INSEMNARI SOCIOLOGICE Anul IV, Nr. 1, Septembrie 1940

Anul IV.—Nr. 1 1 Septemvrie 1940 


ÎNSEMNĂRI 


SOCIOLOGICE 


Director: TRAIAN BRĂILEANU 











CUPRINSUL 


ARTICOLE 

Vasile Băncilă . . . Nae Ionescu 
Traian Brăileanu . . Principiul ordinei sociale 
P. P. Panaitescu . .  Rominia şi Germania — Relaţiile lor in 

mijlocul veacului al XIX 
G. Racoveanu . . . Intre ecumenicitate şi rațiune de Stat 
lon Ţurcan . . . . Legea ca instrument de guvernare * 
Barbu Sluşanschi . . Structura organizației totalitare 


REVISTA CĂRŢILOR 
Traian Herseni, Sociologia rominească ; Dimitrie Gusti, Problema 


Sociologiei, Constantin Noica, Schiţă pentru istoria lui Cum e cu 
putință ceva nou (7. B.) 


REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: 


BUCUREȘTI, strada Uranus 25 A 








Tipografia „Imprimeria“ S, A.R. 


WWW. daczNUmanIca ro 


Apar de două ori pe lună 


| Abonamentul pentru î an 
Exemplarul 


Fiecare număr va avea cel puţin 32 pagini 
Manuscrisele nu se inapotază 





Inscris la Tribunalul Ilfov, Secţia I, Nr. 20/1940 


Www. dacrurcumanica ro 


ANUL IV. Nr, 1 1 Septemvrie 1940 


Insemnări Sociologice 











Director: TRAIAN BRĂILEANU 


NAE IONESCU 


La 15 Martie 1940, a murit profesorul Nae Ionescu, înainte de 
a ţi împlinit virsta de cincizeci de ani. 


Moartea lui, neașteptată și neverosimilă, pune încăodată pro- 
blema dacă noi, Rominii, avem îndeajuns parte de oamenii excep- 
tional dotați, pe cari ni-i dăruiește naţia noastră. El vine să se 
adaoge la acea serie de bărbaţi ajunși in plină putere de creație, 
dar dispăruți inainte de a-și fi împlinit opera: Lambrior, Bogres. 
Pirvan. Vilsan. Matei Nicolau... pentru a nu vorbi de seria încă 
si mai lungă a poeților, romancierilor, nuveliștilor, seceraţi în pra- 
gul vieții creatoare sau în prestigioasă maturitate. 

Afară de aceasta, cu dispariţia lui Nae Ionescu se pune capăt 
uneia din cele mai originale, mai interesante şi mai patetice exis- 
tențe, din istoria intelectualității rominești. Căci regretatul prote- 
sor și ziaxist, profesor de vocaţie și ziarist de rasă, a avut sem- 
timentul marei aventuri şi resursele de toate felurile pentru a o 
servi într'un chip impresionant. Intr'o societate, în care cei mai 
mulți trăiesc cvasivegetativ, pe linii mai mult etnografice și mai 
mult biologice, sau în care se trăiește mica și banala aventură 
exasperată a arivismului de toate nuanțele sau mai degrabă fără. 
nuanţe, Nae Ionescu aducea setea interioară și nobilă a aventurii 
dramatice, organice, cu implicaţii metafizice, cu strălucire artis- 
tică și cu coerenţă religioasă. Poate nwnai un Panait Istrati, brăi- 
leanul cu care are şi alte note comune dar mai multe diferenţiale, 
a mai adus în peisagiuf vieţii moastre spirituale, această tulbură: 
toare pasiune de aventură majoră, pe deasupra conformismeior, pe 
deasupra oboselilor, pe deasupra misticei caftanului. Născut în- 
tr'o societate care păstrează incă, în parte și în adinc, structura 
patriarhală, după care omul nu-și construiește singur viața, Nae Io- 
nescu a dat conaționalilor săi exemplul unei vieți de mare îndrăz- 
neală și de stil personal. Iar celor cari il înlocuiesc pe Dumnezeu, 
morala, familia, prietenia şi chiar neamul, cu rangul social, le-a 
dat un exemplu de o cerbicie dusă pină la martizaj, pe care din 
nefericire aceştia nici nu-l pot pricepe. 

Dealtfel, un astfel de om este greu de înțeles și, pentru cei 
ce nu l-au cumoscut foarte deaproape, trebuie să aștepte să-l cu- 
noască foarte de departe, pentru a ințelege ceva din autenticita: 
tea și semnificația iui. Cind timpul, care este ce! mai bum silo- 
gism, va educe sporul lui de înțelegere, se va lămuri mai usor 





Www. dacrraumanica ro 


2 


figura spirituală a unui astfel de singular trecăţor prin strania şi 
saora scenă a vieţii. Pină atunci, noi trebuie să ne anițumim cu 
mult mai puţin. 

Această greutate de a-l înțelege, vine mai cu seamă din va: 
rietatea resurselor lui spirituale și de viaţă. Avind o inteligenţă ce 
constituia o permanentă surpriză şi care în viaţă a fost însușirea, 
care i sa apreciat cel mai mult, fiind ridicată la nivelul de „fa- 
oculte maitresse”; având un puternic sentiment al eului propriu, a 
cărui tărie era insă imteriorizată pină la maximum și cele mai 
adesea invăluită chiar fn fluidităţi domoale și într'o surdină sau 
transfigurare, care uneori mergea pînă la imnilință creștină; avind 
torului, credință care ţinea de temperamentul lui, — era firesc, 
era fatal, să aibă o carieră spirituală şi să deseneze o traectorie 
ca acelea, pe cari le-a reprezentat timp de două decenii. 

Dar resursele și inclinaţiile lui nu se opresc aici, Ca la toţi 
oamenii de excepție, ele se afirmă și se diversifică într'un com- 
plex de antinomii, al căror joc tainic şi număr covirşitor au con- 
stituit potenţialul său de viaţă. Putere logică, dialectică, şi totuşi 
un anume lirism de fond; îiliații şi vizări metafizice, și totuși 
apreciind viaţa de societate ; un anume dogmatism de ultime re- 
zerve, de mari certitudini, şi totuşi un relativism de o rară capa- 
citate de mlădiere ; tenacitate şi subtilitate sau intransigenţă şi abi- 
litate tactică; îndrăzneală neobișnuită și modestie dusă uneori 
„Pină la un tulburător anonimat; păginism și ascetism, ceva de 
om de Renaștere și totuși ceva de cruciat; om de societate, uneori 
chiar de viață mondenă, și totuși simțind o singurătate ultimă, pe 
care credem că a incercat-o la răstimpuri; optimism şi totuși o 
bună dispoziţie care citeodată se hrănea din melancolii; preocu- 
pat de viitor și totuși istoricist în chip organic şi deliberat; uni- 
versal ca om, fiind interesant şi sugerind adesea simpatii chiar 
în taberile cele mai adverse, și totuși autohtonizant ; ceva nefixat 
de „neglijenţă” care e a vieţii însăși și de formulă veșnic des- 
chisă, şi totuşi posedind anume stele polare; degajare dacă nu 
dispreț pentru erudiţie, şi totuşi avind o informație pătrunzătoare 
mai in toate domeniile ; simțul momentului, dar nu „impresionist”. 
liric dar contra oricărui melodramatism şi „schwărmmerei”; istori- 
cist dar nu evoluționist ; iubitor al preciziei, al faptului conturat 
şi just depistat, şi totuşi antipozitivist ; om de teorie, antist, și to- 
tuși avind bucuria și aptitudinea organizării, a gospodăriei... iată 
numai o parte din aspectele, coardele şi ecourile acestei persona- 
lităţi. Desigur, unele din aceste antinomii se pot reduce la uni- 
(ate, altele își condiționează reciproc termenii și toate s'ar putea 
erarhiza pină la um punct. Dar enigma rămine și aceasta era Nae 
Ionescu. Atitea forțe diferite, unele contradictorii, nu formau o 
unitate existenţială atât de organică și de strins structurată dar în 
același timp suplă și degajată, decit prin arta de viaţă a purtăto- 
mului lor. Sunt oameni complicaţi, adeseori supărători de com- 
plicați, dar fără a fi deloc complexi. Și, oricît ar părea de ciudat, 


Www. dacrurcunanica ro 


3 


sunt uneori chiar oameni complexi fără a fi camplicaţi. Nae lo- 
nescu era insă și una și alta. Și aici e una din pricinile aerului 
și haioului de mister și de excelare ca exemplar uman, cari au 
caracterizat apariţia și istoria lui. S'a abuzat de o vorbă celebră, 
spunindu-se despre prea mulți că și-au pus talentul in operă şi 
geniul în viață. Afirmația aceasta e insă foarte potrivită pentru 
Nae Ionescu. Ce e mal însemnat întrun soflet, se arată, la unii 
oameni, în opera tor ; la alții, în viaţa lor — nu e la toți la fel 
Și mai sunt oameni, la cari opera însăși face parte din viaţa lor 
cu același titlu ca alte manifestări ale acesteia. Pentru profesorul 
nostru, un prieten, o discuţie cu oarecine, o luptă, un articol, o 
prelegere, erau la fel de însemnate. Ceeace-l interesa era viața 
integrală, ca supremă aventură adusă ofrandă creșterii vieții ge- 
neiale, și nu se selecţiona pe el însuși, ceeace implică întotdeauna 
oarecare artificialitate, pentru a se manifesta întrun amume fel, 
cum nu era în ansamblu. A primi un cunoscut, a așeza cărțile în 
rafturile unei biblioteci, a face ordine la un „oficiu de librărie”, 
a cerceta registrele şi ruajul unei mari instituţii oficiale, erau pen- 
tru Nae Ionescu fapte tot atât de importante ca și a cunoașe o 
carte de filosoiie ori a stabili jaloanele unui studiu. Totul avea 
preţ pentru el doar prin echivalența de viaţă, de spirit, și în acea- 
stă privinţă viața sa a avut un fel de egalitate, fără a îi fost zicio- 
dată egală cu aceea a oamenilor obişnuiţi. Peste complexitatea lui 
alcătuită din atitea antimomii constituţionale, era deci și un fel de 
curioasă omogeneitate, care imprima vrajă și dinamism de viaţă în 
manifestări. Deaceea oriocit ar încerca spiritele analitice să pună 
ordine definitivă și să găsească sensuri complecte în această |e- 
şătură sufletească dominată de același suflu al vieţii și de un ace- 
laşi înțeles al valorii în toate gesturile pe cari le făcea, credem 
că destinul lui Nae Ionescu sar vădi cel mai apropiat nu într'o 
expunere pur abstractă, ci într'o „viață“, intrun roman, într'o is- 
torie. Nar avea nevoie de micio romanţare și de niciun element 
adăogat această „viaţă”. Ar fi destul să arate adecuat ceeace a fost 

Dar pînă atunci și dacă se va ivi vreodată scriitorul, care să 
aibe dreptul să se apropie de viața lui Nae Ionescu, răminem tot 
la procedeul mai modest, deși nepotrivit, al desprinderii de sen- 
suri. In această direcţie, fiecare va vedea altceva — și va vedea 
parţial, unilateral. Documentul de viaţă in chestiune e atit de va- 
riat, incit vor exista note pentru preferinţele fiecăruia. Unii vor 
vedea în acest om un închinător al vieţii nefalsificate, mereu ine- 
dite, fatale, sancte chiar şi în păginităţile ei şi în fond nemuri- 
toare. Alţii vor vorbi de omul, care-și crea obstacole grele pen- 
tm a le învinge, ori pentru a lupta. Unii vor aminti de efortul de 
a se depăși mereu pe sine în înțelesul de a trece la altceva, care 
să mu oprească viața pe loc ori să nu toleneze pauze funebre, 
alții vor insista asupra rigorismului său logic. Unii se vor opri 
asupra „scepticului”, alții asupra „fanaticului”, Unii vos vorbi de 
imovatorul, de inițiatorul, de revoluţionarul spiritual, alţii despre 
păzitorul legii. Tot așa se va putea vorbi rînd pe rînd de „dialec- 


Www. dacrurcumanica ro 


4 


tica” lui, de „ironia sa specifică, de felul atit de interesant de 
„disponibilitate“ pe care l-a construit, de prietenul, de atitudinea 
faţă de problema morţii și a vieţii. de sinceritatea lui, de profe- 
sonil, pedagogul și agitatorul spiritual predestinat cari erau în el... 
şi de o sumă de alte lucruri. 

Intrucît ne privește, subliniem, din tot ce am arătat sau suge- 
rat în treacăt, două trăsături. 


Intiiu, ceeace am numi viitorismul lui. Pe Nae ionescu îl in: 
teresa intotdeauna într'un mod superlativ felul cum poate să arate 
obrazul viitorului. Era la el o voluptate intelectuală de o rară 
acuitate în a adulmeca semnificaţiile vieţii, care are să vină pen- 
tm omenire și pentru neam. Și cînd prevedea ceva, cînd anticipa 
ceva, se transforma dela sine in înițiator și luptător pentru noua 
struotura istorică ce va veni şi care începuse chiar să se arate, 
indirect şi discret, în lucruri, așa cum soarele își trimite lumina 
o» mult înainte de a apare el însuși la orizont. Acestui viitor i se 
dăruia Nae Ionescu atit în viața generală cit și in cea personală. 
cari dealtfel la el erau strins unite formînd adesea un singur act. 
Pentru a înțelege și a sluji mai direot și mai autentic viitorului, 
el spunea câteodată: „eu rup punţile cu trecutul”. Şi o făcea în 
adevăr, pină la o limită pe care o vom vedea. Nu-și tolera ni- 


mic din ce ar fi putut să-i oprească avîntul sau să-i falsifice trăi- 
rea în funcţie de timp. E aici o cauză pentru caze nu sa grăbit 
să scrie cărţi, pentru care cartea îi apărea oarecum ca um ferpar 
de înmormintare, penbu care nu făcea rezumate, au lua, note, nu 
oprea timpul și nu se fixa funebru cu ajutorl alfabetului ori al 
imvenției lui Gutenberg. Mergea chiar pină acolo, incit uneori 
recitea ceeace în ajun scrisese numai cu scopul de a se împrieteni 
mai mult cu o idee, de a-i prinde toată configurația, și apoi dis- 
trugea totul. Dar acest „viitorism” al lui Nae Ionescu avea un 
„pendant“, după cu am spus: legătura organică, subconștientă în 
primul zid, însă şi doctrinară, cu trecutul. Nae Ionescu era doar 
un tradiționalist! Și încă unul dintre cei mai deciși, mai critici 
şi mai lucizi, făoind parte din categoria gânditorilor și militan- 
ților pentru tradiţie, din istoria contimporană a societăţii romi- 
nești. Şi tocmai de aceea viitorismul său era atit de substanţial 
şi de integrat în lucruri, într'un destim în fond de ordin comuni: 
tar. De aceea a dat um tip de revoluţionar fără elemente specta: 
tuloase și romantice, dar căruia în esenţă greu i se poate găsi 
pereche In epoca modemă există um fel de revoluţionarism epi- 
demic. E] este insă mai mu personalist și nu se interesează de 
trecut. E un sport orgolios sau prezumțios în vid istoric, care 
alteori își aliază buouria distrugerii pentru distrugere. Nu așa era 
la profesorul mostru. „Tradiţia” și „revoluţia“. nu erau opuse la el, 
deşi modeznii și chiar mulţi sociologi de opun. Ci ele se confun- 
dau in elanul istoric. N'a fost la noi om care să fie mai obsedat 
'de viitor, dar n'a fost altul care să blameze mai incisiv „pașop- 
tismul” de atitudine, nu atit pașoptismul care a fost, ci acela care 





Www. dacrureumanica ro 


este. Și toate acestea fiindcă Nee Ionescu era făcut să servească 
devenirea istorică adevărată. A fost un servitor al istoriei. 

Al doilea, subliniem o trăsătură care e pe deasupra istoriei. 
Am văzut că Nae lonescu nu poate fi ințeles in afară de timp, 
de istorie. E la el o filosofie a timpului şi a istoriei, care a in- 
trat in însăși viața lui și i-a determinat-o. Această filosofie ar fi 
imteresani de stabilit și în jurul ei s'ar putea reface în mare parte 
viaţa şi înţelege moima existenţei acestui om. Ceeeace il deter- 
mima în chip obişnuit, dindu-i dinamismul patetic de aventură în 
stare pură, precum și implicații și repercusiuni suwprapersonale, 
era acest istoricism revowționar al său. Cu toate acestea, era în 
sufletul acestui semen al nostru, atit de puţin asemenea cu cei 
mai mulţi dintre noi, un strat sau o rațiune mai adincă ai mai 
înaltă, um psund ultim și tainic, Aceasta îl ridica deasupra tutu- 
zor relativităţilor și, în cele din urmă, îl izbăvea chiar de marea 
lui obsesie : istoria. Poate că inainte de a închide ochii, la acea- 
stă sa gîndit. Și poate că o parte din liniștea, pe care de atitea 
ori a avut-o în mijlocul furtunilor, se datorează acestui ultim 
fond al lul, acestei viziuni de cea mai pură metafizică şi de 
acolo unde metafizica se unește cu religia... Nae Ionescu era un 
metatizician și un credincios, Vedea viața desvoltindu-se cu sete 
în timp. Ştia că timpul, şi anume timpul organic, e condiţia rea- 
lizării vieţii şi că tot în timp e dată ecuaţia şi drama luptei de 
înintuire a omului. Dar mai ştia că, dincolo de aceasta, e o per- 
fecţiune atemporală, care are esenţele și voințele ei, care, fiind 
pe deasupra coadițiilor timpului, e într'un fel statică şi veşnică, 
in aceiași măsură în care e și vie, Ceva din Platon, ceva din 
Parmenide, cu multă culoare creștină și Cu multă precizare creș- 
tin-ortodoză, ne-ar ajuta ca să înţeleem această intuiţie de ultim 
temeiu a lui Nae Ionescu, ce era la el idee dar și substanță vo- 
câțională de cei mai mare reazem și de cea mai. mare discreţie 
Dacă pateticul vieţii lui e în legătură cu istoria, dacă pentru acea- 
sta s'a născut şi tot pentru ea a murit, dar cea mai tăimuită a lui 
mingiiere şi retragerea lui din urmă erau pe acest liman, pe acea- 
stă viziune a esenţelor și desăvârşiritor fără naşteze și fără moarte, 
deci fără istorie... Până la un punct foarte înaintat, totul era pen- 
tru ed devenire continuă, istorie, panta rhei. însă dincolo de acea- 
sta, era un vad de ultime ințelesuri și un fel de albie fiză, la 
care se rapoartă toată istoria noastră, In lumea moastră, tixitatea 
e artificializare, e moarte, și nimeni u'a simţit aceasta mai puter- 
nic decit Nae Ionescu. Dar în lumea cealaltă, himea ultimelor 
coordonate, fixitatea e viaţă. In lumea noastră, perfecțiunea nu 
există și ce se apropie de perfecţiune se apropie de moarte, fiindcă 
iese asifel dim această lume. Dar dincolo, în lumea cea mai zeală 
şi cea mai ideală totodată, peifecţiunea e maximul de trăire, e 
actul suprem. Acolo totul stă şi totuși totul viază, acolo sunt 
esențele şi luminile, faţă de care lumina din lumea noasră e 
ca noaptea faţă de ziuă. 

Cum de va fi ajuns Nae Ionescu la această ancozare meta: 


Www. dacrurcumaniica ro 


6 


fizică, nu știm și nici nu e nevoie să știm toate. Dar cele două 
respiraţii ale lui, istoricismul și metafizicismul stemporal, îi com- 
plectează în oarecare măsură fizionomia lăuntrică. Ele sum ca 
două branhii spirituale și nu odată se vor fi susținut reciproc și 
îl vor fi ajutat să-şi ducă, luptind, viaţa pină la capăt. In con- 
templația metazifică, găsea o supapă pentru amărăciunile din lu- 
mea noastră, pentru salvarea optimismului lui spiritualizat; iar 
în contemplajia istorică, vedea semnele esenţelor ultime, trans- 
cendentale, divine, cari se manilestă gradat și fragmentar în timp. 
Aşa că, istoricism puternic, inspirat, pe un anume fond de elea- 
tism, Heraclit unit cu Parmenide — luind insă acești termeni în- 
trun înţeles foarte general, mai mult ca sugestie pentru ce vrem 
să spunem — sintetizeaza o formulă de ideaţie și de viaţă, de 
care n'a fost străin profesorul Nae Ionescu. Dacă în primul caz 
şi pentru ochii noștri mai mult empirici, a fost um servitor al isto- 
riei, în al doilea caz și pentru intuiţiile și presentimentele noa- 
stre mai adinci, a fost un servitor al metalizicei. 

Iar în istorie, a văzut mai ales comunitateea etnică, neamul. 

Şi in metafizică, mai ales pe Dumnezeu. 

Deci, în ceeace a avut mai bun, profesorul Nae Ionescu a 
fost un servitor al naţiei lui și al divinității. Poate fi un scop 
de viaţă mai înalt? 

E adevărat, în felul acesta, sa servit şi pe el. Am văzut 
ce putemic sentiment al eului propriu avea Nae ionescu. Cu in- 
teligenţa lui extraordinară, dacă în sufletul lui n'ar fi fost in con- 
tact hotăritor decit acest eu și această inteligență, purtătocul ler 
ar fi fost un om poate pierdut și poate demonic. Dar spiritele 
mari găsesc în însăși complexitatea lor elemente de salvare și 
mai ales ele cunosc și aplică în chip instinctiv o lege a com- 
pensației. Scot in evidenţă și instalează ca ideal acele elemente 
spirituale din sufletul lor și din cultura omenirii, cari de pot da 
o amonie, o economie creatoare și o utilitate vitală și istorică 
maximă. Mergind pe calea aceasta, eul puternic ai lui Nae tone- 
scu s'a aplicat în servirea din ce în ce mai intensă a unor rea- 
lități obiective : viața generală și mai ales comunitatea etnică, și 
viaţa transcendentului și mai ales comunitatea bisericii. Sa sal- 
vat pe el salvind pe alţii și invers. 

Ce au iolosit societatea și cultura noastră din această jertiă, 
din această ardere şi din această chimie de transfigurare perso- 
mală, e ceeace va avea de stabilit în primul rind istoria noastră 
viitoare. Lăsăm cu încredere să spună aceasta istoricul ce va 
veni, căci istonia e un sacerdoțiu și e adevărata magistratură. Noi 
“cei de azi nu putem fi decit cronicari. Și ca modeşti cronicari, 
vări am luat paste la fapte, trebuie să spunem măcar atit: 

” Societatea rominească a avut întiia renaștere odată cu sfir- 
şitul secolului al 18-lea și începutul celui următor. Această rena- 
ştere” a continuat și s'a consolidat pină pe la sfirșitul războiului 
mondiâl. Ea a avut un caracter cultural, politic și juridic. A doua 
rehaștere 'rodiinească, a doua mare întorsătură a istoriei noastre, 


Www. dacrurumanica ro 


a început acum aproximativ douăzeci de ani Ea e mult mai 
adincă şi se va urma multă vreme. Casactezul ei este în primul 
zimd spiitual și metafizic. E vorba acum să fim voi înșine, să 
venim cu absolutul structwii einice în felul de organizare a fe- 
nomenului vieţii, S'a mai întimplat, ceeace a fost o coincidenţă 
fericită, că paralel cu această maturizare a noastră ca popor, cu 
Anecerea dela emanciparea politică și general culturaiă la emasci- 
parea pur spirituală, să se afirme în cultura europeană o imtoar- 
cere la spiritualitate înaltă, la etnicism specific, la religie și la 
metafizică. In această conjonctură a spiritului european, era mai 
uşoară intrarea în noi înșine, 

Dar despre aceste două aspecte, despre renâșterea rominea- 
ecă adincă și despre primenirea spiritului culturii europene, 
ceeace a format la noi conceptul de nouă spiritualitate despre 
cae sa discutat atît, au vorbit în primul rînd patru oameni. 
Vasile Pirvan și Nae lonescu, dintre cei plecaţi. Lucian Blaga și 
Nichifor Crainic, dintre cei în viață. Mai ales lor li se datorează 
esențialul în noua orientare a spiritului culturii romine. Inainte 
ca Lucian Blaga să-și fi lamsat fastuoasele lui trilogii, Nae fo- 
nescu a lucrat direct, printrun învățămiat oral, asupra conştiin- 
ței filosofice a timeretului nostru, producind o elită ginditoare 
care avea să se mamifeste curind în publicistică și în crearea de 
opere. Cercul lui de activitate a fost restrins ca suprafaţă, dar 
ecoul a fost cu atit mai mare. Astăzi chiar, e ușor de identificat 
la mulți tineri ginditori și autori un anume îel de a pune pro- 
blemele și anume întorsături de frază, cari sunt ale fostului lor 
profesor. Activitatea la catedră a lui Nae lonescu'a produs chiar, 
într'un rînd, un fenomen, un curent, asemănător cu cel al dui 
Maiorescu sau al lui Pirvan. Despre el se poate spune că a fost 
cel mai viu învăţămint filosofic de după războiu în țara noastră, 
Nimeni n'a informat despre ceeace e în adevăr nou, despre vir- 
tuafităţile gindirii filosofice actuale și nimeni nu a sugerat mai 
mult şi mai pasionat decât el. intre altele, l-au ajutat pe Nae 
Jonescu două calități pentru a îndeplini acest oficiu: o mare ge- 
merozitate și o permanentă tinerețe de spizit. Acest om a dat, 
prin prelegeri, conferințe, articole sau discuţii particulare, menu- 
mărate motive și îndemnuri, cari s'au transformat adesea în lu- 
crări sau în ambiţii susținute de ascendență spirituală. îi era tot 
uma dacă era citat sau nu. Ştia. că mu el este sfîrșitul, după cum 
nu el este începutul și că spiritul e pretutindeni şi nare nevoie 
de cestificatul de botez. Cele mai însemnate şi mai personale 
gînduri și descoperiri ale lui, şi le-a spus adesea nu numai fără 
nici-o disimulare, dar cu bucurie. Ce deosebire de cei cari își au 
parcă ideile numărate, cari își păstrează documentele în safeuri 
şi cari, când intri în camera lor de luoru, dar fuga să-și acopere 
fişele ! lar tinereţea lui Nae Ionescu a constituit un adevărat mi- 
racol. Indrăzneala îngenuă a gindului a păstrat-o pînă la urmă. 
S'a bucurat tot timpul de exerciţiul ideii cu o înointare de ado 
lescent. N'a făcut niciodată caz de „generaţie”, dar a vorbit cu 


Www. dacrurcunanica ro 


8 


propietate în numele unei alte generaţii a spiritului, isbutind 
să cămînă înaintea chiar a celor cari se născuseră după ed. Desi- 
gur, n'au lipsit cirtitorii. Aceia — mai ales dintre universitari -— 
cari spuneau că la Nae Ionescu „nu se învaţă carte“, cum au 
spus și despre Pirvan şi cum ar fi putut spume de atitea ori de- 
spre lorga. La profesorul in chestiune nu se invățau în adevăr 
anume manuale și niciun manual, dar se făcea, ceva mai mult şi 
mult mai mult: se desvoita pasiunea pentru probleme, se însușia 
o metodă, se năștea o ambiţie, se dădea o orientare structurală, 
se creau oameni vii pentru viața duhului și uneori se ajungea 
chiar la formarea unei confrerii spirituale, Pentru aceasta din 
urmă, profesorul aducea un suflet de prieten devotat şi de to- 
varăș „ă toute 6preuve”. Studenţii simțeau că profesorul joacă 
în fond un rol greu, deși cu multă îndeminare și voie bună, sim- 
țeau că li se dăruiește și că nu jonglează cu ideile, cum își în- 
chipuiau nerozii, ci că ele sunt totul pentru el, bucurie de viaţă, 
estăzi, putință de tragedie, miine. 

Profesorul Nae Ionescu a murit primăvara. Orizontul se lim- 
pezea, mugurii se deschideau, păsările cerului incepeau să cînte 
imnuri. în același timp, în casa jumătate boerească, jumătate mă- 
năstirească, de la Băneasa, se istovea un om, care a'a fost ica cei 
lalţi, dar care a realizat atit de mult drama umană! A fost un 
contrast dureros, 

Dar poate că această moarte în primăvară a fost și un sim- 
bol. Moartea e o nouă naștere. Una metafizică, dar și una isto- 
Trică, ideile profesorului, dinamismele lui, elevii lui, suferinţa lui, 
vor fructifica. Odată cu coborirea lui în pămînt, nu s'a coborit 
numai un trup neinsufleții, ci un germene de viaţă a fost pus, 
de un destin aspru, în solul culturii noastre. 

Şi totuși, ceeace putea face el însuși în chip direct nu o va 
mai putea face nimeni. Ajuns în partea din urmă a vieţii: se gîm- 
dea la datoria de a-și consemna în chip definitiv idețle. Ceeace 
pină atunci nu-i apăruse ca ceva justificat, acum, în faţa inevi- 
tabilului, putea fi luat în consideraţie. Intocmise planul cărţilor 
li, începuse tratatul de logică. Fără să mai vorbim de ce ar fi 
putut face în alte domenii. Posibilităţi pierdute. Nu e oare îsto- 
ria rominilor în bună parte cimitirul posibilităţilor pierdute ? Re- 
volta n'are niciun sens în fața morţii, fiindcă moastea e ceva 
metafizic și metafizicește toate sunt bune. Dar totul nu e meta- 
fizic în noi, chiar dacă este esenţialul. Avem dreptul măcar să 
ne doară. Deaceea la această despărţire, un fost elev nu poate 
face altceva decăt să localizeze propriile cuvinte, pe cari el în- 
suși le-a spus la moertea lui Vasile Pirvan: să-i fie ţărina 
uşoară, atit de ușoară, pe cit ne e nouă de mare durerea, 


VASILE BĂNGILA 


WWW. dacrramanica ro 


Principiul ordinei sociale 


La întrebarea cum se întăptuește „ordinea socială“, teoreticie- 

nii au răspuns în cele mai diferite feluri. Unii susțin că această 
problemă nici nu trebue să ne preocupe, deoarece din ciocnirea 
„forţelor“ se stabilește pretutindeni în natură, deci și în societate 
(care este doar un produs natural) un echilibru, o ordine:). La 
Vasile Conta putem citi expusă pe larg această teorie. 
Alţii susțin că pentru înfăptuirea şi păstrarea ordinei sociale e 
nevoie de intervenţia voinţei lui Dumnezeu, alţi iarăși că „legiui- 
torul“ e în stare să organizeze în mod raţional societatea. Unii 
cred că oamenii pot fi convinși prin sfat și bună educaţie să se 
supună ordinei sogiale, alţii că numai sila şi constrîngerea fi 
poate îndupleca să asculte de legi. După loc și timp deci seu enun- 
tat diferite teorij şi mu credem că în această materie sfar mai pu- 
tea născoci sau construi o teorie nouă. Nu numai atât. In cursul 
vremii oamenii au şi experimentat cele mai diferite feluri de or- 
ganizaţie socială, aşa că istoria ne dă posibilitatea să studiem 
aceste „constituţii“ şi să încercăm a descoperi cauzele ce le-au pro- 
dus. 

Chiar aceste încercări de explicare cauzală întilnesc însă, 
dincolo de o anumită limită, mari dificultăți. 

Sociologia năzueşte, se înțelege, să descopere cauzele oricărei 
schimbări, în așa fel ca explicarea sociologică să se apropie cit 
mai mult de explicarea ştiinţifică întemeiată pe principiul cauza- 
Jităţii generale. Dar în toată străduința aceasta din „istorie“ nu 
se poate înlătura imprevizibilul. „Istoria“ e plină de exemple do- 
vedind 'că o comunitate umană își schimbă structura (constituția) 
fără să fim în stare a atribui această schimbare unei oamze „natu- 
ale“. E vorba aci de intervenţia „omulu; mare“, a reformatorului, 
care se ivește dintr'odată, pe neașteptate, dînd „istoriei“ alt cure. 
Mai mult încă: fiecare individ uman este un reformator. Naşterea 
fiecărui individ (pe plan spiritual se înţelege) schimbă structura 
comunităţii în care se naşte, astfel că „istoria“ dacă ar vrea să 
explice mersul evenimentelor, ar trebui să înregistreze apariția 
şi acțiunea oricărui suflef. Istoria ar trebui să cuprindă toate ma= 
nifestările sufletelor umane din a căror înlănțuire (dialectică) se 
naște comunitatea. Aceste manifestări le putem prinde subt nu- 
mirea generală de activitate artistică. Produsele artei pot fi cla- 
sificate după raportarea lor la viața comună, la scopurile urmă- 
rite de oameni prin cooperare. 

Istoria ar trebui să inregistreze această activitate a sufletelor 
individuale; ea sfar desface deci într'o serie de „biografii“ legate 
însă întreolaltă și arătind în nexul lor desfășurarea procesului 
dialectic, care reprezintă, în totalitatea sa istoria unei comunități 





1) Problema „Echilibrelor sociale“ a fost desbătută pe larg în al 
XVI-lea Congres Internaţional de Sociologie ţin la Paria în 1938, 


Www. dacrurumanica ro 


10 


umane. Fie că e vorba de religie, de politică, economie, literatură, 
muzică, etc,. istoria are a face cu produse ale artei umane Toate 
evenimentele istorice sunt determinate în acest fel de apariţia şi 
activitatea „artiştilor“. 

Determiniştii vor zice: chiar fiind așa, există totuşi legi ale 
desfăşurării acestei activităţi; artistul el însuşi e legat de comu- 
nitatea în care se naşte, el e produsul comunităţii şi trebue să se 
supună legilor sociale. 

Lămurit lucru: determiniștii afirmă că comunitatea e subiect, 
iar individul obiect. Mai moderați sunt unii sociologi cari susțin 
că între societate şi individ este un raport de interdependenţă, 
în felu) că societatea influenţează asupra individului, care, Ja rin: 
dul său, influenţează asupra societăţii. Şi noi ne-am lăsat atraşi 
odinioară de această teorie a „interdependenţei“, dar după multe 
ezitări și reflecţii ne-am hotărît s'o părăsim în mod definitiv. So- 
cietatea este o ordine ce se stabilește între indivizi. Pentru a vor- 
bi de o ordine, pentru a o cunoaşte şi explica, ordinea trebue să 
devie obiectul unui subieot core a ieșit din acea ordine. Adică, 
acea ordine-obiect, trebue să fie fapta, produsul subiectului. Pu- 
tem explica deci societatea umană numai întrucât şi în măsura 
ce-o putem construi, în măsura ce, prin activitatea noastră, îi dăm 
o altă structură, sau, pe scurt, în măsura ce facem istorie. 

Momentul hotărttor pentru individul uman este mașterea sa 
ca suflet, ca subiect, deci emanciparea sa de subt constrîngerea 
legilor biologice. Dar pentru rolul istoric ce-l va avea subiectul, 
important este să ştim cînd şi cum s'a săvirşit emanciparea sa. 
El devine liber şi-și poate desfăşura activitatea sa „artistică“, dar 
el se întilneşte cu necesitate cu alți subiecţi liberi, cari toţi cre 
ează şi determină prin creaţiunile lor mersul istoriei. Dacă pen» 
tru cooperarea acestor indivizi n'ar exista regule, dacă fiecare in- 
divid ar acţiona numai după bunul său plac, ordinea s'ar preface 
în haos. Ajunsă la acest punct, sociologia își pierde busola. Ne- 
putind nega libertatea subiectului, ea nu poate împăca această 
libertate cu existenţa unor legi sociale asimilate legilor naturale 
(mecanice). Sociologia oscilează astfel între cele mai diferite şi 
“puse ipoteze, totdeauna cu tendința de a salva determinismul, 
deoarece părăsirea lui ar echivala cu remrmțarea la pretenţia de 
a îi „ştiinţă“. 

Noi zicem: dacă observaţia faptelor ne-ar arăta că nu există 
legi sociale, ar trebui să mărturisim fără înconjur că sociologia 
nu este ştiinţă. E mai frumos şi cinstit să facem această mărtu- 
risire, decît să încercăm prin construcţii meșteşugite şi interpre 
tări sofistice a apăra cu arice preţ caracterul „ştiinţific“ al socio- 
logiei. 

Acest spirit de obiectivitate şi sinceritate ştiinţifică nea mi- 
nat să considerăm societatea ca operă creată de sufletele indivi- 
duale, în măsură ce activitatea lor se înlănțue după normele unei 
noui ordine, suprapusă ordinei sociale, 


Www. dacrurcunanica ro 


11 


Ceeace înseamnă că noi admitem posibilitatea ivirii haosului, 
din indivizii, devenind liberi, nu se supun unei noui ordine, ci 
consideră şi ordinea socială, ca şi pe cea biologică şi cea fizică, 
supusă lor şi dată lor spre stăpinire după bunul lor piac. In 
acest caz, „ceilalţi indivizi“ ar fi pentru subiectul liber obiecte, şi 
în cel mai bun caz fiinţe (animale) supuse voinţei sale. Observaţia 
sociologului Thurnwald 1), că păstorii nomazi deprinși cu dozmesti- 
cirea și conducerea animalelor au fost cei dintii organizatori so- 
ciali, conducători pricepuţi de „turme umane“, cuprinde un adevăr 
netăgăduit. Domesticirea animalelor implică o tehnică întemeiată 
pe cunoştinţe psihologice. Călărețul trebue să cunoască atit psiho- 
logia calului în general cît și psihologia individuală a calului său. 
El trebue să cunoască bine caracterul calului său. 

Stăpînirea omului asupra omului se întemeiază pe aceleași 
principii, numai că aci cunoștințele psihologice necesare se dobîn- 
desc cu mult mai greu precum şi stăpinirea poate fi păstrată numai 
în anumite condițiuni. Aristotel arată cu drept cuvint că alta e 
dominaţiunea șefului familiei asupra sclavilor și animalelor și alta 
asupra unor „fiinţe libere“ cum sunt femeile și copiii. Un om nu 
este stăpin asupra altor oameni ci poate deveni stăpîn, iar din 
stăpin poate deveni supus cînd se întîlnește cu o voinţă mai pu- 
termică decit a sa. Individul uman își poate dobindi libertatea faţă 
de ființe şi oameni cu voinţă mai slabă, dar totuși el nu e liber 
şi îşi pierde libertatea faţă de fiinţe cu voință mai puternică decît 
a sa, Ierarhia între voințele imdividuale, care stă la temelia organi- 
zaţiei sociale, este în veşnică facere și prefacere. Aceste trans- 
formări neîncetate constituesc istoria comunităţilor omenești. Ascen= 
siunea şi căderea stăpînilor, lupta continuă pentru ocuparea unui 
loc cît se poate de înalt în ierarhia socială, complicarea tot mai 
mare a structurii sociale izvorită din complicarea raporturilor şi 
legăturilor între indivizi pune ştiinţa socială explicativă (sociologia) 
îmaintea unor probleme cît se poate de dificile și încurcate. 

Aci A. Comte a avut dreptate: fără descoperirea unei legi 
generale sau a unui principiu conducător care să îngădue o ordo- 
mare a problemelor, explicarea fenomenelor sociale e cu neputinţă. 
Sociologia nu se poate constituj numai în temeiul observației fap- 
telor diverse, căci în acest caz ea mar fi det o înșiruire de cer- 
cetări fără cunoașterea adevăratei naturi a obiectului său. Această 
lipsă de determinare a obiectului îl face pe Durkheim să nege 
posibilitatea și necesitatea unei sociologii generale, iar Leopold 
von Wiese preface sociologia într'o cercetare a raporturilor inter- 
individuale astfel că obiectul ei, societatea, devine un simplu nume 
menit să desemneze totalitatea acestor procese de asociere și diso- 
ciere, de apropiere şi distanțare. L. v. Wiese cade astfel întrun 
empirism tot atit de primejdios şi sterp ca şi dogmatismul raţio- 
nalist al lui Durkheim. Dar „relaţionismul“ lui Wiese poate servi 





1) Richard Thurnwald, Die menschliche Geselischaft in ihran, eth 
nosoziologischen Grundlagen I—V, Berlin und Leipzig 1931—1935, 


Www. dacrurcumanica ro 


12 


ca punct de plecare pentru adincirea cercetărilor, pentru desco- 
pezirea principiului generator al comunităţii umane. Relaţiile inter- 
individuale, asocierea și disocierea, lupta şi cooperarea nu sunt 
Procese haotice întimplătoare, ci sunt supuse unor norme, unor 
regule cari pot fi desprinse prin analiză psihologică. Procesul did- 
lectic stă da originea comunității; el explică înlănţuirea și ierarhia 
conştiințelor individuale şi. tot el ne face să înțelegem în ce stă 
libertatea omului şi puterea sa de a transforma comunitatea fie 
că se străduește a o desăvirși fie că năzuește a o distruge. 


Dar expunerile noastre nu trebue să ajungă la concluzii pesi- 
miste. Există, se'nțelege, răul în lume; cine i-ar putea tăgădui 
existenţa, cînd doar și experienţa zilnică și istoria ne dă exemple 
destule! Dar tot atît de vădit este că răul poate fi învins, poate 
fi eliminat din toate „ordinele“ existente. 

Răul anume nu poate izvori decît din turburarea ordinei, iar 
restabilirea şi păstrarea ordinei nu înseamnă altceva decît înlă- 
turarea răului şi crearea binelui. Dar trebue să dăm noțiunilor de 
rău şi bine un înțeles definit; aceste noţiuni trebuesc puse în con- 
tact cu experiența spre a-și primi un conţinut determinat. Ar fi 
nevoie de o tablă a „relelor“, clasificate după „ordinele“ la cari 
se raportează, pe cari le turbură. In ordinea fizico-chimică nu putem 
vorbi de „rău“ decît în mod figurativ: o casă e rău făcută cind 
se prăbușește; un scaun stă rău cînd se răstoamă; un ceas merge 
rău cînd nu arată ora exactă. in ordinea biologică „relele“ se 
înmulţesc şi primejduesc ordinea, starea normală: lipsă de căl- 
dură și hrană, boale, răniri, moartea. In ordinea socială: crime, 
revoluții, războaie. 

Nimeni nu poate tăgădui că oamenii caută să înlăture aceste 
„rele“ si că știința le-a dat mijloace tot mai perfecţionate pentru 
a le înlătura. Mai ales în ce privește ordinea fizico-chimică omul 
a înfăptuit progrese extraordinare. Fizicienii şi chimiștii știu a 
construi cele mai complicate și ingenioase mecanisine cari funcţio- 
nează cu o precizie desăvirșită Mai dificile sunt problemele în 
biologie: aci medicii, umani şi veterinari, apoi cultivatorii de plante, 
deşi au realizat progrese frumoase, totuși mai au încă multe pro- 
bleme de deslegat. Dar cele mai dificile probleme s'au ivit şi se 
ivesc în ordinea socială. Și împotriva teoriilor curente, susţinem 
că oamenii au căutat să înfăptuiască și să desăvirsească mai în- 
tiiu ordinea socială şi mai în urmă au trecut la înfăptuirea celor- 
talte ordine — după tipul și aseznănarea ordinei sociale. 

Dar cercetarea trebue împinsă şi mai departe. De unde, între- 
băm noi, a luat omul modelul, ideea, pentru ordinea socială per- 
fectă? 

Cumpănind toate obiecțiunile posibile, credem că omul, oricît 
de genial reformator ar fi, nu poate construi imaginea unei ordine 
sociale perfecte fără a o fi experiat, și cu cît experienţa sa a fost 
mai bogată și mai intensă cu atît planul său de reformă va fi 
mai clar şi mai lesne acceptat de ceilalți oameni. Această expe- 


Vw. dacrnrunanica ro 


13 


relele sociale, faţă de orice tulburare a ordinei sociale şi-l împinge 
la acţiune. Această experienţă noi o n morală, iar comunitatea 
ideală spre a cărei întăptuire tinde feformatorul în temeiul expe- 
rienţei sale mu poate fi decît comunitatea morală, adică o comuni- 
tate în are „răul“ e înlăturat, în care toți membrii comunităţii 
îşi găsesc fericirea deplină, fericire a cărei condiţie fundamentală 
este libertatea. 

Ordinea socială trebueșşte înfăptuită după chipul și asernănarea 
ordinei morale şi cu aceleași mijloace. Reformatorul trebue să nă- 
iiască a Tidica pe semenii săi în sfera morală, În sfera liber- 
tăţii, conducîndu-i în opera de realizare şi păstrare a ordinei so- 
ciale după norme morale. 

Adevărata ordine însă domnește într'o comunitate de oameni 
liberi uniţi prin dragoste, Noţiunea de dragoste trebue înțeleasă 
aci în toată adînca ei semnificație. Ea înseamnă pornirea firească 
a omului de a-și dobîndi un suflet nemuritor, de a căuta izvorul 
învierii sale sufleteşti. Decum își deschide simțurile în atingerea 
cu lumea, copilul se strădueşte a înţelege ființele ce-l înconjoară, 
caută a deslega gesturile lor și a pătrunde prin interpretarea ace-+ 
stor gesturi în sufletele lor. Legătura biologică între mamă și copil 
slăbeşte în măsură ce crește copilul, dar în acelaș timp se înoadă 
legătura sutletească, prin năzuința continuă de înțelegere reciprocă, 
Această pornire a copilului de a pătrunde în sufletul mamei şi, 
în urmă, de a-i deschide mamei sufletul propriu, cum și pornirea 
mamei de a descoperi sufletul copilului din surisul lui, din gestu- 
rile lui, din gîngăveala lui, vorbimdu-i, mingâindu-l, cîntîndu-i 
şi desvăluindu-i astfel un suflet plin de dragoste gata să aducă 
orice jertfă pentru fericirea copilului, această pornire constitue 
punctul de plecare pentru închegarea comunităţii umane. 

Expresia dragostei în raporturile cu mama, cu tatăl, cu frăţio- 
rii, cu ceilalți oamen: se întipăreşte adînc în fiecare suflet ome- 
nesc și trezește imaginea unei: comunități în care răul nu poate 
intra nici dăinui. lar cînd ordinea e turburată prin intrarea rău- 
lui, acea idee a ordinei perfecte, izvorită din dragoste, îl face pe 
om să dorească și să se străduiască a înfăptui din nou o comuni- 
tate lipsită de rele. 

Această convingere am vrea să rămînă cetitorului acestor 
şire: că prin intensificarea dragostei, o comunitate omenească se 
poate apropia tot mai mult de ideea comunităţii perfecte. 

Condiţia este ca sufletele individuale să nu obosească nici: 
cînd a căuta să atingă cel mai înalt grad de perfecţiune prin in- 
trarea în comuniune cu suflete superioare, mai bogate, mai curate 
decît dinsele. Înțelegerea pentru astfel de suflete li se deschide 
prin contemplarea şi studierea operelor marilor creatori: mora- 
liști, poeţi, pictori, sculptori, com ozitori, savanţi. Mergînd pe 
această cale sufletul omenesc se poate ridica pînă la înțelegerea 
ființei celei mai perfecte, a lui Dumnezeu care a creat Universul 

Să nu ne imaginăm însă că drumul spre pertecţiunea proprie și 


Www. dacrurumanica ro 


14 


spre desăvirşirea comunității este ușor și că e urmat de toţi oa- 
menii, în toate locurile şi timpurile. Socrate, care a năzuit să le 
arate Atenienilor drumul spre înfăptuirea unei comunități morale, 
a fost otrăvit; Platon, era să-și piardă viaţa şi a rămas neînțeles 
de contemporanii săi. Dumnezeu însuşi, cobosind din cer pentru 
a le vesti oamenilor că numai prin dragoste se pot mintui și în- 
vrednici de viaţa veşnică, a fost răstignit... 

Războae, răscoale, omoruri, vicii de tot felul izvorite din in- 
stinctele cele mai josnice, se pun în calea realizării binelui pe pă- 
ua a, ala de 

Născîndu-se și trăind în astfel de timpuri şi între oameni 
degradaţi la treapta de sclavi şi neînstare să înţeleagă glasul ce-i 
cheamă spre libertate, geniul va îndura toate amărăciunile izo- 
jării și singurătăţii, el va fi, „intre larve, singurul piept ce 
simte“: (Schiller). Dar greșit e sfatul ce-l dă Nietzsche „omului 
superior“ !) de a evita piaţa publică, căci a sosit vremea ca 
omul superior, izolindu-se de mulțime, să devie stăpîn. „Dumne- 
zew e mort: acuma noi vroim — ca să trăiască Supraomul“, zice 
Nietzsche. Iată marea eroare a secolului XIX, a secolului indivi- 
dualismului lipsit de principiul dragostei şi comuniunii sufleteşti, 
plin de propovăduitori ai revoltei și urii. 

„Om superior, zicem noi, întoarce-te către mulţime, des- 
vălue-i sufletul tău plin de dragoste și milă pentuu suferințele 
ei, îndeamn'o să te urmeze pe drumul spre mintuire și fericirea 
eternă ; spune-i că Dumnezeu e viu, atot bun şi iertător, şi dacă 
mulțimea te va prigoni şi ucide, să ştii că sîngele tău va vorbi 
peste veacuri şi va face iarăși să răsară între oameni floarea 
dragostei și a păcii“. 

Acesta e adevărul veșnic pe care ni l-a relevat Dumnezeu 
prin învățătura şi jertta supremă a Mintuitorului nostru Isus 
Hristos. 

Invăţătura creștină cuprinde toate principiile de bază ale 
comunităţii omenești. 'Toate „constituţiile“ și legile menite să asi- 
gure dăinuirea şi înaintarea spre perfecţiune a unei comunităţi 
omenești ar trebui să pornească dela principiile doctrinei creș- 
tine. Teoriile sociale, vechi și noui, ne arată cum s'ar putea orga- 
niza o societate umană echilibrată şi funcţionind ca un meca- 
nism, ca o mașină. Dar ele uită că acest mecanism nu se poate 
închegu, nu poate funcţiona fără o forță care să-l pună şi să-l 
țină în mişcare. Această forță este dragostea, inlănţuirea sufletelor 
întro comuniune cât mai desăvirşită. 

Pornind dela acest adevăr, experiat de noi dela naștere în 
simul familiei și cunoscut apoi în plină lumină prin învăţătura 
creştină, ştiinţa, în toate înfăţișările ei, îşi dobîndeşte un sens 
clar. Ea ne înlesneşte să pătrundem tot mai adinc în înțelegerea 
sufletelor semenilor noștri şi să descoperim tot mai mult ordinea 





1) Ix „Aşa vorbit-a Zarathustra“. 


WWW. dacruramanica ro 


15 


universală, pianul după care Dumnezeu a creat Universul. Pusă 
în serviciul cunoaşterii lui Dumnezeu și al înălțării omului către 
Dumnezeu, ştiinţa devine cea mai nobilă ocupațiune umană; 
lipsită de acest scop și pusă în slujba instinctelor animale, 
ea îl degradează pe om subt animalitate, îl izolează în sfera in- 
dividuală şi-l aruncă în desriădejdea unei singurătăţi din care 
numai prăbușirea în neant îl poate scăpa. 


TRAIAN BRĂILEANU 


Rominia și Germania 
Relaţiile lor în mijlocul veacului al XIX-lea 


Un proces de închegare a poporului german, despăzţit prin 
vechi tradiţii medievale, strigoi ale unei vremi apuse, sa împlinit 
sub ochii noștri în ultimii ani. mai ales prin unirea Austriei cu 
Reichul. Ca naționaliști, ca Romini, a căror unitate s'a împlinit 
numai datorită izbîndei acestei idei naţionale, nu putem decît să 
ne bucurăn. La Dunărea de Sus şi la Dunărea de Jos sau în- 
cheiat încet, peste veacuri de luptă, două procese de unitate, cam 
în acelaş timp; unirii Principatelor Raomîne, unirii celei mici dela 
1859 i-a urmat peste cîţiva ani unitatea germană a hu Bismarck, 
fără Austria. Unirii noastre complete i-a urmat unitatea germană 
de astăzi. Basinul de sus al Dunării se sprijină cu toată viața 
sa economică pe Germania, basinul de jos pe Rominia. 

Aceste două organisme care stăpinesc cea mai mare arteră 
îluvială a Europei, se completează şi au interese comune. Inte- 
resele acestea nu sînt numai de ordin economic. Oricine vede 
interesul politie al Germaniei ca linia Dunării să fie sprijinită pe 
o Rominie puternică, 6 ţară care ocupă între Rusia, peninsula 
Balcanică și Europa Centrală una din poziţiile strategice cele 
mai importante ale continentului, o barieră împotriva Asiei. Po- 
porul romîn este cel mai numeros dintre popoarele din Sud-Est, 
teritoriul său este cel mai important din punct de vedere econo- 
mic. Pe această triplă situaţie predominantă a poporului romîn 
în Sud-Estul Europei, cea numerică, cea economică și cea strate- 
gică, trebue să se intemeieze în viitor relaţiile acestei părți a 
continentului cu Germania Mare. Bismarck întrevăzuse adevărul 
cînd a sprijinit influența germană în Rominia mică a lui Carol 1. 

Este adevărat că, pînă ia stirşitul războiului cehi mare, în 
caleă acestei apropieri a stat Imperiul Habsburgic, care juca el 
pentru Germania rolul de bastion al Oocidentului și de apărător 
al Dumării. Ori care ar fi anume declaraţii înteresate ale momen- 


Www. dacrurumanica ro 


16 


tului, azi interesele bine înţelese ale Germaniei sau schimbat, 
Orice pretenţie de restaurare a Ungariei mari, care ar putea în 
via nădejdea restaurării Habsburgilor, nu este în interesul Ger- 
maniei de azi unită cu Austria 

Am făcut întrun studiu istoric aceste consideraţii asupra po- 
Uticii actuale, pentrucă se pot desprinde din istorie pagini care le 
luminează cu un sens deosebit, arătînd că nu e vorba de o poli- 
tică trecătoare, ci de lucruri cari s'au copt de aproape un veac, 


In 1848 o imensă și tînără nădejde cuprinsese lumea, Se cre- 
dea că a venit ceasul ca toate rămășițele întunecate ale Evului 
Mediu să se dărime, ca popoarele asuprite să se facă toate libere 
pe pămîntul lor. La Frankfurt am Main se adunase un parlament 
al Germaniei întregite ; reprezentanţii 'Prusiei, Saxoniei, Bava- 
riei și ai tuturor statelor germane, alături chiar de ai Austriei, 
proclamaseră solemn unitatea națională a întregei Germanii în- 
tr'un singur stat și peste interesele vechilor dinastii, patrioţii idea- 
lişti vedeau înfăptuită unitatea neamului, Desamăgirea trebuia să 
vie în curînd și numai nădejdea, că aşa ceva se poate, a fost re- 
zultatul parlamentului din Frankfurt, Romantismul politic dela 
1848 avea şi unele străfulgerări profetice, pe lîngă lipsa lui de 
realism și de înţelegere a psichologiei raselor, 

Tot atunci, la București, la lași şi la Blaj se stringeau RO 
miînii în acea revoluţie  romînească dela 1848, curînd înnă- 
buşită de ocupaţia armatelor turcești şi rusești. Intre revoluţia 
germană și cea romînească au fost legături. Ion Maiorescu, tatăl 
lui Titu Maiorescu, a fost trimis la Frankfurt de către guvernul 
provizoriu din București, ca să arate parlamentului german în: 
teresele comune ale celor două mișcări. Memoriul înaintat mini- 
sterului german în Noembrie 1848 de I. Maiorescu atrăgea aten- 
ţia oamenilor de stat ai Germaniei noui asupra primejdiei pan- 
slaviste : „Eu nu cred nici pe departe în realizarea panslavismu- 
Vui sub forma unui stat unic și nedespărțit; cît pentru aceasta, 
popoarele slave sînt prea despărțite între sine prin datine, limbă, 
literatură și religie... Este însă realizarea panslavismului cu pu- 
tință şi probabilă în formă de state confederate sau în formă de 
o alianţă, legătuință de stat. Pericolul ce se naște de aci pentru 
Germania este învederat, dacă mai vîrtos vom lua aminte cît de 
profunde rădăcini a prins ura asupra Germaniei în toate semin- 
ţiile slavice. Nevoia impune Germaniei datoria de a se gîndi la 
mijloacele prin care să poată a sta în contra pornirilor panslave 
și a înlătura pericolul ce o ameninţă; mijloacele acestea să îm- 
bie ele de ce s'a îmbiat și până acum, dar Germania nu le-a pus 
în lucrare. Ea nu şi-a prețuit importantele sale interese în Sud- 
Estul Europei nici odată. Ea le-a părăsit într'un mod ce nu se 
poate excuza, aceasta se recunoscu şi se şi mustră cu amărăciune 
de către cei mai eminenţi bărbaţi de stat ai Germaniei în toţi 
timpii“., Interesul Germaniei în Sud-Estul 'Europei, este, după 
părerea lul Ion Maiorescu la 1848, sprijinirea mișcării naționa- 


Www. dacrurcunanica ro 


1? 


liste a Rominilor. In Sud-Estul Europei, zice acest profesor arde- 
Jean, există două popoare neslave, pe cari politica germană poate 
să se sprijine: Rominii și Maghiarii. 

„Ce se atinge mai întii de Ungaria, nu se poate nega că ele- 
mentul maghiaric în acest regat nu este mai micăeri compact de 
ajuns, astfel că, consolidîndu-se odată înlăuntru întrun mod du- 
vabil, să-și poată urma neîmpiedicat a sa misiune. Din contră, 
Romanii orientali, între granițele vechii Dacii: Dunărea, Nistru 
şi Tisa, fac populaţia principală foarte precumpănitoare, căci Ro- 
minii stau astăzi în Dacia nouă milioane contra două milioane 
trei sute de mii Maghiari, Sirbi și Germnani, şi ce se ţine de am- 
bele principate danubiene, poporul este exclusiv rominesc“. Nu: 
mai după unitatea Rominilor, statul lor sar putea împăca cu Un- 
garia, rămasă stat pur naţional. (Memoriul lui 1. Maiorescu, pu- 
blicat de lon Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, Bucureşti, 
1889, p. 132 şi urm.). 


Intr'o scrisoare adresată lui Robert Blum, comisarul parla: 
mentului german din Frankfurt la Viena, lon Maiorescu scrie: 
„Nu există alt mijloc de a neutraliza primejdia, (panslavismului) 
decit întemeierea unui stat liber romînesc la Dunărea de jos, alia- 
rea acestui Stat Ungariei şi apropierea amindurora de Germania. 
O Romînie puternică, aliată cu Ungaria şi sprijinită pe Germa- 
nia deoparte şi o Grecie mai puternică de altă parte sunt unicele 
chezășii ale păcii și libertăţii în Europa“. (Scrisoarea lui 1. Maio- 
rescu in 13 Noembrie 1848. Frankfurt pe Main, publicată de L. 
Briigel în revista „Der Kampf“, reprodusă în ziarul „Curentul“, 
14 Aprilie 1929). 

Ceiace e un fapt de cel mai mare interes e că ideile lui I[. Ma- 
iorescu găsiră un ecou în parlamentul din Frankfurt. Aceste idei 
nu păreau atunci stranii și inoportune în Germnania, ci dimpotrivă 
fură îmbrăţişate cu multă căldură de unii din membrii parla- 
mentului și chiar ai guvernului. Astfel din rapoartele agentului 
romîn aflăm despre interpelarea adresată la 16 Octombrie 1848 
de către deputatul Fârster din Hiinfeld care spune: „Nici o naţiu- 
ne n'are interese aşa de mari ca națiunea germană de a nu lăsa să 
cadă aceste principate sub puterea Rusiei, Un imperiu romanic 
spre miază-zi, legat fireşte de Germania, are tot aceiași înaită 
însemnătate ca cel maghiar, ba încă şi mai înaltă. De aceia îmi 
iau voe să pun această întrebare ministerului : Ce măsuri a luat 
ministerul de a opri inundarea principatelor de tripe rusești și 
de a apăra drepturile lor?“ 


La intrebarea deputatului Fârster, precum şi la altă interpe- 
lare ținută în aceiași termeni a deputatului Schulz, ministrul afa- 
cerilor străine al Germaniei răspunde: „Am onoare a răspunde 
înaltei adunări că importanța principatelor dunărene pentru Ger- 
mania a fost recunoscută de minister în toată întinderea ei şi că 
ministerul cunoaşte lămurit că o mare parte a viitorului princi- 
patelor atimă de o măsurată influență a Germnaniei și că prin 


WWW. dacIaMamCA.To 


18 


urmare ministerul este pătruns de necesitatea de a cîştiga acolo, 
cât se va putea mai curînd, elementului german importanţa cea 
mai determinată. Dar în altă adunare va recunoaşte că asemenea 
preliminarii urmează a se face întrun mod răspunzător scopului. 
De aceia minisierul sta pus în relaţiuni directe cu bărbaţii can 
au cunoştinţe despre starea principatelor dela Dunăre, ca împreu- 
nă cu ei să se consulteze despre modul cel mai nimerit de a în- 
noda relațiuni diplomatice cu aceste principate“. Cine erau „băr- 
baţii cari au cunoştinţe întinse despre starea principatelor dela 
Dunăre“? E greu de spus, probabil că este vorba de anume diplo- 
maţi germani dela Poartă, 


Parlamentul din Frankfurt, în urma acestej discuţii votează 
o moţiune, din care cităm: „Luînd în consideraţie că aici nu se 
lucrează mai puţin decît la destuparea vechilor drumuri ale co- 
merțului şi ale emigrației germane (săsești) și despre asigurarea 
relaţiunilor intime cu Orientul, prin împingerea înapoi a exorbi- 
taţiilor Rusiei ce cresc ameninţind, luînd în consideraţie că ace- 
stei misiuni ce ummează poziției Germaniei îi vine în ajutor ri- 
dicarea Rominiei pentru libertate și că violenta asuprire a acestei 
ridicări (Revoluţia dela 1848) îndoeşte trebuința protecţiunii“, se 
hotărăşte constituirea unui comitet special pentru studierea pro- 
blemei dunărene. De observat că moţiunea face apel la vechile 
amintiri istorice ale drumului de expansiune comercială a Sailor 
apre Sud-Estul Europei, Jegind aceste fapte istorice cu nevoile 
prezentului. Comitetul constituit decide la 3 Noembrie 1848: „Ger- 
mania are să urmeze o politică puternică la Dunăre şi această 
politică sperăm că poate intra şi va lucra cu atit mai tare şi mai 
făcătoare de bine, cu cit Germania mare să reprezinte în Răsărit 
decit cauza dreptăţii, civilizaţiei şi a libertăţii. Aceste mare in 
terese de viaţă vor fi recunoscute în timpul său și pentru princi- 
patele romîne“, 


Ion Maiorescu comunică naționaliștilor romini, cei mai mulți 
exilați pe atunci la Paris, în Turcia și în alte părţi, aceste hotă- 
rîri din Germania. Dar printre Romini se ridicară temeri că in- 
fluența germană ar putea să însemne dorinţe de cucerire. Uria- 
şul imperiu german care se desemna atunci întiia oară ca un 
viitor stat unitar trezea îngrijorări şi Turcilor, suveranii noștri 
de atunci. Maiorescu scrie din Viena în Decembrie 1848 exilaţilor 
romîni că acește temeri sînt neîntemeiate, caracterul imperiului 
german fiind curat naţional. „Frica aceasta va ţine la Turci nu- 
mai pînă ce vor citi constituţia Germaniei dela Frankfurt, în 
care se află acest pasaj: „Nici o ţară care nu este germană, adică 
al cărei popor nu este german, nu se va putea încorpara niciodată 
cu nici un stat german“, (Aceste relaţii se găsesc deasemenea la 
Ton Ghica, lucrare citată, p. 146—151 şi 160). 

Se ştie cum egoismul caselor domnitoare germane, în special 
al Habsburgilor, au zădărnicit visurile de unitate ale parlamen- 
tului german dela Frankfurt, care fu în cele din urmă dizolvat: 


Www. dacrurcumanica ro 


19 


Revoluţia romiînească a fost deasemenea fără izbîndă. De o parte 
şi de alta mari nădeidi de viitor au rămas sădite în suflete. 

Unitatea Germaniei urma să se facă de către Prusia, cu ar- 
mele, nu de către idealistul parlament democrat dela Frankfurt 
am Main. 

Şi iarăşi, la 1856, în momentul crizei ce urină după Războiul 
Crimeii, cînd se pune problema unirii principatelor, găsim o inter- 
venţie germană în favoarea Romîniei. Regele Prusiei Frederic 
Wilhelm IV scrie ambasadorului său la Constantinopol, von Richt 
hoten: „Consider principatele romîne ca un popor capabil să se 
desvolte în mod admirabil. De aceia marile puteri să fie de acord 
cu noi pentru soluţionarea integrală a problemei... De aceia trebue 
ca Prusia să proclame acest adevăr fără teamă și cu sentimentul 
onoarei. In ceiace priveşte faptul, dacă principatele urmează să 
rămînă două state separate sau un singur stat, răspund: Prusia, 
în modul cel mai categoric, lucrează pentru unirea principatelor. 
M'aş bucura dacă această soluţie ar fi adoptată de toți. Este, după 
cum ştii, o condiţie sine qua non. Friederic Wilhelm“. 

In răspunsul lui Richthofen se arată însă că cele mai multe 
puteri sînt împotriva unirii complete: „Cam asta ar îi pozițiunea 
majorităţii puterilor faţă de problema principatelor. Interesele lor 
proprii stau pe primul plan al preocupărilor. Singură Majestatea 
Voastră are o părere deosebită în această privinţă, părere care 
corespunde atît naturii relaţiunilor noastre cu principatele, cit 
şi intereselor noastre de a sprijini propășirea celor două ţări“. 
(Rapoarte reproduse de St. Tătărescu, Contribuţiuni germane la 
Unimea Principatelor, București, 1938, p. 61—63). 

Se ştie că unirea principatelor romine nu se putu îndeplini 
din cauza egoismului marilor puteri, decit prin alegerea îndoită 
a lui Cuza Vodă, împotriva voinţii lor. In această privință nu- 
mai Prusia făcea o excepţie. 

Nu vom urmări aci relaţiile romino-germane în anii urmă- 
tori, ani dee consolidare şi de împlinire ale idealurilor naţionale. 
E însă foarte interesant să observăm cum, în clipa cînd abia se 
iviseră germenii unității germane şi a celei romineşti, cînd aceste 
unităţi care erau departe de a fi realităţi solide, îndată, dela început, 
ca o necesitate de prim plan se naşte ideia unei apropieri. Este o 
dovadă că această apropiere era şi este o necesitate organică a 


Puropei, 





P. P. PANAITESCO 


WWW. dacruramanica ro 


20 


intre ecumenicitate şi rațiune de stat 


în anul miîntuirii 787 se adunau în sobor, în cetatea Niceei, 
Părinţii bisericii lui Hristos din toată lumea, spre a da legătură 
nedezlegată neamului creștinesc cel spart de noi eresuri și slăbit 
de vechi greșeli. 

Adunarea aceasta, de la 787, sa numit, se numește și se va 
numi — cât va fi neam creștinesc sub soare — Sobor Ecunenic; 
al șaptelea sobor ecumenic. 

Hotărîrile soborului ecumenic nu pot fi schimbate, nu pot fi 
stricate de vreo altă autoritate. Căci Ortodoxia mu cunoaște au- 
toritate peste autoritatea Duhului Sfint, sub a căruia povăţuire 
sa hotărit în ecumenicele soboare, Duhul Sfînt, care vede peste 
cuimea veacului, povăţueșie la hotăriri ce poartă pecetea vre- 
melniciei. Deaceia, creștin cu frica lui Dumnezeu, orl teolog cu 
mintea toată n'a cuteza, nicicind, a spune că hotăririle soboa- 
selor ecumenice pot fi, cumva, abrogate. 2 

Dar hotăririle soboarelor nu prea sint cunoscute astăzi. Pen- 
tru care pricină se simte adeseori nevoia de a hotări în tzebile 
bisericești după criterii nevalabile în viața Bisericii, 

Iată, spre pildă, intrată iarăşi în actualitate chestiunea bote- 
zului ovzeilor. Chestiunea aceasta, după cum vom vedea, e foarte 
veche. 

La noi, vădindu-se năvala ovreilor spre cristelniță, pentru 
pricini care n'au înrudire cu setea miîntuisii sufletului, s'a simțit — 
pe bună dreptate — mevoia de a pune stavilă acestei năvale, 
Domnul ministru al Cultelor a alcătuit, pentru aceia, o decizie 
care oprește, pentru înalte raţiuni de Stat, botezul ovreilor, 

Bine ar fi fost dacă domnul ministru al Cultelor s'ar fi referit 
da hotăririle Soboarelor; dacă ar fi venit cu o decizie 'prin care 
biserica noastră rominească să fie chemată la respectarea hotă- 
mirilor Soboarelor, în chestiunea botezului ovreilor. Fiindcă, iată, 
Soborul VII Ecumenic, cel de la anul 787, a adus hotărîre lim- 
pede cu privire la botezul ovreilor, Hotărirea aceasta tpune: 

„Deoarece unii, rătăcindu-se de ia religia ovreilor, credeau că 
vor amăgi pe Hristos Dumnezeul nostru, prelăcindu-se a fi cre- 
știni, dar în ascuns lepădindu-se de EI! și în taină serbind Sim- 
băta, făcînd şi altele ovreești; hotărim ca aceștia să nu se pri- 
mească nici la împărtășanie, nici la rugăciune, nici în biserică, ci 
arătat să fie că sînt ovrei după a lor credință şi copiii lor să 
nu se boteze; nici să cumpere sau să-și ciștige robi”. (Canonul 8, 
Sinodul VII Ecumenic). 

lată, dar, că și în veacul VIII erau ovrei cari se creştinau 
nu din convingere, ci pentru alte socoteli. Pe toţi aceștia, dovediți 
că nu participă ia comunitatea de dragoste şi de jertiă a crești- 
nilor, ci au legături cu cei de un sînge şi de o credinţă cu ei, 
Biserica îi aruncă alară; pe ei și pe fiii lor, — intezzicindu-le şi 
dreptul de a-şi lua robi. (Astăzi, în casele ovreilor, robesc tinere 


Wow. dacrurcumanica ro 


21 


fete de ţărani Romini; numai fete de Romini), lată cum hotă- 
ririle Soboarelor iși dovedesc veșnica lor actualitate. 

Astăzi, cînd după legea priviloare la starea juridică a ovrei- 
lor, deşi ovreiul care se botează nu-și schimbă, prin acest fapt, 
calitatea de evreu, însă cel născul din ovreiu botezat este Romîn 
de sînge, se cuvine ca Biserica să ia măsuri. In ce sens? 

Interdicţia botezului „pentru înalte raţiuni de stat” e o glumă. 
Biserioa e corabie a mintuirii. Cea dintii îndatozire a ei este min- 
tuirea celor nauiragiați pe masea vieţii. A interzice Bisericii să 
boteze, însemnează a-i interzce să mai mintuiască; botezul fiind 
poarta mintuirii. Că nu este mînluire în afară de Biserică. Raţiuni 
de Stat? Nu. Pentru raţiuni de Stat nu se poate interzice Sfinta 
Liturghie. Căci Statul care declară Liturghia și Evanghelia lui 
Hristos subversive, şi-a semnat, în același timp, actul de deces, 

Unii oameni ai bisericii pot îi totuși făcuţi să-și vină în fize. 
Ei trebuesc constrinși să aplice hotăririle Soboarelor. Rușinea — 
din necredinţă și necinste — a botezului de ovrei să inceteze. 
Există în București un preot care a botezat pinacum citeva sute 
de ovrei. In trei zile de la cererea ovreiului, se și anunța la ga- 
zetă fericita trecere. Un astfel de inconștient trebue judecat. 

După hotăririle Soboarelor — care cred în putinţa conver- 
tirii — cel ce vroia să se boteze trebuia să cerșească, ani e zile. 
miîntuirea. Faptele lui, dovedeau cinstea, ori necinstea vrerii. Cam 
3 ani de zile trebuia să zăbovească in prima grupă a catehu- 
menilor (grupa auditorilor), cari puteau asculta la biserică cetirea 
Sfintei Scripturi. Apoi alți 3 ani sta în grupa a doua (grupa rugă- 
torilor), cari aveau dreptul să se roage și după cetirea Evanghe- 
Liei, răminind la slujbă numai pină la vremea în care diaconul 
spune cuvintele: Cei chemafi ieşiţi... In biserică, locul lor era 
locul penitenţilor de gradul II (tinda, nartex-ul). In astfel de con- 
diţiuni, primirea în corabie nu mai este un păcat. Căci atiţia ani de 
Cerșire, mereu sub control, vorbesc de ia sine. Dar in condiţiunile 
acestea, botezul ovzeilor e făcut aproape imposibil. 


Cu ovreii biserica lui Hristos niciodată n'a făcut casă. Nu 
găsesc necesar să arăt aci pricinele. Găsesc necesar să arăt numai 
hotărîrile Soboarelor cu privire la irăjietatea noastră cu ovreii: 

„Nici unul din cei ce se numără în tagma clericală, nici ml- 
reanul, să nu mănînce azimele de la ludei; nici să se împriete- 
nească cu ei; nici să-i cheme la boale și doctorii de la dinsii să 
primească; nicidecum să se scalde în băi cu aceștia. Iară de ar 
îndrăzni careva să facă unele ca acestea, de va fi cleric, să se 
calerisească; iară de va fi mirean, să se alurisească”. (Canonul 11 
al Soborului VI Ecumenic). 

In situaţia aceasta, mai poate fi, oare nevoe de legi de apă- 
rare, justificate cu, obișnuiteie „înalte raţiuni de Stat"? 


G. RACOVEANU 





Www. dacrurcumanica ro 


2 


Legea ca instrument de guvernare 


Secolul al nouăsprezecelea s'a caracterizat printr'o stabilitate 
remarcabilă în toate domeniile vieţii sociale. Liberalismul nu a 
fost numai o formulă de revendicări politice și economice, cj şi 
o anumită atitudine spirituală față de lumea înconjurE“oare, ati: 
tudine ce s'a răsfrînt asupra întregului complex social. In dome- 
niul economic, iniţiativa particulară, vag îngrădită de dispoziţiuni 
legale, a asigurat timp de un secol resursele de traiu ale indivizi- 
lor precum și ale popoarelor. 

Interesul general era satisfăcut prin liberul joc al activități- 
lor particulare, Iniţiativa particulară, limitată fiind mumai la sa- 
tisfacerea interesului îndividual, promova şi interesul general. 

Individul cu interesele lui, era motorul dinam al vieţii so- 
ciale, considerată ca o rezultantă a activităţilor particulare. 

Cit timp viaţa socială s'a desfăşurat normal cu o astfel de 
concepţie și se putea face faţă intereselor individuale, legea inter: 
venea numai pentru a îngrădi activitățile particulare ca să înles- 
nească coordonarea lor. 

Ea avea un rol megativ, de a interzice tot ce era exces al 
activităţii individuale și care putea să împieteze asupra armoniei 
intereselor particulare. Legea îndeplinea astfei o funcţiune de 
jandarm, de gardian al activităţii pașnice individuale. Viaţa socială 
Se bazează pe această împletire de activităţi particulare. 

in acest sistem, legea putea totul, era totul. Prestigiul ei 
era imens. Ea era instrumentul principal de guvernare. De aici 
interesul şi lupta, ca acest instrument de guvernare să nu aparţină 
decit naţiunii. 

Parlamentul considerat ca reprezentind în mic națiunea şi 
avind ca principală funcţiune edictarea legilor, dobîndeşte un 
ascendent important asupra puterii executive şi a celei judecăto- 
reşti, 

Mai bine de un secol legea şi-a păstrat aproape intact presti- 
giul în întreaga Europă. 

În viața popoarelor au intervenit transformări radicale și s'au 
ivit probleme cari nu mai pot fi rezolvate prin măsuri legislative. 
Franţa. din acest punct de vedere, ne oferă un exemplu laic. 
Ea a căutat din răsputeri să facă faţă, cu ajutorul legilor, nouilor 
împrejurări în viața ei socială, 

Intervenţiile de această natură au fost atît de multiple şi 
variate, incit n'a rămas domeniu al vieţii particulare în care le- 
giuitorul să nu fi încercat o reglementare oarecare. Principiul cla- 
sic „laissez faire, laissez passer“ ce a domnit mai bine de um secol 
a fost părăsit cu desăvirşire în Franţa în ultimii douăzeci de ani. 
Dar mai mult! 

Intervenţiile legislative din Franţa au și un caracter zevolu- 
ționar faţă de sistemul juridic al codului lui Napoleon. Un mare 


Www. dacrurumanica ro 


23 


autor francez, Georges Ripert, deşi un adept al inovaţiilor în 
dreptul privat, analizind nouile reforme în cartea lui devenită 
clasică „Le regime d&mocratique et le droit civil moderne“, Paris 
1936, recomandă și dinsul o oarecare domolire a năzuinţelor dea 
„reforma“ totul, atrăgind atenţia asupra primejdiilor ce ar rezulta 
din acest procedeu folosit fără nici o limită. lată ce spune acest 
autor în concluziile operei sale; „Nu există fără îndoială, în prac- 
tică niciun mijloc de a împiedeca Parlamentul şi azi chiar Guvernul 
însuşi, de a schimba după bunul său plac regulele fundamentale 
ale dreptului nostru câvil. Ar trebui însă cel puțin ca aceste mo- 
dificări să nu fie precedate și urmate de ansamblul laudelor ju- 
riștilo cari descriu evoluţia dreptului privat. Dacă democraţia 
vrea un drept nou, să i se spună cel puţin primejdia de a rupe cu 
tradiţia, de a neglija preceptele morale, de a distruge drepturi 
respectate, de a viola ordinea contractuală, de a impune repara- 
țiuni fără măsură, de a dezarma toate forţele și de a ajuta toate 
slăbiciunile“ (pg. 450—451). 

Iată strigătul de alarmă a! unuj jurist așa zis „progresist“ în 
faţa reformelor cari n'au nici un sfîrşit. Și cu toate aceste inovaţii 
juridice cu caracter revoluţionar, pe cari nu le găsim facă întro- 
duse în altă ţară Franţa nu a putut schimba nimic prin legi şi 
nici nu a putut să rezolve problemele grele ce s'au ivit în viaţa 
ei socială. 

Care-i explicaţia neputinței măsurilor legislative? N'au fost 
legile bune? N'au fost ele bine aplicate? 

O lege e bună sau rea, nu numai în raport cu idealul pe care-l 
urmăreşte, ci şi în raport cu posibilităţile de întăptuire a scopului 
ce şi l-a propus. O lege poate să aibă nimbul perfecțiunii din 
punct de vedere al redactării technice şi al scopurilor urmărite, 
şi cu toate acestea să nu poată rezolva problemele cărora trebue 
să le facă faţă. 

Esenţialul pentru o măsură legislativă este rodnicia ei. Așa 
după cum un medicament este apreciat nu după gust, miros sau 
culoare, ci după puterea de vindecare a boalei, la fel şi o lege 
trebue apreciată după rodnicia ei în rezolvarea problemelor ivite 
îm viaţa socială. 

Atit timp cit legii nu i s'a cerut prea mult, ea a corespuns 
încrederii ce i s'a acordat. Cînd însă s'a încercat să se rezolve 
arice pe această cale, a ieşit la iveală nu numai neputmţa legii, 
ci și primejdia ce implică acest procedeu. 

Veacul al douăzecilea a ridicat probleme mult mai grele ce 
nu puteau fi rezolvate prin iniţiativa particulară sau pe cale ad- 
ministrativă. Astfel, problema materiilor prime a producţiei şi 
alimentării, a muncii, cea a romînizării vieţii sociale, a ridicării 
satelor la un nivel social mai înalt, a organizării politice a ma- 
țiunii, ca şi toate problemele de ordine morală au devenit pro- 
bleme vitale pentru existența unei naţiuni şi nu mai puteau fi 
lăsate în seama iniţiativei particulare. Trebuia în aceste cazuri 


Www. dacrureunanica ro 


24 


să intervie Statul, ceeace nu a întirziat să se întimple. Mijlocul 
foldsit însă pentru rezolvarea acestor probleme n'a fost rodnic. 
Legea nu mai putea face aici nimic, sau aproape nimic. Poţi prin 
lege să interzici fabricarea unor produse sau să reglementezi pro- 
ducţia întrun mod oarecare. Aparatul de stat îți ajmge ca să 
poți face acest lucru, Nu poți însă spori producția printr'un ordin 
sau printr'o reglementare legislativă oricît de ingenioasă ar fi ea. 
Problema muncii era ușor şi ea de rezolvat și ajungeau dispozițiile 
legii într'o epocă cînd raporturile dintre patroni şi muncitori 
comportau o reglementare sumară și un caracter de prohibire, Azi 
cînd aceste raporturi au devenit complexe nu numai din cauza 
pretențiilor muncitorilor, ci mai ales din pricină că problema 
muncii a intrat în strinsă legătură cu alte probleme, ca cea a 
producției, a repartizării și a consumării bunurilor, cari la rîndul 
lor au devenit și ele mai dependente de atitea alte probleme, le- 
gea în acest caz nu mai poate face decit foarte puţin, 


Problema ridicării satelor preocupă în mod deosebit mai ales 
țările agricole. La noi această chestiune a devenit o problemă de 
Stat. Oamenii noştri politici au încercat să-i dea o rezolvare. 
Ne-au dat și o lege, bună din punct de vedere al scopului urmă- 
rit ca şi al redactării ei technice, insuficientă însă din punct de 
vedere al posibilităţilor de înfăptuire a scopului ce şi i-a propus. 
Ridicarea satelor cere un efort cu smult mai mare decit acela 
pe care-l poate da aparatul administrativ sau puterea miraculoasă 
a unei legi. Şi astfel, în faţa greutăților prea tari, legea servi- 
ciului social a trebuit să renunţe la frumosul ei ideal. 

Rominizarea vieții sociale cere și alte mijloace decît cele 
pur legislative. Nu ajunge să spui că de azi înainte industria şi 
comerțul vor fi romîneşti. Poţi înlătura din serviciile publice pe 
jidani prin lege, pentru că aceasta este o operaţie pe care apara- 
tul administrativ o poate efectua, nu poţi însă înfăptui acelaș lu- 
eru în domeniul vieţii economice unde legea poate face mai pu- 
țin. Rominizarea vieţii sociale însă nu se poate face fără romiî- 
mizarea sufletului românesc. Problema. jidovească trebue rezolvată 
întfiu în conştiinţa şi sufletul Rominilor. Fără o iudaizare a sufle- 
tului nostru și fără coruperea clasei conducătoare romînești prin 
arginţii lui Iuda, azi n'am fi avut o problemă jidovească. Fără re- 
găsirea sufletului romiînesc în toată puritatea lui etnică, rezolva- 
rea integrală a probleme; jidovești va mai dura încă mult timp. 

Lupta acerbă dintre State a dat un sens și mai tragic pro- 
blemelor de mai şus. Se pare că în istorie nu mai pot rămîne de- 
ctt națiunile cari știu ce vreau și mai ales ştiu să vreie. 

Miine națiunea nu va mai fi definită după comunitatea de 
tradiţie, obiceiuri și limbă, ci după hotărirea ei sălbatecă de a-și 
împlini destinul. Neamurile compuse din masse amorfe de indi- 
vizi, preocupați numai de interesele lor, vor dispare fără urme 
în luptele surde dintre state pentru dominaţia și stăpînirea teri- 
toriilor și bogățiilor, în fața unor State în cari fiecare individ a 


Www. dacrurumanica ro 


2 


devenit un element conștient de luptă şi de jertfă pentru comu- 
nitatea din care face parte, Naţiunile mai mici, ca să-şi poată 
păstra independenţa lor, vor trebui să le urmeze exemplul, spo- 
rind la maximum spiritul de jertfă al fiecărui membru compo- 
nent. Problema aceasta însă, a organizării morale şi politice a Na- 
ţiunii depășește cu mult posibilităţile de realizare ale legii. 

Cind este însă vorba de operă pozitivă de creare, de organi- 
zare vie a unei naţiuni, orice lege, oricit de bine ar fi ea conce- 
pută şi redactată, este lipsită de orice rodnicie practică. Revolu- 
țiile naţionale din italia și Germania nu sunt produsui unor mă- 
suri legislative, ci concretizarea pe plan social a unor spirituali- 
tăţi comunitare. 

Insfirşit, orice aşezare socială a unei Națiuni, nu poate fi du- 
rată cu temeiu decît pe o bază morală. Nici una din problemele 
amintite mai sus nu poate fi rezolvată în afara unui climat prielnic. 
Astfel, colaborarea dintre patroni şi muncitori nu va putea fi în- 
făptuită atît timp cât aceste categorii de producători mu vor fi în- 
îrăţite printr'um ideal comun <are să depăşească interesele lor de 
grup. Ridicarea satelor apoi nu este posibilă fără participarea ac- 
tivă a celor ce le locuese. Pentru această operă însă e nevoie de 
ciştigarea sufletului lor. In general, învierea unuj Neam şi con- 
solidarea unui Stat, nu sunt posibile fără trăirea vie a unui ideal 
comunitar care să sădească în sufletele membrilor componenți 
primatul obligaţiilor către ţară. Iubirea de Neam însă, spiritul 
de jentfă ca și orice alte virtuţi morale, nu pot îi înfăptuite prin 
măsuri legislative. 

Legea, prin urmare, bu este în stare să înfăptuiască o ordine 
morală și materială a unei naţiuni care să-i asigure trăinicia şi 
puterea necesară în luptă cu celelalte naţiuni. 

Atit timp cit legea era chemată să asigure coezistanța armo- 
nioasă a activităţilor particulare pe cale de limitare a lor şi să 
dea contururi precise instituţiilor ce luau naștere pe cale natu- 
rală, ea şi-a putut îndeplini cu succes misiunea ce i sa încredin- 
țat. Azi, însă, legii i se cere prea mult, i se cere să rezolve totul, 
să creeze instituţii sociale, produse materiale de tot felul, virtuți 
morale, o Națiune vie şi un Stat puternic. In faţa acestei misiuni 
uriaşe, legea nu poate face nimic. Cu cât însă ea rezolvă mai pu- 
ţin, cu atât se legiferează mai mult, De aici, ia naştere o îndoită 
primejdie : opinia publică fiind obișnuită cu ideea că prin lege se 
poate rezolva totul, crede că toate problemele sunt deslegate ime- 
diat ce a intervenit legea respectivă, În felul acesta spiritul de în- 
făptuiri este adormit, iar problemele sunt agravate prin desle- 
gări de suprafaţă și prin întârzieri de condamnat, Excesul apoi 
de legiferare, în loc să consolideze ordinea socială într'un Stat, 
contribue din contră la slăbirea ei, 

Marile infăptuiri sociale şi naţionale din Germania și Italia 
Du sunt, cum spuneam mai sus, creația legilor, ci mai de grabă 
legile au fost determinate de schimbările survenite, Ba mai mult, 


WWW. dacrurcunanica ro 


26 


Germania și-a înfăptuit opera ei socială de proporţii gigantice sub 
imperiul Constituţiei dela Weimar, creată întrun spirit opus ce- 
ui naţional-socialist. 

Funcțiunea creatoare în Stat nu poate aparţine decât exclusiv 
Conducătorului, aceluia ce transformă o massă amortă de indi- 
vizi preocupaţi de interesele lor, într'o naţiune vie și puternică, 
hotărită să-și îndeplinească destinul său în istorie cu sălbăticie 
şi cu orice jertfe i s'ar cere. 


ION 'PURCAN 


Structura organizaţiei totalitare 


Cugetătorul are drept scop descoperirea adevărului. între cer- 
cetarea faptelor reale și reflexiunea logică, amîndouă căi legitime 
spre adevăr, cugetătorul social trebue să facă o îmbinare, căci ade- 
vărul politic nu e constituit numai din ceeace este ci el cuprinde 
și ceeace poate să fie, sau ar trebui să fie. Este vorba, bine în- 
țeles, de aplicarea cugetării teoretice la un domeniu practic, ceeace 
a îngăduit, încă dela Aristotel, întemeierea Politcei ca știință, 
adică un domeniu de cercetare în care se poate ajunge la formu- 
larea anumitor legi. Intre empirism și raţionalism, ca metode de 
cercetare a adevărului politic, trebuie făcută o îmbinare, căci pri- 
mul poate împiedeca generalizarea din cauza diversității sub care 
se prezintă realitatea socială, iar retlexiunea singură duce repede 
spre abstracţiuni, înlocuind realitatea, în mintea cugetătorului, cu 
o construcţie ideală, e drept, dar lipsită de viaţă. 


Cercetarea noastră se va feri să analizeze legiuirile constitu- 
tive ale organizaţiilor totalitare, căci ceeace ne interesează în pri- 
mul rîmd, nu este aspectul formal al problemei, ci cel organic. 

Orice organizaţie întiripată și trecută de primele dibuiri, își 
dă o tablă de legi. Nu totdeauna propoziţiile tablei corespund rea- 
lităţii, adică nu totdea'uma organizaţia este ceeace spune sau crede 
că este. Ea poate fi mai mult, poate fi mai puţin și uneori cu 
totul altceva. Pe noi ne interesează ceeace sunt de fapt organiza- 
țiile totalitare şi ne preocupă să stabilim elementele care le de- 
termină autenticitatea. 

Ca să lămurim aspectul ei organic, voim să observăm organi- 
zaţia totalitară în devenire, dela origine la desăvirşire, urmărind-o 
în toate stadiile de evoluţie. Căci organizaţia totalitară este ceva 
viu şi, ca orice lucru viu, se anişcă, crește, evoluează, are adică 
wn caracter dinamic, Astfel vom putea să surprindem și să carac- 


Www. dacrurumanica ro 


22 


terizăm ceeace dă organizaţiei totalitare caracterul ei autentic, 
spre deosebire de cracterul de postulat al unor înjghebări asemă- 
nătoare. Organizaţia totalitară veritabilă nu are nimic artificial 
sau mecanic în origina şi alcătuirea ei, care nu este construcţie ci 
creaţie. 

Partidele totalitare, cum este cel fascist și cel naţional-socia- 
list, se înfățișează cercetătorului, chiar și într'o considerare su- 
perficială, drept organizaţii politice care în unanimitate observa- 
torul grăbit va spune, mînat de înclinarea luj spre generalizare: 
acel partid care îmbrățișează năţiunea în unanimitate este partid 
totalitar. Dar acest fel de a raţiona este greșit, căci, pe lingă 
caracterul dogmatic al Enunţării se ia aspectul ultim al totalita- 
rismului drept aspect elementar. Unanimitatea este un rezultat ane- 
voe obţinut, uneori după mulţi ani:de trudă, căci ea este încoro- 
narea unui lent proces psichologic, efectuat în adîncul și în largul 
masselor naţionale. El s'a realizat în măsura în care principiile, în 
numele cărora se face propagarea, corespund intereselor adinci şi 
permanente de conservare spirituală și concretă a naţiunii. O lo- 
2incă de raliere poate să fie enunţarea însăşi a elementelor de 
conservare, și totuși să răzbată foarte greu. Este și o problemă de 
metodă. Unor anumite lozinci le corespund anumite metode de pro- 
pagare şi norme de organizare a celor raliaţi. Reuşita depinde 
apoi şi de împrejurările istorice, de oportunitate, de necesitate (în 
sensul imperativului categoric al conservării). Astfel doctrinele li- 
berale au corespuns și s'au impus în secolul al XIX-lea, iar me- 
todele de propagare și normele de organizare au fost altele decit 
cele care au impus lozincile totalitare. 


Aceleași naţiuni, după moment şi necesitate, au fost, în de- 
cursul istoriej lor, liberale sau autoritare. Intre cele două poluri 
opuse, evoluţia s'a făcut lent sau .brusc, dar totdeauma restructu- 
rind națiunea întreaga pînă în adînc Evoluţia dela liberalism la 
totalitarism este un proces de transfigurare şi nu de adoptare a 
unor forme. 

Unanimitatea este deci un rezultat ultim, anevoie obținut, nu- 
mai dacă lozinca de raliere corespunde necesităţii istorice şi nu- 
mai dacă a fost propagată just, cu metodele care fi sînt prop: 
spre a putea fi recunoscută, înţeleasă și apoi adoptată de naţiu- 
nea întreagă. Se înţelege ce efort reprezintă, ce cheltuială de ener- 
gie reclamă procesul de impunere a unej lozinci noi de raliere, 
cîtă muncă pe teren pretinde restructurarea și reorganizarea na- 
țiunii conform acelei lozinci, fără ca revoluţia spirituală și so- 
cială să producă tulburări și crize care să compromită echilibrul 
societăţii, Trecerea dela vechiu la nou, pe plan social și politic, 
este un lucru anevoios şi adeseori primejdios. Uneori rezistența 
spiritelor conservatoare compromite întregul proces, zugnwnat prin 
reacțiune sau desechilibrat prin anarchie. In această primejdie, o 
energie cumpănită poate duce procesul la bun sfârşit, atenuind 
conflictele gi asperitățile. 


Www. dacrurcumanica ro 





se. 


Organizațiile totalitare se prezintă ca structuri omogene, dis- 
ciplinate, ierarchizate şi comandate de un şef. Aspectul politie al 
naţiunii este unitar, iar problema atit de scumpă doctrinarilor 
liberali, a libertăţii individuale, este rezolvită implicit prin disci- 
plina consimţită. Pierderea autonomiei individuale prin. încadra- 
rea în organizația totalitară a fost cel mai mult atacată de doc- 
trinarii liberali, adversari ai „sclaviei“ politice. Ea a fost tot- 
deauna prezentată tendenţios, din cauza nepriceperii fundamen- 
tale a adevărului, după care un îns care consimte nu poate fi alt- 
ceva decit liber. Cind cineva se încadrează, nu silit ci din chemare 
interioară, cum s'ar mai putea susține că nu este liber să se ma- 
nifeste în cadrul propriilor lui tendințe, identificate cu cele ale 
organizaţiei în care a intrat nu nwmai de bună voie, că din convin- 
gere ? Astfel şi problema disciplinei este soluționată automat. 


Problema fundamentală a organizaţiei totalitare este aceea a 
şefului. El trebue să recumoască necesitățile imperative ale națiu- 
ni, să le dea o lozincă, să găsească metoda justă de propagare, 
să îndrumeze căile de manifestare ale celor raliați. 

Din acest punct de vedere, istoria recentă a Spaniei oferă un 
exemplu revelator. In perioada destrămării democratice şi socia- 
tizante, Primo de Rivera a încercat crearea unui regim cu apa- 
renţe totalitare, în care disciplina era impusă necondiționat. Re- 
gimul autoritar al lui Primo de Rivera nu s'a putut susţine, cu 
toate foloasele aduse ţării, deoarece el nu era expresia naţiunii 
anterior structurate în sensul. voit de conducător, iar încercarea 
de a alcătui un partid “totalitar după instaurarea conducerii au- 
foritare, a eșuat. Desechilibrul provocat apoi în sinul comunităţii 
naţionale prin accentuarea contrarietăților, a dus la războiul civil. 
Generalul Franco sa ridicat împotriva anazhiei şi împrejurările 
critice au creat acea tensiune spirituală înaltă, care a raliat ele- 
mentele de ordine şi a îngăduit transfigurarea mai rapidă a n- 
țiunii în sens totalitar. La sfîrştul războiului civil s'a desăvirşit 
pătrunderea în masse a noii spiritualități şi instaurarea unui re- 
gim autoritar, ca expresie organică a naţiunii structurate totalitar. 

O naţiune poate fi organizată de un partid totalitar în regim 
autoritar, fără ca toţi membrii naţiunii, avind caparitate politică, 
să facă parte din partid. Aşa se prezintă irucurile în Germania și 
Italia. Faptul se explică prin modul cum s'a constituit partidul. In 
prima perioadă, de luptă, a existenţei sale, încadrarea s'a făcut 
voluntar, cei noi veniţi fiind primiţi și putind rămînea în măsura 
puterii lor de credinţă. Ei se raliau din convingere. Paitidul con- 
stituit era numeric o minoritate conştientă, care întruchipa desă- 
vîrşit voința de conservare a naţiunii, spre deosebire de massa 
amorfă a restului, chiar în majoritatea numerică, fărămiţată în 
grupuri şi grupuleţe de interese şi opinie, sau fără nici un colorit. 
Străpungerea massei amorfe şi impumerea crezului minorităţii or- 
ganizate constitue perioada eroică a partidului totalitar. În px 
rioada urmâtoare, de organizare a terenului cîştigat, se mai pi- 


Www. dacrurumanica ro 


teau încadra în partidul totalitar întârziații sau şovăitorit de bună 
credinţă, eu atît mai mult că acuma mu mai era vorba de luptă 
ci de pregătirea instituţiilor viitoare. Apoi, la întronarea regimu- 
lui autoritar intrarea în partid a fost închisă și nimeni din oamenii 
vechi nu mai putea pătrunde în el, cu atît mai puţin foștii 
adversari, 

Ralierea şi încadrarea în timpul tuptei şi organizării s'a fă- 
cut prin selecţie, pe criteriul puterii de credinţă. In acest fel se 
garanta şi omogenitatea, deoarece membrii partidului acceptau ne- 
condiţionat principiile de disciplină şi, ierarchie ale organizaţiei. 
Coeziunea nici nu S'ar putea realiza altfel decît prin consimţire. 
Selecţia s'a făcut mai eles în perioada plină de riscuri a luptei 
pentru putere şi în cursul activităţii de organizare, după care în 
cadrarea n'a mai fost cu putinţă. 

După ce încadrarea din massă a încetat, recrtarea noilor mem- 
bri se face numai din tineret. Cum e în deobşte cunoscut, în Ita- 
lia copilul intră în Balilla, trece ca tînăr în avantgardă și e apoi 
încadrat în partid. In Germania e] intră în Hitlerjugend, trece prin 
Arbeitsdienst (serviciul de muncă) și apoi în partid. 

Trecind peste problemele technice ale organizării partidului 
totalitar, care cu mici difârențe dela o naţiune la alta este în 
esenţă aceeaşi, voim să ma; lămurit problema raportului dintre 
şet şi partid, 

Prin intrarea de bună voie în partii, membrii acceptă necon- 
dițonat legile lui și au libertatea de a se manifesta în sens unic. 
Acestei îndatoriri ei îi corespund cu ușurință; dat fiind că, înca- 
drați din convingere, au sentimentul că ceeace trebuie să facă 
este şi ceeace vreau să facă. In cadru disciplinat e; au sentimen- 
tul libertăţii. Problema este dacă șeful, fiind comandantul suprem, 
dispune de o libertate absolută sau de una condiționată. Răspun- 
sul este, firește, că șeful partidului gi conducătorul statului totali- 
tar dispwme el însuși numai de o libertate limitată, prin faptul 
că iniţiativa și comenda sunt condiţionate de conformarea lor la 
directiva ce însufleţeşte organizația, conducătorul fiind chezășia 
şi totodată prizonierul creaţie; sale. Șefului i se cere identifica- 
rea, pînă la desfiimțarea eului, cu idealurile propagate, şi, pentru 
a întrebuința un tenmen creștin foarte potrivit, lepădarea de sine 
în cel mai mare grad. Personalitatea lui devine m numai simbo- 
lul ci întruparea concretă a crezului, iar metodele şi căile de rea- 
lizare fi aparţin în mod absolut. Crezul nu se realizează decit 
prin șef iar el nu există decât prin crez, 

Așa se prezintă organizaţia totalitară în structura şi evoluţia 
ei. Dacă se iau elementele analizate mai sus ca unitate de mă- 
sură se poate conchide dacă organizaţiile ce mai apar pe arena 
istoriei sunt în mod veritabil totalitare sau nu. Astăzi, cînd zegi- 
murile totalitare din Italia și Cermania sau consacrat prin suc- 
cese interne şi externe, rămîne de văzut dacă şi alte regimuri ana- 
loage, mai mult autowitare decit totalitare, pot merge pe acelaș 


WWW. dacrramanica ro 


30 


drum. Exemplele fascisinului și naţional-socialismului arată, că 
drumul spre regimul autoriţar trece prin crearea prealabilă a or- 
ganizaţiei totalitare și că așa se ajunge la o structură politică or- 
ganică și viabilă. Exemplul lui Primo de Rivera vădește, că regi- 
mul autoritar mecanic nu poate determina crearea subsequentă a 
organizaţiei totalitare organice, pe care să se sprijine. 


BARBU SLUȘANSCHI 


REVISTA CĂRŢILOR 


TRAIAN HERSENI, Sociologia rominească. incercare isterica 
București, histitutul de ştiinţe sociaie al Rominiei, 1940 — Acoastă 
jucrare a d-lui Herseni apare în volum ca „Extras din Istoria Țilo- 
sofier moderne vol. V. Omagiu Profesorului lon Petrovici”, şi mai 
face paste din Biblioteca de Sociologie, Btică și Polilică, condusă 
de D. Gusti — Studii și Cercetări 8. Autorul consideră lucrarea sa 
cd un prim început, o simplă schiță a desvoitării ideilor soaio- 
log:ce dela noi, menită „să atragă atenţia asupra unui material 
bogat, care își aşteaptă de mult cercetătorii”. Luorarea are trei 
părți principale: I. Premergătorii sociologiei rominești; II. Incepu- 
turile sociologiei rominești in ideologiile politice și JII. Sociologia 
de specialitate, cele două părţi din urnă avînd mai multe subdivi- 
ziuni. Cartea d-lui Herseni e scrisă cu multă pricepere și cu un 
remarcabil spisit de obiectivitate. Ea va contribui la o nouă orien- 
tare în învățămintul sociologic dela noi, atit universitar oit și se- 
cundar. Studenţii și profesorii secundari de sociologie vor fi în- 
demnaţi să studieze mai întiiu ceea ce sa scris de Romini în 
domeniul științei sociale și, pornind dela autori romiii, să pătrundă 
in literatura sociologică străină. Numai încrederea în puterile pro- 
prii, la a cărei sporire tratatul d-lui Herseni va contribui fără în: 
doială in mare măsură, poate asigura o desvoltare firească a sociv- 
logiei rominești. 

Cum d-l Herseni apasţine „Şcoalei sociologice din Bucureşti 
e explicabil că d-sa imparte sociologia rominească în Sociwolog e 
universitară și Sociologie „de teren”. li atragem doar atenţia că 
între afirmaţia sa că „sociologia in măsura în care este știință nu 
poate accepta fără primejdia de a se îndepărta tocmai de naiura 


Wow. dacrurcumnanica ro 


PR 
ei științifică, niciun fel de amestec străin în activitatea ei” (pg. 
160) şi rolul ce-i atribue apoi sociologiei de teren (pg. 162 um.) 
este o oareșcare contradicţie. Ceea ce numește d-sa sociologie de 
teren sau monografică nu este o ramură a sociologiei, ci o me- 
todă de verificare a ipotezelor sociologice, metodă recomandabilă 
pentru teoria soaiologică, dacă vrea să fie teorie știinţiiică. Deci, 
„sociologia rominească poate ajunge cu vremea ja o sociologie 
originală de mari proporţii, care să se impună şi în străinătate”, 
nu prin faptul că este o sociologie monografică, ci prin faptul că, 
aplicind în măsură mai largă metoda monografică, va fi in stane 
să răstoarne unele ipoteze sau să verifice mai temeinic altele sau, 
in sfirşit, să ingădue formularea de noui ipoteze rodnice. la ce 
priveşte foloasele practice, memijlocite sau mijlocite, ale sctivi- 
tății echipelor monografice, nimeni nu va tăgădui posibilitatea tor, 
dar mici prea mari nădejdi nu trebue să legăm de această activi- 
tate. Asupra acestor probleme vom mai avea dealtininteri prilejul 
să ne exprimăm părerea, 


DIMITRIE GUSTI, Probiema Sociologiei. Sistem și metodă. 
Trei comunicări. Bucureşti, 1940. 83 pg. (Academia Romină. Me- 
moriile secţiunii istorice. Seria III, Tomul XXII, Mem. 21, 22, 
23). — Cele trei comunicări ale d-lui Gusti și anume: 1. Conside- 
rații asupra unui sistem de Sociologie, Elică şi Politică, 2. Mono- 
gratia sociologică. Planul de lucru şi 3. Monografia sociologică, 
Melode de lucru, ne orientează îndestulător asupra doctrinei și 
metodei Şcoalei Sociologice din București. 


CONSTANTIN NOICA, Schijă pentru istoria lui Cum e cu 
pulință ceva nou. București, „Bucovina“ IL E Torouţiu, 1940. 322 
pg. — D-l C. Noica poate fi considerat de pe acuma intrat în rin: 
durile filosofilor romini de seamă. Ne-a dat traduceri din Descar.es 
şi Kant, cu introduceri cani vădesc nu numai o pregătire filosofică 
temeinică, ci şi predispoziţie sutletească înăscută pentru filosofie, In 
cele două cercetări filosofice (Concepte “leschise in :storia tiloso: 
fiei, la Descartes, Leibniz şi Kant, 1936) precum și in două esseuri 
(Mathesis sau bucuriile simple, 1934, și De caelo, 1937), d-l Noica 
își croește drum către studii mai largi, al căror rxl ni se în făţi- 
şează în Schija sa pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou. 
Din cercetarea sa istorică, de o amploare și pătrundere neobișnuită 
la noi, autorul crede a putea desprinde elemente pentru o nouă 


Www. dacrureumnanica ro 


32 


orientare a filosofiei. „E oricui vădită, în filosofia contemporană 
o tendință de-a regăsi peste tot, în știiuțe, în experienţă, în reali- 
tate imsăși, spiritul. O asemenea pornire nu este însă pe de-a'ntre- 
gul legiiimă, dacă nu se întovărășește de una de-a căuta în spirit 
viața”. 

Filosofia se cere irăită; spizitul, născut din viaţă, trebue să 
creeze viaţă, „să obieotiveze o subiectivitate”. In revista sa 
Adsum (număr unic) autorul ne desvălue izvoarele subiective ele 
unei filosoiii case începe a se închega dim irămîntările sufletului 
său și pe care ne-o va dărui cindva. 


TI. 8 


Catre cetitori 


In luna lui Martie 1938 am fost siliți să întrerupem 
publicarea revistei noastre. Astfel anul III al „Insemnă- 
rilor Sociologice“ a rămas cu 11 numere. După doi ani 
şi ceva pornim iarăș la drum. Pășim pe acelaş drum 
greu și spinos, cu sufletele încărcate de jale şi plâns 
amar, iar scrisul nostru cât ne va fi îngăduit de vremuri 
si oameni, închinat va fi aceleiași credințe în viața veș- 
nică a neamului românesc. 

Trupul României sîngerează din cumplile răni, pă- 
mîmntul ei a înghiţit pe cei mai buni dintre noi. Să ne 
rugăm bunului Dumnezeu ca să ne arate caleu mân- 
tuirii, huminându-ne minţile și oțelindu-ne braţele ! 

Să căutăm a ne arăta vrednici de cei ce pentru 
dreapta lor credință și-au dat viața și să urmăm cu 
sfințenie învăţătura lor. Aceasta este tot ce ne rămâne 
de împlinit în aceste timpuri de grea cumpănă.