Phyllis Whitney — Chihlimbarul negru

BEST: 


Celebra autoare americană a bestsellerurilor de suspans psihologic: 
LEBĂDA DE A BANOS, PIETRELE CÎNTĂTOARE, INOROGUL DE AUR, 
DOAMNA MARII, PRINTRE STELE, FEMEIA FARA TRECUT, 
INSULA PIERDUTA 


PHYLLIS A. WHITNEY 


CHIHLIMBARUL NEGRU 


Traducere: SANDA POP 


PHYLLIS A. WHITNEY, celebra scriitoare americană, considerată 
„marea maestră a suspansului psihologic", reconfirmă forţa sa 


narativă în bestsellerul CHIHLIMBARUL NEGRU. Această carte se 
alătură succeselor sale anterioare care au făcut-o cunoscută în 24 de 
ţări, tipărite în tiraje de peste 30 milioane exemplare. 

Eroina romanului, Tracey, o tînără de 22 de ani, redactor la un 
mare ziar american, soseşte la Istanbul sub pretextul unei călătorii de 
documentare, necesară publicării unei cărţi. In realitate, ea vrea să 
investigheze împrejurările care au dus la moartea misterioasă a 
surorii sale vitrege Kelly. 

Demersurile ei sînt pline de pericole, lovindu-se de ostilitate la 
orice pas. În aceste împrejurări Tracey descoperă dragostea 
adevărată. 

O acţiune alertă, cu mult suspans, presărată cu descrieri pitoreşti 
ale exoticului Istanbul. 

O carte plină de mister şi romantism ce îl captivează pe cititor pînă 
la ultima pagină. 


1 


Pe sub balcoanele înalte care decorau imensul hotel 
american, partea mai nouă a oraşului cobora abrupt pînă pe 
tărîmurile Bosforului. Chiar pe malul apei, o moschee — simbol 
al Istanbulului — îşi îndrepta minaretele către cer. Albul ei 
strălucitor pălea sub ploaia cenuşie de martie. Priveliştea 
înfăţişată ochilor lui Tracy de pe balconul camerei de hotel era 
însă cu totul modernă şi semăna foarte puţin cu Turcia aşa cum 
şi-o imaginase ea. 

Privea prin perdeaua de ploaie oraşul unde dorise să ajungă. 
Avea un sentiment ciudat, confuz, pe de o parte dorea să aibă 
loc întîlnirea, iar pe de altă parte se temea de ceea ce i-ar putea 
aduce. Cîndva, venirea ei aici ar fi putut fi un eveniment simplu 
şi agreabil, acum însă era copleşită de întrebări chinuitoare. 
Fără să vrea, se îndepărta de obiectivitatea turistului şi se 
implica în situaţii pe care nu le putea evita. Trebuia să 
recunoască faptul că acceptase în mod deliberat această 
implicare. Se mişcase cu rapiditate pentru a prinde ocazia care 
o adusese aici şi îşi promise să nu cedeze în faţa primului 
obstacol. 

Cu un gest rapid şi nerăbdător, îşi smulse de pe cap bereta 
albastră, lăsînd vintul din strimtori să-i zbirlească bretonul 
lucios. Stropii de ploaie aduşi de vînt nu păreau să o supere. 
Ridică obrazul către picurii reci, vrînd parcă să-şi potolească 
reacţia furioasă provocată de scrisoarea pe care o ţinea în mină. 
Ştia că are nevoie de o minte limpede şi de o judecată la rece 
dacă îşi dorea să trateze cu bărbatul care scrisese acea 
scrisoare. Era curioasă să-l cunoască şi nu ştia ce să creadă din 
numeroasele poveşti pe care le auzise despre el. Dar mai ales 
nu intenţiona să se lase intimidată de scrisoarea lui. 

Aşteptase trei luni pînă să ajungă la Istanbul. Nu exista o altă 
cale pentru a sosi mai repede. lar acum cînd în sfîrşit ajunsese 
— aterizase la aeroport chiar în după-amiaza aceea — urma să 
fie expediată în mod ruşinos acasă fără a i se da posibilitatea de 
a se explica. Reciti pentru a treia oară scrisoarea. 


Dragă domnişoară Hubbard, 


Conform înțelegerii cu domnul Hornwright, de la Views, 


domnişoara Janet Baker urma să fie trimisă aici pentru a mă 
ajuta la pregătirea manuscrisului cărţii mele în vederea 
publicării. Anii petrecuţi de ea în Orientul Mijlociu, reputația şi 
cunoştinţele temeinice despre mozaicurile turceşti m-au făcut să 
o consider potrivită pentru această muncă. 

Am primit însă o telegramă prin care eram informat că Janet 
Baker nu va fi disponibilă timp de şase luni şi că în locul ei va fi 
trimisă o asistentă temporară, descrisă ca fiind,, O tinără care 
afăcut lucrări excelente pentru noi în anii trecuți “. 

În ce mă priveşte, această substituire este inacceptabilă. 
Prefer să o aştept pe domnişoara Baker. Vă asigur că nu este 
nimic personal din partea mea, dar vă sugerez să luați primul 
avion înapoi spre New York. 

Al dumneavoastră MILES 
RADBURN 


Tracy împături foaia rigidă de hirtie. Ceva îi spunea să- 
accepte această hotărîre. Nimeni de la revista la care lucra nu-i 
putea reproşa această înfringere. A se întoarce acum acasă 
însemna însă a întoarce spatele la tot ce putea fi neliniştitor la 
Istanbul, însemna să uite pur şi simplu apelul şi avertismentul 
care îi parveniseră, să uite întrebările insistente care îi chinuiau 
mintea, să lase trecutului secretele nefericite, să accepte că nu 
poate modifica cursul destinului. Deşi înclina să asculte de acest 
impuls, era conştientă că, dînd acum bir cu fugiţii, mai tîrziu nu 
şi-ar ierta această hotărîre. împături încă o dată meticulos 
scrisoarea şi decise să nu se lase pradă furiei şi să-şi păstreze 
obiectivitatea în ceea ce-l privea pe Miles Radburn. Nu avea 
cum să aprecieze ce era adevărat şi ce nu din cele ce aflase 
despre el pînă cînd nu-l va întîlni. Reacţia faţă de sosirea ei nu 
trebuia considerată surprinzătoare, ci, mai degrabă, justificată. 

Domnul Hornwright fusese foarte dezamăgit cînd se întorsese 
din Turcia. Lucrarea lui Miles Radburn despre ceramica şi 
mozaicurile turceşti ar reprezenta o apariţie de ţinută în noua 
afacere de editare a cărţilor de artă în care se implicase recent 
revista Views, una dintre cele mai profitabile şi mai importante 
publicaţii din ţară în acest domeniu. Numele lui Miles Radburn i- 
ar fi sporit prestigiul. Cu toate că, după un debut exploziv în anii 
tinereţii, Radburn pictase foarte puţin pînă la vîrsta de patruzeci 
de ani, lucrările lui se aflau în toate muzeele şi galeriile de artă 


din ţară, iar numele său ar fi făcut bună publicitate revistei 
Views. Din nefericire, artiştii sînt rareori şi buni organizatori. În 
cursul vizitei sale la Istanbul, domnul Hornwright fusese îngrozit 
de haosul şi dezordinea în care era îngropată o operă de o reală 
importanţă. 

Radburn acceptase cu greu un ajutor şi pusese condiţia ca 
persoana să fie domnişoara Baker, ale cărei studii le cunoştea. 
Domnul Hornwright, negociind şi amînînd, promisese în cele din 
urmă că va face tot posibilul. Tracy lucra ca cercetător stagiar şi 
era la curent cu toate zvonurile care circulau. Domnul 
Hornwright ştiuse de la început că domnişoara Baker nu era 
disponibilă şi că Miles Radburn nu ajunsese la stadiul în care să 
fi avut nevoie de ea. Ceea ce îi trebuia lui acum nu era un 
expert în mozaicurile turceşti, ci o persoană capabilă să pună 
puţină ordine în hirtiile lui. 

Imediat ce a înţeles despre ce e vorba, Tracy a acţionat. S-a 
dus la domnul Hornwright şi l-a abordat direct. l-a explicat că se 
puteau lipsi de ea mai uşor decit de oricare altul din 
departamentul în care lucra şi că se considera potrivită pentru 
misiunea pe care o avea el în gind. Făcuse deja două sau trei 
lucrări, minore, e drept, pentru domnul Hornwright, aşa că omul 
ştia de existenţa ei. 

Domnul Hornwright a zîmbit îngăduitor văzînd-o atît de 
nerăbdătoare. 

-- Cîţi ani ai, domnişoară Hubbard? 

— Voi împlini douăzeci şi trei luna aceasta, i-a răspuns ea cu 
un aer demn. 

-- Mda. Destul de tînără pentru a nu-ţi da seama de imposibil 
atunci cînd îţi iese în cale. Poate e un avantaj. Deşi sînt convins 
că Radburn te va trimite acasă cînd va da ochii cu tine. Ce-ai să 
faci atunci? 

-- Dacă ajung acolo, o să rămîn, a afirmat Tracy cu tărie. 

-- Cum nu dobiîndise nimic uşor în viaţă, Tracy vădea o 
hotărire care putea fi convingătoare atunci cînd dorea cu 
adevărat să obţină ceva. 

De bună seamă că domnul Hornwright sesizase această 
trăsătură de caracter, fiindcă o privi gînditor. 

-- Înţeleg că vrei neapărat să te duci. Dacă am să te trimit, 
trebuie să ajungi acolo înainte ca el să aibă timp să se opună 
planului nostru. Nu o să-i comunicăm că soseşti decît în clipa în 


care vei fi în avion. 

-- Pot pleca oricînd doriţi. Am şi paşaport. 

Nu spuse că îl obținuse cu cîteva luni în urmă şi că nu-l 
folosise încă. 

Domnul Hornwright a mai avut un moment de ezitare. 

-- Nu ştiu ce să-ţi spun... S-ar putea ca Radburn să nu 
aprecieze schimbarea. Mama lui era americancă şi a trăit aici o 
bună parte din viaţă, dar jumătatea britanică din el, cu 
încăpăţinarea caracteristică, îl va face să protesteze. Ştie să se 
pună la adăpost îndărătul unei uşi şi să-l lase pe celălalt afară, 
în frig. 

-- Dacă reuşesc să ajung acolo, n-am să mă întorc, repetă 
Tracy. Şi ea putea fi încăpăţinată. 

Se confruntase în viaţă cu situaţii în care singura calitate pe 
care putea să conteze fusese o încăpăţinare perversă. Nu-l va 
judeca pe Miles Radburn înainte de a-l întîlni şi nu se va lăsa 
intimidată de el. Îşi va înfige călctiele în pămînt şi va rămîne 
acolo. 

-- OK, a spus domnul Hornwright, îmi plac oamenii 
perseverenţi. Dar să nu vii să-mi plîngi pe umăr dacă vei da cu 
capul de perete. In cazul că te decizi să pleci, să ştii că n-ai 
dreptul să ratezi, fiindcă asta ar echivala cu pierderea 
materialului. Contractul nu ne garantează că vom avea şi 
cartea. E destul de leneş, dar tu poţi să-l ţii sub control, să-l 
aduci la ordine, cel puţin atît. Mă înţelegi? 

-- Vă înţeleg, a spus Tracy. 

-- Atunci, la drum! a mai adăugat domnul Hornwright. Tracy 
zbura deja spre uşă, dar editorul o opri: încă ceva. Dacă ştii ceva 
despre lucrările lui Radburn, să nu insişti în privinţa picturii. ÎI 
deranjează faptul că a încetat să picteze. Asta s-a întîmplat cu 
un an şi ceva înainte de moartea soţiei sale. Probabil că ai aflat 
despre această tragedie? 

-- Am aflat şi voi fi atentă, l-a asigurat Tracy şi a pornit în 
goană pe coridor, parcă purtată de o vijelie. 

Nu reuşise să-şi tragă sufletul în următoarele zile, presată de 
preparative şi instructaj, de cumpărături şi de vaccinurile de 
rigoare. Aceeaşi vijelie a purtat-o peste continente şi oceane şi a 
depus-o pe balconul acela înalt unde se afla acum, în mînă cu 
scrisoarea lui Miles Radburn, care îi comunica hotărîrea lui că 
trebuie să facă stînga împrejur şi să plece acasă înainte chiar de 


a-şi trage sufletul după atita drum. 

Părăsi balconul şi intră în cameră. Pe noptieră, telefonul 
părea să o aştepte, dar ea îi întoarse spatele şi se duse în baie. 
Se privi cu un ochi critic în oglinda care o reflecta în întregime. 
Ce ar avea de văzut Miles Radburn în clipa în care i se va 
prezenta? 

Ei bine, oglinda reflecta o fată cam de un metru şaizeci, cu 
păr castaniu, strălucitor, strîns într-un coc răsucit. Gura era prea 
mare, iar nasul... Ochii de un cenuşiu cald, adumbriţi de gene 
dese, exprimau intensitatea trăirilor interioare, setea de viaţă, 
hotărîrea de a obţine ceea ce voia şi revolta pentru ceea ce i se 
întîmpla. Rochia gri de jerse avea o croială simplă, aproape 
severă. Analizind-o, ridică amuzată din sprîincene. Şi-o făcuse 
singură, aşa cum îşi făcea aproape toată îmbrăcămintea. Se 
pricepea la croitorie, avea gust şi talent. Chiar femei elegante 
de la Views o întrebaseră unde îşi făcea cumpărăturile. 

In timp ce se studia, îşi propuse ca într-o bună zi să atace 
decolteul modest cu şiraguri de mărgele violent colorate, să se 
lase dusă de fantezie şi să se înfăşoare în şaluri strălucitoare, 
bijuterii şi zorzoane după pofta inimii. Îşi va permite să se 
împopoţoneze şi să fie cît mai feminină. Astăzi însă nu-şi va 
îngădui decît două accesorii care să îndulcească severitatea 
ținutei: un cordon din piele brodată, cu cataramă aurie, şi o 
broşă sub forma unei pene de aur. O atinse de parcă ar fi putut 
să-i confere încrederea de care avea nevoie. Broşa aceea era un 
vechi prieten. 

Atitudinea uşor provocatoare, cu călciiele înfipte în podea şi 
cu degetele mari ale miinilor proptite în cordon, îi era familiară 
şi exprima încăpăţinarea şi hotărîrea de a rămîne acolo. 

O dată ce stabili acest lucru, făcu pasul următor - se gîndi 
cum să ajungă la locuinţa lui Miles Radburn. Se îndreptă spre 
telefon şi ridică receptorul. Operatoarea de la centrala telefonică 
vorbea englezeşte şi Tracy îi dădu numele doamnei Sylvana 
Erim. Numele păru să însemne ceva pentru telefonistă, 
deoarece în scurt timp auzi apelul telefonic. 

„O văduvă, îi Spusese domnul Hornwright, o franţuzoaică, 
deşi are un prenume italienesc, care sa măritat cu un turc şi 
trăieşte încă în Turcia. Este bogată şi face parte din înalta 
societate turcă. Radburn şi soţia lui au cunoscut-o cu ocazia lunii 
de miere pe care au petrecut-o în Turcia în urmă cu cîţiva ani. 


Se pare că lui Radburn i-a asigurat un adevărat refugiu unde 
poate lucra în linişte la cartea lui. Ea i-a pus la dispoziţie vila ei, 
aflată într-o suburbie a Istanbulului, pe malul opus al Bosforului. 
Dacă ceva nu merge cum trebuie, vorbeşte cu doamna Erim. 
Este o persoană cultivată, în sensul european al cuvîntului, şi în 
acelaşi timp fermecătoare. În plus, e întreprinzătoare şi 
neaşteptat de echilibrată pentru o franţuzoaică”. 

li răspunse la telefon cineva care vorbea turceşte. 

-- Cu doamna Erim, vă rog, spuse Tracy. 

Urmă o tăcere atit de lungă încît Tracy crezu că s-a întrerupt 
legătura. Apoi auzi o voce feminină, prietenoasă, care i se 
adresă într-o engleză cu accent franțuzesc. 

-- La telefon Sylvana Erim. 

Tracy se prezentă. 

-- Ah, da - ai fost trimisă de către editorul american pentru a- 
| ajuta pe domnul Radburn la publicarea cărţii. 

-- Exact, răspunse Tracy. Aş vrea să-l întîlnesc pe domnul 
Radburn de îndată ce se va putea. 

-- Am înţeles că vi s-a trimis o scrisoare la hotel, continuă 
vocea cultivată. 

-- Am primit scrisoarea, recunoscu Tracy. Mi se comunică să 
mă întorc acasă. Totuşi, nu vreau să plec înainte de a vorbi cu 
domnul Radburn. 

Urmă o pauză şi vocea continuă cu un accent care exprima 
regret, dar şi un uşor amuzament. 

-- Mi se pare normal să doreşti măcar să-l vezi după ce ai 
făcut un drum atît de lung. Uneori se poartă ca un urs. Să 
vedem ce se poate face. Lasă-mă să mă gîndesc un moment. 

Urmă o altă pauză, timp în care doamna Erim se gindea, iar 
Tracy se relaxa puţin. Avea impresia că dacă această doamnă 
va dori să o ajute, lucrurile se vor rezolva. Nu avu mult de 
aşteptat. 

- Se pare că ai sosit la momentul oportun, continuă doamna 
Erim. Cumnata mea, Nursel - domnişoara Erim - se află în după- 
amiaza asta în oraş. Ştiu unde o pot găsi şi am să o rog să te ia 
de la hotel peste o oră şi să te aducă cu maşina la yali. l-aţi ceva 
de schimb pentru că va trebui să rămii aici peste noapte. 

Doamna Erim nu aşteptă mulţumiri, nici măcar o confimare şi 
închise telefonul. Părea o femeie hotărită şi autoritară. Domnul 
Hornwright o apreciase bine. 


Tracy puse receptorul în furcă şi rupse scrisoarea în bucățele 
înainte de a o arunca la coş. Acest gest violent îi făcu bine. Nu o 
va expedia nimeni acasă. Miza era mai mare decit credea 
domnul Hornwright. Dacă ar fi bănuit măcar propriul ei interes în 
această deplasare, nu ar mai fi lăsat-o să plece. Spera însă ca 
nimeni să nu-şi dea seama. De fapt, se va afla aici incognito, 
deşi îşi folosea adevăratul ei nume. Nimeni nu trebuia să 
bănuiască măcar ce urmărea. în felul acesta putea să afle mai 
mult fără ca cineva să fie pus în gardă. 

Cît de lung i se păruse drumul din orăşelul ei din Midwest 
pînă în Turcia, dar nu era atît de ldng ca cel pînă la New York, cu 
cîţiva ani în urmă, cînd îşi luase soarta în propriile miîini, 
împotriva dorinţei părinţilor săi. Cît de speriată fusese de ceea 
ce o aştepta acolo! Dar îşi găsise imediat un serviciu, apoi altul. 
Moartea mamei o întristase, dar nu fusese foarte îndurerată. 
Legătura sufletească dintre ele se rupsese de mult timp. Apoi s- 
a înstrăinat şi de tatăl său, cu care nu a mai putut lupta. În urmă 
cu doi ani, găsise cel nrţai fascinant loc de muncă — Views. Işi 
dorise întotdeauna să se implice în editarea de reviste şi cărţi. 
Pînă acum nu tăcuse cine ştie ce, dar dacă reuşea în această 
misiune legată de Miles Radburn, i se puteau deschide multe 
posibilităţi. Şi, dacă va reuşi, va putea demonstra că Tracy 
Hubbard era cineva. O va dovedi tatălui său, lumii întregi şi, mai 
ales, sie însăşi. 

Acum nu era însă momentul să scormonească trecutul. 
Ajunsese la Istanbul. În primul rînd trebuia să se întîlnească cu 
doamna Erim. Incă un pas pentru a reuşi să rămînă aici. 

Se întoarse pe balcon şi privi din nou panorama oraşului care 
semăna atitde puţin cu Istanbulul despre care citise. In drumul 
de la aeroport nu văzuse decit foarte puţin din oraşul vechi. De 
îndată ce trecuse de zidul roman în ruine, ploaia o împiedicase 
să admire priveliştea. Maşina trecuse pe străzi înguste, pavate 
cu piatră de rîu, alunecoase din cauza noroiului, iar ea 
remarcase traficul haotic. Pietonii, plouaţi şi zdrenţăroşi ca toate 
gloatele din orice alt oraş de pe glob, se înghesuiau pe străzile 
înguste. Desigur, Istanbulul nu putea fi identificat cu Turcia, 
după cum nici New York-ul nu reprezenta America, îşi spuse ea. 
Oraşele au o identitate proprie, greu de cunoscut în toată 
complexitatea ei. A 

Ora de aşteptare trecea greu. Işi pudră nasul şi îşi refăcu 


machiajul. Încă un pas - atît trebuia să realizeze. 

În sfîrşit, telefonul sună, anunţînd-o că Nursel Erim o aştepta 
la recepţie. Tracy îşi aruncă pe umeri mantoul gri, îşi luă valiză 
şi poşeta şi porni spre ascensor pe coridorul cu mochetă groasă, 
în care i se înfundau tocurile. 

În hol o aştepta o femeie tînără - poate cu un an sau doi mai 
mare decît ea-, cu trăsături frumoase, ochi mari, negri, a cărei 
întreagă înfăţişare trăda originea turcească şi apartenenţa la o 
familie bogată şi de rang înalt. Era îmbrăcată cu gust, ca orice 
pariziancă sau newyorkeză elegantă, nu purta pălărie, iar părul 
negru era coafat după ultima modă. Mantoul cu guler de blană 
lăsa să se vadă o rochie neagră. In jurul gitului luceau mai multe 
şiraguri de perle veritabile. Prin comparaţie, Tracy se simţea 
îmbrăcată foarte modest, chiar sărăcăcios. 

Femeia se apropie de ea cu mîna întinsă. 

— Trebuie să fii domnişoara... domnişoara Tracy Hubbard? Se 
poticni uşor pronunţindu-i numele. Eu sînt Nursel Erim. Te rog să 
mă urmezi. Ca de obicei, am parcat ilegal. 

Tracy îşi zise că aceste mici încălcări ale legii nu o preocupau 
prea mult pe domnişoara Erim. 

Ajunse în stradă, se grăbiră prin ploaie către o maşină mică şi 
strălucitoare care bloca aleea. Portarul dădu dojenitor din cap, 
dar le protejă totuşi de ploaie cu umbrela pînă cînd domnişoara 
Erim deschise portiera. După ce o pofti pe Tracy să ia loc în faţă, 
ocoli automobilul pentru a se aşeza la volan. 

— În adîncul sufletului, orice bărbat turc crede că femeile n- 
ar trebui să şofeze, spuse ea în timp ce ieşeau din alee. Mustafa 
Kemal ne-a scăpat de văluri, dar mentalitatea are nevoie de mai 
mult de o jumătate de secol ca să se poată schimba. 

Parcurseră străzile măturate de ploaie care coborau spre 
debarcader, unde aşteptară la rînd pentru a intra pe feribotul 
care avea să le transporte peste Bosfor. Concentrată asupra 
traficului intens din după-amiaza tirzie, Nursel tăcu. O dată 
îmbarcate, părăsiră maşina şi urcară într-o cabină călduroasă, 
adăpostindu-se pe timpul scurtei traversări din Europa în Asia. 
Nursel se comportă ca o gazdă politicoasă, arătîndu-i punctele 
de atracţie ce puteau fi zărite în atmosfera cenuşie datorată 
ploii. Părea că încearcă să mascheze efortul de a se comporta 
astfel, în ciuda faptului că ştia ce loc ocupă Tracy în existenţa 
lor. 


-- Am ajuns în locul unde Bosforul îşi începe cursul între 
Marea de Marmara şi Marea Neagră. Dacă priveşti cu atenţie, 
poţi vedea promontoriul Seraiului şi, prin ceaţă, zidurile 
Vechiului Palat. Acolo a fost situl vechiului Bizanţ. 

Tracy ieşi în uşa cabinei pentru a urmări faimoasa porţiune 
de pămînt pe care vasul o lăsa în urmă, îndreptîndu-se spre 
ţărmul opus. Zidurile de piatră coborau pînă la nivelul apei, iar 
deasupra se înălţau ferestrele înalte şi acoperişurile palatului. 

-- Vizitatorii sînt întotdeauna interesaţi de harem şi de 
poveştile lui, spuse domnişoara Erim. De pe promontoriul acela 
erau aruncate în Bosfor, legate în saci, femeile din harem care 
încetaseră să mai fie în grațiile sultanului. 

Tracy o privi pe fată şi-i surprinse în ochi o expresie amuzată, 
puţin vicleană, ca şi cum ar fi spus povestea cu intenţia de ao 
şoca pe americancă şi acum aştepta reacţia. 

-- Cel puţin aţi pus capăt acestor obiceiuri, răspunse Tracy 
sec. 

Turcoaica ridică din umeri. 

-- Bosforul a reprezentat întotdeauna un loc al tragediilor. 

-- Locuieşti departe de Istanbul? întrebă Tracy, vrind să-şi 
desprindă gîndurile de la apele Bosforului, cel puţin pentru 
moment. 

-- Nu prea departe. Ya/j-ul nostru se află în Anatolia, partea 
asiatică a strîmtorii. Este o casă foarte veche şi aparţine familiei 
noastre de peste o sută de ani. Ştii ce înseamnă ya/? O vilă la 
malul mării. Pe vremuri existau multe vile pe malul Bosforului, 
proprietăţi ale paşalelor bogate. 

-- Locuieşti acolo cu cumnata ta? încercă Tracy cu prudenţă 
să apropie discuţia de Miles Radburn. 

-- Fratele meu Murat şi cu mine locuim în yali. Sylvana - 
doamna Erim, soţia fratelui nostru mai mare care a murit - a 
construit un pavilion pentru ea pe o colină din spatele vilei 
noastre. In felul acesta avem gospodării separate, deşi fratele 
meu şi-a instalat laboratorul la parterul pavilionului, unde poate 
lucra în linişte. Este doctor, dar nu practică medicina, ci s-a 
dedicat cercetării, adăugă ea cu vădită mîndrie. 

-- Domnul Radburn unde locuieşte? îndrăzni Tracy. 

-- Apartamentul domnului Radburn se află tot în yali, spuse 
Nursel Erim. 

Tracy detectă o uşoară schimbare de ton cînd fata îi rosti 


numele. Părea să fie în gardă şi nu prea prietenoasă. 

Între timp, vasul trecuse de Turnul Leandru, o construcţie 
albă, de formă pătrată, care se înălța aproape de intrarea în 
Bosfor. Denumirea lui era cam ciudată, fiindcă Leandru se 
înecase în Hellespont, în celălalt capăt al Mării de Marmara. În 
timp ce vasul înainta dus de un curent rapid spre cheiul oraşului 
Uskiidar, se puteau distinge prin ploaie citeva moschee şi 
minaretele lor, amintindu-i lui Tracy imaginea pe care şi-o 
făcuse ea despre Turcia. 

Părăsiră vasul şi automobilul urmă o şosea spre nord, printre 
colinele care se ridicau de-a lungul țărmului. Sate mici se 
îngrămădeau pe marginea şoselei. Conducătoarea mări viteza, 
dorind parcă să termine mai repede călătoria. După încă o 
jumătate de oră pe un drum în serpentine, se opriră în faţa unei 
porţi de fier pe care o deschise un portar cu mustață neagră. 
Omul le zimbi arătîndu-şi dinţii de un alb strălucitor. Un drum 
particular cobora către malul mării. încă-o curbă largă şi se 
opriră în faţa uşii unei clădiri pătrate, din lemn, cu trei etaje. 
Bătută de vint şi de ploi, casa căpătase o culoare cenuşiu- 
argintie. Şirurile de verande erau întrerupte de arcaturi în stil 
musulman. 

Un servitor veni în întîmpinarea lor pentru a parca maşina. 
Nursel Erim o conduse pe Tracy pe un coridor lung, pardosit cu 
marmură. O cameristă micuță le făcu o reverență şi Tracy 
rămase surprinsă de felul cum era îmbrăcată: purta o fustă de 
un roşu viu şi un pulover tot roşu, mai închis la culoare, iar pe 
cap avea o basma roşie cu flori albe. 

Domnişoara Erim i se adresă turceşte, iar fata îi răspunse 
plecînd capul cu un aer timid. 

-- Halide spune că ţi-a fost pregătită camera, explică 
domnişoara Erim şi se întoarse spre scări. Te rog urmează-mă, 
am să te conduc sus. Noi nu locuim la parter, aici sînt doar 
bucătăriile, cămările şi camerele servitorilor. 

Scara se arcuia grațios pînă la primul etaj, iar balustrada din 
fier forjat avea un desen complicat. Cu două etaje mai sus, un 
antic candelabru răspîindea o lumină palidă peste scările 
întunecoase. 

Cînd ajunseră la etajul al doilea, le ieşi înainte un bărbat 
îmbrăcat într-un costum european cam ponosit, de culoare 
închisă, pe sub care purta un pulover gri ce lăsa să se vadă 


gulerul alb al cămâăşii. Reţineau atenţia mustaţa groasă, neagră, 
şi ochii întunecaţi şi pătrunzători. Nici un suris de bun venit nu-i 
îndulcea expresia sumbră, iar Tracy se simţi cîntărită şi 
evaluată. 

-- Acesta este Ahmet Effendi, kahya al nostru, adică 
administratorul, răspunde de toate problemele traiului nostru 
zilnic. Ahmet Effendi îţi va aduce orice doreşti. 

Tracy surprinse o notă de afecţiune şi de respect în vocea 
însoţitoarei sale în timp ce-i vorbea lui Ahmet în turceşte. Pe 
scări în sus, domnişoara Erim îi mai oferi şi alte informaţii. 

-- Fratele meu şi cu mine avem apartamentele la etajul doi. 
Al meu are vedere spre mare, iar al lui spre spatele casei. l-am 
sugerat doamnei Erim să-ţi dăm camera de la etajul trei. Este 
drăguță şi, în momentul de faţă, neocupată. 

Tracy surprinse din nou aceeaşi privire ciudată, piezişă, ca şi 
cum tînăra turcoaică s-ar fi aşteptat la o reacţie. Scările se 
terminară într-un fel de salon mare, gol, întunecos, în care 
pătrundea vintul. Soba înaltă de faianţă nu reuşea să 
încălzească atmosfera, deşi dogorea. Citeva scaune ţepene erau 
rinduite în jurul unei mese rotunde, acoperită cu catifea roşie cu 
ciucuri de mătase care atîrnau pînă la pardoseală. Salonul avea 
două uşi, faţă în faţă; pe partea opusă scărilor se deschideau 
uşi-ferestre spre veranda cu arcade. 

-- Pe vremuri, îi explică Nursel lui Tracy, aici era haremul, 
apartamentele femeilor. Se/am/ikul - apartamentele bărbaţilor - 
se aflau la etajul de dedesubt. Cu excepţia timpului cînd în casă 
se aflau bărbaţi din afara familiei, femeile circulau peste tot. 

Nursel se întoarse spre latura cu vedere la mare şi se opri în 
faţa unei uşi monumentale din lemn, cu un miner de bronz 
frumos ornamentat. Zăvorul era lîngă pardoseală şi Nursel Erim 
îl împinse cu piciorul. 

Văzind uimirea lui Tracy, fata zimbi: 

-- Sîntem foarte demodaţi aici. De altfel, ai să-ţi dai curînd 
seama. Intră, te rog. Sper că ai să te simţi bine. 

Camera părea imensă, iar tavanul înalt se pierdea în 
întuneric. Spre surprinderea lui Tracy, mobila din lemn de 
culoare deschisă conferea încăperii un aer modem. Covorul 
auriu, de tip persan, în care ţi se înfundau tocurile, acoperea 
aproape toată pardoseala. Tracy observă cu încîntare o 
delicioasă măsuţă de toaletă cu trei oglinzi rabatabile şi cu 


taburetul tapiţat cu satin auriu. Pe trei laturi ale camerei se 
deschideau uşi spre salon, spre o altă încăpere şi spre balconul 
care părea că înconjoară toată clădirea. 

Domnişoara Erim deschise uşa care dădea în camera 
alăturată şi spuse: 

-- Intr-o vreme, aici era biroul domnului Radburn, dar acum 
nu-l foloseşte nimeni. S-a mutat departe de apă. In lunile de 
iarnă, partea asta a casei este destul de rece. Pe mine, Bosforul 
nu mă plictiseşte niciodată. De altfel, curind o să vină 
primăvara. Dacă ai nevoie, poţi folosi radiatorul electric. Văd 
însă că Halide ţi-a pus deja cărbuni de la una din sobele noastre, 
ca să-i arzi în mangal. 

li arătă un vas mare din alamă, ca o floare de lotus, din care 
jăraticul răspîndea o dogoare surprinzătoare. După ce încuie uşa 
care dădea spre dormitorul alăturat, Nursel se întoarse spre ea: 

-- Asta a fost camera lui Anabel. Cred că ştii că Anabel era 
soţia lui. 

Tracy rămase nemişcată în mijlocul covorului auriu, aşteptînd 
să dispară frisonul rece care o cuprinsese. Turcoaica n-o scăpa 
din ochi, aşteptind... Ce anume, Tracy nu-şi dădea seama. Poate 
o remarcă cu privire la recenta şi tragica moarte a Anabelei 
Radburn. Dar Tracy ştia că trebuie să fie prudentă. Locuitorii 
acestei case nu puteau şti nimic despre Tracy Hubbard. Incercă 
să găsească un ton natural şi să treacă cît mai repede peste 
acel moment. 

-- O cunoşteai bine pe soţia lui? întrebă ea, sperînd că vocea 
ei suna suficient de indiferent. 

Nursel Erim plecă tristă capul frumos coafat. 

-- Sigur că da. O cunoşteam chiar foarte bine. Rămase apoi 
tăcută şi oarecum distantă. 

Cu paşi măsuraţi, se îndreptă către uşa care dădea pe balcon 
şi o deschise larg. Atmosfera era încă cenuşie, ploaia plescăia 
pe suprafaţa apei, iar Bosforul îşi repezea undele pe sub 
balconufrde lemn. Tracy nu simţi nici o dorinţă de a admira 
priveliştea. Se retrase spre relativa căldură din cameră, evitînd 
curentul de afară. în timp ce domnişoara Erim închidea uşile- 
ferestre, o pisică albă se strecură în încăpere şi sări pe pat, de 
unde le urmări pe cele două tinere cu ochii ei mari, verzi. Lui 
Tracy îi plăceau pisicile şi făcu un pas spre ea, dar domnişoara 
Erim o opri. 


-- Fii atentă! Nu este o pisică prietenoasă. Noi o numim 
pisica de Ankara sau, cum spuneţi voi, de Angora. Animalul ăsta 
nu iubeşte oamenii. 

-- Cum o cheamă? întrebă Tracy, apropiindu-se încet de pat. 

-- O cheamă Bunny, răspunse Nursel zâmbind uşor. Aşa-i că 
e un nume ciudat pentru o pisică? Dar ăsta e numele pe care i l- 
a ales doamna Radburn. A găsit-o atunci cînd ne-a făcut prima 
vizită şi a adoptat-o. Turcia e plină de pisici şi cred că le-ar fi 
adoptat pe toate, dar Miles - domnul Radburn - nu a acceptat- o 
decit pe asta. Sylvanei nu-i plac pisicile. 

Tracy îşi găsi de lucru cu nasturii mantoului ei, încercînd să 
scape de fiorul rece care îi cuprinsese şira spinării. Nu-şi 
imaginase cit îi va fi de greu şi nici cîtor emoţii va trebui să le 
facă faţă. Bunny! Din toate numele de pisici, a ales Bunny! 

Domnişoara Erim o privi uşor îngrijorată. 

-- Te las acum să te odihneşti. Trebuie să fii foarte obosită 
după un drum aşa de lung. Mă întorc peste o jumătate de oră să 
te conduc la doamna Erim. g 

-- Bine, acceptă Tracy cu o voce stinsă. E perfect. lţi 
mulţumesc foarte mult. 

Intr-adevăr avea nevoie de puţină odihnă. 

Aşteptă pînă cînd gazda ei părăsi camera, dezbrăcă mantoul 
şi se aşeză cu grijă pe pat. Pisica nu făcu nici o mişcare, nu-şi 
manifestă intenţia s-o zgirie sau să fugă. Continua să o 
privească cu un aer rezervat, chiar critic. Nimic din atitudinea ei 
nu se potrivea cu numele pe care îl purta. 

Bunny, repetă Tracy în gînd numele, simțindu-se brusc 
neajutorată şi singură. Intilnirea cu Miles Radburn o apăsa şi o 
înspăimiînta. Toată siguranţa ei se topise. De ce să nu dea 
crezare zvonurilor pe care le auzise? De ce să nu fie speriată? 

Stătea întinsă pe pat, cu ochii în tavan, admirind desenul 
geometric cu panouri romboidale delimitate cu baghete subţiri 
din lemn de culoare închisă. Doar plafonul şi arcatura ferestrelor 
îi aminteau de vechea Turcie. Camera în care se afla era 
modernă, cu mobilă nouă, feminină, aleasă probabil după gustul 
femeii care o ocupase. 

Se uită din nou la pisică. Făcu o încercare şi o strigă: 

-- Bunny! E 

Pisica nu păru să-şi recunoască numele. In orice caz, nu 
vocea lui Tracy. Ridică puţin năsucul trandafiriu şi-şi mişcă 


mustăţile, de parcă ar fi cules informaţii cu ajutorul acelor mici 
antene. Ajungiînd la o concluzie, sări grațios din pat şi se refugie 
pe un fotoliu în celălalt colţ al încăperii, respingind astfel 
avansurile care veneau de la o străină. 

Camera părea că se strînge în jurul lui Tracy, provocîndu-i o 
senzaţie de opresiune. Lacrimi fierbinţi se adunară la colţurile 
ochilor şi se împrăştiară pe pernele tari, în stil turcesc. Işi dădu 
seama că începe să cedeze melancoliei şi compasiunii faţă de 
ea însăşi şi se ridică din pat, pornind în direcţia camerei de baie 
despre care îi vorbise Nursel. _ 

Intreaga încăpere era placată cu faianţă colorată. In mijloc se 
afla o cadă europeană demodată, cu robinete masive. Intr-un 
colţ era o sobă, un godin din fier, prevăzută cu o ţeavă care 
dispărea în perete. Tracy înţelese că pentru a putea face o baie 
fierbinte trebuia să aprindă focul. Deschise robinetul şi apa 
curse rece ca gheaţa. Se spălă pe faţă şi se simţi înviorată. Apoi 
îşi aminti cît era de obosită. In ziua următoare va trebui să fie 
mai curajoasă, pregătită să dea ochii cu Miles Radburn. Avea 
nevoie de o noapte de somn pentru a face faţă. Se uită la ceas, 
întrebîndu-se ce oră o fi la New York. Însă ea trebuia să ţină 
seama de ora din această ţară şi, pe cînd se întoarse în cameră, 
îşi dădu seama că asta era încă o legătură cu căminul, cu tot ce 
fusese familiar şi sigur şi care acum se destrăma. 

Cînd Nursel Erim veni să o ia, o găsi pregătită şi calmă. leşi 
fără să-i mai adreseze o vorbă pisicii. 


2 


--Doamna Erim te aşteaptă, îi comunică Nursel. 

Traversară din nou salonul în care pătrundea vîntul, dar de 
data asta se îndreptară către una din uşile laterale pe care 
Nursel o deschise. leşiră pe verandă. Ploaia pătrundea pe sub 
arcade şi întunericul se lăsase deja peste grădină, aruncînd 
umbre negre, înfricoşătoare. Ocoliră grăbite casa spre veranda 
din spate, unde se afla un pasaj acoperit, cu pereţi de sticlă, ce 
traversa aleea particulară spre uşa yali-ului. Pasajul forma un 
pod între etajul trei al vilei şi parterul casei construite mai sus, 


numită pavilion. Casa de pe deal era foarte mare şi înconjurată 
de copaci. 

-- Laboratorul fratelui meu este la parter, îi explică Nursel pe 
cînd intrau într-un coridor pardosit cu marmură. Apartamentul 
cumnatei mele se află la etajele superioare. Fratele nostru mai 
mare a construit casa pentru ea şi i-a dăruit-o. Din fericire, a 
stipulat ca Murat, fratele lui mai mic, să aibă dreptul la un spaţiu 
pentru laborator. 

În vocea fetei se distingea o notă de indignare. Părea că 
sentimentele tinerilor din familie faţă de cumnata lor nu erau 
prea amicale. Tracy notă acest fapt pentru a-l lua în considerare 
mai tîrziu. Tot ceea ce era în legătură cu această familie trebuia 
pus deoparte pentru o analiză ulterioară. 

Din nou, scările arcuite, cu balustradă din fier forjat le 
conduseră sus. Şi din nou ajunseră într-un salon central ce nu 
părea a fi locuit în lunile reci. Dintr-o cameră aflată în partea din 
spate a casei răzbăteau zgomotele unei conversații în limba 
turcă, purtată pe un ton agresiv. 

Însoţitoarea lui Tracy bătu în uşă şi o deschise după ce o 
voce îi strigă să intre. Tracy rămase copleşită de lumina, de 
aerul parfumat, de agitația care o întîmpină la intrarea în 
încăpere. Remarcă imediat ciţiva bărbaţi care vorbeau deodată 
şi o singură femeie, tăcută. 

Camera imensă, cu plafonul înalt era puternic luminată de 
candelabre de cristal şi de mai multe lămpi de masă aduse din 
afara Turciei. De-a lungul pereţilor se aflau divane turceşti, 
acoperite de perne îmbrăcate în mătase diferit colorată. Peste 
tot erau răspindite măsuţe cu incrustaţii de sidef sau cu 
mozaicuri de porțelan ori lemn de esențe rare. Covoarele 
orientale, puse unele peste altele, confereau un plus de lux şi de 
intimitate. Mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în haine ponosite, peticite 
şi cîrpite îngenuncheaseră şi îşi ofereau mărfurile de parcă sar fi 
aflat în faţa unui tron. În fundul camerei, aşezată pe un divan 
înălţat pe un podium, cufundată în perne, trona Sylvana Erim. 
Era îmbrăcată cu o tunică de lînă, de un roşu închis şi cu multă 
broderie, care se mula pe curbele generoase ale trupului ei, iar 
în picioare purta papuci turceşti cu ciucuri roşii în vîrf. Dar ceea 
ce atrăgea imediat privirea era chipul ei. După părerea lui Tracy, 
reprezenta tipul de femeie care atinge apogeul la virsta de 
patruzeci de ani, cînd ajunge în culmea frumuseţii. In lumina 


puternică, părul blond strălucea ca aurul, căzînd în ondulaţii 
largi pe umeri. Ochii albaştri, adînci şi luminoşi sclipeau de sub 
pleoapele grele. Degaja un aer de calm şi siguranţă de sine în 
atmosfera confuză din încăpere. Şedea relaxată, fără să se 
mişte, în timp ce la picioarele ei domnea cea mai desăvirşită 
harababură. Bărbaţii îngenuncheaţi se străduiau să-i atragă 
atenţia care asupra unor şaluri întinse pe covoare, care asupra 
unor sacoşe brodate sau tăvi de aramă, lăudîndu-şi cu voce tare 
marfa, în vreme ce Sylvana îi privea pe toţi cu un calm olimpian. 

Cînd o zări pe Tracy, îi făcu alene un semn grațios cu mîna. 

-- Domnişoara Hubbard? Bună ziua. Vino, te rog, lingă mine 
şi scuză-mă că te primesc în plin bazar. Voi termina imediat. 
Ahmet Effendi... te rog... 

Majordomul mustăcios apăru imediat şi ascultă fără urmă de 
servilism cuvintele pe care doamna Erim i le adresă în limba 
turcă. 

Dînd curs invitaţiei, Tracy se aşeză pe un divan la picioarele 
stăpînei casei. Nursei îi adresă lui Tracy un zîmbet inexpresiv şi 
părăsi încăperea. 

-- Te rog să mă scuzi. Termin repede cu nimicurile astea, 
repetă doamna Erim. 

Fără grabă, Sylvana Erim alese cite un obiect şi respinse 
altele, lăudîndu-le sau manifestîndu-şi neplăcerea cu aceeaşi 
expresie calmă. Bărbaţii de la picioarele ei îşi rulară ţesăturile, 
strîinseră tăvile de aramă şi de alamă, împachetară bijuteriile din 
filigran de argint care nu avuseseră succes. 

După plecarea liotei de negustori, doamna Erim întinse mîna 
şi luă de pe o măsuţă de lingă ea o carafă de cristal, de o formă 
sofisticată, şi i-o întinse lui Tracy. 

-- Apă de colonie pentru miini, îi spuse ea. Plăcutul nostru 
obicei turcesc. 

Picăturile de colonie cu care Tracy îşi stropi palmele 
împrăştiară încă o undă plăcut mirositoare în aerul deja 
parfumat. 

-- Îţi place cum miroase? o întrebă doamna Erim. Este 
extract de trandafiri la care am mai adăugat altele două... Chiar 
eu am distilat esenţele. Mă amuză să compun parfumuri. 

Tracy murmură citeva cuvinte de apreciere, încercînd să 
scape de senzaţia copleşitoare pe care i-o inspira această 
femeie. Doamna Erim alese un şal, îl scutură pentru a-l desface 


şi se strimbă. 

-- Drăguţ, dar materialul şi țesătura sînt de calitate proastă. 
Fac eforturi mari pentru ca atelierele noastre să producă 
ţesături de aceeaşi calitate ca în trecut. Din păcate, artizanatul 
nostru este în mare regres şi are de parcurs un drum lung 
pentru a recăpăta strălucirea de odinioară. In privinţa articolelor 
de alamă şi aramă sîntem încă pe primul loc şi găsesc uşor o 
piaţă externă. Ţesăturile de mătase, însă, nu au atins standardul 
pentru a fi bine apreciate în America. 

-- Deci nu cumpăraţi aceste lucruri pentru dumneavoastră? 
întrebă Tracy. 

Doamna Erim făcu un gest vag, de lehamite. 

-- Nu... nu... acestea sînt făcute de ţăranii din satele pe care 
le încurajez să producă artizanat pentru export. Ei ştiu că vreau 
să-i ajut şi că le pot găsi cumpărători în străinătate. In felul ăsta 
nu mai trebuie să împart cîştigul cu intermediarii din Istanbul. 
Adevărul este că pentru mine nu reprezintă o afacere, ci o mică 
contribuţie la prosperitatea ţării mele de adopţiune. Dar, iartă- 
mă, nu te-am invitat aici ca Să discutăm despre eforturile mele 
lipsite de importanţă. Bien — iată că soseşte şi ceaiul şi o să ne 
înviorăm puţin în timp ce vorbim. 

Ahmet tocmai intra cu o tavă de alamă pe care se afla un mic 
samovar şi două pahare pe farfurioare de porțelan fin, o farfurie 
cu felii de lămîie şi o alta cu prăjiturele. Fără un zîmbet, aproape 
încruntat, Ahmet luă un ceainic şi îl ţinu sub cană. Apa clocotită, 
încălzită în prealabil în samovar, umplu ceainicul în care se aflau 
frunzele de ceai. Ahmet puse apoi ceainicul deoparte ca să se 
opărească ceaiul şi să se „facă“. Aduse o farfurioară şi un 
şerveţel pentru Tracy, după care doamna Erim îi făcu semn să 
se retragă. Ahmet se execută, deşi se aprinse la faţă, parcă 
contrariat în dorinţa lui de a mai sta. Doamna Erim lăsă să-i 
scape un oftat după ce uşa se închise în urma lui. 

-- Caracterul lui Ahmet Effendi nu se - ameliorează cu virsta. 
Dar ce poţi face? A servit şi în familia soţului meu, iar faţă de noi 
a fost întotdeauna foarte corect. Uneori este greu de suportat, 
dar ne cunoaşte toate preferinţele şi este devotat tuturor celor 
ce poartă numele Erim. Şi acum, domnişoară Hubbard, trebuie 
să-mi vorbeşti despre dumneata şi despre scopul venirii aici. 

Tracy îi explică cît putu mai bine, în timp ce doamna Erim 
turna ceaiul opărit în păhăruţele aduse de Ahmet Effendi. După 


ce Tracy încheie explicaţiile, amfitrioana dădu din cap şi rămase 
o vreme pe ginduri. 

-- Mi-e teamă că nu a fost o hotărîre înţeleaptă din partea 
domnului Hornwright şi a dumitale. Te rog să mă ierţi dacă am 
să spun că eşti prea tînără şi lipsită de experienţă pentru 
această muncă. Am dreptate? 

-- Nu mă aştept să-i fiu de prea mare folos în alcătuirea 
cărţii, admise Tracy deschis. Domnul Hornwright crede că aş 
putea parcurge materialul adunat ca să-mi dau seama ce mai 
rămîne de făcut. Poate că cel mai bun serviciu pe care îl pot 
oferi domnului Radburn în acest moment este să sortez şi să 
înregistrez tot materialul. 

Zimbetul doamnei Erim exprima simpatie. 

-- Mi-e teamă că dosarele şi ordinea îi sînt cu totul străine 
domnului Radburn. Nu va accepta uşor ca cineva să-i cotrobăie 
prin cărţile, hiîrtiile şi desenele lui cu mozaicuri. 

-- Poate că nu ăsta este cuvintul. Aş putea face o primă 
sortare a materialului. 

Sprincenele lui Tracy se încruntară, anunţind rezistenţă. Nu 
se va lăsa deturnată de la scopul ei. 

Femeia blondă de pe divan o studie un moment. 

-- Ce sugerezi dumneata este neserios. Treaba asta nu se-va 
termina niciodată. Poate că e mai bine să-ţi dai seama singură. 
Pot aranja să rămii aici o săptămînă, dar nu mai mult. 

-- Nu e suficient, replică Tracy cu îndirjire. 

Doamna Erim nu-şi pierdu calmul. ` 

-- S-ar putea să aranjez să rămii o săptămînă, repetă ea. In 
acest timp, adevărul va ieşi la lumină şi îi vei putea raporta 
domnului Hornwright eşecul misiunii încredințate. Asta nu 
înseamnă că este şi eşecul dumitale. Ar fi fost al oricui altcuiva. 
Se va demonstra că domnul Radburn nu vrea să termine 
această carte. Cînd l-am invitat aici ca să poată lucra, am sperat 
că va finaliza această importantă contribuţie. Dar, domnişoară 
Hubbard, eu sînt o realistă. Nu mai cred că acest lucru este 
posibil. 

Convingerea ei nu corespundea cu a domnului Homwright şi 
nici Tracy nu intenţiona să o accepte. 

-- Cînd îl pot vedea? întrebă ea fără menajamente. Ştie că 
sînt aici? 

-- Nu încă. Este plecat şi nu se va întoarce decît miine. Poate 


că îţi vor putea netezi puţin drumul. S-a dus la Istanbul să 
viziteze o mică moschee cu o ceramică superbă. Pleacă mereu 
în astfel de călătorii de cîteva zile şi se întoarce de fiecare dată 
cu informaţii şi desene ale mozaicurilor. După părerea mea, nu 
este necesar să prezinte toate lucrările de ceramică din Turcia 
în cartea lui. Cîte o mostră din diferitele perioade ale istoriei ţării 
mi se pare că ar fi suficient. Şeful dumitale a fost foarte explicit 
cînd ne-a vizitat. Dar ia spune-mi, draga mea, de ce te-a ales pe 
dumneata domnul Hornwright pentru treaba asta? 

Tracy îşi cîntări bine cuvintele înainte de a-i răspunde. 

--Domnul Hornwright a considerat că, pentru moment, aş 
putea fi utilă. Evident, dacă îl pot convinge pe domnul Radburn 
să mă accepte. 

--Îmi plac persoanele care sînt sincere cu mine, continuă 
doamna Erim. S-ar putea să-ţi netezesc drumul astfel încît să 
rămii, aşa cum am mai spus, o săptămînă. Nu-ţi pot promite mai 
mult. Dar şi asta e ceva, nu-i aşa? 

Tracy nu putu decit să încuviinţeze. Nu-şi dădea seama dacă 
femeia asta era sau nu de partea ei. O surprinsese declaraţia ei 
că Miles Radburn nu voia să-şi termine cartea. 

--Spune-mi, domnişoară Hubbard, cunoşti picturile domnului 
Radburn? 

--Bineînţeles, răspunse Tracy. Le-am văzut de multe ori în 
expoziţii. Trebuia să fie sinceră, dar fără să exagereze. Se afla 
pe un teren nesigur şi nu avea încredere deplină în calmul şi 
inocenţa femeii. Domnul Hornwright spunea că nu mai pictează, 
reluă ea. 

Ochii albaştri se întunecară pentru o clipă, după care 
redeveniră senini. 

- Este adevărat. Trist şi păgubos. Dar poate că îi va trece. 
Toate trec şi anii vindecă rănile. Şi eu i- am pierdut pe cei dragi. 

Tracy amestecă lichidul din pahar cu o linguriţă de argint. Nu 
scoase o vorbă. Doamna Erim sorbi din ceaiul cu lămiie şi lăsă 
să se aştearnă tăcerea în încăpere. Se auzea doar ploaia care 
bătea în geamuri. Deşi Sylvana Erim emana o deosebită 
energie, nu părea că vrea să şi-o cheltuiască. Avea talentul de a 
sta nemişcată fără să fie bleagă şi răspîndea în jurul ei o 
atmosferă de seninătate. Cu toate astea, Tracy trecu în gardă. 
Se întreba ce se va întîmpla dacă această făptură controlată se 
va înfuria vreodată. Nu şi-ar fi dorit să se afle în situaţia de a i se 


opune. Doamna Erim puse paharul şi farfurioara pe tavă şi se 
cuibări mai bine între perne. 

--Spune-mi, te simţi bine în camera dumitale? 

--Este o cameră frumoasă, spuse Tracy coborînd privirea. Vă 
mulţumesc că m-aţi invitat aici. 

-- Sper că zgomotul mării nu te va deranja. 

-- Nu, deloc, răspunse Tracy. 

-- Bun! Eu nu pot suporta mugetul sirenelor, fluierele 
vaporaşelor, vocile care se aud peste ape. L-am convins pe soţul 
meu să-mi construiască această casă în pădure ca să am linişte, 
să nu fiu tulburată de nimic. Să sperăm că ai să dormi bine în 
noaptea asta. Să nu-ți faci griji pentru ziua de miine. Voi avea eu 
o mică discuţie cu domnul Radburn. 

--  Sînteţi foarte amabilă, spuse Tracy. 

Întrevederea se terminase. Tracy murmură ceva despre 
faptul că se va întoarce în camera ei pentru a-şi despacheta 
lucrurile şi cele două femei se despărţiră. Doamna Erim nu o 
însoţi pînă la uşă, dar cînd Tracy ajunse cu mina pe buton, 
Ahmet apăru pentru a-i deschide uşa şi o conduse în tăcere pînă 
la camera ei. Tracy îi mulţumi, după care Ahmet răspunse cu o 
înclinare a capului şi se retrase, strecurîndu-se ca o umbră în 
costumul său întunecat şi ponosit prin întunericul marelui salon. 
Ce păcat, îşi spuse Tracy, că Ahmet nu trăise pe vremea 
sultanilor. Ce bine i-ar fi stat cu turban şi caftan! 

După vizita făcută doamnei Erim, Tracy se simţi ceva mai 
încurajată. Cel puţin i se promisese o săptămînă de şedere. Nu 
ştia încă ce să creadă despre această străină care trecuse de 
partea ei, deşi era conştientă că nu avea nimic de oferit. Faptul 
că o făcuse totuşi reprezenta un pas în direcţia cea bună. Acum 
nu-i mai rămînea decit să găsească o modalitate de a prelungi 
şederea la două săptămîni. 

Tracy deschise valiza şi îşi agăţă citeva lucruri în dulapul 
neobişnuit de adînc, din lemn de nuc, care făcea notă 
discordantă cu restul mobilierului modem. Pisica albă nu se 
mişcase de pe scaunul pe care se cuibărise. Simţindu-i prezenţa, 
deschise nişte ochi somnoroşi, o privi o clipă cu indiferenţă şi se 
cufundă din nou în somn. 

Înainte de a termina de despachetat, Halide intră în cameră. 

-- Hanimefendi, spuse ea, adăugind apoi unul din puţinele 
cuvinte englezeşti pe care le cunoştea — te rog! Indică prin 


gesturi că voia să-i ia îmbrăcămintea la călcat. Halide părea 
interesată de tot ceea ce vedea. Examină pe rînd toate lucrurile 
înainte de a le pune pe braţ pentru a le duce la călcat. 

După plecarea fetei, Tracy ieşi pe verandă. Ploaia se 
transformase în burniţă şi pe colinele de pe malul opus al 
Bosforului, în partea europeană, începeau să licărească 
luminiţe, iar pe apă luceau farurile care semnalizau trecerea 
vapoarelor. În dreptul casei, strimtoarea era îngustă şi 
şerpuitoare, asemeni unui rîu. În întunericul care se lăsase, 
Bosforul semăna cu o marmură neagră. Din loc în loc, luminile 
împungeau suprafaţa, creînd vîrtejuri lucioase. 

În timp ce privea apele, o străbătu un fior dureros, durerea 
unei răni prea proaspete pentru a se fi vindecat, dar şi a unei 
amintiri vechi şi tulburătoare. Sub balcon treceau ape 
întunecate, adinei şi înşelătoare, împinse de curenţi puternici. 
Pe tot parcursul istoriei Turciei, apele acestea reflectaseră 
ticăloşia Constantinopolelui, oraşul care ridicase lăcaşuri de 
închinăciune către Dumnezeu şi ascunsese secrete înfiorătoare 
în apa care curgea la picioarele ei. 

Îşi luă cu greu privirea de la suprafaţa mişcătoare care o 
hipnotiza şi îşi îndreptă atenţia spre un loc luminat, aflat sub 
balcon. Locul era pardosit cu piatră şi se termina cu trepte care 
coborau pînă la nivelul apei. Lîngă aceste trepte îl zări pe 
Ahmet, ţinînd în mînă un cîrlig pentru amarat barca. În timp ce-l 
privea, Tracy percepu zgomotul unei bărci cu motor ce venea 
dinspre canalul principal către yali. Cînd se apropie de chei, 
Tracy putu distinge bine ambarcaţia. Era un caic cu prora înaltă 
şi curbată, decorată cu desene în culori vii. În partea centrală a 
ambarcaţiei se afla un fel de baldachin alb, cu margini 
festonate, viu colorate, care ferea băncile de ploaie. Marinarul 
de la pupa îndrepta barca spre debarcader. De sub baldachin se 
vedeau picioarele unicului pasager. 

Ahmet aruncă cu îndeminare cîrligul şi legă caicul la mal. 
Pasagerul de sub baldachin păşi uşor pe ponton. Pentru o clipă, 
degetele lui Tracy strîinseră balustrada umedă a balconului. Apoi 
se retrase în umbra verandei, de unde putea vedea fără a fi 
văzută. În timp ce traversa debarcaderul, pasagerul ridică 
privirea spre partea superioară a clădirii şi lumina îi căzu pe 
faţă. Tracy putu distinge părul brun cu argint la tîmple şi un chip 
cu trăsături cam colţuroase. Bărbatul nu putea fi altul decît Miles 


Radburn, a cărui fotografie o văzuse adesea şi pe care o 
studiase cu atenţie înainte de a părăsi New York-ul. Ce însemna 
oare această întoarcere neaşteptată? Se pregătise pentru 
această confruntare, dar acum se temea de rezultatul întîlnirii. 
Nu-l putea înfrunta în seara aceea. Doamna Erim îi alungase şi 
bruma de curaj cu care se înarmase şi nu se simţea în stare să 
suporte şocul acestei întrevederi. Nu cumva chiar asta urmărise 
sub aparentul ei calm? Nu-i sugerase oare inutilitatea acelei 
întrevederi în care o considera de la bun început învinsă? 

După ce Radburn dispăru în interiorul casei, Tracy se întoarse 
în cameră şi închise uşile. Neliniştită, începu să măsoare cu paşi 
mari covorul auriu. Pisica albă deschisese ochii şi o urmărea cu 
un aer indiferent. Cu tot mangalul aprins, în cameră era rece şi 
Tracy aprinse radiatorul electric. 

O ciocănitură în uşă o făcu să tresară şi se grăbi să deschidă, 
nerăbdătoare să afle cînd va avea loc întîlnirea. 

Păşind cu graţie pe tocurile înalte, Nursel Erim intră în 
cameră, răspîndind un parfum exotic. 

-- Scuză-mă că te deranjez, îi spuse ea, dar doamna Erim 
vrea să ştie dacă nu cumva preferi să cinezi în camera ta astă- 
seară. În felul acesta, nu va fi necesar să-l informeze imediat pe 
domnul Radburn de prezenţa ta. Se gindea că e mai bine să stea 
de vorbă cu el în linişte şi să-l pregătească pentru apariţia ta de 
mîine dimineaţă. Ai ceva împotrivă? 

Pe Tracy nu o deranja această variantă şi o acceptă cu vădită 
uşurare. 

Turcoaica mai zăbovi puţin, de parcă nu ar fi vrut să plece 
încă. 

-- Ai tot ce-ţi trebuie? o întrebă ea. 

Deşi examinase cu privirea încăperea, cuvintele sunau ca o 
scuză pentru faptul că nu pleca. Cînd deschise din nou gura, 
Tracy avu impresia că face abstracţie de prezenţa ei, că nu-i 
acordă nici o importanţă. 

-- N-am mai intrat în camera asta de citeva săptămîni. 
Întotdeauna mă întristează - parcă păstrează ceva din doamna 
Radburn. Mă enervez ori de cite ori vin aici. Mă înfurie şi acest 
covor pe care prietena mea l-a ales dintr-o prăvălie din Istanbul 
şi care continuă să existe în vreme ce ea a dispărut. 

Tracy o asculta liniştită. Tinăra turcoaică se apropie de 
obloanele de la uşă şi privi afară în ploaie. 


-- Îi plăcea atît de mult apa... Uneori fugeam amîndouă, 
făceam tot felul de năzbitii şi ne plimbam cu barca pentru a 
scăpa de privirile severe care ne aduceau aminte că nu mai 
sîntem copii. În camera asta nu au mai răsunat rîsete. Se află 
prea aproape de apele pe care le-a iubit şi care au trădat-o. 

-- S-a înecat parcă, nu-i aşa? 

-- Da, încuviinţă din cap Nursel. Chiar în faţa vilei, unde ar fi 
putut s-o vadă oricine. Dacă ar fi bănuit cineva, dacă ar fi fost 
cineva la fereastră, poate că nu s-ar fi întîmplat. Era o seară 
întunecată ca asta. Poate de aceea mi se pare că aici bîntuie 
fantoma ei ori de cîte ori plouă. 

Lui Tracy trebuie să-i fi scăpat un scîncet slab, fiindcă Nursel 
păru că se trezeşte din visare. Intoarse capul şi o privi cu 
curiozitate. 

-- Te-am necăjit? lartă-mă. Chestiile astea n-au nici o 
legătură cu tine. Cineva care nu a cunoscut-o nu poate simţi 
prezenţa lui Anabel în această cameră. Te las să te odihneşti, 
trebuie să fii obosită. Ahmet îţi va aduce o tavă ceva mai tirziu. 
Îţi convine aşa? Nu te deranjează? : 

-- Nu, nu mă deranjează, răspunse Tracy. lţi mulţumesc. 

-- Atunci am să plec. Nursel mai aruncă o privire în jurul 
încăperii şi ochii i se opriră asupra pisicii. Te superi dacă rămîne 
pisica aici? Dacă vrei, o iau cu mine. 

-- Nu, las-o. 

Tracy aşteptă să plece Nursel, apoi se îndreptă spre uşile 
dinspre verandă şi apropie draperiile grele din damasc auriu. Nu 
mai dorea să privească spre mare, nu acum cînd noaptea era 
atit de rece şi de deprimantă. Pisica se ridică şi o privi cu 
oarecare prudenţă cînd se opri în faţa ei. 

-- În primul rînd, spuse Tracy cu blîndeţe, va trebui să-ți 
schimbăm numele, ca să nu mă mai înece plinsul de cite ori îl 
pronunţ. îţi trebuie un nume cu rezonanţă turcească. Fireşte, 
nici un turc nu-şi va boteza animalul cu numele unui prieten, dar 
cum nu cunosc pe nimeni cu numele de Yasmin, am să-ţi zic 
Yasmin. Cum îţi place Yasmin? 

Pisica albă mieună cu eleganţă, dar Tracy nu reuşi să 
înţeleagă dacă era sau nu de acord. O luă în braţe şi se aşeză în 
faţa radiatorului electric. Yasmin n-o scuipă, n-o zgirie, dar nici 
Au începu să toarcă. Tolera, fără să-şi manifeste acceptarea. 
Tracy îi mîngjie blana mătasoasă şi constată că mica creatură 


din poala ei o ajuta să se relaxeze. 

Probabil că arnîndouă aţipiră un timp, fiindcă Tracy tresări 
cînd auzi ciocănituri în uşă, iar Yasmin îi sări din braţe şi se 
ascunse sub pat. Venise Ahmet Effendi cu masa de seară. Tracy 
îşi zise că pisica îl recunoscuse pe Ahmet şi nu-l simpatiza. 

Majordomul puse tava pe o măsuţă şi începu să servească 
miîncarea pe farfurie cu o dexteritate ce trăda o experienţă 
îndelungată. Ahmet părea priceput la toate. Tracy încercă să-i 
vorbească, dar omul o lăsă să înţeleagă că nu cunoaşte limba 
engleză. Inainte de a pleca, Ahmet îi arătă unde se află soneria 
pentru a anunţa cînd era gata cu masa. Tracy o chemă pe 
Yasmin de sub pat, îi pregăti cîteva delicatese într-o farfurioară, 
după care se aşeză şi ea să măniînce. 

Cina era apetisantă: o felie de muşchi de vacă cu cartofi 
piure, fasole şi alte legume necunoscute, cu unt. După toate 
aparențele, membrii gospodăriei doamnei Erim mîncau bine, 
asemeni francezilor. Faptul că aţipise puţin o înviorase şi îi 
deschisese apetitul. 

După ce Halide veni să ridice tava şi să-i aducă nişte cărbuni 
pentru noapte, Tracy îi dădu drumul lui Yasmin, care dispăru în 
direcţia scărilor. Cînd intră în baie, constată că fusese pregătită 
apă caldă şi profită să facă o baie fierbinte în imensa cadă 
europeană. 

Se întoarse iute în cameră, cu intenţia de a se viri imediat în 
pat, dar Bosforul o atrăgea irezistibil, îşi aruncă mantoul peste 
cămaşa de noapte, stinse lumina şi depărtă draperiile grele 
pentru a ieşi pe verandă. Debarcaderul era acum gol, iar apa 
clipocea încet, izbindu-se de treptele de piatră. Ploaia încetase 
şi în tăcerea nopţii se auzeau voci ce veneau dinspre un sat 
apropiat. Trecu un vapor cu toate luminile aprinse, îndreptîndu- 
se către Marea Neagră şi porturile ruseşti. Deasupra capului se 
fugăreau nori zdrenţuiţi şi printre ei apărea cînd şi cînd lumina 
palidă a lunii. Apele îi atrăgeau însă privirile - negre şi nemişcate 
la suprafaţă şi cu acei curenţi adînci şi înşelători care fremătau 
pe dedesubt. 

Undeva, în sat, un bărbat începuse să cînte şi pentru prima 
oară auzi acel lamento în cheie minoră, propriu muzicii turceşti, 
atit de stranie pentru urechile unui occidental prin repetarea 
melodiei, dar şi atît de obsedantă. 

Se simţi din nou izolată, ruptă de lumea care o cunoştea şi 


care o abandonase în viitoarea unor curenţi care o puteau purta 
oriunde. Doamna Erim, autoritară şi calmă, avea ascunzişuri pe 
care nu le puteai desluşi lesne. Mai tînăra Nursel reprezenta o 
enigmă, cu devotamentul ei pentru Anabel şi rezerva aceea care 
se manifesta în ciuda micilor amabilităţi obişnuite faţă de un 
musafir. Nu-l întîlnise încă pe dr. Erim, fratele lui Nursel, iar în 
ziua următoare se va afla în faţa bărbatului pentru care venise 
în această parte a lumii, Miles Radburn. Tracy se simţi copleşită 
de singurătate. In acelaşi timp, era confuză. Oare procedase 
bine venind aici? Exista oare un răspuns care trebuia găsit? Lăsă 
uşa de la balcon întredeschisă, stinse radiatorul şi se cuibări în 
patul confortabil. O cuprinse repede somnul şi dormi profund. O 
trezi corul cocoşilor care anunțau sosirea zorilor. 


3 


Tracy mai rămase o vreme sub cuvertură, cu ochii aţintiţi în 
tavan, privind umbrele făcute de razele soarelui care 
pătrundeau prin uşa întredeschisă. Ploaia se oprise şi răsărise 
soarele, strălucind deasupra Bosforului. Îşi mai acordă cîteva 
minute, ascultîind cotcodăcelile şi behăitul păsărilor şi animalelor 
din sate. Apoi se dădu jos din pat şi ieşi pe verandă. 

Dealurile de pe malul opus păreau mai verzi după ploaie, iar 
Bosforul era de un albastru intens, contrastînd cu cerul mai 
deschis la culoare. Pe măsură ce soarele se ridica, în golfuleţele 
de peste apă se ridica ceața. Pe colina din faţă se căţărau 
colibele din lemn ale unui sătuc. Tot pe malul celălalt, la 
marginea colinei, se înălța o fortăreață medievală, de formă 
triunghiulară şi cu turnuri rotunde. 

Aerul rece al dimineţii o făcu pe Tracy să închidă uşile. 
Lumina clară acum îi restitui curajul. în curînd avea să dea ochii 


cu Miles Radburn şi, spre deosebire de seara precedentă, era 
gata să-l înfrunte. 

Halide îi aduse micul dejun, compus din cafea turcească 
dulce şi cornuri. Tracy mîncă în pat, proptită între perne, cu o 
tavă-măsuţă pe genunchi, răsfaţindu-se într-un lux neobişnuit, 
dar regretind ochiurile cu şuncă şi clătitele break-fast- ului 
american. 

Camera nu-i mai părea biîntuită de stafii. Pisica albă 
dispăruse şi nu mai conferea atmosferei acel aer uşor- 
melancolic. Totuşi, Tracy se acomoda greu cu dimensiunile 
încăperii. Mobilierul modem nu i se potrivea şi se întrebă dacă 
Anabel le alesese împreună cu covorul auriu pentru a înveseli 
puţin interiorul. Se pare că Anabel şi Miles Radburn locuiseră 
aici în calitate de musafiri permanenţi şi privilegiați. Sylvana 
Erim se considera o patroană a artelor şi, graţie soţului său, 
poseda averea necesară pentru a-şi satisface acest capriciu. 

Cînd Nursel veni să o ia, Tracy era deja îmbrăcată cu o rochie 
cenuşiu-albăstruie, croită simplu, care îi punea în valoare silueta 
graţioasă şi 
talia subţire. Ca unică podoabă, purta broşa de aur. Îşi periase 
părul castaniu pînă îl făcuse să lucească şi îl răsucise într-un coc 
la ceafa. „O eleganţă discretă", se consolase ea după ce se 
studiase în oglindă. Cînd Nursel îşi făcu apariţia, Tracy constată 
că nu suporta comparaţia. Nursel era de o eleganţă dramatică. 
Purta un pantalon negru mulat pe corp, marca firmei Capri, şi un 
pulover din angora albastru care îi punea în evidenţă 
frumuseţea. Era coafată simplu de data asta şi renunţase la 
pantofii cu tocuri înalte. Sultanilor le plăceau femeile cu forme 
generoase, îşi aminti Tracy. Şalvarii cedaseră locul pantalonilor, 
dar rotunjimile se aflau la locut lor şi erau foarte apetisante. 

-- Doamna Erim doreşte să vorbească cu tine, spuse Nursel. 
Te aşteaptă în biroul domnului Radburn. 

-- Este... este şi el acolo? întrebă Tracy, nereuşind să-şi 
stăpînească emoția. 

Nursel negă. 

-- După micul dejun, obişnuieşte să facă o plimbare lungă, în 
ritm vioi. Cred că este un obicei englezesc. Se va întoarce 
repede, dar doamna Erim doreşte să te vadă întîi pe tine. 

Apartamentul lui Miles Radburn se afla tot la etajul trei, dar 
ferestrele dădeau spre colina din spatele clădirii. Nursel o însoţi 


pînă la uşa biroului şi i-o deschise. Tracy văzu un birou imens 
din lemn de nuc, încărcat cu cărţi şi hirtii, apoi pe Sylvana Erim, 
aşezată într-un fotoliu din piele. 

După un „bună dimineaţa“ spus cu multă amabilitate, 
Sylvana îi indică un scaun. Apoi îi făcu lui Nursel un semn cu 
degetul şi fata dispăru, închizînd uşa în urma ei. Se vedea că 
doamna Erim era obişnuită cu un anturaj stilat. Tracy se întreba 
dacă nu cumva tradiţia o determinase pe Nursel la această 
obedienţă faţă de regina-mamă. Cînd nu se afla în prezenţa 
cumnatei sale, Nursel dovedea mai multă personalitate. 

-- Ai dormit bine? o întrebă Sylvana, apoi continuă fără să 
mai aştepte răspunsul: Şezi, draga mea. 

Tracy nu se aşeză imediat, încercînd măcar astfel să nu se 
lase dominată de doamna Erim. Simţea că dacă îi va opune 
rezistenţă acestei femei dominatoare nu îşi va pierde prea 
repede curajul. 

Nici imensa cameră nu era mai ordonată decit biroul. Pe 
rafturile bibliotecilor erau îngrămădite în dezordine tot felul de 
cărţi. Într-un colţ, pe o masă lungă, zăceau alte cărţi, hirtii, 
dosare şi mape. Pe un fotoliu tapiţat cu damasc roşu trona un 
alt talmeş-balmeş. Singura oază în toată acea dezordine era un 
şevalet, plasat lîngă uşile dinspre verandă, pe care adăsta o 
lucrare abia începută, încăperea era încălzită de o sobă mare 
din faianţă albă. 

-- Înţeleg acum la ce se referea domnul Hornwright cînd 
vorbea de necesitatea unei menajere, remarcă Tracy cu un 
zimbet ironic. 

Doamna Erim reacţionă ca şi cum critica se referea la 
gospodăria ei. 

-- E cazul să afli că nu le permite servitorilor să se atingă de 
ceva. Praful nu-l deranjează decit atunci cînd se depune pe 
şevalet. Nu reuşim să intrăm aici decît atunci cînd este plecat. Iți 
dai seama cit ne este de greu! 

Aşa era - Tracy îşi dădea seama. Sarcina ei se dovedea 
dificilă chiar de la primii paşi. Ţinînd seama de faptul că autorul 
acestui dezastru se opunea ordinii, nu avea nici o idee cum ar 
trebui să procedeze. Făcu cîţiva paşi prin cameră şi se opri în 
faţa şevaletului. O fişie de hirtie de culoare crem înfăţişa o 
scriere turcească, decorativă, realizată cu tuş indian. 

Doamna Erim remarcă interesul fetei. 


-- Ceea ce vezi acolo este vechea caligrafie turcă. Domnul 
Radburn s-a străduit să copieze aceste scrieri, deşi nu le poate 
şi citi. Dar vino şi aşază-te aici. Aştept să se întoarcă curînd şi 
pînă atunci doresc să discutăm puţin. Nu am veşti bune pentru 
tine. 

Tracy se aşeză şi îşi îndreptă privirea către gazdă. Doamna 
Erim renunţase la caftanul învăluitor şi purta acum un costum 
taior gri, provenit de la aceeaşi firmă pariziană ca şi ţinuta lui 
Nursel. Părul lung, auriu, îl strînsese într-un coc pe ceafă. In 
lumina dimineţii, tenul femeii strălucea. Afişa aceeaşi expresie 
de calm şi siguranţă. Era limpede că se aştepta ca cei din jurul 
ei să-i accepte regulile. Tracy însă nu era dispusă s-o facă. Nu 
voia să se lase intimidată de această femeie şi nici să-i permită 
s-o împiedice să-şi realizeze scopul pentru care venise. 

-- Aseară, după cină, am vorbit cu domnul Radburn, spuse 
doamna Erim. Nu acceptă să rămii. Nu vrea să-ţi îngăduie să 
atingi nici o pagină din manuscrisul său. în schimb, am reuşit să- 
| conving să discute cu tine. Cînd i-am cerut să-ţi permită să stai 
o săptămînă, nici n-a vrut să audă. Este într-o dispoziţie proastă 
- ce puteam face? 

Tracy se întrebă dacă în discuţia cu el lucrase pentru sau 
împotriva ei. Femeia nu-i inspira nici o încredere. 

-- Asta înseamnă că va trebui să discut personal cu el, spuse 
ea, străduindu-se să pară stăpînă pe sine. 

Doamna Erim o privi un moment în tăcere, apoi se ridică în 
felul ei unduitor şi traversă fără grabă încăperea către uşa 
închisă ce dădea în camera alăturată. 

-- Vino, spuse ea, vreau să-ţi arăt ceva. 

Deschise uşa de la dormitorul lui Miles şi se dădu la o parte 
pentru a o lăsa pe Tracy să privească înăuntru. Era o cameră în 
care se trăia, dar într-o ordine desăvirşită. Obloanele ferestrelor 
care dădeau spre verandă fuseseră deschise şi soarele 
pătrundea dinspre colina împădurită din faţă, încălzind aerul şi 
trimiţîindu-şi razele pe pat ca un reflector pe o scenă. 

Privirile lui Tracy fură reţinute de un tablou agăţat deasupra 
patului larg, cu tăblia sculptată. Tabloul reprezenta portretul 
unei tinere femei, în tonuri pastelate, pe un fundal tulbure, 
astfel încît evidenția chipul personajului. Tracy se sprijini de 
tăblia de la picioarele patului, zguduită de emoția care o 
cuprinsese. Ştia de mult că acest moment trebuia să vină, dar 


acum era nevoită să-i facă faţă. De acolo, de pe perete, o privea 
sora ei, cu o expresie misterioasă, evazivă şi totuşi extrem de 
emoţionantă, exact aşa cum şi-o amintea. Părea atît de vie încît 
se aştepta să-i vorbească. 

Tabloul înfăţişa o fată subţirică, într-o rochie albă de dantelă, 
cu părul blond legat la ceafa cu o panglică argintie. Capul, din 
semiprofil, dezvăluia liniile perfecte ale obrazului şi bărbiei. Gura 
mare, cu buze palide exprima seriozitate. Pictorul se 
concentrase asupra ochilor, cu gene lungi, negre, care 
contrastau cu obrazul palid. Fata din tablou strecura pe sub 
pleoapele lăsate o privire cu o strălucire verzuie. Era un chip 
care prevestea tragedia, dar care, paradoxal, promitea cu 
perversitate şi bucurii. Un chip tînăr, nu lipsit de griji. Pictorul 
sublimase fragilitatea, în contrast tulburător cu pata brutală, 
întunecată a ochilor. 

-- Aceasta este Anabel, soţia lui, spuse doamna Erim. 

Tracy rămăsese cu ochii la tablou, aşteptind ca încăperea să 
nu se mai învirtească în jurul ei. Fusese pregătită să facă faţă 
emoţiilor, dar nu se aşteptase să-i vadă portretul. 

-- Din cauza ei nu va putea fi terminată niciodată această 
carte, preciză cu calm doamna Erim. Acum trei luni a dispărut în 
mod tragic, după cum probabil ai aflat, şi bănuiala unei 
sinucideri ne mai apasă încă. Domnul Hornwright gîndeşte în 
termeni pragmatici, socoteşte paginile de manuscris, ce tiraj va 
avea cartea cu desenele lui Miles Radburn. Vorbeşte de puterea 
de vindecare pe care o oferă munca, dar nu înţelege adevărul 
jalnic al acestei bănuieli. 

Tracy întoarse privirea de la tablou. Mintea i se limpezise, 
camera nu se mai înviîrtea. 

-- Ce înţelegeţi prin adevăr? întrebă ea. 

-- Asta nu e treaba ta, răspunse cu o calmă siguranţă 
doamna Erim, de parcă ar fi mustrat un copil. Nu trebuie decit 
să te întorci acasă şi să-l faci pe domnul Hornwright să înţeleagă 
că nu va fi nici o carte. Nimic altceva nu te priveşte. 

Aşadar, de aceea fusese invitată în yali. Ca să rămînă, va fi 
nevoită să se lupte singură, să apeleze la propria putere de 
convingere. 

-- Doamnă Erim, constat că sînteţi împotriva acestei cărţi, 
atacă Tracy. Imi puteţi spune de ce? 

Franţuzoaica ridică din umeri. 


-- După cum ţi-am mai spus, sînt realistă. Pentru un bărbat 
care a fost un mare artist, munca reprezintă un mijloc de a se 
înmormânta de viu. E ridicol ca unui copil ca tine să i se ceară să 
rezolve o astfel de problemă. 

Tracy privi din nou tabloul. 

-- Vreţi să spuneţi că a iubit-o atit de mult încît nu mai 
găseşte nici un sens vieţii? Că nimic din ceea ce face nu-l mai 
pasionează? 

-- Ce absurditate! N-ai înţeles nimic. În ultimii ani ai căsniciei 
lor, iubirea dispăruse. Ea era imorală, inimaginabil de 
depravată. În ultimul timp o dispreţuia, deşi nu recunoştea acest 
lucru. A preferat să se cufunde într-o activitate fără sens cu mult 
înainte de moartea ei, activitate pe care o continuă şi acum. 

Nu era pentruprima oară că auzea vorbindu-se despre sora ei 
în termeni atît de duri. Cu toate acestea, chiar şi după ce Tracy 
încetase de a mai fi fetiţa care îşi adora sora mai mare şi aflase 
să Anabel era departe de a fi perfectă, nu acceptase realitatea. 
Enigma surorii ei o tulbura încă, la fel ca şi gîndul că nu ar fi 
putut face ea însăşi ceva mai mult ca să împiedice tragedia 
finală. 

-- De ce a murit? îndrăzni Tracy să întrebe. De ce să-şi curme 
viaţa o fiinţă care avea tot ce-şi dorea şi era atît de frumoasă? 

În clipa în care rosti întrebarea, îşi dădu seama că mersese 
prea departe; uitase de prudenţă. In ochii doamnei Erim apăru o 
expresie circumspectă. 

-- Este o copilărie să faci o paralelă între bunurile materiale 
şi frumuseţe, pe de o parte, şi fericire, pe de alta, replică 
Sylvana Erim pe un ton ritos, facind abstracţie de faptul că 
modul ei de viaţă părea să o contrazică. Va trebui să te rezumi 
la însărcinarea pe care ai primit-o. Sînt nevoită să-ţi reamintesc 
că viaţa particulară a domnului Radburn nu te priveşte. Am 
dreptate, domnişoară Hubbard? 

Era momentul să facă un pas înapoi. 

-- Evident, acceptă ea. Însă portretul acesta mia trezit 
interesul. 

-- Ţi-am arătat portretul pentru a te face să înţelegi nebunia 
acţiunii tale. Ar fi înţelept să nu-i spui domnului Radburn că l-ai 
văzut. 

Tracy simţi că-i iau foc obrajii. Trăia sentimentul unui copil 
pus la colţ care nu îndrăznea să riposteze, înainte să găsească 


răspunsul potrivit, se auzi un ciocănit în uşă şi vocea lui Halide 
care striga ceva în turceşte. Doamna Erim se întoarse imediat în 
birou şi închise uşa dormitorului. 

-- M-a anunţat că vine. Rămîn doar pentru a te prezenta, pe 
urmă te descurci singură. Cînd te vei hotărî să reţii un bilet la 
avionul care te va duce acasă, voi fi încîntată să te ajut. 

Tracy şi-ar fi dorit un răgaz mai lung pentru aşi reveni după 
şocul pricinuit de vederea portretului şi de schimbul de cuvinte 
cu Sylvana Erim. | se părea că adevărata ei identitate fusese 
descoperită şi îşi dorea să poată recurge la subterfugiul lui 
Anabel, la felul acela de a privi pe sub gene şi a nu-şi dezvălui 
gîndurile. 

Uşa biroului se deschise brusc şi un bărbat apăru în prag. Era 
înalt şi suplu. Ţinuta dreaptă lăsa să se ghicească faptul că 
fusese militar. Nimic din expresia lui nu trăda vreun interes 
pentru ceea ce-l înconjura. Trăsăturile puternice şi colţuroase 
realizau un efect curios de distincţie şi frumuseţe masculină. 
Părea mai în virstă decit era în realitate. La cei treizeci şi opt de 
ani, figura lui exprima o anumită severitate, ca şi cum ar fi fost 
incapabil să zimbească sau să ridă. 

-- Arăţi bine, îl întîmpină doamna Erim. A fost o dimineaţă 
bună pentru plimbare. Miles, aceasta este domnişoara Hubbard, 
tinăra care a fost trimisă de la New York pentru a te ajuta să-ți 
termini lucrarea. În ochii ei licărea o expresie amuzată. Vă las 
acum, ca să rezolvaţi problema între voi... adăugă ea şi se 
îndreptă spre uşă. 

Miles Radburn închise uşa în urma ei, apoi se întoarse către 
Tracy cu o expresie de indiferenţă nedisimulată. 

-- De ce te-a trimis Hornwright? N-am să înţeleg asta 
niciodată. Tracy observă că nu-şi pierduse accentul britanic în 
anii petrecuţi în America. Aşa cum nu înţeleg de ce ai mai venit 
după nota pe care ţi-am trimis-o la hotel. Poate că ar fi mai bine 
să iei loc şi să-mi explici despre ce este vorba. 

Tracy se aşeză Tn faţa biroului, căutînd să corecteze eticheta 
de „tînăra“ pe care i-o pusese doamna Erim. Încă de pe vremea 
cînd era doar un copil, se simţise de multe ori mai bătrînă decit 
Anabel. 

Miles Radbum rămăsese în picioare, preocupat să-şi aprindă 
pipa. Nici n-o mai privi, de parcă îşi făcuse deja o părere despre 
ea - o găsise cu totul lipsită de importanţă şi nu era dispus să-i 


acorde atenţie. Atitudinea lui reprezenta o provocare pentru 
Tracy. Era hotărită să-l convingă, indiferent de mijloacele 
folosite, să o lase să rămînă acolo. 

După ce reuşi să-şi aprindă pipa, Miles dădu la o parte un 
teanc de hirtii şi se aşeză pe colţul biroului, legănîndu-şi piciorul 
liber. Fumul albăstrui de tutun împrăştia un parfum plăcut. 

-- Dă-i drumul, o invită el. Spune ce ai de spus. l-am promis 
Sylvanei că am să te ascult. Dar atit şi nimic mai mult. 

ÎI privi drept în ochi şi îşi îndreptă spatele. 

-- Domnul Hornwright crede că lucraţi la o carte importantă 
şi interesantă. Mozaicul turcesc ocupă un loc semnificativ în 
istoria artelor şi... 

-- Slăbeşte-mă cu frazele astea comerciale, o întrerupse 
Radburn. Ştiu de ce fac ceea ce fac. Sînt curios numai să aflu de 
ce eşti aici. Lui Hornwright i-am sugerat s-o trimită pe 
domnişoara Baker. Chiar îţi închipui că o poţi înlocui? 

Tracy se săturase să i se tot vorbească de sus. 

-- Încă nu sînteţi pregătit pentru domnişoara Baker, îi spuse 
ea cu înverşunare. Ar arunca doar o privire la această... mizerie 
şi s-ar întoarce direct acasă. Credeţi că îi va face plăcere să 
scotocească, strănutind din cauza prafului, prin această 
dezordine? arătă Tracy către masa lungă de pe care un teanc de 
hîrtii ameninţa să se prăvălească în orice clipă. 

Radbum îşi aţinti ochii de un cenuşiu rece asupra ei. 

-- Ştiu unde să găsesc tot ce îmi este necesar, şi asta într-o 
clipă. Nu am nevoie să-mi încurce cineva lucrurile. 

-- Să încurce lucrurile! îl îngînă Tracy, uitînd că era acolo 
pentru a-l ruga, a-l flata, a-l ademeni ca săi îngăduie să mai 
rămînă. N-am auzit în viaţa mea o asemenea aberaţie! Priviţi 
la... asta! 

Se ridică de pe scaun ca o furtună şi ateriză cu amîndouă 
mîinile pe teancul de pe masă. Avalanşa ce urmă împrăştie 
hîrtiile, răspîndindu-le pe pardoseală, la picioarele lui Tracy. 
Indignarea o părăsi tot atit de repede pe cît o cuprinsese şi 
acum privea îngrozită la dezastrul provocat. Nici nu mai îndrăzni 
să-l privească pe Miles Radburn. 

Urmă o lungă tăcere, întreruptă de o explozie sonoră. Era un 
strănut. Domnul Radburn nu se mai putea opri. Îşi suflă violent 
nasul, dar continuă să strănute. 

Tracy îşi aminti figura furioasă a tatălui său şi abia se stăpini 


să nu izbucnească în rîs. Nu era momentul. 

-- Vă purtaţi exact ca tatăl meu! strigă ea. Nu lăsa pe nimeni 
să se atingă de ceva de pe biroul lui. În realitate, nu găsea 
niciodată ceea ce căuta. Eu eram singura care îi făceam ordine 
în hirtii fără să le încurc vreodată. Aşa că s-ar putea să am 
experienţa necesară pentru a vă fi de folos. 

Domnul Radbum scoase din nou batista. 

-- Poate că ai putea începe prin a aduna tot ce ai răvăşit, 
spuse el cu răceală. 

Tracy privi paginile împrăştiate. 

-- Şi dacă le adun, unde să le pun? întrebă fata. Presupun că 
înapoi, în vîrful grămezii. 

Obrajii palizi ai lui Miles Radburn se îmbujorară şi pe frunte îi 
apărură picături de transpiraţie. Lui Tracy i se făcu milă şi se 
întrebă, cu maliţiozitatea care o năpădea în cele mai nepotrivite 
momente, cum ar trebui să procedeze cineva cu un intrus care 
se comporta aşa cum făcuse ea? 

-- Vă rog să mă scuzaţi, spuse plină de căinţă, dar eraţi atit 
de departe cu gîndul încît a trebuit să fac ceva care să vă 
readucă pe pămînt şi să-mi acordaţi puţină atenţie. Cred că vă 
pot fi de ajutor fără să vă deranjez. Imi place să fac ordine şi ştiu 
să-mi ţin gura şi să nu fac zgomot. Pot să devin invizibilă, în 
plus, există şi o miză în afacerea asta. 

-- De ce ar trebui să fiu interesat de miza dumitale? o întrebă 
el. Nu eu te-am chemat aici. 

Tracy continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit: 

-- Lucrez la Views de cîţiva ani şi pot spune că este un loc 
minunat, incitant. Intr-o bună zi, dacă am să ştiu să mă fac 
destul de folositoare, o să ajung editor. L-am rugat pe domnul 
Hornwright să mă trimită în această misiune, convinsă că aş 
putea pune materialul în ordine înainte de venirea domnişoarei 
Baker. Dacă mă întorc acasă cu mîinile goale, o să mă dea 
afară. 

Nu spusese chiar tot adevărul, dar se străduise să fie cît mai 
convingătoare. 

-- Asta te priveşte pe dumneata, eu nu am nici o 
responsabilitate. 

Tracy îl privi cu un fel de milă. Părea un om din care lumina şi 
căldura dispăruseră. Se întoarse şi îngenunche pe podea, în faţa 
hîrtiilor împrăştiate, şi începu să le adune şi să le aşeze în 


teancuri separate într-un spaţiu liber de sub masă: paginile 
dactilografiate, indigourile, notele scrise de mînă şi schiţele. 
Rezervă un loc special pentru desenele terminate cu detaliile 
mozaicurilor şi ale ceramicii. Cînd bărbatul din spatele ei se 
ridică de la birou şi începu să măsoare camera nerăbdător, 
Tracy nu se întoarse să-l privească. 

-- Sînt un tip nervos, spuse el în cele din urmă şi Tracy 
înţelese că se oprise lingă şevaletul de lîngă uşa dinspre 
verandă. Nu am răbdare şi nu încerc să fiu pe placul femeilor. 
Nu obişnuiesc să-i înjur pe servitori, dar cred că am să te înjur 
pe dumneata dacă mă plictiseşti. 

Tracy se întoarse şi îl privi. 

-- Dacă o să mă înjuraţi, o să ripostez. Nu-mi place să fiu 
înjurată. Ar fi mai bine dacă m-aţi ignora şi m-aţi lăsa să lucrez. 

Întoarse desenul pe care îl avea în mînă şi citi: Sultan Ahmed. 

-- Desenul acesta este din Moscheea Albastră a sultanului 
Ahmed, nu-i aşa? întrebă Tracy emoţionată. Trebuie să o vizitez 
înainte de a pleca din Turcia. Vreau să văd şi Sfinta Sofia - 
Ayasofia. Îl privi rugător. Domnule Radbum, vă rog să mă lăsaţi 
să stau măcar încă o săptămînă! 

Nu o repezi, deşi o clipă păru gata să o facă. Apoi, spre 
surprinderea ei, zimbi uşor. 

-- O săptămînă, spuse el. Am să te mituiesc cu o săptămînă. 
Altfel eşti în stare să-mi arunci cărţile de pe rafturi şi să mă 
îngropi în ele. Tatăl tău nu te-a înjurat niciodată? 

-- Tatăl meu era un gentleman, replică ea cu demnitate. 
Eram foarte mică şi se mulțumea să-mi dea o palmă la fund. 

-- O soluţie excelentă, spuse Miles Radburn şi se întoarse la 
chinuitoarea operaţie de caligrafiere. 

În cameră se lăsă tăcerea. Tracy se instală pe podea, cu 
picioarele încrucişate, atentă ca scîndurile vechi să nu 
trosnească. Cînd ridica hirtiile, avea grijă să nu foşnească şi 
gesturile monotone o ajutară să se calmeze. Se străduia să-şi 
reprime timidul sentiment de satisfacţie care ameninţa să o 
cuprindă. Ce însemna o săptămînă? Nu-i va fi de-ajuns nici 
pentru ceea ce făcea acum, ca să nu mai vorbim de treaba 
cealaltă, mult mai importantă, care o adusese aici. Pentru pacea 
ei sufletească, trebuia să găsească un răspuns la întrebarea 
aceea. Deocamdată făcuse un prim pas. Domnul Hornwright ar 
putea cel mult să se mire de ceea ce făcea ea acum, dar nu ar 


avea de ce să fie nemulţumit. 

Munca era neaşteptat de interesantă. Miles Radburn notase 
pe dosul fiecărui desen locul de unde îl copiase. Nu după multă 
vreme, avea deja un teanc cu desenele de la Moscheea Albastră 
şi începuseră să apară şi altele. Moscheea lui Suleiman 
Magnificul (Suleimanya) îşi avea desenele ei şi multe alte 
moschei ale căror nume nu le putea pronunţa. Tot aşa şi cele 
făcute la palate de care nu mai auzise, fiecare cu modelul 
specific. Varietatea desenelor de pe plăcile ceramice era 
surprinzătoare şi inepuizabilă. Aşeză paginile de manuscris într- 
un teanc separat, propunîndu-şi să le citească mai tirziu pentru 
a le selecţiona în funcţie de subiect. De multe ori, abia reuşise 
să-şi stăpînească strănutul. l-ar fi trebuit o cîrpă să le şteargă de 
praf înainte de a le îndosaria, dar deocamdată nu voia să facă 
nici un zgomot şi continuă să sorteze. 

Se strădui să nu se gîndească la portretul din dormitorul lui 
Miles Radburn în timp ce lucra. Curiozitatea, obsedantă, era 
însoţită de un sentiment de tristeţe legat de pierderea surorii 
sale. Se stăpini însă şi îşi impuse să nu se mai gîndească decit la 
ceea ce făcea. 

Dimineaţa trecu fără alte incidente. Radburn lucra la şevalet 
şi nu-i acorda nici o atenţie. Nimeni nu veni să-i deranjeze şi 
cînd Tracy aruncă o privire la ceasul de mină, constată cu 
surpriză că era aproape amiază. 

-- Eu am să lipsesc puţin, spuse brusc Radburn. Bănuiesc că 
o să te anunţe cineva cînd se va servi dejunul. 

leşi din cameră fără să arunce măcar o privire la teancurile 
ordonate care se înălţaseră la adăpost sub masă şi trînti cu 
putere uşa în urma lui. Tracy sări în picioare şi îşi întinse 
mădularele înţepenite. Va trebui să-şi găsească o poziţie de 
lucru mai comodă. Va cere încă o masă şi un scaun. Poate că va 
apela la Nursel pentru asta. Doamnei Erim nu voia să-i ceară 
nimic. Femeia aceasta, care spusese despre Anabel că fusese o 
ticăloasă şi o depravată şi intenţiona să o expedieze cît mai 
curînd acasă! 

Într-un tîrziu Nursel bătu la uşă pentru a o invita la masă. 
Turcoaica îşi schimbase pantalonii cu o fustă largă, înflorată, 
care conferea mişcărilor ei multă graţie. O clipă rămase cu ochii 
la teancul de hirtii şi de desene de sub masă. 

-- Ţi-a dat voie să faci asta? E un adevărat miracol! 


-- Nu mi-a dat voie, recunoscu Tracy, eu am început să fac 
ordine şi el n-a ştiut cum să mă oprească. 

-- Atunci n-ai să te întorci imediat acasă, aşa cum crede 
doamna Erim? 

Tracy dădu din cap. 

-- Am obţinut o săptămînă. După aceea vom mai vedea. 

-- Doamna Erim o să fie surprinsă, se pronunţă Nursel 
prudent. 

-- Şi nemulțumită, cred, adăugă Tracy. 

Nursel nu mai făcu nici un comentariu. 

-- Masa este gata. Fratelui meu şi mie ne-ar face plăcere să 
prînzeşti cu noi. Trebuie să-l cunoşti şi pe Murat. Doamna Erim 
ia masa în apartamentul ei. Te rog să cobori cînd eşti gata. 

După ce se întoarse în camera ei - camera lui Anabel - Tracy 
se privi în oglindă şi constată că avea pînze de păianjen în păr, 
praf pe nas, iar mîinile îi erau negre. Domnul Miles Radburn 
cobori o treaptă în ochii ei - era neglijent şi dezordonat. Trebuia 
să recunoască însă că dormitorul lui era curat şi îngrijit. Ca într-o 
cazarmă. Nu exista nimic ce ar fi putut distrage atenţia de la 
surprinzătorul portret de pe perete. 

Dacă era adevărat că o dispreţuise pe Anabel de ce îi ţinea 
portretul deasupra patului? Intrebarea o obseda. Era una dintre 
cele cărora trebuia să le găsească un răspuns. Nu acum, acum 
nu avea timp pentru asta, o aştepta Nursel şi cel de-al patrulea 
membru al familiei. Trebuia să fie foarte atentă în timpul mesei, 
să nu-i scape ceva, să nu-şi dea ei seama că era alta decit 
credeau. Simţea o uşurare că nu era nevoită să dea din nou 
ochii cu doamna Erim. Femeia asta era foarte vicleană şi o 
simţea în stare să-i surprindă orice scăpare, oricît de mică. 

Se spălă cu apă rece şi cobori la etajul doi, unde Nursel o 
conduse într-o încăpere care servea de sufragerie şi living. Şi 
aici exista uriaşa sobă turcească. Dar în vreme ce Sylvana 
adoptase . In apartamentul ei luxul turcesc de altădată, cei doi 
membri mai tineri ai familiei îşi mobilaseră salonul facînd 
concesii ambelor stiluri - atît turcesc, cît şi european. Dar efectul 
era ciudat. Fireşte, aveau un gust desăvirşit în ceea ce priveşte 
componenta autohtonă, în schimb cea europeană lăsa mult de 
dorit. Obiecte de ceramică, altele cu incrustaţii de sidef din 
Orientul Mijlociu, covoare vechi şi frumoase făceau un contrast 
neplăcut cu mobilele greoaie şi lipsite de graţie din lemn de 


mahon sau de nuc. De-a lungul unui perete se aflau vitrine cu 
obiecte de artă miniaturale. 

-- Fratele meu are treabă în laborator, aşa că nu-l vom 
aştepta, spuse Nursel. Uneori nici nu vine la masă. A făcut 
cercetări asupra bolilor din Orientul Mijlociu şi acum lucrează la 
un nou medicament împotriva unui virus care atacă mai ales 
ochii. 

--Va veni şi domnul Radburn la dejun? întrebă Tracy. 

-- Cine poate şti? răspunse Nursei nepăsătoare. Musafirul 
nostru face numai ceea ce-i place. 

Se aşezară la masă şi un servitor le aduse o supă fierbinte de 
legume. 

--Trebuie să te previn că avem un mic conflict, spuse Nursel. 
În mod obişnuit, fratele meu nu se enervează. Chiar dacă uneori 
are păreri strict personale, rămîne politicos, cu condiţia să nu se 
enerveze. Astăzi este foarte furios pe domnul Radburn. 

Nursel n-ar fi vrut să continue, dar Tracy nu scăpă ocazia de 
a afla cît mai multe despre Miles Radburn. 

-- Dar ce-a făcut ca să-l înfurie pe fratele tău? o întrebă ea. 

Nursel nu-şi putea ascunde antipatia pentru artist. 

-- leri, Murat a vrut să traverseze cu caicul nostru Bosforul 
pentru a se întîlni cu cineva important, dar domnul Radburn 
luase ambarcaţia. Mai avem o barcă mică cu motor, dar plecase 
cu ea Ahmet Effendi. Murat este şi acum furios. Tracy surprinse 
un licăr maliţios în ochii lui Nursel. Trebuie să te previn că e mai 
bine să-ţi pleci ochii şi să nu ai nici o opinie, ca femeie, cînd 
fratele meu este furios. Deşi este un turc modem şi un mare 
admirator al lui Mustafa Kemal, cînd e vorba de femei devine 
tradiţionalist. Şi despre mine se spune că sînt emancipată. 
Aşteaptă însă şi ai să vezi. 

Cuvintele şi atitudinea ei sugerau că este destul de 
independentă, deşi în casă afişa o purtare supusă. 

Abia terminaseră supa cînd apăru doctorul Erim. Era un 
bărbat de înălţime medie, un brunet frumos. Deşi avea cîţiva ani 
buni mai mult, îţi dădeai seama imediat că e frate cu Nursel. 
Ochii lui erau tot atît de mari şi de languroşi ca şi ai surorii sale 
— adevăraţi ochi orientali. Părul des şi negru, pieptănat peste 
cap, lăsa liberă o frunte înaltă, dar nasul acvilin îi dădea figurii o 
notă de duritate. 

Erim se aplecă galant asupra miîinii lui Tracy, dovedindu-se 


sensibil la compania femeilor. Îi arătă mai multă prietenie decit 
ceilalţi membri ai familiei şi îi puse o mulţime de întrebări 
despre ea, despre activitatea şi despre prezenţa ei la Istanbul, 
fără să aibă aerul unui inchizitor. O trata ca pe o femeie, ceea ce 
îi restabili puţin încrederea în sine, zdruncinată de indiferența 
totală cu care o tratase Miles Radburn. In acelaşi timp, însă, 
atenţia pe care i-o acorda Erim o cam descumpănea. Era un joc 
pe care nu-l mai practicase. Lui Anabel i s-ar fi potrivit ca o 
mănuşă, dar Tracy recunoştea că nu poate fi o a doua Anabel. 

-- Îmi face plăcere că aţi venit să ne vizitaţi la Istanbul, 
domnişoară Hubbard, chiar dacă acest voiaj s-ar putea dovedi o 
pierdere de timp pentru dumneavoastră. 

-- Am început deja să lucrez perifru domnul Radburn, îl 
informă Tracy. Nu cred că e o pierdere de timp de vreme ce îl 
pot ajuta în pregătirea materialului pentru cartea sa. 

Murat Erim ridică din umeri. 

-- Munca asta trebuie efectuată de un turc. Domnul Radburn 
este un outsider. Nu va putea înţelege sufletul mozaicurilor 
noastre antice aşa cum ar face-o un turc. 

Tracy se trezi luînd apărarea proiectului lui Miles. 

-- Domnul Radburn pare să fi făcut temeinice cercetări în 
materie.Editorii de la Views sînt convinşi că această carte va fi 
foarte importantă. 

-- Fără îndoială, fără îndoială, spuse domnul Erim împăciuitor 
şi abandonă subiectul. 

În timpul prînzului, Erim se dovedi deosebit de comunicativ. |i 
explică cum se făceau dolmas, din frunze de viţă umplute cu 
orez, nuci şi stafide şi sublinie obiceiul turcesc de a da gust 
bucatelor cu suc de lămiie. Tracy constată chiar că friptura de 
miel are un gust mai bun dacă e stropită cu puţină zeamă de 
lămîie. Apoi Erim vorbi despre sora lui de parcă ar fi fost una din 
legumele aflate în propria-i farfurie. 

-- Nursel este un exemplu viu de ceea ce face Turcia pentru 
femei, spuse el cu mîndrie. Nu se poate compara cu ce a fost 
odată. Femeile pot îmbrăţişa astăzi orice carieră. Ştiai că sora 
mea a studiat medicina? 

Tracy o privi pe Nursel cu mirare, dar turcoaica clătină din 
cap, dezaprobindu-şi fratele. 

-- Vă rog... Murat ştie că nu mi-am terminat studiile. Tatăl şi 
fraţii mei mi-au supraestimat forţele, au fost prea entuziaşti. De 


A 


fapt, nu mi-am terminat studiile. 

-- N-are nici o importanţă, fiindcă îmi este de mare folos în 
laborator, interveni Murat. Bineînţeles, cînd reuşesc să o 
conving să mă ajute. Este foarte preocupată de evenimentele 
sociale, de coafurile de ultimă modă sau de parfumurile pe care 
le produce doamna Erim. Cînd rosti aceste cuvinte, inspiră 
puternic pe nări şi făcu o uşoară grimasă. Chiar şi laboratorul 
meu a început să miroasă a esenţă de trandafiri. 

-- Ceea ce nu-i strică deloc, ripostă Nursel maliţioasă. 
Şobolanii şi şoarecii nu emană un miros prea plăcut. Dacă vrei, 
în după-amiaza asta te pot ajuta. 

Apariţia lui Miles Radburn întrerupse conversaţia. El se aşeză 
pe locul rămas liber fără să se scuze pentru întîrziere, dar se 
lansă în explicaţii privind caicul. 

-- Sylvana mi-a spus că te-ai supărat, i se adresă el 
doctorului Erim. Îmi cer scuze, nu ştiam că ai nevoie de el şi 
trebuia să verific ceva de urgenţă. 

Ochii întunecaţi ai lui Murat Erim aruncau flăcări şi el se 
abţinu cu greu să nu explodeze. Supărarea lui părea 
disproporţionată în raport cu ceea ce se întimplase. 

-- Ar fi bine să ceri permisiunea înainte de a folosi barca, 
spuse el. 

-- Fireşte că am cerut permisiunea. Miles îşi aţinti privirea în 
farfuria cu supă. Sylvana mi-a spus că pot s-o iau. Incă o dată, 
îmi cer scuze dacă ţi-am provocat vreun neajuns. 

Doctorul Erim îl străpunse cu privirea şi Tracy îşi spuse că aşa 
trebuia să arate ura. N-o mai văzuse exprimată cu atita vigoare 
în ochii unui bărbat. 

-- Există momente, spuse doctorul Erim, cînd uit că nu sînt 
stăpîn în casa tatălui meu. 

Nursel îi aruncă fratelui său o privire piezişă, apoi plecă ochii. 
Miles nu ripostă, de parcă o dată cu scuzele considera discuţia 
încheiată. Tracy îşi aminti că domnul Hornwright vorbise de un 
zid - Miles Radburn se retrăsese acum îndărătul unui zid şi 
pentru el ceilalţi nu mai existau. 

Doctorul se retrase şi el într-o tăcere plină de resentimente. 
Tracy, care şedea lîngă el, îl văzu scoţind din buzunar un şirag 
de mătănii din fildeş pe care începu să le treacă printre degete. 
Mărgică după mărgică, le lăsa să alunece, pînă cînd ajunse la 
ultima, mai mare, care unea capetele şnurului ce se termina cu 


un ciucure. După ce frămîntă între degete ultima mărgea, reluă 
mişcarea în sens invers, pînă cînd se calmă. 

Nursel observă că Tracy îl urmărea pe Murat şi i se adresă 
fratelui său: 

— Cred că domnişoara Hubbard nu a mai văzut un tespih. 
Arată-i-l, te rog. 

Murat tresări de parcă n-ar fi fost conştient de mişcarea 
degetelor sale şi ridică zimbind mărgelele de fildeş. 

-- Noi credem că atunci cînd degetele sînt active, nervii se 
relaxează, spuse el şi-i întinse şiragul lui Tracy. 

Tracy simţi căldura degetelor lui cînd luă mărgelele în mînă. 

-- Sînt pentru rugăciune? întrebă ea. 

Murat Erim făcu un gest de negaţie. 

--Astea nu. Un adevărat tespih de rugăciune trebuie să aibă 
treizeci şi trei de mărgele. Asta este mai scurt. Am auzit că 
englezii le spun „şiraguri pentru astîmpărare“. Sînt doar pentru 
scopuri terapeutice, ţin mîinile active. Poţi să vezi astfel de 
şiraguri la bărbaţii din tot Orientul Mijlociu. 

-- Curios, se pare că femeile nu au nevoie de o astfel de 
supapă. Nursel îşi ridică mîinile frumoase. Presupun că noi 
trebuie să fim atît de ocupate cu treburile gospodăreşti încît să 
n-avem nevoie de ele. Murat are o mulţime de asemenea 
şiraguri în colecţia lui. Trebuie să i le arăţi domnişoarei Hubbard. 

-- De ce nu? spuse Murat. Am să i le arăt chiar acum, pînă 
ni se aduce desertul. 

Cu o cheie pe care o scoase din buzunar, descuie una dintre 
vitrinele aflate de-a lungul peretelui, luă cîteva şiraguri de pe un 
raft unde se aflau expuse o mulţime de mătănii de culori diferite 
şi le puse pe masă. Erau încîntătoare, unele mai puţin valoroase, 
în fel de fel de culori, altele erau preţioase, din fildeş şi 
chihlimbar - roşcat, auriu sau de culoarea mierii. Toate erau 
perfect rotunjite pentru a aluneca uşor între degete. In 
grămăjoara de pe masă se afla un singur tespih negru ca 
lignitul, care lucea întunecat printre celelalte. Murat Erim întinse 
mîna şi-l luă. 

-- Acesta este tipic turcesc, un şirag de chihlimbar negru. 

Tracy, ale cărei degete se jucau cu mărgelele, încremeni. 
Avea impresia că toţi cei din încăpere îşi aţintiseră privirea 
asupra mărgelelor negre din mîinile doctorului Murat. Chiar şi 
Miles Radburn îl privea atent. Ahmet, care tocmai intrase în 


încăpere purtînd o tavă cu şerbet de trandafiri, aruncă o privire 
asupra grămezii strălucitoare, rămînînd cu ochii aţintiţi asupra 
şiragului negru. 

Lui Tracy i se păru că aude vocea lui Anabel, răsunînd în 
cameră ca un ecou. Tonul isteric pe care îl sesizase în ultima 
convorbire telefonică cu sora sa era atît de prezent în amintirea 
ei, încît se aştepta ca şi ceilalţi să o audă şi să-i dea un răspuns. 
Anabel spusese ceva în legătură cu „chihlimbarul negru“, dar 
din frazele ei confuze Tracy nu înţelesese nimic. Acum, în 
această casă, vorbele surorii sale îi reveniră în memorie şi hotărî 
să nu scape ocazia de a afla mai mult despre aceste cuvinte- 
cheie. 

-- Ce este un chihlimbar negru? 

Murat lăsă din mînă mărgelele negre. 

-- Este un soi de lignit scos din nişte mine aflate lîngă 
graniţa noastră de est, într-un oraş numit Erzerum. Din el se fac 
broşe, diverse alte bijuterii, precum şi tespihuri. 

Tracy luă şiragul în mînă. Pietrele negre, netede aveau luciri 
întunecate. Degetele ei le mîngiiară de mai multe ori, dar nu-i 
provocară nici o senzaţie deosebită. 

Murat Erim puse la loc şiragul negru şi strînse grămada 
pentru a face loc farfuriilor de desert pe care le adusese Ahmet. 
După o pauză, făcu un gest către mătănii. 

--  Alegeţi-vă unul dintre ele, domnişoară Hubbard. Ca 
amintire din Turcia. Vă rog, luaţi-l pe oricare vă place. 

Tracy îi mulţumi. Ezită o clipă, apoi luă în mînă şiragul negru. 
| se păru că întreaga încăpere fremăta în aşteptare. 
Nepăsătoare, lăsă şiragul să-i alunece printre degete, îl dădu la 
o parte şi alese un altul, din mărgele gri-albăstrui. 

--  Sînteţi foarte amabil, spuse ea. Pot să-l iau pe acesta 
albastru? Se potriveşte cq rochia mea. 

-- Sigur că da, răspunse Murat. Păstrează-l. 

Momentul de tăcere, de aşteptare trecuse. Atmosfera reveni 
la normal. Murat Erim luă şiragurile şi le puse la loc, apoi încuie 
vitrina. Tracy ridică tespihul ales şi-l lăsă să se legene pe un 
deget, conştientă că Murat nu privea mărgelele, ci pe ea. Avea o 
expresie ciudată, întrebătoare. Ahmet nu-i acorda atenţie, iar 
Miles se retrăsese îndărătul zidului. Şi totuşi, Tracy rămăsese cu 
impresia că „atenţia tuturor fusese concentrată asupra 
chihlimbarului negru şi că Murat îi urmărise reacţia, interesat de 


faptul că îl respinsese şi nu de alegerea pe care o făcuse. 
Nursel întrerupse tăcerea, încercînd să iniţieze o conversaţie. 


--  Vorbeşte-ne despre dumneata, domnişoară Hubbard. În 
ce parte a Statelor Unite te-ai născut? 

Tracy lăsă mătăniile să-i cadă în poală şi, luată prin 
surprindere, spuse: 

-- M-am născut în lowa, asta este în Midwest. În clipa 
următoare îi veni să-şi muşte limba. Chiar dacă pentru Miles 
Radburn sau pentru ceilalţi doi faptul că se născuse în acelaşi 
stat cu Anabel prezenta vreun interes, nici unul nu lăsă să se 
vadă şi Tracy continuă grăbită: 

-- Mi-am dorit întotdeauna să trăiesc în New York. Îmi place 
mirosul cernelii de tipar şi am vrut să fiu în centrul activităţii 
editoriale. 

Işi dădu seama că suna penibil ceea ce spunea, dar îi era 
greu să se oprească. Se simţi uşurată cînd Murat Erim interveni 
în conversaţie, dînd uitării ciocnirea cu Miles Radburn, care nu 
părea să-şi fi dat seama cît de mult îl enervase. Tracy se delectă 
cu şerbetul parfumat şi rahatul /okum, delicatesă specific 
turcească. 

Cînd se ridicară de la masă, Tracy se întoarse spre Miles 
Radburn cu intenţia de a-l întreba ceva în legătură cu programul 
de după-amiază, dar acesta o întrerupse scurt: 

-- Aş prefera să renunţi pentru moment la... gospodăreală. 
N-am să fiu prezent şi nu vreau să te bagi în hirtiile mele cît 
timp nu sînt de faţă. 

Nu aşteptă răspunsul şi o porni către scări. Ahmet ţinu uşa 
deschisă pentru Tracy şi se aplecă în timp ce trecu pe lingă el. 
Tracy rămase cu impresia că Ahmet înţelesese cuvintele lui 
Miles, că ştia mult mai bine engleza decit lăsa să se vadă. 

Tracy se retrase în camera ei, enervată. Nu avusese nevoie 
de prezenţa lui Miles în dimineaţa aceea, nu-i adresase nici o 
întrebare. Era nevoie să se monteze pentru a-l putea înfrunta şi 
a obţine ceea ce dorea. 

Ţinea încă în mînă tespihul gri-albăstrui. Îl privi indiferentă, 
cu gindul la chihlimbarul negru. Nu avea certitudinea că reacţia 
celorlalţi fusese doar o impresie. Şiragul părea absolut inofensiv. 
Şi totuşi, vocea îngrozită a Anabelei îi răsuna încă în minte. 
Făcea parte din enigma care o obseda şi pe care trebuia s-o 


dezlege. 

Puse şiragul jos şi se concentra asupra problemei care o 
frămîntase toată dimineaţa. Trebuia să găsească o explicaţie 
pentru faptul că portretul lui Anabel se afla pe peretele din 
dormitorul lui Radburn, cu toate implicaţiile pe care le avea 
prezenţa, acestuia acolo, înţelesese de la Anabel că el n-o mai 
iubea. Dorinţa de a revedea portretul era atit de puternică, încît 
Tracy nu mai avu nici o îndoială asupra pasului următor. Miles 
Radburn lipsea, deci momentul era propice, întredeschise uşa şi 
ascultă cu atenţie. Din salonul întunecos nu se auzea nici un 
sunet. Răzbăteau doar vocile servitorilor, de undeva din 
încăperile mai îndepărtate. Deschise larg uşa şi privi spre biroul 
lui Miles. Uşa acestuia era întredeschisă şi Tracy pomi într-acolo, 
străduindu-se să facă dt mai puţin zgomot. 


4 


Împinse prudent uşa şi privi înăuntru. Rămase surprinsă 
constatind că Ahmet se afla în faţa şevaletului lui Miles şi studia 
concentrat scrierea. Cînd îi sesiză prezenţa, se întoarse către ea 
şi, privind-o fără să clipească, îi arătă textul caligrafiat. 

— Hanimefendi, spuse el, acesta este cuvintul lui Allah. 

Explicaţia o linişti. O clipă avusese impresia că prezenţa lui 
Ahmet era ciudată, îşi zise însă că nu era nici un motiv de 
îngrijorare. Ca orice bun mahomedan, Ahmet studia Coranul pe 
care Miles îl copiase. 

-- Poţi citi vechea scriere turcească, Ahmet Effendi? îl întrebă 
ea. 
Acesta dădu doar din cap, fără să precizeze dacă înţelesese 
sau nu întrebarea, şi ieşi din încăpere strecurîndu-se pe lîngă ea. 
Se mişca atit de uşor şi fără zgomot încît abia îl auzi coborînd 
scările, deşi rămăsese în prag, urmărindu-l cu privirea. 

După ce se asigură că Ahmet plecase, Tracy traversă 
încăperea către uşa dormitorului lui Miles şi o deschise. Inima îi 
bătea nebuneşte. În cameră nu se afla nimeni. Fata se duse la 
picioarele patului de unde putea vedea cel mai bine portretul 
surorii sale. Avea convingerea că acest portret nu fusese expus 
niciodată şi că Miles Radburn îl pictase în primele zile după 
căsătorie. Avea destule cunoştinţe despre pictura lui pentru a 
remarca frumuseţea portretului, deşi nu semăna cu nimic din 
ceea ce pictase el pînă atunci. Ceaţa argintie în care plutea 
întregul portret, figura tragică, de o frumuseţe pură, ochii într-un 
contrast dramatic cu trăsăturile întunecate, totul era diferit faţă 
de stilul obişnuit al picturilor lui Radburn. Deşi într-o manieră 
virilă, reuşise să sporească feminitatea modelului. Miles era un 
desenator desăvirşit. Perfecţiunea stilului său avea întotdeauna 
un efect emoţional asupra privitorului. . 

Tracy îşi aminti de nişte versuri din copilărie şi le rosti cu glas 
tare: „Această fecioară a trăit fără alt gind decit acela de a iubi 
şi de a fi iubită de mine“. 

Anabel Lee era fata din versuri, în timp ce Anabel de pe pînză 


se înşelase în dragostea ei. Artistul prinsese în figura tinerei o 
anume frivolitate care o speriase întotdeauna pe Tracy. Avusese 
aceeaşi privire cu opt ani în urmă, cînd revenise în lowa pentru 
a-i spune surorii sale de cincisprezece ani că avea să se 
căsătorească. 

Tracy chiulise de la şcoală în ziua aceea pentru a o lua pe 
Anabel de la gară. Se duseseră să prinzească în separeul unui 
restaurant de cartier, cu speranţa că nu vor fi observate. Anabel 
fusese veselă, vioaie, dar în acelaşi timp alunecoasă, greu de 
definit. Lui Tracy i se păruse mai frumoasă ca oricînd şi simţise 
un soi de emoție dureroasă - dragoste amestecată cu puţină 
invidie. Să-i semene lui Anabel - aceasta era dorinţa care o 
dominase de cînd se ştia, deşi îşi dădea seama că greşeşte, că 
ar trebui s-o respingă, să o învingă. Atunci lui Tracy i se păruse 
că Anabel putea avea tot ce-şi dorea, că era suficient să ceară 
ca să primească, în vreme ce ea, Tracy, intra în competiţie cu o 
imagine pe care nu o va putea atinge niciodată. 

În ziua aceea, Anabel ciugulea din mîncare şi nu mai 
contenea să-i povestească, entuziasmată. 

-- Am pozat pentru el, Bunny scumpă! Îi spusese ea, folosind 
numele cu care îşi răsfăţa sora mai mică. Aşa l-am cunoscut. El 
spunea că am oase bune, sau cam aşa ceva, şi o anume 
caracteristică pe care vrea să o exprime pe pînză. Şi pe urmă a 
început să-şi facă griji cu - ştii tu, aşa cum păţesc toţi, şi izbucni 
într-un rîs strident, pe care şi-l înăbuşi cînd observă că lumea o 
priveşte. 

Aşa era Anabel - le făcuse tuturor probleme, mai ales mamei 
lor. Tatăl lui Tracy - tatăl vitreg al lui Anabel - fusese singurul 
care refuzase să-şi facă griji. Cînd Anabel fugise de acasă, la 
scurt timp după ce Tracy împlinise doisprezece ani, nu se 
agitase deloc, probabil că se simţise chiar uşurat. Tracy îşi 
amintea că aproape îl urise pentru asta. 

Deşi mama ei suferise foarte mult - Anabel fusese 
întotdeauna favorita ei - nu avusese curajul să-i ia apărarea fetei 
în faţa soţului. Conştientă de situaţie, Anabel nu se mai 
întorsese acasă. Îi trimitea din cînd în cînd lui Tracy scurte 
scrisori, parcă scrise pe un colţ de masă, în care nu spunea mai 
nimic. Tracy îi răspundea cu epistole lungi, stimulată de 
instinctul ei care îi spunea că legătura lui Anabel cu familia 
trebuia păstrată, oricît de slabă ar fi fost. Considerase că cineva 


trebuia să păstreze această legătură şi nu renunţase niciodată. 
Anabel venea din cînd în cînd în oraşul natal, numai ca s- o vadă 
în taină pe Tracy, niciodată pe mama lor sau pe tatăl vitreg. In 
familie, viaţa lui Tracy nu fusese prea uşoară. Mama o 
învinovăţea pe ea pentru plecarea lui Anabel. Atunci Tracy 
acceptase judecata mamei sale şi îşi făcuse reproşuri. Suferise 
cum numai o fetiţă de doisprezece ani poate să sufere şi să-şi 
facă reproşuri. Abia acum înţelegea mai bine ce se întâmplase. 
Nu fusese altceva decit instrumentul destinului. Faptul că se 
purtase ca un copil gelos nu era ceva care să te apese tot restul 
vieţii. Pînă la urmă, Anabel tot aceeaşi hotărîre ar fi luat. 
Aceasta reprezenta de fapt enigma : Anabel avea întotdeauna 
tendinţa să se avinte spre dezastru, fără să gindească, chiar 
dacă riscul era evident. 

După. plecarea lui Anabel, noi ziduri se ridicaseră în jurul lui 
Tracy. Toţi o urmăreau suspicioşi, aşteptind parcă să greşească 
cu ceva. Fire deschisă şi comunicativă, Tracy nu dorea altceva 
decit să i se acorde încredere, dar se izbea de îndoială şi 
suspiciune oriunde se întorcea. Şi asta pentru că Anabel fugise 
de-acasă. Dragostea ce i-o purta surorii ei începu să scadă, 
minată de resentimente. Acum ştia că în felul acesta se 
apărase, şi pe bună dreptate. La timpul respectiv nu înţelesese 
asta şi fusese marcată de un sentiment de vinovăţie. Chiar şi 
acum, vechiul sentiment de vinovăţie pentru a fi fost geloasă pe 
sora ei o urmărea şi o făcea să se îndoiască de adevăratele 
sentimente faţă de Anabel. 

În ziua aceea, la restaurant, Tracy încercase să-şi asume vina 
pentru cele întîmplate. Ca de obicei, Anabel protestase. 

-- S-ar fi întîmplat oricum, iubita mea, îi răspunsese ea cu o 
sinceritate neobişnuită. Nu trebuie să-ţi reproşezi aşa ceva toată 
viaţa. 

Îi vorbise apoi despre viitoarea ei căsătorie cu un bărbat care 
ştia „aproape totul“ despre ea şi care o iubea aşa cum era. 
Refuzase însă rugămintea lui Tracy de a se împăca cu mama ei. 

-- Nu vreau. 

Anabel putea fi încăpăţinată, dar uneori încăpăţinarea ei se 
topea şi te lăsa dezarmat. 

-- Îmi pare rău, Bunny scumpă, continuase ea, dar nu vreau 
ca viitorul meu soţ să-i întilnească pe mama şi pe tata. El ştie că 
sînt singură pe lume, că nu am pe nimeni care să mă ajute la 


nevoie — ceea ce nu-i departe de adevăr. Îi place această imag- 
ine. De aceea nu-i pot spune nimic nici despre tine. 

Pe Tracy, hotărîrea ei o rănise, dar nu avusese încotro şi o 
acceptase. Anabel îşi găsise un nou bărbat care să-i poarte de 
grijă, iar surioara ei fusese foarte uşurată să audă aşa ceva. 

Anabel îi mai povesti că urmau să plece în Anglia, să viziteze 
rudele lui Miles, şi după aceea, în Turcia, unde îşi vor petrece 
luna de miere. Ca pictor, Miles fusese întotdeauna fascinat de 
Istanbul, dar acum voia să mai facă şi altceva în afară de 
pictură. 

-- Dacă ai şti cît de frumos se poartă şi cîtă încredere îmi 
inspiră, îi spusese sora ei cu entuziasm. Ştiu că o să mă apere şi 
n-o să mă facă niciodată să sufăr. Pentru prima oară în aiurita 
mea viaţă simt că am să fiu fericită. Şi, mai ales, în siguranţă, 
Cînd o să ajungem acolo, am să-ţi trimit ceva, un semn, ca să 
ştii că totul merge bine. Ceva care o să te facă să te gindeşti 
mereu la mine. 

Anabel se ţinuse de cuvint. Broşa în formă de pană îi sosise 
cu avionul şi nu se mai despărţise niciodată de ea. Primise şi un 
mesaj de la Anabel: Poart-o, draga mea Bunny, şi nu mă uita! N- 
a fost o idee rea cînd te-ai hotărît să-mi faci educaţia. 

Tracy a purtat broşa care îi amintea că Anabel îşi găsise 
fericirea şi că de acum înainte totul va fi bine pentru sora pe 
care o adora. Cu toate astea, Tracy sesizase la Anabel un viciu 
ascuns, asemeni unei crăpături fine într-un pahar de cristal - 
ceva pentru care nu exista leac. Tracy făcea abstracţie de 
această descoperire şi nu o lăsa să-i altereze dragostea şi 
loialitatea faţă de sora ei. 

Tracy atinse broşa cu un gest familiar în timp ce privea 
portretul surorii sale şi simţi cum o podidesc lacrimile. In 
realitate, Anabel nu fusese în siguranţă, iar în ultima perioadă 
suferise. Miles nu se dovedise persoana demnă de încredere pe 
care şi-o dorise. Licărirea verzuie ce se zărea printre genele 
negre nu spunea nimic despre gîndurile fetei din portret. 

În spatele ei se auzi o voce care o întrebă pe un ton rece ca 
gheaţa: 

-- Pot să ştiu ce faci în camera asta? 

Surprinsă, Tracy se întoarse şi-l văzu pe Miles Radburn stînd 
în pragul uşii. Sub masca imobilă se simţea clocotind mînia şi 
Tracy se alarmă. Anabel o prevenise şi, cu toate că nu luase în 


serios predispoziția către isterie a surorii sale, acum se sperie şi 
îi dădu primul răspuns care îi trecu prin minte: 

-- Scuzaţi-mă, ştiu că n-ar fi trebuit să intru-aici, dar doamna 
Erim mi-a arătat acest tablou azi-dimineaţă şi n-am rezistat, am 
venit să-l mai privesc o dată. Cred că acesta este - şi vreau să 
ştiţi că am văzut multe portrete făcute de dumneavoastră - unul 
dintre cele mai fiumoase. 

-- Nu l-am făcut pentru a fi expus, domnişoară Hubbard, 
replică Miles Radburn. Dacă vrei să mai stai aici o săptămînă, va 
trebui să rezişti la asemenea tentaţii. Parcă îţi sugerasem să nu 
vii în biroul meu în după-amiaza asta? 

Tracy încuviinţă din cap, fiindcă i se pusese un nod în git şi 
lacrimile îi împăienjeniseră ochii. Radburn se dădu la o parte ca 
să o lase să treacă, după care se instală la şevalet, dindu-i să 
înţeleagă că prezenţa ei era inoportună. 

Tracy se opri la uşă, cu mîna pe clanţă. Trebuia neapărat să 
afle ceva şi se hotărî să folosească prilejul. 

-- Cînd am intrat aici, am... văzut... Ahmet era aici şi studia 
fişia aceea caligrafiată. Văzind că l-am surprins, mi-a spus că 
citea cuvintele lui Allah. Apoi a plecat. 

Miles nici măcar nu o privi şi nu făcu nici un comentariu. 
Aşteptă doar ca ea să plece. Nimic nu trăda că l-ar fi interesat 
mişcările lui Ahmet. 

Tracy reuşi să împingă cu virful piciorului zăvorul de lîngă 
podea şi cînd întredeschise uşa, pisica albă se strecură înăuntru. 
Părea că se află la ea acasă, căci sări pe biroul lui Miles, cu grijă 
şi graţie, fără să clintească nici o hirtie. Apoi se aşeză şi-l privi 
pe Miles cu ochii ei mari, verzi. Pisica lui Anabel. Pisica albă 
căreia Anabel îi dăduse numele cu care o răsfăţa pe Tracy: 
„Bunny“. Poate din cauza singurătăţii, poate de dorul celor de 
acasă. 

Miles făcu un gest de parcă ar fi vrut să alunge pisica de pe 
birou, dar Tracy i-o luă înainte, ridică animalul în braţe şi îl privi 
sfidătoare. 

-- Biata Yasmin! spuse ea lipindu-şi obrazul de blăniţa moale. 

--Nu aşa o cheamă! protestă Miles. O cheamă... 

-- Ştiu, Bunny! Dar e un nume caraghios pentru o pisică. Aşa 
că am rebotezat-o şi acum e pisica mea. Cel puţin cît voi sta 
aici. Şi oricine o va lovi... 

Miles scăpă o înjurătură. O adevărată înjurătură englezească. 


Tracy strînse pisica la piept şi fugi din cameră. În urma ei, uşa fu 
trîntită cu putere. 

Ajunsă în odaia ei, Tracy se aşeză cu ghemotocul cald în 
poală. Dăduse de belea. Dacă Miles îşi va da seama cine este de 
fapt, o va trimite direct acasă. De asta cel puţin era sigură. 

— Măcar de mi-ar spune ceva despre Anabel, îi şopti ea 
pisicii. Ce-am să mă fac, Yasmin? , 

Yasmin, sătulă de atitea mîngiieri şi emoţii omeneşti, o zgirie, 
zbătindu-se să scape din braţele ei. Sări apoi drept în mijlocul 
patului şi începu să se spele sistematic, îndepărtînd cu limba ei 
aspră orice urmă de mină omenească. 

Tracy privea absentă semnele lăsate de ghearele pisicii. 
Faptul că Miles se înfuriase şi înjurase din cauza unei pisici ar fi 
trebuit să o amuze. Dar acum era vorba de Anabel. In afară de 
apelul telefonic al surorii sale, mai era şi scrisoarea sosită cu 
peste şase luni în urmă. 

Anabel îi scrisese că împreună cu Miles se întorseseră la 
Istanbul la invitaţia unui bun amic în casa căruia îşi petrecuseră 
luna de miere. Miles nu mai picta, dar îl pasionau mozaicurile 
turceşti. Doamna Erim îi oferise o bază de unde să-şi înceapă 
cercetările şi făcuseră şi un aranjament în privinţa locuinţei. 
Sora ei o ruga să lase totul baltă şi să vină în vizită la Istanbul. 

Dacă vii, înseamnă că-mi eşti cu adevărat soră, îi scrisese ea. 
Am nevoie de tine, scumpa mea. Aici toate merg prost şi mi-ar fi 
de mare ajutor să pot vorbi cu tine. Nu era prima dată cînd 
Tracy primea astfel de apeluri disperate. La cîţiva ani după 
căsătorie, într-o vară, Anabel îi plătise drumul pînă la New York 
şi Tracy o vizitase, deşi părinţii nu fuseseră de acord. Cu ocazia 
aceea constatase că Anabel arăta rău - era slabă, foarte 
nervoasă şi avea ieşiri necontrolate. Nu mai era Anabel cea 
veselă şi entuziastă. Se plingea de viaţa plicticoasă pe care o 
ducea şi o revolta faptul că soţul ei o neglija. Miles se afla atunci 
în Anglia şi Tracy regretase că nu-l putuse întîlni. Incercase deci 
să o calmeze pe Anabel şi să o determine să privească lucrurile 
mai raţional, dar strădania ei se dovedise inutilă. Tracy nu se 
descurajase - tot mai credea că sora ei avea calităţi pe care nu 
reuşise să le pună în valoare. Cînta şi dansa excelent şi cu 
puţină ambiţie ar fi reuşit în teatru. Dar cea mai prețioasă era 
capacitatea lui Anabel de a-i antrena pe cei din anturajul său. 
Poseda un adevărat talent de a crea o atmosferă veselă, 


relaxată. Chiar şi Nursel fusese cucerită de această calitate. Îi 
povestise cum fugiseră împreună ca să scape de mutrele severe 
de acasă şi să se amuze în voie. Dar Anabel, cea care iubea atit 
de mult viaţa, fusese anihilată de o altă Anabel. Există oameni 
cu adevărat talentaţi pe care o putere stranie îi împinge spre 
autodistrugere, iar cei care îi iubesc nu pot interveni şi sînt 
nevoiţi să asiste îngroziţTla această tragedie. 

După vizita la New York, Tracy îşi dăduse seama că Anabel 
începuse să se izoleze. Continuase totuşi să-i scrie genul de 
scrisori pe care sora ei le aştepta. Era tot ce mai putea face. 

Cînd se consideră destul de matură pentru a se elibera de 
atmosfera imposibilă de acasă, Tracy se instalase la New York. 
Anabel şi Miles părăsiseră însă America, astfel că în cei doi ani 
petrecuţi pe Coasta de Est nu mai avusese ocazia să- şi 
reîntilnească sora. Cînd primise acea ultimă scrisoare de la 
Anabel, Tracy trăise un sentiment de simpatie, dar şi de 
îngrijorare. Ştia că Anabel obişnuia să exagereze şi să 
dramatizeze totul. N-ar fi realizat practic nimic dacă ar fi plecat 
imediat la Istanbul. Tot ce ar fi putut face ar fi fost s-o ţină de 
mînă, săi asculte plingerile şi, eventual, să-i ridice moralul. Ca 
urmare, îi răspunsese că nu poate veni momentan, dar o va face 
mai tîrziu. Dacă ar fi plecat atunci, cînd se afla de probă în noul 
departament, s-ar fi putut ca la întoarcere să nu mai fie 
reprimită. Anabel trebuia să înţeleagă cît de importantă era 
slujba pentru ea. 

Sora ei nu-i răspunsese. Tracy îi scrisese din nou, promiţindu- 
i să-i facă o vizită în vara următoare. Citeva luni nu mai avu nici 
o veste, ceea ce nu i se păru ceva neobişnuit. Fericită pentru 
prima oară în viaţă şi preocupată de ceea ce făcea, Tracy nu-şi 
mai făcu griji pentru sora ei. Ştia că Anabel o va ierta şi o va 
înţelege. 

Apoi, în urmă cu trei luni, primise acel apel telefonic disperat 
şi confuz. Tracy abia îi recunoscuse vocea, atit era de tulburată 
Anabel. 

-- N-am crezut niciodată că o să ajungem aici, i se plinse ea. 
Nu mi-am închipuit că Miles poate fi atît de rău şi de crud! 

De data asta, situaţia părea mai gravă ca de obicei şi Tracy o 
întrerupse, încercînd să o liniştească şi să înţeleagă despre ce 
era vorba. Anabel continua însă să înşire fraze incoerente, lăsînd 
impresia că e terorizată de ceva. 


-- Bunny, am nevoie de tine! Nu ţi-aş cere să vii... s-ar putea 
să fie chiar periculos pentru tine, dar nu am pe nimeni. Trebuie 
să vorbesc cu cineva. Cineva care să mă ia de aici! 

Tracy adoptase un ton sever: 

-- Anabel, te rog să mă asculţi! Adună-te şi spune-mi calm ce 
s-a întîmplat. 

Auzise cum Anabel respiră adînc înainte de a continua: 

-- Este tot chihlimbarul ăla negru! A apărut ieri şi ştiu că asta 
înseamnă sfîrşitul. Secretul e ascuns la Sultan Valide - notează-ţi 
asta. Vezi să nu afle nimeni că eşti sora mea - aşa nu se vor 
atinge de tine. Bunny, mi-e frică - nu vreau să mor! Bunny... 

Urmase un moment de linişte, apoi o auzise din nou pe 
Anabel vorbind în şoaptă: 

-- Urcă cineva scările. 

Din nou tăcere. Tracy îşi ţinu răsuflarea, încercînd cu 
disperare să audă ce se întîmpla acolo, la Istanbul, la mii de 
kilometri depărtare. Apoi urmase lucrul care o înspăimîntase - 
Anabel nu mai vorbise, dar fluierase în microfon o melodie dintr- 
un vechi cîntec de leagăn: „London Bridge cade, cade, cade...“ 
Continuase să fluiere pînă cînd telefonul amuţise. 

Fragmentul de melodie îi amintise lui Tracy de vremea 
copilăriei, cînd comunicau prin semnale secrete, de fapt nişte 
melodii copilăreşti pe care le cunoşteau amiîndouă. „Acum 
mergem în jurul dudului“ însemna: „Totul este OK. A trecut 
furtuna“. „London Bridge“ era însă semnalul de pericol, 
însemna: „Urmează dezastrul. Pregăteşte-te pentru că o să-ți 
cadă acoperişul în cap“. Îl foloseau doar în cazuri disperate, de 
forţă majoră. 

Anabel lansase semnalul de dezastru de la Istanbul, semnalul 
lor secret „May-day“ şi apoi închisese. 

Tracy încercase imediat să reia legătura cu Istanbulul. Cînd 
reuşise în cele din urmă, cineva o informase în engleză că 
Anabel nu putea veni la aparat. Ceruse să vorbească cu Miles, 
dar nici acesta nu se afla în oraş. În final renunţase, dar nu-şi 
divulgase numele. Se străduise să-şi potolească propria panică, 
spunîndu-şi că era una din ghiduşiile care îi erau atît de dragi lui 
Anabel, dar nu reuşise să se convingă. 

În ziua următoare, dată fiind importanţa persoanei lui Miles, 
ştirea morţii lui Anabel se aflase pe prima pagină a ziarelor. 

Tracy rupsese lunga tăcere autoimpusă şi îi telefonase tatălui 


său în lowa. | se răspunsese că era exact ceea ce era de 
aşteptat. Drumul pe care îl alesese Anabel o dusese la sfîrşitul 
meritat. 

Comandase telefonic flori, fără să-şi dea numele, pentru 
mormîntul lui Anabel şi începuse să plănuiască drumul la 
Istanbul. Nu putea accepta moartea subită a surorii sale fără să 
pună întrebări, măi ales că survenise telefonul acela atit de 
confuz. Pentru prima dată însă, cuvintele lui Anabel o făcură să 
devină prudentă. Instinctul îi spusese că nu trebuia să se ducă 
acolo imediat şi nici să-şi dezvăluie identitatea, condiţii în care 
întrebările ei ar fi rămas fără răspuns. Avea o responsabilitate şi 
se simţea vinovată. Nu răspunsese la apelul disperat al lui 
Anabel, considerase că scrisoarea fusese obişnuitul strigăt 
„Lupul!“. De data asta însă se întîmplase ceva foarte rău şi nu 
va mai avea linişte pînă cînd nu va afla explicaţia. Nu acceptase 
niciodată fără rezerve părerile lui Anabel despre Miles. Trebuia 
să se ducă la Istanbul şi să-l cunoască personal. 

În lipsa banilor, amînase plecarea, mai ales că nu dorea să se 
ştie că e sora lui Anabel. Tocmai atunci domnul Hornwright îi 
deschisese o uşă şi ea se repezise să treacă pragul spre 
aventură fără să se mai uite înapoi. 

Nu a fost nevoie să-şi ascundă identitatea, deoarece, fiind 
surori vitrege, purtau nume diferite. Cîtă vreme acest incognito 
rezista, se simţea apărată împotriva oricărei ameninţări din cele 
la care se referise Anabel. Pistele de care dispunea erau puţine: 
ieşirea lui Anabel împotriva lui Miles, mai dură ca oricînd; 
referirea la „chihlimbarul negru“ şi la cineva numit Sultan Valide 
care era în posesia unui „secret“. La prima vedere, toate păreau 
improbabile. Şi totuşi Anabel fusese înspăimiîntată. Anabel 
murise. Fusese împinsă spre sinucidere de disperare. Cine se 
făcea vinovat de asta? 

Miles Radburn, aşa cum îl cunoscuse, părea capabil s-o fi 
făcut. Şi-l putea imagina aducînd o femeie în pragul nebuniei. 
Mai ales dacă era atit de proastă încît să-l iubească. Dar trebuia 
să ţină seama şi de prezenţa paradoxală a portretului lui Anabel 
de pe peretele dormitorului. Nu putea nici să nu ţină seama şi 
de vocea interioară care-i şoptea că nu tot ceea ce spunea şi 
făcea Anabel trebuia luat de bun. : 

Măcar de-ar fi fost cineva în care să poată avea încredere. li 
veni din nou în minte Nursel. Părea că fata fusese prietenă cu 


Anabel, dar Tracy nu îşi dădea seama dacă putea avea 
încredere în ea. Exista posibilitatea să-i devină aliată în 
încercările ei de a descoperi adevărul. Avea mare nevoie de un 
aliat, dar nu îndrăznea să se încreadă în nimeni. 

Erau tot atitea contradicții în această obscură tragedie ciţi 
curenţi de adincime existau în apele Bosforului în care îşi sfirşise 
viaţa Anabel. Tensiunea şi antipatia dintre Murat Erim şi Miles 
Radburn erau evidente, ca şi cea dintre Murat şi cumnata sa, 
Sylvana. Aceasta avea mai multă putere în familie decit puteau 
accepta fratele şi sora soţului ei. 

Gîndurile lui Tracy fură întrerupte de o bătaie în uşă. Halide 
intră în cameră cu un teanc de cărţi pe care le puse pe masă, 
zimbind timid. Profitînd de ocazie, Yasmin ţişni pe uşa deschisă 
de parcă cineva o ţinuse prizonieră. 

După plecarea lui Halide, Tracy privi mirată la cele patru 
volume. Toate erau lucrări despre Turcia - un ghid modem, 
campaniile şi reformele lui Atatiirk, vechile populaţii care 
trăiseră în Turcia şi o istorie a Imperiului Otoman. 

Doamna Erim ar fi putut să-i trimită primele două volume, şi 
chiar şi pe al patrulea, dar cel de-al treilea era sigur al lui Miles 
Radburn. Deschise cartea şi pe prima pagină văzu numele lui. 
Se uită şi la celelalte. Toate îi aparţineau lui Miles. 

Să fi fost gestul lui o scuză pentru ieşirea necontrolată? O 
clipă se simţi emoţionată, dar un zîmbet amar o aduse la 
realitate. Nu trebuia să uite că şi lui Anabel i se păruse la 
început cuceritor, ca apoi să constate cît de grav se înşelase. Ar 
fi fost mai indicat să-l deteste profund, să şi-l imagineze ca pe 
un bărbat înspăimîntător de rece, un bărbat care putea lovi o 
biată pisică. Încă nu ştia cum, dar trebuia să stea solid pe poziţie 
şi să rămînă acolo, fără să se lase atrasă într-o prietenie cu 
Miles Radburn. 

Tracy se aşeză şi deschise un volum lâ întîmplare. Începu să 
citească, străduindu-se să înţeleagă. Era Vorba despre cei mai 
vechi locuitori din Turcia, hitiţii, o populaţie importantă a lumii 
vechi. Erau menţionaţi şi în Biblie. Bathsheba, femeia care îi 
fusese soţie lui David şi mamă lui Solomoh, era hitită. Hitiţii îşi 
disputau celebritatea cu egiptenii şi babilonienii. Lăsaseră în 
urma lor frize şi statui de o mare frumuseţe. După hitiţi veniseră 
invadatorii semiţi şi cuceritorii din Grecia şi Roma. Avusese loc 
un asemenea amestec de rase, încît se considera că turcii erau 


indo-europeni cu un strop de sînge mongol. 

Tot ce citea era fără îndoială fascinant, dar ecoul cîntecelului 
din copilărie nu-i dădea pace. În momentul acela, istoria Turciei 
o interesa prea puţin şi simţi brusc nevoia să iasă din cameră. 
Puse cartea jos şi îşi luă mantoul. Se făcuse deja tirziu, dar 
trebuia să ia puţin aer şi să scape de gindunle care o asaltau. 
Mişcarea o va linişti. Nu mai suporta să stea între cei patru 
pereţi ai camerei lui Anabel. 

În salon nu văzu pe nimeni. Uşa camerei lui Miles era tot 
închisă. Nici pisica albă nu se zărea pe nicăieri. Tracy cobori cu 
paşi uşori spre coridorul de marmură de la parter şi găsi uşa 
care dădea spre pădure. Părăsi aleea asfaltată dintre yali şi 
pavilion şi merse pe poteca de deasupra țărmului Bosforului 
pînă ce aceasta se termină la o poartă mică aflată în zidul de 
piatră care delimita proprietatea. De aici, drumul principal care 
înconjura pămînturile familiei Erim se îndrepta spre nord, urmînd 
sinuozităţile țărmului. 

Tracy se aştepta ca portiţa să fie încuiată, dar constată că o 
ţinea închisă un simplu zăvor. Trase de el şi ieşi. Soarele tocmai 
dispărea îndărătul dealurilor, dar mai era timp pentru o plimbare 
înainte de a se întuneca. Tracy păşea pe fişia de iarbă necosită 
de pe marginea şoselei, ferindu-se astfel de automobilele care 
treceau. Ajunse la un moment dat într-o dumbravă frumoasă. Pe 
sub  frunzişul cafeniu apăruseră frunzuliţe verzi, vestind 
primăvara. Şoseaua începu să coboare spre apă şi o duse în 
dreptul unei porţi mari din fier forjat, care atîma în balamale. 
Ruinele o impresionau întotdeauna pe Tracy, le găsea 
misterioase şi emoţionante în acelaşi timp. Nu rezistă curiozităţii 
şi intră pe poarta dărăpănată. 

Ceea ce fusese dndva o grădină frumoasă arăta acum ca o 
junglă. Viţă de vie şi plante căţărătoare, mărăcini şi buruieni, 
învălmăşite şi încurcate, invadaseră spaţiul. Deasupra lor se 
înălţau maiestuos platani şi castani. O tufa imensă de 
rododendron care părea gata să  înflorească crescuse 
nebuneşte, formînd un zid întunecat în extremitatea din dreapta 
a grădinii. Drept în faţă, trepte de marmură trandafirie te invitau 
să cobori pînă la undele Bosforului. Dincolo de ele, apele 
întunecate se scurgeau insesizabil, fără zgomot. 

În stînga se înălța o casă, acum în ruină, care purta încă 
pecetea unei trecute bogății. Nu părea o casă obişnuită. Prea 


multă marmură apărea de sub cascada de viţă care o învăluia. 
Cîndva avusese două etaje. Însă acoperişul se prăbuşise, iar 
zidul dinspre apă se năruise şi el. Tracy se aventură pe scările 
de marmură care se opreau la ancadramentul unei uşi fără 
canaturi. Văzu un mozaic circular pe jumătate acoperit. Il 
admiră, spunîndu-şi că ar merita să fie curăţat de pămîntul şi 
buruienile care îl ascundeau vederii. Invitaţia portalului deschis 
era atit de romantică încît nu rezistă şi urcă treptele de 
marmură. Vechea uşă de lemn putrezise şi spinzura de 
balamalele ruginite. Păşi peste bucăţile de lemn putred şi intră 
în casa ruinată. De o parte şi de alta a uşii se mai vedeau 
arcadele graţioase ale unor ferestre, împodobite cu sculpturi în 
piatră. O parte din tavan şi acoperişul de deasupra dispăruseră 
şi ploaia distrusese interiorul. Ceea ce fusese cîndva un palat pe 
malul Bosforului devenise acum un adăpost pentru şopirle, 
şoareci şi păsări. Cariile, termitele şi mucegaiul distruseseră în 
mai multe locuri pardoseala încăperii centrale şi Tracy trebui să 
păşească cu grijă. Un perete mai păstra încă rămăşiţele unei 
picturi florale de o rară frumuseţe. In lumina cenuşie ce 
pătrundea dinspre apă, distinse un ancadrament din ceramică, 
aflat deasupra altei uşi. Îl privi cu interes, căci sortarea 
desenelor lui Radburn începuse să o familiarizeze cu vechea 
artă turcească. 

Partea din spate a casei i se păru mai solidă. O serie de 
încăperi rezistaseră timpului, dar cum soarele apuse se, se 
pierdeau în întuneric. Amurgul se instalase mai curînd decit se 
aşteptase. Se simţi cuprinsă de o ciudată nelinişte, de parcă s-ar 
fi aşteptat şă întilnească fantome în mijlocul acelor ruine. 

Tracy ezită în pragul unei camere, cuprinsă de dorinţa de a 
fugi din locul acela afit de straniu. Apoi se hotărî şi păşi prudent 
în încăpere. 


5 


Tracy mergea încet, cu teamă, dorind totuşi să înainteze. La 
un moment dat simţi sub talpa piciorului ceva moale. Se aplecă 
şi văzu un fular de mătase ce părea decolorat în lumina slabă a 
asfinţitului. Îl puse în buzunarul mantoului şi continuă să 


înainteze, întrebiîndu-se ce căuta o femeie printre aceste ruine. 
Cînd ajunse într-un coridor şi mai întunecos, de unde se zărea o 
scară ce ducea la etaj, se opri brusc. | se păru că aude un 
zgomot. Să mai fi fost cineva în acest loc ciudat? Poate femeia 
care îşi pierduse fularul. 

În clipa următoare auzi clar nişte şoapte, întrerupte brusc de 
o voce furioasă. îngrozită, Tracy se trase îndărătul unei arcade. 
Cuvintele erau rostite în limba turcă. Vocile, distorsionate, 
păreau să aparţină unui bărbat şi unei femei care se certau. Nu 
înţelegea nimic. Discuţia se purta probabil într-o încăpere mai 
îndepărtată.  Prudentă, fata făcu cale întoarsă, căutînd 
deschiderea către salonul principal. Ajunsă în pragul acestuia, se 
opri, ezitind să iasă în lumina ce venea prin ferestrele fără 
geamuri, în clipa aceea se auzi clar vocea bărbatului rostindu-i 
numele „Hubbard“, urmat de cuvinte pe un ton ameninţător. 

Se sperie. Îşi aminti toate avertismentele din scrisoarea lui 
Anabel. Împinsă de dorinţa de a scăpa de acolo fără să fie 
văzută, porni în grabă, nemaigîndindu-se la scîndurile putrede 
ale podelei. O scîndură cedă, Tracy căzu în genunchi şi se juli la 
picior. Zgomotul o trădase însă şi vocile încetară brusc. Urmă o 
scurtă pauză, apoi sunetul paşilor grăbiţi ai celor doi. Tracy nu-i 
văzu. Probabil că mai exista o uşă care dădea spre grădină şi 
prin care fugiseră. O fugă vinovată, îşi zise ea, bucuroasă că nu 
o descoperiseră. 

Îşi examină ciorapul rupt şi julitura cu care se alesese, cînd 
un alt zgomot o făcu să ridice brusc capul. în casa ruinată se 
afla o a patra persoană, un bărbat a cărui siluetă se detaşa pe 
fundalul cerului albastru-cenuşiu. Era ceva ameninţător în felul 
în care o privea, fără să i se vadă figura, fiind cu spatele contra 
luminii. Nu făcuse nici un zgomot atunci cînd ceilalţi o luaseră la 
fugă şi Tracy se întrebă dacă nu cumva fusese acolo tot timpul, 
ca să-i spioneze. Rămase nemişcată, aşteptînd să vadă cum va 
reacţiona individul. Omul se hotărî să rupă tăcerea şi i se adresă 
în turceşte în timp ce se apropia de ea. Atunci îl recunoscu - era 
Ahmet. Tracy nu avea încredere în acest bărbat tăcut, cu glas 
mieros, dar cel puţin nu era un necunoscut, întinse mina 
murdară de sînge de la rana de la picior. 

-- M-am lovit, mă poţi ajuta? 

Ahmet înţelese şi se apropie. 

-- Vă rog veniţi, hanimefendi, îi spuse el şi Tracy pomi 


şchiopătînd spre poartă, sprijinită de braţul lui. În timp ce 
înaintau încet pe şosea, Tracy îl auzi murmurînd ceva în turcă. 
Neobişnuită cu sunetele guturale, nu-şi dădu seama dacă o 
compătimea sau o acuza că întrerupsese întîlnirea celor doi pe 
care părea să-i fi urmărit. 

Făcură cîțiva paşi şi văzură un bărbat ce părea că ieşise la 
plimbare. Cînd se apropie, Tracy îl recunoscu pe Murat. Ahmet îl 
salută şi-i spuse ceva în turcă. 

-- V-aţi rănit? întrebă Murat Erim, apropiindu- se cu un aer 
îngrijorat. 

Tracy îi povesti că ieşise să se plimbe şi nu rezistase să nu 
arunce o privire în palatul minat. Şi-a dat prea tirziu seama cit 
de putrede erau scîndurile duşumelei - abia după ce s-a 
accidentat. Porniră spre casă. Doctorul Erim îl tot întreba ceva 
pe Ahmet, iar acesta îi dădea răspunsuri lungi. 

-- O să găsim acasă apă caldă şi bandaje, o informă Erim 
după ce se despărţiră de Ahmet. Sora mea ştie să îngrijească 
astfel de răni. Nu-ţi face griji. Noroc că te-a urmărit Ahmet. Se 
temea să nu te rătăceşti. Am găsit poarta laterală descuiată. Pe- 
acolo ai ieşit, nu? 

Tracy avu impresia că simula îngrijorarea, dar urmărea s-o 
pună într-un fel la încercare. 

-- Da, pe acolo am ieşit, recunoscu ea, fără să-i spună că 
găsise poarta deschisă. 

Probabil că Ahmet nu-i povestise despre cei doi din palat, aşa 
că fata nu-i dădu nici ea amănunte. 

Erim o duse în apartamentul Sylvanei, care întrerupsese 
distilarea parfumurilor în laborator şi se afla sus. Văzînd piciorul 
însîngerat al lui Tracy, femeia îl trimise pe Ahmet după Nursel. 
Considerind că se află în siguranţă, Murat părăsi încăperea. 
Nursel veni cu trusa de prim-ajutor, îi spălă bine rana şi îi aplică 
un bandaj. La întrebările Sylvanei, Tracy răspunse doar că s-a 
împiedicat. | se părea mai înţelept să ţină descoperirea pentru 
ea pînă cînd va cunoaşte rolul fiecăruia. Incă mai simţea spaima 
pe care i-o provocase auzul numelui său. Faptul că două 
persoane a căror identitate nu o cunoştea discutaseră atît de 
vehement despre ea, în circumstanţe destul de ciudate, nu era 
de natură să o liniştească. Ca să nu mai vorbim de faptul că 
Ahmet o urmărise. 

Sylvana Erim o conduse apoi în camera ei, îi dădu nişte 


pastile împotriva durerilor şi o sfătui să se bage imediat în pat. 
Nu va fi nevoie să coboare pentru cină - i se va aduce miîncarea 
în cameră, dar pe viitor domnişoara Hubbard să nu se mai 
plimbe prin locuri necunoscute după căderea întunericului. 

Tracy îi urmă sfatul. Se pregăti să se aşeze în pat, dar 
îngrijorarea o cuprinse din nou. Faptul că dăduse din neatenţie 
peste întîlnirea aceea clandestină o facea să se teamă că 
identitatea ei ar putea fi descoperită. Nu puteau şti cine e ea cu 
adevărat, dar dacă afla vreun secret şi le dădea bătaie de cap, 
libertatea ei de mişcare în casă ar avea de suferit. Şi-apoi, ce 
discutaseră despre ea? Să fi fost în legăţură cu faptul că lucra 
pentru Miles Radburn? 

Îşi aminti de fularul găsit. îl scoase din buzunarul hainei şi îl 
studie. Era o mătase foarte fină, în dungi de culoarea prunei 
coapte şi crem, alternativ. Desenul i se părea cunoscut, dar nu- 
şi putea aminti unde îl văzuse. 

Tabletele pe care i le dăduse Sylvana începură să-şi facă 
efectul. Se simţea mai relaxată şi uşor ameţită. Se culcă fără să 
stingă lumina şi ascunse fularul sub pernă, prea tulburată 
pentru a-şi mai face probleme în legătură cu el. În cîteva minute 
adormi profund. 

Trebuie să fi dormit vreo trei ore bune înainte ca Nursel să-i 
bată în uşă şi să intre urmată de Halide care purta o tavă. Tracy 
nu avea poftă de mîncare, dar Nursel insistă să guste ceva. O 
ajută să se sprijine de perne de parcă ar fi fost o invalidă şi-i 
puse măsuţa pe genunchi. Apoi îi făcu semn lui Halide să plece, 
îşi trase un scaun şi se aşeză lîngă pat. 

--  Şi-acum, spuse ea veselă, spune-mi şi mie ce ţi s-a 
întîmplat, cum te-ai rănit la picior. Mi s-a părut că e ceva foarte 
ciudat la mijloc. N-am discutat nimic nici cu Sylvana, nici cu 
fratele meu, dar sînt convinsă că nu le-ai spus întregul adevăr. 

Tracy sorbi din supa fierbinte şi simţi cum ceața de pe creier i 
se destramă. Faţă de Nursel era mai puţin reţinută şi, cum fata 
fusese mai perspicace decit ceilalţi, îi povesti tot ce se 
întîmplase. În palatul ruinat se aflau o femeie şi un bărbat care 
purtau o discuţie aprinsă. Ahmet fusese de asemenea acolo, de 
parcă i-ar fi urmărit. , 

Nursel o ascultă cu atenţie. Imenşii ei ochi întunecaţi 
exprimau îngrijorare. 

-- Nu pot înţelege de ce a făcut Ahmet asta. Nu e genul lui 


să urmărească pe cineva în afara casei. Are ciudăţeniile lui, dar 
ne este foarte credincios. 

-- Atunci de ce nu-l întrebi? 

Nursel ridică din umeri. 

-- Tot aşa de bine ai putea întreba obeliscul egiptean din 
Istanbul. Ahmet nu vorbeşte decit atunci cînd vrea el. Bănuiesc 
că îl interesează direct dacă spionează persoane din afara casei 
noastre. 

-- Şi dacă cei doi făceau parte din casa asta? 

-- Ce te face să crezi? 

-- Nu am date certe, admise Tracy, dar mi-a fost menţionat 
numele. Păreau că se ceartă din cauza mea. 

-- Din cauza ta? Asta este foarte ciudat. Eşti sigură că ţi-ai 
auzit numele? 

-- Sînt sigură, spuse Tracy şi scoase de sub pernă fularul. L- 
am găsit cînd am intrat în palat, preciză ea. 

Turcoaica privi fularul de parcă ar fi fost o vietate 
periculoasă. 

-- Cred că ar fi bine să nu spui nimănui povestea asta. Nici 
măcar fratelui meu. Ar fi mai bine să uiţi totul, să nu ai de-a face 
cu toate astea. 

-- Înseamnă că ştii al Cui este fularul. Ştii despre ce e vorba! 
atacă Tracy direct. 

Nursel părea speriată. 

-- Nu, nu, nu! Nu ştiu nimic! Ştiu doar că toate acestea nu te 
privesc pe tine. Domnişoară Hubbard, vei pleca în curînd acasă, 
la New York, şi asta spre binele tuturor. 

Lui Tracy îi veni să strige: „Ba mă privesc! Tot ce se petrece 
aici mă priveşte — pentru că sînt sora lui Anabel“. Dar nu putea 
risca să-i spună asta unei fiinţe pe care o cunoştea atit de puţin, 
chiar dacă se lăuda că fusese prietenă cu Anabel. 

Pentru a se calma, Nursel se ridică şi se duse la uşa ce dădea 
spre verandă, o deschise şi rămase nemişcată, privind apele 
Bosforului. Cînd vorbi din nou, Tracy rămase surprinsă de ceea 
ce auzi. 

-- De ce te-ai dus în locul acela? Ce te-a atras acolo? 

-- Nimic special. Am ieşit să mă plimb şi am dat din 
întîmplare peste poartă. Eram curioasă să văd ce este în spatele 
ei şi am intrat - asta-i tot. 

-- Ciudat, spuse Nursel, visătoare. Doamna Radburn, care 


era şi ea americancă, adora locul acela. Adesea, cînd se simţea 
nefericită, se ducea acolo. Uneori o însoţeam, socotind că nu era 
bine s-o las singură. 

Tracy se lăsă pe perne, cu ochii închişi. Nu avea poftă de 
mîncare. Să fi făcut Nursel o legătură între ea şi Anabel? Nu era 
posibil, nimeni nu ştia că Anabel are o soră. 

Nursel se întoarse în cameră şi făcu un semn cu mîna, ca şi 
cum ar fi vrut să alunge întreaga poveste. Tracy deschise ochii 
şi spuse cu prudenţă, urmărind expresia de pe chipul fetei: 

-- Astăzi dimineaţă, doamna Erim mi-a arătat portretul lui 
Anabel din dormitorul domnului Radburn. Fata din portret mi s-a 
părut foarte frumoasă. Aşa era şi în realitate? 

Nursel îşi reluă locul pe scaunul de lîngă pat. 

— Era şi nu era aşa. Adesea se purta ca un copil fermecător. 
Dorea să fie fericită, să fie eroina unor poveşti pe care şi le 
imagina. Dar era măritată cu el - un bărbat reţinut, serios, cu o 
puternică personalitate. Oh, aş putea să-ţi povestesc multe 
lucruri întîmplate în anul pe care l-au petrecut aici! Ai văzut 
fortăreaţa de pe malul celălalt? 

— Am remarcat turnurile în dimineaţa asta, admise Tracy. 

— Este Rumeli Hisar, un loc celebru în istoria Turciei. A fost 
construită pentru a apăra Bosforul împotriva invadatorilor, dar 
nu şi-a îndeplinit scopul. Pe partea asta se află o fortăreață 
similară, ceva mai mică şi mai puţin interesantă. Odată ne-am 
dus cu toţii la Rumeli Hisar pentru un picnic. Ne-au însoţit fratele 
meu, Sylvana şi Miles. Anabel era într-una din zilele ei bune — 
exuberantă şi chiar necugetată. Era ca un cuţit. 

— Ce vrei să spui cu asta — „ca un cuţit“? 

Nursel se întoarse cu spatele. 

— Foarte tăioasă. Putea să lovească, să rănească, fără să se 
gîindească. Poate mai degrabă ca o sabie decit ca un cuţit. Da — 
aşa era! Ca o lamă de sabie ascunsă în cutele mătăsii, gata să 
taie cînd te aşteptai mai puţin. In ziua aceea, la fortăreață, a 
vrut să se urce pînă în vîrf, dar Miles n-a lăsat-o. l-a spus că nu 
suporta înălţimea, dar Anabel i-a răspuns că poate zbura pînă în 
vîrf dacă vrea şi a urcat în fugă scările care duceau la grădina 
din interior. Am urmat- o, dar mi s-a făcut frică. Le-am cerut să 
se ducă după ea şi Murat a început să urce treptele. Miles l-a 
oprit, spunînd că trebuie lăsată să încerce, altfel o va obseda 
această dorinţă neîmplinită. Poate că dorea încă de atunci s-o 


vadă moartă. Era o zi de primăvară şi de-a lungul Bosforului 
înfloriseră copacii lui luda. Un astfel de copac se afla pe o colină, 
în afara zidurilor fortăreței. Anabel voia să-l admire de pe cel 
mai înalt punct al fortăreței. Alerga că o gazelă, fără să 
privească înapoi. Ne-a strigat să venim cu toţii ca să vedem cit e 
de frumos. 

Emoţia făcu să-i tremure vocea, lăsă capul în jos şi firul 
amintirilor se rupse. 

-- Cînd eram mică şi mergeam la şcoala americană de la 
Amavutkoy, peste Bosfor, am avut o prietenă americană, -fiica 
unui ofiţer de marină. Dar nu se poate compara cu Anabel. 
Nimeni nu se poate compara cu Anabel! 

-- Nu mi-ai spus cum a coborit de pe zid, insistă Tracy. 

-- A fost îngrozitor, n-am să uit niciodată. S-a întors să ne 
strige să venim şi noi şi să admirăm priveliştea printr-o 
crăpătură din zid. Atunci a privit în jos. Zidul este înalt şi îngust 
şi în clipa aceea inima a încetat să-mi bată - am crezut că o să 
cadă acolo, sub ochii noştri. Miles, care şi-a dat seama ce se 
putea întîmpla, i-a strigat să se rezeme de zid şi să-l aştepte. 
Anabel nu l-a ascultat, a făcut un pas spre trepte, s-a împiedicat 
şi s-a prăvălit pînă aproape de primul nivel, pe un ieşind îngust 
al zidului, unde şi-a pierdut cunoştinţa. A avut noroc că n-a 
alunecat peste marginea aceea. Miles a ajuns la ea şi a adus-o 
jos. L-am admirat atunci. Era puternic, agil şi a coborit-o în 
siguranţă înainte de a-şi reveni din leşin. Ce s-a întîmplat după 
aceea nu mi-a mai plăcut. 

Continuă să povestească cu o nuanţă de dispreţ în voce: 

— Cînd şi-a revenit, Anabel a făcut o criză de isterie. Miles a 
pălmuit-o brutal, cu cruzime chiar. Niciodată n-am să-l iert 
pentru palma aceea. Nici pentru ce a făcut atunci, nici pentru 
cele de mai tirziu. 

Tracy ascultase îngrozită povestirea lui Nursel şi ar fi vrut să 
poată plînge pentru Anabel cea fragilă, care nu se putea lua la 
întrecere cu înălțimile. Dar sora ei trebuise să fie tratată cu 
asprime. Ce să fi făcut Miles după ce a adus-o jos, decit s-o 
scoată din starea de şoc cu o palmă zdravănă? 

-- S-a liniştit după ce a pălmuit-o? 

Ochii negri ai lui Nursel se măriră de surprindere, de parcă s- 
ar fi aşteptat ca Tracy să fie indignată de gestul lui Miles. 

-- Da. A început să plîngă. Îi era frică de el şi pe bună 


dreptate. Nu ştiam atunci cît de mult îi dorea moartea. 

Glasul raţiunii era insistent, deşi Tracy ar fi vrut să nu-l audă. 
În fond, ar fi trebuit să ţină cu Anabel, dar... 

-- Nu mi se pare normal ca un bărbat care a dorit moartea 
soţiei sale să-i ţină portretul pe peretele dormitorului, astfel încît 
să-l vadă zilnic. 

-- Mi se pare uşor de înţeles, o contrazise Nursel. Cum îi 
spuneţi voi - cămaşa martirilor? Simte nevoia să se pedepsească 
pentru ceea ce a făcut. Cu toată ticăloşia lui, nu e lipsit de 
conştiinţă. Îşi plăteşte o parte din vină prin faptul că nu mai 
poate picta. Va plăti toată viaţa. O viaţă întreagă n-o să-i 
ajungă! Nimic n-o mai poate aduce înapoi pe Anabel. 

Nursel îşi acoperi faţa cu mîinile şi rămase tăcută. Safirul de 
pe degetul ei strălucea în lumina lămpii. 

Tracy se simţi tentată să-i spună: „Anabel a fost sora mea. 
Dacă ai fost prietena ei, fii şi a mea şi ajută-mă să descopăr 
adevărul”. Dar nu scoase o vorbă. Nursel i se părea din ce în ce 
mai sinceră, însă nu sosise momentul. Era mai bine să aştepte, 
să dea dovadă de înţelepciune. 

Cînd Nursel îşi descoperi faţa, ochii îi erau încărcaţi de 
suferinţă şi de teamă, dar pe obraji nu se vedea nici o urmă de 
lacrimi. 

-- Dă-mi fularul, spuse ea. 

Tracy îl pusese din nou sub pernă şi nu se grăbi să-l scoată. 


-- Tu ştii cui îi aparţine. De ce îl vrei? 

-- N-ar fi înţelept să-l ţii la tine, spuse Nursel, evitînd să-i 
răspundă la întrebare. S-ar putea să-i faci rău unei persoane 
nevinovate dacă le vei povesti celorlalţi tot ce s-a întîmplat 
astăzi. Dă-mi fularul să-l pun la locul lui. 

Tracy ezită un moment, apoi se decise: 

-- Am să ţi-l dau, dar nu acum. Am s-o fac înainte de a pleca 
acasă. 

Nursel făcu un mic gest de disperare. 

-- N-ai înţeles nimic, asta e! Văd că nu ai terminat cina. Te- 
am tulburat cu poveştile mele. Sylvana o să se supere dacă nu 
măniînci. Hai, încearcă, mielul e delicios. 

Tracy se strimbă. 

-- Nu mi-e foame. Te rog ia-le de-aici. 

Cînd Nursel se ridică să ia tava, se auzi o bătaie în uşă, apoi 


vocea lui Miles: 

--Pot intra? 

O clipă, Nursel păru surprinsă, după care o întrebă zimbind 
pe Tracy: 

-- Vrei să vorbeşti cu domnul Radburn? 

Tracy n-ar fi vrut, dar nu se putea eschiva. 

-- Da, bineînţeles. 

Nursel deschise uşa. Pisica se strecură printre picioarele lui 
Radburn şi sări pe fotoliul ei. Radburn n-o luă în seamă şi înaintă 
pînă la patul lui Tracy. 

-- Am auzit că ai căzut. Sper că nu e nimic grav, spuse el. 

Oare intenţiona să-i pună întrebări? Tracy remarcă din nou 
culoarea de un cenuşiu rece a ochilor lui. 

-- M-am julit doar. O să-mi treacă pînă miine. Nu înţeleg de 
ce trebuie să stau în pat. 

-- Cred că nu e cazul să vii miine la lucru. Mai bine 
odihneşte-te, o sfătui el. Eu mă duc dimineaţă în oraş şi lipsesc 
toată ziua. la-ţi liber şi fă ce vrei. 

-- Ceea ce aş vrea eu să fac, îi răspunse împingîndu-şi 
bărbia înainte cu încăpăţinare, este să lucrez şi să termin treaba 
pentru care am venit. 

-- Nu obişnuiesc să-mi încui biroul. Promite-mi că n-ai să 
intri acolo pînă nu mă întorc. 

Aducîndu-şi aminte cum o prinsese - o intrusă care privea 
portretul lui Anabel - Tracy se înroşi şi cedă. Îşi dădea seama ce 
urmărea Miles - s-o ţină departe de munca lui. În fiecare zi va 
găsi noi scuze pînă ce săptămîna acordată se va termina. Apoi o 
va trimite acasă. In clipa aceea nu ştia cum să se opună 
presiunii la care era supusă din toate părţile. 

Miles consideră tăcerea ei drept un acord şi, după un scurt 
salut din cap şi un „Noapte bună“, părăsi rapid camera. 

Nursel se strimbă către uşa care tocmai se închisese. Îşi 
revenise din emoţiile provocate de amintiri. 

-- Ştiu ce o să facem, o anunţă ea pe Tracy. Dacă tot eşti 
liberă miine, vino cu mine la Istanbul. Am un comision din 
partea Sylvanei şi trebuie să trec pe la un bijutier pentru Murat. 
Dacă ţi se vindecă piciorul, o să-ţi facă plăcere să vezi locurile 
astea. Poate că vom avea timp să vizităm şi o moschee. Nu poţi 
pleca din Istanbul fără să vezi cîte ceva din ceea ce face faima 
acestui oraş. 


Tracy acceptă invitaţia, dar sentimentul de frustrare se 
accentuase. Toţi o îndepărtau şi nici o uşă nu se deschidea 
pentru a-i oferi un răspuns la întrebările care o chinuiau. Cele 
cîteva zile care îi fuseseră acordate se scurgeau printre degete 
fără să' poată realiza ceva. Măcar timpul petrecut cu Nursel 
trebuia valorificat. 

-- Te las acum, îi întrerupse Nursel şirul gîndurilor. Dormi 
bine şi iartă-mă dacă te-am împovărat cu gindurile mele triste. 
Nu te mai gîndi la ele. Totul aparţine trecutului. Dar asta nu-i 
valabil şi pentru el. 

-- Ce vrei să spui? o întrebă Tracy, tatonînd terenul. Nursei 
ezită înainte de a-i răspunde. Strînse buzele, iar în ochii îi sclipi 
un licăr de furie. 

-- Eu nu am uitat şi nici nu vreau să uit, declară Nursei. Într-o 
zi va face o greşeală şi eu am răbdare. 

Luă tava şi ieşi din odaie. După ce uşa se închise, Tracy se 
rezemă de pernele tari. Gândurile i se învălmăşeau în cap. Nimic 
din ce văzuse de cînd sosise în această familie nu se încadra 
într-un tipar logic, perceptibil. Existau o mulţime de contradicții. 

Ahmet fusese una din cele trei persoane pe care le 
surprinsese în ruinele palatului. Dar cine erau celelalte? Să fi 
fost Nursel femeia? De ce o interesa fularul pe care îl găsise? Nu 
putuse identifica vocile din cauza tonului certăreţ. Nu-şi putea 
da seama dacă vocea de femeie îi era sau nu cunoscută. Şi nici 
cea a bărbatului. Ar fi putut fi chiar Murat, care lăsase impresia 
că venea dinspre şosea şi pretinsese că a fost surprins să 
găsească poarta deschisă. Vorbiseră în turcă şi nu putuse 
identifica nici un accent. 

Cheia enigmei putea fi fularul. Tracy îl scoase de sub pernă şi 
îl mai studie o dată. Brusc îşi aminti unde mai văzuse un 
asemenea material - în salonul Sylvanei Erim. Se aflau acolo 
nişte perne îmbrăcate în aceeaşi țesătură. Nu-şi dădea seama 
ce semnificaţie avea această descoperire. 

S-ar putea oare ca tot ce se întîimplase să aibă legătură cu 
cele petrecute cu luni în urmă, în timpul cînd Anabel mai era 
încă în viaţă? „Nu vreau să mor!“ strigase Anabel - şi se dusese 
direct la moarte. Dacă cineva din această familie era 
responsabil de trecuta tragedie, atunci minările acesteia ar 
putea dura încă multă vreme. Suspiciunea şi tăinuirea 
adevărului erau forţele opuse care duceau o luptă ascunsă. Ce 


n-ar fi dat să ştie cine tăinuia şi cine suspecta? Ar fi ştiut atunci 
de partea cui să fie. Dar, prieteni sau duşmani, toţi purtau măşti 
şi, la o mişcare greşită, pămîntul i s-ar putea deschide sub 
picioare. 

Nu va găsi cu uşurinţă răspunsurile, aşa că va fi nevoită să-şi 
prelungească şederea. Trebuia să dea dovadă de curaj şi să nu 
se lase intimidată de Miles sau de despotica Sylvana. De 
asemenea, să nu se lase atrasă în confidenţe cu Nursel sau 
flatată de atenţiile galante ale doctorului Erim. Trebuia să se 
ţină la distanţă de toţi şi să se conducă numai după intuiţia ei 
pînă cînd va fi în posesia unor informaţii suficiente pentru a 
acţiona, dacă va fi posibil. 

În capătul celălalt al dormitorului, Yasmin se cuibări în fotoliu 
şi începu să toarcă în semn de mulţumire. Pisica adoptase 
pentru a doua oară acea cameră care fusese a lui Anabel. 


6 


A doua zi dimineaţa, Tracy se trezi cu piciorul încă înţepenit. 
Rana o ustura, deşi bandajul se afla la locul lui. Işi propuse să nu 
acorde nici o atenţie acestor mici neplăceri, fiindcă aştepta cu 
nerăbdare excursia promisă la Istanbul. In acelaşi timp, se 
bucura că va scăpa pentru citeva ore din casa aceea, cu 
secretele ei tulburătoare. 

După ce se îmbrăcă, porni în căutarea micului dejun. 
Remarcă în drum spre scări că uşa ce dădea în biroul lui Miles 
era larg deschisă. Intenţionase să-i vorbească înainte de a 
pleca, aşa că se îndreptă către uşă. Biroul era însă gol, iar uşile 
dinspre balcon, larg deschise, lăsau să pătrundă răcoarea 
dimineţii în camera neîncălzită. În timp ce privea în jur, curentul 
ridică o foaie de hirtie şi o aruncă jos. Tracy se repezi să o ridice, 
dar încremeni cînd văzu că teancurile de hirtii pe care le sortase 
şi le pusese în ordine sub masa lungă zăceau răvăşite. Hirtii şi 
desene, amestecate, erau împrăştiate de parcă un uragan 


trecuse peste ele. 

In primul moment crezu că de vină fusese curentul şi se duse 
să închidă uşile. Apoi, privind hirtiile şi desenele împrăştiate, îşi 
dădu seama că nici un curent n-ar fi putut provoca o asemenea 
dezordine şi doar în acel colţ al încăperii. Pe masă şi pe biroul lui 
Miles, hiîrtiile nu fuseseră atinse. 

Să se fi răzbunat Miles într-o clipă de furie? O făcuse oare ca 
s-o descurajeze, să o determine să plece? Din puţinul pe care-l 
ştia despre Miles Radburn, el n-ar fi fost capabil gle un 
asemenea gest. Şi-ar fi manifestat nemulţumirea direct, deschis, 
nu ar fi recurs la asţfel de trucuri. 

| se părea un gest duşmănos, dar pe cine să suspecteze? Nu 
putea fi timida Halide, nici Nursel, care începuse să se poarte că 
o prietenă, deşi uneori mai scăpa cite o răutate. Nici Sylvana 
Erim nu s-ar fi coborit pînă la un asemenea gest. Atunci cine? 

Rămăsese Ahmet, cel care se mişca uşor, pe nesimţite, care 
ştia că Tracy înţelesese că-i urmărise pe cei doi în ruinele 
palatului. Să fi vrut el să se răzbune? Alungă din minte şi 
această ipoteză. Actul părea un soi de avertisment, de 
ameninţare, ca şi cum cineva iar fi spus verde: „Termină cu 
povestea cu lucrul la manuscris şi du-te acasă. Nu te vrem aici“. 

Tracy îşi vîri degetele mari în betelia fustei, întoarse spatele 
dezastrului şi cobori scările. Soarele strălucitor al dimineţii îi 
insuflă curaj şi se simţi cumplit de furioasă. Fusese încîntată de 
modesta ei muncă de sortare şi o durea s-o vadă irosită. În orice 
caz, nu avea intenţia să se lase intimidată. După ce se va 
întoarce din excursia cu Nursel, va reîncepe sortarea. 

Ajunsă la etajul doi, auzi voci venind din sufragerie şi 
deschise brusc uşa, mînată de indignarea pe care o simţise. 
Spera să-l vadă şi pe Miles Radburn, dar el lipsea. Nursel discuta 
foarte serioasă cu fratele ei în turceşte. Amîndoi ridicară ochii, 
surprinşi de intrarea ei furtunoasă. 

-- Vin din biroul domnului Radburn,- le spuse ea. Am 
constatat că toată munca mea de ieri a fost de pomană. Hirtiile 
zac împrăştiate pe jos în cea mai mare dezordine. L-aţi văzut pe 
domnul Radburn? Aş vrea să-l întreb dacă ştie ce s-a întîmplat şi 
dacă bănuieşte cine ar fi putut s-o facă. 

Nursel şi fratele ei schimbară o scurtă privire cu un înţeles 
care îi scăpă lui Tracy. 

-- Domnul Radburn a plecat devreme la Istanbul, răspunse 


Nursel. lar noi nu ştim nimic despre cele întîmplate. 

Murat se ridică pentru a-i ţine scaunul lui Tracy ca să se 
aşeze la masă, dar nu scoase o vorbă. In ciuda curtoaziei cu 
care o trata, ea sesiză o schimbare în atitudinea lui; nu mai era 
bărbatul plin de simpatie care o adusese acasă în seara 
precedentă. În ochii lui negri mocnea un foc ascuns şi o privea 
pe Tracy cu o intensitate jenantă. Ceva nu era în ordine. 
Emoţionată, Tracy se aşeză la masă. 

-- Ce este? întrebă ea. Ce s-a întîmplat? 

Nursel îşi reveni prima. 

-- Ne-ai luat prin surprindere, domnişoară Hubbard. Eşti 
furioasă. Este cu adevărat supărător că, munca dumitale a fost 
distrusă. Sîntem şi noi şocaţi. 

Murat nu se ralie la atitudinea surorii lui. Deşi nu-şi terminase 
micul dejun, nu se mai aşeză la masă. 

-- Domnişoară Hubbard, poate că ar fi mai bine să,plecaţi 
imediat acasă, îi spuse el scurt. S-ar părea că în Turcia nu vă 
aşteaptă decit necazuri. 

-- De ce m-aş duce acasă? îl întrebă Tracy uşor dezorientată 
de acest atac neaşteptat. Este adevărat că ceea ce s-a întîmplat 
mia necăjit şi m-a înfuriat. Dar le pot pune pe toate la loc cu un 
mic efort. Asta nu mă face să renunţ şi să plec acasă - nu voi 
oferi nimănui o asemenea satisfacţie. 

Murat îi făcu o plecăciune şi ieşi din cameră fără să-i 
răspundă. 

Tracy se întoarse cu un aer contrariat spre Nursel. 

-- Ce am făcut? De ce este atît de supărat? Am crezut că şi el 
ar vrea să ştie cine a făcut pozna asta răutăcioasă. 

Turcoaica nu-i răspunse imediat. Rupse un corn şi îl unse 
încet cu unt. Halide intră aducînd tava pentru Tracy. După ce 
servitoarea ieşi, Tracy atacă. 

-- l-ai spus fratelui tău ce s-a întîmplat cu adevărat seara 
trecută? o întrebă ea pe Nursel. Că am auzit acolo nişte voci? Că 
cineva mi-a rostit numele? 

Nursel o privi surprinsă şi descumpănită. 

-- Nu... Nu i-am spus nimic.. Altceva l-a tulburat. Te rog-nu 
trebuie să-i dai atenţie. Fratele meu are citeodată stări ciudate. 
Se supără uneori pe mine, alteori pe Sylvana sau pe servitori. 
Asta nu înseamnă însă nimic. De fapt, Murat nu e fericit. După 
moartea fratelui nostru mai mare, am trecut prin momente 


dificile. 

Făcu o pauză, ca şi cum nu ar fi fost sigură cît de mult putea 
spune. În cele din urmă se hotărî: 

-- Conform legilor noastre, ceea ce rămîne la moartea unui 
om trebuie să se împartă în mod egal între membrii familiei. 
Deci, Sylvana, Murat şi cu mine deţinemfiecare o parte egală din 
yali. Sylvana, ocolind legea, l-a convins pe fratele nostru să 
construiască în timpul vieţii pavilionul şi să-l înscrie pe numele 
ei. Tot ea l-a determinat să-şi transforme o bună parte din 
averea pe care o adunase din afaceri cu exportul în bani şi 
bijuterii, pe care i le-a dat ei. În afară de casa asta, Murat şi cu 
mine am rămas cu foarte puţin. Depindem de Sylvana pentru a 
avea tot ce ne este necesar, iar ea ţine foarte strîns baierele 
pungii. Fratele meu nu suportă să-i ceară acestei franţuzoaice 
ceea ce ar fi trebuit să-i aparţină de drept. Asta îl face irascibil, 
aşa cum ai putut constata. 

-- II înţeleg, dar nu pricep de ce e furios pe mine, insistă 
Tracy. 

Nursel oftă. 

-- Domnişoară Hubbard, să nu crezi că a intenţionat să fie 
inospitalier. Te rog iartă-ne şi nu-ţi strica pofta de mîncare. 

Tracy miîncă în tăcere cornurile şi bău cafeaua. Nursei 
rămase lingă ea, dar fără să mai spună ceva. Părea giînditoare şi 
preocupată. Poate că regreta confidenţele pe care i le făcuse în 
seara precedentă. 

-- Te rog să-i spui fratelui tău că nu mă interesează nimic 
altceva decit scopul pentru care am venit aici, spuse Tracy. 

-- Şi care este acest scop? o întrebă Nursel blind. 

-- Păi, angajamentul de a lucra pentru domnul Radburn, 
răspunse Tracy, simțind un fior rece pe şira spinării. 

-- Desigur. Imi pare rău că s-a întîmplat acest mic incident. 
Am să vorbesc cu servitorii, poate voi reuşi să aflu cine a făcut 
această glumă de prost gust. Fetele care lucrează pentru noi se 
comportă adesea ca nişte copii neastimpăraţi. 

Tracy nu-i răspunse, dar era convinsă că nu putea fi vorba de 
o farsă. 

Oricum, continuă Nursel împăciuitoare, hai să uităm această 
întîmplare şi să ne petrecem ziua într-un mod plăcut. Să ne 
bucurăm de excursia la Istanbul şi să fim vesele. În dimineaţa 
asta vreau să fiu ca Anabel, să doresc din tot sufletul să mă simt 


bine. 

Cuvintele fetei o liniştiră pe Tracy şi o făcură să-şi recapete 
buna dispoziţie. 

- De acord, hai să nu ne stricăm ziua, încuviinţă ea. 

Nursel uită brusc de preocuparea anterioară. Poate că aerul 
ei de supuşenie era folosit ca să se ţină departe de necazuri şi 
să-şi ascundă propriile sentimente. O fată care într-un moment 
era cuprinsă de miînie, iar în momentul următor dădea drumul 
unor lacrimi sentimentale prezenta o enigmă care nu era uşor 
de dezlegat. 

Imediat după micul dejun, cele două tinere femei se pregătiră 
de plecare. În acel sfîrşit de martie, vremea era însorită şi 
călduţă.  Crengile copacilor înmuguriseră şi cîmpurile se 
coloraseră într-un verde crud. Nursel conducea cu plăcere şi, pe 
măsură ce se depărtau de casă, părea tot mai relaxată, ca şi 
cum ar fi fost încântată că lăsa în urmă atmosfera încărcată de 
secrete. 

Tracy o privi, li venea greu să creadă că tinăra aceasta 
elegantă şi echilibrată era aceeaşi cu fata copleşită de emoţii 
care-i povestise atitea în noaptea trecută. Astăzi arăta splendid. 
Coafura impecabilă contrasta cu bretonul răvăşit al lui Tracy 
care-i ieşise de sub borul beretei albastre din piele de căprioară. 
Cerceii lungi agăţau razele soarelui şi dansau la fiecare mişcare 
a capului, dîndu-i un aer de bună dispoziţie. Clipsurile care îi 
fixau de urechi erau bordăte cu pietricele albastre. Pietrele mai 
mari, care atirnau, aveau forma unor lacrimi şi erau monfate în 
argint. 

-- Ce frumoşi sînt cerceii tăi, o complimentă Tracy. 

Nursel zimbi şi, cînd încetini viteza ca să ia o curbă, îşi scoase 
cerceii din urechi şi-i întinse lui Tracy. 

-- Te rog, ia-i, sper să-ţi poarte noroc. 

-- Nu, nu pot să-i primesc! ripostă Tracy jenata. N-amvrut 
să... 
Nursel lăsă cerceii să-i cadă în poala vecinei sale. 

-- Este un obicei turcesc. Nu-i poţi refuza fără să mă jigneşti. 
Dacă nu-mi plăceai, nu ţi i-aş fi dat. Pot să-ţi spun pe numele 
mic? Şi tu, să-mi spui Nursel? 

-- Sigur că da, răspunse Tracy emoţionată de gestul 
prietenos al turcoaicei. 

- Cred că ştii că noi, turcii, avem al doilea nume, de familie, 


doar de cîteva zeci de ani? Înainte era o confuzie generală. 
Acum ne-am occidentalizat şi ne-am ales singuri cel de-al doilea 
nume, dar continuăm să-l păstrăm pe primul, e mai comod. 

— Îţi mulţumesc, Nursel, şpuse Tracy şi-şi prinse cerceii la 
urechi. Îi plăcea să-i simtă atingîndu-i obrajii cînd se legănau. Şi 
Anabel purtase astfel de cercei, nu năstureii simpli pe care şi-i 
permitea ea. Pentru o clipă, Tracy se simţi aproape la fel de 
elegantă ca Nursel şi tot atit de seducătoare ca Anabel. Cu acel 
gest, turcoaica îi cîştigase simpatia. Şi totuşi, o uşoară rezervă 
persista încă faţă de Nursel. Cu sau fără cercei, Tracy nu era 
relaxată în prezenţa lui Nursel Erim. Avea permanent senzaţia 
că fata ascundea ceva. 

După ce-şi pusese cerceii, Nursel îi aruncase o privire 
aprobatoare. ; 

-- Îți vin bine. Şi mai trebuie să ştii că albastrul te fereşte de 
necazuri. Cel puţin aşa credeau vechii turci. 

Tracy îşi aminti că în Turcia ejdsta credinţa potrivit căreia 
culoarea albastră te ferea de deochi. Văzuse mulţi copii mici 
purtînd mărgele albastre la git sau împletite în păr. Pe 
radiatoarele automobilelor se agăţau frecvent astfel de mărgele. 

Maşina părăsise feribotul şi rula acum pe artera principală a 
Istanbulului modem. Un şir de platani, încă desfrunziţi, separa 
cele două benzi de trafic. Pe o latură a bulevardului se înălţau 
clădiri guvernamentale pe care fluturau steaguri cu semilună şi 
stea. În timp ce se apropiau de partea veche a oraşului, aflată 
peste Cornul de Aur, Tracy se îndreptă în scaun pentru a vedea 
mai bine peisajul celebru ce se desfăşura în faţa ei. 

Cornul de Aur, un braţ îngust şi curb al Bosforului, se află în 
partea europeană a Turciei şi desparte Istanbulul în două - 
partea veche şi cea nouă. Două poduri unesc malurile: unul mai 
nou - podul Ataturk şi altul mai vechi - podul Galata. Peste podul 
Galata trecuseră pe vremuri caravanele negustorilor, dar acum 
caii şi cămilele cedaseră locul automobilelor. 

Pe măsură ce se apropiau de capătul podului, imaginea cei 
se înfăţişă lui Tracy îi tăie respiraţia. Ploaia încetase, ceața se 
risipise şi în faţa lor apăreau cupolele şi minaretele moscheilor. 
Graţia minaretelor, perfecțiunea cu care arhitecţii construiseră 
cupolele care se ridicau în trepte dădeau Istanbulului o graţie 
diafană. 

Din cauza traficului de pe pod, Nursel reduse viteza şi îşi 


permise să-i arate lui Tracy cele mai cunoscute construcţii. Spre 
stînga, lîngă Palatul Topkapi, pe care francezii îl numiseră Serai, 
se ridica Sfinta Sofia, biserica înălţată de împăratul Justinian, 
devenită ulterior moschee şi în cele din urmă muzeu. Ceva mai 
sus se vedea Moscheea Albastră, iar mai aproape de centru - 
moscheea lui Suleiman Magnificul. 

Traficul devenise infernal, se circula bară la bară, iar şirurile 
de pietoni traversau podul pe fîşii paralele cu şoseaua pentru 
maşini. Pe sub pod treceau o mulţime de ambarcaţii. In dreapta, 
la nivelul apei, se vedea un fel de potecă paralelă cu podul. 
Acolo se opreau vasele de pescari care îşi vindeau marfa 
proaspătă negustorilor de pe pod. 

-- O porţiune din Galata se reazemă pe pontoane, îi explică 
Nursel, şi se ridică în fiecare dimineaţă la ora patru pentru a lăsa 
să treacă vapoarele. După două ore se închide şi permite 
reluarea traficului pe pod. Imaginea cea mai frumoasă a Galatei 
o poţi vedea dimineaţa, cînd se ridică podul. 

La capătul podului au pătruns pe străzi înguste, pavate cu 
piatră, şi au trebuit să reducă viteza pentru a evita acum nu 
numai pietonii care circulau pe carosabil, ci şi negustorii de 
iaurt, de dulciuri sau de apă potabilă.Băieţei cu tăvi încărcate cu 
ceşcuţe de cafea alergau cu atîta îndemiînare încît nu vărsau nici 
un strop. Nursel se strecură prin hăţişul de străduţe pînă în vîrful 
colinei, în căutarea unui loc de parcare. 

-- Sîntem aproape de Bazarul Acoperit, îi spuse ea lui Tracy. 
O să intrăm întîi acolo pentru că am de făcut nişte cumpărături. 

După ce au lăsat maşina şi au pomit-o pe jos, pe străduţele 
înguste, pe Tracy a izbit-o mirosul de praf, specific Istanbulului. 
La cea mai mică adiere, dintre pietrele străzilor, de la rigole, se 
ridicau nori de praf care se învirteau şi se răsuceau în aer ca 
într-un dans al dervişilor. Traversară curtea unei moschei, plină 
de porumbei pe care trecătorii îi hrăneau. Dincolo de ea se 
vedeau arcadele care marcau intrarea în Bazarul Acoperit. 
Deasupra lor tronau însemnele Imperiului Otoman. 

Cele două tinere fură absorbite de şuvoiul vizitatorilor ce 
mişunau prin labirintul bazarului. Tracy constată că se afla într- 
un oraş cu prăvălii minuscule, îghesuite sub arcadele de piatră 
şi sticlă ale acoperişurilor, care lăsau să se strecoare o lumină 
slabă. În schimb, vitrinele prăvăliilor răspîndeau o lumină 
strălucitoare. Din prima străduţă se deschideau altele şi din 


acestea iar altele, astfel încît Tracy se simţi pierdută în 
păienjenişul lor. Nursel o conduse pe o străduţă cu magazine de 
bijuterii. Vitrinele erau încărcate cu brățări strălucitoare de aur, 
care aveau mare căutare la fetele de la sate, o informă Nursel. 
Ele îşi apreciau zestrea după numărul de brățări de aur care le 
încăpeau pe braţe. In alte prăvălii se vindeau doar papuci şi 
încălţăminte. O străduţă întreagă era numai cu magazine ce 
desfăceau produse din alamă şi aramă. 

Nursel se opri la un mic magazin cu bijuterii, care avea doar 
o vitrină îngustă şi o uşă. În spaţiul mic din interior se afla un 
singur vînzător, îndărătul unei minuscule tejghele. Tînărul o 
salută pe Nursel şi aduse imediat două scaune. Era înalt, bine 
făcut, cu ochi negri, vii, şi cînd le zimbi, Tracy îi admiră dantura 
albă, strălucitoare. 

-- Diînsul este Hasan Effendi, îl prezentă Nursel. 

Tînărul se înclină cu un aer grav şi murmură în engleză că 
hanimefendi le onora prăvălia cu prezenţa lor. 

Tracy, aşezată pe scaun, începu să studieze podoabele. 
Pereţii erau acoperiţi de rafturi pe care erau expuse mărgele şi 
broşe, inele, pandantive, amulete şi tot felul de ornamente. 

-- Hasan Effendiţ aveţi tespihul/ pentru fratele meu? îl întrebă 
Nursel. 

Tînărul deschise un sertar şi puse pe tejgheaua de sticlă un 
tespih din mărgele de jad verd pe care Nursel îl studie cu mare 
atenţie. 

-- Murat va fi încîntat, spuse ea, arătîndu-i-l lui Tracy. Este o 
achiziţie prețioasă pentru colecţia lui. 

Şiragul semăna cu cele pe care le văzuse Tracy în ziua 
precedentă - era scurt şi nu avea încuietoare. Nursel se interesă 
de preţ şi între cei doi începu o lungă tocmeală, cu un iz de 
tachinerie. Tirgul se încheie în cele din urmă, Nursel plăti suma 
asupra căreia căzuseră de acord şi puse pacheţelul în poşetă. 
Apoi i se adresă lui Tracy: 

-- Te rog să ne scuzi că vorbim turceşte. Hasan Effendi este 
fiul lui Ahmet Effendi şi am să-i transmit un mesaj din partea 
tatălui său. 

În timp ce discutau, Tracy îl studie pe tînăr cu un plus de 
interes. Frumuseţea şi alura lui sportivă nu aveau nimic comun 
cu slăbănogul Ahmet, însă atunci cînd se încrunta, asemănarea 
dintre tată şi fiu devenea evidentă. Expresia încruntată şi 


asprimea tonului nu-i plăcură lui Tracy. Observă cum Nursel 
pleca ochii, cu un aer supus, ceea ce i se păru curios, fiindcă 
interlocutorul ei era doar un simplu vînzător, fiul unui servitor al 
familiei Erim. 

Hasan sesiză surprinderea lui Tracy şi întrerupse conversaţia. 
Cu un zîmbet larg, scoase o cutie de sub tejghea. 

-- Poate că vă va face plăcere să admiraţi tespihul pe care îl 
voi trimite doamnei Erim, hanimefendi, spuse el şi puse în faţa 
ei mai multe şiraguri. 

Tracy se aplecă pentru a le vedea mai bine şi instinctiv căută 
printre ele boabe de chihlimbar negru, dar nu se vedea nici una. 
Nursel le privi şi întoarse, capul nepăsătoare. 

-- Sînt sigură, Hasan Effendi, că doamna Erim se va bucura 
să le aibă, spuse ea pe un ton politicos. Este gata să contribuie 
la succesul magazinului dumneavoastră, tot aşa cum îi place să- 
i ajute şi pe săteni. 

Tracy recunoscu din nou privirea lui Ahmet în ochii fiului său, 
puţin ursuză şi chiar răutăcioasă. Hasan nu răspunse. La 
plecare, le însoţi pînă în uşa prăvăliei şi le urmări cu privirea în 
timp ce se îndepărtau. 

După ce dădură colţul, Nursel abandonă aerul de supuşenie 
şi redeveni ea însăşi. 

-- Hasan are o situaţie grea. Fratele, nostru mai mare l-a 
trimis la şcoală; dar după moartea lui, Murat n-a mai putut să-l 
ajute. Sylvana n-a vrut să cheltuiască pentru el, deşi îşi putea 
permite. Acum este obligat să muncească într-o prăvălioară. Dar 
Hasan este foarte ambițios şi cred că va reuşi pînă la urmă să-şi 
termine studiile şi să ajungă avocat. 

-- Părea supărat pe tine, aruncă Tracy momeala, dar Nursel 
nu reacţionă. 

-- N-are nici o importanţă. L-a înfuriat atitudinea doamnei 
Erim. Dar cine ştie, poate că e mai bine aşa. Vino, mergem 
acum să-i cumpărăm Sylvanei ce m-a rugat. 

O luară pe o altă străduţă. Pe margini, Tracy văzu fragmente 
de statui, capete şi busturi din marmură, bucăţi de coloane, de 
asemenea din marmură, trintite în dezordine - toate 
reprezentînd o veche civilizație.. 

-- Lucrurile astea n-ar trebui să se afle într-un muzeu? 
întrebă ea mirată. 

Nursel ridică din umeri. 


-- Cine poate şti cum ajung astfel de piese în bazarele din 
Istanbul? Pe tot cuprinsul Turciei se află numeroase mine care 
aşteaptă să fie cercetate. Se fură pe capete. Ah, uite, am ajuns - 
ăsta e locul pe care-l căutam. 

Se opri în faţa unei prăvălii mai mari decit celelalte. Vitrinele 
erau prăfuite, dar mai puţin aglomerate şi ofereau articole 
preţioase din argint, aramă şi alamă. Evident, proprietarul 
cunoştea valoarea obiectelor şi nu avea nevoie de o reclamă 
ţipătoare. 

Cînd intră Nursel, vînzătorul îi ieşi în întîmpinare, salutînd-o 
cu deferenţă. Făcu un semn băiatului de prăvălie să aducă două 
scaune şi tinerele luară loc în incinta magazinului întunecos şi 
prăfuit. Ceva îi spunea lui Tracy că obiectele erau foarte vechi şi 
deosebit de valoroase. 

Băieţăndrul care adusese scaunele dispăru şi se întoarse cu o 
tavă de aramă cu două ceşcuţe cu cafea turcească. Tracy sorbi 
din fiertura dulce-amăruie. 

După ce Nursel a schimbat obişnuitele politeţuri Cu 
vînzătorul, acesta îi prezentă comoara după care venise. 
Obiectul, mare şi destul de greu, fix adus cu un aer ceremonios. 
Vînzătorul se răsti la băiatul de prăvălie care fugi să aducă o 
masă pe care să aşeze obiectul şi o cîrpă pentru a-l şterge de 
praf. Cînd îl dezveli, Tracy constată că era un samovar superb. 
Nu mai avea luciul propriu aramei, devenise mat, dar 
frumuseţea formei era desăvirşită. Deasupra compartimentului 
în care se punea apa se vedeau în straturi suprapuse etajere şi 
capace şi un horn de aramă. Minerul robinetului, frumos cizelat, 
imita o coadă de păun. Două toarte foarte solide permiteau 
ridicarea samovarului. 

După ce-i întinse patronului, cîrpa, puştiul o zbughi spre 
încăperea din spate. Nursel zimbi. 

-- Se teme. Cunoaşte povestea acestui samovar. Are mai 
mult de două sute de ani. Pe vremuri, cele mai frumoase 
samovare se aduceau din Rusia, dar acesta a fost făcut într-un 
sat din Anatolia. Poţi să admiri măiestria meşteşugarului. Noi, 
turcii, preţuim artiştii. Cînd sultanul de atunci a aflat despre acel 
meşteşugar, l-a adus la Istanbul împreună cu samovarul. | s-a 
oferit o poziţie importantă la Curte şi a fost încurajat să lucreze. 
Din nefericire pentru el, îi cam plăceau intrigile, fără să fie însă 
la fel de priceput la treaba asta ca în meşteşugul său. Se spune 


că a avut un sfîrşit tragic. Capul lui a fost văzut plutind pe Bosfor 
într-un coşuleţ. 

Nursel dădu ocol samovarului, atingîndu-l delicat. 

-- Partea cea mai romantică a poveştii abia acum vine, 
continuă ea. Samovarul i-a fost dăruit mamei sultanului, cea mai 
puternică femeie din imperiu, şi a împodobit mulţi ani palatul ei 
de vară de pe malul Bosforului. După asasinarea ei, mai tîrziu, 
samovarul a ajuns în muzeul Palatului Topkapi. În urmă cu mai 
mulţi ani a fost furat din muzeu şi nu s-a mai ştiut nimic de el. 
De curînd a apărut în bazar. Îți dai seama ce comoară 
reprezintă. Tare aş fi vrut să-l fi descoperit Murat, nu Sylvana. 

Tracy privi samovarul cu interes. 

-- N-ar trebui înapoiat muzeului? 

Nursel ridică din nou din umeri. 

-- Poate că aşa va fi. Dar deocamdată Sylvana se va bucura 
de el şi-i va face în necaz lui Murat, spuse ea şi oftă, de parcă ar 
fi prevăzut noi motive de tensiune în casa lor cu prilejul sosirii 
samovarului. 

De data asta, Nursel nu se mai tocmi. Probabil că preţul 
fusese stabilit între Sylvana şi proprietarul magazinului şi ea, 
Nursel, nu făcea decit să-i plătească suma cuvenită. 

Proprietarul le-ajnsoţit pînă la uşa magazinului, ducînd eu 
grijă preţiosul obiect bine împachetat în ziare şi legat cu sfoară. 
Băieţandrul nu era de găsit. Se ascunsese probabil, aşteptind ca 
samovarul să părăsească magazinul. 

După ce se asigură că pachetul stătea bine pe bancheta din 
spate, Nursel îi propuse lui Tracy să viziteze Moscheea Albastră. 
Ajunseră la un loc de parcare convenabil cînd Nursel îi spuse: 

—Scuză-mă că nu pot să te însoțesc, dar nu pot lăsa comoara 
Sylvanei nepăzită. Du-te singură şi nu te grăbi, te aştept oricît 
de mult. 

Marea moschee era o adevărată piramidă de cupole, cu cea 
mai mare în virf. La cele patru colţuri se înălţau minarete zvelte 
cu balcoane delicate, circulare, ca un inel în jurul degetului. 
Ceva mai departe se vedeau încă două minarete. 

Tracy se desfată admirind eleganța construcţiei. Rămase 
multă vreme cu ochii la cupolele perfecte înainte de a traversa 
curtea largă pentru a intra în moschee. 

Lîngă intrare, un turc bătrîn îi arătă nişte papuci largi, din 
postav, care se puteau trage peste pantofi, şi întinse mîna, 


aşteptind bacşişul. Tîrînd picioarele, fata intră într-o lume de vis. 
Arcuri imense se înălţau spre cupolele uriaşe, plutind parcă într- 
o mare de lumină albăstruie. De jur-împrejur, la înălţime, mai 
multe rînduri de ferestre înalte cu vitralii, încercuiau fiecare 
cupolă, direcţionînd lumina în centrul moscheii. Razele aurii se 
răsfrîngeau în mozaicul albastru şi aruncau o lumină albăstruie, 
conferind interiorului aspectul unei peşteri subacvatice. Tracy 
păşi pe covoarele moi care acopereau în întregime pardoseala, 
impresionată de atmosfera înălţătoare de pace şi de linişte. Nu 
existau strane, ca în bisericile creştine. Credincioşii 
îngenuncheau direct pe covoare. Cupola principală era susținută 
de patru coloane imense, cu caneluri verticale. 

Mozaicul era foarte variat: cozi albastre de păuni, 
trandafiraşi, lalele şi crini albaştri, stilizaţi. Inscripţii din Coran 
împodobeau coloanele, arcadele şi cupolele. Tracy obosi şi nu 
mai putu percepe fiecare detaliu, iar atmosfera albăstrie o 
moleşi. 

Se apropia ora rugăciunii şi credincioşii, după ce îndeplineau 
ritualul spălatului afară, în apa curgătoare din bazinul hexagonal 
- sadirvan - din curtea pardosită cu marmură a moscheii, intrau 
şi îngenuncheau pe covoare, adunaţi în grupuri mari. Nu era nici 
o femeie, dar bărbaţii care treceau pe lingă Tracy nu o băgau în 
seamă, obişnuiţi fiind cu prezenţa turistelor. Pe un pupitru 
scund, de forma unui X, se afla Coranul, deschis pentru oricine 
dorea să poată citi. 

Tracy trecu pe lingă credincioşi tîrînd papucii şi se îndreptă 
spre una din galeriile exterioare. Cînd dădu colţul coridorului, 
surpriza o ţintui locului. La cîţiva paşi de ea, Miles Radburn 
stătea în faţa şevaletului, preocupat de lucrarea lui. 

Rămase nemişcată, urmărindu-l, neştiind ce să facă: să 
înainteze sau să se întoarcă repede de unde venise înainte ca el 
să-i observe prezenţa. 


7 


Cu un zîmbet trist, Tracy se apropie în tăcere de Radburn, 
curioasă să vadă ce face înainte de a fi descoperită. Miles era 
aplecat asupra şevaletului. Picta în nuanţe de albastru, 
reproducînd cozile de păun de pe o arcadă. Cu un penel fin şi cu 
mare meticulozitate, umplea spaţii înguste şi trasa curbe 
delicate, uimind-o cu priceperea lui în pictura miniaturală. 
Cîndva fusese un portretist, cunoscut pentru vigoarea cu care 
surprindea esenţa personajelor prin trăsături rapide şi puternice 
de penel. În acelaşi stil o pictase şi pe Anabel. Tracy se întreba 
cum de îşi putuse modifica pînă într-atit stilul, dedicîndu-se 
acestor chinuitoare miniaturi lipsite de simţăminte umane. 

Simţindu-i prezenţa, bărbatul se întoarse, o văzu, dar nu-i 
adresă nici un cuvint de bun venit. Stingherită ca de obicei în 
prezenţa lui, Tracy fu tentată să bată în retragere. Nu-l înţelegea 
şi asta îi provoca o stare de incertitudine, vecină cu teama. 

-- Eşti turistă? Ce părere ai de toate astea? i se adresă el 
brusc. 

Nu credea că-l interesează cu adevărat ce gindea ea, dar se 
hotărî să-i răspundă cu sinceritate. 

-- Mă copleşeşte. Mă oboseşte efortul de a recepta tot ce 
văd. Mi-e dor de o prezenţă umană în imensitatea asta de 
desene abstracte. 

-- Religia mahomedană interzice reprezentarea oamenilor şi 
animalelor, îi aminti Radburn. Aşa se explică faptul că artiştii se 
îndreptau spre arhitectură şi mozaicuri pentru a se putea 


exprima. Rezultatul este ceea ce vezi: cele mai minunate lucrări 
în acest domeniu. Nimeni nu i-a întrecut. Evident, multe 
mozaicuri au fost refăcute. Trebuie să le examinezi foarte atent 
ca să-ţi dai seama care sînt autentice. Multe moschei, mai puţin 
celebre, conţin mozaicuri şi mai frumoase. 

Se întoarse apoi spre pictura lui şi Tracy rămase tăcută, 
privindu-l cum lucrează. Văzînd că nu mai are nimic de spus, îl 
întrebă: 

-- Aţi intrat astăzi de dimineaţă în birou înainte de a pleca? 

-- Cînd m-am sculat. După micul dejun nu am mai avut timp. 
Îmi pusesem deja uneltele în maşină şi mă grăbeam să pornesc 
devreme. 

-- Eu am intrat, spuse ea cu o voce calmă. Cineva a 
împrăştiat tot ce am sortat eu ieri şi a lăsat o dezordine 
cumplită. 

De data asta reuşise să-i trezească interesul. O privi, dar faţa 
lui nu exprima nimic. 

-- Înseamnă că a început din nou. 

Deşi nu înţelegea ce voia să spună, tonul i se păru 
ameninţător. 

-- Ce vreţi să spuneţi? Ce a început din nou? 

-- Acţiunile geniului nostru rău. Ale „strigoiului”' sau cum vrei 
să-i spui. A distrus hirtii sau desene? 

-- Nu, cel puţin eu nu mi-am dat seama. Parcă s-a jucat un 
copil şi a amestecat totul. 

-- Poţi fi sigură că n-a fost un copil, adăugă el, privind-o 
ciudat. Cînd vorbi din nou, cuvintele lui o luară pe nepregătite: 
Cerceii ăştia de la urechi i-ai luat din bazar? 

Surprinsă, Tracy îşi duse mîinile la urechi, atingînd cerceii de 
care aproape uitase. 

-- Nursel mi i-a dat. l-am admirat şi ea şi i-a scos din urechi şi 
mi i-a dat. Protestele mele au fost zadămice. 

Radburn încuviinţă dînd din cap. 

-- Trebuie să fii extrem de atentă cu ce admiri. Turcii sînt 
foarte generoşi şi ospitalieri. Cred că n-ar trebui să-i porţi. Nu-ţi 
vin bine. 

-- Dar îmi plac, încercă ea să protesteze. _ 

Miles puse jos paleta şi pensula şi veni spre ea. Inainte ca 
Tracy să-şi dea seama ce intenţiona, întinse mîna, îi trase cerceii 
din urechi şi-i puse în palmă. 


-- Acum e mai bine. Eşti toată dintr-o bucată. Tracy era 
indignată şi nici nu înţelegea ce vrea el să spună. Brusc îi veni în 
minte o scenă petrecută cu mult timp în urmă. Tatăl ei îi 
aruncase la coş primul ruj de buze. Cuvintele care însoţiseră 
gestul îi răsunau şi acum în urechi: „Nu încerca să o imiţi pe 
sora ta. Fii tu însăţi, Dar acum nu mai era un copil, îşi spuse ea 
furioasă, iar Miles Radburn nu avea dreptul să-i spună ce să 
poarte şi ce nu. Cu toate astea, se simţi prost. Niciodată nu va 
putea fi ca Anabel. Asta o făcu să-şi piardă încrederea în sine. 

-- Ce vreţi să spuneţi? „Toată dintr-o bucată“? se bilbii ea. 

Radburn se întoarse liniştit la şevalet şi începu să-şi stringă 
ustensilele. 

-- Nu mă acuza! Te văd cu ochi de pictor. Cum stai cu 
julitura? 

-- E bine, mulţumesc, reuşi ea să îngaime. Radburn continuă 
fără s-o privească: 

-- N-ar trebui să te plimbi noaptea printre mine dacă eşti 
predispusă să intri în bucluc. Ar fi mai bine să pleci din Turcia 
înainte de a trece săptămîna. 

Acelaşi lucru îi spusese şi doctorul Erim la micul dejun, 
constată ea enervată. Ridică hotărită bărbia şi plecă fără un 
cuvînt. Nu accepta să fie intimidată şi nu va pleca acasă. 

Cînd ajunse pe la jumătatea curţii interioare, îşi prinse din 
nou cerceii în urechi. Dansau la cea mai mică mişcare şi îi 
mîngiiau obrajii. Chiar dacă nu era genul de femeie care să 
poarte astfel de cercei, chiar dacă nu putea concura cu 
amintirea lui Anabel, atitudinea lui o jignise. O să poarte tot 
ce-i place şi o să facă tot ce vrea. Radburn îi stricase 
plăcerea de ai purta şi asta nu i-o va ierta uşor. 

Probabil că Radburn îşi strînsese repede lucrurile, fiindcă o 

ajunse din urmă în curtea moscheii. 

-- Mai e ceva ce ar trebui să vezi, spuse el. Stai o clipă. 
Tracy îi aminti pe un ton rece că Nursel o aştepta de mult 

timp, dar el o întrerupse: 

-- Ai vrut să vezi ceva din Istanbul. Priveşte în sus. 

Se aflau în apropierea unuia dintre minarete şi Tracy privi 
spre unul dintre micile balcoane care îi încercuiau virful. 
Minaretul era inimaginabil de înalt şi subţire, iar bărbatul care 
ieşise în balcon părea o marionetă. Muezinul nu purta caftan şi 
nu avea trompetă. Era îmbrăcat în negru şi, stînd în picioare, 


duse mîinile la gură. Strigătul lui lung şi plîngător se pierdu în 
vînt, aşa că nu se mai auziră decit nişte modulaţii slabe. Apoi se 
întoarse şi strigă din nou, iar de data asta chemarea la 
rugăciune ajunse pînă la ei şi putură auzi clar cuvintele: „A//lahu 
akbar! La ilaha illa Tlah!“. 

-- Dumnezeu este cel mai mare... nu există alt Dumnezeu 
decît Dumnezeu... repeta Miles în şoaptă. 

Tracy se simţi neaşteptat de tulburată de această chemare şi 
indignarea ei se topi. 

-- Chiar şi asta dispare, spuse Miles în timp ce muezinul îşi 
termina strigările şi se retrăgea în întunecimea minaretului. Sînt 
multe moschei în care muezinul stă confortabil pe covor şi se 
foloseşte de un microfon. Nu-i pot condamna. Am urcat şi eu o 
dată scările din interiorul unui minaret şi ştiu ce efort trebuie să 
faci ca să te ţii în formă, chiar dacă turma de credincioşi se cam 
subţiază. 

-- Totuşi, am avut impresia că au intrat mulţi bărbaţi în 
moschee. 

-- În special oameni în vîrstă. E deştul de rău că tineretul se 
îndepărtează de religie, fără să aibă ce pune în loc. 

-- Femei n-am văzut deloc, murmură Tracy, doar bărbaţi care 
îngenuncheau pe covoare. 

-- Pentru femei există nişe separate, mai în spate, spuse 
Miles. Le poţi vedea şezînd cu picioarele încrucişate. Sînt la fel 
de credincioase. Hai să mergem s-o căutăm pe Nursel. Poate 
luaţi dejunul cu mine, ce zici? 

Nu-i făcea cine ştie ce plăcere să ia dejunul cu Miles Radburn, 
dar se calmase, cel puţin pentru moment. Plutea în aer un 
armistițiu nedeclarat, un armistițiu ciudat din cauza grabei cu 
care el schimbase subiectul. 

Nursel nu părea impacientată din pricina aşteptării, iar 
invitaţia la masă o acceptă cu politeţea formală pe care o 
adoptase în relaţiile cu Miles. Tracy era de părere că el nu avea 
habar cît de mult îl detesta Nursel. Şi asta făcea parte din 
maniera indiferentă în care îi trata pe toţi şi reprezenta o altă 
barieră pe care o punea între el şi lumea exterioară. 

Nursel parcă maşina într-o piaţă din apropierea Bazarului de 
Mirodenii. Cînd coborîră, Nursel le spuse că nu îndrăznea să lase 
samovarul în maşină. Miles îl despachetă, se uită la el şi spuse: 

-- Presupun că nu este acelaşi cu... 


Nursel îl întrerupse: 

-- Ba da, este acelaşi. Sylvana l-a cumpărat cu multă vreme 
în urmă, dar nu l-a adus acasă, considerînd că îţi va aminti de 
împrejurări nefericite. Acum a mai trecut timpul. 

-- Da, spuse Miles, a trecut. Îl vom lua cu noi şi vom avea 
grijă să nu i se întîmple nimic. De fapt, a rezistat mai bine în 
timp decit cei care l-au posedat: 

Lîngă Bazarul de Mirodenii, strada era plină de maşini, 
căruţe, cai şi măgari, printre care se scurgea un puhoi de 
oameni grăbiţi. Copertine din pînză atîrnau deasupra tarabelor şi 
se zbăteau în vînt, iar mirosul de praf al oraşului era gonit de 
parfumul mirodeniilor orientale şi al fructelor coapte. 

Restaurantul din Bazarul de Mirodenii unde le duse Miles era 
foarte vechi. Urcară pe o scară îngustă către o încăpere de la 
etaj şi fură conduşi la o masă lîngă fereastra care dădea spre 
podul Galata. Un candelabru de sticlă atîma din cupola 
acoperişului, iar pereţii erau placați cu faianţă albastră şi 
neagră. 

Meniul era prezentat în engleză şi în turcă. Miles comandă 
pentru ele frigărui de peşte sabie. Bucăţile de peşte alternau cu 
felii de roşie, de lămiie şi frunze de dafin. Tracy privi pe geam 
peste Cornul de Aur, spre partea mai nouă a oraşului, unde un 
vechi turn de apă se înălța deasupra unei coline cu clădiri mai 
puţin pitoreşti decît cele din cartierul vechi. 

-- Acum construim numai din piatră, spuse Nursel, deoarece 
casele din lemn au ars de prea multe ori. 

Pe un perete din apropiere atîma portretul lui Mustafa Kemal 
- Ataturk , imagine pe care Tracy o remarcase peste tot. 

Nursel o surprinse privind portretul. 

-- Tatăl meu a luptat cu Ghazi, adică Victoriosul, în campania 
care a salvat Turcia. Ahmet a fost alături de el. Fraţii mei şi cu 
mine am crescut legănaţi de poveştile despre acele timpuri 
glorioase. Ahmet şi-ar fi dat viaţa pentru fratele meu mai mare 
şi pentru Murat. 

-- Dar pentru tine nu? întrebă Tracy. 

Nursel zâmbi. 

-- Eu sînt femeie, nu-i acelaşi lucru, deşi el este devotat 
familiei. Chiar şi Sylvanei. 

Apoi Nursel schimbă subiectul şi începu să discute cu Miles 
situaţia politică. Tracy se trezi urmărindu-l atent pe Radburn în 


timp ce vorbea. Şi acum părea uneori absent şi cădea în tăceri 
nejustificate, chiar în mijlocul unei fraze. Avea senzaţia că el 
vede din cînd în cînd o fantomă care-i captează atenţia. 

Peştele era delicios. Mările care se întilneau la Istanbul îşi 
ofereau produsele, iar peştele era un aliment favorit al turcilor. 

Brusc, în timp ce mîncau, Miles îi puse o întrebare lui Nursel, 
de parca abia atunci conştientiza prezenţa ei. 

-- Ştii ce s-a întîmplat în dimineaţa asta? 

Nursel nu ridică ochii din farfurie. 

-- Da, mi-a spus Tracy. 

-- S-ar părea că vechiul joc se reia. 

-- E posibil să fie doar un avertisment, zimbi Nursel, 
încercînd să minimalizeze subiectul. 

-- Am impresia că pe domnişoara Hubbard nimeni nu o va 
putea speria într-atit încît să o determine să plece, spuse Miles. 

-- Puteți fi siguri de asta! exclamă Tracy. Acest sprijin 
neaşteptat o întărea în hotărîrea ei de a se opune plecării. 

Miles insistă,adresându-i-se lui Nursel ; 

-- Din ce direcţie crezi ca a venit acest avertisment? 

-- Am glumit, răspunse turcoaica stingherită. Habar nu am 
cine ar putea face aşa ceva. 

-- Ultima oară, unii s-au gîndit că Anabel ar fi putut pune la 
cale astfel de farse, insistă Miles. Dar ceea ce s-a întîmplat în 
dimineaţa asta dovedeşte că nu ea a fost de vină. 

-- Niciodată n-am crezut că putea fi Anabel! replică prompt 
Nursel. Ştii ceva? Hai să nu mai vorbim de lucrurile astea. 
Strigoiul, cum îl numeşti tu, este doar şugubăţ. Nu face nici un 
rău. 

-- Pe Anabel a speriat-o cumplit, insistă Miles. Tracy este 
făcută din alt aluat şi s-ar putea să sperie ea strigoiul, spuse el 
zimbind. Ştii că a reuşit să mă intimideze şi pe mine. 

-- Nu trebuie rostit cu voce tare numele celui rău, încercă 
Nursel să-l îmbune. 

Mica scînteie din străfundul fiinţei lui Miles se transformă însă 
în vilvătaie. 

-- Nu sînt de acord. Ceva mă face să cred că cel rău poartă 
un nume - numele unei fiinţe vii. Uneori este nevoie să-l strigi cît 
mai tare posibil. Evident, după ce numele este cunoscut. 

Nursel nu mai ripostă, lăsînd impresia că ss. retrage dintr-o 
discuţie cu subiect atit de lipsit de gust. 


Miles recăzu în obişnuita lui apatie. Terminară masa fără să 
mai scoată o vorbă, dar Tracy nu putea uita focul mocnit pe care 
îl sesizase arzînd în bărbatul care fusese soţul lui Anabel. O 
surprinsese să vadă cum indiferența se transformă în ceva ce 
părea să fie emoție - adevărat, cu o nuanţă de amărăciune. 
Tracy avusese senzaţia neplăcută că undeva în străfunduri, se 
afla o doză de violenţă. Totuşi, asta dovedea că trăieşte şi sfişia 
învelişul de indiferenţă faţă de tot ce se întîmpla în jurul lui. 

Părăsiră restaurantul şi Miles duse samovarul înapoi la 
maşină şi-l aşeză cu grijă pe bancheta din spate. 

-- Cred că am să mă îndrept şi eu spre casă, spuse el. 
Trebuie să-mi continuu lucrul pe banda aceea cu caligrafie 
pentru Sylvana. Şi-apoi, vreau să văd ce a mai făcut spiriduşul 
nostru. 

Tracy prinse ocazia din zbor: 

-- În cazul acesta, după ce ai să examinezi totul, o să încep 
să repun lucrurile la punct. Abia după aceea îmi voi putea 
continua lucrul. 

Miles păru încurcat şi cînd Tracy privi în spate, după ce 
automobilul porni, surprinse pe chipul lui o expresie de 
plictiseală, dar şi de teamă. 

În drumul spre casă, cele două tinere abia dacă schimbară 
citeva cuvinte. Amîndouă evitară să aducă vorba de Miles 
Radburn sau de întîmplarea petrecută în biroul lui. Intrebările se 
învălmăşeau în mintea lui Tracy, dar pentru moment nu 
îndrăznea să caute răspunsuri. 

Cînd intrară în yali, Hălide le ieşi în cale pentru a prelua 
samovarul. 

-- Vino şi tu cu mine la Sylvana, o invită Nursel. O să ne 
amuzăm. Şi l-a dorit de multă vreme. 

În timp ce urcau toate trei la etajul doi, uşa salonului Sylvanei 
se deschise brusc şi se auziră nişte voci miînioase. Apoi doctorul 
Erim apăru în capul scării. Părea furios. Deşi cearta avusese loc 
în limba turcă, nu exista nici un dubiu că Murat era miînios, iar 
Sylvana indignată. 

Murat cobori în goană scările. Halide scoase un țipăt şi se 
feri din calea lui stringind samovarul în braţe, iar Tracy se trase 
lîngă balustradă ca să-l lase să treacă. Nursel îi întinse o mînă, 
dar el i-o îndepărtă brutal şi îşi continuă goana: cearta fusese 
una serioasă. 


-- Scuză-mă, dar trebuie să mă duc la el, spuse Nursel: Vreau 
să aflu ce s-a întîmplat. Am impresia că, de data asta, ea l-a 
provocat prea de tot. Te rog, vrei să fii amabilă şi să-i duci 
samovarul doamnei Erim? 

Tracy urcă cu Halide restul treptelor. Nu avea nici un chef să 
se întilnească cu Sylvana acum, cînd era atît de nervoasă. Şi 
aşa, prezenţa ei în casa lor era tolerată. Din păcate, nu putea 
evita întîlnirea, fiindcă Sylvana se afla în pragul uşii salonului ei 
şi făcea eforturi evidente pentru a-şi recăpăta controlul. Calmul 
ei olimpian se evaporase şi părea pe punctul de a izbucni în 
lacrimi de furie. O privi nervoasă pe Tracy, dar cînd văzu 
pachetul din braţele lui Halide, prinse ocazia pentru a crea o 
diversiune. 

-- Ce bine îmi pare, văd că mi-aţi adus, samovarul! 

Acum Tracy nu mai putea bate în retragere şi păşi în 
încăpere în urma lui Halide. Rămase în picioare, privind 
camerista care puse pachetul pe masă şi pe Sylvana care se 
grăbi să desfacă ambalajul. Frumosul obiect ieşi la iveală şi 
căpătă pe dată un aer aristocratic, de parcă prezenţa lui făcea 
din orice loc un palat. 

Sylvana privea fascinată samovarul, exclamînd cuvinte în 
limba franceză, împreunîndu-şi mîinile a admiraţie şi părînd să fi 
uitat complet de cearta cu cumnatul ei. Încă agitată şi cu obrajii 
îmbujoraţi, era complet absorbită de obiectul pe care şi-l dorise 
atit de mult. 

-- A fost neglijat îndelungă vreme, spuse ea mîngiindu-l cu 
plăcerea cunoscătorului. N-am să-l folosesc, dar exteriorul 
trebuie frecat ca să-şi recapete luciul, şi asta am s-o fac chiar 
eu. 

Se întoarse spre Halide şi-i vorbi în limba ei. Părea să-i 
explice de unde venea samovarul, poate chiar îi spunea istoria 
lui, deoarece ochii lui Halide se măreau pe măsură ce i se 
povestea. Curînd însă se dădu înapoi, aşa cum făcuse şi 
ucenicul de la prăvălie, şi fugi din cameră. 

Sylvana rise. , 

-- Fetele de la ţară sînt încă sperioase şi superstiţioase, i se 
adresă ea lui Tracy. Nu pot renunţa la tradiţii. Cred că ai 
observat că Halide poartă încă vălul. Consideră că e indecent ca 
un bărbat să le vadă părul. 

Dădu apoi roată măsuţei pe care se afla samovarul, 


atrăgindu-i atenţia fetei asupra măiestriei cu care fusese lucrat. 

-- Samovarul din Anatolia! murmură ea. Sub acest nume 
este cunoscut. Fără nici o îndoială, obiectul în sine nu este 
blestemat, aşa cum crede Halide. A fost doar martorul unor 
crime. Se spune că mama sultanului băuse ceai din acest 
samovar atunci cînd a fost asasinată. Ruinele palatului de vară 
în care a murit sînt foarte aproape de casa noastră. 

-- Ruinele pe care le-am vizitat eu ieri? întrebă Tracy. 

-- Da, chiar ele. Ce mai e cu rana ta? 

-- Nu mă deranjează, răspunse Tracy. 

Sylvana reveni la samovar şi continuă să-i relateze istoria lui: 

-- Poveştile tragice legate de acest samovar sînt 
nenumărate. În prezenţa lui, un tînăr prinţ a fost sugrumat. 
Existau mulţi prinţişori care trăiau în harem, într-o atmosferă de 
intrigă şi invidie, iar viaţa celor din imediata apropiere a 
sultanului era permanent în pericol, atît din cauza favoritelor 
care urmăreau ca fiii lor să acceadă la tron, cit şi din aceea a 
curtenilor care se temeau să nu-şi piardă puterea. Toată istoria 
Bosforului este plină de blestemăţii careţi îngheaţă sîngele în 
vine. Se spune că un bărbat a murit după ce samovarul a fost 
furat din muzeu. Spre norocul meu, sînt franţuzoaică şi pot 
asculta aceste poveşti fără să-mi fie frică. 

Tracy începu să privească în jurul ei. Îşi aminti de fularul pe 
care îl găsise în seara precedentă în ruine. Cercetă totul cu 
atenţie. Aici era locul lui, de aici trebuia să provină. Descoperi 
desenul pe una din pernele de pe divanul aflat în faţa 
ferestrelor. Un desen cu dungi crem alternativ cu altele de 
culoarea prunei coapte. 

Luă perna. 

-- Ce frumoasă țesătură! 

Sylvana încuviinţă, absentă. 

-- Da, este din Damasc. Am cumpărat o lungime anul trecut. 

-- S-ar putea face un fular frumos din el, murmură Tracy. 

Sylvana miîngiie din nou samovarul şi-l cuprinse în braţe, 
complet absorbită de achiziţia ei. 

-- Cred că nu mai ai nici o bucată din materialul ăsta? insistă 
Tracy. 

Sylvana privi perna nepăsătoare. 

-- Nu, l-am folosit pe tot. Din ultima bucată am făcut un fular 
pe care i l-am dăruit lui Nursel. În sfîrşit, o privi pe Tracy: Am 


înţeles că domnul Radburn ţi-a acordat în cele din urmă o 
săptămînă. Ai început să lucrezi? Cum merge treaba? 

-- Destul de greu. Sînt prea multe întreruperi, îi răspunse 
tinăra, observînd-o şi întrebindu-se ce ştia despre cele 
întîmplate în biroul lui Miles. 

-- Mă surprinde că a consimţit să rămii. Domnişoară 
Hubbard, am impresia că ne ascunzi ceva, că venirea dumitale 
aici are şi alt scop. 

-- Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Tracy, în gardă. 

-- N-are nici o importanţă, replică Sylvana cu un zîmbet 
enigmatic. Nu vreau să te rețin. Am înţeles că eşti foarte 
ocupată. Îţi mulţumesc că mi-ai adus samovarul. 

Tracy părăsi camera îngîndurată, cu sentimentul că fusese 
concediată. Reveni la etajul trei al casei, în drum îşi scoase 
mantoul şi, cînd ajunse în salonul de sus, îl puse pe un scaun, 
împreună cu bereta, după care îşi trecu degetele prin păr. 
Cerceii îi atingeau uşor faţa. Nu mai avea nevoie de ei pentru a- 
şi dovedi sieşi independenţa, aşa că-i scoase şi-i strecură în 
beretă. 


Ajunsă la biroul lui Miles, Tracy constată că acesta lăsase uşa 
deschisă ca să pătrundă în încăpere aerul cald. Radburn părea 
absorbit de copierea cu cerneală neagră a detaliilor complicate 
de pe o fotografie. 

Cînd îi simţi prezenţa, ridică privirea şi-i surprinse expresia. 

— Mă urmăreşti ca şi azi-dimineaţă, în moschee. Ce vrea să 
însemne expresia de pe faţa dumitale? 

-- lertaţi-mă dacă v-am privit insistent, spuse ea intrînd în 
cameră. Păreaţi atît de concentrat încît n-am îndrăznit să vă 
întrerup. 

-- Nu e numai asta. La ce te gindeai acum? 

Atitudinea lui era cu totul alta decit cea de la prînz. Nu 
zimbea, dar nici nu părea supărat. O dată în plus, Tracy se simţi 
nesigură, dar cel puţin nu avea de gînd să se prefacă. 

-- Mă gîndeam cum de puteţi lucra la aşa ceva. E ca şi cum 
cineva care a creat catedrale începe să copieze un labirint din 
gard viu. 

O clipă se aşteptă să arunce cu pensula după ea şi s-o dea 
afară sau să se retragă în superba-i izolare. Spre surprinderea 
ei, Miles izbucni în rîs. Un rîs nu prea vesel, dar, oricum, 
preferabil unui acces de furie. 

-- Cred că Hornwright ar trebui să afle cum ţi-ai cîştigat 
această slujbă. Nu sînt sigur că şi-a dat seama ce belea îmi 
trimite pe cap sau ce risca trimiţindu-te aici. Cel puţin ştii să mă 
înfrunţi. Vreau să-ţi amintesc însă că preocupările tale trebuie 
să se limiteze la viitoarea carte. 

-- Am să încerc să-mi amintesc, replică ea, bine dispusă. 

-- Bine! spuse el, redevenind serios. Cred că-ţi poţi continua 
activitatea de gospodină. Nu mai pot suporta balamucul ăsta de 
sub masă. Prefer dezordinea mea. 

Tracy remarcă intenţia lui de a o jigni, dar hotărî să nu mai 
reacționeze la acest gen de provocări. Se apropie de masă şi se 
âşeză pe jos, cu picioarele încrucişate, aşa cum şedeau femeile 
pe care le văzuse la moschee. Pentru moment nu voia să se 
gîndească decît la sortarea hiîrtiilor. Orice altă problemă va 
rămîne pentru mai tîrziu. De pildă, problema lui Nursel şi a 
fularului ce-i aparţinea. 

În cameră nu se mai auzea decit foşnetul hîrtiilor, căci Tracy 
muncea cu zel, îndeplinindu-şi sarcina pentru care fusese 


trimisă. Începu să citească ici-colo cîte o pagină şi se cufundă în 
problemele tehnicii turcilor selgiucizi, care lăsaseră mozaicuri şi 
ceramică de o surprinzătoare frumuseţe. intrucit ei trăiseră 
înainte de apariţia islamismului, în unele lucrări apăreau şi 
reprezentări zoomorfe. În pigmenţii pe care îi folosiseră 
predomina turcoazul, albastrul închis, indigoul şi auriul. In unele 
mozaicuri apărea o tentă trandafirie, care - explica Miles în 
textul lui - se datora unui ingredient folosit pentru lipirea 
plăcuţelor. Erau mai multe reproduceri în culori care puneau în 
evidenţă imaginaţia şi talentul selgiucizilor. 

Era atit de absorbită de munca ei încît tresări cînd Miles i se 
adresă. 

— Am auzit că Sylvana şi Murat s-au certat. Ştii cumva ce s-a 
întîmplat? 

Pe Tracy o surprinse faptul că el o întreba în legătură cu 
problemele familiei. 

-- N-am nici o idee. Cînd am urcat împreuhă cu Nursel, 
doctorul tocmai ieşea din salonul doamnei Erim şi a coborit în 
fugă. Nursel s-a dus după el, dar n-am mai întîlnit-o. Halide şi cu 
mine i-am dus samovarul doamnei Erim, care părea foarte 
tulburată în urma celor întîmplate, dar nu mi-a dat nici o 
explicaţie. 

Miles îşi reluă lucrul şi în cameră se făcu iarăşi linişte. Cînd 
vorbi din nou, tonul lui exprima calm şi blîndeţe, de parcă ar fi 
vrut să o convingă de ceva. 

-- Am impresia că înregistrarea detaliilor despre mozaicuri şi 
istoria lor ţi se pare o simplă muncă de copiere, dar trebuie 
făcută. Atit de multe se distrug şi cad în ruină, încît descrierile 
trebuie păstrate. Pînă în urmă cu cîțiva ani, nu a existat o istorie 
scrisă a Turciei şi nu s-au prea consultat arhivele existente. 
Trebuie să ştii că nu lucrez singur. Mă ajută o serie de persoane 
să adun toate aceste consemnări. Cînd vor ajunge să 
alcătuiască o carte, vom avea satisfacția că n-am muncit în 
zadar. 

Tracy ridică privirea. Din locul în care şedea, îl putea vedea 
peste tăblia biroului, şezîind pe un taburet, cu capul plecat 
asupra desenului. Umbrele care-i cădeau pe faţă îi accentuau 
trăsăturile colţuroase şi-i puneau în evidenţă cutele de la 
colţurile gurii. O senzaţie ciudată se înfiripa în adîncul fiinţei sale 
şi începu să-i atribuie o sensibilitate pe care nu o bănuise. Il 


aprecia pentru faptul că se dedica misiunii pe care şi-o 
asumase. 

Îndrăzni să-i pună o întrebare: 

-- N-aţi găsit pe altcineva să facă munca asta de copiere şi 
să vă puteţi consacra redactării cărţii? 

-- Adevărul este că munca asta mă interesează, răspunse el 
destul de sec. 

Tracy îl privea cu mai multă simpatie decit s-ar fi aşteptat. Se 
întreba cum ar putea să descopere adevărata personalitate a 
bărbatului care fusese soţul surorii sale. Se hotări să se bazeze 
pe sinceritate şi îndrăzneală, zicîndu-şi că era singura cale de a-l 
determina să iasă din spatele zidului după care se ascunsese. 

-- Doamna Erim pretinde că nu va exista niciodată o carte, 
că, de fapt, nu aveţi de gind să o scrieţi. Ea doreşte ca eu să 
plec acasă şi să-i spun domnului Hornwright că este cazul să nu- 
şi mai facă iluzii şi să rezilieze contractul. 

-- Dartu ce crezi? 

-- Ce aş putea spune? Astăzi mi s-a părut că doriţi să realizaţi 
această lucrare. Pe de altă parte, se pare că nu avansați prea 
mult în elaborarea ei. 

Tracy se întrebă cum ar reacţiona dacă i-ar spune că Nursel 
crede că nu face altceva decit să se autopedepsească pentru 
felul în care o tratase pe Anabel. Mersese însă prea departe 
pentru moment şi nu îndrăznea să continue. Constată că îi 
venea mai greu decit la început să-l provoace sau să-l 
încolţească, şi asta i se părea ciudat. începuse să-l privească nu 
numai ca pe soţul lui Anabel, ci şi ca pe un bărbat cu calităţile şi 
defectele lui. 

-- Doamna Erim ar putea avea motivele ei pentru a nu dori 
să vadă terminată această carte. Poate aceleaşi motive pentru 
care s-a certat cu cumnatul ei. Şi dacă are dreptate, atunci îţi 
pierzi timpul aici, Tracy Hubbard. 

Tracy nu credea însă că doafnna Erim avea dreptate. înainte 
de a apuca să-şi spună părerea, Miles privi către uşă şi şopti: 

-- Ascultă! 

Dinspre scări se auzea zgomotul unor paşi care se apropiau. 
Miles se plecă din nou asupra desenului. Tracy simţi parfumul de 
trandafiri al Sylvanei, care se apropia de uşa biroului. 

-- Aş vrea să discut cu tine, Miles, spuse femeia din pragul 
uşii. 


Tracy remarcă o uşoară notă de revoltă şi o oarecare 
stridenţă în vocea ei, lăsîndu-i impresia că Sylvana nu era atit 
de liniştită pe cît voia să pară. 

-- Desigur, intră, te rog, spuse Miles. 

Fără îndoială că nu o observase pe Tracy care şedea pe 
podea şi o privea peste tăblia biroului. Sylvana îşi recăpătase 
siguranţa de sine. Doar uşoara insistenţă din vocea ei sugera că 
o îngrijorează ceva. 

-- În primul rînd, cred că această tînără americancă trebuie 
să plece imediat acasă. Mă surprinde că i-ai permis să mai 
rămînă, în vreme ce... 

-- Această tînără americancă are tot dreptul să fie aici, o 
întrerupse Miles, indicîndu-i din priviri locul unde se afla Tracy. 
Poate că vrei să-i spui chiar ei de ce crezi că trebuie să plece 
acasă. 

Sylvana nu-şi trădă surprinderea. Privi calmă spre birou şi i 
se adresă lui Tracy: 

-- Dacă nu te superi, aş vrea să stau de vorbă cu domnul 
Radburn între patru ochi. 

Tracy se ridică cu ochii la Miles. 

-- Aş vrea să aflu motivul pentru care doamna Erim nu 
doreşte ca eu să rămîn în continuare. 

-- Sînt convinsă că ştii, ripostă Sylvana. 

Miles îi făcu semn fetei să plece. 

-- Am să te chem după ce vom termina ce avem de vorbit, 
spuse el. 

Doamna Erim se îndreptă imediat spre şevalet, fără să-i mai 
acorde nici o atenţie lui Tracy. În timp ce ieşea din încăpere, o 
auzi exclamînd: 

-- Ce lucrare frumoasă! Cea mai frumoasă din cite ai făcut, 
prietene. Clientul din New York o să fie încîntat. Am impresia că 
aceste  caligrafii sînt foarte solicitate pentru decorarea 
interioarelor. _ 

Tracy închise uşa şi fugi în camera ei. li fusese destul pentru 
ziua aceea. Ştia că trebuie să descopere măcar unul din acele 
curente bine ascunse ce tulburau existenţa acelei familii, dar 
era sigură că de la Sylvana nu va afla nimic. Cît despre doctorul 
Erim, se pare că avea un motiv să fie supărat pe ea. Mai 
rămiînea Nursel. Socoti că venise timpul să o descoase. 

Descuie sertarul şi luă fularul găsit în ruinele palatului. Il puse 


în poşetă şi porni în căutarea fetei care fusese prietena lui 
Anabel. Cel puţin aşa susţinea. 

Nursel nu se afla în camera ei. Halide îi indică cu un gest 
laboratorul din pavilion. Tracy nu mai fusese în partea de jos a 
clădirii de cînd urcase spre apartamentul Sylvanei. La parter 
erau o încăpere mare, puternic luminată, şi două-trei camere 
mai mici. Pereţii laboratorului erau acoperiţi de dulapuri. Mai 
existau acolo citeva mese cu aparatură diversă şi nişte cuşti 
puse unele peste altele, care adăposteau şoareci şi cobai. Plutea 
un miros de animale amestecat cu parfum. La capătul opus al 
laboratorului, Murat Erim lucra împreună cu doi tineri asistenţi şi 
nu ridică privirea cînd intră Tracy. Dintr-o cămăruţă luminată, 
cineva îngina o melopee turcească. Tracy intră şi dădu ochii cu 
Nursel. Fata, într-un halat alb, cu o eprubetă în mînă, îi zimbi. 

-- Ai venit să mă vezi? Îmi pare bine, te rog intră. 

Tracy păşi în cămăruţa ce mirosea puternic a santal. Pe 
rafturi se înşirau sticle, etichetate şi grupate pe familii de 
parfumuri. 

-- Distilaţi chiar voi uleiurile? întrebă Tracy. 

-- Primăvara şi vara. Doamna Erim lucrează chiar ea, spuse 
Nursel. Este însă mult mai simplu să lucrezi cu uleiuri esenţiale 
şi cu extracte gata preparate. Pe mine mă interesează 
amestecul, combinarea mirosurilor. Spune-mi, ce părere ai 
despre acesta? 

Scoase dopul unui mic flacon şi îl aplică pe încheietura miinii 
lui Tracy. Trebuie să ieşi din atmosfera încărcată de mirosul 
greu al lemnului de santal ca să descoperi prospeţimea şi 
delicateţea parfumului de liliac. 

-- Adorabil, spuse Tracy. Dar ea nu venise aici ca să discute 
despre parfumuri. Eşti foarte ocupată? Aş dori să vorbesc ceva 
cu tine, dacă se poate, încercă ea. 

-- Credeam că te-ai reapucat de sortarea documentelor. Nu 
cumva domnul Radburn şi-a pierdut răbdarea? 

-- Doamna Erim a vrut să stea de vorbă cu el. Cred că vrea 
să-l convingă să mă trimită imediat acasă. Ştii cumva de ce se 
poartă aşa cu mine? De ce o deranjează prezenţa mea? In 
definitiv, ea m-a invitat aici. 

Nursel se aplecă, tumînd cu grijă lichidul într-o eprubetă. 

-- Nu sînt sigură, presupun însă că îi va comunica domnului 
Radburn adevăratul motiv. 


Tracy privi peste umărul lui Nursel. Murat Erim părea foarte 
concentrat asupra lucrării lui şi nu avea aerul să-i fi remarcat 
prezenţa. 

-- Crezi că am putea merge în altă parte să stăm de vorbă? o 
întrebă pe Nursel. 

-- Sigur că da. 

Turcoaica îşi termină treaba, puse eprubetă într-un stelaj şi 
spuse: A 

-- Asta mai poate aştepta. Işi mirosi degetele şi strimbă din 
nas. Esenţele pe care le preferă Sylvana sînt prea grele după 
gustul meu. Aşteaptă-mă puţin să-mi clătesc miinile şi mergem 
undeva unde nu ne va auzi nimeni. 

Se spălă pe miîini, luă un pulover de pe un raft şi i-l întinse lui 
Tracy. 

-- Imbracă-l, e cam răcoare afară. Eu am haina în cuier. Hai, 
vreau să-ţi arăt ceva. 

leşi fără o vorbă către fratele său, dar nici el nu le dădu nici o 
atenţie 

Urcară pe o potecă, prin pădure, pînă ajunseră în virful unui 
deal. Acolo se construise un mic pavilion de vară cu intrarea în 
formă de arcadă şi pereţi din şipci de lemn. în anotimpul cald, 
pavilionul era o oază de răcoare. Nursel îi atrase atenţia lui 
Tracy asupra priveliştii. Se vedea o bună parte din Bosfor, ca o 
panglică de un albastru marin, care separa Europa de Asia. În 
direcţia Istanbulului plutea o ceaţă uşoară, ca un văl care 
ascunde trăsăturile unei frumoase din harem. Rumeli Hisar 
scînteia aurie. Nu mai avea aerul ameninţător şi întunecat pe 
care-l căpăta după asfinţitul soarelui. 

-- Ce frumos e Bosforul nostru! spuse Nursel. Şi cît de ciudaţi 
sînt curenţii în acest loc... Marea Neagră nu e foarte sărată şi 
curenţii reci de suprafaţă curg prin strimtoare către Marea de 
Marmara. Din Marea de Marmara, curenţii de adincime, mai calzi 
şi mai săraţi, curg în direcţia opusă, către Marea Neagră. Aici se 
adună tot soiul de peşti. Dacă te uiţi noaptea pe fereastra 
camerei tale, ai să vezi vase pescăreşti luminate cu lămpi 
puternice de petrol, care stau la mal pentru a atrage peştii în 
năvoadele întinse. Dar am vorbit destul. Probabil că n-ai venit 
aici ca să capeţi amănunte despre peşti. Vino, ne putem aşeza 
la soare, pe stînca asta. 

Piatra aspră era caldă şi uscată. Fetele se aşezară şi 


rămaseră tăcute o vreme. Tracy căuta o cale mai ocolită pentru 
a aborda problema. Negăsind-o, scoase din geantă fularul de 
mătase şi i-l arătă lui Nursel. 

-- Vreau să ţi-l înapoiez. Am aflat de la doamna Erim că este 
al tău. 

Nursel ezită doar o clipă, apoi îl luă şi îl desfăcu. Materialul 
dungat se strecură printre degetele ei şi căzu într-o grămăjoară 
colorată în poala ei. 

-- Nu-i aşa că tu erai femeia pe care am auzit-o în ruinele 
palatului? întrebă Tracy. 

În cele din urmă, Nursel şopti: 

-- Da, eu eram. 

-- Se afla şi Ahmet acolo, te urmărea. Era şi un al doilea 
bărbat. Totul se petrecea în mare secret. 

Nursel o privi intens cu ochii ei negri care nu mai exprimau 
nici supunere, nici blîndeţe. 

-- Într-adevăr, dar asta nu-i treaba nimănui. 

-- De acord. Dar aţi vorbit despre mine, continuă Tracy. De 
atunci mă tot întreb de ce. Persoana care mi-a pronunţat 
numele părea foarte furioasă. 

-- Şi tu habar n-ai de ce? 

-- De unde să ştiu? Cine era cu tine? Domnul Radburn sau 
fratele tău? 

Nursel oftă şi începu să frămînte fularul între degete. 

-- Poţi ţine un secret? De fapt, s-ar putea ca din cauza lui 
Ahmet să nici nu mai fie un secret. El nu este de acord. Dacă îţi 
spun asta, mă dau pe mina ta. Promite-mi că n-ai să spui nimic 
nimănui. 

-- Mă vezi alergind să-i fac confidenţe doamnei Erim, sau 
fratelui tău, sau domnului Radburn? spuse Tracy. 

Nursel o privi de parcă ar fi vrut să se convingă că 
interlocutoarea ei era demnă de încredere. Apoi spuse: 

-- O promisiune făcută de o americancă este uneori mai 
sigură decit una făcută de un european. Poate că ai să devii 
prietena mea, aşa cum a fost şi Anabel. Bărbatul cu care m-am 
întîlnit ieri seară la ruine era Hasan. 

Tracy repetă numele de parcă n-ar fi înţeles: 

-- Hasan? 

-- Nu-ţi aminteşti? În Bazarul Acoperit, astăzi, prăvălia aceea 
mică de unde am cumpărat tespihul de jad pentru Murat? Hasan 


este fiul lui Ahmet. 

Tracy şi-l reaminti pe tînăr şi faptul că-i displăcuse tonul 
aspru cu care i se adresase lui Nursel, îşi aminti de asemenea că 
familiaritatea dintre ei o intrigase. 

-- Vreau să mă căsătoresc cu Hasan, îi mărturisi Nursel. Tatăl 
lui este un om demodat şi nu consideră că ar fi potrivit. Fratele 
meu s-ar înfuria - nu ştie nimic despre noi. Pentru el, poziţia 
socială joacă un rol foarte important şi s-ar opune cu siguranţă 
căsătoriei noastre. Ar trebui să fug de-acasă, dar Hasan nu-şi 
poate permite încă să se însoare. Poate mai tîrziu. Deocamdată 
trebuie să aştept şi nu vreau să afle nimeni nimic pînă la 
momentul potrivit. Atunci am să desfid pe oricine va încerca să- 
mi pună piedici. Nu-mi place că Ahmet mă spionează. Trebuie 
să-i vorbesc şi să-l conving că vom avea răbdare. 

-- Ar fi şi doamna Erim împotriva acestui proiect? 

Nursel făcu un mic gest de miînie. 

-- Sylvana ar fi fericită dacă aş pleca. Ne-ar da pe toţi afară 
şi ar umple casa cu prietenii şi cu petrecerile ei. Nu este corectă 
faţă de familia noastră. Murat o înfruntă, dar Ahmet ţine cont 
doar de faptul că fratele nostru a iubit-o, a adus-o în casa 
noastră şi i-a dat tot ce putea să-i dea. Ahmet i-a fost credincios 
în primul rînd fratelui nostru şi abia apoi tatălui meu. 

Tracy îşi dădu seama cit de puternic era sentimentul de 
frustrare pe care îl trăia Nursel. Fata simţea o uşurare vorbindu- 
i. Durerea şi miînia şi le ascundea adoptind acea atitudine de 
obedienţă faţă de Sylvana şi chiar faţă de fratele său. 

Înduioşată, Tracy puse mîna pe braţul lui Nursel. 

-- Îmi pare rău. Îţi promit că n-am să spun nimănui ce mi-ai 
destăinuit. Dar tot nu înţeleg de ce vorbeai despre mine. 

- Pentru că sosirea ta a însemnat un alt motiv de nelinişte în 
casa noastră. Pentru că acolo unde te afli tu apar şi necazurile. 
Aşa cum s-a întîmplat în dimineaţa asta. Nu-mi place ce se 
petrece. Mi-e teamă că reîncep necazurile. 

- Crezi că Sylvana a fost cea care mi-a jucat festa? întrebă 
Tracy. 

Nu şi-ar fi închipuit aşa ceva mai înainte, dar după ce 
asistase la cearta dintre Sylvana şi Murat şi, mai ales, după 
scena din biroul lui Radburn, nu mai credea în calmul şi 
echilibrul doamnei Erim. 

Nursel îşi strînse genunchii la piept. 


-- Uneori este mai bine să nu te gîndeşti şi să nu vezi. 

-- Mie nu-mi place să procedez ca struţul, replică Tracy. Ce-a 
vrut să spună domnul Radburn azi- dimineaţă cînd a vorbit de 
un strigoi? La ce te gindeşti tu cînd spui că ţi-e teamă să nu 
reînceapă necazurile? 

-- Nu vreau să discut despre asta. Cînd începeau „glume,, ca 
cea petrecută în biroul lui Miles Radburn, urmau necazuri, 
uneori chiar moartea cuiva. 

-- Moartea... soţiei domnului Radburn? întrebă Tracy. 

Un moment se aşternu o linişte adîncă. 

-- Moartea surorii tale? şopti Nursel. 

O clipă, lui Tracy i se păru că nu auzise bine. Apoi, din felul în 
care ochii aceia întunecaţi o urmăreau, îşi dădu seama că nu se 
înşelase. 

-- De cînd ştii? întrebă ea. 

Nursel scăpă un oftat, de parcă ar fi simţit o uşurare că Tracy 
recunoscuse. 

-- Am ştiut din clipa în care mi-a telefonat Sylvana şi m-a 
rugat să mă duc la hotel, unde mă aşteaptă o americancă al 
cărei nume era Tracy Hubbard. 

-- Ai ştiut şi nu ai spus nimic? 

-- Am avut impresia că voiai să ţii secret acest lucru, spuse 
Nursel. Ţi-am oferit nenumărate ocazii să-mi spui, dar ai tăcut. 
Mi-a fost chiar teamă că o să-ţi dai seama că ştiu după felul în 
care mă purtam faţă de tine. 

-- Dar cum ai putut afla? Anabel mi-a spus că nimeni nu ştie 
de existenţa familiei sale. 

-- E adevărat. Ea mi-a explicat şi de ce. Nursel luă în mină 
fularul de mătase. Mie mi-a spus ultima oară cînd am văzut-o. 
Chiar în dimineaţa zilei în care a murit. Miles fusese crud cu ea. 
O părăsise tocmai atunci cînd avea mai multă nevoie de el. M-a 
trimis după el la aeroport, să-l aduc înapoi. Am ajuns prea tirziu, 
avionul pentru Ankara decolase. Atunci mi-a povestit de surioara 
ei din America. Sora pe care a chemat-o, sora care nu a vrut să 
vină în ajutorul ei, sora care dezertase. 

-- Presupun că avea dreptate, recunoscu Tracy, fără să-i 
vorbească despre „să nu mai strigi: lupul!“. 

-- Atunci de ce ai mai venit acum? De ce te-ai folosit de 
pretextul că lucrezi pentru domnul Radburn? De ce vrei să ne 
prosteşti pe toţi, pretinzînd că nu ştii nimic despre Anabel? 


Îi era greu să reziste privirii acuzatoare a lui Nursel. Dar şi 
mai greu era să hotărască pe ce cale să apuce. Simţea că se 
deschisese o prăpastie sub picioarele ei. 

— Există motive, dar povestea e lungă, spuse Tracy. 

Nursel rămase în aşteptare, dar Tracy nu mai continuă. Nu se 
putea decide să vorbească de apelul telefonic disperat al lui 
Anabel. 

-- N-ai spus nimănui cine sînt? 

— În primul moment, nu. 

Tracy se îndreptă de spate. 

-- Dar apoi? Cine mai este la curent? 

— Îmi pare rău, se scuză Nursel, dar mi s-a părut corect ca 
Murat să ştie. l-am spus adevărul noaptea trecută. L-a revoltat 
faptul că ne-ai păcălit. De aceea a fost destul de nepoliticos faţă 
de tine la micul dejun. 

-- Acum înţeleg. Şi cui i-ai mai spus? A 

— Murat a considerat că şi Sylvana trebuie să ştie. In fond, 
acum este casa ei. Aşa că i-a spus astăzi în timp ce noi eram la 
Istanbul. 

Tracy îşi aminti aluziile voalate ale Sylvanei. Probabil că în 
momentul acesta îl informa şi pe Miles Radburn şi, de data asta, 
nu mai putea spera să rămînă acolo. 

Nursel îi vorbi blînd, de parcă i-ar fi ghicit gîndul: 

— Nu cred că Sylvana îi va spune adevărul lui Miles. Se teme 
că el ar putea să te reţină şi să vă aliaţi împotriva ei. 

— Dar de ce? Tot nu înţeleg... 

— Pentru că nu vrea ca el să termine cartea. La început, 
faptul că lucra la aceste preţioase documente din istoria Turciei 
a fost un bun pretext pentru a-i oferi găzduire. Dar acum, că 
este atit de preocupat de ele şi le acordă practic tot timpul lui, 
nu-i mai convine. Cearta de astăzi cu fratele meu a fost din 
cauza lui Miles. Murat vrea ca el să plece din această casă, dar 
Sylvana doreşte să aştepte pînă cînd va începe să o uite pe 
Anabel şi să accepte ceea ce îi oferă ea, dar în condiţiile ei. 

Tracy o privi întrebător. 

— Este îndrăgostită de el, asta încerc să-ţi spun. 

Pe Tracy o şocă această dezvăluire, o zdruncină de-a binelea. 

— Dar e mai bătrină decit el! exclamă ea. Şi cum ar putea 
Miles, după Anabel...? 

— Cit de tulburată eşti, fetiţo, rise Nursel. Tu nu eşti atît de 


practică precum Sylvana. Ea pretinde că are patruzeci şi unu de 
ani, deci nu e mai mare decit cu trei ani. Este o femeie bogată. Îi 
poate oferi siguranţa unui culcuş în care să-i adoarmă 
sentimentul de vinovăţie. Pun pariu că pînă la urmă o să 
reuşească. Cu condiţia să nu intervină Murat. în privinţa 
Sylvanei nu putem face nimic, dar perspectiva de a-l avea pe 
vecie pe domnul Radburn în casa noastră nu este prea plăcută. 
Dacă mă mărit cu Hasan, eu am să scap, dar ce va face Murat? 
Nu se poate hotări să se însoare în circumstanţele actuale. Ar 
putea pleca la Ankara, aşa cum i-a propus guvernul. Acolo i s-ar 
pune la dispoziţie un laborator modern, dar el nu vrea să plece 
de aici, spune că este casa părinţilor noştri şi că trebuie să-i 
aparţină. S-a încăpăţinat să rămînă şi să-l gonească pe Miles. 
Poate chiar şi pe Sylvana. 

Tot ce-i spusese turcoaica era de înţeles. Cu un singur lucra 
nu se putea împăca Tracy. 

— Eu cred că voi îl subestimaţi pe domnul Radburn. Nu-mi 
pot închipui că o ia în serios pe Sylvana. 

— Aşadar, te-a vrăjit şi pe tine. E ceva ce nu înţeleg. Mie 
omul ăsta nu-mi place. Am văzut ce i-a făcut lui Anabel —surorii 
tale. Ar fi foarte trist dacă ai păşi pe urmele ei. 

Tracy exclamă indignată: 

— E ridicol! Mai bine spune-mi ce i-a făcut lui Anabel. Ai 
pomenit de cruzimea lui, de faptul că era rău, dar nu mi-ai spus 
ce anume făcea. 

Nursel îşi puse fularul şi se ridică. 

— Am vorbit destul despre asta. Nu am nici o dovadă. Dacă 
s-ar găsi vreuna, fii sigură că ţi-aş spune. S-a răcorit aici, hai să 
coborim. 

Tracy se ridică şi-i întinse mîna. 

— Aşteaptă puţin! S-ar putea să nu mai avem ocazia să fim 
singure. Spune-mi cum a murit. N-am ştiut niciodată decit ceea 
ce s-a scris în ziare. De ce a plecat singură cu barca pe Bosfor? 

-- Asta n-am înţeles-o niciodată, răspunse Nursel. Probabil 
că-şi dorea moartea. El o lăsase într-o criză de furie şi ea nu mai 
voia să trăiască. Asta este singura explicaţie posibilă. A luat o 
barcă — nu caicul mare cu motor —, ci o barcă mică cu motor, 
pe care o folosim pentru traversări scurte sau pentru pescuit. 
Era ceaţă şi ploua. Bănuim că nu a folosit motorul, ci a vislit pînă 
a intrat într-unul din acei curenţi rapizi care nu i-au mai permis 


să stăpinească barca. Aceasta s-a răsturnat. Trupul ei a fost 
pescuit a doua zi dimineaţa, sub Rumeli Hisar. Toată noaptea 
am aşteptat-o. Miles se afla la Ankara, nu ne putea ajuta cu 
nimic. 

Privirile lui Tracy fură atrase de şuviţa albastră de apă care 
părea să şerpuiască atît de paşnic spre Istanbul şi sub care se 
afla curentul perfid ce curgea înapoi spre nord. Lacrimile îi 
inundară obrajii, dar ea nu le simţea. Anabel fusese atit de 
fragilă! Avea oase mici, delicate, un funigel ca fata din portretul 
lui Miles. Trebuie să fi ştiut că o dată ajunsă în mijlocul 
curentului nu va mai putea ieşi. Ce disperare cumplită o 
împinsese să aleagă această moarte? 

Stînd acolo, în vîrful colinei, cu apele care o înghiţiseră pe 
sora ei curgîndu-i la picioare, Tracy simţi că nu mai rezistă, că e 
pe punctul de a leşina. 

Nursel o urmărea cu îngrijorare. Fără să ştie de ce, se aplecă 
şi o sărută pe amindoi obrajii, după obiceiul turcesc. 

- Te rog, nu fi tristă. Nu ştiu de ce n-ai spus cine eşti, dar 
poate că, cu timpul, vei căpăta încredere în mine. 

Tracy strînse pleoapele pentru a opri lacrimile. Momentul de 
slăbiciune trecuse şi se hotări să nu cedeze, să-şi adune toate 
forţele şi tot curajul pentru a continua cercetările. li datora asta 
lui Anabel! 

-- Mă aflu aici pentru că am de îndeplinit o sarcină. Sînt 
sigură că domnul Hornwright nu m-ar fi trimis niciodată dacă ar 
fi ştiut că sînt sora lui Anabel. Cred că nici domnul Radburn n-ar 
fi încîntat dacă ar şti. Chiar trebuie să-i spunem? 

-- Eu n-am să-i spun, promise Nursel. Cred că nici Sylvana nu 
o va face. Murat însă va considera că este de datoria lui să-l 
informeze. Nu-i place Radburn, dar va face ceea ce consideră că 
este corect. Poate că nu imediat. Va analiza întîi situaţia şi abia 
apoi va acţiona. Aşa că s-ar putea să mai ai ceva timp. 

-- Dacă domnul Radburn trebuie să ştie, prefer să fiu eu 
aceea care să-i spună. Nu intenţionez s-o fac imediat. Am 
nevoie de cîteva zile. 

Avea nevoie de timp pentru a găsi un drum prin ceţurile care 
o învăluiau pe Anabel. 

— Ar trebui să vorbeşti cu Murat, îi spuse Nursel. Dacă vrei, 
pot aranja o întrevedere în seara asta. Sylvana are cîţiva invitaţi 
la dineu. Miles va fi şi el acolo, ca şi mine, de altfel. Murat însă 


nu participă niciodată la petrecerile ei. Vei avea suficient timp 
să vorbeşti cu el după masa de seară.. 

Începuseră să coboare dealul şi Nursel îşi strecură o mînă sub 
braţul lui Tracy, într-un gest aproape afectuos. Parcă ar fi vrut 
să-i transmită ceva din sentimentul pe care i-l purtase lui 
Anabel. 

Tracy mai puse o întrebare: 

-- Tot nu înţeleg de ce vorbeai cu Hasan despre mine şi nici 
de ce eraţi amindoi furioși. 

— Trebuie să înţelegi. Eu discut cu Hasan tot ce are 
importanţă pentru mine. Am considerat normal să-i comunic tot 
ce ştiam despre tine. El a încercat să mă convingă să le spun şi 
celorlalţi şi s-a înfuriat cînd am refuzat s-o fac. Mi-a reproşat şi 
astăzi, la bazar. Un bărbat nu înţelege întotdeauna de ce sînt 
necesare uneori micile minciuni femeieşti. 

-- Dar ce are cu mine? 

Pe Tracy o neliniştea faptul că tînărul acela, complet străin 
pentru ea, putea să aibă convingeri în privinţa ei fără s-o 
cunoască. 

-- Lui Hasan nu i-a plăcut niciodată prietenia mea cu Anabel, 
recunoscu Nursel, şi nu vrea să fiu prietenă cu sora ei. 

Lui Tracy îi fulgeră prin minte un gînd. 

-- Înseamnă că Ahmet ştie cine sînt, dacă te-a urmărit şi a 
ascultat ce vorbeaţi. 

-- Este foarte posibil, admise Nursel cu un aer absent, 
preocupată mai mult de faptul că Ahmet auzise probabil discuţia 
ei cu Hasan. 

Pe Tracy o deranja ideea că Ahmet îi cunoaşte adevărata 
identitate. De cînd îl văzuse, îl socotise tradiționalul complotist 
din legendele turceşti şi nu putea scăpa de această primă 
impresie. 

Pe drumul de coborîre, Nursel îşi recăpătă buna dispoziţie. 

-- Nu trebuie să te necăjeşti, o consolă ea pe Tracy. Eu nu 
fac întotdeauna ceea ce-mi spun bărbaţii că trebuie să fac. Mi- 
am dobiîndit independenţa. 

Tracy se întrebă cît era de adevărat. Independenţa lui Nursel 
era mai degrabă o iluzie, o încercare de a se lua în serios. Se 
lăsa dominată de el mai mult decit îşi dădea seama. 

-- Dar de Ahmet ce crezi? insistă Tracy. Acum, că ştie despre 
mine, crezi că... 


- -Nu-ţi face griji, o încurajă Nursel. Ahmet îl detestă pe Miles 
şi nu cred că-i va spune ceva. O să aştepte cu toţii să vadă ceai 
de gind să faci. Poate cu excepţia lui Murat. 

Perspectiva acestei aşteptări nu o liniştea pe Tracy. Cînd 
ajunseră la pavilion, o lăsă pe Nursel şi se duse la biroul lui 
Miles. Era destul de descurajată. Atiţia oameni erau la curent cu 
adevărata ei identitate. Anabel trebuie să fi fost foarte neatentă 
dacă trădase secretul în ultima clipă. 

Faptul că Miles nu aflase cine este nu o consola prea mult. Va 
trebui să-i spună înainte s-o facă altcineva. Nu imediat, ca să nu 
fie expediată tocmai cînd începuse să întrevadă iţele încurcate 
din această familie. 

Secretul ei depindea de Murat. Era conştientă însă că nu-i va 
fi uşor să-i ceară o favoare tocmai bărbatului pe care minciuna 
ei îl indignase. Întîlnirea cu el o punea în mare încurcătură. 


9 


Miles şedea la birou, citea şi făcea note cu creionul. Abia 
dacă ridică privirea cînd intră Tracy şi nu o întrebă unde 
întîrziase atît de mult. 


Tracy se strecură la locul ei, bucuroasă că nu-i dădea atenţie. 
Conversaţia cu Nursel o tulburase. O iritase, de asemenea, 
afirmaţia fetei că era gata să se lase şi ea fermecată de Miles 
Radburn. | se părea ridicolă. Pentru că nu avea întotdeauna 
încredere în spusele lui Anabel, la început încercase să-l 
privească cu un ochi neutru. Apoi constatarea că nu-şi putea da 
seama de adevăratele lui sentimente faţă de sora ei o puse în 
încurcătură. Comportarea lui din dimineaţa aceea o surprinsese 
de mai multe ori, creîndu-i o stare de confuzie. Dar asta nu 
însemna că se lăsase fermecată de el, aşa cum fusese Anabel la 
începutul căsniciei lor. 

Problema cu care se confrunta acum Tracy era alta: cum să 
explice de ce venise în Turcia fără să spună nimănui că era sora 
lui Anabel. Convinsă că secretul ei nu era cunoscut de nimeni, 
îşi crease o personalitate de care îi era acum greu să se 
descotorosească. 

— Dacă ai de gînd să stai în continuare sub masă în poziţia 
aia caraghioasă, cel puţin nu mai ofta, se auzi deodată vocea lui 
Miles. Mă deranjează cînd gindesc. leşi de-acolo. Am să-ți 
găsesc un scaun, poate că o să-ţi fie mai comod. 

Tracy constată că-i venea greu să-i întîlnească privirea. Rolul 
pe care îl jucase nu-i mai oferea siguranţă, masca putea cădea 
oricînd. 

Miles se duse în salonul alăturat, de unde se înapoie cu o 
masă rotundă, acoperită cu catifea. Tracy alese cel mai solid 
scaun şi îl urmă. Radburn puse masa într-un loc liber, dînd 
semne de nerăbdare. Tracy se grăbi să aşeze scaunul în faţa 
mesei, apoi îşi adună hirtiile şi desenele de sub cealaltă masă, 
se instală cu spatele la Miles şi se apucă de lucru. Işi reprimă un 
oftat şi încercă să se concentreze asupra mozaicurilor turceşti. 

Au continuat să lucreze în tăcere. După un timp, Miles lăsă 
cartea şi începu să scrie cu înfrigurare. Trecuse de ora cinci cînd 
îi înmînă lui Tracy cîteva foi de hirtie. 

— Bănuiesc că ştii să baţi la maşină. Te-ai putea face utilă 
copiindu-mi aceste cîteva pagini cînd vei avea timp. În colţul de 
colo ai să găseşti o maşină de scris. M-ai făcut să mă simt 
vinovat în privinţa părţii pe care trebuie să o scriu. Dacă vei 
rămîne un timp oarecare şi dacă vrei să-ţi păstrezi slujba la 
Views, va trebui să dovedim că ai ce face aici. 

Tracy rămase surprinsă de tonul lui neaşteptat de amabil. 


— Am să le scriu imediat, spuse ea şi îşi aruncă ochii pe 
manuscris ca să se asigure că-l poate descifra. Caracterele 
viguroase erau lizibile şi, pentru ea, familiare. Îşi aminti nota 
rece pe care o primise la hotel. 

— Pentru ziua de azi am lucrat destul, anunţă Miles. Vreau să 
fac o plimbare lungă înainte de a mă îmbrăca pentru petrecerea 
Sylvanei. 

Miles se opri o clipă lîngă ea, de parcă ar fi aşteptat ca Tracy 
să-l privească. Îşi aminti că lui nu-i plăcea să rămînă singură în 
biroul său. 

— Doriţi să mă opresc şi eu? întrebă ea. 

— Nu este necesar. Dacă vrei să mai lucrezi, poţi să rămii, 
spuse el şi scoase din buzunar o cheie pe care o puse pe masă. 
Am găsit încă o cheie. Poţi s-o păstrezi. Cînd pleci, te rog să 
tragi zăvorul la uşa dinspre balcon şi să încui. In felul ăsta, nu se 
mai poate amesteca nimeni în lucrul tău. 

Tracy îl privi surprinsă de această schimbare de atitudine. Se 
simţea din ce în ce mai vinovată. Cu toate astea, îl întrebă: 

-- Despre ce „strigoi“ este vorba? Cine credeţi că a făcut 
această porcărie? 

-- Strigoi este un cuvint tot atît de bun ca oricare altul pentru 
cineva care face treburi din astea. Poate că acum va înceta. Nu 
înţeleg ce interes are cineva să te sperie ca să te determine să 
pleci. Să uităm însă totul dacă nu se mai întîmplă nimic. Nu cred 
că se ascunde ceva rău îndărătul acestei „glume“. 

Tracy nu era chiar atît de convinsă. Îşi aminti că atît Miles, cît 
şi Nursel spuseseră că Anabel fusese înspăimîntată şi adusă la 
culmea disperării. Cu siguranţă că exista un motiv pentru care 
cineva dorea ca ea să plece, motiv pe care Miles nu-l cunoştea 
— faptul că era sora lui Anabel. 

Miles o lăsă să lucreze, dar starea produsă de neaşteptata lui 
amabilitate n-o părăsi. Miles se gîndise la viitorul carierei ei la 
Views, în timp ce ea îl înşela, îl păcălea. Nici nu voia să se 
gîindească ce se va întîmplă cînd va descoperi adevărul, cum o 
va dispreţui şi cît de miînios va fi. Nursel exagerase influenţa pe 
care Miles o avea asupra ei, dar disprețul lui nu l-ar fi putut 
suporta. Gîndul că Miles şi-ar putea pierde încrederea în ea o 
deranja surprinzător de tare. ` 

După plecarea lui Miles, Tracy zăvori uşa de la balcon. In 
timp ce bătea la maşină, arunca priviri neliniştite spre uşa ce 


dădea în salon. La un moment dat, cînd se oprise din bătut, i se 
păru că aude paşi. Se dusese la uşă şi aruncase o privire înjur, 
dar nu văzuse pe nimeni. 

În cele din urmă termină ce avea de scris. Yasmin se strecură 
în cameră o dată cu ea şi Tracy se bucură că are companie. In 
afară de Miles, toţi ştiau că era sora lui Anabel. Deşi ar fi trebuit 
să se simtă mai puţin singură decit înainte, era mult mai 
vulnerabilă. Probabil că ceilalţi îşi închipuiau că venise pentru că 
Anabel îi spusese ceva, pentru că adulmeca o urmă sigură? Nu 
aveau de unde să ştie cît de puţine informaţii avea ea. Doar 
menţiunea despre chihlimbarul negru şi strigătul disperat al lui 
Anabel „Nu vreau să mor!“ - după care plecase pe Bosfor într-o 
barcă pe care n-o putea stăpini. 

Yasmin părea să fie singura care o accepta fără rezerve pe 
Tracy — se lăsa mîngiiată, răsfăţată şi chiar se cuibărea în poala 
ei, visînd şi torcînd, dîndu-i iluzia unei companii. Au rămas 
amîndouă liniştite, pe întuneric, pînă cînd Halide sosi cu o tavă 
cu gustări şi un bilet de la Nursel. Fata îi spunea că Murat urma 
să lucreze pînă tîrziu în laborator. Îi vorbise fratelui ei şi acesta o 
aştepta pe Tracy la opt şi jumătate, în apartamentul pe care îl 
împărțea cu Nursel. 

Tracy îi fu recunoscătoare că îi netezise calea. Pentru 
moment nu trebuia să se lase cuprinsă de emoția acestei 
întîlniri, trebuia să-şi găsească ceva să treacă timpul. 

Împărţi bucatele de pe tavă cu Yasmin, după care luă una 
dintre cărţile pe care i le împrumutase Miles. Începu să citească 
din istoria Imperiului Otoman, despre legendele şi scandalurile 
de pe vremea aceea. Găsi şi povestirea la care se referise 
Nursel în prima lor plimbare, în care se vorbea despre femeile 
din harem aruncate în undele Bosforului atunci cînd nu mai erau 
în grațiile sultanului. Amănuntele o îngroziră. Un sultan 
ordonase ca o sută de concubine să fie legate în saci, strînşi 
bine la gură ca să nu se poată zbate, şi să li se atîrne pietre de 
picioare. Un scufundător le-a găsit mai tirziu stînd în picioare pe 
fundul mării, legănîndu-se ca într-un dans macabru sub acţiunea 
curentului. Pe Tracy o trecură fiorii, mai ales că se găsea în 
camera aceea care dădea spre Bosfor. Cînd se întunecă, ieşi pe 
balcon pentru a mai privi o dată cerul înstelat de deasupra 
Bosforului, spunîndu-şi că Imperiul Otoman apusese de mult, iar 
Istanbulul de azi nu putea fi mai periculos decit oricare alt oraş 


modem. Pe apele întunecate alunecau vase pescăreşti, se 
vedeau pilpiind luminile despre care îi spusese Nursel că 
atrăgeau peştii, se auzeau strigăte şi, din cînd în cînd, şuieratul 
unei sirene ce anunţa trecerea vreunui vapor. Pe ţărmul opus, 
Rumeli Hisar stătea de strajă, întunecat şi singuratic, cu 
turnurile negre profilîindu-se ameninţător pe cer. Amintirea lui 
Anabel devenea tot mai puternică, astfel că Tracy se simţi 
bucuroasă constatind că sosise timpul să dea ochii cu Murat. Era 
pregătită. Prefera să acţioneze decit să trăiască într-o stare de 
aşteptare. Îşi perie părul, se rujă şi, pentru a căpăta curaj, îşi 
puse cerceii primiţi de la Nursel. Se simţea pregătită. Oare 
pentru a-l cuceri pe Murat? Sau, mai degrabă, pentru a alunga 
ghinionul? 

Fratele lui Nursel o aştepta în salon. Cînd îi deschise uşa, 
Tracy observă o mulţime de obiecte din colecţia lui împrăştiate 
pe o masă din abanos, în miîini ţinea o cupă mică din satsuma 
(mandarin pitic), pe care o tot răsucea între degete, aşa cum 
făcuse cu tespihul. Tracy recunoscu la el pasiunea orientalului 
pentru obiectele ce puteau fi apreciate nu numai cu privirea, ci 
şi prin pipăit. 

O pofti să intre şi Tracy constată că nu mai era bărbatul 
furios pe care îl întîlnise la micul dejun. Pe trăsăturile lui se 
aşternuse o tristeţe blîndă, aproape visătoare. Remarcă din nou 
frumuseţea trăsăturilor şi graţia cu care se mişca. ; 

-- În primul rînd, trebuie să-mi cer scuze, începu el. În 
dimineața asta am fost extrem de tulburat şi m-am purtat 
grosolan cu un musafir. 

-- Ați avut tot dreptul să o faceți, spuse Tracy cu o totală 
sinceritate. Cred că am făcut o mare prostie. 

Murat o invită să se aşeze şi-i puse cîteva perne la spate ca 
să stea mai comod. 

-- Este dreptul dumitale să procedezi cum crezi de cuviinţă. 
Eram tulburat la gîndul că Radburn v-a adus aici ştiind că sînteţi 
sora lui Anabel, dar fără să ne spună şi nouă acest lucru. 

-- Domnul Radburn nu ştie. Am venit să vă rog să nu-i 
spuneţi nimic. 

Murat privi cu atenţie cupa din miinile lui, după care o puse 
pe masă lîngă o statuetă de aramă a lui Buddha. 

-- În privinţa asta avem de discutat, spuse el. Sînt unele 
lucruri pe care aş dori să le înţeleg mai bine. 


-- Nu ştiu dacă voi fi în măsură să vi le explic. Adevărul este 
că am acţionat mai mult sub impulsul momentului. Cînd s-a ivit 
ocazia atit de neaşteptată să vin în Turcia, mi-a fost teamă să-i 
mărturisesc domnului Hornwright că sînt sora soţiei lui Miles 
Radburn. Putea să-ş-i închipuie că acest lucru ar avea o 
influenţă nefavorabilă asupra lui şi că n-aş putea face nimic 
pentru publicarea cărţii. 

Murat o privea cu atenţie, încuviinţind cu un aer grav ceea ce 
spunea ea. Se ridică brusc şi aduse mai aproape un lampadar, 
astfel încît lumina să cadă din plin asupra lui Tracy. Aşa proceda 
şi un inchizitor cercetîndu-şi prizonierul? îşi zise tristă. Dar ceea 
ce spuse el în clipa următoare o surprinse: 

— Nu, nu regăsesc nici una din trăsăturile lui Anabel pe 
figura dumitale. Nici cea mai mică asemănare. Expresia 
dumitale este diferită, ca şi felul de a vorbi. Nici cea mai mică 
asemănare. 

— Aveţi dreptate. Nu semănăm deloc, deşi mi-am dorit 
întotdeauna să-i semăn. N-am cunoscut o fiinţă mai frumoasă 
decit Anabel. 

Zimbetul neaşteptat al lui Murat îi era adresat ei, nu lui 
Anabel. 

— Îmi dau foarte bine seama. Oricărei fete i-ar fi foarte greu 
cu o soră, fie ea vitregă, ca Anabel. Dar cred că poţi fi foarte 
nostimă şi interesantă şi îmi pare bine că porţi în seara asta 
nişte cercei atît de feminini. 

— Mii-a dăruit Nursel. 

— Îţi vin foarte bine. Probabil că în adolescenţă te-ai străduit 
să nu fii prea feminină, conştientă de faptul că nu o puteai 
concura pe Anabel. Greşesc sau nu? 

Conversaţia luase o întorsătură atit de neaşteptată, încît 
Tracy era de-a dreptul uimită. Zimbi din nou, alungind pentru o 
clipă tristeţea care părea să fi pus stăpiînire pe el. 

-- Te surprinde că îţi fac complimente? Eşti foarte feminină, 
dar cred că trebuie să fii mai puţin serioasă şi ceva mai cochetă. 

-- Nu voi putea fi niciodată ca Anabel, spuse ea. 

-- Nu, nu ca Anabel. Îți stă bine cu părul lung, strîns la 
ceafă, şi cu cerceii ăştia. Poate că rochia e puţin prea sobră. Te 
rog să-mi ierţi sinceritatea. Sînt sigur că Nursel te poate sfătui 
cum să te îmbraci. 

Tracy îşi aminti că Miles îi smulsese cerceii din urechi pentru 


că nu i se potriveau şi asta o făcu să zimbească. Se amuza la 
gîndul că, într-o singură zi, doi bărbaţi reacţionaseră atît de 
diferit faţă de o pereche de cercei albaştri care se legănau 
mîngiîindu-i obrajii. 

Zîmbetul ei neaşteptat îl făcu pe Murat să tresară. În aceeaşi 
clipă, prin uşile-ferestre ce dădeau spre verandă pătrunseră 
nişte hohote de ris care veneau dinspre pavilionul de pe colină. 
Tracy privi într-acolo şi văzu etajul luminat. 

Exclamaţii şi risete însoțeau apariţia fiecărui invitat. 

Murat se încruntă şi trase draperiile cu un gest nervos. 

-- Nu se mai satură de petreceri, spuse el. Cunoaşte tot 
Istanbulul. În seara asta sînt invitaţi ambasadorul Franţei şi 
cîteva oficialități guvernamentale. Probabil că vrea să le arate 
samovarul, să se laude cu descoperirea ei, să le dovedească o 
dată în plus cît este de deşteaptă. De fapt, n-are nici un drept 
asupra lui. 

Tracy înregistră şi se aventură: 

-- Vrei să spui că ar trebui înapoiat muzeului? 

-- Evident. Dar pentru că are relaţii în cercuri înalte, probabil 
că i se va permite să-l păstreze o vreme. Şi mai există un motiv. 

Ezită, ca şi cum nu ştia dacă trebuie să continue sau nu. Apoi 
o privi pe Tracy cu ochii aceia întunecaţi, atît de diferiţi de ai lui 
Miles Radburn. Privirea rece a lui Miles părea că trece pe 
deasupra interlocutorului, în timp ce ochii lui Murat erau 
pătrunzători şi căutau să descopere ceea ce era esenţial în 
persoana care îi reţinea atenţia. N-ar fi prea uşor să păstrezi un 
secret faţă de el, îşi spuse Tracy, simțindu-se stînjenită. 

Murat trase un scaun în faţa ei şi se aşeză călare, cu braţele 
în jurul spătarului. 

-- Am şă-ţi spun de ce femeia asta nu are nici un drept 
asupra samovarului. L-a furat de la Anabel Radburn. 

Tracy deveni brusc atentă şi aşteptă urmarea fără să-şi 
trădeze interesul. Murat îi pîndea reacţia, sperînd să afle ceva în 
plus. 

— Poate că am spus-o prea brutal. Sora dumitale a fost cea 
care a descoperit samovarul într-o prăvălie în bazar. A atras-o la 
prima privire. Uneori aveam impresia că posedă un al şaselea 
simţ. A reuşit să descopere şi povestea lui, care a încîntat-o. A 
vrut să-l convingă pe Miles să i-l cumpere pe loc. Negustorul şi-a 
dat însă seama că samovarul valora o avere şi i-a cerut un preţ 


exorbitant. Pe Radburn nu-l interesa nici obiectul în sine, nici 
povestea lui şi n-a acceptat să plătească preţul cerut. De fapt, 
nu voia să încurajeze ceea ce el numea „extravaganţele" soţiei 
sale. A refuzat să i-l cumpere, ceea ce a miîhnit-o foarte tare pe 
Anabel. Cîteva luni mai tîrziu, samovarul a dispărut din prăvălie. 
Anabel se ducea mereu la Istanbul numai ca să-l vadă. Noi ştiam 
de vizitele astea, dar ea se ascundea de soţul ei. 
Murat căută o ţigară şi şi-o aprinse. 

-- Dumneata nu fumezi? Asta-i foarte bine. în Turcia se 
fumează prea mult. Eu prefer femeile care nu fumează. Dar să 
ne întoarcem la samovar. Anabel a renunţat la drumurile ei cam 
cu cîteva zile înaintea morţii. De curînd am aflat că Sylvana se 
dusese la Istanbul şi cumpărase samovarul. Ştiind cît de mult şi-l 
dorise Anabel, îl lăsase ascuns la magazin pînă cînd l-ar fi putut 
aduce acasă fără să o supere pe doamna Radburn. După 
moartea surorii dumitale nu a avut curajul să-l scoată la iveală, 
ştiind că-i va aminti lui Miles de certurile cu soţia lui. Acum l-a 
adus fără să se mai jeneze. Sînt convins că nu-l apreciază ca pe 
un obiect de artă, ci îl vrea doar pentru valoarea lui. 

Aşadar Nursel se înşelase cu privire la atitudinea lui Murat 
faţă de samovar, îşi zise Tracy. Il bănuise că o invidia pe Sylvana 
pentru achiziţia făcută. 

-- Nu-mi place să văd obiectul acesta blestemat în casa 
tatălui meu, continuă Murat. Deşi, dacă mă gindesc bine, cred 
că destinul l-a adus aici. 

-- Chiar credeţi aşa ceva? întrebă Tracy. 

— Ştii, eu sînt în egală măsură turc şi om de ştiinţă. Noi 
sîntem un popor sentimental, domnişoară Hubbard, deşi putem 
părea uneori impasibili şi rezervaţi. Nu dăm frîu liber 
sentimentelor, aşa cum fac grecii. Am trăit prea mult timp cu 
ideea de kismet -soartă, pentru ca gîndirea noastră să nu fie 
caracterizată de un anume fatalism. Poate că tocmai asta îi 
împiedică pe unii dintre noi să progreseze mai rapid. Totuşi, 
cred că am învăţat să acţionăm singuri şi să nu ne mai împingă 
Allah. Cred că voi reuşi să fac ceva cu samovarul ăsta. 

— Ca să nu aducă blestemul asupra acestei case? întrebă 
Tracy ironic. 

—  Vădcăo'iei în glumă. Nu semeni cu Anabel. Ea credea în 
spiritul răului. _ 

— Credea şi în bine, adăugă repede Tracy. li plăcea să 


aducă fericire celorlalţi. În tinereţea noastră, era întotdeauna 
veselie şi fericire acolo unde se afla Anabel. Credea că fericirea 
e ceva palpabil şi întotdeauna se străduia să o capete. 

— Cu toate astea, a lăsat-o să i se strecoare printre degete, 
murmură Murat. 

Tracy dorea să încheie discuţia. Era timpul să-i dezvăluie 
motivul întîlnirii şi să obţină de la el promisiunea de care avea 
nevoie. 

— După cum v-am spus, mă aflu aici pentru a vă ruga să 
nu-i spuneţi domnului Radburn cine sînt în realitate. Cel puţin nu 
imediat. 

— Nu-l simpatizez pe Radburn. Mi-e perfect indiferent ce 
ştie şi ce nu. Ţin cont doar de faptul că este încă oaspete al 
acestei case şi oricît de lipsit de entuziasm aş fi ca gazdă, am 
nişte obligaţii. Cred însă că ar trebui să-mi spui de ce ai venit la 
Istanbul sub o identitate falsă şi de ce doreşti ca acest om să nu 
ştie cine eşti. 

Tracy se strădui să pară cît mai convingătoare: 

— Pentru că doresc să i-o spun eu însămi, dar nu acum. 
Dacă m-aş putea implica mai mult în această activitate, poate 
că m-ar lăsa să rămîn. 

— Dece eşti atit de hotărită să rămii? 

— Pentru că amo treabă de făcut, îi răspunse Tracy, destul 
de nesigură. 

— Înţeleg, ne învîrtim în cerc. Nu vrei să- mi spui adevărul. 
Poate că nici nu e treaba mea. În sfîrşit! Eu am însă ceva 
pentru dumneata. 

Se duse la dulapul în care îşi ţinea colecţia, luă o sticluţă 

plină cu un lichid de culoare deschisă şi i-o întinse fetei. 

— Este esenţă de parfum. Poţi s-o deschizi dacă vrei. 

Tracy scoase dopul şi mirosi. Era uşor dulceag şi-i sugeră o 
poiană răcoroasă, cu muşchi şi ferigi încălzite de soare. 

— Asta e formula lui Anabel, ea mi-a dat reţeta, spuse Murat. 
La bază este muşchiul de pe stejar, cu o nuanţă de ylang-ylang 
şi încă ceva ingrediente. Sora dumitale era fascinată de 
activitatea Sylvanei în domeniul parfumurilor, dar cumnata mea, 
după o primă încercare, nu s-a mai obosit s-o înveţe ceva. 
Miîinile lui Anabel se mişcau prea repede, n-avea răbdare, nu era 
destul de atentă şi i-a spart Sylvanei nişte recipiente. După 
aceea, doar Nursel a mai vrut să o înveţe. Pentru Anabel era un 


joc, deşi avea oarecare talent. Pentru a o încuraja, i-am creat o 
esenţă pe care i-am descris-o. Sticluţa asta este rezultatul. Dacă 
doreşti, o poţi păstra. 

Deşi Tracy astupase sticluţa, o undă delicată de parfum 
stăruia în aer. Era diafană şi veselă, aşa cum fusese Anabel şi lui 
Tracy i se puse un nod în git. Privirea lui Murat exprima tristeţe 
şi Tracy deveni conştientă de semnificaţia ascunsă a celor 
petrecute în camera aceea. 

— Aţi iubit-o pe sora mea, nu-i aşa? şopti ea, profund uimită. 

Blîndeţea şi tristeţea lui Murat dispărură brusc. Era din nou în 
gardă, atent şi pregătit să nu recunoască nimic. 

Tracy se ridică. 

— Vă mulţumesc pentru această sticluţă. Aş vrea să ştiu 
dacă îmi permiteţi să-i spun domnului Radburn cine sînt — în 
felul meu? Dacă sînteţi de acord, nu trebuie să vă mai pierdeţi 
timpul cu mine. 

— Foarte bine, încuviinţă el. Va fi aşa cum doreşti. 

O însoţi pînă la uşă, dar nu o deschise, ci rămase cu mîna pe 
clanţă. 

— Inainte de a pleca, poate îmi spui de ce ai luat întîi tespihu/ 
de chihlimbar negru, pentru ca apoi să-l dai deoparte cu atita 
hotărire? 

Vedea prea multe, înţelegea prea multe. Abia acum îşi dădea 
seama în ce cursă intrase. Murat îi arătase simpatie, o 
complimentase şi o sfătuise, pentru ca apoi să atace direct 
subiectul care îl interesa. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, reuşi să articuleze. Nu mă 
interesează în mod special jais-ul - de ce să-l fi ales? 

-- Totuşi, ai dorit acel tespih, am citit asta în ochii dumitale. 

Obrajii îmbujoraţi o trădau. Nu putea deschide uşa din cauza 
miîinii lui, iar de răspuns nu ştia ce să-i răspundă. 

-- E ciudată această preferinţă pentru chihlimbarul negru. ŞI 
Anabel l-a ales cînd i-am oferit un tespih din colecţia mea. Mă 
întreb de ce? Ţi-a scris ceva sora dumitale înainte să moară? Ti- 
a spus ceva care ţi-ar putea fi util aici? 

Acum era prevenită. Simţea în aer mirosul primejdiei şi îşi 
propuse să fie foarte atentă. 

-- Da, Anabel mi-a scris o scrisoare, în care îmi cerea să vin 
în vizită la Istanbul. N-am putut pleca atunci. Poate că a fost un 
act de trădare faptul că n-am răspuns chemării ei. Am venit 


acum, cînd este prea tirziu. 

-- Ai făcut ceea ce se poate numi un pelerinaj sentimental. 
Murat îi deschise uşa şi se înclină uşor. Vizita dumitale mi-a 
făcut plăcere, spuse el pe un ton ironic. 

Tracy îi mulţumi încă o dată pentru parfum şi pentru 
promisiunea făcută. Ajunsese la scară, dar nu auzi uşa 
închizîndu-se în urma ei. Fu convinsă că Murat o urmărea cu 
privirea. 

Etajul trei i se păru mohorit, rece şi pustiu. Candelabrul abia 
dacă reuşea să împrăştie umbrele. Din fericire, lăsase o lampă 
aprinsă în camera ei, care acum o întîmpină cu o lumină 
prietenoasă şi căldură. Soba era plină cu mangal aprins. 

Tracy văzu pisica şi îşi aminti de ochii lui Anabel. Poate de 
aceea Miles respingea atit de violent această pisică cu ochi 
verzi! 

Se aşeză şi destupă sticluţa cu parfum. Îi năvăli în nări 
mirosul de pădure şi de muşchi, vesel ca un vînticel de vară. Nu 
se gindise suficient la rolul lui Murat Erim în toată această 
poveste — samovar, parfum dulceag, chihlimbar negru — un 
amestec puternic, cu iz de intrigă turcească. 

Cel puţin aflase despre Murat Erim ceva ce nu ştiuse. 
Rezistenţa la întrebarea ei o pusese pe calea adevărului. Murat 
Erim fusese îndrăgostit de Anabel. Nu ştia cît de departe 
merseseră lucrurile, dar măcar înţelegea aversiunea lui Murat 
faţă de Miles. Indiferenţa lui Radburn faţă de turc putea să 
indice fie că Murat nu avusese succes, fie că pur şi simplu nu-i 
păsa. Ultima ipoteză era greu de acceptat, în orice caz, toţi cei 
care ştiau că este sora lui Anabel doreau să o vadă plecată cit 
mai curînd. Constatarea o convinse pe Tracy că se afla pe 
punctul de a face o descoperire, de a afla un secret legat direct 
de chihlimbarul negru. 

Acum pericolul îl reprezenta în primul rînd Miles, singurul 
care nu-i cunoştea identitatea, dar căruia nu i-o putea dezvălui 
încă. O va face, dar nu imediat. 

Zilele următoare trecură fără alte evenimente. Avea cheia 
biroului lui Radburn, aşa că îşi putea face programul după plac. 
Parcurgînd manuscrisul, constată că Miles făcea mereu referiri 
la istoria Turciei şi asta o ajuta să-şi completeze cunoştinţele. Pe 
măsură ce avansa în sortarea paginilor, nu mai regăsea 
interesul înfrigurat din prima jumătate a lucrării. De cîteva ori 


reuşise chiar să-l determine să-i povestească cite ceva despre 
locurile pe care le vizitase, despre şantierele unde se făceau 
încă cercetări. La început, dorinţa ei de a se informa păru să-i 
trezească interesul, dar nu după mult timp Miles reveni la starea 
lui de apatie. Uneori şedea la biroul lui privind în gol, alteori 
părăsea brusc încăperea pentru a face lungi plimbări pe malul 
Bosforului. Cîteva după-amieze la rînd îşi luase ustensilele de 
pictat şi dispăruse pur şi simplu. Nu mergea departe—maşina 
era în garaj — şi se întorcea destul de repede. De la o zi la alta, 
neliniştea şi nerăbdarea puneau tot mai mult stăpiînire pe el. Nu 
dădea nici o explicaţie, iar Tracy, oricît de mult ar fi dorit să ştie 
ce-l frămîntă, nu-i putea pune nici o întrebare. 

Cu Murat şi Nursel se întilnea rareori la ora mesei, iar cu 
Sylvana niciodată. 

Veni şi ziua cînd împlinea douăzeci şi trei de ani, dar nu 
spuse nimănui nimic. Anabel ţinea foarte mult să-i serbeze 
aniversările şi chiar după ce mai crescuse, nu uita niciodată să-i 
trimită un cadou, ales cu grijă, pentru a-i arăta cît de mult o 
iubea. Chiar şi atunci cînd fusese bolnavă, cadoul sosise la timp, 
încîntînd-o pe Tracy. 

De data asta, cadoul avea să lipsească. Tracy constată cu 
tristeţe că de acum înainte va fi lipsită pentru totdeauna de 
afecțiunea lui Anabel. Dispariţia ei lăsa un gol dureros. 

Tracy se bucura că poate lucra în linişte în lipsa familiei Erim, 
avindu-l doar pe Miles în apropiere. Din păcate, acesta căzuse 
din nou în starea aceea de apatie şi părea că nici nu-şi dă 
seama de prezenţa ei. Plecase din nou fără să spună unde se 
duce, iar Tracy rămăsese să lucreze. Halide sosi cu invitaţia de a 
o vizita pe Sylvana în apartamentul ei. Invitaţia n-o surprinse pe 
Tracy, deoarece se aştepta s-o cheme după discuţia cu Nursel. 
Cunoscîndu-i secretul, Sylvana nu putea să nu intervină. 

În drum spre doamna Erim, Tracy pipăi broşa în formă de 
pană pe care o avea de la Anabel şi se simţi mai aproape de 
sora ei ca niciodată. 


10 


Salonul Sylvanei, parfumat ca întotdeauna, nu mai era 
luminat a giorno. În schimb, draperiile fuseseră trase şi lumina 
zilei inunda încăperea. Sylvana o aştepta aşezată pe un divan, 
sprijinită de perne, dar nu întinsă ca o odaliscă. Şedea cu 
spinarea dreaptă, sprijinindu-şi braţul de o măsuţă sculptată. 
Scena era frapantă nu numai datorită părului ei auriu şi tunicii 
galbene ca şofranul cu care era îmbrăcată, ci şi din cauza 
samovarului din Anatolia, ce strălucea în toată spledoarea lui pe 
masa de lîngă ea. Fusese frecat pînă cînd arama îşi recăpătase 
luciul ei cald. 

— Te rog intră, domnişoară Hubbard, o invită Sylvana. Sper 
să nu-l deranjeze pe domnul Radburn faptul că vom schimba 
cîteva vorbe. 


Cînd intrase în cameră, Tracy se simţise învăluită de 
parfumul violetelor de Parma. Observă şevaletul lui Miles lîngă o 
fereastră de unde îi venea o lumină mai bună; cu paleta într- o 
mînă, cu penelul în cealaltă, Miles privea atent pînza din faţa lui. 

Tracy avea acum explicaţia absenţelor lui inopinate. Părea că 
se apucase din nou de pictură — o picta pe Sylvana împreună cu 
samovarul ei. Prezenţa lui o descumpăni. Nu avea de unde să 
ştie ce îi spusese Sylvana, profitînd de intimitatea în care se 
aflau. Se întreba cum va aborda discuţia, dată fiind prezenţa lui. 

Tracy se aşeză pe un divan mai scund şi aşteptă ca Sylvana 
să i se adreseze. 

— Domnul Radburn spune că îl ajuţi mai mult decit s-ar fi 
aşteptat şi că faci progrese remarcabile, spuse gazda, fără să-şi 
schimbe poziţia. 

— Imi pare bine, răspunse Tracy, umezindu- şi buzele uscate. 

Miles nu le dădea nici o atenţie. Părea că nu-l interesează 
decit ceea ce vedea pe pînză. 

— Poate că acum vei putea aprecia de cît timp vei avea 
nevoie ca să termini ce ai început. Ce crezi, e suficient o 
săptămînă? Poate două? 

— Nu vă pot spune cu precizie, se eschivă Tracy. Domnul 
Radburn a comandat la Istanbul un fişier şi, de cum va sosi, voi 
putea aranja materialul în dosare indexate. Între timp, 
dactilografiez paginile de manuscris care au fost revizuite. Mai 
am foarte mult de lucru. Cred că mai trebuie adunat mult mai 
mult material informativ şi desene înainte de a le putea 
selecţiona pe cele mai reprezentative. 

Tracy nu făcea decit să repete pretextele pe care le invocase 
Miles pentru a-şi putea continua activitatea la nesfirşit. 

Sylvana încercă să-şi păstreze calmul, dar o trădă gestul 
nerăbdător al miinii. Imediat se auzi vocea lui Miles: 

— Ţine-ţi mîna aşa cum era! Vreau să văd inelul Va fi singura 
pată de culoare verde din tablou. 

— Nu mă lasă să-l privesc, se plinse Sylvana cu o voce 
scăzută şi întoarse mîna astfel ca imensul smarald pătrat să 
prindă lumina şi strălucirea lui să se reflecte pe pereţii lustruiţi 
ai samovarului. Mi-a spus că n-am voie să văd portretul înainte 
de a fi gata. Dar să revenim la lucrul dumitale, domnişoară 
Hubbard. Sper că după ce acest fişier va fi pus la punct, domnul 
Radburn va putea să-şi ţină singur lucrările în ordine. Poate că îl 


voi putea ajuta eu. 

Miinile femeii erau acum liniştite, ochii albaştri aveau o 
privire calmă, doar buzele strînse îi trădau neliniştea. Părea 
evident că Sylvana era atrasă de Miles Radburn. Şi dacă aşa 
stăteau lucrurile, care era reacţia lui? Tracy îi aruncă o privire 
rapidă şi uşor îngrijorată. 

Miles lăsă pensula, se dădu un pas înapoi şi privi nemulţumit 
pînza. 

-- Hai, dă-i drumul, Sylvana. Spune-i lui Tracy ce vrei. 

--Englezii sînt ătit de neciopliţi, murmură Sylvana, dar 
expresia ei părea să spună că, atunci cînd urmărea un scop, o 
franţuzoiacă putea fi la fel de necioplită. Uite ce este, nu vreau 
să te grăbesc, dar am invitat cîţiva prieteni de la Paris să-mi 
facă o vizită. După cum ştii, cele două camere pe care le ocupi 
sînt cele mai apreciate de oaspeţi pentru priveliştea pe care o 
oferă asupra Bosforului. îmi pare rău, dar... 

-- Doriţi să mă mut, nu-i aşa? 

Sylvana îşi permise un uşor zîmbet. 

--- Îmi pare bine că ai înţeles. Cred că nu te deranjează prea 
mult să părăseşti acele camere. 

Tracy tresări, recepţionind aluzia la faptul că acele camere 
fuseseră ale lui Anabel. 

— De ce ar dori ea să le părăsească? interveni Miles. 

— Din cauza zgomotului Bosforului, a frigului şi a umezelii, de 
bună seamă. Pe mine nu mă interesează camerele acelea. 

-- Dacă aveţi nevoie de spaţiu, propuse Tracy, mă pot muta 
la Istanbul pentru restul şederii mele aici. Trebuie să existe 
autobuze. Mă descurc eu cumva. 

-- Ar fi prea complicat, spuse Miles. Cînd îţi vin musafirii, 
Sylvana? 

Doamnă Erim ridică o sprinceană de parcă i-ar fi reproşat 
intervenţia, dar cedă cu graţie. 

-- S-ar putea să mai amin vizita promisă. Nu vreau să-ți 
pricinuiesc neplăceri. 

-- Atunci totul e în ordine, conchise Miles, încheind discuţia. 

Tracy ciştigase bătălia — e adevărat, cu ajutorul lui Miles —, 
dar nu se simţea în siguranţă. Sylvana nu se va mulţumi doar 
să-şi expună arsenalul. Tracy nu se lăsă înşelată de aparenta ei 
capitulare şi se ridică, socotind că Sylvana îşi încheiase 
demersul, dar Miles i se adresă din nou. 


-- Vino aici şi aruncă o privire, îi ceru el. În mod obişnuit, nu 
accept obiecţii din partea modelului înainte de a termina un 
portret. Totuşi, uneori îmi place să aud opinia cuiva din afară. 

Tracy nu-şi dorea decit să scape cît mai repede de acolo, dar 
se apropie de şevalet. Tonalitatea în care începuse să picteze 
era alta decît cea pe care o remarcase la portretul lui Anabel. 
Sylvana Erim începuse şă se contureze în tonuri de aur şi 
aramă, care dădeau strălucire pînzei.Se distingea deja forma 
samovarului şi un şuvoi de culoarea şofranului care anunţa 
silueta persoanei de pe divan. Nu pictase încă nici un detaliu şi 
nici chipul femeii. Tracy se întrebă dacă nu cumva se juca doar 
cu culorile pentru a amina momentul în care va trebui să atace 
subiectul şi să se apuce de pictat cu adevărat. 

— Nu capătă viaţă, îngînă Miles. Culorile şi compoziţia — 
femeia şi samovarul — sînt bune. Dar nu are viaţă. 

— Dragul meu, nu trebuie să te descurajezi, interveni 
Sylvana. Ţi-ai mai pierdut din îndemînare, dar o să-ţi revii. Ai să 
vezi că o să- ţi recapeţi tuşeul şi sînt sigură că acest portret îţi 
va readuce faima. 

— Nu la faimă mă gîndesc acum, ripostă Miles. Faptul că mi- 
am pierdut interesul pentru pictură mă îngrijorează. Doresc să 
pictez, dar nu găsesc nici un subiect care să declanşeze energia 
creatoare. 

Aluzia lui Miles la faptul că nu-l inspira îi displăcu Sylvanei. Îşi 
stăpînea cu greu nemulţumirea pentru a nu-l irita şi mai mult. 
Tracy interveni prompt, încercînd să aducă în discuţie un subiect 
neutru. 

— Ce frumos este samovarul după ce a fost curăţat! 
Intenţionaţi să-l folosiţi, doamnă Erim? 

— Nu, niciodată! protestă Sylvana. Este o piesă de muzeu. L- 
am lustruit cu mîna mea. Avea un strat verde care l-a apărat de 
coroziune. Am găsit însă zgirieturi şi adîncituri care dovedesc cu 
cîtă neglijenţă a fost tratat. 

Tracy începu să-l studieze. Observă ceva şi i se adresă lui 
Miles: 

— Vedeţi? Acolo, în samovar? 

— Destul de interesant, admise el după ce se uită, şi un 
zimbet îi ridică colţul gurii. 

Tracy se trase deoparte. Ceea ce se reflecta pe arămiul 
samovarului nu era de natură să o flateze pe doamna Erim. 


Dacă Miles s-ar hotărî să o pună pe pînză, aceasta ar fi şi mai 
nemulțumită. 

Sylvana dădu să se ridice dintre perne. 

— Ce este? Trebuie să-mi spui ce ai văzut. 

— Nu te agita, te rog, spuse Miles. Am să fac imediat o pauză 
ca să te odihneşti. Lasă-mă să prind expresia asta. Dacă 
reuşesc, vei avea suficient timp s-o priveşti. 

Sylvana oftă, dar îşi reluă poza. Smaraldul arunca flăcări 
verzi care se reflectau în suprafaţa deformantă a samovarului. 
Tracy remarcă un şirag de mărgele albastre care atîma sub 
hornul înalt al samovarului. 

— De ce poartă mărgele? întrebă ea. 

— A fost ideea lui Halide. Doar aşa am reuşit să stea în 
aceeaşi cameră cu samovarul. Ea crede că albastrul împrăştie 
emanaţiile malefice, zimbi Sylvana. 

— Îmi place ideea, spus Miles. împărtăşesc părerea lui Halide, 
dar nu sînt sigur că mărgelele albastre sînt suficient de 
puternice pentru a ne apăra de rele. 

Cu un gest de nerăbdare, puse jos pensula şi începu să-şi 
stringă uneltele. 

— Astăzi nu-mi reuşeşte nimic şi te-am obosit destul, 
Sylvana. Tracy, vrei să-mi dai o mînă de ajutor? 

Tracy pomi spre el, dar Sylvana o opri. 

— Doresc să vorbesc cu domnişoara Hubbard cîteva minute. 
Am să ţi-o trimit mai tirziu. 

Lui Tracy îi era limpede că urma confruntarea pe care o 
aşteptase şi adoptă poza ei de rezistenţă, cu degetele mari 
înfipte în cordonul rochiei. Surprinse privirea amuzată a lui Miles 
în timp ce îşi aduna lucrurile şi îşi zise că nu se va lăsa înfriîntă 
indiferent ce ar aştepta-o. 

O dată cu ieşirea lui Miles, se strecură în încăpere Nursel, 
fără să se teamă că ar putea fi expediată, ceea ce o făcu pe 
Tracy să creadă că venise pentru a asista la actul final, în care 
sora lui Anabel avea să fie expediată acasă. 

Turcoaica trecu pe lingă o masă pe care se afla deschisă o 
cutie. 

— Văd că ai primit noul transport de tespihere de la Hasan 
EfFendi, remarcă ea. 

Sylvana încuviinţă dînd din cap nepăsătoare. 

— Da, s-ar părea că cererea este în creştere la New York. 


Cred că-l pot ajuta pe tînărul acela cumpărîndu-i chestiile astea. 

Nursel luă o mînă de mărgele strălucitoare şi le lăsă să-i 
curgă printre degete. Tracy o urmărea cu atenţie. Printre 
mărgelele albastre, roşii şi cafenii se distingeau unele de un 
negru lucios. 

— Cred că există şi alte modalităţi de a-l ajuta pe fiul lui 
Ahmet Efendi, spuse Nursel fără să se uite la Sylvana. 

Tracy nu dădu atenţie răspunsului indiferent al Sylvanei, căci 
îşi aminti ceva ce o tulbură: cînd Hasan le arătase şiragurile, în 
prăvălia lui, printre ele nu se afla nici unul din chihlimbar negru. 
Prezenţa lor n-ar fi avut nici o semnificaţie dacă în memoria lui 
Tracy n-ar fi răsunat vocea din telefon care îngăima disperată 
cîntecelul din copilărie. 

Sylvana îşi concentră atenţia asupra lui Tracy. Nu o pofti să 
se aşeze şi i se adresă direct: 

— Murat mi-a spus că eşti sora nefericitei care ne-a provocat 
atit necaz şi atita durere. 

— Aşa este. Sînt sora lui Anabel, glăsui Tracy cu gura uscată. 

— Poţi să-mi spui de ce ne-ai ascuns acest lucru? în fond, ne 
interesa pe toţi. 

Pe un ton hotărit, Tracy repetă explicaţiile pe care le dăduse 
lui Murat şi lui Nursel, dar nici una nu suna prea convingător. 

— Te aştepţi să credem povestea asta? 

— Este purul adevăr, insistă Tracy, ştiind foarte bine că nu 
ăsta era întregul adevăr. 

— Am reflectat asupra acestei dezvăluiri cîteva zile, spuse 
Sylvana. Nu am luat nici o atitudine pentru că am vrut să 
examinez lucrurile din toate punctele de vedere. Pentru că toţi 
membrii familiei aflaseră, mi s-a părut normal să-l informezi şi 
pe domnul Radburn, dar n-ai facut-o, nu? 

Tracy dădu din cap şi făcu un efort să nu-şi trădeze spaimă 
care o cuprinsese. 

— Ai ţinut ascuns acest lucru fiindcă te temeai că te va 
trimite imediat acasă? 

— Nu ştiu cum ar fi reacţionat. Eu am o muncă de făcut şi de 
îndată ce o voi termina îi voi spune. 

— Chiar crezi că am să permit aşa ceva? o întrebă Sylvana. 
Eşti o tînără cam naivă. Domnul Radburn a reînceput să picteze 
şi s-ar putea ca acest tablou să reprezinte salvarea lui. Nu vreau 
să-l tulbur cu povestea asta. Am să-ţi rețin un bilet de avion 


pentru poimiine. Cred că ai înţeles. 

Tracy respiră adînc. 

— V-am propus să mă mut la Istanbul. Nu mai am nici un 
motiv să rămîn în această casă dacă aveţi nevoie de camera 
mea. 

Sylvana făcu un gest nervos cu mîna, tulburind imaginea de 
calm aparent. Samovarul reflectă mişcarea pe suprafaţa 
lustruită, distorsionînd-o. 

— Aşa cum am spus, poimiine vei fi în avion. Dacă nu, îi voi 
spune adevărul domnului Radburn şi-l voi convinge să te trimită 
acasă. Nu cred că-i va face plăcere ceea ce am să-i spun, o 
ameninţă Sylvana. 

Tracy era pe punctul de a-şi trăda emoția. Cărţile se aflau în 
mîna Sylvanei şi b/uff-ul ei fusese descoperit. Mai făcu o ultimă 
încercare: 

— Şi dacă am să-i spun chiar eu, doamnă Erim? 

— Cum vrei. Dar asta n-o să mă împiedice să-i comunic 
propriile păreri, contraatacă Sylvana. Poate că ar fi bine să pleci 
aşa cum ai venit — fără să spui nimic. Ai scăpa de necazuri. 

Tracy se îndreptă hotărită spre uşă. 

— În acest caz, am să-i spun chiar eu domnului Radburn. Şi 
am să-l informez că mi- ai cerut să plec imediat. Poate că ar fi 
bine să plece şi el ca să-şi poată termina cartea. Pictura nu-i 
prea reuşeşte şi cred că va prefera o schimbare. 

Sylvana tăcu pînă cînd Tracy puse mîna pe clanţă. 

— Bine, mai stai cîteva zile, zise ea înecîndu-se. Nu e necesar 
să vorbeşti acum cu domnul Radburn. 

Tracy părăsi încăperea fără să mai scoată o vorbă. Dobiîndise 
încă o păsuire, dar cu ce preţ? Nursel se grăbi să o ajungă din 
urmă, dar prezenţa.ei nu-i făcu plăcere. 

— Femeia asta! izbucni Nursel. Ea ar trebui gonită din casă. 
Te rog, totuşi, — e mai bine să faci cum vrea ea. E mai bine să 
pleci cît mai repede. 

— De ce să plec? Tu de ce vrei să plec? De ce eşti de partea 
ei? 

Nursel răspunse indignată: 

— Nu sînt de partea ei, n-am să fiu niciodată! Cred însă că 
poţi avea necazuri, nu-ţi dai seama că domnul Radburn ar 
putea... să te schimbe? Sînt lucruri pe care tu nu le înţelegi. Dar 
dacă pleci acum totul ar putea să fie bine. Dacă rămii, trebuie să 


te bazezi pe noroc şi să speri să iasă bine. 

Tracy se mai liniştise. 

— N-am să plec, declară ea hotărît. 

Nursei ridică din umeri a neputinţă. 

— Ce-ai să faci? Ai să-i spui lui Miles adevărul? 

— Nu ştiu încă. De fapt, nu ştiu cînd am să-i spun. 

Tracy nu-şi mai putea ascunde tulburarea şi o părăsi pe 
Nursel, luînd-o la fugă pe scări. Dădu buzna în birou, unde Miles 
îşi curăța pensulele. Omul o privi plictisit. 

-- Ce mai e acum? 

-- Doamna Erim vrea să mă trimită imediat acasă. Toată 
lumea doreşte să plec, inclusiv Nursel, spuse Tracy agitată. 

Miles se încruntă. 

-- Poate că au dreptate. În orice caz, prezenţa ta are o 
influenţă negativă asupra noastră. Nu - nu-ţi mai vîrî degetele în 
cordon şi nu te mai propti pe călciîie. Mie îmi plac femeile tăcute, 
blînde. Şi iată ce-mi trimite Hornwright! 

Asta era prea mult. Furioasă, Tracy era pe punctul de a-i 
spune tot. Miles îşi aruncă pensulele cu un gest nervos. 

-- Arăţi de parcă ai fi gata să explodezi. E suficient pentru 
astăzi. Îmbracă-te şi vino să mergem undeva să bem ceaiul. 
Avem amîndoi nevoie de o schimbare. 

-- Dar eu nu vreau nici un ceai! strigă Tracy. Ceai într-un 
moment ca ăsta! 

Radburn n-o luă în seamă şi o împinse fără prea mari 
menajamente spre uşă. 

-- Eu vreau. Grăbeşte-te şi nu mai veni înapoi ca o bombă 
gata să explodeze. 

Tracy o luă din nou la fugă, de data asta spre camera ei. 
Furia pe care i-o provocase Miles Radburn o ajuta însă să-i 
reziste. Venise vremea să-i spună adevărul, nu se mai putea 
ascunde după deget. Îşi refacu machiajul şi îşi legă un batic pe 
cap, privindu-se în oglindă. Cu excepţia bujorilor din obraji şi a 
sclipirilor din ochi, era din nou stăpînă pe ea. Cum de se putuse 
lăsa intimidată de Sylvana? De fapt, de vină fusese şi 
samovarul, cu malefica lui reflecţie. Imaginea aceea o tulburase 
fără să ştie de ce. _ 

Se întoarse în birou. Miles o aştepta. Işi pusese o jachetă şi o 
şapcă şi părea nerăbdător să iasă la aer, departe de casă. Jos, 
Ahmet se învirtea pe lîngă debarcader, urmărind cum un 


barcagiu o ajuta pe Tracy să urce într-o barcă mai mică decit 
caicul. Tracy îl observă în timp ce Miles pornea motorul şi se 
depărtau de mal. Cînd se uită din nou îndărăt, era tot acolo, 
nemişcat, de parcă ar fi vrut să vadă încotro se îndreptau. Tracy 
ridică faţa în bătaia vîntului. Apa se scurgea pe lîngă ei, liniştită 
şi neagră. Nici un val nu le tulbura înaintarea şi în urma lor lăsau 
o diră de spumă albă, clocotitoare. Aerul limpede şi rece o 
învioră. Nu aducea cu el praful Istanbulului şi nici arome de 
trandafiri sau de violete de Parma. Fata era din ce în ce mai 
calmă şi mai stăpiînă pe sine. 

Acostară la chei printre vasele pescăreşti şi doi băieţi îi 
ajutară lui Miles să lege barca. La rîndul lui, Miles o ajută să urce 
pe cheiul înalt. Merseră de-a lungul malului şi se opriră pe 
marginea unei străzi cu trafic intens. Peste drum se vedeau 
măsuţe şi scaune aşezate sub platanii în floare. Nu se înserase, 
dar majoritatea meselor erau libere. 

— E destul de cald ca să luăm ceaiul afară, ce zici? Hai să 
traversăm, spuse Miles. 

Găsiră o masă pe colina în terase şi se aşezară. Un chelner 
apăru şi Miles îi dădu comanda în limba turcă. 

La o masă alăturată, un bărbat fuma din narghilea şi Tracy îl 
privea fascinată cum trăgea fumul prin apa clocotită şi firele 
încolăcite. Parcă ar fi un caterpilar, spuse ea visătoare. 

-- Aşa-i mai bine. începi să te înveseleşti. Ce te roade? Ce 
importanţă are dacă te ceartă Sylvana? Nu eşti implicată în 
nimic decit în munca pe care o faci pentru mine. Şi asta nue o 
problemă de viaţă şi de moarte. Cel puţin nu pentru tine. Dacă 
te preocupă părerea mea, te anunţ că am să-i scriu lui 
Hornwright că te-ai descurcat foarte bine. 

Nu asta o preocupa, dar nu-i putea spune. Venise timpul să 
ia o hotărîre şi exact asta nu putea face. Nu putea decit să se 
încălzească la soare, să privească de parcă ar fi fost hipnotizată 
la narghilea şi să asculte vocea lui Miles. El îi povestea cum 
vara, mai ales la sfîrşit de săptămînă, localul era plin; că existau 
asemenea restaurante de-a lungul Bosforului, la care locuitorii 
Istanbulului veneau cu multă plăcere. Acum însă nu începuse 
sezonul şi localul era aproape numai al lor. Chelnerul le aduse 
un samovar şi un platou cu simit - un fel de colăcei împletiţi, 
presăraţi cu susan. Tracy turnă apa din samovar în ceainic şi îl 
puse deoparte ca să se opărească frunzele. Jos, pe apă, un 


remorcher trăgea un şir de baije, lăsînd în urmă o tfiră albă care 
scînteia în razele soarelui. Peste strimtoare, ceva mai jos de yali, 
se ridicau turnurile şi zidurile foităreţei AnadoluHisar. Peisajul 
era nespus de paşnic. 

Tracy rupse un colăcel şi muşcă din el, amintindu-şi că era 
ziua ei de naştere. 

-- Tortul de aniversare, zimbi ea ridicînd covrigul. Astăzi 
împlinesc douăzeci şi trei de ani. 

Miles înclină capul cu un aer grav. 

-- Felicitări. Îmi pare bine că sîntem aici pentru a sărbători. 

Trebuia să existe o cale pentru a-l face să înţeleagă, îşi zise 
Tracy, farimiţind coca între degete. Trebuia să existe un mod de 
a-i spune, începu să vorbească încet, de parcă şi-ar fi povestit 
sie însăşi. 

- Îmi aduc aminte de ceva ce s-a întîmplat cînd am împlinit 
doisprezece ani. Imi amintesc de fiecare dată cînd se mai 
adaugă unul. A fost o zi nefericită, în care s-au întîmplat nişte 
lucruri imposibil de uitat. 

Miles se relaxase după traversarea Bosforului, ca şi cum ar fi 
lăsat în urma lui toată încordarea de peste zi. 

--  Povesteşte-mi, spuse el simplu. 

Tracy ezită o clipă, căutîndu-şi cuvintele. Dacă reuşea să 
redea bine povestea, putea găsi momentul săi dezvăluie faptul 
că era sora lui Anabel. 


11 


Începu relatarea cu o voce subţirică, nesigură, care devenea 
tot mai puternică pe măsură ce se lăsa furată de şirul 
amintirilor. 

- Părinţii mei mă lăsau rareori să-mi serbez ziua. Tatăl meu 
era medic şi scria o mulţime de articole de specialitate care îi 
răpeau tot timpul. Cabinetul se afla în locuinţa noastră şi nu-i 
plăcea să fie deranjat, în anul acela, sora mea mai mare 
insistase pe lîngă mama să mă lase să-mi serbez ziua. 
Căpătasem o rochiţă nouă, mama îmi spusese că sînt foarte 
drăguță, celelalte mame s-au declarat de aceeaşi părere, ce mai 
- mă aflam în centrul atenţiei, ameţită de fudulie şi de atita 
agitaţie. 

In clipa în care sora mea, care avea şaptesprezece ani, a 
apărut venind de la lecţia de dans, totul s-a schimbat. Nu cred 
că a vrut să se întîmple aşa, se purta normal, dar din minutul în 
care a intrat în cameră, petrecerea a devenit a ei. Avea darul de 
a-i fermeca pe toţi, indiferent de virstă, şi adora s-o facă. Adora 
să fie admirată şi iubită, să amuze şi să placă. Ne-a cîntat şi ne- 
a dansat şi dintr- o dată nimeni nu şi-a mai amintit de mine. 

Miles o asculta cu mai multă atenţie decit s-ar fi aşteptat. 

-- Aşa că ţi-a căzut nasul, spuse el. 

-- Am fost îngrozitor de geloasă, încuviinţă ea. O iubeam şi 
o admiram pe sora mea şi aş fi vrut să fiu ca ea. Dar nu puteam 
şi uneori invidia mă copleşea. |n ziua aceea, cînd n-am mai 
putut suporta, m-am strecurat de la petrecere şi m-am dus în 
biroul tatălui meu. Ştiam că nimeni n-o să-mi simtă lipsa şi asta 
mă întărită şi mai rău. 

In timp ce povestea, Tracy retrăia scena, uitînd de Bosfor, de 
omul cu narghileaua şi chiar de Miles. Singura grijă era să nu-i 


scape cumva înainte de vreme numele lui Anabel. Cînd intrase 
în cabinetul tatălui său, orele de consultaţie se terminaseră şi el 
era aplecat asupra unor hirtii de pe birou. Era atît de cufundat în 
lucru încît abia îi remarcase prezenţa. Tracy se ghemuise în 
fotoliul în care i se permitea uneori să şadă şi să citească, cu 
condiţia să nu scoată o vorbă. Incepuse să plingă încetişor, 
dezamăgită că lumea nu o băga în seamă nici de ziua ei. De 
afară răzbăteau zgomotele petrecerii. 

Tracy nu-şi dăduse seama atunci de ce căutase apropierea 
părintelui său. Înţelesese abia mai tîrziu Tatăl surorii sale 
murise, iar tăticul ei nu cedase niciodată farmecului lui Anabel şi 
nici felului ei linguşitor de a obţine ce voia. Poate că nutrea şi un 
sentiment de gelozie. Anabel era copilul altui bărbat, iar soţia lui 
o iubea şi îi accepta toate capriciile. Tracy era conştientă de 
faptul că mama lor le compara întruna şi că ea era cea care 
ieşea cu regularitate învinsă. In clipa aceea, după ce părăsise 
cercul magic şi se aflase în prezenţa tatălui ei, i se păruse că 
ajunsese la un liman unde farmecul surorii ei nu mai avea nici 
un efect. 

Smiorcăială ei îi atrăsese într-un tîrziu atenţia tatălui. Acesta 
se întorsese spre ea cu un gest de enervare şi îi spusese să-şi 
sufle nasul şi să înceteze cu smiorcăiala dacă voia să mai 
rămînă acolo. N-o întrebase de ce plinge, nu-i acordase nici o 
atenţie. Era preocupat şi prezenţa ei îl deranja. 

Încet-încet, se liniştise. Cum stătea aşa, în colţişorul ei, îi 
venise în minte un gînd ciudat, un gînd prea matur şi amar 
pentru o fetiţă de doisprezece ani: îşi dăduse seama că îl iubea 
pe tatăl ei numai pentru că el n-o plăcea pe sora ei. Strania 
legătură dintre ei pe care o descoperise nu era îmbucurătoare. 

După un timp, tatăl, pe care chiar şi tăcerea ei începuse să-l 
irite, dăduse hirtiile la o parte şi se întorsese spre ea: 

-- Dă-i drumul! spusese el. De ce nu te-ai întors la petrecerea 
ta, la zgomotul ăla infernal? 

Tracy trăsese de două ori aer în piept înainte de a-i răspunde, 
apoi spusese adevărul. 

-- A venit sora mea şi acum petrecerea îi aparţine. Pe mine 
nu mă mai vrea nimeni, 

-- Nu s-ar întîmpla aşa. ceva dacă nu te-ai furişa de acolo ca 
o mică laşă. Hai, vino cu mine, am să te scap de sora ta şi vei 
redeveni regina balului. 


Tatăl ei se ridicase de la birou, iar Tracy sărise alarmată. Nu 
asta voia ea. N-ar fi reuşit decît să strice petrecerea. Nu va mai 
fi petrecerea nimănui după ce îi va spune fiicei sale mai mari tot 
ce avea de spus. 

Tracy se grăbise să-i spună tatălui său că îi trecuse 
supărarea, iar el nu insistase. Se gindise doar că brusca 
schimbare de atitudine a fetei era încă o dovadă că are un 
caracter slab. 

Tracy fugise din cabinet şi se întorsese în camera unde sora 
ei cînta versiunea proprie a unei melodii populare, aşezată pe 
covor, cu picioarele încrucişate, cu fusta de culoarea 
albăstrelelor ridicată peste genunchi şi cu copiii ciucure în jurul 
ei. Întotdeauna copiii simțeau nevoia să o atingă pe Anabel, iar 
pe ea o încînta faptul că-i făcea fericiţi. Se legănau cu toţii în 
ritmul melodiei - un cîntec la modă cu text pueril. 

Tracy o căutase pe mama ei şi i se cuibărise în braţe. Braţul 
mamei o înconjurase, condus de instinctul matern, dar Tracy 
ştia că toată dragostea plină de mîndrie se îndrepta către fiica ei 
cea mare. În clipa aceea, fetiţa de doisprezece ani trăise 
momentul adevărului. Un adevăr pe care, în scurta ei viaţă, 
evitase să-l accepte - niciodată nu o va iubi mama ei ca pe 
Anabel. 

Narghileaua bolborosi uşor la masa alăturată şi fumul 
parfumat ajunse la adulta Tracy, care şedea la masă cu bărbatul 
care fusese soţul lui Anabel. Mai avea mult de povestit, dar 
intenţiona să facă o pauză înainte de a ajunge la episodul cel 
mai dureros. 

-- Ceaiul nostru o să fie prea tare, am uitat complet de el, 
spuse fata. 

-- Aşa îmi place, o linişti Miles. 

Tracy puse linguriţele în pahare, ca să nu crape, şi turnă 
ceaiul fierbinte şi tare. Pe al ei îl mai diluă cu puţină apă 
fierbinte din samovar. Puse apoi zahăr şi adăugă feliuţele de 
lămîie. După aceea rămase tăcută, sub imperiul amintirilor şi al 
poveştii neterminate. 

Miles ridică paharul cu ceai. 

-- Pentru Tracy cea de la doisprezece ani! O tînără onestă şi 
curajoasă. Ai învăţat cam devreme să accepţi adevăruri 
neplăcute şi să trăieşti cu ele. 

Tracy sorbi încet din paharul ei. 


-- Nu, n-a fost aşa, şi ăsta e necazul.Povestea nu s-a 
terminat. Nu-mi vine a crede că-mi aduc aminte toate aceste 
detalii după atiţia ani. 

-- Ce-ar fi să-mi spui şi sfîrşitul, o îndemnă Miles. 

Lui Tracy i se părea curios că găsise în el un ascultător atît de 
interesat. Avea sentimentul că se crease între ei un fel de 
intimitate la care nu se aşteptase. Nu manifestase neîncredere, 
nici falsă simpatie şi nici nu încercase să minimalizeze 
importanţa suferințelor ei de copil frustrat. Se simţi atrasă de el 
şi surprinzător de încrezătoare. 

Ceea ce i se întimplase lăsase o rană care nu şe vindecase 
multă vreme. Cu o voce egală, lipsită de emoţii, continuă 
povestea vieţii sale. În seara aceea se simţise rău din cauza 
stomacului prea încărcat, aşa că se dusese devreme la culcare. 
Se trezise în toiul nopţii şi începuse să se gindească la 
dezamăgirile aniversării sale. Sora ei dormea în camera 
alăturată. Lovise cadranul luminos al deşteptătorului. Părinţii ei 
trebuie să se fi culcat de mult. în singurătate şi întuneric, îşi 
plinsese de milă şi permisese resentimentului său împotriva lui 
Anabel să crească şi să se umfle ca un balon gata să explodeze. 

La un moment dat o auzise pe sora ei, care se ridicase din 
pat şi se mişcase prin odaie, după care se dusese la fereastră. 
Auzise şi un ciripit de pasăre venind dinspre alee. Nu era pentru 
prima oară şi Tracy ştia deja ce va face Anabel. De fiecare dată 
se întreba daca să le spună părinţilor sau nu despre escapadele 
lui Anabel. Ar fi pus-o pe sora ei într-o situaţie foarte proastă, 
dar, pe de altă parte, cine ştie ce ar fi păţit Anabel. 

Trăgea cu urechea în timp ce sora ei se îmbrăca. O auzi 
strecurindu-se afară din odaie, coborînd scările şi mai apoi, 
scîrţiitul uşii de la bucătărie. Işi spuse că sora ei greşea şi că 
părinţii trebuiau să afle. Tremurind, se dăduse jos din pat şi se 
dusese în dormitorul lor. Îi trezise şi le spusese toată povestea, 
îşi amintea cum tatăl ei începuse să înjure, în timp ce mama 
plîngea. Tatăl plecase apoi în căutarea fetei, dar n-o găsise. 

Tracy, care începuse să aibă remuşcări pentru trădarea ei, 
pîndise la fereastră şi o văzuse pe Anabel întorcîndu-se. Se 
aplecase peste pervaz şi fluierase, fals şi tremurător, melodia 
London Bridge ca s-o anunţe că „totul era pierdut”. Anabel nu 
părea speriată şi o privise pe Tracy zimbind. 

După ce Anabel a intrat în casă, a urmat o scenă 


îngrozitoare. Tatăl proferase acuzaţii oribile şi fata plinsese. 
Totul a fost atit de urit, încît lui Tracy i se făcuse rău de la 
stomac. 

Anabel venise sus, o găsisese pe Tracy în baie, o spălase pe 
obraji, o consolase şi o urcase în pat. Nu se mai gindise la 
propriile necazuri şi se îngrijise cu dragoste şi devotament de 
surioara ei mai mică, dragoste după care aceasta jinduise toată 
ziua. Cît de dulci şi de amare în acelaşi timp fuseseră atunci 
mîngiierile surorii ei! 

--Aşa s-au petrecut lucrurile şi n-am să pot uita niciodată, 
încheie Tracy povestea. 

-- Că ai trădat-o? întrebă Miles. Da, pot înţelege cum a fost. 
Totuşi, ai făcut ce trebuia. Părinţii tăi trebuiau să afle. 

-- Tracy dădu din cap. 

-- Am făcut ce trebuia, dar împinsă de răutate. N-am facut-o 
ca s-o salvez, voiam s-o pedepsesc pentru că era frumoasă şi o 
iubea toată lumea. Şi, mai ales, pentru că mama o iubea pe ea 
mai mult. 

Întinse mîna după paharul de ceai fără să-l vadă. Ochii îi erau 
împăienjeniţi de lacrimi. 

-- Cîteva săptămîni mai tirziu, sora mea a fugit de- acasă, 
continuă ea. N-a mai putut suporta felul în care o trata tata şi 
multă vreme mi-am reproşat că din cauza mea a facut-o. 

-- Dar tu ai crescut. Ca şi ea, de altfel, spuse Miles. 

-- Da, am crescut şi am învăţat destule ca să ştiu că oricum 
ar fi fugit. Indiferent ce aş fi făcut eu. Ar fi o prostie din partea 
mea să mă învinovăţesc în continuare pentru ceva ce s-a 
întîmplat cînd aveam doisprezece ani, spuse Tracy sorbind din 
ceaiul tare se răcise. 

-- Dar tot te mai învinovăţeşti puţin? spuse Miles, luîndu-i 
paharul şi ţinîndu-i mîna într-a lui. Degetele lui erau puternice şi 
strinsoarea lor inspira forţă şi siguranţă. Tracy ar fi dorit să 
păstreze senzaţia de certitudine pe care i-o oferea mina lui. Un 
val de simpatie pentru el o inundă şi deveni conştientă că îl 
plăcea foarte mult. 

-- Toate astea s-au întîmplat cu foarte mult timp în urmă, 
continuă ea. Ştiu că e o prostie, dar mă întreb şi acum dacă n-aş 
fi putut să o ajut mai mult. Poate că ar fi trebuit să mă 
străduiesc să înţeleg ce îşi dorea ea cu adevărat. Nu numai 
atunci, dar şi mai tîrziu. Era cu adevărat o fiinţă încîntătoare. 


Calitățile pe care le avea i-ar fi dat dreptul la o viaţă frumoasă. 

-- Avea? întrebă Miles. 

-- Sora mea a murit. 

Tracy îşi trase mina dintre palmele lui Miles şi pipăi broşa pe 
care o avea de la Anabel. Sosise momentul. Sosise clipa să-i 
spună adevărul bărbatului lui Anabel. Şi cu toate astea tăcu. 

Un vas alb, strălucitor în soarele după-amiezei se îndrepta 
prin strîmtoare spre Istanbul. Dincolo de el, Tracy zărea printre 
copaci silueta argintie a ya/i-ului. Adevăratul motiv al venirii ei 
aici îi reveni în minte, aducînd un val de durere şi remuşcare. 

-- Îmi pare rău, spuse Miles pe un ton surprinzător de blînd. 
Sînt convins că nu are rost să continui să-ţi reproşezi şi să-ţi pui 
întrebări la care nu există răspunsuri. Există şi fiinţe care nu pot 
fi ajutate. 

-- Trebuie să încercăm totuşi, insistă Tracy. Cineva trebuie să 
încerce! Prea mulţi renunţă cui uşurinţă cînd e vorba de fiinţe ca 
sora mea. 

Tracy îl observa şi, după privirea lui pierdută, înţelese că se 
gîndea la Anabel. Oare făcuse tot posibilul pentru femeia care-i 
fusese soţie? se întrebă ea. 

-- Am cunoscut o fată care semăna foarte mult cu sora ta, 
rosti Miles, facînd-o să tresară. Soţia mea, Anabel, era 
fermecătoare şi veselă, aşa cum trebuie să fi fost sora ta. Şi tot 
atit de decisă să se autodistrugă. 

Tracy aşteptă, sperînd că ar putea urma răspunsul la toate 
întrebările ei. 

-- Bineînţeles că toţi cred că eu sînt vinovat de ceea ce s-a 
întîmplat. Băniliesc că ţi s-a spus. Dar pe ea n-o interesa decit 
un singur lucru în ceea ce mă priveşte. Faptul că eram supărat 
şi că plecasem de lîngă ea n-ar fi avut nici o importanţă, dar 
ceva s-a întîmplat în timp ce lipseam eu. S-ar putea să greşesc, 
dar bănuiesc cine poartă răspunderea, cine dorea s-o vadă 
moartă. 

-- Nursel crede că dumneata ai facut-o, îi spuse Tracy. Şi că 
te autopedepseşti păstrind portretul ei în dormitor. 

Cuvintele ei n-au avut darul să-l înfurie. 

-- O explicaţie destul de plauzibilă, aş spune, dacă aş fi un 
altfel de om. Dar nu sînt. Eram în stare să fac orice pentru 
Anabel. 

Primise un răspuns. Răspunsul lui. 


-- De ce mai rămii aici? De ce nu te duci în altă parte să 
lucrezi la carte, să scapi de locul ăsta? 

-- Crezi că pe mine cartea mă interesează cel mai mult 
acum? Sînt convins că are o oarecare valoare şi am s-o termin 
cîndva. Pentru mine, însă, pictura reprezintă totul. Mă simt ca 
un invalid - vreau să pictez şi nu pot. 

-- Dar de ce aici? insistă Tracy. Poate că în altă parte ai 
putea să pictezi din nou. 

-- Am încercat, dar ceva mă face de fiecare dată să mă 
întorc. Aici m-a părăsit inspiraţia şi tot aici trebuie să mi-o 
recapăt. 

Dar Tracy avu impresia că nu mai era sincer, că era o scuză 
pe care o invocase pentru a ascunde adevărul. 

-- Dar portretul doamnei Erim? Nu reprezintă un pas către 
reluarea picturii? 

-- Vreau doar să-i dau Sylvanei o satisfacţie, deşi nu am nici 
cea mai mică dorinţă s-o imortalizez pe pînză. Nimic nu mi-a 
mers în după-amiaza asta pînă cînd nu mi-ai atras atenţia 
asupra unei ciudate disfuncţii a reflecţiei de pe samovar. M-am 
hotărit să fac o experienţă cu imaginea aceea. Va fi altceva 
decit stilul meu. O schimbare, poate nu una foarte fericită. 

Tracy asculta atentă, detectînd lipsa lui de sinceritate. 

-- Numai din cauza tabloului vrei să rămii? îl iscodi ea. 

Miles îi aruncă o privire rapidă, apoi îşi aţinti ochii în 
depărtare. 

- Dacă vrei, numeşte-o o afacere neterminată. Dar nu 
zgîndări lucrurile ca să-ţi satisfaci curiozitatea. Chipul lui se 
întunecă şi ochii îi aruncau scînteiî. Fă-ţi treaba. Termin-o şi du- 
te acasă. Stai, dacă vrei, la suprafaţă, dar fereşte-te de adiîncuri. 

Tracy îl privi încrîncenată, dar simţea că indignarea ei era 
falsă. Trebuia să pretindă că s-a înfuriat ca să nu-şi dea seama 
că ea nu uitase scurtul moment de tandrete, atingerea miinii lui 
care îi dăduse curaj. Conştientă că acel moment nu se va mai 
repeta, avu o senzaţie de pierdere, de vid. 

Miles îşi împinse scaunul şi se ridică de la masă. 

-- Vrei să ne întoarcem? 

Tracy îl urmă tăcută şi coboriră spre chei. Miles, după ce 
dădu bacşişul de rigoare băieţilor care păziseră barca, se 
depărtă imediat de mal. 

Pe drumul de întoarcere, nu-i acordă nici o atenţie şi-şi ţinu 


privirea aţintită pe celălalt mal. Tracy şedea pe bancheta din 
faţă şi era dureros de conştientă de apropierea lui — de 
trăsăturile parcă dăltuite în piatră, de părul negru şi des care-i 
lăsa fruntea liberă, de ochii care acum nu-i dădeau atenţie, dar 
care puteau fi şi blinzi. Cît de departe părea acum, stînd absent, 
cu mîna pe cîrmă. Departe de Tracy Hubbard, care nu va fi 
niciodată ca Anabel, nici în momentele ei cele mai bune. „Aş fi 
făcut orice pentru Anabel! “ spusese el - şi portretul ei se afla 
deasupra patului său, amintindu-i de tot ce pierduse. 

Tracy îşi dădu seama că nu se îndreptau spre yali, ci se 
apropiau de ruinele palatului în a cărui grădină sălbatică se 
plimbase în ziua sosirii ei şi unde dăduse peste acea întîlnire 
tainică. Cînd ajunseră în dreptul scărilor sparte, din marmură, 
Miles opri motorul şi lăsă barca să se legene încet. 

-- Ştii ce se află aici? o întrebă el. 

-- Locul în care am căzut şi mi-am julit genunchiul în ziua 
sosirii mele aici. 

-- De fapt, este un loc încărcat de istorie. Pe vremuri, palatul 
aparţinea mamei sultanului, Sultan Valide. Soţiile şi mamele 
sultanilor nu se numeau sultane - ăsta e un cuvint creat de 
englezi. 

-- Sultan Valide a trăit aici? întrebă Tracy, brusc interesată. 

-- A şi murit aici, înjunghiată de una dintre femeile 
haremului. 

-- În prezenţa samovarului din Anatolia, completă Tracy în 
şoaptă. Îşi aminti de referirea confuză a lui Anabel la o Sultan 
Valide care deţinea un secret. Un secret ascuns, poate, în 
ruinele vechiului palat. 

-- lar pomeneşti de samovar! spuse Miles uşor iritat. Ştiai cît 
şi l-a dorit soţia mea, înainte ca Sylvana să-l fi cumpărat pe 
ascuns? 

-- Da, ştiam. Mi-a spus Nursel. 

-- De fapt, Sylvana mi-a făcut un serviciu. Anabel avea o 
înclinaţie morbidă pentru poveştile malefice. Asta era faţa 
opusă, aşa bănuiesc, a celei care se îndrepta mereu spre 
lumină, spre veselie. Pe scurt, a adoptat ruinele şi grădina, 
socotindu-le ale ei. Fugea mereu de acasă ca să se ascundă aici, 
unde punea la cale micile ei distracţii. 

Tracy îl observa, fără să-i întrerupă firul amintirilor sau să 
piardă vreun cuvint, cuprinsă de o veche durere. El nu-şi dădu 


seama, atent doar la ruinele de pe mal. Arcadele ferestrelor şi 
veranda dărimată erau acum aproape. Bărcuţa alunecă uşor 
într-un mic golf care-i proteja de curentul principal. 

-- Îmi aduc aminte cum am căutat-o odată aici, continuă 
Miles. Am găsit-o în plină reprezentaţie. Auditoriul era format 
însă din privighetori şi şopirle. În vocea lui se simţea o notă de 
tandreţe. Ca şi sora ta, ştia să cînte şi să danseze. Se învârtea 
cu paşi mici pe pardoseala ciobită şi cînta ceva de parcă ar fi 
fost tpe scenă. Era fascinantă. Cînd am aplaudat-o, a venit spre 
mine alergînd ca un copil. 

Auzindu-l, Tracy şi-o imagina pe Anabel printre ruine, 
mişcîndu-se ca şi cînd ar fi fost spiritul acestui loc biîntuit de 
fantome. 

-- Mi-am amintit de Ofelia cînd am găsit-o aici, doar că 
Anabel nu era nebună, continuă Miles. Sau, dacă era, avea un 
gen de nebunie care o făcea mai seducătoare decit oricare 
dintre femeile pe care le- am cunoscut. 

Tracy simţi cum la vechea ei durere se adăuga o alta, nouă. 
înţelegea totul chiar mai bine decît îşi închipuia el. Aşa fusese 
Anabel, posedată de propria ei magie, sau nebunie, care îi ţinea 
în mrejele ei pe toţi cei care o iubeau. 

-- Dar asta e de domeniul trecutului, adăugă Miles cu o voce 
schimbată. Mînia din ochii lui o sperie pe Tracy. 

Zgomotul motorului tulbură liniştea micului golf. Barca pomi 
cu viteză, reflectînd nevoia de acţiune a lui Miles. 

Tracy se ţinu de banchetă şi, privindu-l, se întrebă dacă mai 
era capabil de sentimente. Chiar în momentul acela citi pe faţa 
lui o miînie care o alarmă şi îşi zise că nu va fi niciodată în stare 
să-i descifreze natura atît de complexă. Cu un astfel de bărbat, 
totul era posibil - dragoste şi ură, poate chiar răzbunare. Dar 
răzbunare împotriva cui? Şi către cine se îndrepta mînia lui? 
Către cineva care exista încă sau se purtase cîndva violent, 
provocîndu-i această miînie? Putea fi chiar Anabel, cu talentul ei 
de a subjuga şi respinge în acelaşi timp. Nu reuşea să-şi dea 
seama ce provocase trecerea atît de bruscă de la tandreţe la 
furie. 

Ajunseră repede la yali şi tot atît de repede păru că se 
calmează. Era din nou rece şi indiferent. 

Ahmet îi aştepta la debarcader, dar pînă să iasă ei din barcă, 
dispăru. Să se fi dus în pavilion pentru a-i raporta Sylvanei, aşa 


cum fusese probabil instruit? Pentru prima oară lui Tracy îi trecu 
prin cap că doamna Erim n-ar fi aprobat excursia pe Bosfor în 
compania lui Miles. Nu intenţiona să-şi piardă timpul gîndindu-se 
la doamna Erim, nici la Miles şi la miîniile lui disimulate. Nu 
acum. Din clipa în care el vorbise de Sultan Valide, înţelesese ce 
are de făcut. Dacă putea să se strecoare fără să fie văzută, 
acum şra momentul. 

Cînd se întoarse către Miles, constată că o studia ca şi cum l- 
ar fi intrigat ceva. 

-- Mulţumesc pentru ceai, spuse ea cu o politeţe studiată, 
privindu-şi ceasul. Era aproape ora cinci. 

Miles tăcu, dar părea să fi devenit brusc conştient de 
prezenţa ei şi interesat să găsească răspuns la o problemă 
legată de Tracy Hubbard. Fata se întrebă dacă nu cumva îi 
părea rău acum că vorbise atît de deschis cu o străină şi de ce 
ea însăşi îi făcuse confidenţe. Ea cunoştea răspunsul, dar Miles 
nu sesiza legătura existentă între ei. 

Amîndoi depăşiră acest moment. 

— Cred că voi face o plimbare, spuse el, întorcîndu-se brusc, 
ca şi cum ar fi vrut să se detaşeze de tot, să alunge ideea unei 
eventuale prietenii între ei. 

Barcagiul se ocupa să gareze mica ambarcaţie şi Tracy îl privi 
o vreme, aşteptind ca Miles să plece. Abia apoi o luă pe 
coridorul de marmură de la parter şi ieşi pe uşa dinspre alee. Nu 
văzu pe nimeni acolo, nici la ferestrele pavilionului de pe deal. 
Tracy porni repede pe aceeaşi cărare şerpuitoare pe care o 
urmase cu ocazia primei sale expediţii. Spera să n-o fi văzut 
nimeni. 

Ajunse la portiţa laterală. Aceasta era descuiată, ca şi prima 
oară, lăsată aşa de Miles, şare o apucase în direcţia opusă. 
Drumul fiindu-i cunoscut, înainta cu paşi repezi. 

În timp ce mergea, îşi reaminti cuvintele lui Anabel. Chiar 
Miles îi dăduse un indiciu, spunîndu-i că Anabel se ducea adesea 
la ruinele palatului. Poate că ascunsese ceva acolo, ceva ce 
încercase să-i comunice în acel ultim efort, la telefon. 

Tracy zări poarta de fier care spînzura în balamalele ruginite 
şi începu să fugă pentru a nu fi surprinsă intrînd în parcul vechi 
de vreo maşină care trecea pe şosea. 

Păşi uşor pe lespezile de piatră printre care iarba şi 
buruienile creşteau în voie. Un tufiş o împiedica să vadă uşa 


principală, dar o şi ferea de priviri indiscrete. Trecu pe lîngă 
pînzele de păianjen ţesute între tufişuri şi ajunse la mozaicul de 
sub scările de marmură. În clipa aceea auzi un sunet ce venea 
din interior şi, înainte de a se putea ascunde, îi ieşi în cale un 
bărbat care părea că o aşteaptă. Era Murat Erim. 


12 


Tracy se opri brusc, cu ochii aţintiţi la bărbatul din uşă, care 
părea mai puţin surprins decît ea. Murat cobori zimbind cele 
cîteva trepte şi ajunse lîngă ea. Zimbetul acela care nu ajungea 
şi la ochii lui întunecaţi îi displăcu lui Tracy. 

- Te-am speriat şi-mi pare rău. [i-a plăcut plimbarea pe 
Bosfor? o întrebă Murat. 

— Da, desigur, îi răspunse Tracy. Am... noi... am luat ceaiul 
pe malul celălalt. 

-- Aşa mi-am închipuit şi eu. De-acolo ai o vedere foarte 
frumoasă asupra Bosforului. V-am văzut barca alunecînd spre 
zidurile palatului cînd v-aţi întors. Eu eram aici, în arcada 
ferestrei. Fără să vreau, v-am auzit vorbind despre doamna 
Radburn. Am impresia că nu ştie că eşti sora ei. 

-- Nu, încă nu i-am spus. 

Tracy voia să scape de el, să nu-şi dea seama pentru ce 
venise ea acolo. 

-- Aşa cum spunea domnul Radburn, sora dumitale îndrăgise 
acest loc şi venea foarte des aici. Nu o dată m-am întrebat de 
ce. Am încercat s-o fac să-mi spună, dar a ris şi nu mira dat nici 
o explicaţie. Poate că tu ştii motivul. 

Tracy clătină din cap. Era ridicol să-i fie frică. Acest om nu-i 

voia răul. La început fusese chiar amabil. Acum însă, cu 

întrebările lui, scotocea periculos de aproape de adevăr. 
încercă să găsească o explicaţie care să-l deruteze. 

-- Am venit aici pentru că domnul Radburn mi-a spus cît de 
mult iubea sora mea acest loc. M-a atras din prima clipă şi, 
aflînd că-i plăcea şi ei, am venit să o mai văd o dată. 

-- lar eu ţi-am tulburat singurătatea, spuse cu regret Murat 
Erim. Poate că-mi vei mai suporta o clipă prezenţa. Vino cu 


mine, vreau să-ţi arăt locurile în care a trăit cîndva Sultan 
Valide, data trecută te-ai rănit la picior şi a trebuit să renunţi. 

Murat îi întinse mîna şi Tracy se simţi obligată să-l urmeze în 
vechiul palat. Dincolo de politeţea lui, îl simţea la pîndă, 
încordat, ca şi cum s-ar fi aşteptat la vreo destăinuire din partea 
ei. 

Murat o conduse pe pasajele cele mai sigure, dintr-o cameră 
într-alta. Într-una din ele, unde tencuiala căzuse de pe un 
perete, văzu mozaicuri de o rară frumuseţe. Remarcă o uşă 
delicat sculptată şi plafonul unei încăperi alcătuit în formă de 
diamant. În timp ce mergeau, Erim îi vorbea cu vocea lui 
baritonală, cultivată, asemeni unui ghid care conduce vizitatorii. 

După ce vizitară întregul etaj, coborîră în salonul principal şi 
se opriră să privească apele Bosforului. 

-- Se spune că în această încăpere a fost înjunghiată Sultan 
Valide, şopti Murat. 

Tracy era sătulă de toate aluziile lui şi dorea să pună capăt 
straniei plimbări prin ruine, de parcă ar fi aşteptat să se întîimple 
ceva, să apară o fantomă. 

-- Eu nu semăn cu Anabel, i se adresă ea pe un ton uşor 
ironic. Nu mă simt fermecată la gîndul că aceste ruine au fost 
cîndva un palat şi nici nu mă sperie faptul că aici s-a comis o 
crimă. 

-- Nu crezi că un trecut dramatic îşi poate pune amprenta şi 
pe prezent? 

-- Numai în măsura în care trecutul se prelungeşte în 
prezent, replică Tracy. 

-- Ah, iată ceva adevărat. În aceste locuri există încă un 
prezent, chiar dacă aparţine trecutului. 

-- Nu înţeleg. 

Murat făcu abstracţie de politeţe şi se, întoarse cu spatele 
spre lumină. Tracy nu-i mai putea vedea figura întunecată, dar 
sesiză ameninţarea exprimată de silueta lui nemişcată. 

-- Unde crezi că ar fi putut ascunde ceea ce avea de ascuns? 
veni pe neaşteptate întrebarea. Poate chiar aici? Aşa am crezut 
şi eu, dar am căutat cu atenţie şi n-am găsit nimic. 

Tracy îl privea consternată şi în acelaşi timp speriată. 

-- Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

-- Ba eu cred că ştii. Cu siguranţă că ştii, altfel nu te-ar 
interesa atît de mult tespihul de chihlimbar negrii. Sînt convins 


că acest interes are o semnificaţie. Dar mărgelele nu te-ar ajuta 
cu nimic, nu-i aşa? Pentru că nu sînt aceleaşi pe care le-a luat 
sora dumitale. Citeva obiecte au fost recuperate, dar nici 
chihlimbarul, nici celelalte lucruri pe care le-a furat n-au mai fost 
găsite, deşi le-am căutat cu multă atenţie. 

-- Anabel... a furat? şopti ea. 

-- Regret, dar ăsta este adevărul. l-am fi dat tot ce-şi dorea, 
dar ea simţea nevoia să se strecoare noaptea prin casă şi să ia 
întîi un obiect, apoi altul, dintre cele pe care Sylvana le vindea în 
străinătate. Nu reprezentau valori, dar pentru Sylvana erau 
importante, întrucît în felul ăsta obținea bani pentru sătenii ei. 
Boala asta a surorii dumitale mă întrista. Am încercat să-i 
vorbesc, dar fără rezultat. A ris de mine, aşa cum ridea de noi 
toţi. 

Spunind acestea, chipul lui Murat se întunecă. Nu era 
bărbatul de care să ridă cineva. 

Tracy ar fi vrut să-i spună că nu crede nici un cuvînt din ce-i 
povestea, că Anabel nu era o hoaţă, dar nu o cunoştea pe sora 
ei suficient de bine pentru a pune mîna în foc în privinţa ei. Pe 
sub pleoapele grele, ochii aceia cu luciri verzui ascundeau multe 
secrete. Nu era exclus ca Murat Erim să spună adevărul. 

-- Nu ştiu nimic despre asta şi mi-e greu să cred câ.Anabel... 

-- Era foarte frumoasă, rosti Murat îndurerat. Dar mai cred 
ceva - se dăruise şi răului, poate fără să-şi dea seama. Cred că 
şi atracţia faţă de palatul acesta, cu istoria lui tragică, se datora 
poate tot acestui lucru. Poate de aceea dorise să posede şi 
samovarul. 

De data asta Tracy şe înfurie. 

-- N-am auzit niciodată o prostie mai mare! Anabel se 
comporta uneori copilăreşte, dar era o fiinţă caldă, iubitoare, 
generoasă. Nu avea nimic rău în ea. 

-- Înseamnă că nu accepţi că sînt persoane care, fără să o 
ştie, sînt purtătoare de vrăji funeste. Asta nu înseamnă neapărat 
că sînt rele, dar pot aduce blestemul asupra altora. 

Vocea lui joasă, egală şi convingătoare o îngheţă, ca şi cum 
în acest loc, în acest palat în ruină, pe malul Bosforului, astfel de 
situaţii puteau fi reale. Dar cu bunul-simţ care o caracteriza, 
Tracy respinse ideea. 

-- Nu cred nimic din toate astea, spuse ea cu convingere. 
Miles cum a reacţionat faţă de acele pretinse furturi? Presupun 


că ştia. 

În loc de răspuns, Murat făcu un gest care putea însemna 
orice - Cine ştie? Ce poţi crede? Ce poţi face? 

-- Şi n-a făcut nimic? insistă Tracy. N-a încercat s-o 
oprească? 

-- Nu voia să recunoască, iar Sylvana, ca să-l menajeze pe el, 
spunea că va rezolva singură,această problemă. 

Tracy rămăsese cu privirea la soarele care apunea după 
coline. În liniştea care se lăsase, auziră un zgomot uşor în 
încăperea alăturată. 

Poate că era un şoarece sau un şarpe care încerca să se 
îndepărteze. Apoi se auzi clar un mieunat slab şi printr-o arcadă 
apăru pisica albă a lui Anabel. Yasmin se opri în prag şi-i privi fix 
cu ochii ei verzi. Murat se aplecă şi luă o cărămidă pe care o 
aruncă după pisică. Gestul fusese atit de rapid, încît 'Tracy nu 
putu decit să asiste îngrozită la gîndul că animalul fusese 
omorît. Dar pisica se dovedi mai rapidă - sări şi se ascunse într-o 
gaură din pardoseală, de unde nu i se vedeau decit botul 
trandafiriu şi ochii verzi. 

--Nu o lovi! strigă Tracy. De ce ai făcut asta? 

Fugi spre ascunzătoarea pisicii cu intenţia de a o lua în braţe, 
dar Yasmin o scuipă şi dispăru printre buruienile din grădină. 

Cînd se întoarse, fierbînd de indignare, Tracy văzu că Murat 
zimbea enigmatic. 

-- Cînd venea aici, Anabel aducea adesea şi pisica. De cînd 
nu mai este printre noi, pisica şi-a făcut aici o vizuină. E ciudat 
că pisica nu te iubeşte şi nu are încredere în dumneata, doar 
eşti sora lui Anabel! 

-- Nu-mi închipui că ştie cine sînt, spuse Tracy amuzată. 
Uneori mă place, dar prea a fost speriată de toţi ca să mai aibă 
încredere în cineva. 

-- Poate se teme că ai s-o trădezi şi dumneata, spuse el cu o 
voce scăzută, de parcă n-ar fi vrut să-l audă pisica, dar pe un 
ton de zeflemea. Bănuiesc că ştii povestea acestei pisici. 

-- Ştiu că Anabel,o adoptase şi nu înţeleg cum oameni în 
toată firea, ca dumneata şi Miles, pot fi atit de cruzi cu 
animalele. 

-- Asta înseamnă că nu ştii nimic. Hai să plecăm şi, în drum 
spre casă, am să-ţi povestesc. 

Nu avea rost să mai rămînă. Se va întoarce aici singură ca 


să afle ce dorea, aşa că îl urmă pe Murat. 

Într-adevăr, pe drum, Murat îi spuse povestea şi, ascultîndu-l, 
Tracy se simţi şi mai neliniştită. 

-- Anabel făcea muh.caz de pisicuţa asta. Glumea mereu, 
spunînd că, dacă i se va întîmpla ceva, se va reîncarna în 
trupuşorul ăla mic şi alb. Cînd spunea asta, ne privea cu ochii ei 
verzi de pisică. Şi cînd se va întîmpla aşa ceva, susţinea ea, o să 
ne pară rău pentru tot ce i-am făcut în timpul vieţii şi vom fi 
înspăimiîntaţi, aşa cum o merităm. Jocul ăsta al ei, cu 
premoniţiile unui dezastru viitor, era enervant. 

--Nu voia să moară! izbucni Tracy, scuturindu-se la senzaţia 
de frig care îi pătrunsese în suflet. 

-- Nu trebuia să moară... Glasul lui Murat căpătă o notă 
aspră. Dacă ar fi ascultat de vocea raţiunii..! Se întrerupse brusc 
şi cînd vorbi din nou, tonul lui era sarcastic: Nu prea crezi 
povestea cu pisica? 

-- Sigur că nu şi pariez că nici dumneata n-o crezi. 

-- Uneori nu ştiu nici eu ce să cred. In orice caz, detest 
animalul şi aş vrea să dispară. 

-- De ce avea sora mea convingerea că i se va întîmpla ceva 
rău? întrebă Tracy. 

Murat Erim tresări. 

-- Să nu uităm că şi-a căutat moartea. 

-- Aşa mi s-a sugerat. Dar dacă aşa este, ce a împins-o spre 
acest sfîrşit tragic? Tocmai spuneai că nu era necesar să moară. 

-- Poate că domnul Radburn ti-ar putea spune dş ce a murit. 
De ce nu-l întrebi pe el? 

-- Chiar asta am de gind să fac. De aceea am venit la 
Istanbul, să aflu adevărul despre moartea surorii mele. 

-- Aşa mi-am închipuit şi eu. Dar, domnişoară Hubbard, 
indiferent ce veţi descoperi, nu va fi nici un scandal, nu veţi păta 
buna reputaţie a familiei mele. Dacă înţelegeţi acest lucru, nu 
veţi întîmpina necazuri atît timp cît veţi sta aici. 

Ajunseseră la poarta proprietăţii. Murat o deschise și o invită 
să treacă. 

-- Acum vă părăsesc, spuse el şi plecă în direcţia opusă 
locuinţei. 

Tracy pomi grăbită spre yali şi intră. La parter nu era nimeni. 
Cînd ajunse la etajul trei, îl zări pe Miles stînd la birou. El o văzu 
şi o chemă. 


-- Vrei să-mi faci un serviciu? Ridică fişia de hirtie pe care 
caligrafiase arabescurile decorative. Am terminat-o. Te-aş ruga 
să i-o dai doamnei Erim. 

Tracy luă hirtia şi o privi o clipă, întrebîndu-se dacă n-ar 
trebui să-i spună lui Miles despre întîlnirea de la ruine. Asta ar fi 
însemnat însă să-şi trădeze propriul interes pentru locul cu 
pricina, aşa că renunţă, părăsi biroul şi o luă pe coridorul de la 
etajul doi, îndreptîndu-se spre pavilion. Pe drum se mai opri o 
dată pentru a admira lucrarea lui Miles. Deşi curbele şi 
arabescurile nu-i spuneau nimic, lucrarea în ansamblu o fascina 
şi îşi imagina ce bine ar arăta înrămată şi expusă pe un perete. 
Nu era de mirare că turcii îşi folosiseră scrierea ca formă de 
artă, reprezentarea fiinţelor vii, oameni sau animale, fiindu-le 
interzisă. 

În pavilion, atmosfera era aceeaşi ca la prima întîlnire cu 
Sylvana. Sătenii erau din nou prezenţi, prezentîndu-şi producţiile 
artizanale ochiului critic al doamnei Erim. 

Ahmetişi făcea de lucru, urmărind şi controlînd în tăcere 
vizitatorii care se perindau săptămiînal. Nursei examina cu 
interes frumoasele obiecte. Marele samovar fusese pus la loc de 
cinste pe o măsuţă sculptată şi reflecta în tonuri arămii scena 
agitată. 

Nursel legănă în faţa ochilor lui Tracy o pereche de brățări de 
argint filigranat. 

-- Aşa-i că sînt frumoase? Una dintre cele mai frumoase 
lucrături pe care le-am văzut. Ce bine a făcut Sylvana că i-a 
încurajat pe oamenii ăştia şi a insistat să-şi perfecţioneze 
meşteşugul. Nu i-a lăsat să stea cu mîinile încrucişate, 
aşteptindu-l pe Kismet. 

Doamna Erim discuta, evident turceşte, cu şeful 
meşteşugarilor dintr-un sat. Cînd Tracy îi întinse  hirtia 
caligrafiată, se întrerupse pentru a o studia. 

-- Oh, excelent! E cea mai frumoasă lucrare a domnului 
Radburn. O arătă bărbaţilor din jurul ei, care îşi manifestară 
admiraţia, deşi puţini erau capabili să descifreze scrierea. 

Sylvana puse desenul lîngă ea, pe divan, şi i se adresă lui 
Tracy: 

-- Sper că miine te voi putea răpi de lîngă domnul Radburn. 
Vom avea nevoie de toate forţele disponibile pentru a 
împacheta aceste obiecte Am adunat destule pentru a expedia 


un transport în America. 

-- Voi fi bucuroasă să vă ajut dacă domnul Radburn se poate 
dispensa de mine. 

Tracy mai rămase o vreme pentru a admira diversele obiecte 
şi felul în care meşterii îşi prezentau marfa. Turcilor le plăcea să 
vorbească. 

Cînd se întoarse în camera ei, Tracy găsi uşa larg deschisă şi 
pe Yasmin adormită pe pat. Lîngă pisică se afla una din cărţile 
despre Turcia pe care o citea. Rămase surprinsă, fiindcă 
întotdeauna închidea uşa atunci cînd ieşea din cameră, iar 
cartea era sigură că o lăsase pe masă, cu un semn care marca 
pasajul la care ajunsese. Yasmin, cu toate facultăţile 
supranaturale pe care i le atribuia Murat, n-ar fi putut deschide 
uşa şi nici nu s-ar fi apucat să citească. Era limpede că cineva 
intrase în camera ei. Să fi fost doar Halide? 

Cînd se întinse după carte, văzu că între paginile ei se afla 
ceva. Un tespih din chihlimbar negru marca locul unde se oprise 
din citit. Vederea acestuia o înfioră şi îşi aminti imediat cuvintele 
lui Anabel, la telefon: „Din nou chihlimbarul negru! A apărut din 
nou ieri!“. 

Cînd privi mai atent, Tracy observă că cineva sublimase cu 
cerneală un pasaj pe care îl citise deja. Incepu să-l recitească, 
cuvînt cu cuvînt. 

Bosforul a fost întotdeauna receptacolul unor întîmplări urite 
- capete plutind în coşuri, trupurile celor de care se temea 
sultanul, vreo frumusețe din harem legată într-un sac şi azvirlită 
de pe Promontoriul Seraiului, privind cu ochi care nu mai puteau 
să vadă răutatea oamenilor, ascunsă sub undele înşelătoare şi 
atit de albastre. Ademenitoare şi înşelătoare, apele Bosforului te 
pun pe ginduri. Oare te poti încrede astăzi în el mai mult decit în 
trecut? Căruia dintre noi îi mai promite o soartă neindurătoare? 

Singurul pasaj cu adevărat macabru fusese însemnat pentru 
ca ea să-l citească. Insemnat cu şiragul de chihlimbar negru. 
Examină şiragul de mărgele, dar acesta nu-i spuse nimic mai 
mult faţă de cel din colecţia lui Murat. De fapt, nici nu se 
aşteptase. în mintea ei începu să-şi facă loc o idee. Cineva, mai 
mult sau mai puţin „fantomatic", încerca să o sperie folosind 
chihlimbarul negru ca pe un avertisment 

Luă pisica în braţe şi se aşeză în fotoliu. Yasmin căscă, 
deschizînd larg botişorul trandafiriu, îşi frecă urechile de braţul 


ei şi adormi din nou, torcînd mulţumită. 

Care dintre cei din casă ar putea fece aşa ceva? Să fi ajuns 
ea atît de aproape de descoperirea adevărului încît să se afle în 
pericol? Poate că Tracy Hubbard reprezenta un pericol mai mare 
decit îşi închipuise. Dar dacă ajunsese atit de aproape, nu va 
renunţa. Nu va pleca pînă nu va descoperi ceea ce altcineva 
ascundea cu atita îndirjire. 

Tracy îşi făcu curaj; avea senzaţia că o pîndeşte un pericol 
iminent. Işi aminti cuvintele lui Murat - oare o tragedie din trecut 
putea să apese asupra prezentului? De cite ori o fi stat Anabel în 
această încăpere, chinuită de toate aceste şiretlicuri. Atit de 
chinuită încît, în cele din urmă, să se lase împinsă în apele 
Bosforului... 

„Mie n-o să-mi poată face aşa ceva!“ îi şopti Tracy cu 
înverşunare lui Yasmin. Va şti să le reziste, să-i înfrunte. Îi va 
învinge cu propriile lor arme! Indiferent ce-i făcuseră lui Anabel, 
cu ea nu vor avea succes. 


13 


În seara aceea, Nursel şi Tracy cinară singure în yali. Doctorul 
Erim fusese chemat de urgenţă la Istanbul şi urma să-şi 
petreacă noaptea acolo, iar Miles fusese invitat de Sylvana. 

O clipă, lui Tracy îi trecuse prin minte să aducă la masă 
cartea despre Turcia şi să-i arate lui Nursel pasajul cu pricina, 
dar îşi spuse că era mai bine să nu se încreadă în nimeni. Cel ce 
făcuse asta va fi intrigat să constate că ea nu reacţionează. 
Hotări să nu-i povestească întîmplarea nici lui Miles Radburn. 

Lui Nursel îi spuse doar că luase ceaiul cu Miles - ceea ce ea 


ştia deja de la bine informata Sylvana. Îi relată şi ce-i 
destăinuise Miles despre Anabel şi preferința ei pentru vechiul 
palat. 


-- Ştiai şi tu că-i plăcea să meargă acolo? . 

-- Da. Este un loc singuratic şi lui Anabel îi plăcea să fie 
singură, doar cu pisica ei. În ultimele luni evita compania lui 
Miles. Mi-am dat seama mai tirziu de asta, cînd am auzit ce-i 
făcea. 

-- Ce anume? întrebă Tracy, iritată din nou de aluziile lui 
Nursel. 

Fata clătină uşor din cap. 

-- Te rog nu insista, e mai bine să dăm toate astea uitării. 
Dacă totuşi vrei să afli, întreabă-l pe el. 

Tracy nu mai insistă? 

-- Am fost astăzi în locul acela după ce Miles mi-a vorbit de 
Anabel. L-am găsit acolo pe fratele tău. 

-- Spercă nu i-ai spus că m-am întîlnit acolo cu Hasan? 

-- Sigur că nu. 

-- Murat este. cam bănuitor, oftă Nursel. Dacă ar vrea, i-ar 
putea face mult rău lui Hasan. 

-- Nu cred că te căuta pe tine, o linişti Tracy. Bănuieşte că 
Anabel a ascuns ceva în mine. Spunea că, înainte de moarte, 
începuse să ia lucruri care nu- i aparţineau. Ştii cumva dacă e 
adevărat? 

Nursel se jucă cu furculita, studiind-o atentă înainte de a-i 
răspunde. 

-- Nu trebuie să-ți faci probleme, spuse ea în cele din urmă. 
Anabel era bolnavă. Multe lucruri o tulburau şi o speriau. 


Probabil că mărunţişurile pe care le lua o făceau fericită pentru 
o vreme. Şe purta ca un copil - o ademenea tot ce strălucea, ce 
era frumos şi colorat. 

-- Ca mărgelele de chihlimbar negru, spuse Tracy mai mult 
pentru sine. Ce trebuie să ştiu despre chihlimbarul negru? 

-- Mărgelele constituiau o obsesie pentru Anabel în ultima 
perioadă. Părea să creadă în vrăji. Spunea că negrul e culoare 
magică, iar chihlimbarul negru - piatra prin intermediul căreia 
acţiona magia neagră. O vreme, atmosfera din casa asta a 
semănat cu cea din trecutul îndepărtat al Turciei, cînd oamenii 
erau stăpiniţi de superstiții. 

-- Probabil că acelaşi lucru se întîmpla şi cu pisica, completă 
Tracy. Murat mi-a povestit că Anabel spunea că dacă i se va 
întîmpla o nenorocire, se va reîncarna în pisică şi-i va urmări pe 
toţi membrii familiei prin ochii lui Yasmin. 

Nursel schiţă un zîmbet. 

-- Da, aşa a spus, dar nu folosea pentru pisică numele pe 
care i l-ai dat tu. Spunea că se va întoarce şi ne va urmări prin 
ochii lui Bunny, cum o botezase ea. Işi lipea obrazul de micul 
animal, îl mîngiia Şi îi ameninţa pe toţi cu răzbunarea după 
moartea ei, dacă îi vor face rău. 

Prin ochii lui Bunny. 

Lui Tracy îi pieri dintr-o dată foamea. | se puse un nod în git 
şi nu mai putu înghiţi. Abia acum înţelese jocul secret cu pisica. 
Anabel spusese de fapt: „Dacă mi se întîmplă ceva, atunci va 
veni sora mea şi vă va observa. Ea va descoperi ce m-a împins 
la moarte şi vă va pedepsi pentru asta“. Asta era Anabel - se 
consola cu o idee fantezistă! 

Nursel, care o observa, întinse mîna spre mîna ei. 

-- Te rog, nu te speria. În pisica asta nu e nici un blestem, mie 
nu mi-e frică de ea. Bărbaţii o gonesc ca să arate cît de curajoşi 
şi imuni la superstiții sînt, deşi este evident că se simt tulburaţi 
în prezenţa ei. Chiar şi fratele meu, care este un bărbat 
inteligent, curajos şi cu capul pe umeri, devine neliniştit în 
prezenţa pisicii albe. Femeile nu sînt atît de proaste. 

Tracy se simţi uşurată că se poate scula de la masă şi se 
retrase în camera ei. Luase o farfurie cu resturi pentru Yasmin, 
care o aştepta de parcă ar fi ştiut că va veni cu mincare. 

Tracy se aşeză într-un fotoliu ce se afla lîngă uşile de la 
verandă şi urmări cum minca pisica. Se gîndea la Anabel. Spre 


sfirşitul vieţii nu mai avusese încredere decit în tinăra şi 
depărtata ei soră. În strigătul ei de ajutor răzbătea teama pentru 
ceea ce i s-ar fi putut întîmplă lui Tracy. De ce n-a putut fi mai 
clar avertismentul ei? Măcar să fi spus un nume! Cineva din 
casă o considera duşman şi nu se dădea înpoi de la nimic pentru 
a o determina să plece, utilizând tot felul de tertipuri, inclusiv 
avertismentul pe care îl reprezenta chihlimbarul negru. Poate 
doar atît. Anabel spusese totuşi: „Este sfârşitul tuturor 
lucrurilor“. Ce să fi însemnat asta? Prăbuşirea ultimului pod 
pentru sora lui Anabel? 

Nu, asta nu o putea intimida pe Tracy Hubbard. În cele din 
urmă, Yasmin se plictisi de compania ei şi se îndreptă spre 
balcon. Tracy îi dădu drumul afară şi pisica o zbughi pe lingă 
camera goală care fusese cîndva a lui Miles, apoi dădu colţul şi 
se pierdu în noapte. Frigul de afară pătrunse în cameră şi, după 
ce închise uşa, Tracy se urcă din nou în pat, încercînd să se 
concentreze asupra lecturii. Luase altă carte. Gîndurile îi zburau 
însă mereu la Miles. 

Cît de naivă era Sylvana dacă îşi imagina că îl putea cuceri. 
Mare dovadă de prostie ar da femeia care s-ar îndrăgosti de el! 

În ciuda acestei constatări, amintirea strîngerii de mînă a lui 
Miles, puternică şi caldă, nu o părăsea, provocîndu-i un 
sentiment de dureroasă pierdere. Anabel i-o luase din nou 
înainte. Totul se repeta. 

Stinse lampa şi îşi lipi obrazul de pernă, care se udă curînd. 
Tracy nu putea preciza motivul acestei disperări. Ştia doar că în 
adiîncul fiinţei sale se adunaseră vechi înffingeri, vechi dorinţe şi 
multă singurătate. Ori de cîte ori apărea Anabel, ea nu mai avea 
nici o şansă. Şi nici una dintre ele nu era de vină. 

În cele din urmă căzu într-un somn adînc, din care se trezi 
brusc, cu un sentiment de nelinişte. Vîntul făcea să trosnească 
din toate încheieturile bătrina casă de lemn; uşile masive şi 
obloanele se zgilţiiau din ţiţini, geamurile zdrăngăneau, iar 
nervii lui Tracy erau gata să cedeze. Avea impresia că aude 
paşi, că e pîndită din toate părţile. În cele din urmă, sări din pat, 
îşi puse haina şi deschise uşile ce dădeau spre verandă. 

Norii ascundeau luna, iar pe malul opus al Bosforului, 
aproape toate luminile erau stinse. Mai clipea cîte o lampă pe 
vasele pescăreşti care alunecau tăcute prin strimtoare. Se 
rezemă de balustradă, cu ochii aţintiţi la apele întunecate care 


curgeau pe sub balconul suspendat deasupra undelor. Pe 
suprafaţa lor apăru o cărare de lumină tremurătoare venită de 
la lampa care ardea toată noaptea în hangarul bărcilor. Doar 
clipocitul valurilor pe scările de piatră tulbura liniştea nopţii. Era 
trecut de mult de miezul nopţii. Totul părea cufundat într- un 
somn adînc, în afară de Tracy care, în noaptea întunecată, 
stăruia într-o veghe fără sens. 

Tocmai se pregătea să se întoarcă în patul cald, cînd un 
zgomot uşor, venit din spatele ei, o făcu să se întoarcă. Veranda 
părea pustie, iar uşa dormitorului era încuiată. Şi totuşi 
zgomotul se auzise de undeva de aproape. Obloanele din 
camera alăturată erau vechi, cu lucrătura fină şi deschizăturile 
în formă de romb, anume făcute pentru a putea vedea fără să fii 
văzut. 

Tracy avu convingerea stranie că de după obloane o 
urmăreau ochi răuvoitori, că cineva se mişcase în camera de 
alături. li trecu prin gînd să deschidă brusc uşile ca să descopere 
cine se ascundea îndărătul lor. lnarmată cu tot curajul pe care îl 
putea aduna, se năpusti să deschidă obloanele, dar acestea nu 
cedară, fiind probabil încuiate. Dar însuşi gestul ei o 
înspăimiîntă. Se afla faţă în faţă cu urmăritorul şi ea se trădase 
că era prevenită de prezenţa lui. Se retrase încet spre camera ei 
pentru a nu fi surprinsă de cel care o urmărea, în cazul că 
acesta ar deschide brusc uşa. Dar nu se mai auzi nici un 
zgomot, nu se mai întîmplă nimic, doar dinspre apă îi parveni 
sunetul făcut de un uşor plescăit. Privi peste balustradă şi văzu 
un vas pescăresc alunecînd aproape de mal. Zări o clipă lumina, 
înainte ca ceva să o ascundă. Nu se auzea nici un zgomot de 
motor, nici de visle şi i se păru ciudat ca o barcă să se apropie 
de mal fără zgomot. Se întrebă dacă va acosta la debarcaderul 
lor. Se aplecă spre a distinge mai bine şi zări o umbră care se 
mişca, străduindu-se să se ascundă. Din camera alăturată se 
auzi din nou un zgomot - ca o uşă care se deschide şi închide cu 
grijă. In lumina slabă de pe scări, observă silueta unui bărbat 
care cobora scările în fugă. Il recunoscu pe Miles Radburn şi fu 
convinsă că se ducea pe chei, în întîmpinarea bărcii care se 
apropia. 

Nu putea aştepta, chiar dacă teama o îndemna s-o facă. Era 
singura ocazie să afle ce anume agita spiritele în această casă, 
ce se petrecea în miez de noapte, ce legătură aveau toate astea 


cu evenimentele în care fusese implicată Anabel. 

Papucii cu care era încălţată îi permiteau să se mişţe fără 
zgomot. Cobori scările. La etajul doi era o linişte perfectă. Uşile 
care dădeau în camerele lui Murat şi Nursel erau închise, doar 
cea a salonului comun era larg deschisă şi lăsa să se vadă 
grămezile de mărfuri pe care le transportase Sylvana Erim din 
apartamentul ei pentru a fi expediate. 

Tracy nu-şi pierdu vremea să le privească. Cobori cu şi mai 
multă grijă ultimul etaj şi se angajă pe coridorul slab luminat 
care traversa locuinţa. După ce făcu cîțiva paşi, zări o umbră la 
capătul dinspre debarcader. Se opri, deşi bărbatul nu dădea 
semne că i-ar fi sesizat prezenţa. Ezită o clipă, apoi se întoarse 
şi o pomi în direcţia opusă, fără ca paşii ei să se audă pe 
pardoseala de marmură, în capătul culoarului dădu peste o uşă 
masivă, încuiată cu o imensă cheie veche şi cu un zăvor mod- 
em. Răsuci cu grijă cheia, trase zăvorul şi reuşi să întredeschidă 
uşa fără să facă vreun zgomot. Se strecură afară. 

Aleea dintre cele două case era pustie; în trecere, remarcă 
automobilul lui Murat în garaj. Se miră, ştiindu-l plecat la 
Istanbul. Vîntul care sufla destul de tare îi deschise haina şi îi 
răvăşi părul. Tracy evită porţiunea luminată de la colţul clădirii 
şi se refugie în grădină, unde tufişurile şi copacii o ascundeau şi 
iarba îi înăbuşea zgomotul paşilor. Se deplasa cu grijă în direcţia 
apei, la adăpostul tufişurilor de hortensii. Riscă o privire spre 
debarcader, dar nu se vedea nimeni. Nici o bărcuţă cu vislele 
înfăşurate în cîrpe nu era ancorată la mal, totul părea pustiu, 
nici un semn de viaţă. Şi totuşi văzuse apropiindu-se de mal o 
barcă, ce nu ar fi avut timp să ancoreze şi să şi plece. De 
asemenea, avea certitudinea că zărise o siluetă nu departe de 
locul în care se afla ea acum, aşa cum îl văzuse şi pe Miles 
coborînd scările. 

Se întoarse în grabă pe aceeaşi cărare pe care venise şi 
ajunse la uşa pe care vintul o închisese, încercă să o deschidă, 
dar zăvorul căzuse şi o încuiase. Singura soluţie era să se 
întoarcă prin grădină şi să intre pe uşa dinspre Bosfor. 

Se apropie cu grijă de debarcaderul la fel de pustiu ca şi 
înainte. Apele Bosforului nu aveau flux şi reflux, doar vintul 
ridica vălurelele care se spărgeau de chei, stropind-o pe 
picioare. Tracy o luă la fugă spre coridor, de frică să nu fie 
văzută de cineva, aşa cum îl văzuse ea pe Miles. Se topi în 


umbra coridorului, mînată de dorinţa de a ajunge cît mai repede 
în dormitorul ei. Era straniu felul în care dispăruseră toţi. La 
început nu se gindise la asta, dar acum se sperie cumplit. Se 
temea de ceva, dar nu ştia de ce. 

Urcă scările în fugă şi se închise în cameră. Nu- şi scoase 
haina şi mai rămase un timp pe balcon, urmărind apa şi 
debarcaderul de dedesubt. Nici o mişcare. Nimeni. O singură 
dată i s-a părut că aude ceva dinspre apă, dar nu putu distinge 
nimic. îşi spuse că astfel de sunete erau obişnuite în timpul 
nopţii, tot aşa cum luminile bărcilor de pescari pluteau pe ape 
ca licuricii. 

Obosită, închise uşa de la balcon, dar o lăsă deschisă pe cea 
dinspre salon, pentru a auzi cînd se întoarce Miles. Trecuse mai 
bine de o jumătate de oră de cînd pornise în excursia ei 
nocturnă şi, cum nu se auzea nici un zgomot în afară de 
scîrţiiturile şi trosnetele obişnuite ale unei case de lemn, fata 
deduse că Miles se întorsese în camera lui înaintea ei. Nu mai 
avea ce pîndi. Dar cînd era pe cale să închidă uşa, de la etajul 
inferior se auziră nişte strigăte puternice. Miles zbiera: „Nu se 
poate! Dă drumul la chestia asta! Dă-i drumul!“. 

Tracy fugi în jos pe scări şi văzu două siluete care se luptau. 
Ceva se izbi de pardoseală cu un zgomot de sticlă spartă şi un 
parfum puternic de heliotrop umplu aerul. Silueta mai mare - a 
lui Miles - o învinsese pe cea mai mică - a lui Ahmet. Miles îl 
ţinea de haină şi-l scutura violent. Cu o mînă, Miles îi inventaria 
conţinutul buzunarelor şi arunca pe jos obiectele găsite, cît mai 
departe de Ahmet. Un piepten, nişte monezi şi alte articole 
mărunte se aflau acum la picioarele lui Tracy. Se aplecă să 
ridice două şiraguri de mărgele. Unul era un tespih cafeniu, 
destul de unsuros, iar celălalt din jais negru. 

-- Le furai pentru tine, îl întrebă Miles, sau faci asta pentru 
stăpînul tău? 

În loc de răspuns, Ahmet îi aruncă o privire furioasă. 

Miles continuă percheziţia şi Tracy se întrebă dacă nu cumva 
îl provoca pe Ahmet în mod deliberat. 

-- Poate că ar trebui să chem poliţia. A venit vremea să afle 
toată lumea cine e autorul furtişagurilor. 

Înainte ca Ahmet să poată răspunde ceva, Nursel apăru în 
pragul dormitorului, îmbrăcată cu un capot verde, cu părul 
răvăşit şi cu ochii ei negri măriţi de spaimă. 


-- Ce este? strigă ea. Ce s-a întîmplat, Miles? Ce a făcut 
Ahmet Effendi? 

Administratorul încetă să se mai zbată şi Miles îi dădu 
drumul. 

-- A luat nişte lucruri din marfa adusă aici de Sylvana. Arătă 
către podea, unde Ahmet le lăsase să cadă. Era un amestec 
eteroclit de perne, sacoşe brodate şi lenjerie de masă. Ar fi bine 
să-i ceri să-ţi explice. 

Nursel îl întrebă pe Ahmet, dar acesta scutură capul cu 
încăpăţinare, refuzind să vorbească. Apoi Tracy auzi vocea lui 
Murat Erim, care apăruse în capul scărilor. Murat se apropie de 
Ahmet şi i se adresă pe un ton rece, dar calm. Ahmet plecă 
privirile, de parcă s-ar fi ruşinat şi şi-ar fi recunoscut fapta. După 
ce Murat ascultă ceea ce părea a fi o mărturisire, se întoarse 
către ceilalţi trei: 

-- Vă rog - ceea ce a fosta fost. Am să mă ocup eu de Ahmet 
Effendi. Văd că s-a spart o sticlă de parfum. Trebuie deschise 
ferestrele să se aerisească salonul. 

Deschise uşile ce dădeau spre verandă, iar Ahmet, după ce îi 
aruncă lui Miles o privire duşmănoasă, începu să adune lucrurile 
răvăşite de pe podea. Tracy îi întinse şi ea şirurile de mărgele. 

Nursel se apropie de Tracy. 

-- Spune-mi,, te rog, ce s-a întîmplat? De ce s-a atins Ahmet 
Effendi de lucrurile astea de care nu are nevoie? L-am întrebat, 
dar n-a vrut să-mi răspundă. Nu i-a spus nici fratelui meu. 

-- Poate că avea de gind să le vindă, sugeră Tracy. 

Nursel păru indignată. 

-- Se bucura de încredere, era considerat ca un membru al 
familiei. Nu-l cred în stare să facă aşa ceva. Apoi spuse încet, ca 
s-o audă doar Tracy: Hasan, fiul lui, va fi foarte amărit. Poate că 
ar trebui să nu-i spunem nimic lui Hasan. 

Îl privi îngrijorată pe Ahmet şi observă pe podea sticla spartă. 

-- Oh, ce rău îmi pare! Este parfumul Sylvanei. O să se 
supere. A comandat special acest flacon la un sticlar. Nu pricep 
ce nevoie avea Ahmet de sticla de parfum sau de oricare din 
aceste obiecte. 

Asta se întreba şi Tracy. Şi nu numai asta. Nu înţelegea de ce 
Miles nu spusese nimic despre barcă, dacă o văzuse, şi nici 
despre prezenţa lui pe coridorul de la parter. In orice caz, nu 
renunţase la ideea de a anunţa poliţia. Murat, însă, i se adresă 


pe un ton rece ca gheaţa: 

-- Noi nu luăm astfel de măsuri împotriva cuiva care ne-a 
servit cu credinţă atita vreme, spuse el. Poliţia nu trebuie 
informată - sper să înţelegeţi bine ce spun. Dacă veţi proceda 
altfel, sora mea şi cu mine vom nega totul. 

Tracy observă că Nursel privea în pămînt şi îşi zise că fata nu 
va ieşi din cuvîntul fratelui său. 

Miles îi întoarse spatele lui Murat şi i se adresă lui Tracy: 

-- Nu ştiu cum ai ajuns aici. Se pare că totul s-a terminat şi e 
timpul să te întorci în pat. 

Tracy începu să urce scările şi, cînd mai aruncă o privire 
îndărăt, îl văzu pe Murat facîndu-i semn lui Nursel să se retragă, 
în timp ce-l trăgea pe Ahmet în camera lui. Miles o ajunse din 
urmă. Sus, în salon, îşi mirosi dezgustat hainele. 

-- E cazul să mă aerisesc şi eu. A vărsat tot parfumul pe 
amindoi. Cred că a facut-o intenţionat. Dacă sticla i-ar fi scăpat 
din mînă, s-ar fi spart pe podea. Dar el i-a scos mai întîi dopul şi 
a vărsat conţinutul pe el şi pe mine. 

-- De ce? De ce să fi făcut aşa ceva? întrebă Tracy. 

-- Cine ştie? Poate ca să acopere alt miros. Gata cu 
întrebările. S-a făcut tirziu, puse el punct discuţiei pe un ton 
răstit. 

Tracy nu se lăsă intimidată. 

-- Am o mulţime de întrebări şi nu cred că sînt prosteşti. 

Miles o strînse de braţ şi o conduse spre uşa camerei. 

-- Eu am o singură întrebare: cum ai reuşit să ajungi jos aşa 
de repede? 

-- Eram pe verandă, cred că ştii asta. Am văzut o barcă 
apropiindu-se de chei. Aceeaşi pe care o pîndeai şi dumneata. 

-- Pe o noapte fără lună, spuse el, o noapte numai bună 
pentru aşa ceva. Continuă. Ce-ai mai văz,..? 

-- Nimic, recunoscu ea. Am fugit după dumneata ca să-mi 
spui ce se întîmplă, dar cînd am ajuns, debarcaderul era pustiu. 

-- Exact aşa mi-am închipuit şi eu, spuse Miles. Barca 
acostează în altă parte. Nu ţi-a trecut prin minte că ar fi mai 
înţelept să nu te amesteci într-o astfel de afacere? 

-- Dar dumneata nu te-ai gîndit? 

-- Asta-i treaba mea. Şi ţi-aş fi recunoscător dacă ai păstra 
pentru tine faptul că m-ai văzut coborînd acolo. 

-- De ce să tac? Ce încerci să ascunzi? îl întrebă Tracy iritată. 


Miles o privi exasperat şi Tracy se temu să nu înceapă s-o 
scuture cum îl scuturase pe Ahmet. Se smuci din strîinsoarea lui. 

-- Ştii, miroşi îngrozitor, explică ea. 

Miles n-o scutură, nici nu strigă la ea, deşi ar fi făcut-o cu 
plăcere. 

-- Din clipa în care ai venit aici mi-ai creat probleme. Sora de 
care mi-ai vorbit ar fi trebuit să facă mari eforturi ca să te 
strunească. Acum gata! O să te duci să te culci şi o să stai 
deoparte. 

Din privirea lui era limpede că Tracy mersese prea departe, 
dar ea tot nu voia să cedeze. 

-- Nu, nu vreau să mă ţin deoparte. 

Miles îi puse mîinile pe umeri, dar n-o scutură. O trase la 
pieptul lui şi o sărută apăsat pe gură - cu nerăbdare şi cu un fel 
de tandreţe aspră. Apoi o împinse departe de el şi spuse: 

-- Acum ai să pleci acasă? Plesneşte-mă dacă vrei, dar 
pleacă. leşi din toate astea! Ai intrat în ape primejdioase şi n-ai 
ce căuta aici. Nu mai poţi rămîne. 

Tracy simţi că-şi pierde cumpătul. Trăia un sentiment 
contradictoriu. Spre disperarea ei, era obligată să recunoască 
cum că sărutarea lui Miles îi făcuse plăcere. Dar cînd îi spuse de 
ce o sărutase, se aprinse la faţă şi îl privi furioasă. 

-- Ba pot! Aparţin acestui loc. Sînt implicată. Şi n-ai să poţi 
face nimic pentru a schimba această situaţie. Anabel era sora 
mea şi am tot atitea drepturi să fiu aici ca şi tine. 

Miles o privea fix şi pălea din ce în ce mai tare. Se întoarse 
brusc pe călcîie, traversă salonul şi intră în camera lui, unde 
Anabel îl privea din portret cu un suris enigmatic. 

Puternic impresionată, Tracy se refugie în dormitorul ei, unde 
ferestrele deschise de la verandă lăsaseră să pătrundă aerul 
rece al nopţii. Le închise cu miini tremurînde, dar imediat o izbi 
mirosul greu, dulceag al parfumului pe care îl răspîndea haina 
ei. O aruncă cit colo şi rămase în cămaşa de noapte. Se strecură 
repede în aşternutul rece şi dădu drumul gindurilor care o 
frămiîntau. Dar nu evenimentele din noaptea asta nu-i dădeau 
pace. Persista doar amintirea sărutului lui Miles, prin care 
intenţionase să o înfurie şi s-o determine să plece. N-o va ierta 
niciodată pentru faptul că era sora lui Anabel şi nici pentru farsa 
pe care io jucase. În timp ce ea se jurase că nu va călca 
niciodată pe urmele lui Anabel, se îndrepta acum pe un drum 


care nu-i putea aduce decit durere şi frustrare. Oricît de mult s- 
ar strădui, nu şi-l va putea scoate nicicîind din mintea şi din 
inima ei pe bărbatul pe care îl iubise sora ei. Bărbatul pe care 
ceilalţi îl acuzau de moartea lui Anabel. 


14 


Miles se sculase devreme a doua zi şi plecase de-acasă, 
astfel că Tracy nu-l întîlni la micul dejun. Luă masa cu Murat şi 
Nursel. Ahmet nu apăru. 

Murat Erim o întîmpină destul de vesel şi chiar se sculă de la 
masă pentru a-i ţine scaunul. 

-- Bună dimineaţa, domnişoară Hubbard. Ne pare rău că nu 
aţi putut dormi din cauza incidentului de astă-noapte. 

Tracy murmură „bună dimineaţa” şi aşteptă ca Halide să-i 
aducă şi ei cafeaua de care avea o nevoie imperioasă. 

Nursel zimbi cu tristeţe. 

-- Murat şi cu mine am discutat despre gestul prostesc al lui 
Ahmet Effendi. Toată viaţa a fost alături de familia noastră. 
Faptul că servitorii mai iau pe furiş alimente este un lucru 


obişnuit în Turcia, se mai întîmplă chiar şi în alte ţări, dar atit. 
Cum ai să procedezi, Murat? 

-- Din păcate, nu eu hotărăsc, replică Murat băţos. 

-- Doamna Erim este la curent eu cele întîmplate? întrebă 
Tracy, intuind la cine se gîndise Murat. 

Nursel dădu ochii peste cap. 

-- Habar nu are. Mă tem de ce se va întîmplă cînd va afla. 
Dar fratele meu şi cu mine discutam şi altă problemă. Dacă 
Ahmet Effendi a mai făcut şi altă dată aşa ceva, s-ar putea ca 
sora ta să fi fost învinovăţită pe nedrept. 

-- Eu nu sînt de aceeaşi părere, protestă Murat. Au fost 
găsite unele obiecte printre lucrurile ei. Nu există nici o îndoială 
că ea le-a luat. 

Tracy nu ripostă. O durea capul şi îşi simţea pleoapele grele. 
Nu se putea concentra asupra comportării lui Anabel sau a 
vinovăţiei lui Ahmet. 

-- Aseară i-am spus domnului .Radburn că sînt sora soţiei 
sale, spuse ea. L-aţi văzut în dimineaţa asta? V-a spus ceva? 

-- Nu l-am văzut, îi răspunse Nursel. Te vom apăra noi dacă 
va fi furios. Cînd te vei hotări să pleci acasă, vom aranja noi 
totul. 

Tracy nu-şi făcea griji, se simţea anesteziată de suferinţă. ŞI 
asta se datora sentimentului descoperit noaptea trecută, 
sentiment cu care nu se putea obişnui încă. 

Cînd se pregăteau să se ridice de la masă, apăru Sylvana. Cu 
tot calmul ei aparent, Tracy intuise încăpăţinarea cu care 
acţiona pentru a-i domina pe ceilalţi şi evenimentele într-un fel 
profitabil pentru ea. Nu îşi dădea însă precis seama ce se 
ascundea în spatele dorinţei ei de a stăpini, de a conduce, de a 
manipula. Îşi aminti de ciudata distorsiune a imaginii Sylvanei 
pe suprafaţa samovarului şi interesul pe care aceasta i-l trezise 
lui Miles. Poate că imaginea aceea accidentală dezvăluise un 
adevăr tulburător despre Sylvana, pe care Miles îl intuise deja? 

Privindu-l pe Murat, Tracy se convinse că nu se lăsa înşelat 
de Sylvana. Povestindu-i cele întîmplate în timpul nopţii trecute, 
bărbatul o privea cu un dispreţ pe care nu încerca să-l ascundă. 
Sylvana primi vestea cu un calm exagerat. 

— Nu vom putea renunţa la Ahmet Effendi. Nici nu-mi pot 
imagina ce se va întîmpla cu gospodăria fără el. Orice servitor 
poate greşi uneori. Dacă nu lipseşte nirnic şi i-ai făcut 


observaţiile de rigoare, cred că-i putem acorda o a doua şansă. 

— Am vorbit cu el şi cred că nu vor mai fi şi alte neplăceri, 
răspunse Murat. 

— Bine. Am să discut şi eu cu el. Sînteţi de acord? 

Murat ridică din umeri şi se retrase în laboratorul său. Tracy 
nu-şi aminţi ca cineva să-l fi întrebat pe Murat de ce se întorsese 
pe neaşteptate acasă în noaptea precedentă şi nici ca el să fi 
dat vreo explicaţie. 

— Unde se află acum Ahmet Effendi? întrebă Sylvana. 

— A rămas în camera de jos, în aşteptarea hotărîrii noastre, 
răspunse Nursel. Este foarte mîhnit. Vrei să-l chem aici? 

— Nu acum, lasă-l un timp singur cu Allah. Poate că se va 
pedepsi el însuşi. Sînt convinsă că a luat aceste lucruri pentru ca 
fiul lui, Hasan, să le vindă în prăvălia lui prăpădită. Hai să 
începem să sortăm articolele care vor fi expediate şi să le 
împachetăm. E totul gata? 

În timp ce vorbea, Sylvana trecuse în salonul principal unde 
avusese loc povestea din seara precedentă. In spatele ei, Nursel 
dădea furioasă din cap către Tracy, dîndu-i să înţeleagă că 
Hasan nu era nicicum implicat. Nu avusese însă curajul să o 
contrazică pe cumnata ei. Tracy ştia că ceda foarte uşor la cea 
rnai slabă presiune, chiar dacă nu împărtăşea punctul de vedere 
al celuilalt. 

Soba de faianţă verde împrăştia o căldură plăcută. Halide şi 
încă o slujnică de la bucătărie li se alăturară. In cameră se afla 
hîrtie de împachetat, sfoară, foarfeci şi cutii mari de carton. 
Sylvana le dăduse instrucţiuni precise, dar insista să 
împacheteze personal obiectele mai fragile. Cînd descoperi că 
sticla de parfum fusese spartă, păru mult mai revoltată decit de 
furtul în sine. 

--Ce neglijenţă! Îmi va fi foarte greu să-l iert pe Ahmet Effendi 
pentru acest lucru. N-am nici o îndoială că unul dintre 
parfumurile mele speciale, dintre cele mai fine, s-ar fi vîndut 
foarte bine în bazar, de aceea a încercat să mi-l ia. 

Nursel îşi manifestă în surdină dezacordul, dar Sylvana se 
făcu că nu o aude. 

Tracy se aşeză şi începu să împacheteze — o traistă de 
cioban, ţesută de mînă şi brodată cu lînă viu colorată, un vas de 
aramă bătută, bijuterii de argint şi nenumărate tespihere. După 
un timp, lucra automat şi nu mai dădu atenţie conversaţiei celor 


din jurul ei. Problema principală era Miles. Trebuia să-l vadă, să-i 
vorbească, să-i spună eventual de telefonul lui Anabel, să-i arate 
şiragul de chihlimbar negru pe care îl găsise între filele cărţii şi 
pasajul subliniat. Trebuia să-i spună de ce venise aici, să-l facă 
să înţeleagă că fusese nevoită să păstreze secretul. Noaptea 
trecută i se păruse că ştia ceva din ceea ce se întîmpla acolo. Il 
acuzase pe Ahmet că lucra pentru un stăpîin—oare pentru 
Murat? Ce rol juca Anabel în aversiunea dintre Miles şi Murat? 
Dacă ea şi Miles şi-ar confrunta informaţiile, poate că ar obţine 
ceva. Deşi gîndurile i se canalizau spre o soluţie practică, 
durerea cuibărită în adîncul sufletului persista. De cînd venise la 
Istanbul, se simţise atrasă irezistibil către Miles Radburn, chiar şi 
în momentele de confruntare. Nursel o prevenise, dar nu o luase 
în seamă. Dacă ar fi fost cinstită cu ea însăşi, i-ar fi recunoscut 
puterea de atracţie înainte de a se lăsa prinsă în mrejele lui. 

Nu! Nu avea de gînd să accepte acest verdict. Anabel se 
lăsase dusă de curent, dar acest lucru nu i se va întîmpla lui 
Tracy Hubbard! Era o prostie să accepte că se putea îndrăgosti 
fără să-şi dea seama şi să se trezească doar atunci cînd ar fi 
prea tirziu. Sau, cine ştie, poate că aşa stăteau lucrurile şi va 
trebui să facă faţă situaţiei. Nu cumva, în ciuda voinţei sale, era 
iremediabil îndrăgostită? Gîndul la Anabel făcea un asemenea 
adevăr greu de acceptat. Incercă să gonească acest gind. 

Vocea Sylvanei o trezi la realitate. 

- Visezi, domnişoară Hubbard? Nu ne putem permite să 
stricăm o sfoară atit de bună. 

Tracy îşi ceru scuze şi se apucă să descurce sfoara, 
conştientă că Sylvana nu o privea cu ochi buni. Sub calmul ei 
dispreţuitor, femeia îşi ascundea furia de a fi fost sfidată de 
Tracy, care reuşise să rămînă în casă. Chiar dacă nu pentru mult 
timp. Şi Miles dorea să o vadă plecată. Zilele ei acolo erau 
numărate. Analizindu-se mai adînc, descoperi cauza durerii şi 
confuziei sale şi a acelui sentiment de vinovăţie. Miles o iubise 
pe Anabel şi de aceea îi păstra portretul în camera lui. Pe Tracy 
Hubbard o respinsese fără echivoc în noaptea trecută şi asta o 
durea atit de tare. 

Vacea Sylvanei îi întrerupse iar gîndurile şi o aduse cu 
picioarele pe pămînt. 

— Unde este fişia caligrafiată de Miles pentru mine? Vreau s- 
o pun în acest sul de carton ca să nu se deterioreze la transport. 


Ar trebui să fie aici, darnu e. 

Imediat începură să o caute, dar nu se afla nici acolo, nici în 
apartamentul pe care Nursel îl împărțea cu Murat. Halide fu 
trimisă să caute în pavilion, de unde se întoarse însă cu mîinile 
goale. 

Sylvana îşi pierdu cumpătul. 

-- Am cîţiva cumpărători pentru acest articol, la New York. 
Miles a contribuit cu munca, dar banii merg la fondul sătenilor. 
Trebuie s-o găsim. 

Tracy îşi aminti interesul pe care-l manifestase Ahmet cînd 
studiase desenul în biroul lui Miles. 

-- Mai rămîne Ahmet, sugeră ea. 

-- N-ar lua aşa ceva, protestă Sylvana. Totuşi, trebuie să ne 
convingem. 

-- Lasă-mă pe mine să-i vorbesc, se ofeft Nursel. 

Grija ei pentru tatăl lui Hasan nu-i scăpă lui Tracy. Sylvana, 
care nu ştia adevărul, nu bănuia nimic. 

-- Da, ai dreptate, dar adu-l aici, indiferent că are sau nu 
desenul. 

Nursel ieşi în grabă, exact cînd apăru Miles Radburn nu s-ar 
fi oprit dacă nu i s-ar fi adresat Sylvana: 

-- Îmi pare rău, dar n-am să-ţi pot poza o zi sau două. După 
cum vezi, sîntem foarte ocupate. După ce termin, îţi stau la 
dispoziţie. 

-- Portretul mai poate aştepta. 

Miles nu-i aruncă nici o privire lui Tracy şi ea simţi aversiunea 
lui. Se prefăcu că înnoadă cu grijă sfoara unui pachet şi că nu-l 
observă. 

După plecarea lui, Sylvana i se adresă din nou lui Tracy: 

-- Cred că ar fi mai bine să nu-i spunem domnului Radburn 
despre caligrafie. Sînt sigură că o vom găsi. S-ar supăra dacă ar 
afla cît de neglijent a fost tratată contribuţia lui. 

Tracy nu răspunse. Încă nu se hotărise dacă să-i spună sau 
nu lui Miles; se întrebă ce ascundea această tentativă de a-l 
minţi. 

Cîteva minute mai tirziu, Nursel se întoarse împreună cu 
Ahmet. Dacă în noaptea precedentă se manifestase violent faţă 
de Miles, apoi copleşit de remuşcări şi scuzindu-se faţă de 
Murat, acum revenise la vechea lui atitudine — era posac şi 
tăcut. 


Nursel puse dinaintea Sylvanei fişia caligrafiată. 

— Ce s-a întîmplat cu această scriere nu are nici o 
importanţă. Ahmet Effendi mi-a spus că a împrumutat-o doar. A 
luat-o aseară în camera lui, crezind că nu o veţi expedia 
imediat. După cele petrecute azi-noapte, a fost foarte tulburat şi 
a uitat s-o înapoieze. 

Sylvana desfăşură ruloul de hirtie, îl întinse pe masă şi îi 
vorbi lui Ahmet în limba turcă. Ahmet îi răspundea imediat, 
invocîndu-l pe Allah şi Coranul în mai multe rînduri. în timp ce 
vorbeau, Tracy se apropie de masă pentru a studia lucrarea lui 
Miles, fascinată de frumuseţea anticei scrieri. Pe alocuri se 
vedeau linii arcuite în chip de semilună, iar altele se răsuceau în 
sus şi în jos asemeni unor şerpi. Pentru ea, care nu ştia să le 
citească, toate erau lipsite de sens, dar superb realizate. Miles 
trebuie să se fi străduit mult pentru a atinge această 
perfecţiune, îşi spuse ea. 

Într-un colţ se vedea un fel de model haşurat, înconjurat cu 
nişte virguliţe ce sugerau frunze căzătoare. Tracy se aplecă să-l 
studieze mai bine. Înainte de a se lămuri despre ce e vorba, 
însă, Sylvana luă hirtia, o răsuci şi o vîrt în tubul cilindric în care 
urma să fie expediată. Apoi îi spuse cîteva cuvinte lui Ahmet, 
care se înclină şi se retrase. 

— Cred că era normal ca acest obiect să-l intereseze, spuse 
Sylvana, simțindu-se obligată să dea o explicaţie. Spre 
deosebire de turcii tineri, Ahmet poate citi vechile caractere. Și 
asta datorită lui Mustafa Kemal. Eu nu cred că Ataturk a făcut 
numai bine pentru Turcia. S-au distrus o mulţime de 
monumente vechi şi pitoreşti. 

— Aşa este, confirmă Nursel pe un ton sec. înainte să mă 
nasc eu, mama mea purta vălul, iar tatăl meu fes. Murat şi cu 
mine nu mai sîntem la fel de pitoreşti. 

Sylvana se aşeză la masă şi începu să scrie adresa pe 
cilindru, fără să-i dea vreo atenţie lui Nursel. 

— Nu trebuie să-i spunem lui Hasan, îi şopti Nursel lui Tracy. 
Nu înţeleg de ce Ahmet Effendi mai lucrează aici. Hasan ar fi 
îngrijorat pentru tatăl lui dacă ar afla ce s-a întîmplat. 

Tracy nu o asculta pe Nursel. Îşi aminti cu precizie cum arăta 
caligrafia cînd o văzuse în biroul lui Miles. Atunci nu existau 
haşurile şi frunzele pe care le remarcase acum. Să le fi adăugat 
chiar Miles după ce predase desenul Sylvanei? Să fi facut-o 


Ahmet? Se pare că Sylvana nu observase nimic. Sau nu dorise 
să observe. 

Tracy se simţi cuprinsă de nelinişte. Se gîndi că ar trebui să-i 
comunice lui Miles ceea ce descoperise înainte ca Sylvana să 
expedieze tubul. 

Mai lucră un timp, apoi îi spuse Sylvanei că se duce pînă sus 
să vadă dacă nu cumva domnul Radburn are nevoie de ea. 

Sylvana protestă: 

— Mi-ai promis că astăzi vom putea beneficia de ajutorul tău. 
Nu avem la dispoziţie decît două zile ca să terminăm cu 
expedierea. Trebuie să respectăm data fixată de transportor. Le 
voi duce personal la aeroport. 

-- Sper să mă întorc, spuse Tracy şi porni în fugă spre biroul 
lui Miles. 

În faţa uşii se opri cîteva clipe ca să-şi potolească bătăile 
inimii. Îşi reproşa emoția care o cuprindea doar la perspectiva 
de a da ochii cu el. Nu-i trebuia aşa ceva. Nu voia să păşească 
pe urmele lui Anabel. Îşi luă inima în dinţi şi bătu la uşă. 

— Intră, se auzi vocea lui Miles. 

Tracy intră şi închise uşa după ea. 

— Vreau să-ţi spun ceva, i se adresă fata cu voce nesigură. 

Miles şedea la birou cu un teanc de foi manuscrise răspîndite 
în faţa lui. Cînd ridică privirea, ochii lui nu exprimau nici 
simpatie, nici ceva ce ar fi putut să însemne „bun venit“. Părea 
mai rece şi mai distant ca oricînd. 

— Nu mă interesează. Vreau un singur lucru — să pleci 
imediat acasă. Nu-ţi cer nimic altceva. 

Răceala lui o descumpăni pe Tracy, dar reuşi să-şi reprime 
intenţia de a abandona. 

— N-am să plec înainte de a sta de vorbă cu tine. Vreau să-ți 
explic ce m-a adus aici. 

— Nu mă interesează motivul pentru care ai venit. Nu-mi plac 
farsorii. În momentul în care ai sosit, trebuia să-mi spui cine eşti. 

— Ce-ai fi făcut dacă îţi spuneam? 

— N-aş fi fost de acord să rămii. Te-aş fi expediat imediat 
înapoi. 

— Aşa m-am gîndit şi eu! Nu ţi-am spus tocmai pentru că 
aveam de gînd să rămîn. 

Miles îşi reluă lucrul, dar Tracy nu terminase ce avea de spus. 

— Ahmet a luat aseară în camera lui foaia de hirtie 


caligrafiată de tine. Cred că a adăugat citeva caractere scrise de 
el. Sylvana a împachetat-o ca s-o expedieze şi mi-am zis că ar fi 
bine să ştii. 

Înainte ca Tracy să-şi termine fraza, Miles se ridicase de la 
birou. Trecu prin faţa ei şi o luă în jos pe scări fără să-i spună o 
vorbă. Tracy îl urmări pînă în capul scărilor şi se aplecă peste 
balustradă ca să vadă ce se întîmplă. 

Sylvana şi Nursel se opriră din lucru, surprinse să-l vadă 
repezindu-se spre ele. 

— Aş vrea să mai văd o dată caligrafia aceea înainte de ao 
expedia, îi spuse el Sylvanei. 

Femeia îi flutură tubul de carton prin faţa ochilor. 

— L-am împachetat deja şi acum voiam chiar să-l sigilez. 

— Vreau să-l văd, insistă Miles, şi întinse mîna. 

O clipă, Sylvana ezită, apoi îi întinse tubul zimbind. 

Miles scoase ruloul şi-l desfăcu pentru a-l studia. 

După cîtva timp, el dădu din cap. 

— S-a adăugat ceva, ceva ce n-a fost scris de mine. Halide, 
se întoarse el către slujnică, găseşte-l pe Ahmet EfFendi şi adu-l 
aici. 

Sylvana protestă, vorbind precipitat: 

— Am discutat deja cu el. A fost dojenit pentru cele 
întîmplate noaptea trecută. 

Miles repetă ordinul către Halide şi aceasta zbură pe scări, 
aruncîndu-i o privire de scuză Sylvanei. 

— Îmi pare rău că sînt nevoit să intervin, spuse calm Miles, 
dar nu-mi place ca lucrările mele să fie modificate de amatori. 
Voi nu aţi remarcat modificarea? 

Atitudinea afectuoasă a Sylvanei faţă de Miles începu să dea 
semne de schimbare. 

— Mie mi s-a părut că arată exact ca înainte, insistă ea. Cit 
despre Nursel, ea nu îşi putea da seama pentru că nu cunoştea 
lucrarea. 

În timp ce vorbea, Sylvana o văzu pe Tracy aplecată peste 
balustradă. Ochii ei albaştri îşi schimbară culoarea, căpătind 
luciri amenințătoare. Găsise o supapă. 

— Eşti o intrigantă, îţi place să învrăjbeşti oamenii! o acuză 
ea. 

— Domnişoara Hubbard va pleca acasă, spuse Miles. Se va 
întoarce la New York de îndată ce va fi posibil. Nu va mai 


provoca nici un fel de neplăceri. 

Nursel îşi privea safirul de pe deget, vrind să dea impresia că 
nu participă la discuţie, în timp ce Sylvana îşi manifesta 
satisfacția: 

— În sfîrşit, eşti şi tu de acord. 

Cînd apăru Ahmet, Miles îi arătă cu degetul desenul haşurat 
din colţul foii şi semnele care fuseseră adăugate. 

— Ce înseamnă asta? Ce a fost în mintea dumitale cînd mi-ai 
modificat lucrarea? 

Ahmet înţelegea destul de bine limba engleză atunci cînd 
voia, dar acum ridică din umeri şi îşi dădu capul pe spate, un 
gest tipic turcesc, care voia să spună că nu văzuse nimic, nu 
făcuse nimic, nu adăugase nimic, că nu era vinovat. 

Miles ridică din umeri şi îi făcu semn să plece. 

-- Nu are de gind să vorbească. Totuşi, cineva a mai adăugat 
nişte caractere şi asta îmi displace profund. 

Cînd Ahmet se întorsese să plece, Tracy observase privirea 
încărcată de ură pe care i-o aruncase lui Miles. Dar Radburn nu-l 
luă în seamă. 

Sylvana era din ce în ce mai nemulțumită. 

-- Crezi că are vreo importanţă? Clientul meu din New York 
nu o să-şi dea seama. 

Miles studia scrierea. 

-- Poate că ai dreptate. Dacă trebuie neapărat să-l expediezi, 
nu mă împotrivesc. 

Sylvana îl răsplăti cu surisul ei seducător, deşi cam forţat 
acum. 

-- Îţi mulţumesc, bunul meu prieten. Era important pentru 
mine să plece. Nu-mi place să-l dezamăgesc pe cumpărătorul 
care mi-a comandat această lucrare pentru un client de-al lui. 

-- Am înţeles asta, dar pe viitor nu mai accept aşa ceva. 

Sylvana părea gata să riposteze tăios, dar, după ce Miles 
refacu ruloul şi îl puse cu grijă în tub, îl luă fără să mai spună 
nimic. 

Miles urcă la el şi trecu pe lîngă Tracy fără să-i dea atenţie. 
Fata porni după el şi-l ajunse tocmai cînd voia să încuie uşa în 
urma lui. 

— Cred că ar trebui să-l urmăreşti pe Ahmet. Sînt sigură că te 
urăşte. Eu nu m-aş simţi bine dacă cineva m-ar privi aşa. 

— Îţi mulţumesc, domnişoară Hubbard, răspunse Miles cu o 


politeţe rece. Cred că va trebui să iau lecţii de la Ahmet Effendi. 
Mi-ar plăcea să ştiu cum poţi intimida pe cineva dintr-o privire. 
Poate că aşa te-aş putea convinge să pleci imediat acasă. 

Miles intră în birou şi îi închise uşa în nas. Tracy rămase o 
clipă prostită, apoi se duse în camera ei şi se aşeză pe pat. O 
cuprinse frica, o frică mai mare ca oricînd. Nu se temea pentru 
ea, ci pentru acest bărbat care o detesta şi care nu voia să 
recunoască pericolul care îl pîndea. 


15 


Tracy nu se mai întoarse s-o ajute pe Sylvana. Nu avea chef s-o 
îmbuneze şi nici să respecte promisiunea pe care i-o făcuse 
lui Miles că-i va oferi serviciile. Nu era dispusă nici să accepte 
ordinul lui de a-şi face imediat bagajele. Se hotărise să stea 
pînă cînd o vor expedia cu forţa. De altfel, avea altceva de 
făcut. 

După-amiază o luă pe Yasmin şi pomi către minele palatului 
lui Sultan Valide. Nu întîlni pe nimeni şi nimeni nu părea să o 
spioneze. Dădu drumul pisicii, care o zbughi în căutarea 
şoarecilor. Între timp, Tracy îşi începu cercetările. Existau două 
locuri pe care nu intenţiona să le controleze: veranda cu 
arcadele de lemn putrezit şi cu acoperişul dărimat, prea expusă 
şi care nu-i oferea o posibilitate să se ascundă. Podeaua 
surplomba apele Bosforului şi nu avea chef să încerce rezistenţa 
scîndurilor putrede. Al doilea loc îl reprezentau scările care 
duceau la etaj şi chiar etajul. Nu credea că Anabel se urcase 
pînă acolo. Începu să cerceteze parterul cameră cu cameră. 
Bănuia că nu va găsi nimic, fiindcă şi Murat răscolise pe acolo 
fără nici un rezultat. Singura ei şansă era plusul de inspiraţie 
pentru simplul motiv că o cunoscuse bine pe Anabel. Din 
păcate, nici măcar nu ştia ce caută. Să fi ascuns Anabel ceva în 
acest loc sau să fi descoperit ceva ce fusese ascuns? Ce altceva 
ar mai putea fi? 


Dacă Anabel căutase o ascunzătoare, avusese la dispoziţie 
zeci de colţişoare pentru aşa ceva. în pardoseala putredă puteai 
strecura orice, pietrele căzute puteau ascunde orificii, tencuiala 
deteriorată oferea de asemenea multiple posibilităţi, chiar în 
pereţi. Doar marmura rămăsese la locul ei, deşi era crăpată pe 
alocuri. 

Tracy cutreieră şi grădina, unde viţa de vie, buruienile şi 
tufişurile proaspăt înverzite creşteau încîlcite, oferind mii de 
ascunzişuri. Ce locşor din toate astea ar fi putut alege Anabel? 

Cercetă la întîmplare, fără să-i vină vreo inspiraţie. Nu avu 
mai mult succes decit Murat şi se întrebă din nou ce-l determina 
pe el să caute. Ce ştia el? Ce legătură existase între el şi 
Anabel? 

Se întoarse în palat şi trecu pe sub portalul de marmură în 
clipa în care Yasmin dispărea în aceeaşi gaură mare din podea 
ca şi data trecută, cînd o urmărise Murat. Brusc îi trecu prin 
minte un gînd care îi acceleră bătăile inimii. Strigă pisica, dar 
animalul începu să miaune de parcă nu mai putea ieşi. Tracy 
îngenunche pe scîndura care i se păru mai solidă şi încercă să 
bage mîna dedesubt. Ceva o împiedica să ajungă mai jos, ceva 
care se desprinsese probabil cînd intrase Yasmin şi acum îi 
bloca ieşirea. In timp ce se chinuia să scoată acel ceva, Tracy o 
dojenea pe Yasmin. 

— Puteai să rămii acolo şi să mori de foame, pisicuţă proastă 
ce eşti. 

Obiectul care bloca ieşirea era o cutie lunguiaţă, învelită într- 
o folie de plastic. Emoţionată, Tracy reuşi în cele din urmă să o 
scoată la lumină. Yasmin sări imediat afară şi se retrase într-un 
colţ unde începu să se spele de zor. 

Ce coincidenţă! Pisica lui Anabel o condusese pe sora ei spre 
ascunzătoarea secretă! Tracy privi atentă pachetul şi îndepărtă 
învelişul de plastic. Capacul de lemn fusese probabil forţat, 
pentru că se deschise foarte uşor. Înăuntru se aflau nişte 
grămăjoare dintr-o substanţă pe care nu o putea identifica - 
nişte cocoloaşe galben-cafenii, poroase. Încercă să desprindă o 
bucăţică, dar aceasta se sfărimă între degete. Presă un cocoloş 
mai mic şi îl înfăşură în batistă, îşi mirosi degetele şi i se făcu 
greață de mirosul dulceag. 

Tracy se întreba ce conţinea cutia, de ce fusese ascunsă şi 
cine o făcuse. Să fi fost Ahmet? Îşi aminti de barca ce se 


apropiase de debarcader noaptea trecută şi care se oprise la 
yali. Să fi urcat pînă la scările de marmură ale vechiului palat? 

Era timpul să plece, şi încă repede. Descoperise ceva ce nu 
căutase. Probabil că nu era secretul lui Anabel, ci al altcuiva. 
Ceva ce putea fi mult prea periculos ca sora ei să fi fost 
implicată. O idee vagă, o suspiciune începură să-şi facă loc în 
mintea ei. O trecură fiori de teamă în timp ce strecura pachetul 
la loc. Spera să nu-i fi schimbat poziţia, pentru ca nimeni să nu- 
şi dea seama că se umblase acolo. Cocoloşul galben-cafeniu era 
în buzunar şi se întreba dacă mirosul lui nu o s-o trădeze. Abia 
aştepta să ajungă acasă şi să ascundă substanţa rău 
mirositoare. 

Privi în jurul ei cu teamă. Soarele pătrundea printr-o spărtură 
a plafonului, păsările ciripeau netulburate şi undele Bosforului 
clipoceau în apropiere. Nici un alt sunet nu trăda vreo prezenţă 
insolită. De altfel, pisica îşi spăla în linişte blana; dacă ar fi 
urmărit-o cineva, i-ar fi dat de veste. Cu toate astea, se simţea 
din ce în ce mai neliniştită. Îşi amintea bine alte întîlniri 
petrecute în acest loc. Prima oară, Ahmet o surprinsese venind 
dinspre verandă. Acolo nu căutase încă. Aruncă o privire şi totul 
i se păru liniştit şi pustiu. Arcada mare a portalului o îmbia în 
surplomba aflată deasupra apelor. Printre balustradele rupte se 
zărea Bosforul. Pentru prima oară Tracy avu răgazul să 
examineze întreg parterul şi observă ceva ce îi opri respiraţia. 
Chiar pe locul unde arcada se rezema pe podea, se zărea o 
parte dintr-un pantof bărbătesc, cu talpa în sus. Tracy se 
apropie tiptil şi, cînd privi după arcadă, constată că pantoful 
aparţinea unui bărbat care dormea cu capul pe braţul îndoit, cu 
un picior întins şi cu celălalt adus. 

Speriată, Tracy o culese pe Yasmin şi o luă la goană spre 
casă. Bărbatul adormit era Hasan, fiul lui Ahmet. 

Portiţa de intrare pe proprietatea familiei Erim era deschisă şi 
Miles Radburn, rezemat de stîlpul porţii, trăgea din pipă. 

Pisica sări din braţele lui Tracy şi se pierdu prin tufişuri. Fata 
scoase din buzunar batista cu cocoloşul acela ciudat şi i se 
adresă lui Miles: 

— Vrei, te rog, să-mi spui ce-i asta? 

Miles recunoscu imediat mirosul. 

— Dumnezeule, în ce te-ai mai băgat? spuse el privind 
conţinutul batistei. Ar fi mai bine să- mi spui unde l-ai găsit. 


Tracy îi povesti fără să omită nici un amănunt, iar el o ascultă 
în tăcere. Miles scoase din buzunar punguţa cu tutun de pipă şi 
puse pacheţelul înăuntru. Apoi îşi frecă degetele cu tutun pînă 
cînd acesta acoperi mirosul. 

— Probabil că miroşi din cap pînă în picioare. Du-te mai bine 
acasă şi fă o baie, îi spuse el. 

— Sau să tom parfum pe mine, aşa cum a făcut Ahmet în 
noaptea trecută? atacă ea. 

Miles nu-i răspunse şi privi cerul cu aerul că nu o auzise. 

Tracy se enervă: 

— Spune-mi cel puţin ce-i asta. Îmi datorezi măcar atit. 

— Ai talentul să te bagi unde e necazul mai mare, spuse el, 
strimbiîndu-se. Ei bine, dacă vrei neapărat să ştii, află că este 
opiu. Opiu în stare pură, inocenta mea domnişoară. lar acum, că 
ştii, ce ai de gînd să faci cu această informaţie? 

Deci nu se speriase degeaba, îşi spuse ea. Ştia că în Turcia se 
cultivă legal o bună parte din macii pentru opiu destinaţi 
industriei de medicamente. 

— Asta poate însemna că Ahmet este implicat în contrabanda 
de opiu? întrebă ea. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Fiul lui, Hasan, este acolo. L-am văzut dormind pe 
verandă. 

— Probabil că l-ai trezit ca să-i anunţi descoperirea ta. 

— Bineînţeles că nu! Cum era să fac aşa ceva? Am fugit cît 
am putut de repede! 

— Îmi dai voie să te felicit pentru excelenta ta decizie? o 
ironiză el. 

Nu era momentul să se înfurie. 

— Am citit despre exporturile de opiu ale Turciei şi ştiu că 
macii sînt cultivați sub control guvernamental, nu-i aşa? 

— Într-un loc numit Afyon Karahisar, o informă el. Afyon 
înseamnă mac. Se află foarte departe de aici, la peste patru 
sute de kilometri. 

— Dar nu este anotimpul în care se recoltează macii, 
murmură ea, mai mult pentru sine. 

— În schimb, momentul e propice pentru a transporta marfa 
de unde a fost ascunsă timp de cîteva luni. Se ştie că fermierii 
rețin o parte din produse pentru a obţine un profit mai mare. lar 
inspectorii iau bacşişuri. Marfa poate fi ascunsă foarte uşor şi 


transportată în etape pînă la Istanbul, iar de aici în toată lumea. 
Traficul de droguri a constituit întotdeauna o problemă pentru 
Turcia. În ultimii ani s-au luat măsuri pentru îngrădirea acestei 
contrabande, dar tot mai rămîne o cantitate care le scapă de 
sub control. 

— Ce ai de gînd să faci? îl întrebă Tracy. Vrei să informezi 
poliţia? 

— N-am să fac nimic şi te sfătuiesc să procedezi la fel, spuse 
el pe un ton rece. 

Tracy îl privi dezamăgită. 

— Credeam că... 

— Nu crede nimic despre lucruri pe care nu le cunoşti! 
replică el miînios. Du-te, spală-te şi uită peste ce ai dat. Nu vrei 
să înţelegi o dată pentru totdeauna? Du-te acasă, americanco! 
Sau măcar mută-te la „Hilton“. 

Tracy simţi că i se urcă sîngele în cap, dar nu găsi nici un 
răspuns potrivit. Se întoarse şi porni furioasă pe cărarea ce 
ducea spre casă. Cînd ajunse în punctul în care cărarea cotea şi 
nu se mai putea vedea poarta, se opri şi privi înapoi. Miles 
mergea agale în direcţia ruinelor. Voia să inspecteze 
ascunzătoarea? Să scoată pachetul? | se făcu frică. Spera că 
Miles nu va zăbovi şi nu va fi surprins de Hasan, singur şi 
departe de casă. Care să fi fost rolul tînărului în tenebroasa 
afacere? Ar fi vmt să se ducă după el, dar ştia cum va reacţiona 
Miles. 

Cînd ajunse la yali, îi puse în practică sfaturile. Muie batista în 
parfumul dăruit de Murat şi o viîri în buzunarul hainei ca să 
acopere mirosul de opiu. Apoi intră în baie şi se frecă din cap 
pînă în picioare pînă i se înroşi pielea, ca să scape de mirosul 
dulceag. în timp ce se afla în cadă, îşi aminti de Yasmin. O 
ţinuse în braţe şi, probabil, blana pisicii mirosea şi ea. Işi 
propuse să o caute după ce se va îmbrăca. 

Intinsă în cadă, relaxată, încercă să analizeze importanţa 
descoperirii şi semnificaţia ei. În minte îi revenea mereu 
imaginea lui Anabel. Să existe oare vreo legătură între ceea ce 
descoperise ea şi Anabel? Se gîndi că sora ei fusese implicată 
într-o afacere periculoasă şi de aceea păruse atit de 
înspăimiîntată la telefon. Să fi aflat Anabel ceva despre barca ce 
venea pe Bosfor în nopţile fără lună? Dacă Ahmet ascunsese 
marfa, era şi Hasan implicat? Poate că lucrau împreună pentru 


cineva din casă, dar pentru cine. Nursei, Murat sau Sylvana? 
Poate pentru doi dintre ei sau pentru toţi trei? 

Deşi n-ar fi vrut s-o implice pe Nursel, ştia că trebuie să o ia 
în calcul. Îi era greu să-şi dea seama dacă fata era sau nu de 
partea lui Ahmet. Îngrijorarea ei pentru Ahmet se datora 
sentimentelor ei faţă de Hasan. Pe de altă parte, Ahmet se 
opunea la căsătoria lor, ca şi Murat. De ce dormea Hasan în 
ruine? Dar dacă îndărătul tuturor acestor necunoscute se afla 
Sylvana? Nu era ea persoana capabilă de sentimente şi cu toate 
astea îl apărase pe Ahmet, declarind că modificările aduse 
lucrării lui Miles nu reprezentau ceva grav. Să se fi datorat 
atitudinea ei faptului că aprecia devotamentul şi priceperea lui 
Ahmet, aşa cum pretindea, sau cunoştea adevărul despre cele 
întîimplate şi nu dorea să , fie demascat? Ce importanţă 
prezentau modificările făcute de Ahmet şi ce semnificaţie 
aveau? 

A treia persoană suspectă, Murat Erim, o intriga cel mai mult 
pe Tracy. Era un personaj contradictoriu, capabil să se implice 
într-o intrigă, şi se arătase tolerant faţă de Ahmet. Murat 
pretinsese că în noaptea trecută se aflase la Istanbul pentru 
afaceri. Admiţind asta, trebuie să se fi întors devreme, deoarece 
Tracy îi văzuse maşina în garaj cînd ieşise afară. 

Orice era posibil. Absolut orice. 

leşi din cadă, se şterse bine şi îmbrăcă un halat gros. Cînd 
trecu prin hol, Miles urca scările. 

— Cel puţin nu mai miroşi atît de oribil, îi spuse el punîndu-i 
mîna pe braţ. M-am dus să mă lămuresc şi am găsit produsul, 
continuă el cu voce scăzută. Asta e însă numai o părticică din 
toată afacerea. Restul poate fi şi mai periculos. Să ştii că nu am 
glumit cînd ţi-am spus să pleci imediat acasă. Contractul cu 
mine a expirat, nu mai ai de ce să stai. 

Tracy îşi eliberă braţul şi intră în camera ei fără să scoată o 
vorbă. Nu mai avea ce să-i spună lui Miles. 

După ce se îmbrăcă, porni în căutarea lui Yasmin, dar pisica 
nu era de găsit. 

Seara şi ziua următoare trecură greu, dar fără evenimente 
notabile. Împachetatul se terminase şi, cu ajutorul lui Ahmet, 
Sylvana transportase toată marfa la aeroport. Tracy nu mai 
avea nimic de făcut. Miles nu-i permitea să lucreze la dosare, 
nici măcar să stea în biroul lui. Acum chiar îşi punea problema 


dacă mai avea rost să rămînă. Plecînd, exista şansa să-l dea 
uitării pe Miles. Rămiînînd, îi va călca pe urme lui Anabel. Cel mai 
înţelept lucru era să scape de sub influenţa lui. 

În ciuda raţiunii, îşi dădu însă seama că îi era imposibil să 
părăsească Turcia acum. Descoperirea ascunzătorii unde se 
depozita drogul dovedea o implicare cu consecinţe mult mai 
periculoase decit bănuise pînă atunci. Cei care făceau trafic de 
droguri nu glumeau. Miles se afla în posesia unor date care îi 
făceau invulnerabil şi era sigură că nu aştepta decît momentul 
potrivit pentru a le valorifica. Dacă va avea timpul s-o facă! 
Acum, după ce îşi descoperise adevăratele sentimente pentru 
el, nu mai putea să-i întoarcă spatele şi să plece acasă,ştiindu-l 
în pericol. Atita timp cit se afla acolo, îi putea fi de folos. Fie că-i 
plăcea, fie că nu, avea un aliat. 

În cea de-a treia zi după descoperirea ascunzătorii, Tracy se 
afla singură în camera ei. Se înserase. Fusese singură toată 
ziua, pisica dispăruse. Vîntul şuiera prin crăpăturile ferestrelor, 
în timp ce nori negri se fugăreau pe cer. Venea furtuna. 

O bătaie în uşă o trezi din gînduri. Nursel intră cu un zîmbet 
şi o scuză pe buze. 

-- Te-am cam neglijat şi văd că eşti tristă. Mi-am dat seama 
că Miles nu te mai lasă să lucrezi pentru el. i-am adus ceva 
care sper să rezolve situaţia. 

Tracy nu avea nici o încredere în aparenta amabilitate a fetei. 
Nursel se înclina după cum bătea vintul şi era sub papucul lui 
Murat. Acum venise să-i aducă biletul de avion şi Tracy se puse 
imediat în gardă. 

-- Sylvana ţi-a trimis asta, spuse Nursel întinzindu-i biletul. 
Totul este aranjat. Zborul spre New York este miine dimineaţă. 
Dacă vrei, am să te duc eu la aeroport. 

-- Nu plec pînă nu-mi cere domnul Radburn, ripostă Tracy. 

Nursel ridică grațios din umeri. 

-- Atunci hai să nu mai vorbim despre asta. Eu ţi-am 
transmis mesajul Sylvanei. Personal, doream mai demult să-ţi 
spun ceva. Pînă acum am tăcut din respect pentru dragostea ce 
i-o porţi amintirii surorii tale. Cred că a sosit momentul să afli 
adevărul. Nu numai despre Anabel, cît mai ales despre soţul ei. 

Tracy o privi neîncrezătoare. în fond, de ce n-ar asculta-o? Nu 
era obligată să o şi creadă. 

Nursel se aşeză pe un scaun şi începu să povestească, 


vorbind cu glas molcom. În ziua dinaintea morţii lui Anabel, în 
pavilion avusese loc o petrecere, una din faimoasele petreceri 
ale Sylvanei, la care participau oficialități importante şi 
personalităţi din cercurile diplomatice. Miles venise singur, 
scuzîndu-se că soţia lui nu se simte bine. 

-- Cu toate acestea, Anabel a apărut la petrecere. Ne aflam 
în salon. Eu stăteam aproape de scări şi am văzut-o prima, dar 
n-am avut timp să ajung la ea ca s-o opresc. De fapt, cred că 
nimeni nu ar fi putut s-o oprească. 

În povestirea ei, Nursel trecea cu vederea un detaliu. În seara 
aceea, Anabel purtase o rochie vaporoasă, de un verde-gri, uşor 
drapată. Braţele ei subţiri erau goale, părul auriu i se revărsa pe 
umeri, iar ochii verzi, imenşi, străluceau. 

— Miles, aflat în cealaltă parte a încăperii, a pornit imediat 
spre ea. Dar înainte ca el să ajungă la ea, Anabel îşi ridicase 
ambele braţe într-un gest de implorare şi strigase: „Priviţi! 
Uitaţi-vă cu toţii ce mi-a făcut soţul meu!“. A urmat o linişte 
mormiîntală. Toate capetele s-au întors spre ea. Pînă şi Sylvana 
a înţepenit, iar Miles a rămas încremenit locului. Pe braţele albe 
se vedeau urme vinete lăsate de înţepături. Anabel a ris 
batjocoritor cînd Miles s-a apropiat de ea. „Ştiai că am să mor 
din cauza asta! În cele din urmă am să mor şi atunci ai să scapi 
de mine, o să fii liber să faci ce-ţi place“. 

Vocea ei avea o notă de isterie. Probabil că ar fi spus mai 
multe dacă Miles n-ar fi luat-o în braţe. Nu s-a zbătut. S-a lăsat 
dusă fără vlagă, de parcă efortul făcut i-ar fi consumat toată 
energia. Miles a coborit-o pe scări şi a condus- o în apartamentul 
lor din yali. 

Nursel se întrerupse şi îşi ascunse faţa în miini. Tracy o 
privea îngrozită. 

- În ziua următoare, Miles a plecat din casă, reluă Nursel 
relatarea. Şi-a abandonat nevasta într-un moment în care avea 
cel mai mult nevoie de el şi a dispărut. Lui Anabel îi era ruşine 
de ceea ce se întimplase, de faptul că îl condamnase în public. 
în ciuda faptului că ea era victima! Mai tîrziu trebuie să-şi fi dat 
seama că nu are nici o şansă şi s-a purtat de parcă ar fi uitat 
incidentul. Ne-a păcălit pe toţi. Noi ştiam că era bolnavă, că 
suferea din cauza lipsei de heroină, dar nu o credeam capabilă 
de un gest atît de tragic. Este evident că nu mai voia să 
trăiască. 


— Dar de ce? întrebă Tracy. De ce a făcut asta? Nu înţeleg... 

— Nici eu, spuse Nursel. Nu l-am înţeles niciodată pe Miles. 
N-aş fi vrut să-ţi spun toate astea. Ştiu că ţi-am provocat numai 
durere. Dar ai intrat şi tu sub vraja lui şi trebuie să cunoşti 
adevărul ca să te poţi salva. 

— Dar dacă tu mă minţi? Chiar trebuie să te cred? Tu nu eşti 
propria ta stăpiînă, ştii asta? 

Nursel o privi surprinsă. 

— Ce vrei să spui? Cum nu sînt propria mea stăpîină? 

Tracy îi vorbi cu durere şi disperare. 

— Vorbeşti de independenţa femeii în Turcia, dar acţionezi 
asemeni celor care se ascundeau sub văluri şi se refugiau în 
haremuri la apariţia unui bărbat. Tu nu lupţi niciodată pentru 
drepturile tale, nu-ţi iei soarta în propriile miini pentru că nu ştii 
să fii tu însăţi. Nu pot crede nimic din ce-mi spui. 

Nursel se ridică şi o pomi spre uşă. 

— Imi pare rău pentru tine, spuse ea. Dacă te-a orbit în halul 
ăsta, sfîrşitul nu va întîrzia. N-ai decit să-l întrebi dacă vrei. 
Spune-i că ai aflat de la mine şi cere-i să-ţi mărturisească 
adevărul. 

Nursel ieşi din cameră şi în urma ei se aşternu tăcerea. 


16 


Tracy rămase un timp nemişcată, incapabilă să-şi adune 
gîndurile. Îi era greață şi simţea că se sufocă dacă mai rămîne în 
camera aceea. Cu gesturi automate, îmbrăcă haina şi ieşi. In 
partea opusă a salonului, uşile de la biroul lui Miles erau închise. 
Nici n-ar fi putut da ochii cu el. Oare ceea ce-i spusese Nursel 
era adevărul sau un întreg păienjeniş de minciuni? 

Cobori scara fără să întilnească pe cineva şi, prin coridorul de 
marmură, ieşi în grădină. Simţea nevoia de aer curat şi pomi să 
meargă grăbită, sperînd că îşi va putea pune ordine în gîndurile 
care o asaltau. Vîntul dinspre Marea Neagră era rece, virfurile 
copacilor se zbăteau anunţind furtuna, dar ei nu-i păsa. Chiar i- 
ar fi prins bine o furtună, ar fi stat în viltoare şi ar fi aşteptat să 
se liniştească, să-şi controleze spaima care o cuprinsese. 

Portiţa laterală era deschisă. N-avea a se teme că ar putea 
întîlni pe cineva în mine. Nu în momentul în care furtuna părea 
iminentă. O luă la fugă, poticnindu-se, gata să cadă, dar 
urmîndu-şi drumul cu încăpăţinare. Primele picături de ploaie, 
mari şi grele, o izbiră în obraz cu putere. Plecă fruntea şi 
continuă să alerge orbeşte, pînă se opri în braţele unui bărbat 
care o aştepta în mijlocul drumului. Braţele lui puternice o 
sprijiniră pînă se echilibră. Uluită, Tracy ridică ochii şi-l văzu pe 
cel de care încerca să scape — Miles Radburn. 

Se zbătu să scape din strinsoarea braţelor lui, strigîndu-i: 

— Dă-mi drumul! Nu vreau să mai vorbesc cu tine. Dă-mi 
pace! 

— Unde voiai să te duci? Nu vezi că vine furtuna? o întrebă 
el, dîndu-i drumul. 

— Nu-mi pasă! strigă ea şi o luă din nou la fugă. 

Nu se opri şi nu privi înapoi pînă cînd nu ajunse la poarta 


vechiului palat. Se afla din nou în locul acela blestemat în care 
Anabel venea atit de des. Spera să găsească ceva care să-i 
redea încrederea în Anabel şi în Miles, ceva care s-o ajute să 
respingă grozăviile pe care i le spusese Nursel. 

Nu auzea tunetele ce păreau că se rostogolesc din cer, nu 
simţea ploaia care cădea cu nemiluita. Se împletici prin ierburile 
din grădină pînă ajunse la treptele de marmură. Intră şi o luă 
către salonul cel mare, unde o parte din etajul superior şi 
acoperişul rămăseseră întregi, cu intenţia de a se adăposti de 
furia ploii. Păşi cu grijă pe pardoseala spartă şi aruncă o privire 
în ascunzătoare. Constată că pachetul cu opiu dispăruse. După 
ce ajunse la adăpost, se rezemă de zid, epuizată. Vîntul ce 
pătrundea prin spărturi dorea parcă să năruie şi restul zidurilor 
şi să le transforme într-un morman de lemne şi blocuri de 
marmură. Un colţ de acoperiş, aflat cu două etaje mai sus, se 
zbătea luptîind parcă să nu se lase luat de vînt. Doamne, îşi 
spuse Tracy, sosise oare ceasul ca întreaga clădire bîntuită de 
fantome să se prăbuşească şi să se rostogolească în apele 
negre ale Bosforului? Era aproape paralizată de spaimă. Nici 
fulgerele care brăzdau cerul, nici furia naturii dezlănţuite care 
ameninţa să o smulgă din locul unde se refugiase nu o mai 
impresionau. Era incapabilă să mai gîndească, să mai simtă. Nu 
auzea nici trosnetele, nici zgomotele făcute de crengile 
copacilor ce se loveau de arcadele fără ferestre. 

La un moment dat, prin vuietul furtunii, desluşi un zgomot în 
imediata ei apropiere, un scîrţiit slab, ca cel al unei parîme ce se 
zbate şi la capătul căreia este legată o barcă. Zgomotul îi atrase 
atenţia şi o scoase din amorţeală. Părea să vină din interiorul 
palatului, de partea cealaltă a marelui salon. Cercetă cu privirea 
încăperea şi zări, în locul unde fusese cîndva o uşă de balcon, 
ceva ce zăcea pe pardoseală, ceva ce nu văzuse în vizitele 
precedente — un pietroi imens, în jurul căruia era înfăşurat un 
odgon care vibra, bine întins. Odgonul dispărea peste balustrada 
balconului. Zgomotul provenea de frecarea lui de balustradă, ca 
şi cum barca s-ar fi aflat pe apă, asaltată de valuri. 

La lumina fulgerelor, Tracy găsi repede odgonul şi, apucîndu-l 
cu amîndouă mîinile, îşi dădu seama că la capătul celălalt atîrna 
ceva greu. Fără să-i pese de ploaia care-i uda părul şi i se 
prelingea pe faţă şi pe sub guler, urmă frînghia pînă la 
balustradă. Privi în jos şi zări ceva ce atîrna. Încercă să tragă de 


odgon. Se aplecă şi mai mult peste balustradă, străduindu-se să 
distingă obiectul pe care îl ridica atît de greu. Şi deodată apăru 
căpşorul alb, ud şi urechiuşele pleoştite ale pisicii albe. Ochii 
închişi nu mai lăsau să se vadă lucirea verzuie. Un strigăt de 
spaimă i se opri în gitlej şi trase cu furie de odgon pînă cînd 
bocceaua trecu peste balustradă şi căzu cu zgomot pe podea. 

Scena era oribilă, luminată de fulgerele neîntrerupte. Biata 
Yasmin murise, dar în ce condiţii bestiale fusese ucisă! Avea 
imaginea celei mai înveninate răutăţi, pusă la cale de o fiinţă 
vicioasă, care legase o biată pisicuţă într-un sac îngreuiat cu un 
pietroi, după vechiul obicei al sultanilor. 

Tracy era îngrozită, deşi îşi dădea seama că tocmai asta 
urmăreau cei care doreau să o vadă plecată. In clipa aceea, 
Miles o cuprinse pe după umeri şi o trase de lîngă bietul animal, 
forţind-o să se adăpostească în capătul ferit al încăperii. Ajunşi 
la adăpost, Miles o îmbrăţişă, fără să-i vorbească, şi abia atunci 
Tracy izbucni în plins, tremurind ghemuită în braţele lui. Se 
agăţă de el şi plinse, vărsîndu-şi tot focul, iar el o ţinu strîns 
fără să spună nimic. 

Încet-încet, Tracy se eliberă de teroarea, de spaimele şi 
amărăciunile care o copleşiseră. lar Miles o consolă şi îi şterse 
cu batista faţa udă de lacrimi şi de ploaie. Cînd o sărută, se lipi 
de el, răspunzîndu-i cu patimă la sărut. Furia furtunii se mai 
potolise, vîntul de asemenea şi ruinele nu mai trosneau din 
încheieturi. 

— Se opreşte, îi şopti Miles, cu obrazul lipit de al ei. Ar trebui 
să ne întoarcem acasă. Acolo ai să-mi poţi povesti totul. 

Tracy făcu un gest cu mîna în direcţia apei. 

— Yasmin! strigă, înecîndu-se. Pisicuţa lui Anabel. 

— Ştiu, am văzut, spuse Miles. 

Tracy reîncepu să raţioneze. 

— Au aranjat în aşa fel lucrurile ca s-o găsesc eu. Cineva ştia 
că voi veni aici, aşa cum făcea şi Anabel. Este un nou 
avertisment. Primul a fost cînd mi-au răvăşit lucrul, al doilea a 
fost marcarea unui paragraf în cartea pe care o citeam. 

Îi povesti cum găsise subliniat pasajul despre favoritele 
înecate într-una din cărţile pe care i le împrumutase el. Probabil 
că aşa ar proceda cineva care ar vrea s-o sperie. Dacă el n-ar fi 
fost aici... Reîncepu să tremure şi să plîngă, în timp ce Miles o 
ţinea strîns, aşteptind să se calmeze. 


Afară, ultimele raze de soare atingeau undele, făcîndu-le să 

pară albastre, şi înviorau grădina umedă. 
--Putem pleca acum, spuse Miles. 

— Hai să o îngropăm, se rugă Tracy. 

Cu un băț şi o bucată de faianţă spartă, Miles reuşi să sape o 
groapă lingă o tufă de rododendron. Scoase pisica din sacul 
blestemat şi o puse înăuntru, iar Tracy îl ajută să tragă pămîntul 
peste ea, să acopere micul trup îngheţat. îşi revenise şi mînia 
care o cuprinsese îi stimula forţa. 

— N-o să reuşească să mă sperie în felul ăsta! strigă ea, de 
parcă ar fi putut-o auzi cineva. Voi face lumină, şi nu numai de 
dragul lui Anabel. Îşi reaminti de spusele lui Nursel şi acolo, în 
grădina udă de ploaie, lîngă mormîntul pisicii albe, îi povesti lui 
Miles tot ce-i relatase turcoiaca. El o ascultă crispat. Expresia lui 
o înspăimîntă. 

— Dar nu e nimic adevărat, nu-i aşa? Nu poate fi adevărat. 
Nursel nu a înţeles nimic sau a inventat totul. . 

Miles negă. 

— N-a inventat nimic. S-a întîmplat exact aşa cum ţi-a 
povestit. Totul este adevărat, totul. 

— Dar heroina? înseamnă că Anabel a fost cea care a minţit. 
Tu nu puteai să faci aşa ceva. Se înecă. Nu te cred. 

Miles o privi cu o expresie ciudată, apoi spuse pe acel ton 
tăios pe care i-l cunoştea: 

— Este adevărat. Totul. Hai să ne întoarcem. 

Tracy porni tăcută alături de el, simțind că un nou val de 
teamă îi îngheaţă sîngele în vene. Imaginea ticăloşiei era un 
lucru. Putea fi chiar acceptată şi înfruntată, cu condiţia să ai 
alături pe cineva de încredere. Cineva care să nu dorească să 
facă rău semenilor săi. lar dacă nu exista... 

Miles tăcu pînă cînd ajunseră la poarta proprietăţii Erim. 

-- Acum vrei să pleci acasă, la New York? Foloseşte biletul de 
avion. Sylvana m-a consultat şi i-am spus să facă cele necesare. 

Tracy clătină capul nepăsătoare. Nu-i mai putea vorbi. Nu 
mai avea pe nimeni către care să se îndrepte. Cu toate astea, 
trebuia să rămînă şi să-şi ducă la îndeplinire misiunea. l-o datora 
lui Anabel, şi-o datora sieşi şi chiar unei pisicuţe albe. Nu mai 
era însă sigură ce-i datora lui Miles. 

După ce trecură de poartă, Miles o întrebă: 

— Te poţi duce singură în casă? Eu vreau să mai rămîn. 


Tracy încuviinţă din cap şi pomi pe cărare spre yali. Cînd 
trecu pe lîngă pavilion, constată că,ferestrele de la laborator 
erau luminate, spre deosebire de apartamentul Sylvanei, unde 
domnea întunericul. Intră în casă, dar nu întîlni pe nimeni, nici 
măcar pe Ahmet. 

Işi găsi camera aşa cum o lăsase. N-o aştepta nici un 
avertisment cu chihlimbar negru, nici o pagină subliniată, nici o 
pisică albă adormită pe pat... Simţi un nod în git, dar îşi stăpîni 
lacrimile. Trebuia să lupte cu frica şi să demaşte răul. Simţea 
prezenţa a două fantome - o fată şi o pisicuţă albă, pe care le 
vedea oriunde se întorcea. Anabel îi apărea şezînd la măsuţa de 
toaletă sau dormind în acelaşi pat uriaş în care dormise şi ea, iar 
Yasmin peste tot. Nici una n-a ştiut ce le rezerva Bosforul. Oare 
trebuia să li se alăture şi o a treia fantomă? Incă o victimă 
pentru apele Bosforului? Aceasta era ameninţarea care plana 
asupra surorii lui Anabel dacă nu părăsea Istanbulul. 

Tracy măsură încăperea cu paşi mari, încercînd să scape de 
aceste gînduri sumbre. Trebuia să găsească un răspuns legat de 
ceea cei i se întîmplase lui Anabel. Un răspuns pentru urmele 
lăsate pe braţele ei de acul care-i adusese uitarea datorată 
stupefiantelor administrate de Miles, aşa cum el însuşi 
mărturisise. 

Nu putea accepta acest fapt, deşi Miles recunoscuse spusele 
lui Nursel. Mai era ceva, ceva ce se ascundea sub acel adevăr 
mărturisit. 

Nu mai putea suporta camera. Îşi dădea seama, aşa cum îşi 
dăduse şi mai înainte, că trebuia să surprindă cumva chiar 
esenţa spiritului surorii sale. Nu spiritul trist care bîntuia această 
cameră, ci al fetei care împărțea tuturor numai bucurii, aşa cum 
fusese ea înainte. Poate că portretul o va ajuta. Miles nu se 
întorsese încă acasă, aşa că asta era şansa ei. 

Traversă salonul către uşa bibliotecii şi ciocăni uşor. 
Neprimind nici un răspuns, intră şi închise încet uşa în urma ei. 
Ultimele raze de lumină se stingeau dincolo de dealurile Traciei, 
iar aici, pe partea dinspre uscat a casei, camera era întunecată. 
Tracy se strecură în dormitor. înainte de a aprinde lumina, dorea 
ca, privind-o pe Anabel, să alunge din minte imaginea pe care i- 
o sugerase Nursel, aceea a unei femei disperate, isterice, care-şi 
expunea urmele hidoase de pe braţe pentru a-l acuza pe Miles. 
O căuta pe cealaltă Anabel, cea din copilăria lor, care trebuia să- 


i vină în ajutor. Acea Anabel pe care o pictase Miles în primii ani 
de căsătorie. 

Atinse cu degetul întrerupătorul şi se întoarse către peretele 
pe care ştia că se află tabloul. Surpriza îi provocă un şoc. 
Rămase un moment împietrită, clipind des. Tabloul dispăruse şi 
în locul lui, deasupra patului, Miles agăţase portretul neterminat 
al Sylvanei Erim. Substituirea în sine era supărătoare, dar pe 
Tracy n-o interesa portretul Sylvanei şi ar fi plecat dacă 
samovarul n-ar fi strălucit atît de puternic pe pînză încît să-i 
atragă atenţia. 

Se apropie de tablou. Miles nu terminase de pictat chipul 
Sylvanei. Poate că lucrase ceva mai mult la rochie, dar faţa era 
încă o nebuloasă, în schimb, îl preocupase reflectarea pe 
suprafaţa samovarului şi o pictase cu toată atenţia. Rotunjimile 
arămii ale samovarului distorsionaseră imaginea Sylvanei, 
transformînd-o într-o caricatură, îşi amintea Tracy. Dar ceea ce 
pictase Miles nu era o simplă caricatură. Trăsăturile Sylvanei 
fuseseră alterate cu viclenie pentru a scoate la iveală avariţia, 
cruzimea, minciuna, defecte pe care ea şi le ascundea cu grijă. 

Portretul fusese realizat cu multă subtilitate, distorsiunea nu 
era flagrantă şi, la prima vedere, nu se remarca reaua intenţie. 
Dar totul se afla acolo - toată ticăloşia de caire era capabil 
sufletul omenesc, totul reflectat pe un chip care îi aparţinea, 
totuşi, Sylvanei. 

Tracy nu-şi putea desprinde privirea de la tablou. Era şocată, 
nedumerită şi puţin speriată. Rămăsese pe gînduri. Pictura 
aceea constituia o revelaţie pentru ea, nu numai în privinţa 
Sylvanei, ci şi în cea a lui Miles Radburn. 

Nu reuşi să se desprindă nici cînd auzi scîrţiind uşa de la 
birou. Nu-i păsa dacă o va găsi acolo. Nu strica să ştie ce 
descoperise ea. 

Auzi paşi apropiindu-se de uşa dormitorului, o bătaie uşoară 
în uşă şi vocea Sylvanei: „Miles, pot să te văd? Am o problemă 
urgentă...“. Nu apucă să termine, deoarece Tracy apăru în prag. 
Sylvana era singura persoană care nu trebuia să vadă portretul 
înainte ca Miles să decidă că o poate face. Tracy încercă să-i 
blocheze drumul, dar Sylvana o împinse şi intră în cameră. Ochii 
îi căzură imediat pe tabloul de pe perete. Reacţia ei nu fu cea la 
care se aştepta Tracy. 

— Chiar e amuzant! exclamă ea pe un ton caustic. A dat jos 


portretul soţiei sale şi l-a pus pe al meu. 

— Nu trebuia să-l vezi pînă nu era terminat, o preveni Tracy, 
sperind că nu va observa imaginea reflectată de suprafaţa 
samovarului. 

— Atunci n-o să-i spunem că l-am văzut. Doar nu te aştepţi 
să renunţ tocmai cînd am ocazia să descopăr ce a pictat soţul 
surorii tale? 

Tracy încercă să-i distragă atenţia de la tablou. 

— Am găsit pisica, spuse ea, observînd atent chipul Sylvanei. 

Femeia nu dădu nici un semn că ar fi înţeles ce voia Tracy să 
spună. În general, reuşea să-şi controleze perfect reacţiile, iar 
de data asta, chiar dacă ştia ceva despre pisică, chipul ei nu 
dezvăluia nimic. 

— Se pierduse animalul? întrebă ea nepăsătoare, apropiindu- 
se de perete pentru a studia mai bine tabloul. 

— Cineva a legat pisica lui Anabel într-un sac umplut cu 
pietre şi l-a spînzurat cu o sfoară de balconul din palatul ruinat. 
Yasim s-a înecat, iar trupul ei a fost lăsat acolo ca să-l găsesc 
eu. Ştii cumva de ce? 

Sylvana tresări şi în ochii ei albaştri se aprinse o flacără. 
Atenţia ei era îndreptată asupra tabloului, observase în sfîrşit ce 
pictase Miles şi altceva n-o mai interesa. 

Privind-o, Tracy aproape că se aştepta să vadă cum începe să 
se schimbe chipul femeii, pentru a semăna cu revelaţia din 
pictura lui Miles. Sylvana privea cu răceală portretul, fără vreun 
semn de emoție. Dacă ar fi fost îndrăgostită de Miles, cu 
siguranţă că acum totul ar fi luat sfîrşit. Poate că se şi terminase 
mai de mult, cînd îşi dăduse seama că-i era adversar. 

Sylvana mai zăbovi o vreme privind tabloul, apoi se întoarse 
şi ieşi din cameră. Ţăcănitul tocurilor ei pe parchet răsuna ca un 
mesaj transmis prin morse. De la femeia aceasta te puteai 
aştepta la orice. Tracy se grăbi să plece în căutarea lui Miles 
pentru a-i povesti ce se întîmplase. 

Cînd ajunse la parter, constată că garajul în care Miles îşi 
ţinea maşina era gol. Un moment îi trecu prin minte că a plecat 
definitiv din yali, dar nu putea accepta că a abandonat-o. Cel 
puţin după felul cum o îmbrăţişase şi o consolase pentru 
moartea lui Yasmin, după tandreţea cu care o sărutase. Aşa cum 
se exprimase cîndva Anabel, era responsabil, deşi mai tirziu tot 
ea socotise că se înşelase. în definitiv, era un bărbat pe care 


Tracy nu-l cunoştea cu adevărat. Ar fi fost mai bine pentru el să 
dea totul uitării, să se gîndească doar la propria siguranţă şi să 
părăsească definitiv Istanbulul. In această situaţie, ea ar trebui 
să facă la fel. 

Inima lui Tracy nu asculta însă de rațiune şi-i spunea că el se 
va întoarce şi că nici ea nu-l putea părăsi, lăsîndu-l să intre 
neprevenit în vreo cursă întinsă de Sylvana. 

Se întoarse în camera ei, se baricadă, trase draperiile de la 
uşile balconului şi îşi puse lucrurile în valiză. O dată gata de 
plecare, se aşeză, aşteptindu-l pe Miles să se întoarcă în 
apartamentul lui. Timpul se scurgea încet. Cînd auzi o bătaie în 
uşă, aproape se sperie. Înainte de a trage zăvorul, întrebă cine 
e. Recunoscu vocea lui Nursel şi deschise uşa. 

— Ţi-am adus ceva să măniînci, spuse Nursel punînd tava pe 
masă. Fratele meu este foarte tulburat şi cred că ar fi bine să-l 
eviţi. Te rog... Îmi dai voie să stau puţin? 

Tracy nu avea chef de companie şi cu atît mai puţin de ceaa 
lui Nursel, dar nu voia să pară speriată. 

— Bineînţeles. Şi îţi mulţumesc că ţi-ai amintit de mine. 

Gustă din supa de ceapă şi se strădui să o mănince, fără să 
scoată o vorbă, în timp ce Nursel o privea îngrijorată. 

— E o grozăvie ceea ce s-a întîmplat cu pisica, spuse Nursel 
într-un tîrziu. Ne-a spus Sylvana. 

Aşadar — deşi preocupată de portret — Sylvana auzise ce-i 
spusese. 

Tracy nu spuse nimic şi Nursei se foi stingherită pe scaun. 

— Ce semnificaţie are pentru tine soarta groaznică a pisicii? 

Tracy scoase de sub masă cartea pe care io împrumutase 
Miles şi o deschise la pasajul unde se afla tespihul de chihlimbar 
negru care marca pagina cu paragraful cu pricina. 

— Acesta mi-a fost lăsat în cameră, spuse Tracy ridicînd 
şiragul, şi a fost subliniat un paragraf din carte. 

La vederea tespihului, Nursel se înfioră şi evită să-l atingă. Se 
părea că mărgelele aveau un efect mai mare asupra ei decit 
frazele din carte. 

— La fel ca înainte, şopti ea. Asta este ceea ce sora ta numea 
„avertismentul negru“. Se repetă. Cineva îţi vrea răul. Cineva 
vrea să pleci. 

— Bănuiesc şi eu acelaşi lucru, spuse Tracy. Sînt convinsă că 
există o legătură între textul subliniat şi ce i s-a întîmplat lui 


Yasmin. Bănuiesc că va veni rîndul meu. 

— Doar nu-ţi imaginezi că... 

— Ba chiar asta îmi imaginez. Mă şi văd într-un sac plin cu 
pietre, legat în jurul gitului. Nu asta este semnificaţia 
amenințării? Diferenţa constă în faptul că eu voi fi mai greu de 
manevrat, pentru că n-o să mă dau bătută cu una-cu două. 

Nursel lăsă capul în jos şi îşi acoperi faţa cu mîinile. 

-- Trebuie să pleci de-aici imediat. Trebuie să părăseşti 
Istanbulul. 

-- Cine crezi ca ar putea fi în spatele acestei afaceri 
dezgustătoare? insistă Tracy. Nu cumva fratele tău? Sau, poate, 
Ahmet? Sylvana? Sau chiar tu? 

Nursel rămase cu capul plecat. 

— Ar fi mai bine să nu rişti, să nu stirneşti şi mai multă 
duşmănie. 

— Nu te îngrijora. Mi-am făcut deja bagajul şi sînt gata de 
plecare. La noapte am să mă încui în cameră, iar miine mă va 
duce Miles la aeroport. 

-- Aşa e bine, şopti Nursel. 

Tracy o privi îndelung. 

— Spune-mi, Nursel, tu nu îţi reproşezi niciodată nimic pentru 
cele ce i s-au întîmplat lui Anabel? Sau pentru ce mi s-ar putea 
întîmpla mie? 

-- Dar, nu... nu înţeleg, bolborosi Nursel. 

Tracy continuă fără milă: 

— Ţi-am spus-o şi înainte. Am să fiu şi mai categorică. ÎI laşi 
pe fratele tău să te domine. Pleci ochii cînd te ceartă Sylvana. 
Le faci toate comisioanele. Faci tot ce-ţi spune Hasan. Il deteşti 
pe Miles, dar niciodată nu i te-ai împotrivit, aşa cum nu mi te-ai 
împotrivit nici mie. 

Chipul lui Nursel exprima stupoare. 

— Tu nu mă apreciezi! îi strigă ea. Am fost prietena ta, tot 
aşa cum am fost prietena lui Anabel, iartu nu... 

-- Dar nu una adevărată. N-ai fost o prietenă destul de bună 
pentru nici una dintre noi. Poate că dacă ai fi fost puţin mai 
curajoasă, Anabel n-ar fi murit şi nici mie nu mi s-ar întîmpla 
nimic. 

Nursel sări în picioare şi o luă la fugă spre uşă. 

-- Tu nu înţelegi! lar eu nu pot vorbi... nu pot. Totul s-ar 
prăbuşi. Dar curînd totul se va termina. Asta o ştiu sigur. Poate 


chiar miine. Te sfătuiesc însă să nu rămii pînă la capăt, fiindcă 
tu nu eşti implicată. Înţelege că asta nu-i treaba ta. 

— Uiţi că sînt sora lui Anabel? 

Cu un gest disperat, Nursel deschise larg uşa şi ieşi. 

Întîlnirea cu Nursel o lăsase pe Tracy descumpănită şi fără 
vlagă. Nu era ea cea îndreptăţită s-o dojenească pe Nursel şi să 
o critice pentru lipsa ei de acţiune. Ea, Tracy Hubbard, îşi putea 
reproşa o atitudine asemănătoare. Ah, Doamne, unde putea fi 
Miles? De ce nu vine? se întreba ea disperată, încercă să 
citească, dar nu reuşi să se concentreze. Indiferent ce citea, 
cuvintele subliniate în pasajul respectiv referitor la înec în saci 
îngreuiaţi cu pietre se suprapuneau pe text şi în faţa ochilor îi 
apărea imaginea trupuşorului ţeapăn şi ud al pisicii albe. Din 
cînd în cînd se ridica, măsura cu paşi mari podeaua dormitorului 
lui Anabel şi îşi privea chipul palid în oglindă, decisă să-l aştepte 
pe Miles. Pe la miezul nopţii se întinse în pat, îmbrăcată, se 
înveli cu un pled şi adormi. O trezi o uşoară bătaie în uşă pe la 
ora trei. Sări din pat şi fugi spre uşă. 

— Eu sînt, Miles. Era vocea lui. 

Cînd îi deschise uşa, simţi o imensă uşurare care nu avea 
nimic comun cu logica. Nu conta ceea ce îi făcuse lui Anabel, că 
pictase acel portret hidos al Sylvanei, importantă era doar 
prezenţa lui şi constatarea că îl iubea şi că avea încredere în el. 
Vru să-l îmbrăţişeze, dar el îi zimbi cu un aer obosit şi o ţinu la 
distanţă. 

— N-am venit pînă acum ca să nu dau ochii cu ei. Dacă ar fi 
stat cineva la pîndă? Mi-am lăsat maşina pe malul opus şi am 
închiriat o barcă. Vino repede, te trec pe malul celălalt. 

— Sînt gata, pe tine te aşteptam. 

Miles îi luă valiza. În casă domnea liniştea. Coborîră scările 
fără să întilnească nici un Ahmet pîndind pe la colţuri. Ajunseră 
la debarcader, unde îi aştepta barcagiul. Miles o ajută să urce în 
barcă şi o urmă. Barcagiul folosi întîi vislele, luptînd cu curentul 
puternic. Deasupra fortăreței Rumeli Hisar apăruse cornul lunii, 
a cărui lumină arginta turnurile şi se reflecta în apele negre ale 
Bosforului. Se îndreptau spre fortăreață. Barcagiul nu porni 
motorul decît atunci cînd ajunseră la strimtoare. Acolo zgomotul 
se pierdea în traficul nocturn şi se amesteca cu celelalte voci ale 
Bosforului. 


17 


Pe malul opus îi aştepta automobilul lui Miles, parcat lîngă 
cheiul de piatră. În timp ce Miles îi plătea barcagiului, Tracy privi 
în direcţia casei pe care o părăsise. Luminile se aprinseseră, iar 
pe întinsul apei se legăna o luminiţă care părea să aparţină unei 
bărci ce pornise spre ei . Puse mîna pe braţul lui Miles, 
atrăgîndu-i atenţia. 

— Cineva s-a trezit pînă la urmă. Hai s-o luăm din loc. 

Se urcară în maşină şi Miles conduse spre autostrada 
continentală. Din fericire, la ora aceea şoseaua era aproape 
goală. Miles acceleră şi se îndepărtară rapid de malurile 
Bosforului. 

— Unde mergem? întrebă Tracy. 

— Spre aeroport. 

— Dar cartea ta? Ce faci cu toate notițele tale? 

— Eu nu plec. Te urc în primul avion, indiferent ce destinaţie 
are, şi după aceea mă întorc. 

— Atunci nu plec nici eu, se încăpăţină Tracy. Nu mă urc 
singură în avion, adăugă ea, privindu-i chipul încruntat. 

— Trebuie să pleci. Nu ai de ales. Crezi că vreau să te văd 
atimînd într-un sac ca Yasmin? Ştii prea multe ca să mai fii în 
siguranţă. 

— Dar nu suficient. Nu vreau să plec şi să te las aici. Nu crezi 
că şi tu eşti în pericol? 

Miles o prinse de mînă cu un gest protector. 

— Ascultă-mă şi fii cuminte. Vreau să-ţi povestesc tot ce nu 
ştii despre sora ta. 

Tracy se lăsă să alunece în scaunul maşinii şi închise ochii. 
Nu ştia ce va urma şi nici dacă voia sau nu să afle adevărul. Ştia 
doar că nu se mai putea ascunde faţă de el. 

Miles începu să povestească cu o voce calmă, egală şi, în 
timp ce el vorbea, Tracy ar fi putut să jure că ochii verzi ai lui 
Anabel îi urmăreau cu privirile lor piezişe. 

— Am cunoscut-o pe Anabel cînd a început să lucreze pentru 
mine ca model. Contrastele exprimate de chipul ei, firea evazivă 
mă fascinau şi încercam să le prind pe pînză. In timp ce pictam, 
îmi povestea despre prietenii ei şi despre viaţa pe care o dusese 
la New York. 


— Ţi-a vorbit vreodată despre familia ei? 

— Niciodată. Niciodată n-a spus nimic despre ce i se 
întîimplase acasă, în lowa. Aşa am aflat că făcea parte dintr-o 
şleahtă din New York şi am încercat s-o rup de ei. Mult timp n- 
am ştiut că se droga. Cînd am descoperit, m-am căsătorit cu ea. 

Tracy se ridică în scaun şi privi faţa lui Miles în lumina slabă a 
tabloului de bord. 

— O adevărată nebunie, sînt de acord cu tine, admise Miles. 
În pofida tuturor avertismentelor, mi-am atribuit rolul de 
salvator. Pe-atunci eram îndrăgostit de ea... în felul meu, nu al 
ei. Presupun că eram îndrăgostit şi de imaginea pe care o 
pictasem. După ce ne-am căsătorit, am luat-o de la New York, 
încercînd să o vindec. Era tandră şi recunoscătoare şi, o vreme, 
mi-a fost devotată. Probabil că eram fericiţi într-un mod ciudat. 
Am pictat-o aşa cum o văzusem în primul an şi am reuşit să 
prind în portretul acela mai mult chiar decît mi-am propus. 

— Anabel a venit acasă să mă vadă înainte de a vă căsători, 
murmură Tracy Credea sincer că totul va fi minunat. Spera să fie 
fericită şi să se simtă în siguranţă. 

— Îmi amintesc şi eu. Tonul lui era sec. Am sperat, ca şi ea, 
şi-mi spuneam că o pot apăra de toate relele. 

— Şi cu toate astea a reînceput sa se drogheze. De ce? 

— Cine poate şti cum reacţionează o persoană ca Anabel, ce 
anume îi determină comportamentul? Atmosfera din copilărie, o 
circumstanţă întîmplătoare sau ceva ce se afla în genele ei? In 
ciuda tuturor eforturilor mele, relua acel viciu ori de cîte ori avea 
ocazia. Am supus-o în două rînduri la o aşa-zisă cură de 
dezintoxicare. Atunci am ajuns să detest toate creaturile care au 
vreo tangenţă cu acest viciu. 

Se gîndeşte la Sylvana — îşi spuse Tracy — a cărei ticăloşie a 
redat-o atit de bine. 

— Cînd Sylvana ne-a invitat să vizităm Turcia, am acceptat. 
Anabel ieşise din ultima ei criză şi am sperat că vom fi la 
adăpost în acest colţ liniştit al Bosforului. Mai bine de un an nu 
am mai putut picta. Traversam o perioadă proastă. Pictura nu 
mă mai interesa. Mozaicurile turceşti m-au atras întotdeauna şi 
m-am decis să fac un studiu pentru satisfacția mea. Sylvana a 
fost generoasă şi a făcut totul ca să ne simţim bine. Cel puţin 
aşa am avut impresia. Am sperat că acest voiaj va fi un refugiu 
pentru Anabel. Dar la yali cineva a început să-i dea din nou 


heroină. Cineva care urmărea s-o distrugă. 

Miles tăcu. Tracy se cuprinse strîns cu brațele, aşteptîind 
urmarea. 

Ochii lui Miles erau aţintiţi pe oglinda retrovizoare. 

-- De cităva vreme se află în spatele nostru o maşină. Poate 
să nu însemne nimic, dar am văzut o barcă părăsind casa după 
plecarea noastră. 

Tracy se întoarse şi văzu farurile în depărtare. Miles apăsă pe 
accelerator şi farurile rămaseră în urmă. 

-- Crezi că Sylvana i-a dat heroina? întrebă Tracy. Pusese 
ochii pe tine şi încerca s-o distrugă astfel pe Anabel? Am văzut 
portretul cu reflecţia de pe samovar. 

-- Nu sînt atit de sigur că Sylvana s-a îndrăgostit de mine. 
Uneori am avut impresia că se folosea de mine doar ca să-l 
chinuie pe Murat şi să-l facă să înţeleagă că lipsa banilor îi 
împiedica să fie stăpîn în propria-i casă. După ce mi-ai atras 
atenţia asupra acelei imagini reflectate, nu mi-am mai putut 
închipui altfel portretul. Mi-am regăsit însă plăcerea de a picta, 
aveam un subiect — ura pentru animalele de pradă. 

Nu cred că preferința Sylvanei pentru mine a fost motivul. 
Bănuiesc că Anabel a intrat în posesia unor informaţii 
periculoase. S-ar putea să fi fost direct implicată. Dependenţa ei 
faţă de droguri ar fi putut-o transforma într-o unealtă folositoare 
contrabandei care era în plină desfăşurare. In orice caz, Anabel 
trebuie să fi ştiut de unde îi venea heroina. Adică sursa, nu 
acele care-i lăsaseră urme pe braţe. O dată mi-a adus nişte 
mărgele. Un tespih din chihlimbar negru. Nimic neobişnuit. M-a 
surprins expresia ei stranie cînd mi-a cerut să-i spun părerea. La 
timpul respectiv, nu i-am dat prea mare atenţie, dar apoi s-a 
răzgîndit şi l-a luat. Cînd am întrebat-o unde este tespihul, n-a 
vrut să-mi spună. 

— Mărgelele erau un avertisment, spuse Tracy. 

— Eu sînt convins că erau mai mult decit atit. Cred că le 
foloseau ca semnal. 

Ajunseseră în suburbiile încă adormite, dar Miles nu reduse 
viteza. Trecură pe lîngă balcoanele albe ale noilor blocuri, apoi 
pe lîngă palatul Dolmabae şi intrară pe o şosea mai îngustă. 

Tracy, pe gînduri, abia remarca traficul tot mai intens care îl 
obliga pe Miles să reducă viteza. 

— De ce ai păstrat tabloul lui Anabel pe perete după moartea 


ei? 

Vocea lui Miles deveni rece şi distantă. Părea că nu simte nici 
o emoție, ci mai degrabă o furie bine strunită. 

— Pentru că n-am vrut să-mi treacă minia, n-am vrut să uit 
ce i-au făcut lui Anabel. Cînd am început să pictez portretul 
Sylvanei, am avut o motivaţie şi mai puternică şi am putut s-o 
las pe Anabel să se odihnească în pace. 

Anabel era greu de imaginat odihnindu-se în pace, cînd 
scurta ei existenţă fusese mereu în mişcare, în goană după 
ceva. Nici măcar în momentele ei de bucurie nu fusese liniştită. 

— Spune-mi, te rog, ce s-a întîmplat cu adevărat în noaptea 
în care Anabel a apărut la petrecerea Sylvanei? Ai recunoscut că 
îi dădeai droguri, dar nu mi-ai spus de ce. 

Miles ezită atit de mult încît Tracy crezu că nu-i va răspunde. 

— Este ceva ce nu-mi face plăcere să discut cu sora lui 
Anabel, dar cred că e mai bine să afli. Presupun că n-ai văzut 
vreodată un dependent de heroină în timpul unei crize numite 
sindromul de retragere. Este cumplit. Transpiră, are frisoane, îi 
curge nasul, îi curg ochii, are dureri de spate şi de abdomen, se 
contorsionează, are convulsii şi vomită întruna. În Anglia, 
dependenţii sînt trataţi altfel decit în America. Li se 
administrează doze mici ca să reziste tratamentului de 
dezintoxicare. Uneori devin capabili să ducă o viaţă aproape 
normală. Mi-am procurat o seringă hipodermică şi o anumită 
cantitate de drog, pentru cazul în care ar fi trebuit să fac faţă 
unei situaţii urgente. Dar la un dependent mai vechi, drogul 
trebuie administrat direct în venă. Am încercat să-i micşorez 
suferinţa pînă aş fi putut să o încredinţez unui profesionist. M- 
am dus în ultima ei zi la Ankara, să consult un medic pe care-l 
cunoşteam. 

Aşadar nu o abandonase. 

— Dar dacă cineva din casă îi furniza heroina? 

— Opriseră brusc aprovizionarea. Probabil ca s-o facă să 
sufere sau să o ţină sub control. Disperată, a apelat la mine, dar 
a refuzat să-mi divulge sursa drogului. Nici eu nu mai puteam 
suporta, ajunsesem la limita răbdării. l-am promis că o voi mai 
ajuta încă o dată, dar după aceea va trebui să înceteze. Mă 
gindeam că am s-o pot scutura puţin şi s-o determin să se 
controleze. l-am mai făcut o injecție, dar urmele acelea nu mi se 
datorau mie, aşa cum a lăsat să se creadă. Se formaseră în ani 


de zile, iar eu nu-i făcusem decit cîteva injecții, din cînd în cînd. 
Ca să le ascundă, purta întotdeauna mîneci lungi. Cînd drogul nu 
şi-a mai făcut efectul, şi-a adus aminte ce-i spusesem şi a ales 
acea modalitate pentru a se răzbuna, punîndu-mă într-o situaţie 
dificilă faţă de cei prezenţi la petrecere. Dacă nu intervenea cu 
discreţie Sylvana, puteam fi acuzat de o acţiune criminală, în 
timp ce adevăratul criminal era liber. 

— Anabel te iubea, cum a putut face aşa ceva!? strigă Tracy 
revoltată. 

— Dependenţii de narcotice nu sînt capabili să iubească 
altceva decît drogul pe care îl iau. În afară de el, nimic şi nimeni 
nu mai contează. Devin incapabili să iubească şi să răspundă la 
dragoste. lubirea dispăruse de ani de zile dintre noi. Eu mă 
consideram responsabil şi făceam tot ce puteam pentru a o 
ajuta, dar n-o mai puteam iubi aşa cum un bărbat iubeşte o 
femeie. Un dependent de hefoină este cuprins de un puternic 
sentiment de vinovăţie, de furie şi de milă pentru el însuşi, dar 
după ce i se administrează injecţia devine letargic, somnoros. 
Nu doreşte decit să fie lăsat să viseze, în oricare dintre stări, nu 
mai simte nimic pentru nimeni, poate, cel mult, mînie. 

Un val de amărăciune, aşa cum nu mai simţise niciodată, o 
cuprinse pe Tracy. 

— Tata avea dreptate cînd o judeca atit de aspru. Cînd îmi 
amintesc cît de mult o invidiam pe Anabel, cîtă încredere aveam 
în ea şi, cum încercam să-i vin în ajutor, atit cît stătea în puterile 
mele. 

— Poţi fi sigură că ai ajutat-o, o linişti Miles. 

— Am greşit! Ar fi fost mai bine să o las în apele ei. Nici tu n- 
ar fi trebuit să încerci s-o salvezi! 

Miles tăcu o clipă, iar cînd vorbi din nou, miînia şi 
amărăciunea nu se mai simțeau în vocea lui. 

— Ai uitat ce mi-ai spus acum cîteva zile, cînd am luat 
ceaiul pe malul Bosforului? Erai convinsă că cineva trebuia să 
încerce. Ai afirmat că majoritatea oamenilor renunţă prea uşor 
cînd e vorba de drogaţi. 

— Dar pe atunci nu cunoşteam adevărul, spuse Tracy 
amărită. Dacă aş fi ştiut, aş fi putut... 

Miles îi atinse uşor mîna ca s-o liniştească. 

— Dacă ai fi ştiut, ai fi încercat şi mai mult. Nu eşti genul care 
renunţă uşor. lar Anabel merita, în ciuda tuturor defectelor ei. 


Lui Tracy i se umplură ochii de lacrimi. Tot ce spusese Miles 
era adevărat. Chiar dacă tot ce fusese bun şi valoros se 
pierduse şi toate eforturile fuseseră inutile pînă la urmă, trebuia 
să încerce să-i acorde dragostea ei. Miles îi adusese sora înapoi. 

— Eu cred că în cele din urmă a încercat să se elibereze. 
Mi-a telefonat chiar în ziua morţii ei. Era disperată. A încercat să 
mă prevină despre existenţa unui secret periculos. Tracy nu mai 
pomeni ce spusese despre soţul ei. Abia acum înţelegea de ce o 
făcuse. Cred că voia să se desprindă de tot şi să se salveze. De 
aceea mi-a cerut să vin. A contat pe sprijinul meu. Cel puţin a 
încercat să se salveze în ultimul moment. Ce crezi că i s-a 
întîmplat atunci cînd a plecat singură cu barca? 

— Nu ştiu. Am rămas la Istanbul tocmai pentru că voiam să 
aflu. 

— Tot ăsta a fost şi motivul venirii mele aici. Nu mă pot 
întoarce acasă fără să ştiu. 

— Ce cîştigi dacă afli? Asta este obligaţia mea, nu a ta. 

Nu mai avea rost să insiste. Avea destul timp după ce vor 
ajunge la aeroport. 

Aglomeraţia era din ce în ce mai mare pe măsură ce se 
lumina de ziuă. Înaintau încet, mai mult tîrîndu-se. 

Miles îşi aduse brusc aminte de ceva. 

— Dumnezeule mare! Am uitat de poduri. Au fost deschise 
la patru dimineaţa pentru a permite vapoarelor să intre şi să 
iasă din Cornul de Aur şi nu se vor închide pînă la ora şase. 
Trebuie să ieşim de-aici. 

încercă să o ia pe o stradă laterală, dar era deja prea tîrziu. 
Fluxul automobilelor încetase, drumul spre podul Galata era 
închis. Dacă nu lăsau maşina, pornind-o pe jos, trebuiau să 
aştepte pînă la coborirea podului. Jos, lîngă chei, barcagiii îşi 
ofereau serviciile pentru traversarea pietonilor, dar lor nu le-ar fi 
folosit la nimic. 

Miles îşi privi ceasul. 

— Mai avem de aşteptat cel puţin o jumătate de oră. Ce 
chestie stupidă! Am uitat complet. 

Tracy privi îngrijorată în spatele lor. 

— Oricum, dacă ne urmăreşte cineva, n-o să poată avansa. 

— O să cîştigăm timp pe drumul spre aeroport, se consplă 
Miles. 

În spatele lor, soarele răsărea dinspre Asia şi lumina lui 


trandafirie  mîngiia oraşul. Cupolele rotunde şi virfurile 
minaretelor străluceau ca aurul. Turnurile Seraiului erau poleite 
de soare. Şoferii de taximetre se trezeau din apatia lor, gata să 
pornească la reluarea traficului. Dar podul era încă închis. 

— Cel puţin am timp să-ţi arăt ceva, spuse Miles şi deschise 
sertarul de sub tabloul de bord, de unde scoase un pachet 
învelit în hîrtie cafenie. 

— Uită-te, o îndemnă, întinzindu-i-l. 

Tracy desfăcu pachetul care conţinea o desagă mare 
ciobănească, brodată cu lînă. Era asemeni celor pe care Sylvana 
le expedia în străinătate. O privi nedumerită. 

— Noaptea trecută am fost curios să văd cu ce se 
îndeletnicea Ahmet şi am făcut nişte legături. Înainte de a muri, 
Anabel fusese acuzată că fura din obiectele pe care le expedia 
Sylvana. După ce a murit, nu s-a găsit nimic printre lucrurile ei 
care să confirme acuzaţia. Probabil că cineva mai iute de mînă a 
luat totul. Cred că ea aduna probe. Aşa cum este această 
desagă. 

Tracy privi desaga din poala ei, fără să înţeleagă 
raţionamentul lui Miles. 

-- Noaptea trecută, cînd lucrurile s-au mai liniştit, m-am 
întors în salon şi am scotocit printre lucrurile pe care Sylvana 
urma să le expedieze a doua zi. Deşi am căutat cu atenţie, n-am 
găsit decit traista asta. Caută înăuntru. 

Tracy o deschise şi observă că, în locul căptuşelii obişnuite, 
aceasta era dublată cu o pînză obişnuită din bumbac. Constată 
că o mică porţiune din căptuşeală fusese desprinsă şi lăsa să se 
zărească o foaie de plastic. Ridică ochii spre Miles. 

-- Săculeţul de plastic din interior este umplut cu o pudră 
albă, spuse el. Este heroină pură. Am testat-o cu un prieten care 
lucrează într-un laborator. Aceste transporturi nu sînt examinate 
prea atent de vameşii turci, fiindcă se bucură de protecţia 
Sylvanei. Fac parte din acţiunile ei filantropice. Nici vama 
americană nu şi-a dat seama. Ascunzătoarea a fost bine aleasă, 
iar transporturile nu trezesc suspiciuni. S-ar putea ca 
majoritatea articolelor exportate să fie „curate“. Cine conduce 
această operaţiune la yali trebuie să ducă obiectul în camera sa 
şi să lucreze noaptea ca să nu trezească bănuieli. 

-- Inseamnă că asta e sarcina lui Ahmet? Pentru cine o face? 
Pentru Sylvana sau pentru Murat? 


— Am o bănuială, dar nu sînt sigur. Cred că ştii deja la ce mă 
gîndesc. 

Tracy îşi aminti portretul şi încuviinţă din cap. 

— Înseamnă că au un complice la New York. 

— Chiar mai mulţi. Asta nu e o operaţiune simplă. S-ar putea 
ca nu toţi cei care cumpără şi vînd articolele în magazinele lor 
să fie implicaţi. Probabil că unii dintre clienţi sînt iniţiaţi şi 
recunosc anumite semne. Drogul intră astfel în posesia lor. 

— Dar pachetele sînt neatinse, de unde ştiu pe care să-l 
aleagă? 

— Cred că vom afla în curînd. Am telefonat cuiva la New 
York. Cineva se va afla în magazinul unui client de pe Third 
Avenue, căruia Sylvana i-a expediat tubul cu fişia caligrafiată. El 
îmi va comunica cine este cumpărătorul acelei caligrafii. Ţii 
minte semnele pe care le-ai sesizat într-un colţ al hirtiei? Cred 
că reprezintă un cod. Cine intră în posesia acelui tub va şti exact 
ce articole să cumpere pentru a obţine heroina. 

— Anabel aflase, nu-i aşa? 

— Poate că un timp i-a şi ajutat, spuse Miles. Era o 
modalitate de a-şi procura heroina. 

— Trebuie să fi ştiut că opiul era adus pe calea apei şi ascuns 
în ruinele palatului. Mi-a pomenit la telefon de Sultan Valide. 

— Aşa e. Pasiunea ei pentru ruine şi desele vizite pe care le 
făcea au dus-o probabil la descoperirea ascunzătorii. 

— Chiar şi Yasmin ştia de gaura din pardoseală, adăugă 
Tracy. Ea m-a condus acolo. Dar e o cale lungă de la opiul crud 
pe care l-am găsit în cutia aceea şi heroina pură. 

— Nu chiar atît de lungă cum ţi se pare. Nu e nevoie de cine 
ştie ce echipamente sofisticate. Se pot utiliza ustensile obişnuite 
de bucătărie şi cîteva chimicale cumpărate de la farmacii — 
alcool etilic, clorat de amoniu, acid sulfuric şi alte cîteva 
produse. Din opiul crud se obţine morfina, iar din morfină — 
diamorfină. Heroina este denumirea comercială a diamorfinei. 
Operația nu necesită cine ştie ce cunoştinţe şi totul se rezolvă în 
cîteva ore de lucru. Poate fi făcută oriunde. 

— Chiar într-unul din laboratoarele din pavilion, şopti Tracy. 

— Evident. M-am întrebat adesea ce se ascunde în spatele 
parfumurilor Sylvanei. Am bănuit că interesul lui Anabel pentru 
producţia de parfumuri s-a născut din ceva ce se petrecea aici. 
Acum am dovada. Tot ce mai vreau să ştiu este care dintre ei se 


află în spatele operaţiunii Trebuie să fiu absolut sigur. 

Tracy se gîndea însă la altceva. 

-- Dacă Anabel era amestecată, cum se explică faptul că i s-a 
refuzat la un moment dat heroina? Nu şi-ar fi putut-o procura 
din obiectele pe care le lua, aşa cum a făcut cu desaga asta? 

-- Nu era o începătoare ca să se mulţumească să prizeze 
heroina. Ei îi trebuia o seringă şi eu am avut grijă să nu capete 
nici una. În plus, este produsul pur. O zecime de gram poate 
provoca moartea. Trebuie diluată. 

În faţa lor, ferestrele şi turnurile vechiului Istanbul începuseră 
să sclipească în razele soarelui care se furişau prin ceața 
uşoară, poleind cupolele şi clădirile. Dar Tracy nu se putea gîndi 
decit la răul care ameninţase viaţa lui Anabel, iar acum pe cea a 
lui Miles dacă se va întoarce la yali. 

-- E îngrozitor, murmură ea. Nu mi-aş fi imaginat niciodată 
aşa ceva. 

-- Cred că exagerezi. A venit vremea să te gindeşti la 
altceva, spuse Miles scoţind din buzunar un pacheţel. l-am găsit 
pentru tine într-o prăvălie din Piaţa Taksim. Vezi dacă îţi plac, 
spuse el întinzîndu-i pacheţelul. 

Miles încerca să-i distragă atenţia, dar Tracy nu intenţiona să 
renunţe. Deschise pacheţelul cu un aer nepăsător. Intr-o cutiuţă, 
pe un pat de vată, se aflau nişte cercei sculptați cu multă fineţe 
în fildeş. Erau sub formă de clipsuri, nu se legănau şi păreau cît 
se poate de potriviţi pentru o fată care nu va semăna niciodată 
cu Anabel, cea din portretul lui Miles. 

El o observa cu atenţie. 

— S-ar părea că nu-ți plac. 

Ultimele douăzeci şi patru de ore fuseseră prea lungi şi prea 
apăsătoare. Tracy nu mai era capabilă să raţioneze. Aceşti 
cercei păreau să reprezinte un verdict pe care ea nu voia să-l 
accepte. 

— Murat mi-a spus odată că ar trebui să mă îmbrac mai șic, îi 
răspunse ea. Era de părere că cerceii aceia lungi îmi veneau 
bine şi mă făceau mai feminină. 

— Eşti destul de feminină aşa cum eşti. Şi, în afară de asta, 
nu e cazul să ţii cont de părerea lui. Era îndrăgostit de Anabel şi 
îşi imaginează că trebuie să o imiţi pe sora ta, cu toate că în 
cele din urmă s-a întors împotriva ei. 

Aşadar Miles  ştiuse. Evident că, ţinind seama de 


circumstanţe, nu avea de ce să fie gelos. 

— Uită-l pe Murat, continuă el. Şi pentru moment uit-o şi pe 
Anabel. Deşi uneori eşti exasperantă, cel puţin pari dintr-o 
bucată. Eşti tu însăţi şi stilul tău e simplitatea. Cerceii care 
atirnă şi se leagănă nu sînt genul tău. 

— Niciodată n-ai avut o părere prea bună despre mine! se 
plînse Tracy. Tot ce vrei este să mă trimiţi acasă şi... 

— Nu te mai purta ca o proastă! o repezi el. Nici asta nu ţi se 
potriveşte. Nu-mi imaginez ce-am să fac fără tine după ce vei 
pleca. Perspectiva mi se pare îngrozitor de sumbră. 

— Dar ai spus... 

Chipul lui Miles exprima atita miînie încît Tracy amuţi. 

— Am spus că doresc să ieşi din afacerea asta tenebroasă. 
Tot timpul am încercat să te ţin la distanţă. Eu trebuie să 
demasc un demon şi nu trebuie să fii pe aproape atunci cînd se 
va întîmpla acest lucru. Chiar şi în cazul cărţii am folosit tactica 
amiînării pentru a avea timp să descopăr ce se întîmplă. Şi 
tocmai cînd mă aflam pe drumul cel bun, ai apărut tu şi mi-ai 
încurcat toate socotelile. Motivația pentru acţiunile lui Anabel 
poate fi găsită în copilăria ei. Dar vina nu ne aparţine nouă, 
draga mea încăpăţinată, ci fiinţei care a împins-o la moarte. 
Chiar dacă aş fi rămas la yali în ziua morții ei, tot s-ar fi găsit o 
cale pentru a o suprima. Ar fi putut să vină la mine, dar n-a 
facut-o. 

Tracy rămăsese cu ochii la oraşul de peste Cornul de Aur. 
Apăsarea pe care o simţise în prima parte a drumului dispăruse 
şi acum privea viitorul cu mai mult optimism. Miles îi spusese 
„draga mea“, deci îl preocupa existenţa ei. Nu-icerea să semene 
cu Anabel. Pe furiş, îşi puse cerceii la urechi. 

-- Cred că s-a dat drumul la pod, anunţă Miles şi pomi 
motorul. 

Şlepurile trăgeau la loc porțiunile plutitoare ale podului. 
Automobilele, motocicletele, bicicletele şi pietonii se puseră în 
mişcare. 

Miles şi Tracy nu văzuseră bărbatul care se strecura prin 
mulţime pînă cînd acesta nu deschise portiera din spate şi se 
urcă în maşina lor. Privirea pe care Murat Erim i-o aruncă lui 
Miles nu prevestea nimic bun. 

-- După ce treci podul, o iei în direcţia pe care ţi-o voi indica 
eu, ordonă Murat. 


Miles îl privi în oglinda retrovizoare. 

— Aşa am să fac dacă drumul ne duce la aeroport, răspunse 
el, angajindu-se în şirul de maşini care se îndrepta spre pod. 

Murat Erim ridică mîna dreaptă şi Tracy zări revolverul pe 
care-l îndrepta spre Miles. 

— Te sfătuiesc să faci cum îţi spun. Dacă am ajuns atit de 
departe, sînt obligat să rezolv situaţia. 

Tracy se lăsă să alunece în jos pe banchetă. Miles strînse 
volanul mai tare, dar rămase impasibil. Nu era greu de ghicit ce 
se întimplase. Murat îi urmărise cu barca şi apoi cu maşina. Cum 
nu-i putuse ajunge pe drumul spre Istanbul, sperase că se vor 
opri forţat la pod. Probabil că lăsase maşina şi venise pe jos prin 
aglomeraţie. Spre ghinionul lor, ajunsese la timp. 

-- Cum ţi-ai dat seama că am părăsit casa? îl întrebă Miles, 
curios. 

-- Ne aşteptam să plecaţi pe uscat. Ahmet EfFendi nu şi-a 
dat seama că a venit o barcă să vă ia decit atunci cînd eraţi deja 
la jumătatea drumului. Am plecat după voi. După ce am 
traversat Bosforul, am împrumutat un automobil de la un 
prieten. A condus Ahmet Effendi. Acum prefer maşina ta. Ahmet 
o va înapoia pe cea împrumutată. 

-- Te superi dacă te întreb ce ai de gînd? 

— Crezi că te-aş lăsa să părăseşti ţara cît timp te pot opri? 

— Nu te teme, n-aveam de gind să plec. Numai domnişoara 
Hubbard se va urca în avion. 

— Nu va pleca nici ea. Dacă s-ar fi întors la New York de la 
început, n-ar mai fi fost implicată. Dar prin felul în care ai 
acţionat, ai antrenat-o şi pe ea, la fel ca şi pe Anabel. Vom 
încheia toată această afacere astăzi şi o vom face aşa cum 
vreau eu. Tracy îşi aminti cuvintele lui Nursel: „...curînd, foarte 
curînd, afacerea va fi încheiată''. Nursel ştia ce se pregătea. 

Miles nu mai scoase nici un cuvînt şi se concentră asupra 
drumului. Pe vechiul pod Galata, automobilele se mişcau încet, 
bară la bară. Pe benzile pietonale, mase compacte se scurgeau 
peste Cornul de Aur, dinspre sau către Istanbul. In apă, de 
fiecare parte a podului, se produsese o mişcare ciudată — o 
mulţime de bărci şi vapoare ancorate în Cornul de Aur se 
trăseseră la o parte ca să lase alte ambarcaţii să treacă 
nestingherite. În dreapta lor, vase de toate mărimile pluteau 
către Bosfor, în timp ce în stînga, cele ce aşteptau se 


retrăseseră în partea superioară a Cornului de Aur. 

La capătul podului, un agent de circulaţie dirija traficul şi 
Tracy observă că Miles îl privea cu un aer semnificativ, dar 
polițistul, atent la treaba lui, nu-i dădu atenţie. Pe bancheta din 
spate, Murat şedea cu arma ascunsă, gata să acţioneze. Cînd se 
apropiară de capătul podului, el îi ceru lui Miles să o ia pe o 
stradă pietruită ce urca pe deal. Au schimbat mereu direcţia şi 
s-au învirtit într-un adevărat labirint de străduţe înguste. în 
sfîrşit, Murat i-a cerut lui Miles să oprească. 

— Vă rog să coboriţi şi să urcați scara care duce la etaj. 

Inainte de a cobori din maşină, Miles avu o scurtă ezitare. 
Tracy înţelese că îi trecuse prin minte să opună rezistenţă, dar 
nu aveau nici o şansă să le vină cineva în ajutor. Cînd Murat le 
deschise uşa şi le făcu semn, Miles cobori şi o luă pe fată de 
mînă. Strînsoarea caldă şi liniştitoare a degetelor lui îi dădu 
curaj. 


18 


Casa în care intraseră era din lemn şi făcea parte dintre acele 
imobile vechi interzise acum la Istanbul. Bătută de vinturi şi ploi, 
căpătase o culoare cafenie. Aleea de la intrare era atit de 
îngustă încît două persoane nu puteau merge alături. Cele trei 
etaje erau înalte şi înguste. La etajul doi, două balcoane vechi 
atirnau deasupra aleii ca nişte foişoare de observaţie 
suspendate. 

Miles ezită să intre, dar Murat îl împunse şi-i făcu semn lui 
Tracy să o ia înainte. Holul nu era luminat şi înăuntru mirosea a 
rinced. Treptele scării de lemn, în spirală, se mişcau şi trosneau 
sub paşii lor în timp ce urcau la etajul trei. Murat strigă ceva în 
turceşte şi uşa se deschise spre o cameră scăldată în lumina 


soarelui. 

Hasan, fiul lui Ahmet, le ieşi în întîmpinare. Îl salută 
respectuos pe Murat şi, chiar dacă era surprins de vizita 
matinală, nu o arătă şi se retrase pentru a le face loc 
vizitatorilor să intre. Tracy, jenată de lumina puternică, păşi 
nesigură în cămăruţă. 

Patul cu aşternutul mototolit ocupa cea mai mare parte a 
spaţiului. Lîngă fereastră se afla o masă cu cărţi şi o sobă de 
faianţă. 

Murat i se adresă tînărului în engleză, pe un ton de reproş, de 
parcă ar fi vrut să fie sigur că cei doi străini vor înţelege. 

-- Nu m-ai servit bine, Hasan Effendi. Ţi s-a ordonat să stai 
de pază într-un moment în care acest lucru era important, iar tu 
ai adormit în post. Am fost nevoit să repar greşeala ta. 

-- Eu nu dormit, efendim, negă el, eu stat în casa Sultan 
Valide şi rămas treaz şi păzit. 

Tracy îşi zise că e bine să-i asmuţă pe cei doi unul împotriva 
celuilalt, aşa că îl întrerupse brusc: 

— Hasan Effendi, te-am văzut dormind pe veranda din palatul 
ruinat. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Hubbard, se înclină Murat cu 
un aer batjocoritor şi continuă să-i vorbească pe acelaşi ton 
sever lui Hasan: Ar fi mai bine pentru tine să nu mă minţi. Ne 
vom întoarce la yali şi vei veni cu noi. Aşa vrea tatăl tău. S-ar 
putea să-ţi dau ocazia să-ţi repari greşeala. 

Hasan plecă supus capul, fără nici o obiecţie, dar cînd Murat 
se întoarse către Miles, fiul lui Ahmet o privi pe Tracy într-un fel 
care o surprinse. Ochii lui nu exprimau resentimente, părea 
aproape încîntat. 

— Trebuie să înţelegi, domnule Radburn, că nu mai ai nici o 
şansă. Totul va fi aşa cum am hotârit eu. Orice rezistenţă ar 
avea drept consecinţă un accident nefericit. Cred că m-ai 
înţeles. 

— Acum încep să înţeleg ce se petrece, zise Miles. 

Murat îi făcu semn lui Hasan să iasă primul, iar lui Miles şi lui 
Tracy să-l urmeze. O dată ajunşi la maşină, s-a aşezat în faţă, 
alături de Miles, iar Tracy s-a urcat în spate, împreună cu Hasan. 

Traficul de dimineaţă era încă intens şi maşina, condusă de 
Miles, înainta cu viteza melcului. 

Hasan îi şopti lui Tracy: 


— Îţi mulţumesc că l-ai informat pe doctor despre neglijenţa 
mea în serviciu. 

Nedumerită, Tracy încercă să citească în ochii căprui 
explicaţia acestei schimbări de atitudine. 

-- Dar ai susţinut că nu dormeai. De ce te bucuri că te-am 
dat de gol? 

-- Ştiam că n-o să mă creadă, însă tu i-ai confirmat ceea ce 
voiam eu să afle. 

Tracy nu pricepu nimic şi se hotărî să nu mai comenteze. Pe 
cînd se îndreptau spre feribot, Hasan i se adresă din nou: Ş 

-- Vreau să-ţi mulţumesc pentru prietenia faţă de Nursel. Iți 
promit că, orice s-ar întîmpla, nu vei avea de suferit. 

Tracy era din ce în ce mai uimită, mai ales că i se păruse că 
tînărul nu o simpatizează. 

-- Nu pentru mine mă tem, şopti ea, ci pentru Miles. Ce are 
Murat de gînd să-i facă? 

-- O să primească exact ce merită. 

-- Dar de ce... de ce? insistă Tracy. De ce spune Murat... 

-- M-ai strigat? se întoarse Murat spre ei. 

-- Vreau să ştiu ce se întîmplă. De ce ne duceţi înapoi la yali, 
de parcă am fi prizonieri? 

-- Ai să afli curînd, îi răspunse Murat. Nu mai vreau să vorbim 
acum. Aşa se întîmplă cînd nu îţi alegi bine prietenii. Suporţi 
consecinţele. Aşa cum şi sora ta a suportat consecinţele actelor 
sale. 

Nimeni nu mai scoase o vorbă pe tot parcursul traversării 
Bosforului. Nimeni nu părăsi automobilul. În jurul lor, mulţimea 
se scurgea, dar cui să se adreseze un străin care ar fi avut 
nevoie de ajutor? Miles stătea în gardă, fără să facă nici o 
încercare de evadare. Pe partea anatoliană, fluxul de călători 
devenise mai rapid şi trebuia să conducă cu şi mai mare atenţie. 
Nu părea impresionat de ceea ce-i aştepta la yali, aşa că Tracy 
prinse curaj. 

Nursel îi aştepta în pragul uşii. îi zimbi scurt lui Hasan, dar pe 
Miles şi Tracy nici măcar nu-i privi. 

— Ahmet EfFendi s-a întors, spuse ea. Totul este pregătit. 


— Unde-i Sylvana? întrebă Murat. 
— A luat micul dejun în apartamentul ei. O vom găsi acolo. 
— Bine, aprobă Murat. O să mergem acolo. A sosit clipa ca 


adevărul să iasă la iveală. 

Pe drum li se alătură şi Ahmet, care îi aşteptase în umbra 
salonului de sus. 

Nursel se separă de grup, de parcă n-ar fi vrut să participe la 
ceea ce urma să se întîmple. Nu îndrăznise să privească în ochii 
lui Tracy. Ahmet se uita dispreţuitor la fiul său şi acesta lăsă 
capul în jos. 

Doamna Erim păru surprinsă şi chiar plictisită văzîndu-i că 
dau buzna înainte de a fi apucat să-şi bea cafeaua, dar cînd îi 
remarcă pe Miles, ochii îi scăpărară de furie. Era pe punctul de a 
i se adresa, cînd Murat o opri: 

-- Să nu ne pierdem timpul. L-am adus înapoi pe complicele 
tău. Se pregătea să fugă din ţară şi să te lase să suporţi singură 
toate consecinţele. 

Sylvana făcu un efort pentru a-şi recăpăta calmul. 

-- Ce tot vorbeşti? Ce vrei să spui cu complice? Complice la 
ce? 

-- Nu mai e cazul să te prefaci, îi răspunse Murat. Ştim tot ce 
aţi făcut. Unde este samovarul? 

Tracy privi înjur şi constată lipsa obiectului cu luciri arămii. 

-- Ce treabă ai cu samovarul? întrebă Sylvana. În dimineaţa 
asta voi scăpa de el. Vreau să-l arunc în Bosfor de pe 
debarcader. Este un obiect blestemat care mi-a adus mari 
necazuri. Toate ghinioanele care s-au abătut asupra acestei 
case i se datorează. Apoi, întorcîndu-se spre Miles, continuă: Şi 
felul în care m-ai pictat se datorează samovarului! 

-- Ce-ai făcut cu el? Unde-i? o întrerupse Murat. 

-- Nu suport tonul pe care îmi vorbeşti, protestă Sylvana. E 
acolo, în colţul acela, acoperit, ca să nu mai văd imaginile 
blestemate pe care le reflectă. 

Ahmet se duse în colţul indicat, unde fuseseră aruncate 
peste samovar perne şi şaluri. Le dădu la o parte şi-l scoase la 
lumină. 

-- Deschide-l! îi ordonă Murat. 

Ahmet scoase capacele, hornul de aramă şi îndepărtă 
celelalte componente pînă cînd apărură tubul pentru cărbuni şi 
vasul pentru apa fierbinte. Murat introduse mîna prin gitul 
îngust şi scoase un săculeţ de plastic care conţinea o pudră 
albă. Cîntărindu-l în palmă, i se adresă Sylvanei: 

-- Conţine, probabil, cam un kilogram de heroină pură. Vezi 


că ştim tot. Sîntem la curent cu crima pe care ai comis-o sub 
acoperirea obiectelor de artizanat turcesc pe care le trimiţi în 
străinătate. Ştim şi cum ai procedat, ajutată de acest englez. Ai 
reuşit s-o foloseşti şi pe soţia lui, Anabel, pînă cînd n-a mai 
putut-o controla din cauza propriei dependențe. Acum ai adus-o 
şi pe sora ei. iți dai seama ce lucru îngrozitor ai comis? 

Sylvana, înspăimmtată, rămăsese perplexă, îi pierise graiul şi 
s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi fost divanul din spatele ei, pe care se 
aşeză. 

-- Ştim totul, continuă Murat fără milă. Ştim că ţi-ai pierdut 
încrederea în complicele tău şi că el a încercat să fugă. 

Miles îl întrerupse, strigînd: 

-- Toate astea sînt nişte minciuni sfruntate! Făcu un pas 
către Murat, dar Hasan îl prinse de cot şi-l opri. 

Tracy privi spre Nursel şi o văzu ghemuită pe scaun, refuzind 
să ia parte la scena ce se desfăşura în faţa ei. 

Murat ignoră ieşirea lui Miles şi continuă: 

— Avem destule dovezi ca să te trimitem la închisoare pentru 
mulţi ani. 

— Poate că ar fi bine să mă duc acum la poliţie, se oferi 
Hasan, dar vocea îi suna fals. 

In ciuda amenințărilor lui Murat cu închisoarea, Tracy avea 
impresia că nu vor informa poliţia şi că ameninţarea era doar un 
şiretlic ca s-o ţină pe Sylvana sub control. 

— Nu încă, spuse Murat. Poate că am să-i ofer acestei femei 
o alternativă. Nu vreau ca reputaţia casei mele să fie pătată şi 
relaţia mea cu guvernămiîntul să fie afectată. Vreau ca Sylvana 
să renunţe la pretenţiile ei asupra proprietăţii şi averii fratelui 
meu. Dacă semnează un act prin care recunoaşte că totul ne 
aparţine mie şi surorii mele, o voi lăsa să plece. 

Miles nu-şi mai putu stăpiîni furia. 

— Deci, indiferent că ar putea fi vinovată de contrabandă cu 
narcotice, i-ai permite să părăsească ţara fără a fi pedepsită, 
lăsînd-o să-şi reia activitatea criminală în altă parte? 

— Tocmai tu spui asta? Puțin îmi pasă ce face cîtă vreme nu 
este în casa mea! Consider pedeapsa suficient de mare. Am 
aşteptat multă vreme acest moment. Semnalul cu chihlimbarul 
negru a apărut recent. În nopţile fără lună, soseşte o barcă pe 
Bosfor şi acostează la ruine. Credeai că nu ştim asta, Sylvana? 
Am pîndit nopţi la rînd acolo, dar nu s-a întîmplat nimic. De data 


asta, cînd m-am dus la ruine, l-am găsit şi pe Ahmet EfFendi 
acolo. Bunul şi credinciosul meu Ahmet. El mi-a spus că a văzut 
nişte bărbaţi necunoscuţi care au adus cutia pe mal şi au 
ascuns-o sub duşumeaua palatului. După plecarea lor, a deschis 
cutia în care se afla opiu, din care Sylvana fabrică heroina pe 
care o trimite peste graniţă. 

Sylvana protestă vehement, dar Murat o reduse la tăcere cu 
un gest categoric. 

— În seara în care l-am întîlnit pe Ahmet, am găsit cutia 
deschisă la picioarele lui. L-am trimis acasă şi am examinat cu 
atenţie totul. Ahmet a încercat să ia cîteva din obiectele pe care 
Sylvana se pregătea să le trimită peste graniţă, ca să se 
convingă dacă se află heroină ascunsă în ele. A luat şi foaia 
caligrafiată ca să-şi dea seama dacă nu cumva conţinea codul 
despre care ştiam că este bine camuflat. Desigur că domnul 
Radburn s-a înfuriat cînd a văzut ce a făcut Ahmet. Poate că 
dumneata, domnişoară Hubbard, ai fost folosită, la fel ca sora 
dumitale, nu crezi? 

— Asta e de-a dreptul ridicol! izbucni Tracy. 

Murat nu se lăsă impresionat şi continuă: 

— După cum vedeţi, ştiu tot. Ahmet, Hasan, Nursel — toţi au 
lucrat alături de mine ca s-o demascăm pe această femeie şi pe 
complicii ei. Acum se va pune punct tuturor maşinaţiunilor care 
au avut loc în casa noastră. 

Sylvana dădu să se ridice de pe divan, dar Hasan o împinse 
înapoi cu destulă brutalitate, vrînd să reintre în grațiile lui Murat. 
Ahmet îl certă imediat şi, fără să-i dea vreo atenţie lui Murat, se 
apropie de Sylvana şi îi vorbi blind, ca şi cum şi-ar fi amintit că 
era soţia mult iubită a stăpînului căruia îi fusese devotat. 

Murat asistă cu neplăcere la scenă, dar nu-i reproşă nimic 
bătrînului. 

— Doctore Erim, i se adresă Miles pe un ton cît se poate de 
calm. Există ceva ce aţi trecut cu vederea. Noi doi sîntem de 
aceeaşi parte a baricadei, chiar dacă nu recunoaştem acest 
fapt. Pentru ce crezi că am rămais aici după moartea soţiei 
mele? Am vrut să aflu adevărul. 

Murat îi aruncă o privire plină de satisfacţie. Tracy îşi spuse 
că Murat se răzbuna pe Miles, se răzbuna cu râutate pentru că 
fusese cîndva îndrăgostit de Anabel. Işi dădu seama, 
înspăimîntată, că pe Murat nu-l interesa dacă Miles fusese sau 


nu complice, nu voia decit săi facă rău. 

-- Te rog să taci! Nu sînt dispus să-ţi ascult minciunile. După 
ce termin cu Sylvana, va veni şi rîndul tău, amice. Pentru 
moment, vei sta într-una din camerele goale de pe acest etaj. 
Hasan Effendi, răspunzi de el. 

Tot mai îngrozită, Tracy văzu cum Murat scoate revolverul 
din buzunar şi i-l întinde lui Hasan, care îi făcu semn, rînjind, lui 
Miles să iasă din cameră. 

Murat se întoarse către sora lui. 

-- Ai pregătit documentele pentru Sylvana? 

Nursel îi întinse dosarul pe care îl ţinuse în poală. Sylvana 
avea o privire inexpresivă, ca şi cînd nu înţelegea ce se petrece. 
Degetele îi erau înţepenite şi abia puteau ţine stiloul pe care 
Murat încerca să i-l pună în mînă. Ahmet şi Nursel observau 
scena şi, pentru o clipă, nimeni nu-i dădu atenţie lui Tracy, care 
rămăsese lîngă uşă. Profitînd de situaţie, fata plecă în căutarea 
lui Miles. Îl văzu pe Hasan care stătea în uşă, cu revolverul în 
mînă, dar cu spatele spre ea. 

Tracy se întoarse, cobori fără zgomot scările, trecu pe lîngă 
Halide care o privea surprinsă şi ieşi în grădină. Nu avea nici un 
plan, voia doar să fugă înainte că cineva să-şi aducă aminte de 
ea şi să o închidă. 

Porni în fugă pe cărarea atit de cunoscută, prin păduricea 
proaspăt înverzită, către portita laterală. Ajunsă pe şosea, 
întoarse spatele ruinelor şi pomi în direcţia satului, în speranţa 
că va găsi acolo un telefon sau un post de poliţie. 

În timp ce alerga, îşi dădu seama că planurile ei n-au prea 
mulţi sorţi de izbîndă. Nu cunoştea limba şi nu putea da un 
telefon dintr-un loc unde nimeni nu vorbea englezeşte. Orice ar 
fi întreprins necesita timp şi tocmai de timp nu dispunea. Nu ştia 
cît adevăr era în acuzaţiile lui Murat împotriva Sylvanei, nici cît 
de departe ar putea merge cu amenințările că îl va reduce pe 
Miles la tăcere. Pericolul nu putea fi exclus, miza fiind prea 
mare. O dată ce ar fi scăpat de Sylvana şi ar fi pus mîna pe 
averea familiei Erim, toţi ar fi avut de cîştigat. Chiar şi Hasan era 
interesat să-şi reia studiile întrerupte după moartea soţului 
Sylvanei. În alte circumstanţe, Nursei i-ar fi putut fi aliată lui 
Tracy, dar aşa cum stăteau lucrurile, ea se va supune cu 
siguranţă fratelui său, lui Ahmet şi lui Hasan. In plus, avea şi ea 
de cîştigat. La un moment dat, Tracy sperase să o determine să 


acţioneze, dar îşi dăduse seama că nu are nici o şansă. 

Din păcate, deşi liberă, nu-i venea în minte nici o modalitate 
de a stopa cele se se petreceau. Cu cît chibzuia mai mult, cu atit 
i se părea mai falsă scena din camera Sylvanei. În minte i se 
învîrtejeau toate secvențele şi impresiile pe care le trăise. Încet- 
încet se convingea că ceva nu era în regulă, şi asta nu numai 
din cauza acuzelor false aduse lui Miles. Ceva nu se lega. Lipsea 
ceva ce Tracy nu regăsea în atitudinea Sylvanei, nici în cea 
supusă şi jenată a lui Nursel şi nici în mînia lui Murat. Ceea ce nu 
apăruse încă era faţa blestemată a Răului, a întunericului. Faţa 
pe care o pictase Miles aşa cum o văzuse reflectată de samovar. 

Adiîncită în gînduri, Tracy ajunse la încrucişarea principalelor 
uliţe ale satului. Era zi de tîrg şi tejghelele erau pline cu fructe, 
legume, articole de îmbrăcăminte şi tot soiul de alte obiecte. 
Vînzătorii căutau să-i atragă atenţia şi, în alte împrejurări, s-ar fi 
oprit să se uite. Cum trecea printre mese fără să fie prea atentă, 
aproape călcă pe o pisică dintre multele care trăiau în satele 
turceşti. Pisica o scuipă şi fugi din calea ei. 

Se strecură prin învălmăşeala din piaţă şi ajunse la un zid 
scund de piatră, pe care se aşeză, dornică să-şi limpezească 
gîndurile. Trebuia să întreprindă ceva. După scena la care 
asistase, se îndoia de vinovăția Sylvanei. Felul blind în care o 
tratase Ahmet demonstra că şi el credea acelaşi lucru. Miles 
pictase Răul, nu neapărat pe Sylvana. Dar al cui să fie chipul pe 
care trebuia să-l identifice? Cine era ticălosul care o împinsese 
să se drogheze din nou, care îi trimitea tot felul de avertismente 
pentru a o înspăimiînta şi care pînă la urmă a împins-o la 
sinucidere? Masca nu căzuse încă spre a-i dezvălui identitatea. 
Trebuia să găsească mijlocul şi puterea s-o facă. 

Un mieunat subţirel se auzi în apropiere şi Tracy tresări — o 
pisicuţă albă sărise pe zid şi o privea. Pisica semăna cu Yasmin 
— albă şi cu ochii verzi. Întinse mîna s-o mîngiie şi animalul nu 
se sperie, ci se apropie şi începu să-şi frece capul de mina ei. O 
luă în braţe şi începu să-i vorbească. Mica vietate i se cuibări în 
poală şi începu să toarcă. 

Privind pisica, lui Tracy îi veni o idee. Luă pisica în braţe şi o 
porni înapoi spre yali. 

Cînd ajunse la şosea, grăbi pasul, aşa încit pisica se sperie şi 
îşi înfipse ghearele în umărul ei. O linişti şi continuă să meargă 
la fel de repede. Cînd se apropie de portiţă, ascunse pisica sub 


haină şi se îndreptă direct spre yali. Urcă scările pînă la etajul 
doi, unde ştia că nu va întîlni pe nimeni, fiindcă toţi se aflau în 
casa de pe deal. Planul ei consta într-un test la care urma să fie 
supusă fiecare persoană în parte, lucru greu de realizat. Se 
întreba cum va reuşi să se întiîlnească cu fiecare separat. 

Pentru moment nu avea altceva de făcut decit să aştepte. 
Mai devreme sau mai tîrziu, absenţa ei va fi remarcată şi 
singurul loc unde putea fi căutată era salonul de la etaj. Tinea 
pisica în poală, acoperită cu o pulpană a hainei, şi îi vorbea 
încet, mîngiind-o, pentru a o face să stea liniştită. 

Se auziră paşi pe coridorul de marmură de jos şi cineva 
începu să urce scările. Tracy se îndreptă de spate, în aşteptare, 
şi inima începu să-i bată mai tare. Cea care urca scările era 
Nursel, pe care o trimiseseră probabil s-o caute. Adună strîns 
haina în jurul pisicii şi aşteptă. 

Nursel apăru de după cotul scării şi dădu cu ochii de Tracy. O 
clipă se opri. Se priviră în ochi şi Nursel nu-şi putu ascunde 
sentimentul de vinovăţie. Tracy hotărî să-l speculeze. 

— Fratele meu vrea să te vadă, spuse Nursel cu o voce joasă. 

— Atunci spune-i să vină aici. M-am plictisit să mi se dea 
mereu ordine. Nu mă simt vinovată de nimic şi nu accept să fiu 
prizonieră în casa asta. 

Nursel oftă. 

— Ar fi bine să faci aşa cum vrea Murat. N-o să-i placă dacă 
mă întorc fără tine. 

— Asta-i problema ta. Cred că nu ai de gînd să mă duci cu 
forţa! 

Tracy se îndesă în scaun cu un aer batjocoritor. N-o credea 
pe Nursel în stare de aşa ceva. Hotărise să-i facă pe ceilalţi să 
vină la ea, unul cîte unul dacă era posibil. Nursel făcu un pas 
înainte şi pisica mieună. Nursel se opri brusc. 

-- Ce-a fost asta? întrebă ea surprinsă. 

Sosise clipa primului test. 

-- Ce să fie? Yasmin, spuse Tracy şi dădu haina deoparte. 

Pisica se ridică pe labele dinapoi şi o privi pe Nursel cu ochii 
ei verzi. Apoi se zbătu şi sări speriată. Nursel încremeni. Tracy 
citi pe chipul ei teroarea născută din superstiție. Nursel scoase 
un strigăt şi se dădu înapoi din calea pisicii. Masca îi căzuse 
dintr-o dată. Imaginea pe care o pictase Miles reflectată de 
samovar corespundea personajului principal. 


Tracy îşi umezi buzele uscate. 

-- Credeai că o poţi trimite pe Anabel de două ori la moarte? 
Sperai că nu se va întoarce pentru a te acuza? Ai să plăteşti 
toată viaţa pentru ceea ce ai făcut! 

Nursel îşi reveni. 

-- Asta nu-i Yasmin! strigă ea. 

-- Sigur că nu, admise Tracy calmă. Cum ar putea fi? Doar tu 
ai înecat pisica în felul acela bestial şi ai lăsat-o acolo ca s-o 
găsesc eu. Credeai că mă vei speria şi mă vei determina să fug? 
Tu ai fost cea care i-ai jucat festa lui Anabel ca s-o sperii şi ai 
încercat acelaşi lucru şi cu mine. Pe Anabel o chinuiai pentru că 
descoperise ce făceai. Ea ştia că Sylvana şi fratele tău nu sînt 
amestecați. Tu ai fost cea care i-ai dat droguri lui Anabel ca s-o 
ţii liniştită. O vreme ai reuşit să o controlezi, nu-i aşa? Şi tot tu i- 
ai distrus sentimentele faţă de Miles. Vreau să ştiu cum ai 
omorit-o! Ar fi bine să-mi spui, Nursel, pentru că ştiu tot ce s-a 
întîmplat. 

Nursel încercă să-şi ascundă spaima închizind ochii. Făcu un 
efort pentru a-şi recăpăta controlul. 

— Nu putem vorbi aici. Dacă vrei să cunoşti răspunsul, vino 
în camera mea. 

Ocoli cu grijă pisica şi se îndreptă spre uşa dormitorului ei. 
Tracy ezită un moment. Poate că ar fi fost mai bine să rămînă 
acolo, pe teren neutru. In acelaşi timp însă, constată că nu-i era 
frică de turcoaică. Trebuia să afle ce se întimplase. Nu poseda 
nici o dovadă certă despre vinovăția lui Nursel. Se aplecă, luă 
pisica în braţe şi o urmă. 

Nu mai fusese în camera ei şi rămase surprinsă văzînd 
mobila greoaie din lemn de nuc şi draperiile grele care opreau 
lumina zilei. Clipi un moment pentru a se acomoda cu 
semiîntunericul. Nursel se duse direct la un dulăpior din care 
scoase un obiect înfăşurat într-o batistă. Cînd se întoarse, faţa ei 
avea o expresie triumfătoare. A 

— Eşti la fel de proastă ca şi sora ta! Cît te- am disprețuit! Imi 
spuneai mereu că sînt prea supusă şi uşor de manipulat, cînd în 
realitate eu i-am folosit pe ceilalţi! Murat crede ceea ce vreau eu 
să creadă. Hasan stă în genunchi la picioarele mele şi, din 
dragoste pentru mine, face tot ce-i cer, deşi are impresia că el 
hotărăşte. Eu am inventat codul de pe caligrafie şi pe care l-a 
adăugat pe fişia desenată de Miles. Acum trebuie să mă ocup de 


tine — a doua Anabel, la fel de proastă! 

Aruncă batista şi Tracy văzu că ţinea în mînă un obiect care 
nu avea numai aspectul Răului, ci şi al morţii. In mod ciudat, nu 
se sperie. Ea era Tracy Hubbard şi nu va fugi peste Bosfor într-o 
barcă pe care n-o putea manevra, aşa cum făcuse Anabel. 
Acesta era motivul pentru care fugise Anabel — imaginea morţii 
pe care Nursel o ţinea în mîna ei. Îi veniră în minte cuvintele lui 
Miles: „O zecime de gram este mortală“. Anabel ar fi trebuit să 
ştie că se va ajunge aici, dar nu avusese puterea şi curajul să 
lupte. 

Tracy simţi că o cuprinde o ciudată încredere în forţele sale. 
Moartea o pîndea la cîţiva centimetri. Nu se putea bizui decit pe 
ea însăşi. 

Uşa din spatele ei era deschisă. Dar dacă ar încerca să fugă, 
cealaltă ar urmări-o, iar dacă ar striga, ar înfige imediat acul în 
ea. Nu putea apela decit la vorbe, poate aşa mai avea o şansă. 

- Anabel mi-a vorbit despre chihlimbarul negru. Acela era 
semnalul, nu-i aşa? Semnalul că opiul venea pe calea apelor. 

Nursel o urmărea cu atenţie, dar părea uşor nesigură, cu 
toată arma pe care o avea în mînă. 

— Bănuiesc că Hasan a strecurat tespihul negru printre 
celelalte, ca să te informeze că va sosi un nou transport, 
continuă Tracy. Tu ai scos cutia din ruine, nu-i aşa? 

O umbră de zîmbet trecu prin ochii lui Nursel. 

— Prostul de frate-meu l-a pus pe Hasan să păzească opiul şi 
să observe cine vine să-l ia. Ce-am mai ris pe chestia asta! 
Hasan trebuia să se prefacă adormit, astfel încît Murat să creadă 
că Sylvana a luat cutia fără ca el să fi văzut. De fapt, Hasan şi cu 
mine am luat-o. De Sylvana m-am folosit ca să-l prostesc pe 
Murat, iar după aceea a fost uşor să-l fac să creadă că ea a 
ascuns heroina în samovar. 

— l-ai folosit pe toţi cu abilitate, dar nu cu suficientă 
inteligenţă. 

Nursel făcu un pas înainte şi Tracy strigă: 

— Nu te apropia de mine dacă nu vrei să-ţi înrăutăţeşti 
situaţia! Nu face greşeala să mă asemui cu Anabel. Ştiu că nu ai 
curajul să foloseşti obiectul acela împotriva mea. Ai apelat 
întotdeauna la altcineva ca să-ţi ducă la îndeplinire ticăloşiile. 
Te-ai ascuns în spatele lui. Acum eşti singură. Eşti obligată să 
duci treaba pînă la capăt. Numai tu. Şi nu cred că vei fi în stare. 


Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu lumina slabă, Tracy 
putea vedea mai clar chipul lui Nursel. Ochii îi erau larg deschişi, 
cu pupilele dilatate, iar buzele îi tremurau. 

— Eşti o ruşine pentru femeile din ţara asta, o provocă Tracy. 
Noroc că celelalte nu-ţi seamănă. Traficantă de droguri, 
şantajistă şi ucigaşă! 

Pisica se zvircoli în braţele lui Tracy, care o ţinea strîns, fără 
să ia în seamă ghearele care i se înfigeau în came. 

-- Anabel nu a avut niciodată intenţia să se sinucidă! A făcut 
greşeala să fugă de tine, în loc să rămînă şi să lupte. Oricine s-ar 
decide să lupte cu tine te-ar dobori. Tu, Nursli, eşti cea proastă 
şi slabă. 

Nursel scoase un sunet ciudat, răguşit şi se aruncă asupra ei. 
Acesta era momentul pe care-l aştepta Tracy. îi aruncă pisica în 
faţă şi o luă la fugă. In urma ei se auziră urletele animalului şi 
ale femeii. 

Miles, care urca scările în fugă, trecu pe lîngă Tracy şi se 
repezi în dormitorul lui Nursel. Tracy se înapoie şi ajunse în 
cameră cînd Miles strivea cu piciorul seringa căzută pe podea. 
Pisica făcu un salt şi o luă la fugă. Nursel zăcea distrusă pe un 
scaun, strigînd şi blestemînd, dînd în vileag toate fărădelegile. 

Cineva urca grăbit scările. Tracy se întoarse şi îl văzu pe 
Ahmet cu pistolul în mînă. îi strigă lui Miles să se ferească, dar 
acesta nu se mişcă. 

— Aici se află femeia care l-a trădat pe fiul tău, îi zise Miles 
lui Ahmet. Îţi va spune tot ce doreşti să afli. 

Ahmet rămase locului, şocat. Abia acum înţelegea totul. 

— Cred că ar trebui să o duci la Murat, mai spuse Miles. 
Trebuie să afle cum stau lucrurile să afle cine este adevăratul 
vinovat. 

Ahmet puse pistolul în buzunar şi o luă de braţ pe Nursel, 
care nu opuse nici o rezistenţă. 

După plecarea celor doi, Miles şi Tracy ieşiră din camera 
întunecoasă şi urcară la etajul trei. Abia acum Tracy realiză prin 
ce trecuse şi începu să tremure din toate mădularele. 

— Ai păţit ceva? o întrebă Miles. 

— N-am nimic. Pisica! Dacă n-ar fi fost pisica... 

— Nu te mai gîndi la asta, gata, s-a terminat. 

— Hasan era înarmat. Cum ai scăpat? 

— Ahmet nu e prost. Cred că de la început n-a fost de acord 


cu planurile lui Murat. El o cunoaşte bine pe Sylvana şi şi-a dat 
seama - ca şi mine, de altfel, — că prăbuşirea ei s-a datorat fricii 
şi nu vinovăţiei. Murat era convins de vinovăția Sylvanei, deci nu 
putea fi implicat. Rămăsese Nursel. Cînd Murat a trimis-o după 
tine, Ahmet a preluat controlul. l-a cerut lui Hasan pistolul pe 
care acesta i l-a dat, neştiind ce avea de gînd tatăl său, iar mie 
mi-a cerut să merg după Nursel. Hasan a reacţionat şi m-a 
atacat, dar l-am neutralizat. 

— Ai venit la timp, spuse Tracy şi izbucni în plîns. 

Miles o îmbrăţişă protector. 

— S-ar părea că te-ai descurcat cum nu se poate mai bine, 
tînăra mea americancă. 

O îndepărtă puţin ca s-o privească mai bine şi o scutură 
puţin. Plînsul şi tremuratul încetară ca prin farmec. Tracy respiră 
adînc şi îşi reveni. 

— Acum ştii cine eşti? o întrebă el. 

— În orice caz nu sînt Anabel. Şi nici nu mai simt nevoia să-i 
semăn. Lecţia pe care mi-a dat-o mi-a folosit. 

— Este meritul tău. Ce zici, terminăm cartea aceea? 

— Aici? îl întrebă ea surprinsă. 

— Nici vorbă. Vom împacheta cărţile şi manuscrisele şi ne 
vom întoarce la New York. Voi fi cu ochii pe tine, iar după ce ne 
vom căsători, am să încep din nou să pictez. 

Tracy îl privi surprinsă. Nu-i venea să creadă că totul se 
terminase, că locul coşmarului pe care îl trăise îl lua fericirea, 
fericirea de a fi soţia lui Miles. 

— Ce-ai vrea să pictezi? Există un subiect anume? 

— Asta da întrebare! Pe tine, bineînţeles, spuse el şi o sărută. 
Ai să-mi pozezi, dar fără samovar. Nu mai vreau să fiu înşelat. 
Soarele se va juca în părul tău, vei purta broşa cu pană şi cerceii 
de fildeş. Ai să-ţi împingi bărbia înainte şi ai să-ţi înfigi degetele 
mari în cordonul rochiei. O voi picta cu toată dragostea pe 
scumpa mea Tracy. 

Două lucruri vor lipsi cu siguranţă din acel portret: umbra lui 
Anabel şi tespihul din chihlimbar negru. 

Tracy îi răspunse cu toată fiinţa ei la sărut. Necazurile 
dispăruseră,  chihlimbarul negru îşi pierduse puterea, iar 
fantomele Bosforului amuţiseră pentru totdeauna.