Lucian Blaga — Aspecte antropologice (1976)

| 
n 
AoD 


aech aoo 
ANTROPOLOGICE | 





EDITURA FACLA | 


„Aspecte antropologice“ are, după 
opinia mea, o întreită importanţă: 
intii pentru că ne permite să judecăm 
mai bine in ce măsură noua etapă a 
gindirii lui Blaga reprezintă o discon- 
tinuitate dar și o continuitate cu opera 
anterioară, cu concepția de bază a tri- 
logiilor incheiate și publicate ; in al 
doilea rind pentru deplasarea centru- 
lui de greutate a interesului său teo- 
retic către problemele științei contem- 
porane, ale filosofiei și metodologiei 
ştiinţei ; în al treilea rind pentru efor- 


tul de a răspunde, intr-un chip origi- 
nal, inedit, la una din exigenţele 
filosofice ale epocii — care a rămas 
pină azi de neștirbită actualitate : ela- 
borarea unei antropologii filosofice — 
o filosofie a omului care să ţină seama 
de uriașul material de date privind 
cunoașterea biologică, psihologică, 
etnologică și chiar socială a omului, 
dar să le depășească intr-o viziune de 
sinteză, integratoare, filosofică. 


AL. TANASE 





LUCIAN 


BLAGA 








ASPECTE 


= ANTROPOL OGICE E 


„EDITURA FACLA 


LUCIAN BLAGA O ASPECTE ANTROPOLOGICE 


Redactor : ION ANGHEL 
Tehnoredactor : IOAN I. IANCU 


Bun de tipar: 12. 05. 1976. Apărut 1976; Coli 
tipar : 12,76+1 planşe ; Tiraj : 9 300+90. 


întreprinderea poligrafică „Banat“ Timişoara, 
Calea Aradului nr. 1. 
Republica Socialistă România 


Comanda nr. 231 





LUCIAN BLAGA 


ASPECTE 
ANTROPOLOGICE 


Ediţie îngrijită și prefaţă 
de 
ION MAXIM 


Postfaţă de AL. TĂNASE 


EDITURA FACLA — 1976 


LUCIAN BLAGA ȘI PROBLEMA 
ANTROPOGENEZEI 


Surprinzător pentru evoluţia sa ulterioară, Blaga 
este un gînditor de formaţie științifică. A studiat te- 
meinic, după cum mărturisește în Hronicul şi cîn- 
tecul vârstelor, biologia şi, firește, aşa cum rezultă 
din alte lucrări, matematicile și fizica. Cu toate aces- 
tea, gîndirea lui ia cu totul altă direcţie, sfirșind în 
metafizică, fără să părăsească totuşi complet prima 
orientare. Această schimbare de perspectivă, cu ur- 
mări deosebit de importante pentru viziunea sa filo- 
sofică, este determinată de numeroşi factori, de la 
contactul timpuriu cu intuiţionismul lui Bergson — 
deşi s-a desprins apoi de gînditorul francez, de la 
aventura studiilor teologice din timpul primului răz- 
boi mondial, ce i-a furnizat anumiţi termeni, goliţi 
ulterior de conţinut şi primind alte semnificaţii pe 
măsura propriului sistem — pînă la experienţa ex- 
presionistă, la care mai trebuie să adăugăm influ- 
enţa lui Nietzsche şi a lui Freud. Nu neapărat în 
sensul preluării unor idei, ci în acela a unei direc- 
ţii de gîndire. Distanţarea de Nietzsche este perma- 
nentă în toate lucrările, cu toate că îndemnul către 
filosofia culturii (chiar indirect) şi crearea unor mi- 
turi, se pare că de la el vin. Freud este adesea criti- 
cat şi încă în termeni destul de tari, dar ideea sub- 
conștientului a rămas, primind doar în filosofia 
culturii o altă semnificaţie. 


6 Lucian Blaga 


Nu vom stărui asupra acestor amănunte, atît de 
cunoscute dealtfel, ci vom sublinia întoarcerea, în 
ultima parte a activităţii sale, la formaţia științifică 
a tinereţii. Chiar dacă ceea ce l-a îndemnat s-o facă 
ține de structurile interioare ale sistemului său, to- 
tuşi lucrările în care dezbate semnificaţia stilistică 
a matematicii, sau antropogeneza, rămîn deosebit de 
importante. Nu numai pentru că ne arată un Blaga 
ce mînuiește cu aceeaşi ușurință datele științei, ca și 
speculaţia filosofică, ci mai ales, pentru că, obligat 
de „spiritul ştiinţific“, terminologia e mai puţin me- 
taforică, ideile circumscrise cu mai multă precizie, mo- 
dificate adesea într-o perspectivă dialectică, așa cum 
vom vedea. Este vorba mai ales de Experimentul şi 
spiritul matematic, publicat în 1969, şi de lucrarea 
ce vede acum pentru întîia oară lumina tiparului, 
Aspecte antropologice, scrisă îndată după încheierea 
ultimului război. 

Sistemul filosofic al lui Blaga este asemenea 
unei clădiri monumentale căreia i s-au adăugat în 
timp alte aripi, pe măsura nevoilor. Cine urmăreşte 
cu atenţie activitatea gînditorului-poet în direcția 
creaţiei sale filosofice, constată mai multe etape: 
una pregătitoare, parţial dată uitării de el însuși 
(consideraţiile din tinerețe privindu-l pe Bergson, 
chiar și rezumatul tezei de doctorat, Cultură şi cu- 
noștință, „Ardealul“, Cluj, 1921), parţial valorificate 
în proiectatul, încă din 1945, volum Zări şi etape, ce 
a fost apoi tipărit în colecţia „Minerva“, în 1968, şi 
alta, a sistemului propriu-zis, desfășurată asemenea 
unor trepte pe o imensă scară. 

Primele „încercări“ fac parte, după cum măr- 
turisește Blaga însuşi, din faza de pregătire a con- 
cepției sistematice de mai tîrziu, socotindu-le „nimic 
mai mult decît prefigurări, tatonări, etape“ !. Volu- 
mul este astfel structurat, alegerea textelor și modi- 
ficările în așa fel operate (versiunile vechi „suferind 
de anume stîngăcii de redactare“, fiind revizuite și 
reduse), încît să fie în acord cu perspectivele de care 


1 Prefaţa volumului Zări şi etape, Editura pentru literatură, 
1968, p. 7, scrisă însă la Sibiu, în septembrie 1945. 


Lucian Blaga şi problema antropogenezei 7 


ginditorul a fost călăuzit în Trilogii, deşi afirmase 
cîndva ; „ceea ce întrezărise numai vag şi ca o ară- 
tare, la început, a luat ființă“ 2. O necesară ediţie 
critică a acestor texte va arăta, în viitor, în ce mă- 
sură se poate face legătura între însemnările debu- 
tului şi construcţia propriu-zisă, „durată încetul cu 
încetul, şi din mai multe părţi deodată“. 

Nu s-ar putea caracteriza mai bine această fază 
pregătitoare, decît prin cuvintele pe care Blaga însuși 
le-a scris despre ea : „Pentru a smulge pe unii recen- 
zenţi din unghiul greșit aplicat, autorul va face, deci, 
mărturisirea că pînă înainte de apariţia Eonului dog- 
matic, toate încercările, cărora şi-a închinat 'intere- 
sul filosofic, trebuiesc socotite cel mult ca o fază 
de pregătire, și că în țesătura acelor încercări a pus 
numai întîmplător cîte ceva şi din preocupările mai 
secrete, mai personale, mai substanţiale, ale sale. 
Studiile şi eseurile publicate au avut nu o dată ca 
dedesubt un îndemn, care le fixa din capul locului 
destinaţia inițiatoare : ele voiau să işte un foc inte- 
lectual, să educe o conștiință, să creeze o atmosferă“5. 

Etapa următoare începe deci cu Eonul dogmatic 
(1931) şi are mai multe momente corespunzătoare te- 
melor centrale pe care le-a abordat : cunoaștere, 
cultură, valori, cosmologie. Era proiectată ca o uni- 
tate de gîndire şi expresie, ce nu a putut fi menţi- 
nută pînă în cele din urmă din multiple motive ți- 
nînd de evoluţia gînditorului însuşi, ca şi de nevoile 
interne ale operei. Trilogiei cunoașterii, încheiată cu 
Censura transcendentă (1934), a socotit, mult mai 
tîrziu, după 1944, că este necesar să-i adauge o lu- 
crare introductivă Despre conștiința filosofică, tipă- 
rită de Editura Facla în 1974, şi suplimentul intitulat 
Experimentul şi spiritul matematic. Trilogia s-a me- 
tamorfozat în pentalogie, după cum putem vorbi de 
Tetralogia valorilor, chiar dacă Blaga, pentru sime- 
trie, a dat celor două lucrări: Despre gindirea ma- 


2 Diferenţialele divine. Fundaţia pentru literatură şi artă, 
1940, p. 5, în Prefaţa cu planul sistemului. 

3 Censura transcendentă, Editura „Cartea românească“, 1934, 
pp. 5—6. 


8 Lucian Blaga 


gică şi Religie şi spirit titlul comun : Gîndire magică 
și religie. 

Gînditorul nu a avut nici timpul şi, probabil, 
nici atmosfera necesare încheierii sistemului după 
planurile desfăşurate în mai multe Prefeţe la di- 
versele sale volume. Renunţind la proiectata trilogie 
pragmatică, a încheiat grăbit Trilogia cosmologică 
cu două lucrări ce aparțin, ca şi cele adăugate la 
Trilogia cunoașterii, ultimei faze a gîndirii sale. Tre- 
buie să subliniem această ultimă fază a gîndirii bla- 
giene (moment, nu numai calitativ stilistic deosebit 
faţă de cele ale redactării primelor trilogii), căreia 
îi aparțin în ordinea aproximativă în care au fost 
scrise, lucrările: Despre conștiința filosofică, As- 
pecte antropologice, Experimentul și spiritul mate- 
matic şi Fiinţa istorică (cîteva capitole anterioare 
titlurilor enumerate au fost publicate în revista 
Saeculum). Şi să precizăm că acestea aparţin altei 
vîrste filosofice şi au alte caracteristici decît celelalte. 

Trilogiile încheiate pînă în 1944 (mai ales pri- 
mele două, privind cunoaşterea şi cultura) sînt de o 
excepțională valoare artistică. Atmosfera lor aduce 
a poveste și profeție, magia cuvîntului fiind, alături 
de alte elemente, hotărîtoare pentru sorții viziunii 
sale, după cum singur mărturiseşte. O cadență poe- 
tică însufleţeşte ideile. Gindirea se scaldă în apele 
aceleiaşi frumuseți artistice în care ritmul şi rimele 
interioare, metaforele îndrăznețe și adesea revela- 
torii, imaginile plastice își dau concursul la expre- 
sivitatea frazei. Viziunea metafizică este asemenea 
unei halucinante priveliști pătrunsă de demonia li- 
rică. Cuvintele sînt încărcate de sarcini poetice, pe 
cît de grele de gînduri în același timp, frazele suc- 
cedîndu-se ca niște imense falduri de ceaţă și fum 
printre care străbate abia umbra luminii și sclipirile 
fîntînilor cerului. Cu toate acestea, raționalitatea şi 
abstractizarea păstrează echilibrul, avînd în final o 
proză filosofică de mare valoare literară. 

Este adevărat că încă din Trilogia valorilor se 
observă alte intonaţii și nuanţe. Sonoritatea nu mai 
este aceeași, abstractizarea își pierde puritatea din 


Lucian Blaga şi problema antropogenezei 9 


cunoaștere şi filosofia culturii, cristalele nu mai au 
strălucirea de acolo şi aplicațiile teoretice se apropie 
mai mult de o proză riguroasă, „științifică“, decît de 
una „artistică“. Alunecare ce va atinge punctul cul- 
minant în ultimele sale lucrări pe care le-am enu- 
merat. Ele fiind scrise la mari intervale de timp (în- 
tre Eonul dogmatic şi Despre conștiința filosofică, 
ce-l precede, după noua sistematizare, sînt aproape 
două decenii, iar între Diferenţialele divine şi As- 
pecte antropologice aproape un deceniu), deosebirile 
de perspectivă sînt flagrante. Nu este în intenţia 
noastră să întreprindem acum o cercetare amănun- 
ţită, dar cîteva trimiteri sînt totuşi necesare. Un cri- 
tic a detaşat cîteva fragmente din prima perioadă în 
care elanul poetic este mai puţin strunit de severa 
măsură a raţionamentelor şi le-a desfăcut în versuri 
libere, arătînd în ce măsură, sub unele aspecte, se 
apropie mai mult de poezie. În același timp, întor- 
cînd medalia, socotește că „adevărata valoare a fra- 
zei blagiene trebuie căutată acolo unde teoreticul, 
deși mai recurge la sugestie, apare în întreaga... 
puritate seacă“ *. 

Dacă ar fi să alegem cîteva rînduri din ultimele 
lucrări, ne-am da seama cum evoltează, sub acest 
aspect, proza filosofică. Dar, o punere în paralel a 
titlurilor este semnificativă. De la Eonul dogmatic, 
Cunoașterea luciferică, Censura transcendentă, Spa- 
țiul mioritic la o perioadă mai cumpănită: Artă și 
valoare, Știință și creaţie, Religie și spirit, pînă la ul- 
timele titluri ştiinţifice, Aspecte antropologice și 
Experimentul şi spiritul matematic. Fraza se în- 
dreaptă şi ea către mai multă precizie şi fermitate. 
Clar-obscurul atenuat, raţionamentele înlănţuindu-se 
sever, fără arabescurile de altădată. 

Esenţialul nu-i însă aici, ci în caracterul ştiin- 
tific al acestor lucrări, așa cum concepe Blaga acti- 
vitatea ştiinţifică. Să ne amintim cum se desprinde 
din Eonul dogmatic deosebirea dintre metafizică și 
știință. Ultima are domeniu de aplicare raţionaliza- 


t Ion Negoiţescu, Poezia în filosofia lui Blaga în volumuł 
Scriitori moderni, Editura pentru literatură, 1966, p. 182. 


10 Lucian Blaga 


rea şi reducerea neîncetată a celor necunoscute 
(„misterele“). În acest sens și acea parte a speculaţiei 
filosofice ce urmărește raţionalizarea realității poate 
îi denumită astfel. Spre deosebire de metafizică, 
domeniu a tot ce nu este raţionabil, înglobînd con- 
tradicţia şi antinomia. lar Blaga, după cum știm, a 
ostenit pe această cărare în majoritatea lucrărilor 
sale. Dar cînd a fost vorba, mai ales de aplicarea 
teoriilor ţinînd de filosofia culturii, unor domenii 
exacte, diferenţierea dintre ştiinţă și metafizică, in- 
dicînd două tipuri de cunoaștere esențial diferite, nu 
s-a mai putut face. Încă din Știință și creație, deşi 
sublinierea cîmpurilor stilistice este permanentă, 
teoretizarea pe marginea atomismului, a modelelor 
de gîndire de la matematismul calitativ pînă la 
ştiinţa aşa cum au conceput-o Platon sau Aristotel, 
este abordată mai degrabă într-o perspectivă ştiinţi- 
fică, în contradicţie deci cu principiul enunțat în cu- 
noaștere. Cu atît mai mult se vede acest lucru în 
Experimentul şi spiritul matematic sau în Aspecte 
antropologice. În aceste lucrări ginditorul nu si-a 
mai smuls „rădăcinile din pămînt, pentru a le în- 
toarce spre azurul în care nu pot respira decît ste- 
lele“, ci, dîndu-și seama că este necesară legătura 
dintre albastru şi lutul din care am ieșit, s-a detașat, 
atît cît era nevoie, de vidul în care pilpiie stelele, 
pentru a respira și aerul tare al realităţilor înconju- 
rătoare. Iată, grăitoare, o frază din Experimentul și 
spiritul matematic : „atîta timp cît spiritul uman ur- 
măreşte numai o cunoaștere contemplativă a lucru- 
rilor — nu s-a putut trezi în el tendinţa de a forţa 
porţile în sensul cuceririi unei metode «experimen- 
tale». Experimentul, ca metodă de cercetare, se va 
ivi numai în momentul, cînd spiritul uman se orien- 
tează spre forme de cunoaștere, care deschid posibi- 
lități de a domina natura. Alcătuirea metodei expe- 
rimentale implică, din capul locului, nu numai o 
atitudine cognitivă-teoretică, ci şi o atitudime prac- 
tică faţă de natură ... Datorită rezultatelor cognitive 
obținute pe cale experimentală se dovedeşte, 
într-adevăr în chip practic, că spiritul uman poate 


Lucian Blaga şi problema antropogenezei ll 


să ajungă să domine natura, și aceasta în chip pro- 
gresivk. 

Din această ultimă perioadă, să-i spunem ştiin- 
țifică, a gîndirii lui Lucian Blaga face parte şi 
Aspecte antropologice. Poate că noua orientare şi 
noile caracteristici, sumar schiţate, ale acestor lucrări 
atrag după sine o pierdere a unității sistemului. Vi- 
ziunea filosofică în schimb cîștigă în adîncime şi mai 
ales în adevăr. 

Problema antropogenezei este pusă tîrziu, deși 
întieaga sa filosofie se desfășoară în jurul situaţiei 
omului în univers. A întemeiat mai degrabă o antro- 
pologie filosofică, decît o noologie abisală, cum își 
închipuia, furat de o terminologie ce nu i-a servit în- 
totdeauna  gindirea. Statomicește ideile principale 
ale acestei antropologii în toate lucrările sale, fie 
în direcţia cunoașterii, a culturii sau valorilor, fie în 
direcţie cosmologică. Omul are în lume, după opinia 
lui, o situaţie „specifică“ și „privilegiată“. Metaforic 
vorbind este, așa cum rezultă din Arca lui Noe, „făp- 
tură de duminică“ sau, cum se exprimă în lucrările 
filosofice, născut sub „altă zodie“, avînd o „altă 
stea“. Cu alte cuvinte, omul este animal metafori- 
zant, creator de civilizaţie şi cultură. Este ancorat, 
datorită nevoii sale de cunoaștere absolută, într-un 
orizont al necunoscutului, proiectează, tot dintr-o 
necesitate de dezvăluire a celor ascunse încă, fan- 
tastice mituri și utilizează o gîndire în care tendin- 
tele magice sînt prezente alături de cele mitice, în- 
'globate bineînțels în inteligența lui „analitică“ şi 
„constructivă“ ce-i este caracteristică. Ştiinţa, creația 
artistică, religia, filosofia sînt urmarea unor „cate- 
gorii“ sau factori „stilistici“, care determină anume 
forme, în timp şi loc, colective sau individuale, în- 
cercînd prin metaforă să dezlege anumite lucruri 
deocamdată necunoscute şi ascunse. 

Toate acestea sînt pe larg dezbătute în Trilogiile 
sale publicate pînă în 1947. Ele rămîn însă pure 
speculaţii, interesante fără îndoială, poate și adevă- 
rate, în orice caz cuprinse în struoturi poetice de o 
mare frumusețe. Le lipsea însă o bază teoretică, te- 


12 Lucian Blaga 


melia științifică pe care gînditorul, conștient de acest 
lucru, dealtfel reclamat şi de economia sistemului, o 
încheie în lucrarea Aspecte antropologice, proiectată 
a face parte din Trilogia cosmologică, ce se deschide 
prin Diferenţialele divine, lucrare în care Blaga pro- 
pune un nou „mit“ al genezei, după propria-i ex- 
presie. Perspectiva ştiinţifică din Aspecte antropolo- 
gice intervine tîrziu, după încheierea celor trei 
trilogii (cunoaștere, cultură, valori), deşi în mod 
firesc trebuie să deschidă sistemul. Dacă ar fi fă- 
cut-o, probabil, desfășurarea gîndirii sale ar fi pri- 
mit o altă direcţie sau în tot cazul ar fi atenuat anu- 
mite tendințe. Am fi avut parte poate de mai puţină 
poezie în filosofia sa, dar cu siguranţă de mai mult 
adevăr. 

Încercările de antropologie filosofică nu au lip- 
sit în ţara noastră și, independent de Blaga, deși 
după toate datele ce le avem, aproximativ în acelaşi 
timp, Mihai Ralea elabora Explicarea omului, tipă- 
rită la „Cartea românească“ în 1946 şi retipărită cu 
un studiu de N. Tertulian în 1972 de către Editura 
„Minerva“, inaugurînd seria de Scrieri. Iată intenţia 
mărturisită de Ralea : „studiul de faţă se mai poate 
prezenta şi ca o încercare de antropologie filosofică. 
În ultimii ani, numeroși filosofi, de la Max Scheler 
la A. Gehlen, s-au consacrat problemei omului, 
creînd, pe lîngă vechea antropologie fizică, una fi- 
losofică. Monografia noastră despre om se înscrie şi 
ea în rîndul acelorași tendinţe. Dar ceea ce am voit 
mai ales în această lucrare, e un studiu asupra su- 
prastructurii societăţilor omenești, asupra ceea ce 
reprezintă realitatea sufletească a omului manifes- 
tată prin morală, artă, religie etc.“ (p. 3). Accentul 
cade pe a doua tendinţă, cartea fiind mai mult filo- 
sofie decît antropologie. Nici nu intenţiona aealtfel 
să realizeze echilibrul între antropologia „fizică“, 
care oferă datele biologice necesare, și filosofarea pe 
marginea lor. Mihai Ralea insistă mai ales asupra 
suprastructurilor, în șapte capitole complexe, faţă 
de trei capitole pregătitoare, importante pentru lă- 
murirea structurii, adică tocmai baza biologică ne- 
cesară 


Lucian Blaga şi problema antropogenezei 13 


Încercarea lui Blaga face și ea parte dintr-o an- 
tropologie filosofică 5, dar este mai mult o antropo- 
geneză (majoritatea capitolelor), teoretizarea fă- 
cîndu-se mai ales în ultimele, cînd se stabilește și 
legătura cu întregul sistem. În intenţia gînditorului, 
echilibrul dintre cele două direcţii era în alt mod 
realizat. Dacă în Aspecte antropologice se insistă 
asupra structurilor biologice (cu numeroase sugestii 
şi perspective noi), mai puţin asupra suprastructuri- 
lor (indicate totuși), e pentru că acestea din urmă 
au fost examinate, dezbătute, lămurite în cărţile an- 
terioare, la care însuși autorul face numeroase tri- 
miteri. 

Aspecte antropologice face parte integrantă din 
Trilogia cosmologică. Fără teoretizarea şi concluziile 
din această carte nu este posibilă înţelegerea situa- 
ţiei omului în cosmos, naşterea, evoluţia şi semnifi- 
caţia. Este cel mai științific text al lui Blaga, impli- 


5 Acesie importante antropologii, cu nimic mai prejos decît 
altele străine, dintre care prima, a lui Ralea, a fost 
tradusă și în limba franceză, nu au interesat nici antropo- 
logii, nici gînditorii noștri. Dacă antropologia lui Ralea este 
examinată atent de către N. Tertulian în studiul Ralea — so- 
ciolog şi filosof (publicat în volumul Eseuri, E. p. I„ 1968, 
adăugîndu-i-se cîteva pagini, sub titlul Mihai Ralea — gîn- 
ditorul, drept Pretaţă la Scrieri 1) şi este abia amintită de 
Petru Anghel în Mihai Ralea și vocaţia eseului („Cartea ro- 
mânească“, 1973), antropologia lui Blaga este doar citată de 
N. Tertulian, amintită de Al. Tănase în I/niroducere în fi- 
losofia culturii, Editura științifică, 1968 şi face obiectul unei 
note în cartea lui Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga, 
E. p. Ii, 1963. Pentru Marian Popa „alte studii de interes 
specios în care profunzimea e cuplată cu ariditatea sînt 
cursurile Despre conștiința îilosolică (1947), Aspecte antro- 
pologice (1948) şi volumul postum Experimentul şi spiritul 
matematic (1969)“ (Dicționar de literatură română contem- 
porană, Editura „Albatros", 1971). Biologul T. Perseacă cu- 
prinde în bibliografia Tratatului de biologie (1968) lucrarea 
Șiiință şi creaţie, în care Blaga examinează „stilistic” trans- 
formismul. În Antropologia filosofică de C. I. Gulian (1972), 
în Introducere în antropologie de Milcu-Mazimilian (1967), 
ca dealtfel în bineintenţionata lucrare Originea și evoluția 
omului (1971) de Oiga Necrasov, nu sînt amintiţi nici unul. 
Nici măcar lon Biberi, în Principii de psihologie antro- 
pologică (1971), nu citează cele două lucrări. Dacă textul lui 
Blaga putuse să-i scape, fiind doar litografiat în 1948, cu 
siguranţă cartea lui Ralea, cel puțin ediţia franceză, nu i-a 
putut fi necunoscută, 


14 Lucian Blaga 


cînd o cunoaştere științifică, așa cum este concepută 
azi, cu specială aplicaţie asupra biologiei, gene- 
ticii şi antropologiei. Este în acelaşi timp și cel mai 
deschis, aşa cum vom vedea, o lucrare principală 
pentru pătrunderea gîndirii lui Blaga și urmărirea 
evoluţiei sale. Anumiți termeni, nebuloși anterior, 
sînt mult mai precizaţi, iar înțelesurile mai limpezi. 
direa şi interpretarea dialectică, ce nu pot fi trecute 
cu vederea. Trimiterile la Marx și Engels, la Marcel 
Prenant, la unii geneticieni contemporani, sublinie- 
rea saltului făcut de om de la „biologic“ la „social“, 
arată în acelaşi timp apropierea de marxism, în tot 
cazul o încercare de a-și însuși anumite idei de care 
pînă în acel timp era complet străin. 

Scopul precis al lucrării este mărturisit de către 
gînditor : „dezlegarea problemei antropogenezei“. 
ideile cărţii sînt îndreptate în două direcţii: una 
bio-antropologică, în care sînt fixate punctele de 
sprijin ale acestei antropologii „fizice“, despre care 
vorbea şi Ralea (structura), a doua, filosofică, în care 
dezbate caracteristicile fiinţei umane, făcînd în ace- 
laşi timp şi legătura cu „factorii stilistici“, cu ten- 
dința „magică“ și „mitică“, adică, după părerea sa, 
cu specificul spiritualităţii umane, creatoare de civi- 
lizaţie şi cultură (cu alte cuvinte dezbate problema 
„suprastructurii“, după expresia lui Ralea, beneficia- 
rul unei terminologii precise, de orientare marxistă, 
ce-i lipsea lui Blaga). Gînditorul se plasează dintru 
început pe o poziţie științifică : evoluționismul. Chiar 
dacă era conștient de carenţele evoluţionismului cla- 
sic (semnalate dealtfel şi de clasicii marxiști) sau de 
„fanteziile“ teoretice ale lui Lamarck, Blaga priveşte 
apariţia şi dezvoltarea omului în perspectivă evolu- 
tivă. Noile cercetări şi tendinţe de revizuire ale dar- 
winismului nu pot duce „la abandonarea perspecti- 
vei teoretice ca atare“. Sau și mai limpede spus: 
„situarea antropogenezei în cadru evoluționist o apre- 
ciem ca un bun cîștigat al ştiinţei“. Mai mult decît 
atît, este împotriva celor ce fac din om, chiar pe li- 
nie biologică, o excepţie, pentru că „oricărui spirit 
care şi-a însuşit odată postulatele științei, îi repugnă 
divagaţiile în jurul excepţionalului“. Este de notat 


Lucian Blaga și problema antropogenezei 15 


această idee care l-a ferit pe Blaga să se înscrie în 
direcția „biologică“, care a dus la exagerările cunos- 
cute şi pe care însuşi gînditorul român le-a con- 
damnat. 

Iată, foarte pe scurt, cum vede Blaga antro- 
pogeneza, dînd dovadă nu numai de o gîndire nuan- 
tată, dar și de curajul elaborării unor ipoteze noi ô. 
Încă din capitolele în care examinează bazele biolo- 
gice generale ale antropologiei (ideea transformistă, 
evoluționismul darwinist, teoria mutațiilor, perspec- 
tiva teoretică a lui Spencer), îşi fac loc primele teo- 
retizări ce-i vor facilita deschiderea unei perspective 
din cele mai îndrăznețe : 

1. necesitatea distincției între două feluri de 
evoluție progresivă, una pe linia specializării cres- 
cînde a unor organe, alta pe linia organizării de ni- 
vel superior. 

2. viața nu progresează de la inadaptare la 
adaptare, ci „evoluează fie de la o stare de suficientă 
armonie În raport cu ambianța la stări de tot mai in- 
time adaptări (procesul acesta duce cu timpul la o 
particulară îngustare a orizontului ambiant), fie de 
la o stare de suficientă armonie în raport cu o anume 
ambianță, la o stare de suficientă armonie în raport 
de o ambianţă desmărginită sau de volum crescut 
faţă de cea anterioară“. 

Pentru elucidarea acestor idei, ce-i vor servi la 
elaborarea propriei teorii, gînditorul ia în conside- 
rare cercetările naturaliștilor cu privire la relaţia 
dintre viețuitoare și ambianţele lor, în special cele 
ale lui Uexkiill și ale școlii sale. Concluzia este că 
procesele realizate pe linia specializării duc la par- 
ticulare comprimări ale ambianţei, cele de nivel ca- 
racterizindu-se printr-o desmărginire a ambianţei, 
distincţie favorabilă îmbietoarelor ipoteze blagiene. 


eN 


„Antropologia lucrează cu noțiuni asa de generale, pe 
un cîmp atît de larg, încît omul cu intuiţia repede şi 
obişnuința de a gîndi, poate aduce vederi cu mult mai utile 
decît prudentul om de știință, lucrînd în marginea faptelor, 
adică în raza nasului“, spune cu bună dreptate G. Căli- 
nescu în Ulysse, Editura pentru literatură, 1968 (p. 262), fă- 
cînd trimitere la lucrarea lui H. Sanielevici, La vie des 
mamiieres et des hommes fossiles. 


16 Lucian Blaga 


Punctul de ruptură în legătură cu antropoge- 
neza, așa cum e văzută de către evoluționismul cla- 
sic, este descendența omului, nu dintr-o formă an- 
tropoidală dispărută, ci cu totul altfel. Gînditorul o 
spune răspicat : „va trebui să ne obișnuim cu ideea 
că a admite evoluționismul nu ne obligă însă să ac- 
ceptăm necondiţionat teoria că omul descinde din- 
tr-un antropoid mai mult sau mai puţin asemănător 
antropoidelor actuale. Ştiinţa și filosofia încep să 
bănuiască că problema originii omului comportă și 
alte perspective“. Noua perspectivă şi ipotezele pe 
care le emite Lucian Blaga pornesc de la studierea 
neasemănărilor dintre om şi antropoide (evoluţio- 
nismu!l clasic privea doar asemănările). Chestiunea a 
fost pe larg tratată de către antropologul Klaatsch, 
iar problema primitivismelor biologice. de către me- 
dicul olandez Bolk. Gînditorul român examinează re- 
zultatele cercetărilor, respinge teoretizările ce i se 
par excesive, ba chiar „fanteziste“, încercînd o nouă 
cale, pornind de la constatarea că omul, asemenea 
celorlalte vieţuitoare, trebuie conceput ca rezultat 
al unei evoluţii cea putut avea loc fie încetul cu în- 
cetul, fie prin mutații. Bazat pe aceste coordonate, 
a pornit la dezvoltarea interioară a doctrinei sale. 

Blaga imaginează două evoluţii: una verticală, 
caracterizată prin sfială adaptativă și tendinţa de a 
alcătui sisteme organice tot mai autonome faţă de 
condițiile cosmice, și evoluţia orizontală, caracteri- 
zată prin adaptare făţișă, acuzat adaptativă, specia- 
lizare a structurilor şi formelor. Cu acest prilej 
enunță „legea ipotetică a plafonurilor biologice“ : „o 
evoluţie biologică prin specializare coboară plafonul 
evoluţiilor biologice verticale posibile pe baza ei — 
cu atît mai mult, cu cît este mai avansată“. Antro- 
pologul susţine existenţa unui primat originar (sau, 
poate, un „pro-simian“), de la. care, prin evoluţie 
verticală (mutaţiuni radicale, conservînd totuşi unele 
primitivisme), se ajunge la om, iar prin evoluție ori- 
zontală (specializări, depășind organic primitivis- 
mele) se ajunge la antropoide. Ipoteza este sprijinită 
nu numai de temeiuri bio-antropologice, dar şi pe o 
teoretizare de care nu este capabil decît omul cu 
intuiţia repede şi obișnuinţa de a gîndi, aşa cum se 


Lucian Blaga și problema antropogenezei 17 


susține. Mai mult ca sigur, prin acest fel de a pune 
şi rezolva problema controversată a antropogenezei, 
Blaga, asemenea lui Teilhard de Chardin, indepen- 
dent însă de el, încearcă reliefarea fenomenului om, 
pe de o parte, dar și incadrarea lui în datele evolu- 
tiei, aşa cum arată experiența științifică, pe de alta. 
Pentru a rămîne consecvent cel puţin cu principiile 
enunțate la începutul acestei lucrări, dacă de altele, 
din trilogiile anterioare, se distanțează simţitor. 
Sînt examinate apoi fosilele cunoscute pînă la 
data investigărilor lui Blaga, cu toate urmele tehnicii 
și culturii umane ce îndreptățesc antropologii să con- 
state diferențieri calitative între antropoide și om. 
Omul neandertalens a lăsat numeroase vestigii pe 
baza cărora s-a emis ipoteza, îmbrăţișată și de auto- 
rul Spațiului mioritic, a unei gîndiri și tehnici „ma- 
gice“, a unor idei „mitice“ asupra morții, a unei 
„arte“ cu semnificaţii magice 7, toate dovedind încă 
din acele străvechi timpuri capacitatea omului de a 
crea civilizaţie și cultură. Blaga susține că era gla- 
ciară a găsit hominidul existent pregătit pentru ea, 
altfel nu ar fi supraviețuit. Cît privește această pre- 
gătire, subliniază structurile de nivel superior : sub 
raport material — creierul dezvoltat în mod excep- 
ţional, iar sub raport psiho-spiritual — inteligența, 
geniul creator cu implicatele ontologice specifice 


7 „Viața spirituală a neandertalienilor era încă limitată. 
Se pare că la ei apar primele schițe de magie (...) 
Tot la neandertalieni apar şi primele forme ale credinţei în 
existența sufletului. Au loc cele dintîi înmormîntări rituale 
în pesteri, cadavrele fiind așezate în poziţie chircită, cu mili- 
nile sub cap“, atestă și Milcu-Maximilian în volumul Intro- 
ducere în antropologie, p. 191. Și mai departe: „tot în 
această perioadă, cînd forțele de producţie sînt slab dezvol- 
tate, iar omul este copleșit de forțele naturii, apar și pri- 
mele idei religioase. Așa se explică de ce arta care se dez- 
voltă în acest interval are o semnificație magică (...) S-au 
descoperit bizoni de lut în jurul cărora se mai păstrează 
urmele lăsate de pașii dansatorilor primitivi, care sperau că 
în felul acesta vor obţine rezultate mai bune la vînătoare. 
Desenele reprezentînd animale străpunse de suliţi sau aco- 
perite de răni au aceeași semnificaţie. Tot o semnificaţie 
magică au și figurile feminine. Se pare că ele erau simbolul 
fecundității. Arta avea însă şi o importanţă estetică. Ar- 
tistul își grava deseori obiectele pe care le folosea mai des“ 
(p. 203). 


18 Lucian Blaga 


doar omului și care sînt orizontul desmărginit al lu- 
mii cunoscute și orizontul necunoscutului. Arta ma- 
pică a dus, mai tîrziu, la o „bucurie a formelor“, la 
abstractizare, în care Blaga vede, cel puţin incipient, 
unele amprente „stilistice“. Cu aceasta a revenit la 
vechile teorii privind orizontul misterelor (aici, „ori- 
zontul necunoscutului“), tendinţele magice și mitice, 
precum și existența factorilor stilistici. Omul este 
doar o fiinţă istorică, singura ființă permanent isto- 
rică, care veșnic își depășește creaţia, nedepășindu-și 
niciodată condiția de creator. Și dacă evoluţia biolo- 
gică a încetat, continuă cu siguranţă evoluţia lui spi- 
rituală. 

Este interesantă această legătură pe care Lucian 
Blaga o face cu principiile fundamentale ale siste- 
mului. Dacă era mai apăsat formulată în Știință și 
creație şi dispare aproape total în Experimentul și 
spiritul matematic (deşi atrage atenţia într-o notă 
privind aspectele şi consecinţele filosofice ale teoriei 
duale despre natura luminii, trimițând la minus — cu- 
noașterea dezbătută în Cunoașterea luciferică), în 
Aspecte antropologice corelaţia este organică, iar 
trecerea aproape nesimţită. Poate din pricina locului 
pe care lucrarea îl ocupă în structura sistemului, 
poate din alte motive exterioare. Fapt este că, după 
metafora cosmologică dezbătută în Diferenţialele di- 
vine, urma cu precădere problema antropogenezei. 
Dar primul volum al trilogiei a fost scris cu mult 
mai înainte şi sub toate aspectele face parte din mo- 
mentul al doilea al etapei de constituire. Apoi gîn- 
ditorul aplica, în această carte, o metodă de cunnaş- 
tere pusă în lumină în prima trilogie. Plăsmiiirea 
metafizică corespunde modului ontologic al omului, 
de care va fi vorba și în Aspecte antropologice. Asi- 
milarea mitului şi metaforei în Diferenţiale tinde 
către o explicaţie singulară. Elaborarea teoretic-con- 
structivă elimină orice model, iar efortul explicativ 
este plenar. 

Aspecte antropologice au altă tonalitate. Se ob- 
servă de la primele capitole cum între spiritul filo- 
sofic contaminat de poezie și spiritul științific, con- 
struit doar de gîndire, există un decalaj. A învins 
ultimul, pe aceeaşi linie a unui efort explicativ, dar 


Lucian Blaga și problema antropogenezei 19 


fără explicaţia singularităţii, combătută aici. Ceea ce 
face ca lucrarea să fie de departe recunoscută drept 
un adaos necesar. Accentele mai puţin acordate cu 
timbrul iniţial al Trilogiilor sînt atenuate de o anume 
înţelepciune, a vîrstei sau a vremilor, ce conduce la 
teoretizări prudente, expresii echilibrate, fără excese 
stilistice, dar mai ales la trimiteri ştiinţifice precise, 
de pe urma cărora gîndirea nu a avut decît de cîști- 
gat. În această perspectivă riguroasă se înscriu și 
ipotezele şi supoziţiile sale, iar convingerea că pro- 
blema rămîne „deschisă“ este grăitoare şi cu totul 
neobișnuită : „cît privește chestiunea evoluţiei de 
nivel și a evoluţiei prin specializare, pe care unii bio- 
logi o indică și pe care căutăm s-o definim mai de 
aproape — aceasta este sub unghi științific o pro- 
blemă deschisă. De-a lungul studiului de faţă încer- 
căm să delimităm și să precizăm termenii problemei, 
de asemenea să aducem unele lămuriri şi să emitem 
unele ipoteze în legătură cu ea, fără a le socoti însă 
exhaustive. Avem certitudinea că alți cercetători, de 
azi, sau de mîine, își vor rosti şi ei cuvîntul, corec- 
tînd sau completînd ceea ce s-a putut spune pînă în 
prezent despre această foarte complexă chestiune“. 


O frînă raţională înlătură exagerările imagina- 
tive. Întreaga lucrare, deși avind o altă rezonanţă 
interioară — poate nu mai puţin captivantă decit 
celelalte, dar aparţinînd unui moment în care gîndirea 
în apogeul ei deschide alte perspective și atinge alte 
concluzii — încearcă acordul dintre datele furnizate 
de știință și ipotezele avansate de gîndire. Întotdea- 
una Blaga, deși proiectase mai degrabă modelele gîn- 
dirii sale în conformitate cu nevoile sistemului, s-a 
călăuzit de datele experienţei şi rezultatele la care 
a ajuns știința, dar aici, în Aspecte, raportul e în fa- 
voarea celor din urmă. De aceea noua structură și 
noua orientare nu sînt neapărat în contradicție cu 
primele, ci complementare, aducînd ceea ce acestora 
le lipsea și dîndu-le prin aceasta o fundamentare 
teoretică. Iar dacă distincţia dintre modurile morfo- 
logice şi cele existenţiale era amintită cîndva, acum 
își primeşte adevărata semnificaţie într-un context 
ştiinţific. Acestui mod ontologic caracterizat printr-o 
existenţă într-o ambianță desmărginită, în care 


20 Lucian Blaga 


intră şi orizontul concret al lumii date, dar şi ori- 
zontul necunoscut ca elemente constitutive, îi sînt 
necesare pentru realizare inteligenţa şi geniul crea- 
tor. Prima convertește într-un sistem de concepte 
datele lumii înconjurătoare, ultimul converteşte ori- 
zontul mnecunoscutului în mituri, gînduri magice, vi- 
ziuni religioase și metafizice, teorii științifice şi 
plăsmuiri de artă. Şi la aceste tendinţe fireşti pentru 
o ființă creatoare cum este omul, Blaga adaugă, pen- 
tru întîia dată, și alte trăsături esenţiale : posibilita- 
tea alcătuirii unui limbaj, ceea ce implică sociabili- 
tatea, iar „trăirea în societate a indivizilor umani, 
într-o atmosferă de comunicabilitate, este în general 
mijlocul cel mai puternic de promovare a posibilită- 
ților umane, întrucît pe această cale, devine cu pu- 
tință cumulul progresiv al tuturor eforturilor“. 

În încheierea consideraţiilor sale, antropologul 
român face o aspră critică concepţiei „biologice“, de 
origine nietzscheană, a gînditorului Arnold Gehlen 
(chiar dacă depăşită totuși de către teoreticianul ger- 
man), respinge cu tărie poziția lui Bergson privind 
instinctul şi inteligența, subliniindu-şi punctul de 
vedere și față de teoria arhetipurilor a psihologului 
Jung, în contratimp — sau poate, mai bine spus, 
complementară — aceleia proprii, a factorilor stilis- 
tici. Poziţia lui Blaga se menţine strict raţională și 
strict științifică, fără ispita unei teoretizări excesive. 
Fl cunoaște cercetările genetice efectuate pînă 
atunci 8. Chiar dacă rezultatele la care au ajuns 
Weismann-Mendel-Morgan le amintește cu prudență 
(făcînd, în același timp, unele trimiteri la Liîsenko), 
el ţine, în realitate, seamă de ele. Cercetările acestora 
au fost confirmate și, după cum se știe, exagerările 
împotriva geneticii mendelo-morganiste, infirmate. 
Ceea ce amintește adevărul cuvintelor de încheiere 
a Introducerii la studiul medicinei experimentale a 


8 „Admiţind în chip gratuit că funcţia creează în chip 
vertiginos organul, Lamarck mai admite şi un supliment ex- 
plicativ, tot atît de gratuit: el afirmă că organele şi însu- 
șirile astfel dobîndite de individul viu, au darul să se moş- 
tenească, O pură fantezie ! Toate experienţele biologice de 
aproape 150 de ani încoace desmint această afirmației, scrie 
el încă în Știință şi creaţie (ediţia 1942, p. 168). 


Lucian Blaga şi problema antropogenezei 21 


lui Claude Bernard, cerînd diferenţierea cercetărilor 
ştiinţifice de ideile filosofice preconcepute. 

Atitudinea lui Blaga, în această privinţă, şi în 
această carte cel puţin, este exemplară. Așa se explică 
de ce se menţine departe de concluziile la care anu- 
miți naturaliști și gînditori s-au oprit, neputîn- 
du-se sustrage, fie acelei primejdioase ispite ce duce 
întotdeauna la construcţii mai mult sau mai puţin 
fanteziste, fie datorită relaţiei şi corelaţiei ce i se pare 
lui Blaga că există între factorii stilistici, ideile teo- 
retice și observaţia dirijată ?. Și dacă se plasează în 
perspectivă evoluționistă, își permite, în limitele 
largi ale curentului, să încerce o diferențiere şi de 
structură şi de suprastructură între antropoizi şi ho- 
minieni. O structură specializată în primul caz, alta 
de înaltă organizare în al doilea. Iar suprastructura, 
specifică omului, era un motiv în plus să adopte 
„ipoteza“ celor două evoluţii, cu toate consecințele 
lor. Urmează, aşa cum este încredințat, ca această 
„ipoteză-lege“ să fie confirmată de cercetările ulte- 
rioare. Pînă în prezent însă, în afară de progresele 
spectaculoase ale geneticii V, ce par a confirma gîn- 
durile lui Blaga, rezultatele antropologice propriu-zise 
nu au adus decît puține amănunte,ce nu modifică 
datele problemei. i 

Ne-am putea întreba dacă nu cumva este posi- 
bilă o apropiere a resturilor fosile de Australopithe- 
cus — de care Blaga nu are cunoştinţă şi a căror 
cercetări sistematice sînt de dată mai recentă — de 
primatul originar sau pro-simianul imaginat de 
Blaga, de la care au pornit cele două evoluţii, dat 
fiind situaţia lui !!. Din păcate, interpretările sînt 


? Știință şi creaţie p. 171; Diferenţialele divine, passim. 

10 Orice tratat de genetică oferă datele necesare. Pen- 
tru istoric se pote consulta cartea lui Arnold Ravin, Evo- 
luţia geneticii, 1969, iar pentru perspectivele ei, Fr. Jacob, 
Logica viului, 1970. A se vedea și Andre Lwoff, Ordinea 
biologică, Jean Piaget, Cunoaştere şi biologie, J. Monod, Ha- 
zard și necesitate etc. Printre primele cercetări de la noi, 
cartea lui Ion Biberi, Introducere la studiul eredității, 1946. 

“n S.A. Barnett, „Instinct“ şi „inteligență“, 1967, p. 298 
sq. În privința „culturii de prund“ a australopitecilor a 
adus contribuții importante școala de antropologie româ- 
nească (cf. Introducere în antropologie). 


22 Lucian Blaga 


deocamdată, contradictorii. Nu trebuie apoi să facem 
abstracţie şi de anumite excese de zel sau chiar fal- 
sificări 12, Problema rămîne, așa cum afirmă Blaga, 
deschisă. Ipoteza propusă de el trebuie să fie, în vii- 
tor, reluată în lumina cercetărilor ce se vor face pen- 
tru a primi confirmarea. 

Ceea ce trebuie să reținem cu precădere din 
consideraţiile antropologice ale lui Blaga este nu nu- 
mai o anume prudenţă faţă de afirmaţiile mai vechi 
din Trilogii, ci mai ales o mai mare suplețe a gîn- 
dirii, un relativism am putea spune, chiar unele mo- 
dificări de perspectivă ce nu ţin neapărat numai de 
metamorfoza unor termeni. „Categoriile“ stilistice 
apar acum ca simpli „factori“ stilistici, orice exeget 
blagian putind sesiza nuanţarea. Chiar dacă înainte 
se utilizau ambii termeni, acum apare în exclusivi- 
tate ultimul. Iar dacă în lucrările din tinereţe „cate- 
goriile stilistice“ erau statice şi metafizice, avînd şi 
un caracter fatal, în lucrarea de faţă „factorii stilis- 
tici“ sînt istorici și dinamici. Specifici numai omului, 
au tendinţe modelatoare, sînt variabili de la epocă la 
epocă, de la un loc istoric la altul, de la o colectivi- 
tate la alta, chiar de la individ la individ. Ei sînt deci 
schimbători, alcătuiesc un cîmp stilistic şi fac din 
om o ființă eminamente istorică. 13 

Metaforele şi expresiile poetice lipsesc cu desă- 
vîrşire. Omul nu mai este „făptură de duminică“, sau 
dacă este şi rămîne sub o altă zodie, avînd o altă stea, 
datorită creaţiilor sale, omului i se rezervă în același 
timp locul pe care-l ocupă de fapt pe scara biolo- 
pică : o fiinţă ce aparţine unei filiaţii evolutive, un 


12 „Piltdown este o fraudă (...) Craniul este autentic 
(...) mandibula însă nu(...) dinţii sînt, de asemenea, o 
fraudă. Este greu de spus cine a fost falsificatorul și de ce 
a introdus o mandibulă recentă alături de un craniu fosil“, 
Introducere în antropologie, p. 154. 

P În acest punct apropierea lui Blaga de poziţiile con- 
temporane, dinamice este evidentă. Marxismul subliniază 
caracterul istoric al omului, făcînd din praxis, alături de 
ontologie și dialectică, una din direcţiile principale ale teo- 
retizărilor. Problema antropologică este extrem de com- 
plexă, cercetările continuînd elucidarea multiplelor ei as- 
pecte. Dar în afară de poziția evoluționistă, un bun știinţi- 
fic demult recunoscut, celelalte urmează a fi privite în lu- 
mina viitoarelor descoperiri. 


Lucian Blaga şi problema antropogenezei 23 


hominid pe aceeaşi linie, pînă la un punct, cu antro- 
poidele, de care îl despart apoi salturile succesive, în 
special saltul de la biologic la social — ducînd la do- 
minarea naturii —, suprastructura specifică doar lui, 
avînd drept rezultat creaţiile de civilizaţie și cultură 
caracteristice. Deosebirea dintre civilizaţie și cultură 
nu se mai face, așa cum era cîndva apăsat expri- 
mată. De asemnea, în legătură cu gindirea magică, 
teoretizările complicate din alte lucrări sînt simpli- 
ficate, explicaţiile fiind plauzibile. 

Fără îndoială, deși amintiţi, factorul muncă și 
cel social, sînt insuficient analizaţi. Este adevărat că 
Blaga promite să facă acest lucru în Fiinţa istorică : 
„ne vom ocupa într-un viitor studiu (care încheie 
Trilogia cosmologică, n.n.) de aceste condiţii ale «is- 
toriei», ale istoriei înțeleasă ca dimensiune, în care se 
desfășoară productivitatea, munca, creaţia omu- 
lui“. Cu toate acestea, Aspecte antropologice apro- 
pie în mai mare măsură decît celelalte dintre cărţile 
sale pe cititor de adevărul pe care poetul-filosof l-a 
căutat în toate direcţiile și se pare că nu l-a găsit 
întotdeauna. 

În lucrarea ce se publică acum, putea avea sa- 
tisfacția că l-a surprins, cel puţin parţial şi cu ca- 
racterul său relativ, de care altădată nu a prea ţinut 
seama. Știința şi filosofia îngemănate în sinteza sa 
antropogenetică arată mai mult ca oriunde, decît în 
alte părți ale sistemului, această realitate. Raţionali- 
tatea şi gîndirea ştiinţifică, unele elemente dialec- 
tice, primesc o mai mare pondere față de celălalt ta- 
ler al balanței unde operează imaginaţia creatoare 
și gîndirea poetică, apropiindu-se de acel echilibru și 
de acea unitate a conștiinței în plenitudinea ei func- 
ţională. Antropologia filosofică a lui Blaga, fie pri- 
vită în general, fie cu privire la caracterul special al 
nașterii şi evoluţiei omului în cosmos, rămîne o în- 
cercare ce invită în primul rînd la un dialog con- 
structiv cu antropologii și gînditorii, în perspectiva 
atîtor noi descoperiri şi noi idei ce au intervenit de 
ia data cînd Blaga emitea ipotezele lui îndrăzneţe și 
şi-a sistematizat teoretizările. 


ION MAXIM 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 


Ediţia de față îşi propune să facă cunoscut cititorilor felul 
în care Lucian Blaga şi-a continuat proiectata Trilogie cosmologică. 
În cele două planuri ale sistemului publicate în 1940, respectiv 
1942, titlul acestei lucrări nu figura, fiind la acea dată doar un 
„proiect“. Abia în 1947 — deşi materialul era aaunat mai de- 
mult, după cum rezultă dintr-o trimitere — datorită și nevoilor 
sistemului, dar şi a obligaţiilor didactice, gînditorul începe redac- 
tarea textului pe care l-am audiat în prezenta formă, deoarece 
Blaga îşi citea întotdeauna lecţiile. Menţionăm că majoritatea 
cărţilor sale, ce alcătuiesc Trilogiile, au fost iniţial cursuri ţinute 
studenţilor de către titularul catedrei de Filosofia culturii. Re- 
producem deci în întregime textul acestui curs ţinut de Lucian 
Blaga în anul universitar 1947/1948 la Facultatea de filosofie a 
Universităţii din Cluj şi litografiat în anul 1948, sub egida Uniunii 
Naţionale a Studenţilor din România — Centrul studenţesc Cluj. 
El a rămas aproape necunoscut și cercetătorii, cu excepţia cîtorva, 
ce vorbesc în treacăt despre el, nici nu-l menţionează. 

S-au corectat greşelile semnalate de autor în „errata“ textu- 
lui litografiat. Altele, de minimă importanţă, au fost îndreptate 
tacit. În transcrierea textului s-au aplicat normele ortografice în 
vigoare, păstrîndu-se doar cîteva particularităţi, unele comune și 
altor volume apărute în ultimul timp, altele ţinînd de specificul 
problemei dezbătute. Astfel, din prima categorie, filosofie, sunt 
etc, din a doua, plafonuri, în cazul „ipotezei-legeu pe care Blaga 
o propune, substantivele terminate în -une, termenul ingeniu, în 
accepţia folosită şi de Tudor Vianu în Postume. 


I. M. 


Cuvinte introductive. 
Lamarck și ideea transformistă 


Intenţia cu care începem aceste considerațiuni an- 
tropologice este de a îndruma luarea aminte a citito- 
rilor spre unele palpitante probleme, pe care oameni 
de știință și filosofi din alte ţări le dezbat actualmente 
cu tot mai viu interes, și care, cel puțin pentru pasiu- 
nile suscitate, ar merita să fie mai de aproape cunoscute 
şi la noi. Multe din aceste probleme sunt încă probleme 
deschise, echivalînd cu tot atitea invitaţii la noi efor- 
turi lămuritoare. În discuţiile ce dorim a le împămînteni, 
vom interveni uneori cu soluții inedite, fără de a pre- 
tinde însă că prin aceasta se ajunge la lichidarea lor. 
Se deschide aci un cîmp de cercetări peste care am 
dori să planeze un spirit liber de orice prezumţii dog- 
matice. 

Cadrul teoretic cel mai general, în care suntem 
hotăriţi să privim apariția omului, ni-l oferă doctrina 
transformistă. Situîndu-ne într-o asemenea perspectivă 
teoretică, se cuvine să atragem chiar de la început 
atenţia asupra conduitei de urmat. Adoptînd punctul de 
vedere transformist, înțelegem să o facem cît mai de- 
gajaţi de formele specifice în care a apărut această idee 
şi mai ales cît mai despărțiți de ipotezele suplimentare 
nu totdeauna oportune, în tovărăşia cărora ideea și-a 
afirmat de vreo două sute de ani încoace drepturile de 
postulat teoretic. Subliniem însă că fără de acceptarea 
acestui postulat teoretic nu se va putea face nici un 
pas înainte în problemele ce se pun în legătură cu 
ființa şi originea omului. 


25 


26 Lucian Blaga 


Cea mai bună cale pentru o lămurire prealabilă a 
cadrului teoretic, în care înțelegem să ne situăm, este 
aceea de a arăta cum a apărut ideea transformistă. Cu 
acest prilej se va vedea cît de necesară devine distinc- 
ţia între o idee și argument, între o idee și forma ei 
istoric condiţionată, între o idee și ipotezele accesorii 
susceptibile de a întări sau de a compromite ideea. 

Transformismul a fost susținut mai întîi în forma 
„evoluţionismului“ (prin etape lente), iar apoi şi sub 
forma „mutaționismului“. Termenul de „evoluţie“ apare 
întiia oară la Nicolaus Cusanus, marele ginditor me- 
dieval, care, deși îngrădit încă de toate părțile de o 
viziune teologică, a devansat atitea idei științifice mo- 
derne. Termenul de „evoluţie“ are la Cusanus sensul 
„desfășurării“ prin care un lucru se explicitează, sau 
înțeles de „realizare“ a unor posibilități latente şi ine- 
rente ființei în general. Astfel, potrivit aprecierii lui 
Cusanus, „linia“ ar fi evoluția „punctului“, iar „lumea“ 
nici mai mult nici mai puţin decit evoluția unui Dumne- 
zeu sau un Dumnezeu explicitat. Semnificaţia ce se 
acordă aici termenului de „evoluţie“ închide încă unele 
reziduuri de filosofie antică. Mai tîrziu, în filosofia lui 
Leibnitz, același termen, ezitînd încă în același fel între 
o accepție antică și una modernă, apare frecvent uti- 
lizat, și înseamnă mai ales realizarea posibilităţilor 
latente depozitate ab initio în ființa monadelor, care 
alcătuiesc lumea. 


Într-un sens mai apropiat de acela ce i se conferă 
astăzi, ideea de evoluţie este susținută de-a lungul 
veacului al XVIII-lea, sporadic, în note și consideraţii 
întîmplătoare de către diverşi naturaliști și filosofi. Na- 
turalistul Maillet (1735) atribuia vieţii organice o mo- 
dificabilitate plastică, datorită căreia ea ar putea lua 
orice formă, adaptindu-se la condiţiile externe. Ideea 
avea să-și găsească promovarea mai ales în regnul 
vegetal, prin consideraţiile de știință naturală ale lui 
Buffon. Transformismul este apoi, cel puţin principial, 
întrezărit ca o modalitate a existenţei, de către un Kant. 
Herder aplică ideea asupra istoriei omenirii, iar Goethe 
o susține, cu hotărîre, cu toate că numai în anumite 
limite, pe plan biologic. Erasm Darwin, bunicul lui 
Charles, schiţează în linii mari o concepție evoluționistă 
în lucrarea sa „Zoonomia“, apărută în 1794. Ideea 


Cuvinte introductive. Lamarck şi ideea transformistă 27 


transformistă a fost dezvoltată însă pentru întîia oară 
în „teorie“ de către Lamarck, în 1801, și amplificată de 
același în „Filosofia zoologică“, apărută în 1809. Charles 
Darwin amintește în ediţia definitivă a celebrei sale 
opere „Originea speciilor“ treizeci și patru de precursori, 
care toţi enunţaseră transformismul. 

Asupra contribuţiei lui Lamarck la elaborarea con- 
cepției evoluționiste urmează să ne înțelegem, dat fiind 
că meritele sale sunt încă aprig controversate printre 
specialişti. În chip curent acest autor trece drept înte- 
meietor al evoluţionismului, dar sub raport „științific“ 
naturalistul “francez rămîne o apariţie destul de proble- 
matică. Nu e tocmai mult de cînd un biograf! al său, 
care s-a nimerit să fie şi un excelent om de știință, a 
căutat să pună în lumină, cu ample referințe la texte, 
procedeele fanteziste şi ipotezele adeseori grăbite ale 
teoreticianului Lamarck. Opera de natură științifică a 
lui Lamarck, excepțional de bogată dealtfel, a fost 
repede dată uitării, fără de a fi fost vreodată de fapt 
populară, iar astăzi sunt puţin aceia care o mai studiază 
de-a dreptul la izvoare. Naturalistul francez a abordat 
în cercetările sale laborioase diverse sectoare ale na- 
turii, ocupîndu-se cu chimia, cu botanica, cu zoologia, 
cu meteorologia. Trăind îndelung, Lamarck a putut să 
adune un vast material de observaţie, nu lipsit de va- 
loare. Pe plan teoretic, Lamarck s-a dedat însă adese- 
ori unor improvizații cu totul derutante. Prin gîndirea 
sa teoretică Lamarck trădează o conformaţie ce-l 
așează în imediata apropiere a romanticilor. Prin felul 
său de a „construi“, el se aseamănă bunăoară cu 
Schelling, contemporanul său mai tînăr, care în a sa 
filosofie a naturii, a oferit alături de unele intuiţii 
profunde și atitea mostre de ipoteze caduce. Nu putem 
trece cu vederea că, într-un timp cînd chimia modernă 
își punea temeiurile, Lamarck ținea cu orice preț să 
profeseze, în același domeniu, idei de provenienţă me- 
dievală sau chiar antică. Pe la 1820 Lamarck se mai 
încăpățina întru apărarea unei concepţii chimice, care 
nu admitea decît acele elemente ale naturii pe care 
le cunoştea antichitatea, adică apa, aerul, pămîntul, 
focul și mai vîrtos focul. Lamarck lua o atitudine ostilă 


1 Tschulok S., Lamarck, ed. Niehans, Zürich, 1937. 


28 Lucian Blaga 


faţă de noile idei ale chimiei moderne, numită pe 
vremea aceea „pneumatică“, și care vorbea despre oxi- 
gen, nitrogen, hidrogen etc. Oxigenul și nitrogenul 
erau, după părerea lui Lamarck, nici mai mult nici mai 
puţin, decît niște născociri bolnăvicioase ale fanteziei 
pneumatice. Naturalistul francez se îndoia de existența 
oxigenului și se îndîrjea să creadă în fel și fel de „fluide“, 
ca tot atîtea moduri ale Focului, atribuind acestora un 
rol covîrşitor în producerea fenomenelor vieţii și ale 
naturii în general. Lamarck era fără îndoială dotat cu 
o foarte vie inteligenţă constructivă, cu o inteligenţă 
ce se declanșa însă prea repede, oarecum la cel dintii 
contact cu materialul de observaţie. Lamarck teoreti- 
zează cu pasiune pe baze de observație insuficiente. 
Observaţia incompletă era însă pentru modul său de a 
„teoretiza“ o condiție optimă, după cum foarte just 
remarcă biograful la care ne refer?m. Ca să dăm un exem- 
plu, amintim că Lamarck, pornind de la o observație justă 
dar incompletă, cum ar fi aceea că zahărul, uleiurile, 
amidonul, rășinile se produc în natură numai în cor- 
pul plantelor, se încumetă să facă saltul la o afirmaţie 
teoretică, pe cît de generală pe atît de gratuită, potrivit 
căreia orice combinaţie chimică ar putea să se efectu- 
eze numai în corpurile vii. Numai ființele vii ar avea, 
după părerea lui Lamarck, facultatea de a constrînge 
„elementele“ naturii la combinaţiuni, care, în fond, nu 
convin niciodată acestor elemente. Cînd ființele vii mor, 
elementele naturii vor căuta să scape din starea de 
constrîngere în care le-a adus „viața“. Era aceasta o 
idee nu lipsită de ingeniozitate, dar care odată formu- 
lată ca atare ar fi trebuit să fie supusă numaideciît unui 
control empiric. Dar Lamarck, sedus de ingeniozitatea 
ideii sale, nu procedează la verificarea prin experiență 
a ei, ci născocește mai departe, menținîndu-se pe același 
drum, peniru ca la adăpostul unei logici constructive, 
scutită de orice control, să ajungă în cele din urmă la 
concluzia că toate mineralele și metalele, ce se găsesc 
în natură, n-ar fi decît produse de eliminare și descom- 
punere ale unor ființe organice. Cu asemenea „teorii“, 
prezentate îndrăzneț şi cu dezinvoltură dogmatică, 
ajungem fireşte în vecinătatea acelui gen de teorii 
de care s-au făcut culpabili naturaliștii romantici germani 
din aceeași epocă. 


Cuvinte introductive. Lamarck și ideea transformistă 29 


În opinia publică Lamarck trece în general drept 
un mare revoluţionar în domeniul științei, și aceasta 
fiindcă el se numără printre cei mai vajnici precursori 
ai evoluționismului. Pentru unele idei ale sale, Lamarck 
poate să fie socotit fără îndoială ca un revoluționar, dar 
incredibil de învechit era el, în acelaşi timp, prin atîtea 
alte idei, chiar în comparație cu oamenii de știință ai 
epocii. A apăra „elementele“ presocraticilor aproape 
cincizeci de ani după descoperirea oxigenului, consti- 
tuie o culpă pentru care anevoie se vor găsi circum- 
stanţe atenuante. În opera sa „Originea speciilor“ 
Ch. Darwin se exprimă elogios despre Lamarck, dar 
într-o scrisoare adresată marelui geolog Lyell (1863) 
același Darwin scria următoarele: „Adesea vă referiți 
la părerile mele ca la o modificare a teoriei lui Lamarck 
cu privire la evoluţie şi progres. Dacă aceasta este 
părerea dumneavoastră, nu ar mai fi nimic de spus, dar 
mie nu mi se pare a fi cazul. Plato, Buffon, bunicul 
meu înainte de Lamarck, şi alţii, au exprimat lămurit 
opinia că dacă speciile nu au fost create una cîte una, 
atunci ele trebuie să descindă din alte specii și eu din 
parie-mi nu văd între opera „Originea speciilor“ şi 
Lamarck nici o altă notă comună. Eu cred că acest fel 
de a prezenta cazul este stricăcios, deoarece... îmi 
aduce ideile în legătură cu o carte, pe care după două 
citiri atente o socot lamentabilă şi din care nu am pro- 
fitat nimic. Mi-aduc foarte bine aminte de surpriza 
mea“, 

Severitatea verdictului rostit de Darwin este de 
înteles, cînd cunoşti ideile pe care Lamarck le mai 
susținea şi în „Filosofia zoologică“, cu privire la rolul 
fluidelor (moduri ale Focului) în procesele de transfor- 
mare ale vieţii. Dar în ciuda acestei osînde va trebui 
să-i facem dreptate și lui Lamarck, dacă nu pentru alt- 
ceva, cel puţin pentru ideea transformistă în general. 
Evident, ideea evoluționistă apărea la Lamarck ca o 
afirmaţie aproape gratuită, nefiind sprijinită nici cu 
argumente prea științifice și nici de un material sufi- 
cient prelucrat. Ideea evoluționistă, dacă i-ar fi fost 
dat să se reazeme numai pe argumentaţia și materialul 
oferit de Lamarck, ar fi demult compromisă. Cu toate 
acestea, meritul excepţional al lui Lamarck în dezvol- 
tarea concepțiilor despre viaţă, nu poate fi contestat. 


30 Lucian Blaga 


Și iată de ce nu. Avem impresia că ideea evoluționistă, 
cu posibilităţile de anticipare inerente ei, nu putea să 
prindă contururi decît în mintea unui om de confor- 
maţie romantică. Oricât de ciudată ar părea afirmaţia 
noastră, materialul sumar și observaţiile reduse în felul 
lor, constituiau o condiţie fără de care anevoie s-ar fi 
putut ajunge în acea fază de dezvoltare a științei la 
concepția evoluționistă. Numai în spirit romantic, încă 
neîngreuiat de balastul empiriei, se putea născoci o 
asemenea perspectivă nouă, care dezlănțuia atitea posi- 
bilităţi de clarificare a materialului de observaţie adunat 
pînă atunci și mai 'ales a materialului ce avea să fie strîns 
de atunci încoace. Un Darwin, cap neasemuit mai știin- 
tific, foarte controlat, inductiv, aproape posedat de 
demonia observaţiei, n-ar fi ajuns poate că niciodată 
să formuleze el singur o idee în așa mare măsură des- 
chizătoare de orizonturi, cum este aceea a transformis- 
mului. Norocul lui Darwin a fost de a fi moștenit ideea 
de la predecesori eminamente constructivi şi de a o 
fi luat în primire, căutînd să o fundamenteze empiric. 
Insuficienţele şi „iresponsabilitatea“ științifică ale lui 
Lamarck țin, ca un revers, chiar de spontaneitatea sa 
ideativă. O atare carență nu trebuie condamnată pur 
şi simplu, căci datorită în parte tocmai ei se creau con- 
dițiile prielnice pentru ca doctrina transformistă să poată 
fi concepută și rostită. Un material de observaţie inițial 
mai vast și de mai mare diversitate interioară, ar fi 
sporit dificultăţile teoretizării și ar fi închis probabil 
calea, zădărnicind viziunea de ansamblu. Ideea transfor- 
mistă era prin urmare în structura ei, o uriașă antici- 
paţie ce nu putea să prindă înfățișare decît într-o minte 
care, prin chiar orientarea și deprinderile ei, era capabilă 
de mari descoperiri, dar și de mari rătăciri. 

În consideraţiunile noastre bio-antropologice ne 
vom menține în cadrul general al ideii transformiste, 
pe care o socotim departe de a-și fi istovit posibilitățile 
de cuprindere în raport cu faptele de empirie. Natural 
că ideea transformistă nu o vom confunda cu accesoriile 
ei teoretice foarte diverse, care fac ca părerile despre 
devenirea formelor vieţii să fie, trecînd de la Lamarck 
la Darwin, de la Bergson la Dacqué, de la Spencer la De 
Nate sau de la  Vialleten la Marcel Prenant, mereu 
altele. 


Cuvinte introductive. Lamarck şi ideea transformistă 33 


Ceea ce acceptăm din teoria transformistă a lui La- 
marck nu este însă numai ideea transformistă, ca o formă 
de gîndire ce-şi dovedeşte la fiecare pas fertilitatea. Se 
găsesc în teoria sa destule elemente, care, cu condiția 
unor ajustări impuse de cercetări mai noi, sunt suscep- 
tibile de o valorificare efectivă în cadrul teoretic, în care 
se aşează de la sine investigaţiile ce le avem în vedere. 
Astfel lui Lamarck îi revine meritul de a fi indicat şi 
unii factori sau condiţii ale transformării ființelor vii. 
Circulă și în această privință unele opinii eronate des- 
pre ideile lui Lamarck. Cînd se vorbește despre teoria 
lui Lamarck se accentuează cu precădere factorul pe care 
naturalistul însuși în „Filosofia zoologică“ îl socotea se- 
cundar : influenţa ce ar avea-o mediul și schimbarea 
condiţiilor de trai asupra organismelor, rolul funcţiei, al 
exerciţiului sau al scoaterii din funcţie, pentru crearea, 
întărirea sau dispariția unui organ. Se cuvine să resta- 
bilim fața adevărată a opiniilor lui Lamarck. Mai presus 
de momentul numit „influența mediului“, mai presus de 
momentul „funcţie“, cărora le atribuia atîta importanţă 
pentru transformarea vieţii, Lamarck mai admitea și un 
alt factor al evoluţiei asupra căruia popularizatorii idei- 
lor sale nu s-au oprit îndeajuns. Acest factor ar fi o 
anume tendinţă spre perfecţionare proprie vieţii. E drept 
că Lamarck însuși se extinde în considerațţiile sale așa 
de mult asupra influenței mediului și asupra rolului ce 
ar reveni funcţiei pentru promovarea organelor, încît 
cititorul rămîne în cele din urmă cu impresia că acestea 
ar constitui, după opinia naturalistului, factorul principal 
al evoluţiei. Iar prin „lamarckism“ se înțelege în cercu- 
rile naturaliștilor îndeosebi acest aspect al teoriei. To- 
tuşi Lamarck susținea în termeni care nu îngăduie nici 
o îndoială cît priveşte sensul ce-l atribuia evoluţiei, că 
factorul principal ar fi tendința spre perfecţionare ine- 
rentă vieţii. E adevărat că ceea ce Lamarck enunţă cu 
privire la tendința spre perfecționare rămîne foarte ne- 
clar, ideea nedepășind faza unei nebuloase. Giîndirea lui 
Lamarck, în acest punct ca în atîtea altele, nu e lipsită 
de echivocuri, ceea ce se răsfrînge și asupra exemplifică- 
rilor prin care el încearcă a-şi lămuri intențiile. Astfel 
Lamarck citează unul și acelaşi exemplu, cînd pentru a 
evidenția influența mediului, cînd pentru a ilustra ten- 
dința vieţii de a-şi alcătui organizaţii tot mai desă- 


32 Lucian Blaga 


vîrşite. Sunt aceste echivocuri simptome ale unei gindiri 
imprecise sau ale unei zone de cercetare dificilă în sine ? 

Lamarck a fost, precum rezultă din lucrările sale, în 
permanență preocupat, ca şi alţi naturaliști ai epocii, de 
ideea unei scări ierarhice a vieţuitoarelor, scară ale cărei 
trepte ar îi date de organizaţiile diferite de o tot mai 
mare desăvîrșire ale ființelor vii. Din nefericire, în lucră- 
rile lui Lamarck nu găsim indicaţii utilizabile, cu atit 
mai puţin criterii ce ar putea să ne oblige cîtuși de puțin, 
cu privire la ceea ce ar putea să însemne termenul „per- 
fecțiune“. Chestiunea tendinței spre perfecționare atri- 
buită vieţii rămîne la Lamarck viciată de consideraţiuni 
de provenienţă evident teologică. Un lucru apare totuşi 
tlar din textele naturalistului. Spre deosebire de alţi cer- 
cetători, Lamarck încearcă să explice scara pretinselor 
perfecțiuni pe calea unei filiații evolutive. Lamarck ima- 
ginează situația biologică în chipul următor : viaţa evo- 
luează datorită unui factor intrinsec spre organizări de 
sisteme treptat mai desăvirşite, dar în această ascensiune 
ea este necurmat stingherită de influența mediului, care 
duce la diverse abateri de la planul naturii. Nu e greu 
de întrezărit că Lamarck modifică, prin această teorie, în 
chip foarte original şi fără a-şi da seama de acest lucru, 
vechea teorie aristotelică despre entelehie, în sensul că 
entelehia nu mai e pusă să lucreze în organismul indi- 
vidual, izolat ca atare, ci de-a lungul evoluţiei vieţii, de 
la o treaptă a scării ierarhice la alta mai „perfectă“. Şi 
întocmai cum Aristotel vorbea despre anume abateri ale 
organismului individual de la planul entelehial, atri- 
buind aceste imperfecţiuni unei rezistențe pe care ma- 
teria o opune entelehiei ce aspiră să se realizeze în ea, 
tot așa Lamarck vorbeşte despre continue abateri ale 
formelor vii de-a lungul evoluției speciilor de la planul 
de perfecțiune urmărit din partea naturii. Lamarck atri- 
buie aceste devieri influenţei mediului asupra vieţii 
organice. 

Această punere în paralelă, la care ne-am hotărît, 
a teoriei lui Lamarck cu aceea a lui Aristotel, înles- 
nește credem, foarte mult, înțelegerea gindului destul de 
neclar exprimat, al naturalistului francez, dacă într- 
adevăr acesta i-a fost gindul. Organismelor le revine, în 
lumina teoriei lui Lamarck, două feluri de particulari- 
tăți: unele care s-ar datora tendinței spre perfecţionare, 


Cuvinte introductive. Lamarck şi ideea transformistă 33 


şi altele care rezultă din influenţa mediului. Să facem 
abstracţie de teoria lui Lamarck şi să ne oprim un mo- 
ment asupra distincţiei pe care el o face între cele două 
feluri de particularităţi, atribuite în general viețuitoare- 
lor, și să ne întrebăm dacă nu cumva distincţia în ches- 
tiune are unele temeiuri empirice. Impresia noastră este 
că într-adevăr avem de-a face aici cu întiia schițare a 
unei distincţii, destul de curentă actualmente în bio- 
logie. Ne referim la distincția pe care o seamă de na- 
turaliști o fac între particularităţile de organizare ale 
vieţii și particularitățile de adaptare ale acesteia. Iată 
o împrejurare mai mult care ne invită să apreciem mai 
favorabil activitatea științifică a lui Lamarck. Că La- 
marck e încă foarte nesigur atunci cînd exemplifică cele 
două feluri de particularități, este foarte adevărat. I s-au 
făcut naturalistului din această pricină destule repro- 
şuri, dar nu totdeauna deplin justificate. Din parte-ne 
susţinem că dificultatea rezidă în modul însuşi al parti- 
cularităţilor în discuţie. Căci niciodată cele două genuri 
de însuşiri nu par a se găsi în natură în stare pură. Or- 
ganismele manifestă numai particularităţi în care orga- 
nizarea şi adaptarea interferează în diverse proporţii. 
Nu există organizare fără adaptare, şi nici adaptare fără 
de substratul acelei organizări. Ceea ce nu înseamnă că 
teoretic și analitic distincția în chestiune nu ar fi cu 
putință. Echivocurile și impreciziile cărora Lamarck li se 
dedă, încorcînd întîia oară operaţia, se explică în bună 
parte printr-o stare faptică în natură şi numai în al doi- 
lea rînd prin insuficiența analitică a cercetătorului. 

Despre tendinţa de „perfecționare“ atribuită din 
partea lui Lamarck vieţii în ansamblul şi de-a lungul 
evoluției ei, aflăm puţine lucruri din lucrările sale. Ceea 
ce nu e de mirat, dacă ţineam seama de zona metafizică 
în care este plasată această tendință. Cu atît mai multe 
ne împărtășește însă Lamarck cu privire la acest de al 
doilea factor care, după părerea sa, ar modifica la fie- 
care pas organismele. Cum își închipuie Lamarck influența 
mediului asupra ființelor vii, sau cum imaginează el pe 
cel de al doilea factor care, deşi secundar, după chiar 
aprecierea sa, ocupă în cele din urmă în lucrările sale 
totuşi locul cel dintîi şi cel mai subliniat ? 

Anume schimbări ce intervin în condiţiile externe 
de viaţă ale fiinţelor, trezesc în aceste fiinţe necesităţi 


34 Lucian Blaga 


în consecinţă. Aceste necesități conduc la schimbări 
funcţionale: ale organismului, iar modificările funcțio- 
nale, în plus sau minus, prilejuiesc crearea, promovarea 
sau dispariţia organelor. Cît priveşte factorii secreţi, care 
fac ca o funcție întărită să ducă la o creștere a organis- 
mului, Lamarck recurge la ipoteza „fluidelor“, ce ar di- 
rija plasticitatea organismelor. Într-o lucrare anterioară 
„Filosofiei zoologice“, în care se enunţă totuşi clar teza 
evoluționistă, Lamarck interpretează în sens transformist 
raportul multiplu dintre funcție, organ și mediu, și anume 
în chipul următor: „Pasărea, pe care nevoia o îndrumă 
pe apă ca să-și caute hrană, îşi destinde degetele de la 
picioare cînd vrea să bată apa ca să înoate. Pielea ce 
leagă degetele la rădăcină, dobândeşte, datorită acestei 
necurmat repetate răsfirări a degetelor, obișnuinţa de a 
se întinde. Aşa s-au produs cu timpul membranele late, 
care actualmente leagă degetele rațelor și giștelor etc. 
Aceleași eforturi de a înota, adică de a împinge apa pen- 
tru a înainta, și de a se mişca, au lăţii şi pieile ce se 
găsesc între degetele broaştelor, a țestoaselor de mare, 
a vidrei, a castorului“ 

Și mai departe : „Pasărea, pe care dimpotrivă, modul 
de trai o obişnuieşte să se aşeze pe copaci şi care des- 
cinde de la indivizi, care toţi au cîștigat această obiş- 
nuință, posedă în chip necesar la picior degete mai lungi 
și altfel alcătuite decît animalele de apă despre care am 
vorbit adineaori : ghiarele s-au lungit cu timpul, s-au 
ascuţit şi s-au strimbat, ca să cuprindă crengile pe care 
animalul se odihneşte adesea.“ ; „De asemenea se înţe- 
lege cum pasărea de țărm care nu înoată bucuros, dar 
care trebuie să se apropie de apă pentru a-şi găsi aci 
pradă, e constrinsă să stea necurmat în noroi. Această 
pasăre, care vrea să evite ca trupul ei să se cufunde în 
apă, face toate eforturile ca să-şi întindă, să-și prelun- 
gească picioarele“. 

Eforturile acestea ale animalelor ar fi încununate de 
succes datorită „fluidelor“ misterioase, care după păre- 
rea lui Lamarck le-ar modela de dinlăuntru. Am citat 
îmtr-adins unele texte ale naturalismului francez ca să ne 
putem face o idee cît mai adecvată cu privire la modul 
cum el punea și rezolva problema transformismului. De 
la Lamarck încoace a trecut o bucată de vreme și ex- 
periența biologică s-a îmbogăţit enorm. Teoria a de- 


Cuvinte introductive. Lamarck şi ideea transformistă 35 


venit şi ea mai suplă și mai complexă, încît astăzi textele 
acestea au pentru auzul nostru un aer destul de ar- 
haic. S-ar zice uneori că ne găsim în fața unor texte 
presocratice, în care fantezia e tot atit de prezentă ca 
în mituri, 

Lamarck se mişca încă foarte nesigur prin desişu- 
rile transformismului, şi aceasta se vede prea bine din 
unele păreri ale sale cu privire la originea păsărilor şi 
mamiferelor. Păsările ar descinde, după opinia sa, din 
broaște țestoase, iar mamiferele „amfibice“ (sic 1), care 
ar fi cele mai originare, precum foca și leul de mare, ar 
deriva din crocodili. Îşi dă seama oricine cît de lesne 
s-ar fi putut compromite, printr-o asemenea aplicare în 
concret, concepţia transformistă ! Că foarte multe din 
observaţiile și argumentele pe care Lamarck a întemeiat 
concepţia transformistă sunt eronate sau şubrede, se 
înțelege astăzi de la sine, dar aceasta nu dovedește încă 
nimic împotriva concepției ca atare. Cercetări ulterioare 
au îmbogăţit enorm observaţiile și au corectat hotăriîtor 
argumentele, încît ideea şi-a cucerit deplina legitimitate. 


Darwin și selecția naturală 


În operaţia preliminară de stabilire a cadrului teo- 
retic în care ne vom desfășura consideraţiunile bio- 
antropologice, vom ține seamă și de alte cîteva idei în 
afară de ideea transformismului, despre care am vorbit 
pînă aci. Una dintre aceste idei, de care s-a făcut caz 
îndeosebi în partea a doua a secolului trecut, este aceea 
a „selecției naturale“. Naturalistul și gînditorul care a 
făcut amplu uz de acest factor, atribuindu-i putere de 
primcipiu, pe care întemeia chiar originea speciilor, este 
Charles Darwin. Nici această idee nu era însă tocmai 
nouă în momentul cînd s-a procedat la developarea ei 
„teoretică“. Nu mai departe decît Darwin însuși amin- 
tește un șir de precursori care au bănuit sau au enunțat 
în termeni clari acest aspect. Astfel, potrivit interpre- 
tării date de Darwin unui text aristotelic, și anume unui 
pasaj din Physical auscultationes (lib. II, cap. VIII, 
paragr. 2), cel dintîi autor la care s-ar găsi, cel puţin 
în germene, ideea selecţiei naturale, ar fi filosoful grec. 
Aristotel vorbește anume, în paragraful indicat, despre 
întreguri compuse din părți, ce par a fi făcute în vederea 
unui scop, cîtă vreme raportul real dintre aceste părți 
poate fi și numai accidental. E vorba aci, cu alte cu- 
vinte, despre anume finalisme în natură, ce ar lua ființă 
datorită întîmplării. Dar Aristotel, trebuie s-o spunem 
aceasta, nu devine un precursor al lui Darwin decit 
printr-un exces de zel pe care acesta îl pune în inter- 
pretarea sa, căci ideea aristotelică nu are la filosoful 
grec decît o importanță marginală, rămînînd fără de 
consecințe pentru biologia sa. Ba mai mult, ţinîndu-se 


36 


Darwin şi selecţia naturală 37 


seamă de biologia entelehială a lui Aristotel, trebuie să 
notăm că ideea în chestiune contrazice toată orientarea 
principial „finalistă“ a filosofului. Totuşi ideea selecţiei 
naturale apare realmente în antichitate, dar la un filosof 
anterior lui Aristotel, şi de la care stagiritul a împru- 
mutat fără îndoială ideea pentru o speculație ce nu-și 
prea avea locul în sistemul său. Am numit pe Empe- 
docle. Acesta susținea că natura produce la întîmplare 
tot felul de „organe“, care încearcă să trăiască în se- 
paraţie : ochi, nasuri, inimi, stomacuri etc. În izolare, 
aceste organe nu rezistă însă condițiilor naturale. Orga- 
nele izbutesc să se conserve, numai cînd, se combină 
întîmplător sub modul organismelor complexe. Natura 
ar efectua: deci o selecţie între produsele sale, păstrînd 
pe cele ce sunt în stare să facă față condiţiilor externe 
şi exterminînd pe cele inapte. Darwin nu amintește pe 
Empedocle printre predecesori, cu toate că acesta ni 
se pare singurul gînditor 'al antichității care susținea 
într-o formă, naivă ce-i drept, dar destul de bine legată 
în articulațiile ei logice, ideea selecției naturale. În 
orice caz ideea apare înainte de Darwin, și uneori chiar 
sub numele de „selecţie naturală“. Astfel la doctorul 
W. C. Wells, în 1813. Protagonist al ideii devine însă 
Ch. Darwin. Lui îi revine neştirbit meritul valorificării 
și amplificării științifice a ideii. S-a ajuns în timpurile 
moderne la ideea selecției naturale nu pe cale specu- 
lativă ca în antichitate, ci pe cale empirică și analogică, 
pornindu-se de la observaţiile în legătură cu selecția 
artificială. Selecţia artificială este cunoscută ca o me- 
todă de care fac uz cultivatorii de vegetale și crescă- 
torii de animale în cadru domestic. Cultivatorii şi 
crescătorii știu, pe temei de experienţă, de acum multi- 
milenară, cum se obţin noi rase prin cumul de variaţiuni 
condiționat de selectarea după criterii precise a indi- 
vizilor destinaţi reproducerii. Evident, selecţia artifi- 
cială 'se face potrivit unui interes special al cultivatorilor 
şi crescătorilor care urmăresc o potenţare crescîndă a 
unor anume particularități cu care sunt înzestrate, fie în 
general, fie în chip accidental, vegetalele și animalele. 
Folosul este, în cazul selecţiei artificiale, de obicei al 
omului, iar nu al raselor ce rezultă din aplicarea pro- 
cedeului. Prin selecţia artificială a indivizilor meniţi 
înmulţirii, se ajunge la variante cu particularităţi tot 


38 Lucian Blaga 


mai accentuate pe anume linii. Astfel se obțin vite cu 
coarne tot mai lungi, vaci care dau tot mai mult lapte, 
porci cu tot mai pronunțată predispoziţie la îngrăşare, 
cocoși cu cozi tot mai impozante, porumbei cu guși tot 
mai balonate, spice de grîu cu tot mai multe şi mai mari 
boabe, trandafiri tot mai involţi. Darwin va încerca să 
arate că natura ar lucra potrivit unui principiu analog, 
cu deosebirea că ea nu alege indivizii după criterii ce 
vizează foloase pentru om, ci după criterii ce au în 
vedere, dacă se poate vorbi astfel, exclusiv avantajul 
indivizilor ca atare, în lupta lor pentru existenţă în 
condiţiile ambiante firești. Să presupunem că un indi- 
vid-pasăre ia fiinţă, fiind întîmplător înzestrat cu o mai 
fermă rezistență la frig, datorită faptului că dezvoltă 
pene mai abundente. Individul se va dovedi mai bine 
echipat față de intemperiile iernii, ce decimează păsările. 
Individul va avea deci o mai mare șansă de a supra- 
vieţui și, în consecinţă, de a se reproduce. Printre ur- 
mașii acestui individ se vor ivi iarăși întîmplător exem- 
plare înzestrate sub acelaşi raport şi mai avantajos. 
Jocul se repetă. Acești indivizi vor înfrunta mai lesne 
vicisitudinile iernii, avînd astfel șansa de a se perpetua, 
în timp ce indivizii mai precar dotați vor cădea victime 
condiţiilor de existenţă. Pe drept cuvînt se poate afirma 
deci că natura efectuează o selecţie, acumulînd varia- 
țiunile în anume direcţii, ceea ce va da ca rezultat va- 
riante şi rase prezentind particularităţi mai utile lor 
însele, decit erau acelea ale indivizilor originari. Ideea 
selecției naturale dezvoltată chiar şi numai în aceste 
cîteva articulaţii ale ei, prezintă un profil logic destul 
de închegat, căruia anevoie i te poţi sustrage, iar expe- 
riența poate înmulți după plac argumentele ce pledează 
în favoarea ei. În toate aceste socoteli se va lua în con- 
siderare şi împrejurarea că, în lupta sa pentru existenţă, 
o fiinţă nu se afirmă numai în raport cu condiţiile fizice, 
ci şi în raport cu celelalte ființe. Exemplu : iepurele săl- 
batic, populînd regiuni de zăpadă, se face cu atît mai 
remarcat de mulții săi duşmani, de la vulpe la om, cu 
cît culoarea sa se va abate mai insistent de la albul 
zăpezii. În aceeași măsură duşmanii decimează specia. 
Şanse de a scăpa nebăgaţi în seamă, și prin urmare de 
a ajunge în faza reproducerii, au iepurii a căror culoare 
se apropie mai mult de a zăpezii. Exemplul este eloc- 


Darwin şi selecţia naturală 39 


vent și nu poate fi respins. Natura efectuează deci o 
selecție în sensul acumulării variațiunilor pe linia. unor 
particularități. utile ființelor în lupta pentru existență. 
De la asemenea observaţii foarte simple în esenţă, 
dar angrenate în același timp în logica stringentă a unei 
idei, avea să purceadă Darwin cînd şi-a întemeiat pe 
principiul selecţiei naturale (completat prin acela al 
selecției sexuale) toată teoria despre descendența spe- 
ciilor. Să notăm că selecția naturală, pentru a-și da 
roadele de care este în stare, presupune, după chiar 
concepția lui Darwin, durate geologice. Variaţiunile, pe 
care natura le acumulează, ar fi atît de mărunte, că nu 
ar conduce la noi specii decît în curs de sute de mii 
sau milioane de ani. 
Numaidecît după apariția epocalei opere despre 
„Originea speciilor prin selecția naturală“ i s-au adus 
lui Darwin diverse obiecţii cît privește formularea prin- 
cipiului de bază. Una din obiecțiile ridicate este aceea 
că Darwin'ar transpune pur și simplu în planul naturii 
un procedeu ce implică existența umor intenţii şi a unor 
criterii conștiente, evident prezente în ceea ce se 
numește „selecţie artificială“. De unde încheierea că 
principiul selecției naturale ar fi „neștiinţific“. În noile 
ediţii ale operei sale, Darwin nu va pierde prilejul de 
a pune lucrurile la punct. Replica merită să fie relevată, 
deoarece constituie o mărturie cu privire la luciditatea 
metodologică a lui Darwin, căruia de multe ori i se 
reproşează tocmai sub acest raport un anume sim- 
plism dogmatic. lată ce spune Darwin: „În sensul 
literal al cuvîntului, e neîndoios că termenul de selecţie 
naturală este eronat; dar cine a criticat vreodată pe 
chimişti pentru motivul că ei se servesc de termenul 
afinitate electivă, vorbind despre diverse elemente ? Și 
totuşi nu se poate spune, strict vorbind, că acidul alege 
baza cu care el se combină de preferinţă. S-a spus că eu 
aş vorbi despre selecţia naturală ca despre o putere ac- 
tivă sau divină ; dar cine critică pe un autor atunci cînd 
vorbește despre atracțiune sau gravitație, ca regizînd 
mișcările planetelor ? Oricine ştie ce înseamnă, ce im- 
plică aceste expresii metaforice, necesare clarităţii dis- 
cuției. De asemenea e foarte greu să eviţi a personifica 
natura, dar prin natură eu înțeleg numai acțiunea com- 


40 Lucian Blaga 


binată şi rezultatele complexe ale unui mare număr de 
legi naturale“ |. 

Darwin își da deci foarte bine seama că utiliza 
unele expresii metaforice, inevitabile în orice discuţie, 
și își punea în perfectă lumină atitudinea autocritică, de 
care era în stare, cînd indica acest metaforism ca o 
uzanţă și în chimie și în fizică. Este evident că o critică 
ce s-ar face lui Darwin în acest punct, nu atinge fondul 
chestiunii, întrucît orice asemenea reproș vizează doar 
aspecte conceptuale și teoretice, care din punct de 
vedere științific sunt neutre. 

Acesta nu a fost însă nici singurul, nici cel mai serios 
dintre asalturile pe care teoria selecției naturale a fost 
intermitent nevoită să le suporte. Alţi critici au 
încercat să se apropie realmente de fondul chestiunii, 
Astfel unii ridică cuvînt, că, după opinia lui Darwin, 
selecția naturală ar produce însăși variabilitatea vieţii, 
a speciilor, a raselor. O impresie netă că Darwin ar 
susține acest lucru, se desprinde desigur din multe enun- 
turi ale sale și chiar din titlul cărții. Totuşi impresia 
devine falsă, dacă o confruntăm cu unele lămuriri date 
de Darwin însuşi pentru a alunga nedumeririle cu pu- 
tință. Marele naturalist recunoaște, cel puţin atunci 
cînd se hotărește la formulări de precizie, că selecția 
naturală nu atrage după sine variabilitatea, ci „ea im- 
plică conservarea variaţiunilor produse accidental, cînd 
sunt utile individului în condiţiile de existență în care 
este plasat“ 2, 

E un fapt totuși că Darwin nu a aprofundat înde- 
ajuns această latură a teoriei, lăsind-o înconjurată de 
o seamă de afirmaţii, ce par mai mult tatonări decît 
certitudini. Uneori Darwin pare a se lămuri singur în 
sensul că variabilitatea vieţii, a speciilor nu este un 
rezultat, cît mai curînd un implicat al principiului se- 
lecţiei naturale. Cînd pare a susține contrariul, cel mai 
adesea e dat să me reamintim că Darwin explică varia- 
bilitatea prin principiul selecţiei naturale numai în 
măsura în care prin selecţie se ajunge la un cumul de 
variațiuni pe aceeași linie. Dealtminteri, odată, punînd 


1 Ch. Darwin, L'origine des espèces, edition definitive, Paris, Schlei- 


cher-Freres, pag. 87. 
2 Ch. Darwin, op. cit., p. 86. 


Darwin şi selecţia naturală 4l 


chestiunea în sine a variabilităţii, Darwin afirma clar : 
„Ignoranţa noastră cît privește legile varierii este adincă 
de tot. Noi nu putem nici măcar o singură dată dintr-o 


“ul 


sută pretinde a indica cauzele unei variaţii oarecare“ !. 


Privind lucrurile mai atenți, descoperim că aceste 
tatonări în jurul principiului selecției naturale își gă- 
sesc explicația într-o anume prudenţă științifică de care 
Darwin s-a lăsat călăuzit în cercetările sale. El era un 
empirist în primul rînd şi manifesta oarecare sfială de 
a face afirmaţiuni teoretice în absolut. Dar ajunşi aci 
se cuvine poate să privim teoria selecției naturale în 
ansamblul ei şi în perspectiva ce ne-o îngăduie astăzi 
filosofia şi știința. 

De la început, și considerată unilateral filosofie, 
teoria selecției naturale ne face impresia de a nu fi 
fost nici suficient de energic și nici destul de consec- 
vent gîndită. Teoria suferă de unele impurități. Ce vrem 
să spunem cu aceasta ? Privită sub unghi filosofic, nu 
încape îndoială că teoria selecției naturale aducea în 
momentul apariției sale o mare noutate. Cu ajutorul ei 
se încerca întîia oară (în timpurile moderne) să se ex- 
plice finalitatea de facto a organismelor fără de a se 
recurge la un principiu finalist conștient, 'creator. Să 
precizăm. Finalitatea organismelor, adică structura și 
conformația, pline de corelaţii și de potriveli, prin care 
se asigură conservarea ființelor în condițiile ambiante, 
este un fapt de observaţie curentă. Finalitatea relativă ? 
este un aspect al vieţii. Unii filosofi, în frunte cu Immanuel 
Kant, consideră finalitatea ca o categorie specifică, fără 
putere cognitivă deplină, pe fondul căreia viața, cu mani- 
festările ei, dobîndește totuși o particulară transparenţă. 
În orice caz, aspectul a ispitit din totdeauna pe cerce- 


1 Idem, ibidem, p. 178. 

2 Termenul are aici semnificația unei finalități fără de scop, adică 
a unei potriviri de facto, în realizarea căreia nu intervine neapărat 
vreo „intenţie“. Cînd vorbim despre finalitate de facto, nu trebuie 
s-o înțelegem ca finalitate inteligentă sau providenţială, ci ca 
un raport de relativă convenienţă între organism şi mediu. Această 
finalitate ca simplu raport de „adaptare“ între organism și mediu 
este o stare faptică în general admisă, indiferent de explicaţia 
ce i se dă. O asemenea finalitate de facto este admisă bunăoară 
și din partea materialismului dialectic, cu condiţia să nu fie con- 
siderată ca produs al unei intenţii conștiente de natură divină 
creatoare (a se vedea „Anti-Dihring“ de Engels). 


42 Lucian Blaga 


tători și ginditori, devenind adesea un prilej şi un pre- 
text de explicaţii „metafizice“. De obicei explicaţiile ce 
s-au întreprins în cursul veacurilor cît priveşte originea 
şi substratul finalităţii organismice se mișcă în sensul 
admiterii ipotetice a unui principiu creator-finalist : 
Dumnezeu, entelehia, principiul vital, suflet, ideea, ra- 
țiunea creatoare. Darwin era în timpurile moderne întîiul 
care propunea o explicaţie a finalităţii de facto, proprie 
organismelor, în perspectivă non-finalistă, recurgînd la 
ideea selecției naturale. O eventuală reușită indiscuta- 
bilă a unui atare punct de vedere ar fi fost de o imensă 
importanţă filosofică. Însă tocmai sub unghi filosofic 
Darwin e deparie de a-și fi gîndit suficient de consec- 
vent şi suficient de pur, ideea. Că viața produce prin 
sine însăși variaţiuni întîmplătoare, între care jocul ne- 
cesităților naturale, alege și conservă pe cele utile indi- 
vidului, este desigur un gînd ce poate fi fertil aplicat. 
Dar, pentru ducerea pînă la capăt a ideii, trebuie să 
vedem care sunt, după calculul probabilităților, impli- 
catele unui asemenea presupus demers al naturii. Nu 
ni se pare suficient să afirmi că între mai multe varia- 
țiuni întîmplătoare, natura alege pe aceea care s-a 
nimerit să fie „finalistă“. Căci, pentru ca într-o ordine 
şi pe un plan de întîmplări să apară o variaţie „fina- 
listă“ sunt, privind lucrurile teoretic și după cea mai 
simplă socoteală, necesare nenumărate variaţii întîmplă- 
toare non-finaliste. Procesele de transformare ale vieţii, 
care duc la atitea noi și noi variații, ar putea fără în- 
doială să ofere o șansă matematică și pentru ivirea 
întîmplătoare a unui caz finalist; o asemenea șansă 
rămîne însă condiționată de supoziţia că viaţa ar fi 
capabilă de o explozie infinită de variațiuni non-fina- 
liste, în toate direcţiile și la fiecare pas. Acesta ni se 
pare a fi implicatul, cu care eo ipso calculăm atunci 
cînd luăm în serios ideea selecției naturale. Dar un 
atare corolar, pe care-l degajăm pe cale pur speculativă 
din termenii teoriei, conține conjecturi ce nu prea sunt 
confirmate de experiența biologică. Vrem să spunem că 
nicăieri în natură nu observăm această scontată varia- 
bilitate explozivă, în infinit de multe direcţii și la 
fiecare pas, a vieţii. Ni s-ar putea răspunde că expe- 
riența dă rezultate negative în acest punct, fiindcă va- 
riațiunile în chestiune ar fi infinitesimale, deci insesi- 


Darwin şi selecția naturală 43 


zabile. O asemenea lămurire a situaţiei ar fi de 
acceptat, dacă nu ar duce la o nouă nedumerire. 
Să admitem totuși, de dragul discuţiei, că variațiunile 
ar fi într-adevăr infinitesimale și prin urmare insesizabile. 
În cazul acesta rămîne de neînțeles cum natura ar putea 
să „aleagă“ între infinit de multe variațiuni non-finaliste 
pe aceea care întîmplător este „finalistă“, dat fiind 
— potrivit învoielii — că variațiunea „finalistă“ se de- 
osebește doar imperceptibil de toate celelalte. Ni se pare 
că pentru a se realiza în chip efectiv, selecția naturală 
presupune oricum variațiuni sensibile, căci numai acestea 
pot deveni prilej de alegere pentru eventualul lor folos. 
Ajunși aci, se cere să gîndim lucrurile pînă la capăt. 
Dacă selecția naturală presupne o producţie de varia- 
țiuni, oricum accesibile unei eventuale observaţii, ne- 
putînd să devină eficientă în alte condiţii, şi dat fiind 
că trebuie să ținem seamă și de unele sugestii ale calcu- 
lului probabilităților precum am arătat mai sus, e clar 
că va trebui să admitem o variabilitate a vieţii nu numai 
sesizabilă în toate formele ei, ci și de o prodigalitate 
infinită la fiecare pas. Încă o dată însă: experienţa 
infirmă o asemenea ipoteză. lată una din cele mai seri- 
oase rezerve ce se pot formula pe plan filosofic faţă de 
ideea selecţiei naturale, dacă o admitem ca principiu 
ce ar reglementa, sigur şi în chip absolut, transformările 
vieţii. În demersurile sale teoretice Darwin nu a fost însă 
condus de atare criterii filosofice. Şi, nefăcînd aceasta, 
el se va mișca printre compromisuri care, chiar prin 
natura lor sunt destinate să diminuieze pe de o parte 
valabilitatea principială a ideii sale și să ducă la o abolire 
a exclusivității ei, pe de altă parte. Fapt e că Darwin 
nu s-a gindit niciodată să calculeze cu o variabilitate 
explozivă, infinită, a vieţii. El calculează doar cu o varia- 
bilitate în general, pentru explicarea căreia el admite 
multe şi diverse cauze, pe care, după propria sa mărtu- 
risire, „le ignorăm”. 

Pentru 'a semnala compromisurile la care Darwin se 
declara dispus, amintim că printre „cauzele“ ce duc la 
transformarea speciilor, el acceptă și unele dintre acelea 
pe care Lamarck a încercat odinioară să le pună în 
lumină. Darwin concede, bunăoară, că de multe ori uzul, 
exercițiul organelor duce la variațiuni sau că influența 
directă a condiţiilor fizice pot să dea de-a dreptul varia- 


44 Lucian Blaga 


țiuni flotante, dar uneori și definitive. Naturalistul 
englez nu bănuia că prin acceptarea unor atare variați- 
uni și cauze „lamarckiene“ se făcea apel în teoria vieții 
la „reacțiuni“ ce implică pînă la un punct un finalism, 
de un sens vag creator, ceea ce suspenda exclusivitatea 
nonfinalismului ca principiu explicativ al „finalităților 
de facto“. 

Urmărindu-l mai de aproape în felul cum prezintă 
fenomenele vieţii, se va remarca adeseori cum Darwin 
își mai submina intenţiile intrinseci ale teoriei sale, pe 
care o dorea bazată numai pe principiul nonfinalismului, 
şi prin alte motive pe care le asimila, fără a se gîndi 
totdeauna la consecințe. Astfel, el admitea în general că 
natura conservă de-a lungul generațiilor variațiile acci- 
dentale care s-ar dovedi utile vieţuitoarelor. Acest pro- 
ces el îl credea cu putinţă în două feluri: mai întîi prin 
aceea că datorită variației întîmplător achiziționată, in- 
dividul se menține mai ușor în viaţă; și al doilea, prin 
aceea că individul și-ar transmite variația în chestiune 
și urmașilor săi. E cazul însă să ne întrebăm dacă teza 
cu privire la o asemenea transmisibilitate nu este o 
presupunere prin uşița căreia în teoria vieții pătrunde 
un reflex al acelui finalism creator, a cărui eludare se 
încerca prin intențiile de ansamblu ale teoriei 2 

Tot printr-o derogare, de care nu-și da seama, de 
la principiul nonfinalismului, pe care-l pune la baza vieţii, 
Darwin mai atribuia şi alte daruri „eredității“. După 
opinia biologului, o particularitate utilă deja consti- 
tuită, pe o cale sau alta, în alcătuirea unor viețuitoare, 
poate fi așadar transmisă și urmașilor ei. Dar nu numai 
atit. Naturalistul se arăta dispus să încuviimțeze că se 
poate transmite și o „variabilitate“ ca tendinţă, ce va 
duce la aceleași particularități pe diverse linii succeso- 
rale, fără ca particularitățile să fi avut un aspect definit 
la strămoșii originari |. Oare cu această „tendință“ de 
variere într-un anume sens pe linii de evoluție diferite 
nu ajungem prea aproape de tendința „finalistă“, cu care 
un Ed. von Hartmann şi alți vitaliști încearcă să explice 
apariţia unor organe sau particularități asemănătoare pe 
linii evolutive foarte divergente? Cu aceste întrebări 
ținem să rostim doar unele nedumeriri cu privire la 


1 Ch. Darwin, op. cit, pag. 170. 


Darwin și selecţia naturală 45 


puritatea filosofică a teoriei darwiniste. Darwin, om 
de știință de o onestitate ireproşabilă, cunoştea evident 
o mulțime de fapte biologice, iar ca bun observator ce 
era, el se simțea obligat să țină seama de experiență 
chiar dincolo de elasticitatea firească a teoriei sale. 
Faptele îl constring la o serie de limitări a ideilor sale 
teoretice și uneori chiar la alterarea acestora. 

Marx şi Engels și-au manifestat satisfacția deosebită 
față de doctrina evoluționistă a lui Darwin, care anexa 
unei perspective itransformiste domeniul vast al vieţii, 
după ce în veacul al XVIII-lea un Kant și Laplace izbu- 
tiseră să impună această perspectivă în considerarea 
materiei cosmice ca substrat al evoluției corpurilor 
cerești. Nu e mai puţin adevărat că printre cei dintii 
care au semnalat unele neajunsuri şi chiar „greșeli gro- 
solane“ ale teoriei darwiniene au fost Marx! și Engels. 
În „Anti-Dihring“ Engels se pronunţă răspicat: „Teoria 
evoluţiei este ea însăși foarte tînără și în consecinţă, nu 
încape îndoială, că cercetările ce vor urma, vor modifica 
apreciabil ideile actuale, inclusiv cele ce sunt strict 
darwiniste, asupra desfăşurării evoluției speciilor“. 

Engels susține în chip clar că Darwin a exagerat 
cînd a făcut din selecţia naturală resortul exclusiv al 
variației speciilor. 

Nu putem încheia acest capitol fără de a aminti unele 
rezultate de o deosebită importanţă la care știința bio- 
logică a ajuns mai recent cu privire la eficienţa posibilă 
a selecției în general. Rezultatele la care facem aluzie 
se datoresc îndeosebi cercetărilor biologului W. Johan- 
nsen ? care a arătat, pe temei de largi experienţe, că 
ceea ce se poate obține prin selecție pentru ameliorarea 
nivelului unei populaţii vegetale și animale este, practic, 
de o deosebită însemnătate, dar că eficiența selecţiei nu 
este nici pe departe aceea ce în chip teoretic i-o încu- 
viința Darwin, deoarece pe această cale nu se ajunge 
niciodată la o modificare, la o deplasare a particulari- 


1 Marx se pronunţă îndeosebi împotriva aplicării ideilor cu privire 


la factorii „luptă pentru existenţă“ și „selecţie naturală“, asupra 
istoriei societăţii umane, unde acești factori devin eficienţi cel 
mult în faza liberei concurențe a burgheziei capitaliste, dar nici 
aci întocmai ca în natură. 

2 Johannsen W., Experimentele Grundlagen der Descendenzlehre 
(Allgemeine Biologie, in „Kultur der Gegenwart”). 


46 Lucian Blaga 


tăților ereditare, inerente unui tip constituțional (geno- 
tipului). S-a pus oare cu aceasta o limită utilizării ideii 
selecției naturale în problema transformismului ? Unii 
naturaliști opinează în acest sens. Noi credem că aci s-a 
deschis o nouă problemă. Oricum, din experiențele de 
felul acelora ale lui Johannsen, nu suntem dispuși 
— vom sublinia aceasta — să conchidem asupra stabi- 
lităţii formelor constituționale ale vieții, precum unii 
naturaliști s-au grăbit să gîndească. Hotărîţi a privi viața 
în perspectivă transformisă, vom susține că, dacă prin 
selecţie nu se poate obține transformarea genotipurilor 
vitale, atunci, natural, o asemenea transformare se da- 
toreşte altor factori, care urmează să fie puși în lumină. 


Teoria mutațiilor 


În secolul al XIX-lea s-a impus, prin operele lui 
Darwin şi Spencer, îndeosebi ideea evoluției prin etape 
lente, infinitesimale, pentru ca apoi, mai recent, să se 
ia în discuţie cu tot mai multă simpatie teoria mutaţiilor, 
propusă și susținută mai cu seamă din partea lui Hugo 
De Vries. Întîia teorie, darwino-spenceriană, a fost gin- 
dită și elaborată în perspectiva conceptului de „continui- 
tate“, cîtă vreme cea de a doua și-a obţinut articularea 
în perspectiva conceptului de „discontinuitate“. Potrivit 
concepţiei lui De Vries, transformările într-adevăr rele- 
vante ale vieţii s-ar efectua brusc, prin „mutații“. 
De Vries şi-a dezvoltat ideile în opera „Teoria muta- 
țiilor“ (1901) şi apoi în studiul „Specii și varietăți şi 
geneza lor prin mutații“ (1906). În cursul primelor decenii 
ale veacului nostru, evoluționismul, militîind pentru teza 
variațiunilor lente, a cedat tot mai mult teren mutaţio- 
nismului. 

În opul său fundamental, terminat în 1900, De Vries. 
aminteşte cîțiva precursori ai teoriei mutaţiilor. Cel mai 
important, după părerea sa, este Louis Dollo, care în 1893 
a publicat un studiu despre „Legile evoluţiei“. Dollo a 
fost cel dintîi care a formulat mutaţionismul ca teorie 
de ansamblu a vieţii, afirmînd că „evoluţia este dis- 
continuă“. Lapidară, simplă, propoziţia aceasta ar fi 
putut să revoluţioneze ideile despre desfășurarea for- 
melor vieţii pe pămînt, dacă din capul locului ar fi fost 
înțeleasă în toate consecințele ei. Însemnătatea acestei 
propoziții merită să fie subliniată și pentru simetriile ei 


47 


48 Lucian Blaga 


în raport cu teoria quantelor propusă cîțiva ani mai 
tirziu din partea lui Max Planck în fizică. Cîtă vreme 
însă în fizică, în problema energiei, perspectiva discon- 
tinuității a dus la recoltarea unor surprinzătoare rezul- 
tate, în biologie perspectiva adusă de Dollo și-a făcut 
loc mai pe îndelete, fără de a stîrni aceeași senzaţie. Im- 
portanța studiului lui Dollo pentru dezvoltarea biologiei 
teoretice nu trebuie totuşi subevaluată. Într-adevăr, 
studiul lui Dollo leagă întîiia oară teoria evoluției de 
postulatul discontinuității, dar studiul mai cuprindea şi 
formularea mai multor legi, printre care una circulă 
actualmente chiar sub numele autorului. Așa-numita lege 
a lui Dollo precizează că evoluția vieții este ireversibilă 
și limitată. Ceea ce înseamnă pe de o parte că viața, 
în desfășurarea formelor ei, nu se întoarce niciodată 
exact la formele prin care a trecut deja, și pe de altă 
parte că evoluţia își are şi ea limitele ei. Cu ireversibi- 
litatea ca trăsătură a evoluţiei ne vom întîlni în cursul 
expunerilor noastre. Printre elementele teoretice gene- 
rale, de care facem uz în vederile noastre antropologice, 
acest aspect trebuie amintit, întrucît ni se pare că e de 
însemnătate pentru soluționarea unor chestiuni foarte 
delicate în legătură cu evoluţia omului. 

Dar să revenim. În ce consistă teoria mutaţiilor ? Ter- 
menii de „mutație“, de „mutabilitate“ nu sunt tocmai 
noi. În primele decenii ale secolului al XIX-lea termenii 
aceștia erau uzitați pentru designarea variațiunilor for- 
male ale vieții în general. De Vries îi reactualizează. 
dîndu-le însă un conținut mai precis. El vorbește despre 
variațiuni și mutații ca despre procese cu totul eterogene. 
Există variaţiuni și există mutații. Drept e că și clasicii 
evoluționismului, precum Darwin și Wallace, cunoșteau 
unele variațiuni singulare, care astăzi s-ar numi „mu- 
taţii“. Acestor variaţiuni singulare Darwin nu le acorda, 
la început, pentru realizarea evoluției vreo însemnătate 
mai deosebită decît obișnuitelor variaţiuni lente, indi- 
viduale. Cu privire la atitudinea lui Darwin față de 
această chestiune, De Vries constată următoarele: 
„Darwin a făcut în permanenţă o distincție între varia- 
țiuni individuale şi variațiuni singulare ; acestora din 
urmă el le acorda un rol mai puțin important în geneza 
speciilor. Numai sub înrîurirea criticilor săi el a abando- 


Teoria mutațiilor 49 


nat această părere, pentru a atribui un rol esenţial 
variațiunilor individuale, care se găsesc pretutindeni“ !. 

Wallace, ssimplificînd teoria lui Darwin, era de pă- 
rerea că variațiunile singulare pe care astăzi le-am numi 
mutații, nu joacă nici un rol în devenirea speciilor. La 
rîndul său, De Vries inversează perspectiva susținînd 
că variaţiunile obișnuite, individuale, care prin selecție 
naturală ar putea să ducă la o înnobilare a varietăților, 
nu au nici o importanţă în ceea ce privește apariţia de 
noi specii și că noile specii se ivesc totdeauna numai 
prin mutații, care dau dintr-o dată specii definite ce 
rămîn constante, pînă cînd s-ar declara eventual o 
nouă mutație. În limitele oricărei specii noi, apărută 
prin mutație, sunt, firește, după opinia lui De Vries, 
posibile și nenumărate variațiuni individuale, care nu au 
însă nici o semnificație pentru evoluţie ca atare. 
De Vries se arată în primul rînd ca un adversar al con- 
cepției darwiniene cu privire la geneza speciilor prin 
selecţie naturală. Prin selecţie, susține el, fie naturală, 
fie artificială, nu se pot obţine specii realmente noi. Se- 
lecţiei i-ar reveni numai o importanţă practică, și aceasta 
în sensul că prin ea se poate ridica nivelul unei culturi de 
plante şi animale, cu rezerva totuși că ameliorarea astfel 
obținută se menține exclusiv în cadrul unor tipuri gene- 
rice existente de mai înainte într-o populaţie. De Vries 
mai arată în această privință că orice culturi vegetale 
şi animale, de înalt nivel, obținute prin selecție, recad 
la nivelul anterior, în curs de cîteva generații, de îndată 
ce operația de selectare încetează. Pornind de la atare 
observaţii, De Vries conchide că: transmisibile prin 
ereditate ar fi numai particularităţile cucerite prin mu- 
tație şi numai acestea ar rămîne constante pînă la o 
eventuală nouă mutație. 

Teoria mutațiilor așa cum o găsim expusă în stu- 
diile ce marchează adevărate date, ale lui De Vries, 
cuprinde — de ce n-am recunoaște acest lucru ? — foarte 
multă „teorie“ şi relativ puţin material empiric. Dacă 
ne amintim bogăţia materialului documentar pus la con- 
tribuție de Darwin în „Originea speciilor“, demersul 
teoretizant al lui De Vries pare o îndrăzneală. De Vries 


1 Hugo De Vries, Die Mutationstheorie, Leipzig, Verlag von Veit, 
1901, pag. 28. 


50 Lucian Blaga 


a început să-și adune materialul în sensul teoriei mu- 
tațiilor în 1886, cînd a descoperit planta Oenothera 
lamarckiana, specie ce manifestă actualmente o capaci- 
tate mutațională excepţională. De Vries a urmărit ma- 
nifestările acestei plante, metodic şi sistematic, asupra 
unor culturi realizate în optime condiţii experimentale, 
şi aceasta de-a lungul unui deceniu și jumătate înainte 
de a-și da în vileag teoria. Materialul experimental în 
chestiune este impresionant, dar la început limitat la 
manifestările Oenotherei, încît teoria cerea neapărat o 
generalizare a rezultatelor de la o specie la toate cîte 
există. Firește că și studierea atentă a cîtorva cazuri 
îngăduia anunțarea unei teorii, dar aceasta numai cu 
rezerva că exemplele, ce ar fi putut să însemne o con- 
firmare, aveau să se multiplice ulterior, ceea ce, spre 
norocul teoreticianului de Vries, s-a și întîmplat. Rela- 
tiva raritate a fenomenelor de mutație în timpul de 
față nu a descurajat pe nimeni, ci devenea ea însăși, 
ca fapt, un element al teoriei. În cursul celor cinspre- 
zece ani de observaţie, s-a declarat în culturile expe- 
rimentale cu Oenothera lamarckiana o seamă de mu- 
taţii, ale căror rezultate De Vries le-a urmărit și le-a 
descris. Nu e cazul să intrăm în expunerea detaliată a 
situaţiilor de care De Vries s-a ocupat pe larg în primul 
volum al „Teoriei mutaţiilor“. Planșa I cu trei figuri 
ilustrează sensul în care Oenothera lamarckiana s-a 
modificat, prin mici salturi, dînd forme, pe care, după 
criteriile în uz, orice naturalist le va privi ca specii 
noi. Modificările sunt îndeosebi izbitoare la foi, deși 
morfologia plantei îndură prefaceri și în atîtea alte di- 
recţii. De Vries pretinde a fi observat că aceste specii 
noi au rămas constante de-a lungul generaţiilor conse- 
cutive pe care pas cu pas le-a avut sub ochi. Că din 
durata scurtă a observaţiilor față de ritmul multimilenar 
al evoluţiei nu se puteau scoate concluzii atit de cate- 
gorice, cum le voia De Vries, este o altă chestiune. 
Oricum, examenul lui De Vries dovedea puternica mu- 
tabilitate a speciei Oenothera lamarckiana. Pe temeiul 
materialului recoltat, De Vries s-a crezut îndreptăţit a 
formula următoarele legi ale mutaţiei : 

1. Speciile elementare noi se produc brusc, fără de 
faze intermediare. 


- 


Teoria mutaţiilor 5l 


2. Speciile elementare noi sunt cel mai adesea deplin 
constante, chiar din primul moment al ivirii lor. 

3. Cele mai multe tipuri noi, ce se ivesc, corespund, 
în particularitățile lor, exact unor specii noi, iar nu 
simplelor variațiuni (variațiuni apar fireşte în limitele 
fiecăreia dintre specii). 

4. Speciile elementare apar într-un număr conside- 
rabil de indivizi, simultan sau cel puțin în aceeaşi pe- 
rioadă (De Vries a calculat și procentajul noilor apariții. 
Cît privește familia Oenothera, s-au ivit șapte specii noi 
în curs de zece ani, și anume într-o proporție de 1—2% 
față de numărul indivizilor ce alcătuiesc populația în 
sînul căreia s-au produs mutațiile). 

5. Noile particularități nu indică vreo relație evi- 
dentă, izbitoare, cu variabilitatea individuală. 

6. Mutaţiile se efectuează în toate direcțiile, modi- 
ficările afectează toate organele. 

7. Mutabilitatea se manifestă periodic. 

De Vries formulează aceste pretinse legi fără de nici 
o ezitare; el se pronunţă cu oarecare rezervă numai 
față de propoziția cu privire la periodicitatea mutabili- 
tății. Aci recunoaște și el că ar fi vorba mai mult despre 
o presupunere, spre care ne-ar îndruma observația cu- 
rentă că fecunditatea mulațională se găsește la cele mai 
multe specii, dacă nu anulată, cel puţin redusă la starea 
de latență. În volumul doi al „Teoriei mutaţiilor”“, 
De Vries va stărui asupra periodicității, dar și asupra 
faptului că o specie ce se găsește într-o fază de mutabi- 
litate 'acută, produce de obicei și o seamă de specii noi, 
a căror capacitate mutațională pare definitiv stinsă. Așa 
s-ar lămuri printre altele împrejurarea că există atitea 
organisme, care de-a lungul atitor ere geologice nu 
și-au schimbat în chip sensibil înfățișarea. Nu aflăm 
de la De Vries aproape nimic asupra factorilor interni 
sau externi angajați de-a dreptul în procesele mutaţio- 
nale, cu atît mai puţin asupra factorilor care — presu- 
punînd că mutabilitatea ar fi o însușire fundamentală 
a vieții — ar înfrîna periodic capacitatea mutațională. 

Cît privește legile mutaţiei produse de către 
De Vries, ar fi poate de observat că ele sunt prematur 
prezentate ca „legi“. Față de puţinătatea materialului 
documentar, trebuie să spunem că ele plutesc în aerul 
rarefiat al ipotezei. Pe noi ne va preocupa la un moment 


52 Lucian Blaga 


dat îndeosebi pretinsa lege de la punctul 6: „Mutaţiile 
se efectuează în toate direcţiile, modificările afectează 
toate organele“. Această așa-zisă „lege“ ni se pare în- 
deosebi suspectă, fiind prea puţin acoperită de empirie. 

Spuneam că teoria mutaţiilor priveşte evoluţia or- 
ganică în perspectiva „discontinuităţii“. Propoziția cu 
care De Vries își începe studiul fundamental este aceasta : 
„Numesc teorie a mutaţiilor afirmația că însuşirile 
organismelor sunt alcătuite din unităţi categoric dis- 
tincte. Aceste unităţi pot să se îmbine în grupuri, iar la 
specii înrudite reîntilnim aceste unităţi şi grupuri. Tre- 
ceri, cum le observăm atît de numeroase asupra formelor 
exterioare ale plantelor și animalelor, există însă între 
aceste unități, tot aşa de puţin ca între moleculele 
chimiei" |. ` 

De reţinut este că volumul doi al „Teoriei muta- 
țiilor“ apare numai în 1903 și că de-abia aici De Vries 
face o amplă raportare a teoriei sale la legile eredității 
descoperite de Mendel. Descoperirile lui Mendel cu pri- 
vire la legile eredității, făcute cu zeci de ani în urmă, 
zăcuseră necunoscute într-o revistă de provincie aus- 
triacă, pînă cînd, în sfîrşit, alţi naturaliști, printre care 
şi De Vries au relevat importanţa lor cu totul excepțio- 
nală. Prin cercetările sale asupra eredității, Mendel a 
învederat discontinuitatea însușirilor elementare ale spe- 
ciilor, și aceasta într-un domeniu ce putea să fie cercetat 
de-a dreptul și care îngăduia chiar o aplicare, cel puţin 
statistică, a matematicii. Rezultatele lui Mendel au fost 
din plin puse la contribuţie din partea lui De Vries în 
teoria evoluţiei organice prin „salturi“. Descoperirile lui 
Mendel puteau fi invocate ca o dovadă în plus în favoa- 
rea concepţiei despre devenirea discontinuă a formelor 
vieții. 

De Vries îşi încheia volumul al doilea al „Teoriei 
mutaţiilor“ cu unele speculații matematice, destul de 
naive, menite să pledeze în favoarea teoriei și care, 
potrivit cunoștințelor ce le avem astăzi despre evoluția 
pămîntului, ar fi mai curînd de natură s-o infirme. 
De Vries susținea anume că, pentru a se putea admite 
evoluția vieţii prin variațiuni imperceptibile, așa cum 
o înțelegeau clasicii evoluţionismului, ar trebui să se 


1 Hugo De Vries, op. cit., I, pag. 3. 


Teoria mutaţiilor 53 


calculeze cu durate geologice enorme, adică după anume 
socoteli cu o durată de două miliarde și jumătate de 
ani. Dar—așa argumentează De Vries — diverşi natu- 
raliști au găsit, folosindu-se de felurite metode, că vîrsta 
pămîntului nu ar putea să fie mai mare de cîteva zeci 
de milioane de ani. Orientîndu-se după autorităţile emi- 
nente ale timpului, De Vries calculează vechimea vieţii 
la 24 milioane de ani, de unde concluzia că viaţa, 
pentru a evolua în acest răstimp, nu avea altă cale 
decît aceea a „salturilor“. Aşa apreciau naturaliștii vremii 
încă acum cincizeci de ani duratele geologice. Conco- 
mitent cu progresele realizate în studiul radioactivităţii 
s-a ajuns însă la alte aprecieri cu privire la vechimea 
pămintului și a vieţii. Aceste noi evaluări, date fiind 
elementele ei mai certe, prezintă un foarte mare grad de 
probabilitate. Vieţii i se acordă o vechime de cel puţin 
un miliard de ani. Evident, dacă ne menţinem în cadrul 
termenilor, în care De Vries punea problema, această 
ultimă cifră ar pleda mai curînd pentru concepția eta- 
pelor imperceptibile despre devenirea vieții. Facem po- 
menire despre toate aceste calcule nu atit pentru a 
aduce reale probe pro sau contra uneia sau alteia dintre 
teoriile vieţii, ci mai mult pentru a arăta cît de nese- 
rioase şi de fanteziste pot deveni uneori chiar și specu- 
lațiile matematice, cînd sunt mai mult „speculaţii“, 
decît „matematice“. 

De Vries lega mari speranţe practice de teoria mu- 
taţiilor : „O cunoaștere a legilor mutaţiilor va duce, pre- 
cum se poate prevedea, o dată mai tîrziu, la producerea 
voluntară şi artificială de mutații, ajungîndu-se astfel 
la provocarea unor noi particularităţi la plante şi la 
animale“ !. 

De Vries era așadar convins de posibilitatea unei 
dominări voluntare din partea omului a proceselor de 
mutație, prin care s-ar realiza specii superioare de plante 
și animale. Astăzi, aproape cincizeci de ani de la formu- 
larea teoriei, ne găsim în această privință încă tot în 
faza tatonărilor, a încercărilor, dar după toate semnele 
— şi dacă ținem seama de rezultatele cercetărilor școlii 
sovietice Miciurin-Liîsenco — și în fața unor prime suc- 
cese. lată ce spune în privința aceasta naturalistul 


1 Hugo de Vries, op. cit, pag. 5. 


54 Lucian Blaga 


Marcel Prenant : „Încă de mult Darwin, De Vries și alții 
avuseseră impresia că mutațiile sunt deosebit de frec- 
vente la animalele domestice sau la plantele cultivate 
într-un mediu bogat. Această indicație vagă asupra in- 
fluenţei mediului a fost precizată prin cercetările re- 
cente, în care s-a reuşit a se mări proporția de mutanți 
într-o măsură remarcabilă sau chiar enormă : în anumite 
cazuri, pînă la o sută cincizeci de ori. Aceste cercetări 
făcute asupra mai multor specii, printre care drosofila 
şi orzul, au fost încercate cu ajutorul a diferiți factori 
fizici şi chimici, dintre care cei mai eficaci au fost tem- 
peratura, razele ultraviolete și mai ales razele X, precum 
şi acelea ale radiului (...) Putem scoate, continuă 
Prenant, din aceste experiențe cel puțin noțiunea unei 
acțiuni efective a mediului asupra producerii mutaţiilor. 
Se pare însă că, dimpotrivă, pînă în prezent s-a eșuat a 
se produce în acest mod o mutație bine determinată. 
Mai mult, un acelaşi factor fizic exterior pare a mări 
în același timp proporția a diverse mutații” !. 

Pentru realizarea masivă a visului lui De Vries, 
avînd ca obiectiv dominarea practică a proceselor mu- 
taționale, trebuie așteptată probabil o soluționare prea- 
labilă a problemei fundamentale a geneticii moderne, 
referitoare la factorii care alcătuiesc substratul ereditar 
al particularităților biologice și referitoare la modifica- 
bilitatea lor. Potrivit doctrinei Weissman-Mendel-Mor- 
gan numai celula germinativă ar fi susceptibilă de mu- 
taţii, cîtă vreme după noua concepţie 'a școlii sovietice 
Miciurin-Liîsenco ar exista și mutații ale celulelor soma- 
tice. Școala sovietică pune în evidență și importanța 
pe care o are influența mediului asupra determinării 
mutațiunilor 2. 

Teoria mutaţiilor dezvoltată de Hugo De Vries a 
stîrnit mult interes atît în cercuri științifice cît și în 
cercuri filosofice. În primele decenii ale secolului nostru, 
teoria se găsește în faza ei ofensivă, cucerind tot mai 
mult teren în dezavantajul teoriei clasice a evoluţionis- 
mului. S-au descoperit mutații așa-zise „spontane“, vreo 
cîteva sute la musca drosofila și la planta -antirrhinum 


1 Marcel Prenant, Biologie și marxism, Editura Pygmalion, 1946, 
pag. 208. 

2 T. D. Lisenco, Genetica, în Analele  româno-sovielice, 1947, 
vol, 7, pag. 35. 


Teoria mutațiilor 55 


(gura leului). S-au făcut şi cercetări în ceea ce privește 
constanța acestor mutații. 

În 1932 un biolog ca Richard Woltereck, profesor 
de zoologie la Leipzig, se credea îndriduit să facă această 
reprivire asupra rezultatelor obţinute în perspectiva 
mutaționismului: „Toate modificările eredității (adică 
așa-zisele mutații spontane, n.n.) ce se petrec sub ochii 
noştri sunt reversibile“ !. Mutaţiile accesibile exame- 
nului empiric, ar recădea deci în matca lor originară. 
Constanța mutanţilor observați în chip curent, și cu 
care De Vries calcula aşa de mult, devenea, cu alte 
cuvinte, pentru naturalistul amintit foarte problematică. 
Din aceasta biologul nu scoate însă concluzia că mutaţiile 
n-ar fi jucat un rol fundamental în evoluția vieţii pe 
pămînt. Dimpotrivă! În privința aceasta același Wolte- 
reck susține: „Se pare — şi astăzi nu putem spune 
mai multe despre aceasta — că modificarea spontană 
a formelor vegetale şi animale (...), adică evoluţia 
progresivă a potenţelor a fost coloana vertebrală a în- 
tregului proces evolutiv. La această devenire universală 
a speciilor (...) nu putem ajunge [însă] cu mutațiile 
(de gene) (...) care ne sunt astăzi realizabile și care mai 
au loc și acum, dar care în totalitatea lor nu mai aduc 
în esență nimic nou“ 2, lată cum, chiar şi unul dintre 
naturaliştii cei mai rezervaţi în ceea ce privește impor- 
tanța pentru evoluţia efectivă a vieţii, a mutaţiilor de 
felul acelora ce au loc sub ochii noștri, se declară totuși 
gata de a admite, dincolo de mutațiile ce nu ar mai fi 
astăzi realizabile, și mutații progresive şi ireversibile, 
care alcătuiesc coloana vertebrală a evoluției de-a lun- 
gul erelor geologice. 


1 Richard Woltereck, Grundzüge einer Allgemeinen Biologie, Stut- 
tgart, Encke Verlag, pag. 412. 
2 Idem, ibidem, pag, 411. 


Alte aspecte ale evoluţiei 


Ideea „evoluţiei“ a fost la început o perspectivă 
teoretică în care se încerca organizarea materialului em- 
piric adunat de diverși naturaliști. Cînd perspectiva evo- 
luționistă a părut suficient legitimată prin datele pe care 
toate domeniile biologiei le scoteau la iveală, s-a pro- 
cedat apoi, încetul cu încetul, la examinarea articula- 
ției mai intime a proceselor evolutive în general. Printre 
cei dintii cercetători și gînditori care s-au aplicat cu 
pasiune descifrării legii ca atare a evoluției, a „progre- 
sului“, a fost englezul Herbert Spencer. Rezultatele exa- 
menului său, cu toate că obținute în perspectivă exclusiv 
„mecanicistă“, nu şi-au pierdut încă ‘toate drepturile de 
a ne reţine atenția. Consideraţiunile lui Spencer cer, 
firește, serioase revizuiri, dar oricum, cel puţin în bio- 
logie, ele pot servi ca punct de plecare pentru noi cer- 
cetări, mai suple. 

În „Principiile de biologie“ Spencer susține, ca și 
în alte lucrări ale sale, că orice agregat organic, la fel 
ca şi toate celelalte agregate, tinde să treacă de la 
simplicitatea sa indistinctă, primitivă, la o complexi- 
tate mai distinctă, și aceasta datorită diferitelor cantități 
şi specii de forțe, cărora părțile sale le sunt expuse. 
Spencer e de părerea că structura unui organism gravi- 
tează de la o stare omogenă indefinită spre o stare 
eterogenă definită și că acest proces își acumulează efec- 
tele în generațiile succesive, dacă forţele care îl produc 
continuă să lucreze. Aplicind această pretinsă „lege“ 
asupra organismelor, Spencer opinează că o eterogenei- 


56 


Alte aspecte ale evoluției 57 


tate crescîndă se formează simultan în structura indivi- 
zilor, în structura speciilor şi în structura florei și faunei 
pămîntului. Aceasta este, sumar redată, faimoasa „lege“ 
a evoluției, degajată de Spencer dintr-un bogat material 
de observaţie, în care au intrat deopotrivă exemple 
precum alcătuirea, sub înrîurirea vîntului, a unei grămezi 
de frunze uscate, ca și diferenţierea, sub presiunea con- 
diţiilor forţelor naturale, a unui organism. Împotriva 
unei atari interpretări strîmt „mecaniciste“ a evoluției 
s-au ridicat o seamă de obiecțiuni, din partea oamenilor 
de știință sau a filosofilor. (Că „mecanicismul“ este ce 
perspectivă insuficientă pentru o considerare exhaustivă 
a vieţii, este un punct asupra căruia cad de acord doctrine 
atît de divergente precum pozitivismul, materalismu! dia- 
lectic și vitalismul). 

Cele cîteva întîmpinări ce le vom face, le sprijinim 
— pe cît cu putință — pe simple observaţii. Evident, 
privind lucrurile „mecanicist“, anevoie se vor putea sur- 
prinde, în procesele evolutive, aspecte mai izbitoare 
decît cele reținute de Spencer. Vom căuta însă a arăta, 
referindu-ne la cîteva exemple spicuite din biologie, că 
simpla „diferenţiere” care duce de la o stare de omo- 
geneitate indefinită la o stare de eterogeneitate defi- 
nită — nu este în toate cazurile un suficient mijloc de 
definire a evoluției. Nu ni se pare tocmai greu să dove- 
dim că întru definirea „evoluţiei“ devine necesară intro- 
ducerea și a altor criterii, decît este acela al „diferen- 
țierii în general“, de care a făcut uz Spencer. Deoarece 
nu este cazul să ne extindem prea mult asupra acestei 
chestiuni, vom analiza sumar și de-a dreptul cîteva 
exemple concrete. Există în Marea Mediterană o algă 
(Caulerpa crassifolia), care, privită doar exterior, pare 
o plantă de-o organizație relativ superioară, superioară 
în orice caz aceleia pe care realmente planta o posedă. 
Planta este tiriîtoare; din axa ei, ce dă în muguri, cresc 
pe de-o parte un soi de rădăcini cu care ea pătrunde în 
pămînt şi de altă parte nişte foi verzi de-o lungime 
de mai mulți centimetri. O mai atentă examinare micro- 
scopică a plantei duce la un rezultat paradoxal: ea nu 
este constituită din celule, ca alte plante de-o înfăți- 
şare aparent asemănătoare, ci reprezintă o singură 


58 Lucian Blaga 


cavitate tubulară, prelungită în rădăcini şi în foil. 
Planta reprezintă o ființă unicelulară, de o morfo- 
logie uimitor diferențiată, avînd înfățișare de plantă 
pluricelulară de nivel organizator relativ superior. 
Exemplul vorbeşte de la sine şi dovedește în chip izbitor 
că este cu putinţă uneori o „diferenţiere“ organică de 
aspecte și particularități foarte acuzate, în felul lor, fără 
ca prin aceasta să se ajungă la un nivel de organizare 
care ar depăși pe al fiinţelor inferioare. Plantele şi ani- 
malele unicelulare manifestă adesea o „diferenţiere“ 
structurală, morfologică, cu totul impresionantă, fără de 
a întrece însă, în principiul lor, nivelul unicelularelor. 
Iată-ne deci în fața unei „diferențieri“ de la o stare de 
omogeneitate indistinctă la o eterogeneitate definită, 
proces care totuși e departe de a reprezenta un echivalent 
al acelui progres, pe care pretutindeni în regnul vegetal, 
şi mai ales animal, îl remarcăm și care se face de la un 
nivel de organizare inferior la altul superior. Vrem să 
spunem cu aceasta că printre ființele unicelulare se gă- 
sesc unele care posedă organe mai „specializate“ în fe- 
lul lor, decît le au adesea ființele pluricelulare, cărora le 
recunoaștem totuşi în general un nivel de organizare su- 
perior ființelor unicelulare. În afară de alga despre care 
am pomenit, sunt de amintit ca ilustrare a situaţiei ce 
ne solicită toată atenția, și unele exemple de unicelu- 
lare animale extrem de „diferenţiate“, care, ca nivel de 
organizare, nu ajung însă pe acela al pluricelularelor. Pri- 
viți un animal unicelular, cum ar fi „euglena“ (a se vedea 
planșa a Il-a, fig. 1) de-o diferenţiere lăuntrică remar- 
cabilă, avînd diverse organe, printre altele şi o pată 
oculară cu ajutorul căreia ființa reacţionează la lumină 
şi alături, apoi, cazul şi mai impresionant, așa-zicînd 
„senzațional“ al unei peridinee (Pouchetia), excelînd prin 
aceea că posedă un uluitor organ optic, un ochi mare 
prevăzut chiar cu lentilă (a se vedea planșa a Ii-a, 
fig. 2). Să ne oprim puțin şi să cumpănim lucrurile. Există 
atitea animale pluricelulare de un nivel de organizare 
superior tuturor unicelularelor, pluricelulare care sunt to- 
tuși încă foarte departe de a-şi fi alcătuit un ochi cu len- 
tilă. Se desprinde din astfel de date biologice nu numai 


t A se vedea B. Lidforss, Zelulărer Bau, Elementarstruktur etc. în 
Allgemeine Biologie, Kultur der Gegenwart, pag. 265. 


Alte aspecte ale evoluției 59 


posibilitatea, dar și necesitatea unei distincţii între două 
feluri de evoluții progresive, una pe linia specializării 
crescînde a unor organe, alta pe linia unei organizări de 
nivel superior în genera]. Ne permitem să indicăm cu 
aceasta o distincţie, asupra căreia biologia modernă se 
opreşte cu tot mai mult interes, deoarece în legătură cu 
distincția în chestiune se pun atîtea probleme de capitală 
însemnătate pentru teoria transformistă a vieţii. 

Dar să ne întoarcem deocamdată, să vedem ce alte 
concluzii se mai pot desprinde din examenul situației în 
ceea ce priveşte legea evoluţiei, aşa cum o înțelegea 
Spencer. Că un organ fără îndoială deosebit de complex, 
cum este ochiul cu lentilă, apare și la ființe unicelulare, 
este o stare faptică, pe care filosoful englez nu putea 
s-o bănuiască în faza cercetărilor din timpul său, încît 
el era condamnat, sub sugestia materialului ce-i sta la 
dispoziție, să-și facă o idee destul de neadecvată cu pri- 
vire la aşa-zisa „omogeneitate indistinctă” a unicelula- 
relor. Cînd ni se vorbeşte despre o pretinsă omogenei- 
tate indistinctă a unicelularelor și avem din întîmplare 
norocul de a vedea în fața noastră „peridineea“ dotată 
cu ochi cu lentilă, nu ne putem suprima un zîmbet, de- 
oarece chiar în regnul unicelular se constată cîteodată 
o diferenţiere de organe cu totul uluitoare. Este aci o 
împrejurare ce nu apare suficient valorificată în formula 
lui Spencer. Unicelularele se arată mult mai diferențiate 
în structura lor intimă decit își închipuia filosoful. Acesta 
ar fi un lucru de reţinut. Iar un al doilea lucru, ce trebuie 
fixat, este că această diferențiere, pentru care stau măr- 
turie unicelularele, se deosebește profund de procesele 
prin care se ajunge la organizări de nivel superior. Că 
si acest de-al doilea mod evolutiv este susceptibil de a 
fi numit „diferenţiere“, adică trecere de la omogeneitate 
indistinctă spre eterogeneitate definită, poate să fie just, 
dar deosebirea între diferenţierea, ce rămîne în limitele 
unui organ şi diferențierea, prin care un organ obține, 
fie în ansamblu, fie în cea mai mare parte, un nou nivel 
constituțional, se cere pusă într-un mai hotărît relief. 
„Diferenţierea"“, asupra căreia stăruie Spencer, ca parti- 
cularitate distinctivă a evoluției, rămîne oricum un cri- 
teriu prea abstract şi nu se dovedește în stare a face 
față distincţiei de calitate și de sens, ce o întrezărim între 
procesele, despre care vorbim, adică între procesul de 


60 Lucian Blaga 


specializare a unor organe şi procesul ce duce la noi 
niveluri de organizare a vieţii. Notăm numaidecit că 
cele două moduri evolutive nu au loc numai în cadrul 
arătat, al unicelularelor și pe linia trecerii spre organi- 
zarea pluricelulară. În regnul pluricelularelor reîntîlnim 
la fiecare pas cele două moduri de evoluţie; întiiul 
consistînd în procese de diferențiere structurală, mor- 
fologică și funcţională a unor anume organe și al doilea 
în procese ce dau tipuri constituționale treptat superi- 
oare. Cele două moduri evolutive par a-și disputa pri- 
matul, ele interferează sau își arată succesiv efectele. 
Asupra acestei distincţii ne vom extinde mai pe larg 
în alte capitole, dat fiind că deţinem în ea un motiv 
dintre cele mai fertil valorificabile în teoria transfor- 
mistă. Ne mulțumim deocamdată cu -aceea de a fi indicat 
o situație, de care avem impresia că trebuie să ținem 
seama în orice împrejurare ne-am hotărî să abordăm 
marea problemă a evoluţiei. 

Vom cerceta în continuare dacă schema evoluţiei or- 
ganice, aşa cum ne-a fost înfățișată de Spencer, nu pre- 
zintă şi alte locuri de minoră rezistenţă. Pentru a nu ne 
pierde printre considerațiuni generale, vom apela iarăși 
la exemple concrete. Există, precum se știe, unele vie- 
țuitoare care alcătuiesc „colonii“ compacte, ce par la 
întîia vedere ele însele niște organisme foarte complexe. 
Acest mod de existenţă constringe în cele mai multe 
cazuri ființele alcătuitoare la diverse diferențieri indi- 
viduale în cadrul colonial. O ilustrare ce ne îndrumă 
spre concluzii nu lipsite de interes ne oferă „sifonofo- 
rele“, care se asociază în colonii ce par adevărate „or- 
ganisme“ (a se vedea planșa a III-a). Sifonoforele se 
specializează, dobîndind particularităţi utile ansamblu- 
lui colonial și anume potrivit locului ce ele îl ocupă în 
colonie. Un fel de diviziune a muncii se realizează astfel, 
încît în colonie vom descoperi indivizi care fac serviciu 
de culegători de hrană, alţii de consumatori, alții de apă- 
rători, alții de reproducători etc. Totuşi sifonoforele re- 
prezintă, fiecare pentru sine, un individ de sine stătător. 
Convieţuirea în colonie duce la o diferenţiere indivi- 
duală a sifonoforelor ; nu s-ar putea spune totuși că prin 
aceasta ele ar obține toate particularităţile ce revin mă- 
dularelor unui adevărat organism. Ne găsim din nou în 
faţa unui fenomen prin care se demonstrează că „diferen- 


Alte aspecte ale evoluţiei 6l 


țierea“, în accepţia ei abstractă, nu oferă un criteriu su- 
ficient pentru definirea evoluției. Chiar și numai simpla 
intuiție ce premerge unei cunoașteri conceptuale, ne 
spune că sub raportul organizației o „colonie“ compactă 
de ființe divers diferențiate este inferioară unui „orga- 
nism“ complex ca atare, al cărui simulacru ea pare. 
Dacă am izbuti să elucidăm condițiile prín care bună- 
oară un organism pluricelular, de un anume grad de 
complexitate, se deosebeşte de o simplă colonie com- 
pactă de viețuitoare diferențiate, de-o fizionomie de 
ansamblu aparent tot atît de complexă ca a organis- 
mului examinat, se înţelege de la sine că ne-am tăia 
drum şi spre un criteriu de apreciere a modurilor evolu- 
tive despre care vorbim. Reacțiunile unui organism, de- 
plin caracterizat ca atare, se fac totdeauna într-un chip 
ce dovedeşte o dirijare mai mult sau mai puțin „centra- 
lizată “. Reacțiunile unei colonii de viețuitoare, repre- 
zentind numai simulacrul unui organism, sunt mai par- 
țiale, mai unilaterale sau se efectuează potrivit normei 
individuale a vieţuitoarelor care alcătuiesc colonia. 
Reacțiunile unui autentic organism, oricare ar fi gradul 
de complexitate, angajează totalitatea acestuia. Orga- 
nismul se manifestă ca un tot, iar comportamentul său 
pare dictat dintr-un centru presupus al său. Această cen- 
tralizare a reacțiunilor și gradul ei de eficacitate aduc 
fără îndoială un nou moment ce înlesnește aprecierea 
nivelului evolutiv al organismului. Organismele nefiind 
toate capabile de un comportament egal de evoluat sub 
raportul centralizării, gradul de eficacitate al acestuia 
devine, la rîndul său, el însuși un criteriu al nivelului 
de organizare. Cînd se încearcă o apreciere, în concret, 
a gradului de eficacitate a centralizării proprie unui or- 
qanism oarecare, mai mult sau mai puţin complex, se im- 
pune să ne orientăm și după unele indicii oarecum ma- 
terial controlabile ale situației biologice în chestiune. 
Amintim că orice organism e de natură celulară. Struc- 
tura și funcţiile vieţii se manifestă totdeauna sub 
această faţă fundamentală. Concomitent cu crescînda 
centralizare a reacțiunilor, de care este capabilă substanţa 
organică, se remarcă — aceasta fiind un simptom ma- 
terial, dacă nu numai al ei, în orice caz şi alei — o 
sporire și diversificare a formațiunilor și produselor 
extra-celulare, condiționate natural de existența și pro- 


62 Lucian Blaga 


ductivitatea celulelor. Formațiunile și produsele extra- 
celulare sunt atitea și atitea, că nici nu pot fi enume- 
rate, decît în parte şi în scop pur ilustrativ. Astfel de 
formațiuni şi produse extra-celulare ar fi fibrele con- 
ducătoare şi contractile, formațiunile cuticulare, liga- 
mentele, tendoanele, fluidele, — precum enzimele și 
hormonii. Că mulţimea și varietatea acestor formațiuni 
şi produse extra-celulare țin de condiţiile intrinseci ale 
unui nivel de organizare mai înalt, rezultă, credem, des- 
tul de clar, dintr-o simplă privire asupra coloniei de 
sifonofore, ce ne-a preocupat adineaori. Colonia mani- 
festă o relativă absenţă a formațiunilor și produselor 
extra-celulare. În aceeași măsură însă colonia se dis- 
tanțează prin structura sa de structura unei alcătuiri, 
cum este aceea a unui autentic organism centralizat. 
Simptomul material cel mai sesizabil al gradului de cen- 
tralizare, proprie organismelor, de felurită complexitate, 
răinîne însă formațiunile celulare nervoase, asupra că- 
Tora gradul de centralizare poate fi reperat aproape 
anatomic şi histologic. 

O altă întrebare ce se pune în conexiune cu pro- 
blema evoluției, va ține în vedere corelația între orga- 
nism și ambianță. Există, aceasta nu se poate tăgădui, o 
înclinare destul de înrădăcinată și de răspîndită de a in- 
terpreta raportul dintre viață şi ambianţă în sensul că 
organismele ar fi cu atît mai bine adaptate la ambianţă, 
cu cît urcăm pe scara evolutivă a vieții. Interpretarea 
aceasta este eronată și izvorul erorii trebuie să fie nu 
numai insuficiența observaţiei, ci și o falsă perspectivă, 
în care suntem prea dispuși să ne așezăm cînd apreciem 
evoluţia vieţii în gemeral. La o mai atentă privire desco- 
perim că un organism care nu se abate prea mult de la 
tipul său constituțional, se găseşte totdeauna cel puțin 
într-un raport de suficientă conveniență sau armonie cu 
ambianța sa firească, aceasta fie că e vorba despre or- 
ganisme inferioare, fie că e vorba despre organisme su- 
perioare. Cînd spunem conveniență, implicăm în dis- 
cuţie, precum desigur just se bănuiește, nu viețuitoarea 
cu conformația sa particulară şi nici ambianța acciden- 
tală, în care ea poate să ajungă, ci individul ca reprezen- 
tant al unei conformațţii și norme proprie speciei sale, 
şi de asemenea ambianța cu profilul ei general, față de 
care specia în discuție se manifestă destul de echipată. 


Alte aspecte ale evoluţiei 63 


Prin cele afirmate nu negăm posibilitatea intervenției, 
la orice pas, a unor momente de dezechilibru și de criză 
între organisme și ambianţă. Faptul că organismele in- 
dividuale izbutesc totuși să soluţioneze criza ce se de- 
clară între ele și ambianţă, constituie o dovadă că între 
organisme și ambianţă există în general un raport de 
suficientă armonie. Am subliniat în această afirmaţiune 
cuvîntul „suficientă“. Ceea ce vrea să spună că evoluţia 
vieţii nu poate să fie socotită, în liniile ei mari, ca un 
progres de la o fază de inadaptare la o tot mai desăviîr- 
șită adaptare a ființelor în raport cu o pretinsă ambianţă 
statică. Trebuie să postulăm, evident, și o evoluţie cît 
privește raportul dintre ființe și ambianţă. Punerea în 
lumină a articulaţiilor unei atari evoluții va aduce însă 
în discuţie concepte mai subtile decît sunt acelea care 
circulă în mod curent. Evoluţia, cît privește raportul 
dintre ființă și ambianţă, comportă, credem, sensuri di- 
vergente, și acestea, precum ne este permis a presupune, 
în funcţie tocmai de cele două moduri evolutive ce le-am 
schițat, adică pe de o parte în funcție de evoluţia prin 
specializare a unor organe, şi pe de altă parte în funcție 
de evoluţia prin constituire de noi niveluri de organi- 
zare a vieţii. Viața nu progresează de la stări de inadap- 
tare la stări de adaptare. Perspectiva aceasta e falsă. 
Vom avea prilejul dea arăta că viaţa evoluează fie de la 
o stare de suficientă armonie în raport cu ambianța la 
stări de tot mai intime adaptări (procesul acesta duce 
cu timpul la o particulară îngustare a orizontului am- 
biant), fie de la o stare de suficientă armonie în raport 
cu o anume ambianţă la o stare de suficientă armonie 
cu o ambianţă dezmărginită sau de volum crescut, față 
de cea anterioară. Diverși naturaliști au făcut, în ulti- 
mele decenii, ample cercetări asupra proceselor evolu- 
tive ale vieții, fără de a ajunge însă la o definire tot 
atît de precisă, precum cea enunțată, a sensurilor di- 
vergente, în care se realizează aceste procese evolutive. 
Firește că deocamdată nu am făcut decît să anunţăm 
ideea, o idee ce ne va călăuzi în expunerile ce vor urma. 
Cu această idee, de-abia schiţată, ne situăm dincolo de 
schema spenceriană. Suntem pe cale de a adopta puncte 
de vedere și de a atinge o serie de chestiuni, ce solicită 
ample lămuriri, pentru care urmează să ne luăm răgazul! 
necesar. 


64 Lucian Blaga 


O singură observaţie mai ţinem să facem aici, îna- 
inte de a încheia cele cîteva notații critice asupra idei- 
lor ce și le făcea Spencer despre „evoluţie“. Atragem 
anume luarea aminte asupra unui mod cu totul parti- 
cular de evoluție, ce are loc uneori în strînsă legătură 
cu procesele de specializare a organelor. Acest mod 
evolutiv consistă nu atit într-o complicare tot mai defi- 
nită a organelor, cît într-o simplificare sau într-o umila- 
teralizare crescîndă a acestora. Dăm ca exemplu evolu- 
ţia piciorului la cal, de la forma iniţială cu cinci degete, 
<înd animalul era o mică ființă de pădure, pînă la forma 
actuală cu o singură copită, cînd animalul devine ființă 
de stepă (a se vedea planșa a IV-a). 


Specializare și nivel de organizare 


În capitolul precedent am început să vorbim despre 
o distincţie ce se face, în legătură cu evoluţia vieţui- 
toarelor, între procese de specializare organică și pro- 
cese datorită cărora se ajunge la niveluri tot mai înalte 
de organizare a fiinţei. Această distincţie se impune, fie 
că viaţa o privim în fazele ei de evoluţie prin etape lente 
aproape imperceptibile, fie că o privim în fazele ei 
discontinue de adevărate mutații. Atrăgeam luarea 
aminte a cititorilor că naturaliștii se arată de cîtva timp 
tot mai atenţi la disocierea ce se poate opera între evo- 
luţia prin specializare și evoluţia de nivel. Această ches- 
tiune o socotim drept una dintre cele mai delicate ale 
biologiei, și avem sentimentul că aici este încă mult de 
lucru. Distincția între cele două procese urmează să fie 
evidențiată prin cît mai multe din laturile ei. Întîiul mare 
teoretician al evoluţionismului, Lamarck, a presimţit-o, 
dar a lăsat toată chestiunea într-o regretabilă ceață. 
Mai tîrziu naturaliștii au estompat și puţinul întrezărit de 
către Lamarck. Numai recent interesul .biologilor a fost 
îndrumat spre reluarea întregului complex de întrebări. 

Din partea noastră ne vom strădui să arătăm dacă 
printre faptele mai recent luminate de unii biologi mo- 
derni nu se găsesc eventual unele, ce-ar putea să fie puse 
la contribuţie în vederea evidenţierii distincţiei ce ne 
preocupă, şi a cărei deosebită importanţă, mai vîrtos 
pentru problemele antropogenezei, ni se pare că trebuie 
chiar de pe acum subliniată. În investigația ce-o între- 
prindem, vom lua ca punct de plecare cercetările ce s-au 
făcut cu privire la raportul dintre vieţuitoare și am- 


66 Lucian Blaga 


bianţele lor. Tot mai mult naturaliștii au renunţat de 
a lua în studiu organismul viu în chip izolat, hotărîn- 
du-se a-l trata, din contră, în strinsă legătură cu mediul. 
Se vorbește astfel cu accentuată insistenţă despre unita- 
tea, sau mai precis despre „complexul organism-mediu“. 
Noţiunea aceasta de „complex organism-mediu“ a fost 
impusă biologiei din partea mai multor naturaliști, de 
orientare teoretică foarte diferită. Astfel naturaliștii ca 
Le Dantec sau Rabaud au încercat să introducă în biolo- 
gie această noţiune, acordîndu-i o semnificaţie de cir- 
cuit fizico-chimic. Alţi naturaliști, precum Marcel Pre- 
nant sau rusul Lîsenco, au acceptat și ei noţiunea, dînd 
însă „complexului organism-mediu“ înțelesul unei unități 
dialectice. În perspectiva unei concepții foarte personale 
și-a făcut un nume prim studiile sale cu privire la „com- 
plexul organism-mediu“ și naturalistul Uexkiill. 

Nu s-ar putea susține că lui Uexküll i-ar reveni 
meritul de a fi descoperit raportul intim ce există între 
organism şi ambianţă, căci în generalitatea sa acest 
aspect a fost sesizat, credem, chiar din momentul cînd 
în mintea omenească s-a trezit interesul față de feno- 
menele vieţii. Uexkiill a studiat însă subtilităţile, de 
multe ori uluitoare, și gradul de intimitate ce intervin 
în relaţiile dintre vieţuitoare și ambianțele lor. Astfel 
văzute lucrurile, acest naturalist poate fi socotit ca pă- 
rinte al doctrinei mediilor (Umweltlehre). Că în această 
calitate el a căzut jertfă exagerării este prea adevărat, 
întrucît el ar vrea să reducă într-un fel toată filosofia 
vieții la această doctrină. Desigur că materialul de ob- 
servaţie în conexiune cu problema „organism-mediu“, 
material pus în lumină de Uexküll], este de un real inte- 
res pentru biologie, mu e mai puțin adevărat însă că 
tocmai „filosofia“, pe care acest cercetător şi-o permite 
în marginea materialului, rămîne îndoielnică. În toate 
cercetările sale filosofice, Uexküll recurge la mijloace 
de expresie ce țin de domeniul sensibilităţii, ceea ce 
face ca divagațţiile sale de această natură să plutească 
într-o atmosferă mai mult artistică decît științifică. 
Uexkiill „muzicalizează“ biologia, încercînd, după pro- 
pria sa mărturie, să scrie „partitura“ vieţii și a naturii. 
Lui Uexküll organismul, cu procesele sale, îi apare astfel 
ca un „joc de clopote“, iar linia vieţii naturalistul o 
sesizează ca o „melodie“. Obiectele, ce fac parte din 


Specializare şi nivel de organizare 67 


lumea împrejmuitoare a unei fiinţe, și-ar avea, după pă- 
rerea sa, „tonurile“ lor specifice. În general organismul 
ar fi o compoziţie muzicală, consistind în „puncte“, 
mediul putînd să fie socotit ca alcătuit din tot atitea 
„contrapuncte“. Metafora e seducătoare, dar rămîne me- 
taforă. Este anevoie de întrezărit ce avantaje obţine bio- 
logia de pe urma unei atari muzicalizări a vieţii. În ge- 
neral Uexküll încearcă să evite interpretarea vieţii ca 
„Mecanism“, și aceasta probabil fiindcă el își dă seama 
că orice „maşină“ e, în această calitate a ei, un produs 
al omului, iar viaţa, socotită ca maşină, ar implica și ea 
un autor, ceea ce ne-ar duce de-a dreptul în teologie. 
Uexkiill evită această primejdie, dar cade în cealaltă 
extremă și interpretează organismul ca operă de artă, 
uitînd că „opera de artă“ ca și mașina este tot un produs 
al omului. Pentru o sensibilitate artistică, neapărat că 
interpretările lui Uexküll] prezintă un oarecare interes, 
dar un filosof, care nu e dispus să renunţe la concepte, 
mu va înțelege de ce ar substitui conceptelor biologice 
alte concepte mai vagi, de provenienţă artistică și, în 
speţă, descinzind tocmai din teoria muzicii. Viaţa este 
oricum un produs al naturii și, ca atare, ea nu este în 
esență comparabilă nici cu „mașina“ şi nici cu „opera 
de artă“, produse condiţionate de existenţa geniului 
uman și care își au rosturile și semnificaţiile lor în 
ordine umană. 

Ne vom ţine deci la distanța cuvenită faţă de fi- 
losofia lui Uexkiill, îngăduindu-ne să valorificăm în ex- 
punerile biologice ce urmează, numai unele fapte ce par 
suficient asigurate și asupra cărora s-au oprit cercetă- 
rile naturalistului. 

Să vedem care ar fi aceste fapte. Uexküll privește 
fiinţele animale ca subiecte vii, care, din ansamblul con- 
dițiilor cosmice exterioare, din ambianța obiectivă, în- 
registrează numai anume momente și aspecte, cărora 
ele, animalele, le răspund prin reacțiuni pline de sens. 
Momentul şi aspectele, sesizate de un animal, din an- 
samblul condițiilor date, și cărora el le răspunde cu 
reacțiuni de-un profil mai mult sau mai puţin precis, 
constituie „lumea împrejmuitoare“ sau „mediul“ anima- 
lului (Umwelt). Mediul unui animal nu este așadar ni- 
ciodată totalitatea condiţiilor cosmice în care trăieşte 
animalul, ci numai o secţiune decupată din acest an- 


68 Lucian Blaga 


samblu. Aceasta este o primă şi esenţială delimitare a 
sensului acordat de Uexküll conceptului de „lume îm- 
prejmuitoare“ sau mediu. Să exemplificăm. Una din 
ilustrările elocvente, la care Uexküll recurge pentru a-şi 
pune în lumină conceptele, este aceea a căpușei. Căpușa 
este, precum se știe, o mică insectă, care după dobîn- 
direa prin metamorfoză a stadiului adult, se alimentează 
cu sînge de mamifer. Căpușa e dotată cu simţuri extrem 
de reduse: ea nu vede și nu aude. Femela, după cea fost 
fecundată, se urcă pînă-n vîrful unui tufiș, unde stă la 
pîndă în așteptarea vreunui mamifer asupra căruia să 
cadă sau care s-o ia cu părul sau cu lîna sa. Simțul 
olfactiv al căpușei se dovedește deosebit de sensibil la 
mirosul acidului butiric, ce-l emană glandele sebacee 
ale tuturor mamiferelor. Cînd un mamifer trece pe sub 
tufiș, căpușa înregistrează cu promptitudine prezenţa lui 
şi-şi dă drumul să cadă pe el. Un fin simţ al temperaturii 
trădează insectei dacă a căzut pe un mamifer sau nu. 
Dacă și-a nimerit prada, atunci căpușa se înfige în pie- 
lea mamiferului și-i pompează sîngele. Dacă animalul 
n-a fost mamifer, atunci căpușa îl părăsește și urcă iarăși 
pînă-n virful tufișului, unde așteaptă un nou prilej. 
Ospăţul de sînge e singular, căci, după ce s-a săturat, 
căpușa cade la pămînt, unde-și depune ouăle și moare. 
S-a dovedit prin experienţe ingenioase că insecta e lip- 
sită nu numai de simţul vederii si al auzului, ci și de 
simțul gustului. Lumea împrejmuitoare a insectei este 
deci alcătuită exclusiv din semnalele ce i le comunică 
un vag simţ general al luminii cu care este înzestrată 
pielea ei, și îndeosebi din semnalele mirosului (în speţă 
semnalul acidului butiric) și ale simțului temperaturii. 
Reacţiunile căpușei se găsesc însă în eminent acord cu 
aceste semnale, încît cu ajutorul înregistrării lor ea își 
împlinește rostul vital, izbutind să se reproducă. 

Un alt exemplu. Se cunosc sunetele înalte ce le emit 
liliecii în zborul lor nocturn. Aceste sunete sunt un fel 
de semnale prietenești, după care ei se recunosc unii pe 
alţii. Prada lor este îndeosebi un fluture de noapte. S-a 
remarcat că acești fluturi de noapte își curmă brusc zbo- 
rul, de îndată ce se aud în preajmă sunetele înalte ale 
liliecilor. Dat fiind că liliecii își prind prada numai în 
zbor, fluturii se pot salva prin simpla lor așezare. Și 
acum urmează latura senzațională a situaţiei. La un 


Specializare şi nivel de organizare 69 


examen microscopic s-a descoperit că fluturele de noapte 
posedă un aparat auditiv alcătuit exclusiv din două re- 
zonatoare, ce înregistrează numai sunetele specifice li- 
liecilor. Oricîte sunete ar exista în această lume, flu- 
turii de noapte nu aud decît sunetele produse de lilieci. 
Pentru restul lumii sonore, fluturii de noapte sunt ab- 
solut surzi. Lumea împrejmuitoare a fluturilor de noapte 
se reduce deci, sub raportul sonorităţii, la sunete ce le 
dau liliecii, dar aceasta e tocmai suficient pentru ca ei 
să-şi apere existenţa în condiţiile date. O mai amplă 
lume împrejmuitoare sonoră, constituind un balast, i-ar 
deruta. Datorită structurii lor anatomice, fluturii de 
noapte decupează deci din lumea sonoră numai elemen- 
tele care pentru ei sunt de o importanţă vitală. 

Un alt exemplu. Rîma obișnuită, fiinţă pe care cei 
mai mulți dintre noi am fi dispuși să ne-o închipuim 
foarte puţin dotată pentru viață, este capabilă în ra- 
port cu ambianța ei, să efectueze o operaţie foarte com- 
plexă. Ea trage în cavitatea îngustă, unde locuieşte, 
frunze de tei sau de cireș, ce-i servesc atît ca hrană, 
cît şi ca scut. Pentru a putea să fie trasă în canal, 
frunza trebuie să se înfăşoare întocmai, iar pentru ca 
acest lucru să fie cu putinţă, frunza trebuie prinsă de la 
vîrf, iar nu de la bază (a se vedea planga a V-a). Ope- 
rația inversă nu reușește. Cum se face că rima nu gre- 
şește și mu apucă frunza de la bază? Rima mu posedă 
organe și simţuri ce i-ar înlesni recunoașterea frunze- 
lor după forma lor. S-a constatat însă, prin diverse ex- 
perienţe, că rîma posedă un foarte fin simţ al gustului, 
datorită căruia ea deosebește virful frunzei de orice altă 
parte a acesteia. Lumea împrejmuitoare a rîmei se reduce 
la aceste semnale receptate prin gust, care sunt tocmai 
suficiente pentru ca viețuitoarea să reacționeze, pe baza 
constituţiei sale organice, cu o remarcabilă justeţe în 
raport cu ambianța obiectivă !. Cercetări ample, efec- 
tuate atît de Uexküll] cît şi de alţi naturalişti, au scos la 
iveală fapte ce confirmă presupunerea că organismele 
își au într-adevăr lumea lor împrejmuitoare specifică. 
Aceste cercetări legitimează cu moi date introducerea în 


1 A se vedea I. v. Uexküll, Bedeutungslehre, Verlag Barth, Leipzig, 
1940 și Streiiziigedruch die Umwelten von Tieren und Menschen, 
Verlag Springer, Berlin, 1934. 


70 Lucian Blaga 


biologie a conceptului de „complex organism-mediu“, 
asupra căruia s-au oprit și cercetările altor naturaliști, 
efectuate sub alte unghiuri de vedere. 

Din parte-ne ne vom ocupa de aceste fapte într-o or- 
dine de idei, în care ele nu au fost valorificate de către 
Uexküll. Problema, în cadrul căreia vom încerca să va- 
lorificăm fapte de natura celor arătate, este aceea a dis- 
tincţiei ce se poate opera între evoluţia prin specializare 
şi evoluția de nivel. Descoperirile în legătură cu lu- 
mile împrejmuitoare, care variază de la fiinţă la fiinţă, 
ne pun la îndemînă argumente ce pledează pentru exis- 
tenţa reală a două feluri de evoluţii. Faptele, eviden- 
țiate în perspectiva doctrinei despre lumile împrejmui- 
toare, ne îndreptățesc să atribuim, în general, animalelor 
anume conformaţii, mai mult sau mai puţin specifice, 
datorită cărora ele stau într-un raport de convenienţă cu 
anume momente și aspecte ale ambianţei cosmice objec- 
tive. Atare fapte pot să fie studiate nu numai în perspec- 
tivă statică, cum a făcut Uexküll; ele pot fi privite şi 
în perspectivă evolutivă, pentru a urmări tocmai proce- 
sul de specializare, căruia îi sunt supuse organismele în 
raport cu ambianța. Și dacă ne hotărim să considerăm 
faptele în perspectiva aceasta evolutivă, este chiar de 
la început indicat să facem unele combinațiuni și so- 
coteli. 

Să ne întrebăm, care sunt condiţiile teoretice ale 
procesului evolutiv, graţie căruia organismele se „spe- 
cializează“ în raport cu ambianța ? Spre a răspunde la 
această întrebare se cere să luăm în considerare o fază 
mai puţin evoluată din procesul de specializare. Într-o 
asemenea fază e de presupus că animalul se găsește, pe 
baza constituţiei sale organice, într-un raport de sufi- 
cientă armonie față de ambianța obiectivă (această su- 
ficientă armonie este o stare perturbabilă, îngăduind și 
Stări critice de tensiune divers gradată). Să precizăm. 
Într-o fază încă neevoluată a specializării sale, anima- 
lul se manifestă ca și cum ar sta în particulare raporturi 
cu anume momente şi aspecte ale ambianţei, pe care, 
printr-o considerare abstractă, le putem designa prin 
majusculele A, B, C, D. Acestor momente și aspecte, 
animalul le răspunde plin de sens (privind lucrurile sta- 
tistic) prin reacţiunile indicate prin literele a, b, c, d. 
Vom presupune acum că animalul este adus, încetul cu 


Specializare şi nivel de organizare 71 


încetul sau dintr-o dată, în situația de a trăi într-o ambi- 
anță în care sunt date numai condițiile A şi B, celelalte 
condiții modificîndu-se sau dispărînd. Care ar putea să fie 
consecințele unei asemenea schimbări cît priveşte situa- 
rea animalului ? Răspunsul nu este tocmai anevoie de 
găsit. Față de situația modificată, animalul poate fi or- 
ganic angajat într-un proces de evoluție, datorită căruia 
reacțiunile sale posibile de mai înainte, a şi b, se vor 
specializa, iar reacțiunile posibile c și d vor regresa, 
putînd chiar să se stingă cu timpul. Acest proces de 
specializare permite să fie imaginat în sensul că reacțiu- 
nile a și b vor dobîndi un profil mai complex, iar sub 
rapont funcţional — o mai mare precizie. Aceasta în- 
seamnă că reacţiunile a și b nu vor mai răspunde nu- 
mai condiţiilor A și B ale ambianţei, ci şi unor subcon- 
diţii ale acestora, adică lui Aj, A2, A3 și Bi, Bz, Ba, sub- 
condiţii cărora animalul le replica pînă aci numai cu 
reacţiuni de un profil mai general (a şi b). Animalul este 
acum capabil de reacţiunile as, a2, ag — bu, bz, ba. În faza 
luată îm considerare, ca punct de plecare, animalul în- 
registra din ambianța cosmică obiectivă momentele și 
aspectele A, B, C, D. Acum, după o hotăriîtă avansare în 
procesul de specializare, animalul va înregistra: din am- 
bianța cosmică obiectivă numai momentele și aspectele 
A şi B, dar pe acestea el le va sesiza şi în sub-momen- 
tele şi în sub-aspectele lor (A, Az, As și Bi, Bo, B3) pentru 
care înainte nu avea o rezonanță particulară. Lumea 
împrejmuitoare a animalului, ca să vorbim în termino- 
logia lui Uexküll, fusese alcătuită din semnalele înre- 
gistrabile A, B, C, D şi i se răspundea prin reacțiunile 
a, b, c d; iar pe urmă lumea împrejmuitoare a amni- 
malului este alcătuită din semnalele înregistrabile A şi 
B, cu sub-condiţiile sale A, A2 As și Bi, Ba, Bs şi i se 
răspunde prin reacțiunile a, az as şi bi, b2, b3. Suntem 
deci autorizați a afirma că datorită procesului evolutiv 
de specializare organică, prin care trece animalul, am- 
bianţa acestuia se îngustează, devenind însă interior mai 
diferențiată în porțiunea ce continuă a juca un rol în 
raport cu vieţuitoarea. Este de interes să mai știm că, 
în regulă generală, un organism poate să fie antrenat 
într-un proces de specializare în două chipuri şi anume : 
întîi prin aceea că ambianța îndură modificări naturale, 
pierzînd unele momente şi aspecte dintre acelea ce o 


72 Lucian Blaga 


caracterizează, şi al doilea prin aceea că o anume specie 
organică este constrînsă, prin economia circumstanțelor 
ambiante, să evolueze prin specializări în direcţii diver- 
gente. Animalul, care iniţial reacționa la condiţiile A, 
B, C, D se ramifică în două tipuri diferite, dintre care 
unul se specializează sub raportul reacţiunilor a și b, 
iar celălalt tip sub raportul reacțiunilor c și d. Evident, 
teoretic se poate concepe și un alt mod de specializare, 
şi anume în sensul că animalul, care răspunde ambianței 
A, B, C, D, prin reacţiunile a, b, c, d, să se specializeze 
în toate direcţiile inerente conformaţiei sale, obţinînd în 
cele din urmă posibilitatea reacțiunilor a, a2, a3 — bi, 
bo, b3 — Cu, Ca, C3 — di, dz da. Experienţa biologică ne 
sfătuiește însă să considerăm acest caz ca pur teoretic. 
Oricum, chiar admițind că s-ar realiza uneori, prin ex- 
cepție, şi acest mod, este de remarcat că nici pe această 
cale nu s-ar ajunge la o desmărginire a ambianţei ini- 
ţiale, ci doar la o diferenţiere interioară a ei. 

Faţă de aceste conjecturi, cît priveşte procesele de 
specializare organică, se impune să luăm în discuţie evo- 
luţia vieţii în tot ansamblul ei. Care sunt şansele ce se 
oferă vieţii, presupunînd că ea evoluează numai prin 
procese de specializare organică ? Dacă evoluţia vieţii 
S-ar fi efectuat totdeauna numai prin procese de specia- 
lizare organică, situația generală ni se pare că ar urma 
să fie astăzi aceea că cele mai evoluate ființe ar trebui 
să aibă ambianța cea mai îngustă (şi de o extremă di- 
ferenţiere a ariei sale interioare). Situaţia reală, în care 
se găsesc actualmente viețuitoarele cele mai evoluate, 
nu este însă deloc aceasta. Lumea împrejmuitoare a fiin- 
telor superior organizate este în regulă generală mai 
vastă şi mai complexă decît a ființelor inferior orga- 
nizate. Este aceasta o constatare faptică, controlabilă, și 
cei ce s-au ocupat cu studiul lumilor împrejmuitoare ale 
animalelor, ne-o spun cu toată hotărîrea. Ce urmează 
însă din toate acestea ? Urmează de-aici un lucru: evo- 
luția vieţii pe pămînt nu s-a putut face exclusiv prin 
procese de progresivă specializare organică — aceasta 
ar fi dus la rezultatul că vieţuitoarele ar răspunde cu 
tot mai multă insistenţă, subtilitate și supleţe, unor con- 
diții ambiante treptat mai restrînse, un proces care ar fi 
manevrat viața în grave fundăduri. Evoluţia vietii pe 
pămînt trebuie să fi avut deci loc şi prin altfel de pro- 


Specializare şi nivel de organizare 73 


cese, prin procese datorită cărora s-au obținut niveluri 
de organizare tot mai înalte, iar concomitent și o pro- 
gresivă desmărginire a ambianţei. Cei ce s-au închinat 
studiului lumilor împrejmuitoare şi-au făcut cercetările 
în perspectivă unilaterală, statică, evitînd în chip regre- 
tabil să exploateze faptele în sensul unei viziuni evolu- 
tive cu privire la viaţă. Faptele în chestiune pot fi invo- 
cate însă şi în vederea unor considerațiuni de principiu cu 
privire la direcţiile posibile ale evoluţiei biologice în ge- 
neral. Din conjecturile teoretice ce se pot face în legătură 
cu faptele desfășurate, se degajează, o dată mai mult, con- 
cluzia netă că există două feluri de evoluție a organis- 
melor : una dintre acestea consistă în procese de specia- 
lizare a organelor și conduce inevitabil la o particulară 
comprimare a ambianţei; a doua, mult mai relevantă, 
consistă în procese datorită cărora se realizează nive- 
luri de organizare tot mai înaltă și duce la o progresivă 
desmărginire a ambianţei. Pentru a explicita evoluţia 
de nivel, să ne imaginăm că un organism trăiește într-o 
ambianţă obiectivă, în raporturi reactive cu momentele 
şi aspectele A, B, C, D. Să presupunem că la un moment 
dat ambianța viețuitoarei se dilată, îmbogăţindu-și pei- 
sajul cu aspectele M, N, O, P. Pentru viețuitoare, împre- 
jurarea ar putea să devină un prilej spre a se sălta la 
un nou nivel de organizare. Declanşată de împrejurări 
externe, evoluţia de nivel rămîne totuși, în esenţă, sus- 
ținută, promovată de factori intrinseci vieţii. Elucidarea 
acestor factori este o sarcină a viitorului. Oricum, la 
noul său nivel, organismul se dovedește apt de reacţiunii 
în raport cu o ambianță mai amplă, decît fusese am- 
bianţa sa anterioară. 

Recunoaștem că, examinind în sine și numai pentru 
sine o anume fază evolutivă a unui organism, ajungem 
foarte ușor într-o situaţie echivocă, deoarece cel mai 
adesea e dată posibilitatea teoretică de a o privi, fie ca 
produs al evoluției prin specializare, fie ca produs al 
evoluţiei de nivel. În concret, numai examenul fazelor 
succesive ca atare ne poate oferi lămuriri în ce măsură 
e vorba despre rezultatul unei evoluţii prin specializare 
sau despre rezultatul unei evoluţii de nivel. Există fireşte 
şi atîtea cazuri, care, chiar prin indiciile concrete, se 
demască ca efect al specializării organice : de amintit ar 
fi îndeosebi cazurile de supraspecializare. În această 


74 Lucian Blaga 


ordine de observații e bine să nu pierdem din vedere 
un lucru: în fapt, precum vom mai avea ocazia să ară- 
tăm, avem de-a face totdeauna cu o suprapunere a celor 
două feluri de evoluţie. Cele două feluri de procese își 
spun totdeauna cuvîntul, acumuliîndu-și în divers dozaj 
efectele, în toate structurile și formele vieţii. Vom avea 
în alte capitole ocazia de-a arăta că evoluţia prin spe- 
cializare pornește totdeauna de la o constituție realizată 
printr-o evoluție de nivel. La fel vom avea ocazia de a 
arăta că un anume stadiu de specializare poate să pună 
zăgazuri unei evoluţii de nivel, sau chiar s-o facă im- 
posibilă. Se va vedea, de asemenea, ceea ce este de 
o extremă importanţă, că poate să existe o evoluţie de 
nivel, ce se menţine în chip accentuat pe această linie, 
evitind pe cît cu putință specializările. Raporturile dintre 
cele două feluri de procese evolutive, de nivel şi de 
specializare, sunt deci multe şi diverse. Dar asupra 
acestui spectacol vom reveni. 

Studiul raporturilor dintre organisme și ambianţele 
lor poate fi excepțional de fertil. Făcut sub unghi static, 
acest studiu îmbogățește cunoştinţele în ceea ce priveşte 
structura şi reacțiunile vieţuitoarelor. Făcut sub unghi 
dinamic, ne deschide ochii asupra eterogeneităţii pro- 
ceselor evolutive ca atare, punîndu-ne la dispoziţie şi un 
criteriu de efectivă diferențiere a proceselor în chestiune. 
De îndată ce suntem aduși în situația de a putea face 
o comparație între două sau mai multe faze evolutive 
ale unuia şi aceluiași tip organic, e suficient să ne în- 
trebăm dacă această evoluţie a dus la particulara com- 
primare sau la caracteristica desmărginire a ambianţei, 
spre a hotărî dacă procesul trebuie privit ca unul ce se 
realizează pe linia specializării sau ca unul ce se face 
pe linia evoluţiei de nivel. 

Nu încape îndoială că Lamarck a întrezărit ceva din 
toată această complexă situaţie, atunci cînd opera dis- 
tincția între procesele de adaptare şi procesul de per- 
fecționare a vieţuitoarelor. El nu a stăruit însă îndeajuns 
asupra distincției, despărțindu-se prea repede de empirie, 
şi făcînd, potrivit obiceiului său, prea repede saltul spre 
teorie; de asemenea, el a mai derutat şi prin termenul 
de „perfecţionare“, pe care l-a lăsat totuşi în completă 
negură. Mai tîrziu s-a făcut apoi că Darwin a renunţat 
la o atare distincție și se poate bănui ce influenţă a avut 


Specializare şi nivel de organizare 75 


autoritatea lui cît privește neglijarea sistematică a aces- 
tei chestiuni. Iată citeva cuvinte ale marelui maturalist 
englez avînd evidente puncte de incidență cu problema 
ce trebuie să ne preocupe: „Am dat, spune Darwin, 
numele de selecție naturală acestui principiu de conser- 
vare sau de persistență a celui mai apt. Acest principiu 
duce la perfecţionarea fiecărei creaturi în raport cu 
condiţiile organice și inorganice ale existenței sale şi în 
consecinţă, în cele mai multe cazuri, la ceea ce se poate 
considera ca un progres al organizării“ !, sau: (...) 
„ființele plasate pe trepte inferioare ale scării de or- 
ganizare sunt mai variabile decit acelea care ocupă 
vîrful. Cred că prin inferioritate în scară trebuie să se 
înțeleagă aci că diferitele părți ale organizaţiei nu au 
decit un slab grad de specializare pentru funcții parti- 
culare“ 2. Rezultă din aceste texte că Darwin estompa 
distincţia, susținînd o teză destul de simplistă cu privire 
la procesele de specializare și de organizare pe scara 
evoluţiei. Se va vedea cum cu opinii atît de nediferen- 
țiate nu se mai putea face faţă, la un moment dat, proble- 
melor ce se puneau minţii omenești în legătură cu evo- 
luţia vieţii pe pămînt. 


1 Ch. Darwin, op. cit., pag. 141. 
2 Idem. ibidem, pag. 161. 


Antropogeneza și noile ei probleme 


Am expus în cele de mai înainte ideile generale 
în pervazul cărora urmează să punem problema originii 
omului. Intenţia, ce ne călăuzește, cînd abordăm această 
chestiune, este printre altele aceea de a arăta în ce 
măsură doctrina clasică a evoluţionismului, cît priveşte 
geneza omului, se găseşte depăşită de rezultatele ulti- 
melor cercetări ştiinţifice. Atit problema genezei omului, 
cît şi aceea a structurilor specific antropologice, au 
fost amplu şi cu mare pasiune dezbătute în deceniile 
din urmă. Se remarcă de cîtva timp o serioasă tendinţă 
de a revizui atitea din ideile lui Darwin, fără ca aceasta 
să ducă însă la abandonarea perspectivei evoluționiste 
ca atare. Potrivit învățăturii evoluționiste clasice, omul 
ar descinde dintr-o anume formă de antropoide, dispă- 
rută, dar care şi-ar mai avea încă reprezentanţi (mo- 
dificaţi) în antropoidele actuale, precum gibonul (Hylo- 
bates), urangutanul (Pithecus satyrus), cimpanzeul (Tro- 
glodytes niger) şi gorila (Troglodytes gorilla). În perspec- 
tiva doctrinei evoluționiste clasice și a ideilor lui Darwin 
cu privire la om, s-au efectuat ample studii comparate 
între om şi antropoide. Ceea ce a interesat mai întîi, pe 
linia acestor cercetări au fost asemănările ce incontes- 
tabil se pot constata între om și celelalte primate. Toate 
aceste asemănări, care se impun oarecum de-a dreptul 
ochiului nostru, păreau să confirme opinia că în cursul 
evoluţiei o fiinţă destul de asemănătoare cu maimuţele 
superioare actuale a părăsit viaţa prin copaci specifică 
antropoidelor şi, coborîndu-se pe pămînt, s-a adaptat 
încetul cu încetul la viața acestui mediu, care-i impunea 


76 


Antropogeneza şi noile ei probleme 77 


poziția verticală. Aşa este văzută devenirea „omului“. 
După cercetarea exhaustivă a asemănărilor în chestiune, 
era firesc ca atenția cercetătorilor să se îndrepte, pe 
urmă, şi spre examinarea deosebirilor ce există între om 
şi antropoide. Recolta acestor noi cercetări este deosebit 
de bogată. Atît de bogată, încît în fața noilor rezultate 
comparative, naturaliștii şi filosofii se văd constrînși de 
a pune problema originii omului şi altfel decît a fost 
pusă mai înainte. Asistăm astfel de-o bucată de vreme 
la un spectacol ce trebuie înregistrat. Ideile lui Darwin 
cît priveşte geneza omului îndură atacuri după atacuri. 
Și nu ne referim la atacurile teologice, care s-au ţinut 
lanţ şi care s-au executat în numele unei concepții crea- 
ționiste. Nu ; e vorba despre atacuri din partea unor na- 
turaliști care tatonează terenul în vederea unor concepții 
noi, de natură tot evoluționistă. Va trebui să ne obișnuim 
cu ideea că a admite evoluționismul nu ne obligă însă să 
acceptăm necondiționat teoria că omul ar descinde din- 
tr-un antropoid mai mult sau mai puţin asemănător antro- 
poidelor actuale. Știința şi filosofia încep să bănuiască 
că problema originii omului comportă și alte perspective. 

Dacă se face abstracţie de unele nedumeriri expri- 
mate încă de mai înainte de unii naturaliști în legătură 
cu linia filetică a omului, aşa cum o înţelegea evoluţio- 
nismul clasic, se cuvine să subliniem aiti deosebita im- 
portanță ce revine lucrărilor prin care anatomul şi 
antropologul Hermann Klaatsch (1863—1906) inaugu- 
rează cercetările pe linia ce ne va interesa de aci încolo. 
Operele masive în care Klaatsch și-a expus ideile cu 
privire la evoluția omului sunt: „Geneza și evoluţia 
genului uman“ (1902) şi „Devenirea omenirii şi geneza 
culturii" (ed. a II-a, 1922). De o excepţională însemnătate 
ni se pare scurtul studiu al aceluiaşi autor, apărut încă 
de mai înainte, în 1899, în revista „Globus“. Amintim că 
studiul acesta, intitulat „Poziţia omului în rîndul mami- 
ferelor, îndeosebi al primatelor şi modul său de devenire 
într-o formă mai inferioară“ a fost scris la inițiativa re- 
vistei şi cuprinde o succintă expunere a ideilor desfă- 
şurate de autor la un congres al antropologilor ce-a avut 
loc în acelaşi an. Ideile lui Klaatsch au provocat atunci 
reacția negativă a celor mai de seamă antropologi. 
Numai în anii din urmă ideile lui Klaatsch încep să fie 
mai just apreciate. 


78 Lucian Blaga 


Dat fiind că în acest capitol, ca şi în cele ce mai 
urmează, ne vom referi la diverse ere geologice, ne per- 
mitem să dăm o tabelă cronologică a lor. 











| | Paleozoic | Mezozoic Neozoic 
= g 
A D 
Sle g 
9 æj D 
— N 3 a v ps (ta 
U pan = "9 = = 
w |l g 9 Si 
95| 211| Š al 8 © S S i 
SISK IZIS 5l $ z 
_ ~ > 
<|a|U E Alulal=-|5|O Ea UD 











Hermann Klaatsch pume problema originii omului 
în cadru evoluționist. Sub raportul principiilor, natura- 
listul rămîne un darwinist; el operează chiar insistent 
cu principiul selecţiei naturale. Totuși Klaatsch parvine, 
pe temei de studii comparate asupra omului şi a antro- 
poidelor, să susțină că între om şi antropoide (actuale 
sau dispărute) ar exista un cu totul alt grad de înrudire 
decît acela admis din partea reprezentanților clasici ai 
evoluționismului. După părerea lui Klaatsch, omul se 
deosebește anatomic-morfologic de toate antropoidele 
actuale și dispărute în așa măsură, că ar fi cu totul 
deplasat să se mai afirme că omul ar descinde dintr-o 
formă antropoidă. Klaatsch opinează că înrudirea dintre 
om și antropoide ar fi fost de fapt mult mai depărtată, în- 
trucît toate maimuţele, inclusiv antropoidele, și la rîndul 
său omul, ar deriva dintr-o formă de mamifer pro-simian, 
rădăcină din care maimuţele și omul s-ar fi dezvoltat, 
chiar de la început, pe linii divergente. Redusă la atît, 
opinia emisă din partea lui Klaatsch nu ne impresionează 
prea mult, căci s-ar putea susține, în replică, că printr-o 
asemenea ipoteză naturalistul nu face decît să împingă 
înapoi pe linia filetică pe strămoșul comun al maimuțelor 
şi a omului. Aşa ar fi, dacă naturalistul n-ar da şi 
unele lămuriri suplimentare, care arată cît de adincă 
i-a fost privirea în această chestiune. Klaatsch preci- 


Antropogeneza şi noile ei probleme 79 


zează că, din presupusul mamifer pro-simian originar, 
antropoidele s-ar fi dezvoltat cu totul altfel decît omul. 
Antropoidele ar fi trecut prin procese de „specializare“ 
a extremităților şi a dentiţiei, cîtă vreme omul ar fi evo- 
luat în alt sens, păstrîmd tocmai extremităţile şi dentiţia 
într-o formă mai primitivă. Extremităţile şi dentiția 
omului prezintă deci forme mai apropiate de formele 
echivalente ale mamiferului pro-simian originar. Ar 
urma de aici că antropoidele manifestă unele forme mai 
specializate decît sunt ale omului, ceea ce ar impune 
totodată și concluzia că omul nu poate să derive dintr-o 
formă antropoidă. Iată întîiul pas într-o mare problemă. 
Credem că nu ne înșelăm 'afirmînd că prin ipoteza lui 
Klaatsch se atrăgea întîia oară în chip mai apăsat atenția 
că vieţuitoarele, ce sunt inferioare altora, pot să prezinte 
totuşi unele aspecte mai evoluate în sensul specializării, 
decît sunt aspectele echivalente la ființele superioare. 
În această ordine de observaţii, Klaatsch ţine să remarce 
bunăoară că mamiferele păstrează anume detalii primi- 
tive, ce se găsesc la peşti, cîtă vreme aceleaşi detalii 
au dispărut la saurieni în urma unui proces de speciali- 
zare, Evident, saurienii sunt fiinţe inferioare mamiferelor. 
Totuși mamiferele păstrează unele particularități mai 
primitive decît sunt echivalentele la saurieni. Sau un 
alt exemplu destinat să ilustreze situaţia. Klaatsch sus- 
ține că organe precum mîna prehensivă şi piciorul pre- 
hensiv, proprii atîtor viețuitoare, trebuie să reprezinte 
forme foarte vechi; ele se găsesc la om și din plin la 
antropoide. Să nu pierdem însă din vedere că la alte 
mamifere aceste organe s-au specializat cu totul în alt 
sens, de exemplu sub forma copitelor la vite, la cal. În 
perioada Trias aceste forme ale miîinii prehensive și ale 
piciorului prehensiv erau răspîndite la reptile. De unde 
urmează că antropoidele conservă unele particularități 
mai primitive, decit sunt echivalentele la alte mamifere 
de-o conformație de ansamblu evident inferioară lor. Un 
alt exemplu: cît privește degetul opozabil de la mîna 
omului și de la mîna și piciorul antropoidelor, Klaatsch 
emite opinia că ar fi vorba despre o întocmire prefigu- 
rată în razele înnotătoarei primordiale a peştilor origi- 
nari, din care derivă toate vertebratele terestre. Această 
particularitate s-a pierdut însă la cele mai multe ver- 
tebrate prin specializări în alte direcţii, dar s-a păstrat 


:80 Lucian Blaga 


bunăoară parţial în linia mamiferă, îndeosebi la om și 
ia antropoide. 

Ideea aceasta a conservării unor particularități pri- 
mitive la fiinţe relativ superioare altor ființe, altor ființe 
în alcătuirea cărora aceleași particularităţi au evoluat 
prin specializare, pierzîndu-se sau modificîndu-se radical, 
ideea aceasta zicem, o găsim deosebit de fericită. Ea ni 
se pare justă, indiferent de valabilitatea ei în cazurile 
speciale indicate de Klaatsch. Cu intuiţia sa, Klaatsch 
pregătea de fapt terenul pentru viitoare cercetări, care 
s-au dovedit atit de fertile. Ideea apare la Klaatsch ca 
reflex imediat al unor observaţii, fiind încă departe de 
a se închega sub forma unui principiu aparte de evoluţie. 

Această intuiție inițial justă a condus însă pe au- 
torul ei, din nefericire, şi spre unele gînduri care 
foarte ușor puteau să degenereze în fabulos. Din faptul 
că omul ar păstra în constituţia sa unele particularități 
foarte vechi, Klaatsch scotea concluzia, dezvoltată într-o 
întreagă teorie, că ființa umană nu ar fi apărut numai 
în cvaternar, cum în chip curent se susţine, ci mult mai 
curînd. Omul ar fi o fiinţă foarte veche, ce ar fi apărut 
Chiar în mezozoic. Aceasta este concluzia .„teoreticia- 
nului“ Klaatsch. Intervenea aci în socotelile lui Klaatsch 
:0 eroare logică, ce-l arunca de-a dreptul în iremediabil, 
în fabulaţie. De aici, apoi, pînă la teoria spectaculoasă, 
dar cu totul intenabilă a lui Edgar Dacqué, de mai 
tîrziu, că natura ar fi realizat ideea de om în ere geo- 
logice străvechi, în diverse stiluri biologice, era oarecum 
o poartă deschisă. Privind lucrurile cu mai multă atenție 
şi cu suficientă pondere, devine clar că H. Klaatsch nu 
avea nici un drept să deducă din anume particularităţi 
stăvechi ale omului asupra vechimii omului, ea atare, 
în procesul de evoluţie a vieţii pe pămînt. E învederat 
lucru că „primitivismele“ omului, dacă există, nu pot 
constitui o dovadă de vechime, decît pentru ele însele, 
dar nu pentru om, ca ființă privită integral. 

Și acum alte cîteva lămuriri în ceea ce privește 
distincția fundamentală pentru problematica evoluţiei, 
distincție ce urmează să ia de acum, și chiar sub ochii 
noștri, o înfățișare tot mai reliefată. Am pus, credem, 
suficient în lumină în ce măsură Klaatsch întrezărește 
deosebirea, ce-ar putea să existe între o evoluţie prin 
specializare și o evoluţie care duce la tipuri superioare 


Antropogeneza și noile ei probleme 8l 


de ființe. E vorba despre aceeaşi distincție, circumscrisă 
doar prin alți termeni, ce fusese bănuită aproape o sută 
de ani mai înainte din partea lui Lamarck. Dar ce ne- 
aşteptate consecințe desprinde Klaatsch din această 
idee, și anume în legătură tocmai cu originea omului! 
Lamarck vorbea despre „adaptare“ şi despre „perfec- 
ționare“. Ambii termeni și îndeosebi ultimul se pretează, 
ce-i drept, la echivocuri intolerabile. Lamarck nu s-a 
ostenit cîtuşi de puţin să arate în ce consistă mai marea 
„perfecţie“ a planurilor arhitectonice, potrivită cărora 
sunt alcătuite organismele de nivel superior, față de 
cele de nivel inferior. Lamarck se găsea fără îndoială 
pe urmele unei distincţii operante, dar această distincţie 
rămînea la el, și mult timp după el, neconturată. Ba la 
Darwin, și la toți care se menţin prin ogaşele trase de 
el, distincția bănuită se spălăcește din nou, în sensul 
că termenii ei nu mai sunt priviți ca eventuale indicii 
pentru intervenţia unor principii eterogene în procesele 
evolutive ale vieţii. Evoluţia este văzută mai sumar, ca 
un proces ce se efectuează numai în direcţia diferenţierii 
şi a specializării. (lată că recent, nu mai departe decit 
chiar şi un filosof, de orientare biologistă, cum este 
Arnold Gehlen, autorul unei antropologii de care vom 
mai avea prilejul să ne ocupăm, se întreabă într-o clipă 
de paroxism al nedumeririi, ce ar putea să însemne în 
definitiv organizarea de tip mai înalt, dacă nu o mai 
vădită specializare 1). Distincția ce ne preocupă va ră- 
mînea dealtfel și la Klaatsch simplu numai indicată, căci 
el nu dă precizări. Există însă atîția alți biologi care 
pledează în favoarea distincției. Cităm la întîmplare 
numele unui Le Roy sau al unui Woltereck. Dacqué 
aderă, de asemenea, la distincţia în chestiune, căzînd 
însă victimă unor fantezii teoretice, care sunt mai mult 
„fabulaţie“ decît „teorie“. Prin ce se deosebește la acești 
autori evoluţia de nivel de evoluția prin specializare ? 
Dacqu€ susține următoarele: „Superior și inferior, cît 
priveşte tipul, înseamnă că un organism ca reprezen- 
tant al unui tip formal nu posedă numai un mai mare 
număr de organe, nici numai o mai mare sau mai redusă 
diferenţiere a configurației sale, superior este un tip de 


1 Arnold Gehlen, Der Mensch, Verlag Junker und Diinnhaupt, 1941, 
pag. 132. 


82 Lucian Blaga 


organizare atunci cînd diferenţierea şi înmulţirea orga- 
nelor este totodată mai unitar închegată. Specializată 
sau nespecializată poate să fie însă cutare sau cutare 
specie în cadrul oricărui tip mai înalt sau inferior“ |. 

Ca exemplificare a specializării a se vedea planşele 
a Vl-a, şi a VII-a. Cît privește evoluţia prin specializare 
şi evoluţia de nivel, ne găsim desigur în fața unui ma- 
terial documentar susceptibil de a fi prelucrat în sensul 
unei distincţii tot mai reliefate ; ne găsim însă aci şi în 
faţa unor semne de întrebare. Cercetărilor ştiinţifice li 
se deschide aci un larg cîmp de osteneli. Ambiţia noastră 
este de a aduce, după posibilităţi, și cu toată precauțţia 
impusă de împrejurări, unele noi contribuții, la soluțio- 
narea unei chestiumi ce continuă să păstreze atitea as- 
cunsuri iritante. Ne aflăm, cu alte cuvinte, înrolați 
într-un froni de tatonări. Vom căuta să definim, poate 
cu mai multă precizie, unele noțiuni, și să punem în mai 
hotărît relief sensul intrinsec al fenomenelor biologice 
în discuţie. 

Am văzul, în alt capitol, că distincţia între evoluţia 
de nivel şi evoluția prin specializare organică este sus- 
ceptibilă de o clarificare, ce lasă în urmă indicaţiile ce 
le primim de la biologii actuali. Vrem să spunem că în 
evoluția de nivel urmează să vedem și altceva decît 
numai o înmulţire și diferențiere a organelor, care la 
rîndul lor s-ar prezenta tot mai unitar închegate, după 
cum se susține. Fără îndoială că priveliștea aceasta a 
diferențierii şi complicării este grosso modo o realitate, 
deplin controlabilă. Dar mai există, precum arătăm, și 
alte aspecte, care țin de raportul dintre organism și am- 
bianţă, aspecte ce permit o disociere și mai hotăriîtă între 
cele două feluri de evoluţie. Prin evoluţia de specializare 
organică se ajunge totdeauna la o cu totul particulară 
îngustare a ambianţei, proprie unui organism de un 
anume nivel constituţional, cîtă vreme în evoluţia de 
nivel descoperim tendința vieţii spre desmărginirea am- 
bianţei. Un atare criteriu distinctiv ni se pare operant 
și mai limpede decit criteriul, real și el, și efioace, dar 
mai anevoios cît privește aplicarea, al centralizării 
crescînde, căreia i-ar fi supus un sistem organic în evo- 
luția de nivel. Evoluţia de nivel, odată constatată ca 


1 Eduard Dacqu€, Die Erdzeitalter, Verlag Oldenburg, 1930, pag. 474. 


Antropogeneza şi noile ei probleme 83 


fapt, e susceptibilă de-o seamă de consideraţiuni de 
caracter „interpretativ“. Împrejurarea că există o ase- 
menea evoluţie, ce duce la o progresivă desmărginire 
a ambianţei, ar putea să aibă semnificaţia unei tot mai 
hotărîte afirmări a relativei autonomii proprie vieţii în 
raport cu condițiile externe. În acord de ansamblu cu 
concepția evoluționistă modernă, vom atribui vieții po- 
sibilitatea de a produce sisteme, tipuri, forme organice. 
Afirmînd aceasta, nu pretindem că actualmente cunoaș- 
tem toată tehnica interioară, ca să zicem așa, și toți 
factorii inerenţi proceselor de evoluţie. Există fără în- 
doială încă atitea enigme ce-și așteaptă deslegarea. Mai 
putem apoi afirma, fără de a ceda prea mult ispitei spe- 
culative, că viața, trebuind să-și realizeze modurile şi 
funcțiile, structurile și formele, în condiții cosmice date, 
nu se va putea afirma deplin autonomă. Viața este con- 
strînsă să accepte, într-un chip sau altul, în sistemele ei, 
și aceste condiții. Viaţa își va realiza deci modurile şi 
funcţiile, structurile și formele, în condiţiile ce-i sunt 
date, racordîndu-le la acesta cel puţin în sensul unei 
„suficiente armonii“. Dealtminteri, rămîne clar că orice 
sisteme organice care eventual nu s-ar găsi în raport de 
aproximativă conveniență cu ambianța cosmică, ar fi 
desființate sub presiunea acesteia. Raportul de conveni- 
enţă, ce-l presupunem între organism şi ambianţă, lasă 
loc firește şi atîtor contradicții, datorită cărora organis- 
mul concret se va găsi în permanentă luptă cu ambianța 
concretă. Pentru ca un organism să poată susține însă 
permanenta luptă cu ambianța, ni se pare că trebuie să 
admitem în prealabil un raport de strictă armonie între 
organism și ambiamţă. E clar, de exemplu, că un orga- 
nism terestru n-ar putea susține lupta cu ambianța, dacă 
ar fi pus în condiţiile vidului interstelar. 

Să urmărim acum această situaţie în consecinţele ei. 
Pe de o parte e de observat că ambianța își exercită 
influența și presiunea asupra vieţii și dincolo de con- 
cesiile pe care viața le face prin alcătuirea unor sis- 
teme organice oarecum general racordate la condiţiile 
externe. Efectul acestei presiuni din partea ambianţei 
asupra vieții este evoluţia acesteia din urmă prin specia- 
lizare. Sub presiunea condiţiilor externe, viaţa va tinde, 
pe de altă parte, să-și afirme relativa autonomie, făcînd 
ambianţei numai anume concesii strict necesare : această 


84 Lucian Blaga 


tendință poate să ducă la realizarea unor organizări de 
nivel superior, caracterizate printr-o crescîndă desmăr- 
ginire a ambianţei. Viaţa are deci două soluţii spre a 
răspunde presiunilor ambiante, și anume : o soluţie con- 
cesivă, de modificări prin care, specializîndu-se, ea se 
adaptează cu tot mai mare precizie la o ambianţă tot 
mai îngustă, și o soluţie de afirmare, prin realizarea unor 
constituții organice superioare, datorită cărora se ajunge 
la o desmărginire a ambianţei. În cele două mari procese 
evolutive ale ei, viața se arată condusă de două ten- 
dințe polare: una, de afirmare a relativei sale auto- 
nomii, tendință ce duce la organizări de nivel tot mai 
înalt și care implică o anume rezervă față de specializări 
organice, şi a doua, de concesii fățișe făcute ambianţei, 
tendinţă ce duce, treptat-treptat, la o adaptare de pre- 
cizie în raport cu ambianța. 

Luînd în specială considerare cele două tendinţe 
polare de care ni se pare dominată viața, vom remarca 
în cele din urmă că în fiecare dintre ele găsim raportați, 
unul la celălalt, cei doi factori : viața și natura ; dar de 
fiecare dată cu alt accent. În tendinţa de afirmare a au- 
tonomiei sale, atîta cîtă are, viața nu se realizează nici- 
odată fără de o raportare minimă, strict necesară, ia con- 
dițiile externe, la natură. În tendința de adaptare fățișă, 
prin specializări organice, a vieții, condițiile externe 
sunt implicate ca factor decisiv, întrucît de astă dată 
viața apucă drumul maximelor concesii în raport cu 
natura. Dozajul acestor tendințe, prezente în orice mo- 
ment de evoluţie a vieţii, diferă infinit, de la caz la caz, 
prin accentul ce cade cînd mai mult pe una, cînd mai 
mult pe cealaltă, dintre ele. Viața, cu formele ei, nu se 
poate deci înțelege numai prin tendința de adaptare 
făţișă, prin specializări organice, la ambianţă, aspect ce 
a atras îndeosebi atenţia biologilor. Pentru înțelegerea 
vieții trebuie să admitem și o tendinţă de afirmare a 
autonomiei ei ca atare, ce duce la niveluri de organizare 
treptat superioare și la o crescîndă desmărginire a am- 
bianţei. Dar o asemenea tendință de afirmare implică și 
o anume rezervă față de adaptare sau o anume sfială 
adaptativă. 


Problema primitivismelor biologice 


Ipotezele ce le enunța Klaatsch cu privire la unele 
pretinse „primitivisme“ ale omului au rămas, dacă se 
trece cu vederea efectul de senzaţie de o clipă, fără de 
ecou în lumea științifică. Au trebuit să se scurgă vreo 
douăzeci și cinci de ani pînă cînd, în sfîrșit, o seamă de 
naturaliști să înceapă a se osteni mai sistematic întru 
elucidarea chestiunii. 

Material informativ mai bogat, destinat să ilustreze 
particularităţile oarecum „neevoluate“, proprii omului, 
în comparaţie cu ale antropoidelor, a adus anatomul 
olandez. L. Bolk, care în anul 1926 publica un studiu 
despre „Problema antropogenezei“ !, cuprizînd nu numai 
rezultatele unor investigaţii atente și agere, ci și o 
seamă de foarte ciudate formulări teoretice, asupra că- 
rora urmează să ne pronunțăm. Studiul lui Bolk a pro- 
dus în momentul publicării o justificată uimire printre 
naturaliști. Materialul documentar privitor la particula- 
ritățile omului, prezentate ca rămase în urmă față de 
structurile și formele echivalente ale antropoidelor, era 
cu adevărat impresionant. Cel puţin surprinzătoare ră- 
miînea însă „teoria“ lui Bolk, prin care se încerca o ex- 
plicație a morfologiei și fiziologiei umane. Spre a preîn- 
timpina orice echivoc, ne permitem să anunțăm chiar 
înainte de a expune observaţiile și ideile lui Bolk, că, 
din parte-ne, suntem dispuși a lua în dezbatere informa- 


1 Din nefericire, în împrejurările actuale, ne-a fost cu neputinţă 
să ne procurăm studiul lui Bolk. E foarte probabil că nici un 
exemplar din această lucrare nu se găsește în țara noastră. Pe 
vremuri, găsindu-ne în străinătate, am avut însă prilejul de a 
citi acest studiu, curînd după apariţie. 


85 


86 Lucian Blaga 


țiile naturalistului olandez cu privire la structurile și 
formele umane, dar atît. „leoria“ sa ni se pare atît de 
întortooheată, că nu ne putem pronunţa asupra ei decît 
în sensul unei categorice non-acceptări. În conexiune cu 
acest studiu de antropologie, n-am putut să consultăm 
decît o dare de seamă, pe care Bolk însuși a făcut-o 
asupra ideilor sale în „Comptes rendus de l'Association 
des anatomistes“ (Nancy, 1926, pag. 80). 

Bolk începe prin a constata că în timpurile noi cer- 
cetările antropologice și studiul anatomiei comparate 
erau dominate de perspectiva genealogică și de pro- 
blema descendenţei. Metoda şi punctele de vedere în 
chestiune și-au dat roadele, dar, susține Bolk, a sosit 
momentul ca forma umană să fie studiată mai de aproape 
și în sine, fără de alterările pe care optica descendenţei 
le-ar putea aduce în această problemă. Întrebarea ce și-o 
pune Bolk este următoarea : care era forma strămoșului 
uman și care a fost factorul principal, datorită căruia 
omul și-a obţinut forma actuală ? Pentru a da răspuns 
primei părți a chestiunii, Bolk e de părerea că trebuie 
soluționată mai întîi partea a doua, prin cercetarea for- 
mei umane în ea însăși. Bolk este convins că teoriile 
curente nu sînt suficiente pentru a înțelege geneza for- 
mei umane. Şi în continuare Bolk declară că are suficiente 
motive de a crede că pe măsură ce se vor des- 
coperi tot mai multe forme dispărute, soluţionarea pro- 
blemei antropogenezei cu ajutorul acestor documente is- 
torice va deveni de fapt tot mai anevoioasă. Bolk va 
încerca deci să ia din nou contact cu concretul antropo- 
logic. El se va întreba: care este esențialul omului ca 
organism, și care este esenţialul omului ca formă? O 
latură a chestiunii este de ordin fiziologic, cealaltă de 
ordin anatomic. Cercetările lui Bolk au pornit, iniţial, de 
la o observaţie întîmplătoare. Naturalistul a remarcat la 
un oarecare adult un număr de particularităţi, ce repre- 
zentau tot atitea condiţii normale, dar pasagere, la foe- 
tusul uman, care au devenit însă permanente la adultul 
în discuţie. Cu toate că era vorba despre un caz clinic, 
remarca în chestiune s-a transformat în idee călăuzitoare 
pentru cercetările ulterioare ale lui Bolk, Ideea era aceea 
a persistenţei proprietăţilor foetale. Studiind mai tîrziu 
dezvoltarea filogenetică a dinţilor umani, Bolk dovedește 
că primul molar are drept origine un dinte de lapte de- 


Problema primitivismelor biologice 87 


venit „persistent“. Noțiunea de persistență a proprietă- 
ţilor foetale lua cu aceasta o înfățișare concretă chiar în 
sfera normalității biologice. Același gînd părea să se 
confirme apoi şi în legătură cu alte date ce aveau să 
fie puse în lumină. Bolk a studiat felul cum este situată 
gaura occipitală la craniul uman și la acela al maimu- 
telor. Părerea generală a evoluționiştilor era că particu- 
laritățile anatomice ale omului derivă din condiții si- 
mieşti şi că gaura occipitală, situată la om în centrul 
bazei craniene, și-a cucerit această poziție printr-o dis- 
locare dinapoi spre înainte, aceasta ca o consecință a 
ridicării omului pe două picioare. Contrar opiniei cu- 
rente, Bolk emite părerea, coroborată pe o serie de fapte, 
ce arată că poziția centrală a găurii occipitale la om este 
poziția primară la foetușii tuturor primatelor. Dealtfel 
și la foetușii celorlalte mamifere poziția găurii occipitale 
este totdeauna mai aproape de centrul bazei craniene 
decît la aceleași mamifere în faza adultă (a se vedea 
planșa a VIII-a, fig. 1—4). 

Bolk notează în continuare că, în timp ce la toate 
celelalte primate gaura se apropie în cursul dezvoltării 
de polul occipital al craniului, la om ea persistă în po- 
ziția sa primitivă. Poziţia centrală a găurii occipitale față 
de baza craniului la om, n-ar fi, după Bolk, o urmare, ci, 
din contră, una din cauzele ridicării pe două picioare a 
omului. Încetul cu încetul, și după o seamă de confir- 
mări concrete, ideea persistenței particularităţii foetale 
devine astfel la Bolk baza înțelegerii formei umane. 
Proprietățile somatice esenţiale ale omului, adică acelea 
prin care omul se distinge de celelalte primate, ar avea 
toate o notă comună: ele ar fi particularități foetale 
permanentizate. În ontogeneza celorlalte primate aceste 
particularități sunt transitorii, la om definitive. Vom 
vedea numaidecît care anume particularităţi ar mai 
putea veni în discuţie în acest sens. Particularităţile ce 
le vom enumera mai la vale, se constată și la maimuțe 
în cursul ontogenezei; cîtă vreme însă la maimuțe 
particularităţile ce le vom indica sunt înlocuite prin 
trăsături mai specializate, la om ele se definitivează. 
Observaţiuni de atare natură l-au îndrumat pe Bolk spre 
concluzia că diferenţa caracterelor somatice umane faţă 
de ale maimuţelor consistă în înfățișarea lor foetală. 
De aici apoi ideea de ansamblu: toate particularităţile 


88 Lucian Blaga 


la care se face aluzie, s-au găsit și la strămoșii cei mai 
primitivi ai omului, „dar numai în timpul unei scurte 
durate a vieţii lor foetale, ca niște condiții pasagere“. 
E aci nucleul ideativ, în jurul căruia s-a închegat „teoria 
foetalizării“ antropogenezei, prin care naturalistul olan- 
dez şi-a cîştigat o senzaţională faimă de original antro- 
polog. „Într-un anume sens, susține Bolk, omul poate să 
fie definit ca un foetus de primat devenit capabil de a 
se reproduce“. Omul ar fi un foetus de maimuţă maturi- 
zat ca atare. Teoria formulată astfel are desigur o în- 
fățişare pointată și nu trebuie luată tocmai ad litteram. 
Ar fi vorba la om de o oprire a dezvoltării. Cauza aces- 
tei opriri, n-ar putea să fie, după Bolk, decît internă, în 
nici un caz externă. Problema antropogenezei nu ar fi, 
cu alte cuvinte de natură filogenetică, ci ontogenetică. 
Drept factor intern ce duce la foetalizare, Bolk indică un 
„Principiu al retardării“, a cărui influenţă s-ar remarca 
de-a lungul întregii vieți umane în comparație cu al tu- 
turor mamiferelor (a se vedea planșa a VIII-a, figurile 
1—4). Influenţa acestui principiu al retardării s-ar înteţi 
mereu în cursul evoluției umane, de unde ar urma prin- 
tre altele că omul rasei Neandertal poseda, bunăoară, 
dantura completă la o vîrstă mai tînără decit omul 
actual. Neandertalensul devenea, cu alte cuvinte, mai 
repede adult. Întorcîndu-se la chestiunea inițială, anato- 
mică și fiziologică, întru elucidarea căreia a întreprins 
toate investigaţiile, Bolk ne îmbie răspunsurile ce ur- 
mează : esenţialul formei umane este rezultatul unei 
foetalizări, esenţialul existenţei fiziologice a omului este 
consecința unei retardări a funcţiunilor sale. Căutînd să 
dea apoi o soluţie și întrebării, care ar putea să fie cauza 
retardării progresive a curentului vital la strămoșii omu- 
lui, şi în consecință cauza foetalizării, Bolk se hotărește 
să propună ipoteza unei modificări în funcţionarea siste- 
mului endocrin. Se ştie că hormonii pot să accelereze sau 
să retardeze procesele de dezvoltare. 

Înainte de a trece mai departe, e cazul să enumerăm 
toate acele particularităţi „nediferenţiate“ ale omului, 
de care se ocupă Bolk, nu numai descriptiv, ci şi ca „teo- 
retician“. Aceste particularităţi sunt : 

1. Ortognatismul (plasarea maxilarelor sub cavita- 
tea craniană). La antropoide avem de-a face cu un prog- 
natism mai mult sau mai puțin pronunțat. La foetusul 


Problema primitivismelor biologice 89 


antropoid se constată un ortognatism evident, dar 
pasager. 
2. Absența părului (o fază și în ontogeneza antro- 
poidelor). 
Dispariția pigmentului din piele, păr şi ochi. 
Forma de scoică a urechii. 
Cuta mongolică. 
Poziţia centrală a găurii occipitale. 
Greutatea relativ mare a creierului. 
Persistenţa suturii craniene. 
Labia majora la femeie. 
10. Conformaţia mîinii și a piciorului. 
11. Forma bazinului. 


12. Poziţia orientată ventral a fantei genitale la 
femeie. 


Naturalistului olandez îi revine meritul de a fi făcut 
un foarte serios pas înainte în cercetarea particularități- 
lor umane de înfățișarea „nedezvoltată“, pe care printre 
cei dintii le întrezărise odinioară Klaatsch, fără de a le 
fi dat însă vreo explicație. Ne găsim aci în fața unor 
observații de o deosebită importanță, peste care nici o 
cercetare nu mai poale să treacă indiferentă. Bolk, neîn- 
doios un genial anatom, excepţional dotat pentru obser- 
vaţie, nu se menţine însă în cadrul strict al examinării 
faptelor ; el aspiră frenetic spre teoretizare, dar ca teo- 
retician, Bolk se dovedește a fi cu totul incapabil de 
a ieși din anume obișnuinţele proprii biologului care 
gîndeşte aproape „medical“, chiar și atunci cînd îi in- 
cumbă sarcina de a se ridica pe un plan mai filosofic. 
Teoria sa cu privire la antropogeneză este, pentru sen- 
timentul nostru, atît de incredibilă, încît din capul locu- 
lui ne simțim obligaţi a bănui că undeva, în aceste spe- 
culaţii teoretice, s-au furișat ipoteze insuficient contro- 
late. La atari născociri fantezist-medicale ar putea adera 
numai o mentalitate grav atinsă de diformaţiuni profe- 
sionale. Nu e tocmai greu să dăm de urma presupunerilor 
ce s-au strecurat fără de nici o justificare în toată 
această curioasă alcătuire teoretică. 

Una dintre supoziţiile susceptibile de a fi bănuite 
de inconsistenţă, se referă la strămoșii primordiali ai 
omului, despre care se susține că ar fi avut și ei toate 


OPNPNAH 


90 Lucian Blaga 


particularitățile primitive ca și omul actual, dar numai 
în răstimpul unei scurte durate a vieţii lor foetale, ca 
niște condiţii pasagere. Strămoșii primordiali ai omu- 
lui ar fi desfășurat, deci după fazele lor foetale, particu- 
larități mai „specializate“ decît sunt cele ale omului 
actual. Evident, dacă privim astfel procesul ce a dus la 
omul actual, va trebui să admitem că în constituţia stră- 
moşilor primari a intervenit un specific factor de „foeta- 
lizare“, „retardare“, care ar permite, la urma urmelor, 
să fie imaginat ca fiind de natură endocrină. Spre a te 
opri la o asemenea concluzie, ar fi fost însă necesar să 
se examineze, în prealabil, dacă într-adevăr ființe mai 
„specializate“, sub raport organic, decît omul actual, pot 
sau nu să figureze printre strămoşii omului ! 

O a doua presupunere, ce și-a făcut loc pe căi pie- 
zișe în teoria lui Bolk este aceasta: omul s-ar reduce, 
în ansamblul său, sub raport anatomic-fiziologic, exclu- 
siv la particularităţile mai „nedezvoltate“ în asemănare 
cu particularitățile echivalente ale antropoidelor. Bolk 
susține cu toată hotărîrea că ceea ce este specific uman, 
sub unghi biologic, în comparație cu antropoidele, re- 
prezintă particularităţi foetale definitivate ca atare. Or 
nouă ni se pare că tocmai aci, într-o asemenea presu- 
punere cu totul insuficient verificată, urmează să căutăm 
eroarea fundamentală de care s-a făcut vinovat natu- 
ralistul olandez. Ce dificultăţi s-ar pune de-a curme- 
zişul teoriei lui Bolk, dacă s-ar arăta că omul se deo- 
sebește de antropoide și printr-o seamă de structuri și 
particularități ce marchează un nivel de organizare mult 
superior ? În cazul acesta ipoteza factorului retardant, 
de natură endocrină, ce ar interveni în evoluţia omului, 
ar cădea, căci este învederat lucru că un asemenea 
factor ar trebui să influențeze toate particularităţile 
umane, ceea ce ar zădărnici realizarea nivelului de orga- 
nizare superior omului. E clar că teoria lui Bolk, potrivit 
căreia omul ar fi doar un foetus de maimuță maturizat 
ca atare, stă sau se anulează concomitent cu cele două 
supoziții relevate mai înainte. Mai tirziu, cînd vom în- 
cerca să lămurim mănunchiul de particularităţi „nedife- 
rențiate“, „nespecializate“ ale omului, se va vedea de 
ce ținem așa de mult să punem, chiar de pe acum, o ba- 
rieră între stările faptice descoperite de Bolk și „teoria“ 
sa, în fața căreia nu ne putem suprima sentimentul că 


Problema primitivismelor biologice 9l 


rămîne o teorie construită într-o perspectivă de ochean 
diformat, o teorie caricaturală. 

În lumina teoriei sale ontogenetice de „foetalizare“ 
a formelor umane, Bolk consideră aşadar toate particu- 
laritățile specific umane drept „embrionare“, în asemă- 
nare cu particularităţile echivalente la antropoide. Alţi 
naturaliști, care, fie pe urmele lui Bolk, fie independent 
de el, s-au ocupat cu aceste particularităţi, și anume ma- 
joritatea lor în perspectivă filogenetică, înclină să soco- 
tească aceste particularităţi ca „primitivisme“. În dorința 
de a completa informaţiile cu privire la cercetările ce au 
urmat pe aceeași linie, vom adăuga că în ultimele două- 
trei decenii cunoștințele au fost mult amplificate. Nu 
este cazul de a intra prea mult în detalii și nici de a pre- 
ciza contribuția personală a diferiților naturaliști la 
îmbogățirea cunoștințelor în conexiune cu problema ce 
se pune; menționăm însă cîteva nume mai importante 
de naturaliști care au lucrat și s-au ostenit în această 
direcție: Mijsberg, Westenhâfer, Naef-Zurich, Adolff, 
Osborn, Frechkop, Schindewolf, Werth, Otto Grasser etc. 

Ce alte descoperiri au făcut acești naturaliști cu 
privire la „primitivismele“ omului ? Relevăm citeva re- 
zultate ale cercetărilor în această direcţie, efectuate cu 
o grijă şi cu o atenţie mereu sporite. 

Se știe că la mamifere partea craniană și partea feții 
stau în raport de inversă proporționalitate. Cu cît e mai 
dezvoltată cutia craniană, păstrătoarea creierului, cu 
atît mai redusă apare proeminența feţii. La antropoide 
botul e încă deosebit de masiv în comparaţie cu partea 
cerebrală. La om fața rămîne oarecum retrasă sub cavi- 
tatea cerebrală. În legătură cu această situație este de 
relevat un amănunt simptomatic: în general mamiferele 
manifestă -— în fazele embriologice — cît privește 
proporția dintre cutia craniană și față, indice mai apro- 
piate de ale omului, și că indicele ce se găsesc la ace- 
leași mamifere adulte, se distanțează apoi față de ale 
omului. De unde ar urma că proporţia în chestiune la om 
reprezintă o stare mai „primitivă“ decit proporțiile ce 
se constată asupra celorlalte mamifere adulte. 

Un alt amănunt : se ştie că dinții au la om o poziţie 
verticală, indiferent că e vorba de forme adulte sau 
embrionare. La celelalte mamifere adulte poziţia dinţilor 
e piezișă, cîtă vreme în faze embriologice dinţii lor se 


92 Lucian Blaga 


caracterizează prin poziţia verticală, ca la omul adult. 
Omul ar conserva deci o poziţie a dinţilor care este, fi- 
logenetic, mai primitivă. 

Dar mai sunt și alte fapte puse recent în lumină în 
legătură cu problema primitivismelor umane. Se știe, 
bunăoară, că maxilarul uman are formă de potcoavă, în 
timp ce la antropoide el se alungește. Deosebit de 
simptomatic rămîne faptul că maxilarul în formă de 
potcoavă îl regăsim la semi-maimuţe, ceea ce ar consti- 
tui o dovadă că maxilarul potcoavă al omului repre- 
zintă o formă mai primitivă decît maxilarul alungit al 
antropoidelor. O altă particularitate primitivă la om ar 
fi lipsa diastemei dintre canini și premolari. Prezenţa 
diastemei e atestată la toate antropoidele (diastema se 
produce cînd caninii se transformă în colţi sfiîşietori). 

La om, premolarii, dinapoia caninilor, au două viîr- 
furi, asemenea molarilor, ceea ce reprezintă o particu- 
laritate mai primitivă decît este vîrful unic la premolarii 
antropoidelor, premolari ce s-au specializat la fel cu 
caninii acestora. 

Tot în legătură cu problema filogenetică a dinţilor 
s-a mai descoperit că non-proeminența caninilor, carac- 
teristică omului, este o particularitate ce se găsește și 
la cele mai inferioare mamifere placentare, la insecti- 
vore, ceea ce ar îngădui o interpretare în sensul că non- 
proeminența caninilor la om ar fi un primitivism. Este 
știut cît a dat de gîndit evoluționiștilor clasici tocmai 
acest fenomen al non-proeminenței caninilor la om! 
Darwin explica acest fenomen printr-un proces de „re- 
ducție“ sau de „adaptare secundară“ consecvent faptu- 
lui că omul s-ar fi civilizat, recurgind la ustensile teh- 
nice, ceea ce ar fi făcut de prisos proeminența caninilor. 
Dar nu mai departe decît Spencer a întrezărit dificultățile 
chestiunii |. El se îndirjește să arate non-sensul unei 
explicaţii a acestui fenomen prin „selecţie naturală“. La 
rîndul său, Spencer încerca să lămurească fenomenul 
recurgind la factorul lamarckian, la posibilitatea de 
transmisiune prin ereditate a unei funcțiuni dobiîndite! 
Ar fi vorba, după părerea lui Spencer, despre diminuarea 
gradată a unei funcţii, în urma dispariţiei din viața omu- 
lui a unor obiceiuri sălbatice. Date fiind însă toate incer- 


1 Herbert Spencer, Principes de Biologie, Paris, 1877, pag. 532. 


Problema primitivismelor biologice 93 


titudinile în care plutește încă „factorul lamarckian“, nu 
ni se pare ne la loc să ne întrebăm, dacă fenomenul nu 
ar putea să fie mai just prezentat ca un primitivism. 

Cît privește extremitățile cu cinci degete ale omu- 
lui, o seamă de naturaliști înclină tot mai mult să le pri- 
vească drept o particularitate foarte primitivă, și aceasta 
din motivul că încă în paleozoic s-a putut constata exis- 
tența foarte răspîndită a unor vertebrate de uscat, în- 
zestrate cu extremități cu cinci degete, întîiul opozabil. 
S-ar putea susține într-o atare ordine de idei că la ma- 
miferele primate s-au păstrat aceste extremități, față de 
care, bunăoară, lopețile de scormonit ale sobolului sau 
aripa liliacului, sau laba leului, sau copita calului repre- 
zintă organe evident mai „evoluate“ sub raportul spe- 
cializării organice. 

O altă curioasă primitivitate proprie ființei umane 
a fost relevată asupra unei etape din procesele ei em- 
briologice. Un cercetător a examinat embrionii umani 
foarte tineri, găsind că aceștia trec printr-o foarte clară 
fază de gastrulaţie, fază care la celelalte mamifere apare 
ștearsă pînă la nerecunoaștere. De reținut ar fi că în 
embriologia umană faza de gastrulație se manifestă cu o 
claritate plastică, cum o întîlnim doar la Amphioxus, 
vertebratul cel mai inferior. 

Nu putem lăsa nemenționate observaţiile ce le făcea 
odinioară Mijsberg, un alt naturalist olandez, tocmai în 
anii cînd Bolk își anunța descoperirile. Pe urmele lui 
Bolk, Mijsberg descoperea și el unele structuri, forme 
umane de-o înfățișare mai „embrionară“ decît este aceea 
a echivalenţelor la antropoide, astfel: conformațţia rini- 
chilor şi un aspect precum acela al lui penis pendulus 
la om !. 

Cei mai mulţi dintre naturaliștii care au studiat aceste 
particularități umane ajung la concluzia că omul nu 


1 În expunerea foarte sumară a rezultatelor cercetărilor într-un 
sector atît de puţin cunoscut al biologiei, ne-am limitat la indica- 
rea principalelor date. Ampla literatură de specialitate în legă- 
tură cu problema primitivismelnr umane se găsește pe larg dez- 
bătută în studiul de mari proporții „Der Mensch“ de Arnold 
Gehlen (1940), care în condiţiile precare de informare și de cer- 
cetări științifice ale anilor de război ne-a fost și nouă de un 
deosebi! folos. 


94 Lucian Blaga 


poate să descindă dintr-un tip antropoid. Dar despre 
aceasta mai la vale. 

Va recunoaște oricine, după datele ce s-au perindat 
pe dinaintea noastră, că materialul destinat a dovedi că 
omul conservă în structura sa și în forma sa o seamă de 
particularități mai primitive nu numai decît ale antro- 
poidelor, dar uneori și decît ale tuturor celorlalte mami- 
fere, sau în unele cazuri poate chiar decît ale reptilelor, 
este impresionant. Să nu pierdem din vedere apoi nici 
împrejurarea că acest cîmp de cercetări ne mai rezervă 
desigur și alte surprize. Explorările întreprinse pînă acum 
pe această arie nu ni se par exhaustive. Ideea că ființa 
cea mai înalt şi mai complex organizată, care este omul, 
ar conserva în alcătuirea ei şi unele „primitivisme“, din 
care alte fiinţe, inferioare omului ca nivel de organizare, 
au ieșit demult, își are neapărat paradoxia ei. Numai 
aşa se înțelege de altminteri de ce naturaliștii au parve- 
nit atît de anevoios la cercetări de atare natură. 

Oricum, nici știința, nici filosofia, nu-și mai pot de 
acum îngădui ignorarea atîtor fapte numai pentru mo- 
tivul că ele incomodează felul de a vedea al unor doc- 
trinari care au uitat prea repede arta autorevizuirilor. 
Vom căuta în cele ce urmează pe de o parte să exami- 
năm încercările făcute de unii teoreticieni de a lămuri 
această stare paradoxală; vom căuta, pe de altă parte, 
să dovedim insuficiența explicațiilor propuse și totodată 
să arătăm care ar fi, față de situația dată, ipoteza cea 
mai plauzibilă, ce s-ar putea emite în cadrul teoretic 
desfășurat în primele capitole ale acestui studiu. 


O nouă lămurire 


Naturaliștii care, ținînd seama de particularităţile 
de o înfățișare „primitivă“ ale speciei umane, refuză ac- 
tualmente teoria după care omul descinde dintr-un pre- 
supus tip antropoid, nu reprezintă cazuri izolate în gîn- 
direa științifică de astăzi. Ei alcătuiesc așa-zicînd o fa- 
langă angajată în cercetări îndrumate toate în același 
sens, iar faptele puse în lumină din partea lor servesc 
drept pretext pentru lansarea celor mai varii idei cu 
privire la originea, vechimea și natura ființei umane. 

Notăm că unele particularități umane, dintre cele 
atit de paradoxale, care astăzi dau așa de, mult de gîndit 
naturaliștilor și filosofilor, au fost remarcate mai de mult, 
chiar din partea evoluționiștilor clasici. O atare parti- 
cularitate ar fi, de exemplu, non-proeminența caninilor 
la om. Dar biologia mai veche, călăuzită de ideea justă 
în ansamblul ei, a evoluţiei, lucra totuși cu un material 
uneori numai grosolan elaborat, înclina să explice acest 
fenomen, ca rezultat al unui proces de „reducţie“ ce ar 
fi intervenit concomitent cu trecerea pre-omului săl- 
batic de la o viață arboricolă la viaţa terestră, și în 
condiții de civilizație a omului. Aceasta este în general 
tendința biologiei curente de a interpreta particularită- 
tile umane în discuţie, cu toate că în cele mai multe 
cazuri explicația prin acomodări secundare sau prin „re- 
ducție“, prezintă dificultăți insurmontabile. A susține că 
la om caninii-colţi s-au diminuat din momentul cînd el 
a născocit cuțitul, fiindcă el nu mai avea nevoie de colţi 
sfișietori, este naiv și numai pentru o fantezie excesivă, 
o conjectură plauzibilă. Ce ne facem însă cu toate cele- 
lalte particularități, de care ne-am ocupat, și față de 


95 


96 Lucian Blaga 


care soluția prin pretinse procese de „reducţie“ se de- 
mască drept mijloc din cele mai facile de a eluda datele 
problemei ? Să recunoaștem că ochiul experţilor a avut 
timp de decenii răgazul necesar de a deveni un organ 
de precizie, ce înregistrează aspecte pe care naturaliștii 
de acum o sută de ani nu. le sesizau. Iar experţii cei mai 
autorizați a se pronunța, ne spun că în aceste aspecte e 
vorba despre conformații acuzat „embrionare“ sau „pri- 
mitive“, iar nu despre simple imitații secundare ale unor 
stări rudimentare. 

Explicaţiei prin procese de „reducţie“, secundare față 
de linia mare a evoluţiei, i se opun, în fiecare caz, o 
seamă de argumente concrete. Într-o desfășurare mai pe 
îndelete a 'acestor mărturii nu ne vom putea lansa aici, 
căci aceasta ar însemna să rezumăm zecile de studii ale 
naturaliștilor ce și-au dedicat mulți ani de muncă obser- 
vaţiei și interpretării cutărei sau cutărei particularități 
umane. Ne mulțumim în privința aceasta să trimitem pe 
cititori la cele mai importante studii din literatura de 
specialitate |. Se mai cere apoi să ținem seama, în orice 
critică a explicaţiei prin „reducţie“ şi de unele consi- 
derațiuni generale. Una din aceste considerațiuni 
generale ar fi următoarea : există, fără îndoială, în evo- 
luţia vieţii pe pămînt și foarte frecvente procese de „re- 
ducţie“, dar prin atare procese nu se ajunge niciodată 
la alcătuiri acuzat „embrionare“ sau „primitive“, cum 


1 Mijsberg, Über den Bau des Urogenitalapparates bei den mânnli- 
chen Primaten, Verlag Kgl. Akad. d. Wissenschaften, Amster- 
dam, 1923. 

Westenhöfer, Das Problem der Menschwerdung, 1935. 

Naef-Zürich, Die Naturwissenschaften, 1926, pp. 89, 445, 472. 
Adolff, Einige besondere Bildungen an den Zähnen des Menschen 
und ihre Bedeutung für die Vorgeschichte, Anatom. Anzeiger, 
1924, pag. 58. 

Osborn F. A, Fundamental discoveries of the last decade in hu- 
man evolution, New-York, Academy of Medicine, April, 1927; 
Recent discussion relating to the origin and antiquity of man, 
Amer. philosophical society, 1927; Recent discusiion in human 
evolution, Medical society of the county of Kings, 1927. 

Frechkop, Bulletin du Musée royal d'Historie naturelle de Belgique, 
1937, notele XXI şi XXII. 

Schindewolf, Das Problem der Menschwerdung, ein paläontolo- 
gischer L&sungsversuch, Jahrbuch der preussischen geologischen 
Landesanstalt, 49, 1928. 

Werth, Zeitschrift für Săugetierkande, 12, 1937. 

Grasser, Forschungen und Fortschritte, 10, 1931. 


O nouă lămurire 97 


sunt cele în discuţie, ci cel mult la vagi îngînări, la si- 
mulacre foarte aproximative ale unor conformaţii ar- 
haice,. la îngînări care la cel dintîi examen mai atent 
se descopăr ca primitivisme neautentice. Or legea lui 
Dollo, care stabileşte ireversibilitatea evoluţiei, interzice 
explicarea prin procese de „reducţie“ a conformațiilor 
învederat embrionare sau primitive. O altă împrejurare, 
ce, de asemenea, ne obligă la oarecare rezervă față 
de explicaţia prin „reducţie“, este aceea că materialul 
informativ cu privire la particularitățile arhaice ale omu- 
lui s-a amplificat enorm în timpul din urmă, avînd toate 
șansele de a spori și de aci înainte. 

Problema „primitivismelor“ umane asupra căreia 
ne-am oprit, trebuie socotită astfel cel puţin ca o pro- 
blemă deschisă. Această problemă interesează deopo- 
trivă știința și filosofia. Noi înșine o socotim drept cea 
mai importantă problemă a antropologiei biologice în 
momentul de față. Uzînd, în punerea problemei, de un 
material de informaţie dat, sperăm să putem aduce unele 
contribuţii personale, cel puțin cît privește soluţiona- 
rea ei. 

Mai înainte de a ne dezvolta părerile în această 
chestiune, e cazul să arătăm interpretările și concluziile 
la care s-au oprit naturaliștii și filosofii ce s-au ocupat 
mai de aproape cu toată această paradoxală stare de 
lucruri. Concluziile cele mai îndrăzneţe au fost emise 
din partea olandezului Bolk. Marele anatom prezintă 
particularitățile biologice specifice ale omului pur și 
simplu ca însușiri rămase în fază „embrionară“. Omul 
ar fi, în asemănare cu antropoidele, produsul unei „foe- 
talizări“. Bolk nu neagă așadar descendența dintr-un 
tip antropoid, dar vede altfel acest proces decît îl ve- 
deau evoluționiștii clasici. Cîtă vreme evoluționiștii cla- 
sici susțineau în acest punct o reală evoluție progresivă 
(cu unele readaptări regresive), Bolk e de părere că în 
evoluția omului ar fi intervenit un factor masiv de „re- 
tardare”, datorită căruia particularități eminamente em- 
briomare la maimuțe se stabilizează în această formă la 
om. Pe măsură ce omul a evoluat de la forma antro- 
poidă spre forma sa proprie, particularitățile „embrio- 
nare“ s-au păstrat, accentuîndu-se, definitivîndu-se ca 
atare. lar „retardarea“ ce ar fi intervenit în evoluţia 


98 Lucian Blaga 


omului, Bolk o atribuie unei modificări în funcționarea 
sistemului endocrin al acestuia. 

Teoria lui Bolk a produs o justificată uimire printre 
naturaliști acum vreo douăzeci de ani. Datorită formei 
caricaturale în care a fost expusă, teoria lui Bolk re- 
pugnă imaginaţiei într-atita că a fost destul de repede 
dată uitării. Recent, un filosof de seamă, Arnold Gehlen, 
discutiînd ideile lui Bolk, în legătură cu ființa umană, ple- 
dează din nou în favoarea lor. Gehlen declară că în lipsa 
unei teorii mai acceptabile, teoria lui Bolk ar fi deocam- 
dată totuși cea mai recomandabilă ! și că n-ar fi cazul 
să ne speriem de formularea ei drastică, deoarece ar fi 
vorba aci numai despre o expresie „pointată“. Desigur 
că în chestiuni științifice nu e prea oportun să ne lăsăm 
conduși de sentimente. Știm prea bine acest lucru și nu 
ne-am gindit nici un moment să depreciem o teorie în- 
drumaţi de prejudecăți sentimentale. Dacă din partea 
noastră vom lua o atitudine cu totul negativă față de 
teoria lui Bolk, nu este din pricina unei pointe. Există 
suficiente motive de natură obiectivă, ce ne determină 
să respingem teoria. 

Recunoaştem că în favoarea ideilor lui Bolk se pot 
cita, ca mărturie, anume particularități umane, pe care 
la rîndul nostru şi noi suntem dispuși să le socotim drept 
„primitivisme“. Dar teoria lui Bolk debordează faptele, 
și întrebarea ce se pune «este dacă particularitățile umane 
în chestiune nu permit să fie interpretate şi în alt sens, 
și anume în sensul unor idei de ansamblu asupra evolu- 
ției, care nu cer neapărat ipoteze suplimentare ad hoc 
şi atît de artificioase cum sunt cele ale lui Bolk. Care 
sunt obiecţiunile ce s-ar putea ridica împotriva „teoriei“ 
lui Bolk ? 

Bolk recurge la explicația „particularităților“ de 
aspect „embrionar“ ale omului, la un factor retardant, 
care ar putea să fie de natură endocrină. Să ne întrebăm, 
față de o asemenea teză, ce amploare poate avea, în 
eficiența sa asupra evoluției umane, un factor retardant 
de natură endocrină ? Răspunsul la această întrebare este 


1 Arnold Gehlen, Der Mensch, Junker und Diinnhaupt Verlag, 1940, 
Berlin, pag. 104. 


O nouă lămurire 99 


unul singur : omul ar trebui să îndure efectul unui ase- 
menea factor retardant în totalitatea fiinţei sale. Se pare 
că Bolk însuși a gîndit așa. Omul ar fi, în toată comple- 
xitatea fiinţei sale, un foetus de maimuţă maturizat ca 
atare. Afirmaţie pe cît de riscantă, pe atît de gratuită, 
căci din punctul de vedere al datelor obiective nimic nu 
ne îndreptățește de a face enunțuri despre om ca „tot“, 
atunci cînd în discuţie sunt doar o seamă de particulari- 
tăți ale sale. Observaţia empirică nu ne îndrituiește deo- 
camdată să efectuăm saltul de la un număr, oricît de 
considerabil ar fi el, de „particularități“, la ansamblul 
fiinţei umane. Analiza critică a situaţiei oferă şanse și 
pentru alte ipoteze. S-ar putea ca, în comparaţie cu mai- 
muţele, omul să aibă o seamă de particularități mai 
„embrionare“, mai „primitive“, mai „nespecializate“, în 
același timp însă, în comparație cu aceleași maimuțe, 
omul ar putea să reprezinte, sub alt raport, o ființă 
de-un „nivel de organizare“ nespus mai înalt. Distincția 
între evoluţia prin specializare și evoluția de nivel ar 
deschide aici o perspectivă asupra particularităților 
umane, cu totul alta decît este aceea în lumina căreia 
Bolk și-a schițat caricatura teoretică. 

O altă obiecție. Bolk susţine în dreaptă consecvență 
cu ideea retardării de natură endocrină, adică a facto- 
rului ce s-ar fi accentuat progresiv în cursul evoluției 
umane, că omul neandertalens poseda dantura completă 
la o vîrstă mai tînără decît omul actual, devenind astfel 
mai repede adult. De unde ar urma că, în faza sa adultă, 
omul neandertalens ar fi avut o înfățișare mai „antro- 
poidă“ decît o are omul actual! Nu este exclus ca omul 
neandertalens să se fi caracterizat în faza adultă printr-o 
conformaţie mai „specializată“ decît este aceea a omu- 
lui actual. Dar ipoteza cu privire la intervenţia tot mai 
accentuată a factorului de retardare în evoluţia umană 
s-ar confirma numai dacă s-ar dovedi că omul nean- 
dertalens este înaintașul „direct“ al omului actual! Or, 
tocmai acest lucru nu este încă deloc dovedit. Şi din 
partea noastră înclinăm mai curînd să credem că toate 
acele ființe mamifere antropoide, hominide sau chiar 
umane pînă la un punct, care într-un fel sau altul au ma- 
nifestat forme organice mai „specializate“ decit omul 


100 Lucian Blaga 


actual, nu pot să fie socotite ca înaintașe „directe“, pe 
linie filetică, ale omului actual. Vom reveni asupra aces- 
tui aspect. 

O altă obiecție, de ordin mai general, de care teoria 
lui Bolk ni se pare susceptibilă, este aceea că în lumina 
ei omul apare ca o cu totul singulară „excepţie“ biolo- 
gică în procesul evolutiv al vieții pe pămînt. Dar ori- 
cărui spirit, care și-a însușit odată postulatele științei, 
îi repugnă divagațiile în jurul „excepţionalului“. O po- 
ziție biologică „excepțională“ prin însăși factorii de prin- 
cipiu pe care îi implică, nu poate fi susținută decît în 
chip foarte arbitrar. Desigur că Arnold Gehlen poate să 
simpatizeze cu o asemenea teorie, fiindcă el însuși vede 
în om o apariţie cu totul „excepțională“ în natură, chiar 
sub unghi biologic. 

Notăm că Bolk pune problema apariției omului în- 
tr-un cadru în primul rînd ontogenetic — și numai în 
al doilea rînd filogenetic. Ceilalţi naturaliști, care la rîn- 
dul lor au luat în considerare „teoretică“ particularită- 
tile, de care am apucat să ne ocupăm, ale omului, pri- 
vesc situația iarăși mai mult în perspectivă filogenetică. 
Care sunt ipotezele pe care acești naturaliști le propun 
în legătură cu particularitățile descrise și analizate în 
cadrele unor discipline comparate și cu atîta lux de 
documentație în răstimpul celor două—trei decenii din 
urmă ? Naturaliștii, la care ne referim și al căror cap de 
serie rămîne Klaatsch, manifestă ferma convingere că 
omul are o vechime mult mai mare decit aceea ce i-o 
atribuie evoluționismul clasic. (Indiferent de vechimea 
fosilelor ce realmente au fost scoase la lumină pînă 
acum.) Un Dacqué, în mai multe studii, precum „Urwelt, 
Sage und der Mensch“ și un Westenhfer în lucrarea 
„Das Problem den Menschenwerdung'“ (1935) imaginează 
o linie de evoluție umană, separată, deosebită de a ani- 
malelor și care ar începe odată cu ridicarea pe două pli- 
cioare a amfibiilor în paleozoic. Iar Adolff (1931, 1938), 
mai moderat întrucîtva, închipuie o linie filetică speci- 
fic umană, pînă adînc în terțiar, o linie ce n-ar fi trecut 
niciodată prin forme antropoide. Acești autori, prelun- 
gind considerabil linia filetică umană, în trecut, înclină 
a crede că mamiferele, și îndeosebi antropoidele, s-ar 


O nouă lămurire 101 


fi desprins pe rînd, căzînd oarecum de pe linia filetică 
umană, încît s-ar putea ca nu omul să descindă dintr-un 
tip de maimuţă, ci mai curînd maimuţele din forme 
umane. 

O teorie cel puțin ciudată, propune Schindewolf, 
care susține că în ontogeneza antropoidelor formele fi- 
logenetice nu apar în ordinea naturală a succesiunii lor, 
ci într-o ordine inversă; forme filogenetice mai tardive 
ar apărea în fazele de copilărie ale antropoidelor şi forme 
filogenetice mai originare ar apărea în fazele de matu- 
ritate sau de bătrîneţe ale acestora. Schindewolf numește 
acest proces  „proterogeneză“. În ontogeneza omului 
succesiunea aceasta inversă a formelor s-ar îmbina cu 
cea normală. Evident, interpretarea faptelor biologice 
duce aici la idei teoretice de-o artificiabilitate intolera- 
bilă. Aceste teorii sunt produsul unui moment de sur- 
priză. Descoperirea „primitivismelor“ umane s-a rostit 
cu putere de şoc și era o împrejurare ce putea într-a- 
devăr să pună în mișcare fantezia naturaliștilor. Toţi 
acești autori atribuie însă o exagerată amploare primi- 
tivismelor în chestiune, considerînd că ființa umană ar 
fi circumscrisă, sub raport biologic, aproximativ prin 
aceste particularităţi. Or, după cum vom încerca să de- 
monstrăm, aceste particularităţi sunt foarte departe de a 
alcătui ansamblul ființei umane, încît „vechimea“ lor 
constituie cel mult o dovadă pentru vechimea lor, iar 
nu pentru vechimea omului. 

Nevoia de a explica o stare faptică, precum este 
aceea a particularităţilor umane „nediferenţiate“ în com- 
paraţie cu ale antropoidelor sau uneori chiar cu ale 
mamiferelor, a dus aşadar la o seamă de teorii antro- 
pogenetice. Naturaliștii, care se menţin pe linia evolu- 
ționismului clasic, ar vrea să prezinte particularităţile 
umane, în discuţie, în măsura în care se ia realmente 
act de ele, drept rezultat al unor procese de adaptare 
secundară sau uneori de „regresiune“”. Această interpre- 
tare nu ține îndeajuns seama de legea lui Dollo care 
stabilește ireversibilitatea evoluţiei. Atît înfățișarea 
acuzat arhaică a particularităţilor ce formează obiectul 
teoretizării, cît şi legea lui Dollo, ridică obstacole de 
netrecut în calea unei explicaţii prin procese de „reduc- 


102 Lucian Blaga 


ție“. Din nefericire, celelalte teorii singularizează pe om, 
privindu-l ca un caz cu totul „excepţional“ în evoluţia 
vieții pe pămînt. Cercetările sunt amenințate să ajungă 
astfel într-un grav impas. O stare faptică, și anume aceea 
a „primitivismelor“, pe care și noi o socotim reală, a 
îndrumat imaginaţia teoretică a naturaliștilor spre de- 
naturări, față de care ne pune în gardă chiar și numai 
obișnuitul bun simț. După o privire de ansamblu asupra 
situaţiei, e cazul să ne întrebăm în ce măsură „primiti- 
vismele“ omului s-ar putea lămuri în cadrul teoretic 
general pe care l-am expus în primele capitole ale stu- 
diului de faţă. Examinînd doctrina evoluționistă, ne-am 
pronunţat asupra ei în sensul că sub anume laturi ea 
îşi aşteaptă încă dezvoltarea și corecturile ce le incumbă. 
Oricare ar fi această dezvoltare și aceste corecturi, si- 
tuarea problemei antropogenezei în cadru evoluționist 
o apreciem ca un bun cîștigat al științei. Omul, ca și 
toate celelalte făpturi organice, trebuie conceput ca re- 
zultat al unei evoluții, iar această evoluţie a putut avea 
loc, cînd încetul cu încetul, cînd prin mutaţiuni. Acestea 
sunt coordonatele în care înțelegem să procedăm la dez- 
voltarea interioară a doctrinei. Am căutat mai departe, 
menţinîndu-ne în cadrul ideii evoluționiste, să operăm 
o distincţie în termeni de mai mare precizie decît s-a 
făcut pînă acum, între două feluri de procese. Experiența 
biologică ne consiliează să admitem pe de o parte o 
evoluţie, care duce, fie prin etape lente, fie prin mu- 
taţiuni, la o progresivă „specializare“ a unuia sau a mai 
multor organe proprii unei specii de-un anume tip consti- 
tuțional, și pe de altă parte o evoluție, care prin procese 
mutaționale, uneori prin salturi radicale, răzbate de la 
tipuri constituționale de nivel inferior la tipuri de or- 
ganizare de nivel mereu superior. Pentru a spori vizibi- 
litatea acestei distincții, de care urmează să ne ținem 
ca de un fir roșu în studiul nostru, am formulat un 
criteriu ce îngăduie o mai certă cuprindere: evoluția 
prin „specializare“, ce se efectuează de obicei încetul 
cu încetul, are ca urmare o particulară „comprimare“ a 
ambianţei în care trăiește o ființă, cîtă vreme evoluţia 
spre niveluri de organizare superioare își găsește dez- 
nodămintul într-o progresivă „desmărginire“ a ambianţei 
proprii unei ființe. Să mai ţinem apoi în vedere tot ce 


O nouă lămurire 103 


am spus cu privire la relaţiile posibile între organism 
și ambianţă. Orice organism se găsește, cît privește în- 
sușirile sale constituționale de tip și de specie, și cît 
privește reacţiunile sale posibile, cel puţin într-un 
raport de suficientă armonie față de condiţiile cosmice 
în care trăiește (încă o dată: lupta pentru existență a 
organismului concret cu mediul concret rămîne un prin- 
cipiu de bază. Această luptă, ce promovează evoluţia, 
implică însă totdeauna și un raport de armonie strict 
necesară între organism și ambianţă, condiţie fără de 
care nici o ființă n-ar putea să ia lupta cu mediul, fiind 
din capul locului desființată de ambianța cosmică). Ce 
se întîmplă cu organismele angajate într-o evoluţie de 
specializare? Aceste organisme trec, în relaţia lor cu 
ambianța, de la un raport de „suficientă armonie“ tot 
mai mult spre un raport de „armonie de precizie“ (acest 
termen de „armonie de precizie“ se referă iarăşi numai 
la raportul dintre însușiri de specie și aspectele gene- 
rale ale ambianţei ; în concret nici această armonie de 
precizie nu anulează lupta pentru existenţă a organis- 
mului individual cu mediul în care el se găsește hic et 
nunc). Evoluţia prin specializare organică poate să fie 
circumscrisă şi ca o evoluţie prin progresivă „adaptare“, 
deși „adaptabilitatea“ e demascată actualmente ca un 
termen încărcat cu prea multe echivocuri. (Amintim 
numai că după opinia lui Lamarck există o „adaptare“ 
directă, fie prin influenţa nemijlocită a ambianţei asupra 
organismelor, fie prin exerciţiul sau non-exerciţiul func- 
țiunilor acestora, cîtă vreme după opinia lui Darwin ar 
exista o adaptare numai în sens indirect și care s-ar 
datora selecţiei naturale.) Vorbind despre „adaptare“, 
ar fi poate mai potrivit să golim termenul de toate 
subiînţelesurile teoretice și să designăm prin acest pro- 
ces numai trecerea unui organism de la o stare de 
„suficientă armonie“ la o stare de „armonie de precizie“ 
în raport cu ambianța. „Adaptarea“, privită astfel, este 
un proces identic cu evoluţia prin specializare, care, 
precum am subliniat, duce la o particulară comprimare 
a ambianţei în care trăiește fiinţa. În dorința de a evita 
circumscrierile prea lungi, foarte anevoioase într-o 
discuţie, vom denumi de acum încolo acest proces sau 
mod evolutiv „evoluţie orizontală“. Se va vedea din 


104 Lucian Blaga 


schema cu care ilustrăm situația că expresia se impune 
prin economia ei. 

Al doilea mod evolutiv, care rămîne dealtfel mult 
mai important pentru desfășurarea structurilor și forme- 
lor biologice pămîntești, dă ca rezultat organizări de 
niveluri tot mai înalte, adică mereu superioare tipuri 
constituționale de ansamblu. Fiinţele angajate într-o 
asemenea evoluţie nu trec de la o siare de „suficientă 
armonie“ în raport cu ambianța lor la o stare de „armo- 
nie de precizie“, ci de la o stare de „suficientă armonie“ 
în raport cu o anume ambianţă la o stare de „suficientă 
armonie“ în raport cu o ambianţă desmărginită, adică 
mai largă și mai complexă în același timp decît am- 
bianţa anterioară. Vom recurge de acum încolo și pentru 
designarea acestui mod evolutiv la un termen mai 
sumar : acesta este evoluția verticală. Am stabilit cele 
două moduri evolutive pe temei de analiză directă a 
situației şi pe un plan oarecum pur descriptiv. Asupra 
factorilor care promovează sau care sunt implicați în 
evoluţia vieţii sub oricare din modurile ei, știința s-a 
exprimat în general, în sensul arătat de noi în primele 
capitole ale studiului de faţă. Cît privește chestiunea 
evoluţiei de nivel şi a evoluției prin specializare, pe 
care unii biologi o indică și pe care căutăm s-o definim 
mai de aproape, aceasta este sub unghi științific o 
problemă deschisă. De-a lungul studiului de față în- 
cercăm să delimităm şi să precizăm termenii problemei ; 
de asemenea, să aducem unele lămuriri și să emitem 
unele ipoteze în legătură cu ea, fără de a le socoti însă 
exhaustive. Avem certitudinea că alți cercetători, de 
azi, sau de mîine, își vor rosti și ei cuvîntul, corectînd 
sau completînd ceea ce s-a putut spune pînă în prezent 
despre această foarte complexă chestiune. 

După aceste cîteva lămuriri vom căuta să facem 
un pas mai departe. O întrebare ne aţine drumul: „cum” 
se comportă viața sub cele două moduri evolutive ale 
ei, vertical și orizontal? Pentru redarea cît mai plas- 
tică a stărilor de fapt, adică pentru punerea în lumină 
cît mai vie a lui „cum“, ne permitem a face uz, cum 
se întîmplă dealtfel în toate științele, chiar și în fizică, 
mai frecvent decît se recunoaște, de perspectiva lui 
„ca şi cum“. În evoluţia orizontală, adică în procesul 


O nouă lămurire 105 


de specializare a structurilor și formelor ei, viața se 
comportă „ca şi cum” ar tinde să se adapteze la condiţii 
tot mai precise ale ambianţei, cu eliminarea unora și 
reliefarea celorlalte. Fie că vorbesc metaforic, fie că 
aspiră la mai mult, clasicii evoluţionismului vorbesc la 
fiecare pas despre tendința adaptativă a vieţii în raperi 
cu ambianța. Ba acest aspect este cu precădere, san 
Chiar exclusiv, pus în lumină ca trăsătură fundamentală 
a vieţii. Am văzut însă cît de unilaterală rămîne o asc- 
menea vedere asupra vieţii. Noi am reperat și o altă 
trăsătură de temei a vieţii, aceea a evoluţiei verticale 
sau de nivel. De acia doua întrebare a noastră: cum 
se comportă viața în procesele de evoluţie verticală ? 
În dorinţa, dacă nu de a da lămuriri mai comprehensive, 
cel puţin de a le pregăti, ne vom formula răspunsul în 
aceeași perspectivă a lui „ca și cum“. În evoluţia ver- 
ticală, proces prin care se realizează niveluri de orga- 
nizare tot mai înalte, viaţa, păstrîndu-se permanent în 
raporturi doar de „suficientă armonie“ cu ambianţe din 
ce în ce mai desmărginite, se comportă „ca și cum“ ar 
fi dominată de-o anume sfială sau de-o anume rezervă 
cît privește adaptarea făţișă, și concomitent de tendința 
de a alcătui sisteme organice relativ tot mai autonome 
față de condiţiile cosmice. În perspectiva lui „ca și cum” 
ne este așadar îngăduit să vorbim despre două tendinţe, 
cvasi-polare, ale vieţii: una ar fi tendința adaptativă 
şi alta sfiala adaptativă ca revers al aspiraţiei spre 
sisteme de organizare tot mai înalte și de-o autonomie 
tot mai accentuată. 

Dacă privim toate formele vieţii în ansamblul lor 
— cele dispărute, din alte ere geologice și cele actuale 
deopotrivă, ca rezultat al evoluției — e de presupus că 
evoluţia verticală și evoluţia orizontală, întiia cu ca- 
racteristica ei fecunditate formală însoţită de-o anume 
sfială adaptativă, a doua cu tendinţa ei acuzat adapta- 
tivă, intră în acţiune alternativ, încît efectele lor se 
suprapun. Urmează să arătăm schematic cum se reali- 
zează această suprapunere de efecte, căci experienţa 
biologică și conjecturile teoretice me oferă suficiente 
motive de a crede că evoluția verticală și evoluţia ori- 
zontală se condiționează pînă la un punct, reciproc, cât 
privește posibilităţile și limitele lor. 


106 Lucian Blaga 


Acțiunea alternantă, cu efecte, ce se suprapun, a 
evoluției verticale şi a evoluţiei orizontale, poate fi 
reprezentată schematic astfel : 





Linia X—O—A reprezintă o „evoluţie venticală”. 
În punctul O începe și o „evoluţie orizontală” (O—B), 
care trece prin punctele M, N, P, R. Pe linia X—O—A 
se creează pe rînd tipuri constituţionale de nivel tot 
mai înalt (O, D, E, F, A). Pe linia O—B se ajunge la 
o progresivă „specializare“ a unui organ sau a mai 
multora, ceea ce echivalează cu o „adaptare“ fățișă a 
organismului la anume condiţii externe. De fapt, precum 
rezultă chiar din logica schemei, o evoluţie orizontală 
poate lua ființă numai dintr-un punct situat pe linia 
unei evoluţii verticale. O evoluţie orizontală străbate 
şi ea diverse faze de profiluri tot mai caracterizate ca 
atare, ajungind în cele din urmă la un punct terminus 
(B), dincolo de care orice nouă „specializare“ încetează 
de a mai reprezenta o adaptare plină de sens, devenind 


O nouă lămurire 107 


un balast (a se vedea hipermorfiile). Ceea ce s-ar putea 
deduce (teoretic) din schemă, este că şi de la diverse 
puncte ale evoluţiei orizontale (M, N, O, P, R) pot să 
pornească procese de evoluţie verticală: M—m, N—n, 
P—p, R—r; aceste procese verticale nu vor ajunge 
însă în nici un caz pînă la nivelul A al liniei verticale 
inițiale, din care s-a desprins linia orizontală O—B. 
Nu ne putem sustrage sugestiei că plafonurile pînă la 
care pot să ajungă procesele de evoluție verticală, ce 
pornesc din diverse puncte ale unei linii orizontale, 
trebuie să fie cu atit mai joase, cu cît punctele din 
care ele purced sunt mai aproape de punctul terminus 
al liniei orizontale de bază. Sau, cu alte cuvinte: o 
evoluţie biologică prin specializare coboară plafonul 
evoluţiilor biologice verticale posibile pe baza ei, cu 
atît mai mult cu cît ea este mai avansată. Una din 
concluziile ce s-ar desprinde din eventuala confirmare 
a acestei ipoteze, ar fi aceea că o „specializare“ com- 
pletă sau o supraspecializare zădărnicește orice nouă 
evoluţie verticală. Situaţia, asupra căreia ne proiectăm 
ipoteza, o putem cuprinde în termeni şi mai geometrici. 
Dacă imaginăm o evoluție verticală și o ramificaţie ori- 
zontală a ei ca două linii formînd un unghi drept, atunci 
plafonurile proceselor verticale posibile pe baza liniei 
orizontale zac pe ipotenuza A—B, ce transformă unghiul 
drept într-un triunghi. Care ar fi principalele aspecte ale 
unei atare situații? Să observăm mai întîi că pe linia 
X—O0—D—E—F—A evoluţia verticală nu alternează cu 
evoluția orizontală. Să reținem un al doilea aspect: 
pe zig-zagul X—O—M—m evoluţia verticală alter- 
nează cu evoluția orizontală. Și un al treilea aspect: 
din punctul B al orizontalei, ce porneşte din O, nu mai 
este cu putință nici o evoluţie verticală. Toate aceste 
momente, ca și substanța din care ele se aleg, sunt 
susceptibile, precum s-a văzut, de o formulare cu înfă- 
țișare' de „lege“. Fireşte că o asemenea „lege“ nu poate 
avea, îm faza actuală a cercetărilor, decit valoarea unei 
ipoteze. Se cuvine să mai atragem luarea aminte, 
în legătură cu o atare „lege“, că fixarea unor plafonuri 
biologice nu are neapărat semnificația unei stingeri a 
fecundității evolutive proprie ființelor vii. Din momen- 
tul în care omul, bunăoară, își ajunge plafonul biologic, 


108 Lucian Blaga 


fecunditatea sa evolutivă nu încetează, ci ia doar o 
altă direcţie, şi anume „istorică“ („istorică“, în accepţia 
mai restrînsă a cuvîntului). Din momentul în care o ființă 
s-a specializat, organic, pînă la capăt, într-o anume di- 
recție, evoluţia poate continua sub forma, primejdioasă 
pentru ea, a hipermorfiilor, sau ea poate să îndure 
„Tegresiuni“ biologice. Destul de frecventă este şi re- 
lativa staționare a evoluției biologice; dovadă multele 
fiinţe care nu s-au modificat decit prea puţin din paleo- 
zoic pînă astăzi. (Pentru a înlesni orientarea cititorilor, 
notăm că în expunerile ce urmează, punctele din care 
pornesc fie o evoluţie verticală, fie o evoluţie orizon- 
tală, fie şi una şi cealaltă prin alternanță, le vom numi 
„moduri filetice“.) 

De „legea“ plafonurilor biologice, care, repetăm, 
deocamdată pentru noi înșine nu are decit valoarea 
unei ipoteze, s-ar putea face uz întru lămurirea atîtor 
probleme încă deschise ale biologiei. Legea ipotetică 
a plafonurilor biologice, în virtutea căreia înălțimea pînă 
la care se mai poate ridica o evoluţie verticală stă în 
raport invers cu gradul de specializare la care a 
ajuns o evoluție orizontală de bază, legea ipotetică 
a plafonurilor biologice în virtutea căreia o evoluție 
orizontală ajunsă la capăt face cu neputinţă orice 
evoluţie verticală pe baza ei, legea plafonurilor bio- 
logice în virtutea căreia o evoluţie verticală poate să 
ajungă niveluri cu atît mai înalte cu cît e mai puţin 
deranjată, atinsă sau întreruptă de o evoluție prin spe- 
cializare — legea aceasta, zicem — lămureşte mai bine 
decît orice diversitatea imensă a formelor vieţii pe 
pămînt. S-a arătat, de mai multe ori, din partea unor na- 
turaliști că diversitatea formelor vieţii pe pămînt ar fi 
mult mai mare decît ar fi necesar ca o consecință a 
diversității ambianţelor posibile ale vieţii (Goebel). 
Ceea ce înseamnă că diversitatea imensă a formelor 
vieţii cere o explicație și prin alți factori decît este 
acela al diversităţii ambianţelor. Dar un asemenea 
factor ar putea să fie tocmai legea ipotetică a plafonu- 
rilor biologice. 

Enunţind legea ipotetică a plafonurilor biologice, 
nu am făcut decît să precizăm cu încă un element cadrul 
teoretic în care vom încerca să dezlegăm problema 


O nouă lămurire 109 


antropogenetică abordată în studiul de față. Dar pentru 
o atare întreprindere mai este nevoie și de precizarea 
prealabilă a unui element teoretic. 

Ne întoarcem la „legile mutaţiilor“, cercetării cărora 
un De Vries i-a închinat osteneli de-o viaţă. (Atragem 
luarea aminte a cititorilor că De Vries și-a efectuat 
investigaţiile cu privire la „mutații“, fără de a face caz 
de distincţia între evoluţia verticală și evoluţia ori- 
zontală.) Una dintre legile formulate de către De Vries, 
este, precum ne amintim, aceea, că prin procesul de 
mutație, structura, forma, însuşirile unei specii, s-ar 
modifica în toate direcţiile. Dacă am simboliza specia 
ce îndură o mutație, printr-un cerc, atunci procesul s-ar 
realiza exploziv în direcţia tuturor razelor cercului. 


A — reprezintă specia care mu- 
tează ; B — reprezintă specia 
nouă. 





Reamintim că De Vries şi-a efectuat observaţiile 
asupra unui material biologic relativ restrîns. El n-a 
studiat în definitiv decît mutații care, după părerea unor 
naturaliști mai noi, s-au dovedit în majoritate drept re- 
versibile, adică drept mutații instabile, care nu repre- 
zintă ceva esenţial nou în evoluţia vieţii. Ar mai fi, de 
asemenea, de notat că De Vries a atras atenţia îndeosebi 
asupra unor mutații ce reprezintă doar mici „salturi“, 
de multe ori accesibile doar observaţiei unui ochi de 
expert. Din atare documente, de-o valoare oricum 
aproximativă, De Vries nu avea dreptul de a conchide 
asupra unei „legi“, potrivit căreia mutaţiile s-ar efectua 
în toate direcțiile, promovînd toate structurile şi organele 
speciei. Aceasta ar fi o latură a chestiunii. O altă latură 
e următoarea: pentru a putea explica evoluţia vieţii pe 
pămînt trebuie să postulăm de-a lungul erelor geologice 
o fecunditate mutativă cu totul excepţională și emina- 


110 Lucian Blaga 


mente progresivă. Dar înăuntrul unui asemenea postulat 
se pune întrebarea, dacă pentru mutațiunile ce proce- 
dează prin salturi radicale şi de natură progresivă mai 
poate fi valabilă pretinsa „lege“ ce prevede că mutațiile 
ar antrena toate structurile și organele unei specii. E de 
bănuit că nu. Avem anume latitudinea de a presupune 
că tocmai în mutaţiile postulate viaţa a procedat și pro- 
cedează cu atît mai „economic“ pe de o parte, cu cit, 
pe de altă parte, particularităţile inedite prin care se 
declară noua specie sunt obţinute prin salturi mai mari. 
Nu facem decît să enunțăm încă o ipoteză, fireşte. Ipo- 
teza își va găsi justificarea în posibilităţile ei de 
aplicare. Pentru a ne putea pronunţa asupra ei, trebuie, 
cu alte cuvinte, s-o vedem mai întîi funcţionind în 
raport cu empiria. Deocamdată construim o ipoteză. 
E de presupus că un procedeu biologic, cum ar fi acela 
indicat prin ipoteza noastră, va interveni îndeosebi în 
procesele de evoluție verticală, ce dau ca rezultat nu 
numai noi specii, ci şi noi tipuri constituționale, supe- 
rioare niveluri de organizare. Un asemenea proces bio- 
logic ar cere o reprezentare simbolică precum urmează : 

Există specia reprezentată prin cercul A—A, și 
specia de nou tip sau nivel constituțional A—B—Bu, 
care se realizează din specia A—A, printr-un proces de 
radicală mutație progresivă. De astă dată mutaţia nu 





D 


modifică toate structurile şi organele speciei originare, 
ci numai majoritatea lor, în sensurile indicate prin să- 
geţile din figură. Noua specie se va deosebi de întiia 
printr-o serie de particularități, exponente ale unui nivel 
constituţional mai ridicat, dar va conserva, în alcătuirea 
sa şi unele particularități (C—A—D), care formau apa- 


O nouă lămurire ISN: 


najul speciei originare. Să admitem că alte cîteva mu- 
tațiuni radicale se mai efectuează apoi în direcţia 
circumscrisă prin curba A—C—B—M—D—A. Ultima 
specie, ce va rezutla din aceste procese, va dobiîndi 
un profil foarte distinct de al celei dintii, păstrînd 
însă în constituţia sa și o seamă de particularități mai 
originare, sau acuzat „arhaice“. Aceasta ar fi una din 
schemele ce urmează să le reținem. A doua schemă, la 
care trebuie să fim atenţi, se referă la posibilităţile de 
evoluare „orizontală' a aceleiaşi specii originare, ce 
figurează ca punct de plecare și în întîia figură. Vom 
presupune că o seamă de exemplare ale speciei A—C— 
—A—D nu evoluează vertical, ci orizontal, prin „spe- 
cializări“, prin adaptări de progresivă precizie. 

Specia mai nespecializată A—C—A—D dă ca re- 
zultat al unei evoluţii orizontale specia foarte specializată 
B—B. Asemănînd acum specia finală din a doua figură 
cu specia finală din figura a treia, ambele evoluînd 


B 


B} 


din aceeaşi specie inițială, descoperim că specia finală 
din figura a doua, deşi superior evoluată, atestă în 
constituţia ei și unele particularități „primitive“ (ar- 
haice), pe care specia finală din figura a treia nu le 
mai posedă. 

Stările descrise şi evoluțiile lor, divergente prin 
însuşi natura lor, ne oferă unele elemente teoretice, cu 
ajutorul cărora s-ar putea clădi o platformă generală 
pentru a lămuri problema pusă de „primitivismele“ 
omului în comparaţie cu particularitățile evoluate prin 
„specializare“ ale antropoidelor. Prin distincţia ce-o 


412 Lucian Blaga 


operăm între evoluția verticală și evoluţia orizontală 
pe de o parte și printr-o modificare sau limitare a unei 
pretinse „legi“ mutaţionale, propusă de către De Vries, 
obţinem coordonatele necesare în interiorul cărora 
problema antropogenetică, ce ne preocupă, îşi găsește 
soluția cea mai justă. Legea lui De Vries urmează să 
fie sau  restrînsă, sau transformată în sensul unei 
paradoxii : speciile rezultîna din evoluții verticale con- 
servă în constituția lor cu atît mai multe şi mai 
vechi „primitivisme“ cu cît sunt mai avansate în evo- 
luția lor către niveluri superioare de organizare. Legea 
lui De Vries prevede, prin procesele de mutație, pre- 
faceri în toată conformaţia unei specii. Această pretinsă 
„lege“ ni se pare însă contrazisă de materialul de ob- 
servaţie ce-l discutăm în legătură cu problema antropo- 
genetică. Pentru a ieși din impas se cere, fie înlocuirea, 
fie restringerea valabilității acestei „legi“ a lui De Vries, 
printr-o formulă care prevede că în „mutaţiile“ radicale 
și cu adevărat progresiste, viața procedează paradoxal, 
organizînd tipuri constituționale superioare, fără de a 
renunța la toate particularităţile speciei originare. S-ar 
putea presupune că tocmai mutaţiile cele mai radicale 
se efectuează mai economic, întrucît nu ar duce la o 
modificare a tuturor structurilor și organelor proprii 
speciei originare. (Nu vom cerceta, în paginile acestui 
studiu dacă rămîne valabilă numai noua formulă, sau 
şi formula lui De Vries. Valabilitatea ambelor formule, 
care şi-ar limita reciproc aria de aplicare, ni se pare 
mai probabilă decît valabilitatea exclusivă a uneia 
dintre ele. Dacă se admite că ambele sunt valabile, 
atunci ar fi mai indicat să se vorbească, nu despre două 
„legi“, ci despre două „reguli“, fiecare de-o eficienţă 
mai mult sau mai puțin restrînsă). 

După lămuririle anterioare nu mai e nevoie de o 
deosebită perspicacitate pentru a plasa problema antro- 
pogenezei în cadrul teoretic cel mai just. Toate elemen- 
tele teoretice cu care operăm au un caracter general: 
generală este distincția între evoluţia verticală și evo- 
luția orizontală. De caracter general este legea ipotetică 
a plafonurilor biologice, și trebuie să atribuim cel puţin 
o largă suficiență regulei mutaţiilor radicale, potrivit 
căreia viața realizează noi specii de superioare niveluri 


O nouă lămurire 113 


de organizare, conservînd în chip paradoxal și anume 
primitivisme în constituţia acestora. Antropogeneza ar 
putea să fie imaginată schematic astfel : 


Omul neandertalens (C,) 
a putut să evolueze fie pe 
liniile B—C—C,, fie pe 
liniile B—X—C, ; legea 
plafonurilor biologice ar 
admite atari evoluţii dis- 
tincte, dar „echivalente“. 





Pe linia filetică A—F sunt înregistrate o serie de 
moduri filetice, care reprezintă specii tot mai înalt or- 
ganizate: A—A—Az—B—C—D—E—F. „În punctul B 
avem latitudinea de a imagina, să zicem, un „primat 
originar“ sau un „prosimian“ (în faza actuală a cerce- 
tărilor e foarte anevoios să se precizeze punctul unde 
s-au bifurcat linia umană şi linia antropoidelor), care 
a fost însă în orice caz o fiinţă înzestrată cu structuri 
şi organe de-un aspect foarte „nespecializat“. Din 
punctul B se ramifică, prin evoluţie orizontală, adică 
prin diverse „specializări“ organice, antropoidele, dar 
din același punct, prin fecunditatea proprie liniei ver- 
ticale, pornesc o serie de organizări de nivel tot mai 
înalt care dau în punctul F pe „omul actual“, iar în 
colaterala C, uşor specializată pînă în punctul Cı să 
zicem, pe omul neandertalens. Potrivit  regulei cu 
privire la conservarea unor anume primitivisme în 
constituțiile superior organizate prin mutații radicale, e 
de presupus că omul actual constituie o mică arhivă 
de „primitivisme“, pe care antropoidele le-au depășit 


114 Lucian Blaga 


prin evoluție orizontală, adică prin diverse „specializări“ 
organice. Omul actual nu-l putem concepe însă ca fiind 
constituit în chip apăsat prin „primitivismele“ sale, ci 
în chip dominant prin toate particularitățile dobîndite 
prin mutații radicale, ce au dus la niveluri de organizare 
mereu mai înalte, situate pe linia B—F. 

Opinia acelor naturaliști care, întemeiați pe primiti- 
vismele reale ale omului actual, atribuie o excepțională 
vechime apariției acestuia, o socotim eronată. Dar tot 
atît de greşită rămîne și părerea unora că antropoi- 
dele ar descinde din forme umane. Fiinţa „om actual“ 
este rezultatul, în primul rînd, a unor mutațiuni ra- 
dicale, ce au intervenit între primatul originar sau pro- 
simianul din punctul B şi omul actual. Între omul actual 
şi ființa originară din punctul B există fără îndoială 
o parțială cvasi-echivalenţă, și anume aceea reprezen- 
tată prin „primitivismele“ omului actual. Privit sub 
unghiul acestor „primitivisme“, omul actual e desigur 
mai aproape de ființa originară (B), decît apar în raport 
cu aceasta antropoidele actuale, care s-au dezvoltat din 
aceeași ființă (B) prin procese evolutive de „speciali- 
zare“. Dar ființa originară (B) urmează să o considerăm 
ca fiind încă foarte departe de „om“, dat fiind, potrivit 
premiselor, că pentru a ajunge la om a fost nevoie de 
cîteva mutațiuni radicale pe linie verticală. Naturaliștii, 
care admit o linie „umană“ pînă în faze vertebrate 
pre-mamiferiene, confundă „primitivismele“ omului ac- 
tual, cu omul actual. Se poate vorbi, firește, și despre 
o linie „umană“ în evoluţia vieţii pe pămînt, dar această 
linie de caracter pronunţat „vertical“ nu are nimic de-a 
face în diversele ei faze cu conformațţia și ansamblul 
fizionomic „om“. Această linie „umană“ începe, în de- 
finitiv, cu „celula“ originară, şi este linia ce duce de la 
celula originară, prin ființe pluricelulare nearticulate şi 
apoi articulate, de aci pe urmă prin ființe de tip ver- 
tebrat, printr-o serie enormă de mutaţiuni radicale, în 
sens vertical, în cele din urmă la „om“. O asemenea 
linie poate fi numită „umană“, dar numai acordîind 
acestui cuvînt un sens „direcţional“, întrucît printre 
toate liniile filetice ale vieţii ea s-a menţinut în perma- 
nenţă mai aproape de evoluţia verticală, pură, care 
rămâne o linie „teoretică“. Nici una din liniile filetice 


O nouă lămurire 115 


reale ale vieții de pe pămînt nu a cedat, în multele ci 
etape, mai puțin, evoluției orizontale prin specializare, 
decît linia, pe care o numim „umană“ și care ca atare 
s-a tot „ales“, în sens vertical, din ansamblul divers 
ramificat al liniilor ce au comdus la diversitatea struc- 
turală şi formală, trecută şi prezentă, a biosferei. Omul, 
cu primitivismele sale, ce se păstrează în conformitate 
cu o regulă paradoxală, eficientă tocmai în procesele 
de evoluţie verticală, nu reprezintă așadar o problemă 
biologică „excepțională“, cum opinează un Bolk sau un 
Gehlen. În cadrul evoluţiei vieţii pe pămînt, omul repre- 
zintă doar un caz „liminar“, liminar în două sensuri: 
liminar mai întîi în înțelesul că linia sa filetică se 
dovedește a fi cea mai apropiată, printre toate cîte 
există, de linia verticală pur teoretică, și liminar 
în sensul că regula paradoxală de care pare condusă 
evoluția verticală se manifestă în om într-o formă 
paroxistă. Nu putem vedea însă sub raport biologic 
nimic ce ne-ar putea face să credem că omul ar repre- 
zenta o problemă „excepţională“. Toate teoriile, ce s-au 
emis în legătură cu embrionismele sau cu primitivismele 
omului cad astfel de la sine. Evident, din parte-ne re- 
cunoaștem realitatea efectivă a acestor primitivisme. 
Ele ni se par autentice şi nu numai aparente. Ceea 
ce înseamnă că explicaţia acestor pârticularități ca 
rezultate ale unor procese de reducție sau de „adaptare 
secundară“, o socotim nelaloc. Recunoaștem autentici- 
tatea primitivismelor, nu suntem însă dispuși a urma 
pe naturaliștii care socot că primitivismele pun o pro- 
blemă „excepţională“ a omului. Primitivismele umane 
îngăduie o suficientă lămurire într-un cadru teoretic va- 
labil pentru desfășurarea vieţii pe pămînt în tot ansam- 
blul ei, cu specificarea suplimentară că omul reprezintă 
doar un caz liminar de eficiență a modurilor, legilor şi 
regulelor evoluției în general. 

Spre a măsura cît mai exact distanța reală ce se 
intercalează între om și antropoide (actuale și fosile) se 
impune, credem, s-o privim sub unghiul distincției ce-o 
facem între evoluția verticală și evoluţia orizontală. 
Fără îndoială că „ambianța“, adică condiţiile cosmice, 
fie fizice, fie biologice, țin diversele organisme sub o 
anume constriîngere, care obligă (fie direct, fie indirect) 


416 Lucian Blaga 


viața la modificări de structură și formă. Faţă de pre- 
siunea condiţiilor externe, viaţa are, datorită naturii ei 
intrinseci, posibilitatea de a răspunde pe de o parte 
printr-o evoluţie orizontală, ce duce prin progresive spe- 
cializări, adaptări, de la o stare de „suficientă armonie“ 
a organismului în raport cu ambianța cosmică, la o stare 
de „armonie de precizie“, dar tot așa viața are, pe de 
altă parte, posibilitatea de a răspunde și printr-o evoluţie 
verticală, care duce de la o stare de suficientă armonie a 
organismului în raport cu o anume ambianţă la o stare 
de suficientă armonie în raport cu o ambianță mai com- 
plexă și de volum sporit. Prin întîiul mod evolutiv 
(orizontal) viața pare să ajungă tot mai mult la o stare 
de dependenţă în raport cu ambianța, și în cele din urmă 
chiar în robia ei; prin al doilea mod evolutiv (vertical), 
viața pare a-și salva relativa ei autonomie și sponta- 
neitate în raport cu ambianța. Prin evoluţie orizontală, 
de specializare organică, de fățișă adaptare, viața ajunge 
în cele din urmă la structuri și forme foarte diferen- 
țiate și de armonie de precizie în raport cu ambianța, 
dar tocmai de aceea anchilozate, nemaleabile, de-o plas- 
ticitate anulată. Prin evoluţie verticală, viața își afirmă 
fecunditatea formală, producînd noi și tot mai înalte 
niveluri de organizare sau tipuri constituționale în ra- 
port cu ambianţe tot mai largi și mai complexe. Sensul 
evolutiv al vieţii nu pare deci să fie mumai acela de a se 
„adapta“ fățiș la condiţiile externe, care își exercită 
continua presiune asupra ei, un proces care, prin pro- 
gresive specializări organice, s-ar consuma repede și 
s-ar termina printr-o anchilozare generală a formelor 
vieţii. Sensul evolutiv al vieţii rămîne în primul rînd 
acela al fecundității producătoare de tipuri constituţio- 
nale mereu superioare; prin acest mod evolutiv viața 
își afirmă ființa ei și puterea de a triumfa asupra am- 
bianţei, desmărginind-o. 

În mai multe din lucrările noastre apărute cu ani în 
urmă, am vorbit, în legătură cu procesele de integrare, nu 
numai ale vieţii, ci și ale realităţii în general, despre 
moduri morfologice şi despre moduri ontologice. Prin 
moduri morfologice înțelegem structurile și formele; 
prin moduri ontologice înţelegem felul de existență al 
individuaţiunilor concrete și al fiinţelor în raport cu 


O nouă lămurire 117 


ambianța. Am susţinut și continuăm a susține că moduri 
morfologice există în univers puzderie, cîtă vreme mo- 
duri ontologice, principial deosebite, sunt puține. Moduri 
ontologice, principial distincte între ele, există în uni- 
vers nu tocmai multe, dar ele sunt cu atît mai decisive 
şi mai semnificative pentru multipla articulație de „ni- 
vel“ a realității. E la îndemâîna oricui să constate enorma 
diversitate de structuri și forme, pe care în univers le 
realizează pe de o parte materia anorganică și pe de 
altă parte viața. Un maximum de structuralizare, pri- 
lejuită de materia anorganică, ni-l oferă cristalele; dar 
în lume există şi atitea structuri şi forme pe care le rea- 
lizează materia vie: plantele şi animalele. Orice indi- 
viduațiune aparținînd acestor mari regnuri sau clase de 
alcătuiri, posedă, fiecare în felul său, şi cîte un mod 
ontologic, adică un mod de a exista în raport cu am- 
bianța. Vom căuta să lămurim puţin situația. Altfel 
„există“ în raport cu ambianța cristalul decît planta, şi 
iarăși altfel, la rîndul său, animalul și altfel, omul. În 
comparaţie, bunăoară, cu individuaţiunile celorlalte 
regnuri, cristalul e caracterizat prin unele însuşiri ce 
par a-l face asemenea organismelor : cristalul ia ființă, 
crește, se împlinește într-o formă, acumulează în sine 
materie, ciuntit e în stare să-și restaureze pînă la un 
punct forma ; dar, pe de altă parte, cristalul nu „asimi- 
lează“ cu adevărat materia din afară, prin procese de 
metabolism și nu se „reproduce“. În raport cu ambianța, 
cristalul e capabil exclusiv de reacțiuni fizic determi- 
nate, de la cauză la efect. Alte însușiri revin vegetalu- 
lui: planta ia ființă, crește, își împlinește forma, mai 
plastică decît a cristalului, ea asimilează cu adevărat, se 
reproduce, se restaurează în anume limite. Acestea ar 
fi proprietăţile ei de structură. În raport cu ambianța, 
planta își are modul ei cu totul 'specific: ea e capabilă 
de a exploata în avantajul ființării ei anume condiţii 
ambiante şi e în stare de o serie de reacţiunii pline de 
sens, în raport cu acestea. Dăm un exemplu: stejarul 
e înzestrat cu o seamă de particularităţi ce-l fac apt de 
atitea reacţiuni juste în raport cu ambianța sa. Iată, 
bunăoară, felul de aşezare al frunzelor ce alcătuiesc co- 
roana stejarului. Acest fel nu este întîmplător, căci co- 
roana are o configuraţie, frunzele sunt distribuite treptat, 


118 Lucian Blaga 


încît apa de ploaie curge peste ele ca pe un acoperiş, 
parcă într-adins făcut ca apa să cadă pe pămînt în cerc, 
tocmai în regiunile unde, sub humă, ajung capetele ră- 
dăcinilor cu care stejarul absoarbe apa. Examenul atent 
al conformaţiunilor vegetale descoperă la fiecare pas 
nenumărate asemenea relaţii pline de sens între plante 
și ambianţă. (În constatarea acestor raporturi „finaliste“ 
între plantă şi ambianţă, n-am emis încă nici o afirmaţie 
cu privire la factorii cărora li s-ar datora aceste „fina- 
lisme”. Atari „finalisme de facto“ constata și Darwin cînd 
le explica prin „selecţie naturală”.) 

Prin alte particularităţi de structură şi formă şi 
printr-un alt mod ontologic se caracterizează animalul. 
Nivelul său de organizare structurală și formală este, 
principial, circumscris prin modul său ontologic: ani- 
malul „există“ totdeauna într-un „mediu“ al său, de- 
cupat prin speciale organe de sesizare din ambianța to- 
tală în care el trăieşte. Ambianţa, prin anume momente 
ale ei, ia semnificație de semnul pe care animalul îl re- 
ceptează și căruia el îi răspunde prin reacţiuni pline de 
sens sau „finaliste“, dar „finaliste“ nu numai în raport 
cu condiţii existente ca atare, ci şi în raport cu con- 
dinții „sesizate“ ca atare. Animalul se dovedește capabil 
de a reacţiona ca o alcătuire centralizată în sine față de 
un „mediu“, pe tare el şi-l caută, evitînd pe cit cu pu- 
tință ceea ce nu corespunde reacţiunilor sale posibile. În 
relația dintre animal și ambianţă, intervin deci alţi fac- 
tori, principial de altă natură decît cei prezenţi în relaţia 
dintre plantă și ambianţă. Animalul se comportă față de 
ambianţă ca un cvasi-subiect faţă de un cvasi-obiect, în 
limitele unor acte posibile de „sesizare“. Și pe urmă: 
omul! Ființa umană manifestă posibilităţi prin care se 
depăşesc principial raporturile în care animalul se gă- 
sește cu ambianța. Mai întîi omul nu apare în așa de 
mare măsură condiţionat de-un anume „mediu“ ca ani- 
malul. Omul, în raport cu ambianța, devine „subiect“ 
care ia atitudine, care-și suprimă sau își amînă reac- 
țiunile ; ambianța omului, încetînd de a fi „mediu“ stă- 
pînit prin instinct, şi devenind orizont obiectiv dominat 
prin inteligenţă, se desmărgineşte mereu. Omul are un 
orizont concret, care virtualmente este larg ca lumea, 
nu limitat ca mediul animal. Mai mult : ambianța umană 


O nouă lămurire 119 


se complică cu încă un aspect, care în mediul animal 
nu apare sub nici o formă; acest aspect al ambianţei 
umane este orizontul necunoscutului (nu numai de su- 
prafaţă, ci și în adîncime, şi mai ales în adâncime). Ori- 
zontul necunoscutului, ca o dimensiune specifică a 
ambianţei umane, devine principialul factor ce stimu- 
lează pe om la cele mai fertile încercări de a-şi revela 
sieşi, ceea ce este încă ascuns. 

Desmărginirea ambianţei, chiar sub forma îmbogă- 
țirii acesteia cu un orizont al necunoscutului, în cazul 
ființei umane, confirmă o dată mai mult teza, ce o sus- 
ţinem, cu privire la evoluţia verticală, datorită căreia 
viața realizează tipuri constituţionale de niveluri tot mai 
înalte, care duc la o progresivă desmărginire a ambian- 
tei. Ca o consecință a structurilor și formelor sale, ob- 
ținute prin succesive mutaţiuni verticale, omul se afirmă 
într-o ambianţă desmărginită pînă dincolo de lumea con- 
cretă în orizontul necunoscutului. Această enormă des- 
mărginire este una din condițiile esenţiale prin care omul 
devine ceea ce este: fiinţa creatoare de cultură, prin 
excelenţă. 

Dacă procedăm acum, în lumina celor arătate, la 
o comparație între antropoide și om, vom stabili ur- 
mătoarele : 

Ținîndu-se seama de toate indiciile, omul păstrează 
în constituţia sa unele primitivisme — care la antropoide 
s-au pierdut ca atare, transformîndu-se prin „speciali- 
zare“, adică prin procese de evoluţie orizontală —, dar 
sub raport bio-psiho-spiritual omul reprezintă față de 
antropoide în același timp un primat evoluat vertical, 
printr-o seamă de mutaţiuni, care îi conferă o enormă 
superioritate de nivel. Concluzia, ce se desprinde dintr-o 
atare precizare, este că antropoidele, actuale sau fosile, 
nu pot veni în discuţie ca strămoși ai omului, dar nici 
omul sau vreo pretinsă formă hominidă, nu pot veni în 
discuţie ca strămoș al antropoidelor. Ipoteza cea mai 
verosimilă trebuie să fie aceea că a existat cîndva un 
primat (sau poate pro-simian ?) originar, de la care prin 
procese de specializare organică au evoluat pe deo 
parte antropoidele, şi pe de altă parte, tipul uman. La 
tipul uman s-a ajuns însă prin evoluţie verticală, prin 
mutaţiuni radicale, care conferă omului, în ciuda primiti- 


120 Lucian Blaga 


vismelor sale organice pe care antropoidele de mult le-au 
lăsat în urma lor, o demnitate așa-zicînd de regn supe- 
rior faţă de antropoide. 


Omul 


evoluţie verticală, 
prin mutaţiuni ra- 
dicale, conservînd 
însă şi unele pri- 
mitivisme. 





primat originar 
(sau pro-simian) 


Antropoidele 


evoluția orizontală 
prin specializări, 
depăşind organic 
primitivismele 


Explicaţia, pe care am căutat să o dăm, în coordo- 
natele teoretice arătate, structurii, modului, particulari- 
tăților „umane“, nu solicită ipoteze suplimentare, arti- 
ficioase. Omul nu reprezintă un „fenomen-excepţie“ în 
sînul naturii și al vieţii, el reprezintă doar forma paro- 
xistă de manifestare a unei reguli, de care credem că 
este dominată evoluţia verticală a vieţii. Supoziţiile pe 
care ne întemeiem, în încercarea noastră de a lămuri 
apariția „omului“ sunt, așadar, pentru a recapitula, ur- 
mătoarele : 

1. Există în univers moduri morfologice fără număr, 
dar mult mai puține moduri ontologice, principial dis- 
tincte, care sunt însă hotăritoare pentru realizarea ni- 
velurilor de calitate în univers. 

2. Viaţa o bănuim dominată de două tendinţe evolu- 
tive antagoniste : una orizontală, de adaptare făţișă prin 
„specializări organice“, care duce la o particulară în- 
gustare a ambianţei, şi a doua, verticală, aspirînd mereu 
spre noi tipuri constituționale din ce în ce mai înalte. 


O nouă lămurire 121 


Aceasta de a doua tendință presupune, ca un revers sau 
ca un aspect complementar al ei, o anume sfială adapta- 
tivă şi duce la o progresivă desmărginire a ambianţei. 

3. Evoluţia verticală a unei specii nu are totdeauna 
loc în toate direcţiile și nu antrenează toate structurile 
şi organele, ci se realizează multilateral, ce-i drept, to- 
tuși fără de a angaja ansamblul ființei. Mutaţiile ver- 
ticale de natura aceasta au șansa de a duce la modificări 
mult mai radicale pe linia lor decît mutaţiile ce se efec- 
tuează în toate direcţiile. 

4. Privită în comparaţie cu limiile filetice ale tutu- 
ror celorlalte ființe, linia filetică a omului este, în toate 
etapele ei, cea mai apropiată de linia teoretică a evolu- 
tiei verticale, făcînd de-a lungul ei cele mai puţine con- 
cesii tendinței evolutive prin „adaptări“ fățișe. 

5. Între primatul originar (sau pro-simianul ipotetic) 
şi om a intervenit o evoluție verticală, cu mutații grave ; 
cîtă vreme între antropoide şi primatul originar (sau pro- 
simian ?) a intervenit cu precădere o evoluţie orizontală, 
prin specializări organice. 

6. Antropoidele s-au diversificat în „specii“; sub 
unghi biologic și omul reprezintă o „specie“, dar între 
om şi antropoide s-a declarat, cît privește modurile lor 
ontologice, o deosebire de calitate cu totul relevantă. 

În această perspectivă teoretică avem putinţa de a 
lămuri îndeajuns și mănunchiul de reale „primitivisme“ 
ale omului. Orice ipoteză născocită ad hoc, numai pen- 
tru cazul „om“, trebuie repudiată din motive de echitate 
ştiinţifică. Nu putem trece cu vederea că în conexiune 
cu anume însușiri paradoxale ale omului, asupra cărora 
ne-am străduit să proiectăm unele lumini, s-a ivit mai 
recent o teorie care se întoarce la ipoteza „reducţiei”. 
Ipoteza „reducţiei“ a fost conjugată de astă dată cu ipo- 
teza hipermorfozelor. Speculaţia își are punctul de mi- 
necare în fenomenul hipermorfiilor, observat asupra 
unor ființe, și care consistă într-o supra-specializare, 
adică în complicarea superlativă a unui organ. Printr-un 
efect de corelație, o asemenea supra-dezvoltare a unui 
organ ar duce la „reducerea“ altor organe. Hipermorfii 
au fost remarcate la foarte multe specii (a se vedea 
planșa a IX-a, fig. 1—3), începînd, să zicem, cu radio- 
lariile unicelulare, care sufăr de hipermorfia uneia din 
axe, şi pînă la mamut, care manifestă o hipermorfie a 


122 Lucian Blaga 


colților. Oricînd și oriunde, hipermorfiile reprezintă un 
adevărat balast pentru organisme și de obicei organis- 
mele care sufăr de hipermorfoză sunt condamnate să 
piară. Or, omul s-ar găsi, după opinia unor biologi, în 
această situaţie ; el ar pătimi de hipermorfoza creieru- 
lui, ceea ce ar fi dus la reducția altor organe (dinţi etc.). 
Particularităţile cu înfățișare de „primitivisme“ ale omu- 
lui n-ar fi primitivisme autentice, ci efectul unei reducţii 
secundare ce a intervenit concomitent cu hipermorfoza 
creierului. Omul ar fi deci 'o ființă grav primejduită, 
osîndită de acum să dispară dim pricina neajunsurilor ce 
i le-ar crea o structură supraevoluată, devenită balast. 

Oarecare aparenţă de logică nu i se poate tăgădui 
nici ipotezei de faţă. E clar însă că o perspectivă atît de 
sumbră cît privește viitorul genului uman, nu poate mul- 
tumi pe nimeni. Totuși, pentru combaterea unei ipoteze 
nu e suficient să facem apel la motive de ordin afectiv. 
Ne incumbă sarcina de a examina lucrările la rece. Ipo- 
teza hipermorfozelor îşi poate avea justa aplicare asu- 
pra atîtor cazuri spicuite prin ţinuturile paleontologiei, 
dar anevoie asupra cazului „om“. Impresionantele di- 
mensiuni ale creierului uman, și mai puţin impresionanta 
sa diferenţiere, nu constituie motive suficiente pentru a 
vorbi despre un fenomen de hipermorfoză. Evident, la 
hipermorfii se ajunge prin procese de specializare, care 
trec dincolo de ceea ce este util ființei din punct de 
vedere biologic și în raport direct cu ambianța. Supra- 
specializarea apare ca efect al unei tendințe ce-și are 
oarecum momentul ei de „inerție“, ce nu poate fi scos 
din joc la momentul oportun. O fiinţă ce se specializează 
la extrem în anume direcţie, poate uneori să cadă vic- 
timă acestei tendinţe ce 'sare prea ușor dincolo de ceea 
ce este mecesar, prilejuind dezvoltări ce devin un im- 
pediment vital și periclitează dăinuirea speciei. Dar ase- 
menea organe supra-specializate manifestă o vădită in- 
adecvare în raport tocmai cu funcția ce sunt chemate a 
o îndeplini. Colţii în spirală ai mamutului devin inapţi 
pentru funcţia lor inițială. 

Să ne putem acum întreba, întru cît creierul uman 
poate fi socotit un produs al unui proces de supra-spe- 
cializare, de supra-adaptare, ceea ce s-ar manifesta prin- 
tr-o evidentă inadecvaţie în raport cu funcţia căreia îi 
este destinat. Examiniînd într-o asemenea perspectivă 


O nouă lămurire 123 


situația, s-ar putea să descoperim că creierul uman, fără 
de a reprezenta un „balast“ sub unghi biologic, este 
un organ ce depășește pur şi simplu limitele biologicu- 
lui în general. S-ar putea întîmpla să descoperim, cu 
alte cuvinte, că acest organ poate fi considerat şi sub 
unghiul celeilalte „evoluţii“, de natură verticală și, 
într-un atare caz, n-am avea de-a face cu un fenomen 
de „specializare“ (și nici cu un fenomen de „supra-spe- 
cializare“), ci cu o structură just integrată într-un an- 
samblu structural bio-psiho-spiritual, de-un foarte înalt 
nivel de organizare. Creierul uman, cu dimensiunile și 
complicația sa interioară, nu ar reprezenta o hipermorfie, 
ci ar fi mai curînd simptomul material al unei foarte 
înalte organizări, la care s-a ajuns prin radicale mutații, 
de care este în stare viaţa în evoluția ei verticală. Și 
atunci toate profețiile sumbre cu privire la apropiatul 
sfîrşit al genului uman se prăbușesc în neantul lor in- 
terior. Dealtfel, interpretarea „primitivismelor' umane, 
ca pseudo-primitivisme ce s-ar produce datorită unor 
reducții secundare în legătură cu pretinsa hipermorfie 
a creierului, ar întîmpina dificultăți peste care, chiar sub 
unghi strict biologic, anevoie s-ar putea trece. Se poate 
desigur concepe că hipermorfia colților mamutului a putut 
să ducă la o reducţie a unor dinți ai mamutului ; de ase- 
menea, se poate admite că la anume radiolarii hipermor- 
fia uneia din axe a putut să ducă la reducția celorlalte 
axe. Există un raport direct de „materialitate“ între hiper- 
morfie și reducție în aceste fenomene. Dar nu întreză- 
rim ce corelație de atare natură ar putea să existe între 
dezvoltarea extremă a creierului uman şi caracterele, 
pe care le considerăm primitive, ale omului pentru ca 
acesta să fi luat înfăţişarea ce-o au doar printr-un proces 
secundar, de „reducţie“. De ce oare dezvoltarea creie- 
rului uman ar da neapărat, ca efect secumdar, absența 
diastemei între canini și premolari, forma particulară a 
bazinului, cuta mongolică, poziția orientată ventral a 
fentei genitale la femeie, sau forma de scoică a urechii ? 


Omul 


Particularităţile bio-psiho-spirituale ale omului ni 
s-au lămurit pe de o parte ca o seamă de reale „primi- 
tivisme“, pe de altă parte ca o masivă structuralizare 
pe linia evoluţiei verticale, de un nivel mult superior 
aceluia al tuturor animalelor. Toate aceste particulari- 
tăți vor constitui implicate de la sine înțelese ale „posi- 
bilităților“ specific umane. Putem enumera o seamă de 
naturaliști şi gînditori, oameni de știință și filosofi, care, 
studiind „posibilitățile“ umane, se arată dispuși să pună 
accentul în chip apăsat pe particularităţile biologice 
„primitive“ sau „embrionare“ ale omului, desconsiderînd 
sau ignorînd pe acelea care atestă nivelul superior de 
organizare propriu omului. Se afirmă astfel că particu- 
larităţile „primitive“, de natură biologică, consistînd 
într-o absenţă a specializării, pun pe om într-o situaţie 
precară față de ambianța fizică și biologică sau faţă de 
„matură“, şi că în această împrejurare trebuie căutată 
cu precădere „cauza“ productivității umane. Privind 
omul sub aspectul unora din „primitivismele“ sale, cum 
ar fi nuditatea, fragilitatea corporală în general, lipsa 
umor aptitudini, structuri sau organe, atit de utile altor 
ființe, precum colții, formațiunile cornoase, ghiarele, in- 
stinctele etc., ne facem desigur o idee despre neajutora- 
rea omului în ambianța naturală. Cert lucru, biologic 
privit, omul se găsește la limita cea mai precară a „su- 
ficientei armonii“ în raport cu natura, adică la limita 
inferioară a acelei suficiente armonii, pe care o implică 
existența oricărei ființe vegetale și animale. Totuși, ar 
fi o eroare să socotim pe om ca un simplu mănunchi de 


124 


Omul 125 


„primitivisme“. Sau, mai grav, ca un mănunchi de „in- 
suficienţe“. În ansamblul structural-morfologic și onto- 
logic al ființei umane, distingem și atîtea particularităţi 
care, departe de a reprezenta „primitivisme'“ și „insu- 
ficiențe“, sunt, din contră, expresia manifestă a unor 
mutațiuni ce depășesc considerabil, ca nivel de orga- 
nizare, stadiile cele mai complexe pînă la care au par- 
venit animalele. Indicăm, o dată mai mult, printre aceste 
particularități, modul de a „exista“ al omului în raport 
cu ambianța, un mod excepțional de complex în com- 
paraţie cu al animalelor sau al vegetalelor: cîtă vreme 
animalul „există“ în strîmsă corelaţie cu un mediu foarte 
delimitat, omul „există“ într-o ambianță mereu desmăr- 
ginită, în care intră ca elemente constitutive orizontul 
concret al lumii date și orizontul necunoscutului deopo- 
trivă. Pentru realizarea posibilităților sale în acest com- 
plex orizont, omul are la dispoziţie, pe de o parte inte- 
ligenţa superlativ dezvoltată, datorită căreia el poate 
converti într-un sistem de concepte datele lumii con- 
crete, şi pe de altă parte geniul creator datorită căruia 
omul poate converti orizontul necunoscutului în mituri 
şi în gînduri magice, în viziuni religioase şi metafizice, în 
teorii științifice, în plăsmuiri de artă. Simptomul mate- 
rial cel mai vădit al acestui înalt nivel de organizare 
propriu omului este creierul de o structură și conforma- 
ție excepţional dezvoltate !. Toate aceste aptitudini și 
posibilități ale omului se dezvoltă firește în strînsă 
corelație cu posibilităţile sale de a-și alcătui un limbaj, 
ceea ce implică şi sociabilitatea omului. 'Trăirea în so- 
cietate a indivizilor umani, într-o atmosferă de comuni- 
cabilitate, este în general mijlocul cel mai puternic de 
promovare a posibilităților umane, întrucît pe această 
cale devime cu putință cumulul progresiv al tuturor efor- 
turilor. Faptul că omul nu se reduce la un mănunchi de 


1 Extraordinara complexitate structurală a creierului uman faţă de 
al celorlalte animale (mamifere, maimuțe) este îndeosebi accen- 
tuată din partea oamenilor de știință sovietici, ca o particulari- 
tate distinctivă a omului. Pe baza cercetărilor făcute de Brodman, 
Vogt, Economo, cu privire la cîmpurile citoarhitectonice ale cre- 
ierului, s-au făcut hărţi topografice ale scoarţei emisferelor di- 
feritelor animale, ajungîndu-se la rezultatul că la om apar o 
serie de cîmpuri „noi“, pe care nu le au încă „maimuţele” supe- 
rioare (a se vedea: Cornilov, Topolov şi Schwartz, Psihologia, 
traducere din limba rusă, Cluj, 1948, pag. 101). 


126 Lucian Blaga 


„primitivisme“ şi „insuficiențe“, ci este, graţie evoluţiei 
verticale ce a intervenit între primatul originar (sau pro- 
simian) și apariţia umană, înzestrat cu atîtea structuri, 
aptitudini și posibilități, ce depășesc calitativ nivelul 
animal, faptul acesta are ca imediat efect o schimbare 
de sens a situaţiei precare în care omul se găsește în 
raport cu natura, pe urma unora dintre „primitivismele“ 
de care el pătimește. Situaţia precară este destinată de 
acum să incite ființa umană la productivitatea specifică, 
de care ea este capabilă pe temeiul structurilor obținute 
prin evoluţia verticală. Iar prin această productivitate 
specifică omul devine subiect creator de civilizaţie și 
cultură. 

Celebrul medic și gînditor din antichitate Galen, 
apoi în veacul al XVIII-lea un Herder şi Kant și apoi în 
secolul nostru atîția alți autori, printre care de amintit 
ar fi un M. Eyth („Lebendige Kräfte“, Berlin, 1904 și 
„Die Anfänge der Technik“ în „Weltall und Menschheit”, 
Bd. 5, 1904) și Arnold Gehlen („Der Mensch, 1940), se 
ocupă pe larg de o latură a chestiunii, pe care am atins-o 
în rîndurile de mai înainte. Toţi acești autori constată 
o anume stare anevoioasă a omului în raport cu natura, 
și pornind de aci interpretează „civilizația“ şi „cultura“ 
umană de-a dreptul ca o compensație a „insuficienţelor 
biologice“, de care suferă omul. A vedea însă în insu- 
ficienţele biologice o „cauză“ a productivităţii umane 
sau, oricum, un factor față de care, prin directă com- 
pensațţie, s-ar ivi „civilizaţia“ şi „cultura“ umană, în- 
seamnă, după părerea noastră, a pune un accen: prea 
apăsat asupra unui moment, în definitiv totuși subsidiar 
în procesul în discuţie. Privită într-o asemenea optică, 
situația îndură cel puţin o deformare. Un atare unghi de 
vedere îndrumă inevitabil spre o interpretare strîmt 
„biologică“ a unor fenomene, cum sunt civilizaţia şi cul- 
tura umană, care debordează totuși, prin semnificația, 
prin complexitatea și irmplicateie lor, biologicul. M. Eyth 
spune, în ceea ce privește rolul insuficiențelor biologice 
ale omului pentru crearea civilizației, următoarele, pa- 
rafrazînd aproape niște propoziţii rostite cu atîta timp 
înainte şi de Herder: „Iată în sfîrşit omul... în mijlocul 
unei lumi plină de dușmani și de primejdii mortale, o 
creatură firavă, fără arme naturale, pus în fața bestiilor 
înzestrate cu colţi și ghiare, cu blăni și cu piei cornoase, 


Omul 127 


care erau de zece ori mai tari, mai iuți, mai dibace, goi, 
expus neajunsurilor tuturor intemperiilor şi ale orică- 
rei clime, căutîndu-şi hrana. într-o sălbăticie ce producea 
doar ciulini şi ghimpi... Această creatură de compătimit 
trebuia să piară, așa ar fi spus orice ființă înțelegătoare, 
care ar îi avut prilejul să vadă pe om în acele vremuri 
în lupta sa pentru existenţă, iar animalele din jurul său, 
care-l. socoteau ca pe un seamăn al lor, nici nu gindeau 
altfel și procedau la atac“ și mai departe : „cel dintii lu- 
cru ce-l ştim despre om este că el, gol și aproape dez- 
armat, cum l-a făcut natura, n-ar fi putut să trăiască 
nici un an în această lume aspră şi dușmănoasă. El avea 
nevoie de unelte“. 

lată cum „insuficiențele biologice“ atribuite omu- 
lui au devenit în concepţia unor autori „cauză“ de an- 
samblu a tehnicii, a civilizaţiei şi chiar a culturii. În 
general, se impune să arătăm la ce enunțuri inoportune 
pot să ducă uneori chiar şi numai mici deformări de 
aspect al factorilor cu care se calculează premisele unei 
teorii. În cazul teoriei, de care ne ocupăm, cu privire la 
geneza civilizaţiei și a culturii, avem de fapt de a face 
cu o optică ce „deformează“ situaţia, la început numai 
ușor în premise și apoi grav în concluzii. Cu realitatea 
unor anume insuficiențe biologice ale omului suntem 
dispuși să 'calculăm, dar în aprecierea de ansamblu nu 
trebuie să li se exagereze rolul în nici un fel. Socotim că 
atunci cînd se ia în considerare constelația om-natură 
şi în cadrul ei, factorii ce condiţionează geneza civiliza- 
ției și a culturii, trebuie să indicăm tuturor elementelor 
ce intră în joc, locul ce li se cuvine, de drept. Recu- 
noaștem că omul suferă de unele insuficiențe biologice, 
dar nu acestea pot să atragă asupra lor, într-o teorie a 
civilizaţiei și a culturii, accentul interesului nostru. In- 
suficienţele biologice, ce vin în discuţie, ale ființei umane 
reprezintă, fără îndoială, atitea „primitivisme”, dar 
aceste primitivisme nu trebuie privite ca și cum ele ar 
constitui ansamblul fiinţei umane; aceste primitivisme 
au persistat în ființa umană numai fiindcă ea n-a luat 
drumul evoluţiei „orizontale“, prin adaptări fățişe, ca 
antropoidele, ci drumul evoluţiei verticale, datorită că- 
reia s-a ajuns, concomitent cu păstrarea unor primiti- 
visme, la o alcătuire de nivel superior, la care antro- 
poidele deja „specializate“ sau precis adaptate, niciodată 


128 Lucian Blaga 


nu vor mai putea să ajungă !. Insuficienţele biologice ale 
omului nu pot fi izolate și considerate ca atare în deter- 
minismul ce a prezidat la crearea civilizației și culturii 
umane, căci ele există numai ca un corelat paradoxal al 
unor structuri de superior nivel. În determinismul gene- 
tic, ce căutăm să-l conturăm, urmează să punem în re- 
lief tocmai aceste structuri de superior nivel, care sunt 
sub raport material un creier excepțional dezvoltat, iar 
sub raport psiho-spiritual : inteligenţa și geniul creator, 
cu implicatele lor ontologice : orizontul desmărginit al 
lumii concrete și orizontul necunoscutului. Aceste struc- 
turi de înalt nivel la care în primul rînd trebuie să facem 
apel, cînd definim ființa umană, nu sunt la rindul lor 
un produs al insuficienţelor biologice proprii omului, ci al 
unor mutațiuni morfo-ontologice, de matură verticală. Fi- 
reşte că evoluţia aceasta verticală a fiinţei umane a putut 
avea loc numai păstrîndu-se în constituția acesteia și 
unele „primitivisme“. În toată această constelație de 
factori și de rezultate, civilizaţia și cultura umană nu 
pot avea semnificația unei „compensații“ față de insu- 
ficiențele biologice ale omului. Insuficienţele biologice 
nu joacă în această constelație de factori decît un ro! 
„accesoriu : ele pot realmente să „incite“ pe om, să-l 
stimuleze la productivitate, îndeosebi în sens tehnic; 
posibilitatea productivităţii îi este însă dată omului prin 
structurile sale de înalt nivel. Insuficiențele biologice ale 
omului pot deveni desigur un moment pozitiv în pro- 
cesul genetic al civilizaţiei, dar aceasta numai fiindcă 
omul posedă pînă la un grad în prealabil și structurile 
de înalt nivel, care îl caracterizează; fără de acestea, 
insuficiențele biologice în chestiune m-ar fi constituit 
decît o împrejurare fatală pentru fiinţa ce le-ar fi avut. 
O altă perspectivă, în care insuficiențele biologice ar 
dobîndi un accent mai apăsat, ne-ar face să eșuăm într-o 
concepţie pur biologică cu privire la geneza civilizaţiei 
și a culturii. 

Se susține în mod curent, printre antropologii de 
meserie, că omul ar fi un produs al epocii de gheaţă, 


1 Cît privește deosebirile ce despart antropoidele de astăzi de mai- 
muţa care a fost strămoșul omului, M. Pliseţchi susţine că an- 
tropoidele actuale au caractere „specializate“, ceea ce n-a putut 
să fie cazul maimuţei ce stă la originea omului (a se vedea; 
M. Pliseţchi, Originea omului, Ed. Cartea rusă, pag. 20). 


Omul 129 


care a început la un moment dat în era cvaternară. 
Credem că în această formulare și-a făcut loc într-un 
chip aceeași eroare de perspectivă, despre care vorbeam 
adineaori. Cind în 'cvaternar s-a făcut trecerea la întîia 
fază a epocii de gheaţă, un hominid a trebuit să existe, 
dar de abia în momentul acesta unele „primitivisme“ 
biologice ale hominidului se dovedeau în chip tot mai 
accentuat ca „insuficiențe biologice“ destul de grave. 
Această împrejurare a declanşat „productivitatea“ 
umană în sens tehnic și în alte sensuri, căci trebuia să 
să facă față neajunsurilor fizice ale ambiţiei. În timpul 
cînd mamutul răspundea condițiilor aspre de existență 
printr-un proces organic de „specializare“, de adaptare fă- 
ţişă prin formarea unei blăni, omul care dobîndise în 
prealabil prin evoluţia verticală atîtea și atitea noi 
structuri morfo-ontologice, precum și aptitudinile și 
funcţiile în consecinţă, putea să răspundă împrejurărilor 
prin diverse născociri tehnice. E mai mult decît probabil 
deci că inteligenţa și geniul sclipiseră sub fruntea umană 
încă înainte de a începe epoca de gheaţă, căci numai așa 
se explică putinţa lui de a face față prefacerilor clima- 
tice catastrofale: să nu uităm că atitea antropoide și 
alte maimuțe, care în același timp şi prin aceleași regiuni 
evoluaseră prin specializări în alt sens decît hominidul, 
au pierit sub avalanșa noilor împrejurări, și aceasta în 
ciuda faptului că epoca de gheață nu s-a înființat pe 
neașteptate, ci încetul cu încetul. Perioada de gheaţă s-a 
declarat prin etape, unele ființe care mai aveau plasti- 
citatea organică necesară s-au putut „adapta“ organic, 
cîtă vreme animalele superior organizate, dar și extrem 
specializate în anume sens, ca antropoidele, au fost con- 
damnate să piară, nemaiavind plasticitatea organică ne- 
cesară să răspundă noilor condiții. Aceeaşi soartă ar fi 
avut prin regiunile atinse de perioada glaciară şi homi- 
nidul, dacă n-ar fi fost dotat cu aptitudini eminamente 
umane, grație cărora el se dovedea în stare să proce- 
deze la salvarea sa, născocind o „civilizaţie“. Epoca de 
gheaţă a pus pe om în exerciţiul funcţiunilor sale, 
constrîngîndu-l la o sporită productivitate. Formula, 
după care omul ar fi un „produs“ al epocii de gheaţă, 
nu poate să fie deci decît o hiperbolă. 

Întîia apariție a unor ființe cu învederate însușiri 
și înfățișare de om a avut loc, așa se crede astăzi prin- 


130 Lucian Blaga 


tre specialiști, cam acum um milion de ani. Fosilele, ce 
s-au descoperit, legitimează această apreciere ipotetică. 
Vechimea maxilarului vădit „uman“ de la Mauer (Hei- 
delberg) se apreciază la 530 000 ani, și aproximativ ace- 
eași vîrstă se atribuie cheleanului, cea mai veche cul- 
tură umană descoperită pînă în clipa de faţă. 

Perioada glaciară cu sub-epocile ei, dintre care unele 
climatic mai domoale, a durat cîteva sute de mii de ani, 
iar sfîrşitul ei ar fi avut loc, după calcule independente 
unele de altele, făcute în Elveţia și în Scandinavia, cam 
acum 15 000 de ani. 

Cele dintii culturi şi civilizaţii umane, referitor la 
care știința deţine preţioase dovezi materiale, au fost 
caracterizate mai ales după înfățișarea produselor teh- 
nice rămase pe urma lor. Din mulțimea uneltelor pe care 
aceste străvechi civilizații le-a produs, s-au conservat 
cele preparate din materie durabilă şi anume din silex. 
Foarte mult, adică peste cinci sute de mii de ani, a durat 
„paleoliticul“ cu subîmpărțirile sale. Paleoliticul repre- 
zintă, în general, culturi și civilizaţii pronunţat vînă- 
toreşti. Omul trăia în primul rînd din vînarea sălbățiciu- 
nilor, și natural, din rodul unei vegetaţii încă necultivate 
într-adins. Concomitent cu  „neoliticul“ ce se de- 
clară după perioada glaciară, alături de unelte mult per- 
fecţionate, preparate încă tot din silex, apar economia 
agricolă, creșterea vitelor, ca preocupări susținute din- 
colo de necesităţile strict sezoniere ale omului. 

În vechiul paleolitic, care a durat vreo 400 000 de 
ani, dominantă pare să fi fost o ființă umană de tipul 
„neandertalens" !, de o statură relativ joasă și îndesată 
(avind înălțimea medie de 160—165 cm.), de-o înfățișare, 
după toate indiciile, fioroasă; o fiinţă stăpiînită de obi- 
ceiuri canibalice și care se hrănea din vînat, în primul 
rînd asupra mamuţilor și urșilor de peșteră. Focul îi era 
cunoscut. În peșterile locuite de omul neandertalens s-au 
găsit vetre şi ceea ce este foarte semnificativ pentru 
aprecierea „culturii“ sale, o seamă de lăzi de pietre, în 
care se adunau și se conservau craniile animalelor 


1 „Omul din Neanderthal, cea mai bine cunoscută dintre speciile 
umane stinse. De la 1856 s-au descoperit de la el vreo 40 sche- 
lete. mai mult sau mai puţin complete, din sudul Angliei pînă în 
Palestina, din Caucaz în Spania și pînă în Africa de sud.” 
(M. Prenant, Biologie și marxism, pag. 41). 


Omul 131 


vînate. Descoperirile lui E. Băchler („Das alpine Palăo- 
lithikum der Schweis“, Basel, 1940) cu privire la cultura 
paleolitică sunt de-a dreptul revelatoare. Orientîndu-ne 
după urmele de viaţă, de civilizație şi de cultură ale 
omului neandertalens, păstrate în peșterile alpine şi ju- 
decînd lucrurile în analogie cu ceea ce ştim despre gîn- 
direa primitivilor, cercetată în atitea studii în ultimele 
decenii din partea etnologilor, sociologilor, filosofilor, 
se poate afirma cu toată hotărîrea că odată cu cele mai 
vechi rămășițe de așezări și unelte în paleolitic, apar și 
evidente indicii că omul avea, pentru anume circum- 
stanțe cel puţin, obiceiuri rituale reglementate, un „cult“, 
gîndire magică deci şi de asemenea o tehnică magică. 
Omul se deda unor practici magice, îndeosebi în raport 
cu animalele preferate ale intereselor sale vînătorești. 
El „conservă“ bunăoară craniile urșilor de peșteră în lăzi 
speciale, şi aceasta foarte probabil fiindcă își închipuia 
că un asemenea tratament preferenţial ar fi putut să 
atragă, în chip magic, simpatia animalelor de vina! față 
de om. S-ar putea firește ca aceste cranii conservate 
să fie şi indicii ale unor jertfe cultice. În orice caz, 
anevoie s-ar putea lămuri prezența acestor lăzi cu cranii 
fără de a se recurge, într-un fel sau altul, la o expli- 
cație prin atitudini magice. Ceea ce s-a descoperit din 
partea cercetătorilor referitor la felul de înmormîntare 
al oamenilor, de așijderea în vechiul paleolitic și anume 
în Dordogne (Franța), nu este mai puţin revelator cu 
privire la mentalitatea omului originar. S-a remarcat 
astfel o caracteristică orientare în aşezarea morților (de 
la est spre vest). Pe locurile de înmormîntare s-au găsit 
urme de focuri. Aceste focuri peste locurile de înmor- 
miîntare atestă, fără îndoială, existența unor „rituale“. 
lar poziţia în care erau aşezaţi morții dovedește că omul 
îşi făcea, de bine de rău, și unele idei asupra mortii. 
Ideile nu puteau să fie decît mitice : în vest este tărimul 
morților. Moartea este un drum spre vest. Grija rezer- 
vată morților, prin ritualuri şi prin modul înmormintă- 
rii, învederează efectiva prezenţă a gîndirii mitice şi 
magice în viața omului originar. Indiciile ce dau profil 
acestei prezențe se înmulțesc apoi masiv în paleoliticul 
tardiv, cînd pe arena mişcată a evoluţiei umane omul 
de tip neandertalens a cedat locul omului de tip actual 
(homo sapiens). Mărturiile din paleoliticul tardiv sunt 


132 Lucian Blaga 


de natură să nu mai îngăduie mici o răstălmăcire. Spre 
a oferi un exemplu: umeori în această epocă morţii au 
fost jupuiţi de carne, iar scheletele erau vopsite cu ocru. 
Ce semnificaţie putea să aibă o atare operaţie? O sem- 
nificație magică, fără îndoială, căci „roșul“ reprezintă 
sîngele și viața; morții erau vopsiți cu roșu ca să li se 
comunice îm chip magic „viaţă“. Se căuta, aşadar, să se 
asigure viața „de dincolo“ a celui mort printr-o tehnică 
magică !. Tot în paleoliticul tardiv apare și arta de sem- 
nificație magică. În peșteri s-au găsit atitea desene și 
figuri plastice, care redau scene de vinătoare sau scene 
sexuale de împreunare animală, prin care se intenţiona 
de fapt o influențare vrăjitorească a succesului vînă- 
toresc și o potenţare a înmulţirii animale. Gindirea mitică 
şi gîndirea magică nu reprezintă așadar numai o apariţie 
de auroră a „istoriei“, în sensul restrîns al acestui cuvînt. 
Ele sunt un apanaj al omului originar și apoi al omu- 
lui — timp de multe sute de mii ani —; iată o stare 
de lucruri din cale afară de elocventă. Aceasta consti- 
tuie o mărturie că omul apare, chiar de la început, struc- 
tural raportat la o ambianţă enorm desmărginită, în 
asemănare cu modul animal. În ambianța omului ori- 
zontul lumii date se conjugă cu orizontul necunoscutului. 

În studiul ce l-am închinat „Gîndirii magice“ 2 am 
căutat, întemeiaţi pe de o parte pe un material din viața 
şi gimdirea triburilor primitive, și întemeiaţi pe de altă 
parte pe un material folcloric actual, dar și pe un mate- 
rial cules din culturile istorice, să arătăm articulaţia și 
implicatele de structură ale gîndirii magice. Ni se oferă 
de astă dată prilejul binevenit de a vorbi și despre apa- 
riția gîndirii magice în trecutul depărtat al omenirii, și 
despre anume circumstanțe care probabil au promovat 
această apariţie. În analiza ce am făcut gîndirii magice 
am evidențiat, la timpul său, structura paradoxală în 
sine a ideii despre „puterea“ sau „substanța“ magică, 
idee cu care în permanenţă operează acest mod de gîn- 
dire. Constatam, de asemenea, şi universalitatea gîndirii 
magice, întrucît reziduuri de ale ei se mai găsesc uneori 
chiar și în sistemele metafizice de orientare raționalistă. 


1 Despre viața omului originar a se vedea G. Kraft, Der Urmensch 


ai Schâpfer, Verlag Ebering, Berlin, 1942. 
2 Lucian Blaga, Trilogia valorilor, Editura Fundațiilor, 1947. 


Omul 133 


Răspîndirea universală a gîndirii „magice“ ar putea să 
fie explicată poate că prin vechimea ei extraordinară, 
dar şi prin circumstanţele excepţionale de care a fost 
condiționat uzul ei în vremuri depărtate. Știm acum că 
întîiele indicii cu privire la existența unei gîndiri ma- 
gice apar concomitent cu cele dintii semne de civilizaţie 
umană. Să imaginăm traiectoria duratelor epocale de-a 
lungul cărora această gîndire s-a accentuat, amplificîn- 
du-se. La aproximativ 500 000 ani se calculează vechimea 
Cheleanului, cea mai veche dintre formele de civilizaţie 
ale întîiului paleolitic. Paleoliticul vechi, cu forme pre- 
cum Acheuleanul, Micoguianul, Clactonianul, Levalloi- 
sianul sau Mousterianul a durat vreo 400000 ani; pa- 
leoliticul mai nou cu forme ca Solutreanul, Aurignacia- 
nul, Magdalenianul, Azilianul, a mai durat cel puţin o 
sută de mii de ani. Să mai adăugăm apoi la aceste durate 
cele peste 15 000 ani ale neoliticului şi cele cîteva mii 
de ani de „istorie“ a omenirii. Duraiele acestea enorme, 
de-a lungul cărora gîndirea magică poate fi identificată 
la fiecare pas, explică ni separe îndeajuns înrădăcinarea 
gîndirii magice. Ideea unor puteri sau substanțe „ma- 
gice“ reprezintă, în ultimă analiză, o născocire a spiri- 
tului uman. Această născocire s-a dovedit a fi de-o 
persistenţă aproape incredibilă, dacă se ţine seama de ca- 
racterul ei irațional, paradoxal, imposibil. Cum s-a putut 
ajunge la o atare născocire ? Ca să se ajungă la o aseme- 
nea născocire, trebuie să presupunem că în viața psihică a 
omului originar s-a declarat într-un fel destul de acut 
orizontul necunoscutului, şi aceasta ca un stimulent 
foarte viu spre plăsmuiri de gîndire şi de imaginaţie. 
Probabil că și „mitul“, ca formă de gîndire, este tot atît 
de vechi, dacă nu chiar mai vechi decît gindul puterilor 
şi substanțelor magice. Dar mitul ca formă de gîndire 
nu este atît de irațional şi de imposibil precum este 
ideea „magicului“. Pentru ca omul să accepte o idee 
atit de „imposibilă“ cum este aceea a puterilor și sub- 
stanțelor magice, o idee atît de „disperată“, ca să zi- 
cem așa, a trebuit, credem, să intervină ca factori inci- 
tanți, condiţii externe cu totul excepţionale. În urma 
unor schimbări climatice, declanşate la un moment dat, 
din cauze probabil astronomice, pe scoarța pămîntului, 
omul a fost adus în situația catastrofală a epocii de 
gheaţă. Condiţiile de trai în această epocă, ce-l aruncau 


134 Lucian Blaga 


atît de categoric în alternativa de a fi sau a nu fi, l-au 
îndrumat spre invenţii cu care trebuia numaideciît să facă 
față împrejurărilor. Invențiile erau materiale, unele, ca 
-pumnarul“ de silex, bunăoară, acea unealtă de făcut 
unelte, atît de caracteristică paleoliticului, sau ca „fo- 
cul“ ; alte născociri erau însă de natură spirituală. Faţă 
de gravitatea condiţiilor, omul se vedea constrîns să în- 
cerce chiar imposibilul. El a acceptat să viseze puteri 
sau substanțe magice, capabile prin ele însele să corec- 
teze neajunsurile externe şi pe care el, „omul“, le-ar fi 
putut eventual pune în serviciul său prin simpla sa 
voinţă. În cea mai disperată din situaţiile în care a fost 
adus în cursul evoluţiei sale, omul a fost silit să îmbră- 
țişeze şi un atare gînd. „Magicul“ dotabil * prin voinţă 
era poate că singura speranţă ce-o mai putea avea omul 
în condiţiile cumplite ale glaciarului. Şi omul se agăța 
cuprins de o panică într-adevăr cosmică, de acest unic 
gînd, în ciuda tuturor insucceselor tehnicii spirituale 
prin care el încerca să-și aservească magicul. Unele 
sugestii pentru tehnica aceasta spirituală i le da, ce e 
drept, experiența cotidiană. Un simplu gînd și simpla 
sa voinţă erau suficiente omului pentru ca să-şi pună 
în mișcare brațul. Oare n-ar fi putui omul să pună în 
mișcare și alte corpuri, tot numai prin simpla sa voinţă ? 
Un cuvînt rostit își arăta efectul asupra aproapelui; de 
ce n-ar fi putut omul să obţină orice efect, tot numai prin- 
tr-um cuvint rostit? Atât gindul existenței unor puteri şi 
substanțe magice, cît şi tehnica prin care omul și le-ar fi 
putut aservi, au ceva din imposibilitatea unui vis, la 
care recurge paroxismul disperării sau al panicii cosmice. 
E de presupus că geniul uman a putut să 'ancoreze atît 
de adînc în gîndirea magică, precum a ancorat, dintr-o 
situație catastrofală şi de foarte lumgă durată. Eferves- 
cența gîndirii magice în paleolitic rămîne poate cel mai 
elocvent document spiritual cu privire la împrejurarea 
că omul a trăit cîteva sute de mii de ani în condiţii ex- 
terne care impuneau, ca supapă a existenței sale, acest 
vis. Trăirea în durate. geologice, în condiţiile grave ale 
glaciarului, a fost, credem, o împrejurare decisivă pentru 
promovarea gîndirii magice la puterea unei dominante 
spirituale. 


* În textul litografiat cuvîntul e greu de descifrat (n. ed.) 


Omul 135 


Unealta cea mai frecventă ce ne-a parvenit din ve- 
chiul paleolitic, este „pumnarul“ de silex. Aceasta a 
fost unealta de căpetenie a omului. Pumnarul era o 
unealtă de „tăiat“ în primul rînd, de preparat alte unelte, 
adică o unealtă a uneltelor, un instrument „analitic“ și 
„constructiv“ în același timp, un prim mijloc, foarte 
adecvat, al inteligenţei tehnice, care-și începea drumul 
marilor ei triumfuri (a se vedea planșa a X-a, fig. 1). Pe 
plan filosofic, acest mijloc tehnic invită la ample medi- 
taţii, căci ne găsim aici în fața unei unelte specific 
umane. Uneltele, care ar putea să fie tot atitea proiec- 
țiuni ale unor organe sau să suplinească organe, se gă- 
sesc utilizate și din partea unor animale. Dar „pumnaru- 
lui“ îi revine din capul locului o altă funcţie: el servește 
ca unealtă de făcut unelte, prin ceea ce se deschide un 
orizont tehnic cu nenumărate posibilităţi. În „pumnar“ 
își găseşte o întiie copleșitoare expresie inteligenţa ana- 
litică și constructivă proprie omului. Uneltele, pe care 
omul originar le potrivea cu ajutorul pumnarului, erau 
preparate din materiale ce n-au rezistat la dintele vremii. 
Știm că omul originar opera cu pumnarul, dar nu ne-au 
rămas preparatele, încît nu ne putem face o imagine prea 
bogată despre conţinutul și formele întiielor civilizaţii. 
De interes ar fi să știm dacă acele civilizaţii depășesc 
sau nu limitele stricte ale utilului sau 'dacă nu cumva 
chiar de la început se manifestă în acele civilizaţii şi 
exigenţe de altă natură. În penuria documentară tot 
pummnarele ce s-au găsit sunt destinate să ne ofere unele 
indicii că omul primar a descoperit şi bucuria „formelor“ 
ca atare, a formelor consecvent dezvoltate în ele însele. 
Specialiştii ne atrag luarea aminte că printre pumnarele 
vechi paleolitice se găsesc uneori şi exemplare complet 
ovale (a se vedea planșa a X-a, fig. 2). E suficient să 
aruncăm o privire asupra acestor pumnare ovale, ca să 
ne dăm seama că ele erau prin conformaţia lor nu numai 
inutile, dar și inoportune într-un sens, căci nu se prea 
putea manipula cu ele, dat fiind că nu puteau să fie 
„apucate“ cu mina, decît înfruntînd primejdia tăierii. 
Omul prepara totuși și asemenea pumnare : aceasta în- 
seamnă că omul resimțea realmente o bucurie în faţa 
formei ca entitate. Credem că nu ne înșelăm afirmînd 
că ne aflăm în prezența unor „produse“, a întiielor pro- 
duse, de un aspect „stilistic“, cel puţin incipient. Aceste 


136 Lucian Blaga 


pumnare ovale trebuie apreciate ca indiciu că oricum 
a existat un atare interes şi o atare orientare a puterilor 
plăsmuitoare umane şi în vechiul paleolitic. Nu sunt 
speranţe că vor fi date la lumină mărturii noi în această 
privinţă, căci toate mărturiile, care fără îndoială au exis- 
tat, s-au pulverizat. Dacă se ține socoteală de faptul că 
plăsmuiri de artă (magică) avem numai din paleoliticul 
tardiv, cînd orientarea stilistică apare ilustrată cu deo- 
sebită forţă și insistență, suntem îndreptăţiţi a presupune 
că și în paleoliticul vechi înclinarea aceasta stilistică a 
omułui se manifesta cu o stăruință despre care nu ne 
putem face o justă părere, pentru simplul motiv că toate 
produsele, ce nu s-au realizat în silex, ci în material 
caduc, au dispărut. 

Foarte multe opere de artă magică ne-au rămas din 
paleoliticul tardiv, îndeosebi desene şi plastică. În aceste 
opere înclinările stilistice ale ființei umane devin evi- 
dente, atît sub modul „realist“, cît și sub modul ideali- 
zant, iar uneori sub un mod abstract foarte accentuat. 
Spre a găsi termenii de comparaţie pentru această artă 
abstractă, trebuie să venim pînă în timpurile noastre. 

Arta magică a paleoliticului tardiv a avut nenorocul 
de a fi fost descoperită acum cîteva decenii din partea 
unor cercetători care puteau să facă o bună muncă de 
clasificare și de orinduire a materialului, dar care, prin 
sensibilitatea lor artistică foarte unilateral orientată, 
erau prea puțin chemați să se pronunţe asupra valorii es- 
tetice a ei. Cercetătorii recunosc de obicei „autorilor“ 
paleolitici o deosebită virtuozitate artistică, contestînd 
însă artei lor valoarea mai înaltă, deoarece ar fi lipsită 
de puterea de a reda măcar scene viînătoreşti. Arta pa- 
leolitică ar fi mărginită, monotonă, sterilă. Artiştii paleo- 
liticului n-ar fi fost în stare să-şi întruchipeze idolii ero- 
tici şi animalele preferate decit în chip izolat, ceea ce 
ar constitui o deficiență față de „marea artă“, care s-ar 
complace, zice-se, în „anecdotic“. Ne îndoim că un atare 
punct de vedere ar putea să fie un just criteriu de apre- 
ciere a unei arte ale cărei virtuți consistă tocmai în 
procedee de abstractizare. Acesta nu este însă singurul 
caz, în fața căruia o sensibilitate estetică mediocră a fost 
condamnată să eșueze. Să nu uităm că de monotonie, 
mărginire şi sterilitate, a fost învinovăţită secole de-a 
rîndul bunăoară și arta bizantină din partea occidentali- 


Omul 137 


lor, al căror ochi era deprins cu alte tipare. Din fericire, 
astăzi se mai găsesc totuși și atiîția oameni, și chiar 
printre cei mai rafinaţi, care încearcă un real fior în fața 
atitor produse artistice ale paleoliticului. Că acea artă 
mai poate avea și după zeci de mii de ani un ecou în 
conștiința noastră, iată un lucru într-adevăr minunat. 

Dar ce voiam să demonstrăm cu această incursiune 
în paleolitic ? Un singur lucru în fond : în momentul cînd 
omul apare ca subiect activ în lume, născocind pumnarul 
şi focul, el apare și ca subiect creator de cultură. Ceea 
ce implică structuri bio-psiho-spirituale cu totul speci- 
fice, ca produs al unei evoluţii verticale. „Insuficienţele 
biologice“ ale omului nu pot veni în discuţie într-o ex- 
plicație a civilizației şi a culturii umane, decît în chip 
accesoriu, ca un factor ce „incită“ la productivitate, 
și atît. 


Critica unei concepţii biologice 
despre cultură 


În conexiune cu problemele antropologice dezbătute 
pînă aici urmează să ne ocupăm în chip critic de un stu- 
diu de mari dimensiuni, pe care Arnold Gehlen l-a în- 
chinat „omului“ 1. Credinţa de care Gehlen «este călăuzit 
în întreprinderea sa este că toate problemele pe care le 
pune geneza civilizaţiei și a culturii umane se pot re- 
zolva într-o perspectivă pur biologică. 

Gehlen găsește oportun să-şi înceapă considerațiu- 
nile antropologice printr-o comparaţie sub unghi biolo- 
gic între animal şi om. Întru lămurirea modului animal, 
Gehlen profită în largă măsură de luminile şcolii bio- 
logice a lui Uexküll. Cum se comportă animalul în raport 
cu ambianța sa și care sunt prestațiile sale posibile 2 
Aceasta este marea întrebare căreia Gehlen îi răspunde 
pe puncte. 

1. Dacă se face abstracţie de insectele sociabile do- 
tate cu instincte rigide, se remarcă la toate animalele, 
începînd chiar cu ameobele, anume posibilități de a-şi 
spori prestaţia prin „învăţare“. Mărirea, prin învățare, a 
prestaţiilor la animale este însă în general limitată. Ani- 
malul valorifică desigur unele „experienţe“ ce prilejuiesc 
succese. Dar aceasta numai în sensul unei execuţii mai 
netede pe linia finalităţii intrinseci a actelor sale. Ani- 
malul realizează un plus de prestație de obicei numai în 
cîmpul unor situații concrete, prezente. 


1 Arnold Gehlen, Der Mensch, Verlag Junker und Diinhaupt, 1941. 


138 


Critica unei concepţii biologice despre cultură 139 


2. Ritmul vital al animalului este legat totdeauna de 
ceea ce este „prezent“. 

3. Orice comportament animalic este legat de 
instinct. 

4. „Experiențele“ ce le face animalul sunt de ase- 
menea strict condiţionate de instinct. Animalul învaţă 
să reacționeze tot mai potrivit din punct de vedere vital, 
dar exclusiv în cîmpul unor situaţii concrete, caracteri- 
zate prin aceea că pot fi îmbrăţișate de un comporta- 
ment instinctiv. 

5. Toate aceste prestații posibile ale animalului, da- 
torate „învăţării“ sunt strict limitate (pag. 18—19). Evi- 
dent, legile acestea recapitulează în fapt descoperirile 
biologice ale școlii lui Uexküll și doctrina despre 
lumile împrejmuitoare, potrivit căreia animalul nu sesi- 
zează decît porțiunea aceea din ambianţă pentru care 
este organic echipat. Fiecare animal trăieşte într-un 
„mediu“ particular. Gehlen sparge însă schema uex- 
kiilliană atrăgînd atenţia că, spre deosebire de animal, 
omul nu este fixat într-un „mediu“. Omul are în jurul 
său O „lume“, care-l inundă cu multitudinea imensă a 
impresiilor şi lumea aceasta nu este numai aceea a pre- 
zentului, ci şi aceea a trecutului și a viitorului. Legile 
amintite, valabile pentru animale, nu sunt valabile pen- 
tru om. 

Cum se prezintă omul sub raport biologic? După 
părerea lui Gehlen, „neîmplinirea“, „embrionarul“ țin de 
structura biologică a omului. Omul n-ar fi decît un mă- 
nunchi de „deficienţe“, datorită cărora el are toate şan- 
sele de a se nenoroci. Ca să poată „exista“, omul trebuie 
să devină „activ“. Omul este primejduit chiar prin parti- 
cularitățile biologice „insuficiente“, şi aceasta spre deo- 
sebire de animal, care se găsește totdeauna ca piesă per- 
fect plasată în mediul său. Omul poate să facă faţă exis- 
tenţei numai prin aceea că devine ființă eminamente 
activă. 

Aceasta este schema antropologică pe care Gehlen 
o dezvoltă cu mare lux de date şi argumente. Toate ac- 
tivitățile umane sunt interpretate în cadrul acestei 
scheme. O asemenea concepţie despre om nu este toc- 
mai nouă. Impresionantă rămîne totuşi, la autorul de 
care ne ocupăm, dezvoltarea și argumentarea. Gehlen 
însuși citează o seamă de precursori care au văzut ființa 


140 Lucian Blaga 


umană în același fel: Herder, Kant etc. Medicul Galen 
în antichitate văzuse lucrurile în același chip. Herder 
susținea că „omul nu este o maşină infailibilă în mîinile 
naturii, ci sieși scop și ţel de prelucrare“. Pe temeiul 
amplelor cercetări recente cu privire la structura fizică 
a omului, Gehlen relevă că omul nu posedă organe spe- 
cializate ; biologic omul este alcătuit numai din „primi- 
tivisme“, de exemplu dantura sa manifestă o plenitudine 
nelacunară primitivă și forme indeterminate, ceea ce are 
ca urmare că omul nu este nici exclusiv mîncător de 
vegetale, nici exclusiv carnivor. În comparație cu mai- 
muțele mari, care sunt animale de copaci extrem spe- 
cializate, dotate cu brațe supraevoluate pentru urcuşuri 
prin atîrnare, în comparaţie cu maimuțele mari, care au 
păr şi canini puternici, omul apare ca o ființă disperat 
de neadaptată. El se caracterizează, în totalitatea fiinţei 
sale, printr-o penibilă lipsă de mijloace, iar această 
uriaşă deficiență omul și-o compensează doar prin apti- 
tudinea sa spre „activitate“. Immanuel Kant profesa 
unele idei asemănătoare în opusculul său „Idee zu einer 
allgemeinen Geschichte”. Kant afirmă că natura nu face 
nimic de prisos și că înzestrîndu-l pe om cu rațiune şi 
libertatea voinţei, l-a privat de instincte şi de „cunoş- 
tinţe înnăscute“ : Omul era menit să scoată totul din sine 
însuși. Născocirea mijloacelor de hrană, a îmbrăcămintei, 
a securității sale exterioare şi a apărării, ... toată bucu- 
ria, ce face plăcută viața, chiar şi priceperea, iscusința, 
ba şi bunătatea voinței sale umane să fie în totul opera 
sa și numai a sa“ *. 

Gehlen va arăta în continuarea ideilor sale că rezul- 
tatele biologiei moderne îngăduie să se pună în evidenţă 
situația excepţional de „expusă“ a omului. Omul nu are, 
ca animalul, un „mediu“ în care să intre just adaptat; 
omul e înconjurat de-o „lume“ în care el, ca fiinţă ne- 
înzestrată cu organe specializate, este foarte primejduit. 
Omul e o ființă care-şi născoceşte singură mijloacele 
cu care-și face cu putinţă existența. „Toate aptitudinile 
omenești trebuie cercetate în lumina acestei întrebări : 
cum este capabilă de viaţă o ființă atît de monstruoasă ? 
Aceste considerente, crede Gehlen, ne-ar îndreptăţi să 
punem problema omului în cadru strict biologic. Dar 


* Trimiterea lipseşte în textul litografiat (n. ed.). 


Critica unei concepţii biologice despre cultură 141 


considerarea biologică a omului nu consistă, după pă- 
rerea lui Gehlen, în aceea că asemănăm corpul uman 
cu al cimpanzeului, ci în căutarea unui răspuns la în- 
trebarea : cum este capabilă de a trăi această ființă, 
esențialmente de necomparat cu nici un alt animal ?” !, 

Răspunsul la această întrebare Gehlen ni-l dă într-un 
studiu de peste patru sute de pagini. Ideea sa fundamen- 
tală este aceasta: „...toate deficienţele constituției 
umane care în condiții naturale, așa-zicînd animalice, 
reprezintă o gravă împovărare a capacităţii sale de a 
trăi, sunt transformate de om, în chip activ, tocmai în 
mijloace ale existenţei, împrejurare pe care se înteme- 
iază în cele din urmă menirea omului spre acţiune şi 
situația sa specială de necomparat cu altele“ 2. 

Sau mai clar şi mai concret: „Ca o consecință a 
primitivității şi a lipsei sale de mijloace de natură or- 
ganică, omul este incapabil de a trăi într-o sferă în- 
tr-adevăr naturală și primară. El e chemat aşadar să su- 
plinească, el însuşi, mijloacele de care este organic privat, 
și aceasta se face prin aceea că el prelucrează lumea 
în chip activ, ca să-i servească vieții. El trebuie să-şi 
prepare singur armele de apărare şi de atac, de care este 
despoiat, şi hrana ce nu-i stă în chip natural la dispoziţie ; 
el trebuie pentru aceasta să facă experiențe obiective 
și să născocească tehnici de tratare obiectivă a lucru- 
rilor. FI trebuie să se-ngrijească de apărare împotriva 
intemperiilor, să-şi hrănească copiii, anormal de mult 
timp nedezvoltați şi să-i crească; el are nevoie chiar 
şi numai datorită acestei necesităţi elementare, de o 
activitate în colaborare și de înțelegere mutuală. Omul, 
spre a deveni apt pentru existență, este constituit în 
vederea prelucrării şi învingerii naturii, şi de aceea și 
în vederea experienţei lumii : el e ființă activă, pentru că 
este nespecializat şi pentru că este lipsit de un mediu, 
în raport cu care să fie, în chip firesc, adaptat. Sensul 
intrinsec al naturii prelucrate de el, ca să-l servească 
vital, se numeşte cultură și lumea culturii este lumea 
omenească“ 3. 


1 Arnold Gehlen, Der Mensch, pag. 26. 
2 Idem, ibidem, pag. 25. 
3 Idem, ibid., pag. 27. 


142 Lucian Blaga 


a H 


Cultura ar fi, aşadar, „a doua natură“, pe care 
omul o realizează în jurul său ca să poată exista. Gehlen 
va căuta să demonstreze că la această structură se 
reduc toate manifestările productive ale omului, de la 
acțiune la limbă, de la viața în comunitate pînă la toate 
creațiile de cultură, cum ar fi cele din urmă ştiinţa, 
sistemele filosofice, arta. Este vorba, în concepția lui 
Gehlen, despre un aproape ostentativ pragmatism bio- 
logic, dezvoltat, ce-i drept, cu excepțională meticulozi- 
tate şi abilitate, din nefericire însă unilateral. Eroarea 
fundamentală de care Gehlen s-a făcut, ni se pare, vi- 
novat este aceea de a nu fi analizat în prealabil fiinţa 
culturii umane În sine, cu toate implicatele ei de struc- 
tură. O analiză premergătoare, în acest sens, i-ar fi 
scutit de eforturile cheltuite pe un drum fără ieșire. 
A deduce cultura în toate manifesiările ei dintr-un 
proces de compensare a inadaptării biologice a omului 
în raport cu natura, înseamnă a simplifica situaţia din- 
colo de orice limite îngăduite. Productivitatea umană în 
sfera culturii are, la o mai atentă privire, alte implicate, 
care nu suportă o reducție la situația biologică în dis- 
cuție, decît cu riscul de a le anula sensul. 

În lucrările noastre de filosofia culturii am căutat 
să arătăm care sunt aceste implicate ale creaţiei de 
cultură. Şi am văzut că implicatele sunt diverse şi de 
felurite grade. Cultura implică un mod ontologic specific 
uman, adică existenţa într-o ambianţă mereu desmărgi- 
nită, în care orizontul lumii concrete se conjugă cu ori- 
zontul necunoscutului. Cultura implică, printre altele, 
aspiraţia spre revelarea acestui orizont al necunoscu- 
tului, revelare pe care omul și-o face sieşi prin plăsmuiri 
din cele mai variate, în materiale din cele mai variate, 
și în tipare stilistice din cele mai variate. Ne place să 
vedem în om fiinţa creatoare de cultură prin excelenţă, 
dar aceasta înseamnă în primul rînd că omul înmănun- 
chează în sine toate acele condiţii biologice şi materiale, 
psihologice și spirituale, fără de care cultura rămîne 
un deziderat, ce refuză să se închege. Anevoie vom 
izbuti să înțelegem cultura, în toate formele ei de ma- 
nifestare, ca o simplă compensație a deficienţelor bio- 
logice de structură, ce par a ține de ființa omenească, 
Aceste deficiențe de structură pot să fie, desigur, un 
stimulent pentru o anume activitate, în anumite limite, 


Critica unei concepţii biologice despre cultură 143 


date chiar prin ceea ce ar duce la directa completare a 
acestor deficienţe. Cultura nu poate să fie privită, așadar, 
numai ca o „a doua natură“, cu care omul completează 
natura spre a-și face posibilă existența ca ființă deter- 
minabilă în sens strict biologic. S-ar mai putea adăuga, 
pe de altă parte, că cultura și-ar fi epuizat de mult toate 
posibilităţile, dacă ar avea numai această semnificaţie. 
Omul poate, fireşte, să-și compenseze insuficienţele bio- 
logice, dar el poate aceasta fiindcă din capul locului, 
datorită structurilor, funcţiilor, aptitudinilor bio-psiho- 
spirituale, care alcătuiesc nivelul său elevat de orga- 
nizare, el poate mult mai mult decît atît. Omul e în stare 
să prelucreze natura în sensul nevoilor ce derivă din 
deficiențele sale biologice, fiindcă el este apt de prestații 
mai complexe și mult superioare, fiindcă el este în stare 
să creeze „cultură“, care nu este a doua natură, ci ceva 
ce depășește calitativ natura. Productivitatea aceasta, 
ca aptitudine, este expresia fiinţei umane în sine, la 
care se ajunge prin evoluţia filetică, adică prin reali- 
zarea unor niveluri de organizare tot mai înalte. Știința 
va ajunge la înțelegerea exhaustivă a acestor aptitudini 
umane numai după ce va fi pus în lumină factorii de- 
cisivi ce determină evoluția verticală a vieții în general. 

Că omul este o ființă a „deficienţelor“ (Mângel- 
wesen), rămîne un punct de vedere le-o regretabilă 
parțialitate. Omul este o fiinţă a „deficienţelor“ numai 
în parte, căci pe de altă parte el reprezintă, precum am 
încercat să arătăm, constituţia de cel mai înalt nivel 
printre toate ființele. Există pînă la un punct, fără în- 
doială, o paradoxie de structură foarte accentuată la 
om. Omul reprezintă o ființă de cel mai înalt nivel de 
organizare, fiind în acelaşi timp și o arhivă de primi- 
tivisme. La nici o altă ființă această discrepanţă nu are 
un profil atît de vădit ca la om, deși discrepanţa există, 
divers gradată și felurit nuanţată și la alte ființe. Să 
mai adăugăm în replică faţă de tezele, în favoarea cărora 
pledează Gehlen, că omul, ca fiinţă creatoare de cul- 
tură, dacă n-ar fi fost decît „activ“ în vederea compen- 
sării deficienţelor sale biologice structurale, ar fi re- 
zolvat și ar fi istovit problemele ce se puneau puterilor 
sale de creaţie, cu sute de mii de ani în urmă, mulţu- 
mindu-se de-atunci pînă astăzi cu forme de viaţă ste- 
reotipe, produse de el. Omul ar fi rezolvat aceste 


144 Lucian Blaga 


probleme în fond nu mult mai altfel decît şi-au rezolvat 
problemele de acest fel și atitea animale. Totuși, în 
asemănare cu animalele, omul şi-a desfășurat produc- 
tivitatea în alt sens şi pe alte dimensiuni. Omul singur 
a devenit ființă istorică, ceea ce înseamnă permanent 
istorică, adică o ființă care veșnic își depășește creaţia, 
dar care niciodată nu-și depășește condiţia de „creator“. 
În coordonatele strict biologice în care-l plasează Geh- 
ien, şi printr-o „activitate“ orientată numai în sensul 
compensării insuficiențelor de structură, nu se poate 
explica această „istoricitate“, ca dimensiune caracteris- 
tică a existenței umane. „Istoricitatea“ este un mod de 
“existenţă într-adevăr uman, iar modul acesta se mani- 
festă în desfăşurarea temporală a generaţiilor de oameni 
în chip tot mai subliniat, după ce la început, de exemplu 
în cursul paleoliticului, pare, cel puţin la prima vedere, 
a se confunda aproape cu existența în forme stereotipe, 
specifică animalelor. Existența umană se caracterizează 
însă de la început prin caracterele „istoricităţii”. Iar 
acest mod de existenţă devine apoi cu atît mai manifest, 
cu cît ne apropiem în timp de momentul „astăzi“. 

Deosebit de simptomatic, pentru toată orientarea 
gîndirii lui Gehlen, este pe urmă faptul că el se declară 
de acord cu un ideal nietzschean de cultură „supra- 
umană“, de sens într-adevăr biologic. E aici o consecință 
asupra căreia Gehlen trebuia inevitabil să-și reverse 
entuziasmul, dată fiind perspectiva strict biologică în 
care a găsit de cuviință să-și clădească antropologia. 
Urmărind expunerile lui Gehlen, te încearcă tot timpul 
impresia că el se căznește să rezolve o problematică 
foarte înaltă și complexă în sine pe temeiuri prea în- 
guste. Numai o deosebită agilitate și suplețe intelec- 
tuală îl pune în situația de a da uneori iluzia unor 
„soluţii“. 


Instinct, inteligenţă, geniu 


Ne-am luat sarcina de a-l prezenta pe om în primul 
rînd ca subiect creator de cultură și civilizaţie, dat fiind 
că în această calitate el se realizează de fapt în pleni- 
tudinea fiinţei sale. O întindere a bazei de discuţie se 
impune. Omul se distanțează de animal. Dar în ce mă- 
sură şi sub ce raporturi? Un prilej fecund de a lărgi 
vederea ne îmbie studiul instinctului, al inteligenţei și 
al geniului. 

Vom încerca să ne apropiem fenomenele pe rînd. 
Începem cu „instinctul“, fenomen ce pune una din cele 
mai dificile probleme de care se ocupă științele naturale 
și filosofia. Economia lucrării de față nu ne cere numai- 
decît să procedăm la o explicare a instinctului. Pentru 
ceea ce urmărim sunt suficiente, deocamdată, o prezen- 
tare și o delimitare a fenomenului. O asemenea operație 
este necesară în vederea scopului principal al cercetării 
ce întreprindem şi care rămîne reliefarea cît mai netă 
a distincţiei de „calitate“ între om şi animal. 

Instinctul ! Cîte vocaţii teoretice de mare tenacitate 
nu au capitulat în fața acestei enigme? Șiinţa și filo- 
sofia caută actualmente să înfrunte enigma în mai multe 
chipuri, ce permit a fi formulate sub formă de întrebări, 
astfel : 

1. Este instinctul o alcătuire complexă de „reflexe“ ? 


2. Este instinctul rezultatul unei obișnuințe pe care 
animalul şi-o însușește prin tatonări inteligente şi care 
devine apoi automată ? 


145 


146 Lucian Blaga 


3. Este instinctul produsul unor achiziţii pur acci- 
dentale pe care selecţia naturală le aliniază, potrivit 
utilității lor, în lupta pentru existență a animalului ? 

4. Sau este instinctul ceva de natură spirituală, 
totuşi total deosebit de ceea ce ar fi inteligența ? 

Fiecare din aceste întrebări închide, evident, în 
sine cel puţin o nedumerire. Oamenii de știință continuă 
să spere că efortul de a explica instinctul își va atinge 
odată termenii în cadrul uneia sau al celeilalte dintre 
cele dintîi trei chipuri de a pune chestiunea. Ca un 
exponent al filosofiei, ce umblă pe drumurile ei proprii, 
ne întîmpină Henri Bergson. Făcînd din „instinct“ un 
pretext de filosofare, el agită problema în limitele între- 
bării din urmă. 

Ne-ar ispiti firește şi pe noi bucuria de a lua în 
dezbatere teoriile în circulaţie, dacă n-am ști cît de 
încîlcite sunt desișurile, cît de anevoioase incursiunile. 
Dar în cele din urmă, pentru ceea ce urmărim, sperăm 
să fim deocamdată suficient serviţi și numai de o simplă 
descriere a „instinctului“. 

Prin „instinct“ circumscriem de fapt prelungirea în 
„acte coordonate“ a vieţii organice în raport cu am- 
bianţa sa. După ce te-ai familiarizat îndeajuns cu mo- 
durile sale, instinctul nu pare nici mai misterios, nici 
mai puţin misterios, decît este în general viața organică. 
O „semnificaţie“ este inerentă diverselor manifestări ale 
vieții, dar o atare semnificaţie devine îndeosebi vizibilă 
în cazul instinctelor, unde e vorba în primul rînd despre 
wacte“ ale unui organism în raport cu ambianța. Instinc- 
tul, circumscriind un complex de „acte“ coordonate, 
coordonate atît între ele cît și în raport cu ambianța, 
sugerează cu insistență unui observator laic ideea că o 
inteligență cu posibilități de cunoaștere, excepțională 
în felul ei, ar colabora la lucrarea de natură instinctivă. 
Analiza mai atentă a stărilor și actelor dezvăluie însă 
că o asemenea inteligență și cunoaștere, presupunînd 
că ar interveni realmente în jocul instinctului, sunt pe 
de altă parte atit de limitate prin obiectivul lor, încît 
ele par abolite chiar în calitatea lor de „inteligenţă“ și 
de „cunoaștere“. 

Cercetînd mai de aproape unele forme de extraor- 
dinară complexitate ale instinctului, Bergson a reușit 
să pună în justă lumină cel puţin dificultăţile problemei. 


Instinct, inteligență, geniu 147 


Comentariile sale asupra instinctului ni se par însă 
viciate de metafizica sa personală. Şi aceasta într-o 
măsură ce le face aproape inaccesibile oricărei bune- 
voinţi de a salva elementele viabile cuprinse în ele. 
E regretabil că ideile lui Bergson asupra instinctului nu 
pot fi izolate de concepţia sa metafizică asupra vieții. 
Bergson închipuie viaţa, în evoluţia ei, ca un curent 
de „conştiinţă originară“, care ar organiza materia. 
Ar exista, cu alte cuvinte, după părerea lui Bergson, o 
conștiință „coextensivă“ cu viața. Instinctul, în modu- 
rile sale concrete, ar reprezenta o limitare a conștiinței 
universale la strictul necesar, ce-l solicită interesele 
biologice proprii animalului. Aceasta ar fi vederea 
bergsoniană de maximă amploare asupra instinctului. 
Cu o asemenea „vedere“, anevoie vom putea începe 
ceva în expunerile de faţă, căci orice demers pozitiv 
în acest sens ar implica o prealabilă adoptare a meta- 
fizicii în chestiune. Nu ne putem totuși priva de plăcerea 
de a aduce în dezbatere unele afirmaţiuni ale lui Bergson, 
ce par a ține mai cu dinadinsul seama de fenomenele 
concrete ale instinctului. 

Una din ambițiile cele mai susținute ale lui Bergson 
este aceea de a dovedi că instinctul ar fi calitativ 
deosebit de inteligență. La origine, instinctul şi inteli- 
gența ar avea însă un izvor comun în ceea ce filosoful 
numește „conştiinţă“ (încă o dată e vorba aci despre o 
presupusă conştiinţă „originară", care ar organiza, ca 
un curent, materia sub o multitudine imensă de forme 
organice, și care, sub modul ei spiritual, s-ar ramifica 
în două sensuri, apărînd pe liniile de evoluție divergente, 
ale vieţii, o dată ca „instinct“ şi o dată ca „inteligenţă”). 
Instinctul ia formele cele mai complexe, triumfătoare 
la anume animale, în speţă la insecte, iar inteligența 
la om. Instinctul, reprezentînd după concepția lui 
Bergson, conştiinţa originară evoluată sub constrîn- 
gerea altor necesităţi decît inteligenţa, ar rămîne în 
esența sa inconvertibil în termeni de inteligenţă. Ni se 
refuză cu aceasta orice înțelegere a instinctului? Nu. 
Căci omul nu este nici el lipsit de unele aptitudini 
instinctive. Dacă voim să ne facem o idee despre instinct, 
trebuie să recurgem, după părerea lui Bergson, la ana- 
logii cu procesele, aptitudinile și stările, ce și-au păstrat 
şi în viața noastră ceva din felul instinctelor : instinctul 


148 Lucian Blaga 


ar fi un fel de „simpatie divinatorie”. Cît de puţin 
lămuritoare rămîne o atare apropiere, rezultă din ză- 
dărnicia oricărei încercări de a ști. ce este, la urma 
urmelor, „simpatia divinatorie“. Bergson, dacă cineva 
şi-ar fi îngăduit și această întrebare, ar fi răspuns pro- 
babil că simpatia divinatorie este un fel de instinct. Cu 
aceasta am ajunge într-un cerc vicios, din care nimic 
nu ne-ar mai scoate. 

Procedînd la examinarea fenomenelor concrete ale 
instinctului, Bergson poate fi, cel mai adesea, surprins 
asupra vinei de a forţa faptele să intre în tipare con- 
struite. Într-adevăr, filosoful francez susține că „inteli- 
gența“ ar fi făcută să lucreze asupra materiei inerte, 
iar instinctul ca să rămînă în contact cu secretele vieţii. 
Exemplele de instinct pe care Bergson le analizează 
sunt admirabil alese şi par a dovedi teza întru totul 
și oricum le-ai întoarce. Filosoful s-a priceput să exploa- 
teze în favoarea tezei exemple de instinct dintre cele 
mai complexe, nu mai puţin însă el a eliminat, poate 
că nu tocmai intenţionat, dar oricum inconștient inte- 
resat, orice exemplu, ce ar fi putut să-i infirme gîndul. 
E aproape fabulos cazul acelei himenoptere (Sfexul 
amofil) care-și înţeapă victima, o omidă, cu o precizie 
anatomică ce nu lasă nimic de dorit, tocmai în cei 
nouă centri nervoși. Omida trebuie amorţită fără de a 
fi ucisă : sfexul își depune 'ouăle în carnea vie a omidei ; 
larvele sfexului, ce se vor dezvolta din ouă, au nevoie 
de acest aliment proaspăt, iar nu de un cadavru. Lucru- 
rile se petrec așadar ca și cum sfexul ar şti că victima 
sa ar avea nouă centri nervoși, și ca și cum ar cunoaște 
întocmai ritmul vital al larvelor sale și necesităţile 
alimentare ale lor (nu e nevoie să adăugăm că știința 
omenească cunoaște cei nouă centri nervoși ai omidei, 
asupra anatomiei căreia sfexul „pare“ atît de bine 
„informat“, doar de vreo cîteva decenii). Cu exemple 
de acest gen, impresionante fără doar și poate, filosoful 
francez va căuta să exalte instinctul ca o cunoaștere cu 
totul sui-generis a „vieţii“ („cunoașterea instinctuală“ 
ar fi totuși mai mult „jucată“, decît „reprezentată“, sus- 
ține Bergson). Și, natural, ca să :se împlinească scriptura, 
exemplele invocate vor pune în relief dicotomia și for- 
mula teoretică, potrivit cărora instinctul este orientat 
spre „cunoașterea“ vieții, a structurilor și ritmurilor 


Instinct, inteligenţă, geniu 149 


organice, cîtă vreme inteligența s-ar îndruma spre „cu- 
noașterea“ materiei inerte și a spațiului. Dar cu aceasta 
observatorul, cedînd unei idei, se transformă pe nesim- 
tite în falsificator al faptelor. Spre a demasca inconsis- 
tența dicotomiei nu e nevoie decît să rotim puţin pri- 
virea. lată o specie de raci operînd, de astă dată nu 
asupra vieţii, ci asupra materiei inerte. Instinctiv desigur. 
O ilustrație ne arată racul procedînd prin acte de o deo- 
sebită abilitate la astuparea intrării locuinţei sale cu 
o piatră rotundă, perfect ajustată aperturii (a se vedea 
planșa a XI-a). Exemplul e simplu. Nenumărate altele 
sunt la îndemîna oricui. Un exemplu impresionant ne 
oferă țiparul. Da, ne referim într-adevăr la țiparul vulgar 
al rîurilor noastre. Posibilităţile sale instinctive de ori- 
entare în „spaţiu“ sunt uluitoare. În perioada sa de meta- 
morfozare ascendentă, înainte de maturizare, țiparul face 
drumul dintr-o anume regiune a Oceanului Atlantic pînă 
în rîurile continentului european, iar după maturizare el 
face drumul invers, din aceste rîuri pînă în aceleași 
locuri, cu un trecut misterios, ale Oceanului Atlantic, 
pentru a-și depune acolo ouăle. Nu prin natura inertă 
sau vie a obiectului lor se deosebește, așadar, instinctul 
de inteligenţă. În limitele intereselor sale, instinctul pare 
tot așa de bine orientat asupra materiei inerte ca și 
asupra vieţii. Indiferent de natura obiettivului său, ani- 
malul se comportă, în reacțiunile instinctive ce-i sunt 
proprii, ca și cum ar cunoaște perfect adecvat şi cu 
ultimă precizie un segment* delimitat al „realului“. 
Segmentul aparent iluminat este totdeauna acela al unor 
momente și feţe ale realului, pe care ființa dotată cu 
instinct le poate decupa, utilizîndu-le în avantajul 
său. Comportamentul instinctiv pare așadar să im- 
plice un fel de cunoaștere adecvată a unui segment 
strict delimitat al realului. Dacă în comportamentul 
instinctiv ar intra sau ar interveni o cunoaştere inteli- 
gentă, ar trebui să presupunem că sfexul posedă de 
milioane de ani o „cunoștință“ la care omul a parvenit 
numai după grele cazne, profitînd de o invenţie tehnică 
precum microscopul. Cum starea de fapt nu poate să 
fie aceasta, și cum pe de altă parte, cunoașterea inte- 
ligentă nu este niciodată limitată la un singur obiect 


* În textul litografiat este „secret“ în loc de „segment“ (n. ed.). 


150 Lucian Blaga 


sau la tiparul acestuia, ci este prin obiectivul său 
desmărginită, aceasta prin chiar termenii ce-o de- 
finesc, deoarece ea își întinde rețeaua peste cîmpul 
mereu în creștere al realului, e clar că instinctul nu 
permite să fie interpretat în analogie cu „cunoașterea 
inteligentă“ şi nici în analogie cu acţiunile derivînd din 
aceasta. 

Pe măsură ce progresează, științele naturale ne fac 
cu putință reperarea unor forme tot mai stufoase ale 
instinctului. În veacul al XVIII-lea, bunăoară, n-ar fi 
fost încă posibilă în nici un chip recunoașterea semnifi- 
cației intrinseci a actelor sfexului în raport cu omida- 
victimă, drept reacţiuni coordonate și pline de sens, eti- 
chetabile în ansamblul lor prin termenul de „instinct“. 

Procedăm acum la analiza unui alt exemplu de 
„instinct“, după părerea noastră, prin complexitatea sa 
și mai incredibil decît cazul faimos în preajma căruia 
a poposit un Bergson. Sistemul organic-instinctual ce-l 
vom aduce în discuţie nu a fost recunoscut pînă în mo- 
mentul de faţă nici în toate subtilităţile sale interioare 
și nici în toată amploarea sa. Pentru interpretarea feno- 
menului recurgem și la unele elemente ce nu au fost 
puse la contribuţie pînă acum. Dar tocmai aceste ele- 
mente vor învedera complexitatea exemplului asupra 
căruia ne oprim. La întiia vedere fenomenul nu pare a 
avea eminenţa ce i-o atribuim. Ne referim la gogoșile 
de stejar, consecință a înţepăturii unei viespi. (Există 
o seamă de plante care produc asemenea gogoşi pe urma 
înțepăturii ce le-o aplică diverse insecte. A se vedea 
planșa a XII-a, fig. 1—3). Insecta aplică o înțepătură te- 
sutului vegetal, iar planta răspunde prin alcătuirea unor 
globule, care prin conformaţia şi structura lor reprezintă 
un perfect înveliș pentru protecţia larvelor ce ies din 
ouăle depuse de insectă în țesutul plantei. Chiar și nu- 
mai acest înveliș protector alcătuit din țesuturi foarte 
propice este destinat să stîirnească mirarea noastră. Dar 
să reținem și alte împrejurări cu totul mirabile: globu- 
lele, constituite din varii ţesuturi, nu alcătuiesc numai 
un lăcaș potrivit, ci acumulează în ele și hrana specială, 
de care larvele au nevoie pentru dezvoltarea lor. Mai 
mult : gogoşile mai au și o apertură prin care insecta, 
odată deplin dezvoltată, va putea să părăsească lăcașul 
ce i-a servit drept adăpost și sursă de alimentare în pe- 


Instinct, inteligență, geniu 151 


rioada larvară şi de care, de aci încolo, nu mai are 
nevoie. O seamă de naturaliști au studiat cu legitim in- 
teres acest fenomen nu fără de a rămîne derutaţi în fața 
faptelor observate. Lucrurile 'se petrec ca şi cum ar exista 
o colaborare, o solidaritate de interese, între insectă și 
plantă, sau mai curînd ca şi cum planta ar pune servi- 
ciile sale la dispoziția insectei. Nu mai departe decît 
un biolog ca Woltereck cita încă în 1932 fenomenul în 
chestiune ca o pretinsă dovadă a solidarității funciare, 
ce ar exista între ființele vii. Din momentul însă în care 
am admite o pretinsă solidaritate de acest gen, ne-am 
vedea foarte repede constrînși să presupunem că în ființa 
plantei ar lucra o „rațiune“ generoasă, care cunoaşte 
exact nevoile insectei şi i le îndeplinește în consecinţă, 
Ar fi însă prea riscant să apucăm cu presupunerile pe ase- 
menea drumuri. Există, fără îndoială, în natură atitea 
exemple de solidaritate între fiinţe de specii cu totul di- 
ferite, în aşa-numitele „simbioze“. Să nu uităm totuși 
că simbiozele se realizează după principiul „îţi dau, ca 
să-mi dai“ şi avantajele se constată totdeauna de ambele 
părți. Dar în cazul stejarului bunăoară şi al viespei, nu 
se poate întrezări nici un folos pentru stejar ; din contră, 
stejarul joacă rol de victimă, prea multe înţepături pu- 
tînd să-i distrugă coroana şi să-l coste viaţa. Nu mai 
puţin stejarul este angajat în producerea gogoșşilor atît 
de utile dezvoltării viespilor. Faptul este într-adevăr de- 
rutant și pare a vorbi despre o relaţie de „generozitate“ 
între vegetal şi animal, care ar contrazice pînă în te- 
meiuri legea luptei pentru existenţă. Ne amintim că Dar- 
win spunea undeva în „Originea speciilor“ că toată teoria 
selecției naturale, întemeiată pe lupta pentru existență, 
ar cădea dacă s-ar descoperi în natură un singur caz ce ar 
dovedi că o specie își oferă serviciile unei alte specii 
fără de a avea nici un folos pe urma acestui act. lată ce 
consecințe ar avea descoperirea unei atari „generozi- 
tăţi“ în cadrul naturii. Pentru noi observaţia lui Darwin 
este un avertisment să privim lucrurile cu o sporită 
atenţie şi prudenţă. Lămurirea cazului ce ne preocupă 
urmează să fie căutată cu totul în altă direcţie şi-ntr-alt 
cîmp de fapte. Există un domeniu al biologiei, studiat 
cu multă pasiune în ultimele decenii şi care ne pune, 
așa credem, la dispoziţie unele elemente teoretice noi 
întru elucidarea fenomenelor de natura aceluia al gogo- 


152 Lucian Blaga 


şilor de stejar. Ne referim la experienţele biologice ale 
lui Spemann și ale şcolii sale. În planşa a XIII-a vedem 
un ochi de triton, în interiorul căruia s-a introdus un 
mic fragment de iris. Contrar oricăror așteptări, acest 
fragment de iris este transformat într-o lentilă, ceea ce 
dovedeşte prezența efectivă în interiorul ochiului a unui 
factor „organizator“ de lentilă. Experienţe din cele mai 
variate arată că atari factori „organizatori“ pot fi decu- 
pați din organismul de origine și induşi în alt organism, 
de altă specie, unde ei vor continua să organizeze din 
țesuturile organismului-gazdă organe și structuri pro- 
prii organismului de origine. Experiențele cu privire la 
inducerea „organizatorilor“ dintr-un 'organism în alt or- 
ganism, sau dintr-o parte a unui organism în altă parte 
a aceluiaşi organism, au dus la rezultate dintre cele mai 
neaşteptate. Experiențele confirmă existența în orga- 
nisme a unor factori „organizatori“ care, tăiați din an- 
grenajul lor şi induși în alt mediu organic, pot să-şi 
afirme, pînă la un punct, autonomia și eficienţa lor. În 
legătură cu o seamă de fenomene de același ordin, rusul 
Gurvitsch ! a propus teoria „cîmpurilor biologice“, ima- 
ginată în analogie cu anume teorii fizicale. Organismele 
sunt, îndeosebi în fazele embrionare, purtătoare de 
„cîmpuri biologice“, pe baza cărora s-ar alcătui formele 
şi structurile organice. Aceste „cîmpuri“ ar fi suscepti- 
bile de a fi induse, în condiţii experimentale, dintr-un 
mediu organic în alt mediu organic. 

La aceste experienţe şi la asemenea ipoteze urmează 
să ne gîndim cînd luăm în studiu un fenomen, cum este 
acela al gogoşilor de stejar. Ne găsim aci în fața unei 
alcătuiri  organice-instinctuale extraordinar de com- 
plexă. Alcătuirea ţine însă de ființa viespei iar nu de a 
stejarului. Stejarul nu joacă decît rol de victimă. În 
lumina experienţelor cu „factorii organizatori“ sau cu 
„cîmpurile biologice“ se deschide o lumină și în pro- 
blema aceasta. Lucrurile se petrec ca și cum viespea, 
odată cu înţepătura aplicată, ar induce în frunza de 
stejar, prin intermediu chimic-molecular de natură pro- 
babil enzimatic, un „cîmp biologic“ care organizează în 
frunză, din materialul ce-i stă acolo la dispoziţie, go- 


1 Alex. Gurvitsch, Versuch einer synthetischen Biologie în Abhand- 
lungen zur Theoretischen Biologie, Berlin, 1923, caietul 17. 


Instinct, inteligenţă, geniu 153 


goaşa, ca un organ util larvei ce va îeși din ou de viespe. 
Înterpretate în termeni de cunoaștere „inteligentă“, fap- 
tele se petrec ca și cum viespea ar cunoaște la perfecţie 
mai întîi chimismul stejarului și posibilităţile acestuia, 
pentru cazul că s-ar induce un anume „cîmp biologia“, 
şi faptele se petrec, în al doilea rînd, ca și cum viespea 
ar cunoaște necesitățile larvei sale, născocind în pro- 
priul ei organism (al viespei) toate mijloacele chimice- 
organice ale unui anume „cîmp biologic“ ce urmează 
să fie indus în frunza de stejar. Iată o alcătuire organică- 
instinctuală care, dacă am sta s-o interpretăm într-adins 
în termeni de cunoaștere „inteligentă“, ar cere fără în- 
doială cunoştinţe ce depășesc enorm pe acelea ale chi- 
miştilor şi de asemeni şi posibilități de elaborare sin- 
tetică ce depăşesc fantastic posibilităţile laboratoarelor 
de chimie, umane. E un noroc că problema nu se pune 
însă astfel şi avem suficiente motive să credem că ea 
nu se pune astfel. Căci o singură încercare de a pune 
problema în acest sens ne-ar sili numaidecit să ne în- 
trebăm cum se face că o presupusă cunoaștere a unor 
secrete atît de adînci, şi asemenea posibilități de ela- 
borare, pot fi în același timp limitate la o arie atît de 
îngustă a frunzei de stejar, a gogoașei și a larvei? 
Această categorică „delimitare“ a alcătuirii organice- 
instinctuale ne avertizează să nu ne lăsăm seduși nici 
un moment de ispita unei interpretări a „instinctului“ în 
analogie cu „cunoaşterea inteligentă“. 

Evident, pentru a pune în lumină complexitatea de 
sens a acestei alcătuiri 'organice-instinctuale, ne-am 
văzut nevoiți să recurgem la cele mai noi și mai para- 
doxale rezultate şi ipoteze din domeniul biologiei expe- 
rimentale de astăzi. Fără de atare cunoștințe şi elemente 
teoretice n-am fi putut să bănuim nici măcar pe departe 
sensul intrinsec al fenomenului. Spuneam mai sus că pe 
măsură ce ştiinţele naturale vor progresa, e de așteptat 
să se descopere alcătuiri organice instinctuale tot mai 
complicate. Astfel de iidentificări ne conduc firește numai 
spre o circumscriere, tot mai precisă, ce-i drept, totuși 
însă numai la o „circumscriere“ a fenomenelor „instinc- 
tuale" în comparație cu actele și produsele de „inteli- 
gență“. Dar o asemenea simplă „circumscriere“ a fost 
de fapt intenţia ce ne-a călăuzit în capitolul de faţă. Prin 
„instinct“ urmează să înţelegem un sistem de acte 


154 Lucian Blaga 


coordonate, pline de sens biologic, o suită de reacțiuni 
de care se arată capabil un organism în raport cu anume 
momente şi aspecte ale unei situații de interes vital, în 
care el, organismul, poate să ajungă, datorită naturii sale 
în ambianța sa firească, 

Limitarea ariei obiective, asupra căreia devine ope- 
rant instinctul, se remarcă în orice reacțiune a acestuia 
Şi ține de natura fenomenului. Ne întîmpină aci un aspect 
ce fără îndoială va trebui să intre cîndva într-o definiție 
şi în consecință, de asemenea, şi în orice viitoare în- 
cercare de explicare a instinctului. Bergson a observat 
aria limitată asupra căreia lucrează instinctul, dar el nu 
a tinut-o în vedere ca latură „definitorie“, ci ca o tră- 
sătură accesorie. Gînditorul francez își avea motivele 
sale ca să estompeze profilul în pragul căruia ajunsese. 
Bergson dorea, precum se ştie, să întemeieze oarecum 
„metafizic“ drepturile intuiției (ale simpatiei divinatorii) 
ca metodă filosofică, şi credea că fenomenele instinctu- 
lui erau susceptibile de o exploatare în sensul unei exal- 
tări a „intuiţiei“. Bergson s-a trezit astfel vorbind despre 
„intuiţie“ ca „instinct“ care şi-ar dilata „obiectul“ și ar 
prinde să reflecteze asupra lui însuși. Dar un instinct 
care și-ar „dilata“ obiectul este pur şi simplu o imposi- 
bilitate. Cu atît mai puțin ne putem aștepta ca instinctul 
să înceapă a reflecta asupra lui însuși, căci orice act de 
reflecţie se efectuează prin concepte, iar instinctul se 
situează cu totul în afară de orice gîndire conceptuală. 
De unde urmează că intuiţia bergsoniană, în măsura în 
care putea să devină operantă în filosofie, nu avea de 
fapt absolut nimic de-a face cu „instinctul“. (În expune- 
rile bergsoniene asupra intuiției s-a strecurat, în chip 
inconştient desigur, o mică escrocherie filosofică : filo- 
'soful ținea probabil să confere, pe o cale oarecare, in- 
tuiției metodice, pentru care pleda, ceva din relativa 
„infailibilitate“ 1 a instinctului.). 

Urmează să vedem ce s-ar mai putea spune despre 
instinct, fără de a părăsi temeiul dat și recurgind la con- 
jecturi numai în limitele unei „teoretizări“ strict nece- 


t „Infailibilitatea" instinctului nu trebuie considerată în absolut. „Să 
nu uităm, că un instinct, ca şi o adaptare oarecare, este relativ 
şi statistic“, spune Marcel Prenant în Biologie și marxism, 
pag. 235. 


Instinct, inteligenţă, geniu 155 


sare. Ar fi de interes să știm cum și în ce măsură intervine 
„conștiința“ în ansamblul unei realizări de natură in- 
stinctivă. Suntem încredințaţi că și elementul conștient 
intervine în procesele și actele instinctului, desigur nu 
ca însoțitor coextensiv acestuia, dar sub chipul unor 
„momente“ inserate într-un amplu angrenaj. În general 
viața animală trebuie s-o imaginăm nu ca o mașină, ci 
ca fiind străbătută de tonalități psihice, ca fiind capabilă 
de pîlpîiri „conştiente“, şi chiar ca fiind determinată 
uneori, cel puţin în parte, dacă nu exclusiv, de momente 
de „conştiinţă“. Dacă n-am lua în seamă decit faptul 
bunăoară că animalul „sesizează“ unele aspecte ale am- 
bianţei, şi am avea destul motiv să cercetăm ce dezvol- 
tare poate lua aci elementul conștient. Animalul e cel 
puțin un recipient de „percepții“. lar despre aceste „per- 
cepții“ ştim că sunt adesea în stare să declanşeze reac- 
țiuni instinctive de o amplă şi bogată articulaţie inte- 
rioară. Procesele și stările, funcţiile şi posibilităţile 
„psihice-conștiente“ ale animalului urmează însă, după 
toate indiciile ce ne stau la dispoziţie, să le înțelegem 
ca fiind, sub atîtea raporturi, deosebite de ale noastre. 
Într-adevăr viața psihică-conștientă a animalului cată să 
o închipuim mai curînd oa o somnolenţă cu străfulgerări 
de trezire, elementul „conștient“, cu diversitatea sa de 
momente, neajungind niciodată să se organizeze într-un 
tot de-o relativă autonomie, cum aceasta se întîmplă în 
viața umană. Momentele psihice-conștiente și toate tona- 
litățile de acest gen, ce străbat viața animală, apar cu 
desăvîrşire puse în serviciul biologicului. O „percepţie“ 
are astfel la animal mai mult un caracter de „stare“ efi- 
cientă simplă numai într-un angrenaj de acte, decît 
caracter de „semnal“ ce ar prilejui inteligenţei un act 
ge constituire a unui „obiect“, Dar asupra modului cum 
„percepţiile” se organizează în viața psihică a anima- 
lului vom reveni după o mică divagaţie, ce ni se pare în 
prealabil necesară. 

Filosofi şi naturalişti care au studiat modul cum 
reacționează animalul în anume împrejurări, au fost 
adesea surprinşi de felul plin de semnificaţie al acestor 
„reacţiuni“. S-ar putea cita atîția autori, de la Kant, să 
zicem, pînă la Jung, care se arată foarte dispuși de a atri- 
bui animalului anume „cunoștințe“ înnăscute. Un amă- 
nunt de interes istoric rămîne faptul că un Kant vorbește 


156 Lucian Blaga 


cu toată hotărirea despre „cunoştinţe înnăscute“ la ani- 
male. Spre deosebire de atîția filosofi anteriori, hotăriîţi 
să atribuie omului anume „idei înnăscute“, Kant nu agrea 
o asemenea ipoteză (conceptele „a priori“ nu sunt, după 
opinia lui Kant, înnăscute omului, ci ele se constituie în 
funcţie de „experienţă“, deşi fără acoperire totală în 
aceasta). Kant concede așadar vieţuitoarelor necuvîn- 
tătoare anume „cunoştinţe“ înnăscute, dar nu omului. 
Neapă'at că observaţii în legătură cu fenomenele in- 
stinctuale l-au îndrumat pe Kant spre un atare enunţ. 
Recunoaşte oricine că potrivelile intrinseci, cu totul iz- 
bitoare, proprii reacţiunilor instinctuale mai înainte de 
orice experienţă, sugerează o asemenea ipoteză. Sunt și 
alți autori, precum spuneam, care cedează sugestiei, iar 
mai recent elveţianul Jung, cunoscutul teoretician al 
vieţii psihice inconștiente, a dezvoltat, într-un fel des-, 
tul de personal, ipoteza în chestiune, sub forma unei teorii 
numită a „arhetipurilor“. Psihologul elvețian emite pă- 
rerea că ar exista un factor de-o mare şi vastă eficienţă, 
prezent în constituţia speciilor animale şi a speciei 
umane, un inconştient de natură psihică („colectiv“ pen- 
tru o specie sau chiar coextensiv cu toate formele vie- 
ţii). Acest inconștient ar fi dotat cu o memorie ce ar 
trece din generaţie în generație. Experienţa ancesirală 
a ființelor organice, condensată sub formă de „arheti- 
puri“ şi impregnată ca atare memoriei inconştientului 
colectiv, s-ar transmite de la înaintași la urmași, de-a 
lungul mileniilor şi chiar a erelor geologice !. 

Oricît de seducătoare ar fi pentru o fantezie fabu- 
loasă ipoteza „cunoștințelor înnăscute“ sau teoria „ar- 
hetipurilor“ ereditare, nu ni se par necesare pentru lă- 
murirea faptelor ce ne solicită atenţia. Negreşit, cînd 
observi un animal reacţionînd întîia oară „instinctiv“, 
adică mai înainte de orice experienţă, ce l-ar îndruma în 
sensul actelor sale, te vezi aproape constrîns să admiţi 
că un „ce“ înnăscut intervine oricum în suita reacţiuni- 
lor sale. Întrebarea e dacă acest „ce“ înnăscut trebuie 
necondiționat imaginat ca un fel de „cunoștință“ sau ca 


1 Cf. C. G. Jung, La théorie psyhoanalytigue, Ed. Montaigue, Paris, 
1912; Die Psychologie der unbewussten Prozesse, Ed. Rascher, 
Zürich, 1918 ; Psychologische Typen, Ed. Rascher, Zurich, 1921. 


Instinct, inteligenţă, geniu 157 


„arhetip“ pozitiv conturat și de natură psihică. N-am 
putea oare să ieşim la cale și cu o ipoteză mai puţin 
excesivă ? Care ar fi, într-un demers explicativ, mini- 
mul ce supoziții necesare pentru a face față fenomenelor 
în discuţie ? Evident, trebuie să admitem ca fiind „înnăs- 
cut“ animalului care procedează „instinctiv“, un sistem 
de reacțiuni posibile. E aci un minim ipotetic fără de 
care nu vom putea răzbate la liman. Dar și un asemenea 
sistem de reacțiuni posibile, admis ca înmăscut, spre 
a deveni realmente utilizabil într-o lămurire a compor- 
tamentului instinctiv, mai cere o supoziție. Reacţiunile 
posibile, ca sistem înnăscut propriu unui animal, trebuie 
imaginate ca fiind prin felul lor raportate la percepția 
viitoare și de ansamblu a unor anume momente și aspecte 
ale ambianţei. În faza prealabilă realizării actelor in- 
stinctive, sistemul reacțiunilor reprezintă o virtualitate 
organizată, înnăscută animalului, dar în această fază, 
organizarea acestor reacțiuni posibile, nu trebuie ima- 
ginată ca fiind făcută în jurul unui moment psihic pozi- 
tiv („cunoştinţă“ sau „arhetip“ înnăscut), ci în jurul unei 
„piese-lipsă“, în jurul unui „gol“, a unui „negativ“, con- 
turat ṣi el în felul său, dar în definitiv totuși numai o 
„absenţă“. Acest „negativ“ serveşte drept recipient, în 
care are să cadă viitoarea „percepţie“ sau viitorul „an- 
samblu perceptiv“, destinat să umple „gotul“. Cînd pro- 
cesul perceptiv 'are realmente loc, atunci circuitul in- 


trinsec al complexului organic „instinctiv“ se 
completează cu „piesa“ ce lipsea şi reacțiunile se de- 
clanșează. „Piesa-lipsă“, „golul-conturat“ este un „ne- 


gativ“ încadrat la început exclusiv de un sistem de 
reacţiuni posibile și este destinat să fie completat prin- 
tr-o mărime psihică (un ansamblu de percepții). 

Acest sistem de reacțiuni posibile, înnăscut, și care 
încadrează o anume „ambianță psihică“, configurînd-o 
doar prin prezența lor organică, joacă un deosebit rol 
în ceea ce privește organizarea „experienței“ animale. 
Reacţiunile instinctive, dispuse configurat în jurul unei 
„absente“, devin în momentul declanșării lor un fel de 
elemente de cuprindere a „percepţiilor“ ce vin să com- 
pleteze „absenţa“ dinăuntrul sistemului reactiv. Percep- 
tiile, care vor alcătui „experienţa“ animalului, se vor 
organiza pe-o schemă „arhetipică“, aceasta datorită fac- 
torului înnăscut ce permite să fie definit prin elemente 


158 Lucian Blaga 


organice și printr-un fel de „gol“ psihic. Arhetipu!, con- 
siderat în plenitudinea sa pozitivă, nu este așadar un 
factor îmnăscut. Se ajunge la constituirea unui „arhetip“ 
numai prin organizarea „percepţiilor reale“, potrivit 
acelui factor înnăscut pe care-l circumscriem ca un sis- 
tem de reacțiuni organice posibile, încadrînd, prin vir- 
tualitatea lor, o piesă psihică lipsă. Experienţa oricărul 
animal se organizează pe una sau mai multe scheme ar- 
hetipice, specifice speciei acesteia, și numai acesteia. 
Omida întrupează o asemenea schemă arhetipică pen- 
tru Sfexul anofil. Frunza de stejar devine un arhetip 
pentru cutare viespe. În fapt, şi pentru a ne exprima 
mai precis, experiența animală se împarte oarecum în 
două clase de percepții: un grup de percepții se clă- 
deşte pe scheme arhetipice, al doilea grup, întrucît există, 
are un accent indiferent. În orice caz, ar fi nelaloc 
să spunem că experiența animală este dominată de un 
singur arhetip; o pluralitate de arhetipuri, pluralitate ce 
variază în funcție de nivelul organizator și de volumul 
ambianţei, proprii cutărui sau cutărui animal, rămîne 
ipoteza cea mai plauzibilă. După părerea noastră, „ar- 
hetipurile“ nu sunt așadar factori în plenitudinea lor 
înnăscuţi, de memorie ereditară, cum presupune Jung. 
Arhetipurile sunt rezultante, produse de întîlnire între 
un sistem de reacțiuni posibile, care conturează o „piesă- 
lipsă“, şi anume „percepții“. În raport cu arhetipurile, 
sau mai precis în raport cu experiența organizată pe 
scheme arhetipice, animalul este biologic angajat, ceea 
ce înseamnă angajat cu tot corpul şi cu tot psihicul său. 
Întervin în acest angajament al animalului înclinări si 
fobii, de-un accent afectiv cu atît mai puternic cu cît 
animalul este superior. Animalul se comportă ca și cum 
ar fi de-a dreptul luat în posesie de „arhetipuri“. Să se 
observe că animalul se comportă indiferent în toate 
situațiile ce nu includ arhetipuri specifice, dar aproape 
ca un „posedat“ în situaţii ce cuprimd în ele aceste ar- 
hetipuri. S-ar putea aproape spune că animalul este 
adus, prin întîlnirea sa cu un arhetip, în condiţii subiec- 
tive prielnice declanşării sistemului său de reacţiuni 
instinctive, oarecum într-o stare de hipnoză. Arhetipul 
joacă într-un chip rol de hipnotizor, iar animalul rol de 
victimă. Spre a nu diforma faptele, trebuie să adăugăm 
însă că această cvasi-hipnoză se realizează principial în 


Instinct, inteligenţă, geniu 159 


avantajul animalului. Admițînd în principiu că expe- 
riența animală se organizează pe scheme arhetipice, în 
corelație deci cu sisteme reactive înnăscute, de natură 
organică, nu negăm că în organizarea aceleiași expe- 
riențe animale intervine subsidiar și „inteligența“, mai 
mult sau mai puțin rudimentară, de care dispune anima- 
lul. Inteligența animală se găseşte însă la ordinele 
instinctului. Cu aceasta am fi trecut în considerațiile 
noastre la o chestiune care cere o schimbare de per- 
spectivă. Vorbim despre „inteligenţă“. Deoarece însă in- 
teligența o găsim dezvoltată, în forma ei paroxistă la 
om, se impune să o studiem, în actele şi-n felul ei, aşa 
cum ea se manifestă la om. 

Inteligența, privită în demersurile ei, relativ auto- 
nome și emancipată de sub constrîngerile instinctului, 
manifestă aptitudini cu totul particulare. Inteligența, 
pentru a-i pune bunăoară în relief un important aspect, 
organizează altfel experiența decit instinctul. Reacţiu- 
nea inteligenţei în fața „percepţiei“ nu se efectuează, 
ca. în cazul instinctului, printr-un sistem de acte coordo- 
nate într-un anume sens biologic, ci prin procese de 
elaborare spirituală, care au în vedere atît lărgirea cît 
și dominarea experienței. În raport cu reacţiunile in- 
stinctive posibile, percepţia este mai mult o stare psihică, 
integrată într-un circuit biologic: în raport cu inteli- 
gența, percepția devine „semnal“ al „obiectului“ şi do- 
bîndeşte un accent în acest sens. Inteligența „proiec- 
tează“ percepțiile într-un mediu detaşat de exigenţele 
imediat vitale şi constituie cu ajutorul lor „obiecte“ 
care se juxtapun într-un orizont concret: inteligenţa 
organizează, în mod funcţional, experienţa pe categorii 
şi-şi făurește în cele din urmă „conceptele“ ca expo- 
nente reprezentative ale „obiectelor“. Prin toate aceste 
demersuri, inteligența îți afirmă de fapt relativa sa auto- 
nomie faţă de biologic. Amimalul care-şi organizează 
percepțiile pe bază instinctuală, de reacțiuni biologice 
amplu coordonate, se închistează într-o experiență 
aproape absorbită de arhetipuri, de care el este cvasi- 
hipnotic dominat. Omul, care-şi organizează percepțiile 
pe bază intelectuală, prin procedee de obiectivare și prin 
elaborări conceptuale, se situează în centrul unei expe- 
rienţe ce se tot lărgește și pe care el, omul, o domină. 
Distanţa, ce există între a fi dominat de experienţă şi 


100 Lucian Blaga 


a domina experienţa, măsoară depărtarea ce se declară 
între animal şi om, sub raportul posibilităţilor lor de a-și 
organiza experienţa : întîiul prin instinct, al doilea prin 
inteligenţă. Cu aceasta n-am spus încă tot ce se poate 
spune despre „inteligenţă“. Inteligența nu-şi afirmă ființa 
numai prin posibilităţile indicate, care-i asigură relativa 
autonomie faţă de biologic ; inteligenţa, la rîndul ei intră 
Și ea în „slujbă“, şi anume în slujba mai înaltă pe care 
o solicită modul ontologic specific uman, care este modul 
productiv-creator, modul productiv de civilizaţie şi 
creator de cultură. „Inteligența“ va apare, cu alte cu- 
vinte, pusă în serviciul „geniului“ uman. Se cere, de- 
sigur, în acest loc să lărgim întrucitva sensul termenului 
„geniu“. În asemănare cu animalul, omul este înzestrat 
cu „geniu“, ceea ce înseamnă, de astă dată, a circumscrie 
printr-un singur cuvînt structura, contormaţia, compor- 
tamentul, modul ontologic specific uman și aptitudinile 
pe care omul le manifestă în raport cu orizonturile sale 
care-l caracterizează şi-l deosebesc de animal. E aproape 
de prisos să mai subliniem că „geniul“ ce-l atribuim în 
chip definitoriu omului, e susceptibil în cadrul umanului 
'de diverse gradaţii şi complexiuni ce diferă de la indi- 
vid la individ. În plan strict uman se impune o restrîn- 
gere a accepţiei termenului de „geniu“. Aci, în plan 
uman, se practică dealtfel, în chip foarte just, un limbaj 
în consecinţă. Într-adevăr, în graiul cotidian şi în termi- 
nologia de specialitate a studiilor ce se ocupă, într-un 
fel sau altul, de manifestările productiv-creatoare ale 
inşilor umani, epitetul de „geniu“ se acordă nu genului 
uman în sine, ci numai indivizilor care excelează în 
supremul grad prin toate acele structuri, moduri şi apti- 
tudini, pe care în chip definitoriu şi spre deosebire față 
de ființa animală, noi le conferim omului în general. Mai 
înainte însă de a arăta unele laturi sine qua non ce ca- 
racterizează manifestările geniului uman, ne vedem ne- 
voiți să mai stăruim puţin asupra temei fundamentale 
abordate în acest capitol: instinct, inteligenţă, geniu. 
Ființa animală apare deplin pusă în relief prin do- 
minanța comportamentului instinctiv asupra tuturor ce- 
lorlalte manifestări ale sale, fie acestea chiar de natură 
accentuat psihică. Nu vom tăgădui : animalul posedă, în 
diverse grade pe scara evoluției, sensibilitate şi chiar o 
viață afectivă. Inteligență de asemenea, cînd mai vag, 


Instinct, inteligenţă, geniu 161 


cînd mai răspicat conturată. Totuşi inteligența, factor de 
necontestat, dar foarte divers gradat, al ființei animale, 
se manifestă în viața animală cu totul aservită circuitu- 
lui biologic-instinctiv. Circuitul biologic-instinctiv ră- 
mîne, aşadar, coloana vertebrală a ființei animale. În 
cazul omului, „inteligenţa“ dobîndește, faţă de „instinct“, 
un nivel de complexitate şi o independenţă posibilă, care 
îi asigură o certă autonomie. Omul se poate servi de 
largi, de elaborare conceptuală, în orizontul concret, 
mereu desmărginit, ce-i este dat. Dar omul mai are şi 
posibilitatea, iată încă o trăsătură caracteristică a sa, 
de a suspenda într-un fel, prin acte susținute de „voinţă“, 
suveranitatea inteligenței, punindu-şi-o, cu toate virtua- 
litățile ei, fie în serviciul comportamentului şi structu- 
rilor biologice-instinctive ale sale, de care nici el nu 
este lipsit (cu toate că acestea se manifestă la om mai 
estompate și mai incerte decît la animal), fie în serviciul 
superior al „geniului“ său. Omului îi este dată, așadar, 
posibilitatea de a face uz de „inteligenţă“ pe toate pla- 
nurile de existență ale sale. Inteligența umană mani- 
festă o amplă polivalenţă față de care inteligența 
animală rămîne unilateral orientată, fiind aservită unei 
ordini strict biologice. 

Atiţia sunt filosofii care în cursul timpurilor au fost 
purtaţi de ambiția de a pătrunde ființa „geniului“. S-au 
atribuit „geniului“ îndeosebi daruri „intuitive“, prin care 
el ar excela în comparație cu ceilalți oameni. O întreagă 
antologie s-ar putea alcătui, cu texte în acest sens, de 
la Goethe începînd, prin Schopenhauer, pînă la Bergson 
sau H. Poincaré, aspirînd să caracterizeze geniul în pri- 
mul rînd prin darul intuiţiei. Se pot cita 'considerațiuni 
care ne edifică, dar şi atitea consideraţiuni eronate. Una 
din erorile cele mai grave, pe care un gînditor ca 
H. Bergson putea să le facă, reflectînd asupra „intuiției“, 
este apropierea ce el o propune între aceasta și „in- 
stinct“. „Intuiţia“ ar fi un fel de instinct, luminat de 
conştiinţă, şi care şi-ar putea lărgi după plac obiectul. 
Un „instinct“, ce ar fi luminat de conștiință și în același 
timp în stare de a-și lărgi după plac obiectul, este însă 
o zonă de contradicții in adjecto. Am văzut că instinctul 
are, prin natura sa, totdeauna o arie strict delimitată, 
implicatele sale fiind în același timp de ordine predo- 


162 Lucian Blaga 


minant biologică (întocmirile instinctive asigură exis- 
tența animală în ambianța sa). Dar „intuiţia“, dacă ţinem 
cu orice preț să numim astfel darul revelator propriu 
geniului uman, nu are nimic de-a face cu întocmirile 
instinctive. Intuiţia, ca dar revelator, vizează orice obiect 
al existenţei și se realizează în coordonate ce depăşesc 
calitativ ordinea biologică. „Intuiţia “, aspirînd ce-i drept 
spre o adecvaţie cu existența, are de fapt un caracter 
mult mai incert şi mai creator, decît pretindea recent un 
Bergson sau binișor înaintea acestuia, un Schopenhauer. 
Geniul este stimulat spre încercările sale creatoare și 
ajunge la plăsmuirile sale, între altele, și prin aceea că 
se situează în prealabil în orizontul necunoscutului (a 
unui necunoscut nu numai de suprafaţă, ci în primul rînd 
de profunzime). Am avut ocazia de a examima în alte lu- 
crări sub unele laturi, inerente lor, creațiile de civili- 
zaţie și de cultură ale geniului uman. Nu putem să des- 
fășurăm aici încă o dată, nici măcar sumar, cele arătate 
în studii anterioare cu privire la anume implicate de 
structură ale „creaţiei“. Ne mulţumim cu afirmaţia de 
ansamblu că geniul creează totdeauna într-un anume 
„cîmp stilistic“, propriu locului și timpului istoric, în 
care prin circumstanţe îi este dat geniului să activeze. 
Creaţiile geniului poartă totdeauna pecetea ce le-o im- 
primă un asemenea „cîmp stilistic“. Notăm însă că nici 
um element, din acelea ce caracterizează aceste implicate 
nu se găsește și nu-și afirmă eficiența, în întocmirile in- 
stinctive. 

În perspectiva dată prin aceste distincţii și coordo- 
nate, ni se oferă posibilitatea să abordăm și chestiunea 
mult mai dificilă, decît se pare la întîia vedere, a ge- 
nezei tehnicii animale și umane. „Tehnica“ o luăm în 
accepţia cea mai largă cu putință, de ansamblu al unel- 
telor şi al tuturor mijloacelor materiale de care animalul 
şi omul fac uz în vederea asigurării existenței lor ca 
atare. Găsim, fără îndoială, o „tehmică“, în acest larg 
înțeles, atît la animale, cît, evident, și la om. Prezența 
tehnicii în viața unuia cît și a celuilalt, a sugerat cer- 
cetătorilor gîndul de a socoti tehnica animală ca o formă 
rudimentară a celei umane. Mai mult: împrejurarea a 
îndrumat pe unii cercetători spre ideea că prin simple 
gradaţii, şi numai prin atît, s-ar putea trece de la teh- 
nica animală la cea umană. Dintr-un neînțeles exces de 


Instinct, inteligenţă, geniu 163 


zel, ce se pune întru simplificarea chestiunilor, se evită 
prea adesea luarea în considerare a saltului de „calitate“ 
între cele două tehnici. Și totuși spre deosebire de teh- 
nica animală, tehnica umană apare ca un produs al in- 
geniului uman, ea implicînd în această calitate cu totul 
alte coordonate și avînd în cele din urmă și o altă sem- 
nificație. Am pus, credem, în cele precedente, suficient 
în lumină că existența animală este clădită, în toate și 
prin toate ale ei, pe o coloană vertebrală organică-in- 
stinctivă şi că inteligența, memoria, afectivitatea, toţi 
aceşti factori psihici sunt în viaţa animală aserviţi cir- 
cuitului vital-instinctiv. Sumt enumerate aci toate ele- 
mentele de apreciere ale tehnicii animale. Tehnica ani- 
mală este rezultatul unui anume tratament al materiei, 
al unui tratament în sensul intereselor vital-instinctive, 
chiar dacă uneori, în prelucrarea materiei ar interveni 
și inteligenţa. Crustaceul Uca trăiește în mare. Lăcașul, 
o cavitate ajustată la volumul corpului său, el şi-l face 
în fundul apei. Intrarea lăcașului, o apertură de o anume 
formă, crustaceul o închide cu o piatră, ce se potrivește 
aci ca un dop. Invităm cititorii să admire în ilustrație 
abilitatea cu care Uca duce la bun sfîrșit această ope- 
rație. Ne găsim aci, desigur, în prezența unei tehnici 
animale, deși piatra nu e cizelată din partea vieţuitoa- 
rei, ci numai aleasă de ea printre pietrele din peisajul 
său marin (planșa a XI-a). Există tehnici animale mult 
mai complexe decît cea de faţă, cazuri în care animalul 
intervine activ în vederea prelucrării şi ajustării mate- 
rialului. lată bunăoară (planșa a XIV-a) o locuinţă co- 
lectivă a unei specii de păsări, clădită între crengile 
unui arbore, locuință de-o înfățișare ce amintește cu 
multă insistenţă intervenţia mîinii umane. Sau, ca să 
amintim şi un exemplu chiar din ocolul experienţei 
noastre cotidiene, îndreptăm atenţia asupra fagurilor al- 
binelor, şi anume nu numai asupra structurii celulare a 
fagurilor, ci și asupra dispoziţiei lor într-un stup. 

Ce reprezintă toate aceste forme de tehnică animală 
în ultimă analiză ? Oricîtă bunăvoință am avea, nu pu- 
tem să vedem în aceste forme tehnice decît tot atîtea 
moduri de „adaptare“ a organismului la o ambianţă dată. 
Toată această tehnică însumează diversele mijloace prin 
care animalul trece de la starea de „suficientă armonie“ 
în raport cu ambianța sa, la o stare de „armonie de pre- 


164 Lucian Blaga 


cizie" în raport ou aceeași ambianţă. Tehnica animală 
apare astfel pe linia procesului de „specializare“ orga- 
nică a animalului, pe care o întregește fără de a-i de- 
păși însă semnificaţia. Se realizează, cu alte cuvinte, 
prin această tehnică, o încadrare a animalului, de ului- 
toare precizie uneori, în ambianța strict delimitată a sa. 
De aci impresia generală de „organicitate“ a tehnicii 
animale, chiar și atunci cînd ea face uz numai de materie 
inertă. Situaţia devine alta de îndată ce luăm în consi- 
derare tehnica umană. Printre cele dintîi produse tehnice 
ale omului ne întîmpină „pumnarul “, un fel de cuţit de 
silex. Pumnarul nu era, precum știm, o armă de spintecat 
fiarele, ci în primul rînd o unealtă de preparat alte 
unelte, cu alte cuvinte o unealtă „analitică“ și „construc- 
tivă” în acelaşi timp. Este acest pumnar, această unealtă 
de preparat unelte, o dovadă elocventă că tehnica umană 
își face apariţia în coordonate mai ample decît tehnica 
animală. În procesul de născocire a ei joacă rol, evident, 
inteligența şi ingeniul individual, colaborarea între in- 
divizi, social, experiență. În formele ei esenţiale 
această tehnică umană nu servește ca să înfunde pe om 
într-o armonie de precizie cu o anume „ambianţă“, din 
care apoi nu mai este scăpare, cum este cazul tehnicii 
animale; tehnica umană serveşte din capul locului la 
dominarea naturii, pentru ca omul să poată face față 
unei ambianţe din ce în ce mai largi. Tehnica umană nu 
reprezintă deci o prelungire sau o împlinire a organelor, 
o completare a lor pe o linie inerentă lor ; tehnica umană 
înseamnă o depăşire a organicului şi este destinată să 
mijlocească omului o dominare a naturii și o lărgire pro- 
gresivă a ambianţei, iar în ultimă consecinţă să asigure 
și să promoveze în același timp autonomia omului față 
de natură. Animalul, care prin tehnica sa, oricît de ului- 
toare uneori, se încadrează sub modul unei armonii de 
precizie în ambianța sa, rămîne despoiat de orice accent 
autonom în raport cu natura. Nu susţinem prin urmare 
că n-ar exista o tehnică animală: aceasta există, așa 
cum există și o tehnică umană, dar cele două tehnici se 
deosebesc calitativ, avînd semnificaţii eterogene. Spu- 
neam că tehnica animală oferă în general impresia unei 
„organicităţi”, de care tehnica umană este străină. Cu 
produsele specifice ale ingeniului său „inteligent“, cu 
unelte de făcut unelte, omul și-a deschis posibilităţi ne- 


Instinct, inteligenţă, geniu 165 


limitate de născociri tehnice, cele o dată realizate fiind 
susceptibile de continui modificări, amplificări, amelio- 
rări. Tehnica animală rămîne relativ stereotipă pentru 
aceeași specie de-a lungul mileniilor sau uneori chiar a 
erelor geologice. Tehnica umană variază de la epocă 
la epocă, aducînd perfecţionări de funcționare sau noi 
născociri și apare, exact ca și creaţiile de cultură ale 
omului, impregnate de aspecte de stil, care de asemenea 
variază în funcție de locuri și timpuri istorice. Dacă 
tehnica animală dă mai mult o impresie de organicitate 
stereotipă, tehnica umană degajă o impresie de istori- 
citate permanent efervescentă. 

Datorită particularităţilor sale generale, tehnica 
umană se afirmă nu ca un mijloc de încadrare a omului 
în matură, pe baza unui raport de armonie de precizie, ci 
ca un mijloc de dominare a naturii din partea omului, 
de emancipare a acestuia de sub constriîngerile din afară 
și de lărgire a orizontului uman. Tehnica umană cere 
deci să fie luată în considerare și ca factor ce promo- 
vează împlinirea omului ca „om“. 

O teorie ciudată cu privire la problema uneltelor, 
adusă în strîinsă conexiune cu originea omului, a fost 
expusă acum un sfert de veac de Paul Alsberg într-un 
studiu intitulat „Enigma umanităţii“ 1. Alsberg pledează 
pentru teza foarte discutabilă în sine că atît animalul 
cît și omul ar fi ființe adaptate la natură, și anume ani- 
malul prin chiar corpul său, iar omul, extracorporal, 
prin uneltele sale. Autorul priveşte uneltele ca mijloace 
artificiale extracorporale, destinate a fi folosite în locul 
organelor. În continuare Alsberg susține că uneltele n-ar 
întări organele, ci încetul cu încetul le-ar scoate din 
uz. Pe măsură ce s-ar perfecționa uneltele, organele ar 
suferi o decădere. „Omul“, cu particularitățile sale bio- 
logice actuale, ar fi rezultatul unui astfel de proces. Omul 
a luat adică lupta cu ambianța cu ajutorul uneltelor, de 
care dispunea ca animal. Concluzia, la care Alsberg se 
oprește, este că omul actual ar fi, sub raportul particu- 
larităţilor sale „biologice“ în plină decădere, un produs 
al tehnicii sale. Știm că Marx și Engels atribuie o capi- 
tală importanţă muncii şi tehnicii pentru dezvoltarea 
pozitivă a omului. Se pare că Alsberg desfigurează toată 


3 Paul Alsberg, Das Menschheitsrătsel, Dresden, 1922. 


166 Lucian Blaga 


această situație, într-un sens negativ, vorbindu-ne ex- 
clusiv despre decadența biologică a omului sub înrîuri- 
rea tehnicii. Iată la ce curioase și fanteziste idei și teorii 
se poate ajunge, cînd se pornește de la definiții inițiale 
insuficiente sau de-a dreptul eronate. O definiție cres- 
cută strîmb, pe care Alsberg ţine totuşi s-o ia ca punct 
de mînecare, este aceea a „uneltei“, înțeleasă ca mijloc 
artificial întrebuințat în locul organelor corporale. Să 
ni se permită să replicăm că, după a noastră știință, în 
locul organelor se folosesc numai „protezele“ și că, evi- 
dent, nu orice unealtă este o „proteză“. Ar mai fi apoi 
de observat că una este semnificaţia uneltei la animale 
(de care Alsberg evită să facă caz în „teoria"” sa), și alta 
este semnificația umeltei în ordine umană. Curios este 
că tocmai unealta în ordine animală de care Alsberg nu 
se ocupă în chip principial, acceptă să i se acorde, în 
toate privinţele o semnificaţie „organică“ : unealta ani- 
mală este într-adevăr o proiecțiune a unor organe sau 
ține loc de organe. Cu ajutorul uneltelor sale, animalul 
se încadrează în ambianța sa, în sensul unei armonii 
de precizie, în raport ou aceasta. Uneltele umane nu au 
însă prea mult de a face cu o atare semnificaţie, căci 
ele, avînd alte implicate, sunt destinate să ducă nu la o 
„încadrare“ în natură, ci la o hotărîtă dominare asupra 
naturii şi la o progresivă desmărginire a ambianţei. 


Arhetipuri şi factori stilistici 


Am atins prin incidență cu problematica instinctului 
o chestiune ce ne imvită la o reluare sub unele noi laturi 
ale ei. Ne referim la acele alcătuiri psihice, care cu un 
termen destul de fericit au fost denumite „arhetipuri“. 
S-a ocupat cu această chestiume îndeosebi școala psiho- 
logului elveţian C. G. Jung. Psihologul elveţian a făcut 
din alcătuirile arhetipice ale vieţii psihice umane obiec- 
tul unei teorii, care sub înfățișarea exclusivă și specta- 
culoasă, cum me este prezentată, poale fi repudiată, dar 
care, redusă la elementele ei verosimile, prezintă un oa- 
recare interes și pentru aceste considerațiuni antropo- 
logice ale noastre. 

Jung atribuie psihicului uman posibilitatea de a-şi 
alcătui anumite „arhetipuri“, adică o seamă de „chipuri“ 
(Bilder), „fantasme“, care ar juca rolul unor centre de 
cristalizare a vieţii sufletești. Arhetipurile! pot obține 
o autonomie funcţională, datorită căreia ele ar deter- 
mina o serie de fenomene psihice, cînd mormale, cînd 
anormale. E drept că Jung se exprimă foarte ezitant cu 
privire la natura intimă a acestor „arhetipuri“: el le 
priveşte uneori ca icoane plastice, ca reprezentări con- 
centrate, iar alteori numai ca mănunchiuri de disponibi- 
lităţi, ce ar îndruma fantezia omenească să plăsmuiască 
imagini de-o anume structură. În această lumină, care 
ne îngăduie să le privim, fie ca „icoane“, fie ca „dispo- 
nibilități“, n-ar fi nimic de spus împotriva existenţei 


1 A se vedea îndeosebi C. G. Jung, Psychologische Typen, Rascher 
Verlag, Ziirich, 1921, pag. 597 şi următoarele. 


167 


168 Lucian Blaga 


psihologice a unor pretinse „arhetipuri”. Dar Jung nu 
s-a limitat la atît: el a dezvoltat o întreagă teorie, po- 
trivit căreia arhetipurile ar lua ființă într-o pretinsă zonă 
cu totul specială a vieţii psihice, și anume în inconști- 
entul colectiv sau „absolut“, pe baza unor experienţe 
amcestrale. Jung admite, cu alte cuvinte, un fel de me- 
morie ereditară, prin intermediul căreia „chipurile“, „ar- 
hetipurile“ s-ar transmite din generaţie în generație. 
Unele dintre aceste arhetipuri ar fi luat ființă încă în 
faza animală, durînd milioane de ani, a procesului filo- 
genetic al omului. Cu această teorie, de contururi lu- 
necînd spre fabulos, a experienţelor ancestrale și a me- 
moriei ereditare, Jung se declară în fapt de acord cu 
teoria unui alt psiholog modem, cu a lui Semon, care 
enunțase și el, anterior, ipoteza despre o memorie a spe- 
ciei, susținînd că experienţe ancestrale s-ar fi putut im- 
prima, prin insistența lor excepțională, ca „engrame“ 
memoriei ereditare. 

Jung nu stăruie însă prea mult asupra „teoriei“ ca 
atare, ci procedează cu zel de explorator la descrierea 
și analiza unor arhetipuri, în speță, și aceasta îndeosebi 
în legătură cu anume cazuri clinice, dar și în legătură 
cu diverse mituri ale popoarelor. Căci Jung e călăuzit 
de convingerea că atît în fanteziile psihopațţilor, cît şi în 
„mituri“, aceste „visuri colective“ ale popoarelor, 'arhe- 
tipurile ar lucra ca resorturi secrete ale plăsmuirilor 
umane. Um arhetip, asupra căruia Jung insistă este, de 
exemplu, acela numit „animus“ și „anima“. Psihologul 
elvețian susţine, întemeiat pe observații de ordin coti- 
dian, că în viața psihică a bărbatului joacă un deosebit 
rol chipul „arhetipic“ al femeii și invers, în viața psihică 
a femeii, chipul „arhetipic“ al bărbatului. Cu această 
exemplificare la îndemîna oricui, Jung nu face decît să 
articuleze teoretic o observație psihologică curentă. Dar 
„arhetipuri“ ar exista, după Jung, foarte multe, de exem- 
plu al „vrăjitorului“, al „eroului“, al „tatălui“, al „ma- 
mei“, al „șarpelui“, a1-„phalusului“ etc., etc. Inconști- 
entul suprapersonal, colectiv, sau inconştientul „absolut“ 
ar fi un fel de magazie de „arhetipuri“. Pe atare arhe- 
tipuri ale inconştientului s-ar întemeia, după opinia lui 
Jung, şi credinţa în zei și demoni. 

Cu unele laturi ale teoriei lui Jung ne-am ocupat 
în chip critic în cîteva lucrări mai vechi ale noastre, 


Arhetipuri şi factori stilistici 169 


celelalte suntem hotăriîţi a le lua în dezbatere acum. 
Arhetipurile, întru cît obțin o reală eficiență în viața 
psihică, este cazul să fie aduse în conexiune cu pro- 
blematica instinctului în primul rînd și numai în chip 
secundar, pe urmă, și în legătură cu alte probleme. 
Avem, în orice caz, convingerea că ne putem scuti de 
teoria „memoriei ereditare“, dacă tratăm chestiunea ar- 
hetipurilor legînd-o cu fermitate de problematica in- 
stinctului. 

Amalizînd, în capitolul anterior, instinctul, am văzut 
cum animalul — pe baza unui sistem biologic de po- 
sibilități reactive — își organizează experiența pe scheme 
„arhetipice“. În acest sens, omida este desigur un „ar- 
hetip“ pentru Sfexul amofil, dotat cu un sistem reactiv 
datorită căruia el aplică victimei în cei cîțiva centri 
nervoși înțepăturile necesare spre a o amorți. În același 
sens, frunza de stejar devine un arhetip pentru viespea 
care prin înțepătura ei declanșează producţia de gogoşi. 
În același sens femela este un arhetip pentru orice mas- 
cul; şi invers. Situația aceasta a organizării experienței 
animale pe scheme „arhetipice“, nu implică decît exis- 
tența unor sisteme reactive biologice înnăscute. Aceasta 
nu înseamnă, totuși, că întru lămurirea instinctului ne 
putem scuti întru totul de elementul psthic. Însuși sis- 
temul reactiv înnăscut, ca un dat prealabil al oricărui 
instinct, susceptibil de a fi conceput strict biologic, 
apare constituit cu referire la um grup de percepții po- 
sibile, care atunci cînd intră în joc, vor avea darul de 
a declanșa reacțiunile sistemului înnăscut. Amimalul, 
după ce începe a lua contact cu lumea sa, își organizează 
percepțiile în sens „arhetipic“, aşa cum cere sistemul 
său reactiv înnăscut. Amimalul parvine deci să-și consti- 
tuie efectiv o experienţă pe scheme arhetipice. Aceasta 
nu vrea să spună însă cîtuși de puţin că arhetipurile ar 
fi din capul locului „conţinuturi“ ale unei pretinse me- 
morii ereditare. Arhetipurile sunt „rezultante“ : rezul- 
tante ale întilnirii sistemelor reactive înnăscute (de 
natură biologică) cu „percepțiile“ care alcătuiesc „pie- 
sele-lipsă“ ale circuitului instinctiv. După toate indiciile 
biologice și psihologice, nealterate de vreo teorie, sun- 
tem îndreptăţiți a afirma despre „arhetipuri“ că ele sunt 


170 Lucian Blaga 


„rezultante“, ceea ce nu le împiedică să obţină rolul, 
cu totul remarcabil, ce realmente îl au în viața animală 
şi umană. Nimic nu ne îndrumă însă să imaginăm arhe- 
tipurile ca masă psihică ereditară. 

Arhetipurile fiind totdeauna înrădăcinate în sis- 
teme biologice de reacţiuni posibile înmăscute, absorb 
în mare grad interesul animalului şi e bănuit că orice 
percepţie realizată de animal, pe calapod arhetipic, stîr- 
nește în viaţa sa o deosebită mișcare afectivă sau cel 
puţin stări de tensiune colorate îm sensul unor apeti- 
turi sau fobii. Cu atît mai mult coloratura 'aceasta se va 
accentua în circumstanțe umane. În viața sufletească a 
omului arhetipurile se vor manifesta ca reprezentări 
însoţite de un puternic halo afectiv. 

În viața animalului arhetipurile sunt piese ce lu- 
crează în angrenajul biologic al instinctelor. În funcţie 
de acest 'angrenaj trebuie dealtfel să înțelegem și sensul 
lor primordial. 

Știm însă că în viața umană „psihicul“ dobîndește 
o relativă autonomie față de biologic. Este aceasta o 
împrejurare datorită căreia și arhetipurile ar putea să 
obțină o relativă independenţă și să înceapă a lucra 
pe cont propriu. Astfel în viața psihică umană întîlnim 
arhetipurile bunăoară ca nuclee, în jurul cărora prind 
ființă şi se încheagă reveriile, fanteziile, visurile. Jung 
și-a făcut o ambiţie din a arăta prezența și eficiența 
arhetipurilor în toate aceste procese încă normale ale 
vieţii psihice, dar Jung pretinde a fi dovedit prezența 
şi eficiența arhetipurilor și în creaţiile mitologice ale 
omului și, de asemenea, în fanteziile psihopaţilor *. Ana- 
lizele de acest gen ale lui Jung sunt uneori de un pal- 
pitant interes. Nu prea înțelegem însă cum se face că 
Jung vorbește și despre „categoriile“ inteligenței (de 
exemplu, a „cauzalităţii“, a „substanței“ etc) tot ca 
despre niște pretinse „arhetipuri“. Jumg, victimă a unui 
exces de zel, amestecă de astă dată în teoria arhetipu- 
rilor chestiuni, care, originar, n-au nimic de a face cu 
„instinctul“. Cu această părere Jung se întoarce de fapt 
la concepţia prekantiană despre categorii ca „idei înnăs- 


* E vorba numai despre anume psihopatii. 


Arhetipuri şi factori stilistici 171 


cute“. Şubrezenia poziției lui Jung este suficient dez- 
văluită chiar şi numai prin această încadrare istorică. 
Din parte-ne am arătat, credem, îndeajuns, că inteligența 
este de altă natură decît instinctul. Inteligența lucrează 
cu obiecte „concrete“, cu „concepte“, cu „scheme“ și în 
cadre categoriale. Inteligența își organizează experienţa 
pe „categorii“ iar nu pe „arhetipuri“. Arhetipurile sunt 
înrădăcinate în circuituri instinctive: ele delimitează 
orizontul fiinţei umane, ţinînd-o totdeauna într-o „lume 
împrejmuitoare“, din cercul căreia pentru mici un ani- 
mal nu este ieșire. Arhetipurile reprezintă mijloace din- 
tre cele mai eficace, datorită cărora animalul se „fi- 
xează“ în ambianța sa. Inteligența este însă prin exce- 
lență un mijloc de desmărginire a ambianţei şi, deci, de 
emancipare de sub constringerile acesteia. Funcţiile, al- 
cătuirile şi obiectivul ei (categorii, concepte, obiecte) nu 
pot fi deci asimilate în nici un chip umor alcătuiri ce-şi 
au rostul în cirouituri biologic-instinctive. 

Vom readuce acum în discuţie o altă chestiune. În 
diverse lucrări ale noastre, din cele publicate în şirul 
anilor, am insistat pe larg asupra unor „factori“ cu totul 
particulari, pe care îi implică orice creaţie de cultură 
(enumerăm printre creaţiile de cultură ale umanităţii în 
cursul istoriei ei: miturile, concepţiile religioase, viziu- 
nile metafizice, teoriile științifice, creaţiile de artă, sis- 
temele şi normativele morale etc.). E vorba despre fac- 
torii stilistici care își pun şi ei amprentele asupra creaţiei 
de cultură. Teoria factorilor stilistici, expusă în alte lu- 
crări, o socotim sub atîtea laturi susceptibilă încă de 
completări. În consideraţiunile de faţă, destinate să aşeze 
în just relief distincția între ființa animală şi ființa 
umană, vom observa că eficienţa „factorilor stilistici" 
n-o constatăm decit în activitatea creatoare a „omului“ ; 
nici o urmă de orientare „stilistică“ nu se găsește în 
nici una din sectoarele posibile ale activității animale. 
Cu aceasta am indicat însă una dintre cele mai impor- 
tante particularităţi care colaborează la complexitatea 
umană. Evident, ideile desfășurate în prezentul studiu 
cer să arătăm deosebirea între „arhetipuri“ și „factorii 
stilistici“. Jung însuși n-a parvenit în nici una din lu- 
crările sale la ideea unor factori stilistici ce ar intra 


172 Lucian Blaga 


în componența ființei umane, în calitatea ei singulară 
de creatoare de cultură. Vom proceda la stabilirea dis- 
tincțiilor mai importante, ce se pot opera între „arhe- 
tipuri“ și „factorii stilistici“. Pentru a înlesni vederea de 
ansamblu asupra lor, îi vom înșira pe două coloane !. 


Arhetipurile 


1.  Arhetipurile re- 
prezintă cristalizarea unor 
experienţe în circuitul bio- 
logic-instinctiv, al fiin- 
ței animale, în orizontul 
lumii sensibile (în cadrul 
ambianţei). 


2. Arhetipurile sunt 
generale și stereotipe pen- 
tru o specie animală, și 
implică anume posibilități 
reactive de natură biolo- 
gică înnăscute. 


3, Arhetipurile sunt 
„icoane“, „fantasme“, de-o 
considerabilă amploare 
plastică, alcătuiri com- 
plexe, cu un puternic ac- 
cent afectiv; mijloace de 
adaptare la lumea con- 
cretă, sensibilă. 


Factorii stilistici 


1. Factorii stilistici 
reprezintă niște factori 
modelatori ai spiritului 
uman, situat în orizontul 
specific al necunoscutu- 
lui, care urmează să fie 
revelat prin creații de 
cultură. 


2. Factorii stilisticł 
proprii geniului uman 
sunt variabili de la epocă 
la epocă, de la un loc 
istoric la altul, de la o co- 
lectivitate la alta și uneori 
chiar de la individ la in- 
divid, ceea ce înseamnă 
că ei nu implică posibi- 
lități reactive de natură 
biologică, înnăscute. 


3. Factorii stilistici au 
o eminentă simplitate și 
o funcţie exclusiv mode- 
latoare, în raport cu plăs- 
muirile, prin care spiritul 
uman încearcă revelarea 
necunoscutului. 


1 Îndrumat şi de unele sugestii din parte-ne, un fost elev al nostru, 
dl. I. D. Sîrbu şi-a pus într-o teză de licenţă această chestiune 
a distincţiei între „arhetipuri“ și „factorii stilistici”, ajungînd la 
unele concluzii, de care ţinem seama, potrivit unor nevoi dictate 


de economia studiului de faţă. 


Arhetipuri şi factori stilistici 173 


4. Arhetipurile îndură 
în viața psihică a omului 
așa-numitele „travestiri“, 
apărînd prin transparența 
variabilă a acestor tra- 
vestiri, cînd mai clar, cînd 
mai camuflat. 


5. Arhetipurile sunt 
rapsodice, adică ele au o 
existenţă biologică-psiho- 
logică fără de vreo relaţie 
specială între ele, în afară 
de aceea a unei finalități 
de ansamblu proprii fiin- 
tei animale în raport cu 
lumea sa împrejmuitoarae 
dată. 


6. Arhetipurile sunt 
înrădăcinate în circuite 
biologic-instinctive, ca 
atare ele sunt stereotipe 
pentru o specie animală, 
iar întrucît apar și în via- 
ta psihică -a omului, ele 
leagă pe om de natură, 


4. Factorii stilistici nu 
îndură nici un fel de 
„travestiri“. 


5. Factorii stilistici 
sunt, în raportul lor reci- 
proc, arhitectonic com- 
plementari, alcătuind îm- 
preună un „cîmp stilistic“, 
care imprimă o pecete 
unui ansamblu de creaţii 
de cultură. 


6. Factorii stilistici 
sunt variabili. În calita- 
tea lor de puteri, ce de- 
termină forme şi anume 
structuri ale creaţiilor de 
cultură, ei se numără 
printre factorii care fac 
din om o ființă emina- 


făcînd din el o ființă na- mente istorică. 


turală. 


Din această expumere comparată se desprinde con- 
cluzia că „arhetipurile“ şi „factorii stilistici“ sunt mă- 
rimi cu totul eterogene, ireductibile și deci neasimilabile 
uneia dintre cele două coloane. În viața umană arheti- 
purile și factorii stilistici pot să coexiste. În viața umană 
arhetipurile, toate, fără deosebire de provenienţă instinc- 
tivă, își păstrează aceste rădăcini de natură animală. Se 
ştie însă că la om, în general, comportamentul instinctiv 
nu se mai menţine tocmai în forma sa genuină. Instinctul 
îndură la om oarecari atenuări, aceasta ca o consecință 
firească a complicării sale cu inteligența şi cu voinţa 
care, cel puţin intențional, ia forme morale de îndată 
ce omul devine om, adică ființă de „cultură“. În viaţa 


174 Lucian Blaga 


psihică a omului „arhetipurile“ își relaxează întrucitva 
legătura cu instinctele, încercînd să-și lărgească sfera de 
insuficienţă. În viața psihică a omului arhetipurile încep 
să se afirme mai autonome, colorind afectivitatea şi di- 
rijînd pînă la un punct imaginaţia acestuia. Mai mult : 
pe bună dreptate se poate susține că şi în procesele de 
plăsmuire spirituală, de care este capabil omul, arheti- 
purile intră adesea în acțiune, alcătuind adevărate nu- 
clee de creaţie, fapt ce se poate constata mai ales asupra 
plăsmuirilor mitologice şi de artă ale geniului uman. 
Analizele lui Jung au învederat, credem, această îm- 
prejurare suficient de convingător. Va trebui să subli- 
niem, de asemenea, şi rolul ce arhetipurile par a-l juca 
în procesele și în formele patologice ale vieţii psihice 
umane. Investigaţiile în această direcţie, ale lui Jung 
şi ale școlii sale, au relevat asemănările ce pot să existe 
uneori între fanteziile psihopaţilor și plăsmuirile mito- 
logice ale popoarelor. Cercetările lui Jung nu sunt tot- 
deauna străine de realitate; ele trebuie însă verificate 
pas cu pas. Iar faptele o dată verificate, urmează să fie 
integrate într-o teorie mult mai amplă și clădită în alte 
coordonate decît este aceea a lui Jung. 

În teoria noastră, pe care am dezvoltat-o în alte 
lucrări şi pe care o completăm în paginile de faţă, ac- 
centul e destinat să cadă dacă nu exclusiv pe factorii 
stilistici, totuşi mai vîrtos pe aceștia decît pe „arhe- 
tipuri “. Este vorba aci despre factori ce intervin numai 
în viața spirituală a omului și niciodată în viața animală. 
Factorii stilistici nu au, precum s-a arătat, nici o legă- 
tură cu circuitele biologice-instinctive ale 'animalului, 
în care, prin proveniența lor, sunt ancorate toate „ar- 
hetipurile“. Factorii stilistici aparțin prin excelență omu- 
lui, ca om, ceea ce înseamnă în chip subliniat ca „ființă 
istorică“. Dacă izvorul arhetipurilor este animalitatea, 
izvorul factorilor stilistici rămîne istoricitatea. Ca ființă 
istorică, omul participă totdeauna la un „cîmp stilistic“, 
la un cîmp stilistic ce-și pune pecetea pe creaţiile sale. 
Omul, privit ca individ, este o parte integrantă a flu- 
viului istoric. Fluviul istoric este însă, după părerea 
noastră, purtătorul acelor factori stilistici în zona de 
înrîurire a cărora suntem cuprinși ca indivizi, dar fluviul 
istoric este şi purtătorul condiţiilor materiale ale „cîm- 


Arhetipuri şi factori stilistici 175 


purilor stilistice“ |. între individul uman normal şi istorie 
există o strînsă corelaţie, în sensul că istoria concretă 
impune individului uman orientări stilistice, iar indivi- 
dul la rîndul său va putea să modifice, prin intervenţia 
sa creatoare cîmpul stilistic obiectiv. În cadrul acestei 
corelaţii între istorie și individ, schimbul mutual de 
orientări stilistice este un proces necurmat și fără capăt. 
Am fixat, prim aceste cîteva idei, pilonii unei teorii 
ce ne autorizează să privim într-o nouă lumină şi pro- 
blema „arhetipurilor“. Nu încape îndoială că adesea în 
creaţiile de cultură (mituri, artă, metafizică, idei reli- 
gioase, idei morale etc.) prezența nucleară a unor „arhe- 
tipuri“ poate fi bănuită și apoi descoperită ca atare în 
dosul travestirilor pe care ele le îndură. Şi nu încape 
îndoială că prezenţa nucleară a unor 'arhetipuri poate fi 
descoperită și în fanteziile psihopaţilor. Intervine însă 
între modurile cum „arhetipurile“ se manifestă în pro- 
cesele de creaţie de cultură și cum ele se manifestă în 
fanteziile psihopaţilor, o deosebire capitală, ce a scăpat 
observaţiei lui Jung. Psihologul elveţian nu avea la dis- 
poziția sa elementele teoretice necesare pentru o mai 
clară definire și apreciere a acestei deosebiri, ce din 
capul locului ar fi trebuit însă să formeze motivul prin- 
cipal al unei eventuale „teorii“. Arhetipuri, din cele mai 
diverse, putem să întrezărim ca nuclee 'efective în jurul 
cărora se încheagă atîtea din plăsmuirile de cultură, dar 
în aceste procese de creaţie, arhetipurile apar totdeauna 
modelate în tipare stilistice, fiind dominate de acestea, 
cîtă vreme în fanteziile psihopaților arhetipurile își fac 
simțită prezenţa ca miște complexe autonome. Psihopatul, 
spre deosebire de „creator“, apare izolat de cîmpul sti- 
listic al istoriei la care de drept el ar trebui să participe, 
fie în sens activ, fie măcar receptiv. Psihopatul este omul 
care se retrage din „istorie“ și cade pradă unor fantezii 
stăpînite de arhetipuri, iar nu de vectori stilistici. Putem 
socoti aa fiind orientaţi în sens creator și normal numai 
acei indivizi umani care participă la istorie şi-şi inte- 
grează arhetipurile în cadrele stilistice în veşnică schim- 
bare ale acesteia, 
1 Ne vom ocupa într-un viitor studiu de aceste condiţii ale „istoriei“, 


ale istoriei înțeleasă ca dimensiune, în care se desfășoară pro- 
productivitatea, munca, creaţia omului. 


176 Lucian Blaga 


In marginea unor asemenea consideraţii se poate 
emite ipoteza că în viața psihică-spirituală a fiecărui in- 
divid uman arhetipurile și factorii stilistici sunt efectiv 
prezenţi ca niște „puteri“. Cînd între aceste puteri se 
declară un dezechilibru, în sensul că, prin energia ine- 
rentă lor, factorii stilistici nu mai sînt în stare să domine 
arhetipurile, este dată posibilitatea eșuării individului în 
psihopatie. Un divorț, sub formă psihopatologică, între 
individ şi istorie se poate declara pe bază de arhetipuri, 
dar nu pe bază de factori stilistici. Dimpotrivă, factorii 
stilistici reprezintă una din cele mai solide trăsături de 
unire între individ și istorie. Cine s-a familiarizat în- 
deajuns cu anume fenomene, aparţinind zonei psiho- 
patiilor, are impresia netă că arhetipurile pot să do- 
bîndească, uneori, o intensitate de manifestare pe cont 
propriu, datorită căreia ele devin de-a dreptul primej- 
dioase pentru individ, ducînd în cele din urmă la o se- 
parație a acestuia de rosturile sale sociale. Cum s-ar 
putea proceda la o întărire a factorilor stilistici pentru 
ca ei să-şi păstreze dominația asupra arhetipurilor, este 
o întrebare ce depăşeşte limitele studiului de faţă. 


CUVINT DE ÎNCHEIERE 


Diverse elemente de „antropologie“ se găsesc răsfi- 
rate prin studiile noastre filosofice anterioare celui de 
față. Cele mai multe dintre studiile, la care ne referim, 
au apărut între anii 1931—1937. Problema distincţiei, ce 
trebuie făcută între om și -animal, ne-a preocupat, cel 
puţin în treacăt, în lucrările mai importante ale noastre. 

În prezentul studiu am căutat să examinăm în toată 
amploarea sa chiar această problemă a distincţiei de 
efectuat între ființa umană și fiinţa animală. 

Dat fiind că în anii din urmă au apărut o seamă de 
„antropologii“, publicate de diverşi autori, ni s-a impus 
sarcina de a lua atitudine faţă de unele teorii lansate cu 
privire la anume aspecte biologice și psiho-spirituale, 
care ar singulariza fiinţa umană în univers. 

Că omul este o ființă singulară în felul său în uni- 
vers, suntem de acord, și am afirmat-o și noi de atitea 
ori în studiile ce le-am publicat. Se întîmplă însă ca a- 
ceastă „singularitate“ s-o vedem puțin mai altfel decît 
o înţeleg autorii de ale căror idei a fost cazul să ne 
ocupăm. 

Preistoricianul sovietic Ilefimenko prezintă antropo- 
geneza ca un salt din „biologic“ la „social“. Nu s-ar fi 
găsit cuvinte mai juste, pentru a îmbrăţișa într-o formulă, 
pe cît de simplă, pe atît de cuprinzătoare, trecerea de la 


177 


178 Lucian Blaga 


animal la om. Dar „saltul“ în chestiune a fost fără în- 
doială, condiţionat de o seamă de implicate, a căror pu- 
nere în lumină solicită efortul cercetătorilor. Rîvna, de 
care am fost purtaţi, a fost aceea de a încerca contu- 
rarea cel puţin a unora dintre multele implicate, fără de 
care saltul de la „biologic“, în plenitudinea accepţiei sale, 
la „social“, în plenitudinea semnificației sale, anevoie ar 
putea să fie imaginat. 


Planga I 





Fig. 1. Oenothera lamarckiana 
Fig. 2. Oenothera Gigas ivită în 1895 


Fig. 3. Oenothera albida (apare anual) 


Planga a II-a 





Fig. 1. „Euglena“ Fig. 2. O peri- 
cu pată oculară dinee : Pouchetia 
cu ochi mare, cu 

lentilă 


Planșa a III-a 





TE 





OI 
20,3 AR 


IS 

SN 

DED. 
SE 

( KZ 





Sifonofora (agalma) cu „sticla de gas“, cu clo- 

pote înotătoare şi cu trunchiul purtător de po- 

lipi, de indivizi diferențiați în culegători de 

hrană, consumatori, reproducători etc. Sus, două 

grupuri de sifonofore originare, cu cîte un in- 

divid reprezentind toate genurile de indivizi, ce 
vor alcătui noi colonii 


Planșa a IV-a 





Transformarea piciorului calului în 
epoca terțiară, din forma cu trei degete 
pînă la forma actuală: 

a și b trebuie imaginate mult mai mici 
în raport cu formele c și d 


Planșa a V-a 






> hei 
AA 
Aj 
A 


Rîma prinzînd frunzele de la capăt 


Planșa a VI-a 


“d 

K 
Fig. 1. Căsuța nautilidelor (Silur) 
Fig. 4. Căsuța nautilidelor (Carbon) 





Planga a Vil-a 





Fig. 1. Animal articulat merostom „Strabops“ din 
Cambriul superior (trăia pe fundul mării, tîrîtor) 


Fig. 2. Merostom nu numai marin, ci adaptat şi la 
ape dulci: Pterygotus, adaptat la înotare (Devon- 
Silur) 


Fig. 3. Merostom extrem adaptat la viață pe fun- 
dul moale al apei Stylonurus (Devon-Silur) 


Planșa a VIII-a 





Fig. 1. Embrion canin (craniu) 


Fig. 2. Embrion uman (craniu) 
Fig. 3. Craniu canin (a se vedea cum evoluează axele) 


Fig. 4. Craniu uman (a se vedea cum evoluează axele). 

Axele craniene la cîinele adult se depărtează ca orien- 

tare mult mai mult de axele embrionare, decît axele 
craniene la omul adult de cele embrionare 


Planşa a IX-a 





tay) 


Fig. 1. Hipermorfoza progresivă a două radii ecvato- 
riale la Acantharia (radiolar) 


Fig. 2. Hipermorfoza apendicelui abdominal la Cope- 
podul mediteranian 


Fig. 3. Hipermorfoza unui pinten la Orhideea made- 
gasică 


Fig. 4. Hipermorfoza cozii la cocoşul japonez Phoenix 


Planșa a X-a 





Fig. 1. Pumnar paleolitic 


Fig. 2. Pumnar oval paleolitic 


Planşa a XI-a 





Crustaceul Uca închizînd apertura lăcașului cu o piatră 


Planșa a XII-a 





Fig. 1. Gogoşile plantei Duvalia longifolia pentru 
larvele insectei Cecidomya eremita 


Fig. 2. O gogoaşă tăiată spre a se vedea interiorul 


Fig. 3. O secțiune prin gogoașa plantei Glechoma 
hederaceea spre a se vedea complexitatea tesu- 
turilor şi a conformaţiei 


Planșa a XIII-a 





Ochiul unui Triton: 


a = un fragment de iris, b = cîmpul 
biologic (punctat) 


MW D) 


7) IN VA 
NIZI ALY 


M 
m fl AND 
LLA W AN AAA 


Planșa a XIV-a 





Cuib colectiv în formă de umbrelă al unei pă- 
sări africane 


Postiaţă 


ANTROPOLOGIA FILOSOFICĂ 
ÎN VIZIUNEA LUI LUCIAN BLAGA 


Opera lui Lucian Blaga conţine, chiar în perioada 
interbelică, sensuri umaniste adinci precum și uimitoare 
disponibilități pentru gîndirea științifică şi chiar pentru 
o viziune mai raționalistă asupra lumii. Uimitoare mai 
ales dacă ţinem seama de acuzaţiile care de atîtea ori 
i s-au adus — acuzaţii cel puţin exagerate — că ar fi un 
filosof mistic şi iraţionalist, un filosof al ortodoxiei. Prea 
era mare gânditor și mare poet Blaga pentru ca opera sa 
consacrată mai ales conceptului de cultură, faptelor de 
ştiinţă şi artă, să nu conțină aprecieri, observaţii, ana- 
lize percutante, călăuzite nu de Marele Anonim, nu de 
ideea unei lumi saturată de mistere veșnice, ci de lumi- 
nile rațiunii, ale inteligenţei creatoare, care ştie să 
foreze tot mai adînc în misterele lumii, convertindu-le 
în cunoştinţe filosofice sau imagini artistice. Că lucru- 
rile stau astfel o dovedeşte evoluţia sa, grea, chinuitoare 
dar progresivă din ultimii ani ai vieţii, în condiţiile noi 
ale făuririi socialismului în România. 

Opera lui Blaga nu a fost încheiată în perioada 
interbelică — perioada apariției sau redactării marilor 
sale Trilogii. Ea a continuat în anii de după Eliberare, 
evoluînd mai ales în sensul consolidării şi amplificării 
elementelor umaniste și patriotice. O adevărată mutație 
s-a produs pe linia raționalismului mai ales în gnoseo- 
logie, cea mai afectată înainte de elemente iraționale, 
în teoria științei şi în alte compartimente ale filosofiei 
sale. Opera lui Blaga din această perioadă trebuie rapor- 
tată la una din aceste lucrări — Despre conştiinţa filo- 


188 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 189 


sofică, curs universitar ținut la Cluj în 1946/1947 şi 
care, datorită de asemeni Editurii „Facla“, a fost editată 
pentru prima dată în 1974; această lucrare se situează 
la o răscruce în istoria gîndirii lui Blaga, este efectul 
concentrat al unui proces de autoclarificare filosofică, 
conștiința de sine nouă a unui spirit neliniștit, de mare 
amplitudine și adîncime creatoare, într-un moment is- 
toric de reconsiderări și redimensionări grave, de revo- 
luționare a tuturor sistemelor de valori. Este o mărturie 
a zbuciumului creator al unei conştiinţe filosofice lucide 
și omeste, a strădaniilor sale de a se racorda la noile 
imperative ale istoriei patriei. Această lucrare marchează 
un pas semnificativ în strădaniile sale de a se apropia 
de o înţelegere nouă a lumii, a omului, a vieţii și cul- 
turii. Mai ales în ceea ce privește metoda dialectică de 
gîndire, funcţia socială și filosofică a acesteia. 

Din punct de vedere al orientărilor sale preferen- 
tiale, ne dezvăluie strădania de a continua și „încheia“ 
edificiul fundamental al gîndirii sale filosofice, mai ales 
sub raport metodologic și ştiinţific. Dacă Despre con- 
ştiinţa filosofică este semnificativă mai cu seamă pentru 
relevanţa filosofică a metodei și pentru încercarea de a 
face din conştiinţa filosofică o cupolă a întregului său 
edificiu de gîndire, Gîndirea românească în Transilvania 
în secolul al XVIII-lea, Experimentul şi spiritul mate- 
matic, precum şi lucrarea de faţă sînt deosebit de grăi- 
toare pentru relevanța deopotrivă filosofică și științifică 
a metodei, pentru receptivitatea filosofului față de marile 
probleme ale științei timpului, pe care le tratează într-un 
spirit foarte apropiat de gindirea marxistă. 

Aspecte antropologice are, după opinia mea, o 
întreită importanţă : întîi pentru că ne permite să ju- 
decăm mai bine în ce măsură noua etapă a gîndirii lui 
Blaga reprezintă o discontinuitate dar şi o continuitate 
cu opera anterioară, cu concepţia de bază a trilogiilor 
încheiate și publicate ; în al doilea rînd pentru depla- 
sarea centrului de greutate a interesului său teoretic 
către problemele științei contemporane, ale filosofiei și 
metodologiei științei ; în al treilea rînd pentru efortul 
de a răspunde, într-un chip original, inedit, la una din 
exigenţele filosofice ale epocii — care a rămas pînă azi 
de neștirbită actualitate: elaborarea unei antropologii 
filosofice — o filosofie a omului care să ţină seama de 


190 Lucian Blaga 


uriașul material de date privind cunoașterea biologică, 
psihologică, etnologică şi chiar socială a omului, dar 
să le depăşească într-o viziune de sinteză, integratoare, 
filosofică. 


Preocuparea pentru problemele științei este, aşadar, 
mai veche la Blaga. De fapt ea a constituit una din 
constantele spiritului său iar într-o lucrare specială, 
făcînd parte din Trilogia valorilor şi intitulată Știință 
şi creaţie, Blaga cercetează ipostaze ale spiritului ştiin- 
țific în diverse culturi la unii mari filosofi sau în raport 
cu anumite orientări stilistice în cultura modernă. Afir- 
marea spiritului științific este urmărită în cosmologia 
babiloniană, în atomismul indian şi cel grec în modele 
de gîndire științifică greacă, la Platon şi Aristotel îm- 
deosebi, în cultura arabă şi la Leonardo da Vinci la care 
pune în lumină elemente preţioase de anticipare știin- 
țifică. Interesul de  neştirbită actualitate a acestei 
lucrări — în ciuda multor aprecieri pe care nu le putem 
accepta (cum ar fi aceea despre inaderența și chiar 
rezistența spiritului grec la ideea devenirii) — constă 
pe de o parte în receptivitatea autorului pentru dimen- 
siunea științifică a numeroase probleme din gîndirea 
antică sau modernă, iar pe de altă parte în promovarea 
unui unghi de vedere original în examinarea tuturor 
acestor probleme : integrarea fenomenului științific în 
contextul unei anumite culturi, într-un anume sistem 
de valori — specific şi original. Blaga nu ia în conside- 
rație în lucrarea citată factorii de ordin social, economic 
și politic ce determină structura și orientarea spiritului 
Ştiinţific, dar pune în lumină în această ordine de 
idei rolul modelator şi de călăuzire pe care îl au cate- 
goriile stilistice ale culturii. Aceasta i-a permis să emită 
considerații interesante, chiar dacă discutabile, cu pri- 
vire la relația dintre baroc și teoria biologică a prefor- 
mațiunii, dintre romantism ca stil cultural, pictura lui 
Delacroix şi activitatea ştiinţifică a lui Cuvier, dintre 
impresionismul lui Monet, Renoir etc., psihologia lui 
Bergson, filosofia şi fizica lui Mach, dintre sculptura 
lui Brâncuși, asociată cu alte tendinţe din arta modernă, 
și tendinţele constructive din teoria relativității si teoria 
cuantelor, în general dintre cunoașterea științifică şi 
categoriile stilistice. Toate aceste idei au fost dezvoltate 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 19t 


într-o serie de studii și eseuri cuprinse în volumul Zări 
şi etape (Despre romantism, Despre naturalism, Impresio- 
nismul, Noul stil etc.). La o examinare mai atentă, pe 
care nu e cazul s-o fac aici, se poate vedea că unele 
asocieri sînt puţin forțate, dar procedeul de a surprinde 
fapte de cultură atît de diferite în perspectiva unitară 
și unificatoare pe care o poate da stilul unei culturi 
(în concepţia lui Blaga categoriile stilistice nu sînt 
reductibile la domeniul artei) rămîne seducătoare şi 
deosebit de sugestivă pentru toţi cei ce cred că o cultură 
e mai mult sau e altceva decît un conglomerat de fapte 
şi valori, de structuri autonome, că în sfera culturii 
nici contradicţiile ideologice şi morale, nici uriașa di- 
versitate calitativă, nu împiedică acțiunea unui principiu 
de unitate. 

Una din premisele constituirii antropologiei este 
ideea evoluționistă care i-a reținut atenţia și în Știință 
şi creație, dar cu atît mai mult în Aspecte antropologice. 
În cea dintîi este prezent, se înțelege, unghiul de vedere 
stilistic ; el arată că ideea foarte constructivă a evoluției, 
a lui Darwin, a fost călăuzită de spiritul epocii sale; 
el a moştenit această idee a transformismului biologic 
de origine romantică sau preromantică și a ajustat-o 
tendințelor stilului maturalist. După ce îi citează pe 
Buffon, Goethe, St. Hilaire și J. B. Lamarck, Blaga scrie: 
„Ideea transformismului s-a ivit și s-a putut ivi numai 
din duhul romantismului ... idee mare născută mai mult 
din atitudinea spiritului față de realitatea empirică decît 
din aceasta ... Oamenii de știință romantici, conduși de 
simțul analogiilor, au descoperit deci multe fenomene 
care ar fi putut să fie invocate ca documente în favoarea 
transformismului “. 

În Aspecte antropologice Blaga devine mai prudent 
în judecăţile sale. Fără a înceta să fie un filosof al cul- 
turii — pentru care fenomenul uman și statutul cultural 
al omului se află pe primul plan —, el își răsfrînge 
totuși aria de investigație și judecățile de valoare la 
faptele de ordin științific, la succesiunea și semnificația 
lor. Ideea de evoluție este înfățișată în... evoluţia ei 
de la Nicolaus Cusanus pînă la Darwin, trecînd prin 
Buffon, Kant, Herder, Erasm, Darwin și Lamarck și 
ținînd seama îndeosebi de climatul ideologic-ştiinţitic 
şi nu doar de cel cultural-general. Este un postulat teo- 


192 Lucian Blaga 


retic absolut necesar, fără de care „nu se va putea face 
nici un pas înainte în problemele ce se pun în legătură 
cu ființa şi originea omului“. „Se deschide aici un cîmp 
de cercetare — precizează Blaga mai departe — peste 
care am dori să planeze un spirit liber de orice pre- 
zumţii dogmatice“. Profesiune de credință de care ţine 
mereu seama. În cazul lui Lamarck nu se mulțumește 
să-l apropie de romantici prin felul de „a construi”, ci 
îi discută meritele și scăderile în funcţie de criterii 
ştiinţifice, de rolul și valoarea sa în fundamentarea ideii 
de evoluție. Pe de o parte, un material de observaţie 
foarte bogat, pe de alta, formularea unor idei revoluţio- 
nare, sublimierea unor factori și condiţii ale transformării 
ființelor vii — îndeosebi influența mediului și schim- 
barea condiţiilor de trai. Meritul său excepţional „nu 
poate fi contestat. Şi iată de ce nu. Avem impresia că 
ideea evoluționistă, cu posibilitățile de anticipare ine- 
rente ei, nu putea să prindă contururi decît în mintea 
unui om de conformaţie romantică... Numai în spirit 
romantic, încă neîngreuiat de balastul empiriei, se putea 
născoci asemenea perspectivă nouă, care dezlănţuia 
atitea posibilități de clarificare a materialului de obser- 
vaţie adunat pînă atunci și mai ales a materialului ce 
avea să fie strîns de atunci încoace. Un Darwin, cap 
neasemuit mai Științific, foarte controlat, inductiv, 
aproape obsedat de demonia observaţiei, n-ar fi ajuns 
poate niciodată să formuleze el singur o idee în aşa 
măsură deschizătoare de orizonturi, cum este aceea a 
transformismului ... Ideea transformistă era, prin urmare, 
în structura ei, o uriașă anticipație ce nu putea să 
prindă înfăţişare decît într-o minte care, prin chiar ori- 
entarea şi deprinderile ei, era capabilă de mari desco- 
periri dar și de mari rătăciri“. 

Am dat un citat mai lung pentru a se vedea în ce 
măsură această operă îl continuă pe Blaga din Trilogia 
culturii şi Trilogia valorilor, numai că de data aceasta 
tentaţiile zborului romantic şi monumentalitatea unor 
construcții teoretice nu mai sint suficiente pentru a da 
gir ştiinţific unei idei. Numai în lumina unor criterii 
ştiinţifice a putut Blaga să dezvăluie limitele lui Lamarck 
şi progresul decisiv realizat de Darwin. La cel dintii, 
ni se spune, găsim procedee fanteziste, ipoteze grăbite, 
improvizații cu totul derutante, promovarea unor idei 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 193 


de chimie de provenienţă medievală, într-o perioadă în 
care chimia modernă era în plin proces de constituire 
(credea în tot felul de fluide ca naturi ale Focului şi 
le atribuia un rol covârșitor în producerea fenomenelor 
vieţii), precum și apărarea „elementelor“ presocratice 
cu aproape 50 de ani după descoperirea oxigenului 
(ro culpă pentru care anevoie se vor găsi circumstanțe 
atenuante“) etc. 

După cum se ştie, Darwin a fost, alături de Marx, 
ținta principală a atacurilor din partea ginditoriior idea- 
liști şi a ideologiei reacționare de cele mai felurite 
nuanțe. Lucian Blaga apreciază, dimpotrivă, selecția 
naturală ca una din marile idei ale secolului al XIX-lea, 
chiar-dacă a avut precursori — citați chiar de Darwin — 
la care filosoful român îl adaugă pe Empedocle ce sus- 
ținea că natura produce la întîmplare tot felul de organe 
care nu pot trăi izolat și din care natura efectuează o 
selecţie. 

În. timpurile moderne s-a ajuns la această idee pe 
cale empirică şi nu speculativă, prin experiența bogată 
a cultivatorilor și crescătorilor care făceau (și fac) 
selecţiuni artificiale după criterii de utilitate și efici- 
enţă. Natura efectuează și ea o asemenea selecţie, acu- 
mulînd variațiile în anumite direcţii. Din această idee 
— ce plutea în atmosfera epocii —, asociată cu ideea 
selecției sexuale, Darwin a făcut un principiu pe care 
a clădit întreaga sa teorie despre descendenții speciilor. 
După apariția lucrării Originea speciilor prin selecție 
naturală, i s-au adus tot felul de obiecții — între altele 
că transpune asupra naturii procedee și criterii conşti- 
ente. Răspunsul său e interesant şi din alte unghiuri de 
vedere ; riguros vorbind, termenul selecţie naturală este 
eronat, dar pe chimiști, de pildă, nu-i deranjează faptul 
că folosesc termenul nu mai puţin eronat de afinități 
elective, înțelegînd prin ele modul de combinare a ele- 
mentelor chimice, ca și cum ar exista selecţii preferen- 
țiale în aceste procese strict naturale. Există însă chiar 
și în cea mai riguroasă gindire științifică tendința de 
antropomorfizare care se manifestă în metaforismul mai 
mult sau mai puţin latent, însă oricum inevitabil, al lim- 
bajului ştiinţific. Blaga era, evident, foarte sensibil față 
de acest aspect al problemei, dar meritul său principal 
stă în explicarea filosofică a conceptului de selecţie 


194 Lucian Blaga 


naturală, sublimiind tocmai valoarea antifinalistă şi anti- 
idealistă a concepției lui Darwin. „Privită sub unghi 
filosofic, nu încape îndoială că teoria selecţiei naturale 
aduce în momentul apariției sale o mare noutate. Cu 
ajutorul ei se încerca întîia oară (în timpurile moderne) 
să se explice finalitatea de facto a organismelor fără a 
se recurge la un principiu finalist, conștient creator... 
De obicei explicaţiile ce s-au întreprins în cursul veacu- 
rilor cît privește originea şi substratul finalităţii orga- 
nismice se mișcă în sensul admiterii ipotetice a unui 
principiu creator finalist: Dumnezeu, entelehia, princi- 
piul vital, suflet, ideea, națiunea creatoare. Darwin era 
în timpurile moderne întîiul care propunea o explicaţie 
a finalității de facto, proprie organismelor în perspectivă 
nonfinalistă recurgînd la ideea selecției naturale“. Sînt 
propoziții pe care le-ar putea semna şi azi, fără rezerve, 
orice comentator marxist al darwinismului. 

Rezervele filosofice pe care le face au în vedere o 
insuficientă elaborare teoretică și admiterea unor com- 
promisuri care pun în cauză valabilitatea principială 
și puritatea filosofică a teoriei sale. „Marx și Engels 
— spunea Blaga — și-au manifestat satisfacția deosebită 
faţă de doctrina evoluționistă a lui Darwin, care anexa 
unei perspective transformiste domeniul vast al vieţii, 
după ce în veacul al XVIII-lea un Kant și Laplace iz- 
butiseră să impună această perspectivă în considerarea 
materiei cosmice ca substrat al evoluției corpurilor 
cereşti. Nu e mai puţin adevărat că printre cei dintii 
care au semnalat unele neajunsuri și chiar „greșeli 
grosolane“ ale teoriei darwiniene au fost Marx și 
Engels". 

Pe cît este totuși de receptiv Blaga față de valoarea 
științifică epocală a teoriei darwiniste, pe atit este de 
critic la adresa „legilor“ mutaţiei lui Hugo de Vries 
care numai aparent reprezintă o continuare a teoriei 
evoluționiste a lui Darwin și mai ales la adresa „fai- 
moasei legi a evoluţiei“ — de la omogeneitate indefi- 
nită la eterogeneitate definită — a lui H. Spencer. Ero- 
nată este, în optica sa, atît interpretarea mecanicistă 
şi simplistă a evoluţiei, cît şi teza potrivit căreia adap- 
tarea la ambianţă ar fi cu atît mai mare cu cît urcăm 
mai mult pe scara evolutivă a vieții. Aici se pune o 
problemă esenţială de antropogeneză pe care Blaga o 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 195 


rezolvă într-un sens pe deplin modern și în concordanţă 
cu datele cele mai noi ale antropogenezei. Sensurile 
evoluției, arată el, nu merg liniar de la stări de inadap- 
tare la stări de adaptare ș.a.m.d. ci în sensuri diver- 
gente : a) prin specializare — cale de evoluţie ce duce 
la îngustarea orizontului ambiant; b) constituirea unor 
noi nivele de organizare. 

În problemele antropogenezei s-au formulat teorii 
și ipoteze dintre cele mai diverse, unele de-a dreptul 
stranii, fie în cadrul teoriei evoluţiei, fie prin atacuri 
împotriva lui Darwin. 

Un evoluționist darwinist a fost Herman Klaatsch 
(Geneza și evoluția genului uman — 1902, Devenirea 
omenirii și geneza culturii) care a împins mult înapoi 
în mezozoic geneza omului, dintr-un strămoș comun al 
maimuţelor și al omului — un mamifer prosimian ori- 
ginar. Mai fantezistă încă a fost teoria lui L. Bolk, re- 
luată de Amold Gehlen într-o carte celebră (Der 
Mensch, 1940) : Geneza formei umane se află în perma- 
nentizarea unor particularități foetale; omul este un 
foetus de maimuță maturizat, problema antropogenezei 
este ontogenetică şi nu filogenetică, Esenţialul formei 
umane este deci rezultatul unei foetalizări, esenţialul 
existenţei fiziologice a omului este consecință a unei 
retardări funcționale. A pune specificul uman, în com- 
paraţie cu antropoidele, pe seama unor particularităţi 
foetale definitive, sau a ceea ce alţi biologi numesc pri- 
mitivismul, i se pare lui Blaga cu totul incredibil ; sînt 
idei care au trezit justificată uimire și care ne repugnă 
într-atiît, încît au fost repede date uitării pînă cînd 
anumite aspecte au fost reluate de Gehlen. 

Pentru Blaga esențială rămîne în chestiunea antro- 
pogenezei teza celor două sensuri ale evoluției care 
răspunde mai bine relației dialectice complexe orga- 
nism-mediu decît teoria biologică metaforizantă a ba- 
ronului von Uexküll, pentru care biologia încearcă să 
scrie partitura vieții și a naturii ; organismul este ca un 
„joc de clopote“, o compoziție muzicală, linia vieții 
îi apare ca o „melodie“, iar obiectele din lumea împrej- 
muitoare au „tonurile“ lor specifice. Metaforă seducă- 
toare, observă Blaga, dar ea rămîne o metaforă, căci 
muzicalitatea vieții nu înlătură mecanismul iar mediul 
nu este egal cu totalitatea condiţiilor cosmice, ci o 


196 Lucian Blaga 


secțiune decupată din acestea și diferențiată după specii, 
În legătură cu ceie două mari procese evolutive — spe- 
cializare şi organizare de nivel tot mai înalt, cu tendințe 
de relativă autonomie — Blaga formulează cu titlu de 
ipoteză o importantă lege biologică — legea plafonurilor 
biologice, menită să explice diversitatea imensă a for- 
melor vieţii pe pămînt, care nu poate fi redusă la diver- 
sitatea ambianţei. „Din momentul în care o ființă s-a 
specializat organic pînă la capăt, într-o anume direcție, 
evoluţia poate continua sub formă primejdioasă pentru 
ea, a hipertrofiilor sau ea poate să îndure „represiuni“ 
biologice ...“ Potrivit acestei legi, înălțimea pînă la 
care se poate ridica o „evoluţie verticală, stă în raport 
invers cu gradul de specializare la care a ajuns o evo- 
luţie orizontală de bază“ iar „evoluţia orizontală ajunsă 
la capăt face cu neputinţă orice evoluţie verticală pe 
baza ei“. Deosebirea radicală între om și celelalte antro- 
poide trebuie căutată tocmai aici, în aceste două tipuri 
de evoluţie — modul evolutiv orizontal și care implică 
o mai mare dependenţă față de ambianţă, pînă la robie, 
și modul evolutiv vertical, în cadrul căruia viaţa își 
salvează relativa autonomie și spontaneitate în raport 
cu ambianța. 


Este punctul de întîlnire a preocupărilor naturaliste 
şi a celor umanistice ale lui Blaga. De fapt, cele 
dintîi sînt subordonate celor secunde tocmai prin inter- 
mediul antropologiei. Omul cu atributele sale existen- 
țiale, ca fiinţă culturală și metaforizantă, rămîne nucleul 
central de interes teoretic pentru filosoful român. Legă- 
tura de continuitate cu ideile anterioare, dar pe o treaptă 
nouă, superioară din punct de vedere al interpretării știin- 
țifice, este cu atît mai evidentă în această problemă. În 
construcția sistemului său filosofic, Blaga a acordat 
un loc de excepție și un rol decisiv omului, respectiv 
existenței umane. Teza fundamentală a concepţiei sale 
despre om şi cultură ce poate face mîndria oricărei pro- 
fesiuni umaniste de credinţă ar putea fi formulată astfel : 
rațiunea de a fi a omului ca om, vocaţia sa supremă se 
află în cultură, iar raţiunea de a fi a culturii, izvorul 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 197 


unic al constituirii și dezvoltării sale se află într-un 
mod existenţial specific uman. Este atît de intim legat 
destinul omului de funcția sa creatoare de cultură, încît 
momentul antropologic, care, ca atare, nu a deţinut 
înainte un loc distinct în articulațiile sistemului, îşi gă- 
sește în lucrarea pe care o discutăm o elaborare inde- 
pendentă. Blaga ajunge la unele concluzii asemănătoare 
cu cele din alte lucrări — îndeosebi două idei prin- 
cipale : a) existența în univers a mai multor moduri 
morfologice de existenţă, dar a foarte puţine moduri 
ontologice, principial distincte ; b) existența celor două 
orizonturi ale existenței umane — universul lucrurilor 
nemijlocit date și orizontul necunoscutului. Dar con- 
cepția antropologică a lui Blaga se îmbogățește acum 
cu determinări noi, de natură științifică, ce completează 
sau amendează idei mai vechi. În primul rînd saltul 
ontologic prin care se instituie în univers un nou mod 
de a fi, dobîndește o fundamentare științifică, o expli- 
care cauzală ; el apare ca rezultat al unei evoluţii bio- 
logice verticale, pe o treaptă superioară de organizare. 
De pe această poziție, pe care aş numi-o evoluționist- 
dialectică, el respinge acele teorii biologice care, ple- 
cînd de la sensul orizontal al evoluţiei vieţii, fac dim 
insuficiențele biologice ale omului cauza de ansamblu 
a tehnicii, a civilizaţiei şi chiar a culturii sau, oricum, 
un factor care prin compensație directă produce civili- 
zaţia şi cultura umană. Fiind nu rezultatul unei spe- 
cializări ce sporeşte dependența față de mediu, ci al 
unei adaptări specifice de tip vertical, care înseamnă 
sporirea autonomiei față de ambianţă, realizarea de 
tipuri constituționale de nivel tot mai înalt (mutații 
verticale), omul are posibilitatea de a se înstăpîni asupra 
acesteia prin inteligență, de a se desmărgini mereu. 
Omul are un orizont concret care virtualmente este 
larg ca lumea, nu limitat ca mediul animal; am- 
bianța umană are și un aspect inexistent la cea animală 
— orizontul necunoscutului, nu numai de suprafaţă ci 
mai ales de adîncime. 

„Orizontul necunoscutului ca o dimensiune specifică 
a ambianţei umane, devine principalul factor ce stimu- 
lează pe om la cele mai fertile încercări de a-și revela 
sieşi ceea ce este încă ascuns“. 


198 Lucian Blaga 


Modul de a exista al omului în raport cu ambianța 
este excepţional de complex. Aici ne întîmpină din nou 
acea distincţie ontologică (de grad, de calitate) pe care 
o face Blaga între orizontul concret al lumii, ale cărei 
date sînt convertite de inteligența sa superlativ dez- 
voltată într-un sistem de concepte, şi orizontul necunos- 
cutului pe care geniul său creator îl converteşte în 
mituri, viziuni religioase şi metafizice, teorii științifice, 
plăsmuiri de artă. Nu mai este vorba însă, ca în trecut, 
de o lume saturată de mistere pe care orice act cognitiv 
sau valorizator nu face decît să le potenţeze, să le spo- 
rească acuitatea. Altele sînt premisele obiective și pilonii 
de susținere ai acestei lumi. Pe de o parte, nivelul de 
organizare din care se bifurcă cele două orizonturi își 
găsește temeiul într-un element material de o structură 
și conformaţie excepțional de dezvoltate — creierul; 
pe de altă parte, noile aptitudini și posibilități de dez- 
voltare se află în strînsă legătură cu limbajul și sociabi- 
litatea omului. „Trăirea în societate a indivizilor umani, 
într-o atmosferă de comunicabilitate, este în general 
mijlocul cel mai puternic de promovare a posibilităților 
umane, întrucît pe această cale devine cu putință cumu- 
lul progresiv al tuturor eforturilor“. Tocmai în și 
prin societate se poate ajunge la productivitatea specific 
umană iar „omul devine subiect creator de civilizaţie 
și cultură“. În acest spirit analizează Blaga unele fapte 
de geneză a culturii — obiceiuri rituale, gîndire și teh- 
nică magică prezente încă în paleolitic în practica vînă- 
torilor, apoi obiceiuri rituale și fapte de artă legate de 
cultul morților. Comdiţiile de trai din aceste vremuri 
încrincenate ale începuturilor sale, l-au determinat pe 
om la tot felul de invenții materiale spre a face față 
împrejurărilor; Blaga acordă o atenție deosebită pum- 
narului de silex, ca unealtă de făcut unelte, ceea ce-i 
deschide omului un orizont tehnic de nenumărate posi- 
bilități. „În pumnar își găsește o întîie, copleșitoare 
expresie, inteligența analitică și constructivă a omului. 
În același timp omul, încă din paleolitic, este împins și 
spre acte culturale de natură spirituală“ căci față de 
gravitatea condițiilor, omul se vede silit să încerce chiar 
imposibilul, să viseze puteri sau substanțe magice, ca- 
pabile să corecteze neajunsurile externe. „Magicul 
captabil prin voință era poate singura speranță ce 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 199 


o mai putea avea omul în condiţiile cumplite ale gla- 
ciarului. Și omul se agăța cuprins de o panică într-adevăr 
cosmică, de acest unic gînd, în ciuda tuturor insuccese- 
lor tehnicii spirituale, primare, el încerca să-și aser- 
vească magicul. Unele sugestii pentru tehnica aceasta 
spirituală i le da, ce e drept, experiența cotidiană... 
Efervescența gîndirii magice în paleolitic rămîne poate 
cel mai elocvent document spiritual cu privire la îm- 
prejurarea că omul a trăit cîteva sute de mii de ani 
în condiţii externe care impuneau ca supapă a existenţei 
sale acest vis“. Prin asemenea considerații cu privire 
la cultura materială și spirituală a paleoliticului, Blaga 
dorește să sublinieze că omul, din chiar momentul cînd 
apare ca subiectiv în lume, născocind pumnarul şi focul, 
se manifestă ca subiect creator de cultură, ceea ce 
implică structuri bio-psiho-spirituale cu totul specifice, 
ca produs al unei evoluţii verticale. 

Fără a ignora — așa cum am văzut — premisele 
biologice ale apariției omului, Blaga adoptă o poziţie 
critică faţă de concepția biologică despre cultură, în 
primul rînd față de teoria lui Armold Gehlen. El este 
îndreptăţit să respingă o concepție care încearcă să 
rezolve toate problemele culturii și civilizaţiei dintr-o 
perspectivă biologică. La Gehlen tocmai retardarea, ne- 
împlinirea biologică, caracterul embrionar al structurii 
biologice a omului, primitivismele sale și absența unor 
organe biologice specializate reprezintă premisa de că- 
petenie, punctul de plecare în instituirea culturii. Natura 
nu produce nimic de prisos ; înzestrind pe om cu rațiune 
şi libertatea voinței — spunea Kant — l-a privat de 
instincte şi cunoștințe înnăscute. Și totuși în concepția 
lui Gehlen există o parte de adevăr de care Blaga nu 
ține seama. Teza celui dintii despre impulsul spre ac- 
țiune al omului ar fi meritat mai multă atenţie şi recep- 
tivitate. El scria: „...ca o consecință a primitivității şi 
a lipsei sale de mijloace de natură organică, omul este 
incapabil de a trăi într-o sferă într-adevăr naturală și 
primară. El e chemat așadar să suplinească el însuși, 
mijloacele de care este organic privat şi aceasta se face 
prin aceea că el prelucrează lumea în chip activ, ca să-i 
servească vieţii. El trebuie să-şi prepare singur armele 
de apărare și de atac de care este despuiat și hrana ce 
nu-i stă în chip natural la dispoziție; el trebuie pentru 


200 Lucian Blaga 


aceasta să facă experiențe obiective și să născocească 
tehnici de tratare obiectivă a lucrurilor... Omul spre 
a deveni apt pentru existenţă este constituit în vederea 
prelucrării şi învingerii naturii, și de aceea şi în vede» 
rea experienţei lumii; el este o ființă activă, pentru că 
este nespecializat şi pentru că este lipsit de mediu, în 
raport cu care să fie în chip firesc adaptat. Sensul in- 
trinsec al naturii prelucrate de el, ca să-l servească vital 
se numește cultură și lumea culturii este lumea ome- 
nească“. 

Nu se poate spune că în pasajul reprodus găsim 
o explicaţie satisfăcătoare a antropogenezei şi a genezei 
culturii, dar sînt surprinse totuşi unele momente reale 
și semnificative din acest milenar proces. În acord cu 
concepția sa mai generală despre cultură, Lucian Blaga 
îl critică însă pe Gehlen pentru că tratează cultura doar 
ca „a doua natură, ca un proces de compensare a inadap- 
tării biologice“. Eroarea fundamentală a lui Gehlen ar 
consta în faptul că nu analizează cultura umană în sine, 
cu implicațiile ei de structură, ținînd seama de implica- 
tiile creației de cultură — îndeosebi aspirația spre reve- 
larea orizontului necunoscutului în materiale şi tipare 
stilistice variate. Independent însă de problema acestui 
orizont al necunoscutului ce ar merita o tratare aparte 
(şi pe care am efectuat-o cu alt prilej), Blaga pune mai 
bine în evidenţă complexitatea existenţială a omului ca 
fiinţă culturală. În etiologia culturii, deficiențele bio- 
logice de structură pot constitui doar un stimulent spre 
a face posibilă existența omului ca ființă strict biologică. 
Dar cultura este ceva calitativ diferit de natură — ceea 
ce presupune niveluri de organizare mai înalte. Omu! este 
numai în parte o ființă a „deficienţelor“ căci, pe de 
altă parte, există la el o paradoxie de structură — cel 
mai înalt nivel de organizare şi în același timp o arhivă 
de primitivisme. Productivitatea sa este de alt sens și 
se înscrie pe alte dimensiuni existenţiale. „Omul singur 
a devenit ființă istorică, ceea ce înseamnă permanent 
istorică, adică o fiinţă care veșnic își depășește creaţia, 
dar care niciodată nu-și depășește condiția de „creator“. 
În coordonatele strict biologice în care-l plasează Gehlen, 
și într-o „activitate“ orientată numai în sensul com- 
pensării insuficiențelor de structură, nu se poate ex- 
plica această istoricitate ca dimensiune caracteristică a 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 201 


existenței umane. Istoricitatea este un mod de existenţă 
într-adevăr uman, iar modul acesta se manifestă în des- 
fășurarea temporală a generațiilor de oameni în chip 
tot mai subliniat“. Și Blaga subliniază mai departe că 
existența umană se caracterizează încă de la început, 
din paleolitic, prin caracterele istoricității, oricît ar 
părea atunci viața sa de stereotipă, analoagă cu cea a ani- 
malelor. Este una din ideile cele mai preţioase ale 
acestei lucrări, care atestă în ce măsură Blaga s-a apro- 
piat de poziția materialismului istoric în problemele ce 
i-au reținut atenția în perioada postbelică. De pe această 
poziţie de principiu a istoricității permanente și esențiale 
a ființei umane examinează el și alte probleme, cum ar 
fi aceea a instinctului, inteligenţei şi geniului. În ceea 
ce privește instinctul, critica adusă lui H. Bergson este 
demnă de toată atenţia, căci ea vizează înainte de toate 
metafizica idealistă a filosofului francez. De pe poziţii 
istoriste este privită şi Teoria arhetipurilor a lui 
C. G. Jung. Arhetipurile sînt centre de cristalizare a 
vieţii sufletești, dispunind de autonomie funcţională. 
Jung este ezitant în ce privește natura intimă a aces- 
tora — icoane plastice, reprezentări concentrate, mă- 
nunchiuri de disponibilități ce ar îndruma fantezia plăs- 
muitoare de imagini. Dar Jung le proiectează pe toate 
într-o pretinsă zonă cu totul specială a vieţii psihice, 
în inconştientul colectiv sau absolut, pe baza unor ex- 
periențe ancestrale — un fel de memorie ereditară a 
speciei, prin arhetipurile (de felul „vrăjitorului“, „erou- 
lui“, „tatălui“, „mamei“, „şarpelui“ etc.) ce se transmit 
din generație în generație. Inconștientul este ca o ma- 
gazie de arhetipuri pe care s-ar întemeia și credința în 
zei sau demoni. Blaga este de acord că arhetipul poate 
juca un rol remarcabil în viața umană, dar nu redus la 
memoria psihică ereditară ci asociat cu factori stilistici 
care atestă autonomia vieții psihice față de biologie şi 
care-şi pun amprenta asupra creațiilor de cultură. Ac- 
tivitatea creatoare a omului este deci călăuzită de factori 
stilistici şi nu de arhetipuri interpretate într-o perspec- 
tivă biologizantă. La om — și numai la om — arheti- 
purile pot alcătui nuclee de creaţie — mai ales în plăs- 
muiri mitologice și de artă. Și aici intervine la Blaga 
punctul de vedere istoric. 


202 Lucian Blaga 


„Factorii stilistici aparțin prin excelență omului ca 
om, ceea ce înseamnă, în chip subliniat, ca ființă istorică, 
Dacă izvorul arhetipurilor este animalitatea, izvorul 
factorilor stilistici rămîne istoricitatea. Ca ființă istorică, 
omul participă totdeauna la un „cîmp stilistic“ ce-și 
pune pecetea pe creațiile sale. Omul privit ca individ 
este o parte integrantă a fluviului istoric. Fluviul istoric 
este însă, după părerea noastră, purtătorul acelor factori 
stilistici, în zona de înriurire a cărora sîntem cuprinși 
ca indivizi, dar fluviul istoric este și purtătorul condi- 
țiilor materiale ale „cîmpurilor stilistice“. Între individul 
uman normal şi istorie există o strînsă corelație, în 
sensul că istoria concretă impune individului uman ori- 
entări stilistice, iar individul, la rîndul său, va putea să 
modifice, prin intervenția sa creatoare, cîmpul stilistic 
obiectiv. În cadrul acestei corelaţii între istorie şi individ, 
schimbul mutual de orientări stilistice este un proces 
necurmat şi fără capăt. ...Un divorț, sub formă psiho- 
patologică, între individ şi istorie se poate declara pe 
bază de arhetipuri, dar nu pe bază de factori stilistici, 
Dimpotrivă, factorii stilistici reprezintă una din cele 
mai solide trăsături de unire între individ şi istorie“. 

Cercetătorul marxist va putea şi va trebui să ducă 
mai departe această analiză în ceea ce priveşte istori- 
citatea factorilor stilistici ai culturii — mai ales prin 
determinarea mai clară a acestui concept —, dar tezele 
sale reprezintă mai mult decît un punct de plecare nece- 
sar şi rodnic al unei atari analize. Ca şi în problema teh- 
nicii despre care spune că nu reprezintă doar o prelun- 
gire a organicului, o împlinire și completare a organelor 
pe o linie inerentă acestora, ci o depășire a organicului 
menită să asigure omului dominația asupra naturii, lăr- 
girea progresivă a ambianţei — să asigure, în ultimă 
analiză autonomia omului față de matură. Deci spre deose- 
bire de organicitatea stereotipă a așa-numitei „tehnici“ 
animale, tehnica umană „degajă o impresie de istorici- 
tate permanentă efervescentă“, ca un factor de promo- 
vare şi împlinire a omului ca om. Lucian Blaga contra- 
pune teza lui Marx și Engels despre însemnătatea deci- 
sivă a muncii şi tehnicii în dezvoltarea pozitivă a omului 
(de care propria sa interpretare se apropie atit de mult) 
acelor teorii pesimiste, agnostice și sceptice după care 
omul actual ar fi, sub raportul particularităţilor sale 


Antropologia filosofică în viziunea lui Lucian Blaga 203 


biologice şi spirituale, în plină decădere ca rezultat în- 
deosebi al tehnicii sale. Întreaga situație nouă creată 
de tehnică este astfel denaturată. Dar tehnica nu este 
și nu poate fi după Blaga doar un instrument de înca- 
drare a omului în natură, ci o forță de dominare asupra 
naturii, o progresivă desmărginire a ambianţei, un factor 
de civilizație. Este o concluzie în același timp optimistă, 
rațiomalistă și umanistă ; mai mult, o caracteristică mai 
gemerală a cărții prezente, una din cele mai interesante 
și rodnice încercări de a construi sau reconstrui antro- 
pologia ca disciplină deopotrivă științifică şi filosofică. 
Eforturile unor marxiști contemporani în această di- 
recție vor putea beneficia de contribuția remarcabilă, 
originală a.operei lui Blaga, făcută accesibilă, acum, 
pentru prima dată, unui larg cerc de cititori. 


AL. TĂNASE 


CUPRINSUL 


Lucian Blaga și problema antropogenezei 

Notă asupra ediţiei . 

Cuvinte introductive. Tanani şi saga 
transformistă . 

Darwin și selecția naturală, 

Teoria mutaţiilor ; 

Alte aspecte ale evoluției . 

Specializare şi nivel de organizare . 

Antropogeneza şi noile ei probleme . 

Problema primitivismelor biologice . 

O nouă lămurire . 

Omul. š 

Critica unei sondon biologice despre 
cultură : 

Instinct, inteligență, jenin ; 

Arhetipuri şi factori stilistici . 

Cuvînt de încheiere 

Planşe rate ba d mat u tite e 3 

Postfaţă : Antropologia filosofică în vi- 
ziunea lui Lucian Blaga . 


124 


138 
145 
167 
177 
179 


188 


Planșa a XI-a 


9102034 








dwe gis 096-096 _910203țYd 





SIOZOSIR 


CALR EBET) 





PROTEROZOIC 
ARHAIC (Azoic) 


o 


ATE 





În Editura FACLA au apărut : 


lon Iliescu : 
GENEZA IDEILOR ESTETICE 


ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ, 1972 
Tiberiu Toró : 

FIZICĂ MODERNĂ ȘI FILOZOFIE, 1973 
Ştefan Ștefănescu : 

DEMOGRAFIA - 

DIMENSIUNE A ISTORIEI, 1974 

Lucian Blaga 

DESPRE CONŞTIINŢA FILOSOFICĂ, 1974 


=: Ed. Pamtil, D. Ogodescu 
NEVROZELE, 1974 


Nicolae Kallos : 
IDEOLOGIE, SOCIOLOGIE, 


POLITICĂ, 1975 

Bruno Würtz : 
PROBLEMATICA OMULUI 
TN FILOZOFIA 

LUI KARL JASPERS, 1976 
„Vasile Goldiș : 
SCRIERI, 1976 

lon Sîrbu : 

ISTORIA 

LUI- 

MIHAI VODĂ VITEAZUL, 1976 


Lei 14 





Ly 
N 
| 
y ł