INSEMNARI SOCIOLOGICE Anul III, Nr. 4, Iulie 1937

aula UL. — Ne. 4 lulie 1937. 


INSEMNĂRI 


SOCIOLOGICE 

















Apar odată pe lună. 


Director: TRAIAN BRĂILEANU, 


profesor de Sociologie la Universitatea din Cernăuţi. 


CUPRINSUL 


ARTICOLE 


i Andră& Joussain : Ipocrizia revoluţionară în Franţa 
în secolul XVIII. 
I. Dumitru Cristian Amzăr: Ştiinţă şi monografie. 


IL. lon Ţurcan: Primitivismul "iudaic. 

IV. Ing. lon Gogan: Realizări muncitoreşti. 

V. 1. Pignatelli: Imperiul fascist şi intluența sa 
Z asupra poesiei italiene. 
(05 Traian Brăileanu: + Tehnica politicei legionare, 


REDACŢIA: Cernăuţi, str. General Berthelot 5, 
ADMINISTRAŢIA (Proiesor Constantin Zoppa): 


Cernăuţi, str. Baltinester 15. 
Abonamentul pentru l an. . . . . . . Lei 60 [e 
Exemplarul 5 


» 








Tipograiia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi. 


Www. daczramanica ro 


Fiecare număr va avea cel puţin 32 pagini. 


Manuscrisele nu se inapoiază. 














Rugăm abonaţii cari îşi schimbă domiciliul să comunice 
administraţiei revistei noua adresă. 











ANUL (IL. Ne. 4, Iulie, 1937 


Insemnări Sociologice 





Director: TRAIAN BRĂILEANU, 
profesor de Sociologie la Universitatea din Cernăuli. 


Ipocrizia revoluţionară 
în Franţa în secolul XVIII 
de ANDRE JOUSSAIN. 


Impotriva. a ceea ce spirite superficiale, obișnuite a se ţinea de 

aparențe, ar putea gindi, revoluționarii nu se caracterizează numai 
rin violenţa pasiunilor și exaltarea ideilor lor, ci prin ipocrizia lor. 
Vntuziaşti şi pasionaţi, ei nu se pot de fapt ţinea totdeauna la acelaș 
grad de exaltare: in urmă, de teamă să nu apară molatici în ochii 
semenilor lor, ei trebue să afecteze entuziasm și pasiune chiar dacă 
nu le mai simt. Obligaţi pe de altă parte dea se arăta pasionaţi 
pentru a răscoli massele, ei caută adeseori cu de-a sila să-și joace 
rolul ; în slirşit trăgindu.și puterea lor din popor, ei au grija de a 
părea de acord cu el, chiar cînd nu fac ceea ce dorește și de a 
vorbi în numele lui, chiar cind îl oprimă. Bevoluţionarii din 1789 
m'au scăpat de subt această lege. 

Ei puteau cu atit mai puțin scăpa de subt ea dat fiind că 
proclamaseră sus și tare principiile lor, principii a căror aplicare era 
dificilă sau imposibilă din cauza imprejurărilor, a violenței pasiunilor. 
Visind a reforma societatea, ei promit a instaura o nouă ordine din 
care vor dispărea nedreptăţile, desbinările și inegalităţile și a crea 
o lume unde vor domni libertatea, egalitatea, fraternitatea, virtutea, 
prosperitatea și fericirea. Şi ei nu legiferează numai pentru ţara lor 
și timpul lor. Pretenţiile lor sunt mai inalte. Declaraţia drepturilor 
omului din 1789 e făcută „pentru toţi oamenii, pentru toate timpu- 
rile, pentru toate ţările și pentru a servi ca pildă lumii“. Dar această 
declarație e făcută într'un moment cînd imprejurările cereau ca ce- 
tăţenilor să li se amintească datoriile lor și nu ca să se exalteze în 
în ei sentimentul drepturilor lor: națiunea este în plină anarhie, şi 
e evident că drepturile proclamate nu vor putea primi satisfacţie prin 
constituţia ce le va urma. „De ce, observă Malovet, să transportăm 
oamenii pe virful unui munte şi să le arătăm tot domeniul dreptu- 
rilor lor, cind suntem obligaţi de a-i face să coboare, de a trage 
limite și de a-i arunca iarăş în lumea reală unde vor găsi hotare 
la fiecare pas“ ? Se proclamă deci drepturi egale, dar aceste drepturi 
nu sunt acordate. Se declară că „Nimene nu trebue neliniştit pentru 
opiniunile sale, chiar religioase”, dar preoţii refractari sunt persecu- 
taţi, cetăţenii sunt impiedicaţi să urmeze cultul alegerii lor, se su- 
primă libertatea presei luîndu-se materialul de tipar al ziarelor opo- 


Www. dacuramanica ro 


PE E) 


ziţiei şi trimiţindu-se publiciștii partidului potrivnic la ghilotină. 
In 1193, o nuuă declarație a drepturilor va merge pină a legitima 
dreptul la insurecție. Dar cind poporul oprimat se va ridica împo- 
triva despotismului Convenţiunii, insurecția lui proclamată în abstract 
ca „cel mai slint drept şi cea mai meapărată datorie“ va deveni 
o crimă. Răsculaţii vor fi împuşcaţi, înecaţi, ghilotinaţi. Şi astea nu 
vor mai fi fapte excepţionale, ci o practică constantă. Contradicţia 
între principii şi acte este unul din caracterele cele mai vizibile şi 
cele mai puţin contestabile ale acestei epoci. 

Starea socială anterioară împinge deja spre aceasta. În vremea 
declinului vechiului regim moravurile încetaseră a în armonie cu 
instituţiuuile cari rămineau neschimbate pe cînd ele însele se trans: 
formau ; şi opiniunile ele însele nu vrau adeseori de acord nici cu 
instituțiunile, nici cu moravurile. Regele se bucura de o putere în 
teorie absolută, dar limitată în fapt prin rezistenţele Parlumentelor 
şi presiunea opiniunii. Curtea şi păstrase eticheta sa și preşedinţia 
sa şi nobilimea prestigiul său, rangul și privilegiile sale pecind ega- 
litatea intra în moravuri și clasele se amestecau cu o familiaritate 
necunoscută înainte. Parlamentele, corpuri privilegiate, însărcinate 
de a păstra datinile şi obiceiurile, erau însufieţite de un spirit repu- 
blican care reamintea pe cel al Ligii și al Frondei: şi magistraţii 
eveau în bibliotecile lor operele pe cari le condamnau la ardere în 
sentinţele lor. Clerul se încăpăţina de a face să se respecte vechile 
superstiții lovite de moarte prin critica filosofică şi prin ridiculizare ; 
şi tineri preoţi intraţi în Biserică fără vocaţie şi pentru a-şi face 
drumul în lume duceau 0 viță care nu se potrivea cu starea lor. 
Fiecare era astfel impins să joace, cu mai multă sau mai puţină 
convingere aparentă, un rol pe care viaţa sa îl desminţea sau pe 
care-l desavua raţiunea sa. Fiecare dojenea adeseori ceeace punea în 
practică sau lăuda sus și tare ceeace se abţinea să practice. După 
mărturia uuui contemporan, contele de Begur, „nicicind nu se văzu 
mai mnlt contrast în opiniani, în gusturi şi în moravuri: în sinul 
academiilor se aplaudau maximele filantropiei, diatribele împotriva 
gloriei deşarte, dorinţele pentru pacea perpetuă; dar ieşind de aci, 
aceiași oameni se agitau, intrigau, declamau pentru a împinge 
guvernul la războiu,“ în vederea de a susținea împotriva Angliei 
însurecţia americană. „Fiecare se opintea de a întuneca pe ceilalţi 
prin luxul său, chiar în clipa cînd toţi vorbeau ca republicani şi 
predicau egalitate.“  Prelaţi părăseau diecezele lor pentru a dobindi 
prin uneltiri ministere, preoţi făceau versuri şi povestiri destrăbălate;, 
se vorbea de independenţă în taberele militare, de democraţie în casele 
nobililor, de filozofie Ja baluri şi de morală în budoare. Această 
desordine în idei, în aspiraţiuni, în discursuri, în conduită, urmare a 
disarmnoniei credințelor, moravurilor şi instituţiunilor şi preludiu 
obligat al tuturor marilor revoluţii totodată sociale și politice, cste o 
piedică pentru dreptate şi sinceritate şi oferă uu teren prielnic 
ipocriziei, 

Această ipocrizie se desvoltă cu atit mai bine cu cit dragostea 
pentru viaţa ușoară şi lux care caracterizează secolul XVIII fuvoriza 





Www. dacuramanica ro 


E e 


visurile idilice chiar la aceia cari nu erau ocupați decit de inte- 
vesele și plăcerile lor. Visul unei omeniri maui fericite făcea parte 
din epicureismul secolului. Aceasta este o plăcere a imaginaţiei care 
complectează plăcerile simţurilor și ale spiritului. Omul senzibil din 
secolul XVIII nu este acela care simte milă adincă la nenorocirea 
altuia, ci acela care înţelege prilejuiile cind trebue să simtă şi care 
manifestă cu cea mai mare ioiciune şi cuviință sentimentul ce i-l 
sugerează situaţiile potrivite de a excita admirația sau mila. Senzi- 
bilitatea astfel concepută este mai puţin o calitate a sufetului decit 
a inteligenţei şi noi o găsim de fapt la unul din oamenii cei mai 
inteligenţi ai acelui timp, 'Talleyraud, pe care cancelarul Pasquier 
ni-l descrie ca pe omul cel mai lipsit de delicateţă în sentimente, 
cel mai incapabil de a îi oprit printr'o idee morală şi căruia niciun 
mijloc nu i-a fost prea respingător pentru a-și satisface dorinţele și 
a-și mulțumi gusturile, dar care poseda nu mai puțin, chiar după 
spusele aceluiași martor, tactul cel mai fin şi cel ma: sigur. 

'Talleyrand, în această privinţă, este reprezentativ pentru secolul 
său? Mulţi dintre contemporanii săi, fără a fi cu mult mai accesibili 
decit dinsul pentru dragoste şi milă, au avut fără îndoială destul de 
viu sentiment pentru ceea ce pot fi dragostea şi mila și le-a plăcut 
a le exprima fără a le simți. Sentimentele lor generoase au avut în 
general destulă putere pentru a se exterioriza în efuziuni lirice, in decla- 
maţiuni și proiecte, dar au avut arareori destulă putere pentru a se tra- 
duce în fapte. Cei mai buni observatori ai acelui timp nu s'au înşelat 
asupra acestui lucru, Besenval denunță senzibilitatea ca o modă 
adoptată de femei; Gilbert o satirizează; D'Argenson scrie că senzi- 
bilitatea se pierde și că „dragostea, trebuința de a iubi, dispar de 
pe pămint“. Afectarea senzibilităţii în acel timp pare să mu fie decit 
ascunderea unei nepăsări foarte reale sau 0 reacțiune de suprafață 
împotriva unui egoism adinc. 


Virtutea, ca și senzibilitatea cara e izvorul ei, este mai mult în 
capul oamenilor acestei epoci decit în inima lor. Duclos o constată; 
moravurile slăbesc din ce în ce, oamenii faimoşi prin procedee pe 
cari legile le tolerează dar pe cari onoarea le condamnă sunt cruțați, 
chiar fără vreun interes, pecind altădată nimene n'ar î vroit să-i 
frecventeze. Şi mai mult, după mărturia lui D'Argenson, nu se mai 
recunoaște fineță şi abilitate decit unor pungaşi subtili și nu se mai 
acordă niciun fel de spirit celor ce nu sunt decit oameni cinstiţi; sau 
dacă li se acordă, atunci numai in miisura ce dinșii devin pilde de 
dreptate şi echitate, 


Aceste trăsături de caractere pe cari D'Argenson le observa la 
generația sa și la cea ce se pregătea s'o înlocuiască, se regăsesc în 
adevăr la generația revoluționară. Altruismul revoluționarilor, ca şi 
cel al lui Rousseau care în acest punct este oglinda secolului, izvo- 
reşte dintr'o senzibilitate de imaginaţie care le place pentru exaltarea 
ce-o procură: el nu izvorește dintr'un clan de dragoste sau de milă, 
dintr'o adincă compătimire pentru suferinţă ; el răspunde unei tre- 
buinţe egoiste de expansiune, dorinţei de a spori „eul“ lor. Și ne- 


WWW, daCIBrOMANICZATO 


—4— 


sinceritatea lor mai este încă accentuată prin obișnuințele lor de 
politicieni, de retori, de ziariști, de avocaţi porniţi să pledeze fără 
deosebire şi pentru și contra, să facă să pară bună o cauză rea şi 
rea una buuă, a da ca îndoelnice fapte sigure, a prezenta totdeauna 
evenimentele în lumină favorabilă pentru interesele ce le servesc şi 
defavorabilă pentru cele ce le combat. De aci exaltarea lor revolu- 
ţionară aşa de adeseori numai prefăcută, cultul lor pentru cuvinte 
mari și mari fraze, cabotinajul lor neincetat, frecventa lor rea cre- 
dinţă şi contradicţia neîncetat înoită între faptele lor și vorbele lor. 
(Trad. T. B.). 


Ştiinţă şi monografie 
Dela Em. Durkheim la Dimitrie Gusti 


Profesorul Gusti a creiat la noi o adevărată școală în socio- 
logie. Originalitatea ei ştiinţifică stă, precum se ştie, în feoria mo- 
nografiei sociologice pe de o parte, iar pe de alta în organizarea 
unor cercetări pe teren — faimoasele campanii monografice, pentru 
a vorbi în termenii şcoalei. Din cercetările de pină acum n'a-resultat 
însă nici o monografie propriu zisă. In schimb scrierile teoretice și 
de propagandă au afirmat, cu tărie şi fără preget, za/oarea și nou- 
tatea metodei întrebuințate. 

Nu ne ocupăm acum de îndreptățirea, teoretică şi istorică, a 
acestor afirmaţii. Vom impărtăşi, cu alt prilej, rezultatul cercetărilor 
noastre în această privinţă. Aici ne mărginim la o simplă conirun- 
tare de istorie a sociologiei, urmată de anumite concluzii privitoare 
la moravurile ştiinţifice dela noi. 

Monografia, care nu e chiar nouă în istoria cercetărilor sociale 
— o recunoaște, înt:'uu anumit fel, însuşi Profesorul Gusti, desco- 
peritorul ei „ştiinţific“ -— a avut să întimpine, cu mult înainte ca 
ea să fie propusă de învățatul romiîn, obiecţii cari nu pot fi trecute 
sub tăcere tocmai de cineva care vrea să reia această metodă ca 
singura valabilă în sociologie. La apariţia primei lucrări teoretice a 
şcoalei monografice, — 7eorla monografiei sociologice de Traian 
Herseni, precedată de un studiu introductiv, cam de aceeaş întindere, 
al Profesorului Gusti însuşi, întitulat: Sociologia monografică — 
știința realității sociale —, «<Rinduiala», anul I n-rul i, a crezut 
de datoria ei să atragă atenţia, între altele, și asupra tăcerii care 
se întindea, dealungul întregului volum, cu privire la obiecțiile ridi- 
cate de Durkheim Împotriva monografiei ca metodă de constituire a 
sociologiei ştiinţifice, - - tăcere cu atit mai inexplicabilă la un om 
de ştiinţă ca Prof. Gusti, cu cit d-sa, în felul cum lucrează, preţu- 
eşte mai mult istoria discafiei din jurul unei probleme decit pro- 
blema însăşi. Au trecut deatunci doi ani şi Prof. Gusti w'a găsit de 
cuviință să ia o atitudine faţă de obiecțiile sociologului francez şi 
nici să lămurească, altfel decit prin tăcere, rostul tăcerii sale în 


Ap 


această împrejurare. Intrucit dar problema metodei monografice în 
sociologie e departe de a fi limpezită în mișcarea ideilor științifice 
dela noi; întrucît, poate, vor mai fi oameni de bună credință cae 
se îndoiesc că monografia combătută de Durkheim e una și aceeaș 
cu cea pe care, cu Î6 ani mai tirziu, în 1910, avea s'o propună la 
Iaşi, ca nouă descoperire, tinărul sociolog romin, iar cu încă 15 ani 
în urmă, în 1925 avea s'o aplice cu rezultatele cunoscute chiar în 
cercetările pe teren, — ne propunem să contribuim la această lim- 
pezire, începînd tocmai cu confruntarea de care am vorbit, între 
ideile Profesorului Gusti şi ale lui Durkheim, sociologul care, — 
dacă mai e nevoe s'o amintim, — după Auguste Comte, rămine și 
mai departe pentru lumea învăţaţilor de specialitate, peste toate spe- 
culaţiile filosofice ale sociologiei germane contemporane, întemeetorul 
ştiinţific al sociologiei, atit prin contribuţia teoretică de metodă, cit 
şi prin cercetările concrete de sociologie propriu zisă. 

Părerile lui în această privință se găsesc în lucrarea devenită 
clasică pentru ştiinţa sociologiei, Les Regles de la methode socio- 
logique, apărută în 1894, Criuută mai departe cu RMS), Ideile 
şcoalei dela Bucureşti constituesc obiectul lucrărilor amintite, una, a 
Profesorului Gusti, a fost reprodusă în Sociologia Milltans, şi vom 
cita-o în text, prescurtat, cu SM. Trimiterile la cealaltă lucrare, a 
d-lui Traian Herseni, vor fi făcute prin inițialele 7R. 


1 


Voind să introducă și în cimpul sociologiei noțiunea ştiinţifică 
de specie, Durkbeim are de înlăturat două concepţii, opuse una 
alteia, ale vieţii sociale în genere. Era deoparte concepția realistă 
— le reaiisme extrâme des philosophes, cum spunea el, — după 
care numeroasele și feluritele grupări de oameni în care e tărimiţată 
societatea omenească : triburile, cetăţile, naţiunile — nu sunt decit 
întrupări întimplătoare și vremelnicie ale unei singure realifăf/i 
necesare și statornice ; omenirea. 'Toate legile după care se desfă- 
şoară viaţa istorică și socială a popoarelor sunt înscrise odată pentru 
totdeauna în constituţia ei şi se aplică tuturor deopotrivă. Alături 
de realismul filosofic, era, de cealaltă parte, concepția nominalistă 
— le nominalisme des historiens — după care, dimpotrivă, nu numai 
că singurele realități sociale şi istorice sunt tocmai grupările parti- 
culare de oameni, individualitățile istorice şi sociale, dar ele sunt 
așa de deosebite unele de altele, cu caractere atit de proprii încît 
din compararea lor nu e cu putință niciun fel de generalizare ştiin- 
țifică, Fiecare popor şi merge un drum a? lu! și numai al lui în 
istorie, iar condiţiile de viață se deosebesc într'atita dela unul la 
altul, încit ele trebuesc studiate și cunoscute pentru fiecare în parte. 
Învăţămintele istorice sunt, din această pricină, o simplă iluzie, 

imic nu se poate împrumuta și adopta dela un popor la altul, 

nimic nu se poate generaliza dela o societate la alta. Totul este 
pyopriu şi nu se potriveşte cu firea și condiţiile de viață ale altor 
grupări de oameni, 


pia 


Prima concepție duce la o „filosofie abstractă şi vagă“ asupra 
societăţii în genere ; a doua nu poate depăşi stadiul elementar al 
unor „monografii pur descriptive“. Știinfa propriu zisă rămîne 
însă în afara acestor concepții extreme. Ea nu e posibilă decit 
în clipa în care isbutim să recunoaștem că „între mulțimea confuză 
de societăţi istorice şi conceptul unic, dar ideal, de omenire, există 
ceva intermediar, există speciile sociale. Ideea de speță cuprinde, 
înadevăr, şi unitatea cerută de orice cercetare cu adevărat științifică, 
şi diversitatea oferită de fapte, prin aceea că speța se regă- 
seşte aceeaşi la toţi indivizii pe care-i cuprinde, iar, pe de altă 
parte, speciile înseşi se deosebesc între ele. Rămine desigur un fapt 
constatarea că orinduirile morale, juridice, economice etc., sunt 
nesfirşit de variate, însă aceste variaţii nu sunt de așa natură încit 
să nu poată fi prinse în uici un fel de gindirea ştiinţifică.“ (RMS? 95-96), 

ste adevărat că profesorul Gusti nu rămine la monografiile 
pur descriptive privitoare la unităţile sociale concrete (cf. SM, 80, 90). 
Şcoala d-sale urmărește să se ridice, pe calea comparaţiei, la mono- 
grafia generală și abstractă a societăţii omenești. Concepţia școalei 
dela Bucureşti asupra vieţii sociale se depărtează astfel hotărit de 
nominalismul sociologic combătut de Durkheim. Mai mult incă: ea 
vorbește chiar de posibilitatea construirii unor tipuri sociale (PR, 145) 
— ceeace înseamnă că nu este străină de înțelegerea ştiinţifică a 
realităţii sociale. Cum ne ridicăm însă dela monografiile concrete 
către monografiile din ce în ce mai generale și mai abstracte, pină 
la monografia universală a întregii societăţi omeneşti (SM, 80)? Sau, 
cum întreabă Durkheim însuşi, pe ce cale ajungem la constituirea 
speciilor sociale şi la clasificarea lor ştiințifică ? 

În examinarea, acestei probleme, sociologul francez se întilneşte, 
chiar dela primul pas, cu teza școalei dela Bucureşti. Să vedem mai 
întîiu, cum o formulează Durkheim însuşi: „La prima vedere, zice 
el, se pare că n'ar exista (pentru constituirea speciilor sociale) un 
alt procedeu decit acela de a studia fiecare societate în parte de 
a-i face monografia cit se poate de exactă şi de completă, 
apoi de a compara toate aceste monograjii intre ele, de a vedea 
în ce privințe se aseamănă şi în care altele se deosebesc, iar după 
aceea, ţinînd seamă de importanța relativă a acestor asemănări şi 
deosebiri, de a împărți popoarele în grupe asemănătoare sau diferite“. 
Tată acum și formularea Profesorului Gusti: „Fiecare unitate socială 
corespunde în sociologie unei sinteze a analizelor ; la rindul lor ele 
formează obiectul unei sinteze din ce în ce mai mari, pină ce se 
ajunge la sinteza reprezentativă a tot ce este realitate socială. 
Aosta operație ştiinţifică de eliminare treptată a tot ce este 
particular şt accidental, şi de păstrare a trăsăturilor dejinitive, 
generale tipice sau esențiale, este rezultatul metodei comparative“ 
(SM, 80). Se vede uşor că, în esenţă, formularea e aceeaș, 

In sprijinul acestei metode, continuă Durkheim, se atrage atenţia 
că e singura admisibilă într'o știință de observaţie. Şi întradevăr, 
nici Profesorului Gusti nu-i scapă amănuntul acesta. Sociologia, zice 
d-sa, trebue să părăsească metoda indirectă de interpretare a Înptea 


Sp pa 


lor culese de alții și să devină o ştiinţă vie de observaţie nemijlocită 
— observaţia directă a realităţii vii cu gînduri teoretice, explicative. 
Aceasta este metoda monografică. Este singura metodă pe care și-o 
poate însuși sociologia (SM, 49), Intr'adevăr, reia Durkheim, speța 
nu este decit rezumutul indivizilor;. cum s'o constituim altfel, dacă 
nu începem prin a descrie pe fiecare din ei, descriindu-l anume în 
întregime ? — pină la, „epuizarea reubtăţii de studiat“, cum zice 
prof. Gusti (5M, 72), avind ambiția, unică în toată istoria cugetării, 
de a realiza primul caz de inducţie completă. Nu-i oare o regulă 
bine stabilită să nu te ridici la general decit după ce ui Observat 
paiticularul și anume tot particularul 2% Se înţelege, răspunde, la patru 
decenii în urmă, Școala dela București, îngrijată cum să cerceteze 
mai repede și mai bine cele 16.000 de sate ale Rominiei și cele 170 
de orașe, propunînd pentru aceasta energice măsuri de Stat: legife- 
rarea cercetării obligatorii 1), 

Din această pricină, zice Durkheim, s'au găsit unii cari au 
voit sa amine sociologia pină la data, nu se știe cit de îndepărtată, 
cîud istoria va ajunge, în privința societăţilor particulare, la rezultate 
destul de obiective și precise, pentru a putea fi comparate cu folos“, 
De data aceasta Prof. Gusti își permite să fie de altă părere. Mai 
întiiu că d-sa nu așteaptă date dela nici o altă știință; sociologia 
trebue să-şi culeagă ea însăși materialul de care are nevoe. Deaceea 
opera ei poate începe chiar acum (SM, 49), avînd să dureze relativ 
puţin pînă la adunaraa completă a datelor definitive. Dacă ar fi să 
se cerceteze, de pildă, societatea rominească, munca u'ar ţine mai 
mult de »patiu, cinci sau dacă vreți șase anie, cel mult 10 ani, 
socotind și timpul necesar prelucrării materialului (Soc. Rom. II, 1, 
p. 2; IL, 2, p. 58). 

Aceasta fiind teza Şcoalei sociologice dela București, să vedem 
care sunt obiecțiile ridicate de Durkheim împotriva monografiei ca 
metodă de constituire a speciilor și tipurilor sociale. fata să 
vorbească însuși sociologul francez. 















IL; 


>Nu este exact, zice Durkheim, că știința nu poate ajunge la 
legi decit după ce a străbătut foafe faptele pe care le exprimă și 
că nu poate constitui genuri decit după ce a descris, în întregimea 
dor, indivizii pe care ele ii cuprind. Adevărata, metodă experimentală 
caută mai degrabă să înlocuiască faptele vulgare, cari nu sunt de- 
monstrative decit cu condiţia de a fi foarte numeroase?) și cari, prin 
urmare, nu îngădue decît concluzii întotdeauna suspecte, cu fapte 


1) Mai întliu într'o cuvintare la Academie (1934) şi în cuisul dela Uni- 
versitate din acelaş an, apoi în Sociologie Românească |, 2, p. 5; 4, p. 6; ll, 
1, p. 2; 2, p. 58. ĂĂ 

) Lucrul acesta l-a înţeles perfect de bine Şcoala Profesorului Gusti: 
cînd Sa hotărit să cerceteze absolut toate satele şi oraşele Rominiei, în nu mai 
mult de 4—5—6—10 ani... 


— 838 — 


decisive sau cruciale, cum spunea Bacon, cari, prin ele înseși şi 
indiferent de numărul lor, au o valoare și un interes științific, E 
nevoe să procedăm astfel mai ales cînd e vorba să alcătuim genuri 
şi specii. Căci inventarul tuturor caracterelor unui individ este o 
problemă insolubilă. Orice individ este un infinit şi infinitul nu 
poate fi epuizat. Să răminem la proprietăţile cele mai esenţiale ? 
Dar după ce criteriu să facem alegerea ? Pentru aceasta e nevoe de 
un pri iu care depășește individul şi, pe care nici monografiile cele 
mai bine întocmite nu ni-l vor putea oferi, prin urmare. Fără să 
ducem lucrurile așa de departe, se poate prevedea că, cu cit vor fi 
mai ntimeroase caracterele cari stau la baza clasiticării, cu atit mai 
greu va fi ca deosebitele chipuri în care ele se combină în cazurile par- 
ticulare să prezinte asemănări așa de vădite şi deosebiri atit de pronun- 
țate pentru a înlesni constituirea unor grupe și subgrupe bine definiter. 

Dacă, prin urmare, feorețic poate să-și iuchipue cineva alcă- 
tuirea speciilor sociale pe calea monografilor, în practică insă ea 
este, din motivele înfățișate de Durkheim, deadreptui cu neputinţă. 
O dovadă de tapt o constitue însăși străduința școalei dela București 
care în 12 ani de zile n'a ajuns nici măcar la alcătuirea une singure 
monografii, necum la stabilirea vreunot specii sau tipuri în cuprinsul 
realităţii sociale rominești. 

Sociologul francez merge însă mai departe și se întreabă: 
chiar dacă ar fi posibilă o asemenea clasificare monografică a socie= 
tățilcr, ce folos ar aduce ea muncii ştiinţifice? Hotărit: niciunul! 
„Intmadevăr, zice Durkheim, înainte de toate, rostul ei este să ușu- 
reze munca omului de știință, punind în locul mulţimii nehmitate de 
indivizi (de unităţi sociale concrete, cum spune școala dela București) 
un număr restrins de tipuri. Dar ea pierde această calitate, din 
moment ce aceste tipuri n'au fost alcătuite decit după studierea și 
analiza completă a tuturor indivizilor. Ea nu mai poate înlesni 
cu nimic cercetarea din nioment ce nu face decit să rezume cerce- 
tările făcute pină atunci. Ea nu va fi cu adevărat folositoare decit 
dacă ne ajută să clasificăm alte caractere în ulară de cele care:i 
stau la bază, decit dacă ne procură cadre pentru fapte noi. Rostul 
ei este să ne pună la îndemină puncte de orientare la care să putem 
rapoita alte obsevaţii decit acelea cari ne-au dus la stabilirea punc- 
telor de orientare însăși. Pentra aceasta insă, ea trebue întocmită 
nu după un inventar complect al tuturor caracterelor indivi. 
duale, ci după un număr restrins al lor, cu multă grijă alese. 
In asemenea condiţii, ea nu va sluji numai la orinduirea unor cuno- 
ștințe vechi, ci va înlesni procurarea altora noi. Ya cruța eercetătorului 
atitea osteneli, tocmai prin faptul că-l îndrumează. Şi astfel, cu o 
asemenea clasificare, nu va mai fi nevoie să se cerceteze foafe 
societăţile din cuprinsul unei specii, pentru a vedea dacă un anumit 
fapt este sau nu general înlăuntrul ei; citeva vor fi deajuns. Ba 
chiar sunt cazuri cint o singură observaţie bine făcută poate fi dea- 
Juns, după cum, deseori, o singură experienţă bine intemeiată ajunge 
pentru stabilirea unei legi“ (R M S-8, 98—99). 

Nu ne interesează aici metoda preconizată de sociologul francez: 


33 











Www. dacuramanica ro 


39 


oricine îşi poate da seama că ea nu se deosebeşte întru nimic de 
aceaa pe care o întrebuințează toate științele deopotrivă. Ceeace 
trebue să reținem, pentru discuţia începută, sunt temeiurile cu cari 
reapinge el monografia ca metodă de cercetare în sociologie şi cari 
pot fi rezumate astfel: 

1. O clasificare a tuturor unităţilor sociale concrete pe calea 
cercetării lor monografice, se poate închipui, fără îndoială, din punct 
de vedere teoretic; ea rămine însă, in ce priveşte realizarea practică, 
o imposibilitate de fapt. 

2. Dar chiar dacă ar fi posibilă şi în practică, o asemenea 
clasificare n'ar fi de niciun folos cercetării ştiinţifice ca atare. Va- 
loarea ei mietodologică ar fi nulă. 

Imposibilă ca operă ştiinţifică, inutilă ca instrument de lucru 
— iată ce crede despre monografie întemeetorul sociologiei ştiinţifice. 
Ea nu poate fi intrebuințată tocmai într'o ştiinţă de observație cum 
trebue să rămînă, desigur, sociologia. Chiar cînd isbutește să explice, 
nu numai să descrie, viața unei anumite societăţi, sociologia mono- 
grafică nu poate depăși unitatea socială concretă înspre ştiinţa reali- 
tăţii: sociale în genere. Ea va trece, poate, dincolo de marginile 
unei „ştiinţe de stringere neordonată (sic) de matrial“. (SM, 71), 
așa cum a rămas încă, pînă, acum, >ştiința< școalei dela Bucureşti, 
dar nu va putea atinge niciodată nivelul ştiinţei propriu zise. 

Ca încheere: monografia — un empirism sistematic de cel mai 
îngust orizont; sociologia monografică — o incercare interesantă în 
teorie, dar pe cît de imposibilă pe atit de inutilă în practică. 


II. 


Şi acum, întrebarea firească ce se ridică este: faţă de o ase- 
menea critică, ducind la însăși desființarea ştiinţifică a metodei mono- 
grafice, — care a fost răspunsul școalei romine de sociologie? El 
nu se găseşte uicăeri în opera Profesorului Gusti. Propunind mono- 
gratia ca singura metodă de cercetare în sociologie, d-sa ar fi avut 
datoria să se ocupe nu numai de cei ce, după părerea d-sale, au 
susținut şi folosit această metodă, dar și mai ales, de cei ce au 
combătut-o. Să nu fi cunoscut Prof, Gusti, critica lui Durkheim? 
Cu neputinţă, pentru un om de ştiinţă atit de bine informat, cum 
este d sa, Dovadă că a cunoscut-o este faptul că d-sa îl citează be 
sociologul francez încă „dela începutul activității academice“ (SM, 
33), adică exact din vremea cind pretinde că a descoperit noua 
metodă, după cum însuși o mărturisește cu tot pathosul tempera- 
mentului său politic >dela începuturile carierei noastre ştiinţifice. . . 
datează și proclamarea programatică a monografiei sociologice ca 
principiu de realizare ştiinţiiică a sociologiei >(SM, 71). Dar atunci, 
dece nu-l discută, dece n'a crezut de cuviință să răstoarne toate 
afirmaţiile învățatului francez? Dece n'a găsit de datoria sa să-şi 
justifice măcar această atitudine? L-a socotit pe Durkheim nevrednic 
de atenția uuui savant de talia d-sale? In toate aceste privințe, 
niciun răspuns, Suntem lăsaţi, fără nicio milă, pradă celor mai 
chinuitoare ipoteze, 


O 


Dar nu este numai atit. Profesorul Gusti are elevi cu care se 
mindreşte. D-sa a creiat o scoală ştiinţifică in 'Țara Rominească. 
Cel dintiiu, magistrul însuşi, cum era și firzsc, a atras atenția lumii 
asupra importantului fenomen cultural. Dece nu s'a găsit nimeni 
dintre credincioşii săi discipoli, atit de săritori în alte împrejurări, 
care să umple golul acesta din opera magistrului? O singură notă 
Sa putut strecura cîndva în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma 
Socială din 1932, p. 198, în cae însă atitudinea lui Durkheiin 
față de metoda monografică este interpretată cu totul fals: „Dono- 
grafia sociologică, se spune acolo, este socotită (de către Durkheim) 
ca o metodă potrivnică oricăror generalizări pripite“. În realitate, 
sociologul francez o socotește, cum am văzut, „potrivnică“ oricăror 
generalizări, adică pur şi simplu neștiințifică. 

În alară de această notă în treacăt, care răstălmăceşte în 
favoarea sociologului romin ideile lui Durkheim despre mouvgrafie, 
nici elevii n'au adăogat nimic lu tăcerea magistrului, care să lămu- 
rească mai pe larg această atitudine ciudată față de un înaintaș, 
Atenţia tuturor, a magistrului și a elevilor deopotrivă, avea să se 
indrepte în întregime, nu însă fără o vădită enervare, asupra celor 
cari au împărtășit şi aplicat mai nainte metoda monografică. Şi 
aceasta nu atit spre a le arăta contribuţia și meritele, cit mai cu 
seamă pentru a afirma că au „compromis-o, 

Intr'adevăr, articole, studii, cărți — toate cite s'au scris despre 
metoda monografică la Romini şi despre cercetările întreprinse pe 

e baza ei, vin, în chipuri diferite, să repete necontenit unul şi acelaş 
lucru: Monografii se fac demult. Au încercat şi la noi unii îuvăţă- 
tori şi preoți de ţară. S'au făcut, e drept — însă, la noi ca și 
aiurea, întrun chip cu totul neștiințific. Empiric şi superficial. Insuși 
autorul primelor monografii sociale, inginerul francez Frâddric Le 
Play (1806—1882) a lucrat unilateral și fără sistem, El a studiat, 
în adevăr, viaţa a 57 de familii de muncitori din diferite părți ale 
Europei, insă numai pe baza şi din punctul de vedere al bugetului. 
Rezultatul a fost că Le Play <a compromis definitiv (!) monografia» 
(SM. 63, 66) conchidea provizoriu Profesorul G. fără ca să bănu- 
iască măcar că tocmai d-sa avea să fie cel care va reabilita-o defi- 
nitiv.... Pentru aceasta însă, Le Play nu merită mai puţin „un loc 
de onoare“ în istoria sociologiei monografice (SM, 62). Li revine însă 
deacum 'şcoalei dela Bucureşti sarcina de a concepe, pentru prima 
oară, sistematic această metodă şi de a o aplica, cea dintiiu, in- 
tegral — ceeace, de tapt, este tot una cu adevărata ei descoperire 
și valorificare ştiinţifică (SM, 63, 70, 71; TR, 94, 95). 

Va fi o altă confruntare aceea dintre opera lui Le Play şi pre: 
tenţiile Profesorului Gusti. Qeeace trebue să reținem acum este 
Zonul în care vorbesc sociologi noștri despre metoda monografică la 
alții şi —- la ei înşişi. Fără îndoială că nimeni nu se va austrage 
reflecţiei; E şi aceasta o metodă — bine calificată în tehnica și 
morala muncii ştiinţifice ! 








DUMITRU CRISTIAN AMZĂR 


== 


Primitivismul iudaic 


Dintre popoarele antichităţii, singur neamul lui Izrael mai pre- 
ocupă în mod serios istoria zilelor noastre, Deşi au indurat toate 
robiile antichităţii, dela cea egipteană pînă la cea romană, ca şi soarta 
vitregă impusă de creştinism sau de reacţiunea adeseori violentă a 
statelor în cari s'au adăpostit, Jidanii, cu toate acestea, au devenit 
mai puternici, mai liberi şi în consecință mai asupritori, cînd procesul 
trebuia să tie invers. 

Rusia a căzut în minile lor; Italia a fost împinsă pină pe 
marginile prăpăstiei ; Germania sa regăsit cu greu şi după o luptă 
necurmată de mai bine de 10 ani; Spania se zbate sub ochii noștri 
între a fi un stat naţional sau un soviet; iar Franţa alunecă îngrijo- 
rător pe drumul Spaniei. Celelalte State se găsesc şi dinsele pe calea 
dezagregării uaţionale sub influența spiritului iudaic. 

Căci nu e vorba numai de primejdia stăpînirii materiale a 
jidanilor, ci în primul rînd de infiltrarea spiritului lor, care pregăteşte 
şi inlesneşte dominaţia lor fizică. Din acest punct de vedere, dinșii 
prezintă o primejdie imediată și nediscutată, chiar atunci cînd nici nu 
poate fi vorba de tendinţe de stăpînire materială. Aceasta va urma 
<a o consecinţă de neînlăturat a acceptării concepţiei lor despre viaţă. 

Există deci primejdie jidovească care ameninţă serios destinul 
omenirii. Nu o tăgăduesc decit igmoranţii sau cei de rea credinţă, 
Şi tocmai pentrucă această primejdie e atit de evidentă, există două 
mari nedumeriri : 

a) Cum de şi-au păstrat jidanii unitatea lor etnică în cursul 
veacurilor, fără să fi urmat soarta altor popoare antice, cari au 
rămas numai cu numele ? : 

5) Care este cauza că dînşii constituesc o forță aproape de 
neînvins şi prezintă o primejdie serioasă pentru toate neamurile 
pămîntului ? 


IL 


Pentru spiritele comode ca şi pentru cei năuciţi de înfăptuirile 
civilizaţiei materiale, puterea acestui popor stă în însuşirile lui deosebite 
«cu cari l-a înzestrat natura, E o părere îndeajuns de curentă, pe 
-care o întilnim și la mulţi Romini, în special la cei ce fac afaceri 
rentabile cu ei, sau la „naționaliștii“ indiferenți cari au renunțat să 
lupte contra jidanilor pe motivul că neamul acesta nu poate fi biruit. 

Există de altfel și o întreagă literatură care glorifică virtuțile 
acestui popor „ales“, 

Unii autori, însă, cercetători serioşi ai problemelor sociale, dintre 
cari vom cita în primul rînd pe G.I. Duprat, protesor de sociologie 
la Universitatea din Geneva, arată, acesta din urmă, întrun studiu 
publicat în „Revue internationale de Sociologie“ şi intitulat „Puâvision 

ociologique et Structures Ethniques: Judaiine et Nationulisine, că 
jidanii departe de a fi un popor de creaţie și de cultură, sunt numai 


ce POL a 


utilizatori îndeminatici și traficanţi puţin scrupuloși ai valorilor spiri- 
tuale create de popoarele în mijlocul cărora trăiesc. Şi aceasta o spune 
un om de ştiinţă care nu poate fi acuzat de antisemitism. 

Cercetînd mai deaproape — desbrăcaţi de prejudecățile curente 
ce ne stăpinesc în bună parte — puterea creatoare de cultură, forța 
spirituală a poporului jidovesc, belșugul lui de idei și de simțăminte, 
vom vedea că jidanii n'au nimic din toate acestea și.că sunt primitivi 
în adevăratul înţeles al cuvîntului. 

Ce înseamă, însă, a fi primitiv? Ne dă ştiinţa un criteriu 
pentru a putea distinge popoarele culte de cele rămase în fazele pri- 
mitivităţii ? Evident că știința uu ue poate da direct un astfel de 
criteriu. Ea însă ne poate spune dacă jidanii alcătuesc o comunitate 
bazată pe norme morale, dacă au un Stat al lor şi' dacă se pot 
mîndri cu produse spirituale în baza cărora să-şi legitimeze existența 
lor ca neam. Dacă le au pe toate acestea, va trebui să spunem că 
sunt un popor cult, dacă nu, vom fi nevoiți să admitem cealaltă 
ipoteză ca adevăr necontestat. 

Să începem cu cercetarea problemei dacă jidanii alrătuesc sau 
nu o comunitate bazată pe norme morale! Plecînd dela solidaritatea 
lor cunoscută de toţi, am putea fi tentaţi să răspundem afirmativ, 

Nu însă orice comunitatate, oricit de solidară ar fi, constitue o 
comunitate morală. O bandă de hoţi e o comunitate solidară, dar nu 
şi una morală. Pentru aceasta trebue ca membrii ce o compun să 
trăiască în conformitate cu normele morale, iar solidaritatea dintre ei 
să rezulte din principiul dragostei faţă de aproapele. Acesta e singurul 
fundament al normelor morale. Jidanii insă nu cunosc acest principiu, 
Din această cauză ei mau o morală, ci numai moravuri. Nu vom 
tăgădui că Evreii nu se iubesc intr'olaltă, dar dragostea lor nu e 
identică cu cea a moralei creştine. În religia creştină omul iubește 
pe aproapele său și pe Dumnezeu, ca să se poată desăvirși ca ființă 
spirituală. Numai această dragoste îl poate face pe om să depășească 
animalitatea, să devie creator, în primul rind față de el însuşi. De 
aceea, dragostea în morala creștină este creatoare și izvorăște din 
dragostea nelimitată a Dumnezeirii. 

În religia mozaică, jidanul trebue să iubească pe aproapele 
jidan, nu în vederea desăvirşirii lui și prin aceasta şi a comunităţii 
din care face parte, ci pentru a dobindi ocrotirea Dumnezeului lor 
în vederea distrugerii celorlalte popoare. Există, deci, şi o dragoste 
în „morala“ iudaică, dar ea se referă numai la aproapele acelei co- 
munităţi în vederea distrugerii tuturor celor ce nu aparţin colectivităţi 
lor. Izvorul dragostei pe care se bazează solidaritatea jidovească e 
ura. Aşa se explică că poporul acesta ma putut crea nimic în tot 
trecutul lui, singura specialitate de care a dat dovadă deplină fiind 
distrugerea. 

Ca să lămurim mai bine problema să luăm un exemplu. Între 
membrii unei bande de jaf şi de crime există, fără îndoială, o soli- 
daritate puternică şi chiar o dragoste frăţească, dacă vroim. Dar toate 
acestea numai în vederea operaţiilor pe cari le organizează această. 








www. dacuramanica ro 


bandă. Solidaritatea şi dragostea lor nu sunt creatoare, deoarece 
izvorul lor e imoral. Deși solidară, banda aceasta nu poate fo 
comunitate morală. 

La fel și cu comunitatea jidovească; deși solidară, ea nu este 
o comunitate morală, pentrucă se întemeiază pe principiul urei care 
exclude orice morală. Aici trebue să-și aibă izvorul și concepția ne- 
fastă a celor doi jidani sociologi, Durkheim și Levy-Brubl, cari susțin 
că nu există o știință a moralei ci numai una a moravurilor. Ga 
reprezentanţi ai acestui neam, ei sunt in perfectă concordanță cu 
realitatea „morală“ jidovească. 

Există însă pentru toate celelalte neamuri o singură morală al 
cărei fundament e dragostea deplină și curată față de aproapele şi 
față de Dumnezeu. Numai prin efortul acestei dragoste, omul-animal 
se „Creează” pe sine ca membru al unei comunităţi morale și în acelaș 
timp, prin mijlocul acesteia, ca ființă spirituală. Nu se poate scinda 
această dublă desăvirșire fără a distruge înseși bazele moralei. Jidanii, 
cunosciînd numa! desăvirșirea ca membri ai comunităţii, s'au pus în 
slujba instinctelor şi pasiunilor, iar pe Dumnezeu și l-au creat după 
asemănarea lor și l-au pus în slujba a ceeace-i scădere și păcat în om. 

Necunoseind, așadar, desăvirşirea omului ca fiinţă spirituală, 
jidanii nu se pot mintui. Dar nu numai atit! Din pricina aceasta 
mici nu pot alcătui o comunitate morală durabilă. Solidaritatea dintre 
ei există atit timp cît au un obiectiv pe care-l urăsc și vor să-l 
distrugă. Ura faţă de tot ce-i străin de comunitatea lor, creează soli- 
daritatea iudaică. Ei sunt născuţi ca popor din ură și trăiesc prin 
ură. Istoria, de altlei, me dovedește că dela naștere dinșii poartă în 
caracterul lor tendinţa spre distrugere și crimă. Așa se explică de ce toate 
popoarele, din antichitate şi pină'n zilele noastre, i-au privit cu atare, 


Statul lor, la fel, a fost eveat de ura pe care o nutreau popoarelor 
ce locuiau în „Pămnintul Făgăduinţei“. Moise a desăvirșit în pustiu, 
în decurs de 40 ani, vra acestui popor sălbatic cu ajutorul lui Jahveb, 
Dumnezeul lor. Şi numai astfel urmașii lui Moise au putut întemeia 
Statul iudac. EI n'a, durat insă decit atit timp cit a existat o presiune 
externă serioasă. Sub David chiar, neințelegerile erau destul de mari. 
Însuși fiul său s'a răsculat în fruntea a 10 triburi, pentrucă poetul 
și profetul David a luat soţia unui servitor pe care l-a omorit. De 
altfel scandalurile la curte și certurile dintre ei erau destul de dese. 
Domnia lui Solomon, e drept, a fost liniștită, dar și aceasta numai 
in aparență. Îndată ce Regele Solomon moare, Statul se împarte 
în două regate, iar certurile interne sporesc în frecvenţă și intensitate. 
Şi cum aceste Regate nu aveau dușmani a căror distrugere s'o 
urmărească, au început să se distrugă întreolaltă, pină ce au căzut 
în robia Asirienilor şi Babilonienilor. 

Dacă întîmplător, şi mai mult datorită Filistenilor, au putut să 
înjghebeze un Stat al lor, istoria ne dovedeşte că n'au putut să şi-i 
menţină din cauza viciului lor organic care nu le îngădue să poată 
forma o comvnitate morală. Într'un Stat naţional al lor care sar 
bucura de un regim de pace externă, Jidanii s'ar minca întreolaltă, 


Www. dacuramanica ro 


= 14= 


de aici regimul normal al existenţii și propășirii lor ca Neam e 
diaspora, aşa cum o constată şi Duprat în studiul amintit. Acesta 
e singurul regim care le îngădue să trăiască în conformitate cu 
tendinţele lor înăscute şi cultivate prin veacuri. 

În concluzie, solidaritatea comunităţii jidoveşti se Bazează pe 
ura faţă de celelalte comunităţi, că deci ei nu alcătuesc o comunitate 
morală; că această comunitate nu poate exista, decit fiind răspîndită 
în mijlocul celorlalte popoare şi însfișit că jidanii sunt incapabili 
să-şi construiască un Sta al lor naţional. 

Din punct de vedere moral ei sunt așadar sălbatici, iar din 
punct de vedere politic nomazi. 

Dacă din aceste puncte de vedere dinşii sunt primitivi, să 
vedem poate că se pot mindri cu alte produse ale spiritului lor? 
Să vedem ce-i cu limba, artele, literatura și știința lor! 

'Trebue să constatăm din capul locului că ei sunt un Neam, 
fără să aibă o limbă în care să-și toarne fondul lor sufletesc, ei îm- 
prumută limba popoarelor in mijlocul cărora viețuiesc. Cit despre 
limba lor naţională, ea a devenit de mult un lucru mort, un obiect 
de cercetare pentru filologi. 

În ce priveşte artele, ei nu s'au distins cu nimic nici în anti- 
chitate, nici în prezent. La fel cu ştiinţele şi literatura. Singura 
excepție poate o formează psalmii lui David. 

Să nu ni se vorbească de Heine, poate singurul poet al lor, 
care cu tot talentul lui n'a îmbogăţit nici cultura lor și nici pe cea 
a poporului german care a refuzat dela început să-l primească în 
comunitatea spirituală germană. 

La fel cu Halevy sau Offenbach, cari au scoborit şi au falsificat 
cultura popoarelor în sînul cărora au încercat să creeze. 

Vor spune, însă: Noi am dat oameni de seamă tuturor neamu- 
rilor. Suntam deci un popor de cultură. Rămine şi aceasta de discutat, 
dacă oamenii pe cari i-au dat, au fost sau nu mari. Dar să admitem 
şi aceasta, deşi prin vinele unora a curs singe arian, iar alţii şi-au 
renegat cu groază Neainul căruia au refuzat să-i mai aparţină. 

In acest caz, dacă ei sunt un Neam bine distinct de celelalte 
— şi trebue s'o recunoaştem că da — atunci unde le este cultura 
lor proprie, unde le sunt creaţiile lor, cu toţi oanlenii lor mari, 
căci știm că neamurile nu pot dăinui în istorie și nici n'o pot crea 
decit prin produsele lor spirituale ? 

Ei există, aşadar, ca naţiune distinctă fără să-și aibă cultura 
lor proprie, Ei nici n'au nevoe de dinsa. Dacă ar fi avut o cultură 
a lor, ei nu star fi păstrat ca naţiune dinstinctă de celelalte, Ar fi 
dispărut de mult din istorie dacă şi-ar fi bazat puterea lor de -con- 
servare pe posibilităţile lor de creare spirituală. Dece, vom vedea 
cu altă ocazie. 

Am văzut pînă acuma că jidanii nu cunosc ce esta morala, 
Statul naţional şi cultura. Să vedem poate că baza religiei lor, a 
feaătarilor lor cu cerul, vor putea dobindi dreptul la o apreciere 
mai bună, 


E E 


Spuneam mai sus că legătura cu cerul în religia mozaică e 
de altă natură decit cea din religia creştină, 

Pe cind Dumnezeul religiei creştine e Dumnezeul tuturor 
oamenilor, cel al religiei mozaice aparţine exclusiv poporului jidovesc 
pentru trebuinţele lui. 

Pe cind creştinismul cere, pentru mintuirea omului, respectarea 
normelor morale, religia mozaică cere respectarea unor norme cari 
sunt departe de a fi morale. 

Deosebirea mare, însă, constă în problema mintuirii. Creşti- 
nismul cere trăirea normelor morale in vederea desăvirşirii ornului 
ca fiinţă — spirituală. Pe această cale omul va putea ajunge la 
miîntuire şi numai într'o lume suprasensibilă, desbrăcată de materie 
şi păcat. Dumnezeu e conceput ca punctul fina! al acestei desăvirşiri 
ce nu poate fi atins de nimeni, dar spre care trebue să tindem 
neîncetat. Religia creştină e eminamente spiritualistă. 


Religia mozaică, din contra, cere respectarea unor norme 
inspirate de principiul urei, în vederea triumfării acestui popor 
asupra celorlalte. Mintuirea pentru vi nu constă în desăvirşirea lor 
în lumea aceasta Dumnezeul lor „are ca funcţie esenţială, spune 
Duprat în studiul citat, pg. 255, să garanteze stăpinirea finală a 
legii sale, nu într'o existenţa supra-sensibilă, ci inir'o existență 
terestră pentru un viitor determinat. În vederea aşteptării acestui 
viitor, poate aproape sau destul de îndepărtat, fiecare generaţie 
munceşte şi se roagă, pregăteşte generaţiile următoare şi caută să le 
scutească de orice alunecare spre impietate sau desperare.“ Dumne- 
zeul lor le va îndeplini orice dorinţă pămintească, indiferent de 
valoarea ei morală, numnai ei să-i facă voia lui. 

Vedem, aşadar, că un popor, împreună cu Dumnezeul lor, 
merg mivă'un mivă la cucerirea lumii şi la distrugerea ei. (Căci 
pentru Jiduni, cucerire inseamnă distrugere, din moment ce celelalte 
popoare nu pot deveni fii ai lui Lshveh). Vedem un Dumnezeu sălbatic, 
hotărit să nimicească celelalte Neamuri pentru a. răzbuna umilirea 
din Egipet a ueamnului său ules. E sinpura preocupare n religiei, 
legată nu de spirit, de ceeace-i bun şi nobil în om, ci de instincte 
şi pasiuni. 

Fără ndoială că o astfel de religie nu poate fi decit primitivă 
cu tot inonoteismul ei. E o religie priu definiţie materialistă atit în 
ce priveşte concepţia despre viaţă cil şi funcţia pe care trebue so 
îndeplinească. 

Răspunzind instinctelor poporului jidovesc, religia aceasta a 
devenit o mistică, o idee fixă care-i obsedează şi care n'a venit în 
contvazicere cu utlitarismul. Din contra l-a potențat şi uci, pentru 
lămurivea mai obiectivă, poate, a chestiumi, să lăsăm să vorbească 
din nou Duprat): „Scopul colectiv, eminamente social, propus 
eforturilor tuturor elementelor” coexistente şi succesive ale unui popor 


ales, este in mod evident de untura să ridice un elan mistic, care 





*) G, L. Duprat: Prâvision Sociologique et Structures ethniques: Judaisme 
et Nationalisme, pag. 257. 


— 16 — 


să nu contrazică întru nimic cel mai desăvirşit utilitarism. Departe 
de a renunţa la bogăţie, jidanul nu poate decit să o considere ca 
un mijloc de a atinge scopul desemnat tuturor eforturilor fraţilor 
săi din toate timpurile : succesul lui Israel. E vorba numai de a 
birui pe toţi adversarii prin mărirea, puterea, supremaţia poporului ales ; 
de a birui prin toate mijloacele, căci nejidanii nu contează în ochii 
lui Iahv6h ; ei sunt predestinaţi ruinii, ștergerii, dispariţiei. Adevăratul 
jidan a plecat 'cu toţi fraţii săi la cucerirea lumii: el nu poate să 
nu aibă convingerea nezdruncinată că va reuşi, el sau descendenții 
săi: tenacitatea sa în orice întreprindere este consecinţa acestei 
credinţe“. 


II. 


În acest domeniu al lumi materiale au putut să obțină suc- 
cese mari, Nimeni nu i le va contesta vreodată. În domeniul lumii 
spirituale însă care începe dela trăirea vieţii în conformitate cu 
normele morale și pînă la ridicarea în sferele celei mai înalte 
spiritualităţi, poporul jidovesc n'a creat nimic, Puterea lui trebue 
căutată în altă parte decit în cultura pe care n'o are și pentru 
crearea căreia nici mu se oboseşte. Popor fără cultură, el a rămas 
şi fără istorie, Dacă totuși istoria l-a amintit, « făcut-o spre a arăta 
mai bine deosebirea, dintre popoarele creatore de cultură şi istorie 
în raport cu acest Neam distrugător și de cultură și de istorie. 

S'ar putea totuşi ca cineva să pună întrebarea: cum se poate 
ca poporul jidovesc să urmărească distrugerea culturii, cind știut este 
că orice Neam trăeşte prin creaţiile sale spirituale şi în acest caz ar 
lovi chiar în existența sa proprie, ceeace nu-i de conceput? Explicarea 
e simplă. Poporul jidovesc îşi trage puterile sale de viaţă nu din 
forța spiritului, ci din alte elemente, d» alt ordin, cum vom avea 
prilejul să arătăm, 

Primitivismul acesta se datorește unei stări psihice morbide a 
poporului jidovesc. Am văzut că singura idee ce l-a preocupat în 
decursul veacurilor a fost cea religioasă. Și aceasta în vederea 
instaurării stăpinirii asupra lumii. E o idee fixă, creatoare de mistică 
şi delir colectiv, cum numeşte Duprat efectele credinței jidoveşti. E 
o stare suflatească normulă acest monoideism ? Ce spune psihologia ? 

Tutr'un studiu intitulat „Psychologiede Pattention“, Ribot defi- 
nește astfel atenţia: »predominarea femporară a unei stări intelec. 
tuale, sau a unui grup de stări,cu adaptarea naturali sau artificială 
a iudividuloi*“ (pg. 117). 

Dela acest tip normal, Ribot distinge mai multe grupuii mor- 
bide, printre cari şi acela al hiperfrofiei atenției, pe care-o defineşte 
astiel : »Predominarea absolulă a unei stări, sau a unui grup de 
stări, care devine stabil fix, care nu poate fi desrădăcinat din con- 
ştiinţă. Aceasta nu mai este un simplu antagonism al asocierii 
spontane, limitind rolul său la a guverna; aceasta este o putere 
destructi tiranică, care-şi aserveste totul, care nu permite în- 


mulţirii ideilor să se facă decit într'un anumit sens, care încercuește 





— 17 = 


curentul conştiinţei întrun făgaș îngust, fără ca ea să poată ieși, 
care sterilizează mai mult sau mai puţin tot ce este străin dominărti 
sale“ (pg. 117). 

Aplicind aceste dute prin analogie, la psihologia colectivă, 
vedem că ele ne dau adevărata explicaţie a celor constatate mai 
sus, și dacă la constatările psihologiei mai adăugăm faptul că și 
ideea care-i obsedează de veacuri și care e mereu susținută și adîn- 
<ită prin educaţia generaţiilor ce se succed reprezintă o stare de 
imoralitate, de sălbătăcie și de naivitate grosolană, tabloul psiho- 
logic al „Poporului alese este complet, 

Neamul jidovesc suferă, prin urmare, de un primitivism con- 
“genital, care îl pune în imposibilitate să creeze în afară de linia 
indicată în mod necesar de atenţia lui ipertrofiată prin monoideismul 
lui religios, linie dela care, în baza legilor psihologiei, nu se poate 
abate cu nimic, Ce pot să creeze jidanii pe această linie, din punct 
„de vedere spiritual, am văzut mai sus. Ei au fost și vor rămîne un 
popor primiti. 

'Totuși ei și-au păstrat nealterată prin atitea veacuri structura 
dor naţională, constituese o forţă de care se teme toată lumea și 
prezintă o primejdie dintre cele mai serioase ce au ameninţat vreo- 
dată neamurile creștine. Acesta tocmai e paradoxul problemei jidovești 
ce rămîne încă de lămurit. 

ION ŢURCAN 


Realizări muncitoreşti 


Ca meseriaş — pe vremuri profesorul meu, inginerul Teodorescu, 
într'o substanţială conferință, dovedea că ingineria e o meserie, nu o 
profesiune ! — ca meseriaș, apariţia tot mai frecventă de articole cari 
se ocupă de viața muncitorească, nu poate decit să mă bucure. 

Și cu toate că tratarea problemei muncitorești e uneori super- 
ficială iar deslegarea ei naivă, faptul că ea începe să preocupe pe 
«cît mai mulţi cercetători ai realităților romînești — deci fără să aibă 
deloc în vedere electoralul ! — faptul acesta este semnificativ pentru 
vremurile de astăzi. 

Şi fără de voie ne-alunecă gindul către trecut cind, acum aproape 
9 ani, am lost mutat pe meleagurile acestea, unde-am găsit terenul 
cel mai prielnic pentru a pune în aplicare gindurile ce-mi frămin- 
taseră anii studenţiei. 

Din cele 3X8 ore ale zilei, muncitorii ne erau sub supraveghere 
abia 8 ore. Două treimi din restul zilei erau în afară de controlul 
nostru, expuşi și dispuși în acest timp de a intra sub sugestia primului 
şivet întâlnit în cale. 

Și-am pornit-o, atunci, la muncă, căutînd a le ciștiga încrederea, 
sufletul, și căutind a le cunoaște nevoile şi dorintele şi a-i ajuta cu 
«fatul şi cu fapta. 

Prin bunăvoința, Domnului profesor universitar Warly, am 


www. dacuramanica ro 


— 18 — 


publicat, pe vremuri, rezultatul a patru ani de muncă, în a sa atit 
de grea de gind şi faptă „Revistă de Pedagogie“. 

Mi s'a mai cerut, acum aproape 2 ani, pentru revista „Căminul 
Cultural“, revistă editată exciusiv pentru sate de Fundatia regală 
„Principele Carol“, o dare de seamă, cit inai completă, asupra 
activităţii noastre în regiunea aceasta. Se gindea cel ce mi-a cerut-o, 
că realizările noastre — produs al pornirii hotărite de-a ne înstăpini 
temeinic, romineşte, pe aceste meleaguri, rezultat al dragostei de cei 
mici şi al stăruinţei care nu se împiedeca de grentăţile inceputului, 
nici de unele poticniri — vor fi un bun îndemn pentru cititorii dela 
sate ai „Căminului cultural“, 

Publicarea ucestui studiu — care trata „activitatea social-culturală 
a muncitorilor dela orașe, a lucrătorilor dinti”o industrie“ — îutr'o 
vevistă care se referea exclusiv la viaţa rurală, o inotivarn, în intro- 
ducerea articolului, astfel: 

„Antinomia sat-oraș, dacă priviin lucrurile mai de aproape, 
dispare în cazul de faţă.“ 

„Am luptat — cum se va vedea mai lu vale — ca fiecare din 
aceşti lucrători să-și aibă o căsuță a lui, am câutat să-și a ibă 
un petec de pămint pe lingă casă sau în cîmp, unde să-şi sum ene 
ce-i trebuie, am căutat, astfel, să-i facem să prindă rădăcini în 
localitatea unde-şi exercită meserie, să-i înfrățim cu pămintul 
unde locuesc şi, prin asta, să-şi schimbe mentalitatea,“ 

intrun fel priveşte toate frămintările actuale ale vieții 
social) unul care n'are nimic de pierdut, căruia îi e indiferent 
dacă azi lucrează aici şi mine în cine ştie ce colț al țării, 
alifel îşi chibzuieşte paşii cel care se ştie legat prin casa lui, 
prin pământul lui, de oraşul unde este tubrica în care lucrează; cu 
un cuvînt: am căutat să-i transformăm în :nici burghezi“. 

„Casă, pămint, mici burghezi.“ 

„Sintem pe aceeaș linie de luptă cu cei cari caută ca țăranul 
nostru să-și aibă o casă sănătoasă și încăpătoare, o bucată de păumint, 
din ale cărui produse să-i şi pi'sosească, cu cei cari caută săi 
adincească, pe cit mui mult, dragostea de pămîntul ăsta, plămădit 
cu sîngele înaintaşilor noștri.” 

„+ + Sint 2 ani de cînd am trimis acest studiu, cerut, subliniez 
încă odată, cu insistență și de urgenţă de Domnul Culea, şi l-am 
scris noaptea, fiind extrem de ocupat, în acea vreme, cu chestiuni (le 
serviciu. 

Revista, după cite știu, a mai apărut şi după aceea. Totuș nu 
s'a publicat articolul. Am fost, firește, curioşi să știm motivul acestei 
schimbări totale de atitudine! 

Răspuvsul a fost uluitor: Direcţia nu admite publicarea, deoarece 
preocuparea exclusivă a ei este „viaţa dela țură“; poate că sar fi 
admis, totuş, dacă activitatea noastră sar fi integrat într'o 
filială a Fundaţiei. 

Aşadar: oraşul, muncitorii trebuiesc lăsaţi în plata Domnului ! 
Chiar ciud ar putea servi ca pildă prin activitatea lor! 





Www. dacuramanica ro 


sal g 


Tar în ce priveşte afilierea, întrucît noi ţineam, cu îndărătnicie, 
la independenţa noastră, ne-am păstrat mai departe firma noashă 
- modestă, 

Desamăgirea produsă de cunoașterea mai de aproape a felului 
de-a gindi al celor pe cari ne obișnuisein, a-i considera atit de sus 
din publicaţiile ce le lăudau acțiunea »de ridicare a masselor țără- 
neşti« — desamăgirea aceasta a fost repede înlocuită de grija de-a 
învinge obstacolele ce se iveau mereu în drumul așezămintelor noastre. 

Aproape că uitasem de acest penibil incident — penibil pentru 
sufletele noastre tinere! — cînd primim, anul trecut, “o adresă prin 
care ni se cere să dăm cercetașii noştri la echipele regala studenești. 

Din adresa răspuns, îmi permit a cita următoarele, spre a 
sublinia uceeaș lipsă de prebcupare de cei dela oraşe, precum și 
convingerile noastre: 

„Fundația Regală Principele Carol“ îşi comcentreazi toată 
activitatea şi atenția exclusiv asupra satului, fapt remarcat de 
noi și în articolul trimis Domnului Culea. 

ln lumea muncitorească dela orașe, undu este atita nevoie de 
îndrumare — poate și mai multă, întrucit, pe aici, bîntuie un alt 
vimt, care nu poate să aibă mici o putere asupra satului deoarece 
țăranul ţine la bucăţica lui de pămînt, ca la viață — în această 
lume nu numai că trebuie lăsaţi să activeze nai departe cei cari 
S'au inhămat la aceasta, dar trebuie, credem, ajutați. Noi, iii, 
urmărim aceleaşi obiective ca și Fundaţia. Afară de activitatea Cer- 
cului cultural, desfăşurat în secţiile cuiturală, muzicali şi sportivă 
rezultate palpabile — recunoscute de cei ce s'au interesat de noi — 
avem bănci populare ceteriste, cu un capit+l eocial vărsat de 2 milioane; 
cari împrumută cam 2 milioane lei anual membrilor, avem coope- 
rative de consum, am înjghebet la Suliţa o baie de aburi (acum 
avem și la Cernăuţi), sfătuim pentru păstrarea sănătăţii membrilor, etc. 

Elevii noştri sînt elementul dinamic în manifestările 
Cercului Cultural — serbări, şezători, sport, excursii — așa că 
lipsa lor ar stinjeni activitatea noastră, care, prin întregul ei, 
urmărește schimbarea mentulităţii lucrătorilor noștri, transformindu-i 
în mici burghezi, ..« 

„Pe lingă cele da mai sus, am pornit de 2:/, luni, odată cu 
înfiinţarea secţiei de aviaţie CFR., construirea de planoare“. 

Ceream, deci, să fie scutiţi cercetaşii noştri dela obligația 
arătată. 'Totuş, ne-a venit ordinul să-i trimitem. După lungi discuţii 
am obţinut dela un domn insărcinat cu cazarea cercetașilor să, ne ia 
nuinai jumătate din ei. Ni s'a spus că vor fi toarte bine întreţinuți, 
fiind totul aranjat pentru primirea a 12 cercetiși la echipa dela 
Sadova. 

Nu e cazul să mai arăt ce-a găsit prima echipă de 6 eluvi, 
cînd a sosit acolo i unde minca, nici unde dori. 

Po ate că aceste două neînsemnate întimplări w'ar fi meritat să 
fie date publicităţii, dacă war caracteriza, în toată nuditatea ei, 
mentalitatea, atitora, de astăzi : desconsiderarea oricărei activități 











www. dacuramanica ro 


— 20 — 


— şi chiar stingherirea el — dacă nu manifestă dorința de-a 
se afilia celei pe care o conduc el. 

Cit de departe aste aceasta de gîndul care ne-a călăuzit pe noi, 
în toată munca noastră din acești zece ani, dind un concurs preţios, 
poate chiar determinant, În ridicarea din marasmul în care zăceau, 
chiar şi la "două din căminele Fundaţiei, ajutîndu-le prin îndrumări 
şi material... 

Și pentru a încheia această serie de mărturisiri de avedinţă, 
găsim nimerit să cităm finalul unui referat făcut de noi către comi- 
tetul cercului, cu ani în urmă, final care desvălue și secretul reușitei 
noastre : 

„(Cum această activitate s'a desfășurat în cadrul Cercului cul- 
tural C. F. R. Cernăuţi și cu concursul entusiast şi neprecupeţit al 
întregului comitet — a//fe/ nici n'am fi ajuns la asemenea rezul- 
tate! — urmesză că, implicit, mulţumirile Domnului Ministru al 
Cultelor și Artelor se resirîng asupra Cercului nostru cultural şi, în 
primul rînd, asupra comitetului, care, cu atita. rivnă, muncește pentru 
răspindirea culturii rominești, a muzicii și sportului, în massa cefe- 
riștilor de pe aceste meleaguri“. 

„Am ţinut să vă aduc la cunoştinţă aceasta, pentru că orice 
cinstire a unuia dintre noi cinstește întregul mănunchiu de oameni, 
cari conducem acest cerc cultural, pentru că noi toți sintem niște 
soldaţi disciplinați, puşi în slujba unul ideai, lucrind fără 
veleităţi personale şi fără scopuri materiale“. 

După această introducere, în care fixăm în linii man, prin 
citatele arătate, ce anume gindui ne-au călăuzit în acțiunea noastră, 
putem porni, în articolele viitoare, la trecerea în revistă a realizărilor 
noastre, făcînd, în lumina datelor, comentariile de rigoare. 


Ing. ION GOGAN 





Imperiul fascist şi intluenţa sa 


asupra poesiei italiene”) 
de T. PIONATELLI (Roma) 


Imperiul italian s'a născut dintr”o profundă necesitate istoric 
Cel ce nu reflectează în mod adecvat asupra, acestei realităţi riscă 
să nu ințeleagă una dintre cele mai mari mișc ri ale Europei moderne, 
căci este realitatea pentru care Națiunea Italiană, desvăluind şi de- 
mascînd toate machinaţiile şi atentatele ce i-au stat în cale, a ştiut 
să lupte cu calm pină la victoria definitivă, 

Cucerirea Etiopiei n'a fost o probă sau o simplă tentativă 
reușită, ci a tost produsul natural şi desfăşurarea fatulă a cauzelor 
ce existau acum de mai mulţi ani în germene şi cari, Ajunse în 


1) Am primit acest prea interesant studiu, scris de d-l Z, Pignatelii 
penku „Insemnări“, prin mijlocirea d-lui Leon 7ope, care l-a tradus. Mulţumim 
şi autorului şi traducătorului. 


www. dacuramanica ro 


201 


sfîrşit la maturaţie, n'au putut decit să explodeze şi să-şi dea fructul. 

Ceea ce a făcut de cincisprezece ani forța Italiei, este voința ei 
de fier nu numai de-a exista și de-a se desvalta, dar mai ales de-z 
trăi o viață romană şi aceasta vra să, zică fascisiă. A admite 
ca 0 naţiune, cum este cea italiană, săăibă posibilităţi de viaţă în 
afară de Sacra Fascie a Liotoriei, însemnenză n o renega, însem- 
nează a o condamna la moarte, 

Conceptul fundamental, care stă la baza prosperității indivizilor 
şi a naţiunilor, este cel menit de a întări puternic propria individua- 
litate, renunţind la tot ce vine din afară ca o influenţă pernicioasă 
şi potențind numai elementele originare. Aceasta este problema po- 
litică a „Ouvîntărilor către națianea germană“ ale lui Fichte, aceasta, 
este profunda idee care se desprinde din „Primatul“ marelui nostru 
Gioberti 1), care vedea grandeţa Italiei în cultivarea tradiției istorice 
a romanităţii și a papalității, acesta este izrorul vitalităţii intime a 
idealului naţional. Asttel incit, după ce am ajuns la această conști- 
ință, fiind Latini şi Romani, „am voit“ să fim de fapt şi în mod 
profund Romani. Căci ce altceva exprimă și însemnează cuvintele 
Ducelui pronunţate în 9 Mai 1936, în momentul proclamării Impe- 
riului, decit că acest adevăr de neînlăturat este destinat să fie /deea 
de bază a istoriei noastre presente şi viitoare? Ducele a ostit: 
wâstăzi Italia își are în sfirșit Imperiul. Imperiu fascist pentru că 
poartă semnele indistructibile ule voinţei şi ale puterii Lictoriei 
Romane“. 


* * 
* 


Intr'o recoltă atit de abundentă de publicațiuni cu subiect 
afeican şi iinperial, al căror număr in anul 1936 se ridică la peste 
patru sute (studii, călătorii, memorii, poezii etc.), noi putem să ţinem. 
cont de-o parte minimă a producţiei şi prin aceasta indic produc- 
țiunea poetică. Dar înainte de-u pune deoparte printr trăsătură de 
condeiu prosa, care, precum e ușor de imaginat, formează partea cea 
mai mare a lucrărilor cu subiect imperial, maș putea să mă abțin 
de-a nu aminti cel puţin trei sau patru opere dintre cele mai re- 
prezentative, cari, în mod sigur, intrec prin importanţă toate celelalte, 
intrucit au fost sen'se de către înşişi actorii acestui mare eveniment 
istoric Aceste sunt: 

1. B. Mussolini, Scritti e discorsi, vol XI, 2. Pietro Badoglio, 
La guerra Etiopia, cu o prefaţă scrisă de Duce; 2. Emilio de 
Bono, La conguista dell'Etiopia, cu o prefaţă de Duce; 4. Achille 
Starace, Lia mareia su Gondar della colonna celere A. 0. e le 
succesive operazioni nelPEtiopia occidentale. 

În legătură cu aceste lucrări îmi e plăcut să repet ceea cu 
marele liric german H. Heine a spus în ale sale Reisebilder despra 
opera mareșalului Sâgur 2); „Nu este așa, e o poesie epică drăguță ? 
Şi noi Nemţii scriem poesii epice, dar eroii acestora există numai 


1) „IL Primato d'Italia“, 
*) Histolre de Napolton et de la Grande Arme pendant 1812, Paris 1824 


Www. dacuramanica ro 


ESI 


în capul nostru. Pe cincl eroii epopeei franceze sunt într'adevăr eroi, 
cari au indeplinit fapte mult mai mari şi au suferit suferințe mult 
mai mari decit putem noi să ne imaginăm în camera noastră 
de studiu“. Şi astfel de fapt se întîmplă de cele mai multe ori că 
simpla naraţiune a faptelor importante făcută de insuşi protagonistul 
victoriei se schimbă adeseori fără ştirea autorului într'o pasionată 
expunere, caldă de cele retrăite în momentul expunerii. 


N'eş putea să las de-oparte ca fiind o lucrare fundamentală, 
cartea lui Paolo Orano „Mussolini fondatore delt/mpero“, 
Autorul este cunoscut prin profunzimea scrierilor sale, prin temeinica 
sa pregătire şi care, nu de mult, a publicat o carte de foarte mare 
actualitate și oarecum în legătură cu problemele imperiului italian: 
„Evreii în talia“, Roma 1937 '). 

Şi iată-ne acum la cea mai nouă poesie imperialistă. Prima 
întrebare ce şi-o poate pune cineva este dacă într'un timp atit de 
scurt s'a putut desvolta o adevărată literatură poetică imperială fus- 
cistă. Ajunge însă să aruncăm o singură privire în jur şi să ne 
oprim să examinăm vitrinele marilor şi micilor librării pentru a con- 
clude cu o afirmaţie netă... Producţia este atît ge mare, încit o 
citare a autorilo:' aproximativ completă ne este imposibilă. Mai trebue 
luat în considerare şi faptul că mulţi autori find tineri — între 
20—25 ani — n'au putut să-și publice cîntecele decit în edituri 
provinciale şi modeste, deci puţin cunoscute. Dar cu atit mai sim- 
patice apar aceste publicaţii. 


Inşirăm aci operele cari ni se par cele mai demne de-a fi 
menţionate, aceasta mai ales cu scopul de-a da exemple, nicidecum 
«de-a face o cercetare istorică literară propriu zisă. 


G. Messana, Canzoni del'lmpero d'Italia; F. 7. Marinetti, 
Il poema africano della divisione 28 ottobre (poema futurista); D. 
Venturini, L'impero fascisto (poema); Gruppo Scrittori Scie, Des- 
ttino imperiale Noto A, Endu Jesus: visione eroica; Silvano Li- 
bero, Verso lImpero (liriche); De Pasquale, Lira fascista; Fra 
Ginepro, L'Altare da Campo in Africa Orientale; Didero, Poemetti 
fascisti ; N. Visini, | canti del Secolo; Lo Curzio, Terra d'Atrica 
(liriche); Vinci C. ed. F, 1 canti delPimpero ed altri canti intelli- 
gibili; Manenti G., Per Vitalia eroica, vittoriosa e rinnovata; De 


*) Problema centrală a acestei cărţi: Evreii nu pot reprezenta în Italia 
un adevărat pericol prin faptul că ei sunt o infimă minoritate de 40,000 de 
suflete la 43.000.U90 de locuitori ai Italiei. Fascismul n'a crezut necesar să se 
îndrepte impotriva lor nici un moment şi i-a tratat chiar la fel ca pe catolici, 
pe protestanți, lăsindu-le deplină libertate a cultului. Dar de la o vreme comu- 
nităţile ebraice au devenit centre de pasiuni politice în fa'roarea Palesiinei — 
engleze —- şi buletinele lor, tipărite mai întiiu cu scopuri eminamente religioase, 
au devenit organe principale pentru această nouă cauză. Ori ltasia nu poate 
tolera în cuprinsul granițelor sale o asifel de activitate, care miine ar putea 
deveni periculoasă ; în //alia este loc numai pentru un singur naționalism: 
cel italian. Deci să fie avizaţi Evreii şi să nu provoace cu simpatiile lor cen- 
triîuge un antisemitism de Siat şi în Italia. 


Www. dacuramanica ro 


=93:= 


Ruggero C. F, Negusseide (Poemetto eroicomico!); Vincenzo de 
Simone, Mythos. 


Faptul că apariţia capodoperelor este rară nu iai trebue relevat, 
Deci și intre operele citate cu greu vom găsi opere geniale... Afară 
de unele excepții, stăm de fapt în fata unor poeţi foarte tineri, cari 
au atacat un gen literar foarte cninplex, în afara liricei erotice sau 
a meditaţiilor. In aceste încercări ale lor, între cari unele foarte 
bine reuşite, admirabilii noştri tineri — nu demult întorși din Abi- 
sinia — demonstrează că au pus în preamărirea Patriei din focul 
sacru cu care au luptat pentru ea. 


Dar înainte de-a scrie despre această poesie cultă imperială 
voim să examinăm cintecul popular, cîntecul mulțimii de la orașe și 
sate, măscut din atmosfera înaliă a marelui eveniment). Cintecele 
populare cu ritmul lor melodic și cu strofele lo pline de cuvinte 
semnificative sunt expresiunea naivă a ceea ce este adevărata men= 
talitate şi simţire 1 poporului nostru de azi. Ele se nasc într'o zi, 
din spontaneitatea unor poeţi modești — adeseori anonimi —, sunt 
purtate apoi din gură în gură, dela copilul încă în leagăn la micul 
școlar mindeu cînd le scaiidează silabele și le prinde ritmul, pînă la 
soldatul nerăbdător, care luptă și moare pentru soarta patriei 2). 


Astfel s'au născut şi s'au difusat cîntecele Iinperiului, incepind 
cu acea acum vestită Facetta Nera (Obrăjor negru), cintec tipic 
roman, din care vom reproduce mai jos două strofe. Dar, precum 
ştim, ilustrat numai cu textul, un cintec popular nu ne redă decit 
o idee foarte palidă — depărtată — asupra valorii reale a acestuia. 


Obrăjor negru, mică abisiniană, 

Te vom aduce la Roma liberată 

De soarele nostru vei fi sărutată 

Vei fi Cămașă neagră şi tu! 
Refren:  Obrăjor negru, 

Al Abisiniei, 

Aşteaptă şi speră căci s'apropie ora; 

Cind vom fi aproape de tine 

Noi îţi vom da 

O altă lege, un alt rege. 


Abia a căzut Adua, recucerită, puteam spune în sfirşit că eroii 
moştei din 1896 au fost răzbunaţi pe deplin. Și iată cintecul: 


:) De notat este lucrarea satirică și burlescă a lui De Ruggero, ea aduce 
în cîmpul poesiei imperiale nota comicului. 

) Aceste „cîntece populare“ trebuesc deosebite de adevăratele cîntece 
populare, care se mai produc azi în ţările unde cultura populară a rămas ne- 
contaminată de cultura Occidentului European. Le zicem „populare“ fiindcă de 
multe ori sunt anonime și apoi, au o circulaţie atit de vie, de organică, încît 
se apropie mult de adevăratul cintec populai. 

i 2) O culegere a acestor cîntece a dat Giuseppe Messana, volum citat 
mai sus. 


— 24 .- 


Adua eşti liberată, eşti din nou a noastră! 
Adua ești cucerită! 

Se'ntorc eroii 

“Toată lumea îi cunoaște, 


Și de fapt impreună cu luarea Addis Abebei acesta a fost 
episodul cel mai semnificativ al războiului abisinian. 

“Toată campania etiopiană a fost considerată de către poporul 
nostru ca un războiu de libezare, ca o solie de-a aduce pacea între 
neamurile supuse tiraniei abisiniene. O arată mai sus citatul „Fa- 
cetta Nera“, 

„Te vom aduce la Roma //berată“. O altă notă a ucestor 
cîntece este erotismul, Poporul italian merge la războiu cîntind, căci 
în el este o necesitate de neînvins aceaa de-a cinta. 

Soldatul care pleacă la războiu: 


Eu te salut şi plec în Abisinia, 
Draga mea, ne vom lua; 
Din Africa iţi voiu aduce o frumoasă floare. 


Sau soldatul-legionar reintors salutindu-şi mama : 


Mamă, mă întgre din nou la căsuţa 

Din munţii unde m'am născut 

Sunt plin de glorie, iubita mea bătrinioară, 
Am luptat în Africa Orientală. 

Ştergeţi dulcile lacrimi, 

Repetă lumii între 
Că fiul tău, războinicul, 
A învins și cîntă mereu. 





Citez o strofă, care reprezintă legătura sufletească intre luptă- 
torii de azi și Balilla (copii între 7—14 ani, înscriși in Partidul 
Naţional Fascist): 

Dragă Balila, ţi-am adus o floare 

Pe care am cules-o în mijlocul bătăliei, 
Parfumul ei aspiră-l cu ardoare! 

Cind bate din nou mitraliera 

Scăldate sunt toate împrejur 

De sîngele luptătorului, 

Care pentru a ridica Imperiul 

Se stinge la soare, 


Cintecele legionarilor noştri din Africa sunt dintre cele mu! 
expresive, de-o simţire caldă și bărbăteasră. Muzica de care sunt 
acompaniate, războinică în cadență şi sunet, nu este totuși lipsită 
de-o anumită armonie lină și plăcută. 

Cine a văzut orele noastre de entuziasm, de credinţă, de iubire 
arzătoare, de dedicare completă și de sacrificii pentru Patrie, poate 
să pătrundă deplin intreaga gamă de poesie și sentiment ascunsă în 
aceste simple cintece izvorite din inima mulțimii. Cintece de c re 





www. dacuramanica ro 


90 


dinţă, de iubire pentru ţară, cîntece pe cari legionarii le-au cintat 
îmbărcaţi pe corăbii, depărtindu-se pe mare cu braţele ridicate în 
semn de salut roman. Au fost zile de glorie nemuritoare, în care 
tot omul se simţea ridicat la o înaltă trăire a idealului național. Nu 
voiu uita niciodată acele zile dramatice, în care poporul Italian 
avu curajul de-a vol! Imi reamintesc semnul entusiasmului, care 
se ascundea sub calmul aparent, cu toate că ne simțeam singuri, 
singuri contra tuturor, dar cu indestructibila certitudine că vom în- 
vinge toate dificultăţile. Ne priveam în faţă fără să vorbim, mulţu- 
miţi de încercarea la care ne punea destinul și care ne mărea ne- 
măsurat forţele, O altă credință ne întărea: cea în Duce. Toţi acei 
ce au ascultat discursul său din 2 Octomvrie nu vor uita, precum 
nu uit nici eu, profunda impresie, care ne-o făcură cuvintele sale; 
mi se păru un apostol, atit de mare era căldura și iubirea cu care 
vorbea! 


Dar să cercetăm poesia cultă, incepind cu neimpăcatul nostru 
Marinelti, „Poema sfricană a diviziei 28 Octomvrie“ 1) este una din 
acele lucrări cari, înainte de a fi supuse unei evaluări, cer o cu- 
noaștere a criteriilor uzate de autor în formă de artă pentru ceea 
ce a avut în fantesia și simţirea sa. Numele lui F. T. Marinetti, 
membru al Academiei Italiei, este cunoscut și în străinătate nu nu- 
mai ca activ propagator al inișcării fasciste, dar mai ales ca iniţiator 
al futurisinului. Acest curent reclamă o libertate a artistului nu nu- 
mai ca desvoltare a personalităţii sale, dar şi în elementele tehnice 
ale artei: vocabular, sintaxă, compoziţie, ritm, rimă etc. Bazele teo- 
riei acestei şcoale, nelormulate încă în mod sistematic sunt: libertate 
a cuvîntului (paroliberta); infracţiunea gramaticii după exigenţele 
reprezentative ale artistului ; simultaneitate. Termenul din urmă are 
o deosebită seinnificaţie pentru înțelegerea tuturismului. Simultanei- 
tatea voeşte să aducă un element nou in poesie, care trebue să ia 
locul și importanța de pină acuma a armoniei. Ceea ce însamnă că 
de unde pînă acuma poetul căuta să redea armonia prin muzicali- 
tatea versului și a rimei, de-acuima va căuta să realizeze aceasta prin 
„simultaneitate“, adică printr'o prezentare simultană a gîndului, a 
conceptelor și a sentimentului în aceeași ordine în care se ivesc în 
realitate. Naș putea să afirm că aceste teorii au avut justa lor 
aplicare, cert e că acest curent iși are necesitatea istorică revoluţionară. 


Marinetti, poet al acţiunii, ma putut să reziste plăcerii de-a, 
lupta și el alături de soldaţii plecaţi în Abisinia. El consideră răz- 
boiul nostru african ca o unică „aventură sentimentală“, pentru un 
poet, incoronulă de-o irezistibilă fuziune cu Patria, războiu „de-o 
grandioasă frumuseţe pentru că serveşte puterii Statului Fascist“, 
Căci în războiu, zice poetul, se întăresc inimile, se exaltă conștiința 
şi se călește sentimentul datoriei; inima devine o făclie ce arde de 
eroism şi de imensa bucurie de-a se simţi unită cu marea mamăa tu- 
turor, Patria“. 


*) Marşul asupra Romei. 


— 26 — 


Dar Miarinetti cintă „omul mecanic perfecţionat de masca anti- 
gaz“, cîntă maşina, nu o divinizează această maşină, ci o spirituali- 
zează. Este du prisos să reamintim aci toată opera poetului futurist 
Marinetti, spirit neliniştit şi novecentist (om al secolului XX), expresie 
a civilizaţiei moderne. 


Ne oprim la poemul său, apărut recent în editura Mandadori 
din Milano. Nu ne surprinde dedicaţia „poeţilor futuriști voluntari în 
războiul rapid?) şi nici cuvintele că „poemul a fost scris în parte 
sub focul mitralierelor abisiniene“. Redăm din acest poem Discursu/ 
Crăciunului Abisinian 1936 (trecuseră 81 de zile de la fatidicu 2 
Octomvrie), discura inut „cu gura încleștată de prea intensă iubire 
minie“ 3), în fațn micului ultar ridicat de autocarul unui „Neimblinzit 
Fiat Colonial“ : 


Staulul din Betleem într'un spectacol de sărăcie... dar din 
privirile luminoase ale asinului și ale boului, mai mult decit din 
corpurile binecuvintătoare şi protectoare ale Mariei și ale lui Iosif 
se desfășură splendoarea geometrică a sincerităţii arzătoare: cruda, 
dinamica artă şi viată futuristă. Copilul Isus, pentru a urmu trudnicul 
amor al mamei sale, pregăteşte gestul slînt, care iartă pe Magda- 
lena. Cămeşi negre, reainintiţi-vă că iubirea ca și focul divinizează 
toate lucrurile“ ! In acea noapte de misticism războinic poetul 
simte puterea spiritului asupra materiei: fantesia lin'că a acestei nopți 
sfinte face capabil realizării imposibilul“. 








Mult mai liniştită e opera lui Domenico Venturini: Imperiul 
fascist *). Spiritul acestei opere este exact la polul opus față de cea. 
a lui Marinetti, tocmai pentru că autorul e un pasatist — cu inspi- 
raţia în spre trecut. O desprindem ușor din forma poesiei sale, din 
mijloacele pe cari le întrebuinţează, din intenţiunea transparentă de-a 
imita poeţii noștri epici din antichitate. Opera sa e impărţită în trei 
cărți, In prima cîntă soartea tagică şi nemeritati a morţilor din 
1896 şi culminează cu olocaustul :naiorului 'Toselli, nemuritor în 
inimile noastre de Îtalieni şi pină şi în cîntecele populare ale Abi- 
sinienilor, cari l-au preamărit astfel: 


In ziua în care maiorul comandă focul, 
În ziua în care Maconnen Dagnen zise: ucideţi-i, 
In ziua în care al treilea și al patrulea batalion 
au fost pierdute, 
În acea zi, trecînd timpul se va părea o legendă, 
Maiorul “Vosseli, Căpitan venit de la Mare, 
Cine l-ar  putut învinge fără de numai însuşi 
Creatorul ? 


Cartea a doua și a treia cîntă războiul Abisinian victorios. 
Inceputul îl formează un imn de exaltare a Romei linperiale şi tra- 


1) Sublinierea e a noasiă. 
?) Era în epoca sancţiunilor... 
3) Casa editoare „Nuova Italia“, Roma. 


— 27 — 


diţionala introducere în versuri asupra gvelei sarcini de-a proslăvi 
în mod demn măreţia Romei Eterne: 


Cine este demn și cine va scrie fulgerătoarea istorie 
Călăuză nemuritoare a marei tale glorii 
Măeastră adevărată a atitor virtuti ? 


Poemul se încheie cu o grawdioasă evocare a lui Cezar și a 
lai Scipio Africanul, ale căror feţe exprimă bucurie pentru yemuri- 
toarea storțare a marelui Mussolini. Ultimele strofe reproduc super: 
bele cuvinte pronunţate de Duce: 

„Ridicaţi în sus, legionari, drapelele, fierul, inimile pentru a 
saluta după cincisprezece secole reapariţia imperiului pe colinele fa- 
tale ale Romei“, 


Venturini w'a fost cu această poemă la prima sa încercare, 
astfel că putem să-l considerăm poet consacrat, 


"Trecem acum la o operă elogiată de critica noastră, la volu- 
mul lui Fra Ginepro: Altarul de cîmp în Africa Orientală, care ue 
introduce într'un domeniu spiritual fundamental — biserica și statul, 
Pentru ţara Italiei, care are privilegiul de-a fi fost leagănul culturii 
creștine, biserica ii este inima. 

Ce ar fi fost Statul pentru noi fără religie am văzut-o în 
timpul experienţelor politice democratice anterioare fascismului. Astăzi 
în sfirșit colaborarea între stat și biserică se produce intw'o perfectă 
înţelegere în toute sectoarele vieţii sociale; dar această colaborare 
primește una din cele mai mari semnificaţii pe cimpurile de luptă, 
unde funcțiunea preotului poate deveni cu adevărat apostolică. Fra 
Ginepro în opera sa poetică ni se infăţișează ca un adevărat frate 
întru Hristos. El nu este un mistic în sensul propriu al cuvîntului, 
căci misticismul, deşi înalță pe om către Dumnezeu, adoarme însă 
fervoarea muncii păminteşti atit de mecesară pentru a face fecunde 
ogoarele., Opera sa literară îl înfățișează aprig fascist, îngrijind in- 
valizii şi bolnavii, inspirîndu-le credință în Dumnezeu şi Patrie. Dintre 
atiţia preoți şi călugări care au îmbrățișat cauza ]taliei fasciste în 
Atrica, Fra Ginepro este acela, care a imortalizat acţiunea lor. Citez 
dintr?o succintă dar reușită recenzie făcută scrierii sale: „Fra Gi- 
nepro reevocă şi celebrează; la umbra lui Isus și a Mariei se inalţă 
coloana izvoavelor sale; continuă marșul dincolu de Mareb, marșul 
Șirei, înfăptuit printi'o titanică sforțare în rugăciuni; apoi istorica 
bătălie, care face din trecătoarea Uarien 'Termopilele Africei: cinci 
sute cad morţi în apărare neiuvinsă, morţi nemuritori. Inainte de-a 
muri ei au sărutat crucifixul, au sărutat wedalionul mamei şi Că- 
mașa Neagră udată de sîngele lor“, Scrierea lui Fra Ginepro ne 
transportă în luinea fină a îngrijilor sufleteşti. O operă care merită 
să fie citată. 


Vom da acum un exemplu de poesie a unui tinăr, poesie ca- 
racteristică pentru atiţia tineri poeţi imperiali, Caracterele poesiei lor 
pot fi redate în puţine cuvinte : libertate a versului și a metricei, 
puţină coerenţă afară de excepţiile de imitare a poesiei noastre 


— 28 — 


antice, sentimente puternice, uneori expresiile trec în defect; în general 
nu lipsesc ideile, sentimentele, dar se pare că forma definitivă încă 
n'a fost aflată, Aceasta e și impresia pe care o ai citind „„Cîntecele 
secolului“ de W/cola Visini, E un cîntăreţ, pe care l-am ales la 
întîmplare între atiţia scriitori şi poeţi ai acestui an de atmosferă 
eroică, Cred că scriind despre opera sa va fi de-ajuns pentru toți 
cei ce au scris la fel. Poetul nostru are claritate, expansiune și căl- 
dură, ceea ce demonstrează că nu-i lipsesc elementele prime. 

Poesia închinată lui Luigi Razza, unul dintre primii aviatori 
militari căzuţi sub cerul african, are stilul sever al anticelor „exor- 
taţiuni“e ale şchiopului Tirteus: 


Eu nu te pling 
Ci te invidiez 
Nobilul meu compatriot. 
Ai murit ? Ce impurtă 
'Trăeşti în cer 
Vei trăi în istorie 
Vei trăi în inima noastră 
Şi la sfirşit certitudinea că sacrificiul eroilor este un pas spre 
sictorie : 
Şi dacă merge aşa, marșul e început 
Nu se va mai opri: vom avea victoria. 


In compoziția întitulată „Sancțiuni“ reținem aceste versuri, 
mai puţin puternice decit cele precedente, cari reliefează unitatea 
italiană, bază indistructibilă din care izvorește orice sforţare pentru 
a reuși, 

Cincizeci de milioane de oameni 
dar o singură inimă 

un singur suflet 

şi-o singură voinţă, 

Alte versuri demne de a fi menționate — din poema „Ziua 

credinţii“ 1): 
talia mea 
Ne vom da și hainele de pe noi 
Dacă ai nevoie de ele 
Însă dușmanii, nu, nu vor învinge! 


Trebue să intrăm în spiritul acestor versuri pentru a ne da 
seama de puterea şi voința care ne însufieţea atunci. Sacrificiile 
aduse de Italieni în acest războiu pot sta foarte bine alături de cele 
ale Romanilor în timpul războiului cu Cartagina. Toată opera noilor 
poeţi fascişti are ca notă esenţială această mîndrie, acest sens distins 
al romanitâţii noastre. 


* * 
i * 


d 1) Ziua în care toţi Italienii, mame şi soţii dădură patriei inelele lor 
e aur. 


— 29 — 


Voiu încheia consideraţiunile tăcute asupra poesiei şi cintecului 
popular născut de pe urma noului climat spiritual iroperial. Atmo- 
sfera novatoare este atit de puternică și atit de organică, încît a 
fecundat şi desigur că va progresa în a fecunda arta lui Dante. Intre 
atitea poesii publicate — unele da-un real talent — se găsesc, cum 
e natural, şi poesii nereuşite, nedemne de-a fi cunoscute. 

În efirşit, dacă o naţiune ar avea posibilitatea să producă 
— nu vrau să spun mult — dar numai două zeci de poeţi auten- 
tici pe an, imediat studiul istoriei literare ar deveni o imposibilitate .. . 
Poetul este un „animal rar“ şi cind apare de trei sau de patru ori 
într'un secol, eclipsează cu splendoarea sa pe toţi ceilalți muritori .. 
Eu exprim încredințarea mea că în curind Imperiul Italian își va 
avea marele poet. 

Insăşi atmosfera imperială, a cărei conştiinţă se afirmă în mo- 

. dul cel mai eroic, este singura care are dreptul și care poate pre- 
tinde o poesie demnă de aureola sa. /dealurile cele mai mari m 
lipsesc în Italia de azi şi doar idealurile sunt acele cari for- 
meazd omul superior şi pe marii poeți. Niciodată n'a fost geniu 
poetic fără să reprezinte o spiritualitate naţională, religioasă sau so- 
cială. De altfel numărul mare de publicaţii în toate cîmpurile mo- 
rale — în comparaţie cu situaţia secetoasă de acum trei zeci de 
ani — demonstrează că tineretul italian trăeşte într'o efervescenţă 
continuă, care trebue să rodească din ce în ce tot mai bogat. 


Tehnica politicei legionare 
L 


Ne-am îngrădit, în această revistă, într'un cerc îngust de pro- 
bleme strins legate între olaltă, pentru a le putea analiza cit se poate 
de temeinic şi în toate înfățişările lor. Am căutat să eliminăm din 
acest cerc orice element utopic, orice pornire de construcţie imaginară, 
ţinindu-ne în nemijlocit şi neîncetat contact cu realitatea, 

Dar, am spus-o dela inceput că nu înţelegem să facem ştiinţă 
pentru ştiinţă, ci că ne-am hotărit să punem știința în slujba unui 
ideal, a unui scop precis şi bine definit, Și ştiinţa este o activitate 
ca oricare alta, ca şi agricultura, ingineria, milităria, pedagogia. Toate 
aceste activităţi ale Rominilor trebue să se îndrepte spre aceeaș 
țintă : desăvirşirea Statului naţional romîn. Dacă ştiinţa îşi revendică 
un loc de cinste între celelalte activități, ea trebue să-şi legitimeze 
această pretenţie chiar printr'o contribuţie mai rodnică la înfăptuirea. 
scopului comun. Ea își poate împlini menirea ei prin faptul că e în 
stare să dea celorlalte activităţi mijloacele (instrumentele) cele mai po- 
trivite scopului propus, ea poate înlesni constituirea de tehnice raționale 
pentru diteritele activităţi. Dar chiar diviziunea muncii a impus şi în 
ştiinţă o specializare, deci constituirea de diferite ştiinţe. lur pentru 
realizarea unei colaborări a diferiților specialişti — teoreticieni şi 











www. dacuramanica ro 


— 30 — 


practicieni — se cere o ştiinţă generală, sintetică, o fifosofie, menită 
să înfâptuiască acordul între toate ştiinţele şi practicele speciale, 

Acestei ştiinţe generale i-ar corespunde apoi şi o activitate 
practică îndreptată spre coordonarea celorlalte activităţi în vederea 
scopului comun. 

De aci pornind a ajuns Platon la concluzia că o societate nn 
poate fi condusă decit de un fi/osof care să fie teoretician şi practician 
totodată. Căci a fi filosof pe acele vremuri însemna tocmai de a ști 
cum se conduce o societate după principii şi.norme raţionale. Noi 
m'ar vrea să-i dăm filosofului un astfel de rol important, mai ales 
că numărul filosofitor e azi atit de mare. Am f mulţumiţi, dacă 
oamenii practici ar da oareșcare atenţie filosofiei, adică științei care 
năzueşte a lămuri scopurile acţiunilor omeneşti, dindu-le în acelaş 
timp şi mijloacele cele mai raţionale pentru atingerea scopurilor, 

In cazul concret, scopul nostru este bine fixat : aşezarea temeinică 
a Statului național romin, Dar „oamenii noştri politici“, urmăresc 
ei oare acelaş scop? Și dacă urmăresc acelaș scop, cum o susţin ei, 
ne întrebăm cu mirare: de ce nu pun în aplicare mijloacele pe cari 
le arată ştiinţa socială ca singure potrivite pentru înfăptuirea scopului ? 
Dacă vrei scopul, trebue să vrei şi mijloacele potrivite lui — acesta 
e un adevăr evident. Văzind cum oamenii noștri politici pe de o 
parte susțin că vreu să desăvirşească organizarea Statului naţional, 
iar pe de altă parte aplică mijloace cari imping la distrugerea lui, 
ajungem la concluzia sau că acești oameni mint cînd susţin că scopul 
lor este consolidarea Statului naţional, sau că sînt cu desăvirşire 
desorientaţi cu privire la mijloacele potrivite -acestui scop. 

După experienţele de pînă acuma, sintem dispuși a crede că 
ei mint, că pentru dînşii „Statul naţional“ mu este decit o formulă 
demagogică, pe cînd adevăratul scop urmărit de ei este cu totul altul. 
De aceea lor nici nu le prea place cînd cineva încearcă să expună 
pe larg tehnica politicei naţionaliste, pentruca să nu iasă prea mult 
la iveală discordanţa între formula lor demagogică şi tehnica lor care 
duce în mod necesar la rezultate cu totul contrare scopului enunțat 
prin acea formulă, 

Scopul real al acestor demagogi este să ajungă la putere şi să 
se ţie la putere cit se poate de mult. Ei nu năzuesc și nici nu pot 
năzui să Sclaimbe starea de fapt, ci tendința lor este de a se adapta 
stării de fapt pentru a nu-și pierde „situaţia“, Pentru dinșii Statul, 
şi soci.tatea în general, nu este un scop ci un mijloc pentru satis- 
facerea trebuinţelor şi instinctelor lor. Cind această satisfacere nu e 
posibilă decit prin distrugerea Statului, ei nu stau mici o clipă pe 
ginduri să grăbească prăbuşirea lui. Şi al lor scop real fiind bine 
definit, se înțelege că şi ei au o tehnică adaptată acestui scop. Dar 
tehnica lor diferă de tehnica polifică, adică de tehnica menită să 
asigure puterea Statului (nu bună starea individului), ca pămintul de 
cer, ca iadul de raiu. De aceea mijloacele lor sint diabolice, imorale 
şi criminale. Ei trebue să-și ascundă intenţiile adevărate și, cum mij- 
loacele aplicate îi tradează și lumea începe să li se împotrivească 


www. dacuramanica ro 


— 31 — 


nemaidînd crezare „forinulelor“ demagogice, lor nu le mai rămîne decit 
o singură cale pentru a-şi păstra situaţia : înăbuşirea criticei şi teroarea. 

Dacă azi ar învia între noi Platon sau Aristotel, ei n'ar putea 
scrie Republica şi Politica pentru uzul nostru, fără ca aceste opere 
să fie ciuntite în cele mai esenţiale părţi. Ba s'ar putea chiar întîmpla 
ca acești autori să fie arestaţi” şi judecaţi pentru atitudinea lor vădit 
antidemnocratică şi „tascistă“, în clipa ce ar încerca să treacă la 
aplicarea practică a teoriei lor. 

În felul acesta, n încercare de a scrie un manual de tehnică 
politică menit să arate prin ce mijloace sar putea organiza Statul 
național romin, se întilneşte cu foarfecele celor ce veghează ca 
planurile demagogilor noştri să nn fie zădărnicite de mişcarea le- 
gionară, iar incercarea de a pune în aplicare regulele tehnice găsește 
deschise porţile închisorilor. 

Prin zece ani de zile — la 24 Iunie s'a împlinit un deceniu 
de cînd /egiunea Arhanghelul Mihail a luat âmţă — grija dema- 
gogilor a fost să taie scrisul şi să oprească fapta legionarilor. 

Dar legiunea a ieşit biruitoare din această luptă şi a intrat 
puternică şi plină de viaţă clocotitoare în al doilea deceniu. Tehnica 
ei politică s'a dovedit superioară tehnicei demagogilor democrați. 


IIS 


Astfel fiind, cuvine-se la început de nou deceniu legionar să 
punem limpede problema lichidării definitive a democraţiei demago- 
gice romineşti. Politicienii înhăitaţi cu jidanii au fost arincaţi afară 
din comunitatea rominească. La porţile Cetăţii rominești stau doi 
Arhangheli cu sabie de foc oprind intrarea celor ce şi-au spurcat 
sufletul cu bani jidoveşti vinzindu-şi neamul și țara. Goniţi din raiul 
rominesc, ei se prăbuşesc în infern, în iadul unde se sbat cei ce 
l-au răstignit pe Miîntuitorul lumii, cei ce din veci pentru vecie sînt 
biestemaţi şi condamnaţi să nu-și găsească odihnă nici pe pămînt: 
nici pe lumea cealaltă. 

Nu mai trăim în secolul al XIX-lea în care s'au ridicat la 
conducerea Naţiunilor europene burgheziile materialiste, cari credeau 
îu atotputernicia banului. Între această epocă şi veacul nou marele 
războiu a pus hotar de cimitire, pădurea de cruci subt cari se 
odihnesc trupurile celor ce au murit pentru înfăptuirea idealului na- 
ţional. Iar sufletele eroilor au intrat în comunitatea celor vii, spo- 
rindu-le puterile, luminindu-le mintea şi inflăcărindu-i la luptă pentru 
păstrarea și întregirea biruinţei, 

AşșA înțelegem cum s'a născut mișcarea legionară, acel suflet 
nou al tineretului care a renunţat la bucuriile și plăcerile vieții, 
înnintind pe linia ce duce spre desăvirșirea Statului naţional romin. 

Să ne dăm bine seama despre ce este vorba. Războiul ne-a 
dat prin cumplite jertfe întvegirea hotarelor ţării romîneşti. Da: a 
început un nou războiu împotriva dușmanilor rămași înăuntrul hota- 
relor şi cari năzuesc a preface ţara noastră într'o colonie a lor. 





Www. dacuramanica ro 


— 32 — 


Impotrivu acestor dușmani trebuia organizată o armată de 
luptători, înzestrată nu cu puști și tunuri, ci cu arme spirituale, cu 
credinţă neclintită în puterea neamului, în puterea bisericii lui Hristos, 
fiind gata să moară pentru neam şi lpge, lar tehnica de luptă a 
acestei armate lon Moţa o expune așa: 

„Cînd vei spune cumpliţilor tăi dușmani: Nu-mi pasă dacă mă 
veţi sdrobi sau nu, nu-mi pasă dacă voiu vedea sau nu ziua biru- 
inţei, dar sunt sigur că jertfa mea va aduce prăbușirea voastră, și 
cînd porneşti și te menţii în luptă pînă la capăt cu această hotărire 
senină, nu încape nicio îndoială că porţi în tine o forță pe care 
nicio tehnică represivă nu o poate birui. 

Spiritul de jerifă este esențialul ! 

Avem cu toții !a dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai 
irezistibil instrument de luptă, mai puternic decit tancurile și mitra- 
lierele : este propria noastră cenuşe ! Nicio putere din lume nu va 
putea evita prăbuşirea atunci cînd se menţine pe cenușa unor lup- 
tători viteji, căzuţi pentru dreptate și Dumnezeu“, 

Tată de ce democrația demagogică trebue să se prăbușească. 
Tată de ce puterea ei s'a clătinat din temelii, cînd cei doi eroi le- 
gionari Lon Moţa și Vasile Marin s'au întors la vecinică odihnă în 
pămintul ţării lor, învăţiadu-ne „să minuim această teribilă armă: 
Propria noastră jertfa“ ! 

In aceasta stă superioritatea tehnicei legionare : ea este la înăl- 
țimea scopului urmărit, 

Iși imaginează și pretind politicienii democrați că Unirea s'a 
înfăptui prin iscusința şi inteligența lor. Nicidecum. Unirea este 
opera celor ce au știut că „spiritul de jertfă este esenţialul“, a celor 
ce au trezit spiritul de jertiă, a celor ce au dat pildă de spirit 
de jertfă. . 

Tehnica politică menită a asigura puterea și gloria unui neam 
stă în crearea cetăţeanului desăvirșit, a legionarului pregătit a se 
jertfi cu bucurie pentru mintuirea neamului său. 

Cu această tehnică i-au învins Romanii pe Cartaginieni, deși 
aceștia aveau generali mai geniali, o flotă mai puternică și bogății 
mai mari. Cu această tehnică legionarii lui Codreanu vor înfringe 
trufașa putere materială a jidovilor și a politicienilor vinduţi lor. 


TRAIAN BRĂILEANU