţional-Creştine a depins, indiscutabil, de personalitatea complexă a profesorului 
universitar A. C. Cuza. Acesta s-a născut la 8 noiembrie 1857, la laşi şi era fiul lui 
Constantin Gh. Cuza şi al Sevastiei Coroi, fiica postelnicului Ioniţă Coroi. Tatăl său 
era văr primar cu Domnul Unirii, Alexandru loan Cuza, iar în anul marelui act de la 
24 ianuarie a fost numit, mai întâi judecător, iar la 19 mai 1859, prefect de Ismail, 
probabil şi graţie faptului că făcea parte din familia Domnitorului. În toamna anului 
1859 a fost ales candidat al Curţii de Apel din Iaşi, în locul lui Damaschin Bojincă, ca 
mai apoi, în 1861, să fie numit membru al Curţii de Apel. Din 1863, Constantin Gh. 
Cuza a practicat avocatura în Bucureşti, pe lângă Curtea de Casaţie. Din căsătoria lui 
Constantin cu Sevastia se nasc doi copii, Petru şi Alexandru, care rămân orfani de 
timpuriu, întrucât tatăl moare prematur, în 1866, la vârsta de 48 de ani, iar mama lor 
moare la scurt timp, în anul 18701%. 

Rămas orfan de ambii părinţi la doar 13 ani, tânărul Alexandru face studiile 
primare la laşi, la Institutul privat al lui Anton Frey, pentru ca mai târziu, în 1873, 
unchiul şi epitropul său Panaite Cazimir să hotărască continuarea studiilor nepotului 
său, la Dresda. Marele Mihail Kogălniceanu a avut şi el un rol determinant în 
călăuzirea primilor paşi către înalta învăţătură pentru tânărul Cuza, întrucât la 


recomandarea expresă a acestuia, adresată profesorului Julius Zachller, A. C. Cuza a 





107 A. C. Cuza Mişcările studenţeşti şi cauzele lor, Bucureşti, Tipografia şi legătoria de cărți 
”Deliormanul”, 1925, passim; idem, Numerus clausus, Bucureşti, Editura Ligii apărării 
Naţional Creştine, 1924, p. 2 şi urm; lon Găvănescu, Imperativul momentului istoric, apud 
Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, vol. I, pp. 104-106 

1% Gheorghe Ghibănescu, Cuzeştii,, Bucureşti, 1912, p. 150-151. 


38 


Inconjurat cu toată atenţia 


fost declarat admis la Institutul Krause din Dresda 
pedagogică de către profesorul Albert Meesner, A. C. Cuza studiază cu pasiune 
literatura germană şi greaca veche!!0. Timpul petrecut în oraşul german, atmosfera 
propice studiului şi grija aproape părintească arătată de profesorii, săi sunt elemente 
definitorii, cu un caracter cvasi-iniţiatic în procesul de educare şi formare a 
personalităţii lui A. C. Cuza. Într-un interviu acordat fostului său student şi fidel 
admirator, ziaristul Alexandru Cusin, Profesorul avea să declare cu nostalgie, peste 
ani, că mediul cultural german şi-a pus hotărâtor amprenta asupra sa şi că “timpul 
petrecut la Dresda, a fost cel mai fecund” sub aspectul conduitei intelectuale şi 


111. În 1877, la Paris, Alexandru îşi dă bacalaureatul, obținând licenţa în litere 


morale 
şi filosofie în 1881, după care se înscrie la Facultatea de Științe Juridice de la Paris. În 
perioada 1882-1886, A. C. Cuza a studiat la Facultatea de Drept de la Bruxelles, unde 
îşi dă doctoratul în ştiinţe politice şi administrative (27 iulie 1882), iar în 29 ianuarie 
1886, obţine şi titlul de doctor în drepti!?. 

Revenit în ţară va fi ales ajutor de primar, în 1890 şi deputat de către 
Colegiului al II-lea, din partea facțiunii “Tinerilor Conservatori” pe perioada 1892- 
1895. Integrat în cercul junimiştilor, A. C. Cuza cunoaşte pe Eminescu, Creangă şi pe 
Miron Pompiliu. Deşi un apropiat al mediilor politice conservatoare de la Iaşi, A. C. 
Cuza a parcurs şi o etapă socialistă în devenirea sa politică şi literară. Prieten cu 
socialiştii Vasile Gh. Morţun şi Constantin Mille, încă din timpul studenţiei derulate 
în capitala Belgiei, tânărul Cuza este introdus în anturajul literar al revistei 
“Contemporanul”, considerată în epocă tribuna oficială a ideilor democratice şi 
socialiste. În mai 1885 îşi face debutul literar cu poezia Ideal, în prestigioasa revistă 
“Convorbiri literare”!!5. Ca membru al Junimii politice dar şi a celei literare, A. C. 
Cuza a găsit spaţiu de exprimare în paginile revistei “Convorbiri literare”. A publicat 
poezii, epigrame, studii şi articole politico-economice, iar în perioada 1902-1905 a 
fost cooptat în comitetul de redacție al revistei, alături de P. P. Negulescu, Grigore 
Antipa, Dimitrie Onciu, C. Rădulescu-Motru, P. Missir, Al. Philippide, Simion 


Mehedinţi, Ludovic Mrazec!!*. A. C. Cuza s-a opus iniţiativei exprimate de Iacob 





1% “Porunca Vremii”, Bucureşti, an V, Nr. 417 din 8 iunie 1936, p. 45. 

11 Grigore V. Coban, Fenomenul A. C. Cuza, laşi, 1939,p.9. 

"1 “Porunca Vremii”, Bucureşti, an V, nr 417, p. 49. 

cu E 6 Cuza, Memoriu asupra lucrărilor, laşi, 1900, p. 4. 

115 Vezi poezia Ideal, în “Convorbiri literare”, Bucureşti, an XIX, nr. 2 din 1 mai 1885. 
'1* Gabriel Asandului, op. cit., p.78. 


39 


Negruzzi de a transfera revista “Convorbiri literare” de la Iaşi în Capitală. Disputa 
este tranşată prin intervenţia liderului junimist P. P. Carp, care a menţionat dreptul lui 
Negruzzi de a dispune de soarta revistei întrucât aceasta era proprietatea sa. Din 
această neînţelegere,Cuza reţine îndemnul lui Carp de a se fonda în laşi o nouă 
publicaţie, care să menţină linia ideologică şi ţinuta literară junimistă. În consecinţă 
peste câţiva ani, în 8 octombrie 1889, va apărea primul număr al revistei “Era Nouă”, 
graţie unui comitet de iniţiativă format din A. C. Cuza, Petre Missir, N. Volenti!!5. 
Sub acest aspect, remarcăm încă o dată dinamismul dovedit de A. C. Cuza în a lansa 
proiecte publicistice şi a contribui cu perseverenţă şi talent la reuşita acestora. Astfel, 
în vara anului 1895, integrat fiind formaţiunii conservatoare, tânărul Cuza a înfiinţat 
ziarul “Vocea laşilor”,în perspectiva alegerilor parlamentare din toamna aceluiaşi 
ai Ls: 

Anul 1895 coincide şi cu îndepărtarea lui A. C. Cuza de gruparea 
conservatoare, fapt ce va avea consecinţe şi sub aspectul colaborării acestuia cu 
revista “Convorbiri literare”, care l-a publicat din ce în ce mai rar. Odată cu 
publicarea unor articole cu un explicit caracter antiiudaic în ziarul “România jună”, în 
paginile căruia se regăseau nume prestigioase ale culturi române ca Alexandru 
Vlahuţă, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densuşianu, Simion Mehedinţi, P. Dragomirescu, 
începe aventura naționalistă a lui A. C. Cuza. Deşi taxată de unii drept un capriciu 
dialectic, noua orientare avea să-l definească doctrinar toată viaţa şi să-i marcheze 
implacabil întreaga carieră politică!!7. Datorită educaţiei primite în Germania şi 


Franţa, A. C. Cuza a cunoscut de timpuriu frământarea de idei specifică sfârşitului de 


secol XIX şi a achiesat rând pe rând la socialism şi mai apoi la naționalism. Eugen 





115 A. C. Cuza, Amintiri de la Junimea din Iaşi, în “Convorbiri literare”, Bucureşti, anul LXX, 
nr.5-7, 1937, p. 29-40. 
'19 Ibidem, p. 38. 
"7 Opţiunea naţionalist-creştină a lui A. C. Cuza a fost criticată din cauza etapei socialiste şi 
atee parcursă de către acesta la începutul carierei sale publicistice şi politice din anii 
deceniului nouă ai secolului XIX. Contemporanii îi reproşau amiciţia strânsă cu socialiştii din 
perioada studiilor de la Bruxelles şi articolele şi monologuri sociale de stânga publicate în 
“Contemporanul”. Adaptarea doctrinară de mai târziu a creştinismului şi a Evangheliilor 
pentru combaterea iudaismului, a Thorei şi a Talmudului, a creat confuzie printre cei care l-au 
cunoscut şi citit în tinereţe în ipostaza de ateu convins. A rămas emblematic ciclul de 
epigrame dedicat părintelui Damaschin, în care vituperează cu talent şi ironie defectele 
slujitorilor Bisericii: 
“Damaschin sătul la Athos de-a bea vutcă cu stafide 

O pornit în fuga mare cocoţat pe un biet măgariu; 

Îi şoptise egumenul că-n Moldova se deschide 

Facultatea de Cotnariu” (““Contemporanul”, Bucureşti, an II, 1982-1983, p. 15. 


40 


Weber observa că A. C. Cuza a început prin a fi ateu şi socialist, evoluând ulterior 
„către un naționalism conservator, populist, tradiționalist, ostil liberalismului 
economic şi democraţiei”!!5. Deşi semnat sub pseudonim, primul său articol a apărut 
în decembrie 1899 şi s-a intitulat Chestia evreiască. Acest articol avea să-l lanseze pe 
o nouă orbită ideologică, una mai radicală, care impunea un angajament social-politic 
mult mai potrivit temperamentului său vulcanic şi talentului oratoric de excepţie. El a 
preluat şi continuat tezele gânditorilor naţionalişti ai secolului al XIX-lea - Dionisie 
Pop Marțian, P. S. Aurelian, B. P. Haşdeu şi A. D. Xenopol - teze care argumentau 
încurajarea spiritului întreprinzător românesc, educarea românilor în direcția 
meseriilor şi comerțului, combaterea alcoolismului, considerată adevărată plagă 
socială şi formarea unei burghezii autohtone puternice, capabilă să abordeze cu succes 
concurenţa neloială a agenţilor alogeni ai capitalismului şi chiar să realizeze izolarea 
legislativă a acestora, întrucât blocau ascensiunea elementului autohton.” 

Un alt moment foarte important al carierei politice a lui A. C. Cuza a fost, 
desigur, activitatea sa în Partidul Naționalist Democrat, alături de marele istoric 
Nicolae Iorga. Din cauza deosebirilor de vederi asupra conduitei politice a formaţiunii 
menţionate, dar şi a divergenţelor existente între cei doi privind problema evreiască, 
A. C. Cuza, adeptul unei atitudini mai tranşante, după mai multe tentative de separare 
a părăsit definitiv partidul în 1920. În paginile ziarului “Naţionalistul” din 1 octombrie 
1922 se relatează momentul 7 aprilie 1920, când A. C. Cuza s-a separat politic de N. 
Iorga. După o perioadă de espectativă în care cei doi oameni politici au avut contacte 
sporadice şi au sondat diverse alternative politice ( profesorul ieşean a contribuit la 
naşterea Ligii Poporului), facțiunea de la Iaşi l-ar fi proclamat preşedinte al partidului 
pe A. C. Cuza şi l-ar fi exclus pe marele istoric!% 

După cum consemnam mai sus, înfiinţarea Ligii Poporului în aprilie 1918, l-a 
găsit pe A. C. Cuza printre membrii fondatori alături de Alexandru Averescu, 
Constantin Argetoianu, Matei Cantacuzino şi Grigore Filipescu, dar micile fricțiuni 
dintre profesorul ieşean şi Argetoianu, ca şi lipsa de atitudine politică a generalului, l- 
au îndepărtat destul de repede de această formaţiune foarte populară, dealtfel, după 


terminarea războiului. 





'5 Hans Rogger, Eugen Weber (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1995, p. 391. 

119 bidem. 

120 Vezi “Naţionalistul”, Iaşi, an IX, nr. 7 din 1 octombrie 1922. 


41 


Încă din timpul luptei politice alături de reputatul istoric N. Iorga, în jurul lui 
A. C. Cuza se formează un nucleu de intelectuali cu vederi naţionaliste şi cu reale 
calități propagandistice. Amintim, în acest cadru, pe profesorul de la Facultatea de 
Medicină, Corneliu Şumuleanu, pe profesorul de Etică şi Pedagogie, lon Găvănescul, 
pe profesorul de germană de la Huşi, lon Zelea Codreanu, pe inginerul Bejan, 
arhitectul-şef al oraşului Iaşi. După ruptura politică dintre cei N. Iorga şi A. C. Cuza, 
gruparea de la Iaşi coordonată de A. C. Cuza, a urmat linia politică relevată de acesta 
din urmă şi au înfiinţat Partidului Naționalist Democrat - Creştin?! Totuşi, gruparea 
naționalistă democrat-creştină era o organizaţie mai mult regională, cu simpatizanți 
doar din laşi şi alte oraşe şi târguri ale Moldovei. Pentru a da o altă dimensiune 
programului său politic naţionalist-creştin, în ianuarie 1922, împreună cu profesorul 


122 


N. C. Paulescu, Cuza a pus bazele Uniunii Naţional-Creştine “. Programul noii 


grupări, organizate la nivel naţional, prevedea "lupta cu toate mijloacele legale pentru 


sprijinirea intereselor economice, politice şi culturale ale românilor”? 


şi denunța 
marea eroare a guvernanţilor cu privire la acordarea de drepturi cetăţeneşti populaţiei 
evreieşti. Totodată, se sublinia că simpla împroprietărire fără acordarea mijloacelor de 
muncă a pământului şi fără o bază sigură de desfacere a produselor favorizează 
specula intermediarilor evrei. De asemenea, se menţiona faptul că votul universal 
foloseşte numai evreilor şi că această problemă extrem de importantă pentru România 
( problema evreiască) se putea rezolva doar prin expulzarea israeliților din ţară'%. În 
fruntea Comitetului de conducere al Uniuniise aflau: A.C. Cuza, N. C. Paulescu, Ion. 
Z. Codreanu, C. Şumuleanu, Alex. Naum şi principesa Constanţa Ghica (mama lui 
Grigore şi Alexandru, colegi ai lui Corneliu Zelea Codreanu la Liceul Militar de la 
Mănăstirea Dealu şi mai apoi la Facultatea de Drept din laşi). Se observă că în 
Comitetul respectiv apar toţi prietenii politici ai lui A. C. Cuza, foşti partizani ai 
acestuia din perioada coabitării politice alături de N. lorga!%. 

Peste câteva luni, în aprilie 1922 s-a lansat organul de presă al Uniunii 
Naţional Creştine. Oficiosul de partid purta titlul de „Apărarea Naţională”, fiind 


principalul ziar al naţionalismului-creştin şi prima publicaţie din România care a avut 





"2! Mircea Muşat, lon Ardeleanu, Viaţa politică în România 1918-1921, Editura Politică, 
1971, p. 270. 

LA “Apărarea naţională”, Bucureşti, an I, nr. 1, 1 aprilie 1922, p. 1; 

13 Ibidem. 

1 Ibidem. Vezi şi Jean Ancel, Contribuţii la istoria României, vol./1, Editura Hasefer, 
Bucureşti, 2001, p. 24. 


42 


pe frontispiciu svastica. Finanţarea ziarului era asigurată de N. C. Paulescu, 
copreşedinte al formaţiunii naţional-creştine!?6. 

Gruparea politică condusă de A. C. Cuza avea şi o componentă studenţească 
redutabilă. Odată cu mişcările studenţeşti naţionaliste, apărute la Universitatea ieşeană 
pentru a contracara organizaţiile comuniste, mai mult sau mai puţin camuflate sub 
forma unor asociaţii studenţeşti, în prim - planul acţiunilor studenţeşti, se va situa 


studentul de la Facultatea de Drept, Corneliu Zelea Codreanu!” 


„A. C. Cuza era naşul 
de botez al lui Corneliu, fiul profesorului lon Zelea Codreanu, vechi combatant 
naţionalist din parioada mariajului politic dintre lorga şi Cuza. Corneliu Zelea 
Codreanu a constituit iniţial Cercul studenţeasc "Ştefan Vodă”, apoi devenise 
preşedintele Societăţii Studenţilor în Drept, iar mai târziu, la 20 mai 1922, cu scopul 
de a fortifica mişcarea naționalistă, discipolul lui A. C. Cuza, Corneliu Zelea 
Codreanu, a pus bazele Asociației Studenţilor Creştini. Noua organizaţie îşi propunea 
să-i adune pe toţi studenţii care manifestau o atitudine naționalistă, antibolşevică. În 
activitatea sa de organizare a studenţilor, Codreanu a fost, sprijinit şi îndrumat de 
către Cuza şi Şumuleanu care, de pe poziţia lor de profesori universitari, puteau 
acorda girul moral-patriotic tuturor manifestărilor derulate în cadrul acestor asociaţii 
studenţeşti'%. După spusele lui Codreanu, după o scurtă perioadă de timp, toată 
activitatea studenţească va gravita în jurul noii societăţi, care s-a impus prin dinamism 
şi consecvență naționalistă în faşa vechii structuri a Centrului Studenţesc Iaşi. 
Conducere Centrului Studenţesc laşi era, de altfel, monopolizată de un grupuscul 
compus din studenţi cu vederi de stânga (Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, Mihail şi 
Ipolit Derevici), susținuți de Rectorat”. 

În condiţiile anului 1923, după declanşarea mişcărilor studenţeşti sub lozinca 
numerus clausus şi în strânsă conexiune cu dezbaterile Adunării Constituante de la 
Bucureşti, unde se discuta acordarea de drepturi politice lărgite minorităţii evreieşti, 
A. C Cuza a hotărât înfiinţarea unei noi formaţiuni politice, care să creeze cadrul 
general de exprimare a tuturor asociaţiilor şi grupărilor naţionaliste. Constituită la 4 
martie 1923, Liga Apărării Naţionale Creştine îşi datorează existenţa şi doctrina, 


discursului naționalist şi notorietății politice a lui A. C. Cuza şi sprijinului politic 





1% Vezi G. Asandului, op. cit., p. 190-191. 

'% Ibidem, p. 191. 

'7 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. 11, p. 144-145. 
12 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. |, p. 49 şi urm. 

'% Ibidem, p. 60-61. 


43 


substanţial acordat de o serie de personalităţi universitare (Corneliu Şumuleanu, lon 
Găvănescul, Traian Brăileanu, N. C. Paulescu, lon Cătuneanu). Înfiinţarea propriu- 
zisă a parcurs mai multe etape. Într-o primă fază, în cadrul unui serviciu religios 
desfăşurat la Mitropolie s-au sfinţit 70 de steaguri ale noii formaţiuni în faţa unei 


130. A doua fază s-a 


asistenţe formate din 10 000 de oameni veniţi din toată Moldova 
derulat la Universitatea din laşi unde, cu prilejul cinstirii memoriei unor mari 
personalități culturale (Simion Bărnuţiu, M. Kogălniceanu), în aula Universităţii, a 
avut loc şedinţa solemnă de constituire a Ligii”. A treia fază s-a petrecut în sala 
Bejan, când adunarea prezidată de generalul în rezervă lon Tarnovschi, l-a ales 


15. Noua 


preşedinte al noii formaţiuni politice pe profesorul universitar A. C. Cuza 
grupare politică a avut de la început concursul unui segment important al studențimii, 
fapt ce a asigurat un spirit activ, radical. Odată cu sfinţirea celor 70 de steaguri (pe 
fundal negru, chenar tricolor şi zvastică la mijloc), “a aderat la Ligă întreaga 
studenţime naționalistă din Bucovina, Basarabia şi Moldova”!*5. 

Actul constitutiv al Ligii Apărării Naţionale Creştine era, de fapt, un jurământ 
de credinţă faţă de elementele definitorii şi de consistenţă istorică ale naţiunii române 
(Biserică şi Monarhie), faţă de simbolurile distincte ale noii formaţiuni. Organele de 
Siguranţă au urmărit cu interes procesiunea organizată la Catedrala Mitropoliei din 
Iaşi, sfințirea drapelelor şi legământul depus de membrii fondatori: 

“Act de jurământ în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh 

Astăzi, duminică 4 martie 1923, în catedrala Sfintei Mitropolii a Moldovei din 
laşi, asistând la oficierea serviciului divin, a parastasului întru pomenirea ostaşilor 
români căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea naţiei şi pentru libertatea şi unirea 
naţiei româneşti. 

Subsemnaţii profesori şi studenţi ai celor patru Universităţi: laşi, Bucureşti, 


Cluj, Cernăuţi şi cetăţeni delegaţi ai judeţelor României unite, ne-am constituit în Liga 





15 G. Asandului, op. cit., p.191-192. 

'5! Ibidem. 

15 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari... pp. 118-120. Vezi şi nota Serviciului Special 
de Siguranţă din S martie 1923 în Totalitarismul de dreapta în România. Origini, 
manifestări, evoluţie, (coord., loan Scurtu), vol. I, Bucureşti, Institutul Naţional pentru 
Studiul Totalitarismului, 1996, p. 113. 

'5 Totalitarismul de dreapta în România, p.113. Dacă raportul agenţilor de Siguranţă 
vorbeşte de “sfinţirea” a 70 de steaguri şi, deci, înfiinţarea a tot atâtea unităţi judeţene ale L. 
A. N. C., Codreanu în Pentru legionari, indică doar 40 de steaguri. În consecinţi, înclinăm să 
acordăm credit lucrării memorialistice semnate de liderul legionar şi considerăm că raportul 
Siguranţei Generale este uşor exagerat. 


44 


Apărării Naţionale Creştine şi după sfinţirea drapelului am depus acest jurământ în 
faţa altarului. 

Jurăm credinţă sfintei Biserici a lui lisus Christos, pe a cărui învăţătură divină 
se va putea stabili pacea între naţii. 

Jurăm credinţă regelui României, care este întruchiparea dreptului la viaţă a 
naţiei româneşti şi simţământului strămoşesc. 

Jurăm credinţă drapelului Ligii Apărării Naţionale Creştine cu semnul 
zvasticii, care este simbolul străvechii noastre dăinuiri, a voinţei noastre de a ne păstra 
legea fără atingerea naţiei, fără amestec şi pământul, fără împărțirea lui cu nimeni. 

Aşa să ne ajute Dumnezeu!”154 

A. C. Cuza şi L. A. N. C. se impun în peisajul politic de după primul război 
mondial, în prima decadă interbelică, drept vectorii principali ai naţionalismului 
românesc. Oficiosul formaţiunii a rămas ziarul “Apărarea Naţională”, iar programul 
grupării cuziste, denumire atribuită Ligii în epocă, formula teze cu caracter general 
specifice, de- altfel, şi altor grupări politice. Elementul de noutate consta în abordarea 


>>135 


virulentă a “chestiunii evreieşti” ”*, considerată vitală pentru societatea românească şi 


Sa d 3 is a safir A „136 n. sati ca 
de rezolvarea căreia depindea propăşirea şi viitorul statului român * . Principiile de 


99 ce 


bază ale noii formaţiuni vizau: “apărarea regalității şi a monarhiei constituţionale”, 


99 ce 


educaţia naţională şi creştină”, “recunoaşterea ortodoxiei ca principală religie în statul 
român “, “combaterea luptei de clasă” şi “rezolvarea problemei evreieşti”, preconizată 
prin “eliminarea completă şi neîntârziată” a acestora din viaţa politică, socială şi, mai 
cu seamă, economică a ţării. Programul L. A. N. C. prevedea revenirea la articolul 7 
din vechea Constituţie, limitarea locurilor unde se puteau aşeza evreii, numerus 
clausus raportat la toate domeniile de activitate, soluţionarea revendicărilor mişcării 
studenţeşti şi redeschiderea universităţilor”. Liga propunea, totodată, o serie de 


acţiuni ale maselor prin organizare de conferințe la oraşe şi sate, de manifestări 


religioase, culturale şi sportive, înfiinţarea de asociaţii cooperatiste şi bănci rurale, 





' Ibidem; Armin Heinen, op.cit. p.112. Istoricul german confirmă faptul că Liga a “reunit 


profesori şi studenţi ai celor patru universităţi şi delegaţii din 42 de judeţe”; Dana Beldiman, 
Corneliu Beldiman, Dreapta românească. Elemente de organizare militară, în „Arhivele 
totalitarismului”, an VIII, nr. 1-2, 2000, p. 34-35. Autorii expun jurământul depus de membrii 
L. A.N.C.. 

155 Dimitrie P. Pascu, A. C. Cuza, economist şi doctrinar al naţionalismului, Bucureşti, 1937, 
p. 33-34. 

155 Armin Heinen, op. cit., p. 112. 

'37 Ibidem. 


45 


încurajarea înființării de şcoli profesionale de comerţ şi meserii, sprijinirea 
întreprinderilor româneşti prin acţiuni politice şi parlamentare, prin publicaţii, pentru 
“trezirea conştiinţei şi energiilor naţionale-morale şi religioase”15%. 

L.A.N.C. a afişat şi dezvoltat o simbolistică aparte, absolut originală în 
peisajul propagandistic al vremii. O analiză atentă a recuzitei cuziste, ne întăreşte 
convingerea că întregul arsenal de steaguri, icoane, insigne, prapori etala un 
sincretism naţional - religios cu valenţe atât creştine cât şi păgâne. Svastica a fost 
adoptată ca simbol oficial al Ligii în 1923, dar în scrierile doctrinare ale lui A. C. 
Cuza aflăm explicaţii, încă de la 1910, referitoare la vechimea şi conotaţiile magico- 
religioase ale zvasticii pe teritoriul carpato — danubiano - pontic. Interesul 
profesorului ieşean privind zvastica, a devansat în timp adoptarea de către nazişti a 
acestui semn distinctiv. El arăta că semnul zvasticii apare pe patrafirul preoţilor, pe 
acoperământul sfintelor moaşte şi chiar la icoana Maicii Domnului de la Mitropolia 
din laşi. A. C. Cuza arăta că: “Svastica este în legătură cu cultul solar şi apare în acele 
țări în care a trăit rasa pelascică, pe care o găsim la începuturi în țarile noastre” şi că 
este "semnul distinctiv al rasei arice şi în special al ramurei tracilor, din care ne 
tragem prin daci”. Pentru a anula orice eventuală acuzaţie de mimetism sau legătură 
cu naţional-socialismul german, profesorul ieşean preciza că prin vechimea ei pe 
meleagurile noastre “Svastica este, dar, în primul rând a noastră, românească, prin 
descendență din arii, traci şi daci”, iar faptul că L.A.N.C. a adoptat acest simbol, 
subliniază legătura cu trecutul dar şi imperativul păstrării identității naţionale pe 
viitori”. 

Conducerea L.A.N.C. era asigurată de Consiliul Central, Marele Consiliu şi 
Marea Adunare Naţională (organisme la nivel central); de Inspectoratul regional şi 
Adunarea regională (organe ale partidului cu autoritate asupra unităţilor teritoriale 
mari, provincii şi regiuni); organele la nivel judeţean (Preşedintele organizaţiei pe 
judeţ, sprijinit de un Consiliu judeţean şi o Adunare judeţeană); organe comunale 
formate din Preşedinte, Consiliu şi Adunare, toate cu atribuţii locale.!% 

Pentru a răspândi cu succes dezideratele noii formaţiuni politice, liderii şi 


susținătorii Ligii au organizat un adevărat aparat propagandistic, format din ziare şi 





păi că Cuza, Călăuza bunilor români, ed. a III-a, laşi, Institutul de Arte Grafice şi Editură 
“Presa Bună”, 1927, p. 27. 

15 Idem, Învățătura lui lisus, Iudaismul şi teologia creştină, laşi, Editura “Ligii Apărării 
Naţionale Creştine”, 1925, p. 33-34. Vezi şi G. Asandului, op. cit., p. 193. 

'% Idem, Călăuza bunilor români... p. 27. Vezi şi Gabriel Asandului, op.cit., p. 196. 


46 


reviste dar şi un bine pus la punct sistem de distribuţie, în special la sate, unde presa 
ajungea mai greu. În primul rând subliniem activitatea publicistică şi doctrinară a 
ziarului „Apărarea naţională” (Bucureşti), oficiosul central al L.A.N.C., dar 
menţionăm şi alte organe de presă, care au contribuit la afirmarea politică a noii 
grupări naţionaliste: „Naţionalistul” (Iaşi); „Înfrăţirea românească” (Cluj); „Unirea” 
(Craiova); „Deşteaptă-te române” (Ploieşti); „Solidaritatea creştină” (Brăila); „Lupta 
naţională”, „L. A. N. C. - ea”, „Sentinela” (Focşani); „Chemarea” (Botoşani) „Frăția 


Papă 


creştină” (Galaţi); „Strălucitorul” (Constanţa); „Ogorul nostru” (Turnu Severin); 
„Voința poporului” (Arad); ia 

Aşa cum s-a exprimat încă de la constituire, L.A.N.C. se dorea “o tovărăşie 
frăţească, de luptă şi nu de partid”!* şi realiza cadrul politic pentru eventuale 
colaborări sau fuziuni. În ideea consolidării noii formaţiuni, s-au făcut eforturi pentru 
a se apropia de alte grupări cu ideologie apropiată. Marea notorietate politică de care 
se bucura A. C. Cuza, îl recomanda drept liderul cel mai indicat pentru reunirea 
tuturor grupărilor naţionaliste, în cadrul unui organism politic mult mai vizibil în 
peisajul vieţii publice româneşti. Astfel, la 10 septembrie 1925, conducerea L. A. N. 
C. a demarat negocieri cu liderii unor grupări naţionaliste apropiate ca ideologie. La 
18 septembrie 1925 a avut loc fuziunea prin absorbţie dintre L. A. N. C, Acţiunea 
Românească (grup politic transilvănean de tendinţă maurrasiană), Fascia Naţională 


iei Formațiunile care au fuzionat cu 


Română" şi Societăţile Arcăşeşti din Bucovina 
L.A.N.C. avuseseră o existenţă efemeră şi erau slab reprezentate în teritoriu. Întreaga 
activitate se baza pe conferințele şi întrunirile publice organizate de câteva grupuri de 
inițiativă, dar fără prea mare impact asupra opiniei publice. După absorbţia lor, A. C. 
Cuza a fost recunoscut ca preşedinte, iar funcţiile de vicepreşedinţi au fost ocupate de 


prof. dr. Nicolae Paulescu, prof. dr. Corneliu Şumuleanu şi prof. dr. Valer Pop'%. 





al „Apărarea naţională”, Bucureşti, an III, nr. 1, 15 noiembrie 1925, p. 1. Vezi şi G. 
Asandului, op.cit., p.199. 

si “Naţionalistul”, Iaşi,, an XIII, nr.1 din 15 noiembrie 1925. 

'% G. Asandului, op. cit., p. 200. 

1 Cooptarea liderilor arcaşilor bucovineni de către Liga cuzistă şi mai apoi de către Legiune 
este consemnată şi de preotul Ion Dumitrescu-Borşa în lucrarea sa memorialistică Cal troian 
intramuros, Bucureşti, Editura Lucman, p. 42. De altfel, Sebastian Erhan, căpitan de arcaşi 
bucovineni este unul din liderii legionari de frunte ai Mişcării(cf. Petre Pandrea, Jurnal de 
filozofie politică. Memorii penitenciare, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 204. Vezi şi 
Dana Beldiman, Corneliu Beldiman, op. cit., p. 34-35. 

op. cit., p. 33; Gabriel Asandului, op. cit. p.200. 

1% G. Asandului, op. cit., p. 200. Vezi şi Actul de unire, semnat cei 26 de reprezentanţii 
Fasciei, Acţiunii şi ai Ligii, care hotărau”contopirea” Fasciei şi Acţiunii în cadrul L. A. N. C., 


47 


Ca număr de membri, organizare şi distribuţie în teritoriu, Fascia Naţională 
Română a fost cea mai importantă grupare din cele care au fuzionat prin absorbţie cu 
L. A. N. C. Înainte de celebrul marş asupra Romei, fascismul a devenit sursă de 
inspiraţie şi pentru un grup de intelectuali clujeni, care înfiinţează o asociaţie numită 
Movimento nazionale fascista italo-romeno, graţie eforturilor susţinute a Elenei 
Bacaloglu, o ziaristă stabilită în Italia. La sfârşitul anului 1922 s-a constituit F. R. N., 
care a avut iniţial mai multe nume: Liga Naţională sau Salvatorii Patriei. Adepții 
Elenei Bacaloglu au aderat la organizaţia Salvatorii Patriei şi împreună au întemeiat 
Fascia Naţională Română.!“%. Fondatorii formaţiunii erau: dr. D. Pădeanu, ziaristul 
Titus Panaitescu Vifor, maiorul Gh. Băgulescu de la Şcoala de război, Gh. 
Lungulescu, ofiţer în rezervă, Vasile Spătaru, ing. D. Rădulescu!“7. Publicat în 1924, 
programul Fasciei prevedea un standard de viaţă mai ridicat, loialitate faţă de 
Monarhie, expulzarea străinilor intraţi în ţară după 1914, eradicarea corupţiei, măsuri 
de instruire şi înfiinţarea de cooperative agricole pentru creşterea randamentului în 
agricultură!*. Adoptarea modelului italian, bazat pe dinamica autorităţii de stat!%, i-a 
condus pe liderii Fasciei române la concluzii antiparlamentare şi antidemocratice. Ei 
militau pentru desfiinţarea Parlamentului şi instituirea unei dictaturi naţionaliste, din 
cauză că atât forul legislativ, cât şi puterea executivă erau înfeudate grupurilor de 
interese, care au sprijinit obținerea mandatelor şi a majorităţilor şi că întreaga politică 
de partid era substituită intereselor imediate, electorale!*. Fascia N ațională Română a 
avut filiale în mai multe oraşe din ţară: Bucureşti, Timişoara, Arad, Cluj, Focşani, laşi 
şi Câmpulung Moldovenesc şi număra în jur de 1.500 de membri, recrutaţi, mai cu 
seamă dintre studenţi, funcţionari şi militari 5!. 

În 1919 s-a constituit la Cluj organizaţia naționalistă Frăția de cruce, condusă 


de avocaţii Amos Frâncu şi Liviu Ghilezan!S? 


. Tot la începutul deceniului trei s-a 
întemeiat în oraşul de pe Someş „Acţiunea Naţional-Creştină”, din inițiativa 


profesorilor universitari I. Cătuneanu, A. Ciortea, luliu Haţieganu, a avocatului Em. 





sub conducerea profesorului Cuza (Gh. Pop, Caracterul antinaţional şi antipopular al 
activităţii Partidului Naţional Creştin, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 52. 

'% Totalitarismul de dreapta în România... p. 316; Armin Heinen, op. cit., p. 107-108. 

1 G. Asandului, op. cit. „p. 200. 

'% Armin Heinen, op. cit., p. 1008. Vezi şi Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail 
de la mit la realitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 51. 

'* Dragoş Zamfirescu, op. cit., p. 46 

'5 Ibidem. 

'5! Armin Heinen, op. cit., p. 201.G. Asandului, op. cit., p. 201. 

'* Totalitarismul de dreapta în România, pp. 181-185. 


48 


Vasiliu-Cluj şi a unui grup de studenţi în frunte cu Ion Moţa, preşedintele Centrului 


da al 1922, Frăția de Cruce a fuzionat prin absorbţie cu 


Studenţesc “Petru Maior 
Acţiunea Naţional — Creştină. Noua formațiunea încerca să imite într-o formă extrem 
de clară modelul dreptei franceze, statuat doctrinar de contribuţiile lui Ernest Renan, 
Maurice Barr6s, Ch. Maurras, Georges Valois!**. Apropierea “Acţiunii Naţionale” de 
la Cluj de formațiunea cuzistă, a fost sprijinită şi de grupul de studenţi naţionalişti 
clujeni, în frunte cu Ion. I. Moţa. Tânărul lider de la Cluj intră în contact cu 
organizaţiile ieşene şi în special cu profesorul Cuza şi cu şeful studenţilor naţionalişti, 
Corneliu Codreanu, în timpul mişcării numerus clausus. Unii dintre liderii studențimii 
clujene se vor transfera la Universitatea din laşi, pentru a continua activitatea politică 
în noile structuri: L. A. N. C. şi mai târziu Legiunea Arhanghelul Mihail (Corneliu 
Georgescu, lon Banea, lon Eremeiu). 

Apariţia oarecum forţată, evoluţia scurtă şi impactul precar în societatea 
românească a acestor organizaţii, demonstrează că tentativele de imitare a 
formațiunilor de dreapta occidentale au fost sortite eşecului. După marea criză 
economică şi în special după afirmarea naţional-socialismului în Germania, tentaţia de 
a copia modelul german, mai ales, a reapărut. În viaţa politică românească apare chiar 
un Partid Naţional-Socialist, condus de colonelul Ştefan Tătărescu. Fuziunea 
L.A.N.C. cu gruparea politică a lui Octavian Goga, imprimă un nou ritm 
organizaţional, de inspiraţie nazistă Partidului Naționalist Creştin, rezultat în urma 


155 € Za 
. In acest moment se conturează şi 


înţelegerii politice dintre Goga şi A. C. Cuza 
interesul crescând al unor cercuri politice de la Berlin faţă de unele formaţiuni politice 
româneşti 56. 

Evoluţia formaţiunii cuziste în anii “20, se racordează, sub aspectul 
activismului politic, la frământările şi mişcările studenţeşti apărute la Iaşi şi Cluj, 
organizate, mai apoi, de un grup de tineri energici şi foarte hotărâți în frunte Corneliu 
Codreanu, lon I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, lon 
Banea ş. a. Mediatizarea aşa-numitului “complot studenţesc”, soldat cu arestarea şi 


detenţia grupului lui Codreanu la închisoarea Văcăreşti, procesul şi achitarea 


conspiratorilor, a contribuit la creionarea unei aure de erou şi de neîmpăcat luptător 





155 Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari,vol. I, p. 123. 

154 Vezi Guy Hermet, Istoria națiunilor şi a naţionalismelor în Europa, laşi, Institutul 
European, 1997, pp. 157-163 (ediţia originală, Paris, Editions de Seuil, 1996). 

'5 Armin Heinen, op. cit., pp. 102, 228-229. 

'5 Ibidem, pp.234-238. 


49 


naţionalist lui Codreanu, dar s-a realizat, evident, şi un transfer imens de popularitate 
către profesorul A. C. Cuza şi formațiunea sa, recunoscut fiind rolul de mentor şi de 
doctrinar al Profesorului. În această perioadă se ia hotărârea construirii unui cămin 
studenţesc pentru studenţii naţionalişti. Necesarul de cărămizi avea să fie asigurat prin 
muncă voluntară prestată de studenţii organizaţi de Codreanu. Astfel iau ființă 
cărămidăria de la Ungheni şi tabăra de muncă de la grădina doamnei Ghica din 
Copou-laşi, care avea rolul să deservească tabăra de la Ungheni. Supravegheaţi 
îndeaproape de prefectul de poliție Constantin Manciu, provocaţi permanent de 
agenţi, supuşi la tratamente vexatorii (arestări, bătăi, umilinţe), studenţii intră în 
conflict deschis cu Manciu, considerat artizanul tuturor ingerinţelor. Tensiunile dintre 
tineri Şi autorități au declanşat o anchetă a ministrului de Interne, care a confirmat 
abuzurile prefectului şi în consecinţă, se aştepta demiterea lui. Atmosfera a fost însă 
inflamată de decorarea şi numirea onorifică a prefectului drept “Comandor al 
Coroanei” şi avansarea subalternilor săi pentru “merite deosebite”. Conturându-se 
ideea complicităţii guvernului la actele de samavolnicie ale autorităţilor locale ieşene, 
şi mai ales zvonul că Manciu nu va plăti pentru abuzurile sale, în timpul procesului 
studentului Comârzan, constituit în parte vătămată împotiva prefectului, Corneliu 
Codreanu, avocat al acuzării, îl împuşcă pe Manciu pe treptele Tribunalului, în urma 
unei altercaţii verbale violente între cei doi. Incidentul de la Iaşi, contrar aşteptărilor, 
conduce spre creşterea simpatiilor populare la adresa lui Codreanu şi a notorietății 
acestuia şi nicidecum la oprobriul public. Cauzele acestui tragic deznodământ, 
motivațiile complexe expuse de inculpat în timpul procesului, mutat de la Iaşi la 
Focşani şi mai apoi la Turnu Severin (considerat drept un fief electoral al guvernului 
liberal, ar fi trebuit să asigure influențarea judecătorului şi a juraţilor în sensul 
condamnării), amplele demonstraţii de solidaritate cu acuzatul, depoziţiile vehemente 
ale martorilor apărării şi în final achitarea lui Codreanu, toate aceste elemente au 
determinat declanşarea unui puternic val de simpatie pentru mişcarea politică a 
profesorului Cuza, beneficiarul imediat al turbulențelor tinerilor săi adepţi. 

Pe fondul popularității crescânde a lui A. C. Cuza şi a formaţiunii sale în urma 
ultimelor evenimente, în septembrie 1925, după cum am relatat mai sus, are loc 
fuziunea L. A. N. C. cu două grupări naţionaliste cu program şi ideologie 
asemănătoare: Acţiunea Naţională Română şi Fascia Naţională Română. Tot în 
toamna lui 1925, însă, au loc primele fricţiuni între Codreanu şi profesorul Cuza, pe 


fondul unor divergențe privind tactica şi strategia de organizare, funcţionare dar mai 


50 


ales de exprimare şi activitate politică efectivă a Ligii. În esenţă, diferendurile între 
mentor şi discipol, se circumscriu disputei privind locul şi rolul doctrinarului şi 
conferenţiarului în raport cu organizatorul şi activistul. Dacă A. C. Cuza era admirabil 
ca ideolog al mişcării, Codreanu era un excelent organizator de teren. Dacă profesorul 
Cuza dorea afirmarea ideii naţionale în limitele descrise de Constituţia de la 1923 şi în 
cadrul luptei parlamentare, utilizând metodele tradiţionale confirmate de confruntările 
politice antebelice (întruniri publice, conferinţe, constituirea de asociaţii şi societăţi 
cultural-religioase şi sportive, sprijinirea înființării de bănci şi întreprinderi 
româneşti), Codreanu afişa frecvent rezerve privind regimul parlamentar şi era un 
vehement acuzator al carenţelor democraţiei româneşti 5”. El voia o mişcare 
structurată cvasi-cazon, cu o ierarhie bine stabilită şi liber asumată, o mişcare 
rezultată în urma unui proces interior de conştientizare a “pericolelor” ce pândesc 
societatea românească şi, totodată, un curent novator şi regenerator al vechilor virtuţi 
româneşti. Este foarte adevărat că şi instrumentele de propagandă preconizate de A. 
C. Cuza au fost larg utilizate mai târziu de Mişcarea Legionară, cu precădere în anii 
“30 (întruniri publice, presă, conferinţe organizate în special de intelectualii grupaţi în 
cuiburile Grupului “Răzleţi”, sau în cuibul “Axa”, Comerţul Legionar, Cooperativa de 
Consum Legionar, întreprinderea fraţilor Manoilescu de la Şorecani cu personal 
muncitor eminamente legionar ş.a). Diferenţele constau în maniera de abordare a 
acestor probleme. Iniţiativele legionare depăşesc stadiul de proiect şi confirmă, în cele 
mai multe cazuri seriozitatea asumării programului şi finalităţii sociale (construirea 
de şcoli, cantine, sanatorii şi biserici). 

Participarea L. A. N. C. la alegerile parlamentare din 25 mai 1926, a confirmat 
în principiu, existența unui electorat predispus acordării voturilor curentului 
naţionalist-antisemit. Pe întraga ţară, Liga obţine 124 778 de voturi, reprezentând 


4,16% şi zece locuri de deputat'5% 


. Majoritatea voturilor este recoltată din judeţele din 
Moldova, unde s-a făcut simțită propaganda cuzistă şi unde exista o minoritate 
evreiască apreciabilă şi destul de activă, fapt care ar explica frustrările populaţiei 
româneşti şi în replică, receptarea la scară largă a mesajului naţionalist-creştin şi deci 
canalizarea votului spre L. A. N. C. Deşi au fost depuse liste în toate judeţele 


basarabene, în condiţiile existenţei unei comunităţi evreieşti poate mult mai active în 


comerţ, industrie, activităţi bancare decât în Vechiul Regat, aspect care la prima 





157 Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, vol.I, pp. 282-291. 


51 


vedere ar acredita o acută sensibiliazare a populaţiei româneşti la retorica 
antievreiască, totuşi, gruparea cuzistă a obţinut rezultate irelevante. Cauzele 
popularității precare a Ligii, ţineau în primul rând de slaba organizare şi propagandă a 
fihalelor basarabene, dar şi de neglijarea evidentă a activităţii politice din partea 
forurilor conducătoare de la Iaşi. Totodată, minoritatea evreiască mult mai bine 
organizată în societăţi cultural-religioase şi sportive, gen Liga Culturală Evreiască şi 
Maccaby Chişinău, era capabilă de rezistenţă şi chiar contraofensivă la acţiunile de 
propagandă antisemită. Posibil ca în această fază, populaţia să fi fost timorată de unele 
acţiuni de intimidare-provocare orchestrate de minoritarii evrei. Astfel, menţionăm 
tulburările ivite la finele anului 1926, când o delegaţie studenţească din toate centrele 
universitare ia hotărârea să viziteze Basarabia şi Chişinăul la invitaţia expresă a Î. P. 
S: Arhiepiscop Gurie, întrucât la 8 noiembrie acelaşi an se înființase Facultatea de 
Teologie la Chişinău'”. În acest context, după cum informează o notă-sinteză a 
Direcţiei de Poliţie şi Siguranţă, remisă Ministerului Afacerilor Externe, mai mulţi 
tineri evrei, membri ai organizaţiilor amintite, au aşteptat garnitura de tren cu studenți 
în gările de pe traseul Iaşi-Chişinău, proferând injurii la adresa studenţilor naţionalişti. 
Raportul sesizează caracterul periculos, paramilitar al Asociaţiei Maccaby “...care 
sub formă de asociaţie sportivă pregăteşte tineretul evreiesc pentru rezistenţă, agitaţie 
şi chiar luptă împotriva populaţiei creştine” şi că, realmente reprezintă chiar 
“puterea armată a evreilor iar Liga Culturală Evreiască are un caracter conspirativ 
şi că “ascunde idei, planuri şi acţiuni subversive”, fiind implicată în toate acţiunile 
“teroriste şi comuniste care s-au făcut în decurs de nouă ani în această provincie”1%. 
Nota informativă mai arată că: “Atitudinea provocatoare şi agresivă a evreilor se 
datoreşte şi faptului că au fost încurajați chiar de elementele subversive de peste 
Nistru care au găsit un nou prilej de agitaţie”, prezentând ca argument capturarea, la 9 
decembrie 1926, a unui transport de arme şi muniții făcut cu barca peste Nistru, din 
Ucraina sovietică. Armamentul uşor, specific luptelor de stradă şi activităţii în 
clandestinitate (revolvere şi cartuşe), era destinat “elementelor subversive evreieşti 
din Chişinău, care se pregăteau în vederea unor eventuale ciocniri cu studenţii 


anunţaţi a reveni în Chişinău, în ziua de 10 decembrie 1926”19!. 





'5 Ibidem, p. 273. 

15 Arhiva Serviciului Român de Informaţii (A. S. R. 1. ), fond “Diverse”, dosar 8441, f. 238- 
239, în Totalitarismul de dreapta în România..., p 585-586. 

15 Jbidem. 

'6! pidem. 


52 


La Chişinău, după oficierea slujbei religioase şi după dineul oferit de 
mitropolit, delegaţia studenţească a vizitat mai multe instituţii publice din oraş, fiind 
continuu apostrofată de grupuri de evrei, iar la plecare, în gara Chişinău au fost atacați 
şi chiar răniţi 2. Incidentele au continuat pe drumul de întoarcere spre Iaşi. În gara 
Vistierniceni, un alt grup de tineri evrei a tras cu revolverele în vagoanele ocupate de 
studenţi, iar în gara Călăraşi, “oraş eminamente evreiesc”, a izbucnit o adevărată 
încăierare, între un grup de evrei “înarmaţi cu ciomege şi bolovani” şi studenţi care au 
coborât din tren şi au ripostat. Busculada a avut drept urmări spargerea unor geamuri 
ale prăvăliilor — probabil evreieşti — din gara Călăraşi şi rănirea a patru studenţi şi doi 
evrei şi este tratată în nota informativă ca reacţie a studenţilor la “atitudinea 
permanent ostilă a evreilor, de modul cum au fost întâmpinați în Chişinău, unde prima 
dată veniseră în vizită la fraţii lor, indignaţi de atacul de la Vistierniceni, de rănirea 
însăşi a conducătorului lor şi de manifestările provocatoare a evreilor din Călăraşi atât 
la venirea, cât şi la înapoierea lor prin această localitate”. Actele ostile au continuat şi 
după plecarea studenţilor. Minoritarii evrei “cutreierau în grupuri compacte străzile şi 
terorizau pe locuitorii creştini” iar doi învăţători — originari, se pare, din Vechiul 
Regat — au fost apostrofaţi cu lozinca “Jos România” şi cu îndemnul de a pleca “din 
Basarabia cu tot cu Ferdinand al vostru, că altfel vă dăm noi afară”. La Chişinău, 
“evreii s-au dedat la o serie de acte de violenţă contra studenţilor din localitate, pe 
care îi pândeau noaptea pe la răspântiuile străzilor şi chiar în faţa localului Facultăţii de 
Teologie, înarmaţi cu boxuri, cuțite, bastoane etc”1%5. Documentul emis de organele 
informative româneşti arată cu lux de amănunte, atitudinea provocatoare şi violentă a 
unor minoritari evrei, indicând numărul şi numele victimelor, profesia, domiciliul şi 
contextul în care au fost agresaţi. Rigurozitatea cu care este concepută această notă- 
sinteză şi rostul ei propriu-zis (servea Ministerului Afacerilor Străine, pentru o bună 
informare asupra situaţiei, în condiţiile unei puternice campanii externe de 
discreditare a României, în baza unor ridicole dezinformări referitoare la “atrocitățile 
antisemite din Basarabia”), impune o discuţie mai amplă privind atitudinea diasporei 


şi a organizaţiilor evreieşti faţă de evenimentele din decembrie 1926 şi faţă de 





'%bidem, p. 588-589. Altercaţiule din gara Chişinău s-au soldat cu doi răniţi din tabăra 
studenţilor. Printre victime şi Ilie Gârneaţă, şeful delegaţiei, un vechi camarad al lui 
Codreanu, participant la toate agitaţiile studenţeşti de la începutul anilor '20 şi la aşa numitul 
“complot studenţesc”, viitor membru fondator al Legiunii, şi din 1936 comandant al Bunei 
Vestiri, alături de ceilalți “Văcăreşteni”. 

'% Ibidem, p. 592 


53 


pretinsul antisemitism al autorităților române interbelice. Şi în cazul semnalat la 
sfârşitul anului 1926, s-a făcut o intensă propagandă privind antisemitismul, violențele 
şi pogromurile antievreieşti**. La o analiză mai atentă, mediul electoral dintre Prut şi 
Nistru, datorită minorităţii evreieşti bine reprezentate, oferea cadrul propice infiltrării 
şi acţiunii propagandiştilor  naționalişti.  Permeabilitatea societăţii româneşti 
basarabene la infiltrarea discursului antisemit şi existenţa unui orizont de aşteptare 
bine conturat, grefat pe chestiunea evreiască, a suscitat interesul formațiunilor 
radicale de dreapta. Este adevărat că o abordare mai hotărâtă a organizării de filiale în 
judeţele de peste Prut, s-a efectuat după 1930, poate şi din cauza crizei statutarilor, cu 
care s-a confruntat L. A. N. C. în anul 1927.Acesta este momentul în care, o serie de 
personalități ale partidului au fost excluse din Ligă de către A. C. Cuza, sau şi-au dat 
demisia, constituind aşa numita L. A. N. C.- Statutar. Acest grup politic întrunea vechi 
naţionalişti şi tovarăşi de luptă şi de idei ai lui A. C. Cuza: vicepreşedintele L. A. N. 
C., profesorul Corneliu. Şumuleanu, Ion Zelea Codreanu, Valeriu Pop, dr. Haralamb 
Vasiliu, prof. Gh. Cârlan. Cei enumeraţi mai sus au protestat împotriva excluderii 
colegului lor, deputatul de Câmpulung, Paul Iliescu. Printre susținătorii grupului 
protestatar s-au situat de la începutul crizei generalul 1. Macridescu, profesorul Traian 
Brăileanu de la Universitatea din Cernăuţi, Hristache Solomon, profesorul 1. 
Cătuneanu de la Universitatea clujeană'S%5. 

Procentajul obţinut de L. A. N. C. în alegerile din 1926, a fost considerat un 
real succes, dar în loc să-i ambiţioneze pe liderii formaţiunii în activitatea de 
organizare şi propagandă, mai mult i-a demobilizat. Obţinerea mandatelor de deputat, 
a condus la transformarea Ligii într-o formaţiune parlamentară, oarecum împăcată cu 
noile perspective şi cu noile arme politice pe care le oferea parlamentarismul. A. C. 
Cuza a revenit în Parlament, după o absenţă de câţiva ani, regăsindu-şi forţa şi verva 
retorică obişnuită, dar neglijând activitatea organizatorică. Faptul că s-a uitat 
radicalismul iniţial, că s-a renunţat la retorica vehement anti-politicianistă, putea să 
determine, diluarea discursului politic şi în consecinţă o criză de proporții a Ligii, din 
perspectiva pierderii simpatiilor electorale din fiefurile sale politice. Drept dovadă, în 
anul următor, 1927, gruparea avea să înregistreze un vizibil recul electoral prin 


pierderea a peste 50% din sufragiile obţinute în 1926. Dacă în 1926, Liga obținuse 





'% Minorităţi Naţionale în România..., pp. 582-584. 


1% Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, vol. I, pp. 286-290. 


54 


124.778 de voturi, în anul următor s-a reuşit recoltarea a doar 52.481, respectiv 1,9% 
din sufragii !%. 

Faptul că nu s-a reuşit nici măcar atingerea pragului electoral de 2%, a 
accentuat tensiunile din cadrul Ligii. Neînţelegerile din sânul grupării existau demult 
în stare latentă. Liderii partidului aveau opinii diferite în raport cu modul şi mijloacele 
de organizare şi propagandă. A.C. Cuza era omul politic tipic perioadei în care s-a 
format şi educat. Era fidel democraţiei parlamentare şi se pronunţa pentru lupta de 
idei, bazată pe propagandă şi pe agitarea treptată a maselor. Alţi lideri şi reprezentanţi 
ai L. A. N. C., au susţinut necesitatea radicalizării mişcării. Momentul de criză este 
accentuat şi de desprinderea tinerilor “Văcăreşteni”, în frunte cu Corneliu Z. 
Codreanu, care vor constitui, la 24 iunie 1927, Legiunea Arhanghelul Mihail, decisă a 
păstra o poziţie echidistantă în raport cu cele două facţiuni din Ligă. Întemeierea 
Legiunii, consemna distanţarea nucleului dur, studenţesc în frunte cu Corneliu 
Codreanu. Conflictul dintre generaţii, deosebirile de ordin tactic, neimplicarea lui A. 
C. Cuza în problemele organizatorice ale L. A. N. C., au creat o stare de nemulţumire 
şi frustrare, peste care s-au suprapus rezultatele dezastruoase înregistrate la alegerile 
din 1927. Tinerii aderenţi au fost primii care au sesizat carenţele de organizare ale 
profesorului Cuza. Corneliu Zelea Codreanu fusese trimis la studii doctorale în Franţa, 
la Grenoble, unde a aflat din epistolele vechilor camarazi de criza prin care trece L. A. 
N. C. Revenit în ţară, Codreanu a încercat reconcilierea celor două grupări, inițiativă 
eşuată după cum el avea să afirme mai târziu, în cartea Pentru legionari. Modul cum a 
fost primit şi tratat de către A. C. Cuza, i-a întărit convingerea lui Codreanu că, 
sciziunea s-a produs ca urmare a slăbiciunilor lui Cuza, a proastei comunicări dintre 
lderii Ligii, a lipsei coeziunii sufleteşti („lipsa de unitate sufletească”), fundamentală 
pentru existenţa unei organizaţii care era „înconjurată din toate părțile de ochi inamici, 
care încearcă să profite de orice neînțelegere internă”1%8. Aşadar, Codreanu îl acuza pe 
profesorul Cuza de proasta gestionare politică a crizei, fiindcă nu a făcut faţă acestei 


provocări, nu a reuşit să elaboreze un plan de luptă coerent, fiind „incapabil de 





'% Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919-1932, Sibiu, 
Editura şi tiparul Trafft&Drotleff, 1932, tabelul VII. 

'% Gabriel Asandului, op. cit., p. 202. 

1% Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari.., pp. 260-263; idem, Circulări şi manifeste, 
1927-1935, Miinchen, Colecţia „Europa”, 1981, p. 2. 


55 


e î Ș ă îi a i ă 169 
organizare, incapabil de educaţie tehnică şi eroică, incapabil de a conduce forţe” -. 


Tinerii activişti naţionalişti conduşi de Codreanu îi  reproşau profesorului Cuza 
neimplicarea organizatorică şi educaţională, deşi acesta era inegalabil sub aspect 
doctrinar şi ştiinţific. Totodată, ei observau că A. C. Cuza n-a emis „directive în 
materie de acţiune” şi nu a fost destul de abil să „netezească neînțelegerile şi 
nepotrivirile inerente oricărei organizaţii”!”0. Ulterior neînțelegerile de ordin tactic 
ivite în 1927 care au determinat retragerea Văcăreştenilor din Ligă, au evoluat spre 
adversităţi ireconciliabile în următorul deceniu interbelic. În Cărzicica şefului de cuib, 
considerată adevărat catehism al vieţii legionare, Codreanu indica formațiunea cuzistă 
drept principal vinovat de toate ingerinţele şi suferinţele legionarilor!”!. 

Diminuarea influenţei politice a L. A. N. C. şi a profesorului Cuza după 
disoluţiile anului 1927, sunt confirmate şi în plan electoral prin insuccesele 


înregistrate la alegerile generale din 1927 (52 481 voturi, respectiv 1, 90 IT? 


şi la 
alegerile din 1928 (32 273 voturi, adică 1, 14%)175. De exemplu, rezultatele electorale 
obţinute de L. A. N. C. în circumscripțiile basarabene, arată că mesajul naţionalist 
antisemit nu a fost bine receptat de populaţia votantă. Liga a depus liste în cinci 
judeţe, adjudecând procente precare, deşi în trei judeţe a trecut de pragul electoral de 
2%. La o primă analiză a distribuirii voturilor cuziste, în alegerile parlamentare din 
1927, se observă o disproporţie a voturilor acumulate de Ligă în judeţele din nordul şi 
centrul Basarabiei (Bălţi 3 634 şi aproximativ 8%, Orhei 2 797, respectiv 6, 72%, 
Lăpuşna 1,119 adică 2, 16%, Tighina 912 voturi, cu 2,12%), faţă voturile adjudecate 
în sud, la Ismail, judeţ cu o configuraţie etnică amalgamată (389 votanţi şi 1, 10%)174. 
Aceiaşi proporție se păstrează şi în anul electoral următor. Alegerile generale din 
decembrie 1928 reliefează o situaţie relativ bună a L. A. N. C. în judeţele nordice, 
(Orhei cu 4,18% şi Bălţi cu peste 7%), în raport cu scorurile electorale, în scădere, 
realizate în judeţele Tighina (1, 33%) sau Soroca (0,5%), judeţ cu o organizaţie 
cuzistă foarte slabă faţă de filiala naţional-ţărănistă, de exemplu. De altfel, Partidul 


Naţional-Țărănesc a fost principalul beneficiar electoral al alegerilor parlamentare 


din 1928, obținând o majoritate de excepţie în contextul luptelor electorale interbelice. 





'% Idem, Pentru legionari, pp. 257-263. A se consulta îndeosebi subcapitolele Primejdii ce 


pândesc o mișcare politică şi Critica Conducătorului. 
170 v.; 
Ibidem. 
17! 1dem, Cărticica şefului de cuib, Bucureşti, 1933, p. 114. 
172 “Monitorul Oficial”, nr. 153, din 14 iulie 1927. 
115 “Monitorul Oficial”, nr. 283, din 19 decembrie 1928. 


56 


Tot în 1928 are loc defecțiunea organizaţiilor cuziste din Chişinău şi din judeţele 
Lăpuşna şi Cetatea Albă, fapt ce accentuează momentul de criză prin care trecea Liga 
cuzistă. Autorul sciziunii, Nicolae Negru, cel ce aderase la L. A. N. C. cu anumite 
rezerve, după cum arăta nota-sinteză, avea să declare, mai târziu, că oamenii de 
încredere din Basarabia ai profesorului Cuza au îmbrăţişat antisemitismul doar “ca 


x 175 


mijloc de căpătuial În acest sens, N. Negru reconstituie Liga Creştinilor 


Basarabeni sub sloganul: “Jidanii în Palestina, hoţii la puşcărie şi nebunii la 
balamuc”!6. Diferendurile şi sciziunile apar şi în condiţiile în care autoritățile de 
poliție, siguranţă şi jandarmerie urmăresc pas cu pas, mişcarea naționalist-creştină, 
împiedicând-o să-şi susţină activitatea de propagandă şi organizare a filialelor. 
Schimbările politice de anvergură de la începutul anilor '30 (revenirea pe tron 
a lui Carol al II-lea), dar şi marea criză economică, au fost de rău augur pentru L. 
A.N. C., care nu a mai reuşit să obţină rezultatele din 1926. Participarea la alegerile 
parlamentare din 1932 avea să readucă Liga într-o situaţie mai favorabilă pe plan 
electoral şi parlamentar. Liga cuzistă a reuşit să-şi depăşească rezultatele din 1926, 
obţinând 159.107 voturi, adică 5,32%, după ce, în 1931, obținuse doar 113.863, adică 
3,89% din numărul total de voturi!'7. Cu toate aceste succese electorale, L.A.N.C. a 
continuat să fie o formaţiune insignifiantă pe scena politică românească, fără o 


influenţa determinantă în societatea românescă. 





14 “Monitorul Oficial”, nr. 153, din 14 iulie 1927. 

1% Cf. “Scutul Naţional”, Chişinău, nr. 47, din 25 octombrie 1931. 

175 Vezi Actul Constitutiv, Statutele şi Programul Ligii Creștinilor Basarabeni, Chişinău, 
1928. 

17 Marcel Ivan, op. cit., tabelul VII. 


57 


Capitolul IV 


Marea confruntare electorală (decembrie 1937) 


Regimul electoral din România (1918-1938) 


Marea Unire de la 1918, actul sublim al voinţei naționale, a proiectat România 
întregită într-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice, etapă marcată fundamental de 
aplicarea celor două reforme cu profund caracter reparatoriu şi novator totodată. 
Reforma agrară şi introducerea sufragiului universal au determinat modificări 
substanţiale în fizionomia social-politică şi economică a ţării, accelerând ritmul de 
desfăşurare a procesului de modernizare şi dezvoltare a structurilor instituţionale 
democratice ale României interbelice. Atât reforma agrară, care s-a făcut în baza unei 
masive exproprieri, cât mai ales acordarea votului universal au permis intrarea în viaţa 
politică a unor noi segmente sociale, ignorate până atunci, care au erodat temelia 
economică şi politică a marilor proprietari funciari grupaţi, cu precădere, în partidele 
conservatoare. Cele două reforme contribuie esenţial la reconfigurarea vieţii noastre 
social-politice şi produc serioase mutații la nivelul sistemului partidelor politice, 
respectiv, asupra regimului politic dintre cele două războaie mondiale. 

Din perspectiva problematicii abordate, aceea a regimului electoral stabilit în 
România interbelică, se impune recunoaşterea fără echivoc a rolului deosebit de 
important jucat de adoptarea votului universal în cadrul legislaţiei electorale de după 
1918. Ideea votului universal a fost vehiculată insistent şi în perioada precedentă. Din 
aceste consuderente, propunem o scurtă retrospectivă a evoluţiei regimului electoral 
de la făurirea României moderne şi până la constituirea statului naţional-unitar şi, 
evident, o succintă trecere în revistă a principalelor momente ce au afirmat necesitatea 
adoptării votului universal. 

Unirea din 1859 a instaurat o nouă ordine politică în Principatele Române, însă 
noul stat naţional trebuia să parcurgă etape hotărâtoare pe calea unificării şi 
consolidării legislative. Baza juridică internațională era Convenţia de la Paris care fixa 
o organizare separată pentru fiecare dintre cele două ţări, deşi dubla alegere a lui 
Alexandru loan Cuza întrunea o premisă esenţială pentru realizarea unificării totale 
conform programului politic al Adunărilor ad-hoc de la 1857. Pe de altă parte, deşi se 
recunoştea aproape unanim caracterul novator şi generos al Convenţiei, aceasta 
stabilea o serie de norme electorale limitate care, la rândul lor, mențineau 
exlusivismul electoral şi posibilitatea unor reprezantanţe cu majorităţi conservator- 
retrograde covârșitoare. În condiţiile în care puterea legislativă era exercitată de 
Adunări dominate de elemente conservatore ce se opuneau lărgirii dreptului de vot şi 
împroprietăririi, dar şi din cauza numeroaselor fricţiuni şi inadvertenţe între Cuza, 
lberalii-moderaţi şi liberalii-radicali, reformele democratice substanţiale nu s-au putut 
realiza decât după lovitura de stat de la 2 mai 1864. Practic problema agrară şi cea 
electorală erau într-o clară interdependenţă şi au constituit, nu odată, mărul discordiei 
şi baza polemică între principalele fracțiuni politice din ambele Principate. În acest 
cadru amintim că măsurile luate în favoarea ţărănimii de către M. Kogălniceanu în 
timpul guvernării sale din Moldova (1860-1861) şi care pregăteau sensibil reforma 
agrară de mai târziu au condus la căderea sa de la putere iar peste Milcov, guvernul 
Ştefan Golescu a fost înlăturat de majoritatea reacționară în 1861, tot sub motivul 
intenţiei liberalilor de a obţine împroprietărirea şi a adopta o nouă lege pentru lărgirea 


164 


dreptului de vot. În replică, majorităţile din cele două Adunări au încercat să impună 
în 1861 un proiect de lege rurală de extracție conservatoare, proiect ce a fost chiar 
aprobat de Comisia Centrală. Aşadar, actul de la 2 mai,organizat împotriva oligarhiei 
tulburătoare care se opunea reformelor, a permis o nouă abordare a chestiunii rurale 
şi a celei electorale. Odată cu decretul de dizolvare al Adunării, domnitorul şi 
guvernul au prezentat ţării textul Sfarultului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi 
proiectul noii legi electorale. Poporul era chemat să valideze noua stare de fapt prin 
participarea la plebiscitul programat pentru zilele următoare. Din punct de vedere 
electoral, noul sistem cataloga alegătorii în două categorii: direcți şi indirecţi sau 
primari. Alegătorii primari erau contribuabili de la sate care plăteau minim 48 de lei 
impozit, contribuabilii din oraşele mici, cu 3000-15 000 de locuitori, ce plăteau un 
impozit de 80 de lei şi cei din oraşele cu peste 15 000 de suflete, care plăteau 
contribuţie anuală de 110 lei. Ei îşi alegeau delegaţii care, la rândul lor votau prin vot 
secret la reşedinţa de judeţ. Alegătorii direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de cel 
puţin patru galbeni, erau ştiutori de carte şi aveau vârsta de 25 de ani. În această 
categorie intrau şi intelectualii şi pensionarii ce aveau pensie de cel puţin 2000 de lei 
pe an. Sub aspectul eligibilităţii, legea electorală prevedea că pot fi aleşi cetăţenii în 
vârstă de cel putin 30 de ani, contribuabili la bugetul de stat cu cel puţin patru galbeni. 
Excepţie făceau profesorii, institutorii, preoţii, liber profesionişti, licenţiaţii şi 
pensionarii, beneficiari ai unei rente anuale de 2000 de lei. Legea electorală gândită de 
Kogălniceanu şi Cuza asigura o altă bază electorală, mult mai largă şi mai dinamică 
pentru grupările de nuanţă liberală şi democratică (moderați sau radicalii roşii) 
slăbind, totodată sau mai corect spus, surclasând bazinul electoral tradiţional al 
formațiunilor “albe”, de sorginte conservatoare. Legea rurală, prin care au fost 
împroprietăriți aproape jumătate de milion de ţărani cu 1 654 964 ha, iar alții 60 651 
au primit loturi pentru case şi grădină, a avut consecinţe determinante pe plan 
economic, social şi politic. Împroprietărirea oferea un imbold economico-social 
țăranilor şi totodată impunea o conştientizare cetăţenească şi națională pentru un 
important segment al populaţei rurale, ridicat la rangul de contribuabil şi automat la 
cel de alegător. 

Constituirea României moderne a impus, aşadar, din punct de vedere 
electoral, sistemul votului cenzitar (având drept criteriu averea) şi capacitar (luând în 
consideraţie instrucţia). După detronarea lui Alexandru loan Cuza şi aducerea 
prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Adunarea Electivă nou aleasă fusese 
convocată în sesiune extraordinară pentru data de 28 aprilie 1866. La | mai s-a 
proclamat votul pentru Unire şi principe străin, iar pe 10 mai s-a adoptat legea pentru 
naturalizarea familiei princiare de Hohenzollern.Tot la | mai Consiliul de Stat a 
prezentat Adunării Elective, devenită Adunare Constituantă, proiectul de Constituţie, 
conceput după modelul Constituţiei belgiene din 1831, apreciată drept una dintre cele 
mai liberale din Europa secolului XIX. La 29 iunie 1866, Constituţia a fost votată cu 
unanimitate de toţi cei 91 de membri ai Adunării, iar a doua zi, Domnitorul o aprobă, 
jurând să apere cu sfințenie noua Legea Fundamentală a statului român!. Potrivit 
principiilor afirmate în Constituţie, la 6 iulie 1866 Adunarea Constituantă votează 
legea electorală, sancţionată şi promulgată la 28 iulie şi publicată în “Monitorul 
Oficial” din 30 iulie 1866, ce anula regimul electoral impus la începuturile 
constituționalismului românesc de prevederile Convenţiei de la Paris şi de legea 
electorală din 1864. Această lege electorală,“care din punct de vedere al votului 





' Ion Mamina, Istoria constituțională în România. Enciclopedie politică. 1866-1938, 
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 10-11. 


165 


ş A “ . DA 3 A .. 
universal era un regres în comparaţie cu legea lui Cuza”, împărțea în patru colegii 


corpul electoral acreditat să desemneze alegerea deputaţilor şi în două colegii 
electoratul, care alegea senatorii. Criteriul de bază în împărţirea pe colegii a 
electoratului era venitul funciar”. La colegiul I erau înscrişi alegătorii cu un venit 
funciar de cel puţin 300 galbeni, din colegiul II, cei cu venit cuprins între sumele de 
100 şi 300 galbeni. În colegiul III-al oraşelor- intrau comercianții, industriaşii şi toţi 
cetăţenii ce contribuiau la buget cu minim 80 de lei. Tot aici se regăseau pe listele de 
alegători membrii profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii 
statului, care erau scutiţi de cens. Colegiul IV încorpora pe toţi cetăţenii care plătesc 
un impozit cât de mic şi nu făceau parte din celelalte trei colegii. Această prevedere 
viza categorii sociale şi profesionale diverse ce nu se încadrau în algoritmul de cens, 
etalat mai sus, sau în excepţiile prevăzute la colegiul III. Un astfel de exemplu îl 
constituiau în primul rând preoţii dar şi diaconii, vânzătorii ambulanți, meseriaşii, 
țăranii posesori de loturi de pământ. La colegiul IV votul era indirect, astfel că 50 de 
alegători desemnau un reprezentant care, alături de ceilalți delegaţi convocați la 
reşedinţa districtului, alegea un deputat. Condiţiile de candidatură pentru Camera 
Deputaţilor se limitau la calitatea de cetăţen român, domiciliat în România, şi la cea 
de vârstă, respectiv minim 25 de ani împliniți. Deputaţii erau scutiți de cens dar 
trebuiau să beneficieze plenar de drepturile lor civile şi politice. Altfel spus, 
persoanele respective să nu intre nicicum sub incidenţa unei hotătâri judecătoreşti cu 
aspect penal, sau să nu fi făcut obiectul unei sentinţe judecătoreşti privind declararea 
falimentului sau instituirea unui sechestru asupra bunurilor mobile şi imobile. Lege 
electorală din 1866 impune districtul ca unitate administrativ-electorală. Districtele se 
confundau din punct de vedere teritorial cu judeţele. 

Dacă Statutul dezvoltător al lui Cuza impunea ca preşedintele Adunării şi un 
vicepreşedinte al Senatului să fie numiţi de către domnitor, iar preşedintele Corpului 
Ponderator era desemnat în persoana mitropolitului primat, prin legea fundamerntală 
de la 1866 preşedinţii şi vicepreşedinţii celor două Camere erau aleşi prin votul direct 
al deputaţilor şi senatorilor. Membrii de drept ai Senatului erau desemanaţi 
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, cât şi prinţul moştenitor de la vârsta de 18 ani, dar 
cu drept de vot de la împlinirea vârstei de 25 de ani. Influenţa domnitorului era vădit 
diminuată în determinarea componenţei Senatului. Astfel,el nu avea dreptul să 
numească nici un senator întrucât aleşii erau desemnaţi prin vot de către membrii a 
două colegii distincte, în condițiile respectării limitei de vârstă (40 de ani) şi de cens 
(800 de galbeni). Erau scutiţi de cens ex-preşedinţii şi ex-vicepreşedinţii celor două 
Camere, foştii deputaţi participanţi la cel puţin trei legislaturi, ofiţerii superiori 
(generali şi colonei) ce-şi exercitaseră funcția cel puţin trei ani, foştii miniştri, agenţi 
diplomatici, şi magistrați cu activitate bogată şi deținători de funcţii importante în 
aparatul de justiție. De asemenea, erau dispensaţi de cens posesorii unor diplome de 
licenţă sau doctorat, care profesaseră timp cel puţin de şase ani. Totodată, cele două 
Universităţi, de la Iaşi şi Bucureşti, prin aşa numitele colegii universitare aveau 
dreptul promovării câte unui reprezentant în Senat. 

Sistemul electoral cenzitar şi capacitar impus la 1866 asigura evident interesele 
speciale ale burgheziei şi marilor proprietari de pământ, dar dezvăluia şi o substanțială 
lipsă de cultură politică a societăţii româneşti, specifică tranziției spre statul de drept 
şi spre ordinea democraţiei parlamentare. Clasa politică şi intelectualitatea 





” Enciclopedia României, vol. L, Bucureşti, 1938, p. 236. 
* Ioan Scurtu, lon Bulei, Democraţia la români (1866-1938), Bucureşti, Editura 
Humanitas, 1990, p. 30. 


166 


românească au sesizat limitele legislaţiei electorale adoptate odată cu înscăunarea 
principelui Carol, dar, totodată, au fost conştienţi de precaritatea exerciţiului 
democratic şi imaturitatea corpului electoral. 

O nouă lege electorală a fost adoptată în 1884 când se reduce numărul 
colegiilor — de la patru la trei — care, practic, desemnau membrii Camerei“. Potrivit 
acestei legi, corpul electoral este împărțit în fiecare judeţ în trei colegii”; colegiul 1 
includea pe toţi acei care posedau un venit funciar urban sau rural de cel puţin 1200 
de lei anual. Colegiul II îngloba cetăţenii urbani care plăteau către stat o dare anuală 
directă de cel puţin 20 lei. 'Tot în acest colegiu erau scutiți de cens profesioniştii liberi, 
ofiţerii în retragere, pensionarii statului şi absolvenţii învățământului primar“. 
Colegiul III cuprindea pe cei care plăteau o dare cât mai mică statului şi nu erau 
alegători în celelalte colegii. Alegătorii din acest colegiu, care dispuneau de un venit 
funciar rural de cel puţin 300 de lei anual şi care ştiau să scrie şi să citească, votau 
“după dorinţa lor, direct, pe deputat la oraşe de reşedinţă, sau indirect prin delegat în 
comunele lor, împreună cu alegătorii fără ştiinţă de carte şi care nu au venitul cerut”. 
Erau “dispensaţi” de cens, în colegiul III învățătorii rurali, preoţii şi cei care plăteau o 
arendă anuală de cel puţin 1000 de lei. Aceştia votau direct iar cealaltă parte din acest 
colegiu, aproape un milion, votau indirect şi anume, 50 de alegători desemnau un 
delegat care avea dreptul să voteze direct. 

În vederea alegerilor pentru Senat corpul electoral era împărţit în două colegii 
după criteriul censului cât şi după cel al gradului de instrucție. La colegiul I votau cei 
care aveau un venit funciar de cel puţin 2000 lei. De asemenea, erau încadraţi în acest 
colegiu funcţionarii superiori ai statului, foşti reprezentanţi ai ţării în cel puţin două 
legislaturi, foşti miniştri plenipotenţiali, toți licenţiaţii după şase ani de practică a 
profesiunii lor, membrii Academiei etc. Colegiul II cuprindea pe cei cu venitul funciar 
de cel puţin 800 lei anual, precum şi comercianții şi industriaşii ce plăteau o patentă 
clasa I sau a II-a. În acest colegiu magistraţii, inginerii, arhitecţii, profesorii, toţi 
licenţiaţii, erau scutiţi de cens. Universitățile aveau dreptul să aleagă câte un 
reprezentant pentru Senat, desemnat de corpul profesoral universitar”. 

Legea electorală promulgată la 9 iunie 1884 survine odată cu modificarea 
Constituţiei din acelaşi an “produsă din necesitatea creată de noua situaţie a Statului 
român, impusă în urma războiului de independenţă, care a ridicat România la rangul 
de Regat”. Legea electorală din 1884 avea drept criterii în determinarea dreptului de 
vot, averea şi instrucţiunea, elemente ce relevă caracterul cenzitar şi capacitar al 
regimului electoral antebelic. Acest “sistem a fost foarte mult criticat pentru marile 
nedreptăţi şi inconveniente ce-l caracterizau şi a dus, mai târziu, şi la noi la 
introducerea sistemului votului universal”"!. 

Modificările succesive din anii 1895, 1897, 1903, 1904, 1907, 1911, 1912, 
1913, 1914 s-au produs din necesitatea unor dispoziţii mai severe şi mai precise 
pentru garantarea secretului votului, pentru limitarea abuzurilor şi îngrădirea 
imixtiunilor de tot felul în exercitarea libertăţii de alegere. Astfel, la finele secolului al 





* Ibidem, p. 31. 

2 Enciclopedia României, vol |, p. 236. 

4 Ibidem. 

” Ibidem. 

5 loan Scurtu, Ion Bulei, op. cit., p. 31. 

” Ibidem, p. 31-32. 

"9 Romul Gh. Pop, Reforma electorală. Evoluţia şi proiectele de reformă ale puterii 
legiuitoare din România, vol. |, Oradea, 1938, p. 38. 

"! Ibidem, p. 41 


167 


XIX-lea şi prima decadă a secolului XX, în cercurile politice şi intelectuale, în presă, 
cât şi în mediile tot mai largi ale opiniei publice româneşti are loc o interesantă 
dezbatere de idei ce reflectă acuitatea temeticii electorale. Disputa electorală a fost 
demarată pe tema lărgirii dreptului de vot, a restângerii numărului de colegii, 
scăderea censului sau pur şi simplu adoptarea votului universal. Acestea constituiau 
ideile forţă ale planului de modificare a regimului electoral, considerat capital în 
conturarea condiţiilor şi reflexelor propice dezvoltării unui grad superior de 
conştientizare a rolului de cetăţean. De altfel, întreaga evoluţie social-economică şi 
cultural politică a ţării era pusă sub semnul determinant al conştiinţei civice construite 
şi cuantificate în cadrul unui sistem electoral performant. Cei care s-au plasat pe linia 
schimbării regulilor electorale (liberalii, social-democraţii, radicalii-democraţi), deşi 
aveau concepții diferite privind reforma electorală propriu-zisă, au avut de depăşit 
reticența oamenilor politici conservatori. Frondeorii votului universal, indiferent de 
culoarea politică de la care se revendicau, au identificat în conservatorism inamicul 
comun. 

Principiul votului universal a fost asumat programatic de elementele 
democratice ale ţării, oameni politici şi intelectuali de formaţie franceză cu precădere. 
Cu prilejul revizuirii Constituţiei la 1884 s-a cerut un singur colegiu, acela al 
ştiutorilor de carte. “De aceea s-au despărțit C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, cel de-al 
doilea nevoind să-l urmeze pe cel dintâi pe această cale a reformelor mai hotărât 
democratice”!?. Liberalilor radicali în frunte cu C. A. Rosetti li s-au raliat şi elemente 
politice de stânga, în speţă socialişti. În ziarul “Lupta” din 10/22 septembrie 1888 
apare programul lberarilor radicali, ce dezvoltă principiile expuse în “Liberalul” din 
1883. De asemenea “Lupta” din 1891 şi broşura din 1893, cerea “desfiinţarea 
colegiilor actuale electorale şi introducerea sufragiului universal, aşa cum există în 
Franţa”!5.Dacă liberalii- radicali au fost lipsiţi de consecvență, mai fideli apologeţi ai 
votului universal s-au arătat social-democraţii. Manifestul Partidei Muncitorilor din 
ianuarie 1888 prevedea aplicarea votului universal, iar programul social-democraților 
publicat la 11 aprilie 1893, cerea la primul punct: “vot universal egal şi direct pentru 
toți supuşii României ce au trecut de vârsta 20 de ani, fără deosebire de sex, religie şi 
de rasă”!?. 

De la dreapta, liderii conservatori nu realizau oportunitatea aplicării 
sufragiului universal, considerându-l hazardat şi inoperant în contextul vieţii politice 
româneşti. Combaterea vehementă a iniţiativei de lărgire a dreptului de vot explică în 
mare măsură teama faţă de pierderea sau limitarea privilegiilor economico-politice 
specifice clasei sociale a marilor proprietari funciari, dar era, totodată, (şi nu în 
ultimul rând), reflexul convingerii că într-o ţară înapoiată, lovită de crunt 
analfabetism, erodată de abuz şi corupţie, accelerarea reformelor produce confuzie şi 
indisciplină social-politică, nicidecum stabilitate şi progres. Adepţi ai evoluției 
treptate, fără ruperi de ritm şi ai organicismului politic, conservatorii sesizau un 
pericol major în adoptarea votului universal, care servea practic lărgirii baze 
electorale a inamicilor politici, a roșilor, mult mai permisivi inovaţiilor social-politice 
de tip occidental şi posesori ai unei retorici populist-patriotarde, menite să recolteze 
majorităţi în mediile electorale dezavantajate economic şi cultural. În definitiv, 
extinderea dreptului de vot cuprindea categorii sociale needucate şi paupere, 
defavorizate de legislaţia electorală anterioară şi ignorate de partidele politice în 





'2 loan Scurtu, Ion Bulei , op. cit., p. 33. 
'5 Ibidem, p. 33-34. 
+ Ibidem, p. 34. 


168 


campaniile electorale. Participarea acestor noi strucuri sociale la viaţa politică nu 
indica un avantaj electoral imediat partidelor de nuanță conservatoare, întrucât 
discursul politic practicat în această zonă doctrinară este unul mai degrabă elitist şi nu 
lasă loc echivocului demagogic. Discursul politic liberal comporta mai multe 
elemente socializante şi se putea plia cu succes problematicii social-economice 
revelate de noii alegători. Orizontul de aşteptare al unor astfel categorii este unul 
simplu şi descrie nevoile curente şi aspiraţiile spre un trai decent. Oroarea 
conservatorilor faţă de aceste noi elemente care vin să completeze corpul electoral 
porneşte din convingerea că acestea vor fi aprioric ataşate de inamicii politici, prin 
origine şi tendinţe şi că vor fi uşor manipulate de agenţii electorali liberali. În general 
putem afirma şi existenţa unor calcule de ordin tehnic, privind aritmetica electorală 
după o virtuală extindere a dreptului de vot. Oamenii politici conservatori devin 
conştienţi că noii votanţi, odată ce provin din medii sociale ostile marii proprietăţi şi 
au un grad de instrucție mediocru , vor constitui masa de manevră electorală a 
liberalilor.Aceasta cu atât mai mult cu cât, liberalii sunt mult mai activi la nivel 
organizaţional şi propagandistic faţă de cluburile conservatoare, cvasi-inexistente pe 
teren şi afectate de un anume imobilism, în ceea ce priveşte propaganda şi de un 
anume dogmatism ideologic, în ceea ce priveşte retorica electorală. 

Mai mult, exemplul Franţei, care din 1848 dispunea de votul universal, era 
tendenţios exploatat. Astfel, dezastrul armatei franceze de la Sedan şi pierderea 
Alsaciei şi Lorenei erau prezentate de către conservatori drept consecinţe ale aplicării 
sufragiului universal, care a bulversat societatea franceză, lipsind-o de autoritate şi 
decizie. Pe de altă parte, oamenii politici reticenţi în raport cu adoptarea votului 
universal dădeau exemplul Angliei, Belgiei, Italiei, Germaniei, ţări europene puternice 
Şi civilizate care nu adoptaseră nici ele sufragiul universal!5. 

Circumspecţia conservatorilor s-a dovedit a fi o falsă problemă a evoluţiei 
societăţii româneşti, deoarece chiar exemplele relevate îşi pierduseră veridicitatea în 
condiţiile în care votul universal câştiga teren constituţional în tot Occidentul 
european. Instituit în Franţa prin decretul din 5 martie 1848, votul universal a fost 
adoptat treptat de Constituţiile mai multor ţări; în Grecia la 1864, în Spania la 1890, în 
Danemarca la 1866, în Germania la 1871, în Belgia la 1893, în Austria la 190716. 

Un moment important al luptei pentru impunerea sufragiului universal în 
România l-a constituit iniţiativa liberală din anul 1913, în contextul evenimentelor 
politice ce au marcat începutul acestui secol, şi anume, războaiele balcanice. În al 
doilea război balcanic a participat şi România!”, care s-a evidenţiat ca factor de putere 
şi stabilitate în zonă. În această situaţie Partidul Naţional-Liberal a venit cu 
propunerea introducerii colegiului unic, “ceea ce nu însemna încă vot universal, dar 
era o etapă importantă în atingerea jug 

Ion I. C. Brătianu, într-o scrisoare publicată în “Viitorul” din 8 septembrie 
1913, arăta necesitatea introducerii reformelor agrară şi electorală. “Pentru a face faţă 
schimbărilor cauzate de evenimentele din Balcani şi Orientul european, România are 
datoria imperioasă să-şi întărească puterea de stat, prin înfăptuirea fără întârziere a 
tuturor măsurilor de ordin social, militar şi economic care să statornicească condiţiile 


necesare existenţei şi progresului țării”? 





' Ibidem, p. 34-35. 

'* Romul Gh. Pop, op. cit., p. 44. 

" Joan Scurtu, Ion Bulei, op. cit., p. 35. 

'5 Ibidem. 

'% Ion Căpreanu, Partide şi idei politice în România (1850-1947), Bucureşti, Editura 
Didactică şi Pedagogică, p. 116. 


169 


În ziua de 20 octombrie 1913 Congresul general al Partidului Naţional Liberal 
a aprobat “în unanimitate moţiunea citită de Pherechide, ce cuprindea exproprierea şi 
colegiul unic”, propunere “ce nu face altceva decât să consimţească hotărârea lui Ionel 
Brătianu, exprimată în memorabila scrisoare” publicată în oficiosul Partidului 
Liberal. Punctul doi al programului Partidului Naţional Liberal, adoptat în octombrie 
1913, stipula introducerea colegiului unic?! Această poziţie — prevederea menţionată, 
urma imediat după ce se sublinia necesitatea unei serioase exproprieri — conferă o 
importanţă deosebită colegiului unic „din perspectiva adoptării programatice din 
partea celui mai puternic partid al României antebelice. 

Dezbaterile din iunie 1914 ce au vizat revizuirea Constituţiei şi înfăptuirea 
reformelor electorală şi agrară au reliefat “atitudinea  obstrucționistă” a 
conservatorilor”. Iniţiativa a aparținut liberalilor, care susțineau introducerea 
colegiului unic al ştiutorilor de carte. Izbucnirea primului război mondial şi 
participarea României la ostilităţi a amânat cu câţiva ani adoptarea reformelor cu larg 
caracter democratic. Totuşi, “principiul votului universal, câştigând tot mai mult 
aderenți şi la noi „a fost impus fără prea multă împotrivire prin modificarea 
Constituţiei în anul 1917”%. În anii 1916-1917, din cauza greutăților inerente 
războiului şi retragerii în Moldova, a efortului de război, susţinut de întreaga naţiune, 
introducerea votului universal intră într-un cadru mai larg de dezbatere şi înţelegere a 
reformelor structurale ce se impuneau a fi adoptate. Evoluţia operaţiunilor militare şi a 
situației interne, influenţată şi de izbucnirea revoluţiei ruse în februarie 1917, aduc în 
discuţie şi oportunitatea unei noi împroprietăriri, mult mai radicale, care să răspundă 
efectiv aşteptărilor ţăranilor-soldaţi. Într-o scrisoare din 3 decembrie 1916, adresată 
regelui Ferdinand la Iaşi, primul ministru |. |. C. Brătianu sublinia necesitatea 
întreţinerii unui moral bun de luptă în rândul ofiţerilor şi soldaţilor prin promisiunea 
fermă "că toți luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului” şi i se 
sugera suveranului ca în Mesajul de deschidere a lucrărilor Parlamentului să se 
menţioneze “recompensarea celor care luptă”. La întrunirea Corpurilor Legiuitoare 
din 9 decembrie 1916, regele a evidenţiat în Mesajul regal că trebuie spus ţăranului pe 
front că “luptând pentru unitatea naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui 
politică şi economică””*. Suveranul a adus elogii vitejiei ţăranului român care “îi dă 
drepturi şi mai mari asupra pământului pe care îl apără şi ne impune mai mult decât 
oricând, datoria ca, la sfârşitul războiului, să înfăptuim reformele agrară şi electorală 
pe temeiul cărora a fost aleasă această adunare”. Ideile forță ale Mesajului Tronului 
sunt cele două reforme, agrară şi electorală care fuseseră întâziate de declanşarea 
războiului, dar care nu mai puteau fi amânate în contextul realizării unităţii naţionale. 
Acelaşi lucru îl declara primul ministru Brătianu la 6 mai 1917, când lansa şi un apel 
de suflet deputaţilor „să voteze cele două principii, considerate fundamentale în 
menţinerea moralului şi efortului de război”€. 





% Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Bucureşti, Editura Gesa, 1991, p. 56. 

” Ion Căpreanu, op. cit., p. 116. 

” Ibidem, p. 21. 

” Romul Gh. Pop, op. cit., p. 44. 

“ Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, 
Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 39. 

* Arhivele Naţionale ale României: Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în 
continuare ANIC), fond Parlament, dosar, 1804/1916, f. 4. 

* Dezbaterile Adunării Deputaţilor (în continuare DAD) , şedinţa din 6 mai 1917, în 
“Monitorul Oficial”, nr. 13 din 27 mai 1917. 


170 


Nu trebuie uitat rolul jucat de marele istoric Nicolae Iorga şi aportul lui 
Alexandru Vlahuţă în adoptarea reformei agrare şi electorale, în dificila situaţie a 
anului 1917%. Trupele ruseşti, aflate sub influența bolşevismului, amenințau atât 
situaţia frontului românesc cât şi existenţa statului român. Nicolae Iorga a îndemnat 
pe Ferdinand 1 să meargă pe front pentru a promite pământ soldaţilor-ţărani. De 
asemenea, i-a redactat proclamația ce a fost afişată în laşi, prevenind astfel 
eventualele defecţiuni în oştirea română. Pentru ca promisiunea să capete greutate, în 
ziua de 22 martie/5 aprilie 1917, însuşi regele Ferdinand s-a adresat ţăranilor-soldaţi 
concentrați în efectivele Armatei a II-a, aflată sub comanda generalului Al. Averescu, 
promiţându-le pământ, precum şi “o largă participare la treburile statului”? Trupele 
ruseşti bolşevizate şi anarhizate au fost apoi uşor dezarmate şi anihilate de ostaşii 
români. Pericolul prin care a trecut Statul şi Coroana a determinat guvernul să aducă 
în discuţia Parlamentului problema agrară şi electorală, “încercând pe această cale să 
întărească convingerea soldaților de pe front că în România Unită, pentru care luptă, 
vor avea o situaţie economică mai bună şi drepturi politice mai largi”. 

Revizuirea Constituţiei a declanşat o vie polemică în lumea politică aflată în 
exil, la Iaşi. În Senat s-a cuagulat un grup politic conservator de adversari ai 
reformelor, în frunte cu C. Argetoianu şi lonaş Grădişteanu. La 11/24 decembrie 1916 
se constituise un cabinet pe baze politice lărgite prin cooptarea lui Take Ionescu şi a 
altor oameni politici de sorginte conservator-democrată. Noul guvern „prezidat tot de 
Ionel Brătianu „avea un caracter declarat de criză, fiind chemat să răspundă decizional 
ŞI să gestioneze situaţia grea creată de participarea ţării la război. Formula politică 
aleasă asigura şi oferea perspectivele voliţional-politice de demarare a reformelor, 
subsumate finalmente tot efortului de război, în direcția preîntâmpinării unor 
defecţiuni de ordin revoluţionar-pacifist, după exemplul rusesc. În calculele noului 
cabinet de coaliţie, ce încerca chiar să ofere imaginea unui guvern de concentrare 
naţională, adoptarea principiilor generoase, precum votul universal şi 
împroprietărirea, aveau rolul unor paleative tactice social-economice, destinate să 
dezamorseze eventuale cazuri de indisciplină şi situaţii revoluționare. Coaliția 
guvernamentală formată de vechi antantişti, se bucura de sprijinul tacit al 
conservatorilor puri, chiar dacă Al. Marghiloman şi alți lideri de marcă ai partidului 
au refuzat propunerile de participare la guvernare venite în lunile august şi octombrie 
1916. În acest context se produce şi despărţirea politică dintre N. Iorga şi A. C. Cuza. 
Marele istoric a achiesat la ideea susţinerii cabinetului Brătianu-Take Ionescu 
„deoarece a văzut în noua regrupare o altă etapă a luptei pentru consfinţirea unităţii 
naţionale, însă vechiul său camarad ideologic s-a plasat în opoziţie, fapt care a condus 
la scindarea Partidul Naționalist Democrat. 

Într-o atmosferă apăsătoare, determinată atât de greutăţile relevate de 
operaţiunile de pe front dar şi de opoziţia vehementă a grupului Argetoianu- 
Grădişteanu, care reuşise chiar cooptarea unor lideri liberali, la 6 mai 1917 s-a 
redeschis sesiunea parlamentară“. Ionel Brătianu, în numele guvernului, a propus 





”! Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, Bucureşti, 1932, p. 383; Nichifor Crainic, 
Zile albe. Zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 145. 

*% Cuvântări de Ferdinand 1 Regele României, 1832-1922, Bucureşti, Fundaţiile 
Culturale “Principele Carol”, p. 215. Vezi şi loan Scurtu, Regele Ferdinand, Bucureşti, 
1992. p.145-146. 

” Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viața politică a României, Bucureşti, Editura 
Enciclopedică, 1991, p.107. 

% Vezi pe larg, Ion Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916-1918.1. Opinie publică şi stare de 
spirit pe timp de război1916-1918, laşi, 1998, p. 145 şi urm; loan Scurtu, Ion 1. C. Brătianu, 


171 


adoptarea expresă în cadrul Legii Fundamentale a statului român a votului universal 
şi a principiului exproprierii”!. Dezbaterile din Cameră au fixat, în mare măsură, 
poziţiile diferitelor grupări şi orientări politice, s-au iniţiat negocieri de culise şi mici 
compromisuri inerente unui guvern de coaliție. La şedinţa Adunării Deputaţilor din 20 
mai 1917, din partea guvernului, Grigore Danielopol a prezentat reprezentanţilor 
proiectul de lege ce stipula modificarea articolelor 19, 57 şi 67 din Constituţie. În baza 
principiului de utilitate naţională, proiectul liberal de revizuire sublinia şi exproprierea 
unor terenuri din domeniul public şi a 2 milioane ha din marile proprietăţi private, 
potrivit unui algoritm ce prevedea 100 ha teren cultivabil în sus. Suprafaţa totală 
expropriată era de 2 326 000 ha şi reprezenta dublul suprafeţei propuse spre 
expropriere de naţional-liberali, înainte de izbucnirea războiului"?. După discuţii 
aprinse între majoritatea oamenilor politici susţinători ai revizuirii şi grupul 
contestatar, care respingea proiectul, s-a observat că elita politică a momentului 
dovedea o adâncă înţelegere a relaţiei complementare dintre necesitatea adoptării 
reformelor şi rezistenţa armată de pe teatrele de operaţiuni. Acest postulat a fost 
asumat de o mare parte a clasei politice, astfel că, Adunarea Deputaţilor a votat 
revizuirea Constituţiei la 14 iunie 1917 cu 135 de voturi pentru şi 14 împotrivă, iar 
Senatul, întrunit în şedinţă publică la 20 iunie 1917, a adoptat modificarea Constituţiei 
cu un raport de 79 la 5 voturi. Prin modificările operate articolelor 19, 57 şi 67 din 
Constituţie s-a prevăzut că Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de 
cetăţeni români majori prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi scrutin secret pe 
baza reprezentării proporţionale a minorităţilor”. Se prevedea ca modalitatea de 
compunere a Camerei să fie reglementată de o următoare lege electorală“. De 
asemenea, prin modificarea articolului 67, Senatul se compunea din senatori aleşi şi 
din senatori de drept urmând ca viitoarea lege electorală să fixeze judicios 
compunerea Senatului“”. 

Revizuirea Constituţiei a fost promulgată la 19 iulie 1917 de regele Ferdinand, 
fapt care închidea procesul legislativ conform uzanțelor în vigoare. Noile prevederi, 
adoptate solemn cu o mare majoritate de voturi, la o analiză mai atentă par incomplete 
şi oarecum confuze.Considerăm că această contradicție derivă din faptul că articolele 
modificate 57 şi 67, care consacrau votul universal sunt contrazise de articolele 58-66, 
în ceea ce priveşte Adunarea Deputaţilor şi de articolele 68-81, referitoare la Senat , 
care confirmau votul cenzitar. Totuşi, numărul zdrobitor al voturilor exprimate în 
favoarea înscrierii în Constituţie a celor două principii „alungă orice urmă de echivoc 
asupra intenţiei şi voinţei politice a Reprezentanţei Naţionale. Ce se putea reproşa 
clasei politica la nivelul anului 1917 era doar eroarea omisiunii şi în nici un Caz 
calcule meschine pornite din interese particulare de clasă. Probabil odată cu 
modificarea articolelor 19, 57 şi 67 trebuiau anulate celelalte articole care consfinţeau, 
de fapt, votul cenzitar. Timpul şi conjunctura nu permiteau astfel de retuşuri, iar 
procesul legislativ demarat după război avea să demonstreze hotărârea fermă de a 
continua reformele. În consecinţă, evoluţia evenimentelor politice circumscrise 
adoptării sufragiului universal şi împroprietăririi vor confirma seriozitatea cu care 





Bucureşti, Editura Museum, 1992, pp. 345-347; Ion Bulei, Sistemul politic al României 
moderne. Partidul Conservator, Bucureşti, Editura Politică, 1987, pp. 421-449. 

”! Bufrosina Popescu, Dezbaterea reformelor constituţionale în Parlamentul din Iaşi. 
Modificarea Constituţiei în 1917., în AU B, tomul XXI, 1972, nr. 1l(51),p.74. 

SIA, D., şedinţa din 20 mai 1917, în M.0O. , nr.17 din 8 iunie 1917. 

i Enciclopedia României, vol. |, p. 236-237. 

* Romul Gh. Pop, op. cit., p. 44. 

% Ibidem. 


172 


factorii de decizie şi legiuitorii anului 1917 au tratat aceste două principii, fără de care 
ne-ar veni foarte greu să ne imaginăm sau să reansamblăm devenirea societăţii 
româneşti interbelice şi care, practic, pun bazele viitoarelor transformări democratice- 
vizibile la toate nivelurile şi pe toate planurile-din perioada dintre cele două războaie 
mondiale“. 

Revizuirea Constituţiei prin înscrierea principiilor votului universal şi a 
împroprietăririi acreditează, în primul rând, o sublimă înţelegere a raportului dintre 
dezideratul naţional şi necesităţile de ordin social-economic reclamate de societatea 
românească, imperative ce capătă consistenţă imediată în contextul efortului comun 
de susţinere a războiului. Edificatoare, în acest sens, ni se pare intervenţia 
parlamentară a lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, care sesiza importanţa relaţiei 
naţional-social din perspectiva construirii şi consolidării României Mari: ...”Şi este o 
aşa de strânsă legătură între chestia naţională şi reformele împroprietăriri ţăranilor şi 
ridicarea celor 5-6 milioane de suflete la viaţa noastră publică că nu ar mai fi nevoie 
de nici o explicaţie (...). Noi, cu revizuirea Constituţiei, dereticăm casa noastră, în 
care vom primi pe fraţii noştri după atâta vreme de dureri şi suferinţe (...). Să dăm 
ţăranilor eroi ceea ce trebuie să dăm şi să le dăm din toată inima şi cu toată dragostea 
noastră” 

Primăvara şi vara anului 1917, cu înscrierea celor două principii în Constituţie 
şi cu episoadele de glorie ale armatei române, consemnate pe câmpul de luptă de la 
Mărăşti, de la Mărăşeşti, sau Oituz au revelat, pe de o parte potenţialul latent al 
naţiunii, vizibil în momentele de mare încleştare şi, totodată, capacitatea de depăşire 
a egoismelor ignobile, a intereselor de castă, jertfite la temelia edificiului suprem al 
solidarităţii naţionale. 

Dispoziţiile referitoare la sistemul electoral din perspectiva Constituţiei 
modificate în 1917 au prins contur juridic şi funcțional prin Decretul-lege din 14 
noiembrie 1918, cu modificările aferente din 22 decembrie 1918, ce aduceau atingere 
articolelor 2, 4, 12 şi 13%. După guvernul conservator prezidat de Al. Marghiloman, 
impus premier chiar la sugestia lui Brătianu, datorită faptului că se bucura de 
încrederea Puterilor Centrale, urmează cabinetul de tranziție condus de generalul 
Constantin Coandă. Acesta a avut rolul de a pregăti revenirea în forță a lui |. 1. C. 
Brătianu, în noua situaţie externă (înfrângerile suferite pe front de trupele Centralilor) 
„ce impunea o astfel de soluţie executivă.Noua variantă de guvernare este considerată 
mult mai oportună „cu atât mai mult cu cât a fost agreată de Suveran, care a 
capacitat-o cu gestionarea cu succes a viitoarele încercări. Astfel, Partidul Naţional 
Liberal a ajuns la putere la 29 noiembrie 1918. În declaraţia de intenţii guvernul 
afirma că România rămâne alături de Aliați şi că va activa “pentru deplina realizare a 
drepturilor neamului, sprijinite pe atâtea jertfe şi exprimate cu hotărâre de toate 
ținuturile locuite de români”. Pe plan intern cabinetul liberal îşi propunea aplicarea 
sinceră a reformei agrare şi a votului universal”. În acest context, la 16 noiembrie 
1918 s-a publicat în “Monitorul Oficial” decretul care consacra aplicarea sufragiului 
universal în alegerea deputaţilor şi senatorilor în Vechiul Regat şi în Basarabia“. Noua 
lege a suportat prima modificare la 22 decembrie 1918, imediat după venirea la 





5 Petre Țurlea, op. cit., p. 107. 

TD.A.D, şedinţa din 9 iunie 1917, în M. O., nr. 54 din 3 aprilie 1918, p. 588-589. 

3% Vezi Manifestul Partidului Naţional Liberal, în “Viitorul”, anul XII, nr. 3178 din 
19 noiembrie/ 2 decembrie 1918. 

% Vezi Manifestul Partidului Naţional Liberal, publicat în “Viitorul” din 19 
noiembrie/2 decembrie 1918. 

* Monitorul Oficial, nr. 191 din 16/29 noiembrie 1918, pp. 3357-3360. 


173 


guvernare a lui Ionel Brătianu. Decretul-lege din decembrie 1918 impunea noul 
sistem reprezentativ, inspirat, se pare, după regimul electoral belgian, care gravita în 
jurul conceptului divizorului comun, reţinut în epocă sub denumirea de sistemul 
d'Hondt. Primul articol al Decretului-lege nr. 3402/1918" reproduce formulele 
Constituţiei de la 1917 “toți cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc 
obligatoriu, egal şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, un număr de deputaţi 
proporţional cu populaţia”“?. În baza articolului 2, fiecare judeţ constituia o 
circumscripție electorală şi alegea un deputat la fiecare 30.000 de alegători. De 
asemenea, se alegea un deputat la fracțiunea suplimentară mai mare de 20 000 de 
locuitori“5. Membrii Senatului se alegeau tot pe circumscripţii electorale, câte un 
senator la fiecare 70.000 de locuitori şi la fracțiuni suplimentare superioare numărului 
de 47 000 de suflete“. Acest decret-lege a fost aplicat în Vechiul Regat, Dobrogea şi 
Basarabia“, iar pentru "Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, Decretul- 
lege nr. 3611/1919, emis de Consiliul Dirigent la 12 septembrie 1919 şi inspirat de cel 
promulgat de regele Ferdinand în noiembrie 1918, a stabilit că alegerea 
reprezentanţilor în Adunarea Deputaţilor şi Senat să se facă pe baza majorității 
absolute“? 

Decretul-lege din noiembrie 1918 reglementa noul regim reprezentativ şi era 
inspirat din legea electorală belgiană, care se baza pe principiul divizorului comun, 
cunoscut sub numele de sistemul d” Hondr”. Decretul era alcătuit din 8 capitole şi 110 
articole şi statua că toţi cetăţenii români cu vârsta de 25 ani împliniţi şi cu domiciliul 
stabil şi real în România, pot fi aleşi în Camera Deputaţilor. Pentru a fi aleşi în Senat, 
trebuiau înfăptuite aceleaşi condiţii, cu prevederea ca vârsta candidatului să fie cel 
puţin de 40 ani“. Decretul-lege menţionat punea practic capăt regimului electoral 
cenzitar şi capacitar, anulând votul pe colegii şi introducea pentru prima dată în 
România, votul universal”. Reforma electorală a permis o considerabilă lărgire a 
drepturilor politice pentru un mai mare număr de cetăţeni, o democratizare reală a 
vieţii publice româneşti. Pentru a simplifica mecanismul votării s-a impus ca fiecare 
partid să aibă un semn electoral. Această menţiune uşura operaţiunea votării, în 
condiţiile existenţei multor alegători neştiutori de carte. Decretul din noiembrie 1918 
cu modificările sale din decembrie acelaşi an, era inspirat, în bună parte atât din legea 
electorală belgiană cât şi din cea elveţiană, dar a cuprins şi elemente noi impuse de 
particularitățile vieţii politice româneşti*”. Astfel, influenţa masivă pe care o exercitau 
Partidul Naţional Român (în Transilvania şi Banat) şi Partidul Democrat al Unirii (în 
Bucovina) au condus la formularea decretelor-legi din august-septembrie 1919. 





4 


' Romul Gh. Pop, op. cit., p. 45. 

* Enciclopedia României, vol. 1, p. 237. 

* Constantin Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. VIIL, 
Bucureşti, p. 1 140. 

is: Ibidem, p. | 141; Romul Gh. Pop, op. cit., p. 45. 

* Ibidem. 

“ Ibidem , p. 39. 

+7 Matei Dogan, Analiza statistică a “democraţiei parlamentare” din România, 
Bucureşti, Editura Partidului Social Democrat, 1946, p. 15. 

“% Joan Scurtu, Ion Bulei, op. ciz., p. 36. 

” Ibidem , p. 37. 

* Ion Agrigoroaiei, Preocupări pentru elaborarea reformei electorale (1919-1921), 
în AŞU — Iaşi, ist, 1976, 22, p. 28-40; V. Puşcas, M. Ştirban, Perfecționare şi aptitudini 
critice în sistemul politic al României interbelice (1919-1939), Culegere de studii, (coord. V. 
Puşcaş şi V. Vesa), Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 27. 


4 





174 


După unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România 
la 1 decembrie 1918, a început procesul de integrare şi armonizare legislativă şi 
instituțională a acestor provincii româneşti în raport cu Vechiul Regat. Totuşi, 
problemele complexe şi particularităţile acestor regiuni au impus o serie de organisme 
proprii ardeleneşti si metode specifice de rezolvare. Consiliul Dirigent trebuia să 
grăbească emiterea proiectului de lege privind reforma electorală, bazată pe principiile 
prevăzute în Rezoluţia însuşită de Marea Adunare de la Alba Iulia, care în paragraful 
III, punctul 3, sublinia: “înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate 
terenele vieţii poblice. Votul obştesc direct, egal, secret, pe comune, în mod 
proporțional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, 
judeţe ori parlament". 

La 6 august 1919, Marele Sfat Naţional a votat proiectul de lege electorală, iar 
la 24 august , regele Ferdinand a promulgat această lege, fiind publicată în “Monitorul 
Oficial prin decretul- lege nr. 3621*. Pentru Transilvania s-a stabilit alegerea unui 
deputat şi a unui senator, pe fiecare circumscripție, în baza majorităţii absolute, iar 
dacă în cursa electorală se înscria un singur candidat era proclamat ales, făra a se mai 
organiza alegeri efective (art. 46). Pe fiecare judeţ erau constituite câte circumscripţii 
electorale erau necesare, în aşa fel încât fiecare deputat să reprezinte 30 000 de 
locuitori, sau fracția mai mare de 20 000 de locuitori. La Senat se alegea câte un 
reprezentant pentru 70 000 de locuitori sau pentru fracţia suplimentară superioară 
numărului de 47 000 de locuitori. În circumscripțiile aferente municipiilor, pe baza 
reprezentării proporţionale erau aleşi câte doi deputaţi, votându-se pe sistemul de listă. 
La sate s-a menţinut sistemul votului uninominal. 

Pentru Bucovina, principalul model în adoptarea Decretului-lege electoral, 
emis tot în august 19109, l-a constituit decretul-lege din noiembrie 1919. La fel ca şi în 
Vechiul Regat, votul era “universal, egal, direct şi secret”(art, 2), dar în articolul 5 se 
preciza că votarea se face după sistemul uninominal în toate circumscripțiile, mai 
puţin Cernăuţiul. Deci, 23 de circumscripţii îşi alegeau reprezentanţii prin vot 
uninominal şi doar oraşul Cernăuţi beneficia de “scrutin proporţional 
plurinominal”.În Bucovina, alegerea reprezentanţilor se făcea în baza majorităţii 
absolute”, iar prin articolul 11 s-a hotărât desemnarea unui număr de 26 de deputaţi şi 
12 senatori. 

Aplicarea prevederilor cuprinse în decretele-lege din 1918-1919, s-a 
experimentat cu prilejul primelor alegeri din statul naţional unitar. După retragerea 
delegaţiei României de la Conferinţa Păcii de la Paris, la începutul lunii iulie 1919 şi 
din cauza acumulării unor serioase antipatii interne şi reticenţe externe, 1. 1. C. 
Brătianu şi-a depus demisia la 12 septembrie 1919. Generalul Artur Văitoianu a primit 
mandatul de formare a unui nou guvern, care avea drept scop organizarea alegerilor 
parlamentare. Alegerile din noiembrie 1919 au consemnat o largă participare la vot, 
comparativ cu perioada anterioară. Numai în Vechiul Regat s-au înscris pe listele de 
alegători 1 299 823 de cetăţeni, faţă de doar 101 339 alegători ce au participat la 
alegerile din 1911. Semnificativă ni se pare creşterea numărului cetăţenilor cu drept 





2 Minoritățile naţionale din România. 1918-1925. Documente, coordonatori loan 
Scurtu, Liviu Boar, Bucureşti, Arhivele Statului, 1995, p. 120. 

* “Monitorul Oficial”, nr. 103 din 26 august 1919, pp. 5 734-5 744. 

* Sorin Radu, Electoratul din România în anii democrației parlamentare (1919- 
19379, laşi, Institultul European, 2004, p. 25. 

* „Monitorul Oficial”nr.103 din 26 august 1919. Decretele- lege din 24 august 1919 
referitoare la organizarea şi normele electorale din Bucovina (decretul - lege nr.3620) şi din 
Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş (decretul - lege nr.3621). 


175 


de vot pe parcursul perioadei interbelice, de la 3,4 milioane de alegători, în 1926, la 
4,6 milioane, în 1937, menţionând cifra de aproximativ 100 000 de alegători, cât erau 
la 1912. 'Totodată, consemnăm şi creşterea indicelui de proporționalitate între aleşi şi 
alegători. Astfel un deputat era ales, în 1914 de către 400 de cetăţeni iar, la 1920 de 
către 50 000%. Rezultatele alegerilor nu permit formarea unui guvern unitar, ci a unui 
cabinet „oarecum eterogen, expresie a coaliţiei de forţe politice grupate în aşa-numitul 
„Bloc parlamentar”din care făceau parte formațiunile politice ale provinciilor unite cu 
România (Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al Unirii şi Partidul Ţărănesc 
din Basarabia) şi grupările politice din Vechiul Regat ( Partidul Naționalist Democrat, 
condus de Nicolae Iorga, şi Partidul Ţărănesc-Mihalache). Decretul-lege din 
noiembrie 1918 prevedea şi obligativitatea exercitării votului. Din diverse motive 
(necunoaşterea procedurilor, confuzia în faţa numărului mare de partide, retragerea 
din cursa electorală a Ligii Poporului şi a Partidului Socialist), mulţi cetăţeni au 
absentat de la vot. Absenteismul înregistrat în alegerile din noiembrie a atras un 
număr mare de amenzi pentru cei în cauză „dar a şi provocat discuţii şi dezbateri pe 
tema oportunității caracterului obligatoriu al votului. Ales deputat şi având sprijinul 
unor colegi parlamentari, dr. Nicolae Lupu a iniţiat un proiect de lege pentru anularea 
acestor datorii. Ulterior, din postura de ministru de Interne în guvernul Vaida, dr. 
Lupu a acţionat pentru întocmirea unui proiect de lege electorală. În acest context, a 
constituit o comisie abilitată să elaboreze proiectul de lege, atât pentru alegerile 
parlamentare, cât şi pentru cele locale“. Într-o anumită măsură, inițiativele politice şi 
legislative ale impetuosului ministru de Interne, (reglementări ale funcţionării 
jandarmeriei, ridicarea stării de asediu ş.a.) „considerate de stânga, ba chiar 
anarhizante, au contribut la căderea guvernului condus de Al. Vaida Voevod. 
Guvernul Averescu a manifestat, de asemenea, un interes sporit pentru 
legislaţia electorală. Decretul-lege din aprilie 1920, reducea numărul de parlamentari 
şi prevedea anumite restricţii referitoare la eligibilitatea militarilor şi a funcţionarilor 
publici”. După alegerea noului parlament, a fost constituită o comisie cu scopul 
alcătuirii proiectului de lege electorală care a fost depus dezbaterii în Cameră cu 
câteva zile înainte de demisia guvernului Averescu şi, în consecință eventuala 
aprobare şi adoptare a căzut. Proiectul averescan, definitivat la începutul anului 1921 
şi aprobat în urma şedinţei Consiliului de Miniştri din 24 ianuarie, acelaşi an, trebuia 
prezentat şi supus dezbaterii celor două Camere de către ministrul de Interne, 
Constantin Argetoianu, considerat eminența cenuşie a Partidului Poporului şi, 
totodată, unul dintre cei mai capabili oameni politici aflaţi sub steagul Generalului. 
Din cauza agendei legislative extrem de aglomerate şi a greutăților sociale şi 
economice întămpinate, cabinetul Averescu şi majoritatea parlamentară şi-au 
consacrat atenţia şi activitatea asupra problemelor majore ale societăţii româneşti 
(reforma agrară, cea fiscală, legea reglementării conflictelor de muncă, a sindicatelor 
ş.a.) şi au întârziat aproape un an discuţiile privind reforma electorală.“ În linii 
generale, proiectul de lege electorală urmărea reducerea numărului de deputaţi şi 
senatori, astfel ca 250 000 de locuitori să poată desemna, pentru circumscripţia lor, nu 
mai mult de 5 deputaţi şi 2 senatori. De asemenea, prevedea posibilitatea votării 





55 Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol.I, laşi, Editura Universităţii “Al. I. 
Cuza”, 2001, p. 112. 

* Ibidem, p.116 

” Ibidem, p. LI7 

*% Ibidem, p. 118. Despre activitatea legislativă a guvernului Averescu şi în IL. Scurtu, 
Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Paideia, 1999, pp.128- 
130. 


176 


candidaţilor de pe liste deosebite, fapt ce venea în sprijinul minorităților şi a 
personalităților politice independentes „ Pe fondul neînțelegerilor ivite în sânul 
Partidului Poporului, grupare neomogenă, fără o ideologie clară şi lipsită de o 
adevărată disciplină de partid, guvernul Averescu s-a văzut obligat să demisioneze la 
13 decembrie 1921. Căderea guvernului consemna spulberarea „mitului Averescu” 
„Sub impresia penibilă lăsată de „oamenii generalului”, acuzaţi de afacerism şi 
corupţie, ba mai mult, chiar Averescu era tratat de neserios, atâta timp cât abandonase 
tema „răspunderilor”, principala lozincă-program care l-a propulsat la putere“. Noul 
guvern, condus de Take Ionescu şi instituit la 17 decembrie avea programată, alături 
de alte iniţiative legislative, şi adoptarea legii electorale, dar votul de neîncredere dat 
de Adunarea Deputaţilor la 17 ianuarie a determinat căderea guvernului şi risipirea 
speranţelor lui Take Ionescu într-o guvernare stabilă şi îndelungată care să-i permită 
abordarea problematicii electorale. Venirea liberalilor la putere a blocat votarea 
acestei legi şi a condus spre următoarea etapă politico-instituţională, poate cea mai 
importantă sub aspectul legislaţiei iniţiate în timpul guvernării liberale dintre anii 
1922-1926. 

Retrospectiva evenimentelor politice derulate la sfârşitul anului 1921 şi 
începutul anului următor „acreditează teoria unei adevărate conspirații instrumentate 
de Ionel Brătianu pentru compromiterea adversarilor politici şi readucerea la putere a 
Partidului Naţional Liberal. Desfăşurat sub egida formulei prin noi înşine, Congresul 
general al P. N. L. din 27 noiembrie 1921 a dezbătut şi dezvoltat un veritabil program 
de guvernare ce viza adoptarea noii Constituţii, a unui pachet de legi de unificare sub 
aspect administrativ, judecătoresc, economic şi a unor legi cu caracter social 
reparatoriu (reforme pentru muncitorime, pentru sănătatea populaţiei, dezvoltarea 
învăţământului şi culturii, combaterea corupţiei şi a abuzurilor, aplicarea cu stricteţe a 
reformei agrare). Sub impulsul programatic al Congresului şi în temeiul bunelor relaţii 
pe care Brătianu le avea cu cercurile politice de la Palat (cumnatul său, Barbu Știrbey) 
ŞI, bineînţeles,cu regele Ferdinand, liberalii pornesc o activă campanie de răsturnare a 
guvernului Averescu. În urma lichidării căsătoriei morganatice, contractate de 
principele Carol cu Maria Valentina Lambrino, afacere ce tulburase scena politică şi 
Dinastia la începutul anilor '20, prin renunţarea la prerogativele de moştenitor al 
Tronului din partea lui Carol şi prin recunoaşterea băiatului rezultat din căsătoria cu 
Zizi Lambrino, ( fapt ce încălca flagrant Statutul Casei Regale şi discredita instituţia 
monarhică), regina Maria pune la cale căsătoria Prințului Carol cu Elena de Grecia, 
eveniment oficiat la 10 martie 1921 la Atena. Din această căsătorie s-a născut viitorul 
Voievod de Alba Iulia şi viitorul rege Mihai, fapt ce punea capăt crizei dinastice şi 
asigura continuitatea monarhică. În acest context, generalul Averescu a recomandat 
încoronarea cu fast a regelui şi reginei la Alba Iulia, fixându-se cu aproximaţie 





Ion Agrigoroaiei, România interbelică..., p. 119. 

% D. A. D.,, şedinţa din 8 decembrie 1921 în Monitorul Oficial nr.1l din 13 
decembrie 1921, p. 58.(discursul deputatului Gh. Becescu-Silvan, retras din Partidul 
Poporului, care ataca vehement guvernul pe teme de corupţie). În chestiunea “răspunderilor”, 
fluturată ameninţător de Averescu după coalizarea parlamentarilor liberali cu cei ţărănişti, în 
urma incidentului Argetoianu-Madgearu, vezi declaraţia lui 1. G. Duca în “Dimineaţa”din 18 
iulie 1921. Practic sloganul justițiar al “răspunderilor” a condus la cearea unui climat 
electoral-politic favorabil introducerii ordinii şi pedepsirii celor vinovaţi de afaceri oneroase 
în timpul neutralității sau al războiului şi a reuşit captarea unui număr semnificativ de voturi. 
Pe de altă parte “răspunderile” au constituit monedă de schimb şi de negociere între Averescu 
şi Ionel Brătianu deoarece, în epocă, era de notorietate faptul că Generalul a ajuns la putere 
prin intervenţia lui Brătianu în schimbul renunţării tacite a agitării “răspunderilor”. 


177 


calendarul evenimentului (sfărşitul lunii septembrie) ce trebuia să constituie un 
moment de măreaţă efuziune populară, un impetuos act de suveranitate şi, nu în 
ultimul rând, o recunoaştere internaţională a voinţei naţionale liber exprimate la 1918 
prin hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, deoarece se preconiza o 
largă participare a reprezentanţilor politici şi diplomatici ai statelor din zonă şi ai 
marilor puteri occidentale. Capitalul politic şi de imagine câştigat de generalul 
Averescu în condiţiile organizării festivități de încoronare de către Partidul 
Poporului, l-a determinat pe Brătianu să torpileze o astfel de iniţiativă, intervenind la 
rege cu rugămintea de a declina oferta averescană. Regele s-a conformat sugestiei 
venite din partea fostului său prim-sfetnic, refuzând pe Averescu şi motivând absolut 
pueril amânarea€!.. În paralel, Brătianu, aflat în tratative avansate de fuziune cu 
Partidul Naţional Român şi sprijinit în acest demers şi de marele istoric Nicolae Iorga, 
a plănuit tombarea cabinetului Averescu prin diverse manevre şi jocuri de culise. În 
primul rând „a reuşit să manipuleze o parte a opoziţiei (cazul lui Virgil Madgeru, 
doctrinarul ţărănismului şi agrarianismului, teze ireconciliabile în raport cu formulele 
neoliberalismului promovat de liderii P. N. L., care intervin cu statistici din vreme 
pregătite pentru susţinerea expunerii deputatului liberal Gh. Mârzescu)*?.Se reuşeşte 
chiar retragerea opoziţiei parlamentare —la sugestia lui lorga,acesta jucând pe atunci 
rolul de consilier al şefului liberal şi partizan al apropierii dintre Brătianu şi Iuliu 
Maniu şi deci participant conştient sau nu, la combinațiile liberalilor-în semn de 
protest la injuriile proferate de ministrul de Interne, C. Argetoianu.Tot liderul liberal 
este cel care a ghidat din umbră delegaţia parlamentară ce a cerut regelui demisia de 
onoare şi “imediată a guvernului % .„ După ce căzuseră iniţial în plasa liberalilor, 
țărăniştii încercă o reconciliere cu averescanii şi pe fondul agitării de către liberali a 
cazului Stere. Întâlnirea dintre C. Argetoianu şi N. Lupu aduce o aplanare a 
conflictului în baza scuzelor adresate de Argetoianu lui Madgearu, iar ţărănişti aveau 
să revină,ca urmare, în Parlament. O altă lovitură dată guvernului Averescu a fost, de 
bună seamă, episodul Mesajului Tronului, adică discursul pe care trebuia să-l 
rostească Suveranul la deschiderea sesiunii parlamentare de toamnă pe anul 1921. 
Proiectul de mesaj a fost înmânat lui Brătianu de către regele Ferdinand în ideea de a 
fi modificat/corectat în sensul lansării semnalului clar către opinia publică şi cercurile 
politice româneşti că zilele guvernului Averescu sunt numărate. Brătianu nu putea să 
piardă acest prilej de a tranşa disputa sa cu Generalul şi alături de profesorul Iorga (în 
casa acestuia, chiar) au elaborat formula care trebuia să conducă la căderea 
cabinetului Averescu“. Formula respectivă din Mesaj,:”Timpurile sunt atât de grele 
încât ţara are nevoie de concursul oamenilor de seamă din toate partidele şi de aceea 
ar fi de dorit ca parlamentul sa-i aibă reuniți într-o acţiune patriotică”, a constituit 
semnalul debarcării lui Averescu. Ziarul “Patria” din 20 noiembrie 1921 indica 
recomandarea regală în vederea constituirii unui guvern de uniune naţională şi a unui 
parlament reprezentativ cu o largă participare a tuturor forțelor politice mai 
importante care să confere caracterul de Adunare Constituantă, în vederea adoptării 
noii Constituţii. Sub acest aspect recunoaştem modul de gândire politică al marelui 





“1 Suveranul a parat şi a amânat propunerea lui Averescu prin scuza neverosimilă şi 
aproape futilă, rostită în plenul şedinţei Camerelor din ziua de 28 noiembrie 1921, că: “* 
costumele regale comandate în străinătate, nu erau gata.” (D. A. D.”, din 28 nov, 1921, p. 
I) 

**D. A. D/”, şedinţa din 12 iulie 1921, p. 3761. 

“Vezi articolul Retragerea opoziției din parlament „ în ,„ Viitorul, din 16 iulie 1921. 

4. Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p.136. 

45 “Patria” din 20 noiembrie 1921. 


178 


istoric, (principalul artizan al frazei introduse în Mesaj), un adept declarat al unor 
astfel de formule politice (N. Iorga a participat la guvernarea Blocului parlamentar şi 
mai târziu la guvernul aşa zis de “concentrare naţională”, alături de C. Argetoianu). 
Probabil în discuţiile lor, Ionel Brătianu ar fi sugerat lui Iorga posibilitatea cooptării 
într-un guvern lărgit, guvern care ar fi patronat opera legislativă viitoare. Iorga s-a 
lăsat ademenit de astfel de perspective, cu atât mai mult cu cât, la acea vreme media 
între Brătianu şi Maniu pentru fuziune. În scurt timp va înţelge că Brătianu era prea 
orgolios ca să împartă cu cineva gloria organizării şi consolidării legislative a 
României Mari. Pe de altă parte, regele Ferdinand avea mare încredere în intuiţia şi 
capacitatea politică a lui Brătianu. Colaborase perfect înainte vreme şi considera că 
adoptarea Constituţiei şi a noilor legi de unificare, între care şi legea electorală sunt 
chestiuni mult prea importante pentru statul național unitar ca să fie lăsate pe mâna 
unor oameni politici neverificaţi îndeajuns sau chiar amatori în ceea ce priveşte 
politica de anvergură. Astfel, Mesajul Tronului susţinut de Suveran la 28 noiembrie 
1921, când s-a deschis oficial sesiunea de toamnă a parlamentului indica, înainte de 
toate, provizoratul respectivei Adunări şi necesitatea formării unui nou legislativ, care 
să beneficieze de aportul oamenilor de seamă din toate partidele. Semnalul lansat de 
Palat a fost imediat sesizat de oamenii politici ai vremii, astfel încât Virgil Madgearu 
observa că: “...Nu este un mesaj de deschidere, ci unul de lichidare”S€. Pe fondul 
panicii iscate în tabăra averescană, Brătianu a conceput încă o manevră de lichidare 
politică a altui lider, aflat la acel moment în coaliția guvernamentală. În temeiul unei 
rivalități mai vechi şi a unei antipatii evidente faţă de şeful conservatorilor-democraţi 
aflați în cartel guvernamental cu averescanii, Brătianu îi propune regelui aducerea la 
putere a lui Take Ionescu în locul lui Averescu ,cu gândul de a defecta guvernul în 
funcţiune şi mai apoi a-l izola şi a-l compromite politic. În cadrul unei întrevederi, la 
30 noiembrie 1921, Ferdinand i-a propus funcția de prim-ministru marelui orator, 
pentru a răsplăti astfel întreaga sa activitate politică şi diplomatică”. Pentru a-l 
determina pe 'Take Ionescu să accepte cât mai repede propunerea regală, care se 
traducea în fapt prin scindarea coaliției guvernamentale, Brătianu afirmă public 
pretenţia de a veni la putere şi supralicitează tema succesiunii iminente de guvern, 
declararând, la 9 decembrie, că: “Partidul Liberal este în stare să-şi ia răspunderea 
situaţiei. Statul român n-a fost creat pentru ca să se prăbuşească şi pentru aceasta nu 
există alt instrument mai organizat şi mai puternic decât al nostru”. Diversiunea lui 
Brătianu a dat rezultate. O dată, că-l face pe Take Ionescu să se desolidarizeze de 
guvernul Generalului (demisia din guvern a fost depusă la 11 decembrie 1921) şi, mai 
apoi demonstrează lipsa de omogenitate, instabilitatea şi uzura cabinetului Averescu, 
arătând opiniei publice incapacitatea acestuia de a definitiva agenda legislativă 
propusă. În consecință, indica propria formaţiune drept cel mai organizat şi capabil 
partid sortit să preia puterea. A urmat căderea guvernului Averescu pe 13 decembrie 
şi investirea lui 'Take Ionescu ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe data de 17 
ianuarie. După cum se ştie în urma moţiunii de neîncredere depuse de Octavian Goga 
şi în urma votului (190 la 81), guvernul Take Ionescu şi-a depus demisia la doar o 
lună de la depunerea jurământului. Căderea guvernului a însemnat şi epilogul carierei 
politice a marelui orator, diplomat şi om politic Take Ionescu şi a lăsat cale liberă 
revenirii în forță a liberalilor în frunte cu abilul I. I. C. Brătianu. Intervenţia 
deputaţilor Partidului Poporului reflectă disponibilitate de a susţine guvernul în 





SN. Iorga, Noi şi guvernul Tache Ionescu, în “ Neamul Românesc”, din 21 nov. 
1921 , apud, I. Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit. p. 137. 

“ Ibidem, p. 137-138. 

s D.A. D. din 9 decembrie 1921, p. 82. 


179 


perspectiva votării legilor importante şi în special a legii electorale. Exact acest motiv 
a determinat pe naţionalii ardeleni să ceară un guvern de concentrare naţională şi un 
nou parlament. Să nu uităm că proiectul de lege electorală propus de averescani ( 
Take Ionescu era ministru în guvernul Averescu la acel moment) „conţinea dispoziţii 
speciale care anulau efectele sistemului avantajos prevăzut pentru Ardeal prin 
decretul-lege din august 19109 şi deci era considerat inacceptabil de oamenii politici ai 
Partidului Naţional Român, beneficiari aproape exclusivi ai fiefului electoral 
transilvan. "Temerile P. N. R. aveau la bază o eventuală înţelegere între gruparea 
takistă şi Partidul Poporului, alianţă constituită pe platforma adoptării legii electorale 
în formula avizată de cabinetul Averescu. De altfel, Take lonescu prospecta asiduu 
disponibilitatea de sprijin a diverse formaţiuni şi personalităţi politice, căutînd noi 
formule şi alianţe care să dea unitate, siguranţă şi stabilitate guvernului. Mai multe 
discuţii, contacte, negocieri iniţiate de Take Ionescu „demonstrează faptul că intuise 
pericolul şi că era în căutare de amici politici răstălmăcind judicios, se pare, 
manevrele lui Brătianu. În acest cadru el a cooptat în guvern o serie de oameni politici 
din Partidul Naționalist Democrat (N. lorga se certase deja cu Brătianu), fiind în 
tratative şi cu ţărăniştii, terorizaţi şi ei de ideea venirii liberalilor la putere. Demisiile 
cabinetelor Averescu şi Take Ionescu, cauzate atât de fricțiunile interne, de multe ori 
alimentate dinspre alte zone politice, cât şi de intrigile, intoxicările şi disimulările lui 
Brătianu,au dus la preluarea puterii de către acesta, în perfectă înţelegere cu regele 
Ferdinand, cu scopul de a desăvârşi opera de făurire şi organizare instituţional- 
legislativă a României Mari. Adoptarea Constituţiei şi a altor legi deosebit de 
importante pentru statul naţional-unitar era o operaţiune de înaltă voinţă politică, ce 
necesita un guvern omogen şi decis, o majoritate parlamentară disponibilă, care să se 
impună lejer în mecanismul de votare. Or aceste condiţii nu erau îndeplinite, în opinia 
Factorului Constituţional şi a lui Brătianu, decât de Partidul Naţional Liberal, o forță 
politică disciplinată şi bine organizată în teritoriu cu lideri şi cadre politice încercate şi 
capabile. În acest context trebuie pus interesul nedisimulat față de problema legii 
electorale, care stabilea practic de jure sistemul de accedere la putere. Ei bine, acest 
aspect esenţial al luptei politice şi al regimului parlamentar/pluripartid era 
fundamental în ecuaţia preluării puterii, a asigurării de majorităţi confortabile în 
Legislativ. O astfel de lege nu putea fi lăsată la voia întâmplării sau, mă rog, la 
latitudinea altor elemente şi grupări politice neavenite, cu atât mai mult cu cât era 
evident pericolul bolşevic internaţionalist şi anarhizant, iar primele alegeri din toamna 
anului 1919 consemnaseră o serioasă deplasare spre stânga a electoratului român, 
glisaj ce punea în pericol stabilitatea politică a societății româneşti. 

Un alt moment hotărâtor în fundamentarea sistemului electoral al României 
dintre cele două războaie mondiale îl constituie adoptarea Constituţiei din 1923 sub 
egida guvenului naţional-liberal, condus de I. |. C. Brătianu, bazat pe o susţinere 
parlamentară solidă, majoritar liberală, constituită în urma alegerilor din martie 1922. 
Constituţia din martie 1923 a “consacrat votul universal şi a fixat toate principiile de 
bază unei noi legi electorale”% fiind, totodată, una din cele mai democratice 
constituţii europene din perioada menţionată, deşi nu a operat modificări esenţiale în 
raportul dintre organele fundamentale ale statului "0. 

Cabinetul Brătianu a depus jurământul în ziua de 19 ianuarie 1922, iar la câteva 
zile după instalare, având toată susţinere regelui, a fost dizolvat parlamentul în 
vederea organizării de noi alegeri pentru Adunarea Constituantă, eludând, astfel, 





Romul Gh. Pop, op. cit., p.61. 
9 Gh. Tănase , Separaţia puterilor în stat, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994, p. 236. 


180 


normele procedurale constituţionale. Articolul 128 din Constituţie prevedea mai întâi 
alegeri ordinare pentru desemnarea componenţei celor două Camere şi mai apoi 
votarea, după trei strigări, a modificării legii fundamentale în şedinţă extraordinară a 
Camerelor reunite. În funcţie de rezultatul votului urma dizolvarea parlamentului şi 
mai apoi organizarea de noi alegeri pentru formarea Adunării Naţionale Constituante. 
Sub influenţa lui Brătianu, regele a trecut peste aceste etape şi a emis decretul regal ce 
desfinţa parlamentul în funcţiune, avizând desfăşurarea de noi alegeri care trebuiau să 
legitimeze formarea Adunării Naţionale Constituante”!. Reacţia opoziţiei a fost 
extrem de critică la adresa subterfugiilor regale, în care recunoşteau amprenta 
malefică, ciocoiască, a lui Brătianu. În semn de protest, contestând vehement 
aducerea la putere a liberalilor, oamenii politici din opoziţie au refuzat să participe la 
botezul principelui Mihai, după cum cerea protocolul, dar mai ales au boicotat 
festivitățile încoronării de la Alba Iulia, din octombrie pita 

Ajuns la guvernare, grija principală a Partidul Naţional Liberal a fost 
organizarea şi câştigarea alegerilor la un scor relevant, care să-i permită o majoritate 
confortabilă în Legislativ - care, în contextul descris mai sus, avea caracterul şi rolul 
de Adunare Constituantă - pentru a se putea vota fără dificultăţi proiectele de legi 
propuse şi în special Constituţia. În acest sens, liberalii au eliberat din funcţie pe toţi 
prefecţii şi primarii averescani înlocuindu-i cu oamenii lor şi au pus bazele unui 
cartel electoral ce cuprindea, alături de P. N. L., formaţiuni politice din noile provincii 
(Partidul Ţărănesc din Basarabia, reprezentat de Ion Inculeţ şi Partidul Democrat al 
Unirii din Bucovina, condus de istoricul Ion Nistor) . Beneficiind de întreg aparatul 
logistic al guvernului, de o virulentă presă de partid şi de cadre foarte active şi bine 
organizate, Partidul Liberal a tranşat confruntarea electorală în favoarea sa, reuşind 
să-şi adjudece 222 de mandate de deputat'. Evident că rezultatele alegerilor au fost 
îndelung contestate de principalele partide de opoziţie, fapt ce avea să prefigureze, 
constituirea aşa numitei Opoziţii Unite, formată din Partidul Naţional şi Partidul 
Țărănesc, formaţiuni politice animate de spiritul luptei totale împotriva liberalilor. 

După organizarea cu succes a festivităţii de încoronare de la Alba Iulia din 15 
octombrie 1922", liberalii au demarat aplicarea programului lor de guvernare, validat 
încă din noiembrie 1921 cu ocazia Congresului general al P. N. L., unde liderii liberali 
au dezbătut, cu precădere, adoptarea unei noi Constituţii şi a legislaţiei aferente 
procesului de unificare şi consolidare instituţională a statului român. Astfel la 26 
ianuarie 1923, proiectul de Constituţie a fost prezentat Adunării Deputaţilor”? Cu 
toată ostilitatea Opoziţiei Unite, decisă să blocheze adoptarea Constituţiei în variantă 
lberală, Brătianu a chemat deputaţii pentru dezbaterea şi adoptarea legii fundamentale 
a statului, subliniind, în decretul de convocare, calitatea şi rolul de Adunare 
Constituantă a Parlamentului. În discuţie, mai întâi pe secțiuni şi apoi în plenul 
Adunării Deputaţilor”, s-a pus numai proiectul liberal, elaborat de eminentul jurist C. 





7! Joan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit. p. 145. 

” Ibidem, pp. 145-150. 

* Ibidem, p. 145. 

Despre festivitățile încoronării vezi capitolul Încoronarea de la Alba- Iulia şi 
rezonanţa ei în epocă, în loan Ciupercă, România în fața recunoaşterii unităţii naţionale. 
Repere, laşi, Editura Universităţii “Al. 1. Cuza”, 1996, p.53 şi urm. 

751. Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit, p. 151. 

“2 Mihail Rusenescu, lon Saizu, Viaţa politică în România (1922-1928), Bucureşti, 
Editura Politică, 1979, p. 152. 

” Ibidem, p. 152-153. 


181 


Dissescu şi, după cum aprecia sarcastic marele istoric Nicolae Iorga, “revizuit de 
omul tuturor punerilor la punct, Al. Constantinescu”. 

Dezbaterile s-au desfăşurat în jurul articolelor referitoare la drepturile şi 
libertăţile cetăţeneşti, la organele puterii legiuitoare, la problemele proporționalităţii şi 
naţionalizării subsolului. Dacă structura parlamentară bicamerală a fost introdusă de 
Al. I. Cuza încă din anul 1864 şi menţinută după revizuirile ulterioare, cu prilejul 
discuţiilor pe marginea proiectului liberal, N. lorga a combătut sistemul bicameral 
considerându-l mimetic şi artificial. Discursul marelui istoric se baza pe logica 
realităţilor româneşti cu totul altele, decât cele care au impus funcționarea legislativă 
duală din ţările vestice, cu tradiţie parlamentară apreciabilă: "Nu se poate argumenta 
în ce priveşte logica unei teorii pe exemple istorice. Exemplul istoric este unul şi 
logica este alta. Domeniul logicii este de consecvență perfectă, domeniul istoriei este 
plin de inconsecvenţe, pe care le impun împrejurările omeneşti” "9.După puternice 
confruntări între liberali şi partidele de opoziţie reprezentate în Parlament — naţionalii 
transilvăneni şi ţărăniştii au părăsit de multe ori lucrările Camerelor, ba mai mult, au 
organizat chiar manifestări populare pentru a bloca votarea Constituţiei socotită 
nereprezentativă şi inoperantă“ — la 26 martie 1923, Constituţia a fost votată de 
Adunarea Deputaţilor, iar a doua zi de Senat. În ziua de 28 martie 1923, Constituţia 
este promulgată printr-un decret regal, pentru a fi apoi publicată în “Monitorul 
Oficial” nr. 282/29 martie 1923%!. 

Din perspectiva temei propuse, Constituţia din martie 1923 asigura păturilor 
sociale din ţara noastră toate libertăţile (art. 5), toate drepturile civile şi politice (art. 
7). Constituţia adoptată nu recunoştea nici o deosebire de naştere sau de clasă socială 
(art. 8, 10), garantând toate drepturile individuale (art. 11). Articolul 28 permitea 
dreptul de întrunire oriunde şi oricând. De asemenea, era subliniată libertatea de 
conştiinţă absolută (art. P5 ză 

Constituţia din 1923 prevedea şi o serie de reguli ce asigurau funcționalitatea 
corpurilor legiuitoare. Erau prevederi stricte asupra modului de desfăşurare a 
şedinţelor, asupra practicării votului. Articolul 64 prevedea modalitatea de compunere 
a Camerei Deputaţilor, iar articolul 65 statua circumscripţia (care nu poate fi mai mare 
decât un judeţ). Articolul 66 stabilea condiţiile de eligibilitate pentru Adunarea 
Deputaţilor, lansând dispoziţia ca viitoarea lege electorală să fixeze incapacităţile. 
Dispoziţiile referitoare la Senat sunt cuprinse în articolele 67, 68 — modul de alegere a 
reprezentanţilor în Maturul Corp, proporționalitatea, ca şi criteriu în stabilirea 
numărului de senatori. Articolul 69 formula alegerea senatorilor, iar articolele 72, 73 
stabileau senatorii de drept, ce-şi câştigau acest privilegiu “în virtutea înaltei lor 
situațiuni în Stat şi Biserică”. 

Referitor la Camera Deputaţilor, în temeiul legii fundamentale a statului 
român, promulgată în martie 1923, se înlocuieşte formula reprezentării proporționale, 
cu cea de reprezentare „a minorităţilor, pe circumscripţiuni electorale, ce nu pot fi mai 
mari decât un judeţ” În ceea ce priveşte Senatul, acesta capătă o nouă structură, 
sporindu-se numărul senatorilor de drept, prin capii confesiunilor recunoscute în stat 





7% Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. INI, Chişinău, Universitas, 1991, 
p. 95. 

7 Vezi Enciclopedia României, vol. I, p. 245. 

5M. Rusenescu, I. Saizu, op. cir., p. 153-154. 

*! Constantin Hamangiu, op. cit. vol. X-XII/1922-1926, pp. 3 — 20. 

2 M. Rusenescu, I. Saizu, op. cit., p. 154-155. 

% Romul Gh. Pop, op. cit., p. 62-66; C. Hamangiu, op. cit., vol. X-XII, pp. 3-30. 

* Enciclopedia României, vol. 1, p. 191. 


182 


şi preşedintele Academiei. De asemenea, senatorii de drept erau împărţiţi în două 
categorii. În prima categorie se încadrau cei care erau delegaţi în virtutea funcţiei 
îndeplinite în momentul alegerii, iar a doua categorie cuprindea pe senatorii desemnaţi 
în urma deţinerii unor funcţii importante în stat, timp de mai mulţi anis5. Mandatele de 
senator se repartizau în funcţie de majoritatea relativă, iar reprezentanța minorităților 
a fost eludat〠

Adoptarea Constituţia din 1923 a reprezentat o nouă şi hotărâtoare etapă în 
planul unificării legislative, a armonizării şi  uniformizării instituţionale, 
administrative şi judecătoreşti. Legile de unificare din toate domeniile au privit 
România ca un veritabil stat naţional unitar, ca un stat de drept, în care prevederile lor 
se aplicau în mod egal tuturor cetăţenilor fără nici o deosebire religioasă, socială sau 
etnică“”. În cadrul procesului complex de unificare legislativă trebuie remarcată 
importanţa din perspectiva tematicii abordate, a legii electorale din 1926, care 
stabileşte definitiv parametrii regimului electoral al României interbelice. 

Promulgarea noii legi electorale s-a realizat la sfârşitul mandatului guvernului 
liberal condus de I. 1. C. Brătianu, prin bunele oficii ale unui Parlament dominat de 
Partidul Naţional Liberal, ba chiar cu inspiraţia şi acordul tacit al regelui Ferdinand |, 
după cum scrie Nicolae Iorga în Istoria Românilor, vol. X: “Ca să fie sigur că nu mai 
vine haosul, Ferdinand I ceru în acest din urmă an, 1925, o lege electorală, care după 
sistemul fascist, asigura o primă partidului ce avusese 40% din voturi "5% 

Adoptarea legi electorale survine în contextul precipitării politice a anului 
1926, când Partidul Naţional Liberal şi liderul său, erau criticaţi, contestaţi şi atacați 
de o puternică opoziţie formată din Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, 
principalele grupări protagoniste ale sus-menţionatei Opoziții Unite şi, totodată, 
formaţiuni aflate în serioase tratative de fuzionare:?. Semieşecul cabinetului liberal în 
alegerile comunale din 18-20 februarie 1926% şi în alegerile judeţene a demonstrat 
uzura Partidul Liberal şi imposibilitatea reînnoirii mandatului”. Din aceste 
considerente, I. |. C. Brătianu şi liderii proeminenţi ai partidului au pus în scenă 

adoptarea noii legi electorale cerută de rege încă din 1925, după cum reiterează şi C. 

Argetoianu”. Proiectul de lege depus la biroul Adunării Deputaţilor a fost întocmit 
secret de Alecu Constantinescu” şi chiar dacă nu ataca în principiu votul universal, îi 





“ Ibidem, p. 192. 

5 V. Puşcaş, M. Ştirban, op. cit., p. 28. 

* Gh. Iancu, Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României (1919-1939) 
în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică (1919-1939), Bucureşti, Editura Politică, 
1987, PP. 39-41. 

% Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, București, 1939, p. 452. 

% Ton Scurtu, Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului 
Țărănesc (1918-1926), Bucureşti, Editura Litera, 1975, pp. 176-178. 

% [. Saizu, Gh. I. Florescu, Alegerile parlamentare din România (1926-1928), în 
“Cercetări istorice” (serie nouă) IX-X, laşi, 1978-1979, p. 479. 

” “Viitorul” din 24 februarie 1926. De fapt, alegerile comunale au fost câştigate de 
liberali şi anume 5601 de comune rurale au fost adjudecate de P. N. L., faţă de doar 683 de 
commune în care au fost majoritari reprezentanţii opoziţiei. Totuşi, diferenţa destul de mică 
înregistrată între liberali şi opoziţie la nivelul alegerilor pentru desemnarea edililor şi a 
consiliilor locale în oraşe (60 la 53) acredita uzura partidului şi deci retragerea de la putere 
pentru refacere în opoziţie. 

4 Observaţia lui Argetoianu în M. Rusenescu, I. Saizu , op. cir., p. 183. 

* N. Iorga, Memorii, vol. VI-VII, p. 452. 


183 


limita vizibil efectele de exprimare ŞI înregistrare, golindu-l în mare parte de acele 
atribuite ce-i dădeau valoare“. 

Partidul Naţional şi Partidul Țărănesc exasperate şi frustrate de atotputernicia 
aproape cinică „afişată de liberali în ceea ce priveşte adoptarea legilor importante, au 
hotărât să adopte o poziţie radicală faţă de proiectului de lege electorală, să-l combată 
prin toate mijloacele. Proiectul liberal era considerat de liderii politici ai opoziţiei “ca 
o declaraţiune de război făcută de guvernul liberal ţării legale”. Dezbaterile cu 
privire la proiectul de lege electorală au monopolizat practic activitatea partidelor 
politice de opoziţie, decise să blocheze votarea legii electorale, considerată deosebit 
de importantă din perspectiva mecanismului preluării puterii. Nodul gordian al 
discuţiei s-a dovedit a fi prima majoritară, dar mai ales cuantumul procentual ce 
permitea atribuirea acesteia. Astfel, s-a căutat o soluţie de compromis între liberali şi 
opoziţie. Delegaţia P. N. L. în frunte cu Tancred Constantinescu a iniţiat discuţii cu 
delegaţiile Partidului Naţional Român (C. Argetoianu şi M. Popovici) şi Partidului 
Ţărănesc (C. Stere, Eduard Mirto şi Grigore lunian). Reprezentanţii opoziţiei au 
insistat ca prima majoritară să se acorde în condiţiile adjudecării a 50% plus unu din 
totalul voturilor exprimate, opinând că procentul de 40% nu este reprezentativ şi 
suficient pentru a legitima o majoritate parlamentară”. Cu toată împotrivirea 
oamenilor politici din opoziţie, ca Iuliu Maniu, lon Mihalache, Constantin Stere, 
Virgil Madgearu, Grigore lunian, N. Costăchescu”, proiectul de lege depus de guvern 
a fost adoptat în zilele de 24 şi 25 martie de Adunarea Deputaţilor şi respectiv de 
Senat. Noua lege electorală a fost promulgată prin decretul-lege nr. 1424/1926 şi 
publicată în “Monitorul Oficial” nr. 71/27 martie 1926%. Tot pe 27 martie Ionel 
Brătianu a depus regelui demisia cabinetului liberal, semn că agenda de lucru propusă 
la începutul mandatului fusese îndeplinită. Discursul susţinut în Senat pe data de 27 
martie 1927 ni se pare revelator în acest sens. Brătianu a subliniat gestul retragerii de 
la putere pentru a demonstra opiniei publice şi opoziţiei că: „opera pe care am 
îndeplinit-o n-are nevoie de prezenţa noastră la guvern pentru a se impune oricui ar 
avea simţul răspunderilor, ca temeiul trainic al organizării statului”. Metodele rigide, 
cvasi-autocrate cu care a guvernat ţara timp de patru ani, manevrele şi disimulările 
care au condus la pulverizarea inamicilor politici şi, în consecinţă, inexistenţa unei 
opoziții coerente, dar mai ales modul suveran, uşor ironic, în care a depus demisia 
guvernului său a lăsat impresia unei retrageri calculate. De pe această poziţie, liberalii 
urmau să savureze expectativ, oarecum neutru, aplicarea legilor propuse şi adoptate 
în legislatura lor şi în special a legii electorale. Aducerea lui Averescu la putere, tot 
prin bunele oficii ale liderului liberal, care a recomandat călduros regelui un cabinet 
de continuitate al Partidului Poporului, întărea imaginea omniprezenţei şi 
omnipotenţei brătieniste în politica românească. Rolul guvernului Averescu era să 
liniştească spiritele contestatare şi înfierbântate de guvernarea cu mână forte a lui 
Brătianu, să experimenteze noua legea electorală, dar mai ales să poată fi înlăturat 





"M. Rusenescu, ]. Saizu, op. cit., p. 183-184. 

5 Împotriva legii scelerate, în “Aurora”, anul VI (1926), nr. 927 din 5 martie, apud, |. 
Scurtu, Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc (1919- 
1926), p. 159. 

% Ton Bitoleanu, Din istoria României moderne 1922-1926, Bucureşti, Editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 307-308. 

” Ioan Scurtu, Din viața politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului 
Țărănesc (1918-1926), p. 160-161; Gh. I. Florescu, I. Saizu, op. cit., p. 480-481. 

% C. Hamangiu, op. cit., vol. X-XII, p. 1054. 

” “Dezbaterile Senatului ”, şedinţa din 27 martie 1926, p. 832. 


184 


uşor, fără convulsii, atunci când situaţia politică avea să reclame revenirea liberalilor, 
după cum, de altfel, avea să se întâmple un an mai târziu. După N. Iorga, legea 
electorală dezvăluia programul de lucru pe care şi l-a propus Brătianu în 19221% şi 
permitea revenirea în forţă a liberalilor la putere!”!, astfel încât, după cum tot N. Iorga 
aprecia atât de plastic, “dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de la Sigmaringen” 
mai ales după pronunţarea actului de la 4 ianuarie 19261%. 

Legea electorală a trecut relativ uşor prin cele două Camere, datorită atât 
majorităţii liberale — naţionalii şi ţărăniştii, în semn de protest au lipsit de la şedinţele 
Corpurilor legiuitoare, dar şi din motivul bine întemeiat că toată atenţia partidelor şi 
a oamenilor politici era îndreptată asupra “conciliabulelor şi intrigilor privitoare la 
succesiunea iminentă”!%. Încă din ianuarie 1926 s-au declanşat vii dispute cu privire 
la chestiunea succesiunii guvernului Brătianu. Într-o primă fază se părea că uliu 
Maniu avea toate şansele să fie desemnat prim-ministru. Reticenţele regelui vizau, 
însă, pe ţărănişti care erau principalii colaboratori politici ai „naţionalilor” ardeleni. 
Chiar dacă a renunţat la funcţia de prezident al Partidului Naţional Român în favoarea 
lui lorga - formațiunea iorghistă fuzionase cu Partidul Naţional la 8 martie 1925 - 
pentru ca acesta să înduplece pe suveran să-i acorde mandatul formării guvernului lui 
Maniu, chiar dacă liderul ardelean a promis regelui să se debaraseze de balastul 
țărănist la primul semn de defecţiune sau indisciplină ministerială şi să depună 
demisia cabinetului în maxim 24 de ore, Ferdinand, sfătuit de Brătianu, a preferat un 
guvern Averescu!%5. Totuşi iluzia desemnării în fruntea Consiliului de Miniştri, servită 
lui Iuliu Maniu probabil tot la inspiraţia lui Brătianu a declanşat dispute în rândul 
opoziţiei, slăbind unitatea acesteia şi dezamorsând eventuale reacții mai decise ale 
lderilor naţionali şi ţărănişti în ceea ce priveşte acţiunea guvernului liberal pe ultima 
sută de metri a mandatului. Miza era cu adevărat covârşitoare din perspectiva votării 
legii electorale, esenţială, de altfel, în economia exerciţiului politic deoarece conţinea 
norme şi prevederi ce conduceau, de fapt, la preluarea şi legitimarea prin vot a puterii. 
După cum vom vedea pe parcursul desfăşurărilor politice din epocă, rolul regelui era 
capital în propulsarea la putere a unui om politic sau a unei formaţiuni. În definitiv, în 
urma audienţelor la Palat şi a consultărilor, suveranul numea viitorul premier şi tot el 
aviza lista ministerială propusă în vederea constituirii noului guvern, numit de alegeri. 
După 1918 s-a menţinut vechiul obicei instituit de Carol I, ca regele să desemneze 
guvernul, ca mai apoi să dizolve vechiul parlament în vederea constituirii noului 
legislativ, rezultat în urma alegerilor. Interesul lui Ferdinand şi a lui Brătianu pentru 
adoptarea legii electorale a fost stimulat de nevoia de stabilitate şi continuitate 
politică. Practic, regele şi primul său sfetnic au tranşat chestiunea electorală în 
termenii de putere potriviţi viziunii lor politice. Legea electorală trebuia să permită, ba 





'% N. Iorga, Supt trei regi, ediţia a II-a, Bucureşti, 1932, p. 400. 

'91 Ibidem, p. 401; idem, Istoria Românilor, vol. X, p. 452-453. Semnificaţia acestui 
gest sau, mai corect spus, mesajul lansat lumii politice prin retragerea Ja pas a lui Brătianu de 
la guvernare este decriptat de marele istoric în următorii termeni:"Astfel Ion Brătianu se 
retrase, după ce mersese unde voise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, 
adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place”. 

'% 1dem, O viață de om aşa cum a fost, vol. IL, p. 109-110. 

1% 1. Scurtu, Din Viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului 
Țărănesc (1919-1926), p. 161. 

1% N. Iorga, Supt trei regi, p. 401; Mircea Muşat, lon Ardelean, România după 
Marea Unire, vol. IL (partea I, 1918-1933), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 
1986, p. 788. 

că în Scurtu, Gh. Buzatu, op. cir., p.163. 


185 


mai mult să garanteze, venirea la putere a unei personalităţi agreate în primul rând la 
Palat, chiar dacă realităţile în ceea ce priveşte popularitatea şi notorietatea politică ar 
fi indicat o cu totul altă soluţie. Apatia şi lipsa de reacţie a opoziţiei la votarea legii 
electorale propuse de liberali poate fi explicată şi din prisma disimulării şi distragerii 
atenţiei partidelor de opoziţie de la lucrările parlamentare. Astfel, opoziţia a fost 
manipulată în sensul focalizării tuturor eforturilor politice spre acapararea mandatului 
de formare a guvernului, deci în speranţa unei posibile succesiuni guvernamentale. 

Cu toate că legea electorală reproducea în principiile sale prevederile 
decretului-lege din noiembrie 1918 şi dispoziţiile constituţionale din 1923, prin modul 
de repartiție al mandatelor, ea aducea o evidentă restrângere a votului universal!%, 
consfințit de legile amintite. Pentru exercitarea dreptului de vot se prevedea o serie de 
condiţii, dintre care menţionăm: calitatea de naţional vizată şi de articolele 6, 64 şi 68 
din Constituţie şi care presupune şi exercitarea dreptului de vot numai de cetăţenii 
români cu prezumția aferentă că doar românii sunt interesaţi în conducerea statului şi 
deci ei trebuie să aibă drept de vot!%. O altă condiţie pentru practicarea dreptului de 
vot era maturitatea, ce prevedea vârsta de 21 ani împliniţi. Aptitudinea intelectuală, ca 
o consecinţă normală a maturității era de asemenea, o condiţie ce releva exercitarea 
votului în deplinătatea facultăţilor mentale'%. Demnitatea, o altă condiţie, impunea 
inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să planeze asupra cetăţeanului 
ales sau alegător!%*. Pe de altă parte, legea electorală declară că sunt nedemni a fi aleşi 
cei condamnaţi pentru delicte penale. În această categorie intrau şi dezertorii, iar 
articolul 26 excludea pe faliți de la exercitarea dreptului de vot!!0. Apartenența la 
sexul masculin!!!, drept condiţie a practicării votului, reprezenta o încălcare a 
Constituţiei ce prevedea în articolul 6, aliniatul 2 “drepturi civile femeilor în baza 
deplinei egalităţi între sexe”1!?. Pentru femei dreptul de vot a fost introdus 
deocamdată la alegerile administrative pe baza anumitor condiţii conform articolului 
375 din Legea pentru organizarea administraţiei locale din 1929 şi prin articolul 5 din 
Legea administrativă din 27 martie 1936115. De fapt, femeile vor beneficia de votul 
universal mult mai târziu, prin legea electorală din 9 mai 1939, care stipula la articolul 
5 că: „au drept de vot pentru alegerea deputaţilor cetăţenii români, bărbaţi şi femei, 
care întrunesc următoarele condițiuni: au vârstă de 30 de ani; sunt ştiutori de carte; 
practică efectiv o îndeletnicire ce intră în una din următoarele categorii: 1) agricultura 
şi munca manuală; 2) comerţul şi industria; 3) ocupaţiuni intelectuale ”. La articolul 4 
aceiaşi lege conţinea o prevedere cu caracter restrictiv şi anume:,,Femeile nu sunt 
eligibile în Adunarea Deputaţilor sai Legea electorală prevedea scrutinul pe listă, 
care spre deosebire de cel uninominal “comportă pentru alegător posibilitatea de a 
alege o serie de candidaţi, după numărul locurilor de deputaţi, fixat pentru o 





'% Enciclopedia României, vol. |, p. 237. 


19 Ibidem. 

'% Ibidem. 

'%9 C. Hamangiu, op. cit., vol. X-XIIL, pp. 1061-1063. Capitolul III al legii electorale, 
(art. 26 şi 27) prevedea condiţiile de incapacitate, nedemnitate, incompatibilitate, situaţii în 
care cetățeanul nu putea alege sau nu putea fi ales. 

"19 Ibidem; Romul. Gh. Pop, op. cit., p. 79-80. 

LC Enciclopedia României, vol. |, p. 237. 

12M. Rusenescu, I. Saizu , op. cit., p. 154. 

'15 Romul Gh. Pop, op. cit., p. 50. 

"'4»Monitorul Oficial”, nr.100 din 9 mai 1939 


186 


circumscripție electorală. Scrutinul de listă pretinde împărțirea ţării în circumscripţii 
electorale mai întinse, având să aleagă fiecare un număr mai mare de candidaţi”!!5. 

Principiul votului secret a implicat adoptarea unei proceduri electorale 
speciale. Astfel în mecanismul votării distingem trei faze: 


a) procedura premergătoare alegerilor, 

b) procedura alegerii propriu-zise, 

Cc) contenciosul electoral, „adică totalitatea contestaţiilor ce s-ar ivi cu 
privire la alegeri”"!€. Tot în contextul procedurii electorale se înscrie dispoziţia ca 


fiecare alegător să fie înscris pe o listă electorală, întocmită pe localităţi care se 
verifică anual. Cetăţenii cu drept de vot primeau o carte de alegător, ce le servea 
pentru legitimarea în faţa comisiilor secţiilor de votare şi accesul la urne!!. 

La nivelul întregii ţări, în scopul controlării formalităţilor amintite se 
constituia o Comisie Centrală Electorală formată din 5 membri. Un preşedinte şi un 
consiliu de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; un preşedinte de la Consiliul 
Administrativ; doi preşedinţi ai Curți de Apel din Bucureşti! E. Comisia avea 
următoarele atribuţii cu caracter judecătoresc şi administrativ: întocmea tabloul cu 
semne distinctive şi dădea autorizaţie birourilor electorale judeţene; centraliza 
rezultatele voturilor exprimate; calcula procentele şi repartiza mandatele, judeca 
contestaţiile îndreptate contra respingerii ilegale a unei propuneri de candidatură 
precum şi contestaţiile referitoare la neregularitățile semnelor distinctive sau a 
numerelor de ordine ale listelor!!%. Pentru facilitarea procedurii premergătoare 
momentului, cât şi pentru uşurarea operaţiunii propriu-zise se formau birouri 
electorale judeţene (pe fiecare circumscripție) şi secţii de votare, care „să cuprindă nu 
mai mult de 3000 de alegători” (art. 36)!%. Birourile electorale judeţene, ce 
funcționau pe lângă tribunalele respective supravegheau imprimarea şi distribuirea 
cărților de alegător, rezolvau litigiile ivite în urma unor eventuale injustiții la 
depunerea listelor, primeau declaraţiile de candidatură, stabileau secţiile şi localurile 
de vot, totalizau voturile exprimate pe circumscripție şi comunicau rezultatele 
comisiei electorale centrale!?!. 

Votarea se desfăşura într-o singură zi de la orele 8% la 20% ŞI apoi se proceda 
la despuierea urnelor. Preşedintele, în prezenţa asistenţilor, a candidaţilor şi a 
delegaților partidelor angrenate în cursa electorală, deschidea fiecare buletin de vot şi 
striga cu glas tare lista partidului care a fost votat. La sfârşit se încheia un proces 
verbal, ce era înaintat preşedintelui biroului electoral judeţean. Acesta totaliza voturile 
pe circumscripție şi trimitea rezultatele Comisiei Centrale Electorale!?. 

Articolele 90, 92, 93 din Legea electorală introducea un sistem complicat de 
calculare şi repartizare a mandatelor pentru Adunarea Naţională'%%. Mai întâi, se 
proceda la o totalizare pe ţară a numărului votanților, a buletinelor anuale şi a 
voturilor obţinute de fiecare grupare politică, în baza rezultatelor primite de la 
birourile electorale judeţene!?. Comisia Centrală Electorală, în urma totalizării şi 





145 Enciclopedia României, vol. |, p. 239. 


'16 Ibidem; Romul Gh. Pop, op. cit., p. 81. 

"7 1. Scurtu, L. Bulei, op. cit., p. 39. 

"15 1bidem, p. 39-40. 

LE Ibidem; vezi şi Enciclopedia României, vol. IL, p. 241. 

'% Romul Gh. Pop, op. cit., p. 79. 

Zi Enciclopedia României, vol. L, p. 240-241. 

' Romul Gh. Pop, op. cit., p. 80-81. 

123 Mircea Muşat, lon Ardeleanu, op. cit., vol. 1/1, p. 788-789. 
'* Romul Gh. Pop, op. cit., p.7l. 


187 


calculării procentuale a voturilor, declara formațiunea politică majoritară, partidul 
care obținuse cel mai mare număr de voturi, dar nu mai puţin de 40%. Dacă grupările 
politice declarate minoritare (nu obținuseră 40% pe întreaga ţară) aveau totuşi, o 
majoritate absolută în anumite circumscripţii (judeţe), acestea dobândeau un număr de 
mandate, proporțional cu numărul de voturi obţinute în circumscripțiile respective, 
chiar dacă pe ţară nu obţinuseră 2%1%. Operaţiunea de distribuire a mandatelor avea 
drept etapă prealabilă scăderea mandatelor atribuite grupărilor minoritare. Din 
numărul de mandate rămase, partidul politic declarat majoritar beneficia de prima 
majoritară adică de 50% din mandate. Restul de 50% din mandate se repartizau 
proporțional cu numărul de voturi între toate partidele ce trecuseră pragul de 2%, 
inclusiv formațiunea majoritară. Dacă nici un partid nu a obţinut cota de 40% din 
voturile exprimate pe întreaga ţară, nu putea fi declarată majoritară nici o formaţiune, 
iar repartizarea mandatelor se făcea proporțional cu voturile întrunite. La Senat, toate 
mandatele dintr-o circumscripție reveneau grupării care a întrunit majoritatea relativă. 
Atribuirea mandatelor de deputat sau senator se făcea în ordinea candidaţilor înscrişi 
pe listă (art. 95)1%. 

Legea electorală din 27 martie 1926 era vădit inspirată după legea similară a 
Italiei fasciste din 1923!” şi nicidecum după legislaţia electorală engleză, cum 
pretindea guvernul în expunerea de motive a proiectului, supus dezbaterii Camerei 
Deputaţilor”. Legea revela un anume raport de putere şi întâietate şi stabilea o relaţie 
de certă cauzalitate între două dintre cele trei puteri esenţiale ale statului democratic, 
fapt amplu demonstrat în desfăşurările politico-electorale din anii următori. De altfel, 
se statua o veche stare de fapt, sesizată lapidar de marele om politic junimist, P. P. 
Carp şi reflectată caustic în faimoasa expresie: "Daţi-mi puterea şi vă dau 
Parlamentul”! deoarece, “în România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente 
guvernamentale”, după cum tot fostul premier conservator experimentase şi 
constatase în decursul bogatei sale cariere politice. Aşadar, prin această lege Partidul 
Naţional Liberal a încercat să întărească poziţia executivului în raport cu legislativul, 
ba mai mult, să-l subordoneze, întrucât mult discutatul şi contestatul (în cercurile 
politice ale opoziţiei) procent de 40% asigura o majoritatea parlamentară confortabilă 
care surclasa net reprezentanța celorlalte partide intrate în Parlament şi anula practic 
opoziţia în cadrul lucrărilor parlamentare. Ajuns la putere prin mandat regal, partidul 
astfel investit avea obligaţia să organizeze alegeri parlamentare, în decurs de cel mult 
două luni de la formarea cabinetului. Odată constitut, guvernul partidului desemnat — 
numit în aceste condiţii, guvernamental — obținea întreg arsenalul de influențare şi 
intimidare a corpului electoral ce trebuia chemat în faţa urnelor de vot. Pe lângă 
instrumentele instituţionale de coerciţie preluate concomitent cu aprobrea listei 
ministeriale de către suveran, guvernamentalii moşteneau întreaga paletă de metode şi 
mijloace de persuasiune care, deşi combătute asiduu în opoziţie, erau utilizate, poate 
cu mai multă abilitate decât predecesorii, din ipostaza privilegiată şi legitimantă a 





'% Ibidem. 

'% Ibidem, p. 82-83; C. Hamangiu, op. cit., vol. X-XII, p. 1078-1081 (în capitolul V 
secțiunea Centralizarea rezultatelor, repartizarea mandatelor. Proclamarea aleşilor). 

127 Nicolae Iorga, Supr trei regi, p. 400; Matei Dogan, Analiza statistică a 
“democraţiei parlamentare” din România, pp. 41-49. 

'% Romul Gh. Pop, op. cit. p. 8. 

12 Cf. Matei Dogan, Analiza statistică a “democraţiei parlamentare” din România, 
p.5 

15 Vezi, Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România (1919-1940), 
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1976, p. 13-14. 


188 


puterii. Consultarea electoratului devenea o simplă formalitate atâta timp cât guvernul 
dispunea de puteri cvasi-discreţionare, care determinau orientarea voturilor spre listele 
guvernamentale. Pentru formațiunea politică guvernamenată, rolul Ministerului de 
Interne, al Jandarmeriei şi al Siguranţei devenea hotărâtor în adjudecarea primei de 
40%. Peisajul luptelor politice din campaniile electorale interbelice reliefează 
folosirea pe scară largă a forței şi a diferitelor formule de intimidare şi siluire 
(expresie des uzitată în presa epocii) a opiniei publice. Starea de asediu, carantina, 
cenzura, baionetele jandarmilor şi gazele lacrimogene, au fost metode utilizate abuziv 
de partidele aflate la putere pentru a izola zonele electorale ale opoziţiei, pentru a 
interzice presa şi a boicota ori dezagrega manifestaţiile şi întrunirile concurenţilor 
politici dar, mai cu seamă, rămân realităţi jalnice ale vieţii politice dintre cele două 
războaie mondiale. Imperativul procentului majoritar de 40%, care permitea 
menţinerea guvernului şi desemna majoritatea parlamentară, asigura, nu în ultimul 
rând, legitimitatea preluării şi exercitării puterii.. Astfel guvernul se putea sprijini pe 
un Parlament cvasimonocolor, ce reflecta tot voinţa partidului majoritar şi deci a 
cabinetului ministerial. După cum arătam mai sus, opoziţia era practic aproape 
inexistentă şi deci, inoperantă în exerciţiul legislativ. Prin această lege Ionel Brătianu 
a încercat să asigure autoritatea guvernului, continuitatea legislativă şi decizională, 
căci un proiect de lege propus de guvern era uşor aprobat de cele două Camere 
dominate de partidul majoritar/guvernamental. Raportorul legii electorale, I. Th. 
Florescu, considera elaborarea legii drept intenţie benefică, în aşa fel încât, activitatea 
guvernului să nu fie stânjenită în orice clipă de o minoritate “turbulentă sau prea 
divizată”!”. În plan general, atât prin procentul majoritar de 40% dar şi prin stabilirea 
pragului electoral de 2%, care permiteau, după caz, o guvernare stabilă, bazată pe o 
majoritate consistentă în legislaliv sau intrarea în Parlament, această lege electorală 
avea rostul de a evita sciziunile şi în general, fragmentarea excesivă a scenei politice 
româneşti, recomandând, totodată, regrupările şi fuziunile dintre partide în vederea 
abordării cu succes a campaniilor electorale. 

Din punct de vedere constituţional, legii electorale i se pot aduce o serie de 
critici!*?. Constituţia, în articolul 65, stipula alegerea deputaţilor pe circumscripţii 
electorale ce nu puteau fi mai mari decât un judeţ. În acest sens trebuie menţionată şi 
importanţa legii administrative din 14 iunie 1925 care, a stabilit numărul de judeţe şi 
cadrul juridic al acestora!*5. Astfel votul grupării declarate majoritare cântăreşte mai 
greu în balanţa distribuirii mandatelor decât votul grupării ce nu a reuşit să-şi 
adjudece 40% din sufragii. Prima majoritară intră în flagrantă contradicție cu relaţia 
de proporţionalitate între numărul voturilor şi numărul mandatelor!*. În realitate, 
stabilirea primei majoritare anulează „aproape cu totul regulile sistemului 
proporţionalist, care era consecinţa logică şi sistemul cel mai în măsură să asigure 
egalitatea votului'*” Prin scrutinul de listă se impune rigiditatea şi disciplina de 
partid. Corpul electoral judeţean putea să acorde încredere unei personalităţi înscrise 
pe lista unui partid, dar cum capii de listă erau impuşi de la Centru prin repartizarea 
mandatelor, era posibil să fie ales doar capul de listă, iar personalitatea în numele 
căruia s-a votat lista, să nu fie în cele din urmă aleasă. luliu Maniu eticheta legea 





'51 Gh. L. Florescu, L. Saizu, op. cit., p. 482. 

182 Enciclopedia României, vol. |, p. 244. 

'5 Gh. Iancu, op. cit., p. 52-53. 

'5% M. Muşat, |. Ardeleanu, op. cit, vol. II/1, p. 789. 
ca Enciclopedia României, vol. I, p. 244. 


189 


electorală drept o lovitură frontală dată regionalismului politic!%€, iar Nicolae lorga 
aprecia că “distruge orice valoare a votului pe regiune, unde se votează omul pentru a- 
1 substitui votul pe ţară unde se votează partidul”. 

Legea electorală din martie 1926 avea anexate şapte tablouri, care cuprindeau 
numărul de deputaţi şi senatori aleşi din judeţe dar şi numărul de senatori aleşi de cele 
patru universităţi, de Camerele de Comerţ, Industrie, Agricultură şi Muncă. Tot în 
aceste anexe era fixat numărul senatorilor de drept, funcţie de condiții şi pe 
categorii" "5 Ea încalcă prevederile constituţionale,  eludând reprezentarea 
proporțională în Cameră, funcţie de populaţia existentă în judeţ. În această 
perspectivă, repartizarea arbitrară a mandatelor este clar ilustrată de Romul Gh. Pop în 
lucrarea sa Reforma electorală. Evoluţia şi proiectele de reformă ale puterii 
legiuitoare din România. Formulând un studiu de caz, juristul ardelean observă că 
Bihorul, cel mai mare judeţ al României, ca populaţie şi suprafaţă beneficia doar de 9 
deputaţi. Doljul, judeţ cu o populaţie infinit mai mică şi cu suprafaţă mai restrânsă 
propulsa în Cameră 10 deputaţi. Pe aceeaşi coordonată a escamotării proporționalității 
dintre numărul de alegători şi numărul de deputaţi, Romul Gh. Pop aprecia că 
Bucovina, cu o populaţie cât Bihorul, beneficia de 6 scaune de deputaţi pentru judeţul 
Cernăuţi, de trei pentru Storojineţ, trei pentru Suceava, patru pentru Rădăuţi şi două 
pentru Câmpulung, adică exact 18 mandate!*. O altă contradicție dintre Legea 
Fundamentală din 1923 şi legea electorală din martie 1926 este judicios sesizată de 
eminentul jurist Gheorghe Alexianu!“. Dacă în Constituţie articolul 42 consemna că 
membrii Parlamentului „reprezintă Națiunea”, articolul 127 din legea electorală 
menţiona că deputaţii, respectiv senatorii sunt „aleşii grupărilor politice; că partidul 
politic pe lista căruia s-au ales, este proprietarul scaunului de deputat sau senator”. 
Remarca profesorului de la Universitatea din Cernăuţi se traduce în fapt că: „ Legea 
electorală confundă națiunea cu partidele politice”. Acest aspect, oarecum obscur, nu 
îndeajuns de clar subliniat în textul legii electorale, dar cu siguranţă subînţeles 
conduce, la o analiză mai atentă, la o altă observaţie şi anume că „Legea electorală din 
1926 a creat în chip legal partidele politice, care deşi existau şi până atunci, n-aveau 
însă o consacrare oficială. Dar ea vine în contradicţie cu Constituţia, când nu mai dă 
nimănui posibilitatea să candideze decât dacă este înregimentat într-un partid 
politic?! „ Este adevărat că accentele critice referitoare la regimul electoral stabilit în 
martie 1926 se circumscriu atmosferei politice specifice anului 1938, moment 
hotărâtor în evoluţia/involuţia societăţii româneşti. Astfel critica legii electorale şi a 
sistemului pluripartid vine ca o consecinţă firească a Constituţiei din februarie 1938 şi 
a lichidării partidelor politice pe fondul instaurării regimului autoritar tutelat de Carol 
al II-lea. Observaţia de final făcută de Alexianu arată echivocul şi întăreşte percepţia 
critică în ceea ce priveşte legea electorală — cel puţin din perspectiva articolului 127 — 
atitudine explicabilă, în consonanţă cu retorica autoritar — monarhică a regimului 
carlist impus în februarie 1938, tocmai din necesitatea stopării haosului declanşat de 





'5 M. Rusenescu, L. Saizu, op. cit., p.185. Trebuie înţeleasă opoziţia ardelenilor în 
frunte cu Maniu deoarece noua lege electorală anula sistemul avantajos asigurat Transilvaniei 
prin decretul-lege din august 1919 (vezi lon Agrigoroaiei, România interbelică, vol.I, p.122). 

157 Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost..., p. 110. 

1% C. Hamangiu, op. cit., vol. X-XII, pp. 1082-1084. 

'5 Romul Gh. Pop, op. cit., p. 108; Enciclopedia României, vol. L, p. 244. 

1% La monumentala Enciclopedie a României, vol, I, Statul, apărută în 1938, aportul 
profesorului Gh. Alexianu constă în studiile şi interpretările critice privind regimul electoral 
interbelic, sistemul parlamentar şi statutul funcţionarului public. 

i: Enciclopedia României, vol. |, p. 244. 


190 


înmulțirea şi pulverizarea partidelor şi de luptele fratricide dintre grupările politice 
pentru preluarea puterii. "Această dispoziție (art.127) favorizează înmulțirea 
partidelor politice şi crearea fracţiunilor politice. Graţie acestei legi electorale, asistăm 
în ultima vreme la fărâmițarea zadarnică a atâtor energii. Să fie oare o transformare a 
vieţii noastre publice, să rezulte oare vreun bine din acest fapt ? ” 142. Un alt aspect 
foarte interesant, observat şi subliniat de lumea politică a vremii, dar sintetizat şi redat 
publicului larg de poetul pătimirii noastre, cu talentul şi spiritul analitic specific 
omului politic O. Goga, se referă la mutaţiile de fond produse de introducerea 
sufragiului universal asupra structurii etico-intelectuale a Parlamentului. Întradevăr, 
extinderea dreptului de a alege şi a fi ales a determinat penetrarea instituţiilor statului 
şi bineînţeles şi a legislativului de către persoane mediocre. În ansamblu, funcţionarea 
unor instituţii vitale a fost afectată de amatorismul şi reaua credinţă a funcționarilor 
sau a aleşilor. Goga surprinde cazul instituţiei fundamentale din “dealul Mitropoliei 
unde tronează aleşii noştri”. El dezvăluie cât de evidentă este diferenţa de ţinută şi 
discurs, de ordine logică a lucrărilor între cele două epoci de referinţă: înainte şi după 
votul universal. Prestaţia parlamentarilor actuali, în opinia poetului, păleşte în faţa 
ținutei adirabile a parlamentarului antebelic: ”...Ascultaţi-le cuvântul, cântăriți-le 
preocupările şi sintaxa, sau, dacă nu vă indispune operația, făceţi-le analiza 
individuală. Nu le mai cere nimeni, desigur, nici redingota, nici fraza impecabilă ca 
acu zece ani, în zilele apăsătoare ale regimului cenzitar. Dar, dacă s-a făcut un 
sacrificiu de inteligenţă şi o renunțare la eleganţă, am reuşit cel puţin să-i întrunim sub 
cupola parlamentară pe reprezentanţii reali ai maselor, pe retorii mulțimii, pe 
bolovanii grei ai pasiunilor populare? Nici un procent nu există din asemenea 
exemplare. S-a abătut ceva din umbra satelor măcar, o vagă adiere de bun simţ 
țărănesc şi de cuviinţă rustică în ilustra adunare, ca o compensație după Jertfirea 
oratorilor de mare calibru? Cetiţi la gazetă înjurăturile care icnesc la Cameră şi 
înţelegeţi degrabă în ce lume trăim.. Sau 

Primele alegeri parlamentare organizate şi desfăşurate în conformitate cu 
legea electorală din martie 1926 au avut loc în luna mai a aceluiaşi an. Uzatul şi 
minusculul Partid al Poporului, condus de generalul Al. Averescu a preluat 
guvernarea cu ajutorul lui Ionel Brătianu şi al reginei Maria!", care au reuşit să-l 
convingă pe regele Ferdinand să-i ofere lui Averescu mandatul de formare a 
guvernului. După ce a primit demisia guvernului Brătianu, regele a dorit un guvern de 
concentrare susținut de mai multe forţe politice. Fidel acestei concepţii, Ferdinand a 
demarat consultările cu mai mulţi oameni politici, invitând la discuţii pe N. Iorga, Al. 
Averescu şi pe I. Mihalache. Recomandarea regală privind o formulă politică de 
concentrare se traducea în constituirea unui cartel sau alianță guvernamentală, 
variantă explorată, discutată şi negociată în după-amiaza zilei de 28 martie 1926. La 
un moment dat s-a pus chiar problema fuziunii celor trei formaţiuni. Propunerea de 
fuziune a lui Averescu, ce supralicita şi preşedinţia noului partid, a fost respinsă de 
Maniu şi Mihalache. Audienţa din ziua următoare, când cei trei lideri depun fiecare 
câte o listă de guvern, a consemnat şi rugămintea călduroasă în favoarea lui Maniu, 
făcută regelui de către N. Iorga care, în sensul recomandării suveranului privind 
formarea unnui guvern de concentrare, a lăsat o a doua listă ce conţinea şi 
personalităţi ţărăniste. Disponibilitatea lui Iorga şi Maniu de a da o configuraţie 





'* Ibidem. 

'% Octavian Goga, Mustul care fierbe, ediţie îngrijită, prefaţă şi notă bibliografică de 
Teodor Vârcolici, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p.323 (ediţia originală, Bucureşti, 
Imprimeriile Statului, 1927). 

'* AL. Gh. Savu, op. cit., p. 40. 


191 


bicoloră prin cooptarea unor ţărănişti în viitorul guvern, nu a găsit ecoul favorabil la 
Palat. La sugestiile lui Brătianu şi ale reginei Maria, regele a desemnat pe Averescu 
preşedinte al Consiliului de Miniştri. Prin atragerea ardelenilor Vasile Goldiş, 1. 
Lupaş, Al. Lapedatu, Partidul Poporului a reuşit să-şi creeze debuşee electorale în 
Transilvania, unde dominau “naţionalii” lui Maniu şi Vaida-Voevod!%. Portofoliul 
Internelor, atribuit lui O. Goga a contribuit serios la câştigarea majorităţii voturilor de 
către coaliția guvernamentală!*€. 

Cabinetul Averescu a fost primul care a experimentat legea electorală din 
1926, recoltând, prin teroare şi abuzuri, 52% din sufragii şi 292 de mandate în 
Cameră. Efectele introducerii votului universal puteau fi “deci anihilate cu ajutorul 
primei majoritare şi al metodelor clasice, căci ceea ce realizase mica grupare 
averescană putea cu atât mai uşor să obţină un partid bine organizat şi cu oarecare 
aderenţă în corpul electoral”! Un argument în acest sens îl constituie şi analiza 
rezultatelor electorale obţinute de grupul averescan atât în perioada precedentă 
alegerilor din 1927 cât şi în perioada ulterioară. În 1922 a obţinut 6,5% din voturi, în 
1927 imediat după debarcare, 1,9% iar în 1928 — 2,5% din sutragii!“%. În concluzie 
alegerile generale din 1926, cât şi cele desfăşurate în perioada următoare, relevă rolul 
determinant al deciziei regale în desemnarea guvernului şi implicit a structurii 
Corpurilor Legiuitoare. 

Legea electorală din 27 martie 1926 elaborată, după cum reflecta caustic 
savantul N. Iorga “sub dictatura mascată a lui |. C. Brătianu” cu toate deficienţele 
sale făcea parte dintr-un evantai de măsuri legislative şi administrative ce răspundeau 
“nevoii de unificare a structurii statului român, complet unitar”!50. Această lege a 
încercat să fie de mai multe ori modificată în perioada interbelică, pentru a i se 
completa minusurile semnalate de oamenii politici ai vremii. 

În 1932, la 26 martie, Eduard Mirto are o astfel de inițiativă în Camera 
Deputaţilor. Proiectul de lege a găsit un pozitiv ecou printre deputaţii naţional- 
ţărănişti, fuind semnat de personalităţi marcante ale partidului: lon Mihalache, Grigore 
Iunian, Voicu Niţescu, Mihail Ghelmegeanu, lon Lugojeanu, Valer Moldovan, dr. 
Nicolae Lupu, V. Serdici, V.V. Tilea ete. 55l. 

Modificarea propusă de Eduard Mirto, viza o corectare a modului de 
distribuire a mandatelor, mod consacrat de legea electorală din 1926. Se sublinia 
inechitatea acelui aberant procent de 40%, ce desemna gruparea majoritară, 
“conferindu-i toate drepturile, iar în replică, scufundând toate iluziile grupărilor ce n- 
au întrunit 40%”1%. În principiu, proiectul Mirto urmărea o reprezentare cât mai 
obiectivă a numărului de voturi în distribuirea mandatelor, sublinia relaţia direct 
proporţională între voturi şi mandate, iar nu o imixtiune flagrantă care anulează 
egalitatea votului. Proiectul propus de Ed. Mirto a fost respins ca neconstituţional de 
deputatul V. 'Toncescu, care constata că, “pulverizarea forţelor parlamentare a 





145 Ion Clopoţel, Criza democraţiei în România, Cluj, Editura Revistei “Societatea de 
mâine”, 1926, p. 12. 

'% Al. Gh. Savu, op. cit., p. 41; Nicolae Iorga, Supt trei regi, p. 401. 

17 AL. Gh. Savu, op. cit., p. 41-42. 

'% Ibidem, p. 40. 

IN, Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. IL, p. 78. 

15 M. Muşat, |. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. I/1, p. 789. 

' Romul Gh. Pop, op. cit., p. 113. 

'5 Ibidem. 


192 


partidelor este atât de mare în sistemul Mirto, încât Parlamentul ales pe baza acestui 
sistem, nu s-ar fi putut constitui în guvern care să poată lucra”155, 

Proiectul din 12 aprilie 1932, propus de marele publicist Pamfil Șeicaru, 
prevedea modificarea primei majoritare. Astfel se prevedea ca prima să fie de 72 de 
mandate, iar nu de 50%, deci câte un mandat de fiecare judeţ, plus capitala. Proiectul 
Şeicaru a fost susținut de: prof. Eugen Chirnoagă, A. C. Cuza, V. Duculescul5$, însă a 
fost respins de Consiliul Legislativ. 

În contextul modificărilor legii electorale încercate în perioada interbelică, 
amintim şi sistemul electoral propus de V. Toncescu de inspiraţie iugoslavă, sistem 
“rezultat din combinarea sistemului uninominal majoritar pe circumscripţii Mici şi 
acela al sistemului de listă şi al reprezentării minorităţilor pe judeţ”. De asemenea, 
menţionăm proiectul electoral propus de Mihail Manoilescu care, în baza principiilor 
fundamentale ale organizării corporative a naţiunii, propunea o reformă 
constituțională ce trebuia să reflecte situaţia nou creată. Fondator al Ligii Naţional- 
Corporatiste în noiembrie 1933, din postura de senator (reales în urma alegerilor din 
decembrie 1933) şi prin intermediul revistei „Lumea Nouă”, Manoilescu a militat 
pentru explicarea şi difuzarea ideilor corporatiste în rândul opiniei publice. În ianuarie 
1934 s-a lansat Programul Ligii Naţional-Corporatiste, document centrat pe teoria 
corporatismului naţional. Națiunea, în totalitatea ei, urma să fie organizată în 
corporaţii naţionale, clasificate în două mari categorii: corporaţii social-culturale şi 
corporaţii economice, după natura activităţilor susținute în societate. Aceste 
organisme naţionale excludeau diferenţele sociale dintre membrii săi, alcătuind o 
colectivitate unită sub semnul profesiei practicate şi a interesului comun. În plan 
legislativ - electoral tezele lui Manoilescu acreditau un Parlament corporativ 
bicameral, numit Adunarea Naţională Corporativă, format din două Camere. Camera 
Deputaţilor era înlocuită cu Camera economică iar clasicul Corp ponderator cu 
Senatul social - cultural. Camera economică avea să fie formată din 330 de deputaţi 
trimişi în Parlamentul corporatist de noile structuri profesionale. Astfel, Corporaţia 
agricolă dispunea de 150 de deputaţi; Corporaţia industriilor şi meseriilor de 140 
deputaţi; Corporaţia comerțului şi transportului - 30 deputaţi; Corporaţia băncilor şi 
asigurărilor - 10 deputaţi. Senatul social - cultural era compus din 300 de 
reprezentanţi desemnaţi de corporaţiile de profil, după cum urmează: Biserica 
naţională şi celelalte culte recunoscute în stat delegau 50 de senatori; Armata desemna 
20 de senatori; Justiţia - 50; Învăţământul - 50 de senatori; Corporaţia ştiinţelor - 25 
de reprezentanţi; Corporaţia sănătăţii publice — 30 senatori; Corporaţia artelor - 15; 
Corporaţia funcționarilor publici - 40 de senatori 56, Funcție de activităţile socio — 
profesionale definitorii, în concepţia lui Manoilescu, societatea românească era 
organizată în 12 corporaţii naţionale, care îşi desemnau reprezentanţii în Adunarea 
Naţională Corporativă!*”. Iniţiativa electorală a lui Manoilescu pornea de la concepţia 
sa corporatistă atribuită întregii activităţi naţionale. 

Sfârşitul anului 1937 aduce o modificare neesenţială a sistemului electoral. 
Prin decretul-lege publicat în Monitorul Oficial nr. 284 din 8 decembrie 1937 se 
modifica articolul 49 din Legea electorală. Decretul-lege dispunea anumite corective 





'5 V Toncescu, Reforma Electorală, Bucureşti, 1932, p. 29-30. 

'% Romul Gh. Pop, op. cit., p. 113. 

'5 Ibidem, p. 117. 

15 M. Muşat I. Ardeleanu, România după Marea Unire., vol IL (Partea a II-a, 
noiembrie 1933-septembrie 1940), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, pp. 
309-314. 

'% Ibidem, p. 309. Romul Gh. Pop, op. cit., pp. 122-124. 


193 


aduse conducerii secţiilor de votare în sensul că acestea vor fi prezidate “rordeauna de 
magistrați”, desemnaţi prin tragere la sorţi din cadrul Tribunalului judeţean'S5. La 
prima vedere, măsura părea să contribuie la întărirea legalităţii şi a climatului onest, 
imparţial, democratic, în care trebuiau să se desfăşoare procedurile electorale de 
supraveghere şi validare a alegerilor. Totuşi, în contextul anului 1937 conducerea 
secţiilor de votare exclusiv de către magistrați ascundea, poate, şi temerile Palatului şi 
ale guvernului privind ascensiunea curentului radical de dreapta. Conservator în 
mentalitate şi fidel sistemului existent, totodată retractil şi suspicios faţă de discursul 
politic radical lansat de legionari, în special, ba mai mult, influenţabil şi chiar 
şantajabil, corpul magistraţilor putea fi manevrat funcție de interesele electorale ale 
cabinetului liberal, care de fapt organiza alegerile, dar mai ales în conformitate cu 
planurile autoritare elaborate de cercurile de la Palat. În noiembrie 1937, sfidând 
practicile constituţionale în ce priveşte succesiunea guvernamentală, Carol al II-lea a 
reînnoit mandatul lui Gh. Tătărescu, transmițând astfel opiniei publice şi preferința 
regală pentru un guvern cvasi-personal, de mână forte. Mesajul monarhului arăta pe 
de o parte încrederea sa în echipa tătăresciană dar inducea, totodată, ideea că este 
guvernul Majestății Sale. Această percepţie avea rolul de a capta voturile indecişilor, 
dar mai ales putea încuraja, sensibiliza sau chiar timora pe funcţionarii abilitaţi să 
supervizeze corectitudinea alegerilor, în sensul nesesizării regulamentare a unor 
eventuale ilegalităţi comise de guvernamentali în detrimentul partidelor de opoziţie. 
Desemnarea magistraţilor la conducerea secţiilor de votare se pliază acestei concepții. 
Dacă reconsiderăm declaraţiile făcute de Eugen Cristescu în timpul procesului intentat 
Mareşalului Antonescu şi principalilor săi colaboratori de către noile autorităţi 
comuniste în 1946 putem deduce o colaborare, sau cel puţin o complicitate între 
elementele Serviciului Secret, ale Ministerului de Interne şi funcţionarii electorali, 
desemnaţi să supravegheze libertatea şi corectitudinea alegerilor din 20 decembrie 
1937. La interogatoriul luat fostului şef al S. S. 1. s-a vehiculat cifra de 300 000 de 
voturi, aparținând Mişcării Legionare, care au fost “camuflate prin Ministerul de 
Interne” 157. O asemenea fraudă electorală - care nu era, de altfel, un lucru neobişnuit 
în climatul luptelor politice de la noi, binecunoscute pentru duritatea încăierărilor 
dintre agenţii electorali, pentru imixtiunile şi abuzurile instituţiilor statului, 
transformate în simple oficii electorale ale partidului aflat la guvernare şi organizator 
al alegerilor — nu poate fi explicată decât prin complicitatea funcţionarilor electorali 
ce activau la nivelul secțiilor de votare şi nu la nivelul birourilor electorale judeţene 
„unde reprezentanţii opoziţiei urmăreau cu mai mult succes centralizarea voturilor. 
Deci, în acest cadru, rolul preşedinţilor secţiilor de votare (magistrați) a fost 
determinant în operaţiunea de îngrădire a şanselor opoziţiei, de escamotare a voturilor 
primite de listele partidului “Totul pentru Țară”, operaţiune instrumentată — după 
spusele lui Eugen Cristescu — de autorităţile Ministerului de Interne. 

Sistemul electoral impus de legea din 1926, care întrunea de fapt prevederile 
constituţionale din 1923, va fi abrogat în condiţiile promulgării noii Constituţii din 27 
februarie 1938, emanaţie a regimului autoritar al lui Carol al II-le. Practic, alegerile 
generale din 20 decembrie 1937 sunt ultimele alegeri libere efectuate de corpul 
electoral în litera şi spiritul legii din martie 1926 şi în parametrii constituţionalismului 
monarhic. Dacă primele alegeri parlamentare desfăşurate pe baza votului universal - 





15 «Monitorul Oficial”, nr. 284, partea I, din 8 decembrie 1937; Emilia Sonea, 
Gavrilă Sonea, Viața economică şi politică a României (1933-1938), Bucureşti, Editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 265. 

15 Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. II, Bucureşti, Editura 
Saeculum, I. O./Editura Europa Nova, 1995, p. 336. 


194 


noiembrie 1919 - au relevat o deplasare spre stânga a electoratului, alegerile din 
decembrie 1937 consemnează o repliere spre dreapta a corpului electoral şi chiar o 
anumită reticență faţă de linia politică tradițională a principalelor grupări, ba mai 
mult, faţă de sistemul politic parlamentar. Democraţia interbelică a fost atacată atât de 
la stânga, cât şi de la dreapta. În lipsa unei stângi puternice, grupările radicale de 
dreapta asigură consistenţa şi vehemenţa retoricii antiparlamentare. Discursul 
contestatar la adresa parlamentarismului şi pluripartidismului a fost un atribut frecvent 
al grupărilor naţionaliste, accentuat şi promovat îndeosebi de Mişcarea legionară, 
care s-a dovedit extrem de critică şi pe alocuri mult prea acidă şi chiar nedreaptă faţă 
de democraţia parlamentară românească. Totuşi funcționarea precară a aparatului de 
stat, zguduit, nu o dată, de scandaluri de corupție, afectat de nepotism, lichelism, 
afacerism, dar şi degenerarea conceptului de partid politic şi a statutului de politician, 
converg spre creionarea unui climat conflictual şi intolerant, unde disputa politică se 
radicalizează iar polemica ideologică pe bază de program cade în desuet. Astfel omul 
politic este identificat drept principalul vinovat pentru criza sistemului, acuzat de 
dezinteres faţă de problemele reale ale comunităţii naţionale, de fidelitate exagerată 
faţă de alianțele tradiționale, considerate de cercurile legionare dar şi de alte medii 
politice, depăşite şi inoperante în contextul realităților internaţionale ale anilor '30. 
Evenimentele cotidiene sunt tratate maniheist şi se caută identificarea unor mobiluri 
ascunse, a unor comploturi oculte şi a unor influenţe iudeo-masonice. Lumea politică 
se împarte între buni şi răi. Cert este că în anii '30 s-au acutizat carențele de fond ale 
democraţiei româneşti'%, căci clasa politică interbelică s-a dedicat aproape exclusiv 
demagogiei şi populismului ieftin, metode care îţi aduceau cel mult succese electorale 
şi politice imediate, dar nicidecum nu contribuiau la ridicarea conştiinţei politice a 
electoratului'*!. De altfel, o mai riguroasă şi mai sistematizată educaţie civică se 
impunea şi mai hotărât în epocă, mai ales în condiţiile adoptării votului universal „care 
a bulversat scena politică românească, prin simplul motiv că s-a mărit considerabil 
corpul electoral, dar şi numărul aleşilor. Ignorant şi neinformat, cu o stare materială 
precară alegătorul interbelic s-a lăsat uşor manipulat de promisiunile partidelor 
democratice, sau de discursul radical al extremelor politice. Deteriorarea situaţiei 
politice şi compromiterea sistemului democratic al vechilor partide sub ofensiva 
radicalismului de dreapta, au condus la instaurarea regimului autoritar carlist, impus 
de rege ca unică soluţie pentru stoparea ascensiunii legionare. Interesantă dar mai ales 
abilă, ni se pare opţiunea hotărâtă luată de regele Carol al II-lea, la începutul anului 
1938 când îşi asumă retorica antidemocratică a dreptei radicale „desființând partidele 
şi instituind dictatura regală. După compromiterea formulei naţionaliste de guvernare 
prin impunerea oamenilor săi în cabinetul Goga, a urmat demiterea lui O. Goga, sub 
reproşul anarhizării ţării şi cu constatarea că premierul nu stăpâneşte situaţia. Astfel, 
regele a trecut la formarea unui nou guvern prezidat de partiarhul Miron Cristea. La 
instalarea noului Guvern, în cadrul ceremoniei depunerii jurământului de către noii 
miniştri, Carol al II-lea lansează o proclamaţie în care se invocă teme şi idei din 
recuzita dreptei naţionaliste'?. În contextul politic al epocii, regele confiscă discursul 
antidemocratic, naţionalist, utilizându-l chiar împotriva celor care l-au promovat, 
astfel că, toate guvernele de după februarie 1938 au dus o politică evident 





1% Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie 1919 — 


1927, (coord. loan Scurtu), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul 'Totalitarismului, 
1996, p. 97-98. 

'$! Joan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p.109-110. 

'% «Universul "din 12 februarie 1938. 


195 


antilegionară, până în momentul destinderiii din lunile mai-iunie 1940, survenită şi pe 
fondul evenimentelor internaţionale binecunoscute. 

Constituţia adoptată la 27 februarie 1938 în cadrul unei întruniri festive a 
Consiliului de Miniştri, organizate la Palatul Regal trebuia să consfinţească de jure 
situația politică nou creată. Cu ocazia ceremoniei patriarhul Miron Cristea, 
preşedintele primului Consiliu de Miniştri din seria guvernelor Majestății Sale, a rostit 
o adevărată predică acuzatoare , privind partidele politice, şi a subliniat, totodată, 
noile coordonate de solidaritate, frățietate şi comuniune naţională ale noului regim: ,, 
Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale care ne-au învrăjbit fără nici un 
folos pe toţi spre paguba tuturor şi a ţării. Astăzi s-a rupt păienjenişul de pe ochii 
cetățenilor României întregite, ca să vadă limpede de unde le vine mântuirea: de la 
eroica hotărâre a Majestății Tale şi de la înţelegerea rosturilor ţării şi adevăratele ei 
interese. Astăzi s-au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar omorurile şi în 
locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite de frăţeştile 
îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”1%5. Discursul patriarhului relua 
termenii cheie din mesajul-proclamaţie al regelui din 10/11 februarie, iar noua lege 
fundamentală a statului român anula de jure sintagma regele domneşte dar nu 
guvernează şi implementa principiul monarhiei active! i 

Noua Constituţie oficializa falimentul democraţiei parlamentare româneşti 
„prin abrogarea/lichidarea Constituţiei din martie 1923 şi a întregii construcţii 
democratice a societăţii interbelice. Totodată, Constituţia din februarie 1938 statua şi 
legitima noul regim în care regele avea prerogative lărgite şi participa nedisimulat la 
actul guvernării. În principiu noua lege fundamentală păstra multe articole din vechea 
Constituţie, unele fiind identice. Încă de la început, la “Titlul I, Art. 1”se reitera 
principiul statului naţional, unitar şi indivizibil, se arăta că teritoriul României este 
inalienabil şi că nu poate fi colonizat cu “populaţiuni de seminţie străină”"S.La 
articolul 30, titlul III (Despre puterile statului ), se consemna faptul că toate puterile 
statului emană de la naţiune şi se sublinia principiul separării puterilor în stat. Regele 
era considerat “Capul statului” şi avea afectat un întreg capitol intitulat Despre rege. 
În articolul 44 se menţiona că: “Persoana Regelui este inviolabilă” şi că întreaga 
responsabilitate a deciziilor cade asupra miniştilor, consideraţi singurii răspunzători. 
Aceştia puteau fi interpelaţi de membrii celor două Camere şi aveau datoria a le 
răspunde, dar nu puteau fi făcuţi responsabili decât de rege (art. 65)%. Totuşi, 
Corpurile Legiuitoare puteau pune sub urmărire un ministru, după exprimarea acestei 
intenţii de către o majoritate reprezentată de cel puţin două treimi din membrii 
prezenţi (art. 70). Actele de stat trebuiau semnate de rege şi contrasemante de un 
ministru care, astfel, se făcea direct răspunzător. Evident, numirea primului ministru 
făcea excepţie de la această regulă a contrasemnării (art. 44). 

Prevederile Constitiţiei din 1938 consfinţeau o stare de fapt existentă deja în 
practica politică a vremii. Pe tot parcursul anilor 1918-1938 suveranul a fost cel care a 
numit primul-ministru, iar semnătura fostului preşedinte de Consiliu era o simplă 
formalitate. De asemenea, nici un ministru sau cabinet nu a fost demis prin votul de 
blam/neîncredere al Parlamentului, ci doar prin intervenţia regelui sau la cererea 
expresă a acestuia. 

Din perspectiva sistemului electoral, noua Constituţie a impus alegerea 
membrilor Camerelor prin scrutin uninominal şi reprezentarea pe profesiuni. Pentru a 





15% “Monitorul Oficial”, nr. 49 din 1 martie 1938. 
'% Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 345. 
1% “Monitorul Oficial”, nr. 48, din 27 februarie 1938. 
166 . 
Ibidem. 


196 


asigura stabilitatea regimului şi o mai bună continuitate legislativă, perioada de 
mandat a deputaţilor se prelungea de la patru la şase ani şi se mărea numărul 
senatorilor de drept, număr ce reprezenta, de fapt, jumătate din totalul membrilor 
Senatului. În ceea ce priveşte Camera Deputaţilor, Constituţia din 1938 impune o 
nouă structură, funcție de îndeletnicirile de bază ale corpului electoral: agricultură şi 
muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Structura noului corp 
legiuitor este clar de inspiraţie corporatistă şi relevă, chiar dacă nu explicit, tematica şi 
ideile lui Mihail Manoilescu, autor, şi el, al unui proiect de modificare a Constituţiei şi 
a regimului electoral pe temeiuri corporatiste. Pentru mai multă eficacitate, Înalta 
Curte de Casaţie şi Justiţie avea misiunea să valideze mandatele, evitându-se astfel 
tărăgănarea şi polemicile nesfârşite din perioada anterioară, când primele şedinţe ale 
Parlamentului alcătuit imediat după alegeri erau adevărate bătălii retorice, în care 
oamenii politici puneau toată patima şi talentul oratoric în scopul invalidării, din varii 
motive, a adversarilor politici indezirabili. 

O altă măsură a noului regim impus în februarie 1938 a fost Consiliul de 
Coroană, format din membri desemnaţi de rege şi care purtau denumirea de consilieri 
regali, având rang de miniştri de stat. Consilierii regali primeau o remuneraţie specială 
de reprezentare, iar la ceremoniile oficiale făceau parte din suita suveranului ocupând 
un loc de onoare, imediat după primul ministru. Rolul Consiliului de Coroană a fost 
stabilit prin decretul regal de înfiinţare din 30 martie 1938, unde se precizează că acest 
organism se va întruni “ori de câte ori regele socoteşte util să-i ceară părerea, cu titlu 
consultativ, asupra problemelor de stat de însemnătate excepţională”. În componenţa 
Consiliului de Coroană au fost desemnaţi foştii miniştri de stat din primul guvern 
condus de Patriarhul Miron Cristea, alături de care au fost cooptați mareşalul 
Constantin Prezan şi generalul Ernest Baliff. Reactivarea unor oameni politici şi a 
altor personalități militare sau culturale ale ţării, făcea parte din planul regelui de 
legitimare a noului regim în faţa opiniei publice interne şi internaționale. "Totodată, 
faptul că oamenii regimului carlist erau recomandaţi de activitatea politică anterioară, 
în cadrul formațiunilor şi partidelor interbelice dar care, la nivelul anului 1938-1940 
deveniseră stâlpi ai noului regim, dezvăluia o mai veche concepție a lui Carol al II- 
lea, mărturisită încă din 1931 lui Octavian Goga şi consemnată de acesta în jurnalul 
său: “Oamenii trebuie scoşi la braţ împreună ca să se compromită alături. Aşa mi-ai 
spus dumneata odată la Sighişoara...Ei bine eu vreau să vă scot pe toţi împreună, ca 
să vă compromit alături de mine”! 

Conform actului fundamental din 27 februarie 1938, care creiona cadrul 
general juridico-constituţional al noului regim, la 30 martie a fost emis decretul de 
dizolvare al partidelor politice. Prevederile conţinute în Constituţie anulau, practic, 
rolul de vehicul al puterii politice, avut de partide în perioada anterioară. Decretul- 
lege amintit, vine în completarea reglementărilor constituţionale lansate prin Legea 
fundamentală din 27 februarie 1938. În articolul 1 se arăta că "toate asociaţiunile, 
grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea 
propagării ideilor politice sau a realizării lor sunt şi rămân dizolvate”, iar articolul 2 
prevedea posibilitatea înfiiţării unei viitoare organizaţii politice (se avea în vedere, cu 
siguranţă, constituirea partidului unic), doar “în condiţiunile şi în formele prevăzute 
printr-o lege specială, ce se va întocmi în acest scop”16. Raportul prezentat lui Carol 
al II-lea de către Miron Cristea în calitate de premier consemna faptul că: 





15 Octavian Goga, Precursori, ediție şi studiu introductiv de lon Dodu Bălan, 
Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 316 
'% «Monitorul, Oficial”, nr. ,75, din 31 martie 1938. 


197 


"Constituţiunea de la 27 februarie 1938 a introdus un nou sistem cu totul opus. El 
constă în alegerea membrilor Camerelor prin scrutin uninominal şi reprezentarea pe 
profesiuni. Pe de altă parte, guvernul are responsabilitate politică numai faţă de rege. 
În asemenea condițiuni vechile organizaţii de partid nu mai corespund unei funcțiuni 
politice, ele nu mai au nici o rațiune de existenţă şi devin astfel perimate. Mai mult 
chiar, acţiunile unor organisme incompatibile cu noua organizare, ar putea constitui o 
piedică în calea unei normale dezvoltări a noii ordini publice în România”!S%. Astfel, 
hidra cu 29 de capete electorale, deci partidele politice erau excluse din viaţa publică, 
după cum, de altfel, anunţase cu emfază preşedintele Consiliului de Miniştri încă de 
pe 27 februarie în cadrul amplei ceremonii de la Palatul Regal, prilejuite de 
promulgarea noii Constituţii! "O. 

În completarea prevederilor constituţionale la 9 mai 1939 a fost adoptată o 
nouă lege electorală care stabilea numărul deputaţilor la 258, iar al senatorilor aleşi la 
88, la care se adăugau alţi 88 desemnaţi de suveran, plus senatorii de drept ca urmare 
a “înaltei lor situaţiuni în Stat şi Biserică”, formulă preluată din defuncta lege 
electorală emisă la 27 martie 1926. Noua lege electorală oferea femeilor ştiutoare de 
carte drept de vot, deşi nu puteau fi alese şi, totodată, stabilea resticţii ce vizau vârsta 
şi gradul de alfabetizare. Legea din 1926 nu stabilea clar “vârsta la care alegătorii sunt 
presupuşi că au dobândit maturitatea de cugetare”!”! şi puneau doar condiția 
majoratului. Majoratul era fixat de codul civil român la vârsta de 21 de ani. Legea 
electorală din mai 1939 stabileşte că vârsta de la care tinerii pot vota este de 23 de ani. 
O altă condiţie era de natură capacitară-educaţională şi consta în atribuirea dreptului 
de vot doar ştiutorilor de carte. Aceste restricţii au avut drept consecinţă scăderea 
drastică a numărului de alegători de la 4.6 milioane în 1937 la 2 milioane în 1939, şi, 
de ce nu, o repliere evidentă pe poziţiile sistemul electoral anterior modificărilor 
Constituţiei din iunie 1917. Fără îndoială, atribuirea dreptului de vot doar ştiutorilor 
de carte aduce aminte de iniţiativa liberală de la 1914, când I.I.C. Brătianu propunea 
revizuirea regimului electoral cenzitar şi capacitar prin introducerea colegiului unic al 
ştiutorilor de carte. Dacă la 1914 un astfel de amendament adus sistemului electoral 
constituia un act absolut novator şi, totodată, o etapă importantă pe calea adoptării 
votului universal, la 1939, o astfel de iniţiativă era considerată, fără rezervă, un recul 
în ceea ce priveşte ideea democratică şi reprezentarea optimă a tuturor cetăţenilor, dar 
mai ales o gravă atingere adusă conceptului de sufragiu universal. Pe de altă parte, 
deşi a contribuit decisiv la democratizarea societăţii româneşti, legiferarea votului 
universal a determinat, totuşi, o bulversare a scenei politice de după războiul de 
reîntregire. După primele alegeri interbelice, politicienii, oamenii de cultură şi 
analiştii politici au remarcat lipsa culturii politice a alegătorilor şi, ca un reflex al 
educaţiei politice precare în rândul electoratului, proliferarea demagogiei şi a 
populismului. 

Partidele şi liderii politici prinşi în vâltoarea luptelor electorale devin 
prizonierii recoltării voturilor legitimante accederii la guvernare sau în Parlament. 
Continuu în criză de timp, dat fiind dinamica mult mai alertă a vieţii publice 
româneşti şi instabilitatea politică accentuată a perioadei interbelice, partidele nu s-au 
preocupat îndeajuns de educaţia civică a cetăţenilor. Dimitrie Drăghicescu scria la 
1921 că: “Populaţia rurală, încă inconştientă politiceşte şi fără ştiinţă de carte, nu era 





168 Ibidem, 
17 Vezi loan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 345-346. 
i, Enciclopedia României, vol. I, p. 237 


198 


sutana sti ed : 172 
preparată mai devreme, cum nici azi nu este, pentru votul univerasal” “. Reproşul 


voalat adus Partidului Naţional Liberal de către D. Drăghicescu, de alfel membru P. 
N. L., a produs reacţii în tabăra doctrinară liberală. Eminentul jurist şi profesor 
universitar bucureştean Mircea Djuvara, un apropiat al cercurilor liberale, într-o 
conferinţă ţinută la Institutul Social Român afirma permeabilitatea electoratului la 
mesajul politic, de multe ori confuz şi fals arătând că: “mulțimile dau dovadă de o 
deosebită sensibilitate” de o “credulitate extraordinară”, dar că ele nu pot decanta 
informaţiile prin filtrul propriu de gândire şi nu pot ajunge “la pătrunderea 
problemelor cu raţiunea şi în genere la creaţiile înalte culturale”!"*. Pe aceeşi linie cu 
Mircea Djuvara s-a situat şi Vinuilă Brătianu, care menţiona că exemplele rele oferite 
de lumea politică produc anumite transformări corpului electoral, care treptat se 
maturizează: “Activitatea politică de certuri, de ademeniri, de amăgire, de târguieli se 
transformă din ce în ce mai mult într-o activitate locală de formare şi de luminare a 
unei conştiinţe cetăţeneşti mai solidară cu interesele obşteşti” şi, în replică “viaţa 
politică sănătoasă va intra în adâncime, va deveni mai constructivă şi deci va aduce 
preocupări de ordin mai înalt”? 

Obsedat de ideea guvernului de concentrare naţională, din cauza ineficienţei 
guvernărilor de partid dar şi fidel propriei filozofii politice care urmărea o guvernare 
sub tutela sa, peste partide, Carol al II-lea a inaugurat o nouă etapă în istoria politică şi 
constituţională a ţării caracterizată, în primul rând, prin rolul activ destinat monarhiei 
şi prin dizolvarea formațiunilor politice. Această nouă fază, a cezarismului politic, 
relevă accente autoritare şi chiar totalitare. 


“Zestrea guvernamentală”, termen definitoriu al instabilității politice a electoratului 
interbelic. 

O constantă a celor zece alegeri derulate pe parcursul perioadei interbelice a fost 
aşa numita zestre guvernamentală. În principiu termenul surprinde o situaţie oarecum 
bizară, reperabilă după numărarea voturilor pe zone şi judeţe, care descrie în fapt 
instabilitatea electoratului şi acordarea voturilor cu precădere partidelor de la putere. 
Fenomenul ar putea fi explicat prin precara cultură politică a masei de alegători, prin 
sistemul clientelar cimentat de-a lungul anilor, sistem bazat pe interese imediate sau 
pe termen lung, deoarece în teritoriu acționau cu precădere cumetriile politice, ce 
surclasau recomandările de la centru şi nu se încurcau în dileme de ordin doctrinar. 
Această situaţie oscilantă a electoratului, uşor influenţabil şi uşor manevrabil de către 
factorii de opinie locali, grupaţi în adevărate grupuri de interese, a condus la 
recoltarea unui număr semnificatv de voturi de către formațiunea aflată la putere, 
chiar dacă alegerile anterioare fuseseră lejer câştigate de formațiunea politică aflată 
acum în opoziție. Principalele instrumente de presiune şi persuasiune sunt şefii politici 
locali, interesaţi în bunul mers al propriilor afaceri sub orice administraţie şi de orice 
culoare politică ar fi. O astfel de stare de lucruri, hilară în fond, dar în deplină 
concordanţă cu spiritul levantin tranzacționist, ce domina lumea politică interbelică, 
este perfect redată de expresia caragielească, des întâlnită în epocă: pleacă ai noştri, 
vin ai noştri. 





'"2Dimitrie Drăghicescu, Evoluția ideilor liberale, Bucureşti,  Imprimeriile 
“Independenţa”, 1921, p.9 

15 Mircea Djuvara, Cultura politică şi practica omului de stat, în Politica 
culturii, Bucureşti], Institutul Social Român, [1930], p. 321-324. 

14 Vintilă 1. Brătianu, Cum pregătim Românul Nou al României Mari, Craiova, 
Tiparul Prietenii Ştiinţei, [f. a.], p. 27. 


199 


Zestrea guvernamentală a fost bine intuită şi definită de marele publicist Petre 
Pandrea: “Există o zestre electorală guvernamentală. Există cetăţeni care votează etern 
cu guvernul. Ei spun fatalist: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor, dar ei votează 
automat cu guvernul, din silă, din comoditate intelectuală, din prudenţă, pentru a-şi 
asigura interesele personale. A sta în opoziţie este un risc cetăţenesc. A fi la putere 
este dulce, chiar dacă nu te apropii de ţâţa bugetului. Aceştia sunt cetăţenii răi, 
indiferenți la soarta cetăţii”. 

O altă definiţie a zestrei guvernamentale o face Marcel Ivan, în lucrarea sa, 
Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice, publicată în 1934. EI aprecia 
zestrea ca fiind voturile alegătorilor neîncadraţi politic în nici o grupare, fără simpatii 
ideologice permanente şi care votează întotdeauna cu formațiunea aflată la guvernare, 
iar Mattei Dogan, îi definea algoritmul prin diferenţa dintre numărul voturilor obținute 
de un partid în momentul în care, aflat la putere, organiza alegerile şi numărul de 
voturi obținut de acelaşi partid care participa la alegeri, de astă dată, intrat în 
opoziţie!!S. De asemenea, analizând sistemul electoral românesc din anii '30, M.I. 
Costian, în lucrarea citată mai sus, a ţinut să precizeze că “Românul este 
guvernamental prin tradiţie”. Cu ocazia alegerilor din 1931, organizate de guvernul 
de tehnicieni, condus de Iorga şi Argetoianu, Costian observa o “tendinţă populară de 
«a-l încerca şi pe aceştia». Căci, în afară de membrii statornici ai partidelor, există 
marea masă a alegătorilor neînregimentaţi şi aceştia formează majorităţi prin felul 
cum votează. Or marea masă flotantă era plictisită de partide politice şi voia să încerce 
acum guvernul de tehniceni, în nădejdea că ei vor face mai mult bine țării 5, Tot 
masă flotantă era numită, de către Victor Iamandi, electoratul nehotărât şi neinstruit 
care a votat listele naţional-țărăniste la alegerile din august 1932. Liderul liberal 
aprecia procentual zestrea electorală a guvernului țărănist la mai bine de 20%, deci 
mai mult de jumătate din voturile obţinute de P. N. Ț pe întreaga ţară (40,3%)17. 

Existenţa zestrei guvernului şi efectele acesteia în alegeri, repercutate, bineînţeles, 
în viaţa politică a ţării, au fost sesizate şi analizate atât de la dreapta cât şi de la 
stânga. Nae Ionescu scria la 1930 despre acţiunea unei “mase electorale neutrale”, 
nealiniată politic şi, cu atât mai puţin ideologic, care votează cu guvernul în orice 
condiţii 5, iar Lothar Rădăceanu, observa că nici Bucureştiul nu se poate sustrage de 
sub incidenţele zestrei guvernamentale şi că “poate fi liberală azi şi peste un an 
naţional-ţărănistă”. Omul politic social-democrat demonstra, astfel, că precara cultură 
politică nu este doar o caracteristică a ţărănimii ci este o constantă a vieţii noastre 
publice, fiind reperabilă şi în mediile orăşeneşti, chiar în Capitală. Consecințele 
înapoierii culturale şi politice sunt dezastroase la nivelul vieţii publice româneşti. 
Masa amorfă a alegătorilor imparţiali nu are reacţie în faţa terorii şi fraudei electorale 
asigurând, majorităţi partidelor de guvernământ, fără a decela conştient mesajul 
politic şi, în fapt, falsificând reprezentarea generală politică din societatea 
românească. 'Tot acest electorat fără discernământ modifică structura legislativului şi 





175 petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare, 
ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 483. 

176 Mattei Dogan, Dansul electoral în România Interbelică, în “Revista de cercetări 
sociale”, anul II, nr. 4, Bucureşti, 1995, p. 5. 

'7M. L. Costian, Regele Carol al II-lea şi partidele politice, Bucureşti., 1933, p. 62. 

18 bidem. 

"Partidul Naţional Liberal şi  situațiunea ţării, Bucureşti,  Imprimeriile 
“Independenţa”, 1932, p. 33. 

'5*Vezi “Cuvântul” din 23 iulie 1930 şi în Nae Ionescu, Roza vînturilor, Bucureşti, 
Editura “Roza Vânturilor”, 1990, p. 184-185. 


200 


executivului. Pe de altă parte, mai circula o marotă în societatea românească dintre 
cele două războaie mondiale. Alegătorii chemaţi la urne priveau cu destulă reticență 
pe agenţii electorali şi politicienii partidelor aflate în cursa electorală şi mai cu seamă 
pe cei ai opoziţiei, care erau suspectaţi că, odată ajunşi la putere, vor fura şi mai abitir 
pentru a compensa astfel regimul de austeritate impus de perioada în care s-au aflat în 
opoziţie. Politicienii, indiferent de culoarea politică afişată erau receptaţi ca 
instrumente ale corupției şi afacerismului. Opinia des întâlnită reflecta temerile 
populaţiei de a nu nu da votul partidelor aflate în opoziţie, considerându-i pe membrii 
acestor formaţiuni dornici de înavuţire rapidă în detrimentul cetăţenilor. Totodată, la 
nivelul aşteptărilor de realizare a promisiunilor electorale vehiculate de grupările 
politice, electoratul acorda, pragmatic, mai mult credit-şi în consecinţă, voturi- 
partidelor ajunse deja la putere, comparativ cu cele din opoziţie'$!. Spre un astfel de 
deznodământ converg, totodată, o serie de reflexe ce sunt generate de absenţa 
evidentă a discernământului politic sau, pur şi simplu, din dezinteres şi comoditate. 
De multe ori alegătorii se prezentau la vot sub ameninţarea unei eventuale amenzi, iar 
votul era de cele mai multe ori o formalitate pe care alegătorii o exercitau în 
necunoştinţă de cauză. Astfel, alegătorii au pus ştampila pe prima pagină, unde de 
regulă era lista partidului aflat la putere, considerând că aşa e bine dacă regele a oferit 
mandatul de formare a guvernului formaţiunii respective 152. 

Pe de altă parte, în lipsa unei serioase culturi politice, s-a dovedit că alegătorii au 
votat funcţie de starea de spirit a momentului, declanşată de încrederea şi speranţele 
pe care electoratul le exprima faţă de un anume lider politic. Popularitatea de moment 
de care se bucura un om politic a contat mult mai mult în acordarea votului de către 
electorat, decât programul sau doctrina partidului. 


Anul politic 1937. Criza de succesiune. 


Viaţa politică din România în perioada 1933-1937 se caracterizează printr-o 
dinamică aparte ce ţine de multiplele disensiuni manifestate în interiorul partidelor 
politice, de lupta ideologică, publicistică şi parlamentară dintre partide şi dintre 
diverse grupuri de presiune, de repetatele oportunisme ale liderilor politici incapabili 
să înţeleagă “directivele politice majore”!%?. O altă trăsătură a vieţii publice româneşti 
este diminuarea vizibilă a factorului moral'*%, înlocuit cu politicianism imoral şi 
păgubitor. Oportunismul politic, corupţia şi afacerismul s-au repercutat negativ asupra 
întregului climat social-politic interbelic, ba mai mult, au alterat însăşi conceptele de 
democraţie parlamentară şi de pluripartidism, ce au fost atacate cu obstinaţie, atât de 
la stânga cât şi de la dreapta. 

Evenimentele care au marcat sfârşitul anului 1937 — criza de guvern şi 
deznodământul acesteia, campania electorală şi alegerile generale din 20 decembrie 





'51 Vezi loan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit, p. 108. 

15% Sorin Radu, op. cit, p. 126. 

'Sloan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile Parlamentare din decembrie 
1937, în Studii (Revista de istorie) — extras — tomul 20, nr. l, Bucureşti, Editura Academiei 
Republicii Socialiste România, p. 145. 

'% Ibidem; Al. Gh. Savu, op. cit., p. 13-14. 


201 


1937 — se circumscriu evoluţiei social-politice generale ale anilor '301%5. Relaţiile lui 
Carol al II-lea cu partidele şi personalităţile politice, situaţiile complexe din interiorul 
partidelor, raportul dintre forţele democratice şi cele autoritar-totalitare, sunt aspecte 
de mare relevanţă în determinarea cauzelor şi premiselor crizei democraţiei 
parlamentare româneşti, atât de vizibilă la finele anului 1937 şi începutul anului 1938. 
O analiză obiectivă a momentului noiembrie-decembrie 1937, impune o succintă 
trecere în revistă a principalelor forțe politice care s-au angrenat hotărât în 
soluţionarea crizei de guvern şi mai apoi în campania electorală. 

În climatul politic al anilor '30 s-a remarcat tot mai mult influenţa regelui 
Carol al II-lea şi a camarilei sale. Practicile autoritare/dictatoriale ale regelui au fost 
încurajate, cultivate de o sumă de politicieni scăpătaţi, de bancheri faliți şi alţi 
aventurieri ca: C. Argetoianu, Max Auschinit, Aristide Blank, Puiu Dumitrescu, 
Gavrilă Marinescu, Ernest Urdăreanu. Carol al II-lea şi camarila de la Palat s-au 
dovedit a fi factori perturbatori şi distructivi!S la nivelul vieţii politice româneşti, la 
nivelul normalității democratice şi constituționale. Evenimentele derulate la sfârşitul 
anului 1937, dar mai ales cele care au zguduit România în perioada anilor 1938-1940 
au demonstrat cu prisosinţă, rolul nefast jucat de această clică şi de un rege pe cât de 
inteligent, pe atât de imoral şi inconştient!$?. 

În temeiul prevederilor constituţionale şi a practicilor devenite tradiţionale!*, 
regele era factorul determinant în desfăşurarea crizei de succesiune guvernamentală ce 
implica demisia oficială a vechiului cabinet, audienţe separate la Palat ale şefilor 
partidelor politice pentru consultări, însărcinarea unuia dintre oamenii politici cu 
mandatul formării cabinetului, investirea noului guvern în componenţa propusă de 
premierul desemnat şi aprobată de suveran, depunerea jurământului de către noii 
miniştri. După consumarea acestor etape, noul guvern, numit de alegeri era obligat să 
organizeze până în două luni — conform legii electorale din 1926 — alegeri pentru 
Cameră şi Senat”. 

În conformitate cu stipulaţiile constituţionale în vigoare, odată cu vechiul 
organ legislativ desemnat de alegerile din decembrie 1933, expira şi termenul legal al 
guvernului liberal!%. În noiembrie 1937, primul-ministru Gheorghe Tătarescu trebuia 
să depună oficial regelui demisia cabinetului naţional-liberal. Succesiunea la guvern 
era o problemă vitală a preluării puterii în România interbelică, deoarece cu obţinerea 
mandatului regal de constituire a noului guvern, partidul politic desemnat, obținea 
întreg arsenalul metodic de influențare şi intimidare a corpului electoral chemat în faţa 
urnelor de vot. Rolul ministrului de interne devenea hotărâtor în adjudecarea primei 
de 40% pentru formațiunea guvernamentală angrenată în campania electorală. 
Consultarea corpului electoral devenea o simplă formalitate atât timp cât guvernul 
dispunea de puteri cvasi-discreţionale, ce determinau orientarea voturilor spre listele 
guvernamentale. Peisajul luptelor electorale din perioada interbelică reliefează 





1% Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală. Din viaţa politică a 
României (1930-1938), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981, p.152. 

'% Joan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie 
1937, p. 1466. 

15 1dem, Din viața politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria 
Partidului Naţional Țărănesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 312- 
313; Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p. 208-209. 

'% Florea Nedelcu, Viaţa politică din România în preajma instaurării dictaturii 
regale, Cluj, Editura Dacia, 1973, p. 74. 

'5 AI. Gh. Savu, op. cit., p. 30. 

1% Rlorea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală... p. 152. 


202 


folosirea pe scară largă a forţei de către guverne”! şi se pare că liberalii au excelat în 
abuzuri de tot felul!”?. Starea de asediu, carantina, cenzura, baionetele jandarmilor şi 
gazele lacrimogene, folosite pentru dezagregarea manifestărilor opoziţiei%, au fost 
realități jalnice ale vieţii politice româneşti dintre cele două războaie mondiale. 
Importanţa preluării guvernului este lapidar reflectată în faimoasa expresie-deja citată 
mai sus-atribuită lui P. P. Carp: “daţi-mi puterea şi vă dau Parlamentul”! sau celebra 
sa butadă “în România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente 
guvernamentale”!S%5. 

Lupta politică din toamna anului 1937 s-a concentrat cu precădere în jurul 
succesiunii de guvern. Demisia iminentă a cabinetului liberal condus de Gheorghe 
Tătărescu a suscitat o febrilă activitate din partea forţelor politice interesate în 
preluarea puterii. Conform uzanţei tradiționale, a rotativei guvernamentale 1% se 
aştepta însărcinarea lui lon Mihalache cu formarea unui nou guvern de coloratură 
naţional-ţărănistă!”. Această ipoteză se sprijinea şi pe rezultatele excelente 
înregistrate de Partidul Naţional Ţărănesc în alegerile locale, alegeri care erau 
considerate un veritabil sondaj de opinie în vederea alegerilor generale. 

O etapă deosebită a alegerilor locale a constituit-o consultarea integrală a 
corpului electoral din judeţele: Alba, Turda, Tulcea, Făgăraş, Fălciu, Gorj, Hunedoara, 
Sălaj, Maramureş, Satu-Mare, Muscel, Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc în ziua de 
25 iulie 1937'%. Partidul Naţional Ţărănesc a obţinut 200 000 de voturi, în comparaţie 
cu Partidul Naţional Liberal, ce a obţinut doar 160 000 de sufragii”. În mod normal, 
acest test electoral ar fi acreditat soluţia unui guvern naţional-ţărănesc, cu atât mai 
mult cu cât uzura liberalilor era demonstrată şi de gravele fricțiuni interne. 

În cadrul P. N. L., aflat la putere încă din noiembrie 1933, se confruntau mai 
multe forțe cu orientări divergente. Gruparea “bătrânilor” liberali, în frunte cu 
Constantin I.C. Brătianu, preşedinte al P. N. L., căuta diminuarea influenţei în partid 
exercitată de Gh. Tătărescu, exponent al grupării “tinerilor liberali”%%. Dinu Brătianu 





9 N. Iorga, Supt trei regi, p. 400-401. 

ii Grigore Gafencu, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 307- 
308. 

'% “Dreptatea”, anul XI, nr. 3025, din 14 decembrie 1937. 

194 Mattei Dogan, Analiza statistică a “democraţiei” parlamentare din România... p. 
25. 

'% AL. Gh. Savu, op. cit., p. 26. 

'% Sistemul rotativei guvernamentale s-a impus cu precădere în perioada antebelică 
în condițiile existenţei celor două partide puternice ale scenei politice de dinainte de război. 
Dispariţia Partidului Conservator şi vasalizarea aproape completă a Coroanei de către Ionel 
Brătianu a determinat, în prima decadă interbelică, numirea unor prim-miniştri şi cabinete 
care îşi datorau existenţa conjuncturii (guvernul Blocului parlamentar) sau generozității lui 
Brătianu, oricum calculată şi deloc dezinteresată (cazul cabinetelor Averescu, Take Ionescu 
sau Barbu Ştirbei). Moartea regelui Ferdinand şi a lui Brătianu, inconsistenţa şi erodarea 
lberalilor a condus la căderea guvernului Vintilă Brătianu şi preluarea puterii de către 
naţional-țărănişti, în frunte cu luliu Maniu, în noiembrie 1928. După 1930, cu excepţia 
guvernului de uniune naţională lorga-Argetoianu, atribuirea succesiunii de guvern părea să 
reintre în limitele rotativei, bazată pe alternarea la putere a celor două mari formaţiuni 
politice, P. N. L şi P.N.Ţ. 

197 Bmilia Sonea, Gavrilă Sonea, op. cit., p. 265. 

19% Mircea Muşat, lon Ardeleanu, op. cir, vol. N/A p. 711. 

1% Armand Călinescu, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 
351 

2% Emilia Sonea, Gavilă Sonea, op.cir,, p. 240. 


203 


şi Bebe Brătianu — secretarul general al partidului — urmăreau debarcarea guvernului 
Tătărescu pentru a administra o dublă lovitură grupării “rebele”. Odată ajuns în 
opoziţie”!, cercurile brătieniste se puteau răfui în voie cu “răzvrătitul” Tătărescu, ba 
mai mult, prin reîntregirea liberală — fuziunea cu gruparea georgistă — postul de 
vicepreşedinte vizat de Tătărescu, ar fi fost atribuit lui Gh. Brătianu, consolidându-se 
autoritatea Brătienilor în partid”. 

Jocul de culise al “bătrânilor” liberali a determinat gruparea tătăresciană să 
treacă la ofensivă. “Tinerii” liberali au dorit instalarea lui Valer Pop ca şef al 
organizaţiilor liberale din Ardeal. Manevrele lui Tătărescu, Inculeţ şi Valer Pop au 
declanşat o vie ripostă din partea lui Bebe Brătianu şi Alexandru Lapedatu. Ulumul, 
simțindu-se subminat în funcţia sa de şef al organizaţiei liberale transilvănene şi în 
virtutea poziţiei sale de preşedinte al Senatului, a organizat puternice manifestații la 
Dej şi Cluj, unde s-au condamnat “ambițiile personale” ale lui Valer Pop”. 

Disensiunile existente în P. N. L. între gruparea brătienistă şi cea tătăresciană 
s-au reflectat negativ la nivelul organizaţiilor tineretului liberal, soldându-se cu 
serioase frământări. Astfel în organizaţiile judeţene din Ilfov, Brăila, Argeş, Botoşani, 
Putna, Bacău, Roman divergenţele au degenerat în scandaluri?0%. Pe de altă parte, 
gruparea “haşistă”, ce înregimenta personalități de vază ale P.N.L. (Victor Iamandi, 
Petre Bejan, Petre Ghiaţă), se manifestau fățiş împotriva liniei impusă de preşedintele 
partidului, Dinu Brătianu. Victor Iamandi, exponentul grupării “haşiste” cooptat şi în 
guvernul liberal, la sugestia lui Gh. Tătărescu, s-a declarat hotărât împotriva 
reîntregirii liberale2%5. 

Gruparea “georgistă” îşi prezenta şi rezervele cu privire la fuziunea P. N. L. 
Gh. Brătianu, liderul partidului, ataca extrem de violent pe 'Tătărescu, desemnându-l 
potrivnic reîntregirii liberale şi principal inamic al consolidării partidului liberal. În 
cele din urmă totuşi Gh. Brătianu, “alarmat de perspectivele d-lui Tătărescu de a pune 
mâna pe conducerea partidului liberal, s-a grăbit să primească oferta d-lui Tancred 
Constantinescu şi a dr. Constantin Angelescu, fără a formula o condiţie specială”. 

Divergenţele de opinii în chestiunea reîntregirii liberale au fost cu siguranţă 
alimentate şi de regele Carol al II-lea. După ce “făcuseră regelui un imens serviciu, 
declarându-se pentru dânsul la 6 iunie 1930208 Şi provocând, prin aceasta, scindarea 
P.N.L., Gh. Brătianu a fost sacrificat lamentabil de regele Carol, prins tot mai mult în 
hăţişul politicianismului. În replică, pe tot parcursul anului 1934, Gh. Brătianu a dus 
“o puternică campanie politică împotriva doamnei Lupescu”, campanie ce a culminat 
cu declaraţia fulminantă în şedinţa Camerei din 18 decembrie 1934%%. În consecinţă, 
Gh. Brătianu a fost receptat în mediile Palatului drept un adversar periculos al regelui 
şi al camarilei. Infuzia georgistă în cadrul P. N. L., după opinia regelui şi a camarilei 
ar fi diminuat influenţa lui Tătărescu în partid şi ar fi dat posibilitatea liberalilor de a 
se emancipa de sub tutela regală, opunându-se planurilor autoritare preconizate de 


206 





%! Rlorea Nedelcu, De la restauratie, p. 154. 

* “Dreptatea”, anul XI, nr. 2996, din 12 noiembrie 1937. 

2% Idem, nr. 2967, din 8 octombrie 1937; idem, nr. 2970, din 12 octombrie 1937. 

24 dem, nr. 2997, din 13 octombrie 1937; Florea Nedelcu, De la restauratiela 
dictatura regală..., p.153. 

*% “Dreptatea”, anul XI, nr. 2996, din 12 noiembrie 1937. 

2 «Adevărul”, anul 51, nr. 16501, din 13 noiembrie 1937. 

* “Dreptatea”, anul XI, nr. 2996 din 12 decembrie 1938. 

8 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 
354. 

*% Ibidem, p. 359. 


204 


Carol al II-lea. Pe de altă parte, Gh. Tătărescu a fost propulsat în fruntea guvernului 
liberal, la dorinţa expresă a regelui. Fiind recunoscut ca om politic manevrabil şi fidel 
intereselor Palatului”"0, Tătărescu a primit mandatul de prim-ministru în condiţiile 
asasinării lui |. G. Duca şi după un scurt interimat al dr. C. Angelescu (3 decembrie 
1933 — 5 ianuarie 1934). Prin numirea lui Gh. Tătărescu premier al unui cabinet 
lberal, Carol al II-lea a urmărit “compromiterea şi discreditarea Partidului Naţional 
Liberal, după cum mărturisea în toamna anului 193471! 

Considerat iremediabil compromis ca urmare a atitudinii sale anticarliste din 
anii 1926-19272!2, Gh. Tătărescu a fost dus “de mână” de către M. Manoilescu în faţa 
regelui, să-l “amnistieze politiceşte”?15. În galeria oamenilor politici interbelici, locul, 
rolul şi caracterul lui Tătărescu este plastic relevat de M. Manoilescu, în memoriile 
sale: *... Iorga era un capricios, dar genial, Maniu întortocheat, dar istoriceşte 
reprezentativ; Titulescu egoist, dar superior, inteligent şi talentat; Vaida-Voevod 
neserios, dar sincer şi mare român; Averescu nepolitic, dar de înaltă dezinteresare; 
Goga uşuratic, dar poet de geniu şi om politic cu o axă naționalistă a vieţii. Toţi, dar 
absolut toţi aveau în zestrea lor câte ceva excepţional, câte o însuşire culminantă. 
Numai Tătărescu nu aducea nimic altceva decât o imensă abilitate. Şi totuşi, însuşi 
spiritul lui tranzacțional şi oportunist şi măiastra lui echilibristică au putut folosi 
câteodată ţării”?1*. 

În lupta sa împotriva “bătrânilor” liberali, Gh. Tătărescu a reuşit să-şi apropie 
şi să-şi subordoneze grupul liberal “Păreri libere”, compus din Eugen Titeanu, Valer 
Roman, lonel Vântu, D. Alimănişteanu, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, în 
general profesionişti în ale politicii, tehnocraţ abili, adepţi ai neoliberalismului”!5. 

Perspectiva reînnoirii mandatului ministerial al lui Gh. Tătărescu, transformat 
într-un instrument docil al politicii regale pentru promovarea intereselor camarilei, a 
determinat pe Dinu Brătianu să acţioneze mai tranşant în vederea debarcării lui 
Tătărescu. Încă din martie 1936, Dinu Brătianu acredita ca viabilă formula unui 
guvern naţional-ţărănesc condus de lon Mihalache, considerat “drept principal 
succesor la guvernare datorită proastei impresii făcute de Maniu şi Lupu”?1€. În timpul 
unei audienţe la Palat în ziua de 9 noiembrie 1937, şeful P. N. L. reiterează aceeaşi 
soluţie, declarând suveranului că “în deplin acord cu Gh. Tătărescu consideră sarcina 
P. N. L. de a fi terminată şi l-a sfătuit să aducă la putere un guvern naţional- 
țărănesc”?!”. 

În tabăra naţional-țărănistă toată atenţia era, de asemenea, concentrată la 
succesiunea iminentă. P. N. . era şi el perturbat de numeroase disensiuni interne. 
Practic, constituirea partidului la 20 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Naţional 
Român condus de luliu Maniu şi a Partidului Ţărănesc condus de lon Mihalache a 
întrunit aprioric două tendinţe ideologico-politice divergente. Antagonismul dintre 
cele două grupări, cea a “naţionalilor” şi cea a ţărăniştilor, s-a evidenţiat în toată 
perioada interbelică, dar mai ales în timpul guvernărilor naţional-ţărăniste din anii 





0 Grigore Gafencu, op. cit., p. 315-316. 

' Florea Nedelcu, De Ja restauraţie la dictatura regală, p. 84. 

” Mihail Manoilescu, op. cit., p. 354. 

* Ibidem, p. 356. 

* Ibidem, p. 356-357. 

” Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală..., p. 86. 
* Armand Călinescu, op. cit. p. 341. 

j Apud Mircea Muşat, |. Ardeleanu, op. cir., vol. 1/2, p. 715. 


[90 A IS A IE A 35 A 35 A 5 N 0 Ai 





205 


1928-1933, când s-au format cabinetele “eterogene”, în care “concepţia hotărât 
conservatoare a naţionalilor se lovea de tendinţa revoluţionară a ţărăniştilor”?15. 

Pe fondul unor neînţelegeri între “manişti” şi “vaidişti”, între Alexandru 
Vaida-Voevod, fidel regelui Carol al II-lea şi Iuliu Maniu, “care s-a consacrat aproape 
exclusiv criticării camarilei regale”?!”, Ion Mihalache este ales la 21 noiembrie 1933 
preşedinte al partidului. Preluarea şefiei partidului de către Ion Mihalache a marcat o 
nouă etapă în istoria P. N. Ţ., caracterizată prin creşterea rolului grupării țărăniste?2. 
Reorientarea spre stânga a P. N. Ţ. a favorizat şi revenirea dr. Nicolae Lupu, plecat 
din partid în 1927. Fuziunea dintre Partidul Ţărănesc condus de Nicolae Lupu şi P. N. 
Ț. condus de Ion Mihalache s-a semnat la 11 martie 1934 şi “a dus la o considerabilă 
fortificare a aripii de stânga a partidului”?! Şedinţa Comitetului Central Executiv din 
9-12 septembrie 1934 a desemnat Delegaţia Permanentă a P. N. Ţ. Din cei 22 membri 
permanenți, 13 aparţineau grupării ţărăniste şi 9 grupării naţionale, structură ce va 
influenţa semnificativ evoluţia generală a P. N. Ţ. în perioada 1934-19372%. 

Devierea stângistă a conducerii P. N. . a fost reprobată încă din iulie 1934 de 
către Alexandru Vaida-Voevod vicepreşedinte al P. N. Ţ., cunoscut om politic cu 
vederi naționaliste. Acesta a militat din vara anului 1934 pentru introducerea în 
programul P. N. Ţ. a prevederii “numerus clausus”, adică a proporționalităţii etnice în 
toate întreprinderile şi instituţiile, astfel încât românii să fie preponderenţi în 
structurile de conducere, în virtutea procentului determinant deţinut în ţară de 
populaţia de origine română”. Ideea proporționalităţii era mai veche şi de notorietate, 
lansată încă din timpul mişcărilor studenţeşti declanşate în decembrie 1922. Pentru a 
nu prelua sloganul care l-a consacrat pe A.C.Cuza, Vaida-Voevod a adoptat formula 
“numerus valachicus” 

Pe fondul neînțelegerilor dintre Iuliu Maniu şi regele Carol al II-lea în cadrul 
Partidului Naţional Ţărănesc vor apărea o serie de diferenduri cauzate de linia tactică 
impusă partidului în raport cu Factorul Constituţional. Eşuarea guvernărilor naţional- 
țărăniste şi mai ales compromiterea în ochii opiniei publice a guvernului Vaida, ca 
urmare a represiunilor dictate în chestiunea mişcărilor muncitoreşti din anul 1933 dar 
ŞI din cauza simpatiilor nedisimulate ale primului-ministru faţă de Codreanu şi Garda 
de Fier, l-au determinat pe Carol să aleagă soluţia unui guvern liberal condus de I.G. 
Duca. Demiterea lui Vaida a fost o manevră mult mai amplă şi cu consecinţe mult mai 
adânci, după cum evenimentele ulterioare aveau să le probeze. Pe de o parte dădea 
satisfacție bătrânilor liberali, dar urmărea atent disensiunile din partid, alimentând 
pretenţiile tinerilor liberali şi aştepta coliziunea cabinetului condus de I.G.Duca cu 
Garda de Fier, trecută la index de noul premier. Pe de altă parte, retragerea mandatului 
lui Vaida-Voevod a lăsat sentimentul proaspătului demis că va reveni curând la 
guvernare. În realitate regele I-a lăsat să înţeleagă că rămâne o soluţie de rezervă 
viabilă, dar în condiţiile restructurării P.N.Ţ. şi a despărțirii de indezirabilul Iuliu 
Maniu. Revenirea liberalilor la putere în noiembrie 1933 şi criza de imagine a prin 
care trecea fostul premier național-ţărănist îl determină pe Vaida-Voevod să-şi 
prezinte demisia din fruntea partidului. Ca preşedinte al PNȚ a fost ales lon 





"15 M. L. Costian, op. cit., p. 168; Ion Rusu Abrudean, Păcatele Ardealului 
faţă de sufletul Vechiului Regat, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, f.a., p. 572-573. 

”5 loan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947)..., p. 272. 

*% Ibidem. 

*1 Rlorea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală..., p.88. 

*% Joan Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947)... p. 219. 

2% “Dreptatea”, anul XI , nr. 2024 din 14 iulie 1934. 


206 


Mihalache, exponet al stângii ţărăniste şi, totodată, motiv de noi nemulțumiri pentru 
aripa de dreapta a partidului, aflată sub influenţa lui Alexandru Vaida-Voevod. 

Disensiunile din partid au fost alimentate, amplificate şi manevrate de rege în 
scopul fărâmițării PNȚ şi al izolării politice a lui Maniu. Insistenţa regelui şi a 
camarilei pentru compromiterea unor fruntaşi ţărănişti „apropiaţi lui Maniu, în 
afacerea Skoda a deteriorat şi mai mult relaţiile Carol - Maniu şi aşa destul de 
şubrede. Riposta dură declanşată de gruparea manistă la 1 septembrie 1933 când, cu 
ocazia ridicării cenzurii, maniştii au publicat pamfletul anti-carlist A bărur ceasul, l-a 
pus şi pe premierul Vaida-Voevod în postura ingrată de a da curs recomandărilor 
regale şi a lua măsuri drastice împotriva propriilor aderenţi politici. Excluderea din 
partid a lui Zaharia Boilă, Aurel Leucuţia şi Ilie Lazăr la iniţiativa şi la cererea 
expresă a regelui, a tensionat raporturile dintre Maniu şi Vaida şi a creat premisele 
unei rupturi politice, în ciuda trecutului comun de luptă în cadrul mişcarii de 
emancipare naţională din Ardeal şi a prieteniei proverbiale dintre cei doi. 

Evaluând raporturile de putere din cadrul P. N. Ţ şi fidel recomandărilor lui 
Carol al II-lea, care urmărea destrămarea partidului, Alexandru Vaida-Voevod a 
incitat şi mai mult spiritele prin încercarea introducerii principiului numerus 
valachicus în progranul P. N. Ţ adoptat în aprilie 1935. Alături de Vaida s-au raliat 
alți lideri de notorietate ai partidului printre care amintim pe D.R.loaniţescu, Aurel 
Vlad,  V.V.Tilea, Eduard  Mirto, Constantin Angelescu, lon Bianu, Emil 
Haţieganu,Grigore Perieţeanu şa. Excluderea fracțiunii vaidiste a confirmat sciziunea, 
iar actul de naştere al noii formaţiuni s-a semnat la 12 mai 1935, la Bucureşti, în sala 
Vox , când Al Vaida a citit programul noii grupări în cadrul unei întruniri. Noua 
formaţiune s-a numit Frontul Românesc şi s-a alcătuit sub egida lozincii numerus 
valachicus, în baza relaţiilor politice individuale cultivate de dizidenţii amintiţi. 
Frontul Românesc nu era un partid de masă, fiind lipsit de o bază socială relevantă, ci 
unul de cadre, cu organizaţii puternice în judeţele şi regiunile din care proveneau 
principalii lideri politici. 

Constituirea şi existenţa Frontului Românesc a depins de prestigiul şi 
autoritatea politică a lui Al. Vaida-Voevod şi de relaţiile sale cu suveranul. Şeful 
acestei grupări aducea pe scena politică românească notorietatea unei vieţi publice 
exemplare, pusă în slujba interesului naţional. Vaida-Voevod era recomandat de 
activitatea politică de excepţie întreprinsă timp de peste trei decenii pentru apărarea 
drepturilor rămânilor transilvăneni în cadrul Partidului Naţional Român, dar şi ca om 
politic, ministru şi prim-ministru al României Mari. Născut la 27 februarie 1982 la 
Olpret, judeţul Someş, Al. Vaida-Voevod era descendet al unei vechi familii 
româneşti. După ce termină studiile primare la Cluj, absolvă gimnaziul săsesc din 
Bistriţa şi, mai apoi, gimnaziul românesc de la Braşov. Adolescenţa şi-o petrece în 
capitala Habsburgilor, ca student al Facultăţii de Medicină al Universităţii vieneze, 
reuşind să obţină doctoratul în 1899. În anii studenţiei este principalul animator al 
societăţii culturale România Jună. În 1986 a organizat un un congres al studenţimii 
vieneze, unde a criticat drastic acţiunile de deznaționalizare ale autorităţilor austro- 
ungare. În acelaşi an a fost ales membru în Comitetul Partidului Naţional Român din 
Transilvania, iar la 1903 este printre principalii adversari ai  pasivismului şi 
susţinător fervent al noii linii activiste. Ca lider al P. N. R, Vaida-Voevod a fost ales 
deputat în anul 1906. Din această postură s-a distins prin capacitatea analitică şi 
sintetizare a problemelor cu adevărat importante pentru națiunea română, prin talentul 
oratoric demonstrat, nu odată, în timpul dezbaterilor parlamentare, dar şi ca publicist 
şi polemist acid în problema naționalităților asuprite de Dubla Monarhie, fiind o voce 
respectată şi temută în Parlamentul maghiar şi în presa budapestană. Debutul furtunos 


207 


al tânărului valah a atras atenţia autorităţilor maghiare. Astfel, Al. Vaida-Voevod a 
fost exclus din Camera Deputaţilor pe motivul îndrăznelii de a recita versuri 
insultătoare la adresa ungurilor. În 1907, Vaida a fost din nou ales deputat al PNR în 
circumscripţia Făgăraş, A rămas parlamentar până în 1918 când, după ce participă la 
conferinţa Comitetului P.N. R de la Oradea, în parlamentul ungar, citeşte declaraţia de 
despărţire totală a Transilvaniei de Ungaria. În urma Marii Adunări Naţionale de la 
Alba Iulia, Vaida-Voevod a fost ales membru al Consiliului Dirigent, direct 
răspunzător de Departamentul afacerilor externe ale Transilvaniei şi delegat în 
comisia ce trebuia să prezinte Actul unirii la Bucureşti. Odată cu declanşarea 
lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, în ianuarie 1919, omul politic ardelean a 
fost component ale delegaţiei române prezente în capitala Franţei şi conduse de 1. 1. C. 
Brătianu „primul prim-ministru al României Mari 

Primele alegeri parlamentare din România Întregită, derulate în toamna anului 
1919 propulsează formațiunea politică din Ardeal în fruntea listei cu preferinţe a 
electoratului. Formarea guvernului Blocului Parlamentar pe osatura P. N. R. a 
determinat desemnarea ca premier a lui Alexandru Vaida-Voevod. De pe această 
poziţie participă la Conferinţa Păcii de la Paris, reuşind o destindere între România şi 
Marile Puteri, iritate de intransigenţa şi mai apoi de retragerea lui 1. |. C. Brătianu de 
la lucrările Conferinţei de Pace, în iulie 1919. 

În România interbelică, Vaida-Voevod a fost ales deputat în toate legislaturile 
până în 1938 când, odată cu modificarea Constituţiei, dizolvarea partidelor politice şi 
instaurarea regimului autoritar carlist, acesta va îmbrăca fracul consilierilor regali, 
legitimând într-o anumită măsură regimul dictatorial al lui Carol al II-lea. 

Întradevăr, Alexandru Vaida-Voevod a fost un om politic apropiat regelui 
Carol al II-lea şi, totodată, a sprijinit tendinţele autoritare şi manevrele suveranului, 
instrumentate cu scopul de a slăbi şi scinda partidele sau a izola pe oamenii politici 
neagreaţi la Palat. Defecţiunea lui Vaida din aprilie 1935 este cea mai bună dovadă a 
atitudinii bătrânului leu al Ardealului, după cum era supranumit de simpatizanți. 
Răcirea relaţiilor dintre Iuliu Maniu şi Vaida începe încă de pe parcursul anului 1934 
şi vor continua la începutul anului 1935, când se ajunge la ruptură ireconciliabilă şi 
totală. Motivul declarat de ambele părţi a fost încercarea lui Vaida de a impune 
principiul numerus valachicus în programul Partidului Naţional Țărănesc, adoptat în 
aprilie 1935. Refuzul Delegației Permanente a determinat excluderea din partid a 
fracțiunii vaidiste şi constituirea în replică a formaţiunii intitulate Frontul Românesc. 

Ca urmare a adâncirii divergenţelor dintre Vaida şi restul conducerii P. N. Ţ.şi 
cu siguranţă la sfatul regelui Carol al II-lea, în aprilie 1935 fracțiunea “vaidistă” (D. 
R. loaniţescu, V. V. Tilea, Ed. Mirto etc.), crează partidul “Frontului Românesc”, 
grupare de nuanţă naționalistă şi orientare procarlistă. Constantin Argetoianu, însă, nu 
se poate abține să nu observe că susţinătorii : “focului sacru al naţionalismului 
integral” sunt C. Angelescu (bulgar), Mirto (italo-grec-israelit, cu cetăţenie română 
contestată, D. R. loaniţescu şi Voicu Niţescu (ţigani)”. Scindarea P. N. Ț., prin 
disocierea lui Vaida, a fost inspirată şi urmărită de Carol, în scopul diminuării 
influenţei P. N. Ţ. în viaţa politică românească, dar mai ales pentru izolarea lui Iuliu 
Maniu, adversar declarat al regelui”%. Tot Argetoianu în memoriile sale, scrie că şi 
Vaida avea o percepţie ingrată la Palat. Un informator (intim al Elenei Lupescu) îl 
asigură pe Argetoianu că Vaida nu era în grațiile regelui:”...” Niciodată Vaida nu va fi 





24 Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol 1 (2 februarie 1935-31 decembrie 
1936), ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1998, p. 64. 
* “Lupta”, anul XIV, nr. 4136, din 8 august 1935. 


208 


chemat să facă guvern” pe motiv că Vaida ar fi ofensat pe Carol cu propunerea “unui 
cec pe numele Duduii” şi a unei lungi călătorii în străinătate”. Din acest motiv 
Vaida-Voevod era doar menevrat de rege, dar în nici un caz agreat ca soluţie 
ministerială. Ostracizat din cadrul conducerii P. N. Ţ., Iuliu Maniu stătea momentan 
în expectativă, însă regele, din pricina atitudinii sale intransigente faţă de metresa sa, 
îl considera drept “duşmanul său de moarte”, căci Maniu denunţase de mai multe ori 
intervenţia nefastă a Elenei Lupescu în afacerile statului?” 

Viaţa internă a P. N. Ţ. a continuat să fie extrem de agitată, ca urmare a 
divergenţelor acute ce s-au manifestat la nivelul structurilor de comandă ale 
partidului. În perioada care ne interesează în cadrul P. N. Ţ. existau trei curente 
distincte, trei tendinţe politico-ideologice?%. 

Gruparea “manistă” ce întrunea personalităţi politice ardelene (Mihail 
Popovici, fraţii Boilă, Ghiţă Pop, Ilie Lazăr etc.), era considerată de dreapta şi sub 
influenţa “constituționalismului”, adoptat de luliu Maniu, se declara categoric 
împotriva practicilor autoritare ale lui Carol al II-lea, contra intervenţiei Palatului în 
mecanismul pluripartidist şi pentru îndepărtarea imediată a Elenei Lupescu. La stânga 
se situa gruparea condusă de dr. Nicolae Lupu şi Virgil Madgearu. “Lupiştii”, datorită 
relaţiilor strânse cu comuniştii, şi mai ales pentru faptul că militau în vederea 
constituirii unui “front popular” antifascist ce amintea de haosul politic din Franţa, 
erau prost receptaţi de opinia publică românească, de Palat şi chiar de ceilalți oameni 
politici naţional-ţărănişti. 

Al treilea grup de presiune ce acționa în cadrul P.N.Ţ., erau “centriştii”, 
oameni politici de orientare democratică dar, paradoxal, fideli intereselor Palatului. 
Gruparea “centristă” cuprindea pe Armand Călinescu, Virgil Potârcă, Mihail 
Ghelmegeanu şi Nicolae Costăchescu, considerat decanul de vârstă al grupului. 
Indiscutabil, liderul acestui grup era Armand Călinescu, prezentat drept un mare 
patriot şi un mare democrat de către cronicarii înfeudaţi lui Carol al II-lea şi de către 
toată istoriografia ante-decembristă. Considerăm cel puţin hazardate aprecierile de 
mai sus dacă reevaluăm activitatea politică întreprinsă de Armand Călinescu ca 
subsecretar de stat la Interne în cabinetele naţional-ţărăniste, sau acţiunile expres anti- 
legionare din vremea guvernului naţional-creştin şi chiar sabotarea sistematică a 
tuturor încercărilor de reconciliere dintre Goga şi Codreanu, pe parcursul lunilor 
ianuarie-februarie 1938. Dovada întregă a ataşamentului pentru valorile democratice, 
pluripartidism şi legalitate o face, însă, omul politic Armand Călinescu în timpul 
dictaturii regale, servind cu loialitate de lacheu inconştient despotismul monarhic, în 
calitate de ministru de Interne în guvernul Miron Cristea sau de prim-ministru. 

Antagonismul dintre grupările enumerate a contribuit în reală măsură la 
diminuarea rolului P. N. Ţ. în viaţa politică a ţării. De asemenea, a fost utilizat de 
Carol al II-lea pentru compromiterea şi discreditarea partidului, pentru manipularea 
unora dintre lideri, în scopul instituirii regimului personal autoritar. În cadrul 
evenimentelor care au marcat sfârşitul anului 1937, divergenţele din interiorul P. N. Ţ. 
l-au determinat pe regele Carol al II-lea să nu-i atribuie lui Ion Mihalache mandatul de 
formare al guvernului, după cum recomandase chiar preşedintele P. N. L., Dinu 
Brătianu în menţionata audienţă la Palat. 

Lupta pentru succesiunea de guvernare s-a declanşat oficial în ziua de 9 
noiembrie 1937, când Carol al II-lea, fără să ceară demisia guvernului Tătărescu 





* Ibidem, p. 50. 

” Horia Sima, op. cit., p. 220. 

*% Joan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie 
1937, p. 145-146. 


209 


pentru a nu crea “o criză de autoritate”, a început consultările cu liderii politici”%. 
Intenţiile regelui sunt clar rezumate de Constantin Argetoianu în însemnările sale din 
10 noiembrie 1937. “Din tot ce ştiu, din tot ce am vorbit cu regele (şi din 
conversaţiunile avute cu dânsul n-am notat în aceste însemnări decât o parte, căci sunt 
lucruri pe care n-am avut dreptul să le încredinţez nici măcar caietului ce conţine 
spovedaniile mele), rezultă că situaţia politică în momentul deschiderii crizei e 
următoarea: Regele vrea: 

l. să se scape de tirania electorală (admite un regim parlamentar, dar nu 
pe cel actual, ci unul modificat, în care Parlamentul să nu fie ca azi, pentru guvern, o 
ghiulea grea legată de picior); 


PĂ să se sporească autoritatea regală şi, prin consecinţă, a guvernului ce 
reprezintă această autoritate; 

3. să scape ţara de pacostea politicianismului; 

4. să pună în fruntea ţării o echipă de oameni harnici, care să 
gospodărească în loc să facă politică şi să-şi pricopsească partizanii; 

si să îndrepte politica externă pe calea realităţilor, menţinând totuşi 


pentru moment alianțele actuale, ca acte de stare civilă. 

Pentru aceasta: 

l. nici o combinaţie de partid în alcătuirea noului guvern. 

2; un guvern în care fiecare ministru să fie desemnat de dânsul, pe bază 
de criterii pur obiective şi în vederea posibilităţii unei continuităţi în desfăşurarea în 
continuare a eforturilor de guvernare. 

Acestea sunt punctele de plecare. 

Să vedem care vor fi cele la care se va ajunge. Dacă nu se realizează acum 
programul, nu-l va mai putea realiza niciodată. Va fi un răsunător faliment. 

Să aşteptăm. 

Regele Carol nu joacă cartea ţării — ţara va sfârşi prin a-şi găsi şi singură 
echilibrul; nu joacă nici pe a noastră, a celor câţiva clarvăzători şi sinceri sfătuitori — 
noi ne-am făcut datoria şi suntem în regulă cu concepţia noastră, ci propria lui carte. O 
pricepe? 

Să aşteptăm câteva zile şi vom fi lămuriţi 

Sub masca lichidării politicianismului şi a corupţiei, regele Carol urmărea 
asasinarea discretă a democraţiei şi pluripartidismului. Pentru anihilarea unor virtuale 
reacţii din partea opiniei publice şi a oamenilor politici cu vederi democrate, Carol al 
II-lea prin acoliţii săi a acreditat încă din anul precedent ideea unei succesiuni 
naţional-ţărăniste. Se părea că Ion Mihalache va fi desemnat premier în momentul în 
care P. N. Ţ. se va sustrage de sub influenţa “anticarlistului” Maniu şi a 
“comunistului” Lupu. Astfel la 24 iulie 1936, Armand Călinescu nota întrevederea cu 
Gavrilă Marinescu, exponent al camarilei şi cunoscut intim al regelui. Acesta 1-a spus 
lui Călinescu că menţinerea guvernului Tătărescu se datorează faptului că “încă nu era 
aranjată formula naţional-ţărănistă”. Colonelul Gavrilă a mai declarat că: “nu e 
adevărat că Maiestatea Sa nu vrea pe Ion Mihalache. Lămuriţi chestia cu comunismul 
şi chestia cu Maniu şi veţi avea puterea”?! Aceeaşi ipoteză o sublinia şi Dinu 
Brătianu în cadrul unei discuţii cu acelaşi Armand Călinescu”?. 

Un guvern naţional-țărănesc ajuns în fruntea ţării prin decizia regală 
nemulțumea, pe de altă parte, forţele politice naţionaliste. Partidul Naţional-Creştin şi 


>>230 





* Mircea Muşat, lon Ardeleanu, op. ci., vol. 1/2, p. 714. 
*% Ibidem, p. 114-715. 

*1 Armand Călinescu, op. cit., p. 342. 

*2 “Buna Vestire”, anul |, nr 213, din 12 noiembrie 1937. 


210 


Mişcarea Legionară îi considerau pe liderii național-ţărănişti drept unelte ale “iudeo- 
masoneriei”2*5 şi ale “bolşevismului”25%. Pentru a combate aducerea la putere a unui 
cabinet lon Mihalache, forţele de dreapta au declanşat o furtunoasă campanie de presă 
împotriva P.N.Ţ. Promisiunile regelui referitoare la o succesiune naţional-ţărănistă 
făcute încă din anul 1935%5, riscau să nu se materializeze, din cauza opoziţiei forțelor 
de dreapta. În august 1936 într-o discuţie dintre Armand Călinescu şi Pamfil Șeicaru, 
cunoscutul publicist şi director al ziarului “Curentul”, îi expune interlocutorului 
dilema regală în problema succesiunii de guvern. În opinia suveranului un “guvern 
naţional-ţărănesc ar însemna un război civil, a lăsa în opoziţie pe naţional-ţărănişti, iar 
nu se poate”256. 

Partidul Naţional-Creştin, constituit la 14 iunie 1935 prin fuziunea Ligii 
Apărării Naţionale Creştine, condusă de profesorul A. C. Cuza şi a Partidului Naţional 
Agrar, în frunte cu Octavian Goga, s-a arătat total ostil unui guvern naţional-ţărănesc. 
Preşedintele executiv al partidului, poetul Octavian Goga a ameninţat chiar cu 
declanşarea unui război civil: “... aş putea să indic pe hartă locurile unde va izbucni cu 
mai multă violenţă protestarea populară”. Un cabinet naţional-ţărănesc condus de 1. 
Mihalache reprezenta în opinia aceluiaşi Octavian Goga “pălmuirea mişcării 
naţionaliste”2*”. 

Apariţia acestei noi formaţiuni de dreapta stă sub semnul colaborării dintre cele 
două mari personalități politice şi culturale din România interbelică. Dacă în cazul lui 
A. C. Cuza, politicianul subminează omul de cultură, personalitatea literară a lui O. 
Goga depăşeşte cu mult omul politic. Amândoi s-au dovedit jurnalişti de talent şi au 
fost preocupaţi de chestiuni considerate vitale pentru societatea românescă, abordând 
subiecte sensibile cu riscul unor sumbre etichetări, care nu au întârziat să fie aplicate 
şi care mai persistă încă. Ca publicist Goga s-a axat pe problemele fundamentale ale 
devenirii româneşti:originea noastră latină, continuitatea în spaţiul carpato-danubiano- 
pontic, axioma unităţii tuturor românilor şi emergenţa peste veacuri a idealului unirii 
tuturor românilor într-un stat naţional-unitar. “După Eminescu, Octavian Goga este, 
incontestabil, cel mai de seamă gazetar român. Vocaţia sa publicistică se împleteşte 
organic cu vocaţia lirică, narativă, dramaturgică şi oratorică” a. 

Într-o conferință ţinută în faţa studenţimii clujene, marele poet consemna 
miracolul păstrării nealterate a conştiinţei de neam pentru românii ardeleni şi se 
întreba tainic: "în ce religie ne-am închinat de ne-am putut păstra sufletele intacte, 
refractare la toată otrava dimprejur? Cum s-ar putea numi taina noastră, miracolul 
acestei izolări, instinctul sigur care ne-a smuls totdeauna din ghearele valului?”. 
Răspunsul implacabil, furtunos, apostolic îl dă el însuşi remarcând că: “ideea 


naţională” este “credinţa fanatică în patrimoniul neamului”? şi că aceasta a devenit 


în preajma la primul război mondial “suprema noastră dogmă”. Intrarea noastră în 
primul război mondial, definit ca unul al întregirii neamului are valoare simbolică de 


împlinire a scripturilor din veac ale neamului românesc. Poetul pătimirii noastre 





5 Armand Călinescu, op. cit., p. 341. 

“4 ““Tara noastră”, anul XVI, nr. 1507, din 21 octombrie 1937; „Buna Vestire”, anul 
I, nr. 214 din 13 noiembrie 1937. 

*% loan Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947)..., p. 323-324. 

*% Armand Călinescu, op. cit., p. 313. 

* “Dimineaţa”, anul 33, nr.1 1092, din 6 noiembrie 1937. 

258 Vezi Prefaţa semnată de lon Dodu Bălan, în Octavian Goga, Precursori, ediţie 
citată, p. 5. 

* Ibidem, p. 49. 

9 Ibidem, p. 51 


211 


aminteşte de cuvintele profetice adresate regelui Ferdinand de către marele patriot 
Dimitrie Filipescu: “Sire, ori te încoronezi la Alba-lulia, ori mori pe Câmpia Turzii, 
altcum praf s-alege şi de ţară şi de dinastia (al 

Expunerea avea să ia o întorsătură alarmistă şi catastrofică în contextul luptei 
diplomatice de mai târziu, care trebuia să consfiinţească internaţional efortul de război 
şi jertfele naţiunii române, dar mai ales istoricele hotărâri de la Chişinău, Cernăuţi şi 
Alba-Iulia. În primul rând oratorul îşi modelează mesajul în perfectă concordanţă cu 
spiritul antibolsevic şi antievreiesc al tineretului universitar din România interbelică. 
Retorica marelui poet subscrie temei fundamentale a naţionalismului radical dintre 
cele două războaie mondiale. Cetatea asediată de inamici vizibili sau subversivi a 
fost teza predilectă a noii generaţii naţionalist-creştine, iar O. Goga descrie insinuant- 
sarcastic tâlcul unei ipostaze hilare, ce indică modul precar prin care factorii de 
decizie tratează probleme de importanţă covârşitoare: “Delegatul nostru la conferinţă 
a fost ministru de externe d-l I. G. Duca — cine credeţi că a fost cancelarul autorizat al 
opiniei publice: dl. Iacob Roshental... Vă puteţi imagina biata Românie, aluatul nostru 
plămădit cu lacrimi şi sânge în vijelia războiului, ce straşnic şi priceput susținător a 
avut în persoana abilului director de la Dimineaţa şi Adevărul...Mai mult, vă 
amintiţi, întreprindul luptător întorcându-se în ţară a publicat în gazetele sale un lung 
interview cu doctorul Rakovsky, delegatul Sovietelor, cu care, spunea dânsul, a avut 
lungi întrevederi. Stăruiţi, vă rog, cu o analiză de două momente asupra acestor 
interesante convorbiri pe malul lacului Geneva: Rakowsky, revoluționarul, 
invectându-ne ţara şi dl. Rosenthal, democratul, apărând din răsputeri teza 
românească. Se găseşte cineva care să doarmă liniştit, în credinţa că am avut un 
avocat bun?...24 

Pericolul comunist este sesizat de O. Goga care cere o mobilizare morală 
Fidel reflexului conceptual al vremii, care-i identifica pe evrei drept agenţi ai 
bolşevismului, poetul vituperează acţiunea criminală şi teroristă a “...emisarilor 
tovarăşului Zinoviev-Apfelbaum, care s-au răzleţit în toată Europa centrală”. EI 
denunţă proverbiala apartenenţa etnică a celor mai importanţi lideri comunişti de la 
Kremlin, insistând, practic, pe relația evreime-bolşevism în cazul tentativelor de 
subminare a statului român din perioada interbelică, dar oglindind, totodată, şi 
atitudinea antipatriotică de dinainte de război a presei controlate de evrei: “ Gazetăria 
noastră ar trebui să fie în plină renaştere, acum la începutul unei vieți de stat 
schimbate, când pulsaţia mai vie ca de alte ori, mişcă toate păturile. În ea ar trebui să 
se concentreze tot planul nostru de apărare. Coloanele ei ar fi să reoglindească spiritul 
naţional şi să propage adevărurile presei. Prin ea s-ar para orice gest ostil în fiecare zi, 
răspândind sănătate şi încredere mulțimii. Cine face însă această presă şi cum o 
face?[...] Astăzi însă, când preludiile Moscovei actualizează iarăşi cu mai multă tărie 
chestiunea, când deodată cu bombele şi incendiile se scurge zilnic otrava prin canalul 
călimarelor străine, nu vi se pare că lucrul este mult mai serios şi consecinţele mult 
mai grave? Acum zece ani, pe urma neutralității României, v-aduceţi aminte ce 
galerie de gazete vândute s-a improvizat la Bucureşti şi ce avalanşă spurcată a rămas 
în urmă. Credeţi că la acest moment sentimentul moral e altul în faţa tentativelor 
bolşevice, credeţi că rubla de aur are mai puţină căutare decât mărcile lui Guenther, şi 
că o listă nouă de cumpăraţi o să fie mai mică decât cea de ieri? Eu nu mă legăn în 
această iluzie deşartă, fiindcă dinastia Honigmanilor din presă e mai tare azi de cum 


243 





stia Ibidem,. 
242 Ibidem, p. 55. 
*5 Octavian Goga, Mustul care fierbe..., p.286. 
244 7. 
Ibidem. 


212 


era în România mică, fiindcă redacțile lor sunt mai populate şi rotativele lor mai unse 
ca odinioară. Şi mai este ceva, o nuanţă care nu-mi scapă şi care schimbă situaţia în 
defavoarea noastră. Sunt de părere că atunci era mai puţină înrudire în ţintă, de cuget 
şi de nervi între dl. Blumenfeld şi dl. Guenther, decât este astăzi între Apfelbaumii de 
la Moscova şi între Honigmanii de pe Calea Victoriei”2%5. Abordarea comparativă a 
două ipostaze, dintre care una bine conturată, demonstrată, dezavuată de opinia 
publică şi una recentă, intuită mai mult, dar argumentată profetic prin stabilirea 
elementelor similare/complementare induce scenariul apocaliptic al cetății sub asediu, 
asediu din afară şi din interior. Recomandarea omului politic vizează frontul comun 
necesar identificării şi pacificării acestor elemente dizolvante, străine de ţară: “...lată 
de ce bolşevismul, neexistent în psihologia maselor la noi are totuşi aliaţi naturali în 
interpuşii dintre noi şi mulțime [presa evreiască, n. a], în predicatorii dezagregării prin 
presă. Opera lor e cu deosebire pernicioasă azi, fie că e plătită, fie că se propagă prin 
instincte de rasă străine de ale noastre şi afiliate actualei conduceri moscovite printr-o 
firească înrudire de sânge”. Reacţia naturală preconizată de poet constă în zidirea 
unei baricade sufleteşti, care să se interpună între naționalism ca religie fundamentală 
a societăţii româneşti şi erezia contemporană a bolşevismului. El scrie de “scutul 
secular al îngrădirii sufleteşti”, care nu se poate întemeia artificial prin normative 
instituționale ale statului, ci din adâncul conştiinţei naţionale:” Această operaţie n-o 
poate face nici starea de asediu, nici comisarul de siguranţă, o poate îndeplini numai 
societatea românească, care trebuie să-şi disciplineze raţiunea, urmând un crez 
naţional, dacă vrea să trăiască”. Dacă primii doi au aruncat anatema asupra 
regimului de exploatare burghez din România şi mai apoi au plecat în grabă la Paris 
pentru a ne bălăcări în presa de stânga, Barbusse a ţinut să paticipe la procesul 
bolşevicilor acuzaţi pentru acţiuni subversive şi teroriste la 'Tatar-Bunar. Ziaristul şi 
romancierul francez s-a prezentat la Chişinău, a dat declaraţii publice pentru apărarea 
Şi susţinerea inculpaţilor, dar la revenirea în Bucureşti a avut parte de o primire ostilă 
din partea studenţilor naţionalişti. 

Într-un alt loc, Goga face un aspru rechizitoriu “procurorilor umanităţii”, 
descinşi la Bucureşti ca “voiajori ai idealului moscovit” în sprijinirea revendicărilor 
sociale şi politice ale comuniştilor de la noi: "lată cazul celor trei procurori 
comunişti-după cum spunea poetul-sosiţi pe rând la Bucureşti din ordinul Moscovei: 
d. Guernut, 'Torres, Barbusse”2% 

Ca om politic, Octavian Goga a activat alături de generalul Averescu în 
Partidul Poporului. Neînţelegerile dintre Goga şi Averescu, pe motivul că generalul 
aluneca din ce în ce mai mult spre tabăra anticarlistă, l-au determinat pe O. Goga să 
părăsească Partidul Poporului în martie 1932. Alexandru Averescu s-a arătat extrem 
de vexat de faptul că nu a fost însărcinat cu formarea guvernului şi că a fost preferat 
cuplul Iorga-Argetoianu. În replică la ingratitudinea regală, Averescu a declanşat o 
amplă campanie de presă împotriva guvernului, dar şi a regelui, publicând o serie de 
articole de o rară violenţă. Apropiat al regelui, şi apreciind corect situaţia, Goga a 
încercat să-l tempereze pe general, însă orgoliul cazon al lui Averescu, cât şi 
semnalele clare venite de la Palat, ce acreditau o imposibilă reconciliere, l-au 
determinat pe Octavian Goga să-l părăsească pe Averescu. 

După mai multe consultări cu o serie de apropiaţi ca lon Lupaş, Silviu 
Dragomir, lon Petrovici, dar cu siguranţă şi la inspiraţia cercurilor de la Palat, O. 





*5 Ibidem, p. 288-289. 
*5 Ibidem, p. 289. 

7 Ibidem. 

*5 Ibidem, p. 310. 


213 


Goga a încercat debarcarea discretă a lui Averscu. El a convocat congresul partidului 
împotriva voinţei lui Averescu, care a declarat că hotărârile adoptate nu vor fi 
validate. Congresul l-a considerat demisionar pe venerabilul general şi l-a ales ca 
preşedinte al partidului pe Octavian Goga” Se pare că scindarea Partidului 
Poporului prin defecțiunea poetului şi întemeierea Partidului Naţional Agrar, dar mai 
ales viitoarea fuziune cu formațiunea cuzistă, au fost manevre instrumentate de Carol 
al II-lea, interesat în compromiterea vechilor politicieni şi a regimului democratic, cât 
ŞI în pregătirea climatului propice instaurării regimului autoritar. Lansarea unor noi 
lideri politici apropiaţi ideii autoritare şi fideli ideii monarhice, gen Al. Vaida-Voevod 
şi Octavian Goga, sau pur şi simplu cointeresaţi la guvernare până la anularea aproape 
completă a personalităţii, gen Gh. Tătărescu, Armand Călinescu, M. Ghelmegeanu, 
face parte din planul regal de desființare a regimului democratic şi instaurarea 
regimului personal. Emblematic în acest sens ni se pare comportamentul politic al 
celor enumeraţi mai sus, atitudinea lor în raport cu partidele politice, pe care le 
defectează şi le slăbesc sub raportul coeziunii ideologice şi organizatorice. Astfel, 
Partidul Poporului nu va mai trece pragul electoral nici în 1933 şi nici în 1937; 
Partidul Naţional Liberal nu va reuşi să obţină 40% şi să continue guvernarea în 
decembrie 1937, iar Partidul Naţional Țărănesc, afectat de grave disensiuni interne, nu 
a reuşit să se opună cu succes planurilor autoritare ale regelui, cu toate formulele şi 
alianțele preconizate de Iuliu Maniu. 

Apariţia noii formaţiuni, Partidul Naţional-Creştin, ca rezultat al fuziunii 
dintre L. A. N. C. şi gruparea politică condusă de O. Goga, a declanşat o serie de 
păreri diferite, atât în rândul contemporanilor, cât şi a istoricilor. Astfel, unii 
specialişti cred că noua grupare a avut ca obiectiv principal izolarea Gărzii de Fier, 
prin minarea discursului radical cu plomba naţional-creştină şi reliefarea unei alte 
opţiuni electoratului, alta decât Mişcarea Legionară, ce se dovedise incontrolabilă şi 
instabilă în raport cu Palatul. Pe de altă parte, o reconfigurare a blocului naționalist 
venea în sprijinul ideilor regelui şi prefața instaurarea dictaturii personale a lui Carol 
al II-lea”. Fuziunea Goga-Cuza la inspiraţia regelui induce şi o altă motivaţie ce ţine 
de antipatia reciprocă dintre Iuliu Maniu şi O. Goga, dar şi de eşecul parţial înregistrat 
de cercurile politice palatine în problema defecţiunii vaidiste. Formarea Frontului 
Românesc nu a adus rezultatele scontate şi în replică regele şi camarila a programat 
altă combinaţie politică, utilă izolării oamenilor politici anticarlişti şi în special a lui 
Maniu”! 

În perspectiva evenimentelor importante ale anului 1937 - criza de succesiune, 
campania electorală şi alegerile generale — determină grăbirea ritmului de organizare a 
noului partid. Potrivit “Bunei Vestiri”, gazetă pro-legionară a fraţilor Manoilescu şi 
considerată de opinia publică drept oficios al Mişcării, procesul de organizare s-a 
încheiat abia în primăvara anului 1937%2. Momentul este marcat printr-o declaraţie 
optimistă a lui A. C. Cuza, care şi-a exprimat convingerea că viitoarele alegeri 
generale vor însemna pentru P.N.C. „un succes formidabil cu consecinţe de 
neînlăturat pentru izbânda ideii naţionale”2%5. 

Situaţia politică din toamna anului 1937 era bine monitorizată de către mediile 
politice naţional-creştine şi evident de către presa de partid. Într-un articol din 





* Mircea Muşat, lon Ardeleanu, op. cit., vol. 1l/2, p. 558. Vezi şi Gabriel Asandului, 
A. C. Cuza. Politică şi cultură, laşi, Editura Fides, 2007, p. 210. 
*5 Ibidem, p. 254. 
*! loan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 306. 
2 Buna Vestire”, anul I, nr. 15 din 10 martie 1937, p. 3. 
253 pu. 
Ibidem. 


214 


oficiosul naţional-creştin “Ţara noastră”, se aprecia că o “prelungire a guvernării de 
astăzi ar fi o provocare, un regim naţional-ţărănesc, o tentativă de asasinat al sufletului 
naţional”75, iar rezolvarea crizei de guvern era întrevăzută prin impunerea unui 
“naţionalism-militant” promovat, desigur de P.N.Ţ., opus “internaţionalismului 
agresiv”, susţinut, în opinia ziarului respectiv de P.N.Ţ.2*. 

Posibilitatea constituirii unui guvern naţional-ţărănesc a declanşat o reacție 
extrem de dură din partea Mişcării Legionare. Ziarul oficial al Legiunii, “Buna 
Vestire” a dezlănţuit, încă din august 1937, o fulminantă campanie împotriva unui 
virtual cabinet I. Mihalache. Astfel, pe prima pagină a ziarelor legionare tronau titluri 
incitante ca: “Hanibal ante portas”? i “Opri guvernul Kerenski”, “Guvern 
naţional-ţărănesc= Front popular=bolşevism'2%, “Naţional-ţărăniştii execută ordinele 
Kominternului”2*, “Patrulele bolşevismului”2%0,. Articolele menţionate acuzau de 
complicitate cu comuniştii pe unii lideri marcanţi ai P.N.Ţ. ca: Nicolae Lupu, Virgil 
Madgearu, I. Mihalache, gen. Rujinski, Armand Călinescu. În atmosfera încordată 
creată, organul de presă al partidului “Totul pentru Țară” — expresia politică a 
Legiunii — desemna eventualul guvern naţional-ţărănesc, drept factor de instabilitate şi 
detonator al dezordinii sociale *... Nimeni, credem, în liniştea aceasta de toamnă, nu 
are interesul să se plimbe cu fitilul pe lângă magazia de muniţie”. 

Formula unui guvern naţional-ţărănesc nu era combătută doar de formațiunile 
de orientare naţionalistă”?, ci şi de şefii partidelor mai mici, — Grigore lunian, Grigore 
Filipescu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu, care s-au declarat pentru 
constituirea unui guvern de coaliţie sau concentrare politică, independent faţă de 
ideologia de partid şi care să includă personalităţi de prim rang ale scenei politice 
româneşti. Pe aceeaşi linie a întăririi autorităţii de stat, Constantin Argetoianu, liderul 
unui minuscul partid agrar, s-a declarat pentru instaurarea fără întârziere, a dictaturii 
regale, iar N. Iorga, preşedintele Partidului Naţional Democrat, s-a pronunţat pentru 
menţinerea guvernului Tătărescu?*%. 

La 12 noiembrie 1937, după o scurtă audienţă la Palat, Ion Mihalache este 
însărcinat cu formarea unui nou guvern, punându-i-se drept condiţie desemnarea lui 
Alexandru Vaida-Voevod - consacrat “homo regis” — în fruntea Ministerului de 
Interne. Conducerea naţional-țărănistă nu a fost surprinsă de condiţia impusă de 
suveran, deoarece necesitatea cooptării lui Vaida în vederea formării guvernului 
naţional-ţărănesc, transpare în mediile politice româneşti încă din ianuarie 19372. 
Armand Călinescu în memoriile sale descrie o întrevedere avută cu V. V. Tilea, om 
politic din anturajul lui Vaida-Voevod şi şef al organizaţiilor ardelene ale “Frontului 
Românesc”. Cei doi oameni politici cad de acord asupra reîntregirii, din perspectiva 
venirii la putere a P.N.Ţ.%. Pe lângă condiţia integrării lui Vaida în guvern, lon 
Mihalache trebuia să respecte şi recomandările regelui cu privire la îndepărtarea din 





ae, “Tara Noastră”, anul XVI, nr. 1415, din 19 septembrie 1937. 
255 Idem, nr. 1495, din 5 noiembrie 1937. 

*5 “Buna Vestire”, anul I, nr. 212, din 10 noiembrie 1937. 

*57 Idem, nr. 213, din 11 noiembrie 1937. 

25 Idem, nr. 214, din 12 noiembrie 1937. 

*% Idem, nr. 215, din 13 noiembrie 1937. 

%0 Jdem, nr. 216, din 14 noiembrie 1937. 

%! Idem, nr. 217, din 15 noiembrie 1937. 

2 Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, op. cif., p. 242. 

* Joan Scurtu, Viaţa politică din România (1918-1944)... p.188. 
*%% Armand Călinescu, op. cit., p. 328. 

*%5 Ibidem, p. 333. 


215 


viitorul guvern a lui Maniu, Lupu şi Madgearu. Astfel de sugestii au fost făcute de 
monarh lui Armand Călinescu, exponent al “centriştilor”, grupare care, după părerea 
regelui, urma să joace rolul preponderent atât în P.N.Ţ. cât şi în viitorul guvern“. 

Condiţia regelui ce viza îndubitabil reducerea influenţei lui Maniu în partid a 
preocupat îndeaproape pe liderii naţional-ţărănişti. Maniu, retras în străinătate după 
Congresul general al partidului din 4 aprilie 1937 a fost vizitat de V. Madgearu şi N. 
Titulescu, cu misiunea de a-l convinge că formula Mihalache este aproape sigură şi că 
o acţiune anticarlistă ar compromite, poate definitiv, instalarea unui guvern PN.ŢY. 
Omul politic ardelean a promis neangajarea sa în nici un fel de acţiune 
antimonarhistă. Întrebat de nepotul său Aurel Leucuţia, care asistase la discuţii, cum 
se va finaliza criza de guvern, Maniu dă dovadă de o reală viziune politică replicând 
că “lui Gh. Tătăresu îi va urma tot Gh. Tătărescu”? 

O radiografie fidelă a situaţiei create în perioada crizei de succesiune ne oferă 
N. Iorga în Memoriile sale. În cadrul unei întrevederi cu suveranul, istoricul trece în 
revistă principalele forţe angrenate în lupta pentru putere. N. Iorga insistă asupra 
inoportunităţii unui guvern naţional-ţărănesc, din cauza convulsiilor interne ce se 
înregistrează în partid. Savantul condamnă neloialitatea monarhică a lui Maniu”%, cât 
şi legăturile compromiţătoare ale lui N. Lupu cu comuniştii”"0. De asemenea, marele 
istoric consemnează, în faţa regelui, “bătrâneţea” lui A. C. Cuza, incapacitatea lui Al. 
Averescu în a stăpâni situaţia şi neseriozitatea lui Vaida”. Octavian Goga era 
considerat un agitat, iar “popularitatea” național-creştinilor, determinată de lozinca 
“Jos Jidanii”, nu putea să constituie o platformă politică serioasă, iar la guvernare s-ar 
fi dovedit total inoperantă”??. 

La un moment dat, N. Iorga recomanda regelui un guvern fără caracter de 
partid, după formula sugerată de Grigore lunian, liderul Partidului Radical Țărănesc, 
soluţie care ar fi găsit “aprobarea întregii opinii publice'?"5. După o discuţie cu 
ministrul liberal Ion Inculeţ, la 1 noiembrie 1937, Nicolae Iorga trimite regelui o 
scrisoare, în care aprecia formarea unui nou guvern în următorii termeni: “Îi spun că 
ţărănişti sunt imposibili supt raportul ordinii, naţional-creştinii supt al politicii 
externe, iar o coaliţie sub raportul solidarităţii. Deci continuarea liberalilor până la 
capătul legislaturii, sau, dacă e vorba de o dizolvare a Parlamentului, un guvern de 
alegere al lor, cu reprezentantul Regelui la Interne, Justiţie, Război”. Se pare că 
sugestiile lui Iorga se îmbinau perfect cu planurile autoritare ale regelui. Înainte de a 
pleca la Paris — 12 noiembrie — în ziua de 10 noiembrie 1937, reputatul istoric are o 
lungă convorbire cu Carol al II-lea, după o analiză serioasă a principalilor factori de 
putere interesaţi în rezolvarea crizei de guvern, Nicolae Iorga recomandă regelui tot o 
echipă ministerială liberală, deoarece, doar un cabinet liberal era capabil să-şi asume 
responsabilitatea guvernării țării”. 





*% Ibidem, p. 349. 

*7 Zaharia Boilă, Zaharia Boilă, Amintiri şi consideraţiuni asupra mişcării legionare, 
ediţie îngrijită de Marta Petreu şi Ana Cornea, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002, p. 58- 
59. 

*% Ibidem. 

*% Nicolae Iorga, Memorii, vol. VI-VII, p. 429. 

*0 Ibidem, p. 431. 

”! Ibidem, p. 430 

** Ibidem. 

"5 Ibidem, p. 431. 

*4 Ibidem, p. 428. 

* Ibidem. 


216 


Soluţionarea crizei prin prelungirea mandatului acordat lui Tătărescu, era 
pronosticată de gazetele de stânga, cât şi de cele de dreapta”€. La 13 noiembrie 
“Adevărul” acredita şanse egale lui I. Mihalache şi Gh. Tătărescu”, pentru ca în ziua 
următoare, după ce subliniază imposibilitatea înţelegerii între Mihalache şi Vaida, să 
lanseze ca sigură continuitatea liberală la guvern. 

Ziua de 14 noiembrie 1937 a fost o adevărată “journee des dupes” pentru P. N. 
Ţ. În urma audienței la Palat, lon Mihalache însărcinat cu formarea guvernului 
întocmise deja lista ministerială. Noaptea de 13-14 noiembrie, oamenii politici 
naţional-ţărănişti au petrecut-o în consfătuiri”"?. Astfel, grupul ardelean s-a reunit la 
M. Popovici, iar “centriştii” la N. Costăchescu. Duminică 14 noiembrie 1937, de 
dimineaţă, Virgil Madgearu a lucrat la listele electorale ale P. N. Ţ., iar ocupanţii 
portofoliilor ministeriale erau “consemnați” la domiciliu:%. După-amiază, lon 
Mihalache a mers la rege, cu lista ministerială, în “buzunar”. Mihalache n-a ţinut cont 
de recomandarea suveranului cu privire la includerea lui Vaida-Voevod în guvern. 
Posibil ca liderul P. N. Ţ. să fi forţat mâna lui Carol, ştiut fiind faptul că, în cazul unui 
eşec al formulei guvernamentale naţional-ţărăniste, lon Mihalache demisiona din 
funcţia de preşedinte al partidului, lăsând locul lui Iuliu Maniu, fervent adversar al 
regelui şi al camarilei. Vaida-Voevod, desemnat de rege drept condiţie “sine qua non” 
a formării cabinetului P. N. ., a fost ignorat de Ion Mihalache, căci preluarea şefiei 
P.N.Ţ. de către adversarul numărul unu al camarilei punea în pericol realizarea 
planurilor autoritare ale lui Carol al II-lea. În opinia lui N. Iorga, eşecul lui Mihalache 
se datora faptului că şeful P.N.Ţ. “a făcut greşeala să-şi întrebe partidul, în loc de a 
merge la Vaida”*!. 

Intransigenţa lui I. Mihalache a avut drept consecinţă depunerea mandatului 
oferit de rege la 12 noiembrie şi prin aceasta năruirea tuturor speranţelor de a accede 
la putere ale naţional-ţărăniştilor. La cinci minute după plecarea lui Mihalache, Gh. 
Tătărescu este primit în audienţă la rege. Carol al II-lea a acordat mandatul formării 
noului guvern tot lui Tătărescu, punând astfel capăt crizei de guvern=*?. Acest 
deznodământ a declanşat o întreagă serie de aprecieri şi verdicte în presa interbelică. 
“Viitorul”, principalul organ de presă al P.N.L., a concluzionat că astfel se încheie 
“capitolul de patru ani de muncă rodnică, de mari forțări constructive”, iar prin noua 
însărcinare primită de Gh. Tătărescu se urmăreşte o nouă etapă de dezvoltare şi 
consolidare a țării255, 

În presa de dreapta reacţiile au fost diverse. “Buna Vestire” din 1 noiembrie pe 
prima pagină titra cu litere de-o şchioapă că “Guvernul Kerenski a fost oprit”, iar la 
zvonul preluării conducerii P. N. Ţ. de către N. Costăchescu, articlerii legionari, îi 
urau “să transforme domnia sa, o hoardă internaţional-oportunistă, într-un partid 
românesc”%*. Ascensiunea iminentă la conducerea P. N. Ţ. a lui Iuliu Maniu şi 
eventualitatea unei alianţe anticarliste între Maniu şi Codreanu, a determinat 
schimbarea opticii politice a legionarilor şi diminuarea atacurilor contra naţional- 





2 “Buna Vestire”, anul I, nr. 212, din 10 noiembrie 1937; “Dimineaţa”, anul 
XXXIII, nr. 11104, din 12 noiembrie 1937. 

ii “Adevărul”, anul 51 , nr.16502, din 13 noiembrie 1937. 

*%% Idem, nr. 16503, din 14 noiembrie 1937. 

*% “Buna Vestire”, anul I, nr. 216, din 14 noiembrie 1937. 

20 Jdem. 

%! Nicolae Iorga, Memorii, vol. VI-VII, p. 436. 

*% Armand Călinescu, op. cit., p. 359. 

*% “Viitorul”, anul XXIX, nr. 8958, din 16 noiembrie 1937. 

*% “Buna Vestire”, anul 1, nr. 217, din 16 noiembrie 1937. 


217 


țărăniştilor. Din acest motiv, credem noi, are loc o reorientare a atacurilor din presa 
legionară împotriva P. N. L. şi a guvernului Tătărescu. Dacă în perspectiva preluării 
puterii, Mihalache devenise o adevărată ţintă a jurnaliştilor legionari, după 
soluţionarea crizei de succesiune în sensul reînnoirii mandatului lui Tătărescu, acesta 
devine subiectul principal al articolelor presei de dreapta. Această redirecţionare către 
lberali, în general, şi către Gh. Tătărescu, în special, a atacurilor din “Buna Vestire”, 
pusă în ecuaţie cu replierea de stil şi chiar edulcorarea termenilor aplicaţi liderilor 
ţărănişti, face parte din noua strategie politică impusă de Codreanu, în vederea 
semnării acordului de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu care, după toate 
prognozele emise de cercurile politice de notorietate, avea să revină în forţă la şefia P. 
N. Ţ. Astfel, personalitatea politică a lui Tătărescu era contestată, iar lui I. Mihalache 
îi sunt descoperite totuşi anumite calităţi “... În acest decor crepuscular, Guţă a fost cel 
mai anemic în corul politicienilor. Până şi Ion Mihalache a dat examenul de şefie — 
destul de reuşit — tocmai acum, când de drept nu va mai fi şef. Mihalache — s-o 
recunoaştem — a ştiut să moară relativ frumos. Aşa cum moare ţăranul făcându-şi 
cruce şi trăindu-şi în ultima clipă toate gândurile bune dintr-o viaţă. Mihalache n-a 
putut şi n-a ştiut trăi, dar a ştiut să moară. E ceva, 

Eşecul formulei Ion Mihalache permitea lui Iuliu Maniu preluarea preşedenţiei 
P.N.Ţ., reactualizând astfel conflictul cu regele Carol al II-lea. În replică la decizia 
regală de a-l reinvesti ca premier pe Gh. Tătărescu, P. N. Ţ. şi-a schimbat tactica 
politică. lon Mihalache a declarat pe 16 noiembrie 1937 că “partidul este gata să dea 
lupta pe terenul pe care au pus-o ultimele evenimente.” Aluzia era evidentă şi 
reprezenta noul raport politic creat între P. N. Ţ. şi Palat, prin revenirea în fruntea 
partidului a “sfinxului de la Bădăcin”. Adresându-se gărzilor naţional-ţărăniste, lon 
Mihalache a declarat: “duceţi-vă şi spuneţi fraților voştri că ţopârlanul de la 
Topoloveni nu a trădat cinstea şi dreptatea ţărănească, precum au trădat aceia ce 
poartă în vine sânge şi moravuri levantine.”%”. 

Desemnarea primului-ministru în persoana lui Gh. Tătărescu s-a dovedit o 
complexă manevră regală. Tătărescu avea misiunea de a constitui guvernul “pe o bază 
politică lărgită”. Cooptarea în guvern a mai multor partide şi personalităţi politice crea 
imaginea unui guvern “de uniune”, a unui cabinet “peste partide”, însă formula 
politică urmărită de rege în frunte cu un devotat al său, “trebuia să constituie nucleul 
unui viabil bloc politic patronat de monarhie”*%5. În planurile Palatului noul guvern 
Tătărescu avea rolul de a pregăti instaurarea regimului personal autoritar preconizat 
de regele Carol al II-lea. 

Recomandarea regală privind constituirea unui guvern “cu bază politică 
lărgită”, a declanşat o febrilă activitate din partea lui Gh. Tătărescu şi amicilor săi 
politici: lon Inculeţ, Valer Pop, lon Costinescu. Imediat ce a primit noul mandat 
„Tătărescu a început consultările cu grupările politice conduse de Vaida-Voevod, 
Grigore lunian, Grigore Filipescu, N. Iorga şi Gh. Brătianu. 

Alegerile locale derulate pe parcursul anului 1937 au constituit o veritabilă 
radiografie a situaţiilor electorale ale partidelor politice angajate în cursa alegerilor 
generale. Rezultatele centralizate ale alegerilor locale exprimau cu fidelitate modul în 





*%5 Val Şoimaru, De la Guţă 1 tot la Guţă 1, în “Buna Vestire”, anul |, nr. 220 din 19 
noiembrie 1937. 

26 « Adevărul”, anul 51, nr. 16503, din 16 noiembrie 1937. 

%7 Idem, nr. 16504, din 17 noiembrie 1937. 

% Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală, p. 163. 

289 Lucrețiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Forum, 
1945,p.7. 


218 


care electoratul a recepționat mesajele politice ale partidelor. Astfel, liberalii 
dispuneau de 30% din sufragii, naţional-ţărăniştii de 28 %, iar conglomeratul 
partidelor de dreapta (Vaida, Gh. Brătianu, Goga, Cuza) şi-a adjudecat procentul de 
40% din voturile exprimate. În calculele politice ale regelui şi ale lui Tătărescu s-a 
impus aşadar, cooptarea în guvern a cel puţin una din formațiunile naţionaliste 
existente pe eşicherul politic românesc“. 

Partidul “Totul pentru Ţară”, expresia politică a Mişcării Legionare, datorită 
faptului că nu participase la alegerile judeţene şi comunale, cât şi în virtutea 
organizării oarecum secrete, subversive, absolut necesară în condițiile numeroaselor 
dizolvări şi obstrucţii la care a fost supusă, a fost practic ignorată de oamenii politici 
ai vremii. Legionarii nu-şi mai dăduseră examenul electoral din mai 1932, când 
obţinuseră 2,36% şi 5 mandate de deputat. Reala aderenţă a maselor a fost insuficient 
apreciată, fapt ce a determinat una din necunoscutele ecuaţiei electorale din decembrie 
1937. 

Tratativele pentru formarea noului guvern au decurs cu destulă greutate. 
Cooptarea lui Gh. Brătianu în guvernul liberal se discuta în paralel cu reîntregirea 
liberală; Dinu Brătianu şi Gh. Brătianu credeau că fuziunea “se poate face optim în 
opoziţie”, iar Gh. Tătărescu era de părere că “reîntregirea se face cu mai multe 
rezultate la guvernare”. Dacă iniţial discuţiile dintre Gh. Brătianu şi Gh. Tătărescu 
s-au desfăşurat amical “..., cei doi oameni politici declarându-se principial de acord în 
privinţele colaborării”2*?, însă după întrevederile repetate cu oamenii de partid, 
aceasta a fost pusă sub semnul imprevizibilului. Gh. Brătianu a întâmpinat greutăți, 
chiar din partea unor colaboratori intimi (C.C. Giurescu, Ion Sângeorgiu). De 
asemenea, grupul brătienist, alarmat de sporirea influenţei tătăresciene în P. N. L., a 
căutat să-şi impună oameni în guvern şi să blocheze integrarea lui Gh. Brătianu în 
cabinetul liberal. Dinu Brătianu şi-a exprimat şi rezervele asupra mandatului primit de 
Tătărescu, declarând că “problema mandatului pentru un nou guvern trebuie discutată 
în cadrul reîntregirii liberale în forul statutar al partidului”. În cele din urmă, 
georgiştii resping oferta lui "Tătărescu, din cauza minimalizării lor în cadrul echipei 
ministeriale liberale: “... Examinând ofertele de colaborare ale Partidului Liberal, care 
puneau la dispoziţia d-lui Brătianu un loc în guvern, la domenii sau culte şi un număr 
restrâns de mandate, Comitetul Executiv, după ce a ascultat propunerile domnilor C. 
C. Giurescu, M. Antonescu, Slama, Zissu şi al altor fruntaşi, socotind că nu s-a 
răspuns programului minimal cerut de dl. Brătianu, respinge propunerea făcută de Gh. 
Tătărescu”25, 

Integrarea lui Grigore lunian şi a micului său partid în guvernul cu bază 
politică lărgită s-a încercat pe parcursul mai multor runde de convorbiri, dar a eşuat 
prin refuzul categoric al liderului Partidului Ţărănesc Radical”*. După câteva zile 
lunian a demonstrat incompatibilitatea unui cartel guvernamental între ţărăniştii 
radicali şi liberali, declarând că “..., programul democrat al Partidului Țărănesc 
Radical împiedică orice colaborare cu guvernul ce conduce treburile publice sub 


regimul stărilor excepţionale în fiinţă”. 





0 Mircea Muşat, lon Ardelenu, op. cit., vol. 1/2, p. 721. 

1 “Adevărul”, an 51, nr. 16 502, din 14 noiembrie 1937. 

2 “Buna Vestire”, an. 1, nr. 218, din 17 noiembrie 1937. 

2 Ibidem; Vezi şi “Lumea nouă “, an. XXX, nr. 49, din 5 noiembrie 1937. 
4 “Buna Vestire”, an. IL, nr. 217, din 16 noiembrie 1937. 

2% dem. 

2 « Adevărul”, an. 51, nr. 16 505, din 17 noiembrie 1937. 

7 Idem, nr. 16508, din 20 noiembrie 1937. 


219 


Colaborarea liberalilor cu Vaida reprezenta în viziunea regelui, o concesie 
făcută naţionalismului, forțelor politice de dreapta, care trebuiau să se alinieze docile 
la picioarele Tronului şi totodată, o ameninţare la adresa Mişcării Legionare, ce-şi 
permitea rezerve şi obiecţii asupra politicii lui Carol al II-lea şi a camarilei. 
Comandamentul legionar a apreciat manevra regală în toată nulitatea sa politică, 
considerând-o pe bună dreptate, drept “o stupidă injecție naţionalistă”2%%, menită să 
contrabalanseze influenţa Mişcării în rândul maselor. 

Înțelegerea dintre P.N.L. şi Alexandru Vaida-Voievod a fost ironizată, 
deoarece era arhicunoscută slaba aderenţă la mase a grupării “valahiste”. În opinia 
țărăniştilor “acest bolovan al politicii româneşti trebuia luat de cineva în spinare — şi 
cum voluntari nu prea se arătau — el a fost pus în braţele guvernului”? Chiar dacă nu 
s-a reuşit cooptarea în guvern a vaidiştilor, sub presiunea lui Carol al II-lea, Tătărescu 
a încheiat cu “Frontul Românesc” un cartel electoral, ce prevedea liste comune în 
alegerile generale şi acordarea a 50 mandate formaţiunii vaidiste” (35 la Cameră şi 15 
la Senat)"%. 

Cartelul electoral încheiat de P.N.L. cu Frontul Românesc a declanşat o serie 
de divergențe în organizaţiile locale liberale. Victor Iamandi, şeful organizaţiei 
liberale din Iaşi, a respins cu indignare pe vaidiştii recomandaţi de la centru pentru a 
candida pe listele guvernamentale. În aceeaşi manieră a acţionat şi şeful organizaţiei 
naţional-lberale din judeţul Neamţ. Probleme s-au înregistrat şi în judeţele Vlaşca 
şi Ilfov. Vechii liberali din Vlaşca s-au opus candidaturii lui D. R. loaniţescu, 
recomandat de la centru drept cap de listă. În replică, vaidiştii din Ilfov nu au acceptat 
lista oficială propusă de conducerea de la Bucureşti, care reliefa o preponderență 
liberală". La începutul lunii decembrie, situaţia taberei guvernamentale era destul de 
gravă deoarece “,... din cele 71 de organizaţii judeţene numai 15 au reuşit să depună 
listele de candidaţi, celelalte 56 organizaţii refuzând cu îndârjire să accepte pe liste 
trimişii centrului şi să execute pactul electoral încheiat de Guţă Tătărescu cu cele două 
bronzuri ale neamului: Neculai Iorga şi Vaida-Voievod”*%. 

Reacţii centrifuge s-au înregistrat şi la nivelul conducerii “Frontului 
Românesc”. Profesorul universitar clujean Emil Haţieganu -fratele cunoscutului 
luptător naţionalist, fost membru fondator al L.A.N.C.- şi-a depus demisia din 
partidul vaidist, declarând că: *... Prin cartelul încheiat se năruia întreg programul 
nationalist de luptă al frontului românesc”. 

După câteva consultări sporadice, Gh. Tătărescu reuşeşte cooptarea în guvern 
a Partidului Naţional Democrat, minuscula formaţiune ce-şi datora existenţa mai mult 
prestigiului reputatului istoric N. Iorga, decât unei acţiuni politice ferme şi a unor 
structuri teritoriale bine organizate. Înțelegerea dintre Tătărescu şi Partidul Naţional 
Democrat s-a bazat pe acordarea câtorva posturi neînsemnate în guvern unor membri 





*% Traian Brăileanu, După alegerile din decembrie 1937, în “Însemnări sociologice”, 
an. III, nr. 10, ianuarie 1938, p. 3. 

2% “Dreptatea”, an. XI, nr. 3 000, din 17 noienbrie 1937. 

3% Mircea Muşat, lon Ardeleanu, op. cit., vol. Il/2, p. 722 ; Armand Călinescu, 
Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 359. 

%! Toan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie 
1937, în Studii (Revistă de istorie), extras, tomul 70, nr. 1, Editura Academiei R.S.R, p. 148. 

407 “Dreptatea”, an. XI, nr. 3 019, din 9 decembrie 1937. 

5% 1dem, nr. 3014, din 2 decembrie 1937. 

3% « Adevărul”, an. 51, nr. 16 511, din 24 noiembrie 1937. 


220 


ai grupusculului iorghist (dr. Petre Ţopa, ing. Mircea N. Iorga, N. Georgescu- 
Cocoş)"%. 

Pe linia lărgirii “bazei de guvernare” Gh. Tătărescu a reuşit să atragă în 
cartelul electoral Partidul German, expresia politică a etniei germane din România, în 
frunte cu Fritz Fabricius*%. Înțelegerea lui Tătărescu cu Fabricius urmărea să asigure 
guvernului voturile etnicilor germani, iar cartelul presupunea satisfacerea unor 
revendicări politice pentru populaţia de origine germană, revendicări inspirate de 
Germania lui Hitler cum ar fi: mărirea numărului de şcoli confesionale germane, 
introducerea învățământului german în şcolile de stat cu elevi etnici germani, folosirea 
denumirilor germane ale localităţilor şi a drapelelor naziste în regiunile populate 
preponderent de minoritatea germană“. 

Cooptarea în cartelul guvernamental a Partidului German, de orientare 
prohitleristă a avut şi rolul de a atrage simpatia conducătorilor celui de-al treilea Reich 
asupra guvernului “Tătărescu şi asupra regelui, principalul artizan al blocului 
guvernamental electoral. Este interesantă alianţa electorală a liberalilor, adepţi ai 
democraţiei, cu Alexandru Vaida-Voevod — cunoscut apologet al statului totalitar şi a 
principiului numerus valachicus. Surprinde de asemenea integrarea formaţiunii 
prohitleriste conduse de Fritz Fabricius în cartelul guvernamental, în condiţiile în care 
P.N.L. şi Tătărescu s-au declarat apărători ai alianțelor tradiționale ale României, ba 
mai mult, Parisul şi Londra au sprijinit ideea unei succesiuni naţional-liberale la 
cârma ţării, după cum relatează N. Iorga în însemnările sale din 4 noiembrie 193758. 
Curioasă ni se pare şi asocierea partidului condus de N. Iorga cu gruparea prohitleristă 
a minorităţii germane. Consemnăm din acest punct de vedere scrisoarea trimisă 
savantului în august 1936 de către un admirator de-al său din Sibiu în care se 
menţiona “declaraţia dumnevoastră că preferaţi să mergeţi la braţ cu un evreu decât 
cu un sas hitlerist mi-a consolidat convingerea că sunteţi unicul care vedeţi clar 
pericolul, acolo unde într-adevăr este”. Cu siguranţă, N. Iorga rămâne o mare 
personalitate culturală şi un om politic fidel alianțelor tradiționale ale României „care 
a combătut prin scris, prin discursuri parlamentare sau în cadrul prelegerilor sale de la 
Valenii de Munte, orice acţiune de reorientare a politicii externe româneşti către 
Axă", însă pe planul acţiunii politice a dat dovadă de o serie de inabilităţi şi 
inconsecvenţe evidente faţă de credinţele sale care l-au consacrat de-a lungul anilor. 
Înrolarea savantului în cartelul electoral liberal, desigur la indicaţiile regelui, 
demonstrează incoerenţa şi inadvertenţele de ordin moral-politic practicate de marele 
istoric. 

Pe lângă personalităţile iorghiste cooptate în noul guvern, aflat sub preşedinţia 
lui Gh. Tătărescu au fost incluşi şi doi “tehnicieni” în persoana lui Ion Bujoiu şi Gh. 
lonescu-Siseşti, care oricum erau apropiaţi cercurilor politice liberale. La 17 
noiembrie regele a aprobat lista ministerială propusă de Tătărescu, după care membrii 
noului cabinet au depus jurământul legiuit”!!. 





3% Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală..., p. 164. 

*% Ibidem, p. 165; Ion Scurtu, Viaţa politică din România (1918-1944)..., p. 189. 

*% “Dimineaţa”, an. 33, nr. 1 117, din 1 decembrie 1937. 

*% N. Iorga, Memorii, vol. VI — VII, p. 429. 

3% Petre Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică a României, Bucureşti, Editura 
Enciclopedică, 1991, p. 348. 

310 Titu Georgescu, Nicolae lorga împotriva hitlerismului, Bucureşti, Editura 
Ştiinţifică, 1996, p. 49-50. 

311 Mircea Muşat, lon Ardeleanu, op. cir.,vol. 1/2, p. 721. 


221 


Constituirea noului guvern a declanşat oficial campania electorală la 19 
noiembrie 1937. În realitate campania electorală începuse din septembrie 1937, când 
fuseseră dizolvate corpurile legiuitoare, electoratul fiind convocat la urne pentru ziua 
de 20 decembrie 193717. 

Înfruntarea electorală se anunţa deosebit de interesantă. Blocul guvernamental 
dispunea de tot aparatul logistic necesar adjudecării primei electorale de 40%. 
Opoziția părea incapabilă să se opună marşului victorios iniţiat de guvernamentali 
asistați de rege şi camarilă. Un eveniment semnificativ produs la finele lunii 
noiembrie, avea să pună însă sub semnul întrebării victoria guvernului în alegeri. 
Acest eveniment a fost „desigur, semnarea “pactului de neagresiune electorală între 
P.N.Ţ., “Totul pentru Ţară” şi P.N.L.-georgist. Acordul electoral din 25 noiembrie 
1937 încheiat între Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu şi Gh. Brătianu, reprezintă 
în realitate, o coaliție politică anticarlistă şi poate fi înţeles doar prin prisma 
adversităţii dintre cei trei semnatari ai “pactului” şi regele Carol al II-lea. 

Înțelegerea dintre şefii celor trei formaţiuni politice, semnată la 25 noiembrie 
1937, trebuie analizată în condiţiile acutizării conflictului dintre semnatari şi regele 
Carol al Il-lea şi mai puţin în contextul raporturilor stabilite între protagoniştii 
pactului. Impresia noastră este că nu atât simpatiile politice dintre Maniu, Codreanu şi 
Gh. Brătianu au contat în ecuaţia acordului electoral de la 25 noiembrie, cât mai ales 
relaţiile sinuoase ale oamenilor politici amintiţi, cu regele Carol. Dealtfel, între cei trei 
lideri politici erau deosebiri fundamentale de ordin educaţional-cultural, erau diferenţe 
evidente de mentalitate, de temperament, de orientare în politica internă şi externă, 
însă pe toţi trei îi unea lupta împotriva regelui şi a camarilei. 

Iuliu Maniu a coordonat numeroase contacte cu regele pribeag, a capacitat o 
serie de oameni politici să-i niveleze revenirea în ţară, a patronat reînscăunarea lui 
Carol al II-lea, chiar dacă a făcut-o indirect prin intermediul lui Gh.Gh.Mironescu, 
numit în pripă preşedinte al Consiliului de Miniştri. Condiţia pusă de Maniu a fost 
mama regelui Mihai, uzurpat de propriul părinte şi intitulat Mare Voievod de Alba 
Iulia, fapt care a stârnit ironia lui N.Iorga. 

Restauraţia s-a produs în plin mandat naţional-țţărănesc „iar parlamentul 
întrunit la 8 iunie 1930 a votat anularea legii promulgată prin Înaltul decret regal nr 14 
din 5 ianuarie 1926, care oficializa Regența numită de regele Ferdinand. În 
consecinţă, în baza articolelor 77 şi 79 din Constituţie, Reprezentanţa Naţională 
constată că succesiunea tronului României se cuvine de drept Alteţei Sale Regale 
principele Carol, coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a 
Regelui Ferdinand”"5. După urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, premierul Gh. Gh. 
Mironescu şi-a depus demisia, pentru ca regele să poată uzita de principala sa 
prerogativă, aceea de a numi miniştri. Astfel, Iuliu Maniu are posibilitatea de a revini 
în fruntea guvernului, dar declină oferta regală. S-a încercat un guvern de uniune 
naţională condus de generalul Prezan, însă acesta şi regele au conştientizat că nu poate 
fi o soluţie viabilă, cu un legislativ dominat de naţional-ţărănişti. Carol l-a ofertat din 
nou pe Maniu şi acesta a acceptat după trei zile de pertractări. În noul cabinet regele 
i-a impus pe Mihail Manoilescu la Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. 

Gh. Brătianu îşi trădează partidul şi tradiţia de familie, manifestându-se pentru 
reîntronarea lui Carol, în dezacord cu conducerea partidului şi în oprobriul bătrânilor 
liberali. Mai târziu când regele a afişat fără echivoc opiniile şi teoriile sale, ce vizau 





* Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală..., p. 173. 
315 “Monitorul Oficial”, nr. 128 bis din 8iunie 1930. 


222 


scindarea partidelor şi impunerea unui regim autoritar tutelat de la Palat, Gh. Brătianu 
a intrat în conflict cu regele şi în consecinţă a căzut în dizgraţia suveranului. 
Chestiunea metresei regale a inflamat şi mai mult raporturile dintre tânărul Brătianu şi 
Carol. 

Cu prilejul reîntoarcerii lui Carol, Corneliu Zelea Codreanu a organizat 
manifestații de simpatie la Iaşi şi Bucureşti. Legionarii şi-au exprimat încrederea în 
noua domnie a lui Carol al II-lea, în virtutea monarhismului doctrinar asumat, dar şi 
din entuziasm de generaţie. Până la un punct decizia regelui de a lichida dihonia 
politicianistă şi de a instaura un regim autoritar convenea Legiunii, însă după 
repetatele dizolvări şi prigoane, după ce liderii Mişcării au identificat patronajul regal 
indiscutabil asupra sistemului de abuz, corupție, afacerism şi lichelism întronat în ţară, 
Codreanu devine un critic violent al camarilei de la Palat şi al imoralităţii regale. 
Conflictul dintre Codreanu şi Carol intră într-o fază mai dură după întâlnirea acestora 
din februarie 1937. Regele a fost impresionat de funeraliile organizate de legionari lui 
Moţa şi Marin şi de valul de simpatie faţă de Legiune, declanşat în întreaga ţară şi 
chiar în “frivolul” Bucureşti.”!* Carol a încercat subordonarea şi preluarea Mişcării. 
Refuzul lui Codreanu a compromis iremediabil o viitoare colaborare între rege şi şeful 
Legiunii. Codreanu îşi dorea puterea dar nu prin manevrele Palatului, întrucât a intuit 
perfect că ar fi devenit automat prizonierul regelui şi orice inițiativă sau decizie ar fi 
necesitat acordul regelui. Codreanu voia preluarea guvernării pe cale democratică, 
prin alegeri generale şi nu prin jocuri de culise. Exemplul lui Hitler din ianuarie 1933 
şi Hindenburg, îi dădea inițial speranțe liderului legionar. După consumarea 
întrevederii din casa Malaxa, Codreanu a realizat că-şi făcuse din Carol al II-lea un 
inamic personal şi chiar a anticipat asasinarea sa. În acest context se produce 
apropierea dintre Maniu şi Codreanu, după o întâlnire prealabilă între şeful Mişcării şi 
Zaharia Boilă, intim colaborator al Sfinxului de la Bădăcin.“? 

În concluzie, trecând în revistă relaţiile dintre cei trei semnatari şi Carol al II- 
lea, cred că se poate afirma că principalul motiv al acordului electoral din noiembrie 
1937 a fost stoparea practicilor autoritare, a intervențiilor abuzive în viaţa partidelor, 
cu scopul declarat de a le slăbi. Scopul nedeclarat, dar intuit cu precizie de serviciile 
secrete şi cercurile de la Palat, a fost anihilarea politică a lui Carol şi a camarilei 
regale. Caracterul pactului de neagresiune electorală este net anticarlist şi a fost uşor 
sesizat de însuşi regele. Celelalte afinități dintre semnatari, speculate în istoriografie 
sunt de ordin secundar. Viziunea comună privind reorientarea politicii externe spre 
Roma şi Berlin, opţiune afişată atât de Codreanu cât şi de Gh. Brătianu a fost, de 
asemenea, aleatorie desprinsă practic din observaţii judicioase şi raţiuni pertinente, 
care surprind revenirea în forță a Germaniei, ca principal actor în relaţiile 
internaţionale din anii '30. Dacă analizăm crezurile politice, atât în plan intern, cât şi 
în plan extern ale lui luliu Maniu şi ale lui Corneliu Codreanu, consemnăm 
diferenduri ireconciliabile. Liderul naţional-ţărănist era un mare partizan al 
democraţiei şi pluripartidismului, era un fidel apărător al sistemului versaillez şi al 
garanţiilor care au decurs din acesta, al alianțelor regionale stabilite în Centrul şi Sud- 
Estul european. Nimic din evoluţia politică a lui Maniu, de altfel un personaj 
consecvent, chiar intratabil în ceea ce priveşte regimul democratic şi prietenia noastră 
cu Anglia şi Franţa, nu anunţa o posibilă reorientare în politica externă sau o părăsire 





"4 Fransisco Veiga, op. cit., p. 291. 
315 Zaharia Boilă, op. cit., pp. 51-55. 


223 


a idealurilor şi principiilor democraţiei parlamentare. Disponibilitatea lui Maniu de a 
semna un pact alături de Codreanu, rezidă din credinţa intimă că, în fapt, Carol al II- 
lea era principalul inamic al regimului parlamentar, vinovat de decăderea vieţii 
noastre publice, de slăbirea partidelor, de corupţia generalizată,de demobilizarea 
morală generală a societăţii româneşti. 

Relaţiile Maniu-Carol. 

Alături de memorandişti şi de alţi oameni politici ardeleni, fraţi întru credinţa 
unui mare viitor românesc, luliu Maniu rămâne figura emblematică a luptei pentru 
emancipare politică şi unitate naţională a românilor transilvăneni din cadrul Dublei 
Monarhii, dar mai ales unul dintre oamenii politici decisivi ai Unirii de la 1 decembrie 
1918516. După moartea lui Gheorghe Pop de Băseşti la 4 februarie 1919, Conferinţa 
Naţională a Partidului Naţional Român l-a ales pe Iuliu Maniu preşedinte al partidului, 
recomandat fiind de întreaga sa activitate politică, dar mai cu seamă de capacităţile 
sale organizatorice etalate atât în toamna de foc a anului 1918 la Viena şi Praga, dar şi 
de pe poziţia de preşedinte a Consiliului Dirigent din Transilvania. Funcţiile deţinute 
l-au propulsat spre contactul nemijlocit cu oamenii politici din Vechiul Regat. Pe 
parcursul anului 1919, chiar au avut loc tratative între Maniu şi lonel Brătianu în 
vederea fuziunii dintre naționalii ardeleni şi liberali. La recomandarea regelui 
Ferdinand, discuţiile s-au reluat în toamna anului 1921. Neînţelegerile ivite între cei 
doi lideri politici pe timpul negocierilor, atitudinea retracuilă a lui Maniu faţă de 
ofertele politice lansate cu generozitate de Brătianu, teama de a nu fi tras pe sfoară de 
regățeni, ostilitatea arătată de Maniu în raport cu stilul levantin-tranzacţionist al 
politicienilor de pe malurile Dâmboviţei, toate aceste elemente şi ipostaze l-au 
condus pe luliu Maniu către o poziţie de maximă prudenţă faţă de lumea politică 
bucureşteană. În structura sa intimă uliu Maniu era un dogmatic al democraţiei 
parlamentare şi un eremit militant al patriotismului românesc, fiind supranumit 
Sihastrul de la Bădăcin sau Sfinxul de la Bădăcin, tocmai pentru consecvenţa fanatică 
de a-şi susține ideile, pentru capacitatea sa de disimulare şi marea artă de a nu-şi trăda 
adevăratele sentimentele şi păreri, atât faţă de colaboratori, cât şi faţă de adversari. 
După faza tratativelor de fuziune eşuate dintre naționalii ardeleni şi liberali remarcăm 
şi schimbarea de atitudine politică a lui Maniu. Astfel , în octombrie 1918 Iuliu Maniu 
a inițiat organizarea militarilor români din armata imperială, aflată în degringoladă, la 
30 octombrie, acelaşi an, a constituit Comitetul Naţional al Românilor din 
Transilvania sub conducerea sa şi a impus chiar ministrului de Război, generalului 
Stăger-Steiner, transferul autorităţii totale asupra regimentelor româneşti către Sfatul 
Militar Român, organism iniţiat tot de el. Negocierile cu Brătianu şi noile realități ale 





"5 Informaţii privind biografia, personalitatea şi activitatea politică a lui Iuliu Maniu 
în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, aportul acestuia la Marea Unire de la 1 
decembrie 1918, locul şi rolul omului politic ardelean în rândurile Partidului Naţional 
Ţărănesc, la Sever Stoica, Iuliu Maniu, Cluj, 1932; Vasile Netea, Istoria Memorandumului 
românilor din Transilvania şi Banat (ediţie îngrijită de Valentin Borda), Bucureşti, Editura 
Europa Nova, 1993, p. 93-94; Iuliu Maniu, Testament moral politic (ediţie îngrijită de Victor 
Isac), Bucureşti, Editura Gândirea românească, 1991; loan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea 
politică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 9-27; Idem, Din viața politică a 
României. Studiu critic privind istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 9-11; Idem, Istoria Partidului Naţional Țărănesc, (Ediţia 
a II-a, revăzută şi adăugită), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994; Calafeteanu, Ion, ed., 
Iuliu Maniu-lon Antonescu. Opinii şi confruntări politice, 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura 
Dacia, 1994. 


224 


jocului politic de la Bucureşti îi reprimă însă omului politic ardelean spiritul ofensiv şi 
activismul, dovedite din plin în perioada 1918-1919 şi îi indică adoptarea tacticii de 
pertractare şi epuizare a adversarilor, prin arta persuasiunii şi prin perseverenţa cu 
care îşi urmărea obiectivul-de multe ori nedeclarat-în timpul discuţiilor şi tratativelor. 
Dacă analizăm activitatea politică a lui Iuliu Maniu de după război, este evidentă 
schimbarea de atitudine sau, mai bine spus, revenirea pe linia legalismului prudent- 
etalat încă din perioada în care Maniu era deputat al Partidului Naţional Român în 
Parlamentul de la Budapesta-completat de o admirabilă tenacitate şi de o 
extraordinară capacitate de efort psihic, ce dezarma orice adversar, aşezat la masa 
negocierilor. Constantin Argetoianu, un fin observator al vieţii politice româneşti din 
perioada interbelică, implicat direct în evenimente arăta că: “Niciodată n-am bănuit de 
la început părerea lui înt-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. 
Invariabil ne dădea cuvântul tuturor, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea 
după miezul nopţii, unu, doi, trei...Se mijeau zorile. Atunci d-l Maniu, calm, de parcă 
ar fi fost o şedinţă de 10 minute, încheia spunând: «Mâine vom discuta în continuare». 
Luni de zile mai târziu, înţelesesem că până nu se ajunge la ce voia el, fără chiar să-şi 
formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. lar părerea d-lui Maniu era tocmai 
formula acceptată”5!”. 

Maniu a fost un adept al legalismului constituțional deşi combătuse din 
opoziţie Constituţia din martie 1923, pe care nici nu o votase. După fuziunea dintre 
Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc de la 10 octombrie1926, Iuliu Maniu 
ales preşedinte al P. N. Ţ. a semnat Manifestul Partidului Naţional- Țărănesc, prin 
care anunţa şi scopul fundamental al fuziunii: lichidarea “ Regimului de dictatură care 
înăbuşe orice avânt de organizare a iniţiativelor şi energiilor producătoare ale 
naţiunii”S!5. 

Alegerea lui Maniu la şefia P. N. Ţ. a condus şi la demisia lui N. Lupu 
(februarie 1927), nemulţumit de noua orientare de dreapta imprimată partidului şi de 
stilul persuasiv-autoritar, prin care Maniu îşi exercita prerogativele de preşedinte. 

În această perioadă din cauza ostilităţii faţă de maniera de guvernare a 
liberalilor lui I. 1. C. Brătianu, considerat principalul artizan al actului de la 4 ianuarie 
1926, s-a format un puternic curent pro-carlist. Intrarea miniştrilor ţărănişti în 
guvernul Știrbey şi semnarea de către aceştia a manifestului guvernamental a 
însemnat şi angajarea lor de a respecta decizia de la 4 ianuarie 1926". Totuşi acest 
fapt nu-l obliga cu nimic pe Maniu, iar după formarea cabinetului Brătianu, în 
condiţiile înrăutățirii stării de sănătate a regelui şi apoi morţii lui Ferdinand la 20 iulie 
1927, Maniu iese la atac acuzând de dictatură făuişă pe Brătianu” (“Patria”din 24 
iunie 1927), ca mai apoi să declare, făcând aluzie la problema dinastică şi la 
eventualitatea revizuirii actului de la 4 ianuarie că “ națiunea este suverană şi are 
dreptul să discute orice chestiune care interesează viitorul ei” 521 

Eminent tactician şi strateg politic, Iuliu Maniu a optat pentru o atitudine 
binevoitoare în chestiunea întoarcerii prinţului Carol „pentru captarea acestui curent şi 
utilizarea lui în scopul creşterii propriei popularități. Astfel şeful celui mai puternic 
partid de opoziţie a depus mărturie ca martor al apărării în procesul lui Mihail 
Manoilescu, fervent partizan al revenirii pe tron al prinţului Carol, arestat şi trimis în 





rosi Argetoianu, op. cit. vol. I, p. 83; Ion Totu, Figuri reprezentative: Iuliu Maniu, 
ediția a II-a, Bucureşti, 1946, p. 9-10. 

318 “Patria” din 18 oct.1926. 

319. dem din 10 iunie 1927. 

30 dem din 24 iunie 1927 

5%! «D, A.D.”, nr. 5, din 27 octombrie 1927 


225 


judecată în octombrie 1927, sub acuzaţia de complot împotiva ordinii constituţionale. 
Pledoaria juridică a lui Maniu argumenta posibilitatea revenirii Prințului în calitate de 
regent, deoarece el îşi păstrase calitatea de cetăţean român şi deci indica şi calea de 
revizuire a hotărârii de la 4 ianuarie. Achitat la 24 octombrie, Manoilescu nota în 
memoriile sale că problema “ revenirii lui Carol este susceptibilă de a fi deschisă şi 
discutată. Mai mult, în această clipă ea s-a deschis oficial în faţa țării 52. 

Din postura celui mai numeros şi mai decis partid din opoziţie, Patidul 
Naţional-Ţărănesc a iniţiat o serie de întruniri cu un puternic caracter de masă, 
organizate în oraşele mari ale ţării. La Bucureşti, adunarea naţional-ţărănistă ce 
însuma aproape 40 000 de persoane „a adoptat o hotărâre prin care se cerea imperativ 
regenței venirea la putere a lui luliu Maniu. Răspunsul evaziv al regenților a 
determinat conducerea P. N. Ţ. să decidă organizarea unei mari adunări la Alba Iulia, 
cu scopul de a timora guvernul Vintilă Brătianu şi sensibiliza regența pentru a obține 
numirea unui guvern Maniu. 

În contextul marii adunări de la Alba Iulia la care a participat aproximativ 100 
000 de oameni, conducerea ţărăniştilor a organizat în secret venirea lui Carol şi apoi 
un impetuos marş asupra Bucureştilor. Blocat în ultimul moment de autoritățile 
britanice, planul aterizării prinţului la Alba Iulia a eşuat „fapt care a impus liderilor P. 
N. Ţ. şi renunţarea la deplasarea maselor de simpatizanți spre Bucureşti. 

Relaţiile dintre Maniu şi viitorul rege Carol al II-lea cunosc un nou moment de 
apropiere în iulie 1928, când omul politic ardelean l-a desemnat pe Virgil Madgearu 
să discute cu prinţul problema unei eventuale reînscăunări. În acest context, Madgearu 
l-a pus în temă pe Carol cu condiţiile formulate de Maniu: refacerea căsătoriei cu 
Elena de Grecia şi, bineînţeles, abandonarea Elenei Lupescu, angajamentul ferm că va 
respecta regimul constituţional şi că nu va interveni în viaţa partidelor. Principele a 
dat un răspuns ezitant, arătând că nu trebuie puse pe acelaşi plan chestiunile de stat cu 
problemele sale personale. 

Demisia guvernului Vintilă Brătianu la 3 noiembrie 1928 a declanşat lupta 
pentru succesiune. Dacă majoritatea oamenilor politici au lansat ideea unui guvern de 
uniune naţională, singur doar luliu Maniu a torpilat această formulă, pe motivul 
caracterului eterogen al actului decizional. Opinia lui Maniu a determinat oprobriul 
regenței şi în special al prinţului Nicolae, indigant de “rezistenţa d-lui Maniu la orice 
propunere care n-ar cuprinde dominaţia lui absolută, fără nici o condiție, fără nici o 
rezervă”S2. Intransigenţa lui Maniu a determinat Regența să-i încredinţeze mandatul 
de formare a guvernului la 8 noiembrie 1928. Peste două zile cabinetul naţional- 
țărănesc în frunte cu luliu Maniu a depus jurământul, a dizolvat Parlamentul şi a 
demarat organizarea de noi alegeri legislative. Alegerile din 12 decembrie 1928 au 
oferit o victorie zdrobitoare P. N. Ţ., formaţiune creditată cu un procent de 77,76% 
din totalul voturilor". 

Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, luliu Maniu a menţinut o relaţie 
sobră, protocolară cu membrii Regenţei, dar a iniţiat mai multe contacte cu principele 
pribeag şi a încercat s-o convingă pe principesa Elena să revină asupra deciziei. 
Dispariţia lui Gh. Buzdugan, membru al Regenţei a oferit prilejul mai multor jocuri de 





* M. Manoilescu, op. cit. vol L, p. 126. 


* Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, p. 709. 
34 “Monitorul Oficial”, nr. 283 din 19 decembrie 1928. 


226 


culise, cu scopul impunerii în Treime" a unei persoane agreate şi care să acorde, la 
momentul oportun, sprijinul politic necesar grupării care-l propulsase în Regenţă. La 
un moment dat s-a vehiculat şi posibilitatea ocupării de către Maniu a locului vacant. 
Oferta generoasă făcută de fratele Alexandru Vaida-Voevod în timpul discuţiilor din 
cadrul şedinţei Biroului Partidului Naţional-Țărănesc a fost abil declinată de Maniu 
care a precizat că: “...nu vreau măriri şi în al doilea rând vreau să lucrez în sensul 
convingerilor mele politice. Un rege sau un regent nu au voie să aibă convingeri 
politice. Ei trebuie să fie judecători, arbitri 526, 

Între Maniu şi Carol al II-lea diferenţele de opinie, mentalitate, caracter au contat 
foarte mult, prefaţând deschiderea conflictului. Iuliu Maniu, om politic de înaltă ţinută 
morală, a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea din cauza arbitrajului şi 
echivocului promovat de suveran în viaţa publică românească. Opoziția dintre Carol şi 
Iuliu Maniu a debutat încă din perioadă 1928-1930, când în condiţiile dezvoltării 
vertiginoase a curentului carlist, luliu Maniu, pe atunci prim-ministru, s-a opus 
reîntoarcerii prinţului Carol. Stelian Popescu, directorul cotidianului “Universul” — 
ziar care a apărut în perioada interbelică — consemnează în Memoriile sale că Maniu a 
fost *... Singurul om politic care a împiedicat această întoarcere timp de doi ani, după 
plecarea guvernului Brătianu”. 

Îndată după actul restauraţiei, Carol al II-lea şi-a exprimat hotărârea de a 
guverna ţara “peste partide”, atitudine ce intra în contradicție cu prevederile 
constituționale şi care eluda rolul partidelor în mecanismul vieţii politice româneşti. 
În momentul în care Elena Lupescu — metresa regelui, a fost adusă clandestin în ţară, 
Iuliu Maniu a protestat vehement, înaintând demisia guvernului“. Scandalul afacerii 
Skoda a deteriorat şi mai mult relaţiile dintre Maniu şi Carol. Regele a utilizat 
scandalul izbucnit în urma afacerii Skoda pentru discreditarea politică al lui Maniu. 
Mihail Manoilescu arată în Memoriile sale că: “... nici măcar mobilul acuzatorilor nu 
era curat, căci, afacerea era exploatată finalmente de rege pentru a-l compromite pe 
Maniu”. 

În ianuarie 1933 Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte P.N.Ţ., pentru 
ca prin atitudinea sa intransigentă anticarlistă, să nu compromită şansele partidului său 
ce-şi asumase guvernarea. Criza din ianuarie 1933 a determinat şi ruptura dintre 
Maniu şi Vaida, ultimul devenind un fidel apărător al suveranului“”!. La sfârşitul lunii 
ianuarie, luliu Maniu a acordat presei un interviu prin care ataca violent camarila şi pe 
Elena Wolf Lupescu“*?. Atacurile anticarliste au continuat şi prin intervenţia unor 
oameni politici apropiaţi lui Maniu. La 1 septembrie 1933, Zaharia Boilă, sub 
pseudonimul George Ohăbeanu, va scrie un articol aspru la adresa camarilei şi 
metresei regelui““5. Treptat, înțelegând manevrele regelui Carol, ce dorea instaurarea 
regimului personal, Iuliu Maniu a plănuit constituirea unei coaliţii politice, care să se 





%5 Vezi Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost..., p. 108. Termenul este 
folosit peiorativ de marele istoric, cunoscută fiind antipatia savantului faţă de omul polite 
ardelean. 

%% Vezi Iuliu Maniu, Testament moral-politic..., p. 162. 

31 Stelian Popescu, Memorii, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, p.135. 

*% Joan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind 
istoria Partidului Naţional Țărănesc..., p. 168-169. 

* Ibidem, pp. 170-172. 

%% Mihail Manoilescu, op. cit., vol.I, p. 359. 

%! loan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică..., p. D2. 

** Ibidem, p. 73. 

*% Ibidem, p. 74. 


227 


opună tendinţelor dictatoriale ale regelui. Bineînţeles, omul politic ardelean s-a 
orientat către celelalte grupări politice intrate în conflict deschis sau tacit cu Palatul. 
Analiza relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Garda de Fier, evoluţia şi deteriorarea lor ne 
permit explicarea pactului de neagresiune încheiat între Maniu şi Gh. Brătianu cu 
Corneliu Codreanu — şeful Mişcării Legionare. Pactul semnat la 25 noiembrie 1937 
semnifică, în realitate, o alianţă politică anticarlistă determinată de evoluția 
disensiunilor dintre Palat şi guvernul 'Tătărăscu, docil instrument al regelui pe de o 
parte şi Mişcarea Legionară, gruparea manistă şi georgiştii de cealaltă parte”. 

Privit astăzi din unghiul jocului democratic, al echilibrului imperios necesar 
de stabilit între Putere şi Opoziţie, în cadrul luptei parlamentare, dar mai ales 
reconsiderat din pespectiva conflictului declanşat între apărătorii regimului 
democratic şi tendinţele autoritare manifestate de Carol al II-lea şi cercurile de la 
Palat, acordul electoral dintre cei trei lideri politici, atât de diferiţi din punct de vadere 
al concepţiei politice interne şi externe, a fost un moment esenţial al luptei pentru 
salvarea democraţiei şi pluripartidismului din Româniainterbelică. Demarat cu ani în 
urmă în special prin contacte şi discuţii secrete între intermediari, proiectul în sine se 
dorea un act de izolare politică a lui Carol al II-lea, un impediment în calea instaurării 
regimului personal carlist şi , totodată, un instrument de luptă electorală împotriva 
ingerinţelor, a tuturor practicilor discreţionare de notorietate, aplicate în general într-o 
campanie electorală de formațiunea guvernamentală. În cazul nostru, este vorba de 
guvernul liberal condus de Gh. Tătărescu, considerat în presa vremii drept “pilot al 
dictaturii regale "şi beneficiar , la sfârşitul anului 1937 de tot concursul interesat al 
Regelui. 

De altfel, Gh. Tătărescu era un om politic recuperat, motivat şi, în consecinţă, 
manevrat de Carol al II-lea. Cel poreclit Guţă era al şaselea copil al generalului 
Nicolae "Tătărescu şi al Speranţei Pârâianu. Generalul Tătărescu provenea dintr-o 
familie înstărită de moşneni gorjeni, iar pe linie maternă tânărul Tătărescu se trăgea 
din faimoasa familie boierească a Pârâienilor, atestată documentar încă din secolul 
XV*%5. După absolvirea liceului la Craiova s-a înscris la Facultatea de Drept din 
Bucureşti, pentru ca mai apoi să-şi susțină doctoratul la Paris, cu lucrarea Regimul 
electoral şi parlamentar din România. De timpuriu, în anul 1910, Gh Tătărescu s-a 
înscris în Partidul Naţional Liberal şi a debutat în presa vremii încă din 1912 
publicând mai multe articole în “Sămănătorul” şi “Neamul Românesc”, reviste 
patronate spiritual de marele istoric Nicolae lorga“*€. În 1919, Tătărescu şi-a depus 
candidatura pe listele liberale, fiind ales deputat. În al doilea an al guvernării 
I.I.C.Brătianu, va fi numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne, păstrându-şi 
această funcţie în toate cabinetele P. N. L din primul deceniu interbelic. În timpul 
primului său mandat, ca subsecretar de stat şi asistent al ministrului de Interne George 
Mârzescu, s-a implicat decisiv în dezamorsarea răzmeriţei bolşevice de la Tatar 
Bunar. În perioada iunie-noiembrie 1927, fiind cooptat în echipa ministerială a lui 
Ionel Brătianu, Tătărescu, fidel apărător al noii ordini constituţionale adoptate prin 
Actul de la 4 ianuarie 1926, a lansat documentul intitulat Instrucţiuni permanente în 
vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe Carol. 
Tonul extrem de dur al documentului şi îndemnul expres adresat forţelor de ordine de 
a-l împuşca pe Carol în cazul în care acesta ar fi încercat să se întoarcă ilegal în ţară, 
dar mai ales dacă s-ar fi opus arestării, l-a plasat iniţial pe Gh. Tătărescu în tabăra 





54 Florea Nedelcu, De Ja restauraţie la dictatura regală..., p. 175. 

55 Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934- 
1937), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007, p.145. 

*% Ibidem. 


228 


liderilor liberali indezirabili pentru viitorul rege Carol al II-lea. Mai mult, ascensiunea 
politică de anvergură a lui Tătărescu începe sub mandatul lui I. G. Duca, adversar 
declarat al regelui Carol. Astfel în 1931, după nici un an de când Duca a preluat şefia 
PNL, tânărul Tătărescu a fost ales secretar general al partidului, iar în condiţiile 
formării guvernului |. G. Duca, Gh. Tătărescu primeşte portofoliul Ministerului 
Industriei şi Comerţului. Totuşi, mobilitatea şi elasticitatea principială a lui Tătărescu, 
spiritul său tranzacţionist şi capacitatea de acomodare sau repliere în funcţie de 
contextul politic, chiar servilismul său în raport cu factorii de decizie ai momentului, 
au fost elementele de caracter corect decriptate şi apreciate de către Carol al II-lea şi 
în consecinţă, exploatate de Suveran în direcția şi în interesul cercurilor politico- 
economice, concentrate în jurul Palatului şi patronate de rege. După dispariția 
primului-ministru |. G Duca şi interimatul asigurat de dr. C. Angelescu, între 30 
decembrie 1933 şi 3 ianuarie 1934, Gh. Tătărescu a fost desemnat de către regele 
Carol al II-lea prim-ministru al României, încălcându-se ostentativ regula devenită 
tradiţională, ca şeful executivului să fie şi preşedintele în exercițiu al partidului adus 
la putere. 

Iniţiativa încheierii acestui acord îi aparţine liderului legionar din momentul 
în care, chemat la o întrevedere particulară de către Carol al II-lea, Codreanu declină 
oferta regală de a ajunge la putere cu sprijinul Palatului, în schimbul cedării autorității 
absolute asupra Mişcării şi proclamării lui Carol drept şef al Legiunii“. Poziţia 
anticarlistă adoptată de Codreanu ar părea cel puţin stranie în contextul 
monarhismului declarat promovat de Mişcare. 

Potrivit liniilor directoare ale doctrinei legionare, Garda de Fier era o 
formaţiune naţionalist creştină ataşată profund instituţiei monarhice. Cu toate 
derapajele sentimental-politice ale prințului moştenitor (căsătorie morganatică, 
dezertare, renunțare la familie şi tron), Legiunea a manifestat o vădită simpatie pentru 
regele Carol al II-lea. În febra restauraţiei, la Iaşi şi la Bucureşti, legionarii au aclamat 
pe Carol şi au crezut sincer în noua domnie, împotriva tuturor precedentelor de rău 
augur. Referindu-se la manifestarile legionarilor de la Iaşi din 7 iunie 1930, Ion Zelea 
Codreanu, în replică la mesajul regal, declara la 18 decembrie 1932 că, “nu suntem 
monarhişti...Noi suntem singurii monarhiști "5%, Dizolvările Gărzii de Fier din 1931, 
1932 şi 1933, intervenţiile camarilei şi ale Elenei Lupescu în viaţa politică, 
scandalurile de corupţie şi afacerism ale căror fire duceau de multe ori la persoane din 
anturajul regal, au clătinat încrederea tineretului în Suveran. Atmosfera de corupție 
generalizată, degringolada instituţională şi degradarea morală a clasei politice este 
plastic redată de Constantin Argetoianu în memoriile sale: “ Ce e mai trist, e că 
încotro te învârteşti, n-auzi decât de potlogării, de înjurături, de minciuni. 
Demoralizarea e completă. Niciodată până acum, în ţara românescă, nu s-a tras în 
mocirlă Banca Naţională, care trebuia să rămână în afară de politică şi de porcării, o 
regulatoare imparţială şi neatinsă a vieţii noastre economice. De un an şi jumătate, de 
când sunt liberalii la Guvern, cele mai mari potlogării se învârtesc în jurul Băncii 
Naţionale. Potlogării de zeci şi sute de milione. Afacerile cu import-export şi cu 
devize sunt pentru Partidul Liberal gheliruri, cum au fost Skoda şi împrumutul din 
1932 pentru naţional-ţărănişti. Se fură sus de tot; în jurul Lupeascăi e o bandă de 
tâlhari, care împreună cu dânsa jefuiesc ţara. Pe rând Dumitreştii, Wieder, Malaxa, 
Tabacovici, Franasovici, Gavrilă Marinescu, Auschnit etc. s-au umflat până au căzut, 





5% Vezi Zaharia Boilă, op. cit., p. 53. 
35 “Monitorul Oficial”, III, Nr. 22 din 22 ianuarie 1933, şedinţa din 18 decembrie 
1932. 


229 


ca lpitorile...La Industrie se fură pe capete, cu sau fără ştiinţa ministrului. Şperţul 
domneşte în toate Ministerele, în toate administraţiile. 

La Căile Ferate Tabacovici şi toţi şefii de serviciu au leafă lunară de la Malaxa. 
Familia lui Tătărescu fură. Preşedintele Senatului, Leonte Moldoveanu, fură. Bejan, şi 
cu el toţi haşiştii, fură. Presa e vândută. Ziarele primesc sume enorme din fondurile 
secrete ca să mai tacă asupra afacerilor regimului. Sunt plătite — unele — chiar şi de 
partidele de opoziţie care au parale...Zorile lui Socor primesc de la Mihalache 300 
mii lei pe lună. Lupta excrocilor Honigman, 60 000 pe săptămână, Facla lui Vinea 50 
000. Şeicaru, care împuşca francul acum câţiva ani, ridică palatul în Curentul lui 
Brezoianu. pentru care a adunat 25 milioane...Domnia Regelui Carol al II-lea s-a 
prăvălit în aşa mocirlă, încât am impresia că o salvare nu mai e posibilă”5*. 

Despre glisajul anticarlist al tineretului legionar ne dezvăluie tot Argetoianu în 
Însemnările sale. Acesta relatează o convorbire avută cu studentul legionar Traian 
Cotigă: “L-am întrebat cum se face că studenţii gardişti (Centrul studenţesc) s-au 
solidarizat cu Gerota, care s-a ridicat de-a dreptul împotriva regelui; ştiam Garda de 
Fier nu numai monarhistă, dar chiar carlistă. Mi-a explicat pe lung că în Garda de Fier 
starea sufletească s-a schimbat mult în ultimii doi ani. Persecuţiile continue, bătăile şi 
arestările poliţiei, toate apelurile adresate sus fără nici un rezultat, încurajarea 
mişcărilor artificiale de tineret, ca stăjerismul şi alte bazaconii inventate de generalul 
Manolescu şi plătite de poliţie — au slăbit mult simpatiile tineretului gardist faţă de 
Rege”. 

În toamna anului 1935, studenţimea bucureşteană, instigată de generalul 
Rădescu, generalul Dragu şi profesorul Marin Ştefănescu ( ce aparţineau organizaţiei 
“Cultul Patriei”) „a luat apărarea doctorului Gerota, arestat pe 11 noiembrie 1935 pe 
motiv de acţiune antidinastică, după ce acesta publicase două articole cu titlul 
Monarhie sau Republică**. Centrul Studenţesc Bucureşti a declarat grevă şi lansează 
un manifest îndreptat împotriva abuzurilor poliţieneşti, dar mai ales contra Elenei 
Lupescu. Comitetul de inițiativă era alcătuit numai din studenţi legionari: Traian 
Cotigă (era şi preşedintele U. N. S. C. R.), George Furdui (preşedintele Centrului 
Studenţesc Bucureşti), Alexandru Cantacuzino (şeful Departamentului Relaţii Externe 
al U. N. S. C. R.), lon Antoniu-Pâsu (Vicepreşedintele C.S.B.), Iordache Spânu 
(secretar general al C.S.B.), Tănase Rădulescu (casierul C.S.B.), şi Gheorghe Istrati 
(consilier al Uniunii). Concomitent cu acţiunile Centrului, apare şi un manifest al 
Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti, semnat de Şerban Milcoveanu, de 
asemenea proaspăt încadrat în Mişcarea Legionară. Manifestul studenților medicinişti 
era mai puţin dur şi-l menaja pe rege. Milcoveanu cerea eliberarea profesorului Gerota 
şi menţiona că scopul acţiunii tineretului universitar este, totodată, de a “salva şi întări 
Credinţa, Neamul, Patria şi Regele”*5. 

Eliberarea doctorului Gerota a fost sărbătorită cu fast de studenţii legionari. La 
apariţia acestuia la curs au participat aproximativ 1000 de studenţi, care şi-au 
manifestat simpatiile faţă de acţiunea anticarlistă a doctorului. Totuşi, din 
considerente tactice, care prevedeau practic neexpunerea gratuită a Mişcării în raport 
cu Palatul şi neexprimarea unui punct de vedere oficial al Legiunii, Codreanu a 


bee i 


e > 344 ră i a Si = 
recomandat “o stare de absolută rezervă”. Ca şi în alte ocazii, studenţii legionari 








5 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 120-121. 

*% Ibidem, p. 171. 

1 Ibidem, p. 164. 

** Ibidem, p. 169. 

"5 Ibidem, p. 168. 

*4 ANIC, fond Ministerul de Interne (Diverse), dosar 5/1937, f. 27. 


230 


aflaţi la conducerea organizaţiilor studenţeşti erau folosiţi pentru a emite mesaje, 
puncte de vedere şi atitudini politice fără a angaja oficial Mişcarea. Pe de altă parte, 
activitatea studenţimii legionare în cazul Gerota a fost o nouă punte de legătură între 
Maniu şi Codreanu deoarece profesorul Gerota a fost utilizat de cei doi oameni 
politici drept mesager în perioada preparativelor destinate semnării acordului politic 
din 25 noiembrie, dar şi după. Spre exemplu, la iniţiativa lui Iuliu Maniu, doctorul 
Gerota a încercat o mediere între Codreanu şi Nicolae Titulescu în decembrie 1937, 
când legionarii au combătutut cu extremă vehemenţă candidatura marelui diplomat pe 
motivul implicării acestuia în actul dizolvării Gărzii de Fier din decembrie 19335%5, 

Pe de altă parte, ruptura dintre rege şi noua generaţie era confirmată şi de Nae 
Ionescu, un intim sfătuitor al lui Codreanu şi cunoscut îndrumător al unei întregi 
pleiade de tineri intelectuali afiliaţi, Mişcării Legionare în deceniul al IV-lea", după 
exemplul profesorului şi mentorului lor. Nae Ionescu s-a apropiat de Garda de Fier în 
toamna anului 1933 şi în scurt timp a încurajat aderenţa tinerilor intelectuali, discipoli 
declaraţi ai maestrului. Aceştia, grupaţi în jurul revistei “Criterion”, iar mulți dintre ei 
jurnalişti la “Cuvântul”-ziarul condus de Nae lonescu-s-au înscris în Legiune, 
contribuind atât doctrinar cât şi activ-propagandistic la dezvoltarea curentului 
legionar. Prezenţa lui Nae Ionescu alături de Codreanu era o garanţie a monarhismului 
practicat de către Legiune. Nae Ionescu fusese un partizan declarat al reîntoarcerii din 
exil a prințului Carol şi, evident, una din cele mai autorizate şi puternice voci în 
perioada Regenţei, care combătea actul de la 4 ianuarie. După 8 iunie 1930, Nae 
lonescu a devenit un intim sfătuitor al regelui Carol al II-lea, însă neînțelegerile dintre 
cei doi au apărut pe fondul reproşurilor filozofului în ceea ce priveşte chestiunea 
Elenei Lupescu. Cert este că Nae Ionescu a făcut parte din prima camarilă instituită la 
Palat imediat după Restauraţie. Această grupare de interese întrunea personaje politice 
care sprijiniseră revenirea lui Carol pe tron. După 1933, în cadrul camarilei, are loc o 
modificare structurală a cercului intim din jurul regelui. O seamă de personalități 
politice cad în dizgraţia regelui şi se vor manifesta, mai mult sau mai puţin împotriva 
tendinţelor autoritare ale lui Carol al II-lea, împotriva corupției şi afacerismului 
patronat de la Palat prin implicarea directă a metresei regale. Astfel, Manoilescu, 
curierul secret al regelui din vremurile de restrişte şi cel care îndurase arbitrariul unui 
proces instrumentat politic de liberalii, profund ostili prinţului Carol, a fost înlăturat 
din cercul intim al regelui. Tot Manoilescu a adus în ţară pe Elena Lupescu sub 
numele de doamna Manoilescu, folosind un paşaport fals, fapt negat mai târziu cu 
vehemenţă de acesta, dar care pare cât se poate de veridic. O altă victimă a 
ingratitudinii regale a fost, de bună seamă, Gheorghe Brătianu, care a scindat Partidul 
Naţional Liberal, manifestând entuziast pentru reîncoronarea lui Carol. De asemenea, 
Nae Ionescu a căzut în dizgraţia regelui în momentul în care a devenit un contestatar 
fățiş al Elenei Lupescu şi a celorlalți coreligionari ai acesteia (Felix Wieder, Aristide 
Blank, Max Auschnit, avocatul Dumbrăveanu, vărul Elenei Lupescu), care după 1934 
au beneficiat, la recomandarea expresă a amantei regale, de diverse favoruri ZĂ 

În mai 1936, Nae Ionescu pledase ca martor în procesul de la Braşov al 
studenţilor acuzaţi de profanarea monumentului lui I. G. Duca de la Sinaia. Cu ocazia 
unei întâlniri avute de Profesor cu C. Argetoianu, filozoful îi mărturiseşte 
politicianului că regele i-a transmis prin Gavrilă Marinescu, intenţia de a lua contact 





*%5 1dem, fond Casa Regală, dosar 36/1937. f. 162, 163. 

3% C. Argetoianu,0p. cit., p. 173. Argetoianu ne relatează o discuţie dintre Nae 
Ionescu şi Jean Pangal în care filozoful descrie prăpastia morală deschisă între Carol al II-lea 
ŞI tineretul legionar. 

*% loan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 227-228. 


231 


în secret cu conducătorii Gărzii de Fier. Indignat, Nae Ionescu ar fi replicat “că Garda 
nu face nimic clandestin” refuzând cu dispreţ invitaţia regală"“8. 

Un alt moment important în ecuaţia politică a vremii, eveniment ce semnala 
relaţia tot mai încordată dintre Mişcare şi Palat şi, evident, viitoarea apropiere dintre 
Codreanu şi Maniu a fost circulara Partidului “Totul pentru Țară”, emisă de Corneliu 
Zelea Codreanu, în care şeful Mişcării lua apărarea lui Iuliu Maniu, care fusese atacat 
dur în ziarul “Porunca Vremii”, un ziar de dreapta, socotit chiar apropiat mediilor 
legionare. Căpitanul cerea legionarilor să privească cu rezervă articolele din “Porunca 
Vremii”, arătând că jurnaliştii acestei gazete sunt prea noi adepţi ai ideologiei 
naţionalist-creştine şi de multe ori par a fi “inspirați de Ministerul de Interne”. Mai 
târziu, Codreanu identifica în persoana lui Ilie Rădulescu, redactor la “Porunca 
Vremii”, drept “o unealtă a lui Gabriel Marinescu”"*.Un raport informativ emis de 
Corpul Detectivilor la 5 decembrie 1937, afirma starea de nervozitate a liderilor 
legionari în frunte cu Corneliu Codreanu care a dat dispoziţii “principalilor 
conducători ai ziarului “Buna Vestire”, în frunte cu profesorul Dragoş Protopopescu” 
„să-l combată pe Ilie Rădulescu şi articolele sale care atacau Mişcarea pe motivul 
pactului de neagresiune electorală". Codreanu mai arăta că Ilie Rădulescu este 
sponsorizat de “numeroşi evrei şi în special de Auschnits*!. 

Al treilea semnatar al acordului electoral semnat la 25 noiembrie 1937 a fost 
eminentul istoric şi profesor Gheorghe Brătianu. La 10 iunie 1930 gruparea condusă 
de Gh. Brătianu s-a desprins din Partidul Naţional Liberal. Scindarea liberală a fost 
determinată de atitudinea procarlistă a tânărului Brătianu, în contradicție cu linia 
anticalistă intransigentă adoptată de unchii săi Vintilă şi Dinu şi de marea majoritate a 
lderilor liberali formaţi la şcoala politică a lui Ionel Brătianu, dintre care remarcăm 
pe I. G. Duca, dr. C. Angelescu, N. N. Săveanu, Al. Lapedatu, Vasile P.Sasu, Al. 
Perieţeanu. Aceşti oameni politici formau nucleul dur al partidului liberal şi rămân, de 
altfel, fideli depozitari şi apărători ai poziţiei politice fixate de I. 1. C. Brătianu prin 
actul de la 4 ianuarie. Proclamarea lui Carol ca rege la 8 iunie 1930, în condiţiile în 
care parlamentarii liberali nu au votat, iar cu o zi în urmă se declaraseră public 
împotriva încoronării lui Carol al II-lea, a creat o atmosferă de vădită suspiciune şi 
ostilitate între noul rege şi P. N. L. Pentru a mai detensiona acest raport, Gh. Brătianu 
(preşedinte al filialei liberale ieşene), acceptă întâlnirea cu regele. Sub impresia 
acestei întrevederi, Gh. Brătianu a conceput un plan de destindere între partid şi 
Factorul Costituţional. Punctul său de vedere a fost drastic amendat în cadrul şedinţei 
Delegației Permanante a Partidului Naţional Liberal din data de 9 iunie 1930, fiind 
chiar exclus din partid. O parte a Delegației Permanente a adoptat, totuşi, noua poziţie 
faţă de Coroană, solidarizându-se cu Gh. Brătianu. După o astfel de atitudine, total 
neconformă cu spiritul de clan şi cu sectarismul de partid specific liberalilor şi 
Brătienilor, Octavian Goga, fin observator al jocurilor politice dâmboviţene 
manevrate dinspre Palat, face o interesantă apreciere asupra traseelor şi sincopelor 
politice ale lui Gh. Brătianu: “Va trebui urmărit în soarta lui şi acest tânăr Brătianu, 
pentru a descifra din peregrinările lui capriciile sufleteşti ale lui Carol”? 

Gh Brătianu este autorul schismei liberale din 1930, mutare politică ce 
convenea de minune lui Carol al II-lea, care avea poliţe grele de plătit partidului care 
a oficiat actul din 4 ianuarie 1926 şi care s-a opus cu îndârjire revenirii sale pe tron. 





fie Argetoianu, op. cit., p. 313. 
* ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 166. 
350 : 
Ibidem. 
5! Ibidem. 
5% Octavian Goga, Precursori..., p. 62. 


232 


Astfel, în jurul lui Gh. Brătianu s-au raliat o serie de lideri liberali mai tineri, care 
combăteau reticenţa bătrânelor cadre liberale faţă de noua ordine instaurată la 8 iunie 
1930. În noua facțiune liberală, bărrânii erau socotiți depăşiţi de situaţie, incapabili de 
supleţea politică necesară ieşirii din conul de umbră în care fusese aruncat partidul de 
actul restauraţiei, sau pur şi simplu anchilozaţi în proiectul politic statuat la 4 ianuarie 
1926 de către marele Ionel Brătianu. 

Lider al unei formaţiuni minuscule şi irelevante în viaţa politică românească, 
Gheorghe Brătianu a fost repede sacrificat de către regele Carol al II-lea, din cauza 
slabei sale notorietăţi politice şi a ostilității afişate de şeful liberalilor georgişti în 
chestiunea Elenei Lupescu şi a cercurilor de interese grupate în jurul regelui. 
Însărcinarea de formare a guvernului şi de organizare a alegerilor generale primită de 
I. G. Duca (marele adversar al prinţului Carol la 1930) în noiembrie 1933 a fost 
elementul determinant al răcirii relaţiilor dintre tânărul Brătianu şi Carol. Manevrele 
dizolvante ale regelui au dat rezultat cu liberalii şi au continuat în tabăra naţional- 
țărănistă cu defecţiunea Vaida, o altă operaţiune concepută de Carol pentru slăbirea 
celui de-al doilea partid al ţării, dar mai ales pentru izolarea politică a lui Iuliu Maniu, 
adversar declarat al regelui. În consecință, imixtiunile regelui în viaţa partidelor cu 
scopul scindării acestora, a compromiterii oamenilor politici indezirabili, afacerismul 
promovat făţiş de Palat l-au convins pe Gh Brătianu de pericolul pe care îl reprezintă 
Carol al II-lea şi camarila sa şi l-au determinat să încerce noi alianţe politice chiar cu 
liderii neagreaţi de rege. 

Faptul că Gh. Brătianu a achiesat la pactul de neagresiune din noiembrie 1937 
alături de Iuliu Maniu, dar mai ales alături de şeful Mişcării Legionare se poate 
explica şi prin atitudinea comună adoptată de cei doi lideri politici în problema 
torpilării încercărilor lui N. Titulescu de a încheia un Pact de asistenţă mutuală cu 
Uniunea Sovietică. Marele nostru diplomat era un adept convins a politicii securităţii 
colective, iniţiate de titularul Ministerului de Externe francez, Louis Barthou. Astfel 
pe linia securităţii colective s-au consemnat două momente de impact la nivelul 
relaţiilor internaţionale. Pactele de asistenţă semnate în mai 1935 cu Rusia Sovietică 
de către Franţa şi, respectiv, de către Cehoslovacia au produs nelinişte la Berlin, 
întrucât Hitler decodifica în mod just proiectul securităţii colective în sensul politicii 
de încercuire a Germaniei de către Puterile occidentale. Negocierile purtate de către 
N. Titulescu, ministrul de Externe român, şi Maxim Litvinov, reprezentntul Uniunii 
Sovietice erau destul de avansate şi se derulau în mare secret, însă, în cele din urmă, 
mediile politice din ţară au aflat şi au reacţionat în mod diferit. Liberalii şi naţional- 
ţărănişti au susţinut încheierea acestui Pact, pe când legionarii, naţional-creştinii şi 
lberalii-georgişti l-au combătut vehement, deşi între aceste forţe politice erau 
deosebiri ireconciliabile privind sistemul politic democratic şi parlamentar”. 
Intervenţiile lui Gh. Brătianu din 5 octombrie şi 26 noiembrie 1935, când de la tribuna 
Camerei Deputaţilor guvernul a fost interpelat cu privire la tratativele preliminare 
semnării unui acord de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, fac referire la 
inutilitatea acestui tratat şi la situaţia periculoasă la care s-ar expune statul român la 
intrarea în vigoare a acestui tratat În primul rând Gh.Brătianu sublinia faptul că 
Uniunea Sovietică nu recunoştea Actul de unire de la 27 martie 1918 şi că autoritățile 
sovietice au arătat în mai multe rânduri interesul pentru recuperarea Basarabiei. Pe de 
altă parte, tratatul prevedea o convenţie feroviară ce permitea trecerea de trupe, 





35 Joan Scurtu, Câteva reflecţii asupra întrevederii lui Gheorghe Brătianu cu Adolf 
Hitler(16 noiembrie 1936) în Omagiu istoricului Valeriu Florin Dobrinescu (coordonator 
Horia Dumitrescu), Focşani, Editura Pallas, 2003, p. 362. 


233 


armament şi echipament sovietic pe teritoriul României. Acest fapt îngrijora opinia 
publică şi mediile politice în perspectiva refuzului de a pleca a trupelor sovietice, care 
odată ajunse şi încartiruite pe teritoriul nostru ar fi refuzat să mai plece. Brătianu 
arată, practic, lipsa de mijloace eficace în a le impune plecarea. Totodată, Armata 
Roşie era vehicolul ideologic al bolşevismului internaţionalist şi ateu şi în consecinţă 
militarii, dar mai ales ofițerii politici ataşaţi trupei erau percepuți ca agenţi ai 
Internaționalei a III-a, instrumentate tot de Moscova”. Despre convenţia feroviară 
româno-sovietică şi neliniştea produsă de iminenţa unui conflict cu ruşii relatează şi 
diplomatul Mihail Sturdza“ şi fiul său Ilie Vlad Sturdza“ care a participat chiar la 
întrevederea dintre tatăl său cu Codreanu şi cu generalul Cantacuzino. Mihail Sturdza 
fusese informat de acest protocol româno-sovietic de către reprezentantul Poloniei la 
Bucureşti. Intervenţia parlamentară a lui Gh. Brătianu se completează cu atitudinea 
politică a lui Codreanu care, într-un memoriu adresat regelui şi oamenilor politici 
atenţiona asupra pericolelor care pândesc statul român în condiţiile unei apropieri faţă 
de Moscova şi a iritării tot mai pronunţate a Italiei şi Germaniei:”...Este cutremurător 
să ne gândim că noi, tineretul de astăzi să fim condamnaţi a asista la împărțirea sau 
ciuntirea României Mari, pentru a plăti păcatele unei infame politici externe [...]. 
Cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce conduc sau manifestă păreri 
cu privire la politica externă a României să declare că răspund cu capul pentru 
directivele pe care şi le însuşesc. Aşteptăm, de asemenea, acelaşi gest de mare curaj şi 
de mare cavalerism şi din partea Majestății Voastre în ceea ce priveşte linia regală de 
politică externă a României. În acest mod, în momentul unei eventuale catastrofe Țara 
ar cunoaşte: şi cui aparţin răspunderile şi natura sancţiunilor [...]. Nu există Mica 
Înţelegere, nici Înțelegerea Balcanică. Cine crede în acestea dovedeşte că nu a înţeles 
nimic. Faţă în faţă stau două lumi. Sub presiunea lor, în clipa războiului, toate 
combinaţiile diplomatice se vor nărui ca nişte castele de carton”. Aşadar, atitidinea 
anti-camarilă şi opţiunile de politică externă au constituit, de bună seamă, elemente de 
apropiere între viitorii semnatari ai acordului de neagresiune electorală din 25 
noiembrie 1937. 

Răsturnarea regimului constituțional şi instaurarea regimului autoritar- 
măsurile preconizate de Carol al II-lea şi camarila sa-indică o colaborare sau cel puţin 
o încurajare din umbră a legionarismului, recunoscut în perioada interbelică drept 
redutabil adversar al democraţiei şi pluripartidismului“” *. Cert este că Mişcarea 
Legionară s-a dorit, încă de la întemeiere, a fi instrumentul politic de asanare morală a 
societăţii româneşti. Misiunea legionarismului — în opinia doctrinarilor legionari — 





** Ibidem 

35 Prinţul Mihail Sturdza (1886-1980) a fost diplomat de carieră, doctor în Drept 
Internaţional, ministru de Externe şi o personalitate importantă a exilului românesc 
anticomunist. A murit în Spania. În istoriografie rămâne cu lucrarea memorialistică România 
şi sfârşitul Europei. Amintiri din din țara pierdută, iniţial apărută în limba română la Rio de 
Janeiro-Madrid, la Editura Dacia, 1966 şi reeditată la Editura Fronde, Alba Iulia-Paris în 
1994. Lucrarea a mai fost tradusă în limba engleză (The Suicide of Europe, Boston, 1968), în 
italiană (La fine del Europa,, două ediţii: Napoli, 1970 şi Parma, 1999) şi spaniolă (EI suicidio 
de Europa, Barcelona, 1970) 

35 Vezi Ilie Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea 
Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, 
Bucureşti, Editura Vremea, 2002,p. 15-17. 

357 Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste, p. 97-98. 

55% Vezi Zaharia Boilă, op. cit., pp. 41-48. 


234 


consta în declanşarea unei “revoluții spirituale”35% capabilă să aducă o substanţială 


corecție societăţii româneşti”“ perturbată de demagogia şi politicianismul partidelor , 
de afacerism şi corupție. Mişcarea Legionară a combătut pluripartidismul identificat 
tot mai mult cu “lichelismul politic”, a combătut democraţia parlamentară 
românească, confundată cu politicianismul versatil şi populismul ieftin, menit să 
atragă voturile unui electorat incult şi de fiecare dată păcălit de promisiunile 
nefondate ale partidelor*“!. 

Mişcarea Legionară şi-a afişat întotdeauna încrederea față de instituţia 
monarhică”%?, însă a combătut vehement practicile arbitrare ale regelui Carol al II-lea, 
dar mai ales intervenţia nefastă a camarilei şi a Elenei Lupescu în viaţă publică 
românească. Regele a crezut că-şi poate subordona Mişcarea în scopul realizării 
planurilor dictatoriale. După 1933, Garda de Fier iese treptat de sub tutela monarhiei ( 
dacă realmente o fi fost sub această tutelă)'*, adoptând o atitudine fățişă 
anticarlistă"**. 

În aprilie 1936, cu ocazia congresului studenţesc de la Tărgu-Mureş, Gh. 
Furdui comandant legionar şi preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini 
din România (U. N. S. C. R), organizaţie reprezentativă a studenţilor români din 
perioada interbelică, a fost subvenţionat (se pare) de rege cu suma de 100.000 lei în 
vederea organizării congresului. De asemenea I. Inculeţ — ministru de Interne — şi 
Eugen Titeanu, au alocat fonduri pentru transportul şi întreţinerea delegaţiilor la 
congres*$?. Generoasa sponsorizare regală nu a împiedicat pe şefii studenţilor să ia 
atitudine împotriva camarilei, a Elenei Lupescu şi implicit a regelui. Astfel, înainte de 
încheierea lucrărilor congresului, conducătorii tineretului universitar, în majoritate 
legionari, au adoptat o moţiune care sublinia faptul că viaţa Căpitanului este 
ameninţată, fiind făcuţi direct răspunzători oamenii politici şi militarii apropiaţi ai 
regelui. Prin urmare s-au creat acele liste negre, ce condamnau la moarte pe 
exponenţii “ocultei”, declarați inamici ai Mişcării ca: Armand Călinescu, N. 
Titulescu, Gabriel Marinescu, Virgil Madgearu, dr. N. Lupu şi bineînţeles, Elena 
Lupescu". “Ingratitudinea” legionarilor nu l-a dezarmat pe Carol al II-lea, care a 
încercat imediat după Congres, să-i contacteze pe conducătorii studenţilor“. În 
replică, aceştia au respins invitaţia regală, pe motiv că “Garda nu face nimic 





3 Mircea Eliade, De ce cred în biruința Mişcării Legionare, în “Buna Vestire” an. 1, 
nr. 244, din 17 decembrie 1937. 

3% Nae Ionescu, Sub semnul Arhanghelului, în “Buna Vestire” nr. 100, din 27 iunie 
1937. 

GI Grigore Gafencu, op. cit., pp. 142-144; Faust Brădescu, Victorii legionare, Editura 
Libertatea, 1988, pp. 25- 27. 

5% Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari..., p. 462. 

300. Ba speculat mult relaţia Carol al II-lea-Nae Ionescu şi influenţa filozofului asupra 
lui Codreanu şi a cercurilor intelectuale raliate Mişcării. Chiar dacă apropierea lui Nae 
Ionescu de Legiune a fost iniţial o încercare de captare a regelui, aceasta a dat greş iar Nae 
Ionescu a devenit ideolog principal al Mişcării Legionare şi personaj esenţial în acţiunea de 
recrutare a tinerilor intelectuali care au aderat la G.D.F în a doua jumătate a deceniului al IV- 
lea. 

3% Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală..., p. 177. 

3% Idem, Carol al II-lea şi Garda de Fier — De la relaţii amicale la criză (1930- 
1937), în Studii (Revista de Istorie), tomul 24, nr. 5, 11009, 1028, 1971, p. 1018-1019 (10- 
11). 

5% 1dem, De la restauraţie la dictatura regală... p. 189. 

3% Idem, Carol al II-lea şi Garda de Fier — De la relaţii amicale la criză (1930- 
1937), în Studii (Revista de Istorie), tomul 24, nr.5, 11009, 1028, 1971, p. 1020 (12). 


235 


clandestin”, ba mai mult, au apărut manifeste legionare, ce cereau deschis suprimarea 
concubinei regelui“. 

Deteriorarea relaţiilor dintre Mişcarea Legionară şi Carol al II-lea I-a îndrituit 
pe Codreanu să-şi caute noi aliaţi politici. Lupta anticarlistă a fost dealtfel, principala 
platformă politică a pactului de neagresiune din noiembrie 1937. Apropierea dintre 
Codreanu şi Iuliu Maniu a fost axa determinantă a acordului din 25 noiembrie, fiind 
inițiată de Iuliu Maniu cu mult timp înainte. Astfel, după congresul studenţesc din 
aprilie 1936, oamenii lui Maniu propun şefilor legionari colaborarea în vederea luptei 
împotriva regelui. Raliat grupării maniste după scandalul afacerii Skoda, când regele a 
încercat să-l compromită da generalul Cihoschi l-a întâlnit pe Gh. Furdui, arătându-i 
că Maniu are toată admiraţia pentru Gardă, aşteptând de la legionari un gest simbolic 
prin împuşcarea Elenei Lupescu". Contactele între manişti şi reprezentanţii 
studenţilor au continuat pe tot parcursul anului 1937. În primul rând trebuie remarcat 
faptul că atât Maniu cât şi Codreanu au utilizat în aceste întâlniri şi preparative ale 
viitorului acord politic, persoane apropiate, dar care etalau o anumită supleţe şi 
independenţă în acţiune, caracteristici ce nu antrenau în mod evident pe lideri sau 
organizaţia politică. Am arătat mai sus rolul doctorului Gerota în acţiunea de 
apropiere dintre Maniu şi Codreanu, dar şi mandatul primit de acesta din partea lui 
Maniu să medieze de mai multe ori anumite chestiuni sensibile pentru înlăturarea unor 
asperități care impietau asupra pactului (cazul Titulescu) 371. De cealaltă parte, 
Codreanu a insistat pe calea apropierii de luliu Maniu folosind lideri ai organizaţiilor 
studeţeşti. Un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei Capitalei arată că şefii studenţilor 
din ţară s-au întâlnit la Cluj cu Iuliu Maniu în vederea coordonării acţiunilor împotriva 
camarilei. Maniu nu a angajat partidul, întrucât “nu are concursul” acestuia, însă a fost 
de acord să colaboreze cu studenţii “fără a renunţa la principiile sale democratice”. De 
la această consfătuire a lipsit doar preşedintele Centrului Studenţesc Cernăuţi, iar 
Şerban Milcoveanu, care reprezenta studențimea bucureşteană, s-a erijat în lider de 
opinie susţinând că “studenţimea legionară va reprezenta dinamismul şi va duce 
lupta, iar Maniu va fi numai inspiratorul şi mentorul”. Tot în acest cadru s-a decis 
"trimiterea unei telegrame de simpatie fostului Principe Nicolae“!7. De asemenea, o 
altă notă informativă de la sfârşitul lui iunie 1937 consemna că: “Şerban Milcoveanu 
împreună cu Viorel Trifa, în cosfătuirile pe care le-au avut cu ceilalți fruntaşi ai 
Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români şi ai Centrului Studenţesc Bucureşti, 
au hotărât a participa la primirea d-lui Maniu la frontieră, cu ocazia înapoierii d-sale 
din străinătate” şi că studenţii mai “...intenţionează a înmâna atunci un volum 
omagial d-lui Maniu, care să reprezinte munca şi viaţa legionară”*"?. 

Lupta anticarlistă a lui Maniu s-a interferat cu acţiunile politice ale lui Gh. 
Brătianu, care din noiembrie 1933 se lansase în atacuri violente contra Elenei Lupescu 
şi a camarilei. Omul politic ardelean a fost solicitat de Gh. Brătianu, prin intermediul 
doamnei Alice Sturdza, să participe la o amplă acţiune anticarlistă coordonată la 
nivelul întregii ţări; Maniu în Ardeal, iar Gh. Brătianu, Al. Averescu şi Grigore 


Filipescu în Vechiul Regat*”?. 





5% Apud Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală... p. 190. 
*% Joan Scurtu, Din viața politică a României... p. 318. 

3% Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală..., p 191. 

5! ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 163. 

** Idem, fond Ministerul de Interne, dosar 5/1937, f.21. 

** Ibidem, f.86. 

*4 loan Scurtu, Din viața politică a României... p. 330. 


236 


Funerariile lui lon Moţa şi Vasile Marin, comandanţi legionari, morţi în 
războiul civil din Spania, unde au participat de partea trupelor naţionaliste, au relevat 
încă o dată, aderenţa masivă a populaţiei la crezul legionar"”. Valul de simpatie 
populară vizibil în toată ţara, dar mai cu seamă în Bucureşti, l-a determinat pe rege să- 
1 contacteze pe Codreanu. Suveranul i-a cerut şefia Mişcării, oferindu-i în schimb 
guvernul. Corneliu Codreanu a refuzat compromisul, preferând lupta politică deschisă 
împotriva regelui Carol al II-lea. 

Propaganda asiduă a legionarilor cu prilejul aducerii în ţară a corpurilor 
neînsufleţite ale lui Moţa şi Marin a declanşat o vie ripostă din partea regelui şi a 
guvernului Tătărescu. După înmormântarea comandanților legionari căzuţi în Spania, 
când Codreanu a mărşăluit prin centrul Bucureştiului în fruntea a peste 100.000 de 
legionari şi a primit condoleanţe din partea ambasadorilor Germaniei, Italiei şi din 
partea marchizului Prat y Soutzo, reprezentantul Spaniei franchiste”/6, regele a cerut 
în mod provocator şefia Mişcării. Refuzul Căpitanului a atras mânia regală. Din acel 
moment, Carol a abilitat guvernul Tătărescu să treacă la reprimarea Mişcării“. Au 
fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă asasinii lui Stelescu, fără ca martorii 
apărării să fie audiaţi. Nenumărate tulburări studenţeşti au determinat guvernul să 
ordone evacuarea căminelor şi mai apoi, prelungirea stării de asediu. Pentru a 
împiedica manifestările religioase legionare, guvernul şi regele au somat forurile 
superioare eclesiastice să interzică propaganda legionară în biserici” “5. Apropierea 
dintre prinţul Nicolae şi Legiune a determinat pe Carol al II-lea să obţină de la un 
Consiliu de Coroană ostracizarea acestuia pe motivul “căsătoriei morganatice” 
contractate de Prinţ”. 

Refuzul lui Corneliu Codreanu, cu privire la colaborarea dintre Mişcare şi 
Palat pentru instaurarea regimului autoritar carlist, a condus la decizia constituirii 
unor noi organisme care să combată cu succes propaganda legionară prin măsuri 
ferme şi imediate. În acest scop a fost creat un nou Minister al Ordinii Publice în 
frunte cu Gavrilă Marinescu, Şeful Poliţiei Capitalei şi component de bază al 
camarilei. Misiunea generalului Gabriel Marinescu, după cum nota Armand Călinescu 
în jurnalul său, era “... să suprime pe Codreanu şi vreo treizeci de gardişti principali. 
Şi-a format echipe de 200 de puşcăriaşi, cu care va da lovitura într-o noapte. E 
convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el şi Rex apoi victime [...]. Gabriel i-a 
spus regelui că ceea ce putea odată vindeca cu o cataplasmă, acum va trebui tratat cu 
bisturiul. Deci, vor trebui câţiva suprimaţi”3%0, Intenţia de lichidare fizică a liderilor 
legionari era asumată integral de către rege şi confirmată în paginile Însemnărilor 
zilnice. Un informator cu numele de cod Haiduc-după toate probabilitățile se pare că 
este vorba de Alice Sturdza-o avertiza pe Elena Lupescu de iminenţa unui plan amplu 
de asasinate pus la cale de Garda de Fier. Bineînţeles că Duduia figura în fruntea listei 


negre elaborate de legionari“!. Regele consemnează în Jurnal că informaţia poate fi 





35 Francisco Veiga, op. cit., p. 223; Valeriu C. Neştian, Perspective legionare, 
Timişoara, Editura Gordian, 1995, pp. 54-56. 

376 Nicolae Iorga, Memorii. vol. VI-VII, p. 318; Armand Călinescu, op. cir., p. 335. 

*! Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1995, p. 184. 

*% Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală..., p. 197-198. 

* Neagu Cosma, Culisele Palatului Regal 1930-1940, Bucureşti, Editura Globus, 
1990, pp. 251-253. 

%0 Armand Călinescu, op. cit., pp. 338-339. 

31 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. 1, 1904-1939, ediţie 
Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, Editura Silex, 1995, p. 150-152 


237 


exagerată, dar dă dispoziţii privind o severă observare a acţiunilor legionarilor. 
Evident că generalul Gavrilă Marinescu nu ezită să mai ceară o suplimentare de 
fonduri necesare acţiunilor de filaj şi motivării financiare a agenţilor şi informatorilor. 
Totodată, Gavrilă “dă asigurări că este cu ochii în patru” şi că “are vreo 200 de 
oameni gata la nevoie”? 

Cu siguranţă aceste planuri de asasinare au fost interceptate de către legionari 
care, în consecinţă, au accelerat tatonările politice cu adversarii declaraţi ai camarilei. 
Un moment important al apropierii dintre Maniu şi Codreanu s-a consumat la Il 
martie 1937, când Căpitanul a avut o întrevedere cu Zaharia Boilă, membru marcant 
al grupării maniste. Şeful Mişcării Legionare a afirmat că regele urmăreşte suprimarea 
sa (după refuzul de a-i preda şefia Mişcării) şi că doreşte o neîntârziată alianţă cu 
Maniu pentru a-l combate cu succes pe regele Carol". În acelaşi sens, la 22 aprilie 
1937 Codreanu s-a întâlnit cu Gh. Brătianu, discutând asupra acţiunii comune 
împotriva lui Carol al II-lea“. 

Acordul semnat la 25 noiembrie 1937 de Iuliu Maniu, Corneliu Codreanu şi 
Gh. Brătianu a reprezentat un mare eşec pentru regele Carol al II-lea, deoarece a 
inclus o mare parte din partidele de opoziţie, contracarând astfel planurile autoritare 
monarhice. Pe lângă naţional-ţărănişti, legionari şi liberalii georgişti, la pactul de 
neagresiune electorală au aderat şi Uniunea Agrară a lui Constantin Argetoianu, 
Partidul Conservator a lui Grigore Filipescu şi chiar Uniunea Evreilor din România, 
braţul politic al minorităţii evreieşti condus de dr. W. Fildermans5. Afirmațiile 
istoriografiei comuniste, ce reiterează ideea unei adevărate demoralizări a opoziției 
democrate, nu sunt câtuşi de puţin relevante. Înțelegerea politică menţionată a 
reprezentat un moment unic în istoria democraţiei parlamentare româneşti, când 
opoziţia a reuşit să-şi strângă rândurile pentru “a trânti” — termen folosit de Iuliu 
Maniu în depoziţia sa la procesul Mareşalului Antonescu — guvernul în alegeri“8€. 

Pactul de neagresiune electorală a repus în lupta contra tendinţelor autoritare şi 
anticonstituţionale ale regelui, forţe politice cu orientări divergente“. P. N. I.; ce 
milita pentru întărirea democraţiei parlamentare şi era fidel apărător al alianțelor 
tradiționale, s-a aliat cu partidul “Totul pentru Ţară”, instrumentul politic al Mişcării 
Legionare, adversar al democraţiei considerată perimată şi partizan al reorientării 
politicii externe româneşti către Axa Berlin — Roma. Pentru lămurirea propriilor 
partizani, cât şi a opiniei publice surprinse de acest “pact de neagresiune”, luliu Maniu 
şi Corneliu Codreanu au făcut declaraţiile şi delimitările de rigoare: “Domnul Maniu, 
afirmând punctul de vedere al partidului său în politica externă, a spus în esenţă: 
«Suntem alături de marile democraţii ale Occidentului, suntem alături de Mica 
Înţelegere şi Înțelegerea Balcanică» şi-şi arată marele său ataşament faţă de 
«Societatea Naţiunilor». 

Cu profund respect pentru dl. Maniu îmi permit să afirm că părerile mele sunt 
exact contrarii (...). Eu sunt pentru o politică externă alături de Roma şi Berlin. Alături 





*2 Ibidem. 

%5 Zaharia Boilă, op. cit., pp. 51-55. 

3 Joan Scurtu, Din viața politică a României..., p. 332. 

a Larry Watts, O Casandră a României. lon Antonescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei 
Culturale Române, 1993, p. 155. 

%% Ibidem, p. 156; vezi şi depoziţia lui Iuliu Maniu la procesul mareșalului Ion 
Antonescu, în Procesul mareșalului lon Antonescu. Documente, vol. II, Bucuresti, Editura 
Saeculum I.0./Editura Europa Nova, 1995, p. 62. 

%1 Florea Nedelcu, Viaţa politică din România în preajma instaurării dictaturii 
regale..., p. 82-83. 


238 


de statele revoluțiilor naţionale. În contra bolşevismului [...]. În 48 de ore după 
biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând 
astfel în linia misiunii sale istorice în lume [...]. Dl. Maniu este pentru democraţie. Eu 
sunt de părere exact contrară. Sunt contra democraţiei. După cum sunt şi contra 
dictaturii [...]. DI. Maniu spune că partidul său va aduce justiţia şi toleranța pentru 
minorităţi. Eu sunt pentru Justiţie, fără Toleranţă. Pentru că am tolerat aşa de multe, 
încât suntem pe patul de moarte..."3%5. 

Practic, acordul semnat la 25 noiembrie 1937 însemna “înconjurarea 
limbajului violent şi de denigrare, dar nu împiedica afirmarea ideologiei proprii”. În 
presa de stânga înţelegerea dintre Maniu şi Mişcarea Legionară a fost receptată ca un 
compromis al democraţiei faţă de mişcarea de dreapta: “Am combătut cu toată 
hotărârea cartelul Vaida-Tătărescu-Fabricius, pe care îl socotim imoral şi nefast 
pentru toate părțile contractante. Cu atât mai imoral şi cu atât mai nefast ar fi un 
eventual cartel — sub orice formă -— între P. N. Ţ. şi Mişcarea Legionară””. Totuşi, 
citând surse ţărăniste, “Adevărul” concluziona că “în viaţa politică sunt clipe în care 
nu-ți alegi tovarăşii de luptă. Ei sunt impuşi prin forța lucrurilor”?! 

În presa liberală alianţa lui Maniu cu Garda de Fier a declanşat o lungă serie 
de atacuri la adresa omului politic ardelean, acuzat de “ipocrizie şi ambiţiune 
personală”**?. Ironia liberalilor se reflectă în articolele oficiosului “Viitorul”, unde 
pactul de neagresiune este comparat cu acţiunea dezlânată din parabola cu racul, 
broasca şi cu ştiuca5%. Alianţa opoziţiei era socotită drept o înţelegere incompatibilă a 
unui “partid de extremă dreaptă şi dictatură naționalistă cu un partid democrat şi 
«jidovesc» pentru apărarea intereselor imperioase naţionale şi a libertăţilor 
constituţionale”. 

În ziarul “Prezentul” aflat sub conducerea lui Virgil Madgearu, se aprecia că 
acordul “nu poate avea însă alt caracter decât acela de poliţie electorală. Pentru că, 
altminteri — dacă acordul ar presupune şi înţelegeri politice — ar trebui să prohodim 
democraţia”5%. Aceeaşi reacție ostilă a determinat-o pactul de neagresiune şi din 
partea presei de dreapta. În oficiosul Partidului Naţional Creştin “Ţara noastră”, 
acordul electoral era semnalat ca un “complot constituționalist a lui Iuliu Maniu, 
Corneliu Codreanu şi Gh. Brătianu”. Tot oficiosul gogo-cuzist într-un articol de 
fond intitulat: Monstrozitatea înţelegerii dintre d-nii Maniu şi Codreanu descifra că: 
“Acordul încheiat între d-nii Iuliu Maniu, Corneliu Codreanu şi Gheorghe Brătianu a 
stârnit în toată presa şi în întreaga opinie publică o nesfârşită nedumerire. Înțelegerea 
este tot ce se putea mai absurd şi mai monstruos [...] Apropierea Maniu-Codreanu se 
putea socoti altădată o glumă de prost gust, o infamie dacă vreţi, o naivitate. Nimeni 
n-ar fi fost în stare s-o creadă realizabilă şi iată că astăzi ea există [...] DI Maniu şi 
Codreanu fiecare la rândul său, închis în alcovul lor de gândire, în laboratorul lor 
psihologic, şi-nchipuie că se serveşte de celălalt, dar, vedeţi, din această socoteală 





38 “Buna Vestire”, anul I, nr. 227, din 27 noiembrie 1937; Corneliu Zelea Codreanu, 
Circulări şi Manifeste (1927-1938)..., p. 221-222. 

*% “Buna Vestire”, anul I , nr. 227, din 27 noiembrie 1937. 

3 Tudor Teodorescu Branişte, Contradicţiile lui Maniu, în “Adevărul”, an. SI, nr. 
16512, din 26 noiembrie 1937. 

%1 Ibidem. 

52 “Viitorul”, anul XXIX, nr. 8970 din 30 noiembrie 1937. 

3 1dem, nr. 8971, din 1 decembrie 1937. 

3 1dem, nr. 8970, din 30 noiembrie 1937. 

35 1dem, nr. 8968, din 27 noiembrie 1937. 

%% “Tara noastră”, anul XVI, nr. 1514, din 27 noiembrie 1937. 


239 


piezişă s-a născut, ca dintr-un incest sau concubinaj, cea mai sinistră dintre toate 
combinaţiile politice pe care le-a înregistrat istoria Românieie moderne”. 

Într-o întrunire a P. N. C. la Vaslui, Octavian Goga declara că acordul 
electoral este “o perfidă combinaţie politică a d-lui Maniu” şi îi rezerva liderului 
legionar rolul de victimă al abilului franzacționist de extracție iezuită. Cu ironia 
proprie unui mare pamfletar, Goga spune că: “D. Corneliu Codreanu n-a înţeles că, 
întinzând mâna d-lui Maniu se ancorează la un cadavru politic. Când eşti tânăr nu-ţi 
este permis să te însori cu o babă, chiar în politică”%. Pe ceeaşi linie a denunțării 
pactului electoral, Istrate Micescu, eminentul jurist integrat în P. N. C. va declanşa un 
puternic atac în presă contra lui Corneliu Codreanu“”. Acuzaţia de “inconsecvenţă 
naționalistă” adresată de Istrate Micescu lui Codreanu, era inspirată cu siguranţă de 
Carol al II-lea şi urmărea discreditarea Căpitanului şi a Mişcării Legionare, serioşi 
contracandidaţi în campania electorală, pentru partidul condus de O. Goga şi A. C. 
Cuza, formaţiune agreată de Palat. 

Vădit iritat de acuzele lansate din tabăra naţional-creştină, Corneliu Codreanu 
a ripostat dur într-un interviu acordat ziarului “Buna Vestire”. Pentru a-i răspunde lui 
Octavian Goga, care în discursul susţinut în faţa simpatizanţilor din Vaslui i-a 
minimalizat capacitatea de înţelegere politică a momentului, transformându-l într-un 
simplu novice păcălit de abilitatea lui Maniu, şeful Legiunii a arătat că: “Pe aceia, 
care într-un moment de necugetare îşi arogă dreptul de a mă învăţa pe mine 
naționalism sau de a mă învăța cum să-mi conduc propria-mi organizaţie, le atrag 
atenţia că omul care să-mi facă mie această şcoală nu s-a născut încă. Îi sfătuiesc să 
mă neglijeze şi să nu-şi permită a se amesteca în treburile mele, unde eu port 
răspunderea pentru fiecare pas, pentru fiecare gest [...]. Iar acelora care nu înţeleg 
acest lucru voi şti să le răspund trimiţându-le o palmă de fier peste buza obraznică'%. 
Din cauza nedumeririi arătate de opinia publică românescă privind acordul electoral 
den 25 noiembrie 1937, Codreanu a cerut chiar propriilor aderenţi încredere şi 
răbdare. EI a declarat că oportunitatea şi utilitatea acestui pact le vor “înţelege la anul” 
şi că oricum timpul nu permite a face “socoteală pentru cei ce înţeleg mai greu”. Pe 
de altă parte note informative ale Corpului Detectivilor atestă rumoarea şi 
nedumerirea şefilor legionari, din teritoriu mai ales, care nu ştiau cum să explice 
noilor aderenți: “La sediul partidului Totul pentru Țară domneşte o atmosferă 
apăsătoare şi penibilă în urma acordului încheiat de dl. Corneliu Codrenu şi dl. Iuliu 
Maniu. Legionarii sunt abătuţi şi unii din ei recunosc că, Corneliu Codrenu ia antrenat 
într-o băltoacă. Se primesc la sediul central zilnic scrisori în care se cer lămuriri cam 
în felul acesta: Ce să spunem oamenilor când ne acuză că până ieri combăteam pe 
jidovi şi ţărănişti iar acum îi acoperim etc, etc,. 

În afară de acestea se mai spune că printre fruntaşii intelectuali care ar fi 
revoltați de înţelegerea Maniu-Corneliu Codreanu, figurează şi profesor Nae 
Ionescu”. Un alt raport informativ acredita “răcirea” relaţiilor dintre dintre 
Codreanu şi Mihail Manoilescu “datorită faptului că acesta s-a pretat la unele intrigi, 
spre a împiedica apropierea lui Codreanu de Maniu. Intimii lui Codreanu susţin că 
Manoilescu, în adevăr, a făcut demersuri pe lângă anturajul lui Codreanu, arătându-le 
avantajele oferite dacă nu se perfectează pactul cu Maniu, zicând că nu e dorit nici de 





57 Idem, nr. 1515, din 28 noiembrie 1937. 

3% 1dem, nr 1517 din 2 decembrie 1937. 

5 1dem, nr. 1520, din 4 decembrie 1937. 

1% “Buna vestire”, an I, nr 235 din 7 noiembrie 1937. 
“1 Idem, nr. 228 din 28 noiembrie 1937. 

* A.N.I.C. fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 155. 


240 


Palat. Amestecul lui Manoilescu în treburile Gărzii de Fier a scandalizat pe Codreanu. 
La un moment dat, acesta a spus intimilor că este obrăznicie din partea acelora, care 
fiind daţi afară de peste tot ca incorecți şi primiţi de milă în Gardă ca simpatizanți au 
curajul să dea directive. Faţă de atmosfera defavorabilă lui Manoilescu în sânul 
Gărzii nu este exclus ca acesta să renunţe a mai candida pe listă pentru Senat din 
partea Gărzii de Fier". 

Documentele de mai sus demonstrează că pactul de neagresiune electorală 
semnat la 25 noiembrie a fost privit cu destulă neîncredere în mediile legionare şi că a 
fost adoptat, în cele din urmă, nu fără mici convulsiuni şi fricţiuni interne. Dacă 
developăm filmul evenimentelor observăm că refuzul de colaborare cu regele Carol al 
II-lea în februarie 1937 a suscitat, de asemenea, reacţii contrare viziunii politice 
codreniste. În acel context, o serie de fruntaşi legionari au contestat abilitatea politică 
a lui Codreanu, fiind siguri că o colaborare cu regele ar fi pus capăt exceselor şi 
prigoanelor antilegionare dar mai ales ar fi transformat Mişcarea Legionară într-un 
partid politic onorabil cu şansă mare de a fi chemat la guvernare. Posibil ca acordul 
din 25 noiembrie să fi însemnat pentru aceşti lideri legionari o altă inabilitate politică 
a lui Codreanu şi, totodată, anularea decisivă a şanselor Mişcării de a fi chemată la 
putere prin intervenţie regală. Notele informative de mai sus semnalează atitudinea 
nonconformistă a lui Nae Ionescu şi Mihail Manoilescu în raport cu linia politică 
stabilită de Codreanu. Deşi Nae lonescu era plecat în Germania în momentul semnării 
pactului de neagresiune şi deci nu a putut lua parte fizic la complotul şi intrigile anti- 
acord, totuşi credem că raportul informativ sintetizează corect poziţia profesorului 
Nae Ionescu faţă de înţelegerea dintre Maniu şi Codreanu. Pe de altă parte, atât Nae 
Ionescu cât şi Mihail Manoilescu sunt vechi carlişti şi membri ai primei camarile 
conturate la Palat, în prima perioadă de după restauraţie. Amândoi se raliază Mişcării 
Legionare după ce cad în dizgraţia regelui, dar mai ales a Elenei Lupescu. Asupra 
amândurora a planat în epocă acuza, insinuant promovată în mediile politice 
bucureştene, că au primit misiunea de a supraveghea din interior toate mişcările 
legionarilor şi a încerca subtil captarea Mişcării în interesul Palatului dar şi 
persuadarea Căpitanului în ideea de a-l transforma în prea-supus vasal al regelui. 
Alături de Nae Ionescu şi Mihail Manoilescu îl putem plasa, pe aceeaşi linie politică 
ce presupunea recâştigarea graţiei regale, pe inginerul Virgil Ionescu, comandant 
legionar şi şeful regiunii legionare dobrogene, un descurcăreț şi un salonard, cu bune 
relaţii la Palat, acuzat la un moment dat de radicalii macedoromâni în frunte cu 
Constantin Papanace că ar fi spionul Elenei Lupescu. De altfel, Virgil Ionescu avea să 
se salveze în timpul marii prigoane dintre 1938-1939 datorită semnării declaraţiei de 
desolidarizare şi a unor relaţii sus-puse, fapte care au condus la izolarea acestuia după 
septembrie 1940. Pentru a întâmpina eventuale defecţiuni în organizaţie dar mai ales 
pentru lămurirea legionarilor privind scopul şi dimensiunea programatică a pactului 
de neagresiune, Codreanu iniţiază o serie de contacte cu grupurile intelectuale 
înregimentate în organizaţia «Răzleţi». Alături de de aceşti “fruntaşi legionari 
intelectuali”, după cum sunt numiţi în rapoartele Siguranţei, şeful Mişcării adoptă un 
plan de popularizare şi explicare a pactului pentru proprii aderenţi dar şi pentru opinia 
publică. O altă notă informativă emisă de Corpul Detectivilor relevă analiza şi 
dezbaterile declanşate în “cercurile fruntaşilor legionari intelectuali”. Discuţiile din 
cadrul acestor şedinţe converg, potrivit documentului informativ menţionat, asupra 
caracterului politic şi asupra prevederilor declarate sau sub înţelese ale pactului de 
neagresiune: “În cercurile fruntaşilor legionari intelectuali se afirmă că, cu toate 





“9% Ibidem, f. 151. 


241 


declaraţiile făcute de Corneliu Codreanu, cât şi de dl. Maniu că înţelegerea dintre cei 
doi oameni politici nu priveşte decât garantarea libertăţii alegerilor, totuşi înafară de 
pactul zis de neagresiune s-a stabilit între Corneliu Codreanu şi dl. Maniu o unitate de 
vederi perfectă cu privire la problemele mari ce privesc ţara, dar mai ales în ce 
priveşte practica constituţională, fapt care -precizează aceste cercuri-duce la o 
colaborare între Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul “Totul pentruȚară” şi după 
alegeri, ambele înțelegând să se ajute reciproc şi să lupte paralel până la triumful 
punctului de vedere comun (constituţionalismului)""*. Documentul arată că lupta 
comună dintre naţional-ţărănişti şi legionari “va fi dusă atât în Parlament, cât mai ales 
în afara Parlamentului, atât prin întruniri, cât şi prin publicaţii [...] ce vor cuprinde 
atacuri directe la adresa chiar a Suveranului, spre a provoca procese importante, 
scontând că prin aceasta curentul aşa zis constituţionalist va spori şi mai mult”*%5, 

Deşi Carol al II-lea era la curent cu tatonările dintre Codreanu şi Maniu, fiind 
bine informat de serviciile secrete, semnarea acordului electoral din 25 noiembrie pare 
să-l fi surprins neplăcut., întrucât a decriptat caracterul anti-carlist al Pactului de 
neagresiune:”...Maniu, în timpul alegerilor, mai făcuse un gest pe care îl consider 
complet lipsit de estetică politică. A făcut cu Codreanu o înţelegere de control 
electoral, de control de fapt al cinstei alegerilor. S-a făcut mult zgomot împrejurul 
acestui aranjament, zgomot care a produs confuzie şi care a făcut ca mulţi să creadă că 
a fost un pact de sprijin reciproc electoral. Părerea mea este că, în fond, acesta a fost 
scopul ei, deşi Maniu a dezminţit cu vehemenţă acest lucru. În tot cazul, aspectul 
oricărei înţelegeri politice între partide atât de diametral opuse ca program şi metodă a 
fost aşa o lipsă de etică, care în mentalitatea politicienilor nu conta. Nevoia de a 
împiedica un pe un rival să aibă succes şi de a lovi într-un inamic, în speţă eu, sub 
scuza liberală, justifică orice manevre, orice acuplare hibridă şi împotriva naturii. 
Poate, dacă Maniu n-ar fi făcut acest gest, în care, prea vădit, a voit să facă şah 
regelui, aş fi fost mai bine dispus către el şi ai lui, am fi putut, mai uşor, să găsim un 
teren de înţelegere mutuală” 

În cadrul luptelor politice derulate la sfârşitul anului 1937, înțelegerea din 25 
noiembrie 1937 pune bazele celuilalt bloc electoral, cel al opoziţiei, intrat în 
competiţie cu blocul electoral guvernamental patronat de Carol al II-lea. Diferenţa 
dintre cele două construcţii politice este, însă, izbitoare. Dacă reprezentanții 
formațiunile raliate blocului guvernamental participă în alegeri pe liste comune, 
alianţa parafată la 25 noiembrie nu operează electoral la nivel de listă comună ci se 
limitează punctual doar la prevederile acordului de neagresiune electorală, deşi lasă 
impresia unei platforme politice mult mai largi, cu trimitere şi impact asupra situaţiei 
politice post - electorale. Chiar dacă campania electorală se declanşase oficial pe data 
de 19 noiembrie 1937, acţiuni propagandistice ale partidelor politice cu evident 
caracter electoral au fost iniţiate pe tot parcursul anului. Urmărind creşterea 
popularității partidului şi al guvernului liberal, concomitent cu contracararea 
influenţei celorlalte partide politice, cabinetul Tătărescu a întocmit şi prezentat în ziua 
de 3 noiembrie, în şedinţa Comitetului Executiv al partidului un memoriu în care a 
fost expusă opera de guvernare a P.N.L.*”. În acelaşi scop a fost editată de către Ion 
Voiculescu şi I. T. Hagiu lucrarea Opera guvernului liberal (1933-1937), cu o prefaţă 
semnată de V. Bârcă — subsecretar de stat la Interne. În această lucrare, cu vădit 
substrat electoral se subliniau realizările guvernării liberale în domeniile industriei, 





* 1bidem, t. 168. 

“95 Ibidem. 

*5 Vezi Carol al II-lea, op. cit., pp. 233-234. 

“7 Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, po. cit., p. 243. 


242 


finanţelor, armamentului, transportului, comerțului şi turismului “%. Organul oficial de 
presă al P. N. L. publica în 24 noiembrie 1937, pe prima pagină, Manifestul 
guvernului către fară, ce prevedea “continuitate în opera constructivă” iniţiată de 
guvern în 1933, “guvern de înnoire şi reforme pentru plugărime”. Manifestul P. N. L. 
mai promitea reforme pentru muncitorime, un program de investiţii industriale şi de 
lucrări publice, acţiune de despoliticianizare, naționalism constructiv, fidelitate faţă de 
Societatea Naţiunilor şi alianțele tradiţionale“. Tot în scop electoral guvernul a 
acordat unele graţieri şi reduceri de pedepse“!%. 

La 19 noiembrie Richard Franasovici, ministru de Interne, a făcut noi numiri 
de prefecţi în judeţele: Mehedinţi, Bacău, Braşov, Buzău, Cluj, Năsăud, 
Tighina, Vlaşca“!!. Aceste numiri reflectă abordarea serioasă a luptei pentru putere de 
către P. N. L., întrucât prefecţii aveau un rol esenţial în campania electorală. Noii 
prefecți, membri ai clientelei politice liberale aveau misiunea expresă de a 
obstrucționa candidaţii opoziţiei, de a intimida electoratul, pentru a smulge în cele din 
urmă procentul de 40%, indispensabil prelungirii guvernării. 

P. N. Ţ. s-a lansat şi el într-o aprigă campanie electorală, din care n-au lipsit 
atacurile furtunoase la adresa oamenilor politici din tabăra guvernamentală şi nici 
supralicitarea calităţii moral-politice a propriilor candidaţi. În oficiosul naţional- 
țărănesc “Dreptatea” apare în ziua de 28 noiembrie 1937 Manifestul Partidului 
National Țărănesc care prevedea următoarele puncte programatice: 

l. “Solidarizarea tuturor claselor sociale, a tuturor categoriilor 
profesionale, muncitoare, producătoare în jurul ţărănimii pentru propăşirea temeinică 
a ţării; 


PR Primatul agriculturii în ordinea economică; 
3, Primatul muncii în ordinea socială; 
4. Respectarea cerinţei îndreptățite a poporului român, de a se da ideii 


naţionale un conţinut real, nu numai în concepția organizării de stat ci şi în 
organizarea economică, socială şi culturală”"!?. 

Programul politic naţional-ţărănesc a fost admirabil concentrat şi enunțat prin 
declaraţia lui Iuliu Maniu din 29 noiembrie 1937: “Programul Partidului Naţional- 
Ţărănesc susține o democraţie sinceră, un constituţionalism nefalsificat, un 
naționalism constructiv, fără spirit de intoleranţă, inspirat de morală creştină”15, 

Analizând cele două manifeste-program ale principalelor partide politice 
angrenate în cursa electorală din 1937, observăm că atenţia ambelor este concentrată 
asupra “naţionalismului constructiv”. Liderii celor două partide politice au simţit la 
sfârşitul anului 1937 orientarea electoratului spre dreapta, spre naționalism, 
adaptându-şi astfel mesajul electoral. În general manifestele electorale nu conţin 
puncte programatice noi. Atât forțele “pactului de neagresiune” cât şi cele cartelului 
guvernamental au afişat promisiuni vagi ca ridicarea gradului vieţii, ridicarea gradului 
tehnic al agriculturii, combaterea speculei şi a corupţiei, desfăşurarea unor vaste 
lucrări publice, depoliticianizarea aparatului de stat"!*. 





4 


% Vezi Ion Voiculescu, lon T. Hagiu, Opera guvernului liberal (1933-1937), 
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, Editura Apolo II, 1937, p. 252. 

sic “Viitorul”, an. XXIX, nr. 8965, din 24 noiembrie 1937. 

+10 ydem, nr. 8952, din 17 noiembrie 1937. 

“1 Idem, nr. 8962, din 20 noiembrie 1937. 

ii “Dreptatea”, an. XI, nr. 3 010, din 28 noiembrie 1937. 

1 Idem, nr. 3 012, din 30 noiembrie 1937. 

"+ Florea Nedelcu, Viaţa politică din România în preajma instaurării dictaturii 
regale..., p. 127. 


4 


4 





4 


243 


Manifestele P. N. Ţ. şi P. N. L.-georgist atacau în primul rând guvernul 
Tătărescu, pe care-l prezentau opiniei publice drept pionier al dictaturii. Tătărescu era 
condamnat că “a introdus o dictatură deghizată ca să pregătească şi pe urmă să 
înfăptuiască o dictatură făţisă”"15. Comparând cele două coaliţii angajate în lupta 
pentru putere ziariştii de la “Dreptatea” arătau cu sarcasm că în campania electorală se 
confruntă două forţe politice: “Frontul lichelelor — care este foarte vizibil în ziua de 
astăzi, din fericire a ajuns tot mai subțire şi mai lipsit de forță populară — şi — Frontul 
Caracterelor care s-a încheiat sub iniţiativa d-lui Iuliu Maniu”"!€. 

Discursurile electorale pronunţate de liderii P. N. Ţ. în decembrie 1937 la 
întrunirile naţional-ţărăniste de la Cluj 7 Braşov! Sibiu“! au avut ca țintă 
principală atacarea guvernul Tătărescu şi camarila în frunte cu Elena Lupescu“. 
Agravarea relaţiilor dintre semnatarii “Pactului” şi Palat a determinat pe Tătărescu să 
acorde generalului Gabriel Marinescu noi prerogative, acesta plasându-şi oamenii săi 
în posturile cheie ale Siguranţei”?!. Cu ocazia manifestaţiei opoziţiei de la sala 
„Marna” din 12 decembrie 1937, liderii P. N. Ţ. au fost împiedicaţi să vorbească, 
deoarece poliţia a provocat în sală un incendiu. Utilizând baionetele şi gazele 
lacrimogene poliţia — ale cărei operaţiuni erau conduse personal de Gavrilă Marinescu 
— a reuşit să destrame întrunirea organizată de P. N. Ţ., de Uniunea Democrată, de 
Partidul Socialist (Constantin Popovici) şi de Partidul Conservator (Grigore 
Filipescu)". 

Partidul Totul pentru Țară — braţul politic al Mişcării Legionare — a desfăşurat 
o febrilă activitate propagandistică pe tot parcursul anului 1937, dar mai ales în anul 
precedent, când legionarii au iniţiat o întreagă serie de acţiuni constructive cu serioasă 
finalitate socială. Prin taberele de muncă înfiinţate de Corneliu Codreanu s-au ridicat 
biserici", s-au construit şcoli?, diguri, poduri “25 ŞI şosele“2%, conform îndemnului 
Căpitanului: “Faptă, nu vorbă! Fă nu vorbi”". Profunda religiozitate adoptată de 
legionari"% şi afişată în manifestările publice a determinat adeziunea neechivocă a 
populaţiei, îndeosebi rurale. Într-un anumit sens, parastasele fastuoase organizate 
pentru comemorarea unor legionari morţi în prigoane au contribuit la creionarea unei 
imagini mistice a Mişcării. Funeraliile lui Moţa şi Marin”, ale generalului 
Cantacuzino-Grănicerul, decedat în octombrie 1937%% şi cele organizate la Iaşi, în 





4 


A; “Dreptatea”, an. XI, nr. 3 012, din 30 noiembrie 1937. 

i Idem, nr. 3016, din 5 decembrie 1937. 

'7 1dem, nr. 3015, din 4 decembrie 1937. 

i “Universul”, an. 54, nr. 337, din 7 decembrie 1937. 

d Idem, nr. 349, din 19 decembrie 1937. 

” Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală..., p. 226. 

”! Ibidem, p. 228. 

2 Armand Călinescu, op. cit., p. 361-362; “Dreptatea”, an. XI, nr. 3023, din 14 
decembrie 1937. 

%3 XXX, Cronologie legionară, Colecţia “Omul nou”, 1992, p. 92-93. 

“A Ibidem, p. 83. 

“5 Ibidem, p. 11-72; Francisco Veiga, op. cit., p. 191. 

420 Cronologie legionară, p. 93; Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi Manifeste..., 


4 
4 


4 


p. 38. 
+7 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. |, p. 98. 

“% Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, vol. IL, (1937-1960), Bucureşti, 
Editura Humanitas, 1991, p. 29-30; Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii..., p. 257. 
ia Grigore Manoilescu, De ce?, în lon Moţa şi Vasile Marin. 25 de ani de la moarte 
(culegere de articole), Madrid, Editura Carpaţi, 1963, pp. 149-158. 

%0 “Buna Vestire”, an. |, nr. 184, din 14 octombrie 1937. 





244 


plină campanie electorală cu ocazia înmormântării profesorului Corneliu Şumuleanu — 
senator legionar, au avut şi o subtilă tentă electorală, deoarece au fost adevărate 
manifestări de forţă ale Legiunii, prin care s-a dorit etalarea coloanelor legionare în 
marş, disciplinate şi hotărâte, cu scopul clar de a inhiba adversarii politici şi de a-i 
convinge pe cei indecişi, dar şi pentru a consolida încrederea propriilor aderenţi 

Revigorarea comerţului românesc în vederea contrabalansării monopolului 
evreiesc instituit-după cum afirmau liderii Mişcării-mai ales în Moldova, Basarabia, 
Bucovina şi Ţara Moţilor-a declanşat aşa-numita “bătălie a comerţului legionar”, 
termen ce demonstrează seriozitatea şi disciplina cvasi-cazonă cu care Legiunea a 
abordat domeniul economic*?. Desfăşurat sub egida lozincii “cinste şi corectitudine”, 
comerţul legionar a necesitat înfiinţarea unei reţele de cantine“ ŞI restaurante“, în 
care produsele şi preparatele erau oferite consumatorilor la un preţ decent. Implicarea 
Mişcării Legionare în rezolvarea imediată a “românizării economiei” a creat o bună 
impresie în opinia publică românească. Activitatea economică iniţiată de Codreanu a 
avut şi scopul de a surclasa în alegeri partidele politice “demo-liberale”, care ofereau 
electoratului doar vagi promisiuni şi încurcate teorii economice, fără a le transpune în 
practică. 

Marşurile la ţară ale echipelor de propagandă legionară, bine organizate, 
demonstrau o mare eficienţă electorală. Cântecul legionar, discursurile scurte, 
ostăşeşti, imnurile religioase (Cu noi este Dumnezeu) şi rostirea rugăciunilor, 
îngenunchiaţi în faţa troiţelor sau a bisericilor, sub privirile admirative ale sătenilor, 
au creat o veritabilă psihoză mistică în jurul legionarilor“. În plan politic s-a 
înregistrat o reală simpatie în rândul maselor de alegători. Nici minoritățile nu au fost 
ignorate de echipele de propagandă legionară. În timpul campaniei electorale, în 
Bucovina de exemplu, minorităţii rutene i se adresau legionari de origine 
ucraineană“'*€. 

În cadrul echipelor legionare care au activat în campania electorală din 1937 s- 
au implicat intelectuali de marcă ai perioadei interbelice.“ Nae Ionescu, Mircea 
Eliade, Radu Gyr, Pavel Costin Deleanu, Sorin Pavel, Nicolae Roşu, Vasile Băncilă, 
Ernest Bernea, istoricii Vladimir Dumitrescu şi Vasile Cristescu, Mircea Streinu, Dan 
Rădulescu, Grigore Cristescu, Mihail Manoilescu, lon Victor Vojen, Al. Cristian Tell, 
Alexandru Constant, sociologii Traian Brăileanu şi Leon Țopa de la Cernăuţi sau 
Traian Herseni şi lon Ionică, discipolii lui Dimitrie Gusti de la Bucureşti şi membri ai 
Şcolii monografice, lon Găvănescul şi Sextil Puşcariu au contribuit prin ţinută şi prin 
harul lor oratoric la rostirea mesajului legionar. Pentru a arăta implicarea fără rezerve 
a unei însemnate părți a intelectualităţii interbelice la propagarea ideologiei legionare, 
semnalăm răspunsurile oferite de Mircea Eliade“, Sextil Puşcariu“, Corneliu 





4 


“ Idem, nr. 244, din 17 decembrie 1937. 

%2 Cronologie legionară, p. 96-97; Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi 
Manifeste..., p. 48. 

%3 Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi Manifeste..., p. 189. 

” Ibidem, p. 152. 

%5 Francisco Veiga, op. cit., p. 189-190; Faust Brădescu, op. cit., p. 27-28; Aprecieri 
asupra misticismului legionar, evident de pe poziţii de stânga, face şi Lucrețiu Pătrăscanu în 
Sub trei dictaturi, pp. 40-43. 

*%% Chirilă Ciuntu, Din Bucovina pe Oder, Madrid, Editura Dacia 1967, p. 13. 

%7 Horia Sima, Histoire du Mouvement Legionnaire, Rio de Janeiro, Ed. Dacia, 1972, 
p. 514; “Buna Vestire”, an. 1, nr. 246, din 19 decembrie 1937. 

5 Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa legionară, p. 1-2, în “Buna Vestire” an. 1 , 
nr. 244, din 17 decembrie 1937. 


4 





245 


Şumuleanu“", Ion Găvănescul““!, dr. Nicolae Roşu“? etc., la întrebarea “De ce cred 
în biruinţa legionară?”, în cadrul chestionarului iniţiat de ziarul “Buna Vestire”, în 
luna decembrie 1937. 

Dacă înfiinţarea organizaţiei de tineret “Straja Ţării” cu scopul nedisimulat de 
a deturna simpatiile legionare ale tinerei generaţii către o asociaţie pusă sub 
autoritatea regală nu a dat rezultat, pentru sustragerea tineretului de sub influența 
legionară guvernul a încorporat în toamna anului 1937, două contingente din toate 
armele şi a interzis activitatea propagandistică a elevilor şi studenţilor, deoarece mulţi 
dintre ei erau membri ai cuiburilor şi Frăţilor de Cruce“. La inițiativa lui IL. Inculeţ, 
s-a contestat dreptul de candidatură al fruntaşilor legionari participanţi la războiul 
civil spaniol, pe motiv că aceştia nu ar mai fi cetăţeni români, deoarece luptaseră într- 
o armată străină. În cele din urmă, deşi perfect constituţională, intervenţia lui Inculeţ a 
fost combătută vehement în cercurile politice din ţară şi mai cu seamă în presa 
legionară. Astfel, “aberaţia” susținută de Inculeţ a căzut sub oprobriul opiniei publice 
ŞI chiar a unor colegi liberali“. 

Alegătorii chemaţi în faţa urnelor de vot în ziua de 20 decembrie 1937 aveau 
de optat pentru una din cele aproximativ 30 de liste de partid înregistrate de Comisia 
Centrală Electorală. Fărâmiţarea vieţii politice prin apariţia unui număr mare de 
partide şi grupări a fost o realitate altă dureroasă a României anilor *30. Numai în 
ajunul alegerilor generale din 1937, au solicitat personalitate juridică şapte formaţiuni 
politice cu titulaturi bizare ca de pildă: Partidul Unitaţii Naţionale, Partidul Naționalist 
Socialist Creştin Ţărănesc, Frontul Naționalist Român, grupări cu un clar caracter 
diversionist, constituite probabil la inițiativa Ministerului Ordinii Publice în speranţa 
pulverizării electoratului câştigat virtualmente de mesajul politic naţionalist sau 
țărănist. Constituirea unor astfel de grupuscule fără o bază socială consistentă, fără o 
ideologie bine conturată şi un program bine definit, dar cu titulaturi anume, care 
vizează sintagma fărănistă sau pe cea naționalistă, adică exact terminologia proprie 
formațiunilor politice semnatare ale Pactului de la 25 noiembrie, partide angrenate în 
lupta directă cu regele Carol al II-lea, ne indică o posibilă conexiune între activitatea 
apariţia şi activitatea acestor grupuscule şi Palat. Pe de altă parte, degenerarea vieţii 
politice româneşti şi discreditarea noţiunii de partid este demonstrată şi de faptul că, 
în campania electorală au cerut semne de partid o serie de organizaţii minuscule ca: 
“Uniunea foştilor luptători”, “Societatea Pensionarilor Publici”, “Uniunea Prunarilor 
din Țară”, “Partidul Agrarian-Viticol”, “Partidul Economic-Negustoresc”"5 A 

Ziua de 20 decembrie 1937 a alegerilor generale a cumulat roadele unei 
campanii electorale desfăşurate într-un climat extrem de tensionat, în care n-au lipsit 





%9 Sextil Puşcariu, De ce cred în biruința legionară, p. 1, în “Buna Vestire” an. 1, nr. 
243, din 16 decembrie 1937. 

+0 Corneliu Şumuleanu, De ce cred în biruinta legionară, p. 1, în “Buna Vestire”, an. 
I, nr. 241, din 14 decembrie 1937. 

“1 Ton Găvănescul, De ce cred în biruința legionară, p. 2, în “Buna Vestire”, an. 1], 
nr. 242, din 15 decembrie 1937. 

+2 Nicolae Roşu, De ce cred în biruinţa legionară, p. 2-3, în “Buna Vestire” an. |, 
nr. 245, din 18 decembrie 1937. 

ai “Universul”, an. 54, nr. 334, din 4 decembrie 1937; Idem, nr. 342, din 13 
decembrie 1937. 

+4 « Buna Vestire”, an I, nr. 241 din 14 decembrie 1937; Florea Nedelcu, De la 
restauraţie la dictatura regală..., p. 226-227. 

5 Florea Nedelcu, Campania electorală desfăşurată în ajunul alegerilor din 
decembrie 1937, (extras), în “Studii şi articole de istorie”, vol. XIV, Bucureşti, 1969, p. 172. 





246 


atacurile la partide şi la persoană, dezvăluirile în presă, manifestaţiile de stradă şi 
chiar reprimările sângeroase“. 

Rezultatele oficiale ale alegerilor parlamentare din decembrie 1937 au fost 
date publicităţii cu o neobişnuită şi agasantă întârziere“. Pe măsură ce se proceda la 
numărarea şi centralizarea voturilor a devenit tot mai evidentă înfrângerea guvernului 
Tătărescu. În replică, Palatul a încercat falsificarea alegerilor, printr-o interpretare 
echivocă a articolului 2 din legea electorală, însă corectitudinea preşedintelui Înaltei 
Curți de Casaţie şi Justiţie, D. G. Lupu, care exercita şi funcţia de preşedinte al 
Comisiei Centrale Electorale, a năruit speranţele lui Carol şi ale lui Tătărescu'%5, 

Publicarea rezultatelor a constituit o surpriză totală. Pentru prima dată în 
analele democraţiei parlamentare româneşti şi în conformitate cu legea electorală din 
martie 1926, guvernul era înfrânt, nereuşind să-şi adjudece procentul majoritar de 
40%. Ba mai mult, repartiția voturilor aducea elemente inedite şi alarmante pentru 
cercurile de la Palat. Partidul “Totul pentru Ţară” ajunsese a treia forță politică a ţării, 
iar P. N. Ţ., condus de intransigentul Maniu, era îndreptăţit să preia puterea deoarece 
era primul partid clasat după liberali şi, evident, reprezenta o alternativă optimă în 
virtutea tradiţionalei rotative guvernamentale. Deşi rotativa a fost specifică perioadei 
antebelice şi definea alternanţa la putere dintre liberali şi conservatori, în România 
interbelică, în afară de câteve experimente gen Blocul parlamentar, Partidul Poporului 
sau guvernul de tehnicieni lorga-Argetoianu, partidele care a dus mandatele până la 
capăt au fost doar cel liberal şi naţional-ţărănesc (cu interstițiul aprilie 1931-iunie 
1932) 

La alegeri participaseră 3 071 695 de votanţi din cei 4 649 163 înscrişi pe 
listele electorale. Din voturile exprimate fuseseră anulate 45 555, ceea ce reprezenta 
un procent de 1,48%". În condiţiile în care nici un partid n-a realizat procentul de 
40%, conform legii electorale din 1926, nu se putea acorda prima majoritară. Drept 
urmare, mandatele pentru Camera Deputaţilor au fost atribuite proporţional cu 
procentul obținut de partidele ce trecusera pragul de 2%, după cum stipula articolul 93 
din legea electorală“. 

Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au demonstrat o evidentă 
concentrare a voturilor spre un număr restrâns de partide. De asemenea, au reliefat 
eşecul cabinetului "Tătărescu şi a cartelului guvernamental. Corpul electoral a uzitat în 
mod remarcabil de al său “drept de veto” în ceea ce priveşte planurile autoritare ale lui 
Carol al II-lea şi ale lui Tătărescu, fidel exponent al camarilei. Cele mai bune rezultate 
le-a obţinut P.N.L., în cartel cu formațiunile politice amintite în judeţele Buzău (dr. 
Constantin Angelescu), Roman (lon Manolescu-Strunga), Vaslui (M. Negură), Gorj 
(Gh. Tătărescu), Bacău (Mircea Cancicov), laşi (Victor Iamandi). Observând 
rezultatele, ne permitem să afirmăm că liberalii au demonstrat forță electorală în 
judeţele din sudul şi centrul Basarabiei, unde a acţionat cu hotărâre Ion Inculeţ şi unde 
existau minoritari bulgari, găgâuzi, turci, dar au fost depăşiţi de naţional-creştini în 
nordul Basarabiei, unde existenţa minorităţii evreieşti a suscitat reacţii dure din partea 
populației româneşti, care a votat, în consecinţă, cu cuziştii. De asemenea, voturile 





€ Ibidem. 

*7 AL. Gh. Savu, op. cit., p. 97. 

“5 Ibidem. 

+9 N. N. Petraşcu, Evoluţia politică a României în ultimii douăzeci de ani (1918- 
1938), Bucureşti, Editura Bucovina, I. E. Toronţiu, 1939, p. 168 (anexa III). 

%0 AL. Gh. Savu, op. cit., p. 98. 


247 


obținute de P.N.L. la Sibiu pot fi explicate prin cartelul electoral încheiat de Tătărescu 
cu Fritz Fabricius, ştiindu-se faptul că saşii au votat listele guvernului*!. 

Eşecul guvernului Tătărescu în alegeri poate fi pus pe seama măsurilor 
discreţionare (cenzură, stare de asediu), cu care a guvernat în perioada 1933-1937, a 
scumpirii preţurilor“?, dar mai ales datorită unor grave disensiuni interne din cadrul 
P. N. L., unde la nivel central divergenţele dintre “bătrânii” liberali şi “tinerii” liberali, 
altele la nivel local, ca frământările din sânul organizaţiilor liberale din Argeş, 
Prahova, Covurlui, Tulcea, Vlaşcat?. 

Procentul obţinut de P.N.L. (35,92%), nu reprezintă totuşi fidel forța electorală 
a partidului. Din acest procent trebuie scăzută “zestrea guvernamentală”, adică 
voturile smulse de guvernanţi prin intimidare şi prin diverse ingerinţe sau prin alte 
mijloace de persuasiune ce vizau acordarea unor eventuale avantaje votanților. 
Conform studiului publicat de C. Enescu în revista “Sociologia românească” a 
profesorului D. Gusti, voturile zestrei guvernamentale reprezintă aproximativ 50 000 
voturi adică 16-17% din procentul oficial. În mod normal se apreciază că P.N.L. a 
obţinut doar 20%. 

Partidul Naţional Ţărănesc s-a clasat al doilea în topul electoral relevat de 
alegerile generale din 20 decembrie 1937*5. După statistica realizată de C. Enescu, 
naţional-ţărăniştii au înregistrat cele mai multe voturi în Bucovina (24,4%) pe baza 
minorităţii rutene. P. N. Ţ. a surclasat guvernul doar în trei judeţe ardelene, în Sălaj, 
Alba şi Someş (vezi anexa). Partidul a avut două fiefuri electorale consacrate şi 
anume judeţele subcarpatice unde au dominat alegătorii fideli lui lon Mihalache şi 
regiunea ardeleană ce cuprinde bazinul Someşului şi Munţii Apuseni unde electoratul 
a fost tributar lui Iuliu Maniu. Rezultate excelente au fost obținute şi în judeţele 
Cetetea Albă, Ismail, Tulcea şi Constanţa, unde oamenii politici naţional-ţărănişti s-au 
ocupat de nevoile curente ale populației: T. lacobescu, M. Ghelmegeanu, N. 
Georgescu-Tulcea, V. Lapedatu'€. 

Rezultatele spectaculoase obţinute de partidul “Totul pentru Ţară” au 
reprezentat a doua mare surpriză a alegerilor. Mişcarea Legionară a primit voturile a 
478.368 alegători, adjudecându-şi procentul de 15,58% din sufragiile exprimate“. 
Numărul considerabil de voturi poate fi explicat prin simpatia electoratului faţă de 
mesajul etico-religios al Mişcării faţă de ţinuta hotărâtă a activiştilor legionari din 
campania electorală şi mai puţin la programul afişat, care era destul de confuz şi 
oricum nereprezentativ. Corneliu Codreanu declarase chiar, că Legiunea nu urmărea 
realizarea unui program special, ci crearea omului nou capabil să-l aplice: “Ţara 
aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe [...]. Că deci, nu programe 
trebuie să creăm ci oameni, oameni noi [...]. De aceea, piatra unghiulară de la care 
porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma 
programului politic”5%. Sociologul Traian Herseni, integrat în Mişcarea Legionară, 





4 


5! C. Enescu, op. cit., p. 12. 

2 Florea Nedelcu, De la restaurațţie la dictatura regală..., p. 240. 

dl 63 Enescu, op. cit., p 12. 

* Ibidem; Romul Gh. Pop, Reforma electorală. Evoluţia şi proiectele de reformă ale 
puterii legiuitoare din România, vol. IL, Oradea, 1938, p. 104. 

5 Ibidem. 

a Enescu, op. cit., p. 12. 

N. N. Petraşcu, op. cit., p. 168. 

%% Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari..., p. 306 — 307. 


4 


4 


4 





4 


248 


alături de alţi colegi din generaţia sa, a specificat într-o broşură scrisă încă din 1935 că 
“ Mişcarea Legionară are credinţe, nu programe”“*%. 

Analizând rezultatele pe judeţe şi regiuni istorice, observăm că Partidul Totul 
pentru Ţară a obţinut majoritatea voturilor în judeţele Arad, Covurlui, Neamţ şi 
Rădăuţi, judeţe fără multe asemănări de natură economică şi socială, fapt ce 
demonstrează că nu revendicările economice au determinat afluenţa de voturi spre 
Mişcare. Se pare că victoria legionarilor în aceste judeţe se datorează mesajului 
legionar, declarat împotriva corupţiei, afacerismului şi lichelismului, racile ale vieţii 
publice româneşti 0. Cunoscută fiind religiozitatea locuitorilor din Neamţ“! ŞI 
Rădăuţi", putem afirma că misticismul cultivat şi etalat de Mişcare în timpul 
campaniei electorale, dar şi înainte, a atras simpatia electoratului din aceste judeţe, cu 
o populaţie majoritar ortodoxă. De asemenea, este oportună observaţia că judeţele cu 
puternică minoritate evreiască nu au răspuns apelului electoral al Mişcării Legionare, 
votând în masă cu Partidul Naţional Creştin'S?. 

În judeţele menţionate, unde Partidul Totul pentru Ţară a obţinut majoritatea 
voturilor, dar şi în judeţele în care legionarii au obținut procente serioase, trebuie 
subliniat activismul echipelor de propagandă, dar mai ales, candidaţii remarcabili 
recomandaţi de la Centru. La Arad au candidat Al. Cantacuzino, membru al echipei ce 
luptase în Spania, Victor Puiu Gârcineanu şi avocatul Radu Budişteanu la Covurlui. 
Mile Lefter — comandant al “Bunei Vestiri” — şi Gh. Clime, preşedintele Partidului 
„Totul pentru Țară”, la Neamţ, M. Polihroniade, cunoscut publicist şi animatorul 
grupului “Axa”, lon Herghelegiu şi lon Macovei, avocaţi nemţeni; la Rădăuţi, Vasile 
laşinschi şi avocatul Nelu Ionescu. De asemenea, s-au remarcat judeţele Severin (Ilie 
Gârneaţă — fondator al Legiunii — şi Horia Sima, şeful regiunii legionare a IX-a Banat, 
viitorul lider al Mişcării Legionare), Cernăuţi (Traian Brăileanu — profesor universitar 
şi senator al Mişcării), Turda (Gh. Furdui — preşedintele U. N. S. C. R), Romanați 
(poetul Radu Gyr, oltean de origine), Vlaşca şi Someş (istoricul Vasile Cristescu)". 

Din perspectivă zonală, Mişcarea Legionară o obţinut mai multe voturi în 
Bucovina (22,8%), în Banat (20%) şi în sudul Moldovei, în judeţele Putna, Tecuci, 
Covurlui. În restul Moldovei (14%) şi în Basarabia (5%), mesajul electoral al Mişcării 
a fost slab receptat, voturile fiind disputate de liberali şi cuzişti'%5, iar în Ardeal, între 
naţional-ţărănişti şi liberali. 

În urma repartizării mandatelor conform procentele obţinute, Partidul Totul 
pentru Ţară a primit 66 de mandate, asigurând o reprezentanță remarcabilă a 
legionarilor în Parlament". Momentul decembrie 1937 este considerat apogeul 
activităţii politice a Mişcării Legionare. În alegerile parţiale din 1931, Gruparea 
“Corneliu Zelea Codreanu” reuşise să întrunească majoritatea sufragiilor în judeţele 
Neamţ şi Tutova, obținând două mandate de parlamentar. În anul următor, 
participarea Mişcării Legionare la alegerile organizate în luna mai, se finalizează prin 
intrarea a 5 deputaţi legionari în Camera Deputaţilor, mandate atribuite Legiunii în 





* Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi țărănimea, Bucureşti, 1935, p. 3. 

oua BA Enescu, , op. cit., p. 13. 

“XXX, Enciclopedia României, vol IL, pp. 306-311. 

*% Ibidem, pp. 360-363. 

sd E Enescu, op. cit., p. 13. 

* Listele candidaţilor partidului “Totul pentru Țară”, în “Buna Vestire”, an. I, nr. 
220, din 19 noiembrie 1937. 

*%5 C. Enescu, op. cit., p. 13. 

% “Parlamentul românesc”, an. VIII, nr. 255-258, din 31 decembrie 1931, p. 10. 


4 


4 





4 


249 


virtutea procentului de 2,46% obţinut“. În anul 1933, pe 10 decembrie în plină 


campanie electorală, Garda de Fier, este interzisă de guvernul I. G. Duca, fiind oprită 
să se manifeste în alegerile parlamentare din 20 decembrie 1933. Saltul electoral 
realizat de Mişcarea Legionară, de la 5 mandate în 1932, la 66 mandate în 1937, a 
demontat scepticismul oamenilor politici'%8, dovedind receptivitatea opiniei publice la 
ideile de dreapta, la naționalismul creştin promovat de legionarism -. 

Partidul Naţional-Creştin a înregistrat şi el un real succes electoral, obținând 
9,15% din sufragii şi 36 de mandate. Vechiul discurs naţionalist al profesorului A. C. 
Cuza a fost reactivat şi reactualizat cu mai multă vehemenţă de poetul O. Goga 
devenit, după fuziunea din iunie 1935, preşedintele executiv al P.N.C.. În urma 
alegerilor din 1937 s-a demonstrat că naţional-creştinii au fost puternici în Basarabia 
unde au obţinut 21,3% din voturi şi în Moldova unde au primit 17,1%. Un număr 
important de voturi a fost acordat P. N. C. de vechile bastioane cuziste din nordul 
Basarabiei şi din Moldova, unde populaţia românescă se confrunta cu problema 
evreiască. În consecință, electoratul a fost sensibilizat de mesajul antisemit al 
partidului condus de A. C. Cuza şi O. Goga. În celelalte provincii istorice, mesajul 
electoral naţional — creştin a fost mai slab perceput de electorat, obținându-se în medie 
sub1090*9. 

Pe lângă formațiunile politice amintite, doar trei partide au mai reuşit să 
depăşească pragul de 2%. Partidul minorităţii maghiare a obţinut 4,43%, recoltând 
voturi din judeţele Satu Mare, Sălaj, Cluj, Mureş şi din secuime. Liberalii georgişti au 
obţinut 3,89%, iar ţărăniştii radicali ai lui Grigore Iunian, 2,25%". 

La alegerile din 20 decembrie 1937, numărul de alegători a depăşit pentru 
prima oară cifra de 3 milioane, fapt ce demonstrează interesul politic sporit al corpului 
electoral şi participarea conştientă a unor pături tot mai largi ale populaţiei"”?. 

Orientarea corpului electoral către partidele de dreapta este o altă realitate ce 
transpare din rezultatele înregistrate la alegerile generale din decembrie '37. Blocul 
formațiunilor politice de dreapta (legionarii, naţional-creştinii, georgiştii), au obţinut 
în total 28,63% din sufragii. Acest procent dovedeşte receptivitatea electoratului 
pentru mesajul naţionalist şi apariţia unei noi elite politice, care concepe altfel 
exerciţiul guvernării decât partidele ante şi interbelice. 

Receptivitatea electoratului pentru discursul naţionalist a determinat pe Carol 
al II-lea să încredinţeze mandatul formării unui nou guvern de alegeri lui O. Goga, 
liderul P.N.C.** Manevra regală urmărea să satisfacă curentul naţionalist, dar în 





*7 Valeriu C. Neştian, op. cit. p. 37-38. 

*% Într-o convorbire avută cu Carol al II-lea, reputatul istoric N. Iorga preconiza doar 
un salt modest al Mişcării Legionare de la 5 mandate la 25. Rezultatele alegerilor aveau să 
răstoarne pronosticul savantului ( N. lorga, Memorii, vol. VI-VII, p. 437). 

*% Faust Brădescu, op. cit., p. 23-27. 

ii e Enescu, op. cit., p. 13. 

IN. N. Petraşcu, op. cit., p. 168. 

ic) 6 Enescu, op. cit., p. 13. 

% Vezi Carol al II-lea, op. cit., p. 234. Trecând în revistă ultimile evenimente, 
respectiv rezultatele electorale, regele a hotărât formarea unui cabinet naţional-creştin deşi 
era conştient că “o guvernare cu aceste elemente hotărât antisemite nu va putea fi una de 
lungă durată şi că după aceea voi fi liber să pot lua alte măsuri mai forte, măsuri care să mă 
descătuşeze atât ţara cât şi pe mine de tirania, adesea atât de nepatriotică a meschinelor 
interese de partid. Cum era de aşteptat atâta a aşteptat Goga, era împlinirea ambițiilor sale, 
umflându-se ca un broscoi, primeşte a forma guvernul în condiţiile care i le-am impus”. 
Aceste condiţii au constat practic în introducere în guvern a unor oameni politici fideli 
intereselor Palatului. Scopul acestei “infiltrațiuni democratice” era de “a obține o frână pentru 


4 


4 


4 





4 


250 


acelaşi timp să-l învrăjbească. În cabinetul Goga a intrat şi Armand Călinescu, 
recunoscut în toate mediile politice ca mare adversar al Gărzii de Fier“. A. Călinescu 
a primit portofoliul Ministerului de Interne cu misiunea expresă de a supraveghea pe 
Goga“'5, ce manifestase interes pentru o înţelegere politică cu Zelea Codreanu. Rolul 
Ministerului de Interne era capital în situaţia nou creată, deoarece abuzurile ale 
aparatului polițienesc şi jandarmilor aveau rolul de a aduce Mişcarea Legionară şi P. 
N. C. pe poziţii ireconciliabile“'€. În urma unei întrevederi între Goga ŞI Codreanu“, 
ultimul îşi retrage formațiunea politică din campania electorală“'5. Acordul Goga- 
Codreanu l-a determinat pe Carol al II-lea să ceară demisia cabinetului Goga, 
instaurând regimul personal autoritar prin lovitura de stat din 10 februarie 1938*%. 

În planurile Palatului, guvernul condus de O. Goga a avut rolul să compromită 
ideea unei guvernări naţionaliste şi să niveleze drumul instaurării dictaturii carliste, 
vizate de rege şi camarilă, încă de la înscăunarea lui Carol al II-lea în iunie 1930. 
Instituirea dictaturii regale în februarie 1938, după acel scurt intermezzo de 44 zile, 
cât a durat guvernarea Goga-Cuza, era o consecinţă a degenerării democraţiei 
parlamentare interbelice, confundată din ce în ce mai mult cu politicianismul vulgar, 
realitate pusă pregnant în lumină de evenimentele politice desfăşurate la sfârşitul 
anului 1937 şi mai ales de alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937. Imediat 
după alegeri, ca reflex a scrutinului, evenimentele anului 1938 (abrogarea Constituţiei 
din 1923, dizolvarea partidelor şi instaurarea regimului autoritar) declanşează, 
inevitabil, lichidarea liderilor Mişcării Legionare. 





anumite excese ce erau de temut”. Totodată, regele fixează cinic şi rolul ce trebuia jucat de 
Armand Călinescu în postura de ministru de Interne:"Acuma mai este un punct important. 
Goga, mai ales, şi Cuza sunt duşmani de moarte ai gardiştilor şi hotărâți de a întreprinde orice 
pentru exterminare lor; în aceasta, vor fi secondaţi perfect de Călinescu, care este complet de 
acord cu ei”. 

+ Ibidem. 

"5 Francisco Veiga, op. cit. p. 191. 

"5 Kurt W. Treptow, Politica regală şi alegerile din 1937-1938 în “Europa XXI”, 
vol. III-IV (1994-1995), p. 182. Utilizarea pe scară largă a violenţei împotriva Mişcării 
Legionare în timpul campaniei electorale a făcut parte din planul conceput de ministrul de 
interne Armand Călinescu (vezi Armand Călinescu, op. cit., pp. 308-373). 

+7 Mihail Sturdza, România şi Sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută, Alba 
Iulia, Paris, Editura Fronde, 1994, p. 125. 

"5% Ibidem, p. 126. 

** loan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 337; Gheorghe.T. Pop, op. cit. , p. 199. 


251 


Capitolul III 


De la Legiunea Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier 


la Partidul “Totul pentru Ţară” 


Reevaluarea premiselor apariţiei curentului de dreapta din perioada interbelică 
făcută prin prisma modelului cultural-politic tradiţionalist, se relevă în a doua 
jumătate a secolului al XIX-lea, sub forma naţionalismului-democrat antebelic. 
Acesta este reprezentat de gruparea condusă de Nicolae Iorga şi A.C. Cuza şi 
constituie o primă fază a demersului nostru. Următoarea etapă de analiză, recompune 
momentele- cheie care au marcat şi definit apariţia şi evoluţia Mişcării Legionare. 
Ascensiunea Legiunii după 1927, poate fi explicată în raport cu mişcările studenţeşti, 
apărute în societatea românească după 1919, care ating apogeul în decembrie 1922, 
prin activitatea Ligii Apărării Naţional-Creştine şi mai ales, prin conturarea unei noi 
tendinţe, mult mai energică, mult mai dinamică sub aspect organizaţional şi 
propagandistic, vizibilă la nivelul eşalonului de conducere al Ligii, format din foştii 
lderi ai studenţilor. Aceştia erau nemulţumiţi de inactivitatea educaţional- 
organizatorică şi plafonarea retorică a profesorului Cuza, de inabilitatea acestuia de a 
rezolva disensiunile ivite în cadrul L A N C. 

În continuarea demersului nostru ne propunem reliefarea climatului politic în 
care au început primele manifestări ale Legiunii, analiza elementelor de doctrină 
legionară, a activităţii de propagandă şi organizare, translată la nivelul întregii ţări, dar 
cu prioritate în zonele cu populaţie considerată mai receptivă mesajului legionar. În 
acest sens, vom insista pe reconsiderarea activităţii legionare în Basarabia, deoarece 
provincia dintre Prut şi Nistru a reprezentat pentru Codreanu şi organizaţia sa, o 
serioasă miză organizatorică şi electorală. Pentru Codreanu, extinderea Mişcării peste 
Prut devenise aproape o obsesie, din cauza situaţiei speciale în care se afla această 
regiune, considerată cea mai expusă influenţei bolşevice şi boicotului minorității 


evreieşti, neloiale naţiunii române şi instituţiilor statului naţional-unitar. Pe de altă 


58 


parte, existenţa unei puternice comunități urbane evreieşti, a unui patronat majoritar 
st, i i cf a ca A : 2 A 

de origine evreiască şi a unor asociaţii culturale tip Macaby, extrem de active, 
alimenta sentimentul de frustrare al elementului românesc, insignifiant în oraşele 
Basarabiei şi sufocat de “păienjenişul cămătarilor”, în mediul rurals. De asemenea, 

3 A ia A d ia : Fe Ana A 
abuzurile administraţiei româneşti din Basarabia ( accentuate în epocă şi de multe ori 

E si A 101915 , să ; Ă 
exagerate sau eronat interpretate, mai târziu: ), climatul de suspiciune şi calomnie care 
A . Si : A Ş i ine 6 

domnea în societatea basarabeană, prin acţiunea directă a autorităților , produceau un 
evident deserviciu cauzei româneşti. In acest context , Codreanu şi Legiunea se 
credeau chemaţi să pună capăt acestor practici vexatorii, pentru a reda românilor 
dintre Prut şi Nistru încrederea în instituţiile de stat şi în monarhie .In consecinţă, pe 
fondul general de nemulţumire al populaţiei româneşti basarabene, Codreanu spera că 
poate capta simpatiile basarabenilor, că-i poate îndepărta de mirajul comunist. Pentru 
propagandiştii legionari, organizarea temeinică de structuri ale Gărzii de Fier în 
Basarabia s-a dovedit mai mult decât o problemă de aritmetică electorală, devenind o 


adevărată misiune de conştiinţă românească. Astfel, odată cu primul marş în 





' Minorităţi naţionale din România. 1918-1925, coord. loan Scurtu şi Liviu Boar, 
Bucureşti, 1995, p. 242-243. 

? Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), fond “Diverse” (“D”), dosar 8 441, 
f. 238. 

3 Arhiva N ațională a Republicii Moldova (ANRM), fond 680, inv. 1, dosar 3 457, f. 
810. 

* Vezi Constantin Stere, Documentări şi lămuriri politice. Preludi: Partidul Naţional 
Țărănesc şi “Cazul Stere”, ediţie lon Căpreanu, laşi, Casa Editorială “Moldova”, 1997, 
capitolele: Aparențele şi realitățile “Cazului Stere”; La răspântie; “Fuziunea”; “Domnul 
Preşedinte”. Izolat în propriul partid şi satanizat de liberali ca urmare a atitudinii pro- 
germane din timpul războiului, Stere atacă vehement atât clasa politică regățeană, cât şi pe 
naționalii ardeleni în frunte cu Iuliu Maniu. O altă temă de atac a lui Stere este inabilitatea 
factorilor de decizie ai statului român față de Basarabia şi regimul de abuz şi corupţie 
instaurat de administraţie între Prut şi Nistru 

Vezi Irina Livezeanu, Cultură şi naționalism în România Mare. 1918-1930, 
Bucureşti, Editura Humatitas, 1998, p. 112 şi urm. În capitolul destinat Basarabiei, autoarea 
susține, fără nuanțele care se impun la o astfel de analiză, că abuzurile, corupţia, 
neprofesionalismul funționarilor regăţeni, retrogardați în Basarabia ca urmare a unor alte 
fapte reprobabile, desele acuze de bolșevism, în definitiv, nefondate, dar aplicate de autorități 
basarabenilor care nu cooperau suficient, durităţile organelor poliţieneşti, ale Siguranţei şi 
Jandarmeriei, cenzura şi starea de asediu, au condus spre configurarea unei atmosfere ostile a 
populaţiei basarabene în raport cu instituţiile şi reprezentanţii statului român. 

* C. Stere, op. cit, p. 80-81: “ Astfel Basarabia a fost lăsată la discreţia impetuoşilor 
purtători ai ideii de stat, ale căror concepţii şi simţ de răspundere nu aveau nici o îngrădire, 
nici de sus, în virtutea regimului dictatorial, nici de jos, în faţa unei populaţii dezarmate şi mai 
lipsite de scutul legilor decât cele mai degradate triburi din coloniile africane [...]. Voi 
pomeni aici numai în treacăt cazul profesorului lordan din Chişinău care, vizitând de sărbători 
pe părinţii săi, ţărani dintr-un sat al Cetăţii Albe, a fost arestat şi împuşcat sub pretextul de sil 
că ar fi voit să fugă de sub escortă” 


59 


Basarabia, Corneliu Zelea Codreanu avea să declare că: “Astăzi ne îndreptăm spre 
Nistru, pentru ca să întoarcem Basarabia cu faţa la Bucureşti”. 

Dinamismul, perseverenţa şi carisma lui Corneliu Zelea Codreanu au fost, fără 
doar şi poate, elemente definitorii pentru apariţia şi evoluţia Mişcării Legionare, însă 
trebuie subliniat că în afirmarea noii mişcări politice a generaţiei tinere, a contat 
enorm nivelul de aşteptare şi năzuinţele societăţii româneşti, afectată, timorată de 
atrocitățile şi insatisfacţiile războiului, dar, totodată, conştientă de împlinirile istorice 
implicite participării noastre la Războiul de Întregire. Reconfigurarea mentalului 
colectiv după 1918 a depins, în mod evident, de trei factori esenţiali: războiul, unirea 
şi reformelef. După doi ani de expectativă armată, intrarea României în război a fost 
receptată cu entuziasm de întreaga societate românească, dar după primele victorii pe 
front, armata română, administraţia şi familia regală a trebuit să urmeze calea 
refugiului în Moldova. Greutățile refugiului, foametea, tifosul, holera apoi, unda de 
speranţă declanşată de victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, au contribuit la 
conturarea impresiei de efort general şi au întărit sentimentul de solidaritate naţională. 
Retragerea Rusiei din conflict şi soluţia vremelnică a Păcii de la Bucureşti, cu 
prevederile ei înrobitoare, au aruncat societatea românească într-un nou pesimism. 
Capitularea Germaniei şi deznodământul fericit al războiului, au readus încrederea şi 
optimismul tuturor românilor, care au văzut în această teribilă răsturnare de situaţie un 
adevărat miracol istoric”. Marea Unire şi noul statut internaţional al României, 
reformele agrară şi electorală au creat un nou tonus naţional, o nouă emulaţie, au 
ridicat, în mod evident, conştiinţa civică a unor categorii sociale, ignorate, până nu 
demult, de către stat şi clasa politică antebelică. Accesul masiv al tineretului de la sate 
în universităţi, a determinat creşterea considerabilă a numărului de studenţi şi apoi, 
organizarea în asociaţii studenţeşti, instituționalizarea lor politică în cadrul 
formațiunilor de dreapta şi în special în structurile Mişcării Legionare, de altfel, a altă 
realitate incontestabilă a României interbelice. Astfel, pe lângă calitățile de lider ale 
lui Codreanu, pe lângă discursul radical anti-corupţie şi programul naționalist-creştin, 
un rol covârşitor în afirmarea politică a Mişcării şi a liderului său l-a avut, cu 
siguranţă, şi situaţia nou creată după 1918. Specificul acesteia este dat de raportul 


inegal între suma aşteptărilor şi speranţelor societăţii interbelice-în special a 





7 Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste, ediţia a V-a, Miinchen, 1981, p. 5. 

% loan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 
Editura Paideia, 1999, p. 17 şi urm. 

” Ibidem. 


60 


tineretului, frustrat profesional, la un moment dat, din cauza inflației intelectuale şi a 
blocării accesului la funcţii-şi oferta politică, mijloacele, şi realizările concrete ale 
vechii generaţii de politicieni, ale partidelor şi, în general, ale democraţiei 
parlamentare de după primul război mondial. Aşadar, într-o anumită măsură, se poate 
afirma că mediul social-politic şi intelectual al anilor '30, carenţele democraţiei 
româneşti interbelice, pe de o parte, şi insatisfacţiile, aprehensiunile, sentimentul de 
izolare şi respingere socială al tineretului, au creionat personajul Corneliu Zelea 
Codreanu, au creat mitul Căpitanului şi au determinat ascensiunea Gărzii de Fier, iar 
nu invers. De asemenea, în perioada interbelică, nu poate fi contestat mirajul exercitat 
asupra tineretului legionar de către regimurile totalitare din Italia şi Germania. Faptul 
că, modelul doctrinar relevat de fascism şi naţional - socialism a rezonat cu o anumită 
intensitate în ideologia legionară, nu înseamnă că legionarismul a fost influenţat 
fundamental de fascism sau nazism. Dimpotrivă, spiritul românismului-creştin, ca 
bază doctrinară şi componenta etico-religioasă, reflectată în cadrul manifestărilor 
legionare, constituie un aspect “de inegalabilă originalitate”, în opinia lui Mircea 
Eliade, şi relevă, deci, o notă discordantă în raport cu fascismul şi naţional- 
socialismul!”. Adoptarea sistemul politic de tip autoritar - şi nu dictatorial, după cum 
vom arăta pe parcursul acestui capitol, evocând precizările lui Corneliu Zelea 
Codreanu-în detrimentul democraţiei parlamentare era văzută, de către legionari, ca 
soluţie reparatorie, de asanare morală a societăţii. După părerea lui Codreanu, 
sistemul democratic pluripartidist era vinovat de toate problemele societăţii româneşti. 
Ineficienţa regimului democraţiei parlamentare era cauzată de lipsa de autoritate şi de 
voinţă politică în sancţionarea corupţiei la nivel înalt, de discontinuitatea în susținerea 
efortului general de dezvoltare al ţării, de desele schimbări de guvern şi implicit de 
concepţie de guvernare, de lipsa asumării responsabilități ministeriale, de clientelism, 


şi abuzuri, de demagogia şi populismul partidelor, aflate în campanie electorală, de 





10 Vezi Mircea Eliade, De ce cred în biruința Mişcării Legionare, în “Buna Vestire”, 
anul I, nr. 244 din 17 decembrie 1937, p. 1-2. După ce identifică legionarismul cu o nouă 
revoluţie creştină, Eliade exprimă în termeni exaltaţi diferenţele dintre legionarism şi celelalte 
ideologii ale vremii: “Astăzi lumea stă sub semnul revoluţiei. Dar în timp ce popoarele trăiesc 
această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul), sau al 
Statului (fascismul), sau al rasei (hitlerismul), Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul 
Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc”. 


61 


învrăjbirea regulată a românilor prin propagandă electorală şi slăbirea, astfel, a 


sentimentului de solidaritate naţională!!. 


A 3 


Sacrificule şi efortul prelungit de război, abandonarea Capitalei şi a două 
treimi din ţară sub autoritatea inamicului, au condus spre un firesc sentiment de 
revanşă faţă de clasa politică şi liderii vechilor partide, care au împins armata în 
război, fără o pregătire corespunzătoare şi care s-au îmbogăţit nepermis în calitate de 
furnizori ai armatei. Un prim semnal a fost constituirea Ligii Poporului, sub 
conducerea generalului Alexandru Averescu şi lansarea celebrelor 
răspunderi,evenimente ce au determinat valul de imensă simpatie pentru Taica 
Averescu, receptat ca un veritabil salvator de către ţăranii-soldaţi, împroprietăriți şi 
deveniți cetăţeni, ca urmare a aplicării celor două reforme. Indeciziile politice, spiritul 
tranzacţionist, jocurile de culise alături de liberali, calitatea precară a oamenilor 
politici de primă garnitură ai Ligii, dar şi situaţia social-economică extrem de grea 
întâmpinată de Averescu în timpul celor două guvernări interbelice, au afectat 
imaginea politică a Generalului şi au condus la diminuarea încrederii în mesajul 
politic averescan. Venirea la putere a Partidului Naţional Țărănesc, după o perioadă 
dominată cvasi-total de liberali şi mai ales de liderul acestora Ion I. C .Brătianu, a fost 
aşteptată şi primită cu un real entuziasm din partea societăţii româneşti. Naţional- 
țărăniştii, beneficiari ai încrederii unor pături largi ale populaţiei, au ajuns la putere 
prin alegeri câştigate la un scor zdrobitor, dar au pierdut destul de repede imensul 
capital politic acumulat în lunga perioada în care au fost în opoziţie. Consumarea 
speranţei naţional-ţărăniste a creat o nouă breşă de încredere în societatea interbelică 
şi, totodată, un potenţial debuşeu pentru experimentarea unor alte formule politice. În 
această conjunctură, pe fondul neîncrederii şi a lipsei de popularitate dinspre 
societatea interbelică spre democraţia parlamentară, incapabilă de autoritate şi de 


continuitate în efortul de reformă şi faţă de politicieni, consideraţi iremediabil 





'! Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Sibiu, Editura ”Totul pentru 


Țară”, Tipografia Vestemean, 1936, pp. 409-414. În articolul său De ce cred în biruința 
Mişcării Legionare, publicat în oficiosul Legiunii, Mircea Eliade sublinia şi el neputința şi 
corupția sistemului democratic, declarând că. “Un neam care a dovedit uriaşe puteri de 
creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democrație 
balcanizată şi într-o catastrofă civilă”. 


62 


compromişi, acuzaţi de corupţie, afacerism demagogie, populism şi lichelism politic, 
s-a născut valul de speranţă într-o nouă mişcare politică, dinamică şi incoruptibilă dar 
mai ales radicală, pentru a umple vidul de autoritate şi onestitate politică. Tânăra 
generaţie, prin vârfurile ei politice şi intelectuale, a dorit şi programat un alt mod de 
abordare a provocărilor social-economice interne „dar şi a realităților internaţionale, a 
conturat un nou tip societal, un nou model cultural şi o nouă Românie. Rolul de 
inițiatori şi organizatori deţinut de Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa şi ceilalți 
fondatori ai Legiunii, în cadrul procesului de regenerare moral-politică a fost evident 
important, dar nu exhaustiv. Abia după câţiva ani de activitate pe teren 
propagandistic, după marşuri insolite în Basarabia, Bucovina şi Țara Moților, după 
dizolvări succesive de către guvernanţi, Mişcarea Legionară va deveni cert, un punct 
de atracție pentru noua generație şi mai ales, pentru tânăra elita intelectuală 
interbelică. Nu sunt desigur întâmplătoare reacţiile violent-intelectualiste şi 
spiritualiste din epocă, lansate de Mircea Eliade în Jtinerariul spiritual, sau de către 
Pavel Costin Deleanu, lon Nestor şi Petre Marcu-Balş (Petre Pandrea) în Manifestul 
Crinului Alb. La fel ca şi constituirea Legiunii în iunie 1927, publicarea Itinerariului 
spiritual, în noiembrie acelaşi an şi lansarea Manifestului Crinului Alb, în anul 
următor, sunt momente de referinţă ale procesului de conştientizare a noii generaţii, 
sunt expresii de voinţă şi afirmare a noului spirit combativ şi mistic, interiorizant- 
etnicist şi enciclopedic-universalist, în aceeaşi măsură. Prin mişcările studenţeşti din 
anii '20, tineretul universitar a descoperit teme şi idei, mai vechi sau mai noi, de 
afirmare a spiritului de generaţie în sens activ, militant. După experienţa cuzistă, foştii 
Văcăreşteni au conceput o variantă proprie de exprimare, un nou cadru organizatoric, 
aidoma complexului relațional-camaraderesc şi ierarhic stabilit între ei, o nouă 
asociaţie bazată „pe încredere nelimitată” în scop, ideal şi lider şi care invita ritos pe 
sceptici „să rămână înafară” dacă au îndoieli!?. Legiunea Arhanghelul Mihail a 
cooptat tineri care aveau credinţe comune şi nu neapărat pe cei cu ideologii anume sau 
adepţi ai unor sisteme doctrinare rațional elaborate şi asumate. Mai târziu Ionel Moţa 
avea să exclame că legionarii „nu au programe” dibaci construite şi înşelător 
prezentate, ci „au credinţe” pe care le slujesc riguros şi consecvent. Fidel unei mai 
vechi teorii gândiriste, Nichifor Crainic aprecia românismul etalat de legionari, care 


nu putea fi definit decât prin credinţa creştină. În circumstanţele ofensivei catolice şi 





" Ibidem, p.162. 


63 


protestante în societatea românească, N. Crainic-profesor de dogmatică şi apologie 
ortodoxă la Facultatea de Teologie din Chişinău şi mai apoi din Bucureşti, iar mai 
târziu teoretician al ortodoxismului politic şi al statului etnocratic-vedea în 
militantismul legionar o resurecţie a ortodoxiei faţă de prozelitismul protestant!?. Pe 
de altă parte, tot Crainic sesizează că noua generaţie capătă identitate din momentul în 
care se legitimează şi delimitează prin credinţă!” 

După cum spuneam, momentele petrecute de şefii mişcării studenţeşti la 
Văcăreşti îşi vor pune fundamental amprenta pe personalitatea viitorilor întemeietori 
ai Mişcării Legionare. Religiozitatea de mai târziu afişată de legionari, cu ocazia 
diferitelor evenimente, are ca punct de pornire episodul văcăreştean, dar nu trebuie 
ignorat nici faptul că spiritul religios şi ortodoxismul erau realităţi indiscutabile trăite 
de către Corneliu Codreanu şi lonel Moţa în familie. Codreanu era un tip religios 
datorită mediului evlavios ortodox din familie.. Atât tatăl său-profesorul lon Zelea 
Codreanu- cât şi mama sa-Eliza-erau persoane care ţineau cu regularitate rânduiala 
creştin-ortodoxă (posturile, spovedaniile, împărtăşania, mersul regulat la biserică). 
Ionel Moţa era, de asemenea, un tânăr credincios, fiul preotului, mai apoi, 
protopopului lon Moţa de la Orăştie, cunoscut luptător pentru emanciparea românilor 
din Ardeal, întemnițat în mai multe rânduiri de către autorităţile austro-ungare, 
militant pentru unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat şi membru, alături de Take 
Ionescu şi Vasile Stoica, al delegaţiei unioniste plecate la Paris în primăvara anului 
1918. 

În raport cu angajamentele politice, anterioare ale principalilor lideri ai 
studenţilor care au activat în Liga cuzistă, constituirea Legiunii apare astăzi ca un act 
de emancipare al tineretului de sub canoanele rigide şi influenţele doctrinar- 
organizatorice ale vechii generaţii naţionaliste, în general şi de sub tutela Profesorului 
A. C. Cuza, în special. Dacă la 8 noiembrie 1923, în închisoarea Văcăreşti, Codreanu 
preconiza înfiinţarea unui „corp de elită al tinerimii”, idee transpusă în fapt doi ani 
mai târziu prin constituirea „Frăţilor de Cruce” în martie 1925, iată că în iunie 1927, 
alături de Văcăreşteni, Codreanu pune bazele Mişcării Legionare. Aceasta a însemnat 
în fapt, o adevărată provocare adresată de tinerii activişti naţionalişti vechilor cadre 


ale Ligii Apărării Naţional Creştine şi profesorului Cuza. Aderarea, în calitate de 





I5 Vezi Grigore Traian Pop, Mişcarea Legionară. Idealul izbăvirii şi realitatea 
dezastrului, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999, p. 236. 
'* Ibidem. 


64 


membri, simpatizanți ori, pur şi simplu sfătuitori, a unor personalităţi culturale 
interbelice cu notorietate, a oferit acea greutate doctrinară şi politică, necesară unui 
curent pentru a deveni determinant ideologic şi interesant pentru tineret. În definitiv, 
legionarismul a fost receptat în epocă drept expresia politică a noii generaţii, “prima 
generaţie necondiționată” istoric, după expresia lui Mircea Eliade'5, însă capacitată cu 
misiunea reconcilierii României cu Dumnezeu. Tot viitorul mare istoric al religiilor 
observa, când analiza opera moral-politică a lui Codreanu că, personalitatea acestuia 
este opozabilă-în opinia sa-numai lui “Bălcescu sau Heliade-Rădulescu”!€. 


Constituirea Legiunii Arhanghelul Mihail la 24 iunie 1927 a fost, în primul 


rând, un act de maturizare politică a generaţiei mişcării studenţeşti de la începutul 





'SVezi Mircea Eliade, Itinerariul spiritual, în “Cuvântul” din 6 septembrie 1927. 
Eliade pleda pentru conştiinţa noii generaţii de după război care este“ prima generaţie 
necondiționată istoric” deoarece dezideratul esenţial românesc fu îndeplinit la 1918: “Noi 
suntem generaţia cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare din câte sau rânduit până acum 
în ţară. "Trebuie să ţinem seama numai de elite”. El recomanda generaţiei sale conştiinţa de 
sine forjată în experienţele şi trăirile recente, argumente ce au condus tineretul spre asumarea 
fără rezerve a preeminenţei spiritului în raport cu raționalismul de tip materialist sau hegelian: 
“Suntem cei care am trecut, odată cu copilăria, experienţe diverse şi tragice, care am cunoscut 
viaţa răsfrântă pe feţele părinţilor noştri...Criza religioasă a fost pentru noi mai puternică 
decât cea a generaţiilor trecute. Până la război — adolescentul lector al Enigmelor universului 
sau al Forței materiei, se trezea ateu aproape fără mirare. Patina lumina căruia firesc, religia 
apărea ca nebunie şi neghiobie... Am trecut experienţe care ne-au condus la rațiune, la artă, la 
misticism...Și nu ne intimidează sarcasmul suficient al bătrânilor inteligenţi, nici mustrările 
maturilor, nici glumele imbecililor de ambele sexe, nici nepăsarea celor care se pretind a fi 
astăzi îndrumătorii noştri spirituali, nici reaua indiferenţă a universitarilor. Voim să biruiască 
valorile ce nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică nici din 
parlamentarism. Valorile pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creştinismului. 
Aceasta se va înţelege mai târziu, când vom cerceta necesitatea misticismului.” Ca 
portstindard al generaţiei interbelice, Eliade era torturat de imperativul sintezei şi îndeosebi 
de maniera cu care valorificăm şi transportăm elementele de cultură pe care le asimilăm.. 
Alături de misiunea culturală asumată de tânăra generaţie, prin tendinţa spre sinteză contopită 
cu însăşi personalitatea, pentru viitorul mare istoric al religiilor experiența mistică cu toți 
fermenţii şi forţele şi coeziunea şi luminile care le coboară în suflet constituia un alt reper 
definitoriu al generaţiei sale. 

1* Vezi Mircea Eliade, Cele două Românii în „Vremea”, nr. 457 din 4 octombrie 
1936. Reţinem şi articolul Jon Moţa și Vasile Marin din „Vremea”, nr. 427, din 24 ianuarie, 
1973 în care Eliade sesizează puterea exemplului în jertfa lui Moţa şi Marin, participanţi la 
războiul civil spaniol:”...Moartea lui lon Moţa şi Vasile Marin are sens mistic: jertfa pentru 
creştinism(...). Ca şi şeful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, lon Moţa credea că misiunea 
tinerei generaţii este să împace România cu Dumnezeu, să transforme litera moartă în viaţă 
creştină, să lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. În ceasul în care a simţit 
teama că Lucifer se încleştează din nou la luptă cu Hristos, lon Moţa, cruciat ortodox, a plecat 
dârz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruința Mântuitorului”. La acel moment, 
Eliade preda un curs de Istoria filozofiei religiilor la Universitatea bucureşteană şi vede în 
sacrificiul celor doi voluntari români de la Majadahonda un argument transcendent de 
valorificare a morţii rituale ca unică moarte creatoare şi un sens mistic de actualizarea a 
„unui mit central al spiritualității româneşti”(cf. M. Eliade, Meşterul Manole, laşi, 1992, p. 
57) 


65 


deceniului al III-lea. Activitatea lui Codreanu în Garda Conştiinţei Naţionale, condusă 
de Constantin Pancu, apoi în rândurile societăților studenţeşti (“Ştefan Vodă”; 
Asociaţia Studenţilor în Drept ; Asociaţia Studenţilor Creştini), l-a recomandat ca 
lider al tineretului naționalist în noua formaţiune politică intitulată Liga Apărării 
Naţionale Creştine, întemeiată sub autoritatea lui A. C. Cuza. Profesorul Cuza a fost 
sprijinit de un nucleu de vechi luptători naţionalişti, foşti componenți ai Partidului 
Naționalist Democrat, condus de marele istoric Nicolae Iorga. Deosebirile de opinie 
privind tactica şi mijloacele politice, au dus la mari divergențe în cadrul L. A. N. C, ce 
s-au exteriorizat prin aşa numita criză a statutarilor, sau ruptură a statutarilor. 

Revenit la 18 mai 1927 din Franţa, de la Grenoble, unde fusese trimis tot de 
A. C. Cuza pentru a-şi definitiva studiile, Corneliu Zelea Codreanu a fost surprins de 
acuitatea conflictului din sânul Ligii şi s-a implicat în medierea diferendurilor. 
Iniţiativa lui a fost sortită eşecului din cauza atitudinii refractare reconcilierii adoptată 
de A. C. Cuza. După ce a epuizat mai multe încercări de mediere, Corneliu Zelea 
Codreanu, alături de tovarăşii săi de generaţie din grupul Văcăreştenilor, i-a cerut lui 
A. C. Cuza, printr-o scrisoare, dezlegarea de jurământul de credinţă depus încă de la 
înfiinţarea Ligii, la 4 martie 1923, pentru a putea părăsi formațiunea, în care ei nu se 
mai regăseau sufleteşte!”. Oricum profesorul Cuza îl privea ca pe un serios competitor 
şi chiar rival al său şi al dinastiei politice pe cale a se stabili la conducerea L.A.N.C, 
în condițiile promovării tot mai evidente în funcții de decizie a fiului său, Gheorghe 
A.C. Cuza. 

Nu avem date certe asupra circumstanțelor în care s-a manifestat îngrijorarea 
bătrânului profesor faţă de popularitatea crescândă a lui Codreanu şi Moţa, dar 
credem că primele semnale de alarmă au fost trase după achitarea festivă a celor doi, 
în urma proceselor din 1924 şi 1925. Atât Moţa, care a împuşcat pe trădătrorul 
Vernichescu, în închisoarea Văcăreşti, cât şi Codreanu, care a împuşcat pe prefectul 
de poliţie Constantin Manciu, ca urmare a abuzurilor acestuia faţă de studenţii şi 
elevii naţionalişti, au avut parte de o largă mediatizare în presa naționalistă a vremii, 
de o serie de manifestații de simpatie, organizate chiar de A. C. Cuza şi liderii Ligii. 
Deteriorarea vizibilă a relaţiei dintre profesorul ieşean şi discipolul său, a început 
după achitarea lui Codreanu în procesul asasinării prefectului C. Manciu, care i-a adus 


viitorului şef al Legiunii o mare notorietate publică. În apărarea lui Codreanu s-au 





!! Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari..., p. 280-281. 


66 


înscris nu mai puţin de 200 de avocaţi ai apărării iar în faţa Teatrului din Turnu 
Severin, unde a avut loc procesul, au asistat zeci de mii de oameni, mobilizați de Ligă. 
Pe drumul de întoarcere către laşi sunt consemnate adevărate manifestații de simpatie 
în mai multe gări ale oraşelor de pe traseu. Procesul i-a adus o popularitate imensă 
tânărului Codreanu, devenit în câțiva ani erou al mişcării naţionaliste. Dovada acestei 
popularității avea să fie întărită de căsătoria fastuoasă, organizată la Focşani de 
moşierul Hristache Solomon, susținător al L. A. N. C. Nunta lui Codreanu cu Elena 
Ilinoiu a devenit un “eveniment politic” la care au luat parte, după cum afirmă viitorul 
căpitan al Legiunii, între 80 000 şi 100 000 de persoane!S. Tot lângă Focşani, în satul 
Cioreşti şi tot cu ajutorul material al lui Hristache Solomon, Codreanu a botezat 
aproximativ 100 de copii cu numele de Corneliu. Ultimile lovituri de imagine, 
punctate de Codreanu l-au îngrijorat pe A.C. Cuza, care a făcut rost de o suma de bani 
necesară pentru a-i trimite la doctorat, la Grenoble, în toamna anului 1925, pe 
Codreanu şi pe locotenentul său Ionel Moţa, pentru a nu-i periclita autoritatea în 
partid!”. Efortul financiar al profesorului era explicabil în condiţiile în care cei doi 
erau beneficiarii unui imens val de simpatie printre aderenţii de rând, dar erau 
sprijiniți şi de alţi lideri de prim rang ai Ligii. 

O altă încurcată afacere de familie avea să tensioneze şi mai mult raporturile 
dintre A.C. Cuza şi Codreanu. Se pare că Silvia, sora lui Corneliu Codreanu, în urma 
unei idile cu fiul profesorului ieşean, Gheorghe A. Cuza, a rămas însărcinată. Cum 
căsătoria nu a avut loc în urma refuzului tânărului Gheorghe, relaţiile dintre cele două 
familii au fost iremediabil compromise”. 

Mai târziu, asupra conflictului dintre A. C. Cuza şi Corneliu Codreanu, Mihail 
Stelescu a făcut referiri maliţioase. În 1934, acesta s-a distanțat de Legiune întemeind 
o organizaţie aparte, intitulată „Vulturul Alb” şi mai apoi „Cruciada Românismului”. 


Stelescu fusese încurajat, se pare, să creeze o defecţiune în Garda de Fier, ba chiar să-l 





'5 Ibidem, pp. 255-256; Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, 
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 289. 

9 Ion 1. Moţa, Garda de fier şi LA.N.C,, în „Axa”, an I, nr. 19, 1 octombrie 1933, p. 
Il. 

% Vezi Stelian Neagoe, Triumful rațiunii împotriva violenţei, laşi, Editura Junimea, 
1977, p. 340. Autorul susţine că Iridenta şi nu Silvia a fost cea care a rămas gravidă cu Gh. A. 
Cuza. Aceeaşi opinie se întâlneşte la mai mulţi autori. Grigore Traian Pop indică chiar o nouă 
sursă de conflict între tinerii militanţi şi A. C. Cuza şi anume că Iridenta l-ar fi părăsit pe Gh. 
Cuza pentru „mai chipeşul lonel Moţa”, mutare sentimentală încurajată de Corneliu 
Codreanu. Totuşi noi rămânem la părerea că Silvia a avut o relaţie cu fiul profesorului Cuza şi 
că lridenta, remarcată chiar de principele Carol al II-lea, cu ocazia unei vizite la Iaşi a familiei 
regale a României, nu a făcut subiectul nici unei aventuri scandaloase alături de Gh. Cuza. 


67 


asasineze pe Căpitan. El fusese eliminat pe termen nelimitat din Garda de Fier şi în 
acest context l-a acuzat de ambiţie politică nemăsurată pe Corneliu Zelea Codreanu, 
concluzionând că cel ce avea să devină Căpitan al Legiunii a defectat formațiunea lui 
A. C. Cuza, pentru că nu a reuşit să se aleagă deputat de Putna , după alegerile din 
1926”. 

Tensiunile din cadrul Ligii s-au concretizat în zilele de 15 şi 16 octombrie 
1927 la Iaşi, când s-a reunit Marele Consiliu al Ligii. În acest cadru fost reconfirmate 
excluderile foştilor membri L. A. N. C., ba mai mult s-au operat şi alte demiteri. 
Printre cei excluşi se numără vechi luptători naţionalişti, partizani ai grupării politice 
întemeiate de N. Iorga şi A. C. Cuza la 1910. Ingratitudinea profesorului Cuza era 
evidentă şi a produs o penibilă impresie partizanilor politici, întrucât au fost excluşi 
vechii săi prieteni, care îl urmaseră necondiţionat în momentul separării de N. Iorga. 
Între aceştia amintim pe 1. Macridescu, lon Găvănescu, Corneliu Șumuleanu. Alături 
de cei consemnați mai sus îi menţionăm şi pe Traian Brăileanu, preotul Tiţa Mălaiu, 
preotul Ion Moţa, Gh. Rusu, Dionisie Benea, N. Manolescu, Gh. S. Clinu, P. Bălan, 
Hristache Solomon, N. Parsena, Gh. Beleuţă, D. Popescu-Bârlad, C. Mihăilescu 
(Floridor), Teodor Huţanu”?. Riscul unui nou eşec în viitoarele alegeri, ce păreau 
iminente în condiţiile slăbiciunilor etalate de guvernul Vinuilă Brătianu şi a ofensivei 
naţional-ţărăniştilor în vederea preluării puterii, a determinat o nouă atitudine mai 
conciliantă din partea lui A. C. Cuza. În vederea fortificării formaţiunii sale, în 
primăvara anului 1928, profesorul Cuza a iniţiat o serie de conciliabule cu dizidenții 
demişi anul trecut. În ideea reconcilierii, între cele două facţiuni ale Ligii (L. A. N. C. 
şi L. A. N. C. - statutar) a intervenit o destindere, materializată prin contacte şi 
negocieri. La 16 mai 1928, tensiunile au fost uitate şi sciziunea a luat sfârşit”. O parte 
din membrii excluşi în octombrie 1927 au reintrat în rândurile Ligii, unii dintre ei s- 
au retras din activitatea politică, alţii s-au înscris în P. N. Ţ.( luliu Haţeganu) sau P. N. 
L. (Valer Pop). O serie de personalități de prim rang ale Ligii l-au susţinut pe 


Corneliu Zelea Codreanu şi Legiunea Arhanghelului Mihail (1. Macridescu, 1. C. 





"1 Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, 
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 53; Mihai Stelescu, Scrisoare deschisă către 
Corneliu Codreanu, în „Cruciada românismului”, Bucureşti, an I, nr. 18, 4 aprilie 1935. 

“ „Apărarea naţională”, Bucureşti, an V, nr. 12, 20 octombrie 1927, p. 1. 

* G. Asandului, op. cit., p. 207. 


68 


Cătuneanu, Traian Brăileanu, C. Şumuleanu, I. Găvănescul, H. Solomon)“. Deşi 
aceste disensiuni au afectat vizibil unitatea şi imaginea L. A. N. C., A. C. Cuza a 
încercat să extindă influența Ligii în rândul maselor, adresându-se unor categorii 
sociale din ce în ce mai largi şi diverse%. 

Divergenţele din cadrul L. A. N. C. şi nu în ultimul rând faptul că 
Văcăreştenii şi Corneliu Codreanu au părăsit Liga, au determinat reculul politic al 
organizaţiei conduse de A. C. Cuza. Plecarea lui Codreanu a antrenat, în acelaşi timp, 
o serie de tineri activişti ce controlau organizaţiile studenţeşti şi în consecinţă 
formațiunea cuzistă nu mai beneficia de aportul activiştilor recrutaţi din rândurile 
studenţilor. În aceste condiţii, L. A. N. C. a eşuat lamentabil la alegerile din 1927 şi 
1928. La alegerile din iunie 1931, Liga a dat semne de redresare obținând 113 863 
voturi, respectiv 3, 89% din totalul voturilor exprimate. În anul următor, formațiunea 
cuzistă realizează rezultate semnificative, reuşind să depăşească procentele 
înregistrate în 1926. Liga a obţinut 159 107 voturi, adică 5,3290%, dar la nivelul 
percepţiei societăţii româneşti rămâne o formaţiune fără un prea mare impact politic. 

Întemeierea Legiunii a oferit tineretului naţional-creştin o nouă alternativă 
politică. Mişcarea Legionară şi-a propus încă de la înfiinţare să fie altceva. Codreanu 
şi Moţa au sesizat scăpările doctrinare ale cuzismului, dar mai ales formele precare de 
organizare, lipsa dinamismului şi a spiritului ofensiv. Ei au pus bazele unui curent cu 
valenţe etico-religioase”, care se voia un nou început de mentalitate românească, o 
nouă conştientizare a misiunii istorice pentru poporul român şi un nou mod de 
abordare a acestei misiuni, în raport cu propria comunitate naţională şi pentru o mai 
bună reprezentare faţă de celelalte naţiuni. 

Deşi s-a subliniat că legionarismul nu a reuşit creionarea unei doctrine clare şi 
Judicios structurate, putem afirma, fără echivoc, existenţa a trei realităţi imuabile care 
constituie cadrul de afirmare a spiritului legionar: Dumnezeu, Neamul sau Națiunea 


Română şi Ţara Românească, în limitele existente după 1918, fără a fi uitate nici 





Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie 
politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 
1999, p. 120. 

25 (3, Asandului, op. cit., p. 206; Gheorghe 'T. Pop, Caracterul antinaţional şi 
antipopular al activităţii Partidului Naţional Creştin, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978. 

* Marcel Ivan, op. cit., t. VII. 

1 Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Recoltele solstițiului, Bucureşti, Editura 
Humanitas, 1991, p. 26-27. 


69 


comunităţile româneşti din afara graniţelor. Pornindu-se de la aceste trei realităţi 
existenţial-transcendente, Legiunea, prin glasul şi scrierile principalilor doctrinari, 
dezvoltă o recunoaştere cu valoare de axiomă asupra unor instituții fundamentale 
precum Biserica, Armata, Monarhia. Acestea sunt considerate inalienabile de jure, dar 
amendabile de facto, în funcție de atitudinea reprezentanţilor lor faţă de nevoile şi 
aşteptările comunităţii naţionale, deci apreciate în manieră contractualistă de naţiune, 
prin prisma reprezentanţilor vremelnici. Spre exemplificare, relatăm opinia lui 
Corneliu Codreanu despre instituţia monarhică: “În fruntea neamurilor, deasupra 
elitei, se află monarhia. În istorie s-au văzut monarhi „ buni, foarte buni, slabi sau 
foarte răi. Unii s-au bucurat de onoruri şi de dragostea popoarelor până la sfârşitul 
vieţii, altora i s-au tăiat capul. N-au fost deci toţi monarhii buni. Monarhia însă, a fost 
totdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituţia, trăgându-se concluzii 
false. Pot fi preoţi răi, dar pentru aceasta nu putem trage concluzia că trebuie să 
desființăm Biserica şi să ucidem pe Dumnezeu cu pietre. Sunt, desigur, şi monarhi 
slabi sau răi, dar nu putem renunţa la monarhie [...]. Un monarh nu face ce vrea. Un 
monarh e mic, atunci când face ce vrea şi e mare, atunci când face ce trebuie. Există o 
linie a vieţii neamului. Un monarh e mare şi bun când se menţine pe această linie. E 
mic sau rău, în măsura în care se îndepărtează de această linie a vieţii neamului, sau i 
se opune”%. 

Faţă de Biserică, şeful Mişcării Legionare face o altă precizare, care nu lasă 
rost de interpretări: “ Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia 
Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge 
perfecțiunea şi sublimul. Nu putem cobori această linie pentru a explica faptele 
noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, findem către 
această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi 
condamnarea la care am fost sortiți prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am 
putut, prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălța către această linie”%. 

Spiritul cazon şi eroic imprimat doctrinei şi organizării structurilor legionare 
nu lasă nici un dubiu asupra percepției armatei în mentalitatea legionară. Nu putem 
ignora pregătirea militară a lui Corneliu Codreanu la Şcoala de Infanterie de la 
Botoşani şi la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. Dana Beldiman în lucrarea sa 


Armata şi Mişcarea Legionară sesiza deosebita influenţă a educaţiei militare asupra 





% Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol.I, p. 426-427 
” Ibidem, p. 420-421. 


70 


membrilor Gărzii de Fier şi punctele de “confluență ideologică dintre Armată şi 
Mişcarea Legionară”". Autoarea remarcă faptul că, atât în organizaţia legionară cât şi 
în armată se punea accentul pe educaţia eroică de inspiraţie folclorică, pe valori 
asociativ-morale des uzitate în epocă precum, depunerea jurământului pentru neam şi 
țară, evocarea unor figuri reprezentative din istoria românilor şi a haiducilor 
legendari”!. 

Corneliu Codreanu şi lonel Moţa au afirmat, nu odată, că Legiunea nu va fi 
niciodată încorsetată - ca atitudine politică - în limitele programatice stricte. Totuşi, 
pentru o adaptare la cerinţele vieţii publice interbelice“?, pentru o integrare în sistemul 
parlamentar, din considerente tactice ce vizau exprimarea în contextul normelor 
democratice, s-a conturat o nouă optică politică, ce implica libertatea de mişcare şi 
apropierea de mase. Pentru Codreanu "campania electorală nu este scopul 
legionarului, însă campania electorală este de foarte mare importanţă, deoarece este 
singura cale pe care legea ne-o lasă liberă, pentru a impune orice modificare pe care o 
dorim în țară”5, Deşi un mare inamic al democraţiei şi pluralismului politic-după cum 
am arătat în debutul acestui capitol, Codreanu trebuia să-şi plieze acţiunea în limitele 
normelor constituţionale, atenționând totuşi de la tribuna parlamentară că poporul 
singur poate certifica sau anula un sistem politic, funcție de aspiraţiile şi interesele 
proprii. Faţă de sistemul democratic interbelic şeful Legiunii s-a exprimat sceptic, 
observând că “democraţia sfarmă unitatea neamului românesc”, că “democraţia este 
incapabilă de continuitate în efort şi autoritate”, că este aservită marii finanţe 
internaţionale“. Tot Codreanu stabileşte ordinea ierarhică a priorităţilor pe care 
trebuie să le respecte societatea românească, arătând ca absolut necesară conectarea 


instituţiilor statului la efortul comun al devenirii româneşti din perspectiva 





* Vezi Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947), cu un Argument 
semnat de Gh. Buzatu, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2002, 
pp. 12-14. Remarcăm aportul autoarei în ceea ce priveşte componenta ideologică naţională şi 
spiritul cazon al Mişcării Legionare ca puncte de atracție pentru militari, elementele forte ale 
organizării Mişcării (respectul ierarhiei, disciplina, spiritul de jertfă, spiritul de corp, 
jurământul de credinţă, simbolurile) dar mai ales documentele inedite ce reflectă penetraţia 
armatei de către legionari, raporturile Mişcării cu unii comandanți militari, relaţiile cu 
Mareşalul Antonescu, represiunea şi claustrarea legionarilor de după ianuarie 1941. 

* Ibidem. Se face referire la cursul dedicat instruirii elevilor-ofiţeri de la Şcoala 
Militară de Infanterie nr. 2 Sibiu, intitulat Educaţia morală şi națiunea română (Noţiuni de 
pedagogie), ediția a III-a revăzută şi adăugită, Sibiu, Tipografia Şcolii Militare de Infanterie 
nr. 2, 1928. 


3 Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib, Bucureşti, 1933, p. 60. 
* Idem, Pentru legionari, pp. 412-414. 


TI 


recunoaşterii acestei ierarhii imprescriptibile: “Drepturile omului nu sunt mărginite 
numai de drepturile altui om, ci şi de alte drepturi. Pentru că există trei entități 
distincte: 1. Individul; 2. Colectivitatea naţională actuală, adică totalitatea indivizilor 
din aceeaşi nație, trăind într-un stat, la un moment dat; 3. Națiunea, acea entitate 
istorică trăind peste veacuri cu rădăcinile înfipte în negura vremii şi cu un viitor 
infinit. 

O nouă mare eroare a democraţiei bazată pe drepturile omului este aceea de a 
nu recunoaşte şi a nu se interesa decât de una din aceste trei entităţi: individul. Pe a 
doua o neglijează sau îşi bate joc de ea, iar pe a treia o neagă” Ă 

În opinia istoricilor şi specialiştilor, Mişcarea Legionară a constituit un amplu 
fenomen social-politic şi spiritual al României interbelice, este un capitol de istorie ce 
suscită un interes deosebit pentru cei aplecaţi spre a-l cunoaşte, deoarece, în 
complexitatea sa, legionarismul abordează şi dezvoltă o paletă largă şi variată de 
teme, idei, tendinţe, orientări. Necesitatea unor dezbateri mai ample în ultima vreme 
în jurul fenomenului legionar se resimte cu insistenţă datorită noului impuls imprimat 
cercetării istorice după 1990. 

Mişcarea Legionară îşi are locul său în spectrul politic conturat după Marea 
Unire. Dacă ne însuşim mecanismul Stânga-Dreapta, identificăm legionarismul plasat 
în dreapta acestei axe imaginare. Este adevărat că doctrinari importanţi ai Gărzii de 
Fier nu sunt de acord cu această poziție extremă şi, deci, periferică. Este cazul, mai cu 
seamă, al lui Vasile Marin, care considera legionarismul drept un centru absolut al 
românismului. Ba, mai mult, cel căzut la Majadahonda explica sugestiv perspectiva 
global-românească a Mişcării: „Dar noi nu putem fi nici la dreapta, nici la stânga, 
pentru bunul motiv că mişcarea noastră îmbrăţişează întregul plan al vieţii naționale 
nediferenţiată în structura ei; mişcarea noastră organizează în aceeaşi măsură atât 
autoritatea cât şi libertatea”*€. Cert este că legionarismul finalizează în perioada 
interbelică un întreg curent naţionalist de dreapta, bine definit încă de la jumătatea 
secolului trecut. Mişcarea Legionară, o putem astăzi afirma cu siguranţă, este un 
corolar al naţionalismelor anterioare, ale căror aspecte şi elemente sunt exploatate, 
adoptate şi adaptate realităţilor interbelice, prin filiera ideologică a Generației de la 
'22, constituită sub egida lozincii „numerus clausus”, sau, mai bine spus, a 


Generației de la '27. Termenul poate fi acceptat drept generic deoarece, după cum am 





* Ibidem, p. 421. 
* Vasile Marin, Crez de generație, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1941, p. 25. 


72 


subliniat mai sus, anul 1927 este marcat de apariţia Itinerariului spiritual, semnat de 
Mircea Eliade, considerat drept program al tinerei generaţii şi, nu în ultimul rând, 
datorită faptului că în acest an s-au pus bazele Mişcării Legionare, expresie spiritual- 
politică a generaţiei interbelice. 

Apariţia Mişcării Legionare se înscrie, de altfel, în noul val al naţionalismelor 
europene, declanşat de ofensiva bolşevismului internaţionalist şi ateu, de 
insatisfacţiile multiple generate de Sistemul Tratatelor de Pace de la Versailles şi de 
existenţa aşa-numitului „spirit al tranşeelor”, de supralicitarea chestiunii evreieşti şi a 
pericolului masoneriei. Emergenţa naţionalismului creştin românesc în perioada 
interbelică se produce într-o evidentă similaritate cu resurecţia Dreptei europene, dar 
este generat de cauze complexe, specifice mediului românesc şi care ţin de intrarea 
României Întregite într-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice. Traiectoria României 
spre modernizare, spre o civilizaţie industrială, avea să fie blocată de o serie de 
carenţe de aplicabilitate şi inconsecvenţe de ordin programatic-general, probleme ce 
au caracterizat democraţia noastră interbelică. Mişcarea Legionară s-a vrut, o dată cu 
apariția sa, un instrument de asanare morală, capabil să anihileze corupția, 
politicianismul, demagogia, racile ale sistemului nostru politic interbelic. De 
asemenea, Mişcarea Legionară s-a vrut a fi o contrapondere a comunismului, iar 
primele manifestări ale lui Corneliu Zelea Codreanu au fost net antibolşevice şi au 
tins la eradicarea comunismului în Universitatea ieşeană. 

După parcurgerea unei prime faze, în care Corneliu Zelea Codreanu, alături de 
Văcăreşteni, a activat în LANC, alături de prof. A.C. Cuza, odată cu întemeierea 
Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, se pune problema constituirii unei 
“elite”, care să fie capabilă a aborda lupta politică în noile condiţii ale anilor '30. 
Termenul de elită „defineşte un grup de persoane având o poziţie socială deosebită, 


conducătoare” 


>>38 


sau, altfel spus, elita este „acea parte restrânsă, aleasă, a unei 
societăţi” . Intr-un sens mai larg, expresia de elită poate fi extinsă asupra grupurilor 
socio-profesionale sau asupra domeniilor de activitate, existând, astfel, o elită 


militară, o elită politică, o elită intelectuală. În Pentru legionari, Codreanu remarca 





* Vezi Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi 


Enciclopedică, 1977, p. 161. Lucrarea explică termenul de elită, insistând pe ipostaza elitei 
politice, a “persoanelor cu acces la exercitarea puterii, sau având influenţă asupra vârfurilor 
sistemului politic”. 

% O succintă definiţie pentru termenul de elită o oferă Florin Marcu, în Mic dicționar 
de neologisme, Bucureşti, Editura Albatros, 1986, p. 164. 


73 


faptul că: “Poporul nu se conduce după voinţa lui: Democrația. Nici după voinţa unei 
persoane: Dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legi făcute de oameni. 

Sunt norme, legi naturale de viaţă şi norme, legi naturale de moarte. O naţiune 
merge la viaţă sau merge la moarte după cum respectă pe unele sau pe altele dintre 
aceste legi [...]. Un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui. Adică prin 
aceea categorie de oameni născuţi din sânul său cu anumite aptitudini şi 


specialităţi”? 


„ Revizuind modul de selecţie şi recunoaştere a elitei în societate, 
Codreanu respinge elecțiunea în manieră democratică. Motivele sunt simplu expuse şi 
țin de inexistenţa culturii politice a mulțimilor, de incapacitatea maselor de a decanta 
informaţiile privind însuşirile candidaţilor, de capriciile şi inconsecveţa demonstrate 
de mase de-a lungul istoriei. Astfel, şeful Legiunii conchide că elita este desemnată pe 
principiul selecţiunii şi “se naşte din războiul cu elita degenerată sau falsă”, 

Conceptul de elită vizează, potrivit doctrinei legionare”!, o transformare 
radicală a omului marcat de neutralitate şi letargie social-politică, de satisfacţie 
materială, de suficienţă şi apatie intelectuală. Se preconiza o reală modificare de 
caracter şi comportament, „dintr-un individ în stare vegetativă, care-şi suportă 
existenţa, într-un individ dinamic, care creează existenţă”"?. 

Întemeind Legiunea Arhanghelul Mihail, Corneliu Zelea Codreanu şi grupul 
fondatorilor (Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici) au 
instituţionalizat de fapt „o stare de spirit” „ căci, scria Codreanu, „nu ne-am legat 


pt 


împreună cei ce cugetam la fel, ci cei ce simţeam la fel”. Legiunea nu-şi propunea să 


facă politică în sensul strict al cuvântului, ci dorea să extindă acea stare de spirit în 


rândul noilor aderenţi”“5 


„Nu se urmărea neapărat cooptarea unor partizani politici, ci 
formarea unor caractere militante, unite în jurul permanenţei naţional-creştine, 
cultivate de Mişcare. După părerea tinerilor înregimentaţi în Garda de Fier, Corneliu 


Zelea Codreanu a sesizat mesajul demagogic al diferitelor partide ce afişau programe 





% Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari..., p. 415-416. 

* Ibidem, pp. 415-420. 

“dem, Doctrina Mişcării  Legionare-prezentare  concisă-Restituiri Istorice, 
Bucureşti, Editura Lucman, 2003, pp. 66-68 

“ Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.35( 
ediția originală: Histoire du Mouvement Legionnaire, Rio de Janeiro, Editura Dacia, 1972 

* Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, vol. |, p. 310. 

“ Ibidem, p. 219. 

* Ion IL. Moţa, Cranii de lemn. Articole 1922-1936, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura 
Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940, p. 19. În articolul “La icoană”, din 1 august 1927 (An, 
No. 1), inclus în colecția “Cranii de lemn”, Ionel Moţa scria: “Noi nu facem şi n-am făcut o 
singură zi în viaţa noastră politică [...] Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe”. 


74 


incitante pentru electorat, dar care rămâneau întotdeauna neaplicate. Tot tinerii 
aderenţi credeau în infailibilitatea liderului lor, care a intuit, atât cauza, stării 
deplorabile de fapt, cât şi remediul, unanim valabil asanării morale a societăţii 
româneşti. Astfel, Codreanu afirma că redresarea ţării implică formarea unei elite 
conducătoare consacrate nemijlocit binelui public. „Țara piere din lipsă de oameni, nu 
din lipsă de programe. Deci, nu programe trebuie să creăm noi, ci oameni, oameni noi 
[...] De aceea, piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul 


"15. În atmosfera frustrantă 


politic. Reforma omului, nu reforma programului politic 
determinată de ineficacitatea partidelor, de deziluziile guvernării naţional-ţărăniste şi 
a cabinetului de tehnicieni, condus de Iorga şi Argetoianu, de febrile de căutări de noi 
formule politico-ideologice, legionarismul ajunge, astfel, să fie apreciat ca mişcare de 
renaştere naţională, de înnoire spirituală. Nicolae Roşu, cunoscut gazetar şi ideolog de 
dreapta, remarca legionarismul ca o „mare zguduire morală a conştiinţelor... ce va 
izbuti o nouă educaţie a caracterelor, care, astfel pregătite, să reziste pândelor puse în 
calea lor prin corupţia, frauda şi viclenia claselor democrate”. 

Necesitatea unei noi elite a condus spre cristalizarea conceptului de om nou 
care, în opinia idealistă a lui Codreanu, era întruchiparea legionarului perfect. Încă din 
închisoarea Văcăreşti, Codreanu gândea la înfiinţarea „unui corp de elită al 
tinerimii”"5. Omul nou, preconizat de Corneliu Codreanu, era expresia ideii de elită 
legionară, iar formarea acesteia era condiţionată de transformarea interioară a 
indivizilor, căci, spunea Codreanu, „răul, mizeria, ruina ne vin de la suflet. Sufletul 
este punctul cardinal asupra căruia trebuie să se lucreze în momentul de faţă”. 
Mişcarea Legionară a fost receptată de aderenţi ca fiind „mai presus de orice o 
mişcare spirituală, care acţionează asupra sufletului şi, mai ales, asupra sufletului”. 
Realizarea obiectivelor politice ale Mişcării trebuia precedată de această transformare 
profundă a oamenilor, iar încadrarea în cuiburi — unitatea organizatorică fundamentală 
a Mişcării — urmărea, de fapt, derularea unui proces educaţional complex, atât din 


punct de vedere ideologic-spiritual cât şi politic. După cum afirma Corneliu Zelea 





** Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. L., p. 286. Vezi şi Traian Herseni, 
Mişcarea Legionară şi Țărănimea, Bucureşti, 1935, pp. 3-5; Corneliu Zelea Codreanu, 
Doctrina Mişcării Legionare..., pp. 32-34. 

+! Nicolae Roşu, Dialectica naționalismului, Bucureşti, Editura “Cultura Naţională”, 
1937, p. 375. 

* Apud, Grigore Traian Pop, op. cit., p. 236 

* Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, vol. |, p. 286. 

Ion Banea, Căpitanul, Sibiu, Editura “Totul pentru Ţară”, 1936, p. 92. 


75 


Codreanu, Mişcarea Legionară era „o şcoală spirituală, în care, dacă va intra un om, la 


* : ie Asi a dă 51 
celălalt capăt va trebui să iasă un erou” 


. Elita, în viziunea Mişcării Legionare, era 
condiționată de acceptarea neechivocă a sacrificiului personal, a sobrietăţii şi 
ascetismului. 

În Jurământul gradelor legionare”?, depus la Biserica Sfântul Ile Gorgani, cu 
ocazia înmormântării lui Moţa şi Marin, Corneliu Codreanu menţiona că „a fi elită 
legionară în limbajul nostru nu înseamnă numai a lupta şi a învinge, ci înseamnă 
permanenta jertfire de sine în slujba neamului”, ideea de elită fiind legată de ideea de 
jertfă, de sărăcie, „de trăire aspră şi severă a vieţii, căci, unde încetează jertfirea de 
sine, acolo încetează elita legionară”. Această perspectivă de abordare a conceptului 
de elită, demonstra un înalt grad de dăruire civică, o relaţie aproape mistică între omul 
nou, chemat să restaureze virtuțile româneşti şi misiunea, în sine, de transformare a 
cadrului social-politic şi spiritual al comunităţii naţionale. Pe aceeaşi coordonată de 
trăire intensă a misiunii istorice româneşti, a sacrificiului personal în raport cu binele 
general, se înscria şi lon Moţa cu celebra constatare că „spiritul de jertfă este 


esenţial”S ş 


„iar într-un articol apărut în „Cuvântul Studenţesc”, din 1 ianuarie 1936, 
dezvolta afirmaţia anterioară, stabilind conduita legionară în societate: „Măsura 
învierii noastre interioare, măsura creştinătăţii noastre vii, eu o văd mai ales în măsura 
jertfei pentru binele altora... Jertfa este măsura creştinătăţii noastre”*”. 

Termenul de elită capătă noi semnificaţii prin pana şi discursul intelectualilor 
care s-au încadrat ori au simpatizat cu Mişcarea Legionară în deceniile III-IV. 
Procesul de aderare la legionarism a intelectualităţii interbelice cunoaşte două faze de 
mare importanţă. Prima infuzie intelectuală în Garda de Fier se produce în 1932, prin 
intermediul lui Nichifor Crainic, consacrat publicist de dreapta, profesor universitar, 
viitor ideolog al statului etnocratic. Acest prim contingent de intelectuali, grupați în 
jurul revistei „Axa”, a constituit un excelent mijloc de penetraţie legionară în lumea 
culturală bucureşteană. Din grupul „Axa” făceau parte: Vladimir Dumitrescu şi Vasile 
Christescu, istorici în plină afirmare, studenţi preferaţi ai lui Vasile Pârvan, poetul 


Radu Demetrescu-Gyr, Alexandru Constant, lon V. Vojen, Vasile Marin, Gheorghe 





” Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica Șefului de cuib, Miinchen, Colecţia “Europa”, 
1990, p. 65. 

” Idem, Doctrina Mişcării Legionare..., pp. 67. 

* Idem, Circulări şi manifeste (1927-1938)..., p. 206. 

* Ion 1. Moţa, op. cit., p. 174. 

* Ibidem, p. 206. 


76 


Furdui, pictorul Alexandru Basarab şi, bineînţeles, Mihail Polihroniade, animatorul 
acestei grupări intelectuale“. A doua etapă semnificativă a procesului amintit a fost 
marcată de apropierea de Mişcare a lui Nae Ionescu, profesorul de logică şi metafizică 
de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene şi director al ziarului 
„Cuvântul”. Adeziunea sa a antrenat şi pe exponenţii tinerei intelectualități: Mircea 
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Gheorghe Racoveanu, Sorin 
Pavel, Alexandru Cristian Tell, Paul Costin Deleanu, adică pe discipolii care gravitau 
în jurul personalităţii maestrului, componenți, unii dintre ei, ai Asociaţiei culturale 
„Criterion”S”. 

Ralierea acestor segmente atât de importante ale intelectualităţii interbelice la 
crezul şi obiectivele Mişcării, produsă sub diferite motivații, va contribui fundamental 
la realizarea unei doctrine legionare de mare ţinută ştiinţifică, imprimând un nou 
avânt Gărzii de Fier pe calea maturizării şi instituţionalizării politice. Pe lângă 
personalităţile amintite, cooptarea altor intelectuali prestigioşi, cu mare priză în opinia 
publică sau în masa studenţească, precum Traian Brăileanu, lon Găvănescul, P.P. 
Panaitescu, Dragoş Protopopescu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Octav Onicescu, 
Grigore Cristescu, Sextil Puşcariu, Nicolae Roşu, unii ca simpatizanți, subliniază 
caracterul elitist al Mişcării Legionare“. 

Decodificarea conceptului de elită în limbajul generaţiei spiritualiste din 
perioada interbelică se constituie într-o operaţie complexă, deoarece îşi propune, în 
primul rând, analiza imponderabilelor ce ţin de insatisfacțiile unei intelectualități cu 
reale perspective şi posibilităţi, dar lăsată la voia întâmplării prin insuficienta 


implicare a factorilor de răspundere” fă pe de o parte, iar, pe de altă parte, cu neşansa 





% Vezi Nichifor Crainic, Zile albe — Zile negre, Memorii, |, Bucureşti, 1991, p. 9%. 
Integrarea în Garda de Fier a grupării intelectuale “Axa” o surprinde şi Francisco Veiga în 
Istoria Gărzii de Fier (1919-1941). Mistica ultranaţionalismului, p. 159. 

* Constantin Petculescu, Intelectualitatea şi mişcarea fascistă, în „Societate şi 
Cultură. Noua Alternativă”, nr. 5/1993, p. 21. 

* Vezi Fundaţia Buna Vestire şi Fundaţia George Manu, Intelectualii şi Mişcarea 
Legionară, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna-Vestire, 2000, passim. 

* Vezi Mircea Eliade, De ce cred în biruința Mişcării Legionare, în “Buna Vestire”, 
anul I, nr. 244 din 17 decembrie 1937. Mircea Eliade, pe lângă exprimarea tranşantă a 
ataşamentului la idealurile Mişcării, acuză exponențţii regimului politic interbelic de neglijenţă 
ŞI incapacitate în rezolvarea problemelor tinerei generaţii intelectuale: “Şi mai întrebăm ce-au 
făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată <personalitate> care au ieşit la lumină 
prin munca, geniul sau talentul lor, şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce- 
au făcut politicienii noştri din toate partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un 
Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii. Ce-au făcut politicienii noştri pentru generaţia tânără 
de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori? Care este tânărul cu <personalitate> pe care l-a 


77 


apartenenţei la o cultură minoră, după cum ei înşişi o apreciau. Poate astfel se explică 
şi procesul masiv de integrare a intelectualităţii interbelice în Mişcarea Legionară, 
receptată de unii aderenţi ca o “vastă revoluție morală şi spirituală de esenţă etică şi 
religioasă”, capabilă să declanşeze o amplă efervescenţă culturală. Bineînţeles, nici 
celelalte motivații nu pot fi minimalizate, căci mulți dintre intelectualii anilor '20-'30 
s-au Simţit atraşi de statutul de mentori şi doctrinari ai unei mişcări tinereşti, 
vulcanice, dar fără un program şi o doctrină bine conturate (Nichifor Crainic, Mihail 
Manoilescu, oarecum şi Nae Ionescu). Alţii, dimpotrivă , au aderat din vădit 
oportunism, în speranţa unei rapide ascensiuni în ierarhia social-politică a României 
interbelice (cazul lui Dragoş Protopopescu şi al lui Grigore Cristescu, profesor la 
Facultatea de Teologie din Bucureşti, care s-au desolidarizat lamentabil la începutul 
anului 1938). A existat, cu siguranţă, o componentă importantă a tinerei 
intelectualităţi, care a aderat la legionarism conştientizând, pe de o parte, deficienţele 
regimului parlamentar de atunci, iar, pe de altă parte, datorită perspectivelor spirituale 
revelate de Mişcare. Nae Ionescu, mentorul acestei generaţii, Profesorul cu mare forță 
de atracţie intelectuală şi pedagogică, cel care s-a ataşat nedisimulat Mişcării încă din 
toamna anului 1933, suportând toate adversitățile regimurilor (liberal şi de dictatură 
regală), a simţit în legionarism un amplu proces regenerativ, un fenomen de 
efervescenţă creatoare „ce înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi 
însemnează a lua istoria în răspăr”%. 

Pentru tinerii intelectuali grupaţi în jurul maestrului Nae Ionescu, recuperarea 
trecutului în perspectiva unei legitimări viabile a destinului românesc, era doar o 
primă etapă a devenirii noastre. Procesul trebuia să continue pentru ruperea unor 
bariere arbitrar impuse de vitregiile secolelor anterioare. Mircea Eliade, de altfel şi cel 
mai apropiat de Nae Ionescu, dar şi ceilalți intelectuali care-i cultivau prietenia, şi-au 
exprimat veneraţia pentru Profesor, urmându-l atât în plan cultural, cât şi în plan 
politic. Astfel, Mircea Eliade recunoştea că „noi toţi, discipolii şi colaboratorii lui, 


eram solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului”!, explicând, de 





descoperit vreun partid politic şi l-a pus în locul care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice 
inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc?” 

% Nae Ionescu, Sub semnul Arhanghelului, în “Buna Vestire”, anul I, nr. 100 din 27 
iunie 1937. 

* Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, vol. II, p. 12; vezi şi Mihai 
Rădulescu, Sandu Tudor şi “Floarea de Foc”, Suceava, Editura Panaghia, 2008, pp. 49-52. 
Într-unul dintre articolele sale, poetul Sandu Tudor îl numeşte pe Nae Ionescu un trezitor de 
conştiinţe. 


78 


fapt, adeziunea sa şi a celorlalţi intelectuali la Garda de Fier. Însă această integrare în 
rândurile Mişcării nu era un fapt mecanic, impus doar de „cultul” pentru Nae Ionescu. 
Mircea Eliade îşi propunea să creadă în posibilităţile creatoare ale poporului român 
etalate de legionarism, deoarece nu concepea ca acesta, poporul român, să 
„naufragieze la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă 
civilă”. 

Emil Cioran îşi trăia la acea vreme depresiunea existenţială, motivată de 
„somnolenţa seculară” a românului. Strigătul din Pe culmile disperării nu era altceva 
decât expresia deznădejdii teribile, a tragediei unei generaţii care voia să rupă ritmul 
„paşilor mărunți, într-o cultură şi o istorie aproximativă”. Cioran constata că 


„România e geografie, nu e istorie” 


ŞI, deci, proiecta o misiune a României în istoria 
sud-estului european. Însă, pentru un destin valabil românesc, se cerea o corecție 
substanţială a structurii noastre sufleteşti. În locul „patriotului de ocazie gelatinos”, 
Cioran vedea în legionar pe românul providenţial chemat de destin să creeze istorie: 
„românul cu substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii”e* 
Demersul cioranian viza, într-un stil adecvat epocii, aceeaşi transformare de esenţă a 
românului, angajat într-o astfel de acţiune, fiindcă, scria el, „nu vom putea deveni 
întâia forţă balcanică decât lichidând ceea ce este balcanic în noi”. 

Cert este că şeful Mişcării a căutat anturajul tinerilor intelectuali şi a 
programat captarea lor prin intermediul lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi mai apoi 
prin M. Polihroniade, care se bucura de compania şi prietenia lui Eliade, Cioran, 
Noica. Prin afluxul de inteligență evocat mai sus, Codreanu căuta să dea greutate 
ştiinţifică temei elitei legionare, şi noi sensuri şi conotaţii sintagmei omului nou, 
chemat de destin să transforme lumea românească, după cum credea şeful Mişcării la 
jumătatea deceniului al IV-lea. Astfel, percepţia intelectualităţii cu simpatii legionare 
sau chiar integrată în structurile Gărzii de Fier, asupra fenomenului legionar trebuia să 
contureze dimensiunile unei ample „revoluţii spirituale”, ce făcea posibilă plămădirea 


unei noi elite, a unui om nou, care, după cum scria în 1937 viitorul mare istoric al 


religiilor, „s-a născut întotdeauna dintr-o revoluție spirituală, dintr-o vastă prefacere 





% dem, De ce cred în biruința Mişcării Legionare, apărut în “Buna Vestire”, anul |, 
nr. 244 din 17 dec. 1937. 

S Bmil Cioran, Schimbarea la față a României, Bucureşti, Editura Vremea, 1992, p. 

54. 

e Idem, Profilul interior al Căpitanului, în “Glas Strămoşesc” (Sibiu), an VI, nr. 10 
din 25 dec. 1940. 

S5 Jdem, Schimbarea la față a României, p. 195-196. 


79 


lăuntrică [...], dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului”*€. Omul 
nou în perspectiva lui Mircea Eliade era corespondentul unei noi aristocrații, căci 
„conştiinţa unei misiuni istorice a fost întotdeauna caracteristică oricărei aristocrații”. 
După Mircea Eliade, Legiunea a creat „conştiinţa unei misiuni istorice”, ba, mai mult, 
avea rolul de a forma o „nouă aristocrație”, depozitară a spiritului creştin şi purtătoare 
de destin românesc. „În locul aristocrației de sânge — preciza Eliade - Legiunea 
creează o nouă aristocrație: a spiritului. În locul elitelor care-şi moşteneau drepturile — 
odată cu virtuțile şi păcatele strămoşeşti — se naşte o elită care-şi cucereşte libertatea, 
învățând să moară şi să se jertfească. Conceptul de elită era indisolubil legat de 
„eroism şi sfinţenie”, atribute esenţiale reiterate de Eliade şi care întăreau teza anterior 
enunțată de Vasile Marin, care susţinea că legionarul era un „om al virtuţilor 
cardinale: erou, preot, ascet, ostaş”. 

Parcurgând scrierile lui Alexandru Cantacuzino, element de primă linie al 
Mişcării, membru al echipei legionare participante la războiul civil spaniol, asistăm la 
aceeaşi frenezie a „rupturii” de trecutul „molatic şi resemnat”. 

Pentru Alexandru Cantacuzino ideea de elită transpărea în imaginea 
„românului de mâine”, care întrunea în fiinţa sa trei elemente definitorii: spiritul 
creştin, spiritul naţionalist şi spiritul eroic, revoluţionar”. „Românul de mâine”, în 
viziunea acestui fruntaş legionar, trebuia să respingă mediocritatea existenţei larvare, 
letargia dată de satisfacţiile minore şi să vibreze pe dimensiunea naţional-creştină 
promovată de Mişcare, „prin exerciţii spirituale severe, flagelând toropeala sufletului 
românesc”"0. 

O reevaluare a ideii de elită o concepea Traian Brăileanu, reputatul sociolog al 
Universităţii din Cernăuţi, fondatorul grupului „Iconar” şi al revistei „Însemnări 
sociologice”, la care au colaborat Mircea Străinu, Barbu Șluşanschi, Leon Topa. În 
lucrarea sa Sociologia şi arta guvernării, "Traian Brăileanu aprecia rolul de 
organizator şi educator al lui Corneliu Codreanu, în sensul efortului de a crea o nouă 


elită politică”. In altă ordine de idei, formarea unei elite economice româneşti, atât de 





s Mircea Eliade, De ce cred în biruința Mişcării Legionare. 

Și Idem, Noua aristocrație legionară, în “Vremea”, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 
1938. 

S% Vasile Marin, op. cit., p. 147. 

s% Alexandru Cantacuzino, Opere complete, Colecţia “Omul nou”, 1990, p. 13. 

"9 Ibidem, p. LOG. 

”! Traian Brăileanu, Sociologia şi arta guvernării. Articole politice, ediţia a II-a, 
Bucureşti, Editura “Cartea Românească”, 1940, p. 134. “D-l Corneliu Codreanu a înţeles de la 


80 


necesară în condiţiile existente în acea vreme, mai ales în Bucovina şi Basarabia, 
depindea de constituirea iniţială a unei „elite politice ascetice şi incoruptibile”'?. 

Translarea conceptului de elită din planul social-politic spre planul economic, 
răspundea unui imperativ naţional al perioadei interbelice. Se ştie că Mişcarea a 
inițiat, în 1936, comerţul legionar, bazat pe cinste şi corectitudine sau, cum spunea 
Codreanu, „bătălia comerţului legionar”, expresie ce reprezenta, seriozitatea cu care 
legionarii înțelegeau să abordeze această problemă”. Programatic, deplasarea spre 
economie a ideii de elită, tindea să asigure o imagine de globalitate preocupărilor 
legionare, extinse spre cât mai multe sectoare de activitate. De asemenea, inițiativa lui 
Corneliu Codreanu releva decizia de a contrabalansa monopolul evreiesc instituit în 
comerţ, mai cu seamă în Basarabia, Bucovina, Moldova şi Ţara Moților. Constituirea 
unei elite politice care să permită coagularea ulterioară a unei elite economice 
româneşti, făcea obiectul demersului ştiinţific al profesorului Brăileanu, care 
conchidea că „vom avea o ţară bogată cu miniştri săraci”. Nota definitorie a „elitei 
ascetice”, consta în acceptarea apriorică a normelor de existenţă severă, cinstită, 
onestă. Individul care subscria conştient la acest mod de viaţă, „omul sărac de 
bunăvoie, omul sărac din dragostea şi lauda lui Dumnezeu — după cum scria Ernest 
Bernea — este curat, este puternic şi este liber”"5. Atât Traian Brăileanu cât şi Ernest 
Bernea au teoretizat pe marginea conceptului de elită, menţionând ascetismul ca 
aspect fundamental şi definitoriu al „omului nou”, produs al şcolii de educaţie 
legionară. 

Elementul de bază al doctrinei legionare consta, aşadar, în plămădirea unei noi 
elite în mijlocul colectivităţii naţionale, care să poată declanşa un vast program de 
transformări spirituale, un complex fenomen regenerator şi performant. Perspectiva 
elitistă a Mişcării dezvăluia fidelitatea legionară pentru ideea de ierarhie, stabilită pe 


criterii general-valabile: cinste, caracter, voinţă de autodepăşire etc. De altfel, 





început că un conducător trebuie să fie, în primul rând, un organizator şi un educator. 
Problema ce şi-a propus spre dezlegare a fost, deci, formarea legionarului, a Românului nou, 
a Românului de elită. Crearea unui tip opus tipului de politician, a unui om, deci, care să aibă 
toate virtuțile ce se cer unei elite politice naţionale şi căruia să-i lipsească viciile politicianului 
demagog şi corupt.” 

” Ibidem, p. 131. Sociologul Traian Brăileanu necesitatea cuagularea în etape a unei 
noi elite româneşti: “Cert este că formarea unei elite economice româneşti e necesară. Ea se 
va putea înfăptui sub scutul unei elite politice ascetice şi incoruptibile.” 

75 Corneliu Z. Codreanu, Circulări şi manifeste (1927-1935), p. 48. 

"4 Traian Brăileanu, op. cit., p. 301. 

'5 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Bucureşti, Editura Cugetarea Georgescu- 
Delafras, 1940, p. 98. 


Sl 


conceptul ierarhic era un aspect de mare importanţă organizatorică, dar şi o 
componentă esenţială a percepţiei asupra vieţii, asupra ordinii naturale. Legionarul 
admitea ca ineluctabilă ierarhia valorică: individ — neam — Dumnezeu. Legiunea nu 
emitea judecăţi de valoare asupra importanţei unei categorii sociale în raport cu 
cealaltă, ci, dimpotrivă, recunoştea însemnătatea fiecărui domeniu de activitate, a 
fiecărui segment socio-profesional. Conceptul de elită, din perspectivă legionară, era 
aplicat fiecărui domeniu de activitate, fiecărui grup socio-profesional în parte, în 
scopul reactivării performante a acestora. Sociologul Traian Brăileanu preciza, în 
acest sens, că „educaţia legionară cuprinde toate stările şi clasele sociale ale naţiunii 
române. Scopul ei este de a forma o elită unitară şi solidară ca ideologie şi concepţie, 


dar bine structurată şi ierarhizată după diferitele funcțiuni sociale”7€ 


. Prin prisma 
aprecierii rolului şi a modului de manifestare a elitei, concepţia şi perspectiva elitistă a 
Mişcării Legionare depăşeşte cadrul restrictiv al unui singur domeniu de activitate şi 
impune o viziune integratoare asupra întregului plan al comunităţii naţionale. 

În analiza procesului de convertire şi aderare la Mişcarea Legionară a 
intelectualităţii interbelice, am încercat să stabilim motivațiile multiple, cauzele, de 
multe ori confuze, care au declanşat integrarea, dar mai ales să creionăm contextul 
cultural, să recompunem elementele de mentalitate a epocii, marcată de complexele şi 
dezamăgirile noii generaţii, de climatul febril de căutare a noi şi noi idei şi formule de 
exprimare. Pentru evocarea şi interpretarea conceptului de elită legionară (sintagmă 
apărută sub imboldul idealist, propriu noii generaţii interbelice, dar demult depăşită, 
chiar compromisă total de ineficienţa, abuzurile, asasinatele guvernării legionare din 
septembrie 1940- ianuarie 1941), am încercat să surprindem cât mai corect percepţia 
intelectualităţii interbelice asupra fenomenului legionar, semnificaţiile profunde 
atribuite legionarismului de către principalii săi promotori, din perspectiva receptării 
mesajului legionar de către tineretul anilor '30. Elitismul, ca element de consistenţă al 
doctrinei, al organizării şi încercărilor programatice legionare, este argumentat 
teoretic prin scrierile valoroşilor săi doctrinari, fiind instrumentat şi demonstrat, prin 
încadrarea formală a unui important eşalon intelectual, care nu s-a sfiit să îmbrace 
cămaşa verde şi/sau a simpatizat hotărât cu Mişcarea Legionară (Radu Gyr, Mihail 
Polihroniade, lon şi Eugen Ionică, Vladimir Dumitrescu, Vasile Christescu, P.P. 


Panaitescu, lon Găvănescul, Corneliu Şumuleanu, Haig şi Arşavir Acterian, Vasile şi 





'S Traian Brăileanu, op. cit., p. 134. 


82 


Ion Băncilă, Traian Brăileanu, P. Ţuţea, C. Noica, C. D. Amzăr, Horia Stamatu, Aron 
Cotruş, Ernest Bernea, Traian Herseni, Vasile Militaru, ş.a.). Practic, elitismul, de 
care s-a făcut atâta caz în literatura legionară din anii '30 şi în exilul legionar, este 
compromis şi anulat în scurta guvernare legionară de atitudinea septembriştilor, de 
neputinţa organizatorică şi incoerenţa dovedită de noul comandament al Mişcării, în 
frunte cu Horia Sima, în acţiunea de disciplinare a structurilor din teritoriu şi a 
elementelor nou încadrate în cuiburi. Între elitismul cultivat cu grijă şi perseverenţă în 
perioada codrenistă şi degringolada perioadei simiste, este o diferență colosală, 
relevată expresiv în formule utilizate deja în istoriografia conexă fenomenului 
legionar”. Fără a ne îndepărta de mentalităţile şi percepţia epocii, putem afirma că 
perspectivele originale, idealist-misionare, anti-materialiste, puternic rebranşate la 
spiritualitatea şi tradiţia creştină au resuscitat acele latențe sufleteşti, depozitate în 
structura tineretului interbelic, sub forma unui capital genetic imuabil, ca zestre 
ancestrală, inalterabilă în timp, dar, totodată, redescoperită şi reformulată în funcţie de 
timpul istoric, de contextul cultural-spiritual şi politic interbelic/$. Ori această 
arheologie complicată de redare-reevaluare-revelare este, indubitabil, 
operată/instrumentată de mesajul legionar. Redefinirea primatului spiritual şi a 
necesităţilor organice sociale, culturale, politice ale neamului românesc au făcut 
posibilă receptarea ca revelație a sintagmei omului nou, interpretat ca individ sustras 
bucuriilor materiale şi programat misiunii sale în societate şi istorie. Ca paradigmă 
existenţială, omul nou este liber să aleagă între viaţa cotidiană, lipsită de 
responsabilităţi şi ascetismul altruist al unei vieţi dedicate total semenilor. O astfel de 
alegere oferă prilejul lui Eliade să constate că atunci “când centrul de greutate al 
omului nou cade pe mântuire şi pe desăvârşire spirituală-omul devine liber. Liber să 
contemple şi să judece opera de artă după cum se cuvine”. Observaţia lui Eliade 
îndeamnă spre alte precizări. Mai târziu, Horia Sima avea să insiste asupra laturii 
novatoare de expresie, impusă terminologiei naţionalist-creştine, explicând sensul 
structural-comportamental de om nou, nu în contextul creştinismului bimilenar, ci în 


cadrul complementar al românismului: „Mişcarea Legionară nu urmăreşte să 





7! Vezi Dragoş Zamfirescu, Mişcarea Legionară de la mit la realitate (ediţie citată); 
Grigore Traian Pop, Mișcarea Legionară. Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului (ediţie 
citată) 

%% Vezi Ilie Bădescu Teoria latențelor, Bucureşti, Editura Isogep-Euxin, 1997, 

passim. 

” Mircea Eliade, Libertatea creaţiei în literatura legionară, în “Sânzana”, an I, nr. 16 
din 29 ianuarie 1938. 


83 


înnoiască Creştinismul, ci să înnoiască Națiunea. Ea nu vrea să creeze un creştin nou, 
ci un român nou” 50. 

În literatura legionară a exilului, apar mai multe precizări referitoare la 
termenul şi sensul de elită. Astfel, omul nou, exponent al elitei legionare, omul nou, 
nu din punct de vedere creştin, fiindcă s-ar fi comis o erezie în raport cu dogma, ci din 
punct de vedere românesc, este prezentat, drept entitatea ideală fundamentală a 
spiritului legionar“!. Potrivit scrierilor legionare, noul român, românul de mâine (după 
expresia lui Al. Cantacuzino), a fost desemnat drept model de valoare şi existenţă, 
într-o epocă tulbure şi controversată, însă totodată, o epocă efervescentă sub raportul 
circulației ideilor şi elitelor depozitare/colportoare, o perioada de referinţă a istoriei 
contemporane, care reclamă atenţie şi se cere a fi înţeleasăt?. 

Dinamismul social şi politic demonstrat de legionarism, împletit cu un spirit 
ofensiv naţional şi cu o adâncă pietate creştină, a declanşat un amplu proces de 
aderare în rândul tineretului, elevi şi studenţi, în rândul preoţilor şi învăţătorilor, a 
tinerilor ofiţeri, dar şi printre ţărani şi muncitori. Elitismul cultivat de mediile 
intelectuale ale Mişcării şi ne referim cu precădere la Grupul de cuiburi Axa sau la 
Grupul de cuiburi Răzleții, a marcat hotărât integrarea unor tineri intelectuali urmăriți 
de spectrul şomajului, în virtutea inflației de diplome. Pe de altă parte, tinerii 
intelectuali care au aderat la Garda de Fier vedeau în Mişcare un mod de propulsare 
spre funcţiile publice blocate prin corupţie, clientelism şi nepotism de vechea clasă 


politică demo-liberală*”. Fenomenul de înregimentare al intelectualităţii interbelice în 





5% Vezi Horia Sima, Doctrina legionară, Madrid, Editura “Carpaţi”, 1980, p. 20. 
„Mişcarea Legionară nu urmăreşte să înnoiască Creştinismul, ci să înnoiască națiunea. Ea nu 
vrea să creeze un creştin nou, ci un român nou.” 

51 Vezi Faust Brădescu, Mişcarea Legionară în studii şi articole, vol. I, ediţie Radu- 
Dan Vlad, Bucureşti, Editura Majadahonada, 1997, pp. 107-130; idem, Viziunea integrală a 
revoluţiei legionare, ediție Radu-Dan Vlad, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, pp. 114- 
144; C. Papanace, Stilul legionar de luptă. Concepţia tactică a Căpitanului, Bucureşti, 
Editura Lucman, 2004, pp. 34-88. 

5 Horia Sima, Doctrina legionară, p. 20. 

5% În răspunsul său la ancheta iniţiată de “Buna Vestire” intitulată: De ce cred în 
biruința Mişcării Legionar, Eliade condamnă vehement lipsa de perspectivă a tinerilor 
intelectuali în România regimului democratic interbelic şi sistemul viciat de selecție şi 
promovare al funcţionarilor de stat. Referindu-se şi la un alt articol (Diurnele generaţiei 
tinere), Eliade întreabă retoric: “...câte personalități a creat regimul libertăţii lor. Unde sunt? 
Care sunt? Şi mă întrebam ce au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată 
personalitate, care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, şi au fost osândiți la 
o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un 
Lucian Blaga sau un Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii? Ce au făcut 
politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni, gânditori ? Care este tânărul 


84 


Legiune este amplu relatat/analizat în cazul convertiri şi aderării lui Dinu Noica**. În 
primul rând trebuie remarcat rolul lui Nae Ionescus5, cel care reprezenta o autoritate 
absolută ca atitudine politică, dar şi rolul lui M. Polihroniade, cel care a reuşit să 
creeze adevărate breșe în conştiinţa colegilor săi de generaţie“. Sub pretextul unor 
ceaiuri dansante, organizate la Mişu Polihroniade, tinerii intelectuali se întâlneau 
adeseori şi cu şeful Mişcării“. În general, aceştia se simțeau inevitabil atraşi de 
personalitatea lui Codreanu, care exercita o fascinaţie fizică dar şi interioară de 
excepţie. Charisma lui Codreanu era o certitudine descrisă amplu de către 
contemporani. Dacă scrierile unui Ionel Baneasă, Ernest Bernea”, Corneliu 
Georgescu” ş.a. dezvăluie un stil exaltat, apologetic, descrierea istoricului Nicholas 
M. Nagy-Ialavera se îndepărtează net de stilul hagiografic al adepților şi 
simpatizanţilor, devenind mult mai credibilă, excluzând din start, datorită originii sale, 
orice virtuală acuză de subiectivism admirativ. Crescut într-un mediu transilvănean 
eterogen maghiaro-evreiesc, copil fiind, Nagy-Talavera, relatează impresiile profunde 
lăsate de întâlnirea cu Corneliu Codreanu, într-una din faimoasele sale descinderi la 


Lă 


sate din timpul campaniilor electorale: “...Dintr-o dată, un murmur se înălță din 
mijlocul mulţimii. Un bărbat negricios şi chipeş, îmbrăcat într-un costum popular 
românesc alb a intrat în curte călare pe un cal alb. S-a oprit lângă mine şi n-am văzut 


nimic monstruos sau rău la el. Dimpotrivă zâmbetul lui copilăros şi sincer îi învăluia 





cu personalitate pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus pe locul care-l merită, i-a 
dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc? Eu ştiu că au fost 
descoperiţi o sumă de afacerişti precoci, secretari infeligenți şi lichele domestice, cu care s-au 
întinerit cadrele partidelor”. 

5 Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 
passim. 

5 Vezi Nae Ionescu, Între ziaristică şi filosofie. Texte publicate în ziarul 
“Cuvântul”(15 august 1926 — 26 martie 1940) laşi Editura Timpul, 1996, passim. Despre 
Nae lonescu vezi: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut, Bucureşti, 
Editura Humanitas, 1992, passim; Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, laşi, Institutul 
European, 1994, passim; 

5 Constantin Noica, Apelul Axei, în "Buna Vestire” (Serie nouă) din 24 septembrie 
1940. 

57 Sorin Lavric, op. cit., p. 65-66. 

son Banea, op. cit., p. 2 (Cuvânt înainte),,... Căpitanul! Este o piatră de hotar; o 
graniţă. Sabie întinsă între două lumi. Una veche, pe care o înfruntă cu bărbăţie, distrugând-o; 
alta nouă, pe care o crează, (căreia) îi dă viaţă. o cheamă la lumină. Figura lui în cuprinsul 
mişcării naţionale, de la război încoace, apare ca o linie de foc, în jurul căreia se rotesc toate 
evenimentele mari. EI a fost conducătorul şi animatorul”. 

5 Ernest Bernea, Cartea Căpitanilor, Salzburg, 1951, passim (ediţia originală, 
Bucureşti, 1937). 

% Corneliu Georgescu, Pe drumul cu arhangheli, Bucureşti, Editura Majadahonda, 
1996, pp. 149-150 (ediţia originală, Salzburg, 1953) 


85 


pe sărmanii oameni , care-l înconjurau, părând că este unul dintre ei şi, totuşi, în mod 
misterios, diferit. Aureolă este un cuvânt inadecvat pentru a defini forța ce emana din 
acest om. Părea cu adevărat că este una cu pădurea, cu munţii, cu furtunile care 
bântuie piscurile înzăpezite ale Carpaţilor, cu lacurile şi râurile. Aşa părea stând acolo 
în mijlocul mulţimii. Nu era nevoie să vorbească: tăcerea lui era elocventă. Părea să 
fie mai puternic decât noi, decât ordinul prefectului care îi interzisese să ţină un 
discurs. O bătrână cu părul alb şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: Trimisul Arhanghelului 
Mihai”. 

În rândurile studenţilor şi elevilor de liceu, personalitatea lui Codreanu reuşea 
să atragă noi şi noi aderenţi, într-o perioadă în care, apartenenţa la o astfel de mişcare, 
nu putea să aducă decât marginalizarea în societate, ratarea profesională sau mai rău 
detenţia şi chiar moartea. Trecută la index de vechile partide democratice, de 
autorităţile satului (Poliţie, Siguranţă, Servicii Secrete) şi chiar de către rege, 
adevăratul Factor Constituțional, Mişcarea Legionară şi Corneliu Codreanu continuau 
să fascineze, să declanşeze simpatii şi să coopteze aderenţi, cerebrali ori fanatici, din 
toate categoriile sociale. Biografiile tumultoase ale lui Codreanu şi Moţa, perseverenţa 
şi consecvenţa lor, demonstrată încă din studenţie, curajul cvasi-ilogic de a declara 
război total mentalităţii gelatinoase de extracţie balcanică şi a tranzacţionismului tipic 
levantin, ridicat la rang de principiu orientativ în viaţa publică românească, 
vehemenţa de a denunța abuzurile, corupția, afacerismul, nepotismul, clientelismul 
din administraţie şi de a cere asumarea responsabilităţi tuturor politicienilor şi 
funcționarilor publici, ba chiar pedeapsa cu moartea pentru mânuitorii frauduloşi ai 
banilor publici, iată cauzele şi factorii determinanţi, care au declanşat reacțiile de 
simpatie în societatea românească interbelică şi au condus la convertirea şi integrarea 
masivă a tineretului”, în special, în structurile Mişcării Legionare. Vară primară a lui 
C. Noica, tânăra elevă Adina Cassasovici, îşi aminteşte că: “În anii '30, dacă aveai 
între 16 şi 25 de ani şi posedai o inteligenţă peste medie, nu aveai cum să nu intri în 
Mişcarea Legionară. Era o modă care plutea în aer şi care ne atrăgea prin spiritul de 
frondă pe care-l puteam arăta unor politicieni pe care îi dispreţuiam sincer. La asta se 
adăuga spiritul de competiţie dintre noi, genul de întrecere în care toţi au de câştigat 


dacă au în minte o cauză comună. lar Codreanu ne dăduse o cauză comună. Mişcarea 





”! Nicholas M. Nagy-Talavera, N. Iorga. O biografie, traducere de Mihai Eugen 
Avădanei, laşi, 1999, p. 300-301 
” Sorin Lavric, op. cit. p. 67. 


86 


Legionară a fost o stare de spirit a unor tineri care voiau să sfideze clasa politică şi 
care găseau fiori de plăcere în riscul pe care-l aducea cu sine sfidarea”%. 

Mitul Codreanu s-a configurat tot mai pregnant în societatea românească şi 
datorită unui mediu prielnic aflat în aşteptare după consumarea “mitului Averescu” şi 
eşuarea revoluției ţărăneşti, slab coordonată de Maniu-Mihalache. Capitalul de 
încredere a fost rapid devorat de ineficienţa punerii în practică a tezei răspunderilor, 
de inconsecvenţa cabinetelor naţional-ţărăniste, sortite a activa în plină criză 
economică şi a fost captat în cele din urmă de Legiune şi de liderul ei. Nevoia unui 
personaj incoruptibil, dinamic, fără vicii, bun creştin - într-o ţară majoritar ortodoxă -, 
nevoia de noi orizonturi şi promisiunea, deşi destul de vagă, a unui mesianism 
românesc, aceste imperative, oarecum confuze, idealiste, au creat climatul propice 
ascensiunii Mişcării. Pe acest mediu aflat în febrilă aşteptare, s-a pliat aproape perfect 
Codreanu şi organizaţia sa, sub impulsul categoric al spiritului de frondă afişat de 
noua generaţie, în raport cu vechea elită politică şi faţă de evidenta criză de sistem, 
care optura sau bloca ascesiunea tineretului. Legiunea a exploatat aceste aşteptări şi 
insatisfacţii ale tineretului, a creionat o nouă conştiinţă civică, impregnată de morala 
creştină, cu accente mistice şi ascetice, a oferit noi perspective sociale şi politice 
aderenţilor şi a etalat, la nivel doctrinar, o nouă misiune istorică a naţiunii. Astfel, 
Codreanu a definit în registru transcendent scopul fundamental al naţiunii, precizând 
că: “Ţelul final al neamului nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele 
Mântuitorului lisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a 
crezut, pentru a obţine această înviere [...]. Acest moment final, învierea din morţi, 
este țelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălța un neam. Neamul este 
deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa dincolo de pământ. Neamurile sunt realități şi 


A se : 4 
în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta”. 


* 

Pentru a oferi o imagine corectă a activităţii de organizare şi propagandă a 
Mişcării Legionare şi pentru a reuşi să surprindem în termeni cât mai relevanţi 
elementele de strategie şi tactică electorală, aplicate pe teren, funcție de 
particularitățile mediului ţintă, propunem o analiză concretă, zonală a acţiunilor 
propagandistice şi organizatorice. După cum anticipam încă de la începutul acestui 


capitol, vom insista asupra evoluţiei şi organizării Legiunii în Basarabia, asupra 





% Ibidem. 
” Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari..., p. 425. 


87 


acţiunilor propagandistice derulate de legionari în judeţele basarabene şi în special la 
Chişinău. De bună seamă că, activitatea structurilor legionare constituite în provincia 
dintre Prut şi Nistru va fi prezentată în consonanţă cu manifestările Legiunii la nivel 
naţional şi în raport cu evenimentele politice majore care au marcat evoluția Mişcării 
în deceniul al IV-lea. Chiar dacă aceste aspecte, ce ţin de problematica ascensiunii 
Mişcării în anii '30, sunt tratate în amănunt pe cuprinsul altor capitole din lucrare, 
considerăm necesară analiza activităţii legionare în Basarabia în raport cu deciziile de 
la centru şi cu marile evenimente care şi-au pus amprenta asupra vieţii politice, în 
general, şi asupra Legiunii, în special. Pornind de la acest studiu de caz, intenţionăm 
să translăm inductiv, la nivelul întregii ţări, activitatea de propagandă şi organizare a 
Gărzii de Fier în Basarabia, în ideea detectării şi înţelegerii în ansamblu a 
fenomenului legionar la scara întregii ţări. 

După întemeierea L.A.N.C., interesul extinderii peste Prut a organizaţiilor 
cuziste devine evident. Infiltrarea mişcării cuziste, naţional creştine în Basarabia a 
beneficiat, după cum am arătat, de un mediu propice, permeabil la mesajul naţionalist 
lansat de L. A. N. C. Mişcările studenţeşti din 1922, activate sub lozinca “numerus 
clausus”, pornite inițial de la Facultatea de Medicină din laşi, a cuprins treptat şi 
celelalte universităţi dar, fapt semnificativ, sesizat şi de organele informative din 
Basarabia, a antrenat şi un grup de studenţi naţionalişti basarabeni de la Iaşi, care au 
transferat mai târziu peste Prut ideile şi metodele de luptă politică. În sinteza 
informativă din noiembrie 1931, menţionată mai sus, se apreciază că: „Nucleul lui 
Codreanu porneşte la 1922 în toate centrele universitare, care erau şi ele în fierbere, 
pentru organizarea studenţimii sub steagul D-lui Cuza. Din acest grup făceau parte 
studenţii basarabeni, care — în mod fatal — au dus cu ei germenul luptei peste Prut, în 
Basarabia. Cam în acelaşi timp se stabileşte în Chişinău D-l Nicolae Negru, care 
adună în jurul ziarului său «Scutul Naţional» toate elementele naţionaliste din capitala 
Basarabiei şi apoi, cu încetul îşi întinde organizaţiunea printre veteranii lui Cruşevan 
şi apoi păşeşte la ţară. Astfel împănează judeţele Lăpuşna, Orhei, Bălţi (o parte), 
Tighina, Cahul, Cetatea Albă cu nuclee mici ale mişcării creştine, care la 1923 aderă 
cu oarecare rezervă — la L. A. N. C. din Iaşi. În acelaşi timp în nordul Basarabiei 


(Bălți, Soroca şi Hotin) apar conducătorii locali şi mişcarea se întinde treptat.. E 





% ANRM fond 680, Inv. 1, dosar 3457 (II), f. 673. 


88 


Acţiunea de captare a foştilor combatanți antisemiţi ai lui Pavel Cruşevan 
ridică însă câteva semne de întrebare. Constantin Stere dezvăluie câteva realități 
privind coagularea mişcării naţionale româneşti în Basarabia, înainte de actul unirii de 
la 27 martie 1918. El face distincţia între cele două forme de naționalism, cel din 
Vechiul Regat şi cel din Basarabia sesizând că: “Naționalismul la cei mai mulţi 
intelectuali din Regat se confunda cu antisemitismul. În Basarabia însă elementele 
sociale, indiferent de originea etnică, care întrupau această formă de naționalism, se 
aflau toate în lagărul adversarilor naţionalităţii româneşti. Aceste elemente au făcut 
din Basarabia o pepinieră de zimbre, care dădeau Rusiei ţariste pe corifeii 
absolutismului, pe şefii Uniunii de adevăraţi ruşi şi pe comandanții de bande negre”. 
Din sânul acestora, în ciuda obârşiei lor moldoveneşti, s-au ridicat acei înfocaţi 
naţionalişti ruşi care se numeau Cruşevan, Purişchievici, Crupenschi sau Cassu”%*. 
Stere citează un articol semnat de Pavel Cruşevan, apărut în ziarul antisemit “Drug”, 
al cărui director era, în care acesta se opunea înființării şi funcţionării primei asociaţii 
culturale moldoveneşti şi dezvoltării limbii române în Basarabia. Totodată, făcând 
referinţă la un articol din “Sămănătorul”, Stere subliniează eroarea în care se aflau 
naţionaliştii din Regat, din moment ce creditau acțiunile antievreieşti ale lui Cruşevan, 
fără a sesiza atitudinea lui antiromânească şi filorusă”. Publicistul şi omul politic 
basarabean consemnează inadvertenţa între mişcarea naţională din Basarabia şi 
curentul antisemit aflat sub apanajul unor personaje dubioase, suspectate a fi fost 
agenţi acoperiţi ai Ohranei. El găseşte în aceste incompatibilităţi — conturate între 
dreapta antisemită regăţeană şi stânga democrată basarabeană — explicaţia tuturor 
fricțiunilor şi antipatiilor mai recente din lumea politică interbelică. Vehemenţa lui 
Stere vine probabil şi pe fondul excluderii din învățământul universitar şi a izolării 
sale politice, ca urmare a cazului Stere. În opinia lui: „Din cauza aceasta tocmai 
intelectualii basarabeni naţionalişti sunt în acelaşi timp şi democrați până în măduva 
oaselor; iar pe de altă parte, pentru ei antisemitismul regăţenilor a fost întotdeauna cu 
desăvârşire neacceptabil, după cum şi pentru regăţeni fanatismul democratic al 
basarabenilor, anti-tradiționalismul lor, ca şi forma lor de naționalism, rămân 


incomprehensibile”*% 





% C. Stere, op. cit. p. 45 
” Ibidem. 
% Ibidem, p. 40. 


89 


În concluzie, retrospectiva lui Stere acreditează ideea că spiritul identitar şi 
naționalismul românesc, tradus în antirusism comportă un pronunţat caracter de 
stânga în prelungirea dezvoltării curentului antiţarist revoluționar, vizibil mai 
accentuat după momentul revoluţionar de la 1905%. Reversul acestei observaţii 
descrie o cu totul altă situaţie comparativ cu spaţiul românesc, unde naționalismul 
capătă nuanţe antisemite mai accentuate după 1879, după Congresul de pace de la 
Berlin, în directă corespondenţă şi drept consecinţă la atitudinea Alianţei Israelite 
Universale. În Basarabia excesele antisemite instrumentate de Poliţia secretă ţaristă, 
declanşează  repulsia  intelectualităţii moldoveneşti, câştigată pentru cauza 
românismului. Atâta timp cât intelighenţia basarabeană a detectat influenţa Ohranei în 
resuscitarea, proliferarea şi coordonarea mişcării antievreieşti, ea a păstrat distanţă 
faţă de fenomenul antisemit, ba mai mult, a găsit înţelegere şi asistenţă din partea 
intelectualității evreieşti, pe platforma comună a luptei împotriva absolutismului 
ţarist!%. 

După Unire, naţionaliştii români au identificat în Basarabia în primul rând, un 
spaţiu expus influenţei bolşevice, atât în plan geografic cât mai ales prin mentalitatea 
cvasi-rusească!! a majorităţii populaţiei şi a ponderii elementului evreiesc, apreciat în 
epocă drept principal agent al propagandei comuniste. Activitatea Dreptei naţional- 
creştine a vizat o asimilare cât mai rapidă în cadrul conştiinţei naţionale a elementului 
românesc de peste Prut, în speranţa constituirii unui bastion al românismului. În plan 
electoral, partidele de dreapta au exploatat şi nemulțumirile populaţiei la adresa 
abuzurilor administraţiei româneşti (jandarmi, funcţionari), prezentate de propaganda 
cuzistă şi legionară ca instrumente ale partidelor guvernamentale înstrăinate. Pe de 
altă parte, existenţa unei numeroase comunităţi evreieşti, antrenată din punct de 
vedere economic cu precădere în activităţi liberale, comerţ, medicină, afaceri 
farmaceutice, avocatură, aspecte care suscitau frustrările şi nemulţumirile 
majoritarilor români, constituia pentru dreapta naționalistă o premisă importantă a 
reconsiderării „chestiunii evreieşti”, denunţată în cadrul discursului naţionalist 
tradițional, aclimatizat, astfel, contextului basarabean. Totodată curentul naţionalist de 


dreapta transferat peste Prut, a mizat pe un mediu propice de implementare şi 





za Ibidem, p. 57. Stere afirmă că, „în urma revoluţiei de la 1905, s-a născut şi s-a 
dezvoltat mişcarea naţională din Basarabia”. 
100 pp; 
Ibidem. 
101 Vezi Enciclopedia României, vol. Il, p. 38-39. 


90 


propagare al mesajului anticomunist şi antievreiesc, pliat realităților etnice, sociale şi 
economice din Basarabia. 

Încă de la întemeiere, dar şi pe parcursul evoluţiei sale în anii “30, Mişcarea 
Legionară îşi asumă un anumit tip de discurs politic, îşi definitivează un anumit tip 
comportamental în societate şi îşi impune un anumit stil de acţiune!%2. În definitiv, 
modificările preconizate de Legiune trebuiau să urmeze calea constituţională şi 
etapele etalate de lupta politică permisă într-un regim democratic. O astfel de 
abordare a luptei politice necesita construirea unui ansamblu de mijloace şi metode 
caracteristice unui partid politic, chiar dacă Legiunea se auto-definea ca fiind o 
formaţiune de luptă împotriva partidelor, demascate, în mai multe rânduri, drept 
oficine ale intereselor antiromâneşti ori societăți anonime de exploatare a banului 
public şi a muncii ţăranului român. Odată decisă să activeze pe scena politică, 
Mişcarea Legionară a căutat să dezvolte un anumit tip de organizare, propagandă şi 
mediatizare pentru a câştiga aderenţi şi simpatizanți. 

În ianuarie 1929 are loc la Iaşi prima Conferinţă naţională a şefilor de cuib, 
unitate de bază în Mişcarea Legionară. Ca formulă organizatorică, cuibul s-a impus în 
condiţiile inexistenţei unui curent popular serios şi a unui cadru adecvat de 
manifestare. După cum relatează Codreanu, existau doar “oameni răzleţi, izolaţi, 


»105, vechi simpatizanți sau chiar colegi de la Universitate, 


răspândiţi prin sate şi oraşe 
din timpul mişcărilor studenţeşti. Cuibul se constituia prin inițiativa unui şef şi era, 
nu numit, ci confirmat de către Codreanu. La începutul anului 1937, anul de apogeu al 
Mişcării Legionare din perioada Codreanu, numărul de cuiburi era estimat la cca. 12 
000, cifră care, în opinia lui Armin Hainen, s-ar fi triplat către sfârşitul anului, când 
Legiunea a participat, cu real succes, la alegerile generale din decembrie 19371. 


După 6 septembrie 1940, după părerea lui Horia Sima, efectivele Gărzii de Fier au 





102 Idem, Cărticica şefului de cuib..., passim; Gheorghe Istrate, Frăția de cruce, 1937, 
passim. (mai cu seamă, reținem capitolul introductiv Ceva despre şcoala legionară şi Frăția 
de Cruce), Nicolae Roşca, Ce este Frăția de Cruce, Madrid, Editura Mişcării Legionare, 
1987, pp. 81-122.; Ernest Bernea, Stil legionar, Bucureşti, 1937, passim;, Constantin 
Papanace, Stilul legionar de luptă. Concepţia tactică a Căpitanului, Bucureşti, Editura 
Lucman, 2004, passim;, Faust Brădescu, Cele trei probe legionare. Elemente de doctrină, 
Bucureşti, Ediţie îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, 2000, pp. 18-40 (ediţia 
originală, Paris, 1972); idem, Viziune Integrală a revoluţiei legionare, Bucureşti, Editura 
Majadahonda, 1997, passim; idem, Mişcarea Legionară în studii şi articole, vol IL, Bucureşti, 
Editura Majadahonda, 1997, pp. 106-130. 

1% Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării Legionare..., p. 38. 

19 Armin Heinen, op. cit. p. 381. 


91 


crescut la peste 300 000 de membri activi!%5. Avându-se în vedere efectivul limită de 
13 membri al cuibului, un calcul sumar ne indică cifra de peste 23 000 de cuiburi. Tot 
în ianuarie 19209 se constituie Senatul legionar, organ cu scop consultativ, condus de 
profesorul Corneliu Şumuleanu. 

Anul 1930 înseamnă, pentru Legiune, adoptarea unei noi tactici de abordare a 
propagandei în Basarabia, mult mai ofensivă şi mai organizată. Dacă L. A. N. C.a 
continuat campania de strângere a simpatiilor populaţiei, mandatând activişti 
basarabeni, Mişcarea Legionară iniţiază o serie de contacte cu populaţia basarabeană, 
mult mai ample, în care se disting câteva elemente proprii de regie propagandistică. 
Programată încă de la 10 decembrie 1929, când tineretul naţionalist comemora ziua 
studenţimii române sub egida lozincii “numerus clausus”, campania de propagandă 
peste Prut demarează în ziua de 27 ianuarie 1930, când Codreanu alături de cca. 30 de 
legionari călări au mers la Cahul, în zi de târg, pentru a putea capta atenţia cât mai 
multor oameni!%. După distribuirea de manifeste şi un început de discurs, acţiunea a 
fost deturnată de intervenţia autorităților, Codreanu fiind reţinut la Prefectură. 
Principalul motiv pentru zădărnicire manifestaţiei de la Cahul a fost lipsa unei 
autorizaţii emise de Ministerul de Interne. După o audienţă la subsecretarul de stat în 
funcție, Codreanu obţine autorizaţia şi revine în forţă în Basarabia, de data aceasta 
organizând mult mai bine întrunirea la care participă aproximativ 5000 de locuitori 
din Cahul şi împrejurimi. Delegaţia legionară era acum mult mai completă, fiind 
compusă din profesorul lon Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu 
Georgescu, Ionel Banea, Hristache Solomon, Mille Lefter, avocat din Galaţi, 80 de 
studenţi şi aproape 500 de ţărani covurluieni!"?. 

Aşadar, prima organizaţie legionară efectivă s-a constituit în judeţul Cahul şi 
va forma aşa numitul Batalion 7 al Gărzii de Fier, noua formulă organizatorică 
propusă de Codreanu care trebuia să încorporeze şi alte asociaţii cu caracter 
anticomunist. Într-o primă fază, activiştii, dar mai ales cadrele, sunt din Covurlui şi 
mai cu seamă din Galaţi. Astfel, la 3 decembrie 1930, Chestura de Poliţie din Bolgrad 
comunica Inspectoratului Regional de la Chişinău o notă informativă a Comisariatului 


de poliție din aceeaşi localitate, prin care relata acţiunea unui grup de zece legionari 





'% Ibidem, p. 436. 

1% Joan Scurtu (coord), Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, 1927-1931, 
vol. II, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000, p. 25. 

19 ANRM, fond 680, inv. 1, dos. 3433, f. 121. Vezi şi Corneliu Zelea Codreanu, 
Pentru Legionari, vol. I, pp. 370-377. 


92 


din Galaţi, veniţi pentru propagandă în comuna Vulcăneşti (jud. Cahul). Din 
materialul informativ amintit putem deduce că în localitatea respectivă funcţiona un 
cuib, iar gălățenii aduseseră un steag pentru a fi sfințit. La ceremonia sfințirii 
drapelului participau şi 40 de localnici, membri şi simpatizanți, iar întrunirea propriu- 
zisă a fost interzisă de organele de poliţie sub pretextul lipsei autorizaţiei!%%. Peste 
aproape o lună, 15 propagandişti ai Gărzii de Fier din organizaţia Cahul, chiar din 
localitatea Vulcăneşti, au descins în comuna Cuza Vodă, din judeţul Ismail, pentru a 
pune bazele unui cuib şi pentru a sfinţi un drapel. După acest sistem se constată că au 
fost înfiinţate organizaţii legionare şi în alte comune din judeţ, şi anume, Caracurt, 
Vaisal, Calceva, Bolboaca, Împuţita, Slobozia, cu următoarea menţiune a organelor 
informative: “Comunele sus menţionate sunt limitrofe judeţului Cahul şi organizarea 


[p>109 


lor a pornit de la Galaţi şi Cahu .. Un alt raport întocmit de Poliţia Bolgrad 


consemnează confiscarea unui manifest semnat de C. Z. Codreanu, care era distribuit 
de ţăranul Ivan I. Mocan în comuna Curci!!0. 

Din recuzita propagandistică a Dreptei menţionăm, şi nu în ultimul rând, 
resuscitarea sentimentului religios prin organizarea de parastase, pomeniri, sfințiri de 
steaguri, jurăminte pe cruce şi Evanghelie şi alte slujbe religioase. O altă metodă 
eficace de propagandă a fost participarea membrilor marcanţi ai Gărzii de Fier la 
desele botezuri şi cununii, unde oficiau de cele mai multe ori în calitate de naşi. 
Ceremoniile religioase şi apoi petrecerea propriu-zisă se ţineau în aer liber cu 
participarea membrilor comunității-ţintă. 

La începutul anului 1932, în satele din comuna Vulcăneşti circula zvonul că 
însuşi şeful Gărzii de Fier va veni să cunune pe fiul unui legionar din localitate, Gh. 
Tănase Sevastin, cu o fată din satul Manta şi că la ceremonie vor lua parte locuitori 
din mai multe sate şi că vor fi împărţite carnete de membru pentru cei încadraţi în 
Mişcare. Până la urmă s-a deplasat în localitate tatăl Căpitanului, profesorul lon Zelea 
Codreanu. Într-adevăr, la 1 februarie 1932, şeful Poliţiei din Ismail, un anume Popov 
raporta că "Ion Zelea Codreanu a cununat azi la ora 16 pe un legionar din comuna 
Vulcăneşti, judeţul Cahul. A asistat la oficierea cununiei foarte multă lume din această 


comună şi din satele din jur, precum şi delegaţi din judeţele Cahul şi Cetatea Albă. 





19% ANRM, fond 680, înv.1, dos. 3433, f. 417. 
'% Ibidem, f. 519. 
'10 Ibidem, £. 641. 


93 


Avem informaţii că luni, | februarie Ion Z. Codreanu va pleca în propagandă în câteva 
sate din judeţul Ismail!!!. 

Aşadar, ceremoniile religioase, cununiile şi botezurile, sfințirile de drapele, 
chiar înmormântările, regizate cu mare sobrietate şi totodată cu mari desfăşurări de 
trupe, uniforme, sfeşnice, torţe, completau repertoriul propagandistic al Mişcării şi 
aveau un impact impresionant asupra participanţilor, fiind un moment prielnic 
transmiterii mesajului politic şi captării de aderenţi. Spre exemplificare, amintim doar 
câteva astfel de evenimente tragice, cu încărcătură emoţională de excepţie, care s-au 
transformat în adevărate demonstraţii de forţă ale Mişcării. În primul rând menţionăm 
aducerea în ţară a trupurilor lui Moţa şi Marin, căzuţi în războiul civil spaniol, când 
trenul mortuar urmează un itinerariu bine stabilit şi parcurge practic întreaga ţară de la 
nord la sud. În fiecare gară - în care opreşte trenul mortuar - comandamentul legionar 
din localitate dădea onorul celor doi eroi legionari, iar prefecţii şi organele de Poliţie 
şi Siguranţă nu au putut împiedica autorităţile universitare, culturale şi religioase de a 
aduce un ultim omagiu celor doi. Ajunse la Bucureşti, pe 11 februarie 1937, trupurile 
lui Moţa şi Marin sunt depuse la sediul central de la Casa Verde, unde a urmat, timp 
de două zile, un veritabil pelerinaj de zeci de mii de oameni: personalităţi politice de 
dreapta (Goga, Manoilescu, Vaida-Voevod), oameni de cultură, învăţători cu clasele 
lor, preoţi din alte localităţi, veniţi în excursie cu enoriaşii lor, elevi şi studenţi etc. 
Cortegiul funerar lung de câţiva kilometri era însoţit de o sută de preoţi în frunte cu 
mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Carul mortuar era tras de 60 de legionari în 
uniformă. Funeralule lui Moţa şi Marin au produs o profundă impresie asupra 


112. Funeraliile 


frivolului Bucureşti, după cum avea să observe Francisco Veiga 
generalului Gh. Cantacuzino-Grăniceru şi ale profesorului Corneliu Şumuleanu, 
decedați la sfârşitul anului 1937 au fost, de asemenea, prilejuri de propagandă şi 
mediatizare a crezurilor legionare în perspectiva alegerilor din decembrie 1937. 

Ca urmare a acţiunilor concertate de propagandă în judeţele din sudul 
Basarabiei, un raport informativ al Poliţiei, din ianuarie 1932, constata că: "După 
organizarea celor două sectoare din comunele Români şi Colibaşi, în ultimul timp s-a 


organizat şi al treilea sector în comuna Vulcănești, judeţul Cahul. Conducătorul 


sectorului Vulcăneşti este Gogu Delistoian, care după ce a cutreierat toate partidele 





"1! Ibidem, dos. 3589, f. 641. 


1 Vezi Fracisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. Mistica ultranaţionalismului, pp. 210- 
212. 


94 


politice, pe la începutul anului 1931, s-a înscris în Liga Arhanghelul Mihail 
desfăşurând în special în ultimul timp o activitate foarte largă înființând comitete ale 
Gărzii de Fier în comuna Vulcăneşti, Găvănoasa, în satele Cimişchioi, Cuza Vodă, 
Curci şi altele din judeţul Ismail”!!5, Organele de poliție arată şi faptul că principalul 
propagandist al Gărzii, ce acţionează în zonă (Delistoian) a fost suspectat de activitate 
comunistă şi de implicare în evenimentele subversive de la 'Tatar-Bunar, dar că a fost 
achitat de Consiliul de Război al Corpului III Armată în 1926. În continuare se 
estimează că numărul de simpatizanți legionari este peste 60% din alegători şi că 
aceştia acreditează o expropriere totală a pământului şi împărţirea acestuia în mod 
egal tuturor persoanelor de sex masculin din Vulcăneşti!!*, 

Concomitent cu activitatea de propagandă din judeţele Cahul şi Ismail, se 
înregistrează o serie de acţiuni ale membrilor Gărzii de Fier în judeţul Tighina. Acest 
judeţ devine prioritar pentru conducătorii legionari încă din vara anului 1930, când 
Codreanu ia iniţiativa unui marş de propagandă pe trei coloane de înaintare cu rute 
diferite, dar cu aceiaşi destinaţie: oraşul Tighina. Practic, se urmărea un amplu 
itinerariu propagandistic de la Prut la Nistru. Baza de pornire a operaţiunii era zona 
Covurlui-Galaţi, iar capete de pod peste Prut, localitățile din Cahul şi Ismail recent 
organizate ca puncte de sprijin ale Mişcării. Planul lui Codreanu rămâne în stadiul de 
proiect deoarece, deşi autorizase inițial marşul, primul ministru naţional-ţărănist Al. 
Vaida-Voevod retrage autorizaţia. Totuşi, în localităţile Ceara-Murza, Troiţa, Lac şi 
Cioc-Meidan, organele de poliție fac remarcată activitatea asiduă condusă de un 
anume Zaharia Dângă, locuitor al comunei Cioc-Meidan care „se ocupă de 
propaganda antisemită şi forțează pe locuitori să intre până la | august în Legiunea 
Arhanghelul Mihail”"!5, iar la 7 august 1930 tânărul Ivan Caragancev, domiciliat în 
Comrat a fost surprins împărțind manifeste ale Gărzii de Fier, fiind deferit de organele 
poliţieneşti Parchetului Tighina!!€. Acţiuni de propagandă au mai fost reperate în 
judeţele Lăpuşna şi Bălţi, unde se avea în vedere atragerea simpatizanţilor cuzişti 
destul de numeroşi în acest judeţ. 

În ianuarie 1931, avocatul gălăţean Mille Lefter se stabileşte la Cahul, pentru 
a se ocupa mai îndeaproape de organizarea Mişcării în sudul Basarabiei. În iunie 1930 


a fost primul examen electoral al Mişcării Legionare. Au fost depuse liste în 17 





115 ANRM, fond 680, inv. 1, dosar 3589, f. 23-24 
114 . 
Ibidem. 
'15 Ibidem, £. 176. 
"15 Ibidem, f. 369. 


95 


judeţe, sub denumirea de Gruparea Corneliu Zelea Codreanu, întrucât Garda de Fier 
fusese dizolvată la 2 ianuarie 1931 şi s-a reuşit adjudecarea unui procent destul de 
anemic (puţin peste 1%), dar judeţele Cahul şi Ismail au oferit procente surprinzător 
de consistente, demonstrând temeinicia propagandei legionare în aceste regiuni. La 
Cahul, spre exemplu, formațiunea lui Codreanu reuşeşte să adune peste 6 000 de 
voturi, respectiv 24,3%, situându-se imediat după gruparea politică guvernamentală. 
Şi la Ismail s-au obținut un scor electoral apreciabil, şi anume peste 5 000 de voturi, 
adică 14, 66%, iar în judeţul Tighina, 1270 de votanţi au ales listele Mişcării, 
reuşindu-se, astfel un procent de aproape 3%!1. 

Faptul că Gruparea Corneliu Zelea Codreanu nu a depus candidaturi decât în 
17 judeţe din 71, arată, la o primă analiză, faptul că nu se reuşise organizarea mai 
multor filiale judeţene puternice. Pentru alegeri s-a mizat doar pe judeţele în care 
propaganda legionară reuşise să activeze un număr considerabil de simpatizanți. 
Totodată, opţiunea de a depune candidaturi doar în 17 circumscripţii induce ideea că, 
participarea la alegerile din iunie 1931 nu a fost decât un test de verificare a 
metodelor de propagandă transpuse în teren. În definitiv, din 17 judeţe în care s-au 
depus liste, în 12 s-au reuşit procente ce depăşeau pragul electoral de 2% impus de 
legea electorală din martie 1926. Rezultatele acestei prime confruntări electorale 
certifica, în bună măsură, conducerii legionare eficacitatea propagandei active, a 
marşurilor la ţară, dar mai ales a organizării efective de structuri (cuiburi) în teritoriu. 
Misiunea acestora era de a întreţine un permanent interes faţă de idealurile declarate 
ale Mişcării, prin distribuire de manifeste, ziare şi participare directă şi oarecum 
distinctă la viaţa comunităţii, dacă ţinem cont de recomandările adresate membrilor de 
a participa la slujbele religioase şi la alte festivități în cămaşă verde sau în costum 
naţional. 

Alegerile parțiale de la Neamţ ( august 1931) şi cele din Tutova, în anul 
următor, au oferit o nouă şansă de experimentare a metodelor de propagandă 
electorală afirmate în campania electorală precedentă. Cu o mobilizare exemplară 
Mişcarea a reuşit să obţină 11 300 ( 39,5%) la Neamţ şi 5 600 (25,9%) la Tutova, iar 
în iulie 1932, cu prilejul alegerilor generale, Garda de Fier depune candidaturi în 36 
de judeţe, obținând 70 000 de voturi (2,37%) şi posibilitatea de a trimite 5 deputaţi în 


Parlament. 





117 “Monitorul Oficial”, nr. 131, din 10 iunie 1931. 


96 


Rezultatele obținute în Cahul şi Ismail indicau o diminuare considerabilă a 
influenţei electorale a Gărzii de Fier. Astfel, la Cahul, de la 24%, în iunie 1931, s-a 
ajuns la doar 18,3%, în iulie 1932, iar în judeţul Ismail de la 14,7%, la 8,7%118. 
Regresul simpatiilor pentru mesajul politic al Mişcării se poate motiva prin instituirea 
de către autorități a unui regim mai atent şi totodată mai dur faţă de activişti 
legionari, atitudine relevată de abundența rapoartelor şi notelor informative ale 
organelor de Poliţie, Jandarmerie şi Siguranţă. Oarecum surprinzător a fost scorul 
atins de „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” în judeţul Tighina şi anume 12%, 
respectiv 4 419 voturi, întrucât era mult mai puţin organizat decât judeţul Cahul, spre 
exemplu. Procente onorabile s-au obţinut şi în judeţele din nord, ştiut fiind faptul că 
acestea erau considerate fiefuri electorale ale L. A. N. C. La Bălţi s-au adjudecat 
4,53% (2 559 voturi) şi la Soroca 3,8% (2004 voturi). 

Reculul popularității şi influenţei Mişcării în Basarabia, constatat pe parcursul 
anului 1932, poate fi exemplificat şi de slaba participare a locuitorilor din Cahul la 
întrunirea din 13 noiembrie, când o delegaţie de trei deputaţi legionari a descins în 
localitate pentru a lua pulsul maselor. Deşi fusese îndelung mediatizată prin 
împărțirea de manifeste şi prin viu grai, s-a constatat că interesul pentru mesajul 
politic al Gărzii de Fier scăzuse drastic. Doar aproximativ 500 de oameni au asistat la 
întâlnire şi aceia nu erau membri sau simpatizanți, ci persoane curioase. Slaba 
organizare a contrariat pe parlamentarii conferenţiari, care au plecat destul de supăraţi 


pe cadrele de comandă din organizaţia de Cahul!%. 


Aceiaşi slabă activitate 
propagandistică se constata şi în judeţele Ismail, Tighina, Cetatea Albă. Iar în judeţele 
din nord Garda de Fier avea o concurenţă serioasă în organizaţiile cuziste, împărţindu- 
Şi practic acelaşi electorat, atras cu precădere de virulenţa mesajului antisemit. 
Totuşi, la începutul anului 1933, în oraşul Bălţi, apare primul număr din ziarul “Garda 
Basarabiei”, editat de organizaţia legionară locală, în frunte cu Dumitru Ifrim!%. În 
paginile ziarului se aduceau explicaţii suplimentare privind organizarea pe cuiburi şi 
asupra mijloacelor de propagandă la sate!?!. Din cauza competiţiei cu gruparea Ligii 
cuziste locale, destul de puternică, poate şi din cauza şicanelor autorităţilor şi a 


provocărilor din partea minoritarilor evrei, interesaţi în compromiterea organizaţiilor 





1 “Monitorul Oficial”, nr. 173, din 26 iulie 1932, p. 447 şi urm. 
19 ANRM, fond 680, inv. IL, dosar 3589, f. 129. 

1% Jdem, dosar 3639, f. 35. 

121 Ibidem. 


97 


antisemite pe parcursul anului 1933, apar fricţiuni şi neînţelegeri între membrii filialei 
Bălţi a Gărzii de Fier şi ai L. A. N. C.I? 

Pentru resuscitarea activităţii de propagandă în judeţele limitrofe, 
considerându-se că organizaţia de la Chişinău dispune de tineret activ, în iunie, un 
grup studenţesc condus de Iulian Sârbu a întreprins un marş spre sud, pe direcția 
Tighina trecând, evident, prin satele de pe traseu. În ultimul moment, prin retragerea 
agenţilor electorali liberali, s-a evitat o posibilă altercaţie cu organizaţia liberală din 


2 pia R Te: 123 
Tighina, care avea întrunire în localitatea Cobuşca 


. Cu tot efortul propagandistic de 
la Chişinău şi chiar din Regat, în oraşul Tighina nu exista o organizaţie legionară 
serioasă. Doar în comuna Cobuşca Veche exista un cuib şi se consemna activitatea 
mai hotărâtă a unui locuitor!?*. 

În judeţul Lăpuşna întreaga activitate de propagandă a Mişcării Legionare se 
limita la acţiunile întreprinse de un grupuscul studenţesc de la Facultatea de Teologie 
din Chişinău. La 2 mai 1933 Gh. Tudorache şi alţi patru studenţi teologi au efectuat 
un marş de la Chişinău la Criuleni, iar pe 22 iunie în sediul Asociaţiei Culturale 
“Astra Basarabiei”, a avut loc o consfătuire a studenţilor legionari. Scopul acesteia a 
fost de a se pune la punct detaliile marşului tinerilor basarabeni, în vederea participării 
la tabăra de muncă organizată pentru construirea digului de la Vişani!%. Echipa 
studenţilor basarabeni, condusă de Iulian Sârbu, a fost nevoită să se întoarcă la 
Chişinău, după ce Ministerul de Interne a interzis acţiunea digul de la Vişani 12 De 
remarcat că tot în luna mai a anului 1933 sunt înfiinţate modulele de şoc ale Gărzii de 
Fier numite echipele morţii, alcătuite din legionari curajoşi, capabili de orice 
sacrificiu. Astfel, în organizaţiile legionare s-a cultivat frecvent cultul morții şi jertfa 
de sine!” 

La Chişinău, pe lângă stricta supraveghere instituită de autorităţi, membrii 
Mişcării Legionare aveau de înfruntat şi atitudinea provocatoare a minoritarilor ruşi şi 
evrei, după cum reiese dintr-o notă informativă adresată de şeful Biroului de 


Siguranţă din Chişinău, şefului Inspectorului Regional de Poliţie: "Se observă în 


ultimul timp în rândurile Organizaţiei Gărzii de Fier o vie agitaţie, provocată de 





122 Jdem, dosar 3640, f. 97. 

13 Jdem, dosar 3739, f. 28. 

14 Idem,, dosar 3639, f. 12. 

135 1dem, dosar 3640 (D), £. 3. 

12 Ibidem, £. 203. 

12! Joan Scurtu (coord.), op. cit., vol. III, p. 23. 


98 


atitudinea presei minoritare ruse, care a început o campanie contra membrilor 
Organizaţiei, denumindu-i huligani. Pe de altă parte, actul îndrăzneţ săvârşit de evrei, 
ajungând să atace pe străzi membrii mişcării antisemite, cum a fost cazul cu maiorul 
Gheorghe Rotaru şi Lembref Gheorghe, precum şi desele provocări de scandaluri din 
grădina publică, au schimbat completamente atitudinea Gărzii de Fier, care a luat 
hotărârea unei reacţii la primul caz semnat de evrei”!%, Nota informativă de mai sus 
consemnează în primul rând atitudinea deloc impasibilă şi demobilizatoare a 
minorităţii evreieşti în faţă încercărilor de organizare a Legiunii, dar ne relevă şi un 
fapt semnificativ sub aspectul motivelor care au determinat schimbarea opticii 
legionarilor în raport cu minoritarii evrei. Practic, documentul dezvăluie că reacțiile 
dure ale organizaţiilor evreieşti față de membrii mişcării naţionaliste-agresarea 
maiorului Rotaru, în condiţiile în care era recunoscut respectul legionarilor pentru 
haina militară-au condus la decizia Gărzii de Fier de lua o atitudine mai hotărâtă în 
raport cu provocările membrilor comunităţii evreieşti. 

În toamna anului 1933, organele de siguranţă au detectat un ritm mai alert în 
activitatea legionară din Chişinău. În ziua de 13 octombrie, membrii Gărzii de Fier au 
sfinţit sediul organizaţiei din strada Sf. Andrei nr. 80. Serviciul religios a fost oficiat 
de părintele protoiereu Eremia Cecan, iar la respectiva adunare “au luat parte un 
număr de 26 membri ai Gărzii de Fier şi aproximativ 30-40 de femei şi copii de prin 


1%». În urma cercetărilor întreprinse, agenţii au identificat participanţii la 


mahala 
întrunire şi au constatat că şeful grupului este Iulian Sârbu, iar principalii săi 
colaboratori în organizaţie sunt: studentul Gh. Tudorache de la Facultatea de 
Teologie, Hartman Constantin, Piticaru Emilian, Olaru Constantin, Popovici loan, 
Frija Viorel, Popescu Valentin şi Niţescu. Un aspect interesant, notificat de organele 
informative, surprind faptul că ultimii doi sunt înscrişi, practic, la universităţile de 
peste Prut (Popescu la Bucureşti, iar Niţescu la Cernăuţi), dar că s-au înscris şi la 
Facultatea de Teologie din Chişinău! Prezenţa celor doi vine în completarea şi în 
sprijinul altor rapoarte informative ce sesizau infuzia de activişti legionari veniţi din 
Regat pentru susținerea propagandei Gărzii de Fier în judeţele din Basarabia, în 


vederea participării formaţiunii legionare la alegerile parlamentare iminente. 





15 ANRM, fond 680, dosar 3640 (D), f. 231. 
'% Ibidem, f. 451. 
15 Ibidem. 


99 


În iulie 1933 se înregistrează un nou moment de agitaţie şi propagandă în 
localităţile din sudul Basarabiei. Din informaţiile deţinute, la 4 iulie, Direcţia 
Generală de Poliţie Bucureşti remite o radiogramă Inspectoratului Regional Chişinău, 
prin care informa iminenta deplasare a lui Corneliu Codreanu de la Iaşi “spre comuna 
Taraclia, judeţul Cahul, pentru a se întâlni cu avocatul Lefter. Împreună vor pleca la 
congresul de la Tatar-Copceac din ziua de 12 iulie a. c. Numiţii vor fi în ziua de 13 
iulie la Ceadâr-Lunga, la congresul Gărzii interzis de D-voastră. Avocatul 
Lefter va pleca spre Comrat, Vulcăneşti şi Baimaclia din judeţul Cahul”!5!. În cele din 
urmă, va veni în Basarabia la proiectata întrunire tatăl lui Corneliu Codreanu, 
profesorul lon Zelea Codreanu, renumitul Moş Zagreb, după cum era poreclit în 
cercurile legionare, un foarte apreciat orator şi posesorul unei mari experienţe în 
contactul cu masele. 

Urmărirea membrilor Gărzii de Fier continuă pe teritoriul Basarabiei cu 
îndârjirea ca urmare indicaţiilor de supraveghere primite din Capitală. La 11 iulie, o 
notă confidențială a inspectorului general de la Chişinău ( |. Cristi) informa 
Bucureştiul despre constituirea ”cerățuilor” — secţiunea feminină a Mişcării — în 
localitățile Cioc-Meidan şi Cecur-Menjir şi că Legiunea de Jandarmi Tighina a luat 
măsuri de strictă supraveghere a acestora. 

Pentru ziua de 13 iulie era programată o mare întrunire la Ceadâr-Lunega, 
condusă de lon Zelea Codreanu. Interesul vădit pentru ziua de joi 13 iulie rezulta din 
faptul că în fiecare joi, în localitatea amintită era zi de târg şi se miza astfel, din partea 
organizatorilor, pe o participare largă a populaţiei din zonă, respectiv “peste 40 de 
comune şi sate din împrejurimi”, după cum bine sesizau şi organele informative!*? 
„Siguranţa locală, prin informatorii plasați între legionari, află şi raportează la 
Chişinău planul legionarilor în caz de intervenţie a autorităţilor în vederea interzicerii 
adunării: “Dacă acest congres va fi oprit, un grup de legionari în frunte cu locuitorul 
Constantin Cambur din Ceadâr-Lunga, va căuta să activeze în mod secret împărțind 
şi manifeste în acelaşi timp”*. Congresul nu a produs agitaţiile preconizate de 
autorităţi, participarea populației fiind modestă, explicată de organele informative prin 
faptul că acesta a coincis cu perioada de muncă a câmpului. După întrunire, deputatul 


Ion Z. Codreanu, alături de Mille Lefter şi câţiva tineri, au vizitat satele Concaz, 





5! Ibidem, f. 23. 
'5 Ibidem, f. 49. 
'53 Ibidem. 


100 


Chioşelia, Baimaclia, Vişineşti, şi Capaclia-Răzeşi, unde au luat contact doar cu şefii 
de organizaţii locale!*. Din raportul privind activitatea Gărzii de Fier în judeţele 
basarabene, întocmit la 21 iulie 1933 de către Inspectoratului General de Siguranţă 
către Inspectoratul regional de Poliţie Chişinău, aflăm date interesante despre evoluția 
structurilor legionare din Basarabia şi anume continua descreştere a curentului de 
simpatie iniţială, retragerea membrilor şi migrarea lor spre “grupările politice ale 


lberalilor ducişti şi naţional-țărănişti”!%5, 


Acelaşi document descrie eforturile 
avocatului M. Lefter de a stopa exodul de simpatizanți spre alte formaţiuni, prin 
intensificarea răspândirii de manifeste prin oamenii săi de bază din localităţile din 
sudul Basarabiei: “În scurt timp după aceasta, observând că măsura de mai sus nu este 
eficace, a început să organizeze tineretul din Cahul şi Covurlui — de unde este originar 
— Şi să-i trimită pe la sate spre a face propagandă în favoarea Gărzii de Fier şi, 
totodată, a anunţat prin aceşti agenţi câteva congrese: la Tatar-Copceac, Ceadâr- 
Lunga etc., promițând că va veni la congrese însuşi Corneliu Zelea Codreanu, care 
apoi va merge din sat în sat, din casă în casă spre a le alina — după expresia lor — 
durerile ţăranilor. 

La congresele anunţate a luat parte puţină lume , probabil şi din cauza faptului 
că ele au avut loc în perioada de muncă a câmpului. Totuşi, am avut ocazia să 
constatăm că în localităţile minoritare, unde mai înainte organizaţia Garda de Fier nu 
avea aderenţi sau avea numai câte un cuib, astăzi numărul aderenţilor a crescut 
simţitor, recrutându-se în special din foştii social-democraţi, care, din cauza dezbinării 
din sânul partidului, astăzi sunt în pragul agoniei”!*6. Stratagema prin care M. Lefter a 
încercat să adune cât mai mulţi localnici la proiectatele întruniri, prin anunţarea 
venirii sigure a lui Codreanu, se pare că l-a costat chiar absenţa maselor, deoarece, 
credem noi, nu doar munca câmpului i-a reţinut pe ţărani, ci poate şi absenţa lui 
Corneliu Codreanu. El a fost înlocuit pentru această deplasare de tatăl său, care era 
într-adevăr un mai bun orator decât fiul, dar care nu poseda carisma deosebită a 


137 


acestuia *. Pe de altă parte, aflăm că o serie de aderenţi proveneau dinspre stânga, 





15 Ibidem. 

'5 Ibidem. 

1% Ibidem, £. 496 

157 Cei care l-au cunoscut pe Corneliu Codreanu subliniază charisma deosebită, forţa 
de atracție, emanată şi exercitată de acesta. Aceleaşi aprecieri le găsim nu doar în 
hagiografiile membrilor şi apropiaților Mişcării, dar şi în descrierile unor observatori neutri, 
care nu pot fi nicicum consideraţi simpatizanți. Spre exemplu: Nicholas M. Nagy-Talavera, N. 
Iorga. O biografie..., pp. 300-301. 


101 


informaţie ce acreditează ideea unei plieri ideologice, a unei adaptări funcționale a 
discursului legionar pe realităţile social-economice ale Basarabiei. Lozincile preferate 
de propaganda legionară vizau măsuri de asanare morală a societăţii, de stârpire a 
corupției prin pedepsirea exemplară a jefuitorilor banului public, deposedarea evreilor 
de averi şi împărţirea la ţărani, etc. 

În judeţele Bălţi şi Orhei activitatea Gărzii de Fier era de o mai slabă 
intensitate din cauza concurenţei L. A. N. C. Mişcarea cuzistă desfăşura de mai mult 
timp acţiuni de propagandă în nordul Basarabiei, iar liderii locali, cu vechi state de 
activitate în Ligă, întreţineau relaţii permanente cu simpatizanţii din judeţ. Infiltrarea 
Mişcării în nordul provinciei dintre Prut şi Nistru a fost blocată aşadar, de 
organizaţiile cuziste, care aveau întâietate în propaganda naţionalist-creştină. Dacă în 


judeţul Orhei, în mai 1933, erau 12 organizaţii ale Gărzii, din cauza numeroaselor 








fricţiuni cu structurile cuziste, în septembrie [133 funcționau doar 8 organizaţii "5. O 
explicaţie a slabei aderenţe a populaţiei din nordul Basarabiei la structurile 
organizatorice ale Legiunii, ar putea fi şi faptul că, atât cuziştii cât şi legionarii 
utilizau acelaşi discurs naţionalist, antisemit şi împărțeau, practic, acelaşi electorat. 

Şi în sudul provinciei propaganda legionară stagna, din cauza 
contrapropagandei evreilor, în rândul celorlalţi minoritari, denunţând organizaţiile de 
dreapta, drept xenofobe. Printre primii aderenţi ai Mişcării în Cetatea Albă se numără 
ofiţerii în rezervă şi foştii funcţionari publici. 

Tot în perspectiva campaniei electorale şi a participării la alegerile generale se 
reia, cu mai mare aplomb, activitatea de organizare şi propagandă în judeţul Tighina. 
După demisia fostului lider Nicolae Colţov, “care era un energic propagandist”! şi 
înscrierea lui în Partidul Naţional Socialist, organizaţia legionară din judeţ cunoaşte o 
perioadă de inactivitate şi declin. Activitatea organizaţiei se reia după intervenţia lui 
Ion Cocoveica şi a Lidiei Cotoroba. Un raport al Brigăzii de Siguranţă Tighina, de la 
30 iunie 1933, descrie acţiunea celor doi în reorganizarea şi formarea de noi structuri 
specifice Gărzii de Fier (frăţii de cruce şi cetăţui). În baza mandatului primit de la 
centru, ei au “delegat pe Elena Lucreția Dimitriu de a înfiinţa secţiunea Cetăţuilor, 
care au ca scop de a da îndrumări mamelor, pentru a influenţa asupra copiilor să 
simpatizeze mişcarea Gărzii de Fier. De asemeni, tinerii Leonid Ghipeţchi şi 


Alexandru Neaga au fost însărcinaţi a forma secţiunea Frăția de cruce, care are de 





15 ANRM, fond 680, dos. 3640, f. 375. 
139 . 
Ibidem. 


102 


scop înscrierea tineretului în Garda de Fier. Atât d-ra Lucreția Dimitriu cât şi Leonid 
Ghipeţchi şi Alexandru Neaga fac zilnic propagandă printre tineret pentru a-l atrage în 
această organizaţie. În intervalul 15 —30 iunie în oraş nu a avut loc demonstraţii, 
incidente sau răspândiri de manifeste ale Gărzii de Fier. În judeţ zilnic se face 
propagandă pe comune de către lon Cocoveică cu concursul membrilor. Deşi 
activitatea este mult mai pronunţată ca înainte, totuşi înscrierea de noi aderenţi se face 
greu”1%0. 

În ziua de 9 noiembrie 1933, Alexandru Vaida-Voevod a prezentat regelui 
demisia cabinetului naţional-ţărănesc. La 14 noiembrie are loc jurământul noului 
guvern condus de I. G. Duca, iar pe data de 18 noiembrie s-a publicat decretul de 
dizolvare a Parlamentului şi de convocare a electoratului pentru desemnarea 
membrilor celor două Camere. 

Campania electorală a găsit Garda de Fier în plină expansiune electorală. De 
altfel, încă din martie 1933, Mişcarea Legionară viza o activă propagandă în ţară şi 
depunerea de liste electorale în fiecare judeţ, încât “fiecare judeţ să aibă în parlament 


. 1 
un legionar”! 


. Drept urmare, menţionăm eforturile organizaţiilor locale de a depune 
liste de candidaţi şi în judeţele din Basarabia. Cu mari greutăţi şi adversităţi din partea 
autorităţilor, s-a reuşit acest lucru în judeţele Lăpuşna, Ismail, Orhei, Bălţi, Tighina, 
Soroca. Intervenţia energică a autorităţilor, intervenţie situată undeva între exces de 
zel şi abuz, a determinat anularea listelor electorale depuse de Garda de Fier în 
judeţele Soroca şi Tighina, iar la Chişinău doar abilitățile lui Iulian Sârbu, şeful 
organizaţiei centrale din Basarabia, au făcut ca listele Gărzii de Fier să poată fi depuse 
la Tribunalul Chişinău (el a reuşit să scape de vigilenţa agenţilor de poliție şi a 
jandarmilor care înconjurau clădirea Tribunalului, sub pretextul că s-a prezentat la 
judecătorul de instrucţie pentru interogatoriu) /*?. Un alt incident este absolut grăitor 
atât din perspectiva poziţiei refractare adoptate de autorităţi, cât şi în sensul hotărârii, 
dusă uneori până spre extrem de către legionari, de a depune cu orice risc listele de 
candidaţi. La sediul primăriei comunei Sculevcea (Cetatea Albă), profesorul Sima 
Simulescu şi lon Vlădău au ameninţat cu pistolul pe primar şi pe notar, care refuzau 
să autentifice lista cu candidaţi ai Mişcării. Urmăriţi de jandarmi aceştia s-au 


baricadat într-o prăvălie, fiind cu greu arestaţi, după mai multe negocieri şi ameninţări 





1% Ibidem, £. 33. 
141 “Pământ Strămoşesc ”, din 1 martie 1933. 
14 ANRM., Fond 680, Inv. 1, dos. 3640, f. 620-621. 


103 


din partea autorităţilor. Uneori amenințările cu pistolul degenerau în schimburi de 
focuri. La Tighina, legionarul lon Cocoveică a fost împiedicat să facă propagandă de 
către şeful Biroului de Siguranţă şi de către comisarul şef de poliție din localitate. 
Aceştia l-au somat să predea manifestele iar el a răspuns cu focuri de armă!%, 

Atitudinea dură a autorităţilor din Basarabia era explicată, până la un punct, de 
dispoziţiile primite în teritoriu de către acestea. Astfel, într-o notă-circulară a 
Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău, se treceau în revistă atât metodele de 
împiedicare a propagandei organizaţiilor de extremă dreaptă, cât mai ales reprimarea 
cu cea mai mare exigenţă a actelor de violenţă şi a tuturor dezordinilor create de 
acţiunile propagandiştilor legionari". Arbitrariul acestui ordin, remis prefecturilor de 
poliţie din judeţele basarabene, ostilitatea liberalilor, capacitaţi de liderul lor, 
premierul I. G. Duca, în a bloca cu orice mijloace activitatea electorală legionară, dar 
şi reacţiile legionarilor, uneori violente la abuzurile autorităţilor, par a fi principalele 
cauze ale climatului tensionat creat în ţară în timpul campaniei electorale. 

Uneori activiştii legionari şi cuzişti făceau front comun atât în faţa abuzurilor 
autorităților, cât şi împotriva propagandiştilor încadraţi în alte partide, considerate 
„Vândute străinătăţii” sau, potrivit retoricii legionare, pur şi simplu „jidovite”. Astfel, 
la 6 decembrie 1933, în Chişinău, membrii coalizați ai Ligii şi ai Gărzii au avut 
altercaţii deosebit de dure cu reprezentanţii naţional-ţărănişti. Incidentele s-au soldat 
cu victime din ambele tabere, iar poliţiştii au fost nevoiţi să intervină pentru 
restabilirea ordinii'%5. 

La 22 noiembrie 1933, în oraşul Constanţa, în urma unei altercaţii produse 
între agenţii de poliţie şi un grup de şase legionari care lipeau afişe electorale ale 
Gărzii de Fier, studentul Virgil Teodorescu a fost împuşcat mortal. Asasinatul a 
produs o vie impresie asupra opiniei publice, iar presa a relatat cu lux de amănunte 
incidentul. Înmormântarea lui V. Teodorescu, la 25 noiembrie, a captat toată atenţia, 
mai ales prin prisma participării in corpore a conducerii legionare la funeralii. Din 
partea acesteia au fost prezenţi Corneliu Codreanu, Gh. Cantacuzino-Grăniceru, Ionel 
Moţa, Gh. Clime, lon Zelea Codreanu, Nicolae Şeitan, şeful organizaţiei Constanţa şi 


candidaţii locali în alegerile parlamentare — ing. Virgil lonescu şi preotul loan 





'4 Ibidem, î. 682. 
144 Jdem, dosar 3 648, f. 24-25. 
145 Ibidem, f. 204-205 


104 


Chivu!*%. Cheltuielile de înmormântare au fost suportate de legionari, iar familiei 
îndoliate i-au fost transmise telegrafic condoleanţe şi încurajări de către Centrul 
Legionar Studenţesc Bucureşti, Societatea Studenţilor Legionari în Medicină, 
Societatea Studenţilor în Teologie din Bucureşti, Cercul Studenţesc Arad, Cercul 


Studenţilor din Tutova! 


. La Iaşi, sub îndrumarea Centrului Studenţesc din localitate, 
intrat exclusiv sub influenţă şi conducere legionară, studenţii au organizat, la Căminul 
Cultural Creştin de la Râpa Galbenă, un parastas în memoria colegului constănţean. 
Autorităţile au vrut să-i evacueze cu forţa, însă aceştia s-au baricadat şi au primit 
alimente de la alte grupuri de studenţi, unii neangajaţi politic. În timpul acestor 
incidente a fost împuşcat mortal Niţă Constantin, în momentul în care arunca pâine 
studenţilor asediați. Şi la Iaşi organele de ordine sesizează fraternizarea studenţilor 
cuzişti cu cei legionari, ba mai mult se insinuează implicarea din umbră a lui A. C. 
Cuza, încercându-se o acţiune de mediere a Profesorului pentru a detensiona 
situaţia 5. De asemenea, conform unui raport al Direcţiei Generale a Poliţiei şi 
Siguranţei, înaintat ministrului de Interne, “au fost rănite următoarele persoane: 
Diaconu Victor, student în Agronomie, rănit la cap şi nas; Orlovschi Ion, student la 
Drept, rănit la cap şi la mână; Stancu Vasile, student la Drept, rănit la cap; 
Nimerovschi Ladislav, student la Agronomie, rănit la cap; Sandu Ion, precupeţ, rănit 
la cap, gură şi mână; Budescu Vasile, student la Agronomie, rănit foarte grav la cap; 
Andrei Dionisie fiind împuşcat, a fost internat la spitalul Sf. Spiridon”. Era un nou 
abuz, motiv de noi tensiuni şi, totodată, prilej de victimizare a Gărzii de Fier în raport 
cu autorităţile. Am insistat asupra acestor regretabile evenimente pentru a surprinde 
climatul violent în care s-a desfăşurat campania electorală din toamna-iarna anului 
1933, dar şi pentru a reliefa gradul de mobilizare al membrilor Mişcării Legionare, 
motivarea extremă a acestora din partea conducerii legionare şi, de ce nu, supleţea 
propagandistică a acesteia. Discursul lui Corneliu Zelea Codreanu ţinut la căpătâiul 
studentului V. Teodorescu, în care Căpitanul se angaja în numele tineretului şi al 
Legiunii să-l răzbune, decernarea “Crucii Albe” şi avansarea post-mortem la gradul de 
comandant legionar, veritabila campanie de presă dirijată în scopul denunţării 
abuzurilor autorităţilor şi pentru atragerea simpatiilor opiniei publice, organizarea de 


parastase şi comemorări pentru cei căzuţi în lupta şi în credinţa legionară, 





145 „„ Pressa”, din 25 noiembrie 1933. 
'4 Ibidem. 
14% ASRI, fond „D”, dosar 15/1933, f. 141-145. 


105 


demonstrează o excelentă abilitate în a exploata emoţional în scop politico-electoral 
astfel de incidente nefericite. 

Atmosfera imposibilă, de o rară violență-protagonişti fiind, totuşi, oamenii 
guvernului-de la sfârşitul lunii noiembrie şi din prima decadă a lunii decembrie, a 
condus la decizia de dizolvare a Gărzii de Fier, din 9 decembrie 1933. Jurnalul 
Consiliului de Miniştri nr. 1456 impunea retragerea Gărzii din campania electorală şi 
o serie de măsuri punitive împotriva Mişcării, ca închiderea sediilor, anularea 
întrunirilor, manifestărilor, formării de cortegii, interzicerea uniformelor, steagurilor, 
decoraţiilor, insignelor şi altor distincţii legionare, confiscarea arhivelor, a revistelor, 
ziarelor, manifestelor şi altor materiale de propagandă!*. Decizia de dizolvare a 
impus o serie de telegrame cifrate trimise de subsecretarul de stat de la Ministerul de 
Interne către prefecţii din judeţe. În principiu se ordona arestarea membrilor Gărzii de 
Fier şi trierea lor. Alături de reprezentanţii Parchetului, ai Poliţiei şi Jandarmeriei, 
prefecţii trebuiau să opereze percheziţii la sediile legionare pentru ridicarea arhivelor 
şi a materialelor de propagandă dar, mai ales, pentru detectarea şi confiscarea armelor 
şi munițiilor. 

Suspendarea Gărzii de Fier a declanşat un adevărat val de arestări, căruia i-au 
căzut victime numeroşi membri ai Mişcării. În general, arestările au fost operate 
abuziv, de multe ori fără mandat. Într-o scrisoare adresată de Vasile Marin lui Grigore 
lunian, datată 6 martie 1934, liderul legionar demonstrează cu lux de amănunte şi 
argumente juridice că “cei peste 5 000 de legionari din toată ţara” nu au fost arestaţi 
“ci pur şi simplu confiscaţi, confiscaţi din ordinul ispravnicilor poliției şi nu al 
parchetelor, fie civile, fie militare”. Reluând firul evenimentelor, Vasile Marin arată 
că legionarii au fost “ridicaţi cu forţa în noaptea dizolvării Gărzii, 9-10 decembrie, 
fiecare de pe unde ne găseam, cei mai mulţi din casele lor, eu de la Sighişoara, unde 
candidam pentru Târnava Mare, cap de listă; ridicat de poliţie şi depus la Jilava, fără 
cea mai neînsemnată formă procedurală. 

Au fost deţinuţi la Jilava 19 zile. Şi aici intervine paradoxul: că tocmai 
deţinuţii cereau cercetarea şi judecarea, iar autorităţile refuzau. Am utilizat toate 
mijloacele pentru a obține cercetări ori emiterea unor mandate de arestare: am declarat 
greva foamei, am protestat prin ziare, până la rege, iar în cele din urmă am cerut prim- 


procurorului Tribunalului Ilfov să se sesizeze de detenţia ilegală a unor cetăţeni. 





'% Monitorul Oficial”, nr. 286 bis, din 9 decembrie 1933. 


106 


Acesta nu numai că a refuzat să-şi îndeplinească datoria, dar ne-a făcut cunoscut, prin 
a treia persoană, că nu poate lua la cunoştinţă de starea noastră, fiindcă şi-ar risca 
postul. 

Faţă de acest ne mai întâlnit abuz de putere, pe cale de petiție, publicată şi în 
ziarul “Cuvântul”, am cerut Procurorului General al Curţii de Apel, pe de o parte să se 
sesizeze de situaţia noastră, iar pe de alta să ceară darea în judecată a Primului 
Procuror, pentru tăgadă de dreptate. Această nouă cerere, făcută pentru aceleaşi 
motive, a avut din aceleaşi consideraţiuni, efect nul. Fapt care ne-a determinat să 
cerem Procurorului General al Curţii de Casaţie, darea în judecată şi a Procurorului 
General al Curţii de Apel”! 

În Basarabia, ca de altfel în toată ţara, în noaptea de 9 spre 10 decembrie au 
început percheziţii şi arestări. În judeţele Bălţi, Cahul, Ismail, Lăpuşna, Soroca și 
Tighina, deci în doar şase judeţe basarabene, unde existau organizaţii active ale 
Gărzii de Fier au fost arestate 110 persoane, identificate din timp de organele de 
poliţie şi siguranţă ca propagandişti legionari 5. Legionarii întemnițați erau triaţi şi 


152. În unele 


mai apoi erau obligaţi să dea declaraţii de desolidarizare faţă de Legiune 
cazuri, ca de pildă la Bălți, legionarii erau puşi să jure că vor colabora cu poliţiştii şi 
vor denunța orice acţiune legionară sesizată? 

Într-un climat incert şi extrem de tensionat, la 29 decembrie 1933, pe peronul 
gării din Sinaia, primul-ministru |. G. Duca a fost împuşcat de către trei legionari. 
Iniţiativa a aparţinut lui Nicolae Constantinescu, secondat de Iancu Caranica şi Doru 
Belimace. Ei fuseseră recent eliberaţi şi nu avuseseră practic timp să ia legătura cu 
şefii Mişcării, atâta vreme cât aceştia erau ori în închisori, ori ascunşi. Fără a intra în 
detalii, fapta reprobabilă a celor trei pare mai mult o vendetă individuală pătrunsă de 
misticism şi mai puţin efectul unui complot îndelung organizat sau planificat cu ştirea 
lui Codreanu sau la sugestia lui Nae Ionescu şi Gh. Cantacuzino-Grăniceru. 

A urmat un nou val de arestări şi chiar asasinate. Sterie Ciumeti, secretarul 
Gărzii de Fier, a fost torturat pentru a denunța ascunzătoarea lui Codreanu , mai apoi 
împuşcat de comisarul Panova şi aruncat într-un lac din apropierea Bucureştiului. La 
30 decembrie, Inspectoratul de poliţie Chişinău emitea un ordin circular către toate 


judeţele în care se cerea conlucrarea tuturor autorităţilor pentru izolarea şi combaterea 





15 Vasile Marin, op. cit., pp. 81-91. 

'5! ANRM, fond 680, inv. 1, dosar 3638, f. 125-126. 
'5 Ibidem, £. 86. 

'5 Ibidem, £. 92. 


107 


legionarilor: “Veţi concentra imediat tot personalul polițienesc şi în înţelegere cu 
Comandamentul Garnizoanei şi Legiunea de Jandarmi, veţi proceda la arestarea 
membrilor Gărzii de Fier după cum urmează: 

]. Acei capabili de acte de teroare. 

2. Capii propagandişti 

3. Agitatorii marcanţi. 

Totodată, veţi avea în permanenţă un delegat la telegraf care va primi ordine şi 
ne veţi ţine la curent cu orice mişcare!**. 

După dispoziţiile date şi tonul utilizat, am putea crede că autorităţile intraseră 
în panică şi că se aşteptau la o reacţie mult mai violentă a legionarilor. Între 29 
decembrie 1933 şi 8 ianuarie 1934, conform unui “tablou cu membrii Gărzii de Fier 
arestaţi pe teritoriul Inspectoratului de Poliţie din Basarabia”, au fost întemnițați alţi 
130 de legionari. Dacă după dizolvare s-au operat arestări doar în şase judeţe 
basarabene, după asasinarea lui |. G. Duca, aria de interes a organelor poliţieneşti se 
extinde şi asupra judeţelor Cetatea Albă şi Orhei '*5. 

În detenţie, supuşi la interogatorii extenuante, legionarii au dat declaraţii de 
desolidarizare, unele dintre ele fiind publicate în ziare. La 18 ianuarie 1934, 
Ministerul de Interne transmitea Inspectoratului de Poliţie din Basarabia ordinul de 
eliberare al celor neimplicaţi în evenimentele din 29 decembrie 1933. Acest ordin era 
dublat, totuşi, de indicaţiile subsecretarului de stat Victor Iamandi de a ţine sub strictă 
observaţie orice activitate a celor eliberaţi şi se sublinia maniera de eliberare. Pentru a 
se evita aglomerările şi eventualele demonstraţii gardiste, se recomanda punerea în 
lbertate discretă şi individuală!56, 

După mai multe cercetări, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău a remis 
Direcţiei Generale de Poliţie lista legionarilor consideraţi periculoşi şi capabili de 
acte de violentă şi teroare. Aceşti nouă legionari (lulian Sârbu, C. Buruiană, S$. 
Vavila, V. Chiparis din Chişinău, lon Cocoveica, Leonid Ghipeţchi, Petre Becalov din 
Tighina, Timofei Lungu şi Al. Nistor din Cahul)!“ au fost expediaţi la Bucureşti, pe 


data de 8 februarie, pentru a fi deferiți Consiliului de Război al Corpului 2 Armată'55. 





154 Ibidem, £. 219. 
155 Ibidem, £. 337-341. 
'5 Ibidem, £. 156. 
'5 Ibidem, £. 157. 
15 Ibidem, £. 952. 


108 


Procesul Mişcării Legionare, din martie 1934, în care s-a încercat extinderea 
responsabilității asasinării primului-ministru Duca şi asupra capilor Gărzii de Fier, 
precum Şi implicarea lor în complot împotriva statului, s-a terminat la 5 aprilie cu 
sentinţa favorabilă Mişcării. Consiliul de Război condamnă la muncă silnică pe viaţă 
pe cei trei asasini ai lui I. G. Duca, dar achită şi eliberează pe ceilalți 52 de 
conducători legionari acuzaţi de complot!*?. Mai mult decât atât, preşedintele 
Consiliului de război, generalul Constantin Petrovicescu va deveni în scurt timp un 
apropiat al cercurilor legionare, martor al apărării în procesul intentat lui Codreanu în 
mai 1938 şi chiar ministru de Interne în guvernul instalat la 14 septembrie 1940. 

În calculele inamicilor Mişcării Legionare, procesul şi condamnările ce aveau 
să se pronunțe, ar fi lichidat pericolul extremismului de dreapta şi ar fi aruncat pe 
Corneliu Zelea Codreanu la periferia vieţii politice. În realitate, procesul urmat de 
achitarea şefilor legionari „a sporit popularitatea Legiunii şi notorietatea lui 


Codreanu. 


% 


Pb i 


După un an de „prigoană” — expresie adoptată în terminologia legionară pentru 
definirea măsurilor de îngrădire şi reprimare a activităţii legionare, măsuri 
considerate, de multe ori, şi pe drept cuvânt, abuzive —la 10 decembrie 1934, când 
expira termenul legal de un an, prevăzut de hotărârea de dizolvare a Gărzii de Fier, 
Corneliu Codreanu ia decizia constituirii unei noi formaţiuni politice, numite Totul 
pentru Ţară. Noua formulă politică avea rolul de a asigura cadru organizatoric de 
manifestare pentru ideologia şi activitatea legionară. La 20 martie 1935 se 
înregistrează legal, la tribunalul Bucureşti, formațiunea Totul pentru Țară, având ca 
semn electoral, pătratul cu două puncte. Preşedintele executiv al Partidului „Totul 


93. 


pentru ară” avea să fie generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grăniceru, iar 
Codreanu păstrează rolul de şef suprem şi lider spiritual!%. 
Anul 1935 aduce un nou ritm reorganizării Mişcării Legionare, concretizat 


prin numirea de noi şefi ai organizaţiilor locale şi ai unor secțiuni din cadrul Mişcării, 





1 Cronologie Legionară, Colecţia “Omul Nou”, 1992, p. 81. (această ediţie este o 
reproducere fidelă a ediţiei apărute la Salzburg, 1953). 

'% Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare..., pp. 101-102. Şeful Mişcării explică pe 
larg constituirea partidului “Totul pentru Ţară”, expresie politică de conjunctură şi 
continuatoare în ideologie şi acţiune a Gărzii de Fier, depozitară a spiritului Legiunii de la 
1927 şi din timpul mişcărilor studenţeşti. Vezi şi Cronologie Legionară, p. 88. 


109 


dar şi prin fidelizarea unor asociaţii auxiliare care simpatizau Garda de Fier. În 
Basarabia se constată o primenire a cadrelor de conducere, prin delegarea unor 
combatanți încercaţi în activitatea organizatorică anterioară, unii dintre ei originari din 
Vechiul Regat. Este cazul lui Dumitru Ifrim, om de afaceri din laşi, care a preluat 
conducerea judeţului Bălţi, Bănică Dobre, abilitat ca şef al judeţului Soroca, sau 
avocatul din Galaţi, Mille Lefter, care şi-a menţinut competențele de lider pentru 
judeţele sudice şi care îşi avea comandamentul la Cahul, primul judeţ organizat de 
activiştii Gărzii de Fier. De asemenea, lon Cocoveică era reţinut la şefia judeţului 
Tighina, întrucât se ocupase şi în 1933 de propaganda acestui judeţ, avea toate 
legăturile cu persoanele de sprijin din zonă, iar în campania electorală fusese deosebit 
de hotărât şi activ. În judeţul Orhei a fost numit preotul Gh. Tudorache, unul dintre 
primii legionari din Basarabia, care se remarcase în activitatea legionară ca student al 
Facultăţii de Teologie din Chişinău'SL. Pentru Chişinău şi judeţul Lăpuşna, a fost 
numit şef ziaristul Sergiu Florescu, pentru ca mai apoi să primească misiunea de a 
conduce întreaga propagandă şi muncă organizatorică pe Regiunea a Il-a (Orhei, 
Soroca, Lăpuşna şi Tighina) '%?. 

Resuscitarea activităţii legionare în Basarabia a beneficiat din 1935 de aportul 
consistent al activiştilor de la centru. Organizarea legionară a provinciei dintre Prut şi 
Nistru devenise aproape o obsesie pentru conducerea legionară şi pentru Codreanu 
însuşi, din cauza situaţiei speciale în care se afla această regiune, considerată cea mai 
expusă influenţei bolşevice şi boicorului comunităţii evreieşti, neloiale instituţiilor 
statului român. Rezultatele aproximative în activitatea de propagandă şi organizare, 
piedicile şi greutăţile cotidiene întâmpinate din partea autorităţilor, nu au demobilizat 
conducerea Mişcării, ba mai mult au motivat-o. Odată cu primul marş în Basarabia, 
Codreanu declarase că: “Astăzi ne îndreptăm spre Nistru, pentru ca să întoarcem 
Basarabia cu faţa la Bucureşti” şi tot el indica pe evrei ca “mercenari ai 
comunismului” şi că, în calculele lor “Basarabia trebuie să rămână pradă 
bolşevismului şi să privească spre Moscova, pentru ca ei să continue a teroriza cu 
provincia dintre Prut şi Nistru, întreaga politică a României 165. Astfel, pe parcursul 
anului 1935, se constată o intensificare a acţiunilor propagandistice, prin implicarea 


unor lideri legionari trimişi de la centru. Evident, principalul punct de atracție a fost 





'$1 ANRM, fond 680, inv. |, dosar 3589, f. 47. 
1% dem, dosar 3 706, f. 52, 70, 843. 
1% Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste..., p. 5. 


110 


Chişinăul, centru universitar, care prin cele două facultăţi ale sale, putea furniza un 
număr apreciabil de studenţi legionari propagandişti. 

Mişcarea studenţească din România anilor '30 se afla sub influenţă legionară. 
Toate societățile studenţeşti de profil sau regionale erau captate de organizaţiile 
Centrului studenţesc local, acestea formând, la rândul lor, Uniunea Naţională a 
Studenţilor Creştini din România. La Chişinău activitatea universitară era cu mult mai 
precară decât peste Prut şi pulsa, practic, doar prin cele două facultăţi, de Teologie şi 
Agronomie. Vizita lui Traian Cotigă, din mai 1935, a avut scopul de a imprima un 
ritm mult mai alert în activitatea legionară din Centrul Studenţesc Chişinău şi 
bineînţeles, din judeţele basarabene. Discursul lui Cotigă, ţinut în faţa a aproape 100 
de studenţi, a vituperat regionalismul şi a susţinut necesitatea solidarităţii studenţeşti 
şi a tineretului naționalist din toate colțurile țării. O altă acuză gravă aruncată vechii 
generaţii, des vehiculată şi oarecum la modă în rândurile tineretului studios, reitera 


164 
I 


mesajul lămurit al lui Mircea Eliade din /tinerarul spiritua „ apărut, după cum am 


arătat mai sus, tot la 1927, anul întemeierii Legiunii şi din Manifestul Crinului Alb, 


165 
8 


semnat de Sorin Pavel, Petre Marcu-Balş şi lon Nestor, în anul 1928 *. Traian Cotigă 





1% Vezi Mircea Eliade, /tinerariu spiritual, în “Cuvântul”, din 6 septembrie 1927. 
Eliade pleda pentru conştiinţa noii generații de după război care era “prima generaţie 
necondiționată istoric”, deoarece dezideratul esenţial românesc fu îndeplinit la 1918: “Noi 
suntem generaţia cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare din câte s-au rânduit până acum 
în ţară. "Trebuie să ţinem seama numai de elite”. El recomandă generaţiei sale conştiinţa de 
sine forjată în experienţele şi trăirile recente, argumente ce au condus tineretul spre asumarea 
fără rezerve a preeminenţei spiritului în raport cu raționalismul de tip materialist sau hegelian: 
“Suntem cei care am trecut, odată cu copilăria, experienţe diverse şi tragice, care am cunoscut 
viaţa răsfrântă pe feţele părinților noştri...Criza religioasă a fost pentru noi mai puternică 
decât cea a generaţiilor trecute. Până la război — adolescentul lector al Enigmelor universului 
sau al Forței materiei, se trezea ateu aproape fără mirare. Patina lumina căruia firesc, religia 
apărea ca nebunie şi neghiobie... Am trecut experienţe care ne-au condus la rațiune, la artă, la 
misticism...Şi nu ne intimidează sarcasmul suficient al bătrânilor inteligenţi, nici mustrările 
maturilor, nici glumele imbecililor de ambele sexe, nici nepăsarea celor care se pretind a fi 
astăzi îndrumătorii noştri spirituali, nici reaua indiferenţă a universitarilor. Voim să biruiască 
valorile ce nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică nici din 
parlamentarism. Valorile pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creştinismului. 
Aceasta se va înţelege mai târziu, când vom cerceta necesitatea misticismului.” Ca port- 
stindard al generaţiei interbelice, Eliade era “torturat de imperativul sintezei şi îndeosebi de 
maniera cu care valorificăm şi transportăm elementele de cultură pe care le asimilăm...” 
Alături de misiunea culturală asumată de tânăra generaţie, prin tendinţa spre sinteză 
“contopită cu însăşi personalitatea”, pentru viitorul mare istoric al religiilor “experiența 
mistică cu toţi fermenţii şi forțele şi coeziunea şi luminile care le coboară în suflet” constituia 
un alt reper definitoriu al generaţiei sale. Ultimele cuvinte din articolul lui Eliade marchează 
aproape profetic sensul şi finalitatea demersului său: “Şi dacă pe alocuri, /tinerarul întrece 
realitatea-cu atât mai bine: Generaţia noastră va întrece şi ea, astfel, Itinerarul” 

'% Semnalăm o altă reacţie a noii generaţii în care semnatarii se ridică împotriva 
bătrânilor acuzaţi de ignoranță sau rea voinţă faţă de tendinţele novatoare lansate de tineri în 


INN) 


acuza generația tranşeelor de letargie şi depravare, dar mai ales pentru crima de a-şi 


fi pierdut naţionalismul!5 


Răspunzând mesajului lansat de preşedintele studenţimii 
naţional-creştine, Viorel Trifa anunţa afilierea Centrului Studenţesc Chişinău la U. N. 
S. R., fapt foarte important din perspectiva unităţii mişcării studenţeşti — intrate 
oricum sub influenţa ideologică a Mişcării — dar şi din punctul de vedere al activităţii 
legionare în Basarabia. Se anticipa astfel, că dinamismul şi hotărârea studenţilor 


teologi şi agronomi vor conta mult în munca de organizare şi propagandă a judeţelor 





cultura română: “Este momentul să amintim acestor domni, apărători zeloşi ai unei cauze 
pierdute, că ştim povestea lui Pitagora, când a sacrificat o turmă de boi, mulțumire zeilor, 
pentru descoperirea  nemuritoarei teoreme a ipotenuzei. De atunci se agită boii, 
înspăimântați de orice noutate”. O altă direcţie polemică creionată în Manifest reia o mai 
veche dispută de sorginte junimistă privind formele de împrumut instituite în cultura română, 
dar şi în societatea românească, de paşoptismul nivelator în graba sa de ardere a etapelor pe 
traseul instituțional preconizat de aceştia spre a perfecta o societate modernă de tip 
occidental:...”Ne rutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu 
adevărat. În capul lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut 
şi împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite. Uitând că ideea şi pisica 
nu se împrumută, au cerşit în vecini şi-au adus acasă frânturi de căpătat şi piese şterpelite 
dintr-un motor străin. Generaţia părinţilor noştri a trăit din împrumuturi necernute şi din 
gânduri  neisprăvite...Printr-o  dezolantă lipsă de simţ filozofic,  înaintaşii noştri 
împrumutaseră două gânduri disperate şi au trăit din seva lor, din ce în ce mai strâmtoraţi şi 
mai cotidieni, fără să le transfigureze şi să le armonizeze într-o unitate superioară. Sfârşitul 
secolului trecut le pusese la dispoziţie concepția materialistă a istoriei, iar psihologismul 
filosofiei le oferise seducătoarea cosmogonie monisto-darviniană a ştiinţelor naturale... Pe 
aceşti sătui ai spiritului îi urâm. Am vrea să le turnăm o picătură de neliniște, care să-i 
turbure din beatitudinea lor animalică, o picătură de otravă ca să simtă vântul nebuniei şi al 
morții... Să-şi amintească de marile întrebări. Să le deschidem cu forța ochii plini de urdori 
somnoroase. Să-i spălăm ca Samariteanul şi să le arătăm frumusețea fără de asemănare şi 
noutatea de fiecare clipă a lumii şi a vieții. Căzuţi într-un extaz porcin, ei au uitat de 
Dumnezeu. Au pierdut simțământul pentru taina destinului uman. Necunoscând extazul şi 
pasiunea divinului, n-au fost niciodată cutremuraţi de înţelesul adânc al răstignirii lui 
Hristos. De la abstractizarea geometrizantă a raționalismului şi de la insensibilitatea 
filozofică şi morală a monismului darwinian şi materialist, noi ne-am îndepărtat cu cenușa în 
gură şi vid suflet, pentru a ne apropia de concretul frenetic şi fericitor, de Istorie, de 
autohtonie şi credinţă. Având înainte orizontul viitorului, puternic înrădăcinat în trecut, 
eliberaţi de o tehnică de cârje a gândirii şi de ghipsul raționalist, căutând extazul, pasiunea 
şi divinul, noi nu ne mai recunoaştem fii generaţiei sceptice şi searbede dinainte de război. 
Lipsa de problematică şi de neliniște a lor este de o trivialitate jovială şi continuu 
plictisitoare. Au semănat contradicţie şi scepticism, culeg anarhie...N-au avut nici o normă 
de sfințenie şi de comportare decentă în viaţa socială, li se dă cu tifla în nas, ca unor bătrâni 
libidinoşi ce terfelesc prin tardiv erotism augusta frumusețe a părului alb”. După aprecieri 
atât de dure la adresa generaţiei bătrânilor semnatarii aruncă deschis mănuşa identificând 
nevoia de “...mai mult entuziasm şi mai multă responsabilitate. Pentru orice faptă mare 
trebuie încredere, pasiune, entuziasm. Ceea ce ne îndreaptă către istorie este credinţa că 
totul este istorie... Continuitatea istorică adică lipsa ruperilor de orizont geografic şi de 
tradiţii culturale constituie autohtonismul nostru, pulsează în noi şi se înserează în linia unui 
trecut de trei ori milenar. Aceasta este noutatea noastră, vestea cea bună în numele căreia 
denunțăm viața publică de coşmar a României Mari, ce ameninţă să infesteze tinerile 
vlăstare”. 


1% ANRM, fond 680, inv. 1, dosar 3706, f. 235. 


112 


Şi în cooptarea de noi membri. Pe de altă parte, acţiunile activiştilor legionari aveau să 
se desfăşoare cu precădere în mediul rural, ori studenţii teologi şi agronomi erau cei 
mai indicaţi în a găsi căile de comunicare şi sensibilizare a populației rurale, în 
majoritate agricultori şi, oricum, mai receptivi, la mesajul religios transmis de 
propagandiştii legionari, decât populaţia urbană, prin definiţie cosmopolită şi mult 
mai detaşată de normele şi percepțiile religioase. 

Tot în 1935-an al resurecţiei legionare după perioada de inactivitate impusă de 
rigorile actului de dizolvare din decembrie 1933-apare Manifestul Revoluţiei 
Naţionale, sub forma unei broşuri tipărite la Sighişoara şi avându-i autori pe Sorin 
Pavel, Petre Ţuţea, N. Tatu, Petre Ercuţă, loan Crăciunel şi Gh. Tite. Încă din 
preambul, tinerii intelectuali vizează necesitatea primenirii statului român şi a 
instituţiilor sale, observând că statul modern “este istoria vrajbei între ursitoarele lui: 
banul occidental şi naționalismul român”. Autorii reiterează teme de reflecţie la modă 
ai perioadei interbelice , acuzând raționalismul şi individualismul ca puncte de plecare 


a erorii principiale în fundamentarea statului modern!” 


„ Deşi nu a înregistrat un ecou 
considerabil în epocă, Manifestul Revoluţiei Naţionale rămâne un reper de atitudine al 
generaţiei tinere, clasificabil, ca reacţie, alături de /tinerariul spiritual şi Manifestul 
Crinului Alb şi deosebit de important sub aspectul coagulării ideilor generaţioniste, cu 
repercusiuni mobilizatoare pentru tineretul naţionalist-creştin, mai cu seamă, în 
ecuaţia reactivării structurilor studenţeşti angrenate în reorganizarea Mişcării 
Legionare. Chiar dacă la nivelul anului 1935 mulţi dintre semnatarii Manifestului 
Revoluţiei Naţionale se auto-proclamau de stânga, în anii următori Sorin Pavel şi 
Petre Ţuţea s-au regăsit perfect sufleteşte şi doctrinar în structurile Mişcării, devenind 
membri importanţi şi ideologi ai Legiunii. 

La nivelul mişcării studenţeşti din România interbelică se observă efortul 
susținut al comandamentului legionar pentru captarea şi dirijarea structurilor de 
conducere ale studenţilor'S8. Cercurile interesate de la Palat au sesizat că sursa 
notorietății lui Codreanu, Moţa, Gârneaţă, Banea şi alți şefi ai Mişcării este imaginea 
onestă şi, totodată profetică, oferită de amintirea mişcărilor studenţeşti antisemite, de 


începuturile luptei politice naţionalist-creştine a noii generaţii. In consecinţă, cu 





1% Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. UI, Brăila, Editura Istros, 2003, pp. 
460-464. 

'% Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii. Mici contribuţii la istoria politică a României 
contemporane. Relatări ale unui martor al epocilor şi participant la evenimente, vol. I-Il 
(ambele volume reunite în într-un singur tom), Bucureşti, 2008, pp. 17-46. 


113 


sprijinul unor instituţii oficioase, în ideea sustragerii mişcării studenţeşti de sub 
influenţa tot mai pronunţată a legionarismului, s-a înfiinţat aşa numitul Bloc al 
generaţiei naţionaliste din 1922. Conducerea Mişcării a anticipat pericolul, iar 
Codreanu a replicat prin abilitarea lui I. 1. Moţa să formeze o altă societate a foştilor 
lideri studenţeşti, care să contrabalanseze posibila influenţă a Blocului în problematica 
organizării tineretului universitar. Constituirea în aprilie 1935 a Asociaţiei Generației 
Mişcării Studenţeşti de la 1922, sub preşedinţia lui lon I. Moţa, a avut rolul de a oferi 
un reper moral şi doctrinar noilor generaţii studenţeşti. Menirea acesteia a fost aceea 
de a asigura continuitatea mişcării studenţeşti pe linia naţionalist-creştină asumată de 
foştii lideri ai studenţilor imediat după război. Asociaţia a fost, totodată, o stratagemă 
a decredibilizării Blocului, apărut din calculele politice ale Palatului. În zilele de 18- 
19 aprilie 1936 la Congresul foştilor conducători ai studenţimii naţionaliste, se alege, 
sub preşedinţia lui lonel Moţa, comitetul compus din Radu Budişteanu, ing. Ion 
Fotiade, G. Furdui, lon Banea, D. N. Roşu, dr. Ion Istrate, având ca secretari pe 
Fănică Anastasescu şi prof. Sima Simulescu!%?. După moartea lui Moţa, la 12 
februarie 1937, în cadrul unei şedinţe solemne ţinute la biserica Sf. Ilie Gorgani lângă 
catafalcul lui Moţa şi Marin, Ilie Gârneaţă este desemnat preşedintele Asociaţiei 
Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922. De asemenea, tot în vederea activităţii de 
organizare şi propagandă observăm că şefii studenţilor dintr-un centru universitar se 
înscriu la altă facultate într-o altă universitate, pentru a se ocupa de educaţia şi 
organizarea studenţilor din Centrul Studenţesc respectiv. Este cazul lui lon Banea, 
care urmează medicina la Cluj şi dreptul la Iaşi, apoi cazurile lui Gh. Furdui, Viorel 
Trifa, Traian Cotigă, V. lasinschi, Ilie Gârneaţă, lon Antoniu etc. În contextul 
atragerii organizaţiilor studenţeşti pe orbita politică a Mişcării remarcăm impunerea 
lui Gh. Furdui la şefia Centrului Studenţesc Bucureşti, la 17 mai 1934, iar în 20 
noiembrie, cu prilejul Congresului studenţesc de la Herculane, Legiunea reuşeşte 
înscăunarea lui Traian Cotigă la preşedinţia U. N. S. C. R. În anul următor, Congresul 
general studenţesc de la Craiova, prezidat de Traian Cotigă, proclamă pe Ionel Moţa 
preşedinte de onoare al Congresului. Dezbaterile participanţilor la congres au fost 
ulterior publicate şi reținem în primul rând conferinţa lui Al. Cantacuzino, intitulată 


Românul de mâine, o prezentare exaltată a intenţiilor noii generaţii, un adevărat 





1% «“Porunca Vremii”, din 28 aprilie 1935. Vezi şi lon Fleşeriu, Un simbol, Ion 
Moţa”, în Corneliu Codreanu, Prezent, Madrid, Colecţia ”Dacoromania”, 1966, p. 360; 
“România creştină”, din 15 februarie 1936. 


114 


program de studiu şi acţiune pentru studenţimea naţionalistă!"0. În aprilie 1936 a avut 
loc Congresul studenţesc de la Târgu Mureş, sub preşedinţia lui Gh. Furdui, unde au 
fost lansate faimoasele liste negre ce vizau lichidarea camarilei şi a persoanelor 
compromise din jurul Elenei Lupescu. Al. Cantacuzino se distinge şi de această dată 
cu prelegerea Românismul nostru”, fiind totodată, desemnat ca şef al echipelor 
pentru “pedepsirea inamicilor codrenismului”, după cum consemna o notă 
informativă a Direcţiei Generale a Poliţiei, referitoare la lucrările Congresului General 
al Studenţilor de la Târgu Mureş? Importanţa cu care era tratată chestiunea liderilor 
organizaţiilor studenţeşti este reflectată de un alt raport al organelor informative din 
17 octombrie 1936, ce relatează implicarea personală a lui Corneliu Codreanu în 
propulsarea la preşedinţia U. N. S$. C. R. a lui Şerban Milcoveanu, doctorand în 
medicină, în detrimentul lui Viorel Trifa, şeful Centrului Studenţesc Chişinău şi a lui 
lon Antoniu-Pâsu, agreat, se pare, şi de Stelian Popescu, directorul ziarului 
“Universul”!"5. Pe de altă parte sesizăm notorietatea obţinută de studentul teolog Trifa 
la conducerea studenţimii din Chişinău, atâta timp cât a fost un candidat serios la 
conducerea Uniunii. Deşi nu a fost sprijinit pentru ocuparea preşedinţiei Uniunii, 
Viorel Trifa va fi ales până la urmă şeful Centrului Studenţesc Bucureşti. Şerban 
Milcoveanu va rămâne preşedinte interimar în funcţiune, deoarece la preşedinţia U. N. 
S. C. R. a fost ales în lipsă şi în semn de solidaritate, losif Bozântan, fostul preşedinte 
al Societăţii Studenţilor în Medicină de la Bucureşti, şi şeful echipei legionare care a 


pedepsit trădarea lui Stelescu!74 


. Bozântan era, de altfel, un prieten intim al lui M. 
Stelescu şi făcuse parte din acelaşi cuib cu liderul nou formatei Cruciade a 
Românismului. Faptul că iniţiativa constituirii grupului Decemvirilor i-a aparținut lui 
Bozântan reprezenta-în mediile legionare-gestul, deloc simplu, deloc uşor, al unui om 
care sacrifică o prietenie unui deziderat superior, respectiv eliminarea trădării ca 
principală cauză a neîmplinirilor istorice ale neamului românesc. De altfel, nocivitatea 


trădării în decursul istoriei românilor a făcut obiectul unui aspru rechizitoriu din 


partea lui Codreanu, care în cartea sa cu caracter memorialistic, Pentru Legionari, 





ii Cronologie legionară, p. 89. Vezi şi Alexandru Cantacuzino, Românul de mâine în 
vol. Opere complete, Bucureşti, 1937, pp.101-105. 

'7! Alexandru Cantacuzino, Românismul nostru, în vol. Opere complete, pp.129-153. 

17 ANIC, fond Casa Regală, dosar 9. /1936, f. 9-11. 

175 ASRI, fond ”Penal”, dosar 110 237, vol. 8. f. 118-119. 

'1 Cronologie legionară, p. 1ll. 


115 


arăta discipolilor săi că dispariţia unui trădător este de preferat eliminării inamicului. 


Din acelaşi program de reorganizare şi propagandă, prin metoda intervenţiei 
dinspre centru a liderilor cunoscuţi ai Mişcării, fac parte vizitele lui Zizi Cantacuzino- 
Grăniceru, preşedintele partidului, lui lonel Moţa şi Vasile Cristescu, reputatul istoric 
şi arheolog, discipolul preferat al lui Vasile Pârvan. În şedinţa din 24 octombrie 1935, 
Moţa remarca prezenţa masivă a regăţenilor printre elementele legionare din Chişinău 
şi slaba aderenţă a basarabenilor. EI face un amplu expozeu asupra situaţiei politice 
din ţară şi aduce lămuriri privind noua structură organizatorică a Mişcării, relevând 
competențele generalului Cantacuzino-Grăniceru şi subliniind poziţia de lider suprem 
a lui Codreanu. Pentru o mai performantă activitate de propagandă şi captare de noi 
membri — mai ales din rândul basarabenilor — Moţa a indicat alegerea lui Gh. Furdui, 
recomandat de Căpitan pentru funcţia de şef al Centrului Studenţesc Chişinău!5. 
Alături de vechiul camarad al Căpitanului şi fondator al Legiunii, generalul 
Cantacuzino a simţit nevoia resuscitării organizaţiei legionare reprezentative a 
Basarabiei. Dacă în noiembrie 1935, la şedinţa de bilanţ a organizaţiei Chişinău se 


176 a 


constatau progrese precare în activitatea legionară a studenţilor agronomi *, în 3 


decembrie, preşedintele Partidului “Totul pentru Ţară” a vorbit studenţilor şi 
conducerii de la Facultatea de Agronomie, în frunte cu decanul. Generalul a 
manifestat interes şi pentru muncitori Şi ţărani, nu doar pentru tinerii studenţi, întrucât 
în seara aceleaşi zile a mai ţinut o întrunire la care au participat, pe lângă studenți, 
câţiva muncitori din Chişinău şi ţărani din satele lăpuşnene, pe care i-a îndemnat “să 
lucreze pentru Gardă şi pentru Căpitan ” pentru că doar aşa se poate salva neamul de 
la pieire, luând puterea în Țara Românească” şi că pentru acest lucru, este “necesar a 
se forma cel puţin cinci sute de legionari pe judeţ” care să fie cinstiţi, viteji şi decişi 
în acţiune precum Nicadorii'. Tot în decembrie 1935, din partea Centrului 


Studenţesc Chişinău, lon Metea a citit Circulara nr. 10 a lui Corneliu Z. Codreanu, 


prin care şeful Mişcării ordona formarea unor echipe şi efectuarea de marşuri prin 





19 ANRM, fond 680, dosar 3706, f. 685-686. 

'7 Ibidem, £. 127. 

"7 Ibidem, f. 128. Generalul făcea trimitere la legionarii care “au răzbunat Garda de 
Fier”, împuşcându-l mortal pe primul-ministru I. G. Duca, în gara Sinaia, pe 29 decembrie 
1933. Aceştia, (Nicolae Constantinescu, licenţiat al Academiei Comerciale de la Bucureşti, 
Iancu Caranica şi Doru Belimace, macedoromâni) fuseseră condamnaţi la muncă silnică pe 
viaţă, fiind glorificaţi de către legionari (vezi Cântecul Nicadorilor, Sfântă tinereţe legionară 
etc.; în Cântece legionare, Miinchen, Colecţia "Omul nou”, 1980. 


116 


judeţul Lăpuşna, în scopul propagandei şi a refacerii cuiburilor desfiinţate în prigoana 
din anii 1933-1934 şi strângerea de fonduri pentru construirea unui cămin studenţesc 
la Chişinău, inițiativă care nu a mai putut fi finalizată!”$. 

Organizarea Corpului Muncitoresc Legionar (C. M. L.) la 25 octombrie 1936, 
sub conducerea inginerului Gh. Clime, comandant legionar foarte apreciat în cercurile 
Mişcării, a fost o stratagemă reuşită a Legiunii şi a lui Codreanu de a sustrage 
muncitorimea de sub influenţa ideologiei de stânga şi, în special, de a bloca 
alunecarea spre comunism a unui segment social important, nu atât ca număr, cât prin 
aspirație şi dinamism politico-economic!”?. După 1918, muncitorimea părea o pradă 
uşoară pentru social-democraţie şi comunism, nu doar prin prisma mesajului şi a 
ideologiei pliate special pe problematica muncitorească ci, se pare, şi prin faptul că 
marile forţe politice ale ţării, păreau să ignore această componentă socială. Poate şi 
din cauza structurii social-economice care reflecta o preponderență rurală şi agricolă, 
atât liberalismul cât şi ţărănismul nu au luat în serios forţa politică a muncitorilor, 
mesajul politic fiind adresat cu precădere întreprinzătorilor sau ţăranilor. Atât 
neoliberalismul, prin P. N. L., cât şi apologeţii statului țărănesc, între care V. 
Madgearu şi |. Mihalache, au încadrat nevoile muncitorimii în programe generoase, 
dar mult prea generale, fără supleţea necesară şi fără o angajare explicită în ceea ce 
priveşte problema muncitorească. În replică, viitorul şef al Mişcării se implică, încă 
de la 1919, alături de un muncitor, Constantin Pancu, liderul organizaţiei Garda 
Conştiinţei Naţionale, în activitatea social-naţionalist-creştină ce avea drept scop 
rezolvarea chestiunii muncitoreşti în cadrul legal, şi sub oblăduirea statului român, iar 
nu în afara acestuia prin acţiuni sociale subversive, periculoase pentru edificiul 
naţional plămădit la 1918. Teama obsesivă de comunism a condus la constituirea 
Gărzii de Fier, formaţiune angajată în combaterea acestuia şi l-a determinat pe tânărul 
deputat Corneliu Codreanu să susțină cauza greviştilor de la Griviţa şi Lupeni, 
prezentându-i drept victime inocente ale comunismului, ale politicianismului venal şi 
inconştient. Sub aspect strict politic, conducerea Mişcării nu a intuit doar tendinţa în 
creştere a solidarităţii şi determinării sociale dezvoltate de această categorie, ci mai 


ales a apreciat potenţialul structural organizatoric al muncitorimii şi capacitatea 





1% Viorica Nicolenco, op. cit., p. 86. Şedinţa din 5 decembrie 1935 este relatată de V. 
Nicolenco în baza unui document din arhivele de la Chişinău şi menţionează că nu a mai 
descoperit nici un alt document care să ateste continuarea practică a directivei lui Codreanu în 
ceea ce priveşte ridicarea unui cămin studenţesc în capitala Basarabiei. 

179 . . . 

Cronologie legionară, p.106-107 


117 


implicită de a se comporta ca buni executanţi în terenul politic. Aderenţa masivă a 
muncitorilor la Mişcarea legionară oferă un răspuns fără echivoc asupra ponderii 
avute de P. C. R. în România şi dezvăluie, totodată, latura pronunţat socială a 
legionarismului. Codreanu, în perioada sa de debut în viaţa politică s-a înscris în 
Garda Conştiinţei Naţionale a lui Constantin Pancu, organizaţie anticomunistă, care 
nu recunoştea explicit realitatea claselor sociale, denunţate a fi nocive pentru 
siguranţa internă a Regatului României, dar venea cu soluţii maximaliste, ce reflectau 
diferenţele de clasă şi mai ales aduceau atingere ideii de proprietate. În opinia lui 
Pancu şi potrivit crezului socialismului naţional-creştin, publicat în ziarul 
“Conştiinţa” din 9 februarie 1920, fabricile urmau să intre în proprietatea muncitorilor 
iar pământul în proprietatea ţăranilor. Se dorea o Românie idilică, profund creştină, cu 
respect necondiţionat faţă de monarhie, fără minorităţi turbulente şi neloiale, fără 
diferenţe între bărbaţi şi femei, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot. 
Integrarea muncitorilor în Legiune, segment socio-profesional cu veleități şi 
deziderate politice de stânga, poate să creeze confuzie. Din cauza revendicărilor de 
ordin social-economic şi prin aplicarea hazardată a teoriei marxiste, muncitorimea din 
România era catalogată aprioric de stânga. Pornind de la aceste premise, ideologii 
legionari au considerat ca lipsită de relevanţă plasarea la stânga eşicherului politic a 
muncitorimii române. Din acest motiv şi pentru a demonstra că nu există o 
corespondenţă reală între muncitorime şi partidele cu un pronunţat caracter social, de 
stânga, Codreanu şi alți doctrinari ai Mişcării au insistat pe atragerea muncitorilor în 


a a180 
Legiune 


„ Pentru anularea oricărei confuzii, Vasile Marin, oferă o perspectivă 
global-românească, insistând cu precădere pe retuşarea parametrilor doctrinari, sau 
chiar pentru radierea limitelor atributiv-ideologice ale Mişcării Legionare. Deşi s-a 
mai apelat la acest citat pe parcursul lucrării noastre, contextul aderării în număr mare 
al muncitorilor la structurile organizatorice ale Gărzii de Fier şi efortul ideologic al 
promotorilor legionarismului din anii '30 de a ajusta şi încadra doleanţele sociale ale 
muncitorilor în planul general-revendicativ expus de Mişcarea Legionară, impun 
reluarea acestor reflecţii. Astfel, Vasile Marin reconsidera locul şi rolul Legiunii pe 


scena politică românească, afirmând că“...Dar noi nu putem nici la dreapta nici la 


stânga, pentru bunul motiv că mişcarea noastră îmbrăţişează întregul plan al vieţii 





15 Vezi Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, vol. I, pp. 17 şi urm; Traian 
Herseni, Mişcarea Legionară şi muncitorimea, Bucureşti, 1937, passim. 


118 


naţionale, nediferenţiată în structura ei: mişcarea noastră organizează în aceeaşi 
măsură atât autoritatea cât şi libertatea!5L. 

Afluenţa elementelor muncitoreşti se explică şi prin mesajul complex şi bine 
dozat, dezvoltat de discursul politic legionar. Teme de largă circulaţie 
propagandistică, precum lichidarea corupţiei,  lichelismului,  afacerismului, 
politicianismului, demagogiei, populismului, abuzurilor, au incitat radicalismul social 
dovedit de muncitori, dar şi de alte clase sociale defavorizate. Propaganda legionară a 
exploatat cu obstinaţie înverşunarea socială muncitorească şi frustrările specifice unui 
categorii defavorizate. Dacă aceste lozinci erau arhicunoscute şi larg mediatizate de 
mai toate partidele politice, totuşi în gura activiştilor legionari sunau mult mai serios, 
mai hotărât. Societatea românească, prin componentele sale, unele determinante 
pentru funcționarea propriu-zisă a statului (biserică, armată, şcoală, justiţie, presă), 
după o perioadă de reticenţă în care îşi manifestă rezervele faţă de Legiune, privind 
totuşi cu oarecare simpatie acţiunile tinerilor studenţi şi mai apoi intelectuali, tinde să 
adopte o poziţie de expectativă binevoitoare, ba chiar se implică politic prin 
reprezentanţi. Astfel, rămâne un aspect de clară notorietate aderenţa la Mişcarea 
Legionară a preoților, învăţătorilor, profesorilor de liceu şi a cadrelor universitare, a 
ofiţerilor în rezervă, a ziariştilor consacraţi sau a celor ce abia forţau porțile afirmării 
în jurnalistică şi nu în ultimul rând a foştilor magistrați şi a numărului considerabil de 
avocaţi şi jurişti. 

Un alt capitol al evoluției Mişcării Legionare îl constituie organizarea 
taberelor de muncă cu scop educativ şi propagandistic. Prin astfel de iniţiative, munca 
voluntară pusă în slujba comunităţii era ridicată la rang de virtute naţionalist-creştină. 
Dacă încă din perioada studenţiei ieşene Codreanu şi nucleul său pun bazele 
cărămidăriei de la Ungheni şi construiesc primul sediu al studenţilor naționalişti la 
Râpa Galbenă, după 1930, odată cu mutarea sediului central la Bucureşti, se ia decizia 
construirii aşa numitei Case Verzi, în cartierul 'Tei din Bucureştii Noi. După incidentul 
de la Vişani, în august 1933 au început lucrările pentru construirea unui cămin. La o 
cărămidărie din apropiere s-au angajat 80 de legionari, care au fost retribuiţi în 
cărămizi, iar în Bucureştii Noi, 580 de legionari voluntari au început construirea Casei 


Verzi '%?. După Căminul Cultural Creştin de la laşi, Casa Verde de la Bucureşti, 





151 Vasile Marin, op.cit., p. 25. 
15 Cuvânt înainte şi comentariile lui Mihail Polihroniade în albumul Tabăra de 
muncă, Bucureşti, Tipografia Ziarului “Universul” S.A., 1936 în Ideologie şi formaţiuni de 


119 


ridicată exclusiv prin munca legionarilor şi ajutorul financiar şi material al 
simpatizanţilor, este un bun exemplu al dinamismului programatic şi al 
naţionalismului constructiv. Termenul este des uzitat în epocă pentru a diferenția 
amplul program social demarat de Mişcare, de naționalismul de tip cuzist, teoretic 
prin excelenţă, declamatoriu, gălăgios şi fără o corespondenţă practică vizibilă în 
arealul social. 

După 1934, conducerea Mişcării Legionare a organizat, autorizat şi sprijinit 
mai multe tabere de muncă, în care pe lângă faptul că acestea asigurau un cadru 
propice educaţiei legionare, se urmărea socializarea legionarilor cu populaţia din zonă 
ŞI mai apoi propaganda politică şi atragerea de noi membri. Mişu Polihroniade făcea 
la sfârşitul anului 1936 bilanţul taberelor de muncă legionare, care începe cu 
demararea lucrărilor de la Casa Verde, din vara anului 1933, unde echipele legionare 
au lucrat de la 4 august la 9 noiembrie şi continuă cu construirea şcolii de la Dealul 
Negru din Țara Moților, cu cărămidăria de la Giuleşti, ce asigura cărămizi tot 
şantierului din Bucureştii Noi, cu reconstruirea bisericii din Cotiugenii Mari-Soroca, 
construirea caselor de odihnă de pe Rarău şi ridicarea troiței de la Buşteni în memoria 
studentului Virgil "Teodorescu. Asemenea iniţiative legionare au avut loc şi în 
Storojineţ, Arnota, Drăgăşani, Râu Sadului, Carmen-Sylva, Giurgiu, Aciliu-Sibiu, 
Moviliţa-llfov, Soveja, 'Teiş-Dachiţa şi Moţăţeni - Pucioasa-Dâmboviţa, Laz-Alba, 
Ineu-Arad, Izbuc-Bihor, Nicoreşti - Tecuci, Tămăşeşti - Hunedoara, Căminul 
Ardealului Legionar din Cluj, Buga - Lăpuşna, Valea-Mare din judeţul Bălți, Marca, 
judeţul Sălaj, Baciu-Braşov şi în alte localităţi din țară 55, Harta taberelor de muncă 
inițiate pe baza voluntariatului membrilor Mişcării, confirmă interesul sporit al 
conducerii legionare de a acoperi judicios toate regiunile ţării, în scopul extinderii 
bazei de sprijin a organizaţiei. Miza acestor tabere consta în crearea cadrului de 
recrutare, educare şi selecţie a viitorilor combatanți politici, dar şi în efectul 
propagandistic obţinut la faţa locului sau prin mediatizarea acestor activități de 
utilitate publică prin presa legionară. 

În iunie 1935, conducerea organizaţiei legionare de la Chişinău a hotărât 
construirea unei biserici în comuna Buga, judeţul Lăpuşna. Ziaristul Sergiu Florescu 


şi maiorul în rezervă Gh. Rotaru s-au ocupat de strângerea fondurilor şi de selectarea 





dreapta în România , vol. IV, 1934-1938, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, 2003, pp. 254-256. 
'55 Ibidem. 251-258. 


120 


voluntarilor. Fondurile proveneau din donațiile mănăstirilor lăpuşnene, din colectele 
studenţilor teologi şi din mici sume trimise de la Bucureşti şi laşi 5%. 

Generalul Cantacuzino-Grăniceru a vizitat şantierul de la Buga, a încurajat 
inițiativa şi a dat citire la două scrisori laudative adresate legionarilor basarabeni de 
către mitropolitul Nicodim şi episcopul Vartolomeu!55. 

În general, în această perioadă, Biserica a avut o atitudine binevoitoare faţă de 
iniţiativele social-religioase ale Mişcării. În martie 1934, Sfântul Sinod emite o 
scrisoare pastorală în care se arăta înţelegere faţă de iniţiativele constructive ale 
tineretului. În acel an Legiunea a amenajat zeci de şantiere şi tabere de muncă, a 
construit străzi, a săpat fântâni, a reparat sau construit biserici, iar episcopii şi 
mitropoliţii i-au felicitat şi încurajat pe tinerii legionari pentru activitatea lor!8€, 
Intervenţia Ministerului Cultelor, prin profesorul Alexandru Lapedatu, a cerut ca 
Biserica să nu se lase manipulată în scopuri politice şi de partid. Sinodul a lansat o 
hotărâre către administraţiile bisericeşti, prin care se preciza că munca voluntară la 
construirea bisericilor prestată de diverse formaţiuni politice trebuie mai întâi 
aprobată de Ministerul Cultelor şi de administraţia episcopiei pe teritoriul căreia se 
află parohia în cauză!S7. Cu toate interdicțiile, înalți ierarhi ortodocşi au sprijinit şi au 
binecuvântat munca tineretului legionar, care se declara fidel apărător al religiei 
strămoşeşti şi dovedea mai mult ca orice altă generaţie precedentă o aplecare specială 
faţă de normele ortodoxiei naţionale şi o intensă trăire întru Hristos. De altfel, Sfântul 
Sinod anulează decizia din 4 octombrie 1935, prin hotărârea din 2 aprilie 1936, în care 
se preciza că: “Pentru a înlătura falsa credinţă ce şi-a făcut loc în opinia publică, şi 
anume că Sfântul Sinod, prin hotărârea sa din 4 octombrie 1935, ar fi contra muncii 
constructive prestate în mod gratuit bisericii de tineretul intelectual grupat în 
organizaţia Totul pentru Ţară, ţin să fac următoarele clarificări: întrucât organizaţia 
Totul pentru Ţară ar putea da garanţii că acţiunea ei se încadrează perfect între 
acţiunile folositoare exclusiv bisericii şi sunt străine de orice alt scop, Sfântul Sinod 
încuviinţează că acolo unde chiriarhul locului ar putea coordona acțiunea acestei 


organizaţii cu activitatea sa pentru ridicarea de biserici, fără nici o umbră de bănuială, 





15 ANRM, fond 680, dosar 3706, f. 455, 465. 

'5 Ibidem, . 606. 

15 Cf. *Braţul de Fier”, anul |, nr. 4 din 4 septembrie 1935. Vezi şi “România 
Creştină” I, nr. 7, din 15 iunie1935. 

ii “Braţul de Fier”, anul I, nr. 7, din 7 decembrie 1934. 


121 


ofertele numitei organizaţii pot fi socotite binevenite” 158 


„. Din partea conducerii 
legionare constatăm o atitudine plină de respect şi smerenie pentru valorile şi ierarhia 
Bisericii Ortodoxe Române. În noiembrie 1936, Codreanu trimite o scrisoare - 
răspuns unui preot, profesor de teologie, în care precizează poziţia legiunii faţă de 
Biserică: “Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. 
Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât 
puţin...Recunoaştem că suntem păcătoşi, aceasta este atitudinea legionară față de 
Biserică”? 

Atitudinea binevoitoare a Bisericii faţă de Mişcarea Legionară este clar 
reflectată de evenimentele pline de încărcătură emoţional-religioasă a începutului de 
an 1937. În contextul repatrierii trupurilor neînsufleţite ale lui Ionel Moţa şi Vasile 
Marin, cei doi comandanți legionari căzuţi la Majadahonda pe 13 ianuarie 1937, după 
intervenţia expresă a generalului Cantacuzino-Grăniceru, care s-a deplasat în Spania 
pentru recuperarea celor doi şi a restului echipei, trenul mortuar şi delegaţia 
supravieţuitorilor de pe frontul spaniol a urmat un traseu bine stabilit, fiind întâmpinat 
de-a lungul itinerarului (Cernăuţi-Bacău-Cluj-Orăştie-Sibiu-Piatra-Olt-Bucureşti) de 
unităţi legionare organizate special pentru acest eveniment şi de numeroase soboare 
de preoţi şi chiar episcopi. Prezenţa în număr mare a clerului ortodox se explică prin 
lansarea de către Patriarhie a unei circulare de autorizare a participării preoţilor de mir 
şi a înalţilor ierarhi la slujbele de pomenire pentru cei doi martiri legionari. În 
Bucureşti, cortegiul funerar este format din aproximativ 2000 de legionari şi parcurge 
traseul într-o tăcere mormântală, întreruptă doar de psalmii ridicaţi de preoţii care 
oficiau. Trupurile celor doi au fost depuse la biserica Sf. Ilie Gorgani, cunoscută în 
epocă pentru parastasele şi Te-Deum-urile organizate aici de conducerea Mişcării. La 
13 februarie la ceremonia înmormântării lui Moţa şi Marin au participat căpetenii 
ecleziastice de prim rang: mitropolitul Gurie al Basarabiei, mitropolitul Nicolae Bălan 
al Ardealului, episcopul de Argeş, Vartolomeu!%. Slujba religioasă, oficiată cu atâta 
fast de doi mitropoliți şi un episcop al Bisericii naţionale şi de alți 20 de preoți în 
odăjdii, s-a încheiat apoteotic: “...Ne rugăm pentru sufletele eroilor, Moţa şi Marin, 
care au căzut în lupta pentru Cruce şi împotriva bolşevismului”, frază repetată de mai 


multe ori de preoți şi participanţi. Printre participanţi se numărau oameni politici de 





5 “Porunca Vremii”, din 4 aprilie 1936. 

1 Cronologie legionară, p. 110. 

1% Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas, 
1990, pp.334-336. 


122 


dreapta, precum Octavian Goga, M. Manoilescu, profesori universitari, ca Nae 
Ionescu, Simion Mehedinţi, Traian Brăileanu ş.a. Cortegiul funerar era format din 
aproximativ 16 000 de cămăşi verzi şi un număr considerabil de cămăşi albastre, ce 
aparțineau organizaţiilor gogo-cuziste!”.. Manifestările de simpatie ale populaţiei, 
senzaţia de forţă şi organizare cvasi-militară indusă de marşul coloanelor legionare pe 
străzile Capitalei, au declanşat reacţia factorilor de decizie din stat. Regele a încercat 
o manevră de captare a Legiunii, chemând la o întâlnire secretă pe Codreanu şi cerând 
pe faţă şefia Mişcări, în schimbul aducerii lui Codreanu la putere. Oferta regală este 
declinată de Căpitan, care din acel moment a căutat cu obstinaţie alianţa cu Iuliu 
Maniu şi Gh. Brătianu, cunoscuţi contestatari ai practicilor autoritare carliste şi 
inamici declaraţi ai camarilei şi ai Elenei Lupescu, metresa lui Carol al II- 
lea!“ Pentru a stopa propaganda legionară, în martie 1937, guvernul liberal condus de 
Gh. Tătărescu decide închiderea universităţilor şi, totodată, face presiuni asupra 
forurilor ecleziastice, ca acestea să nu mai permită construirea de biserici de către 
voluntarii legionari şi, cu atât mai mult, să nu mai asigure asistenţă religioasă pentru 
diversele manifestări legionare. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române respinge 
cererile guvernului, fapt ce a declanşat imediat declaraţia lui Corneliu Zelea 


Lă 


Codreanu, care afirmă că: “...Pentru mine atitudinea de acum istorică a Bisericii 


ortodoxe este un început de mărire de Împărat. Am credinţa că în marea lume a 
ortodoxiei, Biserica Română va juca cândva un mare rol'1%. 

Datorită ideologiei bazate pe principii creştine şi a religiozităţii legionare, 
afişate în dese ocazii, nu trebuie să ne mire numărul mare de preoţi care au întărit 
rândurile Mişcării în deceniul al patrulea. Unii dintre aceştia au devenit comandanţi 
legionari şi au ocupat funcții politice în cadrul Legiunii: preotul lon Dumitrescu- 
Borşa, preotul Georgescu-Edineţ, preotul Duminică Ionescu, preotul-profesor Grigore 
Cristescu, Vasile Boldeanu, Ilie Imbrescu, Gh. Tudorache şi alţii. În Basarabia, în 
judeţul Soroca, identificăm şi o participare activă a preoţilor şi călugărilor în 


activitatea de organizare şi propagandă a Legiunii. Dacă în vara anului 1936 activa un 





9! “Adevărul”, 18 februarie 1937. 

1% Vezi Zaharia Boilă, Amintiri şi considerațiuni asupra Mişcării Legionare, ediție 
Maria Petreu şi Ana Cornea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 51-55. În căutare de aliaţi împotriva lui 
Carol al II-lea, Codreanu intră în legătură cu şeful partidului liberal-georgist ( vezi, nota 
informativă a Corpului Detectivilor referitoare la relaţiile dintre C. Z. C. şi Gh. Brătianu, 
ANIC, fond “Penal”, dosar 110 237, vol. 9, f. 229) şi chiar cu generalul Ion Antonescu 
(ANIC, Fond “Penal”, dosar 110 237, vol. 9, f. 303-304). 

Sa Cronologie legionară, p. 118-119. 


123 


student de la Facultatea de Drept din Iaşi, care în timpul vacanței de Paşte a reuşit 
cooptarea a 15 aderenţi'”, în anul 1937, acţiunile propagandistice legionare din 
Soroca gravitau în jurul organizaţiei din Cotiugenii Mari, conduse de preotul paroh 
din localitate. Acesta a reuşit să atragă o serie de alți preoţi şi profesori de teologie de 
la Mănăstirea Dobruşa, care asistau la şedinţele de cuib, primeau instrucțiuni şi 
materiale de propagandă. La Rudi, o altă mănăstire din Soroca, un călugăr a reuşit în 


lunile iunie-august 1937 să întemeieze trei cuiburi formate din călugări şi mireni'%, 


De asemenea, preşedintele filialei Bălţi a grupării „Totul pentru Țară” era preotul 
Emilian Cucuietu din comuna Mihăileni. 

Revenind la acţiunile de propagandă efectuate de legionari pe teritoriul 
Basarabiei, menţionăm organizarea taberelor de muncă şi concursul dat de înalții 
ierarhi basarabeni, care au încurajat şi chiar ajutat material iniţiativele tineretului. 
Construirea unei biserici în satul Buga, judeţul Lăpuşna a atras atenţia oficialităților 
ecleziastice de la Chişinău, Astfel, Mitropolitul Gurie al Basarabiei s-a deplasat în 
localitatea Buga pentru a vizita tabăra tinerilor legionari întruniți pentru cinstită faptă 
creştinească. În caietul de impresii şi evidenţă păstrat de comandamentul taberei 
legionare, Î. P. S. S. Gurie şi-a mărturisit profunda consideraţie faţă de “...organizaţia 
tinerilor legionari, studenţi şi intelectuali, pentru munca constructivă, pentru scăparea 
țării din criză şi ajutorarea oamenilor nevoiaşi”, drept pentru care binecuvânta „cu 
multă însufleţire această direcţie îmbrăţişată de ei” şi implora „ajutorul lui Dumnezeu 
spre întărirea, lărgirea, şi mărirea organizaţiei care are un caracter pur creştinesc!%. 

Relaţia bună cu ierarhii Bisericii este demonstrată şi de modul în care s-a 
deschis o altă tabără legionară în comuna Valea Mare din judeţul Bălți. În ziua de 26 
iulie 1935, secretarul organizaţiei legionare din judeţul Bălți şi preotul paroh din 
localitatea Valea Mare au fost în audienţă la sediul episcopal din oraşul Bălți, unde au 
cerut lui Visarion Puiu, episcopul de Hotin, să încuviinţeze şi să binecuvânteze 
construirea bisericii, începute în urmă cu şase ani, dar neterminată. După o adevărată 
mobilizare pentru strângerea de fonduri, preotul comunei insistă pe lângă organizaţia 
legionară de la Iaşi pentru trimiterea unei echipe de studenţi voluntari. În consecinţă, 


în august 1935 au fost reluate lucrările pentru ridicarea bisericii din parohia Valea 


Mare de către un grup de 25 de legionari, studenţi şi elevi, conduşi de lon Taşcă de la 





1% ANRM, fond 680, inv. 1, dosar 3706, f. 891. 
1% Idem, dosar 3 817, f. 273, 274, 913. 
1% dem, dosar 3 706, f. 1056. 


124 


laşi. Aprovizionarea cu alimente a voluntarilor era asigurată de către locuitorii din 
împrejurimi. Evident că în timpul şi după terminarea lucrului studenţii îşi intonau cu 
mare entuziasm cântecele şi marşurile legionare impresionând asistenţa formată din 
tineri săteni!””. Pe parcursul anilor 1935-1936 s-a continuat activitatea de reorganizare 
şi propagandă a judeţelor din Basarabia. La Cahul, odată cu dizolvarea Gărzii de Fier 
din decembrie 1933, Mile Lefter în calitate de avocat a căutat să întrețină “curentul 
prin foştii săi partizani cu asigurări că în curând organizaţia îşi va reîncepe activitatea 
în mod legal, spre binele țării”. Înfiinţarea Partidului “Totul pentru Țară” l-a 
determinat pe Mile Lefter să afirme faţă de adepţii săi din Cahul că trebuie organizat 
un congres cu toți membrii şi simpatizanţii Legiunii pentru a le explica pe larg 
motivele dizolvării şi a reconstituirii sub o nouă denumire şi într-o nouă formulă 
juridică!%”. La 2 iunie 1935 se înfiinţează la Cahul filiala Partidului “Totul pentru 
Țară” sub preşedinţia lui Mile Lefter, iar până în toamna aceluiaşi an, prin activitate 
susținută de propagandă, noua formaţiune era binecunoscută în tot judeţul, multe 
dintre organizaţiile comunale şi săteşti ce activau în 1933, fiind resuscitate. Pe 
parcursul anului 1936, organizaţia de Cahul şi-a manifestat intenţia de a construi o 
biserică în satul Acui, drept pentru care s-a organizat un comitet de inițiativă cu 
misiunea de a strânge fonduri în judeţele Cahul şi Covurlui. Informat de intenţiile 
legionarilor, prefectul judeţului Cahul a organizat, alături de oficialităţile bisericeşti, 
ale judeţului toate cele necesare ridicării bisericii din satul Acui, pentru a bloca 
inițiativa legionară şi a nu lăsa câmp liber propagandei legionare în zonă, 

La începutul anului 1937, avocatul Mile Lefter este numit şeful Regiunii a III- 
a, formată din judeţele Covurlui, Cahul, Ismail şi Cetatea Albă. Rămasă vacantă, 
conducerea judeţului Cahul este atribuită lui Simion Lefter, fratele lui Mile Lefter. 
Judeţul Cahul a fost primul judeţ al Basarabiei penetrat de Mişcarea Legionară şi a 
fost cel mai bine organizat pe parcursul anilor “30. Tot Cahulul a reuşit să-l impună 
deputat pe Corneliu Codreanu la alegerile din 1932. Este adevărat că în activitatea de 
propagandă şi organizare, cadrele Mişcării din Cahul au fost des ajutate de legionarii 
din Covurlui, considerat adevărat fief legionar. De fapt şi fraţii Lefter, conducătorii 
impuşi de Codreanu la şefia judeţului erau originari din Galaţi. La o analiză mai 


atentă a distribuţiei membrilor şi simpatizanţilor legionari din judeţul Cahul observăm 





19 Ibidem, £. 462, 553, 677. 
'% Ibidem, £. 4. 

'% Ibidem, . 195. 

2% Ibidem, £. 1230. 


125 


că aici existau mai mulți aderenţi decât în celelalte judeţe ale Basarabiei. Un aspect 
destul de interesant îl constituie afluenţa minorității găgăuze în cadrul Mişcării. 
Comunele şi satele găgăuze din Cahul, precum Vulcăneşti, Ceadâr-Lunga, 
Găvănoasa, Tatar Copceac au asigurat activişti importanţi ai Legiunii. În schimb în 
satele cu o puternică minoritate rusă şi bulgară, propaganda legionară nu a reuşit să 
creeze breşe electorale, cu atât mai puţin să formeze cuiburi. 

Reorganizarea judeţului Orhei a fost atribuită de conducerea mişcării preotului 
Gh. Tudorache, unul dintre primii membri ai Legiunii din Basarabia. Principala 
activitate a legionarilor din Orhei consta în răspândirea materialelor de propagandă 
printre săteni şi contactele de la om la om. De asemenea, se urmărea şi cooptarea unor 
membri ai organizaţiilor cuziste din acest judeţ. Spre sfârşitul anului 1935 în Orhei 
erau reînființate şi funcționau cuiburile din localitățile Cobâlca, Tabăra, Târzieni, 
Lupa-Rece şi bineînţeles, Orhei”. 

În 1936, deşi majoritatea ţăranilor orheieni implicaţi politic activau în 
organizaţiile Partidului Naţional-Creştin, activitatea de propagandă şi organizare a 
activiştilor legionari, ce proveneau cu precădere dintre studenţii teologi de la Chişinău 
ŞI dintre tinerii avocaţi din oraş, a început să dea rezultate. La finele anului în Orhei 
erau constituite 29 de cuiburi ce însumau 193 de legionari”?. În comuna Lupa-Rece 
acţiunile propagandiştilor legionari sunt sprijinite de o proprietară bogată, care pune la 
dispoziţia Mişcării anumite sume de bani necesare cumpărării de broşuri sau ziare, iar 
în vara lui 1936, tot cu sprijinul persoanei mai sus amintite, legionarii orheieni 
organizează o tabără de muncă în localitatea Lupa-Rece unde 15-20 de tineri au lucrat 
timp de două luni”%. 

Activitatea de propagandă legionară din judeţul Orhei a înregistrat o serie de 
piedici venite din partea autorităţilor locale dar şi din cauza filialei şi a organizaţiilor 
comunale ale P. N. C. Atmosfera ostilă creată de organele de poliţie şi siguranță sau 
de informatorii necinstiţi este surprinsă într-o scrisoare expediată de o tânără studentă 
de la Chişinău către un camarad din Orhei. În finalul epistolei tânăra observă că 


Mişcarea se extinde vertiginos în toată ţara dar stagnează în Basarabia din cauza 





%! Ibidem, f. 7. 
202 Jdem, dosar 3 817, f. 4. 
2% Idem, dosar 3 076, f. 971. 


126 


excesului de zel al autorităţilor şi din cauza faptului că propaganda legionară în 
Basarabia nu este îndeajuns “legată de credinţă şi biserică”. 

În general, ţăranii orheieni, vechi simpatizanți cuzişti, au preferat înscrierea în 
P. N. C. Situaţia Mişcării în Orhei la jumătatea anului 1937 prezenta o mai bună 
penetrare a mesajului legionar în satele din judeţ, comparativ cu oraşul. Astfel existau 
30 de cuiburi, aproximativ 300 de membri şi mai mulţi simpatizanți. Pentru lărgirea 
bazei numerice a organizaţiei, şefii legionari au activat în sensul racolării membrilor 
naţional-creştini. Tactica a dat roade în iunie 1937 când avocatul Vasile Isăceanu, 
unul dintre actviştii de seamă ai P. N. C. s-a înscris în Partidul “Totul pentru Ţară”. 
Cooptarea avocatului Isăceanu, care cocheta mai de demult cu legionarii, participând 
la mai multe întruniri a acestora, avea rolul de a declanşa un val de înscrieri în 
Mişcare a gogo-cuziştilor, dar mai ales se miza pe captarea simpatiilor mai multor 
magistrați şi funcţionari din oraşul Orhei”5. 

Sudul Basarabiei a fost mai slab organizat comparativ cu zona de centru. În 
judeţele Ismail şi Cetatea Albă, activitatea legionară era mult mai dificilă şi din cauza 
unui număr mai numeros de minoritari, inamici declaraţi ai grupărilor politice 
naţionaliste, dar şi din pricina reticenței generale a foştilor simpatizanți, care-şi 
aminteau cu teamă de suferinţele îndurate în decembrie-ianuarie 1933-1934 în urma 
dizolvării Gărzii de Fier. În acest sens echipele de propagandă legionară au fost 
întâmpinate cu neîncredere de locuitorii judeţului Ismail, care se plângeau de 
tratamentul dur aplicat de autorități după desfiinţarea Gărzii, la sfârşitul anului 
1933.%%. Activitatea legionară din judeţ era coordonată de un avocat din Ismail, care 
se ocupa de distribuirea de broşuri, ziare şi manifeste printre funcționarii, intelectualii 
şi ofiţerii în rezervă. Majoritatea membrilor era formată din elevii liceelor secundare, 
din preoți şi învăţători. Acţiunile de propagandă se desfăşurau mai ales în oraşele 
Ismail şi Reni. În localităţile de la ţară activitatea legionară era, practic, inexistentă. 

Judeţul Cetatea Albă era destul de slab organizat. În 1933, propaganda 
legionară a fost surclasată de activitatea organizatorică a Partidului Naţional-Socialist, 
condus de Ştefan Tătărescu. Un raport al Inspectoratului Central de Siguranţă din 
Basarabia, din 30 iunie 1933, arată că fostul propagandist al Gărzii de Fier , Nicolae 


Colţov a dezertat din rândurile legionare şi s-a înscris în formațiunea naţional- 





204 Jdem, dosar 3 808, f. 299-300 
295 dem, dosar 3 809, f. 87-89. 
2 Ibidem, f. 693. 


127 


socialistă”. Vizita colonelului în rezervă (mai târziu, generalului în rezervă) Ştefan 
Tătărescu în Basarabia şi în judeţul Cetatea Albă, a determinat un val de înscrieri în 
Partidul Naţional-Socialist. Un raport al Chesturii Poliţiei Municipiului Cetatea Albă 


cuprinde un “tablou cu membrii simpatizanți ai organizaţiei radicale Partidul Naţional 


Aula ce număra 30 de locuitori din acest 


î a A A . SIA 5 : cc .20 
judeţ. În rândurile acestei grupări, semnalăm şi prezenţa unor etnici germani””. 


Socialist din oraşul şi judeţul Cetatea Alb 


Pentru reorganizarea judeţului Cetatea Albă, la 25 iulie 1935 a fost desemnat 
G. Angelescu, care a adus de la Bucureşti broşuri şi manifeste şi a închiriat o casă 
pentru a servi drept sediu al organizaţiei. La 21 septembrie are loc slujba de sfințire a 
sediului, prezenţi fiind Angelescu şi 10 elevi ai unei şcoli de arte şi meserii, taxaţi 
într-o notă formulată de Chestura de Poliţie Cetatea Albă, remisă Inspectoratului 
General de Poliţie Chişinău, drept: “...minori şi lipsiţi de seriozitate în societate”?10. 
În martie 1937, pentru reactivarea propagandei legionare din Cetatea Albă, 
considerată insuficient organizată, la preşedinţia filialei judeţene a partidului “Totul 
pentru Ţară” a fost numit avocatul gălăţean Vasilache Solon, un vechi combatant al 
Mişcării şi un intim Ccamarad al lui Codreanu de pe vremurile de început ale 
Legiunii”! Cu toate aceste măsuri organizatorice, activitatea de propagandă din 
judeţul Cetatea Albă nu s-a ridicat la un nivel acceptabil, din cauza reacției populației 
minoritare faţă de mesajul naţionalist al legionarilor, dar şi din cauza lipsei de cadre 
active şi cu inițiativă, de membri hotărâți şi consecvenţi capabili de marşuri de 
propagandă şi distribuire de broşuri şi manifeste?1?. 

Pentru refacerea şi extinderea organizaţiei, conducerea legionară din Tighina a 
încercat cooptarea de noi membri şi constituirea de cuiburi în localitățile Româneşti, 
Căinari, Cobuşca-Veche şi Cobuşca-Nouă. În general populaţia rurală s-a arătat 
refractară faţă de discursul politic legionar, preferând înscrierea în organizaţiile P. N. 
C., deoarece activiştii gogo-cuzişti nu încetaseră activitatea pe parcursul anului 1934 
ŞI întreţineau o vie propagandă din om în om”!?. În primăvara anului 1937, activitatea 


legionară din Tighina era foarte slabă din cauza măsurilor de intimidare şi chiar 


abuzurilor autorităţilor, fapt ce a determinat timorarea membrilor (învăţători de la sate 





27 Jdem, dosar 3 640 (D), f. 33. 
2 Jdem, dosar 3 683, f. 236, 237, 238. 
209 . 
Ibidem. 
210 dem, dosar 3 706, f. 642-643. 
21! dem, dosar 3 808, f. 121. 
12 Jdem, dosar 3 809, f. 280. 
215 Ibidem, f. 891. 


128 


şi elevi de liceu, în general)”!?. O notă informativă a Biroului de Siguranţă din Tighina 
concluzionează că activitatea legionară stagnează, că sediul organizaţiei judeţene a 
fost percheziționat de mai multe ori şi că, practic, legionarii evită să se mai 
întâlnească la sediu. Materialul informativ sugerează totuşi, că din cauza deselor 
percheziţii şi a operaţiunilor de filaj instrumentate de poliţie, legionarii nu mai 
activează făţiş. Este posibil ca în atmosfera de teroare şi suspiciune creată de organele 
de poliţie şi siguranţă, legionarii să nu se mai expună, ci să activeze clandestin, 
după toate regulile conspirativităţii”!5. În replică, şeful partidului “Totul pentru Ţară” 
din judeţul Tighina, a emis un ordin, adresat tuturor şefilor de cuib de pe teritoriul 
judeţului, prin care aceştia aveau obligaţia, ca până la 1 octombrie 1937, să remită 
filialei de partid lista cu toţi funcționarii care au înfăptuit nelegiuiri împotriva 
legionarilor sau simpatizanţilor. Tabloul cerut trebuia să cuprindă numele, funcţia, 
tipul de abuz comis, data şi numele martorilor, dacă aceştia au existat. Listele negre ce 
se cereau a fi întocmite în judeţul Tighina nu sunt singulare. Astfel de instrucțiuni s- 
au lansat în mai multe judeţe. Listele cu cei care au făcut şi/sau comandat abuzuri 
împotriva Mişcării Legionare trebuiau îndosariate în perspectiva Zilei Biruinţei 
Legionare, când cei „care au călcat legile ţării, lovindu-ne pe nedrept, vor fi chemaţi 
în faţa Tribunalului Excepţional. Să ştie ei că legionarii nu uită şi nu iartă”?16, 

Nordul Basarabiei cu judeţele Bălți şi Hotin au fost dintotdeauna considerate 
a fi cuziste. În judeţul Hotin, pe parcursul anului 1936, propaganda legionară era 
condusă de un student de la Facultatea de Drept din Cernăuţi, iar la începutul anului 
1937 organizaţia de partid T. p. T activa mai ales în orăşelele Suliţa şi Lipcani. După 
înfiinţarea regiunilor în octombrie 1935, cele două judeţe nordice basarabene au fost 
arondate Regiunii I, conduse de Vasile Iaşinschi şi având sediul la Cernăuţi. Aşa se 
explică implicarea studenţilor legionari de la Cernăuţi în organizarea judeţului Hotin. 

La 29 august 1937, în târgul Lipcani, legionarii organizează un bal cu colectă, 
destinată strângerii de fonduri necesare înființării unei biblioteci pentru membrii 
Mişcării din judeţ. De reţinut că biletele şi invitaţiile la bal au fost distribuite în tot 
judeţul, fiind expediate mai ales preoţilor, învăţătorilor şi tinerilor ofiţeri. Colecta a 


fost considerată un succes, întrucât toţi cei solicitaţi au contribuit cu diverse sume de 





214 Jdem, dosar 3 807, f. 787. 
215 dem, dosar 3 809, f. 201-202. 
216 Ibidem, f. 336-337. 


129 


bani. La balul propriu-zis a participat un număr mare de persoane şi toţi şefii de cuib 
din judeţ. După bal au fost donate alte sume de bani de către participanţi. 

În judeţul Bălţi, organizaţia legionară a simţit din plin concurenţa P. N. C. 
Totuşi cu sprijinul acordat de studenţii de la Cernăuţi şi mai ales de cei de la Iaşi- 
fiindcă nu trebuie uitată contribuţia echipei de studenţi, elevi şi muncitori legionari 
ieşeni, conduşi de Ion Taşcă student în Drept, la construirea bisericii din comuna 
Valea Mare, judeţul Bălţi-în primăvara anului 1937, aici erau 50 de membri serioşi ai 
Mişcării. Jumătate din membri (25) erau locuitori ai comunei Mihăileni, unde oficia 
ca preot Emilian Cucuietu, preşedintele partidului pe judeţul Bălți. Aceştia fuseseră 
atraşi în Mişcare pe baza fondului lor religios şi activau mai puţin în plan politic, fiind 
apreciaţi ca şi inexistenţi ca propagandiști. În vara anului 1937, din perspectiva 
alegerilor parlamentare, s-a înregistrat intenţia de resuscitare a organizaţiilor legionare 
din judeţul Bălţi, preotul Cucuietu fiind înlăturat din funcţie, din cauza incapacității 
sale de a atrage persoane noi”. De la Iaşi au fost trimişi o serie de oameni de 
încredere cu misiunea de a revigora activitatea legionară din judeţ. Se pare că nici 
această metodă nu a dat rezultat, deoarece la 30 august 1937, cuiburile legionare din 
Bălţi au fost desființate de către Codreanu, personal. Căpitanul aprecia că 
organizaţiile legionare din Bălţi sunt „defectuos încadrate de elemente incapabile, 
lipsite de curajul răspunderii şi vicioase, adăugându-se şi slăbiciunea conducătorilor 


trimişi de la Centru.”7/8 


„Nu cunoaştem numele activiştilor trimişi de la laşi , dar se 
pare că nu au fost elementele cele mai potrivite pentru reorganizarea judeţului Bălți. 
Este posibil ca apropierea campaniei electorale să determine pe cei din conducerea 
legionară de la laşi să se mobilizeze mai mult pentru acoperirea propagandistică a 
judeţului Iaşi şi să neglijeze practic verificarea celor trimişi peste Prut. Pe de altă 
parte, nu trebuie ignorată capacitatea cadrelor gogo-cuziste de a contrabalansa şi a 
capta în interes propriu, efectele propagandei legionare într-un judeţ bine organizat şi 
îndoctrinat de Liga cuzistă încă din anii “20. 

Noua etapă de reorganizare lansată la începutul anului 1937 a afectat, cum era 
de aşteptat, şi structura de conducere legionară de la Chişinău. În locul lui Sergiu 
Florescu, la şefia Regiunii a II-a a fost numit avocatul Traian Cotigă, fost lider al U. 
N. S$. C. R. La 25 ianuarie 1937, acesta adresează o primă circulară către şefii 


organizaţiilor judeţene ce aparţineau Regiunii a II-a (Lăpuşna, Soroca, Tighina şi 





17 dem, dosar 3 817, f. 281-284. 
215 dem, dosar 3 809, f. 808-809. 


130 


Orhei), în care se ordona demararea neîntârziată a ofensivei reorganizării. Tot în 
circulara menționată mai sus se convocau în şedinţă, pe data de 13 februarie, toţi 
legionarii din Chişinău, toţi şefii de judeţe, plăşi, comune, şi toate gradele din zonă. 

Activitatea legionară din Chişinău se desfăşura mai intens prin studenţii celor 
două facultăţi din oraş. Dintre studenţii teologi şi agronomi se recrutau atât cadrele 
locale cât şi membrii Mişcării, folosiţi ca propagandişti de teren. Odată cu instalarea 
lui Cougă la şefia Regiunii a II-a, se face apel la conducerea Centrului Studenţesc 
Chişinău pentru a susţine efortul de reorganizare, dictat de la Bucureşti, în vederea 
iminentei participări la alegerile generale din toamnă. Alături de şefii studenţimii 
legionare sunt convocați la consultări şi alte cadre locale (şeful judeţului Lăpuşna, 
inspectorul regional, şefii de cuib din judeţ şi din Chişinău, reprezentantul Asociaţiei 
“Prietenii Legionarilor”. În timpul consultărilor cu gradele şi funcţiile legionare 
locale, Traian Cotigă hotărăşte organizarea unei manifestații împotriva deciziei 
guvernului de a interzice taberele de muncă, trecând şi la constituirea unor echipe 
mobile studenţeşti, care la o dată fixată în prealabil de Centru să ardă toate ziarele din 
Sărindar (“Adevărul” şi “Dimineaţa”). Totodată, noul şef al Regiunii insistă pentru 
înfiinţarea şi funcționarea unui cerc de studii, pentru mărirea numărului de 
abonamente la revista “Libertatea”, redactată de protoiereul din Orăştie, lon Moţa, 
tatăl lui Ionel Moţa. Mai importantă a fost însă, decizia pregătirii unor “echipe ale 
morții”, alcătuite din legionarii cei mai devotați, care să execute marşuri la sate pentru 
a face propagandă eficace printre ţărani, şi care să depăşească sau să înfrângă 
eventualele interdicții şi abuzuri ale autorităţilor”. 

Activitatea legionară de la Chişinău era considerată drept insuficientă şi 
necorespunzătoare, astfel că, la începutul verii, Traian Cotigă a primit ultimatum de 
refacere a cadrelor şi a structurilor în termen de o lună, în caz contrar, organizaţia 
fiind ameninţată cu radierea din scriptele Mişcării”. Cu toate acestea, filialele din 
Chişinău şi din celelalte judeţe din Basarabia ale Partidului “Totul pentru Țară”, au 
fost supuse unui efort susţinut de reactivare, prin infuzia unor propagandişti de peste 
Prut. Activitatea de propagandă legionară cunoaşte, astfel, un nou avânt pe parcursul 
campaniei electorale şi în timpul derulării alegerilor parlamentare din 20 decembrie 


1937. Cele 30 de cuiburi considerate nefuncţionale în vara anului 1937 sunt reactivate 





19 dem, dosar 3 007, f. 353. 
2 1bidem, f. 497 
*1 dem, dosar 3 809, f. 214. 


131 


şi caută noi aderenţi în rândul muncitorilor, pentru a-i îndepărta de ereziile colportate 
de comunism. La sfârşitul lui iulie 1937 are loc o întrunire prezidată de 
vicepreşedintele partidului la care iau parte 70 de muncitori legionari. Discursul 
conferenţiarului demonstrează pericolul luptei de clasă, lozincă lansată de evreii 


comunişti pentru distrugerea naţiunilor şi a creştinismului”? 


. Cu tot efortul activiştilor 
legionari, secţia de la Chişinău a Corpului Muncitoresc Legionar avea un număr 
destul de mic de membri şi o organizare precară, iar în alte judeţe şi oraşe basarabene 
organizaţiile muncitoreşti legionare erau inexistente. 

În toamna anului 1937, echipele legionare adoptă ca metodă de propagandă 
marşul prin satele basarabene şi participarea la munca câmpului, la aşa numitele clăci. 
În alte locuri, legionarii reparau sau ajutau la construirea de pătule, grajduri şi 
hambare. Munca se termina cu o rugăciune colectivă şi chiar cu o horă. Legionarii nu 
cereau pe faţă voturile ţăranilor, însă căutau prin toate mijloacele (muncă, rugăciune, 
cântec), să impresioneze asistenţa atrăgând atenţia sătenilor prin dăruirea de mici 
suveniruri marcate de simbolistica Mişcării (icoane ale Arhanghelului Mihail, insigne, 
broşuri, fotografii ale Căpitanului, cruciuliţe etc.). În oficiosul Mişcării sunt inserate 
mai multe cazuri în care legionarii ajutau la munca câmpului invalizii de război, 
văduvele şi săracii, declarând că nu fac propagandă şi nu vor să rostească vorbe mari 
şi fraze meşteşugite pentru a le lua voturile, ci au venit doar pentru a cânta şi a 


223 


întreprinde ceva constructiv, ceva folositor”. In activitatea de propagandă, legionarii 


găseau sprijin la preoţi şi învăţători, desemnaţi ca persoane de sprijin şi verificate în 


prealabil” 


„ De asemenea, legionarii mai făceau propagandă din om în om sau în 
cadrul unor adunări restrânse cu ocazia târgurilor şi iarmaroacelor. 

Dispoziţiile venite de la centru vizau teme obişnuite şi arhicunoscute în 
alegeri. În primul rând se insista pe intensificarea propagandei prin răspândirea 
manifestelor şi a presei de partid, dar şi pentru lămurirea alegătorilor asupra semnului 
electoral, spre a se elimina orice confuzie. Instrucţiunile relevau şi informaţii de ordin 
tehnic ce ţineau de procedurile votării. Astfel, trebuiau ridicate cu orice preţ cărțile de 
alegător ale membrilor şi simpatizanţilor legionari, trebuiau desemnaţi delegaţii şi 


asistenții partidului în vederea supravegherii secțiilor de votare, cunoscute fiind-din 


experiența ultimului scrutin-reticenţa şi chiar boicotul aplicat Mişcării de către 





*% Ibidem, t. 316-317. 

* “Buna Vestire”, anul I, nr. 142 din 28 iulie 1937. Vezi şi Chirilă Ciuntu, Din 
Bucovina pe Oder. Amintirile unui legionar, Rio de Janeiro-Madrid, 1967, p. 20. 

24 Ibidem, £. 110-771. 


132 


autorităţi. În acest sens, instrucţiunile centrului subliniau necesitatea consemnării 
tuturor abuzurilor exercitate de autorităţi, de la neprimirea cărților de alegător sau 
invalidarea delegaților, până la banalele ruperi de afişe. 

Un moment semnificativ al anului politic 1937 a fost încheierea Pactului de 
neagresiune electorală între luliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu şi Gh. Brătianu, la 
25 noiembrie 1937. Încheierea înţelegerii între Maniu şi Codreanu a fost posibilă în 
condiţiile eşecului lui Ion Mihalache de a aduce P. N. Ţ. la guvernare. Demisia lui 
Mihalache conduce la alegerea lui luliu Maniu în fruntea partidului şi la impunerea 
liniei dure în relația P. N. Ţ. cu Palatul. Scopul declarat al acordului era apărarea 
lbertăţii şi a corectitudinii alegerilor şi evitarea acuzelor violente, denigratoare între 
semnatari. Bineînţeles că anularea limbajului neprincipial, nu afecta afirmarea 
ideologiei proprii de partid. Obiectivul nedeclarat, dar intuit cu acuratețe în cercurile 
politice din ţară şi mai ales de la Palat era evident şi putea fi decriptat cu uşurinţă prin 
analiza poziţiei celor trei semnatari în raport cu intervenţiile neconstituţionale ale 
regelui şi ale cercului său de interese. Semnatarii doreau configurarea unei platforme 
comune de luptă împotriva tendinţelor autoritare ale regelui Carol al II-lea. Prima 
etapă era răsturnarea noului guvern liberal condus de Gh. Tătărescu, considerat drept 
pilot al dictaturii regale. Rapoartele structurilor informative lăsau să se înţeleagă că 
acordul electoral este doar o primă fază a unei viitoarea construcţii politice structurate 
pe osatura celor două formaţiuni, naţional-ţărănistă şi legionară, care urmărea şi 
anularea intervenţiei abuzive regelui şi a camarilei în viaţa politică românească şi 
revenirea strictă la linia constituţională. O notă informativă a Corpului Detectivilor 
din 8 decembrie 1937, întărită şi cu apostila de sursă serioasă specula informaţiile 
culese din cele două tabere şi concluziona că: ..." totuşi în afară de pactul zis de 
neagresiune s-a stabilit între Corneliu Codreanu şi dl. Maniu o unitate de vederi 
perfectă, cu privire la problemele mari ce interesează ţara, dar mai ales în ce priveşte 
practica constituțională, fapt care-precizează aceste cercuri-duce la o colaborare între 
partidul naţional-ţărănesc şi partidul Totul pentru Țară şi după alegeri; ambele 
înțelegând să se ajute reciproc şi să lupte în paralel până la triumful punctului de 


vedere comun (constituţionalismul)”?%. 





*%5 ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 68. 


133 


În campania electorală, Legiunea nu a apelat neapărat la forţa de convingere a 
argumentelor de ordin doctrinar, ci a mizat pe angajamentul energic a al membrilor”?€, 
pe spiritul ofensiv al marşurilor de propagandă, susţinute cu entuziasm debordant, cu 
cântec şi pas de defilare sau cu adâncă pietate, atunci când participau la slujbele 
religioase de la sate. Activiştii legionari cutreierau ţara şi “aduceau cuvântul salvator 
al Căpitanului despre România legionară”. 

Alegerile s-au desfăşurat fără mari tulburări şi se pare că legionarii au 
contribuit serios la menţinerea unui climat de ordine şi corectitudine a alegerilor, 
jucând rolul de poliție electorală a opoziţiei”. Rezultatele alegerilor din 20 
decembrie 1937 au fost făcute publice cu o îngrijorătoare întârziere, fapt ce a 
determinat o serie de speculaţii politice. Situaţia nu era deloc simplă. Blocul 
guvernamental obținuse doar 35, 92% şi nu trecuse pragul celor 40%, procent care 1- 
ar permis continuarea guvernării din postura de formaţiune majoritară. Pe locul al 
doilea s-au clasat naţional-ţărăniştii cu 20, 40% iar pe locul al treilea, cu 15,58% s-a 
situat "Totul pentru Țară, o altă mare surpriză după căderea guvernului liberal. Urmau 
apoi în ordine, partidele care au înregistrat peste 2%, procent ce permitea accederea în 
parlament: Partidul Naţional-Creştin (9,15%); Partidul Maghiar (4,43%), Partidul 
Naţional Liberal-georgist (3,89%), Partidul Ţărănist Radical-lunian (2,25%)%. 

Mişcarea Legionară obținuse un procent foarte bun, devenind a treia forță 
politică a ţării. Mai târziu au apărut informaţii că voturile Legiunii au fost chiar mai 


230 î 
In urma 


multe, dar s-au volatilizat prin intervenţia directă a Ministerului de Interne 
repartizării oficiale a voturilor, Totul pentru Țară reuşeşte să ocupe 66 de fotolii de 
parlamentar. Pe data de 23 decembrie, Codreanu citeşte în faţa tuturor gradelor şi 
funcţiilor legionare ordinul de închidere a bătăliei electorale. Cu această ocazie 
menţionează judeţele care s-au distins în campania electorală şi în care s-au obţinut 
procente relevante. Sunt felicitate, astfel, organizaţiile judeţene din Arad, Brăila, 
Covurlui, Dolj, Ialomiţa, Prahova, Neamţ, Hunedoara, Teleorman, Timiş- Torontal, 


Turda şi Vlaşca. În unele judeţe Legiunea a surclasat clar celelalte partide, inclusiv pe 





26 Armin Heinen, op. cit., p. 336. 

”1 “Buna Vestire”, anul I, nr. 144 din 30 iulie 1937. 

5 Armin Heinen, op. cit., p. 338. 

*% «Monitorul Oficial”, |, nr. 301, din 30 decembrie 1937, p. 9716 şi urm. 

*% La interogatoriul luat lui Eugen Cristescu, directorul S. S. L., acesta a declarat că 
300 000 de voturi ce aparţineau partidului „Totul pentru Ţară” au fost „,...camuflate prin 
Ministerul de Interne”( Procesul mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, Bucureşti, 


Editura Saeculum, |. 0./Ed. Europa Nova, 1995, p. 336. 


134 


liberalii-guvernamentali. În Basarabia, partidul “Totul pentru Țară” şi-a adjudecat 
doar 5, 3% din voturi, prea puţin pentru ambițiile lui Codreanu care anunţase în dese 
rânduri că legionarizarea regiunii dintre Prut şi Nistru este prioritară din perspectiva, 
anulării influenţei bolşevice şi iudaice. În Cahul, primul judeţ străbătut de echipele de 
propagandă legionare încă de la 1930 şi organizat prin implicarea directă a 
legionarilor regăţeni din Covurlui, Mişcarea obţine totuşi un procent bun, oricum 
peste 10%. De la nord la sud, distribuţia procentelor reuşite de legionari a fost 
următoarea: în judeţul Hotin, 1 187 voturi şi 3, 61%; în Bălţi, 1 469 şi 3,50%; Orhei, 
1660 voturi, respectiv 4,56%; Soroca, 2 122 voturi, adică 6, 07%; Tighina, cu 1 399 
voturi şi 4, 77%; Lăpuşna, 1 469 (3,50%); Ismail, 2581 (3,99%) şi Cetatea Albă, cu 
1413 voturi ce corespund unui procent de 2, 46%. Cahulul se afla în fruntea listei 
judeţelor basarabene. Legiunea a acumulat în acest judeţ 2 541 de voturi, respectiv 
129%. La alegerile din 1932-când Garda de Fier a obţinut 70 000 de voturi şi cinci 
locuri de deputaţi-graţie voturilor adjudecate în judeţul Cahul, Codreanu a fost ales 
deputat de Cahul. Totuşi, analizând procentele obţinute de legionari în judeţul Cahul, 
observăm un recul al voturilor exprimate pentru legionari. În 1931, în situaţia în care 
era organizat doar un sfert din judeţ, Legiunea obține peste 24% din sufragii, reuşind 
să adune 6 039 de voturi. La alegerile din iulie 1932, Gruparea Corneliu Zelea 
Codreanu, acumulează 4 360 de voturi şi 18, 32%, ca în alegerile din decembrie 1937, 
numărul votanţilor Partidului “Totul pentru Țară” să scadă la jumătate, reuşindu-se 
doar adjudecarea unui procent de 12%. 

Căderea guvernului liberal, care a fost interpretată ca o lovitură administrată 
suveranului şi camarilei de către forțele coalizate în jurul Pactului de neagresiune, a 
constituit, în cele din urmă, o bună premisă pentru consumarea guvernamentală a unei 
variante de dreapta. Până la urmă tot regele a mutat decisiv pe tabla de şah a politicii 
româneşti, asigurându-şi avantajul strategic. Instalarea guvernului Goga-Cuza cu o 
componenţă abil impusă de rege pentru a-l verifica, deturna şi, mai târziu, răsturna pe 
Octavian Goga, a fost o manevră bine instrumentată de rege. Bine supravegheat şi 
chiar subminat din interior de oamenii regelui (Armand Călinescu, Gavrilă Marinescu, 
Istrate Micescu, ş.a.)- cabinetul naţional-creştin a demarat noi alegeri parlamentare. 
Declanşarea campaniei electorale în care s-au înregistrat victime, adoptarea unei 


legislații antievreieşti, ce a iritat străinătatea, fragilitatea intrinsecă a guvernului (P. N. 





%1 “Monitorul Oficial”, I, nr. 301, din 30 decembrie 1937, p. 9718. 


135 


C. obținuse doar 9% din sufragii), dar mai ales perspectiva unei înţelegeri între Goga 
şi Codreanu, au grăbit căderea guvernului Goga-Cuza. La 10 februarie 1938, regele a 
reproşat primului său sfetnic atmosfera tensionată din câmpul politic românesc, 
acuzându-l de lipsă de autoritate şi cerându-i demisia. A fost primul act al loviturii de 
stat care, după cum preciza Nicolae Iorga, “zăbovise atâția ani”. Demisia cerută 
imperativ primului-ministru în funcţiune era o primă etapă dintr-un scenariu mai 
amplu ce conţinea abrogarea Constituţiei din 1923 şi adoptarea unei noi legi 
fundamentale (eveniment, consemnat la 27 februarie 1938), dizolvarea partidelor 
politice, organizarea unui plebiscit, care să ofere baza populară de susţinere a noului 
regim prin consultarea şi exercitarea voinței naționale. Astfel, asistăm la prima 
dictatură din istoria românilor-dictatura regală-regim ce dezvăluie toate ingredientele 
unui sistem totalitar: lichidarea pluripartidismului şi partidul unic (Frontul Renaşterii 
Naţionale); referendumul legitimant, cultul personalităţii; discurs oficial totalitar; 
legislaţie restrictiv-discriminatorie pentru categorii sociale sau minorități, etc. Practic, 
regimul autoritar impus de Carol al II-lea este primul dintr-o lungă serie de 
totalitarisme de diverse nuanţe. 

Instituirea regimului carlist a provocat convingerea unei surclasări politice a 
Mişcării Legionare, a unei soluţii de forță, contrară Constituţiei de la 1923, 
democraţiei parlamentare şi pluripartidismului, dar impusă factorului constituţional de 
situaţia politică alarmantă. Regele a alimentat chiar versiunea că a recurs la regimul 
autoritar pentru a bloca ascensiunea Legiunii la putere, pentru a evita un moment 
politic deosebit de critic sub aspect intern (antisemitismul evident şi lupta declarată de 
legionari vechii elite politice), dar mai ales sub raport extern ( părăsirea vechilor 
alianţe şi reorientarea spre Axă a politicii externe româneşti)2"?. Instaurarea regimului 
autoritar al regelui Carol al II-lea a avut, totuşi, motivații mult mai complexe. 


Contemporani evenimentelor şi fini cunoscători ai Jocurilor de culise ai politicii 





2% Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste, 1927-1938, ediţia a II-a, 1941, p. 
101 şi urm. În discursul său de la Milano, din 1 noiembrie 1936, Mussolini a menţionat pentru 
prima oară termenul “Axa Roma-Berlin”, ce avea să se impună ulterior ca realitate politico- 
militară. Codreanu a adresat regelui un memoriu prin care denunța politica prooccidentală a 
guvernului şi îşi exprima neîncrederea în blocurile politico-militare regionale (Mica Antantă 
şi Înțelegerea Balcanică). După parafarea acordului de neagresiune electorală din 25 
noiembrie 1937, într-o conferință de presă din 30 noiembrie 1937, Codreanu declara 
profundul său dispreţ pentru marile “democraţii ale Occidentului” şi lipsa oricărui ataşament 
pentru Societatea Naţiunilor. Tot Codreanu afirma că "în 48 de ore după biruința Mişcării 
Legionare, România va avea o alianță cu Roma şi Berlinul” (în “Buna Vestire”, din | 
decembrie 1937. 


136 


româneşti, unii comentatori politici nu se sfiesc a-i aplica regelui chiar diagnosticul 
grav de paranoia. În urmă cu un an, după turul de forţă executat de miile de cămăşi 
verzi, încolonate în urma sicrielor lui Moţa şi Marin, regele a simţit în Codreanu un 
veritabil concurent. Deosebit de inteligent, spirit novator, preocupat în permanenţă de 
ştiinţele juridice, de legislaţie şi de modul de aplicare socială a noilor sisteme de 
esenţă totalitară, instituite în Italia şi Germania, Carol al II-lea se credea cel mai mare 
monarh al Europei, se credea ales de destin să reformeze societatea românească din 
temelii. Spre exemplu, proiectul Constituţiei din 1938, întocmit de reputatul jurist 
Istrate Micescu, a fost, se pare, supervizat, adnotat, completat de rege, capitol cu 
capitol. Totodată, Carol simţea nevoia de a fi adulat. Dorea să rămână în istoria 
românilor drept un mare Conducător şi nu doar ca suveran constituţional. Astfel, pe 
parcursul celor zece ani de domnie, Carol al II-lea a dovedit din plin veleităţi 
autoritare, considerându-şi mai potrivită imaginea de dictator al tuturor românilor, 
decât aceea de rege constituţional, prizonier al capriciilor liderilor politici şi al 
partidelor, adevăratele vehicule politice între popor şi Monarhie. În ultimă instanţă, 
Carol al II-lea fost invidios pe popularitatea lui Codreanu, pe modul în care Căpitanul 
a ştiut să se facă admirat, ascultat şi urmat de generaţia tânără. În consecință, după 
unele experimente eşuate gen Straja Ţării, care urmărea sustragerea tineretului de sub 
influenţa legionarismului, Carol al II-lea a încercat captarea şi subordonarea Legiunii. 
Alarmat de marile manifestații de simpatie organizate pe tot traseul, cu ocazia 
readucerii în ţară a rămăşițelor pământeşti ale lui Moţa şi Marin, impresionat de 
marşul coloanelor legionare în urma celor doi martiri ai Mişcării, Carol al II-lea l-a 
convocat pe Codreanu la o întâlnire secretă în casa Malaxa, cu scopul nedisimulat de 
a prelua şefia Legiunii, oferind lui Codreanu mandatul de prim-ministru. Refuzul 
Căpitanului de a lăsa pe Carol al II-lea “...să prostitueze şi organizaţia noastră, cum a 
procedat cu celelalte partide politice”25%5,1- a determinat pe rege să ia măsuri de strictă 
supraveghere a Mişcării şi să sugereze guvernului măsuri antigardiste puse în 
evidenţă, mai cu seamă, după remanierea din 23 februarie a cabinetului Tătărescu. 
Campania electorală şi rezultatul alegerilor au confirmat simpatia de care se bucura 
Legiunea în societatea românească, argument suficient de important pentru rege de a 


pune în aplicare planul de lichidare a Mişcării Legionare şi a lui Codreanu. 





255 Zaharia Boilă, op. cit., p. 53. 


137 


În condiţiile noului regim, şi după autodizolvarea partidului “Totul pentru 
Țară” de la 21 februarie 1938, era evidentă tendinţa de îngrădire şi chiar lichidare a 
Mişcării Legionare. O scrisoare adresată marelui istoric N. Iorga şi considerată de 
acesta drept ireverenţioasă, a constituit pretextul unui prim proces de ultraj la adresa 
unui înalt demnitar de stat (Iorga era consilier regal). În acest timp i se instrumentează 
un dosar privind înalta trădare şi pregătirea unei lovituri de stat şi este condamnat la 
10 ani închisoare şi 6 luni degradare civică??. 

După arestarea Căpitanului începe aşa-numita mare prigoană. Liderii 
legionari sunt în marea lor majoritate arestaţi. Se încercă organizarea mai multor 
comandamente care să coordoneze activitatea legionară în conspirativitate. Au loc şi 
câteva violenţe legionare (sau provocări), care pecetluiesc soarta lui Codreanu. Acesta 
a fost asasinat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, sub pretextul fugii de sub 
escortă iar în alte localităţi au loc represalii asupra membrilor Mişcării. 

Intrată tot mai mult sub autoritatea lui Horia Sima, care avea o reţea proprie 
subversivă de partizani bănățeni şi ardeleni, instruiți după toate regulile 
conspirativității, Legiunea a dorit să dea o replică pilduitoare. Premierul Armand 
Călinescu, considerat autorul asasinării Căpitanului, Nicadorilor, Decemvirilor şi al 
represiunii antilegionare derulate cu mare brutalitate timp de aproape doi ani, a fost la 
rândul său asasinat de o echipă a legionarilor prahoveni conduse de avocatul Miti 
Dumitrescu. Uciderea primului sfetnic regal a declanşat un nou val de asasinate. 
Guvernul abilitat cu vădite sarcini punitive a fost încredinţat generalului Gh. 
Argeşanu. De fiecare judeţ au fost executaţi între 2 şi 4 legionari, adică peste 250 de 
morţi. Cei arestaţi la Râmnicu-Sărat, Vaslui, Miercurea Ciuc, Spitalul Militar Braşov 
au fost scoşi din celule, puşi la zid şi mitraliaţi. Printre aceştia se numărau liderii 
Mişcării ca: Gh. Clime, lon Banea, lon Belgea, Nicolae Totu, Victor Puiu Gârcineanu, 
M. Polihroniade, Al. Cantacuzno, ing. Eugen Ionică, Traian Cotigă, lon Antoniu- 
Pâsu, dr. Paul Craja ş. a. 

Noaptea cuțitelor lungi?5 a fost resimţită şi în Basarabia cu aceiaşi brutalitate. 


În seara zilei de 21 septembrie 1939 unităţile de jandarmi din Basarabia au primit 





234 Vezi Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, “Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 
1938), laşi, 1994, p. 181-185. 

“5 Expresia apare prima dată la Nicolae Roşca şi este inspirată de marea răfuială 
dintre Hitler şi Râhm: vezi Nicolae Roşca, Noaptea cuțitelor lungi, în “Carpaţii”, Madrid, nr. 
19 (august-septembrie 1979), pp. 1-4. Pe larg despre evenimentele din 21/22 septembrie 
1939, în Cronologie legionară, ed. 1992, p. 182; Memorial legionar, Madrid, 1960; N. Roşca, 


138 


ordinul de a executa câte 3 legionari din fiecare judeţ. La operaţiune au participat şi 
elemente ale organelor informative (Poliţie, Siguranţă), dar şi reprezentanţi ai 
autorităţii locale, care au desemnat în mod arbitrar viitoarele victime. În judeţul 
Lăpuşna, pe raza localităţii Gârleşti, la ora 5 dimineaţa au fost împuşcaţi ziaristul 
Sergiu Florescu, fostul şef al judeţului şi mai târziu, şeful Regiunii a II-a, Vasile 
Diaconescu, şi lon Palamarciuc. Odată cu ivirea zorilor cadavrele celor trei au fost 


236 


expuse în piaţa oraşului Chişinău” . La Bălţi au fost ucişi Victor Ursache, Alexe 


Condratiuc şi lon Gherman, iar în judeţul Soroca, Azarie Criclivoi, Boris Ştiucă şi 
Ştefan Levuţchi”". 

În sudul Basarabiei la Cetatea Albă, autorităţile au împuşcat pe Dumitru 
Păucă, fost încadrat politic în Blocul Cetăţenesc pentru Mântuirea Ţării, condus de 
Grigore Forţu şi cunoscut propagandist al acestei formaţiuni”. Dumitru Paucă intrase 
de curând în Legiune, fiind mai puţin cunoscut ca legionar. Ştiindu-se slaba aderenţă 
la organizaţia legionară a populaţiei din acest judeţ, credem că jandarmii au dat 
dovadă de exces de zel, conformându-se cu încăpățânare ordinului ministerial. Alături 
de Păucă au mai fost omorâţi lon Vlădău şi Damian Curoglu din satul Dumitreşti2"*. 
La fel s-a procedat în judeţul Orhei, unde au fost împuşcaţi trei ţărani, care nu erau în 
nici un caz căpeteniile Gărzii din judeţ, ci au fost selectaţi pur şi simplu pentru a 
completa numărul de victime reglementare şi pentru a executa întocmai şi la timp 
ordinul primit pe scară ierarhică. Cei trei ghinionişti au fost Andrei Mocanu din 
Voroteţi, Naum Răileanu din comuna Ustia şi Grigore Zalopcinschi din localitatea 
Ignăţei2". 

La "Tighina, la orele 5, jandarmii au împuşcat pe Vladimir Ghendenreich, cu 
domiciliul în comuna Hadjimuş, iar cadavrul său a fost lăsat în faţa Statuii fostului 
prim-ministru liberal, I. G. Duca. Peste două ore au mai fost executaţi în faţa 


cimitirului evreiesc alţi doi legionari din Comrat: Constantin Căldare şi lon Carancev. 


Trupurile acestora au fost expuse în piaţa principală a oraşului timp de o zi şi o 





Le martyrologie legionnaire, în “Totalite”, nos. 18-19/1984, pp. 54-64; Zahu Pană, Genocidul 
regal, în “Cuvântul Românesc”, septembrie 1994; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian 
Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), Bucureşti, Editura F. F. Press, 1996, 
pp.120-123. 

*5 ANRM, fond 680, inv. 1, dosar 3 845, f.9. 

*% Ibidem, £. LI-l2. 

"5% 1dem, dosar 3 683, £. 215. 

*% Ibidem, £. 14. 

*9 Ibidem, £. 12. 


139 


241 


noapte“. Peste tot unde cadavrele celor executaţi erau expuse în văzul populaţiei se 


puteau citi pancarte pe care scria “De aici înainte aşa va fi soarta asasinilor şi 
trădătorilor de țară”'2?. 

Cu toate că relaţiile dintre Mişcare şi Carol al II-lea ajunseseră într-un moment 
de criză, marcat de represaliile sângeroase din 21/22 septembrie 1939, din primăvara 
anului 1940, se încearcă o acţiune de destindere între Palat şi comandamentul 
Legiunii, aflat în exil în Germania. Moartea profesorului Nae Ionescu în 15 martie 
1940, a fost o grea lovitură pentru legionari. Fost partizan al reîncoronării lui Carol al- 
II-lea şi sfetnic intim al regelui, Nae Ionescu a aderat la Garda de Fier în toamna 
anului 1933, legându-şi soarta de destinul Mişcării. A fost întemnițat la Jilava în 
timpul procesului Duca şi mai apoi la Miercurea Ciuc, după arestarea şi condamnarea 
lui Codreanu. Proaspăt eliberat din detenţie, Nae Ionescu moare în urma unei crize 
cardiace, lăsând loc multor speculaţii ce acreditau chiar otrăvirea sa. Dispariţia lui 
Nae Ionescu lasă Mişcarea fără un abil sfătuitor şi probabil cel mai de seamă rezistent 
faţă de avansurile de reconciliere lansate de Palat. În 1933 acesta era presupus în 
unele medii legionare drept un agent al lui Carol, integrat Mişcării cu misiunea 
expresă de a capta Legiunea în interesul planurilor autoritare ale regelui. Dacă în 
februarie 1937, Nae Ionescu se arată iritat de refuzul Căpitanului de a colabora cu 
regele, iar în noiembrie 1937 îşi exprima reticenţa faţă de pactul Maniu-Codreanu, 
după asasinarea lui Corneliu Codreanu, va fi cel mai mare inamic al împăcării cu 
regele. Dispariţia sa relansa ideea de reconciliere dintre rege şi Mişcare. A doua zi 
după moartea lui Nae Ionescu, apare aşa numita Mărturisire de credinţă a “toştilor 
membri ai Mişcării Legionare”, în care liderii legionari principali se pun la dispoziţia 


%. Documentul este semnat de trei 


regelui pentru salvarea Coroanei şi a Țării? 
fondatori ai Legiunii Arhanghelul Mihail (Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi 
Ilie Gârneaţă) şi de mai multe grade legionare ca: Vasile Iasinschi, Augustin Bidianu, 
Vasile Noveanu, Constantin Stoicănescu, Radu Demetrescu-Gyr, Alexandru Ghica, 
Mihai M. Orleanu, Laurian Țălnariu, Colla Ciumetti, pr. Ilie Imbrescu, Virgil Mateiaş, 
Victor Medrea, Vasile Boldeanu, Crişu Axente, Dimitrie Găzdaru, Horaţiu 


Comăniciu, Dumitru Banea, Alexandru Ventonic, Bartolomeu Livezeanu, Dumitru 


Funda, ş. a. Această Mărturisire de credință a tost dublată de un apel către “foştii 





*1 Ibidem, f. 10. 
"2 Ibidem. 
5 ASRI, fond “Diverse”, dosar nr.7 518, f. 141. 


140 


camarazi şi membri ai Mişcării Legionare” în care se arăta că, fiind “monarhişti prin 
plămada noastră sufletească, carlişti prin frământările noastre de la 1927, slujitori 
credincioşi ai Majestății Sale Regelui Carol al II-lea”, foştii legionari sunt chemaţi “la 
cea mai sfântă dintre datorii: aceea de a aşeza mai presus de orice, interesele şi 


destinele Patriei şi a Tronului nostru românesc”? 


„ Destinderea nu era posibilă fără 
pacificarea Comandamentului legionar de la Berlin. În consecinţă, la iniţiativa 
primului-ministru Tătărescu, a lui Urdăreanu şi, evident, a regelui, o delegație 
compusă din Radu Mironovici şi C. Stoicănescu, s-a deplasat în Germania pentru a 
trata împăcarea. Bineînţeles că delegaţia legionară şi-a depăşit competențele trasate la 
luptei împotriva regimului carlist. Intrarea lui Horia Sima în guvernul Gigurtu avea să 
marcheze începutul reconcilierii Legiunii cu regele. Evoluţia evenimentelor 
internaţionale şi cesiunile teritoriale din vara anului 1940, ce au consemnat drama şi, 
totodată, sfârşitul României Mari, resentimentele tot mai adânci şi acuzele tot mai 
vehemente ale opiniei publice şi ale oamenilor politici faţă de Carol al II-lea, au 
propulsat Mişcarea Legionară la putere, considerată fiind singura forţă politică 
necompromisă. Alături de generalul Antonescu, investit cu titlul de conducător al 
statului şi principalul artizan al abdicării lui Carol al II-lea, din 6 septembrie 1940, 
Legiunea intra într-o nouă fază a evoluţiei sale politice: Faza guvernamentală. 

Analiza activităţii organizatorice şi de propagandă a Mişcării Legionare în 
Basarabia are rolul de a reproduce metodele originale şi stilul propriu de acţiune ale 
Gărzii de Fier într-un cadru regional distinct-datorită particularităţilor etnice, 
economice, religioase în raport cu celelalte provincii ale României Mari-dar, totodată, 
complementar celorlalte regiuni istorice, componente ale statului naţional-unitar. 
Ținându-se cont de mediul etno-cultural specific şi de mentalităţile zonale, putem 
remarca abilitatea şi perseverenţa activiştilor legionari în exploatarea realităților din 
teren. Lucrarea lui Puiu Dumitru Bordeiu privind activitatea Gărzii de Fier în 
Dobrogea este un bun exemplu şi o confirmare a metodei monografice de analiză a 
evoluţiei Mişcării Legionare dinspre particular spre general, dinspre cadrul regional 


spre cel naţional”%. 





* Ibidem, £. 142-143. 
“5 Puiu Dumitru Bordeiu, Mişcarea Legionară în Dobrogea între 1933-1941, 
Constanţa, Editura Ex Ponto, 2003, passim. 


141 


Descendenţi ai familiilor princiare româneşti şi Mişcarea Legionară 


Evoluţia Dreptei între cele două războaie mondiale” cumulează şi dezvoltă 
teme, direcţii, idei din perioada anterioară, ce se circumscriu dezbaterii politico- 
doctrinare declanşate în circumstanţele adoptării direcțiilor generale de afirmare ale 
statului român modern şi ale națiunii române. Disputa dintre tradiţie şi înnoire lansată 
la nivel programatic în plan cultural-politic, pe fondul problematicii complexe 
reliefată de evoluția societăţii româneşti - intrate fără echivoc pe calea modernizării şi 
instituționalizării de tip occidental - a condus spre noi concepte privind națiunea şi 
statul ca entităţi organice, privind „sufletul național/mistica națională” şi misiunea 
istorică a naţiunilor, concepte opuse ficţiunii contractualiste liberale şi voluntarismului 
demagogic abstract de extracţie iacobină”". Paradigma formelor fără fond lansată la 
1868 de Titu Maiorescu este preluată şi adaptată de o serie de intelectuali şi oameni 
politici, care o contextualizează problematic în aproape toate sectoarele de activitate. 
Practic, putem stabili certe corespondențe între formula maioresciană şi ideile politice 
şi culturale lansate şi argumentate de generaţia intelectuală interbelică, pe un traseu 
ideologic intermediat, marcat de publicistica lui M. Eminescu, de scrierile lui V. 
Conta, A. D. Xenopol, N. Iorga. De la articolul-program lansat de T. Maiorescu la 


249 
b, 


Itinerariul spiritual” şi Manifestul Crinului Al semnat de Ion Nistor, Sorin Pavel 


şi Petre Pandrea, dezbaterea cultural-politică vizează aceleaşi teme de reflecţie şi, în 





6 Vezi îndeosebi Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia 
Dreptei româneşti. 1927-1941, Bucureşti, Editura FFPress, 2005,  passim. Sub raportul 
informaţiilor, ca valoare şi număr, cf. cu obligativitate însemnările unui reputat actor şi 
recunoscut comentator al faptelor şi proceselor social-politice survenite - Dr. Şerban 
Milcoveanu, op. cit., 620 p. 

1 Nicolae Iorga, „Ideile abstracte şi statul organic”, în Sfaturi pe întuneric, vol |, 
Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.195-196. 

* Vezi Mircea Eliade, Itinerarul spiritual, în “Cuvântul” din 6 septembrie 1927. 

* Este vorba de o altă reacţie a noii generaţii în care semnatarii se ridică împotriva 
bătrânilor acuzaţi de ignoranță sau rea voinţă. Mannifestul reia tema junimistă a formelor 
fără fond, semnalând eroarea împrumuturilor şi mimetismul în viaţa politică şi culturală ţării: 
“Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu adevărat. În capul 
lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi împrejmuit de 
colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite. Uitând că ideea şi pisica nu se împrumută, 
au cerşit în vecini şi-au adus acasă frânturi de căpătat şi piese şterpelite dintr-un motor străin. 
Generaţia părinților noştri a trăit din împrumuturi necernute şi din gânduri 
neisprăvite...Printr-o dezolantă lipsă de simţ filozofic, înaintaşii noştri împrumutaseră două 
gânduri disperate şi au trăit din seva lor, din ce în ce mai strâmtoraţi şi mai cotidiani, fără să le 
transfigureze şi să le armonizeze într-o unitate superioară. Sfârşitul secolului trecut le pusese 
la dispoziție concepţia materialistă a istoriei, iar psihologismul filosofiei le oferise 
seducătoarea cosmogonie monisto-darviniană a ştiinţelor naturale...” 


142 


dev. 


lberale ale statului şi realitățile profunde ale societății româneşti, ignorate de noua 
elită liberală şi, în consecinţă, bruscate prin aceste intervenţii pripite ale clasei 
politice. Deşi am mai apelat la aceste două manifeste - program ale generaţiei 
interbelice pe parcursul demersului nostru, evocarea lor restabileşte clar coexistența 
tematică a unor idei în cadrul ambelor discursuri (junimist-conservator antebelic şi 


naţionalist-creştin interbelic) şi/sau metamorfoza unor concepte junimiste în principii 














de bază ale generaţiei anilor 1130, crescută sub influența gândirismului, 
autohtonismului - ortodox, a autohtonismului şi trăirismului naeionescian. 

Pe filiera ideologică subliniată mai sus, teoria formelor fără fond capătă noi 
coordonate prin intervenţia publicistică a lui M. Eminescu. Marele poet naţional a 
intervenit capital pe parcursul acestui traseu paradigmatic lansând o nouă tematică 
economico-socială care reflectă, de fapt, intuiţia eminesciană în a defini capitalismul 
periferial, locul şi rolul elementului alogen în formarea aşa-numitei pături superpuse 
Şi în conturarea aşa-zisului capital vagabond, practic neînregistrabil pentru scriptele 
fiscului şi, în consecinţă, evazionist. Eludarea contribuţiilor fiscale din partea unei 
minorităţi, determină observaţia făcută de Eminescu asupra aportului aproape nul la 
efortul de dezvoltare şi instituţionalizare a României moderne. Identificarea evreului 
ca agent al capitalismului primitiv şi efectul disolutiv al practicilor socio-economice 
caracteristice etniei evreieşti în raport cu structurile tradiționale, au fost taxate dinspre 
conservatori şi tradiționalişti prin aşa-zisa formulă a unui antisemitism economic, 
teoretizat de tinerii junimişti M. Eminescu şi Vasile Conta, dar şi de bătrânul paşoptist 
ardelean Simion Bărnuţiu, profesor de economie politică la Universitatea din laşi. 
Atitudinea unui M. Eminescu sau V. Conta iese oarecum din tiparele junimismului 
politic trasat de T. Maiorescu şi P. P. Carp, care pe tot parcursul carierei lor politice 
au abordat cu menajamente problema evreiască la noi. Ca urmare a atitudinii 
cercurilor internaţionale evreieşti în contextul Congresului de Pace de la Berlin (1878) 
se dezvoltă o nouă direcţie a curentului naţionalist, ce remarcă inadaptabilitatea 
alogenilor, neasimilarea şi, în consecinţă, neloialitatea lor faţă de orice formă 
organizată/instituţionalizată naţională, în raport cu cutumele talmudice şi învăţăturile 
rabinice exclusiviste ale Sinagogii multimilenare. Din această perioadă se constată o 
redimensionare a chestiunii evreieşti în discursul politic, adoptat direct sau nuanţat de 
o parte a oamenilor noştri politici. Dezbaterile politice din ambele Camere din anul 


1879, după Congresul de Pace de la Berlin, dar mai ales evoluţiile social-politice 


143 


ulterioare demonstrează existenţa unei puternice reacţii formulată de clasa politică 
românească, atâta timp cât politicieni ca I. C. Brătianu, moderatul M. Kogălniceanu 
sau poetul V. Alecsandri se lansează în acuze virulente, ori mai voalate, la adresa 
comunităţii evreieşti, suspectată de neloialitate față de statul român. Orientarea, 
argumentată aproape de loc pe baza  consideraţiilor rasiale ale lui Gobineau şi 
Chamberlain, capătă dimensiuni în lucrările lui A. C. Cuza şi N. C. Paulescu, după ce 
fusese asumată, cu remarcabile nuanţe, în discursul politic la B. P. Haşdeu, V. Conta, 
A. C. Popovici şi N. Iorga. 

După 1918, pe fondul vechiului discurs naţionalist reprezentat de N. Iorga şi A. 
C. Cuza, se articulează — pe baza noilor condiţii interne social-economice, ca şi sub 
influenţa factorilor externi (revoluţia bolşevică din Rusia, în care un rol predominant 
l-au avut evreii) - o nouă formulă cu corespondențe mai ales în viaţa studenţească a 
României Mari. Astfel, la Universitatea ieşeană mişcarea studenţilor naționaliști se 
naşte direct ca reacţie la manifestările de stânga - unele cu un declarat caracter 
bolşevic - ale unor organizaţii a studenţilor basarabeni şi evrei, bănuite sau chiar 
bântuite de elemente şi doctrine comunizante”. La această amplă mişcare a 
tineretului universitar-tradiționalist şi contestatar se vor ralia, sub imboldul 
instinctului de clasă sau sub promisiunea unei uşoare ascensiuni sociale şi politice, o 
serie de elemente ale vechii aristocrații româneşti. Aceste elemente provenite din 
cadrele politice conservatoare sau cu tradiţie conservatoare în familie aderă la 
structurile Dreptei, într-o perioada de dominare evidentă a societăţii de către mica 
boierime îmburghezită, aflată în raporturi clientelare cu Partidul Liberal, ieşit 
fortificat sub aspect social şi logistic după sfârşitul războiului din 1916-1919 şi 
aplicarea reformelor electorală şi agrară. Accesul la funcţii în stat fiind blocat de către 
aceste elemente, provenite din rândurile comercianților, a burgheziei de funcţii sau 


din cadrul boierimii supuse procesului de îmburghezire - fenomen sesizat de istoricul 





*%ANRM, fond 680, inv. 1, dosar 3 457 (II), £. 673. Într-o notă-sinteză din noiembrie 
1931, organele de Siguranţă din Basarabia consemnează începuturile, evoluţia şi translarea 
mişcării naționaliste cuziste şi mai apoi a Gărzii de Fier peste Prut. Anterior acestui proces, 
organele informative româneşti sesizează caracterul subversiv şi afilierea ideologică fățişă la 
Internaționala a Ill-a de la Moscova a grupului studenţesc ieşean - Societatea studenţilor 
basarabeni - condus de Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, fraţii Derevici etc. Curentul de 
stânga existent la Universitatea ieşeană a fost remarcat de toţi istoricii serioşi care s-au ocupat 
de geneza curentului de dreapta interbelic. Mişcările studenţeşti naţionaliste din perioada 
1919-1923 au apărut ca reacţie împotriva stângii şi au vizat stoparea bolşevismului 
internaţționalist şi ateu în Universitate. 


144 


Dan Berindei - descendenţii marii boierimi caută cu precădere alte debuşee de 
afirmare: armata, mediul universitar, diplomaţia sau aderă la mişcarea naționalistă. 

Cauzele deplasării spre dreapta a unor elemente de prim rang ale aristocrației 
româneşti ţin de noul context istoric conturat în viaţa social politică a ţării după 
sfârşitul războiului şi constituirea României Mari. Cele două reforme, electorală şi 
agrară, au condus la o bulversare a scenei politice româneşti. În primul rând prin 
adoptarea votului universal se modifică substanţial structura electoratului. Aplicarea 
prevederilor cuprinse în decretele-lege din 1918-1919, s-a experimentat cu prilejul 
primelor alegeri din statul naţional unitar. Acumulând o serie de antipatii interne şi 
reticenţe externe, |. |. C. Brătianu şi-a depus demisia la 12 septembrie 1919. Generalul 
Artur Văitoianu a primit mandatul de formare a unui nou guvern, care avea drept scop 
organizarea alegerilor parlamentare. Alegerile din noiembrie 1919 au consemnat o 
largă participare la vot, comparativ cu perioada anterioară. Numai în Vechiul Regat s- 
au înscris pe listele de alegători 1 299 823 de cetăţeni, faţă de doar 101 339 alegători 
ce au participat la alegerile din 1911. Semnificativă ni se pare creşterea numărului 
cetăţenilor cu drept de vot pe parcursul perioadei interbelice, de la 3,4 milioane de 
alegători, în 1926, la 4,6 milioane, în 1937, menţionând cifra de aproximativ 100 000 
de alegători, cât erau la 1912. Totodată, consemnăm şi creşterea indicelui de 
proporţionalitate între aleşi şi alegători. Astfel un deputat era ales, în 1914 de către 
400 de cetăţeni iar, la 1920 de către 50 000%!. 

Împroprietărirea a diminuat considerabil baza materială şi financiară a marilor 
proprietari de terenuri agricole, grupaţi cu precădere în Partidul Conservator. Pe de 
altă parte, în contextul introducerii votului universal, partidele conservatoare pierd 
contactul cu masele de votanţi. Aceste formaţiuni politice trebuiau să se desprindă de 
tipul de politică făcută la club şi să caute noi debuşee electorale la sate, unde erau 
privite cu ostilitate de către ţărani, atât din considerente sociale (conservatorii erau 
îndeosebi boieri, mari proprietari funciari), cât şi din perspectiva gernanofiliei şi 
colaboraţionismului cu inamicul, teme larg exploatate mai ales de către liberali. Pe de 
altă parte, formațiunile de sorginte conservatoare trebuiau să-şi mărească numărul de 
membri şi să constituie noi filiale în mediul rural. Doar presa de partid, menţinută la 
un anume nivel intelectual şi doctrinar şi practic inabordabilă pentru marea masă a 


alegătorilor, rămânea un instrument insuficient şi inoperant la nivelul propagandei la 





%! Ton Agrigoroaiei, România interbelică, vol. L, laşi, Editura Universităţii “AL. 1. 
Cuza”, 2001, p. 112. 


145 


sate. Pe de altă parte, conservatorii au arătat o anumită reticenţă în abordarea directă a 
alegătorilor. Ei aveau repulsie faţă de discursurile aproximative, demagogice utilizate 
pe larg şi cu real succes de către adversarii politici. Laberalii erau mult mai volubili şi 
comunicau mult mai bine cu cei de jos, chiar dacă mesajul lor era populist şi lipsit de 
valoare retorică. Timpul şi evenimentele politice au demonstrat că odată cu votul 
universal, politica de club nu mai era o soluţie iar dispariţia instituţională a 
formațiunilor conservatoare, poate fi explicată şi prin faptul că s-au dovedit absolut 
inadaptabile la noile metode şi instrumente ale luptei politice, impuse şi induse 
ansamblului social-economic şi politic românesc de realităţile muluple şi complexe 
relevate după primul război mondial”?. Dacă partidele de sorginte conservatoare cad 
în desuet şi dispar de pe scena politică românească este interesant de observat că teme 
şi idei forţă ale doctrinei conservatoare sunt recuperate de formațiunile de dreapta”. 
Doctrinarii Dreptei reinventează ipostaze-canon ce vizează binomul boier-ţăran, 
indestructibil în faţa ofensivei instituţionale moderniste de extracţie străină. 
Retrospectiv, dimensiunea devenirii şi continuității istorice româneşti pe baza 
autohtonismului şi ortodoxismului are ca fundament aprioric relația boier-ţăran, 
fundamentată în secole de încercări. Instituţiile, moravurile occidentale, clasele 
înstrăinate şi alogenii-agenţii noilor relaţii de tip capitalist-vin să perturbe această 
armonie cimentată în veacuri restrişte. Concurența dintre aceste categorii sociale şi 
etnice (boieri patrioţi şi ţărani, pe de o parte şi întrăinaţi/străini, pe de altă parte) este 
acutizată-interpretările post-junimiştilor (C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, I. C. Filittia) 
şi de ideologii naţionalişti-creştini interbelici (în variantă gândiristă, trăiristă, 
ortodoxistă şi autohtonistă)-de opoziţia dintre ruralul nealterat şi citadinul cosmopolit. 
Astfel, tematica de sorginte conservatoare este adoptată tacit şi adaptată noilor 
realităţi interbelice de către formațiunile de dreapta şi în special de către Mişcarea 
Legionară, dar la nivel ideologic operaţiunea de  preluare-revendicare a 
conservatorismului rămâne cumva în plan secund şi reevaluările din această 
perspectivă apar în publicistica vremii, în studiile şi articolele noii generaţii sau în 


exilul legionar. Din punct de vedere politic, la nivelul recuperării imediate a 





*% Vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Bucureşti, Editura Politică, 
1987 (capitolul Conservatorismul politic, pp. 461-527). 

"5 Idem, Conservatorismul românesc, în Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine 
politice. Concepte universale şi realități româneşti, laşi, Editura Polirom, 1998, p. 91-92. 
Istoricul lon Bulei a remarcat dispariția conservatorismului “în vânzoleala de prefaceri, 
curente şi experiențe” dar că acesta “potenţează ţărănismul, gândirismul, trăirismul, 
tradiționalismul ortodox şi legionarismul”. 


146 


electoratului virtualmente deschis mesajului de esenţă conservatoare-tradiţionalistă, 
Dreapta modernizează arsenalul propagandistic şi imprimă un nou dinamism 
organizaţional, exact în vederea exploatării electoral-politice a potenţialului latent de 
nuanţă conservatoare existent în societatea românească . 

Interesul descendenților marilor familii boiereşti pentru mişcarea radicală 
naţionalist-creştină se manifestă încă din faza turbulențelor studenţeşti de la 
Universitatea ieşeană. Alături de Corneliu Zelea Codreanu găsim pe fraţii Ghica, 
Grigore şi Alexandru, toţi trei foşti colegi la Liceul militar de la Mănăstire Dealu, 
destinat în primul rând fiilor de ofiţeri şi foşti ofiţeri. De asemenea, la jumătatea anilor 
Totuşi în urma unor examene riguroase intrau la această şcoală militară şi elevi de 
condiție mai modestă, fără o descendență militară precisă, aşa cum a fost cazul 
tânărului Petre Marcu, cunoscut mai târziu sub numele de Petre Marcu-Balş sau Petre 
Pandrea, publicistul de stânga şi avocatul preferat al comuniştilor în mai multe 
procese din epocă. Grigore şi Alexandru Ghica erau fiii lui Grigore Ghica şi ai 
Constanţei, născută Câmpineanu, fiica magistratului C. Câmpineanu, nepoata 
revoluționarului paşoptist, întemeietor al “Societăţii Filarmonice”, alături de Heliade- 
Rădulescu şi C. Aristia la 1835. Bunicul Constanţei era un anti-rus convins, membru 
al Partidei naționale munteneşti, implicat în activităţi revendicative şi revoluţionare 
fapt care i-a pricinuit arestarea la ordinul expres al domnitorului Gheorghe Bibescu, 
iar la intervenţia consulului țarist de la Bucureşti, |. Câmpineanu a fost întemnițat la 
Mănăstirea Mărgineni. În zilele revoluţiei de la 1848, L. Câmpineanu a făcut parte din 
Guvernul provizoriu. Familia Câmpineanu era o familie boierească din Muntenia, 
pomenită pentru prima dată în documente în anul 1659 pe timpul domniei lui Mihnea 
al III-lea. 

Constanţa era şi nepoata de frate a omului politic liberal, lon Câmpineanu, 
parlamentar şi ministru în mai multe legislaturi şi cabinete. Era o femeie voluntară, 
hotărâtă care avea ceva din zbuciumul revoluţionar al bunicului paşoptist. Tatăl 
fraților Ghica, Grigore Ghica a îmbrăţişat de tânăr cariera armelor intrând apoi în 
magistratură. El face parte din ramura moldoveană a Ghiculeştilor, fiind fiul lui 
Alexandru Ghica şi nepotul lui Grigore Ghica Vodă (1807-1857), domnul Moldovei 
post-paşoptiste şi, totodată, stră-stră-nepot al lui Grigore Ghica Vodă, domnul ucis de 
turci în beilic la 1777. Dacă primul strămoş celebru moare decapitat în urma 
împotrivirii sale de a ceda Moldova de Nord-numită mai târziu Bucovina-un alt 


străbun de referinţă al familiei Ghica, domnul Moldovei din perioada 1849-1856 s-a 


147 


distins printr-o administraţie înţeleaptă, a încurajat literatura şi libertatea presei. În 
epocă, Grigore Ghica Vodă era un mare partizan al unirii însă moare relativ tânăr, în 
Franţa în 1857, anul hotărârilor Divanurilor ad-hoc din cele două principate. 

Atât Grigore cât şi Alexandru Ghica au urmat cursurile Facultăţii de Drept din 
Iaşi, fiind colegi cu Corneliu Codreanu, intrând astfel, inevitabil, în contact cu tezele 
antisemite propovăduite de profesorul A. C. Cuza, care a deţinut şi funcţia de decan al 
facultăţii. După formarea Ligii Apărării Naţional-Creştine în martie 1923, s-a luat 
hotărârea construirii unui cămin studenţesc cultural-creştin, sustras de sub autoritatea 
Rectoratului, iar inițiatorii primesc un ajutor bănesc substanţial din partea doamnei 
Constanţa Ghica. Totodată, mama fraţilor Ghica, angajaţi şi ei în mişcarea cuzistă, 
pune la dispoziția studenţilor naţionalişti un teren pe strada Carol. Terenul era destinat 
cultivării zarzavatului pentru nevoile echipelor voluntare ce făceau cărămizi la 
Ungheni. În realitate o notă a organelor de Siguranţă informa că în grădina doamnei 
Ghica, studenţii şi elevii organizaţi de Codreanu ţineau şedinţe secrete şi efectuau 
exerciţii paramilitare. O descindere a Poliţiei în frunte cu prefectul C. Manciu are 
drept consecinţă arestarea tinerilor naţionalişti”**. La Prefectură studenţii şi elevii 
arestaţi au avut parte de un tratament destul de dur din partea autorităţilor. Codreanu a 
fost şi el bătut de agenţi iar mai târziu a fost agresat public alături de surorile sale 
Silvia şi lridenta, odată în grădina Copou, mai apoi pe strada Lăpuşneanu de către 
acelaşi Manciu. A urmat împuşcarea lui Manciu în faţa tribunalului şi procesul lui 
Codreanu. S-a pus problema unei conspirații din partea procurorilor la care avocaţii 
apărării au replicat prin argumentarea legitimii apărări. O mărturie oarecum târzie 
tinde să facă lumină în această problemă. Colegi de celulă în penitenciarul Aiud, 
Alexandru Ghica mărturiseşte lui Petre Pandrea că după bătăile şi umilinţele suportate 
la Iaşi de Codreanu şi surorile sale, viitorul lider legionar s-a retras la schitul Rarău cu 
câţiva prieteni, inclusiv fraţii Ghica. Confidenţele făcute de prinţul Ghica fostului 
coleg mănăstirean acreditează hotărârea lui Codreanu de a riposta dur la orice alt abuz 
al prefectului Manciu. După spusele prinţului Ghica, acesta se simţea umilit şi 
dezonorat de atitudinea prefectului faţă de el şi surorile sale şi era decis să-l împuşte 
pe Manciu cu prima ocazie. 

Un alt episod ce merită consemnat şi care denotă ataşamentul şi prietenia 


fraților Ghica faţă de viitorul şef al Mişcării Legionare, constă în sumele băneşti 





254 ASRI, fond “Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142. 


148 


acordate lui Codreanu, atât în 1922, cât şi în 1926 cu ocazia plecării acestuia la studii 
la Berlin şi mai apoi la Grenoble. 

La întoarcerea lui Codreanu din Franţa în 1927, Alecu Ghica este mesagerul 
acestuia pe lângă A. C. Cuza în contextul scindării statutarilor. Codreanu milita pentru 
unitatea Ligii, fapt care l-a îndepărtat de profesorul Cuza. 

În anii '30, fraţii Ghica nu mai activează vizibil în Mişcarea Leginară şi 
datorită faptului că au ocupat funcţii în magistratură. Totuşi, Alexandru Ghica a 
renunţat la magistratură şi a practicat avocatura. S-a căsătorit cu fiica omului politic 
lberal Orleanu, devenind, astfel, cumnat cu avocatul Mihai Orleanu, viitorul prefect 
legionar al judeţului Covurlui din timpul guvernării legionaro-antonesciene. În timpul 
marii prigoane a fost arestat şi întemnițat semnând aşa-numita Mărturisire de 
credința, alături de fondatorii Legiunii şi alţi comandanţi legionari pentru a evita noile 


represalii ale regimului carlist?55 


„ Abdicarea lui Carol al II-lea şi proclamarea statului 
naţional-legionar în septembrie 1940, a readus Mişcarea Legionară pe scena politică. 
În noua conjuctură Grigore Ghica este numit preşedinte al Tribunalului Iaşi, întrucât 
nu a voit să renunţe la viaţa tihnită de magistrat dar şi pentru faptul că nu avea 
încredere în noul comandament legionar, cu atât mai puţin în Horia Sima, iar fratele 
său a fost numit director al Siguranţei Generale. Evenimentele din ianuarie 1941 au 
aruncat M. L. din nou în afara legii. Unii legionari se refugiază la Berlin dar marea 
majoritate, printre care şi Alexandru Ghica, a fost întemniţată la Aiud. Pentru prinţul 
Ghica a urmat o lungă perioadă de recluziune din 1941 până în 1964. Cert este că, 
deşi în timpul guvernării legionare între H. Sima şi Al. Ghica au fost nu odată situaţii 
tensionate, totuşi Ghica nu a vrut să se dezică de şeful Mişcării în perioada 
antonesciană, când o simplă petiție tip de desolidarizare faţă de Sima iar fi adus 
libertatea, reabilitarea şi probabil revenire în magistratură. În 1963, odată cu celebrele 
demascări de la Aiud, prinţul Ghica respectă întocmai recomandările din străinătate 
ale şefilor legionari din exil dar şi hotărârea luată de foştii comandanţi ai M. L. de a se 
desolidariza de Sima şi de Legiune în general. Această tactică a fost abil adoptată de 
vechile grade legionare pentru a oferi un exemplu mai tinerilor deţinuţi legionari, aşa 
numiții rezistenți, care denunţau orice compromis cu autorităţile comuniste, fapt 
considerat inoportun de şefii legionari din închisori şi de cei din străinătate, interesaţi 


în această situaţie, doar de salvarea fizică a foştilor combatanți. De altfel şi în 





255 Ibidem. 


149 


condiţiile grele de detenţie, spiritul combativ anticomunist şi respectul pentru fostele 
grade şi faţă de ierarhia legionară, stabilită de Căpitan şi Comandant, au rămas 
aproape intacte?*€, 

Un alt caz semnificativ care atestă simpatia curentului naţionalist radical printre 
descendenţii vechilor familii princiare româneşti îl constituie membrii familiei 
Cantacuzino şi anume generalul Gh. sau Zizi Cantacuzino-Grăniceru, Alexandru 
Cantacuzino şi vărul său, Andronic Cantacuzino. 

Generalul  Cantacuzino-Grăniceru era urmaş al voievodului Şerban 
Cantacuzino, fiul lui Constantin Cantacuzino, cel ucis la 1663, în timpul lui Grigore 
Ghica, din cauza uneltirile lui Stroie Leurdeanu. Viitorul general Zizi Cantacuzino- 
Grăniceru s-a născut în 1969 la Viena în urma unei aventuri amoroase între lancu 
Cantacuzino (1841-1911) şi o actriţă de origine germană, o anume Maria Pester- 


Wurtz2” 


. Iancu Cantacuzino, era fiul lui Gheorghe Cantacuzino şi al Elizei Florescu. 
Gheorghe Cantacuzino a deţinut posturi importante în magistratură, ajungând 


preşedinte al Curţii de Casaţie după 1866. Tot el este şi întemeietorul aşa-zisei ramuri 





255 Cf. “Dosarele istoriei”, nr. 4/1997, p. 60-61. Într-o Notă despre Mişcarea 
Legionară din lagăre şi închisori a M. A. I., datată 8 septembrie 1956, se arată despre 
legionarii aflați în detenţie: “Sunt disciplinaţi, unitari, au obiective precise, gata de luptă etc.; 
sunt Singurii care păstrează permanent legătura cu legionarii din străinătate, alcătuind astfel 
o mişcare unitar organizată, continuu în acelaşi spirit şi pe aceleași țeluri, ascultă orbeşte de 
comandanţi şi şefi[...] Au acelaşi spirit tehnică conspirativă, ceea ce îi ajută să lucreze în 
condițiile actuale”. De asemenea, documentul respectiv mai relatează că: “Deținuţii eliberaţi, 
exprimând şi convingerile deţinuţilor rămaşi în lagăre, declară că singura realitate politică o 
constituie legionarii, fiindcă: sunt cei mai numeroşi (numai pe Insulă, la Canal, erau 3000 
legionari declarați); sunt singura formaţie politică organizată pe închisori, şantiere grupe, 
dormitoare, camere, etc., astfel că la fiecare unitate şi subunitate se găsesc instructori etc.; 
sunt ori legionari vechi, deprinşi cu privaţiunile şi lupta, ori tineri formaţi «în spiritul jertfei 
şi suferinței», formare sufletească înlesnită de regimul de închisori şi lagăre[...] Legionarii 
care părăsiseră acum 2-3 ani, în agitația lor, ideea antisemită, au rechemat-o în ultimul timp, 
însă ideea centrală a mişcării lor e anticomunismul şi exterminarea totală a tuturor 
comuniştilor şi a tuturor acelora care, sub o formă sau alta, i-au sprijinit şi îi sprijină[...]. 
Legionarii au înregimentat aproape pe toți învățătorii şi preoții din închisori şi lagăre, pe 
ținerii deţinuţi, ca şi o mare parte din intelectuali[...]. Este de remarcat că şi celelalte 
fracțiuni naţionaliste — unele în dușmănie cu legionarii — au fost silite să recunoască 
supremaţia legionară şi să caute a intra în legătură cu dânşii. Aceasta este în special, situația 
partidului cuzist [...]. Indiferent de ţelurile lor viitoare, legionarii se prezintă însă ca forța de 
şoc a planurilor imperialiste imediate în ţara noastră”. Tot acest document mai reţine o 
apreciere a unuia dintre fiii omului politic liberal Constantin (Dinu) 1. C. Brătianu care 
supravegheat informativ, afirma despre legionari că într-o eventuală conjunctură favorabilă a 
luptei anticomuniste aceştia: “nu pot fi ignoraţi, deoarece sunt o forţă activă formidabilă care 
a supraviețuit, s-a refăcut şi dezvoltat şi poate fi folosită admirabil” (ibidem). 

*57 Ton Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în 
vâltoarea secolelor, traducere de Maria Șerbănescu şi Sabina Drăgoi, Bucureşti, Editura 
Albatros, 1996, p. 360. 


150 


„258 
Corneni”. 


Tânărul lancu s-a născut la Ploieşti în anul 1847 iar după absolvirea 
reputatului liceu Louis Le Grand se înscrie la Ecole Centrale, obţinând diploma de 
inginer în anul 1871. Înainte de absolvire, în 1869, Iancu Cantacuzino devine tată, în 
urma relaţiei cu o actriţă pariziană devenită mai apoi contesă”. Sub astfel de auspicii 
mondene s-a născut Gheorghe sau Zizi, după cum era alintat de către mătuşile sale. 
De altfel, căsătoria lui Iancu, descendent al unei familii ilustre cu o actriţă mondenă 
nu a fost privită cu ochi buni de către respectabilul Gheorghe Cantacuzino. Revenit în 
ţară fără iubită dar alături de primul său născut, lancu a fost numit mai întâi inginer al 
oraşului Bucureşti şi profesor la Şcoala de poduri şi Şosele. În timpul războiului de 
independenţă, Iancu a fost cooptat ca ofiţer-inginer în trupele de geniu, contribuind la 
lucrările sistemului de fortificaţii aferente asediului principal al armatelor ruso- 


române de la Plevna”% 


. Din 1878, lancu Cantacuzino a fost desemnat să continue şi să 
finalizeze calea ferată Ploieşti-Sinaia, în locul consorțiului englez care începuse 
lucrările. Acest proiect feroviar era finanţat de Banca Marmorosh-Blank şi fusese 
iniţiat, încă din anul 1875, de către vărul său Jean-Basile, un alt Cantacuzin din 
ramura moldovenească a familiei, fiul lui Vasile Cantacuzino, cel care s-a exilat 
alături de Al. I. Cuza la 1848, după revoluţia ratată de la laşi! 

În anul 1879, s-au inaugurat lucrările unei noi linii ferate de o deosebită valoare 
strategică. Dacă primul proiect lega Bucureştiul prin Ploieşti de frontiera cu 
Transilvania, această nouă cale ferată lega Muntenia de Moldova, făcând posibilă 
concentrarea şi transportarea optimă a trupelor. Tronsonul Buzău-Mărăşeşti a sudat şi 
mai mult relația tehnico-financiară dintre Iancu Cantacuzino şi bancherul Mauriciu 
Blank*?. Totodată, în raportul dintre echipa managerială ce se ocupa de construcţia 
căii ferate şi principalul beneficiar, respectiv Direcţia Căilor Ferate Române, 
considerăm semnificativă şi buna relaţie dintre Iancu Cantacuzino şi vărul său, Gogu 


Cantacuzino, absolvent şi el de Ecole Centrale, dar mai ales, om politic liberal 





*5 Potrivit genealogiei lui Ion Mihai Cantacuzino, Iordache Cantacuzino (1777- 
1829), descendent din Şerban Vodă Cantacuzino, la a IV-a generaţie, contractează două 
căsătorii. Din prima căsătorie cu Ruxandra Râfoveanu rezultă trei copii (Sultana, Constantin 
şi Maria). Prin Constantin (1811-1876) se inaugurează aşa-numita ramură Râfoveni. Din 
căsătorie lui Iordache cu P. Matraca, se nasc tot trei copii, Catinca, căsătorită cu Nicolae 
Fotino, Nicoliţă , mort de tânăr şi Gheorghe (1815-1890), viitorul preşedinte al Curţii de 
Casaţie, căsătorit cu Eliza Florescu şi întemeietorul ramurii Corneni. 

*% Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 366. 

*% Ibidem, p. 360. 

%! Ibidem, 

*2 Ibidem. 


151 


integrat în echipa ministerială a lui Ion. C. Brătianu şi numit director al C.F.R. în 
1882, deci înainte cu un an de finalizarea căii ferate Buzău-Mărăşeşti. Tandemul celor 
trei veri Cantacuzini (Gogu, Jean-Basile şi Iancu) au creat în anii '80 un adevărat grup 
de interese dar-fapt esenţial în dezbaterea actuală privind reevaluarea efortului general 
de modernizare şi industrializare al societății româneşti antebelice-a contribuit 
fundamental la geneza şi organizarea căilor ferate române?*?. 

Spiritul întreprinzător al lui lancu Cantacuzino este pe deplin probat de 
construirea primei fabrici de ciment Portland din ţară. Alături de verii *61săj primari 
Gogu şi Constantin şi cu asistenţa financiară a lui Mauriciu Blank, Iancu a inaugurat, 
în 1889 la Brăila, prima fabrică de ciment din ţară (sub licenţă Portland), punând 
astfel bazele industriei cimentului din România”. 

Fiul mai mare al lui Iancu, Gheorghe (Zizi) a crescut oarecum în afara 
mediului familial al tatălui său care, după aventura pariziană, s-a mai căsătorit încă de 
două ori, cu Zoe Warthiadi şi cu Maria Fălcoianu. Tânărul Zizi a stat mai mult pe la 
mătuşile sale Ana şi Elena şi a îmbrățişat de timpuriu cariera militară. Ca tânăr 
locotenent în regimentul de husari al principesei Maria, în anul 1897, Zizi devine 
aghiotantul principesei chiar la insistenţele regelui Carol I. Se pare că între tânărul 
locotenent de husari şi viitoarea regină a tuturor românilor s-a înfiripat o discretă 
relaţie de dragoste consemnată imediat de lumea mondenă bucureşteană şi, evident, 
adusă imediat la cunoştinţă bătrânului rege de către informatorii săi secreţi. Alarmat 
de posibilitatea declanşării unui scandal ce putea să afecteze imaginea şi 
onorabilitatea dinastiei, Carol I a decis îndepărtarea tânărului Cantacuzin din anturajul 
Mariei în iarna lui 1897, când Ferdinand şi Maria au plecat pe Coasta de Azur. 
Revenită în ţară, principesa Maria a avut surpriza să-l regăsească pe Zizi instructor de 
gimnastică al fiului său mai mare, viitorul Carol al II-lea. În vara anului 1899, tânărul 
Zizi a fost surprins, nu odată la braţul principesei Maria, ba mai mult, spionii regelui îl 
informau despre mai multe croaziere pe mare, organizate de cei doi“. Scandalizat, 
ursuzul rege a îndepărtat pe mult prea galantul locotenent de lângă prinţesă şi ia cerut 
explicaţii acesteia. Maria a recunoscut aventura ei cu Zizi, fapt care a determinat 


exilul tânărului Cantacuzin”". Mai târziu, cu umorul debordant care l-a caracterizat 





“55 Ibidem, p. 372. 
*% Ibidem, p. 366. 
*55 Ibidem, p. 373. 
5 Ibidem, p.316. 
%7 Ibidem. 


152 


întotdeauna, generalul Zizi Cantacuzino-Grăniceru avea să relateze o fază hazlie 
avându-i protagonişti pe bătrânul rege şi pe principele Carol, moştenitorul tronului 
regal. Copil fiind, viitorul Carol al II-lea încălecase pe spinarea locotenentului Zizi 
Cantacuzino care executa, de altfel, o veritabilă lecţie de echitație. Venit în vizită la 
nepotul său, Carol 1 îl surprinde pe Zizi în poziţie patrupedă, fapt care îl împiedică pe 
tânărul locotenent să ia poziţia de drepţi şi să salute regulamentar pe rege, de altfel, 
capul oştirii române. Apostrofat de rege pentru ţinuta lejeră şi atitudinea neconformă 


cu regulamentele militare în vigoare, Zizi a replicat cu curaj că nu putea să ia brusc 
„268 


ÎI ît, 


poziţia regulamentară întrucât risca să “trântească dinastia 

Încadrarea generalului Cantacuzino în Legiune are loc în toamna anului 1933. 
Părăsind formațiunea politică a lui Grigore Filipescu, la insistenţele nepotului său, 
tânărul aderent, avocatul Alexandru Cantacuzino, generalul Cantacuzino-Grăniceru a 
vizitat tabăra de muncă din cartierul Bucureştii Noi unde se construia viitorul sediu 
central al Mişcării Legionare, Casa Verde. Acolo l-a identificat pe nepotul său, prinţul 
Alecu Cantacuzino, plin de noroi şi praf, care presta muncă voluntară la ridicarea 
Casei Verzi. În acest context l-a întâlnit pe Corneliu Codreanu căruia simplu, 
milităros i s-a confesat că “a terminat-o cu Grigore Filipescu” şi că se va încadra în 
Garda de Fier, fiind plăcut impresionat de hotărârea patriotică şi elanul tineresc al 
legionarilor. În scurt timp, sediul central al Mişcării se va muta în casa generalului 
Cantacuzino, pe strada Gutenberg nr. 3. Generalul a devenit astfel un important 
sponsor al Mişcării deoarece, rămas văduv-fusese căsătorit cu Elena Kalinderu una 
dintre cele mai frumoase femei ale Bucureştiului începutului de secol XX-se părea că 
întreaga avere-şi în primul rând zestrea fabuloasă adusă de fiica lui Kalinderu, fostul 
administrator al domeniilor regale-avea să fie donată Legiunii”? 

După dizolvarea Gărzii de Fier prin decretul Consiliului de Miniştri din 10 
decembrie 1933 şi întemnițarea principalilor lideri legionari, Cantacuzino-Grăniceru 
devine o persoană tot mai importantă în aceea perioadă de prigoană. După asasinarea 
primului-ministru ]. G. Duca, generalul a fost arestat sub acuzaţia de complot. Se 
specula întâlnirea din zilele premergătoare asasinatului cu doi dintre legionarii care l- 
au ucis pe Duca dar şi nişte scrisori ultimative adresate de general vărului său, lancu 


Duca. După procesul Nicadorilor şi achitarea lui Codreanu şi a celorlalți lideri 





*5% Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare, 


ediție îngrijită de Nadia Marcu - Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 311. 
“% Ibidem, p.312. 


153 


legionari, generalul Cantacuzino va primi misiunea de a reînregistra la tribunal 
Legiunea sub denumirea de Partidul “Totul pentru Ţară”, devenind preşedintele 
formaţiunii. 

Generalul a fost şi şeful echipei legionare plecate în Spania să lupte de partea 
forţelor naţionaliste franchiste. Misiunea consta în înmânarea unei spade de paradă 
generalului Moscardo, comandantul militar al Alcazarului care şantajat cu execuţia 
unicului său fiu, căzut în mâna trupelor republicane şi-a respectat jurământul militar şi 
onoarea preferând moartea fiului şi nicidecum predarea fortăreței. Legionarii români 
s-au încadrat ca simpli soldaţi în cadrul Banderiei 6, compania 21 din Tercio 
(Legiunea străină spaniolă), depăşind, de altfel recomandările şi misiunea date de 
Codreanu. După moartea lui Moţa şi Marin la Majadahonda, tot generalul 
Cantacuzino-Grăniceru a condus delegaţia însărcinată cu aducerea în ţară a 
rămăşiţelor pământeşti ale celor doi legionari proclamaţi martiri ai Legiunii. În timpul 
funeraliilor grandioase organizate timp de trei zile în Bucureşti, generalul l-a secondat 
permanent pe Corneliu Codreanu, confirmând încă odată autoritatea pe care o poseda 
în cadrul Mişcării. 

Grav bolnav, generalul Gh. Cantacuzino-Grăniceru a murit la 9 octombrie 
1937, lăsând o mare parte din avere Legiunii şi Căpitanului. Înmormântarea s-a făcut 
în cel mai tipic stil legionar. Cel care s-a ocupat de organizarea funeraliilor a fost Ion 
Victor Vojen, care a fost felicitat de către Codreanu pentru disciplina şi încărcătura 
emoţională a manifestaţiei religioase propriu-zise. În acest context, pe lângă alte 
articole de presă şi discursuri elogioase referitoare la viaţa şi activitatea generalului 
Cantacuzin, reținem un mişcător portret-necrolog semnat de Mircea Eliade, intitulat 
Mitul generalului şi publicat în oficiosul legionar “Buna Vestire”: “Generalul 
Cantacuzino, născut şi crescut cu o respiraţie medievală, fiind unul dintre foarte rarii 
contemporani care păstrase înţelesul cuvintelor de bărbăţie, demnitate, credință a tost 
ursit sa-şi împlinească munca în mijlocul unei societăți fără tradiţie eroică şi fără 
simţul onoarei [...]. În mijlocul unei societăți — scursori balcanice, dezrobiţii 
sloboziilor, iobagi neînvăţaţi cu libertatea, slugi argaţi şi arnăuţi — Generalul 
Cantacuzino cobora parcă din legendă. Nici un complex de inferioritate, o demnitate 
aristocratică, bărbătească, românească [...]. Mitul Generalului Cantacuzino a fost 
preluat şi fructificat de lumea nouă legionară, în care viaţa sa de magnific precursor 
nu mai e privită ca o curiozitate psihologică şi socială, ci e înţeleasă şi urmată firesc, 


cu admiraţie, dar şi cu dragoste. Tinerii care îşi încep viaţa pregătindu-se de moarte 


154 


alcătuiesc astăzi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia pre-fanariote, 
realizate de Generalul Cantacuzino, luminează destinele veacului întreg”?2"0. 

Un alt vlăstar Cantacuzin integrat Legiunii, diplomatul şi avocatul Alexandru 
Cantacuzino, a fost fiul lui Grigore Cantacuzino şi al Alexandrinei Pallade. Tatăl, 
Grigore era fiul lui Gh. Cantacuzino-Nababul (1832-1913), liderul Partidului 
Conservator de la începutul veacului XX. Cantacuzino-Nababul se trăgea dintr-un alt 
fiu al postelnicului Constantin Cantacuzino şi anume din Drăghici, fiul cel mai mare 
al Postelnicului, ucis la 1667, tot în urma uneltirilor boierilor din partida Bălenilor. 

Tatăl viitorului lider legionar, Grigore Cantacuzino a fost primar al 
Bucureştilor din primul deceniu al secolului XX şi ministru al Industriei şi Comerţului 
în guvernul Marghiloman. 

Alexandru Cantacuzino a făcut parte din cercurile intelectuale ale tinerei 
generaţii alături de Mircea Eliade, Dinu Noica, Mihail Polihroniade, Gheorghe 
Racoveanu, Emil Cioran, Vasile Christescu, Vladimir Dumitrescu, Alexandru 
Constant, lon Victor Vojen, Paul Costin Deleanu, Ion loanică, Traian Herseni, Sorin 
Pavel. A scris articole şi studii în revistele “Axa” şi “Criterion”. S-a integrat Mişcării 
Legionare în primăvara anului 1933, participând la campania electorală din noiembrie 
1933. Un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei şi Siguranţei, care reflecta incidentele 
petrecute în teritoriu cu prilejul campaniei electorale, semnalează activitatea 
propagandistică a Gărzii de Fier şi îl nominalizează pe Al. Cantacuzino ca şef al unei 
echipe studenţeşti pornite în propagandă electorală pe Valea Moldovei. La Fălticeni, 
în oborul de vite, tânărul prinţ Cantacuzino, care renunţase, se pare, la rezerva 
aristocratică şi standardul de eleganţă specific protipendadei bucureştene, impus de 
faimoasa lui descendență, a vorbit ţăranilor şi a distribuit manifeste ale Gărzii de Fier 
oamenilor simpli, intrând chiar în conflict cu autoritățile. Arestat a fost eliberat cu 
condiţia de a părăsi Fălticenii fără a mai face propagandă Legiunii. Acelaşi document 
arată că Al. Cantacuzino şi echipa sa de 10 studenţi legionari “care veneau din judeţul 
Baia s-au baricadat în restaurantul Gării Paşcani, amenințând cu revolverele dacă vor 
fi arestaţi şi nu vor fi lăsaţi să plece la laşi”27!. Evident că studenţii legionari s-au opus 
arestării abuzive şi, e la fel de evident, că au fost arestaţi de organele de poliţie pentru 
a se împiedica propaganda legionară. Incidentele de mai sus, însă, conturează o altă 


imagine a prinţului Alecu Cantacuzino. Acesta nu mai apare în postura băiatului de 





0 “Buna Vestire”, anul I, nr. 189 din 14 octombrie 1937, p. 2 
*7! ASRI, fond “Diverse”, dosar nr. 15, f. 146-158. 


155 


familie bună, crescut în cultul manierelor elegante. Cazul de mai sus estompează 
imaginea filfizonului salonard şi ne impune un alt tablou, în care prinţul Cantacuzino 
apare drept un activist legionar aproape fanatic, un combatant de teren, ce combină 
retorica legionară cu teribilismul specific vârstei. 

În anul următor, Congresul general studențesc de la Craiova, prezidat de 
Traian Cotigă, proclamă pe Ionel Moţa preşedinte de onoare al Congresului. Lucrările 
Congresului s-au derulat cu binecuvântarea episcopului Vartolomeu al Râmnicului şi 
cu participarea expresă a lui Mihail Manoilescu. Dezbaterile participanţilor la congres 
au fost ulterior publicate şi reținem în primul rând conferinţa lui Al. Cantacuzino, 
intitulată Românul de mâine o prezentare exaltată a intenţiilor noii generaţii, un 
adevărat program de studiu şi acţiune pentru studențimea naţionalistă”72. În aprilie 
1936 a avut loc Congresul studenţesc de la Târgu Mureş, sub preşedinţia lui Gh. 
Furdui, unde au fost lansate faimoasele liste negre ce vizau lichidarea camarilei şi a 
persoanelor compromise din jurul Elenei Lupescu. Al. Cantacuzino se distinge şi de 
această dată cu prelegerea Românismul nostru-7* „ fiind totodată, desemnat ca şef al 


Lăă 


echipelor pentru “...pedepsirea inamicilor codrenismului”, după cum consemna 0 
notă informativă a Direcţiei Generale a Poliţiei, referitoare la lucrările Congresului 
General al Studenţilor de la Târgu-Mureş.-* 

Alexandru Cantacuzino a fost membru al echipei legionare plecate în Spania. 
A supravieţuit şi a revenit în ţară în februarie 1937 unde a scris şi publicat memoriile 
sale de pe frontul spaniol, exaltând, în tonul vremii de altfel, martirajul lui lon Moţa şi 


Vasile Marin”'5 


„A participat la campania electorală din noiembrie 1937 iar în ianuarie 
1938, cu ocazia comemorării unui an de la jertfa lui Moţa şi Marin, Al Cantacuzino a 
fost numit de Codreanu şeful Corpului Legionar “Moţa-Marin”(C.L.M.M.), care se 
dorea o unitate de elită, o unitate de luptă şi jertfă cu un efectiv de 10 000 de 
legionari”€. În contextul arestării şi condamnării lui Corneliu Zelea Codreanu pe 


parcursul celor două procese din aprilie-mai 1938, Al. Cantacuzino a fost şi el arestat 


odată cu marea majoritate a liderilor legionari. În 18 iunie 1938 a reuşit să evadeze 





** Cronologie legionară, p. 89. Vezi şi Românul de mâine în vol. Opere complete, 
Bucureşti, 1937, pp.101-105. 

*5 Alexandru Cantacuzino, Românismul nostru, pp. 129-153. 

*7+ ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 9. /1936, f. 9-11. 

275 Cartea intitulată Pentru Christos a apărut iniţial la Bucureşti, în 1937, apoi a fost 
retipărită la Salzburg, în 1952 şi inclusă în Colecţia “Omul Nou”. 

"5 Joan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 336. Vezi şi Cronologie legionară, p. 
138. 


156 


alături de profesorul şi arheologul Vasile Christescu. A schimbat mai multe adrese 
conspirative şi a participat la reorganizarea Mişcării în condiţii de clandestinitate, 
fiind şi membru al Comandamentului de prigoană. La 13 septembrie 1938, ziua de 
naştere a lui Corneliu Codreanu dar şi la 13 octombrie 1938, Al. Cantacuzino 
redactează câte un manifest cerând revizuirea procesului lui Corneliu Zelea Codreanu 
şi eliberarea Căpitanului. Arestat din nou, prințul Alecu Cantacuzino a fost ucis în 
noaptea de 21-22 septembrie 1939 ca urmare a represaliilor organizate la nivelul 
întregii ţări de către efemerul guvern condus de generalul Gh. Argeşanu. Asasinarea 
primului-ministru Armand Călinescu de echipa legionară prahoveană a avocatului 
Miti Dumitrescu (Răzbunătorii) a oferit regelui Carol al II-lea pretextul principal al 
uciderii tuturor şefilor legionari din închisori şi a declanşării unui val de crime fără 
precedent în istoria României moderne. Abilitat de suveran, guvernul Argeşanu (21- 
27 septembrie 1939) a avut drept unic obiectiv eliminarea fizică a legionarilor, 
consideraţi inamici personali ai regelui şi principala forță de opoziţie a regimului 
autoritar carlist. 

Prințul Alexandru Cantacuzino s-a căsătorit cu Florica Milcoveanu, fiica 
colonelului de cavalerie Constantin Titi C. Milcoveanu, fost averescan şi prefect al 
judeţului Dolj în timpul guvernării generalului Al. Averescu dintre anii 1926-1927. 
Soţia prinţului era vara primară a studentului medicinist şi viitorului doctor Şerban 
Milcoveanu, prieten, camarad legionar şi coleg în structurile UNSCR la jumătatea 
anilor 302. Din Memoriile lui Şerban Milcoveanu aflăm că Al Cantacuzino a fost şi 
directorul departamentului Externe din cadrul UNSCR şi că au participat amândoi la 
Congresul Internaţional Studenţesc de la Praga din august 1935, unde prinţul 
Cantacuzino s-a remarcat prin propunerea unei moţiuni mai mult decât curajoase, la 
acel moment. Astfel, studentul Al. Cantacuzino, delegatul României la Congresul 
Confederaţiei Internaţionale Studenţeşti, a propus şi supus votului delegaților la 
Congres, acceptarea reprezentanţilor organizaţiilor studenţeşti din Germania, ţară 
exclusă şi neafiliată Confederaţiei după 1933775. 

Alături de generalul Zizi Cantacuzino-Grăniceru şi Alexandru Cantacuzino, în 
structurile organizatorice legionare remarcăm prezenţa şi activitatea unui alt 
descendent al familiei Cantacuzino: Andronic Cantacuzino. Acesta era văr primar cu 


Alecu, fiind fiul lui Nicolae Cantacuzino-un alt fecior al Nababului-şi al Georgetei, 





*! Dr. Şerban Milcoveanu op. cit., passim; idem, Memorii, p. 29-30. 
*% Ibidem, pp. 33-35. 


157 


născute Ghica. Nicolae a îmbrăţişat cariera ostăşească la care a renunţat totuşi 
devreme pentru a se dedica vieţii politice alături de tatăl şi de fraţii săi. A fost ales de 
mai multe ori senator din partea Partidului Conservator şi mai târziu pe listele 
Partidului Poporului şi pe ale grupării lui Grigore Filipescu. 

Andronic Cantacuzino a absolvit liceul la Sf. Sava, apoi a urmat Belle Arte la 
Paris reuşind să-şi organizeze un atelier de pictură în celebrul cartier parizian 
Montparnasse. După asasinarea lui Codreanu în 30 noiembrie 1938, atelierul său este 
pus la dispoziţie camarazilor legionari care se aflau în capitala Franţei. A făcut parte, 
se pare, din celebrul cuib legionar parizian alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, 
Constantin Noica, Faust Brădescu ş.a. După ce a revenit în ţară, în septembrie 1940, 
nu a deţinut funcţii publice, dar a continuat să se întâlnească cu foştii săi camarazi şi 
s-a integrat în organizația Răzleți din Capitală. După evenimentele din 21-23 ianuarie 
1941 a fost arestat sub acuzaţia de rebeliune şi depus la Aiud. Plecat pe frontul de est, 
în aşa numitele batalioane de reabilitare constituite la Sărata, Andronic Cantacuzino 
a fost grav rănit la Cotul Donului şi internat într-un spital de campanie. Spitalul a fost, 
însă, bombardat de către aviația sovietică. Evacuat de un camarad din clădirea 
cuprinsă de flăcări, cu un picior smuls din şold, Andronic Cantacuzino a murit 
înghețat în zăpadă, în noaptea de 19 noiembrie 1942”. De altfel, aceiaşi soartă au 
avut şi alţi legionari întemnițați care au ales să se înroleze în războiul sfânt pentru 
dezrobirea Basarabiei. Tot pe front au sfârşit şi camarazii săi legionari Haig Acterian 
şi pictorul Al. Bassarab, acesta bun prieten cu Andronic Cantacuzino, alături de care a 
iniţiat şi organizat Grupul Artă “Iconar”. 

După 23 august, odată cu invazia ruşilor în România, fratele lui Andronic, 
Ştefan, împreună cu fii săi Ştefan şi Andronic se refugiază în Suedia, la Stockholm, 
unde cer azil politic, punând astfel bazele ramurii suedeze a familiei Cantacuzino”. 

O altă familie princiară care a dat Mişcării Legionare adepţi de seamă a fost 
familia Sturdza, neam vechi boieresc din Țara Moldovei despre care marele istoric al 
Revoluţiei franceze, Joseph de Maistre spunea: “La famille Sturdza est ă elle seule 


„+ 281 
toute une Academie”. 





** Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 420-421. 
280 7p; 
Ibidem. 
%! C£. Ilie-Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul 
Mihail la Legiunea Străină, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cuvânt 
înainte de Mihai Ghyka, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 6. 


158 


Mihail Sturdza era fiul lui Radu Sturdza (căsătorit cu Maria Jora), fost consul 
general la Constantinopol şi nepot al lui Vasile Sturdza (1810-1870). Acesta a fost 
membru de seamă al partidei naţionale unioniste, caimacam al Moldovei şi unul dintre 


principalii făuritori ai Unirii de la 1859.% 


. Tovarăş de idei cu M. Kogălniceanu, V. 
Alecsandri, C. Negri (era cumnat cu C. Negri, fiind căsătorit cu Zulnia, sora acestuia) 
ŞI participant la evenimentele revoluţionare din 1848, Vasile a fost iertat de către ruda 
sa domnitorul Mihail Sturdza evitând, astfel, în ultimul moment exilul. Pe linie 
maternă, Mihail Sturdza era înrudit cu familia Jora, o alt faimos neam boieresc al 
Țării Moldovei. Bunicul său, Mihai Jora a fost şi primul ministru al Afacerilor Străine 
al lui Alexandru loan Cuza. Prin căsătoria cu principesa Zoe Movrocordat, fiica 
generalului Leon Mavrocordat, M. Sturdza se înrudea şi cu familia Ghica-Comăneşti, 
soţia sa fiind nepoată a lui Dimitrie Ghica-Comăneşti (1838-1902). Acesta era un 
pasionat explorator care împreună cu fiul său Nicolae a organizat o expediţie de patru 
luni în Somalia. Exponatele şi trofeele cinegetice au fost donate, în mare parte, 
muzeului întemeiat de marele naturalist Grigore Antipa, prietenul sau%%5, 

Mihail Sturdza şi fiul său Ilie Vlad Sturdza au aderat la Mişcare în a doua 
jumătate a anilor '30. Lucă Sturdza-cum era alintat în familie şi în cercurile 
protipendadei-a fost diplomat de carieră, doctor în Drept Internaţional, ambasador al 
României la Riga şi la Copenhaga iar din septembrie 1940, odată cu instaurarea 
Statului Naţional Legionar, a preluat Ministerul de Externe. Fiul său, Ilie Vlad, s-a 
născut la Berna în 1915, când tatăl său era în misiune diplomatică pe lângă consulatul 
nostru din Elveţia. Ilie Vlad Sturdza a fost şeful organizaţiei legionare a judeţului Iaşi 
în timpul guvernării legionare. Căsătorit cu Felicia, fiica generalului Avramescu, Ilie 
V. Sturdza a contribuit, de bună seamă, la acţiunea de convingere a generalului 
Avramescu, pion important al aşa numitului plan Stoicănescu. Pus la cale de către 
Horia Sima, acest plan viza un 23 august invers, care avea două dimensiuni operative: 
una politică şi una militară. Iniţiativa militară consta în întoarcerea armelor împotriva 
aliaților sovietici. Armata a IV-a condusă de generalul Avramescu urma să defecteze 
Şi să se ralieze foştilor aliaţi germani. 

Ilie Vlad Sturdza s-a apropiat de Legiune în 1936, când tatăl său îl informează 


pe Codreanu despre pericolul semnării unui acord feroviar româno-sovietic ce 





*/bidem. Vezi şi Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, ediţie Alexandru 


Condeescu, Bucureşti, Editura Libra, 2000, p. 550. 
55 Tlie-Vlad Sturdza, op. cit., p. 6-7. 


159 


permitea tranzitul trupelor sovietice pe teritoriul românesc spre Cehoslovacia, în cazul 
unui conflict germano-francez. Episodul ni se pare semnificativ prin prisma încrederii 
pe care liderul legionar şi organizaţia sa politică o inspiră unui membru din vechea 
aristocrație a ţării, crescut şi instruit la şcoala compromisului politico-diplomatic. 
Practic, Mişcarea era o formaţiune politică radicală care promova eradicarea 
tranzacţionismului levantin şi a compromisului din viaţa publică românească. În 
definitiv, M. Sturdza era diplomat de carieră şi salonard prin formaţie, însă câteva 
aspecte din viaţa acestuia vin să infirme aprecierile pripite la adresa sa. Tânărul 
Mihail Sturdza fusese crescut în atmosfera patriarhal-boierească de la conacul familiei 
sale din Tescani, în cultul onoarei şi al patriotismului dus la extrem. O astfel de 
educaţie recomanda alegerea unei cariere militare. În cartea sa, M. Sturdza povesteşte 
că el şi fratele său nu au ales meseria armelor “care era cea pe care o doream, fiindcă 
socoteam că pata Trădării din noaptea de 11 februarie 1866 nu fusese încă spălată de 


pe steagul Oştrii noastre”2%€ 


„Pe de altă parte, Mihail Sturdza fusese crescut în cultul 
iubirii şi respectului pentru Cuza Vodă şi alături de bunicul său Vasile Sturdza, bun 
prieten cu Domnitorul Unirii, considera că detronarea lui Alexandru Ion 1 a însemnat 
o prăbuşire a cursului firesc al devenirii româneşti”s5. EI deplânge soarta ţării pentru 
faptul că “oamenii Țării” au fost înlocuiţi cu “politicienii şi oamenii partidelor”. 
Frustrările etalate de M. Sturdza sunt în ton cu proiectul deconstrucției conservatoare 
faţă de instituționalizarea forţat-nivelatoare liberaloidă şi cu iacobinismul sanguinar 
instaurat în viaţa politică românească de către purtătorii noului duh al reformei. El 
scrie despre “prisosul de dragoste şi de durere de neam care însufleţea o clasă 
stăpânitoare din care ne coborâm; o clasă care s-a lepădat de toate privilegiile şi 
prerogativele, de care se folosise timp de veacuri, fără ca nimica să o silească să o 
facă, care a dat totul înainte ca să i se ceară ceva”%. Ca boier de viţă veche, M. 
Sturdza remarcă, nu în ultimul rând, calitatea îndoielnică a celor care au înlocuit 
vechea elită a ţării “ şi unde au dus ei Țara” şi, evident, se întreabă retoric dacă “acei 
câţiva bătrâni cu barbă şi cu ciubuc, Conachi, Ştefan şi Alexandru Catargi, Toader 
Balş şi alţii, nu aveau dreptate când cereau să se păstreze încă ceva din vechile datini, 
din vechile obiceiuri, din vechiul aşezământ, din vechea ierarhie, fără a ne lăsa 


amăgiţi până unde bunicii noştri, fără să o ştie, se lăsaseră amăgiţi de mincinoasa şi 





*% Mihail Sturdza, România şi Sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută, Alba 
Iulia-Paris, Editura Fronde, 1994, p. 52. 
285 pp. 
Ibidem. 
25 Ibidem. 


160 


z Si. a i 287 
sângeroasa nălucă a Revoluţiei franceze” 


. Faptul că M. Sturdza accentuează rolul 
important jucat de boierii patrioţi în decursul istoriei noastre şi nostalgia vremurilor 
glorioase apuse pentru totdeauna sunt reflexe ale romantismului de sorginte 
conservatoare şi totodată aspecte care închid şi/sau completează un cadru paseist- 
tradiționalist, facil de decriptat doar în cheie conservatoare. Imaginea vremurilor 
idilice marcate de vitejia boierilor de ţară creionate de M Sturdza în memoriile sale? 
este conexă cu faimoasa axiomă enunțată de Barbu Catargiu, care scria că odinioară 


»2%. Reacţia lui Mihail Sturdza faţă de 


“cine zicea boier-zicea ostaş, zicea viteaz 
carenţele regimului politic din România interbelică şi integrarea lui într-o formaţiune 
radicală ni se pare emblematică pentru societatea românească interbelică în general 
dar şi pentru clasa socială pe care acest boier de viță veche o reprezenta. În general, 
prin conservatorismul propriu acestei categorii sociale, se respingeau experienţele 
diplomatice şi politica de aventură recomandată, se pare, chiar de către oamenii 
politici francezi, conform planului mai vechi de încercuire a Germaniei dar şi pe 
fondul ascensiunii stângii şi formării guvernului Frontului Popular în Franţa. De 
altfel, deşi angajat al Ministerului de Externe, condus în mai multe rânduri de marele 
diplomat N. Titulescu, M. Sturdza a fost un inamic fățiş al ideilor lansate şi 
promovate de Titulescu şi de multe ori şi-a salvat cariera diplomatică datorită 


intervențiilor la regele Carol al II-lea”%. 


După eşecul guvernării legionare şi 
evenimentele sângeroase din ianuarie 1941, M. Sturdza se auto-exilează. Rămâne în 
perioada războiului la Copenhaga iar după 23 august 1944 ia parte la acţiunile de 
reorganizare a Legiunii, ocupând postul de ministru de Externe al efemerului guvern 
de la Viena, constituit la 10 decembrie 1944. După război, M. Sturdza participă activ 
la manifestările politice şi culturale ale exilului românesc (la Buenos Aires, Rio de 


Janeiro, Paris, Madrid), fără a ţine cont de fosta culoare politică a participanţilor la 


aceste acţiuni. 





287 . 
Ibidem, p. 53. 
*% Ibidem, pp. 51-53. În primul capitol, intitulat sugestiv Trecutul în noi, M Sturdza 
face o retrospectivă a faptelor de arme ale Sturdzeştilor, consemnate de vechile cronici. 
* Barbu Catargiu, „Cine zicea boier-zicea ostaş, zicea viteaz”, în Cazul Barbu 
Catargiu. O crimă politică perfectă, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 105 
290 
Petre Pandrea, op. cit., p. 369. 


161 


Mutaţiile social-politice şi economice de după 1918 dar şi declinul evident al 
vechii boierimi, care s-a văzut concurată sau chiar exclusă de către noile elemente 
burgheze sau îmburghezite, modelează un nou discurs conservator, tot de extracţie 
junimistă, ce valorifică o intuiţie conceptuală anterioară, sesizabilă în opera 
publicistică eminesciană. Astfel, accentul cade pe activarea potenţialului țărănesc, 
întrucât autentica tradiţie românească s-a născut şi conservat în mediul rural. Această 
temă a fost exploatată-deşi din unghiuri diferite-de Aurel C. Popovici, Constantin 
Rădulescu-Motru şi mai ales de către N. Iorga, principalul artizan al 
sămănătorismului. Teoretician (ignorat astăzi) al ţărănismului şi mai târziu al Dreptei 
radicale, Nae Ionescu a remarcat rolul jucat de N. lorga în creionarea noului stat 
naţional bazat pe autohtonism şi ortodoxism, în care rolul fundamental îl deţinea clasa 
țărănească: “Statul românesc şi civilizaţia românească nu se pot ridica decât pe 
punerea în valoare a specificului românesc, care nu are decât un izvor de alimentare- 
clasa țărănească”?! În opinia lui Nae Ionescu, deşi conservatorii şi junimiştii 
observaseră incapacitatea regimului parlamentar şi criza partidelor politice, aceştia nu 
au trecut barierele unei interpretări evoluţionist-organiciste de tip burkean”*? ŞI au 
rămas prizonierii spiritului de castă, argumentând preeminenţa elementului boieresc 
cu rol de organizator al vieţii de stat. Mentorul recunoscut al noii generații interbelice 
observa că în mentalitatea conservatoare a sfârşitului de secol XIX, națiunea era 
tratată tot după modelul iluminist al lui Diderot şi Rousseau (contractualist) şi că 
odată cu N. Iorga națiunea apare fundamentată pe criteriu organic, teoretizat de 
Herder şi Fichte, pentru care națiunea este o realitate culturală pe preexistă individului 


7 ȘI ș i ? PR: 
ŞI care nu-i poate aparţine electiv, ci organic “a 


. Aşadar, nu în proiectul conservator- 
junimist se produce inversarea rolurilor sociale în organizarea vieţii de stat, ci în 
discursul politic al Dreptei naţionalist-creştine interbelice, unde elementul boieresc 
devine conştient subordonat intereselor generale ale ţării, respectiv construcţiei 
instituţionale care să răspundă clar necesităţilor de dezvoltare ale ţărănimii, 
identificată ca ultim bastion al românismului. După aplicarea celor două reforme, 


organizarea şi înregimentarea politică a ţărănimii au fost obiective declarate ale 


tuturor partidelor din România interbelică, însă la o analiză atentă a vieţii politice 





1 Nae Ionescu, De la Sămănătorul la noul stat naţional, în „Cuvântul” din 13 august 
1930. 

2 Joan Stanomir, Spiritul conservator de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, 
Bucureşti, Cartea Veche, 2008, passim. 

*% Dora Mezdrea, op. cit., p. 341. 


162 


româneşti distingem trei etape de anvergură ale acestui proces. Fără a trece în revistă 
amănunte de ordin electoral ce ţin de regimul şi comportamentul electoral dar şi de 
cultura politică a României interbelice (de exemplu, aşa-numita zestre electorală), 
realmente lumea satului a răspuns şi vibrat la mesajul politic averescan şi naţional- 
țărănesc. Însă, după epuizarea mitului Averescu şi consumarea speranței naţional- 
țărăniste, țărănimea şi liderii de opinie din mediul rural (preoţii, învățătorii, 
gospodarii) au fost captivaţi de discursul naţional-creştin şi de propaganda legionară 
asiduă, desfăşurată în mediul rural. 

În concluzie, fără a reţine nicidecum o filiaţie perfectă, se impune a consemna, 
fără urmă de ... surpriză sau alte conotaţii care s-ar putea inventa în scopuri departe de 
rosturi ştiinţifice, că o parte din Dreapta veritabilă a veacului al XIX-lea s-a regăsit în 


Dreapta secolului trecut, atât de blamată şi mistificată, niciodată integral investigată. 


163 


Capitolul V 


Mişcarea Legionară în perioada 1938-1941 


Rezultatele alegerilor din 20 decembrie 1937 aveau să se repercuteze negativ nu numai 
asupra evoluţiei democratice a societăţii româneşti interbelice, dar şi asupra destinului 
Mişcării Legionare. Înfrângerea guvernului în alegeri a declanşat reacţia regală tradusă în 
termeni de putere printr-o serie de măsuri politice, plănuite anterior deznodământului insolit 
din decembrie 1937 şi instrumentate de către suveran şi camarila sa, cu scopul anulării 
pluripartidismului şi instaurării regimului autoritar. Aceste inițiative vor conduce inevitabil 
la lichidarea radicalismului de dreapta şi a lui Corneliu Zelea Codreanu. 

Popularitatea legionarilor atinsese cote îngrijorătoare, partidele democratice erau într-o 
evidentă criză de idei şi acţiune, iar cercurile de la Palat, în frunte cu regele Carol al II-lea au 
intuit oportunitatea instaurării regimului autoritar. Căderea liberalilor de la putere şi a 
favoritului regal, premierul Gheorghe Tătărescu, demascat încă de pe parcursul anului 1937 
drept “pilot al dictaturii regale” de către presa partidelor de opoziţie, a determinat Palatul să 
opereze doar o schimbare tactică a proiectului inițial de intoducere a dictaturii regale, o 
temporizare strategică, menită să compromită încă o dată sistemul partidelor politice şi 
democraţia. Pentru a demonstra plenar societăţii româneşti incapacitatea de guvernare a 
partidelor, inclusiv a celor de dreapta-deoarece, la ultimile alegeri, procentajul cumulat al 
Dreptei naţionalist - creştine era în creştere şi dovedea orientarea electoratului spre o 
formulă guvernamentală de esenţă naționalistă - regele a ales ca soluţie, aducerea la putere a 
Partidului Naţional Creştin!. În definitiv, guvernarea naţional-creştină derulată pe parcursul 
a doar 44 de zile, a oferit un alibi excelent lui Carol al II-lea faţă de societatea şi lumea 
politică românească interbelică. În primul rând, prin desemnarea lui Octavian Goga ca prim- 
ministru, regele a vrut să-şi afişeze public lipsa de prejudecăți ideologice şi chiar 


echidistanţa suverană faţă de cercurile politice româneşti şi străine. În acelaşi timp, prin 





! Vezi lista ministerială a cabinetului Goga în Istoria Românilor, vol VIII, România 
Intregită (1918-1940), coord. loan Scurtu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 781-782. 


252 


impunerea unor oameni politici fideli intereselor Palatului, a reuşit sabotarea iniţiativelor 
guvernului naţional-creştin, demonstrând atât incapacitatea de guvernare în manieră 
naționalistă, cât mai ales, inflamarea relaţiilor diplomatice cu Occidentul, din cauza 
măsurilor antisemite demarate în plan legislativ de cabinetul naţional-creştin şi a orientării 
pro-germane în politica externă, etalată de liderii acestui partid. 

Instalarea guvernului Goga-Cuza era întrevăzută ca o anticameră a dictaturii regale. 
După publicarea rezultatelor alegerilor generale în ziua de 28 decembrie 1937, în virtutea 
neadjudecării de către nici o formaţiune politică a procentului majoritar de 40%, regele ar fi 
putut marşa pe calea impunerii regimului autoritar, mizând, într-o primă etapă, pe un guvern 
de uniune naţională, controlat în totalitate de Palat, guvern care să repună în discuţie 
problema constituţională şi falimentul partidelor. Totuşi, din calcule politice bine întemeiate, 
regele oferă mandatul de formare a guvernului preşedintelui Partidului Naţional Creştin. De 
altfel, cabinetul Goga-Cuza era o altă mostră de cinism politic servită societăţii româneşti de 
către Carol al II-lea. În calculele regelui, formula naţional-creştin trebuia să compromită 
iremediabil ideea unei guvernări naţionaliste, antisemite, trebuia să detoneze atmosfera 
politică tensionată din ţară, prin provocări violente la adresa Mişcării Legionare, privite de 
gogo-cuzişti ca principala competitoare pe tărâmul naţionalismului. În plan extern, noua 
formulă de guvernare, trebuia să atragă atenția Occidentului asupra pericolului unei 
guvernări de dreapta, care adoptase deja o serie de măsuri antievreieşti, astfel încât, lovitura 
regală, antidemocratică în esenţă, să nu scandalizeze Democraţiile vestice, ba, mai mult, să 
fie apreciată ca unică soluţie pentru menţinerea României pe orbita Londrei şi Parisului. 

Demiterea lui Goga a fost grăbită de desele contacte iniţiate de acesta cu apropiaţi 
ai lui Codreanu. Încă din primele zile ale mandatului său, Goga a sesizat rolul lui Armand 
Călinescu în echipa sa ministerială. Dezavuat de conducerea P.N.Ţ. după intrarea în 
cabinetul Goga, fostul lider naţional- țărănist era cunoscut pentru atitudinea sa 
antilegionară. În calitatea sa de ministru de Interne, Călinescu a promovat o politică 
provocatoare, plină de şicane şi violenţe la adresa legionarilor. Pentru a dezamorsa 
tensiunile dintre guvern şi legionari, Goga l-a delegat pe generalul lon Antonescu, 
ministrul Apărării, “să facă uz de influenţa sa asupra lui Codreanu”, în sensul că, în lupta 


electorală, Garda de Fier să păstreze o neutralitate binevoitoare faţă de guvernul Goga, iar 


253 


acesta să nu fie răsturnat de către un partid de dreapta”. Generalul l-a contactat pe 
Codreanu, i-a expus punctul de vedere al şefului guvernului, obținând de la liderul 
Mişcării promisiunea de retragere a ligionarilor din campania electorală. Pe calea 
reconcilierii dintre naţional-creştini şi legionari, a mai intervenit şi fostul reprezentant al 
României la Berna şi Riga. Diplomatul Mihail Sturdza era un cunoscut simpatizant 
legionar şi un prieten intim al poetului. Din proprie inițiativă s-a întâlnit cu primul- 
ministru, reproşând acţiunile provocatoare ale poliției şi violențele lăncierilor gogo- 
cuzişti împotriva Mişcării. Goga a recunoscut că scăpase lucrurile de sub control şi l-a 
acuzat direct pe Călinescu pentru situaţia încordată din țară. În urma acestei întrevederi s- 
a plănuit o întâlnire Goga-Codreanu pentru ziua de 9 februarie. Reconcilierea efectivă 
dintre cei doi oameni politici s-a produs în casa ministrului Industriei şi Comerţului, lon 
Gigurtu. Astfel, Codreanu a promis sprijin guvernului Goga-Cuza în alegeri făcând uitate 
toate neînțelegerile şi atacurile de presă din campania electorală precedentă”. 

Fortificarea guvernării naţional-creştine prin expectativa electorală a Legiunii, dar 
mai cu seamă sprijinul acordat de legionari gogo-cuziştilor în alegeri, a grăbit căderea 
guvernului condus de Octavian Goga. La sugestia regelui, la 8 februarie 1938, Armand 
Călinescu îşi dăduse demisia din guvernul Goga, pe motivul imposibilei colaborări cu 
premierul şi cu miniştri naţional-creştini. Ministrul de Interne fusese avizat cu o zi înainte 
de către mareşalul Curţii Regale, Ernest Urdăreanu, că suveranul este pregătit pentru o 
lovitură de stat?. La 9 februarie Armand Călinescu, alături de Gh. Tătărescu şi Ernest 
Urdăreanu au formulat motivele destituirii lui O. Goga, au conturat componenţa noului 
regim şi au elaborat planul de măsuri ce se impunea a fi aplicat pentru a reduce la maxim 
reacţiile politice adverse: “ Guvern compus din comitet de patronaj (foşti prim-miniştri), 
cu patriarhul preşedinte, apoi eu titular la Interne, Micescu, generalul Antonescu, Victor 
Iamandi, Cancicov, Savu, Cămărăşescu, V. Niţescu, Andrei, Rădulescu, general Florescu. 


Administraţia luată de colonei în judeţ. Proclamaţie Rex, apoi stare de asediu, dizolvarea 





* Vezi Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”. Mișcare socială şi organizaţie 
politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 
1999, p. 346. 

* Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din Țara pierdută, Alba Iulia, 
Paris, Ed. Fronde, 1994, p. 125. 

* Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916 - 1939 , ediţie Al. Gh. Savu, Bucureşti, 
Humanitas, 1990, p. 372-373. 


254 


partidelor” 


„ Demisia lui Călinescu a fost urmată de ieşirea lui lon Gigurtu din guvern, 
chiar în ziua în care Goga se întâlnise cu şeful Mişcării, în casa sa. Prin demisia celor doi 
miniştri titulari la Interne şi la Industrie, Carol a mizat pe declanşarea unei crize de 
guvern, care să constituie preludiul şi pretextul demiterii lui Goga. În consecință, extrem 
de iritat de înțelegerea  Goga-Codreanu (pe care probabil i-o raportase cu lux de 
amănunte însuşi amfitrionul celor doi, inginerul Gigurtu), Carol al II-lea a cerut demisia 
guvernului naţional-creştin iar la Palat, între orele 16-22, regele i - a invitat pe toții liderii 
politici importanţi şi pe foştii prim-miniştri, mai puţin pe Corneliu Codreanu. 

În faţa oamenilor politici, invocând pericolul legionar, regele a exprimat hotărârea 
de a se implica activ în viaţa publică, propunând un guvern de personalităţi peste partide, 
care să dea socoteală doar regelui şi țării. Într-o primă fază, credem că oamenii politici au 
considerat iniţiativa regală drept o nouă încercare de impunere a unui guvern de 
tehnicieni, tormulă experimentată de Carol al II-lea în aprilie 1931-mai 1932 (guvernul 
lorga-Argetoianu). Regele îşi exprimase această opţiune politică în mai multe ocazii 
publice, ori în diverse convorbiri particulare. În acest sens, Constantin Argetoianu şi 
Nicolae Iorga au salutat ideea unui guvern de uniune naţională bazat pe autoritatea 
suveranului, iar Alexandru Averescu s-a pus la dispoziţia suveranului pentru a restabili 
ordinea în ţară. Singur luliu Maniu a declarat că doar Partidul Naţional Ţărănesc poate să- 
şi asume sarcina guvernării, refuzând intrarea unor personalităţi naţional-ţărăniste în 
componenţa noului guvern, cu toate insistenţele regale. După obişnuitele discuţii şi 
conciliabule, Carol al II-lea a investit noul guvern condus de venerabilul patriarh Miron 
Cristea, iar după depunerea jurământului noilor miniştri, a decretat începutul unei noi 
etape în istoria României: “o eră de îndreptare, o eră în care erorile trecutului trebuiesc 


pă, Astfel, lovitura de stat de la 10 februarie 1938 a 


corectate cu cea mai adâncă chibzuială 
marcat lichidarea democraţiei în România şi instituirea regimului autoritar carlist. 

Noul guvern a debutat prin numirea în funcţia de prefect a comandanților militari 
din judeţe (cel puţin cu grad de locotenent-colonel sau colonel), prin contramandarea 


alegerilor anunţate pentru luna martie de defunctul guvern Goga şi prin extinderea stării 





5 i 
Ibidem. 
* Joan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1940), Bucureşti, 
Editura Paideea, 1999, p. 338. 
7 “Timpul” din 12 februarie 1938, apud Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., pp343- 
344. 


255 


de asediu şi cenzurii la nivelul întregii ţări. La 14 februarie a fost adoptat un nou decret 
intitulat Legea pentru menținerea ordinii în stat, care interzicea orice manifestare politică 
şi care a fost de mai multe ori modificat şi completat, funcție de problemele apărute în 
societatea românescă, deşi reacţiile virulente anti-regim au fost destul de palide. În cadrul 
unui plebiscit, organizat în ziua de 24 februarie 1938, noua Constituţie a fost adoptată prin 
vot oral, direct şi obligatoriu, iar la 27 februarie a fost promulgată în contextul unei 
fastuoase ceremonii găzduite de Palatul Regal. 

La 30 martie 1938, considerându-şi misiunea îndeplinită, Miron Cristea şi-a depus 
demisia. La sugestia şi rugămintea regelui, patriarhul a revenit în fruntea noului guvern, 
sensibil modificat dar cu aceiaşi reprezentare de mână forte în cazul ministerelor de 
importanţă vitală pentru noul regim. Manevra regală ascundea de fapt o nouă lovitură 
aplicată vechiului regim democratic. Personalitatea lui Miron Cristea şi poziţia sa de Întâi 
Stătător al Bisericii Ortodoxe Române, era necesară lui Carol al II-lea pentru a 
preîntâmpina şi chiar dezamorsa eventuale critici şi reacţii mai violente la adresa noului 
regim. Era necesar acest lucru, deoarece, în aceeaşi zi în care a fost reînoit mandatul de 
prim-ministru patriarhului, a fost publicat şi decretul referitor la dizolvarea partidelor 
politice, în fapt, principalul punct programatic al monarhiei autoritare instituite de Carol al 
II-lea. Din partea oamenilor politici reacţia a fost aproape inexistentă. În primul rând, 
lovitura de grație plănuită de rege, respectiv decretul de dizolvare al partidelor fusese 
prefaţat de înfiinţarea Consiliului de Coroană, alcătuit din membri numiţi de rege şi care 
purtau titlul de consilieri regali. Pe de altă parte, liderii micilor formaţiuni şi grupări 
politice nu au reacţionat întrucât, nu mai reprezentau de mult o alternativă de guvernare în 
virtutea fragilității politice a propriilor structuri. Pe de altă parte unii şefi de partid aveau 
şanse infime să intre în Parlament prin depăşirea pragului electoral de 2%, cât prevedea 
Legea electorală din martie 1926, dealtfel abrogată de lovitura de stat. De exemplu, 
gruparea mareşalului Averescu capotase şi la alegerile din 1933 şi la cele din 1937, 
nereuşind să depăşesacă pragul electoral. De asemenea, Uniunea Agrară condusă de 
Argetoianu înregistrase un banal procent de 1,70% la ultimile alegeri. Alegerile din 
decembrie 1937 demonstraseră clar replierea electoratului în jurul unor partide mari, de 
tradiţie sau în jurul altora, cu un nou tip de propagandă şi mesaj politic, mult mai radical, 


mult mai activ. Astfel, nu trebuie să mire adeziunea efectivă la structurile şi retorica 


256 


noului regim, a lui C. Argetoianu, Grigore lunian, Al. Averescu, A. C. Cuza, O. Goga, 
Nicolae Iorga ş.a. 

În ciuda unor temeri exprimate de rege şi de alte personalităţi politice ale noului 
regim, Mişcarea Legionară şi Corneliu Zelea Codreanu nu au reacționat violent. Codreanu 
fusese acuzat pe parcursul anilor '30 că pregăteşte în conspirativitate, o lovitură de stat 
împotriva regimului democratic. În realitate, regele a devansat presupusul puci legionar 
aplicând propria sa lovitură de stat, preluând puterea, abrogând Constituţia de la 1923, 
dizolvând partidele, instituid cenzura şi permanetizând stare de asediu. În urma publicării 
decretului regal nr. 870 din 17 februarie 1938, care stipula incompatibilitatea dintre 
calitatea de funcţionar al statului şi activitatea politică , introducea sancţiuni pentru alte 
categorii de funcţionari, în cazul în care aceştia vor activa în partide şi formaţiuni, 
prevedea anularea dreptului conducerilor de partid de a emite ordine, circulare, dispoziţii 
către aderenţi, Codreanu a lansat circulara nr 148/21 februarie 1938, prin care anunţa 
auto-dizolvarea formaţiunii Totul pentru Ţară. Explicaţiile şi argumentaţiile ample din 
documentul menţionat, fac dovada unei bune informări asupra intrigilor, calomniilor şi a 
manevrelor lansate şi instrumentate de la Palat. În urma evenimentelor derulate ameţitor 
de repede după 10 februarie, just interpretate de Codreanu, în sensul demobilizării fără 
echivoc a oricărei eventuale opoziții, menite a obstrucționa consolidarea regimului carlist, 
liderul legionar constată că:...suntem aruncaţi din raportul de drept, în raportul de forţă. 
Pe acesta, însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându- 
ne credinţele noastre. Dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestaţie de credinţă 


. Pa - . = . . A 8 
ne este interzisă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat” 


„ Pentru a răspunde 
zvonurilor calomnioase, Codreanu ţine să reitereze opiniei publice şi autorităţilor 
falsitatea şi incompatibilitatea concepţiei revoluţionare a loviturii de stat, cu credinţele 
sale politice de natură organicist-evoluționistă, şi respinge forţa şi violenţa ca metodă a 
accederii la putere: “Noi nu voim să întrebuinăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa. 
Ne este suficientă experienţa din trecut, când fără voia noastră am fost atraşi pe cale 


violenţei. La orice violentare noi nu mai răspundem în nici un fel. Suportăm. Şi chiar 


atunci când întreaga naţiune română este tratată ca o turmă de animale inconştiente. 





5 Vezi Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste. 1927-1938, ediţia a V-a, 
Miinchen, Colecţia “Europa”, 1981, p. 273 


257 


Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, suntem împotriva 
acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi 
aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii, a unui proces de 
perfecţiune omenească. Nu vom întrebuința aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi 
are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi a răspunderii sale, pentru a face 
acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată. Generaţia noastră 
vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne, însă, jos. Noi refuzăm 
să o ridicăm'”. O altă scrisoare din 28 februarie 1938, adresată de Codreanu lui Alexandru 
Vaida Voevod, sublinează încă o dată percepția Mişcării faţă de evenimentul de la 10 
februarie. Liderul legionar defineşte lovitura de stat drept “...o mare ofensă adusă naţiei 


. Ş . > pi SE A 10 
noastre şi o provocare de război adresată fiecărui român” 


. Totodată, relevă “disprețul 
pentru poporul român”, atâta timp cât prin actul de la 10 februarie s-a pus inevitabil 
“pecetea de incapabil şi dobitoc” asupra tuturor românilor. O altă problemă sesizată de 
Codreanu este încălcarea legalității şi a Constituţiei de cei care le recomandau legionarilor 
respectarea legilor ţării şi care “,...după 10 ani de chinuri pe care le-aţi imprimat Gărzii şi 
sufletului din mine, să terminaţi prin a da Dvs. Lovitura de stat. Prin a săvârşi Dvs. 
delictul de care ne-aţi acuzat şi chinuit pe nedrept. Toate teoriile care ni s-au făcut nouă, 
tineretului ani de-a rândul de generația Dvs. pe tema loviturii de stat, s-au dovedit a fi 
false. Priviţi-ne pe noi în cadrul legalităţii şi uitaţi-vă la Dvs., cum termină cei mai mari 
dispreţuitori de lege”!!. 

Pe lângă decretul regal din 17 februarie, guvernul, dar mai ales Armand Călinescu, 
a luat şi alte măsuri de intimidare şi chiar lichidare a lui Codreanu şi a Legiunii. Încă din 
martie 1937, după refuzul Căpitanului de a colabora cu regele pentru instituirea dictaturii 
regale, Carol al II-lea a decis suprimarea lui Codreanu şi a altor “30 de gardişti 
principali”. Într-o discuţie cu Gavrilă Marinescu, acesta i-a mărturisit lui Călinescu 
hotărârea regelui de a lichida Garda de Fier, în care scop erau pregătiți 200 de deţinuţi de 


drept comun “cu care să se dea lovitura într-o noapte” deoarece, “ceea ce se putea trata 


odată cu o cataplasmă, acum trebuie tratat cu bisturiul”!?. Tot din planul Palatului făcea 





” Ibidem, p. 273-274. 

'9 Ibidem, p. 215-278. 

'! Ibidem. 

' Armand Călinescu, op. cit. p. 372. 


258 


parte încercarea de exterminare fizică a lui Corneliu Codreanu, prin intermediul 
prefectului de Neamţ, V. Emilian, abilitat pentru această misiune de ministrul de Justiţie, 
Istrate Micescu, bineînţeles cu ştirea lui Armand Călinescu. Acest lucru este confirmat 
chiar de Codreanu, într-o circulară emisă la începutul lunii februarie, după ce şeful 
Mişcării fusese atenţionat expres de către generalul Sichitiu'?. Pe aceiaşi linie a îngrădirii 
şi obstrucționării activităţii legionare, sunt adoptate o serie de prevederi referitoare la 
semnalarea şi urmărirea legionarilor aflaţi sub arme “fie în termen, fie concentrați” de 
către Chesturile de Poliţie şi Legiunile de Jandarmi, “pentru a fi izolaţi şi puşi sub strictă 
supraveghere”!*; de asemenea au fost suspendaţi preoţii, profesorii şi învățătorii 
legionari'5. Sub semnul cenzurii şi al practicilor inchizitoriale promovate de guvernanţii 
noului regim, s-au interzis şi scos din circulaţie toate cărțile, broşurile şi revistele 
legionare, ba mai mult, la 26 martie 1938, Armand Călinescu îndemna la arderea 


ăI€, Autorităţile mai zeloase au distrus chiar unele 


materialelor de propagandă legionar 
troițe şi fântâni ridicate de echipele de studenţi şi sfinţite de preoţii legionari". Lovitura 
de graţie dată de noul guvern vechiului sistem politic bazat pe partide şi formaţiuni 
politice, considerate drept vehicule ale democraţiei s-a dat, însă, la 30 martie 1938, odată 
cu decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. Dacă noua 
lovitură era oricum inevitabilă în evoluţia generală a evenimentelor politice derulate după 
10 februarie, ea era îndreptată împotriva ideii de asociere şi avea să facă victime nu atât în 
rândul foştilor membri ai formațiunilor democratice, cât mai ales în rândurile membrilor 
Mişcării Legionare. Deşi anticipat de Codreanu când, imediat după lovitura de stat a 
regelui, la 21 februarie organizaţia legionară se auto-dizolvă, decretul-lege îl pune pe 
acesta în imposibilitatea de a comunica cu proprii aderenţi. Îi rămâne ca variantă doar 
calea subversivă şi conspirativă, uşor de decriptat şi interpretat ca ilegală de către 
autorităţi, îndreptăţite, în consecinţă, să apeleze la măsuri punitive pentru apărarea 


ordinii de stat. 





'5 Vezi Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste... p. 268-269. 

"+ Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului, Iași (în continuare DJANI), fond Prefectura 
Iaşi, dosar nr 1/1939, f. 108. 

'5 Vezi Cronologie legionară, Colecţia “Omul Nou”, 1992, p. 148. 

1 DJANI, fond Prefectura Iaşi, dosar. nr. 21/1938, ff. 75, 155. 

7 Ibidem, ft. 178-237. 


259 


În contextul închiderii comerțului legionar şi al unor restaurante patronate de 
Mişcare la ordinele exprese ale ministrului de Interne, Armand Călinescu, Codreanu are o 
palidă reacţie, expediind o scrisoare profesorului Nicolae Iorga, autor al unui articol 
jignitor, intitulat Între bliduri şi publicat în Neamul Românesc. În esenţă replica epistolară 
dată de Codreanu reputatului istoric amintea faptul că, nu o dată, Iorga şi alţi oameni 
politici au postulat rezolvarea chestiunii evreieşti prin activităţi economice şi au îndemnat 
tineretul să concureze pe evrei în comerţ.: “... Când acum 15 ani în urmă, tineretul 
manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), 
domnii de astăzi, ne spuneau: Nu aşa veți rezolva problema evreiască. Apucaţi-vă de 
comerț. Faceţi comerț ca ei. 

lată ne-am apucat. Cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă. Când aţi văzut 
însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată 
de Dumnezeu, veniţi tot voi şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel 
dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi fără milă înăbuşiţi aceste încercări, tot 
avântul nostru şi toate speranţele [...] Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a 
greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă cu ce am greşit acum! Ne scoateţi o crimă din ceea ce 
înşivă ne îndemnați ieri să facem? Vine profesorul Iorga, care acum 4 ani, dând alarmă în 
linia comerțului creştin răpus de jidani şi făcând apel, chiar la violența noastră, vine ne 
murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români?[...]. Niciodată nici 
un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi cu bunăvoință. De un timp 
plouă cu articole de otravă peste noi. 

Între bliduri (adică restaurantele noastre) facem comploturi, punem la cale 
revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele 
în mână şi în buzunare. Ei bine, nu mai pot. Din marginile puterilor mele omeneşti, eu 
care te-am respectat îţi strig: Eşti un incorect, eşti un necinstit sufleteşte [...]. Eu nu mă 
pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia D-tale. Dar din 
adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit îi strig şi îți voi striga din adâncul gropii, eşti un 
necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc de sufletele noastre nevinovate. Voi care ne acuzaţi 
de violenţă, după ce aţi întrebuințat contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne 
la disperare şi păcat, voi cărora, dacă cineva v-ar fi dat o palmă, aţi fi reacționat la fel ca 


mine, fără să fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi 


260 


necinstților sufleteşte, vă vom dovedi acum că nu vom reacţiona în nici un fel la toate 
provocările voastre. Nu să ne închideţi comerțul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci să ne 
bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzurați cu 
picioarele în sus şi să ne bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe. Nu veţi 
întâmpina nici Dv., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalți, toţi care v-aţi asumat 
răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă, ci nici măcar 
o opunere. Dar de acum şi până voi închide ochii, Domnule Profesor şi după aceea, te voi 
privi aşa cum meriţi”!&. 

Acuzat personal de necinste sufletească, profesorul N. Iorga reacţionează, 
adresându-se Parchetului General, care încadrează speța sub titlul de ul/tragiu adus unei 
autorități de stat. Este toarte adevărat că, la data de 30 martie, când se constituise prin 
decret-regal Consiliul de Coroană, marele istoric fusese cooptat în acest organism. Însă, 
cea de-a doua şi ultima scrisoare adresată profesorului lorga fusese remisă de Codreanu la 
29 martie, când N. Iorga era încă un simplu, deşi celebru, particular. Extrem de ofuscat, 
profesorul N. Iorga a trimis epistola primită de la Codreanu Parchetului, subliniind faptul 
că “ scrisoarea ce mi-a adresat-o pârâtul priveşte întregul guvern din care facem parte, 
dovadă strigătul de voi”!” şi că scrisoarea respectivă poate constitui corp delict în 
procesul deja pe rol: “puteţi face uzul pe care-l credeţi potrivit în cursul procesului de 
această scrisoare pe care mi-o smulge cea mai legitimă apărare”. Astfel, ceea ce se 
anunţa cel mult o furtunoasă polemică de presă, în care să se înfrunte stilul istorist, 
întortochiat şi fraza lungă dar genială a reputatului istoric cu fraza simplă, cazonă, destul 
de săracă stilistic, tipică discursului codrenist, a degenerat într-un proces, pe cât de ridicol 
pe atât de funest ambilor preopinenţi, proces care constituie “acţiunea judiciară” aflată la 
“baza desfăşurării ulterioare a evenimentelor, care au culminat cu asasinarea lui 
Codreanu”, după cum observă Faust Brădescu?l. Totodată, spunem noi, scrisoarea 
blestemată, care a bruscat orgoliul şi capriciile marelui Apostol al neamului, a oferit 
principalul pretext al abominabilului asasinat din 28 noiembrie 1940, a fost principalul 


mobil al răzbunării criminale din pădurea Strejnicu. 





15 Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste... pp. 284-286. 
 ASRI, fond "Penal”, dosar 110 237/1938, f. 64. 
20 . 
Ibidem. 
1 Vezi Faust Brădescu, Scurtă analiza spectrală a Mişcării Legionare, Bucureşti, 
Editura Majadahonda, 1996, p. 78. 


261 


Pentru Carol al II-lea şi pentru Armand Călinescu, acţionarea în judecată a lui 
Codreanu a însemnat punerea în aplicare a fazei finale a planului de desființare moral- 
politică şi suprimare fizică a lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe lângă dispoziţiile Codului 
Penal referitoare la ultragiu, baza juridică a procesului demarat la 19 aprilie a constituit-o 
decretul-lege din 15 aprilie 1938, prin care se interzicea expres, propaganda prin viu grai 
sau în scris a schimbării formei de guvernământ, mersul în formaţie militară pe şosele, 
străzi ori pieţe publice în scop de manifestaţiune politică, cântecele şi ariile “care ar putea 
fi socotite ca exprimarea unor idei politice”.Aceste prevederi erau explicit legionare, 
deoarece se refereau fără tăgadă la marşurile şi cântecele legionare, iar în capitolul II se 
făcea trimitere directă la scoaterea în afara legii a “cuiburilor şi a altor asemenea 
formaţiuni”?. 

Reţinut la 16 aprilie 1938, Codreanu a fost citat ca inculpat în procesul de ultraj, în 
postura de arestat preventiv. În consecinţă, Tribunalul militar l-a condamnat la şase luni 
închisoare pentru atacuri calomnioase şi ultraj la adresa lui Nicolae Iorga, dar la 
insistenţele regelui şi sub directa îndrumare a lui Armand Călinescu, Consiliul de Miniştri 
a preparat următorul proces de înaltă trădare şi de acţiune subversivă de răsturnare a 
ordinii de stat. Concomitent, o serie de lideri legionari au fost arestaţi şi mai multe foste 
sedii şi locuinţe ale Membrilor Mişcării au fost percheziţionate, cu scopul de a se recolta 
material compromiţător, arme şi documente, care să se transforme în probe, în corpuri 
delicte puse la dispoziția prim-procurorului militar, locotenent-colonelul Zeciu. Armand 
Călinescu îl anunţase deja pe rege de intenţia sa de a aresta un număr de aproximativ 100 
de şefi legionari, pentru a-i interna în lagăre speciale, de maximă securitate şi în paralel, 
să înlocuiască personalul polițienesc, apreciat de ministrul de interne ca incapabil sau 
nedemn de încredere”?. Rechizitoriul a fost întocmit de o echipă de procurori militari 
coordonată de Zeciu, iar printr-o notă a judecătorului militar de instrucţie Dan Pascu, s-a 
înaintat dosarul spre judecare Parchetului General al Tribunalului Militar al Corpului II 


Armată. 





* “Monitorul oficial” din 15 aprilie 1938 în  Ideologie şi formațiuni de dreapta în 
România (1938-1940), vol. V, ( loan Scurtu, coord.), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, 2006, p. 54-55. 

* Armand Călinescu, op. cit. p. 60. 


262 


Procesul a demarat la 23 mai 1938 în sala de la Malmaison a Tribunalului amintit. 
Rechizitoriul sublinia următoarele capete de acuzare: crimă de trădare, prin deţinere şi 
reproducere în public de acte interesând siguranţa statului, prevăzut de art.191, punctul 1 
şi 2, combinat cu art. 190 Cod Penal Carol II; uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi 
pedepsită de art. 209, punctul 4 Cod Penal Carol II; crimă de răzvrătire stipulată şi penată 
de art.210 Cod Penal Carol II şi în baza Înaltului Decret Nr. 865/938, referitor la 
instituirea stării de asediu”. Apărarea a fost organizată de o serie de avocaţi apropiaţi 
Căpitanului dintre care amintim pe Horia Cosmovici, Lizette Ghiorghiu, Mihail 
Apostoleanu, Sebastian Radovici, C. Henţescu, Lică Zamfirescu Fuss, Vasile Mailat, Emil 
Herseni (fratele cunoscutului sociolog), Traian Morărescu, Henri Djuvara, Anton Dinescu 
ş.a. Lista de mai sus era completată cu o serie de lideri legionari, avocaţi şi ei, care deşi s- 
au înscris pe lista apărătorilor, nu au putut lua parte la şedinţele de instanţă din cauza 
arestării lor de către autorităţi. Dintre aceştia menţionăm pe M. Polihroniade, Al. Cristian 
Tell, Radu Budişteanu, Alecu Cantacuzino, Ştefan Zăvoianu, Al. Vergatii, |. V. Vojen, 
Col. Lupaşcu, Nicolae Runcanu5. 

Procesul s-a desfăşurat pe parcursul a patru zile, între 23 şi 26 mai. Fireşte că 
procedura nu a corespuns câtuşi de puţin cu prevederile şi normele juridice ale statului de 
drept, iar verdictul era dinainte stabilit. Codreanu a fost găsit vinovat în toate cele trei 
capete de acuzare, fiind condamnat la 10 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi 
amendat cu amendat cu 5000 de lei. Evident că procesul a fost în mare parte trucat. 
Avocaţii apărării nu au fost ascultați, incidentele şi viciile de procedură semnalate de către 
aceştia nu au acceptate de către completul de judecată, martorii propuşi de inculpat, aflați 
în lagărul de la Ciuc, nu au fost audiaţi”. Totuşi, au compărut ca martori ai apărării 
cunoscuţi oameni politici, generali ai Armatei Române, magistrați de înaltă probitate 
morală şi intelectuali de marcă ai culturii române. Amintim, în acest cadru, pe luliu 
Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Sever Dan, Alexandru Hodoş, generalii lon Antonescu, 


M. Racoviţă, C. Comănescu, Virgil Bădulescu, dr. Constantinescu, Constandache, C. 





Vezi Kurt W. Treptow, Gheorghe Buzatu, “Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu 
(mai 1938), laşi, Centrul de Istorie şi Civilizație Europeană, 1994, p. 22-23. 

” Ibidem, p. 24. Numele avocaţilor apărării în procesul lui C. Z. Codreanu apar şi într- 
un raport întocmit de Prefectura Poliţiei Capitalei, Serviciul Poliţiei Sociale şi al Informaţiilor 
(ANIC, Fond Ministerul de Interne “Diverse”, dosar nr. 41/1938, f. 278). 

* Kurt Treptow, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 177. 


263 


Iacob, Dona, C. Petrovicescu, preşedintele instanţei de judecată care se pronunţase pentru 
achitarea lui Codreanu în procesul Duca. Dintre oamenii de cultură prezenţi la proces ca 
martori ai apărării pomenim pe Sextil Puşcariu, Traian Brăileanu, Simion Mehedinţi, dr. 
Ion Cantacuzino, Eugen Chirnoagă, M. Manoilescu, Nichifor Crainic şi Traian Herseni, 
ale căror depoziţii se disting prin acurateţea argumentelor şi prin modul fără echivoc în 
care resping acuzaţiile de trădare aduse lui Codreanu”. Din cauza atmosferei ostile create 
la nivel de instanţă, dar şi din cauza piedicilor puse de prim-procuror în audierea 
martorilor, apărarea renunţă la unii martori ca C. Argetoianu, prof. dr. D. Gerota, ing. |. 
Gigurtu, dr. Țopa, prof. Dongoroz, însă insistă pe citarea în calitate de martor a lui Vaida- 
Voevod şi Dan Rădulescu. 

Clasa politică şi regele fuseseră atenţionati, însă, de reacţia legionarilor în cazul în 
care liderii lor vor cădea victimă maşinaţiilor asasine ale autorităţilor”t. Asasinarea lui |. 
G. Duca constituia o altă mostră de tratament a adversarilor Mişcării, fapt care îi timora 
dar, totodată, îi îndârjea şi mobiliza pe inamicii lui Codreanu şi ai legionarismului. La 
toate provocările noului regim de coloratură şi conduită ferm antilegionare, Codreanu pare 
căzut într-o stare evidentă de platitudine mistică. El a recomandat aderenţilor “...ţărani 
sau orăşeni, tineri sau bătrâni să facă post şi rugăciuni timp de o săptămână”, să “se ţină 
post negru miercurea şi vinerea” şi să “se citească de mai multe ori pe zi Paraclisul Maicii 
Domnului”, amintind legionarilor că “nu este vrăjmaş care să lupte şi să biruiască în 
contra postului şi rugăciunii”. 

Lupsa de iniţiativă politică şi abordarea transcendentă a unei problematici de ordin 
imanent, adoptarea unui comportament mistic, contemplativ, în contextul în care se cerea 


clar o atitudine pragmatică, politică, poate să mire pe analiştii politici mai vechi sau mai 





” Ibidem, pp. 83-114. Vezi de asemeni, Grigore Traian Pop, Mișcarea Legionară .Idealul 
izbăvirii şi realitatea dezastrului, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999, pp. 401-406. O listă a 
martorilor acuzării în Radu Dan Vlad ed., Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu. 1935, vol. II, 
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1999, pp. 68-71. 

% Vezi Gheorghe Istrate, Frăția de Cruce, Bucureşti, 1937, p. 164. În 1936, în condiţiile 
asasinării unui lider politic antisemit elveţian, Gustloff, de către un militant sionist evreu 
Frankfurter, Ionel Moţa adresa un ordin către şefii de cuiburi din Regiunea a XIII-a prin care 
insista ca în cazul unor asasinate în România “...asupra şefilor noştri, reacţiunea legionară va lovi 
atât de crunt pe toţi marii vinovaţi jidani şi jidăniţi, încât nu numai să îngrozească pe adversar, dar 
să constituie pentru istoria românească un avertisment care să răsune peste veacuri, arătând că 
acest popor ştie să reacționeze împotriva duşmanilor şi să-i sfărâme...”. 

” Vezi Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste..., pp.270-272. 


264 


noi. Atitudinea lui Corneliu Zelea Codreanu nu trebuie analizată comparativ cu alte 
personaje-cheie de pe scena politică românească interbelică. El avea un alt tip de discurs 


Lă 


şi cultiva un nouă imagine politică. Codreanu afirma că: “...Ţelul politicianismului este 
de a-şi construi o avere, al nostru este de a ne construi o patrie înflorită [...], pentru ea 
vom face din fiecare român un erou gata de moarte”. Atitudinea din februarie 1938, dar şi 
din timpul detenţiei, când a scris Însemnări de la Jilava, confirmă comportamentul 
profund religioas, ascetic şi interpretarea mistică a evenimentelor politice parcurse. După 
cum scria Codreanu în Însemnările de la Jilava, procesul, condamnarea pe nedrept, 
detenţia, umilinţele suportate sunt încercări şi ispite, menite să-i întărească şi mai mult 
credinţa în Dumnezeu şi în misiunea sa de resuscitare a valorilor naţionale. Dacă Ionel 


Moţa a plecat în Spania “la judecata lui Dumnezeu” 


„ după cum a afirmat Mircea 
Vulcănescu, Codreanu, care la 1924 îl împuşcase pe prefectul Manciu, postea şi se ruga 
zilnic pentru iertarea păcatelor, având canon stabilit de duhovnicul său, preotul Duminică 
Ionescu, nefiindu-i permisă “sfânta împărtăşanie timp de zece ani”. Deşi Codreanu era “ 
un intuitiv practic, o natură credincioasă, fanatică, aplecată spre făptuire, cu orientare 
fundamental etică””, se poate spune că moartea lui Moţa a declanșat o nouă perspectivă 
de sorginte mistică şi non violentă, fundamentată pe acceptarea jertfei. De altfel, apelul 
frecvent la non-violenţă, îndemnurile de a “suporta orice chin, orice lovitură” din 
discursul lui Codreanu (singurul discurs înregistrat), asigurările repetate că nu va riposta 
la toate provocările, adresate guvernanţilor, inclusiv profesorului Nicolae Iorga, dar mai 
ales, conduita sa în detenţie, pe parcursul anului 1938* a fost enunțată de unii specialiști 
şi istorici ca o veritabilă Imitario Christi“ 

Cu siguranță nu toți liderii legionari erau de acord cu atitudinea mistică, 
necombativă a Mişcării. Arestat de Siguranţă şi depus la Miercurea Ciuc, un lagăr special 


înfiinţat pentru legionari, Mircea Eliade sesizează căderea mistică a lui Codreanu, aspect 


care întărea convingerea că Mişcarea Legionară “nu constituia un fenomen politic, ci era 





3 Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib, Bucureşti, 1933, p. 63. 

*1 Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, 
P. 99. 

” Ibidem, p. 101. 

% Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Miinchen, Colecţia “Omul Nou”, 
1968, passim. 

* Apud Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier.1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, 
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 215. 


265 


pd 


de esenţă etică şi religioasă” şi care “credea în necesitatea jertfei”, apreciind că “orice 
nouă prigoană nu o poate decât purifica şi întări”. Eliade a susținut şi mai târziu că 
generaţia interbelică nu a avut un destin politic bine conturat, că, deşi jertfa lui Codreanu 
şi a mai multor lideri legionari trebuia, conform dialecticii legionare, să grăbească victoria 
Mişcării, sacrificiul liber acceptat de Căpitan şi elita legionară a fost, în fapt, “consecinţa 


35 e Buc te iti i , 
ă”-. Pe lângă idealişti, erau şi oameni 


fatală a unei catastrofale erori de tactică politic 
pragmatici în Legiune. Un astfel de caz este semnalat de Mircea Eliade, care, descriind 
atmosfera din închisori după moartea lui Codreanu, exprimă regretul lui Mihail 
Polihroniade de a nu se fi dat curs unei strategii politice coerente, în locul opțiunii de 
rezistenţă mistică şi non-combativă. Considerat expertul în politică externă al Legiunii şi 
un intelectualul fin, ce reuşise să-şi convingă mulţi prieteni intelectuali să adere la 
Legiune, receptat de mulţi legionari ca o minte limpede şi un spirit ofensiv, capabil de 
soluţii politice de mare şi justă anvergură, M. Polihroniade a avut o replică, ce indică o 
altă perspectivă asupra concepţiilor de acţiune preconizate în discuţiile dintre şefii 
Legiunii. Alături de alți lideri legionari, care nu înțelegeau să se sacrifice inutil, fără nici o 
reacţie la toate atacurile şi abuzurile guvernului, Polihroniade a fost categoric împotriva 
expectativei contemplative impuse de Codreanu, afirmând cu obidă la primirea veştii 
asasinării Căpitanului: “...iată unde ne-au dus slujbele şi parastasele”*€. Desigur, părerile 
lui Polihroniade erau împărtăşite şi de alți şefi ai Mişcării, între care nominalizăm pe 
profesorul şi arheologul Vasile Christescu, Alexandru Cantacuzino, Iordache Nicoară şi, 
nu în ultimul rând, Horia Sima. Dacă primii trei, lângă care amintim şi pe preotul 
Dumitrescu-Borşa, lon Belgea, Constantin Papanace, membri în camandamentele de 
prigoană de pe parcursul anilor 1938-1940, au acţionat pe linia menţinerii de legături cu 
unităţile legionare din teritoriu, au tipărit manifeste şi memorii către autorităţi, Horia Sima 
a hărțuit permenent regimul prin intermediul grupurilor de pistolari, organizaţi pe criterii 
de clandestinitate şi conspirativitate, subordonați direct sieşi, întrucât avea monopolul 


RR i stie E iv! 
relaţiilor cu legionarii din provincie”. 





*5 Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Recoltele solstițiului, Bucureşti, Editura Humanitas, 
1991, p. 26-27. 

* Ibidem. 

” Vezi Cronologie legionară,...p. 155. Odată cu organizarea primului comandament în 
16 iunie 1938, de către lon Belgea, Horia Sima este desemnat să preia controlul legăturilor cu 
provincia. 


266 


Imediat după arestarea lui Codreanu şi a principalilor săi colaboratori, masa 
legionară a intuit o nouă prigoană”*. Prima reacţie a legionarilor a fost părăsirea 
domiciliilor cunoscute de poliţie şi găsirea unor gazde de încredere. Pentru a se evita 
arestările, studenţii au părăsit căminele şi centrele universitare punându-se la adăpost pe la 
diverse rude. Mai multe documente ale Poliţiei şi Siguranţei confirmă, într-o primă fază, 
starea de panică în care au intrat membrii Mişcării, dar totodată şi hotărârea lor de a se 
reorganiza şi chiar a răspunde violent provocărilor şi abuzurilor”. În activitatea de 
reorganizare, tot studenţii erau cel mai des folosiţi, întrucât dispuneau de abonamente cu 
reducere C.F.R. Astfel, la sfârşitul lunii aprilie Legiunea dispunea de o reţea specială de 
agenţi-curieri, care transmiteau informaţii şi instrucţiuni secrete în teritoriu. Principalele 
oraşe vizate au fost laşi, Cluj, Chişinău, Cernăuţi, Ploieşti. Pentru o mai bună păstrare a 
secretului operațiunii de reorganizare, agenţii-curieri aveau ordin să contacteze doar 
persoane de încredere, cu vechi state în structura şi ierarhia Mişcării. Aşadar, în judeţe, 
studenţii-curieri trebuiau să refacă legăturile cu centrul doar prin anumite grade legionare: 
comandanţi şi comandanţi-ajutori“. 

În paralel cu acţiunile concrete de reorganizare, o serie de profesori universitari, 
membri ai Senatului Legiunii şi ai Asociaţiei “Prietenii Legiunii”, au constituit un comitet 
“pentru procurarea mijloacelor materiale destinate ajutorării legionarilor condamnaţi sau 
deţinuţi preventiv, precum şi acelora care, prin fixarea unui domiciliu forţat, nu au 


4 e , 
” In fruntea acestui 


posibilitatea de a procura cele necesare existenţei lor şi familiilor lor 
comitet de sprijin şi ajutor figura protopopul lon Moţa, tatăl celui căzut la Majadahonda, 
iar în principalele oraşe comitetul de inițiativă era compus din următorii: Bucureşti, Nae 
Ionescu; Cluj, Dan Rădulescu; Cernăuţi, Traian Brăileanu;laşi, lon Găvănescu. În nota 


Prefecturii Poliţiei Capitalei se menţiona şi faptul că inițiativa comitetului de ajutorare va 





* Ibidem, p. 151-153. Vezi şi Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. IV. 1 
ianuarie — 30 iunie 1938, ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2002, p. 248- 
249. 

 ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 41/1938, f.275-276. 

“ Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), Fond “Diverse”, dosar nr. 7516, f. 
216. 

* ANIC, Fond Ministerul de Interne — Diverse, dosar nr 41/1938, f. 252. 


267 


primi sprijin material de la dr. D. Gerota şi de la Stelian Popescu, directorul şi patronul 
ziarului “Universul”. 

La nivelul conducerii legionare au apărut unele divergențe de opinie cu privire la 
linia tactică de acţiune împotriva regimului. Date fiind circumstanţele, într-o primă fază, 
şefii Legiunii rămaşi nearestaţi au consimţit la reorganizarea Legiunii în condiţii de 
clandestinitate, dar fără a provoca inutil autorităţile. Încă înainte de arestare dar şi în 
timpul procesului şi din detenţie, Codreanu a îndemnat la linişte şi calm*. După 
condamnarea Căpitanului la 26 mai, legionarii aşteptau data de 8 iunie, ziua încoronării 
lui Carol al II-lea, sperând chiar că şeful lor ar putea fi grațiat de către rege. Totodată, 
respectând consemnul dat de Codreanu, liderii legionari îndemnau la linişte în speranţa 
recursului, întrucât circulau zvonuri că însuşi suveranul ar fi chemat la ordin pe Istrate 
Micescu şi ar fi sugerat revizuirea procesului“. Un document informativ emis de 
Prefectura Poliţiei Capitalei atenționează asupra divergenţelor ivite în cercurile legionare 
cu privire la orientarea activităţii Mişcării. La începutul lunii iunie s-au conturat clar două 
opţiuni tactice de acţiune. Primul grup format din I.V.Vojen, Radu Mironovici, ing. 
Horodniceanu, Stelian Stănicel, N. Arnăutu, ing. Smărăndescu, E. Bernea, M. Eliade, 
Aristotel Gheorghiu, care, în conformitate cu indicaţiile lui Codreanu, recomandă 
păstrarea liniştii şi evitarea unor acţiuni care să determine bruscarea evenimentelor. 
Celălalt grup, condus de Viorel Trifa şi lon Belgea, era format cu precădere din studenţi 
legionari ce considerau ca inoportună starea de acalmie şi inactivitate în care intrase 
lumea legionară. Ei militau făţiş pentru organizarea unor acţiuni “revoluţionare”, de 
pedepsire a celor vinovaţi de arestarea lui Codreanu şi a şefilor legionari”. Pe această 
platformă de luptă politică şi-a făcut apariţia Horia Sima, care s-a pliat perfect pe starea de 
nemulțumire reperabilă la nivelul organizaţiilor legionare studenţeşti şi în cadrul 
comunităţii legionare  macedo-române, elemente cunoscute pentru duritatea şi 
intransigenţa lor. Cert este că profesorul de filosofie de la Liceul “Coriolan 
Brediceanu“din Lugoj, nu era nicidecum un tip contemplativ. Horia Sima era mai degrabă 


un personaj practic, foarte activ, un bun organizator şi un maestru al activităţii subversive, 





* Ibidem. 

% ASRI, Fond “Diverse”, dosar nr. 997. F.186. 

+ ANIC, Fond Ministerul de Interne — Diverse, dosar nr4/1938, f.112-1145 
“% Ibidem, £. 59-60. 


268 


reclamate de noile condiţii de clandestinitate. Viitorul comandant al Mişcării Legionare 
era înainte de toate un tip raţional care, se pare, a refuzat recomandările bibliografice 
mistice ale Căpitanului, gen Paraclisul Maicii Domnului şi Viaţa Sfântului Anton de 
Padova, fiind fascinat mai mult de Tehnica loviturii de stat a lui Curtio Mallaparte. 
Originar din Mândra Făgăraşului, fiul lui Gheorghe Sima, profesor şi director al unui liceu 
particular din Bucureşti şi al Silviei Raţiu, Horia Sima a rămas de timpuriu orfan de tată, 
fiind crescut de unchiul său, Ilie Beleuţă, profesor de Dogmatică şi Apologetică la 
Facultatea de Teologie din Sibiu. Tot pe linie maternă, Sima se înrudea cu marele 
revoluţionar paşoptist Gheorghe Barițiu, iar tatăl, profesorul Gheorghe Sima, era de 
origine macedo-română. După ce a absolvit Liceul “Radu Negru” din Făgăraş, Horia Sima 
a devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie, din cadrul Universităţii bucureştene, 
fiind remarcat de profesorul Nae Ionescu. Tot în Bucureşti a făcut parte din primul cuib 
legionar constituit aici din iniţiativa colegului său Andrei Ionescu, absolvent al Liceului 
Militar de Mănăstirea Dealu, unde îl cunoscuse îndeaproape pe Corneliu Codreanu. După 
reorganizarea Mişcării în primăvara anului 1935, Horia Sima a fost ridicat la gradul 
comandant legionar şi numit şeful Regiunii a IX-a Banat. 

La Bucureşti, reacția Legiunii s-a conturat în jurul nucleului de lideri legionari care 
s-au sustras arestării, iar componenţa acestuia se schimbă destul de des în funcţie de 
arestările inerente operate de poliţie în rândurile şefilor legionari. La sfârşitul lui aprilie ia 
fiinţă un comitet de acţiune în frunte cu Radu Mironivici, iar la 16 iunie se constituie un 
comandament de conducere sub autoritatea lui lon Belgea, bibliotecar al Bibliotecii 
Academiei Române şi şeful primului cuib legionar din Capitală. În această primă structură 
de comandă, Horia Sima şi el component al primului cuib legionar bucureştean, organizat 
la nivelul anului 1927, a primit misiunea de a reface legăturile cu provincia. În cadrul 
primului comandament legionar de prigoană îşi fac apariţia profesorul şi arheologul Vasile 
Christescu şi Al. Cantacuzino, arestaţi de autorităţi, dar care reuşesc să evadeze în timpul 
unui transfer feroviar din lagărul din Miercurea Ciuc la Jilava“. Arestarea luil. Belgea şi a 
lui C. Papanace, conduc spre propulsarea lui lon Antoniu-Pâsu în fruntea 
comandamentului clandestin al Mişcării. Sub presiunea supravegherii stricte şi a iminentei 


arestări a asistentului universitar Iordache Nicoară, care avea comanda Capitalei, Horia 





* Vezi Cronologie legionară, p. 155. 


269 


Sima, un personaj mai puţin cunoscut de agenţii Brigăzii Mobile ce activa în cadrul 
Corpului Detectivilor, coordonat pe atunci de temutul comisar Nicki Ştefănescu, preia 
şefia cuiburilor din Bucureşti şi a organizaţiei «Răzleţi»". Reamintim, totodată, că Sima a 
răspuns imediat după constituirea comitetului de acţiune din 16 iunie, de legăturile cu 
provincia. Alături de fostul său coleg din studenţie lon Belgea, Horia Sima era adeptul 
acţiunilor tranşante, de tip revoluţionar reclamate încă de la începutul prigoanei carliste de 
majoritatea tinerilor legionari, frustraţi de inactivitatea propusă de Mironovici, Vojen, 
Horodniceanu şi ceilalți. După arestarea lui Belgea şi apoi a mai multor lideri de primă 
garnitură, profesorul bănăţean ajunge treptat în fruntea comandamentului de prigoană, 
dispunând de structuri legionare destul de bine organizate, fanatice, înarmate şi decise să 
reacționeze violent la abuzurile guvernului. O altă observaţie, care se impune, surprinde o 
realitate evidentă atât în timpul perioadei de prigoană, 1938-1940, cât şi după septembrie 
1940. În fazele sus-menţionate se produce a anumită regionalizare a Mişcării, dublată de o 
diminuare vizibilă a elitismului cultivat cu atâta grijă de Codreanu în deceniul IV. 
Elementele de bază în acţiunea subversivă, iar mai târziu politico-organizatorică şi 
administrativă din timpul guvernării legionare, sunt cu precădere legionari de eşalonul doi 
ŞI trei, originari din Banat şi Ardeal, consideraţi oamenii Comandantului." 

Ascensiunea lui Horia Sima spre şefia Mişcării Legionare, începe odată cu 
constituirea “comitetului de acţiune” sau de “prigoană”, cum apare mai târziu în 
memoriile legionare. Iniţial a fost abilitat cu misiunea de a reconstitui legăturile cu 
provincia, iar după retragerea lui Nicoară Iordache, în condiţiile în care era urmărit pas cu 
pas de agenţii de poliţie, tot Sima preia şefia organizaţiei «Răzleţi» pe care o predă, mai 
apoi, lui Augustin Micu, un inginer timişorean şi un om al său de încredere”. 

În ideea că persoana lui Sima era mai puţin cunoscută în Bucureşti, acesta a primit 
o serie de misiuni importante pe linia reorganizării structurilor legionare în condiţii de 
clandestinitate. Indubitabil, a fost ajutat de alți lideri legionari să preia, practic, frâiele 


Mişcării. Un viitor contestatar al lui Sima, preotul Dumitrescu-Borşa, chiar l-a recomandat 





“ Ibidem, p. 157-159. 

* Încă de la început prigoanei, H. Sima a venit în Capitală profesorul Nicolae Pătraşcu şi 
cu o serie de legionari bănăţeni, fără o prea mare suprafaţă şi consideraţie în lumea legionară, 
având cu rolul de simpli executanţi ai ordinelor lui Sima. Vezi Pr. lon Dumitrescu-Borşa, Cal 
troian intra-muros. Memorii legionare, Bucureşti, Editura Lucman, f.a., p. 238. 

* Cronologie legionară,..., p. 159. 


270 


lui Codreanu în închisoare pentru colectarea de fonduri în vederea sprijinirii familiilor 
celor arestaţi. Mai mult, prin intermediul Elenei Codreanu, Sima primeşte recomandări de 
la Codreanu pentru încetarea turbulenţelor în Ardeal”. Evadarea lui Vasile Christescu ŞI 
Alecu Cantacuzino, stopează pentru un timp ascensiunea lui Sima. Cantacuzino va fi 
rearestat într-un timp relativ scurt, nu înainte de a iniția două manifeste în favoarea 
eliberării lui Codreanu”. Arheologul V. Christescu şi-a asumat sarcina de a conduce 
comitetul de prigoană, păstrând practic structura de comandă deja impusă de împrejurări. 
Din inițiativa lui şi a lui Sima se tipăresc mai multe manifeste adresate studenţilor şi 
macedo-românilor din Cadrilater şi Dobrogea. După spusele preotului Dumitrescu-Borşa, 
între Christescu şi Sima au avut loc mai multe diferende de opinie, iar ultimul a fost somat 
rând pe rând de către Christescu, Al. Constant, Vojen şi Papanace să pună capăt agitaţiilor 
din Ardeal, care periclitează viaţa celor din închisori, cu atât mai mult cu cât însuşi 
Codreanu cerea imperios “linişte, linişte, linişte”?. Ordinul dat de Codreanu şi de liderii 
legionari aflaţi în libertate a fost răstălmăcit de Sima, iar în Ardeal şi Banat se 
înregistrează noi turbulenţe. Contestatarii lui Sima îl acuză direct de rea-credinţă şi chiar 
pactizare cu inamicul (relaţii directe şi informări cu Mihail Moruzov, şeful Serviciului 
Special al Armatei). El ripostează, aducând dovezi că actele de violenţă aparţin unor 
elemente scăpate de sub control, sau că unele incidente au fost provocate cu ştirea celor 
din comandamentul de prigoană, ca necesitate de a demonstra autorităţilor că Legiunea 


3 SD i A 2 A : R „53 
activează şi chiar poate contraataca măsurile abuzive ale regimului”. De exemplu, 





% Pr. Ion Dumitrescu-Borşa, op. cit., p. 241. 

” Ibidem. P. 243. Vezi Cronologie legionară..., p. 159, p. 162. Manifestele sunt lansate 
în 13 septembrie şi în 13 octombrie 1938. 

” Pr. Ion Dumitescu-Borşa, op. cit., p. 245. 

” Printre cei mai înverşunaţi inamici ai lui Sima se numără C. Papanace, Şerban 
Milcoveanu, preotul Ştefan Palaghiţă care în lucrările lor (menţionate în capitolul dedicat 
istoriografiei problemei) argumentează teza trădării lui Sima. Acuzele împotriva lui Sima au fost 
proferate încă din 1940 de aşa numitul grup codrenist în frunte cu lon Zelea Codreanu, dr. Gh. 
Ciorogaru, |. Dumitrescu-Borşa şi au continuat în exil alimentate de C. Papanace, Ilie Gârneaţă, 
Mille Lefter, Petre Vălimăreanu prof. Dumitru Găzdaru ş.a. Horia Sima a ripostat grupului 
dizident prin cele două lucrări Sfârşitul unei domnii sângeroase şi Era Libertăţii. Statul Naţional 
Legionar. Alţi adepţi ai lui Sima au luat atitudine demontând acuzaţiile dizidenţilor: Faust 
Brădescu, Mircea Dimitriu, Al. Ronner, Ovidiu Găină, Mircea Nicolau, Virgil Mateiaş, Nistor 
Chioreanu ş.a. Cartea semnată de N. Chioreanu, Morminte vii, acreditează opinia larg răspândită 
printre foştii legionari că în aşa- zisele demascări de la Aiud, atât N. Pătraşcu cât Victor Biriş au 
relatat episoade despre contactele lui Sima cu Moruzov, doar sub presiunea anchetatorilor şi în 
consecinţă nu sunt veridice. A se vedea şi lucrările editate de Stela Cheptea (Horia Sima în faţa 


271 


manifestul lui Al. Cantacuzino, care ataca în mod explicit pe rege, a fost distribuit prin 
reţeaua lui Sima, după ce şi alți lideri legionari îşi dăduseră asentimentul sub profunda 
impresie a Acordului de la Miinchen, eveniment ce-i îndreptăţea pe legionari să facă 
pronosticuri încurajatoare. În general, ideea că timpul lucrează pentru Legiune şi că 
ascensiunea Germaniei poate determina chemarea Mişcării la putere de către Carol al II- 
lea, era o opinie larg răspândită şi asumată de liderii legionari. Aceste noi violențe 
instrumentate de legionarii ardeleni şi bănăţeni, au loc după plecarea regelui Carol al II-lea 
în vizită la Londra şi Paris. Incidentele de la Cluj, Timişoara, dar şi lansarea a două 
manifeste ale studenţilor bucureşteni, respectiv bucovineni, au creat o atmosferă extrem de 
tensionată”. În consecință Armand Călinescu ia decizia suprimării lui Codreanu în timpul 
unui transfer de la închisoarea din Râmnicu Sărat la Jilava. Odată cu Codreanu au fost 
ucişi prin ştrangulare, la 30 noiembrie, şi Nicadorii şi Decemvirii, adică membrii echipelor 
care-l asasinaseră pe I. G. Duca şi pe Mihail Stelescu. Pentru a se simula fuga de sub 
escortă, pretextul difuzat de autorităţi în comunicatul oficial, jandarmii asasini au executat 
câte un foc de carabină sau revolver în fiecare cadavru, după care cadavrele au fost 
aruncate într-o groapă din incinta închisorii Jilava, nu înainte de a turna peste ele câteva 
recipiente de acid sulfuric. Concomitent cu asasinatul din pădurea Tâncăbeşti, în teritoriu 
autorităţile au executat şi alți legionari aflaţi în detenţie”. 

Anterior, Carol al-II-lea efectuase o vizită la Berlin, unde se întâlnise cu Hitler şi 
Goring. Pe marginea acestei întrevederi s-a speculat că Fiihrerul ar fi solicitat regelui să 
aducă Legiunea la putere şi că gestul brutal de amestec în treburile interne ale statului 
român, l-ar fi determinat pe Carol să-i comunice expres lui A. Călinescu din Cehoslovacia, 
sarcina de a-l lichida pe Codreanu. În memoriile sale, A. Călinescu aminteşte şi de dorinţa 
regelui de a-l asasina şi pe luliu Maniu alături de şeful Gărzii de Fier, măsură refuzată de 


Călinescu. Posibila intervenţie a lui Hitler cu scopul de a-l propulsa pe Codreanu din 





istoriei. Studii şi documente, Bucureşti, Editura Jonaur, 1999) şi Dana Beldiman (Dosar Horia 
Sima, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000), care completează imaginea de trădător 
şi informator al lui Horia Sima pe baza unor documente de arhivă privind ancheta lui Horia Sima 
de la Ministerul de Interne din mai 1940 , a declaraţiilor unor foşti combatanți ca D. Groza, fostul 
şef al Corpului Muncitoresc Legionar (1940-1941), Aurică Ionescu, Veniamin Moruzov (nepotul 
şefului Serviciului Secret), locotenent-colonelul de contrainformaţii lonescu-Micandru, colonelul 
Nicolae Meianu ş.a. 

“ Cronologie legionară..., pp. 164-166. Armin Heinen, op. cit., p. 358-359. 

% Cronologie legionară... pp. 166-168. 


272 


închisoare direct la şefia Consiliul de Miniştri, a condus spre o dispută istoriografică 
interesantă”, însă noi credem că mai degrabă cancelarul Germaniei naţional-socialiste s-a 
arătat dezinteresat de spectrul politic din România. Pentru Germania contau stabilitatea 
economiei româneşti şi importurile de petrol şi grâne, iar regele Carol şi miniştrii săi se 
arătaseră destul de favorabili şi culanţi în satisfacerea cererilor germane“. 

Pentru a întâmpina o resurecţie a Mişcării Legionare şi un val de violenţă, s-a 
lansat zvonul că doar Călinescu era responsabil pentru moartea lui Codreanu, în contextul 
în care regele nu se afla în ţară. În acest sens, în luna decembrie guvernul a dat semne de 
destindere, eliberând din închisoare câţiva lideri legionari. Profesorul Nae Ionescu şi încă 
140 de legionari au fost eliberaţi din lagărul Miercurea Ciuc la 19 decembrie, iar la 
sfârşitul lunii sunt eliberaţi de la Vaslui, Ilie Gârneaţă, Radu Gyr, Dumitru Găzdaru ş.a. 
Este adevărat că operaţiunea de “destindere” iniţiată de Carol al II-lea, a fost forțată şi de 
apelul la linişte redactat în închisoare de aproape toţi legionarii internaţi”. Tot în 
decembrie, un numeros grup de legionari în frunte cu pr. Dumitrescu-Borşa, N. 
Horodniceanu, St. Stănicel, trece graniţa româno-polonă, după ce în prealabil, avuseseră 
loc unele contacte cu personalul diplomatic de la Legația Poloniei şi după ce, fostul 
ambasador Arcizervski garanta acordarea de azil politic legionarilor refugiaţi. După o 
scurtă perioadă petrecută în Varşovia, grupul amintit se va refugia în Germania. Acest 
moment marchează începutul exilului legionar în Occident, fenomen demarat în contextul 
prigoanei carliste şi reluat după ianuarie 1941. În primăvara anului 1939, mai multe 
grupuri de legionari se refugiază în Germania forțând fie graniţa româno-maghiară, fie 
granița româno-iugoslavă. În general, acest exod este cauzat de evenimentele sângeroase 
de la începutul anului 1939, când este depistat şi apoi ucis de către poliție Vasile 
Christescu, fapt precedat şi urmat de o altă serie de execuţii sumare dictate de autorități 
asupra legionarilor”. Evident că noul val de represalii a fost declanşat de demascarea unor 
grupuri şi reţele legionare înarmate, care preparau explozibil şi preconizau atentate la 
adresa guvernanţilor şi chiar a regelui. Pentru legionari era clar că autorităţile nu glumesc 


şi că în ţară se urmăreşte exteminarea rezistenţilor şi recalcitranţilor şi/sau demoralizarea 





* Vezi Grigore Traian Pop, op. cit., p. 411-412. 

” Ibidem. Vezi şi Armin Heinen, op. cit., p.359-360. 
* Cronologie legionară..., p.168-169. 

” Ibidem, pp. 170-178. 


273 


elementelor aflate încă în expectativă. În acest cadru s-a luat decizia salvării 
comandanților legionari şi a cât mai multor militanţi, fără a se renunţa totuşi la luptă. Ideea 
centrală era constituirea unui nucleu de conducere în exil şi a unor grupuri teroriste, care 
să poată reveni în ţară la momentul oportun. Totodată, s-au creat reţele de curieri şi 
călăuze pentru trecera graniţelor, în special pe baza legionarilor din Banatul sârbesc şi s-au 
stabilit structuri informative în ţară şi în localităţile de la frontiera româno-iugoslavă şi 
româno-ungară (Becicherecul Mic, Comloş, Jimbolia, Uzdin, Beba Veche). Trecerile peste 
frontieră au fost organizate în principal tot de reţelele lui Sima, care activau în Banat, 
Transilvania şi Bucovina“. 

În mai 1939, la Berlin se constituie Comandamentul legionar compus din 1. 
Dumitrescu-Borşa, C. Papanace, I. V. Vojen, Victor Silaghi, Al. Constant şi H. Sima. Tot 
acum, sunt stabilite competențele grupului de comandă din exil. Şeful grupului este 
recunoscut preotul Dumitrescu-Borşa, Constant şi Vojen fiind desemnaţi responsabili cu 
relaţiile externe şi în special cu factorii de decizie germani, iar H. Sima, primind sarcina să 
se ocupe de legăturile cu ţara. În cadrul acestui comitet de acţiune s-a pus problema 
asasinării premierului Armand Călinescu, vinovat de uciderea lui Codreanu şi a altor 
camarazi din ţară. A fost identificată şi persoana potrivită pentru o astfel de misiune: 
tânărul avocat ploieştean Miti Dumitrescu. În iunie Miti Dumitrescu şi Ilie Smultea sunt 
conduşi până la graniţa româno- maghiară de către Victor Silaghi, cu misiunea pedepsirii 
lui Călinescu. În august, Horia Sima alături de un alt grup legionar, trece graniţa româno- 
iugoslavă pentru a superviza acţiunea Răzbunătorilor, după cum-urmând tradiţia 
hagiografică impusă de textele legionare şi inițiată de Nicadori şi Decemviri-se va intitula 
grupul legionarilor prahoveni care l-au împuşcat pe primul-ministrul Călinescu. 

Asasinarea primului sfetnic al regelui a marcat un nou moment de cotitură în 
evoluţia Mişcării Legionare şi a relaţiilor ei cu regele Carol al II-lea. Evenimentul petrecut 
în plină stradă la o oră de vârf, a produs o puternică impresie în opinia publică şi în clasa 
politică românească. După îndeplinirea sângeroasei misiuni, echipa legionară a luat cu 
asalt Societatea de Radiodifuziune şi au anunţat în eter că “Armand Călinescu, 
preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost executat de o echipă de legionari. Suntem fii de 


români din Prahova şi am îndeplinit o necesitate dureroasă. Am pedepsit pe cel cu a cărui 





0 ASRI, Fond“D”, dosar 943/1938, f. 125-135. 


274 


învoire a fost omorât cel mai mare român: Corneliu Zelea Codreanu”. După comunicat, 
cei nouă s-au predat autorităţilor, care i-au torturat cu sălbăticie şi mai apoi i-au împuşcat. 
Cadavrele lor au fost expuse exact pe locul unde fusese asasinat primul-ministru Armand 
Călinescu“?. În memoriile sale, C. Argetoianu descrie acest moment, nu fără a amenda 
barbaria şi lipsa de simţ politic dovedite de autorităţi: “Am aflat azi dimineaţă cu oroare 
cele săvârşite azi-noapte: masacrarea fără judecată a asasinilor lui Călinescu, chiar pe locul 
unde săvârşiseră atentatul [...]. Cine a avut ideea acestei porcării ar merita, el, să fie 
spânzurat. O asemenea inconştienţă întrece toate închipuirile şi omul de bun simţ rămâne 
trăsnit.Ce scop au urmărit autorii unui asemenea abuz de forţă? Să înspăimânte şi să 
descurajeze pe cei care ar voi să continue cu răzbunarea lui Zelea Codreanu ? Dar fanatici 
ca cei care au ucis pe Călinescu nu se sperie de moarte, după cum au dovedit-o. Să arate 
lumii ce pot? Dacă acesta a fost scopul lor, au reuşit, dar rezultatul la care au ajuns e cu 
totul altul decât acela pe care l-au urmărit. Oamenii care se apropiau azi-dimineaţă de 
locul supliciului erau consternaţi şi se îndepărtau scârbiţi. leri toată lumea plângea pe 
Călinescu şi înjurau pe ucigaşii lui — azi nu se mai vorbeşte de Călinescu şi toată mila 
merge spre cei doborâţi fără judecată, de-a valma, ca nişte câini...Asta a vrut Guvernul? 
[...] Care vor fi comentariile de peste graniţă ? Orient, sălbăticie sau anarhie ? Ori toate la 
un loc ? Cine ar fi crezut că vom ajunge vreodată în halul acesta ? Deocamdată păcătoşii 
ucigaşi de ieri au fost martirizaţi”*?. 

Atentatul echipei legionare asupra premierului şi modul facil în care s-a produs 
asasinatul, au îngrozit pe oamenii politici şi pe rege. În faţa unor astfel de tragice şi 
periculoase evenimente trebuiau luate măsuri de severă represiune. Cel puţin în opinia lui 
Carol al II-lea şi al intimilor lui sfetnici, Gavrilă Marinescu şi Ernest Urdăreanu, fapta 
gardiştilor impunea o replică pe măsură. Regele a convocat o rapidă consfătuire pentru 
formarea unui nou guvern, la care a participat G. Marinescu, Urdărenu, Victor lamandi, 
Gr. Gafencu, Pere Andrei, Ghelmegeanu, Mitiţă Constantinescu. După mai multe 
consultări şi epuizarea unor formule ministeriale în frunte cu generalul Ballif sau cu 


Grigore Gafencu, s-a ajuns la concluzia că doar generalul Gheorghe Argeşanu, supranumit 





*! Cronologie legionară..., p. 180-181. 
“Vezi Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. II, 1 iulie- 22 noiembrie 1939, 
Bucureşti, Editura Machiavelli, 2003, pp. 150-152. 


S Ibidem. 


275 


Ghiţă Soldatul, era pesonajul cel mai energic, capabil “...să-şi asume răspunderea 
completă a tuturor măsurilor ce trebuie luate spre a face completă curăţire, iar din punct de 
vedere politic nu va încurca, căci va asculta de ceea ce i se va spune”. În vederea 
represiunii preconizate de cercurile de la Palat, părăsind în grabă comanda Corpului II 
Armată, generalul Gheorghe Argeşanu a fost investit în funcţia de prim-minisru pentru a 
prezida sângeroasa represiune. Deşi şef al unui cabinet“ cu sarcini vădit punitive, 
generalul Argeşanu nu poartă întreaga vină a masacrului. În primul rând trebuie subliniat 
rolul funest avut de ministrul de Interne, generalul Gavrilă Marinescu, în organizarea 
carnagiului“. În aceiaşi noapte de 21 spre 22 septembrie 1939, au fost ucişi deţinuţii 
legionari din lagărele speciale de la Miercurea Ciuc şi Vaslui, dar şi grupul de foşti 
comandanţi legionari aflaţi în închisoarea de la Rânnicu-Sărat. Alături de aceştia au fost 
mitraliaţi şi 7 lideri legionari aflaţi în Spitalul Militar Braşov. La nivelul întregii ţări au 
fost ucişi, după o identificare sumară, câte 2-5 legionari pe fiecare judeţ. Numărul 
victemilor din Noaptea cuțitelor lungi a ajuns, conform unor estimări ulterioare, la peste 
252 de legionari“, iar, după alte surse, la cca 500%. Valul de violenţă antilegionară repune 
în discuţie responsabilitatea lui Horia Sima pentru dispariția elitei legionare, ucisă cu 
bestialitate de către autorităţi. Deşi asasinarea lui Călinescu a fost hotărâtă în unanimitate 
de grupul de comandă aflat în Germania, caracterul hazardat, provocator şi în final, 


absolut ineficace (prin prisma asasinării în replică a liderilor legionari din închisori) al 





% Carol al II-lea, regele României, Însemnări zilnice, vol. II, 13 martie-15 decembrie 
1939, ediţie Nicolae Răuş, Bucureşti, Editura Scripta, 2003, p. 226-227 

% Vezi Istoria Românilor, vol VIII, p. 784 (lista ministerială a guvernului Gh. Argeşanu). 

“ Vezi Grigore Traian Pop, op. cit., pp. 415-417. 

S "Termenul inspirat din marea răfuială dintre Hitler şi Rohm apare prima dată la Nicolae 
Roşca, Noaptea cuțitelor lungi, în “Carpaţii”, Madrid, nr 19 (august-septembrie 1979), pp. 1-4. 
Pe larg despre evenimentele din 21/22 septembrie 1939 în Cronologie legionară, ed. 1992, p. 
182; Memorial legionar, Madrid, 1960; N. Roşca, Le martyrologie legionnaire, în “Totalite”, nos. 
18-19/1984, pp. 54-64; Zahu Pană, Genocidul regal, în “Cuvântul Românesc, septembrie, 1994; 
Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), 
Bucureşti, Editura F.F. Press, 1996, pp.120-123. 

Se Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Buenos Aires, 1951, pp. 
110-113, (vezi şi ediţia Dan Zamfirescu, Al. V. Diţă, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1993, 
pp. 122-125); Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României, Bucureşti, Editura Holding 
Reporter, 1991, pp. 202-205; Legitimitatea asasinatului în masă, în “Gazeta de Vest”, nr. 
22/1993, p. 36-37; Legionarii împuşcaţi la drumul mare, în “Gazeta de Vest”, nr. 26/1993, pp. 
13-18; Nicolae Roşca Noaptea cuțitelor lungi, în “Carpaţii”, Madrid, Editura Mişcării Legionare, 
nr. 19/ august-septembrie 1979, pp. 1-4;Idem, Cronica unor violenţe politice, Madrid, Editura 
Mişcării Legionare, 1991 


276 


pedepsirii călăului Căpitanului, a suscitat mai multe semne de întrebare. În definitiv, Gh. 
Clime, lon Banea, Al. Cantacuzino, lon Belgea, Mihail Polihroniade şi ceilalți lideri ai 
Mişcării întemnițați la Râmnicu-Sărat erau mult mai bine cotaţi, în cursa pentru preluarea 
şefiei Legiunii, decât Horia Sima. Dispariţia lor îl propulsau pe cvasi-necunoscutul 
profesor bănăţean în fruntea Mişcării Legionare. Pe de altă parte, s-a lansat şi ipoteza 
interesului regal în dispariția fizică a lui Călinescu. Schema contestatarilor lui Sima se 
bazează pe elemente logice ce ţin de aşezările politice ulterioare şi de evenimentele 
hotărâtoare în evoluţia Mişcării de pe parcursul anului 1940. Deşi a afirmat în dese rânduri 
că acţiunile lui Horia Sima au condus la tregicul deznodământ din noaptea Sfântului 
Andrei, dar şi la catastrofa din noaptea de 21-22 septembrie 1939, dr. Şerban Milcoveanu, 
unul dintre cei mai prodigioşi memorialişti legionari admite că, planul de exterminare al 
Mişcării s-a întocmit mai demult şi s-a derulat în trei etape: etapa lagăre-închisori; etapa 
asasinării lui Codreanu şi etapa masacrării în masă a tuturor legionarilor din închisori sau 
aflaţi în libertate”. Mai mult decât deconspirarea planului regal de exterminare a Legiunii, 
doctorul Milcoveanu fixează cronologic şi data hotărârii luate de Armand Călinescu de a-l 
suprima pe Corneliu Zelea Codreanu. Imediat după Acordul de la Miinchen, la 1 
octombrie 1938, după confidenţele liberalului Amedeo Bădescu, primul-ministru şi Victor 
Iamandi decid dispariția lui Codreanu deoarece: “Englezii i-au dat lui Hitler mînă liberă în 
România. Aceasta înseamnă că va trebui să-i dăm drumul lui Codreanu şi cu popularitatea 
lui ajunge la guvern în câteva luni. Codreanu trebuie să dispară înainte ca Acordul de la 
Munchen să-şi facă efectele în România”. În opinia lui Şerban Milcoveanu, monstuoasa 
coaliție dintre rege şi Sima ar fi fost programată şi instrumentată sub suprvegherea atentă a 
lui Mihail Moruzov, şeful Serviciilor Secrete. O dată cu atacul german împotriva Poloniei 
şi dovedirea ineficacităţii garanţiilor franco-engleze, Armand Călinescu devenise pur şi 
simplu balast politic şi o persoană extrem de incomodă într-o viitoare reconfigurare a 
raporturilor româno-germane. În epocă se zvonea că în cazul unei agresiuni sau a unor 
presiuni diplomatice mai accentuate din partea Germaniei naziste la adresa României, 
Armand Călinescu ar fi susținut ideea de a şantaja cercurile politice germane cu 


ameninţarea dinamitării instalaţiilor petroliere de pe Valea Prahovei, pentru a lovi în 





“Dr, Şerban Milcoveanu, Corneliu Zelea Codreanu, altceva decât Horia Sima, vol. |, 
Bucureşti, 1997, p. 36. 


277 


maşina de război germană. Faptul că petrolul românesc era indispensabil Germaniei, am 
putea crede că este o teză mult prea exagerată, dar cu siguranţă nevoia de combustibil era 
o temă de primă importanţă în strategia economico-militară a Reichului. Pe de altă parte, 
nu credem că primul-ministru Călinescu putea lua decizia unui astfel de sabotaj extins la 
nivel de politică de stat. Până la urmă, putem admite că zvonistica aferentă problemei 
petrolului românesc, în raport cu necesarul energetic indubitabil al armatei germane a fost 
subul instrumentată de un alt factor de decizie, pentru a înregistra, decanta şi interpreta 
reacţiile germane. În ecuaţia politică a anilor 1938-1939, Armand Călinescu a jucat rolul 
maurului din Othelo, în sensul că odată misiunea fiind îndeplinită, putea fi sacrificat fără 
regrete. Considerat anglofil, Călinescu era compromis iremediabil în ochii factorilor de 
decizie germani, fiind suspectat de influențarea evidentă a unor decizii care iritau Berlinul. 
asiduă a garanţiilor franco-engleze, acceptarea refugiaților din Polonia, a tranzitului şi 
transferului aurului polonez spre Anglia, azilul politic acordat colonelului Beck şi altor 
diplomaţi şi militari superiori polonezi, au creat o atmosferă negativă în jurul primului- 
ministru, încât regele putea regândi o nouă perspectivă politică alături de Germania, doar 
în cazul dispariției lui Armand Călinescu. Şi, în limitele logicii politice a momentului 
istoric, ne referim la o dispariţie fizică pentru a nu mai lăsa posibilitatea victimei la un 
recurs absolut dezagreabil, ba chiar acuzator pentru Carol al II-lea. Cert este că, după 
asasinarea lui Călinescu, regele reevaluează situația politică internă şi internaţională 
inclusiv apropierea mai hotărâtă de Germania nazistă şi în funcție de o posibilă 
reconciliere cu Mişcarea Legionară. Este adevărat că faza destinderii în raport cu Garda de 
Fier este precedată de o represiune sângeroasă, care în condiţii normale ar fi semnat 
categoric divorțul dintre Legiune şi suveran. În realitate represiunea a însemnat pentru 
rege un argument de mână forte pentru viitoarele negocieri cu Mişcarea. În primul rînd 
erau lichidaţi liderii legionari fideli până la fanatism testamentului politic lăsat de 
Codreanu, care excludea compromisul, în al doilea rând dispărea elita legionară arhi- 
cunoscută şi ascultată de toţi membri, asigurându-se un vacuum decizional la nivelul de 
conducere a Legiunii, premisă importantă pentru exercitarea ulterioară a abilităţilor 
regale. După cum au decurs evenimentele din prima jumătate a anului 1940, dispariţia 


elitei legionare în septembrie 1939, a avut rolul să creeze o criză de autoritate la nivelul 


278 


superior al Mişcării şi să ofere atuuri regelui în viitoarele tratative cu şefii legionari rămaşi 
în viaţă, timoraţi de represiunea exemplară şi taxaţi drept mediocri în raport cu cei 
dispăruţi. Cu siguranţă că şi moartea suspectă a lui Nae Ionescu la 15 martie 19400, face 
parte din acelaşi plan de nivelare a asperităților din calea unei înţelegeri dintre legionari şi 
regimul carlist, fapt exploatabil într-o eventuală conjunctură politică, în care Legiunea 
trebuia să ducă tratative pentru a impune o platformă politică şi o listă 
ministerială. Totodată, regele activa o perfectă diversiune în lupta pentru putere declanşată 
inevitabil între supraveţuitorii masacrului din 21-22 septembrie 1939. Practic, în calculele 
regelui, eliminarea statului major legionar de la Râmnicu-Sărat trebuia să conducă la 
inflamarea acută a competiţiei pentru succesiune la şefia Mişcării, la crearea de breşe şi la 
exploatarea cu succes de către suveran a luptei pentru putere dintre liderii legionari. 
Amestecul lui Carol al II-lea în aceste evenimente, ce ţin de vidul de putere creat la nivelul 
conducerii Mişcării pare plauzibil, dar nu implică neapărat asistenţa conştientă a lui Horia 
Sima şi nu dovedeşte pe deplin conivenţa cu Serviciul Secret şi trădarea lui. 

Horia Sima poate părea un element important şi malefic al acestui infernal 
angrenaj politic. În toamna anului 1938 forțează asasinarea Căpitanului prin diverse 
turbulenţe organizate de echipele sale de pistolari, o serie de lideri legionari de primă 
garnitură cad în luptă cu agenţii de poliţie sau sunt arestaţi (mulţi dintre ei opinând că 
Sima era singurul legionar care le cunoştea adăpostul conspirativ)”!, iar, în septembrie 
1939, tot Sima, este principalul artizan al atentatului reuşit împotriva lui Armand 
Călinescu, incident ce a atras lichidarea elitei legionare de la Râmnicu-Sărat. Acuzatorii 
Comandantului construiesc un veritabil rechizitoriu pornind de la aceste aspecte, 
realmente corect prezentate sub aspectul faptic al evoluţiei evenimentelor şi al relaţiei 
cauză-efect, dar la fel de abracadabrante dacă ţinem seama de contextul raporturilor 
stabilite între instituţiile statului carlist şi o formaţiune politică ce devine subversivă şi 


cvasi-teroristă sub loviturile regimului prelungit până la exasperare al stării de asediu. O 





7 Serban Milcoveanu, Memorii. Mici contribuţii la istoria politică a României 
contemporane, vol. I-II, Bucureşti, 2008, pp. 195-198 ( ambele volume sunt reunite într-un singur 
tom). Doctorul Milcoveanu argumentează interesul regelui Carol al II-lea şi al lui M. Moruzov în 
dispariţia lui Nae lonescu, dar şi faptul că H. Sima a beneficiat de moartea Profesorului în 
competiţia pentru preluarea şefiei Legiunii. Autorul acuză direct pe ziaristul Nicolae 'Terianu, 
agent al Siguranţei Statului, de asasinarea lui Nae Ionescu. 

"Idem, Relaţia dintre paranoia şi trădare, în “Învierea”, nr. 4/1994, p.100-101. 


279 


astfel de organizaţie social-politică înfierată, satanizată de publicaţiile oficiale oblăduite de 
atotputernica cenzură, provocată şi reprimată sălbauc prin aplicarea abuzivă a legii, 
obligată să activeze conspirativ şi clandestin, nu credem că putea fi agreată la Palat pentru 
tratative secrete, nu credem ca nucleul dur, reprezentat de H. Sima, să primească un credit 
politic de la rege, chiar în cazul unei călduroase recomandări din partea lui Moruzov. Ba 
mai mult, credem că într-o astfel de atmosferă relaţiile nu pot fi decât tensionate, 
înveninate de existenţa victimelor din ambele tabere. Este adevărat că la un moment dat 
regele iniţiază detensionarea relaţiilor dintre regim şi Mişcare, dar acest moment este 
impus de considerente politice externe, de iminenta victorie a Germaniei şi evidentul 
colaps militar al democraţiilor occidentale. A-l considera pe Horia Sima un adevărat 
maestru al conflictului în derulare, în stare să dozeze acţiunile din teritoriu atâta cât să 
declanşeze reacţia dorită şi nu mai mult, deoarece intervenea riscul de a-şi depăşi 
atribuţiile fixate de Serviciul Secret, credem că este o cale de interpretare 
contraproductivă, sub aspectul adevărului istoric şi o variantă mai mult decât hazardată ce 
frizează ficţiunea. Mai degrabă admitem faptul demostrat fără putere de tăgadă, că H. 
Sima nu era o personalitate marcantă a Mişcării, că nu avea nici o suprafaţă politico- 
organizatorică de excepţie până în iunie 1938 ori, mai bine spus, exact faptul că era un 
ilustru necunoscut în 1938-1939 a făcut posibilă ascensiunea sa. La interogatoriile sale din 
mai 1940, Sima recunoaşte că legăturile sale principale erau cu grupurile legionare din 
Banat şi Prahova şi că elementele prezente la Politehnica timişoreană, fiind din mai toate 
regiunile ţării, suplineau lipsa relaţiilor permanente cu organizaţiile din ţară 7. Actele 
teroriste şi turbulenţele din noiembrie-decembrie 1938 şi iarna-primăvara anului 1939, 
atribuite lui H. Sima sunt dovezi clare ale neputinței comandamentului de prigoană şi ale 
lui Sima, care nu au reuşit să evite radicalizarea elementelor legionare periferice şi 
implicit, provocarea regimului prin teroare şi violenţe nesăbuite. Aceleaşi evenimente pot 
fi considerate, totodată, expresii ale concepţiei şah la rege, strategie adoptată de mai mulți 
şefi legionari, inclusiv de Sima, prin care trebuia să se demonstreze autorităţilor şi 
suveranului, că Legiunea nu este demoralizată în urma arestărilor şi asasinatelor, că ea 
activează şi are capacitate de ripostă. Deşi Mişcarea Legionară a fost singura forță politică 


opozantă a regimului carlist, specialiştii sunt de părere că în realitate, nici Legiunea nu era 





? Notă a Corpului Detectivilor privind ancheta lui H. Sima ( Dosar Horia Sima, p. 111). 


280 


pregătită efectiv pentru a face faţă abuzurilor şi provocărilor autorităţilor. În perioada de 
clandestinitate parcursă de Mişcare între 1938-1940, s-a dovedit că în lipsa unor cadre 
verificate, şefii rămaşi nearestaţi au făcut apel la elemente de eşalonul inferior şi la 
organizaţiile de studenţi şi elevi din cadrul “Frăţilor de Cruce” sau din Asociaţia 
“Prietenii legiunii”, deci nu membri la legionari cu stagiul inițiatic parcurs de minim trei 
ani”. În concluzie, putem afirma că grupurile din teritoriu se aflau într-o relație de largă 
autonomie faţă de centru, că erau precar instruite, fiind în general încropite cu tineri fără 
multă experienţă, fără răbdare şi discernământ, că mesajele şi ordinele nu ajungeau la timp 
sau deloc, că unele dispoziţii erau încălcate efectiv din motive de surescitare mistică sau 
din spirit de vendetă greşit înţeleasă, că în cadrul Mişcării ierarhia era grav bulversată, că, 
într-un cuvânt, grupurile de pe teren erau scăpate de sub control şi că acționau de multe ori 
pe cont propriu, fără o coordonare din partea centrului. O constantă gravă a guvernării lon 
Antonescu-Horia Sima, dintre 14 septembrie 1940 şi 23 ianuarie 1941, rămâne 
indisciplina şi abuzurile legionarilor ajunşi brusc la putere şi totodată, eforturile zadarnice 
şi neputinţa şefilor de a reinstaura ordinea şi respectul ierarhic în Legiune. Sub acest 
aspect, insuccesul subliniat mai sus, înregistrat în condiţii de normalitate şi stabilitate, cînd 
Mişcarea Legionară era singura grupare politică recunoscută în stat, este un nou argument 
privind tipul de comportament politic al legionarilor, spiritul de frondă în raport cu 
autoritatea generalului Antonescu, modul emoţional-anarhic de manifestare. Dacă în 
contextul perioadei septembrie 1940-ianuarie 1941 legionarii dau dovadă de grave acte de 
indisciplină şi insubordonare în raport cu şefii Mişcării, de ce ne-ar părea neverosimilă 
ipoteza scăpării de sub control a echipelor de legionari în perioada 1938-1939, în condiţii 
mult mai drastice şi total ineficace sub aspectul stabilirii de legături optime şi a 
coordonării efective a acţiunilor dinspre centru către grupurile din teritoriu. În memoriile 
sale, C. Argetoianu relatează episodul arestării lui şi a altor oameni politici din vechiul 
regim printre care lon Gigurtu, Gh.Tătărescu, Ghelmegeanu, generalul Ilasievici. Ridicaţi 
de agenţi ai poliţiei legionare, oamenii politici enumerați mai sus au trecut prin clipe 
extrem de grele şi doar intervenţia subsecretarului de stat de la Interne, Al. Rioşanu, i-a 
salvat de la moarte. C. Argetoianu scrie că la un moment dat H. Sima, alertat şi el de 


abuzurile şi crimele înfăptuite de legionari, a venit la sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei 





* Vezi Armin Heinen, op. cit., p. 357. 


281 


întrebându-i pe politicieni dacă au paşaport pentru a părăsi ţara până se liniştesc lucrurile 
ŞI, în definitiv, pentru a-şi salva viaţă. Tot Argetoianu descrie o discuţie violentă între 
Sima şi colonelul Zăvoianu, prefectul de poliție al Capitalei, care era hotărât să-i execute 
pe politicieni. Această relatare acreditează ideea că Sima nu era ascultat, că nu controla 
Mişcarea şi că nu se putea opune la timp abuzurilor“. O astfel de imagine tip, ce relevă 
carenţele disciplinare ale legionarilor în raport cu autoritatea lui Sima, este cultivată cu 
grijă chiar de Horia Sima însuşi, în cărțile sale Sfârşitul unei domnii sângeroase, Era 
libertăţii şi mai ales în broşura cu caracter explicativ-justificativ Cazul lorga-Madgearu. 
Deşi admitem teza greutăților şi problemelor avute de Sima în raport cu alți lideri legionari 
şi cu elementele indisciplinate ale Gărzii de Fier, de joasă extracție socială şi recentă 
aderare-aşa numiții septembrişti-totuşi, chiar vehemenţa argumentării ei dinspre tabăra 
simistă ridică de multe ori numeroase semne de întrebare, ba mai mult, induce demersul 
său spre derizoriul faptului istoric. 

Dovezile privind colaborarea lui Horia Sima (legionar) cu Moruzov (şef al 
Serviciului Secret), în opinia acuzatorilor, eminenţa cenuşie şi regizorul planului carlist, 
sunt de dată mult mai târzie, după cum se recunoaşte, de altfel, şi au fost smulse prin bătăi 
şi anchete de tip stalinist de ofițerii politici ai penitenciarelor comuniste. Totuşi, nu se pot 
ignora declaraţiile referitoare la colaborarea dintre Sima şi Seviciul Secret, făcute de 
Dumitru Groza, inginer Aurică Ionescu, Veniamin Moruzov, sau concluziile la care au 
ajuns Cristian Troncotă'€ şi Ion Pavelescu”. De asemenea, manuscrisul inedit semnat de 
colonelul Nicolae Meianu, despre Istoria Servciului Secret de Informaţii al Armatei 
României, în care se aduc probe de arhivă privind contactele Sima-Moruzov, printre care 
şi declaraţiile unor cunoscuţi oameni ai serviciului de informaţii (cazul locotenetului- 
colonel Ionescu-Micandru), au rolul de a ridica noi semne de întrebare asupra rolului 


nefast avut de Horia Sima în contextul asasinării programate a elitei legionare din 





7* Constantin Argetoianu, op. cit., vol VII, pp. 531-538. 

 Apud Stela Cheptea ed., op. cit., passim. 

7% Vezi Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al armatei 
Române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 
122-159. 

7! Vezi lon Pavelescu, Enigma Moruzov. Cel mai mare spion din istoria României, laşi, 
Editura Gaudeamus, 1993, pp. 141-156. 


282 


închisori în frunte cu liderul Legiunii'5. Problematica trădării lui Sima prin colaborare cu 
Serviciul Secret în scopul eliminării concurenţei la şefia Mişcării a devenit, după 1941, o 
chestiune subiectivă în ecuaţia complexă a disensiunilor evidente din cadrul exilului 
legionar. Replicile ulterioare ale lui Papanace, I. Dumitrescu Borşa, Ştefan Palaghiţă şi 
Şerban Milcoveanu, în opinia noastră, nu prezintă credibilitate din următoarele motive: şi 
Dumitrescu-Borşa şi Papanace, au fost membri ai comitetelor de acţiune, atât în ţară cât şi 
în Germania şi nu s-au opus deciziilor luate în comun, dar supervizate şi executate în teren 
de H. Sima; despre contactele Sima-Moruzov aminteşte Dumitrescu-Borşa în memoriile 
sale scrise după eliberare, în baza demascărilor de la Aiud şi în esenţă reeditând 
declaraţiile lui Biriş şi Pătraşcu, smulse sub teroare. Episodul cu confidenţele lui V. Biriş 
făcute preotului Dumitrescu-Borşa încă din perioada exilului berlinez,este doar reţinut, dar 
neexploatat politic în perioada 1940, când Dumitrescu-Borşa ar fi avut toate motivele s-o 
facă, deoarece s-a situat fățiş de partea lui I. Zelea Codreanu şi Gh. Ciorogaru în disputa 
lor cu Sima şi când l-ar fi putut utiliza ca armă politică pentru desființarea morală a 
uzurpatorului. Aceste deducţii, arată explicit că informaţiile au fost aflate şi decantate 
mult mai târziu (probabil la Aiud, în contextul descris deja) şi au fost plasate total 
subiectiv în textul memoriilor sale”. Dealtfel, în textul său, Văzute şi trăite în organizația 
legionară, apărut în Glasul patriei-revistă a regimului comunist destinată exilului 
românesc-Dumitrescu-Borşa a mai încercat lansarea acestor aserţiuni, care au fost privite 
cu totală neîncredere şi sancţionate ca atare de întreaga diasporă legionară. 

În polemica sa cu oamenii rămaşi fideli lui Sima, doctorul Şerban Milcoveanu îi 
pune un diagnostic dur lui Horia Sima. Milcoveanu îl numeşte psihopat anarhist şi 
iresponsabil din punct de vedere clinic, sugerând trădarea ca efect al comportamentului 
paranoic. Argumentele lui Milcoveanu aduc în discuţie faptul că, Sima a ascuns 
premeditat ordinele pacifiste date de Gh. Clime, dispoziţia înlocuirii şi chiar îndepărtării 
sale din Capitală, către I. Banea şi Al Cantacuzino. Pe această linie, a insubordonării 
evidente faţă de ierarhia superioară a Mişcării, dr. Milcoveanu face o paralelă forțată între 
Stelescu şi Sima. El concluzionează că amândoi au conspirat pentru preluarea Mişcării şi 


pentru eliminarea lui Codreanu, dar că Sima a avut câştig de cauză deoarece, şeful 





75 Apud Stela Cheptea ed., op. cit., pp. 40-54. 
? Pr. Ion Dumitrescu-Borșa, op. cit., p. 285-286. 


283 


Mişcării era arestat şi nu a putut reacționa, dar mai ales pentru că, Moruzov era superiorul 
lui Eugen Cristescu. Dacă acesta din urmă a gafat în cazul Stelescu, Moruzov, mult mai 
abil, a reuşit. Atât E. Cristescu cât şi M. Moruzov au fost desemnaţi de Milcoveanu, drept 
coordonatorii din umbră ai celor doi trădători. Argumentul nu ţine întrutotul, dacă 
introducem în cumpăna faptelor succesele operative ale lui Eugen Cristescu în perioada 
1940-1944, cu accent pe evenimentele din ianuarie 1941 şi după eliminarea legionarilor de 
la putere, perioadă în care activitatea clandestină legionară a fost extrem de redusă, fiind 
demascată, contracarată, aproape complet anulată, în primul rând prin profesionalismul 
dovedit de structurile informative şi contra-informative conduse de E. Cristescu. 
Milcoveanu încearcă să sublinieze nu relaţia de subordonare a lui Sima faţă de Moruzov, 
ci cointeresarea reciprocă în anihilarea lui Codreanu şi a adepților săi, partizani ai unei 
linii politice exclusiviste şi anti-Carol al II-lea. Astfel, Moruzov putea raporta regelui 
dispariția lui Codreanu, a principalilor colaboratori şi replierea Gărzii în raport cu 
interesele Palatului, iar Horia Sima scăpa de competitori şi prelua şefia Mişcării. Ajutorul 
imediat primit de Sima de la Moruzov s-ar traduce, în opinia doctorului Milcoveanu, în 
imunitatea pe teren, în raport cu aparatul represiv polițienesc, şi prin vidul creat la nivelul 
ierarhiei superioare legionare, ca urmare a represiunii din 22 septembrie, consecinţă, în 
fapt, tot a unei acţiuni coordonate de Sima şi anume, asasinarea lui Armand Călinescu ză 
În acest context, menţionăm şi interesul regelui Carol al II-lea şi, implicit, al lui Moruzov 
în dispariția premierului (complementară şi cu presupusa antipatie/dispută Moruzov- 
Călinescu, enunțată tot de dr. Milcoveanu)“!. 

Exerciţiul doctorului Milcoveanu se vrea fără cusur, dar o analiză mai atentă a 
listei cu legionarii supraveţuitori ai închisorilor carliste, a numelor azilanţilor politici din 
Germania şi a unor aspecte ce ţin de organizarea şi activitatea comandamentului de acţiune 
din Berlin (faptul că Sima nu a fost nici pe departe lider de necontestat al grupului de 
comandă), demontează punctual tezele oarecum hazardate ale doctorului Milcoveanu. 
Chiar după veritabila noapte a sfântului Bartolomeu din septembrie 1939, nu credem că 
analiştii politici ai timpului dădeau mari şanse lui Horia Sima în competiţie cu 


supraviețuitorii carnagiului carlist, printre care enumerăm pe lie Gârneaţă, Vasile 





i, Şerban Milcoveanu, Corneliu Zelea Codreanu, altceva decât Horia Sima., p. 46. 
*! Ibidem, p. 46-47. 


284 


Iasinschi, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Se pune firesc întrebarea cine putea 
garanta lui Sima preluarea şefiei înaintea foştilor Văcăreşteni, a comandanților Bunei 
Vestiri, a preotului Dumitrescu-Borşa, ultimul supraveţuitor al echipei legionare 
participante la războiul civil spaniol şi exemplele pot continua. Rapoartele Siguranţei şi 
memoriile oamenilor politici ai timpului dovedesc percepţia insolită şi imaginea extrem de 
proastă a lui Horia Sima“?. Acesta era receptat drept un anarhist incurabil şi un terorist 
feroce, iar după capturarea sa în mai 1940 şi anchetarea lui de către ministrul de Interne, 
M. Ghelmegeanu, acesta a declarat că, “Horia Sima este un tip patologic”*?. În concluzie, 
operaţiunea de destindere începută de rege se bazează pe lideri legionari legitimaţi politic 
în perioada codrenistă, iar delegaţiile legionare plecate la Berlin, se adresează în primul 
rând lui Dumitrescu-Borşa, Papanace, Vojen şi au ca scop încetarea acțiunilor violente 
conduse de Sima“. După uciderea lui Armand Călinescu, C. Papanace dezminte printr-o 
scrisoare oficială trimisă lui Joseph Goebells orice relaţie a Legiunii cu serviciile străine” 
Şi tot el este cel care conduce şedinţele operative ale comandamentului legionar din 
Germania. Aşadar, relaţiile de anvergură sunt apanajul altor comandanţi legionari şi 
nicidecum ale lui Sima. Posibil ca acesta să fi sesizat handicapul şi în consecinţă, s-a 
dedicat exclusiv activităţii subversive, în care excela efectiv, lucru dovedit de acţiunile 
întreprinse în toamna anului 1938. Deci şi după asasinarea lui Călinescu, Sima este 
important pentru autoritățile din România doar din perspectiva dezarmării pistolarilor 
legionari. Aceasta este principala doleanţă a regimului prezentată grupului de comandă din 
Germania, acelaşi lucru s-a stabilit şi în timpul interogatoriilor de la Ministerul de Interne. 
Şeful Corpului Detectivilor, Niki Ştefănescu a insistat pentru “dezarmarea şi identificarea 
legionarilor din Țară şi frânarea oricărui act violent, chiar din iniţiativă personală; găsirea 
de mijloace pentru aducerea din Germania a grupului terorist al lui Sima, elementul 


dinamic şi violent care compune conducerea actuală legionară; reconstituirea întregii 





5 Carol al II-lea, op. cit., p. 226. 

5 O notă a Corpului Detectivilor privind arestarea lui H. Sima şi N. Pătraşcu 
demonstrează impresia dezagreabilă făcută de şeful legionar la Ministerul de Interne (Dosar 
Horia Sima, pp.102-105). 

% Cronologie legionară, p. 184-186. 

% Ibidem, p. 183. În presa germană şi chiar în mediile Legaţiei Germaniei la Bucureşti 
existau zvonuri că serviciile secrete britanice ar fi fost implicate în asasinarea primului-ministru 
român, apud, Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol V, 1938-1940 (coord. loan 
Scurtu), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2006, p. 297. 


285 


acţiuni a lui Sima, de la dizolvarea partidelor şi până în prezent”. Observăm că leit- 
motivul anchetelor a fost dezarmarea elementelor active ale Mişcării şi părăsirea liniei 
vindicativ-teroriste adoptată de Garda de Fier după asasinarea lui Codreanu, dar totodată 
aceleaşi aspecte devin baza operaţiunii de destindere politică. Pe parcursul interogatoriilor 
şi contactelor cu Ghelmegeanu, N. Ştefănescu, Moruzov, Urdăreanu, se conturează tot mai 
clar posibilitatea de reconciliere dintre Legiune şi regim, mai ales în contextul ofensivei 
germane pe frontul de vest şi a evidentei înfrângeri a trupelor franco-engleze. Treptat, 
Horia Sima devine din anchetat, acuzat de complot şi terorism, partener de discuţie 
politică. În concluzie factorii de decizie de la Bucureşti, în frunte cu regele, sunt cei care 
contribuie, în esenţă, la legitimarea lui H. Sima în fruntea Mişcării. Faptul că autorităţile 
tratează cu Sima, tranşează în favoarea acestuia lupta pentru şefia Legiunii, în detrimentul 
altor lideri legionari, cu un mai mare ascendent în activitatea legionară, dar care la 
momentul mai-iunie 1940 nu aveau ce oferi sau prezenta în negocierile de reconciliere cu 
autorităţile. Întrebările privind relaţiile liderilor legionari cu vârfurile regimului naţional- 
socialist, contactele cu liderii vizaţi precum Goring, Goebells, Rosenberg, Himmler, Hess, 
arată interesul autorităţilor de la Bucureşti în elucidarea raporturilor efective dintre 
Mişcare şi Germania nazistă, dar mai ales stabilirea clară a factorului de simpatie 
ideologică şi posibila intervenţie a lui Hitler în favoarea legionarilor. Din memoriile sale, 
ne dăm seama că H. Sima a blufat şi a mizat totul pe exagerarea relaţiilor la vârt existente 
între Legiune şi personajele cheie ale Germaniei naziste. În definitiv, contactele cu 
oficialităţile germane erau de resortul lui Papanace, Vojen, Constant. Cum aceştia erau la 
Berlin, iar agenţii Serviciului Secret nu puteau opera cu lejeritate şi nu aveau acces la 
informaţii adecvate şi corecte, Sima a decis să supraliciteze relaţiile Legiunii cu 
personalităţile celui de-al treilea Reich. Acest lucru este oarecum sesizat de M. Moruzov, 
care a informat pe rege cu privire la faptul că “prea multe persoane se erijează în a fi 
exponenţii Germaniei”. În nota respectivă semnată personal de şeful Serviciului Special de 
Informaţii, este dat drept exemplu de intoxicare cu informaţii gratuite chiar Horia Sima. Pe 
de altă parte, revenind la presupusa colaborare cu Sima, modul în care Moruzov 


semnalează diversiunea lui Horia Sima, exclude orice termen de simpatie sau colaborare 





* Dosar Horia Sima..., p.L107-108. În nota Corpului Detectivilor reținem şi observaţia 
făcută de anchetatori că Horia Sima “este un element inteligent, conştient de rolul său de 
conducător virtual şi titular al Mişcării”. 


286 


informativă. Moruzov avertiza că zvonurile abil răspândite de legionari crează anumite 
stări de spirit ce pot conduce “din moment în moment la consecinţe din cele mai grave”. 
Se pare că raportul lui Moruzov a fost citit de Carol, pentru că în timpul audienței la rege, 
pretenţiile lui Sima au fost refuzate vehements:. 

În urma analizei documentelor privind interogatoriile lui Horia Sima, coroborate 
cu memoriile acestuia, se conturează impresia unui abil joc întreprins de Sima în raport cu 
organele de anchetă şi cu personalităţile regimului carlist cu care a intrat în contact. Într-o 
primă fază, Sima declară exaltat că a revenit în ţară pentru a răsturna regimul şi a opri 
alunecarea României pe panta unei politici vădit antigermane. De altfel, nici nu putea să 
nege evidenţele, ba mai mult, a supralicitat hotărârea luată de a organiza o lovitură de stat 
pentru a stopa o eventuală atitudine anti-germană care ar fi pecetluit soarta României. 
După această etapă în care joacă rolul patriotului sincer, exaltat revine într-un nou registru 
de abil negociator al dezarmării şi pacificării echipelor de legionari. Şi sub acest aspect 
exagerează potenţialul Mişcării, efectivele, nivelul de înarmare şi gradul de mobilizare. În 
timpul anchetei conduse de Nicki Ştefănescu, lui H. Sima i se arată o hartă făcută de 
Siguranţă, în care erau haşurate zonele cu potenţial legionar terorist. În memoriile sale, 
Sima descrie surpriza pe care a avut-o să constate o asemenea răspândire a organizaţiilor 
legionare active, de care el nu avea nici o informaţie, dar şi indecizia de a confirma sau 
infirma existenţa acestor rețele teroriste. Liderul legionar a supralicitat din nou potenţialul 
legionar activ înarmat, mizând pe cartea tărăgănării anchetei şi aşteptând derularea 
ofensivei germane în Vest:”. De altfel, între interogatoriile despre activitatea grupurilor 
legionare din ţară, Sima era provocat la discuţii privind operaţiunile de pe frontul franco- 
german”. 

Schimbarea atitudinii anchetatorilor faţă de H. Sima se produce în paralel cu 
victoriile armatei germane pe Frontul de vest, odată cu confirmarea pronosticurilor 
sceptice date de Sima în discuţiile cu Nicki Ştefănescu, privind forţa de rezistenţă a 
armatei franceze împotriva tăvălugului german. Dezastrul militar iminent al Franţei a 


contribuit fundamental la reconfigurarea opticii politice a factorilor de decizie de la 





* Cristian Troncotă, op. cit., pp. 140-141. 

5 Carol al II-lea, regele României, op. cit., p.226. 

* Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase, p. 191-192. 
* Ibidem, 192-194. 


287 


Bucureşti, faţă de Legiune şi faţă de H. Sima. În acest context, Sima devine persoana cea 
mai indicată din partea Legiunii în noua construcţie politică proiectată de regele Carol al 
II-lea. După cum am afirmat mai sus, faptul că în opinia Siguranţei şi a Serviciului Secret, 
Sima era promotorul liniei dure în Mişcarea Legionară şi conducătorul echipelor de 
pistolari fanatici ce ar fi trebuit pacificaţi sau anihilaţi în condiţiile unor prognoze corecte 
vizând viitoarele şi inevitabilele încercări la care avea să fie supus statul român şi regimul 
condus de Carol al II-lea, a constituit atuul lui H. Sima în acapararea şefiei Mişcării, în 
raport cu ceilalți lideri legionari mult mai reprezentativi şi, dar şi cea mai bună 
recomandare faţă de marea masă legionară, căreia 1 se demonstra Justeţea liniei simiste. 
Astfel, Horia Sima devenea garantul scoaterii din clandestinitate a luptătorilor legionari şi 
reconcilierii Legiunii cu regimul carlist, ba mai mult, prin manevrele şi tratativele lui 
Horia Sima cu permanenţele statului”, Mişcarea Legionară participa pentru prima dată la 
formarea guvernului. Practic, acţiunea lui Horia Sima s-a situat în mijlocul curentului 
general vindicativ, declanşat de abuzurile, samavolniciile, crimele regimului carlist, curent 
întreţinut de acţiunile lui Sima, ce s-au integrat aşteptărilor reperabile la nivelul simplilor 
legionari şi simpatizanți. Ignorând caracterul hagiografic al scrierilor legionare de după 
1940, dar mai ales din exilul legionar, nu putem să nu remarcăm exaltarea nedisimulată a 
membrilor Mişcării rămaşi loiali lui Horia Sima, în ceea ce priveşte personalitatea şi 
acţiunea Comandantului, percepţia şi interpretarea secvenţială în registru mistic, sau 
absolut raţional-cauzală a faptelor şi elementelor definitorii ale perioadei 1938-1941. Fără 
a neglija celelalte aspecte ce ţin de posibila colaborarare cu Moruzov, sau cel puţin 
manevrarea lui Horia Sima de către Serviciul Secret, contextul favorizant extern şi intern, 
preluarea şefiei Mişcării Legionare de către Horia Sima şi propulsarea lui în funcția de 
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri la 14 septembrie 1940, dezvăluie o serie de 
calități şi defecte care întregesc imaginea unei personalități controvesate. Astfel, trebuie 
menţionate abilitatea acestuia de a exploata la maximum oportunităţile şi conjuncturile 
politice, modul cameleonic de a trece cu uşurinţă de pe poziţiile de forţă la raporturi 
amical-politice, capacitatea de persuasiune şi talentul de a-i determina pe ceilalți lideri 
legionari să acţioneze în conformitate cu linia tactică proprie, influențarea, subordonarea şi 


capacitarea grupului 17, ca element de presiune în disputa cu Papanace, Vojen, Constant, 





” Ibidem, p. 220-221. 


288 


Ciorogaru, Dumitrescu-Borşa”, amabilitatea în relaţiile personale şi intransigenţa în 
chestiuni de ordin politic”. Toate aceste atribute personale s-au constituit în strategii, 
supuse fără echivoc ambiţiei personale de a deveni şeful Mişcării Legionare. Deşi nu era 
neapărat un tip foarte religios, Horia, Sima intitulează ultimul său capitol din lucrarea 
memorialistică Sfârşitul unei domnii sîngeroase, cel referitor la totala răsturnare de situaţie 
din noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940, “Minunea Arhanghelului Mihail”. Exemplul 
demonstrează plierea pe un anumit tip de discurs, capacitatea de adaptare a lui Horia Sima 
la terminologia mistică lansată şi adoptată de Codreanu şi Moţa. 

Confirmată prin numirea lui Horia Sima în postul de subsecretar de stat la Ministerul 
Cultelor şi Educaţiei Naţionale”, reconcilierea Mişcării cu regele Carol al-Il-lea, a 
cunoscut un nou moment de încordare după drama abandonării Basarabiei în urma 
ultimatumului sovietic. Demisia guvernului Tătărescu şi înlocuirea lui cu un cabinet de 
nuanţă naționalistă, condus de inginerul Ion Gigurtu, a favorizat propulsarea lui Sima în 
funcţia de ministru la Culte şi Arte. Pentru a se demonstra integrarea Legiunii în formula 
guvenamentală şi totala destindere survenită între legionari şi regim, au fost numiţi în 
funcție legionarii Augustin Bidianu, (subsecretar de stat la Finanţe) şi Vasile Noveanu, 
(ministru la Inventarul Public). Pentru a forţa căderea guvernului şi constituirea unui nou 
guvern de sorginte legionară, Horia Sima îşi depune demisia după doar 3 zile, motivându- 
şi gestul prin următoarea declaraţie: “Generaţia nouă şi Mişcarea Legionară declină 
răspunderea greşelilor trecutului şi nu înţelege să-şi asume vinovăţii care nu-i aparţin, da, 
această generaţie este hotărâtă să-şi pună pieptul şi sufletul pentru salvarea ţării. Ea 
rămâne mai departe legată de suveranul ei, Regele Carol al II-lea, şi aşteaptă cuvântul lui 
regesc”. La 9 iulie demisia este aprobată, după ce tot Sima recomandă în locul său un alt 


legionar, pe Radu Budişteanu, avocat al apărării în procesul lui Corneliu Codreanu. După 





” Vezi Cronologie legionară... p. 178; Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase. 
pp. 50-52. 

” Un document german de arhivă, întocmit cu prilejul puciului legionar din 3 septembrie 
1940 îl descria pe Sima ca “foarte amabil în relaţiile personale” dar în chestiuni politice “aţos ca 
un câine”, foarte ambițios, impasibil în condiţii de criză, chiar dacă ar putea muri “sute de mii de 
oameni lângă el, dar pe el nu l-ar impresiona”. Apud Armin Heinen, op. cit. p. 356. 

” Ibidem, pp.431-494 

” În guvernul Gigurtu au fost incluşi Horia Sima, subsecretar de stat la Ministerul 
Cultelor, Augustin Bidianu, la Economie şi Vasile Noveanu, la Ministerul Inventarul Public. 

% ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar 440/1940. Vol. II, f. 4. 


289 


mai multe discuţii la 14 iulie ceilalți miniştri legionari îşi depun şi ei demisia, 
solidarizându-se cu Sima şi cu linia tactică propusă de acesta. 

Abilitatea lui Horia Sima de a se sustrage responsabilităţilor derivate din 
participarea la guvernare într-un cabinet sortit eşecului, dar şi senzaţia oferită autorităţilor 
că Mişcarea s-a aliniat hotărât politicii regale, a furnizat un nou atu al ascendenţei lui Sima 
la şefia Legiunii. În acest context politic conturat după cedarea fără luptă a Basarabiei şi 
Bucovinei de Nord, iar mai apoi prin pierderea Nordului Transilvaniei şi Cadrilaterului, 
Horia Sima şi alți lideri legionari strâng legăturile cu oamenii politici ai vremii, cunoscuţi 
contestatari ai politicii carliste, în perspectiva unei acţiuni comune împotriva regelui. 
Personalităţile politice vizate au fost Iuliu Maniu şi generalul Ion Antonescu”, intrat în 
dizgrarție după memoriul foarte dur prezentat regelui capitulard la 1 iulie 1940 şi pentru 
care fusese întemnițat la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia. În paralel cu sondarea unor 
importanți oameni politici în vederea răsturnării regimului, Sima trimite regelui un 
memoriu, în care insista pentru numirea unui guvern al tinerei generaţii şi îndepărtarea 
vechii clase politice compromisă. La 16 august, alături de prof. Traian Brăileanu, Corneliu 
Georgescu şi Radu Mironovici, Horia Sima iniţiază o audienţă colectivă la rege. În esenţă, 
delegaţia legionară cere suveranului formarea unui guvern eminamente legionar şi 


transforamarea ţării în stat totalitar. Destul de iritat de cererile legionare, Carol al II-lea le- 





” H. Sima a avut o întrevedere cu generalul Antonescu la 27 iunie 1940, când s-au 
discutat despre o posibilă colaborare dintre general şi Legiune ( H. Sima, Sfârşitul unei domnii 
sângeroase..., p. 271-280). Despre generalul şi mai târziu mareşalul lon Antonescu, şeful statului 
român în perioada 5 septembrie 1940-23 august 1944, informaţii şi comentarii în dicționarele şi 
enciclopediile de specialitate lucrări şi monografii: John Keegan, ed., Who Was Who in World 
War Il, London, Bison Books, 1978, p. 30; Thomas Parrish, ed., Simon and Schuster 
Encyclopedia of World War II, New York, 1978; Michel Mourre, Dictionnaire Encyclopedique d 
“ Histoire, L, Nouvelle Edition, Paris, Bordas, 1993, p. 273; Ian V. logg, Dicţionarul celui de-al 
doilea război mondial, Bucureşti, Editura Niculescu, p. 16; Alesandru Duţu şi colaboratorii, 
Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 
Editura Enciclopedică, 1999, pp. 24-26; Gheorghe Buzatu, România şi războiul mondial, laşi, 
CICE, 1995, pp. 261-268; idem, ed., Mareșalul lon Antonescu. Un a.b.c. al anticomunismului 
românesc, vol. I-II, Iaşi, 1998, Bucureşti, 1999, pasiim,; idem (coord.), Mareșalul Antonescu la 
judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, passim; Alesandru Duţu, Florica Dobre, 
Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura enciclopedică, 1997, pp. 34-49; 
Cicerone loaniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, |, pp. 16-17; 
Stelian Neagoe, Oameni politici români. Enciclopedie, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007, pp. 
24-27;Larry L.Wats, O Casandră a României. lon Antonescu şi lupta pentru reformă. 1919-1941, 
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, passim; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi 
Mareşalul Antonescu. Relaţii germano-române 1938-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, 
passim. 


290 


a reproşat inactivitatea legionarilor în cadrul Partidului Națiunii, partid-unic, organism 
creat special pentru integrarea elementelor naţionaliste active din Garda de Fier. În 
concluzie, regele a respins pretenţiile expuse solemn de membrii delegaţiei legionare 
subliniind că, “ar fi trist pentru ţară, pentru ei şi pentru mine să revenim la situaţia de 
acum 2 ani” şi că el, suveranul, este “păzitorul acestei ţări şi ordinea se va menţine cu 
orice preț”. 

Eşecul demersului delegaţiei legionare a repus în discuţie eliminarea regelui pe 
cale violentă, revoluţionară. Legiunea aştepta momentul prielnic pentru a forţa 
debarcarea/abdicarea regelui, a cărui domnie falimentară, atât pe plan intern, cât mai ales 
extern, a produs o stare de adâncă ostilitate între români, un conflict fratricid care lăsa 
impresia unei declaraţii de război a autorităţii de stat împotriva unei întregi generaţii, 
contra propriilor cetăţeni, contra ţării reale. O domnie haotică şi cu un caracter vădit 
conflictual, programat să disimuleze, să scindeze şi să contoleze totul, cu accente 
autoritare şi măsuri barbare, un regim odios sub aspectul nesiguranţei legale, resimţită de 
tot mai multe categorii sociale şi al nesiguranţei şi incoerenţei politicii externe, amendate 
în cele din urmă cu ciuntirea graniţelor şi declanşarea dramei României Mari. 

Sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1940 a însemnat o adevărată 
explozie de indignare şi revoltă a societăţii opiniei publice româneşti împotriva regimului 
lui Carol al II-lea. Cei zece ani de domnie se încheiau într-un colaps total. Granițele 
sfâşiate şi cortegiile imense de refugiaţi din teritoriile cedate fără luptă, au creat un climat 
Carol al II-lea. Instrumentat cu atâta cinism de von Ribbentrop şi contele Ciano, arbitrajul 
de la Viena din 3 august 1940 a fost semnalul evident al ostilităţii germano-italiene pentru 
politica duplicitară a României, a fost sancţiunea dură aplicată regelui, principalul factor 
de decizie în chestiunile de politică extenă românească. Cedările teritoriale de la sfârşitul 
lunii august 1940 au creat o atmosferă deosebit de ostilă regimului carlist, au declanşat 
reacţii contestatare deosebit de acute la nivelul întregii societăți româneşti”. În acest 
cadru febril legionarii au contribuit decisiv la întreţinerea climatului de nemulţumire, au 


exploatat propagandistic căderea frontierelor stabilite la 1918 şi tragedia refugiaților şi a 





% Carol al II-lea, regele României, op. cit., pp. 268-270. 
” Valer Pop, Amintiri Politice, Bucureşti, Editura Vestala, 1995, p. 99-100. 


291 


românilor lăsaţi pradă dominaţiei străinilor de laşitatea şi neputinţa regelui. În recuzita 
propagandistică legionară şi-au făcut loc aprecieri asupra comportamentului fostului prinţ 
Carol din timpul Războiului pentru Reîntregire, teme precum dezertarea acestuia şi fuga la 
Odessa, renunţările succesive la tron, caracterul labil desfrânat şi patologic-asasin al 
regelui. În contrapondere, legionarii reaminteau că Mişcarea şi Codreanu au militat încă 
după 1933, pentru o apropiere sinceră față de Germania şi de naţional-socialism, că 
obtuzitatea şi incapacitatea patetică a regelui şi a tuturor titularilor de la Ministerul de 
Externe, de a nu vedea mai departe de recomandările franco-engleze şi de construcțiile 
politice ineficiente, gen Mica Antantă şi Înţelegera Balcanică, dar mai ales, ostilitatea 
cercurilor politice de la Bucureşti şi a reprezentanţilor noştri la Geneva, au transformat 
Germania dintr-un potenţial prieten al României, într-un inamic dur şi intransigent, un 
adevărat gropar al României Mari. În acest context, declaraţiile lui Codreanu capătă 
accente profetice şi conotaţii de un mare realism politic. Într-o circulară din aprilie 1935, 
el se pronunțase pentru o politică externă alături de Italia, Germania şi Franţa, peste 
deciziile, lovite de nulitate şi inaplicabile ale Societăţii Naţiunilor!%; în memoriul trimis 
regelui la 5 noiembrie 1936 Codreanu afirma că: “Nu există Mica Înţelegere, NICI 
Înțelegerea Balcanică. Cine crede în aceste construcţii de carton, dovedeşte că n-a înţeles 
nimic”, iar în noiembrie 1937, tot şeful Legiunii declara într-o conferinţă de presă, 
cauzată de gestul insolit al pactului electoral cu Iuliu Maniu că: “Eu sunt pentru o politică 
externă a României alături Roma şi Berlin, alături de statele revoluțiilor naţionale. În 
contra bolşevismului. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o 


102 3 . . . Site . ie, A 
», Dacă cercurile maniste şi brătieniste au rămas în 


alianță cu Roma şi Berlin 
expectativă, dovedind lipsă de iniţiativă şi incapacitate politică de a exploata situaţia, 
Mişcarea Legionară a trecut la ofensivă pentru preluarea puterii în stat. luliu Maniu şi 
Constantin I.C. Brătianu au dat indicaţii propriilor organizaţii să manifeste demonstrativ 


împotriva Dictatului de la Viena, temându-se şi de o intervenţie străină, care ar fi dus la 





tă Cronologie legionară..., p. 134-135- 


191 Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste... pp.97-100. 

'% Ibidem, pp. 220-223. Declaraţiile lui Corneliu Z. Codreanu privind înţelegerea 
electorală cu Iuliu Maniu, apărute în “Buna Vestire” din 30 noiembrie 1937. Codreanu trece în 
revistă termenii de apropiere dintre el şi liderul naţional-ţărănist, dar şi modul diferit în care 
tratează cei doi oameni politici probleme de politică internă şi externă. 


292 


lichidarea statului român'%. În replică, Legiunea a încercat acţiuni de destabilizare a 
autorităţii regimului carlist, acţiuni armate, violente, revoluţionare, cu rolul de a crea 
panică în cercurile de la Palat şi a-l determina pe rege să abdice. 

Aşa numita revoluţie de la 3 septembrie, a fost în fapt o acţiune armată de slabă 
intensitate cu scopul preluării centrelor de putere (prefecturi) din teritoriu şi a instituţiilor 
publice cu valoare strategică insurecţională de apărare sau informare a populaţiei (staţii 
sau centre de radiodifuziune şi telecomunicaţii, cămine şi clădiri universitare, Cazarma 
Gardienilor Publici din Capitală, sediul Poştei şi Telefoanelor, Uzinele Malaxa, gări etc). 
Insurecția a fost declanşată concomitent în câteva oraşe ale ţării (Bucureşti, Constanţa, 
Ploieşti şi Braşov, Timişoara, Deva, Alba Iulia, Sibiu), dar a fost precar pregătită logistic 


şi în cele mai multe locuri a eşuat lamentabil!0 


. Totuşi, scopul iniţial, acela de a creea 
panică în cercurile Palatului şi tensiuni suplimentare la nivel guvernamental, de a resuscita 
simpatii şi chiar reacţii de solidarizare la nivelul populaţiei, de a împinge autoritățile la 
măsuri pripite şi inadecvate, menite să le compromită şi mai mult, a fost atins. Acţiunile 
legionare din zilele de 3-5 septembrie 1940 şi marile manifestații din Capitală şi 
principalele oraşe ale ţării au condus, între altele, la demisia guvernului Gigurtu şi l-au 
determinat pe Carol al II-lea să recurgă la numirea generalului Ion Antonescu în funcţia de 
prim-ministru'%9. Dezavuat de suveran la începutul lunii iulie din cauza unui memoriu 
scris în termeni intrasigenţi şi a unei audienţe la Palat, în care l-a acuzat energic, pe rege şi 
camarila sa, pentru erorile politice extreme, care s-au soldat cu ciuntirea ţării şi 
compromiterea armatei, generalul Antonescu a fost răsplătit de suveran, prin stabilirea 
domiciliului forţat la Mănăstirea Bistriţa. Pentru vehemenţa şi sinceritatea sa în a 
identifica şi soluţiona cauzele şi problemele dezastrului, Antonescu era exilat în Nordul 
Olteniei, fără posibilitatea contactelor şi a consultării cu oamenii politici apropiaţi ca 
viziune şi concepţie. Până atunci, generalul Antonescu fusese receptat drept un filo-englez 


şi un filo-francez incurabil, datorită funcției de ataşat militar ocupată în cadrul 





Ig Lucrețiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 191. 

104 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 129; Aurică Simion, Regimul politic din România în 
perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Editura “Dacia”, 1976, pp. 24-29. Vezi şi 
Şerban Milcoveanu, Memorii..., p. 214; Pr. lon Dumitrescu-Borşa, op. cit., pp. 303-304; Horia 
Sima, Sfârșitul unei domnii sângeroase..., pp. 441-477; Armin Heinen, op. cit., p. 411. 

1% Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Bucureşti, Casa Editorială “Gândirea”, 1991, 
pp. 322-326. 


293 


ambasadelor noastre de la Londra şi Paris. După 1937, mediile politice bucureştene îl 
acuzau de filogardism, din cauza deselor întâlniri şi convorbiri dintre general şi Corneliu 
Codreanu, derulate în Capitală, sau pe pârtiuile de ski de la Predeal şi Sinaia. Deşi nu-l 
nominalizează, Armand Călinescu face aluzii la sabotajul evident al generalului 
Antonescu în acţiunea de reprimare a Gărzii %, 

Soluţia Antonescu s-a impus cu greu după refuzul generalilor Dumitru Coroamă şi 
Constantin Niculescu de a reprima manifestaţiile de stradă, dar şi după declinarea ofertei 
regale de a prelua guvernul de către Mihail Manoilescu!“ Eliberat de la Mănăstirea 
Bistriţa şi adus la Bucureşti de către colonelul Elefterescu, generalul Antonescu a fost 
primit la Palatul Regal şi investit cu funcția de preşedinte al Consiliului de Miniştri 08. 
Într-o primă fază, numirea generalului Antonescu a depins de promisiunea acestuia de a 
restabili ordinea şi de a proteja, în orice condiţii, persoana regelui şi a Elenei Lupescu'%. 


După consultări succesive cu luliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, cu reprezentantul 


Reichului la Bucureşti W. Fabricius şi cu P. Ghigi, însărcinatul cu afaceri al Italiei fasciste 





106 
107 


Armand Călinescu, op. cit., p. 180. 

Şerban Milcoveanu este de părere că refuzul generalului Coroamă, şeful Diviziei de 
Gardă, de a trage în tineretul ţării s-a petrecut înainte de investirea lui Antonescu şi că s-a soldat 
cu arestarea generalului Coroamă în corpul de gardă de la Palat. H. Sima în Sfârşitul unei domnii 
sîngeroase..., p. 478, consideră că scena s-a petrecut în seara de 5 septembrie, după numirea 
generalului Antonescu în fruntea guvernului şi că la sugestia regelui de a scoate armata şi a 
reprima coloanele de manifestanți amândoi generalii s-au solidarizat neexecutând un asemenea 
ordin criminal. În opinia lui H. Sima, atitudinea refractară a celor doi militari a contat esenţial în 
rezolvarea fericită a ecuaţiei abdicării regelui. Tot doctorul Milcoveanu relatează curajul 
generalului Niculescu, ministru de Război în defunctul cabinet Gigurtu, de a nu se supune 
ordinului lui Carol al II-lea, care a dat dispoziţii să se aducă în Capitală unități militare din 
provincie pentru restabilirea ordinii. Şerban Milcoveanu se înşeală deoarece, ministru de Război 
era generalul Paul Teodorescu, care împreună cu generalul Gh. Mihail, şeful Marelui Stat Major 
şi cu generalul Gh. Argeşanu, şeful Armatei a II-a şi fost premier, au conspirat pentru arestarea lui 
Antonescu şi protecţia regelui chiar cu preţul unor măsuri punitive draconice (Andreas Hillgruber, 
op. cit., p. 131; vezi şi Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase..., pp. 478-480). De 
asemenea, cunoscut pentru relaţiile speciale cu Garda de Fier ca principal finanţator al oficiosului 
legionar “Buna Vestire” şi senator ales pe listele partidului “Totul pentru Țară” în decembrie 
1937, profesorul M. Manoilescu a fost ispitit cu formarea unui guvern care să înglobeze şi 
legionari şi care să acţioneze ca tampon între Carol al II-lea şi Legiune. M. Manoilescu s-a 
recuzat declarându-i la telefon: Sire! Punându-mă să semnez Arbitrajul de la Viena, m-aţi 
desființat ca om politic și, ca atare, nu vă mai pot fi de nici un folos ( Şerban Milcoveanu, 
Memorii..., p. 214-215). 

1% Decretul-lege din 5 septembrie 1940 cu privire la investirea generalului Ion Antonescu 
cu depline puteri şi precizarea prerogativelor regale (“Monitorul Oficial”, Nr. 205 din $5 
septembrie 1940, p. 5058) 

108 Şerban Milcoveanu, Memorii, p. 216. 


294 


în România'!9. Antonescu nu a primit acceptul de participare la viitorul guvern a unor 
personalităţi din cadrul partidelor istorice, până când nu obţine abdicarea regelui. Acelaşi 
sfat l-a primit Antonescu şi de la Legația Germaniei, plus sugestia de a încerca un cabinet 
mixt format din reprezentanţi ai Mişcării Legionare şi militari devotați generalului. Cert 
este că în aceea perioadă, Fabricius îl descria pe Sima ca “un idealist pur, cu puţin simţ 
pentru politica înţeleasă ca artă a posibilului”!!! În acest sens, Antonescu l-a delegat pe 
intimul său colaborator Mihai Antonescu să ia legătura cu H. Sima. 

Aflat la Braşov, Sima tocmai ordonase legionarilor încetarea rezistenţei în luptele 
cu autoritățile, fiind pregătit să treacă graniţa în Transilvania ocupată de unguri şi de acolo 
să ajungă la Berlin, spre a se pune la adăpost de viitoarele represalii. Contactat de Mihai 
Antonescu, Sima a aflat de răsturnarea de situaţie de la Bucureşti şi a constatat că din 
ordinul generalului Antonescu, erau eliberaţi legionarii arestaţi la Braşov după tentativa 
eşuată de puci. La fel se petreceau lucrurile şi în Capitală, unde manifestanți din Piaţa 
Palatului şi din alte puncte nevralgice ale Bucureştilor, erau arestaţi şi apoi eliberaţi din 
ordinul generalului. Pentru Horia Sima acest aspect era un nou semnal că întrevederea din 
27 iunie cu Antonescu dădea roade şi se transformse într-o adevărată convenţie nescrisă 


orientată împotriva regelui Carol al II-lea!!? 


„ De altfel, faptul că Piaţa Palatului devenise 
un adevărat teatru revoluţionar, că manifestanți în frunte cu legionarii cereau explicit 
alungarea regelui şi a metresei sale, că s-au tras chiar focuri de armă spre ferestrele 
palatului, toate aceste aspecte în puse în consonanţă cu veştile alarmiste-regizate se pare- 
ce acreditau asaltul Palatului Regal de către insurgenți legionari, cu încercările eşuate ale 


regelui de a restabili ordinea în Capitală cu ajutorul unor generali loiali'!5 şi mai ales lipsa 


totală de credit politic a regelui la Berlin!!*, au creat o atmosferă de panică şi nesiguranță 





110 ANIC, Fond Ministerul de Interne, dosar 4/1940, f. 55. 

11 Armin Heinen, op. cit., p.410. 

'* Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase..., p. 466. 

1 Vezi, Andreas Hillgruber, op. cit. , p. 130-131; Armin Heinen, op. cit. , p. 411-412; 
Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase..., pp. 477-480; Idem, Mișcarea Legionară şi 
Monarhia, laşi, Editura Agora, 1997, pp. 26-29; Şerban Milcoveanu, Memorii..., pp. 216-219; 
Faust Brădescu, Victorii legionare, New York, Editura Libertatea, 1988, pp. 29-34; Aurică 
Simion, op. cit., pp. 28-31. 

'1* Andreas Hillgruber, op. cit., p. 131. Carol al II-lea a tatonat pe Fabricius asupra 
intenţiilor lui Hitler faţă de persoana sa prin intermediul lui Valer Pop şi M. Manoilescu. Ambii 
oameni politici au informat pe rege că Germania nu se amestecă în treburile interne ale României 
dar că personal, Fabricius a sugerat abdicarea regelui. 


295 


la Palat, ce a condus, în cele din urmă, la abdicarea regelui Carol al II-lea. În dimineaţa de 
6 septembrie 1940, orele 6, Carol l-a chemat pe generalul Antonescu şi i-a declarat că 
renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai. În aceiaşi dimineaţă, moștenitorul tronului a 
depus jurământul de credinţă faţă de naţiune şi a confirmat deplinele puteri acordate în 


15 


“ i Ș SE 1 E . Ş A i E 
ajun primului-ministru lon Antonescu. *, iar primele măsuri ale Conducătorului au fost 


aducerea trupelor fidele în Capitală (Divizia a IIl-a-Piteşti), arestarea generalului Gh. 
Argeşanu şi a lui Mihail Moruzov!!€. 

În astfel de condiţii, s-a redeschis problema formării guvernului. Dacă în urma 
apelului lui lon Antonescu de a sprijini formarea guvernului, luliu Maniu şi Dinu Brătianu 
au condiţionat participarea unor specialişti şi personalităţi naţional-ţărăniste şi liberale, de 
impunerea abdicării lui Carol al II-lea, după alungarea regelui aceste promisiuni s-au 
dovedit total hazardate. Aşa numitul guvern de Sacră Uniune Naţională", preconizat de 
lon Antonescu nu s-a putut realiza atât din cauza presiunilor pe care legionarii le făceau 
asupra Conducătorului Statului, în vederea ocupării portofoliilor guvernamentale, dar şi 
din cauza impresiei total negative a Berlinului faţă de formula unui cabinet de concentrare 
naţională, care ar fi inclus personalităţi liberale şi ţărăniste de orientare filo-franceză sau 
anglofilă. De altfel, recomandările primite de Antonescu de la Legația Germaniei, care 
vizau guvernarea generalului alături de Garda de Fier şi excluderea vechilor partide, 
reflectau voinţa expresă a Fuhrerului. Dacă la sfârşitul lunii decembrie 1937, fiind solicitat 
de către Octavian Goga să facă parte din guvern, generalul Antonescu formulase printre 
alte condiţii şi păstrarea orientării anglo-franceze!!$, schimbarea atitudinii lui Ion 
Antonescu în septembrie 1940, se explică prin ascensiunea de necontestat a Germaniei ca 
principal actor şi factor de putere în Europa. Într-un document al vremii atitudinea 
generalului este exprimată în logica evenimentelor: “Pot fi foarte prieten cu englezii, dar 
nu merg cu englezii ca să răstorn statul pentru o prietenie cu ei: merg cu cel mai mare 


: : i 119 
inamic al meu personal, ca să salvez statul . 





"15 Ibidem, p.131-132.; Aurică Simion, op. cit. p. 34-35 

' Serban Milcoveanu, Memorii..., p. 217-218. Autorul susţine că absenţa lui Moruzov 
din ţară a contribuit esenţial al reuşita generalului Antonescu. 

"7 Ibidem, p.216. 

115 Aurică Simion, op. cit., p. 18. 

"9 Ibidem, p. 21. 


296 


În perioada 9-12 septembrie, între generalul Antonescu şi Horia Sima au avut loc 
negocieri pentru definitivarea listei de guvern. În timpul acestor tratative conducerea 
Mişcării Legionare a organizat mai multe manifestații în Capitală şi în provincie pentru a 
demonstra forţa şi popularitatea Legiunii. La 13 septembrie, au avut loc mai multe, 
mitinguri şi defilări ale legionarilor pentru a sărbători ziua de naştere a Căpitanului. După 
cum reiese din mai multe communicate şi apeluri ale lui Horia Sima, dar şi din programul 
de manifestare decis de Forul Legionar, aceste acţiuni, minuţios pregătite, trebuiau să 
dovedească puterea, organizarea disciplinată şi spiritul ofensiv nealterat al Mişcării, după 
doi ani de prigoană'”!. O notă a Corpului Detectivilor relatează despre consfătuirile 
cercurilor studenţeşti şi ale mai multor lideri din provincie. Prezidate de Sima, aceste 
întâlniri "au hotărât în unanimitate ca în ziua de 13 septembrie toți legionarii studenți, 
muncitori, intelectuali, cadrele feminine, precum şi simpatizanţii legionari să se adune la 
sediul din str. Gutenberg, iar de acolo să meargă la biserica Sf. Anton, unde se va face un 
parastas pentru pomenirea Căpitanului. Totodată, circulă zvonul că în aceiaşi zi, se vor 
produce în Capitală mai multe manifestațiuni pentru a arăta lumii forţa legionară. 
Legionarii încolonaţi vor merge la cimitirul Bellu şi la Jilava, unde este înhumat Corneliu 


122 
Zelea Codreanu 


. Un alt raport al Siguranţei confirmă comemorarea zilei de naştere a lui 
Codreanu la laşi, acţiunea fiind coordonată de Alexandru Ventonic, viitorul prefect 
legionar 1%. Ca efect imediat, manifestaţiile ample aveau rolul de a forţa mâna generalului 
Antonescu, aflat în tratative cu liderii Legiunii în vederea participării la guvernare. La 14 
septembrie 1940, prin decret-regal, s-a proclamat Statul Naţional Legionar. Legiunea era 


singura mişcare politică recunoscută în “noul Stat”, generalul Ion Antonescu fiind 


confirmat “Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar”, iar Horia Sima- 





1% Horia Sima Era Libertăţii, vol. IL, Timişoara, Editura Gordian, 1995, p. 16-17. 

"2! Pentru o mai bună sincronizare a activităţilor din Capitală şi teritoriu, Horia Sima 
lansează pe 8 septembrie un comunicat, prin care interzicea orice manifestaţie legionară spontană 
(“Buna Vestire” din 8 septembrie). Totodată se iau măsuri de strictă organizare şi sub imperativul 
obţinerii unor rezultate de imagine s-a comemorat ziua de naştere a Căpitanului în Bucureşti şi în 
alte oraşe. 

1! ASRI; Fond “D”, dosar nr. 728, f. 78. 

'5 Ibidem, f. 123 


297 


“Comandant al Mişcării Legionare”. Tot în aceeaşi zi s-a comunicat formula noului 
Consiliu de Minştri, format aproape în excusivitate din militari şi legionari”. 

Noua putere instalată în România la 14 septembrie 1940 avea un caracter bicefal. 
Pe de o parte, generalul Antonescu care, din postura de preşedinte al Consiliului de 
Miniştri, îşi luase toată răspunderea guvernării. Funcţionar la Ministerul Economiei 
Naţionale, după 1941, Mircea Vulcănescu a menţionat această convingere a generalului, 
potrivită structurii sale de militar. Antonescu îşi asuma guveranarea cu toate riscurile 
implicite, ca o misiune de luptă, de sacrificiu, ce comportă o mare responsabilitate: “Când 
veţi fi chemaţi să răspundeţi de ceea ce aţi făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru 
dumneavoastră toţi. De ceea pretind să ştiu tot ce faceţi în sectoarele dumneavoastre de 


SE x ; zi 125 
activitate. Pentru că numai eu guvernez în ţara aceasta” 


„ Pe de altă parte, ocupând 
fotoliul de vicepreşedinte al guvernului, Horia Sima reprezenta singura forţă politică 
agreată în stat, dar pretindea, prin funcţiile ocupate în ministere de către legionari, o 
participare mai largă la actul de guvernământ. Fără un program de guvernare coerent, fără 
experienţă politică şi având de rezolvat o serie de probleme în propria organizaţie (lipsa de 
autoritate asupra Mişcării, anihilarea contestatarilor, care-i puneau la îndoială legitimitatea 
conducerii), Horia Sima a intrat în conflict cu Antonescu, după o scurtă perioadă de timp. 
De asemenea, legionarilor nu le convenea maniera categorică, uşor cazonă de guvernare a 
generalului, fapt ce a determinat atitudini de frondă din partea funcționarilor legionari, faţă 
de hotărârile lui Antonescu, generând o continuă dispută pentru întâietate şi o serie de 
acte de indisciplină. Antonescu a încercat, încă de la începutul celor patru luni de 
guvenare, să tranşeze această dualitate stabilită prin actul de la 14 septembrie, lansând 
următorul mesaj: “Acum trebuie să pun la punct o chestie cu dl. Horia Sima. Aţi văzut, noi 
am transformat statul într-un stat naţional-legionar, iar dl. Sima e conducătorul Mişcării 
legionare. Cu dl. Sima suntem înţeleşi că toată partea politică o face Mişcarea. În 


guvernare însă partidul nu se amestecă. Nu se amestecă decât dl. Sima, prin raporturile ce 





14 «Monitorul Oficial”, partea I, nr. 214 bis din 14 septembrie 1940; Stelian Neagoe, 
Istoria guvernelor României de la începuturi — 1859 până în zilele noastre — 1995, Bucureşti, 
Editura Machiavelli, 1995; apud, Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. VL, 
septembrie 1940-ianuarie 1941, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 
2007, p. 101. 

125 Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Bucureşti, editura Humanitas, 1992, p. 34. 


298 


i a Sie SI E Aare al i E pag 2. ape 5 5 12 
le am direct cu domnia sa şi împreună căutăm să dirijăm în direcția cutare sau cutare”!76. 


Totuşi, la data de 12 septembrie 1940 au fost numiţi noii prefecţi de judeţe, reprezentanţii 
guvernului în teritoriu, care erau în mare majoritate legionari!” Intuind viitoarele 
probleme, încă înainte de proclamarea statului naţional legionar, generalul Antonescu 
ordona lui Alexandru Rioşanu, viitorul subsecretar de stat de la Ministerul de Interne, să 
transmită autorităţilor din teritoriu că: “ Legionarii nu au voie să intre sau să se amestece 
în niciuna din autorităţile locale” şi că doar “dacă poliţia sau jandarmeria ar cere concursul 
legionarilor”, în acest caz numai, s-ar putea stabili colaborări cu instituţiile de stat!%. 
Disensiunile dintre generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară au devenit publice 
la 16 octombrie 1940, printr-un schimb epistolar purtat între şeful guvernului şi 
vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Horia Sima a încercat să impună o “nouă 
direcţie” privind structura economică a României!%, iar, în replică, pe data de 21 
octombrie, Conducătorul îi răspunde, reproşându-i că a introdus oameni nepricepuţi în 
administraţie şi că economia e în prag de faliment, din cauza demiterii brutale “din unele 
servicii şi întreprinderi a unora fiindcă nu au fost legionari”,din cauza unor "experienţe 
uşuratice, de măsuri de blocare luate de comisari ai Dumneavoastră la întreprinderi” 1%. 
Antonescu a subliniat tensiunile şi neîncrederea care domneau în societatea românească, 
cauzate de samavolniciile Poliţiei legionare şi a comisarilor de românizare: “Percheziţii 
nedrepte, arestări insultătoare în contra ofițerilor, străini de orice acţiune politică, 


”151. În final, tonul generalului Antonescu 


confiscări de bunuri sau îndemnuri la dezordine 
devine categoric: “Aşadar vă rog să alegeţi: Sau vă luaţi singur răspunderea în faţa ţării şi 
a istoriei şi conduceţi țara după conştiinţa şi priceperea Dumneavoastră; Sau îmi daţi toată 


libertatea şi toată autoritatea în conducerea ţării, alegerea oamenilor şi reprimarea tuturor 





1 George Magherescu, Adevărul despre mareșalul Antonescu,Bucureşti, Editura 


Păunescu, 1991, p.235. 

127 Vezi lista prefecţilor de judeţ în Horia Sima, Era libertăţii..., pp. 50-52; vezi şi Dragoş 
Zamfirescu, op. cit., p. 344. 

1% ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar 38 f. 190; Gheorghe Buzatu, România cu şi 
fără Antonescu,, laşi, Editura Moldova, 1991, p. 18-19. 

ați cu margine prăpastiei, 21- 23 ianuarie 1941, vol.I, Bucureşti, 1941, p. 145. 

'5 Ibidem, p146. 

15! Ibidem. 


299 


greşelilor şi tuturor dezordinilor [...] Cu două capete nu se poate duce un singur corp 
decât la dezastru'"?. 

Conflictul mocnit dintre Antonescu şi Mişcare s-a agravat din cauza divergenţelor 
apărute între Sima şi general, cu privire la pedepsirea oamenilor politici responsabili 
pentru represiunile antilegionare din vechiul regim. Şeful statului dorea aplicarea unei 
pedepse exemplare, dar nu a pedepsei cu moartea, iar Horia Sima, după cum însuşi 
mărturisea, a insistat pentru aplicarea pedepsei capitale marilor vinovaţi, adică a celor 
aproximativ 60 de foşti demnitari ai regimului carlist, de foste cadre de poliţie şi 
jandarmerie. Pe fondul unei campanii de presă fulminante împotriva marilor vinovați au 
avut loc asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, care au inflamat şi mai mult 
disensiunile dintre Antonescu şi Legiune. Din cauză că se hotărâse ca garda legionară să 
fie schimbată cu o gardă militară, iar ordinul fusese dat de însuşi Al. Rioşanu, 
subsecretarul de stat de la Interne, în noaptea de 26/27 noiembrie o echipă de legionari 
condusă de D. Groza a pătruns în închisoarea Jilava şi i-a ucis prin împuşcare pe toţi cei 
64 de deţinuţi, acuzaţi de acte de represiune împotriva legionarilor. În aceiaşi noapte au 
fost ucişi marele istoric Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, de către o echipa legionară 
condusă de Traian Boieru, iar la sediul Prefecturii de Poliţie a Capitalei se aflau sechestraţi 
o serie de oameni politici, care au fost salvaţi în ultimul moment de intervenţia curajoasă a 
lui Rioşanu'*?. 

În urma acestor violenţe Antonescu a convocat Consiliul de Miniştri, cu intenţia de 
a da un comunicat prin care să fie dezavuată fapta şi autorii odioaselor asasinate. Horia 
Sima şi miniştri legionarii au încercat să se explice şi au pus gravele asasinate pe seama 
întârzierii sentinţelor judecătoreşti, a psihozei şi a spiritului de revoltă al legionarilor, care 
participau la dezhumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Codreanu, Nicadorilor şi 
Decemvirilor, deşi în realitate, nu cei din interiorul închisorii au iniţiat asasinatul, ci 
echipa lui Groza, venită ulterior. În cele din urmă a apărut comunicatul Consiliului de 
Miniştri, în care se arăta că “Generalul Antonescu, guvernul şi Mişcarea Legionară 


reprobă acest act”, că se vor aplica “sancţiuni severe” şi că “Mişcarea Legionară a hotărât 





'% Ibidem. 
15 C. Argetoianu, op. cit. pp. 531-539. 


300 


încadrarea strictă şi riguroasă în ordinea de stat a tuturor membrilor ei şi sancţionarea 
exemplară a acelora care se vor abate de la ordinea legală”. 

Divorțul politic dintre Antonescu şi Legiune aparent s-ar fi aplanat la sfârşitul 
lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie, când acesta a asistat la ceremonia de 
reînhumare a osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu la Casa Verde din Giuleşti, iar la 1 
decembrie, alături de H. Sima şi alți lideri legionari, generalul a participat la aniversarea 
Marii Uniri din 1 decembrie, la Alba Iulia. 

Pe parcursul lunilor decembrie şi la începutul lunii ianuarie relaţiile dintre şeful 
statului şi Mişcare au cunoscut alte momente de încordare. La 5 decembrie a fost 
desfiinţată prin decret Poliţia Legionară, iar la 10 decembrie s-a publicat decretul prin care 
se intrziceau violările de domiciliu. 

Legionarii au sesizat în măsurile luate de Antonescu, sfârşitul iminent al 
dualismului politic instaurat la 14 septembrie şi şi-au luat propriile măsuri de siguranţă. 
Astfel în luna decembrie, legionarii au constituit adevărate depozite de arme şi muniții, au 
trecut la acţiuni de propagandă insinuantă, cu referire la trecutul anglofil şi francmason al 
generalului Antonescu, la reorganizarea structurilor şi unităţilor legionare, în vederea unui 
evident conflict cu autorităţile şi cu armata. 

La 9 ianuarie, Antonescu a declarat că voia să obţină o întrevedere cu Adolf Hitler, 
deoarece ştia că factorul determinant în soluţionarea crizei interne, rămânea atitudinea 
forurilor de decizie ai Germaniei naţional-socialiste şi în special a Fiihrerului. Invitaţia a 
venit pe data de 12 ianuarie şi îl includea şi pe Horia Sima, care însă a declinat-o. 

Antonescu a plecat la Berlin la 14 ianuarie şi s-a întâlnit în aceiaşi zi, cu cancelarul 
Adolf Hitler. În discuţii, a ridicat problema disensiunilor ivite între el şi Mişcarea 
Legionară, din cauza infiltrării comuniştilor şi a incapacității actualei conduceri legionare. 
Generalul a arătat că imensul capital de popularitate acumulat de Legiune în timpul 
vechiului regim s-a diminuat îngrijorător şi că opinia publică românescă este revoltată în 
urma incoerenţei administrative şi a abuzurilor săvârşite de legionari. Hitler “şi-a exprimat 
dezamăgirea faţă de Horia Sima” şi “a declarat că, după părerea sa, este imposibil de a se 
guverna în România împotriva Gărzii de Fier. Cu toate acestea, în cele din urmă, 


Antonescu va fi nevoit să devină, de asemenea, şi conducătorul Gărzii de Fier şi lucrul cel 





1% “Universul” din 29 noiembrie 1940. 


301 


mai bun ar fi dacă, dorinţa aceasta i-ar fi prezentată chiar din partea Gărzii de Fier. Dar 
orice s-ar întâmpla, el (Fiihrerul) este convins că Antonescu este singurul om capabil de a 
călăuzi destinele Ropmâniei”!* 

Încurajat de întâlnirea cu Hitler, Antonescu a revenit rapid în ţară cu intenţia clară 
de a-i elimina pe legionari de la guvernare, sau cel puţin de a scăpa de liderii incomozi din 
fruntea Legiunii, mai ales de Horia Sima, pentru ca în următoarea etapă să reuşească 
preluarea şefiei Mişcării. La 15 ianuarie generalul a trimis o nouă scrisoare pe un ton 
ultimativ lui Horia Sima în care, pe lângă tema dezordinilor şi a abuzurilor, reproşeză 
legionarilor campania de denigrare a persoanei sale de către cercurile gardiste. De 
asemenea, Antonescu arată că Hitler personal a tras un semnal de alarmă privind starea de 
indisciplină şi anarhie existentă în administraţie: “Iată cercul vicios în care ne zbatem, cerc 
care a creat o stare de alarmă, care a a juns până la Fiihrer. Vreţi să mergeţi astfel înainte, 
mergeţi singuri, dar fără generalul Antonescu. EI nu şi-a închiriat onoarea şi trecutul lui 
nepătat, cum un negustor închirează sau vinde o firmă cu vad reputat. EI a intrat în arena 
politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce la dezastru şi mai mare”!%6, 

O altă măsură luată de general după revenirea în ţară a fost desfiinţarea comisiilor 
şi comisarilor de românizare de pe lângă întreprinderi. 

Surprins de revenirea precipitată de la Berlin şi îngrijorat de tonul categoric al 
generalului, după o serie de consfătuiri cu principalii săi colaboratori, Horia Sima 
organizează o întâlnire a şefilor de cuiburi din Capitală în localul Academiei Comerciale. 
Printre alți vorbitori, secretarul-general al Mişcării, Nicolae Pătraşcu, a proclamat că: 
“divorţul dintre Legiune şi general este iremediabil”!*. 

Pentru intimidarea generalului Antonescu şi captarea simpatiilor Germaniei şi 
Italiei, la 19 ianuarie, în mai multe oraşe din ţară s-a organizat o serie de conferinţe pe 
tema Lupta Germaniei naţional-socialiste şi a Italiei fasciste pentru instaurarea unei noi 
ordini europene. La Bucureşti, întrunirea a avut loc în aula Facultăţii de Drept. Discursul 


provocator al lui Vasile Iasinschi a fost reluat şi la radio. De asemenea, posturile de radio 





'% Nota ministrului Paul Schmidt asupra convorbirii dintre Fiihrer şi Conducătorul 


Statului, generalul lon Antonescu în Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. VI..., 
pp. 376-383. 
'5 Joan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (6 
septembrie 1940-23 august 1944), Bucureşti, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1978, pp. 75-78. 
'5 Pe marginea prăpastiei, vol. IL, p. 216-217; 


302 


au difuzat conferinţa ţinută de generalul C. Petrovicescu, intitulată Procesul Gărzii de Fier 
din martie 1934, în care se făcea apologia violenţelor legionare, ca răspuns la agresiunile 
guvernului. Toate aceste acţiuni aveau menirea de a crea o anume psihoză, de a întreţine o 
atmosferă febrilă, încordată. Pe de altă parte, întâlnirile programate în data de 19 ianuarie 
au fost un bun prilej de trecere în revistă a potenţialului combatant al Gărzii de Fier'%. 

În aceiaşi zi, în Bucureşti a avut loc un incident care a aprins şi mai mult spiritele. 
Asasinarea unui ofițer german a fost pretextul demiterii ministrului de Interne de către 
general. Horia Sima şi întreaga conducere legionară s-au solidarizat cu generalul 
Petrovicescu. În asemenea context, Viorel Trifa a redactat şi semnat un manifest al 
studenţimii legionare, în care cerea înlăturarea din funcţie a “elementelor satanice” Eugen 
Cristescu, şeful SSI, şi Al. Rioşanu, subsecretarul de stat de la Interne. Tot la 19 ianuarie 
s-a decis organizarea unei mari demonstraţii a studenţilor legionari, pentru ziua următoare. 
La  manifestaţiile de stradă din 20 ianuarie au participat şi elemente din corpurile 
legionare “Răzleţii”, “Vestitorii”, “Ajutorul Legionar” şi Centrul Studenţesc Bucureşti. 
Organizațiile Corpului Muncitoresc Legionar au primit misiuni de pază la diferite sedii şi 
obiective legionare: sediul din strada Roma, Casa Verde, sediile primăriilor de sector şi 
mai ales Cazarma Gardienilor Publici, care se afla într-o poziție importantă, în spatele 
preşedinţiei Consiliului de Miniştri? Şi în alte oraşe din ţară s-au înregistrat astfel de 
demonstraţii de forţă, însoţite de acte clare de nesupunere faţă de autorităţi. 

Alarmat de anarhia din stradă, Antonescu a contracarat, prin demiterea lui Al. 
Ghica, directorul general al Poliţiilor, şi a lui Constantin Maimuca, director în Ministerul 
de Interne. Aceştia au refuzat să se supună ordinului şi s-au baricadat în sediul Siguranţei. 
Totodată, încă de pe data de 19, fuseseră convocați la Bucureşti toți prefecții de judeţ, în 
mare majoritate legionari. Concomitent cu convocarea acestora, Antonescu a numit în 
locul lor militari, iar unități ale armatei şi jandarmeriei au primit ordin să ocupe clădirile 
mai importante ale instituţiilor publice din Bucureşti şi din alte oraşe, ba chiar să facă uz 


> 140 
a 


de forță . O altă iniţiativă luată de general în dimineaţa de 21 ianuarie, a contat enorm în 


derularea ostilităților. Pentru a se baza pe trupele din Capitală, Antonescu a numit la 





15 Armin Heinen, op. cit., p. 432. 


'% Aurică Simion, op. cit., p. 250. 
'% Ibidem, p. 249. 


303 


conducrea garnizoanei Bucureşti pe generalul C. Sănătescu, prieten şi fost coleg de şcoală 
cu şeful statului. 

Dacă în seara zilei de 21 ianuarie impresia generală era că legionarii au ieşit 
victorioşi din conflictul cu generalul Antonescu, H. Sima a trimis o delegaţie legionară 
condusă de profesorul Traian Brăileanu să expună Conducătorului statului, o listă de 
revendicări care stipula retragerea armatei şi guvern eminamente legionar. Pentru a câştiga 
timp, Antonescu s-a arătat dispus la concesii, fapt care a amplificat intransigenţa 
legionarilor, deoarece a doua delegaţie a cerut direct retragerea generalului din viaţa 
politică. Generalul a refuzat, acceptând doar negocierea unor noi posturi în guvern. 

Ziua de 22 ianuarie a marcat apogeul conflictului armat dintre Antonescu şi Gardă. 
Prin intermediul lui Fabricius, generalul a dorit să ştie clar opţiunea lui Hitler. Răspunsul a 
venit spre seară din partea lui von Ribbentrop. Fiihrerul recomanda generalului să-i 
pacifice pe legionari, aşa cum procedase şi el în cazul puciului trupelor de asalt conduse 
de Râhm. Sima a fost înştiinţat de decizia lui Hitler în dimineaţa de 23 ianuarie, dar 
ordinul de încetare a luptei şi predare a instituţiilor ocupate nu a ajuns la timp şi nu a putut 
fi evitat conflictul între armată şi legionarii baricadaţi în instituţii, deoarece ordinul de atac 
lansat trupelor prevedea ca ultima somaţie să se execute la orele 5 şi în caz de refuz să se 
deschidă focul împotriva rebelilor. Ordinul de încetare a focului a fost transmis prin radio 
abia la orele 7 dimineţa şi a fost publicat într-o ediție specială, de ziarul “Cuvântul” În 
aplanarea conflictului s-a implicat şi generalul Hansen, şeful Armatei germane din 
România!“ 

În după amiaza zilei de 23 ianuarie ordinea a fost complet restabilită iar la 24 
ianuarie generalul lon Antonescu a adresat o Proclamaţie către țară, în care se preciza că 
“armata a pus ordine în ţară” iar cei vinovaţi de rebeliune vor fi pedepsiţi”. 

Evenimentele din ianuarie 1941 au pus capăt Statului Naţional Legionar şi 
guvernării Antonescu-Sima. Agravarea treptată a disensiunilor şi derularea ostilităților din 
ianuarie 1941 dintre general şi Legiune a declanşat o vie polemică referitoare la tipologia 
conflictului, la pregătirea şi inițierea acestuia. Argumentele propuse afirmă sau infirmă 


teoria rebeliunii legionare contra ordinii în stat şi/sau a loviturii de stat, iniţiate de 





+ Ibidem, p. 268-269; Armin Heinen, op. cit., p.434-435. 
'42 “Curentul”, XIV, nr. 4651 din 25 ianuarie 1941. 


304 


Antonescu împotriva statului naţional-legionar. Considerăm că divergenţele dintre 
Conducătorul Statului şi Garda de Fier, singura forţă politică recunoscută după 14 
septebrie 1940, au fost permanent alimentate de ambele părți, au fost exagerate de terţi, au 
fost influențate capital prin recomandări directe de la Berlin. Totodată, consemnăm că 
ambele tabere au folosit un întreg arsenal pentru intoxicarea şi compromiterea celuilalt, că 
ambele părţi, prinse într-un conflict latent, încă de la oficializarea mariajului politic din 
septembrie 1940, au strâns probe compromiţătoare, operabile într-un viitor divorț, ce părea 
iminent. Provocările au fost instrumentate complementar acestui deznodământ, care, după 
valul de violenţă de la sfârşitul lunii noiembrie, părea inevitabil. Astfel, participarea 
Legiunii la cele patru luni de guvernare, s-a dovedit a fi un fiasco. 

În atare condiţii, beneficiind de intervenţia şi sprijinul unor ofiţeri superiori 
germani, principalii lideri ai Mişcării Legionare s-au refugiat în Germania inaugurând, 
astfel, cel de-al doilea exil legionar, care s-a perpetuat şi după căderea mareşalului 
Antonescu, prin lovitura de stat de la 23 august 1944 şi a continuat, impus sau liber 
consimţit, chiar după decembrie 1989. Trebuie amintită reacția lui H. Sima şi a Legiunii 
din momentul rocadei politico-militare făcute de România în august 1944. Constituirea 
Guvernului Naţional Român de la Viena a fost, cu siguranță, prima atitudine 
instituţionalizată, coerentă împotriva ocupării sovietice şi instaurării comunimului în 
România'*5. De asemenea, aportul legionarilor la rezistenţa armată anticomunistă a fost 
considerabilă. Numărul mare de membri ai Mişcării Legionare din închisorile comuniste 
este relevant, fapt ce dovedeşte, pe de o parte, filonul doctrinar anticomunist legionar, iar 
pe de altă parte, participarea efectivă, armată chiar, la mişcarea de rezistenţa anticomunistă 


din România. 





14 Vezi Horia Sima, Guvernul Naţional Român de la Viena, Madrid, Editura Mişcării 
Legionare, 1993 passim; Faust Brădescu, Guvernul de la Viena. Continuarea statului român na 
țional-legionar, Madrid 1989, passim; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, op. cit., 
pp. 269-275. 


305 


Concluzii 


Investigația noastră surprinde un important capitol din istoria României 
interbelice, semnalând cauzele şi premisele care au condus la criza politică evidentă de 
la sfârşitul anului 1937 şi începutul anului 1938, la instaurarea regimului autoritar 
carlist şi pierderile teritoriale din vara anului 1940 şi la guvernare legionaro- 
antonesciană din septembrie 1940. Reevaluarea Dreptei româneşti dintre cele două 
războaie mondiale, ca factor politic esenţial angrenat în desfăşurarea evenimentelor, 
implică o analiză a premiselor relevate în perioada anterioară, a noului cadru social- 
politic şi economic, impus societăţii româneşti după Marea Unire de la 1918, prin 
aplicarea celor două reforme, agrară şi electorală. De asemenea, mentalului colectiv al 
românilor fost influenţat, în epocă, de trei factori esenţiali şi anume: războiul, unirea şi 
reformele menţionate, care au dus la o trăire intensă şi o mai largă participare la viaţa 
publică a unor categorii sociale, ignorate până atunci. Totodată, contextul european, cu 
apariţia fascismelor naţionale şi, mai ales, cu revenirea în forță a Germaniei la statutul 
de principal actor în relaţiile internaţionale, pe fondul lipsei de reacție a Societăţii 
Naţiunilor şi a Democraţiilor vestice, a avut un rol important în ascensiunea Dreptei 
româneşti. 

Definirea conceptuală a Drepte româneşti din perioada interbelică ţine cont de 
plasarea acestui curent social-politic pe axa imaginară a spectrului spectrului reliefat de 
viaţa politică românească între 1918-1940. În parioada anterioară, istoricii şi analiştii 
politici consideră Partidul Liberal, în frunte cu 1. C. Brătianu şi C. A. Rosetti plasat la 
stânga spectrului politic. Roşii, reprezentanţi ai liberalismului politic, erau, de asemenea 
apreciaţi, ca revoluționari şi cărvunari, de către conservatori, deoarece mulți dintre 
oamenii politici liberali din doua jumătate a secolului al IX-lea participaseră la 
revoluţia de la 1948. 

Dreapta naţional-creştină românească a adaptat realităților interbelice curente, 
idei şi tendinţe antebelice, a preluat argumentele organiciste şi discursul antiliberal ale 
conservatorismului, a reeditat retorica  naţionalismului-democrat şi  filonul 
sămănătorist, a redimensionat tezele anti-evreieşti în raport cu problema evreiască de 


la noi, dar şi sub impactul revoluţiei bolşevice din Rusia, deoarece promotorii 


306 


naţionalismului-creştin românesc credeau că au decriptat în ideologia comunistă o 
nouă formulă a “mesianismului iudaic”, complementar sionismului, adoptat şi declarat 
prioritar de către unii lideri ai comunităţii evreieşti spre sfârşitul secolului al XIX-lea. 
De altfel, anti-iudaismul Dreptei radicale dintre cele două războaie mondiale a fost 
îmbrăţişat sub aspectul neloialității minorităţii evreieşti faţă de România şi instituţiile 
statului unitar, în contextul identificării evreilor cu bolşevismul internaţionalist şi ateu. 
Totodată, rolul important, chiar monopolist, al acestora în comerţ şi în alte sectoare 
economice a declanşat un val de frustrări din partea populaţiei autohtone majoritare şi 
a determinat reacția Dreptei. Deşi o serie de lideri proieminenţi ai mişcării comuniste 
erau de origine evreiască, fapt ce l-a determinat pe C. Argetoianu să exclame cu ironie 
că “nu toţi evreii sunt comunişti dar toţi comuniştii de la noi sunt evrei”, considerăm 
exagerată teza des vehiculată în epocă de către promotorii naţionalismului interbelic 
privind opțiunea apriorică şi necondiționată pentru comunism a evreilor din România. 
Demersul nostru a insistat asupra noilor percepții ale tineretului universitar faţă 
de climatul social-politic interbelic, faţă de promisiunile demagogice şi populismul 
partidelor aflate în opoziţie şi/sau în campanie electorală şi corupția, afacerismul, 
nepotismul practicat la guvernare. Accesul masiv al tineretului de la sate în universităţi 
a deteminat creşterea considerabilă a numărului de studenţi, organizarea în asociaţii 
studenţeşti şi mai apoi instituționalizarea lor politică în cadrul formațiunilor de dreapta 
şi în special în structurile Mişcării Legionare, de altfel, a altă realitate incontestabilă a 
României interbelice. Astfel, pe lângă charisma şi calităţile de lider ale lui Codreanu, 
pe lângă discursul radical anti-corupţie şi programul naţionalist-creştin afişat de 
Legiune, un rol covârşitor în afirmarea politică a Mişcării Legionare şi a liderului său 
l-a avut, cu siguranţă, raportul inegal între suma aşteptărilor şi speranţelor societăţii 
interbelice, în special a tineretului, frustrat profesional, la un moment dat, din cauza 
inflaţiei intelectuale şi a blocării accesului la funcţii-şi oferta politică, mijloacele şi 
realizările concrete ale vechii generaţii de politicieni, ale partidelor şi, în general, ale 
democraţiei parlamentare de după primul război mondial. Aşadar, într-o anumită 
măsură, se poate afirma că mediul social-politic şi intelectual al anilor '30, carenţele 
democraţiei româneşti interbelice, pe de o parte, şi insatisfacțiile, aprehensiunile, 
sentimentul de izolare şi respingere socială, au creionat personajul Corneliu Zelea 
Codreanu, au creat mitul Căpitanului şi au determinat ascensiunea Gărzii de Fier, iar 
nu invers. De asemenea, în perioada interbelică, nu poate fi contestat mirajul exercitat 


asupra tineretului legionar de către regimurile totalitare din Italia şi Germania. Faptul 


307 


că, modelelul doctrinar relevat de fascism şi naţional socialism a rezonat cu o anumită 
intensitate în ideologia legionară, nu înseamnă că legionarismul a fost influenţat 
fundamental de fascism sau nazism. Dimpotrivă, spiritul românismului-creştin-ca bază 
doctrinară-şi componenta etico-religioasă, reflectată în cadrul manifestărilor legionare, 
sunt aspecte “de inegalabilă originalitate”, în opinia lui Mircea Eliade, şi relevă, deci, o 
notă discordantă în raport cu fascismul şi naţional-socialismul. Adoptarea sistemul 
politic de tip autoritar-şi nu dictatorial, după cum am arătat pe parcursul lucrării, 
evocând precizările lui Corneliu Zelea Codreanu-în detrimentul democraţiei 
parlamentare era văzută, de către legionari, ca soluţie reparatorie, de asanare morală a 
societăţii Şi, totodată, drept cale sigură pentru refacerea solidarităţii naţionale. După 
părerea lui Codreanu, sistemul democratic-pluripartidist era vinovat de toate 
problemele societății româneşti, de diminuarea sentimentului naţional, de pulverizarea 
cronică a energiilor româneşti, de demobilizarea programatică datorată instabilității 
guvernamantale. Ineficienţa regimului democraţiei parlamentare erau cauzate de lipsa 
de autoritate şi de voinţă politică în sancţionarea corupției la nivel înalt, de 
discontinuitatea în susținerea efortului general de dezvoltare al ţării, datorită deselor 
schimbări de guvern şi, implicit a concepției de guvernare, de lipsa asumării 
responsabilității ministeriale, de clientelism şi abuzuri, de demagogia şi populismul 
partidelor, aflate în campanie electorală, de învrăjbirea regulată a românilor prin 
propagandă electorală şi slăbirea, astfel, a sentimentului de solidaritate naţională. 

Rolul de iniţiatori şi organizatori deţinut de Corneliu Zelea Codreanu, Ion. |. 
Moţa şi ceilalți fondatori ai Legiunii în cadrul procesului de regenerare moral-politică, 
după cum se credea, a fost evident important dar nu exhaustiv. Abia după câţiva ani de 
activitate pe teren propagandistic, după marşuri insolite în Basarabia, Bucovina şi Ţara 
Moților, după dizolvări succesive de către guvernanţi, Mişcarea Legionară va devenit 
cert un punct de atracţie pentru noua generaţie, în general, şi pentru tânăra elita 
intelectuală interbelică, în special. Nu sunt desigur întâmplătoare reacţiile violent- 
intelectualiste şi spiritualiste din epocă, lansate de Mircea Eliade în /finerariul spiritual 
sau de către Pavel Costin Deleanu, lon Nestor şi Petre Marcu-Balş (Petre Pandrea) în 
Manifestul Crinului Alb. La fel ca şi constituirea Legiunii în iunie 1927, publicarea 
Itinerariului spiritual, în noiembrie acelaşi an şi lansarea Manifestului Crinului Alb, în 
anul următor, sunt momente de referință ale procesului de conştientizare a noii 
generaţii, sunt expresii de voinţă şi afirmare al noului spirit combativ şi mistic, 


totodată, interiorizant-etnicist şi enciclopedic-universalist, în aceeaşi măsură. Prin 


308 


mişcările studenţeşti din anii '20, tineretul universitar a redescoperit teme şi idei, mai 
vechi sau mai noi, de afirmare a spiritului de generaţie în sens activ, militant. După 
experienţa cuzistă, foştii Văcăreşteni au conceput o variantă proprie de exprimare, un 
nou cadru organizatoric aidoma complexului relaţional-camaraderesc şi ierarhic stabilit 
între ei, o nouă asociaţie bazată „pe încredere nelimitată” în scop imediat, ideal 
transcendent şi lider charsmatic şi care invita ritos pe sceptici „să rămână înafară” dacă 
au îndoieli. Legiunea Arhanghelul Mihail a cooptat tineri care aveau credinţe comune 
şi nu neapărat pe cei cu ideologii anume sau adepţi ai unor sisteme doctrinare rațional 
elaborate şi asumate. 

Procesul de convertire şi aderarea al tinerilor intelectuali din anii '30 a cunoscut 
două faze de mare importanţă. Prima infuzie intelectuală în Garda de Fier se produce 
în 1932, prin intermediul lui Nichifor Crainic, consacrat publicist de dreapta, redactor 
la “Gândirea” şi mai apoi director al ziarului “Calendarul”, profesor universitar, viitor 
ideolog al statului etnocratic. Acest prim contingent de intelectuali, grupaţi în jurul 
revistei „Axa”, a constituit un excelent mijloc de penetraţie legionară în lumea 
culturală bucureşteană. Din grupul „Axa” făceau parte: Vladimir Dumitrescu şi Vasile 
Christescu, istorici în plină afirmare, studenţi preferaţi ai lui Vasile Pârvan, poetul 
Radu Demetrescu-Gyr, Alexandru Constant, lon V. Vojen, Vasile Marin, Gheorghe 
Furdui, pictorul Alexandru Basarab şi, bineînţeles, Mihail Polihroniade, animatorul 
acestei grupări intelectuale. A doua etapă semnificativă a procesului amintit a fost 
marcată de apropierea de Mişcare a lui Nae Ionescu, profesorul de logică şi metafizică 
de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene şi director al ziarului 
„Cuvântul”. Adeziunea sa a antrenat şi pe exponenţii tinerei intelectualități: Mircea 
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Gheorghe Racoveanu, Mircea 
Vulcănescu, Alexandru Cristian Tell, adică pe discipolii care gravitau în jurul 
maestrului, componenți, unii dintre ei, ai Asociaţiei Culturale „Criterion”. 

Evoluţia Mişcării Legionare în deceniul al IV-lea a fost marcată de desele 
dizolvări, de acte de reprimare din partea autorităţilor, de diversiuni s-au manevre de 
dezbinare, patronate de camarila de la Palat. În replică, legionarii au reacţionat dur, 
ajungându-se până la asasinat. 

Anul politic 1937 a început cu o veritabilă demonstrație de forță a Mişcării 
Legionare, prilejuită de organizarea funeraliilor pentru Ion. I. Moţa şi Vasile Marin, 
legionarii decedați în războiul civil spaniol. Impresionat şi alarmat, totodată, de 


spectacolul oferit de mile de legionari în cămaşă verde, regele a simţit în Codreanu un 


309 


veritabil concurent. Fidel planurilor sale de a instaura regimul autoritar, regele a 
considerat Mişcarea Legionară cea mai populară şi indicată formaţiune politică în 
proiectul său dictatorial. Evident că Legiunea era apreciată de Carol al II-lea, ca o 
necesară masă de manevră. Pe de altă parte, Carol simţea nevoia de a fi adulat. Dorea să 
rămână în istoria românilor drept un mare Conducător şi nu doar ca suveran 
constituţional. De altfel, pe parcursul celor zece ani de domnie, Carol al II-lea a dovedit 
din plin veleităţi autoritare, considerându-şi mai potrivită imaginea de dictator al tuturor 
românilor, decât aceea de rege constituţional, prizonier al capriciilor liderilor politici şi 
al partidelor, adevăratele vehicule politice între popor şi Monarhie. În ultimă instanţă, 
Carol al II-lea fost invidios pe popularitatea lui Codreanu, pe modul în care Căpitanul a 
ştiut să se facă admirat, ascultat şi urmat de generaţia tânără. În consecinţă, după unele 
experimente eşuate gen Straja Ţării, care urmărea sustragerea tineretului de sub 
influenţa legionarismului, Carol al II-lea a încercat captarea şi subordonarea Legiunii. 
Alarmat de marile manifestații de simpatie organizate pe tot traseul, cu ocazia 
readucerii rămăşiţelor pământeşti în ţară ale lui Moţa şi Marin, impresionat de marşul 
coloanelor legionare în urma celor doi martiri ai Mişcării, Carol al II-lea a convocat pe 
Codreanu la o întâlnire secretă în casa Malaxa, cu scopul nedisimulat de a prelua şefia 
Legiunii, oferind lui Codreanu mandatul de prim-ministru. Refuzul Căpitanului de a 


Lăă 


lăsa pe Carol al II-lea “...să prostitueze şi organizația noastră, cum a procedat cu 
celelalte partide politice” a determinat pe rege să ia măsuri de strictă supraveghere a 
Mişcării şi să sugereze guvernului măsuri antigardiste puse în evidenţă mai cu seamă 
după remanierea din 23 februarie a cabinetului Tătărescu. 

Excluderea lui Ion Mihalache de la succesiunea de guvern în noiembrie 1937 
din cauza condiţiilor inacceptabile propuse de rege privind configuraţia viitorului 
cabinet, dar şi din cauza lipsei de supleţe şi clarviziune politică, dovedite de Mihalache, 
a readus în fruntea naţional-țărăniştilor pe Iuliu Maniu, adversar consacrat al camarilei 
de la Palat. În acest context, prăpastia deschisă între Cornelie Zelea Codreanu şi Carol 
al II-lea, în urma refuzului liderului Mişcări legionare de a preda organizaţia sa în 
mâinile regelui, a determinat apropierea între Maniu şi Codreanu. 

După ruptura dintre rege şi Legiune, Codreanu a căutat sprijinul unor aliaţi 
politici puternici, care să-l susțină în conflictul său cu Carol al II-lea. Pactul de 
neagresiune electorală din 25 noiembrie 1937 a fost expresia acestui conflict, latent 
încă, între Carol şi Legiune şi a avut ca platformă politică principală adversitatea dintre 


semnatari şi proiectul autoritar al regelui. Atât, Iuliu Maniu cât şi Corneliu Codreanu şi 


310 


Gh. Brătianu şi-au propus trântirea în alegeri a guvernului Tătărescu, identificat ca pilot 
al dictaturii regale. 

Campania electorală şi rezultatul alegerilor au confirmat simpatia de care se 
bucura Legiunea în societatea românească, argument suficient de important pentru rege 
de a pune în aplicare planul de lichidare a Mişcării Legionare şi a lui Codreanu. 

În condiţiile receptivităţii electoratului la mesajul naţionalist, regele a numit pe 
Octavian Goga prim-ministru. Guvernul naţional-creştin condus de Octavian Goga a 
reprezentat, în viziunea regelui, o alternativă la investirea unui guvern al P. N. Ţ, cîn 
frunte cu luliu Maniu sau a Partidului Totul pentru Țară, formaţiuni care au obţinut 
procente superioare gogo-cuziştilor la alegerile din 20 decembrie 1937. În planul 
regelui, cabinetul Goga reprezenta exemplul elocvent al inopoprtunităţii unei guvernări 
naţionaliste, de dreapta. Manevra regală urmărea să ofere o satisfacţie curentul 
naţionalist, pe de o parte, dar în acelaşi timp să-l învrăjbească. În cabinetul Goga a 
intrat şi Armand Călinescu, recunoscut în toate mediile politice ca mare adversar al 
Gărzii de Fier. A. Călinescu a primit portofoliul Ministerului de Interne cu misiunea 
expresă de a supraveghea pe Goga, ce manifestase interes pentru o înţelegere politică 
cu Zelea Codreanu. Abuzurile jandarmilor, frecvente în timpul campaniei electorale, 
aveau rolul de a aduce Mişcarea Legionară şi P.N.C. pe poziţii ireconciliabile. În urma 
unei întrevederi între Goga şi Codreanu, ultimul îşi retrage formațiunea politică din 
campania electorală. Acordul dintre Goga şi Căpitan l-a făcut pe Carol al II-lea să 
ceară demisia cabinetului Goga, instaurând regimul personal autoritar prin lovitura de 
stat din 10 februarie 1938. 

Instaurarea regimului autoritar, abrogarea Constituţiei din 1923, dizolvarea 
partidelor politice, instituirea stării deasediu şi generalizarea cenzurii a creat condiţiile 
lichidării Mişcării Legionare, ca formaţiune politică şi a asasinării lui Corneliu Zelea 
Codreanu. Astfel, Legiunea intră într-o nouă fază a evoluţiei sale politice. Perioada 
1938-1939 este definită în literatura legionară, drept perioada marii prigoane. 
Activitatea de reorganizare a structurilor legionare a fost continuată în clandestinitate 
şi a fost preluată treptat de Horia Sima. Propulsarea lui Horia Sima la şefia Mişcării a 
fost posibilă prin vidul de autoritate, creat la nivelul conducerii legionare, de 
asasinarea liderilor marcanţi, ca urmare a represiunii de la 21-22 septembrie 1939, 
declanşată, în fapt, de asasinarea premierului Armand Călinescu. Comandant legionar 
lipsit de notorietate, fără funcţii principale în Legiune, ci doar şeful Regiunii a LX-a 


Banat, H. Sima a fost contestat de supraviețuitorii masacrului din septembrie şi acuzat 


311 


că ar fi provocat dispariţia liderilor de drept ai Legiunii, în colaborare cu Serviciile 
Secrete şi cu Moruzov. 

Pe fondul destinderii intervenite în relaţiile dintre regimul carlist şi Legiune, 
revenit în ţară, H. Sima este capturat de autorități, dar este eliberat şi chiar promovat în 
guvern, alături de alți doi legionari. Reconcilierea s-a produs sub influenţa factorului 
extern, în condiţiile victoriilor armatei germane în Vest. Reorientarea politică a 
Bucureştilor în vara anului 1940 sub impulsul evenimentelor internaţionale, dar mai cu 
seamă după căderea graniţelor României Mari, compromiterea totală a regimului 
autoritar carlist şi, în cele din urmă, abdicarea lui Carol al II-lea a făcut posibilă 
venirea la putere a Mişcării Legionare. 

Instalat în septembrie 1940, guvernul bicefal Ion Antonescu-Horia Sima a 
reliefat o serie de contradicții şi adversităţi care au evoluat spre divorțul brutal din 
ianuarie 1941. Amatorismul miniştrilor şi funcționarilor legionari au demonstrat lipsa 
de experienţă politică şi administrativă iar abuzurile, asasinatele şi teroarea instituită de 
guvernarea legionară datorate, în general, unor iniţiative individuale eronate, bazate pe 
o frenezie cvasi-revoluţionară a faptului împlinit, unor grave acte de indisciplină, dar 
mai ales, unor percepții aproximative asupra realităţilor, ierarhiei şi priorităţilor în stat- 
şi chiar în cadrul Legiunii-au compromis iremediabil Mişcarea în ochii opiniei publice 
şi au determinat eşecul lamentabil al Statului Naţional Legionar. 

Liderii Mişcării Legionare care au reuşit să se sustragă de sub urmărirea 
autorităților antonesciene s-au refugiat în Germania, fiind păstraţi ca rezervă de către 
Hitler, în cazul unei defecţiuni în România Mareşalului lon Antonescu. 

După cotitura politico-militară de la 23 august 1944, H. Sima a constituit 
guvernul de la Viena, o încercare de a se opune instalării comunismului în România, 
eşuată odată cu capitularea Germaniei şi căderea cortinei de fier peste Europa Centrală 
şi de Est. Activitatea anticomunistă a membrilor Mişcării Legionare, coordonaţi sau nu 
de liderii legionari din Occident, rămâne o realitate incontestabilă a anilor instaurării 
comunismului în România. Legionarii au participat în număr considerabil la mişcarea 
armată de rezistenţă anticomunistă din România şi au cunoscut din plin brutalităţile 
regimului penitenciar al temniţelor comuniste. 

Evoluţia şi manifestările Dreptei interbelice reprezintă un episod important şi 
interesant al vieţii politice din România anilor 1918-1940. Reconsiderarea locului şi 
rolului Dreptei pe eşicherul politic românesc din anii democraţiei interbelice, 


abordarea critică a fenomenului legionar în raport cu acţiunea politică şi ideologiile 


312 


altor formaţiuni sau grupuri de presiune constituie un demers necesar pentru reliefarea 
adevăratelor motive şi cause, care au determinat criza democraţiei şi a regimului 
parlamentar din România şi reflectă o înţelegere plenară asupra instaurarii regimului 
autoritar monarhic, primul regim dictatorial din istoria totalitarismelor impuse 


societăţii româneşti în secolul XX. 


313 


BIBLIOGRAFIE 


I. Izvoare 


A. Inedite 
Arhive 
Arhivele Naţionale ale României; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, 
fondurile: 
-Preşedinţia Consiliului de Miniştri 
-Casa Regală 
-Ministerul de Interne-Diverse 
-Ministerul de Justiţie 
-Ministerul Propagandei Naţionale 
-Direcţia Generală a Poliţiei 
-Inspectoratul General al Jandarmeriei 
Arhivele Naţionale ale României; Direcţia Judeţeană Iaşi, fondurile: 
-Universitatea-Rectorat 
-Prefectura-laşi 
Arhivele Serviciului Român de Informaţii (actualmente aflate în custodia Consiliului 
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii), fondurile: 
-Penal (P) 
-Diverse (D) 
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (A. N. R. M.), fonduri: 
-696, inventar 1-2 
-680, inventar 1-2. 


B. Edite 
Publicaţii oficiale 


Activitatea Corpurilor Legiuitoare şi a Guvernului de la ianuarie 1922 până 
la 27 martie 1926, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Bucureşti, Cartea Românească, 
1926. 

*** Actul constitutiv al Ligii Poporului, laşi, 1918. 

***Actul  Constitutiv, Statutele şi Programul Ligii Creştinilor Basarabeni, 
Chişinău, 1928. 

*** Anuarul statistic al României, 1937-1938, Bucureşti, 1939. 

Asasinatele de la Jilava..., Snagov şi Strejnicul. 26-27 noiembrie 1940, 
Comandamentul Militar al Capitalei, Bucureşti, 1941; ed. a II-a, Bucureşti, Editura 
Scripta, 1992. 

Averescu Alexandru, Răspunderile, laşi, Editura Ligii Poporului, 1918 [ediţia 
a I-a, C. Schifirneţ, Bucureşti, 1999]. 

Călinescu Armand, Discursuri parlamentare, 1-2, Bucureşti, 1938 [ediţia a II- 
a, Bucureşti, 1993]. 

Codreanu, Corneliu Zelea, Cărticica şefului de cuib, Bucureşti, 1932. 

Codreanu, Corneliu Zelea, Circulări şi manifeste, ediţia a V-a, Miinchen, 
1981. 

Cuza, A. C, Numerus clausus, Bucureşti, Editura Ligii Apărării Naţional 
Creştine, 1924. 


314 


Idem, Mişcările studențimii şi cauzele lor, laşi, 1925. 

Daşcovici, N., Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional 
public, laşi, Tip. A. Terek, 1936. 

Istrati, Gh., Frăția de cruce, Bucureşti, Editura 'Totul pentru Țară, 1937. 

LANC Programul, Statutul şi Regulamentul, Câmpulung Muscel, 1926. 

Legiunea Arhanghelul Mihail — Garda de Fier — progarmul şi caracterul 
general, Câmpulung, 1931. 

Le Proces de Cornelius Zelinsky Codreano, condamne pur trahison, rebellion 
et instigation ă 10 ans de travaux forces (Mai 1938), Paris, Editions SAPRI, 1938. 

Lege pentru învățământul primar al statului. Ministerul  Înstrucţiunii, 
Bucureşti, Editura Carte Românească, 1925. 

Hamangiu, Constantin, Codul general al României, 8-30/3, Bucureşti, 1919- 
1942 (începând cu vol. 20, 1932, editori apar Gh. Alexianu şi C. St. Stoicescu). 

“Monitorul Oficial”, 1927, 1928, 1931, 1932, 1937, 1940-1941. 

Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul 
Social Român, Bucureşti, Tiparul Cultura Naţională, 1923 (o nouă ediţie, Constituția 
României din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 
1990). 

Pe marginea prăpastiei, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, I-II, Bucureşti, 
1942; ed. a Il-a — 2 vol., Bucureşti, Editura Scripta, 1992. 

Programul de guvernare al Partidului Naţional-Liberal, Bucureşti, 1933. 

Programul Partidului Naţional-[ărănesc, Bucureşti, 1935. 

Programul şi Statutul Partidului Social-Democrat, Cluj, 1927. 

Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. L- 
X, Bucureşti, 1938-1940. 

Texte alese. Extrase de doctrină legionară, Salzburg, 1952. 


2. Culegeri şi diverse volume de documente 


Andrei, Petre, Discursuri parlamentare, 1928-1933, ediţie Valeriu Florin 
Dobrinescu, laşi, Editura Ankarom, 1995. 

Arimia V. şi colaboratorii, eds., Istoria P.N.Ț. Documente, 1926-1947, 
Bucureşti, Editura ARC, 2000, 1994. 

Axenciuc, Victor, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico- 
istorice (1859-1947), vol. I, Industria, vol. II, Agricultura, Bucureşti, Editura 
Academiei, 1992, 1996. 

Buşe Constantin, Dascălu Nicolae, Nicolae Iorga şi revizionismul maghiar. 
Culegere de documente, studii, conferinţe şi discursuri parlementare, Bucureşti, 
Editura Universităţii, 1995. 

Beldiman, Dana, ed., Dosar Horia Sima (1940-1946), Bucureşti, Editura 
Evenimentul Românesc, 2000. 

Buzatu, Gh., ed., Istorie interzisă, Craiova, Editura Curierul Doljean, 1990. 

Idem, România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări, comentarii, 
ediția a II-a, laşi, Editura Moldova, 1998. 

Idem, Aşa a început holocaustul împotriva poporului român. Bucureşti, 
Editura Majadahonda, 1995. 

Idem, (coord.), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei. Contribuţii, mărturii, 
documente, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002. 

Idem, ed., Discursuri şi dezbateri parlamentare (1964-2004), ediţia a II-a, 
Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006. 


315 


Buzatu, Gh., Stela Cheptea, V. F. Dobrinescu, I. Saizu, eds., Mareșalul 
Antonescu în faţa istoriei, L-Il, laşi, Editura Moldova, 1992 

Buzatu Gh., Dana Beldiman, Eftimie Ardeleanu, eds., Mareșalul Antonescu în 
faţa istoriei, Craiova, Editura Helios, 2002. 

Buzatu, Gh.,  Radu-Dan Vlad, eds., Evenimentele din ianuarie 1941 în 
arhivele germane şi române, I-II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998-1999. 

Buzatu Gh., Stela Cheptea, Marusia Cârstea, eds., Pace şi război (1940-1944). 
Jurnalul Mareşalului lon Antonescu( comentarii, anexe, cronologie), 1, Preludii. 
Explozia. Revanşa (4. LX. 1940-31. XII. 1941), laşi, Casa Editorială Demiurg, 2008. 

Calafeteanu, Ion, ed., Iuliu Maniu-lon Antonescu. Opinii şi confruntări 
politice, 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994. 

Cheptea, Stela, ed., Horia Sima în fața istoriei. Studii şi documente, laşi, 
Editura Dosoftei, 1999. 

Ciucă, Marcel-Dumitru, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, L-ll, 
Bucureşti, Editutra Saeculum 1.0./Editura Europa Nova, 1995-1998. 

Diakov, I.L. şi T.S. Buşueva, eds., Faşistskii meci kovalsia v. SSSR. Krasnaia 
Armiia i Reichserhr tainoe sotrudnicestvo 1922-1933. Neizvestniie dokumenti, 
Moskva: Sovteskaia Rossiia, 1992. 

Dobrinescu, Valeriu Florin şi colab., Plata şi răsplata istoriei, I-IV, laşi- 
Focşani-Piteşti, 1994-1997 (documente referitoare la activitatea lui lon Antonescu). 

Horia Sima şi raporturile lui cu Mişcarea Legionară. Documente, Bucureşti, 
1993. 

Florian, Alexandru, C. Petculescu, Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei 
legionare, [Antologie], Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1994. 

Mamina, lon, ed., Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 
1997. 

Maniu, Iuliu. Testament moral-politic, ediție Victor Isac, Bucureşti, Editura 
Gândirea Românească, 1991. 

Marinescu, Eugen, ed. Din presa literară românească (1915-1944), Bucureşti, 
Editura Albatros, 1986. 

Rădulescu-Motru, Constantin, În vremurile noastre de anarhie. Scrisori către 
tineri, Bucureşti, Editura Anima, 1992 (prima ediţe, 1910). 

Scurtu, loan, Culegere de documente şi materiale privind istoria României 
(1915-1922), Bucureşti, 1973. 

Idem, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (1938- 
1940), Bucureşti, 1974. 

Scurtu, loan şi Liviu Boar, coord., Minorităţi naționale din România. 1918- 
1925. Documente, Bucureşti, 1995. 

Scurtu, loan şi loan Dordea, Minoritățile naţionale din România. 1925-1931. 
Documente, Bucureşti, 1996. 

Scurtu, loan, coord., Totalitarismul de dreapta în România, Origini, 
manifestări, evoluţie. 1919-1927, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, 1996. Din aceiaşi serie: Ideologie şi formaţiuni de dreapta în 
România, vol. II-VI, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul 'Totalitarismului, 
2000-2007. 

Scurtu, loan, şi colab. Documentele privind istoria României între anii 1915- 
1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. 

Şişcanu, lona, Vitalie Văratec, Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui 
pentru Basarabi. Culegere de documente. Chişinău, Universitas, 1991. 


316 


Tănăsescu, Florian, coord., Ideologie şi structuri comuniste în România. 1917- 
1918, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1995. 

Treptow, Kurt, Gh. Buzatu, „Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (Mai, 
1938), laşi, Centrul de Istorie şi Civilizație Europeană, 1994. 

Vlad, Radu-Dan, ed., Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu 1935, Vol. L-Il, 
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1999-2000. 


II. Bibliografii. Ghiduri. Istoriografie 


Boacă, Ion, Bibliograție legionară, Miami Beach, Omul Nou, 1993. 

Buzatu, Gh., Gh. I. Florescu, A/ doilea război mondial şi România. O 
bibliografie, laşi, Editura Academiei, 1981. 

Georgescu, Jean, La presse periodique en Roumanie, Oradea, 1936. 

Pascu, Ştefan şi colaboratorii, Bibliografia istorică a României, |, IV-VIIL, 
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970-1996 

Publicaţii scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946, Ministerul Informaţiilor, 
Bucureşti, 1946; reeditare: Alba-lulia, Fronde, 1994. 

Ştefănescu, Ştefan, ed., Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. 

Tufescu, Victor, Ana Tosa Bibilografia geografică sumară a României, 
Bucureşti, Monitorul Oficial/Imprimeriile Statului, 1947. 


III. Enciclopedii, Cronologii. Dicţionare, Albume, Atlase 


Alexandrescu, Ion, Bulei Ion, Mamina Ion, Scurtu Ion, Partidele politice din 
România (1862-1994). Enciclopedie, Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995. 

Alexandrescu, lon şi colaboratorii, Enciclopedie de istorie a României, 
Bucureşti, 2000. 

Antip, Constantin, Contribuţii la istoria presei române, Bucureşti, 1964. 

Atlas istorico-geografțic, Bucureşti, Editura Academiei, 1996. 

Bărbulescu, Petre, Cloşcă, lon, Repere de cronologie internaţională 1941- 
1945, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982. 

Bulei, Ion, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, Editura Meronia, 1996. 

Calafeteanu, Ion, Popişteanu, Cristian (coordonatori), Politica externă a 
României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 

Cărţână, Iulian, Seftiuc, Ilie, Dunărea în istoria poporului român, Bucureşti, 
Editura Ştiinţifică, 1972. 

Căpreanu, lon, Partide şi idei politice în România (1880-1947), Bucureşti, 
Editura Didactică şi Pedagogică, [f. a.]. 

Centrul de Studii şi Documentare al Mişcării Legionare, Semicentenarul 
Mişcării Legionare. Legiunea în imagini. Albumele Traian Borobaru, Madrid, Editura 
Mişcării Legionare, 1977 

Cronologie legionară, Miami Beach, Colecţia Omul Nou, 1994. 

Keegan John, ed., Who Was Who în World War II, London, Bison Books, 
1978. 

Dicţionar Enciclopedic, L-I1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993-1999. 

Enciclopedia României, eds., Dimitrie Gusti, C. Orghidan, M. Vulcănescu, 
Dan Botta, I-IV, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938-1943. 

-volumul I, Starul, 1938. 


317 


-volumul II, fara Românească, 1939. 

-volumul III, Economia Naţională. Cadre şi producție, 1939. 

-volumul IV, Economia Naţională. Circulaţie, distribuţie, consum. 1943 . 

Giurescu, Dinu C şi colaboratorii, Istoria României în date, Bucureşti, Editura 
Enciclopedică, 2003. 

Intelectualii şi Mişcare legionară. Mari conştiinţe româneşti, Bucureşti, 
Editura Fundaţiei “Buna Vestire”, 2000. 

Mamina, lon, Istoria constituțională în România. Enciclopedie politică. 1966- 
1938, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000. 

Mamina, lon, loan Scurtu, Guverne şi guvernanţi 1916-1938, Bucureşti, 
Editura Silex, 1996. 

Mourre, Michel, Dictionaire Enciclopedique d” Histoire, I-VIII, Nouvelle 
edition, Paris, Bordas, 1993. 

Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi — 1959 până în 
zilele noastre — 1995, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995. 

Parrish, Thomas, ed., Simon and Schuster Encyclopedia of World War II], 
New York, 1978. 

Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, Editura Cugetarea, 
1940. 

România. Panoramic, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1997. 

Scorpan, Costin, Istoria României. Enciclopedie, Bucureşti, Editura Nemire, 
1997. 


IV. Presa 


“Adevărul”, Bucureşti, 1922-1926, 1937. 
“Apărarea Naţională”, Bucureşti, 1922, 1925, 1927. 
“ Aurora”, Bucureşti, 1927. 

“Axa”, Bucureşti, 1932 - 1933 şi 1934 — 1936. 
“Braţul de Fier”, 1935. 

“Buna Vestire”, Bucureşti, 1937, 1940. 
“Cuvântul” , Bucureşti, 1927, 1930,1940, 1941. 
“Cuvântul Studenţesc”, Bucureşti, 1937. 
“Dimineaţa”, Bucureşti, 1921, 1937. 
“Dreptatea”, Bucureşti, 1934, 1937, 1938. 
“Întrăţirea”, Cluj, 1922. 

“Gazeta de Vest”, Timişoara, 1993. 

“Glas Strămoşesc”, Sibiu, 1940. 

“Lumea”, Bucureşti, 1995. 

“Lupta”, Bucureşti, 1935. 

“Mişcarea”, Bucureşti, 1994. 

“Naţionalistul”, laşi, 1922, 1925. 

“Neamul românesc”, Bucureşti, 1921. 
“Opinia”, laşi, 1922. 

“Parlamentul românesc”, 1931. 

“Patria”, Cluj, 1926,1927. 

“Pământ Strămoşesc”, laşi, 1927-1933. 
“Porunca Vremii”, Bucureşti, 1935-1937. 
“Predania”, Bucureşti, 1935-1937. 


= 


“România creştină”, 1935. 


318 


“Rost”, 2003-2008. 

“Sânziana”, Bucureşti, 1938. 

“Scutul Naţional”, Chişinău, 1931. 

„Sfarmă Piatră”, Bucureşti, 1936 -1938. 

„Timpul”, Bucureşti, 1938. 

„Ţara noastră”, Bucureşti, 1935, 1937. 

„Universul”, Bucureşti, 1922, 1936, 1937, 1938, 1941. 
„Vuitorul”, Bucureşti, 1918, 1926, 1937. 

„Vremea”, Bucureşti, 1936, 1938. 


V. Biografii 


Buzatu, Gh., Faust Brădescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Majadahonda, 
1998. 
Buzatu, Gh., C. Gh. Marinescu, eds., W. Iorga — omul şi opera,vol. II, Bacău, 
Editura Plumb, 1994. 
Coban, Grigore, Fenomenul A. C. Cuza, laşi, 1939. 
Ghibănescu, Gheorghe, Cuzeştii, Bucureşti, 1912. 
Sandache, Cristian, Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, 
Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005. 
Idem, Viaţa intimă şi publică a lui Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Paideia, 
1998. 
Nagy-Talavera, Nicholas M., N. Iorga - o biografie, laşi, Institutul European, 
1999. 


VI. Jurnale. Memorii. Amintiri. Corespondenţă 


Andrei, Petre, Jurnal, memorialistică, corespondenţă, ediție Valeriu Florin 
Dobrinescu, laşi, Editura Graphix, 1993. 

Argetoianu, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea 
celor de ieri, vol. I-XI, ediție Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1991- 
1998. 

Idem, Însemnări zilnice, LV, ediție Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura 
Machiavelli, 1998 (reeditate în 2008) 

Bacu, D., Piteşti — centru de reeducare studențească, Bucureşti, Editura 
Albastros, 1994 

Banea, Dumitru, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele. Sibiu, 
Editura Puncte Cardinale, 1995. 

Bălănescu, Gabriel, Din împărăția morţii. Cronică rezumată din închisori, 
Madrid, Editura “Carpaţii”, 1981. 

Băncilă, Ion, Arc peste timpuri (1901-1999), Brăila, Editura Istros, 2000. 

Bărbulescu, Marin, Centrul Studenţesc Legionar Timişoara. Mărturii pentru 
istorie, Madrid, Editura “Carpaţii”, 1988. 

Blănaru-Flamură, V., Generalul Antonescu în cămaşa verde, I-II, Bucureşti, 
Editura Sepco SRL/Fundaţia Culturală Buna Vestire, 1995-1998. 

Boilă, Zaharia, Amintiri şi consideraţiuni asupra Mişcării Legionare, ediţie 
Maria Petreu şi Ana Cornea, Cluj-Napoca, 2002. 

Bordeianu, Dumitru Gh., Mărturisiri. Din mlaştina disperării (Cele văzute, 
trăite şi suferite, la Piteşti şi Gherla), Paris, Editura Mişcării Legionare, 1992. 


319 


Budişteanu, Radu, În secolul luminilor stinse, Madrid, Editura “Carpaţii”, 
1984. 

Busuiocescu-Călin, Adelina, Vai, celui întemnițat, Sibiu, Editura Constant, 
1999. 

Carol al Il-lea, În zodia satanei. Reflexiuni asupra politicii româneşti 
internaţionale, ed. |, Bucureşti, Editura Universitaria, 1994 

Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I-II (1904-1939), ediţie 
de Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin lon, Bucureşti, Editura Silex/Şansa Satyia 
SAI, 1995-1996. 

Carol al II-lea, regele României, Însemnări zilnice. 1939-1951, vol I-II, ediţie 
Viorica Moisiuc şi Nicolae Răuş, Bucureşti, Editura Scripta, 1997. 

Călinescu, Armand, Însemnări politice.1919-1939, ediţie  Al.Gh.Savu, 
Bucureşti, Editura Humanitas, 1990. 

Chioreanu, Nistor, Morminte vii, laşi, Institutul European, 1992. 

Ciuceanu, Radu, Memorii, |, Intrarea în tunel, I-IV, Bucureşti, Editura 
Albatros, 1991-1994. 

Ciuntu, Chirilă, Din Bucovina pe Oder. Amintirile unui legionar, Rio de 
Janeiro-Madrid, 1967. 

Codreanu, Corneliu Zelea, Însemnări de la Jilava, ediție Radu-Dan Vlad, 
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995 

Idem, Pentru Legionari, vol. I, Sibiu, Editura Totul pentru Țară, Tipopgrafia 
Vestemean, 1936. 

Crăcea, Nicu, Dezvăluiri legionare, vol IL, Madrid 1995. 

Crainic, Nichifor, Zile albe — Zile negre, Memorii, I, Bucureşti, Casa 
Editorială Gândirea, 1991. 

Duca, I.G., .Memorii , vol. I-IV, ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Timişoara, 
Editura Expres (Helicon), Machiavelli, 1992-1994 (ediția originală, vol I-III, 
Miinchen, 1981) 

Dumitrescu-Borşa Ion, Cal troian intra-muros. Memorii legionare, Bucureşti, 
Editura Lucman, 2000. 

Fleşeriu, lon, Amintiri, Madrid, Colecţia „Generaţia 1922”, 1977. 

Gafencu, Grigore, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. 

Gavrilă-Ogoranu, lon, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Din rezistenţa 
anticomunistă în Munţii Făgăraş, |, Timişoara, Editura Marineasa, 1993. 

Georgescu, Corneliu, Pe drumul cu Arhangheli, Bucureşti, Editura 
Majadahonda, 1996. 

Gheorgheoni, Petru, Năzuinţi şi deznădejdi. Tragedia tineretului în epopeea 
neamului, Bucureşti, Editura Gândirea Românească, f.a. 

Gheorghiţă, Viorel, Er ego. Sărata — Piteşti — Gherla — Aiud. Scurtă istorie a 
devenirii mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994 

Giurescu, Constantin C., Amintiri, Vol.I, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 
1976. 

Goga, Octavian, Aceiaşi luptă: Budapesta-Bucureşti, Bucureşti, 1930. 

Idem, Precursori, ediţie şi studiu introductiv de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 
Editura Minerva, 1989. 

Idem, Mustul care fierbe, ediţie Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Scripta, 
1992 (ediţia originală, Bucureşti, 1927) 

Grebenea, Nicolae, Amintiri din întuneric, laşi, Editura “Agora”, 1998. 

Eliade, Mircea, Memorii, I-II, ediţie, Mircea Handoca, Bucureşti, Editura 
Humanitas, 1991 


320 


Idem, Jurnal, I-II, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992. 

oraş, Toader, Nicadorii, Salzburg, 1952. 

Iorga, Nicolae, Memorii, l-VII, Bucureşti, 1931-1939. 

Idem, Doi ani de restaurație, Vălenii de munte, 1932. 

Idem, Isprava. După întoarcerea la regimul de partid, Vălenii de Munte, 
1932. 

Idem, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi. Istoria unei 
lupte pentru un ideal moral şi național, ediţie Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, 
Braşov, 1992 (ediţia originală, Bucureşti, 1932). 

Idem, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II, Chişinău, Universitas, 1991 
(ediţia originală, Bucureşti, 1934). 

Lapedatu, Alexandru „Scrieri alese. Articole. Cuvântări Amintiri, ediţie loan 
Opriş „Cluj-Napoca, Editura Dacia,1985. 

Manoilescu, Mihail, Memorii, vol. I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 
1993. 

Marghiloman, Alexandru, Note politice. 1897-1924, vol. III, Bucureşti, 
Editura Institutului de Arte Grafice Eminescu, 1927. 

Marin, Ana Maria, Prin poarta cea strâmtă, Timişoara, Editura Gordian, 
1993. 

Mărgineanu, Nicolae, Amfiteatre şi închisori (Mărturii asuspra unui veac 
zbuciumat), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991. 

Mateiaş, Virgil, Anii de groază din România comunistă, Madrid, 1991. 

Milcoveanu, Şerban, Memorii. Mici contribuţii la istoria politică a României 
contemporane. Relatări ale unui martor al epocilor şi participant la evenimente, vol. 
I, Cu marele elan al ţării (1929-ianuarie 1941); Vol. II, Sub prigoană continuă 
(ianuarie  1941-decembrie 1989),(ambele volume reunite într-un singur tom), 
Bucureşti, 2008. 

Mija, Teofil, dr, Am fost coleg şi prieten cu lonel Golea. Pentru memoria lui 
şi a luptei comune, Miami Beach, Editura Traian Golea, 1993. 

Muntean, loan, La pas prin “reeducările” de la Aiud, Gherla Piteşti, 
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997. 

Pandrea, Petre, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii 
penitenciare, Ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 
2001. 

Papanace, Constantin, Fără Căpitan. Conducerea în a doua prigoană, Roma, 
1984. 

Idem, Despre Căpitan, Nicadori şi decemviri (Crâmpei de amintiri), Roma, 
Editura Armatolii, 1963. 

Pătraşcu, Nicolae, Din viața legionară, ediţie Radu-Dan Vlad, Bucureşti, 
Editura Majadahonda, 1995. 

Petrişor, Marcel, Memorii, I, Fortul 13.Convorbiri din detenţie, Bucureşti, 
Editura Meridiane, 1991. 

Popescu, George, Sabia cavalerilor Apocalipsului, Bucureşti, Editura 
Majadahonda, 1997. 

Popescu, Stelian, Memorii, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997. 

Popescu, Traian, Mărturii pentru legionarii de mâine, Madrid, Editura 
“Carpaţii”, 1975. 

Roşca, Nicolae, Prigoana cea mare, Salzburg, 1952. 

Scutăreanu,Vasile, Prin gulagul valah, Bucureşti, Editura Mahadahonda, 
Bucureşti, 


321 


Sima, Horia, Sfârşitul unei domnii sângeroase (10 decembrie 1939 — 6 
septembrie 1940), Madrid, Editura Mişcării Legionare, 1977. 

Idem, Era Libertăţii. Statul Naţional-Legionar, vol.I, II, Madrid, Editura 
Mişcării Legionare, 1986 (ediţia a II-a, Timişoara, Editura Gordian, 1994) 

Idem, Prizonieri ai Puterilor Axei, Madrid, Editura Mişcării Legionare, 1990. 

Idem, Guvernul Naţional Român de la Viena, Madrid, Editura Mişcării 
Legionare, 1993 
Slăvescu, Victor, Note şi însemnări zilnice, I-II, 1923-1939, ed. Georgeta Panelea- 
Filitti, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996. 

Steinhardt, N., Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991. 

Stere, Constantin, Documentări şi lămuriri politice. Partidul Naţional- 
Țărănesc şi “Cazul Stere”, ediţie lon Căpreanu, Bucureşti, Casa Editorială Moldova 
1997 ( ediţia originală, Bucureşti, 1930) 

Sturdza, Ilie Vlad, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea 
Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină, Bucureşti, Editura Vremea, 2002. 

Sturdza, Mihail, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din din țara pierdută, 
Alba Iulia-Paris, Editura Fronde, 1994 (ediţia originală, Rio de Janeiro, Editura Dacia, 
1966). 

Tase, Mihail, Miti Dumitrescu, Salzburg, 1952 (ediţia originală, Ploieşti, 
1940) 

Tudorică, Nae, În duhul adevărului. Mişcarea Legionară şi Căpitanul aşa cum 
au fost, L-I, Bacău, Editura Plumb, 1993-1996. 

Vaida-Voevod, Alexandru, Memorii , I-IV, ediție Alexandru Şerban,Cluj 
Napoca, Editura Dacia, 1995-1998. 

Verca, Filon, Paraşutat în România vândută. Mişcarea de rezistenţă, 1944- 
1945, Timişoara, Editura Gordian, 1993. 

Voinea, Octavian, Masacrarea  studențimii române, Bucureşti, Editura 
Majadahonda, 1998. 

Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Editura 
Humanitas, 1992. 


VII. Dezbateri parlamentare 


1.Dezbaterile Adunării Deputaţilor 1917-1937 
2.Dezbaterile Senatului 1918-1937 


322 


VIII. Lucrări generale 


Academia Română,, Istoria Românilor, vol.VIII, România Întregită( 1918- 

1940), coord. loan Scurtu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003. 

Agrigoroaiei, lon, România interbelică, vol. 1, laşi, Editura Universităţii “Al. 
I. Cuza”, 2001. 

Agrigoroaiei, lon şi Dumitru D. Rusu, Istoria românilor. Epoca 
contemporană, Chişinău-Galaţi, 1992 

Ancel, Jean, Contribuţii la istoria României, vol./1, Editura Hasefer, 
Bucureşti, 2001. 

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea 
Ivănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994. 

Bădescu, Ilie, Teoria latențelor, Bucureşti, Editura Isogep-Euxin, 1997. 

Idem, Idei politice româneşti. Doctrine şi teorii, Bucureşti, Editura Mica 
Valahie, 2004. 

Beer, Klaus P., Zur Entwicklung des Parteien und Parlamentssystems in 
Rumâănien 1928-1933 I-II, Frankfurt am Main, Bonn, 1983. 

Bitoleanu, Ion, Din istoria României moderne 1922-1926, Bucureşti, Editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. 

Brăileanu, Traian, Sociologia şi arta guvernării. Articole politice, Ediţia a II-a, 
Bucureşti, Editura “Cartea Românească”, 1940. 

Bulei, lon, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, Editura Meronia, 1996. 

Chistol, Aurelian, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu 
(1934-1937), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007. 

Ciobanu, Ştefan, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, 
Chişinău, 1923 

Clopoţel, lon, Criza democrației în România, Editura Revistei “Societatea de 
mâine”, Cluj, 1926. 

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Edutura 
Univers Enciclopedic, 1997. 

Claudian, Alexandru, Antisemitismul şi cauzele lui sociale, Bucureşti, Editura 
Albatros, 2000. 

Crampton, R. J., Eastern Europe in the Twentieth Century, London — New 
York, Routledge, 1994. 

Diaconescu, lon şi Gabriel Ţepelea, ed., Jon Mihalache în faţa Istoriei, 
Bucureşti, Editura Gândirea Românească, 1994. 

Dimont, Max, Evreii, Dumnezaeu şi istoria, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002 

Djuvara, Mircea, Cultura politică şi practica omului de stat, în Politica 
culturii, Institutul Social Român, [1930]. 

Dogan, Matei, Analiza statistică a “democraţiei parlamentare ” din România, 
Bucureşti, Editura Partidului Social Democrat, 1946. 

Drăghicescu, Dimitrie, Evoluţia ideilor liberale, Bucureşti, Imprimeriile 
“Independenţa”, 1921. 

Dumitraş-Biţoaica, Gh., Statutul juridic al evreilor şi legislaţia românizării, 
Bucureşti, Editura Prometeu, 1942. 

Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993. 

Eminescu, Mihai, Chestiunea evreiască, antologie, prefaţă şi note de D. 
Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Vestala, 1998. 

Gellner, Ernst, Națiuni şi naționalism. Noi perspective asupra trecutului, 
Bucureşti, Editura Antet, 1994. 


323 


Ghiaţă, Petre, Democraţia creatoare „Bucureşti., [1938]. 

Hermet, Guy, Istoria națiunilor şi a naţionalismelor, traducere de Silvia 
Dram, prefaţă de Al. Zub, Iaşi Institutul European, 1997. 

Hilgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţii 
germano- române (1938-1944), Bucureşti, Editura Humanitas, 1994. 

Hitchins, Keith, Rumania. 1866-1947, Bucureşti, 1996. 

Hobsbawm, Eric, Nations et Nationalisme depuis 1780, Paris, Gallimard, 1992 

Idem, Age of Extremes. The Short Twntieth Century. 1914-1991, London, 
Michael Joseph, 1994. 

Iancu, Carol, Evreii din România. De la excludere la emancipare (1866- 
1919), Bucureşti, Editura Hasefer, 1996. 

Idem, Emanciparea evreilor din România (1913-1919), Bucureşti, Editura 
Hasefer, 2000. 

Ivan, Marcel, Evoluția partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919- 
1932, Sibiu, Editura şi Tiparul Trafft&Drotleff, 1932. 

Johnson, Paul, O istorie a evreilor, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003. 

Kamenka, E. (ed.), Nationalism: the Nature and Evolution of an Idea, Londra, 
Eduard Arnold, 1973. 

Kappler, A. ed., The formation of National Elites, Darmouth, European 
Science Foundation/New York University Press, 1992. 

Les mouvements fascistes. L'Europe de 1919 ă 1945, Paris, Calmann-L6vy, 
1969. 

Larsen, S.U. şi colaboratorii, eds., Who were the Fascist? Social Roots of 
European Fascism, Bergen, 1980. 

Livezeanu,lrina, Cultură şi naționalism în România Mare. 1918-1930. 
Bucureşti, Editura Humanitas, 1998. 

Macartney, C.A. şi A.W. Palmer, Independent Eastern Europe. A History, 
London — New York, 1962. 

Maniu, luliu, Testament moral-politic, ediție Victor Isac, Bucureşti, Editura 
Gândirea Românească, 1991. 

McHale, Vincent E., Sharon Skowronski, eds., Political Parties of Europe, II, 
Westport — London, 1983. 

Mehedinţi, Simion, George Vâlsan, România „Bucureşti, 1929. 

Mendelsohn, Ezra, The Jews of East Central Europe between the World Wars, 
Bloomington, 1983. 

Murăraşu, Dumitru, Naționalismul lui Eminescu, Bucureşti, Editura 
“Pacifica”, 1994. 

Muşat, Mircea şi lon Ardeleanu, Viața politică în România 1918-1921, 
Editura Politică, 1971. 

Idem, România după Marea Unire, vol.II/1-vol.Il/2, Bucureşti, Editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986-1988. 

Neagoe, Stelian, Triumful rațiunii împotriva violenţei, laşi, Editura Junimea, 
1977. 

Nedelcu, Florea, Viaţa politică din România în preajma instaurării dictaturii 
regale, Cluj, Editura Dacia, 1973 . 

Idem, De la restauraţie la dictatura regală. Din viaţa politică a României 
(1930-1938), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981. 

Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, Editura Amacord, 
1996 . 


324 


Nolte, Ernst, Three Faces of Fascism. Action Francaise. Italian Fascism. 
National Socialism, New York, New American Library, 1979. 

Oişteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura română, ed. a II-a, Bucureşti, 
Editura Humanitas, 2004. 

Paulescu, N. C., Francmasoneria, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996. 

Pavelescu, Ion, Enigma Moruzov. Cel mai mare spion din istoria româniei, 
Iaşi, Editura Gaudeamus, 1993. 

Payne, Stanley G., Fascism. Comparison and Definition, Madison, University 
of Wisconsin Press, 1983. 

Petraşcu, N. N., Evoluţia politică a României în ultimii douăzeci de ani (19158- 
1936)., Bucureşti, Editura Bucovina, |. E. Toronţiu, 1939. 

Pomian, K., L' Europe et ses nationes, Paris, Gallimard, 1990 . 

Pop, Romul Gh., Reforma electorală. Evoluţia şi proiectele de reformă ale 
puterii legiuitoare din România, vol. |, Oradea, 1938. 

Prost, Henri, Destin de la Roumanie (1915-1954), Paris, 1954. 

Radu, Sorin, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare 
(1919-19379, laşi, Institultul European, 2004. 

Roberts, Henry L., Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Yale, 
1951. 

Rotari, Ludmila, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, 
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004. 

Roller, Mihail, red., Ministerul Învăţământului Public, Istoria R.P.R. 
„Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1952 (ed.I 1947; ed. a II-a 1948). 

Rothschild, Joseph, Fast Central Europe between the Two World War, Seattle 
— London, 1974. 

Rusenescu, Mihail şi Ion Saizu, Viața politică în România (1922-1928), 
Bucureşti , Editura Politică, 1979. 

Scurtu, loan, Din viața politică a României. Întemeierea şi activitatea 
Partidului Țărănesc, 1918-1926, Editura Litera, Bucureşti, 1975. 

Scurtu, loan, lon Bulei, Democraţia la români 1566-1938, Bucureşti, Editura 
Humanitas, 1990. 

Scurtu, loan, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), 
Bucureşti, Editura Paideia, 1999. 

Seton-W atson, Hugh, Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, ed. a II- 
a, Cambridge, 1946 

Simion, Aurică, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940- 
ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Editura “Dacia”, 1976. 

Sonea, Emilia şi Gavrilă Sonea, Viaţa economică şi politică a României 
(1933-1938), 

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. 

dr. Stern, Adolphe Din viața unui evreu român, vol. 3, Editura Hasefer, 
Bucureşti, 1921 

Sugar, Peter F., Naționalismul est european în secolul al XX-lea, Bucureşti, 
Editura Cartea Veche, 2002. 

Troncotă, Cristian, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al 
armatei Române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Evenimentul 
Românesc, 1997. 

Turliuc, C. şi D. Vitcu, D. Ivănescu (coord.), Modernizarea şi construcția 
națională în România. Rolul factorului alogen, laşi, Editura Junimea, 2002. 


325 


Țepelea, Gabriel, ed., Iuliu Maniu în fața Istoriei, Bucureşti, Editura Gândirea 
Românească, 1993. 

Ţuţea, Petre, Între Dumnezeu şi Neamul Meu, Bucureşti, 1992 

Vago, Bela şi George L. Mosse, eds., Jews and Non-Jews in Eastern Europe, 
1918-1945, New York — Jerusalem, 1974. 

Verax (alias Radu Rosetti), La roumanie et le juifs,Bucureşti, J. V. Socecu, 
1904. 

Voiculescu, Ion şi lon T. Hagiu, Opera guvernului liberal (1933-1937), 
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Apolo II, 1937. 

Watts, Larry, O Casandră a României. lon Antonescu şi lupta pentru 
reformă. 1918[1916]-1941, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994. 


IX. Lucrări speciale 


Asandului, Gabriel, A. C. Cuza. Politică şi cultură, laşi, Fides, 2007. 

Banea,lon, Căpitanul, Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară”, 1937. 

Beldiman, Dana, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947), Bucureşti, 
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2002 

Bernea, Ernest, Stil legionar, Bucureşti, 1937. 

Idem, Îndemn la simplitate, Bucureşti, Editura Cugetarea Georgescu-Delafras, 
1940. 

Idem, Cartea Căpitanilor, Bucureşti, 1937. 

Blănaru-Flamură, V., „Blăstămele” lui Iorga... Adevărul în moartea 
savantului, Bucureşti, Editura SEPCO, SRL/Fundaţia Buna Vestire, 1995. 

Idem, Mişcarea Legionară şi evreii, Sibiu, Editura Imago, 1997. 
Bobango, Gerald F., Religion and Politics: Bishop Valerian Trifa and His Time, 
Boulder, 1981. 

Brădescu, Faust, Scurtă analiză spectrală a Mişcării Legionare, volum îngrijit 
de Gh. Buzatu, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996. 

Idem, Mişcarea Legionară în studii şi articole, vol, I-II, Bucureşti, Editura 
Majadahonda, 1997. 

Idem, Guvernul de la Viena — Continuarea statului naţional — legionar, 
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997. 

Idem, Viziune integrală a revoluţiei legionare, ediţie Radu-Dan Vlad, 
Bucureşti, editura Majadahonda, 1997. 

Idem, Cele trei probe legionare. Elemente de doctrină, ediţie Radu-Dan Vlad, 
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998. 

Buzatu, Gh. şi Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei 
Româneşti (1927- 1941), Bucureşti, Editura FF Press, 1996. 

Carrington, S. M., Recuerdos de la Guardia de Hierro, Madrid, 1969. 

Charle, Klaus, Die Liserne Garde, Berlin- Wien, 1939. 

Cioran, Emil, Schimbarea la față a României, Bucureşti, Editura Vremea, 
1992. 

Corneliu Zelea Codreanu. 20 de ani de la moarte, Madrid, 1958 

Codreanu, Corneliu Zelea, Doctrina Mişcării Legionare — prezentare succintă. 
Restituiri istorice, Bucureşti, Editura Lucman, 2003. 

Codrescu, Răzvan, Spiritul dreptei. Între tradiție şi actualitate, Bucureşti, 
Editura Anastasia, 1997. 


326 


Idem, În căutarea Legiunii pierdute, Bucureşti, Editura Vremea, 2001. 

Coja, lon,  Legionarii noştri, Bucureşti, Editura Kogaion/Fundaţia Buna 
Vestire, 1997. 

Constantinescu, loan, Despre exegeza extremei drepte româneşti. Însemnări 
polemice, laşi, Editura Junimea, 1998. 

Costea, Gheorghe, Cartea preotului Palaghiţă. O analiză şi un răspuns, ed. a 
II-a, Miami Beach, 1994. 

Cuza, A. C., Naţionalitatea în artă. Principii, fapte, concluzii. Introducere la 
doctrina naționalistă creştină, Bucureşti, Minerva Institut de Arte Grafice şi Editură, 
1908. 

Idem, Învățătura lui lisus. Iudaismul şi teologia creştină, laşi, Editura Ligii 
Apărării Naţional Creştine, 1925. 

Idem, Călăuza bunilor români, Ediţia a II-a, laşi, Institutul de Arte Grafice şi 
Editură” Presa bună”, 1927. 

Idem, Doctrina naționalist creştină. Introducere. Cuzismul. Definiţii, teze, 
antiteze, laşi, Tipografia Cooperativei „Trecerea Munţilor Carpaţi”, 1928. 

Idem, Eroarea teologiei şi adevărul bisericii, laşi, Tipografia Cooperativei 
„Trecerea Munţilor Carpaţi”, 1928. 

Idem, Despre poporație. Statistica, teoria, politica ei, ediţia a II-a, Bucureşti, 
Imprimeriile Independenţa, 1929. 

Escolar, T, J]. Nieto, Vida y doctrina de C.Z. Codreanu, Madrid, 1941. 

Evola, Iulius, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, 
Alba Ilulia-Paris, Editura Fronde, 1998. 

Fătu, Mihai, lon Spălăţelu, Garda de Fier — Organizaţie teroristă de tip 
fascist. Bucureşti, Editura Politică, 1980. 

Fătu, Mihai, Cu pumnii strânşi, Bucureşti, Editura Globus, 1993. 

Florian, Radu, Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare, Bucureşti, 
Editura Noua Alternativă, 1994. 

Guirad, Paul, Codreanu et La Garde de Fer, Paris, 1940; ed. a Il-a Munchen, 
Colecţia “Dacia”, 1966; ed. a III-a Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998. 

Heinen, Armin Die Legion „Erzengel Michael” in Rumânien. Soziale 
Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen 
Faschismus, Miinchen, R. Oldenbourg Verlag, 1986. (ediţia în româmă, Legiunea 
“Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la 
problema fascismului internaţional, traducere din germană de Cornelia şi Delia 
Eşianu, Bucureşti, Humanitas, 1999. 

Herseni, Traian, Mişcarea Legionară şi Țărănimea, Bucureşti, 1935. 

Idem, Mişcarea Legionară şi muncitorimea, Bucureşti, 1937. 

Hibbeln, Ewld, Codreanu und die Eiserne Garde, Siegen, 1984. 

Ioanid, Radu, Sabia Arhanghelului Mihail. Ideologia fascistă în România, 
Bucureşti, Editura Diogene, 1994. 

Ioniţoiu, Cicerone, Morminte fără cruci, l-IU, Miinchen-Freiburg, 1981-1985. 

Isac, Victor, O istorie obiectivă a Mişcării Legionare. Testament 
moral.politic, Deva, 1998. 

Lavric, Sorin, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 
2007. 

de Longchamp, Jean-Paul, La Garde de Fer ou l'histoire d'une bande 
d'assassins, Paris, 1975. 

Marin, Vasile, Crez de generaţie, Bucureşti, Editura Mişcării Legionare, 1937 

Milcoveanu, Şerban, Invitaţie la gândire, I-II, Bucureşti, Col. Învierea, 1994. 


327 


Idem, Ce e nou în femei ?, Bucureşti, 1995. 

Idem, Corneliu Zelea Codreanu altceva decât Horia Sima, vol. |, Bucureşti, 1997. 

Pr. Moise, Victor, Mişcarea Legionară şi credinţa strămoşească, Bucureşti, Editura 
Majadahonda, 1994. 

Moţa, lon I., Cranii de lemn. Articole 1922-1936, ediţia IV, Bucureşti, Editura 
Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940. 

Mutti, Claudio, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie Răzvan 
Codrescu, Bucureşti, Editura Vremea, 2001. 

Nagy-Talavera, Nicholas M., The Green Shirts and the Others. A History of 
Fascism in Hungary and Romania, Stantord, Hoover Institution Press, 1970, (ediţia în 
română: Fascismul în Ungaria şi România, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996). 

Neştian, Valeriu, Perspective legionare asupra timpurilor prezente şi viitoare. 
Recurs la istorie, Timişoara, Editura Gordian, 1995. 

Nicolenco, Viorica, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940), Chişinău, 
Editura Civitas, 1999. 

Opriţescu „Mihail Partidul Naționalist Democrat (1910-1938) condus de 
Nicolae lorga, Bucureşti, Editura Fed, 2000. 

Ornea, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura 
Fundaţiei Culturale Române, 1995. 

Palaghiţă,Ştefan, Istoria Mişcării Legionare scrise de un legionar, ediţie Dan 
Zamfirescu şi Al. V. Diţă, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1993 (ediţia originală, 
Garda de Fier spre reînvierea României, Buenos Aires, 1951). 

Panini-Finotti, A., La Guardia di Ferro, Firenze, 1938. 

Idem, Da Codreanu a Antonescu. Romania di ieri e di oggi, Verona, 1941. 

Papanace, Constantin, Eminescu. Un mare precursor al legionarismului 
românesc. Destinul unei generaţii (Geneza şi urmările lui 10 decembrie 1922), 
prefaţă de Ion Coja şi postfață de Simion Ghinea, Bucureşti, Editura Fundaţiei “Buna 
Vestire”, 1995. 

Idem, Stilul legionar de luptă. Concepţia tactică a Căpitanului, Bucureşti, 
Editura Lucman, 2004. 

Petculescu, Constantin, Mişcarea Ligionară. Mit şi realitate, Bucureşti, 
Editura Noua Alternativă, 1997. 

Pop, Gheorghe T., Caracterul antinațional şi antipopular al activităţii 
Partidului Naţional Creştin, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1978. 

Pop, Grigore Traian, Mişcarea Legionară. Idealul izbăvirii şi realitatea 
dezastrului, Bucureşti, Editura lon Cristoiu, 1999. 

Rallo, Michelle, România în perioada revoluțiilor naţionale din Europa 
(1919-1945), Bucureşti, 1993. 

Rogger, Hans, Eugen Weber, Dreapta europeană. Profil istoric, (trad. Iulian 
Mercea), Bucureşti, Ed. Minerva,1995. 

Roşca, Nicolae, Ce este Frăția de Cruce, Madrid, Editura Mişcării Legionare, 
1987. 

Roşu, Nicolae, Dialectica naționalismului, Bucureşti, Editura “Cultura 
Naţională”, 1937. 

Saleo, E. Mussolini e Codreanu, Palermo, 1942. 

Sandache, Cristian, Doctrina naționalist-creştină în România, Bucureşti, 
Editura Paideia, 1997. 

Săghinescu, Vasile, Evreii în România (1465-1906), laşi, Tipografia Naţională, 
1906. 

Sburlati, Carlo, Codreanu il Capitano, Roma 1970. 


328 


Idem, Codreanu el Capităn, Barcelona, 1970. 

Semicentenarul Mişcării Legionare. Mărturii despre Căpitan. Patruzeci de ani 
de la moarte (1938-1978), Madrid, Editura Dacia, 1978. 

Sima Horia, Antologie legionară. Opera publicistică în şapte volume. 1950- 
1992, selectată şi îngrijită de Victor Corbuţ, revizuită şi tipărită de Traian Golea, 
Miami Beach, Col. „Omul Nou”, 1994. 

Idem, Menirea naționalismului, Salamanca, Asociacion Cultural Hispano- 
Rumana, 1951. 

Idem, Istoria Mişcării Legionare, Timişoare, Editura Gordian, 1994 (ediţia 
originală, Histoire du Mouvement Legionnaire, Rio de Janeiro, Editura Dacia, 1972 

Idem, Doctrina Legionară, Madrid, Editura Mişcării Legionare, 1980. 

Idem, Mişcarea Legionară şi Monarhia, ediţie Gh. Buzatu, laşi, Editura, 
Agora, 1997. 

Simion, Aurică, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940- 
ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Editura “Dacia”, 1976. 

Tharaud, Jean et Jerome , L'envoye de l'Archange, Paris, 1939. 

Tua, Barachi Lorenzo, La Guardia di Ferro, Firenze, 1938 (ediţia în română, 
Garda de Fier, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1940). 

Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica 
ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993. 

Volovici, Leon Ideologia naționalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre 
formele antisemitismului intelectual în România anilor '30, Bucureşti, Editura 
Humanitas, 1995. 

Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate, 
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997. 

Zikeli, Gerdi, Corneliu Z. Codreanuz, Rumânien 1938 und 1955, Miinchen, 
Editura lon Mării, 1989. 

Weber, Eugen, Varieties of Fascism. Doctrines of Revolution in the Twentieh 
Century, Princeton, Toronto, New York, London, D. Van Nostrand Co. Inc., 1964. 


X. Studii şi articole 


Agrigoroaiei, |., Noi rezultate în analiza critică a fascismului în România, în 
„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie <<A.D. Xenopol>>”, Iaşi, t. LX/197, 
pp. 511-522. 

Idem, Preocupări pentru elaborarea reformei electorale (1919-1921), în AŞU 
— laşi, ist, 1976, 22, pp. 28-40. 

Arcadian, N., Protecţia şi încurajarea elementului românesc ca problemă de 
bază în pregătirea şi executarea planului economic, A.E.S., an XXII, nr. 4-6, aprilie - 
iunie 1939, pp. 17-24. 

Beldiman, Dana, Corneliu Beldiman, Dreapta românească. Elemente de 
organizare militară, în „Arhivele totalitarismului”, an VIII, nr. 1-2, 2000, p. 34-35. 
Autorii expun jurământul depus de membrii L. A. N. C.. 

Broszat, Martin, Die Eiserne Garde und dar Dritte Reich, în „Politische 
Studien” (Miinchen), nr. 9/1958, pp. 32- 46. 

Buşe, lon, Conservatorismul românesc în Alina Mungiu-Pipidi (coord), 
Doctrine politice. Concepte universale şi realități româneşti, laşi, Editura Polirom, 
1998, pp. 84-93 


329 


Buzatu, Gh., Nae Ionescu, în “Dosarele istoriei”, Bucureşti, IV, 1999, nr. 2, 
pp. 38-41 

Idem, Adevăr şi mistificare în istoria Mişcării Legionare, în “Europa XXI”, 
vol. VII-VIII/1998-1999, Iaşi, Editura Academiei Române, pp. 229-254. 

Ciucanu, Corneliu, Mişcarea Legionară în Basarabia, în “Europa XXI” 
(revistă a Centrului de Istorie şi Civilizație Europeană. Academia Română-Filiala 
Iaşi), vol. XIII-XIX/2004-2005,Românii între ruşi şi sovietici, laşi, Casa Editorială 
Demiurg, pp. 111-173. 

Constantiniu, Florin, Garda de Fier — ieri şi astăzi, în „Timpul” (Bucureşti), nr. 
29/1993, p. 2. 

Cuza, A. C., Amintiri de la Junimea din laşi, în “Convorbiri literare”, 
Bucureşti, anul LXX, nr.5-7, 1937, p. 29-40. 

Dogan, Mattei, Dansul electoral în România Interbelică, în “Revista de 
cercetări sociale”, anul II, nr. 4, (Bucureşti), 1995, p. 9-21. 

Iancu, Gh., Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României (1919- 
1939), în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică (1919-1939), Bucureşti, 
Editura Politică, 1987, pp. 39-41 

Michel, Henri, Introduction — Sur le „fascisme”, în „Revue dhistoire de la 
Deuxi&me Guerre mondiale” (Paris), no. 66/1967, pp. 1-3. 

Nedelcu, Florea, Carol al II-lea şi Garda de Fier — De la relaţii amicale la criză 
(1930-1937), în Studii (Revista de Istorie), tomul 24, nr. 5, 11009, 1028, 1971, 26-44. 

James P. Niessen, Naționalismul românesc: o ideologie a integrării şi a 
mobilizării, în Peter F. Sugar, Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, 
traducere Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Cartea Veche, 2002, p. 226-227. 

Petculescu, Constantin, Intelectualitatea şi mişcarea fascistă, în „Societate şi 
Cultură. Noua Alternativă”, nr. 5/1993, p. 1-2. 

Popescu, Eufrosina, Dezbaterea reformelor constituționale în Parlamentul din 
Iaşi. Modificarea Constituţiei în 1917., în A U B, tomul XXI, 1972, nr. II(51), pp. 
35-51. 

Shapiro, P., Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian 
Party in Power. December, 1937 — Februari, 1938, în „Canadian-American Slavic 
Review”, nr. 1/1974, pp. 45-88. 

Puşcas, V., M. Ştirban, Perfecționare şi aptitudini critice în sistemul politic al 
României interbelice (1919-1939), Culegere de studii, (coord. V. Puşcaş şi V. Vesa), 
Bucureşti, Editura Politică, 1988, pp. 16-33. 

Saizu, I., Gh. 1. Florescu, Alegerile parlamentare din România (1926-1928) în 
“Cercetări istorice” (serie nouă) IX-X, laşi, 1978-1979, pp. 21-46. 

Scurtu, loan, Lupta partidelor politice în alegerile Parlamentare din 
decembrie 1937, Studii (Rev. de istorie) — extras — tomul 20, nr. |, Editura Academiei 
Republicii Socialiste România. 1972, pp. 12-35. 

Someşan, Maria, Mişcarea studențească din 1922, Anuarul Institutului de 
Istorie Recentă, vol. I, 2002, pp. 128- 170. 

Treptow, Kurt, Corneliu Zelea Codreanu and Carol II, în Europe in the Age of 
Democracy, Harmondsworth, Penguin Books, 1993, pp. 96-117 

Ulbricht, Walter, Sur la nature du fascisme hitlerien, în „Recherches 
internationales ă la lumigre du marxisme” (Paris), no. 1/1958, pp. 64-90. 

Turliuc, Cătălin, Marile Puteri şi problemele naționalităților în România. 
1866-1915, în C. Turliuc, D. Vitcu, D. Ivănescu (coord.), Modernizarea şi construcția 
națională în România. Rolul factorului alogen, Editura Junimea, laşi, 2002, pp. 3-26. 


330 


ANEXE 


Documente 


Notă a Corpului Detectivilor din 25 noiembrie 1937 în care agenţii de teren 
informează asupra zvonurilor privind dizolvarea Mişcării înainte de alegerile generale. 
Diferite surse informative din cadrul mediilor legionare relevă o stare febrilă creată în 
rândurile şefilor legionari cu privire la înţelegerea dintre Maniu şi Codreanu. Sunt 
subliniate elementele de apropiere, dar şi posibilele impedimente, care ar putea bloca 
buna funcţionare a colaborării cu Iuliu Maniu (liderii de stânga din P.N.Ţ.) 


Cercurile gardiste au fost informate că se intenţionează o nouă dizolvare a 
partidului „Totul pentru ţară”, - dizolvare ce ar urma să se producă cu câteva zile înainte 
de alegerile generale, aceasta ca urmare a amenințărilor pe care Corneliu Codreanu le-ar 
fi tăcut recent, prin circulara sa, şi datorită mai cu seamă acţiunii pe care ar pregăti-o, în 
unire cu dl. Maniu. 

„Aceste cercuri ţin să precizeze că svonul este lansat de către adversarii Gărzii de 
Fier, care ar dori ca la alegeri, membrii acestei organizaţii să voteze cu oricare din 
partidele din opoziţie. 

Prin această dizolvare — susţin aceste cercuri — se urmăreşte slăbirea forței 
maniste, care doreşte să colaboreze cu legionari, chiar cu riscul de a pleca întreaga 
ramură manistă din partidul naţional-ţărănesc... Cercurile legionare spun că, în acest caz, 
nu este exclus ca Codreanu să dea şefia partidului „Totul pentru ţară” d-lui Maniu, 
deoarece Codreanu, în întrevederea pe care a avut-o cu dl Maniu ar fi arătat acestuia că 
însuşi programul anunţat de el este identic cu cel al Legiunii şi că nimic nu-l desparte pe 
dl. Maniu de Garda de Fier, afară de unele persoane din partidul său, care sunt de stânga. 

Asupra consecinţelor ce ar decurge din actul dizolvării, dacă aceasta s-ar produce 
aşa cum se svoneşte, cercurile legionare din anturajul lui Codreanu cred că ele vor fi mult 
mai grave decât în 1933, deoarece dacă atunci s-au găsit trei cari să-l împuşte pe Duca, de 
data aceasta se vor găsi cel puţin trei sute de trăgători, cari nu vor alege şi nu vor face 
rezervă nici chiar faţă de Suveran, pe care L-ar condamna, ca pe toţi ceilalți membri ai 
guvernului. 

De aceea — cred aceste cercuri — este imposibil ca guvernul să comită o asemenea 
imprudenţă. 


331 


Tot în aceste cercuri, se spune că „Suveranul este hotărât să dea o ultimă lovitură 
şi să abdice, în cazul când nu-l va reuşi”. În acest caz, ar urma să se formeze o regență, cu 
M.S. Elena, până la majoratul Marelui Voevod Mihai. 

În legătură cu cele de mai sus, se remarcă printre legionari o deosebită activitate 
în vederea preîntâmpinării vreunui atac neprevăzut din partea guvernului, iar în jurul lui 
Codreanu s-au luat serioase măsuri de pază, instalându-se, după cum se afirmă, la 
locuinţa sa, o mitralieră, cu cartuşele necesare, pentru a-l apăra de vreun atac din partea 
adversarilor săi, deoarece, spun legionarii, se intenționează asasinarea lui. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36 / 1937, filele 143-144 


SECŢIA I-a a Corpului Detectivilor 
Informare asupra ratificării pactului electoral semnat de către Maniu, Codreanu şi Gh. 
Brătianu din 27 noiembrie 1937-4631- sursă serioasă —nr.14282 


Partidul Totul pentru Ţară a ratificat 
acordul încheiat de Corneliu Codreanu 
cu dl. Maniu. 


În dimineaţa zilei de 26 noembrie a.c., a avut loc la sediul central al partidului 
Totul pentru Țară o adunare a fruntaşilor legionari, din aşa zisul stat major al conducerei 
centrale. 

S-a dat explicaţii asupra acordului încheiat de Corneliu Codreanu cu dl. Maniu, 
precizându-se că el nu priveşte decât garantarea libertăţei alegerilor, şi ca o consecinţă a 
acestui acord, cele trei partide şi-au luat angajamentul reciproc de a nu se ataca nici 
verbal, nici în scris între ele. 

Adunarea a ratificat acordul încheiat de Corneliu Codreanu cu d-nii Maniu şi 
George Brătianu, în care sens vor fi înştiinţate toate organizaţiile judeţene şi formațiunile 
legionare ale partidului Totul pentru Țară. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937,f. 149. 


332. 


Raport al agenţilor de Siguranţă privind impresia făcută unor simpatizanți şi 
sponsori ai Legiunii după parafarea acordului electoral. Se preconizează eventuale 
disensiuni între căpeteniile Mişcării, întrucât nu toate sunt de acord cu apropierea dintre 
legionari şi naţional-ţărănişti. 


28 noembrie 1937 


Nu este exclus a se produce o răceală între d-nii CODREANU şi MANOILESCU, 
datorită faptului că acesta s-a pretat la unele intrigi, spre a împiedica apropierea lui 
Codreanu de Maniu. 

Intimii lui Codreanu susţin că Manoilescu, în adevăr, a făcut demersuri pe lângă 
anturajul lui Codreanu, arătându-le avantagiile oferite, dacă nu se perfectează pactul cu 
Maniu, zicând că nu e dorit nici de Palat. 

Amestecul lui Manoilescu în treburile Gărzii de Fier, a scandalizat pe Codreanu. 
La un moment dat, acesta a spus intimilor că „este obrăznicie din partea acelora, cari 
fiind daţi afară de peste tot ca incorecţi şi fiind primiţi de milă în Gardă, ca simpatizanți, 
au totuşi curajul să dea directive”. 

Faţă de atmosfera defavorabilă a lui Manoilescu în sânul Gărzii, nu este exclus, ca 
acesta să renunţe de a mai candida pe lista pentru Senat a Gărzii de Fier. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937,f. 151. 


Raport al Corpului Detectivilor nr 14727 din 28 noiembrie 1937 referitor la o 
colaborare trainică şi funcţională dintre Maniu şi Codreanu, care să se reflecte şi la 
nivelul organizaţiilor din teritoriu. Principiile de bază ar fi înlăturarea alogenilor din 
P.N.Ţ. şi menajarea lui Nicolae Titulescu, indicat până nu demult ca principalul vinovat 
al dizolvării din 9 decembrie 1933. 


Eee 


Cercurile apropiate ale lui CODREANU arată că acordul încheiat, pentru 
moment, cu Maniu, e simpla portiță deschisă acum pentru colaborarea de viitor cu 
MANIU. 

Astfel se afirmă că Codreanu între altele a arătat lui Maniu necesitatea înlăturărei 
jidanilor din sânul partidului naţional țărănist, fapt ce ar uşura mult apropierea dintre 
organizaţiile respective. 

Cercurile legionare afirmă că de acum înainte nu se va produce nici un fel de atac 
împotriva d-lui TITULESCU, aceasta în urma înţelegerei intervenite între Maniu şi 
Codreanu. Informaţiile obţinute de Codreanu de la dl. Maniu, au făcut pe şeful 
legionarilor să aibă acum cu totul altă păreri despre Titulescu. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 150 


Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind reticenţa lui Codreanu faţă 
de o eventuală conciliere cu Nicolae Titulescu. 


În legătură cu atitudinea GĂRZII DE FIER şi mai ales a lui Codreanu faţă de dl. 
Titulescu, din cercurile apropiate şefului legionarilor s-a aflat că acţiunea de ostilitate 
întreprinsă este foarte pronunţată şi nimeni nu mai poate influenţa pentru atenuare, 
Codreanu neadmiţând ca dl. Titulescu să se mai amestece în politica internă a ţării. 

Aceste cercuri mai susțin că orice intervenţie s-ar face de dl. Maniu, pe lângă 
Codreanu în chestia Titulescu, i se va răspunde categoric că nu renunţă la distrugerea 
fostului ministru de externe. 

Corneliu Codreanu a cules informaţiuni verificate, că în disolvarea GĂRZII DE 
FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, 
să disolve Garda de Fier, obiectând că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, până 
nu se îndeplineşte acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu 
dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă, şi 
consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaţionale. 

„Chiar dacă va fi să mor”, a spus Codreanu colaboratorilor săi, „nici atunci să nu 
renunțaţi la distrugerea acestui mason”, făcînd aluzie la Titulescu. „Nu vreau nici să văd 
hoitul lui”, manifestându-se astfel, faţă de încercarea lui Titulescu, de a sta de vorbă cu 
Codreanu. 

Codreanu nu va ierta niciodată pe Titulescu, amintindu-și că acesta a contribuit la 
Lausanne, la arestarea lui Moţa, eliberat mai târziu, numai pe baza stăruinţelor delegaților 
italieni, la congresul ţinut acolo. 


334 


Intervenţia lui Gerota pe lângă Codreanu, în urma sugestiei lui Maniu, pentru o 
conciliere între Codreanu şi Titulescu, nu a avut nici un efect. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 162. 


CORPUL DETECTIVILOR 
SECŢIA I-al. Nr. 17 


Notă a Corpului Detectivilor nr. 4782 din 2 decembrie 1937, cu specificaţia sursă 
serioasă, în care se descrie starea de spirit din organizaţia legionară după semnarea 
Pactului din 25 noiembrie 1937. 


Legionarii nedumeriţi şi abătuţi în urma acordului Maniu-Corneliu Codreanu. 


La sediul partidului Totul pentru Ţară domneşte o atmosferă apăsătoare şi 
penibilă în urma acordului încheiat de dl. Corneliu Codreanu cu dl. Maniu. Legionarii 
sunt abătuţi şi unii din ei recunosc că, Corneliu Codreanu i-a antrenat într-o băltoacă. Se 
primesc la sediul central zilnic numeroase scrisori, în care se cer lămuriri, cam în felul 
acesta: 

„Ce să spunem oamenilor când ne acuză că până ieri combăteam pe jidovi şi 
ţărănişti, iar acum îi acoperim? etc., etc.” 

În afară de acestea se mai spune că printre fruntaşii intelectuali care ar fi revoltați 
de înţelegerea Maniu — Corneliu Codreanu, figurează şi profesor Nae Ionescu. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/f. 164. 


Notă a Corpului Detectivilor referitoare la demascarea ziaristului Ilie Rădulescu 
de către Codreanu. 


33 


Codreanu îi informează pe fruntaşii legionari că Ilie Rădulescu este unealta lui 
Gabriel Marinescu şi se hotăreşte ca Dragoş Protopopescu să desfăşoare în Buna Vestire 
o campanie compromiţătoare împotriva acestuia. 


Nota nr. 14725 din 5 decembrie 1937 


Corneliu Codreanu a convocat la sediul organizaţiei sale, pe principalii 
conducători ai ziarului BUNA VESTIRE, în frunte cu Dragoş Protopopescu, cărora, faţă 
de câţiva fruntaşi legionari le-a vorbit, spunând că nu mai poate tolera pe Ilie Rădulescu 
ŞI gazeta sa, şi le-a cerut a se lua măsurile necesare, pentru suprimarea ziarului 
PORUNCA VREMII. 

Codreanu le-a arătat că după informaţiile ce posedă, pe care le-a verificat 
personal, Ilie Rădulescu este unealta d-lui Gabriel Marinescu, dela care se inspiră de 
multe ori, asupra celor ce scrie în ziarul său. 

S-a decis, ca Dragoş Protopoescu, să înceapă în BUNA VESTIRE, o companie 
compromiţătoare contra lui Ilie Rădulescu, dovedind că a primit sume importante dela 
numeroşi evrei şi în special dela Auschnit. Pe de altă parte se va începe ridicarea dela 
chioşcuri şi arderea în Capitală şi în ţară, a acestei gazete, până ce se va ajunge la 
încetarea apariţiei ei. 

Cu această ocaziune, Codreanu le-a mai povestit cum Ilie Rădulescu a venit la el 
nu de mult, spre a-i oferi sprijinul ziarului său, cu care ocazie i-a răspuns „eu nu ştiu, 
după ce-ţi vei umple carul, în ce curte vei intra”. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937. f. 166-167. 


* 


Notă a Corpului Detectivilor nr. 4898 din 8 decembrie 1937 cu privire la o 
eventuală colaborare dintre legionari şi naţional-țărănişti după alegerile generale, având 
platformă politică apărarea constituționalismului şi blocarea instituirii regimului personal 
al regelui Carol al II-lea. 


CORPUL DETECTIVILOR 
SECŢIA l-a 

I. Nr. 4 

- sursă serioasă -14923 


Colaborarea între Partidul Naţional Țărănesc 
şi Partidul Totul pentru Ţară va continua 


336 


şi după alegeri. 


În cercurile fruntașilor legionarii intelectuali se afirmă că, cu toate declaraţiunile 
făcute de Corneliu Codreanu, cât şi de dl. Maniu că înţelegerea dintre cei doi fruntaşi 
politici, nu priveşte decât garantarea lbertăţei alegerilor, totuşi înafară de pactul zis de 
neagresiune s-a mai stabilit între Corneliu Codreanu şi dl. Maniu o unitate de vederi 
perfectă, cu privire la problemele mari ce interesează ţara, dar mai ales în ce priveşte 
practica constituţională, fapt care — precizează aceste cercuri — duce la o colaborare între 
partidul naţional țărănesc şi partidul Totul pentru Ţară şi după alegeri, ambele înțelegând 
să se ajute reciproc şi să lupte paralel până la triumful punctului de vedere comun 
(constituţionalism)). 

În legătură cu aceasta, se spune că lupta constituţionalistă a partidului naţional 
țărănesc şi partidul Totul pentru Ţară va fi dusă atât în Parlament, cât mai ales înafara 
Parlamentului, atât prin întruniri, cât şi prin publicaţii, pe cari ambele partide le va scoate 
şi difuza în opinia publică, publicaţii ce vor cuprinde atacuri directe la adresa chiar a 
Suveranului, spre a provoca procese importante, scontând că prin aceasta curentul aşa-zis 
constituționalist va spori şi mai mult. 


Urmărim chestiune. 


ANIC, fond,Casa Regală, dosar 36/1937,f. 168. 


Nota nr. 15754 din 22 decembrie 1037 emisă de Corpul Detectivilor cu privire la 
stare de spirit din interiorul Mişcării Legionare după aflarea rezultatelor alegerilor. 


Legionarii sunt foarte entuziasmați de rezultatul alegerilor fiind convinşi că la 
următoarele , Garda ar obţine cel mai mare număr de voturi. Entuziasmul nu trebuie să 
umbrească acţiunea de organizare a Legiunii , pentru a fi capabilă să conducă ţara. 


Rezultatul alegerilor de până acum a produs în sânul legionarilor cel mai mare 
entuziasm, şi Codreanu vrea să profite de acest rezultat, spre a exploata atmosfera 
favorabilă, fiind acum pe deplin convins că numărul mare de voturi se datoreşte 
simpatizanților mişcărei sale. 

Grigore Manoilescu a adus la sediul Legiunei o maşină de calculat rezultatele 
alegerilor din ţară, fiind instalată într-o cameră alăturată de a lui Codreanu, la care a 
lucrat numai Grigore Manoilescu. 

Din socotelile făcute, reese că guvernul ar fi obţinut numai 38% din totalul 
voturilor. 

Codreanu a ţinut să arate că la a doua alegere ce s-ar face, Garda de Fer va obţine 
cel mai mare număr de voturi, fiind convins că nici un partid, nici cel care ar fi însărcinat 
cu noul guvern, nu va putea întrece numărul votanţilor Gărzii de Fer. 


ci 


Părerea şefului Legiunei este că acestea sunt ultimele alegeri pentru Cameră şi 
Senat, făcute în favoarea partidelor vechi şi că de acum înainte victoria este asigurată 
pentru Legiune, de aceia trebuie ca acţiunea să fie canalizată foarte bine, ca nu cumva din 
cauza entuziasmului prea mare al legionarilor să se uite partea a doua, adică a organizării 
Legiunei pentru a corespunde momentului oportun, când ea va fi chemată să conducă. 

Codreanu crede a şti că actualul guvern este ultimul guvern de partid, şi că de 
acum înainte i se deschide Legiunei o nouă perspectivă pentru a putea pune mâna pe 
frânele ţării. 

Codreanu e mulţumit de acţiunea studenţilor dela Politehnica din Timişoara, cari 
prin propaganda necontenită ce au făcut în judeţele Timiş-Torontal şi Arad, au recoltat 
cel mai mare număr de voturi. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 197 


Notă a Corpul Detectivilor nr.15960 din 29 decembrie 1937 referitoare la impresiile 
liderilor legionari faţă de soluţia guvernamentală aleasă de suveran şi componenţa noului 
cabinet. În discuţiile de la sediul legionar central a fost demascată intenţia regelui de a 
institui dictatura personală şi de a suspenda Constituţia de la 1923. 


Prezenţa lui Istrate Micescu în guvernul nou format îi determină pe legionari să 
pregătească un marş asupra Bucureştiului, la care să participe 50 000 de oameni , mai 
ales muncitori. Garda demască intenţiile Regelui de instituire a dictaturii sale personale , 
folosindu-se de guvernul Goga. Acesta a fost adus la putere deşi avea cele mai puţine 
mandate , părintele Cristescu subliniind că aceasta înseamnă regim personal. 


Ieri dimineaţă, de la conducerea legionară s-a telefonat lui Codreanu la Predeal să 
vină urgent în Capitală, din cauza evenimentelor ce se petrec. S-a crezut că acesta a şi 
plecat de la Predeal, în care scop fusese convocată pentru orele 17,30 o consfătuire a 
tuturor fruntaşilor Gărzii de Fer, pentru a lua hotărâri importante. 

La orele 14,30, Codreanu a telefonat dela Predeal că nu mai vine la Bucureşti şi 
că pleacă într-o excursie în Ardeal. 

Această atitudine a surprins foarte mult, socotindu-se că Cornel Codreanu 
meditează despre guvernul Goga că este o nouă provocare la adresa Gărzii de Fer. 

Pentru Garda de Fier, susțin legionarii, prezenţa în guvern a d-lui Istrate Micescu 
a făcut ca spiritele legionare să fie mai aprinse decât erau pe timpul alegerilor, cu atât mai 
mult, că ei n-ar fi căutat să facă vreo opoziţie guvernului liberal timp de un an, pentru ca 
în timpul acesta să se poată reface şi mai mult. 

Fruntaşii legionari cred că Garda de Fer, ar trebui să pregătească un marş asupra 
Bucureştiului, cu un număr de 50.000 legionari, în majoritate muncitori, cari să ocupe 
Capitala din toate părțile, aşa în cât trupele aflate în cetatea Bucureşti, să fie puse în 


338 


împosibilitate de a opri acest val, mai ales că această tactică ar fi întrebuințată şi de 
naţional-ţărănişti, cu cari Codreanu ar cădea din nou de acord. 

Gardişti manifestă mare ostilitate împotriva Suveranului şi a dictaturii - zic ei - 
pe care ar pregăti-o, deoarece informaţiile lor arată că M.S. Regele ar suspenda 
Constituţia, dorinţă exprimată şi de Istrate Micescu. 

Dacă până acum gardiştii nu au strigat nici „jos Regele” şi nici „sus Regele”, 
spune un conducător legionar, aceasta se datoreşte atitudinii rezervate ce a vrut să aibă 
Garda de Fer faţă de M.S. Regele şi din această cauză Codreanu a amânat să dea 
publicităţii circulara LEGIONARII ŞI MONARHIA, pentru ca să nu ia angajamente faţă 
de Coroană, care l-ar fi pus într-o situaţie foarte delicată. Cert este că acum gardiştii se 
manifestă ostil Suveranului. 

Profesorul părinte Cristescu ieri şi-a manifestat această indignare şi după dânsul 
alţii, ţinând să afirme că ceea ce s-a făcut acum este pur şi simplu bătaie de joc faţă de 
ţară şi nu pot tolera ca un partid cu cele mai mici voturi şi cu cele mai puţine mandate să 
fie chemat la putere, căci aceasta înseamnă guvern personal, a adăugat Cristescu, şi 
legionarii trebuie să fie pregătiţi pentru vremuri grele, care se arată în cale. 

În timpul nopţii au avut loc mai multe conciliabule între diferiţi fruntaşi ai 
organizaţiei, care au ţinut să obțină şi alte informaţii de la foştii membri ai partidului 
demisionat. 

Din cele ce se ştie până acum, Garda este informată de către foştii membri ai 
partidului liberal că M.S. Regele a fost foarte afectat de marele număr al legionarilor 
pătrunşi în Parlament, socotindu-i mai periculoşi decât orice alt partid. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar, 36/1937. f. 203-205 


Notă a Corpul Detectivilor nr. 5142 din 30 decembrie 1937 referitoare la 
entuziasmul declanşat în cercurile legionarilor la aflarea veştilor aduse de la Predeal 
despre simpatiile legionare ale moştenitorului tronului şi viitorului rege Mihai |. 


eee 


Aseară colonelul Zăvoianu, aflat cu un numeros grup la restaurantul legionar, a 
povestit un fapt care a produs mare bucurie în cercurile legionare. 

Astfel, a arătat că acum două zile în timpul când Căpitanul se afla la Predeal cu un 
grup de legionari, a trecut pe acolo în plimbare şi Marele Voievod Mihai, care a fost 
salutat legionăreşte de Corneliu Codreanu, fapt care a bucurat pe Voievod, întrucât acesta 
a răspuns salutului legionar. În acest timp, unul dintre legionarii rămaşi mai în urmă, a 
fost ajuns de Voievodul Mihai, care foarte curios s-a adresat acestuia, întrebându-l: „De 
când este Căpitanul aci?”, la care legionarul în poziție de drepţi, a dat răspunsul cuvenit. 

Această atenţie a Voievodului Mihai faţă de Codreanu a produs mare surprindere, 
cu atât mai mult că Corneliu Codreanu nu avusese prilejul niciodată să vorbească cu 
Voievodul, care totuşi l-a recunoscut. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 206. 


* 


Notă a Corpului Detectivilor din 31 decembrie 1937 referitoare la discuţiile lui 
Codreanu cu şefii legionari despre coaliția formată la Palat, în jurul regelui cu scopul de 
anihilare politică a Mişcării şi a lui luliu Maniu. Codreanu preconiza o mai strânsă 
colaborare cu Maniu pentru a contracara manevrele suveranului. 


CORPUL DETECTIVILOR 
SECŢIA l-a 

I. Nr. 5 

31 decembrie 1937 

5295 

- sursă serioasă — 

16.031 


Strângerea legăturilor dintre Corneliu Codreanu 
şi Maniu, vor fi explicate legionarilor 


În ultimele convorbiri intime pe cari Corneliu Codreanu le-a avut cu fruntaşii 
legionari, a confiat acestora că acum mai mult decât oricând, este necesar pentru mişcarea 
legionară, a strânge legăturile existente cu dl. Maniu, aceasta întrucât s-au coalizat atât 
împotriva mişcărei legionare cât şi împotriva d-lui Maniu toţi „servii” Suveranului 
laolaltă cu adversarii mişcării legionare şi ai d-lui Maniu. Totdeodată Corneliu Codreanu 
a mai confiat că odată cu reînceperea activităţii suspendată pe timpul vacanței va da 
consemn fruntaşilor şi şefilor de unităţi legionare să explica legionarilor în subordine, că 


340 


Suveranul, din informaţiile pe cari le are din cercuri sigure, Legiunea, a decis luptă 
hotărâtă până la exterminare, atât împotriva mişcării legionare, cât şi împotriva d-lui 
Maniu, şi de aceia în mod logic şi practic atât pentru dl. Maniu, cât şi pentru mişcarea 
legionară, a urmat o înţelegere secretă Corneliu Codreanu - luliu Maniu, cari au hotărât 
la rându-le să ducă lupta şi ei pe viaţă şi moarte împotriva Suveranului, atâta timp cât 
M.S. Regele nu-şi schimbă atitudinea şi nu reintră în rolul pur constituţional al Coroanei. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 208. 


* 


Notă a Corpului Detectivilor din 26 martie 1937 privind intenţia lui Corneliu 
Zelea Codreanu de a renunţa la publicarea unui manifest împotriva regelui din cauza 
indiscreţiei lui luliu Maniu dar şi din cauza inoportunităţii acestuia. 


Corneliu Codreanu a confiat într-un cerc de intimi colaboratori ai săi, că 
manifestul în chestia constituțională, pe care l-a pregătit în urma tratativelor duse cu dl. 
Maniu, nu va cunoaşte lumina zilei, după toate probabilitățile, deoarece pe de o parte dl. 
Maniu a divulgat unele fapte discutate, car trebuiau să rămână secrete, dar pe de altă parte 
s-a convins că un asemenea manifest nu este practic a fi scos decât ca ultimă armă, atunci 
când ar constata că prigoana pornită contra mişcării legionare, din sugestia Suveranului, 
ar fi ajuns la maximum, ne mai putând fi nici o şansă de raporturi normale între Factorul 
Constituţional şi Legiune. 


ANIC, fond Ministerul de Interne (Diverse), dosar 5/1937, f. 3 


Notă a Corpului Detectivilor din 27 martie 1937 referitoare la conflictul ivit între 
Corneliu Codreanu şi Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul” şi la unele încercări 
de reconciliere ale prietenilor comuni. 


Am raportat despre răcirea raporturilor dintre dl. Stelian Popescu şi Corneliu 
Codreanu şi am arătat că notele noastre anterioare, cum Codreanu a trimis o sumă de bani 
d-lui Stelian Popescu, pentru reducerea ce acesta a făcut-o imprimării volumului „Pentru 
Legionari”. 

În prezent, se fac demersuri pe lângă Codreanu, pentru a se ajunge la o 
reconciliere între el şi dl. Stelian Popescu, reconciliere care se întreprinde cu 
consimţământul directorului „Universului”; acesta a văzut că are nevoie de sprijinul 
tineretului. 


341 


Persoana care face aceste demersuri, este inginerul Mareş, un prieten comun al d- 
lor general Cantacuzino şi Stelian Popescu; este membru în asociaţia „Prietenii 
Legionarilor”. 

Inginerul Mareş a avut recent o îndelungată convorbire cu generalul Cantacuzino, 
căruia i-a arătat necesitatea ca Legiunea să aibă alături de ea pe dl. Stelian Popescu, 
fiindcă acesta ar putea prin ziarul său să servească cauza legionară, mai ales în 
împrejurările actuale, când din toate părțile se caută a se lovi în Legiune. 

D-sa propune o întrevedere între Corneliu Codreanu şi Stelian Popescu, pentru a 
se dovedi că nu dl. Stelian Popescu este vinovat de conflictul ivit între aceşti doi, ci 
persoane din anturajul lui Codreanu, cari sunt învinovăţite că au ţesut intrigi. 

Persoane din anturajul celor doi, arată interesul acestei apropieri: cei din anturajul 
lui Codreanu, spun că este nevoie ca acesta să aibă o presă cu răsunet de partea sa, mai 
ales acum când urmează să 1 se susțină prin presă începerea activităţii în taberile de 
muncă pe cari le va înfiinţa: Stelian Popescu pe de altă parte caută să aibă de partea sa un 
aliat puternic şi curagios pentru a porni lupta împotriva d-lui Gabriel Marinescu, pe care 
este supărat din cauza recentelor cenzurări ce 1 s-au făcut în gazeta d-sale. 

Ceva mai mult dl. Stelian Popescu, - spun cei din jurul său, - urmăreşte chiar 
crearea unui conflict cu dl. Gabriel Marinescu pentru ca la sfârşitul regimului actual, 
ziarul „Universul” să poată spune că a fost prigonit; ori având pe legionari alături de d-sa, 
dl. Stelian Popescu doreşte ivirea conflictului şi între aceştia şi dl. Gabriel Marinescu, tot 
pentru ajungerea scopului său. 


ANIC fond Ministerul de Interne (Diverse), Dosar 5/1937, f. 5. 


Notă a Corpului Detectivilor din 3 aprilie 1937 cu privire la o posibilă colaborare 
în alegeri a Mişcării Legionare şi a Partidului Naţional Creştin, condus de Octavian 
Goga. Raportul relatează unele discuţii dintre Codreanu şi unii şefi legionari referitoare la 
contracararea atacurilor împotriva Legiunii 
venite dinspre cercurile de la Palat şi la identificarea unor noi aliaţi politici capabili să-l 
sprijine în conflictul deschis între Mişcare şi rege. 


In cercurile legionare s-a zvonit că dl. Octavian Goga ar intenţiona o colaborare 
cu Corneliu Codreanu, în viitoarele alegeri generale. 


342 


Aceste cercuri arată că până în prezent nu s-a făcut o propunere formală, totuşi dl. 
Goga ar fi avut o importantă întrevedere cu un fruntaş al partidului „Totul pentru Țară” la 
Predeal în vederea aranjării unei conlucrări într-o viitoare acţiune politică. 

Pe de altă parte se spune că dl. Octavian Goga intenţionează crearea şi în sânul 
partidului său a taberelor de muncă şi dacă s-ar înfăptui o colaborare cu Garda de Fier, 
măsurile pe cari guvernul intenţionează să le ia contra acestor tabere de muncă, ar fi mai 
greu de realizat. 

Din raporturile sosite la conducerea partidului „Totul pentru Ţară”, reiese că în 
special în provincie relaţiile dintre membrii partidului naţional creştin şi ai partidului 
„Totul pentru Ţară” sunt destul de amicale. 


Corneliu Codreanu a arătat într-un cerc de intimi sfătuitori şi şefi legionari că pentru a 
putea contracara loviturile îndreptate împotriva Mişcării trebuie să-şi ia măsuri de apărare 
şi să caute aliaţi şi că dl. Vaida nu îl poate ajuta întotdeauna. El a spus că: „Faţă de 
atitudini dictate din afară, trebuie să am şi eu armele mele, mai cu seamă că dl. Vaida mă 
apără numai până ce prigoana vine de la Factorul Constituţional. În acest din urmă caz 
lipsit de ajutorul d-lui Vaida trebuie să-mi caut sprijin aiurea, imediat. Deci uşor nu-l pot 
avea decât de la acei cari au cunoscute atitudini de frondă contra Coroanei. 

Precizez că în ce mă priveşte eu menţin acordul cu dl. Vaida din Mai 1936, atâta 
timp cât în Frontul Românesc nu vor intra politicieni declaraţi duşmani ai Legiunei 
(Armand Călinescu şi alţii). 

Din informaţiunile pe cari le am cu privire la măsurile luate de guvern împotriva 
noastră de unde la început am crezut, că prefectul — subsecretar de stat, vine la Ministerul 
de Interne, căutând să ne pecetluiască soarta noastră, ulterior m-am convins însă că nu de 
la el pleacă începutul de teroare contra noastră, ci mai mult la multe din măsurile ce 
trebuiau luate contra noastră s-a opus luându-şi de câteva ori în cap, aproape totalitatea 
guvernului liberal. 

Trebuie să mărturisesc că în ultima vreme dl. Goga mi-a făcut curte formidabil. A 
mers până acolo încât să-mi propună un acord imediat, dare de ordine în ţară de a se 
îmbrăca cămăşile albastre şi verzi, luptă comună şi sabotare comună a mişcărilor luate de 
guvern, liste comune în alegeri, mergând până acolo încât mi-a propus şi o fuziune cu 
fracțiunea sa, arătând că este dispus a se despărţi de profesorul Cuza. 

La acestea am răspuns: Toate bune, însă Garda de Fier este complect deosebită ca 
structură oricărei organizaţii politice, aşa că o fuziune este completamente exclusă, 
fuziunea neputându-se face, când diferenţele sunt fundamentale între noi şi celelalte 
grupuri naţionaliste. 

În plus dl. Goga, nu se poate despărţi de dl. Profesor A.C. Cuza, acest fapt fiind 
păgubitor pentru naționalism în general, iar acord, care să cuprindă numele meu alături de 
acel al profesorului Cuza, nu se poate cât voi trăi eu, în ceea ce priveşte colaborare de 
alegeri sau guvern. 

Cât despre luptă comună în opoziţie nu numai că sunt de părere să se facă, dar 
cred că toate organizaţiile de dreapta sunt datoare să ducă luptă paralel, însă totdeodată 
să-i păstreze fiecare fiinţa proprie. 

Faţă de Factorul Constituţional problema se pune în felul următor: Suveranul ca 
Factor esenţial în cadrul Statului, ştie precis desfăşurarea evenimentelor interne. Cu 
propria Sa conştiinţă, acestea iau forma actuală, deci El este printre primii factorii 


343 


responsabili ai actualei situaţii interne. Viaţa cetăţeanului nu mai este respectată, de către 
însăşi Factorul Constituţional. Ca atare toate demersurile şi toate acţiunile converg către 
Suveran şi în orice moment EI, trebuie să fie tras la răspundere. 

Faptul acesta trebuie să-l ştie toată opinia publică, în toată goliciunea lui.” 


ANIC, fond Ministerul de Interne (Diverse), dosar 5/1937 f.7-9 


Notă a Corpului Detectivilor din 26 martie 1937 cu privire la instrucţiunile secrete 
trimise prin curieri speciali de către Corneliu Codreanu şefilor de Regiuni. 


Corneliu Codreanu a trimis instrucțiuni secrete, prin curieri speciali, şefilor de 
organizațiuni şi regionale ale partidului „Totul pentru Ţară”, prin care după ce le dă 
instrucţiuni pe cine să voteze în alegerile comunale, de la caz la caz (vaidişti, liberali 
georgişti) le cere să pregătească opinia publică, cu cea mai mare precauţiune, în sensul că 
Suveranul este răspunzător de actuala situaţie din ţară. 

Pe de altă parte le mai atrage atenţia că sunt iminente noi măsuri represive contra 
mişcării legionare, ca percheziţii, sigilări de sedii etc. Şi ca atare trebuie din vreme să se 
ia măsuri pentru dosirea arhivei secrete a organizaţiei. 


ANIC, Fond Ministerul de Interne (Diverse), dosar 5/1937, f. 4. 


Notă a Corpului Detectivilor din 19 mai 1937cu privire la o consfătuire secretă 
între generalul Antonescu şi Corneliu Codreanu. 


344 


SECŢIA l-a 
Nr. 38 
-sursă serioasă- 
Nr. 03044 


Acum două săptămâni în urmă, pe când Corneliu Codreanu se găsea la Predeal, a 
avut o întâlnire cu generalul Antonescu, întâlnire ce a fost provocată de primul pentru a 
afla punctul de vedere al generalului Antonescu asupra hotărârii Consiliului de Coroană 
din 9 aprilie a.c. 

Din cele transpirate în legătură cu această convorbire, rezultă că generalul 
Antonescu a arătat lui Corneliu Codreanu că ceea ce s-a făcut a fost legat şi numai dintr- 
un punct de vedere s-ar putea face obiecţiuni, anume că nu s-a procedat în felul acesta, 
încă de acum câţiva ani, pentru a nu se da ocazia să se vorbească atât de mult, fapt ce a 
făcut rău ţării; mai mult generalul Antonescu ar fi completat că dacă Suveranul s-a 
hotărât să-l înlăture pe fratele Său neîngăduindu-i căsătoria morganatică, a dat dovadă că 
şi M. Sa nu se va căsători niciodată în acest fel. 

Răspunsul generalului Antonescu, a nemulţumit pe Corneliu Codreanu, care s-a 
văzut izolat în acţiunea ce a întreprins-o pe chestia hotărârii Consiliului de Coroană, mai 
ales că spera să câştige elemente militare alături de acţiunea sa. 

În altă ordine de idei, după cum afirmă cercurile apropiate generalului Antonescu, 
d-sa a recomandat lui Corneliu Codreanu să caute a înfrâna pornirea spre asasinate, de 
care dă dovadă în toate ocaziile legionarii. 


ANIC, fond Ministerul de Interne (Diverse), dosar 5/1937, f. 62. 


Notă a Corpului Detectivilor din 10 iunie 1937 referitoare la refuzul lui Al. Vaida 
Voevod de a se întâlni cu Corneliu Zelea Codreanu pe motivul acţiunii anticarliste a 
Mişcării Legionare. 


SECŢIA l-a 
24 
10 iunie 1937 
1263 
- sursă serioasă - 


345 


Nr. 04473 


Se ştie că Corneliu Codreanu a comunicat, prin intermediari în câteva rânduri d- 
lui Vaida Voevod că doreşte să aibă o întrevedere cu d-sa, pentru a explica atitudinea 
Legiunei din ultimul timp. 

Săptămâna trecută Corneliu Codreanu a intervenit din nou în acest sens pe lângă 
dl. Vaida Voevod, prin intermediul d-lui D.R. loaniţescu, care a fost rugat de către 
preotul Dumitrescu Borşa de a mijloci o întrevedere între Corneliu Codreanu şi dl. Vaida. 

La această nouă intervenţie dl. Vaida a răspuns în sensul următor: 

„Corneliu Codreanu duce în ultimul timp o acţiune apolitică, pentru mişcarea lui 
şi păgubitoare totdeodată pentru mişcarea naţională. 

Corneliu Codreanu trebuie neapărat să nu mai aibă atitudini condamnabile, ca 
aceia avută cu ocazia retragerii generalului Cantacuzino din comitetul Asociaţiei de 
asistenţă universitară „Regele Carol II”. 

Nu este de ajuns ca Corneliu Codreanu să dea circulări prin care să se interzică 
organizaţiilor orice fel de agitaţiuni, în schimb el personal să facă acte cari să provoace 
cea mai mare agitaţie. 

Din aceste motive d-sa crede că nu poate deocamdată să se întâlnească cu 
Corneliu Codreanu, întrevederea putând avea loc numai după ce Corneliu Codreanu îşi 
lămureşte definitiv atitudinea în chestia constituţională, adică numai după ce va declara 
categoric că merge pe linia naţională monarhică, sau pe linia constituţionalismului 
democratic. Şi cu una şi cu alta, nu se poate”. 

Răspunsul d-lui Vaida Voevod a pus pe Corneliu Codreanu în dilemă şi în prezent 
se consfătuieşte cu fruntaşii legionari intelectuali asupra hotărârii ce urmează s-o ia faţă 
de ultima atitudine manifestată de dl. Vaida Voevod faţă de mişcarea legionară. 


ANIC, fond Ministerul de Interne (Diverse), dosar 5/1937, f. 73. 


Notă a Corpului Detectivilor din 31 martie 1937 privind existenţa unor 
Conciliabule între Corneliu Codreanu şi domnul Manoilescu , în vede-rea îmbunătăţirii 
raporturilor dintre Legiune şi Palat. 


346 


În cursul săptămânii trecute au avut loc unele conciliabule între Corneliu 
Codreanu şi dl. Manoilescu, atât direct, cât şi prin intermediul profesorului Dragoş 
Protopopescu şi avocatul Victor Vojen. 

În cercurile imediat apropiate lui Corneliu Codreanu, cât şi în acele apropiate 
conducerii ziarului „Buna Vestire”, se arată că aceste conciliabule au loc în vederea 
stabilirii modalităților cari să ducă la raporturi bune între Legiunea Totul pentru Ţară şi 
Palat. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 64. 


MIŞCAREA LEGIONARĂ 
PARTIDUL „TOTUL PENTRU ŢARĂ” 
Bucureşti, strada Gutemberg, 3 
Bucureşti, 11 aprilie 1937 


CIRCULAR A-COMUNICAT NO. 67 

Partidul „Totul pentru Țară” este un partid politic legal constituit prin certificatul 
No. 9 din 20 martie 1935, al Comisiei Centrale Electorale din Ministerul Justiţiei. 

Au fost convocați toți şefii de partide de mai multe ori şi acum, alaltăieri, în cazul 
Prințului Niculae. Eu nu am fost invitat nici-o dată. Subliniez ridicolul chemării unui 
Grigore Filipescu, fără partid şi nechemării mele, preşedintele unei organizaţii politice 
suficient de puternică, pentru a fi luată în seamă. 

La Consiliul de Coroană s'au luat măsuri grave cari turbură inimile. 

Nu importă articolele 12 şi 13 ale regulamentului Casei Regale, făcut ad-hoc de 
Ionel Brătianu contra Prințului Carol când era exilat şi nicidecum contra Prințului 
Niculae; în vedere că ar putea ajunge la Tron. 

Nicăieri şi niciodată, un Prinţ, dacă a spus să fie lăsat în pace, cum a spus Prinţul 
Niculae şi nu cere nici posturi şi nici onoruri, n-a păţit vexaţiuni ofensatoare dacă a făcut 
o căsătorie morgantică. 

Ceea ce importă însă, este lichelismul Primului Ministru, care ne vorbeşte de 
echivoc şi prestigiul Dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile Statului a 
D-nei Lupescu. 

Prinţul Niculae s-a căsătorit de 6 ani, cu o româncă creştină din neamul băştinaş al 
Țării şi nu trăieşte cu o femee din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe 
moarte, femei, prin care azi jidanii Şi jidoviţii conduc ţara. 

Prinţul Niculae are şi copilaşi, este foarte logic să-i iubească. 

Nu zic că nu era mai bine să ia fată de Împărat, dar, cui nu-i convine, n-are decât 
să nu fie în relaţii cu soţia sa şi pe deasupra, Guvernul nu are decât să nu-l dea Prințului, 


347 


cum şi doreşte, nici-o însărcinare oficială. Dar, ca să iei deodată şi după 6 ani aceste 
măsuri neomenoase, în afară de autoritatea morală ce lipseşte pentru a le lua, mai este şi 
un dedesubt. 

lată-l: 

Adevărul este că de 6 ani Prinţul, nu a vrut să se plece în faţa D-nei Lupescu şi n- 
a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. 

Dar ce ingratitudine! îl aduce pe fratele Său pe Tron şi Se vede pentru motivele, 
arătate mai sus sechestrat şi arestat de Guvern la Snagov, umilit, maltratat şi poate, dat 
afară din Țara Sa, pe care o iubeşte. 

Țara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de Țara D-lui Tătărescu 
compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă Țară în afară de aceasta. 

În ceea ce ne priveşte, ne vom expune, după ce ne vom fi informat că cea mai 
mare preciziune punctul nostru de vedere, printr-un comunicat-manifest adresat Ţării sau 
mai bine zis acelei părţi de Țară care n-a fost întrebată la Consiliul de Coroană. 

General Cantacuzino Grăniceru. 


Notă a Corpului Detectivilor din 16 aprilie 1937 referitoare la acţiunile organizate 
de Codreanu în vederea susţinerii Prințului Nicolae , acţiuni ce vor fi puse în practică de 
profesorul Nae Ionescu şi de generalul Gh. (Zizi) Cantacuzino. Va fi scoasă o broşură din 
care să reiasă rolul nefast al doamnei Lupescu asupra vieţii politice româneşti. 


16 aprilie 1937 


Corneliu Zelea Codreanu înţelege să ducă lupta în chestia ex Prințului Nicolae 
mai departe. 

Astfel nici după întrevederea d-lui ministru G. Marinescu, cu generalul Zizi 
Cantacuzino, nici după vizita făcută la Valer Pop, nu vrea în nici un chip să cedeze. 

Codreanu va duce lupta în felul următor: 

1) După circulara trimisă cuiburilor şi organizaţiunilor judeţene, va scoate un 
manifest, pe care-l are deja pregătit şi în care va pune întreaga chestie constituţională. 
Acest manifest este reeditarea manifestului pregătit de Codreanu la începutul lunii martie, 
în care a introdus şi chestia Prințului Nicolae. 

În acest manifest Codreanu spune că chestia Prințului NICULAE nu poate rămâne 
o chestie închisă, Partidul 'Totul pentru Țară făcându-şi un crez şi un punct de onoare din 
lupta pentru revenirea asupra deciziei Consiliului de Coroană de la 9 aprilie 1937. 

2) Va înainta un memoriu M.S. Regelui, pe care-l va scoate în mii de exemplare, 
trimeţându-l oamenilor politici, ofiţerilor superiori, preoţilor, foştilor demnitari etc. 

3) A ordonat cuiburilor şi organizațiunilor ca în casele lor şi la sedii să aibă în 
perete fotografia Prințului Nicolae. 


348 


Întreagă această atitudine este pusă la cale de profesorul Nae Ionescu şi de 
generalul Zizi Cantacuzino. 

Profesorul Nae Ionescu insistă pe lângă Corneliu Codreanu ca acesta să facă un 
voiaj în străinătate (Italia şi Germania), unde să ţină conferinţe, să ia contact cu oamenii 
politici de acolo, să dea intervieuri gazetelor etc. 

Corneliu Codreanu nu este încă convins să facă acest voiaj, spunând că nu este 
încă timpul pentru această călătorie. 

În această chestie insistă şi Alexandru Cantacuzino. 

Actualmente, Alexandru Cantacuzino, Sima Simulescu ş lon Victor Vojen 
lucrează la o broşură, din ordinul lui Corneliu Codreanu, în care [să] se explică detaliat 
toată chestia d-nei L[upescu], influenţa francmasoneriei asupra treburilor publice, rolul d- 
nei L. în conducerea partidului liberal la guvern, lupta d-sale de astăzi de a-l aduce la 
putere pe Ion Mihalache, conflictul şi cu Principele Nicolae etc. 

32 de file au fost predate încă de miercuri seara lui Corneliu Codreanu, pentru a fi 
revăzute. 

Codreanu ţine ca până la finele lunei, broşura să fie tipărită deja. 

După toate probabilitățile broşura va fi tipărită la două upografii în provincie (La 
I. Iotta din Piteşti şi la altă tipografie manistă din Ardeal). 

Dumitrescu-Zăpadă a discutată această chestie şi cu Decebal Teodorescu de la 
tipografia Apollo, a generalului Rădescu, însă Codreanu nu vrea să uipărească nimic aici, 
pentru că acesta a tipărit lui Stelescu Cruciada Românismului. 


ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar/5 1937, f. 48. 


Notă a Corpului Detectivilor din 22 aprilie privind hotărârea de executarea 
conducătorilor ţărănişti , în cazul în care aceştia ar suprima Garda de Fier. De asemenea , 
s-au luat hotărâri de respingere a propunerilor de intrare în Gardă a tuturor veleitarilor şi 
a celor ce urmăresc ocuparea de funcţii încă de la începutul primirii lor în organizaţie. 


Știri de la Garda de Fier 


Din cercurile gardiste se afirmă, că s-ar fi luat hotărârea ca în cazul când Regele 
ar aduce la putere pe naţional-țărănişti şi în cazul când aceştia vor începe acţiunea de 
suprimare a Gărzii, toţi conducătorii naţional-ţărănişti vor fi executaţi. 

Tot din aceste cercuri se mai spune că într-o consfătuire secretă a marilor 
comandanţi ai Gărzii s-a hotărât, ca imediat după căderea actualului guvern, o delegaţie a 


349 


Gărzii se va prezenta d-lui Tătărescu ca să-i mulțumească, că sub guvernarea d-sale a dat 
posibilitatea de organizare şi refacere a Gărzii. 

Faţă de cazul Gerota, Garda a decretat o stare de absolută rezervă. 

Din cercurile gardiste se mai afirmă, că s-a luat hotărârea ca Garda să practice o 
instruire prelegionară a tuturor acelora cari doresc să devie legionari. 

Se mai afirmă că vreo câţiva foşti miniştri au voit să se înscrie în rândurile Gărzii, 
însă, în urma hotărârii comandantului suprem al Gărzii, faţă de cererea acestora, ca să fie 
promovați de la început în posturile de comandă — prin care se respinge orice fel de astfel 
de veleităţi, solicitanţii au renunţat. 


ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar 5/1937, f. 62. 


Notă a Corpului Detectivilor din 14 mai 1937 privind impactul asupra opiniei 
publice a scrisorii lui Averescu adresată colonelului Bădescu . 


SECŢIA I-a 

14 mai 1937 

- verificată — 

02659 

Fruntaşii legionari vor strânge date 
asupra efectului produs în opinia publică 
de către scrisoarea Mareşalului Averescu 
către colonelul Bădescu 


Ion Belgea, şeful serviciului legionar de informaţii a dat dispoziţiuni fruntaşilor 
legionari de a strânge date asupra comentariilor, cât mai ales asupra efectului produs în 
opinia publică, de scrisoarea Mareşalului Averescu către colonelul Bădescu, preşedintele 
Consiliului de Răsboi, care a judecat pe cei 10 asasini ai lui Stelescu. 

Pe baza datelor strânse, conducerea legionară, probabil prin generalul 
Cantacuzino, va răspunde, tot printr-o scrisoare Mareşalului Averescu. 


ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar 5/1937, f. 66. 


350 


Notă a corpului Detectivilor din 18 mai 1937 referitoare la modul cum e văzută 
Garda de Fier de fruntaşii politici , şi la legăturile pe care aceasta încearcă să le aibă cu 
celelalte partide politice. 
Şantajul politic exercitat de Garda de Fier. 


Din contactul cu mai mulți fruntaşi ai vieţii politice româneşti s-au aflat 
următoarele cu privire la atitudinea şi comportarea de viitor a Gărzii de Fier în relațiunile 
ei cu Palatul, cu partidele politice şi cu lumea internaţională. 

Astfel din anturajul d-lui Mareşal AVERESCU cât şi din partea câtorva oameni 
de frunte ai partidului Naţional- Țărănesc, s-au făcut următoarele declaraţiuni: 

„Nu ştim în ce măsură partidul TOTUL PENTRU ȚARĂ, socotește violenţa ca 
armă de propagandă. Un partid însă, care îşi asumă dreptul de a pronunţa pedepse cu 
moartea, nu se poate încadra într-o viaţă constituțională. 

Dar credem că ar fi fost mai bine ca acest partid (Garda de Fier) să nu fi fost 
desfiinţat şi nevoit să trăiască o viaţă aproape ocultă, speculat când de un guvern când de 
altul, ca o masă de manevră. 

Astfel ar fi de neînțeles, cum se face că o grupare ca Garda de Fier să fie 
stânjenită mereu în mişcările ei, pe când cei ce propagă umanitarismul de ocazie şi de 
interes, adică evreii, în realitate cei mai vechi şi mai feroci rasişti, să aibă posibilitatea de 
a promova — în interesul lor — oamenii noştri politici de multe ori incapacităţi patente. 

Faptul şi-ar avea explicaţia în ocultismul, în care a fost vârâtă Garda de Fier. 

Din cauza acestui ocultism şi-a putut face loc în sufletul naţionalist al gardiştilor, 
influenţele teroriste-dinamice-extremiste ale Germaniei şi Italiei. 

Vlăstarele tinere reprezentanţii tineretului românesc, au încă înrădăcinate în ei 
scopurile străine, redate lor printr-o prismă cu totul eronată şi cu totul în detrimentul 
Statului român. 

Trebuie muncit mult, pentru ca aceşti naţionalişti să fie vindecaţi de influenţele 
nefaste din afară, cât mai ales pentru ca ei să părăsească calea acţiunilor oculte — anti- 
constituţionale. 

În ceea ce priveşte legăturile, pe care Garda de Fier încearcă să şi le facă cu 
celelalte partide politice, ele nu pot fi privite decât numai prin prizma intereselor gardiste, 
cari îi dictează Gărzii de Fier, ca să încheie anumite armistiţii cu guvernul şi cu partidele 
tari din ţară, la adăpostul căror armistiţii să-şi poată desăvârşi organizarea. 

Dar rostul anumitor contacte pe care Garda de Fier le are cu anumiţi fruntaşi ai 
vieţii politice de la noi, îl constituie şantajul politic pe care această organizaţie caută să-l 
exercite asupra acestora cu scopul vădit de a câştiga timp de organizare, prin intimidarea 
celor de mai sus. 

Garda de Fier refuză colaborări politice, chiar cu partidele naţionaliste, pe care ea 
le găseşte ca fiind prea temperate, în aplicarea programului naţionalist-radical, iar 
celelalte partide naţionaliste acceptă anumite compromisuri şi patronage politice, pe care 
Garda de Fier le repugnă.” 


ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar5/1937, f. 73-74. 


351 


Notă a Corpului Detectivilor din 10 august 1937 referitoare interesul fruntaşilor 
Legiunii asupra atitudinii lui Gheorghe Brătianu faţă de soluţionarea crizei politice. 
Aceştia înclină , în această problemă , asupra reîntregirii Partidului Naţional Liberal. 


SECŢIA l-a 

I. Nr. 4 

10 august 1937 
2222 

- sursă serioasă - 
08129 


Fruntaşii legionari se interesează asupra atitudinii domnului Gh. Brătianu. 


Corneliu Codreanu înainte de a pleca la Carmen Sylva, a dat dispoziţiuni 
serviciului de informaţii legionar de a strânge informaţiuni cu privire la atitudinea d-lui 
Gh. Brătianu, în cazul când criza de regim se va rezolva în favoarea naţional ţărăniştilor, 
dar mai ales să caute a afla dacă problema reîntregirii partidului naţional liberal va mai fi 
de actualitate după retragerea regimului liberal. 

Este de remarcat faptul că legionarilor le convin reîntregirea partidului naţional 
liberal, scontând că georgiştii cu cari au avut raporturi de prietenie le vor fi binevoitori şi 
chiar vor contracara şi împiedica pornirile unora dintre vechii liberali faţă de mişcarea 
legionară. 


ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar 5/1937. f. 


Notă a Corpului Detectivilor din 20 aprilie 1937 referitoare la raportul Direcţiei 
de Poliţie Bucureşti , referitoare la colaborarea dintre studenţii legionari şi Iuliu Maniu . 
Aceştia scot în evidenţă faptul că vor acţiona pe linia impusă de liderul țărănist , ceilalți 
fruntaşi fiind vânduți camarilei şi evreilor. 

MINISTERUL DE INTERNE 
DIRECŢIUNEA GENERALĂ A POLIŢIEI 
NO. 041212 din 20 aprilie 1937 


DIRECŢIUNEI GENERALE A POLIȚIEI 


BUCUREŞTI 
Cernăuţi 194 4 18 211 37 


392 


Urmare a raportului telefonic de astă seară, mai raportez următoarele: 

Milcoveanu a comunicat că acum două săptămâni a avut loc la Cluj o consfătuire 
a conducătorilor centrelor studenţeşti din ţară, de la care a lipsit numai preşedintele 
Centrului [Studenţesc]Cernăuţi. La această consfătuire s-au discutat cele comunicate de 
el azi. 

În afară de aceasta, s-a decis colaborarea cu Iuliu Maniu, în care scop 1 s-a cerut o 
întâlnire. Întâlnirea a avut loc la Cluj, în casa unui prieten a lui Maniu. Discuţiunile au 
ținut trei ore jumătate. Maniu a arătat că el nu poate duce lupta contra camarilei pentru că 
nu are concursul partidului, astfel că primeşte colaborarea, fără a renunţa la principiile 
sale democratice. 

În această colaborare, studenţimea legionară va reprezenta dinamismul şi va duce 
lupta, iar Maniu va fi numai inspiratorul şi mentorul. Milcoveanu a declarat că 
studenţimea legionară va merge pe linia Maniu, mulțumindu-se din partea sa chiar numai 
cu sugestii. 

S-a comunicat studenţilor legionari să se abţină de la orice act care le-ar atrage 
arestarea, întrucât va veni momentul când va fi nevoie de toate braţele. A adăugat că toţi 
studenţii legionari să se pregătească pentru sacrificiu şi să se spovedească, fiindcă vor 
urma evenimente mari. 

S-a decis trimiterea unei telegrame de simpatie fostului Principe Nicolae. S-a mai 
spus că d-na L. trebuie sancționată, că dl. Mihalache este vândut evreilor, că dl. Prim 
Ministru Tătărescu a primit de la camarilă asigurarea că va prezida noile alegeri 
legislative şi că comanda de armament se face prin Blank-Auschnitt şi alți trei bancheri 
cari iau un mare comision. 


INSPECTOR REGIONAL 
/ss/ Zachiu 
No. 740 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 122. 


Notă a Corpului Detectivilor nr 1681 din 29 mai 1937 cu privire la intenţia 
UNSCR de a organiza o primire triumfală cu ocazia revenirii în ţară a lui luliu Maniu. 


SECŢIA l-a 

I. Nr. 38 

29 iunie 1937 
1681 

- sursă serioasă - 
05781 


353 


Fruntaşii studențimii au hotărât 
întâmpinarea d-lui Maniu la frontieră 


Şerban Milcoveanu împreună cu Viorel Trifa, în consfătuirile pe care le-au avut 
cu ceilalți fruntaşi ai Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români şi a Centrului 
Studenţesc Bucureşti, au hotărât a participa la primirea d-lui Maniu la frontieră, cu ocazia 
înapoierii d-sale în ţară. 

Dacă însă dl. Maniu se va înapoia în ţară cu automobilul şi primirea ce 1 se va face 
de către manişti va fi la Cluj, atunci şi fruntaşii studenţimii se vor duce la Cluj, unde vor 
exprima sentimente de admiraţie faţă de atitudinea corectă şi limpede, ce a avut-o 
întotdeauna dl. Maniu. Conducătorii studenţimii intenţionează a înmâna atunci un album 
omagial d-lui Maniu, care să reprezinte „munca şi viaţa legionară”. 

În cadrul acestor manifestaţiuni, Milcoveanu pregăteşte un discurs prin care să 
atace „cercurile din jurul Palatului”, scoțând în evidenţă că din acest punct de vedere, 
există o comunitate de vederi între studențimea creştină, legionară şi dl. Maniu. 

În ceea ce priveşte sărbătorirea d-lui Maniu de către întreaga studenţime, dat fiind 
că cursurile sunt pe terminate şi studenţimea în majoritate a părăsit Centrele universitare, 
s-a hotărât ca ea să se facă în toamnă, imediat după începerea noului an universitar. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 36 /1937 


Notă a Corpului Detectivilor privind şansele în alegeri ale lui Iuliu Maniu, care 
este sigur de victorie şi asupra scepticismului guvernului care nu are aceeaşi încredere. În 
opinia detectivilor, campania electorală este îndreptată împotriva regimului personal al 
Regelui , fiind organizată în acest sens atât de Maniu , cât şi de Codreanu. Nota 
anticipează organizarea unei campanii de presă în ziarele franceze, îndreptată tot 
împotriva Suveranului. Partidul Naţional Liberal se pregăteşte prin Gheorghe Tătărescu 
să fie chemat la guvernare. Maniu şi Codreanu vor coopera împotriva guvernului Goga şi 
la violenţa acestuia vor răspunde tot cu violenţă. Este anticipată o ruptură în Partidul 
Naţional "Țărănesc. 


Alegeri. Guvernul nu are certitudinea, asupra victoriei în alegeri. Valer Pop, care 
într-o vreme se credea că va putea să fie opus lui Maniu, azi nu are certitudinea că se va 
alege. 


Maniu este sigur de victorie, a declarat-o în adunările ce le-a făcut. 


Guvernul nu va împărţi cărțile de alegători, vor vota şi morţii. 
Maniu în schimb a venit cu acordul pentru paza urnelor. Deci foarte grele operaţii. 


354 


Campania electorală. 

Toată campania electorală a lui Maniu şi Codreanu este categorică şi vădită contra 
Suveranului. Lupta nu o mai dau pentru îndepărtarea dela guvern a partidului liberal, ci 
să se înlăture guvernul personal al M. Sale (a se vedea în ziare declaraţiile făcute). 
Această propagandă se face dela om la om până acum în Ardeal şi peste câteva zile va 
începe şi în vechiul Regat, Maniu luând personal conducerea acestei campanii. 

Codreanu, duce aceeaşi campanie, este suficient a se face un ocol în Bucureşti, 
pentru a se vedea dacă mai există vreun afiş electoral, altul decât al gărzii de fier pe 
pereţii oraşului. Sunt echipe de câte cinci legionari cari rup celelalte afişe punând în loc 
pe cele legionare. Partidele celelalte nu reacţionează şi se limitează în a scrie pe trotuoare 
semnul sub care candidează. De aici nu reiese decât un fapt, anume nimeni nu 
reacţionează de frică, asta aici în Capitală, dar atunci în provincie. 

Pe şoseaua Bucureşti — Giurgiu, sunt pietre apărătoare, pe toate aceste pietre, nu 
există decât semnul legionar. 

Codreanu, de ce a pus candidaturile lui Gerota şi Forţu; pentru a marca fără 
putinţă de negare a luptei ce începe contra Suveranului. 


Parlament. În cazul când guvernul obţine 40%, cine va putea să împiedice pe 
deputaţii legionari şi manişti de a ataca cu înverşunare așa-zisul sistem de guvernare al 
Suveranului. 

Este drept, în „Monitorul oficial” nu vor apărea pasagiile oprite de cenzură, dar 
cine va putea să împiedice pe deputaţi, diplomaţi şi spectatori să difuzeze public 
dezbaterile. 

Nu se va putea conta mai departe pe centriştii național-țărănişti, pentru că Maniu a 
spus că la cel mai mic gest de neascultare face acord formal cu Codreanu. 

În plus de asta nu se poate conta total pe anumite persoane fie din guvern, fie din 
cei ce compun acordul electoral. 


Presa. În ultimele zile s-a remarcat o serie de articole vădit ostile Suveranului, în 
ziarele franceze. Aceste ziare sunt oprite de cenzură, dar diplomaţii le primesc, să fie 
întrebat asupra acestor articole dl. Ministru Solla, care s-a reîntors zilele trecute. 

Maniu a convocat pe gazetarii străini, veniţi cu ocazia apropiatei vizite a d-lui 
Delbos, ce declaraţii va face d-sa, favorabile Suveranului nu. Campania de presă ce se 
duce în ziarele franceze, face ca să se pună întrebarea logică, Are Suveranul certitudinea 
că este sinceritate în cercurile conducătoare ale acestei ţări aliate, faţă de persoana Sa? 

Are suveranul certitudinea că Franţa nu vede cu ochi buni campania dusă de 
Maniu? 


Armata. În armată nu se poate spune că există o stare de spirit rea, dar deblocarea, 
legea de avansări în armată, a creat o stare de lucruri care face ca anumite nemulțumiri 
inerente, grefate pe campania politică ce se duce azi, să provoace nemulţumire prin 
nesiguranța în carieră. Se aşteaptă cu nerăbdare în cercurile militare regulamentul legii de 
avansări. 


325 


La medicii şi farmaciştii militari, precum şi administraţia-intendenţa, este cert 
nemulțumire. În cercurile subofiţerilor, în special în aviaţie, se constată un vădit curent 
legionar. 

La aeroportul militar Pipera, cu investigaţii bine făcute, se va ajunge la concluzia 
că subofiţerii aproape în totalul lor, sunt simpatizanţii acestei mişcări. 

Deşi dl. Dinu Brătianu, dr. Angelescu cât şi alți fruntaşi, şi-au manifestat dorinţa 
ca să se înfăptuiască acest lucru, în urma opoziției categorice a d-lor: Tătărescu, 
Franasovici, Cancicov etc. s-a luat hotărârea, ca această chestiune să rămână definitiv pe 
o linie moartă. 

Trecându-se peste toate chestiunile mai sus arătate, s-a luat apoi în examinare 
situaţia specială a partidului naţional liberal. 

DI. Tătărescu a arătat că este absolută nevoie ca partidul liberal să fie reorganizat 
în cel mai scurt timp posibil din 2 motive: întâi pentru că la viitoarele alegeri să se poată 
prezenta în cea mai bună formă, în al doilea rând, trebuie ţinut cont de faptul, că M.Sa 
Regele va chema acest partid, peste un scurt timp, la putere. 

S-a mai hotărât de asemenea ca anumite elemente, care au creat perturbaţiuni 
guvernamentale şi electorale să fie înlăturate dela posturile de conducere. 

Printre aceştia se vor număra şi domnii Sasu, Antonescu etc. 

Înainte de terminarea constituirii, s-a instituit o comisiune formată din domnii: 
Dinu Brătianu, Gh. Tătărescu, Cancicov, Inculeţ şi Bebe Brătianu, cari vor elabora o serie 
întreagă de instrucţiuni ce se vor da pentru reorganizarea partidului, şi care se va ocupa în 
mod special de organizarea judeţeană a partidului. 


DI. Iuliu Maniu a avut ieri întrevederi cu mai mulţi fruntaşi ai partidului naţional 
țărănist, printre cari dăm numele d-lor: Mihalache, dr. Lupu, Mihai Popovici şi 
Madgearu. 

De asemenea, înspre seară, domnia sa a avut o lungă consfătuire cu dl. dr. Gerota, 
la locuinţa acestuia din urmă. 

Prin intermediul d-lui dr. Gerota, domnia sa a rugat pe dl. Corneliu Codreanu, ca 
să vie în Bucureşti, imediat după Anul Nou. 

Relativ la viitoarea acţiune a domnului Iuliu Maniu, unul dintre cei mai apropiaţi 
colaboratori ai domniei sale, pretinde a şti, că dl Maniu nu va capitula, în faţa noii 
situaţiuni, create prin aducerea D-lui Goga la putere, ci din contra, vom asista la punerea 
în aplicare a unor hotărâri, cari vor înspăimânta guvernul chemat la cârma ţării „pentru 
distrugerea Gărzii de Fier şi a D-sale”. 

Partea doua a pactului de neagresiune, dintre dl. Maniu şi Corneliu Codreanu, va 
fi din nou examinată şi se va da o dezvoltare maximă. 

În afară de acest fapt, dl Iuliu Maniu va căuta, ca împreună cu Garda de Fier, să 
contracareze orice activitate guvernamentală, fie pe tărâmul parlamentar sau 
extraparlamentar. 

La violențele guvernului se va răspunde cu cele mai mari violenţe. Bătălia de abia 
acum începe şi domnii Iuliu Maniu şi Corneliu Codreanu o văd câştigată, iar dezideratele 
lor constituţionaliste, ca şi instaurate la locul cuvenit. 


356 


Conform obiceiului său, dl. Iuliu Maniu difuzează, prin tipărirea a tot ceea ce 
declară şi spune şi declaraţiile sale, cu privire la guvernul Goga, prin trimiterea 
alăturatelor circulări, atât organizaţiunilor din ţară, cât şi prietenilor săi personali. 


Situaţia din partidul naţional țărănesc devine din zi în zi tot mai critică. 

DI. Mihalache, văzut ieri de către un bun prieten al domniei sale, cu care a stat de 
vorbă asupra acestui fapt, făcea următoarele declaraţii dureroase: "prevăd că ruptura din 
partidul naţional țărănesc nu se va limita numai la plecarea domnilor Armand 
Călinescu, Potârcă, Rădulescu- Mehedinţi, Gică Măcărescu, Căpăţineanu şi alții. O 
întreagă metamorfoză se va produce în curând. Am impresia categorică că dl. Iuliu 
Maniu, va fi înlăturat din Partidul Naţional Țărănesc tocmai prin metamorfoza ce se va 
produce şi că domnia sa se va ralia acțiunii Gărzii de Fier. 

Prevăd că Partidul Naţional Țărănesc se va transforma astfel: elementele 
centriste, se vor ralia acțiunii domnului Armand Călinescu şi vor forma o nouă bază, pe 
care se va reclădi partidul naţional țărănesc, ce este astăzi în descompunere. 

Elementele de stânga vor pleca şi se vor ralia acţiunii D-lui Grigore lunian, iar 
dl. Iuliu Maniu cât şi partizanilor domniei sale nu le rămâne altceva decât să se alăture 
de blocul constituționalist pentru a cărui formare luptă din răsputeri”. 

Întrebat la care din aceste grupuri se va ralia, dl Mihalache a răspuns următoarele: 
„eu rămân ce am fost”. 

Întrebat şi asupra situaţiei în care se va afla dl. Virgil Madgearu, domnia sa şi-a 
exprimat părerea, cum că acesta va rămâne din oficiu pe o linie politică moartă pentru 
totdeauna. 

În afară de chestiunile mai sus arătate în întregul partid, se observă o adevărată 
nebuloasă. 

Rămâne de văzut, ce se va produce în urma şedinţelor celor două foruri statutare 
ale partidului, cari vor avea loc după cum urmează: delegația permanentă pe ziua de 3 
ianuarie, iar comitetul executiv pe ziua de 4 ianuarie. 


În opinia publică s-a răspândit de câteva zile svonul care circulă în mari proporții, 
cum că M.S. regele ar fi acceptat ca dna. Elena Lupescu să fie izgonită din ţară şi că se 
face împăcarea cu Elena şi cu prinţul Nicolae. 


ANIC, fond Casa Regală, dosar 16 / 1938, f. 86. 


Notă confidențială a Corpului Detectivilor nr. 308 din 22 ianuarie 1938 cu privire 
la temerile liderilor legionari despre o nouă campanie de represalii, organizată de 
guvernul Goga în timpul campaniei electorale. La finalul notei informative, se specifică 
faptul că s-au comunicat aceste aspecte primului-ministru, ministrului de Interne, 
subsecretarului de stat de la Ministerul de Interne şi Inspectoratului Siguranţei Generale. 


Legionarii înştiințaţi că guvernul va prigoni pe legionari pe timpul campaniei electorale 


357 


În ziua de 21 ianuarie a.c., a avut loc o consfătuire intimă a şefilor de unităţi 
legionare din sectorul de verde al organizaţiei capitalei a partidului Totul pentru Ţară. 

S-a adus la cunoştinţă că din informaţiunile pe cari le posedă conducerea centrală 
legionară, reiese că guvernul actual este decis să dezlănţuie asupra Mişcării Legionare, pe 
timpul campaniei electorale, o prigoană de mari proporții. 

S-a mai arătat că Corneliu Codreanu aşteaptă acest fapt cu mare nelinişte, pentru a 
vedea sau mai precis verifica din punct de vedere al spiritului de sacrificiu, marea masă 
de legionari şi membri ai partidului, înregimentaţi astăzi în mişcarea legionară, care în 
trecutele alegeri a fost verificată din punct de vedere al aportului electoral. În viitoarele 
alegeri urmează a fi verificată şi dacă este pe deplin formată legionăreşte. 

COMUNICAT: Pr. M; M.L.; 2.S.St.I; S.GLI: 


ANIC, Fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 55 / 1938 


Răpunsul d-lui Mircea Eliade 


Mircea Eliale, membru al Societăţii Scriitorilor Români, a binevoit să ne 
răspundă următoarele la ancheta ziarului nostru: "De ce cred în biruinţa Mişcării 
Legionare." 

Cred în destinul neamului românesc - de aceea cred în biruința Mişcării 
Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, 
nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă 
civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca 
neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este 
singura limbă romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de state din 
Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folklor, 
în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi - biologice, 
civile, spirituale - poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică? Poate 
neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoa- 
şte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, 
demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi 
vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul 
românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un laş, astăzi, îmbătat de 
vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de 
destinul neamu lui nostru, nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare. 

Cred în această biruinţă, pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului 
creştin. O mişcare izvorită şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală 
care luptă în primul rând împotriva păcatului şi nevredniciei - nu este o mişcare politică. 


358 


Ea este o revoluţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite 
chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam 
întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a 
fost înţeles ca o revoluţie a forțelor sufleteşti împotriva păcatelor şi slăbiciunilor cărnii; 
niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă - moartea. 

Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluției. Dar în timp ce alte popoare 
trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic 
(comunismul), sau al statului (fascismul), sau al rasei (hitlerismul) - Mişcarea Legionară 
s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va birui prin harul dumnezeesc. De aceea 
în timp ce toate revoluțiile contemporane sunt politice - revoluţia legionară este spirituală 
şi creştină. În timp ce toate revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către 
o clasă socială sau de către un om - revoluţia legionară are drept ţintă supremă: mântuirea 
neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea 
sensul Mişcarii Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut până astăzi în istorie, şi 
biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o 
Românie vrednică, demnă şi puternică - ci va creea un om nou, corespunzător unui nou 
tip de viaţă europeană. 

Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică - ci întotdeauna dintr-o 
revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al 
Creştinismului, al Renaşterii etc. - dintr-un desăvârşit primat al spiritualului împotriva 
temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o 
adevărată trăire şi fructificare a libertăţii. Cred în birunţa Mişcării Legionare, pentru că 
cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic şi economic. 
Cei care vin în Legiune, vin pentru că se simt liberi. Instinctele lor de conservare, 
laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica - toate acestea sunt înfrînte. Legionarul nu 
mai e robul determinismului şi al instinctelor biologice. EI ştie că "n-are nici un interes, 
ca "n-are nimic de câştigat", integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în 
"interesele lui, că viaţa va fi mai grea, că poate va intra în temnițe, sau poate va da piept 
Chiar cu moartea. "Toate "interesele" şi instinctele acestea, care "determină" viaţa fiecărui 
om, sunt înfrînte prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară. Se poate 
spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sunt 
astăzi, în România, legionarii. 

Cei care nu cunosc Legiunea ca şi cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească 
despre "dictatură", şi se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o 
mişcare "fascistă", în care "personalitatea este strivită şi libertatea suprimată. Am avut 
prilejul să mă ocup altă dată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru 
"personalitate", de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica personalităţile. Îi 
întrebam atunci câte "personalităţi" a creat regimul libertății democratice. Unde sunt? 
Care sunt? şi mai întrebam, ce au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată 
"personalitate", care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, şi au fosf 
osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce-au făcut politicienii noştri, din toate 
partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi 
alții? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi 
gânditori? Care esfe tânărul cu "personalitate" pe care l-a descoperit vreun partid politic, 
ŞI l-a pus la locul care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul petru 


359 


binele obştesc? Eu ştiu că au fost "descoperiţi" o sumă de afacerişti precoci, secretari 
inteligenţi şi lichele domestice, cu care s-au "întinerit" cadrele partidelor. 

Apologeţii aceştia de ultimă oră ai "personalităţii" sunt tot atât de ridiculi pe cât sunt 
de ipocriţi. Le aminteam cu alt prilej că în cele mai disciplinate şi mai severe ordine 
călugăreşti catolice, s-au putut înălța totuşi destule personalități. Un Thomas din Aquino 
nu seamănă cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un Frangois de Salle. 
Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni, şi cu atât e mai severă disciplina, cu atât 
"personalitatea" se defineşte mai precis. Disciplina nu e tot una cu "dictatura", cum lasă a 
se-nţelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creşte şi promovează personalităţile - pentru 
că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însăţi, asupra instinctelor 
sau anarhiei tale lăuntrice. Actul de ascultare îți dă ţie comanda asupra bestiei din tine, 
asupra vieţii biologice care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în căldicel. 
Disciplina te întăreşte pe tine, îți făureşte personalitatea. De aceea cavalerii medievali şi 
feudali au fost atât de liberi şi de dârji; pentru că juraseră credinţă (Fides, Trust, Treve) 
unui şef . 

Cred în biruinţa mişcării legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură 
preface bestia în om, înlocuind instinctele prin libertate. "Dilige et quod vis fac", spunea 
Fericitul Augustin: "iubeşte, şi fă ce vrei!" Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar 
dragostea transfigurează pe om, şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind, nu va 
stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legonarii nu sunt numai camarazi, 
sunt frați. Şi este atât de puternic valul de dragoste pe care îl duc pretutindeni, cu ei 
legionarii, încât dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea 
neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare. 

Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în 
libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, 
într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori 
spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc. 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 244 din 17 decembrie 1937. 


* 


Răspunsul d-lui prof. Vasile Băncilă 


Subiectul fiind foarte bogat, iar spaţiul limitat, voi răspunde schematic şi indicând 
numai O parte din temeiurile, care mă fac să cred în adânca semnificaţie şi marele viitor al 
Mişcării Legionare. 

1. Înainte de toate, Mişcarea Legionară are o doctrină sau o teorie absolut justă. Este 
principiul etnic încadrat religios şi monarhic. Principiul etnic s-a spus că e o cucerire a 
epocii moderne, dar, de fapt, privit în adevăratul lui înţeles şi în adevărata lui putere de a 
rodi, e ceva foarte recent. Căci etnicul în epoca modernă a fost mai mult o concluzie a 
doctrinei personalității. S-a plecat adică de la drepturile individului pentru a se ajunge la 
principiul nationalităților. Naționalismul a apărut ca una din modalitățile, prin care 
individul modern şi-a cerut drepturile la viaţă. Aceasta a fost forma Juridică a etnicului. E 


360 


foarte concludent, din acest punct de vedere, că de naţiune şi naţionalitate a început să se 
vorbească în urma revoluțiilor democratice ale epocii moderne. Naţia era deci mai mult 
un privilegiu al individului. Dar tocmai din cauza aceasta etnicul n-a putut fi valorificat 
cum trebuie în epoca noastră. EI a fost în realitate subordonat individualismului. E de 
mirare atunci că s-a ajuns, la un moment dat, la criza etnicului şi că acesta a început să fie 
dizolvat de cosmopolitism? Dar revoluţia spirituală, ce se încearcă azi e tocmai să se 
pornească de la etnic pentru a se ajunge la individ, şi nu invers. În acest sens, etnicul e 
considerat ca adevăratul cosmos spiritual al omului. Din principiu Juridic, el devine 
principiu metafizic şi etic. Sau din formă privind numai una din dimensiunile vieţii, el 
devine ceva integral. De la juridic la metafizic şi de la unilateral la integral, acesta e 
progresul spiritualității etnice. Dar tocmai acest progres e integrat, într-o formă elocventă 
şi răsunând de toată patetica trăirilor adânci, în Mişcarea Legionară. Etnicul n-ar avea 
însă nici această putere de cuprindere şi nici ordinea necesară, dacă nu şi-ar acorda, pe de 
o parte, bolta valorilor religioase, pe de alta, forma structurală monarhică. Etnicul este 
împletit cu religiosul, formând o singură realitate, la poporul român, iar intuiţia 
monarhică e atât de intimă spiritului țărănesc, încât o înalţă până la luminile 
transcendentului, aşa cum am avut prilejul să arăt într-un studiu mai vechi (Ideea 
Europeană, 1925). Etnicul înţeles religios şi monarhic şi transformat astfel în metafizică 
ŞI etică a vieţii, este la baza ideologiei legionare. 

2. Doctrina aceasta este, în viaţa legionară, pusă de acord cu practica. Aceasta spune 
mult nu numai din punct de vedere moral, dar şi pentru felul de a fi al poporului nostru de 
acunt înainte. Căci românul e o fire mai mult teoretică, platonică. Acordarea ideilor cu 
faptele, când s-a făcut, a fost numai în sânul bisericii ortodoxe ori al moravurilor 
folclorice, sau la câte un înţelept de tip stoic aşa cum Orientul l-a cunoscut mai ales în 
vremurile vechi. O transformare spirituală, care să-i facă pe români să aplice în chip lucid 
ŞI cu cerbicie teoria în practică, o dă pe larg legionarismul. 

3. Această armonizare a ideilor cu faptele merge la legionari până la jerttă, în aşa 
măsură, încât ei înțeleg să facă din jerttă însuşi solul spiritual, pe care să crească în istorie 
marile împliniri ale destinului legionar. Înclinarea spre jertfă arată încă odată legătura cu 
structura vieţii religioase. Nu e deci de mirare, dar e prilej de mare admiraţie, că într-un 
timp scurt, istoria legionară şi-a creat un palmares eroic şi martiric, în faţa căruia orice 
conştiinţă trebuie să se încline adânc. De fapt, după războiul din 1916-1918, cea mai 
mare jertfă pe care au dat-o românii în veacul acesta, e jertfa legionară. Şi dacă s-ar lua în 
consideraţie că faptele precise de jertfire din trecut sunt depăşite de dispoziţia spre jertfă, 
care animează autenticitatea legionară, s-ar vedea că adevărul, despre care vorbim, apare 
cu o elocvenţă multiplicată. Chiar de la începuturile ei Mişcarea Legionară a fost 
desinteresată şi pornită spre jertfă. Se spunea, acum vreo cincisprezece ani, de către unii 
din sociologii şi psihologii noştri, că mişcările naționaliste ale tineretului sunt produse de 
perspectiva şomajului. Nimic mai fals decât aceasta. După război, într-o serie de ani, 
tinerii îşi puteau face uşor o situaţie şi, în orice caz, individual vorbind, şi-ar fi făcut-o 
mai uşor decât luând calea mişcărilor naţionaliste. Am cunoscut atunci demonstrațiile 
tineretului universitar şi ştiu precis că nu erau animate decât de pură desinteresare din 
punct de vedere economic. Aplicarea materialismului istoric în explicarea acestor 
episoade, e cât se poate de improprie. De fapt, spiritul spre jerită exista de atunci şi el a 
devenit cu vremea cel mai mare capital al Mişcării Legionare. 


361 


4. Dar foarte important e că această spiritualitate de jertfă se îndreaptă spre un anume 
fel de trăire colectivă, care e în legătură cu noua orientare, pe care am văzut că a luat-o 
recent principiul etnic. Şi aici ne înltâlnim din nou cu o problemă a psihologiei româneşti. 
Românii au şi o înclinare către individualism. În istoria noastră contemporană, acest 
individualism a fost dezvoltat în viaţa publică în chip patologic, alimentat fiind şi de 
sugestiile ori ispitele aduse de străini, care întotdeauna, în orice ţară, se dau fatal de 
partea tendinţelor individualiste. Românii au deci nevoie de un corectiv colectivist. Dar 
de ce natură? Tocmai aici e chestiunea. Colectivitatea poate fi de trei feluri: ori ceva 
oarecum vegetativ-cosmic sau idilic-patriarhal, aşa cum românii au avut în trecut; ori 
ceva mecanic, exteriorist, aşa cum e colectivitatea în Rusia actuală şi în toate tiraniile; 
ori, în sfârşit, o colectivitate în care individul e dezvoltat în chip pozitiv până la 
maximum şi aderă firesc, conştient şi entuziast la viaţa generală. Această din urmă 
colectivitate, critică şi entuziastă totodală, ne trebuie acum. Românii trebuie să-şi 
combală individualismul mărunt, anarhic, care ameninţă să compromită o cultură, printr- 
un colectivism etic, care nu înlătură personalitalea ci o transfigurează, şi care transformă 
întreaga naţiune într-o mare simfonie istorică. Românii trebuie să-şi acorde singuri 
remediul de care au nevoie. lar acest remediu e o întărire hotărîtă a valorilor generale, 
supraindividuale. La un popor gregar, e nevoie de oarecare individualism, dar la un popor 
în stare de excese individualiste e nevoie de un anume colectivism. Românilor nu le 
trebuie nici satrapie şi nici sport democratic, ci o ordine colectivă augustă, în care 
individualismul românesc să poată creea fără a deveni centrifugal. Această trăire a 
generalului etnic, trăire critică, voluntară, bazată pe personalilate şi nu pe silă ori pe un 
suflet amorf, o dă Legiunea. 

5. Mişcarea Legionară are apoi o organizare, un conducător şi o pedagogie. Acestea 

sunt fapte de cea mai mare senmificaţie. Organizarea în chestiune a crescut treptat din 
intuiţii organice şi tocmai de aceea răspunde cu proprietate la idealurile mişcării. Nu e 
organizare din afară înăuntru ori artificială, ci s-a dezvoltat cu vremea, potrivindu-se 
mereu cu ea însăşi. Conducătorul Mişcării Legionare, 
Căpitanul, reprezintă un punct de disciplină, de centrare şi de autoritate cum n-a avut nici 
o formaţie în toată istoria României contemporane. Acest fapt singur ar trebui să dea 
îndelung de gândit celor care vorbesc despre Mişcarea Legionară. Iar în ceea ce priveşte 
pedagogia Legiunii, ar trebui să se spună multe lucruri. Dacă aceasta cucereşte azi 
sufletele, e în măsură covârşitoare din cauza naturii pedagogicului, care e implicat în ea. 
Nu e vorba de o pedagogie de catedră ori importată. Ci de tabere de muncă, de rugăciuni, 
de comerţ legionar, de strângerea fierului şi de cântece, ca să nu vorbim de toate. În 
practicarea acestei pedagogii e o adâncime de instinct şi o transfigurare religioasă. În 
special, întrebuinţarea muzicii e atât de nimerită şi de cuceritoare, încât ea nu-şi poate 
găsi comparaţie şi izvor de inspirație decât în pedagogia vieţii bisericeşii. Legiunea 
izbândeşte mai cu seamă cu jertfa şi cu cântecul. 

6. O urmare a felului pedagogiei legionare este valorificarea tinereţii. E aici însăşi 
chezăşia vieţii legionare. Tinereţea este cea mai idealistă vârstă, dar de obicei ea îşi 
iroseşte puterile şi, mai ales, se trădează pe sine însăşi când anii trec. Legiunea a învins 
aceste două neajunsuri. Ea dă convergenţă elanurilor tinere. Şi, mai ales, a realizal un 
lucru de mare preţ: a desfiinţat vârstele! Sau, mai bine zis, a creat noţiunea vârstei 
singulare, a realizat unicitatea de vârstă, iar această vârstă unică e tinereţea. La legionari 
nu există decât o singură vârstă, de la efebi şi până la patriarhii spiritului. E vârsta 


362 


miracolului, vârsta care se simte eternă, care are în Acelaşi timp toate îndrăznelile dar şi 
toate modestiile, e vârsta primăverii permanentizate. Cine a intrat în Legiune, rămâne 
tânăr sau este exclus de la sine. Nu există aici cearta între generaţii căci nu mai sunt 
generaţii, ci o cruciată de oarneni în care sufletele comunică pe baza aceluiaşi crez şi 
aceleeaşi ritmice a spiritului. 

7. La acestea trebuie să adăugăm faptul exterior Legiunii, dar nu mai puţin grăitor, că 
ea este persecutată. Dar niciodată nu s-a persecutat ceea ce e lipsit de viaţă. Persecuţiile 
sunt un certificat de vitalitate ce se acordă Legiunii, care de altfel n-are nevoie de ele, dar 
cărora le răspunde cu o vitalilate crescută. 

8. Dar mai ales trebuie să adaug faptul central, care e implicat în tot ce am scris mai 
sus şi care priveşte nu momentul ori o parte din istoria românilor, ci toată istoria lor pe 
acest pământ. E aici un argument de filozofia istoriei româneşti. Românii au trăit două 
mii de ani şi aceasta e dovada că au un viitor îndelungat. Dar acest viitor nu poate să 
continue pur şi simplu trecutul. Nu putem fi nici cum am fost mai de demult şi nu putem 
nici să acceptăm relele care s-au abătut asupra neamului şi din care unele au intrat ca 
trăsături chiar în suflelul nostru. Ne trebuie deci o mare mişcare de reacţie. Orice 
"organism" vital e în stare de asemenea reacţii, chiar dacă ele apar cu oarecare întârziere. 
Aşteptăm de multă vreme semne de salvatoare reacție. De fapt, ele au început din secolul 
trecut, chiar şi de mai înainte, dar înmănunchierea lor într-o adevărată eflorescenţă 
masivă şi binevestitoare o vedem abia acurn. Legiunea reprezintă în chip tipic şi puternic 
reacţia poporului românesc, care-şi afirmă astfel voinţa lui de viaţă şi de salvare, chiar 
dacă trebuie să-şi impună unele autorăstigniri. 

Iată aşadar o parte din temeiurile credinţei mele. Nu sunt om politic şi mă interesează 
o mişcare mai ales prin aspectele ei morale, religioase şi etnice. Privesc lucrurile în 
perspectiva filozofiei isioriei şi nu pot să nu văd că Legiunea are rezonanţe spirituale 
profunde şi că viitorul e angajat în ea. Dacă n-a putut fi nimicită atunci când era izvor 
tânăr şi zglobiu şi se juca cu moartea şi cu viaţa, cu atât mai mult nu va putea fi oprită în 
loc azi, când e fluviu mare ce-şi duce neclintit undele la vale şi roade mereu din maluri, 
până când în matca lărgită va cuprinde toată suflarea românească ajunsă la ultima şi cea 
mai însemnată descălecare. 


„Buna Vestire“ anul I, nr. 235 din 8 decembrie 1937. 


* 


Răspunsul d-lui general Mehedinţi de la Cluj 


DI. general Mehedinţi de la Cluj, a binevoit să ne trimită următorul răspuns la 
ancheta ziarului nostru: 
Mişcarea Legionară trebuie să biruiască din următoarele cauze: 
1. Are la bază credinţa nezdruncinată în misiunea ei istorică în evoluţia neamului 
românesc. 
Pline de adevăr sunt cuvintele Mântuitorului: "De ai avea credință numai cât un fir de 
muştar, ai spune muntelui să se mişte şi el s-ar mişca”. 


363 


2. Are la bază cultul sacrificiului. Ori, ideile numai atunci rodesc, dacă se sprijină pe 
sacrificiu. 

Cred că însuşi sublima învăţătură a Mântuitorului nu s-ar fi eternizat şi nu ar fi adus 
omenirii roadele pe care le constatăm, fără Sacrificiul pe Cruce. 

3. Are ca deviză, cultul Patriei, al Neamului, al Regelui şi al lui Hristos; noţiuni pe 
care neamul românesc le pricepe instinctiv, în timp ce noțiunile: democraţie, liberalism şi 
altele de felul acestora, îi sunt străine şi îl lasă rece. 

Acesta este şi unul din motivele pentru care poporul românesc, mânat de 
instinctul lui robust de conservare, întoarce scârbit spatele la vechile partide şi se 
angajează cu încredere în albia Mişcării Legionare. 

4. Are la bază disciplina consimţită benevol din partea luptătorilor ei. 

În ansamblul ei, Legiunea se prezintă ca un organism armonic, cu un cap sănatos, o 
inimă sensibilă şi organe de execuţie sigure. 

5. Legiunea trebuieşte să învingă în interesul reeducării societăţei noastre în cultul 
dragostei de muncă şi al sacrificiului în locul "învârtelei", ridicată la rangul de virtute şi 
al lozincei: "e prost cine munceşte şi este cinstit”. 

6. Legiunea va învinge pentru că ea arată neamului calea sigură de dezvoltare în 
viitor, clădind pe tradiție. 

Pe această cale, Legiunea reînoadă cu trecutul firul dezvoltării viitoare, fir rupt de 
conducătorii improvizaţi, care, cu spiritul lor sărac, de imitație, uitaseră că sunt români ai 
căror strămoşi trăiseră de milenii pe acelaşi pământ. Astfel s-a ajuns la o ruptură între 
generaţii de nu mai pot înţelege părinţii pe copiii lor, iar acestora le este ruşine de părinţi, 
de port şi obiceiurile lor, de neam şi ţară, îndrăgind şi admirând în schimb pe toţi 
veneticii. 

7. Mişcarea Legionară trebuie să învingă fiind o necesitate a vremii, din moment ce 
lumea sătulă de formele vechi şi găunoase, simte nevoia unei căi noi. 

Peutru fericirea neamului nostru, el nu are nevoie să dibuiască de acum înainte pentru 
găsirea acestei căi. EI are viguroasa Mişcare Legionară, care i-a trasat-o limpede. 

8. Legiunea va învânge având la bază credinţa mistică într-un şef încercat şi 
simțindu-se călăuzită de Arhanghelul Mihail şi sufletele celor morţi pentru Legiune. 

Astfel, armată sufleteşte, ea va zdrobi toate piedicile satanice ce i se pun în cale. 

9. Va învinge, deoarece dispune de o organizaţie invincibilă care pe nesimţite, dar în 
mod statornic, a început să străbată întregul organism românesc înviorându-l. 

10. Legiunea va birui din cauza deosebirii fundamentale între sufletul soldaţilor ei şi 
acela al membrilor partidelor vechi. 

Partidele politice sunt formaţiuni incoerente asemănătoare dunelor de nisip, pe care 
vânturile capricioase le adună şi le împrăştie, în timp ce Legiunea se prezintă unitară şi 
rezistentă ca o stâncă. Aceasta, pentru că la temelia partidelor politice stă interesul 
personal, în timp ce Legiunea se sprijină pe cimentul etic al unei noi credinţe. 

De aceea Legiunea priveşte cu linişte viitorul, asemănătoare unui bloc de granit care 
sfidează valurile. 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 236 din 9 decembrie 1937. 


364 


Răspunsul d-lui Vladimir Petrovici, asistent universitar 


DL.V ladimir Petrovici, avocat, asistent universitar, a binevoit să ne trimită următorul 
răspuns la ancheta ziarului nostru: "De ce cred în birunţa Mişcării Legionare". 

După terminarea războiului mondial, lupta care s-a angajat între susţinătorii 
diferitelor credinţe politice a luat o formă extrem de violentă. Ea a fost privită însă la 
început, mai mult ca o încordare dintre două generaţii. Generaţia care s-a ridicat după 
făurirea idealului naţional şi aceea premergătoare ei. Fiecare dintre reprezentanţii acestor 
două generaţii se socotea îndreptăţit să fie chemat a lua parte la marea operă de 
consolidare - unii bizuindu-se pe experienţă şi dovezile date în trecut - ceilalţi în virtutea 
unui drept natural. Nu era însă un fapt nou specific secolului nostru, căci el sa verificat în 
toate timpurile şi bine înţeles în toate ţările. 

Această luptă a continuat cu credinţa că deosebirile mari de vederi se datorau 
diferenţei de vârstă, când în realitate nu era timpul care săpase prăpastia, ci două 
concepţii diametral opuse. Concepții care la început nu erau încă destul de conturate, dar 
care azi au un conţinut şi o doctrină precisă şi care împart omenirea în două tabere 
indiferent de generaţii. Acestea sunt naționalismul şi comunismul, sau cum sunt numite 
într-un limbaj mai comun dreapta şi stânga. 

Dreapta şi stânga sunt cele două tabere care se găsesc faţă în faţă, care se ciocnesc 
neîntrerupt şi care frământă omenirea în gradul cel mai înalt posibil. 

Unica luptă care se dă deci, este pentru triumful ideii, fără deosebire de vârstă sau 
de clasă. Oameni din toate straturile şi de toate vârstele se găsesc laolaltă pentru 
susţinerea aceleaşi cauze. Exemplul cel mai admirabil îl găsim în Italia, unde de la mic 
până la mare şi de la copil până la bătrân, toţi sunt animați de acelaşi gând, de aceleaşi 
simțăminte şi au o singură ţintă, fericirea, prosperitatea şi întărirea patriei, în cadrul 
regimului facsist. 

Situaţie identică şi la noi, în special din anul 1922, de când mişcarea naționalistă a 
început să ia proporţii. În special Mişcarea Legionară, care a fost atât de atacată şi căreia 
multă vreme i s-a contestat orice drept, pe simplul motiv că este formată din oameni "fără 
experienţă", cu totul prea tineri - care oricât avânt şi curățenie sufletească ar avea, nu pot 
să aibă pretenţia de a îndruma ţara pe căi noi. Acesta s-a dovedit un mijloc steril de a 
combate mişcarea şi care întocmai ca şi celelalte sisteme de combatere a dus la rezultate 
complect contrarii decât cele scontate. Toate celelalte prigoniri odioase duse de străini 
sau vânduţii străinilor, nu au avut ecou în popor. 

De aceea s-au produs nelegiuirile nenumărate din anii precedenţi, culminând prin 
bătăi, schingiuiri şi arestări în masă, socotindu-se că în acest fel se va putea stăvili 
Mişcarea Legionară, care cu cât era mai oprimată cu atât se dezvolta mai mult. Toţi bunii 
români, conştienţi de menirea acestui neam şi de calea pe care trebuie s-o urmeze, căci nu 
poate fi decât una singură - au venit şi vin mereu să întărească rândurile legionare. 

Încrederea în biruinţa Mişcării Legionare este neclintită în sufletele tuturor, căci 
această mişcare fără diferenţiere de clasă sau de vârstă, tinde către ceva nou, către un ţel 
pe care nu-l înţeleg şi nici nu vor să-l înţeleagă, decât aceia care sunt gata de orice jertfă, 
atunci când e pusă în slujba marilor idealuri. Astăzi Mişcarea cuprinde în sânul ei oameni 


365 


cu care se poate mândri ţara întreagă. Din micul pluton de la început, a devenit marea 
armată legionară, ordonată, disciplinată şi complet pregătită să vegheze în orice clipă 
pentru interesele neamului nostru. 

Condusă ferm şi fără nici o şovăială de Căpitanul ei, care a ştiut într-atâtea rânduri 
ŞI în timpuri atât de grele să o ducă la biruinţă, va merge din izbândă în izbândă până la 
realizarea cea mare: România Legionară. 

De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare şi strig din toată inima:Trăiască 
Legunea şi Căpitanul. 


„Buna Vestire“ anul I, nr. 240 din 13 decembrie 1937. 


* 


Răspunsul d-lui Dan Rădulescu, prof. universitar. 


Dl. profesor Dan Rădulescu, de la Universitatea din Cluj, a binevoit să ne trimită 
următorul răspuns la ancheta ziarului nostru: "De ce cred în biruinţa Mişcării 
Legionare”. 

Sunt două feluri de a crede în biruinţa Legiunii: convingerea legionară şi 
convingerea raționalistă. 

Cea dintâi e cea esenţială, vine din străfundurile firii, în slujba căreia stă, ca un 
simplu şi umil instrument raționalismul gândirii. Convingerea aceasta legionară are în ea 
fermitatea şi certitudinea instinctului, pe atât mai sigur cu cât nu se poate explica - azi - 
rațional, cum nu putem explica, ci numai constata, siguranța instinctului păsărilor 
călătoare de pildă, care fără busolă, hartă şi îndrumător iau drumuri certe pe care nu le-au 
mai făcut niciodată, drumurile străbătute de părinţi, drumurile destinului care le asigură 
supraviețuirea spiţei. 

Tot astfel, în clipele mari de răspântie ale destinului istoric al neamurilor, un 
instinct just şi sigur, superior oricărei artificiale şi schematizante analize raţionaliste, se 
deşteaptă în sufletele elitei vii a naţiunilor sortite unor mari destine. Instinctul acesta se 
ridică din străfunduri de fire, autentic şi imperativ, cu propria-i şi nebiruita-i siguranţă de 
sine. Astfel legionarul are în el certitudinea drumului urmat, întocmai ca o pasăre 
călătoare, iar siguranţa victoriei îi apare postulativă ca o hotărtre a lui Dumnezeu. 

Aşa crede tineretul legionar în misiunea lui şi în biruinţa lui de destin. 

Oricine va recunoaşte că avem aci un potenţial de convingere incomparabil 
superior şi mai rezistent la orice atac, decât o complicată analiză şi demonstraţie 
intelectualistă. Aceasta explică foarte multe lucruri inexplicabile pentru intelectuali. 

Întrebarea este acum: putem demonstra şi raţionalist prin argumente, analiză şi 
dovezi, validitatea acestei mari convingeri legionare, astfel încât, s-o vadă şi cei care nu 
au în ei instinctul puternic şi infailibil de mai sus? 

Pe ce se întemeiază "raţionalist” convingerea mea de biruinţă legionară? E cu 
putinţă aci o demonstraţie concludentă? Azi, da. "Ieri" era mult mai greu. Acum 10 ani 
era cu neputinţă. 

O demonstraţie, ca orice convingere raţionalistă, se întemeiază pe "ce se ştie” din 
experienţa trecutului, pe "ce se vede şi constată” din faptele şi datele care ne stau în faţă, 


366 


ŞI apoi pe gândirea logică şi raţională care conchide coerent din confruntarea acestor două 
serii de date. 

Să vedem mai întâi ce ne spune experienţa trecutului, sub forma de constatări 
certe istorice şi sociale. lată ce ne arată ea: 

În viaţa popoarelor care şi-au înscris numele în cartea istoriei şi şi-au integrat un 
destin determinant pentru destinul evoluţiei omenirii, au apărut brusc porniri, calităţi şi 
alcătuiri colective care le-au adus victoria şi strălucirea destinului istoric. 

Care erau aceste calităţi? Erau munca, vitejia, credinţa, disciplina, virtutea, 
eroismul şi jertfa. Astfel mica cetate a Romei a cucerit o lume întreagă imprimându-i 
pecetea ei; o mână de spartani săraci şi-a impus hegemonia virtuţii eroice sutelor de cetăți 
bogate şi puternice ale helenilor, încrustându-se ca o minune pe frontonul istoriei; o mare 
credinţă şi vitejie a dus un obscur trib de arabi în scurtă vreme în fruntea popoarelor 
omenirii tăind, cât i-au durat virtuțile, brazdă adâncă în alcătuirea lumii. 

A doua constatare generală a istoriei este că există, din veac în veac cel mult, din 
epocă în epocă mai bine, perioade de răscruce ale istoriei, de preschimbare adâncă a 
mentalității şi dorințelor seminţiilor pământului, preschimbare care duce la schimbarea 
din adânc a alcătuirii politice, juridice, economice şi morale a statelor. 

Acestei tendinţe de înoire şi de metamorfoză, asemenea omidei crisalidă sau 
fluture - nimic şi nici o putere pe lume nu-i rezistă. 

În sfârşit, tot experienţa ne arată că toate alcătuirile de stat putrede, nedrepte, 
individualiste, fără virtute şi întemeiate pe nedreptate şi minciună, sunt slabe şi se 
năruiesc dezagregându-se şi prăbuşindu-se sub povara propriilor lor putreziciuni şi 
păcate. 

Iată învăţămintele istoriei descifrate de înţelepţi. 

Şi acum constatările zilei de azi, în lumina lor: 

O mişcare irezistibilă de înoire, de metamorfoză a statelor europene, sub 
imperatorul sentimentului naţional se accentuiază şi-şi face drum azi pe cuprinsul 
Europei şi a restului lumii. Nimic n-o poate stăvili, iar autoritatea şi puterea ei, şi morală 
şi de fapt, au devenit necontestate. Nimeni nu se mai îndoeşte azi că transformarea lumii 
civilizate în state, nationaliste, totalitare, e în curs de rapidă înfăptuire. 

Mişcarea Legionară e singura mişcare autentică, din adâncuri instinctuale, pe 
această cale de destine. 

Cum te poţi îndoi de victoria ei? 

Mişcarea Legionară este a elitei de tinereţe, de eroism, de virtute, de credință, 
iubire şi spirit misionar, condusă de instiuctul adânc neînvins şi infailibil pe care l-am 
descris. 

Ce are în faţa ei, împotriva ei? 

Turme incoererente de interese şi interesaţi, ori mercenari bătrâni, obezi sau uzaţi, 
ori sceptici fără curajul jertfei şi resortul de oţel al credinţei. 

O alcătuire de stat oficială, în care incoerența, minciuna şi lipsa spiritului de 
dreptate se iau la întrecere cu lipsa de virtute şi de credinţă a organelor ei esenţiale. 
Alcătuirea poartă în ea stigmatele morţii naturale prin putregai, dezagregare şi uzură. Nu 
mai cred în viabilitatea ei nici cei care o apără. 

Tot ce e dinamic în viaţa popoarelor: iubirea, credinţa, virtutea, nădejdea idealistă 
de mai bine şi, înainte de toate, elita morală şi dinamică a tineretului o părăseşte şi o 
repudiază iar cea ce-i rămâne din tineret e zgura fără nerv şi ideal. 


367 


Mai poate fi umbră de îndoială de partea cui va fi, de partea cui este, de pe acum, 
victoria? 

România va fi mâine legionară. 

Cât de repede? 

Ritmul dezvoltării Mişcării ne-o arată. Creşte ca funcțiile exponenţiale. 

Şi cum va fi România Legionară de mâine, condusă de o generaţie de eroism, de 
virtute, de credinţă, de iubire, de jertfă? 

Invăţătura istoriei ne-o spune. A condensat-o profetic cel mai mare, mai curat şi 
mai sfânt dintre martirii ei: Să faci Căpitane o țară CA SOARELE SFÂNT DE PE CER. 
România Legionară se va înscrie în istoria neamurilor pământului, precum Legiunea şi 
Căpitanul în istoria neamului nostru. 

Aceasta ne-o arată analiza raţională a fenomenului social, chiar astăzi. Şi nu există 
arguţie şi rea credinţă s-o poată dezminţi. La lumina "soarelui sfânt" orbesc bufniţele urii 
iar cobitul lor trădător peste puţin va amuţi şi el în prăfuite scorburi şi hrube. 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 246 din 19 decembrie 1937. 


* 


Răspunsul părintelui prof. Grigore Cristescu 


Părintele Grigore Cristescu, profesor universitar, a binevoit să ne răspundă 
următoarele la ancheta: "De ce cred în biruința Mişcării Legionare": 

Cred că mărturisesc, cu adevărat, că neamul românesc a fost învrednicit de 
Dumnezeu, cu o chemare de mare cinste: să-i fie, adică, aici în lume, păstrător de credinţă 
curată şi apărător de dreptate, de vreme ce, prin puterea sufletului lui, închinat, dintru 
început adevărului vecinic, el a fost ales să mîntuiască şi alte neamuri, care odihnesc în 
întuneric şi în umbra morții. 

Iarăşi cred, că, după pristăvirea marilor voievozi, temători de Dumnezeu şi 
apărători de neam, românimea, a rămas sărmană, ca o turmă fără de păstor, pradă lupilor 
şi năimiţilor. 

Şi că, de la o vreme, sporind haitele prădătorilor, cu fire de fiară, sufletul 
neamului a fost năpădit de umbrele grele ale desnădejdii; şi 1 s-a tot împuţinat vlaga 
trupului şi a duhului şi i s-au înecat, ca în ceaţă piscurile spre care el se simţea întraripat 
de mari vedenii şi credinţe, din veac în veac. 

Iar când au început să i stingă luminile cele din lăuntru, au căzut la pământ, ca şi 
cum n-ar fi fost, stăvilarele ridicate, aprig, împotriva puhoaielor de păcate, pe care streinii 
ŞI înstreinaţii le purtau, în inima lor, ca pe un blestem. 

Şi au năboit duhurile cele vrăjmaşe, ca dintr-o descătuşare de iad şi i-au cotropit şi 
i-au pustiit sufletul. 

De bună seamă, că acele duhuri s-au încuibat, mai întâi în sufletele betege, care 
goniseră pe Dumnezeu din taina şi din închinarea lor. 

Ci din ascultarea şi cinstirea lui Dumnezeu, aceste suflete becisnice au căzut, 
greu, sfărmându-se, în robia diavolului şi răsvrăurilor lui. 

Şi, astfel, pe nesimţite, o parte din neamul nostru s-a îndrăgit de necuvinţa şi urâta 
lor agoniseală, altarele neamului. 


368 


Atunci, Sfântul Arhanghel Mihail, ocrotitorul neamurilor se arătă, aievea, unui 
tânăr cu inimă curată, şi pentru aceea, văzătoare de Dumnezeu, şi-i dete poruncă să apuce 
biciul şi să alunge, cu toată îndrăsneala, pe spurcătorii celor sfinte ale neamului. 

Şi fu, că alesul lui Dumnezeu, porni la luptă dreaptă, să frângă puterea dracilor şi 
îndrăciţilor, slugile lor; să sfărâmne moştenirea lui Iuda, cel iubitor de arginţi şi vânzător 
de Dumnezeu; să zidească şi să înoiască, din sporul jertfei, lăcaşurile bunei cinstiri; să 
aşeze cântar drept în sufletul şi în braţul rumânului; să-i întoarcă sporită pierduta lui 
mândrie de neam împărătesc şi să deschidă iarăşi, lui Dumnezeu inima neamului său. 

Şi Dumnezeu fu cu el şi cu ai lui. Şi-l ajută, şi-l lumină şi-l apără împotriva celor 
ce cereau să-l piardă. Pentru că tânărul era cinstitor de Dumnezeu, petrecând în rugăciuni 
şi aspre înfrânări şi împlinind fără scăzământ, poruncile Bisericii îndătinate, din veac în 
neamul lui. 

Din ostaşii lui, mulți căzură, cu faţa spre Dumezeu, loviți drept sau peziş, de 
duşmanii lui Hristos şi ai neamului. 

Şi mai multora, le secă vlaga, în bezna şi umezeala temniţelor. 

Dar sabia de foc a Arhanghelului le lămurea gândul şi le lumina drumul fericitei 
mucenicii. 

Şi într-o zi, când Iuda, cel îndiavolit, începu să doboare sfintele altare într-o ţară 
de veche şi strălucită creştinătate, cei mai buni, cei mai curaţi, cei mai neînfricoşati, mai 
îngereşti dintre toţi, îşi dăruiră fericiţi, viaţa pentru Hristos, cu nădejdea că neamul 
românesc, se va isbăvi, mai uşor şi mai repede prin jertfa lor de răscumpărare. 

Şi de la mutarea sufletelor lor în cortutile sfinţilor, soborul pământean al Sfântului 
Arhanghel, creşte ca valul, ca vântul, ca văsduhul, ca văpaia. 

Pentru că Dumnezeu a ascultat rugăciunile, a socotit ranele, a primit lacrimile şi a 
binecuvântat jertfele. Iată, de ce cred eu, că lupta legionară va birui. 

De aceea şi mărturisesc. 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 237 din 10 decembrie 1937. 


Răspunsul d-lui dr. Corneliu Şumuleanu, prof. univ. 


DI. dr. Corneliu Șumuleanu, profesor de chimie medicală şi biologică la 
Facultatea de medicină din laşi, a binevoit să ne răspundă următoarele la ancheta 
ziarului nostru: "De ce cred în biruința Mişcării Legionare": 

Încă din 1896, ca şef ai Laboratorului comunei Iaşi şi apoi din 1901, ca director al 
Institutului de chimie din laşi, am avut prilejul să mă conving de primejdia pe care o 
reprezintă pentru societatea noastră jidanii, ca falsificatori de alimente şi băuturi, ca 
exploatatori neruşinaţi ai poporului nostru şi conrupători de caractere. 

Fiindcă nu căutam decât să-mi îndeplinesc datoria de slujbaş conştiincios, la câte 
înjurii n-am fost expus din partea jidanilor şi jidoviţilor? În cele din urmă, prinzându-i cu 
un memoriu defăimător pentru mine, semnat de 109 cârciumari jidani din laşi, upărit şi 


369 


răspândit în public, i-am acţionat în judecată şi Curtea cu Juri din Vaslui i-a condamat 
pentru calomnie (1908). 


* 


Am luat parte la înfiinţarea Partidului Naţionalist-Democrat de sub conducerea d- 
lor profesori Neculai Iorga şi A. C. Cuza, iar mai târziu în 1923 m-am înscris în Liga 
Apărării Naţionale Creştine, având ca preşedinte suprem pe dl. A. C. Cuza. 

În primul Parlament al României Mari am fost ales senator al judeţului Suceava 
(Baia), ocupând demnitatea de vice-preşedinte al Senatului, preşedinte fiind dl. profesor 
Paul Bujor, cunoscut prin memorabila declaraţie că "Lumina vine de la Răsărit”. 

Preşedintele lipsind de la Senat, am avut fericitul prilej de a prezida eu şedinţa 
solemnă, când delagaţii tuturor provinciilor au făcut declaraţiile că primesc alipirea la 
patria mamă. 

De asemenea,în lipsa preşedintelui, am condus la Palatul Regal comisiunea de 
răspuns la Adresă şi am citit răspunsul în faţa M. S. Regelui Ferdinand. 


* 


În 1926, am fost ales deputat al judeţului Dorohoi, când L.A.N.C. câştigase 10 locuri 
de deputaţi. Cu prilejul validării acestor alegeri, dl. A. C. Cuza, dorea ca la Botoşani, dl. 
deputat dr Haralamb Vasiliu, reuşit pe lista L.A.N.C., să fie invalidat pentru ca să facă loc 
candidatului următor de pe listă, agreat pe atunci de d-sa. Acelaşi lucru voia să facă şi la 
Suceava, înlocuind pe deputatul prof. Cârlan prin un alt favorit de pe atunci al d-sale. 

Împreună cu 5 deputaţi ai L.A.N.C. am luptat şi am reuşit să fie respinsă invalidarea 
cerută de şef. 
Mai târziu şeful, nemulţumit de deputatul Paul Iliescu, face o declaraţie în Cameră, 
anume că dl. Paul Iliescu a fost eliminat din L.A.N.C. şi ca atare urmează să-şi piardă 
locul de deputat al judeţului Rădăuți. 

Deoarece nimeni din colegi nu ştiam această eliminare, eu, în numele celor 5 
deputaţi (Valer Pop, loan Zelea Codreanu, Cârlan, dr. H. Vasiliu şi Paul Iliescu), am luat 
cuvântul în Cameră arătând că declaraţia d-lui A. C. Cuza este cel puţin prematură 
deoarece L.A.N.C. are statute, pe care am jurat că le vom respecta, şi în statute se prevăd 
modalităţile de elimiare a unui membru, modalităţi ce n-au fost respectate de şef. 

Faţă de această atitudine a noastră, şeful ne-a reclamat Adunării Generale, 
convocată în grabă la Iaşi, iar noi "Statutarii” în aceeaşi zi am ţinut o consfătuire într-o 
sală a hotelului Regal din Bucureşti. 

Noi am votat o moţiune prin care invitam pe şef să-şi reia toate drepturile acordate 
prin Statute, să ia parte la toate consfătuirile în care să se hotărască asupra comunicărilor 
ŞI interpelărilor ce trebuiau făcute. 

La laşi, şeful a obţinut de la Adunarea generală eliminarea noastră din L.A.N.C. şi 
evident că acum nu mai rămânea decât ca să fim eliminaţi şi din Parlament. 

Lucrurile însă s-au simplificat prin faptul că n-a trecut mult şi Parlamentul a fosf 
dizolvat (iunie 1927). 

În urma stăruinţelor puse de profesorul IL. Cătuneanu de la Cluj, în septembrie 
1927 a avut loc o consfătuire a tuturor membrilor LA.N.C., la Focşani, în casa 
generalului dr. Macridescu. 


370 


La această întrunire am sfătuit pe toţi să se unească, însă în ce mă priveşte am 
declarat, că mă retrag irevocabil din L.A.N.C. 


* 


Din cartea Căpitanului, Pentru Legionari, toată lumea a văzut neînchipuitele 
suferinţi şi prigoane la care au fost supuşi studenţii nationalişti: alungaţi din cantine şi 
căminuri, aruncaţi flămânzi pe străzi. Se simţea trebuinţa unui cămin al lor unde 
autoritatea universitară să nu poată avea nici un amestec. Atunci, s-a înfiinţat o societate 
în nume colectiv compusă din prof. dr. N. Paulescu, prof. A. C. Cuza, prof. 1 Găvănescul, 
general Tarnoski, ing. Bejan, subsemnatul şi Ionel Moţa. 

În act am fosf trecuţi că am subscris fiecare câte 5.000 lei afară de I. Moţa, care a 
subscris 70.000 lei, valoarea celor câteva sute de mii de cărămizi fabricate de studenţi la 
Ungheni. 

DI. ing. Bejan oferise o parcelă aflătoare în faţa hotelului său de pe Râpa Galbenă. 

Începându-se construirea căminului, multă lume s-a grăbit să ofere fie bani, fie 
materiale de construcţie, fie muncă brută. 

După terminarea clădirii, care acum valora cel puţin vreo două milioane lei, dl. A. 
C. Cuza ne cere să schimbăm actul de constituire al societăţii, mărind miza noastră care 
de fapt n-a fost vărsată niciodată. 

Eu m-am opus având teamă, că mărind capitalul nostru, care de fapt era fictiv 
deoarece noi nu depusesem nici un ban, se putea ca în viitor careva din moştenitorii noştri 
să aibă pretenţii asupra Căminului. 

Neputând ajunge la o înţelegere, dl. inginer Bejan anulează donația terenului pe 
care s-a clădit căminul şi iată că această măreaţă clădire, munca curată şi desinteresată a 
tineretului universitar naţionalist, pentru care au contribuit atâtea inimi generoase, este în 
pericol să devie proprietatea d-lui ing. Bejan. 

Procesul se află pendinte şi astăzi în faţa instanţelor judecătoreşti din laşi. 


La procesul de la Consiliul de Războiu din Bucureşti a celor acuzaţi de uciderea 
lui |. G. Duca, fiind citat ca martor, am declarat între altele: "Cunosc de mult pe tânărul 
Corneliu Zelea Codreanu, ca elev al Şcolii militare de la Mânăstirea Dealul, unde a avut o 
purtare exemplară, iar pe vremea când rectorul Universităţii din laşi voia ca la 
deschiderea cursurilor să nu se mai facă slujba religioasă, care era în tradiția acestei vechi 
universităţi, Corneliu Z. Codreanu împreună cu studenţii naţionalişti, în ajunul zilei 
deschiderii Universităţii, s-au baricadat în Universitate şi a doua zi, rectorul a fost 
constrâns ca solemnitatea deschiderii cursurilor să se facă cu tot fastul de altă dată. 

De atunci nimeni nu mai îndrăzneşte să facă deschiderea fără sfeştanie. 

Pe vremea când mişcarea comunistă era în toi, la Ministerul de Interne fiind dr. N. 
Lupu, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu meseriaşul C. Pancu întemeiază "Garda 
Conştiinţei Naţionale" întorcând o mulţime de muncitori la calea cea dreaptă. La 
atelierele C. F. R. Nicolina, unde fierberea între lucrători era mai mare, Corneliu 
Codreanu are curajul să împlânte steagul tricolor pe coşul cel mal înalt al atelierelor. 
Acelaşi lucru îl face şi la Manufactura de tutun. 


37] 


Pe atunci studenţii basarabeni vorbeau în mod ostentativ numai ruseşte şi purtau 
şepci ruseşti. Tânărul Corneliu Codreanu a întreprins o ofensivă împotriva şepcilor. 
Astfel, într-o zi o echipă de naționalişti a adunat toate şepcile de pe capetele 
basarabenilor recalcitranţi şi apoi aceste şepci au fost arse în Piaţa Unirii în aplauzele 
mulțimii. 

La Consiliul de Războiu am declarat textual: "Din 1927, de când m-am retras din 
L.A.N.C., n-am mai făcut nici o politică, dar am apreciat valoarea tinerilor din Garda de 
Fier. În momentul când Garda de Fier va avea fiinţă legală, atunci mă voi înscrie şi eu în 
această în această organizaţie”. 

N-a trecut mult şi când generalul Cantacuzino-Grănicerul a înfiinţat partidul 
"Totul pentru Țară” atunci, imediat m-am înscris în acest partid, din care mă simt onorat 
să fac parte. Apreciez mişcarea tineretului legionar, voiesc să o ajut pe cât puterile îmi 
vor permite. 

Numai educaţia şi disciplina legionară vor putea înfrâna imoralitatea şi corupţia în 
care ne zbatem şi vor face, după cum zice Moţa, "O ţară ca Soarele sfânt de pe cer”. 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 241 din 14 decembrie 1937. 


* 


Răspunsul d-lui colonel V. Piperescu 


DI. colonel V. Piperescu, a binevoit să ne răspundă următoarele la ancheta 
ziarului nostru: "De ce cred în biruința Mişcării Legionare": 

Privind organizaţiile politice de la noi din ţară, veţi vedea că în toate există jidani 
şi francmasoni. Prin partide ei au devenit stăpâni pe industrie, comerţ, presă, avocatură, 
medicină, farmacie, dentistică, deţin în mâna lor furniturile armatei şi ce este mai 
periculos magazinele de arme etc. - prin bani conrup, iar din umbră conduc politica 
internă şi externă a ţării. 

Fiii de români, care cu greutăți neînchipuite, au putut să înveţe carte, nu pot căpăta 
locuri, în institutele jidoveşti, pe când jidanii au intrat în armată, în Justiţie, pretutindenea. 

Pe când românii intelectuali sunt ameninţaţi să moară de foame sau să trăiască în 
lipsuri şi mizerie, jidanii nu numai că se hrănesc bine, fără să muncească, dar adună bani, 
deţin toate averile şi urmăresc distrugerea statului român, înlesniţi de anumiţi oameni 
care s-au lăsat cumpăraţi. 

Acum 15 ani, un grup de tineri români s-au hotărât a lupta, cu pericolul vieţii lor, 
pentru a asigura românismului o bucată de pâine şi a i se face dreptate în ţara lui. 

O persecuţiune nemaiînchipuită, s-a deslănţuit împotriva lor. Legiunea "Arhanghelul 
Mihail" a fost urmărită pas cu pas în fiecare zi de politicieni şi jidani. 

Cahalul a urmărit distrugerea ei. Dar n-a reuşit. 

Din luptele sângeroase, din persecuţiunile nedrepte, suferite de aceşti martiri ai 
neamului, s-a înfierbîntat sângele adevăraţilor români. O Naţie s-a trezit. 

Sacrificiul vieţii legionarilor Moţa şi Marin, a pus în lumina lumii eroismul 
legionarului român. 


372 


Amicii legionarilor se înmulțesc, legiunile cresc, desăvârşite într-un sentiment de 
solidaritate de sacrificiu, până la moarte. 

Când acest suflu de românizare încălzeşte ultima picătură de sânge în orice român, 
puteam oare eu, care m-am expus pe front, în luptele de la Oituz, Caşin, Steneica, Cernica 
etc., care am cunoscut pe Căpitanul, în avântul său patriotic, ca adolescent încă, care am 
avut sub comandă, pe tatăl său, bravul căpitan lon Zelea Codreanu - să mai rămân în 
umbră numai ca amic sincer al legionarilar şi să nu mă manifest în mod hotărât, 
identificându-mă în această nobilă mişcare românească? Desigur că nu! 

Iată pentru ce am devenit legionar. 

Acum privesc cu drag la icoana legionarului. 

Dominat de un sentiment nobil, îl denumesc astfel după cum l-a zugrăvit odată un 
poet "era nobil omul când era român", de demnitate, de sacrificiu până la moarte pentru 
Legiune şi Căpitan, este de admirat. 

Acest sentiment în cele mai multe cazuri îl întâlneşti la românii de sânge, oameni din 
popor: fii de ţărani, crescuţi în dragostea gliei strămoşeşti, la muncitori, la lucrătorii şi 
conducătorii mici de la tramvaie, căi ferate, chiar şi la cei din fabrici, la meseriaşi, 
profesionişti, funcționarii mici, la pensionari, la foştii militari de carieră, excepţional, la 
marii cărturari, dar nu îl vei întâlni niciodată la politicienii de gaşcă, şi la cei de origime 
etnică alta decât română de sânge, şi niciodată la cei care au slujit la jidani. 

În calculul sufletesc al legionarului nu intră materialismul. 

Disciplina legionarului se impune de la sine, este rodul sufletului, hrana şi-o primeşte 
dinăuntru nu din afară, ea este mai mult decât o disciplină impusă din afară, ea este 
născută şi crescută în suflet. 

Legionarismul ESTE O LEGE, un sistem moral, o axă. 

Biruinţa Legiunii se apropie. Nimic nu poate să-i stea în cale: nici ovreii, nici cozile 
de topor. 

În evoluţia normală a Legiunii, este exclusă ideea de atac şi violenţă, mersul ei este 
de la suflet la suflet, de la român la român, o luptă cu adevărat creştinească. 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 238 din 1l decembrie 1937. 


Răspunsul d-lui profesor I. Găvănescul 
Dl.profesor universitar IL. Găvănescul, a binevoit să ne răspundă următoarele la 
ancheta ziarului nostru: "De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare": 
O mare minune s-a ivit, de câţiva ani, în viaţa neamului românesc. 
O minune dumnezeiască, mântuitoare. Mulţi n-o văd, n-o înţeleg. Unii o văd, o 
înţeleg dar se tem, fug de ea, ca duhul rău de tămâie. O urăsc. 
Alţii o văd, o înţeleg şi se bucură. Şi mulţumesc lui Dumnezeu, că s-a îndurat de ţara 
asta bună şi credincioasă, bogată şi primitoare, harnică şi miloasă, dar nenorocită: că-i 


373 


batjocorită pentru bunătatea ei, jefuită pentru bogăţia ei, vândută străinilor pentru că e 
răbdătoare; pusă la jug de jidovi pentru că e miloasă. 

S-a îndurat Cel de Sus, Ochiul Lui de lumină s-a deschis asupra ei. 

Şi iată Minunea. 

Un glas tânăr, inspirat, a strigat sufletelor româneşti, cu buciumul de comandă al 
ananghiei obşteşti: "Rupeţi legăturile cu ispitele vieţii pământeşti, lepădaţi-vă de huzurul 
egoismului omenesc şi alergaţi pe înălțimile altor fericiri mai nepieritoare: fericirea 
datoriei împlinite pentru dreptate, fericirea jertfei pentru mântuirea neamului”. 

Şi, în contra pornirilor dictate de instinctul intereselor personale, îngust şi miop, 
care stăpâneşte viaţa animalică a gloatelor de rând s-a ridicat Minunea. Ierarhia 
instinctelor revelată. 

Suflete tinere şi-au părăsit bucuriile primăvărauicei lor tinereţi, inimi de copii şi-au 
întrerupt joaca sburdălniciei lor fără griji, ba şi unii de sub povara vârstei şi-au scuturat 
odihna bătrîneţii lor. Şi au alergat într-un suflet. 

Şi ce au făcut? Ce am văzut, cu toţii? 

Școala disciplinei morale. Exerciţiul voinţei închinate binelui obştesc. Școala 
muncii, a jertfei pentru nevoile publice. 

Acela căruia o generaţie întreagă îi zice "Căpitanul", mare educator social, a 
împânzit ţara cu tabere de muncă. 

Fără obligaţii din afară, fără plată de la nimeni, din simplu avânt sufletesc 
desinteresat, de dragul binelui obştesc, din porunca internă a solidarităţii naţionale, 
taberele de muncă ale tineretului legionar au ieşit, ca din pământ pretutindeni. 

Ici, pe Râpa Galbenă de la Iaşi, se ridică (între 1924-28), un palat lucrat de 
legionari pentru Căminul studenţesc creştin, cu cărămizi făcute tot de mâinile lor, în 
tabăra de la Ungheni, pe când alţii, în o grădină pusă la dispoziţia lor de bunătatea unei 
doamne generoase, cultivau zarzavaturile necesare hranei camarazilor lor de la cele două 
tabere. Apoi, rând pe rând sau în acelaşi timp, apare, cu greutate şi lupte, "Casa Verde" de 
la Bucureştii Noi (1933-1936), apare o şcoală pentru moţi la Dealul Negru (1934); se 
reconstituieşte în Basarabia, la Cotiungenii Mari, o biserică ruinată; se construieşte în 
creierii munţilor, la Rarău, o casă mare de adăpost. O muncă titanică a sute de legionari, 
în luni de zile, croieşte la Arnota, prin stânci şi păduri, un drum pietruit, spre Mânăstirea 
unde se odihnesc moaştele Voievodului Mateiu Basarab. Alte sute de legionari, tăbărând 
de la munte la mare, fac la Carmen Sylva cabane, terase, şosele, drumuri, întăresc 
malurile cu ziduri de piatră. ŞI toate acestea în spirit de veselie tinerească, în cântece; şi 
în spirit de pietate creştină, începând şi sfârşind lucrul cu reculegeri de rugăciune. 

Dar numai atâtea? Câte alte lucrări nu le las nepornenite? Unde era o treabă de 
făcut pentru o gospodărie, pentru un sat, pentru o biserică, legionarii erau acolo, gata la 
muncă. Ici un pod, colo o fântână, mai departe o şosea, sau o şcoală, o biserică. Orice, 
pretutindeni, de la un capăt la altul a ţării, cu o revărsare de forţă nervoasă molipsitoare, 
nemaipomenită, gata să cucerească toate sufletele tinere, ba de toate vârstele. 

Ce exerciţiu uriaş de muşchi ai trupului şi ai sufletului! Ce operă nemaivăzută de 
educaţie integrală a tinerei generaţii! 

Când am auzit de toate acestea, şi am mai citit şi instrucţiunile pentru şefii de Cuiburi 
legionare, minunate îndrumări de educaţie morală, mi-am exprimat, între prieteni, 
impresia şi mirarea: "Dacă s-a apucat Corneliu Codreanu să facă, în acţiunea Legiunii lui, 


374 


pe care o ştiam organizaţie politică, aşa operă de educaţie, apoi nu-mi mai rămâne mie, 
decât să mă las de pedagogie şi să mă apuc de politică”. 

Glumeam, fireşte. Vedeam foarte bine opera de politică nouă, în adevăr, constructivă, 
care era numai la început. 

Vedeam, mai ales, ceea ce şcoala aceasta a muncii desinteresate, a jertfei, aducea 
nou în viața neamului. Sufletele noi, Oameni noi. 

Dar îţi vine să te întrebi: unde ar fi ajuns oare Legiunea pe cale de muncă îndărătnică, 
de construcţii, de refaceri, de întocmiri de poduri, de îndreptări şi croiri de şosele, de 
ridicări de şcoli şi de biserici? 

Nu ne-am rnai fi recunoscut ţara! Noroc că a fost oprită la timp. România a avut parte 
totdeauna, dar mai ales de câtva timp încoace, de ocrotirea părintească a unei cârmuiri 
vigilente. 

Taberele de muncă au fost desfiinţate, îngropate. 

Dar aci o nouă privelişte a Muncii apare. Mai curând decât după a treia zi, taberele 
legionare, suprimate, înviează sub o altă înfăţişare, cu un aer de gravă maturitate politică 
pronunţată. 

Din "tabere de muncă" devin tabere de luptă, de luptă legionară pe teren econonic, în 
contra duşmanului intern al neamului, încontra comerţului şi industriei streine ovreeşti. 
De la un capăt la altul al ţării, începând din Capitală şi de la Carmen Sylva, răsar acum 
taberele de răsboiu economic ale comerțului legionar, sub diferite forme, urmate, sunt 
sigur, de organizaţii industriale şi de alte organizaţii de boicot, care să ajute munca şi 
conştiiţa românească şi să înlăture exploatarea şi pervertirea jidovească. La suflet nou, 
politică nouă, politica jertfei, a credinţei, a luptei de fapte, nu de vorbe. Acea politică de 
la care aşteptăm o Țară Nouă, o Românie desrobită, stăpână în casa ei. 

Tineretul legionar n-a aşteptat nici o altă chemare, ca celelalte înjghebări politice, 
decât chemarea durerilor neamului, ca să înceapă lupta pentru sfărmarea lanțurilor 
robiei umilitoare. 

Sufletul lui priveşte drept în faţă toate primejdiile vieţii naţionale, dinăuntru şi din 
afară. Cu aceeaşi hotărâre cu care a pornit lupta dârză, imediată, în contra duşmanului 
dinăuntru, a pornit, avântat de ideal superior, în contra duşmanului care ne ameninţă din 
afară. Înţelegând, cum nu mulţi au înţeles, că, dacă bolşevismul sălbatec, monstruos, de 
la hotarele noastre de răsărit, va birui în lupta ce duce, în occident în contra civilizaţiei 
universale, ţara noastră se va prăbuşi de moarte în noaptea de haos a anarhiei, a pornit la 
luptă călăuzit de lumina sufletului de fulger al viteazului fără pereche, al Grănicerului 
nemuritor, cu lozinca imperativă "totul pentru ţară”. 

Şi a dat, cu vieţile celor mai nobili dintre ei, cu vieţile de sfinţi ale eroilor Moţa şi 
Marin, sublimul, supremul tribut al credinţei şi al patriotismului lor, pentru apărarea legii 
divine, a dreptăţii umane, şi pentru afirmarea destinului şi demnităţii româneşti. 

Cu un astfel de tineret, conştient de menirea lui morală în lume, care ia viaţa nu ca 
scop de plăceri şi mulțumiri pământeşti, ci ca mijloc dat de Dumnezeu pentru isvodirea 
dreptelor lui hotărâri eterne, te simţi mândru ca român. 

Cum să nu cred în biruinţa lui? 

Ar fi să nu cred în viitorul, în învierea şi înălțarea neamului meu. 

Ar fi să nu cred în cârmuirea voinţei lui Dumnezeu pe pământ. 


„Buna Verstire“, anul I, nr. 242 din 15 decembrie 1937. 


375 


Răspunsul d-lui colonel Em. Cristodulo 

Dl. colonel Em. Cristodulo, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, a binevoit să ne 
răspundă următoarele la întrebarea: "De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare": 

Pentru orice înfăptuire - cinci condițiuni se cer împlinite: 

Să fii încredinţat că ceea ce vrei să faci, e bine; 

Să te pricepi la ce te apuci; 

Să te hotărăşti a munci fără drămuire, ca să ajungi la ţinta dorită; 

Să-ţi impui o disciplină în această muncă şi la nevoie; 

Să ştii să te Jertteşti chiar, pentru aducerea la îndeplinire a scopului ce urmăreşti. 

În rezumat, pentru ca o acţiune să reuşească se cere: credinţă, destoinicie, muncă, 
disciplină, jertfă. 

Tineretul legionar, s-a conformat acestor imperative. 

Credinţa pentru legionar, este cea dintâi virtute. 

EI vede ridicarea Neamului românesc şi dezrobirea lui din ghiarele străinilor ce l-au 
copleşit, prin întărirea credinţei strămoşeşti în Cruce şi Hristos şi prin dragoste curată şi 
desinteresată pentru Ţară, Neam şi Domn. 

ŞI mai vrea tineretul legionar, reînvierea la români, a virtuţilor ce stăteau la temelia 
puterii poporului român, din care ne tragem, în timpurile lui de înflorire şi anume: 
mândrie civică, cinste şi dragoste de muncă şi de jertfă, pentru ridicarea şi strălucirea 
neamului nostru. 

Nedorind nimic pentru sine - întrucât toată fiinţa sa şi toată puterea tinereţii sale şi 
toată viaţa pământească şi le-a închinat ţării - tineretul legionar este încredinţat că ceea ce 
vrea şi ceea ce face şi va face - este bine. 

De aci porneşte şi nădejdea lui nestrămutată în Biruinţă. Tineretul legionar a 
înţeles, că dacă străinii au putut pune stăpânire pe toate bogăţiile ţării, este pentru că 
românii au socotit prea multă vreme că unele munci sunt înjositoare pentru ei şi ca atare, 
au lăsat să le facă alţii. 

De aceea tineretul legionar, se pregăteşte să fie priceput în toate, ea să poată lua 
din mâinile străinilor toate izvoarele ce i-au îmbogăţit. Tineretul legionar şi-a făcut din 
muncă un cult. 

De aceea l-am putut vedea şi admira cum pe arşiţa verii trecute şi noaptea târziu, 
lepădându-şi cămaşa, a pornit vesel şi mândru să-şi ridice al doilea cuib - atât de 
frumoasa biruinţă legionară - după admirabila Casă Verde. 

Ca fost luptător pe muntele Susai (Predeal) unde am văzut căzând pentru ţară, atâţia 
viteji, a căror oseminte au rămas 20 de ani împrăştiate, de-a lungul vechiului hotar, fără 
să-şi capete locul de cinste, de vecinică odihnă, la care aveau drept - nu am putut decât să 
admir fapta adevărat creştinească a tinerilor legionari, care cu spinarea lor, au cărat de 
departe din vale, piatră pentru clădirea unui Mauzoleu acestor Eroi ai Neamului. Prin 
această frumoasă faptă şi altele multe ce au mai făcut, mi-au câştigat inima - dar pentru 
fapta de la Susai - mai sunt mult şi adânc recunoscător Căpitanului şi tinerilor legionari, 
ce au lucrat acolo, pentru a face cât li s-a îngăduit şi pentru că acum am prilejul, îi rog să 
primească pe această cale - poate cam târziu - mulţumirile mele recunoscătoare, în 


376 


numele ostaşilor din Batalionul al II-lea al regimentului 73 Infanterie căzuţi în acel loc - 
pe care am avut cinstea să-i comand. 

Tineretul legionar a mai înţeles că pentru a se ajunge la un scop, nu este nevoie 
numai de voinţă şi hotărâre, dar şi de disciplină. 

De aceea nu numai că se supune cu plăcere, disciplinei cele mai aspre, dar încă şi-a 
impus singur o disciplină vrednică de laudă, care îl va ajuta mult, în drumul său spre 
izbânda ce ţinteşte. 

Aşa, tineretul legionar a renunţat de bună voie la practicile şi plăcerile nefolositoare, 
inerente curent vârstei sale şi şi-a ales ca ideal în viaţă - în locul petrecerii - munca - în 
locul vorbei - fapta - şi în locul răvnirii la un trai uşor şi cât mai îmbelşugat - învăţătura şi 
deprinderea de a se mulțumi cu ce poate avea din muncă. 

A mai înţeles tineretul legionar puterea jertfei şi de aceea, nu poate avea mulţumire 
mai mare, decât atunci când are prilejul să se poată jertfi pentru cauza ce o consideră 
sfântă - apărarea Crucii şi ridicarea Neamului. Jertfa tinerilor legionari Eroi - Moţa şi 
Marin - este o pildă care a zguduit ţara întreagă prin măreţia ei şi a arătat până unde poate 
să ducă pe legionari - credinţa lor în Cruce şi Hristos. 

Tineretul legionar mai are un mare merit - acela că, departe de a dispreţui generaţia 
veche - cum cred unii - respectă pe bătrâni şi caută a-şi apropia pe acei ce-l înţeleg. 

Încrederea ce a arătat ilustrului legionar dispărut, Generalul Cantacuzino - veneraţia 
ŞI dragostea ce i-au purtat, tot timpul cât l-a avut al său - este o dovadă despre aceasta şi 
poate fi şi un îndemn pentru mulți foşti luptători - de toate vârstele şi treptele -credincioşi 
Crucii - care privesc la el cu simpatie şi care până acum - nu s-au amestecat în văltoarea 
luptelor politice sterpe şi venale - să vină să lupte alături de el pentru ca să vedem cu toţii, 
aceea ce trebuie să fie cât mai curând - România a românilor. 

Când tineretul legionar are un astfel de crez, când şi-a însuşit atâtea virtuţi şi când 
este însufleţit de atâta dragoste pentru Ţară, Neam şi Domnul Său - nu se poate să nu-şi 
ajungă scopul şi de aceea, eu sunt încredinţat că va birui. 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 239 din 12 decembrie 1937. 


Răspunsul d-lui profesor universitar Sextil Puşcariu 


Începând de astăzi, ziarul nostru va publica răspunsurile primite la întrebarea: 
"De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare": 

DI. profesor Sextil Puşcariu, de la Facultatea de Litere a Universităţii de la Cluj, 
membru al Academiei Române, a binevoit să ne răspundă următoarele: 

"Urmăresc Mişcarea Legionară cu cea mai vie simpatie de când studenţimea de la 
Universitatea din Cluj a cerut - ceea ce acum e înscris în programele politice ale unor 
partide - ca Universitățile noastre să fie recucerite pentru românism şi scăpate mai ales de 
invazia evreiască. În adunarea profesorilor m-am ridicat atunci înpotriva încercărilor 
imorale de a desolidariza pe "grevişti” prin amenințări şi promisiuni, arătându-mi bucuria 
că-i văd pe studenţi luptând solidari şi neînfricaţi pentru o chestiune de mare interes 
naţional. 


37] 


Simpatiile mele pentru legionari au crescut când am văzut adânca şi sincera lor 
religiozitate. Din alipirea desăvârşită de Biserica strămoşească, răsar cele mai multe din 
marile calități ale Mişcării Legionare: cinste fără tocmeală, respectul adevărului, setea 
nepotolită de a te dărui întreg deaproapelui şi de a munci fără să aştepţi răsplată pentru 
binele obştesc. Numai cu acest substrat sufletesc poţi clădi. Şi nu numai biserici pentru 
credicioşi, case pentru saraci, făntâni pentru însetoşaţi şi drumuri pentru călători, ci şi 
temelia României viitoare. 

Mă simt înrudit sufleteşte cu Legiunea şi prin optimismul robust care îi înviorează 
toate actele şi prin încrederea neclintită în virtuțile noastre înnăscute, scumpă moştenire 
de la strămoşii pe care nu-i uită niciodată. Dacă nu eşti convins că neamul căruia îi aparții 
este un neam ales şi predestinat să joace un rol de frunte între popoarele lumii şi că rasa 
din care faci parte are calități prin care poate domina, nu eşti în stare să-ţi iubeşti cu 
adevărat ţara. 

Şi generaţia mea şi-a iubit neamul şi a luptat vitejeşte pentru întregirea lui. Dar noi n- 
am avut destulă încredere în acest neam şi iubindu-l cu tot devotamentul în momentele 
hotărîtoare, ne-am iubit prea mult pe noi înşine tot restul vremii. De aceea după războiul 
de întregire am cerut premiul eroismului nostru, ne-am considerat beneficiarii de drept ai 
patriei mărite. 

De aici şi regionalismul nostru, care nu se reduce în defintiv decât la întrecerea de a 
pune mâna pe situaţii şi pe izvoare de venituri; acestea erau cerute de autohtonii din noile 
provincii în baza privaţiunilor şi suferințelor din trecut, iar de cei din ţara veche în 
temeiul dreptului lor de desrobitori. 

Regionalismul dispare abia cu Legiunea, care dă totul pentru ţară şi nu cere numic 
pentru sine. În asemenea condiţii vechile hotare despărțitoare s-au putut topi într-o 
frăţească îmbrățişare legionară. 

Am prețuit la legionari ferma lor hotărîre de a nu avea nici un amestec cu vechile 
partide politice, ale căror mijloace de luptă le condamnă. În loc de vorbe şi promisiuni, 
muncă şi fapte, în loc de demagogie înainte de alegeri, trecerea cuceritoare a legiunilor 
prin sate cu lopata pe umăr şi cu cântece pe buze. Am nestrămutata convingere că numai 
un tineret călăuzit de principii atât de sănătoase va putea împlini tot ce n-au făcut 
politicienii, fiindcă tot timpul şi toate energiile lor erau absorbite de luptele cu adversarii, 
şi mai ales cu amicii politici. 

Am început să iubesc pe legionari, când am citit cartea Căpitanului, emoţionanta 
epopee a celor mai umilitoare persecuții pentru cei călăuziți de cel mai pur idealism. 

Iubirea mea s-a mărit printr-un sentiment de profundă admiraţie şi o nestrămutată 
încredere în viitorul Mişcării Legionare, când Moţa şi Marin au încununat-o cu aureola 
jertfei lor curate, cel dintâi act de idealism desăvârşit de la război încoace. 

De-acum ştiu că ceea ce ţara întreagă, sătulă de timpul pierdut şi dornică de fapte de 
adevărat patriotism, aşteaptă din ce în ce mai nerăbdătoare, va săvârşi virtutea legionară, 
cu credinţa-i nebiruită în viitorul neamului, cu disciplina-i de fier, cu curaju-i bărbătesc şi 
cu organizaţia-i tare, subt conducerea energică, conştientă, înţeleaptă, dominatoare şi 
inspirată a Căpitanului. 


378 


„Buna Vestire“, anul I, nr. 243 din 16 decembrie 1937 


Răspunsul d-lui dr. Nicolae Roşu 


Cunoscutul scriitor naţionalist, dl. dr. Nicolae Roşu, ne-a răspuns următoarele la 
ancheta: "De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare": 

Tineretul legionar are un suflet. Un om care i-a dat viaţă: Corneliu Z. Codreanu. 
Conducătorul. Căpitanul. Primul la datorie, primul la faptă. Mişcarea Legionară este o 
creaţie a lui Corneliu Z. Codreanu. A închipuirii sale de educator, de om politic, de prim 
luptător într-o mare bătălie care are nevoi nu de membri de partid, ci de suflete pure, 
sincere, devotate. Casa lui Corneliu Z. Codreanu este legiunea. Familia lui sunt membrii 
legiunii. Dăruire totală, definitivă. Fuziune perfectă. Din această pricină nu este contestat 
ŞI nici discutat. Aceasta nu înseamnă teroare, ci dragoste şi înţelegere prietenească. 

Nici unul dintre oamenii politici ai secolului al XX-lea românesc nu au înţeles acest 
lucru. Au fost pe rând preşedinţi de partid cu gardă personală de simbriaşi, contestaţi şi 
invidiaţi în propria lor casă. Când nu erau ridicaţi pe braţe de gloata ameţită de băutură, 
erau beneficiarii unui nume cu rezonanţe paşoptiste, sau expresia unei puteri financiare, 
dacă nu chiar, răsfăţaţii alcovurilor galante şi parazitismul. Trecând cu cinism de la 
preşedenţia unui partid la simbria unei bănci conrupătoare, aceşti oaneni nu-şi mai 
aparţineau lor, ci unui întreg mecanisn de conrupţie intrigă şi îşelătorie. Dacă printre 
aceşti "conducători" se afla câte unul cinstit şi de bună credinţă, în spatele lui se găseau 
destule lichele care să spurce blazonul. Rezultatul era acelaşi. 

Naivitatea conducătorului nu este o acoperire a necinstei colaboratorilor. 

Tineretul naţionalist care a început mişcările din Universitate la 10 decembrie 1922 a 
trăit cu nădejdea în săvârşirea unui miracol. De la lumea veche nu mai era nimic de 
aşteptat. Bariere căzute definitiv între două epoci ale istoriei. Corneliu Z. Codreanu a fost 
singurul om care a înţeles această chemare imperativă a destinului. 

A organizat lupta, a selecționat cadrele, a limpezit perspectivele, şi cu adevărate 
calităţi de conducător politic a menţint disciplina şi a găsit întotdeauna soluţii 
momentelor critice prin care trece orice mişcare pândită de atâtea duşmănii. Evreii, 
francmasoneria, democraţia, politicianismul tot ce este fără caracter şi conrupt în această 
ţară a fost împotriva Mişcării Legionare. O încordare gigantică cu toate puterile răului. Şi 
totuşi, Coreliu Z. Codreanu şi Legiunea lui a doborât toate baricadele, a trecut peste toate 
duşmăniile netezind calea triumfului. Aceasta înseamnă că mişcarea Legiunii are un 
suflet dinamic, o putere dătătoare de viaţă şi un conducător care întruneşte toate calitățile 
unui misionar al destinului românesc. 

Corneliu Z. Codreanu a expropiat din viaţa politică concurenţa între competitorii 
interesului material. A dictat o credinţă, o suverană datorie: Tortul pentru ţară. A restituit 


e Li 


ţării drepturile la viaţă. A spulberat egoisme şi orgoliul ideilor şi al oamenilor. Iată pentru 
ce ţara este din ce în ce mai mult lângă el şi îl vrea conducător. lată pentru ce cred în 
primul rând în biruinţa tineretului legionar. 

SENSUL SPIRITUAL ŞI IDEOLOGIC 

Două fapte merg împreună de la prima atingere: tineretul şi biruinţa. Sunt 
inseparabile. Sunt predestinate de o reciprocitate de forţe. Tieretul reprezintă energia 
necontenit reînoită a omului nou; capacitatea de jertfă; măreţia eroică; dezinteresarea în 
luptă şi abnegaţia. 

Biruinţa în sens legionar înseamnă două lucruri: mai întâi înfrângerea ta însuţi, prin 
ruperea contactului cu tot ce este ispită josnică a materiei, renunțarea la ambiţii, 
dispreţuirea arivismului. Prima etapă a biruinţei înseamnă aşadar, împlinirea revoluţiei 
morale înlăuntrul sufletesc al unei generaţii. Din acest punct de vedere, biruinţa 
tineretului legionar este înfăptuită. Din această educaţie morală instinctele şi materia sunt 
date la o parte şi caracterul triumfă. 

A răspunde prompt şi decisiv la insulta care ţi se aruncă în faţă, a nu te lăsa intimidat 
de prigoana care te urmăreşte, nu pe tine ca om, ci ca luptător într-o mare bătălie a 
neamului, înseamnă a face să izbândească binele asupra răului, să te îndumnezeieşti într-o 
atât de largă măsură, încât să te pierzi ca ins şi să reînvii în eternitatea sfântă a naţiunii. 
Această de a doua biruinţă, în luptă cu alţii, cu lumea veche, marchează etapa finală. 

Tineretul legionar nu cunoaşte rutina şi conrupţia, nu cucereşte poziţii năzuind să le 
păstreze pentru folosul personal, se dăruieşte unui ideal care depăşeşte o viaţă de om 
pentru a se adânci în perspectiva unei istorii. 

Lumea veche, laşă şi placidă, şi-a făurit o viaţă lipsită de gânduri în care confortul şi 
bunăstarea materială erau înălțate la rangul de virtuţi morale şi din această pricină, 
ierarhia în societate se însemna după greutatea buzunarului şi valoarea rentei, deci a 
parazitismului, nu după calităţile sufleteşti şi pregătirea intelectuală. Ideologic, 
antidemocratismul Mişcării Legionare nu înseamnă sfidarea omului de jos şi 
comprimarea claselor agricole sau muncitoreşti, după cum au răstălmăcit neghiobii 
democraţiei, ci ridicarea morală printr-o înţelegere superioară a vieţii, îmbunătăţirea 
standardului de viaţă, în sfârşit, selecțiunea oamenilor după aptitudini şi pricepere, nu 
promovarea nepricepuţilor la ranguri de conducere după cum preconizează celelalte 
partide politice. 

Naționalismul Mişcării Legionare nu este un ideal care se închide în clipa când se va 
cuceri puterea politică a statului. Idealul naţionalist este un mit care presupune 
necontenita perfecţionare sufletească şi biologică a neamului românesc, dincolo de 
cadrele unei epoci; mergând în eternitate pe căile imperialismului. 

Biruinţa tineretului legionar este în funcție de acest dinamism al perfecțiunii. Tinerețe 
nu înseamnă încadrare de vârstă, ci veşnică reînoire, neobosită primenire, dăruire totală 
unui ideal care ne mână către limanul Edenului românesc. Tinerețe fără bătrâneţe şi viaţă 
fără de moarte, iată sensul biruinţei legionare, exprimată în formula larg cupinzătoare şi 
deci având şi putinţă de realizare: "Totul pentru ţară”. 


DESTINUL VEACULUI 

Istoria nu poate fi răsucită şi răstălmăcită după voia capriciului nostru. Sunt lucruri 
care se petrec în virtutea unei predestinări, şi nimeni nu le poate preîntâmpina sau devia 
evoluţia. 


380 


Revoluţia fascistă bunăoară, nu s-a născut şi n-a triumfat numai pentru că a vrut 
Mussolini, ci pentru că era în firea lucrurilor, ca o reacțiune de însănătoşire a 
organismului după o boală. Pe de altă parte, oricâte deosebiri de structură socială şi de 
ideologie ar exista între fascism şi naţional-socialism, revoluţia condusă de Hitler a 
triumfat în virtutea aceluiaşi destin al veacului. Dacă Salazar conduce Portugalia, Ataturk 
reînvie Turcia, aceasta nu înseamnă altceva decât că secolul XX valorifică un anumit sens 
al vieţii în care ideea naţională are prioritate faţă de toate celelalte. Nouă ni se pare foarte 
semnificativă acţiunea politică a lui Lâon Degrelle în Belgia, lupta generalului Franco în 
Spania, şi de aceea credem că biruinţa tineretului legionar este inevitabilă pentru că 
mişcarea însufleţită de Corneliu Z. Codreanu se află pe marea linie a veacului, stăpânind 
singura axă îngăduită de momentul istoric. Că din această idee se desprinde încrederea în 
protecţia unei nevăzute fatalități, se prea poate, dar cine ne poate demonstra nouă că 
însăşi viaţa şi destinul naţiunii nu are imponderabile care scapă de sub controlul naţiunii 
şi a voinţei oamenilor. 

lată, acum să facem o experienţă: să întrebăm zece oameni culți, luaţi la întâmplare, 
cine era domn în Ţara Românească în anul 1821? Foarte puţini vor şti mersul succesiunii 
la domnie, din pricină că primul gând zboară la Tudor Vladimirescu. Istoria Ţării 
Româneşti în 1821 înseamnă Tudor Vladimirescu. Nimic altceva. Aşa se întâmplă şi 
astăzi: momentul istoric cumulează exclusiv fenomenul legionar. Nu este în inenția 
aceluia care scrie aceste rânduri să se războiască cu nimeni, dar întreb oamenii de bună 
credinţă: este adevărat că toate combinaţiunile politice care se fac de vreo câţiva ani 
încoace, toate căderile şi ridicările au în vedere numai fenomenul legionar sau pentru a 
lărgi termenul să spunem mişcările de dreapta, ceea ce în ultimă istanţă tot în jurul 
Legiunii se concentrează? Eu nu am vreme de pierdut, dar pentru asta stau oricând la 
dispoziţia d-lor G. "Tătărescu sau Ion Mihalache, pentru a le demonstra că oriunde ne-am 
duce, în orice clasă socială, oraş, salon sau adunare de oameni, fenomenul care întreţine 
trează atenţia este tineretul legionar. Ce înseamnă asta? Că dl. G. Tătărescu conduce 
astăzi ţara şi că mâine o va conduce dl. lon Mihalache? Nicidecum. Dl. G. Tătărescu este 
prim-ministru. Atât. Nu conduce ţara şi nici nu o reprezintă. Să nu ne încurcăm în vorbe, 
fracuri şi răţoieli. Pentru oamenii refractari fenomenului legionar e mai recomandabil să 
strângă averi, ca să aibă o rentă asigurată în ziua când viaţa publică îi va trece la pensie. 
România legionară îi va surprinde bâjbâind cu mâini tremurânde o ieşire onorabilă dintr- 
un infern sufletesc în care singuri au intrat. 

Mai cred în biruinţa tineretului legionar şi pentru acest fapf, avatarele lumii vechi s- 
au spulberat; epigonii acestei lumi - câţi au mai rămas - sunt strigoii de astăzi, umbre 
funerare care nu mai pot opune nici 0 rezistență mersului inexorabil al Mişcării 
Legionare. 

PUŢINĂ MEMORIE 

Toate democraţiile au memorie scurtă. Cine n-are memorie pierde legătura cu 
trecutul, nu poate trage şi nici folosi vre-o învăţătură din experienţele consumate, alunecă 
dezorientat pe căile viitorului. 

Să recapitulăm deci faptele. "Legiunea Arhanghelului Mihail", a fost înfiinţată la 24 
iunie 1927. La alegerile din anul 1927 "Garda de Fier” întruneşte 10.761 voturi. Trec 
patru ani. La 11 ianuarie 1931 guvernul Ion Mihalache pronunţa prima dizolvare a acestei 
asociaţii. 


381 


Proces, reînfiinţare şi la 1 iunie 1931 alegeri generale. "Garda de Fier" depune liste în 
17 judeţe şi obţine 30.783 voturi dar nu intră nimeni în parlament pentru că nu se 
întrunesc procentele necesare pe ţară. Se ivesc la 31 august 1931 alegeri generale în jud. 
Neamţ. Candidează Corneliu Z. Codreanu: 11.301 voturi şi este ales deputat. În martie 
1932 sub guvernarea N. lorga - Argetoianu, "Garda de Fier” este dizolvată pentru a doua 
oară. Din nou proces, reînfiinţare sub alt nume, şi la alegerile generale din iulie 1932 sub 
guvernul Vaida-Voevod (țărănist) Corneliu Z. Codreanu pune candidaturi în 36 judeţe, 
obține 70.000 voturi şi 5 locuri în parlament. În noiembrie 1933, Corneliu Z. Codreanu, 
fixează candidaturi în toate judeţele. Urmează cea de-a treia dizolvare a lui I. G. Duca - 
N. Titulescu, şi de atunci încoace ştim ce s-a întâmplat. 

Astăzi. Partidul ""Totul pentru Ţară”, păşeşte în alegeri cu cele 71 de judeţe. 
Reorganizat, disciplinat, cu experienţa unor bătălii câştigate, având în memorie toate 
momentele de procopseală dar şi de înfrângere a democraţiei, biruinţa legionară se 
apropie. O privire de ansamblu ne încredinţează că structura morală şi sufletească a ţării a 


început să se schimbe. 
Mişcarea Legionară făureşte un nou destin neamului românesc, de demitate, putere şi 
necontenită perfecţionare a geniului etnic. 
Iată pentru ce cred în biruinţa lui Corneliu Z. Codreanu. 


“Buna Vestire”, anul I, nr 245 din 18 decembrie 1937. 


Alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 
(rezultatele pe judeţe şi provincii istorice ale primelor patru formaţiuni politice) 
























































JUDEȚ ÎNSCRIȘI | VOTANȚI |PNL PNȚ TPT |PNC 

Dolj 117.000 94.236 | 30.797] 17.040] 22.105| 7.919 
Gorj 52.040 41.909 | 20.077] 6.149]  8.324| 2.507 
Mehedinţi 74.328 56.645 | 21.634] 15.510] 5.493] 7.552 
Romanați 65.032 54.616 | 23.203] 14.399] 6.367 1.835 
Vâlcea 62.478 49.053 18.955 | 16.928 | 5.567 863 
OLTENIA - total 307.878 | 296.459] 114.666] 70.028] 47.856] 20.676 

100% 79,9% 38,7% | 23,6% | 16,1% 7,0% 
Argeş 65.677 47.301 12.242 | 21.102] 6.127] 3.329 
Brăila 49.881 36.799 13.148 | 7.697] 9.420 822 
Buzău 79.612 43.069 | 25.513 6.658 | 5.727] 2.870 
Dâmboviţa 76.832 57.229] 25.285] 17.013] 6951 2.449 
Ialomiţa 70.485 57.816] 21.988] 11.110] 11.518] 5.314 
Ilfov 91.574 57.887] 26.833] 11.948] 7934] 2.216 
Muscel 4LI7I 29.801 11.206 | 12.578] 2.823 698 
Olt 42.160 32.706 | 15.100] 6.595] 4.417] 2.262 
Prahova 127.872 80.640 | 23.278] 23.350] 18.724] 3.798 
Râmnicu-Sărat 44.032 34.128 16.665 | 4.374] 9415 1.309 























382 


























































































































Teleorman 89.887 74.063 23.239 15.264 12.385 12.774 
Vlaşca 72.035 58.132 21.666 11.772 11.362 5.212 
Bucureşti 105.450 64.189 24.313 14.338 14.402 1.707 
MUNTENIA 957.268 674.360 262.476 | 163.799 | 121.205 44.180 
total 100% 70,4% 38,9% 24,3% 18,0% 6,3% 
Caliacra 39.547 22.484 16.055 2.366 2.218 402 
Constanţa 60.617 45.335 19.245 12.074 6.815 2.185 
Durostor 44.755 27.132 11.939 6.634 2.388 2.053 
Tulcea 45.400 21.190 8.690 8.742 5.849 1.541 
DOBROGEA 190.319 122.741 55.929 29.816 17.270 6.781 
total 100% 64,5% 45,6% 24,3% 13,1% 5,5% 
OLTENIA, 1.518.465 1.093.560 433.071 | 263.643 | 186.331 72.174 
MUNTENIA, 100% 72,0% 39,6% 24,1% 17,0% 6,6% 
DOBROGEA 

total 

Bacău 65.649 44.001 20.475 4.412 3.710 9.800 
Baia 38.433 29.307 9.082 4.942 3.131 9.983 
Botoşani 52.906 41.451 15.909 7.352 1.529 11.455 
Covurlui 50.375 32.532 9.2176 4.495 11.689 1.301 
Dorohoi 47.870 39.062 16.127 5.715 2.618 10.644 
Fălciu 29.855 19.765 9.892 4.925 621 2.128 
laşi 65.268 47.182 23.215 8.874 2.123 7.357 
Neamţ 50.091 36.962 11.918 5.822 13.227 1.689 
Putna 48.185 34.550 12.843 4.625 9.241 3.125 
Roman 37.602 26.307 16.834 1.673 691 4.438 
Tecuci 39.966 24.043 8.304 4.164 6.721 1.398 
Tutova 31.923 20.455 10.565 3.216 2.634 2.559 
Vaslui 35.264 22.992 12.804 3.789 4712 4.482 
MOLDOVA 593.387 418.609 177.244 64.064 58.467 71.559 
total 100% 70,5% 42,3% 15,3% 14,0% 17,1% 
Bălţi 90.058 41.988 9.959 6.677 1.469 15.996 
Cahul 48.396 21.170 10.940 2.539 2.541 1.893 
Cetatea Albă 87.991 571.474 20.014 14.622 1.413 9.230 
Hotin 100.226 64.730 22.593 10.614 2.581 17.393 
Ismail 60.077 35.705 16.510 13.770 1.660 923 
Lăpuşna 96.932 32.839 13.190 5.660 1.187 8.001 
Orhei 70.209 29.320 12.307 2.536 1.399 6.713 
Soroca 81.089 49.538 12.762 7.864 4.1770 11.064 
Tighina 77.113 34.963 15.980 4.491 2.121 6.983 
BASARABIA 712.091 367.727 134.255 68.673 18.541 78.196 
total 100% 51,6% 36,5% 18,7% 5,0% 21,3% 
Câmpulung 28.156 20.160 7.289 2.308 6.623 1.132 
Cernăuţi 80.313 58.481 12.639 21.512 10.998 2.173 
Rădăuţi 46.350 31.370 9.303 4.131 10.165 3.627 
Storojineţ 49.597 33.029 7.473 12.391 4.652 3.412 























383 





































































































Suceava 35.446 26.096 7.304 2.625 6.124 5.413 
BUCOVINA 239.862 169.136 44.006 43.027 38.562 15.757 
100% 70,5% 26,0% 25,4% 22,8% 9,3% 
MOLDOVA, 1.545.340 955.472 355.505 | 175.764 | 115.570 | 165.512 
BASARABIA, 100% 61,8% 37,2% 18,4% 12,1% 17,3% 
BUCOVINA 
total 
Alba 59.002 39.810 10.869 11.235 8.443 974 
Braşov 59.652 32.545 9.731 3.404 5.504 1.153 
Ciuc 45.352 25.137 5.353 2.915 671 496 
Cluj 90.110 45.308 12.165 12.099 4.607 1.299 
Făgăraş 21.059 19.245 5.116 4.184 4.000 340 
Hunedoara 93.051 63.036 21.037 13.734 15.838 1.404 
Mureş 81.454 42.570 10.900 5.561 5.373 4.002 
Năsăud 40.152 28.827 9.481 4.326 5.715 3.418 
Odorhei 38.071 24.015 10.480 1.667 1.213 516 
Sălaj 92.472 57.381 14.726 17.109 6.323 1.386 
Sibiu 58.833 39.076 19.186 5.804 6.616 1.649 
Someş 61.476 38.584 10.715 10.797 5.350 1.095 
Târnava Mare 43.990 33.042 11.658 3.873 3.387 1.609 
Târnava Mică 41.087 24.844 9.044 5.228 2.959 792 
Trei Scaune 38.634 24.505 4.535 1.521 540 699 
Turda 53.120 31.050 8.159 5.506 7.846 579 
TRANSILVANIA 923.515 568.975 173.055 | 109.623 84.345 21.411 
total 100% 61,6% 30,4% 19,3% 14,8% 3,8% 
Caraş 61.500 44.512 12.330 10.761 9.114 2.299 
Severin 69.953 53.940 11.811 9.162 11.697 3.774 
Timiş-Torontal 145.308 109.080 31.266 12.767 20.728 5.297 
BANAT 276.761 207.532 55.407 32.690 41.538 11.370 
total 100% 75,0% 26,7% 15,8% 20,0% 5,5% 
Arad 126.865 90.340 23.652 9.685 29.569 3.638 
Bihor 136.496 83.547 32.089 17.762 12.210 1.490 
Maramureş 44.154 26.532 10.815 5.871 4.658 1.028 
Satu Mare 71.167 45.827 13.657 11.476 4.065 4.501 
CRIŞANA- 385.282 246.246 80.213 44.164 50.393 10.657 
MARAMUREŞ 100% 63,9% 32,6% 18,2% 20,5% 4,3% 
total 
BANAT, 585.558 | 1.022.753 308.675 | 187.077 | 176.276 43.438 
CRIŞANA- 100% 64,5% 30,2% 18,3% 17,2% 4,2% 
MARAMUREŞ, 
TRANSILVANIA 
TOTAL 4.649.103 | 3.071.875 | 1.103.353 | 626.612 | 478.368 | 281.167 
100% 66,1% 35,92% | 20,40% | 15,58% 9,15% 























384