Arthur Conan Doyle — Crimele Din Baltimore

Arthur Conan Doyle 


CRIMELE DIN BALIIMORE 


CUPRINS: 

CAPITOLUL I — Q întrerupere neaşteptată a unei călători 1 
CAPITOLUL II — Primele urme ale crirrunalului 14 
CAPITOLUL III — Interogatoriul de la cârciurnă 32 
CAPITUILUL [Y — Ascunzatoarea 42 

CAPITOLUL % — Lupta din ransardă 53 

CAPITOLUL YI — O plimbare primejroasă 59 

CAPITOLUL VII — Triumful lui Harry 54 

CAPITOLUL III — Ispăşirea crirnai 73 


CAPITOLUL | — Q întrerupere neașteptată a unei: călătorii, 

Printre călătarii care se-ntorceau dintr-o excursie de plăcere, pe 
țărmurile rnărețe ale Marilor Lacuri, în nord-estul Statelor-Urute, la 
Baltimore, un orag mare şi frumos, al comerţului gi al 
universităților, situat pe Chesapeake Bay, şi care tocmai părăseau 
sala gării drumului de her Oho-Baltirnore, se aflau gi detecthivu 
Sherlock Holmes şi Harry Taxon, ajutorul său credincios, 

Ei aveau de gând ca, fără să mai întârzie la Baltimore, unde 
stătuseră rau mult tirnp, înainte de a întreprinde această călătorie 
de plăcere în regiunea lacurilor, să se îndrepte numaidecăt spre 
Locust-Point, portul oragului Baltimore şi stația finală a vapoarelor 


Arthur Conan Doyle 
CRIMELE DIN BALIIMORE 


CUPRINS: 

CAPITOLUL I - O întrerupere neaşteptată a unei călătorii 
1 

CAPITOLUL II - Primele urme ale criminalului 14 

CAPITOLUL III - Interogatoriul de la cârciumă 32 

CAPITOLUL IV - Ascunzătoarea 42 

CAPITOLUL V - Lupta din mansardă 53 

CAPITOLUL VI - O plimbare primejdioasă 59 

CAPITOLUL VII - Triumful lui Harry 64 

CAPITOLUL VIII - Ispăşirea crimei 73 


CAPITOLUL I - O întrerupere neaşteptată a unei călătorii. 

Printre călătorii care se-ntorceau dintr-o excursie de 
plăcere, pe țărmurile măreţe ale Marilor Lacuri, în nord- 
estul Statelor-Unite, la Baltimore, un oraş mare şi frumos, 
al comerţului şi al universităţilor, situat pe Chesapeake Bay, 
şi care tocmai părăseau sala gării drumului de fier Ohio- 
Baltimore, se aflau şi detectivii Sherlock Holmes şi Harry 
Taxon, ajutorul său credincios. 

Ei aveau de gând ca, fără să mai întârzie la Baltimore, 
unde stătuseră mai mult timp, înainte de a întreprinde 
această călătorie de plăcere în regiunea lacurilor, să se 
îndrepte numaidecât spre Locust-Point, portul oraşului 
Baltimore şi staţia finală a vapoarelor transatlantice, de 
unde să plece chiar în ziua aceea spre Londra, îmbarcându- 


se pe iahtul „Sniveler”, ce trebuia să treacă şi pe la 
Liverpool. 

Tocmai voiau să se urce într-o trăsură, când atenţia le fu 
atrasă de o mulţime de oameni, ce se strânsese într-un colţ 
de stradă, din apropierea gării. 

După cum se încredinţară numaidecât, mulţimea se oprise 
din pricina unui anunţ, ce vestea: „3.000 de dolari 
recompensă celui care va putea să predea poliţiei pe 
ucigaşul sau pe ucigaşii băiatului care a fost găsit măcelărit 
în noaptea de 26 ale lunii pe o alee singuratică din parcul 
Druit-Hill. Victima este în vârsta de paisprezece- 
cincisprezece ani şi, după cum poliţia a descoperit până 
acum, a fost elevul uneia din şcolile bune de aici. Era înalt, 
mare, puternic, blond, cu ochii albaştri, cu faţa roşie, 
frumoasă, şi cu un nas de grec. Era îmbrăcat într-un costum 
cenuşiu, vărgat. Purta o şapcă şcolărească şi, după 
mărturisirea unei rude care l-a văzut ultima oară în viaţă, 
avea un ceasornic vechi, moştenire lăsată în familie din tată 
în fiu. 'Toţi cei care au văzut sau au vorbit cu Charley 
Dauforth - acesta este numele celui omorât - în intervalul 
dintre 24 ale lunii, seara, la ora 9 şi jumătate, când şi-a 
părăsit locuinţa din Harrison Avenue şi când a fost văzut 
ultima oară, şi până în seara de 25, când e probabil că a fost 
omorât, sunt rugaţi să anunţe numaidecât secţia principală 
de poliţie din strada Washington”. 

Sherlock Holmes citi anunţul cu cea mai mare luare 
aminte. Părea că voia să-şi întipărească bine în minte toate 
cuvintele din înştiinţarea poliţiei. Tânărul său asistent, 
Harry Taxon, observă cu mult interes expresia feţei 
renumitului său maestru. El ştiu numaidecât că Sherlock 
Holmes voia să cerceteze cazul acesta. Şi când maestrul său 
se interesa de ceva, nu se oprea până când nu descoperea 
totul. 

Cadavrul care fusese găsit ciopârţit trebuia să deştepte un 
interes cu totul neobişnuit la un om ca Sherlock Holmes, 
criminalist din creştet până-n tălpi. Recompensa promisă de 


3.000 de dolari nu-l interesa, desigur; deloc. El se întoarse 
la Harry şi zise: 

— N-o să plecăm azi, băiatule. Înainte de a porni spre casă 
ne vom interesa de cercetările pe care le face poliţia de aici 
în privinţa autorilor acestei crime. Să ne ducem imediat la 
secţia din strada Washington, ca să ni se dea amănunte 
complete. Nădăjduiesc ca domnul inspector al poliţiei n-o să 
aibă nimic de zis împotriva ajutorului pe care vrem să i-l 
dăm. 

Cei doi detectivi se urcară într-o trăsură ce tocmai trecea 
prin faţa lor şi, după câteva minute, se aflau în cabinetul 
particular al domnului Harcourt, prefectul poliţiei din 
Baltimore. Funcţionarul fu foarte vesel, făcând cunoştinţă 
cu celebrul detectiv şi cu tânărul său ajutor. 

— Mă simt fericit, le-a zis el, când află scopul vizitei lor, că 
vreţi să vă folosiţi geniul şi puterea de muncă pentru 
cercetarea cazului Dauforth. Se pare că aceste crime 
asupra băieţilor au ajuns o epidemie în Baltimore. Într-un 
sfert de an, cinci copii au căzut victime unor ucigaşi 
necunoscuţi. Populaţia este grozav de neliniştită din pricina 
acestor crime înfiorătoare şi misterioase, iar presa aruncă 
asupra autorităţilor poliţieneşti tot felul de imputări, că n-a 
fost încă în stare să-l descopere pe făptuitor şi alte 
asemenea. În aceste împrejurări, ajutorul dumneavoastră 
ne va fi de cel mai mare folos. Dacă sunteţi hotărât să ne- 
ajutaţi, atunci vă voi da atât dumneavoastră, cât şi domnului 
Harry 'Taxon cele mai depline puteri, astfel încât să nu 
întâmpinați nici o piedică în urmărirea ucigaşului şi să 
puteţi proceda oricând la arestarea lui pe baza cărţilor de 
legitimaţie. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru bunăvoința dv, 
domnule Harcou, răspunse Holmes, şi vă rog să luaţi 
numaidecât măsurile necesare. 

— Voi însărcina îndată pe secretarul meu să vă 
întocmească legitimaţiile de care aveţi nevoie, răspunse dl 
Harcou şi trecu într-o odaie de alături. 


— Şi acum vă voi povesti, urmă el după ce se întoarse la 
vizitatorii săi, ce am aflat până acum în cazul Dauforth. Dar 
ce le povesti prefectul poliţiei nu era, la drept vorbind, mult 
mai mult decât ce Sherlock Holmes şi Harry Taxon citiseră 
pe afiş. Noi au fost numai informaţiile pe care Harcourt le-a 
oferit, că medicii legişti descoperiseră la victimă, cu toate 
că, victima fusese ciopârţită, o hernie în partea stângă, ce 
condusese la stabilirea identităţii băiatului ucis. 

Cercetările făcute la spitalele din Baltimore dovediră în 
curând că, într-adevăr, cu puţin timp mai înainte, un băiat 
de vârsta celui ucis fusese consultat de hernie într unul din 
spitalele evreieşti. Se putu descoperi şi infirmierul al cărui 
ajutor îl ceruse băiatul. 

Infirmierul şi doctorul Barry, de la spitalul evreiesc, 
recunoscură în cadavrul de la morgă pe bolnavul consultat 
de ei. 

Apoi se aduseră rudele mortului, care locuiau pe strada 
Washington şi despre care băiatul îi vorbise doctorului; 
acestea o recunoscură pe ruda lor Charley Dauforth. 

— Cadavrele celorlalţi patru copii omorâţi în ultimul timp 
au fost găsite la fel de desfigurate ca al lui Charley 
Dauforth? Întrebă Holmes 

— 'Tot aşa, zise Harcourt; numai că celorlalte cadavre nu le 
lipseau braţele, ca lui Dauforth. 

— Şi n-aveţi nici o bănuială despre cine ar fi ucigaşii? 

— Nu, domnule, suntem cu totul nelămuriţi în această 
privinţă; numai atât este sigur, că toate aceste crime au fost 
săvârşite de una şi aceeaşi persoană. Nu numai felul în care 
s-au săvârşit ne face să credem asta, dar şi faptul că 
victimele n-au fost găsite niciodată în casă, ci afară, în locuri 
singuratice. 

— Charles Dauforth era de neam bun? Părinţii lui sunt 
oameni cu dâre de mână? 

— Sunt chiar bogaţi şi fac parte dintre oamenii cei mai 
bine văzuţi din Maryland. James Dauforth, tatăl victimei, e 
proprietarul unei mari fabrici de bere şi locuieşte în 


Rockville, un mic oraş, la sud-est de Baltimore. Cum acolo 
nu se găseşte o şcoală bună ela fost silit să-şi trimită unicul 
fiul Şi moştenitor în Baltimore, unde putea să între în final 
la universitate. 

— Spuneaţi mai adineauri, dle prefect, că băiatul locuia la 
nişte rude. Oare acestea aveau vreun interes că băiatul să 
moară? Le stătea el în calea vreunei moşteniri? 

— Hm! Desigur că această presupunere ne-am făcut-o şi 
noi. Dauforth, după cum am spus, era singurul fiu la părinţi, 
şi când amândoi ar fi murit, averea însemnată a 
Dauforthilor i-ar fi rămas lui Bill Dauforth, un mic 
funcţionar de gară, frate cu proprietarul fabricii de bere din 
Rockville, căruia aceasta-i lăsase copilul în gazdă. 

— Dar la ceilalţi copii ucişi, împrejurările erau 
asemănătoare? 

— Dimpotrivă: ceilalţi aparţineau unor familii sărace. 

— Atunci trebuie să conchidem că motivul n-a fost la toate 
crimele problema banilor. 

— Desigur, domnule. 

În acel moment intră în încăpere un poliţist, anunțând că 
un domn voia să vorbească neapărat cu prefectul poliţiei 
despre cazul Dauforth. 

DI Harcourt îl primi imediat. Era un om foarte corpolent, 
cu o faţa roşie, care după toate aparențele arată astfel din 
pricina băuturii. Toată înfăţişarea lui arăta o puternică 
agitate lăuntrică, o durere adâncă, iar pe obrajii lui se 
vedeau semne că puţin mai înainte plânsese mult. 

— Mă numesc James Dauforth, zise e! Înclinându-se greoi 
în faţa şefului poliţiei, sunt tatăl băiatului care a fost găsit 
ciopârţit în parcul Druid Hill. Imediat ce-am auzit vestea 
îngrozitoare, m-am grăbit de la Rockville spre Baltimore, ca 
să mă duc în locuinţa fratelui meu, casierul gării. Vroiam să- 
I întreb dacă nu cumva ei sau soţia lui nu puteau şti după 
purtarea pe care fiul meu o avusese în ultimele zile încotro 
se dusese la 9 şi jumătate în seara de 24 şi cu cine trebuia 
să se întâlnească. Voiam mai ales să mă informez cu cine se 


întâlnea Charley. Se putea prea bine să fi intrat în cine ştie 
ce anturaj periculos, căci băiatul meu era prea încrezător, 
din nenorocire, şi-i credea pe tot oamenii care i se arătau 
prietenoşi. 

— Şi ce-aţi aflat, domnule Dauforth? Întrebă şeful poliţei. 

Că Charley nu era în relaţii decât cu elevi, colegi de vârsta 
lui şi copii bine crescuţi, din familii bune. El nu lipsea 
niciodată mult de acasă. Cumnată-mea mi-a povestit că mai 
întotdeauna când ie-ea era însoţit de ea sau de bărbatul ei. 
Dar în seara de 24 ieşise singur şi spusese că se duce la un 
coleg, să se intereseze de nişte lecţii pe care nu le pricepea 
tocmai bine. Ei nu se gândiră să-l oprească deoarece 
colegul acela stătea aproape, cale numai de câteva minute, 
şi apoi pe la ora zece e încă multă lume pe stradă în tot 
cartierul. 

— Domnul şi doamna Dauforth au dat aceleaşi declaraţii Şi 
primului nostru criminalist, domnul Willis Corduroy, zise 
Harcourt. Ei au mai adăugat că, atunci când au văzut că 
băiatul aflat în grija lor nu s-a întors nici în noaptea aceea, 
nici în ziua următoare, au fost cuprinşi de o spaimă şi de o 
grijă foarte mari. Interesându-se apoi la şcolarul la care 
Charley spusese că se duce şi aflând că nici nu fusese la el, 
ar fi înştiinţat imediat poliţia despre dispariţia băiatului, dar 
ei crezură că el plecase pe ascuns cu trenul, la ora nouă, la 
Rockville, căci în timpul din urmă băiatul se plângea mereu 
că-i este dor de casă şi-şi exprimase de mai multe ori 
dorinţa să-şi vadă părinţii iubiţi. 

— Da, e-adevărat, suspină dl James Dautforth, căruia 
lacrimile îi inundau obrajii; bietul băiat ne iubea foarte 
mult, pe mine şi pe mama lui. Ah, ea n-a vrut cu nici un preţ 
să-l lase să plece la Baltimore! Ce bine ar fi fost dacă îi 
ascultam sfatul! Dar voiam să fac un om mare din băiatul 
meu, şi asta nu se putea în orăşelul nostru neînsemnat!... 
Dar, adăugă nenorocitul părinte, şi ochii-i străluciră, iar 
glasul îi tremură de o agitaţie puternică, nenorocitul care 
mi-a răpit tot ce aveam mai scump pe lume îşi va ispăşi 


pedeapsa căci n-am să mă odihnesc şi o să-mi cheltuiesc 
toată averea, ca să-l descopăr pe ucigaşul fiului meu. Am să- 
I duc la eşafod, chiar dacă ar fi propriul frate! 

Prefectul poliţiei tresări. 

— Cuvintele dumitale mi se par foarte ciudate... Ai, poate, 
vreo bănuială asupra fratelui dumitale, dl Bill Dauforth? 

Zicând aceste cuvinte, el îl aţinti cu privirea pe fabricantul 
de bere. Acesta păru a sta la îndoială şi păru că-i era greu 
să vorbească, dar îşi întoarse privirea ca şi cum nu-i venea 
să arunce o bănuială asupra celui care era din acelaşi sânge 
cu el. Dar, în cele din urmă, lua o hotărâre: 

— Nu pot tăgădui, dle Harcourt, zise el cu o voce 
înăbuşită, am o oarecare bănuiala asupra lui Bill. Adineauri 
nu I-am găsit acasă şi când am întrebat-o pe nevastă-sa 
unde este, s-a zăpăcit aşa de mult încât, fără să vreau, mi- 
au venit în minte tot felul de bănuieli. Pe faţa ei se zugrăvise 
o spaimă cu greu stăpânită, glasul începuse să-i tremure, 
iar când, după ce stătuse zăpăcită câteva minute, îmi 
răspunse, abia a putut să îngâne că nu ştie unde este, ca 
afacerea asta îngrozitoare, cu fiul meu, îi tulburase probabil 
mintea şi cine ştie pe unde rătăceşte acum ca să-şi mai aline 
durerea. 

— Ei, şi lucrul acesta ar fi aşa de necrezut? Se amestecă 
acum în vorbă Sherlock Holmes, căci privirile prefectului îl 
cereau de mult să o facă. S-ar putea crede că legăturile 
dintre unchi şi nepot au fost întotdeauna bune, altfel n-ar fi 
încredinţat copilul fratelui dumneavoastră 

— Aveţi dreptate, răspunse fabricantul de bere; cel puţin 
eu am crezut întotdeauna ca Bill ţinea mult la Charley. 

— Şi ce v-a zdruncinat încrederea aşa, deodată? 

— O observaţie ciudată, pe care am făcut-o cu puţin timp 
mai înainte de a părăsi casa fratelui meu, în camera lui de 
lucru, răspunse dl Dauforth. Din ziare am văzut că Charley, 
când a plecat ultima dată din casa unchiului său, în seara de 
24, mai avea ceasul său, un obiect moştenit în familia 
noastră, şi pe care cel mai mare copil îl primea întotdeauna 


de la tatăl său, în ziua primei împărtăşanii. La întrebarea 
mea, cumnata mi-a spus că Charley avea ceasul când a 
plecat. Aşadar, vă închipuiţi mirarea mea, sau mai bine zis 
groaza mea, când din întâmplare am zărit ceasul într-unul 
din vasele goale de marmură ce se aflau pe şemineu. 
Aproape era să mă trădez fata de doamna Dauforth, 
scoțând o exclamaţie de spaimă; dar m-am stăpânit tocmai 
la timp, cum mi-am înfrânat pornirea ce-aveam, să pun 
mâna în vas şi să scot ceasul şi să-l iau cu mine. Faptul că 
ceasul fusese dinadins ascuns într-un loc unde se putea 
bănui uşor că nu va fi găsit m-a făcut să am bănuielile cele 
mai înfricoşătoare. Şi cu cât mă silesc mai mult să mi le scot 
din cap, ele câştigă mai mult teren. Tot aceste bănuieli m-au 
făcut să alerg aici, domnilor, să lămuresc şi lipsa bătătoare 
la ochi a fratelui meu, căci aceasta, după părerea mea, este 
în legătură cu omorul. Trebuie să admit că găsirea ceasului 
în vasul de pe şemineu aruncă o lumină ciudată asupra 
fratelui meu. 

— Fiţi sigur, dle Dauforth, lua atunci cuvântul prefectul 
poliţiei, ca poliţia va face tot ce-i va sta în putinţă să-l 
găsească pe criminal. 

EI se întoarse apoi spre biroul său, unde secretarul ce 
lucra în camera de alături tocmai pusese legitimaţia 
necesară lui Sherlock Holmes, pe care prefectul trebuia s-o 
iscălească, iar după ce acesta o iscăli, i-o înmână 
detectivului. 

Acesta o băga în buzunar, mulţumind. Mai înainte însă de 
a pleca împreună cu Harry, când să se despartă de dl 
Harcourt şi de fabricantul de bere, el se mai apropie încă o 
dată de acesta din urmă, îi puse mâna pe umăr şi-i zise: 

— Cred că îl vezi în culori prea negre pe fratele dumitale. 
Desigur, ceasul pe care l-aţi văzut în vasul de pe şemineu îl 
face suspect, dar e greu de închipuit că un om de situaţia 
domnului Bill Dauforth să fie vinovat şi de celelalte crime 
care trebuie puse toate în socoteala aceluiaşi criminal. 


— Părerea domnului este şi a mea, zise prefectul poliţiei 
arătându-l pe Sherlock Holmes. Soarta apasă destul de 
greu asupra dumitale. Nu cred însă că ea să fie aşa de 
neîndurătoare ca să vi-l răpească şi pe singurul 
dumneavoastră frate, căci ar fi pierdut dacă bănuiala 
aceasta ar fi îndreptăţită. Eu am însă convingerea fermă că 
domnul Holmes - şi arată iar spre Sherlock Holmes - va 
izbuti în scurt timp să-l dezvinovăţească pe fratele dumitale 
şi să pună mâna pe adevăratul criminal. 

— Şi eu nădăjduiesc că voi ajunge în curând la un rezultat, 
răspunse Holmes cu o voce sigură; dar numai atunci când 
voi primi asigurarea dumneavoastră, domnule prefect, ca 
nimeni nu va căuta să pună vreo piedică investigaţiilor mele 
sau ale ajutorului meu, Harry laxon. Plăcerea noastră e să 
lucrăm independenţi. În practica mea îndelungată, am 
ajuns la următoarea concluzie - copilul cu moaţe multe 
moare sigur. De aceea te-aş ruga şi pe dumneata, domnule 
Dauforth, să laşi cu totul asupra mea rezolvarea acestui caz 
şi să nu te amesteci în cercetările mele sau ale asistentului 
meu. Singurul lucru pe care-l puteţi face acum e să căutaţi 
o fotografie a fiului dumneavoastră Charley, pe care să mi-o 
daţi. Aceasta îmi va fi de un ajutor real în cercetările mele. 
Domnul prefect al poliţiei vă va asigura ca afacerea 
dumneavoastră este în mâini bune, dacă o lăsaţi în seama 
mea. 

— O, nici nu e nevoie de-o asemenea asigurare, zise 
domnul Dauforth, care de mult îşi bătea capul unde-l mai 
văzuse pe marele detectiv. Nu cred că mă înşel, dar 
dumneavoastră sunteţi domnul Sherlock Holmes, celebrul 
detectiv din Londra, al cărui chip a fost reprodus de curând 
de mai multe jurnale americane. 

— All right, domnule Dauforth! Numele meu este Sherlock 
Holmes! Sunt foarte încântat de aceasta recunoaştere, şi 
voi căuta cât de curând să nu mai fiu recunoscut atât de 
uşor aici în Baltimore. Puteţi să-mi daţi fotografia fiului 
dumneavoastră? 


Domnul Dauforth îşi baga mâna în buzunar: 

— Iată, zise el scoțând din portofel o fotografie învelita cu 
grijă în hârtie de mătase, fotografia pe care o cereţi, şi 
adăugă cu o voce tremurătoare de emoție. Nădăjduiesc că 
mi-o veţi da înapoi în curând. E ultima fotografie pe care o 
mai am de la scumpul şi sărmanul meu băiat. O, domnule, 
puneţi-vă toate puterile şi descoperiţi-l pe ucigaşul fiului 
meu, pentru că cel puţin sângele lui nevinovat să fie 
răzbunat. 

Holmes îi strânse mâna în tăcere: apoi atât el, cât şi Harry 
se înclinară cu politeţe în fata prefectului şi a domnului 
Dauforth şi părăsiră repede cabinetul de poliţie din 
Baltimore. 

CAPITOLUL II - Primele urme ale criminalului 

— Acum, la hotelul nostru! Zise Harry, când ajunseră în 
stradă. E bine că încă nu ne-am expediat bagajele. Să ne 
apucăm numaidecât să ne deghizăm. Celebritatea este, mai 
ales pentru detectivi, foarte neprielnica Şi eu trebuie să mă 
feresc în tot momentul ca să nu cumva vreun reporter 
îndrăzneţ să mă fotografieze. 

După vreun ceas, un domn mai în vârstă şi altul mai tânăr 
ieşiră din „Hotelul Londrei”. 

Ei aveau înfăţişarea unor negustori înstăriți din Baltimore 
şi se îndreptau spre Harrison Avenue la numărul 10. 

— Vom face şi noi o vizita doamnei Dauforth, zise cel mai 
bătrân; poate ca bărbatul ei s-o fi întors acasă şi ar putea să 
ne dea informaţii despre dispariţia lui neaşteptată, 
pricinuita desigur de motive cu totul nevinovate. 

Locuinţa domnului Dauforth era la etajul al paisprezecelea 
al uneia din cele din urmă case din stradă Harrison, 
aproape de parcul Druid Hill. 

Tot cartierul din preajma parcului îţi făcea o impresie 
bună, fiind locuit de oameni cu stare. Cartierul vecin era 
locuit mai ales de studenţi. Aici se aflau o mulţime de 
locatari de diferite feluri, de la restaurantele cele mai bune, 


în care veneau familii cu pretenţii, până la speluncile cele 
mai rău famate, în care serviciul era foarte prost. 

Cei doi domni se urcară cu ascensorul la etajul al 
paisprezecelea al casei din stradă Harrison. Ei sunară şi 
batură de mai multe ori la uşă, dar nu le deschise nimeni. 
Tocmai voiau să se întoarcă, supăraţi, când o uşă din faţa 
intrării locuinţei domnului Dauforth se deschise şi în 
deschizătura ei se ivi capul unei femei bătrâne. Ea se 
interesă cu curiozitate de dorinţa celor doi domni. 

— Domnul Dauforth şi soţia domnului nu sunt acasă? 
Întreba Sherlock Holmes. 

— Nu sunt acasă, răspunse doamna bătrână. 

— Dar acum o oră doamna Dauforth era acasă? 

— Aşa e, a plecat pe neaşteptate. O, domnilor! Sărmana 
femeie este grozav de tulburată de nenorocirile întâmplate 
în familia ei în timpul din urmă. 

— Nu s-ar putea să ne povestiţi ceva amănunte în această 
privinţă? Întreba Sherlock Holmes. 

— Ba da, domnilor, o să vă spun şi dumneavoastră ceea ce 
ştiu. Poftiţi puţin la mine. 

Cei doi detectivi urmară cu plăcere invitaţia bătrânei 
doamne, care, după ce îi rugă să o scuze că trebuie să se 
aşeze (şi ei se aşezară pe scaune), începu să-i descoasă 
despre scopul vizitei lor la familia Dauforth. 

— Domnii sunt mai mult ca sigur de la poliţie? Întrebă ea 
pe şleau. Desigur că voiţi sa aflaţi amănuntele de la domnul 
sau de la doamna Dauforth în privinţa omorului ce a 
îngrozit oraşul întreg. Mă tem foarte mult ca şi Dauforthii 
sunt amestecați în această afacere, altfel de ce-ar fi 
dispărut domnul Dauforth, aşa deodată şi fără ca cineva să 
ştie unde s-a dus? Ca nici nevastă-sa nu ştie nimic. Apoi, de 
ce doamna Dauforth are, din ziua aceea, o fată aşa de tristă 
şi de abătută? De ce a şters-o şi ea aşa de repede? Nu-mi 
vine să cred că numai durerea pricinuită de pierderea 
băiatului aceluia aşa de drăguţ şi de amabil să fi zăpăcit aşa 
de mult pe cei doi soţi! Doamna Dauforth spunea mereu că 


se temea ca bărbatul ei s-o fi sinucis, că n-ar fi putut suferi 
imputările fratelui său, că n-a îngrijit destul de bine pe 
Charley, pe care i-l dăduse în seamă. Chiar şi ea mi-a părut 
cu totul deznădăjduita când a fost la ea, acum o oră, 
cumnatul ei din Rockville. Dar, chiar dacă acesta avea să-i 
imputa ceva, tot nu era un motiv ca ea să-şi curme viaţa. 

— De aceea nici eu nu cred că ea sau soţul ei să fi avut un 
asemenea gând, răspunse Holmes. Tulburarea lor trebuie 
să aibă un alt motiv decât moartea nepotului lor. Domnul 
Dauforth este funcţionar la gară şi are un venit neînsemnat. 
Poate să fi cheltuit peste puterile lor şi să fi făcut datorii. 
Deci se poate prea bine ca creditorii să-i fi încolţit cam rău. 

— Ei chiar trăiau luxos şi făceau cheltuieli ce nu prea se 
potriveau situaţiei lor. Dar doamna Dauforth mi-a povestit 
odată că se aşteptau la o moştenire mare. Aceasta poate ca 
o să le şi vină acum, după moartea lui Charley, caci domnul 
James Dauforth, marele fabricant de bere din Rockville, cu 
toate că pare foarte robust, nu e tocmai sănătos; 
dimpotrivă, suferă de o boală grea. 

— Doamna Dauforth a făcut aluzie în faţa dumneavoastră 
la vreo moştenire? Întreba Holmes. Vă rog să ne spuneţi 
numai ce puteţi justifica, căci vă aflaţi în faţa unor oameni ai 
poliţiei şi dacă împrejurările o vor cere, cuvintele 
dumneavoastră vor fi repetate în faţa justiţiei. 

— Domnule, tot ce v-am spus e curatul adevăr. Mă feresc 
ca de diavol să spun vreo minciună. Eu chiar Ştiu mai multe 
despre omor decât bănuieşte poliţia. După ce am citit astăzi 
înştiinţarea poliţiei, aveam de gând să mă duc la prefect şi 
să-i mărturisesc totul. Era pe la ora 8 dimineaţa, în ziua de 
25, când am făcut o plimbare, după cum mi-e obiceiul, în 
Parcul Druid Hill care este numai la câţiva paşi de aici. 
Vremea era aşa de frumoasă, aerul, cu toată ora de 
dimineaţa, era aşa de cald, pasarelele ciripeau aşa de 
vesele în copaci, încât mă hotărai să-mi prelungesc 
plimbarea până mai departe. Nu fusesem decât foarte rar 
prin aleile din dos, ce dau spre Jones Creek, căci locul fiind 


cam singuratic nu prea e căutat de vizitatori. Astfel, vroiam 
să le văd mai bine. Fără să fi întâlnit pe cineva, am trecut de 
mai multe tufişuri, când deodată câinele pe care îl luasem 
cu mine se opri şi începu să mârâie. Am observat imediat ce 
se întâmplase. 

La mică depărtare de mine, zării doi oameni care, vorbind 
înceţi*or, se îndreptau spre Jones Creek, un râuleţ cu apă 
aproape stătătoare, ce miroase urât. Amândoi aveau o 
înfăţişare destul de suspecta, cu toate că erau bine 
îmbrăcaţi. Unul din ei ducea, sub pardesiu, după cum mi s-a 
părut, un pachet lung, greu. Din când în când, cei doi 
oameni se uitau împrejur speriaţi, dar ei nu ne băgară în 
seamă, pe mine şi pe căţel, pe care din prevedere îl luasem 
în braţe şi-l făcusem să se liniştească. Astfel văzui cum cei 
doi bărbaţi suspecți se urcară pe podul de peste Jones 
Creek, apoi se opriră, iar omul care ducea pachetul se 
apleca deodată peste balustrada şi-şi aruncă povara în apă 
murdară a râuleţului. După aceea, amândoi o porniră 
repede cât îi ţineau picioarele, pe cărările din cealaltă parte 
a râului Jones Creek şi în curând dispărură din ochii mei. 
Atunci mă apropiai de rău, strecurându-mă pe după pomi, 
să nu fiu văzută, şi observai că apa de lângă pod tot mai 
făcea valuri în locul unde aruncaseră pachetul. Numai când 
am aflat despre înştiinţarea poliţiei - şi asta s-a întâmplat 
acum un ceas - mi-a venit în gând ca în pachet se aflau, 
poate, bucăţile Mate din corpul nenorocitului băiat, pe care 
paznicii l-au descoperit pe o alee din fundul parcului. 

— Această informaţie e desigur foarte importantă, 
răspunse Holmes, care ascultase cu multă luare aminte 
povestirea bătrânei domnişoare, caci, socotind după tăbliţa 
de pe uşă, pe care era gravat numele: „Domnişoara Ellen 
Milles”, ea nu fusese căsătorită. N-aţi putea oare să mi-i 
descrieţi pe cei doi bărbaţi? 

— Ba da, răspunse domnişoara Milles; i-am văzut foarte 
bine. Unul era un bărbat înalt, lat în spate, de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, cu o fată grozav de palidă, cu ochii 


înfundaţi în fundul capului, cu cearcăne negre împrejur şi 
cu o privire înţepătoare. Avea şi o barbă neagră, cam 
încâlcită. Era îmbrăcat din cap până în picioare în negru şi- 
şi trăsese în fata pălăria-i mare, de pâslă. Celălalt era mic şi 
îndesat. Avea o fată prostească, cu fălcile ieşite. Părul de pe 
cap şi mustăţile erau blonde. EI purta un costum cenușiu, 
cadrilat, şi o pălărie tare, neagră, ce-l cădea până peste 
urechi. Mi s-a părut că se clătina, luptându-se cu urmele 
unei amețeli, după o noapte de beţie. Ceea ce însă m-a 
intrigat mai tare e că se părea că avea numai jumătate din 
urechea dreaptă, căci cealaltă jumătate lipsea. 

Sherlock Holmes se ridică. 

— Vă mulţumesc pentru informaţiile dumneavoastră, 
domnişoară Milles, zise el, înclinându-se politicos. Vă vom 
avea în vedere în cercetările noastre şi chiar se poate că 
pentru aceste informaţii să aveţi dreptul la o parte din 
premiul acordat pentru descoperirea ucigaşilor lui Charley 
Dauforth. Şi ca să vedeţi c-am fost îndreptăţit să vă 
chestionez în această afacere, vă rog să binevoiţi a vă 
arunca o privire asupra acestei legitimaţii. 

Şi el îi arătă domnişoarei Ellen Milles legitimaţia ca să 
mulţumească pe bătrâna şi curioasă cucoană. Imediat ce îşi 
aruncă privirea asupra acestei legitimaţii, şi se înclină de 
mai multe ori cu respect în faţa celor doi poliţişti, 
exprimându-şi mulţumirea că nu mai avea nevoie să se ducă 
la poliţie, să dea informaţiile pe care le ştia. 

— Acum aţi face bine, domnişoară Milles, zise Holmes 
râzând prietenos, dacă aţi păstra cea mai mare 
confidenţialitate asupra vizitei noastre la dumneavoastră. 
Avem de-a face cu nişte criminali neobişnuit de primejdioşi, 
care au pe conştiinţă nu numai omorul lui Charley Dauforth, 
ci şi uciderea celorlalţi copii, omorâţi înaintea lui. Şi dacă 
criminalii aceia ar afla că dumneavoastră aţi fost cea care i- 
aţi trădat poliţiei s-ar putea să nu vă meargă tocmai bine şi 
la urma urmelor, să fiţi chiar dumneavoastră următoarea 
victimă. 


Domnişoara Milles tresări de spaimă şi jură pe toţi sfinţii 
că n-o să spună nimic nimănui despre onoarea pe care i-o 
făcuseră domnii de la poliţie venind la ea. Apoi cei doi 
detectivi se despărţiră de ea, fiind siguri că de frică, 
bătrâna domnişoară avea să-şi ţină jurământul cu sfinţenie. 

— Să mergem acum la parcul Druid Hill, zise Holmes către 
Harry, când ieşiră din casa aceea mare, să vedem mai 
departe locul unde s-a găsit cadavrul ciopârţit al băiatului şi 
să căutăm, pe cât ne va sta în putinţă, să reconstituim 
împrejurările în care s-a făcut acea descoperire. 

Ei ajunseră curând la parcul imens, care era unul din cele 
mai frumoase şi mai vechi parcuri din Baltimore. Soarele se 
afla destul de sus când ei pătrunseră pe aleile umbroase şi 
nu se plimbau de mult când un om bătrân, care după 
uniformă se vedea că era paznic, trecu pe dinaintea lor. 

— Domnule, îi zise Sherlock Holmes, ai câteva minute de 
pierdut cu noi? 

Paznicul se opri din mers. 

— Cu ce vă pot ajuta? Întrebă el scurt. E aproape de prânz 
şi am prea puţin timp pentru masă, aşa că nu l-aş putea 
pierde. 

— Vreau să te rog să ne duci la locul unde a fost găsit 
cadavrul ciopârţit al băiatului Dauforth. 

— Dumneata eşti al zecelea care în ultimul timp mi-a făcut 
această cerere, mormăi paznicul. Am avea altceva de făcut, 
decât să mulţumim curiozitatea vizitatorilor parcului. 

— Ei, moşule, zise Holmes, strecurând un dolar în mâna 
paznicului aşa de amabil. Dacă te-ai uita mai de aproape la 
asta - şi scoase din buzunar legitimaţia de la poliţie - 
nădăjduiesc că n-o să mai ai nimic de zis împotriva dorinţei 
mele. 

— Bineînţeles, domnule, răspunse atunci paznicul cu totul 
schimbat, vă voi conduce numaidecât la locul crimei. Şi 
pomi repede înaintea detectivilor, aşa că aceştia trebuiră 
să-şi iuţească paşii ca să-l poată urma. Astfel ajunseră 


numaidecât în partea din fund a parcului, unde se plimbase 
domnişoara Milles cu căţeluşul ei în dimineaţa zilei de 25. 

Râuleţul strălucea printre pomi, ca şi parapetul alb al 
podului. Paznicul se opri la o mică depărtare de Jones 
Creek. 

— Iată aici, zise el, în după-amiaza zilei de 25 între orele 
patru şi cinci, pe când curăţam fundul mlăştinos al râului, 
am găsit, cu căngile, un pachet mare, învelit într-o pânză 
cafenie. Cum căngile noastre ajung până la fund, cu 
cârligele lor de fier, ca astfel să poată trage tot brădişul şi 
plantele înrădăcinate acolo, nu se putea să ne scape un 
obiect aşa de mare, ca pachetul acela. Astfel am bănuit 
numaidecât că vom găsi în el ceva suspect. Pânza în care 
era învelit era plină de sânge, iar prin ea se simţea că 
înăuntru erau bucăţi de carne şi oase. Totuşi n-am fi bănuit 
niciodată c-o să găsim ce-am aflat după ce-am tăiat pânza. 
Vă mărturisesc, domnilor, că priveliştea pe care am văzut-o 
era îngrozitoare. Sărmanului băiat, al cărui corp era 
ciopârțţit, i se tăiase capul şi trunchiul cu fierăstrăul cu atâta 
măiestrie, că parcă ar fi fost făcut de un măcelar de 
profesie; iar mâinile şi picioarele îi fuseseră scoase din 
încheieturi. Apoi şi acestea fuseseră, la rândul lor, tăiate şi 
zdrobite. 

— În ce fel credeţi, întrebă Sherlock Holmes, că pachetul a 
ajuns în Jones Creek? 

— Desigur c-a fost aruncat peste pod, căci se afla chiar 
lângă el. Ca să nu iasă la suprafaţă, ucigaşii puseseră în el şi 
nişte pietre. Astfel crima lor nu s-ar fi descoperit dacă din 
întâmplare, nu ne-am fi apucat, în ziua următoare, să 
curăţăm râuleţul. 

— Din momentul în care aţi făcut descoperirea aceasta 
grozavă, n-aţi mai observat învârtindu-se prin parc niscaiva 
oameni, care se plimbau mai ales prin locurile acestea? 

— Nu mi-a bătut nimeni la ochi, răspunse paznicul. Ei, 
desigur că cei care au săvârşit această crimă se vor feri 


desigur să mai calce a doua oară pe aici fără îndoială că ei 
se află acum departe de aici. 

— Să nu crezi asta, prietene, răspunse Holmes, care în tot 
timpul relatării paznicului cercetase, fără încetare, 
împrejurările cu ochii săi pătrunzători. E un lucru constatat 
de mult că ucigaşul e atras mereu spre victima sa. Şi tocmai 
asta îi aduce pierzania... la te uită colo, şopti el apoi spre 
Harry, fără să-şi schimbe câtuşi de puţin poziţia din acel 
moment a corpului, la individul acela, care se vede peste 
drum, în partea cealaltă a râului, stând, aproape de pod, în 
dosul unui tufiş şi pândindu-ne. Nu se aseamănă oare cu 
descrierea pe care ne-a făcut-o domnişoara Milles despre 
însoţitorul omului îmbrăcat în negru şi cu barbă neagră? 

Fără să bată la ochi, Harry, îşi îndreptă privirea spre locul 
arătat; apoi într-o clipă el alergă, ca vântul, trecând podul, 
spre tufiş, ca să pună mâna pe individul suspect. 

Dar aproape în acelaşi moment, spre marea uimire a 
paznicului, alergă şi Holmes tot spre individul blond, cu 
costumul cenuşiu, cadrilat. Atunci crezu şi paznicul de 
cuviinţă să urmeze pilda celor doi detectivi, aşa că cei trei 
oameni porniră în goană după criminal. 

În curând însă paznicul îi pierdu din vedere pe Sherlock 
Holmes şi pe Harry Iaxon, care-l urmăreau pe fugar cu o 
repeziciune uimitoare. 

Cruciş şi curmeziş, printr-un adevărat labirint de alei şi 
poteci, ba adeseori trecând chiar printre pomi, fugarul şi 
cei care îl urmăreau se îndreptau spre cartierele mărginaşe 
ale Baltimore-ului, către acele împrejurimi rău famate, 
locuite de fel de fel de criminali. Desigur criminalul locuia 
pe acolo. 

Cei doi detectivi parcă îşi dăduseră, pe tăcute, cuvântul să 
nu lase pe individul bănuit să ajungă până acolo, ci să-l 
prindă mai înainte de a ieşi din parc. 

Astfel, Harry dintr-o parte, iar Holmes dintr-altă se 
apropiară din ce în ce mai mult de fugar. Acum nu mai era 


decât o problemă de câteva minute şi cel urmărit urma să 
fie prins. 

Văzându-se în această situaţie critică, acesta din urmă 
scoase un revolver din buzunar şi trase două gloanţe spre 
cei doi detectivi ele însă nu nimeriră ţinta, ci trecură la mică 
distanţă de capetele lui Harry Taxon şi Sherlock Holmes. 

Atunci Holmes se hotări să ia o măsură rapidă; el îşi scoase 
iute ca fulgerul un revolver din buzunar şi trase un glonţ; 
cel urmărit fiind rănit, căzu la pământ, scoțând un strigăt 
de durere. Într-o clipă, cei doi urmăritori fură lângă el. 
Fugarul fiind însă rănit numai uşor la un picior, după ce se 
reculese din prima spaimă, vru să-şi urmeze fugă, dar 
Holmes şi Harry, îi prinseseră deja. 

— Stai pe loc, flăcăule îi zise cel dintâi ameninţător, pe 
când Harry îi punea cu repeziciune şi iscusinţă cătuşele de 
oţel. Mai înainte de a-ţi da drumul, am vrea să vorbim 
câteva cuvinte cu tine. Tu eşti individul care, în dimineaţa 
zilei de 25, pe la ora 8, ai fost văzut, împreună cu un 
tovarăş, un om palid, cu barbă neagră, în acelaşi loc unde 
te-am văzut astăzi. Ai fost cu el pe pod, când tovarăşul tău a 
aruncat în Jones Creek un pachet mare învelit într-o pânză 
castanie. Desigur că eşti unul dintre criminalii care au ucis, 
în noaptea de 24 spre 25, pe sărmanul Charley Dauforth şi 
l-au tăiat în bucăţi, băgându-l într-un sac, ca să-l facă să 
dispară pentru totdeauna în Jones Creek. 

— Ai înnebunit, omule? Şi rostind o înjurătură grosolană, 
prizonierul vru să scape din cătuşele sale. Te vei căi că m-ai 
rănit şi că m-ai legat. În dimineaţa de 25, Dumnezeu ştie 
unde am fost, dar nicidecum în parcul Druid Hill. 

— Minţi, criminal nenorocit! Persoana care te-a văzut te-a 
descris atât de bine, încât te-am recunoscut imediat. Mai 
înainte de toate, te trădează urechea dreaptă, care-i 
ciopârţită. Ar fi mult mai bine să laşi încăpăţânarea şi să nu 
mai tăgăduieşti. Căci nu avem multă vreme şi în cazul când 
nu vei deschide gura, vom proceda scurt şi rapid. 


— Dar sunt cu totul nevinovat de crimă pe care vreţi să mă 
faceţi răspunzători zise omul plin de spaimă şi cu o voce 
tremurătoare. Îmi pot stabili un alibi pentru noaptea de 24 
spre 25 când s-a întâmplat crima, după părerea voastră. 

— Ei, dacă nu eşti tu ucigaşul lui Charley Dauforth, vei fi, 
poate, al celorlalţi băieţi în tot cazul, bărbosul acela negru, 
cu care ai fost văzut, trebuie să-l fi ucis pe Charley, de 
vreme ce el a venit cu pachetul cu bucăţelele băiatului, pe 
care l-a aruncat de pe pod în râu. O să ne spui cine este şi 
unde-l putem găsi? 

— Prea îmi pui multe întrebări, domnule, răspunse cel 
arestat; a fost pur şi simplu o întâmplare că ne-am întâlnit 
în parc în dimineaţa zilei de 25. Nu ştiu nici cum îl cheamă, 
nici unde e şi nici de unde a luat pachetul cu care a venit şi 
pe care l-a aruncat în apă. 

— Ei dacă nu vrei să vorbeşti, flăcăule, atunci voi căuta să- 
ţi împrospătez memoria. 

La aceste cuvinte, detectivul scoase un baston de cauciuc 
cu care-l lovi de mai multe ori cu putere în spate pe 
îndărătnicului individ. Acesta se strânse de durere şi-şi 
muşcă buzele, ca să nu lase să-l scape vreun sunet. Dar 
Holmes îşi prelungi încercarea de împrospătare a memoriei 
cu atâta putere şi energie, până ce stratul de gheaţă de pe 
inima iscusitului criminal începu să se topească. EI căzu în 
genunchi şi-şi ceru iertare plângând: 

— Vezi aşa, old friend, zise Holmes zâmbind; ţi-e de ajuns 
sau mai ai nevoie să te mai ajut puţin? 

— Voi spune tot ce vreţi să ştiţi, se jelui omul cu o jumătate 
de ureche, opreşte-te numai, că-mi rupi toate oasele. Ce 
vreţi să ştiţi mai întâi? 

— Ei aşa îmi placi, zise râzând detectivul, şi scoase din 
buzunar o sticluţă cu coniac; dacă vei fi de treabă, vei vedea 
că nici eu nu sunt aşa de rău. Lată, ia sticluţa asta şi mai 
alină-ţi durerile cu o înghiţitură zdravănă. Nădăjduiesc că o 
să te înzdrăveneşti bine. 


Cel arestat luă sticla cu lăcomie şi ar fi sorbito pe toată 
dintr-o dată, dacă Holmes nu l-ar fi împiedicat. 

— Stopped, my boy! Zise el, smulgându-l sticla din mâini n- 
am vorbit să te îmbeţi şi să îndrugi verzi şi uscate, aşa ca să 
nu te poată pricepe nimeni. Îţi făgăduiesc însă că-ţi voi da 
tot ce mai este în sticlă, dacă vei fi ascultător. Şi vezi ca 
altădată să nu mai fiu nevoit să bat tactul pe spinarea ta. 
Ascute-ţi deci urechile şi-ascultă bine: aici e sticla şi colo 
bastonul de cauciuc. Ai de ales între amândouă... Va să zică, 
cine era individul cu ochii negri, şireţi? 

— N-ai decât să mă baţi până mă vei omori, răspunse cel 
întrebat, că nu-ţi pot răspunde la această întrebare. 

— Totuşi e bun prieten cu tine, răspunse Holmes 
ameninţător, şi-şi apropie iar bastonul de cel prins. 
Duminică dimineaţă când aţi fost aici să aruncaţi cadavrul, 
ai vorbit foarte prieteneşte cu el şi după ce aţi aruncat 
pachetul în apă, aţi luat-o amândoi la picior. Trebuie 
neapărat să vă cunoaşteţi de mai multă vreme. Vorbeşte 
deci ticălosule! N-ai să mă prosteşti pe mine, căci sunt şi eu 
tot atât de priceput ca tine. Ar fi mai bine pentru tine să-mi 
spui totul mie, decât să te mai duc pe la judecătorul de 
instrucţie. Acum soarta îţi mai este în mână; pe când, dacă 
vei ajunge la poliţie, va fi vai de capul tău. 

— Ei, dacă-i aşa mă voi spovedi pe negriciosul acela îl 
cunosc din ziua de 24. L-am întâlnit pentru prima oară într- 
o cârciumă de lângă gară Camden, unde vin tot beţivi unul 
şi unul. El era împreună cu un băiat drăguţ, de vreo 
cincisprezece ani, pe care-l îmbătase tun, de adormise ca 
un mort. Când m-am aşezat la masă, lângă el, şi l-am 
întrebat cine era băiatul, acesta mi-a răspuns că este 
nepotul său, cu care vroia să plece peste câteva ore la 
Wellington, în New Jersey, spre a-l duce ta părinţii săi. 

— Pe la ce oră era asta? 

— Ei, să fi fost cam între unsprezece şi douăsprezece. 

— Cum arăta băiatul? Semăna poate cu ăsta? Şi Holmes 
scoase fotografia pe care i-o dăduse domnul Dauforth şi-o 


arătă individului. 

Acesta aruncă numai o privire scurtă asupra ei şi zise: 

— Da, ăsta era! 

— Aşadar, l-ai găsit pe negricios în cârciumă şi n-ai intrat o 
dată cu el şi cu băiatul? 

— Să mă ia dracu' dacă nu spun adevărul, răspunse 
celălalt. Când am venit eu, negriciosul trebuie să fi fost de 
multă vreme acolo. 

— Şi cât aţi stat împreună? 

— Cel mult o jumătate de ceas, apoi am plecat fiindcă 
vroiam să mai dau o spargere în noaptea aceea. Avusesem 
de lucru cam până la patru dimineaţa, dar am fost şi bine 
răsplătit, căci am făcut o afacere bună. Pe urmă, de 
bucurie, am mai intrat într-o cârciumă şi am mai tras puţin 
la măsea, aşa că pe la şapte eram turtit de-a binelea. Astfel, 
ce e de mirare că m-am dus să mă răcoresc puţin în 
frumosul şi răcorosul parc Druid Hill. Am intrat prin partea 
asta, dar n-am făcut decât câţiva paşi, când deodată dădui 
de negriciosul care venea cu un pachet mare. „Ce-ai acolo 
înăuntru? Îl întrebai eu curios; sufli ca un cal şi eşti plin de 
sudoare „Nu fi aşa de curios amice, îmi răspunse el 
morocănos. Adică, ce-ar fi dacă ţi-aş spune... Băiatul cu 
care m-ai văzut aseară, în cârciumă, pe care îi duceam la 
gară, s-a obrăznicit şi a început să-mi facă imputări că l-am 
târât într-o asemenea speluncă şi că l-am îmbătat. Atunci, 
mânios, i-am cărat câteva cu boxul, iar el şi-a dat imediat 
ochii peste cap şi n-a mai zis nici o vorbă. Asta a fost o 
afacere nostimă de tot, fir-ar a dracului să fie! Apoi a 
trebuit să caut să scap de băiat, ca să nu-mi dea cineva de 
urmă. De aceea l-am dus undeva, unde să fiu numai eu 
singur cu el, i-am dezbrăcat, l-am tăiat şi l-am băgat în sacul 
acesta de pânză, după ce am mai băgat şi câteva pietre, ca 
să-l tragă la fundul apei.” Iar când negriciosul m-a rugat să- 
l ajut, n-am putut să zic că nu vreau, mai ales că mi-a băgat 
în mână o livră. Pe urmă am plecat împreună, după ce am 
isprăvit lucrul amândoi din păcate n-am fost destul de 


prevăzători şi destul de repezi la treabă, căci astfel nu ne-ai 
fi dat dumneata de urmă. 

— Dar de ce nu te-ai dus la poliţie să capeţi premiul de 
3.000 de dolari, dacă, cu adevărat, nu eşti vinovat de 
omorul lui Charley Dauforth? Asta nu prea îmi miroase a 
bine. 

— Cred şi eu că dumitale ţi s-o fi părut aşa, domnule, dar 
ţi-am mai spus că în noaptea de 24 spre 25 am învârtit o 
afacere, care nu era tocmai pe placul domnilor poliţişti. De 
aceea nu prea m-am simţit cu conştiinţa împăcată, ca să 
alerg aşa cu una cu două la poliţie, să dau de gol pe altul. 
Repet deci, încă o dată, că nu l-am ajutat deloc pe negricios; 
am destule pe suflet, dar de viaţa oamenilor nu m-am atins 
niciodată! N-am deloc poftă să ajung pe scaunul electric. 
Dacă nu crezi că am stat cu negriciosul în noaptea de 24 
spre 25 numai un ceas n-ai decât să te interesezi singur la 
cârciuma de lângă gara Camten şi să a întrebi pe drăguţa 
lui, fata de la tejghea, care, după câte mi se pare, e în 
legătură cu negriciosul. Ea îţi va adeveri că am părăsit 
cârciuma cam pe la ora unsprezece. 

— Ei, atunci, să ne duci la această cârciumă, zise Holmes, 
pe când îi făcea semn bătrânului paznic, care se zărea 
printre arbori, domnul acesta ne va aduce o trăsură închisă, 
cu care vom porni de aici, fără să bată la ochi, şi ne vom 
duce la localul pe care ni-l vei arăta. 

Paznicul parcului fu informat în câteva minute despre cele 
întâmplate şi după un sfert de oră cei doi detectivi şi 
prizonierul lor plecară cu trăsura spre cârciuma de lângă 
gară Camden. 

CAPITOLUL III - Interogatoriul de la cârciumă. 

Cartierul în care era gara Camden, spre care se 
îndreptase vizitiul, era unul dintre cartierele cele mai 
mizerabile ale oraşului Baltimore şi mai ales strada unde se 
opriră, în sfârşit, în faţa unei case, tocmai în marginea 
oraşului, care era locuită de fel de fel de oameni fără 
căpătâi. 


Cârciuma în care Buck Lome - aşa zisese omul cu jumătate 
de ureche că-l cheamă - îl văzuse pe omul cel negricios cu 
copilul se afla în pivniţa acestei case. O scară veche şi ruptă 
ducea jos, în local, ale cărui uşă şi fereastră erau acoperite 
de nişte perdele de stambă roşie, murdară. 

La această oră timpurie de după-amiază, clienţii obişnuiţi 
ai cârciumii nu se aflau încă aici, ceea ce fu un mare noroc 
pentru Holmes şi Harry, căci acelor vagabonzi i-ar fi fost 
foarte uşor să-şi scoată cuţitele de la brâu şi revolverele, 
spre a elibera pe prizonier din mâinile detectivilor. Astfel 
insă, intrarea neaşteptată a celor doi detectivi împreună cu 
Buck L.ome produse o spaimă grozavă cârciumarului, care 
şedea în dosul tejghelei, precum şi asupra chelneriţelor, 
care, ca şi patronul lor, aveau o mutră suspectă. 

Buck Lome arătă pe una din aceste chelneriţe pe care elo 
socotea iubita negriciosului. Era o fată grasă, cu o faţă 
obraznică şi mirosind grozav a rachiu. 

Îndată ce află de ce veniseră domnii de la poliţie - fireşte 
că ea credea că Sherlock Holmes şi Harry Taxon erau 
poliţişti. 

— Ea izbucni în râs şi zise cu obrăznicie: 

— Ce am eu cu flăcăul despre care vorbeşte prostănacul 
ăsta! Aşa e, a fost seara târziu, în ziua de 24, cu un băiat 
blond, înalt, subţire, dar vânjos care purta un costum 
cenuşiu, se adresă ea, la aceste cuvinte, către o colegă care, 
curioasă, venise din cameră. 

— Desigur, Kitty, răspunse cea întrebată; ne-am mirat cu 
toatele, ce căuta aici un băiat aşa de tânăr şi drăguţ în 
tovărăşia unui hoţ ca negriciosul. 

— Well, Sir, începu atunci vorba domnul Red Riley, 
proprietarul localului şi mie îmi venise să îi fac vânt 
negriciosului, împreună cu băiatul, dacă nu mi-ar fi explicat 
că băiatul îi era rudă şi că voia să-l ducă acasă, la părinţii lui 
care stau în Wellington. Şi chiar se părea să fie aşa, căci 
băiatul, care era beat turtă, răspunse la toate acestea prin 
da! 


— Ştiţi desigur, domnule Riley, sau cel puţin vă puteţi 
închipui cine era băiatul? Întrebă Holmes îndreptându-şi 
ochii cenuşii, cu o privire pătrunzătoare, asupra 
cârciumarului. 

— Da, negreşit! Când am citit azi anunţul poliţiei mi-am zis 
îndată că nu se poate că victima să fi fost altcineva decât 
Charley Dauforth. 

— Bărbatul care l-a atras aici pe băiat venea de mult în 
localul dumitale? 

— No, Sir, în seara de 24, a venit pentru prima oară. Mai 
înainte nu l-am observat vreodată printre clienţii mei. Chiar 
şi acestora nu li s-a părut cunoscut căci nu s-a aşezat la 
masa cuiva şi a luat loc la masa din fund, împreună cu 
băiatul. Numai după ce au stat acolo câteva ceasuri, pe 
când băiatul adormise pe-o bancă, a venit ăsta - şi patronul 
arătă pe Buck Lome - şi s-a aşezat la masa lui. 

— Nu vi s-a părut, domnule Riley, că amândoi se cunoşteau 
mai de mult? 

— Yes, Sir, răspunse Riley; şi-au strâns mâinile şi-au ciocnit 
împreună pahar după pahar. 

Holmes îşi îndreptă privirea-i amenințătoare asupra celui 
arestat. 

— Cum se potriveşte informaţia asta, a domnului Riley, cu 
mărturisirea dumitale, că l-ai văzut pe negricios pentru 
prima oară, în seara de 24? Ai căutat să mă înşeli, prietene; 
acum mai îndrăzneşti să rămâi tot la mărturisirile dinainte? 
Gândeşte-te, căci ştii ce te aşteaptă. Îţi dau câteva minute 
de gândit, în care timp voi urma cu ascultarea patronului şi 
a cucoanelor acestora. Aşadar, domnule Riley, cât timp au 
stat ei împreună? 

— Ei, asta nu pot s-o spun exact, răspunse cârciumarul. 
Localul s-a umplut pe la douăsprezece. Aşa de mult, că am 
avut treabă până peste cap şi n-am mai putut ieşi de după 
tejghea. Kitty însă trebuie să ştie, căci ea a servit în camera 
din dos, unde stăteau ei. 


— All right, Sir, zise Kitty, nu i-am pierdut deloc din vedere 
fiindcă mi s-au părut de la început că erau nişte poame 
bune... N-au stat mult împreună. Cam pe la unu după 
miezul nopţii ăsta a plecat, iar negriciosul a rămas cu 
băiatul. 

— Şi nu s-a mai întors toată noaptea? 

— No, Sir. 

— Când au plecat apoi, cel cu barbă neagră şi băiatul? 

— Ei au mai stat cam vreo jumătate de ceas, după care 
negriciosul l-a ridicat pe băiat şi a plecat cu ella gară. Aşa 
cel puţin mi-a spus el. Trenul de Wellington pleacă la ora 
două dimineaţa, şi el mi-a spus că trebuie să ajungă la 
vreme, ca să nu piardă trenul. 

— Îţi mulţumesc, zise Holmes. Încă o întrebare: Buck 
Lome mi-a spus că dumneata ai avea legături cu negriciosul 
acela. Aşa e? 

Fata izbucni într-un râs grozav: 

— Numai asta-mi mai lipsea! A vrut el, nu-i vorbă, să pună 
mâna pe mine, şi desigur că tot pentru asta a venit şi-n 
seara aceea, căci îmi tot făcea cu ochiul, dar eu nu sunt de 
nasul lui! Odată am fost aşa de proastă, c-am plecat seara 
cu el; dar mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat cu faţa 
curată. Câinele acela era cât pe ce să mă strângă de gât. 
Am scăpat numai vârându-i în braţ un ac de pălărie, pe care 
îl aveam în mână, şi m-am ales numai cu ochiul umflat şi 
vânăt. Dar nu se ştie ce s-ar fi putut întâmpla; poate că, 
dacă tâlharul nu se poticnea şi nu trebuia să se ascundă, ar 
mai fi pus mâna pe mine şi mi-ar făcut de petrecanie. 

— Atunci mă mir foarte mult că nu te-ai dus încă la poliţie, 
zise Holmes. Doar ştii ce răsplată se va da aceluia care îl va 
descoperi pe ucigaş. 

— All right, dar nu-mi trebuie bani însângeraţi, răspunse 
Kitty. Mai întâi nici nu ştiu bine cum îl cheamă pe 
negriciosul acela, ori unde locuieşte, şi apoi nu mi-ar merge 
tocmai bine dacă l-aş denunța... Şi la drept vorbind, ar fi şi 
păcat să denunţ pe unul care ştie să scape aşa de bine de 


poliţişti. Pe urmă s-ar putea, cine ştie, ca într-o noapte 
frumoasă când m-aş plimba pe străzi, să mă pomenesc cu 
un cuţit între coaste... Să mă ierţi, dar n-am încă poftă să 
mă ia dracu'! 

— Îţi mai aduci aminte, domnişoară Kitty, o mai întrebă 
Holmes, încotro te-a dus omul cu barbă neagră, în noaptea 
aceea? 

— Nu, zise Kitty; scrâşnind din dinţi nu ştiu, era pe 
undeva, pe a înţărcat dracul copii, tocmai la capătul lumii. 
Afară de asta, era aşa de întuneric, că nu se vedea nici 
vârful nasului, şi dacă n-aş fi fost aşa de beată, căci 
negriciosul îmi dăduse aşa de mult să beau, n-aş fi făcut 
prostia să mă duc cu el. Mai ales când m-am întors acasă, 
eram turtă nu altceva; casele se învârteau în jurul meu; iar 
felinarele se apucaseră să joace. 

— Totuşi, s-ar putea să faci o încercare, domnişoară Kitty, 
zise Holmes, cu un ton prietenos; poate o vom scoate-o la 
capăt; în tot cazul; n-o să ai nici o vină dacă nu vei putea să- 
ţi aduci aminte... Spuneai că te-a dus unde a înţărcat dracul 
copiii? Desigur, vroiai să înţeleg locurile virane, parcelate 
pentru case, şi care se află aproape de gară? Harry, i-a du- 
te şi întreabă-l pe vizitiu, care aşteaptă afară; cât ne trebuie 
să ajungem acolo? 

Cred că nu sunt decât câteva minute. Domnul Riley o să-ţi 
dea voie să lipseşti atâta timp cu noi. 

— Well, Sir, răspunse cârciumarul, foarte politicos, n-am 
nimic împotrivă... Poţi să te duci, Kitty, căci nu cred că ai de 
ce să te temi de negriciosul acela... Acum au început să-l 
încolţească din toate părţile şi în curând o să-l vezi la 
răcoare. 

— Ei, din partea mea, zise Kitty, dacă domnul comisar 
vrea, n-am nimic de zis. Dar nu cred c-o să pot recunoaşte 
locul. 

În timpul acela Harry se-ntoarse şi zise că drumul până-n 
cartierul cu terenuri virane face cel mult un sfert de ceas. 


— Atunci avem destul timp să-l ducem mai întâi pe domnul 
acesta la o secţie de poliţie apropiată, zise Holmes zâmbind. 
Mai înainte de a ne duce să inspectăm locuinţa ucigaşului, 
să isprăvim cu acest domn Buck L.ome, de la care trebuie să 
aflăm tot ceea ce priveşte cunoştinţa lui cu negriciosul, 
care, fără îndoială, trebuie să fie destul de veche. 

Buck Lome avu o expresie de spaimă, iar când detectivii îi 
porunciră să se urce iar în trăsură, el îi dete un brânci lui 
Harry care stă lângă el, ca să-şi facă drum şi s-o ia la fugă. 

Dar Holmes, care nu-l slăbise nici un moment din ochi pe 
criminal, mai înainte ca Buck Lome să facă un pas, îl apucă 
de ceafă şi-l târi cu putere spre trăsura închisă. 

— Câine nelegiuit, îi zise el înciudat, acum e timpul s-o 
sfârşim cu tine! 

Elo rugă apoi pe Kitty să se urce şi ea în trăsură, după 
care se sui şi el cu Harry, aşezându-se de amândouă părţile 
criminalului... 

— La secţia de poliţie cea mai apropiată! Zise Holmes apoi 
vizitiului. 

Caii porniră în galop spre biroul poliţiei. Când ajunseră 
aici, Holmes îi lăsă pe Harry şi pe Kitty în trăsură, iar elîl 
sili pe Buck Lome să se dea jos şi să intre în secţie. Polițistul 
de serviciu fu foarte mirat văzând că intră în birou un domn 
atât de elegant care aduce un pungaş. Dar acesta fu şi mai 
mirat când, aruncând o privire spre legitimaţia pe care 
detectivul i-o arătă, văzu că în faţa lui se afla Sherlock 
Holmes, cel mai renumit criminalist al lumii. 

— Domnule coleg, iată, ţi-aduc un individ, se adresă 
Holmes către funcţionar, care se înclină foarte politicos, pe 
care-l bănuiesc că este amestecat în uciderile băieţilor din 
Baltimore, şi mai ales că are legătură cu uciderea lui 
Charley Dauforth. 

Funcţionarul polițienesc îl ascultă cu multă luare aminte 
şi-l măsură cu o privire pătrunzătoare pe arestat, din 
creştet până în tălpi. 


— Hm, zise el, e foarte probabil să fie aşa! Flăcăul acesta, 
cu urechea înjumătăţită, este o cunoştinţă mai veche a 
poliţiei şi împodobeşte de mult albumul criminalilor. Cum te 
numeşti? Îl întrebă el apoi pe criminal. 

— Buck Lome, răspunse acesta cu obrăznicie. 

— Buck Lome? Zise funcţionarul râzând, nu, nu, prietene! 
Ăsta nu-i numele adevărat. În lista criminalilor eşti trecut 
altfel. Dumneata eşti - acum o ştiu sigur - Ralf Morgan, 
unul din criminalii cei mai renumiţi din tot Maryllandul. De 
altfel, eu bănuiesc că tu ai fost acela care, în noaptea de 24 
spre 25, ai dat spargerea de la bijuteria domnului Barnes, 
din stradă Vulturului. 

— All right, old boy, zise criminalul, râzând batjocoritor! 
Chiar aşa e şi nu tăgăduiesc deloc, căci altfel aş putea fi 
bănuit că, împreună cu negriciosul de Drogger Bill, pe care 
îl cunosc încă din Texas, dar a cărui locuinţă nu ştiu unde 
este, i-aş fi făcut de petrecanie broscoiului ăla de băiat. Şi 
nu mi-ar mai merge bine dacă m-aţi băga la închisoare pe 
viaţă! 

După aceste cuvinte, Buck L.ome, alias Ralf Morgan îşi 
puse mâinile legate pe piept. 

— Băgaţi numai mâna în buzunarul dinăuntru, din partea 
asta, zise el cu oarecare mândrie de hoţ, şi veţi găsi dovada 
că eu sunt acela care a făcut afacerea de la prăvălia 
bogatului evreu. 

Funcţionarul polițienesc, urmând această invitaţie, scoase 
din buzunarul hoţului câteva tocuri în care, după ce le 
deschise, văzu mai multe bijuterii preţioase. 

— Ei, acum ai să crezi, domnule, se adresă atunci 
criminalul batjocoritor, câtre Holmes, că n-am nici un 
amestec în uciderea lui Charley Dauforth, şi de ce, în 
dimineaţa de 25, când m-am întâlnit din întâmplare cu el în 
parc, nu m-am gândit să-l dau de gol. Mai întâi, m-aş fi 
purtat rău faţă de un tovarăş, şi al doilea, aş fi intrat singur 
în bucluc. 


— Cu toate acestea se poate prea bine ca şi dumneata să 
ai o vină în uciderea băiatului, zise Holmes. În tot cazul - se 
adresă el funcţionarului polițienesc - puneţi-l sub paza cea 
mai severă. Va trebui să ne dea mai multe lămuriri şi se 
poate că, la urma urmelor, să nu fie tocmai curat. 

— Fiţi fără grijă, domnule Holmes, răspunse polițistul 
zâmbind; voi chema numaidecât să vină duba şi-l voi trimite 
la răcoare, la închisoarea centrală; de unde n-o să mai 
poată fugi. 

Holmes se despărţi de funcţionar şi se urcă iar în trăsură, 
care porni îndată, după informaţiile chelneriţei, care acum 
se răzgândise şi zise că-şi amintea cam pe unde era casa 
unde fusese cu negriciosul. În curând aveau să ajungă, căci 
acum recunoştea împrejurimile. 

CAPITOLUL. IV - Ascunzătoarea. 

La intrarea uneia dintre străzile cele mai lăturalnice şi mai 
mizerabile, situată chiar în apropierea locurilor virane, 
destinate pentru clădiri, vizitiul opri trăsura. Cei din trăsură 
se dădură jos, şi după ce Holmes plăti birjarului, începu să 
caute, după indicaţiile lui Kitty, locuinţa omului cu barbă 
neagră, zis negriciosul Dagger Bill, din Texas. 

Dar fata era o călăuză foarte rea, căci ei străbătură toată 
strada, Kitty neştiind bine dacă aceasta era chiar strada în 
care se află locuinţa criminalului. Abia după ce umblară o 
oră întreagă, căutând în zadar, Kitty începu să dea semne 
de recunoaştere. 

În amintirea ei nu rămăsese decât un singur amănunt, 
neînsemnat în ce privea casa; ea ştia că era mai retrasă 
decât celelalte clădiri, fiind clădită într-o vreme când se 
credea că strada va fi lărgita. 

— Aici e, zise Kitty abia răsuflând; acum ştiu prea bine că 
am urcat trei trepte ca să intrăm în casă, cum este aici. 

Dar când Holmes şi Harry o urmară-n casă, ea-ncepu să se 
îndoiască din nou. Mansarda în care o dusese bărbosul cel 
negru se putea să fie, după părerea ei, şi-n altă casă. 


Holmes însă nu fu de aceeaşi părere; el credea mai curând 
că se aflau pe urma adevărată. 

Pe când Kitty tot se mai îndoia şi se uita încoace şi-n colo 
prin casă, el întrebă pe portar despre locuitorii ultimului 
etaj şi află că sus de tot, într-o mansardă, locuia de cinci 
săptămâni un bărbat, care mai înainte trăise cu nevastă-sa 
dar care după toate aparențele, venise din vestul îndepărtat 
al ținutului Baltimore-ului. 

Descrierea pe care portarul o făcu chiriaşului se potrivi de 
minune cu aceea pe care o făcuse domnişoara Ellen Milles 
omului negricios. Portarul nu ştia cu ce se ocupa omul 
acela. El susţinea însă că trebuia să fie un om rău, căci se 
petrecuseră de mai multe ori scene grozave între el şi 
nevastă-sa şi de aceea sărmana femeie se despărţise de el şi 
luase altă casă, undeva, prin Baltimore. El se numea Jeremy 
Snowdon şi stătea prea puţin acasă; mai ales în zilele din 
urmă nu fusese văzut deloc. Holmes îi mulţumi pentru 
informaţiile date şi urcă împreună cu Harry şi cu Kitty. Abia 
ajunseră acolo şi fata se îndreptă, cu hotărâre, spre o uşă 
ce era încuiată pe dinăuntru. 

— Ei, o întrebă Holmes, eşti sigură c-ai intrat prin uşa 
asta, în odaia omului cu barbă neagră? 

— Well, Sir, sunt foarte sigură. 

— Atunci să batem în uşă, urmă detectivul şi bătu de 
câteva ori cu putere. În sfârşit, când după câtva timp 
văzură că totul era liniştit în dosul uşii, Holmes scoase din 
buzunar cheia universală şi deschise uşa, ca fată să-şi aducă 
aminte bine că fusese adusă aici de către omul bănuit. Kitty 
aruncă o privire şi-şi aminti numaidecât că-n odaia aceea 
fusese adusă în noaptea de care era vorba. 

După ce stabili asta, Holmes mulţumi fetei şi, spunându-i 
că criminalul s-ar putea fi ascuns în cameră, o făcu să plece 
imediat. 

— Aşa, zise el zâmbind către Harry, în sfârşit, suntem 
singuri! El încuie uşa şi amândoi începură să cerceteze 
încăperea, care era mobilată numai cu lucrurile strict 


necesare. Rezemat de un perete, se afla un dulap mare din 
lemn de brad, de modă veche. În faţa lui, pe peretele 
celălalt se afla o sobă de fier cu o tăblie pe care se putea 
găti. Aproape de sobă, observară un pat mic. În faţa 
ferestrei, se afla o masă de bucătărie, iar pe tăblia acesteia 
dedesubt erau mai multe vase de gătit. Lângă ea era o 
masă de spălat şi o găleată smălțuită. Mobilierul mai era 
întregit de un scrin şi câteva scaune stricate. 

— Ei, nu e prea plăcut aici, zise Holmes, după ce se uită în 
fugă prin camera din mansardă. Îmi pot închipui spaima pe 
care au avut-o nenorocitele de victime, care, după ce 
nemernicul le aducea aici sus, erau puse să aleagă: ori să 
servească poftele lui perverse, ori să fie omorâte. 

— Va să zică, eşti convins, maestre, zise Harry, că de data 
asta avem de-a face cu un astfel de ucigaş? 

— Fără nici o îndoială, acest ucigaş pervers de băieţi a fost 
îndemnat să săvârşească crimele groaznice cu înclinațiile 
sale sadice, din pofta de a vedea o viaţă sfârşindu-se în 
chinuri şi de a auzi gemetele şi horcăitul victimei omorâte. 
O dată ce victima ajungea aici sus, nimic nu-l era mai uşor 
decât să-i facă de petrecanie. M-ai înţeles, Harry? Te uiţi la 
mine mirat: se pare că din cauza zgomotului de-afară, abia- 
mi poţi auzi cuvintele. 

Holmes se apropie de fereastră, o deschise şi aruncă o 
privire afară. El văzu o curte pătrată, mare, înconjurată de 
clădiri ca ale unei fabrici. Una din acele măcelării mari, cum 
se găsesc numai în America de Nord, funcţiona în acele 
clădiri. Şi zgomotul grozav al maşinilor ce tăiau mereu 
vitele şi carnea nu înceta nici noaptea, nici ziua. Şi era aşa 
de mare, încât ar fi acoperit orice strigăt în casa de peste 
drum, şi mai ales în mansarde. Deci nici un strigăt al 
victimei nu putea să-l stânjenească pe ucigaş. El, putea, 
fără teamă, să spargă şi să sfărâme oasele victimei. 

Holmes se întoarse iar în încăpere. Privirile lui căzură pe 
masa de lângă fereastră. Pe ea se vedeau urme de sânge. 


— Aici pe masa asta, zise el către Harry, s-a ciopârţit 
corpul sărmanului băiat. 

— Şi-n găleata aceea care odată a fost plină cu apă, zise 
Harry, arătând cu mâna găleata smălțuită de lângă spălător, 
ucigaşul arunca, după toate aparențele, bucăţile de 
cadavru, ca să nu răspândească urmele de sânge peste tot. 

— All right, băiatule, asta-i şi părerea mea. Acum să 
cercetăm toate lucrurile mai de aproape. Eu tot mai cred că 
vom găsi aici părţile ce lipseau din cadavrul lui Charley 
Dauforth. Ia caută tu în scrinul de acolo, pe când eu voi 
cerceta în soba de fier. Soba joacă un rol mare în 
criminalistică; de multe ori ea slujeşte de ascunzătoare a 
urmelor criminale. Criminalii îşi închipuiesc că ce a distrus 
focul nu se mai poate recunoaşte uşor. Ei nu se gândesc că 
nimic nu se poate ascunde chimiei. 

Zicând aceste cuvinte, el se apropie de soba de fier şi 
deschise uşa. Interiorul era plin de cenuşă. Locuitorul 
încăperii din mansardă trebuia să fi făcut de curând un foc 
mare. Detectivul aprinse felinarul electric şi la lumina lui 
cercetă de-amănuntul cenuşa şi cărbunii arşi în sobă. 
Eforturile lui fură în curând încununate de succes. Faţa lui 
exprimă bucuria unei izbânzi depline, căci în cenuşă 
descoperi rămăşiţa unui os. Holmes îl scoase repede din 
sobă, să-l cerceteze mai bine la lumina zilei şi abia a putut 
să-şi stăpânească o exclamaţie de mulţumire, căci 
recunoscu în acea rămăşiţă de os antebraţul ce lipsea 
cadavrul nenorocitului Charles Dauforth. 

Dar şi Harry făcuse o descoperire importantă: sub o 
grămadă de rufe murdare ce se afla în sertarul de la mijloc 
al scrinului, era cămaşa băiatului, plină de sânge. Literele 
marcate pe ea, C. D., nu mai lăsau nici o îndoială că fusese a 
lui Charles Dauforth şi că într-adevăr acesta fusese omorât 
aici. 

Pe când cei doi detectivi priveau cu luare-aminte corpurile 
delicte, nu observară că uşa dulapului, ce se afla în spatele 


lor, se deschise încet de tot şi prin crăpătura ei se ivi o clipă 
chipul omului suspect. 

Cu ochiul unei păsări de pradă, care vrea să se repeadă 
asupra victimei, omul acesta urmări fiecare mişcare a 
detectivului, ţinând în mâna dreaptă un revolver. Figura lui 
fu schimonosită de un rânjet drăcesc când văzu lucrurile pe 
care cei doi bărbaţi le găsiseră şi le cercetau cu încordare. 
Un moment păru că avea de gând să-şi descarce armă 
asupra lor, dar se răzgândi. 

Gândul că zgomotul armei putea să-i alarmeze pe cei din 
casă îl făcu desigur să nu-şi îndeplinească intenţia 
criminală. Tot aşa încet, după cum o deschisese, el închise 
uşa dulapului la loc, ascuzându-se. 

Nici Holmes şi nici Harry nu-l observaseră, cu toate că cel 
dintâi tresărise puţin la un moment dat. 

— Mai înainte de a pleca de aici, zise detectivul învelind 
rămăşiţa de os carbonizată în cămaşa plină de sânge şi apoi 
totul într-o bucată mare de hârtie pe care a găsise pe scrin, 
înainte de a înştiinţa autorităţile poliţieneşti despre 
descoperirea pe care am făcut-o, aş mai vrea să văd toată 
încăperea mai îndeaproape. Poate că vom găsi aici niscaiva 
lucruri care, chiar dacă n-ar fi de cine ştie ce însemnătate, 
ne-ar putea sugera cine anume este ucigaşul său ce 
criminal se ascunde sub numele de, Snowdon şi Drogger 
Bill. Poate că în pat vor fi vreo câteva hârtii sau alte lucruri 
din care s-ar putea dovedi asta. 

Sherlock Holmes se apropie de pat, vrând să se aplecă sub 
el. 

— Opreşte-te, Harry, urmă Holmes, începând să vorbească 
în şoaptă, n-ai auzit un zgomot uşor dincolo de perete? 

Harry dădu din cap fără să zică o vorbă. După o clipă, 
Holmes ajunse din câţiva paşi mari, fără zgomot, la perete 
şi amândoi ascultară un moment, fără măcar să sufle. Dar 
peste tot era linişte! 

După ce trecură câteva minute fără ca zgomotul să se mai 
repete, Holmes bătu în perete cu cheia universală, pe care 


o purta întotdeauna în buzunar. Deodată se auzi un zgomot 
sec. 

— Nu ţi se pare şi ţie, Harry, întrebă el pe ucenicul său, că 
în dosul acestor scânduri se mai află încă o cameră, ce ţine 
tot de locuinţa ucigaşului? 

— Desigur, cu toate că nu se vede nicăieri nici o uşă. Fără 
să răspundă ceva, Holmes se îndreptă spre dulap şi îi arătă 
uşa cu o privire plină de înţeles. 

— Scoate revolverul, îi şopti el lui Harry, voi deschide uşa 
şi dacă vei auzi vreun zgomot în dulap, după ce-l voi 
deschide, să tragi imediat, căci atunci cel care a pricinuit 
zgomotul de adineauri este ascuns înăuntru; şi cine ar 
putea fi altul decât cel căutat? 

Harry se pregăti să tragă şi luă poziţie ca să poată ţinti în 
dulap, prin crăpătura uşii. Dar când maestrul său deschise 
uşa cu precauţie, găsiră dulapul gol. 

Holmes apăsă într-un anumit loc al dulapului şi peretele 
din fund al acestuia se deschise. 

Cei doi detectivi mai stătură un moment nemişcaţi şi 
numai când în încăperea alăturată nu se mai auzi nici un 
zgomot suspect, îndrăzniră să intre. Aici domnea un 
întuneric de nepătruns. 

Cu tot curajul lor, detectivii nu îndrăzniră să înainteze mai 
departe prin întuneric, căci s-ar fi putut în orice moment să 
fie doborâţi de către ucigaş. 

După ce amândoi îşi aprinseră felinarele electrice, având 
barem atâta lumină cât să poată vedea locul şi încotro să se 
învârtească, ei cercetară toată încăperea. 

Dacă descoperirile lor de până acum nu i-ar fi încredinţat 
îndeajuns că dăduseră peste ascunzătoarea unui criminal 
groaznic, apoi cele ce aflară în camera aceasta le adusese 
cea mai deplină siguranţă. Într-adevăr, într-un colţ era o 
grămadă de fel de fel de obiecte pungăşite, adică unelte din 
spargeri. Dar ceea ce interesă mai mult pe cei doi detectivi 
erau nişte portrete, atârnate pe pereţi: fotografii 


îngălbenite ale unor băieţi tineri şi frumoşi, precum şi un 
portret al unei perechi, în haine de nuntă. 

Amândoi detectivii studiară cu băgare de seamă pe omul 
din fotografie. 

— Ce zici tu, Harry, întrebă detectivul, fotografia asta nu I- 
o fi reprezentând, bineînţeles cu mult mai tânăr, pe omul pe 
care-l căutăm? 

— Se prea poate, răspunse Harry, pe vremea aceea se 
vedea că individul nu purta peruca neagră de acum şi nici 
nu se vopsise cu negru pe obraz. Atunci mai avea părul roşu 
ca focul. 

— Cred c-ar fi bine să luăm fotografia cu noi, zise 
detectivul. În caz că nu l-am găsit pe criminal în persoană, 
ea ne-ar putea ajuta poate să dăm de urma nevestei lui. 
Apoi mai puse mâna pe cele câteva scrisori ce se aflau pe 
jos. Şi acum să ne uităm mai cu băgare de seamă la tavan, 
căci flăcăul care desigur c-a fost adineauri aici trebuie să fie 
ascuns pe undeva. După părerea mea, nu se poate să o fi 
şters decât pe acoperiş care-i aproape de tot, deasupra 
capului nostru. 

Agăţându-se de căpriori, el ajunse repede la deschizătura 
ce dă afară pe acoperiş şi al cărei capac îl ridică cu 
uşurinţă. 

— Vulpea s-a furişat prin gaura asta, zise Holmes. Probabil 
că se va întoarce tot pe aici, ca să vadă dacă musafirii 
nepoftiţi se mai află tot în ascunzătoarea sa şi dacă nu 
cumva l-au prădat de tot. 

EI ridică cu prevedere uşiţa din tavan şi se uită afară. 

— Într-adevăr, în faţa mea se întinde un loc de plimbare pe 
acoperişuri. Văd şi coşuri multe şi mari, după care tâlharul 
s-a putut ascunde uşor, spre a ne pândi. De aici se poate 
uşor, plimbându-te pe acoperişuri, să ajungi la o altă uşiţă, 
iar de acolo într-un pod al unei case străine, de unde să 
cobori în stradă, fără să fii băgat în seamă. Aş avea chef să 
mă iau după omul nostru şi să fac o plimbare pe acoperişuri 


dar, din anumite motive, cred că e mai bine să las asta 
pentru mai târziu. 

Zicând aceste cuvinte, Holmes închise uşiţa şi sări jos, pe 
pardoseala camerei unde se aflau. 

— N-ar fi bine, maestre, întreba atunci Harry, s-aşteptăm 
aici sau în odaia cealaltă, întoarcerea criminalului? 

— Desigur, băiete, răspunse Holmes, m-am gândit şi eu la 
asta; dar cred c-ar fi mai bine să ne arătăm un moment jos, 
în stradă, să ne vadă criminalul care desigur că stă pe 
acoperiş şi se uită în toate părţile, spionând împrejurimile. 
Cum soarele n-a apus încă, o să creadă că e mai bine să nu 
se întoarcă în odaia lui şi probabil c-o să aştepte până ce s-o 
întuneca. Până atunci, noi ne vom putea întoarce fără să fim 
văzuţi de cineva. 

— Planul acesta e minunat, răspunse Harry, urmând pe 
maestrul său, care trecu în odaia de alături. 

Cei doi detectivi stătură un moment aici, apoi părăsiră 
ascunzătoarea ucigaşului, încuind uşa în urma lor. 

CAPITOLUL V - Lupta din mansardă. 

După ce Holmes şi Harry se plimbară mai mult timp, după 
cum le fusese vorba, împrejurul casei şi se arătară chiar în 
curte, ieşiră apoi printre clădirile fabricilor de alături şi se 
întoarseră încă înainte de apusul soarelui în camera de la 
mansardă a criminalului. 

Cum acesta putea să intre în locuinţa lui prin două părţi, ei 
se hotărâră să se despartă pentru câtva timp. 

— Tu, Harry, zise Holmes ucenicului său, vei sta la pândă 
în odaia aceasta din faţă, iar eu voi face tot aşa în odaia cea 
mică de-alături. Cel care va auzi ceva suspect sau va avea 
nevoie de celălalt să bată numaidecât în perete. Fii cu ochii 
în patru, Harry, şi gata în orice moment pentru atac; căci 
spre a-i uşura criminalului sau vreunuia din tovarăşii lui o 
eventuală vizită a locuinţei lor, vom lăsa uşa din faţă 
deschisă. Altfel s-ar putea ca vreunul din ei să-o deschidă 
repede şi să năvălească asupra ta. 


— Voi sta la pândă, ca o santinelă, îl asigură tânărul 
detectiv ai cărui ochi străluceau de bucurie că avea un rol 
aşa de important în aventura ce se pregătea. Să nădăjduim 
că n-o să stăm mult la pândă. 

Holmes trecu prin dulap în camera de-alături şi se aşeză 
pe o saltea stricată ce se afla pe jos, aproape de 
deschiderea din tavan. Răbdarea lui Holmes şi a lui Harry 
fu pusă la grea încercare, în gaura aceea întunecoasă, dar 
ea nu slăbi nici un moment. 

Ei aşteptară cu cea mai mare încordare vreun ceas 
apariţia lui Snowdon. Oare mişelul mirosise că Sherlock 
Holmes şi Harry Taxon se întorseseră să-l ia în primire? Se 
părea că era aşa, căci nici Harry nu dăduse vreun semn de 
viaţă. Se vedea că nici el nu văzuse nimic în postul de 
observaţie. 

Noaptea trebuia să se fi lăsat de mult, o noapte vijelioasă 
în adevăratul înţeles al cuvântului. 

Furtuna ce ameninţa încă de când se plimbau pe stradă se 
dezlănţuise. Vântul sufla cu putere pe deasupra 
acoperişului sub care cei doi detectivi stăteau la pândă şi 
pătrundea în cameră printre crăpături, iar când începu să 
cadă o ploaie grozavă adevărate torente de apă năvăliră 
prin crăpăturile tavanului. În camerele întunecoase se 
răspândi o umezeală grozavă şi mai ales în cea în care se 
afla acum Sherlock Holmes, toate lucrurile se udară. 

Detectivul se văzu silit să se scoale de pe salteaua care se 
udase. El tocmai voia să-l întrebe pe Harry dacă încăperea 
în care stătea rămăsese uscată, când un tunet înfricoşat, 
urmat de un fulger orbitor îl opriră pe loc. În acelaşi timp, 
simţi un curent puternic de aer pătrunzând prin uşiţa 
tavanului, care tocmai fusese deschisă. 

Ochii detectivului se îndreptară îndată spre deschizătura 
tavanului. Apoi se ascunse după o mobilă, fără să facă nici 
cel mai mic zgomot. Cel aşteptat sosise. 

Criminalul se uită cu multă prevedere prin crăpăturile 
uşiţei. El ascultă cu cea mai mare încordare, ţinând încă în 


mână capacul pe care-l ridicase, gata la cel mai mic zgomot 
să se retragă şi să-l închidă la loc. 

Abia după ce crezu că putea fi sigur, deschise de tot uşiţa 
şi sări jos, în camera întunecoasă. El era acum aşa de 
aproape de Sherlock Holmes încât acestuia îi trebui mare 
stăpânire de sine ca să nu sară asupra lui. Mâinile lui 
Sherlock Holmes se întinseră să-l apuce, dar în ultimul 
moment el îşi schimbă planurile, căci mai înainte de a-l 
prinde pe criminal, voia să vadă ce avea de gând să facă 
acolo. 

Individul se îndreptă îndată spre colţul unde se aflau 
instrumentele de spargere. 

„Ah! Se gândi Holmes, vrea să mai facă o nouă afacere şi- 
şi caută instrumentele trebuincioase. Dar nu trebuie să-l las 
să ajungă până acolo. Dacă mişelul va pune mâna pe vreo 
daltă sau alt instrument, voi fi mai slab decât el şi-mi va fi 
mai greu să-mi apăr pielea.” 

În acel moment se auzi o bătaie uşoară în perete. 
„Doamne, oare, tocmai în momentul acesta să fi venit cineva 
şi la Harry? Sau poate că Harry auzise săritura de pe 
acoperiş a lui Snowdon şi prin bătaia aceea voia să-l întrebe 
pe Holmes dacă avea nevoie de ajutorul lui?” 

În tot cazul, bătaia aceea nu era tocmai pe placul 
detectivului, căci o auzise şi Snowdon, fără nici o îndoială. 
Într-adevăr, Holmes îl văzu cum tresare şi se codeşte un 
moment, neştiind ce să facă. Dar îndată ce se auzi în odaia 
de alături un al doilea zgomot, pricinuit de o uşă ce se 
închidea, acesta sări direct la uşa secretă a dulapului să 
treacă în odaia de alături. Dar n-ajunse să-şi îndeplinească 
gândul, căci în acel moment în care împingea uşa, Holmes, 
dintr-o săritură de panteră, fu în spatele lui. 

Omul, luat prin surprindere, scoase o înjurătură sălbatică. 
Apoi, cu putere uimitoare şi cu o dibăcie nemaivăzută, 
căută să se scuture de cel care-l atacase, dar acesta îl 
apucase de gât şi-l ţinea bine. Încă vreo câteva clipe şi 
criminalul era să fie strangulat. 


Deodată însă acesta se aruncă pe spate cu toată puterea 
corpului său, aşa ca Holmes căzu greu cu capulpe o 
unealtă de fier, ce se afla în cale şi fu un moment ameţit. 
Criminalul se folosi de momentul acesta favorabil, îşi adună 
toate puterile şi scăpă din mâinile detectivului. Apoi apucă o 
pârghie groasă de fier şi vru să zdrobească capul lui 
Sherlock Holmes, care tocmai se ridica de jos. 

Dar ochii detectivului, care se pare că vedeau tot atât de 
bine prin întuneric ca şi la lumina zilei, observară că 
Snowdon apucase fierul primejdios şi, mai înainte ca acesta 
să-l ridice în aer, apucă şi el un ciocan şi se pregăti să facă 
acelaşi lucru ca Snowdon. Astfel Holmes îşi ridică şi el în 
aer unealta grea, dar Snowdon scăpă, dându-i o lovitură 
dibace. 

Holmes căzu iar la pământ şi acum începu o luptă grozavă 
între cei doi oameni, în mijlocul întunericului de nepătruns 
ce domnea în încăpere. Ei se rostogoleau la pământ, 
răsuflând din greu, căci când unul era mai tare, iar după un 
moment, celălalt. 

Se luptau ca două fiare gata să se sfâşie, dar niciunul nu 
izbutea să-l învingă pe celălalt, amândoi având o putere 
egală. 

În sfârşit Holmes reuşi să-şi apuce stiletul şi făcu o tăietură 
puternică în umărul potrivnicului său. Atunci criminalul îi 
dădu drumul cu un strigăt de durere. Apoi, sărind în sus, se 
repezi spre deschizătură şi, mai înainte ca detectivul să-l 
poată urma, Snowdon se ridică pe bârne cu iscusinţa unei 
pisici şi ieşi afară prin uşiţa lăsată deschisă. 

Pe când se mai afla încă cu picioarele atârnate în odaie, 
ţinându-se numai cu mâinile de marginea ferestrei, Holmes 
se repezi asupra lui să-l apuce şi să-l tragă înapoi în 
cameră. Şi desigur c-ar fi reuşit s-o facă, dacă criminalul 
încercat nu ar fi prevăzut gândul şi nu i-ar fi dat o lovitură 
cu piciorul în frunte. 

Stăpânindu-şi durerea, Holmes îşi duse mâinile la frunte; 
în timpul acesta Snowdon reuşi s-ajungă pe acoperiş 


nevătămat. 

Detectivul slobozi numaidecât un glonţ de revolver în 
urma lui Snowdon, care însă îi răspunse cu un râs 
batjocoritor. 

— Mişel blestemat! Scrâşni detectivul, te voi urmări chiar 
şi până-n iad! 

EI făcu o săritură şi se prinse de bârne, apoi vru să se urce 
pe acoperiş. Dar în acelaşi moment, capacul deschizăturii îi 
căzu în cap şi în acelaşi timp auzi pe Snowdon alergând 
grăbit pe acoperiş, spre casa vecină. 

CAPITOLUL, VI - O plimbare primejdioasă. 

Lovitura cu capacul greu ar fi fost desigur mortală dacă 
Holmes n-ar fi avut sub pălărie o placă de oţel ce-l ferise 
până atunci de mult lovituri. El nu fu decât puţin ameţit şi 
izbuti s-ajungă pe acoperiş, unde se opri câteva minute, 
pentru a-şi recăpăta judecata-i rece şi a se gândi la goana 
primejdioasă care urma. 

Situaţia era îngreunată şi de vijelia ce se dezlănţuise şi 
mai tare, urlând cu furie. Cerul nopţii era încărcat de nori 
grei, aducători de vijelie; tunetul bubuia fără încetare; 
fulgerele străluceau, iar vântul sufla cu atâta putere peste 
acoperişuri, încât era foarte periculos să umble cineva pe 
marginea lor. 

În fiecare moment, detectivul putea să fie aruncat de furia 
vântului în întuneric; dar ploaia ce-i uda şi-i răcorea fruntea 
îl făcu în stare să întreprindă urmărirea primejdioasă a 
criminalului. 

Cu tot vântul care în momentul acela se înteţise mai tare şi 
suflă cu furie, el călcă pe jgheabul de tinichea ce se întindea 
de-a lungul acoperişului şi care se îndoi sub greutatea lui. 

Cu o îndrăzneală nebunească, Holmes alergă pe marginea 
prăpastiei ameţitoare şi izbuti s-ajungă la capătul 
acoperişului; aici luă o hotărâre eroică şi, dintr-o săritură, 
fu pe acoperişul casei vecine. Cum acesta era ud, greutăţile 
urmării se măriră şi mai mult. 


Holmes se hotări să-şi adune toată energia spre a pune 
mâna pe criminal, chiar pe acoperişul acela, orice i s-ar fi 
pus în cale. Căci, după cum se încredinţase, criminalul se 
afla încă pe acoperiş. Îl văzuse chiar atunci că dispăruse în 
dosul cupolei de sticlă ce se înălța în mijlocul acoperişului, 
cupolă construită să lumineze până ia etajul de jos. 

Detectivul puse mâna pe revolver. Mai avea încă patru 
gloanţe pe care le putea trage asupra lui Snowdon şi dorea 
să-i găurească puţin pielea, dacă el alerga spre cupola 
împrejmuită de un grilaj de fier subţire. Şi într-adevăr 
criminalul, care se afla la pândă în dosul cupolei, sări atunci 
repede în sus, spre a năvăli asupra lui Holmes, tot cu 
revolverul pregătit. Liniştea fu tulburată de zgomotul a 
cinci sau şase gloanţe trase repede unul după altul, dar în 
întunericul acelei nopţi vijelioase nici un luptător nu izbuti 
să nimerească ţinta. Furios, Snowdon îşi aruncă atunci 
armă ca să se lupte cu potrivnicul său cu mâinile goale sus, 
pe acoperiş. Dar aceasta convenea de minune lui Holmes, 
căci şi el era un boxer bun şi chiar luase mai multe premii. 

— Come in! Zise vesel către potrivnicul său, vei vedea că 
n-ai făcut alegerea potrivită! 

Şi numaidecât el lăsă să cadă o ploaie de lovituri furioase 
în capul lui Snowdon. 

Dar Holmes avea de-a face cu un inamic tot aşa de iscusit 
şi puternic ca el căci şi acesta părea iniţiat în toate 
şmecheriile luptei şi pară într-un chip minunat loviturile pe 
care Holmes voia să i la aplica, mai ales în regiunea 
stomacului. În sfârşit Snowdon slăbi un moment şi în clipa 
următoare căpătă o astfel de lovitură în partea de jos a 
corpului încât îşi pierdu şi vederea, şi auzul, căzând pe 
spate, rostogolindu-se peste grilajul scund al cupolei. 

Zgomotul grozav al geamurilor sparte, ce se prăbuşiră în 
adâncime, fu acoperit de strigătul de moarte al criminalului 
care cădea de pe acoperiş în casă, de la o înălţime de patru 
etaje. 


Holmes vru să se aplece peste grilaj şi să se uite în jos prin 
geamurile sparte, ca să se încredinţeze dacă Snowdon 
murise, când auzi o împuşcătură în spatele! Ui, iar când se 
întoarse, un glonţ trecu la un milimetru de capul lui. Spre 
marea lui mirare, el văzu că de pe acoperiş se deschideau o 
mulţime de ferestruici prin care ieşeau oameni cu felinare 
în mâini. Ei săriră din toate părţile asupra lui Holmes, 
scoțând înjurături sălbatice. Desigur că ei îl socoteau un 
spărgător primejdios, ba poate chiar ceva mai rău. 

Împuşcăturile trase pe casa vecină le atrăseseră atenţia şi 
observară că se petrece ceva neobişnuit deasupra capetelor 
lor. Acum însă spargerea geamurilor cupolei, lupta ce se 
petrecuse puţin mai înainte lângă ea şi prăbuşirea lui 
Snowdon înăuntrul casei, toate acestea li se părură atât de 
ciudate încât crezură numaidecât că aveau de-a face cu 
nişte spărgători care îşi aleseseră tocmai această noapte 
vijelioasă pentru a-şi săvârşi fărădelegile. 

Dar oamenii din Baltimore, şi mai ales cei din cartierul 
acesta, erau nişte oameni hotărâți. Nimeni nu putea să 
glumească cu ei, şi locuitorii casei cu cupolă dovediră 
numaidecât aceasta căci fără s-asculte explicaţiile lui 
Sherlock Holmes I-ar fi sfâşiat de viu, dacă el nu s-ar fi 
priceput să scape datorită îndrăznelii şi dibăciei lui. 

Văzând prea bine că era să se facă moarte de om, mai 
înainte de a-i putea face pe oamenii aceia turbaţi să 
înţeleagă că nu era vinovat, Holmes sări cu paşi mari peste 
acoperişul umed şi se îndreptă spre casa vecină. 

Dar cum urmăritorii se luară după el, descărcând mereu 
focuri de revolvere, el văzu că drumul spre odaia lui 
Snowdon era blocat. Nu-i mai rămase altceva decât să facă 
o încercare disperată, mai mult decât îndrăzneață, de a 
cobori de pe acoperiş în curte pe burlanul de ploaie. 
Urmăritorii lui scoaseră un nou strigăt de furie când îl 
văzură că se apleacă spre acoperiş şi ţinându-se cu putere 
de burlan, flutură câteva momente în aer, între cer şi 
pământ; apoi găsind un sprijin pentru picioare, începu să 


coboare pe burlan cu iscusinţă şi experienţa unui acrobat 
din cei mai buni. 

Holmes cobori de-a lungul burlanului de ploaie în mijlocul 
tunetelor asurzitoare şi al fulgerelor orbitoare. Dar 
coborârea lui nu rămase neobservată. Pe toate coperişurile 
şi chiar în curte, năvăliseră o mulţime de măcelari care îl 
zăriseră pe Holmes. Astfel, mai înainte de a ajunge la 
pământ, el văzu că şi aici i se pregătea aceeaşi soartă cu 
care-l ameninţaseră oamenii de pe acoperiş. Numai dacă 
Harry ar fi fost acolo să-l recunoască! 

Holmes se temu că legitimaţia pe care i-o dăduse prefectul 
poliţiei nu avea să-i fie de nici un folos fată de bestiile 
acestea de măcelari, care amenințau cu braţele goale şi 
vânjoase. 

Din fericire pentru el, acest zgomot neobişnuit atrăsese 
câţiva poliţişti de la secţia de poliţe din apropiere şi aceştia 
izbutiră să înfrâneze furia oamenilor din curte, până când 
Holmes putu să-şi arate identitatea. În câteva cuvinte, el 
explică funcţionarilor motivul primejdioasei lui coborâri de- 
a lungul burlanului. 

Aceştia abia îşi puteau crede urechilor. Aşadar, chiar în 
apropierea lor, la o depărtare de numai câteva case de 
secţia de poliţe, îşi avea ascunzătoarea criminalul băieţilor, 
care băgase groaza şi spaima în tot oraşul şi chiar în 
oraşele din împrejurimi! A trebuit să vină detectivul din 
Londra să-l descopere pe acest ucigaş mizerabil. Poate că 
cel puţin acum aveau să reuşească, sub conducerea lui 
Sherlock Holmes, să-l prindă pe presupusul Snowdon. 

Sherlock Holmes nu prea credea că Snowdon să fi scăpat 
cu viaţă din căzătura aceea grozavă de la o înălţime aşa de 
mare. 

Dar nu mică le fu mirarea tuturor celor care îl însoțeau 
când pătrunseră în vestibulul casei de alături, în care dădea 
cupola de sticlă, şi nu-l găsiră pe criminal! 

Oricât de necrezut părea lucrul acesta, dar nu se putea 
altfel presupune decât că ucigaşul, în cădere, se agăţase cu 


o mână de candelabrul uriaş ce lumina vestibulul şi scările. 
De aici el îşi găsise un drum şi ieşise cu bine afară. Astfel, 
Holmes şi poliţiştii se gândiră să continue cercetările. 

Detectivul era nervos. Dacă L-ar fi avut măcar pe Harry 
lângă el! Dar unde rămăsese oare tânărul? Dacă ar fi avut 
şi el o aventură ca a lui? 

CAPITOLUL. VII - Triumful lui Harry. 

Harry, auzind zgomotul ciudat ce se făcuse dintr-o dată în 
încăperea vecină, se gândi imediat să alerge în ajutorul 
maestrului său, căci i se păruse că cineva sărise pe 
ferestruica tavanului din cameră. 

Cum însă maestrul său nu-i făcuse semnul convenit, el 
renunţă la gândul acesta. Nu ştia dacă Holmes nu bătuse în 
uşă, numai că el să nu intre în acel moment, căci se putea 
ca prin intrarea lui necugetată să-i strice cine ştie ce plan 
detectivului şi acesta l-ar fi costat prea mult pe Harry, care 
nu voia cu nici un preţ să-l supere pe maestrul său. 

Îndată ce îi apăru ocazia să dea semnalul hotărât, auzi 
apropiindu-se de uşă nişte paşi uşori de femeie, care se opri 
lângă uşă, probabil să asculte, şi care îşi apăsă mâna încet 
pe clanţă. 

Harry se ascunse după dulapul cel mare, aşteptând cu 
încordare intrarea persoanei misterioase. 

Nu trecură nici câteva secunde şi uşa se deschise 
încetişor, iar în prag se ivi o femeie înaltă, slabă, îmbrăcată 
în nişte haine de culoare închisă. Dar în odaie era aşa de 
întuneric, că Harry nu putu s-o recunoască pe femeia care 
se oprise în prag. 

Deodată însă, boltă neagră de nori fu străbătută de un 
fulger ce lumină o clipă odaia şi pe femeia din uşă. Astfel 
Harry putu vedea în fugă figura palidă şi îngrozită, cu 
trăsăturile schimbate de spaimă, a unei femei care părea să 
facă parte din lumea bună şi el fu cuprins de o mare 
agitaţie, căci îşi aduse aminte numaidecât de femeia 
nenorocită pe care o văzuse în haine de mireasă, la braţul 
lui Snowdon, în fotografia din camera de alături. 


Oare ce-o hotărâse pe femeia aceasta care, după spusele 
portarului, se despărţise de mult de bărbatul ei, din pricina 
brutalităţii lui, să vină aici cu toată oră târzie şi cu toată 
vijelia de afară? Oare ce legături mai avea cu criminalul? 
Desigur, aşa trebuie să fie, şi numai dorinţa de a vorbi cu 
bărbatul ei o adusese aici. 

Dar ştia ea oare că Snowdon era un criminal atât de 
primejdios şi că vărsase aici sus, în această mansardă 
mizerabilă, sângele nevinovat al lui Charley Dauforth şi 
poate chiar şi pe cel al celorlalţi băieţi ucişi? 

Harry se gândi să-l înştiinţeze numaidecât pe maestrul său 
de această vizită neaşteptată şi bătu încet în perete. 
Această lovitură era cea care contrariase atât pe Holmes 
fiindcă fusese auzită şi de Snowdon. Apoi Harry se hotări 
repede şi se îndreptă spre femeie, tocmai în momentul când 
un nou fulger lumină odaia. 

Un strigăt înăbuşit de groază ieşi din gura femeii care 
rămase încremenită în pragul uşii dar îndată după aceea ea 
se retrase, închise uşa şi o luă la fugă. Harry Taxon o urmări 
numaidecât. Lucrurile se petrecură aşa de repede, că el nu 
mai auzi nimic din lupta ce se încinsese, în acelaşi moment 
între Holmes şi Snowdon. Tânărul detectiv ştia să alerge de 
minune; totuşi îi fu greu să se ţină după femeia palidă. 

Ştia că Holmes va da o mare importanţă faptului că a pus 
mâna pe presupusa nevastă a ucigaşului de copii căci, după 
toate probabilitățile, ea ar fi fost cea mai în stare să dea 
informaţii preţioase asupra criminalului. De aceea, elnu 
voia cu nici un preţ s-o scape din mână. Harry alergă în 
urma ei printr-un şir de străzi până când în sfârşit aceasta 
se opri abia suflând, la intrarea unei fundături, unde nu mai 
avea să fugă mai departe. 

— Cine eşti? O întrebă Harry, care şi el abia mai răsufla şi 
o apucă de mână trăgând-o în fundătura tăcută şi 
singuratică, ca să poată vorbi cu ea netulburat. Nu eşti 
doamna Snowdon, soţia omului care locuieşte în mansarda 
sărăcăcioasă în care voiai să intri adineauri? 


Femeia tăcu. Se vedea că spaima o amuţise. 

— Vorbeşte, stărui tânărul detectiv, ce motiv te-a făcut să-l 
vizitezi pe soţul dumitale? 

— De ce mă întrebi şi ce te îndreptăţeşte să-mi pui aceste 
întrebări? Exclamă în sfârşit femeia. 

— Sunt detectiv, răspunse Harry. Nu ştii oare ce bănuieli 
planează asupra bărbatului dumitale, Snowdon? 

— De unde ştii că eu sunt doamna Snowdon? 

— Fotografia dumitale şi a soţului în haine de nuntă, din 
încăperea cea mică, nu lasă nici o îndoială despre asta. Te 
plâng, doamnă, că după cât se pare mai ai simpatie pentru 
un om menit să fie spânzurat... le-ai despărţit de mai mult 
timp de el; de ce voiai acum să-l vezi iar? 

— O, Dumnezeule mare! Gemu femeia. Vorbele pe care le 
aud acum din gura dumitale îmi întăresc bănuiala pe care o 
aveam împotriva lui, de când am văzut anunţul afişat la 
poliţie în toate colţurile şi pe toate străzile. O, spune-mi, 
domnule, e adevărat că el l-a omorât pe Charley Dauforth? 
Căci m-am dus în ascunzătoarea din Barklay Street numai 
ca s-aud din gura lui Jeremy... Aşadar, el este ucigaşul? 

— Da, doamnă răspunse Harry. 

Femeia abia mai putea respira de groază. 

— Aveţi dovezi? Întrebă ea apoi, înfricoşată. 

— Cele mai zdrobitoare! 

Ochii tânărului detectiv se aţintiră, la aceste cuvinte, cu 
pătrundere pe faţa palidă a femeii, luminată de lumina 
tremurătoare a felinarului lângă care stătea. 

În momentul acela fata ei strălucea de bucurie. 

— Se pare, urmă Harry, că această informaţie te-a 
mulţumit şi că m-am înşelat când am zis că simpatia pentru 
bărbatul dumitale te hotărâse să te duci la locuinţa lui. 

— Dovedeşte-mi, domnule, răspunse femeia repede, că 
Jeremy e într-adevăr ucigaşul micului Dauforth şi vei afla şi 
dumneata de la mine, dar în alt loc, mai mult chiar decât 
doreşti să ştii. Ha, ha! Râse ea cu amărăciune, eu să am 
simpatie pentru sceleratul acela? 


— Îţi voi da dovezi, răspunse Harry repede; ele sunt în 
pachetul acesta. 

— Atunci vino cu mine, domnule! Zise femeia apucându-l 
pe Harry de braţ. Peste câteva momente, vei afla motivul 
care m-a îndemnat să mă duc la locuinţa soţului meu. 

Ea îl trase pe Harry după ea şi coti iar în strada principală. 
Aproape de gara Camden, ale cărei lumini se vedeau în 
depărtare, se opriră în faţa unei case cu un etaj. 

— Am ajuns, îi zise femeia lui Harry. 

Ea deschise uşa casei şi amândoi intrară într-o odaie 
luminată slab. În momentul acela, o uşă ce dă în ea se 
deschise. 

— Ei, Mabel, întrebă o femeie de vreo treizeci de ani, care 
se ivi în pragul uşii foarte îngrijorată, ce veşti aduci? 
Bănuiala ta era îndreptăţită? 

— Domnul acesta ţi-o va dovedi, zise femeia care răspunse 
la numele de Mabel, arătându-l pe Harry, pe care cealaltă 
abia acum îl observă cu mirare. Te rog, domnule, se adresă 
ea tânărului detectiv, să intrăm în această cameră. Aş vrea 
să te prezint surorii mele, doamna Ruth Dauforth, pentru 
care, mai ales, am făcut drumul până în strada Barklay. 

— Doamna Dauforth? Zise Harry Taxon îndreptându-şi 
privirile cu uimire când la una, când la alta, sunteţi surori? 

— Dar de ce pui această întrebare? 

— Dar se vede bine, de la prima vedere, că sunteţi surori 
după asemănarea pe care o aveţi. Ce înlănţuire ciudată de 
împrejurări mă face să găsesc aici două doamne, care nu 
sunt în legătură cu numai cu ucigaşul, ci şi cu victima? Oare 
asta să aibă vreo legătură cu crima? 

— Sunteţi criminalist, domnule, nu-i aşa? Întrebă Ruth 
Dauforth; deci nu mă mir că vă exprimaţi o asemenea 
părere! Vezi, Mabel, avea ori n-avea dreptate bărbatul meu 
să cadă într-o asemenea capcană? Voiam să-l conving, 
făcându-l să creadă că nimeni nu va crede că el, unchiul lui 
Charley, este ucigaşul copilului nevinovat, dar n-a vrut să m- 
asculte. Tocmai că suntem înrudiţi! Zicea el, tocmai pentru 


că, după moartea lui Charley, eu sunt moştenitorul cel mai 
apropiat al fratelui meu, se va crede că i-am luat viaţa! Şi 
după asta a fugit ca un nebun, nu ştiu încotro, şi mă tem să 
nu-şi fi luat zilele... Şi ca să vă vorbesc numai de mine, vezi, 
Mabel, nu ţi-am spus tot adevărul, nu ţi-am povestit ce 
purtare ciudată a avut fratele bărbatului meu, tatăl lui 
Charley, faţă de mine, când a fost azi-dimineaţă la noi. Ar fi 
trebuit să fiu oarbă să nu observ că el s-a purtat astfel, 
fiindcă ne bănuia, pe mine şi pe bărbatul meu, de această 
crimă odioasă. De aceea am alergat la tine, dragă soră, să-ţi 
cad în genunchi şi să te rog să afli dacă nu cumva bărbatul 
tău, omul acela care deja are atâtea păcate pe sufletul lui, 
nu e vinovat de această crimă. 

— Da, aşa e, răspunse doamna Snowdon, întorcându-se 
spre Harry, fiindcă nu bănuiam că Ruth va imita exemplul 
soţului ei, dacă nu va putea să-şi dovedească nevinovăția în 
această crimă şi fiindcă chiar eu aveam bănuiala întemeiată 
că bărbatul meu era vinovat de toate crimele săvârşite în 
timpul din urmă în Baltimore m-am dus în strada Barklay. Şi 
acum dumneata, domnule, mi-ai putea arăta, după cum mi- 
ai făgăduit, dovada că Jeremy este cu adevărat ucigaşul lui 
Charley Dauforth. Te asigur incă o dată că nu voi avea nici o 
consideraţie pentru mişelul acela care mi-a nimicit toată 
fericirea vieţii mele! 

„lar dacă vei vrea, te voi duce şi la celelalte ascunzători pe 
care Jeremy le are aici în Baltimore.” Harry desfăcu 
pachetul, dar abia văzură cele două femei conţinutul lui şi 
scoaseră ţipete de groază. Ruth Dauforth recunoscuse, la 
prima vedere, într-un deget al mâinii carbonizate pe care 
Holmes o găsise în cenuşa din sobă, un inel mic de aur, cu o 
piatră de rubin roşu, pe care James Dauforth i-l dăruise 
odinioară fiului său. Ea îşi acoperi îngrozită faţa cu mâinile 
şi începu să plângă în hohote. 

— Unde ai găsit toate astea? Întrebă Mabel, care abia se 
putea stăpâni să nu cadă, atât era de tulburată. 


— În soba de fier din camera soţului dumitale, iar în scrin 
cămaşa însângerată. Uitaţi-vă aici, pe ea sunt cusute 
inițialele C. D. Mai e nevoie şi de alte dovezi că Snowdon, 
cum se numeşte bărbatul dumitale, este ucigaşul lui 
Charley Dauforth? 

— Nu! Nu! Zise Mabel, atât ajunge să rup pentru 
totdeauna şi cea din urmă legătură ce mă mai lega de soţul 
meu, pe care l-am iubit altădată cu atâta ardoare. Sângele 
nevinovat al copiilor trebuie răzbunat şi vă voi ajuta pe cât 
îmi vor îngădui slabele mele puteri. 

— Atunci vino, zise Harry, învelind la loc braţul cadavrului, 
cămaşa şi fotografia, să-ţi îndeplineşti făgăduiala. 

EI îşi luă pălăria şi părăsi, împreună cu Mabel Snowdon, 
căsuţa în care se petrecuse această scenă. Harry se 
îndreptă repede spre strada Barklay, unde se află 
ascunzătoarea criminalului. Ardea de nerăbdare să-l 
informeze pe marele său maestru despre descoperirile pe 
care le făcuse. El era plin de mândrie, ştiind că maestrul 
său va fi mulţumit de el. 

CAPITOLUL VIII - Ispăşirea crimei. 

Harry şi însoţitoarea lui, Mabel Snowdon, tocmai 
ajunseseră în faţa casei din stradă Barklay, unde stătuse 
ascuns luni întregi ucigaşul de băieţi, când, spre marea lui 
mirare, tânărul detectiv auzi vocea cunoscută a maestrului 
său venind dinspre o poartă vecină. Apoi îi văzu pe Holmes 
ieşind împreună cu câţiva poliţişti pe uşa casei în care se 
află locuinţa ucigaşului. Ei fuseseră la mansarda lui 
Snowdon, de unde Holmes îşi luase haina pe care o lăsase 
acolo. Acum se pregăteau să se ducă la secţia de poliţie, ce 
se afla pe o stradă vecină, să-l informeze pe inspector 
despre descoperirea detectivului şi despre cele întâmplate 
în strada Barklay. 

În acelaşi timp, Holmes voia să se intereseze la poliţie, 
dacă se aflase pe acolo ceva despre Harry Taxon. Îşi poate 
închipui oricine cât fu el de bucuros când dădu cu ochii de 
ucenicul său. 


— Hei, bâiatule, iată-te! Zise el mulţumit. Dar cine este 
doamna de lângă tine? 

— Sunt fericit, maestre, să-ţi prezint pe doamna Mabel 
Snowdon, răspunse Harry cu mândrie. 

Şi ochii lui se aţintiră, asupra feţei detectivului, spre a 
observa impresia pe care i-o face această femeie. Şi fu 
mulţumit pe deplin. Căci, cu toate că Sherlock Holmes nu 
lăsa de obicei să i se vadă pe faţă sentimentele lăuntrice, de 
astă dată însă ochii îi străluceau de bucurie. 

— Atunci ne putem aştepta la mărturii importante în cazul 
Dauforth, zise Holmes îndreptându-şi ochii întrebători spre 
Mabel Snowdon. 

— Într-adevăr doamna este hotărâtă să ne dea toate 
informaţiile asupra locuinţei probabile a celui pe care, după 
cât mi se pare, încă n-aţi putut pune mâna, cu toate că, 
judecând după zgomotul pe care l-am auzit în încăperea 
mică înainte de plecarea mea, am bănuit c-ai avut o 
întâlnire serioasă cu el. 

— Din păcate, mi-a scăpat printre degete, răspunse 
Holmes. Dacă doamna cu care ai avut norocul să te 
întâlneşti şi despre care cred că este soţia criminalului e 
hotărâtă să ne facă vreo câteva mărturisiri împotriva lui, 
aceasta ne va aduce o mare bucurie. În cazul acesta, 
doamna ar trebui să fie aşa de bună să ne întovărăşească la 
secţie. Scenele agitate ce s-au petrecut aici în timpul 
absenței tale, Harry, au atras, după cum vezi, o mulţime de 
curioşi şi deci n-ar fi cu putinţă să vorbim liniştiţi. 

— Sunt gata să vă urmez, răspunse doamna Snowdon, 
cred că e de datoria mea să nu mai ascund autorităţilor 
ceea ce n-am spus până acum din consideraţie pentru soţul 
meu. 

Doamna Snowdon îi însoţi pe cei doi detectivi şi pe poliţişti 
la biroul de poliţie cel mai apropiat, unde Holmes şi ceilalţi 
poliţişti fură uimiţi de mărturisirile pe care nenorocita de 
soţie a criminalului le făcu despre bărbatul ei. 


Ea le zugrăvi cu durere viaţa plină de dureri şi de 
amărăciune pe care o dusese ani de-a rândul cu bărbatul ei, 
pe care la început îl crezuse un om cinstit, orbită cum era 
de dragoste. Dar el deveni în curând un om rău şi brutal. 
Cu toate acestea, fiindcă nu le ascultase pe rudele ei care 
se supăraseră, ea rămase cu el şi trăiră împreună timp 
îndelungat. 

Dar Snowdon fu destituit din postul său de la banca unde 
lucra din cauza înşelătoriilor şi a deturnărilor şi de atunci 
căzu din ce în ce mai jos, până ce ajunse un criminal de 
rând. 

— Încă din Texas, povesti nenorocita femeie suspinând şi 
vărsând şiroaie de lacrimi, mi s-a părut că Jeremy avea 
înclinări perverse către tineri şi băieţi, că avea predispoziţii 
sadice... Îmi mai aduc aminte cu groază că într-o zi am dat 
peste el tocmai când rupea capul unor porumbei şi bea 
sângele cald al păsărilor ucise. Aceasta mă hotări atunci să 
fug de el şi am venit în Baltimore unde se afla sora mea, 
măritată cu domnul Bill Dauforth, un mic funcţionar de la 
gara Ohio. Dar în curând mă urmă şi Jeremy, pe care l-am 
întâlnit din întâmplare pe stradă. El mi-a jurat cu lacrimi 
fierbinţi, făcându-mi cele mai mari făgăduieli, că se va 
îndrepta şi va deveni un om cumsecade, dacă îmi voi lega 
viaţa iar de a lui, şi l-am crezut. Ne-am mutat amândoi în 
locuinţa sărăcăcioasă unde, după cum am aflat acum, s-a 
întâmplat după plecarea mea o crimă înfricoşătoare!... L- 
am oferit aproape tot ce mai rămăsese din averea mea pe 
care, silită de el, am ridicat-o de la bancă, încă de când 
eram în Texas. Îmi povestise că reuşise să capete un post, 
mic şi rău plătit, de copist la un avocat. Dar în curând am 
fost silită din nou, din pricina relei sale purtări şi a 
brutalităţii lui, să mă despart de el şi să mă mut în căsuţa 
unde l-am dus pe tânărul criminalist şi unde am găsit-o şi pe 
sora mea. Ea a avut grijă de mine când m-a văzut venind la 
ea, acum câteva săptămâni, lipsită de orice sprijin i-am 
descris chinurile mele; dar nu i-am mărturisit bănuiala 


înfricoşătoare pe care o aveam asupra bărbatului meu, de 
când trăiam din nou cu el aici, în Baltimore. 

— Bănuiai oare că Snowdon ar fi autorul tuturor acelor 
groaznice omoruri săvârşite în timpul din urmă în 
Baltimore? Întrebă Holmes. 

— Nu, domnule, nu bănuiam deloc una ca asta, căci altfel 
aş fi înştiinţat numaidecât poliţia; bănuiam însă că Snowdon 
frecventa cercurile criminalilor, răspunse femeia. Într-o zi 
însă am descoperit că o ladă mare de lemn aflată în camera 
mică a locuinţei noastre din mansardă era plină de o 
mulţime de instrumente de spărgător; în afară de asta, 
vizitele prea dese ale unui om cu urechea dreaptă 
înjumătăţită şi care la prima vedere, nu părea tocmai o 
poamă bună, îmi dăduseră de bănuit... Într-o seară, când 
omul acesta a venit iar la soţul meu, crezându-se ne 
ascultați, avură împreună o convorbire lungă pe şoptite. 
Când au plecat, i-am urmărit şi am văzut că-şi îndreptau 
paşii spre locul defăimat din port, unde, cum am aflat mai 
târziu, veneau tot felul de criminali. A doua zi de dimineaţa 
am citit că se săvârşise în oraş o spargere mare la o bancă 
din cele mai însemnate. Şi cum Snowdon nu s-a întors acasă 
decât foarte târziu, după masă, bănuiala mi se păru 
întemeiata şi am fost aproape sigură că şi el fusese 
amestecat în acea spargere. După aceea, l-am mai văzut de 
multe ori ducându-se spre Locus-Point, la cârciuma 
marinarilor cu firma „Ancora de aur”... Acestea sunt 
mărturisirile pe care voiam să vi le fac, domnilor. Poate că 
veţi izbuti să găsiţi pe Snowdon, criminalul copiilor, în 
Locus-Point. 

— Ancora de Aur” este un local pe care poliţia îl cunoaşte 
de mult ca pe un loc de întrunire al tâlharilor, răspunse 
funcţionarul de la poliţie. Dar mai multe razii făcute acolo n- 
au dat nici un rezultat căci fără îndoială criminalii care se 
duc acolo sunt înştiinţaţi întotdeauna de venirea poliţiei. 
Din nenorocire, există şi în poliţia noastră indivizi care au 
legături cu lumea interlopă. Cu toate acestea, se pare că 


lucrul cel mai bun ar fi să facem o nouă razie la „Ancoră de 
Aur” 

— Bineînţeles, răspunse Holmes, sunt cu totul de părerea 
dumitale şi nădăjduiesc că, dacă vom avea destulă 
prevedere, ucigaşul va cădea în noaptea aceasta în mâinile 
noastre. Vor fi de ajuns câţiva poliţişti buni pentru a-l prinde 
nu numai pe criminalul grozav care mi-a scăpat astă-seară, 
dar şi pe ceilalţi tâlhari care îşi au ascunzătoarea la „Ancoră 
de Aur” 

Polițistul fu de aceeaşi părere cu Holmes şi-n curând 
plănuiră totul. După câteva minute, pe când doamna 
Snowdon se întorcea acasă, o mică trupă de zece poliţişti, 
întovărăşită de cei doi detectivi londonezi, se îndrepta spre 
Locus-Point. 

Când ajunseră aproape de cârciuma „Ancora de Aur”, 
Holmes hotărî cu conducătorul micii trupe de poliţişti, toţi 
înarmaţi cu revolvere, să-l lase pe el şi pe Harry să intre 
singuri în localul suspect şi să-l urmeze numai după ce-l va 
chema printr-un semnal anume hotărât, din fluier. 

Apoi el şi cu Harry se duseră pe o stradă dosnică şi 
întunecoasă, prin care, după părerea lor, se putea intra în 
odăile din dos ale unei case singuratice din port, în care se 
aflau sălile cârciumii marinarilor, încă atât de frecventată la 
o oră aşa de târzie. Bănuiala lui nu-l înşelase. 

După ce străbătură stradă întunecoasă, cei doi ajunseră la 
un zid nu tocmai înalt ce împrejmuia curtea localului 
„Ancora de Aur”. Cu puţină osteneală, cei doi detectivi 
reuşiră să se caţere pe zid şi să sară apoi în curtea 
întunecoasă. Aici, atenţia le fu atrasă la început de o lumină 
ce ieşea printre obloanele unei ferestre de la o încăpere de 
la etajul de jos, ce dă în curte. 

Ei se furişară fără zgomot până la fereastră şi ce văzură 
prin crăpăturile obloanelor le spori şi mai mult agitația. 
Apoi se îndreptară repede spre uşa din dos a casei, pe care 
o deschiseră numaidecât. 


Dar oricât de încet sfărâmaseră ei broasca uşii şi 
pătrunseseră înăuntru, cel care se afla în camera din dos 
trebuia să fi auzit zgomotul, căci, mai înainte ca cei doi 
detectivi să fi ajuns la uşa ei, obloanele ferestrei se 
deschiseră deodată şi un om înalt şi slab, cu barbă roşie, cu 
faţa palidă ca moartea şi braţul strâns legat, sări în curte. 
Apoi, tocmai în momentul când Holmes şi Harry năvăliră 
afară după el, acesta dispăru printr-o fereastră a pivniţei. 

— După el, zise detectivul şi, fără să mai stea mult pe 
gânduri, sări prin această fereastră a pivniţei, dar aşa de 
încet încât Harry, care-l urmase numaidecât, fu cât pe-aici 
să-i sară în cap. 

Ajungând jos, cei doi detectivi îşi aprinseră felinarele de 
buzunar şi la flacăra lor, cu toate că era destul de mică, 
putură să observe cum individul înalt şi uscăţiv cu barbă 
roşie, care nu era altul decât Jeremy Snowdon, ucigaşul 
copiilor, alerga în sărituri de panteră spre partea din fund. 
Holmes descoperi numaidecât un mecanism secret şi, 
apăsând încet cu un deget o bucată de perete, se învârti 
împrejur şi lăsă să se vadă intrarea unei încăperi despărțită 
de pivniţă. Această încăpere era plină de o mulţime de lăzi 
şi de baloturi de marfă, printre care abia se putea trece pe 
nişte cărări înguste. 

Criminalul trebuia să se fi ascuns într-una din aceste 
cărări, după vreo grămadă de lăzi. 

Era o mare îndrăzneală să pătrundă cineva prin acele 
cărări înguste, căci Snowdon putea să stea la pândă undeva 
şi să se apere fără să fie descoperit. 

Holmes vedea bine că aveau de-a face cu un criminal 
foarte primejdios, iscusit şi încercat, deoarece putuse 
mereu să le scape până atunci. Dar el şi cu Harry nu ştiau 
ce era frică, căci în practica lor îndelungată avuseseră de 
multe ori de-a face cu asemenea indivizi disperaţi. 

— Tu du-te pe cărarea asta, îi şopti Holmes lui Harry, iar 
eu mă voi aventura în gaura aceea; la urma urmelor, tot o 


să dăm de el undeva. Eu cred că Snowdon s-a folosit tocmai 
de una din aceste două cărări spre a se pune la adăpost. 

În clipa următoare, cei doi detectivi londonezi dispărură 
printre lăzile şi baloturile cu marfă. Trecură câteva minute 
lungi de tot când, deodată, răsună în partea din fund a 
încăperii un strigăt puternic, un strigăt înfricoşat, pe care 
nu-l putea scoate nimeni altul decât Jeremy Snowdon. 

Şi chiar criminalul fusese cel care, prins deodată şi pe 
neaşteptate de Holmes şi de ajutorul său, scoase acel ţipat 
deznădăjduit. 

Căci ascuns în colţul cel mai întunecos, el crezuse la 
început că izbutise să scape de cei doi urmăritori, când 
deodată, ei se aruncară asupra lui mai înainte ca să se 
poată apăra şi-l doborâră la pământ Apoi îl înţepeniră pe 
loc, punându-l cătuşe la mâini şi la picioare. 

Poliţiştii aflaţi în faţa cârciumii „Ancora de Aur”, care 
aşteptau cu cea mai mare nerăbdare semnalul detectivului, 
fură destul de uimiţi când, după scurt timp, îi văzură pe cei 
doi detectivi londonezi întorcându-se şi ducând cu ei pe 
ucigaşul legat fedeleş. 

De bucurie că izbutiseră în sfârşit să pună mâna pe 
primejdiosul criminal, ei procedară chiar în noaptea aceea 
la o razie a sălilor de consumaţie ale cârciumii marinarilor. 
Apoi îi întovărăşiră pe Sherlock Holmes şi pe Harry Taxon la 
secţia de poliţie, pentru a-l depune în siguranţă 
deocamdată aici pe Snowdon, până ce va sosi ordinul 
prefectului. Acesta fu imediat înştiinţat telefonic pentru a li 
se spune unde trebuia să fie transportat criminalul. 

Chiar în noaptea aceea, Snowdon fu adus în faţa lui 
Harcourt şi supus unui interogatoriu îndelungat. După ce 
mai întâi tăgădui, el mărturisi, când Sherlock Holmes îi 
arătă resturile de cadavru găsite în camera lui şi cămaşa 
însângerată. lar după ce doamna Mabel Snowdon fu adusă 
ca martoră împotriva soţului ei, el recunoscu că nu era 
numai ucigaşul lui Charley Dauforth, ci şi al celorlalţi băieţi, 


crime ce îngroziseră luni de-a rândul tot oraşul Baltimore şi 
împrejurimile. 

Peste câteva zile, criminalul îşi ispăşi crimă prin moarte, 
pe scaunul electric. 

Domnul James Dauforth, tatăl nenorocitului Charley, fu 
uşurat aflând că ucigaşul unicului său fiu fusese pedepsit şi 
fiindcă fusese aşa de nedrept faţă de fratele său şi de soţia 
acestuia, bănuindu-l de o faptă aşa de mişelească. Aşadar, 
acesta căută să-şi răscumpere păcatul: domnul Bill 
Dauforth, scos din fericire la timp din valurile râului 
Shesapeake Bay, unde voise să-şi curme viaţa, deznădăjduit 
din pricina morţii nepotului său, Charley, fu dus la spital, 
unde stătu multă vreme, să se întremeze. Când ieşi, fratele 
său îl luă la Rockville, asigurându-i aici, atât lui, soţiei sale şi 
sorei acesteia, Mabel, o viaţă liniştită şi lipsită de griji. 
Atunci el află că ceasul fiului său, pe care el îl găsise în vasul 
de pe şemineu şi care-i deşteptase bănuiala asupra fratelui 
său, fusese lăsat de Charley acasă, în seara aceea de 24 
mai. 

— Ei, Harry, zise Holmes către tânărul său ucenic, după ce 
ucigaşul fu predat în mâinile justiţiei, acum ne putem 
întoarce mulţumiţi acasă, la Londra. A fost mare noroc că la 
întoarcerea în Baltimore, am văzut afişul poliţiei, lângă 
gară, căci astfel am ferit pe doi oameni cinstiţi de a ispăşi 
crimele grozave săvârşite pe nemernicul acela fără 
pereche, Snowdon. Cred că domnul Harcourt, prefectul 
poliţiei, îşi va aduce aminte cu plăcere de noi. 


SFÂRŞIT