Michael Punke — Razbunatorul Legenda lui Hugh Glass

MICHAEL PUNKE 


RĂZBUNĂTORUL 
Legenda lui Hugh Glass 


MICHAEL PUNKE 


RĂZBUNĂTORUL 
LEGENDA LUI HUGH 
GLASS 


Original: The Revenant: 
A Novel of Revenge (2002) 


Traducere din engleză: 
CIPRIAN ȘIULEA 


y 


virtual-project.eu 


TREI 


2016 


Nu vă răzbunați voi înșivă, ci mai degrabă 
faceţi loc mâniei, căci stă scris: „Răzbunarea 
e a mea; eu voi răsplăti”, spune Domnul. 


Romani, 12: 19 


1 septembrie 1823 


Îl abandonau. Bărbatul rănit și-a dat seama de asta când s-a 
uitat la băiat, care a privit în jos și apoi în altă parte, nevrând să- 
i întâlnească ochii. 

Zile întregi, băiatul se certase cu bărbatul cu căciulă de blană 
de lup. Oare chiar trecuseră zile întregi? Bărbatul rănit se 
luptase cu febra și durerea și nu știa deloc dacă acele 
conversații pe care le auzise erau reale sau doar reziduuri ale 
ratăacirilor delirante ale minţii lui. 

Ridică privirea spre formațiunea stâncoasă de deasupra 
luminișului. Un pin singuratic și contorsionat reușise cumva să 
crească din faţada abruptă de piatră. Adesea îl privise fix, însă 
niciodată nu-și dăduse seama de asta ca acum, când liniile lui 
perpendiculare păreau în mod clar să alcătuiască o cruce. 
Acceptă, pentru prima oară, că avea să moară acolo, în acel 
luminiș, lângă izvor. 

Bărbatul rănit simţea o detașare ciudată de acea scenă în 
care el juca rolul central. Se întrebă în treacăt ce ar face dacă ar 
fi în locul lor. Dacă ei rămâneau aici și grupul de războinici urca 
pe pârâu în sus, ar fi murit cu toţii. Oare eu aș muri pentru ei... 
dacă ar fi sigur că ei mor oricum? 

— Ești sigur că vine în sus pe pârâu? 

Vocea băiatului se pierdu în timp ce spunea asta. De cele mai 
multe ori putea să scoată un efect de tenor, dar glasul îi răgușea 
în anumite momente pe care el nu le putea controla. 

Bărbatul cu blană de lup s-a aplecat în grabă spre băţul pe 
care atârnase carne lângă foc, îndesând hălci de căprioară 
parţial afumate în desaga de blană. 

— Vrei să rămâi aici ca să afli? 

Bărbatul rănit încercă să vorbească. Simţi din nou durerea 
ascuţită din gât. Sunetul se auzea, dar el nu reușea să articuleze 
acel cuvânt pe care voia să-l rostească. 

Bărbatul cu blană de lup ignoră acest sunet, în timp ce 
continua să-și strângă puţinele bunuri, dar băiatul se întoarse. 

— Încearcă să spună ceva. 


Băiatul s-a lăsat într-un genunchi, lângă bărbatul rănit. 
Incapabil să vorbească, acesta și-a ridicat braţul funcțional și a 
arătat către ceva anume. 

— Vrea pușca, a spus băiatul. Vrea să-l ridicăm, cu pușca lui 
cu tot. 

Bărbatul cu blană de lup a parcurs distanţa dintre ei cu pași 
rapizi și măsuraţi. l-a tras băiatului un șut puternic drept în 
spate. 

— Mișcă-te naibii! 

S-a dus cu pași mari de la băiat la bărbatul rănit, care zăcea 
lângă mormanul împrăștiat al bunurilor lui: o geantă de 
vânătoare, un cuţit într-o teacă cu mărgele, o toporișcă și un 
corn cu praf de pușcă. In timp ce bărbatul rănit îl urmărea 
neajutorat, cel cu blană de lup s-a aplecat ca să ia geanta de 
vânătoare. A băgat mâna după cremene și amnar și le-a aruncat 
în buzunarul din faţă al tunicii lui de piele. A luat cornul cu praf 
de pușcă și l-a săltat peste umăr. Toporișca a băgat-o sub 
centura lui lată de piele. 

— Ce faci? l-a întrebat băiatul. 

Bărbatul s-a aplecat iar, a luat cuțitul și l-a aruncat spre băiat. 

— la ăsta. 

Băiatul l-a prins, holbându-se îngrozit la teaca din mâna lui. 
Doar pușca mai rămăsese. Bărbatul cu blană de lup a luat-o și a 
verificat-o rapid, să vadă dacă e încărcată. 

— Scuze, dragă Glass. Nici de asta n-o să mai ai mare nevoie. 

Băiatul părea șocat. 

— Nu-l putem lăsa fără echipament. 

Bărbatul cu blană de lup s-a uitat insistent la băiat, care a 
rămas o lungă clipă așa, cu cuțitul - cuțitul lui. In cele din urmă, 
băiatul a ridicat privirea. La început a părut că are de gând să 
spună ceva, dar în loc de asta s-a întors și a fugit printre pini. 

Bărbatul rănit privea fix spre golul dintre copaci prin care 
dispăruseră ei. Furia lui era totală și îl consuma așa cum focul 
înghite acele de pin. Nu-și dorea nimic altceva decât să-i apuce 
cu mâinile de gât și să-i sugrume până mor. 

A început să strige, instinctiv, uitând din nou că gâtul lui nu 
scotea cuvinte, ci doar durere. S-a ridicat pe cotul stâng. Işi 
putea îndoi ușor braţul drept, dar acesta nu susținea nicio 
greutate. Mișcarea îi declanșă junghiuri chinuitoare în gât și 
spate. Simţea presiunea pielii asupra cusăturilor grosiere. Privi 


6 


în jos spre piciorul înfășurat strâns în rămășițele însângerate ale 
unei cămăși vechi. Nu putea îndoi coapsa, astfel ca piciorul să 
poată funcţiona. 

Și-a strâns puterile și s-a rostogolit greoi pe burtă. Simţi cum 
o cusătură îi plesnește și umezeala caldă a sângelui proaspăt pe 
spate. Durerea era nimic faţă de valul furiei lui. 

Hugh Glass începu să se târască. 


PARTEA ÎNTÂI 


Unu 


21 august 1823 


— Barca mea cu vele din St. Louis trebuie să ajungă în orice 
clipă, monsieur Ashley. 

Francezul corpolent îi explică iar, cu vocea lui răbdătoare, dar 
insistentă. 

— Voi fi bucuros să vând companiei Rocky Mountain Fur 
întregul conţinut al bărcii - dar nu pot să vând ce nu am. 

William H. Ashley și-a trântit cana de cositor pe stinghiile 
grosiere ale mesei. Barba lui cenușie, atent îngrijită, nu-i 
ascundea încleștarea aprigă a fălcilor. In ce le privește, fălcile 
încleștate păreau puțin dispuse să elibereze încă o izbucnire de 
furie, în timp ce Ashley se confrunta cu acel lucru pe care ÎI 
disprețuia cel mai mult - așteptarea. 

Francezul, care avea numele improbabil de Kiowa Brazeau, îl 
privea pe Ashley cu o nervozitate crescândă. Prezenţa lui Ashley 
în izolatul punct comercial al lui Kiowa reprezenta o șansă rară, 
iar Kiowa știa că o gestionare de succes a relației lor ar fi 
reprezentat o fundaţie permanentă pentru afacerea lui. Ashley 
era o figură importantă în afacerile și politica din St. Louis, un 
bărbat care avea atât viziunea aducerii comerțului în vest, cât și 
banii necesari pentru asta. „Banii altora”, cum le spunea Ashley. 
Bani sperioși. Bani neliniștiţi. Bani care fug ușor de la o afacere 
speculativă la alta. 

Kiowa își miji ochii în spatele lentilelor groase. Deși nu vedea 
foarte bine, avea ochi buni la citirea oamenilor. 

— Dacă vreţi să-mi îngăduiţi, monsieur Ashley, poate că aș 
putea să vă ofer o consolare în timp ce așteptăm barca. 

Ashley nu oferi nicio reacție afirmativă, dar nici nu își reluă 
tirada. 

— Trebuie să comand mai multe provizii din St. Louis, spuse 
Kiowa. O să trimit mâine un curier pe apă cu o canoe. El ar 

8 


putea să ducă o depeșă de la dumneata către consorțiul 
dumitale. Le-ai putea oferi niște asigurări înainte ca zvonurile 
despre dezastrul provocat de colonelul Leavenworth să se 
răspândească. 

Ashley oftă adânc și luă o gură mare de bere acră, resemnat 
să suporte și această ultimă întârziere, din lipsă de alternativă. 
Indiferent că îi plăcea sau nu, sfatul francezului era sănătos. 
Trebuia să le dea asigurări investitorilor, înainte ca știrea despre 
acea bătălie să parcurgă necontrolată străzile din St. Louis. 

Kiowa și-a simţit șansa și a acţionat rapid, ca să-l menţină pe 
Ashley pe o linie productivă. Francezul a scos o pană, cerneală 
și pergament, le-a aranjat în faţa lui Ashley și i-a umplut iar cana 
de cositor cu bere. 

— Te las să lucrezi, monsieur, a spus el, bucuros că se poate 
retrage. 

La lumina slabă a unei lumânări de seu, Ashley scrise până 
târziu, în miez de noapte: 


Fort Brazeau 
Pe Missouri 
21 august 1823 


James D. Pickens, Esquire 
Pickens and Sons 
St. Louis 


Dragă dle Pickens, 


Îmi revine nefericita responsabilitate de a te informa 
despre evenimentele ultimelor două săptămâni. Prin 
natura lor, aceste evenimente trebuie să modifice - 
dar nu să descurajeze - afacerea noastră de pe 
Missouriul Superior. 

După cum probabil că știi, oamenii companiei Rocky 
Mountain Fur au fost atacați de indienii Arikara după 
ce au negociat de bună-credință pentru 60 de cai. 
Indienii au atacat neprovocați, au ucis 16 dintre 
oamenii noștri și au rănit o duzină, furând înapoi caii 
pe care se prefăcuseră că ni-i vând cu o zi înainte. 


În fata acestui atac, eu am fost forțat să mă retrag 
în aval, solicitând în același timp ajutorul colonelului 
Leavenworth și al Armatei Americane, pentru a da un 
răspuns acestui afront limpede față de dreptul suveran 
al cetățenilor americani de a traversa nestânjeniţi 
fluviul Missouri. De asemenea, am solicitat sprijinul 
oamenilor noștri, care mi s-au alăturat (conduși de 
căpitanul Andrew Henry), venind pe drumul primejdios 
dinspre Fort Union. 

Pe 9 august i-am înfruntat pe indienii Arikara cu o 
forță totală de 700 de oameni, inclusiv 200 de soldați 
de carieră ai lui Leavenworth (cu două mortiere) și 40 
de oameni de la RMF Co. Am găsit de asemenea aliați 
(chiar dacă temporari) în 400 de războinici Sioux, a 
căror dușmănie fată de Arikara provine dintr-o 
ranchiună istorică, ale cărei origini nu le cunosc. 

E de ajuns să spun că forțele noastre reunite erau 
mai mult decât suficiente pentru a repurta victoria, a-i 
pedepsi pe indieni pentru trădarea lor și a redeschide 
Missouriul pentru afacerea noastră. Că aceste 
rezultate n-au apărut e doar vina șovăielnicului 
caracter al colonelului Leavenworth. 

Detaliile  rușinoasei confruntări pot aștepta 
întoarcerea mea în St. Louis, dar e de ajuns să spun că 
ezitările repetate ale colonelului de a ataca un inamic 
inferior au permis întregului trib Arikara să scape din 
încercuirea noastră, rezultatul fiind închiderea de facto 
a Missouriului între Fort Brazeau și satele indienilor 
Mandan. Undeva între aceste două locuri există 900 de 
războinici Arikara care dispun, fără îndoială, de 
fortificații noi și au o nouă motivaţie de a ne dejuca 
toate demersurile de pe cursul superior al Missouriului. 

Colonelul Leavenworth s-a întors la garnizoana de la 
Fort Atkinson, unde fără îndoială că va petrece iarna în 
fața unei vetre călduroase, meditând cu mare grijă la 
variantele pe care le are. Nu intentionez să astept 
după el. După cum știi, întreprinderea noastră nu își 
permite să arunce opt luni pe fereastră. 


10 


Ashley s-a oprit să citească textul, nemulțumit de tonul lui 
încrâncenat. Scrisoarea îi oglindea furia, dar nu transmitea 
emoția lui predominantă - un optimism fundamental, o credinţă 
neclintită în capacitatea lui de a reuși. Dumnezeu îl așezase în 
grădina infinitei lui abundente, un Tinut Goshen în care orice om 
care voia să prospere nu trebuia decât să aibă curajul și tăria de 
a încerca. Slăbiciunile lui Ashley, pe care el le mărturisea 
deschis, erau simple obstacole de depășit printr-o combinaţie 
creatoare a calităţilor sale încântătoare. Ashley se aștepta la 
obstacole, dar nu accepta eșecul. 


Trebuie să întoarcem această nenorocire în 
avantajul nostru, să mergem mai departe, în timp ce 
concurenții noștri se opresc. Odată Missouriul practic 
închis, am hotărât să trimit două grupuri spre vest, pe 
rute alternative. Deja l-am trimis pe căpitanul Henry 
pe Grand River în sus. Va urca pe Grand cât mai 
departe posibil și se va întoarce la Fort Union. Jedidiah 
Smith va conduce o a doua trupă pe Platte în sus, ținta 
lui fiind Great Basin. 

Cu siguranță împărtășești intensa mea frustrare fată 
de aceste întârzieri. Acum trebuie să acționăm cu 
îndrăzneală pentru a recupera timpul pierdut. Le-am 
dat instrucțiuni lui Henry și lui Smith să nu se întoarcă 
la primăvară în St. Louis cu recolta lor. In loc de asta, 
vom merge noi la ei - ne vom întâlni pe teren și vom 
face schimb de blănuri si provizii noi. În modul acesta 
putem economisi patru luni și putem achita la timp cel 
putin o parte a datoriei noastre. Intre timp, propun ca 
o nouă trupă pentru blănuri să fie recrutată din St. 
Louis și trimisă la primăvară, condusă de mine 
personal. 


Rămășițele lumânării bolboroseau, aruncând fum negru urât 
mirositor. Ashley ridică privirea, dându-și brusc seama ce oră 
este și cât e de obosit. A înmuiat pana și a revenit la 
corespondenţa sa, scriind acum cu repeziciune și fermitate, pe 
măsură ce se apropia de sfârșitul raportului său: 


11 


Te îndemn să comunici consorțiului nostru - în cei 
mai energici termeni posibili - încrederea mea 
absolută în succesul inevitabil al demersului nostru. 
Providența ne-a adus în fața unei abundente 
extraordinare, iar noi nu trebuie să ezităm să avem 
curajul de a revendica partea cuvenită nouă. 


Preaumilul dumitale servitor, 
William H. Ashley 


Două zile mai târziu, pe 16 august 1823, barca cu velă a lui 
Kiowa Brazeau a sosit de la St. Louis. William Ashley și-a 
aprovizionat oamenii și i-a trimis în vest în aceeași zi. Prima 
întâlnire a fost stabilită pentru vara lui 1824, locul urmând să fie 
comunicat prin curieri. 

Fără să înţeleagă deplina semnificaţie a deciziilor lui, William 
H. Ashley inventase sistemul care avea să definească acea 
epocă. 


9 
2: 


23 august 1823 


Unsprezece oameni stăteau pe vine în tabără, fără foc. Tabăra 
profita de taluzul scund al lui Grand River, dar câmpia avea prea 
puțin contur care să le ascundă poziția. Un foc le-ar fi semnalat 
poziţia la kilometri distanţă, iar ascunderea era cel mai bun aliat 
al unui vânător împotriva unui alt atac. Cei mai mulţi dintre ei au 
folosit ultima oră de lumină a zilei ca să-și curețe puștile, să-și 
repare mocasinii sau să mănânce. Băiatul adormise în clipa în 
care se opriseră, un morman prăbușit de membre lungi și haine 
nepotrivite. 

Bărbaţii s-au grupat câte trei sau patru, strânși lângă mal sau 
înghesuiți într-o stâncă sau în vreo tufă de pelin, ca și cum 
aceste ascunzători minimale le-ar fi putut oferi vreo protecţie. 

Ciondăneala obișnuită a taberei fusese domolită de dezastrul 
de pe Missouri, apoi fusese înăbușită complet de al doilea atac, 
din urmă cu doar trei nopţi. Și dacă vorbeau, vorbeau acum cu 


12 


voci meditative, pline de respect faţă de camarazii care zăceau 
morți pe drum, atenţi la pericolele care încă îi așteptau. 

— Crezi că a suferit, Hugh? Nu pot să nu mă gândesc că a 
suferit încontinuu, în tot timpul ăsta. 

Hugh Glass a ridicat privirea spre bărbatul care pusese 
întrebarea, William Anderson. Glass s-a gândit o clipă înainte să 
răspundă: 

— Nu cred că fratele tău a suferit. 

— El era cel mai mare. Când am plecat din Kentucky, ai noștri 
i-au spus /ui să aibă grijă de mine. Mie nu mi-au spus un cuvânt. 
Nu le-a trecut prin cap așa ceva. 

— Ai făcut tot ce-ai putut pentru fratele tău, Will. E un adevăr 
dureros, dar a murit pe loc când l-a lovit glonţul ăla, acum trei 
zile. 

Din umbra de lângă mal a prins glas o voce nouă. 

— Ar fi fost mai bine să-l îngropăm atunci în loc să-l târâm 
după noi timp de două zile. N 

Cel care vorbise s-a sprijinit cu mâinile pe coapse. In 
întunericul tot mai dens, puține trăsături ale feței lui se vedeau, 
în afara unei bărbi întunecate și a unei cicatrice albe. Cicatricea 
începea de lângă colțul gurii și cobora în jurul ei, ca un cârlig de 
pescuit. Aspectul ei era amplificat de faptul că pe acea piele nu 
creștea deloc păr, ceea ce desena în barba lui un zâmbet 
batjocoritor permanent. În timp ce vorbea, mâna lui dreaptă 
trecea lama solidă a unui cuţit de jupuit peste o tocilă, 
strecurând în cuvintele lui un hârșâit lent și iritant. 

— Ține-ţi gura, Fitzgerald, că dacă nu jur pe mormântul 
fratelui meu că îţi smulg limba aia afurisită. 

— Pe mormântul lui? Nu e cine știe ce mormânt, nu-i așa? 

Dintr-odată, bărbaţii din jur deveniră atenţi, surprinși de 
această ieșire, chiar și din partea lui Fitzgerald. 

Fitzgerald simţi că e băgat în seamă și asta îl încurajă. 

— Mai degrabă un morman de pietre. Crezi că mai e încă 
acolo, la putrezit? 

Fitzgerald tăcu o clipă, astfel că nu se auzea decât hârșâitul 
lamei lui pe piatră. 

— Eu, unul, mă îndoiesc. 

Așteptă iar, măsurând efectul cuvintelor în timp ce le rostea. 


13 


— Sigur, se poate ca pietrele să fi ţinut animalele de pradă la 
distanţă. Dar eu cred că niște coioţi târăsc bucățele din el 
peste... 

Anderson se aruncă asupra lui Fitzgerald cu amândouă 
mâinile întinse. 

Fitzgerald îndoi brusc piciorul în sus în timp ce se ridica să 
facă față atacului, și gamba lui îl lovi cu toată forța pe Anderson 
în vintre. Lovitura îl făcu pe Anderson să se îndoaie ca și cum o 
frânghie nevăzută i-ar fi tras gâtul spre genunchi. Fitzgerald își 
aruncă genunchiul spre faţa bărbatului neajutorat, iar Anderson 
căzu pe spate. 

Fitzgerald se mișca iute pentru mărimea lui și se repezi brusc, 
țintuind cu genunchiul pieptul bărbatului care gâfâia și sângera. 
Puse cuțitul de jupuit la gâtul lui Anderson. 

— Vrei să mergi după frate-tău? întrebă Fitzgerald. 

Apăsă cu cuțitul până când sub lama lui apăru o dungă 
subţire de sânge. 

— Fitzgerald, spuse Glass cu o voce uniformă, dar autoritară. 
Ajunge. 

Fitzgerald ridică privirea. Se gândi la un răspuns pentru 
provocarea lui Glass, în timp ce observa cu satisfacție cercul de 
bărbaţi care îl înconjurau acum și care vedeau postura penibilă 
a lui Anderson. Era mai bine să-și savureze victoria, se hotărî el. 
Avea să se ocupe de Glass altcândva. Fitzgerald luă lama de la 
gâtul lui Anderson și băgă cuțitul în teaca cu mărgele de la brâu. 

— Nu porni o luptă dacă nu ești în stare s-o termini, Anderson. 
Data viitoare o s-o termin eu în locul tău. 

Căpitanul Andrew Henry își croi drum prin cercul de gură- 
cască. Îl apucă pe Fitzgerald din spate și îl trase înapoi, 
împingându-l în taluz. 

— Încă o bătaie și zbori, Fitzgerald. 

Henry arătă dincolo de perimetrul taberei, spre orizontul 
îndepărtat. 

— Dacă ai prea multă energie, n-ai decât să încerci să te 
descurci de unul singur. 

Căpitanul privi în jur, la restul oamenilor. 

— Mâine facem 65 de kilometri. Dacă nu v-aţi culcat deja, 
pierdeţi vremea. Cine face primul de pază? 


14 


Nimeni nu ieși în față. Ochii lui Henry se opriră asupra 
băiatului care ignora agitația. Henry făcu câţiva pași hotărâți 
spre acea formă boțită. 

— Ridică-te, Bridger 

Băiatul sări în picioare, cu ochii căscați, și bâjbâi năuc după 
armă. Pușca ruginită fusese un avans din salariul lui, împreună 
cu un corn de praf de pușcă îngălbenit și o mână de cremene. 

— Te duci la o sută de metri în josul apei. Găsește-ţi un loc 
înalt de pe mal. Porcule, la fel în susul apei. Fitzgerald, Anderson 
- voi faceţi schimbul al doilea. 

Fitzgerald mai făcuse de pază și în noaptea de dinainte. 
Pentru câteva clipe, păru că vrea să protesteze împotriva 
repartizării obligaţiilor. Apoi se răzgândi și, în loc de asta, se 
retrase ursuz la marginea taberei. Incă dezorientat, băiatul o luă 
împiedicat peste pietrele care se revărsau pe marginea râului și 
dispăru în întunericul albăstriu care înghiţise detașamentul. 

Bărbatul căruia îi spuneau „Porcul” se numea Phineous 
Gilmore și se născuse într-o fermă de o sărăcie lucie din 
Kentucky. Porecla lui nu reprezenta niciun mister: era imens și 
murdar. Porcul mirosea atât de urât, încât îi ameţea pe oameni. 
Când dădeau de putoarea lui, aceștia căutau în jurul lui sursa, 
atât de neverosimil părea ca acel miros să emane de la o ființă 
umană. Până și vânătorii, care nu preţuiau afară din cale 
curăţenia, se străduiau din răsputeri să stea față de Porc în 
direcţia din care bătea vântul. După ce se ridică încet și greoi în 
picioare, Porcul își aruncă pușca peste umăr și o luă în susul 
râului. 

Mai puţin de o oră trecu până ca lumina zilei să dispară 
complet. Glass se uită cum Căpitanul Henry se întorcea neliniștit 
de la verificarea santinelelor. Trecea printre oamenii adormiţi la 
lumina lunii, iar Glass își dădu seama că el și Henry erau singurii 
oameni treji. Căpitanul își alese locul de lângă Glass și se sprijini 
în pușcă în timp ce își lăsa trupul masiv la pământ. Repausul îi 
scuti picioarele obosite de povară, dar nu reuși să-i alunge 
încordarea. 

— Mâine vreau ca tu și Black Harris să fiți iscoade, a spus 
Căpitanul Henry. 

Glass ridică privirea, dezamăgit că nu putea să răspundă la 
chemarea somnului. 


15 


— Găseşte ceva de împușcat spre sfârșitul după-amiezii. O să 
riscăm și facem focul. 

Henry cobori vocea ca și cum ar fi spus un mare secret: 

— Suntem mult în urmă, Hugh. 

După toate aparențele, Henry intenţiona să mai vorbească o 
vreme. Glass întinse mâna după pușcă. Dacă nu putea dormi, 
măcar să își curețe arma. In după-amiaza aceea o udase în râu 
și voia să ungă cu vaselină proaspătă mecanismul trăgaciului. 

— La începutul lui decembrie o să vină frigul aspru, a 
continuat căpitanul. O să avem nevoie de două săptămâni ca să 
strângem provizii de carne. Dacă nu ajungem în Yellowstone 
până-n octombrie, n-o să avem vânătoare de toamnă. 

Dacă Henry era chinuit de îndoieli interioare, prezenţa lui 
fizică impunătoare nu trăda nicio infirmitate. Banda cu franjuri 
de piele de pe tunica lui din piele de cerb arăta splendid pe 
pieptul și umerii lui laţi, amintire a faptului că înainte fusese 
miner principal în districtul Saint Genevieve din Missouri. Avea o 
talie îngustă, acolo unde o centură lată de piele susţinea tocul 
unui pistol și un cuţit mare. Pantalonii erau până la genunchi din 
piele de căprioară, iar de acolo în jos din lână roșie. Pantalonii 
căpitanului fuseseră croiţi special pentru el în St. Louis și erau 
un simbol al experienţei lui din sălbăticie. Pielea îi oferea o 
protecţie excelentă, dar mersul pe jos o făcea să pară grea și 
rece. Lâna, în schimb, se usca rapid și păstra căldura chiar și 
când era udă. 

Dacă detașamentul pe care îl conducea era pestrit, Henry 
avea cel puţin satisfacția că i se spunea „căpitan”. Bineînţeles 
că, de fapt, Henry știa că acest titlu e un artificiu. Banda lui de 
vânători de blănuri nu avea nimic de-a face cu armata și purta 
prea puţin respect vreunei instituţii. Totuși, Henry era singurul 
dintre ei care mersese și vânase prin Three Forks. Dacă titlul nu 
făcea prea multe parale, experiența era moneda de schimb a 
acelei zone. 

Căpitanul tăcu, așteptând ca Glass să reacționeze. Glass 
ridică privirea de la pușca sa. Era o privire scurtă, deoarece 
deșurubase apărătoarea elegant arcuită care acoperea trăgaciul 
dublu. Ținea cu atenţie cele două şuruburi în palmă, temându-se 
să nu le scape în întuneric. 

Privirea fulgerătoare fu de ajuns ca să-l încurajeze pe Henry 
să continue. 


16 


— Ti-am povestit vreodată despre Drouillard? 

— Nu, căpitane. 

— Știi cine a fost? 

— George Drouillard - din Corpul Exploratorilor? 

Henry dădu din cap. 

— Omul lui Lewis și al lui Clark, unul dintre cei mai buni - 
cercetaș și vânător de blănuri. În 1809 s-a înrolat într-un grup pe 
care eu l-am condus - de fapt el l-a condus - la Three Forks. 
Aveam o sută de oameni, dar Drouillard și Colter erau singurii 
care mai fuseseră acolo. Am găsit castori mai mulţi decât 
țânțari. Abia dacă trebuia să pui capcane - îi puteai dobori cu 
măciuca. Dar încă de la început am dat de bucluc cu Picioarele 
Negre. A trebuit să ridicăm un fort, nu mai puteam să trimitem 
grupuri la vânătoare. Drouillard a stat acolo ascuns, împreună 
cu noi, ceilalți, cam o săptămână, după care a spus că obosise 
să nu facă nimic. A plecat a doua zi și s-a întors după o 
săptămână cu 20 de piei de castor de cea mai bună calitate. 

Glass era foarte atent la căpitan. Fiecare cetăţean din St. 
Louis știa o anumită variantă a poveștii lui Drouillard, dar Glass 
nu mai auzise niciodată o relatare la persoana întâi. 

— A făcut asta de două ori, a plecat și s-a întors cu mormane 
de piei de castor. Ultimul lucru pe care l-a spus înainte să plece 
a treia oară a fost: „A treia oară e cu noroc”. A plecat călare, iar 
peste vreo jumătate de oră noi am auzit două focuri de armă - 
unu din pușca lui, unu din pistolul lui. Cu al doilea foc probabil 
că și-a împușcat calul, ca să facă din el o barieră. Acolo l-am 
găsit, în spatele calului. Cred că erau cu totul 20 de săgeți în el 
și în cal. Picioarele Negre au lăsat săgețile înfipte, voiau să ne 
transmită un mesaj. Și l-au și ciopârțţit - i-au tăiat capul. 

Căpitanul a tăcut iar, scurmând în pământul din fața lui cu un 
băț ascuțit. 

— Mă gândesc întruna la el. 

Glass a căutat cuvinte de consolare. Înainte să apuce să 
spună el ceva, căpitanul a întrebat: 

— Cât crezi că mai merge râul ăsta spre vest? 

Glass s-a uitat acum cu atenţie, încercând să prindă privirea 
căpitanului. 

— O să încercăm să avansăm mai repede, căpitane. Putem 
merge pe Grand deocamdată. Știm că Yellowstone e la nord și la 
vest. 


17 


În realitate, Glass începuse să aibă dubii serioase în legătură 
cu căpitanul. Ghinionul părea să se ţină de el ca scaiul de oaie. 

— Ai dreptate. 

Căpitanul a spus asta, apoi a spus iar, ca și cum ar fi vrut să 
se convingă singur: 

— Sigur, ai dreptate. 

Deși cunoștințele lui aveau la origine dezastrul, Căpitanul 
Henry știa despre geografia munţilor Stâncoși aproape la fel de 
mult ca orice alt om în viaţă. Chiar dacă era un câmpean cu 
experiență, Glass nu călcase niciodată pe cursul superior al 
Missouriului. Insă Henry găsea ceva stabil și liniștitor în vocea lui 
Glass. Cineva îi spusese că Glass fusese marinar în tinerețe. 
Exista chiar un zvon că fusese prizonier al piratului Jean Lafitte. 
Probabil că acei ani petrecuţi pe întinderile pustii ale mărilor îl 
făceau să se simtă bine pe câmpia amorfă dintre St. Louis și 
Munţii Stâncoși. 

— Avem noroc dacă Picioarele Negre nu i-au lichidat pe toţi 
cei de la Fort Union. Oamenii pe care i-am lăsat acolo nu erau 
tocmai crema cremelor. 

Căpitanul a continuat apoi cu obișnuita lui listă de probleme. 
Vorbea la nesfârșit, în noapte. Glass știa că era suficient să 
asculte. Din când în când ridica privirea sau mormăia, dar în 
principal se concentra asupra puștii lui. 

Pușca lui Glass era singura extravaganţă din viaţa lui, iar când 
ungea mecanismul cu arc al trăgaciului foarte sensibil, făcea 
asta cu o afecţiune tandră pe care alţi bărbaţi ar fi rezervat-o 
pentru soţie sau copil. Era un Anstadt, o așa-numită flintă de 
Kentucky, făcută, ca majoritatea armelor excelente ale epocii, 
de meșteșugarii germani din Pennsylvania. Ţeava octogonală 
era inscripționată la bază cu numele fabricantului „Jacob 
Anstadt”, și locul producerii ei, „Kutztown, Penn”. Ţeava era 
scurtă, de doar 90 de centimetri. Puștile clasice de Kentucky 
erau mai lungi, unele având țevi de până la 125 de centimetri. 
Lui Glass îi plăcea o armă mai scurtă, pentru că mai scurt 
însemna greutate mai mică, iar greutate mai mică însemna mai 
ușor de cărat. În acele rare momente în care ar fi fost călare, o 
pușcă mai scurtă era mai ușor de manevrat de pe spatele 
calului. In plus, puștile produse cu mare pricepere de Anstadt 
aveau o precizie fatală chiar și fără ţeavă lungă. Un trăgaci 
sensibil le sporea acurateţea, declanșând focul cu cea mai 


18 


ușoară atingere. Cu o încărcătură întreagă de 200 de grăunţe de 
pulbere neagră, Anstadtul putea să trimită un glonţ de calibrul 
53 la aproape 200 de metri. 

Experiențele din câmpiile vestice îl învăţaseră pe Glass că 
performanţa puștii lui putea să însemne diferenţa dintre viaţă și 
moarte. Bineînţeles, cei mai mulţi oameni din trupă aveau arme 
fiabile. Frumusețea elegantă a Anstadtului era ceea ce distingea 
această armă. 

Era o frumuseţe pe care ceilalți o observau, întrebând adesea 
dacă puteau să o ţină în mână. Lemnul de nuc tare ca fierul al 
patului se curba elegant la încheietură, dar era suficient de gros 
ca să absoarbă reculul unei încărcături puternice de praf de 
pușcă. Pe o parte a patului era o cutie încastrată, iar pe cealaltă 
era cioplit un reazem pentru obraz. Patul se arcuia grațios spre 
capătul lui, astfel încât să se potrivească pe umăr ca o 
prelungire a trupului trăgătorului. Patul era pătat de tonuri 
foarte închise de maro, aproape spre negru. Chiar și de la mică 
distanţă, textura lemnului era imperceptibilă, dar la o examinare 
mai atentă, linii neregulate păreau să se învârtejească, 
însufleţite, sub straturile de lac frecate de pielea palmelor. 

Ca ultim răsfăţ, armăturile metalice ale puștii erau de argint, 
în locul alamei obișnuite, împodobind pușca la capătul patului, la 
cutia de pe pat și la apărătoarea trăgaciului, la trăgacele înseși, 
ca și armăturile arcuite de la capetele vergelei. Mulţi vânători 
băteau bolţuri de alamă în paturile puștilor lor, ca decorații. 
Glass nu și-ar fi putut imagina o mutilare atât de ţipătoare a 
Anstadtului său. 

Satisfăcut că mecanismele puștii lui erau curățate, Glass a 
pus la loc apărătoarea trăgaciului în făgașul ei scobit și a montat 
cele două șuruburi care o ţineau. A turnat pulbere proaspătă în 
rezervorul din spatele cremenei, asigurându-se că arma era 
pregătită de foc. 

A observat dintr-odată că tabăra amuţise și s-a întrebat vag 
când se oprise din vorbit căpitanul. Glass s-a uitat spre centrul 
taberei. Căpitanul dormea întins, iar trupul lui zvâcnea 
intermitent. De cealaltă parte a lui Glass, mai aproape de 
perimetrul taberei, Anderson stătea sprijinit de o bucată de 
lemn aruncată pe mal. Niciun sunet nu tulbura curgerea 
liniștitoare a râului. 


19 


Un pocnet pătrunzător al unei flinte cu cremene sfâșie 
tăcerea. Venea din josul râului - de la Jim Bridger, băiatul. 
Bărbaţii adormiţi zvăcniră la unison, speriaţi și derutaţi, în timp 
ce își căutau armele și un adăpost. Din josul râului, o formă 
întunecată se repezi spre tabără. Lângă Glass, Anderson trase 
cocoșul și înălţă pușca dintr-o singură mișcare. Glass ridică 
Anstadtul. Forma repezită prinse contur la doar 40 de metri de 
tabără. Anderson tinti de-a lungul țevii, ezitând o clipă înainte să 
apese pe trăgaci. În aceeași clipă, Glass îl lovi cu Anstadtul pe 
Anderson în braţe. Forţa ei ridică ţeava lui Anderson spre cer în 
timp ce pulberea lua foc. 

Silueta repezită se opri brusc la detunătura armei, aplecându- 
se acum suficient de aproape ca să se poată distinge ochii 
căscaţi și pieptul zbuciumat. Era Bridger. 

— Am... am... am... am... 

Era paralizat de o bâlbâială plină de panică. 

— Ce s-a întâmplat, Bridger? întrebă căpitanul. 

Apoi privi dincolo de acesta, în întunericul din josul râului. 
Vânătorii formaseră un semicerc defensiv, cu malul în spatele 
lor. Cei mai mulţi luaseră poziţia de tragere, cu un genunchi la 
pământ și puștile armate. 

— Îmi pare rău, căpitane. N-am vrut să trag. Am auzit un 
zgomot, un trosnet în tufișuri. M-am ridicat și cocoșul probabil a 
alunecat. S-a descărcat singură. 

— Mai degrabă ai adormit. 

Fitzgerald lăsă cocoșul jos și se ridică din genunchi. 

— Acum toţi indienii de pe o rază de zece kilometri or să vină 
spre noi. 

Bridger dădu să vorbească, dar căută în van acele cuvinte 
care să exprime profunzimea rușinii și regretului său. Rămase 
așa, cu gura deschisă, holbându-se îngrozit la oamenii așezați în 
formaţie în fața lui. 

Glass făcu un pas în faţă și îi luă lui Bridger din mâini pușca 
cu ţeavă lisă. 

Armă muscheta și apăsă pe trăgaci, prinzând cocoșul înainte 
ca acesta să lovească oţelul. Repetă această acţiune. 

— E o armă de doi bani. Dă-i o armă bună, căpitane, și o să 
avem mai puține probleme cu santinelele. 

Câţiva oameni aprobară din cap. 


20 


Căpitanul privi mai întâi spre Glass, apoi spre Bridger și 
spuse: 

— Anderson, Fitzgerald - urmează schimbul vostru. 

Cei doi bărbaţi își ocupară poziţiile, unul în susul, altul în josul 
râului. Santinelele deveniseră însă inutile. Nimeni nu mai dormi 
în cele câteva ore până la zori. 


Trei 


24 august 1823 


Hugh Glass privea atent urmele de copite despicate; urmele 
adânci din noroiul moale erau cât se poate de clare. Două seturi 
diferite porneau de la malul râului, unde probabil că se 
adăpaseră cerbii, și apoi intrau în ascunzișul des al sălciilor. 
Munca insistentă a unui castor trasase o cărare, folosită acum 
de mai multe animale. Lângă urme se aflau grămăjoare de 
excremente. Glass se opri ca să atingă boabele de mărimea 
mazării - încă erau calde. 

Glass privi spre vest, unde soarele se mai înălța încă 
deasupra platoului din depărtare. Estima că mai sunt trei ore 
până la apus. Era încă devreme, dar căpitanul și restul 
oamenilor aveau nevoie de o oră ca să-i ajungă din urmă. În 
plus, era un loc de tabără ideal. Râul unduia ușor pe lângă un 
banc de nisip și pietriș. Dincolo de sălcii, un pâlc de plopi roșii 
oferea un paravan pentru focurile lor de tabără și o sursă de 
lemn de foc. Sălciile erau perfecte pentru ţepușele de afumat. 
Glass observă niște pruni împrăștiați printre sălcii, un adevărat 
noroc. Puteau să mărunţească fructele și carnea și să facă 
pemican. Privi în josul râului. Unde e Black Harris? 

In topul provocărilor zilnice ale vânătorilor de blănuri, găsirea 
hranei era cea mai urgentă. Asemenea altor provocări, ea 
implica un echilibru complicat între beneficii și riscuri. Nu cărau 
cu ei hrană aproape deloc, mai ales de când abandonaseră 
mahonele pe Missouri și continuaseră mai departe pe jos, în 
amontele lui Grand. Câţiva oameni mai aveau ceai sau zahăr, 
dar cei mai mulţi rămăseseră doar cu o punguţă de sare, pentru 
conservarea cărnii. Vânatul era abundent pe această porțiune a 


21 


Grandului și ar fi putut să mănânce carne proaspătă în fiecare 
seară. Dar obţinerea vânatului însemna focuri de armă, iar 
zgomotul unei puști ajungea la kilometri distanţă, destăinuind 
poziţia lor oricărui dușman care-l auzea. 

De când plecaseră din Missouri, oamenii  urmaseră 
îndeaproape un model. În fiecare zi, doi cercetași o luau în fața 
celorlalţi. Deocamdată, calea lor era stabilită - pur și simplu 
mergeau pe lângă Grand. Responsabilităţile principale ale 
cercetașilor erau de a-i evita pe indieni, a alege locul de tabără 
și a găsi hrană. La fiecare câteva zile împușcau vânat proaspăt. 

După ce împușcau un cerb sau un bizon, cercetașii pregăteau 
tabăra pentru seară. Sângerau animalul, strângeau lemne și 
făceau două sau trei focuri mici în gropi pătrate și înguste. 
Focurile mai mici scoteau mai puţin fum decât un singur foc 
mare, în același timp oferind o suprafaţă mai mare pentru 
afumarea cărnii și mai multe surse de căldură. lar dacă ar fi fost 
ca dușmanii să-i depisteze noaptea, mai multe focuri creau 
iluzia că sunt mai mulți oameni. 

Odată ce flăcările porneau, cercetașii tăiau animalul, scoțând 
bucăţile mai bune pentru a fi consumate imediat și porționând 
restul în fâșii înguste. Construiau suporturi primitive de afumat 
carne din crengi verzi de salcie, frecau fâșiile de carne cu puţină 
sare și le atârnau exact deasupra flăcărilor. Nu era tipul de 
pastramă pe care îl făceau în taberele permanente și care ţinea 
luni întregi. Dar carnea ţinea câteva zile, suficient ca să ajungă 
până la următorul vânat proaspăt. 

Glass a ieșit dintre sălcii într-un luminiș, uitându-se după 
cerbii despre care știa că trebuie să fie chiar în faţa lui. 

Văzu puii de urs înainte să vadă ursoaica. Erau doi, se 
rostogoleau spre el și schelălăiau ca niște câini jucăuși. Puii se 
născuseră în primăvară și, la cinci luni, cântăreau 50 de 
kilograme fiecare. Se mușcau în joacă în timp ce se apropiau de 
Glass și, pentru o fracțiune de secundă, scena păru aproape 
comică. Fascinat de mișcările aiuritoare ale puilor, Glass nu 
ridicase privirea spre celălalt capăt al luminișului, aflat la 50 de 
metri distanță. Și nici nu prevăzuse anumite consecinţe ale 
prezenţei lor. 

Dintr-odată, își dădu seama. Cu jumătate de secundă înainte 
ca primul mormăit să traverseze luminișul, simţi un gol în 
stomac. Puii se opriră brusc, proptindu-se în picioare la doar trei 


22 


metri în faţa lui Glass. Ignorând acum puii, Glass se uită spre 
conturul tufișurilor din cealaltă parte a luminișului. 

Înainte să vadă ursoaica, Glass îi simţi mărimea. Nu doar 
trosnetul tufișurilor dese, pe care ursoaica le dădea la o parte ca 
pe niște smocuri de iarbă, ci și mormăitul însuși, un sunet grav 
asemenea tunetului sau asemenea unui copac care cade, un 
bas care nu putea veni decât dintr-o masă foarte mare. 

Mormăitul crescu în intensitate în timp ce ursoaica intra în 
luminiș. Își ţinea ochii negri aţintiţi asupra lui Glass și capul 
plecat la pământ în timp ce procesa mirosul străin, un miros 
care se amesteca acum cu cel al puilor ei. Ursoaica îl înfruntă 
direct, cu trupul răsucit și încordat ca un arc puternic de trăsură. 
Glass se minună de mușchii incredibili ai animalului. Cioturile 
groase ale picioarelor din față se continuau cu umeri masivi, iar 
deasupra de tot era cocoașa argintie care făcea din ea un 
grizzly. 

Glass se strădui să-și controleze reacțiile în timp ce își analiza 
opțiunile. Bineînţeles, instinctul lui îi striga să o ia la fugă. Înapoi 
printre sălcii. In râu. Poate că ar fi putut să se scufunde mult și 
să scape în josul apei. Dar ursoaica era deja prea aproape 
pentru asta, la doar 30 de metri în faţa lui. Ochii lui căutau cu 
disperare un plop roșu în care să se urce; poate se putea căţăra 
unde ea nu-l putea ajunge și să tragă cu arma de sus. Nu, 
copacii erau în spatele ursului. Și nici sălciile nu ofereau un 
ascunziș suficient. Opțiunile lui se reduceau la una singură: 
rămâi pe loc și trage. O singură șansă de a opri un grizzly cu un 
glonţ de calibrul 53 tras cu Anstadtul. 

Ursul atacă, mugind cu ura concentrată a furiei materne 
protectoare. Din nou, instinctul aproape că îl făcu pe Glass să se 
întoarcă și să fugă. Însă inutilitatea fugii a devenit evidentă 
imediat, pentru că ursul reducea distanţa dintre ei cu o viteză 
remarcabilă. Glass trase cocoșul până jos și ridică Anstadtul, 
privind prin cătarea bifurcată, uluit și îngrozit de faptul că 
animalul era, în același timp, imens și sprinten. Luptă împotriva 
unui alt impuls - acela de a trage imediat. Glass văzuse urși 
grizzly care încasaseră cinci-șase gloanţe de pușcă fără să 
moară. lar el avea un singur foc. 

Glass se strădui să urmărească ţinta în mișcare a capului 
ursoaicei, incapabil să o prindă în cătare. La zece pași în urma 
lui, ursoaica se ridică în picioare. Era cu un metru mai înaltă 


23 


decât Glass și pivota, încercând să lovească cu ghearele ei 
ascuțite și mortale. Glass ţinti de aproape inima marii ursoaice 
și apăsă pe trăgaci. 

Cremenea lovi rezervorul Anstadtului, declanșând pușca și 
umplând aerul cu fumul și mirosul pulberii negre care exploda. 
Ursoaica mugi în timp ce glonţul îi intra în piept, dar atacul ei nu 
încetini. Glass lăsă pușca să cadă, acum era inutilă, și duse 
mâna la cuțitul din teaca de la centură. Ursoaica își abătu laba și 
Glass simţi senzaţia revoltătoare a ghearelor de 15 centimetri 
ale animalului care îi râcâiau adânc carnea brațului, de pe umăr 
și gât. Lovitura îl aruncă pe spate. Cuţitul îi căzu și Glass 
împinse furios cu picioarele în pământ, căutând zadarnic 
ascunzișul sălciilor. 

Ursoaica se lăsă în patru labe și ajunse deasupra lui. Glass se 
făcu ghem, încercând cu disperare să-și protejeze fața și pieptul. 
Ursoaica îl apucă de ceafă cu colții și îl ridică de la pământ, 
scuturându-l atât de tare, încât Glass se gândi că o să i se rupă 
coloana. Simţea cum strânsoarea dinţilor ei îi ajunge la omoplat. 
Ghearele îi sfâșiară de mai multe ori carnea de pe spate și cap. 
Glass urlă de durere. Ursoaica îl lăsă, apoi își înfipse dinţii în 
coapsa lui și îl scutură iar, ridicându-l și aruncându-l la pământ 
cu asemenea forță, încât el ameţi - era conștient, dar nu mai 
putea să lupte. 

Rămase pe spate, privind în sus. Ursoaica stătea în faţa lui, pe 
picioarele din spate. Groaza și durerea dispărură, înlocuite de o 
fascinaţie dublată de spaimă față de impunătorul animal. 
Ursoaica scoase un ultim urlet, pe care mintea lui Glass Îl 
înregistra ca pe un ecou de la mare distanţă. Era conștient de 
greutatea imensă de deasupra lui. Mirosul umed al blănii ei îi 
copleșea celelalte simţuri. Ce era asta? Mintea lui căută, apoi se 
fixă asupra imaginii unui câine galben care lingea faţa unui 
băiat, pe veranda cu scânduri a unei cabane. 

Cerul senin de deasupra lui se înnegri. 

e 

Black Harris auzi focul de armă în fața lui, după cotul unui râu, 
și speră că Glass împușcase un cerb. Avansă rapid, dar în liniște, 
conștient că un foc de pușcă putea să însemne multe lucruri. 
Când auzi răgetul unui urs, începu să alerge. Apoi auzi țipătul lui 
Glass. 


24 


La sălcii, Harris găsi atât urmele cerbilor, cât și pe ale lui 
Glass. Se iți pe cărarea făcută de castor, ascultând cu atenție. 
Niciun sunet nu tulbura clipocitul încet al râului. Harris își aţinti 
pușca din șold, cu degetul mare pe cocoș și arătătorul lângă 
trăgaci. Privi rapid spre pistolul de la centură, asigurându-se că 
era pregătit. Intră printre sălcii, așezând cu grijă fiecare 
mocasin, în timp ce privea în faţă. Țipetele puilor de urs 
întrerupseră tăcerea. 

La marginea luminișului, Black Harris se opri ca să contemple 
scena din faţa lui. Un grizzly enorm zăcea pe burtă, rășchirat, cu 
ochii deschiși, dar mort. Un pui stătea pe picioarele din spate, 
împingând cu nasul în ursoaică și încercând în zadar să-i smulgă 
un semn de viaţă. Celălalt pui scormonea după ceva și trăgea cu 
dinţii. Harris își dădu seama dintr-odată că era braţul unui om. 
Glass. Ridică pușca și trase în puiul cel mai apropiat, care căzu 
inert. Fratele lui fugi spre plopii roșii și dispăru. Harris reîncărcă 
înainte de a merge mai departe. 

Căpitanul Henry și oamenii din detașament auziră două focuri 
și se grăbiră în susul râului. Primul foc nu-l îngrijoră pe căpitan, 
dar al doilea da. Primul foc era așteptat - Glass sau Harris 
doborau un vânat, așa cum plănuiseră cu o seară în urmă. Două 
focuri la mică distanţă ar fi fost și ele normale. Doi bărbaţi care 
vânau împreună puteau să dea peste mai multe ţinte sau primul 
trăgător putea să rateze. Dar între focuri trecuseră mai multe 
minute. Căpitanul spera ca vânătorii să fi lucrat separat. Poate 
că primul trăgător gonise vânatul către al doilea. Sau poate că 
fuseseră suficient de norocoși încât să dea peste un bizon. 
Uneori bizonii rămâneau pe loc, neperturbaţi de pocnetul unei 
puști, permițându-i vânătorului să reîncarce și să ţintească în 
liniște a doua oară. 

— Țineţi aproape, ostași. Și verificaţi-vă armele. 

Bridger verifică noua pușcă pe care i-o dăduse Will Anderson, 
pentru a treia oară în o sută de pași. „Fratele meu nu mai are 
nevoie de asta”, doar atât spusese Anderson. 

În luminiș, Black Harris privi în jos spre trupul ursoaicei. Doar 
braţul lui Glass ieșea de sub el. Harris privi în jur, apoi puse 
pușca pe jos și trase de piciorul din faţă al ursoaicei, încercând 
să mute cadavrul. Trase de animal, smucindu-l, suficient cât să 
vadă capul lui Glass, o încâlceală însângerată de păr și carne. 


25 


Dumnezeule mare! Harris se mișcă febril, încercând să-și 
reprime frica faţă de ceea ce avea să găsească. 

Trecu de cealaltă parte a ursoaicei, suindu-se pe animal ca să 
îi apuce piciorul din faţă, apoi trăgând cu genunchii proptiţi în 
trupul grizzly-ului, ca o pârghie. După câteva încercări reuși să 
rostogolească jumătatea din faţă a ursoaicei, astfel că uriașul 
animal zăcea răsucit de la mijloc. Apoi trase de mai multe ori de 
piciorul din spate. Smuci o ultimă oară și ursul se rostogoli greoi 
pe spate. Trupul lui Glass era liber. Pe pieptul ursoaicei, Black 
Harris observă părul însângerat din locul în care împușcătura lui 
Glass își găsise ţinta. 

Black Harris îngenunche lângă Glass, neștiind ce să facă. Nu 
că i-ar fi lipsit experienţa cu răniții. Scosese săgeți și gloanţe din 
trei bărbaţi și fusese el însuși împușcat de două ori. 

Dar nu văzuse niciodată un asemenea carnagiu, imediat în 
urma unui atac. Glass era sfârtecat de la cap până la picioare. 
Scalpul îi atârna într-o parte, iar Harris avu nevoie de o clipă ca 
să recunoască părţile componente ale feței. Și mai rău era gâtul. 
Ghearele ursului grizzly lăsaseră trei urme clare și adânci, care 
începeau de la umăr și treceau direct peste gât. Incă doi-trei 
centimetri și ghearele i-ar fi retezat jugulara lui Glass. Așa, ele îi 
spintecaseră gâtul, tăind mușchii și lăsându-i la vedere gâtlejul. 
Ghearele tăiaseră, de asemenea, traheea, iar Harris privi 
îngrozit cum în sângele care se scurgea din rană se formează o 
bulă mare. Era primul semn clar că Glass e viu. 

Harris îl rostogoli încet pe Glass pe o parte, ca să-i examineze 
spatele. Din cămașa de bumbac a acestuia nu mai rămăsese 
nimic. La gât și spate avea răni străpunse adânc din care curgea 
sânge. Braţul drept îi atârna nefiresc. De la mijlocul spatelui 
până la talie, ghearele ascuţite ale ursoaicei îi lăsaseră tăieturi 
paralele adânci. Ele îi aminteau lui Harris de trunchiurile de 
copaci văzute de el pe care urșii își marcau teritoriul, numai că 
aceste urme erau gravate în carne, nu în lemn. 

Harris n-avea habar de unde să înceapă și se simţi aproape 
ușurat că rana de la gât părea în mod limpede mortală. || trase 
pe Glass câţiva metri spre un loc umbrit cu iarbă și îl lăsă încet 
pe spate. Ignoră gâtul care făcea clăbuci și se concentră asupra 
capului. Glass merita cel puțin demnitatea de a-și purta scalpul. 
Harris turnă apă din gamelă, încercând să spele cât mai mult 
pământ posibil. Pielea era atât de desprinsă, că era aproape ca 


26 


și cum ai pune la loc pe capul unui om chel pălăria care-i 
căzuse. Harris trase scalpul peste ţeasta lui Glass, apăsând 
pielea desprinsă pe frunte și băgând-o în spatele urechii. 

Auzi zgomot în tufișuri și scoase pistolul. Căpitanul Henry 
apăru în luminiș. În spatele lui veneau în șir oamenii îndâriţi, 
privind pe rând spre Glass și spre ursoaică, spre Harris și spre 
puiul mort. 

Căpitanul examină luminișul, ciudat de imobil, în timp ce 
mintea lui interpreta acea scenă din perspectiva propriului său 
trecut. Scutură din cap și, pentru o clipă, ochii lui de obicei 
pătrunzători păreau dezorientați. 

— E mort? 

— Nu încă. Dar e sfârtecat în bucăţi. Are beregata sfâșiată. 

— El a omorât ursoaica? 

Harris dădu din cap. 

— Am găsit-o moartă, peste el. Are un glonţ în inimă. 

— Da’ nu suficient de repede. 

Era Fitzgerald. 

Căpitanul îngenunche lângă Glass. Apăsă cu degetele 
murdare pe rana de la gât, unde clăbucii continuau să se 
formeze la fiecare respiraţie. Respirația devenise mai laborioasă 
și acum un horcăit călduţ apărea intermitent atunci când pieptul 
lui Glass se umfla. 

— Să-mi aducă cineva o fâșie curată de pânză și niște apă - și 
whisky, în caz că se trezește. 

Bridger păși în faţă, scormonind într-o desagă mică luată din 
spate. Scoase o cămașă de lână și i-o întinse lui Henry. 

— Uite, căpitane. 

Căpitanul nu se mișcă, ezitând să ia cămașa băiatului. Apoi o 
înșfăcă și rupse fâșii din stofa aspră. Vărsă peste gâtul lui Glass 
apa din gamela lui. Sângele se spălă imediat, dar scurgerea 
profundă a rănii îl înlocui rapid. Glass începu să bolborosească și 
să tușească. Ochii lui clipiră, apoi se deschiseră larg, panicați. 

Prima senzaţie a lui Glass a fost că se îneca. Tuși iar, în timp 
ce trupul lui încerca să îndepărteze sângele din gât și plămâni. 
Se concentră fugitiv asupra lui Henry în timp ce acesta îl 
rostogolea pe o parte. Stând așa, Glass reuși să tragă două guri 
de aer înainte să fie copleșit de greață. Vomită, declanșând o 
durere chinuitoare în gât. Duse mâna la beregată, instinctiv. 
Braţul drept nu voia să funcţioneze, dar mâna stângă găsise 


27 


rana căscată. Fu copleșit de groază și panică din cauza a ceea 
ce descoperiră degetele lui. Ochii lui deveniră disperaţi, căutând 
pe fetele din jurul lui o expresie liniștitoare. În schimb, văzu 
exact opusul - teribila confirmare a temerilor lui. 

Glass încercă să vorbească, dar gâtul lui nu putea să producă 
niciun sunet în afara unei tânguiri stranii. Se strădui să se ridice 
pe coate. Henry îl ţintui la pământ, turnându-i whisky pe gât. O 
senzaţie puternică de arsură înlocui toate celelalte dureri. Glass 
se mai zvârcoli o dată, apoi își pierdu cunoștința. 

— Trebuie să îi legăm rănile cât e leșinat. Mai fă niște fâșii, 
Bridger. 

Băiatul începu să rupă benzi lungi din cămașă. Ceilalţi priveau 
solemn, stând asemenea celor care duc coșciugul la o 
înmormântare. Căpitanul ridică privirea. 

— Ceilalţi, apucaţi-vă de treabă. Harris, verifică o arie largă în 
jurul nostru. Vezi ca nu cumva împușcăturile alea să fi atras 
atenția asupra noastră. Cineva să dea drumul la focuri - vedeţi 
să fie uscat lemnul, nu ne trebuie semnale cu fum. Și tăiați 
ursoaica aia în bucăți. 

Oamenii plecară și căpitanul se întoarse din nou spre Glass. 
Luă o fâșie de pânză de la Bridger și o trecu pe după gâtul 
acestuia, legând-o cât de strâns îndrăznea. Repetă acţiunea cu 
încă două fâșii. Sângele înmuie pânza imediat. Înfășură încă o 
fâșie în jurul capului lui Glass, în încercarea stângace de a-i ţine 
scalpul laolaltă. Rănile de la cap sângerau și ele masiv, iar 
căpitanul șterse sângele care se strânsese în jurul ochilor lui 
Glass cu cârpa înmuiată în apă. ÎI trimise pe Bridger să umple iar 
gamela de la râu. 

Când Bridger se întoarse, îl rostogoliră iar pe Glass pe o parte. 
Bridger îl ţinea astfel încât fața să nu-i atingă pământul, și 
căpitanul Henry îi examina spatele. Henry turnă apă pe rănile 
străpunse făcute de colții ursoaicei. Deși adânci, sângerau 
foarte puţin. Cele cinci răni paralele făcute de ghearele ursoaicei 
erau altă poveste. Două, mai ales, intrau adânc în gâtul lui 
Glass, lăsând să se vadă mușchii și sângerând abundent. 
Sângele era amestecat din plin cu pământ, iar căpitanul turnă 
iar apă din gamelă. Fără pământ, rănile păreau să sângereze și 
mai tare, și atunci căpitanul le lăsă în pace. Tăie două fâșii lungi 
din cămașă, le înfășură în jurul trupului lui Glass și le legă 


28 


strâns. Nu mergea. Fâșiile nu prea reușeau să stopeze 
sângerarea spatelui. 

Căpitanul se opri ca să se gândească. 

— Rănile astea adânci trebuie cusute, altfel o să sângereze 
până moare. 

— Și gâtul? 

— Ar trebui să-l cos și pe el, dar e așa de al naibii de distrus, 
că nu știu de unde să încep. 

Henry băgă mâna în geanta de vânătoare și scoase aţă 
neagră și un ac mare. 

Căpitanul băgă aţă în ac și făcu un nod de capăt; degetele lui 
groase erau surprinzător de agile. Bridger ţinea laolaltă 
marginile celei mai adânci răni și privea, cu ochii măriţi, cum 
Henry împinge acul în pielea lui Glass. Băgă acul dintr-o parte în 
alta, până când patru copci ţineau pielea laolaltă în centrul 
tăieturii. Legă capetele aţei groase. Dintre cele cinci răni de 
gheare de pe spatele lui Glass, două erau suficient de adânci ca 
să aibă nevoie de copci. Căpitanul nu încercă să coasă nicio 
rană pe întreaga ei lungime. În schimb, o prindea pur și simplu 
laolaltă la mijlocul ei, iar sângerarea încetini. 

— Acum să ne uităm la gât. A 

Îl rostogoliră pe Glass pe spate. În ciuda bandajelor stângace, 
gâtul continua să bolborosească și să șuiere. Sub pielea 
despicată, Henry vedea cartilajul de un alb strălucitor al 
gâtlejului și beregatei. Își dădea seama, din cauza clăbucilor, că 
beregata e tăiată sau crestată, dar nu avea idee cum s-o repare. 
Puse mâna deasupra gurii lui Glass, căutându-i răsuflarea. 

— Ce faci, căpitane? 

Căpitanul mai făcu un nod de capăt pe aţa din ac. 

— Încă-i mai intră ceva aer pe gură. Tot ce putem face e să 
închidem pielea și să sperăm că restul se vindecă singure. 

La intervale de câţiva centimetri, Henry cusu copci cu care să 
închidă gâtul lui Glass. Bridger curăţă o bucată de pământ de la 
umbra sălciilor și îi aranjă pătura lui Glass. Il așezară acolo, 
mișcându-se cât de încet puteau. 

Căpitanul își luă pușca și ieși din luminiș, luând-o înapoi spre 
râu, printre sălcii. 

Când ajunse la apă lăsă pușca pe mal și își scoase tunica de 
piele. Mâinile îi erau pline de sânge lipicios și începu să le spele 
în apa râului. Dacă unele pete nu se curățau, lua nisip de pe mal 


29 


și le freca. În cele din urmă renunţă, făcu mâinile căuș și își 
băgă fața bărboasă în apa îngheţată a râului. Il cuprinse o 
îndoială familiară. Se întâmplă iar. 

Nu era nicio surpriză când începătorii sucombau în faţa 
sălbăticiei, dar când veteranii îi cădeau victime era un șoc. Ca și 
Drouillard, Glass petrecuse ani de zile la frontieră. Era un stâlp 
care îi liniștea și pe ceilalți prin prezenţa lui calmă. Și Henry știa 
că până dimineaţă avea să moară. 

Căpitanul își aduse aminte de conversaţia cu Glass din seara 
anterioară. Seara trecută, nu mai demult? In 1809, moartea lui 
Drouillard însemnase începutul sfârșitului. Grupul lui Henry 
abandonase palisada din valea Three Forks și fugise spre sud. 
Această mișcare îi scosese din raza de acţiune a Picioarelor 
Negre, dar nu îi proteja de asprimea Stâncoșilor înșiși. Grupul a 
suportat un frig sălbatic, foamete și apoi jaful din partea 
indienilor Crow. Când, în sfârșit, au coborât șchiopătând de pe 
munte, în 1811, viabilitatea comerţului cu blănuri rămânea încă 
o chestiune netranșată. 

După mai bine de un deceniu, Henry se găsea din nou la 
conducerea unor vânători de blănuri, urmărind bogăţia greu de 
prins a Stâncoșilor. Henry răsfoia, în sinea lui, paginile trecutului 
său recent: la o săptămână de mers de St. Louis, pierduse o 
barcă cu marfă de 10 000 de dolari. Picioarele Negre îi 
omorâseră doi oameni lângă Great Falls, pe Missouri. Sărise în 
ajutorul lui Ashley, în satele Arikara, și participase la dezastrul 
provocat de colonelul Leavenworth, apoi se uitase cum indienii 
Arikara închid Missouriul. În decursul unei călătorii de o 
săptămână pe uscat, pe Grand în sus, trei dintre oamenii lui 
fuseseră uciși de Mandani, indieni în mod normal pașnici, care 
atacaseră din greșeală noaptea. Acum Glass, cel mai bun om al 
lui, zăcea rănit mortal după ce dăduse nas în nas cu o ursoaică. 
Ce păcat mă chinuie cu blestemul lui? 

e 

În luminiș, Bridger îl înveli cu o pătură pe Glass și se întoarse 
să se uite la ursoaică. Patru oameni lucrau la măcelărirea 
animalului. Cele mai bune bucăţi - ficatul, inima, limba, șalele și 
coastele - au fost puse deoparte, pentru consum imediat. Restul 
a fost tăiat în fâșii subțiri și dat cu sare. 

Bridger s-a apropiat de laba marii ursoaice și și-a scos cuțitul 
din teacă. Fitzgerald a ridicat privirea de la măcelărit, în timp ce 


30 


Bridger începea să taie cea mai mare gheară a labei. Era șocat 
de mărimea ei - aproape 15 centimetri lungime și de două ori 
mai groasă decât degetul lui mare. Era ascuţită ca o lamă la vârf 
și încă însângerată în urma atacului asupra lui Glass. 

— Cine a spus că poţi să iei o gheară, băiete? 

— Nu e pentru mine, Fitzgerald. 

Bridger a luat gheara și s-a dus la Glass. 

Geanta de vânătoare a acestuia zăcea lângă el. Bridger a 
deschis-o și a aruncat înăuntru gheara. 

În seara aceea oamenii s-au îndopat ore întregi. Trupurile lor 
tânjeau după nutrienţii bogaţi ai cărnii grase. Știau că aveau să 
treacă zile întregi până să mănânce iar carne și profitau de 
acest ospăț. Căpitanul Henry a pus două santinele. In ciuda 
relativei izolări a luminișului, își făcea griji din cauza focurilor. 

Cei mai mulţi oameni s-au așezat în apropierea flăcărilor, cu 
țepușe de salcie încărcate cu carne în mână. Căpitanul și 
Bridger se uitau pe rând cum se mai simte Glass, ai cărui ochi se 
deschiseseră de două ori, sticloși și derutaţi. Reflectau lumina 
focului, dar păreau să nu aibă nicio sclipire din interior. O dată, 
Glass reuși chiar să înghită apă, cu o convulsie dureroasă. 

Puneau lemne pe focurile din gropile lungi suficient de des ca 
pe ţepușele cu carne la uscat să fie căldură și fum. In ora de 
dinaintea zorilor, căpitanul Henry se uită să vadă ce face Glass 
și descoperi că nu e conștient. Respira din greu, horcăind ca și 
cum fiecare respiraţie necesita întreaga lui forță. 

Henry se întoarse la foc și îl găsi acolo pe Black Harris, care 
rodea o coastă. 

— Putea fi oricine, căpitane - să dea așa peste un grizzly. N-ai 
ce să faci dacă ai ghinion. 

Henry scutură doar din cap. El știa foarte bine cum e cu 
norocul. O vreme rămaseră în tăcere, în timp ce primul semn al 
unei noi zile, un licăr abia perceptibil, apărea la estul orizontului. 
Căpitanul își luă pușca și cornul cu pulbere. 

— Mă întorc înainte să răsară soarele. Când se trezesc 
oamenii, alege doi care să sape un mormânt. 

Căpitanul s-a întors peste o oră. Fusese începută săparea unui 
mormânt, dar munca părea abandonată. Căpitanul s-a uitat la 
Harris. 

— Care e treaba? 


31 


— Păi, căpitane - în primul rând că nu e mort. Nu ni s-a părut 
în ordine să continuăm cu săpatul în timp ce el zace acolo. 

Au așteptat toată dimineaţa ca Hugh Glass să moară. Glass 
nu și-a mai recăpătat cunoștința. Pielea lui era palidă din cauza 
sângelui pierdut și respiraţia rămânea laborioasă. Dar pieptul lui 
urca și cobora, și fiecare respiraţie încăpăţânată era urmată de 
o alta. 

Căpitanul Henry umbla între râu și luminiș, iar pe la mijlocul 
dimineţii l-a trimis pe Harris să cerceteze în susul râului. Când 
Harris s-a întors, soarele era direct deasupra capului. Harris nu 
văzuse niciun indian, dar o potecă de animale de pe celălalt mal 
era plină de urme de oameni și cai. La trei kilometri în susul 
râului, Harris găsise o tabără părăsită. Căpitanul nu mai putea 
să aștepte. 

Alese doi oameni și le ordonă să taie copaci tineri. Puteau să 
facă o targă cu pătura lui Glass. 

— De ce nu facem o sanie, căpitane? Și să punem un catâr s-o 
tragă? 

— Malul râului e prea aspru ca să tragi o sanie pe el. 

— Atunci să ne depărtăm de râu. 

— Faceţi odată naibii targa aia, spuse căpitanul. 

Râul era singurul marcaj pe un teren necunoscut. Henry nu se 
gândea să se despartă nici măcar un centimetru de malurile lui. 


Patru 


28 august 1823 


Unul câte unul, oamenii au ajuns la obstacol și s-au oprit. 
Grand River se izbea drept de o faleză de gresie, care îl forța să 
cotească. Apele se învârtejeau și se adunau, adânci, înainte de a 
se despărți larg spre malul opus. Bridger și Porcul, care îl cărau 
pe Glass, au sosit ultimii și au lăsat targa jos. Porcul s-a așezat 
greoi în fund, gâfâind, cu pete întunecate de transpiraţie pe 
cămașă. 

Fiecare om ridica privirea atunci când ajungea, evaluând 
rapid cele două variante pentru continuarea drumului. Una era 
căţărarea pe fațada abruptă a falezei. Era posibil, însă doar dacă 


32 


se foloseau și mâinile, nu doar picioarele. Asta fusese calea 
urmată de Black Harris atunci când trecuse pe acolo cu două ore 
înaintea lor. Vedeau urmele pe care le lăsase și crengile rupte 
ale tufișurilor de pelin de care se prinsese ca să se ridice. Era 
evident că nici purtătorii tărgii și nici catârul nu puteau să urce 
pe acolo. 

Cealaltă variantă era traversarea râului. Malul opus era întins 
și îmbietor, dar problema era cum să ajungă până acolo. 
Bulboana creată de baraj părea să aibă cel puţin un metru și 
jumătate adâncime, iar curentul era iute. La mijlocul apei, linia 
de la care râul începea să curgă altfel marca locul în care el 
devenea mai puţin adânc. De acolo era ușor de ieșit pe partea 
cealaltă. Un om sigur pe picioarele lui putea să stea în apa 
adâncă și să-și ţină pușca și pulberea deasupra capului; era 
posibil ca aceia mai puţin agili să cadă, dar cu siguranţă puteau 
înota până la apa puţin adâncă. 

Să convingi măgărița să intre în apă nu era o problemă. 
Dragostea faţă de apă a animalului era atât de vestită, încât 
oamenii îi spuneau „Raţa”. La capătul unei zile stătea în apă ore 
în șir, până la burta sa lăsată. De fapt, această predilecție 
ciudată era cea care îi împiedicase pe indienii Mandan să o fure, 
împreună cu celelalte animale. In timp ce acestea pășteau sau 
dormeau pe mal, Rața stătea în apa puţin adâncă sau pe un 
banc de nisip. Când bandiții încercaseră să o fure, era complet 
înnămolită. În cele din urmă fusese nevoie de jumătate de 
detașament ca să o scoată de acolo. 

Deci problema nu era catârul. Problema era Glass, desigur. 

A traversa apa ţinând targa deasupra apei era imposibil. 

Căpitanul Henry își cântări opţiunile, blestemându-l pe Harris 
că nu lăsase mai devreme un semn de traversare. La doi 
kilometri în aval trecuseră pe lângă un vad accesibil. Henry nu 
suporta să-și separe oamenii nici măcar pentru câteva ore, dar 
părea o prostie să-i întoarcă pe toţi din drum. 

— Fitzgerald, Anderson - e rândul vostru la targă. Bernot - tu 
și cu mine ne întoarcem cu ei la vadul pe lângă care am trecut. 
Ceilalţi treceţi pe aici și așteptați. 

Fitzgerald se uită urât la căpitan, șoptind ceva. 

— Ai ceva de spus, Fitzgerald? 

— M-am înrolat să fiu vânător de blănuri, căpitane - nu catâr, 
fir-ar a naibii. 


33 


— O să-ţi faci tura ca toţi ceilalţi. 

— Și o să-ţi spun ceea ce toţi ceilalți se tem să-ţi spună în 
față. Cu toţii ne întrebăm dacă ai de gând să târâi cadavrul ăsta 
până la Yellowstone. 

— Am de gând să fac pentru el ce aș face și pentru tine sau 
oricare alt om din detașamentul ăsta. 

— Ce faci pentru noi de fapt e să ne sapi mormântul. Cât crezi 
că mai putem defila prin valea asta până să dăm de niște indieni 
plecați la vânătoare? Glass nu e singurul om din detașamentul 
asta. 

— Nici tu nu ești singurul om, a spus Anderson. Fitzgerald nu 
vorbește în numele meu, căpitane - și sunt sigur că nici în 
numele multor altora. 

Anderson s-a apropiat de targă și și-a pus pușca lângă Glass. 

— Vrei cumva să-l târăsc eu de unul singur? 

e 

Îl căraseră pe Glass timp de trei zile. Nisipul și bolovanii 
dezordonațţi alternau pe malurile lui Grand. Din când în când, 
pâlcurile de plopi roșii de la linia viiturilor lăsau locul crengilor 
graţioase de salcie, care ajungeau până la trei metri înălțime. 
Malurile abrupte îi obligau să urce, scobituri gigantice unde 
eroziunea tăiase și îndepărtase pământul cu o precizie de satăr. 
Ocoleau mormanele încâlcite de resturi lăsate în urmă de 
inundaţiile de primăvară - grămezi de pietre, crengi încurcate și 
chiar copaci întregi, cu trunchiurile albite de soare și lucrate de 
apă și piatră la fel de netede ca sticla. Când terenul devenea 
prea accidentat, traversau râul ca să continue în amonte, pielea 
udă de căprioară sporind greutatea încărcăturii. 

Râul era un drum principal prin câmpie, iar oamenii lui Henry 
nu erau singurii care călătoreau pe malurile lui. Urmele și 
taberele părăsite erau numeroase. Black Harris văzuse de două 
ori mici grupuri de vânători. Distanţa fusese prea mare ca să-și 
dea seama dacă erau Sioux sau Arikara, deși ambele triburi erau 
periculoase. Indienii Arikara erau dușmani siguri după lupta de 
pe Missouri. Indienii Sioux fuseseră aliaţii lor în lupta aceea, dar 
nu se știa care mai e dispoziţia lor actuală. Având doar zece 
oameni apți, micul grup de vânători de blănuri nu prea avea cu 
ce să descurajeze un atac. In același timp, armele, capcanele lor 
și chiar și catârul erau ţinte atractive. Exista un pericol 
permanent de ambuscadă, pe care doar abilităţile de cercetași 


34 


ale lui Black Harris și ale căpitanului Henry îl puteau ţine la 
distanță. 

Teritoriu de traversat rapid, se gândi căpitanul. Totuși, 
avansară anevoie, în ritmul unei procesiuni funerare. 

Glass era când conștient, când nu, chiar dacă cele două stări 
difereau prea puţin. Uneori bea apă, dar nu putea să înghită 
hrană solidă din cauza rănilor de la gât. Targa scăpă de două 
ori, aruncându-l pe Glass la pământ. La a doua căzătură, două 
copci de la gât se rupseră. S-au oprit cât să-i recoasă căpitanul 
gâtul, care acum era roșu din cauza infecției. Nimeni nu se obosi 
să verifice celelalte răni. Oricum nu puteau să facă prea multe 
pentru el. Și nici Glass nu se putea plânge. Gâtul lui rănit îl făcea 
mut, singurul sunet pe care îl scotea fiind șuieratul jalnic al 
respirației. 

La capătul celei de-a treia zile, au ajuns la confluenţa 
Grandului cu un mic pârâu. La 400 de metri în susul pârâului, 
Black Harris găsi un izvor înconjurat de un pâlc înalt de pini. Era 
un loc ideal de tabără. Henry îi trimise pe Anderson și Harris să 
găsească vânat. 

Izvorul însuși era mai mult o baltă decât o fântână, dar apa lui 
îngheţată se strecura printre pietrele cu licheni și se aduna într- 
un iaz limpede. Căpitanul Henry se aplecă să bea, în timp ce se 
gândea la decizia pe care să o ia. 

In cele trei zile în care îl căraseră pe Glass, căpitanul estima 
că parcurseseră doar 65 de kilometri. Ar fi trebuit să parcurgă 
dublul acelei distanţe sau mai mult. Dacă Henry credea că 
trecuseră de teritoriul Arikara, Black Harris găsea în fiecare zi 
tot mai multe semne ale indienilor Sioux. 

Dincolo de grijile referitoare la locul în care se aflau, pe Henry 
îl neliniștea locul în care trebuiau să ajungă. Mai mult decât 
orice, era îngrijorat să nu ajungă la Yellowstone prea târziu. 
Dacă nu aveau la dispoziţie câteva săptămâni în care să strângă 
provizii de carne, întregul detașament ar fi fost în pericol. 
Vremea de la sfârșitul toamnei era la fel de capricioasă ca un 
pachet de cărţi de joc. Puteau să dea de vara indiană sau de 
vânturile urlătoare ale unui viscol timpuriu. 

In afară de siguranţa lor fizică, Henry simţea o presiune 
enormă și în privinţa succesului lor comercial. Cu puţin noroc, 
câteva săptămâni de vânătoare de toamnă și ceva comerţ cu 


35 


indienii, ar fi putut să strângă suficiente blănuri ca să se justifice 
trimiterea câtorva oameni pe râu în jos. 

Căpitanului îi plăcea enorm să-și imagineze efectul unei pirogi 
pline cu blănuri care sosea în St. Louis într-o zi însorită de 
februarie. Poveştile despre reușita lor întreprindere din 
Yellowstone ar fi ajuns pe prima pagină a lui Missouri 
Republican. Presa ar aduce noi investitori. Până la începutul 
primăverii, Ashley ar putea negocia atragerea unui capital 
proaspăt pentru un nou detașament pentru blănuri. Până la 
sfârșitul verii, Henry se vedea la comanda unei rețele de 
vânători de blănuri din întregul Yellowstone. Dacă ar fi avut 
suficienți oameni și mărfuri pentru troc, poate că ar fi putut 
chiar să facă pace cu Picioarele Negre și să vâneze din nou în 
văile pline de castori de la Three Forks. larna următoare ar fi 
fost nevoie de bărci cu vele care să transporte blănurile de 
castor strânse de ei. 

Dar totul era o chestiune de timp. Să ajungi acolo primul și în 
forță. Henry simţea presiunea concurenței din toate punctele 
cardinale. 

Dinspre nord, compania British North West înființase forturi 
mult spre sud, până la satele indienilor Mandan. British domina 
și coasta vestică, de unde presa acum spre interior, de-a lungul 
Columbiei și al afluenților ei. Umblau zvonuri că vânătorii de 
blănuri de la British răzbătuseră până la Snake și Green. 

Dinspre sud, mai multe grupuri se răspândeau spre nord, din 
Taos și Santa Fe: compania Columbia Fur, compania French Fur, 
compania StoneBostwick. 

Cea mai vizibilă era concurența dinspre est, chiar din St. 
Louis. În 1819, armata americană declanșase „Expediția 
Yellowstone” cu scopul declarat de extindere a comerțului cu 
blănuri. Deși extrem de limitată, prezenţa armatei îi încurajase 
pe antreprenorii deja doritori să se apuce de comerțul cu 
blănuri. Compania Missouri Fur a lui Manuel Lisa a început să 
facă comerț pe Platte. John Jacob Astor a readus la viaţă 
rămășițele companiei lui, American Fur, alungată din Columbia 
de britanici în timpul războiului din 1812, prin stabilirea noului 
cartier general în St. Louis. Toate acestea concurau pentru surse 
limitate de capital și oameni. 

Henry privi spre Glass, care zăcea pe targă la umbra pinilor. 


36 


Nu se mai reapucase să coasă cum se cuvine scalpul lui 
Glass, care continua să îi atârne la întâmplare pe creștet. La 
marginile lui, acolo unde era ţinut de sângele uscat, era mov- 
negru, o coroană grotescă pentru un trup zdrobit. Căpitanul 
simţi din nou amestecul contrastant de compasiune și furie, 
ranchiună și vinovăţie. 

Nu-l putea învinovăți pe Glass de atacul grizzly-ului. Ursoaica 
fusese doar o întâmplare ieșită în calea lor, una din multele. 
Atunci când trupa plecase din St. Louis, Henry știuse că aveau 
să moară oameni. Trupul rănit al lui Glass nu făcea decât să 
sublinieze prăpastia pe marginea căreia umblau toţi în fiecare zi. 
Henry îl considera pe Glass cel mai bun om al lui, cea mai bună 
combinaţie de experienţă, abilităţi și caracter. Pe ceilalţi, poate 
cu excepţia lui Black Harris, îi vedea ca pe niște subordonați. 
Erau mai tineri, mai neghiobi, mai slabi, mai puţin 
experimentați. Dar căpitanul Henry îl vedea pe Glass ca pe 
egalul lui. Dacă asta i se putea întâmpla lui Glass, i se putea 
întâmpla oricui; i se putea întâmpla și lui. Căpitanul a întors 
privirea de la muribund. 

Știa că rolul de șef îi cerea să ia decizii dificile pentru binele 
detașamentului. Știa că, mai presus de orice, frontiera respecta 
- dar și solicita - independența și autonomia. La vest de St. 
Louis nu mai existau drepturi, însă indivizii aprigi care 
constituiau comunitatea lui de frontieră erau legați unii de alţii 
de țesătura trainică a responsabilităţii colective. Deși nu existau 
legi scrise, exista o justiţie primitivă, o loialitate față de un 
legământ care trecea dincolo de interesele lor egoiste. Acesta 
avea o profunzime biblică, iar importanţa lui creștea cu fiecare 
pas către sălbăticie. Când devenea necesar, un om dădea o 
mână de ajutor prietenilor, partenerilor, necunoscuţilor. Când 
făcea asta, fiecare știa că propria lui supravieţuire ar putea să 
depindă într-o zi de mâna întinsă a altcuiva. 

Utilitatea acestui cod părea diminuată atunci când căpitanul 
se străduia să i-l aplice lui Glass. Oare n-am făcut tot posibilul 
pentru eh li îngrijise rănile, îl transportase, așteptase respectuos 
ca să-i poată oferi cel puţin o înmormântare civilizată. Datorită 
deciziilor lui Henry, își subordonaseră nevoile lor colective 
nevoilor unui singur om. Așa trebuia, dar acest lucru nu mai 
putea dura mult. Cel puţin nu aici. 


37 


Căpitanul se gândise să-l abandoneze pe Glass de-a dreptul. 
De fapt, suferinţa acestuia era atât de mare, încât Henry se 
gândi în treacăt dacă n-ar fi mai bine să-i tragă un glonţ în cap și 
să-i curme chinul. Alungă rapid orice idee de a-l ucide pe Glass, 
dar se întrebă dacă ar fi putut cumva să comunice cu bărbatul 
rănit, să-l facă să înțeleagă că nu mai putea să pericliteze 
întregul detașament. Puteau să-i găsească un adăpost, să-i lase 
foc, arme și provizii. Dacă starea lui se ameliora, putea să li se 
alăture pe Missouri. Cunoscându-l pe Glass, Henry presupunea 
că asta ar fi cerut chiar el dacă ar fi putut să vorbească. Cu 
siguranţă nu ar fi pus în pericol vieţile celorlalți. 

Însă căpitanul Henry nu se putea convinge să-l lase în urmă 
pe bărbatul rănit. De la atacul ursoaicei încoace nu existase 
nicio conversație coerentă cu Glass, așa că aflarea dorințelor lui 
era imposibilă. In absenţa unei astfel de îndrumări clare, Henry 
nu voia să facă nicio presupunere. El era șeful, iar Glass era 
responsabilitatea lui. 

Dar și ceilalți oameni la fel. La fel și investiţia lui Ashley. La fel 
și familia lui din St. Louis, familie care așteptase mai bine de un 
deceniu succesul comercial care părea mereu la fel de 
îndepărtat precum munţii înșiși. 

In noaptea aceea, oamenii din detașament se strânseră în 
jurul a trei focuri mici în groapă. Aveau carne proaspătă de 
afumat, un pui de bizon, iar adăpostul pinilor le dădea mai multă 
încredere să facă focul. Seara de sfârșit de august se răcorea 
rapid după apus: nu era frig, doar o reamintire a faptului că la 
orizont pândea schimbarea anotimpului. 

Căpitanul luă poziţie în faţa oamenilor ca să le vorbească, 
formalitate care prefigura gravitatea a ceea ce urma să spună. 

— Trebuie să avansăm mai repede. Am nevoie de doi 
voluntari care să rămână cu Glass. Să rămână cu el aici până 
moare, să-l înmormânteze cum se cuvine, apoi să ne ajungă din 
urmă. Compania Rocky Mountain Fur va plăti 70 de dolari pentru 
riscul de a rămâne în urmă. 

Un nod de pin trosni în unul dintre focuri, proiectând scântei 
pe cerul senin al nopţii. În afară de asta tabăra era tăcută, în 
timp ce oamenii cântăreau situaţia și oferta. Era straniu să te 
gândești la moartea lui Glass, oricât de certă ar fi fost ea. Un 
francez pe nume Jean Bernot își făcu cruce. Majoritatea celorlalți 
se mulţumiră să privească fix focul. 


38 


O lungă perioadă de timp, nimeni nu spuse nimic. Cu toţii se 
gândeau la bani; 70 de dolari erau peste o treime din salariul lor 
pentru întregul an. Dintr-o perspectivă economică, Glass avea 
cu siguranţă să moară curând; 70 de dolari ca să stai într-un 
luminiș câteva zile, apoi o săptămână de mărșăluit intens ca să 
ajungi din urmă detașamentul. Zece oameni nu făceau faţă prea 
mult unui atac. Doi oameni nu contau deloc. Dacă un grup de 
războinici dădea întâmplător peste ei... Nu puteai cumpăra 
nimic cu 70 de dolari dacă erai mort. 

— Rămân eu cu el, căpitane. 

Ceilalţi oameni se întoarseră, surprinși că voluntarul era 
Fitzgerald. Căpitanul Henry nu știa cum să reacționeze, fiind 
extrem de suspicios față de motivaţia lui. Fitzgerald îi ghici 
ezitarea. 

— Nu fac asta din iubire, căpitane. Fac asta pentru bani, pur și 
simplu. Dacă ai nevoie de unul care să-l dădăcească, alege pe 
altcineva. 

Căpitanul Henry privi în jur, la cercul aproximativ al 
oamenilor. 

— Cine mai vrea să rămână? 

Black Harris aruncă un beţișor în foc. 

— Rămân eu, căpitane. 

Harris fusese prieten cu Glass și ideea de a-l lăsa cu 
Fitzgerald nu i se părea deloc bună. Niciunul dintre oameni nu-l 
plăcea pe Fitzgerald. Glass merita ceva mai bun. Căpitanul 
scutură din cap. 

— Tu nu poţi să rămâi, Harris. 

— Cum adică nu pot să rămân? 

— Nu poți să rămâi. Știu că era prietenul tău și îmi pare rău. 
Dar am nevoie de tine pe post de cercetaș. 

Urmă încă o tăcere lungă. Cei mai mulţi oameni priveau 
absenţi spre foc. Unul câte unul, ajungeau toţi la aceeași 
concluzie inconfortabilă: nu merita. Banii ăia nu meritau. În 
ultimă instanţă, nici Glass nu merita. Nu că nu l-ar fi respectat 
sau că nu l-ar fi plăcut chiar. Unii, cum ar fi Anderson, simțeau 
faţă de el o recunoștință suplimentară, o obligaţie faţă de unele 
acte gratuite de bunătate din trecut. Anderson se gândi că ar fi 
fost altceva dacă li s-ar fi cerut să apere viaţa lui Glass - dar nu 
asta era sarcina pe care o primeau. Sarcina pe care o primeau 
era să aștepte ca Glass să moară, apoi să-l îngroape. Nu merita. 


39 


Henry începu să se întrebe dacă avea să fie obligat să-i 
încredințeze această sarcină doar lui Fitzgerald, când dintr- 
odată Jim Bridger se ridică stângaci în picioare. 

— Rămân eu. 

Fitzgerald pufni sarcastic. 

— Dumnezeule, căpitane, nu poţi să mă lași să fac asta 
împreună cu un băiat neisprăvit! Dacă rămâne Bridger, ar trebui 
să mă plătești dublu pentru că am grijă de amândoi. 

Cuvintele îl loviră pe Bridges ca niște pumni. Simţi cum se 
congestionează de stânjeneală și furie. 

— Îți promit, căpitane, că o să-mi fac partea mea de datorie. 

Nu era deloc rezultatul pe care îl așteptase căpitanul. O parte 
din el simțea că a-l lăsa pe Glass cu Bridger și Fitzgerald era 
cam același lucru cu a-l abandona. Bridger era aproape doar un 
copil. În anul de când lucra pentru compania Rocky Mountain 
Fur se dovedise a fi cinstit și capabil, dar nu se putea pune cu 
Fitzgerald. Fitzgerald era un mercenar. Dar, pe de altă parte, se 
gândi căpitanul, nu chiar asta era esenţa căii alese de el? Nu 
asta făcea, nu împuternicea pe cineva pentru responsabilitatea 
lor colectivă? Pentru propria lui responsabilitate? Ce altceva 
putea să facă? Nu exista o variantă mai bună. 

— Bine, atunci, spuse căpitanul. Noi, ceilalţi, plecăm în zori. 


Cinci 


30 august 1823 


Era seara celei de-a doua zile de la plecarea căpitanului Henry 
și a detașamentului. Fitzgerald îl trimisese pe băiat să strângă 
lemne, iar el și Glass rămăseseră singuri în tabără. Glass zăcea 
lângă unul dintre focurile mici. Fitzgerald îl ignora. 

O formaţiune stâncoasă încununa panta abruptă de deasupra 
luminișului. Stânci imense formau o piramidă de piatră, ca și 
cum niște mâini titanice le îngrămădiseră una deasupra 
celeilalte și apoi apăsaseră. 

Într-o crăpătură dintre două stânci mari creștea un pin 
singuratic și contorsionat. 


40 


Copacul era rudă cu pinii răsuciţi pe care triburile din zonă îi 
foloseau pentru corturile lor, dar sămânţa nașterii lui fusese 
ridicată mult deasupra solului fertil al pădurii de dedesubt. O 
vrabie o smulsese dintr-un con de pin cu decenii în urmă și o 
purtase la o înălțime ameţitoare deasupra luminișului. Vrabia 
pierduse sămânţa într-o crăpătură dintre stânci. În crăpătură 
existase sol și o ploaie oportună pentru germinare. În timpul 
zilei stâncile atrăgeau căldură, ceea ce compensa în parte 
condiţiile vitrege de pe pisc. Nu exista nicio linie dreaptă către 
lumina soarelui, așa că pinul crescuse în lateral înainte să 
crească în sus, ieșind încolăcit din crăpătură, pentru ca mai apoi 
să se îndrepte spre cer. Din trunchiul deformat ieșeau câteva 
crengi noduroase, fiecare dintre ele încununată cu un smoc 
dezordonat de ace. Pinii de dedesubt creșteau drepţi ca 
săgeata, unii ridicându-se și la 20 de metri deasupra solului 
pădurii. Dar niciunul nu era mai înalt decât pinul contorsionat 
din vârful stâncii. 

După ce căpitanul și detașamentul plecaseră, strategia lui 
Fitzgerald fusese simplă: să strângă o rezervă de carne 
afumată, ca să poată pleca rapid când murea Glass; între timp, 
să stea cât mai mult posibil în afara taberei. 

Deși se abătuseră de la râul principal, Fitzgerald nu avea 
mare încredere în poziția lor de pe pârâu. Micul pârâu ducea 
direct spre luminiș. Rămășițele carbonizate ale focurilor de 
tabără arătau clar că și alţii se folosiseră de izvorul adăpostit. 
De fapt, Fitzgerald se temea că luminișul e un loc bine-cunoscut 
de tabără. Și dacă nu ar fi fost, urmele detașamentului și ale 
catârului de la râu încoace erau clare. Un grup de vânători sau 
războinici nu avea cum să nu-i găsească dacă urca pe malul 
acesta al Grandului. 

Fitzgerald privi cu înverșunare spre Glass. În ziua în care 
restul trupei plecase, examinase din curiozitate rănile acestuia. 
Cusăturile de la gâtul omului rănit ţinuseră până când se 
răsturnase targa, dar întreaga zonă era roșie din cauza infecţiei. 
Rănile străpunse de pe picior și braţ păreau să se vindece, dar 
crestăturile adânci de pe spate erau inflamate. Din fericire 
pentru el, în majoritatea timpului Glass nu era conștient. Când 
avea să moară nemernicul ăsta? 


41 


John Fitzgerald ajunsese la frontieră pe un drum sinuos, care 
începuse în 1815 cu fuga lui din New Orleans, a doua zi după ce, 
înnebunit de băutură, înjunghiase mortal o prostituată. 

Fitzgerald crescuse în New Orleans, ca fiu al unui marinar 
scoțian și al fiicei unui negustor Cajun. In cei zece ani de 
căsătorie, tatăl lui ajunsese pe uscat doar o dată pe an, apoi 
vasul lui s-a scufundat în Caraibe. In fiecare vizită la New 
Orleans, își lăsa fertila soţie cu sămânţa unui nou membru al 
familiei. La trei luni după ce a aflat de moartea soțului ei, mama 
lui Fitzgerald s-a căsătorit cu bătrânul proprietar al unui 
magazin de diverse, acţiune pe care o considera esenţială 
pentru întreținerea familiei ei. Decizia ei pragmatică le-a prins 
bine celor mai mulţi dintre copii. Opt dintre ei au ajuns la 
maturitate. Cei doi fii mai mari au preluat magazinul atunci când 
bătrânul a murit. Majoritatea celorlalţi băieţi și-au găsit munci 
cinstite, iar fetele s-au căsătorit respectabil. Cumva, John s-a 
rătăcit printre toate acestea. 

De la o vârstă fragedă, Fitzgerald a manifestat deopotrivă 
înclinaţie și pricepere față de violenţă. Recurgea rapid la o 
lovitură de pumn sau picior pentru soluţionarea disputelor și a 
fost dat afară de la școală la vârsta de zece ani pentru că își 
înjunghiase un coleg în picior cu creionul. Fitzgerald nu era 
deloc interesat de munca grea de marinar a tatălui său, dar s-a 
amestecat cu pasiune în haosul mizer al unui oraș-port. 
Abilităţile lui de luptător au fost testate și perfecţionate la 
docuri, unde și-a petrecut adolescenţa. La 17 ani, un barcagiu i- 
a crestat faţa într-o încăierare dintr-o cârciumă. Acest incident |- 
a lăsat cu o cicatrice ca un cârlig de pescuit și un respect sporit 
față de cuțite, care au început să-l fascineze. Și-a cumpărat o 
colecție de pumnale și cuțite de scalpat de o largă varietate de 
mărimi și forme. 

La 20 de ani, Fitzgerald s-a îndrăgostit de o curvă tânără 
dintr-un bar de lângă docuri, o franțuzoaică pe nume Dominique 
Perreau. În ciuda bazelor financiare ale relaţiei lor, se pare că 
Fitzgerald nu a sesizat implicaţiile depline ale profesiei lui 
Dominique. Când a intrat în camera în care ea își exercita 
meseria cu un căpitan gras al unei bărci cu velă, tânărul a fost 
cuprins de furie. l-a înjunghiat pe amândoi, apoi a fugit pe străzi. 
A furat 84 de dolari de la magazinul fraţilor lui și și-a plătit 


42 


călătoria pe un vapor care mergea spre nord, în susul 
Mississippiului. 

Timp de cinci ani, și-a câștigat existenţa în crâșmele din 
Memphis și în jurul lor. Pentru masă, cazare și un mic salariu, se 
ocupa de barul unui local cu pretenţii nejustificate cunoscut sub 
numele de Golden Lion. Funcţia oficială de barman îi oferea 
ceva ce nu avusese în New Orleans - autorizaţia de a se 
comporta violent. li dădea afară pe clienţii turbulenţi cu o 
plăcere care uimea chiar și clientela primitivă a crâșmei. De 
două ori aproape că a omorât oameni în bătaie. 

Fitzgerald poseda unele dintre talentele matematice care 
făcuseră din fraţii lui comercianţi de succes și își folosea 
inteligența înnăscută la jocurile de noroc. O vreme, s-a mulţumit 
să toace micul salariu primit de la bar. Cu timpul, a fost atras de 
mize mai mari. Pentru a participa la aceste noi jocuri era nevoie 
de mai mulţi bani, iar Fitzgerald găsea cu ușurință creditori. 

La puţin timp după ce împrumutase 200 de dolari de la 
proprietarul unei crâșme rivale, Fitzgerald a dat lovitura. A 
câștigat 1000 de dolari dintr-o singură mână la poker, cu dame 
față de zecari, și a sărbătorit asta printr-o orgie de o săptămână. 
Câștigul i-a indus o încredere amăgitoare în abilităţile lui de 
jucător și o foame imensă de mai mult. Și-a dat demisia din 
slujba de la Golden Lion și a încercat să-și câștige existenţa din 
jocurile de cărți. Norocul lui a luat-o abrupt în jos și, după o lună, 
datora 2000 de dolari unui cămătar pe nume Geoffrey Robinson. 
L-a evitat pe Robinson mai multe săptămâni, până când acoliţii 
acestuia l-au prins și i-au rupt mâna. l-au dat o săptămână ca 
să-și achite datoria. 

Disperat, Fitzgerald a găsit un al doilea creditor, un german 
pe nume Hans Bangemann, care să-l plătească pe primul. Dar 
când s-a văzut cu 2 000 de dolari în mână, Fitzgerald a avut o 
revelație: avea să fugă din Memphis și să o ia de la capăt 
altundeva. A doua zi dimineaţă s-a îmbarcat pe alt vapor spre 
nord. A debarcat în St. Louis la sfârșitul lui februarie 1822. 

După ce a petrecut o lună în noul oraș, Fitzgerald a aflat că 
doi bărbaţi întrebau prin crâșme unde poate fi găsit „un cartofor 
cu o cicatrice pe față”. In mica lume a creditorilor din Memphis, 
nu durase mult ca Geoffrey Robinson și Hans Bangemann să 
descopere întreaga măsură a trădării lui Fitzgerald. Au pus 
fiecare 100 de dolari și au angajat doi bandiți care să îl găsească 


43 


și să îl ucidă pe Fitzgerald și să recupereze cât mai mult posibil 
din împrumuturile lor. Nutreau prea puţine speranțe de a-și 
recupera banii, dar îl voiau pe Fitzgerald mort. Aveau o 
reputaţie de apărat, iar în reţeaua crâșmelor din Memphis s-a 
dus vorba despre planul lor. 

Fitzgerald era prins în capcană. St. Louis era cel mai nordic 
avanpost de pe Mississippi al civilizaţiei. Se temea să o ia spre 
sud, unde în New Orleans și Memphis îl așteptau necazuri. În 
ziua aceea, Fitzgerald a auzit cum un grup de clienți ai crâșmei 
discutau cu însuflețire despre un anunţ din Missouri Republican. 
A luat ziarul și a citit cu ochii lui: 


Pentru tineri întreprinzători. Semnatarul dorește să 
angajeze 100 de tineri care să urce pe fluviul Missouri 
până la izvoare, iar acolo să lucreze timp de unu, doi 
sau trei ani. Pentru detalii întrebaţi de căpitanul Henry, 
lângă minele de plumb din ținutul Washington, care va 
urca cu grupul și il va conduce. 


Fitzgerald a luat o decizie în grabă. Cu ultimele rămășițe ale 
banilor furaţi de la Hans Bangemann și-a cumpărat o tunică de 
piele uzată, mocasini și o pușcă. A doua zi s-a prezentat la 
căpitanul Henry și a solicitat un loc în detașamentul pentru 
blănuri. Henry a fost suspicios faţă de Fitzgerald încă de la 
început, dar variantele nu erau numeroase. Căpitanul avea 
nevoie de 100 de oameni, iar Fitzgerald părea apt. Dacă trecuse 
prin câteva bătăi cu cuțitul, cu atât mai bine. Peste o lună, 
Fitzgerald se afla într-o barcă cu velă care urca pe fluviul 
Missouri spre nord. 

Deși era ferm hotărât să abandoneze compania Rocky 
Mountain Fur atunci când avea să i se ivească ocazia, lui 
Fitzgerald a început să-i placă viaţa la frontieră. A descoperit că 
priceperea lui faţă de cuțite se extindea și la alte arme. Nu avea 
deloc talentul de a găsi urme pe care îl aveau adevărații 
pădurari din detașament, dar era un trăgător excelent. Avea o 
răbdare de trăgător de elită, iar în timpul recentului asediu de 
pe Missouri ucisese doi Arikara. Mulţi dintre oamenii lui Henry 
fuseseră îngroziţi de luptele lor împotriva mai multor triburi de 
indieni. Fitzgerald le găsea însufleţitoare, incitante chiar. 


44 


Fitzgerald s-a uitat la Glass, iar ochii i-au alunecat spre 
Anstadtul de lângă bărbatul rănit. S-a uitat în jur, ca să se 
asigure că Bridger nu se întorcea, și apoi a luat pușca. A pus-o la 
umăr și a ochit pe lângă țeavă. li plăcea enorm cât de bine se 
mula arma pe trup, cât de repede găsea ţintele cătarea 
bifurcată, cât de stabilă rămânea pușca ușoară în mâinile lui. 
Trecea de la o ţintă la alta, în sus și în jos, până când cătarea s-a 
oprit asupra lui Glass. 

Fitzgerald s-a gândit din nou că Anstadtul avea să fie în 
curând al lui. Nu discutaseră despre asta cu căpitanul, dar cine 
merita pușca mai mult decât cel care rămăsese în urmă? Cu 
siguranţă i se cuvenea mai mult decât lui Bridger. Toţi vânătorii 
de blănuri admirau pușca lui Glass. Șaptezeci de dolari erau o 
plată neînsemnată pentru riscul pe care și-l asumau ei - 
Fitzgerald se afla acolo pentru Anstadt. O astfel de armă nu 
trebuia irosită pe un puștan. În plus, Bridger era suficient de 
fericit că primise pușca lui William Anderson. Putea să-i mai 
arunce niște fărâmiţe - poate cuțitul lui Glass. 

Fitzgerald cântărea planul pe care și-l făcuse încă de când se 
oferise să rămână cu Glass, plan care, cu fiecare oră care 
trecea, părea tot mai atrăgător. Ce contează o zi în plus sau în 
minus pentru Glass? Pe de altă parte, Fitzgerald știa exact cât 
de importantă e o zi în plus sau în minus pentru perspectivele 
lui de supravieţuire. 

Fitzgerald lăsă jos Anstadtul. Lângă capul lui Glass era o 
cămașă însângerată. Dacă i-o apăs pe față câteva minute - 
mâine-dimineață ne putem vedea de drum. Privi din nou spre 
pușcă, al cărei maroniu-închis contrasta cu nuanţa de portocaliu 
a acelor de pin căzute. Intinse mâna după cămașă. 

— S-a trezit? 

În spatele lui era Bridger, cu braţele pline de lemne de foc. 
Fitzgerald tresări și ezită o clipă. 

— Dumnezeule, băiete! Dacă te mai furișezi o dată așa pe 
lângă mine, jur că te tai! 

Bridger lăsă lemnele să cadă și se apropie de Glass. 

— Mă gândeam că poate ar trebui să încercăm să-i dăm niște 
supă. 

— Ce frumos din partea ta, Bridger. Toarnă-i puţină supă pe 
gâtul ăla și poate mai rezistă o săptămână, în loc să moară 
mâine! Atunci o să dormi mai bine noaptea? Tu ce crezi, că dacă 


45 


îi dai niște supă o să se ridice în picioare și o să-nceapă să 
meargă? 

Bridger tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Te porți de parcă ai vrea să moară. 

— Bineînţeles că vreau să moară! Uită-te la el. Și e/vrea să 
moară! 

Fitzgerald făcu o pauză de efect. 

— Tu ai fost la școală, Bridger? 

Fitzgerald știa răspunsul la această întrebare. Bridger scutură 
din cap. 

— Păi, dacă vrei îţi dau eu o mică lecţie de aritmetică. 
Căpitanul Henry și ceilalți probabil că fac cam 50 de kilometri pe 
zi, acum că nu-l mai cară cu ei pe Glass. Să zicem că noi o să 
mergem mai repede - că facem 65 de kilometri. Ştii cât fac 65 
minus 50, Bridger? 

Băiatul privea fix, fără nicio expresie. 

— Îți spun eu cât. 15. 

Fitzgerald ridică de trei ori degetele de la o mână, cu un gest 
batjocoritor. 

— Atât, băiete. Indiferent cât ar fi avansul lor - noi o să 
recuperăm doar 15 kilometri pe zi, odată ce pornim în urma lor. 
Ei deja sunt la 150 de kilometri în fața noastră. Asta înseamnă 
zece zile de unii singuri, Bridger. Să presupunem că moare azi și 
noi îi găsim pe ei din prima. Asta înseamnă zece zile în care un 
grup de vânători Sioux poate să dea peste noi. Nu pricepi? 
Fiecare zi în care stăm aici înseamnă alte trei zile în care o să 
fim singuri. Când o să termine indienii Sioux cu tine, o să arăţi 
mai rău decât Glass, băiete. Ai văzut vreodată un om scalpat? 

Bridger nu spuse nimic, deși văzuse un om scalpat. Fusese 
acolo atunci când căpitanul Henry îi adusese înapoi, în tabăra de 
lângă Great Falls, pe cei doi vânători de blănuri morţi, măcelăriți 
de Picioarele Negre. Bridger își amintea clar trupurile lor. 
Căpitanul îi legase pe un singur catâr de povară, cu burta în jos. 
După ce a tăiat legăturile, morţii căzuseră la pământ, ţepeni. 
Vânătorii se strânseseră în jurul lor, contemplând fascinați 
cadavrele mutilate ale oamenilor pe care în dimineaţa aceea îi 
văzuseră alături de ei lângă focul taberei. Aveau nasurile și 
urechile tăiate și ochii scoși. Bridger își amintea că, fără nas, 
capetele semănau mai mult a țeste decât a fețe. Bărbaţii erau 
goi și organele lor genitale dispăruseră și ele. La gât și la 


46 


încheieturile mâinilor exista un contrast puternic între pielea 
bronzată și cea albă. Dincolo de acele linii, pielea era la fel de 
dură și de maronie precum pielea unei șei, dar restul trupurilor 
lor era alb ca dantela. Părea aproape amuzant. Era unul dintre 
acele lucruri în legătură cu care oamenii ar fi putut să 
glumească dacă n-ar fi fost ceva atât de groaznic. Bineînţeles că 
nimeni nu a râs. Bridger se gândea la asta mereu atunci când se 
spăla - că sub haine aveau cu toţii această piele albă ca de 
dantelă, sensibilă ca a unui copil. 

Bridger se străduia să articuleze un contraargument, își dorea 
cu disperare să conteste ce spusese Fitzgerald, dar nu reușea 
deloc. Nu că i-ar fi lipsit cuvintele, de data aceasta, ci mai 
degrabă motivele. Era ușor să condamni motivaţia lui Fitzgerald 
- spusese chiar el că era vorba de bani. Dar oare care era 
motivaţia lui, se întrebă Bridger? Nu erau banii. Cifrele i se 
amestecau în cap, salariul lui obișnuit deja era mai multă 
bogăţie decât văzuse el vreodată. Lui Bridger i-ar fi plăcut să 
creadă că motivația lui era loialitatea, devotamentul faţă de un 
coleg de detașament. Cu siguranţă îl respecta pe Glass. Glass 
fusese bun cu el și avusese grijă de el în privinţe mărunte, îl 
educase și îl împiedicase să se facă de râs. Bridger își 
recunoștea datoria față de Glass, dar până unde mergea ea? 

Băiatul își amintea surpriza și admiraţia din ochii oamenilor 
atunci când se oferise să rămână cu Glass. Ce contrast față de 
furia și disprețul din acea noapte teribilă în care făcuse de pază. 
Işi amintea cum căpitanul îl bătuse pe umăr după ce 
detașamentul plecase și cum acel gest simplu îl umpluse de un 
sentiment de apartenenţă, ca și cum și-ar fi meritat pentru 
prima oară locul printre ceilalţi oameni. Nu de asta se afla aici, 
în luminiș - ca să-și salveze mândria rănită? Nu ca să aibă grijă 
de altcineva, ci ca să aibă grijă de el însuși? Nu era și el la fel ca 
Fitzgerald, profita de nenorocirea altuia? Orice s-ar fi putut 
spune despre Fitzgerald, cel puţin el era sincer în legătură cu 
motivul pentru care rămăsese. 


Sase 


31 august 1823 


47 


Singur în tabără, în dimineaţa celei de-a treia zile, Bridger își 
petrecu mai multe ore reparându-și mocasinii, care în decursul 
călătoriilor lor se găuriseră amândoi. În consecinţă, picioarele lui 
erau zgâriate și învineţite, iar băiatului îi plăcea că are răgazul 
să-i repare. Tăie bucăţi dintr-o piele netăbăcită pe care 
detașamentul o lăsase la plecare, făcu găuri pe margini cu o 
sulă și înlocui tălpile cu pielea cea nouă. Cusăturile erau 
neregulate, dar strânse. 

În timp ce își admira lucrul de mână, privirea îi căzu asupra lui 
Glass. În jurul rănilor acestuia roiau muștele, iar Bridger observă 
că buzele lui Glass erau crăpate și arse. Băiatul se întrebă iar 
dacă se afla oare pe un plan moral superior faţă de Fitzgerald. 
Bridger umplu cana lui mare de cositor cu apă rece din pârâu și 
o duse la gura lui Glass. Umezeala declanșă o reacţie 
inconștientă și Glass începu să bea. 

Bridger se simţi dezamăgit când Glass termină. Fusese de 
folos și se simțea bine. Băiatul se uită fix la Glass. Desigur, 
Fitzgerald avea dreptate. Era o certitudine faptul că Glass va 
muri. Dar oare n-ar trebui să fac pentru el tot ce pot? Să-i ofer 
confort măcar pentru ultimele lui ore? 

Mama lui Bridger știa să smulgă o proprietate vindecătoare 
din aproape orice creștea din pământ. El își dorise adesea să fi 
fost mai atent atunci când ea se întorcea din pădure cu coșul 
plin de flori, frunze și scoarță. Ştia câteva lucruri elementare și 
găsi la marginea luminișului ceea ce căuta, un pin cu o rășină 
lipicioasă care curgea precum melasa. Răzui rășină cu cuțitul lui 
de jupuit până când pe lama acestuia se întinse o cantitate 
suficientă. Se întoarse la Glass și îngenunche lângă el. Băiatul se 
concentră mai întâi asupra rănilor de la picior și braţ, asupra 
împunsăturilor adânci ale colţilor ursoaicei. Deși zonele 
înconjurătoare rămâneau vinete, pielea însăși părea să se 
repare. Bridger își folosi degetul ca să aplice rășina, umplând 
rănile și întinzând-o pe pielea din preajma acestora. 

Apoi îl rostogoli pe Glass pe o parte, ca să-i examineze 
spatele. Copcile rudimentare plesniseră atunci când targa se 
răsturnase și se vedeau semne ale unei sângerări mai recente. 
Dar nu sângele era ceea ce-i dădea spatelui lui Glass acea 
strălucire stacojie, ci infecția. Cele cinci tăieturi paralele 
mergeau aproape pe întreaga lungime a spatelui. În centrul 
tăieturilor era puroi galben, iar marginile de un roșu aprins 


48 


practic ardeau. Mirosul îi amintea lui Bridger de laptele acrit. 
Neștiind ce să facă, se mulțumi să întindă rășină de pin pe 
întreaga suprafață, întorcându-se de două ori la copaci ca să 
mai strângă. 

În cele din urmă, Bridger se aplecă asupra rănilor de la gât. 
Copcile căpitanului rămăseseră intacte deși băiatului i se părea 
că ele doar ascund carnagiul sub piele. Șuieratul huruit al 
respirației inconștiente a lui Glass continua, ca zăngănitul 
aleator al unor piese defecte ale unei mașini. Bridger se duse iar 
la pini, de data asta căutând un copac cu scoarța desprinsă. 
Găsi unul și jupui cu cuțitul stratul de deasupra. Strânse scoarţa 
interioară moale în pălărie. 

Bridger își umplu iar cana cu apă de la izvor și o puse pe 
cărbunii focului. Când începu să fiarbă adăugă scoarţa de pin, 
mărunţind amestecul cu mânerul cuțitului. Scobi până când 
ajunse la consistenţa groasă și omogenă a noroiului. Așteptă ca 
acea cataplasmă să se răcească puţin și apoi o aplică pe gâtul 
lui Glass, lipind amestecul de crestături și întinzându-l spre 
umăr. Apoi Bridger se duse la mica lui raniţță și scoase 
rămășițele cămășii lui de schimb. Folosi stofa ca să acopere 
cataplasma și îi înălță capul lui Glass, ca să facă un nod solid la 
ceafa rănitului. 

Bridger lăsă încet la pământ capul bărbatului rănit, surprins 
să-și dea seama că privește în ochii deschişi ai lui Glass. Ardeau 
cu o intensitate și luciditate care contrastau ciudat cu trupul lui 
sfărâmat. Bridger răspunse privirii lui Glass, încercând să 
distingă mesajul pe care acesta, în mod evident, încerca să-l 
transmită. Ce vrea să spună? 

Glass se holbă la băiat un minut înainte de a le îngădui ochilor 
să se închidă. În acele momente trecătoare de conștientă, Glass 
simţea o sensibilitate sporită, ca și cum dintr-odată ar fi devenit 
conștient de mecanismele secrete ale trupului său. Eforturile 
băiatului ofereau o alinare pe moment. Înţepăturile ușoare ale 
rășinii de pin aveau un efect medicinal, iar căldura cataplasmei 
îi aducea gâtului o mângâiere înăbușită. In același timp, Glass 
simţea că trupul lui se pregătea singur pentru încă o luptă, una 
decisivă. Nu la suprafață, ci în profunzime. 

[] 

La momentul la care Fitzgerald s-a întors în tabără, umbrele 

sfârșitului după-amiezii se alungiseră și se confundau cu 


49 


licărirea ușoară a începutului serii. Fitzgerald căra pe umeri o 
căprioară. Curăţase animalul pe loc, îi tăiase gâtul și îi scosese 
măruntaiele. A lăsat căprioara să cadă lângă unul dintre focuri. 
Căprioara zăcea nefiresc, ca un morman, foarte diferit de graţia 
ei din timpul vieții. 

Fitzgerald se holbă la noile pansamente de pe rănile lui Glass 
și faţa i se tensionă. 

— Îţi irosești timpul cu el. 

Făcu o pauză. 

— Nu m-ar durea nici în cot, dar îmi irosești și mie timpul. 

Bridger ignoră comentariul, deși simţea cum faţa i se 
congestionează. 

— Câţi ani ai, băiete? 

— Douăzeci. 

— Mincinos amărât ce ești. Nici măcar nu poţi să vorbești fără 
să ți se piardă vocea. Pun pariu că n-ai văzut în viața ta ţâțe în 
afara alor maică-tii. 

Băiatul întoarse privirea, urându-l pe Fitzgerald pentru nasul 
de ogar pe care îl avea pentru slăbiciunile celorlalți. 

Fitzgerald contemplă stânjeneala lui Bridger ca pe o carne 
crudă și hrănitoare. Apoi râse. 

— Ce! N-ai fost niciodată cu o femeie? Am dreptate, nu-i așa, 
băiete? Ce e, Bridger - n-ai avut doi dolari să dai pe o curvă 
înainte să plecăm din St. Louis? 

Fitzgerald își lăsă pe pământ trupul masiv, întinzându-se ca să 
savureze mai bine momentul. 

— Poate nu-ţi plac fetele? Eşti pederast, băiete? Poate ar 
trebui să dorm pe spate, ca să nu te dai la mine noaptea. 

Bridger nu spuse nici acum nimic. 

— Sau poate că nici nu ai cocoșel. 

Fără să se gândească, Bridger sări în picioare, își înșfăcă 
pușca, o armă și îndreptă ţeava lungă spre capul lui Fitzgerald. 

— Nemernicule! Mai spune un cuvânt și jur că-ţi zbor creierii! 

Fitzgerald rămase uluit, holbându-se la gura întunecată a ţevii 
puștii. Rămase așa o lungă clipă, holbându-se pur și simplu la 
gura armei. Apoi ochii lui întunecaţi urcară încet spre ai lui 
Bridger și un zâmbet se întinse spre cicatricea de pe faţa lui. 

— Ei, bravo ţie, Bridger. Poate că, la urma urmei, te piși din 
picioare. 


50 


Râse la gluma lui, își scoase cuțitul și se apucă să 
măcelărească vânatul. 

În liniștea taberei, Bridger deveni conștient de sunetul apăsat 
al propriei lui respiraţii. Își simţea bătăile rapide ale inimii. 
Cobori arma și îi puse patul pe pământ, apoi se lăsă jos și el. Se 
simţi dintr-odată obosit și își trase pătura peste umeri. 

— Hei, băiete, spuse Fitzgerald după câteva minute. 

Bridger privi spre el, dar nu spuse nimic ca răspuns. 

Fitzgerald își șterse nonșalant de nas dosul mâinii pline de 
sânge. 

— Pușca aia nouă ata nu trage fără cremene. 

Bridger privi în jos, spre pușcă. Cremenea de la piedică lipsea. 

Faţa i se congestionă iar, dar de data asta se ura la fel de 
mult cât îl ura pe Fitzgerald. Fitzgerald râse încet și își continuă 
munca pricepută cu cuțitul cel lung. 

În realitate, Jim Bridger împlinea 19 ani anul acela, dar avea o 
constituţie firavă care îl făcea să pară și mai tânăr. Anul nașterii 
lui, 1804, coincidea cu lansarea expediției lui Lewis și Clark. 
Entuziasmul generat de întoarcerea lor fusese cel care îl făcuse 
pe tatăl lui Jim să se aventureze la vest de Virginia în 1812. 

Familia lui Bridger se stabilise la o mică fermă din Six-Mile- 
Prairie, lângă St. Louis. Pentru un băiat de opt ani, călătoria spre 
vest era o mare aventură cu drumuri accidentate, vânătoare 
pentru cină și somn sub cerul liber. La noua fermă, Jim a găsit 
un teren de joacă de 40 de acri, cu pajiști, păduri și pâraie. In 
prima săptămână petrecută la noua lor proprietate, Jim a 
descoperit un mic izvor. Își amintea exact însuflețirea cu care îl 
dusese pe tatăl lui la firul de apă ascuns și mândria sa când îi 
construiseră un cămin. Printre multe alte meserii, tatăl lui Jim se 
ocupa și cu hotărnicirea. Jim îl însoțea adesea, ceea ce i-a adus 
o înclinaţie pentru explorare. 

Copilăria lui Bridger s-a terminat abrupt la vârsta de 13 ani, 
când mama, tatăl și fratele lui mai mare au murit toți de febră în 
mai puţin de o lună. Băiatul s-a trezit dintr-odată responsabil 
pentru el însuși, dar și pentru sora lui mai mică. O mătușă mai în 
vârstă a venit să aibă grijă de sora lui, dar povara financiară a 
familiei cădea pe umerii lui Jim. S-a angajat la proprietarul unui 
bac. 

Mississippiul copilăriei lui Bridger era foarte circulat. Din sud 
urcau pe fluviu bunuri manufacturate către St. Louisul aflat în 


51 


expansiune, în timp ce pe apă coborau materiile brute ale 
frontierei. Bridger auzise povești despre marele oraș New 
Orleans și despre porturile străine de mai departe. Cunoscuse 
barcagii extraordinari, care își împingeau vasele în susul apei 
prin simpla forță a trupului și voinței lor. Vorbise cu căruțași care 
transportau produse din Lexington în Terre Haute. Văzuse 
viitorul fluviului, sub forma vaselor cu aburi pufăitoare, care 
băteau apa împotriva curentului. 

însă nu fluviul Mississippi fusese cel care îi cucerise 
imaginaţia lui Jim Bridger, ci Missouriul. La doar zece kilometri 
de bacul lui, cele două mari fluvii se uneau, apele sălbatice ale 
frontierei revărsându-se în curentul liniștit de fiecare zi. Era o 
confluență a vechiului şi noului, a cunoscutului și 
necunoscutului, a civilizaţiei și sălbăticiei. Bridger trăia pentru 
acele rare momente în care negustorii de blănuri și călătorii își 
legau bărcile zvelte la locul de debarcare al bacului și uneori 
rămâneau chiar peste noapte. Se minuna de poveștile lor despre 
indieni sălbatici, vânat abundent, câmpii nesfârșite și munţi 
semeţi. 

Pentru Bridger, frontiera a devenit o prezenţă dureroasă pe 
care o simţea, dar nu o putea defini, o forţă magnetică 
atrăgându-l inexorabil spre ceva de care auzise, dar nu văzuse 
niciodată. Într-o zi, un predicator cu un catâr cu spinarea foarte 
curbată a mers cu bacul lui Bridger. L-a întrebat pe Bridger dacă 
știa care e misiunea pe care i-o dăduse Dumnezeu în viaţă. 
Bridger a răspuns imediat: „Să merg în Munţii Stâncoși.” 
Predicatorul a fost extaziat, îndemnându-l pe băiat să se 
gândească să se facă misionar pe lângă sălbatici. Pe Bridger nu- 
| interesa să le vorbească indienilor despre Isus, dar conversaţia 
i-a rămas în minte. Băiatul a ajuns să creadă că a merge spre 
vest era mai mult decât doar o pasiune faţă de un loc nou. A 
ajuns să vadă asta ca pe o parte a sufletului lui, o piesă lipsă 
care putea fi întregită doar pe cine știe ce munte sau câmpie 
îndepărtată. 

Pe acest fundal al unui viitor imaginat, Bridger împingea la 
bacul leneș. Înainte și înapoi, dintr-o parte în alta, mișcare fără 
avans, neaventurându-se niciodată mai mult de un kilometru de 
la punctele fixe ale celor două locuri de debarcare. Era ceva 
diametral opus față de viaţa pe care și-o imaginase pentru sine, 


52 


o viaţă de cutreierări și explorare prin ţinuturi necunoscute, o 
viaţă în care nu făcea niciodată cale întoarsă. 

După un an de lucru la bac, Bridger a făcut o încercare 
disperată de a avansa spre vest, băgându-se ucenic la un fierar 
din St. Louis. Fierarul se purta frumos cu el și chiar îi oferea un 
mic salariu pe care să-l trimită surorii și mătușii lui. Dar termenii 
uceniciei erau clari - cinci ani de robie. 

Dacă noua slujbă nu-l aducea în sălbăticie, cel puţin în St. 
Louis aproape că nu se discuta despre altceva. Timp de cinci 
ani, Bridger a absorbit cunoștințe despre frontieră. Atunci când 
câmpenii veneau să-și potcovească caii sau să-și repare 
capcanele, Bridger își învingea reținerea și îi întreba despre 
călătoriile lor. Unde fuseseră? Ce văzuseră? Băiatul a auzit 
povești despre cum John Colter, dezbrăcat, reușise să întreacă 
la alergare o sută de Picioare Negre hotărâți să-i ia scalpul. Ca 
toată lumea din St. Louis, a ajuns să cunoască detalii despre 
negustori de succes precum Manuel Lisa și fraţii Chouteau. 
Pentru Bridger, cel mai incitant era când reușea să-i zărească în 
carne și oase pe eroii lui. O dată pe lună, căpitanul Andrew 
Henry venea la fierar să-și potcovească calul. Bridger făcea 
astfel încât să se ofere voluntar pentru această sarcină, fie și 
doar pentru șansa de a schimba câteva cuvinte cu căpitanul. 
Scurtele lui întâlniri cu Henry erau ca o reconfirmare a credinţei 
sale, o manifestare tangibilă a unei fabule sau a unei legende. 

Termenul uceniciei lui Bridger era cea de-a optsprezecea 
aniversare a lui, 17 martie 1822. Ca să coincidă cu ldele lui 
Marte, o trupă de actori din zonă juca o adaptare a lui /u/ius 
Cezar a lui Shakespeare. Bridger a plătit 25 de cenți pentru un 
loc. Piesa de teatru lungă nu prea avea sens. Bărbaţii arătau 
absurd în haine lungi, și multă vreme Bridger nu a fost sigur că 
actorii vorbeau în engleză. Dar spectacolul i-a plăcut și după un 
timp a început să simtă ritmul limbajului pompos. Un actor 
arătos, cu voce tunătoare, rostise niște versuri care aveau să se 
întipărească în mintea lui Bridger pentru tot restul vieţii lui: 


Norocul omului e schimbător, 
La vârful său, el duce la fericire... 


53 


Trei zile mai târziu, fierarul i-a spus lui Bridger despre un 
anunț din Missouri Republican. „Pentru tineri întreprinzători...” 
Bridger și-a dat seama că norocul lui se schimba. 

e 

A doua zi dimineața, Bridger s-a trezit și l-a găsit pe Fitzgerald 
aplecat deasupra lui Glass, cu mâna lipită de fruntea bărbatului 
rănit. 

— Ce faci, Fitzgerald? 

— De când are febra asta? 

Bridger s-a apropiat repede de Glass și i-a pipăit pielea, care 
aburea din cauza căldurii și a transpirației. 

— M-am uitat la el noaptea trecută și părea în regulă. 

— Păi, acum nu mai e în regulă. E transpiraţia de dinaintea 
morții. Nemernicul se duce pe copcă, în sfârșit. 

Bridger s-a ridicat, neștiind dacă să fie supărat sau ușurat. 
Glass a început să tremure și să aibă frisoane. Părea puţin 
probabil ca Fitzgerald să se înșele. 

— Ascultă, băiete - trebuie să fim pregătiţi să plecăm. Mă duc 
să cercetez pe Grand în sus. Tu ia fructele de pădure și fă 
pemican din carnea aia. 

— Și Glass? 

— Ce-i cu el? Te-ai făcut doctor de când stăm aici? Nu mai 
putem să facem nimic acum. 

— Putem să facem ce-ar trebui să facem - să așteptăm cu el 
și să-l îngropăm când moare. Asta a fost înțelegerea cu 
căpitanul. 

— Sapă un mormânt, dacă așa o să te simţi mai bine! La 
naiba, fă-i și un altar dacă vrei! Dar dacă atunci când mă întorc 
carnea aia nu e gata, te biciuiesc de-o să ajungi mai rău ca el! 

Fitzgerald își înșfăcă pușca și dispăru în josul pârâului. 

Era o zi normală de început de septembrie, senin și răcoare 
dimineața, arșiță după-amiaza. Terenul era plat acolo unde 
pârâul se întâlnea cu râul. Apele lui susurătoare curgeau larg 
peste un banc de nisip, înainte de a se uni cu fluxul rapid al 
Grandului. Privirea lui Fitzgerald a fost atrasă în jos, spre urmele 
răzlețe ale detașamentului pentru blănuri, care încă se mai 
vedeau, după patru zile. Privi în sus, unde un vultur stătea pe 
creanga dezgolită a unui copac uscat, ca o santinelă. Ceva 
sperie pasărea, care își desfăcu aripile și, din două bătăi 


54 


puternice, se ridică de pe creangă. Apoi pivotă elegant pe vârful 
aripii, se întoarse și o luă în susul râului. 

Nechezatul ascuţit al unui cal sfâșie aerul dimineţii. Fitzgerald 
se întoarse împrejur. Soarele dimineţii era drept deasupra râului 
și razele lui puternice se contopeau cu apa, alcătuind o mare 
dansantă de lumină. Fitzgerald își miji ochii în lumina orbitoare 
și distinse siluetele unor indieni călare. Se aruncă la pământ. 
Oare m-au văzut? Rămase o clipă la pământ, respirând puternic 
și sacadat. Se târî spre singurul adăpost disponibil, un pâlc 
pricăjit de sălcii. Ascultă cu atenţie și auzi iar nechezatul calului 
- dar nu și ropotul unor cai care galopează. Se uită să se asigure 
că pușca și pistolul erau încărcate, își scoase căciula din blană 
de lup și înălţă capul ca să privească printre sălcii. 

Erau cinci indieni, la vreo 200 de metri, pe celălalt mal al 
Grandului. Patru călăreţi alcătuiau un semicerc aproximativ în 
jurul celui de-al cincilea, care cravașa un cal bălțat îndărătnic. 
Doi indieni râdeau și toţi păreau fascinaţi de lupta cu calul. 

Unul dintre indieni purta o podoabă capilară amplă din pene 
de vulturi. Fitzgerald era suficient de aproape ca să vadă clar 
colierul din gheare de urs de pe pieptul lui și pieile de vidră 
înfășurate în jurul codiţelor din păr. Trei indieni aveau arme; 
ceilalți doi arcuri. Nu se vedeau vopsele de război nici pe indieni, 
nici pe cai, și Fitzgerald presupuse că erau la vânătoare. Nu era 
sigur din ce trib sunt, chiar dacă presupunerea lui generică era 
că orice indieni din zonă i-ar fi privit pe vânătorii de blănuri cu 
ostilitate. Fitzgerald calculă că erau imediat dincolo de bătaia 
puștii. Asta s-ar fi schimbat rapid dacă ei atacau. Dacă se 
porneau, el ar fi avut un singur foc de pușcă și unul de pistol. 
Poate că ar fi reușit să reîncarce o dată pușca dacă râul îi 
încetinea. Trei focuri pentru cinci ținte. Nu-i plăceau șansele. 

Cu burta la pământ, Fitzgerald șerpui spre adăpostul sălciilor 
mai înalte de lângă pârâu. Se târi printre urmele vechi ale 
detașamentului, blestemând semnele care trădau atât de clar 
poziţia lor. Când ajunse la sălciile mai dese se întoarse, ușurat 
că indienii erau în continuare preocupaţi de calul încăpățânat. 
Totuși, aveau să ajungă la confluenţa cu pârâul peste doar 
câteva clipe. Aveau să observe pârâul și apoi aveau să observe 
urmele. Urmele alea blestemate! Indicau ca o săgeată în susul 
pârâului. 


55 


Fitzgerald își croi drum de la sălcii spre pini. Se întoarse ca să 
mai privească o dată grupul de vânători. Calul nervos se 
calmase și acum toţi cei cinci indieni urcau pe râu în sus. 
Trebuie să plecăm imediat. Fitzgerald alergă pe pârâu în sus, 
până la tabăra din apropiere. 

Bridger măcina carne de vânat pe o piatră atunci când 
Fitzgerald se năpusti în luminiș. 

— Vin cinci indieni pe Grand! 

Fitzgerald începu să își îndese la întâmplare lucrurile în raniţă. 
Ridică brusc privirea, cu ochii focalizaţi de intensitate și frică, 
apoi de furie. 

— Mișcă-te, băiete! O să ajungă imediat la urmele noastre! 

Bridger îndesă carnea în desaga de blană. Apoi își aruncă 
raniţa și geanta de vânător pe umeri și se întoarse să-și ia pușca 
sprijinită de un copac, lângă Anstadtul lui Glass. Glass. 
Implicaţiile depline ale fugii lor îl izbiră pe băiat ca o palmă 
bruscă și deșteptătoare. Privi în jos spre bărbatul rănit. 

Pentru prima oară în dimineaţa aceea, ochii lui Glass se 
deschiseră. În timp ce Bridger privea spre el, ochii lui avură acea 
privire sticloasă și derutată a cuiva care se trezește dintr-un 
somn profund. Cu cât Glass privea mai mult, cu atât ochii lui 
păreau să focalizeze mai bine. Odată focalizaţi, deveni limpede 
că ochii priveau cu o luciditate completă, că Glass, ca și Bridger, 
calculase semnificaţia deplină a faptului că indienii erau la râu. 

Fiecare por de pe trupul lui Bridger părea să zvâcnească din 
cauza intensității momentului, însă lui i se părea că ochii lui 
Glass transmit o stare de calm senin. Înțelegere? Iertare? Sau e 
doar ceva ce vreau eu să cred? In timp ce băiatul privea fix spre 
Glass, vinovăția îl cuprinse ca niște colţi încleștaţi. Oare ce 
crede Glass? Ce o să creadă căpitanul? 

— Ești sigur că vin pe râu în sus? 

Băiatul a început să-și piardă vocea în timp ce spunea asta. 
Ura această lipsă de control, slăbiciunea evidentă dintr-un 
moment care cerea putere. 

— Vrei să rămâi aici ca să afli? 

Fitzgerald s-a apropiat de foc și a luat resturile de carne de pe 
țepușe. 

Bridger s-a uitat din nou la Glass. Bărbatul rănit își mișca 
buzele arse, chinuindu-se să formeze cuvinte cu gâtul lui amuţit. 

— Încearcă să spună ceva. 


56 


Băiatul a îngenuncheat, străduindu-se să înţeleagă. Glass a 
ridicat încet mâna și a arătat cu un deget tremurător. /și vrea 
Anstadtul. 

— Vrea pușca, a spus băiatul. Vrea să-l punem în poziţie, 
împreună cu pușca lui. 

Băiatul a simţit durerea brută a unui șut energic în spate și s- 
a trezit întins cu fața la pământ. S-a ridicat pe mâini și genunchi 
și a înălţat privirea spre Fitzgerald. Furia de pe faţa acestuia 
părea să se amestece cu trăsăturile deformate ale căciulii de 
blană de lup. 

— Mișcă-te naibii! 

Bridger s-a ridicat în picioare, cu ochii căscaţi și uimiţi. S-a 
uitat cum Fitzgerald se duce la Glass, care zăcea pe spate, cu 
cele câteva lucruri ale lui îngrămădite alături: o geantă de 
vânătoare, un cuţit într-o teacă cu mărgele, o toporișcă, 
Anstadtul și un corn cu pulbere. 

Fitzgerald s-a aplecat ca să ia geanta de vânătoare a lui 
Glass. A băgat mâna după cremene și amnar și le-a aruncat în 
buzunarul din faţă al tunicii lui de piele. A luat cornul cu praf de 
pușcă și l-a aruncat peste umăr. Toporișca a băgat-o sub 
centura lui lată de piele. Bridger se holba la el, fără să înţeleagă. 

— Ce faci? 

Bărbatul s-a aplecat iar, a luat cuțitul și l-a aruncat spre băiat. 

— la ăsta. 

Băiatul l-a prins, holbându-se îngrozit la teaca din mâna lui. 
Doar pușca mai rămăsese. Bărbatul cu blană de lup a luat-o șia 
verificat-o rapid, să vadă dacă e încărcată. 

— Scuze, dragă Glass. Nici de asta n-o să mai ai mare nevoie. 

Băiatul părea șocat. 

— Nu-l putem lăsa fără echipament. 

Bărbatul cu blană de lup a ridicat scurt privirea, apoi a 
dispărut în pădure. 

Băiatul s-a uitat la cuțitul din mâna lui. S-a uitat la Glass, ai 
cărui ochi priveau furios drept spre el, însufleţiţi dintr-odată ca 
niște cărbuni suflaţi de foaie. Bridger se simţea paralizat. In 
sinea lui se luptau emoţii contradictorii, care se chinuiau să-i 
dicteze o acţiune, până când una dintre ele reuși brusc și 
copleșitor să prevaleze: îi era frică. 

Băiatul s-a întors și a fugit în pădure. 


57 


Sapte 


2 septembrie 1823 - dimineata 


Se luminase de ziuă. Glass își dădea seama de asta fără să se 
miște, dar altfel nu avea idee cât e ceasul. Zăcea acolo unde se 
prăbușise cu o zi înainte. Furia îl purtase până la marginea 
luminișului, dar febra îl oprise acolo. 

Ursul îl mutilase pe Glass pe dinafară, iar acum febra îl mutila 
pe dinăuntru. Avea senzaţia că fusese pustiit. Tremura 
incontrolabil și tânjea după căldura învăluitoare a unui foc. S-a 
uitat în jurul taberei și a văzut că din rămășițele carbonizate ale 
gropilor pentru foc nu se mai înălța niciun fum. Dacă nu era foc, 
nu era nici căldură. 

S-a întrebat dacă putea măcar să se târască înapoi la pătura 
lui zdrenţuită și a făcut un efort șovăielnic de a se mișca. Și-a 
adunat forțele și trupul său i-a răspuns cu un fel de ecou slab 
peste o prăpastie lată. 

Mișcarea irita ceva din adâncul pieptului său. Glass simţi că 
urmează o tuse și își încordă mușchii stomacului, ca să o 
înăbușe. Mușchii îl dureau, din cauza numeroaselor bătălii 
anterioare și, în ciuda strădaniei lui, tusea explodă. Glass s-a 
strâmbat de durere, ca și cum și-ar fi scos din carne un cârlig de 
pescuit înfipt adânc. Avea senzaţia că cineva îi smulge 
măruntaiele prin gât. 

După ce durerea tusei s-a potolit, Glass și-a îndreptat din nou 
atenţia asupra păturii. 

Trebuie să mă încălzesc. Avu nevoie de toată puterea lui ca 
să ridice capul. Pătura se afla la vreo șase metri distanță. Glass 
s-a rostogolit de pe o parte pe burtă, scoţându-și braţul stâng în 
faţa trupului. Cu singurul braţ bun și singurul picior bun, s-a 
târât de-a curmezișul luminișului. Cei șase metri păreau șase 
kilometri, iar Glass s-a oprit de trei ori ca să se odihnească. 
Fiecare respiraţie îi trecea ca un rașpel prin gât și își simţea din 
nou pulsul monoton în spinarea spintecată. A întins mâna să ia 
pătura, când a ajuns aproape de ea. Și-a tras-o în jurul umerilor, 
îmbrățișând căldura grea a lânii Hudson Bay. Apoi a leșinat. 

Întreaga dimineaţă, trupul lui Glass a luptat împotriva 
infectării rănilor sale. Era când treaz, când nu, iar între cele 

58 


două se afla într-o stare de derută, conștient de împrejurimi ca 
de niște pagini aleatorii ale unei cărţi, imagini fugare ale unei 
povești lipsite de o continuitate care să le lege laolaltă. Când era 
conștient își dorea cu disperare să adoarmă iar, măcar să fie 
scutit de durere. Insă fiecare interludiu de somn venea cu un 
precursor obsedant - gândul terifiant că ar putea să nu se mai 
trezească niciodată. Oare așa e când mori? 

Glass nu avea idee de când zăcea acolo atunci când a apărut 
șarpele. A privit cu un amestec de groază și fascinaţie cum 
acesta se strecura aproape nepăsător din pădure în luminiș. 
Avea și un fel de precauţie; șarpele s-a oprit în locul deschis al 
luminișului, în timp ce limba lui flexibilă ieșea și intra la loc, 
pentru a testa aerul. În ansamblu însă, era vorba de un prădător 
aflat în elementul lui, care își urmărea cu încredere prada. 
Șarpele a început iar să se miște, iar mișcarea lentă și 
unduitoare s-a accelerat brusc, propulsându-l cu o viteză 
surprinzătoare. S-a repezit direct la el. 

Glass a vrut să se rostogolească la o parte, dar modul în care 
șarpele se mișca avea ceva inevitabil. Ceva din Glass și-a 
amintit o povaţă de a rămâne nemișcat în prezenţa unui șarpe. 
A încremenit, atât din hipnoză, cât și din propria lui decizie. 
Șarpele s-a apropiat până la vreun metru de faţa lui și s-a oprit. 
Glass îl privea fix, încercând să-l imite și să nu clipească. Nu se 
putea compara cu el. Ochii negri ai șarpelui erau la fel de 
necruțători precum ciuma. Glass privi fascinat cum șarpele se 
înfășoară lent într-o buclă perfectă, întregul lui trup era făcut 
pentru singurul scop de a se repezi în faţă și de a ataca. Limba 
intra și ieșea, testa, sonda. Din mijlocul buclei, coada șarpelui a 
început să tremure înainte și înapoi. Zăngănitul ca de metronom 
marca scurtele momente de dinaintea morţii. Primul atac a venit 
atât de rapid că Glass nu a avut timp să se tragă înapoi. A privit 
îngrozit cum capul șarpelui cu clopoței țâșnește în față și fălcile i 
se dilată, lăsând să se vadă colții de pe care picura veninul. 
Colţii s-au înfipt în antebraţul lui Glass, care a ţipat de durere în 
timp ce veninul îi străbătea trupul. Și-a scuturat braţul, dar colții 
au rezistat; trupul șarpelui flutura prin aer odată cu braţul lui. În 
cele din urmă, șarpele a căzut, cu trupul lui lung perpendicular 
pe trunchiul lui Glass. Inainte ca Glass să se poată rostogoli într- 
o parte, șarpele s-a încolăcit și a atacat iar. De data asta Glass 
n-a mai putut ţipa. Șarpele și-a înfipt colții în gâtul lui. 


59 


Glass a deschis ochii. Soarele era drept deasupra lui, singurul 
unghi din care putea să arunce lumină pe suprafaţa luminișului. 
S-a rostogolit prudent pe o parte, încercând să evite lumina 
orbitoare. La trei metri distanţă, un șarpe cu clopoței de doi 
metri zăcea întins perfect. Cu o oră înainte înghiţise un pui de 
iepure. Acum proporțiile lui erau distorsionate de o gâlmă mare, 
în timp ce iepurele avansa încet de-a lungul tractului său 
digestiv. 

Panicat, Glass a privit spre brațul lui. Nu era nicio urmă de 
colti. 

Și-a atins gâtul, precaut, așteptându-se oarecum să găsească 
un șarpe agăţat de el. Nimic. A fost inundat de ușurare în timp 
ce își dădea seama că șarpele - sau cel puţin mușcăturile de 
șarpe - fusese oroarea imaginară a unui coșmar. S-a uitat din 
nou la șarpele amortit, al cărui trup își digera prada. 

Și-a trecut mâna de la gât la faţă. A simţit stratul gros de 
umezeală sărată al transpiraţiei abundente, însă pielea lui era 
rece. Febra cedase. Apă! Trupul lui ţipa la el că vrea să bea. 
Glass s-a târât spre pârâu. În continuare, gâtul zdrenţuit îi 
permitea doar înghiţituri minuscule. Până și acestea îi provocau 
durere, dar apa înghețată era tonică, alimentându-l și 
curățându-l pe dinăuntru. 

e 

Remarcabila viață a lui Hugh Glass a început într-un mod 
neremarcabil, ca prim fiu al Victoriei și al lui William Glass, un 
zidar englez din Philadelphia. La începutul secolului Philadelphia 
creștea rapid și constructorii nu duceau lipsă de lucru. William 
Glass nu s-a îmbogăţit niciodată, dar întreținea fără probleme 
cinci copii. Din perspectiva lui de zidar, William vedea 
responsabilitatea lui faţă de copii ca pe o turnare de fundaţie. 
Considera că realizarea supremă a vieții lui era să le ofere 
acestora o educaţie formală. 

Atunci când Hugh a manifestat aptitudini şcolare 
considerabile, William l-a îndemnat să se gândească la o carieră 
în drept. Însă pe Hugh nu-l interesau perucile albe și cărţile 
învechite ale avocaţilor. Avea, într-adevăr, o altă pasiune - 
geografia. 

Compania Rawsthorne & Sons Shipping avea un birou pe 
aceeași stradă cu familia Glass. În holul clădirii ei era expus un 
glob mare, unul dintre puţinele din Philadelphia. In fiecare zi, 


60 


Hugh se oprea în drumul lui spre casă pe la acest birou și 
învârtea globul în jurul axului, explorând oceanele și munţii lumii 
cu degetele. Pereții biroului erau împodobiţi cu hărţi colorate, pe 
care erau trasate marile rute de transport ale epocii. Liniile 
subțiri traversau oceane largi, legând Philadelphia de marile 
porturi ale lumii. Lui Hugh îi plăcea să-și imagineze locuri și 
oameni de la capetele acestor linii subțiri: din Boston până în 
Barcelona, din Constantinopole până în Cathay. 

Dispus să-i lase fiului său o anumită libertate, William l-a 
încurajat pe Hugh să se gândească la o carieră în cartografie. 
Dar pentru Hugh simplele desene ale hărților păreau prea 
pasive. Sursa fascinaţiei lui stătea nu în reprezentarea abstractă 
a acelor locuri, ci mai degrabă în locurile însele și, mai presus de 
orice, în toate suprafeţele vaste marcate drept terra incognita. 
Cartografii epocii populau aceste spaţii necunoscute cu gravuri 
ale celor mai fanteziști și înspăimântători monștri. Hugh se 
întreba dacă astfel de creaturi existau cu adevărat sau nu 
cumva erau doar născociri ale creionului cartografului. L-a 
întrebat pe tatăl lui, care i-a zis: „Nimeni nu știe”. Seriozitatea 
tatălui său urmărea să-l sperie și să-l îndrepte către preocupări 
mai practice. Tactica a eșuat. La vârsta de 13 ani, Hugh și-a 
anunţat intenţia de a se face căpitan de vas. 

In 1802, Hugh a împlinit 16 ani, iar William, temându-se că 
băiatul ar putea fugi pe mare, a cedat dorințelor lui. William 
cunoștea un căpitan olandez de pe o fregată a companiei 
Rawsthorne & Sons, pe care l-a rugat să-l ia pe Hugh la bord ca 
steward. Căpitanul, Jozias van Aartzen, nu avea copii. Și-a 
asumat cu seriozitate responsabilitatea pentru Hugh și timp de 
un deceniu s-a străduit să-l educe în chestiunile mării. La 
momentul la care căpitanul a murit, în 1812, Hugh ajunsese la 
gradul de ofițer secund. 

Războiul din 1812 a întrerupt comerțul tradiţional cu Marea 
Britanie al Rawsthorne & Sons. Compania și-a diversificat rapid 
afacerile cu o ocupaţie periculoasă, dar lucrativă - ocolirea 
blocadelor. Hugh a petrecut anii de război evitând navele 
militare britanice cu fregata lui rapidă, care transporta rom și 
zahăr între Caraibe și porturile americane fortificate. Atunci 
când războiul a luat sfârșit, în 1815, Rawsthorne & Sons și-a 
păstrat afacerile din Caraibe, și Hugh a devenit căpitanul unui 
mic cargobot. 


61 


Hugh Glass tocmai împlinise 31 de ani când a cunoscut-o pe 
Elizabeth van Aartzen, nepoata de 19 ani a căpitanului care îi 
fusese mentor. Rawsthorne & Sons a sponsorizat o sărbătoare 
de 4 iulie care avea și dans în linie, și rom cubanez. Stilul de 
dans nu se preta la conversaţie, dar a avut ca rezultat zeci de 
schimburi de replici scurte, învolburate și emoţionante. Glass 
simțea că Elizabeth are ceva unic, un fel de a fi încrezător și 
provocator. Și-a dat seama că e cucerit complet. 

A vizitat-o a doua zi, apoi de fiecare dată când ancora în 
Philadelphia. Ea călătorise mult și era educată, vorbea cu 
ușurință despre popoare și locuri îndepărtate. Puteau să discute 
într-un limbaj prescurtat, fiecare ducând la capăt gândul 
celuilalt. Râdeau cu ușurință la poveștile celuilalt. Timpul 
petrecut departe de Philadelphia a devenit un chin, deoarece în 
sclipirea soarelui de dimineaţă Glass își amintea de ochii ei, iar 
în lumina lunii de pielea ei palidă desenată pe o pânză a vasului 
său. 

Într-o zi strălucitoare de mai din 1818, Glass s-a întors în 
Philadelphia cu o pungă mică de catifea în buzunarul de la piept 
al uniformei. Înăuntru era o perlă scânteietoare pe un lanţ 
delicat de aur. l-a dat-o lui Elizabeth și a cerut-o în căsătorie. Au 
plănuit să se căsătorească în vara aceea. 

Glass a plecat o săptămână mai târziu spre Cuba. S-a trezit 
blocat în portul din Havana, așteptând soluţionarea unei dispute 
legate de livrarea întârziată a o sută de butoaie cu rom. După o 
lună petrecută în Havana, a sosit un alt vas al companiei 
Rawsthorne & Sons. El aducea o scrisoare de la mama lui, cu 
vestea că tatăl lui murise. Îl implora să se întoarcă imediat în 
Philadelphia. 

Hugh știa că disputa referitoare la rom putea foarte bine să 
dureze luni de zile până la soluționare. In timpul acesta putea să 
călătorească la Philadelphia, să facă ordine în averea tatălui său 
și să se întoarcă în Cuba. Dacă procedurile din Havana mergeau 
mai repede, ofițerul lui secund putea să piloteze vasul înapoi în 
Philadelphia. Glass s-a îmbarcat pe Bonita Morena, un vas 
comercial spaniol care pleca săptămâna aceea spre Baltimore. 

Însă vasul nu avea să treacă niciodată dincolo de meterezele 
Fortului McHenry. lar Glass nu avea să mai vadă niciodată 
Philadelphia. După o zi de la plecarea din Havana, la orizont a 
apărut un vas fără steag. Căpitanul lui Bonita Morena a încercat 


62 


să fugă, dar vasul lui lent nu era pe măsura cuterului rapid al 
piraţilor. Cuterul a ajuns lângă vasul comercial și a tras cu cinci 
tunuri încărcate cu mitralii. Cu cinci dintre marinarii lui morţi pe 
punte, căpitanul a coborât pânzele. 

Căpitanul se aștepta ca predarea să însemne cruțarea vieţii 
prizonierilor. Dar nu a fost așa. 

Douăzeci de pirați au urcat la bordul vasului Bonita Morena. 
Conducătorul lor, un mulatru cu un dinte de aur și lanţ de aur, s- 
a apropiat de căpitan, care luase o poziţie oficială pe puntea 
superioară. 

Mulatrul a scos pistolul de la centură și l-a împușcat pe 
căpitan în cap de aproape. Echipajul și pasagerii erau șocați și 
își așteptau soarta. Printre ei era și Hugh Glass, care se uita la 
pirați și la vasul lor. Piraţii vorbeau un amestec confuz de creolă, 
franceză și engleză. Glass bănuia, pe bună dreptate, că erau 
bratarieni - soldaţi de rând ai trupelor din ce în ce mai extinse 
ale piratului Jean Lafitte. 

Jean Lafitte prădase Caraibele timp de ani de zile înaintea 
Războiului din 1812. În 1814, Lafitte a descoperit o cale 
consfinţită pentru ura lui împotriva Angliei. General-maiorul Sir 
Edward Pakenham și 6000 de veterani de la Waterloo au asediat 
New Orleansul. Generalul Andrew Jackson, aflat la comanda 
armatei americane, era depășit numeric în raport de 5 la 1. 
Când Lafitte i-a oferit serviciile bratarienilor lui, Jackson nu a 
cerut recomandări. Lafitte și oamenii lui au luptat curajos în 
Bătălia din New Orleans. În perioada ameţitoare de după victoria 
americană, Jackson a recomandat graţierea crimelor anterioare 
ale lui Lafitte, pe care președintele Madison a aprobat-o imediat. 

Lafitte nu avea deloc de gând să abandoneze profesiunea pe 
care o alesese, dar învățase valoarea susţinerii suverane. 
Mexicul era în război cu Spania. Lafitte a înfiinţat o așezare pe 
care a numit-o Campeche pe insula Galveston și și-a oferit 
serviciile orașului Mexico. Mexicanii l-au angajat pe Lafitte și 
mica lui flotă, autorizând atacarea oricărui vas spaniol. La rândul 
lui, Lafitte a obţinut autorizaţia de a jefui. 

Realitatea brutală a acestui aranjament se manifesta acum 
sub ochii lui Hugh Glass. Atunci când doi membri ai echipajului 
au avansat ca să-l ajute pe căpitanul rănit mortal, au fost 
împușcați și ei. Cele trei femei aflate la bord, inclusiv o văduvă 
bătrână, au fost duse pe cuter, unde un echipaj pofticios le-a 


63 


urat bun venit. În timp ce un grup de pirați cobora sub punte să 
inspecteze încărcătura, un alt grup a iniţiat o evaluare mai 
sistematică a echipajului și a pasagerilor. Bărbaţii mai în vârstă 
și un bancher obez au fost lipsiți de bunurile lor și împinși în 
mare. 

Mulatrul vorbea spaniolă, dar și franceză. S-a postat în faţa 
membrilor echipajului capturat și le-a explicat ce variante 
aveau. Orice bărbat care era dispus să repudieze Spania putea 
să se alăture armatei lui Jean Lafitte. Orice bărbat care nu era 
dispus să facă asta urma să se alăture căpitanului. Cei 12 
marinari rămași l-au ales pe Lafitte. Jumătate au fost duși pe 
cuter, jumătate au fost lăsaţi să se alăture echipajului de pirați 
de pe Bonita Morena. 

Deși abia dacă vorbea spaniolă, Glass înțelesese esenţa 
ultimatumului mulatrului. Când acesta s-a apropiat de el cu 
pistolul în mână, Glass a arătat spre el și a spus un singur 
cuvânt în franceză: „Marin”. Marinar. 

Mulatrul l-a privit fix, evaluându-l în tăcere. Apoi a spus, cu un 
zâmbet amuzat și afectat în colţul gurii: „Ah bon? Okay, 
monsieur le marin, hissez le foc”. Înalţă focul. 

Glass a  scotocit disperat prin cotloanele francezei lui 
rudimentare. 

Habar n-avea ce înseamnă hissez le foc. Dar și-a dat seama 
foarte clar, în acel context, cât de mare e miza de a trece testul 
mulatrului. Presupunând că provocarea implica autenticitatea 
calităţii lui de marinar, s-a îndreptat încrezător spre partea din 
față a vasului și a întins mâna după frânghia focului care ar fi 
pus vasul în vânt. 

„Bien fait, monsieur le marin”, a spus mulatrul. Era august 
1819. 

Hugh Glass devenise pirat. 

e 

Glass s-a uitat din nou spre golul din pădure prin care fugiseră 
Fitzgerald și Bridger. A încleștat fălcile, gândindu-se la ce 
făcuseră aceștia, și a simţit din nou dorinţa viscerală de a porni 
în urmărirea lor. Dar de data asta a simţit și slăbiciunea trupului 
său. Pentru prima oară după atacul ursului, avea mintea 
limpede. Odată cu claritatea a apărut și o evaluare 
îngrijorătoare a situaţiei lui. 


64 


Glass a început să-și examineze rănile cu considerabilă 
neliniște. Își folosea mâna stângă ca să urmărească marginile 
scalpului. Întrezărise o imagine neclară a feței lui în apa strânsă 
la izvor și văzuse că ursoaica aproape îl scalpase. Cum nu 
fusese vanitos niciodată, în situaţia de faţă aspectul lui i se 
părea complet irelevant. Probabil că, dacă supravieţuia, 
cicatricele ar fi putut chiar să-i aducă un anumit respect din 
partea semenilor lui. 

Ceea ce îl preocupa era gâtul. Neputând să vadă rana de la 
gât altfel decât în reflexia acvatică a izvorului, putea doar să o 
pipăie precaut cu degetele. Cataplasma lui Bridger căzuse în 
timpul scurtului târâș din ziua anterioară. Glass a atins 
cusăturile și a apreciat abilităţile chirurgicale rudimentare ale 
căpitanului Henry. Avea o amintire vagă cu căpitanul care lucra 
aplecat asupra lui în momentele de după atac, chiar dacă 
detaliile și cronologia rămâneau tulburi. 

Și-a întins gâtul în jos și a văzut urmele de gheare care 
mergeau de la umăr la gât. Ursoaica scrijelise adânc prin 
mușchii pieptului și ai părții de sus a brațului. Rășina de pin a lui 
Bridger îi sigilase rănile. Păreau relativ vindecate, chiar dacă o 
durere musculară ascuţită îl împiedica să ridice braţul drept. 
Rășina de pin îl făcea să se gândească la Bridger. Işi amintea că 
băiatul îi pansase rănile. Cu toate acestea, nu imaginea lui 
Bridger îngrijindu-l era cea care îi apărea în cap. În schimb, îl 
vedea pe Bridger cum privește înapoi de la marginea 
luminișului, cu cuțitul furat în mână. 

Glass se uită la șarpe și se gândi Dumnezeule, ce n-aș da 
pentru cuțitul meu. Şarpele cu clopoței încă nu se mișcase. |și 
reprimă alte gânduri despre Fitzgerald și Bridger. Nu acum. 

Glass privi spre piciorul lui drept. Rănile străpunse din partea 
de sus a coapsei erau unse cu rășina lui Bridger. Indreptă 
piciorul, prudent. Era ţeapăn ca un cadavru. Glass își testă 
piciorul, rostogolindu-se ușor ca să-și mute greutatea și apoi 
apăsând. O durere cumplită iradia din răni spre exterior. In mod 
evident, piciorul nu ar fi susținut nicio greutate. 

În cele din urmă, Glass își folosi mâna stângă ca să-și 
exploreze  crestăturile adânci de pe spate. Degetele lui 
șovăitoare numărară cinci tăieturi paralele. Glass atinse 
amestecul de rășină, cusături și sânge închegat. Când și-a privit 
mâna, a văzut și sânge proaspăt. Tăieturile începeau de la șezut 


65 


și se adânceau pe măsură ce urcau pe spate. Porțiunea cea mai 
adâncă a rănilor era între omoplaţi, unde mâna lui nu ajungea. 

După ce a terminat această autoexaminare, Glass a ajuns la 
mai multe concluzii obiective: era lipsit de apărare. Dacă era 
descoperit de indieni sau animale, nu putea să opună nicio 
rezistenţă. Nu putea să rămână în luminiș. Nu știa de câte zile 
era în tabără, dar știa că indienii din zonă trebuie să cunoască 
foarte bine izvorul ascuns. Glass nu avea idee de ce nu ÎI 
descoperiseră în ziua anterioară, dar știa că norocul lui nu putea 
să mai dureze prea mult. 

In ciuda riscului indienilor, Glass nu avea nici cea mai mică 
intenţie să se abată de la Grand. Era o sursă cunoscută de apă, 
mâncare și orientare. Exista însă o întrebare crucială: în amonte 
sau în aval? Oricât de mult ar fi vrut să pornească imediat în 
urmărirea trădătorilor, știa că asta ar fi fost o nebunie. Era 
singur, fără nicio armă, într-un ţinut ostil. Era slăbit de febră și 
foame. Nu putea să meargă. 

II durea faptul că se gândea la retragere, chiar și la una 
temporară, dar știa că nu există nicio alternativă reală. Factoria 
de la Fort Brazeau se afla la 550 de kilometri în aval, la 
confluenţa dintre White River și Missouri. Dacă reușea să ajungă 
acolo, putea să se reaprovizioneze, apoi să plece cu adevărat în 
urmărire. 

Cinci sute cincizeci de kilometri. Un bărbat sănătos putea, pe 
vreme bună, să străbată acea distanţă în două săptămâni. Cât 
pot să mă târăsc într-o zi? Nu avea idee, dar nici nu avea de 
gând să rămână pe loc. Braţul și piciorul nu păreau inflamate, 
iar Glass presupuse că aveau să se vindece cu timpul. Avea să 
se târască până când corpul lui putea să se sprijine pe o cârjă. Și 
dacă făcea doar cinci kilometri pe zi, tot era ceva. Mai bine ca 
acei cinci kilometri să fie în urma lui decât înainte. În plus, dacă 
se mișca, avea mai multe șanse să găsească mâncare. 

e 

Mulatrul și vasul spaniol capturat de el au navigat spre vest, 
spre Golful Galveston și colonia piraţilor lui Lafitte din 
Campeche. Au atacat o altă navă comercială spaniolă la 150 de 
kilometri sud de New Orleans, atrăgându-și prada în bătaia 
tunului sub masca steagului spaniol al vasului Bonita Morena. 
Odată ajunși la bordul acestei noi victime, Castellana, piraţii şi- 
au facut din nou brutala lor triere. De data asta urgenţa era mai 


66 


mare, deoarece barajul tunurilor sfârtecase Castellana sub linia 
de plutire. Vasul se scufunda. 

Piraţii aveau noroc cu carul. Castellana mergea de la Sevilla la 
New Orleans cu o încărcătură de arme mici. Dacă puteau să 
scoată armele din vas înainte să se scufunde, ele aveau să le 
aducă un profit enorm. Lafitte urma să fie încântat. 

Acordul din Texas începuse cu adevărat în 1819, iar enclava 
piraţilor de pe Insula Galveston lucra sârguincios pentru 
aprovizionarea lui. Între Rio Grande și Sabine apăreau orașe, 
toate având nevoie de provizii. Metoda aparte a lui Lafitte de 
obţinere a mărfurilor elimina intermediarul. De fapt, îl elimina 
chiar pe intermediar. Având acest avantaj competitiv faţă de 
comercianții mai tradiţionali, Campeche a prosperat, devenind 
un magnet pentru tot felul de contrabandiști, negustori de 
sclavi, aventurieri și oricine altcineva căuta un mediu propice 
comerțului ilicit. Statutul ambiguu al Texasului contribuia la 
protejarea piraţilor din Campeche de intervenţia puterilor 
externe. Mexicanii aveau de câștigat de pe urma atacurilor 
asupra vaselor spaniole, iar Spania era prea slabă ca să îi atace. 
O vreme, Statele Unite s-au prefăcut că nu văd. La urma urmei, 
Lafitte lăsa în pace vasele americane și, în plus, era erou al 
Bătăliei de la New Orleans. 

Chiar dacă nu era încătușat fizic, Hugh Glass se considera 
complet prizonier în întreprinderea criminală a lui Jean Lafitte. 
La bordul unui vas, orice formă de revoltă avea ca rezultat 
moartea. Participarea lui la diverse atacuri asupra marinarilor 
comerciali spanioli nu lăsa niciun dubiu asupra perspectivei 
piraţilor în privinţa disidenţei. Glass a reușit să evite vărsarea de 
sânge cu mâna lui; celelalte acţiuni și le justifica prin doctrina 
necesităţii. 

Nici timpul petrecut la mal, în Campeche, nu oferea șanse 
rezonabile de evadare. Lafitte domnea categoric asupra insulei. 
Dincolo de golf, în Texasul continental, locuitorii dominanţi erau 
indienii Karankawa, vestiți pentru canibalismul lor. Dincolo de 
teritoriul indienilor Karankawa erau indienii Tonkawa, Comanși, 
Kiowa și Osage. Niciunii dintre ei nu erau ospitalieri cu albii, 
chiar dacă erau mai puţin predispuși să-i mănânce. Zonele 
răzlețe de civilizaţie conţineau și ele un mare număr de spanioli, 
care probabil că ar fi spânzurat ca pirat pe oricine ar fi venit 


67 


dinspre coastă. Bandiţii mexicani și texanii justiţiari constituiau 
condimentul final al amestecului de pe continent. 

Dar, până la urmă, disponibilitatea lumii civilizate de a tolera 
un Stat pirateresc prosper avea limitele ei. Și mai important, 
Statele Unite au decis să-și amelioreze relaţiile cu Spania. Acest 
demers diplomatic era îngreunat de hărţuirea constantă a 
vaselor spaniole, adesea în apele teritoriale americane. In 
noiembrie 1820, președintele Madison l-a trimis pe locotenentul 
Larry Kearney, cu USS Enterprise și o flotă de vase americane 
de război la Campeche. Locotenentul Kearney i-a oferit lui 
Lafitte o alternativă succintă: părăsiți insula sau vă facem 
fărâme. 

Poate că Jean Lafitte era un fanfaron, dar era și un om 
pragmatic. Și-a încărcat vasele cu câte prăzi puteau ele căra, a 
dat foc Campecheului și a plecat cu flota lui de corsari, 
dispărând pentru totdeauna din istorie. 

În acea noapte de noiembrie, Hugh Glass era pe străzile 
haotice din Campeche și a luat o decizie abruptă privind direcţia 
viitorului său. Nu avea nicio intenţie de a se alătura bandei de 
pirați puși pe fugă. Glass ajunsese să considere marea, pe care 
cândva o îmbrăţișase ca pe un sinonim al libertăţii, drept o 
simplă limitare, exact ca pe vasele mici. S-a hotărât să se 
îndrepte în altă direcţie. 

Strălucirea stacojie a focului dădea ultimei nopţi din 
Campeche o splendoare apocaliptică. Oamenii roiau prin 
clădirile răzlețe, înșfăcând orice era de valoare. Băutura, care nu 
lipsea niciodată de pe insulă, curgea peste tot, abandonată. 
Disputele referitoare la diverse prăzi erau soluționate rapid cu 
focuri de armă, ceea ce umplea orașul cu exploziile sacadate ale 
armelor de mic calibru. S-a răspândit zvonul extravagant că 
flota americană urma să bombardeze orașul. Oamenii se luptau 
cu înverșunare ca să se caţăre pe vasele care plecau, ale căror 
echipaje se foloseau de săbii și pistoale ca să-i respingă pe 
pasagerii nedoriți. 

În timp ce se întreba încotro să meargă, Glass a dat cap în 
cap cu un bărbat pe nume Alexander Greenstock. Ca și Glass, 
Greenstock era prizonier, înrolat cu forța atunci când vasul lui 
fusese capturat. Glass fusese împreună cu el într-o incursiune 
recentă din golf. „Știu o barcă ușoară pe țărmul sudic”, i-a spus 
Greenstock. „Mă duc cu ea pe continent.” Dintre variantele 


68 


proaste existente, riscurile continentului păreau cel mai puţin 
rele. Glass și Greenstock și-au croit drum prin oraș. În faţa lor, 
pe o stradă îngustă, trei bărbaţi înarmaţi până-n dinţi stăteau în 
vârful unei căruțe cu cal în care era un morman instabil de 
butoaie și lăzi. Unul dintre ei biciuia calul, în timp ce ceilalți doi 
stăteau de pază în vârful prăzii lor. Căruţa s-a lovit de o piatră și 
o ladă a căzut zgomotos la pământ. Cei trei, care se grăbeau să- 
și prindă vasul, nici n-au băgat de seamă. 

Pe capacul lăzii scria „Kutztown, Pennsylvania”. Înăuntrul ei 
erau puști proaspăt produse de atelierul de armurărie Joseph 
Anstadt. Glass și Greenstock au luat fiecare câte una, 
nevenindu-le să creadă ce noroc a dat peste ei. Au căutat prin 
puţinele clădiri care nu fuseseră transformate în scrum și, în 
cele din urmă, au găsit gloanţe și pulbere și câteva bagatele 
pentru troc. 

Le-a luat aproape toată noaptea ca să vâslească în jurul 
capătului estic al insulei și să străbată Golful Galveston. Apa 
reflecta lumina jucăușă a coloniei în flăcări, făcând să pară că 
întregul golf ardea. Vedeau clar contururile masive ale flotei 
americane și ale vaselor fugare ale lui Lafitte. Când au ajuns la o 
sută de metri de ţărmul continentului, pe insulă s-a produs o 
explozie puternică. Glass și Greenstock au privit în urma lor și 
au văzut cum flăcările în formă de ciupercă ţâșnesc mugind din 
Maison Rouge, locuinţa și arsenalul lui Jean Lafitte. Au vâslit 
ultimii câţiva metri ai golfului și au sărit în valurile puţin adânci. 
Glass a mers spre mal, lăsând marea în urma lui pentru 
totdeauna. 

Fără niciun plan sau destinaţie, cei doi bărbaţi și-au croit 
drum încet de-a lungul coastei Texasului. Și-au stabilit direcția 
mai mult pe baza a ceea ce încercau să evite decât a ceea ce 
încercau să găsească. Işi făceau griji în permanenţă din cauza 
indienilor Karankawa. Pe plajă se simțeau expuși, dar jungla 
deasă a stufărișului și braţele de apă mlăștinoase îi descurajau 
să pătrundă în interiorul continentului. Își făceau griji din cauza 
trupelor spaniole și își făceau griji din cauza flotei americane. 

După ce au mers timp de șapte zile, în depărtare a apărut 
minusculul avanpost Nacogdoches. Fără îndoială că vestea 
incursiunii americane în Campeche se răspândise. Cei doi 
bănuiau că locuitorii din zonă ar considera pirat pe oricine s-ar 
apropia dinspre Galveston și probabil că l-ar spânzura pe loc. 


69 


Glass știa că Nacogdoches era punctul din care începea drumul 
spre enclava spaniolă San Fernando de Bexar. S-au hotărât să 
evite satul și să înainteze în interiorul continentului. Sperau ca 
departe de țărm să se știe mai puţine despre evenimentele din 
Campeche. 

Speranţele lor erau eronate. Au sosit în San Fernando de 
Bexar după șase zile, iar spaniolii i-au arestat cu promptitudine. 
După o săptămână petrecută într-o închisoare sufocantă, cei doi 
bărbaţi au fost aduși în faţa maiorului Juan Palacio del Valle 
Lersundi, magistratul orașului. 

Maiorul Palacio s-a uitat la ei plictisit. Era un militar 
dezamăgit, care ar fi putut deveni conchistador, dar care, în loc 
de asta, ajunsese administrator al unei periferii prăfuite, spre 
sfârșitul unui război pe care știa că Spania avea să-l piardă. În 
timp ce îi privea pe cei doi bărbaţi din fata lui, maiorul Palacio și- 
a dat seama că cea mai sigură decizie ar fi să ordone 
spânzurarea lor. Cum aceștia rătăceau pe coastă doar cu puști 
și cu hainele de pe ei, maiorul a presupus că erau fie pirați, fie 
spioni, deși amândoi pretindeau că fuseseră capturați de Lafitte 
în timp ce călătoreau pe vase spaniole. 

Dar maiorul Palacio nu era într-o dispoziţie favorabilă 
spânzurării. Cu o săptămână în urmă condamnase la moarte un 
soldat spaniol tânăr, pentru că adormise în timp ce făcea de 
pază, aceasta fiind pedeapsa prescrisă pentru acea infracţiune. 
Spânzurarea îl deprimase profund, petrecând cea mai mare 
parte a acelei săptămâni confesându-se părintelui din oraș. l-a 
privit fix pe cei doi și le-a ascultat povestea. Era oare 
adevărată? Cum putea să-și dea seama sigur, iar dacă nu știa, 
cu ce autoritate putea să le ia viața? 

Maiorul Palacio le-a oferit lui Glass și lui Greenstock un târg. 
Erau liberi să plece din San Fernando de Bexar cu o singură 
condiţie - să călătorească spre nord. Dacă ar fi călătorit spre 
sud, Palacio se temea că celelalte trupe spaniole i-ar fi putut 
prinde. Ultimul lucru de care avea nevoie era o mustrare pentru 
că grația pirați. 

Cei doi știau prea puţin despre Texas, dar Glass s-a însuflețit 
brusc, dispus să se aventureze fără busolă în interiorul 
continentului. 

Și așa au pornit spre nord și est, presupunând că la un 
moment dat aveau să dea de marele Mississippi. Glass și 


70 


Greenstock au reușit să supravieţuiască peste 1500 de kilometri 
câmpiei deschise a Texasului. Vânatul era abundent, inclusiv mii 
de vite sălbatice, așa că mâncarea era rareori o problemă. 
Pericolul venea din partea teritoriilor succesive de indieni ostili. 
După ce au supraviețuit vagabondării lor prin teritoriul 
Karankawa, au reușit să-i evite și pe Comanși, Kiowa, Tonkawa 
și Osage. 

Norocul lor a luat sfârșit pe malurile râului Arkansas. Tocmai 
împușcaseră un vițel de bizon și se pregăteau să-l 
măcelărească. Douăzeci de indieni Loup Pawnee călare au auzit 
focul de armă și s-au năpustit peste coama unui deal abrupt. 
Câmpia fără copaci nu oferea niciun ascunziș, nici măcar stânci. 
Neavând cai, nu aveau nicio șansă. Necugetat, Greenstock a 
ridicat arma și a tras, împușcând calul unuia dintre războinicii 
care șarjau. O clipă mai târziu era mort, cu trei săgeți înfipte în 
piept. Glass a fost lovit în coapsă de o singură săgeată. 

Glass nici măcar nu a ridicat pușca, holbându-se cu o 
fascinaţie detașată la cei 19 cai care năvăleau spre el. A văzut 
străfulgerarea vopselei de pe pieptul calului din faţă și a părului 
negru pe cerul albastru, dar abia dacă a simţit piatra rotundă a 
ghioagei care l-a izbit în ţeastă. 

Glass s-a trezit într-un sat Pawnee. Îi zvâcnea capul și era 
legat la gât de un par înfipt în pământ. Îi legaseră și încheieturile 
braţelor, și gleznele, dar își putea mișca mâinile. Când a deschis 
ochii, în jurul lui era o mulţime de copii care sporovăiau cu 
însuflețire. 

Un șef foarte bătrân cu păr sub formă de ţepi rigizi s-a 
apropiat de el și s-a holbat la bărbatul straniu din faţa lui, unul 
dintre puţinii oameni albi pe care îi văzuse. Șeful pe nume 
Taurul Furios a spus ceva ce Glass nu a înţeles, dar indienii 
Pawnee strânși în jur au început să urle și să chiuie, evident 
încântați. Glass stătea la marginea unui cerc mare din mijlocul 
satului. Pe măsură ce vederea încețoșată începea să se 
limpezească, a observat un rug pregătit cu grijă în mijlocul 
cercului și a ghicit imediat sursa veseliei indienilor. O femeie 
bătrână a ţipat la copii. Aceștia au fugit, în timp ce indienii se 
împrăștiau ca să se pregătească pentru arderea ceremonială. 

Glass a rămas singur, ca să își evalueze situaţia. În faţa 
ochilor îi jucau imagini duble ale taberei, care se contopeau doar 
dacă mijea ochii sau închidea unul din ei. A privit spre picior și a 


71 


văzut că indienii îi făcuseră favoarea de a smulge săgeata. Nu 
pătrunsese adânc, dar rana l-ar fi încetinit cu siguranţă dacă 
încerca să fugă. Pe scurt, abia vedea și abia mergea, să alerge i- 
ar fi fost imposibil. 

Și-a pipăit buzunarul din faţă al cămâășii, ușurat că borcănașul 
cu vopsea de cinabru nu căzuse. Cinabrul era unul dintre 
puţinele bunuri pentru troc pe care le înșfăcase în timpul fugii 
din Campeche. S-a rostogolit pe o parte, ca să-și ascundă 
acţiunile, a scos borcănașul, l-a deschis, a scuipat în pulbere și a 
amestecat cu degetul. Apoi și-a întins vopseaua pe faţă, atent 
să acopere fiecare centimetru de piele dezgolită, de la frunte 
până deasupra cămășii. Și-a mânjit și palma cu o mare cantitate 
de vopsea groasă. A pus capacul borcănașului la loc și l-a 
îngropat în solul nisipos de sub el. După ce a terminat, în sfârșit, 
s-a rostogolit pe burtă și și-a sprijinit capul pe cotul braţului, 
astfel încât faţa lui să rămână ascunsă. 

A rămas în acea poziţie până când au venit să-l ia, ascultând 
pregătirile însufleţite ale execuţiei lui. Se lăsase noaptea, dar un 
foc imens ilumina cercul din centrul taberei Pawnee. 

Glass nu și-a dat seama niciodată dacă intenţionase ca actul 
lui să fie un fel de gest final simbolic sau dacă chiar sperase la 
efectul care s-a produs de fapt. Auzise că majoritatea 
sălbaticilor sunt superstiţioși. În orice caz, efectul a fost 
dramatic și, după cum s-a dovedit, i-a salvat viaţa. 

Doi războinici Pawnee și șeful Taurul Furios au venit să-l ducă 
la rug. Când l-au găsit cu faţa în jos au interpretat asta ca pe un 
semn al fricii. Taurul Furios a tăiat legăturile de pe stâlp, în timp 
ce războinicii au întins mâna după câte un umăr, ca să-l ridice în 
picioare. Ignorând durerea din coapsă, Glass a sărit în picioare, 
cu faţa la șef, la războinici și la tot tribul reunit. 

Indienii Pawnee adunați în faţa lui au căscat gura, în stare de 
șoc. Faţa lui Glass era de un roșu sângeriu, ca și cum pielea i-ar 
fi fost jupuită. Albul ochilor lui reflecta lumina focului, strălucind 
ca o lună de toamnă. Cei mai mulţi indieni nu mai văzuseră un 
om alb, așa că barba lui mare a sporit impresia de animal 
demonic. Glass l-a plesnit pe unul dintre războinici cu palma 
deschisă, lăsându-i o urmă de mână purpurie imprimată pe 
piept. Tribul a icnit la unison. 

Preţ de o clipă nesfârșită, tăcerea a fost deplină. Glass se 
holba la indieni și indienii uluiți se holbau la el. Oarecum 


72 


surprins de succesul tacticii lui, Glass s-a întrebat ce să facă în 
continuare. S-a panicat la gândul că vreunul din indieni ar fi 
putut să-și recapete stăpânirea de sine. A decis să înceapă să 
strige și, incapabil să se gândească la altceva, s-a lansat într-o 
recitare urlată a rugăciunii Tatăl Nostru: „Tatăl nostru, care ești 
în ceruri, sfințească-se numele tău...” 

Șeful Taurul Furios se holba complet derutat. Mai văzuse 
câţiva oameni albi până atunci, dar acest bărbat părea să fie un 
fel de vraci sau diavol. Strania incantaţie a bărbatului părea 
acum să vrăjească întregul trib. 

Glass a declamat mai departe: „Că a ta este împărăţia, slava 
și puterea. Amin”. 

In sfârșit, bărbatul alb a încetat să mai ţipe. A rămas așa, 
gâfâind ca un cal epuizat. Șeful Taurul Furios a privit în jurul 
său. Oamenii lui se uitau de la șef la omul-diavol nebun și 
înapoi. Șeful Taurul Furios simţea atitudinea acuzatoare a 
tribului său. Ce anume adusese el asupra lor? Era timpul să 
schimbe cursul lucrurilor. 

S-a apropiat încet de Glass și s-a oprit drept în faţa lui. Șeful 
și-a dus mâinile în jurul gâtului și și-a scos un colier de care 
atârnau o pereche de gheare de șoim. A pus colierul în jurul 
gâtului lui Glass și s-a uitat întrebător în ochii omului-diavol. 

Glass s-a uitat la cercul din faţa lui. In centrul lui, lângă rug, 
se afla un șir de patru scaune joase din salcie împletită. Era 
evident că erau locurile din faţă la spectacolul care ar fi trebuit 
să fie arderea lui rituală. A șchiopătat către unul dintre scaune și 
s-a așezat. Șeful Taurul Furios a spus ceva și două femei s-au 
repezit să aducă mâncare și apă. Apoi i-a spus ceva 
războinicului cu mâna purpurie întipărită pe piept. Războinicul a 
fugit și s-a întors cu Anstadtul, pe care l-a pus pe pământ, lângă 
Glass. 

Glass a petrecut aproape un an cu indienii Loup Pawnee, pe 
câmpiile dintre Arkansas și Platte Rivers. După ce și-a învins 
reticența iniţială, Taurul Furios l-a adoptat pe bărbatul alb ca pe 
un fiu. Ceea ce Glass nu aflase despre supraviețuirea în 
sălbăticie din călătoria lui dinspre Campeche a aflat în anul 
acela de la Pawnee. 

In 1821, oameni albi răzleţi începuseră să călătorească pe 
câmpiile dintre Platte și Arkansas. În vara acelui an, Glass vâna 
cu un grup de zece Pawnee, când au dat de doi bărbaţi albi cu o 


73 


căruță. Glass le-a spus prietenilor lui Pawnee să rămână în urmă 
și s-a apropiat încet, călare. Bărbaţii erau agenţi federali trimiși 
de William Clark, administratorul pentru afaceri indiene al 
Statelor Unite. Clark îi invita pe șefii din triburile înconjurătoare 
la St. Louis. Ca să demonstreze buna-credinţă a guvernului, 
căruţa era încărcată cu cadouri - pături, ace de cusut, cuțite, 
oale de fontă. 

Trei săptămâni mai târziu, Glass a sosit la St. Louis însoțit de 
Taurul Furios. 

St. Louis se afla la frontiera a două forțe care trăgeau de 
Glass. Dinspre est simţea din nou atracţia puternică a legăturilor 
lui cu lumea civilizată - cu Elizabeth și familia lui, cu profesiunea 
și trecutul lui. Dinspre vest simţea ispita chinuitoare a terra 
incognita, a libertăţii fără egal, a noilor începuturi. Glass a trimis 
trei scrisori la Philadelphia: lui Elizabeth, mamei lui și la 
Rawsthorne & Sons. Și-a luat o slujbă de funcționar la Mississippi 
Shipping Company și a așteptat acolo răspunsurile. 

A durat mai mult de șase luni. La începutul lui martie 1822 a 
sosit o scrisoare de la fratele lui. Mama lor murise, spunea el, la 
doar o lună după tatăl lor. 

Și mai era ceva. „Îmi revine trista însărcinare de a te anunţa 
că și draga ta Elizabeth a murit. S-a îmbolnăvit de febră în 
ianuarie trecut și, cu toate că a luptat, nu și-a mai revenit.” 
Glass s-a prăbușit pe scaunul lui. Faţa i s-a albit și s-a întrebat 
dacă nu cumva și el era bolnav. A citit mai departe: „Sper să te 
consoleze întrucâtva faptul că a fost înmormântată alături de 
mama. De asemenea, trebuie să știi că fidelitatea ei faţă de tine 
nu a șovăit nicio clipă, nici atunci când cu toţii credeam că ai 
murit”. 

Pe 20 martie, Glass a sosit la biroul Mississippi Shipping 
Company și a găsit un grup de bărbaţi înghesuiți în jurul unui 
anunț din Missouri Republican. William Ashley recruta un 
detașament pentru blănuri, având ca destinaţie cursul superior 
al Missouriului. 

O săptămână mai târziu a sosit o scrisoare de la Rawsthorne 
& Sons care îi oferea lui Glass o nouă funcţie de căpitan de 
cuter, pe cursa Philadelphia-Liverpool. În seara lui 14 aprilie a 
citit pentru ultima oară oferta și apoi a aruncat-o în foc, privind 
cum flăcările devorează această ultimă legătură tangibilă cu 
viaţa lui anterioară. 


74 


A doua zi dimineaţa, Hugh Glass s-a îmbarcat împreună cu 
căpitanul Henry și oamenii companiei Rocky Mountain Fur. La 36 
de ani, Glass nu se mai considera tânăr. Și, spre deosebire de 
tineri, Glass nu se considera un om care nu are nimic de pierdut. 
Decizia lui de a pleca spre vest nu era pripită sau forțată, ci 
complet deliberată, ca orice altă alegere din viaţa lui. În același 
timp, el nu putea să își explice sau formuleze motivele. Era mai 
degrabă ceva ce simţea decât ceva ce înțelegea. 

Într-o scrisoare către fratele lui, Glass a scris: „Sunt atras de 
acest demers așa cum nu m-a mai atras nimic altceva în toată 
viaţa mea. Sunt sigur că fac ceea ce trebuie, chiar dacă n-aş 
putea să-ţi spun exact de ce”. 


Opt 


2 septembrie 1823 - după-amiază 


Glass a mai aruncat o privire lungă spre șarpele cu clopoței, 
care încă zăcea apatic, acaparat total de digerarea prăzii. 
Șarpele nu se mișcase un centimetru de când Glass devenise 
conștient. Hrană. După ce își potolise setea la balta izvorului, 
Glass și-a dat seama brusc că îl roade o foame puternică. Nu 
avea idee cât trecuse de când mâncase ultima oară, dar mâinile 
îi tremurau din cauza lipsei de resurse. Când înălța capul, 
luminișul se învârtea încet în jurul lui. 

Glass s-a târât prudent spre șarpe; imaginea din oribilul său 
vis era încă vie. S-a apropiat până la doi metri și s-a oprit să ia o 
piatră de mărimea unei nuci. A aruncat piatra pe pământ cu 
mâna stângă și ea a sărit spre șarpe, izbindu-se de trupul lui. 
Șarpele nu s-a mișcat. Glass a luat o piatră de mărimea unui 
pumn și s-a târât lângă el. Șarpele a făcut o mișcare lentă de a 
se ascunde, dar prea târziu. Glass l-a izbit cu piatra în cap și l-a 
lovit de mai multe ori până când a fost sigur că e mort. 

După ce omorâse șarpele cu clopoței, următoarea provocare 
pentru Glass era să-l eviscereze. 

S-a uitat prin tabără. Geanta lui de vânătoare zăcea la 
marginea luminișului. S-a târât spre ea și a golit pe pământ ce 
mai rămăsese: câteva fultuieli pentru pușcă, un brici, două 


75 


gheare de șoim pe un colier cu mărgele și o gheară de urs 
grizzly de 15 centimetri. Glass a luat gheara, aţintindu-și ochii 
asupra stratului gros de sânge de la vârful ei. A băgat-o la loc în 
geantă, întrebându-se cum ajunsese acolo. A luat fultuielile, 
gândindu-se că ar putea să le folosească drept iască, din nou 
furios că ele nu aveau să servească scopului pentru care 
fuseseră inventate. Briciul era marea descoperire. Lama lui era 
prea fragilă ca să constituie o armă, dar putea fi util în mai 
multe situaţii. Cel mai urgent, îl putea folosi pentru jupuirea 
șarpelui. A aruncat briciul în geanta de vânătoare, a urcat-o pe 
umăr și s-a târât înapoi la șarpe. 

Deja muștele bâzâiau în jurul capului însângerat al șarpelui. 
Glass era mai precaut. Văzuse cândva cum un cap de șarpe 
tăiat se înfige în nasul unui câine de o curiozitate fatală. 
Amintindu-și de nefericitul câine, a pus un băț lung peste capul 
șarpelui și a apăsat cu piciorul stâng. Nu putea să ridice brațul 
drept fără să declanșeze o durere intensă la umăr, dar mâna 
funcţiona normal. A folosit-o ca să manevreze briciul, tăind 
capul cu o mișcare de fierăstrău. A folosit băţul ca să arunce 
capul spre marginea luminișului. 

A despicat burta șarpelui, începând de la gât. Briciul se tocea 
rapid, fiecare centimetru îi reducea eficacitatea. Glass a reușit 
să taie șarpele pe întreaga lungime, un metru și jumătate până 
la orificiul de evacuare. Odată șarpele deschis, i-a scos 
măruntaiele și le-a aruncat la o parte. A început din nou de la 
gât și a folosit briciul ca să desprindă pielea solzoasă de mușchi. 
Acum carnea sclipea în faţa lui, irezistibilă din cauza foamei. 

A mușcat din șarpe, sfâșiind carnea crudă ca și cum ar fi fost 
un știulete de porumb. În cele din urmă, o bucată s-a desprins. 
Glass a ros carnea elastică, dar dinţii lui nu prea reușeau s-o 
zdrobească. Orbit de foame, a făcut greșeala s-o înghită. A 
simţit bucata mare de carne crudă ca pe o piatră, în timp ce 
trecea prin gâtul lui rănit. Din cauza durerii i-a venit să vomite. A 
tușit și, preţ de o clipă, i s-a părut că bucata de carne o să-l 
sufoce. În cele din urmă, aceasta a trecut prin gâtlej. 

Glass își învățase lecţia. A petrecut restul orelor de lumină 
tăind bucăţi mici de carne cu briciul, mărunţindu-le între două 
pietre, pentru a zdrobi carnea fibroasă, și apoi mestecând 
fiecare îmbucătură cu apă de izvor. Era o modalitate anevoioasă 
de a mânca, iar când a ajuns la coadă lui Glass încă îi era foame. 


76 


Acest lucru era îngrijorător, pentru că Glass se îndoia că 
următoarea masă avea să-i fie livrată cu la fel de multă 
ușurință. 

În ultimele clipe de lumină, a examinat clopoţeii de la vârful 
cozii. Erau zece, câte unul pentru fiecare an din viața șarpelui. 
Glass nu mai văzuse niciodată un șarpe cu zece clopoței. Zece 
ani e mult. Glass s-a gândit la șarpe, care supravieţuise și 
prosperase timp de un deceniu prin forța atributelor lui brute. 
Apoi o singură greșeală, un moment de expunere într-un mediu 
lipsit de îngăduinţă, și sfârșise mort și devorat aproape înainte 
ca sângele lui să înceteze să circule. Glass a tăiat clopoţeii de pe 
rămășițele șarpelui și le-a trecut printre degete ca pe un rozariu. 
După o vreme le-a aruncat în geanta de vânătoare. Voia să-și 
amintească, atunci când se uita la ele. 

Era întuneric. Glass s-a învelit cu pătura, s-a îndoit de spate și 
a adormit. g 

S-a trezit însetat și înfometat după un somn intermitent. Il 
dureau toate rănile. 

Cinci sute cincizeci de kilometri până la Fort Kiowa. Ştia că nu- 
și poate permite să se gândească la acest lucru, nu în 
întregimea lui. Câte un kilometru pe rând. Şi-a stabilit ca prim 
obiectiv Grandul. El nu fusese conştient atunci când 
detașamentul se abătuse de la râul cel mare pe pârâu în sus, 
dar, din discuţiile lui Bridger și Fitzgerald, bănuia că e pe 
aproape. 

Glass și-a dat de pe umeri pătura Hudson Bay. A tăiat cu 
briciul trei fâșii lungi din postavul de lână. A înfășurat-o pe prima 
în jurul genunchiului stâng - genunchiul lui sănătos. Dacă urma 
să se târască, avea nevoie de un tampon. Celelalte două fâșii le- 
a înfășurat în jurul palmelor, lăsând degetele libere. A rulat 
restul păturii și a încolăcit cureaua lungă a gențţii de vânătoare 
în jurul ambelor capete. S-a uitat să vadă dacă geanta era 
închisă bine, apoi și-a plasat geanta și pătura de-a curmezișul 
spatelui. Cureaua îi înconjura ambii umeri, lăsându-i mâinile 
libere. 

Glass a băut îndelung din pârâu și a început să meargă de-a 
bușilea. De fapt, era mai degrabă un fel de târât ţopăit decât 
mers de-a bușilea. Putea să folosească pentru echilibru braţul 
drept, dar acesta nu-i susținea greutatea. Piciorul drept putea 
doar să șerpuiască în urma lui. Făcuse mișcare, încercase să-l 


77 


îndoaie și să-l îndrepte ca să relaxeze mușchii, dar piciorul 
rămânea ţeapăn ca un catarg. 

A adoptat cel mai bun ritm pe care putea să-l susţină. Își ţinea 
greutatea pe partea stângă, folosind mâna dreaptă ca pe un fel 
de furchet, se apleca înainte pe mâna stângă, ridica genunchiul 
stâng, apoi trăgea în urma lui piciorul drept ţeapăn. lar și iar, 
metru cu metru. S-a oprit de mai multe ori ca să-și potrivească 
pătura și geanta de vânătoare. Mișcarea lui smucită slăbea 
întruna nodurile care ţineau legătura la un loc. 

O vreme, fâșiile de lână de la genunchi și palme au funcţionat 
destul de bine, chiar dacă trebuiau așezate des. Nu se gândise 
la efectele târârii piciorului drept. Mocasinul proteja partea de 
jos a piciorului, dar nu îi acoperea glezna. După o sută de metri 
se julise deja și s-a oprit să taie o fâșie de pătură pentru zona 
care intra în contact cu pământul. 

A avut nevoie de aproape două ore ca să se târâie pe pârâu în 
jos până la Grand. 

La momentul la care a ajuns la râu, picioarele și braţele îl 
dureau din cauza mișcării stânjenitoare și neobișnuite. A privit 
insistent urmele vechi ale detașamentului și s-a întrebat prin ce 
providenţă indienii nu le văzuseră. 

Deși el nu avea s-o vadă niciodată, pe malul celălalt se afla 
explicaţia evidentă. Dacă ar fi traversat râul, Glass ar fi găsit 
într-o zonă cu arbuști de merișor de miere urmele imense ale 
unui urs. La fel de clare erau și urmele celor cinci ponei indieni. 
Cu o ironie pe care Glass nu avea s-o savureze niciodată, un urs 
grizzly fusese cel care îl salvase de indieni. Ca și Fitzgerald, 
ursul descoperise zona cu merișoare de miere de lângă Grand. 
Animalul se îndopa atunci când cei cinci războinici Arikara 
urcaseră călare pe râu. De fapt, mirosul ursului fusese cel care 
speriase bălţatul. Derutat de priveliștea și mirosul a cinci indieni 
călare, ursul se năpustise în tufișuri. Vânătorii se repeziseră 
după el, fără a mai observa urmele de pe malul celălalt. 

După ce Glass a ieșit din umbra protectoare a pinilor, 
orizontul s-a lărgit, transformându-se într-un peisaj întrerupt 
doar de dealuri unduitoare și pâlcuri răzlețe de plopi roșii. 
Sălciile groase de lângă râu îngreunau târâiala lui Glass, dar nu 
blocau căldura penetrantă a soarelui de sfârșit de dimineaţă. 
Simţea pe spate și pe piept pârâiașe de transpiraţie și usturimea 
sării atunci când ele se prelingeau în răni. A mai băut o ultimă 


78 


oară din pârâul rece. A privit pe râu în sus, printre sorbituri, 
gândindu-se pentru ultima oară la ideea de a-i urmări direct. Nu 
încă. 

Necesitatea frustrantă a amânării era ca apa pe fierul înroșit 
al hotărârii lui - o întărea, o făcea nemaleabilă. Glass a jurat să 
supravieţuiască, dacă nu pentru altceva măcar ca să-și abată 
răzbunarea asupra oamenilor care îl trădaseră. 

In ziua aceea s-a mai târât încă trei ore. Bănuia că făcuse trei 
kilometri. Malurile Grandului variau, având porțiuni alternante 
de nisip, iarbă și piatră. Existau porţiuni frecvente de apă puţin 
adâncă și, dacă ar fi putut să stea în picioare, ar fi putut să 
traverseze frecvent, ca să profite de terenul cel mai favorabil. 

Dar Glass nu putea traversa, iar târâtul îl condamna la malul 
nordic. Pietrele îi îngreunau mult înaintarea. Când s-a oprit, 
pernuțele de lână erau zdrențuite. Lâna reușise să împiedice 
apariţia juliturilor, dar nu putea împiedica învineţirea. Glass 
avea genunchiul și palmele vinete și sensibile. Mușchii de la 
braţul stâng au început să aibă crampe, iar el a simţit din nou o 
slăbiciune tremurătoare din cauza lipsei de hrană. După cum 
anticipase, nicio sursă facilă de hrană nu îi ieșea în cale. Pentru 
moment trebuia să supravieţuiască doar cu plante. 

In timpul petrecut cu indienii Pawnee, Glass dobândise 
cunoștințe amănunțite despre plantele de câmpie. Papura 
creștea în pâlcuri abundente peste tot unde terenul se nivela și 
crea răstoace mlăștinoase; capetele lor maronii și catifelate 
încununau tulpinile zvelte și verzi, înalte de peste un metru. 
Glass a folosit o stinghie ca să dezgroape rădăcinile, le-a decojit 
de stratul exterior și a mâncat lujerii moi. Dar dacă papura 
creștea din belșug în mlaștină, la fel erau și ţânţarii. Bâzâiau 
neîncetat în jurul pielii expuse a capului, gâtului și braţelor lui 
Glass. El i-a ignorat o vreme, în timp ce săpa înfometat în 
mijlocul papurii. In cele din urmă, Glass și-a contracarat foamea 
sau cel puţin a îmblânzit-o suficient cât să se îngrijoreze mai 
mult de mușcăturile usturătoare ale ţânţarilor. S-a mai târât încă 
o sută de metri pe lângă râu. Nu avea cum să scape de țânțari 
la ora aceea, dar numărul lor se micșora odată cu depărtarea de 
mlaștină. 

Timp de trei zile, Glass s-a târât în jos pe râul Grand. Papura 
continua să fie abundentă și el a găsit o varietate de alte plante 
despre care știa că sunt comestibile - ceapă sălbatică, păpădii, 


79 


până și frunze de salcie. De două ori a dat de fructe de pădure și 
s-a oprit de fiecare dată ca să se îndoape, culegând până când 
degetele i se înroșeau de la sucul lor. 

Însă nu a găsit ceea ce dorea cu adevărat trupul lui. 
Trecuseră douăsprezece zile de la atacul ursului grizzly. Inainte 
să fie abandonat, Glass înghiţise de două-trei ori câteva guri de 
supă. Altfel, șarpele cu clopoței fusese singura lui hrană 
adevărată. Fructele de pădure și rădăcinile îl puteau întreține 
câteva zile. Dar ca să se vindece, ca să-și redobândească 
piciorul, Glass știa că are nevoie de hrana bogată pe care doar 
carnea o putea furniza. Șarpele fusese un noroc aleatoriu, puţin 
probabil să se repete. 

Pe de altă parte, Glass se gândea că, dacă stă pe loc, n-are 
cum să-l găsească norocul. A doua zi dimineaţă avea să se 
târască iar înainte. Dacă nu dădea norocul peste el, avea să se 
străduiască să și-l facă el cu mâna lui. 


Nouă 


8 septembrie 1823 


Glass a mirosit cadavrul bizonului înainte să-l vadă. Și l-a 
auzit. Sau cel puţin a auzit norii de muște care se învârteau în 
jurul mormanului de piele și oase. Tendoanele menţinuseră 
scheletul aproape intact, chiar dacă necrofagii curăţaseră orice 
urmă de carne. Capul imens și păros și coarnele negre înclinate 
în faţă îi dădeau animalului o anumită demnitate, deși și aceasta 
fusese subminată de păsările care îi ciuguliseră ochii. 

Glass privea animalul fără să simtă nicio repulsie, doar 
dezamăgire că alţii ajunseseră înaintea lui la această sursă de 
hrană. În jurul zonei erau o varietate de urme. Glass ghici că 
bizonul era mort de patru sau cinci zile. Se uită fix la grămada 
de oase. Timp de o clipă își imagină propriul lui schelet - 
împrăștiat pe vreun pământ pustiu din cine știe ce colț uitat al 
preriei, cu carnea mâncată, un leş pentru coţofene și coioţi. Se 
gândi la un rând din Scriptură, „ţărâna în ţărână se întoarce”. 
Despre asta era oare vorba? 


80 


Gândurile lui se îndreptară rapid spre considerente mai 
practice. Glass văzuse cum indienii înfometați fierb pieile și le 
transformă într-o masă vâscoasă și comestibilă. Ar fi încercat 
bucuros să facă și el la fel, dar nu avea niciun vas în care să 
pună apă la fiert. Se gândi la altceva. Cadavrul zăcea lângă o 
piatră de mărimea capului. Glass a ridicat-o cu mâna stângă și a 
aruncat-o neîndemânatic peste un șir de coaste mai mici. Unul 
dintre oase s-a rupt și Glass a întins mâna după fragmente. 
Măduva pe care o căuta era uscată. /mi trebuie un os mai gros. 

Unul dintre picioarele din faţă zăcea separat de rest, cu osul 
dezgolit până la copită. Glass l-a pus pe o piatră plată și a 
început să-l lovească cu cealaltă piatră. In sfârșit, a apărut o 
crăpătură, apoi osul s-a spart. 

Avusese dreptate - osul mai gros conţinea o măduvă verzuie. 
Privind în urmă, ar fi trebuit să-și dea seama după miros că nu 
trebuie s-o mănânce, dar foamea îi amuţise raţiunea. Glass a 
ignorat gustul amar și a supt acel lichid din os, excavând apoi 
măduva cu o bucată de coastă fărâmată. Mai bine îmi asum 
riscul decât să mor de foame. Cel puţin măduva era ușor de 
înghiţit. Isterizat de ideea de hrană, de înseși gesturile de a 
mânca, Glass a petrecut aproape o oră spărgând oase și 
râcâindu-le măduva. 

Cam atunci a apărut prima crampă. A început ca o durere 
cruntă în adâncul măruntaielor. Dintr-odată s-a simțit incapabil 
să își susțină propria greutate și s-a rostogolit pe o parte. 
Presiunea din cap a devenit atât de intensă, încât își simțea 
până și fisurile din craniu. A început să transpire abundent. 
Durerea din abdomen s-a focalizat rapid, arzătoare, ca lumina 
soarelui printr-o sticlă. Greaţa îi urca în stomac ca o maree 
puternică și inevitabilă. A început să verse, umilinţa convulsiilor 
lui rămânând în umbră faţă de durerea chinuitoare a bilei care 
trecea prin gâtul lui rănit. 

A zăcut acolo timp de două ore. Stomacul i s-a golit rapid, dar 
nu a încetat să se convulsioneze. Intre accesele de vomă stătea 
perfect imobil, ca și cum lipsa mișcării l-ar fi putut feri de boală 
și durere. 

După ce prima rundă de greață a trecut, Glass s-a târât de 
lângă cadavru, nerăbdător acum să fugă de mirosul revoltător 
de dulce. Mișcarea a reaprins atât durerea din cap, cât și greața 
din stomac. La 30 de metri distanță de bizon, s-a târât într-un 


81 


pâlc des de sălcii, s-a ghemuit pe o parte și a căzut într-o stare 
care semăna mai mult cu leșinul decât cu somnul. 

Timp de o zi și o noapte, trupul lui s-a curăţat de măduva 
râncedă. Durerea concentrată a rănilor făcute de grizzly se 
combina acum cu o slăbiciune difuză și generalizată. Glass a 
ajuns să-și imagineze propria putere ca pe nisipul dintr-o 
clepsidră. Simţea, clipă de clipă, cum vitalitatea îl părăsește. 
Știa că, asemenea scurgerii unei clepsidre, va veni un moment 
în care ultimul grăunte de nisip se va rostogoli prin sticlă, lăsând 
lăcașul de sus gol. 

Nu se putea debarasa de imaginea scheletului bizonului, a 
puternicului animal lipsit de carne, care putrezea încet în prerie. 

În dimineaţa celei de-a doua zile de după bizon, Glass s-a 
trezit înfometat, lihnit de foame. A luat asta ca pe un semn că 
otrava îi ieșise din organism. Încercase să își continue laboriosul 
târâit în josul râului, în parte pentru că încă mai spera să dea 
peste vreo sursă de hrană, dar mai ales pentru că înţelegea 
semnificaţia opririi. Estima că în două zile făcuse abia câteva 
sute de metri. Glass știa că boala îl costase nu doar timp și 
distanţă. Îi secase puterea, consumându-i rezervele, oricât de 
puţine îi mai rămăseseră. 

Glass presupunea că, dacă în următoarele câteva zile nu 
găsea carne, avea să moară. 

Experienţa cu cadavrul bizonului și urmările ei aveau să-l ţină 
la distanță de orice nu era proaspăt ucis, indiferent cât de 
disperat ar fi ajuns să fie. Primul lui gând a fost să-și facă o 
suliță sau să ucidă un șarpe cu clopoței cu o piatră. Dar durerea 
de la umărul drept îl împiedica să ridice brațul, cu atât mai puţin 
să împingă suficient de tare ca să fie capabil de o aruncare 
mortală. Cu mâna stângă nu avea precizia de a nimeri nimic. 

Așa că vânătoarea era exclusă. Atunci rămâneau capcanele. 
Cu sfori și un cuţit cu care să cioplească mecanisme de 
declanșare, Glass știa mai multe modalităţi de a prinde în laţ 
vânat mic. Neavând nici aceste materiale elementare, s-a 
hotărât să încerce cu o capcană cu greutate. E un mecanism 
simplu - o piatră mare se sprijină precar pe un băț, potrivită 
astfel încât să cadă atunci când o pradă neatentă mișcă un 
declanșator. 

Sălciile de lângă Grand erau întretăiate de poteci făcute de 
animale. Nisipul umed de lângă râu era presărat cu urme. In 


82 


iarba înaltă, Glass vedea adânciturile învârtejite în care se 
culcaseră noaptea căprioarele. | se părea improbabil să prindă o 
căprioară cu o capcană cu greutate. În primul rând, se îndoia că 
ar putea ridica o piatră sau un copac suficient de masive. S-a 
hotărât să se concentreze asupra iepurilor, pe care îi întâlnea 
mereu pe lângă râu. 

Glass a căutat poteci lângă ascunzișul tufișurilor pe care îl 
preferau iepurii. A găsit un plop roșu doborât recent de un 
castor, ale cărui crengi pline de frunze creau o reţea imensă de 
obstacole și ascunzători. Potecile care porneau spre și dinspre 
copac erau presărate cu excremente de mărimea boabelor de 
mazăre. 

A găsit lângă râu trei pietre potrivite: suficient de plate încât 
să ofere o suprafaţă lată care să zdrobească animalul când 
acesta declanșa capcana; suficient de grele ca să aibă o forță 
mortală. Pietrele pe care le-a selectat erau de mărimea unui 
butoiaș de pulbere și cântăreau cam 15 kilograme fiecare. Cu 
brațul și piciorul invalide, a avut nevoie de aproape o oră ca să 
le împingă la copac una câte una pe mal în sus. 

Apoi a căutat trei bețe care trebuiau să susţină capcanele. 
Plopul roșu doborât oferea o multitudine de variante. Glass a 
ales trei crengi cu diametrul de doi-trei centimetri și le-a rupt la 
o lungime aproximativ egală cu braţul lui. Apoi a rupt cele trei 
bețe în două. Ruperea primului băț i-a declanșat o durere 
stridentă în umăr și în spate, așa că pe următoarele două le-a 
sprijinit de plop și le-a rupt cu una din pietre. 

După ce a terminat avea câte un băț rupt în două pentru 
fiecare capcană. Reasamblat în locul rupturii, băţul rupt 
susținea, chiar dacă precar, greutatea pietrei înclinate. Acolo 
unde cele două bucăţi de băț de sprijin se uneau, Glass a băgat 
între ele un băț declanșator cu momeală. Când băţul 
declanșator era lovit sau tras, bățul de sprijin se prăbușea ca un 
genunchi care se îndoaie, lăsând să cadă greutatea mortală 
asupra țintei inocente. 

Pentru beţele declanșatoare, Glass a ales trei sălcii zvelte, 
tăiate cam la 40 de centimetri. A strâns ca momeală o mână 
mare de frunze de păpădie, pe care le observase lângă râu, și a 
îndesat frunze tinere pe fiecare băț declanșator. 


83 


O potecă îngustă, plină de excremente, ducea la cea mai 
deasă parte a plopului roșu doborât. Glass a ales locul pentru 
prima capcană și a început să asambleze componentele. 

Dificultatea unei capcane cu greutate constă în a găsi 
echilibrul dintre stabilitate și fragilitate. Stabilitatea previne 
prăbușirea de la sine a capcanei, dar prea multă stabilitate ar 
împiedica-o complet să cadă; fragilitatea îi permite capcanei să 
cadă ușor atunci când e mișcată de pradă, însă prea multă 
fragilitate ar face-o să se prăbușească de la sine. Găsirea 
acestui echilibru necesită putere și coordonare, iar rănile îl 
lipseau pe Glass de ambele. Cum brațul lui drept nu putea să 
susțină greutatea pietrei, Glass a sprijinit-o stângaci de piciorul 
drept. In acest timp se străduia să ţină cu mâna stângă cele 
două bucăți ale bățului de sprijin, cu bățul declanșator prins 
între ele. intreaga structură se prăbușea iar și iar. Glass a decis 
de două ori că potrivise prea rigid capcana și a dărâmat-o chiar 
el. 

După aproape o oră, a găsit în sfârșit punctul de echilibru 
adecvat. A depistat alte două locuri potrivite pe potecile de 
lângă plopul roșu și a montat celelalte capcane, apoi s-a retras 
de lângă plop spre râu. 

Glass a găsit un loc adăpostit lângă un mal tăiat. Când nu a 
mai putut să suporte junghiurile foamei, a mâncat rădăcinile 
amare ale păpădiilor pe care le smulsese pentru capcane. A 
băut din râu, ca să-și spele gura de gustul lor, și s-a întins ca să 
se culce. lepurii erau cei mai activi noaptea. Avea să verifice 
capcanele dimineața. 

O durere ascuţită în beregată l-a trezit pe Glass înaintea 
zorilor. Primele lumini ale noii zile se infiltrau, sângerii, la 
orizontul estic. Glass și-a schimbat poziţia, încercând fără 
succes să scape de durerea de la umăr. Pe măsură ce durerea 
se atenua, începea să-și dea seama de răcoarea aerului de 
dimineața devreme. Și-a aplecat umerii și a tras pătura 
zdrenţuită strâns în jurul gâtului. A zăcut într-o poziţie 
inconfortabilă timp de o oră, așteptând suficientă lumină ca să 
verifice capcanele. 

Incă mai avea în gură gustul amar atunci când s-a târât spre 
plopul roșu doborât. Era vag conștient de putoarea grea de 
sconcs. Ambele senzaţii s-au risipit în timp ce își imagina un 


84 


iepure fript pe o ţepușă, deasupra unui foc care trosnește. 
Carnea hrănitoare; parcă îi simţea mirosul, gustul. 

De la 50 de metri, Glass vedea toate cele trei capcane cu 
greutate. Una era neclintită, dar celelalte două fuseseră 
declanșate - pietrele lor zăceau întinse pe pământ, după ce 
bățul de sprijin căzuse. Glass simțea cum pulsul îi bate la gât în 
timp ce se târa grăbit înainte. 

La trei metri de prima capcană, a observat numeroasele urme 
noi de pe poteca îngustă a animalelor și movilele răzlețe de 
excremente proaspete. A început să gâfâie în timp ce privea 
după partea din spate a pietrei - de sub ea nu ieșea nimic. A 
ridicat piatra, sperând în continuare. Capcana era goală. Glass s- 
a simţit demoralizat și dezamăgit. Am reg/at-o prea fin? S-a 
prăbușit de la sine? S-a târât rapid spre cealaltă piatră. De sub 
partea din față nu ieșea nimic. S-a străduit să vadă în unghiul 
mort al capcanei. 

A văzut o străfulgerare negru cu alb și a auzit un șuierat abia 
perceptibil. 

Durerea s-a făcut simțită înainte ca el să poată pricepe ce se 
întâmplase. Capcana ţintuise un sconcs de un picior din faţă, dar 
capacitatea animalului de a arunca un jet otrăvitor nu fusese cu 
nimic alterată. Senzaţia era că îi turnase cineva în ochi gaz 
lampant aprins. Glass s-a rostogolit pe spate, într-o încercare 
inutilă de a evita și alţi vapori. Complet orbit, s-a rostogolit și 
târât spre râu. 

S-a prăbușit într-o baltă adâncă de lângă mal, încercând cu 
disperare să spele jetul arzător. A încercat să deschidă ochii, cu 
faţa sub apă, dar senzaţia de arsură era prea intensă. A avut 
nevoie de 20 de minute ca să poată vedea iar, și atunci doar 
mijindu-și la maximum ochii injectaţi și apoși. În sfârșit, Glass s- 
a târât spre mal. Duhoarea greţoasă a mirosului de sconcs se 
lipise de pielea și hainele lui ca bruma de o fereastră. Se uitase 
o dată cum un câine se tăvălește în ţărână timp de o săptămână 
ca să scape de sconcs. Ca și câinele, știa că putoarea avea să-l 
însoţească zile în șir. 

În timp ce arsura de la ochi ceda treptat, Glass și-a făcut un 
inventar rapid al rănilor. Și-a atins gâtul și și-a privit degetele. 
Nu se vedea sânge, chiar dacă durerea internă continua să 
existe atunci când înghițea sau inspira adânc. Și-a dat seama că 
nu încercase să vorbească de mai multe zile. A deschis ezitant 


85 


gura și a forţat aerul să treacă prin corzile vocale. Acţiunea a 
produs o durere ascuţită și un scâncet jalnic și strident. Se 
întreba dacă va mai putea vreodată să vorbească normal. 

Dacă întindea gâtul, vedea tăieturile paralele care mergeau 
de la gât la umăr. Rășina de pin a lui Bridger încă mai acoperea 
acea zonă. Il durea întregul umăr, dar tăieturile păreau să se 
vindece. Rănile străpunse de la coapsă păreau și ele relativ 
vindecate, deși piciorul nu susţinea nici acum greutatea 
trupului. Dacă își pipăia scalpul, își dădea seama că arată oribil, 
dar nu mai sângera și nu îi mai provoca durere. 

In afară de gât, zona care îl preocupa cel mai mult era 
spatele. li lipsea agilitatea de a-și inspecta rănile cu mâinile și, 
neputând să le vadă, mintea lui evoca imagini oribile. Simțea 
senzații stranii, despre care presupunea că sunt ruperi repetate 
ale sângelui închegat. Işi amintea cum căpitanul Henry făcuse 
nod cusăturilor și uneori simţea cum îl zgârie capetele ațelor. 

Dar mai mult decât orice simţea golul coroziv al foamei. 

Glass s-a întins pe malul nisipos, epuizat și complet 
demoralizat de această ultimă turnură a evenimentelor. Pe o 
tulpină zveltă și verde era un mănunchi de flori galbene. Tulpina 
semăna cu ceapa sălbatică, dar Glass știa că nu e așa. Era o 
plantă otrăvitoare. Asta e Providența? Ea mi-a scos-o în cale? 
Glass s-a întrebat dacă otrava ar funcţiona. Oare ar fi căzut pe 
nesimţite într-un somn nesfârșit? Sau trupul lui s-ar fi 
contorsionat în ghearele unei morți chinuitoare? Cât de diferit ar 
fi fost asta de starea lui de acum? Cel puţin ar fi avut 
certitudinea că sfârșitul se apropie. 

În timp ce el zăcea pe malul râului, în primele clipe ale zorilor, 
o căprioară grasă a ieșit dintre sălciile de pe malul opus. A privit 
prudent în dreapta și în stânga, apoi a pășit șovăitor înainte ca 
să bea din râu. Era la doar treizeci de metri distanţă, ar fi 
nimerit-o ușor cu pușca lui. Anstaatul. 

Pentru prima oară în ziua aceea, Glass s-a gândit la oamenii 
care îl abandonaseră. Furia lui a sporit în timp ce se uita la 
căprioară. Abandonul părea un termen prea blând pentru 
descrierea trădării lor. Abandonul era un act pasiv - a fugi sau a 
lăsa ceva în urmă. Dacă îngrijitorii lui nu ar fi făcut altceva decât 
să-l abandoneze, acum el ar fi ţintit cu ţeava armei, pe punctul 
de a trage în căprioară. Și-ar fi folosit cuțitul ca să măcelărească 
animalul și ar fi lovit cu cremenea în amnar ca să pornească 


86 


focul și să o gătească. Glass s-a uitat la el însuși, ud din cap 
până-n picioare, rănit, puţind a sconcs și având încă în gură 
gustul amar al rădăcinilor. 

Ceea ce făcuseră Fitzgerald și Bridger era mult mai mult 
decât abandon, era mult mai rău. Ei nu erau niște simpli călători 
pe drumul spre lerihon, care întorc privirea și trec pe partea 
cealaltă. Glass nu avea pretenţii la grija bunului samaritean, dar 
se aștepta cel puţin ca îngrijitorii lui să nu-i facă rău. 

Fitzgerald și Bridger acţionaseră deliberat și îi furaseră 
puţinele bunuri pe care le-ar fi putut folosi ca să se salveze. Și, 
prin faptul că îl lipsiseră de această posibilitate, ei îl uciseseră. Il 
asasinaseră, așa cum înfigi cuiva un cuţit în inimă sau îi tragi un 
glonţ în cap. Il asasinaseră, numai că el nu voia să moară. Nu 
avea să moară, și-a jurat Glass, pentru că voia să trăiască și să-i 
ucidă pe ucigașii lui. 

Hugh Glass s-a înălțat de la pământ și a continuat să se 
târască în jos pe malurile Grandului. 

e 

A studiat conturul terenului din imediata lui vecinătate. La 
cincizeci de metri distanţă, o văioagă ușor înclinată era 
înconjurată din trei părţi de un șanț lat și uscat. Pelinul și 
ierburile scunde ofereau un oarecare ascunziș. Văioaga i-a 
amintit brusc de dealurile unduindu-se lin de lângă râul 
Arkansas. Și-a amintit de o capcană pe care văzuse odată cum o 
pun copiii Pawnee. Pentru copii fusese un joc. Pentru Glass acest 
exerciţiu era acum extrem de serios. 

S-a târât încet spre fundul văioagei și s-a oprit în punctul care 
părea axul ei natural. A găsit o piatră cu margine ascuţită și a 
început să sape în solul nisipos și bine îndesat. 

A săpat o groapă de zece centimetri diametru, până la 
adâncimea bicepsului. 

De la jumătatea gropii în jos, a lărgit-o astfel încât să ia forma 
unei sticle de vin cu gâtul în sus. Glass a împrăștiat pământul 
din groapă, ca să ascundă urmele săpatului proaspăt. S-a oprit 
să se odihnească, gâfâind din cauza efortului. 

Apoi a plecat în căutarea unei pietre mari și plate. A găsit una 
cam la zece metri de groapă. A găsit și trei pietre mici, pe care 
le-a dispus într-un triunghi în jurul gropii. Piatra plată a pus-o 
deasupra lor, ca pe un acoperiș deasupra gropii, lăsând sub ea 
un spaţiu care crea iluzia unei ascunzători. 


87 


Glass a folosit o creangă ca să camufleze zona din jurul 
capcanei, apoi s-a îndepărtat încet de groapă, târându-se. 
Vedea în mai multe locuri mici excremente elocvente - un semn 
bun. S-a oprit la cincizeci de metri de groapă. Avea genunchiul 
și palmele jupuite din cauza târâtului. Din cauza mișcării îl durea 
coapsa și a simţit din nou senzația oribilă că cicatricele de pe 
spate crapă și încep să sângereze. Dacă se oprea, asta îi alina 
temporar rănile, dar de asemenea îl făcea conștient de starea 
lui de epuizare profundă, o durere mocnită care emana din 
adâncul lui, îndreptându-se apoi spre exterior. Glass s-a luptat 
cu impulsul de a închide ochii și de a ceda somnului ademenitor. 
Ştia că nu-și poate redobândi puterea decât dacă mănâncă. 

S-a forţat să adopte poziţia de târât. Foarte atent la distanţă, 
a parcurs un cerc larg care avea în centrul lui groapa pe care o 
săpase. A avut nevoie de 30 de minute ca să-l încheie. Trupul îl 
implora din nou să se oprească și să se odihnească, dar Glass 
știa că dacă se oprea acum submina eficienţa capcanei lui. A 
continuat să se târască, apropiindu-se în spirală de groapă prin 
cercuri tot mai mici. Când dădea de un tufăriș des se oprea ca 
să-l zguduie. Tot ce se afla în interiorul cercurilor pe care le 
descria era mânat încet spre groapa ascunsă. 

O oră mai târziu, Glass a ajuns la groapa lui. A dat piatra plată 
la o parte și a ascultat. Văzuse cum un băiat Pawnee bagă mâna 
într-o capcană similară și o trage afară ţipând, cu un șarpe cu 
clopoței prins de ea. Greșeala băiatului i se întipărise adânc în 
memorie. A privit în jur după o creangă potrivită. A găsit una 
lungă, cu capăt plat și a lovit de mai multe ori cu ea în groapă. 

După ce s-a asigurat că orice ar fi fost în capcana lui era mort, 
Glass a băgat mâna în groapă. A scos, unul câte unul, patru 
șoareci morți și doi popândăi. Nu era o metodă de vânătoare 
glorioasă, dar Glass era extaziat de rezultate. 

Văioaga oferea un anumit ascunziș și Glass a hotărât să riște 
și să facă focul, blestemând lipsa cremenei și a amnarului. Știa 
că e posibil să produci o flacără prin frecarea a două bețe, dar 
nu făcuse niciodată focul în acest mod. Bănuia că, și dacă 
funcţionează, această metodă durează la nesfârșit. 

Avea nevoie de un arc și de un fus - un mecanism primitiv de 
a face focul. Mecanismul avea trei părţi: o bucată plată de lemn 
cu o gaură în care era băgat băţul fus, un băț fus rotund de vreo 


88 


doi centimetri grosime și douăzeci de centimetri lungime și un 
arc - ca un fel de arcuș - cu care să învârtă fusul. 

Glass a examinat șanțul ca să găsească piesele necesare. Nu 
i-a fost greu să depisteze o bucată plată de lemn adusă de apă 
și două bețe pentru fus și arc. Coardă pentru arc. Nu avea 
sfoară deloc. Cureaua genții mele. A scos briciul și a tăiat 
cureaua genții, după care a legat-o de capetele băţului. Apoi a 
folosit briciul ca să cioplească marginile unei găuri din bucata 
plată de lemn, atent să o facă puţin mai mare decât băţul fus. 

Odată arcul și fusul montate, Glass a adunat iască și 
combustibil. 

A scos din geanta de vânătoare fultuielile și le-a sfâșiat, ca să 
le destrame marginile. Păstrase, de asemenea, și puf de papură. 
A îngrămădit iasca bine afânată într-o groapă puţin adâncă și 
apoi a pus iarbă uscată. A adăugat peste puţinele bucăți de 
lemn uscat din zonă balegă de bizon, uscată ca piatra după 
lungile săptămâni petrecute în soare. 

După montarea elementelor focului, Glass a luat 
componentele arcului și fusului. A umplut gaura din bucata plată 
de lemn cu iască, a pus bățul fus în gaură și l-a înfășurat cu 
coarda arcului. A potrivit băţul fus în podul palmei drepte, în 
continuare protejată de pernuţa de lână cu ajutorul căreia se 
țâra. Cu mâna stângă manevra arcul. Mișcarea de du-te-vino 
învârtea fusul din gaura din lemnul plat, creând fricţiune și 
căldură. 

Eroarea mecanismului său a devenit evidentă imediat, în timp 
ce el învârtea fusul cu băţul arc. Un capăt al fusului se freca de 
gaura din lemnul plat - capătul unde el voia să producă focul. 
Dar celălalt capăt se învârtea pe carnea mâinii lui. Glass și-a 
amintit că indienii Pawnee foloseau o bucată de lemn de 
mărimea palmei ca să ţină capătul de sus al fusului. A căutat din 
nou o bucată de lemn potrivită. A depistat un lemn potrivit, în 
care a cioplit cu ajutorul briciului o gaură pentru vârful băţului 
fus. 

Mâna lui stângă era neîndemânatică și a avut nevoie de mai 
multe încercări ca să găsească ritmul potrivit, deplasând arcul 
cu o mișcare uniformă, fără să piardă priza asupra bățului fus. 
Dar în curând fusul se învârtea lin. După câteva minute, din 
gaură a început să se înalțe fum. Dintr-odată, din iască au 
izbucnit flăcări. Glass a luat puful de papură și l-a băgat în 


89 


flacără, protejându-l cu mâna făcută căuș. Când puful a luat foc, 
a transferat flacăra către iasca din groapa cea mică. Simţea cum 
vântul îl biciuie pe spate și pentru o clipă s-a panicat că acesta o 
să-i stingă flacăra, dar iasca s-a aprins, apoi și iarba uscată. 
Peste câteva minute punea balega de bizon peste un foc mic. 

După ce a jupuit micile rozătoare și le-a scos măruntaiele, nu 
a mai rămas prea multă carne. Dar era proaspătă. Dacă tehnica 
lui de vânătoare lua mult timp, cel puţin avea avantajul 
simplităţii. 

Glass era încă lihnit de foame în timp ce ciugulea coastele 
minuscule ale ultimului rozător. S-a hotărât ca ziua următoare 
să se oprească mai devreme. Poate să sape gropi în două locuri. 
Gândul unei avansări mai lente îl irita. Cât putea să-i evite pe 
Arikara pe malurile intens circulate ale Grandului? Wu face asta. 
Nu privi prea departe. Scopul fiecărei zile e să prinzi următoarea 
dimineață. 

Odată cina gătită, focul nu mai merita riscul. Glass l-a 
acoperit cu nisip și s-a culcat. 


Zece 


15 septembrie 1823 


Valea din faţa lui Glass era încadrată de două piscuri gemene 
care împingeau Râul Grand în canalul îngust dintre ele. Glass și- 
a amintit de piscurile din călătoria în amonte împreună cu 
căpitanul Henry. În timp ce se târa spre est, de-a lungul 
Grandului, trăsăturile distinctive deveneau tot mai rare. Până și 
plopii roșii păreau să fi fost înghiţiţi de oceanul ierbii de prerie. 

Henry și detașamentul pentru blănuri campaseră lângă 
piscuri, iar Glass intenţiona să se oprească în același loc, 
sperând ca în urma lor să fi rămas ceva util. În orice caz, își 
amintea că malul înalt de lângă piscuri era un bun adăpost. La 
orizontul vestic stăteau ameninţător noiane mari de nori 
cumulus negri. Furtuna putea să ajungă acolo în câteva ore și 
Glass voia să se ascundă înainte ca ea să lovească. 

S-a târât pe lângă râu spre locul de tabără. Un cerc de pietre 
înnegrite  marcau focul recent. Glass și-a amintit că 


90 


detașamentul pentru blănuri campase fără foc și s-a întrebat 
cine venise în urma lor. S-a oprit, și-a dat jos din spate geanta 
de vânătoare și pătura și a băut prelung din apa râului. În 
spatele lui, malul tăiat crea adăpostul pe care și-l amintea. S-a 
uitat în susul și în josul râului, căutând semne de indieni, 
dezamăgit că vegetaţia era rară. A simţit huruitul familiar al 
foamei și s-a întrebat dacă avea un paravan suficient de bun ca 
să sape o groapă pentru șoareci. Merită efortul? A cântărit 
beneficiile adăpostului și beneficiile hranei. De o săptămână 
deja se întreținea cu rozătoare. Dar Glass știa că doar calcă apa 
- nu se îneca, dar nici nu avansa către siguranţa țărmului. 

O adiere ușoară vestea norii care se apropiau, răcoroasă pe 
spatele lui transpirat. Glass s-a îndepărtat de râu și s-a târât în 
sus pe malul înalt, ca să vadă cât se apropia furtuna. 

Ceea ce se afla dincolo de marginea malului i-a tăiat 
răsuflarea. Mii de bizoni pășteau în valea de lângă pisc, 
înnegrind câmpia pe aproape doi kilometri. Un taur imens stătea 
de pază la mai puţin de cincizeci de metri de el. Animalul avea 
doi metri la greabăn. Șalul zdrenţuit al blănii maronii-roșcate de 
pe trupul lui negru scotea în evidență capul și umerii puternici, 
făcând coarnele să pară aproape inutile. Taurul a pufnit și a 
mirosit aerul, iritat de adierea învârtejită. În spatele taurului, o 
femelă se tăvălea pe spate, ridicând nori de praf. O altă duzină 
de femele și viței pășteau indiferenți în apropiere. 

Glass zărise primul lui bizon pe câmpiile Texasului. De atunci 
îi văzuse într-o sută de ocazii diferite, în turme mai mari sau mai 
mici. Însă priveliștea acestor animale îl umplea de fiecare dată 
de admiraţie, admiraţie față de numărul lor infinit, față de preria 
care îi hrănea. 

La o sută de metri în aval de Glass, o haită de opt lupi privea 
și ea spre taurul imens și bizonii din marginea turmei pe care îi 
păzea el. Masculul alfa s-a așezat pe pulpele din spate lângă un 
pâlc de pelin. Așteptase răbdător întreaga după-amiază 
momentul care tocmai sosise, momentul în care între bizonii din 
margine și restul turmei apăruse un gol. Un gol. O slăbiciune 
fatală. Lupul cel mare s-a ridicat brusc în patru labe. 

Masculul alfa era înalt, dar îngust. Picioarele lui păreau 
diforme, noduroase și cumva proporţionate bizar față de trupul 
negru ca tăciunele. Cei doi pui ai lui se luptau în joacă lângă râu. 
Unii lupi dormeau întinși, liniștiți ca ogarii în curtea casei. Luaţi 


91 


împreună, lupii păreau mai degrabă animale de companie decât 
prădători, chiar dacă toţi au înviat imediat la mișcarea bruscă a 
imensului mascul. 

Puterea mortală a lupilor a devenit evidentă abia când ei s-au 
pus în mișcare. Puterea nu provenea din mușchi sau graţie. Ea 
emana, mai degrabă, dintr-o inteligenţă dârză care făcea ca 
mișcările lor să fie deliberate și implacabile. Animalele, luate 
unul câte unul, convergeau într-o unitate mortală, contopindu-se 
în puterea colectivă a haitei. 

Masculul alfa a alergat ușor înspre golul dintre bizonii din 
margine și turmă, începând să accelereze după câţiva metri. 
Haita s-a răsfirat în spatele lui cu o precizie și unitate a voinței 
care lui Glass i s-au părut aproape militare. Haita s-a revărsat în 
acel gol. Până și puii păreau să priceapă scopul demersului. 
Bizonii de la marginea turmei principale s-au retras, 
împingându-și viţeii în fața lor și apoi întorcându-se spre 
exterior, umăr la umăr, în șir împotriva lupilor. Golul s-a lărgit 
odată cu mișcarea turmei principale, izolând taurul și o altă 
duzină de bizoni în afara perimetrului ei. 

Taurul imens a șarjat, prinzând un lup cu cornul și aruncând la 
vreo șase metri animalul care schelălăia. Lupii au mărâit și și-au 
arătat colții, mușcând brutal din crupele neapărate. Majoritatea 
bizonilor rămași la margine au luat-o la fugă spre turma 
principală, înțelegând instinctiv că siguranţa lor depindea de 
numărul lor. 

Masculul alfa a apucat pulpa moale a unui vițel. Derutat, 
vițelul s-a desprins de turmă și a alergat spre malul abrupt al 
râului. Înţelegând în mod colectiv eroarea fatală, haita a luat-o 
imediat pe urma prăzii ei. Viţelul s-a repezit nebunește înainte, 
zbierând în timp ce alerga. S-a rostogolit de pe mal și și-a rupt 
piciorul în cădere. S-a chinuit să revină pe picioare. Piciorul rupt 
atârna într-o direcţie nefirească, apoi s-a prăbușit complet 
atunci când viţelul a încercat să-l pună în pământ. Viţelul a 
căzut la pământ și haita s-a aruncat asupra lui. Colţii se înfigeau 
instinctiv în fiecare parte a trupului său. Masculul alfa și-a 
afundat dinţii în gâtul moale și l-a sfâșiat. 

Ultima împotrivire a viţelului avea loc pe mal în jos, la mai 
puţin de 75 de metri de Glass. Acesta privea cu un amestec de 
fascinaţie și teamă, bucuros că punctul lui de observaţie era în 
direcţia vântului. Haita își dedica întreaga atenţie vițelului. 


92 


Masculul alfa și perechea lui au mâncat primii, cu boturile 
însângerate îngropate adânc în burta moale. l-au lăsat pe pui să 
mănânce, dar nu și pe ceilalți. Din când în când, un alt lup se 
furișa spre prada căzută, doar ca să fie pus pe fugă de un 
clămpănit sau mârâit al masculului mare și negru. 

Glass privea fix spre vițel și lupi, în timp ce mintea îi lucra cu 
viteză. Vițelul era născut în primăvară. După o vară de îngrăşat 
în prerie, cântărea aproape șaptezeci de kilograme. Saptezeci 
de kilograme de carne proaspătă. După o săptămână în care își 
prinsese hrana cu îmbucătura, Glass abia putea să-și imagineze 
o asemenea abundență. La început, Glass sperase ca haita să 
lase suficiente resturi și pentru el. Dar, în timp ce el continua să 
privească festinul, abundența scădea într-un ritm îngrijorător. In 
cele din urmă, masculul alfa și perechea lui s-au săturat și s-au 
îndepărtat agale de cadavru, trăgând în urma lor un picior din 
spate pentru pui. Ceilalţi patru lupi s-au aruncat asupra leșului. 

Glass, tot mai disperat, s-a gândit la variantele lui. Dacă 
aștepta prea mult, se îndoia că avea să mai rămână ceva. A 
cântărit perspectiva de a continua să trăiască doar cu șoareci și 
rădăcini. Chiar dacă găsea suficient ca să reziste, această 
sarcină îi lua prea mult timp. Se îndoia că parcursese cincizeci 
de kilometri de la începutul mersului târâș. In ritmul acesta avea 
noroc dacă ajungea la Fort Kiowa înainte să se lase frigul. Și, 
bineînţeles, fiecare zi petrecută pe râu, lipsit de apărare, era 
încă o zi în care indienii puteau să dea peste el. 

Avea o nevoie disperată de puterea neîndoielnică pe care i-ar 
fi dat-o carnea de bizon. Nu știa prin ce providenţă îi fusese scos 
în cale viţelul. Asta e șansa mea. Dacă voia partea lui din vițel 
trebuia să lupte pentru ea. Și trebuia să facă asta imediat. 

Glass a examinat zona, căutând indiciile vreunei arme. Nu se 
vedea nimic, în afară de pietre, lemne aduse de apă și pelin. O 
măciucă? S-a întrebat pentru o clipă dacă i-ar fi putut alunga pe 
lupi. Părea neverosimil. Nu putea roti brațul suficient ca să dea 
cât de cât o lovitură serioasă. Și dacă stătea în genunchi, 
renunţa la avantajul înălțimii. Pelin. Și-a amintit flăcările 
efemere, dar impresionante pe care le scoteau crengile uscate 
de pelin. O tort? 

Fără să întrezărească vreo altă variantă, s-a repezit în jur 
după materialele necesare focului. Inundaţiile de primăvară 
aruncaseră în malul tăiat trunchiul unui plop roșu mare, creând 


93 


un adăpost natural de vânt. Glass a scobit o groapă mică în 
nisipul de lângă trunchi. 

A scos arcul și fusul, recunoscător că avea măcar mijloacele 
cu care să facă rapid o flacără. Din geanta de vânătoare a scos 
ultima fultuială și un cocoloș mare de puf de papură. Glass s-a 
uitat în aval la haita de lupi care continuau să sfâșie din vițel. La 
naiba! 

A privit în jur după combustibil. Râul lăsase prea puţin din 
plopul roșu în afara trunchiului. A găsit un pâlc de pelin uscat și 
a rupt cinci crengi mari, aranjându-le lângă groapa focului. 

Glass a așezat arcul și fusul în groapa adăpostită, punând cu 
atenţie iasca. A început să manevreze arcul, la început încet, 
apoi mai repede, pe măsură ce își găsea ritmul. După câteva 
minute, în groapa de lângă plopul roșu ardea un foc mic. 

S-a uitat în josul râului, spre lupi. Masculul alfa, perechea lui și 
cei doi pui ai lor stăteau îngrămădiţi unul în altul la vreo cinci- 
șase metri în spatele vițelului. După ce mușcaseră primii din 
vițel, acum se mulțumeau să roadă alene măduva gustoasă a 
piciorului din spate. Glass spera ca ei să nu se bage în lupta 
care avea să urmeze. Așa rămâneau patru lupi asupra leșului. 

După cum le spunea și numele, indienii Loup Pawnee venerau 
lupul pentru puterea și, mai presus de orice, pentru șiretenia lui. 
Glass fusese la vânătoare cu grupuri de Pawnee care trăgeau în 
lupi; blănurile lor erau o parte importantă a multor ceremonii. 
Dar nu făcuse niciodată ceva asemănător cu ceea ce se 
pregătea să facă în acel moment: să se târască în mijlocul unei 
haite de lupi și să se bată pentru a le lua mâncarea, înarmat 
doar cu o torţă de pelin. 

Cele cinci crengi de pelin se răsuceau ca niște mâini gigantice 
și artritice. Ramurile mai mici ieșeau din crengile principale la 
intervale frecvente, majoritatea acoperite cu fâșii subţiri de 
coajă și frunze sfărâmicioase, albastru-verzui. Glass a luat o 
creangă și i-a dat foc. Creanga s-a aprins imediat, din vârful ei 
înălțându-se o flacără zgomotoasă de aproape jumătate de 
metru. Arde prea repede. Glass s-a întrebat dacă flacăra avea să 
reziste măcar pe distanţa dintre el și lupi, deoarece era puţin 
probabil ca ea să constituie o armă în lupta care îl aștepta. A 
decis să joace prudent. In loc să aprindă acum tot pelinul, avea 
să care majoritatea crengilor neaprinse, ca muniţie de rezervă 
pe care să o adauge torței la nevoie. 


94 


Glass s-a uitat din nou la lupi. Dintr-odată, aceștia păreau mai 
mari. A ezitat pentru o clipă, dar a decis că nu exista cale de 
întoarcere. Asta e șansa mea. Cu creanga de pelin aprinsă într-o 
mână și cele patru crengi de rezervă în cealaltă, Glass s-a târât 
pe mal spre lupi. La vreo cincizeci de metri, masculul alfa și 
perechea lui au ridicat privirea de la piciorul din spate, ca să se 
holbeze la acest animal straniu care se apropia de vițel. ÎI 
vedeau pe Glass ca pe o curiozitate, nu ca pe o provocare. La 
urma urmei, ei mâncaseră pe săturate. 

La 20 de metri, vântul s-a schimbat și cele patru animale de 
pe hoit au simţit mirosul de fum. S-au întors toţi. Glass s-a oprit, 
acum faţă în faţă cu patru lupi. De la distanţă era ușor să-i vezi 
pe lupi ca pe niște simpli câini. De aproape, ei nu mai păstrau 
nicio înrudire cu verii lor domestici. Un lup alb și-a arătat colții 
însângeraţi și a făcut jumătate de pas spre Glass, în timp ce din 
gât i se revărsa un mârâit grav. Și-a coborât umerii, mișcare ce 
părea, în același timp, atât defensivă, cât și ofensivă. 

Lupul alb se lupta cu două instincte conflictuale - unul de 
apărare a prăzii lui, celălalt de frică față de foc. Un al doilea lup, 
căruia îi lipsea mare parte dintr-o ureche, s-a aliniat lângă 
primul. Ceilalţi doi au continuat să sfârtece cadavrul de bizon, 
părând recunoscători pentru monopolul asupra vițelului. 
Creanga aprinsă din mâna dreaptă a lui Glass a început să 
pâlpâie. Lupul alb a mai făcut un pas spre Glass, care și-a 
amintit dintr-odată senzaţia revoltătoare a dinţilor ursoaicei care 
îi sfâșiau pielea. Ce-am făcut? 

Dintr-odată a apărut o străfulgerare de lumină orbitoare, o 
tăcere scurtă și apoi basul grav al tunetului care se rostogolea 
pe vale în jos. Un strop de ploaie a lovit faţa lui Glass și vântul a 
făcut flacăra să se zbată. Glass a simţit în stomac o senzaţie 
învolburată de greață. Dumnezeule, nu - nu acum! Trebuia să 
acționeze rapid. Lupul alb se ghemuise pentru atac. Oare chiar 
pot să miroasă frica? Trebuia să facă ceva neașteptat. Trebuia 
să-i atace el. 

Glass a smuls cele patru crengi de pelin din mâna dreaptă și 
le-a adăugat crengii aprinse din stânga. Flăcările au izbucnit 
puternic, înghițind cu lăcomie combustibilul uscat. Acum avea 
nevoie de ambele mâini ca să ţină crengile laolaltă, ceea ce 
însemna că nu își mai putea folosi mâna stângă pentru echilibru. 
Când și-a mutat greutatea pe piciorul drept, din coapsa rănită a 


95 


emanat o durere chinuitoare și Glass aproape a căzut. A reușit 
să rămână la verticală, clătinându-se, și a șontâcăit înainte pe 
genunchi într-un fel care să semene cât mai mult a atac. A scos 
cel mai puternic sunet de care era în stare și care s-a dovedit a 
fi un fel de tânguire stranie. A avansat, fluturând torța 
incandescentă ca pe o sabie de foc. 

A aruncat torța spre lupul cu o singură ureche. Flăcările au 
pârjolit fața animalului, care a sărit în spate, schelălăind. Lupul 
alb s-a repezit la flancul lui Glass și și-a înfipt colții în umărul lui. 
Glass a pivotat, întinzându-și gâtul ca să-și ţină beregata la 
distanță de lup. Doar câţiva centimetri despărțeau fața lui Glass 
de cea a lupului; simţea mirosul respirației însângerate a 
animalului. Glass s-a luptat din nou să-și păstreze echilibrul. A 
rotit braţul ca să aducă flăcările în contact cu lupul, arzând burta 
și vintrele animalului. Lupul a dat drumul umărului și a făcut un 
pas în spate. 

Glass a auzit în spatele lui un mârâit și s-a aplecat instinctiv. 
Lupul cu o ureche s-a rostogolit peste capul lui, ratând ţinta 
gâtului acestuia, dar răsturnându-l pe o parte. Glass a gemut la 
ciocnirea cu pământul, care a declanșat din nou durerea de la 
spate, gât și umăr. Torţa-mănunchi s-a lovit de pământ și s-a 
împrăștiat pe solul nisipos. Glass a înșfăcat crengile, încercând 
cu disperare să le ridice înainte să se stingă. In același timp, se 
chinuia să-și recapete poziţia verticală în genunchi. 

Cei doi lupi dădeau ocol încet, așteptându-și șansa, mai 
precauţi acum, după ce simţiseră pe pielea lor flăcările. Nu 
trebuie să-i las în spatele meu. Fulgerul a lovit iar, urmat de 
data asta rapid de bubuitul tunetului. Furtuna aproape că 
ajunsese deasupra lui. Ploaia avea să se reverse dintr-o clipă în 
alta. Nu mai e timp. Chiar şi fără ploaie, flăcările torței începeau 
să scadă. 

Lupul alb și cel cu o singură ureche s-au apropiat. Și ei păreau 
să simtă că lupta se apropie de apogeu. Glass a fluturat torța 
spre ei. Lupii au încetinit, dar nu s-au retras. Glass se plasase la 
doar un metru de vițel. Cei doi lupi care se hrăneau cu hoitul au 
reușit să-i smulgă un picior din spate și s-au retras din agitația 
luptei dintre lupi și acea creatură stranie cu focul. Pentru prima 
oară, Glass a observat în jurul leșului pâlcuri de pelin uscat. 
Oare ar lua foc? 


96 


Cu ochii aţintiţi asupra lupilor, Glass a dat foc pelinului cu 
torța. Nu mai plouase de săptămâni de zile. Tufișurile erau 
uscate ca iasca și s-au aprins uşor. Într-o clipă, flăcările s-au 
înălţat la peste jumătate de metru deasupra pelinului de lângă 
cadavru. Glass a aprins încă două pâlcuri. În curând, hoitul se 
afla între trei tufișuri în flăcări. Asemenea lui Moise, Glass se 
așezase în genunchi pe cadavru, fluturând rămășițele torţei. 
Fulgerul a lovit și a răsunat tunetul. Vântul făcea ca flăcările 
tufișurilor să se zbată. Apoi a pornit ploaia, dar nu suficient cât 
să ude pelinul. 

Efectul era impresionant. Lupul alb și cel cu o singură ureche 
au privit în jurul lor. Masculul alfa, perechea lui și puii au fugit 
de-a curmezișul preriei. Cu burţile pline, acum când izbucnea 
furtuna, se îndreptau spre adăpostul bârlogului lor din 
apropiere. Ceilalţi doi lupi de la hoit au plecat și ei în urma lor, 
străduindu-se să tragă prin prerie piciorul din spate al viţelului. 

Lupul alb s-a ghemuit, părând că se pregătește să atace iar. 
Dar, dintr-odată, lupul cu o singură ureche s-a întors și a alergat 
după haită. Lupul alb s-a oprit, cântărindu-și noile șanse de 
izbândă. Işi cunoștea bine locul din haită: alții conduceau și el 
executa. Alţii alegeau vânatul care trebuia ucis, el ajuta la 
gonirea lui. Alţii mâncau primii, el se mulțumea cu rămășițele. 
Lupul nu mai văzuse niciodată un animal precum cel care 
apăruse astăzi, dar înțelegea exact unde e locul lui pe scara 
ierarhică. Un alt bubuit de tunet a erupt pe cer și a început să 
plouă cu găleata. Lupul alb a mai privit o dată spre bizon, spre 
bărbat și spre pelinul fumegând, apoi s-a întors și a pornit în 
salturi după ceilalţi. 

Glass a privit cum lupii dispar peste marginea malului tăiat. În 
jurul lui, din pelinul udat de ploaie se înălța fumul. Încă o clipă și 
ar fi rămas lipsit de apărare. S-a minunat de norocul lui în timp 
ce arunca o privire rapidă spre mușcătura de la umăr. Din cele 
două răni străpunse se prelingea sângele, dar nu erau adânci. 

Viţelul zăcea în spasmele grotești ale încercărilor lui zadarnice 
de a scăpa de lupi. Colţii de o eficiență brutală desfăcuseră 
cadavrul. Sub gâtul sfârtecat se strânsese sânge proaspăt, un 
purpuriu ciudat de strălucitor pe fondul nuanţelor maro ale 
nisipului din șanț. Lupii își concentraseră atenția asupra 
măruntaielor bogate la care tânjea și Glass. A rostogolit viţelul 
de pe o parte pe spate, observând cu o dezamăgire trecătoare 


97 


că din ficat nu mai rămăsese nimic. Și fierea, plămânii și inima 
dispăruseră. Dar o mică parte a intestinului atârna încă din 
animal. Glass a scos briciul din geanta de vânătoare, a urmărit 
cu mâna stângă organul încolăcit prin cavitatea trupului și a 
tăiat o porţiune de peste jumătate de metru de lângă stomac. 
Abia se mai putea controla în prezența atât de apropiată a 
hranei: a băgat capătul tăiat în gură și a înghiţit lacom. 

Dacă haita de lupi dispusese de cele mai alese organe, ea îi 
făcuse și favoarea de a jupui aproape complet prada. Glass s-a 
dus la gât, unde putea să desprindă pielea flexibilă cu ajutorul 
briciului. Viţelul era bine hrănit. De mușchiul gâtului dolofan 
atârna o grăsime albă și delicată. Vânătorii de blănuri numeau 
această grăsime „lână” și o considerau o delicatesă. Glass a 
tăiat niște bucăţi și și-a umplut gura cu ele, abia mestecând 
înainte să le înghită. Fiecare înghiţitură readucea la viaţă focul 
chinuitor din gât, dar foamea întrecea durerea. S-a îndopat în 
ploaia torențială, ajungând în sfârșit la pragul minimal care îi 
permitea să ia în considerare și alte pericole. 

Glass s-a cățărat din nou pe marginea malului tăiat, cercetând 
orizontul în toate direcţiile. Pâlcuri răzlețe de bizoni pășteau 
indiferente, dar nu se vedea niciun semn de lupi sau indieni. 
Ploaia și tunetele luaseră sfârșit, trecând la fel de rapid pe cât 
apăruseră. Razele înclinate ale soarelui de după-amiază reușeau 
să străpungă imenșii nori cumulus, revărsându-se în linii drepte 
și irizate dintre cer și pământ. 

Glass s-a așezat ca să se gândească la norocul lui. Lupii își 
luaseră partea, dar lângă el se afla o resursă enormă. Glass nu- 
și făcea niciun fel de iluzii despre situaţia lui. Dar nici n-avea de 
gând să moară de foame. 

e 
__ Glass a campat timp de trei zile pe malul tăiat de lângă vițel. 
In primele câteva ore nici măcar nu a făcut focul, ci s-a îndopat 
incontrolabil cu felii subţiri din acea carne minunat de 
proaspătă. In cele din urmă s-a oprit suficient cât să facă un foc 
puţin înalt la care să frigă și să afume carnea, plasându-l lângă 
mal ca să ascundă flăcările cât mai bine posibil. 

A făcut ţepușe din crengile verzi ale unui desiș de sălcii din 
apropiere. A tăiat ore în șir la cadavru cu briciul tocit și a atârnat 
carne pe țepușe, în timp ce alimenta constant focurile. În trei 
zile a afumat șapte kilograme de pastramă, suficient cât să îl 


98 


întrețină timp de două săptămâni, dacă era nevoie. Mai mult 
chiar, dacă pe drum putea completa cu altceva de mâncare. 

Lupii lăsaseră în urmă totuși o bucăţică aleasă - limba. Glass 
a savurat această delicatesă ca un rege. A fript pe foc coastele 
și oasele picioarelor rămase, unul câte unul, spărgându-le ca să 
scoată măduva bogată și proaspătă. 

Glass a îndepărtat blana cu briciul tocit. O treabă care ar fi 
trebuit să dureze minute a durat ore, interval în care el s-a 
gândit cu înverșunare la cei doi care îi furaseră cuțitul. Nu avea 
nici timpul, nici uneltele necesare ca să prelucreze blana cum se 
cuvine, dar a croit o desagă de blană grosieră înainte ca pielea 
să se usuce și să se transforme în blană netăbăcită ţeapănă. 
Avea nevoie de desagă ca să care carnea. 

În a treia zi, Glass a pornit în căutarea unei crengi lungi pe 
care s-o folosească drept cârjă. Fusese surprins, în timpul luptei 
cu lupii, de câtă greutate putea să susțină piciorul rănit. În 
ultimele două zile exersase piciorul, îndoindu-l și testându-l. 
Credea că acum ar putea, cu ajutorul unei cârje, să meargă în 
picioare, perspectivă care îl delecta după trei săptămâni de 
târât ca un câine șchiop. A găsit o creangă de plop roșu de 
lungimea și forma potrivite. A tăiat o fâșie lungă din pătura 
Hudson Bay și a înfășurat-o în jurul părţii de sus a cârjei, ca 
pernuţă. 

Fâșie cu fâșie, pătura fusese redusă la o bucată de stofă de 
mai puţin de jumătate de metru lățime și puţin peste jumătate 
de metru lungime. Glass a făcut cu briciul o deschizătură în 
centrul stofei, suficient de mare ca să-și poată băga capul prin 
ea. Haina rezultată nu era suficient de mare ca să se poată numi 
manta, dar cel puţin îi acoperea umerii și împiedica desaga de 
blană să îi taie pielea. 

În ultima noapte petrecută lângă piscuri aerul era din nou 
răcoros. Ultimele fâșii ale vițelului măcelărit atârnau la afumat 
pe ţepușele de deasupra cărbunilor stacojii. Focul arunca o 
licărire liniștitoare asupra taberei lui, o mică oază de lumină în 
mijlocul câmpiei întunecate, fără lună. Glass a supt măduva din 
ultima coastă. În timp ce arunca osul în foc, și-a dat seama 
brusc că nu-i mai era foame. A savurat căldura insidioasă a 
focului, un lux de care nu avea să se mai bucure în viitorul 
apropiat. 


99 


Trei zile de hrană contribuiseră la refacerea trupului său rănit. 
Glass a îndoit piciorul drept, ca să-l testeze. Mușchii erau 
încordațţi și sensibili, dar funcționali. Și umărul se ameliorase. 
Brațul încă nu își recuperase puterea, dar o anumită flexibilitate 
da. Încă se temea să-și atingă gâtul. Din el ieșeau resturile 
copcilor, deși pielea se lipise. Glass s-a întrebat dacă ar trebui să 
încerce să le taie cu briciul, dar se temuse să încerce. In afara 
efortului de a ţipa la lupi, nu își mai testase vocea de zile întregi. 
Nu avea s-o facă nici acum. Vocea avea prea puţin de-a face cu 
supraviețuirea lui în săptămânile următoare. Dacă se 
schimbase, asta era situaţia. Era recunoscător că acum putea 
înghiţi cu mai puţină durere. 

Glass știa că vițelul de bizon îi schimbase soarta. Spera ca 
ziua următoare să parcurgă, cu noua cârjă, 20 sau chiar 30 de 
kilometri. Însă ceva îl făcea să stăruie asupra efemerului 
moment de mulțumire - sătul, odihnit și încălzit. 

Glass a băgat mâna în geanta de vânătoare și a scos gheara 
de urs. A învârtit-o încet în lumina slabă a focului, fascinat din 
nou de sângele uscat de la vârf - sângele lui, își dădu seama 
acum. Începu să cioplească baza groasă a ghearei cu briciul, 
tăind un șanț îngust pe care se strădui apoi să-l adâncească. 
Scoase din geantă și colierul cu gheare de șoim. Incolăci sfoara 
colierului în jurul șanțului pe care îl cioplise la baza ghearei și 
făcu un nod strâns. În sfârșit, legă capetele la ceafă. 

Îi plăcea ideea că gheara care îi făcuse rănile atârna acum, 
neînsufleţită, în jurul gâtului său. Talisman cu noroc, se gândi el 
înainte să adoarmă. 


Unsprezece 


16 septembrie 1823 


Fir-ar a naibii de treabă! John Fitzgerald se holba la râul din 
fața lui sau, mai exact, la cotul râului. 

Jim Bridger s-a apropiat de el. 

— Ce face, o ia spre est? 


100 


Fără niciun avertisment, Fitzgerald l-a pocnit pe băiat peste 
gură cu dosul palmei. Bridger a căzut pe spate, aterizând în fund 
cu o expresie uluită pe faţă. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Crezi că eu nu văd că râul o ia spre est? Când o să vreau să 
te duci să cercetezi, îţi spun eu! Altfel, ţine ochii căscaţi și gura 
aia afurisită închisă! 

Bineînţeles, Bridger avea dreptate. Cale de aproape două sute 
de kilometri, râul pe care îl urmau mersese de regulă spre nord, 
exact direcția pe care voiau ei s-o urmeze. Fitzgerald nici măcar 
nu știa sigur care e numele râului, dar știa că în cele din urmă 
toate se vărsau în Missouri. Dacă râul ar fi continuat pe direcţia 
lui nordică, Fitzgerald credea că el ar fi ajuns la o zi de mers de 
Fort Union. Avea chiar o oarecare speranţă că de fapt se află pe 
Yellowstone, deși Bridger susținea că erau prea la est pentru 
asta. 

În orice caz, Fitzgerald sperase să rămână pe râu până 
dădeau de Missouri. În realitate, nu avea niciun fel de intuiţie 
faţă de deșertul din faţa lui. Ținutul avusese prea puţine 
particularităţi de când fugiseră ei de la izvoarele lui Upper 
Grand. În fața lui orizontul se întindea pe kilometri întregi, un 
ocean de iarbă tăcută și dealuri unduitoare, fiecare dintre ele 
identic cu anteriorul. 

Dacă o ţineau pe lângă râu, își găseau drumul ușor și aveau o 
rezervă de apă asigurată. Totuși, Fitzgerald nu voia deloc să 
cotească spre est - noua direcţie a râului cât puteau ei să vadă 
cu ochii. Dușmanul lor rămânea timpul. Cu cât rătăceau mai 
mult despărțiți de Henry și de detașament, cu atât mai mari 
erau posibilităţile de dezastru. 

Au rămas așa mai multe minute, în timp ce Fitzgerald privea 
fix și fierbea. 

În cele din urmă, Bridger a tras aer adânc și a spus: 

— Ar trebui s-o tăiem pe câmp spre nord-vest. 

Fitzgerald a dat să-l ocărască, numai că nu avea nici cea mai 
mică idee ce trebuie făcut. A arătat spre ţinutul cu iarbă uscată 
care se întindea spre orizont. 

— Bănuiesc că știi unde putem să găsim apă acolo. 

— Nu. Dar pe vremea asta nu ne trebuie multă. 

Bridger a intuit nehotărârea lui Fitzgerald și a simţit cum 
propria lui opinie se consolidează. Spre deosebire de Fitzgerald, 


101 


el chiar avea o intuiţie când venea vorba de teren întins. 
Avusese întotdeauna o busolă internă care părea să-l îndrume 
pe teritoriile nemarcate. 

— Cred că suntem la cel mult două zile de Missouri - și poate 
foarte aproape de Fort. 

Fitzgerald s-a luptat cu impulsul de a-l lovi iar pe Bridger. De 
fapt, s-a gândit din nou să-l omoare pe băiat. Ar fi făcut-o încă 
de pe Grand dacă nu ar fi simţit că depinde de o a doua pușcă. 
Doi trăgători nu erau mulţi, dar erau mai bine decât unul singur. 

— Ascultă, băiete. Tu și cu mine trebuie să ajungem la o 
înțelegere înainte să ne întâlnim cu ceilalți. 

Bridger anticipase conversaţia aceasta încă de când îl 
abandonaseră pe Glass. A privit în jos, deja rușinat de ceea ce 
știa că urmează. 

— Am făcut tot posibilul pentru bătrânul Glass, am rămas cu 
el mai mult decât ar fi făcut-o cei mai mulţi oameni. Șaptezeci 
de dolari nu ajung ca să te lași scalpat de Ree. 

Fitzgerald folosise numele scurt al indienilor Arikara. Bridger 
nu a spus nimic, așa că Fitzgerald a continuat. 

— Glass a murit din clipa în care ursul a terminat cu el. 
Singurul lucru pe care nu l-am făcut a fost să-l îngropăm. 

Bridger continua să privească în altă parte. Furia lui Fitzgerald 
a început să crească iar. 

— Ştii ce, Bridger? Mă doare-n cot ce crezi tu despre ce am 
făcut. Dar eu îţi spun un lucru - dacă începi să torni verzi și 
uscate, îţi tai gâtul ca la pui. 


Doisprezece 


17 septembrie 1823 


Căpitanul Andrew Henry nu s-a oprit ca să guste splendoarea 
sălbatică a văii din faţa lui. Din punctul lor de observaţie de pe 
un mal înalt de lângă confluența dintre râurile Missouri și 
Yellowstone, Henry și cei șapte însoțitori aveau în faţa lor 
priveliștea unui vast orizont care demarca un platou uniform. In 
faţa platoului se unduiau coame ușoare, care se revărsau ca 
niște valuri galbene între terasa abruptă și Missouri. Deși malul 


102 


din apropiere fusese golit de lemn, câţiva plopi roșii groși 
rezistau încă pe celălalt mal, luptându-se cu toamna pentru 
proprietatea temporară asupra frunzișului lor. 

Henry nu se opri nici să contemple semnificaţia filosofică a 
unirii celor două râuri. Nu-și imagină pajiștile înalte de munte 
din care apele își începeau călătoria, pure ca un diamant lichid. 
Nu zăbovi nici măcar ca să judece importanța practică a 
localizării fortului, care aduna abil comerțul de pe două mari 
cursuri de apă. 

Gândurile căpitanului Henry se concentrau nu asupra a ceea 
ce vedea, ci mai degrabă asupra a ceea ce nu vedea: nu vedea 
cai. Vedea mișcările răzlețe ale oamenilor și fumul unui foc 
mare, dar nici măcar un cal. Nici măcar un catâr afurisit. A tras 
cu pușca în sus, și în semn de salut, dar și de supărare. Oamenii 
din tabără s-au oprit din activităţile lor, căutând sursa focului de 
armă. Două focuri i-au răspuns. Henry și cei șapte oameni ai lui 
au coborât încet valea spre Fort Union. 

Trecuseră opt săptămâni de când Henry plecase de la Fort 
Union, grăbindu-se spre satul Arikara, în ajutorul lui Ashley. 
Henry lăsase la plecare două instrucţiuni: vânaţi pe pârâurile din 
jur și păziţi caii cu orice preţ. Părea că soarta lui Henry nu avea 
să se mai schimbe niciodată. 

Porcul și-a ridicat pușca de pe umărul drept, unde părea să-i fi 
imprimat în carne o urmă permanentă. A dat să mute arma grea 
pe umărul stâng, dar acolo cureaua genţii lui de vânătoare 
produsese și ea o rosătură. In cele din urmă s-a resemnat să o 
care pur și simplu în față, decizie care i-a reamintit de durerea 
persistentă din brațe. 

Porcul s-a gândit la salteaua confortabilă de paie din spatele 
atelierului dogarului din St. Louis și a ajuns încă o dată la 
concluzia că înrolarea alături de căpitanul Henry fusese o 
greșeală îngrozitoare. 

În primii 20 de ani ai vieţii lui, Porcul nu mersese niciodată 
mai mult de trei kilometri. În ultimele șase săptămâni, nu 
trecuse o singură zi fără să meargă cel puţin 30 de kilometri; 
adesea, oamenii parcurgeau 50 de kilometri sau chiar mai mult. 
Cu două zile în urmă, Porcul își găurise a treia lui pereche de 
mocasini. Prin găurile largi intra rouă îngheţată a dimineții. 
Pietrele lăsau tăieturi zimţate. Mai rău ca orice, Porcul călcase 
drept într-un cactus-pară cu ţepi. Deși încercase de mai multe 


103 


ori, nu reușise să scoată țepii cu cuțitul lui de jupuit și acum 
degetul mare cu puroi îl făcea să tresară de durere la fiecare 
pas. 

Asta fără a mai pomeni de faptul că nu îi mai fusese niciodată 
atât de foame. 

Tânjea după plăcerea simplă de a înmuia un pesmet în sosul 
de friptură sau de a-și înfige dinţii într-un picior gras de pui. Işi 
amintea cu drag de farfuria de cositor plină vârf cu mâncare pe 
care i-o oferea soția dogarului. Acum micul lui dejun consta din 
pastramă rece - și nici de-asta prea multă. Abia dacă se opreau 
să mănânce de prânz, care consta tot din pastramă rece. Cum 
căpitanul se temea de focurile de armă, până și cina consta de 
regulă din pastramă rece. Uneori, când aveau într-adevăr vânat 
proaspăt, Porcul se chinuia să-l mănânce, hăcuind ciozvârte de 
animale sălbatice sau luptându-se să spargă oasele pentru 
măduvă. La frontieră, mâncarea necesita al naibii de multă 
muncă. Efortul însuși pe care îl făcea ca s-o mănânce îl 
înfometa. 

Porcul punea la îndoială decizia de a merge spre vest la 
fiecare chiorăit al stomacului, la fiecare pas dureros. Bogăţiile 
frontierei rămâneau la fel de amăgitoare ca oricând. Porcul nu 
mai pusese o capcană pentru castori de șase luni. Au intrat în 
tabără, unde nu doar caii lipseau. Unde sunt pieile? Câteva piei 
de castor atârnau pe cadre de salcie de pereţii de cherestea ai 
fortului, împreună cu o amestecătură de bizon, elan și lup. Nu 
era nici pe departe comoara la care speraseră să se întoarcă. 

Un bărbat pe nume Stubby Bill a ieșit în față și a dat să 
întindă mâna spre Henry a salut. Henry a ignorat mâna întinsă. 

— Unde dracu' sunt caii? 

_ Mâna lui Stubby Bill a atârnat așa o clipă, singură și stingheră. 
In cele din urmă, acesta a lăsat-o să cadă. 

— l-au furat Picioarele Negre, căpitane. 

— Voi n-aţi auzit de santinele? 

— Am pus santinele, căpitane, dar au apărut din senin și au 
pus herghelia pe fugă. 

— l-aţi urmărit? 

Stubby Bill a scuturat încet din cap. 

— Nu am avut prea mare succes cu Picioarele Negre. 

Era o aducere aminte subtilă, dar eficientă. Căpitanul Henry a 
oftat adânc. 


104 


— Câţi cai au mai rămas? 

— Șapte... mă rog, cinci și doi catâri. Murphy i-a luat pe toţi cu 
un grup de vânători care mergeau la Beaver Creek. 

— Nu pare c-a vânat cineva prea mult. 

— Ne-am ocupat, căpitane, dar pe lângă Fort sunt capcane 
peste tot. Fără cai nu putem acoperi mai mult teren. 

e 

Jim Bridger stătea ghemuit sub pătura roasă. Dimineaţa pe jos 
era brumă groasă și băiatul simțea cum frigul umed îl pătrunde 
până în măduva oaselor. Dormeau iar fără foc. Disconfortul a 
cedat în fața epuizării și Bridger a adormit, cu pauze și tresăriri. 

În vis, stătea la marginea unei prăpăstii mari. Cerul de sfârșit 
de seară era mov-negru. Se înstăpânea întunericul, dar mai era 
suficientă lumină ca obiectele să licărească ușor. La început 
năluca a apărut ca o formă cât se poate de vagă, încă 
îndepărtată. S-a apropiat de el încet și inevitabil. Contururile ei 
au prins formă pe măsură ce ea ajungea tot mai aproape, un 
trup contorsionat și șchiop. Lui Bridger îi venea să fugă, dar 
prăpastia din spatele lui făcea fuga imposibilă. 

La zece pași a putut vedea chipul înspăimântător. Era 
nefiresc, având trăsăturile deformate ale unei măști. Obraijii și 
fruntea erau întretăiate de cicatrice. Nasul și urechile erau puse 
la întâmplare, fără nicio legătură cu echilibrul sau simetria. Fata 
era încadrată de o coamă și o barbă încâlcite, care adânceau 
impresia că fiinţa din fata lui cumva nu mai era umană. 

Pe măsură ce fantasma se apropia tot mai mult, ochii ei au 
început să ardă, fixând asupra lui Bridger o privire plină de ură 
de care el nu se putea desprinde. Fantasma a ridicat braţul cu o 
mișcare circulară de secerător și a înfipt un cuţit adânc în 
pieptul lui Bridger. Cuţitul i-a retezat complet sternul, șocându-l 
pe băiat prin forța de străpungere a loviturii. Băiatul s-a 
împleticit în spate, a zărit pentru ultima oară ochii arzători și a 
căzut. 

Băiatul se holba la cuțitul din pieptul lui pe măsură ce 
prăpastia îl înghiţea. A recunoscut fără prea mare surprindere 
capătul de argint al mânerului. Era cuțitul lui Glass. Într-un fel 
era o ușurare dacă murea, s-a gândit el, era mai ușor decât să 
trăiască cu acea vinovăţie. 


105 


Bridger a simţit un ghiont puternic în coaste. A tresărit și a 
deschis ochii, ca să-l găsească pe Fitzgerald aplecat deasupra 
lui. 

— E timpul s-o luăm din loc, băiete. 


Treisprezece 


5 octombrie 1823 


Rămășițele arse ale satului Arikara îi aminteau lui Hugh Glass 
de niște schelete. Era sinistru să te plimbi printre ele. Locul 
acesta, care până nu cu mult timp în urmă fremătase de viaţa 
energică a cinci sute de familii, era acum la fel de mort ca un 
cimitir, un monument înnegrit de pe malul înalt de deasupra 
Missouriului. 

Satul se afla la treisprezece kilometri nord de confluența cu 
Grandul, în timp ce Fort Brazeau se afla la o sută douăzeci de 
kilometri sud. Glass avea două motive pentru această abatere în 
amontele fluviului Missouri. Rămăsese fără pastrama din viţelul 
de bizon și se trezise că depinde iar de rădăcini și fructe de 
pădure. Își amintea câmpurile bogate de porumb din jurul 
satelor Arikara și spera să găsească niște resturi pe acolo. 

De asemenea, știa că satul avea să-i ofere materialul necesar 
pentru o plută. 

Cu o plută putea să coboare fără efort pe râu până la Fort 
Brazeau. În timp ce străbătea încet satul, și-a dat seama că va 
găsi fară probleme materiale de construcţii. Printre colibe și 
palisade se găseau mii de bușteni potriviţi. 

Glass s-a oprit ca să tragă cu ochiul într-o cabană mare de 
lângă centrul satului, în mod evident un fel de clădire comunală. 
A văzut în interiorul întunecat străfulgerarea unei mișcări. S-a 
dat în spate împleticit, cu inima bătându-i tare. S-a oprit și s-a 
ițit în cabană, în timp ce ochii lui se obișnuiau cu lumina. Cum 
nu mai avea nevoie de cârjă, ascuţise capătul crengii de plop 
roșu și făcuse din ea o suliță primitivă. A ridicat-o în poziţie de 
aruncare. 

Un câine mic, un căţel, scâncea în mijlocul cabanei. Ușurat și 
însufleţit de perspectiva cărnii proaspete, Glass a făcut un pas 


106 


lent înainte. A întors sulița cu capătul bont în față. Nu are niciun 
rost să strici carnea. Simţind pericolul, câinele s-a repezit spre 
colțurile întunecate din spatele încăperii deschise. 

Glass a pornit rapid în urmărirea lui, oprindu-se șocat atunci 
când câinele a sărit în braţele unei indience foarte bătrâne. 
Bătrâna stătea cu genunchii la gură pe un așternut de paie, 
ghemuită pe o pătură zdrenţuită. Tinea cățelul ca pe un copil. 
Avea faţa lipită de animal și doar părul ei alb se vedea în 
semiîntuneric. A ţipat și a început să se tânguie isteric. După 
câteva clipe, tânguirea a adoptat un tipar, o incantaţie 
înspăimântătoare și amenințătoare. Æ oare incantaţția ei de 
moarte? 

Brațele și umerii care strângeau cățelul erau doar piele 
bătrână și aspră care atârna larg pe oase. In timp ce ochii i se 
adaptau, Glass a văzut gunoaiele și mizeria împrăștiate în jurul 
ei. Într-un vas mare de pământ era apă, dar nu se vedeau 
nicăieri semne de mâncare. De ce n-a cules porumb? Glass 
strânsese câţiva știuleţi în timp ce intra în sat. Indienii Sioux și 
căprioarele se aleseseră cu mare parte din recoltă, dar 
rămăseseră cu siguranţă unele resturi. E o/oagă? 

Glass a băgat mâna în desaga de blană și a scos un știulete 
de porumb. L-a depănușat și s-a aplecat ca să i-l ofere bătrânei. 
A ţinut știuletele întins multă vreme, în timp ce femeia își 
continua incantaţia tânguită. După o vreme cățelul a amușinat 
porumbul, apoi a început să-l lingă. Glass a întins mâna și a 
atins-o pe bătrână pe cap, mângâindu-i încet părul alb. In cele 
din urmă femeia s-a oprit din intonaţia ei și a întors faţa spre 
lumina care se revărsa prin ușă. 

Glass a icnit. Ochii ei erau perfect albi, complet orbi. Acum 
Glass înțelegea de ce bătrâna fusese lăsată în urmă atunci când 
indienii Arikara fugiseră în miez de noapte. 

Glass a luat mâna bătrânei și a strâns-o încet în jurul 
porumbului. Ea a murmurat ceva ce el nu înțelegea și a băgat 
porumbul în gură. Glass a văzut că nu avea niciun dinte și 
strângea porumbul între gingii. Sucul dulce a părut să trezească 
foamea bătrânei, care rodea zadarnic știuletele. Are nevoie de 
supă. 

A privit în jurul lui prin colibă. În centrul camerei, lângă vatră, 
era o oală ruginită. S-a uitat la apa din vasul mare de pământ. 
Era sălcie și la suprafaţa ei pluteau sedimente. A luat vasul și a 


107 


ieșit. A aruncat apa din el și l-a umplut dintr-un mic pârâu care 
curgea prin sat. 

Glass a văzut lângă pârâu alt câine și pe acesta nu l-a mai 
cruțat. 

În curând, în centrul colibei ardea un foc. A fript o parte din 
câine pe o ţepușă deasupra focului și altă parte a fiert-o în oală. 
A aruncat în oală porumb, lângă carnea de câine, și și-a 
continuat căutările prin sat. Focul nu afectase multe dintre 
colibele de pământ și Glass a fost încântat să găsească mai 
multe bucăţi de frânghie bune pentru o plută. A găsit și o cană 
de cositor și un polonic făcut din corn de bizon. 

Când s-a întors la cabana cea mare a găsit-o pe bătrâna 
oarbă așa cum o lăsase, sugând în continuare din știuletele de 
porumb. Glass s-a dus la oală, a umplut cana de cositor cu supă 
și a pus-o lângă ea, pe paie. Neliniștit de mirosul semenului său 
care se frigea la foc, cățelul s-a ghemuit lângă picioarele femeii. 
Femeia simţea și ea mirosul de carne. A luat cana și a înghițit 
supa imediat ce temperatura i-a permis asta. Glass a umplut 
cana iar, de data asta adăugând bucățele de carne pe care le 
tăiase cu briciul. A umplut cana de trei ori până ca femeia să se 
oprească din mâncat și să adoarmă. Glass i-a potrivit pătura 
peste umerii osoși. 

S-a dus lângă foc și a început să mănânce câinele fript. 
Indienii Pawnee considerau câinele o delicatesă, sacrificând din 
când în când câte unul așa cum albii tăiau un purcel de lapte. 
Glass prefera fără îndoială bizonul, dar în starea lui actuală 
câinele era și el foarte bun. A scos porumb din oală și a mâncat 
și asta, păstrând supa și carnea fiartă pentru indiancă. 

Mâncase cam de o oră când bătrâna a scos un țipăt ascuțit. 
Glass s-a apropiat imediat de ea. Repeta iar și iar ceva. „He 
tuwe he... He tuwe he...” De data asta vorbea nu pe tonul 
înfricoșător al incantaţiei ei de moarte, ci cu o voce liniștită, care 
încerca să comunice imperios un gând important. Cuvintele nu 
însemnau nimic pentru Glass. Neștiind ce altceva să facă, a luat 
mâna femeii în mâna lui. Ea a strâns-o încet și a tras-o spre 
obrazul ei. Au stat așa o vreme. Ochii ei orbi s-au închis și 
bătrâna a adormit. 

A doua zi dimineaţă era moartă. 

Glass a dedicat aproape toată dimineaţa construirii unui rug 
funerar lângă Missouri. După ce l-a terminat s-a întors la cabana 


108 


cea mare și a învelit-o pe bătrână în pătura ei. A dus-o la rug, 
urmat de căţel ca un cortegiu bizar și jalnic. Ca și piciorul rănit, 
umărul lui Glass se vindecase frumos în săptămânile de după 
lupta cu lupii. Dar tot a tresărit când a urcat trupul pe rug. 
Simţea de-a lungul coloanei junghiurile cunoscute și 
deconcertante. Spatele continua să-l îngrijoreze. Cu puţin noroc, 
avea să ajungă la Fort Brazeau peste câteva zile. Cineva de 
acolo putea să-l îngrijească așa cum se cuvine. 

A rămas o clipă în fața rugului, în timp ce din trecutul 
îndepărtat îi reveneau vechi obiceiuri. S-a întrebat pentru o clipă 
ce cuvinte fuseseră rostite la înmormântarea mamei lui, ce 
cuvinte fuseseră rostite pentru Elizabeth. Și-a imaginat o movilă 
de pământ proaspăt răscolit lângă un mormânt deschis. Ideea 
de a fi îngropat i se păruse întotdeauna sufocantă și rece. Îi 
plăcea mai mult cutuma indiană, înălțarea trupurilor, ca și cum 
ar fi fost trimise la cer. 

Dintr-odată câinele a mârâit și Glass s-a întors imediat. Patru 
indieni călare veneau încet spre el dinspre sat, la nu mai mult 
de șaptezeci de metri. După haine și păr, Glass i-a recunoscut 
imediat ca fiind Sioux. S-a panicat pentru o clipă și a calculat 
distanţa până la copacii deși de pe malul înalt. Și-a adus aminte 
de prima lui întâlnire cu indienii Pawnee și a decis să rămână pe 
loc. 

Trecuse ceva mai mult de o lună de când vânătorii de blănuri 
și indienii Sioux fuseseră aliaţi în asediul împotriva Arikara. 
Glass și-a amintit că Sioux abandonaseră lupta, dezgustaţi de 
tactica colonelului Leavenworth, sentiment împărtășit de 
oamenii companiei Rocky Mountain Fur. A mai rămas oare vreo 
urmă din acea alianță? 

Glass a rămas așa, afișând cât de multă încredere putea 
strânge și privind cum se apropie indienii. 

Erau tineri; trei abia trecuseră de adolescenţă. Al patrulea era 
mai mare, poate în jurul a 25 de ani. Războinicii mai tineri s-au 
apropiat prudent, cu armele pregătite, ca și cum ar fi avansat 
către un animal straniu. Indianul mai mare călărea cu jumătate 
de cal în fața celorlalţi. Avea o pușcă London, dar ţinea arma 
neglijent, cu ţeava sprijinită de gâtul unui armăsar imens cu 
piele ca de căprioară. Pe pulpa animalului era însemnat cu fierul 
roșu „U.S.” E unul de-ai lui Leavenworth. În alte circumstanţe, 
lui Glass i s-ar fi părut amuzant ghinionul colonelului. 


109 


Indianul mai mare și-a oprit calul la un metru și jumătate în 
fața lui Glass, studiindu-l din cap până-n picioare. Apoi indianul a 
privit în spatele lui, spre rug. Se chinuia să înţeleagă relaţia 
dintre acest om alb mutilat și mizer și femeia Arikara moartă. Il 
urmăriseră de la distanţă cum se chinuie să pună trupul pe 
eșafodaj. Nu avea niciun sens. 

Indianul și-a trecut piciorul peste armăsarul cel mare și s-a 
lăsat cu ușurință pe pământ. S-a apropiat de Glass, cu ochi negri 
și patrunzători. Glass a simţit cum stomacul i se răscoală, dar i-a 
susținut privirea fără să tresară. 

Indianul reușea fără niciun efort ceea ce Glass era obligat să 
simuleze - un aer de încredere de sine totală. Se numea Cal 
Galben. Era înalt, de peste 1,80 metri, cu umeri pătraţi și o 
ținută perfectă care îi scotea în evidenţă gâtul și pieptul 
puternic. În părul strâns împletit avea trei pene de vultur, care 
semnificau dușmanii uciși în luptă. Pe pieptul tunicii lui din piele 
de căprioară coborau două benzi decorative. Glass a observat 
complexitatea lucrării, sute de ţepi de porc spinos împletiţi și 
vopsiți strălucitor în stacojiu și mov. 

În timp ce cei doi bărbaţi stăteau faţă în faţă, indianul a întins 
încet mâna spre colierul de la gâtul lui Glass, învârtind gheara 
enormă de urs între degete și examinând-o. A lăsat gheara să 
cadă și a urmărit cu ochii cicatricele de pe craniul și gâtul lui 
Glass. Indianul l-a împins de umăr ca să se întoarcă și i-a 
examinat rănile de sub cămașa zdrenţuită. Le-a spus ceva 
celorlalţi trei în timp ce se uita la spatele lui Glass. Glass a auzit 
cum ceilalţi războinici descalecă și se apropie, apoi discută cu 
însufleţire, în timp ce apăsau și împungeau cu degetele pe 
spatele lui. Ce-i asta? 

Sursa fascinaţiei indienilor erau rănile adânci și paralele care 
parcurgeau întregul spate al lui Glass. Mai văzuseră multe răni, 
dar nu așa ceva. Crestăturile adânci erau însufleţite. Erau pline 
de viermi. 

Unul dintre indieni a reușit să prindă între degete un vierme 
alb care se zvârcolea. L-a ridicat, ca să-l vadă și Glass. Glass a 
tipat îngrozit și și-a smuls rămășițele cămășii, încercând 
zadarnic să ajungă la rănile pe care nu le putea atinge. Apoi a 
căzut în patru labe și a început să vomite, la gândul revoltător al 
acestei hidoase invazii. 


110 


Indienii l-au urcat pe cal, în spatele unuia dintre războinicii 
tineri, și au plecat din satul Arikara. Câinele bătrânei s-a luat 
după cai. Unul dintre indieni s-a oprit, a descălecat și l-a 
ademenit aproape de el. A zdrobit craniul animalului cu partea 
boantă a tomahawk-ului, l-a luat de picioarele din spate și a 
plecat călare în urma celorlalți. 

e 

Tabăra Sioux se afla imediat la sud de Grand. Sosirea celor 
patru războinici cu un om alb a stârnit imediat animație. În timp 
ce ei treceau călare printre corturi, nenumărați indieni se aliniau 
în urma lor ca la o paradă. 

Cal Galben a condus procesiunea către un cort scund plasat în 
afara taberei, acoperit cu modele extravagante: fulgere 
abătându-se din nori negri, bizoni aranjaţi simetric în jurul unui 
soare, siluete umane vagi dansând în jurul unui foc. Cal Galben 
a strigat un salut și, după câteva clipe, un indian foarte bătrân și 
încovoiat a ieșit prin trapa cortului. A mijit ochii în soarele 
puternic, chiar dacă, și fără să-i mijească, ochii lui abia se 
vedeau sub ridurile adânci. Partea de sus a feței lui era vopsită 
în negru, iar în spatele urechii drepte își legase un corb mort și 
uscat. Era gol de la piept în sus, în ciuda zilei răcoroase de 
octombrie, iar de la talie în jos avea doar o pânză pentru șale. 
Pielea care atârna larg din pieptul lui prăbușit era vopsită în 
dungi alternative negre și roșii. 

Cal Galben a descălecat și i-a făcut semn lui Glass să facă la 
fel. Glass a coborât ţeapăn, deoarece rănile îl dureau din nou 
după săltatul neobișnuit al călătoriei. Cal Galben i-a spus 
vraciului despre omul alb straniu pe care îl găsiseră printre 
rămășițele satului Arikara și cum îl urmăriseră în timp ce elibera 
spiritul bătrânei indience. l-a spus vraciului că omul alb nu 
arătase niciun fel de teamă în timp ce se apropiau de el, chiar 
dacă nu avea nicio armă în afara unui băț ascuţit. l-a spus 
despre colierul cu gheară de urs și despre rănile de pe gâtul și 
spatele bărbatului. 

Vraciul nu a spus nimic în timpul îndelungilor explicaţii ale lui 
Cal Galben, chiar dacă ochii lui priveau intens prin masca 
brăzdată a feței. Indienii reuniți s-au strâns aproape ca să 
asculte, iar la descrierea viermilor de pe spatele rănit s-a auzit 
un murmur. 

Când Cal Galben a terminat, vraciul a pășit spre Glass. 


111 


Creștetul capului bărbatului sfrijit abia dacă ajungea la bărbia 
lui Glass, ceea ce îl plasa pe bătrânul Sioux într-un unghi perfect 
pentru examinarea ghearei de urs. Bătrânul a împuns vârful 
acesteia cu degetul mare, de parcă ar fi voit să verifice dacă-i 
adevărată. Mâinile lui încremenite tremurau ușor atunci când s- 
au întins ca să atingă cicatricele rozalii care mergeau de la 
umărul drept al lui Glass până la gât. 

In sfârșit, l-a întors pe Glass ca să-i examineze spatele. A 
întins mâna spre gulerul cămășii roase și a tras. Stofa nu a opus 
prea multă rezistență. Indienii s-au îngrămădit ca să vadă cu 
ochii lor ceea ce descrisese Cal Galben. Au izbucnit imediat într- 
o sporovăială însufleţită, în limba lor stranie. Glass a simţit iar 
cum stomacul i se întoarce pe dos la gândul spectacolului care 
declanșa o asemenea fervoare. 

Vraciul a spus ceva și indienii au amuţit imediat. 

S-a întors și a intrat prin trapa cortului. A ieșit după câteva 
minute cu bratele pline de tot felul de tigve și săculeți cu 
mărgele. S-a apropiat iar de Glass și i-a făcut semn să se întindă 
pe pământ cu faţa în jos. Lângă el a întins o blană albă 
minunată. Pe blană a aranjat o multitudine de leacuri. Glass 
habar n-avea ce e în acele vase. Nu-mi pasă. Un singur lucru 
conta. Să-i ia de pe mine. 

Vraciul a spus ceva unuia dintre războinicii tineri, care a fugit 
și s-a întors după câteva minute cu un vas plin cu apă. Între 
timp, vraciul a mirosit tigva cea mai mare și a adăugat 
ingrediente dintr-o varietate de săculeţi. A început să recite 
incantaţii cu o voce scăzută în timp ce lucra, singurul sunet care 
se ridica deasupra tăcerii respectuoase a sătenilor. 

Principalul ingredient din tigva cea mare era urină de bizon, 
luată din vezica unui taur mare de la o vânătoare de vara 
trecută. Peste ea, vraciul a adăugat rădăcină de arin și praf de 
pușcă. Substanța astringentă rezultată era la fel de tare ca 
terebentina. 

Vraciul i-a întins lui Glass un băț scurt de 15 centimetri 
lungime. Glass a avut nevoie de o clipă ca să înţeleagă la ce 
folosea. A inspirat adânc și a pus bățul între dinți. 

Glass și-a strâns forțele, iar vraciul a turnat. 

Leacul a declanșat cea mai intensă durere pe care Glass o 
simţise vreodată, ca un metal topit într-un mulaj de carne 
umană. La început durerea era definită, pe măsură ce lichidul se 


112 


infiltra chinuitor în fiecare dintre cele cinci tăieturi, centimetru 
cu centimetru. Curând, focul ascuţit s-a transformat într-o mare 
de durere care pulsa odată cu bătăile repezi ale inimii lui. Glass 
și-a înfipt dinţii în lemnul moale al bățului. Incerca să-și 
imagineze efectul catartic al tratamentului, dar nu reușea să se 
ridice deasupra durerii insuportabile. 

Substanța astringentă avea efectul dorit asupra viermilor. 
Zeci de siluete albe se zvârcoleau și se străduiau să iasă la 
suprafață. După câteva minute, vraciul a spălat viermii și 
lichidul arzător de pe spatele lui Glass cu un polonic mare de 
apă. Glass a gemut în timp ce durerea începea încet să se 
calmeze. Tocmai începuse să-și tragă răsuflarea, când vraciul a 
turnat iar din tigva cea mare. 

Vraciul a aplicat patru doze de astringent. După ce a spălat și 
ultimele urme ale ei, a pansat rănile cu o cataplasmă aburindă 
de pin și zadă. Cal Galben l-a ajutat pe Glass să intre în cortul 
vraciului. O indiancă a adus vânat proaspăt gătit. Glass a ignorat 
usturimea spatelui suficient cât să se îndoape, apoi s-a întins pe 
pătura din blană de bizon și a căzut într-un somn adânc. g 

A dormit cu intermitențe aproape două zile întregi. In 
momentele de trezie găsea lângă el provizii proaspete de 
mâncare și apă. Vraciul îi îngrijea spatele și i-a schimbat 
cataplasma de două ori. După durerea agresivă a leacului, 
căldura umedă a cataplasmei era ca atingerea alinătoare a unei 
mâini materne. 

Când Glass s-a trezit în dimineaţa celei de-a treia zile, primele 
raze ale zorilor luminau interiorul cortului cu o licărire slabă, iar 
liniștea era întreruptă doar de freamătul ocazional al cailor și de 
uguitul de dimineaţă al porumbeilor. Vraciul dormea întins, cu o 
pătură de bizon peste pieptul lui osos. Lângă Glass era un 
morman de haine din piele de căprioară frumos împăturite - 
pantaloni, mocasini cu mărgele și o tunică simplă din piele. S-a 
ridicat încet și s-a îmbrăcat. 

Indienii Pawnee îi considerau pe Sioux dușmanii lor de 
moarte. Glass chiar luptase împotriva unui grup de vânători 
Sioux, într-o mică încăierare din perioada petrecută de el pe 
câmpiile Kansasului. Acum avea o nouă perspectivă. Ce altceva 
decât recunoștință ar fi putut să simtă față de acțiunile 
samaritene ale lui Cal Galben și ale vraciului? Vraciul s-a mișcat 


113 


și s-a ridicat în fund după ce l-a văzut pe Glass. A spus ceva ce 
acesta nu înțelegea. 

După câteva minute a apărut și Cal Galben. Părea încântat că 
Glass e sănătos și pe picioarele lui. Cei doi indieni i-au examinat 
spatele, părând să discute aprobator despre ceea ce constatau. 
După ce au terminat, Glass a arătat spre spatele lui și a ridicat 
sprâncenele ca pentru a întreba „E în regulă?” Cal Galben și-a 
tuguiat buzele și a aprobat din cap. 

S-au întâlnit mai târziu în cortul lui Cal Galben. Printr-o 
amestecătură de limbaj al semnelor și desene în nisip, Glass a 
încercat să comunice locul din care venea și cel în care voia să 
meargă. Cal Galben a părut să înțeleagă „Fort Brazeau” și Glass 
a confirmat atunci când indianul a desenat o hartă care indica 
localizarea exactă a fortului de la confluenta dintre Missouri și 
White River. Glass a dat din cap frenetic. Cal Galben le-a spus 
ceva războinicilor întruniţi în cort. Glass nu înţelegea și în seara 
aceea s-a culcat gândindu-se dacă n-ar fi cumva mai bine să 
plece pur și simplu pe cont propriu. 

A doua zi dimineaţă s-a trezit în zgomotul unor cai din fața 
cortului vraciului. Când a ieșit l-a găsit pe Cal Galben și pe cei 
trei războinici tineri din satul Arikara. Erau călare, iar unul dintre 
ei ținea hățul unui cal bălțat în plus. 

Cal Galben a spus ceva și a arătat spre bălţat. Soarele tocmai 
depășea linia orizontului atunci când ei au început călătoria spre 
sud, spre Fort Brazeau. 


Paisprezece 


6 octombrie 1823 


Pe Jim Bridger nu-l înșelase simţul orientării. Avusese dreptate 
atunci când îl îndemnase pe Fitzgerald s-o taie peste câmpie și 
să se îndepărteze de cotul spre est al râului Little Missouri. 
Orizontul vestic înghițea ultimele raze de soare atunci când cei 
doi bărbaţi au tras un foc de armă ca să-și semnaleze 
apropierea de Fort Union. Căpitanul Henry a trimis un călăreț să- 
i întâmpine. 


114 


Oamenii Companiei Rocky Mountain Fur i-au primit în fort pe 
Fitzgerald și pe Bridger cu un respect sumbru. Fitzgerald purta 
pușca lui Glass ca pe un mândru stindard al camaradului lor 
căzut în luptă. Jean Poutrine și-a făcut cruce atunci când 
Anstadtul a defilat pe lângă el și câţiva oameni și-au scos 
pălăria. Li se părea neliniștitor să se confrunte cu moartea lui 
Glass, fie ea inevitabilă sau nu. 

S-au strâns în dormitor ca să asculte relatarea lui Fitzgerald. 
Bridger nu a putut decât să se minuneze de abilitatea acestuia, 
de subtilitatea și îndemânarea cu care mințea. 

— Nu sunt multe de spus, a zis Fitzgerald. Am știut cu toții ce 
urma să se întâmple. N-o să pretind că eram prietenul lui, dar 
respect un om care luptă așa cum a luptat el. L-am îngropat 
adânc... l-am acoperit cu suficiente pietre ca să fie protejat. 
Adevărul, căpitane, e că eu voiam să plec imediat - dar Bridger 
a spus că trebuie să facem o cruce pentru mormânt. 

Bridger a ridicat privirea, îngrozit de această ultimă 
înfrumusețare. Douăzeci de fețe admirative îl priveau fix, câteva 
înclinându-se în semn de aprobare solemnă. Dumnezeule - sper 
că nu e respect! Avea acum ceea ce își dorise atât și era mai 
mult decât putea suporta. Indiferent de consecințe, trebuia să 
se debaraseze de povara îngrozitoare a minciunii lor - a propriei 
lui minciuni. 

Bridger a simţit privirea de gheaţă din colţul ochiului lui 
Fitzgerald. Nu-mi pasă. A deschis gura să vorbească, dar înainte 
ca el să-și găsească cuvintele, căpitanul Henry a spus: 

— Ştiam că o să-ţi faci partea ta, Bridger. 

Oamenii din detașament au aprobat iar din cap. Ce-am făcut? 
Bridger a plecat ochii în pământ. 


Cincisprezece 


9 octombrie 1823 


Fort Brazeau avea pretenţii de fort, dar denumirea era 
exagerată. Poate că fusese botezat așa din vanitate - din 
dorinţa de a instituționaliza un nume de familie. Sau poate că se 
sperase descurajarea unui atac prin simpla forţă a numelui. In 


115 


oricare dintre cazuri, numele nu părea să se potrivească deloc 
cu realitatea. 

Fort Brazeau consta dintr-o singură cabană din bușteni, un 
debarcader primitiv și un stâlp de legat caii. Fantele înguste 
pentru tragere ale cabanei reprezentau singura probă că se 
luase cât de cât în considerare aspectele marţiale ale clădirii, 
dar ele împiedicau mai degrabă intrarea luminii decât a 
săgeților. 

Luminișul din jurul fortului era presărat cu wigwamuri, câteva 
înălțate temporar de indienii veniţi pentru comerț, câteva 
înălțate permanent de indieni Sioux bețivi din Yankton. Oricine 
călătorea pe râu rămânea acolo peste noapte. De obicei campau 
sub cerul liber, dar cei prosperi își puteau găsi loc pe o saltea de 
paie din cabană în schimbul a 25 de cenți. 

Pe dinăuntru, cabana era pe jumătate magazin universal, pe 
jumătate crâșmă. Era slab luminată și principalele senzaţii erau 
olfactive: fumul strâns de peste zi, mirosul moscat și unsuros al 
pieilor crude, butoaie deschise cu cod sărat. Principalele ei 
zgomote, care  stânjeneau conversațiile de la băutură, 
proveneau de la zumzăitul permanent al muștelor și sforăitul 
ocazional din podul cu locuri de dormit dintre căpriori. 

Tizul fortului, Kiowa Brazeau, s-a uitat la cei cinci călăreţi care 
se apropiau prin niște ochelari groși care îi făceau ochii să pară 
nefiresc de mari. A identificat cu multă ușurare faţa lui Cal 
Galben. Kiowa își făcuse griji în legătură cu dispoziţia indienilor 
Sioux. 

William Ashley petrecuse aproape o lună la Fort Brazeau, 
planificând viitorul companiei lui, Rocky Mountain Fur, după 
dezastrul din satele Arikara. Indienii Sioux fuseseră aliații albilor 
în lupta împotriva indienilor Arikara. Sau, mai exact, indienii 
Sioux fuseseră aliaţii lor până când se săturaseră de tactica 
apatică a colonelului Leavenworth. La jumătatea asediului lui 
Leavenworth, indienii Sioux plecaseră brusc (dar nu înainte să 
fure cai atât de la Ashley, cât și de la armata americană). Ashley 
vedea dezertarea acestora ca pe o trădare. Kiowa nutrea o 
simpatie discretă faţă de atitudinea lor, chiar dacă nu simţea 
deloc nevoia de a-l ofensa pe fondatorul companiei Rocky 
Mountain Fur. La urma urmei, Ashley și oamenii lui fuseseră cei 
mai buni clienţi dintotdeauna ai lui Kiowa, cumpărând practic 
întregul inventar al proviziilor lui. 


116 


Însă, în ultimă instanţă, economia sărăcăcioasă din Fort 
Brazeau depindea de comerțul cu triburile din zonă. Indienii 
Sioux  căpătaseră o importanță suplimentară odată cu 
schimbarea dramatică a relaţiilor cu Arikara. Kiowa își făcea griji 
că disprețul indienilor Sioux faţă de Leavenworth s-ar fi putut 
extinde și asupra lui și factoriei sale. Sosirea lui Cal Galben și a 
celorlalţi trei războinici Sioux era un semn bun, mai ales atunci 
când a devenit evident că aduceau un om alb care părea să fi 
fost în grija lor. 

O mică mulţime de indieni din fort și luntrași aflaţi în trecere 
s-au strâns ca să-i întâmpine pe nou-veniţi. Se holbau mai ales 
la bărbatul alb cu cicatrice oribile pe faţă și pe scalp. Brazeau a 
discutat cu Cal Galben într-un dialect Sioux cursiv și Cal Galben 
i-a explicat ce știa despre omul alb. Glass a devenit ţinta 
stânjenită a zeci de ochi iscoditori. Cei care știau limba Sioux 
ascultau cum Cal Galben descrie găsirea lui Glass, singur și fără 
arme, grav rănit de un urs. Ceilalţi nu puteau decât să facă 
presupuneri, dar era evident că bărbatul alb are o poveste de 
spus. 

Kiowa a ascultat povestea lui Cal Galben, înainte de a se 
adresa el însuși omului alb. 

— Cine ești? 

Bărbatul alb părea să se chinuie să-și găsească cuvintele. 
Crezând că nu înţelege, Brazeau a trecut la franceză: 

— Qui êtes-vous? 

Glass a înghiţit și și-a dres încet vocea. Și-l amintea pe Kiowa 
din scurtul popas al companiei Rocky Mountain Fur în drumul ei 
în susul râului. În mod evident, Kiowa nu-și amintea de el. Glass 
și-a dat seama că aspectul lui se schimbase semnificativ, chiar 
dacă el încă nu apucase să-și privească fața ca lumea după 
atac. 

— Hugh Glass. 

Vorbitul îi provoca durere, iar vocea lui răsuna ca un fel de 
scâncit jalnic și strident. 

— Om al lui Ashley. 

— Tocmai l-ai ratat pe monsieur Ashley. L-a trimis pe Jed 
Stuart spre vest cu cincisprezece oameni, apoi s-a întors în St. 
Louis să mai recruteze un detașament. 

Kiowa a așteptat o clipă, gândindu-se că, dacă el tace, 
bărbatul rănit ar putea să ofere mai multe informaţii. 


117 


Cum bărbatul nu dădea niciun semn că ar vrea să mai spună 
ceva, un scoţian cu un singur ochi a dat glas nerăbdării grupului, 
întrebând cu un accent scoţian prostesc: 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

Glass a vorbit încet, cât mai economicos posibil: 

— Un grizzly m-a atacat pe Upper Grand. 

Detesta scâncitul jalnic al vocii sale, dar a continuat: 

— Căpitanul Henry m-a lăsat cu doi oameni. 

S-a oprit iar și și-a mângâiat cu mâna gâtul rănit. 

— Care au fugit și mi-au furat echipamentul. 

— Și indienii Sioux te-au adus tocmai de acolo? a întrebat 
scoţianul. 

Văzând durerea de pe faţa lui Glass, Kiowa a răspuns în locul 
lui. 

— Cal Galben l-a găsit singur în satele Arikara. Corectaţi-mă 
dacă greșesc, monsieur Glass, dar aș pune pariu că aţi coborât 
pe Grand de unul singur. 

Glass a aprobat din cap. 

Scoţianul cu un ochi a dat să mai pună o întrebare, dar Kiowa 
l-a întrerupt. 

— Monsieur Glass își poate ţine povestea pentru mai târziu. 
Eu cred că merită să mănânce și să doarmă. 

Ochelarii dădeau feţei lui Kiowa un aer inteligent și protector. 
L-a luat pe Glass de umăr și l-a condus înăuntrul cabanei. L-a 
pus pe Glass la o masă lungă și i-a spus ceva în Sioux nevestei 
lui, care a adus o farfurie plină cu vârf cu tocană dintr-o oală 
imensă de fontă. Glass a hăpăit mâncarea, apoi încă două porții 
mari. 

Kiowa stătea la masă în faţa lui, privind răbdător prin lumina 
slabă și alungându-i pe curioși. 

După ce a terminat de mâncat, Glass s-a întors spre Kiowa, 
dându-și brusc seama de ceva. 

— Nu-ţi pot plăti. 

— Nici nu mă așteptam să ai la tine prea mulţi bani. Un om al 
lui Ashley poate să rămână pe datorie în fortul meu. 

Glass a dat din cap a aprobare. Kiowa a continuat: 

— Pot să-ți dau echipament și să te urc în următoarea barcă 
spre St. Louis. 

Glass a scuturat violent din cap. 

— Nu merg la St. Louis. 


118 


Kiowa era șocat. 

— Dar unde ai de gând să mergi? 

— La Fort Union. 

— Fort Union! E octombrie! Și dacă reușești să treci de Ree, 
spre satele Mandanilor, o să fie decembrie când ajungi acolo. Și 
de acolo mai sunt 500 de kilometri până la Fort Union. O să urci 
pe Missouri pe jos în mijlocul iernii? 

Glass nu a răspuns. Îl durea gâtul. În plus, nu avea nevoie de 
permisiunea nimănui. A băut o gură de apă dintr-o cană mare 
de cositor, i-a mulţumit lui Kiowa pentru mâncare și a început să 
urce scara șubredă către podul pentru dormit. S-a oprit la 
mijlocul ei, s-a dat jos și a ieșit. 

L-a găsit pe Cal Galben într-o tabără din afara fortului, pe 
malul lui White River. El și cu ceilalți indieni Sioux își îngrijiseră 
caii, făcuseră puţin comerț și urmau să plece dimineaţa. Cal 
Galben evita pe cât posibil fortul. Kiowa și soția lui Sioux îl 
trataseră întotdeauna corect, dar întreaga așezare îl deprima. 
Simţea dispreţ și chiar rușine pentru indienii mizeri care campau 
în jurul fortului, prostituându-și soțiile și fiicele pentru 
următoarea lor gură de whisky. Un rău care îi putea face pe 
oameni să-și abandoneze vechea viaţă și să trăiască într-o 
asemenea stare de infamie avea în el ceva de care trebuia să-ţi 
fie teamă. 

Dincolo de efectul pe care Fort Brazeau îl avea asupra 
indienilor de acolo, alte aspecte ale acelui post îl îngrijorau 
profund. Se minuna de complexitatea și calitatea bunurilor 
produse de albi, de la armele și topoarele lor până la ace și 
stofele fine. Dar simțea și o neliniște ascunsă faţă de un popor 
care putea să facă astfel de lucruri, care stăpânea puteri pe care 
el nu le înţelegea. Și apoi mai erau și poveștile despre marile 
sate ale albilor din est, cu oameni la fel de numeroși precum 
bizonii. Cal Galben se îndoia că aceste povești ar putea fi 
adevărate, chiar dacă șuvoiul de comercianţi se îngroșa în 
fiecare an. Apoi venise lupta cu Arikara și soldaţii. E adevărat că 
Arikara erau cei pe care albii voiau să-i pedepsească, un trib 
față de care nici el nu avea nicio înţelegere. Și e adevărat că 
soldații albi fuseseră lași și nechibzuiţi. Cal Galben se străduia 
să-și înțeleagă neliniștea. Luate individual, niciuna dintre 
presimţirile lui rele nu părea copleșitoare, însă el simţea că 


119 


aceste fire răzlețe se uneau undeva, împletindu-se într-un 
avertisment pe care încă nu-l înţelegea pe deplin. 

Cal Galben s-a ridicat atunci când Glass a intrat în tabără; un 
foc scund le lumina fețele. Glass se gândise să încerce să-l 
plătească pe Sioux pentru grija lui, dar ceva îi spunea că acesta 
s-ar fi simţit jignit. Se gândise la un mic dar - o funie de tutun 
sau un cuţit. Astfel de fleacuri păreau însă expresii nepotrivite 
ale recunoștinței lui. In loc de asta, Glass s-a apropiat de Cal 
Galben, și-a scos colierul cu gheara de urs și l-a pus în jurul 
gâtului indianului. 

Cal Galben l-a privit intens pentru o clipă. Glass l-a privit și el, 
a dat din cap și apoi s-a întors și a luat-o înapoi spre cabană. 

Când a urcat iar în podul pentru dormit, Glass a găsit doi 
luntrași deja adormiţi pe salteaua mare de paie. Într-un colţ, sub 
cornișă, o blană miţoasă fusese întinsă în locul îngust. Glass s-a 
lăsat pe ea și l-a furat somnul aproape instantaneu. 

A doua zi dimineaţă l-a trezit o conversaţie zgomotoasă în 
franceză, care urca spre pod din camera deschisă de dedesubt. 
Discuţia era presărată cu râsete voioase și Glass a observat că 
era singur în pod. A rămas acolo o vreme, savurând luxul 
adăpostului și căldurii. S-a rostogolit de pe burtă pe spate. 

Tratamentul brutal al vraciului funcţionase. Deși spatele lui 
încă nu era complet vindecat, cel puţin rănile fuseseră curățate 
de acea infecţie abjectă. Glass și-a întins membrele unul câte 
unul, ca și cum ar fi examinat piesele componente complexe ale 
unei mașinării proaspăt achiziţionate. Piciorul lui putea susţine 
întreaga greutate a trupului, chiar dacă încă mai șchiopăta 
puternic atunci când mergea. Și, chiar dacă nu își recuperaseră 
forța, braţul și umărul funcționau normal. Glass presupunea că 
reculul unei puști i-ar fi provocat o durere ascuţită, dar avea 
încredere în abilitatea lui de a manevra o armă. 

O armă. Glass aprecia disponibilitatea lui Kiowa de a-l echipa. 
Dar ceea ce voia el era arma /ui/. Arma lui și o răfuială cu cei 
care i-o furaseră. Faptul că ajunsese la Fort Brazeau părea ceva 
complet lipsit de importanţă. Era, într-adevăr, un reper. Dar 
fortul nu însemna pentru Glass o linie de sosire pe care să o 
treacă exuberant, ci mai degrabă o linie de pornire pe care să o 
depășească hotărât. Cu un echipament nou și un trup tot mai 
sănătos, acum avea avantaje pe care în ultimele șase săptămâni 
nu le avusese. Dar obiectivul lui era unul îndepărtat. 


120 


Cum stătea întins pe spate în pod, a observat o găleată cu 
apă pe masă. Dedesubt s-a deschis ușa, iar o oglindă crăpată de 
pe perete a surprins lumina dimineţii. Glass s-a ridicat de pe 
podea și s-a îndreptat încet spre oglindă. 

Nu a fost neapărat șocat de imaginea care îl privea fix de 
acolo. Se aștepta să arate altfel. Dar tot era straniu să 
privească, în sfârșit, rănile pe care săptămâni de zile putuse 
doar să și le imagineze. Trei urme paralele de gheare brăzdau 
adânc barba deasă de pe obrazul lui. li aminteau lui Glass de 
vopsitul pentru război. Nu era de mirare că indienii Sioux 
fuseseră  respectuoși. Țesutul rozaliu al cicatricelor tivea 
marginea scalpului și creștetul capului era marcat de mai multe 
crestături. A observat că, acolo unde creștea părul, castaniul pe 
care îl cunoștea el se amesteca cu cenușiul - mai ales în barbă. 
A acordat o atenţie specială gâtului. Din nou, brazde paralele 
marcau traseul ghearelor. Cicatrice neregulate marcau punctele 
în care fuseseră legate copcile. 

Glass și-a ridicat bluza din piele de căprioară, încercând să se 
uite la spinare, dar oglinda întunecoasă arăta doar o schiță a 
rănilor lungi. Imaginea mentală a viermilor continua să-l 
bântuie. Glass a lăsat oglinda și s-a dat jos din pod. 

O duzină de oameni se strânseseră în încăperea de dedesubt, 
îngrămădindu-se la masa lungă și revărsându-se dincolo de ea. 
Conversaţia a încetat atunci când Glass a coborât scara care 
ducea în pod. 

Kiowa l-a întâmpinat, trecând cu ușurință la engleză. Talentul 
lui lingvistic era un avantaj pentru un comerciant în mijlocul 
Babelului de la frontieră. 

— Bună dimineaţa, monsieur Glass. Tocmai vorbeam despre 
dumneata. 

Glass a dat din cap a înţelegere, dar nu a spus nimic. 

— Eşti norocos, a continuat Kiowa. S-ar putea să-ţi fi găsit un 
mijloc de transport în susul râului. 

Interesul lui Glass a sporit imediat. 

— Fă cunoștință cu Antoine Langevin. 

Un bărbat scund, cu mustață lungă, care stătea drept și oficial 
la masă, a întins mâna ca să i-o strângă pe a lui Glass. Glass a 
fost surprins de forța strânsorii micului bărbat. 

— Langevin a sosit noaptea trecută din susul râului. Ca și 
dumneata, monsieur Glass, are și el o poveste. Monsieur 


121 


Langevin vine tocmai din satele Mandan. Mi-a spus că tribul 
nostru rătăcitor, Arikara, a fondat un nou sat pe un teren la mai 
puţin de doi kilometri sud de indienii Mandan. 

Langevin a spus în franceză ceva ce Glass nu a înţeles. 

— Ajung și acolo, Langevin, a spus Kiowa, iritat de 
întrerupere. M-am gândit că prietenul nostru ar putea aprecia 
puţin context istoric. 

Apoi și-a continuat explicaţiile: 

— După cum îţi poţi imagina, prietenii noștri Mandani sunt 
neliniștiţi că noii lor vecini le vor aduce necazuri. Ca o condiţie 
pentru ocuparea teritoriului Mandan, Mandanii au smuls de la 
Arikara promisiunea de a-și înceta atacurile asupra albilor. 

Kiowa și-a scos ochelarii și și-a șters lentilele cu poalele 
cămășii, după care și i-a potrivit la loc pe nasul lui roșcovan. 

— Ceea ce mă aduce la ceea ce mă privește pe mine. Micul 
meu fort depinde de traficul pe râu. Am nevoie de vânători de 
blănuri și comercianţi ca voi care să urce și să coboare pe 
Missouri. Am apreciat îndelunga vizită a lui monsieur Ashley și a 
oamenilor lui, dar lupta aceasta cu Arikara o să mă falimenteze. 
L-am rugat pe Langevin să conducă o solie pe Missouri în sus. O 
să ducă daruri și o să restabilească legăturile cu Arikara. Dacă o 
să reușească, o să trimitem vorbă la St. Louis că Missouriul e 
deschis pentru afaceri. Pe barca lui Langevin e loc pentru șase 
oameni și provizii. El e Toussaint Charbonneau. 

Kiowa a arătat spre alt bărbat de la masă. Glass cunoștea 
numele și s-a uitat cu interes la soțul Sacageweei. 

— Toussaint a tradus pentru Lewis și Clark. Vorbește Mandan, 
Arikara și orice altceva ai putea avea nevoie pe drum. 

— Și vorbesc și engleză, a spus Charbonneau. 

Păruse că spune șe vobesc șe englesă. Engleza lui Kiowa era 
aproape lipsită de accent, dar a lui Charbonneau avea melodia 
intensă a limbii lui materne. Glass a întins mâna spre mâna lui 
Charbonneau. 

Kiowa a continuat prezentările. 

— El e Andrew MacDonald. 

A arătat spre scoţianul cu un ochi din ziua anterioară. Glass a 
observat că, pe lângă ochiul lipsă, scoţianului îi lipsea și o bună 
bucată din vârful nasului. 


122 


— E foarte posibil să fie cel mai prost om pe care l-ai cunoscut 
vreodată, a spus Kiowa. Dar poate să vâslească o zi fără pauză. 
Noi îi spunem „Professeur”. 

Profesorul a înclinat capul ca să-l aducă pe Kiowa în bătaia 
ochiului său bun, care a mijit a vagă înţelegere la pomenirea 
numelui său, chiar dacă era evident că el nu sesizase ironia. 

— În sfârșit - iată-l și pe Dominique Cattoire. 

Kiowa a arătat spre un luntraș care fuma o pipă subţire de lut. 
Dominique s-a ridicat, i-a strâns mâna lui Glass și a spus 
„Enchante”. 

— Fratele lui Dominique e Louis Cattoire, rege al putains. Și el 
o să meargă, dacă îl smulgem, pe el și caltaboșul său, din cortul 
curvelor. Lui Louis îi spunem „La Vierge”. 

Oamenii din jurul mesei au izbucnit în râs. 

— Și asta mă aduce la dumneata. Ei or să urce pe râu vâslind, 
așa că nu pot lua multă încărcătură. Au nevoie de un vânător 
care să-i asigure taberei carne. Bănuiesc că ești destul de 
priceput la a găsi hrană. Probabil chiar mai priceput după ce-ţi 
dăm o pușcă. 

Glass a răspuns dând din cap. 

— Mai e un motiv pentru care soliei noastre i-ar prinde bine o 
pușcă în plus, a continuat Kiowa. Dominique a auzit zvonuri că 
un șef Arikara pe nume Limbă de Elan s-a desprins de tribul 
principal. Se duce cu un grup de războinici și cu familiile lor 
undeva între Mandan și Grand. Nu știm unde sunt, dar Limbă de 
Elan a jurat să răzbune atacul asupra satului Ree. 

Glass s-a gândit la rămășițele înnegrite ale satului Arikara și a 
răspuns dând din cap. 

— Te bagi? 

O parte din Glass nu dorea povara unor colegi de călătorie. 
Planul lui fusese să-și croiască drum în susul Missouriului de 
unul singur, pe jos. Avea de gând să plece în ziua aceea și 
detesta ideea de a aștepta. Dar a înţeles șansa aceea. Mai mulţi 
oameni însemnau siguranţă, dacă oamenii erau buni de ceva. 
Bărbaţii din solia lui Kiowa păreau experimentați, iar Glass știa 
că nu existau barcagii mai buni decât acești navigatori încercați. 
Mai știa și că trupul lui era încă în curs de vindecare și 
ameliorarea avea să fie lentă dacă mergea pe jos. Urcarea râului 
cu o barcă cu vâsle era și ea lentă. Dara merge cu ei în timp ce 
doar ceilalți vâsleau îi oferea încă o lună în care să se întremeze. 


123 


Glass a dus mâna la gât. 

— Mă bag. 

Langevin i-a spus lui Kiowa ceva în franceză. Kiowa a ascultat 
și apoi s-a întors spre Glass. 

— Langevin spune că astăzi trebuie să repare barca. Plecaţi 
mâine în zori. Mănâncă ceva și apoi hai să te echipăm. 

Kiowa își ţinea mărfurile lângă un perete din spatele cabanei. 
O scândură pusă pe două butoaie goale servea drept tejghea. 
Glass s-a concentrat mai întâi asupra unei arme lungi. Existau 
cinci din care putea să aleagă. Trei erau muschete ruginite din 
nord-vest, de producție străveche, în mod evident destinate 
comerțului cu indienii. Alegerea între celelalte două puști a 
părut la început evidentă. Una era o pușcă lungă Kentucky 
clasică, minunat meșteșugită, cu finisaj de nuc lustruit. Cealaltă 
era o pușcă Model 1803 a infanteriei americane încercată, al 
cărei pat fusese rupt și reparat cu piele netăbăcită. Glass a luat 
cele două puști și le-a dus afară, însoţit de Kiowa. Avea de luat o 
decizie importantă și voia să examineze armele la lumina zilei. 

Kiowa privea răbdător în timp ce Glass examina pușca lungă 
Kentucky. 

— E o armă minunată, a spus el. Germanii sunt o catastrofă la 
gătit, dar știu cum să facă o armă. 

Glass era de acord. Admirase întotdeauna liniile elegante ale 
puștilor Kentucky. Dar existau două probleme. In primul rând, 
Glass a observat cu dezamăgire calibrul mic al puștii, pe care l-a 
estimat corect la 32 de milimetri. În al doilea rând, marea 
lungime a armei o făcea greu de cărat și dificil de încărcat. Era o 
armă ideală pentru un gentleman fermier care vânează veveriţe 
în Virginia. Glass avea nevoie de ceva diferit. 

l-a întins pușca Kentucky lui Kiowa și a luat Modelul 1803, 
arma pe care o avuseseră mulţi dintre soldaţii din Corpul 
Exploratorilor al lui Lewis și Clark. Glass a examinat mai întâi 
reparația de la patul rupt. În jurul rupturii fusese învelită strâns 
piele netăbăcită udă, care apoi fusese lăsată să se usuce. Pielea 
netăbăcită se întărise și se strânsese la uscare, creând un cofraj 
tare ca piatra. Patul era urât, dar părea solid. Apoi Glass a 
examinat mecanismele închizătorului și trăgaciului. Erau unse 
de curând și nu se vedeau semne de rugină. Și-a trecut mâna 
încet peste patul scurt, continuând apoi de-a lungul ţevii de 


124 


asemenea scurte. A băgat degetul în gaura groasă a gurii, 
observând apreciativ calibrul solid 53 de milimetri. 

— Îţi place arma cea mare, nu? 

Glass a dat din cap aprobator. 

— O armă mare e bună, a spus Kiowa zâmbind strâmb. 
Încearc-o. O armă ca asta, omori cu ea un urs! 

Kiowa i-a întins lui Glass un corn cu pulbere și o măsură. Glass 
a pus o încărcătură completă de 200 de grăunţe și le-a turnat pe 
gura armei. Kiowa i-a întins un glonţ mare de calibru 53 și o 
învelitoare unsă din buzunarul lui de la vestă. Glass a înfășurat 
glonțul în învelitoare și l-a împins pe gura armei. A scos 
vergeaua și a împins bine glonţul lângă culată. A turnat pulbere 
în rezervor, a tras cocoșul până jos și a căutat o ţintă. 

La vreo cincizeci de metri distantă, o veveriţă stătea liniștită 
la bifurcația unui plop roșu mare. A 

Glass a ţintit veverița și a apăsat pe trăgaci. Intre aprinderea 
rezervorului și prima explozie din adâncul ţevii a trecut doar o 
fracțiune de secundă. Aerul s-a umplut de fum, ascunzând 
temporar ţinta. Glass a tresărit la lovitura puternică de la umăr a 
reculului. 

În timp ce fumul se împrăștia, Kiowa s-a dus încet spre plopul 
roșu. S-a oprit și a ridicat rămășițele zdrențuite ale veveriţei, 
care acum mai era doar o coadă stufoasă. S-a întors la Glass și a 
aruncat coada la picioarele acestuia. 

— Mă gândesc că arma nu e prea bună pentru veveriţe. 

De data asta Glass a zâmbit. 

— O iau. 

S-au întors la cabană și Glass a luat și restul materialelor. A 
ales un pistol de calibru 53, pe lângă pușcă. O matriţă pentru 
gloanţe, plumb, pulbere și cremene. Un tomahawk și un cuţit 
mare de jupuit. O centură groasă de piele care să-i susțină 
armele. Două cămăși de bumbac roșii, pe care să le poarte sub 
tunica din piele de căprioară. O manta Hudson Bay mare. O 
căciulă de lână și mănuși. Două kilograme de sare și trei funii de 
tutun. Ac și aţă. Frânghie. Ca să care această abundență 
neașteptată, a ales o geantă de vânătoare cu franjuri de piele și 
ornamente complicate din pene. A observat că luntrașii purtau 
cu toţii la curea săculeţe mici pentru pipă și tutun. A luat și el un 
astfel de săculeţ, un adăpost convenabil pentru noua lui 
cremene și amnar. 


125 


După ce a terminat, Glass se simțea bogat ca un rege. După 
șase săptămâni în care avusese doar hainele de pe el, se simțea 
perfect pregătit pentru orice luptă l-ar fi așteptat. Kiowa i-a 
făcut socoteala, care ajungea la 125 de dolari. Glass a scris un 
bilet pentru William Ashley: 


10 octombrie 1823 
Dragă dle Ashley: 


Echipamentul mi-a fost furat de doi oameni din 
detașamentul nostru cu care o să-mi reglez conturile 
de unul singur. DI Brazeau mi-a acordat un credit în 
numele companiei Rocky Mountain Fur. Mi-am permis 
să iau în avans bunurile alăturate în contul salariului 
meu. Intenționez să-mi recuperez bunurile și mă 
angajez să-mi achit datoria față de dumneata. 


Al dumitale cel mai supus servitor, 
Hugh Glass 


— O să trimit scrisoarea dumitale împreună cu factura, a spus 
Kiowa. 

În seara aceea, Glass a luat cina împreună cu Kiowa și patru 
dintre noii lui tovarăși. Al cincilea, Louis „La Vierge” Cattoire, 
încă nu-și făcuse apariţia din cortul curvelor. Fratele lui, 
Dominique, le-a spus că, din momentul sosirii lor la Fort 
Brazeau, La Vierge trecea prin accese alternative de beție și 
preacurvie. Dacă nu era ceva ce îl viza direct pe Glass, luntrașii 
discutau de regulă în franceză. Glass recunoștea cuvinte și 
expresii răzlețe din perioada petrecută în Campeche, dar nu 
suficient ca să poată urmări conversaţia. 

— Fă în așa fel ca fratele dumitale să fie gata dimineaţă, a 
spus Langevin. Am nevoie de el să vâslească. 

— O să fie gata. 

— Și nu uitaţi de misiunea voastră, a spus Kiowa. Nu staţi cu 
Mandanii toată iarna. Am nevoie de confirmarea că Arikara nu îi 
vor ataca pe comercianții de pe râu. Dacă nu primesc vești de la 
voi până de Anul Nou, nu pot să trimit vorbă în St. Louis la timp 
ca să se poată face planuri pentru primăvară. 


126 


— Știu ce sarcină am, a spus Langevin. O să-ţi aduc 
informaţiile de care ai nevoie. 

— Apropo de informaţii... 

Kiowa trecea fără dificultate de la franceză la engleză. 

— ... cu toţii am vrea să știm ce ţi s-a întâmplat, monsieur 
Glass. 

La asta, până și ochiul nătâng al lui Professeur a licărit a 
interes. Glass a privit în jurul mesei. 

— Nu sunt prea multe de spus. 

Kiowa traducea în timp ce Glass vorbea și luntrașii au râs 
când au auzit ce spusese acesta. Kiowa a râs și el, apoi a spus: 

— Cu tot respectul cuvenit, mon ami, faţa dumitale spune ea 
însăși o poveste - dar am vrea să auzim și detaliile. 

Luntrașii s-au pregătit pentru ceea ce credeau că va fi o 
poveste pasionantă și au pus tutun proaspăt în pipele lor lungi. 
Kiowa a scos din buzunarul vestei o cutiuţă ornată de argint cu 
tutun de prizat și a dus câteva fire la nas. 

Glass și-a dus mâna la gât, încă stânjenit de vocea lui 
scâncită. 

— Un grizzly mare m-a atacat pe Grand. Căpitanul Henry i-a 
lăsat pe John Fitzgerald și Jim Bridger în urmă, ca să mă 
îngroape când mor. În schimb ei m-au jefuit. Vreau să recuperez 
ce-mi aparţine și să fac dreptate. 

Glass a încheiat. Kiowa a tradus. A urmat o tăcere prelungă, 
plină de așteptare. 

În cele din urmă, Professeur a întrebat cu accentul lui scoţian 
puternic: 

— Nu ne mai spune nimic? 

— Nu te supăra, monsieur, a spus Toussaint Charbonneau, 
dar nu ești cine știe ce raconteur. 

Glass l-a privit pe Charbonneau, dar nu a mai adăugat niciun 
detaliu. A intervenit Kiowa. 

— E treaba dumitale dacă vrei să păstrezi pentru dumneata 
detaliile luptei cu ursul, dar nu te las să pleci până nu-mi 
povestești despre Grand. 

Kiowa înțelesese încă de la începutul carierei că negoţul lui nu 
viza doar bunuri, ci și informaţii. Oamenii veneau la factoria lui 
nu doar pentru lucrurile pe care puteau să le cumpere, ci și 
pentru lucrurile pe care puteau să le afle. Fortul lui Kiowa se afla 
la confluenţa dintre Missouri și White River, așa că el cunoștea 


127 


bine Whiteul. La fel și râul Cheyenne din nord. Aflase cât putuse 
despre Grand de la mai mulţi indieni, dar detaliile rămâneau 
sumare. 

Kiowa i-a spus ceva în Sioux soţiei lui, care i-a adus o carte 
uzată pe care amândoi o manevrau de parcă ar fi fost Biblia 
familiei. Cartea avea pe coperta ei zdrențuită un titlu lung. 
Kiowa și-a potrivit ochelarii și a citit cu voce tare titlul: /storia 
expediției... 

— ... sub comanda căpitanilor Lewis și Clark, a încheiat Glass. 

Kiowa a ridicat privirea, plin de însufleţire. 

— Ah bon! Rănitul nostru călător e și un om de litere! 

Glass se însufleţise și el, uitând o vreme că vorbitul îi provoca 
durere. 

— Editată de Paul Allen. Publicată în Philadelphia în 1814. 

— Atunci ţi-e cunoscută și harta căpitanului Clark? 

Glass a dat din cap. Işi amintea bine frenezia care însoţise 
îndelung așteptata publicare a memoriilor și a hărţii. Glass 
văzuse pentru prima oară /storia expeditiei, ca și hărţile care îi 
făuriseră visurile copilăriei, în sediul din Philadelphia al 
Rawsthorne & Sons. 

Kiowa a așezat cartea pe cotor și ea s-a deschis la harta lui 
Clark, intitulată „O hartă a călătoriei lui Lewis și Clark de-a 
lungul porțiunii vestice a Americii de Nord, de la Mississippi la 
Oceanul Pacific”. Ca să se pregătească pentru expediţia lor, 
Clark se instruise intens în cartografie și în instrumentele 
acesteia. Harta lui era o minunăţie a acelei epoci, întrecând în 
detalii și acuratețe orice se produsese înainte. Harta indica clar 
principalii afluenţi care se vărsau în Missouri, de la St. Louis la 
Three Forks. 

Deși harta înfățișa cu precizie râurile care se vărsau în 
Missouri, de regulă detaliile luau sfârșit la punctul de confluență. 
Se știau puţine despre cursul de apă și izvoarele lui. Existau 
câteva excepţii: în 1814, harta putuse deja să încorporeze 
descoperirile lui Drouillard și Colter din Bazinul Yellowstone. Ea 
arăta traseul lui Zebulon Pike prin Stâncoșii de Sud. Kiowa 
desenase pe hartă râul Platte, inclusiv o estimare aproximativă 
a ramificaţiilor lui spre nord și sud. lar în Yellowstone, fortul 
abandonat al lui Manuel Lisa era însemnat la gura lui Bighorn. 

Glass a cercetat cu mare atenţie documentul. Ce îl interesa 
pe el nu era harta lui Clark însăși, pe care o cunoștea bine din 


128 


lungile ore petrecute la Rawsthorne & Sons și din studiile lui mai 
recente din St. Louis. Ce îl interesa pe Glass erau detaliile 
adăugate de Kiowa, desenele în creion ale unui deceniu de 
acumulare de informaţii. 

Tema constantă era apa, iar numele spuneau poveștile acelor 
locuri. Unele comemorau lupte - Pârâul Războiului, Pârâul Lăncii, 
Pârâul Ursului din Vizuină. Altele descriau flora și fauna din zonă 
- Pârâul Antilopei, Pârâul Castorului, Pârâul Pinului, Mugur de 
Măceș. Unele detaliau caracterul apei înseși - Pârâul Adânc, 
Pârâul lute, Râul Platte, Pârâul Sulfuros, Apa Dulce. Câteva 
sugerau ceva mai mistic - Pârâul Cortul Vraciului, Pârâul 
Castelului, Keya Paha. 

Kiowa l-a bombardat pe Glass cu întrebări. Câte zile urcaseră 
pe Grand până să dea de bifurcația din amonte? Unde se 
revărsau pârâurile în râu? Ce repere marcau drumul? Erau 
semne de castor și alt vânat? Cât de mult lemn era? Cât era 
până la Piscurile Gemene? Erau semne de indieni? Ce triburi? 
Kiowa însemna noile detalii pe hartă cu un creion ascuțit. 

Glass oferea, dar și primea. Deși harta aproximativă era 
imprimată în memoria lui, detaliile căpătau o nouă importanţă în 
timp ce el se gândea doar la traversarea ținutului. Câţi kilometri 
erau de la satele Mandan la Fort Union? Care erau principalii 
afluenţi de dincolo de Mandani și câţi kilometri erau între ei? 
Cum era terenul? Când îngheţa fluviul Missouri? Unde putea să 
economisească timp tăind coturile râului? Glass și-a copiat unele 
porțiuni importante din harta lui Clark pentru uzul lui ulterior. S- 
a concentrat asupra porțiunii dintre satele Mandan și Fort Union, 
desenând atât râul Yellowstone, cât și Missouri cale de mai 
multe sute de kilometri dincolo de Fort Union. 

Ceilalţi au plecat pe rând de la masă, în timp ce Kiowa și 
Glass au lucrat până noaptea la lumina slabă a lămpii cu ulei 
care arunca umbre extravagante pe pereţii de bușteni. 
infometat după șansa rară de a purta o conversaţie inteligentă, 
Kiowa nu voia să-i dea drumul lui Glass. S-a minunat de 
povestea lui Glass despre călătoria de la Golful Mexico la St. 
Louis. A adus altă hârtie și l-a pus pe Glass să deseneze o hartă 
grosieră a câmpiilor Texas și Kansas. 

— Un om ca dumneata ar avea un rol important în fortul meu. 
Călătorii caută tipul de informaţii pe care le ai dumneata. 

Glass a scuturat din cap. 


129 


— Zău, mon ami. De ce nu rămâi peste iarnă? Te angajez 
imediat. 

Kiowa l-ar fi plătit bucuros și doar pentru companie. 

Glass a scuturat iar din cap, de data asta mai ferm. 

— Am treburile mele de care să mă ocup. 

— E o întreprindere cam necugetată, nu-i așa? Pentru un om 
cu abilităţile dumitale? Să cutreieri prin Louisiana în miezul 
iernii. Poţi să-i prinzi pe cei care te-au trădat la primăvară, dacă 
vei mai dori. 

Căldura conversaţiei anterioare a părut să se evapore din 
încăpere, ca și cum s-ar fi deschis o ușă spre o vreme înghețată 
de iarnă. Ochii lui Glass au fulgerat și Kiowa și-a regretat 
imediat remarca. 

— Nu ţi-am cerut sfatul în privinţa asta. 

— Nu, monsieur. Într-adevăr, așa e. 

Mai erau abia două ore până la zori atunci când Glass, 
epuizat, a suit în sfârșit scara spre pod. Chiar și așa, nerăbdarea 
de a debarca l-a împiedicat să doarmă prea bine. 

Glass s-a trezit într-un amestec de urlete obscene. Unul dintre 
vorbitori era un bărbat care ţipa în franceză. Glass nu înțelegea 
cuvintele luate unul câte unul, dar contextul făcea ca 
semnificaţia lor generală să fie clară. 

Vorbitorul era „La Vierge” Cattoire, care tocmai fusese trezit 
grosolan din adâncurile unui somn de beţiv de fratele lui, 
Dominique. Sătul de bufoneriile fratelui său și nereușind să-l 
trezească cu obișnuitele ghionturi în coaste, Dominique 
încercase altă tactică: urinase pe faţa fratelui său. Fusese un act 
de mare impertinenţă, care declanșase peroraţiile lui La Vierge. 
Acţiunile lui Dominique o înfuriaseră și pe indianca cu care La 
Vierge își petrecuse noaptea. Tolerase multe forme de 
indecenţă în cortul ei. Pe unele chiar le încurajase. Dar urinarea 
aleatorie a lui Dominique îi murdărise cea mai bună pătură, și 
asta o înfuriase. Țipetele indiencei semănau cu cârâielile 
ascuțite ale unei coțofene supărate. 

La momentul la care Glass a ieșit din cabană, ţipetele 
degeneraseră într-un meci de box. Asemenea unui luptător grec 
antic, La Vierge stătea în faţa fratelui său fără fir de haină pe el. 
La Vierge avea faţă de fratele lui mai mare avantajul mărimii, 
dar și dezavantajul a trei zile consecutive de băut intens, fără a 
mai pomeni de trezirea destul de bruscă și neplăcută. Vederea 


130 


nu i se limpezise și încă nu-și găsise echilibrul, dar aceste 
handicapuri nu-i temperau dorinţa de luptă. Cunoscând stilul de 
luptă al lui La Vierge, Dominique stătea pe loc, așteptând 
inevitabilul atac. La Vierge și-a plecat capul și s-a năpustit 
înainte cu un urlet gutural. 

La Vierge a pus întregul avânt al șarjei lui în croșeul larg 
îndreptat spre capul fratelui său. Dacă l-ar fi nimerit, ar fi putut 
foarte bine să-i mute nasul la spate lui Dominique. Dar așa, 
Dominique s-a eschivat cu ușurință într-o parte. 

Croșeul care își ratase complet ţinta l-a dezechilibrat complet 
pe La Vierge. Dominique l-a lovit puternic cu piciorul în spatele 
genunchilor, tăindu-i picioarele. La Vierge a aterizat drept pe 
spate și a rămas fără aer. S-a zvârcolit jalnic pentru o clipă, 
încercând să tragă aer în piept. Imediat ce a putut să respire iar, 
și-a reluat înjurăturile și s-a ridicat în picioare. Dominique l-a 
lovit puternic cu piciorul în plexul solar, iar La Vierge a început 
să caute aer. 

— Ti-am spus să fii gata, nărod amărât ce ești! Plecăm peste 
jumate de oră. 

Ca să-și sublinieze spusele, Dominique i-a tras un șut în gură 
lui La Vierge, spărgându-i ambele buze. 

Odată lupta încheiată, mulţimea s-a împrăștiat. Glass s-a 
îndreptat spre râu. Barca lui Langevin plutea la debarcader, iar 
curentul rapid al Missouriului trăgea de frânghia de amarare. 
Barca era un intermediar între mărimile standard ale vaselor de 
transport ale luntrașilor. Era mai mică decât marele canot de 
maitre, dar totuși considerabilă, având aproape nouă metri 
lungime. 

Având curentul care să-i împingă, Langevin și Professeur 
putuseră să manevreze singuri barca pe Missouri în jos, cu o 
încărcătură completă de blănuri obţinute din negoţul cu 
Mandanii. Încărcată complet, barca avea nevoie de zece vâslași 
ca să urce pe râu. Langevin avea o încărcătură ușoară - câteva 
daruri pentru indienii Mandan și Arikara. Chiar și așa, avansarea 
lor ar fi fost dificilă doar cu patru vâslași. 

Toussaint Charbonneau stătea pe un butoi de pe debarcader, 
mâncând nonșalant un măr, în timp ce Professeur încărca barca 
sub supravegherea lui Langevin. Ca să distribuie greutatea 
încărcăturii, au pus pe podeaua bărcii doi pari lungi, de la proră 
la pupă. Pe acești pari, Professeur așeza încărcătura, aranjată 


131 


frumos în patru baloţi mici. Professeur părea să nu vorbească 
deloc franceza (uneori părea să nu vorbească nici engleza). 
Langevin compensa dificultățile de înţelegere ale lui Professeur 
vorbind mai tare. Volumul vocii lui îl ajuta prea puţin pe 
Professeur, dar gesturile permanente ale lui Langevin îi ofereau 
o grămadă de indicii. 

Ochiul mort al lui Professeur contribuia și el la aspectul lui 
neghiob. i-l pierduse într-o crâșmă din Montreal, unde un 
scandalagiu vestit numit „Joe Stridie” aproape că i-l smulsese 
scoţianului din orbită. Professeur reușise să bage ochiul la loc, 
dar acesta nu mai funcţiona. Globul care nu clipea era îndreptat 
permanent într-un unghi pieziș, ca și cum ar fi supravegheat un 
atac din flanc. Professeur nu se învrednicise niciodată să-l 
acopere cu un petic. 

Plecarea lor n-a fost deloc ceremonioasă. Dominique și La 
Vierge au sosit la debarcader, fiecare cu o pușcă și un mic sac 
cu lucruri. La Vierge a mijit ochii în lumina orbitoare a soarelui 
de dimineaţă de pe râu. Avea noroi în părul lui lung, iar bărbia și 
pieptul cămășii erau mânijite de sângele din buzele crăpate. Dar 
a sărit sprinten pe locul cercetașului din fața bărcii și în ochii lui 
a apărut o sclipire care nu avea nimic de-a face cu unghiul 
soarelui. Dominique a ocupat poziţia de la pupă a cârmaciului. 
La Vierge a spus ceva și amândoi fraţii au râs. 

Langevin și Professeur s-au așezat unul lângă celălalt la 
mijlocul lat al bărcii, fiecare vâslind pe o parte. In fața și în 
spatele lor era câte un balot cu marfă. Charbonneau și Glass și- 
au făcut loc pe lângă încărcătură, Charbonneau spre provă și 
Glass spre pupă. 

Cei patru luntrași și-au luat vâăslele și au împins barca în 
curentul rapid. Au vâslit adânc și barca a pornit în susul râului. 

La Vierge a început să cânte în timp ce vâslea, iar luntrașii i s- 
au alăturat: 


Le laboureur aime sa charrue, 

Le chasseur son fusil, son chien; 
Le musicien aime sa musique; 
Moi, mon canot - c'est mon bien! 


Țăranul își iubește căruța, 
Vânătorul pușca și câinele; 


132 


Muzicianul își iubește notele; 
lar eu barca mea - ea-mi este binele! 


— Bon voyage, mes amis! a strigat Kiowa. Nu pierdeţi timpul 
cu Mandanii! 

Glass s-a întors, ca să se uite în urma sa. L-a privit pentru o 
clipă pe Kiowa Brazeau, care stătea și făcea cu mâna de pe 
debarcaderul micului său fort. Apoi Glass s-a întors ca să 
privească în susul râului și nu a mai privit în urmă. 

Era 11 octombrie 1823. Timp de peste o lună se îndepărtase 
de prada lui. O retragere strategică - dar totuși o retragere. 
Glass s-a hotărât ca, începând din această zi, să nu se mai 
retragă. 


PARTEA A DOUA 


Saisprezece 


29 noiembrie 1823 


Patru vâsle loveau apa perfect la unison. Palele suple 
despicau apa, intrau la o adâncime de cincizeci de centimetri și 
apoi împingeau puternic. Barca se poticnea înainte la fiecare 
bătaie, opintindu-se împotriva torentului abundent al curentului. 
Când bătaia lua sfârșit, vâslele erau scoase din apă. Timp deo 
secundă, părea că râul le va lua înapoi avansul, dar înainte ca el 
să-i poată smulge de tot, vâslele loveau apa din nou. 

Un strat de gheaţă subţire ca hârtia acoperea apa liniștită 
atunci când se îmbarcaseră în zori. Acum, câteva ore mai târziu, 
Glass se sprijinea de o băncuţă, scăldându-se recunoscător în 
soarele de la mijlocul dimineţii și savurând senzaţia nostalgică și 
însufleţitoare a plutirii pe apă. 

In prima zi după plecarea din Fort Brazeau, Glass a încercat 
chiar să manevreze o vâslă. La urma urmei, se gândea el, avea 
pregătire de marinar. Luntrașii au râs atunci când Glass a luat 
vâsla și și-a adunat hotărârea. Nesăbuinţa lui a devenit evidentă 
imediat. Luntrașii vâsleau în remarcabilul ritm de 60 de bătăi pe 
minut, regulat ca al unui ceas elveţian de calitate. Glass nu ar fi 
putut să menţină acest ritm nici dacă umărul lui ar fi fost 
complet vindecat. A bătut apa vreo câteva minute, apoi ceva 
moale și umed l-a lovit în ceafă. S-a întors și l-a văzut pe 
Dominique, cu un zâmbet batjocoritor întins pe toată faţa. 

— Pentru dumneata, domnule Mâncător de Porci! 

Pentu dumneta, domnole mancator de porsi! Tot restul 
călătoriei, Glass a manevrat nu o vâslă, ci un burete enorm, 
scoțând constant apa care se strângea în fundul bărcii. 

Era o sarcină permanentă, de vreme ce barca lua apă 
neîncetat. Barca îi amintea lui Glass de o pătură plutitoare. Avea 
un strat exterior din scoarțe de mesteacăn potrivite între ele și 
cusute cu wattope, rădăcina subţire a unui pin. Îmbinările erau 

134 


umplute cu rășină de pin, refăcute mereu pe măsură ce apăreau 
spărturi. Cum mestecenii deveneau tot mai greu de găsit, 
luntrașii erau obligaţi să folosească alte materiale pentru peticit 
și astupat. În câteva locuri fusese folosită piele netăbăcită, 
prinsă pe cocă și apoi unsă cu rășină. Glass era uimit de 
fragilitatea ambarcaţiunii. O lovitură zdravănă cu piciorul i-ar fi 
străpuns cu ușurință coca, iar una dintre principalele sarcini de 
cârmaci ale lui La Vierge era să evite obstacolele plutitoare 
fatale. Cel puţin puteau profita de curentul relativ docil al 
toamnei. Torentele de primăvară năpusteau odată cu ele copaci 
întregi. 

Exista și un avantaj al neajunsurilor bărcii. Dacă vasul era 
fragil, el era și ușor, aspect important atunci când se străduiau 
să urce în susul curentului. Glass a ajuns rapid să înţeleagă 
afecțiunea ciudată a luntrașilor pentru bărcile lor. Era un fel de 
căsătorie, un parteneriat între oamenii care propulsau vasul și 
vasul care îi propulsa pe oameni. Fiecare se baza pe celălalt. 
Luntrașii își petreceau jumătate din timp plângându-se de 
numeroasele  șubrezenii ale ambarcaţiunii lor și cealaltă 
jumătate îngrijindu-le cu tandreţe. 

Se mândreau foarte mult cu aspectul bărcii, pe care o 
împodobeau cu pene și vopsele aprinse. Pe prova înaltă 
pictaseră un cap de cerb, cu coarnele înclinate provocator spre 
apa curgătoare. (La pupă, La Vierge pictase fundul animalului.) 

— Loc bun de debarcare în faţă, a spus La Vierge din punctul 
lui de observaţie de la prova. 

Langevin a privit în susul râului, unde un curent mai blând 
atingea ușor un mal de nisip; apoi s-a uitat în sus, ca să 
estimeze poziția soarelui. 

— Bun, aș zice că am ajuns la pipă. Allumez. 

Pipa era atât de lăudată în cultura luntrașilor încât aceștia o 
foloseau pentru măsurarea distanţei. O „pipă” reprezenta 
intervalul obișnuit dintre scurtele lor pauze de fumat. Într-o 
cursă în josul apei, o pipă putea însemna 15 kilometri; pe apă 
întinsă, opt; dar în dificila urcare a Missouriului, se simțeau 
norocoși dacă făceau trei. 

Zilele lor au intrat rapid într-un tipar. Mâncau de dimineaţă în 
strălucirea mov-albăstrie de dinaintea zorilor, alimentându-și 
trupurile cu resturi de vânat și aluat prăjit și alungând răcoarea 
dimineţii cu căni de ceai clocotit. leșeau pe apă imediat ce 


135 


lumina le îngăduia să vadă, nerăbdători să înainteze pe cât de 
mult posibil. Făceau cinci sau șase pipe pe zi. In jurul prânzului 
se opreau suficient cât să mănânce pastramă și câteva mere 
uscate, dar nu găteau decât la cină. Trăgeau la mal odată cu 
apusul soarelui, după vreo douăsprezece ore petrecute pe apă. 
De obicei Glass avea cam o oră de lumină slabă la dispoziţie ca 
să găsească vânat. Oamenii așteptau cu nerăbdare unicul foc de 
armă care îi anunţa succesul. Rareori se întorcea în tabără fără 
carne. 

La Vierge a sărit în apa până la genunchi de lângă mal, atent 
să nu lase fundul fragil al bărcii să se frece de nisip. A ieșit la 
mal și a legat frânghia de o bucată mare de lemn adus de apă. 
După el au sărit Langevin, Professeur și Dominique, cu puștile în 
mâini, cercetând liziera copacilor. Glass și Professeur i-au 
acoperit din barcă pe cei care mergeau spre mal, apoi au 
coborât și ei. Cu o zi în urmă, Glass găsise un loc de tabără 
abandonat, inclusiv cercurile de pietre a zece wigwamuri. Nu 
aveau cum să știe dacă e grupul lui Limbă de Elan, dar 
descoperirea îi făcuse să se încordeze. 

Oamenii și-au scos pipele și tutunul din săculețele de la 
centură, aprinzând unul de la altul dintr-un foc făcut de 
Dominique. Cei doi fraţi stăteau cu fundul pe nisip. Din poziţiile 
lor de cercetaș și cârmaci, Dominique și La Vierge trebuiau să 
stea în picioare ca să vâslească. In consecinţă, ei se așezau ca 
să fumeze. Ceilalţi stăteau în picioare, bucurându-se de șansa 
de a-și întinde picioarele. 

Vremea mai rece se infiltra în rănile lui Glass așa cum o 
furtună se prelinge în sus pe o vale dintre munţi. În fiecare 
dimineaţă se trezea țeapăn și suferind, iar starea îi era agravată 
de lungile perioade de stat pe băncuţă în barca strâmtă. Glass 
profită la maximum de pauză, plimbându-se într-o parte și-n alta 
pe bancul de nisip pentru ca sângele să i se pună din nou în 
mișcare prin membrele dureroase. 

Își privi tovarășii de călătorie în timp ce se întorcea la ei. 
Luntrașii erau îmbrăcaţi remarcabil de asemănător, se gândi 
Glass, ca și cum ar fi primit toți o uniformă oficiala. Purtau 
căciuli roșii de lână cu clape laterale care puteau fi întoarse ca 
să acopere urechile și un ciucur atârnând din vârf. (La Vierge își 
decorase căciula cu o pană de struț elegantă). Pe post de 
cămâși aveau bluze lungi de bumbac albe, roșii sau bleumarin, 


136 


băgate în pantaloni. Fiecare luntraș avea o eșarfă multicoloră 
legată în jurul taliei, ale cărei capete atârnau pe un picior sau pe 
celălalt. Deasupra eșarfei atârna un sac au feu, în care își ţineau 
la îndemână pipa și alte câteva bunuri de primă necesitate. 
Purtau pantaloni din piele de căprioară, suficient de supli ca să 
permită îndoirea confortabilă a picioarelor în barcă. Sub fiecare 
genunchi își legau o bandană, care dădea un plus de eleganţă 
ţinutei. În picioare purtau mocasini fără ciorapi. 

Cu excepţia lui Charbonneau, care era posomorât ca o ploaie 
de ianuarie, luntrașii tratau fiecare moment al zilei cu un 
optimism de nezdruncinat. Rădeau la cea mai mică ocazie. Nu 
prea sufereau tăcerea și își umpleau timpul cu discuţii 
neîncetate și pasionate despre femei, apă și indieni sălbatici. Şi- 
și aruncau mereu insulte unul altuia. Ratarea unei ocazii pentru 
o glumă bună era considerată de-a dreptul un defect de 
caracter, un semn de slăbiciune. Glass și-ar fi dorit să înțeleagă 
mai bine franceza, fie și doar pentru amuzamentul de a urmări 
zeflemeaua care îi făcea pe toți atât de voioși. 

În rarele momente în care conversaţia trena, cineva o 
întrerupea printr-un cântec deocheat, semn la care ceilalţi 
începeau și ei să cânte. Compensau lipsa de talent muzical prin 
entuziasmul lor nestăpânit. Una peste alta, se gândea Glass, era 
un mod de viață agreabil. 

În timpul acestei pauze, Langevin le-a întrerupt scurta odihnă 
cu o rară clipă de seriozitate. 

— Trebuie să începem să punem o santinelă noaptea, a spus 
el. Doi oameni în fiecare noapte, câte jumătate de tură. 

Charbonneau a dat afară din plămâni un fuior lung de fum. 

— Ti-am spus la Fort Brazeau - eu traduc. Nu fac de pază. 

— Ei bine, a declarat categoric La Vierge, eu nu o să fac ture 
suplimentare ca să poată dormi el. 

— Nici eu, a spus Dominique. 

Până și Professeur părea tulburat. 

Priveau toţi nerăbdători spre Langevin, dar acesta nu a 
permis ca disputa să perturbe plăcerea pipei. După ce a 
terminat, s-a ridicat pur și simplu și a spus: 

— Allons-y. lrosim lumina zilei. 

e 

Cinci zile mai târziu au ajuns la confluența apei cu un mic 

pârâu. Apa cristalină a pârâului se decolora rapid la 


137 


amestecarea cu torentul noroios al Missouriului. Langevin a 
privit insistent spre pârâu, întrebându-se ce să facă. 

— Hai să înnoptăm aici, Langevin, a spus Charbonneau. M-am 
săturat să beau noroi. 

— Imi displace să fiu de acord cu el, a spus La Vierge, dar 
Charbonneau are dreptate. De la apa asta proastă fac diaree. 

Și lui Langevin îi surâdea perspectiva unei ape curate de băut. 
Ceea ce îl deranja era amplasarea pârâului - pe malul vestic al 
Missouriului. Bănuia că Limbă de Elan se află la vestul râului. 
După ce Glass găsise tabăra indiană recentă, solia se ţinuse 
meticulos pe lângă malul estic, mai ales atunci când decidea 
unde să se oprească peste noapte. Langevin a privit spre vest, 
acolo unde orizontul înghițea ultimele șuvițe purpurii ale 
soarelui. A privit spre est, dar acolo nu era niciun loc de 
debarcare înainte de următorul cot al râului. 

— Bine. Nu prea avem de ales. 

Au vâslit spre mal. Professeur și La Vierge au descărcat 
bagajele și, după ce barca s-a golit, luntrașii au scos-o pe mal. 
Acolo au răsturnat-o pe o parte, creând un adăpost primitiv cu 
deschidere spre râu. 

Glass a mers prin apă spre mal, cercetând neliniștit locul de 
debarcare. Limba de nisip mergea o sută de metri în aval, până 
la niște stânci îngrămădite ca un dig natural, pe care creșteau 
sălcii și tufișuri dese. Lemne aduse de apă și alte resturi prinse 
în spatele acestui dig obstrucționau râul și îl obligau să se 
depărteze de malul lin. Dincolo de limba de nisip, alte sălcii 
duceau la o pădurice de plopi roșii, din ce în ce mai rari pe 
măsură ce vâsleau spre nord. 

— Mi-e foame, a spus Charbonneau. Adu-ne ceva bun pentru 
cină, domnule Vânător. 

Aduu-ne ceva bon pentru cenă, domnole Vanator. 

— Seara asta nu vânăm, a spus Glass. 

Charbonneau a dat să obiecteze, dar Glass l-a întrerupt. 

— Avem destulă pastramă. Poţi rezista o noapte fără carne 
proaspătă, Charbonneau. 

— Are dreptate, a aprobat Langevin. 

Așa că au mâncat pastramă cu terci prăjit, gătit într-o tigaie 
de fier pe un foc mic. Focul i-a adunat laolaltă. Vântul aspru se 
potolise odată cu apunerea soarelui, dar își puteau vedea 


138 


respiraţia. Cerul senin însemna o noapte rece și o brumă groasă 
a doua zi dimineața. 

Langevin, Dominique și La Vierge și-au aprins pipele de lut și 
s-au așezat confortabil, ca să se bucure de fumat. Glass nu mai 
fumase de la atacul ursoaicei; senzația de arsură îi rănea gâtul. 
Professeur răzuia terci din tigaie. Charbonneau plecase din 
tabără în urmă cu jumătate de oră. 

Dominique cânta încet, pentru el, ca și cum ar fi visat cu ochii 
deschiși și cu voce tare: 


Am cules acel minunat boboc de trandafir, 
Am cules acel minunat boboc de trandafir, 
L-am cules petală cu petală, 

Mi-am umplut șorțul cu parfumul lui... 


— Ce bine că poţi să cânți despre asta, frate, a remarcat La 
Vierge. Pariez că n-ai mai cules niciun boboc de trandafir de un 
an. Tie ar trebui să ţi se spună La Vierge. 

— Mai bine să-mi fie sete decât să beau din fiecare baltă 
noroioasă de pe Missouri. 

— Ce standarde înalte. Cât discernământ. 

— Nu văd de ce mi-aș cere scuze că am standarde. Spre 
deosebire de tine, de exemplu, mie îmi plac foarte mult femeile 
cu dinți. 

— Nu le cer să-mi mestece mâncarea. 

— Te-ai culca și cu un porc dacă ar purta cămașă de stambă. 

— Ei bine, presupun că în cazul ăsta tu ești mândria familiei 
Cattoire. Sunt sigur că Maman ar fi foarte mândră dacă ar afla 
că te culci doar cu curvele elegante din St. Louis. 

— Maman nu. Poate Papa. 

Au râs amândoi zgomotos, apoi și-au făcut cruce solemn. 

— Vorbiţi încet, a șuierat Langevin. Știţi cum poartă apa 
zgomotele. 

— De ce ești așa de supărat în seara asta, Langevin? l-a 
întrebat La Vierge. E suficient de rău că trebuie să-l suportăm pe 
Charbonneau. Și la înmormântare te distrezi mai bine. 

— O să avem și înmormântare dacă voi doi continuaţi să 
țipați. 

La Vierge a refuzat să-l lase pe Langevin să strice o 
conversație plăcută. 


139 


— Ştii că indianca aia de la Fort Kiowa avea tre; sfârcuri. 

— La ce sunt bune trei sfârcuri? a întrebat Dominique. 

— Problema ta e că n-ai imaginaţie. 

— Imaginaţie zici? Poate că dacă tu ai avea ceva mai puţină 
imaginaţie, nu te-ar durea așa de rău când te pişi. 

La Vierge a meditat la un răspuns, dar de fapt se săturase de 
conversaţia cu fratele lui. În mod evident, Langevin nu era într-o 
dispoziție vorbăreaţă. Charbonneau era plecat în pădure. S-a 
uitat la Professeur, cu care nu știa să fi avut cineva vreodată o 
conversație. 

În cele din urmă, La Vierge s-a uitat la Glass. Și-a dat seama 
brusc că, de la plecarea din Fort Kiowa, nu avuseseră o discuţie 
adevărată cu acesta. Existaseră schimburi răzlețe de replici, 
majoritatea referitoare la succesul lui Glass de a pune carne 
proaspătă în oală. Dar nicio conversaţie reală, cu siguranţă 
niciuna dintre incursiunile tihnite în care îi plăcea lui La Vierge 
să se lanseze. 

La Vierge s-a simţit dintr-odată vinovat pentru lipsa lui de 
eleganţă sociala. Știa puţine lucruri despre Glass, dincolo de 
faptul că fusese învins într-o încăierare cu un urs. Și mai 
important, s-a gândit La Vierge, Glass știa puţine despre el - și 
cu siguranţă voia să afle mai multe. In plus, era o bună ocazie 
de a-și exersa engleza, limbă în a cărei vorbire La Vierge se 
considera expert. 

— Hei, Mâncătorule de Porci. 

După ce Glass a ridicat privirea, La Vierge l-a întrebat: 

— De unde ești? 

Întrebarea și utilizarea bruscă a englezei l-au luat pe Glass 
prin surprindere; și-a dres vocea. 

— Philadelphia. 

La Vierge a dat din cap, așteptând o întrebare reciprocă din 
partea lui Glass. 

Nu a urmat niciuna. 

În cele din urmă, La Vierge a spus: 

— Eu și cu fratele meu suntem din Contrecoeur. 

Glass a dat din cap, dar nu a spus nimic. Era evident, a 
hotărât La Vierge, că acest american trebuia cucerit. 

— Ştii cum se face că am ajuns cu toții luntrași? 

Stee com să fase ca am ajuns cu tosii luntraș? 


140 


Glass a scuturat din cap că nu. Dominique și-a dat ochii peste 
cap, recunoscând preludiul poveștilor obosite ale fratelui său. 

— Contrecoeur e pe marele râu St. Lawrence. A existat o 
vreme, în urmă cu o sută de ani, când toţi bărbaţii din satul 
nostru erau agricultori săraci. Lucrau toată ziua pe câmp, dar 
pământul era prost și vremea prea rece - nu scoteau niciodată o 
recoltă bună. Intr-o zi, o fecioară frumoasă pe nume Isabelle 
lucra pe câmp, lângă râu. Dintr-odată, din apă a ieșit un 
armăsar - mare și puternic, negru ca tăciunele. S-a oprit cu 
picioarele în apă, privind fix spre fată, care era foarte speriată. 
Armăsarul vede că ea e pe punctul de a o lua la fugă, așa că 
lovește apa - și un păstrăv zboară până la fată. Aterizează 
acolo, pe pământ, la picioarele ei... 

La Vierge nu găsea cuvântul în engleză pe care îl dorea, așa 
că a făcut o mișcare de zbatere cu mâinile. 

— Isabelle vede acest petit cadeau și e foarte fericită. la 
păstrăvul și îl duce la familia ei, pentru cină. Le povestește lui 
papa și fraţilor ei despre cal, dar ei cred că ea glumește. Râd și 
îi spun să mai aducă pești de la noul ei prieten. Isabelle se 
întoarce pe câmp și acum vede iar armăsarul în fiecare zi. În 
fiecare zi el se apropie tot mai mult și în fiecare zi îi oferă un 
dar. Într-o zi un măr, în altă zi niște flori. În fiecare zi ea 
povestește familiei despre acest cal care iese din râu. Și în 
fiecare zi ei râd de povestea ei. În sfârșit, vine o zi în care 
armăsarul se duce până lângă Isabelle. Ea se suie în spatele lui 
și armăsarul aleargă în apă. Dispar amândoi în curent - fără să 
mai fie văzuţi vreodată. 

Focul arunca umbre pâlpâitoare în spatele lui La Vierge în 
timp ce acesta vorbea. lar iureșul râului era ca o confirmare 
susurată a poveștii lui. 

— In noaptea aceea, când Isabelle nu s-a întors acasă, tatăl și 
fraţii ei s-au dus să o caute pe câmpuri. Au găsit urmele ei și au 
găsit și urmele armăsarului. Au văzut că Isabelle se urcase pe 
cal și că acel cal alergase în apă. Au căutat în susul și în josul 
râului, dar n-au găsit-o pe fată. A doua zi, toţi bărbaţii din sat și- 
au luat bărcile și s-au alăturat căutării. Și au făcut un legământ - 
aveau să-și abandoneze fermele și să rămână pe râu până când 
o găseau pe sărmana Isabelle. Dar nu au mai găsit-o niciodată. 
Așa că vedeţi, monsieur Glass, începând din ziua aceea noi 


141 


suntem luntrași. Încă și astăzi o mai căutăm pe sărmana 
Isabelle. 

— Unde e Charbonneau? a întrebat Langevin. 

— Unde e Charbonneau! a replicat La Vierge. Eu spun o 
poveste cu o fecioară pierdută și tu te gândești la un bătrân 
pierdut? 

Langevin nu i-a răspuns. 

— Charbonneau e malade comme un chien, a spus La Vierge 
zâmbind. Il strig eu, ca să fim siguri că e în siguranţă. 

Și-a făcut mâinile căuș și a strigat către sălcii. 

— Nu-ţi fă griji, Charbonneau - o să-l trimitem pe Professeur 
să te șteargă la fund! 

Touissaint Charbonneau stătea pe vine, cu fundul gol 
îndreptat discret spre un tufiș. Stătea în poziţia aceasta de ceva 
vreme. Suficient de mult, de fapt, ca să înceapă să aibă crampe 
la o coapsă. Incă de la Fort Brazeau nu se simţea bine. Cu 
siguranţă, se intoxicase cu mâncarea mizerabilă a lui Kiowa. Il 
auzea pe La Vierge cum îl tachinează din tabără. Incepea să-l 
urască pe nemernicul acela. O crenguţă trosni. 

Charbonneau a sărit în picioare. O mână s-a întins după pistol, 
iar cealaltă trăgea de pantalonii din piele de căprioară. Niciuna 
nu și-a îndeplinit misiunea. Pistolul a alunecat pe pământul 
întunecat. Pantalonii i-au alunecat la glezne. Când a zvâcnit 
după pistol, s-a împiedicat în pantaloni. S-a prăbușit pe pământ, 
julindu-și genunchiul de un bolovan mare. A gemut de durere, în 
timp ce cu colțul ochiului vedea un elan mare cum sare prin 
pădure. 

— Merde! 

Charbonneau și-a reluat treaba, strâmbându-se din cauza 
durerii ascuțite de la picior. 

La momentul la care a ajuns în tabără, iritarea normală a lui 
Charbonneau sporise cu un grad. S-a holbat la Professeur, care 
stătea sprijinit de un buștean mare. Scoțianul masiv avea o 
barbă de terci. 

— Mănâncă într-un mod dezgustător, a spus Charbonneau. 

La Vierge a ridicat privirea de la pipa lui. 

— Nu ştiu ce să zic, Charbonneau. Felul în care focul 
luminează terciul de pe bărbia lui îmi aminteşte, cumva, de 
aurora boreală. 


142 


Langevin și Dominique au râs, ceea ce l-a iritat și mai mult pe 
Charbonneau. Professeur continua să mestece, ignorând 
glumele făcute pe seama lui. 

Charbonneau a vorbit din nou în franceză: 

— Hei, scoţian nemernic și prost, înţelegi ceva din ce-ţi spun? 

Professeur continua să se ocupe de terci, calm ca o vacă în 
timp ce rumegă. 

Charbonneau a zâmbit subţire. Aprecia o astfel de răutate 
neprefăcută. 

— De fapt ce a păţit la ochi? 

Nimeni nu s-a repezit la șansa de a face conversaţie cu 
Charbonneau. În cele din urmă, Langevin a spus: 

— l l-au scos într-o încăierare din Montreal. 

— Arată ca dracu'. Mă irită chestia aia care se holbează la 
mine toată ziua. 

— Chiorii nu se pot holba, a spus La Vierge. 

Ajunsese să-i placă de Professeur sau cel puţin aprecia 
abilitatea de vâslaș a scoţianului. Indiferent ce credea despre 
Professeur, un lucru sigur era că nu-l plăcea pe Charbonneau. 
Bombănelile bătrânului începuseră să devină obositoare încă de 
la primul cot al râului. 

— Dar așa pare, că se holbează, a insistat Charbonneau. 
Arata mereu ca și cum s-ar iți după colţ. Și nici nu clipește 
vreodată. Nu-mi dau seama cum nu se usucă blestemăţia aia. 

— Și dacă ar vedea, ce - nu e ca și cum tu ai fi vreo 
frumusețe, Charbonneau. 

— Ar putea măcar să-și pună un petic. Îmi vine să-i prind eu 
unul în piuneze. 

— De ce nu? Ar fi plăcut dac-ai avea și tu ceva de făcut. 

— Nu sunt soldatul vostru, fir-ar a naibii! a  șuierat 
Charbonneau. O să vă bucuraţi că sunt prin preajmă când or să 
vină Arikara să vă ia scalpurile ălea pline de purici! 

Traducătorul se montase singur și făcea spume în colțul gurii 
în timp ce vorbea. 

— Eu croiam poteci cu Lewis și Clark pe când tu încă îţi 
murdăreai pantalonii. 

— Dumnezeule, moșule! Dacă mai aud o dată poveștile tale 
afurisite cu Lewis și Clark, jur că îmi trag un glonţ în cap sau, și 
mai bine, îţi trag ţie! Toată lumea s-ar bucura. 


143 


— Ca suffit! a intervenit în sfârșit Langevin. Ajunge! V-aș 
lichida eu pe amândoi dacă n-aș avea nevoie de voi! 

Charbonneau a râs disprețuitor și triumfător. 

— Dar ascultă aici, Charbonneau, a spus Langevin. Niciunul 
dintre noi nu are o singură funcţie. O să-ţi faci partea ta de 
treburi neplăcute ca toţi ceilalți. Și poţi să începi cu a doua 
gardă din noaptea asta. 

Era rândul lui La Vierge să râdă batjocoritor. Charbonneau s-a 
îndepărtat ţanţoș de foc, murmurând ceva despre levisia!, în 
timp ce își întindea salteaua sub barcă. 

— Cine-a decis că el poate să stea sub barcă noaptea asta? s- 
a plâns La Vierge. 

Langevin a dat să zică ceva, dar Dominique i-a luat-o înainte. 

— Las-o baltă. 


Saptesprezece 


5 decembrie 1823 


Professeur s-a trezit a doua zi dimineaţa cu două senzații 
urgente: îi era frig și trebuia să urineze. Pătura lui groasă de 
lână nu ajungea să-i acopere gleznele, nici măcar când își 
ghemuia trupul lung și se așeza pe o parte. Professeur a ridicat 
capul, ca să poată vedea cu ochiul sănătos, și a descoperit că în 
noaptea aceea pe pătura lui se lăsase bruma. 

Primul indiciu al unei noi zile licărea încet sub orizontul estic, 
dar cerul încă era dominat de o semilună strălucitoare. Toţi 
oamenii în afară de Charbonneau dormeau întinși pe jos, ca 
spițele unei roţi în jurul ultimilor tăciuni ai focului. 

Professeur s-a ridicat încet, cu picioarele înţepenite de frig. 
Cel puţin vântul încetase. A aruncat un buștean în foc și s-a 
îndreptat spre sălcii. Făcuse vreo zece pași când aproape că s-a 
împiedicat de un trup. Era Charbonneau. 

Primul gând al lui Professeur a fost că Charbonneau era mort, 
ucis în gardă. Era cât pe ce să ţipe ca să dea alarma, când 
Charbonneau a sărit în picioare, a bâjbâit după pușcă, 


1 Plantă care crește în regiunile pietroase ale Americii de Nord, care are o singură 
floare, albă, violet sau roz. 


144 


chinuindu-se să se orienteze cu ochii larg deschiși. Adormit în 
gardă, s-a gândit Professeur. Lui Langevin n-o să-i placă asta. 
Nevoia presantă a lui Professeur a devenit și mai urgentă și s-a 
năpustit pe lângă Charbonneau spre sălcii. 

Asemenea multor lucruri de care se ciocnea în fiecare zi, 
Professeur a fost nedumerit și de ce s-a întâmplat după aceea. A 
simţit o senzaţie ciudată și s-a uitat în jos, ca să descopere o 
săgeată care îi ieșea din burtă. Pentru o clipă, s-a întrebat dacă 
nu cumva era o farsă de-a lui La Vierge. Apoi a apărut a doua 
săgeată, apoi a treia. Professeur se holba îngrozit și fascinat la 
penele de pe fusele lor zvelte. Dintr-odată nu și-a mai simţit 
picioarele și și-a dat seama că se prăbușește pe spate. A auzit 
cum trupul lui se izbește greoi de pământul înghețat. In scurtele 
clipe de dinaintea morţii, s-a întrebat Oare de ce nu doare? 

Charbonneau s-a întors când a auzit cum cade Professeur. 
Scoţianul imens zăcea întins pe spate, cu trei săgeți înfipte în 
piept. Charbonneau a auzit un șuierat și a simţit o senzaţie 
arzătoare în timp ce o săgeată îi zgâria umărul. „Merae!” S-a 
aruncat instinctiv la pământ și a cercetat sălciile întunecate, 
căutându-l pe trăgător. Mișcarea aceea i-a salvat viaţa. De la 
patruzeci de metri depărtare, în lumina movulie de dinaintea 
zorilor, armele au început să fulgere. 

Pentru o clipă, focurile au dezvăluit poziţiile atacatorilor. 
Charbonneau a estimat că sunt cel puţin opt arme, plus mai 
mulți indieni cu arcuri. Și-a armat pușca, a luat în cătare cea mai 
apropiată ţintă și a tras. O siluetă întunecată s-a năruit. Alte 
săgeți au plecat dinspre sălcii. Charbonneau s-a rotit pe călcâie 
și a gonit spre tabăra aflată la douăzeci de metri în spatele lui. 

Înjurăturile lui Charbonneau au trezit tabăra. Salvele indienilor 
Arikara au declanșat haosul. Gloanțele de muschetă și săgețile 
plouau ca o grindină de fier asupra oamenilor pe jumătate 
adormiţi. Langevin a ţipat atunci când un glonţ a ricoșat din una 
dintre coastele lui false. Dominique a simţit cum ceva îi sfâșie 
mușchiul gambei. Glass a deschis ochii la timp ca să vadă cum o 
săgeată se înfige în nisip la zece centimetri de fața lui. 

Oamenii au fugit spre neînsemnatul adăpost al bărcii trase pe 
mal, în timp ce doi războinici Arikara ţâșneau dintre sălcii. S-au 
năpustit spre tabără, în timp ce strigătele lor pătrunzătoare de 
luptă umpleau aerul. Glass și La Vierge s-au oprit suficient cât 
să țintească cu pușca. Au tras aproape simultan, la cel mult 20 


145 


de metri. Fără să aibă timp să se coordoneze sau măcar să 
gândească, amândoi trăseseră în aceeași ţintă - un Arikara 
imens, cu un coif cu blană de bizon. Acesta s-a prăbușit la 
pământ atunci când ambele focuri i-au străpuns pieptul. Celălalt 
războinic a alergat cu toată viteza spre La Vierge și și-a abătut 
toporișca în arc de cerc asupra capului luntrașului. La Vierge a 
încercat să blocheze lovitura ridicându-și cu amândouă mâinile 
pușca. 

Toporișca indianului s-a încleștat cu ţeava puștii lui La Vierge 
și forța încleștării i-a doborât pe amândoi. Indianul s-a ridicat 
primul în picioare. A ridicat toporișca, cu spatele la Glass, ca să-l 
lovească iar pe La Vierge. Glass s-a folosit de ambele mâini ca 
să își abată patul puștii asupra cefei indianului. Când capătul de 
metal al patului a făcut contact, a simţit senzația dezgustătoare 
a osului care se rupe. Năucit, indianul a căzut în genunchi în fața 
lui La Vierge, care deja sărise în picioare. La Vierge și-a rotit 
arma ca pe o măciucă și l-a lovit cu toată puterea pe indian în 
partea laterală a craniului. Războinicul s-a răsturnat într-o parte, 
iar Glass și La Vierge s-au rostogolit în spatele bărcii. 

Dominique s-a înălţat suficient cât să tragă spre sălcii. 

Langevin i-a întins lui Glass pușca lui, în timp ce cu cealaltă 
mână apăsa pe gaura de glonţ de la coaste. 

— Trage tu - eu încarc. 

Glass s-a înălțat ca să tragă, găsindu-și și nimerindu-și ţinta 
cu o precizie rece. 

— Cât de gravă e rana? l-a întrebat el pe Langevin. 

— Nu foarte gravă. Ôu se trouve Professeur? 

— Mort lângă sălcii, a spus prozaic Charbonneau în timp ce se 
înălța să tragă. 

Dinspre sălcii continua să se tragă masiv, în timp ce ei se 
ghemuiau în spatele bărcii. Detunăturile puștilor se amestecau 
cu sunetul gloanţelor și săgeţilor care străpungeau coca groasă 
a bărcii. 

— Charbonneau, nenorocitule! a ţipat La Vierge. Ai adormit, 
nu-i așa? 

Charbonneau l-a ignorat, concentrându-se în schimb să 
toarne praf de pulbere pe gura puștii. 

— Nu mai contează acum! a spus Dominique. Hai să punem 
barca asta pe apă și să plecăm naibii de-aici! 


146 


— Ascultaţi-mă! a ordonat Langevin. Charbonneau, La Vierge, 
Dominique - voi trei căraţi barca la apă. Înainte de asta trageţi, 
apoi reîncărcaţi și lăsaţi-vă pușca aici. 

Langevin a arătat spre locul dintre el și Glass. 

— Glass și cu mine o să vă acoperim cu o ultimă salvă de 
gloanțe, apoi venim și noi. Voi acoperiţi-ne din barcă cu 
pistoalele. 

Glass a înțeles mare parte din ce spusese Langevin din 
context. A privit spre feţele încordate. Nimeni nu avea o idee 
mai bună. Trebuiau să plece de pe plajă. La Vierge a scos capul 
peste bordul bărcii ca să tragă cu pușca, urmat de Dominique și 
Charbonneau. Glass s-a înălţat și el ca să mai tragă o dată, în 
timp ce ceilalţi reîncărcau. Faptul că se expuseseră a determinat 
înteţirea focului indienilor. Găurile de mărimea unui glonţ 
continuau să străpungă scoarţa de mesteacăn, dar luntrașii 
reușiseră - cel puţin pentru moment - să descurajeze o șarjă de 
proporții. 

Dominique a aruncat două vâsle peste mormanul puștilor. 

— Nu uitaţi să le aduceţi și pe astea! 

La Vierge și-a aruncat pușca între Glass și Langevin și și-a 
făcut curaj, lipit de băncuţa din mijloc a bărcii. 

— Haideţi! 

Charbonneau s-a strecurat spre partea din față a bărcii, 
Dominique în spate. 

Langevin a strigat: „La semnalul meu! Un, deux, trois!” și cei 
trei au ridicat barca deasupra capetelor cu o singură mișcare, 
luând-o spre apa aflată la zece metri distanță. Au auzit strigăte 
însuflețite și focul s-a intensificat iar. Războinicii Arikara au 
început să iasă din poziţiile lor ascunse. 

Glass și Dominique ţinteau și trăgeau. După dispariţia bărcii, 
singura soluție era să se întindă lipiţi de pământ. Se aflau la 
doar cincizeci de metri distanţă de sălcii. Glass vedea clar fața 
de copil a unui indian care își mijea ochii în timp ce încorda un 
arc scurt. Glass a tras și a întins mâna după arma lui Dominique, 
în timp ce băiatul cădea pe spate. Arma lui Langevin a explodat 
lângă Glass, care a tras cocoșul lui Dominique până jos, a găsit 
altă ţintă și a apăsat pe trăgaci. În rezervor a apărut o scânteie, 
dar încărcătura principală nu a luat foc. 

— Fir-ar a naibii! 


147 


Langevin a întins mâna după pușca lui Charbonneau, în timp 
ce Glass reumplea rezervorul lui Dominique. Langevin a dat să 
tragă, dar Glass i-a pus mâna pe umăr. 

— Păstrează un foc! 

Au cules puștile și vâslele și au luat-o la fugă spre râu. 

În faţa lui Glass și Langevin, cei trei bărbați cu barca 
parcurseseră scurta distanţă până la râu. In graba de a fugi de- 
acolo, practic au aruncat barca în apă. Charbonneau s-a năpustit 
în râu și a încercat să se caţăre în barcă. „O răstorni!” a ţipat La 
Vierge. Greutatea lui Charbonneau agăţat de margine zgâlţâia 
violent barca - dar aceasta nu s-a răsturnat. Charbonneau și-a 
aruncat picioarele peste bord și s-a întins pe fundul bărcii care 
deja lua apă din cauza găurilor de glonț. Avântul lui 
Charbonneau a împins barca de la mal. Curentul a prins pupa și 
a învârtit barca în jurul ei, propulsând-o departe de țărm. 
Frânghia de amarare lungă atârna în spatele ei, ca un șarpe. Cei 
doi fraţi vedeau cum ochii lui Charbonneau se ițesc pe deasupra 
copastiei. Din apa din jurul lor erupeau gheizere miniaturale. 

— Apucă frânghia! a strigat Dominique. 

Amândoi fraţii au plonjat după ea, disperaţi să împiedice 
barca să se îndepărteze. La Vierge a prins frânghia cu ambele 
mâini, chinuindu-se să nu se dezechilibreze în apa până la 
coapsă. A tras de ea cu toată puterea și frânghia s-a întins. 
Dominique a înaintat anevoie prin apă, ca să-l ajute. Piciorul lui 
s-a lovit cu putere de un bolovan de pe fund. Dominique a 
gemut de durere, în timp ce curentul îl dobora de pe picioare. S- 
a trezit complet scufundat. Și-a revenit și s-a ridicat în picioare, 
la doi metri de La Vierge. 

— Nu pot s-o ţin! a strigat La Vierge. 

Dominique a dat să întindă mâna după frânghia întinsă, când 
dintr-odată La Vierge a lăsat-o să-i scape. Dominique s-a uitat 
îngrozit cum frânghia alunecă pe apă, târându-se în urma bărcii 
în derivă. A dat să pornească înot după ea, când a observat 
expresia şocată de pe faţa lui La Vierge. 

— Dominique... s-a bâlbâit La Vierge, cred c-am fost 
împușcat. 

Dominique a avansat cu greu până la fratele lui. Dintr-o gaură 
largă din spatele acestuia șiroia sânge în râu. 

Glass și Langevin au ajuns la râu exact în momentul în care 
glonţul îl lovea pe La Vierge. Au privit îngroziţi cum acesta 


148 


recula din cauza loviturii, dând drumul frânghiei. Pentru o clipă 
au crezut că Dominique ar putea prinde frânghia, dar el a 
ignorat-o, întorcându-se în schimb spre fratele lui. 

— Prinde barca! a urlat Langevin. 

Dominique nu i-a dat atenţie. Enervat, Langevin a strigat 
„Charbonneau!” 

— Nu pot s-o opresc! a țipat Charbonneau. 

Într-o clipă, barca ajunsese la cincizeci de metri de mal. Era 
adevărat că, fără vâsle, Charbonneau nu putea să facă nimic ca 
s-o încetinească. De asemenea, era adevărat că nici n-avea de 
gând să încerce. 

Glass s-a întors spre Langevin. Langevin a dat să spună ceva, 
dar un glonţ de muschetă i s-a înfipt în ceafă. Murise înainte ca 
trupul lui să se prăbușească în apă. Glass a privit spre sălciile 
din spatele lui. Cel puţin o duzină de indieni se revărsau spre 
mal. A înșfăcat câte o pușcă în fiecare mână și a plonjat spre 
Dominique și La Vierge. Trebuiau să scape înot. 

Dominique îl susținea pe La Vierge, chinuindu-se să ţină capul 
fratelui său deasupra apei. Glass s-a uitat spre La Vierge și nu 
și-a putut da seama cu certitudine dacă era viu sau mort. 
Tulburat și aproape scos din minţi, Dominique a strigat ceva 
incomprehensibil în franceză. 

— Înoată! i-a strigat Glass. 

L-a luat pe Dominique de guler și l-a tras mai afund în râu, 
scăpând din cauza asta una dintre puști. Curentul i-a prins pe 
cei trei bărbaţi și i-a târât în aval. În apă continua să plouă cu 
gloanțe și Glass s-a uitat în urmă și i-a văzut pe indienii aliniaţi 
pe mal. 

Glass s-a străduit să ţină o mână bine strânsă pe La Vierge și 
una bine strânsă pe ultima pușcă, în timp ce dădea cu furie din 
picioare ca să rămână la suprafaţă. Dominique dădea și el din 
picioare și au reușit să treacă de dig. Faţa lui La Vierge urca și 
cobora sub apă. Amândoi bărbaţii se luptau să-l ţină pe rănit la 
suprafață. Dominique a început să strige ceva, dar cuvintele i-au 
fost amuţite atunci când un curent i-a astupat faţa. Același 
curent aproape l-a făcut pe Glass să scape pușca. Dominique a 
început să dea din picioare spre mal. 

— Nu încă! l-a implorat Glass. Mai jos! 

Dominique l-a ignorat. Picioarele lui au început să atingă 
fundul, în apa adâncă până la piept, iar el dădea din mâini spre 


149 


mal. Glass a privit în urma lor. Stâncile digului creau pe pământ 
un obstacol considerabil. Malul din josul digului consta dintr-o 
creastă înaltă. Totuși, indienilor nu le-ar fi luat mai mult de 
câteva minute ca s-o ocolească. 

— Suntem prea aproape! a ţipat Glass. 

Dominique l-a ignorat din nou. Glass s-a gândit că ar putea să 
înoate de unul singur, dar în loc de asta l-a ajutat pe Dominique 
să-l tragă pe La Vierge pe mal. L-au așezat pe spate, sprijinit de 
curba abruptă a malului. Ochii lui La Vierge clipeau rapid, dar 
când a tușit, din gura lui a țâșnit sânge. Glass l-a rostogolit pe o 
parte, ca să-i examineze rana. 

Glonţțul intrase în spatele lui La Vierge sub omoplatul stâng. 

Glass și-a dat seama că nu avea cum să-i rateze inima. Fără 
cuvinte, Dominique a ajuns la aceeași concluzie. Glass și-a 
verificat pușca. Deocamdată, încărcătura udată o făcea inutilă. 
S-a uitat la centură. Toporișca era în continuare la locul ei. Glass 
s-a uitat la Dominique. Ce vrei să fac? 

Au auzit un sunet slab și s-au întors ca să-l vadă pe La Vierge 
zâmbind aproape insesizabil din colţul gurii. Buzele lui au 
început să se miște, iar Dominique l-a luat pe fratele lui de 
mână și și-a apropiat urechea, ca să înţeleagă. La Vierge cânta, 
în șoapte abia auzite: 


Tu es mon compagnon de voyage... 


Dominique a recunoscut imediat cântecul familiar, chiar dacă 
până atunci acesta nu i se păruse niciodată atât de trist. Ochii i 
s-au umplut de lacrimi și a început să cânte și el încet: 


Tu es mon compagnon de voyage. 
Je veux mourir dans mon canot. 
Sur le tombeau, pres du rivage, 
Vous renverserez mon canot. 


Tu ești tovarășul meu de cale. 
Aș vrea să mor în barca mea. 
Pe mormântul de lângă vale, 
Să răsturnați barca mea. 


Glass s-a uitat spre digul aflat la șaptezeci și cinci de metri în 
amonte. Doi indieni au apărut pe stânci, și-au aţintit armele și 
au început să strige. 

Glass a pus mâna pe umărul lui Dominique. A dat să spună 
„Vin indienii”, dar detunăturile a două puști au spus-o în locul 
lui. Gloanţele au mușcat din mal. 

— Dominique, nu putem să rămânem aici. 

— N-o să-l abandonez, a spus Dominique cu accentul lui 
puternic. 

— Atunci trebuie să o luăm cu toţii iar pe râu. 

— Nu. 

Dominique a scuturat categoric din cap. 

— Nu putem înota cu el. 

Glass a privit din nou spre dig. Acum indienii se îngrămădeau 
pe el. 

Nu mai e timp! 

— Dominique, a spus Glass pe un ton acum imperios. Dacă 
rămânem aici o să murim cu toții. 

S-au auzit alte focuri de armă. Timp de o chinuitoare clipă, 
Dominique nu a spus nimic, mângâind încet obrazul cenușiu al 
fratelui său. La Vierge privea fix și liniștit înainte, cu o licărire 
slabă în ochi. În sfârșit, Dominique s-a întors spre Glass. 

— N-o să-l părăsesc. 

Alte focuri. 

Glass lupta cu mai multe impulsuri conflictuale. Avea nevoie 
de timp, timp în care să își gândească bine acţiunea, timp în 
care să o justifice - dar nu avea așa ceva. Cu pușca în mână, 
Glass a plonjat în râu. 

Dominique a auzit un sunet tânguitor și a simţit cum un glonţ 
i se înfige în umăr. S-a gândit la poveștile oribile pe care le 
auzise despre mutilările indienilor. S-a uitat la La Vierge. „N-o 
să-i las să ne taie în bucăţi.” L-a luat pe fratele lui de subsuori și 
l-a târât în râu. Un alt glonţ l-a lovit în spate. 

— Nu-ţi fă griji, frăţiorul meu, a șoptit Dominique, lăsându-se 
pe spate în braţele primitoare ale curentului. De aici plutim doar 
în jos. 


151 


Optsprezece 


6 decembrie 1823 


Glass stătea dezbrăcat pe vine, lângă micul foc, cât de 
aproape de flacără putea suporta. Işi făcea mâinile căuș, ca să 
capteze căldura. Le apropia de foc și aștepta până în ultima 
clipă înainte de a fi sigur că pielea o să i se ardă, apoi apăsa 
palmele fierbinţi pe umeri sau pe coapse. Căldura se infiltra 
pentru o clipă, dar nu reușea să învingă frigul pe care i-l 
băgaseră în oase apele înghețate ale Missouriului. 

Hainele lui atârnau pe niște suporturi primitive, pe trei laturi 
ale focului. Pieile de căprioară erau în continuare înmuiate, chiar 
dacă Glass a observat cu ușurare că, în mare, cămașa lui de 
bumbac se uscase deja. 

Plutise vreun kilometru și jumătate în aval, după care ieșise în 
cel mai des pâlc de tufișuri pe care îl găsise. Se ascunsese în 
mijlocul rugilor, pe o potecă făcută de iepuri, sperând că niciun 
animal mai mare nu o folosea. În încâlceala de sălcii și lemne 
aduse de apă, Glass se afla iar în faţa unei inventarieri sumbre a 
rănilor și posesiunilor lui. 

Prin comparaţie cu trecutul recent, se simțea considerabil 
ușurat. Avea mai multe vânătăi și julituri de la lupta de pe mal și 
fuga pe râu. A descoperit chiar și o rană mică la braţ, unde 
părea că un glonţ îl atinsese puţin. Vechile lui răni îl dureau din 
cauza frigului, dar altfel niciuna nu părea agravată. În afara 
posibilității de a muri îngheţat, care părea foarte reală, reușise 
să supraviețuiască atacului indienilor Arikara. Pentru o clipă, a 
văzut din nou imaginea lui Dominique și La Vierge, înghesuiți 
lângă malul tăiat. Și-a alungat acest gând din minte. 

În privinţa bunurilor lui, cea mai semnificativă pierdere era 
pistolul. Pușca era udă, dar funcţională. Avea la el cuțitul și 
geanta de vânătoare cu cremenea și amnarul. Avea toporișca, 
pe care o folosise ca să facă așchii într-o groapă puţin adâncă. 
Sperase ca pulberea să fie uscată. Glass a scos capacul cornului 
și a turnat puţin pe jos. A pus lângă ea o așchie din foc și 
pulberea s-a aprins, cu un miros de ouă stricate. 

Işi pierduse desaga cu cămașa de schimb, pătura și mănușile. 
Desaga conţinea și harta desenată de mână, pe care marcase 

152 


cu grijă afluenții și reperele de pe Missouriul superior. Nu conta 
prea mult, pentru că le știa pe de rost. Comparativ vorbind, se 
simţea bine echipat. 

Deși era încă umedă, Glass s-a decis să îmbrace cămașa de 
bumbac. Cel puţin greutatea pânzei contribuia la înlăturarea 
frigului din umărul dureros. Glass a alimentat focul tot restul 
zilei. îl îngrijora fumul creat, dar îl îngrijora și mai mult că ar 
putea să moară de frig. Ca să-și abată mintea de la frig și-a 
îngrijit pușca, uscând-o complet și ungând-o cu vaselina dintr-o 
cutiuță din geanta de vânătoare. La venirea nopţii, hainele și 
pușca lui erau pregătite. 

S-a gândit să călătorească doar noaptea. Undeva, în 
apropiere, pândeau aceiași Arikara care atacaseră tabăra. Nu 
suporta gândul de a rămâne acolo, chiar dacă poziţia lui era 
bine ascunsă. Dar lipsea complet luna care să îi lumineze calea 
pe malul accidentat al Missouriului. Nu avea altceva de făcut 
decât să aștepte dimineața. 

Pe măsură ce lumina zilei scădea, Glass a luat hainele de pe 
suporturile de salcie și s-a îmbrăcat. Apoi a săpat o groapă 
pătrată puţin adâncă lângă foc. Cu ajutorul a două bețe, a scos 
pietrele încinse din cercul din jurul flăcărilor, le-a aranjat în 
groapă și apoi le-a acoperit cu un strat subţire de pământ. A pus 
pe foc câte lemne îndrăznea să pună, apoi s-a întins deasupra 
pietrelor fierbinţi. Cu ajutorul pieilor de căprioară în mare parte 
uscate, al focului, pietrelor și simplei epuizări, Glass a trecut de 
pragul minimal al încălzirii care-i permitea trupului său să 
adoarmă. 

e 

Timp de două zile, Glass s-a furișat pe Missouri în sus. O 
vreme s-a tot întrebat dacă moștenise sau nu responsabilitatea 
misiunii lui Langevin pe lângă Arikara. În cele din urmă a decis 
că nu. Angajamentul lui faţă de Brazeau fusese să furnizeze 
vânat soliei, sarcină pe care o îndeplinise conștiincios. Habar n- 
avea dacă grupul lui Limbă de Elan reprezenta și intenţiile 
celorlalţi Arikara. Nu conta prea mult. Ambuscada sublimase 
vulnerabilitatea urcării lente a râului cu barca. Chiar dacă ar fi 
primit asigurări din partea vreunei facţiuni a indienilor Arikara, 
Glass nu avea nici cea mai mică intenţie de a se întoarce la Fort 
Brazeau. Misiunea lui era mai presantă. 


Glass estima pe bună dreptate că satul Mandan era în 
apropiere. Deși se știa că Mandanii sunt pașnici, era îngrijorat de 
efectul noii lor alianţe cu Arikara. Oare Arikara or să fie în satul 
Mandanilor? Oare cum ar putea fi descris atacul asupra 
luntrașilor? Glass nu vedea niciun motiv pentru care să încerce 
să afle asta. Ştia că la 15 kilometri pe Missouri în sus față de 
satul Mandan se află o mică factorie numită Fort Talbot. A decis 
să-i ocolească de tot pe indienii Mandan și să se îndrepte în 
schimb spre Fort Talbot. Puținele provizii pe care le dorea, o 
pătură și o pereche de mănuși, le putea găsi la fort. 

In cea de-a doua seară de după ziua atacului, Glass a decis că 
nu mai are cum să evite riscul de a vâna. Era lihnit de foame, iar 
o blană ar fi însemnat o monedă de schimb. A găsit urme 
proaspete de elan lângă râu și le-a urmat printr-un crâng de 
plopi roșii până la un luminiș mare, care flanca râul pe aproape 
un kilometru. Un mic pârâu împărțea luminișul în două. Glass a 
văzut un elan mare și două femele cu trei viței grași care 
pășteau toţi lângă pârâu. Și-a croit încet drum prin luminiș. 
Aproape ajunsese în bătaia puștii când ceva a speriat elanii. Toţi 
șase s-au oprit, privind în direcția lui Glass. Glass a dat să tragă, 
când și-a dat seama că elanii nu se uitau la el - se uitau la ceva 
din spatele lui. 

A privit peste umăr și a descoperit trei indieni călare care 
ieșeau dintre plopii roșii, la câteva sute de metri în urma lui. 
Chiar și de la distanţă, Glass distingea coafura cu ţepi a 
războinicilor Arikara. Îi vedea pe indieni cum arată spre el în 
timp ce dau pinteni cailor la galop. 

Glass a căutat cu disperare în jur un adăpost. Cei mai 
apropiaţi copaci erau la peste două sute de metri în faţa lui. Nu 
avea cum să parcurgă distanţa în timp util. Și nu putea să 
ajungă nici la râu - îi era barată calea. Putea să stea și să tragă, 
dar, chiar dacă își nimerea ţinta, nu avea cum să reîncarce la 
timp ca să îi împuște pe toţi cei trei călăreţi, probabil nici măcar 
doi. Disperat, Glass a alergat spre copacii îndepărtați, ignorând 
durerea care îi străpungea piciorul. 

Abia parcursese treizeci de metri când s-a oprit îngrozit - un 
alt indian călare ieșea din liziera plopilor roșii în fata lui. Glass a 
privit în urmă. Indienii care șarjau parcurseseră jumătate din 
distanţa dintre ei. A privit iar spre noul călăreț - acum ţintind pe 
lângă ţeava puștii. Noul călăreț a tras. Glass a tresărit în 


154 


așteptarea focului, dar acesta i-a trecut pe deasupra capului. S- 
a întors spre indieni. Unul dintre caii lor căzuse! Indianul din fața 
lui trăsese spre ceilalţi trei! Acum trăgătorul galopa spre el și 
Glass și-a dat seama că era Mandan. 

Glass habar n-avea de ce, dar Mandanul părea să-i sară în 
ajutor. Glass s-a răsucit, ca să-și înfrunte atacatorii. Cei doi 
Arikara rămași se apropiaseră la o sută cincizeci de metri. Glass 
și-a armat pușca și a ţintit. La început a încercat să pună 
cătarea pe unul din călăreţi, dar ambii Arikara se cocoșaseră în 
spatele capetelor poneilor. A mutat ţinta spre unul din cai, 
alegând scobitura gâtului. 

A apăsat pe trăgaci și pușca și-a aruncat încărcătura înainte. 
Calul a nechezat, iar picioarele au părut că i se înmoaie în faţa 
lui. Apoi s-a oprit brusc, împrăștiind praf, și călărețul a zburat 
peste capul animalului mort. 

Glass a auzit zgomotul de copite și a ridicat privirea spre 
Mandan, care i-a făcut semn să urce pe cal. Glass a sărit în șa, 
s-a uitat în urmă și a văzut cum ultimul călăreț Arikara își 
oprește calul și trage un foc pe lângă. Mandanul a dat pinteni 
calului și a galopat spre copaci. Când au ajuns la plopii roșii a 
întors calul. Amândoi bărbaţii au descălecat ca să-și reîncarce 
puștile. 

— Ree, a spus indianul arătând în direcţia celorlalți. Nu bun. 

Glass a dat din cap, în timp ce băga o nouă încărcătură. 

— Mandan, a spus indianul arătând spre el. Bun prietenos. 

Glass a ţintit spre Arikara, dar singurul călăreț ramas se 
retrăsese din bătaia puștii. Cei doi indieni fără cal îl flancau într- 
o parte și-n alta. Pierderea celor doi cai le ucisese cheful de 
urmărire. 

Mandanul își spunea Mandeh-Pahehu. Urmărea elanul atunci 
când dăduse peste Glass și indienii Arikara. Mandeh-Pahehu știa 
destul de bine de unde vine omul alb cu cicatrice. Cu doar o zi în 
urmă, traducătorul Charbonneau ajunsese în satul Mandan. 
Charbonneau, pe care Mandanii îl cunoșteau bine de pe vremea 
lui Lewis și Clark, a relatat povestea atacului indienilor Arikara 
asupra luntrașilor. Mato-Tope, un șef Mandan, era furios pe 
Limbă de Elan și pe banda lui de dezertori. Ca și comerciantul 
Kiowa Brazeau, șeful Mato-Tope voia ca Missouriul să fie deschis 
pentru afaceri. Deși înţelegea furia lui Limbă de Elan, era 
evident că luntrașii nu voiau să facă rău nimănui. Mai mult, 


155 


potrivit lui Charbonneau, ei veniseră cu daruri și cu o ofertă de 
pace. 

Atunci când Arikara veniseră să-și caute un nou cămin, Mato- 
Tope se temuse tocmai de acest tip de incident. Tânărul 
Mandeh-Pahehu văzuse salvarea lui Glass ca pe o șansă de a 
intra în grațiile șefului. Mato-Tope avea o fiică foarte frumoasă, 
pentru a cărei afecțiune concura și Mandeh-Pahehu. Işi imagina 
cum defilează prin sat cu noul lui trofeu și cum îl livrează pe 
omul alb lui Mato-Tope, apoi își spune povestea și întregul sat îl 
privește cu respect. Însă omul alb părea să fi mirosit acel ocol și 
repeta cu încăpățânare o singură expresie: „Fort Talbot”. 

Din punctul lui de observaţie din spatele calului, Glass se uita 
la Mandeh-Pahehu cu viu interes. Deși auzise multe povești, nu 
mai văzuse până atunci un Mandan în carne și oase. Tânărul 
războinic avea părul aranjat în formă de coroană - o coamă 
dichisită, căreia, în mod evident, îi acorda o atenţie 
considerabilă. Pe spatele lui șerpuia o coadă lungă înfășurată în 
fâșii de blană de iepure. Părul îi atârna liber din creștetul 
capului, revărsându-se ca o apă pe laturi și lipit cu grăsime și 
tăiat scurt la nivelul maxilarului. În centrul frunţii, o șuviţă 
fusese și ea unsă și pieptănată. Existau și alte podoabe 
țipătoare. Cercei mari de cositor atârnau de cele trei găuri mari 
care îi străpungeau urechea dreaptă. Un colier strâmt cu 
mărgele albe contrasta puternic cu pielea arămie a gâtului. 

Fără niciun chef, Mandeh-Pahehu a decis să-l ducă pe omul 
alb la Fort Talbot. Era aproape, nici trei ore cu calul. In plus, 
poate la fort afla ceva. Existaseră zvonuri despre un incident cu 
Arikara la Fort Talbot. Poate că fortul voia să-i transmită un 
mesaj lui Mato-Tope. Transmiterea de mesaje era o mare 
responsabilitate. Cu povestea despre omul alb, plus mesajul 
important pe care fără îndoială că avea să-l livreze, Mato-Tope 
avea să fie încântat. Fiica lui nu putea să nu fie impresionată. 

Era aproape miezul nopţii atunci când silueta de onix a Fort 
Talbotului s-a ivit brusc pe cerul amorf al nopţii. Fortul nu 
arunca nicio lumină asupra câmpiei, iar Glass a fost surprins să 
se trezească la doar o sută de metri de meterezele lui de 
bușteni. 

Au văzut fulgerarea unui foc și, în aceeași clipă, au auzit 
pocnetul pătrunzător al unei puști din fort. Glonţul unei 
muschete a trecut la câţiva centimetri peste capetele lor. 


Calul a sărit și Mandeh-Pahehu s-a chinuit să-l controleze. 
Glass și-a adunat vocea și a strigat furios: 

— Nu tragetți! Suntem prieteni! 

— Cine sunteţi? a răspuns o voce suspicioasă din clădirea 
fortului. 

Glass a văzut o licărire de lumină a unei ţevi de pușcă și 
conturul întunecat al capului și umerilor unui bărbat. 

— Eu sunt Hugh Glass, de la compania Rocky Mountain Fur. 

Ar fi dorit ca vocea lui să transmită în continuare forţă. Așa, 
abia dacă se putea face auzit, chiar și pe acea distanţă scurtă. 

— Cine e sălbaticul? 

— E Mandan - tocmai m-a salvat de trei războinici Arikara. 

Bărbatul din turn a strigat ceva și Glass a auzit frânturi de 
conversație. Alţi trei bărbaţi cu puști au apărut pe clădirea 
fortului. Glass a auzit zgomot în spatele porţii grele. O vizetă 
mică s-a deschis și cei doi s-au simţit din nou examinaţi. O voce 
nouă și morocănoasă a întrebat prin vizetă: 

— Înaintaţi să vă vedem mai bine. 

Mandeh-Pahehu a îmboldit calul înainte și l-a oprit în fața 
porţii. Glass a descălecat. 

— Există vreun motiv anume pentru care vă grăbiţi să trageţi? 

— Săptămâna trecută, a spus vocea morocănoasă, indienii 
Ree mi-au omorât partenerul chiar în fața acestei porți. 

— Ei bine, niciunul din noi nu e Arikara. 

— N-am de unde să știu, dacă vă furișaţi prin întuneric. 

Spre deosebire de Fort Brazeau, Fort Talbot părea o așezare 
sub asediu. Zidurile din bușteni aveau patru metri înălțime, în 
jurul unui perimetru rectangular, cam de treizeci de metri pe 
laturile lungi și nu mai mult de douăzeci pe cele scurte. Pe o 
diagonală se aflau două clădiri rudimentare, construite astfel 
încât colțul lor interior să atingă colțul exterior al fortului. De pe 
aceste poziţii puse cap la cap oamenii controlau cele patru 
ziduri. Una dintre clădiri - cea de deasupra lor - avea un 
acoperiș rudimentar, în mod evident construit pentru a proteja 
de stihiile naturii tunul mobil de calibru mare. Cealaltă avea un 
început de acoperiș care nu mai fusese terminat niciodată. Un 
țarc modest era lipit de una dintre laturile fortului, dar în el nu 
păștea niciun fel de animal. 

Glass a așteptat, în timp ce ochii din spatele vizetei își 
continuau examinarea. 


157 


— Cu ce treabă ați venit? a întrebat vocea morocănoasă. 

— Merg spre Fort Union. Am nevoie de niște materiale. 

— Nu avem prea multe de oferit. 

— Nu am nevoie de mâncare sau pulbere. Doar de o pătură și 
mănuși și îmi văd de drum. 

— Nu pare c-ai avea prea multe de dat la schimb. 

— Îţi pot semna o cambie pentru un preţ generos în numele 
lui William Ashley. Compania Rocky Mountain Fur o să trimită un 
grup pe râu la primăvară. Or să achite ei cambia. 

A urmat o tăcere îndelungată. 

— Și, a adăugat Glass, or să vadă cu ochi buni o factorie care 
l-a ajutat pe unul dintre oamenii lor. 

O nouă tăcere, apoi vizeta s-a închis. Au auzit mișcare de 
lemnărie grea și poarta a început să pivoteze pe balamale. 
Vocea morocănoasă aparţinea unui bondoc care părea să fie 
șeful și care avea o pușcă și două pistoale la centură. 

— Doar tu. În fortul meu nu intră cioroi roșii. 

Glass s-a uitat la Mandeh-Pahehu, întrebându-se cât înţelegea 
indianul. A dat să zică ceva, apoi s-a oprit și a intrat, în timp ce 
poarta se trântea în urma lui. 

Între ziduri se aflau două construcţii dărăpănate. Din una din 
ele, printre pieile netăbăcite și unsuroase care serveau drept 
ferestre, reverbera o licărire slabă de lumină. Cealaltă clădire 
era întunecată și Glass a presupus că era folosită ca magazie. 
Pereţii din spate ai clădirilor serveau ca ziduri exterioare ale 
fortului. Fațadele lor dădeau spre o curte minusculă, dominată 
de duhoarea bălegarului. Sursa mirosului era legată de un stâlp 
- doi măgari răpciugoși, probabil singurele animale pe care 
Arikara nu reușiseră să le fure. Pe lângă aceste animale, în curte 
se mai aflau un aparat mare de presat piei, o nicovală pe un ciot 
de plop roșu și un teanc instabil de lemn de foc. In curte erau 
cinci bărbaţi, cărora li s-a alăturat în curând bărbatul din clădire. 
Lumina slabă ilumina faţa cu cicatrice a lui Glass, care simţea 
privirile lor curioase. 

— Hai înăuntru, dacă vrei. 

Glass i-a urmat pe bărbaţi în construcţia iluminată, 
înghesuindu-se într-o încăpere aglomerată, amenajată ca 
dormitor. Focul din vatra rudimentară de lut de lângă peretele 
din spate scotea mult fum. Singura calitate salvatoare a 


158 


încăperii cu miros acru era căldura ei, generată la fel de mult de 
apropierea celorlalţi bărbaţi ca și de foc. 

Bărbatul bondoc a dat să mai spună ceva, dar o tuse adâncă 
și productivă i-a contorsionat trupul. O tuse similară părea să-i 
afecteze pe majoritatea bărbaţilor și Glass se temea de sursa ei. 
În sfârșit, bărbatul bondoc s-a oprit din tușit și a spus din nou: 

— Nu avem mâncare de dat. 

— Ti-am spus că nu am nevoie de mâncarea voastră, a spus 
Glass. Hai să ne înţelegem pe preţul păturii și mănușilor și am 
plecat. 

Glass a arătat spre o masă din colţ. 

— Pune la socoteală și cuțitul ăla de jupuit. 

Bărbatul bondoc a pufnit din piept, ca și cum s-ar fi simţit 
ofensat. 

— Nu vrem să fim zgârciţi, domnule. Dar Ree ne-au cam 
încolțit. Ne-au furat toate proviziile. Săptămâna trecută au 
apărut la poartă cinci războinici călare, ca și cum ar fi voit să 
facă troc. Am deschis poarta și ei au început să tragă. Mi-au 
omorât partenerul cu sânge-rece. 

Glass nu a spus nimic, așa că bărbatul a continuat. 

— N-am mai putut să ieșim la vânătoare sau după lemne. Așa 
că o să înţelegi dacă suntem economi cu proviziile noastre. 

Privea întruna la Glass, în așteptarea unei confirmări, dar nu a 
primit niciuna. 

— Dacă împușcați un om alb și un Mandan, a spus în cele din 
urmă Glass, asta n-o să vă rezolve problemele cu Ree. 

Trăgatorul, un bărbat murdar, fără dinţii din faţă, a vorbit și 
el: 

— Eu am văzut doar un indian care se furișa pe aici în miezul 
nopții. De unde era să știu că sunteți doi pe cal? 

— Ai putea să-ţi faci un obicei din a vedea ţinta înainte să 
tragi în ea. 

Bărbatul bondoc a vorbit iar: 

— Eu le spun oamenilor mei când să tragă, domnule. Ree sau 
Mandan, pentru mine au arătat întotdeauna la fel. In plus, acum 
se adună laolaltă, într-un trib mare și furăcios. Prefer să împușc 
pe cine nu trebuie decât să am încredere în cine nu trebuie. 

Cuvintele au început să se reverse din bărbatul bondoc, care 
arăta cu degetul lui osos în timp ce vorbea, ca apa dintr-un baraj 
spart. 


159 


— Am construit fortul ăsta cu mâinile mele și am autorizaţie 
să fac comerț aici de la guvernatorul Missouriului. Nu plecăm de 
aici și o să tragem în orice piele-roșie pe care o vedem. Nu-mi 
pasă dacă trebuie să-i omorâm pe toţi nemernicii ăștia ucigași și 
hoți. 

— Și cu cine vreţi să faceți comerț, mai exact? a întrebat 
Glass. i 

— Ne facem noi drum, domnule. Asta e un teren de prima 
calitate. În curând aici o să vină armata și o să-i pună la punct 
pe sălbaticii ăștia. Or să fie destui albi care or să facă negoț în 
susul și în josul râului - ai spus-o chiar dumneata. 

Glass a ieșit în noapte și poarta s-a trântit în urma lui. A 
expirat profund, privind cum respiraţia lui se condensează în 
aerul rece al nopţii, apoi se îndepărtează pe o adiere slabă și 
rece. L-a văzut pe Mandeh-Pahehu pe cal, lângă râu. Indianul s-a 
întors când a auzit poarta și a avansat călare. 

Glass a luat noul cuţit de jupuit și a făcut în pătură o 
deschizătură prin care și-a băgat capul, purtând-o ca pe o 
manta. Și-a băgat mâinile în mănușile miţoase, holbându-se la 
Mandan și întrebându-se ce să-i spună. Ce-ar fi putut să-i spună, 
de fapt? Eu am treaba mea de care să mă ocup. Nu putea să 
îndrepte fiecare nedreptate din drumul lui. 

În cele din urmă i-a întins lui Mandeh-Pahehu cuțitul de jupuit. 

— Mulţumesc, a spus Glass. 

Mandanul a luat cuțitul și apoi a privit spre Glass, cercetându-i 
ochii. Apoi s-a uitat cum Glass se întoarce și pleacă pe Missouri 
în sus, în noapte. 


Nouăsprezece 


8 decembrie 1823 


John Fitzgerald s-a dus către postul de santinelă aflat puţin 
mai jos de Fort Union, pe râu. Acolo era Porcul, al cărui piept 
trimitea nori mari de respiraţie în aerul înghețat al nopţii. 

— E tura mea, a spus Fitzgerald pe un ton aproape prietenos. 

— De când ești tu așa de voios că trebuie să faci de pază? l-a 
întrebat Porcul. 


160 


Apoi a luat-o spre tabără, abia așteptând cele patru ore de 
somn de dinaintea micului dejun. 

Fitzgerald și-a tăiat un cocoloș gros de tutun. Aroma puternică 
i-a umplut gura, calmându-i nervii. A așteptat mult timp înainte 
de a scuipa. Aerul nopţii îi pișca plămânii atunci când respira, 
dar pe Fitzgerald nu-l deranja frigul. Frigul era o condiţie a unui 
cer perfect senin - și Fitzgerald avea nevoie de cer senin. O lună 
în ultimul pătrar arunca o lumină strălucitoare asupra râului. 
Suficientă lumină, spera el, ca să poată cârmi în siguranţă pe 
apă. 

La jumătate de oră de la schimbarea gărzii, Fitzgerald a intrat 
printre sălciile dese unde își ascunsese prada: un pachet cu piei 
de castor cu care să facă troc în josul râului, zece kilograme de 
pastramă într-un sac de iută, trei coarne cu pulbere, o sută de 
gloanţe de plumb, o oală mică pentru gătit, două pături de lână 
și, bineînțeles, Anstadtul. A stivuit proviziile la marginea apei, 
apoi a luat-o pe râu în sus după barcă. 

În timp ce se furișa pe malul râului, s-a întrebat dacă Andrew 
Henry avea să se deranjeze să trimită pe cineva după el. /diot 
nenorocit. Fitzgerald nu mai cunoscuse pe cineva atât de 
predispus la ghinion. Sub nefericita comandă a lui Henry, 
oamenii companiei Rocky Mountain Fur se aflaseră mereu la un 
mic pas de dezastru. E de mirare că nu suntem toți morti. 
Rămăseseră cu doar trei cai, ceea ce limita raza de acţiune a 
echipelor lor de vânători la câteva ape din apropiere, epuizate 
de mult. Numeroasele eforturi ale lui Henry de a cumpăra alţi 
cai de la triburile din zonă (sau, în multe cazuri, de a-și 
răscumpăra caii furaţi) eșuaseră fără excepţie. A găsi în fiecare 
zi hrană pentru treizeci de oameni devenise o problemă. 
Echipele de vânători nu mai văzuseră bizoni de săptămâni de 
zile, iar principalul lor aliment consta acum din antilopă aţoasă. 

Ultima picătură venise cu o săptămână în urmă, când 
Fitzgerald auzise de la Stubby Bill un zvon tainic. „Căpitanul se 
gândește să ne mutăm pe Yellowstone în sus - să ocupăm ce-a 
mai rămas din vechiul fort al lui Lisa, pe Big Horn.” In 1807, un 
comerciant priceput pe nume Manuel Lisa înființase o factorie la 
confluenţa dintre râurile Yellowstone și Big Horn. Lisa a botezat 
această construcţie Fort Manuel, utilizând-o ca bază pentru 
comerț și explorarea ambelor râuri. Lisa avea relaţii deosebit de 
bune cu indienii Crow și Flathead, care foloseau puștile 


161 


cumpărate de la Lisa ca să lupte împotriva Picioarelor Negre. În 
consecinţă, Picioarele Negre au devenit dușmani neîmpăcaţi ai 
albilor. 

Incurajat de modestul lui succes comercial, Lisa a înfiinţat în 
1809 compania St. Louis Missouri Fur. Unul dintre investitorii în 
noua afacere era Andrew Henry. Henry a condus un grup deo 
sută de vânători de blănuri în ghinionista lui incursiune la Three 
Forks. Pe drumul în susul Yellowstoneului, Henry s-a oprit la Fort 
Manuel. Își amintea poziţia strategică a acestuia, vânatul și 
lemnul abundente. Henry știa că Fort Manuel fusese abandonat 
de peste 12 ani, dar spera să-i ofere începuturile unei noi 
factorii. 

Fitzgerald nu știa care e distanța până la Big Horn, dar știa că 
e în direcția opusă celei în care voia el să meargă. Deși viaţa din 
frontieră fusese mai agreabilă decât se așteptase el atunci când 
fugise din St. Louis, se săturase de mult de mâncarea proastă, 
frigul și disconfortul general de a trebui să stea laolaltă cu 
treizeci de bărbaţi urât mirositori. Fără a mai pomeni riscul 
considerabil de a fi ucis. li lipseau gustul de whisky ieftin și 
mirosul de parfum ieftin. lar pentru că avea șaptezeci de dolari 
în monede de aur - recompensa pentru că avusese grijă de 
Glass -, se gândea mereu la jocurile de noroc. După un an și 
jumătate, situația din St. Louis ar fi trebuit să se fi liniștit în ce-l 
privea - poate chiar și mai la sud. Voia să afle dacă e așa. 

Pe malul de lângă fort erau două pirogi răsturnate. 

Fitzgerald le examinase minuţios cu câteva zile în urmă, 
hotărând că ambarcaţiunea cea mai mică era mai bine făcută. În 
plus, deși curentul râului l-ar fi purtat fără probleme, îi trebuia o 
barcă suficient de mică pentru a o putea manevra și de unul 
singur. A întors în liniște piroga, a pus în ea cele două vâsle ale 
ei și a tras-o la marginea apei, peste limba de nisip. 

Acum cealaltă. Atunci când își plănuise fuga, Fitzgerald își 
făcuse griji referitor la anihilarea celei de-a doua pirogi. Se 
gândise să facă o gaură în lemn, după care găsise o soluție și 
mai simplă. A întors a doua pirogă și a băgat mâna sub ea să Îi 
ia vâslele. O barcă fără vâsle nu e bună de nimic. 

Fitzgerald și-a împins piroga în apă, a sărit la bord și a dat de 
două ori din vâsle ca să împingă barca în mijlocul curentului. 
Apa a luat piroga și a propulsat-o în josul râului. Fitzgerald s-a 
oprit câteva minute ca să ia proviziile furate, apoi a băgat iar 


162 


barca în curent. În câteva minute, Fort Union a dispărut în urma 
lui. 
e 

Căpitanul Henry era singur în interiorul stătut al locuinței lui, 
singura cameră privată din Fort Union. În afară de intimitate, o 
marfă rară la fort, încăperea avea puține calități. Căldura și 
lumina veneau doar prin ușa către camera alăturată. Henry 
stătea în frig și întuneric, întrebându-se ce să facă. 

Fitzgerald nu era în sine o mare pierdere. Încă din prima zi din 
St. Louis, Henry nu avusese încredere în acel om. Se descurcau 
fără pirogă - nu era ca și cum le-ar fi furat ultimii cai rămași. 
Pierderea unui pachet de blănuri era foarte supărătoare, dar nu 
fatală. 

Pierderea nu era omul care dispăruse, ci efectul asupra celor 
care rămăseseră. Dezertarea lui Fitzgerald era o declaraţie - o 
declarație zgomotoasă și limpede - a gândurilor nerostite ale 
celorlalți oameni: Compania Rocky Mountain Fur e un eșec. Ele 
un ratat. Și acum ce facem? 

Henry a auzit cum se deschide ivărul de la ușa clădirii fortului. 
Nişte pași scurți și îndesaţi s-au auzit pe podeaua murdară în 
direcția locuinţei lui, apoi în cadrul ușii a apărut Stubby Bill. 

— Vine Murphy cu echipa de vânători, a raportat Stubby. 

— Au blănuri la ei? 

— Nu, căpitane. 

— Deloc? 

— Nu, căpitane. Ştii, căpitane - de fapt e ceva mai rău decât 
atât. 

— Adică? 

— Nu au nici caii. 

Căpitanul Henry a făcut o pauză, ca să asimileze veștile. 

— Altceva? 

Stubby s-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Da, căpitane. Anderson a murit. 

Căpitanul nu a mai spus nimic. Stubby a aşteptat până când 
tăcerea l-a făcut să se simtă stingher, apoi a plecat. 

Căpitanul Henry a mai rămas aşa câteva minute, în întuneric, 
înainte de a lua o decizie. Aveau să părăsească Fort Union. 


Douăzeci 


15 decembrie 1823 


Adâncitura forma o emisferă aproape perfectă pe suprafaţa 
câmpiei. Pe trei laturi se înălțau dealuri care adăposteau 
depresiunea de vânturile neîncetate ale terenului mai deschis. 
Adâncitura canaliza umezeala spre centrul ei, unde era un pâlc 
de păducel. Combinația de dealuri și copaci crea un adăpost 
foarte bun. 

Mica adâncitură se afla la doar cincizeci de metri de Missouri. 
Hugh Glass stătea cu picioarele încrucișate lângă un foc mic, ale 
cărui flăcări ardeau trupul zvelt al unui iepure suspendat pe o 
frigăruie de salcie. 

In timp ce aștepta ca iepurele să se frigă, Glass a devenit 
dintr-odată conștient de zgomotul râului. Era ciudat să remarce 
asta, s-a gândit el. Urmase cursul râului preț de câteva 
săptămâni. Și totuși, dintr-odată auzea apele lui cu sensibilitatea 
ascuţită a unei noi descoperiri. Glass s-a întors de la foc și a 
privit insistent spre râu. | s-a părut ciudat că apa cu curgere lină 
scoate vreun sunet. Sau chiar vântul. Și-a dat seama că nu apa 
sau vântul făceau acel zgomot, ci obiectele din calea lor. S-a 
întors din nou către foc. 

Glass a simţit durerea obișnuită de la picior și și-a schimbat 
poziţia. Rănile îi reaminteau permanent că, deși rănile îi erau în 
curs de vindecare, el nu era încă vindecat. Frigul îi accentua 
durerea atât de la picior, cât și pe cea de la umăr. Glass bănuia 
acum că vocea lui nu avea să mai revină niciodată la normal. Și, 
bineînţeles, faţa lui era o amintire constantă a confruntării lui de 
pe Grand. Dar nu era chiar așa de rău. Spatele nu îl mai durea. 
Și nu-l mai durea nici când mânca, lucru pentru care Glass era 
recunoscător în timp ce inhala aroma cărnii puse la fript. 

Impușcase iepurele cu câteva minute mai devreme, în lumina 
palidă a crepusculului. Nu văzuse niciun semn de indieni timp de 
o săptămână, iar când iepurele gras îi sărise în cale, perspectiva 
unei cine atât de gustoase fusese prea atrăgătoare pentru a o 
refuza. 

La câteva sute de metri în amonte față de Glass, John 
Fitzgerald căuta un loc în care să tragă la mal, când auzise 

164 


pocnetul apropiat al puștii. La dracu'! Fitzgerald vâsli rapid spre 
mal ca să scape de curentul apei. Stătea într-o bulboană, vâslind 
în spate și privind atent în lumina slabă ca să identifice sursa 
focului de armă. 

E prea la nord pentru Arikara. Assiniboine? Fitzgerald ar fi voit 
să poată vedea mai bine. Câteva minute mai târziu a apărut 
licăritul focului. Distingea conturul unui bărbat îmbrăcat în piele 
de căprioară, dar nu și detalii. Presupunea că e indian. Cu 
siguranţă niciun om alb nu avea ce să caute într-un punct atât 
de nordic, mai ales în decembrie. Sunt oare mai mulți? Lumina 
zilei scădea rapid. 

Fitzgerald și-a cântărit variantele. Era sigur că nu putea să 
rămână acolo. Dacă trăgea la mal pentru noapte, probabil că 
trăgătorul l-ar fi descoperit dimineaţa. S-a gândit să se furișeze 
și să-l ucidă pe trăgător, numai că tot nu știa dacă are de-a face 
cu un Singur om sau cu mai mulți. In cele din urmă, s-a decis să 
încerce să se strecoare pe lângă el. Avea să aștepte ascunzișul 
nopţii, sperând ca focul să atragă atenţia și să abată privirea 
trăgătorului și a oricui altcuiva de la apă. Între timp, luna plină 
avea să-i ofere suficientă lumină ca să cârmească. 

Fitzgerald a așteptat aproape o oră, trăgând în liniște prova 
pirogii pe un mal moale de nisip. Orizontul vestic înghiţea 
ultimele rămășițe ale luminii zilei, întărind strălucirea focului. 
Silueta trăgătorului stătea aplecată asupra flăcărilor și Fitzgerald 
a presupus că acesta era ocupat cu pregătirea cinei. Acum. 
Fitzgerald a verificat Anstadtul și pistoalele, așezându-le la 
îndemână. Apoi a tras piroga de pe mal și a sărit în ea. A vâslit 
de două ori, ca să împingă barca în curent. Apoi a folosit vâsla 
pe post de cârmă, ducând-o ușor de o parte sau de alta. Pe cât 
putea, lăsa barca să plutească. 

Hugh Glass trase de un picior din spate al iepurelui. Articulația 
era slăbită, așa că Glass rupse piciorul și își înfipse dinţii în 
carnea suculentă. 

Fitzgerald încerca să stea cât mai departe posibil de mal, dar 
curentul trecea foarte aproape de acesta. Focul se apropia acum 
cu o viteză ameţitoare. Fitzgerald a încercat să se uite la râu și, 
în același timp, să tragă cu ochiul la spatele omului de lângă foc. 
Distingea o manta făcută dintr-o pătură Hudson Bay și ceea ce 
părea a fi o căciulă de lână. Căciu/ă de lână? Om alb? Fitzgerald 


165 


a privit din nou spre apă. O stâncă gigantică s-a ivit brusc din 
apa întunecată a râului la doar trei metri în faţa lui! 

Fitzgerald a înfipt vâsla adânc în apă, trăgând cât de tare 
putea. La capătul bătăii a ridicat-o și a împins cu ea în stâncă. 
Piroga s-a răsucit - dar nu suficient. Coasta ei s-a frecat de 
stâncă, scoțând un hârșâit aspru. Fitzgerald a vâslit din toate 
puterile. Acum nu mai are niciun rost precauția. 

Glass a auzit plescăitul urmat de un scrâșnet. A întins 
instinctiv mâna după pușcă, apoi s-a întors spre Missouri, 
îndepărtându-se rapid de lumina focului. S-a furișat repede spre 
râu, în timp ce ochii lui se obișnuiau cu întunericul. 

A cercetat apa, căutând sursa zgomotului. A auzit plescăitul 
unei vâsle și a zărit cu greu o pirogă la o sută de metri distanţă. 
A ridicat pușca, a tras cocoșul și a luat în cătare conturul 
întunecat al unui bărbat cu o vâslă. Degetul lui a pătruns sub 
apărătoarea trăgaciului... Glass s-a oprit. 

Nu vedea ce rost ar avea să tragă. Barcagiul, oricine ar fi fost 
el, părea hotărât să evite contactul. În orice caz, se îndepărta 
rapid în direcţia opusă. Indiferent ce intenţii ar fi avut, barcagiul 
fugar nu părea să reprezinte vreo ameninţare pentru Glass. 

La bordul pirogii, Fitzgerald a vâslit puternic până a trecut de 
un cot al râului aflat la câteva sute de metri de foc. A lăsat 
piroga să plutească vreun kilometru și jumătate, după care a 
îndreptat-o spre celălalt mal și a căutat un loc bun de 
debarcare. 

În sfârșit, a scos piroga din apă și a răsturnat-o, întinzându-și 
sub ea salteaua. A mestecat o bucată de pastramă, în timp ce 
contempla din nou silueta de lângă foc. Ce /oc ciudat pentru un 
om alb în decembrie. 

Fitzgerald și-a întins cu grijă lângă el pușca și cele două 
pistoale, apoi s-a ghemuit sub pătură. Luna strălucitoare inunda 
tabăra cu lumina ei palidă. Anstadtul atrăgea lumina și o 
reflecta, iar armăturile ei de argint sclipeau ca niște oglinzi în 
soare. 

În sfârșit, pentru căpitanul Henry a venit și o perioadă 
norocoasă. Atâtea lucruri bune s-au întâmplat atât de rapid, 
încât nici nu mai știa ce să creadă. 

În primul rând, cerul a strălucit, senin ca indigoul, timp de 
două săptămâni întregi. Pe vreme bună, detașamentul a făcut 


166 


cei trei sute de kilometri dintre Fort Union și Big Horn în șase 
zile. 

Când au ajuns, fortul abandonat era aproape așa cum și-l 
amintea Henry. Starea factoriei depășea cu mult așteptările lui. 
Anii de părăsire uzaseră construcţia, dar lemnăria rămăsese în 
mare parte solidă. Această descoperire îi scutea de săptămâni 
de muncă grea de tăiat și cărat bușteni. 

Experienţa lui Henry cu triburile din zonă se afla și ea (cel 
puţin la început) în contrast puternic cu neșansa lui de la Fort 
Union. A trimis un grup condus de Allistair Murphy și i-a umplut 
de cadouri pe noii lui vecini, în mare parte grupuri de Flathead și 
Crow. În relaţiile cu indienii din zonă, Henry a descoperit că era 
beneficiarul diplomației predecesorului său. Ambele triburi 
păreau relativ mulțumite de repopularea factoriei. Cel puţin erau 
dispuse să facă troc. 

Indienii Crow, mai ales, aveau cai din belșug. Murphy a 
cumpărat șaptezeci și două de animale. Din Munţii Big Horn din 
apropiere se revărsau pârâuri, iar căpitanul Henry a conceput un 
plan agresiv de acţiune a vânătorilor lui acum mobili. 

Timp de două săptămâni, Henry s-a uitat încontinuu în spate, 
ca și cum ghinionul trebuia să-l pândească din urmă. Și-a permis 
o mică rază de optimism. Oare soarta mea s-a schimbat în bine? 
Nu se schimbase. 

Hugh Glass s-a oprit în faţa rămășițelor așezării Fort Union. 
Poarta în sine zăcea pe jos, cu balamalele smulse, atunci când 
căpitanul Henry părăsise factoria.  Umilinţele acestei 
întreprinderi ratate se vedeau și înăuntru. Toate balamalele de 
metal fuseseră scoase și recuperate, presupunea Glass, pentru 
a fi folosite la următoarea lor destinaţie. Din palisade fuseseră 
smulși bușteni, care fuseseră probabil folosiți ca lemn de foc de 
vizitatorii grobieni veniţi după plecarea lui Henry. Una din clădiri 
avea un perete înnegrit, probabil din cauza unei încercări 
nereușite de a da foc fortului. Zeci de urme de cai frământaseră 
zăpada din curte. 

Fugăresc un miraj. Câte zile mersese - se târâse pentru acest 
moment? Glass și-a amintit luminișul de lângă izvorul de pe Râul 
Grand. /n ce lună era asta? Ce lună e acum? Decembrie? 

Glass a urcat pe scara rudimentară a clădirii fortului, 
cercetând din vârful ei întreaga vale. La câteva sute de metri 
distanţă a văzut pata ruginie a unei turme de antilope, care 


167 


scormoneau în zăpadă ca să găsească pelin. Un stol mare de 
gâște, în formă de V, cu aripile în poziţie de aterizare, s-a așezat 
pe râu. Altfel, nu se vedea niciun semn de viaţă. Unde mă aflu? 

Glass a rămas două nopţi în fort, incapabil să plece pur și 
simplu din destinaţia după care umblase atâta amar de vreme. 
Dar știa că adevărata lui destinaţie nu era un loc, ci doi oameni 
- doi oameni și două acte finale de răzbunare. 

e 

Glass a plecat de la Fort Union pe Yellowstone. Putea doar să 
ghicească drumul urmat de Henry, dar se îndoia că acesta ar fi 
riscat să repete eșecul de pe Upper Missouri. Rămânea doar 
Yellowstoneul. 

Urmase Yellowstoneul timp de cinci zile când, deodată, a 
trecut peste coama unui mal înalt de lângă râu. S-a oprit uluit. 

În fața lui erau munţii Big Horn, care contopeau cerul și 
pământul. Câţiva nori se învârteau în jurul celor mai înalte 
vârfuri, întărind iluzia unui perete care se prelungea în sus la 
nesfârșit. Ochii lui Glass s-au umezit din cauza luminii orbitoare 
a soarelui reflectată de zăpadă, dar nu-și putea lua privirea. 
Nimic din cei douăzeci de ani petrecuţi de el pe câmpie nu îl 
pregătise pentru astfel de munţi. 

Căpitanul Henry  vorbise adesea despre imensitatea 
Stâncoșilor, dar Glass presupusese că poveștile lui conţineau și 
înfloriturile obișnuite din jurul focului. În realitate, s-a gândit 
Glass, tabloul lui Henry fusese dureros de sărăcăcios. Henry era 
un om dintr-o bucată și descrierile lui se concentrau asupra 
munţilor ca obstacole, bariere care trebuiau depășite în efortul 
de a înlesni un flux al comerțului între est și vest. Din descrierea 
lui Henry lipsea complet orice indiciu al forței evlavioase care se 
revărsa în Glass la vederea imenselor piscuri. 

Bineînţeles, înțelegea reacția mai practică a lui Henry. Terenul 
văilor râului era și așa suficient de dificil. Glass abia putea să-și 
imagineze efortul necesar pentru transportarea blănurilor peste 
niște munţi precum cei din faţa lui. 

Admiraţia lui față de munţi a crescut în zilele care au urmat, 
pe măsură ce râul Yellowstone îl ducea tot mai aproape de ei. 
Imensa lor siluetă era un semn, un reper stabil în timp. Poate că 
alții ar fi fost neliniștiţi că se găsesc aproape de un lucru mai 
mare decât ei înșiși. Dar Glass simţea că din munţi se revarsă o 


168 


taină sacră ca un izvor, cu un aer de nemurire pe lângă care 
suferinţele lui cotidiene păreau neînsemnate. 

Așa a mers, zi după zi, spre munţii de la capătul câmpiei. 

e 

Fitzgerald s-a oprit în fața palisadei rudimentare, suportând 
interogatoriul bărbatului bondoc care tușea de pe întăriturile de 
deasupra porții. 

În lungile zile petrecute în pirogă, Fitzgerald își exersase 
minciuna. 

— Duc în St. Louis un mesaj din partea căpitanului Henry de la 
compania Rocky Mountain Fur. 

— Compania Rocky Mountain Fur? a pufnit bărbatul bondoc. 
Tocmai a trecut unul de-ai voștri în cealaltă direcţie - un tip 
grosolan care călărea împreună cu o piele-roșie. De fapt, dacă 
ești din compania lui, ai putea să-i plătești cambia. 

Fitzgerald a simţit cum i se strânge stomacul, iar respiraţia i s- 
a accelerat brusc. Omul alb de pe râu! S-a străduit să-și 
păstreze vocea calmă, nonșalantă. 

— Probabil că am trecut unul pe lângă celălalt pe râu. Cum îl 
chema? 

— Nici nu-mi amintesc numele lui. l-am dat câteva lucruri și a 
plecat. 

— Cum arăta? 

— Ei, asta îmi amintesc. Avea faţa plină de cicatrice, de parcă 
i-ar fi ros-o un animal sălbatic. 

Glass! Trăia! Fir-ar al naibii! 

Fitzgerald a dat două piei de castor pe niște pastramă, 
nerăbdător să ajungă din nou pe apă. 

Nemaimulţumindu-se să plutească pe curent, Fitzgerald 
vâslea ca să-și propulseze piroga înainte. Înainte și cât mai 
departe. Poate că Glass mergea în direcţia opusă, se gândea 
Fitzgerald, dar nu putea exista nicio îndoială în privința 
intenţiilor bătrânului nemernic. 


Douăzeci si unu 


31 decembrie 1823 


Zăpada a început să cadă cam pe la mijlocul zilei. Norii de 
furtună s-au apropiat alene, ascunzând soarele atât de lent că 
Henry și oamenii lui nici n-au observat. 

Nu aveau niciun motiv să se îngrijoreze. Fortul lor refăcut era 
terminat, gata să reziste oricăror provocări pe care le-ar fi putut 
aduce stihiile naturii. În plus, căpitanul Henry declarase zi de 
sărbătoare. Apoi le făcuse o surpriză care adusese o însufleţire 
delirantă în rândul oamenilor lui - alcool. 

Henry eșuase în multe privințe, dar înțelegea puterea 
stimulentelor. Băutura lui era făcută din drojdie și merișoare, 
îngropate timp de o lună ca să poată fermenta. Amestecul 
rezultat avea gust de acid. Niciunul dintre oameni nu-l putea 
bea fără să se strâmbe de durere și niciunul nu a refuzat 
această șansă. Lichidul avea drept rezultat o stare de beţie 
profundă și aproape imediată. 

Henry avea și o a doua răsplată pentru oamenii lui. Cânta 
destul de bine la vioară și, pentru prima oară după luni de zile, 
dispoziția lui se îmbunătăţise suficient ca să pună mâna pe 
uzatul instrument. În combinaţie cu râsetele alcoolice, vioara 
stridentă crea un fond de haos jovial în cabana aglomerată. 

Mare parte a veseliei se învârtea în jurul Porcului, al cărui trup 
obez zăcea rășchirat în faţa vetrei. Capacitatea Porcului de a 
bea se dovedise a nu fi pe măsura dimensiunii lui. 

— Zici că-i mort, a spus Black Harris, lovindu-l cu piciorul 
drept în burtă. 

Piciorul lui Harris a dispărut temporar în grăsimea moale din 
jurul taliei Porcului, dar altfel lovitura nu a stârnit nicio reacţie. 

— Păi, dacă e mort, ar trebui să-l îngropăm cum se cuvine. 

Replica venise din partea lui Patrick Robinson, un bărbat tăcut 
pe care cei mai mulţi dintre vânătorii de blănuri nu-l mai 
auziseră vorbind înainte de consumarea băuturii de casă a lui 
Henry. 

— E prea frig, a spus alt vânător. Dar am putea să-i punem un 
linţoliu frumos! 

Ideea a provocat mare entuziasm în rândul oamenilor. Au 
apărut două pături, împreună cu un ac și aţă groasă. Robinson, 
un croitor priceput, s-a lansat în misiunea de a coase strâns 
linţoliul în jurul trupului imens al Porcului. Black Harris a ţinut o 
predică emoţionantă și, unul câte unul, oamenii au început să 
rostească necrologuri. 


170 


— A fost un om bun, cu teamă de Dumnezeu, a spus un 
vorbitor. Ti-l încredinţăm ţie, Doamne, în starea lui virgină... 
neatins vreodată de săpun. 

— Dacă reușești să-l ridici, a spus altul, te implorăm să-l înalţi 
în Lumea de Dincolo. 

O ceartă zgomotoasă a abătut atenţia oamenilor de la 
înmormântarea Porcului. Allistair Murphy și Stubby Bill aveau o 
dispută referitoare la care dintre ei trage mai bine cu pistolul. 
Murphy l-a provocat pe Stubby Bill la duel, idee pe care 
căpitanul Henry a respins-o imediat, însă a autorizat un meci de 
tras cu pistolul. 

La început, Stubby Bill a sugerat să tragă fiecare într-o cană 
de cositor de pe capul celuilalt. Dar, chiar și beat fiind, și-a dat 
seama că o astfel de competiţie ar fi putut crea o combinaţie 
periculoasă de motivații. Drept compromis, au decis în cele din 
urmă să tragă într-o cană de cositor de pe capul Porcului. Și 
Murphy, și Stubby Bill se considerau prieteni cu Porcul, așa că 
amândoi ar fi avut motivaţia necesară ca să tragă cu acuratețe. 
Au potrivit trupul învelit în lințoliu al Porcului în fund, sprijinit de 
perete, apoi i-au pus pe cap o cană. 

Oamenii au creat un coridor prin mijlocul cabanei lungi, cu 
trăgătorii la un capăt și Porcul la celălalt. Căpitanul Henry a 
ascuns la spate un glonţ de muschetă; Murphy a ghicit și a ales 
să tragă al doilea. Stubby Bill și-a scos pistolul de la centură și a 
verificat atent pulberea din rezervor. Și-a mutat greutatea de pe 
un picior pe celălalt, așezându-se în cele din urmă lateral faţă de 
țintă. A ridicat brațul de tragere cu pistolul, astfel încât să 
formeze un unghi drept perfect față de acoperiș. A întins 
degetul mare și a armat pistolul cu un pocnet dramatic, singurul 
sunet din cabana tensionată. După mai multe pendulări în 
această poziţie, a coborât pistolul în poziţie de tragere într-un 
arc lent și grațios. 

Apoi a ezitat. Văzând - prin cătarea pistolului - trupul masiv al 
Porcului, a devenit brusc conștient de efectul posibil al unui 
glonţ rătăcit. Lui Stubby Bill îi plăcea Porcul. Îi plăcea chiar mult, 
de fapt. Nu e o idee bună. A simţit cum pe coloana lui vertebrală 
scurtă se prelinge o picătură de transpiraţie. Acum, din cauza 
vederii periferice, devenise conștient și de oamenii îngrămădiţi 
de o parte și de alta a lui. A început să respire gâfâit, iar braţul 
lui de tragere a început să tremure în sus și în jos. Dintr-odată, 


171 


pistolul părea greu. Și-a ţinut respiraţia, ca să oprească 
balansul, dar atunci lipsa aerului l-a făcut să ameţească. Să nu 
ratezi. 

In sfârșit, s-a lăsat în voia sorții și a apăsat pe trăgaci, 
închizând ochii la aprinderea pulberii. Glonţul s-a înfipt în 
peretele de bușteni din spatele Porcului, la nu mai puţin de 30 
de centimetri deasupra cănii de pe capul învelit al bărbatului 
gras. Spectatorii au izbucnit în râs. 

— Bine tras, Stubby! 

Murphy a ieșit în față. 

— Gândești prea mult. 

Cu o unică mișcare fluidă, Murphy a scos pistolul, a ţintit și a 
tras. Focul a explodat și glonţul a străpuns baza cănii de pe 
capul Porcului. Cana s-a izbit de perete, după care a căzut 
zgomotos pe podea, lângă Porc. 

Dacă niciuna dintre împușcături nu îl ucisese pe Porc, a doua 
cel puţin a reușit să-l trezească. 

Linţoliul masiv a început să se contorsioneze violent. Oamenii 
au aclamat focul de armă, chircindu-se de râs cu o veselie 
nestăpânită la vederea linţoliului care se zvârcolea. Din 
interiorul păturii a ieșit brusc lama lungă a unui cuţit, făcând o 
despicătură îngustă. Au apărut două mâini care au sfâșiat 
linţoliul. Apoi a apărut faţa cărnoasă a Porcului, clipind din cauza 
luminii. Alte râsete și zeflemele. 

— Parcă e un vițel care se naște! 

Focurile de armă le aprinseseră sărbătoarea și, în curând, toți 
oamenii au început să tragă cu armele în tavan. Fumul de 
pulbere neagră umplea camera, împreună cu strigătele 
entuziaste de „La Mulţi Ani!” 

— Hei, căpitane, a spus Murphy. Ar trebui să tragem cu tunul! 

Henry nu a obiectat, fie și doar pentru a-i scoate pe vânătorii 
de blănuri din cabană înainte de a o distruge de tot. Vociferând 
zgomotos, oamenii companiei Rocky Mountain Fur au deschis 
ușa, au ieșit în noaptea întunecoasă și s-au împleticit cu toții 
spre parapet. 

Au rămas surprinși de intensitatea viscolului. Ninsoarea 
măruntă a după-amiezii se transformase într-un viscol cu fulgi 
mari, iar vânturile învârtejite purtau zăpada deasă de colo-colo. 
Se așternuseră cincisprezece centimetri sau mai mult, ba chiar 
mai mult acolo unde se formaseră troiene. Dacă ar fi fost lucizi, 


172 


oamenii ar fi apreciat norocul care ţinuse la distanţă viscolul în 
timp ce își construiau adăpostul. In schimb, ei se concentrau 
exclusiv asupra tunului. 

Obuzierul de două kilograme era mai degrabă o pușcă 
gigantică decât tun, concepută nu pentru meterezele unui fort, 
ci pentru pupa unei bărci cu velă. Era montat pe un pivot din 
colţul cabanei, ceea ce îi permitea să controleze două din 
zidurile fortului. Ţeava de fier abia dacă avea un metru și era 
întărită cu trei ştifturi (prea puţine, după cum avea să se 
dovedească). 

Un bărbat solid pe nume Paul Hawker se considera tunarul 
fortului. Pretindea chiar că fusese artilerist în Războiul din 1812. 
Cei mai mulţi dintre oameni se îndoiau de afirmaţia lui, deși 
recunoșteau că Hawker părea competent în timp ce răcnea 
procedura de încărcare. Hawker și alți doi oameni au urcat scara 
fortului. Ceilalţi au rămas jos, mulţumiţi să privească de la 
adăpostul relativ al locului de defilare. 

— Tunari, la posturi! a strigat Hawker. 

Chiar dacă Hawker știa procedura, era evident că 
subordonații lui nu o știau. Se holbau inexpresiv, așteptând niște 
explicaţii civile ale responsabilităţilor lor militare. Hawker a făcut 
semn spre unul din ei și a șoptit: 

— Tu ia pulberea și niște fultuială. 

Apoi a arătat spre celălalt și a spus: 

— Tu du-te și aprinde un fitil de la foc. 

În sfârșit, și-a reluat postura militară și a strigat: 

— Pregătiţi-vă pentru tragere... Încărcaţi! 

Sub îndrumarea lui Hawker, omul cu pulberea a turnat 
cincizeci de grame într-o măsură păstrată în fort în acest scop. 
Hawker a îndreptat gura de alamă a tunului spre cer și a vărsat 
înăuntru pulberea. Apoi a băgat un cocoloș de cârpe vechi de 
mărimea unui pumn și l-a îndesat bine cu vergeaua în culata 
tunului. 

În timp ce așteptau venirea fitilului, Hawker a despachetat o 
mușama în care erau amorsele - porțiuni de 7-8 centimetri de 
pană de gâscă umplute cu praf de pușcă și închise la ambele 
capete cu tampoane de ceară. A băgat una dintre amorse în 
mica răsuflătoare a culatei tunului. Când a fost pus lângă pana 
de gâscă, fitilul aprins a topit ceara și a aprins pulberea din 


173 


pană, care, la rândul ei, a declanșat încărcătura principală din 
culată. 

Omul cu fitilul aprins a coborât apoi scara. 

Fitilul era un băț lung cu o gaură la capăt. Prin gaură era 
trecută o bucată de frânghie groasă, tratată cu salpetru ca să 
ardă. Hawker a suflat în jarul de la capătul fitilului și licărirea 
roșiatică a aruncat o lumină rău prevestitoare asupra feţei lui. 
Apoi, cu pompa unui cadet de la West Point, a ţipat: 

— GATA! 

Oamenii de jos au ridicat privirea spre fort, așteptând cu 
nerăbdare o explozie colosală. Deși chiar el ţinea în mână fitilul, 
Hawker a strigat „FOC!” și a aprins amorsa. 

Jarul fitilului a topit rapid ceara. Amorsa s-a aprins, șuierând, 
și apoi a scos un pocnet. În comparaţie cu explozia copleșitoare 
pe care o așteptaseră, lătratul tunului păruse un strop mai 
puternic decât o bătaie din palme. 

— Ce dracu’ a fost asta? s-a auzit din curte un strigăt, 
împreună cu un șir de huiduieli și râsete batjocoritoare. Mai bine 
bate într-o oală! 

Hawker se holba la tunul lui, îngrozit că acest moment de 
manifestare virilă eșuase atât de evident. 

— Asta e doar încălzirea! a strigat el în jos. 

Apoi a adăugat, repede: 

— Tunari, la posturi! 

Cei doi tunari ai lui s-au uitat la Hawker cu îndoială, conștienți 
dintr-odată de riscul la care își expuneau propria reputaţie. 

— Mișcaţi-vă, proștilor! a șuierat Hawker. Triplaţi încărcătura! 

Mai multă pulbere avea să rezolve situaţia. Pe de altă parte, 
problema ar fi putut fi fultuiala prea puţină. Ma; multă 
umplutură, s-a gândit Hawker, avea să producă mai multă 
rezistență - și o explozie mai zgomotoasă. Le dau eu explozie. 

Au turnat pe gura tunului o încărcătură triplă. Ce să folosim ca 
fultuială? Hawker și-a sfâșiat tunica de piele și a îndesat-o în 
teava tunului. Mai mult. Hawker s-a uitat la ajutoarele lui. 

— Daţi-mi tunicile voastre, le-a spus el servanţilor. 

Oamenii s-au holbat la el, evident alarmați. 

— E frig, Hawker. 

— Daţi-mi naibii tunicile! 

Oamenii s-au supus fără tragere de inimă, iar Hawker a 
adăugat noile ţoale la fultuială. lroniile continuau, în timp ce 


174 


Hawker lucra febril la reîncărcarea marelui tun. Când a terminat, 
tunul era umplut pe întreaga lungime cu piele de căprioară bine 
îndesată. 

— Gata! a ţipat Hawker întinzând iar mâna după fitilul aprins. 
FOCI! 

A aprins amorsa și tunul a explodat. A explodat propriu-zis. 
Pieile de căprioară creaseră, într-adevăr, o rezistență 
suplimentară - în asemenea măsură încât arma explodase ea 
însăși într-o mie de bucățele glorioase. 

Timp de o clipă strălucitoare, focul exploziei a luminat cerul 
nopţii, apoi un nor imens de fum caustic a ascuns privirilor 
fortul. Oamenii s-au aplecat atunci când șrapnelele exploziei s- 
au înfipt în zidurile de bușteni ale fortului și s-au afundat 
sfârâind în zăpadă. Explozia i-a doborât pe ambii servanţi ai lui 
Hawker de pe fort în curtea de dedesubt. Unul și-a rupt mâna în 
cădere; celălalt, două coaste. Amândoi ar fi putut muri dacă n-ar 
fi aterizat într-un troian adânc. 

Pe măsură ce vântul puternic risipea fumul de pe fort, toţi 
ochii s-au îndreptat în sus, căutându-l pe curajosul artilerist. 
Timp de o clipă nimeni n-a spus nimic, apoi căpitanul a strigat: 

— Hawker! 

Un alt moment prelung a trecut. Vânturile învârtejite 
îndepărtau fumul de lângă fort. Au văzut o mână care căuta 
marginea palisadei. A doua mână a apărut - și apoi capul lui 
Hawker. Fața lui era neagră ca tăciunele din cauza exploziei. 
Căciula îi fusese zburată de pe cap și din ambele urechi îi 
curgea sânge. Chiar și ținându-se cu mâinile de fort, tot se 
bălăngănea dintr-o parte în alta. Cei mai mulți oameni se 
aşteptau ca el să se prăbușească în față și să moară. În loc de 
asta, Hawker a ţipat: 

— La Mulţi Ani, nenorociţi mizerabili ce sunteți! 

Hohote puternice de râs aprobator au umplut noaptea. 

e 

Hugh Glass s-a împiedicat într-un troian, surprins că zăpada 
ajunsese deja atât de înaltă. Pe mâna cu care trăgea nu avea 
mănușă, aşa că în cădere și-a înfipt mâna goală în zăpadă. 
Usturimea îngheţată l-a făcut să tresară. Și-a băgat mâna sub 
manta, ca să o usuce. Ninsoarea începuse cu fulguieli răzlețe 
care nu cereau adăpost. Glass își dădea seama acum că greșise. 


175 


A privit în jur, încercând să estimeze cât mai ţinea lumina. 
Viscolul aducea orizontul mai aproape, iar munţii înalţi din 
fundal dispăruseră complet. Distingea o coamă subţire de gresie 
și pini rari, ca niște santinele. Altfel, până și dealurile 
submontane păreau să se amestece cu norii amorfi, alb-cenușii, 
ai cerului. Glass se bucura de calea sigură a râului Yellowstone. 
O oră până la apus? A scos din geanta de vânătoare mănușa și 
și-a tras-o pe mâna înțepenită și udă. Oricum pe vremea asta n- 
am ce să impușc. 

Se scurseseră cinci zile de când Glass plecase de la Fort 
Union. Acum știa că Henry și oamenii lui trecuseră pe aici; 
drumul a treizeci de oameni nu era greu de urmărit. Glass își 
amintea, din hărţile pe care le examinase, factoria abandonată 
de pe Big Horn a lui Manuel Lisa. Cu sigurantă Henry n-o să 
meargă mai departe - cel putin nu pe vremea asta. Avea o 
noţiune aproximativă asupra distanțelor. Dar cât parcursese 
până acum? Putea doar să ghicească. 

Odată cu sosirea viscolului, temperatura scăzuse abrupt, dar 
vântul era cel care îl îngrijora pe Glass. Vântul părea să dea 
viață frigului, înzestrându-l cu capacitatea de a-i străpunge 
fiecare cusătură a hainelor. La început îl simţise ca pe o 
usturime mușcătoare pe pielea expusă a nasului și urechilor. 
Vântul îi usca apa din colţurile ochilor, iar nasul lui încărcat crea 
umezeală, sporind senzaţia de frig. În timp ce înainta cu greu 
prin zăpada tot mai adâncă, mușcătura pătrunzătoare se 
estompa, transformându-se într-o amorțeală dureroasă, făcând 
din niște degete cândva agile niște cioturi de carne 
nefuncționale. Trebuia să caute adăpost cât încă mai putea găsi 
combustibil și cât timp degetele lui mai puteau manevra 
cremenea și amnarul. 

Celălalt mal se înălța abrupt de lângă râu. l-ar fi putut oferi un 
oarecare adăpost, dar nu avea cum să traverseze râul. Terenul 
de pe partea lui era amorf și plat, fără să facă vreo concesie 
vântului puternic. A văzut un pâlc de vreo zece plopi roșii la 
aproape doi kilometri distanţă, abia perceptibili prin ninsoarea 
viscolită și întunericul tot mai dens. De ce am așteptat atât? 

A avut nevoie de douăzeci de minute ca să parcurgă distanţa. 
În unele locuri, vântul biciuitor curăţase terenul până la pământ, 
dar în altele troienele îi ajungeau la genunchi. Avea mocasinii 
plini de zăpadă și se blestema pentru că nu-și făcuse jambiere. 


176 


Pantalonii din piele de căprioară s-au udat de la zăpadă și apoi 
au îngheţat bocnă, ca niște cochilii ţepene ale gambelor. Când a 
ajuns la plopii roșii nu-și mai simţea degetele de la picioare. 

Viscolul s-a întețit în timp ce el căuta în crâng cel mai bun 
adăpost. Vântul părea să bată din toate direcţiile deodată, ceea 
ce îi îngreuna alegerea locului. A ales până la urmă un plop roșu 
căzut. Rădăcinile răsturnate se răsfirau ca un arc perpendicular 
de la baza groasă a trunchiului, creând un adăpost de vânt în 
două direcţii. Măcar dacă vântul ar înceta să mai bată de peste 
tot. 

A pus pușca jos și a început imediat să strângă combustibil. A 
găsit lemn din abundență. Problema era iasca. Pământul era 
acoperit de o zăpadă de câţiva centimetri grosime. Când a săpat 
sub ea, Glass a văzut că frunzele erau ude și nepotrivite. A 
încercat să rupă crenguţe din plopul roșu, dar erau încă verzi. 
Lumina zilei părea să dispară, iar Glass și-a dat seama tot mai 
îngrijorat că era mai târziu decât crezuse el. La momentul la 
care strânsese ce îi trebuia, lucra într-un întuneric aproape 
complet. 

Glass a stivuit lemnele lângă copacul căzut, apoi a săpat cu 
furie ca să facă o groapă adăpostită pentru foc. Și-a scos 
mănușile ca să manevreze iasca, dar degetele lui înghețate abia 
dacă se mișcau. Și-a făcut palmele căuș la gură și a suflat în ele. 
Respirația lui producea o scurtă furnicătură de căldură, care 
dispărea rapid sub atacul aerului îngheţat. A simţit în spate și la 
ceafă o nouă pală de vânt aspru, care îi ajungea până la piele, 
parcă și mai adânc. Se schimbă vântul Glass s-a oprit pentru o 
clipă, întrebându-se dacă n-ar trebui să se mute pe cealaltă 
parte a copacului. Vântul a slăbit și Glass a decis să rămână 
acolo unde era. 

A întins iasca în groapa puţin adâncă, apoi a căutat în săculeț 
cremenea și amnarul. La prima încercare de a lovi amnarul, 
cremenea i-a julit încheietura degetului mare. Usturimea se 
prelungea pe braţ în sus, ca vibrația unui diapazon. A încercat 
să ignore durerea și a lovit iar amnarul. În sfârșit, o scânteie a 
aterizat pe iască și a început să ardă. S-a aruncat asupra flăcării 
micuțe, adăpostind-o cu trupul în timp ce sufla în ea, disperat să 
dea focului viață din viaţa lui. A simţit brusc o pală furioasă de 
vânt puternic și faţa i s-a umplut de nisip și fum din groapă. A 


177 


tușit și s-a frecat la ochi, iar când a putut să-i deschidă, flacăra 
dispăruse. La naiba! 

A lovit din nou amnarul cu cremenea. Ploua cu scântei, dar 
deja arsese o parte prea mare din iască. Dosul palmelor îl durea 
din cauza frigului. Între timp, degetele lui își pierduseră complet 
sensibilitatea. Foloseste pulberea. 

A aranjat cât mai bine resturile de iască, de data asta 
adăugând și bucăţi mai mari de lemn. A turnat praf de pușcă din 
corn, înjurând în timp ce acesta se revărsa în groapă. Și-a plasat 
din nou trupul astfel încât să blocheze cât mai bine vântul, apoi 
a lovit amnarul cu cremenea. 

Din groapă s-a înălţat o flamă care i-a ars mâinile și i-a pârlit 
faţa. Abia dacă a remarcat durerea, atât era de disperat să 
alimenteze flăcările care acum urcau și coborau odată cu vântul 
învârtejit. S-a ghemuit lângă foc, desfăcându-și mantaua ca să 
creeze un paravan mai mare. Cea mai mare parte din iască 
dispăruse deja, dar Glass a văzut ușurat că unele din bucăţile 
mai mari luaseră foc. A mai adăugat lemn și peste câteva 
minute s-a convins că focul avea să continue să ardă de unul 
singur. 

Abia se sprijinise cu spatele de copacul căzut, când o altă pală 
mare de vânt aproape i-a stins focul. S-a aruncat din nou asupra 
flăcărilor, desfăcând mantaua ca să blocheze vântul, în timp ce 
sufla în jarul strălucitor. Din nou adăpostite, flăcările au prins iar 
viaţă. 

Glass a rămas în acea poziţie, aplecat deasupra focului, cu 
brațele larg desfăcute ca să ţină mantaua, timp de aproape 
jumătate de oră. În jurul lui se strângea zăpada, aproape încă 
zece centimetri în scurtul interval cât păzise flăcările. Simţea 
greutatea zăpezii troienite acolo unde mantaua i se târa pe jos. 
A mai simţit ceva și, când și-a dat seama, i-a apărut un gol în 
stomac. Și-a schimbat direcția. Vântul îl bătea în spate, nu se 
mai învârtejea, ci apăsa constant și necruţător. Plopul roșu nu 
mai oferea niciun adăpost. Și mai rău, prelua vântul și îl arunca 
înapoi - spre el și spre foc. 

Glass a luptat cu senzaţia tot mai puternică de panică, un 
cerc vicios al temerilor conflictuale. Punctul de plecare era clar - 
fără foc ar fi murit îngheţat. În același timp, nu mai putea să-și 
păstreze poziţia actuală, aplecat deasupra flăcărilor, cu braţele 
desfăcute larg, în timp ce viscolul îl bătea în spate. Era epuizat 


178 


și viscolul putea să bată foarte bine ore sau chiar zile întregi. 
Avea nevoie de adăpost, unul oricât de rudimentar. Direcţia 
vântului părea acum suficient de consecventă ca să mizeze pe 
cealaltă parte a copacului. Nu putea fi mai rău, dar Glass se 
îndoia că poate să se mute fără să i se stingă focul. Putea oare 
să facă altul de la zero? Pe întuneric? Fără niciun pic de iască? 
Nu vedea altă variantă decât să încerce. 

Și-a făcut un plan. Avea să se repeadă de cealaltă parte a 
plopului căzut, să sape o groapă nouă pentru foc, apoi să 
încerce să mute flăcările. 

Nu avea rost să mai aștepte. Glass și-a înșfăcat pușca și 
lemne câte putea să care. Vântul părea să simtă prezenţa unei 
noi ținte și îl lovea cu o furie reînnoită. Glass și-a plecat capul și 
a ocolit rădăcinile gigantice, înjurând în timp ce simţea cum îi 
intră iar zăpadă în mocasini. 

Cealaltă parte părea într-adevăr mai adăpostită de vânt, chiar 
dacă zăpada era troienită la fel de sus. Glass a lăsat jos pușca și 
lemnele și a început să sape. A avut nevoie de cinci minute ca 
să râcâie o suprafaţă suficient de mare pentru foc. S-a repezit în 
cealaltă parte, pășind pe urmele pe care le lăsase în zăpadă. 
Norii aduceau un întuneric aproape total și, în timp ce ocolea 
copacul, Glass spera să vadă licărul focului său. Dacă nu e 
lumină - nu e foc. 

Singurul semn de foc era o scobitură ușoară într-un morman 
de zăpadă troienită. Glass a săpat, sperând în mod absurd ca 
niște jar să fi supravieţuit cumva. Nu a găsit nimic, deși căldura 
focului transformase zăpada într-o zloată care îi udase mănușile 
de lână. A simţit la mâini frigul înghețat al umezelii, apoi o 
combinaţie ciudată de dureri care păreau să-l ardă și să-l 
îngheţe în același timp. 

S-a retras rapid în partea mai adăpostită a copacului. Vântul 
părea să-și fi stabilizat direcţia, dar se și înteţise. Faţa îl durea și 
mâinile își pierduseră din nou întreaga dexteritate. Își ignora 
picioarele, ceea ce era ușor, de vreme ce nu simţea nimic mai 
jos de glezne. Odată direcţia vântului stabilizată, cel puţin plopul 
roșu crea un adăpost de vânt. Insă temperatura continua să 
scadă și Glass se gândea din nou că va muri în lipsa focului. 

Nu mai avea timp să caute iască, nici dacă ar fi fost suficientă 
lumină ca să vadă în jur. Se hotărî să facă așchii cu toporișca, 
sperând ca apoi o nouă doză de praf de pușcă să-i fie suficientă 


179 


pentru pornirea focului. Pentru o clipă își făcu griji că irosește 
pulberea. Asta e cea mai mică problemă. Înfipse toporișca în 
capătul unui buștean scurt, ca să fixeze lama, apoi bătu în el ca 
să despice lemnul. 

Zgomotul muncii lui aproape acoperi un alt zgomot - un 
pocnet surd, ca un tunet îndepărtat. Glass încremeni, întinzând 
gâtul în căutarea sursei zgomotului. Un foc de pușcă? Nu - e 
prea puternic. Glass mai auzise tunete în timpul viscolelor, dar 
niciodată la temperaturi atât de scăzute. 

Așteptă mai multe minute, ascultând cu atenţie. Niciun sunet 
nu rivaliza cu vânturile urlătoare, iar Glass deveni din nou 
conștient de durerea chinuitoare de la mâini. A rătăci prin viscol 
în căutarea unui zgomot straniu părea o nebunie. Fă naibii focul. 
Glass înfipse lama toporiștii în capătul altui buștean. 

După ce a tăiat o cantitate suficientă, a făcut din așchii un 
morman și a luat cornul cu pulbere. ÎI înspăimânta cât de puţină 
pulbere rămăsese. In timp ce turna, se întrebă dacă mai putea 
păstra niște pulbere pentru o a doua încercare. Bâjbâia, abia 
reușind să-și stăpânească tremurul mâinilor îngheţate. Wu - 
totul sau nimic. Goli cornul cu pulbere, apoi luă iar cremenea și 
amnarul. 

lnălță cremenea ca să lovească amnarul, dar, înainte să 
apuce să facă asta, un vuiet imens se rostogoli pe valea 
Yellowstoneului. De data asta era sigur. Era explozia 
inconfundabilă a unui tun. Henry! 

Glass se ridică și luă pușca. Vânturile găsiră iar o ţintă, lovind 
cu o energie care aproape îl dobori. Glass începu să meargă prin 
zăpada înaltă spre Yellowstone. Sper că sunt pe malul corect al 
răului. 

e 

Căpitanul Henry era revoltat din cauza pierderii tunului. Deși 
arma aceea era de prea puţin folos în lupta propriu-zisă, 
valoarea ei de intimidare era considerabilă. În plus, un fort 
adevărat trebuia să aibă tun, iar Henry voia ca și fortul lui să 
aibă. 

Cu excepţia notabilă a căpitanului, pierderea tunului nu 
domolise buna dispoziţie a sărbătorii de Anul Nou de la fort. 
Dimpotrivă, marea explozie părea să fi intensificat petrecerea. 
Viscolul îi alungase pe oameni înăuntru, dar cabana înghesuită 
vibra de gălăgia asiduă a unui haos nestăpânit. 


180 


Apoi ușa cabanei se deschise brusc, dându-se de perete, ca și 
cum o mare forţă exterioară se acumulase afară și apoi 
spulberase ușa. Prin ușa deschisă intrau stihiile, ale căror 
degete îngheţate îi înșfăcau pe cei dinăuntru, smulgându-i din 
confortul plăcut al adăpostului și focului. 

— Închide ușa, idiot afurisit ce ești! a strigat Stubby Bill fără 
să privească spre ușă. 

Apoi au privit cu toţii. Afară urla vântul. În jurul prezenţei ivite 
în cadrul ușii se în vârtejea zăpada, făcând-o să pară că face 
parte din viscol, revărsată în mijlocul lor ca un fel de element 
distructiv al sălbăticiei înseși. 

Jim Bridger se holba îngrozit la acel spectru. Fiecare suprafață 
a trupului acestuia era tencuită cu zăpada bătută de vânt, care 
îl învelea într-un alb înghețat. La faţă, gheaţa se agăța de barba 
răvășită și atârna ca niște pumnale de cristal de marginea 
îndoită a unei căciuli de lână. Ai fi putut crede că iarna sculptase 
în întregime acea nălucă - dacă faţa ei nu ar fi fost dominată de 
dârele purpurii ale cicatricelor, dacă ochii ei nu ar fi ars la fel de 
incandescent ca plumbul topit. Bridger se uita cum ochii ei 
cercetează deliberat și atent interiorul cabanei. 

In încăpere se lăsă o tăcere uluită, în timp ce oamenii se 
străduiau să înțeleagă vedenia din faţa lor. Spre deosebire de 
ceilalţi, Bridger înţelese instantaneu. În mintea lui vedenia mai 
apăruse și până atunci. Era copleșit de o vinovăţie care îi agita 
stomacul ca niște zbaturi. Ar fi voit cu disperare să fugă. Dar 
cum să fugi de ceva dinăuntrul tău? Ştia că fantoma îl caută pe 
el. 

Mai multe clipe trecură până ca Black Harris să spună, în 
sfârșit: 

— Dumnezeule. E Hugh Glass. 

Glass cercetă chipurile uluite din faţa lui. Simţi o dezamăgire 
trecătoare că nu-l putea depista pe Fitzgerald printre oameni - 
dar îl găsi pe Bridger. Ochii lor s-ar fi întâlnit dacă Bridger nu ar 
fi întors privirea. Ca și până acum. Observă cuțitul cunoscut pe 
care Bridger îl purta acum la centură. Glass ridică pușca și trase 
cocoșul. 

Dorinţa de a-l împușca pe Bridger aproape îl copleși. După ce 
se târâse o sută de zile spre momentul acesta, perspectiva 
răzbunării era acum iminentă, forța necesară pentru împlinirea 
ei era doar cea a unei ușoare apăsări a unui trăgaci. Dar un 


181 


simplu glonț părea ceva prea intangibil ca să-i exprime furia, un 
lux într-un moment care cerea satisfacția cărnii lipite de carne. 
Asemenea unui om înfometat pus în faţa unui ospăț, Glass 
putea să se oprească puţin ca să savureze ultima clipă a foamei 
care urma să fie potolită. A coborât pușca și a sprijinit-o de 
perete. 

S-a apropiat încet de Bridger, în timp ce ceilalţi îi eliberau 
calea. 

— Unde e cuțitul meu, Bridger? 

Glass s-a oprit drept în fața lui. Bridger a întors capul, ca să 
privească în sus spre el. Simţea conflictul cunoscut dintre 
dorinţa lui de a explica și neputinţa de a o face. 

— Ridică-te, a spus Glass. 

Bridger s-a ridicat în picioare. 

Primul pumn al lui Glass l-a lovit cu toată forţa în față. Bridger 
nu a opus nicio rezistență. A văzut lovitura care venea, dar n-a 
întors capul, nici măcar n-a tresărit. Glass a simţit cum cartilajul 
nasului lui Bridger cedează, a văzut șuvoiul de sânge declanșat. 
Își imaginase de o mie de ori satisfacția acestui moment care 
acum sosise. Îi părea bine că nu-l împușcase - îi părea bine că 
nu se lipsise de întreaga plăcere carnală a răzbunării. 

A doua lovitură a lui Glass l-a nimerit pe Bridger sub bărbie, 
doborându-l pe spate și izbindu-l de peretele de bușteni al 
cabanei. Din nou, Glass savură satisfacția brută a contactului. 
Peretele îl împiedica pe Bridger să cadă, menţinându-l în 
picioare. 

Apoi Glass s-a apropiat și mai tare și a lansat un șir de lovituri 
spasmodice în faţa lui Bridger. Când sângele a devenit atât de 
gros încât pumnii lui alunecau fără efect, și-a mutat loviturile la 
stomac. Bridger s-a ghemuit, pierzându-și răsuflarea, și a căzut 
în sfârșit la podea. Glass a început să-l lovească cu piciorul și 
Bridger nu putea sau nu voia să se apere. Și el știuse că această 
zi va veni. Era judecata lui și nu credea că are vreun drept să se 
opună. 

În cele din urmă, Porcul a ieșit în faţă. Chiar și prin aburii de 
alcool, Porcul pusese cap la cap semnificația deplină a 
evenimentului violent care avea loc în faţa lui. In mod evident, 
Bridger și Fitzgerald minţiseră în privința perioadei petrecute 
lângă Glass. Totuși, i se părea ceva greșit în a-l lăsa pe Glass să 


182 


intre în fort și să le omoare prietenul și tovarășul. Porcul a dat 
să-l apuce pe Glass din spate. 

Dar altcineva l-a apucat pe el. Porcul s-a întors și l-a văzut pe 
căpitanul Henry. 

— ÎI laşi să-l omoare pe Bridger? l-a întrebat el pe căpitan. 

— Nu o să fac nimic, a spus căpitanul. 

Porcul a dat să protesteze din nou, dar Henry l-a întrerupt: 

— E decizia lui Glass. 

Glass i-a dat încă o lovitură brutală cu piciorul. Deși încerca să 
se abţină, Bridger a gemut la impactul loviturii. Glass stătea 
deasupra siluetei boţite de la picioarele lui, gâfâind din cauza 
efortului depus în a administra această bătaie. Simţea la tâmple 
cum îi bate inima, în timp ce ochii i se opreau din nou asupra 
cuţitului de la centura lui Bridger. Îl vedea, în mintea lui, pe 
Bridger cum stătea la marginea luminișului în ziua aceea, 
prinzând cuțitul pe care i-l aruncase Fitzgerald. Cuţitu/ meu. 
Glass a întins mâna și a scos lama lungă din teacă. Senzaţia 
mânerului modelat era ca îmbrăţișarea unei mâini familiare. S-a 
gândit la momentele în care avusese nevoie de cuțitul acela și 
ura lui a izbucnit iar. A sosit momentul. 

Cât timp se hrănise cu perspectiva acestui moment? 

lar acum el sosise, o răzbunare mai perfectă decât își putuse 
el imagina vreodată. Glass a răsucit lama în mână, i-a simţit 
greutatea și s-a pregătit s-o înfigă unde îi era locul. 

S-a uitat în jos, la Bridger, și ceva neașteptat a început să se 
întâmple. Perfecţiunea momentului începea să se evapore. 
Bridger s-a uitat și el la Glass, iar în ochii puștiului Glass a văzut 
nu răutate, ci frică, nu opoziţie, ci resemnare. Luptă-te, fir-ai al 
naibii! O ultimă zvâcnire de luptă care să justifice lovitura finală. 

Dar ea nu s-a produs. Glass a continuat să strângă cuțitul în 
mână, holbându-se la băiat. Un băiat! In timp ce Glass privea în 
jos spre el, noi imagini au început dintr-odată să se amestece cu 
cea a cuţitului furat. Și-a amintit cum băiatul îi îngrijise rănile, în 
timp ce se certa cu Fitzgerald. A văzut și alte imagini, precum 
faţa cenușie a lui La Vierge, pe malul tăiat al Missouriului. 

Respirația lui Glass a început să se liniștească. Tâmplele lui au 
încetat să mai pulseze în ritmul inimii. A privit prin cameră și, 
dintr-odată, a devenit conștient de cercul de oameni din jurul 
lui. S-a uitat vreme îndelungată la cuțitul din mâna lui, apoi l-a 
băgat la centură. Glass s-a întors cu spatele la băiat și și-a dat 


183 


seama că îi e frig. S-a îndreptat spre foc, întinzând mâinile 
însângerate spre căldura flăcărilor pârâitoare. 


Douăzeci si doi 


27 februarie 1824 


Un vas cu aburi pe nume Dolley Madison sosise în St. Louis cu 
o săptămână în urmă. Era încărcat cu mărfuri din Cuba, inclusiv 
cu zahăr, rom și trabucuri. William H. Ahsley, căruia îi plăceau 
enorm trabucurile, s-a întrebat în treacăt de ce trabucul gros 
atârnat între buzele lui nu reușea să-i ofere plăcerea obișnuită. 
Bineînţeles că știa motivul. Atunci când mergea în fiecare zi pe 
malul râului nu se ducea să caute vase cu aburi care aduceau 
mărunţișuri din Caraibe. Nu, se ducea cu așteptarea lacomă a 
unei pirogi pline cu blănuri din vestul îndepărtat. Unde sunt? Nu 
primise vești de la Andrew Henry sau Jedediah Smith de cinci 
luni. Cinci luni! 

Ashley se plimba în sus și-n jos prin biroul lui imens de la 
compania Rocky Mountain Fur. Nu reușise să stea locului toată 
ziua. S-a oprit din nou în faţa unei hărţi enorme de pe perete. 
Harta era frumoasă sau cel puţin așa fusese odinioară. Ashley 
înfipsese în ea mai multe ace decât în manechinul unui croitor și 
folosise un creion gros ca să marcheze amplasamentul râurilor, 
pârâurilor, factoriilor și alte repere diverse. 

A urmărit cu ochii drumul până la Missouri și a încercat din 
nou să înlăture senzaţia de dezastru iminent. S-a oprit, privind 
fix un loc de pe râu imediat la vest de St. Louis, unde una dintre 
barjele lui se scufundase cu marfă de 10000 de dolari. S-a oprit 
la acul care marca satele Arikara, unde 16 dintre oamenii lui 
fuseseră uciși și jefuiţi și unde nici măcar forţa armatei 
americane nu reușise să deschidă un drum pentru afacerea lui. 
S-a oprit la cotul Missouriului de deasupra satelor Mandan, unde 
în urmă cu doi ani indienii Assiniboine îi luaseră lui Henry o 
herghelie de 70 de cai. A urmărit Missouriul dincolo de Fort 
Union, spre Great Falls, unde un atac al Picioarelor Negre îl 
forțase apoi pe Henry să se retragă în josul râului. 


184 


A privit în jos, spre o scrisoare din mâna lui, ultima solicitare 
de informaţii din partea unuia dintre investitorii lui. Scrisoarea 
cerea noutăţi despre „starea întreprinderii de pe Missouri”. 
Habar n-am. Şi, bineînţeles, averea lui Ashley, până la ultimul 
penny, mergea alături de Andrew Henry și Jedediah Smith. 

Ashley simţea o dorinţă copleșitoare de a acționa, de a porni, 
de a face ceva, de a face orice - dar nu mai putea să facă nimic. 
Reușise deja să obţină un împrumut pentru un nou vas de 
transport și provizii. Vasul era ancorat pe râu, iar proviziile erau 
stivuite într-un depozit. La anunţul de angajare pentru un nou 
detașament pentru blănuri primise foarte multe răspunsuri. 
Petrecuse săptămâni de zile alegând 40 de oameni dintre cei o 
sută care se înscriseseră. In aprilie avea să urce el însuși pe 
Missouri, în fruntea lor. Puțin mai mult de o lună până atunci! 

Dar unde să meargă? Atunci când Ashley îi trimisese pe Henry 
și Smith, în august trecut, înţelegerea lor vagă fusese să se 
întâlnească pe teren - iar locul să fie stabilit prin mesageri. 
Mesageri! 

Ashley a privit din nou harta. A urmărit cu degetul linia 
încâlcită care reprezenta Grand River. Și-a amintit cum 
desenase acea linie și cum ghicise cursul râului. Am avut 
dreptate? Oferea Grandul o linie directă către Fort Union? Sau 
vira într-o altă direcţie? De cât timp avuseseră nevoie Henry și 
oamenii lui ca să ajungă la fort? Suficient de mult, se părea, ca 
să nu mai poată organiza o vânătoare de toamnă. Măcar mai 
sunt în viață? 

e 

Căpitanul Andrew Henry, Hugh Glass și Black Harris stăteau 
lângă tăciunii aproape stinși ai focului din cabana fortului de pe 
Big Horn. Henry s-a ridicat, a ieșit din cabană și s-a întors cu un 
braț de lemne. A pus un buștean pe tăciuni și cei trei bărbaţi au 
privit cum flăcările se întind cu lăcomie spre lemnele proaspăt 
aduse. 

— Am nevoie de un mesager care să meargă la St. Louis, a 
spus Henry. Ar fi trebuit să trimit deja unul, dar am vrut să 
aștept până ne stabilim pe Big Horn. 

Glass a sesizat imediat acea șansă. 

— Merg eu, căpitane. , 

Fitzgerald și Anstadtul erau undeva pe Missouri în jos. In plus, 
o lună petrecută în compania lui Henry fusese mai mult decât 


185 


suficientă pentru a-i aminti lui Glass de dispoziţia neguroasă de 
care căpitanul nu se putea debarasa. 

— Bun. Îţi dau trei oameni și cai. Presupun că ești de acord că 
ar trebui să ne ţinem la distanţă de Missouri? 

Glass a aprobat din cap. 

— Cred că ar trebui să încercăm pe Powder în jos, spre Platte. 
Apoi e o linie dreaptă spre Fort Atkinson. 

— De ce nu pe Grand? _ 

— Pe Grand sunt mai multe riscuri să fie Ree. In plus, dacă 
avem noroc putem să dăm de Jed Smith pe Powder. 

A doua zi, Porcul a auzit de la un vânător pe nume Red 
Archibald că Hugh Glass se întorcea la St. Louis cu un mesaj 
pentru William H. Ashley din partea căpitanului. L-a căutat 
imediat pe căpitanul Henry și s-a oferit să meargă și el. Oricât s- 
ar fi temut de plecarea din confortul relativ al fortului, 
perspectiva rămânerii era și mai rea. Porcul nu era făcut pentru 
viaţa de vânător de blănuri, și știa asta. Se gândea la viaţa lui 
anterioară de ucenic de dogar. Îi era dor de vechea lui viaţă și 
de confortul ei rudimentar mai mult decât crezuse el că ar fi 
posibil. 

Red mergea și el. Ca și un prieten de-al lui, un englez 
crăcănat pe nume William Chapman. Red și Chapman urziseră 
să dezerteze, când se răspândise zvonul despre mesagerii 
pentru St. Louis. Căpitanul Henry le plătea chiar și o primă 
voluntarilor. A-I însoţi pe Glass îi scutea de efortul de a pleca pe 
furiș. Puteau pleca mai devreme și să fie și plătiți pentru acest 
privilegiu. Lui Chapman și Red abia le venea să creadă ce noroc 
au. 

— Îţi amintești de crâșma din Fort Atkinson? a întrebat Red. 

Chapman a râs. Și-o amintea prea bine, ca și ultima gură de 
whisky decent de dinaintea plecării pe Missouri în sus. 

e 

John Fitzgerald nu auzea nimic din larma obscenă a crâșmei 
din Fort Atkinson. Era prea concentrat asupra cărţilor de joc, pe 
care le ridica una câte una, pe măsură ce îi erau împărțite, de 
pe fața de masă pătată din postav: 

As... Poate o să am mai mult noroc... Cinciar... Șeptar... 
Pătrar... apoi... 

As. Așa. Fitzgerald a privit în jurul lui. Locotenentul mieros, cu 
un teanc mare de monede în faţă, a pus pe masă trei cărți: 


186 


— lau trei cărţi și mizez cinci dolari. 

Cantinierul a pus jos toate cărțile: 

— Mă arunc. 

Un barcagiu voinic a decartat una singură și a împins cinci 
dolari spre centrul mesei. 

Fitzgerald a pus jos trei cărți, în timp ce își calcula șansele. 

Barcagiul era un prost, probabil mergea la chintă sau culoare. 
Locotenentul probabil avea o pereche, dar nu una mai bună 
decât așii lui. 

— Sec și plusez cu încă cinci. 

— Îmi dai sec și plusezi cu cinci cu ce? a întrebat locotenentul. 

Fitzgerald a simţit cum i se congestionează faţa, a simţit 
zvâcnetul atât de cunoscut de la tâmple. Pierduse o sută de 
dolari - toţi banii de pe pieile pe care i le vânduse în după- 
amiaza aceea cantinierului. S-a întors către acesta. 

— Bine, bătrâne - îţi vând și a doua jumătate din pachetul ăla 
de castor. Același preţ - cinci dolari o blană. 

Deși slab jucător de cărți, cantinierul era un negustor viclean. 

— Preţul a scăzut faţă de după-amiază. lţi dau trei dolari pe o 
blană. 

— Nemernicule! a șuierat Fitzgerald. 

— Poţi să-mi spui cum vrei, i-a răspuns cantinierul. Dar ăsta e 
prețul meu. 

Fitzgerald s-a mai uitat o dată la locotenentul îngâmfat, apoi a 
dat din cap către cantinier, care a numărat 60 de dolari dintr-o 
pungă de piele și a stivuit monedele în faţa lui Fitzgerald. 
Fitzgerald a împins zece dolari spre mijlocul mesei. 

Cel care făcea cărțile i-a aruncat o carte barcagiului și câte 
trei lui Fitzgerald și locotenentului. Fitzgerald le-a luat de jos. 
Șeptar... Valet... Treiar... Fir-ar a naibii! S-a străduit să-și 
păstreze o expresie impasibilă. A ridicat privirea și a văzut cum 
locotenentul îl privește fix, cu un zâmbet aproape imperceptibil 
în colțul gurii. 

Nemernicule. Fitzgerald a împins restul banilor spre centrul 
mesei. 

— Plusez 50 de dolari. 

Barcagiul a fluierat și și-a aruncat cărţile pe masă. 

Ochii locotenentului au pornit de la mormanul de bani din 
mijlocul mesei și s-au oprit asupra lui Fitzgerald. 


187 


— Sunt foarte mulţi bani, domnule... cum aţi spus - 
Fitzpatrick? 

Fitzgerald se străduia să se controleze: 

— Fitzgerald. 

— Fitzgerald... da, scuze. 

Fitzgerald l-a cântărit pe locotenent. O să cedeze. Nu are 
tupeul. Locotenentul își ţinea cărţile cu o mână, iar cu cealaltă 
bătea darabana în masă. Și-a ţuguiat buzele, făcând ca mustaţa 
lui lungă să coboare și mai mult. ÎI irita pe Fitzgerald, mai ales 
felul în care se holba. 

— Îţi plătesc cei 50 de dolari cu sec, a spus locotenentul. 

Fitzgerald a simţit cum i se strânge stomacul. A întors 
perechea de ași, cu fălcile încleștate. 

— O pereche de ași, a spus locotenentul. Ei, asta ar fi bătut 
perechea mea. 

A aruncat pe masă o pereche de treiari. 

— Numai că am mai primit unu, a spus el aruncând încă un 
treiar pe masă. Cred că îţi ajunge pentru seara asta, domnule 
Fitz-și-mai-cum-te-mai-cheamă - dacă nu cumva bunul cantinier 
îți cumpără și mica ta pirogă. 

Locotenentul a întins mâna după mormanul de bani din 
mijlocul mesei. Fitzgerald a scos de la centură cuțitul de jupuit și 
l-a înfipt în dosul palmei locotenentului. Locotenentul a urlat 
când cuțitul i-a țintuit mâna de masă. 

Fitzgerald a înșfăcat sticla de whisky și a sfărâmat-o în capul 
sărmanului locotenent. Era pe punctul de a înfige marginea 
zimţată a sticlei sparte în gâtul locotenentului atunci când doi 
soldaţi l-au prins din spate și l-au trântit pe jos. 

Fitzgerald și-a petrecut noaptea la arest. Dimineaţa s-a trezit 
încătușat, în faţa unui maior dintr-o popotă amenajată ca să 
semene cu un tribunal. 

Maiorul a vorbit îndelung, într-un metru și o cadență din care 
Fitzgerald nu înţelegea mai nimic. Locotenentul era și el acolo, 
cu mâna într-un bandaj însângerat. Maiorul l-a chestionat pe 
locotenent timp de jumătate de oră, apoi a făcut la fel cu 
cantinierul, barcagiul și alţi trei martori din bar. Lui Fitzgerald 
întreaga procedură i se părea curioasă, de vreme ce el nu avea 
nicio intenţie să nege că l-ar fi înjunghiat pe locotenent. 


După o oră, maiorul i-a spus lui Fitzgerald să se apropie de 
„prezidiu”, care, a presupus Fitzgerald, era doar un birou 
obișnuit în spatele căruia se pitise acesta. 

— Această curte marțială, a spus maiorul, te găsește vinovat 
de agresiune. Poţi alege între două sentinţe - cinci ani de 
închisoare sau trei ani de înrolare în Armata Statelor Unite. 

În anul acela dezertaseră un sfert dintre soldaţii de la Fort 
Atkinson. Maiorul se folosea de orice șansă ca să-și întregească 
trupele. 

Pentru Fitzgerald era o decizie simplă. Văzuse arestul. Cu 
siguranţă ar fi putut să evadeze până la urmă, dar înrolarea îi 
oferea o cale mult mai ușoară. 

Mai târziu în ziua aceea, John Fitzgerald a ridicat mâna 
dreaptă și a depus un jurământ de loialitate faţă de Constituţia 
Statelor Unite ale Americii, ca proaspăt soldat al Regimentului al 
6-lea al Armatei Americane. Până la momentul în care putea să 
dezerteze, Fort Atkinson era căminul lui. 

e 

Hugh Glass încerca să lege un balot pe un cal când l-a văzut 
pe Jim Bridger că vine spre el prin curte. Până atunci, băiatul îl 
evitase cu scrupulozitate. De data asta, atât mersul, cât și 
privirea lui erau neșovăitoare. Glass s-a oprit din lucru și s-a 
uitat cum se apropie băiatul. 

Când a ajuns lângă Glass, Bridger s-a oprit. 

— Voiam să-ţi spun că îmi pare rău pentru ce am făcut. 

A făcut o scurtă pauză, apoi a adăugat: 

— Voiam să-ţi spun asta înainte să pleci. 

Glass a dat să răspundă, apoi s-a oprit. Se întrebase dacă 
băiatul o să-l abordeze. Se gândise chiar ce o să-i răspundă, 
repetase în mintea lui o predică lungă. Dar acum, în timp ce se 
uita la băiat, detaliile discursului pe care îl pregătise îi scăpau. 
Simţea ceva neașteptat, un amestec ciudat de milă și respect. 

În cele din urmă, Glass a spus simplu: 

— Mergi pe calea ta, Bridger. 

Apoi s-a întors din nou spre cal. După o oră, Hugh Glass și cei 
trei însoțitori ai lui ieșeau călare din fortul de pe Big Horn, 
îndreptându-se spre Powder și Platte. 


Douăzeci si trei 


6 martie 1824 


Doar vârfurile celor mai înalte culmi mai păstrau câteva raze 
de soare, dar s-au stins și ele, sub privirile lui Glass. Era un 
moment pe care el îl considera la fel de sacru precum Sabatul, 
scurta tranziție dintre lumina zilei și întunericul nopții. 
Retragerea soarelui lua cu ea și asprimea câmpiei. Vânturile 
urlătoare scădeau, înlocuite de o nemișcare absolută, care 
părea imposibilă pentru o panoramă atât de maiestuoasă. 
Culorile se transformau și ele. Tonurile puternice ale zilei se 
amestecau și se estompau, atenuate de o maree blândă de 
nuanţe tot mai închise de mov și albastru. 

Era un moment de reflecţie, într-un spaţiu atât de vast încât 
nu putea fi decât divin. 

lar dacă Glass credea într-un Dumnezeu, cu siguranţă acesta 
sălășluia în această măreaţă întindere vestică. Nu o prezenţă 
fizică, ci o idee, ceva dincolo de putinţa omului de a înțelege, 
ceva mai amplu. 

Întunericul s-a întețit și Glass a privit cum apar stelele, mai 
întâi slabe, apoi mai strălucitoare, ca niște semnale de far. 
Trecuse mult timp de când studiase stelele, dar lecţiile 
bătrânului căpitan de vas olandez se întipăriseră în mintea lui: 
„Dacă știi stelele, o să ai mereu o busolă”. Glass a ales Ursa 
Mare și i-a urmat direcţia către Luceafăr. A căutat Orion, steaua 
dominantă a orizontului estic. Orion vânătorul, cu sabia lui 
răzbunătoare pregătită să lovească. 

Red a întrerupt tăcerea. 

— Tu ai ultima strajă, Porcule. 

Red ținea o socoteală atentă a împărțirii corvezilor. Porcul n- 
avea nevoie să-i spună cineva de două ori. Și-a înfășurat pătura 
strâns în jurul capului și a închis ochii. 

În noaptea aceea campau într-o râpă uscată care străbătea 
câmpia ca o rană gigantică. Era formată de apă, dar nu de ploile 
blânde și hrănitoare ale altor locuri. Pe câmpiile înalte, apa 
venea în revărsările torențiale ale primăverii sau ca urmare a 
violenţei unei furtuni de vară. 


Neobișnuit cu umezeala, pământul nu o putea absorbi. Efectul 
apei nu era de a hrăni, ci de a distruge. 

Porcul era convins că abia aţipise atunci când a simţit cum 
Red îl împinge insistent cu piciorul. 

— E rândul tău, i-a spus Red. 

Porcul a mormăit, s-a ridicat în capul oaselor și apoi s-a 
aburcat cu greu în picioare. Dâra Căii Laptelui era ca un râu alb 
pe cerul de la miezul nopţii. Porcul a ridicat scurt privirea, 
gândindu-se doar că din cauza cerului senin era mai frig. Şi-a 
înfășurat pătura în jurul umerilor, și-a luat pușca și a coborât 
râpa. 

Doi indieni Shoshone urmăreau schimbarea gărzii din spatele 
unui pâlc de pelin. Erau doi băieţi de doisprezece ani, Micul Urs 
și lepurele, care căutau nu gloria, ci carne. Dar acum în faţa lor 
se afla chiar gloria, sub forma celor cinci cai. Băieţii își imaginau 
cum intră galop în satul lor. Își imaginau focurile de tabără și 
ospăţul cu care ar fi fost sărbătoriţi. Işi imaginau poveștile pe 
care le-ar spune despre șiretenia și curajul lor. Abia le venea să 
creadă ce noroc au, în timp ce priveau fix spre râpă, chiar dacă 
șansa atât de apropiată îi umplea nu doar de entuziasm, ci și de 
teamă. 

Au așteptat până la ultima oră de dinaintea zorilor, sperând 
ca atenția santinelei să scadă pe măsură ce treceau orele nopții. 
Așa a și fost. In timp ce ieșeau pe furiș din pelin, auzeau cum 
bărbatul sforăie. l-au lăsat pe cai să-i vadă și să-i miroasă, în 
timp ce urcau pe furiș prin râpă. Animalele erau încordate, dar 
tăcute, urmărind cu urechile ciulite iminenta apropiere a 
băieţilor. 

Când au ajuns în sfârșit la cai, Micul Urs a întins încet brațele 
și a mângâiat gâtul lung al celui mai apropiat animal, șoptindu-i 
liniștitor. lepurele a urmat exemplul Micului Urs. Au mângâiat 
caii mai multe minute, ca să câștige încrederea animalelor, apoi 
Micul Urs și-a scos cuțitul și s-a dus să taie pripoanele care 
legau picioarele din faţă ale fiecărui animal. 

Băieţii tăiaseră pripoanele a patru cai din cinci, când au auzit 
santinela că mișcă. Au încremenit, pregătiţi amândoi să sară pe 
un cal și să plece în galop. S-au holbat la masa întunecată a 
paznicului, care părea să se agite iar. lepurele i-a făcut un semn 
imperios Micului Urs - Să mergem! Micul Urs a scuturat din cap 
hotărât, arătând spre al cincilea cal. S-a apropiat de animal și s- 


191 


a aplecat să-i taie priponul. Cuţitul i se tocise și a avut nevoie de 
un lung moment chinuitor ca să taie încet pielea crudă răsucită. 
Din ce în ce mai iritat și nervos, Micul Urs a tras mai tare de 
cuţit. Pielea crudă a plesnit, iar braţul i s-a smucit în spate. A 
izbit cu cotul tibia calului, smulgându-i animalului un nechezat 
puternic de protest. 

Sunetul l-a trezit imediat pe Porc, care s-a ridicat în picioare, 
cu ochii mari și pușca armată, și s-a repezit spre cai. S-a oprit 
brusc când, drept în faţa lui, a apărut o formă întunecată. Porcul 
s-a înfipt cu picioarele în pământ, surprins că se confruntă cu un 
băiat. Băiatul, lepurele, era la fel de ameninţător ca tizul lui, cu 
ochii căscaţi larg și membre fusiforme. Însă unul din membrele 
lui ţinea un cuţit, iar altul o bucată de frânghie. Porcul s-a 
chinuit să-și dea seama ce să facă. Sarcina lui era să apere caii, 
dar, chiar și cu un cuţit, un biet băiat părea departe de a fi 
ameninţător. În cele din urmă, Porcul și-a aţintit pur și simplu 
pușca și a strigat: 

— Stai! 

Micul Urs se holba îngrozit la scena din faţa lui. Până în seara 
aceea nu mai văzuse niciodată un om alb, iar acesta nici măcar 
nu părea să fie om. Era imens, cu un piept ca de urs și fața 
acoperită cu păr roșcat. Gigantul s-a apropiat de lepure, ţipând 
violent și ameninţându-l cu arma. Fără să se gândească prea 
mult, Micul Urs s-a repezit la monstru și și-a înfipt cuțitul în 
pieptul lui. 

Porcul a văzut în lateral o umbră și apoi a simţit cuțitul. A 
rămas pe loc, împietrit. Micul Urs și lepurele au rămas și ei așa, 
încă îngroziți de creatura din faţa lor. Dintr-odată, Porcul a simţit 
cum îi slăbesc picioarele și a căzut în genunchi. Instinctul îi 
spunea să apese pe trăgaciul puștii. Arma a explodat, trimițând 
inofensiv glonţul spre stele. 

lepurele a reușit să apuce un cal de coamă și să se urce în 
spinarea animalului. A ţipat la Micul Urs, care s-a mai uitat o 
dată la monstrul care trăgea să moară, și s-a aruncat în spatele 
prietenului său. Nu stăpâneau deloc calul, care era cât pe ce să-i 
arunce jos. Apoi toate cele cinci animale au coborât râpa în 
galop. 

Glass și ceilalţi au sosit exact la timp ca să vadă cum caii lor 
dispar în noapte. Porcul era tot în genunchi, cu mâinile 
încleștate pe piept, după care a căzut pe o parte. 


192 


Glass s-a aplecat asupra lui și i-a smuls mâinile de lângă rană. 
l-a desfăcut cămașa Porcului. Cei trei bărbaţi priveau ursuzi la 
tăietura întunecată exact din dreptul inimii. 

Porcul a ridicat privirea spre Glass, cu un amestec îngrozitor 
de implorare și frică în ochi. 

— Repară-mă, Glass. 

Glass a luat mâna imensă a Porcului și a strâns-o tare. 

— Nu cred că pot, Porcule. 

Porcul a scuipat. Trupul lui mare s-a cutremurat puternic, 
asemenea momentului greoi de dinaintea căderii unui copac 
măreț. Glass a simţit cum mâna Porcului devine inertă. 

Bărbatul gigantic a mai suspinat o dată și a murit acolo, sub 
stelele strălucitoare ale câmpiei. 


Douăzeci și patru 


7 martie 1824 


Hugh Glass își împlânta cuțitul în pământ. Intra cel mult câţiva 
centimetri; mai jos, pământul îngheţat rămânea neperturbat de 
lamă. Glass a scobit aproape jumătate de oră, până când Red i-a 
spus: 

— Nu poţi săpa un mormânt într-un pământ ca ăsta. 

Glass s-a dat pe spate, cu picioarele încrucișate sub el, 
gâfâind din cauza efortului de a săpa: 

— AŞ avansa mai repede dacă ai lucra și tu. 

— AȘ lucra și eu - dar nu prea văd ce rost are să ciobești niște 
gheaţă. 

Chapman a ridicat privirea de la o coastă de antilopă suficient 
cât să adauge: 

— Pentru Porc o să fie nevoie de o groapă mare. 

— Am putea, a propus Red, să-l urcăm pe un eșafodaj din 
acela, cum sunt îngropaţi indienii. 

— Și cu ce-o să-l construiești, cu tufișuri de pelin? a pufnit 
Chapman. 

Red a privit în jur, ca și cum abia acum și-ar fi dat seama că 
pe câmpie nu erau copaci. 


— În plus, a continuat Chapman, Porcul e prea mare ca să-l 
putem urca noi pe eșafodaj. 

— Dar dacă îl acoperim pur și simplu cu un morman mare de 
pietre? 

Părea o idee bună. Au petrecut jumătate de oră cercetând 
zona în căutare de pietre, dar până la urmă au reușit să 
găsească doar vreo zece. Cele mai multe dintre ele trebuiau 
extrase din același sol îngheţat care împiedica săparea 
mormântului. 

— Cu astea abia îi acoperim capul, a spus Chapman. 

— Păi, a spus Red, dacă-i acoperim capul, cel puţin coţofenele 
n-or să-i ciugulească fața. 

Red și Chapman au fost surprinși când Glass s-a întors brusc 
și a plecat din tabără. 

— Unde s-o fi ducând? a întrebat Red. 

Apoi a strigat în urma lui Glass. 

— Hei! Unde te duci? 

Glass i-a ignorat, îndreptându-se spre un mic platou aflat la 
câteva sute de metri. 

— Sper să nu se întoarcă indienii ăia Shoshone cât e el plecat. 

Chapman a dat din cap aprobator. 

— Hai să facem un foc și să mai gătim niște antilopă. 

Glass s-a întors după vreo jumătate de oră. 

— La baza platoului e o deschizătură, a spus el. E suficient de 
mare ca să încapă Porcul. 

— Într-o peșteră? a spus Red. 

Chapman s-a gândit o clipă la asta: 

— Păi, mă gândesc că e ca un fel de criptă. 

— E tot ce putem face, a spus Glass uitându-se la cei doi. 
Stingeți focul și haideţi să-i dăm drumul. 

Nu exista niciun mod demn de a-l transporta pe Porc. Nu 
aveau niciun fel de materiale din care să facă o targă și era prea 
greu de cărat pe sus. În cele din urmă l-au pus cu faţa în jos pe 
o pătură și l-au târât spre platou. Doi oameni îl duceau cu 
rândul, în timp ce al treilea căra cele patru puști. Făceau și ei ce 
puteau, mai bine sau mai rău, să evite yucca și cactușii răzleți 
care se iveau din pământ. De două ori Porcul le-a scăpat, iar 
trupul lui a aterizat pe jos ca o masă jalnică și dizgraţioasă. 

Le-a luat mai mult de o jumătate de oră ca să ajungă la 
platou. L-au rostogolit pe Porc pe spate și l-au acoperit cu 


194 


pătura în timp ce strângeau pietre, care aici erau din plin, ca să 
închidă cripta improvizată. Deschizătura era de gresie și atârna 
deasupra unui spaţiu de aproximativ un metru și jumătate 
lungime și puţin peste jumătate de metru înălțime. Glass a 
folosit patul puștii Porcului ca să curețe spaţiul de dinăuntru. Un 
animal, ceva, se cuibărise pe acolo, dar nu existau semne că 
trecuse pe acolo de curând. 

Au adunat un morman mare de bolovani de gresie, ezitând, se 
pare, să treacă la ultima etapă. În cele din urmă, Glass a 
aruncat o piatră pe morman și a spus: „Ajunge”. S-a dus lângă 
trupul Porcului și ceilalţi l-au ajutat să-l tragă pe bărbatul mort 
spre  deschizătura criptei improvizate. L-au așezat acolo, 
privindu-l toți cu insistență. 

Sarcina de a spune ceva i-a revenit lui Glass. Acesta și-a scos 
pălăria, iar ceilalţi au făcut imediat la fel, ca și cum s-ar fi simţit 
stânjeniți că avuseseră nevoie de un îndemn. Glass a încercat 
să-și dreagă vocea. A încercat să-și amintească cuvintele 
versetului despre „valea morţii”, dar nu mai știa suficient ca să 
fie solemn. În cele din urmă, nu a găsit ceva mai bun de spus 
decât Tatăl Nostru. A rostit rugăciunea cu cea mai puternică 
voce de care era în stare. Trecuse mult timp de când Red și 
Chapman spuseseră o rugăciune, dar murmurau și ei de fiecare 
dată când își mai aminteau câte ceva. 

— O să-i cărăm pușca pe rând, a spus Glass după ce au 
terminat. 

Apoi a întins mâna și a luat cuțitul de la centura Porcului. 

— Red, mi se pare că ţi-ar prinde bine cuțitul lui. Chapman, tu 
poţi să iei cornul cu pulbere. 

Chapman a acceptat solemn cornul. Red a răsucit cuțitul în 
mână, cu un zâmbet scurt și o expresie trecătoare de râvnă pe 
chip. 

— E un şiş destul de bun, a spus el. 

Glass s-a aplecat, a luat săculeţul pe care Porcul îl purta la gât 
și i-a vărsat conţinutul pe jos. Din el s-au rostogolit o cremene și 
un amnar, împreună cu mai multe gloanţe de muschetă, 
fultuială și o brățară delicată de cositor. Lui Glass i s-a părut un 
lucru ciudat pentru un bărbat gigantic. Care era povestea care îl 
lega pe Porc de această podoabă gingașă? Moartea mamei? O 
iubită lăsată în urmă? Nu aveau să afle niciodată, iar 


imposibilitatea misterului i-a stârnit lui Glass gânduri 
melancolice despre propriile lui amintiri. 

Glass a luat cremenea și amnarul, gloanțele și fultuiala și a 
transferat aceste obiecte în geanta lui de vânătoare. 

Brăţara reflecta razele soarelui. Red a întins mâna după ea, 
dar Glass l-a prins de încheietură. 

— N-are nevoie de ea, a spus Red cu ochii sclipind agresiv. 

— Nici tu n-ai nevoie de ea. 

Glass a băgat brăţara înapoi în săculețul Porcului, apoi a 
ridicat capul imens ca să pună săculețul la loc în jurul gâtului. 

Au avut nevoie de încă o oră ca să termine de lucrat. A fost 
nevoie să îndoaie picioarele Porcului ca să încapă. Între Porc și 
pereţii ieșiturii abia dacă exista loc ca să-i tragă pătura peste 
trup. Glass s-a străduit din răsputeri să aranjeze bine stofa peste 
fața bărbatului mort. Au îngrămădit pietre ca să închidă cripta 
cât mai bine posibil. Glass a pus ultima piatră, și-a luat pușca și 
a plecat. Red și Chapman s-au holbat o clipă la zidul de piatră 
pe care îl construiseră, apoi s-au repezit în urma lui Glass. 

e 

Au coborât timp de două zile pe râul Powder, pe lângă fațada 
munților, până acolo unde râul cotea brusc spre vest. Au găsit 
un pârâu care mergea spre sud și l-au urmat până când s-a 
stins, înghiţit de cele mai nenorocite șesuri alcaline pe care le 
traversaseră. Au ţinut-o tot spre sud, spre un munte scund cu 
vârful retezat, ca o masă. În faţa muntelui curgea apa largă și 
puţin adâncă a râului North Platte. 

A doua zi după ce au ajuns la Platte, s-a stârnit un vânt 
puternic și temperatura a început să coboare rapid. Spre 
sfârșitul dimineţii, norii joși umpleau aerul cu fulgi mari și pufoși. 
Glass păstra încă o amintire vie viscolului de pe Yellowstone și, 
de data asta, a jurat să nu mai riște nimic. S-au oprit la 
următoarea pădurice de plopi roșii. Red și Chapman au făcut un 
adăpost cu un versant rudimentar, dar solid, în timp ce Glass 
împușca și curăța o căprioară. 

La sfârșitul după-amiezii, pe valea lui North Platte bătea deja 
un viscol în toată puterea cuvântului. Marii plopi roșii scârțâiau 
din cauza presiunii vântului urlător, iar zăpada umedă se aduna 
rapid în jur, dar adăpostul lor a rezistat. S-au învelit în pături și 
au întreţinut un foc enorm în faţa adăpostului. Dinspre marele 
morman de tăciuni purpurii, care creștea pe măsură ce noaptea 


196 


avansa, venea căldură. Au fript vânatul la foc și mâncarea caldă 
i-a încălzit pe dinăuntru. Vântul a început să scadă cam cu o oră 
înaintea zorilor, iar la răsărit viscolul trecuse deja. Soarele s-a 
înălțat deasupra unei lumi de un alb atât de uniform, încât cei 
trei erau obligaţi să mijească ochii în faţa reflexiei lui orbitoare. 

Glass a plecat în cercetare în josul râului, în timp ce Red și 
Chapman strângeau tabăra. Glass avansa prin zăpadă cu 
greutate. O crustă subţire de la suprafaţă îi susținea fiecare pas 
pentru o clipă, dar apoi piciorul lui o străpungea și se afunda 
până la pământul de dedesubt. Unele troiene aveau peste un 
metru înălțime. Glass estima că soarele de martie avea să 
topească toată zăpada într-o zi sau două, dar între timp ea 
stânjenea deplasarea lor pe jos. Glass a blestemat iar pierderea 
cailor. Se întreba dacă ar fi mai bine să aștepte, folosind acel 
timp pentru strângerea unor provizii de pastramă. O rezervă 
bună de carne i-ar fi scutit de nevoia de a căuta hrană în fiecare 
zi. Și, bineînțeles, cu cât avansau mai repede, cu atât mai bine. 
Mai multe triburi considerau Platte terenul lor de vânătoare - 
Shoshone, Cheyenne, Pawnee, Arapaho, Sioux. Unii dintre acești 
indieni puteau fi prietenoși, dar, fără îndoială, moartea Porcului 
sublinia primejdia. 

Glass a trecut de partea cealaltă a unei coame și s-a oprit 
brusc. La o sută de metri în fața lui, o turmă mică de vreo 
cincizeci de bizoni se îngrămădea laolaltă, într-o formaţie 
circulară de protecţie rămasă de pe urma luptei recente cu 
viscolul. Taurul dominant l-a depistat imediat. Animalul a pivotat 
în cadrul turmei și imensa masă a animalelor s-a pus în mișcare. 
Or s-o ia la goană. 

Glass s-a lăsat în genunchi și a pus pușca la umăr. A ţintit o 
femelă grasă și a tras. A văzut cum femela se clatină din cauza 
împușcăturii, dar rămâne pe picioare. E prea puțină pulbere 
pentru distanţa asta. A dublat încărcătura și a reîncărcat în zece 
secunde. A ţintit din nou femela și a apăsat pe trăgaci. Femela a 
căzut în zăpadă. 

A cercetat orizontul în timp ce împingea vergeaua pe țeavă. 

Când a privit din nou spre turmă, Glass a fost surprins că 
bizonii nu fugiseră în afara bătăii puștii - și totuși fiecare animal 
părea să se miște cu disperare. S-a uitat la un taur care se 
chinuia în faţa turmei. Taurul s-a repezit înainte, afundându-se 
până la piept în zăpada adâncă și umedă. Abia se pot mișca. 


197 


Glass s-a întrebat dacă să mai împuște o femelă sau un vițel, 
dar s-a hotărât rapid că aveau carne mai mult decât suficientă. 
Păcat, s-a gândit el. Aș putea împușca și o duzină dacă aș vrea. 

Apoi i-a venit o idee și s-a întrebat de ce nu se gândise la asta 
până atunci. S-a apropiat până la 40 de metri de turmă, a ţintit 
cel mai mare taur pe care l-a găsit și a tras. A reîncărcat și a 
împușcat rapid alt taur. Dintr-odată, în spatele lui au răsunat 
două împușcături. Un vițel a căzut în zăpadă, iar Glass s-a întors 
și i-a văzut pe Chapman și Red. 

— lii-haaa! a strigat Red. 

— Doar taurii! a strigat Glass. 

Red și Chapman au venit lângă el și au reîncărcat cu 
nerăbdare. 

— De ce? a întrebat Chapman. Viţeii sunt mai buni de mâncat. 

— Blana o vreau, a spus Glass. Facem o barcă de piele. 

După cinci minute, în mica vâlcea zăceau unsprezece tauri 
morţi. Era mai mult decât necesar, dar, după ce au început să 
tragă, Red și Chapman au fost cuprinși de frenezie. Glass a 
împins vergeaua cu putere, ca să reîncarce. Salva de focuri îi 
obturase ţeava. S-a apropiat de primul taur abia după ce 
încărcătura a fost împinsă și rezervorul armat. 

— Chapman, du-te pe coamă și uită-te în jur. Am făcut o 
grămadă de zgomot. Red, începe să-ți foloseşti noul cuțit. 

Glass s-a apropiat de primul taur. În ochii sticloși ai acestuia 
sclipea o ultimă scânteie slabă de vitalitate, în timp ce sângele 
se aduna în jurul lui, în zăpadă. Glass s-a dus de la taur la 
femelă. A scos cuțitul și i-a tăiat gâtul. 

— Vino aici, Red. E mai ușor dacă-i jupuim împreună. 

Au rostogolit femela pe o parte și Glass a făcut o tăietură 
adâncă de-a lungul burţii. Red trăgea de piele cu mâinile, în 
timp ce Glass tăia la cadavru. Au întins pielea cu blana în jos și 
au tăiat cele mai bune bucăți: limba, ficatul, cocoașa și fileul. Au 
aruncat carnea pe piele, apoi s-au dus să se ocupe de tauri. 

Chapman s-a întors și Glass l-a pus și pe el la lucru. 

— Trebuie să decupăm un pătrat cât mai mare posibil din 
fiecare piele, așa că nu le ciopârțiţi. 

Red, cu brațele deja roşii până la umăr, a ridicat privirea de la 
trupul imens din faţa lui. Impușcarea bizonilor fusese palpitantă; 
jupuirea lor era doar o mare și afurisită bătaie de cap. 


— De ce nu facem o plută? s-a plâns el. E destul lemn lângă 
râu. 

— Platte nu e destul de adânc - mai ales în perioada asta a 
anului. 

Pe lângă abundența de materiale de construcţie, marele 
avantaj al bărcii de piele era pescajul ei - doar 20 de centimetri. 
Până la torenţii de pe munte care aveau să inunde malurile mai 
erau încă luni de zile. La începutul primăverii, Platte abia dacă 
șiroia. 

Pe la amiază, Glass l-a trimis pe Red înapoi la tabără să facă 
focul pentru afumarea cărnii. 

În spatele lui, Red târa pe zăpadă pielea femelei, pe care erau 
îngrămădite bucăţile cele mai bune de carne. De la tauri luaseră 
limbile, dar altfel se ocupau doar de piei. 

— Frige ficatul ăla și niște limbi pentru diseară, a strigat 
Chapman. 

Jupuirea taurilor a fost doar primul din mai mulți pași. La 
fiecare piele, Glass și Chapman se străduiau să taie cel mai 
mare pătrat posibil - aveau nevoie de margini uniforme. Cuţitele 
lor se toceau rapid pe blana groasă de iarnă și erau obligaţi să 
se oprească adesea ca să ascută lama. După ce au terminat, au 
avut nevoie de trei curse ca să târască pieile la tabără. La 
momentul la care au întins ultima piele într-un luminiș de lângă 
tabără, deasupra lui North Platte dansa voios luna nouă. 

Spre meritul lui, Red lucrase cu hărnicie. Trei focuri scunde 
ardeau în gropi dreptunghiulare. Toată carnea fusese tăiată în 
fâșii înguste și atârnată pe suporturi de salcie. Red se îndopase 
toată după-amiaza, iar mirosul de carne friptă era copleșitor. 
Glass și Chapman s-au îndopat cu carne suculentă, fără să se 
mai oprească. Au mâncat ore întregi, mulțumiți nu doar de 
mâncarea abundentă, ci și de absenţa vântului și a frigului. 
Părea incredibil că în noaptea de dinainte se luptaseră cu 
viscolul. 

— Ai mai făcut vreo barcă de piele? a întrebat Red la un 
moment dat. 

Glass a dat din cap. 

— Indienii Pawnee le foloseau pe Arkansas. Durează ceva, dar 
nu e mare lucru, un cadru din crengi învelit în piele - ca un 
castron mare. 

— Nu înţeleg cum poate să plutească. 


— Pieile se întind ca pe tobă când se usucă. Nu trebuie decât 
să călăfătuiești îmbinările în fiecare dimineaţă. 

Au avut nevoie de o săptămână ca să facă bărcile de piele. 
Glass a optat pentru două bărci mai mici în locul uneia mari. Au 
folosit crengi mari de plop roșu drept copastii, îndoite în formă 
de cerc. De la copastii coborau cu cercuri tot mai mici. Intre 
cercuri împleteau suporţi verticali din crengi solide de salcie, 
legând îmbinările cu tendoane. 

Prelucrarea pieilor a durat cel mai mult. Au folosit câte șase 
de fiecare barcă. Coaserea pieilor laolaltă era o muncă anostă. 
Invârteau vârful cuţitului ca pe un burghiu ca să dea găuri, apoi 
coseau pieile strâns laolaltă cu tendoane. După ce au terminat 
aveau două pătrate imense, fiecare constând din patru piei, 
două câte două. 

In centrul fiecărui pătrat au pus cadrele de lemn. Au tras 
pieile peste copastii, cu blana spre interiorul bărcii. Au înlăturat 
surplusul, apoi le-au cusut în jurul marginii cu tendoane. După 
ce au terminat, au întors bărcile cu fundul în sus, ca să se 
usuce. 

Călăfătuirea necesita încă o deplasare la bizonii morți din 
vâlcea. 

— Dumnezeule, cum miroase, a spus Red. 

Vremea însorită de după viscol topise zăpada și lăsase 
cadavrele să putrezească. Coţofenele și ciorile roiau deasupra 
cărnii abundente, iar Glass s-a îngrijorat că acești mâncători de 
cadavre înaripaţi le vor semnala prezenţa. Nu prea aveau ce să 
facă, decât să-și termine bărcile și să plece. 

Au tăiat seu din bizoni și au cioplit așchii de copite cu 
toporiștile. Ajunși înapoi în tabără, au combinat acel amestec 
puturos cu apă și cenușă, topindu-le încet laolaltă, pe cărbuni, 
până au obţinut un lichid lipicios. Oala lor de gătit era mică, așa 
că au avut nevoie de două zile ca să prepare cele douăsprezece 
șarje necesare obţinerii cantităţii dorite. 

Au aplicat amestecul de călăfătuit pe îmbinări, întinzând din 
abundență amestec. Glass a verificat bărcile, în timp ce ele se 
uscau în soarele de martie. Un vânt uscat și aprig contribuia la 
acest proces. Glass era încântat de munca lor. 

Au plecat a doua zi dimineaţă, Glass într-o barcă împreună cu 
proviziile, Red și Chapman în cealaltă. A fost nevoie de câţiva 
kilometri ca să se deprindă cu ambarcaţiunea lor stângace, 


200 


împingând cu prăjini de plop roșu în malurile lui Platte, dar 
bărcile erau solide. 

Trecuse o săptămână de la viscol, o perioadă lungă de stat 
într-un singur loc. Dar Fort Atkinson era acum în linie dreaptă, la 
800 de kilometri pe Platte în jos. Făcând tot drumul pe râu, 
aveau să recupereze cu prisosinţă timpul cu ajutorul bărcilor. 
Patruzeci de kilometri pe zi? Puteau să ajungă acolo în trei 
săptămâni, dacă vremea rămânea frumoasă. 

Probabil că Fitzgerald trecuse pe la Fort Atkinson, se gândea 
Glass. 

Glass și-l imagina cum intră alene în fort, împreună cu 
Anstadtul. Oare ce minciuni inventase ca să-și explice prezenţa? 
Un lucru era sigur: Fitzgerald nu avea cum să treacă 
neobservat. Puţini oameni albi coborau iarna pe Missouri. Glass 
își imagina cicatricea în formă de cârlig de pescuit a lui 
Fitzgerald. Un astfel de om face impresie. Glass știa, cu 
siguranţa de sine a unui prădător implacabil, că prada e undeva 
în faţa lui, din ce în ce mai aproape, cu fiecare oră care trecea. 
Avea să-l găsească pe Fitzgerald, pentru că până nu făcea asta 
nu-și putea găsi odihna. 

Glass și-a înfipt prăjina lungă în albia lui Platte și a împins. 


Douăzeci si cinci 


28 martie 1824 


Platte îi purta pe Glass și pe însoțitorii lui pe apă în jos, într-un 
ritm constant. Timp de două zile, râul cursese drept spre est, 
de-a lungul dealurilor cafenii de la poalele munţilor scunzi. In 
ziua a treia, râul a cotit brusc spre sud. Un pisc îmbrăcat în 
zăpadă se înălța deasupra celorlalte precum un cap pe niște 
umeri largi. O vreme, a părut că merg drept spre acel pisc, până 
când Platte a virat iar, stabilindu-și în sfârșit direcţia spre sud- 
est. 

Avansau bine. Vântul din față îi încetinea uneori, dar de 
regulă aveau o briză vestică aspră din spate. Rezerva de 
pastramă de bizon elimina nevoia de a vâna. Când campau, 
bărcile de piele răsturnate deveneau niște adăposturi bune. In 


201 


fiecare dimineaţă aveau nevoie de o oră ca să călăfătuiască iar 
cusăturile bărcilor de piele cu materialul pe care îl luaseră cu ei, 
dar altfel puteau petrece pe apă pe toată lumina zilei, plutind 
spre Fort Atkinson cu efort minim. Glass era recunoscător că 
poate lăsa râul să lucreze în locul lor. 

In dimineaţa celei de-a cincea zile de când mergeau cu 
bărcile, Glass călăfătuia atunci când Red s-a întors în tabără 
năpustindu-se împiedicat. 

— E un indian dincolo de culme! Un războinic călare! 

— Te-a văzut? 

Red a scuturat energic din cap. 

— Nu cred. E un pârâu - părea că verifică un șir de capcane. 

— Ţi-ai dat seama din ce trib e? a întrebat Glass. 

— Părea Ree. 

— Fir-ar a dracu’ de treabă! a spus Chapman. Ce caută Ree 
pe Platte? 

Glass se îndoia de credibilitatea relatării lui Red. Se îndoia că 
Arikara s-ar îndepărta atât de mult de Missouri. Cel mai probabil, 
Red văzuse un Cheyenne sau un Pawnee. 

— Hai să aruncăm o privire. 

Apoi a adăugat, pentru Red: 

— Nu trage nimeni până nu trag eu. 

Au avansat în patru labe, apropiindu-se de creasta platoului, 
cu puștile în îndoitura braţului. Zăpada se topise de mult, așa că 
își croiau drum printre tufișurile de pelin și tulpinile uscate de 
vițelar. 

Din vârful dealului au văzut călăreţul sau mai degrabă spatele 
acestuia, care cobora pe Platte la câteva sute de metri distanţă. 
Abia dacă distingeau tipul calului, un bălţat. Nu aveai cum să-ți 
dai seama din ce trib e, ci doar că indienii erau aproape. 

— Și acum ce facem? a întrebat Red. Nu e singur. Știi că 
probabil au tabăra lângă râu. 

Glass a aruncat o privire iritată spre Red, care avea un talent 
deosebit de a depista probleme și o incapacitate totală de a veni 
cu soluţii. Cu toate acestea, probabil că Red avea dreptate. Cele 
câteva pârâuri pe lângă care trecuseră fuseseră mici. Orice 
indieni din acea zonă s-ar fi ţinut aproape de Platte, drept în 
calea lor. Dar ce altceva putem face? 

— Nu prea avem ce face, a spus Glass. Când dăm de teren 
despădurit trimitem pe cineva pe mal să cerceteze. 


202 


Red a dat să murmure ceva, dar Glass l-a întrerupt. 

— Pot să-mi împing singur barca. Voi sunteţi liberi să mergeţi 
oriunde doriţi - dar eu am de gând să cobor pe râul ăsta. 

S-a întors și s-a îndreptat spre bărcile de piele. Chapman și 
Red s-au uitat îndelung la călărețul care dispărea în zare, apoi s- 
au întors și au luat-o după Glass. 

După încă două zile bune de mers cu barca, Glass estima că 
făcuseră 250 de kilometri. Aproape se înserase când s-au 
apropiat de un cot dificil al râului Platte. Glass s-a gândit să 
oprească acolo peste noapte și să aștepte să parcurgă porțiunea 
pe lumină mai bună, dar nu era niciun loc bun de tras la mal. 

Două dealuri pereche îngustau râul, ceea ce adâncea apa și 
iuţea curentul. Pe malul nordic, un plop roșu căzuse în râu, 
prinzând sub el o mare încâlceală de resturi. Barca lui Glass 
mergea cu zece metri înaintea celeilalte. Curentul îl purta drept 
spre copacul doborât. Glass a afundat prăjina ca să cârmească. 
Nu e nicio albie. 

Curentul accelera, iar crengile libere ale plopului au apărut 
brusc ca niște lănci. O împunsătură zdravănă și barca de piele s- 
ar fi scufundat. Glass s-a ridicat pe un genunchi, proptindu-se cu 
celălalt picior în coastele bărcii. A ridicat prăjina și a căutat un 
loc în care s-o împlânte. A văzut o suprafaţă plată pe trunchi și a 
împins prăjina în faţă. Prăjina s-a fixat. Glass și-a folosit întreaga 
putere ca să miște barca stângace împotriva curentului. A auzit 
valul de apă care lovea barca în timp ce curentul răsucea partea 
din spate a acesteia, învârtind-o în jurul copacului. 

Glass era acum cu fața înapoi și îi vedea direct pe Red și 
Chapman. Ambii s-au pregătit pentru impact, legănând periculos 
barca. Când Red a ridicat prăjina aproape că l-a pocnit pe 
Chapman în față. 

— Fii atent, prostule! 

Chapman a împins cu prăjina în plopul roșu, în timp ce 
curentul presa tare din spate. Red și-a descurcat în sfârșit 
prăjina și a vârât-o la întâmplare în aluviuni. 

Ambii bărbaţi au împins împotriva râului, apoi s-au lăsat în jos 
când curentul i-a aruncat în coroana copacului pe jumătate 
scufundat. Cămașa lui Red s-a agăţat de o creangă, care s-a 
îndoit mult. Cămașa s-a rupt și creanga a șfichiuit înapoi, 
lovindu-l pe Chapman drept în ochi. Chapman a strigat din 


203 


cauza durerii usturătoare, a scăpat prăjina și și-a dus mâinile la 
faţă. 

Glass continua să privească în spate, în timp ce curentul 
împingea ambele bărci în jurul dealului și spre malul sudic. 
Chapman s-a ridicat în genunchi pe fundul bărcii de piele, cu 
fața plecată și palma încă lipită de ochi. Red privea în josul apei, 
dincolo de Glass și de barca lui. Glass a văzut cum pe faţa lui 
Red înflorește o expresie de groază. Red și-a abandonat prăjina, 
căutând cu disperare pușca. Glass s-a răsucit. 

Două duzini de wigwamuri se înălțau pe malul sudic al 
Platteului, la mai puţin de cincizeci de metri în fața lor. Câţiva 
copii care se jucau lângă apă au zărit bărcile de piele și au 
început să ţipe. Glass a văzut cum doi războinici de lângă un foc 
de tabără sar în picioare. Și-a dat seama prea târziu că Red 
avusese dreptate. Arikara! Curentul împingea bărcile drept spre 
tabără. Glass a împins o ultimă oară cu prăjina și și-a luat pușca. 

Red a tras un foc și un indian a căzut rostogolindu-se pe mal. 

— Ce se întâmplă? a tipat Chapman, care se chinuia să vadă 
cu singurul lui ochi bun. 

Red a dat să spună ceva, când a simţit o senzaţie arzătoare în 
burtă. S-a uitat în jos și a văzut că dintr-o gaură din cămașă se 
prelingea sânge. 

— Fir-ar a naibii, Chapman, m-au nimerit! 

Red s-a ridicat, cuprins de panică, și și-a sfâșiat cămașa ca să 
examineze rana. Alte două focuri l-au lovit simultan și l-au 
răsturnat pe spate. În cădere, picioarele lui s-au agăţat de 
copastie, afundând marginea bărcii de piele în curentul rapid al 
râului. Apa s-a revărsat peste copastie și barca s-a răsturnat. 

Pe jumătate orb, Chapman s-a trezit dintr-odată sub apă și a 
simţit frigul neplăcut al râului. Pentru o clipă, acel iureș rapid a 
părut să încetinească și Chapman s-a chinuit să înţeleagă 
evenimentele fatale din jurul lui. A văzut, cu ochiul bun, cum 
trupul lui Red plutește pe apă în jos, în timp ce sângele lui se 
prelingea în râu precum cerneala neagră. A auzit ecoul acvatic 
al unor picioare care se năpusteau spre el de la marginea râului. 
Vin după mine! Avea nevoie disperată să respire, dar știa cu o 
certitudine teribilă ce îl așteaptă la suprafaţă. 

În sfârșit, n-a mai putut să suporte. Chapman a scos capul la 
suprafață și și-a umplut cu aviditate plămânii. Avea să fie ultima 


204 


lui gură de aer. Ochii încă nu i se limpeziseră, așa că nu a văzut 
toporul care se abate. 

Glass și-a aţintit pușca asupra celui mai apropiat Arikara și a 
tras. A privit îngrozit cum mai mulţi Arikara intră în râu și îl 
ciopârțesc pe Chapman, care scosese capul la suprafață. Trupul 
lui Red plutea, în derivă, pe apă în jos. Glass a întins mâna după 
pușca Porcului, în timp ce auzea un strigăt sălbatic. Un indian 
imens arunca o lance de pe mal. Glass s-a lăsat instinctiv în jos. 
Lancea a străpuns complet marginea bărcii, împlântându-se cu 
vârful în lemnele de pe partea opusă. Glass s-a ridicat deasupra 
copastiei și a tras, ucigându-l pe indianul solid de pe mal. 

A văzut o mișcare rapidă și a ridicat privirea spre mal. Trei 
Arikara stăteau sub forma unui semicerc mortal, la doar 
douăzeci de metri distanţă. N-au cum să rateze. Glass s-a 
aruncat pe spate în Platte, în timp ce triada de focuri de armă 
izbucnea. 

Pentru o clipă a încercat să păstreze pușca, dar i-a dat drumul 
imediat. 

A respins ideea de a încerca să scape înotând pe râu în jos. 
Era deja amorţit din cauza apei înghețate. În plus, Arikara aveau 
să ajungă la cai în câteva minute - poate ajunseseră deja. Un cal 
în galop ar fi întrecut cu ușurință unduitorul Platte. Singura lui 
șansă era să rămână cât mai mult posibil sub apă și să ajungă 
pe malul celălalt. Să lase râul între el și indieni - apoi să spere 
că va găsi un adăpost. Dădea energic din picioare, folosindu-și și 
ambele brațe ca să se propulseze. _ 

La mijloc cursul de apă era adânc, peste capul unui om. In 
faţa lui, apa a fost despicată brusc de o dâră și Glass și-a dat 
seama că era o săgeată. Și gloanțele străpungeau apa, ca niște 
minitorpile care îl căutau. Mă văd! Glass s-a străduit să coboare 
mai mult față de suprafaţă, dar pieptul lui era deja comprimat 
din cauza imposibilității de a respira. Ce e pe malul celălalt? Nici 
măcar nu reușise să se uite înainte să erupă haosul. Trebuie să 
respir! Glass s-a împins spre suprafaţă. 

A despicat apa cu capul și a auzit ritmul sacadat al gloanțelor. 

A inspirat adânc, schimonosindu-se. Se aștepta ca un glonţ să 
îl lovească în cap. Gloanţele de muschetă și săgețile clipoceau în 
jurul lui - dar niciuna nu l-a nimerit. A cercetat malul nordic, 
înainte de a se scufunda iar în apă. Ce a văzut i-a dat speranţă. 
Râul mergea cale de aproximativ patruzeci de metri de-a lungul 


205 


unei limbi de nisip. Acolo nu exista adăpost; dacă ieșea din apă, 
indienii l-ar fi împușcat. La sfârșitul limbii de nisip însă, apa era 
mărginită de un mal jos și plin cu iarbă. Era singura lui șansă. 

Glass a coborât adânc, împingând puternic apa; curentul îi 
ajuta bătăile. S-a gândit că poate ar reuși să ajungă la capătul 
limbii de nisip prin apa tulbure. Treizeci de metri. Gloanţele de 
muschetă și săgețile împungeau apa. Douăzeci de metri. Glass a 
virat spre mal, în timp ce plămânii lui urlau după aer. Zece 
metri. Picioarele lui au atins pietrele de pe fund, dar Glass a 
rămas sub apă; disperarea lui de a respira continua să fie mai 
mică decât frica de puștile indienilor. Când apa prea mică nu i-a 
mai permis să rămână sub apă, s-a ridicat, a tras aer în piept și 
a plonjat în iarba înaltă de pe mal. A simţit o înțepătură 
puternică în spatele piciorului, dar a ignorat-o, repezindu-se spre 
un pâlc des de sălcii. 

De la adăpostul temporar al sălciilor, a privit înapoi. Patru 
călăreți își îndemnau caii să coboare malul abrupt de vizavi. 
Vreo cinci-șase indieni stăteau la marginea apei, arătând spre 
sălcii. Ceva din susul apei, mai departe, i-a atras atenţia. Doi 
Arikara târau trupul lui Chapman spre mal. Glass s-a întors să 
fugă, dar o durere ascuţită i-a străpuns piciorul. S-a uitat în jos și 
a descoperit că din gambă îi ieșea o săgeată. Nu atinsese osul. 
A întins mâna și a tresărit în timp ce smulgea săgeata în sens 
invers, dintr-o singură mișcare rapidă. A aruncat-o și a intrat mai 
adânc în sălcii, împleticindu-se. 

Prima întorsătură norocoasă pentru Glass a fost o mânză 
nărăvașă, prima dintre cei patru cai care intraseră în apa 
Platteului. Cravașarea agresivă o îmboldise în apa puţin adâncă, 
dar animalul s-a împotrivit atunci când albia a dispărut și ea a 
fost obligată să înoate. A nechezat, scuturând din cap și 
ignorând hăţurile trase, și s-a întors cu încăpățânare pe mal. 
Ceilalţi trei cai aveau și ei rezerve faţă de apa rece și au fost 
mulțumiți că au putut urma exemplul mânzei. Animalele 
îndărătnice se ciocneau unele de altele, frământând apa și 
aruncând doi dintre călăreţi în râu. 

Când călăreţii au reușit să le controleze iar și să le cravașeze 
ca să intre în râu, trecuseră deja secunde preţioase. 

Glass s-a năpustit printre sălcii și s-a trezit brusc pe un taluz 
de nisip. S-a căţărat în vârful lui și a privit în jos, spre un braţ 
secundar îngust. Umbrită mare parte a zilei, apa liniștită a 


206 


braţului era înghețată, cu un strat subţire de zăpadă deasupra. 
Dincolo de braț, un alt taluz abrupt ducea la o masă densă de 
sălcii și copaci. Acolo. 

Glass a coborât panta, alunecând, și a sărit pe suprafaţa 
înghețată a braţului. Stratul subțire de zăpadă a lăsat locul 
gheții de dedesubt. Mocasinii lui nu aveau nicio priză și Glass a 
căzut, aterizând direct pe spate. O clipă a rămas năucit, 
holbându-se la lumina slabă a cerului de seară. S-a rostogolit pe 
o parte, scuturându-și capul ca să-și revină. A auzit nechezatul 
unui cal și s-a ridicat în picioare. A luat-o peste braţul îngust, de 
data asta prudent, și s-a cățărat pe malul opus. A auzit ropotul 
cailor în spatele lui, în timp ce se repezea în tufișuri. 

Cei patru călăreţi Arikara au ajuns în vârful taluzului și au 
privit în jos. Chiar și în lumina slabă, urmele de pe suprafaţa 
brațului erau clare. Călărețul din față și-a îmboldit poneiul, care 
a ajuns pe gheaţă, unde nu s-a descurcat mai bine decât Glass. 
De fapt chiar mai rău, deoarece copitele animalului nu găseau 
nimic de care să se agaţe. Calul s-a prăbușit într-o parte, cu cele 
patru picioare fluturând spasmodic, și a prins sub el piciorul 
călărețului. Călărețul a urlat de durere, iar ceilalţi trei, 
înțelegând lecţia, au descălecat rapid și au continuat urmărirea 
pe jos. 

Poteca lui Glass s-a pierdut rapid printre tufișurile dese de 
dincolo de brațul secundar. 

Pe lumina zilei ar fi fost evident. În fuga lui disperată, Glass nu 
dădea nicio atenţie crengilor pe care le rupea și nici măcar 
urmelor de pași pe care le lăsa în spatele lui. Dar acum mai 
rămăsese doar o licărire slabă de lumină. Umbrele dispăreau și 
ele, dizolvându-se în întunericul uniform. 

Glass auzi în urma lui ţipătul călărețului căzut și se opri. 

Sunt pe gheață. Bănuia că între ei sunt cincizeci de metri de 
tufăriș. Işi dădea seama că, în întunericul tot mai des, pericolul 
nu era de a fi văzut, ci de a fi auzit. Lângă el era un plop mare 
roșu. Glass s-a agăţat de o creangă joasă și s-a urcat în el. 

Crengile principale ale copacului formau o crăcană cam pe la 
doi metri și jumătate înălțime. Glass s-a pitit, străduindu-se să-și 
liniștească zbuciumul pieptului. A dus mâna la centură și a 
simţit, ușurat, mânerul cuţitului încă prins bine în teacă. Mai era 
și săculețul, în care avea cremenea și amnarul. Chiar dacă 
pușca lui era pe fundul lui Platte, cornul cu pulbere îi atârna în 


207 


continuare la gât. Cel puţin facerea focului nu avea să fie o 
problemă. Gândul la foc l-a făcut să-și dea seama brusc de 
hainele leoarcă și de frigul pătrunzător al râului. Trupul lui a 
început să tremure iar incontrolabil, în timp ce se chinuia să 
stea nemișcat. 

O crenguţă a trosnit. Glass s-a uitat în luminișul de sub el. În 
tufăriș era un războinic slab și înalt. Ochii lui cercetau luminișul, 
examinând terenul în căutare de semne ale prăzii. În mână ţinea 
o muschetă lungă pentru troc, iar la centură avea o toporișcă. 
Glass și-a ținut respiraţia, în timp ce Arikara intra în luminiș. 
Războinicul își ţinea arma pregătită, în timp ce se îndrepta încet 
spre plopul roșu. Chiar și pe întuneric, Glass vedea clar sclipirea 
albă a unui colier cu dinţi de elan de la gât, alama strălucitoare 
a celor două brățări de la încheietura mâinii. Dumnezeule, fă-l 
să nu se uite în sus. Inima îi bubuia cu atâta putere, încât părea 
că pieptul nu avea să-i mai reziste bătăilor ei. 

Indianul a ajuns sub plopul roșu și s-a oprit. Capul lui era la 
cel mult trei metri sub locul unde se afla Glass. Războinicul a 
examinat iar terenul, apoi tufișurile din jur. Primul impuls al lui 
Glass a fost să rămână perfect nemișcat, sperând ca războinicul 
să treacă mai departe. Dar, în timp ce privea în jos, a început să 
calculeze șansele altui mod de acţiune - să îl omoare pe indian 
și să-i ia arma. Glass a întins mâna încet după cuţit. A simţit 
forma liniștitoare a acestuia și a început să îl tragă încet din 
teacă. 

Glass se concentra asupra gâtului indianului. O tăietură rapidă 
de-a curmezișul jugularei nu doar l-ar fi ucis, ci l-ar fi și 
împiedicat să strige. S-a ridicat cu o încetineală chinuitoare, 
pregătindu-se să atace. 

Glass a auzit o șoaptă hotărâtă de la marginea luminișului. A 
ridicat privirea și a văzut un al doilea războinic care ieșea din 
tufăriș, cu o suliță solidă în mână. Glass a încremenit. leșise din 
ascunzătoarea relativă a crăcanei copacului, pregătindu-se să 
sară. De unde era acum cocoţat, doar întunericul îl ascundea 
față de cei doi războinici care îl vânau. 

Indianul de dedesubt s-a întors, scuturând din cap și arătând 
spre pământ, apoi făcând semn spre tufărișul des. A șoptit și el 
ceva. Indianul cu suliță s-a apropiat de plopul roșu. Timpul părea 
să fi stat în loc, în timp ce Glass se chinuia să-și păstreze calmul. 


208 


Stai liniștit. În sfârșit, indienii au stabilit un mod de acţiune și 
fiecare a dispărut în câte un gol dintre tufișuri. 

Glass nu s-a mișcat din plopul roșu încă două ore. Asculta 
sunetele intermitente scoase de căutătorii lui, în timp ce își 
plănuia următoarea mișcare. După o oră, unul din indienii 
Arikara s-a întors prin luminiș, părând că se îndreaptă spre râu. 

Când Glass a coborât în sfârșit din copac, avea senzaţia că 
articulațiile îi îngheţaseră complet. Piciorul îi amorțţise și a avut 
nevoie de mai multe minute până să poată merge normal. 

Avea să supravieţuiască acelei nopţi, dar știa că Arikara se 
vor întoarce în zori. Știa, de asemenea, că tufărișul nu îl va mai 
ascunde, nici pe el, nici urmele pe care le lăsase, în lumina 
orbitoare a zilei. Și-a croit drum prin încâlceala întunecoasă, 
atent să meargă paralel cu Platte. Norii blocau lumina lunii, dar 
pe de altă parte ţineau temperatura deasupra pragului 
îngheţului. Glass nu reușea să scape de frigul hainelor ude, dar 
cel puţin mișcarea constantă făcea ca sângele să-i pulseze 
puternic. 

După trei ore a ajuns la un mic pârâu. Era perfect. A intrat în 
apă, atent să lase câteva urme clare care indicau în amonte - 
departe de Platte. A mers prin apă peste o sută de metri, în 
susul pârâului, până când a găsit terenul care să-i convină, un 
mal pietros care avea să-i ascundă urmele. A ales o potecă de 
ieșire din apă și de traversare a pietrelor, ocolind un pâlc de 
copaci scunzi. 

Erau păducei, preferaţi de păsările care își făceau cuib 
datorită crengilor lor țţepoase. Glass s-a oprit și a scos cuțitul. A 
tăiat un petic mic și neregulat din cămașa lui roșie de bumbac și 
l-a înfipt într-un spin. Nu o să le scape asta. Apoi s-a întors peste 
pietre la pârâu, atent să nu lase nicio urmă. A intrat în mijlocul 
apei și a făcut drumul întors. 

Micul pârâu șerpuia leneș prin câmpie, după care se vărsa în 
Platte. Glass s-a împiedicat de mai multe ori de pietrele 
alunecoase de pe fundul întunecos al pârâului. Când a ajuns la 
Platte, nu își mai simțea deloc picioarele. Stătea tremurând în 
apa până la genunchi, îngrozit de ce avea să urmeze. 

A privit peste râu, încercând să distingă conturul celuilalt mal. 
Erau niște sălcii și câţiva plopi roșii. Nu /ăsa nicio urmă când ieși 
pe mal. A luat-o prin apă, respirând tot mai scurt pe măsură ce 
râul îi ajungea la talie. Intunericul ascundea sub apă un prag. 


209 


Glass a făcut un pas și s-a trezit dintr-odată scufundat până la 
gât. A înotat din greu spre celălalt mal, icnind din cauza șocului 
apei înghețate care îi cuprindea pieptul. Când a putut să stea în 
picioare a rămas tot în apă, mergând de-a lungul malului până 
când a găsit un loc bun de ieșit - o proeminentă pietroasă care 
ducea la niște sălcii. 

Glass și-a croit drum cu grijă printre sălcii și printre plopii roșii 
din spatele lor, atent la fiecare pas. Spera ca indienii Arikara să 
se lase păcăliți de șiretlicul lui din susul pârâului - cu siguranță 
nu se așteptau ca el să se întoarcă și să traverseze Platte. 
Totuși, nu lăsa nimic în voia șansei. Dacă îi luau urma, era lipsit 
de apărare, așa că a făcut tot posibilul să nu lase niciuna. 

Când a ieșit dintre plopii roșii, pe cerul estic apărea o licărire 
slabă. In lumina de dinaintea zorilor, a văzut conturul unui 
platou mare aflat la câţiva kilometri distanţă. Platoul era paralel 
cu râul până unde putea el să vadă. Putea să se piardă acolo, să 
găsească o depresiune sau o peșteră adăpostită în care să se 
ascundă și să facă focul - să se usuce și să se încălzească. După 
ce se linișteau lucrurile putea să se întoarcă pe Platte și să-și 
continue drumul spre Fort Atkinson. 

Glass s-a îndreptat spre platoul care se contura în lumina tot 
mai puternică a zilei. S-a gândit la Chapman și Red și a simţit un 
acces subit de vinovăţie, pe care l-a alungat din minte. N-am 
timp acum pentru asta. 


Douăzeci si sase 


14 aprilie 1824 


Locotenentul Jonathon Jacobs a înălțat braţul și a lătrat un 
ordin. In spatele lui, o coloană de douăzeci de oameni, cu caii 
lor, s-a oprit ridicând praful. Locotenentul a bătut cu palma gâtul 
transpirat al calului și a întins mâna după gamelă. Încerca să 
pară nonșalant, în timp ce lua o gură prelungă. În realitate, ura 
fiecare clipă petrecută în afara siguranţei relative a așezării Fort 
Atkinson. 

Ura mai ales momentul acesta, în care întoarcerea la galop a 
cercetașului putea să vestească o largă varietate de nenorociri. 


210 


De când începuse să se topească zăpada, indienii Pawnee și o 
bandă de dezertori Arikara prădau în sus și în jos pe Platte. 
Locotenentul încerca să-și stăpânească imaginaţia în timp ce 
aștepta raportul cercetașului. 

Cercetașul, un câmpean cărunt pe nume Higgins, a așteptat 
până aproape de vârful coloanei ca să-și strunească și el calul. 
Franjurii de pe haina lui de piele au sărit în sus și-n jos atunci 
când calul mare și cafeniu s-a oprit brusc, în lateral. 

— Vine încoace un bărbat - dincolo de coamă. 

— Un indian, vrei să spui? 

— Așa cred, domnule locotenent. Nu m-am apropiat destul ca 
să-mi dau seama. 

Primul impuls al locotenentului Jacobs a fost să-l trimită pe 
Higgins înapoi, împreună cu sergentul și doi oameni. Fără nicio 
tragere de inimă, a ajuns la concluzia să meargă chiar el. 

Când s-au apropiat de coamă, au lăsat un om să ţină caii, în 
timp ce ei se târau înainte pe burtă. Valea largă a râului Platte 
se desfășura în fața lor, cale de aproape două sute de kilometri. 
La mai puţin de un kilometru distanţă, o siluetă solitară avansa 
pe malul apropiat al râului. Locotenentul Jacobs a scos din 
buzunarul de la piept al tunicii un mic telescop. A lungit 
instrumentul de alamă cât a putut de mult și a privit prin el. 

Imaginea mărită baleia pe marginea râului, în timp ce Jacobs 
încerca să ţină telescopul drept. Și-a descoperit ţinta și a rămas 
asupra bărbatului îmbrăcat în piele de căprioară. Nu îi distingea 
faţa - dar vedea pata stufoasă a unei bărbi. 

— Pe cinstea mea, a spus locotenentul Jacobs surprins. E alb. 
Ce naiba caută aici? 

— Nu e de-ai noștri, a spus Higgins. Toţi dezertorii o iau drept 
spre St. Louis. 

Poate pentru că bărbatul nu părea să se afle în vreun pericol 
iminent, locotenentul s-a simţit cuprins de un cavalerism brusc. 

— Să ne ducem la el. 

e 

Maiorul Robert Constable reprezenta, chiar dacă fără voia lui, 
a patra generație de bărbați din familia Constable care urmau o 
carieră militară. Străbunicul lui luptase împotriva francezilor și 
indienilor, ca ofiţer în Regimentul al 12-lea Infanterie al 
Majestății Sale. Bunicul lui rămăsese credincios vocației familiei 


211 


lui, chiar dacă nu și regelui, și luptase împotriva britanicilor, ca 
ofițer al Infanteriei lui Washington. 

Tatăl lui Constable avusese ghinion în ce privește gloria 
militară - fusese prea tânăr pentru Revoluţie și prea bătrân 
pentru Războiul din 1812. Neavând nicio șansă de a se distinge 
el însuși, considerase că măcar poate să-și înroleze fiul. Tânărul 
Robert tânjise după o carieră în Drept și visase să poarte roba 
de judecător. Tatăl lui refuzase să păteze moștenirea de familie 
cu un avocat chiţibușar și, cu ajutorul unui senator prieten, 
obținuse pentru fiul lui un loc la West Point. Așa că, timp de 
douăzeci de ani banali, maiorul Robert Constable urcase încet în 
ierarhia militară. Soţia lui încetase să-l mai urmeze în urmă cu 
un deceniu și acum locuia în Boston (foarte aproape de amantul 
ei, un judecător bine-cunoscut). Atunci când generalul Atkinson 
și colonelul Leavenworth s-au întors în est pe perioada iernii, 
maiorul Constable a moștenit comanda temporară a fortului. 

Peste ce anume domnea el, la modul absolut? Trei sute de 
infanteriști (împărţiţi în mod egal între imigranţi recenți și 
condamnaţi recenți), o sută de cavaleriști (care aveau, graţie 
unei simetrii nefericite, doar cincizeci de cai) și o duzină de 
tunuri ruginite. Dar tot era un domnitor absolut, care le insufla 
amărăciunea carierei lui supușilor din micul lui regat. 

Maiorul Constable stătea în spatele unui birou mare, flancat 
de un aghiotant, atunci când locotenentul Jacobs i l-a prezentat 
pe câmpeanul bătut de intemperii pe care îl salvase. 

— L-am găsit pe Platte, domnule, a raportat Jacobs gâfâind. A 
supravieţuit unui atac al indienilor Arikara de la confluenta 
nordică. 

Locotenentul Jacobs radia datorită propriului său eroism, 
așteptând anumite distincţii pentru curajoasa lui acţiune. 
Maiorul Constable abia s-a uitat la el înainte să-i spună „Pe loc 
repaus”. 

— Pe loc repaus, domnule? 

— Pe loc repaus! 

Locotenentul Jacobs a rămas în continuare acolo, cumva 
consternat de această primire răstita. Constable și-a formulat 
mai direct ordinul: 

— Pleacă! 

A ridicat mâna și a smucit-o, ca și cum ar fi alungat un ţânţar. 
Apoi s-a întors spre Glass. 


212 


— Cine ești? 

— Hugh Glass. 

Vocea lui era plină de cicatrice ca și faţa. 

— Și cum se face că ai ajuns să umbli pe lângă râul Platte? 

— Sunt un mesager al companiei Rocky Mountain Fur. 

Dacă sosirea unui bărbat alb cu cicatrice grave nu stârnise 
interesul epuizat al maiorului, pomenirea companiei Rocky 
Mountain Fur l-a stârnit cu siguranţă. Viitorul Fortului Atkinson, 
ca să nu mai amintim capacitatea maiorului de a-și salva 
cariera, depindea de viabilitatea financiară a comerțului cu 
blănuri. Ce alt sens se putea găsi unui pustiu cu deserturi 
nelocuibile și piscuri de netrecut? 

— De la Fort Union? 

— Fort Union a fost abandonat. Căpitanul Henry s-a mutat în 
vechea factorie a lui Lisa de pe Big Horn. 

Maiorul s-a aplecat în faţă. Întreaga iarnă trimisese 
conştiincios depeșe la St. Louis. Niciuna dintre ele nu conţinea 
ceva mai interesant decât rapoarte sumbre despre oamenii 
bolnavi de dizenterie sau numărul în scădere al călăreţilor care 
aveau cal. Acum chiar avea ceva! Salvarea unui om de la Rocky 
Mountain! Fort Union abandonat! Un nou fort pe Big Horn! 

— Spune la popotă să trimită mâncare caldă pentru domnul 
Glass. 

Timp de o oră, maiorul l-a bombardat pe Glass cu întrebări 
despre Fort Union, noua așezare de pe Big Horn și viabilitatea 
comercială a întreprinderii lor. 

Glass a evitat cu grijă să discute despre motivul său de 
întoarcere de la Frontieră. Dar, în cele din urmă, a pus șielo 
întrebare. 

— A trecut pe aici un bărbat cu o cicatrice în formă de cârlig 
de pescuit - care cobora de pe Missouri? 

Glass a desenat cu degetul un cârlig care pornea din colţul 
gurii. 

Maiorul Constable i-a cercetat fata lui Glass și în cele din urmă 
a spus: 

— De trecut, nu a trecut... 

Glass a simţit o dezamăgire puternică. 

— A rămas aici, a spus Constable. A preferat să se înroleze 
decât să fie întemnițat pentru o încăierare din crâșma noastră. 


213 


E aici! Glass s-a străduit să se liniștească, să elimine orice 
emoție de pe fața lui. 

— Inţeleg că îl cunoști pe omul acesta? 

— II cunosc. 

— A dezertat din compania Rocky Mountain Fur? 

— A dezertat de la multe lucruri. Și mai e și hoţ. 

— Ei, asta e o acuzaţie foarte gravă. 

Constable a simţit cum ambițiile lui juridice latente se trezesc 
la viață. 

— Acuzaţie? Nu am venit aici ca să depun plângere, domnule 
maior. Am venit aici ca să-mi reglez conturile cu un om care m-a 
jefuit. 

Constable a inspirat adânc, în timp ce bărbia lui se ridica 
încet, odată cu respiraţia. A expirat zgomotos și apoi a spus, ca 
și cum ar fi mustrat răbdător un copil: 

— Aici nu suntem în să/băticie, domnule Glass, și te-aș sfătui 
să păstrezi un ton respectuos. Eu sunt maior în Armata Statelor 
Unite și comandant al acestui fort. lau foarte în serios acuzaţiile 
dumitale. Voi face în așa fel ca ele să fie anchetate cum se 
cuvine. Și, bineînțeles, dumneata vei avea posibilitatea de a-ţi 
prezenta probele... 

— Probe! Pușca mea e la el! 

— Domnule Glass! a spus Constable cu o iritare crescândă. 
Dacă soldatul Fitzgerald ţi-a furat bunurile, eu îl voi pedepsi în 
conformitate cu legile militare. 

— Nu e ceva foarte complicat, domnule maior. 

Glass nu reușise să-și ascundă tonul batjocoritor. 

— Domnule Glass! s-a răstit Constable. 

Cariera lui fără sens dintr-un avanpost izolat îi testa în fiecare 
zi capacitatea de a găsi justificări. Nu avea să tolereze lipsa de 
respect față de autoritatea lui. 

— E ultima oară când te avertizez. E treaba mea să fac 
dreptate în această unitate! 

Maiorul Constable s-a întors către un aghiotant. 

— Ştii unde se află soldatul Fitzgerald? 

— E în Compania E, domnule. Au plecat după lemne, se întorc 
diseară. 

— Arestează-l când ajunge în fort. Caută pușca în dormitorul 
lui. Dacă e la el, ia-o. Mâine-dimineaţă la ora 8 adu soldatul în 


214 


faţa tribunalului. Domnule Glass, mă aştept să fii de față - dar 
înainte de asta îngrijește-te puţin. 
e 

O popotă amenajată în grabă îi servea maiorului Constable 
drept sală de judecată. Mai mulți soldați i-au adus biroul, 
punându-l pe un podium improvizat. Amplasat mai sus, 
Constable putea urmări lucrările de la altitudinea judicioasă 
cuvenită. Ca să nu existe nicio îndoială în privința autorității 
oficiale a tribunalului său, a atârnat două drapele în spatele 
biroului. 

Dacă sala lui de judecată nu avea grandoarea unui tribunal 
real, cel puțin era mare. După ce erau scoase mesele, în 
încăpere se puteau înghesui o sută de spectatori. Ca să își 
asigure un public adecvat, maiorul Constable obișnuia să 
contramandeze celelalte sarcini pentru toţi locuitorii fortului, în 
afară de câţiva. Neavând prea multă concurenţă în materie de 
distracţie, la spectacolele oficiale ale maiorului se ocupau 
întotdeauna toate locurile. Interesul față de procesul curent era 
și mai mare ca de obicei. În fort se răspândise repede vestea 
despre pionierul cu cicatrice și gravele lui acuzații. 

Hugh Glass s-a uitat, de pe o bancă de lângă biroul maiorului, 
cum ușa popotei se dă de perete. 

— Drepţ'! 

Spectatorii s-au ridicat în poziţie de drepţi, în timp ce maiorul 
Constable intra cu pași mari în încăpere. Constable era însoţit de 
un locotenent pe nume Neville K.  Askitzen, poreclit 
„Locotenentul Lingău?”. 

Constable s-a oprit ca să-și examineze publicul, apoi s-a 
îndreptat maiestuos spre partea din faţă a încăperii, cu Askitzen 
plutind în urma lui. Odată așezat, maiorul i-a făcut semn din cap 
lui Askitzen, care a dat ordin că spectatorii pot sta jos. 

— Să fie adus acuzatul, a ordonat maiorul Constable. 

Ușile s-au deschis din nou și Fitzgerald a apărut în cadrul lor, 
cu mâinile încătușate și un gardian ţinându-l de fiecare braț. 
Publicul s-a foit să vadă mai bine, în timp ce gardienii îl duceau 
pe Fitzgerald în față, unde fusese construită o cușcă 
perpendiculară pe biroul maiorului și la dreapta lui. Cușca îl 
plasa drept în faţa lui Glass, care stătea la stânga maiorului. 


2 Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe asemănarea fonetică dintre Askitzen și Ass- 
Kisser (arg. /ingău). 


215 


Ochii lui Glass îl străpungeau pe Fitzgerald așa cum un 
burghiu străpunge lemnul moale. Fitzgerald se tunsese și își 
răsese barba. Hainele bleumarin de lână înlocuiseră hainele din 
piele de căprioară. Glass simţea repulsie la vederea lui 
Fitzgerald învăluit în aerul respectabil pe care îl aduce o 
uniformă. 

Părea ireal ca, dintr-odată, să fie în prezenţa lui. S-a luptat cu 
dorința de a se arunca asupra lui Fitzgerald, de a-și încleșta 
mâinile în jurul gâtului său și de a-l sugruma. Nu pot să fac asta. 
Nu aici. Ochii lor s-au întâlnit pentru o scurtă clipă. Fitzgerald a 
dat din cap - ca și cum l-ar fi salutat politicos! 

— Declar întrunită această curte marţială, a spus maiorul 
Constable după ce și-a dres vocea. Soldat Fitzgerald, ai dreptul 
să îl ai în fața ta pe acuzator și să asculţi oficial acuzaţiile pe 
care ţi le aduce. Locotenent, citește acuzaţiile. 

Locotenentul Askitzen a despăturit o foaie de hârtie și a citit 
pentru toată lumea, cu voce impunătoare: 

— Astăzi audiem plângerea domnului Hugh Glass, de la 
compania Rocky Mountain Fur, împotriva soldatului John 
Fitzgerald, Armata Statelor Unite, Regimentul al 6-lea, 
Compania E. Domnul Glass susține că soldatul Fitzgerald, în 
timp ce era el însuși angajat al companiei Rocky Mountain Fur, a 
furat de la domnul Glass o pușcă, un cuţit și alte efecte 
personale. Dacă va fi găsit vinovat, domnul Fitzgerald e pasibil 
de curtea marțială și o pedeapsă de zece ani de închisoare. 

Un murmur a străbătut mulţimea. Maiorul Constable a bătut 
cu un ciocănel în birou și încăperea a amuţit. 

— Reclamantul să se apropie de tribună. 

Derutat, Glass a ridicat privirea spre maior, care, cu o 
expresie exasperată, i-a făcut semn să se apropie de birou. 
Acolo se afla locotenentul Askitzen cu o Biblie. 

— Ridicaţi mâna dreaptă, i-a spus el lui Glass. Juraţi să spuneţi 
adevărul, așa să vă ajute Dumnezeu? 

Glass a dat din cap și a spus da, cu timbrul slab pe care îl 
detesta, dar pe care nu îl putea schimba. 

— Domnule Glass, ai auzit citirea acuzațiilor? a întrebat 
Constable. 

— Da. 

— Și sunt exacte? 

— Da. 


— Dorești să faci o declaraţie? 

Glass a ezitat. Caracterul formal al procedurilor îl luase 
complet prin surprindere. Cu siguranţă nu se așteptase la o sută 
de spectatori. Înţelegea faptul că maiorul Constable e 
comandantul fortului. Dar asta era o chestiune între el și 
Fitzgerald nu un spectacol pentru amuzamentul unui ofițer 
arogant și a o sută de recruți plictisiţi. 

— Domnule Glass, vrei să te adresezi Curţii? 

— V-am spus ieri ce s-a întâmplat. Fitzgerald și cu un băiat pe 
nume Bridger au fost lăsaţi să aibă grijă de mine, după ce am 
fost atacat de un grizzly pe râul Grand. In loc de asta, ei m-au 
abandonat. Nu îi învinovăţesc pentru lucrul ăsta. Dar înainte să 
fugă m-au jefuit. Mi-au luat pușca, cuțitul, până și cremenea și 
amnarul. Mi-au luat lucrurile de care aveam nevoie ca să pot 
avea o șansă de unul singur. 

— Asta e pușca despre care pretinzi că e a dumitale? 

Maiorul a scos Anstadtul din spatele biroului. 

— Da, e pușca mea. 

— O poţi identifica prin vreun semn caracteristic? 

Glass a simţit cum se congestionează în fața acestei 
provocări. De ce eu sunt cel interogat? A inspirat adânc. 

— Pe țeavă e gravat numele producătorului - J. Anstadt, 
Kutztown, Penn. 

Maiorul a scos din buzunar o pereche de ochelari și a 
examinat cu atenţie țeava, apoi a citit cu voce tare: „J. Anstadt, 
Kutztown, Penn”. Alt murmur s-a stârnit în încăpere. 

— Mai ai ceva de adăugat, domnule Glass? 

Glass a scuturat din cap că nu. 

— Eşti liber. 

Glass s-a întors la locul lui din fața lui Fitzgerald, în timp ce 
maiorul a continuat: 

— Locotenent Askitzen, pune-l pe acuzat să jure. 

Askitzen s-a apropiat de cușca lui Fitzgerald. Fitzgerald a pus 
mâna pe Biblie și cătușele de la mâinile lui au clinchetit. Vocea 
lui puternică a umplut popota în timp ce rostea solemn 
jurământul. 

Maiorul Constable s-a lăsat pe spătarul scaunului. 

— Soldat Fitzgerald, ai auzit acuzaţiile domnului Glass. Cum 
te declari? 


217 


— Mulţumesc pentru șansa de a mă apăra, Înălţ... vreau să 
spun, domnule maior. 

Fața maiorului s-a luminat la această scăpare, în timp ce 
Fitzgerald continua: 

— Probabil vă așteptați să vă spun că Hugh Glass e un 
mincinos - dar nu voi face asta, domnule. 

Constable s-a aplecat în faţă, curios. Ochii lui Glass s-au 
îngustat, în timp ce și el se întreba ce pune la cale Fitzgerald. 

— De fapt, știu că Hugh Glass e un om bun, respectat de 
colegii lui de la compania Rocky Mountain Fur. Eu cred că Hugh 
Glass crede că fiecare cuvânt pe care-l spune e adevărul gol- 
golut. Problema e, domnule, că el crede o grămadă de lucruri 
care nu s-au întâmplat niciodată. Adevărul e că atunci când l-am 
părăsit delira de două zile. Mai ales în ultima zi, febra a crescut 
foarte mult - transpiraţia de dinaintea morţii, ne-am gândit noi. 
Gemea și striga - se vedea că îl doare. Mi-a părut rău că nu 
puteam face mai mult pentru el. 

— Dar ce ati făcut pentru el? 

— Păi, eu nu sunt doctor, domnule, dar m-am străduit și eu. 
Am făcut o cataplasmă pentru gâtul și pentru spatele lui. Am 
făcut o supă și am încercat să-l hrănesc. Sigur că gâtul lui era 
atât de rău că nu putea nici să înghită, nici să vorbească. 

Glass nu a mai putut suporta. 

— Minţi de îngheaţă apele, Fitzgerald! a spus el cu cea mai 
fermă voce de care era în stare. 

— Domnule Glass! a mugit Constable, cu faţa strânsă brusc 
într-un nod imobil de indignare. Acesta este procesul meu. Eu 
pun întrebări martorilor. lar dumneata o să-ţi ţii gura, altfel te 
acuz de sfidarea Curţii! 

Constable a așteptat ca seriozitatea declaraţiei sale să fie 
asimilată, apoi s-a întors iar spre Fitzgerald: 

— Continuă, soldat. 

— Nu îl învinovățesc că nu știe asta, domnule. 

Fitzgerald i-a aruncat lui Glass o privire compătimitoare. 

— A fost inconștient sau febril în majoritatea timpului cât l-am 
îngrijit. 

— Ei, toate bune și frumoase, dar negi că l-ai abandonat? Că l- 
ai jefuit? 

— Daţi-mi voie să vă spun ce s-a întâmplat în dimineața 
aceea, domnule. Stăteam de patru zile într-o tabără de lângă un 


218 


pârâu care se vărsa în Grand. L-am lăsat pe Bridger cu Hugh și 
m-am dus la râul principal ca să vânez - fusesem plecat aproape 
toata dimineaţa. Cam la doi kilometri de tabără era să dau peste 
un grup de războinici Arikara. 

Un alt val de emoție a trecut printre spectatori, cei mai mulți 
dintre ei, veterani ai dubioasei lupte din satul Arikara. 

— Indienii Ree nu m-au văzut la început, așa că mi-am croit 
drum spre tabără cât de repede am putut. M-au zărit chiar când 
am ajuns la pârâu. S-au năpustit spre mine, în timp ce eu 
alergam în sus spre tabără. Când am ajuns acolo, i-am spus lui 
Bridger că indienii Ree sunt imediat în urma mea - i-am spus să 
mă ajute să pregătesc tabăra și să fac o baricadă. Atunci mi-a 
spus Bridger că Glass murise. 

— Nemernicule! s-a răstit Glass. 

S-a ridicat în picioare și a pornit spre Fitzgerald. Doi soldaţi cu 
puști cu baionetă i-au blocat calea. 

— Domnule Glass! a ţipat Constable, bătând cu ciocănelul în 
masă. Stai la locul dumitale și ţine-ți gura, altfel te bag la 
închisoare! 

Maiorul a avut nevoie de o clipă ca să-și recapete calmul. S-a 
oprit să potrivească gulerul hainei lui cu nasturi de alamă, după 
care a reluat interogatoriul lui Fitzgerald. 

— În mod evident, domnul Glass nu era mort. L-aţi examinat? 

— Eu înţeleg de ce e Hugh furios, domnule. N-ar fi trebuit să-l 
cred pe Bridger. Dar când m-am uitat la Glass în ziua aceea, era 
palid ca o stafie - nu mișca deloc. li auzeam pe indieni cum urcă 
pe pârâu. Bridger a început să tipe că trebuie să plecăm de 
acolo. Eram sigur că Glass e mort - așa că am fugit să ne 
adăpostim. 

— Dar nu înainte să-i iei pușca. 

— Bridger a luat-o. A spus că ar fi o prostie să lăsăm o pușcă 
și un cuţit pentru indieni. Nu aveam timp să discutăm despre 
asta. 

— Dar acum pușca e la dumneata. 

— Da, domnule, este. Când am ajuns la Fort Union, căpitanul 
Henry nu a avut bani ca să ne plătească pentru că rămăseserăm 
cu Glass. Henry mi-a cerut să primesc pușca drept plată. 
Bineînțeles, domnule maior, mă bucur că am ocazia să i-o 
înapoiez lui Hugh. 

— Dar cremenea și amnarul? 


— Nu le-am luat, domnule. Presupun că indienii le-au luat pe 
astea. 

— Dar de ce nu l-au omorât pe domnul Glass și nu i-au luat 
scalpul, cum obișnuiesc ei? 

— Imi imaginez că au crezut că e mort, ca și noi. Să nu se 
supere Hugh, dar nu prea mai aveau cine știe ce scalp să-i ia. 
Ursul l-a sfâșiat atât de rău că indienii s-au gândit probabil că nu 
mai aveau ce să mai mutileze și ei. 

— Eşti în această unitate de șase săptămâni, soldat. De ce nu 
ai mărturisit această poveste până acum? 

Fitzgerald a lăsat să treacă un interval bine gândit, și-a 
mușcat buza și a plecat capul. În cele din urmă, și-a ridicat 
privirea, apoi și capul și a spus încet: 

— Ei bine, domnule - cred că mi-era rușine. 

Glass se holba, nevenindu-i să creadă. Nu atât la Fitzgerald, 
din partea căruia nu l-ar fi surprins niciun fel de trădare, ci mai 
mult la maior, care în timpul poveștii lui Fitzgerald începuse să 
dea din cap, părând că joacă după cum îi cântă acesta. // crede! 

Fitzgerald a continuat: 

— Până ieri n-am știut că Hugh Glass trăiește - dar credeam 
că am abandonat un om fără măcar să-i ofer o înmormântare 
cum se cuvine. Un om merită așa ceva, chiar și în fața... 

Glass n-a mai putut suporta. A băgat mâna sub manta după 
pistolul ascuns la centură. A scos arma și a tras. Glonţul s-a 
abătut doar puţin de la ţintă și s-a înfipt în umărul lui Fitzgerald. 
Glass l-a auzit pe Fitzgerald cum ţipă și, în același timp, a simţit 
cum niște braţe puternice îl prind din ambele părți. S-a zbătut să 
scape din strânsoarea lor. In sala de judecată s-a stârnit haosul. 
Glass l-a auzit pe Askitzen cum ţipă ceva și l-a zărit scurt pe 
maior și epoleții lui aurii. A simţit o durere ascuţită la ceafă și a 
văzut negru în fața ochilor. 


Douăzeci și șapte 


28 aprilie 1824 


Glass s-a trezit într-un loc întunecos, cu miros stătut, îl durea 
capul și era întins cu fața în jos pe o podea negeluită. S-a 


220 


rostogolit încet pe o parte și s-a ciocnit de un perete. Deasupra 
lui a văzut lumina care se revărsa printr-o fantă îngustă a unei 
uși masive. Arestul de la Fort Atkinson consta dintr-o încăpere 
mare pentru beţivi și alte abateri mărunte și două celule de 
lemn. Din ce auzea Glass, trei sau patru bărbaţi ocupau 
încăperea mare de lângă celula lui. 

Cum stătea pe spate, spaţiul părea să se comprime, 
îngustându-se precum marginile unui coșciug. Asta i-a amintit 
dintr-odată de cala umedă a unui vas, de viaţa înăbușitoare de 
pe mare pe care ajunsese s-o urască. Pe frunte i-au apărut 
broboane de transpiraţie și respiraţia i s-a accelerat, cu răbufniri 
scurte și rare. S-a străduit să se controleze, să înlocuiască 
imaginea închisorii cu cea a unei câmpii întinse, o mare 
unduitoare de iarbă, întreruptă doar de un munte de la un 
orizont îndepărtat. 

Măsura trecerea zilelor prin rutina zilnică a arestului: 
schimbarea gărzii din zori, împărţirea de pâine și apă în jurul 
prânzului, schimbarea gărzii la apus, apoi noaptea. Trecuseră 
deja două săptămâni când a auzit cum ușa de la intrare se 
deschide scârțâind și a simţit un curent de aer proaspăt. 

— Rămâneţi acolo, idioţi împuţiţi ce sunteţi, altfel vă sparg 
țeasta, a spus o voce neclară care se apropia încet de celula lui. 

Glass a auzit un clinchet de chei, apoi una dintre ele 
răsucindu-se în broască. Limba s-a mișcat și ușa lui s-a deschis 
larg. 

Glass a mijit ochii la lumină. Un sergent cu galoane galbene și 
perciuni gri a apărut în cadrul ușii. 

— Maiorul Constable a dat un ordin. Poţi să pleci. De fapt, 
trebuie să pleci. Părăsește unitatea până mâine la amiază, altfel 
vei fi judecat pentru furtul unui pistol și pentru că l-ai folosit ca 
să-l găurești pe soldatul Fitzgerald. 

Lumina de afară era orbitoare după două săptămâni 
petrecute în celula întunecoasă. Când cineva a rostit: „Bonjour, 
monsieur Glass”, acesta a avut nevoie de o clipă ca să vadă clar 
fața grasă și pistruiată a lui Kiowa Brazeau. 

— Ce faci aici, Kiowa? 

— Mă întorc de la St. Louis cu o barcă de provizii. 

— Dumneata m-ai eliberat? 

— Da. Sunt în relaţii bune cu maiorul Constable. Pe de altă 
parte, dumneata pari să fi dat puţin de necaz. 


221 


— Singurul necaz e că pistolul meu n-a tras bine. 

— Din câte înţeleg, nu era pistolul dumitale. Dar cred că asta 
îți aparţine. 

Kiowa i-a întins lui Glass o pușcă, în timp ce privirea acestuia 
se focaliza în sfârșit suficient ca să poată vedea. 

Anstadtul. Glass a prins arma de gât și ţeavă, amintindu-și cât 
de grea era. A examinat mecanismul trăgaciului, care avea 
nevoie să fie uns. Mai multe zgârieturi noi deterioraseră patul 
întunecat, iar Glass a observat o mică inscripţie cioplită lângă 
capătul patului - „JF”. A simţit cum îl inundă furia. 

— Ce s-a întâmplat cu Fitzgerald? 

— Maiorul Constable l-a trimis înapoi la sarcinile lui. 

— Fără nicio pedeapsă? 

— A trebuit să renunţe la salariul pe două luni. 

— Salariul pe două luni! 

— Păi, mai are și o gaură nouă la umăr - iar tu ţi-ai primit 
pușca înapoi. 

Kiowa s-a uitat insistent la Glass, citindu-i cu ușurință 
expresia feţei. 

— Dacă îţi vine cumva vreo idee - eu aș evita să folosesc 
Anstadtul în incinta acestui fort. Maiorului Constable îi plac 
responsabilităţile juridice și abia așteaptă să te judece pentru 
tentativă de asasinat. Te-a eliberat doar pentru că eu l-am 
convins că ești un protejat al lui monsieur Ashley. 

Au traversat împreună terenul de defilare. Acolo se afla un 
catarg, ale cărui frânghii de susţinere se chinuiau să-l ţină drept 
în vântul aprig de primăvară. Steagul pocnea în vânt, cu 
marginile zdrenţuite de fâlfâitul neîncetat. 

— Te gândești la lucruri stupide, prietene, a spus Kiowa 
întorcându-se spre Glass. 

Glass s-a oprit și l-a privit direct pe francez. 

— Îmi pare rău că n-ai putut avea o întâlnire așa cum trebuie 
cu Fitzgerald, a spus Kiowa. Dar până acum ar fi trebuit să-ţi dai 
seama că lucrurile nu ies întotdeauna perfect. 

Au rămas acolo o vreme. Singurul lucru care se auzea era 
fluturarea steagului. 

— Nu e așa de simplu, Kiowa. 

— Sigur că nu e simplu. Cine a zis că e simplu? Dar știi ceva? 
Multe lucruri neterminate rămân așa pentru totdeauna. Joacă și 
tu cu cărțile pe care le-ai primit. Mergi mai departe. 


222 


Kiowa a insistat. 

— Vino cu mine la Fort Brazeau. Dacă treaba merge, te fac 
partener. 

— E o ofertă generoasă, Kiowa, a spus Glass scuturând încet 
din cap, dar nu cred că pot să stau nemișcat într-un loc. 

— Și atunci? Care e planul tău? 

— Trebuie să îi duc un mesaj lui Ashley, la St. Louis. După 
aceea, încă nu știu. 

Glass a făcut o scurtă pauză, apoi a adăugat: 

— Și încă mai am treabă aici. 

Apoi nu a mai spus nimic. Kiowa a tăcut și el vreme 
îndelungată. Apoi, în cele din urmă, a spus: 

— II n'estpire sourd que celui qui ne veutpas entendre. Ştii ce 
înseamnă asta? 

Glass a scuturat din cap. 

— Înseamnă: nimeni nu e mai surd decât cel care nu vrea să 
audă. De ce ai venit la frontieră? Ca să cauţi un hoţ ordinar? Ca 
să savurezi momentul răzbunării? Credeam că ești mai presus 
de asta. 7 

Dar Glass a continuat să nu spună nimic. In cele din urmă, 
Kiowa a spus: 

— Dacă vrei să mori în arest, asta e decizia ta. 

Francezul s-a întors și a luat-o peste terenul de defilare. Glass 
a ezitat o clipă, apoi l-a urmat. 

— Hai să bem whisky, a strigat Kiowa peste umăr. Vreau să- 
mi povestești despre Powder și Platte. 

(J 

Kiowa i-a împrumutat lui Glass bani pentru niște provizii și o 
noapte de cazare în ceea ce la Fort Atkinson juca rolul de han - 
un șir de saltele din mansarda cantinierului. De obicei whisky-ul 
îl făcea pe Glass să adoarmă, dar nu și în noaptea aceea. Și nici 
nu a limpezit gândurile încâlcite din mintea lui. S-a străduit să 
gândească limpede. Care era răspunsul la întrebarea lui Kiowa? 

Glass a luat Anstadtul și a ieșit în aerul răcoros al terenului de 
defilare. Noaptea era perfect senină, fără lună, păstrând cerul 
pentru  miliardul de stele ca niște puncte luminoase 
pătrunzătoare. A urcat treptele grosolane ale palisadei înguste 
care înconjura zidurile  fortului. Priveliștea de sus era 
impresionantă. 


223 


Glass a privit în spatele lui, spre incinta fortului. Dincolo de 
terenul de defilare se afla cazarma. Acolo e el. Câte sute de 
kilometri parcursese ca să-l găsească pe Fitzgerald? lar acum 
prada lui dormea la câţiva pași de el. Simţea în mână metalul 
rece al Anstadtului. Cum aș putea să plec acum? 

S-a întors cu spatele și a privit dincolo de meterezele fortului 
spre Missouri. 

Pe apa întunecată dansau stelele, a căror reflexie era ca un 
semn al cerului pe pământ. Glass a examinat cerul, căutându-și 
reperele. A găsit cozile înclinate ale Ursei Mari și Ursei Mici și 
Luceafărul mereu liniștitor. Unde e Orion? Unde e vânătorul cu 
sabia lui răzbunătoare? 

Licărirea scânteietoare a marii stele Vega a părut dintr-odată 
să-i capteze atenţia lui Glass. Lângă Vega a depistat Cygnus, 
Lebăda. 

Glass a privit fix spre Cygnus și, cu cât privea mai mult, cu 
atât liniile ei perpendiculare păreau să formeze o cruce mai 
clară. Crucea Nordului. Și-a amintit că ăsta era numele obișnuit 
al lui Cygnus. Părea mai potrivit. 

A rămas acolo, pe meterezele înalte, mult timp în noaptea 
aceea, ascultând Missouriul și privind stelele. Se întreba de unde 
vin apele lui și măreții munţi Big Horn, ale căror vârfuri le 
văzuse, dar nu le atinsese vreodată. Se minuna în faţa stelelor și 
a cerului, alinat de imensitatea lor, faţă de micul lui loc din 
această lume. In cele din urmă, Glass a coborât de pe metereze 
și a mers înăuntru, găsind imediat somnul care mai înainte îl 
ocolise. 


Douăzeci și opt 


7 mai 1824 


Jim Bridger a dat să bată la ușa căpitanului Henry, apoi s-a 
oprit. Trecuseră șapte zile de când căpitanul Henry fusese văzut 
ultima oară în afara camerei lui. Cu șapte zile în urmă, indienii 
Crow își furaseră caii înapoi. Nici măcar întoarcerea lui Murphy 
dintr-o vânătoare reușită nu îl făcuse pe Henry să iasă din 
izolare. 


224 


Bridger a inspirat adânc și a bătut. A auzit dinăuntru un 
foșnet, apoi tăcere. 

— Căpitane? 

Aceeași tăcere. Bridger a mai făcut o pauză, apoi a deschis 
ușa. 

Henry stătea aplecat deasupra unui birou făcut din două 
butoaie și o scândură. 

Umerii îi erau înveliți într-o pătură de lână, într-un mod care îi 
amintea lui Bridger de un bătrân ghemuit deasupra unei sobe 
dintr-un magazin. Căpitanul ţinea o pană într-o mână și o foaie 
de hârtie în cealaltă. Bridger a aruncat o privire spre foaie. Pe 
pagină erau aglomerate coloane lungi de numere, de la stânga 
la dreapta și de sus până jos. Textul era presărat cu pete de 
cerneală, ca și cum pana s-ar fi ciocnit frecvent de obstacole și 
s-ar fi oprit, tușul prelingându-se ca un fel de sânge pe pagină. 
Biroul și podeaua erau presărate cu foi mototolite. 

Bridger a așteptat ca Henry să spună ceva sau măcar să 
ridice privirea. _ 

Multă vreme, căpitanul nu a făcut niciuna, nici alta. In cele din 
urmă a ridicat capul. Părea să nu fi dormit de zile întregi, iar 
ochii lui injectaţi priveau pe deasupra unor cearcăne mari și 
cenușii. Bridger s-a întrebat dacă era adevărat ce spuneau unii 
oameni, că Henry o luase razna. 

— Te pricepi cât de cât la cifre, Bridger? 

— Nu, domnule. 

— Nici eu. Cel puţin nu cine știe ce. De fapt, sper întruna că 
am fost prea prost ca să fac să iasă socoteala asta. 

Căpitanul a privit iar spre hârtie. 

— Problema e că fac calculul iar și iar și iese mereu la fel. 
Cred că problema nu e matematica mea - ci doar că nu iese așa 
cum vreau eu. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, căpitane. 

— Ce vreau să spun e că suntem falimentari. Avem un minus 
de 30000 de dolari. Fără cai nu putem trimite suficienţi oameni 
pe teren ca să-i recuperăm. Și nu mai avem ce să dăm în 
schimbul altor cai. 

— Tocmai s-a întors Murphy cu două pachete de pe Big Horn. 

Căpitanul a cernut această veste prin filtrul des al trecutului 
său. 


— Asta nu înseamnă nimic, Jim. Cu două pachete de blănuri 
nu ne punem iar pe picioare. Nici cu douăzeci de pachete nu ne 
punem iar pe picioare. 

Conversaţia nu evolua în direcţia în care sperase Jim. Avusese 
nevoie de două săptămâni ca să-și adune curajul necesar ca să 
îl caute pe căpitan. Acum totul o lua într-o direcţie greșită. S-a 
luptat cu impulsul de a bate în retragere. Nu. De gata asta nu. 

— Murphy spune că trimiţi niște oameni peste munţi, să-l 
caute pe Jed Smith. 

Căpitanul nu i-a oferit nicio confirmare, dar Bridger i-a dat 
înainte oricum. 

— Aș vrea să mă trimiţi cu ei. 

Henry s-a uitat la băiat. Ochii cu care acesta îl privea 
scăpărau, plini de speranţă precum zorii unei zile de primăvară. 
De când nu mai simţise și el măcar un dram din acel optimism 
tineresc? De foarte mult timp - și cu atât mai bine. 

— Te pot scuti eu de efortul ăsta, Jim. Am trecut peste munții 
aceia. Sunt ca o fațadă înșelătoare a unui bordel. Știu ce cauţi tu 
- Și n-o să găsești acolo. 

Jim habar n-avea ce să răspundă. Nu-și putea imagina de ce 
căpitanul se poartă atât de ciudat. Poate că într-adevăr 
înnebunise. Bridger nu știa dacă e așa sau nu, dar ce știa sigur, 
ce credea cu o convingere de nezdruncinat era că Henry se 
înșală. 

Asupra lor s-a așternut iar o tăcere îndelungată. Senzaţia de 
stânjeneală s-a întețit, dar Jim nu voia să plece. In cele din 
urmă, căpitanul s-a uitat la el și a spus: 

— E decizia ta, Jim. Eu te trimit, dacă vrei să mergi. 

Bridger a ieșit în curte, mijindu-și ochii în lumina strălucitoare 
a dimineţii. Abia dacă observa aerul răcoros care îl pișcă de fată, 
vestigiul unui anotimp pe cale să treacă. Avea să mai ningă 
înainte ca iarna să cedeze, în sfârșit, dar primăvara pusese 
piciorul în câmpie. 

Jim a urcat scara scurtă a palisadei. Și-a așezat coatele pe 
marginea zidului și a privit spre Munţii Big Horn. A urmărit cu 
ochii un canion adânc, care părea să pătrundă până în inima 
muntelui. Oare chiar așa e? Jim a zâmbit în faţa infinitelor 
perspective a ceea ce putea să se afle în acel canion, pe 
vârfurile munţilor sau dincolo de ei. 


226 


A ridicat ochii spre o linie a orizontului desenată de piscuri 
montane înzăpezite, de un alb virgin pe albastrul îngheţat al 
cerului. Putea să urce acolo dacă voia. Putea să urce acolo și să 
atingă orizontul, să sară dincolo de el și să vadă ce urmează. 


Notă istorică 


Cititorii și-ar putea pune întrebări în legătură cu acuratețea 
istorică a evenimentelor din acest roman. Comerțul cu blănuri 
constituie o epocă tulbure în care istoria și legenda se 
amestecă, iar în povestea lui Hugh Glass s-a infiltrat fără 
îndoială o doză de legendă. Răzbunătorul e o operă de ficțiune. 
Cu toate acestea, m-am străduit să urmez principalele 
evenimente ale poveștii. 

Ce e cu siguranţă adevărat despre Hugh Glass e că a fost 
atacat de o ursoaică în timp ce era plecat în cercetare pentru 
compania Rocky Mountain Fur, în toamna lui 1823, că a fost 
mutilat îngrozitor, că a fost abandonat de compatrioţii lui, 
inclusiv de doi oameni lăsaţi să aibă grijă de el, și că a 
supraviețuit și s-a lansat într-o misiune dramatică de răzbunare. 
Cea mai cuprinzătoare lucrare istorică despre Glass îi aparţine 
lui John Myers Myers, captivanta lui biografie Epopeea lui Hugh 
Glass. Myers argumentează convingător în favoarea unora 
dintre cele mai remarcabile aspecte ale vieţii lui Glass, inclusiv 
întemnițarea lui de către piratul Jean Lafitte și, mai târziu, de 
indienii Pawnee. 

Există unele dispute între istorici referitoare la faptul că Jim 
Bridger a fost sau nu unul din cei doi oameni lăsaţi să aibă grijă 
de Glass, deși majoritatea lor consideră că a fost. (Istoricul Cecil 
Alter susține cu pasiune ipoteza contrară într-o biografie a lui 
Bridger din 1952.) Există probe semnificative că Glass l-a 
înfruntat și apoi l-a iertat pe Bridger, la fortul de pe Big Horn. 

În câteva locuri mi-am luat unele libertăţi literare și istorice pe 
care aș vrea să le semnalez. Există dovezi convingătoare că 
Glass l-a ajuns în cele din urmă pe Fitzgerald la Fort Atkinson, 
găsindu-l pe cel care îl trădase în uniforma Armatei Americane. 
Însă relatările întâlnirii lor sunt superficiale. Nu există nicio 
probă a unei acţiuni juridice formale precum cea descrisă de 
mine. Personajul maiorului Constable e în întregime fictiv, ca și 
incidentul în care Hugh Glass îl împușcă pe Fitzgerald în umăr. 
De asemenea, există probe că Hugh Glass se separase de 
grupul lui Antoine Langevin înainte de atacul indienilor Arikara 
asupra luntrașilor. (Toussaint Charbonneau pare să fi fost într- 


228 


adevăr alături de Langevin și să fi supraviețuit atacului, dar 
circumstanţele sunt neclare.) Personajele Professeur, Dominique 
Cattoire și La Vierge Cattoire sunt complet fictive. 

Fort Talbot și locuitorii lui sunt inventaţi. Altfel, reperele 
geografice sunt cât de exacte mi-a stat în putinţă. Un atac din 
primăvara lui 1824 al indienilor Arikara asupra lui Glass și a 
însoţitorilor lui a avut într-adevăr loc, se spune că la confluența 
dintre râul North Platte și râul Laramie (denumit astfel ulterior). 
Unsprezece ani mai târziu, pe acel loc avea să fie înființat Fort 
William - predecesorul lui Fort Laramie. 

Cititorii interesaţi de această epocă a comerţului cu blănuri 
vor aprecia abordările ei istorice, inclusiv volumul clasic 
Comertul american cu blănuri din Vestul Indepărtat, de Hiram 
Chittenden, și mai recenta lucrare a lui M. Utley, O viată 
sălbatică și periculoasă. 

În anii de după evenimentele descrise în acest roman, multe 
dintre personajele lui principale au avut în continuare parte de 
aventuri, tragedii și glorie. Se remarcă următorii: 

Căpitanul Henry: În vara lui 1824, Henry cu un grup de 
oameni s-au întâlnit cu trupele lui Jed Smith în ceea ce acum 
este Wyoming. Deși nu suficient ca să acopere datoriile 
companiei, Henry strânsese un număr considerabil de blănuri. 
Smith a rămas pe teren, iar Henry a fost însărcinat să se 
întoarcă la St. Louis cu recolta lor. Ashley a considerat că acea 
cantitate de blănuri, chiar dacă în cel mai bun caz modestă, 
justifică o revenire imediată pe teren. A obţinut fonduri pentru o 
nouă expediţie, care a plecat din St. Louis pe 21 octombrie 
1824, sub comanda lui Henry. Din motive neconsemnate de 
istorie, Henry pare să se fi retras de la frontieră nu mult după 
aceea. 

Dacă și-ar fi păstrat acțiunile la compania Rocky Mountain Fur 
încă un an, Henry - ca și ceilalţi participanţi la acest consorțiu - 
s-ar fi putut retrage din activitate ca om bogat. Dar, încă o dată, 
Henry și-a manifestat deosebita lui înclinaţie către ghinion. Și-a 
vândut participaţia la companie în schimbul unei sume modeste. 
Chiar și aceasta i-ar fi putut asigura o viață confortabilă, dar 
Henry a intrat în afacerile cu asigurări. După ce mai mulţi 
debitori ai lui au intrat în imposibilitate de plată, a pierdut totul. 
Andrew Henry a murit sărac lipit, în 1832. 


229 


William H. Ashley: E remarcabil că doi parteneri ai aceleiași 
întreprinderi au putut să meargă cu ea spre rezultate atât de 
diferite. Deși se confrunta cu datorii tot mai mari, Ashley a 
rămas neclintit în credinţa că se putea face avere din blănuri. 
După ce a pierdut o luptă pentru postul de guvernator al statului 
Missouri în 1824, Ashley a condus un grup de vânători de 
blănuri spre bifurcația sudică a Platteului. A devenit primul om 
alb care a încercat să navigheze pe Green River, tentativă care 
era să se termine dezastruos la gurile râului Ashley de azi. 

Rămași cu puţine blănuri în urma acestei aventuri, Ashley și 
oamenii lui s-au întâlnit cu un grup de vânători de blănuri 
demoralizaţi ai companiei Hudson Bay. Printr-o tranzacție 
misterioasă, Ashley a intrat în posesia a o sută de pachete de 
blănuri de castor. Unii afirmă că americanii au jefuit depozitul lui 
Hudson Bay. Relatări mai credibile spun că Ashley nu a comis 
nicio escrocherie, ci doar a negociat dur. In orice caz, în toamna 
lui 1825 el a vândut blănurile în St. Louis, în schimbul a peste 
200 000 de dolari - asigurându-și averea pe viaţă. 

La întâlnirea de pe teren din 1826, Ashley și-a vândut 
acțiunile de la compania Rocky Mountain Fur lui Jedediah Smith, 
David Jackson și William Sublette. După ce a creat acest sistem 
al întâlnirii de pe teren, a lansat carierele mai multor legende 
ale epocii comerțului cu blănuri și și-a asigurat un loc în istorie 
ca baron de succes al blănurilor, Ashley s-a retras din această 
afacere. 

În 1831, locuitorii din Missouri l-au ales în locul 
congresmenului Spencer Pottis (Pottis murise în duel). Ashley a 
reușit să fie reales de două ori și s-a retras din politică în 1837. 
William H. Ashley a murit în 1838. 

Jim Bridger: În toamna lui 1824, Jim Bridger a traversat Munţii 
Stâncoși și a devenit primul om alb care a atins apa Marelui Lac 
Sărat. În 1830 Bridger devenise deja acţionar al companiei 
Rocky Mountain Fur, apoi a mers cu valul epocii comerţului cu 
blănuri până când acesta s-a spart, în 1840. Când comerţul cu 
blănuri a intrat în declin, Bridger a prins următorul avânt al 
expansiunii spre Vest. În 1838, a construit un fort în ceea ce 
acum este Wyoming. „Fort Bridger” a devenit o factorie 
importantă pe Drumul Oregonului, servind ulterior ca post 
militar și staţie Pony Express. În anii 1850 și 1860, Bridger a 


230 


servit adesea drept ghid coloniștilor, grupurilor de exploratori și 
Armatei Americane. 

Jim Bridger a murit pe 17 iulie 1878 lângă Westport, în 
Missouri. Pentru realizările lui de-o viaţă ca vânător de blănuri, 
explorator și ghid, el e numit adesea „Regele muntenilor”. 
Astăzi, mai mulţi munţi, pârâuri și orașe din întregul Vest îi 
poartă numele. 

John Fitzgerald: Se știu puţine despre John Fitzgerald. El a 
existat cu adevărat și e considerat în general unul din cei doi 
oameni care l-au abandonat pe Glass. De asemenea, se crede 
că ar fi dezertat din compania Rocky Mountain Fur și că apoi s-ar 
fi înrolat în Armata Americană, la Fort Atksinson. Alte părţi ale 
biografiei lui sunt ficţionalizate de mine. 

Hugh Glass: Se pare că, de la Fort Atkinson, Glass a călătorit 
în josul apei spre St. Louis și i-a livrat lui Ashley mesajul de la 
Henry. În St. Louis, Glass s-a întâlnit cu un grup de comercianţi 
care plecau spre Santa Fe. Li s-a alăturat și a petrecut un an 
vânând pe Helo River. În jurul lui 1825, Glass era în Taos, un 
centru sud-vestic al comerțului cu blănuri. 

Păârâurile secetoase din sud-vest au fost epuizate rapid și 
Glass s-a îndreptat din nou spre nord. A avansat, vânând, spre 
Colorado, Green și Snake, ajungând în cele din urmă la izvoarele 
lui Missouri River. In 1828, așa-numiții vânători de blănuri liberi 
l-au ales pe Glass să le reprezinte interesele în negocierile 
pentru spargerea monopolului companiei Rocky Mountain Fur. 
După ce a vânat departe spre vest, până la Colorado River, 
Glass și-a îndreptat atenţia în special spre faţada estică a 
Munţilor Stâncoși. 

Glass a petrecut iarna lui 1833 într-un avanpost numit „Fort 
Cass”, de lângă vechiul fort al lui Henry de la confluenţa râurilor 
Yellowstone și Big Horn. Într-o dimineaţă de februarie, Glass și 
doi însoțitori traversau Yellowstoneul îngheţat ca să pornească 
într-o expediţie de vânătoare. Au fost ambuscaţi și uciși de 30 
de războinici Arikara. 


Multumiri 


Mulți prieteni și rude (și câțiva necunoscuți amabili) mi-au 
oferit cu generozitate timpul lor și au citit variante timpurii ale 
acestei cărți, pe care au îmbunătăţit-o prin criticile și încurajările 
lor. Mulţumiri lui Sean Darragh, Liz și John Feldman, Timothy și 
Lori Otto Punke, Peter Scher, Kim Tilley, Brent și Cheryl Garrett, 
Marilyn și Butch Punke, Randy și Julie Miller, Kelly MacManus, 
Marc Glick, Bill și Mary Strong, Mickey Kantor, Andre Solomita, 
Ev Ehrlich, Jen Kaplan, Mildred Hoecker, Monte Silk, Carol și Ted 
Kinney, lan Davis, David Kurapka, David Marchick, Jay Ziegler, 
Aubrey Moss, Mike Bridge, Nancy Goodman, Jennifer Egan, Amy 
și Mike McManamen, Linda Stillman și Jacqueline Cundiff. 

Multumiri unui grup de profesori extraordinari din Torrington, 
Wyoming: Ethel James, Betty Sportsman, Edie Smith, Rodger 
Clark, Craig Sodaro, Randy Adams și Bob Latta. Dacă vă 
întrebaţi vreodată dacă profesorii au vreo importanţă, vă rog să 
știți că pentru mine au avut. 

Mulţumiri speciale fantasticilor Tina Bennett și William Morris 
Endeavor. Dacă eu îmi asum toate neajunsurile cărții, Tina m-a 
ajutat s-o îmbunătăţesc și apoi a lucrat la transformarea ei în 
film. Mulţumiri și talentatei asistente a Tinei, Svetlana Katz, care 
(printre altele) a dat acestei cărți un titlu. Stephen Morrison de 
la Picador a contribuit, cu ajutorul lui P.J. Horoszko, la revenirea 
la viaţă a Răzbunătorului. 

În 2002, Keith Redmon a înţeles potenţialul cinematografic al 
Răzbunătorului și de atunci a lucrat neabătut să apară un film, 
împreună cu colegii lui de la Anonymous Content, Steve Golin și 
David Kanter. 

Cel mai important, mulțumiri speciale familiei mele. 
Mulţumesc, Sophie, pentru că m-ai ajutat să experimentez cu 
capcanele cu greutate. Mulţumesc, Bo, pentru extraordinara ta 
imitație a unui grizzly. Și mulțumesc, Traci, pentru neabătutul 
tău sprijin și răbdătoarea ta atenţie din timpul celor o sută de 
lecturi laborioase. 


Surse principale 


Alter, Cecil J.: fim Bridger, 1925. 

Ambrose, Stephen E.: Undaunted Courage, 1996. 

Brown, Tom: Tom Brown’s Field Guide to Wilderness Survival, 
1983. 

Chittenden, Hiram Martin: The American Fur Trade of the Far 
West, volumele | și Il, 1902. 

DeVoto, Bernard: Across the Wide Missouri, 1947. 

Garcia, Andrew: Montana 1878, Tough Trip through Paradise, 
1967. 

Knight, Dennis H.: Mountains and Plains: The Ecology of 
Wyoming Lanscapes, 1994. 

Lavender, David: The Great West, 1965. 

Library of Congress, The North American Indian Portfolios, 
1993. 

McMillion, Scott: Mark of the Grizzly, 1998. 

Milner, Clyde A et al.: The Oxford Histoy of the American 
West, 1994. 

Morgan, Ted: A Shovel of stars, 1995. 

____: Wilderness at Dawn: The Settling of the North American 
Continent, 1993. 

Myers, John Myers: The Saga of Hugh Glass: Pirate, Pawnee, 
and Mountain Man, 1963. 

Nute, Grace Lee: The Voyageur, 1931. 

Russell, Carl P.: Firearms, Traps, & Tools of the Mountain Men, 
1967. 

Utley, Robert M.: A Life Wild and Perilous: Mountain Men and 
the Paths to the Pacific, 1997. 

Vestal, Stanley: Jim Bridger, Mountain Man, 1946. 

Willard, Terry: Edible and Medicinal Plants of the Rocky 
Mountains and Neighbouring Territories, 1992. 


Sfârșit 


233 


virtual-project.eu 


234 


Sy