Naomi Novik — [Temeraire] 03 Razboiul pulberii negre

ANI A A AVER 


ERE Dă EA 


ip O Ea pm 


Lemn ANTY -. aa \ 
A s mE AET A mi iz 
EV DAI SE Azi, 


y. 


NAOMI NOVIK 


RĂZBOIUL PULBERII NEGRE 


Temeraire: Cartea a lIll-a 


Traducere: LAURA BOCANCIOS 


În seria TEMERAIRE au mai apărut: 
Dragonul Maiestăţii Sale 
Tronul de jad 


Naomi Novik s-a născut în 1973, la New York, într-o familie de 
imigranţi polonezi. A studiat literatura engleză la Universitatea 
Brown, pe care a absolvit-o în 1995. A urmat un masterat în 
informatică la Universitatea Columbia şi a lucrat o vreme ca 
programator. 

Scris în doar două luni, la începutul anului 2004, primul ei 
roman, His Majesty's Dragon (Dragonul Maiestăţii Sale - Nemira, 
2010), care deschide seria Temeraire, a fost publicat în martie 
2006. A fost urmat de Throne of Jade (Tronul de jad - Nemira, 
2011), Black Powder War (Războiul pulberii negre), Empire of 
Ivory, Victory of Eagles, Tongues of Serpents şi Crucible of Gold. 
In 2013 va apărea Blood of Tyrants. 

In anul 2007, Naomi Novik a obţinut Premiul John W. Campbell 
pentru cel mai bun tânăr autor, precum şi premiile Compton 
Crook şi Locus, pentru cel mai bun roman de debut. In acelaşi an, 
a fost nominalizată şi pentru Premiul Hugo. Cărţile sale au fost 
traduse în 23 de limbi şi vândute în milioane de exemplare. Incă 
din anul 2006, Peter Jackson, cunoscutul regizor al trilogiei 
Stăpânul inelelor, a achiziționat drepturile de adaptare 
cinematografică pentru seria Temeraire. Naomi Novik locuieşte 
în Manhattan, împreună cu soţul ei, scriitorul şi editorul Charles 
Ardai, cu care deţine un număr impresionant de computere - opt 
până în prezent. 


Pentru mama, 
o mică răsplată pentru multe bajki cudowne 


PROLOG 


Nici când privea grădinile în noapte, Laurence nu se 
putea imagina acasă; prea multe lămpaşe strălucitoare 
veghind din copaci, roşii şi aurii, sub colţurile înălțate ale 
acoperişurilor; sunetul râsetelor, în spatele lui, ca o ţară 
străină. Muzicantul avea doar o coardă la instrumentul lui, 
cu care dădea viaţă unui cântec tremurător, suav, un fir 
tesut prin conversaţia care, ea însăşi, devenise nimic mai 
mult decât o muzică: Laurence învățase foarte puţin limba 
şi, curând, când o mulţime de glasuri se alăturară, cuvintele 
îşi pierdură înţelesul pentru el. Nu putea decât să 
zâmbească oricui i se adresa şi să-şi ascundă neputinţa de- 
a înţelege în spatele unei ceşti de ceai verde, deschis la 
culoare, şi, cu prima ocazie, se furişă pe tăcute după colţul 
terasei. Discret, puse pe pervaz ceaşca băută pe jumătate; 
i se părea că are gust de apă parfumată şi se gândi cu jind 
la ceaiul negru tare, plin de lapte, sau, şi mai bine, la cafea; 
nu mai băuse strop de cafea de două luni. 

Pavilionul cu vedere la lună era amplasat pe un mic 
promontoriu de piatră ce se proiecta din coasta muntelui, 
suficient de înalt ca să ofere o stranie privelişte 
intermediară asupra vastelor grădini imperiale aşternute 
dedesubt: nici atât de aproape de pământ ca un balcon 
obişnuit, dar nici atât de sus ca spinarea lui Temeraire, de 
unde copacii se preschimbau în chibrituri şi pavilioanele 
imense în jucării de copii. Laurence ieşi de sub streşini şi se 
apropie de parapet: aerul avea o răcoare plăcută după 
ploaie şi umezeala nu-l deranja. Aerul jilav pe faţă era bine- 
venit şi mai familiar, după anii petrecuţi pe mare, decât 
toate celelalte lucruri care-l înconjurau. Vântul alungase, 
amabil, ultimii nori de furtună rătăciţi; acum aburul se 
răsucea molatic pe pietrele străvechi, rotunjite şi netede, 
ale aleilor, alunecoase, gri şi strălucitoare sub luna în al 
treilea pătrar, iar adierea era încărcată de mirosul 
piersicilor răscoapte, care căzuseră din pomi şi se 
zdrobiseră de pavaj. 


Altă lumină pâlpâia printre bătrânii pomi gârboviţi, o 
firavă sclipire albă trecând pe sub crengi, când ascunsă, 
când zărită, înaintând constant către ţărmul lacului 
ornamental din apropiere şi, împreună cu ea, sunetul 
înăbuşit al unor paşi. La început, Laurence nu văzu mare 
lucru, dar, în scurt timp, o mică procesiune ciudată se 
dezvălui privirii: o mână de servitori aplecaţi sub povara 
unei tărgi simple de lemn şi a trupului acoperit cu giulgiu 
întins deasupra. lar în urma lor veneau în grabă doi 
băieţandri care cărau lopeţi şi se uitau neliniştiţi peste 
umăr. 

Laurence îi privi cu uimire, apoi coroanele copacilor se 
cutremurară toate şi îi făcură loc lui Lien, care pătrunse în 
luminişul larg, în spatele servitorilor, plecându-şi adânc 
capul împresurat de un guler larg şi strângându-şi aripile pe 
lângă trup. Copacii zvelţi se înclinară în calea ei sau se 
frânseră, îmbrăcându-i umerii în şiraguri lungi de frunze de 
salcie. Acestea erau singurele ei podoabe: tot aurul şi toate 
rubinele lucrate cu migală îi fuseseră luate şi Lien avea o 
înfăţişare palidă şi ciudat de vulnerabilă, fără bijuterii care 
să-i scoată în evidenţă alba transparenţă a pielii lipsite de 
culoare; în întuneric, ochii ei stacojii păreau negri şi goi. 

Servitorii îşi lăsară jos povara, pentru a săpa o groapă la 
rădăcina unei bătrâne sălcii maiestuoase, oftând, din când 
în când, din toţi rărunchii, în timp ce azvârleau în sus 
pământul moale, iar pe feţele lor lătăreţe rămâneau dâre 
negre în timp ce munceau şi asudau. Lien păşea încet de 
jur împrejurul luminişului, aplecându-se să smulgă câte un 
lăstar care prinsese rădăcini la margine, aruncând copăceii 
drepţi într-o grămadă. Nu erau alţi participanţi la 
înmormântare, cu excepţia unui bărbat în straie albastru- 
închis, care păşea în urma lui Lien; ceva din prezenţa lui, 
din mersul lui, îi părea cunoscut lui Laurence, dar nu putea 
să-i distingă faţa. Bărbatul se postă la marginea 
mormântului, urmărindu-i în tăcere pe servitorii care săpau. 
Nu erau flori, nici genul de lungă procesiune funerară pe 
care Laurence o mai văzuse pe străzile din Pekin: rude 
care-şi sfâşiau hainele, călugări cu capetele rase ducând 


cădelniţe şi împrăştiind nori de tămâie. Această curioasă 
acţiune nocturnă aproape că ar fi putut fi scena 
înmormântării unui cerşetor, dacă n-ar fi fost pavilioanele 
imperiale cu acoperişuri aurii, pe jumătate ascunse printre 
copaci, şi Lien veghind asupra operaţiunilor, ca o fantomă 
albă ca laptele, enormă şi înfricoşătoare. 

Servitorii nu dezveliră cadavrul înainte să-l aşeze în 
pământ, însă, ce-i drept, trecuse mai mult de-o săptămână 
de la moartea lui Yongxing. Părea o rânduială ciudată 
pentru înmormântarea unui prinţ imperial, fie şi unul care 
conspirase la crimă şi intenţionase să uzurpe tronul fratelui 
său. Laurence se întreba dacă această îngropăciune fusese 
până acum interzisă sau dacă, poate, era chiar şi în 
momentul de faţă clandestină. Micul trup acoperit cu 
giulgiu se făcu nevăzut, urmat de o bufnitură surdă. Lien 
scânci o dată, aproape inaudibil, sunetul prelingându-se ca 
un fior pe ceafa lui Laurence şi pierzându-se în foşnetul 
copacilor. Se simţi, dintr-odată, un intrus, deşi, probabil, nu- 
| puteau vedea prin revărsarea de lumină a lămpaşelor din 
spatele lui, iar retrăgându-se acum ar provoca un deranj 
mai mare. 

Servitorii începuseră deja să umple mormântul, 
împingând pământul din morman înapoi în groapă cu 
mişcări largi, treabă care merse repede. Curând, pământul 
era nivelat la loc, sub lopeţile lor, fără ca nimic să mai 
marcheze locul, în afară de peticul proaspăt dezgolit şi de 
salcia aplecată, care ocrotea mormântul cu crengile-i lungi. 
Cei doi băieți se duseră între copaci să adune brațe de 
frunze putrede şi ace din covorul pădurii, pe care le 
împrăştiară pe toată suprafaţa, până când mormântul nu se 
mai putea deosebi de pământul neatins, dispărând cu totul. 
Odată isprăvită această muncă, rămaseră şovăitori, la 
distanţă: în absenţa unui oficiant care să dea un pic de 
solemnitate acţiunii, nu era nimic care să-i ghideze. Lien nu 
le dădea niciun indiciu; se cuibărise jos, la pământ, retrasă 
în sine. În cele din urmă, oamenii îşi ridicară lopeţile pe 
umeri şi se pierdură printre copaci, ţinându-se cât mai 
departe puteau de dragonul alb. 


Bărbatul în veşminte albastre păşi lângă mormânt şi îşi 
făcu semnul crucii peste piept; când se întoarse, faţa îi fu 
scăldată de lumina lunii şi, dintr-odată, Laurence îl 
recunoscu: De Guignes, ambasadorul francez şi aproape cel 
mai neverosimil participant la această înmormântare. 
Antipatia puternică a lui Yongxing faţă de influenţa 
Occidentului nu cunoscuse excepţii, nici nu făcuse distincţii 
între francezi, britanici şi portughezi, iar De Guignes n-ar fi 
beneficiat niciodată de încrederea prinţului în timpul vieţii, 
iar prezenţa lui n-ar fi fost tolerată de Lien. Dar trăsăturile 
sale prelungi, aristocratice, pe de-a-ntregul franceze, erau 
acolo; prezenţa lui era în acelaşi timp inconfundabilă şi 
inexplicabilă. De Guignes mai zăbovi o clipă în luminiş şi îi 
spuse ceva lui Lien: inaudibil, la distanţă, dar, după 
atitudinea lui, o întrebare. Ea nu-i dădu niciun răspuns, nu 
scoase niciun sunet, ghemuită la pământ, cu privirea fixată 
doar asupra mormântului ascuns, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
întipărească locul în memorie. După o clipă, De Guignes se 
îndepărtă, cu o plecăciune graţioasă, lăsând-o singură. 

Lien rămase nemişcată lângă mormânt, vărgată de 
mişcarea norilor şi de umbrele alungite ale copacilor. 
Laurence nu putea regreta moartea prinţului, însă îl 
cuprinse mila. Nu-şi închipuia că altcineva o va mai dori 
acum drept tovarăşă. 

O urmări pe Lien multă vreme, sprijinit de parapet, până 
când luna cobori, în cele din urmă, prea mult, ascunzând-o 
privirii. Un nou val de râsete şi aplauze se auzi de după 
colţul terasei: muzica se sfârşise. 


1 


Vântul fierbinte care bătea în Macao era molatic şi deloc 
înviorător. Nu făcea decât să stârnească mirosul sărat şi 
putred al portului, încărcat de peşti morţi, de mănunchiuri 
mari de alge negre-roşietice şi de efluviul de excremente 
umane şi de dragoni. Cu toate acestea, marinarii se 
înghesuiau claie peste grămadă de-a lungul parapetelor 
navei A/legiance ca să respire aerul care se mişca. Din când 
în când, se luau la harţă, îmbrâncindu-se fără vlagă, dar 
aceste altercaţii se stingeau aproape imediat, în dogoarea 
chinuitoare. 

Temeraire zăcea dezolat pe puntea dragonilor, privind 
spre ceața albă din largul oceanului; aviatorii care făceau 
de gardă picoteau în umbra lui uriaşă. Până şi Laurence îşi 
luase libertatea de a-şi scoate haina şi şedea în curba 
piciorului lui Temeraire, ascuns de privirile celorlalţi. 

— Sunt sigur că aş putea scoate corabia din port, spuse 
Temeraire, pentru a nu ştiu câta oară în ultima săptămână, 
şi oftă când planul lui binevoitor fu din nou refuzat. 

Pe vreme bună, ar fi putut, într-adevăr, trage chiar şi 
uriaşul transportator de dragoni, dar, cu vântul din faţă, nu 
putea decât să se istovească inutil. 

— Nici fără vânt n-ai putea ajunge cu ea departe, adăugă 
Laurence, încercând să-l consoleze. Chiar dacă ar fi de folos 
să parcurgem câteva mile în larg, deocamdată e mai bine 
să rămânem în port, unde este puţin mai comod. Am 
înainta foarte încet, chiar dacă am reuşi s-o scoatem. 

— E păcat că trebuie să aşteptăm vântul, când totul este 
pregătit, inclusiv noi. Mi-ar plăcea să ajung repede acasă, 
unde sunt atâtea de făcut, zise Temeraire, lovind sonor 
puntea cu coada, ca să-şi întărească vorbele. 

— Te rog să nu-ţi faci prea multe iluzii, spuse Laurence, el 
însuşi  deznădăjduit.  Incercarea de a-l tempera pe 
Temeraire se dovedise, până în prezent, inutilă şi nu se 
aştepta nici acum la un rezultat mai bun. Trebuie să fii 
pregătit să accepţi unele întârzieri, atât acasă, cât şi aici. 


— O! Îţi promit că am să fiu răbdător, răspunse Temeraire 
şi, în clipa următoare, risipi orice speranţă că-şi va ţine 
promisiunea pe care ar fi putut-o avea Laurence, adăugând, 
fără să-şi dea seama de contradicţie: Dar sunt sigur că 
Amiralitatea îşi va da seama foarte repede că avem 
dreptate. Fireşte, e corect ca dragonii să fie plătiţi dacă 
echipajele lor sunt. 

Întrucât fusese pe mare de la vârsta de doisprezece ani 
până când, din întâmplare, devenise din căpitan de navă 
căpitanul unui dragon, Laurence îi cunoştea bine pe domnii 
din Consiliul Amiralității, care supravegheau atât Marina, 
cât şi Aviația, şi un ascuţit simţ al dreptăţii nu era tocmai 
trăsătura lor caracteristică. Aceste funcţii păreau să-i 
văduvească pe cei ce ajungeau să le ocupe de orice 
decenţă umană şi de orice calități veritabile, 
transformându-i în nişte creaturi politice scârţare, aproape 
dezumanizate. Condiţiile mult mai bune pe care le aveau 
dragonii în China îl obligaseră pe Laurence să deschidă 
ochii la relele tratamente din Occident, dar, când se gândea 
la posibilitatea ca Amiralitatea să-i împărtăşească opiniile, 
nu era deloc optimist, mai cu seamă atunci când venea 
vorba de bani. 

Oricum, nu putea să nu spere în taină că, după ce vor 
ajunge acasă, la postul lor de la Canal, şi se vor implica în 
onorabila misiune de apărare a ţării, Temeraire ar putea, 
dacă nu să renunţe la pretenţiile sale, cel puţin să şi le 
tempereze. Laurence nu putea să-i contrazică năzuinţele, 
care erau juste şi fireşti, dar Anglia era în definitiv în război, 
şi era conştient, spre deosebire de Temeraire, că era o 
obrăznicie să ceară concesii de la guvernul lor în asemenea 
condiţii. Aducea a răzvrătire. Însă îi promisese sprijinul şi nu 
avea de gând să şi-l retragă. Dragonul ar fi putut rămâne 
aici, în China, bucurându-se de toate desfătările şi 
libertăţile care i se cuveneau de drept unui Celest. Se 
întorcea în Anglia mai mult de dragul lui Laurence şi în 
speranţa că va îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale 
camarazilor săi. În ciuda îndoielilor sale, Laurence nu putea 


să ridice direct obiecţii, deşi uneori i se părea aproape 
necinstit să tacă. 

— Eşti foarte isteţ că sugerezi să începem cu plata, spuse 
Temeraire, punând şi mai multe paie pe focul conştiinţei lui 
Laurence. 

Făcuse această propunere pentru că era o idee mai puţin 
radicală decât multe dintre celelalte pe care le avansase 
Temeraire, cum ar fi demolarea unor cvartale întregi din 
Londra, pentru a face loc unor magistrale suficient de largi 
pentru dragoni şi trimiterea unui reprezentant al semenilor 
săi să vorbească în Parlament, ceea ce, lăsând la o parte 
dificultatea de a pătrunde în clădire, i-ar fi pus imediat pe 
fugă pe onorabili. 

— Odată ce obţinem plata, sunt sigur că restul va merge 
mai uşor, continuă Temeraire. Atunci vom putea da oricând 
oamenilor bani, care le plac atât de mult, pentru toate 
celelalte. Ca, de exemplu, acelor bucătari pe care i-ai 
angajat pentru mine. Ce bine miroase! adăugă el, nu fără 
legătură: mirosul puternic de fum al cărnii bine prăjite 
devenea atât de pătrunzător, încât acoperea duhoarea 
portului. 

Laurence se încruntă şi privi în jos. Bucătăria era 
amplasată chiar sub puntea dragonilor şi, printre scândurile 
ei, se strecurau şerpuitoare panglici late de fum. 

— Dyer! strigă el, făcându-i semn unuia dintre sergenţi. 
Du-te şi vezi ce pregătesc acolo. 

Temeraire se deprinsese cu gustul gastronomiei chineze 
pentru dragoni, un gust pe care administratorul englez al 
navei, căruia până atunci i se ceruse doar să procure carne 
proaspătă de vită, era incapabil să i-l satisfacă, astfel încât 
Laurence găsise doi bucătari chinezi dispuşi să-şi 
părăsească ţara în schimbul unei retribuţii substanţiale. Noii 
bucătari nu vorbeau deloc engleza, dar nu le lipsea 
nicidecum dorinţa de a se impune. Rivalitatea profesională 
îi adusese deja pe bucătarul navei şi pe ajutoarele sale în 
pragul războiului cu ei pentru sobele bucătăriei şi crease o 
anumită atmosferă de competiţie. 


Dyer cobori în grabă scările spre puntea superioară de la 
pupă şi deschise uşa bucătăriei. Un nor imens de fum se 
rostogoli, umflându-se, afară şi dintr-odată veghetorii de pe 
tachelaj strigară: „Foc!“ 

Ofiţerul de gardă bătu frenetic clopotul, care îşi revărsă 
obişnuitu-i dangăt răguşit. Organizându-şi oamenii în 
echipe de incendiu, Laurence striga deja: 

— La posturi! 

Toată amorţeala se risipi într-o clipă. Marinarii alergau 
după găleți şi ciubere, iar câţiva mai îndrăzneţi năvăliră în 
bucătărie şi ieşiră târând după ei câteva trupuri inerte: 
ajutoarele bucătarului, cei doi chinezi şi unul dintre băieţii 
echipajului, dar nici urmă de bucătarul navei. Găleţile 
soseau deja, picurând de apă, într-un ritm constant. 
Nostromul răcnea şi lovea cu bastonul în arborele trinchet, 
ca să imprime ritmul, şi găleţile erau golite, una după alta, 
prin uşile bucătăriei. Dar fumul continua să iasă în valuri, 
mai gros acum, prin fiecare crăpătură şi bintele de pe 
puntea dragonilor se încingeau, devenind fierbinţi la 
atingere. Funiile încolăcite pe doi dintre stâlpii de fier 
începeau deja să fumege. 

Tânărul Digby, iute la minte, îi organizase pe ceilalţi 
sergenţi şi băieţii alergară împreună să desfacă parâmele, 
şuierând printre dinţi de durere când atingeau cu degetele 
fierul fierbinte. Ceilalţi aviatori erau înşiraţi de-a lungul 
parapetului, ridicând găleţile cu apă şi udând puntea 
dragonilor. Nori albi de abur se ridicau, lăsând o crustă 
cenuşie de sare pe scândurile scorojite. Puntea scârţâia şi 
gemea, ca o mulţime de moşnegi. Catranul dintre scânduri 
începea să se lichefieze, topindu-se şi fumegând, şi se 
scurgea de-a lungul punţii în râuri lungi şi negre, 
răspândind un miros dulceag, înţepător. Temeraire stătea 
acum în picioare, mutându-se dintr-un loc în altul, ca să 
scape de dogoare, deşi Laurence îl văzuse adesea tolănit la 
soare pe pietrele încinse de căldura soarelui amiezii. 

Căpitanul Riley era trup şi suflet în mijlocul oamenilor 
care trudeau, asudaţi, încurajându-i în timp ce găleţile 
săltau încoace şi încolo, dar avea în glas o notă de 


disperare. Focul era prea puternic, lemnul era uscat de 
lunga şedere în port, sub soarele dogoritor, iar calele 
imense erau pline de mărfuri pregătite pentru călătoria 
spre casă: delicate porţelanuri chinezeşti, acoperite cu paie 
uscate şi ambalate în cutii de lemn, baloţi de mătase, 
pânză nouă de vele, de rezervă. Focul nu trebuia decât să 
coboare patru punți şi toate magaziile s-ar aprinde cât ai 
clipi, apoi flăcările fierbinţi ar alerga până la depozitul de 
muniţie, aruncând întreaga navă în aer. 

Gărzile de dimineaţă, care dormiseră sub punte, se 
căzneau acum să iasă, înconjurate de fum, cu gurile larg 
deschise, după aer, rupând, în panica lor, şirurile de oameni 
care cărau găleți. Deşi A//legiance era o matahală, castelul 
de la proră şi puntea superioară de la pupă erau 
neîncăpătoare pentru întregul echipaj, când puntea 
dragonilor era gata să ia foc. Laurence se agăţă de un stâlp 
şi se ridică pe parapetul punţii, căutându-şi oamenii din 
priviri, prin forfota mulţimii. Majoritatea ieşiseră deja pe 
puntea dragonilor, dar pe câţiva nu reuşi să-i zărească: 
Therrows, cu piciorul încă prins în atele, după bătălia din 
Pekin, Keynes, medicul, probabil ascuns în cabină, cu nasul 
în cărţile sale, şi Emily Roland, celălalt mesager al său. Fata 
abia împlinise unsprezece ani şi probabil că îi fusese greu 
să-şi croiască drum printre oamenii care se îmbrânceau, 
chinuindu-se să iasă. Din coşurile de fum ale bucătăriei 
izbucni un ţiuit pătrunzător, ca al unui ceainic care fierbe, şi 
apărătorile de metal începură să se încline încet spre 
punte, ca nişte flori ofilite. Temeraire şuieră şi el, cuprins de 
o aversiune instinctivă, dându-şi capul pe spate şi atunci 
gulerul i se strivi sub gâtul alungit. Muşchii imenselor sale 
membre posterioare se încordaseră deja, gata să sară, şi îşi 
ţinea un picior din faţă pe parapet. 

— Laurence, sunteţi în siguranţă acolo? strigă el, 
îngrijorat. 

— Da, n-o să păţim nimic. Ridică-te imediat în aer, spuse 
Laurence, chiar în timp ce le făcea semn oamenilor lui să 
coboare pe teugă, îngrijorat de soarta lui Temeraire, căci 
scândurile începeau să cedeze. Ar fi bine să fim pregătiţi să 


întâmpinăm focul, de îndată ce se înalţă prin punte, adăugă 
el, mai mult ca să-i încurajeze pe cei care-l auzeau. De fapt, 
dacă puntea dragonilor se prăbuşea, nu credea că ar fi 
putut să stingă focul. 

— Foarte bine, atunci mă duc să ajut de sus, zise 
Temeraire şi se ridică în aer. 

O mână de oameni mai puţin preocupaţi de salvarea 
navei decât de propriile vieţi coborâseră deja barca mică de 
la pupă, sperând să evadeze neobservaţi de ofiţerii care se 
luptau disperaţi cu focul. Săriră, cuprinşi de panică, în apă, 
când Temeraire ţâşni pe neaşteptate de după corabie şi 
cobori spre ei. Nu le acordă nicio atenţie, ci înhăţă barca în 
gheare, o vâri sub apă ca pe un polonic şi o ridică în aer, 
picurând de apă şi cu vâslele căzând. Ţinând-o cu grijă în 
echilibru, zbură înapoi şi o turnă peste puntea dragonilor. 
Potopul se revărsă, şuierând şi săltând pe punte şi căzu 
într-o cascadă mică pe scări în jos. 

— Aduceţi topoare! strigă Laurence precipitat. 

Era o muncă istovitoare în dogoarea insuportabilă. 
Loveau cu disperare scândurile, în aburul care se înălța, cu 
lamele topoarelor alunecând pe lemnul ud şi îmbibat de 
smoală şi fumul revărsându-se prin fiecare tăietură pe care 
o făceau. Cu toţii se chinuiau să rămână în picioare, de 
fiecare dată când Temeraire îi potopea din nou, dar 
revărsarea constantă de apă era singurul lucru care le 
permitea să-şi continue munca. Altfel, fumul ar fi fost prea 
dens. În timp ce trudeau, câţiva dintre oameni se clătinară 
şi căzură fără vlagă pe punte, dar nimeni nu avea timp nici 
măcar să-i ducă pe puntea de la pupă. Fiecare minut era 
prea preţios. Laurence muncea cot la cot cu armurierul său, 
Pratt. Dâre lungi de sudoare înnegrită le mânjeau cămăşile, 
în timp ce îşi legănau topoarele, cu mişcări neregulate, 
până când, dintr-odată, scândurile pârâiră ca o salvă de 
artilerie şi o bucată mare din puntea dragonilor cedă şi se 
prăbuşi în flăcările care mugeau înfometate dedesubt. 

Preţ de o clipă, Laurence se clătină pe margine, apoi 
secundul său, Granby, îl trase la o parte. Păşiră în spate 
împreună, împleticindu-se. Laurence era pe jumătate orb, 


gata să se prăbuşească în braţele tovarăşului său. Ochii îi 
ardeau şi respira greu, precipitat. Granby îl târî pe scări şi 
un torent de apă năvăli spre ei, aruncându-i până jos, unde 
se izbiră de unul dintre tunurile cu proiectile de douăzeci şi 
unu de kilograme aflate pe castelul de la proră. Laurence 
reuşi să se ridice tocmai la timp ca să vomite peste 
parapet. Gustul amar care-i rămase în gură nu reuşi să 
acopere decât duhoarea dulceagă a părului şi hainelor sale. 

Ceilalţi părăseau puntea dragonilor şi acum torentele de 
apă puteau cădea direct peste flăcări. Temeraire ajunsese 
la un ritm constant şi norii de fum se împuţinaseră deja. 
Apa neagră de funingine şiroia prin uşile bucătăriei, pe 
dunetă. Laurence se simţea slăbit şi bolnav. Inspira adânc, 
dar parcă nu reuşea să-şi umple plămânii. Riley răcnea 
ordine răguşite prin portavoce, abia auzite prin şuieratul 
fumului. Glasul nostromului nu se mai auzea. Acum îşi 
aranja oamenii în şiruri împingându-i cu mâinile goale, 
îndreptându-i spre bocaporturi. Curând, formară un rând 
organizat, ajutându-i să se ridice pe cei care fuseseră 
doborâţi sau călcaţi în picioare sub punte. Laurence se 
bucură să-l vadă scos afară pe Therrows. Temeraire turnă 
încă un şuvoi peste ultimul focar care ardea mocnit. Apoi 
timonierul lui Riley, Basson, îşi scoase capul prin trapa 
principală, gâfâind, şi strigă: 

— Nu mai iese fum, domnule, iar scândurile de deasupra 
cabinelor sunt doar calde. Cred că s-a terminat. 

Se înălţă un strigăt răguşit de bucurie şi Laurence realiză 
că poate respira din nou, deşi continua să scuipe negreală 
de fiecare dată când tuşea. Cu ajutorul lui Granby, reuşi să 
se ridice în picioare. Pe punte stăruia o pâclă groasă de 
fum, ca după o salvă de tun şi, când urcă scările, Laurence 
găsi o imensă groapă carbonizată în locul punţii dragonilor, 
cu marginile scândurilor care mai rămăseseră încreţite ca 
hârtia arsă. Trupul bietului bucătar al navei zăcea ca un 
tăciune contorsionat printre ruine, cu craniul carbonizat şi 
picioarele de lemn făcute scrum, lăsând doar nişte cioate 
jalnice până la genunchi. 


După ce aruncă barca, Temeraire pluti o vreme deasupra, 
şovăitor, şi apoi plonjă în apă, lângă navă. Nu mai avea loc 
pe punte. Înotând până la corabie şi agăţându-se de 
parapet cu ghearele, îşi înălţă capul mare, privind neliniştit 
peste bord. 

— Eşti bine, Laurence? Tot echipajul meu e teafăr? 

— Da, m-am ocupat de toţi, răspunse Granby, clătinând 
din cap spre Laurence. 

Emily, cu claia ei de păr nisipiu împestriţată de funingine, 
veni la ei târând un urcior cu apă din rezervor. Era stătută 
şi îmbibată de duhoarea portului, dar mai bună decât vinul. 

Riley urcă lângă ei. 

— Ce dezastru, spuse el, privind în jur. Ei, bine, măcar am 
salvat-o, slavă Cerului! Dar cât va mai trece până când vom 
putea porni la drum nici nu vreau să mă gândesc. Primi 
bucuros urciorul din mâna lui Laurence şi bău cu nesaţ, 
înainte de a i-l da lui Granby. Şi îmi pare al naibii de rău, 
cred că toate lucrurile tale au fost distruse, adăugă el, 
ştergându-se la gură. Ofițerii aveau cabinele spre proră, 
imediat sub bucătărie. 

— Dumnezeule mare! exclamă Laurence, pierdut. Şi n-am 
nici cea mai vagă idee ce s-a ales de haina mea. 


— Patru zile. Patru, spuse croitorul, cu bruma lui de 
engleză, ridicând degetele, ca să se asigure că nu fusese 
greşit înţeles. 

Laurence suspină şi spuse: 

— Da, foarte bine. Nu prea era o consolare să ştie că 
aveau timp berechet. Două luni sau mai mult avea să 
dureze reparația navei şi, până atunci, el şi toţi oamenii lui 
trebuiau să aştepte pe țărm. Pe cealaltă poţi s-o repari? 

Priviră împreună haina pe care Laurence o adusese ca 
model, mai mult neagră acum decât verde, cu o stranie 
depunere albă pe nasturi şi mirosind puternic a fum şi a 
apă sărată. Croitorul nu spuse nu imediat, dar expresia de 
pe chipul său vorbea de la sine. 

— Puteţi lua asta, zise el, în schimb, şi, ducându-se în 
spatele atelierului, aduse un alt veşmânt; nu tocmai un 


veston, ci o jachetă matlasată de felul celor pe care le 
purtau soldaţii chinezi, ca o tunică deschisă în faţă, cu un 
guler scurt, ridicat. 

— O, păi... 

Laurence o privi stânjenit. Era făcută din mătase, într-o 
nuanţă mult mai deschisă de verde şi era frumos brodată 
de-a lungul cusăturilor cu fire stacojii şi aurii. Putea cel mult 
să spună că nu era chiar atât de împodobită ca veşmintele 
de ceremonie pe care le îndurase cu alte ocazii. 

Insă el şi Granby aveau să ia masa în seara aceea cu 
comisionarii companiei East India. Nu putea să se prezinte 
pe jumătate îmbrăcat sau să rămână încotoşmănat în 
mantia grea pe care o îmbrăcase ca să vină la atelierul 
croitorului. 

Se bucură că luase  veşmântul chinezesc când, 
întorcându-se la noua lor reşedinţă de pe țărm, Dyer şi 
Roland îi spuseră că nu era de găsit în oraş nicio haină 
potrivită, oricât ai fi fost dispus să plăteşti. Nu era deloc 
surprinzător, căci gentilomii respectabili nu se îmbrăcau ca 
nişte aviatori, iar culoarea verde-închis a postavului nu era 
una foarte folosită în enclava occidentală. 

— Poate că vei lansa o nouă modă, spuse Granby, glumet 
şi consolator în acelaşi timp. 

Inalt şi deşirat, purta el însuşi o haină croită pe măsura 
unuia dintre nefericiţii aspiranţi, care, având cabinele pe 
puntea inferioară, nu îşi pierduseră hainele în incendiu. Cu 
încheietura dezgolită de-un deget sub mânecile vestonului 
şi cu obrajii palizi acum îmbujoraţi de soare, părea mai 
tânăr decât cei douăzeci şi şase de ani ai săi, dar cel puţin 
nimeni n-avea să se uite pieziş la el. Laurence, mult mai lat 
în umeri, nu putea să ia haina unuia dintre ofiţerii mai tineri 
Şi, deşi Riley i-o oferise pe-a sa, mărinimos, Laurence nu 
voia să se prezinte în haină albastră, dând impresia că se 
ruşina că e aviator şi că vrea să treacă în continuare drept 
căpitan de marină. 

El şi echipajul lui locuiau acum într-o casă spațioasă 
aflată chiar lângă țărm, proprietatea unui negustor olandez, 
care le-o oferise mai mult decât bucuros şi se mutase într- 


un apartament din oraş, unde nu avea să aibă un dragon în 
pragul uşii. Distrugerea punţii dragonilor îl obligase pe 
Temeraire să doarmă pe plajă, spre disperarea locuitorilor 
occidentali şi spre dezgustul lui, căci ţărmul era populat de 
crabi mici şi enervanţi, care insistau să-l confunde cu 
pietrele în care îşi făceau adăpost şi încercau să se ascundă 
pe trupul lui, în timp ce dormea. 

Laurence şi Granby se opriră să-şi ia rămas-bun de la 
Temeraire, în drum spre cină. Dragonul, cel puţin, aprobă 
noul costum al lui Laurence, găsind nuanţa plăcută şi 
admirând în mod deosebit nasturii şi broderia. 

— Şi se potriveşte bine cu sabia, adăugă el, după ce se 
învârti în jurul lui Laurence să-l examineze. 

Sabia în cauză era un dar de la el şi de aceea, în opinia 
lui, cea mai importantă parte a ţinutei. Era, de asemenea, 
singurul obiect pe care Laurence simţea că îl poate purta 
fără să se jeneze: cămaşa, din fericire ascunsă sub jachetă, 
nu mai putea arăta onorabil, oricât o frecase, pantalonii n- 
ar fi putut suporta o examinare atentă, cât despre ciorapi, 
Laurence îi înlocuise cu cizmele sale lungi. 

Îl lăsară pe Temeraire mâncând, sub ochii ocrotitori ai 
câtorva aviaspiranţi şi ai unei trupe de soldaţi ai companiei 
East India, care făcea parte din forţele lor private. Sir 
George Staunton îi împrumutase ca să-l apere pe Temeraire 
nu de pericol, ci de admiratorii săi prea entuziaşti. Spre 
deosebire de occidentali, care îşi părăsiseră casele de lângă 
țărm, chinezii nu se speriau de dragoni, căci trăiau printre 
ei din copilărie, iar cei câţiva Celeşti părăseau atât de rar 
incintele imperiale, încât considerau că este o onoare şi un 
semn de bun augur să vezi, ba, mai mult, să atingi unul. 

Staunton organizase această cină şi ca să le ofere 
ofiţerilor prilejul să se simtă bine şi să scape de neliniştile 
provocate de dezastru, fără să-şi dea seama că avea să le 
dea aviatorilor atâta bătaie de cap legată de vestimentaţie. 
Laurence nu voise să refuze generoasa invitaţie dintr-un 
motiv atât de mărunt şi sperase, până în ultimul moment, 
că poate găsi ceva respectabil de îmbrăcat. Venea acum 


deprimat, pregătit să-şi povestească la masă chinurile şi să 
suporte râsetele celor prezenţi. 

Intrarea lui fu întâmpinată, în primele clipe, cu o tăcere 
uluită, dar politicoasă, dar nici nu apucă să-l salute pe Sir 
George şi să accepte un pahar de vin, că şuşotelile se şi 
porniră. Unul dintre comisionarii mai vârstnici, un domn 
căruia îi plăcea să facă pe surdul când voia, spuse destul de 
răspicat: 

— Aviatorii şi toanele lor! Cine ştie ce le mai trece prin 
cap. _ 

Ochii lui Granby scânteiară de o furie înăbușită. In plus, 
din cauza unei feste jucate de rezonanţa camerei, se auziră 
şi alte remarci indiscrete, destul de neplăcute. 

— Ce credeţi că vrea să demonstreze cu asta? întrebă 
domnul Chatham, un gentilom proaspăt sosit din India, 
uitându-se la Laurence cu interes, de lângă următoarea 
fereastră. | se adresa, cu glas scăzut, domnului Grothing- 
Pyle, un bărbat corpolent, care îşi concentra atenţia la ceas, 
încercând să estimeze când ar trebui să înceapă masa. 

— Eh? O, are dreptul să se dichisească acum ca un prinţ 
oriental, dacă pofteşte, răspunse Grothing-Pyle, ridicând din 
umeri, după ce aruncă o privire plictisită peste umăr. Cu 
atât mai bine pentru noi. Simţi miros de vânat? N-am mai 
mâncat vânat de un an. 

Laurence îşi întoarse faţa spre fereastra deschisă, 
deopotrivă îngrozit şi jignit. Nici nu se gândise la o 
asemenea interpretare. Înfierea lui de către împărat fusese 
pur formală, o chestiune menită să salveze onoarea 
chinezilor, care insistaseră că un Celest nu poate să 
însoţească decât un membru al familiei imperiale, în timp 
ce britanicii o acceptaseră încântați, considerând-o ca fiind 
o modalitate de a soluţiona disputa legată de capturarea 
oului din care ieşise Temeraire. Un gest nedureros pentru 
toată lumea, cu excepţia lui Laurence, care avea deja un 
tată orgolios şi autoritar, a cărui reacţie plină de mânie la 
cele întâmplate o aştepta îngrozit. Era adevărat, asta nu-l 
oprise: ar fi acceptat bucuros orice în afară de trădare ca să 
evite despărţirea de Temeraire. Dar, cu siguranţă, nu 


căutase şi nu dorise o onoare atât de eclatantă şi de bizară, 
iar să audă oamenii considerându-l un fel de parvenit social 
ridicol, care preţuieşte titlurile orientale mai presus de cele 
dobândite prin naştere, era de-a dreptul umilitor. 

Stânjeneala îl amuţi. Ar fi împărtăşit bucuros povestea din 
spatele vestimentaţiei sale neobişnuite ca pe o anecdotă, 
dar niciodată ca pe o scuză. Răspunse laconic câtorva 
comentarii care îi fură adresate. Era palid de furie şi, fără 
să-şi dea seama, îi imprimase chipului său un aer rece şi 
ostil, aproape periculos, care făcea conversaţia din jurul lui 
să se ofilească. Avea de obicei o expresie jovială şi, cu 
toate că nu era bronzat, anii îndelungaţi de muncă în aer 
liber conferiseră feţei sale o culoare caldă, plăcută. Ridurile 
sale erau aproape toate blajine. Cu atât era acum 
contrastul mai mare. Aceşti oameni îşi datorau, dacă nu 
viaţa, cel puţin averile succesului misiunii diplomatice la 
Pekin, al cărei eşec ar fi însemnat război deschis şi 
încetarea comerţului cu China. Dar asta însemnase pentru 
Laurence o bătălie sângeroasă şi viaţa unuia dintre oamenii 
săi. Nu se aşteptase la mulţumiri exuberante şi le-ar fi 
respins cu vehemenţă dacă i s-ar fi oferit, dar să aibă parte 
de batjocură şi necuviinţă era cu totul altceva. 

— Intrăm? spuse Sir George, mai devreme decât de 
obicei, şi la masă depuse toate eforturile să schimbe 
atmosfera de stânjeneală care pusese stăpânire pe tot 
grupul. 

Majordomul fu trimis în pivniţă de mai multe ori, 
întorcându-se de fiecare dată cu un vin şi mai extravagant. 
Mâncarea era excelentă, în ciuda resurselor limitate de care 
dispunea bucătarul lui Staunton. Printre alte feluri, fu servit 
un minunat crap prăjit, aşezat pe un pat de tocană de crabi 
mici, victime, acum, la rândul lor, şi, ca piese de rezistenţă, 
două pulpe de vânat fript, însoţite de o farfurie plină de 
gem rubiniu de coacăze. 

Conversaţia se legă din nou. Laurence nu putea rămâne 
insensibil la dorinţa reală şi sinceră a lui Staunton de a-i 
vedea pe el şi pe oamenii lui simțindu-se bine. Nu era, din 
capul locului, o fire greu de înduplecat, şi cu atât mai puţin 


când era încurajat de un vin de Burgundia de primă 
calitate. Nimeni nu mai făcuse vreo remarcă privitoare la 
haine sau la legături imperiale şi, după numeroase feluri de 
mâncare, Laurence se înmuiase destul ca să se dedice cu 
poftă unei încântătoare budinci englezeşti, făcută din 
pişcoturi şi pandişpan, cu o cremă de coniac cu aromă de 
portocale, când de afară începu să se audă o hărmălaie 
deranjantă şi, în cele din urmă, un strigăt pătrunzător, 
ţipătul unei femei, probabil, întrerupse conversaţia din ce în 
ce mai sonoră şi mai confuză. 

Glasurile amuţiră, paharele se opriră în aer, câteva 
scaune fură împinse în spate. Staunton se ridică, puţin 
şovăitor şi îşi ceru scuze. Inainte să apuce să iasă ca să 
vadă ce se întâmplă, uşa se dădu în lături şi servitorul lui, 
agitat, pătrunse, împleticindu-se, în încăpere, continuând 
să protesteze, neobosit, în chineză. Fu dat la o parte, blând, 
dar cu fermitate, de către alt bărbat oriental, care purta o 
jachetă matlasată şi o pălărie rotundă, bombată, ce se 
înălța deasupra unui strat gros de lână de culoare închisă. 
Hainele străinului, diferite de vestimentația obişnuită a 
localnicilor, erau prăfuite şi aveau, pe ici, pe colo, pete 
galbene. Pe mâna-i înmănuşată stătea cocoţat un vultur 
fioros, cu pene brune şi aurii, zburlite, şi ochi galbeni, 
sălbatici. Îşi pocnea ciocul şi se foia agitat, înţepând 
căptuşeala groasă cu ghearele-i mari. 

După ce mesenii şi străinul se cercetară reciproc, acesta 
din urmă îi ului şi mai mult pe cei prezenţi, spunând, cu un 
perfect limbaj de salon: 

— Imi cer scuze, domnilor, că vă întrerup cina, dar 
misiunea mea nu poate să aştepte. Căpitanul William 
Laurence este aici? 

Laurence era prea ameţit de vin şi de uimire ca să 
reacționeze în primul moment. Apoi se ridică şi se îndepărtă 
de masă, primind un pachet sigilat, înfăşurat în piele 
uleiată, sub privirea împietrită a vulturului. 

— vă mulţumesc, domnule, spuse el. 

Privită mai atent, faţa slabă şi ascuţită a bărbatului nu era 
în totalitate cea a unui chinez: ochii, deşi întunecaţi şi uşor 


oblici, aveau mai degrabă forma celor occidentali, iar 
culoarea pielii, aducând a lemn de tec lustruit, se datora 
mai mult soarelui decât originii sale. 

Străinul înclină capul, politicos. 

— Mă bucur că am fost de folos. 

Nu zâmbea, dar o sclipire din ochii săi sugera că era 
amuzat de reacţia sălii, o reacţie pe care părea obişnuit să 
o provoace. 

Aruncă o ultimă privire celor prezenţi, se înclină uşor în 
faţa lui Staunton şi plecă la fel de brusc precum venise, 
trecând razant pe lângă doi servitori care veniseră într-un 
suflet la auzul gălăgiei. 

— Mergeţi, vă rog, şi duceţi-i domnului Tharkay ceva de 
mâncare, le spuse Staunton cu glas scăzut servitorilor. 

Între timp, Laurence îşi îndreptă atenţia spre pachetul 
primit. Ceara se înmuiase din cauza căldurii verii şi 
amprenta era aproape distrusă. Sigiliul nu se desfăcea uşor, 
nici nu se rupea, întinzându-se ca o acadea moale şi lăsând 
fire lipicioase pe degetele lui Laurence. Inăuntru, o singură 
filă, scrisă din Dover, chiar de mâna amiralului Lenton, în 
stilul abrupt al ordinelor oficiale: o privire era suficientă ca 
să înţelegi tot mesajul. 


„„iar, prin prezenta, vi se cere să porniţi, fără întârziere, 
spre Istanbul, unde veti primi, de la Birourile lui Avraam 
Maden, aflat în serviciul M.S. Selim al Ill-lea, trei ouă, 
trecute acum, în baza unui acord, în proprietatea Aviației 
Maiestăţii Sale, pe care, apărându-le de toate intemperiile 
şi îngrijindu-le cu toată atenţia necesară incubației, le veti 
livra direct ofițerilor cărora le-au fost repartizate, care vă 
vor aştepta la adăpostul din Dunbar... 


Aceste rânduri erau urmate de obişnuitele formule aspre 
de încheiere: 


„„„Nici dumneavoastră, nici vreunul dintre oamenii 
dumneavoastră, nu veti încălca ordinul de față, asumându- 
vă, în caz contrar, întreaga răspundere. 


Laurence îi înmână scrisoarea lui Granby, apoi îi făcu 
semn cu capul să le-o dea lui Riley şi lui Staunton, care li se 
alăturaseră în spaţiul retras al bibliotecii. 

— Laurence, spuse Granby, după ce dădu scrisoarea mai 
departe, nu putem să stăm aici şi să aşteptăm reparaţiile, 
având în faţă o călătorie de câteva luni pe mare. Trebuie să 
plecăm imediat. 

— Şi cum anume ai de gând să pleci? îl întrebă Riley, 
ridicând privirea de la scrisoarea pe care o citea peste 
umărul lui Staunton. Nu există altă navă în port care să 
poată susţine greutatea lui Temeraire mai mult de câteva 
ore şi nu poţi zbura direct peste ocean, fără un loc de 
odihnă. 

— Nu e ca şi când ne-am duce în Noua Scoţie şi am fi 
obligaţi să călătorim numai pe mare, spuse Granby. Trebuie 
să mergem, de data aceasta, pe uscat. 

— Haide, zău! făcu Riley iritat. 

— Păi, de ce nu? întrebă Granby. Lăsând la o parte 
reparaţiile, pe mare avem de mers în altă direcţie. Ne-ar lua 
o veşnicie să ocolim India. În schimb, putem să traversăm 
Tartaria... 

— Da, iar tu poţi să sari în apă şi să încerci să înoţi direct 
până în Anglia, zise Riley. Mai bine mai devreme decât prea 
târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. A//egiance 
te va duce acasă mai repede. 

Laurence le asculta replicile doar cu o ureche, recitind 
scrisoarea cu atenţie sporită. Îi era greu să distingă 
adevăratul grad de urgenţă de tonul general al unui set de 
ordine. Insă, deşi ouăle de dragon aveau o perioadă lungă 
de incubație, erau imprevizibile şi nu puteau fi lăsate să 
aştepte la nesfârşit. 

— Şi trebuie să ne gândim, Tom, îi spuse el lui Riley, că ar 
putea să dureze pe puţin cinci luni până ajungem la Basra, 
dacă avem noroc de vreme bună, iar de acolo va trebui să 
zburăm oricum peste continent, până la Istanbul. 

— Şi ar fi posibil ca, la urmă, să găsim, în loc de trei ouă, 
trei dragonaşi, lucru absolut inutil, adăugă Granby. Întrebat 


de Laurence, îşi exprimă opinia fermă că ouăle nu erau 
departe de eclozare, sau cel puţin atât de departe încât să 
poată sta liniştiţi. Nu multe rase rămân în ou mai mult de 
doi ani, explică el, iar Amiralitatea n-ar fi cumpărat ouă 
care n-au trecut de prima jumătate a perioadei de 
incubație. Dacă oul e mai tânăr, nu poţi avea certitudinea 
că va ajunge cu bine la eclozare. Nu putem pierde timpul. 
De ce ne trimit pe noi, şi nu un echipaj din Gibraltar, asta 
chiar nu pricep! 

Laurence, mai puţin familiarizat cu diversele baze ale 
Aviației, nu se gândise la această posibilitate, iar acum i se 
părea şi lui ciudat faptul că misiunea le fusese încredinţată 
lor, care erau mult mai departe. 

— Cât le-ar lua să ajungă la Istanbul de acolo? întrebă el, 
neliniştit. 

Chiar dacă o bună parte din coastele de pe drum se aflau 
sub control francez, nu puteau să existe patrule peste tot, 
şi un singur dragon în zbor ar fi trebuit să poată găsi locuri 
de popas. 

— Două săptămâni, poate mai puţin, dacă te străduieşti, 
spuse Granby. În timp ce bănuiesc că noi avem nevoie de 
cel puţin două luni, chiar şi pe uscat. 

Staunton, care le ascultase cu nelinişte discuţiile, 
interveni: 

— Atunci, aceste ordine, prin simpla lor existenţă, nu 
dovedesc, cumva, faptul că misiunea nu este chiar atât de 
urgentă? Îndrăznesc să spun că scrisoarea a avut nevoie de 
trei luni să ajungă până la noi. Aşadar, câteva luni în plus 
nu pot fi foarte importante. Altfel, Aviația ar fi trimis pe 
cineva aflat mai aproape. 

— Dacă puteau trimite pe cineva aflat mai aproape, 
punctă Laurence, deprimat. 

Anglia avea oricum prea puţin dragoni şi nu se putea lipsi 
cu uşurinţă de unul sau doi, mai ales în vremuri de criză. Cu 
siguranţă nu timp de o lună, cât ar dura drumul dus-întors, 
şi cu siguranţă nu de un dragon de categorie grea, ca 
aceea din care făcea parte şi Temeraire. Bonaparte putea 
să încerce o nouă invazie peste Canal sau să lanseze 


atacuri împotriva Flotei Mediteraneene, lăsându-le libertate 
de mişcare doar lui Temeraire şi câtorva dragoni aflaţi în 
Bombay şi Madras. 

— Nu, conchise Laurence, după ce analizase aceste 
variante neplăcute. Nu cred că putem face asemenea 
presupuneri şi, în orice caz, expresia „fără întârziere” nu 
lasă loc de interpretări, mai ales că Temeraire e capabil să 
facă drumul. Ştiu ce-aş gândi eu despre un căpitan care, în 
faţa unor astfel de ordine, ar lâncezi în port, când mareea şi 
vântul îi sunt favorabile. 

Văzând că Laurence începe să încline în favoarea unei 
anumite decizii, Staunton interveni imediat: 

— Domnule căpitan, sper că nu intenţionaţi să vă asumaţi 
un risc atât de mare. 

Riley, care îl cunoştea de nouă ani pe Laurence, spuse 
mai direct: 

— Pentru Dumnezeu, Laurence, nu pot să cred că te 
gândeşti să faci o asemenea nebunie! Apoi, adăugă: Şi eu 
n-aş zice că /âncezim în port, dacă aşteptăm ca Allegiance 
să fie reparată. Dacă vrei, a porni pe ruta terestră ar fi ca şi 
cum ne-am arunca cu capul înainte într-o furtună, când o 
aşteptare de o săptămână ar aduce vreme bună. 

— Vorbeşti de parcă plecarea asta ar fi o sinucidere! 
exclamă Granby. Nu neg faptul că ar fi dificil şi periculos să 
călătorim cu o caravană, cărând o mulţime de bagaje prin 
toată lumea, dar, avându-l pe Temeraire, nimeni n-o să ne 
dea de furcă şi nu trebuie decât să găsim câte un loc de 
popas. 

— Şi destulă mâncare pentru un dragon de categorie 
grea, i-o întoarse Riley. 

Clătinând din cap, Staunton preluă ideea din zbor: 

— Cred că nu realizaţi pustietatea deplină a regiunilor pe 
care ar trebui să le traversaţi, nici imensitatea lor. 

Scotoci printre cărţi şi hârtii, arătându-i lui Laurence mai 
multe hărţi ale regiunii, un loc neprimitor chiar şi pe 
pergament, doar cu câteva orăşele punctând întinderile 
pustii fără nume şi cu deşerturile ascunse după munţi. Pe 
harta veche şi sfărâmicioasă, în spaţiul galben şi gol al 


deşertului, o mână aşternuse, cu un scris mărunt, de modă 
veche: Aici nu este apă cale de 3 săptămâni. 

— lertaţi-mă că vorbesc atât de pătimaş, dar este un 
traseu nechibzuit, unul la care sunt convins că Amiralitatea 
nici nu s-a gândit. 

— lar eu sunt convins că lui Lenton nici măcar nu i-a 
trecut prin cap că vom irosi şase luni, răspunse Granby. 
Oamenii chiar circulă pe continent. Ce ziceţi de acel Marco 
Polo? Şi el a trăit acum aproape două secole! 

— Da, şi tu ce zici de expediţia lui Fitch şi Newbery, de 
după el? interveni Riley. Trei dragoni pierduţi în munţi, într- 
o vijelie care a durat cinci zile. Un comportament atât de 
nesăbuit... 

— Omul acela care a adus scrisoarea, Tharkay, îi zise 
Laurence lui Staunton, întrerupând schimbul de replici care 
părea că avea să se termine cu vorbe grele, căci tonul lui 
Riley era din ce în ce mai aspru, iar pielea palidă a lui 
Granby se înroşise grăitor. A venit pe uscat, nu-i aşa? 

— Sper că nu aveţi de gând să-l luaţi drept model, zise 
Staunton. Un om singur poate să ajungă acolo unde un 
grup nu reuşeşte şi să se descurce cu foarte puţin. Mai ales 
un aventurier încercat ca el. Pe lângă asta, el îşi riscă doar 
propria piele, pe când dumneavoastră trebuie să vă gândiţi 
că aveţi în grijă un dragon de o inestimabilă valoare, a cărui 
pierdere ar avea o importanţă mai mare decât însăşi 
această misiune. 


— O, hai să plecăm imediat, zise dragonul de o 
inestimabilă valoare, după ce Laurence îi prezentă 
problema, încă nerezolvată. Mi se pare foarte palpitant. 
Temeraire era acum treaz ca lumina zilei, în vântul răcoros 
al serii, iar coada îi zvâcnea încoace şi încolo, de entuziasm, 
ridicând pe plajă, de-o parte şi de alta, ziduri de nisip mai 
înalte decât un stat de om. Ce fel de dragoni vor ieşi din 
ouă? Vor scuipa flăcări? 

— Dumnezeule, dacă ne-ar da un Kazilik! exclamă 
Granby. Dar mă aştept să fie nişte dragoni obişnuiţi, de 


dimensiuni medii. Acest gen de târguri sunt menite să 
împrospăteze puţin sângele speciilor. 

— Cât de mult am scurta călătoria spre casă? întrebă 
Temeraire, întorcându-şi capul într-o parte, ca să focalizeze 
cu un singur ochi hărţile pe care prietenul său le întinsese 
pe nisip. Păi, Laurence, uită-te numai cât de departe ne 
duce drumul pe mare. lar eu nu am nevoie de vânt tot 
timpul, aşa cum are nava. O să ajungem acasă înainte de 
sfârşitul verii. 

Era o estimare pe cât de optimistă pe atât de 
improbabilă, căci Temeraire nu era capabil să evalueze 
foarte bine proporţiile la scara hărţii. Însă era posibil să 
ajungă în Anglia măcar la sfârşitul lui septembrie şi asta era 
o motivaţie atât de puternică, încât învingea orice temeri. 

— Şi, totuşi, nu pot să nu-mi fac gânduri, spuse Laurence. 
Am fost trimişi în misiune pe Allegiance şi Lenton trebuie să 
fi presupus că ne vom întoarce acasă la bordul ei. Să ne 
apucăm să cutreierăm de capul nostru drumurile mătăsii mi 
se pare cam nechibzuit. Şi nu-i nevoie să încerci să-mi spui, 
Temeraire, adăugă el pe un ton ferm, că nu avem dece să 
ne facem griji. 

— Dar nu poate fi atât de periculos, insistă dragonul, fără 
să se dea bătut. Nu e ca şi cum v-aş lăsa să mergeţi singuri 
şi să păţiţi ceva. 

— Nu mă îndoiesc că ai înfrunta o armată ca să ne aperi, 
zise Laurence, dar o furtună în munţi n-o poţi înfrânge nici 
măcar tu. 

Avertismentul lui Riley, care invocase nefericita expediţie 
pierdută în trecătoarea Karakorum, avusese o rezonanţă 
neplăcută în mintea lui Laurence. Putea vedea în faţa 
ochilor, foarte limpede, consecinţele unei furtuni: Temeraire 
doborât la pământ de vântul îngheţat, cu cruste de nea şi 
de gheaţă pe marginile aripilor, acolo unde niciun om din 
echipaj nu putea ajunge să le spargă; vârtejurile de zăpadă, 
orbindu-i până când riscau să se lovească de zidurile de 
stâncă dimprejur şi făcându-i să se învârtă în cercuri; frigul 
îngreunând, pe nesimţite, trupul dragonului şi încetinindu-i 
mişcările şi, mai rău, lăsându-i pradă gheții, în 


imposibilitatea de a găsi un adăpost. În asemenea condiţii, 
Laurence ar fi pus să aleagă între a-i ordona să aterizeze, 
condamnându-l la o moarte mai rapidă, în speranţa că le 
poate cruța vieţile oamenilor săi, sau a-i lăsa pe toţi să-şi 
continue împreună drumul lent şi chinuitor spre pierzanie. 
In comparaţie cu o asemenea oroare, Laurence putea privi 
moartea în luptă cu o seninătate deplină. 

— Aşadar, cu cât plecăm mai repede, cu atât mai bine. 
Astfel drumul va fi mai uşor, argumentă Granby. Mai bine în 
august decât în octombrie, ca să evităm viscolele. 

— Şi ca să fim, în schimb, prăjiţi de vii în deşert, zise 
Riley. 

Granby se întoarse spre el: 

— Nu vreau să spun, zise el, cu o scânteie în privire care 
îi infirma vorbele, că eşti cusurgiu ca o babă... 

— Fiindcă, într-adevăr, nu este, interveni aspru Laurence. 
Ai perfectă dreptate, Tom. Nu viscolele sunt principalul 
pericol, ci faptul că nu cunoaştem câtuşi de puţin 
dificultăţile specifice ale acestei călătorii. De asta trebuie să 
ne ocupăm, înainte de a ne hotări fie să plecăm, fie să 
aşteptăm. 


— Dacă îi oferi bani omului să te călăuzească, bineînţeles 
că va spune că traseul e sigur, zise Riley. După care te-ar 
lăsa, probabil, la jumătatea drumului spre nicăieri, fără 
drept de apel. 

Staunton încercă şi el să-l descurajeze pe Laurence, când 
veni, a doua zi dimineaţă, înainte de a pleca să-l caute pe 
Tharkay. 

— Ocazional, ne aduce corespondenţa şi câteodată face 
diferite servicii pentru companie în India, îi explică el. Tatăl 
lui a fost un gentilom, un ofiţer superior, am impresia, care 
s-a străduit să-l educe, însă nu poate fi considerat de 
încredere, cu toată spoiala lui de om manierat. Mama lui a 
fost o băştinaşă. Tibetană ori nepaleză, sau cam aşa ceva, 
şi Tharkay şi-a petrecut o bună parte din viaţă în cele mai 
sălbatice locuri de pe pământ. 


— În ceea ce mă priveşte, aş prefera o călăuză de origine 
pe jumătate britanică decât pe cineva care nu se poate 
face înţeles, zise Granby mai târziu, pe când străbătea, 
împreună cu Laurence, străduţele lăturalnice ale portului 
Macao. Şanţurile bălteau încă, murdare, de apa ploilor 
recente, peste care se aşternuse o pojghiţă subţire şi verde. 
lar dacă Tharkay n-ar avea sânge de nomad, nu ne-ar fi de 
niciun folos. Aşa că n-are rost să ne plângem de asta. 

Într-un târziu, găsiră reşedinţa provizorie a lui Tharkay, o 
casă mică şi părăginită cu două niveluri, în cartierul 
chinezesc, cu acoperişul gata să se prăbuşească, susţinut, 
într-o parte şi-n alta, de construcţiile vecine, toate 
sprijinindu-se între ele, ca nişte moşnegi beţi. Proprietarul îi 
privi încruntat, înainte de a-i conduce înăuntru, bodogănind. 

Tharkay şedea în curtea centrală a casei, hrănindu-şi 
vulturul cu bucățele de carne crudă, dintr-o strachină. 
Degetele mâinii sale stângi erau pline de cicatrice albe, 
acolo unde îl apucase ciocul puternic, cu prilejul altor mese, 
iar cele câteva zgârieturi proaspete sângerau neluate în 
seamă. 

— Da, am venit pe uscat, răspunse el la întrebarea lui 
Laurence. Dar nu v-aş recomanda acelaşi traseu, căpitane. 
Nu este o călătorie uşoară, comparativ cu un drum pe 
mare. 

În timp ce vorbea, Tharkay nu-şi întrerupse activitatea, 
întinzându-i o altă bucăţică de carne vulturului. Acesta i-o 
înhăţă dintre degete, aruncându-le celor doi o privire 
furioasă apoi înghiţi fâşia de carne care îi atârna în cioc, cu 
capetele însângerate. 

Laurence nu ştia cum să i se adreseze lui Tharkay. Nu era 
nici slujbaş, nici gentilom şi nici băştinaş. Toate expresiile 
sale rafinate contrastau cu veşmintele sale anapoda şi cu 
locul rău-famat, dar, probabil, n-ar fi putut să se cazeze în 
altă parte, cu înfăţişarea lui ciudată şi întovărăşit de 
vulturul acela sălbatic. De asemenea, omul nu se lăsa 
intimidat de statutul lui neobişnuit, amestecat. Avea o 
anumită doză de infatuare care îl făcea să se comporte mai 
puţin ceremonios decât ar fi făcut-o Laurence însuşi cu o 


cunoştinţă atât de nouă, o atitudine aproape sfidătoare faţă 
de faptul că era ţinut la distanţă, ca un servitor. 

Dar Tharkay răspunse numeroaselor întrebări destul de 
binevoitor şi, după ce îşi hrăni vulturul şi îl puse mai într-o 
parte, cu un capişon pe cap, să doarmă, deschise raniţa cu 
care venise, ca să le arate echipamentul de supravieţuire: 
un fel de cort special pentru deşert, căptuşit cu blană şi 
având, la intervale regulate de-a lungul marginilor, nişte 
găuri întărite cu piele. Acestea, le explică el, puteau fi 
repede legate împreună cu alte corturi similare, formând o 
singură foaie mai mare, care putea apăra de furtunile de 
nisip, de grindină sau de zăpadă, o cămilă sau, dacă erau 
mai multe, un dragon. În raniţă mai era o ploscă învelită în 
piele, bine cernită, ca să nu scape apă, de care era legată 
cu sfoară o cănuţă de cositor, gravată cu semne până la 
jumătate şi de-a lungul marginilor. Şi o busolă mică, într-o 
cutie de lemn, şi un jurnal gros, cu hărţi desenate de mână 
şi pline de indicaţii notate cu un scris mărunt, ordonat. 

Toate acestea aveau un aspect folosit şi bine îngrijit: era 
evident că omul ştia ce are de făcut. Şi nu se dovedi 
excesiv de dornic, aşa cum sugerase Riley, să le accepte 
oferta. 

— Nu mă gândeam să mă întorc la Istanbul atât de 
curând, zise Tharkay când, în cele din urmă, Laurence 
ajunse să-l întrebe dacă ar vrea să le fie călăuză. N-am 
nicio treabă acolo. 

— Dar ai vreo treabă altundeva? întrebă Granby. O să ne 
fie al naibii de greu să ajungem acolo fără tine şi ar trebui 
să-i faci ţării tale un serviciu. 

— Şi vei fi plătit cu dărnicie pentru osteneală, adăugă 
Laurence. 

— Ah, bine, în cazul acesta... spuse Tharkay, cu o 
zvâcnire de ironie în zâmbet. 


— Ei, bine, nu vă doresc decât să nu vă pomeniţi toţi cu 
beregata tăiată de uighuri, spuse Riley, cu un profund 
pesimism, cedând, după ce mai încercase încă o dată, la 
cină, să-i convingă să rămână. Laurence, mâine cinezi cu 


mine, la bord? întrebă el, păşind în barca lui. Foarte bine. 
Am să trimit pielea netăbăcită şi forjăria navei, strigă el, şi 
vântul îi aduse glasul înapoi, peste sunetul vâslelor care se 
cufundau în apă. 

— N-o să las pe nimeni să vă taie beregata, spuse 
Temeraire, uşor indignat. Deşi mi-ar plăcea să văd un 
uighur. E un fel de dragon? 

— Un fel de pasăre, cred, răspunse Granby. 

Laurence avea îndoieli, dar nu-i plăcea să contrazică 
atunci când nu era sigur nici el. 

— Oameni dintr-un trib, le spuse Tharkay, a doua zi 
dimineaţă. 

— Oh! Temeraire era puţin dezamăgit: oameni mai 
văzuse. Nu e prea interesant, dar oare sunt foarte fioroşi? 
întrebă el, plin de speranţă. 

— Ai destui bani să cumperi treizeci de cămile? îl întrebă 
Tharkay pe Laurence, după ce, în sfârşit, scăpă de un 
interminabil interogatoriu cu privire la multe alte delicii 
aşteptate ale călătoriei lor, precum furtunile violente de 
nisip şi trecătorile îngheţate din munţi. 

— Călătorim pe calea aerului, zise Laurence, nedumerit. 
Ne va duce Temeraire, adăugă el, întrebându-se dacă nu 
cumva Tharkay înţelesese greşit. 

— Până la Dunhuang, preciză acesta, netulburat. Apoi va 
trebui să cumpărăm cămile. O cămilă poate purta rezerve 
de apă de-o zi, pentru un dragon de dimensiunea lui. lar 
apoi, fireşte, Temeraire poate s-o mănânce. 

— Chiar sunt necesare asemenea măsuri? întrebă 
Laurence, îngrozit la gândul de a pierde atât timp: contase 
pe traversarea rapidă a deşertului, în zbor. Temeraire poate 
acoperi mai mult de-o sută de mile pe zi, la nevoie, 
continuă el. Sigur putem să găsim apă pe o asemenea 
distanţă. 

— Nu în  Taklamakan, răspunse  Tharkay. Rutele 
caravanelor dispar, iar oraşele mor odată cu ele. Oazele au 
fost înghiţite de nisip, în cea mai mare parte. Ar trebui să 
putem să găsim destulă apă pentru noi şi cămile, dar şi 


aceea va fi sălcie. Ducem apă cu noi, dacă nu cumva eşti 
pregătit să rişti să mori de sete. 

Aceasta punând punct, în mod firesc, oricăror altor 
discuţii, Laurence fu nevoit să apeleze la Sir George, 
întrucât, la plecarea sa din Anglia, nu se aşteptase ca banii 
săi lichizi să trebuiască să acopere şi cheltuiala cu treizeci 
de cămile şi cu provizii pentru o călătorie pe uscat. 

— Lasă prostiile, e o nimica toată, spuse Staunton, 
refuzând biletul la ordin oferit de Laurence. Îndrăznesc să 
spun că voi câştiga cincizeci de mii de lire de pe urma 
misiunii voastre, când totul se va sfârşi. Mi-aş dori doar să 
nu mă gândesc că v-am trimis la pierzanie. Laurence, iartă- 
mă că fac o presupunere atât de neplăcută; n-aş vrea să-ţi 
vâr în cap false suspiciuni, dar ideea mă chinuie de când ai 
decis să pleci. Există vreo posibilitate ca scrisoarea să fi 
fost falsificată? 

Laurence îl privi surprins, iar Staunton continuă: 

— Adu-ţi aminte că ordinele, dacă sunt veritabile, ar fi 
trebuit să fie scrise înainte ca vestea succesului tău aici, în 
China, să ajungă în Anglia - asta dacă vestea a ajuns cu 
adevărat la ei, până acum. Gândeşte-te numai la efectul 
asupra negocierilor atât de recent finalizate, dacă tu şi 
Temeraire aţi fi plecat, nepoliticos, în toiul lor. În primul 
rând, ar fi trebuit să părăsiţi ţara pe furiş, ca nişte hoţi, şi o 
astfel de insultă ar fi însemnat, cu siguranţă, război. Mi-e 
greu să-mi imaginez vreun motiv pentru care ministerul să 
fi transmis asemenea ordine. 

_ Laurence trimise după scrisoare şi după Granby. 
Impreună, o studiară din nou, în lumina puternică a soarelui 
care intra pe ferestrele estice. 

— Să fiu al naibii dacă mă pricep la asemenea lucruri, dar 
mie mi se pare scrisul lui Lenton, spuse Granby, nesigur, 
dându-i scrisoarea înapoi. 

Lui Laurence i se părea la fel: literele erau oblice şi 
tremurate, dar nu-i spuse lui Staunton că acest gen de 
meteahnă nu era neobişnuită în rândul aviatorilor: aceştia 
erau înrolați la vârsta de şase ani şi cei mai promiţători 
dintre ei deveneau adesea curieri la zece, neglijându-şi, din 


păcate, studiile, în favoarea antrenamentului practic. Chiar 
şi tinerii lui cadeți bodogăneau atunci când insista să înveţe 
să scrie frumos şi să facă exerciţii de trigonometrie. 

— Cine să se ostenească, oricum, cu asta? spuse Granby. 
Ambasadorul ăla francez care-şi făcea veacul prin Pekin, De 
Guignes, a plecat înaintea noastră şi cred că acum e la 
jumătatea drumului spre Franţa. În plus, ştie foarte bine că 
negocierile s-au terminat. 

— S-ar putea ca în spatele afacerii ăsteia să se afle agenţi 
francezi mai puţin informaţi, zise Staunton, sau, mai rău, 
care să cunoască succesul tău recent, încercând să te 
atragă într-o cursă. Tâlharii din deşert nu s-ar da în lături să 
se lase mituiţi ca să vă atace, şi e ceva prea convenabil în 
sosirea acestui mesaj, tocmai când Allegiance a fost 
avariată şi eşti cu siguranţă iritat de întârzierea voastră 
forţată. 

— Ei, nu e un secret că aş pleca şi eu bucuros, cu tot 
pesimismul şi neliniştea asta, zise Granby, în timp ce se 
întorceau la reşedinţa lor. Echipajul începuse deja agitația 
nebună a pregătirilor şi pe plajă începeau să fie 
îngrămădite pachete. Deci, poate să fie periculos, dar, în 
definitiv, nu suntem bone la un prunc cu colici. Dragonii 
sunt făcuţi să zboare şi încă nouă luni de stat pe punte şi 
pe țărm îi vor distruge lui Temeraire agerimea în luptă. 

— La fel se va întâmpla şi cu jumătate dintre băieţi, dacă 
nu sunt deja pierduţi, zise Laurence posomorât, remarcând 
nemulţumirea ofiţerilor mai tineri, care nu se resemnaseră 
să fie puşi din nou, atât de brusc, la treabă şi aveau un 
comportament mai zgomotos decât îi plăcea să vadă la 
oamenii aflaţi la datorie. 

— Alien! strigă aspru Granby, fii atent la chingile tale 
afurisite, dacă nu vrei să te împiedici de ele. 

Nefericitul tânăr sergent nu-şi fixase bine hamul de zbor 
şi corzile lungi ale carabinelor se târau pe jos în spate, gata 
să devină o piedică pentru el şi orice membru al echipajului 
care-i ieşea în cale. 

Comandantul echipajului de sol, Fellowes, şi harnaşierii 
lui lucrau încă la echipamentul de zbor, rămas nereparat 


după incendiu: o mulţime de chingi erau putrede, arse ori 
întărite de sare şi trebuiau înlocuite. De asemenea, mai 
multe catarame se deformaseră din cauza căldurii şi 
armurierul Pratt gâfâia deasupra forjei lui improvizate pe 
țărm, îndreptându-le şi netezindu-le la loc. 

— O clipă şi-o să văd, spuse Temeraire, când îi puseră 
hamul ca să-l încerce, apoi se ridică în aer, într-un nor 
înţepător de nisip. Zbură într-un cerc mic, apoi ateriză, 
dând indicaţii echipajului: Strângeţi, vă rog, puţin cureaua 
de pe umărul stâng şi lungiţi pofilul. 

Dar după câteva mici ajustări, se declară satisfăcut de 
rezultat. 

Puseră hamul deoparte, până când Temeraire mâncă: o 
vacă enormă cu coarne lungi, rumenită la frigare şi 
asezonată cu mormane de ardei verzi şi roşii, cu coaja 
înnegrită, precum un munte de ciuperci cărora le prinsese 
gustul în Capetown. În acest timp, Laurence îşi trimise 
oamenii la cină şi vâsli până la A//legiance să ia o masă de 
bun-rămas cu Riley, festivă, însă liniştită; nu băură prea 
mult şi, după aceea, Laurence îi dădu ultimele câteva 
scrisori pentru mama lui şi pentru Jane Roland, 
corespondenţa oficială fiind deja predată. 

— Domnul să te aibă în pază, spuse Riley, conducându-l 
la plecare. 

Soarele era jos şi aproape ascuns în spatele clădirilor 
oraşului, când Laurence se întoarse, vâslind, la țărm. 
Temeraire ciugulise carnea de pe ultimele oase, iar oamenii 
lui ieşeau din casă. 

— Totul e în regulă, spuse dragonul, după ce îi puseră 
hamul din nou. 

Apoi echipajul urcă la bord, fixându-şi hamurile 
individuale de cel al lui Temeraire cu carabinele. 

Tharkay, cu pălăria prinsă cu o cureluşă sub bărbie, urcă 
uşor şi se strecură lângă Laurence, aproape de baza gâtului 
lui Temeraire; vulturul, cu capişonul pe cap, era într-o 
colivie legată la pieptul lui. Dintr-odată, de pe Allegiance, 
veni un bubuit de tun, un salut oficial, şi Temeraire 
răspunse cu un răget vesel, în timp ce steagul de semnal 


ţâşni de pe arborele de la pupă: vânt bun. Cu o rapidă 
încordare a muşchilor şi a tendoanelor, inspirând adânc şi 
umflându-şi toate camerele de aer de sub piele, Temeraire 


fu în văzduh, iar portul şi oraşul se strânseră de-a valma la 
picioarele lui. 


2 


Înaintară repede, foarte repede; Temeraire era încântat 
de şansa de a-şi întinde aripile, în sfârşit, fără alţi tovarăşi 
mai lenți, care să-l încetinească. Deşi la început Laurence 
se arătă uşor circumspect, dragonul nu dădea niciun semn 
de suprasolicitare şi muşchii umerilor nu i se încălziseră, 
astfel că, după primele câteva zile, îl lăsă pe el să 
stabilească ritmul. Ori de câte ori coborau după mâncare, 
lângă un oraş suficient de mare, erau întâmpinați imediat 
de oficiali nedumeriţi şi curioşi, astfel că Laurence fu nevoit 
de câteva ori să îmbrace veşmintele-dragon grele, aurii, 
darul împăratului, pentru ca întrebările şi cerinţele lor 
birocratice să lase loc interminabilelor plecăciuni şi 
temenele. Aşa, cel puţin, nu trebuia să se simtă nepotrivit 
îmbrăcat, ca în tunica lui verde făcută la repezeală. 
Incepură să evite, pe cât posibil, aşezările omeneşti, 
cumpărând mâncare pentru Temeraire direct de la păstorii 
de pe câmp şi dormind în fiecare noapte în temple izolate, 
în pavilioane de la marginea drumului şi, o dată, într-un 
avanpost militar părăsit, cu acoperişul lung prăbuşit, dar cu 
zidurile încă pe jumătate în picioare: îşi făcură un adăpost 
legând corturile laolaltă peste ruine şi aprinseră un foc 
folosind ca iască bârnele vechi şi sfărâmate. 

— Spre nord, de-a lungul munţilor Wudang, spre Luoyang, 
spuse  Tharkay. Se  dovedise un tovarăş liniştit şi 
necomunicativ, dirijându-i cel mai adesea printr-un semn 
mut cu degetul, lovind busola montată pe hamul lui 
Temeraire şi lăsându-l pe Laurence să-l transmită 
dragonului indicaţiile. Dar în seara aceea, în timp ce 
stăteau afară, lângă foc, trasă, la solicitarea lui Laurence, 
un drum pe pământ, sub privirea atentă a lui Temeraire. Şi 
apoi cotim spre vest, continuă el, către vechea capitală, 
către Xian. 

Numele străine nu-i spuneau nimic lui Laurence, fiecare 
oraş fiind scris în şapte feluri, pe cele şapte hărţi ale sale, 
pe care Tharkay le privise cu neîncredere şi refuzase să le 


consulte. Dar Laurence putea să urmărească drumul după 
soare şi după stelele care răsăreau în fiecare zi în altă 
parte, pe măsură ce zborul lui Temeraire înghiţea 
distanţele. 

Oraşe şi sate, unul după altul, copii alergând după ei, sub 
umbra grăbită a lui Temeraire, făcând semn cu mâna şi 
strigând, cu glasuri subţiri, nedesluşite, până când 
rămâneau în urmă; râuri ce şerpuiau la picioarele lor şi 
bătrânii munţi mohorâţi, înălțându-se în stânga, acoperiţi 
de pete verzi de muşchi şi încununaţi de nori îndărătnici, 
incapabili să se desprindă de piscuri. Dragonii care treceau 
prin preajmă îi ocoleau, coborând, respectuoşi, în straturile 
inferioare ale aerului, pentru a-i face loc lui Temeraire. O 
singură dată, unul dintre Dragonii de Jad, supli ca nişte 
veliere - curierii imperiali care zburau la înălţimi unde aerul 
era prea rece şi prea rarefiat pentru alte rase - cobori în 
picaj, cu un salut vesel, zburând în jurul capului lui 
Temeraire, ca un colibri şi, la fel de repede, ţâşni în sus şi 
se îndepărtă. 

Pe măsură ce-şi continuau drumul spre nord, nopţile nu 
mai erau atât de sufocante, devenind calde şi blânde. 
Găseau vânat uşor şi din belşug, chiar şi atunci când nu 
întâlneau vreuna dintre vastele cirezi nomade, iar pentru 
ceilalţi, hrană bună. Având mai puţin de-o zi de zbor până 
la Xian, îşi întrerupseră călătoria devreme şi campară lângă 
un mic lac: puseră trei cerbi frumoşi la frigare, pentru cina 
lor şi a lui Temeraire, iar între timp oamenii ciuguliră 
posmagi şi nişte fructe proaspete aduse de un fermier din 
zonă. Granby îi puse pe Roland şi pe Dyer să-şi exerseze 
caligrafia la lumina focului, în timp ce Laurence încerca să 
le desluşească exerciţiile de trigonometrie. Fiind făcute în 
timpul zborului, cu tăbliţele supuse întregii forţe a vântului, 
acestea îi dădeau serioase bătăi de cap, dar Laurence era 
bucuros să vadă, cel puţin, că măcar acum din calculele lor 
nu mai rezultau ipotenuze mai scurte decât celelalte laturi 
ale triunghiurilor lor. 

Temeraire, eliberat de ham, plonjă imediat în lac: pâraie 
de munte se revărsau în el din toate părţile, iar fundul apei 


era acoperit de pietre netede prăvălite. Apa era mică acum, 
în miez de august, dar dragonul reuşi să se ude pe spate şi 
începu să facă giumbuşlucuri şi să se zvârcolească pe 
pietre cu mare entuziasm. 

— E tare înviorător, dar trebuie să fie timpul să mâncăm, 
nu-i aşa? spuse el, ieşind pe mal şi privind cu înţeles la 
cerbii ce se rumeneau. 

Însă bucătarii îşi agitară ameninţător spre el enormele 
țepuşe, nefiind încă satisfăcuţi de munca lor. 

Temeraire oftă uşor şi îşi scutură aripile, împroşcându-i 
pe toţi cu o răpăială care făcu focul să şuiere, după care se 
aşeză pe mal, lângă Laurence. 

— Sunt bucuros că n-am aşteptat să plecăm pe mare. Cât 
e de minunat să zbori drept, mile în şir, cât de repede 
pofteşti, spuse el, căscând. 

Laurence plecă ochii; cu siguranţă, în Anglia, Temeraire 
nu putea avea parte de asemenea zboruri: o săptămână 
precum ultima i-ar fi dus de la un capăt al insulelor la 
celălalt şi înapoi. 

— A fost plăcută scalda? întrebă el, schimbând subiectul. 

— O, da, pietrele acelea au fost foarte plăcute, răspunse 
Temeraire, melancolic, deşi n-a fost chiar la fel de agreabil 
ca atunci când eram cu Mei. 

Lung Qin Mei, o fermecătoare Imperială, fusese tovarăşa 
intimă a lui Temeraire în Pekin. Laurence se temuse, de la 
plecarea lor, că Temeraire ar putea să tânjească în taină 
după ea. Dar felul în care o pomenise din senin părea lipsit 
de logică. lar dragonul nu părea un îndrăgostit disperat, 
judecând după tonul său. 

— Dumnezeule! spuse atunci Granby. După care se 
ridică, începând să strige spre tabără: Domnule Ferris! 
Domnule Ferris, spune-le, te rog, băieţilor să arunce apa aia 
şi să aducă alta din pârâu. 

— Temeraire! făcu Laurence, roşind ca racul, când 
înţelese. 

— Da? Dragonul îl privi nedumerit. Păi, ţie nu ţi se pare 
mai plăcut să fii cu Jane decât să... 

Laurence se ridică grăbit: 


— Domnule Granby, cheamă, te rog, oamenii la masă 
acum, zise el, prefăcându-se că nu aude voioşia abia 
înăbuşită din glasul lui Granby, când acesta spuse, înainte 
de-a ţâşni de lângă el: 

— Da, domnule. 


Xian era un oraş străvechi, fosta capitală a naţiunii şi plin 
de amintiri glorioase, spre care îi călăuziră carele răzlețe şi 
călătorii singuratici pe drumurile largi, năpădite de buruieni. 
Zburară peste zidurile înalte din cărămidă gri, apărate de 
şanţuri cu apă, peste turnuri-pagode, întunecate şi pustii, 
păzite doar de câţiva străjeri în uniforme şi dragoni stacoijii 
care căscau. De sus, străzile împărțeau oraşul în careurile 
unei table de şah, marcate cu temple felurite, minarete 
amplasate distonant alături de acoperişurile ascuţite ale 
pagodelor. Plopi înguşti şi pini bătrâni, bătrâni, cu 
mănunchiuri fragile de ace verzi, străjuiau aleile. Fură 
primiţi într-o piaţă de marmură, în faţa pagodei principale, 
de către magistratul oraşului, în timp ce oficialităţile, în 
veşmintele lor de ceremonie, se adunară şi făcură 
plecăciuni: vestea apropierii lor ajunsese înainte, probabil 
pe aripile curierului, Dragonul de Jad. Fură ospătaţi pe 
malurile râului Wei, într-un vechi pavilion care domina 
câmpurile foşnitoare de grâu, cu o supă fierbinte şi lăptoasă 
şi frigărui de berbec, trei oi fripte împreună, pe o ţepuşă, 
pentru Temeraire, iar la plecare, în semn de rămas-bun, 
magistratul rupse, ceremonial, mlădiţe de salcie: urări să se 
întoarcă teferi. 

Două zile mai târziu, dormiră lângă Tianshui, în peşteri 
scobite în piatră roşie, pline de întruchipări tăcute şi severe 
ale lui Buddha, mâini şi chipuri profilându-se din pereţi, 
veşminte drapate în eterne falduri de piatră şi ploaia 
căzând afară, dincolo de gurile grotei. Figuri monumentale 
îi urmăriră cu privirea, prin negura necontenită, când îşi 
continuară drumul în zbor, de-a lungul râului sau al 
afluenților lui, în inima muntelui, prin înguste trecători 
întortocheate, care de abia depăşeau deschiderea aripilor 
lui Temeraire. Dragonul se delecta zburând prin aceste 


pasuri, cu mare viteză, întinzându-şi aripile până la limită şi 
aproape atingând cu vârfurile lor lăstarii stingheri care 
creşteau pieziş din versanţi, până când, într-o dimineaţă, o 
rafală năstruşnică de vânt năvăli, şuierând, prin trecătoarea 
îngustă, prinzând aripile lui Temeraire în suiş, cât pe ce să-l 
izbească de stâncă. 

Dragonul scoase un țipăt strident şi reuşi, cu o răsucire 
disperată, să se învârtă în aer şi să-şi proptească picioarele 
de versantul aproape vertical. Marna şubredă şi piatra 
cedară pe loc, vegetaţia măruntă, formată din lăstari verzi 
şi din iarbă, fiind insuficientă pentru a stabiliza pământul 
sub greutatea lui. 

— Strânge-ţi aripile! răcni Granby, prin pâlnie. 

Temeraire încerca, din instinct, să se înalte din nou, 
bătând din aripi, dar nu reuşea decât să grăbească 
prăbuşirea. Adunându-şi strâns aripile, reuşi să coboare, 
zbătându-se şi  agăţându-se cu ghearele, în josul 
povârnişului, aterizând greoi, gâfâind, de-a curmezişul 
albiei pârâului. 

— Ordonă oamenilor să aşeze tabăra, îi spuse Laurence 
repede lui Granby, desfăcându-şi inelele carabinelor şi 
coborând într-o serie de salturi pe jumătate controlate, 
apucând hamul cu degetele, cu puţin înainte de a-şi lăsa 
trupul în jos, încă douăzeci de picioare, grăbindu-se înspre 
capul lui Temeraire. Dragonul se pleoştea, cu lujerii şi 
gulerul fremătând de respiraţia precipitată şi cu picioarele 
tremurând, însă rămase neclintit în timp ce bieţii nacelişti şi 
echipajul de sol coborâră,  împleticindu-se, aproape 
sufocându-se cu toţii, mânjiţi de praful gri stârnit în timpul 
freneticei coborâri. 

Deşi nu călătoriseră nicio oră, erau toţi bucuroşi să se 
oprească şi să se odihnească, oamenii prăbuşindu-se pe 
malurile prăfoase, acoperite de iarbă îngălbenită, odată cu 
Temeraire. 

— Eşti sigur că nu te doare nicăieri? îl întrebă îngrijorat 
Laurence, în timp ce Keynes se căţăra, bodogănind, pe 
umerii dragonului, examinându-i articulațiile aripilor. 


— Nu, sunt bine, răspunse Temeraire, părând mai 
degrabă jenat decât rănit, deşi era bucuros să-şi scalde 
picioarele în râu şi le scotea afară, să fie curățate, căci o 
parte din noroi şi pietricele se strecuraseră sub stratul tare 
de piele din jurul ghearelor sale. 

După aceea, închise ochii şi îşi aşeză capul jos, să tragă 
un pui de somn, fără vreun semn că ar fi dornic să plece 
undeva. 

— Am mâncat bine ieri, nu mi-e foarte foame, răspunse 
el, preferând să doarmă, când Laurence sugeră că ar putea 
să meargă la vânătoare. 

Dar, câteva ore mai târziu, Tharkay reapăru - dacă putea 
fi vorba despre reapariţie, când absenţa sa iniţială trecuse 
aproape neobservată - şi îi oferi o duzină de iepuri graşi, pe 
care îi prinsese cu ajutorul vulturului. 

In mod obişnuit, nu i-ar fi ajuns nici pe-o măsea, dar 
bucătarii chinezi îi lungiră, înăbuşindu-i cu slănină sărată de 
porc, napi şi nişte verdeţuri proaspete, iar Temeraire îi 
devoră, cu suficient entuziasm, cu oase cu tot, dezminţind 
presupusa lipsă a foamei. 

Se dovedi uşor rezervat şi a doua zi dimineaţă, ridicându- 
se în şezut şi înălţându-şi capul cât de mult putu, să guste 
aerul cu limba, în încercarea de-a simţi vântul. Apoi avu o 
mică neplăcere cu hamul, pe care, dintr-un motiv sau altul, 
nu-i fu uşor s-o descrie, fapt care necesită numeroase 
ajustări de lungă durată. Pe urmă îi fu sete, şi apa devenise 
peste noapte prea mocirloasă ca s-o bea, aşa că fură 
nevoiţi să improvizeze un dig, clădind pietre, ca să formeze 
o baltă mai adâncă. Laurence începu să se întrebe dacă nu 
cumva greşise neinsistând ca Temeraire să se ridice din 
nou în aer, imediat după accident, dar, pe neaşteptate, 
dragonul spuse: 

— Foarte bine, haideţi să mergem. 

Şi se lansă de îndată ce toată lumea era la bord. 

Incordarea umerilor, foarte palpabilă din locul în care 
şedea Laurence, dispăru la scurt timp după ce se ridicară în 
văzduh, dar, cu toate acestea, Temeraire înainta acum cu 
mai multă prudenţă, zburând încet cât timp rămaseră în 


munţi. Trei zile se scurseră până când întâlniră şi traversară 
Fluviul Galben, atât de nămolos încât părea mai degrabă un 
canal de pământ mişcător, decât o cale navigabilă, ocru şi 
brun, cu bulgări vâscoşi de iarbă năpădind suprafaţa apei, 
dinspre malurile înverzite. Fură nevoiţi să cumpere de pe o 
barcă aflată în trecere pe fluviu un balot de mătase brută, 
ca să strecoare apa prin ea, înainte să poată fi băută, dar 
ceaiul lor avu chiar şi aşa un gust aspru şi argilos. 

— N-aş fi crezut vreodată c-o să mă bucur atât de mult să 
văd deşertul, dar îmi vine să sărut nisipul, spuse Granby, 
câteva zile mai târziu. Lăsaseră de mult fluviul în urmă şi, în 
după-amiaza aceea, munţii cedaseră brusc locul colinelor. 
Deşertul maroniu era vizibil din tabăra lor de la marginea 
Wuweiului. Cred c-ai putea azvârli toată Europa în ţara asta 
şi să n-o mai găseşti niciodată, adăugă el. 

— Hărțile sunt complet greşite, fu de acord Laurence, 
notându-şi din nou în jurnal data şi estimarea numărului de 
mile parcurse, care, conform graficelor, aproape că i-ar fi 
adus în Moscova. Domnule Tharkay, spuse el, când călăuza 
li se alătură lângă foc. Sper că mă vei însoţi mâine să 
cumpăr cămilele. 

— N-am ajuns încă în Taklamakan, răspunse Tharkay. 
Acesta este deşertul Gobi, n-avem deocamdată nevoie de 
cămile. O să trecem doar pe la marginile lui, va fi apă 
destulă. Presupun că vom găsi şi carne de cumpărat, 
pentru următoarele câteva zile, adăugă el, fără să-şi dea 
seama cât de mult îi descuraja. 

— Un singur deşert ar trebui să fie suficient pentru orice 
călătorie, zise Granby. În ritmul ăsta, vom ajunge în 
Istanbul de Crăciun, în cel mai bun caz. 

Tharkay ridică o sprânceană. 

— Am parcurs mai bine de-o mie de mile în două 
săptămâni de drum; n-aveţi cum să fiți nemulţumiţi de 
acest ritm, spuse el, după care intră, aplecându-se, în cortul 
de provizii, să verifice rezervele de hrană. 

— Destul de repede, negreşit, dar asta le foloseşte prea 
puţin tuturor celor care ne aşteaptă acasă, remarcă Granby 
cu amărăciune. Roşi puţin, sub privirea surprinsă a lui 


Laurence şi adăugă: Îmi pare rău că sunt atât de ursuz, 
numai că mama mea locuieşte în Newcastle-upon-Tyne, şi 
fraţii mei la fel. 

Oraşul era aproape la jumătatea drumului între adăpostul 
din Edinburgh şi cel mai mic, de la Middlesbrough, şi 
asigura cea mai mare parte a rezervelor de cărbune ale 
Angliei: o ţintă firească, dacă Bonaparte ar fi ales să 
bombardeze coasta, una greu de apărat, cu aviația risipită. 

Laurence clătină mut din cap. 

— Ai mulţi fraţi? întrebă Temeraire, neîncorsetat de 
eticheta care îl împiedicase pe Laurence să-şi satisfacă, în 
mod similar, curiozitatea. Granby nu mai vorbise niciodată 
până atunci despre familia lui. Cu ce dragoni slujesc? 

— Nu sunt aviatori, răspunse Granby, adăugând, uşor 
sfidător: Tata a fost negustor de cărbuni; cei doi fraţi mai 
mari ai mei lucrează acum la compania unchiului meu. 

— Ei, sunt sigur că şi asta e o muncă interesantă, zise 
Temeraire, cu sinceră simpatie, fără să priceapă ceea ce 
Laurence înţelesese imediat: cu o mamă rămasă văduvă şi 
un unchi care avea, cu siguranţă, propriii fii de întreţinut, 
Granby fusese trimis, probabil, în aviaţie pentru că familia 
lui nu-şi putea permite să-l susţină. Un băiat de şapte ani 
putea fi întreţinut cu o sumă mică de bani, asigurându-i-se, 
astfel, o profesie, chiar dacă nu una întru totul respectabilă, 
în timp ce familia sa economisea cheltuielile cu locuinţa şi 
cu hrana pentru el. Spre deosebire de marină, în aviaţie nu 
era nevoie de nici un fel de influenţă ori relaţii de familie 
pentru obţinerea unui asemenea loc: aviația ducea, mai 
degrabă, lipsă de solicitanţi. 

— Sunt sigur că trebuie să aibă vase cu tunuri staționate 
aici, spuse Laurence, schimbând, cu tact, subiectul. Şi s-a 
vorbit despre testarea unor rachete militare pentru 
apărarea împotriva bombardamentului aerian. 

— Cred că asta ar pune francezii pe fugă. Dacă am 
aprinde oraşul noi înşine, n-ar avea niciun rost să se 
ostenească să atace, spuse Granby, încercând să-şi afişeze 
obişnuita jovialitate. Dar în curând se scuză şi se retrase la 


culcare, într-un colţ al pavilionului, cu micul său sac de 
dormit. 


Alte cinci zile de zbor îi aduseră la Poarta Jiayu, o 
fortăreață pustie într-un ţinut pustiu, construită din 
cărămidă galbenă, solidă, care ar fi putut fi făcută chiar din 
nisipurile ce o înconjurau, cu zidurile exterioare de trei ori 
mai înalte decât Temeraire şi groase de mai bine de două 
palme: ultimul avanpost care despărţea inima Chinei de 
regiunile vestice, cuceririle ei cele mai recente. 

Gărzile erau ursuze şi ostile, la posturile lor, dar, chiar şi 
aşa, i se păreau lui Laurence nişte soldaţi adevăraţi spre 
deosebire de recruţii mai fericiţi pe care îi văzuse 
trândăvind prin majoritatea avanposturilor din restul ţării; 
deşi aveau doar câteva muschete abandonate, mânerele 
îmbrăcate în piele ale săbiilor lor aveau lustrul puternic al 
îndelungatei întrebuinţări. Priviră cu mare atenţie gulerul lui 
Temeraire, suspectându-l parcă de impostură, până când 
dragonul şi-l umflă şi mârâi la unul dintre ei, care mersese 
până într-acolo încât îl trăsese de ţepi. Apoi deveniră ceva 
mai precauţi, dar insistară, totuşi, să scotocească prin toate 
bagajele grupului şi făcură mare tărăboi pentru singurul 
obiect pe care Laurence hotărâse să-l ia cu el în loc să-l 
lase pe Allegiance, o vază roşie de porțelan, de o 
extraordinară frumuseţe, pe care o achiziţionase în Pekin. 

Scoaseră la iveală un document enorm, un fragment din 
codul juridic care guverna exporturile din ţară, studiară 
articole, se contraziseră între ei şi cu Tharkay şi cerură un 
act de vânzare, pe care Laurence nu-l obținuse niciodată. 
Exasperat, exclamă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e un dar de la tatăl meu, 
nu un obiect de negot. 

Aceste vorbe, odată traduse, părură să-i potolească, în 
sfârşit. Laurence îi urmări cu atenţie împachetând vaza: nu 
avea de gând s-o piardă acum, după ce trecuse intactă prin 
vandalism şi foc şi trei mii de mile. O considera cea mai 
bună şansă a lui de a-l îmbuna pe Lordul Allendale, un 


colecţionar împătimit, în privinţa adopţiei care avea, cu 
siguranţă, să inflameze o fire mândră, deja deloc încântată 
de faptul că Laurence devenise aviator. 

Inspecţia dură până dimineaţa târziu, dar nici unul dintre 
ei nu dorea defel să rămână încă o noapte în locul acela 
nenorocit: odinioară scena unor sosiri voioase, unde 
caravanele ajungeau la destinaţia lor sigură şi altele 
porneau în călătoria de întoarcere, locul era acum doar 
ultimul popas al exilaţilor, forţaţi să-şi părăsească ţara. În 
aer stăruia o miasmă de amărăciune. 

— Putem ajunge la Yumen înainte de cea mai cumplită 
dogoare a zilei, spuse Tharkay, şi Temeraire bău cu nesat 
din rezervorul fortăreței. 

Plecară prin singura ieşire, un tunel enorm ce pornea din 
curtea interioară şi străbătea toată lungimea zidului din 
faţă, cu felinare pâlpâind pe pereţii acoperiţi aproape în 
întregime cu cerneală şi, pe locuri, zgâriaţi de gheare de 
dragoni, ultimele mesaje triste înainte de plecare, rugăciuni 
pentru îndurare şi pentru întoarcerea acasă, într-o bună zi. 
Nu toate erau vechi: urme proaspete, adânci, de la 
marginea tunelului, acopereau alte litere decolorate şi 
Temeraire se opri şi îi citi cu glas scăzut lui Laurence: 

— Zece mii de /; între mine şi mormântul tău, 

Zece mii de /i mai am de străbătut. 

Imi scutur aripile şi păşesc în soarele necruţător. 

Dincolo de umbra adâncului tunel, soarele era, într- 
adevăr, necruţător, iar pământul, uscat şi crăpat, presărat 
cu nisip şi pietricele. Când îşi încărcară din nou bagajele, 
afară, cei doi bucătari chinezi, care deveniseră tăcuţi şi 
îndureraţi peste noapte, deşi nu dăduseră nici cel mai mic 
semn că le-ar fi dor de casă pe parcursul întregii călătorii 
de până atunci, se îndepărtară puţin, culeseră, fiecare, câte 
o pietricică şi o azvârliră spre zid, într-un gest care lui 
Laurence i se păru de o ciudată ostilitate. Pietricica lui Jing 
Chao săltă de pe zid, dar cealaltă, aruncată de Gong Su, 
cobori în goană, rostogolindu-se în josul peretelui abrupt, 
până jos. La aceasta, chinezul icni scurt şi veni de îndată la 
Laurence, cu un potop de scuze, din care până şi Laurence, 


cu bruma lui de chineză, reuşi să desluşească sensul: nu 
avea de gând să meargă mai departe. 

— Spune că pietricica nu s-a întors şi asta înseamnă că 
nu se va mai întoarce niciodată în China, traduse 
Temeraire, în timp ce Jing Chao îşi ridica deja cufărul cu 
mirodenii şi instrumente de gătit, să fie împachetat cu 
restul echipamentului, pe-atât de liniştit pe cât era Gong Su 
de tulburat. 

— Haide, zău, este o superstiție iraţională, îi spuse 
Laurence lui Gong Su. M-ai asigurat în mod special că nu te 
deranjează să părăseşti China, iar eu te-am plătit pe şase 
luni în avans. Nu poţi să aştepţi de la mine să-ţi mai plătesc 
ceva pentru călătorie acum, când ai muncit mai puţin de-o 
lună şi deja revoci contractul nostru. 

Gong Su aduse şi alte scuze: lăsase toţi banii acasă, la 
mama lui, pe care o prezenta ca fiind, altminteri, nevoiaşă 
şi lipsită de prieteni, deşi Laurence o întâlnise pe energica 
şi formidabila doamnă în discuţie, împreună cu ceilalţi 
unsprezece fii ai săi, când veniseră cu toţii să-l conducă pe 
Gong Su la plecarea din Macao. 

— Ei, bine, spuse Laurence, în cele din urmă, am să-ţi mai 
dau ceva bani, ca să ai cu ce porni la drum, dar, totuşi, ai 
face mult mai bine să vii cu noi. O să-ţi ia îngrozitor de mult 
să ajungi acasă, pe uscat, lăsând la o parte cheltuielile, şi 
sunt sigur că te-ai socoti curând foarte nesăbuit că te-ai 
lăsat pradă închipuirii în felul acesta. 

La drept vorbind, dintre cei doi, Laurence s-ar fi lipsit mult 
mai bine de Jing Chao, care se dovedea mereu pus pe harţă 
şi gata să ocărască în chineză echipajul de la sol, dacă nu-i 
trata proviziile cu grija pe care o considera el adecvată. 
Laurence ştia că unii dintre oameni începeau să-l întrebe pe 
furiş pe Temeraire despre sensul unora dintre cuvinte, ca 
să înţeleagă ce li se spunea. Laurence bănuia şi el că multe 
dintre remarcile lui Jing Chao erau nepoliticoase şi, dacă 
aşa stăteau lucrurile, situaţia avea să devină, cu siguranţă, 
dificilă. 

Gong Su şovăi şi Laurence adăugă: 


— Poate că nu înseamnă decât că îţi va plăcea Anglia atât 
de mult încât vei alege să te stabileşti acolo, dar, în orice 
caz, sunt sigur că nu poate ieşi nimic bun dacă te laşi 
înspăimântat de un asemenea semn şi încerci să-ţi eviţi 
soarta, oricare ar fi ea. 

Aceste vorbe avură efect şi, după ce mai cugetă puţin, 
Gong Su urcă la bord. Laurence clătină din cap, în faţa 
absurdităţii întregii situaţii, şi se întoarse să-i spună lui 
Temeraire: 

— E o mare aiureală. 

— O, da, zise dragonul, cu o tresărire vinovată, 
prefăcându-se că nu privise şi el un bolovan convenabil, 
cam cât o jumătate de om, care, dacă ar fi fost izbit de zid, 
ar fi scos probabil afară gărzile alarmate, convinse că se 
află sub bombardamentul unor arme de asediu. Ne vom 
întoarce, într-o bună zi, Laurence, nu-i aşa? întrebă el, uşor 
nostalgic: lăsa în urmă nu doar ceilalţi câţiva dragoni 
Celeşti, singurele sale rude din lume, şi luxul curţii 
imperiale, dar şi libertăţile obişnuite pe care sistemul 
chinez le oferea tuturor dragonilor în mod firesc, tratându-i 
foarte puţin diferit faţă de oameni. 

Laurence nu avea asemenea motive puternice să-şi 
dorească să se întoarcă: pentru el, China fusese doar o 
scenă a primejdiei şi a neliniştii profunde, o încâlceală de 
politică externă şi, sincer vorbind, simţea chiar şi o doză de 
invidie. In ceea ce-l privea, nu-şi dorea defel să se întoarcă. 

— După ce se termină războiul, oricând doreşti, spuse el 
încet, şi-şi puse o mână pe piciorul lui Temeraire, liniştindu- 
|, în timp ce echipajul termina să-l echipeze pentru zbor. 


3 


Părăsiră oaza verde a Dunhuangului în zori, cu clopoţeii 
cămilelor zornăind tânguitor, în timp ce animalele se târau 
cu obidă peste coamele dunelor, destrămând, cu picioarele 
lor plate şi lăţoase, liniile ascuţite ale crestelor ce secţionau 
lumina soarelui: dunele, ca nişte valuri de ocean captate în 
condei şi cerneală, perfect albe pe-o parte, iar pe cealaltă, 
umbră pură, întipărită pe caramelul palid al nisipului. 
Cărările caravanei se descâlceau, una câte una, pornind 
spre nord şi spre sud, printre mormane de oase, cu cranii 
de cămile ce-i urmăreau cu privirea îngrămădite deasupra. 
Tharkay întoarse spre sud capul cămilei din frunte şi lungul 
alai îl urmă: cămilele ştiau ce au de făcut, chiar dacă 
stângacii lor călăreţi nu aflaseră încă. Temeraire păşea în 
urmă, ca un câine de turmă disproporționat, la o distanţă 
destul de mare ca să nu stânjenească animalele şi destul 
de mică să poată să le împiedice să ţâşnească înapoi pe 
unde veniseră. 

Laurence se aşteptase ca soarele să fie dogoritor, dar 
atât de departe spre nord deşertul nu-şi păstra căldura: la 
amiază, erai lac de sudoare; la o oră după lăsarea 
întunericului, erai îngheţat până-n măduva oaselor, iar în 
timpul nopţii o brumă albă se furişa peste butoaiele de apă. 
Vulturul se hrănea cu şopârle cu pete maronii şi şoareci 
mici, zăriţi altminteri doar ca umbre ce fugeau speriate sub 
pietre. Temeraire reducea zilnic convoiul de cămile cu câte 
una; ceilalţi mâncau fâşii subţiri şi tari de carne uscată, 
mestecate ore în şir, şi ceai zgrunţuros, amestecat într-o 
pastă scârboasă, dar hrănitoare cu făină de ovăz şi boabe 
de grâu prăjite. Butoaiele erau păstrate pentru Temeraire; 
rezervele de apă ale oamenilor veneau din ploştile pe care 
şi le căra fiecare, umplute o dată la două zile din mici 
fântâni părăginite, majoritatea pătate de sare, sau din 
băltoace  năpădite de tamariscă, ale cărei rădăcini 
putrezeau în apa galbenă, amară şi vâscoasă, greu de băut 
chiar şi fiartă. 


În fiecare dimineaţă, Laurence şi Temeraire îl ridicau pe 
Tharkay în văzduh şi scrutau o mică porţiune de drum în 
faţă, să aleagă cel mai bun traseu pentru convoi, dar de 
fiecare dată o pâclă tremurătoare deforma orizontul, 
limitându-le vizibilitatea. Munţii Tianshan, aflaţi la sud, 
păreau să plutească deasupra mirajului înceţoşat, de parcă 
ascuţitele creste albastre s-ar fi aflat, desprinse de pământ, 
pe un cu totul alt nivel. 

— Ce loc însingurat, spuse Temeraire, deşi îi plăcea 
zborul: căldura soarelui părea să-l facă deosebit de uşor, 
acţionând, probabil, într-un mod anume asupra sacilor de 
aer care le permiteau dragonilor să zboare şi Temeraire se 
menținea în văzduh aproape fără efort. 

El şi Laurence făceau adesea câte o pauză împreună, pe 
parcursul zilei: Laurence îi citea sau dragonul îi recita 
încercări poetice, un obicei dobândit în Pekin, unde poezia 
era considerată o ocupaţie mai potrivită pentru Celeşti 
decât războiul. Când soarele cobora, se înălţau în aer, să 
ajungă din urmă restul convoiului, urmărind prin amurg 
sunetul tânguitor al clopoţeilor cămilelor. 

— Domnule, spuse Granby, alergând să-l întâmpine pe 
Laurence, la coborâre, unul dintre oamenii aceia lipseşte. 
Bucătarul. 

Se ridicară din nou în aer, fără întârziere, dar nu era nici 
urmă de bietul om. Vântul era un gospodar harnic, 
măturând urmele cămilelor aproape de îndată ce erau 
făcute şi, dacă te rătăceai zece minute erai pierdut pe veci. 
Temeraire zbură jos, ascultând clopoţeii cămilelor, dar 
zadarnic: noaptea se lăsa repede şi umbrele alungite ale 
dunelor se  contopeau, înceţoşate, într-o întunecime 
uniformă. 

— Nu mai văd nimic, Laurence, spuse dragonul cu 
tristeţe. 

Stelele răsăreau şi luna era doar o aşchie subţire. 

— Mai căutăm mâine, zise Laurence, ca să-l liniştească, 
dar fără prea multă speranţă. 

Se întoarseră lângă corturi şi Laurence clătină tăcut din 
cap, când coborâră în cercul taberei care-i aştepta. Primi 


bucuros o ceaşcă de ceai vâscos, încălzindu-şi mâinile şi 
picioarele îngheţate la micul foc pâlpâitor. 

— Cămila e o pierdere mai mare, spuse, brutal, dar 
adevărat, Tharkay, întorcându-se şi ridicând din umeri: Jing 
Chao nu se făcuse iubit de nimeni. Până şi Gong So, 
conaţionalul său şi cunoştinţa cea mai veche, scoase un 
singur oftat şi pe urmă îl conduse pe Temeraire la cămila 
friptă care îl aştepta, gătită astăzi într-o groapă de foc, cu 
frunze de ceai, în încercarea de a schimba aroma. 


Puținele oraşe-oaze pe lângă care trecură erau locuri 
posomorâte, nu atât neprietenoase cât descumpănite de 
prezenţa străinilor: pieţe leneşe şi domoale, bărbaţi cu tichii 
negre, fumând şi bând la umbră ceai cu mirodenii şi 
privindu-i curioşi. Tharkay schimba, din când în când, 
câteva vorbe în chineză şi în alte limbi. Străzile erau prost 
întreţinute, majoritatea pline de nisip şi brăzdate de făgaşe 
adânci, ciupite de urmele străvechi ale roţilor cu cuie ale 
căruţelor. Cumpărau saci de migdale şi fructe uscate, 
piersici şi struguri dulci presaţi, îşi umpleau ploştile de apă 
din fântânile adânci şi curate şi îşi vedeau de drum. 

Cămilele începură să geamă devreme în noapte, primul 
semn de avertisment. Când omul de veghe veni după 
Laurence, constelaţiile erau deja înghiţite de norul ce se 
apropia, jos pe cer. 

— Lasă-l pe Temeraire să bea şi să mănânce, s-ar putea 
să dureze ceva vreme, spuse Tharkay. 

Câţiva membri ai echipajului de sol dădură la o parte 
acoperitoarea de pe două dintre butoaiele de lemn cu 
laturile teşite şi înlăturară rumeguşul umed şi rece de pe 
sacii de piele umflaţi din interior, apoi Temeraire îşi cobori 
capul, ca să-i poată turna în gură amestecul de apă şi 
gheaţă. Având deja o experienţă de aproape o săptămână, 
nu vărsă nicio picătură, ci îşi strânse fălcile înainte să ridice 
din nou capul, ca să înghită. Cămila despovărată îşi dădu 
ochii peste cap şi se împotrivi zadarnic să fie despărțită de 
tovarăşele ei. Pratt şi ajutorul lui, amândoi bărbaţi vânjoşi, 
o târâră în spatele corturilor. Gong Su îi trecu un cuţit de-a 


curmezişul gâtului, adunând cu dexteritate într-un vas 
sângele care ţâşnea. lar Temeraire se apucă să mănânce, 
fără entuziasm: începea să se sature de cămile. 

Mai erau încă vreo cincizeci de dus la adăpost şi Granby 
zori aviaspiranţii şi sergenţii, în timp ce echipajul de la sol 
ancora corturile mai bine. Stratul de nisip fin biciuia deja 
suprafaţa dunelor, înţepându-le mâinile şi feţele, deşi îşi 
ridicară gulerele şi îşi acoperiră gura şi nasul cu eşarfele. 
Corturile groase, căptuşite cu blană, pe care fuseseră atât 
de bucuroşi să le aibă în timpul nopţilor reci, deveniseră 
acum sufocante, în timp ce se luptau cu cămilele, 
împingându-le şi  îngrămădindu-le înăuntru. Până şi 
pavilionul mai subţire din piele, pe care îl înălţară ca 
adăpost pentru Temeraire şi pentru ei înşişi, era înăbugşitor. 

Şi apoi furtuna de nisip se dezlănţui: un furios asalt 
şuierător, care nu semăna deloc cu sunetul ploii, lovind fără 
încetare peretele de piele al cortului. Furtuna nu putea fi 
ignorată; zgomotul se înălța şi cobora în rafale 
imprevizibile, de la ţipete la şoapte şi iarăşi ţipete, aşa că 
nu puteau să doarmă decât în reprize scurte şi agitate şi 
feţele deveniră umflate de oboseală în jurul lor. Nu riscară 
să aprindă multe felinare în cort; când soarele apuse, 
Laurence se aşeză lângă capul lui Temeraire, într-un 
întuneric aproape complet, ascultând vuietul vântului. 

— Unii numesc karaburanul lucrarea spiritelor rele, spuse 
Tharkay, prin beznă; tăia nişte fâşii noi de piele pentru 
vultur, care stătea ascuns în colivia lui, cu capul vârât, 
invizibil, între umeri. Le poţi auzi glasurile, dacă ciuleşti 
urechea, adăugă el. 

Şi, într-adevăr, se distingeau ţipetele surde şi tânguitoare 
ale vântului, ca nişte murmure într-o limbă necunoscută. 

— Nu le pot înţelege, spuse Temeraire, ascultând mai 
degrabă cu interes decât cu teamă; spiritele rele nu-l 
alarmau. Ce limbă e asta? 

— Nu e vreo limbă a oamenilor sau a dragonilor, răspunse 
Tharkay, serios: sergenţii ascultau, bărbaţii mai în vârstă 
doar se prefăceau că nu, iar Roland şi Dyer se furişaseră 
mai aproape, cu ochii măriţi. Cei care ascultă vreme 


îndelungată se zăpăcesc şi rătăcesc drumul: nu mai sunt 
găsiţi niciodată, doar oasele lor, descărnate, să avertizeze 
alţi călători să se îndepărteze. 

— Hm, făcu sceptic Temeraire. Aş vrea să văd demonul 
care mă poate mânca pe mine. 

Lucru pentru care, cu siguranţă, ar fi fost nevoie de un 
demon enorm. 

Gura lui Tharkay zvâcni. 

— De aceea n-au îndrăznit să ne deranjeze. Nu se văd 
adesea în deşert dragoni de dimensiunea ta. 

Oamenii se adunară ceva mai aproape de Temeraire şi 
nimeni nu vorbi despre ieşire. 

— Ai auzit de dragoni care au propria lor limbă? îl întrebă 
încet Temeraire pe Tharkay, puţin mai târziu. Majoritatea 
oamenilor erau pe jumătate adormiţi. Am crezut mereu că 
învăţăm să vorbim doar de la oameni. 

— Limba durzagh este o limbă a dragonilor, zise Tharkay. 
Are unele sunete pe care oamenii nu le pot scoate: vocile 
voastre le imită mai uşor pe ale noastre decât viceversa. 

— Oh! O să mă înveţi? întrebă dornic Temeraire. 

Celeştii, spre deosebire de majoritatea dragonilor, îşi 
păstrau abilitatea de a învăţa limbi noi şi după perioada de 
incubație şi prima copilărie. 

— Nu ţi-ar folosi prea mult, spuse Tharkay. Se vorbeşte 
doar în munţi: în Pamir şi în Karakoram. 

— Nu mă deranjează, zise Temeraire, va fi de mare folos 
când ne întoarcem în Anglia. Laurence, guvernul nu poate 
spune că suntem doar animale, dacă am inventat propria 
noastră limbă, adăugă el, uitându-se la el, în aşteptarea 
confirmării. 

— Nicio persoană cu un strop de rațiune n-ar spune 
altceva, oricum, începu Laurence, doar ca să fie întrerupt 
de râsul scurt, sforăitor, al lui Tharkay. 

— Dimpotrivă, spuse el. Mai degrabă te vor considera 
animal pentru că vorbeşti altă limbă decât engleza, sau, cel 
puţin, o creatură nedemnă de luat în seamă: mai bine ţi-ai 
cultiva un ton elevat. Şi glasul lui Tharkay se schimbă, 


tocmai pe ultimele cuvinte, adoptând, pentru o clipă, stilul 
tărăgănat agreat de cei prea-distinşi. 

— E un mod foarte ciudat de a vorbi, zise dragonul, 
neîncrezător, după ce-l încercă, repetând propoziţia de 
câteva ori. Mi se pare foarte ciudat că are vreo importanţă 
cum rosteşte cineva cuvintele şi trebuie să fie foarte greu 
să înveţi din nou să le spui. Se poate angaja un translator 
ca să rostească lucrurile cum trebuie? 

— Da, li se zice avocaţi, replică Tharkay şi râse încetişor 
pentru sine. 

— Eu sigur nu ţi-aş recomanda să imiţi un stil anume, 
interveni Laurence, sec. În timp ce Tharkay redeveni serios. 
In cel mai bun caz, ai impresiona vreun individ de pe Bond 
Street, asta dacă n-ar lua-o imediat la sănătoasa. 

— Foarte adevărat, ar fi mult mai bine să-l iei drept model 
pe căpitanul Laurence, spuse Tharkay, cu o înclinare a 
capului. Vorbeşte întocmai cum ar trebui s-o facă un 
gentleman. Sunt sigur că orice oficialitate ar fi de aceeaşi 
părere. 

In umbră, expresia de pe chipul călăuzei nu era vizibilă, 
dar Laurence avea senzaţia că era luat subtil peste picior, 
poate fără răutate, dar, oricum, supărător pentru el. 

— Văd că ai studiat subiectul, domnule Tharkay, spuse el, 
cu o uşoară răceală. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Nevoia mi-a fost un profesor desăvârşit, chiar dacă 
unul aspru, răspunse el. Am găsit oameni destul de dornici 
să-mi refuze drepturile, fără să le ofer un pretext 
convenabil ca să mă respingă. S-ar putea să ţi se pară 
dificil, adăugă el, adresându-i-se lui Temeraire, dacă ai de 
gând să-ţi impui propriile drepturi: oamenii cu putere şi 
privilegii sunt arareori dornici să le împartă. 

Nu era mai mult decât spusese Laurence, de nenumărate 
ori, dar un filon de cinism străbătea, adevărat şi profund, 
cuvintele lui Tharkay, ceea ce le făcea, probabil, cu atât 
mai convingătoare. 

— Sunt sigur că nu înţeleg de ce n-ar vrea să fie drepţi, 
spuse Temeraire, dar pe un ton nesigur, tulburat, şi astfel 


Laurence descoperi că, până la urmă, nu-i plăcea să-l vadă 
pe dragon punându-i sfatul la inimă. 

— Dreptatea e scumpă, zise Tharkay. De aceea există 
atât de puţină, şi aceea rezervată pentru cei câţiva cu 
destui bani şi influenţă ca să şi-o permită. 

— In unele colţuri ale lumii, poate, spuse Laurence, 
incapabil să tolereze asta, dar, slavă Domnului, în Anglia 
există supremaţia legii şi acel control asupra puterii 
oamenilor, care împiedică pe oricine să devină tiranic. 

— Sau care distribuie tirania în mai multe mâini, bucată 
cu bucată, zise Tharkay. Nu cred că sistemul chinez e mai 
prost; răul pe care un singur despot îl poate face are o 
limită, şi acesta poate fi răsturnat, dacă este într-adevăr 
ticălos. O sută de membri corupți ai Parlamentului pot face 
împreună tot atâta nedreptate sau mai multă şi pot fi cu 
atât mai greu de înlăturat. 

— Şi unde l-ai plasa pe Bonaparte, pe această scală? vru 
să ştie Laurence, devenind prea indignat ca să fie politicos. 
Una era să te plângi de corupţie sau să propui reforme 
raţionale, şi alta să acuzi întregul sistem britanic de 
despotism absolut. 

— Ca om, ca monarh sau ca sistem de guvernare? întrebă 
Tharkay. Dacă există mai multă nedreptate în Franţa decât 
oriunde altundeva, în ansamblu, n-am auzit de asta. Este o 
utopie din partea lor că au ales să fie nedrepţi cu nobilii şi 
cu bogatii, în favoarea oamenilor de rând, dar mie nu mi se 
pare mai rău în esenţă sau, la drept vorbind, de aşteptat să 
dureze mult. Cât despre celelalte, mă las pe seama 
judecății tale, domnule. Pe cine ai lua pe câmpul de luptă, 
pe bunul rege George sau pe sublocotenentul de artilerie 
din Corsica? 

— Eu l-aş lua pe Lordul Nelson, răspunse Laurence. Nu 
cred c-a sugerat nimeni vreodată că i-ar plăcea gloria mai 
puţin decât lui Bonaparte, dar şi-a pus geniul în slujba ţării 
şi a suveranului său şi a acceptat îndatoritor orice 
recompense au ales să-i ofere, în loc să se instaureze ca 
tiran. 


— Un exemplu atât de strălucitor trebuie să pună capăt 
oricărei controverse şi chiar ar trebui să-mi fie ruşine să fiu 
cauza oricărei deziluzii. Zâmbetul abia mijit al lui Tharkay 
era vizibil acum: afară se lumina. Cred că furtuna ne-a 
oferit o mică pauză. Mă duc să văd ce fac cămilele. 

Îşi înfăşură un văl de bumbac peste faţă, de mai multe 
ori, trăgându-şi ferm pălăria deasupra şi îşi puse mănuşile 
şi mantia, înainte de-a ieşi, aplecându-se, prin clapele 
cortului. 

— Laurence, dar guvernul trebuie să plece urechea la 
cazul nostru, pentru că sunt atât de mulţi dragoni, spuse 
Temeraire, întrebător, după plecarea lui Tharkay, revenind 
la subiectul care-l preocupa cu adevărat. 

— Va pleca urechea, răspunse Laurence fără să se 
gândească prea mult, încă indignat şi mocnind de furie, 
regretându-şi însă imediat cuvintele. 

Temeraire, prea dornic să scape de îndoială, se lumină 
dintr-odată şi spuse: 

— Eram sigur că trebuie să fie aşa. 

Şi astfel, orice bine pe care l-ar fi putut face acea 
conversaţie în a-i diminua aşteptările se irosi. 


Furtuna mai dură încă o zi, destul de violentă ca să sape 
găuri, după o vreme, în pielea pavilionului. Îl peticiră cum 
putură mai bine din interior, dar praful se strecura prin 
crăpături, în haine şi în mâncare, zgrunţuros şi neplăcut 
când mestecau carnea uscată şi rece. Temeraire ofta şi se 
scutura din când în când, revărsând mici cascade pe podea, 
de pe umeri şi aripi. Aveau deja un strat de deşert în cort, 
cu ei. 

Laurence nu ştiu exact când se sfârşi furtuna: când 
binecuvântata linişte începu să se aştearnă, se cufundară 
cu toţii în primul lor somn adevărat, de zile bune, dar fu 
trezit de ţipătul violent de satisfacţie al vulturului aflat 
afară. Când ieşi, clătinându-se, din cort, Laurence îl 
descoperi sfâşiind carnea cadavrului unei cămile care zăcea 
peste ceea ce mai rămăsese din groapa pentru foc, cu gâtul 
rupt şi coastele albe deja pe jumătate curățate de nisipuri. 


— Unul dintre corturi n-a rezistat, spuse Tharkay, în 
spatele lui. 

Laurence nu înţelese imediat. Se întoarse şi văzu opt 
dintre cămile, priponite cu funii lungi lângă un maldăr de 
nutreţ, legănându-se uşor pe picioarele înţepenite în lungul 
răstimp de imobilitate. Cortul care le adăpostise era încă în 
picioare, înclinat, cu un morman de nisip pe-o parte. Din al 
doilea cort nu mai rămăseseră decât doi ţăruşi de fier înfipţi 
adânc în pământ, de care erau agăţate câteva bucăţi de 
piele maro ce fluturau în bătaia vântului. 

— Unde sunt celelalte cămile? întrebă Laurence, din ce în 
ce mai îngrozit. 

Il luă pe Temeraire în aer numaidecât, în timp ce oamenii 
se împrăştiară, strigând, în toate direcţiile, dar în zadar: 
vântul răscolitor nu lăsase nicio urmă, nici măcar o bucăţică 
de piele însângerată. 

Pe la amiază, renunţară şi începură, deprimati, să adune 
tabăra. Şapte cămile pierdute şi, împreună cu ele, butoaiele 
de apă, pe care le lăsaseră pe spinarea animalelor, ca 
povara lor să le ţină locului liniştite. 

— Vom putea cumpăra altele, în Cherchen? îl întrebă 
Laurence pe Tharkay, obosit, ştergându-şi fruntea cu o 
mână. 

Nu-şi amintea să fi văzut multe animale pe străzile 
oraşului pe care-l părăsiseră cu aproape trei zile în urmă. 

— Foarte greu, răspunse Tharkay. Cămilele sunt extrem 
de scumpe aici şi oamenii le preţuiesc foarte mult. Unii ar 
putea să refuze să vândă animale sănătoase pentru a fi 
mâncate. N-ar trebui să ne întoarcem, după părerea mea. 
Văzând privirea plină de îndoială a lui Laurence, adăugă: 
Am stabilit intenţionat numărul la treizeci, un număr mare, 
în caz de accidente. Este mai rău decât am anticipat, dar 
totuşi ne putem descurca până ajungem la Keriya. Va trebui 
să raţionalizăm cămilele şi să reumplem butoaiele de apă 
ale lui Temeraire cum putem mai bine, în oaze, 
micşorându-ne noi rațiile. Nu va fi plăcut, dar te asigur că 
se poate. 


Tentaţia era foarte mare. Laurence ura din tot sufletul 
ideea de a mai pierde timpul. Trei zile până înapoi la 
Cherchen şi, probabil, o lungă întârziere acolo, cumpărând 
noi animale de povară, nevoiţi să se descurce, în toată 
această perioadă, cu mâncarea şi apa lui Temeraire într-un 
oraş care nu era obişnuit defel să întreţină dragoni, cu atât 
mai puţin unul de dimensiunea lui. Mai mult de-o 
săptămână pierdută, cu siguranță. Tharkay părea 
încrezător şi totuşi... şi totuşi... 

Laurence îl chemă pe Granby în spatele corturilor, să-l 
consulte între patru ochi: considerând că e cel mai bine să 
ţină secretă, pe cât posibil, misiunea lor şi să nu provoace 
nicio nelinişte inutilă cu privire la situaţia din Europa, 
Laurence nu le împărtăşise încă scopul acţiunii lor celorlalți 
membri ai echipajului şi îi lăsase să creadă că se întorc pe 
uscat doar ca să evite lunga întârziere în port. 

— O săptămână e de-ajuns să ducem ouăle la un 
adăpost, undeva, spuse Granby, agitat. Gibraltar... 
avanpostul Maltei... ar putea fi diferenţa dintre succes şi 
eşec. Îţi jur că nu este niciun om printre noi care n-ar răbda 
de foame şi de sete, de două ori mai mult timp, pentru o 
asemenea şansă, iar Tharkay zice că nu există un risc real 
să rămânem fără apă. 

Dintr-odată, Laurence spuse: 

— Şi tu te încrezi liniştit în judecata lui în această 
privinţă? 

— Mai mult decât într-a noastră, răspunse Granby. Ce 
vrei să spui? 

Laurence nu ştia exact cum să-şi exprime neliniştea în 
cuvinte; de fapt nu prea ştia de ce anume se temea. 

— Presupun că doar nu-mi place să pun vieţile noastre cu 
totul în mâinile lui, zise el. În câteva zile de drum, vom 
ajunge departe de Cherchen, cu proviziile noastre actuale, 
şi dacă se înşală... 

— Ei, bine, sfatul lui a fost bun până acum, replică 
Granby, ceva mai nesigur, deşi n-am să neg că, uneori, are 
un fel al naibii de ciudat de-a acţiona. 


— A părăsit cortul, o dată, în timpul furtunii, pentru multă 
vreme, spuse Laurence, cu glas scăzut. Asta s-a întâmplat 
după prima zi, la jumătate... Zicea că merge să vadă de 
cămile. 

Cei doi rămaseră alături în linişte. 

— Oare nu ne putem da seama, dacă ne uităm, de când e 
moartă cămila aia? sugeră Granby. 

Se duseră să cerceteze rămăşiţele, dar prea târziu. Gong 
Su pusese deja pe frigare, deasupra focului, ce mai 
rămăsese din animalul mort, care se rumenea frumuşel şi 
nu oferea niciun răspuns. 

Când fu consultat, Temeraire spuse: 

— Şi mie mi se pare mare păcat să ne întoarcem. Nu mă 
deranjează să mănânc din două în două zile, adăugă el, cu 
glas şoptit, mai ales dacă trebuie să mănânc cămile. 

— Foarte bine, ne continuăm drumul, decretă Laurence, 
în ciuda îndoielilor sale, şi, după ce Temeraire mâncă, îşi 
continuară anevoie drumul printr-un peisaj devenit şi mai 
dezolant în urma furtunii, cu vegetaţia smulsă din rădăcini, 
până şi cu pietricelele colorate suflate de vânt, nelăsând 
ochiului nicio mângâiere. 

S-ar fi bucurat să întâlnească fie şi unul dintre semnele 
sinistre care le arătaseră calea până atunci, dar nu era 
nimic să le călăuzească paşii, în afară de busolă şi de 
instinctele lui Tharkay. 

Restul zilei lungi şi aride se scurse la fel de înfiorător şi de 
monoton ca furtuna, şi milele de deşert se măcinau încet 
sub tălpile lor. Nu era nici urmă de viaţă, nici măcar vreuna 
dintre vechile fântâni părăginite. Acum, cea mai mare parte 
a echipajului călătorea pe spinarea lui Temeraire, în urma 
micului şir trist al cămilelor rămase. Pe măsură ce ziua 
înainta, capul dragonului se pleoştea: şi el căpătase doar 
jumătate din raţia obişnuită de apă. 

— Domnule, rosti Digby, cu buzele crăpate, arătând cu 
mâna: Văd ceva întunecat acolo, deşi nu e foarte mare. 

Laurence nu zărea nimic. Ziua era pe sfârşite şi soarele 
începea să transforme în umbre prelungi micile pietre 
diforme şi cioturile peisajului deşertic, dar Digby avea ochii 


ageri ai tinereţii şi era cel mai demn de încredere dintre 
veghetorii lui, căci nu avea tendinţa să exagereze. Aşadar, 
se îndreptară într-acolo: curând, văzură cu toţii peticul 
negru şi rotund, însă era prea mic ca să fie gura unei 
fântâni. Tharkay opri cămilele lângă el, privind în jos, iar 
Laurence cobori alunecând pe gâtul lui Temeraire şi se 
apropie: era capacul unuia dintre butoaiele de apă 
pierdute, care zăcea absurd de singur pe nisip, la treizeci 
de mile pustii de locul unde se aflase tabăra în dimineaţa 
aceea. 


— Mâncaţi-vă raţia, spuse încruntat Laurence, când îi 
văzu pe Roland şi pe Dyer lăsând deoparte jumătate din 
fâşiile lor de carne. Tuturor le era foame, dar mestecatul 
îndelung era dureros pentru o gură uscată şi fiecare strop 
de apă trebuia şterpelit acum din butoaiele lui Temeraire. 
Trecuse încă o lungă zi şi tot nu găsiseră nicio fântână. 
Dragonul îşi mâncase cămila crudă, ca să nu piardă nimic 
din umezeală, prin gătit: acum mai rămăseseră doar şapte. 

După două zile, dădură peste un canal de irigație îngust 
şi secat, şi, la sfatul lui Tharkay, o apucară spre nord, 
urmându-i traseul, în speranţa de a găsi nişte apă rămasă 
la izvorul acestuia. Rămăşiţele zbârcite şi strâmbe ale unor 
pomi fructiferi veştezi atârnau încă peste maluri, 
întinzându-şi în căutarea apei dispărute micile crengi 
noduroase, uscate ca hârtia la atingere şi la fel de uşoare. 
Oraşul se contura din pâcla deşertului, pe măsură ce 
înaintau: grinzi sfărâmate ieşind din nisip, pe care anii în 
bătaia vântului le ascuţiseră ca pe nişte ţepuşe, bucăţi 
sparte de cărămizi din chirpici - ultimele rămăşiţe ale 
clădirilor înghiţite de deşert. Albia râului care dăduse 
odinioară viaţă oraşului era plină de nisip fin; nu era nicio 
urmă de viaţă prin preajmă, în afară de câteva smocuri de 
iarbă maro, agăţate în vârfurile dunelor, pe care cămilele le 
devorară cu lăcomie. 

Incă o zi de drum avea să facă imposibilă întoarcerea. 

— Mă tem că aceasta este o parte nefastă a deşertului, 
dar vom găsi apă în curând, spuse Tharkay, aducând la 


focul de tabără un braţ de lemne sfărâmate. E bine că am 
găsit oraşul; ne aflăm, probabil, pe un vechi traseu de 
caravane. 

Lemnul bătrân şi uscat se aprinse iute şi fierbinte şi 
flăcările săltau şi trosneau cu vioiciune: căldura şi lumina 
erau liniştitoare în mijlocul cenușii şi a ruinelor oraşului, dar 
Laurence se îndepărtă, dus pe gânduri. Hărțile sale erau 
inutile: nu existau drumuri marcate, nimic de văzut în nicio 
direcţie, pe mile întregi, şi răbdarea lui era pusă la grea 
încercare, văzându-l pe Temeraire înfometat şi însetat. 

— Te rog să nu-ţi faci griji, Laurence, mă simt foarte bine, 
îl asigurase dragonul, dar nu reuşise să-şi desprindă ochii 
de la cămilele rămase şi Laurence constata cu durere cât 
de repede obosea cu fiecare zi care trecea, acum târându-şi 
adesea coada pe nisip: nu voia să zboare, ci păşea greoi în 
faţa cămilelor, întinzându-se adesea să se odihnească. 

Dacă ar face în zori cale întoarsă, Temeraire ar putea să 
mănânce şi să bea pe săturate; oamenii ar putea chiar să 
încarce pe spinarea lui două butoaie cu apă, să taie o 
cămilă în plus, pe care s-o transporte dragonul şi să încerce 
să ajungă la Cherchen pe calea aerului. Laurence credea că 
ar ajunge acolo în două zile de zbor, dacă Temeraire ar 
avea de cărat o povară uşoară şi dacă ar mânca şi ar bea 
destul. l-ar lua cu ei pe cei mai tineri membri ai echipajului, 
Roland, Dyer şi sergenţii, care, mergând pe jos i-ar încetini 
pe ceilalţi, şi Temeraire ar trebui să care mai puţină apă şi 
mâncare. Deşi nu-i plăcea gândul să-i părăsească pe 
ceilalţi, după calculele sale, apa cărată de ultimele patru 
cămile le-ar fi suficientă pentru drumul înapoi la Cherchen, 
pe uscat, dacă ar reuşi să străbată douăzeci de mile pe zi. 

Banii însă ar reprezenta o problemă: nu avea suficienţi 
arginţi ca să-şi permită să cumpere alt şir numeros de 
cămile, chiar dacă ar găsi, dar poate că s-ar afla cineva 
care şi-ar asuma riscul să accepte un bilet de bancă, pe 
baza cuvântului său, dacă i s-ar oferi un preţ exorbitant. 
Sau ar putea să muncească, în schimb: în oraşele 
deşertului nu păreau să trăiască dragoni, iar Temeraire, cu 
forţa lui, putea îndeplini repede multe sarcini. În cel mai rău 


caz, ar putea să smulgă aurul şi diamantele de pe mânerul 
sabiei sale, urmând să le înlocuiască ulterior, şi să vândă 
vaza de porțelan, dacă ar găsi un cumpărător. Doar 
Dumnezeu ştia câtă întârziere ar însemna toate acestea: 
săptămâni, dacă nu chiar o lună şi multe noi riscuri 
asumate. Laurence îşi făcu tura de gardă şi se duse la 
culcare, încă nehotărât şi nefericit. Se trezi, scuturat de 
Granby, dis-de-dimineaţă, înainte să se lumineze. 

— Temeraire aude ceva: cai, are impresia. 

Lumina se strecură de-a lungul crestelor dunelor joase de 
la marginea oraşului: un grup de oameni pe ponei lăţoşi, cu 
picioare scurte, ţinându-se la o distanţă considerabilă. Chiar 
sub ochii lui Laurence şi ai lui Granby, alţi cinci sau şase 
urcară în vârful dunei, să li se alăture, unii cu paloşe scurte 
în mâini, alţii cu arcuri. 

— Strângeţi  corturile şi  priponiţi  cămilele, spuse 
Laurence, înverşunat. Digby, ia-i pe Roland, pe Dyer şi pe 
ceilalţi sergenţi şi rămâneţi lângă ele: să nu cumva să le 
lăsaţi să fugă. Adunați oamenii în jurul proviziilor. Toţi cu 
spatele la peretele de colo, cel dărâmat, adăugă el, 
adresându-i-se lui Granby. 

Temeraire stătea ridicat pe picioarele din spate: 

— O să ne luptăm? întrebă el, mai degrabă plin de 
nerăbdare decât alarmat. Caii ăia par gustoşi. 

— Vreau să fim pregătiţi şi să-i fac să vadă asta, dar n-o 
să atacăm noi primii, spuse Laurence. Incă nu ne-au 
ameninţat şi, în orice caz, ar fi mult mai bine să le 
cumpărăm ajutorul decât să ne luptăm cu ei. Voi trimite soli 
sub un steag de pace. Unde e Tharkay? 

Călăuza dispăruse. La fel şi vulturul şi una dintre cămile, 
şi nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut plecând. Laurence 
conştientiză, la început, doar un şoc, pe care-l simţea mai 
profund decât ar fi trebuit, căci bănuieli avusese. Senzaţia 
lăsă locul unei furii reci, sălbatice, şi groazei: fuseseră aduşi 
suficient de departe pentru ca animalul furat să însemne că 
nu se puteau întoarce la Chercen, iar semnalul luminos al 
focului din noaptea precedentă atrăsese, probabil, această 
atenţie ostilă. 


Cu un efort, Laurence spuse: 

— Prea bine. Domnule Granby, dacă vreunul dintre 
oameni ştie puţină chineză, să vină cu mine sub steag. Vom 
vedea dacă reuşim să ne facem înţeleşi. 

— Tu nu poţi merge, zise Granby, devenind imediat 
protector. 

Dar turnura evenimentelor înlătură orice nevoie de-a 
discuta subiectul: călăreţii virară brusc, ca unul, şi se 
îndepărtară, făcându-se nevăzuţi între dune, cu poneii 
scâncind uşuraţi. 

— O! făcu Temeraire, dezamăgit şi se lăsă din nou pe 
patru picioare. 

Ceilalţi rămaseră, şovăind, o vreme, 
călăreţii nu reapărură. 

— Laurence, spuse Granby, cu glas scăzut, presupun că 
ei cunosc acest teritoriu, iar noi nu. Dacă au de gând să ne 
atace şi dacă au un dram de judecată, vor pleca şi vor 
aştepta până diseară. După ce ne aşezăm tabăra, pot să 
năvălească asupra noastră înainte să ne dăm seama şi 
poate chiar să-i facă vreun rău lui Temeraire. N-ar trebui să- 
i lăsăm să ne scape. 

— Şi, în plus, caii aceia nu cărau o cantitate mare de apă, 
punctă Laurence. 

Inaintară cu prudenţă spre vest şi apoi spre sud, conduşi 
de urmele moi şi dinţate ale copitelor, trecând peste un şir 
de dealuri. O boare fierbinte le veni în întâmpinare, iar 
cămilele scoaseră gemete groase de nerăbdare şi grăbiră 
pasul fără să fie îmboldite: dincolo de următoarea culme, 
coroanele verzi, alungite, ale plopilor se iviră pe 
neaşteptate, unduindu-se, chemându-i dincolo de creastă. 

Oaza, ascunsă într-o adâncitură adăpostită, părea doar o 
altă baltă cu apă sălcie, mai mult mocirlă, dar aveau nevoie 
de ea cu disperare. Călăreţii erau acolo, adunaţi pe celălalt 
mal, iar poneii lor se foiră agitaţi şi îşi dădură ochii peste 
cap la apropierea lui Temeraire. Printre călăreţi era şi 
Tharkay, lângă cămila dispărută. Veni până la ei, de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic, şi îi spuse lui Laurence: 


A 


ncă în alertă, dar 


— Mi-au zis că v-au văzut. Mă bucur că v-aţi gândit să-i 
urmăriţi. 

— Zău? făcu Laurence. 

Asta îl descumpăni o clipă. Se uită la Laurence şi colţul 
gurii i se curbă uşor în sus, apoi spuse: 

— Veniţi după mine. 

Îl urmară, cu pistoalele şi săbiile pregătite, ocolind iazul 
cu margini sinuoase: la baza unei dune acoperite de iarbă 
se afla o imensă construcţie în formă de cupolă, zidită din 
cărămizi lungi de pământ de culoarea palidă a ierbii 
îngălbenite, cu o singură deschidere arcuită şi o ferestruică 
în zidul opus, care, în acel moment, lăsa să pătrundă 
înăuntru o rază de lumină ce se juca pe suprafaţa 
întunecată şi lucioasă a iazului ce umplea partea din 
interior. 

— Puteţi lărgi deschizătura rezervorului, să bea, dar aveţi 
grijă să nu doborâţi acoperişul, spuse călăuza. 

Laurence rămase de pază, cu faţa la călăreţii din partea 
îndepărtată a oazei, cu Temeraire în spate, cerându-le 
armurierului Pratt şi la doi dintre aviaspiranţii mai înalţi să-l 
ajute. Cu ciocanul lui greu şi câteva răngi îndepărtară în 
scurt timp mai multe cărămizi de pe marginile deschizăturii 
zdrenţuite: îndată ce se lărgi suficient, Temeraire îşi şi vâri, 
recunoscător, botul, să bea, înghițind cu nesaţ. Îşi ridică 
nasul, picurând, şi linse până şi ultimii stropi cu limba-i 
lungă, bifurcată. 

— O, ce bună şi rece este! exclamă el, uşurat. 

— Rezervoarele sunt acoperite de zăpadă în timpul iernii, 
explică Tharkay. Majoritatea n-au mai fost folosite şi acum 
sunt goale, dar speram să găsim unul aici. Aceşti oameni 
sunt din Yutien. Ne aflăm pe drumul Khotanului, şi în patru 
zile vom ajunge în oraş. Temeraire poate mânca după pofta 
inimii, nu mai e nevoie să raţionalizăm hrana. 

— Mulţumesc, dar trebuie să mă asigur, spuse Laurence. 
Întreabă-i, te rog, pe însoțitorii tăi dacă vor să ne vândă 
câteva dintre animalele lor. Sunt sigur că Temeraire s-ar 
bucura de o schimbare în meniu. 


Unul dintre ponei şchiopăta şi stăpânul lui acceptă în 
schimbul lui cinci taeli chinezeşti de argint. 

— E un preţ absurd, comentă Tharkay, pentru că îi va fi 
greu să ducă animalul acasă. 

Dar Laurence socoti că-şi cheltuise banii cu rost, când 
Temeraire se năpusti asupra cărnii cu o plăcere sălbatică. 
Vânzătorul păru la fel de mulţumit de târgul făcut, chiar 
dacă o demonstră mai puţin violent, şi urcă în spatele unuia 
dintre ceilalţi călăreţi. Cei doi, împreună cu alţi patru sau 
cinci, părăsiră imediat oaza, îndepărtându-se spre sud într- 
un nor de praf. Ceilalţi călăreţi rămaseră, fierbând apă 
pentru ceai deasupra unor mici focuri aprinse cu iarbă şi 
aruncând pe furiş priviri piezişe peste iaz, la Temeraire, 
care acum dormea vlăguit la umbra plopilor, sforăind din 
când în când în somn, dar altminteri inert. 

Poate că nervozitatea călăreţilor era pricinuită doar de 
grija cailor, dar Laurence începu să se teamă că, prin 
nesăbuinţa sa, le dăduse un motiv să-i considere bogaţi şi o 
pradă tentantă, aşa că-şi urmări oamenii, lăsându-i să se 
ducă la rezervor doar câte doi. 

Spre uşurarea lui, când se lăsă înserarea, călăreţii îşi 
adunară lucrurile şi  plecară; puteau fi urmăriți, 
îndepărtându-se, după praful stârnit de copitele cailor, care 
zăbovea, ca un abur, în amurgul tot mai întunecat. In cele 
din urmă, Laurence se duse el însuşi la rezervor şi 
îngenunche la margine, luând apă în căuşul palmelor: 
proaspătă şi mai curată decât orice altă apă băută în 
deşert, având doar un vag gust de pământ din cauza 
cărămizilor de lut. Işi aşeză mâinile ude pe faţă şi pe ceafă 
şi le desprinse pline de praful galben-maroniu ce i se 
adunase pe piele, apoi mai bău de câteva ori, bucurându-se 
de fiecare picătură, înainte de a se ridica să supravegheze 
oamenii care aşezau tabăra. 

Butoaiele erau iarăşi grele, pline ochi de apă, ceea ce le 
nemulţumi doar pe cămile, dar nici măcar ele nu păreau 
nefericite: nu scuipară şi nici nu loviră cu picioarele, în timp 
ce erau descărcate, aşa cum făceau de obicei, ci se lăsară 
manevrate şi legate în tăcere, după care îşi aplecară cu 


nerăbdare capetele spre tufişurile fragede şi verzi din jurul 
gropii de apă. Oamenii erau binedispuşi cu toţii, băieţii mai 
tineri chiar jucându-se puţin în răcoarea serii, improvizând 
o întrecere cu o creangă uscată pe post de ciomag şi o 
pereche de ciorapi făcuţi ghem, drept minge. Laurence era 
convins că unele dintre ploştile care treceau din mână-n 
mână conţineau ceva cu mult mai tare decât apa, deşi 
înainte de a intra în deşert ordonase ca toată băutura să fie 
aruncată şi înlocuită cu apă, şi avură parte de o cină veselă, 
carnea uscată fiind mult mai gustoasă, căci fusese 
înăbuşită cu cereale şi nişte ceapă sălbatică de pe malul 
apei, despre care Gong Su le spusese că e comestibilă. 

Tharkay îşi luă porţia şi îşi ridică micul cort puţin mai 
departe, vorbind cu glas scăzut doar cu vulturul său, care i 
se odihnea pe mână, tăcut şi cu capişonul pe cap, după ce 
mâncase şi el câţiva şobolani dolofani şi imprudenti. 
Izolarea lui nu era întru totul autoimpusă: Laurence nu le 
împărtăşise oamenilor suspiciunile sale, dar furia lui din 
dimineaţa aceea, determinată de plecarea lui Tharkay, 
fusese perfect înţeleasă şi, oricum, nimeni nu aprecia felul 
în care îi părăsise călăuza. În cel mai rău caz, era posibil să 
fi intenţionat să-i facă să se rătăcească: cu siguranţă nici 
unul dintre ei n-ar fi reuşit singur să găsească oaza, fără ca 
drumul să le fie arătat întâmplător de călăreţi. Sau, doar 
ceva mai puţin grav, poate că alesese să-i lase pradă unei 
sorţi incerte şi să-şi asigure propria supravieţuire luând 
cămila şi suficientă apă ca să-i ajungă multă vreme. Poate, 
descoperind oaza, s-ar fi întors la ei, dar Laurence nu putea 
să creadă că îi părăsise doar ca să plece în recunoaştere - 
fără o vorbă? fără niciun însoțitor? Era, dacă nu în întregime 
contestabil, cel puţin deranjant. 

Ce era de făcut în privinţa lui era o enigmă la fel de mare: 
nu se puteau descurca fără o călăuză, deşi Laurence nu 
vedea continuarea drumului cu cineva în care nu se puteau 
încrede. Îşi dădea însă seama că era dificil să-l înlocuiască. 
Avea însă să ia o hotărâre în privinţa lui la Yutien: nu avea 
de gând să-l abandoneze pe Tharkay singur în deşert, chiar 
dacă el intenţionase să le facă lor asta, oricum, nu cu atât 


de puţine dovezi. Aşadar, Tharkay fu lăsat să stea singur şi 
netulburat, deocamdată, dar, când oamenii începură să se 
retragă la culcare, Laurence organiză, discret, cu Granby, o 
gardă dublă la cămile lăsându-i pe ceilalţi să creadă că 
făceau asta doar de teama întoarcerii călăreţilor. 


Ţânţarii începură să băzâie sonor pretutindeni în jurul lor 
după apusul soarelui: nici măcar mâinile apăsate pe urechi 
nu le puteau înăbuşi glasurile subţiri, tânguitoare. Primul 
țipăt neaşteptat fu, la început, aproape o uşurare: un sunet 
uman, limpede şi conştient, apoi cămilele începură să urle 
şi să salte, în timp ce călăreţii năvăliră prin mijlocul taberei, 
acoperind cu răcnetele lor orice ordine ar fi strigat Laurence 
şi împrăştiind cenuşa focului cu crengi lungi, scurmătoare, 
târâte pe pământ. 

Temeraire se ridică din spatele corturilor şi răcni: cămilele 
începură să smucească şi mai sălbatic de funii, iar 
majoritatea poneilor, nechezând de spaimă, o luară la 
goană. Laurence auzi pistoale descărcându-se în toate 
direcţiile, cu focurile de armă dureros de luminoase în 
întuneric: 

— La naiba, nu trageţi în zadar, răcni el şi îl înhăţă pe 
tânărul Alien, palid şi speriat, când acesta ieşi, împleticindu- 
se cu spatele, dintr-un cort, cu un pistol în mâna-i 
tremurândă. Lasă-l jos, dacă nu poţi... adăugă şi prinse 
pistolul în cădere: băiatul aluneca, fără vlagă, la pământ, cu 
sângele ţâşnind dintr-o gaură netedă în umăr. Keynes! 
strigă Laurence şi îl aruncă pe băiatul leşinat în braţele 
medicului de dragoni. 

Scoase sabia din teacă şi ţâşni înspre cămile, unde 
străjerii se clătinau pe picioare, fără să facă nimic, cu aerul 
buimac al unora treziţi din somnul beţiei, şi câteva ploşti 
troncăneau goale pe jos, lângă ei. Digby se ţinea cu greu de 
funiile animalelor, străduindu-se să le împiedice să se ridice 
pe picioarele din spate. Era singurul care încerca să fie de 
folos, deşi trupul lui tânăr şi deşirat nu era suficient de greu 
ca să le ţină capetele în jos şi aproape sălta, la capătul 
sforilor, cu păru-i blond, lung şi ciufulit fluturând sălbatic. 


Unul dintre atacatori, azvârlit la pământ de calul său 
înnebunit de frică, reuşi să se ridice în picioare: dacă putea 
ajunge la pripoane şi să le taie, cămilele dezlegate ar face 
jumătate din treabă, căci, cu siguranţă, în starea lor de 
confuzie şi spaimă, ar lua-o la goană din tabără. Apoi, 
călare, atacatorii ar putea să le adune şi să dispară cu ele 
printre dealurile şi văile dunelor dimprejur. 

Salyer, unul dintre aviaspiranţii de gardă, îşi ţinea 
stângaci pistolul cu o mână, încercând să ridice trăgaciul şi 
să-şi frece ochii lipiţi cu cealaltă, în timp ce atacatorul se 
năpusti asupra lui cu paloşul ridicat. Deodată, Tharkay era 
acolo, smulgând pistolul din mâna moale a lui Salyer. Trase 
în pieptul bărbatului, doborându-l la pământ şi-şi scoase, cu 
mâna cealaltă, cuțitul lung. Un alt atacator lovi în direcţia 
capului lui, din şaua calului, dar călăuza, aplecându-se 
dedesubt, spintecă netulburat burta animalului. Acesta se 
prăbuşi, nechezând şi zbătându-se, în timp ce călăreţul 
strivit urla aproape la fel de tare, iar Laurence îşi scoase 
sabia şi izbi în jos o dată, şi încă o dată, reducându-i la 
tăcere pe amândoi. 

— Laurence, Laurence, aici! strigă Temeraire şi se avântă 
în întuneric, către unul dintre corturile de provizii. 

Rămăşiţele roşii, împrăştiate, ale focului, răspândeau 
suficientă lumină ca să poată vedea umbrele care dădeau 
ocol cortului şi siluetele cailor ce se cabrau şi fornăiau. 
Temeraire lovi cu ghearele, sfâşiind pânza în timp ce cortul 
se prăbuşi învăluind trupul unui bărbat şi dintr-odată toţi 
ceilalţi călăreţi plecau. Bubuitul copitelor se domuoli, 
devenind un sunet înăbuşit, când trecură în goană de la 
pământul bătătorit al taberei la nisipul afânat, lăsând în 
urma lor doar ţânţarii să-şi înalțe iarăşi cântecul. 

Omorâseră în total cinci oameni şi doi cai. Pierderile lor: 
unul dintre aviaspiranţi, Macdonaugh, care se alesese cu o 
lovitură de paloş în burtă şi zăcea acum, gâfâind încetişor, 
pe un pat improvizat. Şi tânărul Allen. Harley, colegul lui de 
cort, care trăsese, cuprins de panică, atunci când caii 
trecuseră pe lângă el, tropăind, plângea încetişor într-un 
colţ, până când Keynes, în felul său direct, îi spuse: 


— Nu te mai smiorcăi ca o stropitoare, te rog. Mai bine ai 
exersa trasul cu arma. O asemenea lovitură nu poate omori 
pe nimeni. 

După care îl puse să taie bandaje pentru colegul său. 

— Macdonaugh e un flăcău puternic, îi spuse Keynes lui 
Laurence, cu glas scăzut, dar n-am să-ţi dau false speranţe. 

Şi, cu câteva ore înaintea zorilor, băiatul scoase un 
horcăit sufocat şi muri. Temeraire îi săpă mormântul în 
pământul uscat, în apropierea iazului, în umbra plopilor, 
foarte adânc, ca furtunile de nisip să nu-i dezgroape trupul. 
Pe ceilalţi bărbaţi îi îngropară la o adâncime mai mică, într- 
o groapă comună. Atacatorii luaseră cu ei foarte puţin, în 
schimbul sângelui vărsat: câteva vase de gătit, un sac de 
grâne, nişte pături, iar unul dintre corturi fusese distrus de 
atacul lui Temeraire. 

— Mă îndoiesc că se vor întoarce, dar ar fi bine să plecăm 
cât mai repede, spuse Tharkay. Dacă vor răspândi 
informaţii false despre noi la Khotan, am putea să avem 
parte acolo de o primire neplăcută. 


Laurence nu ştia ce să creadă despre Tharkay: dacă era 
cel mai neobrăzat trădător din lume sau cel mai 
inconsecvent, ori dacă propriile sale suspiciuni erau total 
neîntemeiate. Nu fusese un laş cel care-i stătuse alături în 
timpul luptei, înconjurat de animalele cuprinse de panică şi 
de atacatorii concentrați doar asupra prăzii: i-ar fi fost 
destul de uşor lui Tharkay s-o şteargă pe furiş sau chiar să-i 
lase pe bandiți să-şi facă de cap şi, în învălmăşeală, să 
şterpelească o cămilă. Pe de altă parte, un om poate fi 
curajos în lupta cu săbiile, dar asta să nu însemne nimic în 
privinţa caracterului său, deşi Laurence se simţea jenat şi 
nerecunoscător pentru că nutrea acel gând. Cu toate 
acestea, nu voia să-şi mai asume niciun risc, cel puţin nu 
inutil: dacă în patru zile ajungeau teferi în Yutien, aşa cum 
promisese Tharkay, foarte bine, dar Laurence nu voia să-şi 
pună oamenii în situaţia de a muri de foame dacă 
promisiunile nu se adevereau. Din fericire, după ce se 
ghiftuise cu cei doi cai morţi, Temeraire putu să lase 


neatinse cămilele rămase, încă două zile. lar în seara celei 
de-a treia, îl luă pe Laurence în văzduh şi văzură în 
depărtare panglica îngustă a râului Keriya, ce scânteia 
albă-argintie în lumina asfinţitului, întrerupând deşertul şi 
împodobită cu o salbă groasă, de un verde crud. 

Temeraire îşi mâncă, în seara aceea, cămila cu plăcere şi 
băură cu toţii pe săturate. De dimineaţă ajunseră curând la 
o fermă, mărginită pe toate laturile de şiruri înalte şi 
unduitoare de canabis, mai înalte decât un stat de om, 
plantate în rânduri perfecte, ca să ancoreze dunele. 
Apropiindu-se de marele oraş al deşertului, întâlniră vaste 
crânguri de duzi roşii, cu frunzele foşnind în adierea brizei. 

Piaţa era împărţită în două zone, una plină de cărucioare 
pictate în culori vesele, folosite deopotrivă pentru transport 
cât şi ca tarabe, trase de catâri sau de ponei lăţoşi, multe 
dintre ele împodobite şi cu pene colorate. În cealaltă, 
corturi de bumbac răcoros erau montate pe rame din crengi 
de plop pentru a crea un fel de spaţiu de expunere, iar în 
jurul lor se răsuceau, în compania negustorilor, dragoni 
mititei, împodobiţi cu giuvaiere strălucitoare, ridicând 
capetele curioşi, să-l vadă pe Temeraire trecând. El îi privea 
cu un interes pe măsură şi un licăr de invidie. 

— E doar tinichea şi sticlă, spuse Laurence grăbit, 
sperând să preîntâmpine orice dorinţă pe care ar fi putut s- 
o aibă Temeraire de a se găti în mod similar. Nu valorează 
nimic. 

— Oh, dar e foarte drăguţ, spuse dragonul cu regret, 
zăbovind cu privirea asupra unui set spectaculos, ca un fel 
de tiară de violet, purpuriu şi arămiu, cu şiraguri lungi din 
mărgele de sticlă atârnând la gât. 

Asemenea călăreţilor pe care-i întâlniseră, feţele erau mai 
degrabă turceşti decât orientale, tuciurii datorită soarelui 
deşertului. Femeilor mahomedane, acoperite de văluri, nu li 
se vedeau decât palmele şi labele picioarelor. Celelalte nu- 
şi acopereau chipurile, ci purtau, ca şi bărbaţii, tichii în 
patru colţuri, din mătăsuri colorate, cu broderii generoase, 
şi îi urmăreau cu ochii negri, mari şi curioşi, interes la care 
bărbaţii răspundeau cu unul cel puţin pe măsură. Laurence 


se întoarse să le arunce lui Dunne şi lui Hackley, 
exuberanţii tineri puşcaşi, o privire aspră. Aceştia tresăriră, 
vinovaţi, şi îşi coborâră mâinile, renunțând să mai trimită 
bezele tinerelor de pe cealaltă parte a drumului. 

La fiecare colţ al bazarului erau expuse mărfuri: saci 
robuşti din pânză groasă de bumbac, aşezaţi pe pământ, 
plini de grâne, mirodenii rare şi fructe uscate; suluri de 
mătase, în bizare modele multicolore care nu reprezentau 
nimic, nici flori, nici vreo altă imagine; ziduri strălucitoare 
de cufere clădite, poleite cu fâşii de alamă bătută, urcioare 
de cupru scânteietor atârnate şi vase albe, conice, pe 
jumătate îngropate în pământ, ca să păstreze apa rece, şi 
remarcabil de multe etajere de lemn, pe care erau aşezate 
cuțite de toate felurile, cu plăselele meşteşugit lucrate, 
unele incrustate şi împodobite cu pietre preţioase şi lamele 
lungi, curbate şi periculoase. 

La început, înaintară cu prudenţă pe străzile bazarului, cu 
ochii atenţi la umbre, dar teama lor de o nouă ambuscadă 
se dovedi nefondată: localnicii zâmbeau şi le făceau semn 
de la tarabe să se apropie. Până şi dragonii îi pofteau să 
vină şi să cumpere, unii pe un ton melodios de flaut, la care 
Temeraire se oprea, din când în când, să răspundă cu 
frânturi din limba semenilor săi pe care începuse s-o înveţe 
de la Tharkay. Uneori, câte un negustor de obârşie chineză 
ieşea din prăvălia sa şi făcea, în semn de respect, o 
plecăciune adâncă, până la pământ, în calea lui Temeraire, 
holbându-se nedumerit la ceilalţi. 

Tharkay îi conduse fără greş prin sectorul dragonilor şi pe 
lângă o mică moschee frumos pictată, în faţa căreia se 
aflau o piaţă plină de bărbaţi şi chiar şi câţiva dragoni care 
se prosternau, pe covoare de rugăciune moi, ţesute. La 
marginea pieței, ajunseră la un pavilion confortabil, 
suficient de mare chiar şi pentru Temeraire, cu acoperişul 
de pânză groasă susţinut de coloane suple şi înalte din 
lemn, cu plopi ce umbreau piaţa de jur împrejur. Cu o mică 
parte din rezerva de argint, din ce în ce mai redusă, a lui 
Laurence, cumpărară oi pentru cina lui Temeraire şi un pilaf 
consistent de oaie cu ceapă şi stafide dulci şi moi pentru a 


lor, împreună cu felii rotunde de lipie rumenită şi pepeni 
verzi, zemoşi, pe care îi mâncară, în felii groase, până la 
coajă. 

— Mâine putem vinde celelalte cămile, spuse Tharkay, 
după ce puţinele resturi de mâncare fură îndepărtate şi 
oamenii se aşezaseră prin toate părţile pavilionului să 
picotească pe covoarele şi pernele comode. Călăuza hrănea 
vulturul cu bucăţi de ficat de oaie, aruncate de Gong Su în 
timp ce pregătea mâncarea pentru Temeraire. De aici şi 
până la Kashgar oazele sunt mai numeroase, continuă el, şi 
trebuie să cărăm apă doar pentru o zi. 

Nici o altă veste n-ar fi putut fi mai bine-venită: simţindu- 
se iarăşi bine, trupeşte şi sufleteşte, şi extrem de uşurat că 
traversaseră deşertul cu bine, Laurence era înclinat să fie 
îngăduitor. Ca să găsească o altă călăuză cerea timp şi 
plopii care murmurau la unison în jurul luminişului îi arătau 
că nu dispunea de aşa ceva: frunzele începuseră să se 
îngălbenească, semnele timpurii ale toamnei. 

— Hai să facem câţiva paşi, îi spuse el lui Tharkay, după 
ce acesta puse vulturul înapoi în colivie, acoperind-o pentru 
noapte. 

Impreună, se îndepărtară puţin pe aleile pieţei unde 
negustorii începeau să-şi împacheteze lucrurile, ridicând 
gurile sacilor, ca să-şi acopere produsele de galanterie. 

Strada mişuna de oameni, dar limba engleză le oferea 
suficientă discreţie. Laurence se opri în cea mai apropiată 
umbră şi se întoarse spre Tharkay, a cărui faţă era toată o 
politicoasă şi netulburată întrebare. 

— Sper că ai idee deja despre ce vreau să-ţi vorbesc, 
începu Laurence. 

— |mi pare rău că nu e aşa, căpitane, şi trebuie să te 
osteneşti să-mi explici, răspunse Tharkay. Dar poate că aşa 
e cel mai bine: astfel, vor fi evitate neînțelegerile şi nu 
cunosc niciun motiv pentru care ar trebui să eziţi să fii 
cinstit cu mine. 

Laurence şovăi; asta părea iarăşi o batjocură vicleană, 
căci Tharkay nu era prost şi sigur remarcase că aproape 
toţi îl ocoliseră în ultimele patru zile. 


— Atunci am să-ţi fac pe plac, spuse Laurence, pe un ton 
mai aspru. Ne-ai adus până aici fără probleme, lucru pentru 
care îţi sunt recunoscător, dar sunt extrem de nemulţumit 
de comportamentul tău, căci ne-ai abandonat, fără să ne 
anunţi, în mijlocul deşertului. Nu vreau scuze, adăugă el, 
văzând fruntea lui Tharkay ridicându-se. Le consider inutile, 
atât timp cât nu sunt convins că sunt sincere. Dar vreau să- 
mi promiţi că nu vei mai părăsi tabăra fără permisiunea 
mea. Nu mai vreau asemenea plecări neanunţate. 

— Ei, bine, îmi pare rău că nu ţi-am dat satisfacţie, spuse 
Tharkay, gânditor, după o clipă. Şi n-aş vrea niciodată să te 
ţin legat, doar din obligaţie, de ceea ce acum ţi se pare un 
târg prost. Sunt perfect de acord să ne despărţim aici, dacă 
doreşti. Vei putea să găseşti o călăuză din partea locului, 
într-o săptămână sau două, poate trei, dar sunt sigur că 
asta nu poate însemna foarte mult: cu siguranţă veţi 
ajunge, oricum, acasă, în Anglia, mai repede decât v-ar fi 
dus A/legiance. 

Acest răspuns ocolea cu dibăcie promisiunea cerută şi îl 
aducea direct în discuţie pe Laurence: nu puteau renunţa 
cu uşurinţă la trei săptămâni sau chiar la una - dacă 
aceasta nu era o estimare optimistă, din capul locului, căci 
nu cunoşteau nici limba locală, care părea mai aproape de 
turcă decât de chineză, nici obiceiurile. Laurence nici măcar 
nu era sigur că se aflau încă pe teritoriul revendicat de 
China sau în vreun principat mai mic. 

Îşi înghiţi furia, suspiciunea reînnoită şi un răspuns pripit, 
deşi toate trei îi stăteau în gât: 

— Nu, spuse el încrâncenat. N-avem timp de pierdut, 
după cum cred că ştii foarte bine, adăugă el. 

Tonul lui Tharkay fusese amabil, impenetrabil, dar puţin 
exagerat în acest sens. Şi mai era ceva în privirea lui care 
sugera că înţelegea că se grăbeau. Laurence ascunsese 
scrisoarea de la amiralul Lenton în bagaj, dar îşi amintea 
acum că sigiliul de ceară roşie fusese moale şi întins, atunci 
când misiva îi fusese înmânată; lui Tharkay i-ar fi fost 
destul de uşor, pe drum, s-o fi deschis şi s-o fi sigilat la loc. 


Dar expresia lui Tharkay nu se schimbă la aluzia 
acuzatoare. Se înclină şi spuse cu blândeţe: 

— Cum doreşti. 

Şi, răsucindu-se pe călcâie, se îndreptă spre pavilion. 


4 


Munţii roşii şi golaşi arătau de parcă ar fi fost pliaţi direct 
din câmpia deşertului, cu piscurile pictate în dungi late de 
alb şi ocru, fără urmă de dealuri domoale la bază. Se 
încăpăţânau să rămână la distanţă: preţ de o zi întreagă, 
Temeraire zbură în ritm constant şi parcă nu se apropia 
defel, munţii retrăgându-se mereu mai sus, mai departe, 
până când, pe neaşteptate, zidurile canionului se înălţau 
de-o parte şi de alta. În intervalul a zece minute de zbor, 
cerul şi deşertul dispărură în spatele lor şi Laurence 
înţelese  dintr-odată că munţii erau ei înşişi dealuri 
submontane pentru piscurile înalte, înveşmântate în alb, de 
dincolo. 

Poposeau în poieni largi, sus în munţi, străjuite de piscuri 
şi acoperite, ici şi colo, de iarbă de un verde-marin, cu 
floricele galbene înălțându-se ca nişte steaguri din 
pământul prăfos. Vite negre, cu coarne mari, cu ciucuri roşii 
legănându-se pe frunte, îi priveau temătoare în timp ce 
Tharkay negocia cu păstorii lor, în colibele lor circulare cu 
acoperişuri conice. Noaptea, câţiva fulgi albi coborâră în 
tăcere, purtaţi de vânt, scânteind în întuneric. Topiră 
zăpadă într-un vas mare de piele pentru Temeraire. 

Din când în când, auzeau strigătul îndepărtat al unor 
dragoni, care îl făcea pe Temeraire să-şi zburlească gulerul 
şi, o dată, zăriră la distanţă o pereche sălbatică ridicându- 
se în spirală, alergând unul după coada celuilalt şi ţipând cu 
glasuri vesele, subţiri, înainte să dispară în spatele unui 
munte. Tharkay îi obligă să-şi acopere ochii cu văluri, ca să 
se protejeze de lumina puternică. Până şi Temeraire fu 
nevoit să se supună acestui tratament, deşi arăta foarte 
ciudat cu mătasea albă, subţire, înfăşurată în jurul capului, 
ca o eşarfă de legat la ochi. Chiar şi cu asemenea precauţii, 
feţele lor deveniră roz şi arse de soare, în primele câteva 
zile. 

— Va trebui să luăm mâncare cu noi, până trecem de 
Irkeshtam, spuse Tharkay şi, după ce îşi aşezară tabăra în 


faţa unei vechi fortărețe părăginite, plecă şi se întoarse 
aproape o oră mai târziu, cu trei localnici care mânau 
câţiva porci graşi, cu picioare scurte. 

— Vrei să-i urcăm pe munte vii? strigă Granby, făcând 
ochii mari. O să guiţe până răguşesc şi apoi o să moară de 
spaimă. 

Dar porcii păreau ciudat de somnolenţi şi de indiferenți la 
prezenţa lui Temeraire, spre marea lui uimire: se aplecă şi 
atinse unul cu nasul, iar acesta doar căscă şi se aşeză cu o 
bufnitură în zăpadă, pe picioarele din spate. Unul dintre 
porci încerca întruna să treacă dincolo de zidul de cărămizi 
al fortăreței şi trebuia să fie adus înapoi, în mod repetat, de 
către îngrijitorii lui. 

— Le-am pus opiu în mâncare, explică Tharkay, 
răspunzând nedumeririi lui Laurence. Vom aştepta să 
treacă efectul drogului, când facem popas, şi Temeraire va 
mânca după ce ne odihnim. Apoi, pe ceilalţi, îi vom seda din 
nou. 

Laurence nu agrea o asemenea idee şi nu era dispus să 
se încreadă în asigurările superficiale ale lui Tharkay. Fu cu 
ochii în patru după ce Temeraire mâncă primul porc. 
Animalul merse la moarte perfect lucid şi dând tot timpul 
din picioare, iar Temeraire nu avu deloc tendinţa, după 
aceea, să zboare în cercuri nebune, dar se cufundă într-un 
somn ceva mai adânc decât de obicei şi sforăi destul de 
tare, cu horcăituri. 


Trecătoarea urca atât de mult încât lăsară norii la 
picioarele lor şi tot restul pământului: doar piscurile 
munţilor din apropiere le ţineau tovărăşie. Temeraire gâfâia 
şi trebuia să se culce la pământ, ca să se odihnească, ori de 
câte ori terenul îi îngăduia, lăsându-şi conturul trupului în 
zăpadă, atunci când se ridica. Avea o stranie stare de 
vigilenţă, cât era ziua de lungă: Temeraire se uita 
necontenit împrejur, în timp ce zbura, şi se oprea să 
planeze în aer, cu un mârâit gros, neliniştit. 

După ce ieşiră din trecătoare, se opriră să înnopteze într- 
o mică vale ferită de vânt, între două piscuri uriaşe, 


neacoperite de zăpadă, şi îşi ancorară corturile la poalele 
stâncii. Izolară porcii cu un gard de vreascuri şi sfoară şi îi 
lăsară să se mişte în voie. Temeraire măsură cu pasul 
partea lui de vale, timp de câteva minute, şi apoi se aşeză, 
cu coada încă zvâcnind. Laurence veni lângă el, cu ceaiul în 
mână. 

— Nu că aş auzi ceva, spuse dragonul, şovăitor, dar am 
senzaţia că ar trebui să aud ceva. 

— Avem o poziţie bună aici, măcar nu putem fi atacați 
prin surprindere, îi răspunse Laurence. Nu-ţi strica somnul 
din cauza asta, am postat oameni de veghe. 

— Suntem foarte sus în munţi, vorbi Tharkay pe 
neaşteptate, făcându-l pe Laurence să tresară. Nu-l auzise 
apropiindu-se. S-ar putea să simţi doar schimbarea şi 
dificultatea de a respira: aerul e mai rarefiat. 

— De aceea mi-e atât de greu să respir? întrebă 
Temeraire şi se ridică, dintr-odată, pe picioarele din spate. 

Porcii începură să guiţe şi să alerge, când aproape o 
duzină de dragoni, de diferite culori şi dimensiuni, coborâră, 
dând din aripi, spre ei. Cei mai mulţi aterizară cu pricepere, 
agăţându-se de stâncă şi privind în jos, către corturi, cu 
feţe şirete, isteţe şi înfometate. Trei dintre ei, cei mai mari, 
se postaseră între Temeraire şi ţarcul improvizat şi se 
aşezară, provocator, pe picioarele din spate. 

Nici unul dintre ei nu era mare: căpetenia era ceva mai 
mic decât un Yellow Reaper, de culoare gri-deschis, cu linii 
maro şi o singură pată purpurie peste jumătate din faţă şi 
în josul gâtului, şi avea o mulţime de antene spinoase în 
jurul capului. Işi dezveli dinţii şi şuieră, zbârlindu-şi 
antenele. Cei doi tovarăşi ai săi erau puţin mai mari, unul, o 
colecţie de nuanţe vii de albastru, iar celălalt, gri-închis. 
Toţi trei erau plini de cicatrice, urmele numeroaselor bătălii, 
semne de dinţi şi de gheare. 

Temeraire era mai greu aproape decât toţi trei împreună. 
Se ridică drept şi gulerul i se deschise larg, întinzându-se ca 
un volan în jurul capului, şi le răspunse cu un uşor mârâit: o 
ameninţare. Dragonii sălbatici, atât de izolaţi de întreaga 
lume, nu ştiau, probabil, că trebuiau să se teamă de Celeşti 


altfel decât ca de nişte dragoni mari, din cauza forţei şi a 
dimensiunii lor. Dar ciudata capacitate a vântului divin era, 
de departe, cea mai periculoasă armă a lor şi putea 
sfărâma, pe nevăzute, piatră, lemn şi os. Temeraire nu 
stârni acum vântul divin împotriva lor, dar în răcnetul lui se 
strecură ceva din acesta, suficient să-l facă pe Laurence să 
tremure. Dar şi dragonii sălbatici fură cuprinşi de frică. 
Antenele căpeteniei cu pata roşie se pleoştiră, lipindu-i-se 
de gât, şi, ca un stol de păsări speriate, se năpustiră cu toţii 
în văzduh şi părăsiră valea. 

— O, dar încă n-am făcut nimic, spuse Temeraire, 
nedumerit şi uşor dezamăgit. 

Deasupra lor, munţii răsunau încă de ecourile răgetului 
său, învălmăşindu-le într-un val continuu de bubuituri, un 
sunet mult mai puternic decât cel iniţial. Fațada albă a 
stâncii se zgudui, gemu şi se dezlipi de piatră, întreaga 
lespede de zăpadă şi gheaţă desprinzându-se uşor. Preţ de 
o clipă îşi mai păstră forma, mişcându-se cu o graţie 
domoală şi maiestuoasă, apoi pe suprafaţa ei apăru o reţea 
de crăpături ca nişte pânze de păianjen şi totul se nărui 
într-un imens nor umflat care începu să coboare panta în 
galop, către tabără. 

Laurence se simţi ca un căpitan al unei nave 
condamnate, văzând valul care urmează s-o răstoarne: 
perfect conştient de dezastru şi incapabil să-l evite. N-avea 
timp să facă nimic, doar să privească. Avalanşa veni atât de 
repede, încât doi dintre ghinioniştii dragoni sălbatici, deşi 
încercaseră să fugă toţi deodată, fură măturaţi în calea ei. 
Tharkay le striga oamenilor care stăteau în jurul corturilor, 
direct în calea avalanşei: 

— La o parte! La o parte de pe stâncă! 

Dar, chiar în timp ce făcea asta, erupția uriaşă se 
împrăştie, săltând de pe versant, trecu în goană peste 
tabără şi apoi masa clocotitoare năvăli fierbând şi vuind 
peste fundul înverzit al văii. 

Mai întâi veni o rafală de aer rece, aproape fizică, prin 
forţa ei. Laurence fu azvârnlit cu spatele şi lipit de trupul 
uriaş al lui Temeraire, în timp ce întindea mâna să-l apuce 


de braţ pe Tharkay, care dădea înapoi, clătinându-se. Apoi 
norul însuşi lovi şi smulse lumea din jurul lui, de parcă ar fi 
fost aruncat dintr-odată adânc în zăpadă, cu faţa în jos, şi 
apăsat acolo, înconjurat de un albastru sinistru şi rece, care 
înăbuşea orice zgomot, doar cu un vuiet surd în urechi. 
Laurence deschise gura, căutând aerul care nu era acolo. 
Fulgi şi aşchii de gheaţă îi zgâriau faţa, ca nişte cuțite, iar 
plămânii i se umflau, sub presiunea de pe piept, de pe 
membre, cu braţele desfăcute şi împinse înapoi, astfel încât 
umerii îl dureau. 

Şi apoi, la fel de iute cum venise, teribila povară dispăru. 
Era îngropat, în picioare, în zăpadă, mai compactă până la 
genunchi şi subţiindu-se într-o crustă solidă de gheaţă 
peste faţă şi umeri. Cu o sforţare disperată, îşi eliberă 
braţele şi îşi curăţă gura şi nările cu mâini stângace, 
amorţite, în timp ce plămânii îl ardeau, până ce reuşi să 
tragă în piept primele guri de aer aspre, dureroase. Lângă 
el, Temeraire era mai mult alb decât negru, ca un ochi de 
geam după îngheţ, şi se scutura, împroşcând zăpada. 

Tharkay, care reuşise să se întoarcă cu spatele la nor, era 
într-o stare ceva mai bună, smulgându-şi deja picioarele din 
zăpadă. 

— Repede, repede, nu e niciun moment de pierdut, spuse 
el cu glas răguşit şi începu să traverseze greoi valea, către 
corturi - sau către locul în care se aflaseră acestea, acum 
un morman povârnit de zăpadă, înalt de zece picioare sau 
mai mult. 

Laurence se eliberă şi se duse după el, oprindu-se să-l 
scoată pe Martin, când văzu părul galben-pai al 
aviaspirantului ieşind prin zăpadă: se aflase doar puţin mai 
departe, dar, doborât fiind la pământ, era mai adânc 
îngropat sub zăpadă. Împreună, se opintiră prin nămeţi; din 
fericire, totul era acum zăpadă udă şi moale, nu gheaţă sau 
stâncă, dar, totuşi, înfiorător de grea. 

Temeraire îi urma, neliniştit, aruncând într-o parte şi-n 
alta mormane mari de zăpadă, la indicaţiile lor, dar era 
nevoit să fie atent cu ghearele. Curând, dezgropară unul 
dintre dragonii sălbatici, o femelă care se lupta înnebunită 


să se elibereze - o mică făptură albastră cu alb, nu mult 
mai mare decât un Greyling. Temeraire o apucă de ceafă şi 
o trase afară, scuturând-o, şi în buzunarul de sub trupul ei 
găsiră unul dintre corturi, pe jumătate strivit, şi o mână de 
oameni, răniţi şi gâfâind. 

Imediat ce Temeraire o lăsă jos, femela încercă să 
zboare, dar el o prinse din nou şi şuieră, amestecând 
câteva frânturi de cuvinte în limba dragonilor cu furia 
obişnuită. Femela tresări şi ciripi ceva drept răspuns şi apoi, 
după ce Temeraire şuieră din nou, se întoarse ruşinată şi 
începu să-i ajute să sape. Ghearele ei mici erau mai 
potrivite pentru munca delicată de salvare a oamenilor. Pe 
celălalt dragon sălbatic, puţin mai mare, colorat în 
portocaliu, galben şi roz, îl găsiră blocat la baza 
povârnişului, într-o stare mult mai proastă: o aripă îi atârna 
într-un unghi nefiresc, sfâşiată şi, după ce îl eliberară, 
scoase nişte teribile sunete tânguitoare şi se ghemui 
tremurând la pământ. 

— Ei, v-a luat al naibii de mult, zise Keynes, când îl 
scoaseră afară. Rămăsese calm în cortul medical, 
aşteptând, în timp ce Alien, îngrozit, îşi ascundea faţa în 
patul său. Haide, poţi da şi tu o mână de ajutor, măcaro 
dată, spuse el şi imediat îi dădu băiatului bandaje şi cuțite 
şi îl târî spre bietul dragon rănit, care şuieră temător, 
încercând să-i alunge, până când Temeraire întoarse capul 
şi se repezi la el. Atunci, intimidat, îşi vâri capul între umeri 
şi-l lăsă pe Keynes să-i facă tot ce trebuie, scâncind uşor 
când medicul îi puse la loc ţepii rupţi. 

Pe Granby îl găsiră inconştient, cu buzele vinete, îngropat 
aproape cu capul în jos, iar Laurence şi Martin îl duseră cu 
grijă într-un loc curăţat, acoperindu-l cu pânza singurului 
cort pe care reuşiseră să-l dezgroape, aflat lângă puşcaşii 
care stătuseră unul lângă altul, foarte aproape de povârniş: 
Dunne, Hackley şi locotenentul Riggs, cu toţii palizi şi 
neclintiţi. Emily Roland reuşise să-şi scoată singură capul 
afară, aproape înotând prin zăpadă, după ce Temeraire 
dăduse la o parte cel mai mare strat superior, şi strigase 


până când veniseră să-i elibereze, pe ea şi pe Dyer, cu care 
se ţinea strâns de mână. 

— Domnule Ferris, toţi sunt aici? întrebă Laurence, 
aproape o jumătate de oră mai târziu. Mâna i se înroşi de 
sânge, când îşi şterse pleoapele julite de zăpadă. 

— Da, domnule, spuse Ferris, cu glas scăzut. 
Locotenentul Baylesworth tocmai a fost dezgropat, mort, cu 
gâtul rupt, ultimul om care lipsea. 

Laurence clătină din cap, sobru: 

— Trebuie să-i ducem pe răniţi undeva înăuntru, trebuie 
să facem un adăpost, spuse el şi se uită după Tharkay: 
călăuza stătea puţin mai departe, cu capul plecat, ţinând în 
mâini trupul mic, nemişcat, al vulturului său. 


Sub privirea severă a lui Temeraire, dragonii sălbatici îi 
conduseră către o grotă rece, săpată în peretele muntelui. 
Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, culoarul devenea mai 
cald, până când se deschise fără veste către o peşteră 
imensă, cu un lac de apă sulfuroasă, aburindă, în mijloc, şi 
un canal săpat grosolan, prin care se vărsa zăpada topită. 
Numeroşi alţi dragoni sălbatici erau aşezaţi de jur 
împrejurul grotei, moţăind. Căpetenia cu pata roşie era 
ghemuită undeva mai sus, pe o ridicătură, molfăind 
meditativ osul unui picior de oaie. 

Tresăriră cu toţii şi scoaseră mici şuierături, când 
Temeraire pătrunse aplecându-se în sală, cu dragonul rănit 
agăţat pe spate şi ceilalţi venind în urmă. Dar micul dragon 
albastru cu alb îi linişti cu câteva cuvinte şi, după o clipă, 
alţi câţiva dragoni veniră să-l ajute pe cel rănit să coboare. 

Tharkay păşi în faţă şi le vorbi pe limba lor, aproximând 
mai multe sunete ale acesteia cu fluierături şi ducându-şi 
mâinile pâlnie la gură, gesticulând către culoarul peşterii. 

— Dar aceia sunt porcii mei, spuse Temeraire, indignat. 

— Cu siguranţă sunt morţi toţi, din cauza avalanşei şi 
doar vor putrezi, spuse Tharkay, ridicând privirea, surprins. 
Şi sunt prea mulţi ca să-i mănânci singur. 

— Nu văd ce legătură are asta, spuse Temeraire. 


Avea încă gulerul zburlit şi îi examină cu un ochi marţial 
pe ceilalţi dragoni, mai ales pe cel cu pata roşie. Aceştia, la 
rândul lor, se foiră şi se agitară, ridicându-şi pe jumătate 
aripile şi strângându-le la loc pe spate, şi îl priviră pieziş pe 
Temeraire. 

— Dragul meu, interveni calm Laurence, punând o mână 
pe piciorul lui Temeraire, uită-te numai în ce stare sunt. 
îndrăznesc să spun că sunt cu toţii hămesiţi, altfel n-aş 
încerca niciodată să te păgubesc pe tine. Ar fi nemilos să-i 
alungi din casa lor, ca să ne putem adăposti noi aici şi, dacă 
vrem să le cerem ospitalitate, este corect să împărţim cu ei 
ceea ce avem. 

— Oh, făcu Temeraire, chibzuind, şi gulerul începu să i se 
strângă înapoi pe gât: dragonii sălbatici păreau, într- 
adevăr, flămânzi, toţi numai muşchi întinşi şi piele aspră, cu 
feţe supte şi ochi strălucitori, vigilenţi, iar mulţi dintre ei 
prezentau semne ale unor vechi boli sau răni. Ei, bine, n-aş 
vrea să fiu nemilos, chiar dacă ei au căutat ceartă, la 
început, fu Temeraire de acord, în cele din urmă, şi li se 
adresă el însuşi. 

Prima lor expresie de uimire lăsă loc unei emoţii 
prudente, pe jumătate înăbuşite, şi apoi dragonul cu pata 
roşie scoase un strigăt scurt, grăbit, şi ieşi val-vârtej, urmat 
de alţi câţiva. 

Se întoarseră imediat, cu trupurile porcilor, şi urmăriră 
plini de interes, cu ochi mari şi necilintiţi, cum Gong Su 
începe să-i măcelărească. Când Tharkay reuşi să le 
comunice solicitarea de-a aduce lemne, doi dintre cei mai 
mici dragoni zburară afară şi se întoarseră târând nişte mici 
pini uscați, gri şi roşi de intemperii, pe care îi oferiră, 
întrebători. În scurt timp, Gong Su stătea în faţa unui foc 
care trosnea, cu fumul înălțându-se printr-o crăpătură din 
ungherele înalte ale peşterii, iar porcii se rumeneau. 
Granby se trezi, spre uşurarea lui Laurence, şi întrebă vag: 

— Vor fi câteva coaste în plus? 

În curând îşi revenise şi bea ceai, cu mâinile tremurând 
atât de tare, încât avu nevoie de ajutor ca să ţină cana, 
deşi îl aşezară cât putură mai aproape de foc. 


Toţi membrii echipajului tuşeau şi strănutau, mai ales 
băieţii, iar Keynes spuse: 

— Ar trebui să-i vârâm pe toţi în apă: preocuparea 
principală trebuie să fie să păstrăm pieptul cald. 

Laurence fu de acord fără să stea pe gânduri şi în scurt 
timp fu îngrozit s-o vadă pe Emily îmbăindu-se cu ceilalţi 
tineri ofiţeri, după ce renunţase şi la haine, şi la sfială. 

— N-ai voie să faci baie cu ceilalţi, îi spuse Laurence, 
disperat, după ce o scoase repede afară şi o înfăşură într-o 
pătură. 

— Nu? se miră ea, ridicând privirea spre el, udă şi 
nedumerită. 

— O, Dumnezeule! zise Laurence, pentru sine. Nu! îi 
spuse ei, apăsat, nu se cuvine: începi să devii domnişoară. 

— Oh! făcu ea, nepăsătoare. Mama mi-a povestit totul 
despre asta, dar n-am început încă să sângerez şi, oricum, 
nu mi-ar plăcea să mă culc cu nici unul dintre ei. 

lar Laurence, complet derutat, îi dădu ceva de lucru, ca 
să-i umple timpul, şi se refugie lângă Temeraire. 

Porcii erau aproape gata şi, între timp, Gong Su înăbuşise 
intestinele, resturile şi capetele de ciolan, adăugând, cu 
chibzuială, din celelalte ingrediente pe care dragonii 
începuseră să i le ofere - roadele adunate de ei, nu toate în 
mod perfect legitim: câteva legume şi rădăcini de prin 
partea locului, dar şi un buşel de napi, într-un sac sfârtecat, 
şi un alt sac de grâne, pe care, evident, îl furaseră şi îl 
găsiseră necomestibil. 

Temeraire era antrenat într-o conversaţie ce devenea 
rapid din ce în ce mai fluentă cu căpetenia cu pata roşie. 

— İl cheamă Arkady, îl informă el pe Laurence, care se 
înclină în faţa dragonului. Spune că îi pare foarte rău că ne- 
au făcut neplăceri, adăugă Temeraire. 

Arkady îşi înclină capul cu graţie şi rosti un frumos discurs 
de bun venit, fără să arate că-i părea cu adevărat rău. 
Laurence nu se îndoia că îi vor întâmpina pe următorii 
drumeţi cu o bunăvoință similară. 

— Temeraire,  explică-i pericolele unui astfel de 
comportament, spuse el. Vor sfârşi cu toții prin a fi 


împuşcaţi, foarte probabil, dacă mai continuă să acosteze 
oameni: vor reuşi să-i exaspereze şi vor pune o 
recompensă pe capul lor. 

— Spune că e doar o taxă, explică Temeraire, nu foarte 
sigur, după ce mai discutară puţin, şi că nimeni nu se 
supără s-o plătească, deşi, fireşte, pentru mine ar fi trebuit 
să facă o excepţie. Aici, Arkady adăugă ceva, pe un ton 
uşor jignit, ceea ce îl făcu pe Temeraire să-şi scarpine 
fruntea, nedumerit: Deşi ultima ca mine n-a obiectat şi le-a 
dat două vaci foarte frumoase, ca s-o conducă, împreună 
cu servitorii ei, prin trecători. 

— Ca tine? întrebă Laurence, surprins: în lume existau 
doar opt dragoni ca Temeraire, cu toţii în Pekin, la cinci mii 
de mile depărtare. In plus, era aproape unic, chiar şi în 
privinţa culorii, o caracteristică atât de cuprinzătoare, fiind 
de un negru lucios compact, cu excepţia semnelor sidefii de 
la marginea aripilor, în timp ce majoritatea aveau modele 
multicolore, ca dragonii sălbatici. 

Temeraire ceru informaţii suplimentare. 

— Spune că era exact ca mine, doar că era cu totul albă 
şi avea ochii roşii, explică el, cu gulerul zburlindu-i-se şi 
nările fremătând roşietice. 

Arkady se dădu la o parte, speriat. 

— Câţi oameni erau cu ea? vru să ştie Laurence. Cine 
erau? A văzut încotro a luat-o, după munţi? 

Intrebările ŞI neliniştile năvăliră dintr-odată, 
învălmăşindu-se: descrierea nu lăsa niciun dubiu asupra 
identităţii dragonului. Nu putea fi decât Lien, femela dragon 
Celestă care-şi pierduse culoarea prin cine ştie ce straniu 
nenoroc al naşterii şi care în inima ei era, cu siguranţă, 
duşmanul lor înverşunat: în alegerea ei surprinzătoare de a 
părăsi China, Laurence nu putea intui altceva decât cele 
mai rele intenţii. 

— Mai erau şi alţi dragoni cu ei, care transportau oameni? 
întrebă Temeraire şi Arkady chemă o mică femelă dragon 
albastră cu alb, al cărei nume era Gherni: cunoscând, într-o 
oarecare măsură, dialectul turc din acele locuri, dar şi limba 


dragonilor, slujise ca interpret pentru dragonii de povară şi 
le putea spune mai multe. 

Vestea era cât se poate de proastă: Lien călătorea cu un 
francez, cu siguranţă ambasadorul De Guignes, după 
descriere şi, din spusele lui Gherni, stăpânea deja limba, 
judecând după capacitatea ei de a conversa cu el. Era sigur 
în drum spre Franţa, şi nu putea exista decât un motiv 
pentru care să fi făcut o asemenea călătorie. 

— N-o să se lase folosită efectiv în niciun fel, sugeră 
Granby, drept consolare, când discutară după aceea. Nu 
pot s-o arunce pur şi simplu în primele linii, fără echipaj ori 
căpitan, iar ea nu-i va lăsa niciodată s-o înhame, după câtă 
zarvă au făcut pentru că noi îl înhămăm pe Temeraire. 

— Eventual pot s-o reproducă, spuse Laurence, 
posomorât, dar nu-mi vine să cred că Bonaparte nu va găsi 
o cale s-o valorifice. Ai văzut ce-a făcut Temeraire pe 
drumul spre Madeira: o fregată de patruzeci şi opt de 
tunuri, scufundată dintr-o singură mişcare, şi nu sunt sigur 
că acelaşi truc n-ar veni de hac şi unei nave de primă clasă. 

Pereţii de lemn ai flotei militare erau deocamdată cea mai 
sigură apărare a Angliei, iar şi mai vulnerabilele nave 
comerciale susțineau negoţul care era izvorul ei de putere: 
ameninţarea pe care o reprezenta Lien putea să modifice 
echilibrul de forţe dincolo de Canal. 

— Nu mă tem de Lien, spuse Temeraire, încă iritat. Şi nu 
regret câtuşi de puţin moartea lui Yongxing. N-avea dreptul 
să încerce să te omoare, iar ea n-avea dreptul să-l lase să 
încerce, dacă nu-i plăcea să i se plătească apoi cu aceeaşi 
monedă. 

Laurence clătină din cap. Asemenea consideraţii nu 
stăteau în picioare când venea vorba de Lien. Culoarea ei 
fantomatică o transformase într-o proscrisă printre chinezi, 
şi toată lumea ei se legase de Yongxing, chiar mai mult 
decât se întâmpla cu majoritatea dragonilor şi îngrijitorii lor. 
Cu siguranţă, n-avea să ierte. Ştiind-o atât de mândră şi 
plină de dispreţ faţă de Occident, Laurence nu-şi imaginase 
că va pleca vreodată într-un asemenea exil: dacă ura şi 


răzbunarea o aduseseră până aici, puteau s-o împingă la 
mai multe. 


5 


— Orice întârziere acum înseamnă un adevărat dezastru, 
spuse Laurence şi Tharkay schiţă ultima porţiune a 
călătoriei lor pe podeaua netedă a peşterii, folosind pietre 
deschise la culoare pe post de cretă. Un traseu care avea 
să evite marile oraşe, trecând pe lângă auritul Samarkand 
şi străvechiul Bagdad, între Isfahan şi Teheran, ducându-i 
pe un drum sinuos prin sălbăticie şi trecând pe la marginea 
marilor deşerturi. 

— Va trebui să petrecem mai mult timp vânând, îl preveni 
Tharkay, dar acesta era un preţ mic, prin comparaţie: 
Laurence nu voia să aibă parte nici de provocările, nici de 
ospitalitatea satrapilor perşi. Ceea ce, în oricare dintre 
cazuri, ar fi însemnat mult mai mult timp irosit. | se părea 
oarecum neplăcut şi perfid să se strecoare, fără 
permisiune, prin ţinuturile mărginaşe ale unei ţări străine, şi 
ar fi cel puţin stânjenitor să fie prinşi, dar Laurence spera 
ca prudenţa lor şi viteza lui Temeraire să-i ferească de aşa 
ceva. 

Laurence intenţionase să mai zăbovească o zi, pentru ca 
oamenii cei mai grav răniţi de avalanşă să se recupereze 
cât de cât, la sol, dar nu se mai putea pune problema 
acum, când Lien era în drum spre Franţa, unde putea să 
facă ravagii pe Canal sau în Flota Mediteraneană. Marina 
militară sau cea comercială era total nepregătită şi 
vulnerabilă. Apariţia ei n-ar fi un semn de alarmă, căci 
coloratura ei nu putea fi găsită în nici una dintre cărţile 
despre dragoni de pe corăbii, ca să avertizeze căpitanii în 
privinţa scuipătorilor de flăcări şi a celor ca ei. Lien era cu 
mulţi ani mai în vârstă decât Temeraire şi, cu toate că nu 
fusese antrenată niciodată în luptă, agilitatea şi graţia ei 
erau perfecte şi exersase, probabil, în special utilizarea 
vântului divin. Laurence se cutremura gândindu-se la o 
armă atât de periculoasă în mâinile lui Bonaparte, 
îndreptată direct spre inima Angliei. 


— Vom pleca în zori, declară el şi, când se ridică de jos, fu 
întâmpinat de un grup nemulţumit de dragoni. 

Dragonii sălbaticii se adunaseră în jurul lor, curioşi, în 
timp ce Tharkay îşi trasase diagramele şi, după ce îi 
ceruseră lui Temeraire explicaţii, erau acum indignaţi să-şi 
vadă şirul de munţi doar nişte haşuri ce despărţeau vasta 
întindere a Chinei de Persia şi de Imperiul Otoman. 

— Tocmai le spun că am străbătut tot drumul din Anglia 
până în China, îl informă Temeraire pe Laurence, fudul. Şi 
am înconjurat şi Africa. Nici unul dintre ei n-a ieşit vreodată 
prea mult dintre munţi. 

Temeraire continuă să le vorbească, pe un ton uşor 
condescendent. Avea, într-adevăr, o oarecare experienţă în 
a se făli, căci fusese sărbătorit cu fast la curtea imperială a 
Chinei, după călătoria în jurul lumii, fără a mai pomeni 
numeroasele acţiuni organizate în cinstea lui. În afară de 
aceste aventuri, platoşa lui şi tecile pentru gheare cu 
nestemate atrăseseră deja invidia dragonilor sălbatici, 
lipsiţi de podoabe, şi Laurence se pomeni şi el examinat de 
o galerie de priviri insistente, cu pupile îngustate, după ce 
Temeraire terminase de povestit. 

Nu-i părea rău că Temeraire avea în faţă dragoni în 
mediul lor natural, fără nicio influenţă din partea oamenilor: 
existenţa dragonilor sălbatici oferea un contrast fericit cu 
condiţiile privilegiate ale dragonilor chinezi, astfel încât 
dragonii britanici nu mai păreau chiar atât de năpăstuiţi. 
Laurence se bucura că Temeraire realizase clar că le era 
superior dragonilor sălbatici, dar se îndoia că era înţelept 
să-i determine să-l invidieze şi mai mult sau chiar să devină 
agresivi. 

Cu cât Temeraire vorbea mai mult, cu atât murmurau mai 
mult dragonii sălbatici şi se uitau pieziş la liderul lor, 
Arkady, cu un aer înciudat. Gelos şi conştient că-şi pierdea 
o parte din strălucire în ochii lor, acesta îşi unduia gulerul şi 
antenele în jurul gâtului, zburlindu-se. 

— Temeraire, interveni Laurence, ca să-l întrerupă, deşi 
nu ştia ce altceva să spună, dar când Temeraire se uită 
spre el întrebător, Arkady profită imediat de ocazie: 


A 


umflându-şi pieptul, făcu un anunţ pe un ton grandios, care 
stârni un murmur vioi de entuziasm printre tovarăşii săi. 

— Oh, făcu Temeraire, cu coada zvâcnind a îndoială şi 
uitându-se la dragonul cu pata roşie. 

— Ce-i? întrebă alarmat Laurence. 

— Spune că va veni cu noi la Istanbul şi-l va întâlni pe 
sultan, explică Temeraire. 

O asemenea presupunere amiabilă, deşi mai puţin 
violentă decât înfruntarea de care se temuse Laurence, era 
aproape la fel de inoportună, iar argumentele împotrivă nu 
fură de niciun folos: Arkady nu se lăsa descurajat şi 
majoritatea celorlalţi dragoni insistau acum să-l însoţească. 
Tharkay renunţă în scurt timp şi se întoarse, ridicând din 
umeri. 

— Trebuie să ne resemnăm. N-avem cum să-i împiedicăm 
să ne urmeze, dacă nu cumva vrei să-i atacăm. 

Aproape toţi dragonii sălbatici porniră cu ei la drum, a 
doua zi dimineaţă, cu excepţia celor prea indolenţi sau prea 
lipsiţi de interes ca să se deranjeze şi a micului dragon cu 
aripa ruptă pe care-l salvaseră din avalanşă, care rămase 
uitându-se după ei, la gura peşterii, scoțând mici ţipete 
nefericite, în timp ce se îndepărtau. 

Erau o companie dificilă, gălăgioşi şi irascibili, gata să se 
ia la harţă în văzduh. Câte doi, trei dintre ei se pomeneau 
rostogolindu-se de-a valma, într-o dezlănţuire de gheare şi 
şuierături, până când Arkady sau unul dintre cei doi 
locţiitori mai voinici ai săi cobora la ei în picaj şi-i 
despărţea, în proteste zgomotoase, trimiţându-i să stea 
îmbufnaţi fiecare în altă parte. 

— Nu vom trece niciodată neobservaţi peste sate, cu 
circul ăsta după noi, spuse Laurence, exasperat, după al 
treilea asemenea incident, în timp ce ecourile ţipetelor 
răsunau încă de pe creste. 

— Probabil se vor plictisi de asta în câteva zile şi se vor 
întoarce, replică Granby. N-am auzit niciodată de dragoni 
sălbatici dornici să se apropie de oameni, altfel decât ca să 
fure mâncare şi, îndrăznesc să spun, se vor speria imediat 
ce-şi vor părăsi teritoriul. 


Într-adevăr, dragonii sălbatici deveniră agitaţi către după- 
amiază, când munţii începură brusc să se micşoreze, 
devenind dealuri, şi curba domoală, vălurită, a orizontului 
se dezvălui privirii, verde, prăfoasă şi nesfârşit de largă, 
sub imensul potir al cerului: un peisaj cu totul diferit. 
Şuşoteau şi-şi fâlfâiau aripile tulburaţi, la marginea taberei, 
şi contribuiră foarte puţin la vânătoare. Când se lăsă 
întunericul, luminile unui sat din apropiere începură să 
licărească portocalii - şase ferme, la câteva mile de ei. 
Până dimineaţa, mai mulţi dragoni sălbatici căzuseră de 
acord că acela trebuie să fie Istanbulul, nici pe departe atât 
de frumos pe cât se aşteptaseră, şi erau pregătiţi să se 
întoarcă acasă. 

— Dar nici vorbă să fie Istanbulul, spuse Temeraire, 
indignat şi se potoli doar la gestul grăbit al lui Laurence. 

Astfel, spre  uşurarea lor, scăpară de majoritatea 
tovarăşilor lor. Doar cei mai tineri şi mai aventuroşi 
rămaseră, în frunte cu micuța Gherni, care ieşise din ou la 
şes şi, astfel, cunoştea ceva mai bine peisajul străin şi era 
chiar încântată de noul său statut printre camarazii ei. 
Declara sus şi tare că nu se teme şi îşi bătea joc de cei care 
se întorseseră. În faţa ironiei ei, câţiva dintre ceilalţi 
dragoni hotărâră să-şi continue drumul şi, din păcate, 
aceştia erau cei mai puşi pe harţă. 

lar Arkady nu voia să se întoarcă atât timp cât oricare din 
turma lui rămânea: Temeraire spusese prea multe poveşti, 
prea însufleţite, despre comori, ospeţe şi bătălii dramatice. 
Acum, căpetenia dragonilor sălbatici se temea că vreunul 
dintre foştii săi supuşi ar putea să se întoarcă acoperit de 
glorie, reală sau născocită, şi să-i amenințe autoritatea. O 
autoritate bazată mai puţin pe forţă brută - ambii lui 
locţiitori întrecându-l în arenă -, cât pe o anumită alchimie 
a charismei şi o agerime a minţii, ceea ce-i făcea poziţia cu 
atât mai vulnerabilă. 

Dar Arkady nu era prea încântat, în ciuda bravadei 
pompoase prin care îşi ascundea neliniştea, şi Laurence 
spera că în scurt timp avea să-i convingă pe ceilalţi să 
plece. Locţiitorii lui, pe nume Molnar şi Wringe - din câte 


putuse căpitanul să desluşească -, ar fi fost, cu siguranţă, 
mai fericiţi să rămână în urmă, chiar şi fără el, iar Wringe, 
femela cenuşie, îndrăzni chiar să-i sugereze asta căpeteniei 
ei, ceea ce reuşi doar să-l facă pe Arkady s-o lovească 
puternic peste cap, însoţindu-şi gestul cu o predică 
moralizatoare care nu avea nevoie de nicio traducere. 

Dar în noaptea aceea, când munţii nu mai erau decât o 
îndepărtată măreție albastră, Arkady se cuibări lângă ei, 
căutând alinare, şi ceilalţi dragoni sălbatici se ghemuiră şi 
ei prin preajmă, urmărind, fără entuziasm, încercările lui 
Temeraire de a face conversaţie. 

— Nu sunt foarte aventuroşi, constată Temeraire, 
dezamăgit, venind să se aşeze lângă Laurence. Nu fac 
decât să mă întrebe tot timpul despre mâncare, cât mai e 
până când vor fi ospătaţi de sultan, ce le va da şi când pot 
pleca acasă, deşi au toată libertatea din lume şi pot să 
meargă oriunde doresc. 

— Când ţi-e foame, dragul meu, e greu ca ambițiile tale 
să se ridice mai presus de stomac, replică Laurence. Nu 
sunt multe de spus despre genul de libertate de care se 
bucură: libertatea de a muri de foame sau de a fi măcelăriți 
nu este una la care ar aspira prea mulţi şi, adăugă el, 
profitând de ocazie, atât oamenii, cât şi dragonii cu 
judecată pot alege să-ţi sacrifice o parte din libertatea 
personală de dragul binelui general, ceea ce le va 
îmbunătăţi condiţia, atât lor, cât şi camarazilor lor. 

Temeraire oftă şi nu-l contrazise, dar ciuguli din mâncare 
nemulţumit, cel puţin până când Molnar observă şi încercă 
să ia, cu prudenţă, o bucăţică din carnea pe jumătate 
abandonată. Temeraire îl alungă cu un mârâit şi devoră tot 
ce mai rămăsese din trei înghiţituri uriaşe. 

Avură parte de vreme bună a doua zi, cu cerul senin şi 
nesfârşit, ceea ce avu un excelent efect descurajator 
asupra tovarăşilor lor de drum. Laurence era sigur că în 
seara aceea îl vor vedea pe ultimul dintre ei întorcându-şi 
coada şi pornind spre casă. Dar nu făcură decât să dea din 
nou un spectacol slab la vânătoare şi Laurence fu forţat să-l 


trimită pe Tharkay, împreună cu câţiva dintre oameni, să 
caute o fermă prin apropiere şi să cumpere nişte vite. 

Dragonii sălbatici făcură ochii mari la vederea imenselor 
animale brune, încornorate, când acestea fură târâte în 
tabără, mugind jalnic de teamă, iar când primiră patru vite, 
să le împartă între ei, căscară ochii şi mai mult, înfulecând 
aproape în extaz. Cei mici se culcară pe spate, după aceea, 
cu aripile răşchirate şi membrele răsucite peste burţile 
umflate, cu expresii de beatitudine pe faţă şi până şi 
Arkady, care se străduise să mănânce singur aproape o 
vacă întreagă, se lăbărţă, fără vlagă, pe-o parte. Laurence 
îşi dădu seama, năucit, că ei nu mai mâncaseră carne de 
vită până atunci şi, cu siguranţă, nu vite crescute la fermă, 
grase şi dulci. Ar fi fost o mâncare foarte bună, chiar şi la 
cele mai rafinate mese din Anglia, şi trebuie că fuseseră 
delicioase pentru dragonii sălbatici, obişnuiţi să se 
hrănească doar cu capre sfrijite şi oi de munte şi câte un 
porc furat din când în când. 

Temeraire pecetlui situaţia, spunând voios: 

— Nu, sunt sigur că sultanul ne va da ceva mult mai bun. 

După aceasta, Istanbulul căpătă strălucirea trandafirie a 
Paradisului; nu mai exista nicio speranţă să-i determine să 
renunţe. 

— Ei, ar fi mai bine să ne continuăm drumul noaptea, în 
măsura în care putem, spuse Laurence, cedând, fără 
tragere de inimă. Cel puţin mă aştept ca orice ţăran care ne 
vede să-şi imagineze că facem parte, deoarece formăm o 
adevărată escadră, din forţele aeriene ale ţării lor. 

Dragonii sălbatici erau, măcar, utili la ceva, după ce-şi 
depăşiră frica. Unul dintre cei mai mici, Hertaz, care avea 
dungi galbene-verzui pe un fond maro şters, se dovedi un 
vânător iscusit pe pajiştile îngălbenite de soarele verii: 
putea să se întindă în iarba înaltă şi să se ascundă în 
direcţia vântului, în timp ce tovarăşii lui goneau prada din 
păduri şi de pe dealuri, cu răgetele lor. Nefericitele animale 
alergau aproape direct în calea lui şi dobora adesea câte 
cinci-şase dintr-un singur salt. 


De asemenea, spre deosebire de Temeraire, dragonii 
sălbatici erau sensibili la mirosul oamenilor. Scăpară 
neobservaţi de o companie persană de cavalerie datorită 
avertismentului lui Arkady, dragonii reuşind să se ascundă 
după nişte dealuri, chiar în clipa în care trupa se ivi călare 
peste coama drumului. Laurence stătu ascuns multă vreme, 
ascultând flamurile plesnind în vânt şi zăbalele zornăind, în 
timp ce călăreţii treceau rând pe rând, până când sunetul 
se pierdu cu totul în depărtare şi cerul se întunecă suficient 
de mult ca să poată risca să se înalțe din nou în văzduh. 

Căpetenia dragonilor se umflă în pene după aceea şi în 
după-amiaza aceea, în timp ce Temeraire încă mânca, 
Arkady profită de ocazie ca să-şi redobândească 
supremaţia, delectându-şi trupa cu un spectacol lung şi 
complicat, jumătate poveste, jumătate dans, pe care 
Laurence îl luă la început drept o recreare a realizărilor lui 
ca vânător sau a vreunei activităţi sălbatice similare. 
Ceilalţi dragoni contribuiau cu toţii, din când în când, la 
spectacol. 

Apoi Temeraire lăsă jos al doilea cerb al său, ascultând cu 
interes şi, în scurt timp, începu să intervină cu propriile-i 
remarci. 

— Despre ce vorbeşte? îl întrebă Laurence, surprins că 
Temeraire avea ceva de adăugat la povestire. 

— E foarte captivant, răspunse Temeraire, întorcându-se 
înflăcărat spre el. E vorba despre o ceată de dragoni care 
găseşte, ascunsă într-o peşteră, o comoară fabuloasă ce i-a 
aparţinut unui dragon bătrân care a murit, şi se ceartă cum 
s-o împartă. Şi sunt multe dueluri între cei mai puternici doi 
dragoni, un mascul şi o femelă, pentru că sunt la fel de 
puternici şi, de fapt, ei vor să se împerecheze, nu să se 
lupte, dar nici unul dintre ei nu ştie că şi celălalt vrea 
acelaşi lucru, şi astfel, fiecare crede că trebuie să câştige 
comoara şi să i-o dea apoi celuilalt, pentru ca în schimbul ei 
să accepte să se împerecheze. lar unul dintre dragoni e 
foarte mic, dar isteţ şi îi păcăleşte pe ceilalţi şi ia aproape 
toată comoara pentru sine, bucată cu bucată. Şi mai există 
o pereche certată pentru partea lor din bogății, fiindcă 


femela a fost prea ocupată să clocească oul ca să ajute 
masculul să lupte cu ceilalţi şi să obţină mai mult şi apoi el 
n-a vrut să împartă ce dobândise cu ea, aşa că ea s-a 
înfuriat, a luat oul şi l-a ascuns, iar lui acum îi pare rău, dar 
n-o poate găsi. Şi mai există un alt mascul care vrea să se 
împerecheze cu ea şi acesta a găsit-o şi îi oferă o parte din 
porţia lui din comoară... 

Laurence era deja pierdut în marea de evenimente, fie şi 
astfel rezumate. Nu înţelegea cum urmărea Temeraire 
povestea sau ce-l putea interesa din ea. Dar, fără doar şi 
poate, Temeraire şi dragonii sălbatici erau captivaţi de 
întreaga încâlceală. La un moment dat, Gherni şi Hertaz 
ajunseră chiar să se ia la harţă, evident din cauza unei 
neînţelegeri despre ceea ce trebuia să se întâmple în 
continuare, lovindu-se unul pe altul în cap, până când 
Molnar, deranjat de întrerupere, se repezi şi şuieră la ei, 
potolindu-i. 

Arkady se prăbuşi, în sfârşit, gâfâind şi foarte mulţumit şi 
toţi ceilalţi dragoni fluierară aprobator şi loviră pământul cu 
cozile. Temeraire bătu darabana cu ghearele pe o piatră 
mare, metoda chinezilor de a-şi exprima aprobarea. 

— Trebuie să n-o uit ca s-o pot scrie când ajungem acasă 
şi pot să am altă cutie de scris, ca aceea din China, spuse 
Temeraire, cu un oftat de profundă satisfacţie. Am încercat 
cândva să le declam lui Lily şi Maximus câteva pasaje din 
Principia Matematica, dar nu li s-a părut foarte interesant. 
Sunt sigur că asta o să le placă mai mult. Oare o s-o putem 
publica, Laurence, ce crezi? 

— Va trebui mai întâi să înveţi mai mulţi dragoni să 
citească, răspunse căpitanul. 

Câţiva membri ai echipajului se străduiau să înveţe limba 
durzagh; pantomima funcţiona, de regulă, destul de bine, 
căci dragonii sălbatici erau suficient de isteţi ca să prindă 
sensul, dar, totodată, se prefăceau destul de bine că nu 
înţeleg nimic din ceea ce nu le plăcea, ca, de pildă, când li 
se spunea să se mute dintr-un loc comod, ca să poată fi 
instalate corturile sau să fie sculaţi din somn pentru un zbor 
de seară. Întrucât Temeraire şi Tharkay nu erau 


întotdeauna prin preajmă, să traducă, a învăţa să le 
vorbească devenise, de fapt, o formă de autoapărare 
pentru tinerii ofiţeri responsabili cu instalatul taberei. Era 
destul de comic să-i vezi fluierând şi băzâind frânturi din 
limba dragonilor. 

— Digby, ajunge, să nu te prind că-i încurajezi să se dea 
bine pe lângă tine, spuse Granby, pe un ton sever. 

— Da, domnule. Adică, nu, domnule, da, răspunse Digby, 
cu faţa stacojie şi limba încurcată, după care se îndepărtă 
în grabă, să-şi găsească de lucru în cealaltă parte a taberei. 

La auzul acestui schimb de replici, Laurence, care discuta 
cu Temeraire, ridică surprins privirea, căci băiatul era, de 
regulă, cel mai disciplinat dintre sergenţi, cu toate că abia 
împlinise treisprezece ani. Nu fusese nevoie să fie pus la 
punct până acum, din câte-şi amintea. 

— 0, nimic grav, explică Granby, alăturându-li-se. Nu 
făcea decât să pună deoparte câteva dintre bucăţile mai 
bune pentru voinicul Molnar. La fel şi câţiva dintre ceilalţi 
băieţi, pentru preferaţii lor. E firesc să le placă să se dea 
căpitani, dar nu ajută la nimic să-i răsfeţe. Nu îmblânzeşti 
un dragon sălbatic hrănindu-l. 

— Deşi par să fi învăţat cât de cât manierele. Credeam că 
dragonii sălbatici sunt total  incontrolabili, remarcă 
Laurence. 

— Aşa ar fi, dacă Temeraire nu s-ar afla prin preajmă, zise 
Granby. Doar el îi temperează. 

— Nu sunt convins. Par să se stăpânească destul de bine 
când sunt suficient de interesaţi s-o facă, remarcă Tharkay, 
sec. Ceea ce pare o filozofie extrem de raţională. In opinia 
mea, este mai important ca un dragon să ştie să se poarte 
în alte circumstanţe. 

Cornul de Aur scânteie din depărtare, cu oraşul 
întinzându-se pe malurile sale şi cu fiecare deal încununat 
de minaretele şi cupolele netede şi strălucitoare ale 
moscheilor, albastre, gri şi roz printre acoperişurile de 
teracotă ale caselor şi acele verzi ale chiparoşilor. Râul în 
formă de seceră se vărsa în grandiosul Bosfor care, la 
rândul lui, şerpuia în ambele direcţii, negru şi orbitor în 


luneta lui Laurence; dar el nu avea ochi decât pentru 
țărmul celălalt, unde întrezărea, pentru prima oară, Europa. 

Intregul său echipaj era obosit şi înfometat. Pe măsură ce 
se apropiau de marele oraş, le fusese tot mai greu să 
ocolească aşezările şi, de zece zile, nu se opriseră decât 
pentru o masă rece şi un somn neodihnitor, întrerupt, la 
amiază, dragonii vânând din zbor şi mâncând crudă puţina 
pradă pe care o prindeau. Când trecură de următorul şir de 
dealuri şi văzură cireada mare de vite cenuşii care păşteau 
pe malurile largi din partea asiatică a strâmtorii, Arkady 
scoase un răget însetat de sânge şi se năpusti în picaj. 

— Nu, nu le puteţi mânca! strigă Temeraire. Dar prea 
târziu: ceilalţi dragoni sălbatici se năpusteau deja, cu 
strigăte de încântare, asupra vitelor care mugeau, cuprinse 
de panică, şi, la capătul sudic al câmpiei, din spatele 
meterezelor unui zid scund de piatră şi mortar, se iviră 
capetele mai multor dragoni, împodobite cu penele viu 
colorate ale armatei turce. 

— O, pentru Dumnezeu! exclamă Laurence. 

Dragonii turci se ridicară în văzduh şi se năpustiră furioși 
asupra dragonilor sălbatici, care erau prea ocupați ca să 
observe pericolul, înhăţând mai întâi o vacă, apoi încă una 
şi comparându-le, extaziaţi de abundența neaşteptată, prea 
copleşiţi şi ca să se apuce să mănânce. Doar asta îi salvă: 
când dragonii turci se aruncară spre ei, dragonii sălbatici 
săriră şi se împrăştiară, abandonând aproape o duzină de 
vite schilodite ori moarte, exact la timp să le evite ghearele 
şi colții. 

Arkady şi ceilalţi ţâşniră dintr-odată lângă Temeraire să 
se adăpostească, dând din aripi în spatele lui şi ocărându-i 
cu ţipete ascuţite pe dragonii turci, care acum se înălţau şi 
veneau spre ei, urlând furioşi. 

— Ridicaţi flamurile şi trageţi o rafală sub vânt! îi strigă 
Laurence lui Turner, stegarul său, şi drapelul britanic, care- 
şi păstrase culorile după lunga lor călătorie, cu excepţia 
dungilor palide din dreptul cutelor, se desfăşură cu un 
pocnet. 


Dragonii-străjeri turci  încetiniră când se apropiară, 
dezgolindu-şi colții şi ghearele, belicoşi, dar şovăielnici: 
niciunul nu depăşea dimensiunea medie, nefiind mai mari 
decât dragonii sălbatici, şi, când ajunseră lângă «i, 
deschiderea amplă a aripilor lui Temeraire aruncă peste ei 
o umbră prelungă. Erau cinci la număr, nedeprinşi, în mod 
evident, cu eforturile mari, având pliuri excedentare de 
grăsime în partea din faţă a pulpelor. 

— Fleşcăiţi! spuse Granby, dezaprobator, şi, într-adevăr, 
gâfâiau puţin după primul atac furios, cu piepturile 
înălțându-se şi coborând vizibil. 

Laurence presupunea că în mod obişnuit dragonii nu 
aveau mult de muncă, aici, în capitală, cu o misiune atât de 
neînsemnată precum paza vitelor. 

— Foc! strigă Riggs. 

Tirul se răzleţi puţin, căci el şi ceilalţi puşcaşi nu-şi 
reveniseră în întregime după episodul îngropării lor în 
gheaţă şi aveau cu toţii tendinţa să strănute în cele mai 
nepotrivite momente. Totuşi, semnalul avu efectul salutar 
de a încetini apropierea dragonilor şi, spre marea uşurare a 
lui Laurence, căpitanul din fruntea lor ridică pâlnia şi răcni 
la ei o bună bucată de vreme. 

— Zice să aterizăm, traduse Tharkay, cu o concizie 
neverosimilă. La privirea încruntată a lui Laurence, adăugă: 
Şi ne face în fel şi chip. Vrei să traduc tot? 

— Nu văd de ce ar trebui să aterizez eu primul şi să merg 
dedesubt, spuse Temeraire şi cobori, cu un mârâit neliniştit, 
iţindu-şi capul într-un unghi incomod, ca să nu piardă din 
ochi dragonii de deasupra lui. 

Nici lui Laurence nu-i plăcea poziţia vulnerabilă, dar 
agresiunea venise din partea lor: câteva dintre vaci se 
ridicaseră, clătinându-se, şi acum stăteau în picioare, 
derutate şi tremurând, dar cele mai multe erau necilintite şi 
cu siguranţă moarte, o mare pierdere pe care Laurence nu 
era convins c-o putea repara fără să recurgă la 
ambasadorul britanic din regiune. Nu-l putea învinui pe 
căpitanul turc că insista ca ei să ofere o oarecare dovadă 
de bună-credinţă. 


Temeraire fu nevoit să se răstească la dragonii sălbatici, 
ca să-i determine să aterizeze lângă el şi, în cele din urmă, 
chiar să scoată un răget gros de avertizare, punând pe fugă 
toate vitele rămase. Arkady şi ceilalţi se lăsară pe sol cu un 
aer ostil, morocănos, şi rămaseră timoraţi, cu aripile uşor 
desfăcute şi agitându-se. 

— N-ar fi trebuit să-i las să se apropie atât de mult, fără 
să-i avertizăm pe turci mai întâi, spuse Laurence, 
posomorât, urmărindu-i cu privirea. Nu te poţi bizui pe 
comportamentul lor printre oameni sau vite. 

— Nu cred că e vina lui Arkady sau a celorlalţi, replică 
Temeraire, cu sinceritate. Dacă n-aş fi înţeles ce înseamnă 
proprietatea, n-aş fi ştiut nici eu că este ceva rău să iei 
vacile alea. Temeraire ezită şi adăugă cu glas mai scăzut: 
Şi, în orice caz, dragonii ăia n-ar fi trebuit să stea liniștiți la 
distanţă şi să lase vitele la îndemâna oricui, dacă nu le 
convine. 

Dragonii turci nu aterizară nici măcar după ce, în sfârşit, 
dragonii sălbatici erau la sol, ci începură să zboare în cerc 
deasupra lor, alene, dar ostentativ, ca să-şi marcheze 
poziţia de superioritate. Urmărind spectacolul, Temeraire 
pufni şi spumegă puţin şi gulerul începu să i se înfoaie. 

— Sunt de-a dreptul neciopliţi, spuse el, furios. Nu-mi plac 
deloc. Şi sunt sigur că am putea să-i înfrângem. Arată ca 
nişte păsări, cu tot fâlfâitul ăla al lor. 

— Ai avea de-a face cu alţi o sută, imediat ce i-ai dobori 
pe aceştia, şi ceilalţi ar fi, probabil, cu totul altă poveste: 
aviația turcă nu-i o glumă, chiar dacă micul grup de aici şi-a 
pierdut capacitatea de luptă, spuse Laurence. Ai răbdare, te 
rog, şi vor obosi imediat. 

Dar, la drept vorbind, nu era nici el mai puţin tensionat. 
Pe câmpul fierbinte, prăfos, erau expuşi în plin soare, 
pământul încins era neiertător şi nu aduseseră prea multă 
apă cu ei. 

Dragonii nu se fâstâciră multă vreme şi începură în scurt 
timp să se uite la vacile măcelărite şi să bombăne între ei. 
Tonul lor era perfect inteligibil, chiar dacă unele cuvinte nu, 
iar Temeraire remarcă şi el, nemulţumit: 


— Şi vacile alea n-o să facă decât să se strice, dacă nu 
sunt mâncate curând. 

— Ai putea încerca să-i faci pe turci să creadă că nu-ți 
pasă, îi sugeră, inspirat, Laurence. 

Temeraire înţelese imediat şi li se adresă celorlalţi 
dragoni sălbatici, într-o şoaptă hârâitoare. În scurt timp, 
erau cu toţii tolăniţi comod pe iarbă, căscând teatral. Vreo 
doi dintre cei mici începură chiar să şuiere obraznic pe nări 
şi jocul îi acapară pe toţi. Dragonii turci se săturară curând 
să se obosească pentru atât de puţin şi, în cele din urmă, 
coborâră în cercuri şi aterizară vizavi de ei. Conducătorul 
dragonilor îşi lăsă jos căpitanul: un nou prilej de 
exasperare, căci Laurence nu era nerăbdător să ofere nici 
explicaţii, nici scuze, şi asta pe bună dreptate, după cum se 
dovedi ulterior. 

Căpitanul turc, un domn pe nume Ertegun, era extrem de 
suspicios, iar comportamentul lui insultător de-a dreptul: 
răspunse la salutul lui Laurence abia schiţând o zvâcnire a 
capului, rămase cu mâinile pe mânerul sabiei şi vorbi cu 
răceală, în turcă. 

După o scurtă discuţie cu Tharkay, Ertegun repetă într-o 
franceză acceptabilă, cu un accent puternic: 

— Ei? Explică-te, şi acest asalt ticălos. 

In ceea ce-l privea, Laurence nu stăpânea limba nici 
măcar atât, dar, cel puţin, reuşi să simuleze oarecum 
comunicarea. Se poticni la o explicaţie, ceea ce nu avu 
nicidecum efectul de a îndulci atitudinea ofensată a lui 
Ertegun şi nici de a-i alunga suspiciunile, care se 
materializaseră în ceva foarte asemănător unui 
interogatoriu privind misiunea lui Laurence: rangul său, 
traseul călătoriei, chiar şi fondurile de care dispune, până 
când Laurence îşi pierdu el însuşi răbdarea. 

— Ajunge! Îţi imaginezi că suntem treizeci de nebuni 
periculoşi, care s-au decis să lanseze un atac asupra 
zidurilor Istanbulului, cu o companie de şapte dragoni? 
spuse Laurence. Nu foloseşte la nimic să ne ţineţi aici, în 
căldură. Cere-i unuia dintre oamenii tăi să-l informeze pe 


ambasadorul britanic şi sunt convins că el va fi în măsură 
să vă dea toate explicaţiile. 

— Cred că îi va fi destul de greu să facă asta, de vreme 
ce e mort, răspunse Ertegun. 

— Mort? făcu Laurence, perplex şi, cu uimire crescândă, îl 
auzi pe turc spunând că ambasadorul, domnul Arbuthnot, 
fusese ucis doar cu o săptămână în urmă, într-un accident 
de vânătoare petrecut în circumstanţe suspecte, şi, mai 
mult, că nu exista niciun reprezentant al Coroanei în oraş în 
momentul de faţă. 

— Atunci, domnule, presupun că trebuie să mă recomand 
direct, în absenţa unui astfel de reprezentant, replică 
Laurence, luat complet pe nepregătite şi întrebându-se, în 
sinea lui, ce trebuia să facă pentru ca Temeraire să fie 
găzduit. Mă aflu aici într-o misiune convenită între ţările 
noastre, una care nu poate suporta nicio amânare. 

— Dacă misiunea dumitale ar fi atât de importantă, 
guvernul ar fi putut alege un mesager mai bun, răspunse 
insolent Ertegun. Sultanul are multe treburi şi nu poate fi 
deranjat de orice cerşetor care vrea să vină şi să bată la 
Poarta Fericirii. Şi vizirii lui sunt foarte ocupați. Şi nici măcar 
nu cred că sunteţi din Anglia. 

Chipul lui Ertegun exprima o satisfacţie făţişă pentru că 
dăduse glas acestor obiecţii, o ostilitate deliberată, iar 
Laurence spuse cu răceală: 

— Aceste insulte, domnule, sunt pe cât de jignitoare la 
adresa mea pe atât de dezonorante pentru guvernul 
sultanului dumitale. E imposibil să-ţi imaginezi că am 
inventa o asemenea poveste. 

— Aha, şi, totuşi, trebuie să-mi imaginez că dumneata şi 
această adunătură de animale periculoase, venind din 
Persia, sunteţi reprezentanţi britanici, răspunse Ertegun. 

Laurence n-avu ocazia să răspundă acestei noi jigniri aşa 
cum ar fi meritat. Temeraire, care vorbea fluent franceza, 
deoarece îşi petrecuse câteva luni din viaţă în oul de la 
bordul fregatei franceze, îşi vâri capul masiv în conversaţie: 


— Nu suntem animale, iar prietenii mei n-au ştiut că 
vitele sunt ale voastre, spuse el furios. N-ar face rău 
nimănui şi au bătut şi ei cale lungă ca să-l vadă pe sultan. 

Gulerul lui Temeraire se lărgise şi se zbârlise, iar aripile 
sale, ridicându-se pe jumătate de pe spate, proiectau o 
umbră prelungă. Îşi aduse umerii în faţă şi tendoanele 
încordate i se profilară prin piele, când îşi împinse capul, cu 
dinţii lungi, zimţaţi, înspre căpitanul turc. Dragonul lui 
Ertegun scoase un mic țipăt ascuţit şi făcu un salt înainte, 
dar toţi ceilalţi dragoni turci se retraseră din instinct în faţa 
acestei demonstraţii fioroase şi îl lăsară singur. lar Ertegun 
însuşi făcu involuntar un pas în spate, în căutarea 
adăpostului oferit de picioarele din faţă ale dragonului său 
speriat. 

— Hai să punem capăt acestei dispute, spuse Laurence, 
grăbindu-se să profite de faptul că Ertegun fusese redus, pe 
moment, la tăcere. Domnul Tharkay şi locţiitorul meu vor 
merge în oraş cu oamenii dumitale, în timp ce noi, ceilalţi, 
vom rămâne aici. Sunt convins că oamenii ambasadorului 
vor putea să organizeze vizita noastră după placul 
sultanului şi al vizirilor săi, chiar dacă, într-adevăr, nu există 
niciun reprezentant oficial în momentul de faţă. Şi sper că 
mă vor ajuta, de asemenea, să compensez pagubele 
provocate cirezii regale, care, aşa cum a spus Temeraire, 
au fost făcute din greşeală, nu din rea-voinţă. 

Era limpede că Ertegun nu era încântat de o astfel de 
propunere, dar nu ştia cum s-o refuze, sub umbra 
amenințătoare a lui Temeraire. Deschise şi închise gura de 
câteva ori, apoi spuse, cu glas stins: 

— Este imposibil. 

La acestea, Temeraire mârâi, furios. Dragonii turci se 
retraseră cu toţii puţin mai departe şi, dintr-odată, se auziră 
glasurile ţiuite, mieunate, ale dragonilor sălbatici: Arkady şi 
tovarăşii săi săltau în aer, plesnind din cozi şi lovind aerul 
cu ghearele, fâlfâind din aripi şi urlând cu toţii cât îi ţinea 
gura. Dragonii turci începură şi ei să răcnească, dând din 
aripi, gata să se ridice în aer. Zgomotul era înfiorător, 
spulberând orice speranţă că nişte eventuale ordine puteau 


fi auzite. Şi pe urmă, pentru a spori confuzia, Temeraire se 
ridică şi răgi, deasupra capetelor lor: un bubuit prelung, 
ameninţător, ca un tunet. 

Dragonii turci se prăbuşiră înapoi pe picioarele din spate, 
cu ţipete şi şuierături, încâlcindu-şi aripile, repezindu-se în 
gol şi unul la altul, cu o spaimă instinctivă. În învălmăşeală, 
dragonii sălbatici profitară de ocazie: se năpustiră asupra 
vacilor moarte, le smulseră de sub nasul turcilor şi se 
răsuciră, ca unul, să plece. Aflat deja în văzduh, cu ceilalţi 
gonind în faţa lui, Arkady se întoarse, ţinând câte o vacă în 
fiecare dintre labele din faţă şi clătină din cap, în semn de 
mulţumire, spre Temeraire. Şi apoi se făcură nevăzuţi, 
zburând cu mare viteză, în şir, direct spre refugiul sigur al 
munţilor. 


Liniştea înmărmurită nu dură nici jumătate de minut, 
după care Ertegun, rămas pe poziţie, izbucni într-un şuvoi 
indignat şi poticnit de vorbe în limba turcă, pe care 
Laurence, profund ruşinat, consideră că e mai bine că nu le 
înţelege: ar fi împuşcat bucuros, cu mâna lui, întreaga 
şleahtă de bandiți. Îl făcuseră mincinos în faţa oamenilor 
săi şi a căpitanului turc, dornic dinainte să se folosească de 
orice pretext ca să le refuze solicitările. 

Îndărătnicia de mai devreme a lui Ertegun fusese acum 
înlocuită de o indignare mai sinceră, intensă şi foarte 
autentică. Fierbea de mânie şi broboane mari de sudoare i 
se adunau şi îi curgeau de pe frunte în şiroaie lungi, 
pierzându-i-se în barbă, în timp ce bălmăjea ameninţări 
furioase, într-un amestec de turcă şi franceză. 

— Vă arătăm noi cum tratăm aici invadatorii. O să vă 
măcelărim aşa cum au măcelărit tâlharii vitele sultanului şi- 
o să vă lăsăm trupurile să putrezească, termină «el, 
gesticulând sălbatic către dragonii săi. 

— N-am să vă las să-i faceţi rău lui Laurence sau 
echipajului meu, spuse cu  vehemenţă Temeraire, 
umflându-şi pieptul. 


Dragonii turci păreau cu toţii profund îngrijoraţi. Laurence 
mai observase şi cu alte ocazii că alţi dragoni păreau să ştie 
de frica răcnetului lui Temeraire: chiar dacă nu simţiseră 
încă adevăratul vânt divin, un anume instinct îi avertiza că 
se află în pericol. Dar căpitanii lor nu înțelegeau asta şi 
Laurence se îndoia că dragonii ar nesocoti un ordin de atac. 
Chiar dacă Temeraire se dovedea capabil să înfrângă de 
unul singur un grup de jumătate de duzină de dragoni, o 
asemenea victorie nu le-ar fi folosit la nimic. 

— Ajunge, Temeraire, opreşte-te, zise Laurence, după 
care i se adresă lui Ertegun, pe un ton oficial: Domnule, ți- 
am explicat deja limpede că dragonii sălbatici nu sunt sub 
comanda mea şi am promis să vă despăgubesc. Presupun 
că nu vorbeşti serios despre o declaraţie de război 
împotriva Angliei fără aprobarea guvernului dumitale. În 
ceea ce ne priveşte, noi nu vom manifesta o asemenea 
ostilitate. 

Tharkay traduse asta pe neaşteptate în turcă, deşi 
Laurence bolborosise în franceză şi vorbise destul de tare 
pentru ca restul aviatorilor turci să poată auzi. Aceştia se 
uitară unul la altul, stânjeniţi, iar Ertegun îi aruncă o privire 
plină de o frustrare feroce şi se răsti: 

— Rămâneţi, şi veţi afla contrariul, pe riscul vostru! 

După care se avântă înapoi către dragonul său, strigând 
ordine. Întreaga formaţie se retrase la o oarecare distanţă 
şi se opri în umbra unui mic crâng de pomi fructiferi de la 
marginea drumului ce ducea spre Istanbul, unde se 
aşezară, de-a lungul şi de-a latul, iar cel mai mic dintre ei 
se ridică în aer, îndreptându-se rapid către oraş. In scurt 
timp, se făcu tot mai mic şi dispăru în pâclă. 

— Şi, desigur, nu duce veşti bune despre noi, constată 
Granby, urmărindu-l cu privirea prin luneta lui Laurence. 

— Nu fără motiv, recunoscu înverşunat Laurence. 

Temeraire scurmă pământul, cu un aer vinovat. 

— N-au fost foarte prietenoşi, spuse el pe un ton 
defensiv. 

Nu prea aveau unde se adăposti, fără să se retragă la 
mare distanţă, departe de ochii dragonilor-străjeri, ceea ce 


Laurence nu intenţiona să facă. Însă găsiră un loc între 
două dâmburi şi înălţară un mic adăpost din pânză groasă 
pe stâlpi înfipţi în pământ, ca să le ofere răniților puţină 
umbră. 

— Păcat c-au luat toate vacile, spuse cu jind Temeraire, 
privind în direcţia în care dispăruseră dragonii sălbatici. 

— Cu puţină răbdare, ar fi primit de mâncare, şi tu la fel, 
ca oaspeţi, nu ca hoţi, zise Laurence, cu propria-i răbdare 
pusă la grea încercare. 

Temeraire nu protestă în faţa reproşului, ci doar îşi plecă 
creştetul, iar Laurence se ridică şi se îndepărtă puţin, ca să 
privească din nou spre oraş prin lunetă: nicio schimbare, 
doar că acum nişte păstori mânau vitele către tabăra 
dragonilor turci, pentru ca aceştia să poată mânca, iar 
oamenii luau şi ei o gustare, ca să-şi refacă forţele. 

Laurence cobori luneta şi întoarse spatele acestei scene. 
Avea gura uscată şi buzele crăpate. li dăduse raţia lui de 
apă lui Dunne, care tuşea încontinuu. Era deja prea târziu 
ca să caute hrană, dar în zori va trebui să trimită câţiva 
oameni să vâneze şi să găsească apă. Era un risc mare 
pentru ei, într-o ţară străină, unde nu puteau răspunde 
niciunei provocări. lar Laurence nu ştia ce-ar putea să facă 
în continuare, dacă turcii rămâneau de neclintit. 

— N-am putea să ocolim oraşul şi să încercăm din nou, 
dinspre partea europeană? sugeră Granby, când Laurence 
se întoarse în tabăra lor improvizată. 

— Sunt străji postate pe dealurile de la nord, împotriva 
unei eventuale invazii dinspre Rusia, răspunse scurt 
Tharkay. Cu excepţia cazului în care vrei să călătoreşti o 
oră departe de drum, nu poţi decât să deştepţi tot oraşul. 

— Domnule, vine cineva, anunţă Digby, şi discuţia deveni 
inutilă: un dragon-curier se apropia cu repeziciune dinspre 
oraş, escortat de două fiare de talie grea şi, cu toate că 
lumina soarelui la  asfinţit se  revărsa asupra lor, 
estompându-le culorile, Laurence văzu limpede, profilate pe 
cer, cele două coarne mari pe frunţile lor şi ţepii mai 
înguşti, ca nişte spini, zbârlindu-se de-a lungul trupurilor lor 
şerpuitoare. Mai văzuse cândva, la Nil, un Kazilik, încadrat 


de talazul de fum şi flăcări ce se înălța dinspre Orient, o 
femelă-dragon care îşi aprinsese muniţia şi pârjolise o 
corabie imensă, de o mie de oameni. 

— Duceţi toţi răniții la bord şi descărcaţi tot praful de 
puşcă şi bombele, ordonă el, pe un ton grav. 

Temeraire putea supravieţui unor arsuri, dacă nu putea 
fugi, dar şi o mică limbă de foc putea să aprindă depozitul 
de praf de puşcă şi proiectile incendiare vârât în hamul lui 
de la pântece, cu un efect fatal atât pentru el, cât şi pentru 
acea nefericită navă-amiral franceză. 

Indepliniră ordinul în timp record, aşezând bombele 
rotunde grămadă pe pământ, în mici piramide, în timp ce 
Keynes îi legă pe cei mai grav răniţi de scânduri, să fie 
fixaţi în hamul de la pântece. Dădură jos şi bucăţile de 
prelată, care începu să se umfle în bătaia vântului, şi pe 
cele de piele. 

— Pot să mă descurc, Laurence. Du-te la bord, până 
aflăm ce au de gând, sugeră Granby. 

Căpitanul îl refuză iritat, însă îi trimise pe ceilalţi la bord, 
astfel că doar el şi Granby rămaseră la sol, lângă 
Temeraire. 

Cei doi dragoni Kazilik aterizară unul după altul, la mică 
distanţă. Aveau pielea stacojie, desene verzi strălucitoare, 
tivite cu negru, ca nişte pete de leopard, şi plesneau aerul 
cu limbile lungi şi negre. Erau atât de aproape, încât 
Laurence putea să audă, reverberând din trupurile lor, un 
huruit înfundat, asemănător cu torsul unei pisici amestecat 
cu şuieratul unui ceainic, şi să vadă, chiar şi în lumina 
crepusculară, dârele de abur ce se înălţau din ţepii subţiri 
de pe cutele spinărilor lor. 

Căpitanul Ertegun veni din nou înspre ei, cu ochii 
îngustaţi şi întunecaţi de satisfacţie. De pe dragonul-curier 
descălecară doi sclavi negri, care, cu mare grijă, ajutară un 
alt bărbat să se dea jos de pe umerii fiarei. Apucându-i de 
mâini, bărbatul cobori pe mica scară rabatabilă pe care o 
aşezaseră pe pământ. Purta un splendid caftan brodat în 
mătase multicoloră şi un turban alb cu multe pene, care-i 
ascundea părul. Ertegun făcu o plecăciune adâncă în faţa 


lui şi i-l prezentă lui Laurence drept paşa Hasan Mustafa. 
Primul era mai degrabă un titlu decât un nume, îşi aminti 
vag Laurence, un rang seniorial printre viziri. 

Asta, cel puţin, era de preferat unui asalt imediat şi, după 
ce Ertegun încheie rece prezentările, Laurence începu, 
stângaci: 

— Domnule, nădăjduiesc că-mi veţi îngădui să-mi exprim 
scuzele... 

— Nu, nu! Ajunge, haide, să nu mai auzim despre asta, 
spuse Mustafa, într-o franceză mult mai fluentă şi volubilă 
decât a lui Laurence şi acoperindu-i cu uşurinţă bâlbâiala. 
Apoi vizirul luă mâna lui Laurence într-a lui, cu entuziasm. 
In timp ce Ertegun, indignat, se holbă şi roşi până-n vârful 
urechilor, Mustafa refuză, cu o fluturare a mâinii, orice alte 
scuze şi explicaţii, şi adăugă: Este doar un ghinion că aţi 
fost înşelaţi de acele creaturi nenorocite. Dar, pe de altă 
parte, aşa cum au afirmat imamii, dragonul născut în 
sălbăticie nu-l cunoaşte pe profet şi este un slujitor al 
diavolului. 

La aceasta, Temeraire mârâi, furios, dar Laurence, 
profund uşurat, n-avea poftă de discuţii. 

— Sunteţi mai mult decât generos, domnule, şi vă sunt 
foarte recunoscător pentru asta, spuse el. Este meschin din 
partea mea să vă cer ospitalitatea, după ce am abuzat deja 
atât de mult de ea... 

— A, nu! protestă Mustafa, respingând asta ca pe ceva 
neînsemnat. Fireşte că sunteţi bine-veniţi, căpitane. Aţi 
străbătut cale lungă. Ne veţi urma în oraş: sultanul, pacea 
fie cu el, a poruncit deja, în generozitatea lui, să fiţi găzduiţi 
în palat. V-am pregătit locuinţe şi o grădină răcoroasă 
pentru dragon. Vă veţi odihni şi vă veţi răcori, după drum, 
şi nu ne vom mai gândi la această nefericită neînțelegere. 

— Mărturisesc că propunerea dumneavoastră este de 
departe mai ispititoare decât obligaţiile misiunii mele, 
răspunse Laurence. V-am fi extrem de recunoscători pentru 
prilejul de a ne reface puterile, indiferent de ce ne puteţi 
oferi, dar nu putem zăbovi în port, ca să zic aşa, şi trebuie 
să pornim din nou la drum cât mai curând. Am venit să 


preluăm ouăle de dragon, aşa cum s-a stabilit, şi trebuie să 
le ducem degrabă în Anglia. 

Zâmbetul lui Mustafa păli o clipă, iar mâinile, care încă le 
ţineau pe-ale lui Laurence, se strânseră: 

— Căpitane, doar n-ai bătut atâta cale degeaba! se văită 
el. Trebuie să ştii că nu-ţi putem da ouăle. 


6 


O burniţă fină şi răcoroasă se împrăştia din numeroasele 
jeturi ale micii fântâni de fildeş, adunându-se pe frunzele 
portocalilor şi pe fructele ce atârnau greu deasupra 
heleşteului, coapte, parfumate şi tremurătoare. Temeraire 
se odihnea în vasta grădină a palatului, vărgat de soare 
prin grilajul terasei de deasupra şi moleşit după masa lui 
consistentă, iar micii curieri, după ce-l spălaseră, dormeau 
lipiţi de trupul său. Incăperea era o feerie, cu lespezi 
albastre şi albe de lazulit placând pereţii de la pardoseală 
până la tavanul poleit, cu obloane incrustate cu perle, 
banchete căptuşite cu catifea, lângă ferestre, şi covoare 
groase, în mii de nuanţe de roşu, îngrămădite pe podele. lar 
în mijlocul ei, o vază pictată, înaltă până la brâul unui om, 
aşezată pe o masă joasă, încărcată de flori şi lujeri de viţă. 
Lui Laurence îi venea s-o azvârle cât colo. 

— Asta întrece orice limită! spuse Granby, înfierbântându- 
se, în timp ce măsura încăperea cu pasul. Să ne ducă de 
nas cu o mulţime de scuze şi apoi să facă asemenea 
insinuări mârşave, gata să-l numească hoţ pe bietul 
Yarmouth... 

Mustafa nu mai prididise cu scuzele şi regretele: 
înțelegerile nu fuseseră niciodată semnate, le explicase el, 
căci se iviseră noi preocupări care amânaseră chestiunea 
şi, în consecinţă, plata nu fusese încă făcută atunci când 
ambasadorul a suferit accidentul. Când Laurence îi tratase 
scuzele cu suspiciunea pe care o impuneau circumstanţele 
şi ceruse să fie dus numaidecât la reşedinţa misiunii 
diplomatice şi să discute cu personalul, Mustafa 
mărturisise, vădit încurcat, că, după moartea 
ambasadorului, servitorii plecaseră în grabă la Viena şi că 
unul dintre ei, secretarul James Yarmouth, pur şi simplu 
dispăruse. 

— N-am să spun că ştiu ceva rău despre el, dar aurul e 
foarte ispititor, spusese Mustafa, desfăcându-şi larg braţele, 


într-un gest sugestiv: Regret, căpitane, dar trebuie să 
înţelegi că noi nu ne putem asuma responsabilitatea. 

— Nu cred niciun cuvânt din toate astea, niciunul, 
continuă Granby furios. Ideea că ne-ar fi trimis vorbă, 
tocmai în China, să venim aici, în baza unei înţelegeri 
neparafate... 

— Nu, e absurd, fu de acord Laurence. Dacă înţelegerea 
ar fi avut un dram de incertitudine, ordinele lui Lenton ar fi 
sunat altfel. Ne putem aştepta să încerce s-o anuleze, cu 
cât mai puţine complicaţii pentru ei. 

Mustafa zâmbise neîncetat, în faţa tuturor obiecţiilor lui 
Laurence, îşi repetase scuzele şi îi oferise din nou 
ospitalitate. Cu întregul echipaj ostenit şi plin de praf şi fără 
o soluţie la îndemână, Laurence acceptase, presupunând, 
pe deasupra, că, odată instalaţi în oraş, le va fi mai uşor să 
descopere adevărul şi să exercite o anumită presiune 
pentru ca lucrurile să fie îndreptate. 

El şi echipajul lui fuseseră cazaţi în două pavilioane 
elegante, pe terenurile interioare, clădirile fiind amplasate 
în mijlocul unor pajişti cu iarbă grasă, suficient de largi 
pentru a-i permite lui Temeraire să doarmă acolo. Palatul 
încununa limba îngustă de pământ unde Bosforul şi Cornul 
de Aur întâmpinau împreună marea. Privelişti nesfârşite li 
se înfăţişaseră, în cele patru zări, în timpul coborârii: apă 
cât vedeai cu ochii şi un furnicar de ambarcaţiuni. Dar 
Laurence observase prea târziu că intraseră într-o colivie 
aurită: priveliştile erau fără pereche pentru că dealul 
palatului era împrejmuit de ziduri înalte, fără ferestre, care 
stăvileau orice comunicare cu lumea exterioară, iar 
locuinţele lor se deschideau înspre mare prin ferestre cu 
zăbrele de fier. 

Din aer, pavilioanele păruseră unite cu vastul complex al 
palatului, dar legătura se dovedi doar un culoar acoperit, 
deschis spre exterior. Toate uşile şi ferestrele care ar fi 
putut duce în palat erau încuiate şi ostile, negre şi oblonite, 
împiedicându-le până şi privirea să pătrundă. La baza 
scărilor terasei stăteau de strajă alţi sclavi negri, iar în 


grădini, dragonii Kazilik zăceau ca nişte movile sinuoase, cu 
ochii galbeni şi scânteietori aţintiţi asupra lui Temeraire. 

Cu toată primirea amabilă pe care le-o făcuse, Mustafa 
dispăruse imediat ce îi văzuse întemnițați, cu promisiunea 
vagă de a se întoarce cât mai curând. Dar chemarea la 
rugăciune venise de trei ori de atunci, exploraseră de două 
ori graniţele frumoasei lor închisori, şi încă nu primiseră 
niciun semn de la el. Străjerii nu ridicau obiecţii dacă 
vreunul dintre ei cobora să stea de vorbă cu Temeraire, în 
grădinile de la baza pavilioanelor, dar au clătinat cordial din 
cap când Laurence arăta peste umerii lor, înspre aleea 
pavată care ducea către restul incintei. 

Ţinuţi la o asemenea distanţă, puteau privi cât pofteau, 
de pe terase şi de la ferestre, viaţa palatului. Era o ciudată 
senzaţie de frustrare să vadă alţi oameni plimbându-se 
peste tot, ocupați şi preocupaţi: oficialități cu turbane mari, 
servitori ducând tăvi, tineri paji alergând încoace şi încolo, 
cu coşuri şi scrisori. O dată, văzură chiar un gentilom cu 
înfăţişare de medic, cu barbă lungă şi înveşmântat în haine 
negre, care dispăru într-un mic pavilion, la o oarecare 
distanţă. Mulţi se uitau curioşi la Laurence şi la echipajul 
său. Băieţii încetineau pasul ca să privească lung la 
dragonii din grădină, dar nu răspundeau când erau strigaţi, 
îndepărtându-se grăbiţi, prudenţi. 

— Uitaţi-vă acolo! Credeţi că e o femeie? 

Dunne, Hackley şi Portis se îmbrânceau să apuce luneta, 
aplecându-se adânc peste balustrada terasei, la trei 
stânjeni de pavajul tare de piatră, în încercarea nesăbuită 
de a privi în grădină: un oficial vorbea cu o femeie - sau un 
bărbat, sau un urangutan, din cât se dezvăluia privirii. Purta 
un voal din mătase subţire, dar închis la culoare, înfăşurat 
în jurul capului şi peste umeri, lăsând doar ochii să se vadă 
şi, în ciuda arşiţei, avea peste rochie un veşmânt lung, 
până la papucii cu nestemate, ascunzându-şi până şi 
mâinile într-un buzunar adânc din faţă. 

— Domnule Portis, spuse aspru Laurence. Aviaspirantul 
se pregătea să fluiere. Intrucât nu ai nimic mai bun de 
făcut, te vei duce jos să sapi o altă groapă pentru 


necesităţile lui Temeraire. lar când isprăveşti, poţi s-o umpli 
la loc. Chiar acum, te rog. În timp ce Portis, ruşinat, plecă 
tiptil, Dunne şi Hackley coborâră repede luneta, arborând, 
fără prea mare succes, un aer inocent. lar voi doi, 
domnilor... Laurence se opri, indignat şi îngrozit în acelaşi 
timp, văzându-l chiar pe Tharkay uitându-se prin lunetă la 
femeia cu văluri. Domnule, spuse el, printre dinţi, ţi-aş fi 
recunoscător dacă n-ai face nici dumneata ochi dulci 
femeilor din palat. 

— Nu e o femeie din harem, răspunse călăuza. 
Apartamentele haremului sunt la sud, dincolo de zidurile 
acelea înalte, şi femeilor nu le este îngăduit să iasă. Te 
asigur, căpitane, că nu am fi văzut atât de mult din ea, 
dacă ar fi fost o odaliscă. 

Tharkay îşi îndreptă spatele, îndepărtându-se de lunetă: 
femeia se întorsese să se uite la ei, o fâşie îngustă şi palidă 
de piele, tot ceea ce veşmintele nu acopereau, însă 
suficient de mare ca să-i lase ochii negri la vedere. 

Din fericire, femeia nu protestă şi, într-o clipă, ea şi 
oficialul se făcură nevăzuţi. Tharkay închise luneta şi i-o 
dădu lui Laurence, apoi se îndepărtă nonşalant. Căpitanul 
îşi strânse pumnul pe cilindrul instrumentului. 

— Mergeţi la domnul Bell şi cereţi-i să vă dea ceva de 
lucru, le spuse el lui Dunne şi lui Hackley, abţinându-se să-i 
pedepsească mai aspru. Nu voia să-i facă ţapi ispăşitori 
pentru Tharkay. 

Se îndepărtară, bucuroşi, iar Laurence traversă din nou 
terasa, oprindu-se în capătul celălalt, să privească de sus 
oraşul şi Cornul de Aur. Se lăsa înserarea: cu siguranţă, 
Mustafa n-avea să vină astăzi. 

— Şi uite-aşa am mai pierdut o zi, spuse Granby, 
alăturându-i-se când se auzi ultima chemare la rugăciune: 
vocile răguşite ale muezinilor se îngemănau dinspre 
minaretele de pretutindeni. Una se auzea atât de aproape, 
încât ar fi putut fi dincolo de zidul înalt de cărămidă care 
despărţea curtea lor de harem. 

Chemarea îl trezi din nou pe Laurence în zori: lăsase 
toate obloanele deschise pentru aer şi ca să-şi poată înălța 


capul în timpul nopţii, să se asigure că Temeraire doarme 
nestingherit în palida lumină stranie a lămpaşelor agăţate 
ici şi colo pe zidurile palatului. Mai auziră chemarea încă de 
cinci ori, tot fără vreo veste: nicio vizită, niciun cuvânt şi 
niciun semn că existenţa lor era măcar recunoscută, cu 
excepţia mâncării aduse de câţiva servitori, iuți şi silenţioşi, 
care se făceau nevăzuţi înainte să le poată adresa vreo 
întrebare. 

La solicitarea lui Laurence, Tharkay încercă să intre în 
vorbă cu gărzile turce, însă acestea doar ridicau din umeri 
şi deschideau gura, arătând locul de unde le fusese tăiată 
limba - o dovadă de barbarie. Când li se cerea să ducă o 
scrisoare, clătinau ferm din cap, fie fiindcă nu voiau să-şi 
părăsească posturile pentru aşa ceva, fie, poate, pentru că 
primiseră instrucţiuni să-i ţină izolaţi. 

— Crezi că i-am putea mitui? întrebă Granby, când începu 
să se înnopteze şi încă nu primiseră nicio veste. De-am 
putea ieşi, măcar câţiva dintre noi: cineva din oraşul ăsta 
blestemat trebuie să ştie ce s-a întâmplat cu oamenii 
ambasadorului. E imposibil să fi dispărut cu toţii. 

— S-ar putea, dacă am avea cu ce să-i mituim, răspunse 
Laurence. Suntem extrem de strâmtoraţi, John. Cred că ar 
strâmba din nas la ce îmi pot permite să le ofer. Mă 
îndoiesc că ne-ar scoate din palat pentru atât, riscându-şi 
postul, dacă nu chiar capul. 

— Atunci am putea să-i cerem lui Temeraire să doboare 
zidul, ca să ne elibereze. Asta cel puţin ar atrage atenţia, 
zise Granby, glumind doar pe jumătate, şi se prăbuşi pe cea 
mai apropiată canapea. 

— Domnule Tharkay, te rog să mă ajuţi din nou cu 
traducerea, zise Laurence şi se duse iarăşi să se adreseze 
gărzilor. Deşi la început îşi toleraseră cu jovialitate oaspeții- 
prizonieri, deveniseră acum vizibil iritaţi, aceasta fiind a 
şasea oară în cursul zilei când Laurence îi abordase. Spune- 
le, te rog, că mai avem nevoie de ulei pentru lămpi, îi ceru 
el călăuzei, inventând nişte solicitări mărunte. Şi de 
lumânări. Poate şi de nişte săpun şi alte articole de toaletă. 


Aşa cum sperase, unul dintre tinerii paji pe care îi zăriseră 
de departe se înduplecă să-i servească. Atunci când i se 
oferi o monedă de argint, băiatul fu suficient de 
impresionat ca să accepte să-i ducă un mesaj lui Mustafa. 
După ce-l trimise mai întâi să le aducă lumânări şi diverse 
alte lucruri, ca să adoarmă vigilenţa gărzilor, Laurence se 
aşeză, cu hârtie şi condei, să compună o scrisoare oficială 
în termeni cât mai duri, în speranţa că-l va face pe acel 
domn zâmbitor să înţeleagă că nu avea de gând să stea cu 
mâinile în sân în pavilionul-închisoare. 

— Nu sunt sigur ce vrei să spui prin începutul celui de-al 
treilea paragraf, spuse, şovăitor, Temeraire, când Laurence 
îi citi scrisoarea, redactată în franceză. 

— Oricare ar fi proiectul dumneavoastră, lăsând fără 
răspuns toate întrebările care... începu Laurence. 

— O, cred că pentru „proiect“ trebuie să foloseşti 
cuvântul conception în loc de dessin. Şi, Laurence, nu cred 
că vrei să spui că eşti „servitorul” lui supus. 

— Mulţumesc, dragul meu, zise Laurence, corectând 
cuvintele şi grafiind pe dibuite „heuroo“ pentru hereux, 
înainte să împăturească misiva şi să i-o înmâneze băiatului, 
care se întorsese între timp cu un coş cu lumânări şi bucăţi 
mici de săpun, puternic parfumate. 

— Sper doar că n-o s-o arunce în foc, spuse Granby, după 
ce băiatul se îndepărtă grăbit, cu moneda strânsă în pumn, 
nu foarte discret. Sau să nu facă asta chiar Mustafa. 

— Oricum, nu vom afla nimic în seara asta, răspunse 
Laurence. Mai bine am dormi cât mai putem. Dacă nu 
primim niciun răspuns, va trebui să dăm o fugă până în 
Malta. Nu au o baterie de coastă grozavă aici şi îndrăznesc 
să spun că ne vor trata cu totul altfel dacă ne întoarcem cu 
o navă de primă clasă şi câteva fregate. 


— Laurence! strigă Temeraire de afară, trezindu-l dintr-un 
vis intens, extrem de real, în care călătorea pe mare. 

Căpitanul se ridică în capul oaselor şi îşi şterse faţa udă: 
schimbarea direcţiei vântului îndreptase spre el, în timpul 
nopţii, stropii mărunți ai fântânii. 


— Da, răspunse Laurence şi se duse să se spele în 
fântână, pe jumătate adormit. 

Cobori în grădină, salutând politicos din cap gărzile care 
căscau, iar Temeraire îi adulmecă plin de interes. 

— Miroşi frumos, spuse el, înveselit, şi Laurence îşi dădu 
seama că se spălase cu săpunul parfumat. 

— Va trebui să scap de el mai târziu, zise el, exasperat. 
Ţi-e foame? 

— Nu mi-ar prinde rău niţică mâncare, răspunse 
Temeraire, dar trebuie să-ţi spun ceva: Am vorbit cu Bezaid 
şi cu Sherazde şi mi-au spus că puiul lor trebuie să iasă din 
ou foarte curând. 

— Cine? se miră Laurence, nedumerit, apoi se uită la o 
pereche de dragoni Kazilik, care îi întoarseră privirea, 
clipind cu blajin interes din ochii strălucitori. Temeraire, 
rosti Laurence rar, vrei să spui că ouăle lor ne sunt 
destinate? 

— Da, şi încă două, dar acelea n-au început să se 
întărească, îi explică dragonul. Cred, adăugă el. Cei doi 
vorbesc o amestecătură de franceză şi limba dragonilor, 
dar mi-au spus câteva cuvinte în turcă. 

Laurence nu acordă nicio atenţie acestui lucru, prea 
descumpănit de cele aflate. Britanicii încercaseră să 
procure o linie de scuipători de flăcări la scurt timp după ce 
începuse orice fel de reproducere sistematică a dragonilor. 
Aduseseră de la Agincourt câţiva dragoni Flamme-de- 
Gloire, dar ultimul dispăruse aproape un secol mai târziu şi 
de atunci nu înregistraseră decât eşec după eşec. Franţa şi 
Spania îi refuzaseră, fireşte, fiind vecini prea apropiaţi ca să 
accepte să renunţe la un asemenea atu şi, multă vreme, 
nici turcii nu fuseseră dornici să aibă de-a face cu cei pe 
care-i numeau necredincioşi, la fel cum nici britanicilor nu 
le plăcea să aibă de-a face cu păgânii. 

— Şi eram în negocieri cu incaşii, acum nici doisprezece 
ani, spuse Granby, cu faţa îmbujorată de înverşunare, dar 
nu s-a ajuns nicăieri până la urmă. l-am plătit regeşte şi 
păreau mulţumiţi, dar, peste noapte, ne-au înapoiat toată 
mătasea, ceaiul şi armele aduse de noi şi ne-au alungat. 


— Cât le-am oferit, îţi mai aminteşti? întrebă Laurence, 
iar Granby rosti o sumă care îl făcu să se aşeze brusc. 

Cu un aer îngâmfat, Sherazde îi informă, în franceza ei 
stricată, că pentru oul ei se ceruse un preţ şi mai mare, 
aproape imposibil de crezut. 

— Dumnezeule mare, nu-mi pot imagina cum s-a strâns 
măcar jumătate din această sumă! se minună Laurence. S- 
ar putea construi câteva corăbii de primă clasă cu atâţia 
bani, şi vreo două transportatoare aeriene. 

Temeraire stătea în capul oaselor, nemişcat, cu coada 
încolăcită strâns în jurul trupului şi gulerul zbârlit. 

— Cumpărăm ouăle? întrebă el. 

— Păi... Laurence era surprins: nu-şi dăduse seama până 
atunci că Temeraire nu înţelesese că ouăle se obţin în 
schimbul banilor. Da, le cumpărăm, dar vezi şi tu că amicii 
tăi n-au nimic împotrivă să-şi cedeze ouăle, a spus el, 
aruncând o privire neliniştită către cei doi dragoni Kazilik, 
cărora, într-adevăr, nu părea să le pară rău că aveau să se 
despartă de progenitura lor. 

Dar Temeraire plesni nerăbdător din coadă: 

— Bineînţeles că nu le pare rău pentru că ştiu că vom 
avea grijă de ou, spuse el. Dar, aşa cum mi-ai zis chiar tu, 
dacă cumperi ceva, atunci îţi aparţine şi poţi să faci ce vrei 
cu el. Dacă eu cumpăr o vacă, pot s-o mănânc, dacă tu 
cumperi o proprietate, putem locui acolo, iar dacă îmi 
cumperi o podoabă, pot s-o port. Dacă ouăle sunt 
proprietate, atunci dragonii care ies din ele sunt la fel şi nu 
e de mirare că oamenii ne tratează ca pe nişte sclavi. 

Nu prea avea cum să răspundă la asta. Crescut într-o 
familie aboliţionistă, Laurence înţelegea, fără doar şi poate, 
că oamenii nu trebuiau vânduți şi cumpăraţi şi, din punct 
de vedere principial, nu putea să-l contrazică. Totuşi, exista 
o uriaşă diferenţă între condiţia dragonilor şi a nefericiţilor 
care trăiau în sclavie. 

— Nu e ca şi cum am putea obliga puii de dragoni să facă 
ce vrem, după ce ies din ou, interveni Granby, inspirat. S-ar 
putea spune că noi cumpărăm doar şansa de a-i convinge 
să accepte hamul. 


Dar Temeraire răspunse, cu un licăr combativ: 

— Şi dacă, după ce ies din ou, vor să plece şi se întorc 
aici? 

— O, atunci... se bâlbâi Granby, încurcat. 

Fireşte, în cazul acesta, puiul de dragon neîmblânzit era 
dus în rezervaţiile de reproducere. 

— Cel puţin gândeşte-te că, în cazul de faţă, îi ducem în 
Anglia, unde vei avea şansa să le ameliorezi condiţia, 
încercă Laurence să-l consoleze, dar Temeraire nu era uşor 
de îmbunat şi se ghemui, dus pe gânduri, în grădină, să 
rumege problema. 

— Ei, a luat frâul în dinţi, nu încape îndoială, îi spuse 
Granby lui Laurence, cu un tremur îngrijorat în glas, când 
se întoarseră înăuntru. 

— Da, zise Laurence, posomorât. 

Spera, într-adevăr, să îmbunătăţească situaţia dragonilor, 
odată întors acasă. Era convins că amiralul Lenton şi ceilalţi 
foşti amirali ai Aviației vor accepta să adopte toate 
măsurile ce le stăteau în putere. Laurence avea planuri 
pentru un pavilion în stil chinezesc, cu pietrele ce emanau 
căldură şi fântânile curgătoare, alimentate prin conducte, 
care îi plăcuseră atât de mult lui Temeraire. Gong Su putea 
cu uşurinţă să-i înveţe pe alţii arta gastronomiei pentru 
dragoni, iar A/legiance ducea acasă rame pentru citit şi 
plăci cu nisip pentru scris care puteau fi adaptate pentru 
uzul occidental. În sinea lui, Laurence se îndoia că 
majoritatea dragonilor aveau să se arate interesaţi, căci 
Temeraire era unic nu doar prin talentul pentru învăţarea 
limbilor străine, ci şi prin pasiunea sa pentru cărţi. Dar atât 
interes cât exista, putea fi satisfăcut uşor şi fără costuri 
mari şi nu avea cum să provoace vreo obiecţie. 

Însă nu era de aşteptat ca guvernul să meargă de 
bunăvoie dincolo de aceste măsuri, care puteau fi luate cu 
discreţia şi fondurile Aviației, iar Laurence nu era de acord 
cu nivelul presiunilor necesare pentru a impune mai mult. O 
revoltă a dragonilor ar îngrozi întreaga ţară şi, cu siguranţă, 
ar face cauzei mai mult rău decât bine. Şi ar întări 
prejudecata ministerului că nu te poţi încrede în asemenea 


animale. Efectele unui astfel de conflict asupra evoluţiei 
războiului erau inimaginabile şi debandada creată se putea 
dovedi fatală: nu existau destui dragoni în Anglia pentru cei 
dispuşi să se preocupe mai mult de plata şi de drepturile lor 
legale decât de misiunea pe care o aveau. 

Nu putea decât să se întrebe dacă un alt căpitan, un 
aviator adevărat şi mai bine instruit, l-ar fi putut împiedica 
pe Temeraire să devină atât de preocupat şi de 
nemulţumit, canalizându-i mai bine energiile. l-ar fi plăcut 
să-l întrebe pe Granby dacă asemenea dificultăţi erau 
obişnuite, dacă putea fi sfătuit în vreun fel în această 
privinţă, dar nu putea să-i ceară unui subordonat să-l ajute 
să se descurce cu dragonul său. Şi, în orice caz, nu era 
sigur că sfatul ar mai fi de folos. Să spui că e sclavie când 
un ou de dragon e cumpărat cu o jumătate de milion de lire 
şi când singura diferenţă era dacă venea pe lume în Anglia 
sau la Sublima Poartă era ilogic din punct de vedere 
practic, şi toată filozofia din lume nu putea să schimbe 
asta. 

— Dacă oul a început să se întărească, cât timp crezi că 
avem la dispoziţie? îl întrebă el, în schimb, pe Granby, 
ridicându-şi mâna în vântul care pătrundea prin galeria 
acoperită cu deschidere spre mare şi calculând în minte cât 
timp ar fi necesar ca să aducă o navă din Malta. Puteau 
ajunge pe insulă în trei zile de zbor, era sigur, dacă 
Temeraire era odihnit şi bine hrănit. 

— Păi, vorbim de săptămâni, dar dacă trei sau zece, nu 
pot să spun fără să-l văd şi, chiar şi atunci m-aş putea 
înşela. Va trebui să-l întrebi pe Keynes, răspunse Granby. 
Dar, ştii, nu e suficient să punem mâna pe ou în ultimul 
moment. Acest pui de dragon nu va fi ca Temeraire, să sară 
afară din ou ştiind deja trei limbi. N-am mai auzit aşa ceva. 
Trebuie să înhăţăm oul şi să-l trecem pe engleză imediat. 

— O, Dumnezeule! exclamă Laurence, îngrozit, lăsându-şi 
mâna să cadă. 

Nici măcar nu se gândise la această problemă. Capturase 
oul lui Temeraire cu mai puţin de-o săptămână înainte de 
eclozare şi nu ştiuse pe-atunci destule ca să fie surprins că 


vorbeşte engleza, fiind mai uluit de faptul că mica vietate 
ştia să vorbească. Altă lacună în pregătirea lui şi alt motiv 
de măsuri urgente. 


— Sultanul ar face o impresie proastă în rândurile 
conducătorilor, spuse Laurence, abia reuşind să ofere o 
aparenţă de calm, dacă ar tolera dispariţia unei jumătăţi de 
milion de lire destinate vistieriei sale şi moartea unui 
ambasador pe teritoriul său, fără să facă investigaţii. 
Simpla curtoazie faţă de un aliat ar impune o preocupare 
mai mare, domnule, faţă de circumstanţele pe care mi le- 
aţi descris. 

— Dar, căpitane, te asigur, se fac toate investigaţiile, 
spuse Mustafa, cu toată seriozitatea şi încercă să-l convingă 
să guste dintr-un platou cu prăjituri îmbibate în miere. 

Mustafa îşi făcuse, în sfârşit, apariţia, la scurt timp după 
prânz, invocând ca justificare pentru absenţa sa o problemă 
de stat care îl reţinuse. În semn de scuză, venise însoţit de 
cina lor şi un spectacol extravagant, pe deasupra. Mai bine 
de două duzini de servitori forfoteau cu mare zgomot, 
aşezând covoare şi perne pe terasă, de jur împrejurul 
bazinului de marmură, şi transportând platouri imense din 
bucătării, încărcate cu pilaf aromat şi mormane de piure de 
vinete, frunze de varză şi ardei verzi umpluţi cu carne şi 
orez, frigărui şi felii subţiri de carne rumenită, cu miros 
puternic de fum. 

Temeraire, cu capul înălţat peste balustradă, ca să 
urmărească evenimentul, adulmeca toate acestea cu 
deosebită admiraţie şi, în ciuda faptului că fusese bine 
hrănit cu doi miei fragezi, cu doar o oră mai devreme, goli 
pe furiş, din câteva muşcături, o tavă aşezată o clipă la 
îndemâna lui, lăsându-i pe servitori perplecşi în faţa tăvii 
goale, cu aurul zgâriat şi ciobit de dinţii dragonului. 

Pentru orice eventualitate, Mustafa adusese cu el 
muzicieni, care stârniră de îndată un mare tărăboi, şi o 
mulţime de dansatoare în şalvari transparenţi. Unduirile lor 
erau atât de indecente şi atât de puţin ascunse de vălurile 
pe care le săltau în jurul lor, încât îl făcură pe Laurence să 


roşească, deşi prestaţia lor era aplaudată cu entuziasm de 
mulţi dintre ofiţerii lui mai tineri. Puşcaşii erau cei mai 
scandaloşi: Portis măcar îşi învățase lecţia, dar Dunne şi 
Hackley, mai tineri şi mai exuberanţi, se manifestau fără 
ruşine, încercând să prindă vălurile lungi şi fluierând 
aprobator. Dunne merse până într-acolo încât se ridică într- 
un genunchi şi întinse mâna, înainte ca locotenentul Riggs 
să-l apuce prompt de ureche şi să-l tragă în jos. 

Laurence nu era deloc în pericol să fie luat şi el de val. 
Femeile erau frumoase, cercheze cu pielea albă şi ochii 
negri, dar mânia pe care i-o stârneau aceste eforturi 
evidente de a le distrage atenţia era mai puternică decât 
orice altă emoție primară şi înăbuşea orice tentaţie pe care 
poate ar fi simtit-o altminteri. Dar când încercă prima oară 
să-i vorbească lui Mustafa, una dintre dansatoare merse 
până într-acolo încât îl abordă mai direct, cu braţele larg 
desfăcute pentru a-şi dezvălui frumoşii sâni, care erau 
insuficient acoperiţi şi se mişcau în contrapunct cu şoldurile 
ei. Se aşeză cu graţie pe canapeaua lui şi întinse spre el 
braţele-i suple, într-o ostentativă invitaţie, o piedică 
eficientă în calea oricărei conversații, iar lui Laurence nu-i 
stătea în fire să îndepărteze o femeie cu forţa. 

Din fericire, virtutea lui avea un paznic de nădejde: 
Temeraire îşi cobori capul, cercetând dansatoarea cu 
suspicioasă gelozie şi îşi îngustă ochii şi mai mult, la 
vederea numeroaselor ei lanţuri zornăitoare de aur, 
mârâind. Fata, luată prin surprindere, săltă iute de pe divan 
şi se adăposti lângă tovarăşele ei. 

În sfârşit, Laurence reuşi să insiste ca Mustafa să-i dea 
nişte explicaţii, însă paşa nu făcu decât să se eschiveze, cu 
vagi asigurări că investigaţiile vor da roade: 

— Curând, foarte curând, desigur. Deşi treburile 
guvernării sunt numeroase, căpitane. Sunt convins că 
înţelegi. 

— Înţeleg foarte bine, domnule, spuse Laurence pe şleau, 
că puteţi tărăgăna lucrurile după cum vă convine. Dar dacă 
întârziaţi prea mult şi zădărniciţi orice dialog, o să ne 
pierdem răbdarea şi s-ar putea să descoperiţi că un 


asemenea tratament va primi un răspuns care nu vă va fi 
pe plac. 

O asemenea insinuare era cea mai amenințătoare 
remarcă pe care Laurence simţea că poate sau se cuvenea 
s-o facă. Orice slujitor al sultanului putea înţelege 
vulnerabilitatea oraşului în faţa unei blocade sau chiar a 
unui atac naval, cu flota aflată la Malta, de unde se putea 
lansa cu uşurinţă un asalt. Într-adevăr, Mustafa rămase, în 
sfârşit, fără răspuns şi strânse din buze. 

— Nu sunt diplomat, domnule, adăugă Laurence, şi nu-mi 
pot îmbrăca mesajul în vorbe frumoase. Când ştiţi la fel de 
bine ca mine că timpul ne presează şi, totuşi, sunt lăsat să 
pierd vremea de pomană, nu pot să spun decât c-o faceţi 
deliberat. Şi mi-e greu să cred că, după ce ambasadorul a 
murit şi secretarul lui a dispărut, tot personalul ar fi plecat 
pur şi simplu, ştiind că trebuie să sosim şi făcând dispărută 
o sumă atât de mare de bani. 

După ce-l ascultă, Mustafa se ridică şi îşi desfăcu larg 
braţele: 

— Cum pot să te conving, căpitane? Ai fi satisfăcut să-i 
vizitezi reşedinţa şi s-o inspectezi personal? 

Laurence şovăi, luat prin surprindere. Intenţionase să-l 
forţeze pe Mustafa să-i dea tocmai această libertate şi nu 
se aşteptase să i-o ofere din proprie iniţiativă. 

— M-aş bucura, într-adevăr, să am o asemenea ocazie, 
răspunse el, şi să vorbesc cu servitorii casei lui care au 
rămas în zonă. 


— Nu-mi place deloc, spuse Granby, când doi gardieni 
muţi sosiră curând după cină, să-l escorteze pe Laurence în 
incursiunea lui. Ar trebui să rămâi aici. Lasă-mă pe mine să 
merg în locul tău, cu Martin şi cu Digby, şi îţi aducem pe 
oricine vom găsim acolo. 

— Nu cred că o să te lase să aduci oameni în palat după 
bunul tău plac. Şi nu cred că sunt atât de nesăbuiţi încât să 
ne omoare pe stradă, când Temeraire şi două duzini de 
oameni sunt aici, să ducă vestea, zise Laurence. Nu o să ni 
se întâmple nimic. 


— Nici mie nu-mi place că pleci, spuse dragonul, 
nemulţumit. Nu înţeleg de ce nu pot să vin şi eu. 

Se obişnuise să se plimbe liber prin Pekin şi, desigur, câtă 
vreme se aflaseră în sălbăticie, se mişcase nestingherit. 

— Mă tem că aici condiţiile nu sunt cele din China, 
răspunse Laurence. Străzile din Istanbul sunt prea înguste 
pentru tine şi, în orice caz, am stârni panică în rândul 
populaţiei. Acum, unde e domnul Tharkay? 

Urmă un moment de linişte generală şi de confuzie, 
capetele întorcându-se de jur împrejur: călăuza nu era 
nicăieri. Prin câteva întrebări rapide, se asigurară că nimeni 
nu-l văzuse din seara precedentă şi apoi Digby arătă către 
micul său sac de dormit, bine pitit printre bagajele lor şi 
încă legat, nefolosit. Laurence îl privi cu buzele strânse: 

— Prea bine. Nu putem amâna, în speranţa că se va 
întoarce. Domnule Granby, dacă îşi face apariţia, îl pui sub 
pază până când voi putea să vorbesc cu el. 

— Da, domnule, răspunse Granby, întunecat. 

Lui Laurence îi trecură prin minte, fără voia lui, anumite 
şiruri de cuvinte din acea posibilă conversaţie cu Tharkay, 
în timp ce stătea năucit în faţa reşedinţei elegante a 
ambasadorului: ferestrele, bine oblonite, uşa zăvorâtă, praf 
şi excremente de şobolani începuseră să se adune pe 
veranda din faţă. Gărzile doar îl priviră nedumerite, când 
Laurence încercă să întrebe, prin gesturi, de servitori şi, cu 
toate că merse până într-acolo încât apelă la casele din 
vecini, nu găsi pe nimeni care să înţeleagă o boabă de 
engleză ori franceză, nici măcar bruma lui de latină 
poticnită. 

— Domnule, zise Digby, cu glas scăzut, după ce Laurence 
se întoarse de la a treia casă, fără succes. Cred că fereastra 
de acolo e descuiată şi îndrăznesc să spun că aş putea să 
mă strecor înăuntru, dacă domnul Martin m-ar ajuta să urc. 

— Foarte bine, dar ai grijă să nu-ţi rupi gâtul, se învoi 
căpitanul. 

Laurence şi Martin îl ridicară împreună pe Digby destul de 
mult ca să ajungă la balcon. Să escaladeze o balustradă de 
fier nu era mare scofală pentru un băiat antrenat să zburde 


pe spinarea unui dragon în zbor şi, cu toate că fereastra era 
pe jumătate înţepenită, tânărul sergent era încă destul de 
subţire! ca să se strecoare înăuntru. 

Gărzile începură un agitat protest mut când Digby 
deschise dinspre interior uşa din faţă, dar Laurence îi ignoră 
şi păşi înăuntru, urmat îndeaproape de Martin. Intrară în 
hol, călcând peste paie şi dâre de murdărie, urme prăfoase 
de picioare goale pe podea, semne ale unei împachetări şi 
plecări grăbite. Camerele erau întunecoase şi aveau ecou, 
chiar şi după ce obloanele fură deschise, mobila era toată 
la locul ei, acoperită cu cearşafuri, cu aerul fantomatic al 
unei case părăsite, rămase în aşteptare. lar tic-tacul, ca un 
murmur gros, al ceasului imens de lângă scară, se auzea 
ciudat de sonor în tăcerea adâncă. 

Laurence se duse la etaj şi intră prin camere, fără a găsi 
altceva decât hârtii împrăştiate ici şi colo. Când 
împachetaseră, lăsaseră în urmă cârpe sfâşiate şi bucăţi de 
hârtie bune de aprins focul. Într-un dormitor mare, sub 
masa de scris, găsi o singură foaie, scrisă de mâna unei 
femei, un fragment dintr-o obişnuită scrisoare veselă către 
casă, plină de veşti despre copiii ei mici şi de poveşti 
ciudate despre oraşul străin, întreruptă la jumătate şi lăsată 
neterminată. Laurence o aşeză la loc, regretându-şi 
indiscreţia. 

Inaintând pe coridor, căpitanul dădu peste o încăpere mai 
mică, despre care presupuse că trebuie să fi fost a lui 
Yarmouth. Lăsa impresia că ocupantul ei ieşise pe uşă doar 
de o oră: două vestoane atârnate împreună cu o cămaşă 
curată, un costum de seară, o pereche de pantofi cu 
catarame, o sticluţă cu cerneală şi un condei ce aştepta 
ascuţit pe birou, cărţile lăsate pe rafturi şi un mic medalion 
în interiorul biroului: chipul unei tinere femei. Dar 
documentele fuseseră luate, sau, cel puţin, nu rămăsese 
niciunul care să cuprindă vreo informaţie utilă. 

Cobori, fără să fi aflat nimic. Digby şi Martin nu avuseseră 
nici ei mai mult noroc la parter. Cel puţin, nu era nicio urmă 
de violenţă ori jaf, dar toată casa era o harababură şi nicio 
piesă de mobilier nu fusese luată: plecaseră cu siguranţă în 


mare grabă, dar, după toate aparențele, din proprie voinţă. 
Cu soţul mort pe neaşteptate şi secretarul acestuia 
dispărut, în circumstanţe atât de neobişnuite şi cu o sumă 
imensă în aur la mijloc, doar prudenţa ar fi putut s-o 
împingă pe soţia ambasadorului să-şi ia copiii şi slujitorii 
rămaşi şi să se retragă, în loc să rămână singură şi fără 
prieteni într-un oraş străin, aflat atât de departe de aliaţi. 

Insă răspunsul la o eventuală scrisoare către Viena ar 
veni abia după câteva săptămâni: n-ar avea timp să afle 
adevărul înainte ca oul să fie iremediabil pierdut pentru ei, 
iar aici nu exista, cu siguranţă, nimic care să infirme 
povestea lui Mustafa. Descurajat, Laurence părăsi casa, în 
timp ce gărzile le făceau semn impacientate să plece, iar 
Digby zăvori uşa la loc pe dinăuntru şi cobori de pe balcon, 
să li se alăture. 

— Mulţumesc, domnilor, cred că am aflat tot ce se putea, 
spuse Laurence. 

N-avea niciun rost să împartă cu Martin şi cu Digby starea 
lui de deznădejde şi îşi ascunse neliniştea cât putu mai 
bine, în timp ce se întorceau spre râu, în urma gărzilor. Însă 
era dus pe gânduri şi nu era atent la nimic din jurul lor, 
decât atât cât să aibă grijă să nu piardă gărzile din ochi, în 
marea de oameni. Reşedinţa ambasadorului era în cartierul 
Beyoglu, de cealaltă parte a Cornului de Aur, un cartier plin 
de străini şi negustori. Străzile erau înţesate, părând ciudat 
de înguste, după aleile largi ale Pekinului, şi răsunau de 
glasuri: vânzători, în faţa prăvăliilor, încercând să atragă 
orice trecător înăuntru, de îndată ce-l zăreau. 

Dar mulţimea dispăru dintr-odată, şi gălăgia odată cu ea, 
când ajunseră mai aproape de țărm: casele şi prăvăliile 
erau toate oblonite, deşi, când şi când, Laurence vedea un 
chip uitându-se în treacăt din spatele unei draperii, 
aruncând o privire spre cer şi dispărând repede apoi. 
Deasupra lor, umbre mari treceau fâlfâind, întunecând 
soarele pentru o clipă: dragoni învârtindu-se în aer, atât de 
aproape, încât naceliştii lor puteau fi numărați. Gărzile 
ridicară neliniştite privirea şi îi zoriră, deşi lui Laurence i-ar 
fi plăcut să se oprească să vadă de ce zăboveau dragonii 


deasupra unei zone atât de populate, stricând toate 
afacerile zilei. Doar câţiva bărbaţi mai puteau fi zăriţi pe 
străzi, sub umbrele dragonilor, şi aceia fugind speriaţi. Un 
câine lătra, cu mai mult curaj decât minte, şi urletul lui 
pătrunzător se auzea peste întinderea portului. Dragonii nu- 
i acordau atenţie nici cât ar fi acordat un om unei muşte 
bâzâitoare şi îşi strigau unul altuia, în aer. 

Barcagiul-şef aştepta, neliniştit, trecându-şi prin palme 
capătul de la parâma ancorei, probabil pregătindu-se să-i 
abandoneze. Le făcu semn grăbit, în timp ce coborau 
dealul. Laurence se răsuci în barcă, să privească, în vreme 
ce traversau râul: la început crezu că dragonii, vreo şase la 
număr, doar se jucau în aer. Dar apoi văzu că peste port 
erau întinse cabluri groase şi dragonii trăgeau de ele, 
ridicând numeroase care ce transportau ţevile 
inconfundabile ale unor tunuri lungi. 

Când ajunseră pe malul celălalt al râului, Laurence sări 
din barcă înaintea gărzilor şi se duse pe chei, să se uite mai 
bine: îşi dăduse deja seama că nu erau activităţi banale. O 
grămadă de barje cu bordajul jos stăteau în port, mişunând 
de sute de oameni care organizau următoarele încărcături 
şi o mulţime de cai şi catâri, ţinuţi cumva în frâu, în ciuda 
apropierii de dragoni, poate pentru că aceştia erau 
deasupra şi nu în câmpul lor vizual. Nu erau doar tunuri, ci 
şi ghiulele, butoaie de pulbere, mormane de cărămizi. 
Laurence ar fi zis că era nevoie de săptămâni să urci pe 
dealul abrupt o asemenea cantitate de materiale militare, 
toate ajungând cât ai clipi. lar mai sus, chiar pe deal, 
dragonii coborau ţevile masive de tun în stelajele de lemn 
care le aşteptau, cu uşurinţa cu care doi oameni ar fi mutat 
o scândură. 

Laurence nu era nicidecum singurul observator curios. 
Numeroşi localnici se adunaseră de-a lungul docurilor, 
privind atent scena şi şuşotind între ei, neîncrezători. La 
câţiva păşi stătea o companie de ieniceri încruntaţi, cu 
coifurile lor cu pene, frământându-şi mâinile şi jucându-se 
cu carabinele. Un tânăr întreprinzător se plimba de la unul 
la altul, oferindu-şi luneta, în schimbul unei mici taxe. Nu 


era foarte puternică, iar lentilele produceau o imagine 
neclară, dar era destul de bună pentru a apropia imaginea. 

— Tunuri de nouăzeci şi şase de livre, dacă nu mă înşel. 
Poate chiar douăzeci la număr, şi cred că încă pe-atâtea au 
fost instalate pe coasta asiatică. Acest port va fi o capcană 
a morţii pentru orice corabie care intră în raza lor, îi spuse 
Laurence, posomorât, lui Granby, în timp ce-şi spăla praful 
de pe faţă şi mâini în lavoarul fixat în zid, vârându-şi apoi 
cu totul capul în apă, scuturându-şi părul aproape cu 
sălbăticie. In curând avea să-şi ciopârţească vârfurile cu 
sabia, gândi el, dacă nu ajungea la un frizer. Părul refuzase 
mereu să-i crească destul de lung pentru o coadă propriu- 
zisă, doar atât cât să-l irite şi să picure la nesfârşit, când 
era ud. Şi nu le-a părut rău deloc să mă lase să văd asta, 
adăugă el. Gărzile alea ne-au zorit toată ziua, dar au fost 
încântate să mă opresc şi să mă holbez cât vreau. 

— Poate că şi Mustafa a vrut să ne dea cu tifla, fu de 
acord Granby. Şi, Laurence, mă tem că nu e singura... ei, 
bine, vei vedea cu ochii tăi. 

Şi, împreună, se duseră la marginea grădinii: dragonii 
Kazilik dispăruseră, iar în locul lor, în jurul lui Temeraire 
fuseseră postați alţi doisprezece dragoni, astfel că grădina 
era acum înţesată, câţiva dintre ei fiind chiar siliţi să stea 
pe spatele celorlalţi. 

— O, nu, sunt chiar prietenoşi cu toţii şi au venit doar să 
stea de vorbă, spuse Temeraire, cu convingere. 

Se făcea deja înţeles cumva, într-un amestec de franceză 
presărată cu turcă şi limba dragonilor şi, cu puţină caznă şi 
repetiţie, îl prezentă pe Laurence dragonilor turci, care îl 
salutară cu toţii, clătinând politicoşi din cap. 

— Ne vor face o mulţime de probleme, dacă trebuie să 
plecăm în grabă, spuse Laurence, privindu-i pieziş. 

Temeraire era extrem de rapid pentru un dragon de 
dimensiunea lui, dar cel puţin curierii puteau să-l 
depăşească şi Laurence era convins că vreo doi dragoni de 
talie medie ar fi putut să ţină pasul cu el suficient de mult 
ca să-l încetinească, până era ajuns din urmă de un dragon 
mai pe măsura lui. 


Dar măcar erau nişte câini de pază agreabili şi se 
dovedeau o bună sursă de informaţii. 

— Da, unii dintre ei mi-au povestit despre activităţile din 
port. Ei au venit aici să sprijine oraşul, spuse Temeraire, 
când Laurence îi descrise operaţiunile pe care le văzuse. lar 
dragonii aflaţi în vizită confirmară bucuroşi o mare parte din 
ceea ce Laurence bănuise: întăreau portul cu o mulţime de 
tunuri. Pare interesant, spuse Temeraire. Mi-ar plăcea să 
merg să văd, dacă se poate. 

— Aş vrea şi eu să văd mai de aproape ce se întâmplă, 
replică Granby. Nu-mi dau seama cum procedează, având 
în vedere că folosesc şi cai. E chinul de pe lume să ţii caii în 
frâu în preajma dragonilor, darămite să-i mai şi pui la 
muncă. Noi ne considerăm norocoşi dacă nu dă strechea în 
ei. Nu e suficient să nu vadă dragonii, un cal îi poate 
adulmeca de la mai mult de-o milă. 

— Mă îndoiesc că Mustafa va fi dispus să ne permită să le 
inspectăm de aproape activităţile, spuse Laurence. Una e 
să ne lase să aruncăm o privire peste port, ca să ne facă să 
înţelegem inutilitatea unui atac, alta e să ne arate tot ce 
are. Mai avem vreo veste de la el, vreo explicaţie în plus? 

— Nicio vorbă. Şi nici urmă de Tharkay, de când ai plecat, 
spuse Granby. 

Laurence clătină din cap şi se aşeză obosit pe trepte. 

— Nu putem să apelăm la ministere şi la canalele oficiale, 
spuse el, în cele din urmă. Timpul e prea scurt. Trebuie să 
cerem o audienţă la sultan. Intervenţia lui poate fi cea mai 
sigură modalitate de a le obţine rapid colaborarea. 

— Dar dacă i-a lăsat să ne pună piedici până acum... 

— Nu pot să-i atribui sultanului intenţia de a dinamita 
relaţiile cu Anglia, spuse Laurence. Mai ales acum, când 
Bonaparte e mai aproape de uşa lui ca oricând, de la 
Austerlitz încoace. Şi, dacă ar vrea atât de mult să păstreze 
ouăle, asta ar însemna o ruptură deschisă şi definitivă. Insă 
cât timp miniştrii lui slujesc ca intermediari, nici el, nici 
Imperiul nu şi-au luat niciun angajament. Poate oricând să 
dea vina pe ei, dacă nu cumva este vorba, din capul locului, 
de cine ştie ce urzeală politică în spatele acestor amânări. 


7 


Laurence îşi petrecu seara compunând o altă scrisoare, 
de data aceasta şi mai vehementă şi adresată direct 
marelui vizir. Reuşi s-o trimită doar cu preţul a două 
monede de argint, în loc de una: servitorul devenise 
conştient de puterea poziţiei sale şi îşi ţinuse mâna întinsă 
ferm atunci când Laurence îi pusese prima monedă în 
palmă, privind fix, în tăcere, dar aşteptând, până când 
căpitanul adăugase încă una - o obrăznicie la care 
Laurence nu putea să răspundă altfel. _ 

Scrisoarea nu aduse niciun răspuns în seara aceea. Insă 
dimineaţă, crezu la început că avea, în sfârşit, o reacţie, 
căci un bărbat înalt şi impunător intră repede şi energic în 
curtea lor, imediat după ce se lumină de ziuă, urmat de o 
escortă numeroasă de eunuci negri. Produse destulă vâlvă, 
după care ieşi în grădini, unde Laurence trudea împreună 
cu Temeraire la o altă scrisoare. 

Nou-venitul era, evident, un ofiţer superior: un aviator, 
judecând după haina lungă de piele, superb brodată la 
margini, şi după părul tuns scurt, care îi deosebea pe 
aviatorii turci de compatrioţii lor cu turbane. Şi unul iscusit, 
după scânteietoarea decorație cu pietre preţioase de pe 
pieptul său, o distincţie rareori acordată de turci, pe care 
Laurence o recunoscu pentru că îi fusese conferită lordului 
Nelson după victoria de pe Nil. 

Ofiţerul pomeni numele lui Bezaid, ceea ce-l făcu pe 
Laurence să presupună că era căpitanul masculului Kazilik, 
dar se exprima prost în franceză şi la început Laurence avu 
impresia că vorbea exagerat de tare ca să încerce să se 
facă înţeles. Continuă să peroreze, învălmăşind cuvintele, şi 
se întoarse să se adreseze, la fel de zgomotos, dragonilor 
care-l priveau. 

— Dar n-am spus decât adevărul, zise Temeraire, 
indignat, iar Laurence, încă încercând să descifreze sensul 
celor câtorva cuvinte pe care reuşise să le înţeleagă, îşi 
dădu seama că ofiţerul era extrem de agitat şi de furios şi 


că felul în care scuipa vorbele era mai degrabă un semn de 
nervozitate decât exprimare nearticulată. 

Ofiţerul îşi agită pumnul lângă colții lui Temeraire, 
adresându-i-se mânios lui Laurence, în franceză: 

— Dacă mai spune minciuni, o să... 

Apoi îşi trecu mâna peste beregată, un gest care nu avea 
nevoie de nicio traducere. După ce-şi termină discursul 
incoerent, se întoarse şi părăsi grădina val-vârtej, iar în 
urma lui, câţiva dragoni săltară sfioşi în aer şi se 
îndepărtară în zbor: era limpede că nu aveau nici un fel de 
ordine să-l păzească pe Temeraire. 

— Temeraire, întrebă Laurence, în liniştea care urmă, ce 
le-ai spus? 

— Le-am explicat doar ce înseamnă proprietatea, 
răspunse Temeraire, şi cum ar trebui să fie plătiţi. Şi că nu 
e nevoie să meargă la război dacă nu vor, ci ar putea să 
lucreze mai mult în port sau să facă altfel de munci, care ar 
putea fi mai interesante. Şi că atunci ar putea să câştige 
bani pentru mâncare şi bijuterii şi să se plimbe prin oraş 
după pofta inimii... 

— O, Dumnezeule mare! exclamă Laurence, cu un oftat. 
Îşi putea imagina foarte bine reacţia unui ofiţer turc, auzind 
că dragonul lui nu mai vrea să lupte, ci doreşte să 
îmbrăţişeze alte profesii pe care Temeraire le-ar fi putut 
sugera pe baza experienţei lui în China, precum poezia sau 
îngrijirea copiilor. Te rog trimite de aici toţi dragonii rămaşi, 
continuă Laurence, altfel îndrăznesc să spun că toţi 
aviatorii turci aflaţi prin preajmă o să vină să ne ocărască, 
unul după altul. 

— Nu-mi pasă, se împotrivi Temeraire, cu încăpățânare. 
Dacă ar fi rămas, aş fi putut să-i spun o grămadă de lucruri. 
Dacă i-ar păsa de dragonul lui, ar vrea să fie bine tratat şi 
să se bucure de libertate. 

— Nu poţi să faci prozelitism, spuse Laurence. Temeraire, 
suntem oaspeţi aici şi nu departe de a fi la mâna lor. Pot 
refuza să ne dea ouăle, făcând inutilă toată strădania 
noastră de a veni până aici. Sunt sigur că-ţi dai seama câte 
obstacole ne pun, fără să le dăm motive suplimentare să se 


poarte aşa. Trebuie să ne îmbunăm gazdele, nu să le 
jignim. 

— De ce trebuie să-i îmbunăm pe oameni în detrimentul 
dragonilor? întrebă Temeraire. Ouăle sunt ale lor în definitiv 
şi chiar nu înţeleg de ce nu negociem mai degrabă cu ei. 

— Dragonii nu-şi îngrijesc ouăle, nici nu se ocupă de 
eclozarea lor. Ştii că le-au lăsat în grija căpitanilor lor, 
spuse Laurence. Altfel aş fi încântat să tratez cu ei: e greu 
de presupus că ar putea fi mai puţin raţionali decât gazdele 
noastre, adăugă el, cu o oarecare frustrare. Dar, aşa cum 
stau lucrurile, suntem la mila turcilor şi nu a dragonilor lor. 

Temeraire rămase tăcut, însă zvâcnirea rapidă a cozii îi 
trăda neliniştea. 

— Dar n-au avut niciodată ocazia să-şi înţeleagă propria 
condiţie, nici să afle că ar putea exista ceva mai bun. Sunt 
la fel de neştiutori ca mine, înainte să văd China şi, dacă nu 
află nici măcar atât, cum să se schimbe vreodată ceva? 

—N-o să aduci nicio schimbare doar stârnindu-le 
nemulţumirea şi jignindu-le căpitanii, spuse Laurence. Dar, 
în orice caz, datoria noastră faţă de Anglia şi faţă de război 
trebuie să aibă întâietate. Un singur Kazilik de partea 
noastră poate să însemne diferenţa dintre siguranţă şi 
invadarea Angliei şi să încline balanţa conflictului. Nu 
putem acorda prioritate altor preocupări, în defavoarea 
unui asemenea potenţial avantaj. 

— Dar... Temeraire se opri şi îşi scărpină fruntea cu 
gheara. Dar cum o să se schimbe toate lucrurile după ce 
ajungem acasă? Dacă oamenii vor refuza să le acorde mai 
multă libertate dragonilor, nu va influenţa şi asta războiul 
din Anglia, mai mult decât faptul că turcii refuză să ne dea 
ouăle? Sau, dacă nişte dragoni britanici n-ar mai vrea să 
lupte, ar afecta şi asta războiul. 

Işi cobori privirea spre Laurence, cu nedisimulată 
curiozitate, aşteptând un răspuns. Un răspuns pe care 
căpitanul nu i-l putea da, fiindcă era de acord cu el şi nu 
putea minţi, zicând altceva. Nu în faţa unei întrebări 
directe. Nu-i trecu prin minte nimic care l-ar fi putut 
mulţumi pe Temeraire şi, astfel, liniştea se prelungi, iar 


gulerul dragonului se pleoşti încet, lipindu-se de gât, în timp 
ce lujerii îi atârnau fără vlagă. 

— Tu nu vrei să spun aceste lucruri nici când ajungem 
acasă, constată Temeraire, cu glas scăzut. Doar mi-ai făcut 
pe plac? Crezi că asta e doar o nebunie şi că n-ar trebui să 
ridicăm nicio pretenţie. 

— Nu, Temeraire, răspunse Laurence, foarte încet. Nu e 
deloc o nebunie şi ai tot dreptul din lume la libertate. Dar 
egoism, da. Trebuie să-l numesc aşa. 

Temeraire tresări şi îşi retrase puţin capul, uluit. Laurence 
îşi privi mâinile încleştate. Acum nu mai putea îndulci 
adevărul şi trebuia să plătească pentru îndelunga amânare 
a inevitabilului, cu vârf şi îndesat. 

— Suntem în război, spuse el, şi situaţia noastră este 
disperată. Impotriva noastră luptă un general care n-a fost 
învins niciodată, în fruntea unei ţări care are de două ori 
mai multe resurse locale decât cele ale micilor Insule 
Britanice. Ştii că Bonaparte a adunat cândva o armată 
impresionantă. O poate face din nou, dacă reuşeşte să 
supună continentul după bunul său plac, şi poate cu mai 
mult succes de data asta. In asemenea condiţii, să porneşti 
o campanie pentru un avantaj personal, care ar putea să 
afecteze grav rezultatul războiului, nu poate purta un alt 
nume, în opinia mea. Datoria ne cere să punem interesele 
ţării mai presus de ale noastre. 

— Dar eu nu vreau să impun o schimbare în avantajul 
meu personal, protestă Temeraire, cu glasul cel mai mic 
care putea ieşi din pieptul lui adânc. Ci pentru binele 
tuturor dragonilor. 

— Dacă am pierde războiul, ce altceva ar mai conta? 
întrebă Laurence. Sau ce importanţă ar mai avea o 
schimbare în bine, plătită atât de scump? Bonaparte va 
asupri întreaga Europă şi nimeni nu va avea nici un fel de 
libertate, nici oameni, nici dragoni. 

Temeraire nu răspunse. Capul îi cobori peste picioarele 
din faţă, cu fruntea plecată. 

— Te implor, dragul meu, ai puţină răbdare, zise 
Laurence, după un lung şi dureros moment de tăcere. | se 


rupea inima să-l vadă atât de deprimat şi îşi dorea să-şi 
poată retrage cuvintele. Îţi promit, vom face un început. 
Odată ajunşi acasă, în Anglia, vom găsi prieteni care să ne 
asculte şi sper că pot avea şi eu un mic cuvânt de spus. 
Există multe progrese reale, adăugă el, aproape disperat, 
schimbări concrete care pot fi făcute fără să afecteze 
negativ evoluţia războiului. Şi, deschizând calea cu aceste 
exemple, sunt convins că şi ideile tale mai îndrăzneţe vor fi, 
cu timpul, mai bine primite. 

— Dar războiul trebuie să aibă prioritate, spuse 
Temeraire, cu glas scăzut. 

— Da, răspunse Laurence. lartă-mă. Nu te-aş face să 
suferi pentru nimic în lume. 

Temeraire clătină uşor din cap şi se aplecă să-şi frece 
repede nasul de el. 

— Ştiu, Laurence, spuse el şi se ridică să se ducă să le 
vorbească celorlalţi dragoni, care continuau să stea în 
grădină, adunaţi în spatele lor, urmărindu-i. lar după ce îi 
văzu pe toţi plecaţi, se îndepărtă cu capul lăsat şi se 
ghemui, dus pe gânduri, la umbra chiparosului. 

Laurence se duse înăuntru şi rămase să-l privească prin 
zăbrelele ferestrei, întrebându-se, chinuit, dacă Temeraire 
ar fi fost mai fericit, până la urmă, să rămână tot restul 
vieţii în China. 

— Ai putea să-i spui, zise Granby, dar se opri şi scutură 
din cap. Nu, n-o să meargă, fu el de acord. Imi pare al naibii 
de rău, Laurence, dar nu văd cum poţi să îndulceşti situaţia. 
Nu ti-ar plăcea spectacolul stupid ce are loc în Parlament de 
fiecare dată când solicităm fonduri, doar ca să gospodărim 
un adăpost sau două, sau să obţinem o aprovizionare mai 
bună pentru ele. Chiar dacă vom începe doar prin a le 
construi pavilioane, vom stârni acasă un al doilea război. 

Laurence se uită la el: 

— Ţi-ar afecta şansele? întrebă el, încet. 

Şansele nu puteau fi prea mari, oricum, când pentru 
fiecare ou erau mai mult de zece doritori, iar Granby era 
plecat de acasă de mai bine de un an, departe de ochii 


ofiţerilor superiori, care hotărau care locotenent merită 
şansa de a pune în ham un pui de dragon. 

— Sper că nu sunt atât de egoist încât să cârcotesc dintr- 
un asemenea motiv, spuse Granby, cu umor. Nici unul 
dintre cei care au primit un ou de dragon nu şi-a făcut 
întruna griji pentru asta, din câte ştiu eu. Te rog, nu te 
gândi la asta. Al naibii de puţini dintre cei intraţi în Aviaţie 
de la zero, ca şi mine, ajung vreodată să fie promovați. 
Sunt prea mulţi dragoni care se transmit prin moştenire şi 
amiralii preferă băieţii din familiile de aviatori. Dar, dacă va 
fi să am un fiu, acum am ajuns destul de departe ca să-l pot 
ajuta să se ridice, eu sau unul dintre nepoţii mei. Asta îmi 
ajunge. Şi să slujesc pe un dragon de elită ca Temeraire. 

Insă Granby nu-şi putu ascunde o notă de melancolie din 
glas: era firesc să-şi fi dorit propriul său dragon şi Laurence 
era convins că poziţia de secund la bordul unui dragon de 
talie grea, ca Temeraire, ar fi reprezentat, în mod obişnuit, 
o oportunitate excelentă. Desigur, lui Temeraire nu putea 
să-i aducă drept argument grija pentru Granby. Ar fi fost o 
presiune total incorectă. Pentru Laurence, însă, aceasta 
cântărea foarte mult: pe parcursul carierei sale navale, 
beneficiase el însuşi enorm de influenţa altora, în mare 
măsură dobândită pe merit, şi era pentru el o chestiune de 
onoare să se comporte cum se cuvine cu propriii lui ofiţeri. 

leşi din pavilion. Temeraire se retrăsese undeva mai 
departe, în grădină. Când Laurence ajunse, în sfârşit, lângă 
el, dragonul continua să stea ghemuit, în tăcere, trădându- 
şi frământarea doar prin şanţurile pe care le săpase adânc 
în pământ, în faţa lui. Avea capul culcat pe picioarele din 
faţă şi privea în zare cu ochii abia mijiţi. Gulerul îi şedea 
aproape turtit pe lângă gât, cu un aer oropsit. 

Laurence nu ştia foarte bine ce să spună, doar îşi dorea 
cu disperare să nu-l vadă atât de nefericit şi aproape că era 
dispus să mintă din nou, dacă astfel nu l-ar răni şi mai mult. 
Se apropie şi dragonul ridică fruntea, privindu-l: nici unul 
dintre ei nu vorbi, dar Laurence se duse lângă Temeraire, 
punându-şi mâna pe trupul lui, iar dragonul îi făcu loc să 
stea în curbura piciorului său din faţă. 


O mulţime de privighetori cântau, închise în vreun 
aviariu, undeva în apropiere. Nici un alt sunet nu-i tulbură 
vreme îndelungată, apoi Emily veni în goană strigând: 

— Domnule, domnule! După ce ajunse, gâfâind, lângă ei, 
fata continuă: Domnule, vă rog să veniţi! Vor să-i ia pe 
Dunne şi pe Hackley şi să-i spânzure! 

Laurence făcu ochii mari, sări de pe piciorul lui Temeraire 
şi năvăli pe scări în sus, spre curte, în timp ce dragonul se 
ridică şi îşi aşeză capul, neliniştit, peste balustrada terasei: 
aproape tot echipajul era afară, în galeria acoperită, 
îmbrâncindu-se zgomotos şi sălbatic cu paznicii de la uşile 
lor şi cu numeroşi alţi eunuci de la palat: oameni cu poziţii 
mult mai înalte, judecând după iataganele cu mânere de 
aur şi veşmintele lor bogate, şi cu o mină de personaje 
influente, cu cefe groase şi, evident, nu muţi. De pe buzele 
lor zburau imprecaţii furioase, în timp ce doborau la 
pământ mai plăpânzii aviatori. 

Dunne şi Hackley erau în mijlocul încăierării: cei doi tineri 
puşcaşi gâfâiau şi se luptau să scape din strânsoarea 
bărbaţilor vânjoşi. 

— Ce naiba înseamnă toate astea? răcni Laurence şi 
glasul lui răsună peste capetele lor. 

Temeraire accentuă efectul, cu un mărâit huruitor şi 
încăierarea încetă: cei doi aviatori se retraseră şi gărzile 
ridicară privirile spre Temeraire, cu nişte expresii care 
sugerau că feţele lor negre ar fi pălit, dacă ar fi avut cum. 
Nu le dădură drumul celor doi prizonieri, însă, cel puţin, nu 
încercară imediat să-i târască după ei. 

— Aşa, rosti aspru Laurence, ce se petrece aici? Domnule 
Dunne? 

Dunne şi Hackley îşi plecară capetele şi nu spuseră nimic 
- un răspuns în sine: era evident că se apucaseră de cine 
ştie ce zbenguială şi deranjaseră gărzile. 

— Du-te şi adu-l pe Hasan Mustafa Paşa, i se adresă 
Laurence uneia dintre gărzi, un bărbat pe care-l recunoscu. 

Laurence repetă numele de câteva ori, în timp ce 
bărbatul se uita şovăitor, cu coada ochiului, la ceilalţi. Dintr- 
odată, unul dintre eunucii pe care Laurence nu-i ştia îi vorbi 


celuilalt pe un ton autoritar. Era un bărbat impunător, cu un 
turban înalt, alb ca zăpada, în contrast cu pielea lui tuciurie, 
împodobit cu un rubin mare, montat în aur. Mutul dădu, în 
sfârşit, din cap şi cobori scările, îndepărtându-se în grabă 
către celelalte pavilioane ale palatului. 

Laurence se întoarse pe călcâie: 

— Răspunde, domnule Dunne, imediat! 

— Domnule, n-am vrut să facem niciun rău, zise Dunne, 
doar am crezut, am crezut... Se uită la Hackley, dar celălalt 
puşcaş privea năucit, palid sub pistrui, neputincios. Doar 
am trecut peste acoperiş, domnule, şi pe urmă ne-am 
gândit că am putea arunca o privire primprejur şi... şi 
apoi... oamenii ăştia au început să ne urmărească şi am 
trecut iarăşi zidul şi am alergat aici, încercând să intrăm 
înapoi. 

— Înţeleg, zise Laurence cu răceală, şi dată fiind 
înţelepciunea acestei acţiuni, aţi crezut că puteţi face asta 
fără să-mi cereţi permisiunea - mie sau domnului Granby. 

Dunne înghiţi în sec şi-şi plecă din nou capul. Urmă o 
tăcere stânjenitoare, neplăcută, o lungă aşteptare. Dar nu 
extrem de lungă, căci Mustafa îşi făcu apariţia de după colţ, 
cu pas iute, în urma gărzii. Avea faţa pătată şi roşie, de 
grabă şi de furie. 

— Domnule, spuse Laurence, luându-i-o înainte, oamenii 
mei şi-au părăsit posturile fără permisiune. Regret dacă au 
pricinuit vreo neplăcere... 

— Trebuie să ni-i predai, îl întrerupse Mustafa. Vor fi 
executaţi imediat: au încercat să pătrundă în serai. 

Laurence nu spuse nimic o clipă, în timp ce Dunne şi 
Hackley îşi plecară umerii şi mai mult, aruncându-i priviri 
îngrijorate. 

— Au violat intimitatea femeilor? 

— Domnule, noi niciodată... începu Dunne. 

— Taci din gură, se răsti Laurence. 

Mustafa vorbi cu gărzile. Eunucul-şef făcu semn unuia 
dintre oamenii lui să se apropie, iar acesta răspunse, 
turuind întruna. 


— S-au uitat înăuntru la ele şi le-au făcut semne prin 
fereastră, chemându-le, spuse Mustafa, întorcându-se. O 
insultă mai mult decât suficientă: oricărui bărbat, cu 
excepţia sultanului, îi este interzis să se uite la femeile din 
harem şi să se culce cu ele. Doar eunucii au voie să le 
vorbească. 

Auzind acestea, Temeraire pufni cu o forţă suficientă ca 
să-i împroaşte peste faţă. 

— Este de-a dreptul absurd, spuse el pătimaş. Nu voi 
tolera uciderea vreunuia dintre membrii echipajului meu, şi, 
oricum, nu văd de ce ar trebui omorât cineva doar pentru 
că vorbeşte cu altă persoană. E un lucru inofensiv. 

Mustafa nu încercă să-i răspundă, dar îi aruncă lui 
Laurence o privire aspră, măsurată. 

— Sper că n-ai de gând să sfidezi astfel legea sultanului, 
căpitane, şi să-l jigneşti. Ai avut mai înainte, pare-mi-se, 
ceva de spus despre relaţiile dintre naţiunile noastre. 

— Cât despre ace/ subiect, domnule... spuse Laurence, 
furios în faţa unei astfel de încercări flagrante de 
intimidare. Dar apoi îşi înghiţi vorbele care-i stăteau pe 
limbă, ca de exemplu remarca aspră că Mustafa reuşise să 
vină destul de repede, de data asta, deşi solicitările 
precedente îl găsiseră atât de ocupat încât nu putuse să-i 
acorde nici măcar un minut. În loc de asta, Laurence se 
stăpâni şi adăugă, după o clipă: Domnule, poate că, din 
exces de zel, garda dumneavoastră şi-a închipuit că s-au 
întâmplat mai multe decât în realitate. Îndrăznesc să spun 
că ofiţerii mei n-au văzut femeile, ci doar le-au strigat, în 
speranţa de a le zări. Este o mare nesăbuinţă şi puteţi fi 
sigur, adăugă el, accentuându-şi cuvintele, că îşi vor primi 
pedeapsa. Dar eu, unul, n-am să-i trimit la moarte pentru 
asta. Nu pe baza cuvântului unui martor care are toate 
motivele să-i acuze că au făcut mai degrabă mai mult decât 
mai puțin, dintr-o dorinţă firească de a le apăra de orice 
ofensă pe cele pe care le are în pază. Mustafa, încruntându- 
se, părea gata să continue disputa. Laurence adăugă: Nu 
voi ezita să-i pedepsesc, conform justiţiei voastre, dacă au 
adus vreo atingere virtuţii oricăreia dintre femei. Dar într-o 


situaţie atât de incertă, cu un singur martor să vorbească 
împotriva lor, trebuie să pledez pentru puţină îndurare. 

Nu-şi îndreptă mâna spre mânerul sabiei, nici nu făcu 
vreun semn oamenilor săi, dar, fără să-şi mişte capul, le 
evaluă cât putu mai bine poziţiile şi localiză bagajele, 
majoritatea depozitate în interiorul pavilioanelor. Dacă 
turcii ar fi încercat să-i ia cu forţa pe Dunne şi pe Hackley, 
Laurence ar fi trebuit să le ordone oamenilor lui să urce la 
bord imediat şi să lase totul în urmă: dacă jumătate de 
duzină de dragoni ajungeau în aer înaintea lui Temeraire, 
soarta le-ar fi fost pecetluită. 

— Îndurarea e o mare virtute, spuse, în cele din urmă, 
Mustafa şi ar fi regretabil să afectăm relaţiile dintre ţările 
noastre prin false şi nefericite acuzaţii. Sunt sigur, adăugă 
el, privindu-l pe Laurence cu înţeles, că veţi acorda aceeaşi 
prezumție de nevinovăție, în orice situaţie similară. 

Laurence strânse din buze. 

— Puteţi conta pe asta, răspunse el printre dinţi, 
conştient că se angajase cel puţin să accepte explicaţiile 
neconvingătoare ale turcilor, atât timp cât nu avea nicio 
dovadă contrară. Dar nu prea avea de ales. Nu avea de 
gând să vadă executaţi doi tineri ofiţeri aflaţi în grija lui, 
pentru că făcuseră bezele câtorva fete, printr-o fereastră, 
oricât de mult i-ar fi plăcut să-i strângă de gât. 

Mustafa înălţă un colţ al gurii şi îşi înclină capul. 

— Cred că ne înţelegem unul pe altul, căpitane. Am să 
las, aşadar, în seama dumitale pedepsirea lor şi sper că vei 
avea grijă ca asemenea incidente să nu se mai repete: 
bunăvoința arătată o dată este îndurare; a doua oară este 
prostie. 

Îşi adună gărzile şi se îndepărtă în fruntea lor, nu fără un 
murmur furios de protest din partea acestora. Când, în 
sfârşit, dispărură, se auziră câteva suspine de uşurare şi 
vreo doi dintre ceilalţi puşcaşi chiar îi bătură pe spate pe 
Dunne şi pe  Hackley, comportament care trebuia 
împiedicat numaidecât: 

— Ajunge! spuse Laurence, ameninţător. Domnule 
Granby, vei nota în jurnalul de bord că domnii Dunne şi 


Hackley sunt scoşi din echipajul de zbor şi le vei pune 
numele pe lista celui de la sol. 

Laurence nu era foarte sigur dacă un aviator putea fi 
astfel pus la colţ, cum s-ar zice, dar expresia lui nu lăsa loc 
de discuţii şi nimeni nu scoase o vorbă, în afară de Granby, 
care spuse sfios: 

— Da, domnule. 

Era o sentinţă aspră şi o pată urâtă în dosarul lor, chiar şi 
după ce aveau să fie repuşi în drepturi, aşa cum intenţiona 
Laurence să facă odată ce-şi învățau lecţia. Insă nu prea 
avea de ales, dacă trebuiau pedepsiţi: nu putea să 
convoace o curte marţială aici, atât de departe de casă, iar 
cei doi băieţi erau prea mari ca să fie speriaţi cu băţul. 

— Domnule Pratt, pune-i pe aceşti oameni în lanţuri. 
Domnule Fellowes, sper că ai nişte piele de rezervă, din 
care să poţi face un bici. 

— Da, domnule, răspunse Fellowes, dregându-şi stânjenit 
glasul. 

— Dar, Laurence, Laurence, vorbi Temeraire, în liniştea 
deplină, singurul care ar fi îndrăznit să intervină. Mustafa şi 
gărzile alea au plecat, nu mai e nevoie să-i biciuieşti pe 
Dunne şi pe Hackley... 

— Şi-au părăsit posturile, punând în pericol, cu bună 
ştiinţă, succesul misiunii noastre, totul pentru satisfacerea 
celor mai josnice  porniri carnale, spuse Laurence, 
netulburat. Nu, nu le mai lua apărarea, Temeraire: orice 
curte marţială i-ar spânzura pentru asta şi exaltarea nu eo 
scuză. Ştiau foarte bine. Îi văzu pe cei doi tineri tresărind şi 
clătină scurt din cap, într-un fel de posomorâtă aprobare. 
Cine era de gardă când au plecat? întrebă Laurence, 
măsurându-i cu privirea pe ceilalţi membri ai echipajului. 

De jur împrejur, toţi ochii se plecară. Apoi tânărul Salyer 
ieşi în faţă şi spuse, cu un glas tremurător, care se frânse: 

— Eu, domnule. 

— l-ai văzut plecând? întrebă Laurence încet. 

— Da, domnule, şopti Salyer. 

— Domnule, spuse grăbit Dunne. Domnule, l-am rugat să 
păstreze tăcerea, că facem doar o glumă. 


— Ajunge, domnule Dunne, zise Granby. 

Salyer nu se scuză. Şi era, într-adevăr, doar un 
băieţandru, de curând devenit aviaspirant, deşi adolescenţa 
îl făcuse înalt şi deşirat. 

— Domnule Salyer, întrucât nu ţi se poate încredința 
paza, eşti retrogradat la gradul de sergent, spuse Laurence. 
Taie un băț dintr-un copac de colo şi du-te în pavilionul 
meu. 

Salyer se îndepărtă împleticindu-se, ascunzându-şi faţa, 
acoperită de pete roşii, cu palmele. 

Laurence se întoarse către Dunne şi Hackley şi spuse: 

— Cincizeci de lovituri de bici fiecare şi vă puteţi socoti 
extrem de norocoşi. Domnule Granby, ne vom aduna în 
grădină pentru pedeapsă, la unsprezece fix. Ai grijă să sune 
clopotul. 

Se duse în pavilionul lui şi, când Salyer veni, îi dădu zece 
lovituri. Un număr neînsemnat, dar băiatul tăiase, nătărăul, 
o nuia dintr-un pom tânăr şi elastic, cu care loviturile erau 
mult mai dureroase şi pielea mai uşor de rănit. lar băiatul 
avea să fie umilit dacă izbucnea în plâns. 

— Ajunge, vezi să nu uiţi asta, spuse Laurence şi îl 
concedie, înainte ca gâfâielile lui tremurătoare să se 
transforme în sughiţuri. 

Apoi, Laurence îşi scoase cele mai bune haine; nu avea 
nici acum decât veşmântul chinezesc, dar îi ceru lui Emily 
să-i lustruiască cizmele şi lui Dyer să-i netezească eşarfa, în 
timp ce el se duse să se bărbierească deasupra micului 
lighean. Îşi puse sabia de paradă şi cea mai bună pălărie, 
apoi ieşi din nou în grădină, unde găsi echipajul adunându- 
se, în haine de duminică, şi nişte rame improvizate, făcute 
din cozile unor steaguri de semnal înfipte în pământ. 
Temeraire se foia neliniştit, trecându-şi greutatea de pe un 
picior pe altul şi scurmând în pământ. 

— Regret să-ţi cer asta, domnule Pratt, dar e ceva ce 
trebuie făcut, îi spuse Laurence armurierului, cu glas 
scăzut, iar bărbatul clătină o dată din capu-i mare, adâncit 
între umeri. Am să ţin socoteala chiar eu, să nu numeri cu 
voce tare. 


— Da, domnule, răspunse Pratt. 

Soarele se strecură puţin mai sus. Toţi membrii 
echipajului erau deja adunaţi şi aşteptau de mai bine de 
zece minute, dar Laurence nici nu vorbi, nici nu se clinti, 
până când Granby îşi drese glasul şi spuse, pe un ton foarte 
oficial: 

— Domnule Digby, sună, te rog, clopotul de unsprezece. 

Şi apoi, clopotul răsună de unsprezece ori şi ultimul 
dangăt domol se stinse. 

Dezbrăcaţi până la brâu, în cei mai uzaţi pantaloni ai lor, 
Dunne şi Hackley erau conduşi spre stâlpi. Se comportară 
cu demnitate, ridicându-şi în tăcere mâinile tremurătoare, 
să fie legate. Pratt stătea nefericit, la zece paşi distanţă, 
trecându-şi biciul lung prin palme şi înfăşurându-l strâns. 
Părea să fie o bucată dintr-un ham vechi, mai bună, în orice 
caz, decât pielea nouă: era sigur mai moale şi mai subţire. 

— Prea bine, spuse Laurence. 

Se lăsă o linişte cumplită, întreruptă doar de şuieratul 
biciului în coborâre, de icnetele şi ţipetele de durere ce se 
stingeau încet, în timp ce numărătoarea continua întruna şi 
trupurile legate se lăsau în jos, atârnând grele din 
încheieturi, străbătute de firişoare de sânge. Temeraire 
îngenunche, nefericit, şi îşi ascunse capul sub aripă. 

— Cu aceasta sunt cincizeci, domnule Pratt, spuse 
Laurence. 

Ajunsese pe la patruzeci, poate nici până acolo, dar se 
îndoia că vreunul dintre oamenii lui numărase foarte atent 
şi toată afacerea îl chinuia. Arareori ordonase mai mult de o 
duzină de lovituri de bici, chiar şi în calitate de căpitan de 
navă, şi practica era mult mai puţin obişnuită printre 
aviatori. Cu toată gravitatea faptei, Dunne şi Hackley erau 
încă foarte tineri şi Laurence se învinuia, în mare parte, că 
ajunseseră să-şi nesocotească astfel îndatoririle. 

Totuşi, trebuia să-i pedepsească. Ştiuseră exact ce fac şi 
fuseseră mustraţi cu doar câteva zile înainte. O asemenea 
abatere flagrantă, lăsată nesancţionată, i-ar fi distrus cu 
totul. Granby nu greşise în Macao, făcându-şi griji în 
privinţa efectului lungilor lor călătorii asupra tinerilor ofiţeri; 


inactivitatea în timpul drumului pe mare, urmată de 
recentele lor aventuri, nu era un substitut pentru presiunea 
constantă a disciplinei de zi cu zi, într-o unitate. Curajul nu 
era de-ajuns pentru un soldat. Laurence nu regreta să vadă 
pe feţele celorlalţi ofiţeri, mai ales pe ale celor tineri, 
impresia puternică produsă de pedeapsă: măcar la asta 
putea ajuta nefericitul incident. 

Dunne şi Hackley fură dezlegaţi şi duşi cu blândeţe înapoi 
în pavilionul mare şi aşezaţi într-un colţ ascuns de un 
paravan, pe două priciuri pe care le pregătise Keynes. 
Zăcură cu faţa în jos, gâfâind încet, în stare de 
semiconştienţă, în timp ce Keynes, cu buzele strânse, le 
şterse sângele de pe spate şi le dădu fiecăruia să bea un 
sfert de pahar de laudanum. 

— Cum se simt? îl întrebă Laurence pe medicul 
dragonilor, mai târziu, în seara aceea. Licoarea îi liniştise şi 
zăceau neclintiţi. 

— Destul de bine, răspunse scurt Keynes. M-am obişnuit 
să-i am ca pacienţi. Abia ce se însănătoşiseră... 

— Domnule Keynes, spuse încet Laurence. 

Ridicând privirea spre el, Keynes tăcu şi îşi îndreptă 
atenţia spre cei doi răniţi. 

— S-ar putea să facă puţină febră, dar asta nu e ceva 
grav. Sunt tineri şi puternici, aşa că ar trebui să fie pe 
picioare până dimineaţă, măcar pentru scurt timp. 

— Foarte bine, replică Laurence şi se întoarse pe călcâie, 
descoperindu-l pe Tharkay în faţa lui, în cercul mic al 
luminii lumânării, uitându-se la Dunne şi la Hackley. 

Spinările lor vărgate erau goale, iar rănile de un roşu 
strălucitor, învineţindu-se pe margini. 

Laurence se uită la el, trase adânc aer în piept, apoi, 
stăpânindu-şi furia, spuse: 

— Ei, bine, domnule, te-ai mai întors? Mă îndoiesc că ar fi 
trebuit să-ţi mai arăţi vreodată faţa aici. 

— Sper că absenţa mea n-a deranjat prea mult, răspunse 
Tharkay cu calmă insolenţă. 

— Doar a durat prea puţin, zise Laurence. la-ţi banii şi 
lucrurile şi piei din faţa mea. Aş vrea să te duci la dracu'. 


— Păi, zise Tharkay după o clipă, dacă nu mai ai nevoie 
de serviciile mele, presupun că aş putea foarte bine să-mi 
văd de drum. Atunci, o să-i transmit domnului Maden 
scuzele tale. Şi, într-adevăr, n-ar fi trebuit să-mi iau 
angajamente în numele tău. 

— Cine este acest domn Maden? întrebă Laurence, 
încruntându-se. Numele i se părea oarecum cunoscut. Işi 
vâri încet mâna în haină şi scoase scrisoarea pe care 
Tharkay i-o adusese în Macao, cu atâtea luni în urmă. 
Sigiliile se păstraseră, iar pe unul dintre ele se vedea clar 
litera M. Vorbeşti despre domnul care te-a angajat să ne 
aduci ordinele? întrebă el cu asprime. 

— Da, răspunse Tharkay. E bancher aici în oraş, iar 
domnul Arbuthnot i-a cerut să găsească un mesager de 
încredere pentru scrisoare. Din păcate, m-a găsit numai pe 
mine. Tharkay avea o nuanţă ironică în glas. Te-a invitat la 
cină. Ai să te duci? 


8 


— Acum, spuse Tharkay, cu glas şoptit. 

Se aflau lângă zidul palatului şi gărzile de noapte tocmai 
trecuseră pe lângă ei. Aruncă o frânghie cu gheară la capăt, 
îl escaladară şi trecură dincolo: nu era prea greu pentru un 
marinar, suprafaţa zidului de piatră fiind zgrunţuroasă şi 
plină de locuri în care să-ţi poţi aşeza piciorul. Străbătură în 
goană peluzele grădinilor exterioare, unde zăriră pavilioane 
de relaxare, cu vedere la mare şi o singură coloană 
impunătoare ce se înălța spre semiluna de pe cer. Apoi se 
aflau în siguranţă, dincolo de terenul deschis, adăpostiţi de 
tufişurile lăsate să crească sălbatice pe coama dealului şi 
de ruinele străvechi, acoperite de iederă, cu arcadele din 
cărămidă şi coloanele prăvălite într-o parte. 

Mai aveau un zid de trecut, dar acesta, înconjurând 
întregul perimetru al vastelor terenuri, era prea lung ca să 
fie bine patrulat. Apoi îşi croiră drum în jos, către malurile 
Cornului de Aur, unde Tharkay, cu glas domol, trezi un 
barcagiu să-i treacă apa în mica lui barcă. Luminile 
ferestrelor şi felinarelor de pe nave proiectau umbre 
prelungi pe ambele maluri ale afluentului, ale cărui ape 
scânteiau pe măsura numelui său, chiar şi în întuneric. 
Oamenii ieşiseră să se răcorească pe balcoane şi terase, iar 
sunetul muzicii era purtat încetişor peste apă. 

Lui Laurence i-ar fi plăcut să se oprească şi să cerceteze 
portul, ca să studieze în detaliu lucrările pe care le văzuse 
în ziua precedentă, dar Tharkay îl conduse, fără oprire, 
departe de docuri şi pe străzi, nu în direcţia ambasadei, ci 
către străvechiul pisc al Turnului Galata, care străjuia 
dealul. Un zid scund, foarte vechi şi părăginit, împrejmuia, 
nepăzit, întreaga zonă din jurul turnului de veghe. În 
interior, străzile erau mult mai liniştite. Doar câteva 
cafenele ale unor greci ori italieni erau încă luminate. 
Grupuri mici de bărbaţi aşezaţi la mese vorbeau cu glas 
scăzut în faţa unor ceşti de ceai de mere, dulce şi parfumat. 
Ici şi colo, câte un amator de narghilea privea lung strada, 


lăsând să-i iasă printre buze dâre subţiri şi leneşe de abur 
parfumat. 

Eleganta casă a lui Avraam Maden, de două ori mai mare 
decât vecinele ei şi încadrată de copaci falnici, se afla pe o 
stradă largă cu vedere spre vechiul turn. li întâmpină o 
servitoare, iar în interior erau prezente toate semnele 
prosperității şi ale locuirii îndelungate: covoare vechi, dar 
somptuoase şi încă viu colorate, portrete în rame aurite ale 
unor bărbaţi şi femei cu ochi negri: chipuri mai degrabă 
spaniole decât turce, după trăsături, ar fi zis Laurence. 

Maden le turnă vin, în timp ce servitoarea aşeză pe masă 
un platou cu felii subţiri de pâine, cu o pastă de vinete 
foarte picantă şi un altul cu stafide dulci şi curmale, tăiate 
bucăţi şi amestecate cu nuci şi drese cu vin roşu. 

— Familia mea a venit din Sevilla, spuse Maden, când 
Laurence aduse vorba despre portrete, atunci când regele 
şi Inchiziția ne-au expulzat. Sultanul a fost mai bun cu noi. 

Amintindu-şi vag de restricţiile din dieta evreiască, 
Laurence spera că nu-l aşteaptă o masă foarte 
dezamăgitoare, dar cina târzie fu mai mult decât 
respectabilă: o foarte gustoasă pulpă de miel, bine 
rumenită, după obiceiul turcesc, şi tăiată în felii subţiri de 
pe frigare, cu cartofi noi, în coajă, acoperiţi de un strat de 
ulei de măsline şi de ierburi aromatice. Şi, pe lângă 
acestea, un peşte întreg fript cu ardei iuți şi roşii, înţepător 
şi asezonat din belşug cu obişnuitul condiment galben, şi o 
găină înăbuşită, atât de fragedă încât n-aveai ce să-i 
reproşezi. 

Maden, care, în meseria lui, slujea adesea ca intermediar 
pentru vizitatorii britanici, vorbea o engleză excelentă, ca şi 
familia lui. Erau cinci la masă, cei doi fii ai lui Maden fiind 
deja aşezaţi la casele lor. In afară de soţia lui, în locuinţă 
rămăsese doar fiica lor, Sara, o tânără trecută de mult de 
vârsta de şcoală. Nu împlinise încă treizeci de ani, dar era 
prea bătrână ca să fie nemăritată, cu zestrea pe care 
Maden părea capabil s-o ofere, şi era o prezenţă agreabilă, 
deşi străinătatea îşi pusese amprenta asupra ei. Părul 
negru şi sprâncenele contrastau cu pielea-i albă, ceea ce o 


asemăna foarte mult cu eleganta ei mamă. Aşezată în faţa 
oaspeţilor, îşi ţinea, fie din modestie, fie din timiditate, ochii 
plecaţi, deşi vorbea cu destulă dezinvoltură şi stăpânire de 
sine, când i se adresa cineva. 

Laurence nu aduse în discuţie întrebările lui presante, 
simțind că asta ar fi fost o impoliteţe, ci apelă la o descriere 
a călătoriei lor spre vest, întreruptă de întrebările gazdelor, 
care la început fură politicoase, apoi de-a dreptul 
indiscrete. Laurence fusese învăţat că era de datoria unui 
gentleman să întreţină conversaţia la masă şi călătoria lor 
era o sursă suficientă de anecdote pentru ca lucrul acesta 
să nu fie o povară. Fiind de faţă şi nişte doamne, 
minimaliză oarecum cele mai mari pericole, precum furtuna 
de nisip şi avalanşa, şi nu vorbi despre întâlnirea lor cu 
călăreţii tâlhari, suscitând chiar şi aşa suficient interes. 

— Şi apoi nenorociţii au luat vitele şi-au plecat val-vârtej - 
spuse el, încheind, mâhnit, cu relatarea stânjenitorului 
comportament al dragonilor sălbatici la porţile oraşului - în 
timp ce nemernicul acela de Arkady se îndepărta clătinând 
din cap şi noi stăteam înmărmuriţi, cu gurile căscate. S-au 
întors pe meleagurile lor încântați de ispravă, sunt sigur. 
Cât despre noi, e de mirare că n-am fost aruncaţi în 
temniţă. 

— O primire rece pentru voi, după un drum dificil, 
constată Maden, amuzat. 

— Da, un drum foarte dificil, remarcă Sara Maden, cu 
glasul ei potolit, fără să ridice privirea. Mă bucur că aţi 
ajuns teferi cu toţii. 

Urmă o scurtă pauză în conversaţie, după care Maden 
întinse mâna şi-i oferi lui Laurence tava cu pâine, spunând: 

— Ei, sper că acum staţi destul de confortabil la palat. Cel 
puţin, nu trebuie să suportaţi toată gălăgia asta pe care o 
avem noi. 

Se referea la lucrările din port, care provocau, în mod 
evident, multă nemulţumire. 

— Cine poate face ceva cu creaturile acelea uriaşe 
deasupra capului? interveni domnişoara Maden. Fac atâta 
gălăgie! Şi dacă scapă unul dintre tunuri? Îngrozitoare 


fiinţe. Mi-aş dori să nu fie lăsate în locurile civilizate. Nu mă 
refer la dragonul dumitale, căpitane, fireşte. Sunt sigură că 
se comportă minunat, adăugă ea repede, oarecum confuz, 
dându-şi seama de gafă şi adoptând un ton de scuză. 

— Presupun că ţi se pare că ne văicărim pentru fleacuri, 
căpitane, spuse Maden, venind în ajutorul fiicei sale, când 
voi trebuie să vă ocupați nemijlocit de ei, zi de zi. 

— Nu, domnule, zise Laurence. Intr-adevăr, mi s-a părut 
uimitor să văd aici un grup de dragoni în mijlocul oraşului. 
Noi, în Anglia, nu avem voie să ne apropiem atât de mult de 
aşezările omeneşti şi trebuie să urmăm anumite trasee 
când zburăm deasupra oraşelor, ca să nu deranjăm 
populaţia sau vitele. Şi chiar şi atunci se face întotdeauna 
zarvă pe seama mişcărilor noastre. Lui Temeraire i s-a 
părut adesea o restricţie apăsătoare. Aşadar, există o 
rânduială nouă? 

— Desigur, răspunse doamna Maden. N-am auzit până 
acum de aşa ceva şi sper că n-am să mai aud, când se 
isprăveşte. Şi nu ne-a prevenit nimeni. Au apărut, într-o 
dimineaţă, imediat după chemarea la rugăciune, şi noi am 
rămas tremurând în case toată ziua. 

— Te obişnuieşti, până la urmă, spuse Maden, ridicând 
filozofic din umeri. Lucrurile au mers puţin mai încet în 
ultimele două săptămâni, dar prăvăliile se deschid din nou, 
cu sau fără dragoni. 

— Da, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine, adăugă 
doamna Maden. Cum să aranjăm totul, în mai puţin de-o 
lună... Nadire, dă-mi vinul, te rog, îşi strigă ea servitoarea, 
făcând doar o mică pauză, abia perceptibilă. 

Micuța slujitoare intră şi îi dădu carafa, care se afla la 
îndemână, pe bufet, şi ieşi repede. Carafa trecu de la unul 
la altul, iar Maden, turnându-i lui Laurence, vorbi cu glas 
scăzut. 

— Fiica mea se va căsători în curând, spuse el, pe un ton 
ciudat de blajin, aproape ca o scuză. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare, o aşteptare pe care 
Laurence nu o înţelegea. Doamna Maden stătea cu ochii în 


farfurie, muşcându-şi buza. Tharkay rupse tăcerea, ridicând 
paharul şi adresându-i-se Sarei: 

— Beau pentru sănătatea şi fericirea ta. 

Sara îşi ridică, în cele din urmă, ochii întunecaţi şi se uită 
la el peste masă. Doar o clipă, şi apoi Tharkay se smulse de 
sub privirea fetei, ridicând paharul între ei. Dar fusese de- 
ajuns. 

— Felicitările mele, zise Laurence, ca să umple tăcerea, 
ridicând, la rândul lui, paharul. 

— Mulţumesc, răspunse ea. Era uşor îmbujorată, dar 
înclină capul politicoasă şi glasul nu îi tremură. 

Însă liniştea persistă. Cea care rupse tăcerea fu chiar 
Sara. Îndreptându-şi spatele, cu o mică zvâcnire a umerilor, 
i se adresă lui Laurence peste masă, cu o oarecare 
fermitate: 

— Căpitane, pot să te întreb ce s-a întâmplat cu băieţii? 
Lui Laurence i-ar fi plăcut să-i răsplătească curajul, dar nu 
ştia cum să înţeleagă întrebarea, până când ea adăugă: Nu 
făceau parte din echipajul tău băieţii care s-au uitat la 
femeile din harem? 

— O, mă tem că trebuie s-o recunosc, răspunse Laurence, 
ruşinat că povestea ajunsese cumva până aici şi sperând că 
nu agravează situaţia dacă vorbeşte despre aşa ceva. O 
discuţie despre harem cu o domnişoară din partea locului i 
se părea la fel de nepotrivită ca întrebările despre o femeie 
întreţinută sau o cântăreaţă de operă venite din partea unei 
domnişoare britanice abia introduse în înalta societate. Şi- 
au primit pedeapsa pentru comportamentul lor, vă asigur, 
adăugă el, şi nu se va mai repeta. 

— Deci n-au fost executaţi? întrebă ea. Mă bucur să aud 
asta. Voi putea să liniştesc femeile din harem. Numai 
despre asta vorbeau şi sperau într-adevăr că băieţii nu vor 
suferi prea mult. 

— Aşadar, femeile din harem ies adesea în societate? 

Laurence îşi imaginase întotdeauna haremul ca pe un fel 
de închisoare, fără contact cu lumea exterioară. 

— O, eu sunt kira, mijlocitoare pentru una dintre cadâne, 
spuse Sara. Într-adevăr, părăsesc uneori haremul, dar asta 


se face cu mare bătaie de cap. Nimeni nu are voie să le 
vadă, aşa că trăsurile sunt încuiate şi bine păzite. Şi e 
nevoie de permisiunea sultanului. Dar eu, fiind femeie, pot 
să le vizitez nestingherită. 

— Atunci nădăjduiesc că vă pot ruga să le transmiteţi 
scuzele mele şi ale tinerilor pentru deranj, spuse Laurence. 

— Adevărul e că ar fi fost mai încântate de un deranj 
prelungit şi încununat de succes, răspunse ea, cu o undă de 
umor, şi zâmbi când văzu stânjeneala lui Laurence. O, nu 
vreau să fiu necuviincioasă, doar că se plictisesc de moarte, 
neavând voie să facă aproape nimic, iar sultanul e mai 
interesat de reforme decât de favoritele lui. 

Odată cina terminată, Sara se ridică de la masă, 
împreună cu mama ei. Nu privi nici în stânga, nici în 
dreapta, doar ieşi din încăpere, înaltă, cu umerii drepţi, iar 
Tharkay se duse la fereastră să privească în tăcere grădina 
din spatele casei. 

Maden oftă, fără un sunet, şi mai turnă în paharul lui 
Laurence nişte vin roşu, tare. Fură aduse dulciuri, o tavă cu 
marţipan. 

— Înţeleg că ai să-mi adresezi nişte întrebări, căpitane, 
spuse el. 

II slujise pe domnul Arbuthnot nu doar aranjând ca 
Tharkay să ducă mesajul, dar şi ca bancher şi, după cum 
reieşea, fusese principalul mijlocitor al tranzacţiei. 

— lţi poţi imagina câte măsuri de precauţie am luat, 
continuă el. Aurul n-a fost trimis tot o dată, ci cu mai multe 
vase bine păzite, la diferite intervale, totul în cufere 
marcate ca transportând lingouri de fier, aduse direct în 
beciurile mele, până s-a adunat întreaga cantitate. 

— Domnule, după ştiinţa dumneavoastră, acordurile 
fuseseră semnate înainte ca aurul să fie adus încoace? 
întrebă Laurence. 

Maden ridică palmele, într-un gest care sugera că nu e în 
măsură să facă asemenea afirmaţii. 

— La ce bun un contract între monarhi? Ce judecător ar 
arbitra o asemenea dispută? Dar domnul Arbuthnot 
considera că totul era stabilit. Şi-ar fi asumat, altfel, riscuri 


atât de mari, ar fi adus aici o asemenea sumă? Totul părea 
în regulă, totul părea în ordine. 

— Totuşi, dacă suma n-a fost predată niciodată... spuse 
Laurence. 

Yarmouth venise cu instrucţiuni scrise din partea 
ambasadorului să se ocupe de livrare, cu câteva zile înainte 
de moartea acestuia şi de propria dispariţie. 

— N-am pus mesajul la îndoială nicio clipă şi îl cunoşteam 
extrem de bine pe omul ambasadorului. Încrederea lui în 
domnul Yarmouth era deplină, adăugă Maden. Un tânăr 
minunat, pe cale să se însoare. Un om pe care te puteai 
bizui oricând. Nu l-aş crede capabil de un comportament 
perfid, căpitane. 

Dar Maden vorbi cu o anumită reticenţă şi tonul lui nu 
părea la fel de convins ca vorbele. Laurence rămase câteva 
clipe tăcut. 

— Şi i-aţi dat banii, aşa cum a cerut? 

— l-am trimis la reşedinţa ambasadorului, confirmă 
Maden. După câte am înţeles, de acolo urmau să ajungă 
direct în vistieria sultanului, dar ambasadorul a fost ucis a 
doua zi. 

Avea chitanţe semnate; însă de mâna lui Yarmouth, nu a 
ambasadorului. | le arătă lui Laurence, cu o oarecare 
stinghereală şi, după ce-l lăsă să le studieze o vreme, spuse 
pe neaşteptate: 

— Căpitane, ai fost politicos, dar haide să vorbim deschis. 
Acestea sunt toate dovezile pe care le deţin: cei care au 
adus aurul sunt oamenii mei, care mă slujesc de mulţi ani, 
şi singurul care l-a luat în primire a fost Yarmouth. Dacă ar 
fi vorba de o sumă mai mică, pierdută în asemenea 
circumstanţe, aş prefera să ţi-o returnez din fondurile mele 
decât să-mi pierd reputaţia. 

Laurence studiase chitanţele cu mare atenţie, la lumina 
lămpii. Poate că, într-adevăr, într-un ungher al minţii sale 
apăruseră asemenea suspiciuni. Lăsă hârtiile să cadă pe 
masă şi se duse la fereastră, furios pe sine şi pe întreaga 
lume. 


— Dumnezeule mare, murmură el. Ce situaţie infernală, 
să suspectezi pe toată lumea. Nu. Se întoarse: Domnule, vă 
implor, nu vă neliniştiţi. Îndrăznesc să spun că sunteţi un 
om foarte capabil şi nu pot să cred că aţi fost implicat în 
uciderea ambasadorului britanic şi că v-aţi pus propria ţară 
în dificultate. Cât despre celelalte, domnul Arbuthnot era 
responsabil de protejarea intereselor noastre, nu 
dumneavoastră. Dacă s-a bizuit prea mult pe Yarmouth şi s- 
a înşelat în privinţa omului său... Laurence se opri şi clătină 
din cap: Domnule, dacă întrebarea mea e jignitoare, vă rog 
să-mi spuneţi şi am s-o retrag imediat, dar... Hasan 
Mustafa, dacă-l cunoaşteţi, e posibil să fie implicat? Să fie el 
însuşi vinovatul, sau... dacă trebuie să mă gândesc la asta, 
în complicitate cu Yarmouth? Sunt sigur că a minţit cu bună 
ştiinţă, cel puţin atunci când a susţinut că acordurile nu au 
fost încheiate. 

— Posibil? Orice e posibil, căpitane. Unul mort, altul 
dispărut, mii şi mii de livre de aur dispărute? Ce nu e 
posibil? Maden îşi trecu obosit o mână peste frunte, 
liniştindu-se, şi răspunse după o clipă: lartă-mă. Nu. Nu, 
căpitane, nu pot să cred. El şi familia lui sprijină cu ardoare 
reformele sultanului şi curăţarea corpului ienicerilor - vărul 
lui e căsătorit cu sora sultanului, iar fratele lui e capul noii 
armate a acestuia. Nu pot să spun că e neprihănit - poate 
vreun om atât de implicat în politică să fie aşa? Dar să-şi 
trădeze toată munca şi pe cea a propriei familii? Un om 
poate minţi puţin ca să-şi salveze onoarea sau poate să se 
agaţe bucuros de un pretext ca să scape de o înţelegere 
care nu-i mai convine, fără să fie un trădător. 

— Totuşi, de ce să nu-i mai convină? Napoleon este acum 
pentru ei o ameninţare mai mare ca oricând, iar noi, cu atât 
mai mult, aliaţii necesari, spuse Laurence. Întărirea forţelor 
noastre dincolo de Canal trebuie să aibă o însemnătate 
primordială pentru ei, îndepărtând spre vest încă o parte a 
armatei lui Bonaparte. 

Maden avea un aer uşor încurcat şi, la îndemnul lui 
Laurence de-a vorbi deschis, se conformă. 


— Căpitane, de la Austerlitz încoace, s-a generalizat 
opinia că Napoleon e invincibil şi că națiunea care alege să- 
i fie duşman este nesăbuită. Îmi cer scuze, adăugă el, 
văzând expresia încrâncenată a lui Laurence, dar aşa se 
vorbeşte pe străzi şi în cafenele şi îmi închipui că la fel spun 
ulemalele şi vizirii. Împăratul Austriei şade acum pe tronul 
său prin îngăduinţa lui Napoleon şi toată lumea ştie asta. Ar 
fi fost mai bine să nu-l fi înfruntat deloc. 


Tharkay făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Maden, la 
plecare. 

— Stai mult în Istanbul? îl întrebă el. 

— Nu, răspunse Tharkay. N-am să mă mai întorc. 

Maden clătină din cap: 

— Domnul fie cu tine, spuse el cu blândeţe şi îi conduse 
cu privirea. 

Laurence era obosit, o oboseală nu doar fizică, iar 
Tharkay complet retras în sine. Fură nevoiţi să aştepte o 
vreme pe malul râului, după alt barcagiu. Dinspre Bosfor 
bătea un vânt care răcorea puţin aerul, însă căldura verii 
mai persista. Laurence se dezmorţi sub muşcătura vântului 
şi se uită la Tharkay: expresia lui era impasibilă şi 
neclintită, aşezată în linii calme, fără semnele vreunei 
emoţii puternice, poate doar cu excepţia unei încordări în 
jurul gurii, greu de desluşit în lumina felinarului. 

In sfârşit, un barcagiu îşi trase barca la țărm. Traversară 
în tăcere, însoţiţi doar de scârţâitul lemnului, de loviturile 
piezişe şi neregulate ale vâslelor, de răsuflarea grea a 
barcagiului şi de clipocitul apei lovindu-se de barcă. Pe 
malul celălalt, moscheile străluceau, răspândind lumina 
lumânărilor din interior prin ferestrele-vitralii: cupolele 
domoale semănau, alăturate în întuneric, cu un arhipelag, 
peste care se înălța, în toată splendoarea ei monumentală, 
bazilica Hagia Sophia. Barcagiul sări din barcă şi o ţinu 
pentru ei. Coborâră pe mal, în scânteierea altei moschei, 
mică doar prin comparaţie cu celelalte. În jurul cupolei se 
agitau pescăruşi, ţipând cu glasuri răguşite, cu pântecele 
strălucind de oglindirea galbenă a luminii. 


Era prea târziu pentru negustori. Până şi bazarurile şi 
cafenelele erau închise. Şi prea devreme pentru pescari. 
Urcau înapoi către zidurile palatului, pe străzile pustii. Poate 
că ora târzie, oboseala sau buimăceala îi făcuse imprudenti, 
sau poate că era doar ghinion: un grup de gărzi trecuse pe 
lângă ei când călăuza aruncase funia cu gheară. Laurence 
era pe coama zidului, aşteptând să-i întindă o mână lui 
Tharkay care se afla la jumătatea urcuşului, când, dintr- 
odată, alte două gărzi îşi făcură apariţia de după colţ, 
discutând cu glas scăzut. Aveau să-i vadă, dintr-o clipă în 
alta. 

Tharkay îşi dădu drumul la pământ şi căzu în picioare. 
Gărzile se apropiau în goană, strigând şi scoţându-şi săbiile 
din teacă. Un soldat îl prinse de braţ. Laurence sări jos, 
asupra celuilalt, îl răsturnă în cădere şi, apucându-l de 
ceafă, îl lovi cu faţa de pământ, lăsându-l nemişcat. 
Tharkay scoase un cuţit înroşit din braţul celuilalt bărbat, 
eliberându-se din strânsoarea lui tot mai slabă. ÎI apucă pe 
Laurence de mână, ajutându-l să se ridice şi în clipa 
următoare alergau în josul străzii, urmăriţi de strigăte şi 
ţipete. 

Zgomotul aduse iute înapoi celelalte gărzi, care îi 
înconjurară, ieşind din labirintul de străzi şi alei înguste. 
Etajele superioare ale caselor îngrămădite se ițeau 
iscoditoare deasupra străzilor, iar ferestrele zăbrelite se 
luminau rând pe rând în calea lor. Pietrele denivelate ale 
pavajului erau nişte adevărate capcane. Laurence se 
avântă alunecând după un colţ şi evită în ultimul moment o 
sabie în mişcare, când două dintre gărzi ieşiră de pe altă 
stradă lăturalnică, cât pe ce să-i prindă. 

Turcii nu renunţară cu una, cu două. Laurence, urmându-l 
orbeşte pe Tharkay în susul dealului, îşi simţea plămânii 
presându-i coastele. Mergeau pe căi ocolite cu un scop. Aşa 
credea, aşa spera. N-avea timp să întrebe. Călăuza se opri, 
în sfârşit, lângă o casă veche, părăginită, şi, întorcându-se, 
îi făcu semn să intre. Mai rămăseseră doar parterul, deschis 
spre cer, şi o trapă dărăpănată spre o pivniţă. Însă gărzile 
erau prea aproape. Aveau să-i vadă, şi Laurence se 


împotrivi, căci nu voia să fie prins într-o gaură de şoareci, 
fără nicio cale de scăpare. 

— Vino! strigă Tharkay, nerăbdător, dând trapa în lături şi 
conducându-l jos, tot mai jos, pe scările putrede, într-o 
pivniţă foarte umedă de pământ. 

In capătul celălalt, încă o uşă, sau poate mai degrabă 
cadrul unei uşi, atât de scund încât Laurence trebui să se 
aplece aproape până la pământ ca să treacă. Dincolo, 
coborând şi mai adânc, se aflau nişte scări cioplite nu din 
lemn, ci din piatră, cu marginile rotunjite şi alunecoase, 
roase de vreme. De sus, din beznă, venea sunetul domol, 
cadenţat, al unor picături de apă. 

Coborâră multă vreme. Laurence se pomeni cu o mână 
pe mânerul sabiei; pe cealaltă o ţinea pe zidul care, la un 
moment dat, dispăru dintr-odată de sub degetele lui. Cu 
următorul pas, intră în apă până la gleznă. 

— Unde suntem? şopti el şi glasul îi răsună în gol, înghiţit 
de întuneric. 

Apa îi spăla vârfurile cizmelor, cu fiecare pas mare pe 
care-l făcea. 

Prima scânteiere a torţei se ivi în spatele lor, când gărzile 
coborâră după ei şi Laurence putu să vadă ce era în jur: nu 
departe, se înălța o coloană palidă, acoperită de pietricele 
roase, lucind de umezeală, mai groasă decât deschiderea 
braţelor sale. Tavanul era prea sus ca să poată fi zărit, iar 
de genunchii lui Laurence se izbeau orbeşte, mânaţi de 
foame, peşti cenuşii ce plescăiau încet, cu gurile la 
suprafaţa apei. Laurence îl apucă pe Tharkay de braţ şi îi 
indică direcţia. Se luptară cu forţa apei şi a nămolului 
îngroşat pe podea şi se ascunseră după coloană, când 
lumina pâlpâitoare a torţei cobori şi mai mult, lărgind cercul 
de scânteieri roşii, difuze. 

In toate direcţiile se căscau galerii de coloane ciudate şi 
diforme. Unele erau zidite din blocuri de piatră aşezate 
unele peste altele de-a valma, ca de mâna unui copil, pe 
care doar greutatea oraşului de deasupra părea să le ţină 
laolaltă: o povară pe măsura lui Atlas, nu pentru cărămizile 
sfărâmate ale cavernei în care se aflau, ce părea o 


catedrală de mult îngropată şi dată uitării. În ciuda 
imensităţii acestui spaţiu rece şi pustiu, aerul părea stătut 
şi foarte închis, ca şi cum o parte din povara lui apăsa pe 
umerii lui Laurence. Nu putea să nu-şi imagineze 
cataclismul provocat de o posibilă prăbuşire: cupola 
îndepărtată a tavanului dezintegrându-se, cărămidă cu 
cărămidă, până când, într-o zi, arcadele nu vor mai putea 
rezista, şi totul se va prăbuşi, case, străzi, palate, moschei, 
cupole strălucitoare, înecând zece mii de oameni în cavoul 
ce părea că-i aşteaptă. 

Laurence strânse din umeri, încercând să alunge această 
senzaţie şi, bătându-l pe Tharkay pe braţ, fără o vorbă, îi 
arătă următoarea coloană: gărzile ieşeau din apă, făcând 
suficient zgomot pentru ca mişcările celor doi fugari să nu 
se audă. Stratul de nămol se ridica în vârtejuri negre, pe 
măsură ce înaintau cu greu, ţinându-se în umbra 
coloanelor. Mâlul şi noroiul vâscos le scrâşneau sub 
picioare, iar sub apă zăreau, din când în când, oase albe, 
curățate de carne. Nu erau doar oase de peşte: curba 
proeminentă a unui maxilar se ivi deasupra noroiului, încă 
păstrând câţiva dinţi; un os de picior acoperit de pete verzi, 
la baza unei coloane, adus parcă de un val subteran. 

Un fel de oroare, mai presus de simpla teamă de moarte, 
puse stăpânire pe Laurence, când îi trecu prin minte că şi- 
ar putea găsi sfârşitul acolo; gândul hidos că va deveni unul 
dintre  nenumăraţii anonimi azvârliţi sub pământ, să 
putrezească în beznă. Laurence respira cu gura deschisă, 
nu doar ca să păstreze liniştea, nu doar ca să evite mirosul 
cumplit de mucegai şi de putreziciune: mergea cu spatele 
îndoit, năpăstuit, din ce în ce mai conştient de o sălbatică, 
iraţională, pornire de a se opri, de a se întoarce şi de a-şi 
croi drum înapoi, la aer curat. Işi acoperi gura cu un colţ al 
mantiei şi îşi continuă drumul cu încăpățânare. 

Urmărirea deveni mai sistematică: gărzile se aliniară pe 
întreaga lăţime a sălii, fiecare înălţând câte o torţă care 
crea doar un mic cerc palid de lumină, dar marginile 
acestor cercuri, suprapuse, formau o barieră pe care prada 
lor nu putea s-o treacă nevăzută, ca o poartă de fier. 


Înaintau încet, dar sigur, cântând sonor la unison, alungând 
întunericul din ultimele sale unghere, cu reverberaţia 
glasurilor şi lumina torţelor. Laurence avu impresia că 
zăreşte, în faţă, primele scânteieri ale zidului îndepărtat; se 
apropiau, într-adevăr, de capătul vizuinii, unde nu aveau 
altă scăpare decât să încerce să ia cu asalt şirul de gărzi şi 
să spere că pot să lase din nou în spate urmăritorii, dar de 
data aceasta, cu picioarele obosite şi înfrigurate, după 
drumul anevoios prin apa adâncă. 

Tharkay pipăia coloanele, săltând de la una la alta, 
împreună cu Laurence, în încercarea de-a înainta. |şi trecea 
mâna pe marginile lor şi le examina suprafaţa cu ochii 
mijiţi. În cele din urmă, se opri lângă una dintre ele şi 
Laurence, atingând-o, la rândul lui, descoperi peste tot 
scobituri adânci cioplite în piatră, ca nişte picături de 
ploaie, cu noroi alunecos adunat în şanţuri. Era total diferită 
de celelalte coloane neterminate. Urmăritorii se apropiau 
tot mai mult, dar Tharkay se opri şi începu să scurme 
pământul cu vârful cizmei. Laurence scoase sabia şi, 
cerându-i scuze, în gând, lui Temeraire, pentru insulta pe 
care o aducea armei, începu s-o treacă peste piatra dură de 
sub mâzgă, până când simţi că vârful pătrunde brusc într- 
un fel de canal tăiat în podea, lat de mai puţin de două 
palme şi astupat în întregime de nămol. 

Pipăind de jur împrejur, Tharkay clătină din cap şi 
Laurence îl urmă de-a lungul canalului, amândoi alergând 
cât îi ţineau puterile în apa adâncă până la genunchi. 
Ecourile apei împroşcate se pierdeau în cântecul inexorabil 
din spatele lor, repetat atât de des, încât Laurence începu 
să recunoască cuvintele. Zidul era acum chiar în faţa lor, 
brăzdat în nuanţe de verde şi maro peste mortarul gros, 
neted şi fără crăpături, iar canalul se sfârşi la fel de brusc 
cum începuse. 

Dar Tharkay schimbă direcţia: o anexă mai mică se afla 
într-o parte, cu bolta susţinută de două coloane. Laurence 
fu cât pe ce să sară înapoi: la baza uneia dintre ele, o faţă 
monstruoasă ieşea pe jumătate din apă, fixându-i cu ochi 


orbi de piatră, de un roşu întunecat, diabolic. Un strigăt se 
auzi atunci: fuseseră văzuţi. 

Fugiră şi, trecând în goană pe lângă hidosul monument, 
Laurence simţi prima adiere pe faţă: un curent, undeva pe 
aproape. Împreună, pipăind zidul, găsiră deschizătura 
neagră şi îngustă, ascunsă de lumina torţelor în spatele 
unei protuberanţe: scări pe jumătate înecate în noroi şi un 
aer fetid şi mlăştinos. Şovăitor, Laurence inspiră adânc de 
câteva ori, în timp ce urcau în goană culoarul îngust şi, în 
sfârşit, ieşiră aproape pe brânci printr-un vechi şanţ de 
ploaie, împingând poarta de fier înţepenită. 

Tharkay era îndoit în două şi gâfâia după efortul intens. 
Laurence trase poarta la loc şi smulse o creangă dintr-un 
copăcel din apropiere, vârând-o prin ţâţâna goală, ca s-o 
fixeze. Îl apucă pe Tharkay de braţ şi se îndepărtară 
împreună, clătinându-se pe străzi ca nişte oameni beti, 
ceea ce nu putea fi un prilej de comentarii, atât timp cât 
nimeni nu se uita atent la cizmele şi la pulpanele mantiilor 
lor. Erau deja departe, când bubuiturile răsunau în poarta 
de fier, în urma lor, şi nimeni nu le văzuse feţele: în goana 
aceea nebună, nu fuseseră recunoscuţi. 

Într-un târziu, găsiră un loc în care zidurile palatului erau 
ceva mai scunde şi, cu mai multă prudenţă de data 
aceasta, Laurence îl ridică pe Tharkay pe zid şi apoi, cu 
ajutorul lui, reuşi cumva să se caţere şi să treacă dincolo. 
Fură recunoscători când se prăbuşiră grămadă, nu departe, 
lângă o veche fântână de fier, pe jumătate îngropată în 
verdeață, cu apa abia picurând, dar rece. Işi umplură 
lacomi palmele, ducându-le căuş la gură, spălându-se pe 
faţă şi udându-şi hainele fără regrete: asta mai alunga 
puţin duhoarea. 

La început fu o linişte desăvârşită, dar, treptat, pe 
măsură ce bătăile inimii şi răsuflarea li se domoliră, 
Laurence începu să audă mai limpede micile sunete ale 
nopţii: foşnet de şoareci şi frunze, sunetul îndepărtat al 
unor păsări ce cântau în colivia de dincolo de zidurile 
interioare; scrâşnetul neregulat al cuţitului lui Tharkay pe 


cremene: lustruia lama cu mişcări încete, rare, ca să nu 
atragă atenţia. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva despre relaţia dintre noi, zise 
Laurence cu glas scăzut. 

Tharkay se opri o clipă şi lama cuţitului tremură în 
lumină. 

— Foarte bine, răspunse el, reluându-şi încet, chibzuit, 
munca, spune ce vrei. 

— Am vorbit pripit, astăzi, mai devreme, spuse Laurence, 
şi într-un mod pe care de obicei evit să-l folosesc cu orice 
om din subordinea mea. ŞI, totuşi, nici acum nu ştiu exact 
cum ar trebui să-ţi cer scuze. 

— Te rog să nu te mai osteneşti, spuse Tharkay cu 
răceală, fără să ridice nicio clipă capul, las-o baltă. lţi 
promit că n-am să-ţi reproşez asta. 

— M-am gândit cum să interpretez comportamentul tău, 
spuse Laurence, fără să ia în seamă încercarea de 
digresiune a lui Tharkay. Şi nu pot să te înţeleg: în seara 
asta, nu doar că mi-ai salvat viaţa, dar ai contribuit 
semnificativ la progresul misiunii noastre. Şi, dacă iau în 
calcul doar consecinţele finale ale acţiunilor tale, de pe 
parcursul expediției noastre, nu am de ce să mă plâng. Ne- 
ai scos constant din toate pericolele, punându-te adesea pe 
tine însuţi în primejdie. Dar ţi-ai abandonat postul deja de 
două ori, în circumstanţe extrem de dificile, furişându-te în 
mod deliberat şi în acelaşi timp inutil şi lăsându-ne, în 
consecinţă, în voia sorții şi pradă unor grave nelinişti. 

— Probabil că nu mi-am dat seama că absenţa mea va 
provoca o asemenea panică, răspunse Tharkay, afabil, şi 
Laurence îşi ieşi imediat din fire, în faţa acestei noi 
provocări. 

— Fii bun şi nu mai face pe prostul cu mine, spuse 
Laurence. Te-aş crede mai degrabă cel mai neruşinat 
trădător de pe faţa pământului şi cel mai inconsecvent, pe 
deasupra. 

— Mulţumesc, e un adevărat compliment. Tharkay schiţă 
un salut ironic cu vârful cuţitului în aer. Dar mi se pare că 


nu merită să discutăm, adăugă el, atât timp cât oricum n-o 
să mai apelezi la serviciile mele. 

— Fie pentru un minut, fie pentru o lună, răspunse 
Laurence, tot vreau să pun capăt acestor jocuri. lţi sunt 
recunoscător şi, dacă pleci, vei pleca însoţit de mulţumirile 
mele. Dar dacă rămâi, vreau să-mi promiţi că de-acum 
înainte o să-mi dai ascultare şi n-o să mai dispari fără 
permisiune. Nu vreau în slujba mea un om în care n-am 
încredere. Şi, Tharkay, adăugă el, dintr-odată convins, cred 
că îţi place ca purtarea ta să fie pusă la îndoială. 

Tharkay lăsă jos cuțitul şi cremenea. Zâmbetul îi pierise, 
odată cu aerul batjocoritor. 

— Ai putea spune mai degrabă că îmi place să ştiu dacă 
purtarea mea este pusă la îndoială. Şi n-ai fi departe de 
adevăr. 

— Cu siguranţă, ai făcut tot ce-ai putut în sensul acesta. 

— Ceea ce ţi se pare pervers, presupun, replică Tharkay, 
dar am învăţat de mult că înfăţişarea şi originea mea sunt o 
barieră de netrecut în relaţia cu gentilomii, în absenţa unei 
intervenţii din partea mea. Şi, dacă e să nu aibă nimeni 
încredere în mine, prefer să provoc puţină suspiciune 
exprimată liber, deschis, decât să îndur umil nesfârşitele 
jigniri şi şuşoteli pe la spate, nu întotdeauna foarte discrete. 

— Am avut şi eu de-a face cu aşa ceva. Şi fiecare dintre 
ofiţerii mei. Suntem în slujba ţării noastre, nu a acelor fiinţe 
mărginite cărora le place să bârfească pe la colţuri. lar asta 
e o armă mai bună de apărare a onoarei noastre în faţa 
unei insulte meschine, decât cele mai violente obiecţii pe 
care le-am putea ridica, spuse Laurence. 

— Mă întreb dacă ai vorbi aşa în cazul în care ai fi obligat 
să înduri asta de unul singur, răspunse Tharkay pătimaş. 
Dacă nu numai societatea, ci toţi cei pe care ai fi îndreptăţit 
să-i socoteşti fraţi te-ar privi cu acelaşi dispreţ. Superiorii 
tăi, camarazii tăi. Dacă ţi s-ar refuza orice speranţă de 
independenţă şi de promovare şi ţi s-ar oferi, cu 
condescendenţă, locul unui servitor ceva mai bine văzut, 
ceva între un valet şi un câine dresat. 


Tharkay nu mai continuă, dar obişnuitul lui aer indiferent 
părea acum o mască aşezată imperfect şi obrajii săi se 
coloraseră uşor. 

— Şi trebuie să înţeleg că toate aceste acuzaţii se 
îndreaptă spre mine? ceru să ştie Laurence, simțindu-se 
indignat şi stânjenit deopotrivă. 

Dar Tharkay clătină din cap: 

— Nu, îmi cer scuze pentru vehemenţa mea. Rănile 
despre care vorbesc sunt vechi, dar nu mai puţin 
dureroase. Cu o umbră a ironiei sale anterioare, adăugă: Nu 
neg că am provocat chiar eu impoliteţea de care ai dat 
dovadă. Mi-am făcut un obicei din a anticipa. E amuzant, 
cel puţin pentru mine, chiar dacă, poate, nedrept pentru 
ceilalţi. 

Tharkay spusese destule ca Laurence să-şi poată 
imagina, fără să speculeze prea mult, ce fel de tratament îl 
determinase să-şi abandoneze ţara şi să se retragă în 
actuala sa solitudine, prin care nu depindea de nimeni şi nu 
datora nimic nimănui. O existenţă care lui Laurence i se 
părea sterilă, o irosire a unui om care se dovedise vrednic 
de ceva mai bun. Întinzând mâna, spuse cu sinceritate: 

— Dacă eşti dispus să ai încredere în mine, atunci dă-mi 
cuvântul tău şi ia-l pe-al meu. Sper că pot să promit, şi nu 
în van, că voi da întreaga măsură a loialității mele oricărui 
om care îmi oferă aceleaşi garanţii şi cred că mi-ar părea 
mai rău să te pierd decât îmi dau încă seama. 

Tharkay îl privi şi o uşoară expresie de îndoială îi 
străfulgeră chipul, apoi spuse nonşalant: 

— Ei, bine, sunt un om îndărătnic, dar, întrucât eşti dispus 
să accepţi cuvântul meu, căpitane, presupun că aş fi 
necioplit dacă aş refuza să ţi-l dau. 

După care întinse mâna, cu un aer degajat, dar lipsit de 
orice făţărnicie. 


— Î! făcu Temeraire, după ce-i ridică pe amândoi şi-i 
aşeză în grădină, examinând cu dezgust resturile soioase 
de pe ghearele sale. Dar nu-mi pasă dacă mirosiţi urât, atât 
timp cât v-aţi întors. Granby era convins că întârziaţi doar 


pentru că aţi rămas la cină şi spunea că nu trebuie să mă 
duc să vă caut, dar aţi fost plecaţi foarte mult timp, adăugă 
el, pe un ton mai tânguitor, înainte de a-şi vâri capul într-un 
iaz cu nuferi, ca să şi-l spele. 

— Ne-am poticnit la întoarcere şi am fost nevoiţi să 
căutăm o ascunzătoare, pentru o vreme, dar, după cum 
vezi, totul s-a sfârşit cu bine. Îmi pare foarte rău că ţi-ai 
făcut griji, adăugă Laurence, smulgându-şi hainele fără 
sfială şi intrând direct în iaz, unde Tharkay se scufundase 
deja. Dyer, ia hainele şi cizmele mele şi vezi, împreună cu 
Roland, ce-i de făcut cu ele. Şi adu-mi săpunul ăla afurisit! 

— Nu văd ce-ar rezolva vinovăția lui Yarmouth, spuse 
Granby, după ce Laurence, spălat, în pantaloni şi cămaşă, îi 
povestise toate cele întâmplate la cină. Cum să fi dus o 
asemenea cantitate de aur? Ar fi avut nevoie de o corabie, 
dacă nu cumva a fost atât de nebun încât să-l transporte cu 
o caravană. 

— Şi n-ar fi trecut neobservat, fu de acord Tharkay, cu 
glas scăzut. După socoteala lui Maden, a fost nevoie de 
vreo sută de cufere. Şi nu s-a primit nicio informaţie despre 
vreo mişcare de o asemenea amploare, de la caravanserai 
sau de pe şantierele navale. Mi-am petrecut dimineaţa de 
ieri făcând cercetări. l-ar fi fost foarte greu să găsească 
orice mijloc de transport. Jumătate dintre negustorii de vite 
trimit provizii pentru fortificațiile portuare, iar ceilalţi 
ocolesc oraşul din cauza dragonilor. 

— Ar fi putut, aşadar, să apeleze la serviciile unui dragon? 
întrebă Laurence. Am văzut în Orient transportoare cu 
dragoni. Oare ajung vreodată până aici? 

— Nu i-am văzut niciodată în această parte a munţilor 
Pamir, răspunse Tharkay. În Occident, oamenii nu-i vor în 
oraşe, aşa că nu pot obţine niciun profit, în orice caz, şi, 
întrucât sunt consideraţi nimic mai mult decât nişte 
animale sălbatice, probabil ar fi capturați şi azvârliţi în 
rezervaţii dacă ar veni. 

— N-are importanţă. N-ar fi putut transporta aur cu 
dragoni, dacă l-ar fi vrut înapoi, spuse Granby. Nu cred că 


ai putea să-i dai unui dragon mormane de aur şi bijuterii, să 
le care zile în şir, şi apoi să-i ceri să ţi le predea pe toate. 

Rămăseseră în grădină şi continuau să discute cu glas 
scăzut şi Temeraire remarcă, pe un ton melancolic, fără să 
conteste câtuşi de puţin remarca lui Granby: 

— Pare, într-adevăr, extrem de mult aur. Să-l fi ascuns pe 
undeva în oraş? 

— Ar trebui să fie pe jumătate dragon ca să se 
mulţumească să ascundă o asemenea avere într-un loc în 
care nu se mai poate întoarce să se folosească de ea, spuse 
Laurence. Nu, Yarmouth nu s-ar fi ostenit, dacă n-ar fi avut 
cum să ia banii de acolo. 

— Dar aţi sfârşit cu toţii prin a spune că aurul n-ar fi putut 
fi transportat, constată Temeraire, în mod just. Aşadar, 
trebuie să fie încă aici. 

Rămaseră tăcuţi şi, în cele din urmă, Laurence spuse: 

— Atunci, care poate fi varianta, în afară de complicitatea 
ministerului, dacă nu cumva implicarea lui activă? Asta ar fi 
o ofensă la care Anglia ar trebui să răspundă. Chiar dacă ar 
dori să pună capăt alianţei noastre, oare ar provoca 
intenţionat un război, care i-ar costa, cu siguranţă, mai mult 
decât suma aceasta, nu doar în aur, ci şi în sânge? 

— Îşi dau toată osteneala să ne facă să plecăm cu 
impresia că totul s-a întâmplat din vina lui Yarmouth, 
sublinie Granby. N-avem dovezi ca să pornim un război. 

Tharkay se ridică brusc de jos, ştergându-se de praf. 
Aduseseră covoraşe pe care să se odihnească, după 
obiceiul turcesc, deoarece nu exista în pavilion nimic 
similar unor scaune. Laurence se uită peste umăr, 
ridicându-se şi el în picioare, împreună cu Granby: în 
celălalt capăt al crângului, la umbra chiparoşilor, stătea o 
femeie. Era, probabil, aceeaşi pe care o văzuseră mai 
devreme la palat deşi, cu vălul greu, era aproape imposibil 
să le deosebeşti una de alta. 

— N-ar trebui să fii aici, o atenţionă Tharkay, când femeia 
se apropie cu pas grăbit. Unde îţi este camerista? 


— Mă aşteaptă la scări. O să tuşească dacă vine cineva, 
răspunse femeia, rece şi neclintită, fără să-şi dezlipească 
ochii de pe chipul lui. 

— La dispoziția dumneavoastră, domnişoară Maden, 
spuse Laurence, stânjenit. 

Nu ştia ce să facă. Nu putea să aprobe, cu toată 
înțelegerea din lume, o întâlnire clandestină sau, mai rău, o 
fugă secretă a unor iubiţi. Pe lângă asta, îi era îndatorat 
tatălui ei. Dar se întreba cum i-ar putea refuza, dacă îi 
cereau sprijinul. Recurse la formalităţi, spunând: 

— Permiteţi-mi să vi-i prezint pe Temeraire şi pe 
locţiitorul meu, John Granby. 

Granby, tresărind, îi făcu o nu foarte elegantă plecăciune: 

— Onorat, domnişoară Maden, spuse el, pronunţându-i 
numele pe un ton întrebător şi aruncând spre Laurence o 
privire nedumerită. 

Temeraire o privi de sus, cu o curiozitate mai deschisă, 
după ce o salută, la rândul lui. 

— Nu te voi întreba din nou, îi spuse Tharkay, cu glas 
scăzut. 

— Să nu mai vorbim despre ceea ce nu se poate, 
răspunse ea, scoţându-şi mâna din buzunarul adânc al 
mantiei, dar nu ca să-l atingă, cum crezu la început 
Laurence. În schimb, o întinse, deschisă, în faţa lor, zicând: 
Am reuşit să pătrund în vistierie, pentru o clipă. Dar mă 
tem că aproape tot aurul a fost topit. 

În palma ei se odihnea, inconfundabilă, o monedă de aur, 
ştanţată cu chipul regelui. 


— Nu poţi avea încredere în aceşti tirani orientali, afirmă 
Granby cu pesimism. Şi, în definitiv, putem să-l numim şi 
hoţ, şi asasin. Probabil o să ţi se taie capul. 

Temeraire era mult mai optimist, deoarece i se permisese 
să meargă cu ei şi, în consecinţă, considera că datorită 
prezenţei sale orice pericol era neglijabil. 

— O să-mi placă să-l văd pe sultan, spuse el. S-ar putea 
să aibă nişte bijuterii interesante, iar pe urmă poate putem 


să mergem, în sfârşit, acasă. Deşi e păcat că Arkady şi 
ceilalţi nu sunt aici, să-l vadă. 

Laurence, care nu împărtăşea defel acest ultim 
sentiment, spera şi el la un rezultat pozitiv. Mustafa 
regretase amarnic moneda de aur şi ascultase, fără măcar 
să încerce să se prefacă surprins, mărturisirea rece a lui 
Laurence că aceasta provenea din vistierie. 

— Nu, domnule, n-am să vă indic sursa mea, spusese 
căpitanul, dar, dacă doriţi, vom merge împreună în vistierie 
chiar acum. Cred că vom găsi mai multe, dacă vă îndoiţi de 
proveniența acesteia. 

Mustafa refuzase o asemenea propunere şi, cu toate că 
nu-şi recunoscuse vinovăția şi nu dăduse nicio explicaţie, 
spusese brusc: 

— Trebuie să vorbesc cu marele vizir. 

Apoi plecase. lar în seara aceea, venise o convocare: erau 
în sfârşit chemaţi într-o audienţă la sultan. 

— Nu am nicio intenţie să-l ponegresc, adăugă acum 
Laurence. Bietul Yarmouth merită mai mult, Dumnezeu ştie 
asta, şi Arbuthnot însuşi. Dar, după ce vom ajunge în Anglia 
cu ouăle de dragon, va fi momentul ca guvernul să decidă 
cum să-i facă să plătească pentru asta. Şi ştiu al naibii de 
bine ce-ar zice dacă aş lua măsuri în acea privinţă. 
Adevărul era că Laurence avea o neagră bănuială că se vor 
spune multe despre acţiunile lui, chiar şi în chestiunea 
ouălor. In orice caz, adăugă el, sper că vom afla că aceasta 
este, într-adevăr, o maşinaţiune a miniştrilor săi, despre 
care sultanul însuşi nu ştie nimic. 

Cei doi dragoni Kazilik, Bezaid şi Sherazde, se întorseseră 
să-i escorteze din nou la locul de întâlnire, cu toată 
ceremonia, deşi cei trei nu zăboviră în aer mai mult de-o 
clipă, zburând doar pe deasupra palatului şi aterizând pe 
imensa pajişte deschisă a Primei Curți, în faţa porţilor 
principale ale palatului. Deşi lui Laurence i se părea absurd 
să fie condus atât de protocolar într-un loc în care dormise 
deja trei nopţi, fură aşezaţi în şir, între cei doi dragoni 
Kazilik, şi conduşi, într-o maiestuoasă paradă, pe porţile de 
bronz larg deschise şi în curtea ce se afla chiar în faţa 


porticului superb împodobit al Porții Fericirii: vizirii erau 
aliniaţi în şiruri perfecte de-a lungul aleii, cu turbanele albe 
strălucind în lumina soarelui, iar mai departe, de-a lungul 
zidurilor, caii soldaţilor fornăiau agitaţi şi se cabrară când 
trecură pe lângă ei. 

Imensul tron de aur al sultanului, strălucind de nestemate 
verzi şlefuite, era aşezat pe un covor ţesut cu măiestrie din 
lână multicoloră, decorat cu flori şi modele complicate. 
Veşmintele sale, magnifice, erau compuse dintr-un strai din 
satin ruginiu şi galben, tivit cu negru, peste o tunică din 
mătase albastră cu galben, legată la brâu cu o eşarfă de 
sub care ieşea teaca incrustată cu diamante a unui pumnal. 
Un mănunchi de diamante, în jurul unui imens smarald cu 
muchii drepte, susțineau un panaş înalt şi băţos, fixat în 
fruntea turbanului alb al sultanului. Deşi curtea era mare şi 
înţesată, liniştea era aproape deplină. Oficialităţile aliniate 
nu vorbeau, nu şuşoteau între ele, nici măcar nu se foiau. 

Era un tablou impresionant, menit cu succes să impună 
oricărui vizitator o anumită reţinere de a curma liniştea 
aceea. Dar când Laurence păşi înainte, Temeraire şuieră 
dintr-odată în spatele lui şi sunetul se făcu auzit, la fel de 
ameninţător ca scrâşnetul unei săbii când iese din teacă. 
Speriat, Laurence se întoarse să se uite la el cu reproş, dar 
privirea lui Temeraire era încremenită spre stânga: în 
umbra proiectată de turnul înalt al divanului, răsucită în 
scânteietoare spirale albe, Lien îi privea cu ochii ei roşii ca 
sângele. 


9 


Nu avea timp să gândească, nu putea să facă altceva 
decât să privească uluit. Dragonii Kazilik veniseră să-l 
flancheze pe Temeraire, iar Mustafa le făcea deja semn să 
se apropie de tron. Laurence înaintă buimac şi îşi făcu 
plecăciunea oficială, cu mai puţină graţie decât în mod 
obişnuit. Sultanul îl privi aproape fără expresie. Avea faţa 
foarte lată, un gât ascuns între veşminte şi barba castanie 
tunsă drept, şi trăsături destul de delicate, cu o nuanţă 
contemplativă în frumoşii ochi negri. Emana un aer de calm 
şi demnitate, care părea mai degrabă natural decât 
asumat. 

Tot discursul pe care şi-l pregătise şi frazele pe care le 
repetase dispăruseră din mintea lui Laurence. Ridică 
privirea spre sultan şi spuse, în cea mai simplă franceză: 

— Maiestate, cunoaşteţi misiunea mea şi acordul dintre 
popoarele noastre. Anglia a îndeplinit toate obligaţiile 
stipulate de tratat şi plata a fost făcută. Ne daţi ouăle după 
care am venit? 

Sultanul primi cu calm discursul său direct, fără să dea 
vreun semn de furie. Răspunse într-o franceză fluentă şi 
degajată, spunând cu blândeţe: 

— Pace ţării tale şi regelui tău. Să ne rugăm ca prietenia 
noastră să nu se stingă niciodată. Mai continuă puţin, în 
acest spirit, şi vorbi despre deliberări între miniştrii săi, 
promițând încă o audienţă şi numeroase investigaţii. 

Marcat de şocul de-a o găsi pe Lien la curtea sultanului şi 
a consiliului său restrâns, Laurence nu era capabil să-i 
urmărească fiecare cuvânt, dar înţelegea foarte bine 
mesajul din spatele vorbelor: alte întârzieri, alt refuz şi nicio 
intenţie de a-i oferi satisfacţie. Sultanul nu se străduia să 
ascundă asta: nu negă nimic, nu explică nimic, nu mimă 
furia sau consternarea. Aproape că vorbi cu o undă de milă 
în privire, dar nicidecum liniştitor, şi, după ce isprăvi, îi 
concedie imediat, fără să-i dea lui Laurence ocazia să mai 
spună ceva. 


În tot acest timp, atenţia lui Temeraire nu oscilase nicio 
clipă: nu-i aruncase nici măcar o privire sultanului, pe care 
fusese atât de dornic să-l vadă, în ciuda înfăţişării sale 
sclipitoare, ci rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Lien. Işi 
încordase umerii tot mai mult şi îşi ridicase piciorul din faţă, 
încetul cu încetul, aproape atingând spinarea lui Laurence, 
gata să-l smulgă de acolo. 

Dragonii Kazilik fură nevoiţi să-l împingă cu botul ca să-l 
pună în mişcare de-a lungul aleii şi Temeraire se îndepărtă 
pieziş, păşind greoi cu spatele, ca să rămână cu faţa spre 
Lien. Aceasta nu se clinti, ci, cu calmul unui şarpe, îi urmări 
în timp ce ocoliră palatul şi ieşiră din curtea interioară, 
până când zidul o ascunse privirii. 


— Bezaid spune că Lien se află aici de trei săptămâni, 
zise Temeraire. 

Gulerul, larg deschis, îi tremura şi îi rămăsese înfoiat din 
momentul în care o zăriseră pe Lien. Dragonul protestase 
zgomotos când căpitanul încercase să intre în pavilion, 
refuzând să-l piardă din ochi. Chiar şi în grădină, îl 
îndemnase cu insistenţă să urce pe piciorul lui din faţă, iar 
ofiţerii lui Laurence fuseseră nevoiţi să iasă din pavilion ca 
să-i audă relatarea. 

— Ar fi avut timp destul să ne facă bucăţi, remarcă 
posomorât Granby. Dacă e la fel ca Yongxing, Lien n-ar fi 
ezitat să-l arunce pe bietul Yarmouth în Mediterana, mai 
mult decât l-ar fi deranjat pe Yongxing să te vadă cu capul 
zdrobit. Cât despre accidentul lui Arbuthnot, e floare la 
ureche pentru un dragon să sperie un cal. 

— S-ar putea să fi făcut toate acestea şi multe altele, 
spuse Laurence, dar n-a făcut nimic împotriva noastră 
pentru că turcii n-au încercat să profite de situaţie. 

— | s-au alăturat lui Bonaparte, de bună seamă, fu de 
acord locotenentul Ferris, mocnind, şi sper să fie fericiţi 
când o să danseze după cum le cântă el. Vor regreta cât de 
curând. 

— Noi vom regreta mai mult şi mult mai curând, spuse 
Laurence. 


Umbra de pe cer îi reduse pe toţi la tăcere, mai puţin pe 
Temeraire, care scoase un răget sălbatic şi huruitor. lar cei 
doi dragoni Kazilik se ridicară, şuierând speriaţi, când Lien 
cobori în cercuri şi ateriză cu graţie în poiană. Temeraire îşi 
dezveli dinţii şi mârâi. 

— Parcă ai fi un câine, îi spuse ea, rece şi dispreţuitoare, 
într-o franceză fluentă, şi nici comportamentul tău nu e 
foarte diferit. Urmează să latri la mine? 

— Nu-mi pasă dacă crezi că sunt grosolan, răspunse 
Temeraire, plesnind din coadă, furios, punând în pericol 
copacii, zidurile şi statuile din jur. Dacă vrei să lupţi, sunt 
pregătit, şi n-am să te las să te atingi de Laurence sau de 
vreun om din echipajul meu. Niciodată. 

— De ce aş vrea să lupt cu tine? întrebă Lien. 

Se aşeză pe picioarele din spate, dreaptă ca o pisică, 
încolăcindu-şi coada în jurul trupului, şi îi privi fără să 
clipească. 

Temeraire ezită. 

— Pentru că... pentru că... dar tu nu mă urăşti? Eu te-aş 
uri, dacă Laurence ar fi fost omorât şi ar fi fost numai din 
vina ta, spuse el candid. 

— Şi te-ai năpusti asupra mea ca un barbar şi-ai încerca 
să mă sfâşii cu ghearele, sunt convinsă. 

Coada lui Temeraire se pleoşti încet la pământ. Doar 
vârful îi mai zvâcnea. Se uită lung la ea, pus în încurcătură. 
Cu siguranţă, asta ar fi fost prima lui reacţie. 

— Ei, bine, nu mi-e frică de tine. 

— Nu, zise Lien cu calm. Nu încă. Temeraire se holbă la 
ea, când adăugă: Oare moartea ta ar răscumpăra o zecime 
din ceea ce mi-ai luat? Crezi că aş putea socoti egal 
sângele căpitanului tău cu al iubitului meu tovarăş, un prinţ 
măreț şi onorabil, care pe lângă însoţitorul tău era ca jadul 
pur pe lângă gunoiul de pe străzi? 

— Oh! exclamă Temeraire, indignat, umflându-şi gulerul 
şi mai mult. N-a fost deloc onorabil, altfel n-ar fi încercat să- 
| ucidă pe Laurence. Căpitanul meu valorează cât o sută ca 
el sau ca orice alt prinţ. Şi, oricum, Laurence e prinţ şi el 
acum, adăugă Temeraire. 


— Poţi să păstrezi un asemenea prinţ, replică ea cu 
dispreţ. Dar îl voi răzbuna cum se cuvine pe însoţitorul 
meu. 

— Ei, bine, spuse Temeraire, mârâind, dacă nu vrei să 
lupţi şi n-ai de gând să-i faci niciun rău lui Laurence, nu 
înţeleg de ce ai venit. Şi poţi să pleci chiar acum, pentru că 
n-am deloc încredere în tine, încheie el, sfidător. 

— Am venit, răspunse Lien, ca să mă asigur că ai înţeles. 
Eşti foarte tânăr şi nătărău şi ai fost prost educat. Mi-ar fi 
milă de tine, dacă mi-ar mai fi rămas vreun strop de milă. 
Mi-ai distrus toată viaţa, m-ai smuls de lângă familia şi 
prietenii mei, de la casa mea. Ai spulberat toate speranţele 
stăpânului meu legate de China şi trebuie să trăiesc ştiind 
că a luptat şi a trudit în zadar. Spiritul lui nu va avea 
odihnă, iar mormântul lui va rămâne în paragină. Nu, n-am 
să te omor. Nici pe căpitanul tău, care te ţine robul ţării lui. 
Lien îşi scutură gulerul şi, aplecându-se, spuse încet: Am să 
te văd lipsit de tot ce ai, de adăpost, de fericire, de lucruri 
frumoase. Am să-ţi văd națiunea prăbuşită şi toţi aliaţii 
alungaţi. Am să te văd singur, fără prieteni şi la fel de 
nefericit ca mine. lar apoi poţi să trăieşti cât pofteşti, într- 
un colţ întunecat şi pustiu de pe pământ, şi eu am să fiu 
mulţumită. 

Temeraire o privea cu ochi mari, paralizat de finalitatea 
cuvintelor ei rostite monoton, cu glas scăzut. Gulerul i se 
pleoşti încet, lipindu-i-se de gât. lar când Lien termină, se 
făcuse mic în faţa ei, strângându-l pe Laurence mai tare, 
ocrotindu-l cu picioarele din faţă, ca într-o colivie. 

Lien îşi desfăcu pe jumătate aripile, pregătindu-se să-şi ia 
zborul. 

— Acum plec în Franţa, în slujba unui împărat barbar, 
spuse ea. Sunt sigură că suferinţele exilului meu vor fi 
numeroase, dar le voi îndura mai uşor, acum, că ţi-am 
vorbit. Nu ne vom mai întâlni poate multă vreme. Sper că 
nu mă vei uita şi că vei şti că bucuriile pe care le ai sunt 
numărate. 

Lien se ridică în aer şi, din trei bătăi iuți de aripi, se 
îndepărtă, micşorându-se cu repeziciune. 


— Pentru numele lui Dumnezeu! spuse apăsat Laurence, 
după ce rămaseră o vreme cu toţii într-o tăcere deplină, 
îngroziţi, în urma ei. Nu suntem copii, să ne speriem 
prosteşte de nişte ameninţări. Ştiam, oricum, că ne doreşte 
tot răul din lume. 

— Da, dar eu nu ştiam chiar atât de bine, spuse 
Temeraire, cu glas pierit, fără să pară dispus să-l lase pe 
Laurence să plece de lângă el. 

— Dragul meu, te rog, n-o lăsa să te tulbure, zise 
căpitanul, aşezând o mână pe botul moale al dragonului. N- 
ai face decât să-i dai ceea ce-şi doreşte, nefericirea ta, şi 
asta doar în schimbul câtorva cuvinte. Sunt vorbe goale: 
nici măcar ea, oricât de puternică ar fi, nu poate să 
influenţeze singură atât de mult mersul războiului, iar 
Napoleon şi-ar da toată osteneala să ne distrugă, cu sau 
fără sprijinul ei. 

— Dar ne-a făcut deja foarte mult rău, zise Temeraire 
nefericit. Acum nu vor să ne dea ouăle de care avem mare 
nevoie şi pentru care am îndurat atâtea. 

— Laurence, interveni brusc Granby, pentru Dumnezeu, 
aceşti tâlhari au furat o jumătate de milion de lire şi 
probabil şi-au construit din ei fortificațiile din port, ca să 
poată sfida forţele navale. Nu putem să lăsăm lucrurile aşa. 
Trebuie să facem ceva. Cu un singur răcnet, Temeraire ar 
putea să doboare jumătate de palat peste ei... 

— Nu vom ucide şi nu vom distruge din răzbunare, aşa 
cum face Lien. Nu pot să accept un asemenea mod de a ne 
face dreptate, spuse Laurence. Nu, continuă el, ridicând 
mâna, când secundul său dădu să protesteze. Trimite 
oamenii la cină şi apoi la odihnă, să doarmă cât mai mult, 
până mai e lumină. Plecăm la noapte, continuă el, foarte 
calm şi rece, şi luăm ouăle cu noi. 


— Sherazde spune că oul ei e ţinut în harem, anunţă 
Temeraire, după ce făcu cercetări. Lângă băi, unde e cald. 

— Temeraire, n-o să ne trădeze? întrebă neliniştit 
Laurence, uitându-se la dragonii Kazilik. 


— Nu le-am spus de ce întreb, recunoscu Temeraire, cu 
un aer vinovat. Nu mi se pare chiar în regulă, dar, în 
definitiv, adăugă el, vom avea grijă de ouă, aşa că n-o să se 
supere. lar oamenii n-au dreptul să obiecteze, de vreme ce 
au luat aurul. Insă nu pot să-i iscodesc mai mult pe dragoni, 
pentru că se vor întreba de ce vreau să ştiu. 

— O să ne fie al naibii de greu să dăm de ele, spuse 
Granby. Presupun că locul mişună de gărzi, iar femeile o să 
înceapă sigur să ţipe dacă ne văd. Misiunea asta n-o să fie 
uşoară. 

— Cred că trebuie să mergem doar câţiva, replică 
Laurence, deprimat. O să iau voluntari... 

— O, pe naiba! exclamă furios Granby. Zău că de data 
asta pun piciorul în prag, Laurence. Nu te las să bâjbâi prin 
vizuina aia, fără să ai habar unde te duci, când cel mai 
probabil lucru e să dai peste o duzină de gărzi după fiecare 
colţ. Prefer s-o fac eu. N-am de gând să mă întorc în Anglia 
şi să le spun că am stat cu mâinile-n sân în timp ce tute 
lăsai tăiat în bucăţi. Temeraire, să nu-l laşi să meargă, mă 
auzi? Sigur o să fie omorât, îţi dau cuvântul meu. 

— Nu las pe nimeni să meargă, dacă e sigur c-o să 
moară! spuse Temeraire, extrem de alarmat, şi se ridică 
brusc, pregătit să se pună în calea oricui ar fi încercat să 
plece. 

— Temeraire, exagerează, zise Laurence. Domnule 
Granby, mergi prea departe cu afirmaţiile şi întreci măsura. 

— Ba nu, răspunse Granby, sfidător. Mi-am muşcat limba 
de nenumărate ori până acum, pentru că ştiu că e al naibii 
de greu să stai deoparte şi tu n-ai fost învăţat să faci asta. 
Dar eşti căpitan şi trebuie să-ţi fereşti mai bine pielea. Nu e 
numai problema ta dacă o mierleşti, ci şi a Aviației. Şi a 
mea. 

— Dacă-mi permiteţi, spuse încet Tharkay, intervenind, 
când Laurence dădu din nou să protesteze. Voi merge eu. 
Sunt aproape convins că pot găsi calea, dacă sunt singur, 
fără să alertez gărzile. Şi apoi pot să mă întorc şi să conduc 
restul grupului acolo. 


— Tharkay, spuse Laurence, nu ne datorezi acest 
serviciu. N-aş ordona nici măcar unui soldat aflat sub 
jurământ să-şi asume o asemenea răspundere, fără să vrea 
cu adevărat s-o facă. 

— Dar eu vreau s-o fac. Tharkay îşi afişă obişnuitul 
zâmbet. Şi am mai multe şanse să mă întorc întreg decât 
oricare dintre voi. 

— Cu un risc de trei ori mai mare, ducându-te încolo, 
întorcându-te şi mergând înapoi, replică Laurence, având 
de fiecare dată şansa de a da nas în nas cu gărzile. 

— Aşadar, e foarte periculos, constată Temeraire, 
interpretând exagerat cele auzite şi zbârlindu-şi gulerul şi 
mai tare. Nu vei merge acolo, Granby are dreptate. Şi nu se 
va duce nimeni. 

— O, la naiba! mormăi Laurence. 

— Se pare că numai eu pot s-o fac, conchise Tharkay. 

— Nici tu! îl contrazise Temeraire, spre uluirea călăuzei, şi 
se aşeză, cu aerul încăpățânat al unui catâr. 

Granby îşi încrucişase braţele şi avea o expresie similară. 
Laurence nu avea de regulă tendinţa să înjure, dar de data 
aceasta era puternic ispitit. Un apel la rațiune putea să-l 
înduplece pe Temeraire să lase un grup să facă încercarea, 
dacă putea fi lămurit să accepte că riscul era necesar 
pentru victorie, ca o bătălie. Dar, cu siguranţă, ar refuza să- 
| vadă pe Laurence plecând, iar Laurence n-avea nici cea 
mai vagă intenţie să trimită oameni într-o misiune atât de 
periculoasă fără să meargă şi el, oricare ar fi fost afurisitele 
de reguli ale Aviației. 

Ajunseseră într-un impas, când Keynes ieşi în grădină. 

— De dragul discreţiei, e de sperat că nici unul dintre acei 
dragoni nu înţelege engleza, spuse el. Căpitane, dacă aţi 
terminat toţi de strigat ca nişte precupeţe de peşte, Dunne 
vă cere favoarea să-l ascultați. El şi Hackley au văzut băile 
în timpul escapadei lor. 

— Da, domnule, spuse Dunne. 

Stătea ridicat în capul oaselor pe un pat improvizat, cu 
obrajii arzând de febră, îmbrăcat doar în pantaloni şi o 
cămaşă ce-i atârna peste pielea sfârtecată. Hackley, mai 


firav decât el, suferise mai mult de pe urma biciuirii şi era 
încă sleit de puteri. 

— Sunt aproape sigur, cel puţin. Toate aveau vârfurile 
părului ude, ieşind de acolo, iar cele cu pielea albă... cele 
cu pielea albă erau rozalii datorită căldurii. Îşi plecă ochii, 
ruşinat, evitând să-l privească pe Laurence în faţă, şi 
termină grăbit: Şi clădirea avea o duzină de hornuri, 
domnule, toate fumegând, deşi era în miezul zilei şi afară 
era zăpuşeală. 

Laurence clătină din cap. 

— Mai ţii minte drumul? Te simţi în stare să mergi? 

— Mă simt destul de bine, domnule, răspunse Dunne. 

— S-ar simţi mult mai bine dacă ar rămâne în pat, zise 
Keynes, caustic. 

Laurence ezită: 

— Poţi să ne desenezi o hartă? îl întrebă el pe Dunne. 

— Domnule, spuse Dunne, înghițind în sec, domnule, vă 
rog să mă lăsaţi să vin. Sincer, nu cred că pot, fără să văd 
locul din jurul meu. Ne-am învârtit o grămadă. 

In pofida acestui nou avantaj, Temeraire se lăsă foarte 
greu convins. În cele din urmă, Laurence fu nevoit să 
cedeze la stăruinţele lui Granby şi să-i îngăduie să vină şi 
el, lăsându-l pe locotenentul Ferris la comanda echipajului 
rămas. 

— Uite, poţi să stai liniştit, Temeraire, spuse Granby cu 
satisfacţie, fixându-şi semnalele luminoase la centură. La 
cel mai mic pericol, eu voi semnaliza, iar tu vei veni să-l 
ridici pe Laurence, cu sau fără ouă. O să am grijă să se afle 
într-un loc accesibil pentru tine. 

Laurence era de-a dreptul indignat. Aceasta era o acţiune 
de evidentă insubordonare, dar era vizibil aprobată nu doar 
de Temeraire, ci de întregul echipaj. Nu avea de ales şi, în 
sinea lui, era conştient că Amiralitatea ar gândi exact la fel, 
ba poate chiar l-ar împiedica şi mai ferm să se ducă. 

Cu inima îndoită, se întoarse către locţiitorul său: 

— Domnule Ferris, spuse el, toţi oamenii să rămână la 
bord, pregătiţi. Temeraire, dacă nu ne vezi semnalul şi în 
palat se iscă un tărăboi, sau dacă vezi vreun dragon 


deasupra, ridică-te în aer imediat. În întuneric, poţi să 
rămâi neobservat multă vreme. 

— Aşa voi face. Şi să nu-ţi treacă prin minte că o să plec 
dacă nu văd semnalul vostru multă vreme, aşa că nu 
încerca să-mi ceri asta, zise Temeraire, cu un licăr războinic 
în ochi. 


Din fericire, cei doi Kazilik plecară înainte de lăsarea 
întunericului, fiind înlocuiţi de alţii, mai puţin însemnați, o 
pereche de dragoni de talie medie, care, oarecum intimidaţi 
de Temeraire, rămaseră în crâng şi nu îl deranjară. lar luna 
nu era decât o aşchie îngustă, doar cât să le lumineze puţin 
calea. 

— Ţine minte, mă bazez pe tine să aperi tot echipajul, îi 
spuse cu blândeţe Laurence lui Temeraire. Te rog să ai grijă 
de ei, dacă se întâmplă ceva. Promite-mi. 

— Promit, răspunse Temeraire, dar n-am să plec şi să te 
las, aşa că şi tu trebuie să-mi promiţi că o să fii prudent şi 
că o să trimiţi după mine dacă e vreo problemă. Nu-mi 
place să stau aici şi să fiu lăsat deoparte, termină el, 
nefericit. 

— Nici mie nu-mi place să te las aici, dragul meu, spuse 
Laurence şi îi mângâie botul neted, ca să se liniştească 
amândoi. Vom încerca să nu zăbovim mult. 

Temeraire scoase un sunet grav şi trist şi se ridică pe 
picioarele din spate, cu aripile pe jumătate desfăcute, 
pentru ca gărzile-dragoni să nu-i vadă mişcările şi, rând pe 
rând, îi aşeză cu grijă pe acoperiş pe toţi membrii grupului: 
Laurence şi Granby, Tharkay, Dunne, Martin şi Fellowes, 
maestrul harnaşier, care le distribuise în saci toată rezerva 
de piele, să învelească ouăle pentru transport. Şi 
veghetorul lor, Digby, recent numit aviaspirant. Întrucât 
Salyer, Dunne şi Hackley fuseseră retrogradaţi, Laurence 
ducea lipsă de tineri ofiţeri şi, cu toate că era prea tânăr 
pentru promovare, băiatul şi-o câştigase prin munca lui 
conştiincioasă. Promovarea lui era mult mai plăcută decât 
fuseseră retrogradările anterioare, şi îşi începură disperata 
aventură cu un rând de băutură şi toasturi discrete, pentru 


noul aviaspirant, pentru succesul acţiunii lor şi, în cele din 
urmă, pentru rege. 

Acoperişul abrupt era un teren nesigur, pe care era dificil 
să păşeşti, dar trebuiau, oricum, să stea culcaţi şi, 
proptindu-se în mâini, reuşiră să se târască până la locul, 
ceva mai lat, unde acesta se unea cu zidul haremului. De la 
înălţime, puteau vedea întregul complex labirintic: minarete 
şi turnuri înalte, culoare şi cupole, curţi şi ganguri, claie 
peste grămadă, fără niciun spaţiu între ele, aproape ca şi 
cum tot amalgamul ar fi format un singur edificiu, lucrarea 
unui arhitect care o luase razna. Acoperişurile albe şi gri 
aveau o mulţime de luminatoare şi ferestre de mansardă, 
dar toate cele pe care le puteau vedea erau zăbrelite. 

Un bazin imens de marmură mărginea zidul din celălalt 
capăt, foarte departe, înconjurat de o alee îngustă de 
gresie cenuşie, care ducea către două culoare deschise: o 
intrare. Aruncară o funie şi Tharkay cobori primul, în timp 
ce toţi pândeau încordaţi orice umbră trecătoare în dreptul 
ferestrelor luminate, orice licăr în întuneric, orice indiciu că 
fuseseră văzuţi. Nu se auzi niciun țipăt. II legară pe Dunne 
de o funie, iar Fellows şi Granby îl coborâră, trecându-şi-o 
pe după şolduri şi fluierând încet prin mâinile înmănuşate. 
Toţi ceilalţi coborâră după aceea, unul câte unul. 

Înaintară în şir pe alee. Apa strălucea de lumina 
ferestrelor, în unduiri de şofran, iar pe terasa ce dădea spre 
bazin străluceau felinare. Ajunseră la culoarul boltit şi 
intrară. Lumina pâlpâitoare a unor lămpi cu ulei aşezate în 
nişe, pe podea, îi călăuzi spre un culoar îngust, scund şi 
întunecos, luminat doar de câteva lumânări ce şiroiau de 
ceară şi întrerupt de multe uşi şi scări. Fură întâmpinați de 
o pală de vânt, ca şoapta unei conversații îndepărtate. 
Înaintară în tăcere şi foarte repede, cât de repede 
îndrăzneau: Tharkay în faţă şi Dunne şoptindu-i tot ce-şi 
putea aminti, în întuneric, despre drum. Trecură pe lângă 
multe încăperi mici. Unele păstrau încă un iz de parfum, 
dulce şi mai suav decât trandafirii, care putea fi simţit 
uneori, din întâmplare, dar care se pierdea în mirosul mai 


puternic, stăruitor, de tămâie şi mirodenii, dacă încercai să 
inspiri adânc. 

Peste tot, azvârlite pe divane şi împrăştiate pe podea, se 
puteau vedea semnele orelor de trândăvie ale haremului, 
cutii de corespondenţă, cărţi şi instrumente muzicale, 
ornamente pentru păr, eşarfe aruncate deoparte, vopselele 
şi pensulele frumuseţii. Aplecându-şi capul să intre, Digby 
icni speriat, iar ceilalţi veniră lângă el şi, în primul moment, 
duseră mâinile la săbii şi pistoale, văzându-se înconjurați 
dintr-odată de o mulţime de feţe palide şi deformate: se 
aflau într-un cimitir de oglinzi vechi sprijinite de pereţi, 
crăpate şi ciobite, dar rămase în ramele lor aurite. 

Din când în când, Tharkay îi oprea şi le făcea semn să 
intre într-o încăpere sau alta şi să stea ghemuiţi, în linişte, 
până când sunetele paşilor îndepărtați se stingeau. O dată, 
câteva femei trecură pe coridor râzând. Glasurile lor 
puternice şi cristaline răsunau de veselie. Incetul cu încetul, 
Laurence începu să simtă o anumită apăsare, o umezeală în 
aer, o creştere a temperaturii, iar Tharkay, rotindu-şi ochii, 
îi prinse privirea şi îi făcu semn din cap să se apropie. 

Laurence se strecură lângă el: printr-un paravan zăbrelit 
se vedea un hol de marmură, înalt şi bine luminat. 

— Da, de acolo le-am văzut ieşind, şopti Dunne, arătând 
către o arcadă înaltă şi îngustă, în preajma căreia podeaua 
era lucioasă şi umedă. 

Tharkay duse un deget la buze şi le făcu semn să se 
retragă în întuneric. El se îndepărtă, dispărând câteva 
minute care părură o veşnicie, după care, întorcându-se, 
şopti: 

— Am găsit coborârea, dar e păzită. 

Patru eunuci negri în uniforme stăteau la baza scărilor, 
plictisiţi şi somnoroşi din pricina orei târzii, vorbind între ei, 
fără să fie cu adevărat atenţi. Dar nu era deloc uşor să se 
apropie de ei fără ca aceştia să-i vadă şi să dea alarma. 
Laurence îşi deschise cartuşiera şi smulse câteva proiectile 
din cartuşele lor de hârtie, împrăştiind pulberea pe jos. Se 
ascunseră de-o parte şi de alta a scărilor şi Laurence lăsă 


proiectilele să se rostogolească pe trepte în jos, zornăind pe 
marmura netedă. 

Mai mult nedumerite decât alarmate, gărzile urcară să 
investigheze şi se aplecară adânc deasupra pulberii negre. 
Cu o clipă înainte ca Laurence să dea semnalul, Granby 
făcu un salt înainte şi îl lovi pe unul dintre eunuci cu capătul 
pistolului. Tharkay, pe un altul, cu o singură lovitură iute în 
tâmplă, cu mânerul cuţitului. Apoi îl cobori uşurel la podea. 
Al treilea se pomeni cu braţul lui Laurence în jurul gâtului şi 
strânsoarea îl reduse la tăcere, lăsându-l nemişcat. Ultimul, 
însă, un bărbat voinic, cu pieptul bombat şi gâtul gros, reuşi 
să scoată un strigăt gâtuit, în ciuda strânsorii lui Digby, 
înainte ca Martin să-l doboare. 

Rămaseră cu toţii gâfâind, aşteptând un răspuns, un 
sunet al vigilenţei deşteptate, dar nu se auzi nimic. 
Înghesuiră gărzile în colţul întunecat în care se ascunseseră 
ei înşişi mai devreme, le legară şi le puseră eşarfele căluş. 

— Trebuie să ne grăbim, îi îndemnă Laurence. 

Alergară pe scări în jos şi traversară holul boltit, acum 
pustiu, şi cizmele răsunară dintr-odată puternic pe lespezi. 
Sala de baie era pustie, o încăpere imensă de marmură şi 
piatră, cu o cupolă înaltă formată din delicate arcuri 
ascuţite de piatră îngălbenită de căldură. Lavoare mari de 
piatră şi robinete aurii fixate în zid, paravane din lemn 
închis la culoare şi mici garderobe în nenumăratele 
unghere, platforme de piatră în mijlocul sălii, toate erau 
acoperite de aburi şi stropi de apă. De jur împrejur erau 
arcade care duceau afară din încăpere, iar prin nişte orificii 
aflate în partea de sus a pereţilor pătrundeau nori de aburi. 
O scară îngustă de piatră şerpuia în sus, către o uşă de fier 
fierbinte la atingere. 

Îşi uniră forţele şi o dădură în lături, iar Granby şi Tharkay 
pătrunseră dintr-un salt într-o cameră fierbinte, aproape 
pârjolitoare, luminată de o malefică strălucire roşie- 
portocalie. O sobă lătăreaţă, cu multe picioare, ocupa 
aproape toată încăperea, împreună cu un imens cazan din 
cupru sclipitor, cu ţevi şerpuitoare ce dispăreau în ziduri. 
Alături se afla un morman de lemne, să hrănească gura 


uruitoare, iar lângă acesta, un mangal proaspăt umplut cu 
cărbuni începea să se aprindă şi să lumineze, înălţând câte 
o flacără timidă, să încălzească un vas cu pietre atârnat 
deasupra. Doi sclavi negri, goi până la brâu, stăteau şi 
priveau: unul avea în mână un polonic cu mânerul lung, plin 
de apă, şi turna peste pietrele fierbinţi, iar celălalt, un 
vătrai de fier cu care scormonea cărbunii. 

Granby îl atacă pe primul şi, cu ajutorul lui Martin, îl 
dobori la pământ, înăbuşindu-i tipetele, însă al doilea îşi 
învârti vătraiul lung, încins, lovind sălbatic către Tharkay şi 
deschizând gura să dea alarma. Tharkay scoase un geamăt 
înăbuşit şi prinse braţul bărbatului, îndepărtând vătraiul, iar 
Laurence sări să-i acopere gura cu mâna. Digby îl dobori. 

— Sunteţi  teferi? întrebă brusc Laurence: Tharkay 
stinsese cu pulpana hainei flăcăruia care îi aprinsese 
pantalonii, dar nu se sprijinea pe piciorul drept şi stătea cu 
faţa lipită de zid. In aer plutea un miros de carne pârjolită. 

Tharkay stătea cu fălcile încleştate şi nu răspunse, dar 
flutură din mână, alungându-i îngrijorarea, şi arătă spre 
cuptor: în spatele acestuia se afla o mică uşă cu zăbrele de 
fier de pe care picura rugina roşie, iar în interiorul încăperii 
ceva mai răcoroase de dincolo, în cuiburi imense de 
mătase, se aflau o duzină de ouă de dragon. Poarta era 
fierbinte la atingere, dar Fellowes luă câteva bucăţi mari de 
piele şi, protejându-şi astfel mâinile, Laurence şi Granby 
dădură la o parte grilajul şi deschiseră uşa. 

Granby intră aplecându-se şi se apropie de ouă, ridicând 
mătasea şi atingându-le coaja cu delicateţe. 

— O, iată minunăţia noastră, spuse el cu respect, 
descoperind un ou roşiatic, cu câteva pete verzi. Asta e 
Kazilikul nostru. Opt săptămâni, cel mult, după cum se 
simte la atingere. Am ajuns la ţanc. 

Granby acoperi oul la loc, cu mare grijă, şi, împreună cu 
Laurence, îl ridică, împreună cu învelişul de mătase, şi îl 
duse în camera-cuptor, unde Fellowes şi Digby începură să-l 
lege în chingi de piele. 

— Vită-te numai la ele, spuse Granby, întorcându-se să 
examineze celelalte ouă şi atingându-le coaja uşor, cu 


vârfurile degetelor. Ce n-ar da Aviația pentru ele! Dar 
acestea sunt cele care ne-au fost promise. Un Alaman, unul 
dintre dragonii lor de luptă uşoară, acela, adăugă el, 
arătând către oul cel mai mic, de culoarea lămâii, cât 
jumătate din pieptul unui om. lar Akhal-Teke este de talie 
medie. Era un ou crem, cu pete roşii şi portocalii, aproape 
de două ori cât celălalt. 

Acum trecuseră cu toţii să prindă chingile, aşezându-le 
peste învelişurile de mătase, legându-le strâns, cu mâinile 
alunecând pe piele. Erau lac de sudoare şi pete mari, 
întunecate, se conturau pe spatele tunicilor lor. Inchiseseră 
uşa, ca să lucreze nestingheriţi, şi, în ciuda ferestrelor 
înguste, încăperea era aproape un cuptor care-i cocea de 
vii. 

Dintr-odată, prin răsuflători veniră glasuri. Se opriră, cu 
mâinile pe chingi şi apoi o voce mai sonoră se auzi distinct. 
Un glas de femeie strigând. 

— Mai mult abur! traduse Tharkay în şoaptă, iar Martin 
înşfăcă polonicul şi turnă peste pietre nişte apă din vas. 

Dar nu toţi norii de abur ieşiră prin răsuflători şi încăperea 
se cufundă într-o ceaţă deasă. 

— Trebuie să plecăm de aici: pe scări în jos şi prin cea 
mai apropiată galerie, apoi îndreptaţi-vă către prima ieşire 
pe care-o vedeţi, spuse Laurence încet, uitându-se la 
fiecare, să se asigure că s-a făcut auzit. 

— Eu sunt de prisos, dacă vine vorba de luptă; iau eu 
Kazilikul, declară Fellowes, lăsând restul bucăţilor sale de 
piele grămadă pe podea. Legaţi-mi-l pe spate. lar domnul 
Dunne poate să mă ajute să mă îndrept. 

— Foarte bine, spuse Laurence şi le arătă lui Martin şi lui 
Digby oul Akhal-Teke şi mai micul Alaman. 

Laurence şi Granby îşi scoaseră săbiile, iar Tharkay, care 
îşi legase piciorul cu nişte fâşii de piele, cuțitul: nu se 
puteau bizui pe pistoale, după ce se înmuiaseră o jumătate 
de oră în atmosfera vâscoasă şi umedă. 

— Nu vă despărțiți, le ordonă căpitanul şi aruncă toată 
apa rămasă, dintr-o singură sforţare, peste pietrele încinse 
şi peste cărbuni, înainte de a deschide uşa cu piciorul. 


Uriaşele valuri albe de fum şuierător îi însoţiră pe scări în 
jos şi în băi. Abia la jumătatea drumului spre galeria boltită 
aerul se limpezi atât cât să poată distinge ceva. Apoi aburul 
se risipi şi Laurence se pomeni în faţa unei femei goale, 
extrem de frumoase, care ţinea în mână un urcior plin cu 
apă. Pielea ei avea culoarea ceaiului cu lapte, iar părul, 
negru ca abanosul, în şuviţe lungi lucind de apă, era 
singurul ei veşmânt. Femeia îl privi cu ochi imenşi, verzi ca 
marea, încadraţi de gene castanii, la început nedumerită. 
Apoi scoase un țipăt ascuţit, deşteptându-le pe toate 
celelalte femei: mai mult de o duzină, toate frumoase, 
fiecare în felul ei. Glasurile lor răsunară împreună, într-o 
sălbatică şi muzicală alarmă. 

— O, Doamne! exclamă Laurence. 

Profund ruşinat, o apucă de umeri, o înlătură ferm din 
cale şi alergă mai departe către galerie, urmat de oamenii 
lui. Alte gărzi năvăleau în încăpere, din capătul celălalt, iar 
două dintre ele fură cât pe ce să se ciocnească de Laurence 
şi de Granby. 

Fură prea surprinşi ca se ferească şi Laurence reuşi să 
doboare sabia din mâna adversarului din faţa lui şi, cu o 
lovitură de picior, s-o azvârle cât colo. Impreună, Laurence 
şi Granby îi împinseră afară în hol, unde alunecară cu toţii 
pe podeaua lipicioasă. Alergară spre scări, în timp ce 
gărzile, doborâte la pământ, îşi strigau tovarăşii. 

Laurence şi Granby se aplecară, aşezându-şi braţele lui 
Tharkay pe umeri şi îl ajutară să urce, şchiopătând, scările. 
Ceilalţi trebuiau să care ouăle. Cu toate acestea, reuşiră să 
înainteze în mare viteză, în timp ce urmăritorii se revărsau 
cu furie în spatele lor, iar femeile ţipau, alarmându-i şi pe 
alţii. Un zgomot de paşi apropiindu-se în goană din faţă îi 
avertiză că traseul lor iniţial fusese blocat. 

— Luaţi-o spre est, într-acolo, le ordonă Tharkay, şi o 
apucară pe alt coridor. 

Un val de aer rece, nespus de prielnic, le veni în 
întâmpinare în timp ce alergau, chiar înainte de a ieşi dintr- 
un mic gang de marmură într-o curte interioară, cu toate 
ferestrele strălucind în jurul lor. Granby se lăsă numaidecât 


pe un genunchi şi încercă să lanseze un semnal luminos: 
primul şi al doilea se împotriviră, prea umede ca să se 
aprindă şi, înjurând, aruncă cilindrii inerţi la pământ. Dar al 
treilea, care fusese vârât mai adânc sub cămaşă, se 
aprinse, în sfârşit, şi dâra albastră, pâlpâitoare, se înălţă 
fumegând pe cerul întunecat. 

Apoi fură nevoiţi să lase ouăle jos, ca să se întoarcă să 
lupte: primele gărzi se repeziseră asupra lor, răcnind, iar 
altele se revărsau din clădire. Norocul lor era că turcii nu 
recurseseră la arme de foc, de teamă să nu distrugă ouăle, 
şi se fereau să se apropie prea mult, sperând să-i învingă 
pe invadatori, cu puţină răbdare, copleşindu-i numeric. 
Laurence se căznea să ţină la distanţă una dintre gărzi, 
parând o lovitură şi pe următoarea, din partea cealaltă. 
Calcula timpul numărând bătăi de aripi, dar nu ajunsese 
nici la jumătate din totalul aşteptat, când Temeraire, 
răcnind, fâlfâi peste curte, stârnind un vânt atât de 
puternic, încât aproape îi dobori pe toţi la pământ. 

Gărzile se retraseră de-a valma, ţipând. Temeraire nu 
avea unde să aterizeze fără să distrugă sau chiar să 
demoleze clădirile, dar Celeştii puteau să planeze. Cu bătăi 
largi de aripi, Temeraire rămase aproape chiar deasupra 
lor. Sub bubuitul de tunet al aripilor lui, bucăţi de cărămidă 
şi de piatră se prăbuşiră, sfărâmându-se, în curte, şi multe 
ferestre aflate de jur împrejur se spărgeau în rafale 
explozive, împânzind pământul cu cioburi ascuţite. 

Echipajul aflat la bord le aruncă funii. Legară cu frenezie 
ouăle şi le trimiseră sus, să fie puse la adăpost în hamul de 
pântece. Fellowes nu se despărţi de nepreţuita lui povară, 
ci se lăsă ridicat în aer şi azvârlit în plasa de pântece cu oul 
legat pe spate, în timp ce multe mâini se întinseră să-i 
fixeze de ham carabinierele. 

— Repede, repede! strigă tare Temeraire. 

Acum dăduseră alarma cu adevărat: goarnele suflau 
nebuneşte în depărtare, alte focuri se ridicau spre cer, şi 
apoi, din grădinile dinspre nord se înălţă un răcnet 
înfiorător şi un şuvoi imens de foc incandescent pârjoli 
cerul: dragonii Kazilik se înălţau în aer, trecând în spirale 


prin foc şi fum. Laurence îl ridică pe Dunne spre mâinile 
întinse ale naceliştilor şi apoi sări el însuşi în ham. 

— Temeraire, suntem la bord, pleacă! strigă el, atârnat în 
mâini. 

Naceliştii îi ajutau pe toți să se fixeze în ham, iar 
Therrows se ocupă de carabinierele lui Laurence. Jos, 
gărzile se întorceau cu puştile în mâini, renunțând la 
prudenţă, acum, că ouăle erau aproape pierdute pentru ei. 
Se aşezaseră în formaţie, ţintind cu toţii în acelaşi punct, 
singura metodă posibilă de a răni un dragon cu un foc de 
muschetă. 

Temeraire se pregăti de plecare, întinzând aripile în faţă 
şi, lansându-se dintr-o singură mişcare, urcă direct în sus, 
tot mai sus, ridicându-şi trupul în văzduh. Digby strigă: 

— Oul, atenţie la ou! 

Apoi se năpusti după el: învelişul de mătase al micului ou 
galben Alaman se agăţase într-o ieşitură din pământ şi se 
desfăcea de sub chingile de piele, într-o lungă şi superbă 
panglică roşie, lăsând oul moale şi alunecos din pricina 
umezelii prea liber în hamul său. 

Degetele lui Digby apucară coaja, dar oul continuă să 
alunece, mişcându-se între fâşiile de piele şi plasa de 
pântece, aşa că băiatul lăsă hamul şi îl prinse cu mâna 
cealaltă. Carabinierele atârnau libere, încă nefixate. 

— Digby! strigă Martin, întinzându-i mâna. 

Dar saltul lui Temeraire nu putea fi oprit: se aflau deja 
deasupra acoperişului şi continuau să se ridice, cu forţa 
imenselor bătăi de aripi, iar Digby căzu, speriat şi cu gura 
căscată, continuând să ţină oul la piept. 

Împreună, băiatul şi oul, se prăvăliră prin aer şi se 
prăbuşiră pe pavajul curţii, în mijlocul gărzilor care urlau. 
Braţele lui Digby zăceau larg deschise pe marmura albă, iar 
trupul încolăcit al micului dragon, format doar pe jumătate, 
în mijlocul fragmentelor împrăştiate ale cojii. Lumina 
felinarelor strălucea sinistru deasupra micilor trupuri 
zdrobite, într-o baltă vâscoasă de sânge şi mâzgă de ou, în 
timp ce Temeraire se îndepărta, înălțându-se tot mai mult. 


10 


Urmă o lungă şi disperată fugă spre graniţa austriacă. 
Aveau cu toţii inima grea şi doar presiunea momentului îi 
împiedica să se lase copleșiți de amărăciune. Temeraire se 
avânta în noapte, fără să vorbească, răspunzând 
chemărilor blânde ale lui Laurence doar cu bocete de 
durere, iar în urma lor, furia dezlănţuită a dragonilor Kazilik 
pârjolea cerul, în încercarea de a-i găsi. 

Luna se ascunsese; zburau în întuneric, doar cu lumina 
stelelor printre nori şi raza unui felinar pe care riscau, din 
când în când, să-l aprindă, ca să urmărească busola. Pielea 
întunecată a lui Temeraire era aproape invizibilă în noapte, 
dar stătea cu urechile ciulite, pândind sunetul unor aripi de 
dragoni. De trei ori fu nevoit să schimbe direcţia într-o 
parte sau în alta, când pe lângă ei trecură ca fulgerul 
dragoni-curieri mai rapizi, ducând alarma mai departe. 
Toată ţara se ridica împotriva lor. Dar, în tot acest timp, 
goneau înainte, Temeraire forţându-şi limitele vitezei cum 
n-o mai făcuse niciodată, cufundându-şi aripile în noapte, 
ca nişte vâsle scânteietoare, pentru a-i duce înainte. 

Laurence nu încercă să-l tempereze. Nu era acum nici 
acea euforie, nici febra bătăliei care, cu alte ocazii, îl 
făcuseră, poate, pe Temeraire să-şi depăşească limitele. În 
plus, imposibil să-şi dea seama cât de repede zburau: la 
picioarele lor nu era decât beznă, curmată uneori, în 
treacăt, de lumina palidă a vreunui horn. Stăteau lipiţi cu 
toţii de trupul lui Temeraire, îngrămădiţi şi tăcuţi, la 
adăpost de vântul biciuitor. 

Hotarul estic al nopţii începea să se lumineze în spatele 
lor, devenind azuriu; stelele se stingeau. N-avea rost să-l 
îndemne pe Temeraire să zboare mai repede: dacă nu 
reuşeau să ajungă la graniţă înainte de revărsatul zorilor, 
trebuiau să se ascundă cumva, până seara următoare, 
pentru că n-ar fi putut s-o traverseze în timpul zilei. 

— Domnule, văd o lumină acolo, spuse Alien, rupând 
tăcerea, cu glas înăbuşit şi încă îngroşat de lacrimi. 


Arătă departe, spre nord. Una după alta, pâlpâirile 
torţelor începeau să se vadă: o salbă subţire de lumini 
înşirate de-a lungul graniţei şi răcnetul gros, plin de mânie, 
al dragonilor, chemându-se unul pe altul, frustraţi. Zburau 
de-a lungul frontierei în formaţii mici, ca nişte păsări care 
se învârt în cercuri, scrutând agitaţi întunericul. 

— N-au niciun zburător de noapte. Doar îşi încearcă 
norocul în întuneric, şopti Granby în urechea lui Laurence, 
cu mâna pâlnie, ca să atenueze zgomotul. 

Căpitanul încuviinţă. 

Agitaţia dragonilor turci pusese în alertă şi graniţa 
austriacă. Pe malul celălalt al Dunării, Laurence vedea, nu 
foarte departe, o fortificaţie aflată pe un deal şi puternic 
luminată. Atinse coasta lui Temeraire şi, când acesta privi 
împrejur, cu ochii săi mari strălucind limpezi în întuneric, 
Laurence i-o arătă, pe tăcute. 

Temeraire clătină din cap. Nu se duse direct la graniţă, ci 
plană o vreme paralel cu linia fortificațiilor, urmărind zborul 
dragonilor turci. Când şi când, echipajele mergeau până 
într-acolo încât trăgeau câte un foc de armă în întuneric, 
probabil mai mult pentru a face puţin zgomot decât cu 
speranţa reală de a lovi o ţintă. Uneori înălţau rachete de 
semnalizare, dar era imposibil să lumineze întreaga 
întindere a hotarului. 

Temeraire le dădu un singur semn de avertizare, 
încordându-şi dintr-odată muşchii. Laurence îl trase în jos 
pe Alien, apoi pe Harley, celălalt veghetor, şi se lipi, la 
rândul lui, de gâtul lui Temeraire. Şi apoi dragonul se 
avântă, cu mişcări de aripi scurte, în cascadă, sporindu-şi 
viteza. La zece lungimi de dragon distanţă de graniţă, 
încetă să mai bată din aripi, lăsându-le larg desfăcute, şi 
inspiră adânc, umflându-şi coşul pieptului. Planând, 
traversă graniţa, îndreptându-se spre unul dintre locurile 
întunecate dintre avanposturi, şi torţele aflate de-o parte şi 
de alta a hotarului nici măcar nu pâlpâiră. Rămase cu 
aripile neclintite cât putu de mult. Zbură atât de aproape 
de pământ, încât Laurence simţi miros proaspăt de ace de 
pin, înainte ca Temeraire să rişte, în sfârşit, o nouă bătaie 


de aripi, apoi încă una, pentru a se ridica deasupra 
copacilor. Se îndepărtă spre nord de fortul austriac, mai 
bine de o milă, înainte să se întoarcă. Granița turcă se 
desluşea acum mai limpede, căci cerul se lumina, şi nu era 
niciun semn că trecerea lor fusese observată: dragonii îşi 
continuau zborurile de căutare. 

Totuşi, trebuiau să ajungă la adăpost înainte să se 
lumineze. Temeraire era prea mare ca să se ascundă cu 
uşurinţă în spaţii deschise. 

— Inalţă steagul, domnule Alien, şi arborează o flamură 
albă alături de el, ordonă Laurence. Temeraire, pătrunde şi 
aterizează cât mai repede. Mai bine să facă tărăboi între 
ziduri decât când ne apropiem. 

Capul lui Temeraire atârna. Fusese un zbor mai istovitor, 
probabil, decât oricare altul din viaţa lui, venit după efortul 
şi durerea de dinainte. Acum bătea încet din aripi nu din 
prudenţă, ci pentru că era epuizat. Dar se înălţă în aer, fără 
să se plângă, pentru un ultim efort: cu o sforţare disperată, 
se avântă în sus, către fort şi peste ziduri, şi ateriză greoi în 
curte, clătinându-se pe picioare, împrăştiind caii unui 
escadron aflat într-o parte şi o companie de infanterişti, 
aflată în cealaltă, care fugiră urlând îngroziţi. 

— Nu trageţi! răcni Laurence în portavoce, apoi repetă în 
franceză, ridicându-se să fluture steagul britanic. 

Astfel reuşi să-i descumpănească pe austrieci şi, în acest 
răstimp, Temeraire oftă şi se lăsă pe picioarele din spate, 
aplecându-şi capul peste piept şi spuse: 

— Of, sunt extrem de obosit. 


Colonelul Eigher le oferi cafea şi paturi, iar pentru 
Temeraire, unul dintre caii care, în agitația lui, îşi rupsese 
un picior. Ceilalţi cai fură duşi în grabă dincolo de zidurile 
fortului şi lăsaţi sub pază, într-un ţarc. Laurence dormi până 
după-amiază şi se ridică din patul lui, încă buimac de somn, 
în timp ce afară Temeraire continua să sforăie într-o 
manieră care l-ar fi trădat până şi în faţa turcilor, aflaţi la o 
jumătate de milă distanţă, dincolo de graniţă, dacă n-ar fi 
fost ghemuit în spatele zidurilor groase de lemn ale fortului. 


— Turcii au de gând să danseze după cum le cântă 
Bonaparte, nu-i aşa? zise Eigher, după ce ascultă o relatare 
mai cuprinzătoare a aventurii lor decât cea pe care fusese 
capabil s-o facă Laurence în noaptea precedentă. Era şi el 
preocupat, fireşte, de natura relaţiilor cu vecinii la care 
națiunea lui se putea aştepta. Multă fericire o să le-aducă! 

Îi oferi lui Laurence o cină bună şi o oarecare simpatie, 
dar nu avea prea multă de dăruit. 

— V-aş trimite la Viena, spuse el, turnând încă un pahar 
de vin, dar, Dumnezeule, v-aş face un rău. Mi-e ruşine s-o 
spun, dar există fiinţe ce-şi zic oameni care v-ar duce pe 
tavă în faţa lui Bonaparte şi ar pleca ambii genunchi în timp 
ce-ar face asta. 

Laurence spuse încet: 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru găzduirea pe care 
ne-aţi dat-o, domnule, şi n-aş vrea, pentru nimic în lume, să 
vă creez complicaţii, dumneavoastră sau țării 
dumneavoastră. Ştiu că sunteţi în relaţii de pace cu Franţa. 

— Pace, replică Eigher cu amărăciune. Ne târâm la 
picioarele lor, ai putea spune, şi ai fi mai aproape de 
adevăr. 

La sfârşitul mesei, băuse aproape trei sticle şi efectul 
vinului asupra lui trăda faptul că ăsta era un obicei. Era un 
gentleman, dar nu de obârşie nobilă, ceea ce îi limitase 
promovarea şi misiunile sub nivelul pe care, bănuia 
Laurence, l-ar fi meritat datorită competenţei lui. Dar nu 
ranchiuna îl îndemna să bea, ci o nefericire care prindea 
glas pe măsură ce seara se scurgea şi combinaţia dintre 
coniac şi prezenţa unui interlocutor îi dezlega limba tot mai 
mult. 

Austerlitzul era demonul care-l bântuia: slujise sub 
generalul Langeron în bătălia fatală. 

— Afurisitul ne-a dat Înălţimile Pratzen, spuse el, şi 
orăşelul însuşi. Şi-a scos oamenii intenţionat de pe terenul 
cel mai bun şi a simulat retragerea. Şi cu ce scop? Ca să-l 
înfruntăm. El avea atunci cincizeci de mii de oameni, iar noi 
nouăzeci, împreună cu ruşii. Şi ne ademenea la luptă. Râse 
fără voioşie: Şi de ce să nu ni le dea? Ni le-a luat înapoi 


destul de uşor, câteva zile mai târziu. Eigher flutură o mână 
peste masa-hartă, pe care aranjase o scenă a bătăliei: o 
sarcină care nu-i luase nici zece minute, deşi era deja bine 
cherchelit. 

În ceea ce-l privea, Laurence nu băuse destul ca să 
rămână netulburat: aflase despre marele dezastru de la 
Austerlitz pe când era deja pe mare, în drum spre China, şi 
doar în termeni vagi. Lunile următoare nu-i furnizaseră mai 
multe informaţii şi, treptat, îşi îngăduise să creadă că 
victoria fusese exagerată. Soldaţii de plumb şi dragonii de 
lemn ai lui Eigher, în etalarea lor grandioasă, îi făceau o 
impresie profund neplăcută, în timp ce colonelul îi mişca de 
colo-colo. 

— Ne-a lăsat să ne distrăm, lovindu-i o vreme flancul 
drept, până când ne-am golit centrul, povesti Eigher, după 
care şi-au făcut apariţia: cincisprezece dragoni şi douăzeci 
de mii de oameni. Îi adusese în marş forţat şi nu ştiam 
nimic despre venirea lor. Am continuat să luptăm, fără 
vlagă, câteva ore, Garda Imperială Rusă le-a provocat nişte 
pierderi uşoare, dar cu asta s-a terminat. 

Întinzând mâna, răsturnă o mică figurină călare şi se lăsă 
pe spătarul scaunului, cu ochii închişi. Laurence luă una 
dintre figurine-dragon, răsucind-o în mâini. Nu ştia ce să 
spună. 

— Împăratul Francisc s-a dus a doua zi dimineaţă şi i-a 
cerşit pacea, continuă Eigher, după puţin timp. Sfântul 
împărat Roman, plecându-se în faţa unui corsican, care a 
pus mâna pe-o coroană. 

Eigher avea glasul îngroşat şi nu mai vorbi, prăbuşindu-se 
încet în amorţire. 


Laurence îl lăsă pe Eigher să doarmă şi se duse afară la 
Temeraire, care acum era treaz şi nu mai puţin nefericit. 

— Pe lângă nenorocirea cu Digby, spuse Temeraire, am 
ucis şi puiul acela de dragon, şi nu avea nicio legătură cu 
toate astea; n-a ales să ne fie vândut ori să fie păstrat de 
turci şi nu avea nicio cale de scăpare. 


Se încolăcise, deprimat, în jurul celor două ouă de dragon 
rămase, cuibărindu-le la piept, probabil din instinct, şi 
scoţându-şi din când în când limba despicată să le atingă 
coaja. Abia cu greu îi lăsă până şi pe Laurence şi Keynes să 
le examineze şi rămase atât de aproape, încât medicul 
spuse iritat: 

— Dă-ţi capul afurisit la o parte, bine? Nu văd nimic, îmi 
iei toată lumina. 

Keynes lovi uşor coaja ouălor, îşi lipi urechea de suprafaţa 
lor şi ascultă, îşi umezi degetele şi le frecă puţin, după care 
şi le duse la gură. După ce se arătă satisfăcut de 
examinarea făcută, se dădu la o parte şi Temeraire se 
înfăşură şi mai atent în jurul ouălor, părând nerăbdător să-i 
audă verdictul. 

— Ei, sunt în stare bună şi nu s-au răcit periculos de mult, 
spuse Keynes. Ar fi bine să le ţinem învelite în mătase şi - 
arătă cu degetul spre Temeraire - nu le-ar strica dacă ar 
face el pe bona. Cel de talie medie nu se află în niciun 
pericol imediat. După sunet, aş spune că puiul de dragon 
nu e încă format. S-ar putea să avem de aşteptat luni, în 
cazul lui. Cât despre Kazilik, nu mai mult de opt săptămâni 
şi nu mai puţin de şase. Trebuie să-l ducem acasă fără să 
mai pierdem nicio clipă. 

— Austria nu e sigură, nici statele germane, cu atâtea 
trupe franceze mişunând peste tot, spuse Laurence. Vreau 
să mergem spre nord, prin Prusia. Ar trebui să ajungem la 
coastă într-o săptămână şi jumătate, iar de acolo mai avem 
câteva zile de zbor spre Scoţia. 

— Orice drum aţi alege, trebuie să vă grăbiţi. Voi reuşi să- 
mi amân puţin raportul către Viena, ca să ieşiţi din ţară 
înainte ca toţi politicienii ăia blestemaţi să poată născoci o 
cale prin care să se poată folosi de voi ca să defăimeze încă 
puţin Austria, spuse Eigher în seara aceea, când Laurence 
vorbi cu el din nou. Pot să vă dau o escortă până la graniţă. 
Dar n-ar trebui să mergeţi pe mare? 

— Ne-ar lua cel puţin încă o lună, dacă am ocoli 
Gibraltarul, şi ar trebui să găsim adăpost de-a lungul 
coastei italiene, pe parcursul unei bune părţi a călătoriei, 


spuse Laurence. Ştiu că prusacii l-au găzduit până acum pe 
Bonaparte, dar crezi că ar merge atât de departe încât să 
ne dea pe mâna lui? 

— Să vă predea? Nu, spuse Eigher. Vor intra în război. 

— Împotriva lui Napoleon?! exclamă Laurence. 

Era o veste bună pe care nu se aştepta s-o audă. Prusacii 
erau dintotdeauna cea mai bună armată a Europei. Dacă s- 
ar fi alăturat coaliţiei precedente la timp, rezultatul ar fi fost 
cu siguranţă cu totul altfel, iar intrarea lor în luptă acum i 
se părea o mare victorie pentru duşmanii lui Napoleon. Dar 
era limpede că Eigher nu vedea nimic îmbucurător în 
această informaţie. 

— Da, şi după ce Napoleon o să-i calce în picioare, şi pe 
ruşi împreună cu ei, n-o să mai rămână nimeni în Europa să 
i se opună, spuse colonelul. 

Laurence nu îi împărtăşea pesimismul. Vestea îi făcea 
inima să salte de bucurie, dar un ofiţer austriac, oricât de 
pătimaş îl ura pe Bonaparte, putea să nu-şi dorească să-i 
vadă pe prusaci reuşind acolo unde ai lui eşuaseră. 

— Cel puţin nu vor avea niciun motiv să pună beţe-n 
roate călătoriei noastre, spuse Laurence cu tact. 

— Mergeţi repede şi ţineţi-vă departe de câmpul de luptă, 
altfel Bonaparte vă va pune beţe-n roate el însuşi, îl sfătui 
Eigher. 


În seara următoare, porniră din nou la drum, la adăpostul 
întunericului. Laurence îi lăsase lui Eigher mai multe 
scrisori, să le trimită la Viena şi de acolo la Londra, deşi 
spera că drumul lui spre casă va fi mai rapid. Dar, în cazul 
unui accident, acţiunile lor de până atunci trebuiau măcar 
cunoscute, inclusiv situaţia cu Imperiul Otoman. 

Raportul lui către Amiralitate, laborios codificat în cifrurile 
vechi de-un an care erau tot ce avea la îndemână, avea un 
ton mai rigid decât de obicei. Nu era tocmai vinovăţie. Era 
convins, în mintea lui, de justeţea acţiunilor sale, dar era 
conştient cum ar putea fi privit totul prin ochii unui 
judecător ostil: o aventură nechibzuită şi imprudentă, 
nesancţionată de nicio autoritate superioară lui, în care 


intrase fără cea mai mică dovadă. Suficient ca să considere 
că schimbarea sentimentelor turcilor era consecinţa şi nu 
cauza furtului. 

lar gestul nici măcar nu putea fi justificat ca o chestiune 
legată de datorie: nimeni nu ar considera că un om ar 
putea avea datoria să întreprindă o misiune atât de 
sălbatică şi de disperată, cu implicaţii profunde asupra 
relaţiilor cu o putere străină, fără să aibă ordine în acest 
sens. Asta ar putea chiar să fie interpretat tocmai pe dos. ŞI 
Laurence nici nu era genul de sofist capabil să arate cu 
neruşinare spre ordinele lui Lenton de a aduce ouăle acasă, 
invocându-le drept justificare. Nu exista niciuna, la drept 
vorbind, în afară de urgenţă. Cea mai raţională reacţie, din 
orice punct de vedere, ar fi fost o întoarcere imediată acasă 
şi plasarea acelei probleme încâlcite în curtea ministerului. 

Nu era sigur dacă el însuşi ar fi fost de acord cu acţiunile 
sale, dacă le-ar fi auzit indirect. Era tocmai genul de 
comportament nebunesc la care lumea se aştepta din 
partea aviatorilor şi, poate că, pe de-o parte, aşa şi era. Nu 
ştia dacă ar fi riscat atât de mult, ştiindu-se supus rigorilor 
Marinei. Asumată deliberat, o asemenea prudenţă ar fi 
meschină. Dar nu, nu alesese niciodată în mod conştient 
calea abilă; doar că era cu totul altceva să fie căpitanul 
unui dragon viu, care devenise în întregime 
responsabilitatea lui şi care nu putea fi dat ori luat prin 
voinţa altor oameni. Laurence se afla în situaţia neplăcută 
de a fi nevoit să se gândească dacă nu cumva era în pericol 
de a începe să se considere mai presus de autoritate. 

— Eu, unul, nu văd ce e atât de minunat la autoritate, 
spuse Temeraire în dimineaţa aceea, când se opriră să se 
odihnească şi Laurence îndrăzni să-i împărtăşească 
neliniştea sa. 

Poposiseră într-o poiană, sus, pe coasta ferită de vânt a 
unui munte, unde păşteau doar câteva oi, care acum se 
frigeau, sub supravegherea atentă a lui Gong Su, într-o 
groapă pentru foc care ardea mocnit, pentru ca fumul să nu 
atragă atenţia. 


— Mi se pare că autoritatea nu face decât să forţeze 
oamenii, prin ameninţări, să facă lucruri pe care ei nu 
doresc să le facă şi pe care nu pot fi convinşi să le facă. Mă 
bucur foarte mult că suntem deasupra ei, continuă 
Temeraire. N-ar fi deloc plăcut dacă cineva ar putea să te ia 
de lângă mine şi să mă oblige să am alt căpitan, ca şi cum 
aş fi o corabie. 

Laurence nu putea să-l contrazică şi, cu toate că ar fi avut 
de obiectat la descrierea făcută de Temeraire autorităţii, nu 
putea s-o facă, simțind că ar fi fost prea ipocrit. Era limpede 
că-i plăcea să fie liber de constrângeri, cel puţin 
deocamdată, şi, dacă îi era ruşine de asta, putea, cel puţin, 
să nu mintă. 

— Ei, bine, presupun că e adevărat că orice om ar fi un 
tiran dacă ar putea, spuse el neliniştit. Un motiv în plus să-i 
refuzăm lui Bonaparte mai multă putere decât are deja. 

— Laurence, spuse gânditor Temeraire, de ce fac oamenii 
ce spune el, când e o persoană atât de neplăcută? Inclusiv 
dragonii. 

— O, păi nu ştiu dacă e neplăcut ca persoană, recunoscu 
Laurence. Soldaţii lui, cel puţin, îl iubesc, dar asta nu e de 
mirare, când câştigă război după război pentru ei. Şi trebuie 
să aibă un anumit farmec, ca să se fi ridicat atât de mult. 

— Atunci de ce e atât de îngrozitor să aibă el autoritate, 
dacă tot trebuie s-o aibă cineva? întrebă Temeraire. La 
urma urmei, am auzit că regele n-a câştigat nicio bătălie. 

— Regele nu se compară cu el, răspunse Laurence. El e 
conducătorul statului, dar nu are putere absolută. Niciun 
om din Anglia nu are. Bonaparte nu are nicio restricţie, 
nimic mai presus de voinţa lui. Şi calităţile pe care le are le 
foloseşte doar în interesul său. Regele şi miniştrii slujesc cu 
toţii națiunea în primul rând, înainte de interesul propriu. În 
orice caz, aşa fac cei mai buni dintre ei. 

Temeraire oftă şi nu mai continuă discuţia, ci se cuibări 
din nou, apatic, cu ouăle, lăsându-l pe Laurence să-l 
privească lung, neliniştit. Nu era vorba doar de pierderea 
pe care o suferiseră; moartea oricărui membru al 
echipajului său îl tulbura întotdeauna pe Temeraire, dar 


manifesta mai degrabă o furie frustrată decât această 
letargie continuă şi Laurence se temea, în adâncul 
sufletului, că adevărata cauză era mai degrabă diferenţa lor 
de opinie în privinţa libertăţilor dragonilor: o dezamăgire 
mai profundă şi una pe care timpul nu avea să o atenueze. 

Putea să încerce să-i vorbească lui Temeraire despre 
anevoioasa muncă politică de emancipare, anii lungi pe 
care Wilberforce îi petrecuse deja introducând în Parlament 
câte un amendament, pe urmă altul, şi cum încă se 
căzneau să interzică până şi comerţul cu sclavi. Dar asta i 
se părea o slabă consolare şi nu prea utilă ca model: o 
evoluţie atât de lentă şi de calculată nu ar fi pe placul 
sufletului nerăbdător al lui Temeraire şi, în orice caz, urma 
să aibă foarte puţin timp pentru demersuri politice, ocupați 
fiind cu obligaţiile lor. 

Dar simţea din ce în ce mai mult că trebuia, cumva, să 
găsească un licăr de speranţă. Cu toate că nu putea 
renunţa la convingerea lui că aveau datoria să acorde 
întâietate efortului de război, nu-i era uşor să-l vadă pe 
Temeraire atât de abătut. 


Câmpurile Austriei erau verzi şi aurii de recolta care se 
cocea, iar turmele erau grase şi mulţumite, cel puţin până 
punea Temeraire gheara pe ele. Nu văzură alţi dragoni şi 
nu se confruntară cu niciun pericol. Trecură graniţa, în 
Saxonia, şi înaintară constant către nord, încă două zile, dar 
nici urmă de armata mobilizată. Până când, în sfârşit, 
trecură dincolo de unul dintre ultimele dealuri submontane 
ale Munţilor Metaliferi şi dădură brusc de o tabără vastă, 
revărsată dincolo de marginile oraşului Dresda, peste 
şaptezeci de mii de oameni şi aproape două duzini de 
dragoni tolăniţi în valea alăturată. 

Laurence ordonă cu întârziere arborarea steagului, în 
timp ce jos se dădea alarma şi infanteriştii alergau la 
tunuri, iar echipajele de aviaţie la dragonii lor. Steagul 
britanic le aduse, însă, o cu totul altă întâmpinare şi 
prusacii îi făcură semn lui Temeraire să coboare într-o zonă 
pe care o eliberară în grabă, în tabăra improvizată. 


— Ţine oamenii la bord, îi spuse Laurence lui Granby. 
Sper că nu e nevoie să zăbovim mult. Am putea să mai 
facem astăzi încă o sută de mile. 

Săltă jos din ham, schiţându-şi în minte explicaţiile şi 
cerinţele în franceză şi încercând să-şi îndepărteze, fără 
rezultat, praful de pe haine. 

— Ei, era şi timpul, spuse un glas, într-o engleză neaoşă. 
Unde naiba sunt ceilalţi? 

Laurence se întoarse şi făcu ochii mari: în faţa lui stătea 
încruntat un ofiţer britanic, lovindu-şi cravaşa de picior. 
Laurence n-ar fi fost mai surprins să întâlnească un 
negustor de peşte de pe Piccadilly în aceleaşi circumstanţe. 

— Dumnezeule, ne mobilizăm şi noi? întrebă el. Îmi cer 
scuze, adăugă el adunându-se, cu întârziere: Căpitan 
William Laurence, pe Temeraire, la dispoziția 
dumneavoastră, domnule. 

— Oh! Colonel Richard Thorndyke, ofiţer de legătură, zise 
colonelul. Şi ce naiba vrei să spui? Ştii foarte bine că vă 
aşteptăm. 

— Domnule, răspunse Laurence, şi mai năucit. Cred că 
ne-aţi confundat cu altă companie. N-aveaţi cum să ne 
aşteptaţi. Venim din China, prin Istanbul. Ultimele ordine le- 
am primit acum câteva luni. 

— Ce? Acum era rândul lui Thorndyke să facă ochii mari, 
cu o consternare crescândă. Vrei să spui că eşti singur? 

— Cum ne vedeţi, răspunse Laurence. Ne-am oprit doar 
ca să cerem o escortă. Suntem în drum spre Scoţia, într-o 
misiune urgentă a Aviației. 

— Păi, mi-ar plăcea al naibii de mult să ştiu ce treburi mai 
urgente decât războiul ăsta blestemat are Aviația! exclamă 
Thorndyke. 

— În ceea ce mă priveşte, domnule, spuse Laurence 
furios, aş vrea să ştiu ce motiv justifică o asemenea 
remarcă despre Aviaţie. 

— Motiv! tună Thorndyke. Armatele lui Bonaparte sunt la 
orizont şi mă întrebi pe mine care-i motivul? Aştept 
douăzeci de dragoni care ar fi trebuit să ajungă aici acum 
două luni, ăsta-i afurisitul de motiv. 


11 


Prinţul Hohenlohe ascultă încercările de explicaţii ale lui 
Laurence cu o figură aproape inexpresivă. Un bărbat în jur 
de şaizeci de ani, cu o faţă jovială căreia peruca albă, 
pudrată, îi atribuia mai degrabă un aer respectabil decât 
supărător de oficial, prinţul avea, totuşi, înfăţişarea unui om 
hotărât. 

— Destul de puţin a făcut Anglia pentru înfrângerea 
tiranului pe care susţineţi cu atâta tărie că-l urâţi, spuse el, 
în cele din urmă, după ce Laurence termină de vorbit. Nicio 
oaste n-a părăsit ţărmul vostru pentru a ni se alătura în 
luptă. Poate că alţii s-au plâns, căpitane, că Anglia preferă 
să-şi sacrifice aurul şi nu sângele, dar Prusia nu se dă în 
lături să ducă greul războiului. Totuşi, am primit asigurări, 
promisiuni şi garanţii că ne vor fi trimişi douăzeci de 
dragoni, dar lupta stă să înceapă şi nici unul nu e încă aici. 
Oare Anglia are de gând să-şi încalce cuvântul? 

— Domnule, nici vorbă de aşa ceva, vă jur, zise 
Thorndyke, aruncându-i lui Laurence o privire ucigătoare. 

— Nu poate să existe o asemenea intenţie, interveni 
Laurence. Nu-mi pot da seama, domnule, de ce întârzie, dar 
asta nu face decât să-mi sporească dorinţa de-a ajunge cât 
mai curând acasă. Avem de zburat doar puţin mai mult de- 
o săptămână, domnule. Dacă-mi acordaţi libera trecere, pot 
să plec şi să revin aici până la sfârşitul lunii şi sper să aduc 
întreaga companie care v-a fost promisă. 

— S-ar putea să nu avem atât timp la dispoziţie şi nu mai 
sunt dispus să accept asigurări fără acoperire, spuse 
Hohenlohe. Dacă dragonii promişi îşi vor face apariţia, vei 
primi biletul de liberă trecere. Până atunci, vei fi oaspetele 
nostru. Sau, dacă vrei, eşti liber să faci ce poţi ca să 
îndeplineşti promisiunile ce ni s-au făcut. Las asta la 
alegerea dumitale. 

Prinţul făcu semn cu capul gărzii sale, care deschise clapa 
cortului, ceea ce însemna limpede că întrevederea luase 


sfârşit. În ciuda comportamentului curtenitor, în spatele 
cuvintelor sale se citea o dârzenie de fier. 

— Sper că nu eşti atât de nesăbuit să stai cu mâinile-n 
sân şi să le dai motive suplimentare de aversiune, spuse 
Thorndyke, după ce părăsiră cortul. 

Laurence se întoarse spre el, furios: 

— Aşa cum aş fi putut şi eu spera că ne veţi susţine, în 
loc să-i încurajați pe prusaci să ne trateze mai degrabă ca 
prizonieri decât ca aliaţi şi să insulte Aviația. Frumoasă 
reprezentaţie din partea unui ofiţer britanic, când 
cunoaşteţi foarte bine situaţia în care ne aflăm. 

— Eşti liber să încerci să mă convingi cât de importante 
pot fi două ouă de dragon pe lângă această campanie, 
spuse Tharkay. Pentru Dumnezeu, nu înţelegi ce-ar putea 
să însemne asta? Dacă Bonaparte îi învinge, încotro naiba 
crezi că va privi după aceea, dacă nu dincolo de Canal? 
Dacă nu reuşim să-l oprim aici, anul viitor pe vremea asta o 
să trebuiască să-l oprim la Londra - sau doar să încercăm, 
cu jumătate din ţară în flăcări. Aviatorii tăi ar face orice ca 
să nu pună în pericol animalele astea de care sunteţi 
obsedaţi, ştiu foarte bine, dar cu siguranţă îţi dai seama... 

— Ajunge! E suficient, spuse Laurence. Pentru Dumnezeu, 
mergeţi prea departe. 

li întoarse spatele şi se îndepărtă cu paşi mari, clocotind 
de mânie. Nu era din fire un om pus pe harţă şi rareori 
căutase satisfacţie în felul acesta. Dar nu putea suporta să i 
se pună la îndoială curajul şi devotamentul şi, pe deasupra, 
să fie insultată Aviația. Îi trecu prin minte că, dacă nu s-ar fi 
aflat într-o situaţie disperată, nu s-ar fi stăpânit. 

Insă reglementarea care le interzicea ofiţerilor de aviaţie 
să se dueleze nu era una obişnuită, de la care te puteai 
sustrage. Aici, pe câmpul de luptă, mai mult ca oriunde, nu 
putea risca să fie rănit, chiar dacă scăpa cu viaţă. Nu numai 
că aşa ceva îl putea scoate din luptă, dar l-ar şi deprima pe 
Temeraire. Laurence era însă profund afectat de pata de pe 
onoarea lui. 


— Şi presupun că husarul ăla blestemat se gândeşte în 
clipa asta că n-am curaj nici cât un câine, spuse el cu 
amărăciune. 

— Ai făcut exact ce trebuia, slavă Domnului, replică 
Granby, palid de uşurare. E chinuitor, nu încape îndoială, 
riscul e prea mare. Nu e nevoie să-l mai întâlneşti pe 
individ. Ferris şi cu mine putem să mijlocim orice negociere 
cu el, dacă e cazul. 

— Îţi mulţumesc, dar aş prefera să-l las să mă împuşte 
decât să creadă că am cea mai mică ezitare să dau ochii cu 
el, răspunse Laurence. 

Granby îl întâlnise la intrarea în adăpost. Acum 
ajunseseră împreună în poieniţa stearpă care le fusese 
repartizată. Temeraire stătea încolăcit, cât putea de comod 
în condiţiile date, ascultând concentrat conversaţia 
dragonilor prusaci de alături, cu urechile ciulite şi gulerul 
încordat de atenţie, în timp ce oamenii trebăluiau pe lângă 
focuri, îmbucând câte ceva. 

— Acum plecăm? întrebă Temeraire, la sosirea lui 
Laurence. 

— Nu, mă tem că nu, răspunse căpitanul, chemându-i pe 
Ferris şi pe Riggs să li se alăture. Ei, bine, domnilor, nu-i de 
glumă, le spuse el posomorât ofiţerilor săi superiori. Ne-au 
refuzat libera trecere. 

Când Laurence termină de prezentat întreaga situaţie, 
Ferris izbucni: 

— Dar, domnule, o să luptăm, nu-i... adică, o să-i 
înfruntăm? se corectă el repede. 

— Nu suntem nici copii, nici laşi, să ne ascundem într-un 
colţ înaintea unei bătălii, răspunse Laurence, mai ales 
înaintea uneia de o importanţă vitală! E drept, ne-au jignit, 
dar vă asigur că au fost greu încercaţi. N-au decât să ne 
insulte cât poftesc, nu voi lăsa orgoliul să ne împiedice să 
ne facem datoria. Şi nu încape nicio discuţie în privinţa 
asta. Aş vrea doar să ştiu de ce n-a trimis Aviația ajutorul 
promis. 

— Nu poate exista decât o singură explicaţie: sunt sigur 
că e nevoie de ei în altă parte, zise Granby, Şi, probabil, din 


acelaşi motiv ne-au trimis, din capul locului, după ouă. 
Dacă nu cumva Canalul e sub bombardament, necazul 
trebuie să fie undeva peste hotare - cine ştie ce mare 
tulburare în India sau ce problemă în Halifax... 

— O! Poate încercăm să ne recuperăm coloniile 
americane? sugeră Ferris. 

Riggs opină că era mai probabil ca Noua Scoţie să fi fost 
invadată de colonişti, nişte nătărăi nerecunoscători şi 
răzvrătiți. Discutară aprins câteva clipe, până când Granby 
le întrerupse speculaţiile inutile. 

— Ei, bine, nu contează unde exact. Amiralitatea nu va 
lăsa Canalul descoperit, indiferent ce ar face Bonaparte în 
altă parte. lar dacă toţi dragonii disponibili se întorc acasă 
cu nave de transport, pe mare ar fi putut avea felurite 
neplăceri care să-i întârzie. Dar dacă au întârziat deja două 
luni, trebuie să sosească din clipă-n clipă. 

— Eu, unul, căpitane - sper că mă vei ierta c-o spun -, aş 
prefera să rămân şi să lupt, dacă dragonii ar ajunge mâine 
aici, declară Riggs, în felul lui sincer, direct. Am putea 
oricând să încredinţăm ouăle unui dragon de talie medie să 
le ducă acasă. Ar fi al naibii de păcat să ratăm ocazia de a 
da o mână de ajutor când e ciomăgit Bonaparte. 

— Bineînţeles că trebuie să rămânem şi să luptăm, 
interveni Temeraire, respingând cu o zvâăcnire a cozii orice 
altă discuţie. Într-adevăr, nimic nu i-ar fi stat în cale, dacă 
bătălia ar fi fost prin apropiere: tinerii dragoni erau dornici 
oricând de-o încăierare. Mare păcat că Lily şi Maximus nu 
sunt aici, continuă el, nici ceilalţi prieteni ai noştri, dar tare 
mă bucur că, în sfârşit, vom putea iarăşi să luptăm 
împotriva francezilor. Sunt sigur că-i putem învinge şi de 
data asta. Şi apoi, poate - adăugă el brusc, ridicându-se, cu 
ochii mari şi gulerul umflat, vizibil entuziasmat -, poate 
războiul se va sfârşi şi putem să mergem acasă şi să ne 
ocupăm, până la urmă, de problema libertăţii dragonilor. 

Laurence se înfioră de intensitatea senzaţiei sale de 
uşurare. Deşi fusese neliniştit, nu-şi dăduse cu adevărat 
seama cât de deprimat fusese Temeraire. Această izbucnire 
de entuziasm oferea un contrast de-a dreptul izbitor, 


anihilând orice eventuală intenţie din partea lui Laurence 
de a rosti avertismente descurajatoare, deşi era pe deplin 
conştient că o victorie aici era necesară, dar nu suficientă 
pentru înfrângerea definitivă a lui Bonaparte. Era foarte 
posibil, încerca el să-şi convingă conştiinţa, ca Napoleon să 
fie forţat să accepte o înţelegere, dacă această campanie a 
lui era împiedicată, oferind astfel Angliei o pace adevărată, 
chiar dacă de scurtă durată. 

Aşadar, Laurence spuse doar: 

— Mă bucur că sunteţi cu toţii de acord cu mine, 
domnilor, în privinţa intrării în luptă, dar trebuie să avem în 
vedere şi cealaltă misiune a noastră: am plătit aceste ouă 
cu prea mult sânge şi prea mult aur ca să le pierdem acum. 
Nu putem porni de la presupunerea că Aviația va sosi la 
timp ca să le ducă în siguranţă acasă şi dacă această 
campanie ne reţine mai mult de o lună sau două, aşa cum 
este foarte posibil, puiul de Kazilik va ieşi din ou în toiul 
unei bătălii. 

Nimeni nu vorbi, preţ de o clipă. Granby, cu pielea lui 
albă, roşi ca racul şi apoi păli. Işi plecă ochii şi nu spuse 
nimic. 

— Sunt înfofolite bine, domnule, într-un cort, cu un 
mangal bun păzit de doi sergenţi clipă de clipă, zise Ferris, 
după un moment, aruncând o privire spre Granby. Keynes 
spune c-o să le meargă bine. Şi dacă se ajunge la luptă 
adevărată, ar fi ideal să postăm echipa de sol undeva în 
spatele frontului şi să-l lăsăm pe doctor să aibă grijă de 
ouă. Dacă va trebui să ne retragem, putem să ne oprim şi 
să-i luăm cu noi pe toţi destul de repede. 

— Dacă vă faceți griji, interveni Temeraire pe 
neaşteptate, o să-l rog să aştepte cât poate, după ce coaja 
se mai întăreşte puţin şi mă poate înţelege. 

ÎI priviră cu toţii înmărmuriţi. 

— Să-l rogi să aştepte? întrebă Laurence, nedumerit. Vrei 
să spui... să rogi puiul? Nu-mi vine să cred că poate fi o 
chestiune de alegere. 

— Păi, începe să ţi se facă foarte foame, dar nu eo 
senzaţie atât de presantă, până când nu ieşi din găoace, 


spuse Temeraire, ca şi cum ar fi fost un lucru bine 
cunoscut. lar tot ce se întâmplă afară pare atât de 
interesant, odată ce începi să înţelegi! Dar sunt sigur că 
puiul mai poate aştepta puţin. 

— Doamne, Amiralitatea va rămâne cu gura căscată, zise 
Riggs, după ce rumegară cu toţii această informaţie 
uluitoare. Deşi poate că doar Celeştii sunt aşa. Sunt sigur 
că n-am auzit niciodată un dragon spunând că-şi aminteşte 
ceva din interiorul oului. 

— Păi, nu-i nimic de povestit, zise Temeraire prozaic. E 
destul de neinteresant, de aceea vrem să ieşim. 

Laurence îi trimise pe toţi să se apuce să improvizeze o 
tabără, din puţinele rezerve pe care le aveau. Granby plecă 
în grabă, salutând doar cu o clătinare a capului. Ceilalţi 
locotenenţi se priviră şi îl urmară. Laurence presupunea că 
promovarea cuiva doar pentru că se află la locul potrivit, în 
momentul potrivit, era un lucru mai puţin obişnuit în rândul 
aviatorilor decât al marinarilor, ecloziunile fiind ţinute mai 
riguros sub control decât capturarea navelor. La început, 
când abia se cunoscuseră, Granby însuşi se numărase 
printre acei ofiţeri nemulţumiţi de faptul că Laurence îl 
dobândise pe Temeraire. Căpitanul îi înţelegea stânjeneala 
şi reținerea în a-şi exprima o părere: Granby nu putea nici 
să susţină un mod de acţiune care ar fi făcut din el, 
aproape sigur, cel mai vârstnic candidat disponibil la 
momentul eclozării, dar nici să protesteze la adresa unuia 
care i-ar cere să încerce să înhame un pui în cele mai 
vitrege condiţii, pe câmpul de luptă, când oul era în mâinile 
lor doar de câteva săptămâni, era o rasă rară, aproape 
necunoscută pentru ei, şi când, în caz de eşec, ar rata, 
aproape sigur, orice viitoare şansă de promovare. 


Laurence îşi petrecu seara întocmind scrisori, în micul său 
cort, singurul adăpost pe care-l avea, şi acesta instalat de 
oamenii lui. Nici el, nici ceilalţi nu primiseră vreo ofertă 
oficială de găzduire, deşi existau cazărmi pentru aviatorii 
prusaci construite de jur împrejurul adăpostului. Dimineaţă, 
avea de gând să meargă în Dresda şi să vadă dacă putea 


să facă rost de fonduri din banca lui. Ultimii bani pe care-i 
mai avea urmau să se ducă într-o zi, cumpărând provizii 
pentru oamenii lui şi pentru Temeraire la preţuri de război, 
şi nu era deloc dispus să le cerşească ajutorul prusacilor, în 
condiţiile date. 

La scurt timp după lăsarea întunericului, Tharkay bătu 
într-unul din stâlpii cortului şi intră. Rana lui urâtă cel puţin 
nu se infectase, dar călăuza încă şchiopăta puţin şi urma să 
rămână tot restul vieţii cu o despicătură adâncă în coapsă, 
un şanţ de carne pârjolită. Laurence se ridică şi-i făcu semn 
către cutia acoperită cu un morman de perne, singura care- 
i slujea drept scaun. 

— Zău, ia loc, eu o să stau foarte comod aici, spuse el şi 
se aşeză turceşte pe celelalte perne, aflate pe podea. 

— Am venit doar pentru o clipă, începu Tharkay. 
Locotenentul Granby mi-a spus că nu plecăm. Inţeleg că 
Temeraire a fost luat în locul celor douăzeci de dragoni. 

— Măgulitor, presupun, dacă judecăm aşa, replică 
Laurence sarcastic. Da, ne-am stabilit aici, chiar dacă 
împotriva planului nostru şi, fie că putem face faţă, fie că 
nu, avem de gând să facem tot ce putem. 

Tharkay clătină din cap. 

— Atunci o să-mi respect cuvântul, zise el, şi te anunţ, de 
data asta, că am de gând să plec. Mă îndoiesc că într-o 
luptă aeriană un om neinstruit ar fi altceva decât o belea la 
bordul lui Temeraire. lar de o călăuză n-aveţi nevoie, dacă 
nu puteţi părăsi tabăra. Nu vă mai pot fi de folos. 

— Nu, spuse Laurence domol, incapabil să-l contrazică, 
deşi avea rezerve. Şi n-am să insist să rămâi, în situaţia 
noastră actuală, cu toate că îmi pare rău să te pierd, când 
mă gândesc că va mai fi nevoie de tine în viitor. Şi, în acest 
moment, nu te pot răsplăti pe măsura ostenelii tale. 

— Hai să amânăm asta, spuse Tharkay. Cine ştie? S-ar 
putea să ne mai întâlnim. Lumea nu este, până la urmă, 
atât de mare. 

Vorbi cu un zâmbet abia schiţat şi se ridică, întinzându-i 
mâna căpitanului. 


— Aşa sper, răspunse Laurence, strângându-i-o. Şi sper 
că într-o bună zi îţi voi putea întoarce serviciul. 

Tharkay refuză oferta lui Laurence de a încerca să obţină 
pentru el o escortă. Şi, de fapt, Laurence nu era convins că 
Tharkay va avea nevoie de aşa ceva, în ciuda faptului că 
şchiopăta. Fără să mai lungească vorba, Tharkay îşi ridică 
gluga mantiei şi, luându-şi micul bagaj, dispăru în freamătul 
şi hărmălaia adăpostului. In preajma dragonilor erau 
postate câteva gărzi şi el se îndepărtă repede printre 
focurile şi corturile risipite. 


Laurence îi trimisese colonelului Thorndyke un mesaj 
scurt, oficial, informându-l că aveau de gând să se pună la 
dispoziţia prusacilor. Dimineaţă, colonelul veni din nou la 
adăpost, aducând cu el un ofiţer prusac: ceva mai tânăr 
decât ceilalţi comandanţi, cu o mustață de-a dreptul 
impresionantă, ale cărei vârfuri atârnau până sub bărbie, şi 
o expresie fioroasă, de uliu. 

— Înălţimea Voastră, permiteţi-mi să vi-l prezint pe 
căpitanul William Laurence, din Corpul de Aviaţie al 
Maiestăţii Sale, spuse Thorndyke. Căpitane, acesta este 
prinţul Ludovic-Ferdinand, comandant al avangărzii. Ai fost 
repartizat sub comanda sa. 

Pentru comunicarea directă, fură nevoiţi să recurgă la 
franceză. Laurence se gândi cu mâhnire că măcar începea 
să stăpânească mai bine limba, nevoit fiind s-o folosească 
atât de des. Intr-adevăr, de data aceasta nu era cel mai 
nepriceput vorbitor, căci prinţul vorbea cu un accent 
puternic şi aproape neinteligibil. 

— Să-i vedem anvergura, priceperea, spuse prinţul 
Ludovic, arătând spre Temeraire. 

Chemă dintr-un adăpost învecinat un ofiţer prusac, 
căpitanul Dyhern, şi îi dădu instrucţiuni să-şi conducă 
dragonul de talie grea, pe nume Eroica, împreună cu 
formaţia, într-un exerciţiu demonstrativ. Laurence privi, de 
lângă capul lui Temeraire, fără să-şi arate descurajarea. 
Neglijase total exerciţiile în grup în timpul lungilor luni 
scurse de la plecarea din Anglia şi n-ar fi putut egala 


măiestria pe care o vedea nici cu formaţia în forma ei 
maximă. Eroica era aproape de dimensiunea lui Maximus, 
vechiul tovarăş al lui Temeraire, un Regal Copper - cea mai 
mare rasă de dragoni cunoscută. Nu zbura repede, dar 
când se mişca în careu, colţurile pe care le trasa erau 
aproape perfecte, iar distanţa care-l separa de ceilalţi 
dragoni varia foarte puţin, privită cu ochiul liber. 

— Nu pricep deloc de ce zboară aşa, spuse Temeraire, 
iţindu-şi capul într-o parte. Întoarcerile alea arată foarte 
ciudat şi, când au schimbat direcţia, a rămas destul loc 
între ei ca să treacă oricine. 

— E doar un exerciţiu, nu o formaţie de luptă, îi explică 
Laurence. Dar poţi fi sigur că se vor descurca excelent în 
bătălie, datorită disciplinei şi a preciziei necesare pentru 
executarea unor astfel de manevre. 

Temeraire pufni. 

— Cred că ar face mai bine să exerseze lucruri care le-ar 
fi cu adevărat de folos. Dar văd schema. Pot s-o execut 
acum, adăugă el. 

— Eşti sigur că n-ai vrea să-i mai urmăreşti puţin? îl 
întrebă Laurence, neliniştit. 

Dragonii prusaci făcuseră o singură repetiţie completă şi, 
în ceea ce-l privea, Laurence ar fi preferat să aibă puţin 
timp să mai exerseze manevra. 

— Nu, e absurdă, dar nu e grea deloc, spuse Temeraire. 

Nu era, probabil, ceea mai bună stare de spirit cu care să 
te apuci de antrenament, iar Temeraire nu agrease 
niciodată prea mult zborul în formaţie, chiar şi în mai puţin 
rigurosul stil britanic. În ciuda încercării lui Laurence de a-l 
opri, Temeraire făcu manevra cu maximă viteză, mult mai 
repede decât reuşise formaţia prusacă şi, pe deasupra, 
răsucindu-se în spirală, în mişcări complicate, cu care 
niciun dragon de talie uşoară n-ar fi putut ţine pasul. 

— Am amânat întoarcerea, ca să pot să urmăresc tot 
timpul restul formaţiei, adăugă Temeraire, cuibărindu-se la 
pământ, mulţumit de sine. În felul acesta, un atac nu m-ar 
putea lua prin surprindere. 


Ingeniozitatea lui nu-i impresionă prea mult pe prinţul 
Ludovic, şi nici pe Eroica. Dragonul tuşi scurt, flegmatic. 
Temeraire îşi zbârli gulerul şi se ridică pe picioarele din 
spate, mijindu-şi ochii. 

— Domnule, spuse repede Laurence, ca să prevină orice 
conflict, poate că nu ştiţi că Temeraire este un Celest. 
Aceşti dragoni au o abilitate anume... 

Aici Laurence se opri, dându-şi brusc seama că vântul 
divin ar putea să sune poetic şi exagerat, dacă era tradus 
direct. 

— Demonstrează, te rog, ceru prințul Ludovic, 
gesticulând. 

Prin preajmă nu se afla însă nicio ţintă adecvată, cu 
excepţia unui mic pâlc de copaci. Temeraire îi dobori 
bucuros, cu un singur răget puternic din adâncul pieptului, 
fără să dea nicidecum măsura întregii sale capacităţi. Toţi 
dragonii din adăpost intrară în alertă, începând să strige şi 
să se agite, iar din capătul opus al taberei, unde se afla 
cavaleria, se stârni un nechezat îngrozit. 

Prinţul Ludovic examină trunchiurile împrăştiate cu un 
oarecare interes. 

— Ei bine, după ce-i vom face să se retragă în fortificațiile 
lor, asta va fi folositor, spuse el. La ce distanţă este 
eficient? 

— Pentru a dobori lemnul uscat, nu foarte mare, 
domnule, răspunse Laurence. Ar trebui să se apropie prea 
mult de inamic şi ar fi în bătaia focului. Totuşi, împotriva 
infanteriei sau a cavaleriei, raza de acţiune e mai mare şi 
sunt sigur că ar avea un efect excelent... 

— Ah! Dar cu un preţ prea mare, replică prinţul Ludovic, 
fluturând o mână, în mod grăitor, către tipetele perfect 
audibile ale cailor. Armata care va renunţa la cavalerie în 
favoarea formațiilor de dragoni va fi înfrântă pe câmpul de 
luptă, dacă infanteria inamicului rezistă. Frederic cel Mare a 
dovedit asta cu prisosinţă. Aţi mai luptat până acum într-o 
confruntare la sol? 

— Nu, domnule, fu nevoit Laurence să recunoască. 


Temeraire avea, oricum, puţine misiuni la activ, 
confruntări exclusiv aeriene, iar Laurence, în ciuda carierei 
sale îndelungate, nu putea să pretindă nici el că avea 
experienţă. Majoritatea aviatorilor, pe parcursul carierei lor 
militare, vor fi căpătat o oarecare pricepere, cel puţin 
venind în sprijinul infanteriei, însă el petrecuse anii aceia pe 
mare şi întâmplarea făcuse să nu participe la niciun fel de 
bătălie terestră. 

— Hm. Prinţul Ludovic clătină din cap şi îşi îndreptă 
spatele. Nu vom încerca să vă instruim acum, declară el. 
Mai bine să vă folosim cât putem mai eficient. Vei zbura în 
formaţia lui Eroica, la începutul bătăliei, apoi vei ţine 
inamicii departe de flancuri. Ţine aproape de ei şi nu vei 
speria cavaleria. 


După ce se interesă de echipajul lui Temeraire, prinţul 
Ludovic insistă, de asemenea, să le ofere câţiva ofiţeri 
prusaci şi câteva ajutoare la sol, în completare. Laurence 
nu putea tăgădui că personalul suplimentar era de folos, 
după nefericitele pierderi pe care le suferise de la plecarea 
din Anglia: Digby şi Baylesworth de curând, Macdonaugh, 
ucis în deşert, şi bietul Morgan, omorât împreună cu 
jumătate dintre harnaşierii lui în asaltul de noapte al 
francezilor, lângă Madeira, atât de demult, când abia 
ridicaseră ancora. Noii oameni păreau să ştie ce au de 
făcut, dar engleza nu o vorbeau aproape deloc, franceza 
foarte puţin, iar pe Laurence îl îngrijora prezenţa unor 
persoane total străine la bord, din cauza ouălor. 

Era limpede că disponibilitatea lui de a colabora nu-i 
adusese pe prusaci la sentimente mult mai bune. Se mai 
înmuiaseră puţin faţă de Temeraire şi echipajul lui, dar 
continuau să considere că Aviația nu era demnă de 
încredere. O asemenea justificare fusese suficientă pentru 
ca prusacii să se simtă îndreptăţiţi să-l reţină pe Laurence 
împotriva voinţei sale şi, pe lângă suferinţa pe care, 
inevitabil, i-o provoca acest lucru, se putea aştepta ca 
prusacii să profite de ocazie ca să confişte oul de Kazilik, 
dacă deveneau conştienţi de iminenţa eclozării. 


Vorbise despre urgenţa misiunii sale, fără să menţioneze 
că puiul se pregătea să iasă din ou şi nu spusese că era un 
Kazilik, ceea ce ar fi sporit, cu siguranţă, ispita: prusacii nu 
aveau niciun scuipător de flăcări. Insă cu ofiţerii prusaci în 
preajmă, secretul era în pericol. In plus, prin discuţiile lor, 
aceştia îi învățau fără să-şi dea seama germana pe puii din 
ouă, ceea ce uşura şi mai mult o eventuală confiscare. 

Nu discutase problema cu ofiţerii lui, pentru că nu 
considerase necesar să-i împovăreze cu grijile sale. Granby 
era un locţiitor agreat de echipaj şi, chiar dacă ar fi fost 
detestat de toată lumea, nimeni nu s-ar fi bucurat să-şi 
vadă răpit rodul strădaniilor disperate. Fără să primească 
niciun fel de instrucţiuni, membrii echipajului erau rezervaţi 
faţă de ofiţerii prusaci şi atenţi să-i ţină departe de ouă, 
care fuseseră lăsate în scutecele lor şi ţinute în mijlocul 
taberei, sub paza voluntară, acum triplată, postată de Ferris 
ori de câte ori Temeraire era ocupat cu manevre sau 
exerciţii. 

Acest lucru nu se întâmpla foarte des. Prusacii considerau 
că dragonii nu trebuie forţaţi decât în timpul bătăliilor. 
Formaţiile se antrenau zilnic şi ieşeau în misiuni de 
recunoaştere, sondând puţin împrejurimile, dar nu se 
îndepărtau prea mult, fiind limitați de posibilităţile celor mai 
lenți membri ai lor. Propunerea lui Laurence de a zbura cu 
Temeraire mai departe fusese refuzată, pe motiv că, dacă 
ar întâlni o formaţie franceză, ar fi capturați sau ar conduce 
duşmanul spre tabăra prusacă, oferind prea multe 
informaţii în schimbul unui câştig mic - încă una dintre 
maximele lui Frederic cel Mare, pe care începea să 
obosească să le audă. 

Doar Temeraire era fericit: învăţa rapid germana de la 
echipajele prusace şi era la fel de mulţumit că nu trebuia să 
facă în mod constant exerciţii în formaţie. 

— Nu trebuie să fac exerciţii de zbor în careu ca să mă 
descurc în bătălie, spuse el. E păcat să nu văd mai mult 
priveliştile, dar nu contează. După ce-l învingem pe 
Napoleon, ne putem întoarce oricând pentru o vizită. 


Temeraire privea viitoarea bătălie din perspectiva unei 
victorii sigure, la fel, ce-i drept, ca aproape întreaga armată 
din jurul lor, cu excepţia saxonilor care bombăneau, 
majoritatea înrolați fără voie. Erau multe lucruri pe care se 
puteau întemeia asemenea speranţe: nivelul disciplinei din 
întreaga tabără era minunat, iar exerciţiile infanteriei, mai 
presus de orice văzuse Laurence vreodată. Chiar dacă 
Hohenlohe nu era un geniu de calibrul lui Napoleon, părea 
cu siguranţă un general milităros, iar armata lui, aşa 
numeroasă cum era, nu reprezenta nici jumătate din forţele 
prusace; şi asta fără a-i pune la socoteală şi pe ruşi, care-şi 
masaseră efectivele pe teritoriile poloneze, către est, şi 
aveau să mărşăluiască în curând în sprijinul lor. 

Francezii aveau să fie copleşiţi numeric, acţionând 
departe de teritoriul lor, cu proviziile împuţinate. Nu aveau 
cum să aducă mulţi dragoni cu ei, iar veşnica ameninţare a 
Austriei, în flancul lor, şi a Angliei, dincolo de Canal, avea 
să-l forţeze pe Napoleon să lase în urmă o mare parte din 
trupele sale, în eventualitatea unei întârziate intrări 
surpriză în război a uneia dintre aceste două puteri. 

— Cu cine s-a luptat, în definitiv: cu austriecii şi italienii şi 
cu nişte păgâni din Egipt? spuse căpitanul Dyhern. Din 
politeţe, Laurence fusese primit la popota aviatorilor 
prusaci şi, cu prilejul vizitelor sale, treceau bucuroşi la 
conversaţia în franceză, pentru plăcerea de a-i descrie 
inevitabila înfrângere a acelei naţiuni. Francezii nu sunt 
făcuţi cu adevărat pentru luptă, continuă Dyhern, nu au 
tărie. Câteva înfrângeri şi vom vedea cum întreaga lui oaste 
se risipeşte. 

Toţi ceilalţi ofiţeri clătinară din cap şi îl susţinură, iar 
Laurence era la fel de dornic ca oricare dintre ei să ridice 
paharul pentru înfrângerea lui Bonaparte, chiar dacă era 
mai puţin înclinat să-i considere victoriile chiar atât de 
neînsemnate. Laurence luptase pe mare cu destui francezi 
ca să ştie că nu erau nişte molâi, chiar dacă nu prea 
aduceau a marinari. 

Cu toate acestea, era de părere că francezii nu erau 
soldaţi de calibrul prusacilor şi era încurajator să se afle în 


compania unor oameni atât de hotărâți să învingă. Nu 
cunoşteau nici teamă, nici măcar nesiguranţă. Erau nişte 
aliaţi de nădejde. Laurence era convins că în ziua bătăliei 
putea să se alinieze fără ezitare lângă ei şi să-şi lase 
propria viaţă în seama curajului lor. Era aproape cel mai 
mare elogiu pe care-l putea aduce, fapt care îi spori 
supărarea când, într-o seară, plecând împreună de la 
popotă, Dyhern îl trase deoparte. 

— Sper că-mi vei îngădui să vorbesc, fără să te simţi 
jignit, spuse Dyhern. N-aş învăţa niciodată un om cum 
trebuie să se poarte cu dragonul său, dar aţi stat în Orient 
atât de mult! Acum are nişte idei ciudate, pare-mi-se. 

Dyhern era un soldat care spunea lucrurile pe şleau, dar 
nu vorbi cu asprime, iar cuvintele lui se voiau un fel de 
aluzie blândă. Cu toate acestea, pentru Laurence erau 
umilitoare, sugerând că „poate nu s-a antrenat destul sau a 
fost ţinut prea adesea departe de luptă şi e bine să nu-i laşi 
să devină preocupaţi”. 

Dragonul lui Dyhern, Eroica, era cu siguranţă un exemplu 
de disciplină prusacă: aşa şi arăta, cu solzii osoşi, 
suprapuşi, care îi încercuiau gâtul şi urcau pe crestele 
omoplaţilor şi pe aripi, de parcă purta armură. In ciuda 
dimensiunii sale uriaşe, nu manifesta nici un fel de tendinţă 
spre indolenţă, fiind mai degrabă gata să-i muştruluiască 
pe ceilalţi dragoni dacă se lăsau pe tânjeală, şi era gata 
oricând să răspundă unei chemări la antrenament. Ceilalţi 
dragoni prusaci îl venerau şi, când mâncau, se dădeau de 
bunăvoie la o parte, lăsându-l să-şi aleagă cele mai bune 
bucăţi. 

Laurence fusese invitat să-l lase pe Temeraire să se 
hrănească din ţarc, după ce se angajaseră să li se alăture 
prusacilor în luptă, iar Temeraire, predispus să-şi revendice 
întâietatea, nu voia să cedeze în favoarea lui Eroica. Şi, la 
drept vorbind, nici lui Laurence nu i-ar fi plăcut să-l vadă 
făcând asta. Dacă prusacii nu alegeau să valorifice mai 
mult capacităţile lui Temeraire, era treaba lor. Laurence 
putea chiar să aprecieze raţionamentul care-i împiedica să- 
şi încurce formaţiile, care aveau o precizie atât de ridicată, 


prin introducerea atât de târzie a unui nou participant. Dar 
n-ar fi suportat nicio clipă o desconsiderare a calităţilor lui 
Temeraire şi n-ar fi tolerat vreo aluzie cum că dragonul lui 
nu i-ar fi, din orice punct de vedere, egal - şi în mintea lui, 
superior - lui Eroica. 

Eroica îşi împărțea cina cu el, fără să obiecteze, dar 
ceilalţi dragoni  prusaci  dezaprobau îndrăzneala lui 
Temeraire şi făcuseră cu toţii ochii mari văzând că acesta 
nu mănâncă imediat, ci îi duce prada la Gong Su, să fie mai 
întâi gătită. 

— Are mereu acelaşi gust, dacă o mănânci doar crudă, le- 
a explicat Temeraire, remarcându-le scepticismul. E mult 
mai plăcut să fie gătită. Gustaţi puţin şi-o să vedeţi. 

Eroica a răspuns doar cu un fornăit şi a sfâşiat ostentativ 
din carnea crudă a vitelor sale, devorându-le până la 
copite. Ceilalţi dragoni prusaci i-au urmat imediat exemplul. 

— E mai bine să nu cedezi la toanele lor, adăugă Dyhern 
acum. Pare un lucru mărunt - de ce să nu-i laşi să aibă 
parte de toate plăcerile posibile, când nu sunt angajaţi în 
luptă? Dar e la fel ca şi cu oamenii. Trebuie să existe 
disciplină, ordine şi sunt mai fericiţi aşa. 

Bănuind că Temeraire abordase din nou subiectul 
reformelor cu tovarăşii săi, Laurence îi răspunse scurt şi se 
întoarse în poiana dragonului său, găsindu-l ghemuit, tăcut 
şi nefericit. Şi cea mai mică intenţie de a-i face reproşuri 
dispăru în faţa aerului său dezamăgit şi Laurence se duse 
imediat să-i mângâie botul neted. 

— Au zis că-s molâu pentru că vreau să mănânc mâncare 
gătită şi pentru că citesc, spuse Temeraire, abătut. Şi mă 
cred nătărău pentru că am zis că dragonii n-ar trebui să fie 
obligaţi să lupte. Niciunul n-a vrut să mă asculte. 

— Păi, dragul meu, îi răspunse Laurence cu blândeţe, 
dacă vrei ca dragonii să-şi aleagă liber destinul, trebuie să 
te aştepţi ca unii dintre ei să nu dorească să facă nicio 
schimbare. Aşa s-au obişnuit, în definitiv. 

— Da, dar sunt sigur că oricine poate să-şi dea seama că 
e mai plăcut să poţi alege, răspunse Temeraire. Nu e ca şi 
cum eu n-aş vrea să lupt, orice-ar spune neghiobul de 


Eroica, adăugă el, cu bruscă şi crescândă indignare, 
ridicându-şi capul de pe pământ şi înfoindu-şi gulerul. Şi 
vreau să ştiu ce are el de comentat, când nu se gândeşte la 
nimic decât la număratul bătăilor de aripi dintre o 
întoarcere şi următoarea. Măcar eu nu sunt atât de prost 
încât să exersez de zece ori cum să-mi arăt burta oricui 
vrea să mă atace dintr-o parte. 

Laurence primi cu groază această izbucnire de furie şi 
încercă să-l calmeze, dar fără prea mult succes. 

— Spune că ar trebui să exersez lupta în formaţie în loc 
să mă lamentez, continuă Temeraire cu înverşunare, când 
aş putea să-i nimicesc din două mişcări, după cum zboară. 
Ar trebui să rămână acasă şi să mănânce vaci toată ziua, la 
cât vor fi de folositori într-o bătălie. 

În cele din urmă, se lăsă potolit şi Laurence nu se mai 
gândi la asta. Insă dimineaţă, în timp ce stătea şi citea cu 
Temeraire - acum căindu-se să desluşească, pentru el, un 
roman celebru al lui Goethe, o lucrare de o moralitate 
oarecum îndoielnică, intitulată Die Leiden des jungen 
Werther! - Laurence văzu formaţiile ridicându-se pentru 
exerciţiile de luptă, iar Temeraire, încă abătut, profită de 
ocazie să facă o mulţime de remarci critice în privinţa 
dispunerii lor, care lui Laurence i se părea corectă, atât cât 
îi putea urmări. 

— Crezi că doar e pus pe harţă sau se înşală? îl întrebă 
Laurence pe Granby mai târziu, între patru ochi. Se poate 
să le fi scăpat asemenea greşeli în tot acest timp? 

— Păi, nu spun că mi-e perfect limpede la ce se referă, 
zise Granby, dar nu se înşală în nicio privinţă, din câte-mi 
dau eu seama. lţi aminteşti cat de abil a conceput acele noi 
formaţii, pe vremuri, când ne antrenam. Păcat că n-a avut 
ocazia niciodată să le testeze în acţiune. 

— Sper să nu par critic, îi spuse Laurence lui Dyhern în 
seara aceea. Dar, deşi ideile lui sunt uneori inutile, 
Temeraire este extrem de priceput la asemenea lucruri şi 
aş considera că greşesc dacă nu aş supune discuţiei 
această chestiune. 


1 „Suferințele tânărului Werther”, în limba germană în original (n. tr.). 


Dyhern se holbă la diagramele improvizate în grabă de 
Laurence şi apoi clătină din cap, cu o umbră de zâmbet: 

— Nu, nu, nu mă simt jignit. Cum aş putea, când mi-ai 
primit atât de politicos intervenţia, spuse el. Accept cu 
plăcere punctul tău de vedere: ceea ce este corect pentru 
mine nu este întotdeauna bun pentru celălalt. Ciudat cât de 
diferite pot fi temperamentele dragonilor. Bănuiesc că ar fi 
nefericit şi ofensat dacă l-ai corecta mereu sau l-ai 
contrazice. 

— O, nu, spuse Laurence alarmat. Dyhern, n-am vrut să 
sugerez aşa ceva. Te rog, crede în sinceritatea mea când 
doresc să-ţi supun atenţiei o posibilă slăbiciune a apărării 
noastre şi nimic mai mult. 

Dyhern nu părea convins, dar mai studie o vreme 
diagramele, după care se ridică şi îl bătu pe Laurence pe 
umăr: 

— Haide, nu-ţi face griji, spuse el. Fireşte că există nişte 
breşe pe care le-aţi găsit aici; nu există manevre fără 
puncte slabe. Dar nu e atât de uşor să exploatezi o mică 
slăbiciune în aer, cum ar putea părea pe hârtie. Însuşi 
Frederic cel Mare a aprobat aceste exerciţii. Cu ele i-am 
învins pe francezi la Rossbach; îi vom învinge şi aici. 

Laurence trebuia să se mulţumească cu răspunsul, dar 
plecă nesatisfăcut: după părerea lui, un dragon antrenat 
corespunzător ar fi trebuit să judece mai bine manevrele 
aeriene decât orice om, iar răspunsul lui Dyhern i se părea 
mai degrabă opacitate voită decât judecată militară 
sănătoasă. 


12 


Consiliile interne ale armatei îi erau complet necunoscute 
lui Laurence. Bariera lingvistică şi faptul că erau instalaţi în 
adăpost, departe de majoritatea celorlalte divizii, îl 
îndepărtau de două ori mai mult până şi de obişnuitele 
zvonuri care circulau prin tabără. Puținele lucruri pe care le 
auzeau erau vagi şi contradictorii: aveau să se concentreze 
la Erfurt, aveau să se maseze la Hof, aveau să-i prindă pe 
francezi la râul Saale sau pe Main. Şi, între timp, aerul 
căpăta răcoarea toamnei şi frunzele începeau să se 
îngălbenească pe margini, dar tot nicio mişcare. 

Se scurseseră aproape două săptămâni de când stăteau 
în tabără când, în sfârşit, veni mesajul: prinţul Ludovic îi 
invită pe căpitani la cină, la o fermă din apropiere, îi hrăni 
cu mărinimie pe cheltuiala lui şi, spre şi mai marea lor 
satisfacţie, le dădu câteva lămuriri. 

— Vrem să forţăm drumul spre sud, prin trecătorile 
împădurite ale Thuringiei, spuse el. Generalul Hohenlohe va 
înainta prin Hof, către Bamberg, în timp ce generalul 
Brunswick, cu grosul oştirii, va trece prin Erfurt, către 
Wurtzburg, continuă el, arătând pe o hartă mare, 
desfăşurată pe masă, localizarea oraşelor de destinaţie 
lângă poziţiile cunoscute unde staţiona armata franceză 
peste vară. Încă n-am auzit ca Bonaparte să fi părăsit 
Parisul. Dacă aleg să rămână în taberele lor şi să ne 
aştepte, cu atât mai bine. Îi vom lovi înainte să-şi dea 
seama ce s-a întâmplat. 

Făcând parte din avangardă, destinaţia lor avea să fie 
oraşul Hof, la marginile imensei păduri. Marşul avea să fie 
rapid: atât de mulţi oameni nu erau uşor de susţinut şi erau 
vreo şaptezeci de mile de străbătut. Intre timp, pe traseul 
lor trebuiau înfiinţate depozite de aprovizionare, în special 
cu turme pentru dragoni, iar liniile de comunicaţie întărite. 
Dar, în ciuda acestor avertismente, Laurence se întoarse în 
poiană foarte satisfăcut: era de o mie de ori mai bine să 
ştie ceva şi să se mişte, în sfârşit, oricât de anevoios avea 


să i se pară drumul, condiţionat dintr-odată de viteza 
infanteriei şi a cavaleriei, care-şi târau tunurile în căruţe. 

— Dar de ce nu ne continuăm drumul? întrebă Temeraire, 
după ce un zbor uşor de două ore îi aduse, a doua zi 
dimineaţă, la noul lor loc de popas. Nu mi se pare că facem 
nimic folositor aici, doar curăţăm câteva luminişuri pentru 
noi. Până şi dragonii ăia înceţi pot să mai zboare o vreme, 
sunt sigur. 

— Nu vor să ne îndepărtăm prea mult de infanterie, spuse 
Granby. Atât pentru binele nostru, cât şi pentru al lor. Dacă 
am pleca de unii singuri şi am întâlni o trupă de dragoni 
francezi, însoţită de un regiment de infanterie şi câteva 
tunuri, nu ar fi prea plăcut. 

Avantajul dragonilor inamici într-un asemenea caz era 
clar, artileria oferindu-le un spaţiu de siguranţă, unde să se 
regrupeze şi să se odihnească, şi creând o zonă de pericol, 
unde dragonii lipsiţi de sprijinul infanteriei puteau fi prinşi. 
Dar, în ciuda acestei explicaţii, Temeraire oftă şi, 
bodogănind, se resemnă să mai doboare câţiva copaci 
pentru foc şi să defrişeze un spaţiu pentru el şi dragonii 
prusaci, în timp ce aşteptau ca infanteria să-i ajungă din 
urmă. 

În acest ritm lent, abia străbătuseră douăzeci şi cinci de 
mile în două zile când, dintr-odată, ordinele fură schimbate: 

— Ne masăm întâi la Jena, anunţă prinţul Ludovic, 
ridicând îndurerat din umeri la adresa toanelor ofiţerilor 
superiori, care continuau să se întâlnească zilnic, 
transportaţi încoace şi încolo de curieri-dragoni. Generalul 
Brunswick a modificat planul şi vrea ca toată armata să se 
îndrepte spre Erfurt. 

— Mai întâi nu ne mişcăm deloc, iar acum schimbăm 
direcţiile, îi spuse Laurence lui Granby, destul de iritat. 
Trecuseră deja de Jena, mergând spre sud, şi acum erau 
nevoiţi să parcurgă o oarecare distanţă spre nord, dar şi 
spre vest. Cu ritmul lent al infanteriei, asta ar putea 
însemna o jumătate de zi pierdută. Ar face bine să fie mai 
puţine şedinţe, dar mai utile. 


Armata nu reuşi să se adune în preajma Jenei până la 
începutul lui octombrie. Temeraire nu mai era, de-acum, 
singurul iritat de acest ritm. Până şi cei mai apatici dragoni 
prusaci se perpeleau să fie ţinuţi în frâu astfel şi îşi 
întindeau gâturile spre vest în fiecare zi, de parcă ar fi 
putut să mai câştige câteva mile dacă jinduiau la ele. 
Oraşul se afla pe malurile râului Saale, un râu larg, 
imposibil de traversat cu piciorul, care avea să le 
folosească drept barieră de apărare. Destinația lor iniţială, 
Hof, era la doar douăzeci de mile depărtare spre sud, de-a 
lungul firului apei, şi Laurence, studiind hărţile desfăşurate 
în popota improvizată a căpitanului, amenajată într-un 
pavilion mare, clătină din cap: schimbarea de poziţie i se 
părea o retragere inutilă. 

— Nu, vezi, o parte din cavalerie şi din infanterie a fost 
trimisă oricum înainte, la Hof, spuse Dyhern. O momeală, 
să-i facem să creadă că venim pe acolo şi apoi năvălim 
peste ei, prin Erfurt şi Wurzburg, şi îi prindem până nu îşi 
refac liniile. 

Suna destul de bine, dar curând descoperiră un mic 
impediment în calea planului: francezii se aflau deja în 
Wurzburg. Vestea dădu ocolul taberei, ca fulgerul, imediat 
ce curierul intră gâfâind în cortul comandantului, şi ajunse 
aproape fără întârziere până şi la aviatori. 

— Se spune că Napoleon este acolo, zise unul dintre 
ceilalţi căpitani, Garda Imperială se află la Mainz, iar 
mareşalii lui sunt în întreaga Bavarie: toată Marea Armată 
este mobilizată. 

— Păi, cu atât mai bine, opină Dyhern. Măcar scăpăm de 
marşul ăsta blestemat, slavă Domnului! Să vină la noi ca 
să-i ciomăgim. 

Cu toţii erau pregătiţi să adopte această stare de spirit şi 
o energie neaşteptată puse stăpânire pe întreaga tabără. 
Simţeau că bătălia era iminentă şi ofiţerii superiori se 
strânseră din nou pentru discuţii intense. Acum nu mai 
duceau lipsă de veşti şi de zvonuri: din oră în oră, parcă, o 
informaţie nouă ajungea la ei, deşi prusacii de-abia dacă 


trimiteau vreo misiune de recunoaştere, de teama 
capturării. 

— O să vă placă asta, domnilor, afirmă prinţul Ludovic, 
venind la popotă. Napoleon a făcut ofiţer un dragon: a fost 
văzut dând ordine căpitanilor din aviația sa. 

— Ordinele le dădea căpitanul dragonului, sunt sigur, 
protestă unul dintre ofiţerii prusaci. 

— Nu, nu are căpitan şi nici un fel de echipaj, zise prinţul 
Ludovic, râzând. 

Laurence, în schimb, nu găsi nimic amuzant la această 
veste, mai cu seamă când i se confirmă bănuiala că 
dragonul respectiv era complet alb. 

— Vom avea grijă să ai ocazia s-o înfrunţi în luptă, nu te 
teme, se mărgini să spună Dyhern, după ce Laurence îi 
informă pe scurt despre Lien şi despre povestea ei. Ha-ha! 
Poate că francezii nu şi-au exersat formaţiile, dacă are ea 
comanda. Să faci un dragon ofiţer! Mai urmează ca 
Napoleon să-şi avanseze calul la rang de general. 

— Mie nu mi se pare deloc absurd, spuse Temeraire, 
pufnind, când auzi asta. 

Era iritat să afle despre poziţia privilegiată a lui Lien 
printre francezi, în comparaţie cu tratamentul de care avea 
el parte din partea prusacilor. 

— Dar n-are cum să ştie prea multe despre bătălii, 
Temeraire, nu ca tine, spuse Granby. Yongxing a făcut 
mare tărăboi ca dragonii Celeşti să nu lupte. N-are cum să 
fi participat la vreuna. 

— Mama spunea că Lien a fost o elevă foarte bună, zise 
Temeraire, şi există multe cărţi chinezeşti despre tacticile 
aeriene. Una e scrisă de însuşi împăratul Galben, dar n-am 
avut şansa s-o citesc, încheie el cu regret. 

— O, lucruri din cărţi, spuse Granby, fluturând o mână. 

Laurence spuse înverşunat: 

— Bonaparte nu e un prost, e clar că are o strategie clară. 
lar dacă acordarea unui rang ar fi un argument suficient ca 
s-o convingă pe Lien să intre în bătălie, sunt sigur că ar 
face-o mareşal al Franţei, şi preţul n-ar fi mare, vă asigur. 


De vântul divin trebuie să ne temem acum şi de ceea ce le- 
ar putea face forţelor prusace, nu de gradul ei de general. 

— Dacă încearcă să le facă rău prietenilor noştri, am s-o 
opresc, spuse Temeraire, adăugând, pentru sine: Dar sunt 
sigur că ea nu-şi pierde vremea cu formaţii prosteşti. 


Părăsiră Jena a doua zi în zori, alături de prinţul Ludovic şi 
de ceilalţi din avangardă, şi porniră spre oraşul Saalfeld, 
păstrând o distanţă prudentă de zece mile la sud de restul 
armatei, să aştepte înaintarea francezilor. Totul era tăcut, 
la sosirea lor. Laurence îşi făcu timp o clipă să intre în oraş, 
înainte de sosirea infanteriei, sperând ca, prin mijlocirea 
locotenentului Badenhaur, unul dintre tinerii ofiţeri prusaci 
adăugaţi echipajului său, să cumpere nişte vin de calitate şi 
mâncare mai bună. Obţinând fonduri suplimentare în 
Dresda, avea de gând să le ofere ofiţerilor săi superiori o 
cină, în seara aceea, şi să procure ceva special pentru 
restul echipajului. Prima bătălie putea începe de-acum în 
orice zi şi atât rezervele de hrană, cât şi timpul pentru 
pregătirea lor aveau să fie limitate în cursul manevrelor ce 
urmau. 

Râul Saale gonea zglobiu, tăindu-le calea. Apele curgeau 
impetuoase, deşi ploile toamnei nu începuseră încă. 
Laurence se opri în mijlocul podului şi vâri o creangă lungă 
în valuri: cu braţul întins până la limită, tot nu ajungea la 
fundul apei, iar apoi, când îngenunche, să încerce să 
coboare creanga mai mult, un curent năvalnic i-o smulse 
violent din mână. 

— Nu mi-ar plăcea să încerc s-o traversez, cu atât mai 
puţin cu artileria, declară Laurence, ştergându-şi mâinile în 
timp ce cobora de pe pod. 

Deşi abia dacă ştia o boabă de engleză, Badenhaur 
clătină din cap, aprobându-l întru totul: traducerea nu era 
necesară. 

Localnicii nu erau încântați de iminenta invadare a 
orăşelului lor adormit, dar negustorii acceptară destul de 
uşor să se lase îmbunaţi cu aur, chiar dacă la etajele 


superioare ale caselor lor, femeile trăgeau repede 
obloanele când treceau. Se târguiră cu proprietarul unui 
mic han, care se învoi, până la urmă, să le vândă aproape 
toate rezervele sale, înainte ca grosul trupelor să sosească 
şi să confişte, probabil, totul. Le puse la dispoziţie, de 
asemenea, doi dintre băieţii săi, să le care proviziile. 

— Spune-le, te rog, că n-au de ce să se teamă, îi ceru 
Laurence lui Badenhaur, după ce traversară înapoi râul şi 
se apropiau de adăpost, unde dragonii agitaţi făceau un 
zgomot neobişnuit de mare, trăncănind între ei. 

Băieţii făcură ochii cât talgerele. 

Vorbele lui Badenhaur nu reuşiră să-i liniştească prea 
mult, şi băieţii o luară la fugă spre casă aproape imediat ce 
Laurence reuşi să le dea fiecăruia câţiva bănuţi, drept 
mulţumire. Dar întrucât lăsară mâncarea, ce înălța mirosuri 
delicioase din coşuri, nimeni nu se sinchisi prea mult. Gong 
Su se apucă de treabă. Işi însuşise deja aproape în 
întregime rolul de bucătar pentru oameni, nu doar pentru 
Temeraire, sarcină care le revenea de obicei prin rotaţie 
membrilor echipajului de bord, dar care arareori era bine 
îndeplinită. Se obişnuiseră cu toţii treptat cu adăugarea 
mirodeniilor şi amestecurilor orientale în mâncarea lor până 
când, acum, le-ar fi observat mai degrabă absenţa. 

Bucătarul nu avea, altminteri, nicio ocupaţie. Când 
dragonii se adunară pentru masă, Eroica îi spuse lui 
Temeraire, pe un ton încurajator: 

— Vino să mănânci cu noi! De carne proaspătă ai tu 
nevoie în ajunul unei bătălii. Sângele fierbinte îţi dă 
vigoare. 

lar Temeraire, fără să-şi ascundă încântarea în faţa unei 
asemenea invitaţii, acceptă şi îşi sfâşie cu mare nerăbdare 
vaca, deşi îşi linse botul cu mai multe mofturi decât ceilalţi 
şi se spălă apoi în râu. 

Era aproape o atmosferă de sărbătoare, când primele 
escadroane de cavalerie începură să traverseze râul, iar 
sunetele şi mirosurile cailor ajunseră la ei prin perdeaua de 
copaci, însoţite de scârţâitul şi mirosul greu de ulei al 
afeturilor: restul oamenilor nu aveau să sosească până 


dimineaţă. Când se lăsă înserarea, Laurence îl luă pe 
Temeraire într-un scurt zbor solitar, ca să-şi consume o 
parte din energia nervoasă care îl îndemnase să scurme 
iarăşi în pământ. Zburară foarte sus, ca să nu sperie caii, şi 
Temeraire plană o vreme, mijindu-şi ochii în amurg. 

— Laurence, nu vom rămâne prea descoperiţi, în zona 
asta? întrebă Temeraire, rotindu-şi capul. Peste râu nu ne 
putem întoarce foarte repede, dacă există doar un singur 
pod. Şi sunt toate pădurile alea prin preajmă. 

— Nu intenţionăm să trecem din nou râul, apărăm podul 
pentru restul armatei, îi explică Laurence. Dacă ceilalţi ar 
veni şi malul ar fi în stăpânirea francezilor, ar fi foarte dificil 
să traversăm, în faţa rezistenţei lor, aşa că trebuie să 
apărăm podul dacă putem. 

— Dar nu văd restul armatei venind, constată Temeraire. 
Adică, îl văd pe prinţul Ludovic, cu restul avangărzii, dar pe 
nimeni altcineva în spatele nostru. Şi sunt multe focuri 
acolo, în faţă. 

— Cred că infanteria aia afurisită vine iarăşi de-a buşilea, 
spuse Laurence, privind şi el încordat spre nord. 

Putea distinge luminile  trăsurii prinţului Ludovic, 
legănându-se pe drum către tabăra din preajma oraşului, 
iar dincolo, doar beznă, până hăt, departe, în timp ce spre 
sud sclipeau mici focuri fumegânde, ca nişte licurici, 
strălucitoare în întunericul ce se lăsa: francezii erau la mai 
puţin de o milă depărtare. 


Prinţul Ludovic acţionă fără şovăire: în zori, batalioanele 
traversau deja podul în viteză şi îşi ocupau poziţiile. Opt mii 
de oameni, cu peste patruzeci şi patru de tunuri în sprijinul 
lor, deşi jumătate din ei erau saxonii înrolați cu arcanul, 
care bodogăneau şi mai sonor acum, când se ştia că 
francezii sunt atât de aproape. Primele focuri de muschetă 
se auziră o oră mai târziu. Nu era adevăratul început al 
bătăliei, doar un schimb izolat de focuri între avanposturile 
prusace şi iscoadele franceze. 

La nouă dimineaţa, francezii ieşeau dintre dealuri, 
ţinându-se departe, în pădure, unde dragonii nu-i puteau 


ajunge cu uşurinţă. Eroica îşi conduse formaţia pe deasupra 
lor, cu mişcări largi, amenințătoare, urmaţi de Temeraire, 
dar fără un efect vizibil. Lui Temeraire îi fusese interzis să 
folosească focul divin în apropierea cavaleriei. Spre marea 
lor frustrare, în scurt timp li se făcu semn să se întoarcă, 
pentru ca infanteria şi cavaleria să poată să înainteze şi să 
atace. 

Eroica înălţă un steag de semnal. 

— Jos, aterizaţi, traduse Badenhaur, care stătea aproape, 
în stânga lui Laurence. 

Coborâră cu toţii din nou în adăpost, unde se afla un 
mesager, gâfâind, cu ordine noi pentru căpitanul Dyhern. 

— Ei, prieteni, avem noroc! strigă vesel acesta către 
toată formaţia, fluturând plicul deasupra capului. Acolo se 
află mareşalul Lannes şi astăzi avem de învins o grămadă 
de vulturi! E rândul cavaleriei, o vreme. lar noi vom încerca 
să venim în urma lor şi să vedem dacă putem găsi câţiva 
dragoni francezi cu care să luptăm. 

Se ridicară din nou în văzduh, deasupra câmpului de 
bătălie: scăpaţi de ameninţarea formaţiei de dragoni, 
trăgătorii francezi ţâşniseră afară din pădure, să atace 
primele rânduri ale armatei prinţului Ludovic, iar în spatele 
lor mărşăluiau în şir un singur batalion de infanterie şi 
câteva escadroane de cavalerie uşoară: nu era încă o mare 
desfăşurare de forţe, dar bătălia începuse de-a binelea şi 
acum tunurile se porneau să vorbească, cu glasurile lor 
groase, bubuitoare. Pe dealurile împădurire înaintau umbre. 
Mişcările lor erau greu de desluşit şi, când Laurence îşi 
îndreptă luneta spre ele, Temeraire scoase un răcnet 
răsunător: o formaţie franceză de dragoni se ridicase în aer 
şi se îndrepta spre ei. 

Formaţia era considerabil mai mare decât cea a lui 
Eroica, dar compusă aproape în întregime din dragoni mai 
mici, majoritatea de talie uşoară şi chiar câţiva curieri. Nu 
aveau nimic din precizia care caracteriza manevrele 
prusace. Se aşezaseră într-un fel de piramidă, dar una 
şubredă, şi băteau din aripi cu viteze atât de diferite, încât 
schimbau locurile între ei, în timp ce se apropiau. 


Eroica şi formaţia lui se organizau într-o ordine perfectă 
pentru a întâmpina formaţia franceză care gonea spre ei, 
desfăşurându-se într-o linie dublă, pe două niveluri. 
Temeraire aproape că se învârtea în cercuri, încercând să 
nu depăşească flancul lor stâng, unde îl plasase Laurence. 
Formaţia era pregătită înainte ca francezii să ajungă la ea şi 
puşcaşii de la bordul fiecărui dragon ridicară armele pentru 
devastatorul tir pentru care prusacii erau, pe bună 
dreptate, temuţi. 

Dar tocmai când ajunseră destul de aproape şi armele 
începură să pocnească, formaţia franceză se împrăştie în 
cel mai desăvârşit haos, dragonii ţâşnind în toate direcţiile, 
şi tirul prusac nu avu aproape niciun efect. Fusese o 
mişcare foarte abilă să atragă focul în altă direcţie, se văzu 
Laurence nevoit să recunoască, fără a-i înţelege, însă, 
imediat rostul: n-avea să le folosească prea mult, când micii 
dragoni francezi nu transportau puşcaşi care să răspundă 
cu foc. ` 

Dar nici nu păreau să dorească asta. In schimb, doar se 
învârteau într-un nor haotic, bâzâitor, păstrând o distanţă 
prudentă, prea departe pentru abordaj, în timp ce 
echipajele lor trăgeau aproape la întâmplare, împuşcând ici 
şi colo câte un om, se năpusteau pentru o clipă să atace cu 
ghearele sau cu botul dragonii prusaci, profitând de orice 
breşă. Şi apăruseră multe asemenea breşe: criticile 
arţăgoase ale lui Temeraire se dovediră îndreptățite şi, 
curând, aproape toți dragonii prusaci sângerau, pe ici, pe 
colo, încercând dezorientaţi să zboare într-o direcţie sau 
alta ca să-şi înfrunte rivalii cum se cuvine. 

Temeraire, acţionând singur, reuşea cel mai bine să evite 
dragonii mai mici care-i hărţuiau şi să le răspundă. Fără 
pericolul abordajului şi în condiţiile în care folosirea 
artileriei ar fi însemnat doar muniţie irosită, împotriva unor 
ţinte atât de mici şi de agile, Laurence îi făcu lui Temeraire 
un semn scurt cu capul şi le ordonă oamenilor săi, cu o 
fluturare a mâinii, să stea cât mai jos şi să se ferească. 
Avântându-se într-o aprigă urmărire, Temeraire prinse, unul 
după altul, micii dragoni francezi, scuturându-i energic şi 


zgâriindu-i până când se retraseră grăbiţi din luptă, ţipând 
de durere. 

Însă Temeraire era doar unul, iar dragoni mici erau mult 
mai mulţi decât putea să-i prindă singur. Lui Laurence i-ar fi 
plăcut să încerce să-i spună lui Dyhern să rupă formaţia şi 
să lase dragonii să zboare fiecare cum voia: în felul acesta, 
cel puţin nu s-ar fi expus întotdeauna şi greutatea lor mai 
mare ar fi trebuit să aibă un cuvânt de spus împotriva 
dragonilor mai mici. Nu avu ocazia, dar, după alte câteva 
treceri, Dyhern ajunse la aceeaşi concluzie: alt steag de 
semnal se înălţă şi formaţia se despărţi. Dragonii 
însângeraţi, înnebuniţi de durere, se năpustiră asupra 
francezilor cu o nouă energie. 

— Nu, nu! ţipă Temeraire, făcându-l pe căpitanul său să 
tresară şi, întorcându-şi brusc capul, adăugă: Laurence, 
acolo, jos, uite... 

Laurence se aplecă într-o parte, peste gâtul dragonului, 
scoțând deja luneta: o mare parte a infanteriei franceze 
ieşea din pădure, la vest, împresurând flancul drept al 
prinţului Ludovic, iar centrul începea să fie împins în spate 
de forţa puternică şi hotărâtă a luptei: oamenii se retrăgeau 
peste pod şi cavaleria nu avea loc să atace. Acum ar fi fost 
momentul ideal pentru o intervenţie a dragonilor care să 
respingă încercarea de flancare, dar, cu formaţia risipită, 
era aproape sigur sortită eşecului. 

— Hai, Temeraire! strigă Laurence, iar dragonul, trăgând 
deja aer în piept, îşi strânse aripile şi ţâşni ca o săgeată în 
jos, către trupele franceze care câştigau teren la vest: 
pieptul i se umflă şi Laurence îşi lipi mâinile de urechi, ca să 
atenueze forţa teribilă a răcnetului, când Temeraire 
dezlănţui vântul divin. 

După ce termină, zbură în sus şi se retrase, şi zeci de 
oameni rămaseră chirciţi şi nemişcaţi la pământ, cu sângele 
prelingându-li-se din nări, din urechi şi din ochi, iar copacii 
mai mici zăceau doborâţi în jurul lor, ca nişte bețe de 
chibrit. 

Însă apărătorii prusaci erau şi ei mai mult năuciţi decât 
încurajați şi, în stupefiata lor neclintire, un francez în 


uniformă de ofiţer sări dintre copaci, printre trupurile 
căzute, ridicând un steag şi strigând: 

— Vive l'Empereur! Vive la France? 

Bărbatul se năpusti înainte şi în spatele lui veni tot restul 
avangărzii franceze, aproape două mii de oameni care se 
revărsară împotriva prusacilor, lovind cu baionetele şi 
săbiile, amestecându-se printre ei, astfel că Temeraire nu 
mai putea lovi din nou fără să omoare tot atâția oameni de- 
ai lor. 

Situaţia devenea disperată: pretutindeni infanteriştii erau 
forţaţi să intre în râul Saale, unde curentul şi greutatea 
propriilor cizme îi trăgeau la fund, iar copitele cailor 
alunecau pe mal. In timp ce Temeraire plana, căutând o 
deschidere, Laurence îl văzu pe prinţul Ludovic alăturându- 
se cavaleriei, pentru un atac la centru. Caii se masau în 
jurul lui şi, nechezând şi bubuind, se avântară plini de curaj 
şi se ciocniră cu husarii francezi, într-un impact ca un 
dangăt de clopot, când săbiile se întâlniră. Nori groşi şi 
negri de praf de puşcă se stârniră în încleştare, înlănţuind 
picioarele cailor şi învolburându-se în jurul lor, ca o furtună. 
Laurence fu cuprins de speranţă, preţ de o clipă, dar apoi îl 
văzu pe prinţul Ludovic căzând, cu sabia sărindu-i din 
mână, şi un strigăt teribil de bucurie se înălţă din piepturile 
francezilor, când steagul prusac se prăbuşi lângă el. 


Nimeni nu făcu nicio mişcare salvatoare. Batalioanele 
saxone se risipiră primele, năpustindu-se sălbatic peste pod 
sau aruncându-şi armele, să se predea. Prusacii stăteau în 
grupuri mici, în timp ce ofiţerii prinţului Ludovic încercau să 
ţină oamenii laolaltă şi să se retragă în ordine. Majoritatea 
prusacilor îşi abandonau armele de foc pe câmpul de luptă 
şi, încercând să fugă, se prăvăleau la pământ ori cădeau în 
râu, pe capete, sub tirul nemilos al francezilor. 

Podul fu cucerit imediat după prânz. In momentul acela, 
Temeraire şi ceilalţi dragoni erau angajaţi doar în apărarea 
retragerii, căutând să împiedice micii şi agilii dragoni 


2 „Trăiască împăratul! Trăiască Franţa!”, în limba franceză în original (n. 
tr), 


francezi s-o transforme într-o debandadă totală. Nu aveau 
prea mult succes: saxonii fugeau mâncând pământul, iar 
dragonii francezi înhăţau artileria şi caii deopotrivă din 
mijlocul oştirii prusace şi îi depuneau în mâinile infanteriei 
franceze, care acum ocupa poziţii pe malul celălalt al râului 
Saale, printre clădirile încă oblonite ale oraşului. 

Lupta era ca şi încheiată. Steagurile ce dădeau semnalul 
sauve qui peuť fluturau jalnic de pe ruinele taberei 
prusace, iar norii de fum se risipeau. Dragonii francezi se 
retrăgeau, în sfârşit, căci se îndepărtaseră deja prea mult 
de infanteria care îi sprijinea, iar Temeraire şi dragonii 
prusaci, toţi sleiţi şi osteniţi, aterizară la semnalul lui 
Dyhern, să-şi tragă sufletul. 

Căpitanul nu încercă să-i consoleze; nu exista nicio 
consolare. Cel mai mic din formaţie, un dragon de talie 
uşoară, aducea cu grijă, în ghearele sale, trupul zdrobit al 
prinţului Ludovic, recuperat, printr-un salt disperat, de pe 
câmpul de luptă. Dyhern se mărgini să spună concis: 

— Adunaţi-vă echipajele de sol şi retrageţi-vă în Jena. Ne 
întâlnim acolo. 


3 „Se salvează cine poate“, în limba franceză în original (n. tr.). 


13 


Laurence îşi lăsase echipajul de sol departe, pe celălalt 
mal al râului Saale, la adăpostul unui defileu împădurit bine 
ascuns, greu de văzut de sus. Stăteau toţi laolaltă, cei mai 
puternici în faţă, pregătiţi cu topoare, săbii şi pistoale, iar 
Keynes şi mesagerii în spate, în timp ce ouăle erau 
protejate, înfăşurate şi înhămate, lângă un mic foc. 

— Am auzit tunurile apropiindu-se, de când aţi plecat, 
domnule, spuse Fellowes, tulburat, de îndată ce el şi 
oamenii lui începură să cerceteze hamul lui Temeraire, 
căutând eventuale stricăciuni. 

— Da, spuse Laurence, ne-au ocupat poziţiile, ne 
retragem la Jena. Avea senzaţia că vorbeşte de undeva de 
departe. O imensă oboseală pusese stăpânire pe el, dar nu 
putea să lase să se vadă asta. O porţie de rom pentru tot 
echipajul de sol. Vă rog, ocupaţi-vă, Roland, Dyer, adăugă 
el, coborând. 

Emily şi Dyer trecură pe la fiecare cu sticlele de băutură 
şi un pahar, iar oamenii luară câte o duşcă. Laurence bău 
ultimul, recunoscător. Băutura fierbinte era, cel puţin, o 
prezenţă imediată. 

Se duse în spate să vorbească despre ouă cu Keynes. 

— Nicio problemă, spuse medicul. Ar putea să reziste aşa 
o lună, fără nicio problemă. 

— Când o să eclozeze? întrebă Laurence. 

— Nu s-a schimbat absolut nimic, răspunse Keynes, în 
stilul său ursuz. Mai avem undeva între trei şi cinci 
săptămâni, altfel aş fi anunţat. 

— Foarte bine, spuse căpitanul şi îl trimise să-l examineze 
pe Temeraire, să vadă dacă există vreun semn de 
vătămare a muşchilor ca rezultat al suprasolicitării, pe care, 
în focul bătăliei sau în starea actuală, ar fi putut să nu-l 
observe. 

— Problema a fost mai ales că ne-au luat prin 
surprindere, spuse Temeraire nefericit, când Keynes se 
căţără pe trupul lui. Şi acele formaţii nenorocite, adăugă 


dragonul. O, Laurence, ar fi trebuit să insist şi să-i fac să mă 
asculte. 

— N-ai fi avut nicio şansă să reuşeşti, în condiţiile date, 
zise Laurence. Nu trebuie să-ţi faci reproşuri. Mai bine 
gândeşte-te cum ar putea fi corectate cel mai uşor 
mişcările formaţiei, fără ca asta să-i deruteze prea mult. 
Sper că acum îi vom putea convinge să-ţi asculte sfatul. 
Astfel, vom repara o gravă eroare de tactică, cu preţul unei 
singure încăierări, oricât de dureroasă a fost această lecţie. 
Ne vom socoti apoi norocoşi că n-a fost mai rău. 


Sosiră la Jena la primele ore ale dimineţii. Armata se 
apropia de oraş, strângând rândurile. Francezii capturaseră 
la Gera un convoi de provizii de mare trebuinţă, iar 
depozitele din oraş erau aproape goale. Găsiră o singură 
oaie pricăjită pentru Temeraire. Gong Su o valorifică 
fierbând-o înăbuşit, cu un adaos de ierburi aromatice culese 
chiar de el, şi Temeraire mâncă mai bine decât oamenii, 
care se mulţumiră cu un terci pripit şi pâine uscată. 

In toată tabăra se auzeau murmure de nemulţumire, când 
Laurence trecu pe lângă focuri: saxonii rătăciţi, venind 
dinspre câmpul de luptă, susțineau că ei duseseră greul 
atacului, sacrificați în încercarea de a-i opri pe francezi. Şi, 
mai rău, se înregistrase încă o înfrângere: generalul 
Tauentzein, retrăgându-se dinspre Hof din faţa francezilor, 
scăpase din braţele mareşalului Soul şi nimerise în cele ale 
mareşalului Bernadotte, adică din lac în puț, şi pierduse 
patru sute de oameni înainte să fugă, în sfârşit. Suficient ca 
să neliniştească pe oricine, darămite pe cei care contaseră 
pe o victorie uşoară, sigură. Acea încredere deplină de la 
început se risipise cu totul. 

II găsi pe Dyhern, împreună cu ceilalţi aviatori prusaci, 
înghesuiți într-un bordei dărăpănat, părăsit în grabă de 
ţăranii care îl locuiseră, când dragonii coborâseră pe 
câmpurile lor. 

— Nu propun o modificare totală, spuse Laurence, apăsat, 
prezentându-şi diagramele  schiţate la indicaţiile lui 
Temeraire. Doar acele schimbări care pot fi introduse cu 


uşurinţă. Riscurile pe care le presupune o schimbare atât 
de disperată, în ultimul ceas, nu se pot compara cu 
certitudinea dezastrului, dacă nu luăm nicio măsură. 

— Eşti destul de amabil să nu spui: „[i-am zis eu“, 
remarcă Dyhern, dar eu o aud, oricum. Foarte bine. Vom 
lăsa un dragon să ne fie instructor şi vom vedea ce poate fi 
făcut. Cel puţin n-o să stăm să ne lingem rănile ca nişte 
câini bătuţi. 

Dyhern şi căpitanii lui se aşezaseră posomorâţi în jurul 
mesei aproape goale, bând în tăcere. Acum, cu un efort 
imens, căpitanul se mobilizase, antrenându-i şi pe ei. Prin 
simpla forţă a personalităţii sale, reuşi să le insufle curaj, 
dojenindu-i că s-au lăsat cuprinşi de disperare, şi aproape 
că îi târî după el afară, să se întoarcă la dragonii lor. 
Activitatea le ridică şi frunţile, şi moralul, şi lui Temeraire 
poate cel mai mult. Aşteptă în capul oaselor, cu ochii 
strălucind, până se adunară cu toţii şi se avântă bucuros în 
exerciţiu, arătându-le noile scheme de zbor pe care le 
concepuse. 

La acestea, Laurence şi Granby contribuiseră puţin, dar 
simplificaseră mult. Manevrele complicate pe care 
Temeraire le putea executa fără să clipească depăşeau 
agilitatea fizică a celor mai multe rase occidentale de 
dragoni. Chiar şi considerabil încetinite, noile scheme le 
creară la început o oarecare dificultate prusacilor, deprinşi 
de atâta vreme cu exerciţiile lor, dar precizia care 
caracteriza antrenamentul lor riguros începu, încetul cu 
încetul, să-şi spună cuvântul, astfel că, după vreo zece 
manevre, erau obosiţi, dar triumfători. O parte dintre 
ceilalţi dragoni ai armatei se apropiară să privească şi, în 
scurt timp, veniră şi ofiţerii lor. Când Dyhern şi formaţia lui 
aterizară în sfârşit, ca să ia o pauză, fură asaltaţi imediat de 
întrebări şi, în scurt timp, două alte formaţii erau în aer, 
încercându-şi puterile. 

Antrenamentul lor fu, însă, întrerupt, în după-amiaza 
aceea, de o nouă schimbare de planuri: armata se 
concentra din nou lângă Weimar, cu intenţia de a se 
retrage pentru a-şi proteja liniile de comunicare cu Berlinul. 


Şi, din nou, dragonii aveau s-o ia înainte. Vestea fu 
întâmpinată cu un murmur furios. Toate marşurile încoace 
şi încolo, toate ordinele schimbătoare fuseseră primite până 
acum cu inima uşoară, văzute ca inevitabile schimbări ale 
cursului războiului. Dar să se retragă din nou acum, zor- 
nevoie, ca şi cum două mici victorii franceze ar fi fost de- 
ajuns să-i determine să se retragă, asta îi înfuria pe toţi. lar 
ordinele confuze începeau să dea şi mai neliniştitoarea 
impresie a unei lipse de decizie din partea comandanților. 

In această stare de spirit ostilă, ajunse la ei vestea că 
nefericitul prinţ Ludovic îşi ocupase poziţia pe celălalt mal 
al râului Saale, răspunzând unor ordine neclare din partea 
lui Hohenlohe, care, într-adevăr, sugeraseră o înaintare, 
deşi respectiva manevra nu fusese autorizată de Brunswick 
sau de rege. Întreaga armată nu mai fusese, până la urmă, 
deplasată spre sud, fiind evident că Hohenlohe îşi 
schimbase planurile. 

— A trimis noi ordine de retragere, spuse cu amărăciune 
Dyhern, aflând asta de la unul dintre aghiotanţii prinţului 
Ludovic, care tocmai reuşise să se întoarcă în tabără, pe 
jos, după ce calul lui se împiedicase în timp ce traversa râul 
Saale. Dar noi intrasem deja în luptă şi prinţul nostru n-a 
mai avut nici o oră de trăit. Aşa şi-a pierdut Prusia unul 
dintre cei mai buni oşteni ai săi. 

Nu se putea vorbi despre răzvrătire, dar toţi erau foarte 
furioşi şi, mai grav, descurajaţi. Sentimentul de împlinire 
dobândit pe parcursul după-amiezii dispăru. Merseră în 
tăcere, în  luminişuri, să supravegheze munca de 
împachetare. 


Zgomotul dragonilor-curieri părăsind adăpostul începuse 
să devină unul detestabil, însemnând că se pregătea o altă 
nesfârşită şedinţă inutilă. Laurence se trezi, în agitația de 
aripi, la orele încă întunecate ale dimineţii şi ieşi din cortul 
său, desculţ şi în cămaşă, să-şi spele faţa în butoiul cu apă. 
Nu era încă îngheţată, dar mai rece decât ar fi fost suficient 
ca să trezească un om de-a binelea. Temeraire dormea 
liniştit şi răsuflarea i se înălța în aburi calzi din nări. Salyer 


ridică vigilent ochii, când Laurence aruncă o privire în cortul 
strâmt, înghesuit, unde veghease ouăle peste noapte, 
împreună cu Alien, care acum sforăia - cel mai cald loc din 
tabără, cu pânza aşezată în două straturi şi cărbunii din 
mangal dogorind. 

Se aflau acum puţin la nord de Jena, lângă unul din 
flancurile armatei prusace, aproape lipiţi de el. Ducele de 
Brunswick îşi mutase oastea mai aproape, în timpul nopţii. 
Toată regiunea părea împânzită de focuri, al căror fum se 
îngemăna trist în depărtare cu oraşul în flăcări: ceva între 
panică şi revoltă izbucnise în seara precedentă în rândul 
armatei lui Hohenlohe, pornind de la mâncarea prea puţină 
şi prea numeroasele veşti proaste. Avangarda franceză 
fusese zărită din nou, imediat la sud, şi convoaiele de 
provizii pe care le aşteptau nu sosiseră încă. Prea mult, mai 
cu seamă pentru saxoni, aliaţi rezervaţi de la bun început şi 
acum total deziluzionaţi. 

Adăpostul lor fiind despărţit de restul taberei, Laurence 
nu văzuse prea mult din nefericitele evenimente, dar 
înainte să poată fi restabilit calmul, focul se răspândise 
printre clădiri şi aerul dimineţii era acum înţepător, 
mirosind a fum şi a cenuşă şi umed de ceața densă. Era 
dimineaţa zilei de 13 octombrie. Trecuse aproape o lună de 
la sosirea lor în Prusia şi încă nu primiseră niciun mesaj din 
Anglia, corespondenţa circulând greu şi nesigur în ţinutul 
plin de oameni înarmaţi. Stând singur, cu ceaiul său, în 
poiană, Laurence privea cu jind spre nord: simţea profund 
nevoia unei legături cu ai săi, aflaţi atât de chinuitor de 
aproape. Arareori cunoscuse un dor de casă atât de 
puternic, chiar şi când se aflase mult mai departe. 

începea să se crape de ziuă, dar ceața persista cu 
înverşunare, o negură deasă, cenuşie, care învăluia 
întreaga tabără. Sunetele răzbăteau doar la mică distanţă, 
înăbuşite în mod ciudat, sau veneau parcă de nicăieri, 
astfel că vedeai tăcute siluete fantomatice mişcându-se 
fără să facă vreun zgomot, iar în altă direcţie auzeai plutind 
glasuri fără trup. Oamenii se sculară apatici şi îşi văzură de 


treburi fără să vorbească prea mult unul cu altul. Erau 
obosiţi şi înfometați. 

Ordinele veniră imediat după ora zece dimineaţa: grosul 
armatei avea să se retragă către nord, prin Auerstadt, în 
timp ce trupele lui Hohenlohe rămâneau pe poziţie, 
acoperind retragerea. Laurence citi mesajul în tăcere şi i-l 
dădu înapoi mesagerului lui Dyhern, fără comentarii. Nu 
voia să-l critice pe comandantul prusac în faţa unui ofiţer 
de-al său. Prusacii fură mai puţin reticenţi între ei, vorbind 
zgomotos în limba lor, când instrucţiunile făcură înconjurul 
taberei. 

— Oamenii zic că ar trebui să ne luptăm de-adevăratelea 
cu francezii, aici, şi cred că au dreptate, spuse Temeraire. 
De ce ne aflăm aici, dacă nu să luptăm? Am fi putut rămâne 
la Dresda, în loc să facem tot marşul ăsta. E ca şi cum am 
fugi. 

— Nu e cazul ca noi să spunem asemenea lucruri, zise 
Laurence. S-ar putea să existe informaţii care ne lipsesc şi 
care să explice toate aceste manevre. 

Era un argument neconvingător, pe care nici Laurence 
nu-l prea credea. 

In ceea ce-i privea, nu era de aşteptat să se deplaseze 
prea curând şi, întrucât dragonii erau prost hrăniţi deja de 
trei zile, primiră ordine să nu-i solicite, întrucât puteau fi 
chemaţi în orice moment la un nou marş sau o nouă 
bătălie, deşi asta, cel puţin, părea acum puţin probabil. 
Temeraire se mulţumi să moţăie şi să viseze oi, iar 
Laurence îi spuse lui Granby, lăsându-i comanda: 

— John, mă duc să arunc o privire, dintr-un loc mai înalt, 
dincolo de ceața asta blestemată. 


O colină cu coama teşită, numită Landgrafenberg, domina 
platoul şi valea Jenei: Laurence îl luă din nou drept ghid pe 
tânărul Badenhaur şi, împreună, îşi croiră drum printr-o 
trecătoare îngustă, şerpuitoare, care urca pe coasta ei 
împădurită, năpădită pe alocuri de tufe ţepoase de mur. 
Mai sus, cărarea se pierdea în ierburile înalte: nimeni nu 
cosise fânul aici, dealul fiind prea abrupt ca să merite 


osteneala, dar, ici şi colo, copacii mai mici fuseseră tăiaţi şi 
oile bătătoriseră luminişuri. Câteva îi priviră nepăsătoare şi 
se îndepărtară între ferigi. 

Asudaţi, ajunseră în vârf după aproape o oră de mers 
anevoios. 

— Aşa, spuse Badenhaur, arătând cu mâna, fără să mai 
adauge nimic, spre frumoasa panoramă. 

Laurence clătină din cap. Un cerc de munţi albaştri- 
fumurii închidea priveliştea în depărtare, dar, din poziţia lor 
ridicată, toată valea se desfăşura în jurul lor, aproape ca o 
hartă vie, cu colinele mai domoale acoperite de fagi 
îngălbeniţi şi pâlcuri mici de conifere, printre care se înălţau 
falnici câţiva mesteceni cu coaja albă. Câmpurile erau 
aproape în întregime galben-maronii şi netede, o mare 
parte a recoltei fiind deja în hambare, amorţite în palida 
lumină autumnală care făcea ca ziua să pară deja târzie şi 
dădea fermelor răzlețe un contur strălucitor. 

Un pâlc greu de nori ce înaintau continuu către vest 
ascundeau acum soarele dimineţii de privirile lor şi umbra 
se strecura în sus şi peste coline. Prin contrast, o porţiune 
din râul Saale, adăpostită printre dealuri, undeva mai 
departe, oglindea întreaga lumină a soarelui şi răspândea o 
strălucire incandescentă, până când Laurence se pomeni cu 
ochii aproape lăcrimând. Vântul se stârni, un sunet mocnit, 
de frunze şi crengi uscate, ca un foc care trosneşte, şi, 
dincolo de el, un vuiet mai adânc, mai cavernos, ca o velă 
care se desface, dar continuând la nesfârşit. În rest, era o 
linişte adâncă. Aerul avea un gust şi un miros neobişnuit de 
searbăd: nicio miasmă de animal sau putreziciune, 
pământul fiind deja întărit de îngheţ. 

Pe coasta muntelui de unde veniseră se afla armata 
prusacă, în şirurile ei compacte, ascunsă, aproape în 
întregime, sub o pătură groasă de ceaţă, dar, ici şi colo, 
soarele scânteia vitejeşte pe baionete, în timp ce trupele lui 
Brunswick începeau să se retragă spre nord, către 
Auerstadt. Laurence se duse, cu băgare de seamă, să 
arunce o privire în partea cealaltă, unde se afla oraşul: nu 
se zărea niciun semn al prezenţei francezilor, dar focurile 


din Jena se stingeau, fărâme cu străluciri portocalii, care 
păreau nişte cărbuni de la înălţimea aceea şi păleau una 
câte una în mijlocul unor strigăte nedesluşite. Laurence 
putea distinge vag formele carelor trase de cai care se 
perindau la râu, după apă. 

Rămase o vreme să contemple zona, comunicând prin 
gesturi cu Badenhaur şi recurgând din când în când la 
bruma de franceză pe care o ştiau amândoi, dar apoi 
încremeniră brusc: o pală de vânt risipi coloana groasă de 
fum de deasupra oraşului şi dezvălui privirii un dragon care 
se apropia dinspre est: era Lien, zburând peste râu şi peste 
oraş, înaintând rapid, ca o pasăre colibri şi oprindu-se când 
şi când, să planeze. Preţ de o clipă înfiorată, Laurence avu 
impresia că Lien se îndreaptă chiar spre ei, dându-şi repede 
seama că nu era deloc doar o impresie. 

Badenhaur îl trase de braţ şi, împreună, se aruncară la 
pământ, târându-se sub tufele de mur, în timp ce spinii 
lungi îi zgâriau şi li se agăţau de haine. La câţiva paşi, 
găsiră un refugiu săpat în pământ şi ferit de rugi. Crengile 
continuară să foşnească şi după ce se culcară în adâncitură 
şi, după o clipă, o oaie veni, înaintând anevoie şi lovind cu 
picioarele, să li se alăture în micul adăpost. În urma ei, mari 
smocuri de blană rămaseră agăţate în ghimpi, formând un 
paravan bine-venit. Animalul se aruncă tremurând lângă ei, 
găsind şi el, probabil, puţină alinare în apropierea lor, în 
timp ce dragonul alb îşi închise aripile mari şi ateriză cu 
graţie în vârful colinei. 

Laurence aşteptă încordat: dacă Lien îi văzuse, dacă îi 
vâna, nişte tufe de mur n-aveau cum s-o ţină multă vreme 
la distanţă. Dar ea privi în altă parte, interesată mai 
degrabă de panorama pe care ei înşişi o examinaseră. Ceva 
se schimbase în înfăţişarea ei: în China, o văzuse cu seturi 
de bijuterii din aur şi rubine, lucrate cu migală; în Istanbul, 
renunţase la podoabe; dar acum purta ceva foarte diferit, 
ceva ca o diademă aşezată la baza gulerului ei şi prinsă 
ingenios sub marginile maxilarului, făcută mai degrabă din 
oţel strălucitor decât din aur şi având montat la mijloc un 


enorm diamant, aproape cât un ou de găină, care sclipea 
semet chiar şi în lumina slabă a dimineţii. 

Un bărbat în uniformă franceză alunecă de pe spinarea ei 
şi sări jos. Laurence era profund surprins să vadă că Lien 
tolerase un pasager, cu atât mai mult unul atât de puţin 
distins. Ofiţerul era cu capul descoperit, avea părul negru şi 
rar, tuns scurt, şi purta doar o manta grea de piele, peste o 
uniformă de vânător, cizme negre lungi, trase peste 
pantaloni şi o sabie la îndemână, atârnată la brâu. 

— Ce frumos, toate oştirile adunate să ne întâmpine, 
spuse el într-o franceză cu un accent ciudat, deschizând o 
lunetă ca să cerceteze armata prusacă şi acordând o 
atenţie specială şirurilor care se îndepărtau pe drumul spre 
nord. l-am lăsat prea mult să ne aştepte, dar ne vom ocupa 
în curând de asta. Davout şi Bernadotte ni-i vor trimite 
imediat înapoi. Nu văd steagul regelui. Dar tu? 

— Nu, şi n-ar trebui să aşteptăm aici până-l vedem, în 
lipsa unor avanposturi. Eşti prea expus, spuse Lien, pe un 
ton dezaprobator, privind absentă peste câmp: ochii ei roşii 
ca sângele nu erau prea ageri. 

— Zău, acum sunt convins că sunt în siguranţă în 
compania ta! o dojeni râzând ofiţerul, şi zâmbetul, întors o 
clipă spre ea, îi lumină toată faţa. 

Badenhaur strânse braţul lui Laurence aproape convulsiv. 

— Bonaparte, şuieră prusacul, când căpitanul se uită la 
el. 

Şocat, Laurence se întoarse, apropiindu-se de tufe, să 
vadă mai bine: bărbatul nu era pipernicit, cum şi-l 
imaginase întotdeauna pe corsican, după descrierile 
ziarelor britanice, ci mai degrabă îndesat decât scund. In 
momentul acela, însufleţit de energie, cu ochii mari şi 
cenuşii strălucind şi faţa uşor îmbujorată de vântul rece, ar 
fi putut fi considerat chiar chipeş. 

— Nu-i nicio grabă, continuă Bonaparte. Cred că puteam 
să le mai acordăm trei sferturi de oră şi să lăsăm să plece 
încă o divizie. Puţină plimbare încoace şi încolo o să-i aducă 
în starea de spirit potrivită. 


Bonaparte petrecu cea mai mare parte a timpului alocat 
plimbându-se de-a lungul crestei, privind gânditor la platoul 
de dedesubt, cu expresia unei păsări de pradă, în timp ce 
Laurence şi Badenhaur, prinşi în capcană, erau forţaţi să 
îndure agonia spaimei pentru tovarăşii lor. Un tremur lângă 
el îl făcu pe Laurence să întoarcă privirea. Mâna lui 
Badenhaur se furişase spre pistol, pe faţa locotenentului 
citindu-se o teribilă indecizie. Laurence îl apucă de braţ, 
oprindu-l, iar tânărul plecă ochii îndată, palid şi ruşinat, şi 
îşi coborî mâna. În tăcere, căpitanul îl scutură viguros de 
umăr, consolator. Inţelegea foarte bine ispita: era imposibil 
să nu nutreşti cele mai nebuneşti gânduri, când la nici zece 
iarzi depărtare se afla arhitectul tuturor nenorocirilor 
Europei. Dacă ar fi existat vreo speranţă să-l poată lua 
prizonier, ar fi fost, desigur, de datoria lor să încerce, cu 
orice risc pentru ei, dar un atac prin surprindere n-ar fi avut 
nicio şansă de izbândă. De la prima lor mişcare, Lien ar fi 
intrat în alertă şi Laurence ştia foarte bine, din experienţa 
sa personală, cât de repede putea acţiona un Celest. 
Singura lor şansă era, într-adevăr, pistolul: o lovitură de 
asasin, dintr-un adăpost, pe la spate. Nu. 

Sarcina lor era limpede: trebuiau să aştepte, ascunşi, 
apoi, cât puteau de repede, să ducă în tabără vestea că 
Napoleon închidea fălcile unei capcane peste ei. Mai aveau 
timp să transforme atacatorul în pradă şi să obţină o 
victorie onorabilă. Dar într-o asemenea misiune orice minut 
conta şi era o tortură să fii obligat să stai tăcut şi neclintit, 
urmărindu-l pe împărat în meditaţiile lui. 

— Ceaţa se risipeşte, spuse Lien şi coada îi zvâcni 
agitată. Se uita cu ochii mijiţi jos, către poziţiile artileriei lui 
Hohenlohe, care aveau muntele în faţă. N-ar fi trebuit să 
rişti aşa. Trebuie să plecăm imediat de aici. In plus, ai 
primit toate rapoartele de care aveai nevoie. 

— Da, da, dădaca mea, răspunse absent Bonaparte, 
privind din nou prin lunetă. Dar e altfel să vezi cu ochii tăi. 
Sunt cel puţin cinci erori în cotele hărților mele, chiar şi fără 
măsurători, iar acelea nu sunt tunuri de trei pfunzi, ci de 
şase, cu artileria aceea călare la stânga. 


— Un împărat nu poate fi şi iscoadă, spuse Lien cu 
severitate. Dacă nu poţi avea încredere în subordonații tăi, 
ar trebui să-i înlocuieşti, nu să le faci treaba. 

— lată-mă primind lecţii! spuse Bonaparte cu prefăcută 
indignare. Nici măcar Berthier nu-mi vorbeşte aşa. 

— Ar trebui, când eşti nesăbuit, îi dădu replica Lien. 
Haide, nu vrei să-i provoci să vină aici sus şi să încerce să 
cucerească vârful, adăugă ea pe un ton mieros. 

— A, au ratat şansa asta, zise Napoleon. Dar, foarte bine, 
voi încerca să-ţi fac pe plac. Oricum, e timpul să trecem la 
treabă. 

Lăsă, în sfârşit, deoparte luneta şi păşi în ghearele lui 
Lien, făcute căuş, ca şi cum ar fi fost obişnuit de-o viaţă să 
fie manevrat de un dragon. 

Badenhaur se târa deja prin tufişuri, înainte ca Lien să se 
îndepărteze. Laurence năvăli în poiană în spatele lui şi se 
opri să privească pentru ultima oară panorama, căutând din 
priviri armata franceză. Ceaţa era acum subţire şi 
imaterială, risipindu-se în mănunchiuri, şi putea vedea în 
sfârşit desluşit în preajma Jenei trupele mareşalului Lannes, 
adunând muniţie şi hrană, recuperând lemne şi materiale 
din ruinele clădirilor arse, ca să-şi facă adăposturi, 
construind ţarcuri. Dar, deşi scoase luneta şi privi în toate 
direcţiile, Laurence nu zări nici un alt detaşament francez 
masat în imediata apropiere, cu siguranţă nu pe acest mal 
al râului Saale. Nu reuşea să-şi dea seama de unde avea de 
gând să-şi ia Bonaparte oamenii, ca să lanseze orice fel de 
atac. 

— S-ar putea să reuşim să luăm în stăpânire aceste 
înălţimi înainte să-şi instaleze oamenii, spuse Laurence, 
doar pe jumătate pentru Badenhaur. 

Dintr-o asemenea poziţie, o baterie de artilerie ar oferi un 
avantaj decisiv asupra platoului. Nu era de mirare că 
Bonaparte voia s-o ocupe. Dar se pare că ezita să-şi 
stabilească acolo un avanpost. 

Şi apoi dragonii începură să salte deasupra pădurilor 
îndepărtate, ca nişte jucării pe arcuri ieşind din cutii: nu 
dragonii de talie uşoară pe care îi întâlniseră în bătălia de la 


Saalfeld, ci cei de talie medie care formau grosul oricărei 
forţe aeriene: dragoni Pecheur şi Papillon, venind în mare 
viteză şi ieşind din formaţie. Aterizară în mijlocul trupelor 
franceze care apărau Jena, având ceva foarte ciudat în 
înfăţişarea lor. Privindu-i mai atent, prin lunetă, Laurence îşi 
dădu seama că trupurile lor erau acoperite aproape în 
totalitate de oameni. Nu erau doar propriile lor echipaje, ci 
întregi companii de infanterie, agăţate de un ham din 
mătase, de felul celor pe care le văzuse în China, folosite 
pentru transportul obişnuit al civililor, doar că mult mai 
înţesate. 

Fiecare om avea propria armă şi propriul rucsac. Cel mai 
mare dintre dragoni ducea peste o sută de ostaşi. lar 
ghearele dragonilor nu erau goale: duceau, cu efort, 
chesoane întregi de muniţie, saci enormi de mâncare şi, în 
mod şocant, plase pline cu animale vii. Acestea, după ce 
fură aşezate în ţarcuri şi eliberate din plase, începură să 
umble năuce de colo-colo, lovindu-se de pereţi şi 
prăbuşindu-se, asemenea porcilor pe care îi dusese 
Temeraire peste munţi, nu cu mult timp în urmă. Laurence 
recunoscu, deprimat, cumplita ingeniozitate a planului: 
dacă dragonii francezi îşi căraseră propriile raţii în felul 
acesta, armata franceză putea să fi adus oricâţi cu ea, nu 
doar câteva zeci, câţi se considera îndeobşte că pot fi 
susținuți de o armată în marş pe un teritoriu ostil. 

In decurs de zece minute, aproape o mie de oameni 
fuseseră lăsaţi la sol şi dragonii se întorceau deja, după noi 
încărcături. Veneau, după estimarea lui Laurence, de la o 
distanţă de cel mult cinci mile, însă cinci mile fără niciun 
drum, cu păduri dese şi străbătute de râu. Un grup de 
oameni ar fi avut nevoie, în mod obişnuit, de câteva ore ca 
să-l traverseze. Dragonii însă aterizau în câteva minute la 
noile lor poziţii. 

Cum îşi convinsese Bonaparte oamenii să se ataşeze de 
dragoni şi să fie transportaţi prin aer, Laurence nu-şi putea 
imagina şi nu avea timp să cugete. Badenhaur îl zorea, prin 
semne. În depărtare se înălţau dragonii de talie grea ai 
Armatei Aerului, uriaşii Chevalieri şi Chansons-de-Guerre, în 


toată masiva şi teribila lor splendoare, îndreptându-se, la 
rândul lor, spre vârful muntelui, iar ei nu transportau nici 
hrană, nici muniţie, ci tunuri de câmp. 

Laurence şi Badenhaur se năpustiră în josul povârnişului, 
alunecând într-un nor de pietricele pe cărarea abruptă, cu 
valuri de praf şi frunze moarte înţepându-le faţa, în timp ce 
dragonii aterizau în vârf. La jumătatea coborâşului, 
Laurence se opri atât cât să rişte o ultimă privire înapoi: 
dragonii de talie grea descărcau batalioane, în grupuri de 
câte doi-trei oameni. Aceştia alergau de îndată să tragă 
tunurile la posturi, de-a lungul celei mai înalte creste, iar 
alături de ele erau depozitate mormane uriaşe de mitralii şi 
ghiulele, scoase din hamurile de pântece ale dragonilor. 

Nu aveau cum să se lupte cu ei pentru cucerirea vârfului 
şi nu exista nicio şansă de retragere. Bătălia avea să se 
desfăşoare aşa cum dorise Napoleon, în umbra tunurilor 
franceze. 


14 


Oamenii de la bateriile de artilerie discutau aprins înainte 
ca Laurence să iasă din cortul lui Hohenlohe. Curierii cei 
mai rapizi zburau deja disperaţi după Brunswick şi rege şi 
înspre vest, să cheme în ajutor efectivele din Weimar. Nu 
aveau altă opţiune acum decât să se concentreze cât mai 
repede posibil şi să lupte. În ceea ce-l privea, Laurence era 
aproape recunoscător că francezii îi atacau, chiar dacă nu 
pentru caracterul năprasnic al asaltului lor: era de părere, 
aşa cum fusese şi Temeraire, că în ultima săptămână 
comandanții se căzniseră cu disperare să evite tocmai 
războiul pe care îl provocaseră şi pe care toţi oamenii lor 
erau pregătiţi să-l ducă. O amânare stupidă şi laşă care nu 
putea decât să scadă moralul, să le împuţineze proviziile şi 
să pună detaşamentele în situaţia vulnerabilă de a fi 
doborâte pe rând, aşa cum fusese bietul prinţ Ludovic. 

Perspectiva luptei alungase lâncezeala din tabără, iar 
exerciţiile şi disciplina de fier îşi spuneau cuvântul. Trecând 
cu pas iute printre rânduri, Laurence auzea râsete şi tonuri 
glumeţe. Instituirea stării de alertă fusese întâmpinată 
pretutindeni cu o reacţie imediată şi, cu toate că oamenii 
erau într-o stare deplorabilă, uzi şi lihniţi de foame, îşi 
păstraseră armele în bună stare, iar flamurile mari fluturau 
vesele, pocnind în vânt ca nişte focuri de muschete. 

— Laurence, repede, repede, luptă deja fără noi! strigă 
impacientat Temeraire, ridicându-se pe picioarele din 
spate, cu capul înălţat deasupra adăpostului, reperându-l 
pe căpitan înainte să ajungă măcar în poiană. 

— Ţi-am promis că o să ne batem astăzi destul, oricât de 
târziu intrăm în luptă, spuse Laurence, sărind între degetele 
desfăcute ale lui Temeraire, cu o viteză care-i contrazicea 
îndemnul la răbdare şi săltând rapid pe poziţie, cu ajutorul 
mâinii întinse a lui Granby. Toţi membrii echipajului erau 
deja la locurile lor, ofiţerii prusaci şi cei britanici deopotrivă, 
iar Badenhaur, care fusese desemnat ca ofiţer de semnal, 
şedea nerăbdător lângă Laurence. 


— Domnule Fellowes, domnule Keynes, sper că siguranţa 
ouălor va fi prima voastră preocupare! strigă Laurence spre 
cei de jos, fixându-şi carabinierele pe ham tocmai la timp. 

Temeraire se lansa deja în aer şi singurul răspuns pe care 
Laurence îl primi fu fluturarea mâinilor lor, căci niciun 
cuvânt nu putea fi auzit în iureşul de aripi, în timp ce 
înaintau spre primele linii ale câmpului de luptă, să atace 
avangarda franceză care se apropia. 


Câteva ore mai târziu, după primele ciocniri ale dimineţii, 
Eroica îi conduse la sol, într-o mică vale unde dragonii 
puteau să bea câteva înghiţituri de apă şi să-şi tragă 
sufletul. Laurence era bucuros să vadă că Temeraire rezista 
bine şi nu era demoralizat, deşi s-ar fi putut spune că 
fuseseră respinşi. Existaseră, într-adevăr, puţine speranţe 
să-i împiedice pe francezi să câştige teren, când tunurile lor 
fuseseră deja postate pe înălţimi, dar cel puţin îi obligaseră 
să plătească pentru avantajul obţinut, iar  prusacii 
câştigaseră timp suficient să-şi desfăşoare regimentele. 

Departe de a fi descurajaţi, Temeraire şi ceilalţi dragoni 
erau mai degrabă entuziasmați că participaseră la bătălie şi 
dornici să lupte din nou. In plus, trăseseră foloase de pe 
urma muncii lor: puţini erau cei care nu reuşiseră să înhaţe 
un cal mort sau doi, aşa că erau mai bine hrăniţi decât 
fuseseră de multă vreme şi, în consecinţă, plini de energie. 
Aşteptându-şi rândul la apă, se apucaseră chiar să discute 
peste vale, povestindu-şi fiecare faptele de vitejie şi cum îi 
veniseră de hac unui dragon sau altuia. Laurence era 
convins că exagerau, căci câmpia nu era presărată de 
cadavrele victimelor lor, dar niciun scrupul în această 
privinţă nu umbrea plăcerea dragonilor de a se fuduli. 
Oamenii rămaseră la bord, trecându-şi de la unul la altul 
gamelele şi posmagii, dar căpitanii se adunară să se 
consulte câteva minute. 

— Laurence, îi spuse Temeraire, când căpitanul cobori să 
li se alăture celorlalţi, calul ăsta pe care-l mănânc mi se 
pare foarte ciudat. Poartă pălărie. 


Capul ce atârna fără vlagă era acoperit de un soi ciudat 
de glugă, ataşată de căpăstru şi făcută dintr-un fel de 
bumbac subţire, foarte uşor, dar cu manşete tari de lemn 
care aproape încercuiau orificiile pentru ochi şi un fel de 
săculeţe care acopereau nările. Temeraire ţinu capul, iar 
Laurence tăie unul dintre săculeţe: un pacheţel cu flori şi 
ierburi uscate, şi cu toate că acum era îmbibat de sânge şi 
de răsuflarea umedă a calului, Laurence simţea încă 
mirosul puternic de parfum. 

— Aşezate astfel peste nas, probabil că-i împiedică să 
adulmece dragonii şi s-o ia razna, spuse Granby, care 
venise să studieze capul animalului, împreună cu el. 
Indrăznesc să spun că aşa reuşesc în China să ţină 
cavaleria în frâu în preajma dragonilor. 

— Asta e rău, foarte rău, afirmă Dyhern, după ce 
Laurence îi împărtăşi informaţia. Înseamnă că-şi vor putea 
folosi cavaleria sub atacul dragonilor, pe când noi, nu. 
Schleiz, mai bine te-ai duce şi le-ai spune generalilor, 
adăugă el, adresându-i-se căpitanului unuia dintre dragonii 
de talie uşoară, iar omul clătină din cap şi alergă înapoi la 
animalul său. 


Zăboviseră la sol doar cincisprezece minute, dar când se 
înălţară în aer descoperiră o lume schimbată deja. Marea 
bătălie se desfăşura acum din plin la picioarele lor: ceva 
cum Laurence nu mai văzuse. Pe cuprinsul a cinci mile de 
sate, câmpuri şi păduri, fuseseră masate batalioane, fierul 
şi oţelul scânteiau în soare, în mijlocul unei mări de culori, 
uniforme verzi, roşii şi albastre cu miile, cu zecile de mii, 
toate regimentele aliniindu-se în formaţiile lor de luptă ca 
într-un monstruos balet, acompaniat de tipetele stridente 
ale cailor, de huruitul şi duruitul roţilor carelor de provizii şi 
de bubuitul de tunet al tunurilor de câmp. 

— Laurence, întrebă Temeraire, câţi sunt? 

Proporţiile puteau face şi un dragon să se simtă, pe bună 
dreptate, mic, o senzaţie cu care Temeraire nu era deloc 
obişnuit. Se opri şi plană, şovăitor, privind lung câmpul de 
luptă. 


Nori albi-cenuşii de praf de puşcă erau purtaţi de vânt 
peste câmpuri şi se încâlceau în pădurile de stejar şi pin. În 
flancul stâng al prusacilor, în preajma unui sătuc, continua 
o luptă aprigă: mai mult de zece mii de oameni implicaţi, 
estima Laurence, şi, totuşi, un număr nesemnificativ. 
Altundeva, francezii se opriseră să-şi întărească liniile, în 
spaţiul pe care îl câştigaseră deja: oameni şi cai se 
revărsau peste podurile râului Saale, însoţiţi de strălucirea 
aurie a vulturilor de pe stindardele lor, şi alţii mai veneau 
pe spinările dragonilor. Pe primul câmp de luptă al 
dimineţii, trupurile celor morţi zăceau abandonate de 
ambele părţi. Doar victoria ori timpul avea să se îngrijească 
de îngropăciunea lor. 

Temeraire spuse, abătut: 

— N-am ştiut că bătăliile pot fi aşa de mari. Unde să 
mergem? Unii din oamenii aceia sunt departe, nu-i putem 
ajuta pe toţi. 

— Nu putem decât să ne facem partea noastră cât putem 
mai bine, îi răspunse Laurence. Lupta nu e câştigată de un 
singur om sau dragon. Asta e treaba generalilor. Trebuie să 
fim atenţi la ordine şi la semnale şi să facem ceea ce ni se 
cere. 

Temeraire mormăi neliniştit: 

— Şi dacă nu avem generali foarte buni? 

Întrebarea era sâcâitor de isteaţă. Dintr-odată, în minte îi 
veni  comparaţia dintre acel bărbat sfrijit, cu ochi 
scânteietori, de pe vârful muntelui, atât de plin de 
siguranţă şi de autoritate, şi bătrânii din pavilioanele lor, cu 
consiliile, certurile şi ordinele care se schimbau la nesfârşit. 
Jos, în spatele câmpului de luptă, îl vedea pe Hohenlohe, pe 
calul său, cu peruca acum cernită pe cap, cu grupul său de 
aghiotanţi şi soldaţi vânzolindu-se în jurul lui. Tauentzein, 
Holtzendorf şi Blucher se mişcau printre trupele lor risipite. 
Ducele de Brunswick nu ajunsese încă, armata lui fiind încă 
în deplasare, după ce retragerea îi fusese blocată. Toţi se 
apropiau de şaizeci de ani şi îi înfruntau, de partea 
franceză, pe mareşalii care luptaseră şi îşi croiseră drum cu 
trudă prin războaiele revoluţionare şi pe omul care îi 


condusese, oricare dintre ei mai tineri cu cel puţin douăzeci 
de ani. 

— Buni sau răi, datoria noastră rămâne aceeaşi şi e cea a 
oricărui bărbat, spuse Laurence, alungând, cu efort, 
asemenea gânduri ruşinoase. Disciplina pe câmpul de luptă 
poate aduce victoria chiar şi dacă strategia lasă de dorit, iar 
absenţa ei duce sigur la înfrângere. 

— Înţeleg, spuse Temeraire, reluându-şi zborul: în faţă, 
dragonii francezi de talie medie se înălţau din nou, să 
hărţuiască batalioanele prusace, iar Eroica şi formaţia ei se 
întorseseră să-i întâmpine. Cu atâţia oameni, trebuie să se 
supună cu toţii, altfel n-ar fi ordine deloc. Nu pot nici măcar 
să se vadă, aşa cum îi vedem noi, şi să ştie care e situaţia 
lor, în ansamblu. Cu o ezitare, Temeraire adăugă neliniştit 
şi abătut: Laurence, dacă - doar dacă - am pierde războiul 
şi francezii ar încerca din nou să pătrundă în Anglia, putem 
să-i oprim? 

— Mai bine să nu-l pierdem, îi răspunse Laurence, 
încrâncenat. 

Şi apoi erau iarăşi în mijlocul bătăliei, tabloul câmpului de 
luptă dizolvându-se în sutele de încăierări individuale din 
fiecare colţişor al teatrului de război. 


La începutul după-amiezii, simţiră pentru prima dată că 
soarta se schimbă în favoarea lor. Armata lui Brunswick 
revenea puhoi, în mare viteză, mult mai repede decât se 
aşteptase Bonaparte, iar Hohenlohe îşi trimisese la 
înaintare toate batalioanele: douăzeci erau deja 
desfăşurate în câmp deschis, în formaţie de defilare, şi se 
pregăteau să lanseze un asalt împotriva unităţilor din 
fruntea infanteriei franceze, care erau ascunse într-un 
sătuc, în apropiere de centrul bătăliei. 

Dragonii francezi de talie grea nu intraseră încă în luptă, 
exasperându-i pe dragonii prusaci mai mari. 

— Nu mi se pare corect doar să ne fâţâim în jurul acestor 
dragonaşi, punctă Temeraire. Unde sunt dragonii lor mari? 
Nu e o luptă cinstită. 


judecând după mârâitul sonor prin care reacţionă Eroica, 
era întru totul de acord şi atacurile sale asupra micilor 
dragoni francezi începeau să se rărească. 

În cele din urmă, un curier prusac, un dragon Mauerfuchs 
care zbura la mare înălţime, riscă un survol rapid al taberei 
franceze, în timp ce ceilalţi atacară direct dragonii mici. 
Zbură înapoi aproape imediat şi anunţă agitat că dragonii 
francezi mai mari nu mai aduceau oameni şi că acum erau 
tolăniţi cu toţii, unii mâncând, alţii chiar moţăind. 

— Oh! exclamă Temeraire, indignat, trebuie să fie cu toţii 
nişte laşi, dacă dorm când are loc o bătălie. Ce urmăresc 
prin asta? 

— Poţi fi recunoscător. Probabil că s-au ostenit peste 
măsură cărând toate tunurile alea, zise Granby. 

— Totuşi, în ritmul ăsta, vor fi odihniţi când vom interveni 
noi, constată Laurence. Zburaseră ore în şir, doar cu scurte 
pauze, să bea apă. Poate că ar trebui să facem şi noi cu 
schimbul, continuă Laurence. Temeraire, nu vrei să 
aterizezi puţin? 

— Nu sunt deloc obosit, protestă Temeraire şi, uite, 
dragonii de colo pun ceva la cale, adăugă el şi se năpusti 
într-o parte, fără să-i aştepte răspunsul. 

Toţi membrii echipajului fură nevoiţi să se agaţe de ham, 
ca să nu fie doborâţi din picioare, când Temeraire se izbi în 
aer de o pereche de dragoni francezi de talie uşoară, care 
nu făcuseră decât să survoleze câmpul de luptă şi care 
fugiră imediat din calea atacului, cu ţipete disperate. 

Înainte ca Laurence să apuce să-şi reia propunerea, un 
val de ovaţii răsună jos, atrăgându-le atenţia: în ciuda 
teribilului tir neîncetat al artileriei, Regina Louise în 
persoană ieşise pe câmpul de luptă şi galopa de-a lungul 
liniei prusace, escortată doar de o mână de soldaţi din 
regimentul de dragoni, cu steagul prusac fâlfâind strălucitor 
în urma micului grup. Regina purta o haină de colonel peste 
veşmintele femeieşti şi o pălărie cu pene, cu boruri tari, sub 
care părul îi era strâns ordonat. Soldaţii îi strigau frenetic 
numele: era, probabil, sufletul Partidului Militarist Prusac şi 
susţinuse de multă vreme rezistenţa împotriva lui Napoleon 


şi a jafurilor sale în Europa. Curajul ei nu putea să nu 
îmbărbăteze oamenii. Regele era şi el pe câmpul de luptă. 
Steagul lui se zărea mai departe, în flancul stâng al oştirii 
prusace, şi pretutindeni ofiţerii superiori ieşiseră în bătaia 
armelor alături de oamenii lor. 

_ De îndată ce regina părăsi câmpul de luptă, veni ordinul. 
Intr-un alt mod de încurajare, sticlele începură să circule 
de-a lungul primelor rânduri, oamenii turnându-şi băutura 
direct în gură. Tobele dădură semnalul şi infanteria porni 
direct la atac, năvălind cu strigăte răguşite pe ulițele 
înguste ale satului. 

Tributul morţii fu înfiorător: din spatele fiecărui zid, al 
fiecărei ferestre, se _ iviră agerii ochitori francezi care 
deschiseră un foc continuu şi aproape fiecare glonţ îşi găsi 
o ţintă, în timp ce jos, departe de drumurile principale ale 
satului, artileria bubuia, mitraliile zburând din gurile de tun 
şi spărgându-se în rafale ucigaşe. 

Dar prusacii înaintau cu o forţă irezistibilă şi tunurile 
tăcură unul câte unul, pe măsură ce năvăleau în ferme, 
hambare, grădini şi cocini şi măcelăreau soldaţii francezi la 
posturile lor. 

Satul era pierdut şi batalioanele franceze se revărsau prin 
spatele lui, retrăgându-se în ordine, dar retrăgându-se, 
oricum, aproape pentru prima oară în ziua aceea. Răcnind, 
prusacii continuară să înainteze: se regrupară în spatele 
satului, sub strigătele sergenţilor lor, şi dezlănţuiră din nou 
o salvă teribilă asupra francezilor care se retrăgeau. 

—E un mare succes, Laurence, nu-i aşa? întrebă 
Temeraire, jubilând. Şi acum sigur o să-i împingem şi mai 
departe. 

— Da, spuse Laurence, de-a dreptul uşurat, aplecându-se 
să dea mâna cu Badenhaur. Acum vom vedea o treabă bine 
făcută. 

Dar nu mai avură ocazia să urmărească desfăşurarea 
acţiunii pe câmpul de bătălie. Mâna lui Badenhaur se 
strânse brusc, cu surprindere, pe cea a lui Laurence şi 
tânărul ofiţer prusac îi arătă împrejur: de pe vârful colinei 


Landgrafenberg, se ridicau trupele aviaţiei franceze, greii 
intrând în luptă, în sfârşit. 

Dragonii prusaci scoaseră aproape într-un glas un răcnet 
de încântare şi, plini de o reînnoită energie, începură să 
strige remarci zeflemitoare referitor la intrarea întârziată a 
dragonilor francezi în luptă, în timp ce aşteptau ca toţi 
ceilalţi să se aşeze în formaţie şi să se apropie. Dragonii 
francezi de talie uşoară, care rezistaseră toată ziua cu atât 
curaj, făcură acum un ultim efort eroic şi formară un fel de 
paravan în faţa dragonilor care se apropiau, zburând de 
colo-colo, în jurul capetelor dragonilor prusaci, ca să le 
împiedice vederea, şi fluturând din aripi înnebunitor în faţa 
lor. Dragonii mai mari mârâiau nerăbdători şi îi plesneau, 
când şi când, mai mult absenţi, iţindu-şi capetele, să vadă. 
Dragonii uşori se retraseră în ultimul moment şi Laurence 
observă că francezii nu veneau grupaţi deloc. 

Sau aproape deloc - exista o singură formaţie, cea mai 
simplă cu putinţă, doar un dispozitiv de luptă în săgeată, 
însă realizat în întregime din dragoni de talie grea: în 
frunte, un Grand Chevalier, mai suplu, dar cu umeri mai laţi 
decât Eroica, în spatele lui, trei dragoni Petit Chevalier, 
fiecare mai mare decât Temeraire, iar în urma lor un şir de 
şase Chansons-de-Guerre, puţin mai mici, cu o înfăţişare 
discordant de veselă, cu desenele lor portocalii şi galbene. 
Ar fi putut să fie cu toţii lideri de formaţie, pe bună 
dreptate; în schimb, formau un singur grup enorm, chiar 
dacă greoi, înconjurat de numeroşi dragoni de talie medie. 

— Ei, asta nu-i nicidecum strategie chineză, constată 
Granby, cu ochii mari de uimire. Ce naiba încearcă acum? 

Laurence clătină din cap, perplex. Văzuseră câteva treceri 
în revistă ale dragonilor chinezi, care operau în aer mai 
degrabă ca oamenii la sol, făcând manevre în şiruri şi 
coloane şi niciodată într-o manieră atât de haotică. 

Eroica, împreună cu formaţia lui, se fixă în centrul liniei 
prusace, iar acum, cu dinţii dezgoliţi, se năpusti spre Grand 
Chevalier, scoțând un țipăt provocator. Flamurile prusace 
fluturau de pe umerii lui ca o pereche suplimentară de aripi. 
Cele două formaţii măriră viteza pe măsură ce se apropiau 


una de alta şi milele deveniră iarzi şi pe urmă se topiră cu 
totul. Impactul era iminent - şi apoi momentul trecu şi 
Eroica se răsuci în aer uluit şi indignat: marii dragoni 
francezi îl ocoliseră cu toţii brusc, trecând pe lângă el şi 
atacându-i direct flancurile formaţiei, rândurile mai micilor 
dragoni de talie medie. 

— Laşilor! le strigă Eroica, din toţi bojocii, în timp ce 
dragonii francezi loveau cu ghearele, împrăştiindu-i pe cei 
din flancuri. 

Fusese lăsat să zboare singur şi, exact când se întoarse, 
ca să atace din nou, trei dintre dragonii francezi de talie 
medie profitară de breşa creată şi se apropiară. Erau prea 
mici ca să-i facă vreun rău în mod direct şi nici măcar nu 
încercară, dar spinările lor erau înţesate de oameni. Nu mai 
puţin de trei echipe de acostare îi săriră pe spate, aproape 
douăzeci de ostaşi, cu săbii şi pistoale în mâini, agăţându- 
se de hamul lui. 

Echipa lui Eroica se apucă imediat de treabă să respingă 
noua ameninţare. Toţi puşcaşii puseră mâna pe arme şi 
dintr-odată muschetele răpăiră, făcând săbiile ridicate să 
răsune, în note înalte şi limpezi, sub ploaia de gloanţe. Nori 
groşi de praf de puşcă se înălţară, când Eroica se zbătu 
nebuneşte, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, în 
încercarea de a vedea ce se petrece şi de a-şi proteja 
căpitanul. 

Sforţările lui azvârliră jos mulţi dintre nefericiţii atacatori, 
care căzură prin aer, dând din mâini şi din picioare, dar alţii 
se fixaseră deja şi erau în siguranţă. lar odată cu atacatorii, 
Eroica îşi dobora propriul echipaj din picioare. Zăpăceala le 
oferi francezilor şansa unei lovituri norocoase: doi 
locotenenţi, care se sprijineau reciproc, rămaseră în 
picioare după una dintre aceste convulsii, când tot 
echipajul se prăbuşise şi, în deruta de moment, se 
năpustiră şi făcură vreo opt oameni să se prăvălească în 
gol, spre moarte, tăindu-le corzile cu carabiniere. 

După aceea, încleştarea fu aprigă, dar scurtă. În timp ce 
atacatorii înaintau în forţă pe gâtul dragonului, Dyhern 
împuşcă doi oameni şi aproape ucise un altul, dintr-o 


împunsătură, dar apoi sabia lui se înţepeni în pieptul omului 
şi nu mai reuşi s-o scoată, iar trupul în cădere i-o smulse 
din mâini. Francezii îl apucară de braţe şi îi aşezară o sabie 
la beregată, strigându-i lui Eroica: 

— Geben Sie oben!* 

În acest timp, dădură jos flamurile prusace şi înălţară 
tricolorul în locul lor. 

Era o pierdere teribilă, şi una pe care n-o puteau 
împiedica: Temeraire însuşi era hărțuit de cinci dragoni de 
talie medie, înţesaţi de oameni, şi avea nevoie de toată 
viteza şi ingeniozitatea ca să se ferească de ei. Din când în 
când, câţiva oameni îşi asumau riscul disperat de a sări pe 
spatele lui, deşi nu erau foarte aproape, însă destul de 
puţini, astfel că Temeraire scăpa uşor de ei, cu o mişcare 
rapidă de întoarcere, sau spinariştii îi doborau cu săbiile ori 
pistoalele. 

Dar o femelă Honneur-d'Or, foarte cutezătoare, se 
năpusti direct la capul lui Temeraire. Acesta se aplecă, din 
instinct şi, când femela trecu iute pe deasupra lui, câţiva 
dintre naceliştii ei săriră direct pe umerii lui Temeraire, 
turtindu-l pe tânărul Alien şi doborându-i pe Laurence şi pe 
Badenhaur într-o învălmăşeală de mâini, picioare şi chingi. 
Laurence bâjbâia după un punct de sprijin, Badenhaur, cu 
un curaj nebun, încercă să se arunce protector peste 
Laurence, împiedicându-l astfel să se ridice în picioare. 

Dar gestul era justificat: se prăbuşi, gâfâind, în braţele lui 
Laurence, cu sângele şiroind întunecat dintr-o rană de sabie 
în umăr. Francezul care dăduse lovitura scotea lama pentru 
o nouă încercare. Granby se năpusti cu un strigăt către 
mâna de atacatori, determinându-i să se retragă trei paşi. 
În sfârşit, Laurence se ridică şi strigă. Granby îşi lepădase 
chingile, ca să atace, şi cei doi ofiţeri francezi, înhăţându-l 
de braţe, îl aruncară peste bord. 

— Temeraire! strigă Laurence. Temeraire! 

Pământul se învârti la picioarele lui: Temeraire se răsuci 
şi se năpusti după trupul lui Granby în cădere, propulsându- 
se cu aripile. Laurence nu putea respira din cauza vitezei 


4 „Predaţi-vă!“, în limba germană în original (n. tr.). 


ameţitoare, care îi întorcea stomacul pe dos, pământul 
înceţoşat năvălea înspre ei şi, pe măsură ce coborau, 
deasupra câmpului de luptă, auzeau de jur împrejur 
băzâitul ca de albine al gloanţelor zburând prin aer. Şi apoi 
Temeraire se înşurubă în sus şi într-o parte, făcând ţăndări 
cu coada un tânăr stejar mlădios. Laurence înaintă rapid pe 
chingi în sus şi se uită peste umărul lui Temeraire: Granby 
zăcea gâfâind între ghearele lui, încercând să oprească 
sângele care-i şiroia din nări. 

Rostogolindu-se, Laurence se ridică în picioare şi îi luă 
sabia. Francezii săreau să-l atace din nou. Izbi sălbatic cu 
mânerul în faţa primului şi simţi osul zdrobindu-se sub 
pumnu-i înmănuşat. Apoi smulse sabia din teacă şi o legănă 
spre al doilea. Era prima dată când lovea cu sabia 
chinezească: zbură capul omului fără să întâmpine nicio 
rezistenţă. 

Uluit şi şocat, Laurence rămase privind cu gura căscată 
trupul fără cap, strângând încă sabia în mâini. Apoi, cu 
întârziere, Alien se puse în mişcare şi tăie corzile 
francezilor, astfel că trupurile lor căzură şi Laurence îşi veni 
în fire. Îşi şterse grăbit sabia şi o puse deoparte, după care 
se ridică, recunoscător, la locul lui, pe gâtul lui Temeraire. 

Francezii îşi aplicaseră manevra de succes împotriva 
celorlalte formaţii, pe rând: dragonii de talie grea se 
năpusteau cu toţii spre flancuri şi izolau liderii, pentru ca 
dragonii de talie medie să poată ataca prin surprindere. 
Eroica se îndepărta, nefericit, cu capul plecat, şi nu singur. 
Alţi trei dragoni prusaci de talie grea îl urmau îndeaproape, 
toţi dând din aripi atât de încet încât coborau spre pământ 
între o bătaie şi următoarea. În absenţa lor, ceilalţi membri 
ai formaţiei se învârteau fără ţintă, nereuşind să înţeleagă 
surprinzătoarele pierderi: în mod obişnuit, membrii unei 
formaţii astfel văduvite de liderul ei ar fi trebuit să se ducă 
imediat în sprijinul alteia, dar acum, lovite toate deodată, 
mai mult îşi stăteau în cale unii altora, la mila duşmanilor. 
Dragonii francezi de talie grea se masară din nou şi îi 
împrăştiară cu brutalitate, iar şi iar, în timp ce puşcaşii 
trăgeau teribile focuri de baraj spre echipajele lor. Oamenii 


cădeau ca grindina şi pierderile erau atât de mari încât 
mulţi dragoni ţipau şi se predau disperaţi, ca să-şi salveze 
căpitanii şi ce mai rămăsese din echipajele lor. 

Ultimele trei formaţii prusace, puse în gardă de soarta 
tovarăşilor lor,  strânseseră rândurile,  protejându-şi 
căpeteniile, dar, deşi reuşeau să respingă încercările de 
pătrundere ale  duşmanului, plăteau cedând teren, 
îndepărtându-se tot mai mult sub presiunea constantă. Şi 
situaţia lui Temeraire devenea din ce în ce mai disperată; 
se răsucea în toate direcţiile, mereu sub focul inamicului la 
care puşcaşii lui răspundeau în cascade. Locotenentul Riggs 
răcnea, încercând să le impună trăgătorilor un ritm 
constant, deşi cu toţii reîncărcau cât puteau de repede. 

Solzii şi cămaşa de zale cu care Temeraire era echipat 
respingeau aproape toate  gloanţele care veneau 
întâmplător spre el, dar, din când în când, câte unul îi sfâşia 
membrana mai delicată a aripilor sau i se înfigea în carne, 
la suprafaţă. Nu clipea, prea plin de febra bătăliei ca să 
simtă micile răni, ci îşi concentra toate puterile ca să se 
ferească, dar şi aşa, Laurence se gândi, chinuit, că în 
curând vor fi şi ei forţaţi să fugă sau să fie capturati; 
osteneala zilei lungi îşi spunea cuvântul şi întoarcerile lui 
Temeraire erau tot mai încete. 

Să părăsească, fără un ordin de retragere, câmpul de 
luptă, să dezerteze sub foc, aşa ceva nici nu-şi putea 
imagina. Totuşi, prusacii înşişi începeau să cedeze şi, dacă 
Laurence nu se retrăgea, în afară de răul enorm al 
capturării lor, era aproape sigur că şi ouăle aveau să cadă 
în mâinile duşmanului. Nu voia să-i recompenseze în felul 
acesta pe francezi pentru că le luase cândva oul din care 
ieşise Temeraire. Laurence era pe punctul de a-i cere 
dragonului să se retragă, cel puţin cât să-şi tragă sufletul, 
când conştiinţa îi fu cruţată: se auzi un țipăt ca de goarnă, 
muzical şi înfricoşător în acelaşi timp, şi, cu o iuţeală 
ameţitoare, duşmanii dispărură. Temeraire se răsuci de trei 
ori până se convinse că fusese într-adevăr lăsat în pace şi 
doar apoi riscă să planeze suficient de mult pentru ca 
Laurence să vadă ce se petrecea în faţă. 


Ţipătul răsunător era glasul lui Lien: ea nu luase parte la 
bătălie, dar plutea acum în văzduh, în spatele liniilor 
dragonilor francezi. Nu avea nici ham, nici echipaj, dar 
imensul diamant de pe fruntea ei răspândea, oglindind 
lumina asfinţitului, o incandescenţă portocalie, aproape pe 
măsura virulenţei ochilor ei roşii. Lien ţipă din nou şi 
Laurence auzi iarăşi un bubuit de tobe: semnale înălțate 
dinspre liniile franceze. lar pe coama dealului, pe un cal sur 
de luptă, Bonaparte însuşi privea peste câmpul de luptă, cu 
platoşele temutei Gărzi Imperiale în spate, aur topit în 
lumină. 

Cu formaţiile prusace dispersate sau alungate, dragonii 
francezi obţinuseră supremaţia aeriană. Acum, ca răspuns 
la chemarea lui Lien, se adunară cu toţii într-o formaţie în 
linie dreaptă. Jos, soldaţii cavaleriei franceze se răsuciră ca 
unul şi porniră înspre cele două laturi ale câmpului de luptă, 
dând pinteni cailor, iar infanteria se retrase din primele linii, 
menţinând în tot acest timp un foc constant de muschete şi 
artilerie. 

Lien se ridică mai mult în văzduh şi trase adânc aer în 
piept, desfăcându-şi larg gulerul în jurul capului, sub 
diadema de oţel, şi umflându-şi coastele ca nişte vele sub 
năvala vântului, iar apoi dintre fălcile ei ţâşni furia teribilă a 
vântului divin. Nu îl îndreptă spre nicio ţintă, nu dobori 
niciun duşman şi nu lansă nici măcar o lovitură, dar 
înfiorătoarea forţă a acestuia făcu urechile să ţiuie ca şi 
cum toate tunurile din lume s-ar fi descărcat în acelaşi 
timp. Lien avea în jur de treizeci de ani, faţă de cei doi ai lui 
Temeraire, mai mare ca proporţii şi mult mai 
experimentată, iar în spatele suflului nu era doar forţa 
dimensiunilor ei impresionante, ci şi un fel de rezonanţă, o 
înălţare şi o coborâre a vocii, care menținea sunetul parcă 
aproape la nesfârşit. Pe tot cuprinsul câmpului de luptă, 
oamenii se retraseră clătinându-se din calea lui. Dragonii 
prusaci se îndepărtară de-a valma. Până şi Laurence şi 
echipajul său, obişnuiţi cu vântul divin, se smuciră din 
instinct atât de tare, încât corzile lor se întinseră la 
maximum. 


Urmă o linişte deplină, întreruptă doar de mici ţipete 
şocate şi de gemetele răniților de pe câmpul de luptă. Dar, 
înainte ca ecourile să se stingă, toţi dragonii francezi, 
aşezaţi în linie, ridicară capetele şi, răcnind cât îi ţinea 
gura, se năpustiră spre sol în picaj. Se opriră doar înainte 
de coliziunea cu pământul. Într-adevăr, câţiva, puţini, nu 
reuşiră să facă această manevră şi se prăvăliră din cer, 
strivind sub trupurile lor şiruri întregi ale oştirii prusace şi 
ţipând în agonie în timp ce se rostogoleau peste propriile 
aripi. Dar ceilalţi nu şovăiră: trecând razant pe deasupra 
solului, sfârtecară cu ghearele şi cozile rândurile stupefiate 
ale infanteriei prusace luate prin surprindere. Când bestiile 
se ridicară din nou în aer, în urma lor rămaseră lungi şiruri 
de cadavre însângerate. 

Oamenii se risipiră. Înainte ca dragonii să lovească 
primele linii, ariergarda se împrăştia deja într-o debandadă 
totală, oamenii îmbrâncindu-se şi fugind în toate direcţiile, 
în încercarea disperată de a scăpa. Regele Frederic stătea 
ridicat în scara şeii şi trei oameni ţineau de calul lui 
înnebunit, ca să nu-l arunce la pământ. Suveranul striga 
printr-o portavoce în timp ce steagurile de semnal fluturau. 

— Retragerea, anunță  Badenhaur,  apucându-l pe 
Laurence de braţ. 

Glasul lui sună perfect neutru, dar faţa lui murdară era 
brăzdată de lacrimi, deşi părea să nu le dea nicio atenţie. 
Jos, pe câmpul de luptă, trupul însângerat, inert, al ducelui 
de Brunswick era cărat către corturi. 

Dar oamenii nu erau dispuşi să asculte sau să se supună. 
Câteva batalioane reuşiră să se grupeze într-un careu de 
apărare şi oamenii stăteau umăr la umăr, cu baionetele 
pregătite, dar ceilalţi se retrăgeau gonind înnebuniţi prin 
satul şi prin pădurile pe care abia le câştigaseră cu atâta 
trudă. lar când dragonii francezi coborâră gâfâind la sol, ca 
să se odihnească, infanteria şi cavaleria franceză năvăliră 
puhoi în josul dealului, cu strigăte cumplite, ca să 
desăvârşească dezastrul şi înfrângerea. 


15 


— Nu, mă simt bine, spuse Granby cu glas răguşit, când îl 
aşezară în adăpost. Pentru numele lui Dumnezeu, nu 
întârziaţi din cauza mea. Doar că sunt al naibii de sătul să 
fiu întruna zgâlţâit. 

Era zdruncinat şi bolnav, orice-ar fi spus el, şi când 
încercă să bea puţină supă concentrată, o vomită imediat, 
aşa că tovarăşii lui se mulţumiră să-i dea suficientă băutură 
ca să-l îmbete din nou, însă Granby luă doar o înghiţitură 
sau două, după care adormi. 

Laurence intenţiona să ia la bord cât mai mulţi membri ai 
echipajelor de sol ale dragonilor căzuţi prizonieri. Mulţi 
dintre oameni aproape că refuzaseră să vină, neîncrezători: 
adăpostul era departe la sud de câmpul de bătălie şi nu 
asistaseră la evenimentele zilei. Badenhaur discută aprins 
cu ei multă vreme, dar toţi erau din ce în ce mai zgomotoşi 
şi mai tensionaţi. 

— Vorbiţi naibii mai încet! se răsti Keynes, în timp ce 
echipajul înfăşură cu grijă ouăle în hamul de pântece. 
Kazilikul e deja destul de matur ca să înţeleagă, îi spuse lui 
Laurence, cu glas scăzut. Ultimul lucru de care avem 
nevoie este ca binecuvântata creatură să se sperie în 
găoace. Asta face adesea ca dragonul să devină sfios. 

Laurence încuviinţă posomorât, apoi Temeraire îşi înălţă 
capul obosit de la pământ şi scrută cerul ce se întuneca. 

— Acolo, sus, este un Fleur-de-Nuit. li aud aripile. 

— Spune-le oamenilor ălora că n-au decât să rămână aici 
şi să-i ia naiba sau să urce la bord în clipa asta, îi ceru 
Laurence lui Badenhaur, făcând între timp semn propriului 
echipaj să-şi ocupe poziţiile. 

Aterizară lângă Apolda, îngrămădiţi la bordul dragonului, 
înfriguraţi şi obosiţi. 

Oraşul era aproape o ruină: ferestre sparte, vin şi bere 
curgând în canale, grajduri, hambare şi ţarcuri aproape 
pustii; nici ţipenie pe străzi, în afară de soldaţi beţi şi 
jerpeliţi, însângeraţi şi puşi pe harţă. Pe veranda celui mai 


mare han, Laurence fu nevoit să păşească pe lângă un 
bărbat care plângea ca un copil, în palma mâinii drepte; 
stânga îi lipsea, iar cioata îi era legată într-o cârpă. 

Înăuntru erau doar câţiva ofiţeri inferiori, toţi răniţi sau 
sleiţi de oboseală. Unul ştia destulă franceză ca să-i spună: 

— Trebuie să plecaţi. Francezii vor fi aici mâine- 
dimineaţă, dacă nu mai devreme. Regele s-a dus la 
Sommerda. 

În pivnițele din spate, Laurence găsi un stelaj cu sticle de 
vin nesparte şi un butoi cu bere. Pratt săltă butoiul pe 
umăr, iar Porter şi Winston îşi umplură braţele de sticle şi 
se întoarseră cu toţii în poiană. Temeraire făcuse arşice un 
stejar bătrân şi uscat, lovit de fulger, şi oamenii reuşiră să 
aprindă un foc. Dragonul zăcea încolăcit în jurul lui, bărbaţii 
cuibărindu-se lângă el. 

Împărţiră sticlele şi desfăcură butoiul pentru Temeraire; 
slabă mângâiere, când imediat trebuiau să se ridice iarăşi 
în văzduh. Laurence ezita. Dragonul era atât de epuizat, 
încât înghiţea cu ochii aproape închişi. Oboseala aceea era 
în sine un pericol. Dacă o patrulă-dragon franceză i-ar fi 
atacat în clipa aceea, se îndoia că Temeraire putea să se 
ridice destul de repede ca să scape. 

— Trebuie să plecăm, dragul meu, spuse el cu blândeţe. 
Crezi că te poţi descurca? 

— Da, Laurence, mă simt perfect, răspunse Temeraire, 
ridicându-se cu greu în picioare, însă adăugă, abătut: 
Trebuie să mergem foarte departe? 

Cele cincisprezece mile de zbor părură mai lungi. Oraşul 
răsări din întuneric dintr-odată, cu un foc de tabără la 
margine. Câţiva dragoni prusaci ridicară privirile neliniştiţi, 
când Temeraire ateriză greoi lângă foc, pe terenul tropăit 
care le era bivuacul: dragoni de talie uşoară şi câţiva 
curieri, vreo doi dragoni de talie medie. Nicio formaţie 
completă şi nici alt dragon de talie grea printre ei. Se 
îngrămădiră bucuroşi în jurul lui, căutând încurajare şi îi 
împinseră cu boturile o parte din leşurile cailor din care era 
compusă cina lor, dar Temeraire sfâşie doar puţin din 
carne, înainte să se prăbuşească adormit la pământ. 


Laurence îl lăsă să doarmă buştean şi mulţi dintre dragonii 
mai mici se lipiră de trupul lui. 

Laurence trimise oamenii să-şi caute care ce distracţie 
putea, ca şederea să le fie mai plăcută, şi traversă singur 
câmpurile către oraş. Era o noapte liniştită şi frumoasă: un 
ger timpuriu făcea toate stelele să strălucească puternic şi 
răsuflarea lui zăbovea albă în aer doar pentru puţin timp. 
Nu luptase foarte mult, dar îl durea tot trupul, o încleştare 
fierbinte în jurul gâtului şi al umerilor, picioarele înţepenite 
şi încordate. Şi le întinse recunoscător. Câţiva cai obosiţi, 
îngrămădiţi într-un ţarc, ridicară capetele şi nechezară 
speriaţi, când Laurence trecu pe lângă ei. Purta cu sine 
mirosul lui Temeraire, pesemne. 

Doar o mică parte din armată reuşise să ajungă în 
Sommerda: cei mai mulţi fugari scăpaseră plecând pe jos şi 
umblau probabil prin noapte, dacă măcar ştiau drumul. 
Oraşul nu fusese prădat şi se menținea o anumită ordine. 
Gemetele răniților indicau spitalul de campanie într-o mică 
biserică, iar gărzile de husari ale regelui erau încă postate 
în formaţie în faţa celei mai mari clădiri: nu chiar o 
fortăreață, doar un conac solid şi respectabil. 

Laurence nu găsi nici un alt aviator, nici vreun ofiţer 
superior căruia să-i raporteze, după ce bietul Dyhern fusese 
capturat. Îşi petrecuse o parte a zilei la ordinele generalului 
Tauentzein şi cealaltă sub comanda mareşalului Blucher, 
dar, din câte aflase, niciunul nu era în oraş. În cele din 
urmă, se duse direct la Hohenlohe, dar prinţul se afla într-o 
şedinţă şi un tânăr consilier, cu o duritate băgăcioasă, prea 
puţin scuzabilă fie şi prin apăsarea sub care munceau cu 
toţii, îl duse în faţa încăperii şi îi spuse să aştepte afară pe 
hol. După ce-i îngheţară picioarele o jumătate de oră lângă 
uşă, fără să aibă la dispoziţie măcar un scaun, auzind doar 
din când în când sunete înăbuşite de glasuri, Laurence se 
aşeză pe podea, îşi întinse picioarele şi adormi sprijinit de 
perete. 

Cineva îi vorbea în germană. 

— Nu, mulţumesc, spuse el, încă adormit, după care 
deschise ochii. O femeie îl privea de sus, cu o expresie 


blândă, pe jumătate amuzată. O recunoscu imediat pe 
regină, iar lângă ea se aflau două gărzi. O, Dumnezeule! 
exclamă Laurence şi sări în picioare, extrem de jenat, 
cerându-şi scuze în franceză. 

— O, e o nimica toată, spuse ea şi îl privi curioasă. Dar ce 
faci aici? 

După ce primi explicaţiile, regina deschise uşa şi vâri 
capul înăuntru, spre stânjeneala lui Laurence: ar fi preferat 
să mai aştepte decât să pară cârtitor. 

Glasul lui Hohenlohe îi răspunse reginei în germană şi ea 
îi făcu semn lui Laurence s-o urmeze. Un foc plăcut ardea în 
încăpere şi tapiseriile grele de pe pereţi împiedicau piatra 
să îndepărteze toată căldura. Căldura era bine-venită. 
Laurence înţepenise şi mai mult stând în hol. Regele 
Frederic se sprijinea de zid, lângă şemineu: un bărbat 
obosit, nu atât de frumos ori plin de viaţă ca soţia lui, cu o 
faţă palidă şi prelungă şi părul pieptănat în sus, deasupra 
unei înalte frunţi albe. Avea gura subţire şi o mustață 
îngustă. 

Hohenlohe stătea în faţa unei mese mari, acoperite de 
hărţi. Cu el erau generalii Ruchel şi Kalkreuth şi alţi 
numeroşi ofiţeri de stat-major. Hohenlohe se uită la 
Laurence fără să clipească, preţ de un lung moment, apoi, 
cu un efort, spuse: 

— Dumnezeule, încă eşti aici? 

Laurence nu-şi dădu seama imediat cum să interpreteze 
asta, căci Hohenlohe nici măcar nu ştiuse că se afla în oraş. 
Apoi, dintr-odată, era treaz de-a binelea şi furios la culme. 

— Îmi pare rău că v-am deranjat, se zbârli el. Întrucât aţi 
crezut că am dezertat, sunt încântat că pot să plec. 

— Nu, nici vorbă de una ca asta, protestă Hohenlohe, 
adăugând, oarecum incoerent: Şi, Dumnezeule, cine te-ar 
putea învinui? 

Îşi trecu mâna peste faţă. Avea peruca răvăşită şi de un 
gri murdar. Lui Laurence îi părea rău pentru el. Era evident 
că Hohenlohe nu era pe deplin stăpân pe sine. 

— Am venit doar să dau raportul, domnule, declară 
Laurence, mai temperat. Temeraire a fost grav rănit. Am 


trei răniţi, niciun mort şi am adus din Jena vreo trei duzini 
de oameni din echipajele de sol, cu echipamentul lor. 

— Hamuri şi forje? întrebă repede Kalkreuth, ridicând 
privirea. 

— Da, domnule, însă doar două forje, în afară de ale 
noastre, răspunse Laurence. Erau prea grele ca să aducem 
mai multe. 

— Asta e ceva, slavă Domnului, zise Kalkreuth. Jumătate 
din hamurile noastre se desfac la cusături. 

După aceasta, nimeni nu mai vorbi multă vreme. 
Hohenlohe se uita fix la hărţi, dar cu o expresie care sugera 
că nu le vedea cu adevărat. Generalul Ruchel alunecase 
într-un scaun, cu faţa palidă şi obosită, iar regina stătea 
lângă soţul ei, şoptindu-i la ureche în germană. Laurence se 
întreba dacă ar trebui să se retragă, deşi nu credea că 
tăceau din cauza prezenţei lui: un miros greu de oboseală 
îngreuna atmosfera camerei. Pe neaşteptate, regele clătină 
din cap şi se întoarse cu faţa spre încăpere. 

— Ştim unde se află? 

Nu era nevoie să întrebe nimeni despre cine vorbea. 

— Oriunde la sud de Elba, murmură un tânăr ofiţer de 
stat-major şi roşi, când cuvintele sale răsunară prea 
puternic în camera amorţită, atrăgând priviri severe. 

— În Jena, astă-seară, sire, sigur, interveni Ruchel, 
continuând să se încrunte la tânăr. 

Regele fu probabil singurul care nu acordă atenţie 
incidentului. 

— O să ne propună un armistițiu? 

— Omul acela? Nicio clipă de răgaz, spuse regina Louise, 
cu dispreţ, nici un fel de termeni onorabili. Aş prefera să mă 
arunc cu totul în braţele ruşilor decât să mă ploconesc în 
faţa acelui parvenit. Se întoarse către Hohenlohe: Ce putem 
face? Ceva se poate face, nu-i aşa? 

Hohenlohe se smulse puţin din amorţeală şi examină din 
nou hărţile, indicând diferite garnizoane şi detaşamente, 
vorbind când în franceză, când în germană, despre 
concentrarea trupelor, apelând la rezerve, în caz de nevoie. 


— Oamenii lui Bonaparte mărşăluiesc de săptămâni şi 
luptă ziua întreagă, spuse el. Vom avea la dispoziţie câteva 
zile, sper, înainte să poată organiza o urmărire. Probabil că 
o mare parte din armată a fugit. Vor veni încoace şi către 
Erfurt: trebuie să-i grupăm şi să recurgem... 

Pe coridor se auziră cizme grele, apoi o bătaie puternică 
în uşă. Nou-venitul, mareşalul Blucher, nu aşteptă să fie 
poftit înăuntru, ci pătrunse fără alt avertisment. 

— Francezii sunt în Erfurt, anunţă el, fără politeţuri, într-o 
germană limpede, pe care până şi Laurence o putu 
înţelege. Murat a aterizat cu cinci dragoni şi cinci sute de 
oameni, şi s-au predat, jigodiile... 

Mareşalul se opri, încurcat, roşind ca para focului, sub 
mustață: tocmai o văzuse pe regină. Ceilalţi erau mai 
preocupaţi de informaţiile aduse decât de limbajul său: se 
stârni o hărmălaie şi ofiţerii de stat-major începură să 
scotocească agitaţi prin harababura de documente şi hărţi. 
Laurence nu putea să urmărească discuţiile, purtate în cea 
mai mare parte în germană, dar după zgomot era evident 
că se ciorovăiau. 

— Ajunge! spuse regele, brusc şi sonor şi ciondăneala se 
stinse treptat. Câţi oameni avem? îl întrebă el pe 
Hohenlohe. 

Hârtiile fură frunzărite din nou, însă de data asta mai 
încet. În cele din urmă, fură adunate toate efectivele 
diverselor detaşamente. 

— Zece mii sub Saxa-Weimar, undeva pe drumurile de la 
sud de Erfurt, răspunse Hohenlohe, citind hârtiile. Alţi 
şaptesprezece mii în Halle, sub comanda lui Wurttemberg, 
rezervele noastre. Şi încă opt mii aici, până acum, din 
bătălie; vor mai veni şi alţii. 

— Dacă nu-i ajung din urmă francezii, zise încet un alt 
bărbat: Scharnhorst, şeful de stat-major al regretatului 
duce de Brunswick. Se mişcă prea repede. Nu putem 
aştepta. Sire, trebuie să ducem fiecare om pe care-l avem 
dincolo de Elba şi să ardem imediat podurile, altfel vom 
pierde Berlinul. Ar trebui să trimitem curieri de pe acum. 


Cuvintele lui provocară o nouă explozie de furie, aproape 
toţi cei prezenţi copleşindu-l cu ţipete şi găsind, în 
manifestarea dezacordului lor, o supapă pentru toată 
violenţa brută a sentimentelor pe care le nutreau. 
Sentimente cât se poate de fireşti pentru nişte oameni 
mândri, care vedeau onoarea lor şi a ţării tăvălite în noroi şi 
erau nevoiţi să înveţe umilinţa şi teama din pricina unui 
duşman primejdios şi implacabil, care se apropia tot mai 
mult. 

Laurence simţea şi el o repulsie instinctivă faţă de o 
retragere atât de înjositoare şi de sacrificarea unui teritoriu 
atât de vast. | se părea o nebunie să cedeze atât de mult 
teren fără să-i oblige pe francezi să lupte pentru fiecare 
petic de pământ. Bonaparte nu era omul care să se 
mulţumească doar cu o muşcătură, oricât de mare, atunci 
când putea devora totul şi, cu atât de mulţi dragoni în 
convoiul său, distrugerea podurilor părea, dintr-odată, un 
obstacol insuficient şi o recunoaştere a slăbiciunii. 

În tot acel vacarm, regele îi făcu semn lui Hohenlohe şi îl 
chemă deoparte, în faţa ferestrelor, să discute cu el. După 
ce toţi ceilalţi obosiră să ţipe, cei doi se întoarseră la mese. 

— Prinţul Hohenlohe va prelua comanda armatei, anunţă 
suveranul, cu glas domol, dar hotărât. Ne vom retrage în 
Magdeburg să ne strângem trupele şi vom hotărî acolo cum 
să organizăm mai bine apărarea pe malul Elbei. 

Un murmur înfundat de supunere şi aprobare îi răspunse 
şi, cu sprijinul reginei, regele restabili liniştea în încăpere. 
Hohenlohe începu să dea ordine, trimițând oameni cu 
mesaje şi ofiţerii superiori se retraseră, unul câte unul, să-şi 
organizeze subordonații. Laurence îşi dorea deja cu 
disperare să doarmă şi obosise să fie lăsat să aştepte. Când 
nu mai rămăseseră decât câţiva ofiţeri de stat-major şi tot 
nu primise vreun ordin şi nici nu fusese concediat, iar 
Hohenlohe se îngropase din nou în hărţi, Laurence îşi 
pierdu, în cele din urmă, răbdarea şi ieşi în faţă: 

— Domnule, spuse el, întrerupând cercetările lui 
Hohenlohe, pot să vă întreb cui trebuie să-i raportez sau, 


dacă nu reuşesc s-o fac, care sunt ordinele dumneavoastră 
pentru mine? 

Hohenlohe ridică ochii şi îl privi din nou cu acea expresie 
pierdută. 

— Dyhern şi Schliemann au fost luaţi prizonieri, spuse el, 
după o clipă. Abend, la fel. Cine a mai rămas? întrebă el, 
privind împrejur. 

Aghiotanţii lui păreau să nu ştie ce să-i răspundă. Apoi, în 
cele din urmă, unul îndrăzni: 

— Se ştie ceva despre George? 

Urmară alte discuţii şi mai mulţi oameni fură trimişi să 
investigheze. Toţi se întoarseră cu răspunsuri negative. În 
sfârşit, Hohenlohe întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că nu a mai rămas niciun nenorocit de 
dragon de talie grea din paisprezece? 

În lipsa scuipătorilor de acid şi a suflătorilor de foc, 
prusacii îşi organizau formaţiile astfel încât să îşi amplifice 
forţa la maximum în loc să apere un dragon cu capacităţi 
ofensive atât de importante, aşa cum făceau britanicii. 
Dragonii prusaci de talie grea erau aproape toţi lideri de 
formaţii şi astfel se aflaseră în centrul atacului francez. De 
asemenea, fuseseră deosebit de vulnerabili la tacticile 
inamicului, fiind mai lenți şi mai greoi decât dragonii de 
talie medie care fuseseră vârful de lance al încercărilor de 
abordaj şi pierzându-şi o mare parte din forţa şi din 
agilitatea lor limitate după o zi de zbor greu. Laurence 
văzuse cinci dragoni capturați pe câmpul de luptă. Nu s-ar 
fi mirat ca restul să fi fost înhăţaţi după aceea sau, în cel 
mai bun caz, alungaţi departe, în haosul care a urmat 
bătăliei. 

— Mă rog la Dumnezeu să vină măcar câţiva peste 
noapte, spuse Hohenlohe. Va trebui să reorganizăm 
întregul comandament. 

Făcu o pauză apăsătoare, uitându-se la Laurence. 
Amândoi rămăseseră muţi, dându-şi seama că Temeraire 
era singurul dragon de talie grea pe care îl mai aveau. 
Dintr-odată, acest lucru devenea crucial pentru apărarea lor 
şi imposibil de stăpânit: Hohenlohe nu putea să-i oblige să 


rămână. Laurence era nehotărât. Într-un fel, el trebuia în 
primul rând să apere ouăle şi, având în vedere dezastrul, 
asta însemna, cu siguranţă, să le ducă direct în Anglia. Cu 
toate acestea, să-i părăsească acum pe prusaci ar fi fost ca 
şi cum ar considera războiul pierdut şi ar pretinde că nu pot 
face mai mult. 

— Aşadar, instrucţiunile dumneavoastră, domnule? 
întrebă el brusc. 

Nu-l lăsa inima să-i părăsească. 

Hohenlohe nu-şi exprimă în nici un fel gratitudinea, dar 
faţa lui se relaxă puţin şi câteva cute dispărură. 

— Mâine-dimineaţă am să te rog să mergi la Halle. Toate 
rezervele noastre sunt acolo. Spune-le să se retragă şi, 
dacă poţi să le duci nişte arme, cu atât mai bine. Vom găsi 
pe urmă o treabă pentru voi. Dumnezeu ştie că nu vom 
duce lipsă! 


— Au! spuse tare Temeraire. 

Laurence deschise ochii, ridicându-se deja în capul 
oaselor. Spatele şi muşchii picioarelor îi  protestau 
zgomotos. În plus, avea capul greu şi tulbure de prea puţin 
somn. Doar o lumină difuză se strecura înăuntru. Se târî 
afară din cortul său şi descoperi că de vină era mai degrabă 
ceața decât momentul zilei: adăpostul era deja însufleţit şi, 
chiar în timp ce se ridica, o văzu pe Roland venind să-l 
trezească, aşa cum i se spusese să facă. 

Keynes se târa pe trupul lui Temeraire, scoțând gloanţele. 
Plecarea lor precipitată de pe câmpul de luptă, după 
bătălie, îl împiedicase să se ocupe de răni imediat. Deşi 
Temeraire purtase gloanţele până acum fără măcar să-şi 
dea seama şi suportase răni mult mai grave fără să se 
plângă, acum tresărea, înăbuşindu-şi mici ţipete - deşi nu 
chiar de tot - în timp ce Keynes le extrăgea unul câte unul. 

— Mereu e la fel, zise Keynes morocănos. Vă lăsaţi 
sfârtecaţi şi numiţi asta distracţie, dar numai să încerc să 
vă cos spatele şi gemeţi întruna. 

— Păi, doare mult mai mult, spuse Temeraire. Nu văd de 
ce trebuie scoase, nu mă deranjează dacă rămân acolo. 


— Te-ar deranja al naibii când ti-ar otrăvi sângele. Stai 
nemişcat şi nu te mai smiorcăi. 

— Nu mă smiorcăi deloc, bodogăni Temeraire şi adăugă: 
Au! 

În aer era un miros pătrunzător, plăcut. Trei hoituri 
costelive de cai erau tot ce fusese trimis la adăpost în 
dimineaţa aceea, pentru a hrăni mai mult de zece dragoni 
înfometați. Înainte să înceapă inevitabila înghesuială, Gong 
Su şi-i însuşise pe toţi. Rumeni oasele într-o groapă pentru 
foc şi apoi le înăbuşi, împreună cu carnea, în nişte ceaune 
improvizate, utilizând pentru asta platoşele dragonilor şi 
punând toţi membrii tineri ai echipajului să amestece. 
Echipajele de sol le trimise, fără drept de apel, să caute, 
prin mijloace de preferinţă necercetate îndeaproape, orice 
altceva mai puteau găsi, după care alese cu grijă diversele 
ingrediente aduse, pentru a fi introduse în mâncare. 

Ofițerii prusaci urmăreau cu nelinişte cum toate proviziile 
dragonilor lor intrau în cazane, dar animalele fură cuprinse 
de un soi de frenezie în faţa procesului de alegere a 
ingredientelor şi îşi dădeau cu părerea, ba împingând cu 
botul un morman de ceapă galbenă, noduroasă, ba 
îndepărtând pe furiş nişte saci indezirabili de orez. Pe 
aceştia din urmă Gong Su nu-i lăsă să se irosească. Păstră o 
anumită cantitate de lichid, după ce toţi dragonii îşi primiră 
porţiile, şi găti orezul separat, în supa consistentă, în care 
pluteau bucăţi de carne, astfel că aviatorii mâncară la micul 
dejun mai bine decât majoritatea taberei, o situaţie care 
contribui mult la acceptarea unei asemene practici. 

Hamurile dragonilor erau toate într-o stare deplorabilă, 
zgâriate şi zdrenţuite, unele până la sârmele cu care era 
întărită pielea, iar unele chingi fuseseră distruse în 
întregime. Şi hamul lui Temeraire era într-o condiţie 
deosebit de proastă. Nu aveau nici timpul, nici materialele 
necesare să le repare cum se cuvine, dar trebuiau măcar să 
le cârpească puţin înainte de plecarea spre Halle. 

— Îmi pare rău, domnule, oricât ne străduim, va fi amiază 
înainte să-l putem înhăma din nou, veni Fellowes să spună, 
scuzându-se, după ce făcu o primă evaluare a distrugerilor 


şi puse harnaşierii pe treabă. Bănuiesc că felul în care se 
vânzoleşte măreşte rupturile. 

— Faceţi ce puteţi, spuse concis Laurence. 

Nu era nevoie să-i preseze: fiecare om îşi dădea toată 
osteneala şi erau cât se poate de mulţi, voluntari din 
echipajele de sol pe care le salvaseră. Intre timp, îl 
convinse pe Temeraire să doarmă şi să-şi conserve energia. 

Temeraire nu se opuse şi se întinse în preajma cenușii 
calde încă a focurilor pentru gătit. 

— Laurence, spuse el încetişor, după o clipă. Laurence, 
am pierdut? 

— Doar o bătălie, dragul meu, nu războiul, răspunse 
căpitanul, însă onestitatea îl sili să adauge: Dar o bătălie a 
naibii de importantă, da. Presupun că a luat jumătate din 
oşteni prizonieri, iar pe restul i-a împrăştiat. Laurence se 
sprijini de piciorul din faţă al lui Temeraire, simțindu-se 
foarte deprimat. Până acum amânase, luat cu treburile, 
orice analiză serioasă a situaţiei lor. Nu trebuie să cădem 
pradă disperării, zise el, deopotrivă pentru sine şi pentru 
Temeraire. Mai există speranţă şi, chiar dacă n-ar exista 
niciuna, n-ar folosi la nimic să stăm cu braţele încrucişate şi 
să ne plângem soarta. 

Temeraire suspină adânc: 

— Ce-o să se întâmple cu Eroica? N-o să-i facă rău? 

— Nu, niciodată, răspunse Laurence. Va fi trimis în cine 
ştie ce rezervaţie, sunt sigur. S-ar putea chiar să fie 
eliberat, dacă se înţeleg asupra condiţiilor. Până atunci, 
doar îl vor ţine pe Dyhern închis. Cum trebuie să se simtă 
bietul băiat! 

Îşi putea imagina situaţia cumplită a căpitanului prusac. 
Să fie nu doar împiedicat să-şi ajute ţara în vreun fel, ci şi 
instrumentul întemniţării nepreţuitului său dragon. Era 
limpede că Temeraire împărtăşea aceleaşi gânduri referitor 
la Eroica. Îşi îndoi piciorul în interior, să-l tragă pe Laurence 
mai aproape, şi îl îndemnă cu botul, uşor nerăbdător, să-l 
mângâie. Doar liniştit în felul acesta, adormi, în sfârşit. 

Harnaşierii reuşiră să facă reparaţiile mai repede decât 
promiseseră şi, înainte de ora unsprezece, începeau 


procesul laborios de urcare la bord a enormei poveri de 
chingi, catarame şi inele, cu sprijin intens din partea lui 
Temeraire însuşi: era singurul care ar fi putut ridica masiva 
chingă de umeri, lată de trei picioare şi întărită cu o 
împletitură de zale care ancora întregul. 

Munceau din greu, când mai mulţi dragoni ridicară 
deodată privirile, la un sunet pe care doar ei îl puteau auzi. 
După un minut, văzură cu toţii un mic curier apropiindu-se 
într-un zbor ciudat de şovăielnic. Cobori în mijlocul 
câmpului şi se prăbuşi imediat de pe picioare, cu trupul 
brăzdat de răni adânci, însângerate, ţipând insistent şi 
întorcându-şi agitat capul să-şi vadă căpitanul: un băiat de 
cel mult cincisprezece ani, atârnat în ham, ale cărui 
picioare fuseseră sfârtecate de aceleaşi lovituri care 
lăsaseră urme pe trupul dragonului său. 

Tăiară hamul plin de sânge şi coborâră băiatul. Keynes 
vârâse un fier înroşit în cenuşă, în clipa în care cei doi 
coborâseră şi acum îi aplica metalul fierbinte pe rănile 
deschise, care supurau, producând un înfiorător miros de 
carne pârjolită. 

— Nicio arteră ori venă tăiată, va supravieţui, fu remarca 
lui concisă, după ce-şi verifică munca şi începu să aplice 
dragonului acelaşi tratament. 

Băiatul îşi reveni cu puţin coniac turnat în gură şi nişte 
săruri sub nas şi îşi rosti mesajul în germană, gâfâind 
prelung, bolborosit, printre cuvinte, ca să nu izbucnească în 
plâns. 

— Laurence, trebuia să mergem la Halle, nu-i aşa? 
întrebă Temeraire, ascultându-l. Spune că francezii au 
ocupat oraşul. Au atacat azi-dimineaţă. 


— Nu putem apăra Berlinul, declară Hohenlohe. 

Regele nu protestă, doar clătină din cap. 

— Cât mai durează până ajung francezii în oraş? întrebă 
regina. Era foarte palidă, dar stăpânită, cu mâinile în poală, 
uşor împreunate. Copiii sunt acolo. 


— Nu avem timp de pierdut, zise Hohenlohe. Un răspuns 
mai mult decât elocvent. Şovăi şi glasul aproape că i se 
frânse, când adăugă: Maiestate... vă rog să mă iertaţi... 

Regina sări în sus şi-l apucă de umeri, sărutându-l pe 
obraz: 

— ÎI vom învinge, zise ea, înflăcărată. Aveţi curaj! Ne 
vedem în est. 

Recăpătându-şi, cât de cât, stăpânirea de sine, 
Hohenlohe continuă să mai turuie puţin, planuri, intenţii: 
voia să mai adune din oştenii rătăciţi, să trimită echipaje de 
artilerie spre vest, să organizeze dragonii de talie medie în 
formaţii. Aveau să se retragă în fortăreaţa Stettin, aveau să 
apere malul Oderului. Dar nu părea să creadă niciun cuvânt 
din toate astea. 

Laurence şedea stânjenit, într-un colţ al încăperii, cât de 
departe putea. 

— O să le luaţi pe maiestăţile lor? îl întrebase Hohenlohe, 
cu greutate, când Laurence îi spusese veştile. 

— Cu siguranţă veţi avea nevoie de noi aici, domnule, 
zise Laurence. Un curier rapid... 

Dar Hohenlohe scuturase din cap. 

— După cele întâmplate cu acesta, în timp ce aducea 
veştile? Nu, nu ne putem asuma un asemenea risc. 
Patrulele lor ne vor împresura în forţă. 

Regele ridică acum aceeaşi obiecţie şi i se răspunse în 
acelaşi fel: 

— Nu puteţi fi capturat, spuse Hohenlohe. Ar însemna 
sfârşitul, sire, Napoleon ar putea dicta orice condiţii ar dori. 
Sau, Doamne fereşte, dacă aţi fi ucişi şi prinţul moştenitor 
s-ar afla încă în Berlin, când ajung ei acolo... 

— O, Doamne! Copiii mei în mâna unui monstru, zise 
regina. Nu putem să stăm aici şi să discutăm. Haideţi să 
plecăm imediat. 

Se duse la uşi şi îşi strigă camerista, care aştepta afară, 
trimiţând-o să-i aducă o haină. 

— Te descurci? o întrebă regele, cu glas scăzut. 

— Ce, sunt copil, să-mi fie frică? făcu ea cu dispreţ. Am 
zburat pe curieri, nu poate fi foarte diferit. Dar un curier de 


două ori mai mare decât un cal nu putea fi comparat cu un 
dragon de talie grea, mai mare decât hambarul. Cel de pe 
dealul de colo e dragonul tău? îl întrebă regina pe 
Laurence, când ajunseră aproape de adăpost. Căpitanul nu 
vedea niciun deal, şi apoi îşi dădu seama că regina arăta 
către Berghexe, un dragon de talie medie care dormea pe 
spatele lui Temeraire. 

Inainte să apuce s-o corecteze, Temeraire înălţă capul şi 
se uită în direcţia lor. 

— Oh! făcu regina, cu glas pierit. 

Laurence, care şi-l amintea pe Temeraire când fusese 
destul de mic ca să încapă într-un hamac de la bordul navei 
Reliant, nu îl considera nici acum chiar atât de mare 
precum era în realitate. 

— Este extrem de blând, zise el, într-o încercare stângace 
de-a o linişti, care era, în acelaşi timp, o minciună sfruntată, 
de vreme ce Temeraire tocmai îşi petrecuse cu entuziasm 
ziua precedentă în cele mai violente urmăriri imaginabile. 
Dar părea lucrul pe care trebuia să-l spună. 

Toate echipajele-dragon săriră speriate în picioare, când 
cuplul regal intră în adăpostul improvizat, şi rămaseră într-o 
ţeapănă şi stângace poziţie de drepţi. Aviatorii nu erau 
obişnuiţi cu asemenea onoruri, căci micii curieri care 
transportau de obicei pasageri importanţi se duceau la 
locuinţele lor, să-i ducă încoace şi încolo. Nici cuplul regal 
nu părea foarte în largul lui, mai ales când toţi dragonii, 
simțind emoția echipajelor lor, începură să-şi lungească 
gâturile ca să se uite la ei. Dar, cu o adevărată graţie, 
regele o luă pe regină de braţ şi se duse să vorbească cu 
căpitanii, spunând fiecăruia câteva cuvinte de laudă. 

Laurence profită de moment şi le făcu un semn grăbit lui 
Granby şi lui Fellowes. 

— Putem să montăm la bord un cort pentru ei? întrebă el 
imperativ. 

— Nu ştiu dacă putem, domnule. Am abandonat tot ce nu 
ne era neapărat trebuincios, când am fugit de pe câmpul de 
bătălie, şi idiotul de Bell a scos corturile ca să facă loc 
pentru echipamentul lui, de parcă n-am putea să-i încropim 


un butoi de tăbăcit oriunde, zise Fellowes, frecându-se 
nervos la ceafă. Dar facem noi ceva, dacă ne daţi puţin 
timp. Poate ne împrumută ceilalţi nişte resturi. 

Reuşiră să facă un cort din două bucăţi de piele de 
rezervă, cusute laolaltă. Încropiră nişte hamuri individuale. 
Pregătiră în grabă o cină aproape respectabilă şi o aşezară 
într-un coş, până şi cu o sticlă de vin, deşi Laurence n-avea 
nici cea mai vagă idee cum putea fi aceasta deschisă în 
zbor, fără să provoace un dezastru. 

— Dacă sunteţi gata, maiestate, spuse el, sfios, oferindu-i 
braţul, când regina încuviinţă. Temeraire, vrei să ne ridici? 
Cu mare grijă, te rog. 

Dragonul îşi cobori amabil laba, pentru ca ei să păşească 
între ele. Regina o privi, uşor palidă. Ghearele lui Temeraire 
erau cam de dimensiunea antebraţului ei şi din corn negru, 
lustruit, tăioase la margini şi cu vârful ascuţit. 

— Să urc eu primul? o întrebă încet regele. 

Regina îşi dădu capul pe spate şi răspunse: 

— Nu, sigur că nu. 

După care păşi înăuntru, dar nu putu să-şi stăpânească o 
privire neliniştită la ghearele ce se curbau deasupra capului 
ei. 

Temeraire o cercetă cu mare interes şi, după ce o lăsă să- 
i păşească pe umăr, şopti: 

— Laurence, am crezut întotdeauna că reginele au o 
mulţime de bijuterii, dar ea nu are chiar niciuna. l-au fost 
furate? 

Din fericire, dragonul vorbi în engleză, căci, altminteri, 
remarca n-ar fi rămas un mare secret, ieşită dintre fălcile 
mari, cât să poată înghiţi un cal. Laurence o zori pe regină 
să intre în cort, înainte ca Temeraire să treacă la germană 
sau franceză şi să se apuce să-i pună întrebări despre 
situaţia ţinutei sale. Suverana purta, foarte înţelept, o 
manta simplă şi grea de lână peste rochie, cu nişte nasturi 
de argint, un palton de blană şi o pălărie, o vestimentaţie 
destul de practică pentru un zbor. 

Regele avea avantajul experienţei cu dragonii cel puţin a 
unui ofiţer militar şi nu manifestă nicio ezitare, chiar dacă 


avusese vreuna. Gărzile şi servitorii păreau să refuze chiar 
şi să se apropie. Uitându-se la feţele lor palide, regele 
spuse ceva scurt în germană. Laurence bănui, după 
expresiile ruşinate şi uşurate, că le dăduse permisiunea să 
rămână în spate. 

Temeraire profită de ocazie să intervină cu câteva 
remarci în germană, stârnind priviri uimite împrejur. Apoi îşi 
întinse piciorul din faţă către grup. Acest lucru nu avu 
tocmai efectul pe care Laurence îşi imagina că-l aşteptase 
Temeraire şi, câteva momente mai târziu, mai rămăseseră 
doar patru oameni din garda regală şi o servitoare bătrână, 
care pufni zgomotos şi urcă fără să stea pe gânduri în 
palma lui Temeraire, să fie aşezată la bord. 

— Ce le-ai spus? întrebă Laurence, pe jumătate amuzat, 
pe jumătate îngrozit. 

— Le-am zis doar că sunt caraghioşi, răspunse Temeraire, 
pe un ton jignit. Şi că, dacă aş avea de gând să le fac vreun 
rău, mi-ar fi oricum mult mai uşor să-i înhaţ de unde se 
află, decât dacă se află pe spinarea mea. 


Berlinul fierbea. Orăşenii priveau soldaţii în uniformă fără 
simpatie, iar Laurence, trecând în grabă prin oraş şi 
încercând să facă rost de ceva provizii, auzi bombăneli 
despre „războiul blestemat” în fiecare prăvălie şi la fiecare 
colţ. Vestea  teribilei înfrângeri ajunsese deja la ei, 
împreună cu cea a sosirii francezilor în oraş, dar nu exista 
nici un fel de spirit de rezistenţă sau revoltă, nici măcar 
vreo mare tristeţe: impresia generală era, într-adevăr, un 
fel de satisfacţie ursuză că se dovedise că au avut dreptate. 

— L-au împins pe bietul rege la asta, ştiţi, şi pe regină şi 
toţi acei tineri cu capetele înfierbântate, îi spuse lui 
Laurence bancherul. Voiau să arate că-l pot înfrânge pe 
Bonaparte şi n-au putut, şi cine să plătească pentru orgoliul 
lor, în afară de noi, vă întreb eu! Atâţia bieţi tineri ucişi! Şi 
care vor fi taxele noastre după asta, nici nu vreau să mă 
gândesc. 

Insă după ce-şi vărsă amarul, omul se arătă chiar dornic 
să-i avanseze lui Laurence o sumă frumoasă în aur. 


— Aş prefera să am banii într-un cont la Drummonds 
decât aici, în Berlin, unde năvăleşte o armată înfometată, 
spuse el, cu sinceritate, în timp ce ambii fii ai săi aduseră 
un cufăr mic, dar substanţial. 

Ambasada britanică era vraişte. Ambasadorul plecase 
deja, însoţit de curier, şi aproape nici unul dintre cei rămaşi 
ori nu-i putea oferi informaţii corecte, ori nu voia: haina lui 
verde nu impunea nici cea mai mică atenţie. Toţi l-au 
întrebat dacă adusese mesaje. 

— N-a fost nicio problemă în India în aceşti trei ani, de ce 
întrebaţi aşa ceva? spuse nerăbdător un secretar hărțuit, 
când Laurence îl oprise, în cele din urmă, pe coridor. Nu 
pricep câtuşi de puţin de ce Aviația nu a reuşit să 
îndeplinească obligaţiile Angliei, dar bine că nu ne-am 
implicat mai mult în această debandadă. 

Laurence nu putea să subscrie cu uşurinţă la o asemenea 
viziune politică, şi încă şi mai mult îl indigna felul în care 
era desconsiderată Aviația. Strânse din buze, înăbuşind 
răspunsul care-i venise prima oară în minte, şi spuse doar, 
foarte rece: 

— Aveţi cu toţii o rută sigură de scăpare? 

— Da, sigur, răspunse secretarul. Ne vom îmbarca la 
Stralsund. Aţi face bine să vă întoarceţi şi voi direct în 
Anglia. Flota se află în Marea Baltică şi în Marea Nordului, 
pentru a participa la operaţiunile în sprijinul oraşelor Danzig 
şi Konigsberg, dacă asta o fi folosind la ceva. Dar măcar 
veţi avea o rută liberă spre casă, odată ce ajungeţi 
deasupra mării. 

Chiar dacă era un îndemn la laşitate, vestea era, cel 
puţin, liniştitoare. Dar nu îl aştepta nicio scrisoare, care i-ar 
fi putut oferi o justificare mai uşor de luat în calcul şi, 
desigur, nicio scrisoare nu avea să-i găsească acum. 

— Nu pot nici măcar să trimit acasă cu ei o nouă adresă, 
îi spuse Laurence lui Granby, în timp ce se îndreptau spre 
palat. Doar Dumnezeu ştie unde vom fi în două zile, 
darămite într-o săptămână. Oricine va trebui să i-o 
adreseze lui William Laurence, Prusia Orientală; s-o arunce 


în ocean, într-o sticlă, cu probabilitatea că o să mă 
găsească. 

— Laurence, spuse brusc Granby. Sper din tot sufletul că 
nu mă vei considera laş, dar n-ar trebui să ajungem acasă, 
aşa cum ni s-a spus? 

Granby privi înainte, de-a lungul străzii, evitând ochii lui 
Laurence în timp ce vorbi. Pe obrajii lui alternau roşeaţa şi 
paloarea. 

Laurence îşi dădu seama dintr-odată, cu îngrijorare 
sporită, că decizia lui de a rămâne ar putea să dea impresia 
Amiralității că ţine oul departe în mod intenţionat, întârziind 
întoarcerea până când Granby ar putea avea o şansă. 

— Prusacii au prea mare nevoie de dragoni de talie grea 
acum, ca să ne lase să plecăm, spuse el, în cele din urmă, 
fără să-i răspundă, de fapt. 

Granby nu mai continuă discuţia până mai târziu, după ce 
ajunseră la reşedinţa lui Laurence şi puteau închide uşa în 
urma lor. În acel loc retras, vorbi direct: 

— Atunci nici nu ne pot împiedica să plecăm. 

Laurence era tăcut, în faţa paharelor cu coniac. Nu putea 
să nege acest fapt, nici măcar să-l critice, deoarece şi el 
gândea la fel. Granby adăugă: 

— Au pierdut, Laurence: jumătate din armată şi jumătate 
din ţară. Cu siguranţă, acum nu mai are niciun rost să 
rămânem. 

— N-am să îngădui ca înfrângerea lor finală să fie o 
certitudine, răspunse Laurence, hotărât, la această remarcă 
descurajatoare, schimbându-şi imediat poziţia. Cea mai 
teribilă succesiune de înfrângeri poate fi răsturnată, atât 
timp cât se găsesc oameni care să nu se lase cuprinşi de 
disperare. Şi este de datoria unui ofiţer să-i împiedice să 
facă asta. Sper că nu trebuie să insist să păstrezi pentru 
tine asemenea sentimente. 

Granby se făcu stacojiu la faţă şi răspunse cu patimă: 

— Nu propun să ne apucăm să fugim de colo-colo ţipând 
că se prăbuşeşte cerul. Dar acasă va fi nevoie de noi mai 
mult ca oricând. Bonaparte sigur se uită deja cu un ochi 
peste Canal. 


— N-am rămas doar ca să scăpăm de urmăriri sau 
provocări, zise Laurence, ci pentru că e mai bine să-l 
înfruntăm pe Napoleon cât mai departe de casă. Şi este un 
motiv serios. Dacă n-ar exista o speranţă reală sau dacă 
eforturile noastre n-ar putea avea o influenţă considerabilă, 
atunci aş spune da. Dar nu pot concepe să dezertăm în 
această situaţie, când sprijinul nostru ar putea avea o 
importanţă vitală. 

— Crezi sincer că se vor descurca mai bine decât până 
acum? Bonaparte le-a fost superior de la început până la 
sfârşit, şi acum ei se află într-o situaţie mai proastă decât în 
primul moment. 

Era adevărat, dar Laurence spuse: 

— Oricât de dureroasă a fost lecţia, am aflat din această 
întâlnire multe despre felul în care gândeşte, despre 
strategia lui. Comandanții prusaci nu pot să nu-şi 
revizuiască acum operaţiunile militare, care mă tem că se 
bazau prea mult, înainte de această primă bătălie, pe o 
prea mare încredere în forţele proprii. 

— Cât despre asta, prea multă e mai bine decât prea 
puţină, replică Granby, şi văd extrem de puţine motive 
pentru orice dram de încredere. 

— Sper că nu voi fi niciodată atât de nechibzuit încât să 
spun că sunt sigur de prăbuşirea lui Bonaparte, spuse 
Laurence, dar există motive serioase şi concrete să sperăm. 
Adu-ţi aminte că trupele prusace de la est, împreună cu 
Armata Rusă, depăşesc chiar şi acum cu jumătate numărul 
soldaţilor lui Napoleon. Şi francezii nu pot continua să 
înainteze până când nu-şi asigură liniile de comunicare: 
există o duzină de fortărețe de importanţă strategică, 
apărate de garnizoane puternice, pe care vor trebui mai 
întâi să le asedieze şi pe urmă să le protejeze, lăsând acolo 
trupe. 

Dar asta era doar trăncăneală: ştia foarte bine că nu doar 
numărul soldaţilor influenţa soarta unei bătălii. Prusacii 
fuseseră superiori numeric la Jena. 

Laurence măsură camera cu pasul vreme de încă o oră 
după plecarea lui Granby. Era de datoria lui să se arate mai 


sigur decât era şi, în plus, să nu se lase descurajat, 
sentimente care cu siguranţă s-ar transmite oamenilor. Dar 
nu era întru totul sigur de alegerea pe care o făcuse şi ştia 
că decizia lui fusese într-o oarecare măsură generată de 
dezgustul lui faţă de ideea de dezertare. Dezertarea, chiar 
şi dintr-o situaţie în care fusese efectiv vârât cu forţa, avea 
o rezonanţă prea urâtă şi prea dezonorantă, iar Laurence 
nu avea acel fericit caracter schimbător care poate i-ar fi 
permis s-o numească altfel, scăpând în felul acesta de 
dezgust. 


— Nici eu nu vreau să renunţăm, deşi mi-ar plăcea să fiu 
acasă, declară Temeraire, cu un oftat. Nu e prea plăcut să 
pierzi bătălii şi să-ţi vezi prietenii luaţi prizonieri. Sper că 
asta nu va afecta ouăle, adăugă el, neliniştit, în ciuda 
tuturor asigurărilor lui Keynes, şi începu să le atingă, blând 
şi atent, cu nasul, în culcuşurile lor vârâte între două 
mangaluri pentru încălzit, sub o terasă, în curtea principală 
a palatului, aşteptând să fie încărcate la bord. 

Regele şi regina îşi luau rămas-bun: trimiteau copiii, cu 
un curier, către fortăreaţa bine apărată a Konigsbergului, 
departe, în Prusia Orientală. 

— Ar trebui să te duci cu ei, spuse regele cu blândeţe, dar 
regina clătină din cap şi-şi sărută iute copiii. 

— Nici eu nu vreau să plec, mamă. Lasă-mă să vin cu voi, 
spuse cel de-al doilea prinţ, un băiat voinic de nouă ani, pe 
care îl urcară cu greu la bord doar printre proteste 
zgomotoase. 

Rămaseră împreună, privind, până când micul dragon- 
curier deveni un grăunte şi dispăru. Abia apoi urcară înapoi 
la bordul lui Temeraire, pentru călătoria spre est, cu o 
mână de oamenii din suita lor, destul de curajoşi ca să 
rişte: un grup mic şi trist. 

Peste noapte, un şuvoi constant de veşti proaste ajunse 
în oraş, deşi aceste informaţii, cel puţin, fuseseră aşteptate 
de toată lumea, chiar dacă nu atât de repede: 
detaşamentul Saxa-Weimar fusese prins de mareşalul 
Davout, toţi cei zece mii de oameni fiind ucişi ori luaţi 


prizonieri; Bernadotte ajunsese deja la Magdeburg, tăindu-i 
calea lui Hohenlohe; căile de acces peste Elba căzuseră în 
mâinile francezilor, niciun singur pod nefiind distrus; 
Bonaparte se îndrepta deja spre Berlin. lar când Temeraire 
se ridică în aer, putu vedea, nu foarte departe, fumul şi 
praful armatei ce se apropia, mărşăluind, mărşăluind, cu un 
nor de dragoni deasupra. 

Petrecură noaptea la o fortăreață de pe râul Oder. 
Comandantul şi oamenii lui nici măcar nu auziseră zvonuri 
şi fură şocaţi de vestea înfrângerii. Laurence îndură cina pe 
care comandantul simţi că era necesar să i-o ofere, una 
întunecată şi tăcută, inhibată de deprimarea ofiţerilor şi de 
stânjeneala inerentă unei cine în prezenţa celor doi 
suverani. Micul adăpost înconjurat de ziduri, ataşat 
fortăreței, era pustiu, prăfos şi incomod, iar Laurence plecă 
de acolo ducându-se încântat în modestul lui refugiu de 
paie. 

ÎI trezi o bătaie uşoară, rostogolită, ca nişte degete pe-o 
tobă: o ploaie gri, mocnită, cădea pe aripile lui Temeraire, 
pe care şi le desfăcuse deasupra lor, protector. Nu aveau să 
facă foc în dimineaţa aceea. Laurence bău o ceaşcă de 
cafea înăuntru, cercetând hărţile şi busola pentru zborul 
zilei. Încercau să găsească trupele suplimentare de la est 
ale armatei, aflate sub comanda generalului Lestocg, 
undeva pe teritoriile poloneze pe care Prusia le dobândise 
de curând. 

— Ne vom îndrepta spre Posen, spuse obosit regele. 
Arăta de parcă nu dormise foarte bine. Vom găsi cel puţin 
un detaşament în oraş, dacă Lestocqg nu a ajuns încă acolo. 

Ploaia nu se potoli toată ziua şi dâre groase de ceaţă 
hoinăreau prin văi, la picioarele lor. Zburară printr-o pâclă 
gri, ghidându-se după busolă şi întoarcerile clepsidrei, 
numărând bătăile de aripi ale lui Temeraire şi notându-i 
viteza. Întunericul fu aproape bine-venit. Vântul care bătea 
dintr-o parte, suflându-le ploaia în faţă, se domoli şi se 
putură cuibări, încălzindu-se puţin, sub mantalele lor de 
piele. Sătenii de pe câmpuri dispăreau când îi vedeau 
zburând pe deasupra lor. Nu întâlniră alte semne de viaţă 


până când, traversând valea adâncă a unui râu, zăriră cinci 
dragoni sălbatici, dormind pe o stâncă ferită, care înălţară 
capetele când Temeraire trecu deasupra. 

Dragonii se ridicară în aer şi veniră în zbor către 
Temeraire. Laurence se crispă, de teamă să nu provoace 
vreo gâlceavă ori să încerce să-i urmărească, asemenea lui 
Arkady şi dragonilor sălbatici din munţi. Dar aceştia erau 
creaturi mici şi gregare şi nu făcură decât să zboare o 
vreme pe lângă Temeraire, luându-l, fără cuvinte, în 
derâdere şi făcând demonstraţii de abilitate de zbor, salturi 
înapoi şi coborâri abrupte în picaj. După o jumătate de oră 
ajunseră la marginea văii şi acolo dragonii, cu ţipete 
ascuţite, îi părăsiră, făcând cale întoarsă pe teritoriul lor. 

— Nu i-am putut înţelege, spuse Temeraire, uitându-se la 
ei peste umăr. Mă întreb ce limbă e aceea pe care o 
vorbesc, seamănă cu durzagh, pe alocuri, dar era prea 
diferită ca să-mi dau seama, cel puţin atunci când vorbeau 
foarte încet. 

Nu mai ajunseră în oraş în noaptea aceea. Cu vreo 
douăzeci de mile înainte, dădură peste focurile mici şi 
îmbibate de apă ale armatei, găsind nişte bivuacuri 
mizerabile şi ude, pentru a înnopta. Generalul Lestocq veni 
în persoană la adăpost să-i salute pe rege şi pe regină, cu 
lectici aduse cât de aproape se lăsaseră convinşi oamenii 
să vină. Era limpede că fusese prevenit să-i aştepte, 
probabil de un curier. 

În mod firesc, Laurence nu a fost invitat să-i însoţească, 
dar nu a avut parte nici măcar de simpla politeţe de a i se 
oferi cartiruire, iar ofiţerul care rămase să se ocupe de 
aprovizionarea lor se arătă jignitor de grăbit să plece. 

— Nu, spuse Laurence, din ce în ce mai nerăbdător, o 
jumătate de oaie nu ajunge. A zburat nouăzeci de mile 
astăzi, pe vreme rea, şi să fiu al naibii dacă nu va fi hrănit 
cum trebuie. Sunt sigur că armata poate găsi ceva de 
mâncare. 

În cele din urmă, ofiţerul fusese silit să aducă o vacă, dar 
ceilalţi avură parte de o noapte udă şi înfometată, primind 


doar nişte terci subţire de ovăz şi posmagi, fără strop de 
carne. Probabil o răzbunare meschină. 

Lestocq avea cu el doar o mică armată: două formaţii de 
dragoni piperniciţi de talie grea, dar mult mai mici decât 
Temeraire, cu câte patru dragoni de talie medie fiecare şi 
câţiva dragoni-curieri, de plămadă. Confortul lor fusese, în 
egală măsură, neglijat: majoritatea oamenilor dormeau 
risipiţi pe spinările lor, doar câteva corturi mici fiind 
montate pentru ofiţeri. 

După ce îl despovărară, Temeraire amuşină încoace şi 
încolo, încercând să găsească un loc mai uscat pentru 
odihnă, dar fără succes: pe jos în adăpost nu era decât 
noroi adânc de cinci degete. 

— Ai face mai bine să te culci, pur şi simplu, îl îndemnă 
Keynes. Noroiul o să-ţi ţină de cald, odată ce te afunzi bine 
în el. 

— Sigur nu poate fi sănătos, zise Laurence, sceptic. 

— Prostii, răspunse medicul. Ce crezi că e o cataplasmă 
cu muştar dacă nu noroi? Atât timp cât nu zace în el o 
săptămână, n-o să păţească absolut nimic. 

— Staţi, staţi, zise Gong Su. 

Invăţase treptat engleza, dar încă se sfia să vorbească, în 
afară de cazul în care era vorba despre treburile lui legate 
de gătit. Scotoci grăbit prin vasele şi sacii lui de mirodenii şi 
aduse un borcan de piper roşu măcinat, din care Laurence îl 
văzuse că folosise doar un strop ca să condimenteze o vacă 
întreagă. Işi puse o mănuşă şi alergă pe sub burta lui 
Temeraire, împrăştiind două mâini pline de piper pe 
pământ, în timp ce dragonul îl privea curios, printre 
picioare. 

— Uite, acum va fi cald, zise Gong Su, ieşind de sub burta 
lui Temeraire şi închizând borcanul la loc. 

Dragonul se lăsă uşurel în mocirlă, mârâind dezgustat în 
timp ce substanţa vâscoasă i se lipea, pleoscăind, de trup. 

— Pfui! făcu el. Ce dor mi-e de pavilioanele din China! Nu 
e plăcut deloc. Se vânzoli puţin, după care adăugă: E cald, 
dar e o senzaţie ciudată. 


Lui Laurence nu putea să-i placă să-l vadă pe Temeraire 
pus la marinat, dar nu putea să-i asigure ceva mai bun, cel 
puţin în noaptea aceea. Într-adevăr, îşi amintea că nici în 
preajma unei armate mai mari, sub comanda lui Hohenlohe, 
nu li se oferiseră condiţii mai bune, doar că vremea mai 
blândă le uşurase situaţia. 

Granby şi oamenii lui nu păreau prea afectaţi: 

— Presupun că aşa ne-am obişnuit, zise Granby. Când am 
fost cu Laetificat în India, ne-am aşezat o dată pe câmpul 
de luptă, cu răniții gemând toată noaptea şi bucăţi de săbii 
şi baionete peste tot, fiindcă nu s-au obosit să curețe un loc 
pe altundeva, unde să dormim. Căpitanul Portland a trebuit 
să-i amenințe că-i părăsim, ca să-i determine să se mişte, a 
doua zi dimineaţă. 

Până acum, cariera de aviator a lui Laurence se 
desfăşurase în întregime în extrem de confortabila tabără 
de instrucţie de la Loch Laggan şi în cea de mult înfiinţată 
de la Dover care - chiar dacă nu erau nici pe departe ceea 
ce considerau adecvat chinezii - ofereau, cel puţin, poieni 
uscate, umbrite de copaci, cu cazărmi pentru ajutoare şi 
tinerii ofiţeri, şi camere în cartierul general pentru căpitani 
şi locotenenţi. Presupunea că era nerealist să aştepte 
condiţii bune pe teren, cu o armată în marş, dar ceva mai 
convenabil s-ar fi putut găsi. Se zăreau dealuri, nu foarte 
departe, la un sfert de oră de zbor uşor, unde terenul nu 
era, probabil, atât de îmbibat. 

— Pentru ouă ce putem face? îl întrebă el pe Keynes. În 
momentul de faţă, cele două ghemotoace mari stăteau pe 
un maldăr de cufere, acoperite cu piele uleiată. O să le 
dăuneze frigul? 

— Incerc să gândesc, răspunse Keynes, iritat, învârtindu- 
se în jurul lui Temeraire. Eşti sigur că nu te prăvăleşti 
noaptea peste ele? întrebă el dragonul, pe un ton 
imperativ. 

— Sigur că n-o să mă prăvălesc peste ele! exclamă 
contrariat Temeraire. 

— Atunci am face bine să le înfăşurăm în piele uleiată şi 
să le îngropăm lângă trupul lui Temeraire, în noroi, îi zise 


Keynes lui Laurence, ignorând bombănelile indignate ale 
dragonului. Nu vom putea să aprindem un foc cât o să ţină 
ploaia asta. 

Oamenii erau deja uzi leoarcă, iar când terminară de 
săpat o groapă, erau şi plini de noroi, pe deasupra. Dar cel 
puţin mişcarea îi încălzise. Laurence însuşi rămăsese afară 
în tot acest timp, ud până la piele, considerând că e de 
datoria lui să se supună aceluiaşi disconfort. 

— Împărţiţi celelalte piei uleiate şi lăsaţi pe toată lumea 
să doarmă la bord, spuse el, după ce ouăle fură adăpostite 
bine în cuibul lor şi se urcă bucuros, în propriul refugiu de 
noapte: cortul, acum gol, fusese ridicat pe spinarea lui 
Temeraire, pentru el. 

După ce străbătuseră aproape două sute de mile în două 
zile de zbor, era acum neplăcut să se pomenească din nou 
ţinuţi legaţi de infanterie şi, mai rău, de nesfârşitul convoi 
de care de provizii, care păreau că mai mult se 
împotmolesc decât înaintează. Drumurile erau îngrozitoare, 
acoperite de frunze căzute, ude şi alunecoase. Armata se 
îndrepta spre est, în speranţa de a face joncţiunea cu ruşii. 
Chiar şi în aceste condiţii mizerabile, cu povara veştii 
înfrângerii, disciplina nu avusese de suferit şi coloana 
mărşăluia ordonată. 

Laurence descoperi că fusese nedrept faţă de ofiţerul cu 
aprovizionarea: rezervele erau, de fapt, puţine. Deşi recolta 
abia fusese culeasă, se părea că în sate nu se găsea nimic, 
cel puţin nu pentru ei. Polonezii le arătau palmele goale 
când li se cerea să vândă, indiferent câţi bani li se ofereau. 
Recoltele fuseseră proaste, animalele fuseseră bolnave, 
spuneau ei în faţa insistențelor, şi le arătau hambare şi 
ţarcuri goale. Deşi ochii negri şi strălucitori ai porcilor şi 
vitelor puteau fi zăriţi, din când în când, în pădurile 
întunecate din spatele câmpurilor lor şi, uneori, vreun ofiţer 
întreprinzător dezgropa câte un depozit de cereale ori de 
cartofi, ascuns într-o pivniţă sau sub o trapă. 

Nu existau excepţii nici pentru ofertele în aur ale lui 
Laurence, nici măcar în casele unde copiii erau prea slabi şi 
prea dezbrăcaţi pentru iarna ce se apropia. Şi, o dată, într-o 


colibă mică, puţin mai bună decât o cocioabă, unde, 
exasperat, dublă aurul din palma sa şi o întinse din nou, 
privind cu înţeles către pruncul ce zăcea, abia acoperit, în 
leagănul său, tânăra stăpână a casei se uită la el cu un 
reproş mut şi îi închise degetele, înainte de a-i arăta uşa. 

Laurence ieşi, foarte ruşinat de sine; era neliniştit pentru 
Temeraire, care nu primea suficientă mâncare, dar nu-i 
putea învinui pe polonezi pentru că refuzau ca ţara lor să 
fie divizată şi ocupată. Fusese o afacere ruşinoasă, mult 
deplânsă în cercurile politice ale tatălui său şi Laurence se 
gândi că probabil guvernul făcuse vreun fel de protest 
oficial, deşi nu-şi amintea bine. Era greu de presupus că 
asta ar fi schimbat ceva: dornice să ocupe cât mai multe 
teritorii, Rusia, Austria şi Prusia nu ar fi cedat. Îşi lărgiseră 
toate graniţele, pas cu pas, ignorând strigătele pentru 
dreptate venite din partea vecinilor lor mai slabi, până 
când, în cele din urmă, se întâlniseră la mijloc şi între ele nu 
mai rămăsese nicio ţară. Nu era de mirare că soldaţii uneia 
dintre aceste naţiuni erau întâmpinați acum cu răceală. 

Avură nevoie de două zile ca să străbată cele douăzeci de 
mile până la Posen, unde fură întâmpinați cu şi mai multă 
răceală. Dezastrul de la Jena nu mai era un secret şi veştile 
proaste continuau să sosească. Hohenlohe se predase, în 
sfârşit, cu ceea ce mai rămăsese din infanteria sa. Şi, astfel, 
toată Prusia de la vest de Oder se prăbuşea ca un castel din 
cărţi de joc. 

Mareşalul francez Murat aplica, pe tot cuprinsul ţării, 
acelaşi şiretlic care funcţionase atât de bine pentru el la 
Erfurt, luând în stăpânire o fortăreață după alta, fără alte 
arme decât obrazul gros. Asta însemna că se prezenta la 
poarta lor, anunţa că a venit şi le cerea să se predea, 
aşteptând până când uşile se deschideau şi guvernatorul îl 
lăsa înăuntru. Dar când guvernatorul de la Stettin, aflat la 
câteva sute de mile distanţă de câmpul de luptă şi total 
neinformat în privinţa celor întâmplate, îi refuză indignat 
fermecătoarea solicitare, ieşi la iveală fierul din spatele 
poleielii: două zile mai târziu, treizeci de dragoni, treizeci 
de tunuri şi cinci mii de oameni erau în faţa zidurilor, 


săpând de zor şanţuri şi aranjând bombe în mormane vizibil 
destinate unui asalt total. Guvernatorul îi înmână, atunci, 
supus, cheile garnizoanei sale. 

Laurence auzi povestea de vreo cinci ori, într-o singură 
plimbare prin piaţa oraşului. Nu înţelegea limba, dar erau 
alăturate aceleaşi nume, pe un ton nu numai amuzat, ci şi 
triumfător. Oamenii stăteau în crâşme, unde îşi ridicau 
paharele de votcă, Vive /'Empereur!, când nu se afla niciun 
prusac prin preajmă să-i audă şi, uneori, chiar şi când se 
afla în funcţie de cât de goală ajunsese sticla. Era o 
atmosferă de beligeranţă amestecată cu speranţă. 

Vâra capul în fiecare dugheană pe care o întâlnea; aici, 
măcar, negustorii nu puteau să refuze ce era la vedere, dar 
proviziile din oraş nu erau cu mult mai abundente şi 
fuseseră, în cea mai mare parte, deja însuşite. După multe 
căutări, Laurence nu reuşi să găsească decât un purcel. 
Plăti de cinci ori valoarea lui şi ceru imediat unuia dintre 
harnaşierii lui să-l lovească în cap cu un ciomag, ca să-l 
ameţească şi să-l care cu roaba spre osândă. Temeraire îl 
luă şi-l mâncă crud, prea înfometat să aştepte să fie gătit şi 
îşi linse degetele sârguincios după aceea. 

— Domnule, spuse Laurence, stăpânindu-se, nu aveţi 
proviziile corespunzătoare pentru un dragon de talie grea şi 
distanţa zilnică pe care o străbateţi este de zece ori mai 
mică decât cea pe care o pot atinge eu. 

— Şi ce importanţă are asta? replică generalul Lestocqg, 
burzuluindu-se. Nu ştiu ce fel de disciplină aveţi în Anglia, 
dar dacă eşti într-o armată, mărşăluieşti cu ea! 
Dumnezeule, dragonul tău e flămând! Oamenii mei, la fel. 
Ar fi într-o formă grozavă dacă aş începe să-i las să alerge 
cincisprezece mile pe zi pe câmp, ca să se hrănească. 

— Am fi prezenţi la fiecare popas de seară... spuse 
Laurence. 

— Da, veţi fi, zise Lestocg, şi veţi fi şi la popasul de 
dimineaţă, şi la cel de prânz, şi în fiecare moment, cu restul 
corpului de dragoni, altfel te declar dezertor. Şi acum ieşi 
din cortul meu. 


— Înţeleg că lucrurile au mers bine, zise Granby, uitându- 
se la faţa lui Laurence, când acesta se întoarse în coliba de 
păstori abandonată care le era adăpost în ziua aceea, 
primul loc uscat unde dormiseră în săptămâna de marş 
încet şi jalnic de la Posen încoace. 

Laurence îşi aruncă mănuşile cu violenţă pe prici şi se 
aşeză să-şi scoată cizmele, mânjite de noroi până la glezne. 

— Mă gândesc să-l iau pe Temeraire şi s-o şterg, până la 
urmă, zise Laurence furios. Bătrânul nebun n-are decât să 
ne declare dezertori, dacă pofteşte şi naiba să-l ia. 

— Ţine, zise Granby, luând nişte paie de pe podea, pe 
care i le dădu lui Laurence să-şi sprijine călcâiul ca să-şi 
scoată cizma. Am putea să vânăm şi să ne alăturăm iarăşi 
armatei, dacă vedem că urmează o bătălie, adăugă el, 
ştergându-şi mâinile şi aşezându-se la loc pe priciul său. Nu 
cred că ne-ar putea refuza. 

Laurence aproape că luă asta în calcul, dar apoi clătină 
din cap: 

— Nu, dar dacă situaţia mai continuă aşa... 

Nu continuă. În schimb, ritmul lor încetini şi mai mult şi 
singurele de care duceau lipsă mai mult decât de provizii 
erau veştile bune. Se zvonise prin tabără, câteva zile, că 
francezii propuseseră un acord de pace. Un oftat aproape 
general de uşurare se înălţase dinspre trupele istovite, dar, 
pe măsură ce zilele treceau şi nu venea niciun anunţ, 
speranţa se spulberă. Apoi urmară alte zvonuri despre 
termenii şocanţi ai acordului: întreaga vastă întindere a 
teritoriului prusac de la est de Elba să fie cedată, plus 
Hanovra; să fie plătite despăgubiri uriaşe; şi, revoltător, 
prinţul moştenitor să fie trimis la Paris, „în grija împăratului, 
pentru susţinerea înţelegerii şi prieteniei dintre naţiunile 
noastre, dezirabile pentru toţi“, după cum suna sinistra 
formulare. 

— Dumnezeule, chiar începe să se creadă un adevărat 
despot oriental, remarcă Granby, auzind asta. Ce-ar face 
dacă ar încălca tratatul, ar trimite băiatul la ghilotină? 

— L-a trimis la moarte pe D'Enghien pentru un motiv mult 
mai neînsemnat, răspunse Laurence, gândindu-se cu 


amărăciune la frumoasa şi fermecătoarea regină şi la felul 
în care o afecta, probabil, această nouă şi directă 
ameninţare. 

Regina şi regele plecaseră înainte, să se întâlnească cu 
ţarul. Asta, cel puţin, era o veste încurajatoare: Alexandru 
se angajase să continue războiul şi Armata Rusă era deja 
pe drum, să-i întâlnească pe francezi la Varşovia. 

— Laurence, zise Temeraire şi căpitanul se scutură de un 
vechi şi cunoscut coşmar: se afla absolut singur, într-o 
furtună, pe puntea Be/izei, prima navă pe care o 
comandase. Oceanul strălucea de semnalele luminoase şi 
nicio faţă de om nicăieri. La toate acestea se adăuga acum 
un ou de dragon care se rostogolea greoi către bocaportul 
deschis de la proră, prea departe ca el să-l poată prinde la 
timp. Nu roşul punctat cu verde al oului Kazilik, ci culoarea 
porţelanului palid a lui Temeraire. 

Alungă visul şi ascultă sunetele îndepărtate: prea 
regulate pentru un tunet. 

— Când a început? întrebă el, întinzând mâna după 
cizme. 

Cerul abia începea să se lumineze. 

— Acum câteva minute, răspunse Temeraire. 

Se aflau la trei zile de Varşovia şi era 4 noiembrie. Pe 
parcursul întregii zile de marş auziră tunurile la est, iar în 
timpul nopţii, lumina roşiatică a unui foc străluci în 
depărtare. Tunurile se auziră mai slab a doua zi şi până 
după-amiază tăcură. Vântul nu se schimbase. Armata nu se 
împrăştie, după popasul de la prânz. Oamenii abia se 
mişcau, de parcă îşi ţineau cu toţii, în mod colectiv, 
răsuflarea, aşteptând. 

Curierii, trimişi în dimineaţa aceea, se întoarseră grăbiţi 
câteva ore mai târziu, dar, deşi căpitanii se duseră direct în 
cortul generalului, vestea se răspândea deja, nu se ştie 
cum, înainte ca ei să iasă măcar de acolo: francezii îi 
învinseseră la Varşovia. Ruşii fuseseră înfrânți. 


16 


Micul castel fusese clădit din cărămidă roşie, cu multă 
vreme în urmă. Războaiele îl dărâmaseră, iar ţăranii luaseră 
tot ce putea fi folosit ca materiale de construcţie; ploaia şi 
zăpada îi erodaseră zidurile. Acum era doar puţin mai mult 
de-o scoică goală, cu un singur zid rămas în picioare între 
turnurile pe jumătate prăbuşite, cu ferestre care dădeau în 
câmp deschis, în ambele părţi. 

Fură, cu toate acestea, recunoscători pentru adăpost. 
Temeraire se cuibări, ca să se ascundă, într-un careu făcut 
din ziduri prăbuşite, iar restul se aşezară în singura galerie 
îngustă, plină de praf de roşu de cărămidă şi de mortar alb 
sfărâmat. 

— Vom mai rămâne încă o zi, anunţă Laurence de 
dimineaţă - mai mult o remarcă decât o decizie. 

Temeraire era palid şi obosit şi nici ceilalţi nu erau într-o 
stare mai bună. Laurence ceru voluntari să meargă la 
vânătoare şi îi trimise cu ei pe Martin şi pe Dunne. 

Ţinutul mişuna de patrule franceze şi poloneze, formate 
din dragoni eliberaţi din rezervaţiile prusace, unde fuseseră 
cu toţii închişi de la separarea finală de acum zece ani. 
Între timp, mulţi dintre căpitanii lor muriseră în captivitatea 
prusacă, de vârstă ori de boală. Dragonii rămaşi singuri 
erau plini de amărăciune, sentiment destul de uşor 
valorificat în folosul lui Napoleon. Fără căpitan ori echipaj, 
nu erau, poate, suficient de disciplinaţi ca să fie folosiţi în 
bătălie, dar puteau fi trimişi, foarte bine, în recunoaştere şi 
nu era nicio pagubă dacă se apucau din proprie iniţiativă să 
atace vreun grup nefericit de prusaci rătăciţi. 

lar acum armata nu mai însemna decât soldaţi rătăciţi, 
toţi îndreptându-se în neorânduială către ultimele fortărețe 
prusace din nord. Nu mai exista speranţa victoriei. Generalii 
vorbiseră doar de apărarea unor poziţii care ar putea să le 
întărească puţin autoritatea la masa negocierilor. Lui 
Laurence i se părea o nebunie. Se îndoia că va exista 
măcar vreo astfel de masă. 


Napoleon îşi trimisese armatele în marş pe drumurile 
desfundate ale Poloniei, fără niciun car de provizii care să-i 
încetinească, dragonii cărând totul, pariind că putea să-i 
ajungă pe ruşi din urmă şi să-i înfrângă înainte de a-şi 
epuiza proviziile şi oamenii şi animalele lui să înceapă să 
flămânzească. Riscase totul pe o singură carte şi câştigase. 
Armatele ţarului fuseseră înşirate pe drumul spre Varşovia, 
nebănuind nimic şi, în trei zile şi trei bătălii, îi zdrobise în 
mai multe locuri. Napoleon ocolise cu grijă armata prusacă 
pe drum. O folosise, după cum prea târziu au înţeles, drept 
momeală ca să-i atragă pe ruşi cât mai departe de graniţele 
lor. 

Acum fălcile armatei franceze se închideau peste ei, 
pentru o ultimă muşcătură. Oastea se împrăştiase spre 
nord, disperată, batalioane întregi dezertând în acelaşi 
timp. Laurence văzuse artilerie şi muniţie abandonate pe 
drum, care de provizii înconjurate de stoluri de păsări ce se 
ospătau din grânele împrăştiate în timpul încăierărilor 
dintre oamenii înfometați. Lestocqg transmisese ordine 
adăpostului să trimită detaşamente de dragoni la următorul 
lor post, un sătuc aflat la zece mile depărtare. Laurence 
mototolise scrisoarea şi o lăsase să cadă pe pământ, să fie 
călcată în picioare în noroi, apoi îşi îmbarcase oamenii, cu 
toate proviziile pe care le putuseră găsi, şi pornise în zbor 
spre nord, atâta cât aveau să-l ţină puterile pe Temeraire. 

Nu se gândea acum ce putea însemna pentru Anglia 
înfrângerea zdrobitoare. Avea un singur ţel: să ajungă 
acasă cu Temeraire, cu oamenii lui şi cele două ouă de 
dragon. Păreau jalnic de puţini acum, când ar fi trebuit să 
contribuie la formarea unui zid în jurul Angliei, apărând-o 
împotriva unui împărat al Europei aflat în căutarea altor 
teritorii de cucerit. Nu ştia ce-ar fi făcut dacă s-ar fi aflat din 
nou pe dealul acela, ascuns în tufişuri, cu Napoleon atât de 
aproape. Se întreba uneori, în orele de nesomn ale nopţii, 
dacă Badenhaur îl învinuia pentru că-i oprise mâna. 

Nu simţea nici amărăciune, nici furie, aşa cum i se 
întâmpla adesea după o înfrângere. Doar o deplină 
detaşare. Le vorbea calm oamenilor săi şi lui Temeraire. 


Reuşise să pună mâna cel puţin pe harta traseului lor către 
Marea Baltică şi îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
studiind cum să ocolească oraşele sau cum să revină pe 
direcţie dacă o patrulă i-ar fi obligat să se abată din drum, 
ca să se ferească. Deşi Temeraire putea înainta mult mai 
repede decât infanteria, era, în acelaşi timp, mult mai 
vizibil şi, în drumul lor spre nord, nu o luară mult înaintea 
restului armatei, după toate ferelile şi ocolişurile. Nu mai 
era de găsit aproape nimic de mâncare şi erau cu toţii 
înfometați, dându-i lui Temeraire toată hrana de care se 
puteau lipsi. 

Acum, în ruinele acestui castel, oamenii dormeau ori 
zăceau apatici, privind în gol, fără să se mişte. Martin şi 
Dunne se întoarseră după aproape o oră cu o singură oaie 
mică, împuşcată direct în cap. 

— Imi pare rău că a trebuit să folosesc puşca, domnule, 
dar m-am temut că scapă, spuse Dunne. 

— N-am văzut pe nimeni, adăugă, neliniştit, Martin. 
Hoinărea singură, probabil s-a îndepărtat de turmă. 

— Aţi făcut ce trebuia, domnilor, spuse Laurence, fără să 
fie prea atent. 

Dacă făcuseră ceva râu, tot n-ar fi avut rost să le 
reproşeze. 

— O iau eu mai întâi, zise impacientat Gong Su, 
apucându-l pe Laurence de braţ când acesta dădu să-i dea 
oaia direct lui Temeraire. Va fi mai folositoare aşa. Fac o 
supă pentru toată lumea. Este apă. 

— Nu prea mai avem posmagi, îndrăzni Granby să-i spună 
lui Laurence, la această sugestie, cu glas scăzut şi 
şovăielnic. Gustul de carne ar îmbărbăta soldaţii. 

— Nu putem risca o flacără deschisă, zise Laurence, cu 
fermitate. 

— Nu, nu foc deschis. Gong Su arătă spre turn. Aprind 
înăuntru, fumul iese încet pe aici, adăugă el, lovind uşor 
crăpăturile dintre cărămizile din zidul de lângă ei. Ca o 
afumătoare. 

Oamenii fură nevoiţi să iasă din galeria acoperită şi Gong 
Su putea să intre din când în când ca să aţâţe focul, doar 


preţ de câteva minute o dată, ieşind tuşind, cu faţa 
înnegrită. Dar fumul se strecura afară doar în panglici 
subţiri, care se lipeau de cărămizi, şi nu într-o coloană 
groasă. 

Laurence se întoarse la hărţile lui, desfăşurate pe o 
bucată de perete desprinsă, de dimensiunea unei mese. Era 
convins că în câteva zile avea să ajungă la linia coastei şi 
pe urmă ar trebui să decidă: vest, către Danzig, unde s-ar 
putea afla francezii, sau est, spre Konigsberg, aproape sigur 
încă în mâini prusace, dar mai departe de casă. Era cu atât 
mai recunoscător în momentul de faţă că se întâlnise cu 
secretarul ambasadei din Berlin, care îi dăduse informaţia, 
nepreţuită acum, că flota ieşise în Marea Baltică în forţă. 
Temeraire nu trebuia decât să ajungă la corăbii şi atunci 
aveau să fie în siguranţă: nu puteau fi urmăriţi până în 
bătaia tunurilor corăbiilor. 

Calcula distanţele a treia oară, când înălţă capul, 
încruntându-se: oamenii se agitau puţin, în partea opusă a 
taberei. Vântul îşi schimba direcţia în faţa lor şi aducea 
frânturi de cântec, nu foarte melodios, dar cântat cu mult 
entuziasm, cu un glas cristalin de fată şi, în clipa 
următoare, se ivi pe după zid. Era doar o ţărăncuţă, rumenă 
în obraji, de efort, cu părul prins ordonat într-o coadă, în 
spatele unui batic şi ducând un coş plin de nuci şi fructe de 
pădure şi crengi încărcate de frunze galbene şi de culoarea 
chihlimbarului. Dădu colţul şi îi văzu: cântecul se opri în 
mijlocul versului, se holbă la ei cu ochi mari, speriaţi, cu 
gura încă deschisă. 

Laurence se îndreptă: pistoalele se aflau în faţa lui, fixând 
colţurile hărților. Dunne, Hackley şi Riggs aveau cu toţii 
pistoalele în mâni, tocmai reîncărcând în clipa aceea. Pratt, 
vânjosul armurier, se sprijinea de zid, la un pas de fată. O 
vorbă şi putea fi prinsă, redusă la tăcere. Laurence întinse 
mâna şi îşi atinse pistolul. Metalul rece era ca un şoc pe 
piele şi, dintr-odată, se întrebă ce naiba face. 

Fu străbătut de un fior, de la umeri până la brâu şi înapoi, 
şi, brusc, era din nou el însuşi, deplin prezent în propria-i 
piele şi uluit de schimbarea de senzaţie. Simţi brusc o 


foame dureroasă, disperată, şi fata fugea înnebunită în 
josul dealului, lăsând în urmă-i coşul azvârlit într-o ploaie de 
frunze aurii. 

Laurence continuă mişcarea şi îşi puse pistoalele la loc, în 
centură, lăsând hărţile să se ruleze. 

— Ei, bine, îi va stârni pe toţi, pe o distanţă de zece mile, 
spuse el incisiv. Gong Su, adu fiertura. Putem măcar să 
mâncăm ceva înainte să fim nevoiţi să pornim la drum, iar 
Temeraire poate mânca în timp ce noi ne strângem 
lucrurile. Şi Roland, Dyer, voi doi mergeţi şi adunaţi nucile 
alea şi curăţaţi-le. 

Cei doi mesageri săltară peste zid şi începură să adune 
conţinutul împrăştiat al coşului ţărăncuţei, în timp ce Pratt 
şi colegul său, Blythe, se duseră să ajute la căratul imensei 
oale cu supă afară. Laurence zise: 

— Domnule Granby, hai să ne organizăm, dacă eşti bun. 
Vreau un veghetor sus, pe turnul acela. 

— Da, domnule, răspunse Granby, sărind imediat în 
picioare şi, împreună cu Ferris, începu să-i scoată pe 
oameni din letargia lor, pentru a începe să facă din piatră şi 
cărămida spartă un fel de trepte către marginea turnului. 

Lucrară încet, cu oamenii obosiţi şi slăbiţi, dar munca îi 
însufleţi, iar turnul nu era chiar aşa de înalt. Curând, 
aruncară o funie peste unul din crenelurile parapetului şi 
Martin se căţără, să stea de pază, strigând: 

— Nu cumva să-mi mâncaţi porţia! 

Ceea ce stârni mai multe râsete decât merita această 
glumă slăbuţă. 

Oamenii se întoarseră nerăbdători să-şi ia cănile şi 
castroanele de tinichea, în timp ce cazanul fu adus afară cu 
mare grijă, ca să nu se verse niciun strop. 

— Imi pare rău că trebuie să plecăm atât de repede, îi 
spuse Laurence lui Temeraire, mângâindu-i botul. 

— Nu mă deranjează, răspunse dragonul, frecându-şi 
nasul de el, însufleţit. Laurence, eşti bine? 

Căpitanul se simţea vinovat că indispoziţia lui era atât de 
vizibilă. 


— Da, iartă-mă că am fost atât de supărat, răspunse el. 
Tu ai dus în această perioadă tot greul. N-ar fi trebuit să te 
implic într-o acţiune atât de riscantă. 

— Dar nu ştiam că vom pierde, zise Temeraire. Nu-mi 
pare rău că am încercat să fim de folos. M-aş fi simţit un 
mare laş fugind. 

Gong Su scoase cu polonicul supa subţire în porţii mici, 
meschine, o jumătate de cană pentru fiecare om, iar Ferris 
împărţi câţiva posmagi. Cel puţin ceai era la discreţie, 
castelul fiind amplasat între două lacuri. Se străduiră cu 
toţii să mănânce încet, încercând să savureze fiecare 
înghiţitură, apoi Roland şi Dyer împărţiră neaşteptatul 
supliment de nuci proaspete, puţin cam verzi şi amare, dar 
delicioase. Porumbele vineţii, prea acre pentru masa 
oamenilor, le linse Temeraire direct din coş, dintr-o singură 
înghiţitură. După ce toţi îşi terminară porţia, Laurence îl 
trimise pe Salyer sus, în locul lui Martin, şi îl chemă pe 
aviaspirant jos, să mănânce şi el. Şi apoi Gong Su începu să 
bage bucăţile de oaie din cazan, una câte una, direct în 
fălcile nerăbdătoare ale lui Temeraire, astfel ca zeama 
fierbinte să nu i se prelingă printre ele şi să se irosească. 

Dragonul zăbovi şi el la fiecare înghiţitură, dar nici nu 
isprăvise capul şi un picior când Salyer se aplecă peste 
parapet, strigând şi apoi coborând funia: 

— Patrulă aeriană, domnule, cinci dragoni de talie medie 
se apropie, gâfâi el. Mai rău decât se aşteptase Laurence: 
patrulele trebuie să fi fost adăpostite chiar în satul din 
apropiere şi fata se dusese probabil direct la ei. La cinci 
mile distanţă, aş zice... adăugă el. 

Masa de dinainte şi pericolul iminent le dădură tuturor un 
impuls proaspăt de energie. In câteva clipe, echipamentul 
era înapoi la bord, armura uşoară de plasă, întinsă. Se 
descotorosiseră de armurile de zale cu ceva vreme în urmă. 
Apoi Keynes îi spuse brusc lui Temeraire, care tocmai 
deschidea gura pentru ca Gong Su să-i vâre ultimele 
îmbucături: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mânca restul cărnii. 

— De ce nu? vru să ştie Temeraire. Nu m-am săturat încă. 


— Afurisitul de Pui iese din ou! răspunse medicul. Trăgea 
deja de învelişul de mătase, dând la o parte bucăţi 
strălucitoare, verzi, roşii şi de culoarea chihlimbarului. Nu 
staţi acolo cu gura căscată, veniţi şi ajutaţi-mă! se răsti el. 

Granby şi ceilalţi locotenenţi săriră imediat în sprijinul lui, 
în timp ce Laurence organiză în grabă oamenii să ducă al 
doilea ou, încă înfăşurat, în hamul de pântece al lui 
Temeraire. Era ultimul bagaj. 

— Nu acum! îi ceru Temeraire oului, care se legăna 
încoace şi încolo atât de energic încât se căzneau să-l ţină 
ca să nu se rostogolească. 

— Du-te şi pregăteşte hamul, îi ceru Laurence lui Granby 
şi trecu să proptească oul în locul lui. 

Coaja era tare şi lucioasă şi ciudat de fierbinte la 
atingere, aşa că Laurence îşi acordă o clipă să-şi pună 
mănuşile. Ferris şi Riggs, în partea cealaltă, îşi schimbau 
mâinile. 

— Trebuie să plecăm acum, aşa că nu poţi ieşi şi, oricum, 
nu e aproape nimic de mâncare, insistă Temeraire, fără 
niciun efect vizibil, cu excepţia unui zgomot furios din 
interiorul găoacei. Nu mă ascultă, adăugă el, mâhnit, 
aşezându-se din nou pe picioarele din spate şi privind 
nefericit la rămăşiţele din ceaun. 

Fellowes meşterise deja un echipament pentru un pui de 
dragon, din cele mai fine bucăţi de ham, în caz de nevoie, 
dar acesta fusese rulat frumos, împreună cu pielea rămasă, 
la baza încărcăturii. Reuşiră până la urmă să-l scoată şi 
Granby îl răsuci, cu mâini tremurânde, desfăcând câteva 
catarame şi ajustând altele. 

— Totul e în regulă, spuse Fellowes încetişor şi ceilalţi 
ofiţeri îl bătură pe spate, murmurând încurajări. 

— Laurence, zise Keynes cu glas scăzut. Ar fi trebuit să 
mă gândesc la asta dinainte, dar ar fi mai bine să-l duci de- 
aici pe Temeraire imediat, cât mai poţi mai departe. N-o să- 
i placă. 

— Ce anume? întrebă Laurence, tocmai când dragonul 
zise, cu o izbucnire războinică: 

— Ce faceţi? De ce ţine Granby hamul ăla? 


În prima clipă, Laurence crezu că Temeraire protestează 
la înhămarea unui dragon, în principiu, dar acesta spuse, cu 
îndărătnicie: 

— Nu, dar Granby este în echipajul meu. O obiecţie care 
ar fi descalificat fiecare om din preajmă, dacă nu cumva, 
poate, nu se ataşase încă de Badenhaur sau de cei câţiva 
ofiţeri prusaci. Nu văd de ce trebuie să-i dau şi mâncarea 
mea, şi pe Granby. 

Acum coaja începea să se crape. Tocmai la timp. Patrula 
îşi micşorase viteza, din prudenţă, imaginându-şi poate că 
britanicii intenţionează să organizeze o apărare din spatele 
zidurilor, de vreme ce, evident, nu fugeau. Dar prudenţa nu 
avea să-i întârzie prea mult. Curând, unul dintre ei urma să 
ţâşnească înainte, să vadă ce se petrece, şi pe urmă aveau 
să atace brusc, în forţă. 

— Temeraire, zise Laurence, retrăgându-se puţin şi 
încercând să distragă atenţia dragonului de la oul care 
ecloza. Gândeşte-te numai, micul dragon va fi singur- 
singurel, iar tu ai un echipaj mare, doar pentru tine. Trebuie 
să-ţi dai seama că nu-i corect. Nu e nimeni altcineva pentru 
puiul de dragon şi, adăugă el cu o bruscă inspiraţie, nu va 
avea deloc bijuterii, aşa cum ai tu. Sigur o să se simtă 
foarte nefericit. 

— Oh, făcu Temeraire. Îşi cobori capul, foarte aproape de 
Laurence: Poate l-ar putea avea pe Alien? sugeră el, 
încetişor, aruncând o privire peste umăr, să se asigure că 
nu era auzit de tânărul sergent stângaci, care era ocupat 
acum să-şi treacă degetul pe furiş peste marginea 
ceaunului, lingând ultimii stropi de supă. X 

— Haide, e nedemn de tine, zise cu reproş Laurence. In 
plus, este şansa de promovare a lui Granby. Sunt sigur că 
nu vrei să-i refuzi dreptul de a avansa şi el. 

Temeraire scoase un mărâit gros. 

— Păi, dacă trebuie, zise el ursuz şi se ghemui îmbufnat, 
luându-şi platoşa de safire între ghearele din faţă şi 
frecându-şi-o de obraz ca s-o lustruiască. 


Acordul lui veni tocmai la timp: găoacea nu se desfăcu, ci 
mai mult explodă într-un nor de abur, împroşcându-i cu 
bucățele de coajă şi mâzgă. 

— Eu n-am făcut aşa o mizerie, constată dezaprobator 
Temeraire, dându-şi la o parte bucăţile înfipte în piele. 

Puiul de dragon însuşi scuipa bucăţi de coajă în toate 
direcţiile. Şuiera încet, gâtuit parcă. Era aproape un Kazilik 
adult în miniatură, cu aceiaşi ţepi zbârliţi peste tot, purpuriu 
cu solzi violeţi, strălucitori, peste burtă. Până şi coarnele 
impresionante erau acolo, la o scară redusă. Doar petele 
verzi de leopard lipseau. Puiul de dragon ridică privirea la 
ei, cu ochi galbeni, furioşi, fierbinţi şi indignaţi, tuşi o dată, 
de două ori şi apoi trase aer în piept şi îşi umflă trupul ca un 
balon. Dintr-odată, jeturi subţiri de aburi îi ieşiră din ţepi, 
şuierând, şi dragonul deschise gura şi revărsă un mic şuvoi 
de foc, lung de un iard şi jumătate, făcându-l pe cel mai 
apropiat om să se retragă, surprins. 

— O, aşa, spuse el, mulţumit, aşezându-se pe picioarele 
din spate. Aşa e mult mai bine. Acum daţi-mi carnea. 

In tot acest timp, Granby pălise, în ciuda pielii sale arse 
de soare, dar reuşi să-şi stăpânească vocea când se 
apropie de puiul de dragon, care era o femelă. Ţinea hamul 
pe braţul drept, unde ea putea să-l vadă bine, fără să i-l 
vâre sub nas. 

— Numele meu este John Granby, spuse el. Vom fi fericiţi 
să... 

— Da, da, înhămarea, îl întrerupse ea. Temeraire mi-a 
vorbit despre asta. 

Laurence se întoarse şi se holbă la Temeraire, care avea 
un vag aer vinovat şi se prefăcea foarte ocupat cu 
lustruirea unei zgârieturi de pe platoşă. Căpitanul începu să 
se întrebe ce altceva ar mai fi putut Temeraire să le spună 
ouălor, întrucât le dădăcea deja de aproape două luni. 

intre timp, mica femelă-dragon întinse gâtul să-l 
adulmece pe Granby. Işi înclină capul într-o parte, apoi în 
cealaltă, examinându-l de sus până jos. 

— Tu ai fost secundul lui Temeraire? întrebă ea, cu aerul 
unuia care cere referinţe. 


— Da, răspunse Granby, destul de tulburat. Ţi-ar plăcea 
să ai un nume? E foarte frumos să ai. Aş fi fericit să-ţi dau 
eu unul. 

— O, am hotărât asta deja, spuse ea, spre şi mai marea 
consternare a lui Granby şi a celorlalţi aviatori. Vreau să mă 
cheme Iskierka, aşa cum era în cântecul acelei fete. 

Laurence îl înhămase pe Temeraire mai mult din 
întâmplare decât conform unui plan şi de atunci nu asistase 
la nici o altă eclozare. Nu avea o idee foarte clară despre 
cum trebuia să se desfăşoare, dar, judecând după 
expresiile oamenilor săi, cea de acum nu era caracteristică. 
Cu toate acestea, mica femelă Kazilic adăugă: 

— Dar mi-ar plăcea să-mi fii tu căpitan, oricum. Şi nu mă 
deranjează să fiu înhămată şi să ajut la apărarea Angliei. 
Dar grăbeşte-te, pentru că mi-e foarte foame. 

Bietul Granby, care probabil visase la ziua aceasta de 
când era doar un cadet de şapte ani, plănuind fiecare 
moment cu toată solemnitatea şi alegând numele încă de 
pe atunci, avu un aer destul de descumpănit, preţ de o 
clipă. Apoi, dintr-odată, izbucni în râs: 

— În regulă. Iskierka să fie, spuse el, revenindu-şi, şi 
ridică bucla de grumaz a hamului. Vrei să-ţi vâri capul aici? 

Mica femelă-dragon se aplecă de bunăvoie, doar că îşi 
întinse gâtul, nerăbdătoare, către ceaun, în timp ce Granby 
se grăbea să încheie ultimele câteva catarame şi, când, în 
cele din urmă, fu eliberată, îşi vâri tot capul şi picioarele din 
faţă în oala încă fierbinte, să devoreze resturile de la cina 
lui Temeraire. Nu avu nevoie de stimulare ca să mănânce 
repede: conţinutul dispăru cu o viteză năucitoare, ceaunul 
clătinându-se într-o parte şi-n alta în timp ce ea îl lingea 
până la ultima picătură. 

— A fost foarte bun, declară ea, ridicând capul, cu micile 
coarne picurând de supă. Dar aş mai vrea. Hai să mergem 
să vânăm. 

Îşi fâlfâi, de încercare, aripile încă moi şi strânse pe spate. 

— Păi, nu putem acum, trebuie s-o ştergem de-aici, zise 
Granby, continuând s-o ţină prudent de ham, când un 
freamăt neaşteptat de aripi se stârni deasupra: unul dintre 


dragonii-patrulă veni şi îşi înălţă capul peste zid, să vadă ce 
fac. Temeraire se ridică şi răcni, iar dragonul se îndepărtă 
grăbit, însă răul era făcut: îşi chema deja tovarăşii. 

— Toată lumea la bord, fără formalităţi! strigă Laurence şi 
echipajul se avântă la repezeală în ham. Temeraire, trebuie 
s-o duci pe Iskierka, urc-o, te rog, la bord! 

— Pot să zbor singură, declară ea. Va fi o bătălie? Acum? 
Unde? 

Intr-adevăr, se ridică puţin în aer, dar Granby reuşi să 
ţină hamul strâns şi Iskierka sfârşi prin a sălta înainte şi 
înapoi. 

— Nu, n-o să fie nicio bătălie, spuse Temeraire şi, oricum, 
eşti prea mică deocamdată ca să lupţi. 

Temeraire îşi cobori capul şi închise fălcile în jurul trupului 
ei: încăpea numai bine în golul dintre dinţii lui ascuţiţi din 
faţă şi cei din spate şi, cu toate că Iskierka ţipă, protestând 
furioasă, dragonul o ridică şi şi-o aşeză pe umeri. Laurence 
îl ajută pe Granby să urce în ham, ca să se poată căţăra 
până la ea imediat, apoi îl urmă. Tot echipajul era la bord şi 
Temeraire se lansă în aer cu un salt, chiar în clipa în care 
patrula atacă peste zid. Răcnind, Temeraire se avântă 
direct în sus, în mijlocul atacatorilor, şi îi dobori pe toţi, ca 
pe nişte saci. 

— O, o! Ne atacă! Repede, să-i omorâm! strigă Iskierka, 
cu o înspăimântătoare sete de sânge, încercând să sară în 
aer. 

— Nu, pentru Dumnezeu, încetează! spuse Granby, 
agăţându-se cu disperare de ea, în timp ce, cu mâna 
cealaltă, se chinuia să-i fixeze hamul de al lui Temeraire. O 
să mergem mult mai repede acum decât poţi tu, ai 
răbdare! O să zburăm cât vrei, dar mai aşteaptă puţin. 

— Dar e o bătălie chiar acum! strigă ea, vânzolindu-se în 
încercarea de a vedea dragonii inamici. Era greu de 
stăpânit, cu toate protuberanţele ei ţepoase, şi zgâria cu 
ghearele gâtul lui Temeraire şi hamul. Avea ghearele încă 
moi, dar pe Temeraire îl gâdilau, judecând după felul în 
care mârâia şi dădea din cap. 


— Stai locului! o preveni Temeraire, privind împrejur. 
Profitase de dezorganizarea de moment a dragonilor 
inamici ca să-şi ia avânt şi să se îndrepte cu viteză către 
pâlcul gros de nori aflat la nord, care îi putea ascunde. Imi 
îngreunezi foarte mult zborul. 

— Nu vreau să stau locului! ţipă ea ascuţit. Întoarce-te, 
întoarce-te! Lupta e în direcţia aceea! 

Ca să-şi întărească vorbele, aruncă un jet de foc, care fu 
cât pe ce să pârjolească părul lui Laurence, săltând de pe 
un picior pe altul, în ciuda strădaniilor lui Granby de-a o ţine 
în loc. 

Patrula venea în viteză pe urmele lor şi nu renunţă nici 
după ce cortina de nori îl ascunse pe Temeraire privirilor 
lor, ci îşi continuă drumul, dragonii inamici strigându-se 
unul pe altul, prin ceaţă, ca să-şi repereze poziţiile şi 
avansând foarte încet. Umezeala rece era neplăcută pentru 
micul Kazilik, care se încolăci peste pieptul şi umerii lui 
Granby, ca să se încălzească, gata să-l stranguleze sau să-l 
străpungă cu ţepii, şi continuă să bombăne nemulţumit de 
fuga lor. 

— Potoleşte-te, dragă făptură, zise Granby, mângâind-o. 
O să ne deconspiri. E ca la v-aţi ascunselea, trebuie să 
tăcem. 

— N-ar fi trebuit să tăcem sau să stăm în norul ăsta 
neplăcut şi rece, dacă am fi mers şi i-am fi bătut, spuse ea, 
dar, în cele din urmă, cedă. 

Într-un târziu, sunetul urmăritorilor se stinse şi îndrăzniră 
să se strecoare iarăşi afară. Dar acum se ivi o nouă 
problemă: Iskierka trebuia hrănită. 

— Va trebui să riscăm, declară Laurence şi se îndepărtară 
prudent de pădurile dese şi de lacuri, apropiindu-se de o 
zonă de păşunat, cercetând terenul cu lunetele. 

— Ce bune ar fi vacile alea, zise cu jind Temeraire, în 
scurt timp. 

Laurence îşi îndreptă în grabă luneta în zare şi le văzu: o 
turmă de vaci sănătoase, păscând liniştite pe o pantă. 

— Slavă Cerului! exclamă Laurence. Temeraire, coboară 
la sol, fii bun. Valea de colo e bună, cred, adăugă el, 


arătându-i. Aşteptăm până se lasă întunericul şi apoi le 
luăm. 

— Ce, vacile? întrebă Temeraire, privind oarecum 
nedumerit împrejur, în timp ce cobora. Dar, Laurence, nu 
sunt proprietatea cuiva? 

— Păi, ba da, cred că sunt, răspunse căpitanul, stânjenit, 
dar, în circumstanţele date, trebuie să facem o excepţie. 

— Dar prin ce sunt circumstanţele actuale diferite de cele 
în care Arkady şi ceilalţi au luat vacile în Istanbul? vru să 
ştie Temeraire. Lor le era foame atunci, iar nouă ne e 
foame acum. E acelaşi lucru. 

— Acolo, soseam ca oaspeţi, spuse Laurence şi îi 
consideram pe turci aliaţii noştri. 

— Aşadar, nu e furt dacă nu-ţi place persoana care deţine 
proprietatea? întrebă Temeraire. Dar atunci... 

— Nu, nu, se grăbi Laurence să-l contrazică, anticipând 
multe neplăceri ulterioare. Dar în momentul de faţă... 
exigenţele războiului... 

Bâjbâi după o explicaţie, poticnindu-se. Desigur că părea 
mai degrabă un furt, deşi acesta era, cel puţin pe hărţi, 
teritoriu prusac, aşa că putea fi numit, rezonabil, rechiziţie. 
Dar diferenţa dintre rechiziţie şi furt părea dificil de explicat 
şi Laurence n-avea deloc de gând să-i spună lui Temeraire 
că toată mâncarea lor din ultima săptămână fusese furată 
în acelaşi fel şi, probabil, aproape toate rezervele de hrană 
ale armatei. 

În orice caz, fie că-i ziceai furt neruşinat, fie că foloseai un 
cuvânt mai blând, era necesar: puiul de dragon era prea 
mic ca să înţeleagă că trebuie să rabde de foame şi avea 
nevoie disperată de hrană. Laurence îşi amintea foarte bine 
felul în care Temeraire devorase mâncarea în primele sale 
săptămâni de creştere rapidă. In plus, trebuiau s-o 
convingă să tacă: dacă era bine hrănită, probabil avea să 
doarmă tot timpul între mese, în prima săptămână de viaţă. 

— Dumnezeule, e  fioroasă, spuse Granby, iubitor, 
mângâindu-i pielea lucioasă. În ciuda nerăbdării sale de a-şi 
potoli foamea, Iskierka aţipise în timp ce aşteptau lăsarea 
nopţii. Să sufle foc încă din ou! Va fi foarte greu de 


stăpânit, adăugă el, fără să dea impresia că ar avea de 
obiectat. 

— Ei, bine, sper că va deveni curând mai raţională, zise 
Temeraire. 

Nu trecuse încă peste nemulţumirea anterioară, iar 
acuzaţiile de laşitate şi insistenţele ei să se întoarcă şi să 
lupte nu-i potoliseră furia: cu siguranţă, era şi tendinţa lui 
instinctivă, chiar dacă una nepractică. Una peste alta, se 
părea că, în mod ciudat, devotamentul său faţă de ouă nu 
se transferase într-o afecţiune imediată faţă de puiul de 
dragon, deşi, probabil, era doar iritat, încă, de faptul că i se 
luase mâncarea pentru a fi hrănită ea. 

— Este extrem de mică, zise Laurence, mângâind nasul 
lui Temeraire. 

— Sunt sigur că n-am fost niciodată atât de neghiob, nici 
măcar când am ieşit din ou, zise Temeraire, remarcă la care 
Laurence, prudent, nu răspunse. 

La o oră după apusul soarelui, se strecurară în susul 
versantului, împotriva vântului, şi îşi lansară atacul pe furiş. 
Sau aşa ar fi trebuit să fie, numai că, într-o frenezie a 
emoţiei, Iskierka sfâşie cu ghearele chingile cu carabiniere 
cu care era legată şi se năpusti peste gard şi pe spatele 
uneia dintre vacile care dormeau liniştite. Aceasta mugi, 
cuprinsă de spaimă, şi o luă la goană, împreună cu restul 
cirezii, în timp ce Iskierka se agăța de spinarea ei şi scuipa 
flăcări în toate direcţiile, numai în cea corectă, nu, aşa că 
toată acţiunea căpătă mai mult aspectul unui circ decât al 
unei activităţi clandestine. Casa se lumină şi fermierii 
năvăliră afară cu torţe şi muschete vechi, aşteptându-se, 
probabil, la vulpi sau la lupi. Se opriră la gard, făcând ochii 
mari, şi aveau şi de ce: vaca începuse să salte nebuneşte, 
dar Iskierka avea ghearele adânc înfipte în stratul de 
grăsime din jurul gâtului ei şi ţipa, pe jumătate exaltată, pe 
jumătate frustrată, muşcând fără rost, cu fălcile-i încă mici. 

— Uite, acuma, ce-a făcut, zise Temeraire, moralist, şi 
săltă în aer, să înhaţe mica femelă-dragon, cu tot cu vaca 
ei, într-o singură gheară şi o a doua vacă, în alta. Regret că 
v-am trezit din somn, vă luăm vacile, dar nu e furt, fiindcă 


suntem în război, zise el, planând, către micul grup de 
oameni, palizi şi încremeniţi, care acum priveau în sus, la 
imensa şi teribila lui făptură, fără să înţeleagă nimic, mai 
mult din pricina spaimei decât a limbii vorbite de 
Temeraire. 

Simţind un junghi de vinovăţie, Laurence scotoci grăbit în 
pungă şi aruncă jos nişte monede de aur. 

— Temeraire, ai luat-o? Pentru Dumnezeu, hai să plecăm 
imediat. O să pună toată ţara pe urmele noastre. 

Temeraire o luase, lucru dovedit odată ajunşi în aer, de 
tipetele ei înăbușite, dar audibile, venind de dedesubt. 

— E vaca mea! E a mea! Eu am avut-o prima! 

Acest lucru nu le sporea prea mult şansele de a se 
ascunde. Laurence privi înapoi şi văzu întregul sat 
strălucind ca un far imens în beznă, casele luminându-se 
una după alta. Avea să fie, cu siguranţă, vizibil, pe distanţă 
de câteva mile. 

— Mai bine le-am fi luat în plină zi, suflând din trompete, 
zise Laurence, suspinând, temându-se că avea să fie acuzat 
de furt. 

Aterizară la mică distanţă, mai mult de nevoie, sperând s- 
o hrănească pe Iskierka şi s-o potolească. Acum vaca era 
moartă, străpunsă de ghearele lui Temeraire, şi Iskierka 
refuza să-i dea drumul, deşi nu putea să pătrundă prin 
pielea ei şi să înceapă să mănânce. 

— E a mea, bombănea întruna, până când, în cele din 
urmă, Temeraire spuse: 

— Taci! Nu vor decât s-o despice pentru tine, las-o acum. 
Oricum, dacă aş fi vrut vaca ta, aş fi luat-o. 

— Aş vrea să te văd încercând! răspunse Iskierka, iar 
Temeraire îşi cobori fulgerător capul şi mârâi, ceea ce o 
făcu să scâncească şi să sară direct spre Granby, care fu 
doborât la pământ de aterizarea ei neaşteptată în braţele 
lui. O, n-a fost frumos! zise ea indignată, încolăcindu-se pe 
după umerii lui Granby. Doar fiindcă sunt încă mică! 

Temeraire avu eleganța să aibă un aer puţin ruşinat de 
sine şi spuse, ceva mai împăciuitor: 


— Păi, oricum n-am să-ţi iau vaca. Am una pentru mine, 
dar tu ar trebui să fii politicoasă, când eşti aşa de mică. 

— Vreau să fiu mare acum, zise ea bosumflată. 

— N-o să creşti dacă nu ne laşi să te hrănim cum trebuie, 
interveni Granby, ceea ce îi atrase imediat atenţia. Haide, o 
să te uiţi cum ţi-o pregătim, eşti de acord? 

— Presupun, zise ea, fără tragere de inimă, iar Granby o 
duse lângă trupul vitei. 

Gong Su îi despică burta şi scoase mai întâi inima şi 
ficatul, pe care i le întinse cu un aer ceremonial, spunând: 

— Prima masă de soi, pentru dragonii mici, ca să crească 
mari. 

— O, serios? replică Iskierka. 

Înhăţă organele cu ambele gheare şi mâncă plină de 
entuziasm, cu sângele şiroind de-o parte şi de alta a 
fălcilor, în timp ce sfârteca şi înghiţea muşcătură după 
muşcătură, când dintr-unul, când din altul. 

Nu mai reuşi să mănânce decât una dintre articulațiile 
picioarelor, în ciuda eforturilor sale, şi pe urmă adormi, spre 
mulţumirea lor profundă şi generală. Temeraire devoră 
ultimele bucăţi din vaca lui, în timp ce Gong Su măcelări 
repede şi grosolan ceea ce mai rămăsese din cel de-al 
doilea animal şi vârî totul în vasele sale. Şi erau din nou în 
văzduh, după vreo douăzeci de minute, cu un pui de dragon 
dormind buştean în braţele lui Granby, fără să ştie de 
nimic. 

Însă acum, în depărtare, deasupra satului luminat, se 
învârteau dragoni şi, când se înălţară, unul dintre ei se 
întoarse, uitându-se la ei, cu ochii albi, fosforescenţi, 
strălucind: un Fleur-de-Nuit, una dintre rasele nocturne. 

— Spre nord! zise Laurence, îndârjit. Drept spre nord, cât 
de repede poţi, Temeraire. Spre mare. 

Zburară tot restul nopţii, auzind mereu în spatele lor 
glasul straniu al dragonului Fleur-de-Nuit, ca un sunet grav 
de alămuri, şi vocile mai subţiri, care-i răspundeau, ale 
dragonilor de talie medie, care-l urmau. Temeraire era mai 
împovărat decât urmăritorii lor, cărând tot echipajul său de 
sol, proviziile şi, pe deasupra, pe Iskierka. Lui Laurence i se 


părea că crescuse deja vizibil. Totuşi, Temeraire reuşea să 
rămână în faţă, însă doar puţin şi nu părea să-i poată pierde 
pe drum. Era o noapte rece şi senină, cu lună aproape 
plină. 

Milele se scurgeau, cu râul Vistula şerpuind la picioarele 
lor, către mare, negru şi, uneori, cu unduiri scânteietoare. 
Îşi reîncărcară toate tunurile, pregătiră explozibilul, iar 
Fellowes şi harnaşierii lui se căţărară cu greu până pe 
spinarea lui Temeraire, pas cu pas, cu o bucată de plasă de 
zale, s-o aşeze peste Iskierka, pentru a o proteja. Ea 
murmură, fără să se trezească şi se vâri mai aproape de 
Granby, când îi aşezară împletitura peste trup, agăţând-o 
de inelele micului ei ham. 

Laurence crezu la început că inamicul începuse să tragă 
înspre ei, de la o distanţă prea mare; apoi tunurile bubuiră 
din nou şi recunoscu sunetul: nu puşti, ci artilerie, în 
depărtare. Temeraire se întoarse într-acolo îndată, către 
vest. În faţa lor se deschidea vasta întunecime nemărginită 
a Mării Baltice, iar tunurile erau tunuri prusace, apărând 
zidurile Danzigului. 


17 


— Îmi pare rău că a trebuit să vă închideţi cu noi în cutia 
asta, zise Kalkreuth, întinzându-i sticla cu excelentul vin de 
porto, pe care Laurence îl putea aprecia suficient ca să-şi 
dea seama că nu-l putea savura aşa cum ar fi meritat, după 
ultima lună în care băuse doar ceai slab şi rom îndoit cu 
apă. 

Vinul venea după mai multe ore pline de somn, urmate 
de cină şi după mulţumirea şi mai mare de a-l vedea pe 
Temeraire mâncând după pofta inimii. Nu existau raţii, cel 
puţin deocamdată. Magaziile oraşului erau pline, zidurile 
fortificate, iar garnizoana puternică şi bine instruită. Nu 
avea să fie uşor de înfometat sau de demoralizat ca să se 
predea. Asediul avea să fie îndelungat. Şi, la drept vorbind, 
francezii nu păreau grăbiţi să-l înceapă. 

— Vezi, suntem o capcană de şoareci convenabilă, zise 
Kalkreuth şi îl conduse pe Laurence către ferestrele care 
dădeau spre sud. In lumina asfinţitului, vedea taberele 
franceze ridicate dezordonat în jurul oraşului, departe de 
bătaia tunurilor, de-o parte şi de alta a râului şi a 
drumurilor. Zilnic văd oameni de-ai noştri venind dinspre 
sud, ce-a mai rămas din divizia lui Lestocqg, şi căzând în 
mâinile lor cât ai bate din palme. Trebuie să fi luat deja cel 
puţin cinci mii de prizonieri. Soldaţilor le pretind doar 
muschetele şi cuvântul de onoare şi îi trimit acasă, ca să nu 
fie nevoiţi să-i hrănească. Pe ofiţeri îi rețin. 

— Câţi oameni aveţi? întrebă Laurence, încercând să 
numere corturile. 

— Te gândeşti la o ieşire, zise Kalkreuth, la fel ca mine. 
Dar sunt prea departe. Ar fi capabili să izoleze echipajele de 
oraş. Când vor hotări să înceapă să ne atace de-adevărat şi 
să se apropie puţin, am putea să întreprindem ceva. Dacă 
asta ne va fi de vrun folos, acum că ruşii au făcut pace. O, 
da, adăugă el, văzând surprinderea lui Laurence. Ţarul a 
decis că trebuie să-şi limiteze pierderile şi că nu vrea să-şi 
petreacă restul vieţii ca prizonier francez, probabil. S-a 


încheiat un armistițiu şi acum cei doi împărați negociază un 
tratat la Varşovia, ca doi buni prieteni. Kalkreuth izbucni 
într-un hohot de râs răguşit. Aşadar, vezi, s-ar putea să nu 
se ostenească să ne scoată de-aici. Până la sfârşitul lunii, 
poate o să fi eu însumi un citoyen’. 

Evitase să  împărtăşească soarta trupelor prinţului 
Hohenlohe, doar pentru că primise ordin prin curier să se 
îndrepte spre Danzig, ca să apere fortăreaţa împotriva unui 
atac similar. 

— Prima oară au apărut la poarta mea la mai puţin de-o 
săptămână, fără să mi se dea de veste, povesti el, dar de 
atunci am avut toate informaţiile pe care le puteam dori: 
mareşalul ăla blestemat îmi trimite întruna câpii ale 
mesajelor sale, cu neruşinare, şi nu pot nici măcar să i le 
arunc în faţă din cauză că propriii mei curieri nu pot 
răzbate. 

Temeraire însuşi abia reuşise să treacă de ziduri. 
Majoritatea dragonilor francezi care întăreau blocada erau 
în momentul acela în cealaltă parte a oraşului, izolându-l de 
mare, şi modul neaşteptat în care îşi făcuse dragonul 
apariţia îi salvase echipajul de artileria de la sol. Acum, 
însă, erau la ananghie: multe alte tunuri cu piper răsăriseră 
în mijlocul artileriei franceze, începând din dimineaţa 
aceea, şi mortiere cu rază lungă de acţiune erau întruna 
montate peste tot. 

Citadela fortificată era la cinci mile distanţă de port. De la 
ferestrele lui Kalkreuth, Laurence vedea ultima curbă 
strălucitoare a râului Vistula, cu gura lărgindu-se în locul 
unde se vărsa în mare, iar albastrul rece şi întunecat al 
Balticii fiind presărat de velele albe ale Marinei Britanice. 
Laurence putea chiar să le numere, prin lunetă: două de 
şaizeci şi patru, una de şaptezeci şi patru, cu un pavilion de 
armator, două fregate de escortă, toate aflate la mică 
distanţă de țărm. În portul propriu-zis, protejat de tunurile 
navelor de război, se aflau imensele, greoaiele vase de 
transport, aşteptând să plece şi să aducă întăriri ruseşti în 
oraş. Întăriri care acum n-aveau să mai vină niciodată. Cinci 


> „Cetăţean”, în limba franceză în original (n. tr.). 


mile distanţă, care puteau la fel de bine să fie şi o mie, cu 
artileria şi aviația franceză între ei. 

— Şi acum ştiu, desigur, că suntem aici şi nu putem 
ajunge la ei, zise Laurence, coborând luneta. Ar fi fost 
imposibil să nu ne vadă ieri venind, cu toată agitația pe 
care au făcut-o francezii. 

— Cea mai mare problemă este acel Fleur-de-Nuit care 
ne-a urmărit până aici, zise Granby. Altminteri, aş zice să 
aşteptăm până se întunecă luna şi să evadăm. Dar poţi fi 
sigur că dragonul ăla se aşteaptă să încercăm exact aşa 
ceva. O să-i stârnească pe toţi ceilalţi să năvălească asupra 
noastră înainte să putem elibera cetatea. 

Intr-adevăr, în noaptea aceea, văzură uriaşul dragon 
albastru ca o umbră pe oceanul scăldat în lumina lunii, 
stând pe picioarele din spate, în adăpostul francezilor, cu 
ochii săi enormi şi palizi fixaţi, aproape fără să clipească, pe 
zidurile oraşului. 


— Sunteţi o gazdă bună, zise vesel mareşalul Lefebvre, 
acceptând fără împotrivire ca un alt porumbel fraged să-i 
fie pus în farfurie şi atacând carnea şi mormanul de cartofi 
fierţi cu un elan şi nişte maniere poate mai potrivite unui 
sergent de gardă decât mareşalului Franţei: nu era 
surprinzător, de vreme ce îşi începuse cariera militară din 
respectiva postură şi viaţa ca fiu de morar. În aceste două 
săptămâni am mâncat iarbă fiartă şi ciori cu posmagii 
noştri. 

Avea un păr cârlionţat, pe care îl purta cărunt şi 
nepudrat, deasupra unei feţe rotunde. Trimisese emisari să 
încerce să iniţieze negocieri şi acceptase sincer şi fără 
ezitare răspunsul caustic al lui Kalkreuth: o invitaţie să 
cineze chiar în oraş, ca să discute problema capitulării. 
Călărise până la porţi, escortat doar de câţiva cavalerişti. 

— AŞ risca şi mai mult pentru o cină ca asta, spuse el, cu 
un râs tremurat, când unul dintre ofiţerii prusaci făcu o 
remarcă necuviincioasă despre curajul său. În definitiv, nu 
aţi avea nimic de câştigat pe termen lung aruncându-mă 
într-o temniţă, atâta doar că aţi face-o pe biata mea soţie 


să plângă. Împăratul dispune de numeroase alte braţe care 
pot lupta. 

După ce devorase toate felurile de mâncare şi ştersese cu 
pâine ultimele picături de zeamă din farfurie, adormi brusc 
în scaunul lui, în timp ce se servea vinul de Porto şi se trezi 
doar când în faţa lor fu aşezată cafeaua. 

— A, asta-ţi dă viaţă, zise el, bând trei ceşti una după 
alta. Aşadar, continuă el vioi, fără întrerupere, păreţi un om 
cu judecată şi un bun soldat. Aveţi de gând să mai lungiţi 
mult povestea asta? 

Ofensat, Kalkreuth, căruia nici nu-i trecuse prin minte să 
sugereze că ar accepta vreo propunere de capitulare, 
răspunse cu răceală: 

— Sper că-mi voi putea menţine poziţia cu onoare până 
când voi primi alte ordine de la Maiestatea Sa. 

— Ei, n-o să reuşiţi, zise prozaic Lefebvre, pentru că e 
închis la Konigsberg, întocmai cum sunteţi voi aici. Sunt 
sigur că nu e nicio ruşine pentru dumneavoastră. N-am să 
susţin că sunt un Napoleon, dar sper că pot prelua oraşul, 
având de două ori mai mulţi oameni şi toate tunurile de 
asediu de care am nevoie. Ar fi de preferat să salvaţi 
oamenii, ai dumneavoastră şi ai mei deopotrivă. 

— Nu sunt colonelul Ingersleben, ca să-mi predau 
garnizoana fără un foc de armă, răspunse Kalkreuth, 
referindu-se la bărbatul care cedase atât de repede 
fortăreaţa Stettin. S-ar putea să ne găsiţi mai greu de 
digerat decât vă imaginaţi. 

— Vă vom lăsa să ieşiţi cu toate onorurile, insistă 
Lefebvre, refuzând să muşte momeala, iar dumneavoastră 
şi ofiţerii dumneavoastră veţi fi lăsaţi liberi, dacă vă daţi 
cuvântul că nu veţi lupta împotriva Franţei timp de 
douăsprezece luni. Şi oamenii voştri, desigur, dar le vom 
lua muschetele. E tot ce pot să fac, dar, totuşi, va fi de o 
mie de ori mai plăcut decât să fiţi împuşcaţi sau luaţi 
prizonieri. 

— vă mulţumesc pentru amabila ofertă, zise Kalkreuth, 
ridicându-se. Răspunsul meu e nu. 


— Păcat, zise Lefebvre, fără să se arate dezamăgit, şi se 
ridică şi el, punându-şi la brâu sabia pe care o aşezase 
nonşalant pe spătarul scaunului. Nu spun că voi rămâne 
deschis la negocieri pentru totdeauna, dar sper că vă veţi 
gândi la oferta mea. Dădu să se întoarcă şi se opri, 
văzându-l pe Laurence, care fusese aşezat la o oarecare 
distanţă, mai spre capătul mesei, şi adăugă: Deşi mai bine 
aş spune de pe acum că asta nu se aplică şi soldaţilor 
britanici pe care îi aveţi aici. Regret, i se adresă el lui 
Laurence, pe un ton de scuză, împăratul are o idee fixă 
despre voi, englezii, şi oricum avem ordine în legătură cu 
dumneata în mod special, dacă eşti omul cu acel uriaş 
dragon chinez care a venit ieri în zbor deasupra capetelor 
noastre. Ha! Ne-aţi prins şezând pe oală, zău aşa! 

Cu acest ultim hohot de râs, ieşi cu pas apăsat, fluierând, 
să-şi adune escorta şi să părăsească incinta călare, 
lăsându-i pe toţi profund deprimaţi de buna lui dispoziţie, 
iar pe Laurence să-şi petreacă noaptea imaginându-şi cele 
mai sinistre feluri de ordine pe care Bonaparte ar fi putut să 
le dea, la îndemnul lui Lien, în privinţa sorții lui Temeraire. 

— Sper că nu e nevoie să-ţi spun, căpitane, că n-am de 
gând să-i accept oferta, îl asigură Kalkreuth a doua zi 
dimineaţă, când îl chemă la micul dejun, ca să-i dea 
această asigurare. 

— Domnule, zise Laurence cu glas pierit, cred că am 
motive întemeiate să mă tem să nu fiu luat prizonier de 
francezi, dar nu aş pretinde să fiu salvat de la o asemenea 
soartă cu preţul a cincisprezece mii de oşteni şi Dumnezeu 
ştie câţi civili ucişi, pe deasupra. Dacă francezii îşi 
instalează bateriile de tunuri de asediu - şi nu văd cum 
puteţi preveni asta - oraşul trebuie predat, altfel va fi făcut 
fărâme. Apoi vom fi, oricum, ucişi sau capturați. 

— Mai e cale lungă până acolo, răspunsese Kalkreuth. 
Lucrările lor de asediu vor înainta încet, cu pământul 
îngheţat şi o iarnă rece, nesănătoasă, dincolo de porţile 
noastre. Ai auzit ce-a spus despre proviziile lor. Nu vor 
avansa înainte de luna martie, te asigur, şi foarte multe se 
pot întâmpla până atunci. 


La prima vedere, estimarea lui părea corectă: priviţi prin 
luneta lui Laurence, soldaţii francezi vârau târnăcoapele şi 
lopeţile în pământul îngheţat fără entuziasm, înaintând 
puţin, cu uneltele lor vechi şi mâncate de rugină. Fiind atât 
de aproape de râu, pământul bătătorit era îmbibat de apă 
şi, cu toate că iarna abia începuse, era îngheţat bocnă. 
Vântul aducea vârtejuri de zăpadă dinspre mare, iar gheaţa 
urca pe ochiurile ferestrelor şi marginile ligheanului în care 
se spăla Laurence, în fiecare zi, înainte de primii zori. 
Lefebvre însuşi părea să nu se grăbească deloc: îl puteau 
vedea, când şi când, măsurând cu pasul şanţul abia schiţat, 
urmat de o mână de aghiotanţi, ţuguindu-şi buzele într-un 
fluierat, fără să pară însă supărat. 

Alţii însă nu erau la fel de mulţumiţi de ritmul lent în care 
înaintau lucrările. Laurence şi Temeraire fuseseră în oraş cu 
nici două săptămâni înainte de sosirea lui Lien. 

Lien îşi făcu apariţia într-o după-masă târzie, dinspre sud, 
urmată doar de o mică escortă formată din doi dragoni de 
talie medie şi un curier, ţinându-se cu greu departe de 
vârful de atac al unei vijelii de iarnă care lovi oraşul şi 
tabăra la nici jumătate de oră după aterizarea ei. Fusese 
zărită doar de veghetorii oraşului şi, în timpul celor două 
zile lungi de furtună, în care ninsoarea îi împiedicase să 
vadă tabăra franceză, Laurence nutrise o vagă speranţă că 
fusese făcută o greşeală. Apoi, în ziua următoare, se trezi 
cu inima bubuind, sub cerul senin şi în ecourile îndepărtate 
ale răgetului ei teribil. 

Alergă afară, doar în cămaşă de noapte şi halat, în ciuda 
frigului şi a zăpezii care-i ajungea la glezne, nemăturată 
încă de pe parapet. Soarele era de un galben palid şi 
orbitor, pe câmpurile ninse şi pe pielea albă ca marmura a 
lui Lien. Stătea la marginea rândurilor franceze, inspectând 
terenul îndeaproape. Sub ochii lui Laurence şi ai gărzilor 
îngrozite, Lien trase aer adânc în piept, se lansă în văzduh 
şi îşi îndreptă răgetul către pământul îngheţat. Zăpada 
erupse în nori viscoliţi şi bulgări întunecaţi de pământ, dar 
adevăratul dezastru avea să fie văzut abia mai târziu, când 
soldaţii francezi se întoarseră, cu prudenţă, la treabă, cu 


cazmale şi lopeţi. În urma eforturilor ei, în pământ s-a 
produs o adâncime de câţiva yarzi, sub linia de îngheţ, 
astfel că puteau munci acum într-un ritm mult mai alert. 
Intr-o săptămână, francezii depăşiră tot ce făcuseră până 
atunci, truda fiindu-le mult încurajată de prezenţa 
dragonului alb, care venea adesea şi se plimba încoace şi 
încolo, de-a lungul liniilor, atent la orice semn de încetinire, 
în timp ce oamenii săpau frenetic. 

Aproape în fiecare zi, dragonii francezi încercau acum 
câte un zbor operativ împotriva apărării oraşului, în 
principal ca să dea de lucru prusacilor şi tunurilor lor în 
timp ce infanteria îşi săpa şanţurile şi îşi instala bateriile. 
Artileria aflată de-a lungul zidurilor oraşului ţinea în general 
dragonii francezi la distanţă, dar câteodată unul dintre ei 
încerca să facă o trecere aeriană înaltă, în afara razei de 
acţiune a tunurilor, ca să arunce o bombă peste fortificațiile 
oraşului. Lansate de la o înălţime atât de mare, acestea îşi 
atingeau rareori ţinta, căzând de obicei pe străzi şi peste 
case, pricinuind stricăciuni mari. Populaţia oraşului, mai 
mult slavă decât germană şi fără să simtă vreun entuziasm 
deosebit faţă de război, începea deja să-şi dorească să-i 
vadă plecaţi cât mai departe. 

Kalkreuth le servea zilnic oamenilor săi o porţie de trageri 
împotriva francezilor, deşi mai mult ca să le ridice moralul 
decât pentru efectul pe care îl puteau avea asupra 
lucrărilor, aflate încă prea departe. Din când în când, câte o 
lovitură norocoasă nimerea un tun sau îndepărta câţiva 
dintre soldaţii care săpau şi, o dată, spre încântarea lor, izbi 
un steag şi îl răsturnă, cu tot cu vulturul încoronat. În seara 
aceea, Kalkreuth ordonă o porţie suplimentară de băutură 
pentru toată lumea şi îi invită pe ofiţeri la cină. 

lar când mareea şi vântul îngăduiau, flota se strecura mai 
aproape şi încerca o salvă în spatele taberei franceze. Însă 
Lefebvre nu era un nătărău şi nici unul dintre 
detaşamentele lui nu erau în raza de bătaie. Uneori, 
Laurence şi Temeraire puteau vedea câte o mică 
ambuscadă dincolo de port, o companie de dragoni francezi 
lansând un bombardament împotriva transportoarelor, dar 


barajul rapid al tunurilor cu piper de pe navele de război 
riposta aproape imediat: nici una dintre tabere nu reuşea 
să dobândească un avantaj clar asupra celeilalte. Poate că 
francezii, având timp destul, ar fi putut construi destule 
poziţii de artilerie ca să alunge navele britanice, dar nu 
trebuiau distrase în felul acesta de la scopul lor real: 
capturarea oraşului. 

Temeraire îşi dădea toată silinţa să ţină la distanţă 
atacurile aeriene, dar era singurul dragon din oraş, cu 
excepţia câtorva mici curieri şi a puiului abia ieşit din ou, 
iar puterile şi viteza lui aveau şi ele limite. Dragonii francezi 
îşi petreceau zilele zburând alene în jurul oraşului, iar şi iar, 
făcând cu schimbul; orice neatenţie din partea lui 
Temeraire, orice slăbire a gărzii la artilerie oferindu-le 
ocazia să se năpustească şi să provoace mici stricăciuni, 
înainte de a se îndepărta în goană. lar în tot acest timp 
şanţurile se lărgeau şi creşteau încet, sub lopeţile soldaţilor 
harnici ca o armată de cârtiţe. 

Lien nu participa la asemenea ciocniri, ci doar se oprea şi 
se aşeza să-i privească, încolăcită şi fără să clipească. 
Toate eforturile ei erau îndreptate spre înaintarea 
constantă a lucrărilor de asediu. Cu vântul divin, ar fi putut, 
cu siguranţă, să provoace un măcel în rândul oamenilor de 
pe metereze, dar refuza să se aventureze direct pe câmpul 
de luptă. 

— E o laşă, dacă mă-ntrebi, zise Temeraire, bucuros să 
găsească un pretext să-şi manifeste disprețul faţă de ea. Eu 
n-aş lăsa pe nimeni să mă oblige să mă ascund aşa, dacă 
prietenii mei ar lupta. 

— Eu nu sunt laşă, interveni brusc Iskierka, trezită pentru 
scurt timp, destul cât să observe ce se petrece în jurul ei. 
Nimeni nu s-ar fi putut îndoi de afirmaţia ei: era nevoie de 
lanţuri din ce în ce mai solide ca s-o împiedice să se avânte 
în bătălie împotriva dragonilor maturi de douăzeci de ori 
mai mari decât ea, proporţie care, pe de altă parte, se 
diminua cu fiecare zi. Creşterea ei era o altă sursă de 
îngrijorare: deşi extraordinară, nu era încă suficientă ca să-i 
permită să lupte ori să zboare eficient, dar în curând 


Iskierka avea să reprezinte o povară serioasă pentru 
Temeraire, în cazul unei încercări de evadare. 

Acum îşi zornăia furioasă lanţurile: 

— Vreau şi eu să lupt! Daţi-mi drumul! 

— Nu poţi să lupti decât după ce te faci mare, aşa cum e 
Lien, îi spuse repede Temeraire. Mănâncă-ţi oaia. 

— Sunt mai mare. Cu mult, răspunse ofensată Iskierka, 
dar, la scurt timp după ce devoră oaia, adormi iarăşi 
buştean, fiind, cel puţin pentru o vreme, redusă la tăcere. 

Laurence nu era la fel de optimist: ştia că lui Lien nu-i 
lipsea nici curajul, nici priceperea, după cum dovedise în 
duelul ei cu Temeraire, în Oraşul Interzis. Poate că o ţinea 
încă în frâu interdicţia chineză ca dragonii Celeşti să se 
angajeze în luptă, dar Laurence bănuia că refuzul ei de a se 
implica direct era mai degrabă o reţinere abilă, adecvată 
unui comandant: poziţia trupelor franceze era foarte sigură 
şi Lien era prea prețioasă ca să fie pusă în pericol pentru un 
câştig minor. 

Etalarea zilnică a autorităţii sale naturale asupra celorlalţi 
dragoni şi înţelegerea ei intuitivă asupra felului în care 
puteau fi aceştia valorificaţi îi confirmară curând lui 
Laurence senzaţia că trupele franceze aveau un avantaj 
substanţial din faptul că ea îşi asuma ceea ce părea un rol 
atât de ciudat. Sub îndrumarea ei, dragonii renunţau la 
antrenamentul în formaţie în favoarea manevrelor uşoare 
de ambuscadă. Când nu erau implicaţi în acestea, ajutau la 
săpat, grăbind înaintarea şanţurilor. Desigur, soldaţii nu se 
simțeau în largul lor atât de aproape de dragoni, dar 
Lefebvre îi stăpânea cu dovezi ale propriei relaxări, 
plimbându-se printre dragonii care munceau şi bătându-i 
prieteneşte cu palma, glumind în gura mare cu echipajele 
lor, deşi Lien îi aruncă o privire foarte surprinsă o dată, 
când procedase în acest fel cu ea, aşa cum s-ar uita o 
ducesă la un fermier care o ciupeşte de obraz. 

Francezii aveau avantajul unui moral mai ridicat, după 
toate victoriile lor fulgerătoare şi cu motivaţia excelentă de 
a ajunge între zidurile oraşului înainte de dezlănţuirea 
iernii. 


— Dar punctul esenţial este că nu doar chinezii, care 
cresc printre ei, se pot obişnui: francezii s-au obişnuit şi ei, 
îi spuse Laurence lui Granby, în timp ce-şi mânca pâinea cu 
unt. 

Temeraire coborâse în curte, pentru o scurtă pauză, după 
una dintre ambuscadele matinale. 

— Da, şi la fel aceşti buni prusaci, care îi au pe Temeraire 
şi Iskierka printre ei, constată Granby, mângâind trupul 
adormit care se înălța şi cobora lângă el, ca un burduf. 

Puiul de dragon deschise un ochi, fără să se trezească şi, 
înainte să-l închidă la loc, îndreptă spre Granby un murmur 
somnoros de plăcere, însoţit de câteva jeturi de aburi din 
ţepi. 

— Şi de ce nu? interveni Temeraire, zdrobind în dinţi 
câteva oase lungi, ca pe nişte nuci. Trebuie să ne cunoască 
de-acum, dacă nu sunt atât de proşti, ca să nu-şi fi dat 
seama că n-o să le facem niciun rău. Poate doar Iskierka, 
din greşeală, adăugă el, uşor nesigur. 

Iskierka îşi făcuse obiceiul supărător de a pârjoli carnea 
înainte de-a o mânca, fără să fie prea atentă la cine s-ar 
putea afla în preajma ei în momentul respectiv. 

Kalkreuth nu mai vorbea despre ceea ce s-ar putea 
întâmpla sau despre lungile aşteptări. Oamenii lui se 
antrenau zilnic, ca să fie pregătiţi pentru un asalt al 
francezilor care înaintau. 

— Odată aflaţi în raza de acţiune a tunurilor noastre, îi 
vom ataca noaptea, spuse el îndârjit. Apoi, dacă nu reuşim 
nimic mai mult, putem cel puţin să punem la cale o 
diversiune care v-ar putea da şansa să fugiţi. 

— Vă mulțumesc, domnule, vă sunt profund 
recunoscător, zise Laurence. 

O încercare atât de disperată, cu toate riscurile implicite 
de a fi răniți sau ucişi, era, oricum, foarte tentantă faţă de 
opţiunea lui Laurence de a se preda discret, împreună cu 
Temeraire. Nu se îndoia nicio clipă că sosirea lui Lien se 
datora prezenței lor: era posibil ca francezii să nu se 
grăbească, mai preocupaţi de capturarea citadelei, dar ea 
avea alte motive. Oricare erau planurile ei şi ale lui 


Napoleon pentru înfrângerea Angliei, cea mai teribilă soartă 
pe care o putea concepe Laurence era să se vadă în 
postura de prizonier neajutorat în mâinile lor, cu Temeraire 
condamnat la moarte, şi orice sfârşit era de preferat 
posibilităţii de a-i cădea pradă lui Lien. 

— Sper, domnule, adăugă el apoi, că nu riscaţi mai mult 
decât ar trebui, ajutându-ne în felul acesta: s-ar putea să le 
displacă asta suficient ca să retragă oferta unei capitulări 
onorabile, dacă victoria lor ar părea, aşa cum mă tem că 
este cazul, doar o chestiune de timp. 

Kalkreuth clătină din cap, nu în semn de negare, ci de 
refuz. 

— Şi aşa? Dacă am accepta oferta lui Lefebvre, chiar 
dacă nu ne-ar lua prizonieri, ce-ar urma? Toţi oamenii 
dezarmaţi şi împrăştiaţi, ofiţerii mei legaţi prin jurământ să 
nu ridice un deget împotriva francezilor vreme de un an. La 
ce ne-ar folosi o eliberare onorabilă, în loc de o capitulare 
necondiționată? Oricum, trupele vor fi complet dispersate, 
ca toate celelalte. Au distrus toată Armata Prusacă. Fiecare 
batalion risipit, toţi ofiţerii la cheremul lor - nu va mai 
rămâne nimic în jurul căruia să poţi reconstrui măcar. 
Kalkreuth ridică privirea de la hărţile şi deznădejdea lui şi îi 
acordă lui Laurence un zâmbet strâmb: Vezi, aşadar, nu 
contează că mă ofer să vă ţin spatele. Ne aşteaptă deja 
distrugerea totală. 

Incepură pregătirile. Nici unul dintre ei nu vorbea despre 
bateriile de artilerie care vor fi îndreptate împotriva lor sau 
despre cei peste treizeci de dragoni care aveau să încerce 
să-i oprească: în definitiv, nu era nimic de făcut în privinţa 
asta. Data misiunii era fixată peste două zile, în prima 
noapte cu lună nouă, când întunericul avea să-i ascundă de 
toţi, mai puţin de dragonul Fleur-de-Nuit. Pratt confecţiona 
platoşe din tăvi de argint. Calloway fabrica bombe din 
explozibil. Temeraire, ca să nu existe niciun indiciu în 
privinţa intenţiilor lor, plana deasupra oraşului, aşa cum 
făcea de obicei. Dar, dintr-o singură lovitură, toate planurile 
şi munca lor fură răsturnate, când Temeraire spuse brusc, 
arătând deasupra mării: 


— Laurence, mai vin câţiva dragoni. 

Căpitanul deschide luneta şi, mijindu-şi ochii în faţa 
strălucirii soarelui, putu doar să distingă trupele care se 
apropiau: un grup mişcător, de vreo douăzeci de dragoni, 
într-un zbor iute şi jos, deasupra apei. Nu mai era nimic de 
spus: îl duse pe Temeraire jos, în curte, să alerteze 
garnizoana în privinţa atacului şi să se adăpostească în 
spatele tunurilor fortăreței. 

Granby stătea agitat lângă Iskierka, care dormea în curte, 
căci auzise strigătul lui Laurence. 

— Ei, bine, cu asta s-a isprăvit, spuse el, urcând pe 
zidurile oraşului, cu Laurence şi împrumutându-i luneta, să 
arunce o privire. Nicio şansă să trecem de încă două duzini 
de... 

Se opri. Cei câţiva dragoni francezi aflaţi în aer luau în 
grabă poziţii defensive faţă de nou-veniţi. Temeraire se 
ridică pe picioarele din spate şi se sprijini de zidul oraşului, 
ca să vadă mai bine, spre groaza soldaţilor staţionaţi pe 
parapet, care se feriră din calea ghearelor lui imense. 

— Laurence, se luptă, spuse el, emoţionat. Sunt prietenii 
noştri? Sunt Maximus şi Lily? 

— Dumnezeule, la ţanc! exclamă vesel Granby. 

— E imposibil, zise Laurence, dar o speranţă sălbatică i se 
aprinse în piept, amintindu-şi de cei douăzeci de dragoni 
britanici promişi. 

Totuşi, cum de veniseră chiar acum şi tocmai aici, la 
Danzig... dar se apropiaseră dinspre mare şi se luptau cu 
dragonii francezi: fără să se grupeze în formaţii, doar un fel 
de încăierare generală, dar era clar că se angajaseră cu 
toţii în luptă. 

Luată prin surprindere, mica gardă de dragoni francezi se 
retrase în dezordine către ziduri, puţin câte puţin. Şi, 
înainte ca restul armatei să le poată veni dragonilor 
francezi în ajutor, nou-veniţii îi împrăştiară. Apropiindu-se în 
goană, aceştia înălţau un urlet vesel, în timp ce coborau de- 
a valma în curtea mare a fortăreței, într-o dezlănţuire de 
aripi şi culori strălucitoare. Chiar în faţa lui Temeraire 


ateriză un mândru şi ţanţoş Arkady, dându-şi capul pe 
spate şi fudulindu-se. 

— Dar ce căutaţi aici!? exclamă Temeraire. 

După care îi repetă întrebarea în limba durzagh. 

Imediat, Arkady se dezlănţui într-o lungă şi dezlânată 
explicaţie, întreruptă frecvent de intervenţii ale celorlalţi 
dragoni sălbatici, care doreau, evident, cu toţii, să-şi aducă 
propria contribuţie la relatare. Vacarmul era incredibil şi 
dragonii îl sporeau, ciorovăindu-se între ei, răcnind şi 
şuierând şi schimbând lovituri, astfel încât până şi aviatorii 
erau zăpăciţi de zgomot, iar bieţii soldaţi prusaci, care abia 
începuseră să se obişnuiască să-i aibă în mijlocul lor pe 
bine-crescutul Temeraire şi pe somnoroasa Iskierka, 
începură să se privească impacientaţi. 

— Sper că nu suntem nedoriți. 

Vocea mai potolită îl făcu pe Laurence să se întoarcă, 
lăsând hărmălaia în spate şi descoperindu-l pe Tharkay. Era 
complet răvăşit, din cauza vântului, dar avea acelaşi aer 
uşor sardonic, ca şi cum o asemenea apariţie ar fi fost un 
lucru pe care îl făcea frecvent. 

— Tharkay? Bineînţeles că sunteţi bine-veniţi! Tu eşti 
responsabil pentru asta? întrebă Laurence. 

— Sunt, dar te asigur că mi-am primit pedeapsa pentru 
păcatele mele, afirmă Tharkay sec, strângând mâna lui 
Laurence şi a lui Granby. M-am crezut extrem de isteţ când 
mi-a venit ideea, până când m-am pomenit traversând 
două continente cu ei. După călătoria pe care am avut-o, 
înclin să cred că am ajuns doar cu mila Domnului. 

— Imi pot imagina, spuse Laurence. De aceea ai plecat? 
N-ai pomenit nimic despre asta. 

— Nimic este ceea ce mi-am imaginat că o să iasă, 
probabil, de-aici, zise Tharkay, ridicând din umeri. Dar 
prusacii cereau douăzeci de dragoni britanici şi m-am 
gândit că aş putea încerca să-i aduc pe aceştia în loc. 

— Şi au venit? se miră Laurence, holbându-se la dragonii 
sălbatici. N-am mai auzit aşa ceva, dragoni sălbatici maturi 
să se lase înhămaţi. Cum i-ai convins? 


— Vanitate şi lăcomie, răspunse Tharkay. Arkady, 
pasămite, nu s-a supărat să se implice în salvarea lui 
Temeraire, când i-am prezentat situația în aceşti termeni. 
Cât despre ceilalți, au găsit vitele grase ale sultanului mult 
mai pe placul lor decât caprele sfrijite şi porcii costelivi, 
care sunt toată hrana pe care o pot găsi în munți. Le-am 
promis că, în serviciul tău, vor primi fiecare câte o vacă pe 
zi. Sper că nu te-am angajat la prea mult. 

— Pentru douăzeci de dragoni? Puteai să le promiţi 
fiecăruia câte o cireadă de vite, răspunse Laurence. Dar 
cum de ne-ai găsit aici? Mi se pare că am cutreierat lumea 
întreagă. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, răspunse Tharkay. Şi, dacă n- 
am surzit pe drum, nu e vina grupului meu. V-am pierdut 
urma lângă Jena. După vreo două săptămâni în care am 
terorizat tot ţinutul, am găsit un bancher în Berlin care te 
văzuse. Zicea că, dacă n-ai fost capturat încă, ar trebui să 
fii probabil aici sau la Konigsberg, cu ce-a mai rămas din 
armată, şi iată-ne! 

Tharkay îşi flutură mâna către grupul pestrit de dragoni 
care acum se înghionteau pentru cele mai bune poziţii din 
curte. Iskierka, pe care, în mod miraculos, nu o trezise 
toată zarva până acum, ocupase locul cald şi confortabil de 
lângă zidul bucătăriei cazărmii. Unul dintre locţiitorii lui 
Arkady încerca s-o alunge, împingând-o cu botul. 

— O, nu! exclamă Granby alarmat şi se năpusti în curte, 
pe scări în jos. 

Inutil, căci Iskierka se deşteptase exact la timp ca să 
trimită în semn de avertisment, şuierând peste nasul 
dragonului cenuşiu, o limbă de foc care îl făcu să salte 
înapoi, cu un urlet surprins. 

Ceilalţi dragoni sălbatici o ocoliră la distanţă, respectuoşi, 
aşa micuță cum era, şi se aranjară treptat în alte locuri, mai 
convenabile, pe acoperişuri, prin curţile şi pe terasele 
deschise ale oraşului, stârnind ţipetele îngrozite ale 
locuitorilor. 


— Douăzeci? întrebă Kalkreuth, fixând-o cu privirea pe 
mica Gherni, care dormea liniştită pe balconul lui. Coada ei 
lungă şi îngustă se strecura printre uşi şi se odihnea pe 
podeaua camerei, zvâcnind din când în când şi izbind 
duşumeaua. Şi se vor supune? 

— Păi, vor asculta într-o asemenea măsură de Temeraire 
şi de propriul lor lider, răspunse Laurence, cu îndoială. Mai 
mult de-atât nu îndrăznesc să garantez. In orice caz, ei nu 
înţeleg decât propria lor limbă sau o brumă a unui dialect 
turc. 

Kalkreuth tăcea, jucându-se cu un cuţit de deschis scrisori 
aflat pe biroul său, vârându-i vârful în suprafaţa lustruită a 
lemnului, fără să-i pese de stricăciuni. 

— Nu, zise el, în cele din urmă, mai mult pentru sine. N-ar 
face decât să amâne inevitabilul. 

Laurence clătină din cap, fără să comenteze. El însuşi 
petrecuse ultimele câteva ore analizând căile şi mijloacele 
de asalt cu noua lor forţă aeriană, un atac care ar putea să- 
i alunge pe francezi departe de oraş. Insă continuau să fie 
dominați numeric în aer, cu trei dragoni la doi, iar pe 
dragonii sălbatici nu se puteau bizui să realizeze vreun fel 
de manevră strategică. Ca luptători individuali într-o 
ambuscadă se puteau descurca, dar ca soldaţi disciplinaţi 
erau un dezastru iminent. 

— Dar sper că vor fi de-ajuns, căpitane, să vă scoată de- 
aici, împreună cu oamenii tăi, adăugă prusacul. Şi numai 
pentru asta le sunt recunoscător. Aţi făcut tot ce-aţi putut 
pentru noi. Plecaţi şi Domnul să vă aibă în pază! 

— Domnule, regret doar că nu pot face mai mult şi vă 
mulţumesc, răspunse Laurence. 

Îl lăsă pe Kalkreuth în picioare, în spatele biroului său, cu 
capul plecat, şi cobori înapoi în curte. 

— Hai să-i punem armura, domnule Fellowes, îi spuse 
Laurence încet comandantului echipajului de sol, făcându-i 
semn locotenentului Ferris. Plecăm imediat ce se întunecă. 

Echipajul se puse pe treabă în tăcere. Nimeni nu era 
încântat să plece în asemenea condiţii. Era imposibil să nu 
priveşti cei douăzeci de dragoni dispuşi în jurul fortăreței ca 


pe o forţă care merita să fie valorificată în apărarea 
acesteia. lar fuga disperată pe care plănuiseră s-o încerce 
singuri părea egoistă acum, când intenționau să ia cu ei toţi 
acei dragoni. 

— Laurence, spuse Temeraire dintr-odată, stai. De ce 
trebuie să-i părăsim aşa? 

— Şi mie îmi pare rău s-o fac, dragul meu, zise căpitanul, 
împovărat, dar poziţia e imposibil de apărat: fortăreaţa va 
cădea, până la urmă, orice-am face. Nu le va folosi la nimic, 
în final, dacă noi rămânem şi suntem capturați împreună cu 
ei. 

— Nu asta vreau să spun, zise Temeraire. Suntem o 
mulţime acum, de ce nu luăm soldaţii cu noi? 


— Este posibil? întrebă Kalkreuth. 

Şi stabiliră detaliile planului disperat cu o viteză febrilă. 
După aprecierea lui Laurence, erau suficiente nave de 
transport în port, ca să înghesuie oamenii la bord, deşi ar fi 
trebuit să fie îndesaţi în fiecare cotlon, de la un capăt la 
altul. 

— O să-i speriem îngrozitor pe matrozii ăia, năvălind 
peste ei de nicăieri, zise Granby, sceptic. Sper că nu pot să 
ne doboare din aer. 

— Atât timp cât nu-şi pierd capul, trebuie să-şi dea seama 
că un atac n-ar cobori niciodată atât de mult, zise 
Laurence, iar eu o să-l conduc mai întâi pe Temeraire la 
nave şi-o să-i prevenim. El, cel puţin, poate să planeze 
deasupra şi să lase pasagerii să coboare pe frânghii. Ceilalţi 
vor trebui să aterizeze pe punte. Din fericire, niciunul nu e 
foarte mare. 

Toate draperiile de mătase şi toate cearşafurile de pânză 
din elegantele case patriciene erau sacrificate pentru 
cauză, împotriva dorinței proprietarilor lor, şi toate 
cusătoresele din oraş fuseseră luate cu arcanul şi vârâte în 
sala imensă de bal a reşedinţei generalului, să coasă 
hamurile de transport, sub îndrumarea lui Fellowes. 

— Domnule, îmi cer scuze, nu garantez că o să ţină 
vreunul, spuse el. Nu ştiu cum sunt fixate de obicei în China 


lucrurile astea. Cât despre ce facem noi, va fi cea mai 
ciudată bazaconie pe care a purtat-o vreodată un dragon 
sau pe care a călătorit vreodată un om. Mai limpede de-atât 
nu vă pot explica. 

— Fă ce poţi, zise generalul Kalkreuth, scurt şi la obiect. 
Şi oricine vrea poate să rămână şi să fie luat prizonier. 

— Nu putem lua caii ori tunurile, desigur, zise Laurence. 

— Salvaţi oamenii. Caii şi tunurile se pot înlocui, răspunse 
Kalkreuth. De câte drumuri va fi nevoie? 

— Eu sunt sigur că aş putea lua cel puţin trei sute de 
oameni, dacă n-aş purta armură, zise Temeraire. Discutau 
în curte, unde Temeraire îşi putea da cu părerea. Dar cei 
mici nu pot duce atâţia. 

Primul ham de transport fu adus ca să fie încercat. 
Arkady se retrase din faţa lui, uşor stingherit, până când 
Temeraire făcu unele remarci ţintite şi se întoarse să 
ajusteze o chingă a propriului său ham. La aceasta, 
comandantul dragonilor sălbatici se prezentă imediat, cu 
pieptul scos în afară şi nu mai creă probleme - în afară de 
faptul că se răsuci de mai multe ori, în efortul de a vedea 
ce se munceşte, făcând astfel câţiva harnaşieri să cadă. 
Odată înhămat, Arkady începu imediat să se fudulească în 
faţa tovarăşilor săi. Arăta de-a dreptul ridicol, căci hamul 
era fabricat parţial din mătase cu modele care provenea, 
probabil, din budoarul unei doamne, dar era evident că se 
considera magnific şi ceilalţi dragoni sălbatici murmurau cu 
invidie. 

Mai dificil se găsiră oameni dornici să urce la bordul lui, 
până când Kalkreuth îi numi pe toţi laşi, de la obraz, şi urcă 
el însuşi. Aghiotanţii lui îl urmară numaidecât, certându-se 
chiar puţin pentru întâietate şi, cu acest exemplu în faţa lor, 
oamenii reticenţi se ruşinară într-atât încât începură să 
vocifereze să se îmbarce. La care Tharkay, urmărind totul, 
remarcă, uşor sec, că oamenii şi dragonii nu erau atât de 
diferiţi în anumite privinţe. 

Arkady, care nu era cel mai mare dintre dragonii 
sălbatici, fiind lider mai mult prin forţa personalităţii decât 
prin dimensiuni, reuşi să se ridice de la pământ, cu 


uşurinţă, cu o sută de oameni bălăbănindu-se, poate şi mai 
mulţi. 

— Putem aşeza aproape două mii pe toţi dragonii, 
constată Laurence la terminarea testului şi le dădu tăbliţa 
lui Roland şi lui Dyer, punându-i să facă din nou calculele, 
spre enervarea lor, ca să se asigure că a socotit bine. Li se 
părea nedrept să fie puşi din nou la teme, într-o situaţie 
atât de deosebită. 

— Nu putem risca să-i supraîncărcăm, adăugă Laurence. 
Trebuie să reuşească să scape, dacă suntem prinşi în 
mijlocul acţiunii. 

— Dacă nu ne ocupăm de acel Fleur-de-Nuit, vom fi, 
remarcă Granby. Dacă l-am ataca la noapte? 

Laurence clătină din cap, nu cu dezaprobare, ci cu 
îndoială. 

— Au extrem de mare grijă să nu fie expus. Ca să ne 
apropiem cât de cât, ar trebui să intrăm în raza de acţiune 
a artileriei şi să ajungem direct în mijlocul lor. Nu l-am 
văzut ieşind din adăpost de când am sosit. Doar ne 
urmăreşte de pe creasta aceea şi se ţine la distanţă. 

— N-ar fi nevoie să afle de la Fleur-de-Nuit că facem 
mâine ceva, dacă am ţine morţiş să-i acordăm o atenţie 
specială diseară, sublinie Tharkay. Mai bine ne-am ocupa 
de el înainte să începem. 

Toată lumea era de aceeaşi părere, dar trebuiau să 
găsească mijloacele. Căzură până la urmă de acord să pună 
la cale o diversiune, folosind dragonii mai mici ca să 
bombardeze rândurile din faţă ale francezilor: lumina ar 
stânjeni vederea dragonului Fleur-de-Nuit şi, între timp, 
ceilalţi dragoni s-ar strecura spre sud şi ar face un ocol mai 
amplu până la mare. 

— Deşi n-ar dura mult, zise Granby, şi pe urmă va trebui 
să ne ocupăm de toţi şi de Lien, pe deasupra. Temeraire nu 
se poate lupta cu ea, cu trei mii de oameni atârnaţi pe trup. 

— Un asemenea atac va scula toată tabăra şi, mai 
devreme sau mai târziu, cineva ne va vedea trecând, fu se 
acord Kalkreuth. Totuşi, vom câştiga mai mult timp decât 


dacă s-ar da brusc alarma. Aş prefera să salvez jumătate 
din oaste decât nimic. 

— Dar dacă trebuie să ocolim atâta, va dura prea mult şi 
nu vom reuşi niciodată să scăpăm atât de mulţi, obiectă 
Temeraire. Poate că dacă ne-am duce pur şi simplu şi l-am 
omori repede şi în tăcere, am putea să fugim înainte ca ei 
să afle ce facem. Sau, cel puţin, să-l lovim destul de tare ca 
să nu mai poată să ne urmărească... 

— Ceea ce avem nevoie cu adevărat, spuse brusc 
Laurence, este doar să-l îndepărtăm fără tevatură din cale, 
aşa că ce-ar fi să-l adormim? După câteva clipe de gândire, 
adăugă: Au hrănit dragonii cu animale cărora li s-a 
administrat opiu pe toată durata campaniei. Dacă i-am vâri 
sub nas un animal mai bine îmbibat cu opiu, probabil că n-o 
să observe niciun gust ciudat, cel puţin nu până să fie prea 
târziu. 

— Căpitanul lui n-o să-l lase să mănânce o vacă ameţită, 
zise Granby. 

— Dacă soldaţii mănâncă iarbă fiartă, dragonii nu pot 
mânca nici ei cât le place, zise Laurence. Bănuiesc că va 
prefera să-şi ceară iertare şi nu permisiunea, dacă o vacă 
va trece noaptea pe lângă el. 

Tharkay luă sarcina asupra sa. 

— Găsiţi-mi nişte pantaloni de nanchin şi o cămaşă largă 
şi daţi-mi un coş pentru mâncare, spuse el. Vă asigur că voi 
reuşi să traversez tabăra în văzul tuturor. Dacă mă opreşte 
cineva, voi vorbi în dialect şi voi repeta numele ofițerului 
superior. Şi dacă îmi daţi câteva sticle de coniac cu narcotic 
pe care să mi le ia, cu atât mai bine. N-avem niciun motiv 
să nu lăsăm şi gărzile să-şi administreze laudanum. 

— Dar o să reuşeşti să te întorci? întrebă Granby. 

— N-am de gând să încerc, răspunse Tharkay. În definitiv, 
scopul nostru este să ieşim. Cu siguranţă pot să ajung pe 
jos în port cu mult înainte ca voi să terminati de încărcat şi 
să găsesc un pescar ca să mă ducă în larg. Sigur fac afaceri 
intense cu navele alea. 


Aghiotanţii lui Kalkreuth mergeau de-a buşilea prin curte, 
desenând cu creta o hartă, destul de mare pentru ca 
dragonii sălbatici s-o poată distinge şi destul de colorată şi 
interesantă cât să le atragă atenţia. Fâşia albastră, 
strălucitoare, a râului avea să le fie călăuză: trecea dincolo 
de zidurile oraşului şi apoi şerpuia în jos, către port, 
străbătând tabăra franceză. 

— Vom merge în şir, zburând deasupra apei, explică 
Laurence şi te rog să te asiguri că ceilalţi dragoni înţeleg, 
adăugă el neliniştit, adresându-i-se lui Temeraire. Trebuie 
să înainteze fără zgomot, ca şi cum ar încerca să se 
furişeze lângă o turmă atentă de animale. 

— O să le mai spun încă o dată, promise Temeraire şi oftă 
abia perceptibil. Nu că nu m-aş bucura să-i am aici, 
mărturisi el cu glas scăzut, şi chiar m-au ascultat destul de 
bine, dacă te gândeşti că nu i-a învăţat nimeni, dar ar fi fost 
mai indicat să-i avem pe Maximus şi pe Lily cu noi, şi poate 
pe Excidium. Ei ar fi ştiut exact ce să facă, sunt sigur. 

— Nu te pot contrazice, spuse Laurence. În afară de toate 
considerentele organizatorice, Maximus singur ar fi putut 
prelua probabil peste şase sute de oameni, fiind un Regal 
Copper deosebit de mare. Laurence şovăi şi întrebă, într-o 
doară: Imi spui acum ce te mai îngrijorează? Te temi că-şi 
vor pierde capul, la momentul respectiv? 

— O, nu, nu e asta, răspunse Temeraire şi cobori privirea, 
jucându-se puţin cu resturile cinei sale. Nu fugim, nu-i aşa? 
întrebă el brusc. 

— Mi-ar părea rău să-ţi spun asta, zise Laurence, surprins. 
Crezuse că Temeraire încântat de planul lor, acum, că 
aveau de gând să ia cu ei garnizoana prusacă, şi, în ceea 
ce-l privea, considera că era o manevră îndrăzneață. Dacă 
le reuşea. Nu e nicio ruşine să te retragi, ca să-ţi protejezi 
forţele pentru o bătălie viitoare, cu mai multe speranţe de 
victorie, adăugă Laurence. 

— Ce vreau eu să spun e că, dacă plecăm, atunci 
Napoleon a câştigat cu adevărat, zise Temeraire, şi Anglia o 
să fie în război încă multă vreme. Pentru că are de gând să 
ne cucerească. Aşa că nu putem cere guvernului să 


schimbe nimic pentru dragoni. Trebuie doar să facem ce ni 
se spune, până când e înfrânt. Temeraire îşi vâri capul între 
umeri şi adăugă: Chiar înţeleg, Laurence, şi promit că o să- 
mi fac datoria şi n-o să mă plâng întruna. Doar că îmi pare 
rău. 

Cu o oarecare stânjeneală în faţa acestui discurs frumos, 
Laurence recunoscu şi fu nevoit apoi să-i comunice lui 
Temeraire schimbările din propriile sale sentimente. O 
stânjeneală sporită de faptul că dragonul, derutat, scosese 
la suprafaţă, unul după altul, toate protestele de odinioară 
ale lui Laurence pe această temă. 

— Nu m-am schimbat, sper, în esenţă, spuse Laurence, 
căutând o justificare a inconsecvenţei sale atât în ochii lui, 
cât şi ai dragonului, ci doar în felul în care înţeleg lucrurile. 
Napoleon a demonstrat întregii lumi avantajele evidente 
pentru o armată modernă ale colaborării mai strânse dintre 
oameni şi dragoni. Ne întoarcem în Anglia nu doar ca să 
revenim la post, ci să aducem această informaţie vitală, 
care ne face să avem nu doar dorinţa, ci şi datoria de a 
promova o asemenea schimbare în Anglia. 

Temeraire avu nevoie de foarte puţine argumente 
suplimentare şi toată stânjeneala lui Laurence fu spulberată 
de reacţia triumfătoare a dragonului şi de necesitatea 
imediată de a-l pune în gardă: toate obiecțiile de dinainte 
rămâneau valabile, desigur, şi Laurence ştia foarte bine că 
aveau să se confrunte cu o îndârjită opoziţie. 

— Nu-mi pasă dacă oricine altcineva se supără, spuse 
Temeraire, sau dacă durează mult timp. Laurence, sunt 
foarte fericit, doar că mi-aş dori să fim deja acasă. 


Toată noaptea aceea şi ziua următoare continuară să 
muncească la hamuri. Harnaşamentul cailor cavaleriei fu 
curând confiscat şi demontat, iar atelierele tăbăcarilor 
jefuite. Se lăsa întunericul şi Fellowes continua să se caţere 
frenetic pe trupurile dragonilor şi să coasă alte bucle pentru 
transportul oamenilor, din orice rămăsese - piele, sfoară, 
şnur de mătase - până când păreau să fie festonate cu 
panglici, funde şi volane. 


— E ca o rochie de la Curte, constată Ferris, stârnind o 
mulţime de râsete înăbugşite, în timp ce era trecută din 
mână-n mână o sticlă cu băutură. Ar trebui să zburăm 
direct la Londra şi să-i prezentăm reginei. 

Dragonul Fleur-de-Nuit îşi ocupă poziţia desemnată la ora 
obişnuită, aşezându-se pe picioarele din spate, pentru 
garda de noapte. Pe măsură ce întunericul se adâncea, 
conturul trupului său de un albastru-închis se pierdea încet 
în bezna generală, până când nu i se mai zăreau decât ochii 
enormi, cât talgerele, albi ca laptele şi iluminaţi de 
oglindirile focurilor de tabără. Din când în când se mişca 
sau se întorcea, să se uite către ocean şi ochii dispăreau 
preţ de o clipă; dar reveneau mereu. 

Tharkay părăsise pe furiş garnizoana cu câteva ore 
înainte. Vegheară încordaţi; preţ de o eternitate, judecând 
după bătăile inimii, vreme de două ore, judecând după 
întoarcerile clepsidrei. Dragonii erau cu toţii aranjaţi în 
şiruri, cu primii oameni la bord şi gata să plece imediat. 

— Dacă nu iese nimic, începu Laurence în şoaptă, dar 
apoi ochii ce licăreau palid clipiră o dată şi încă o dată. Apoi 
se închiseră puţin mai multă vreme. Apoi din nou. Şi pe 
urmă, cu pleoapele coborând treptat, să-i acopere, 
alunecară încet şi languros spre pământ şi ultimele fante 
înguste dispărură cu un licăr. 

— Marcaţi timpul! le strigă Laurence aghiotanţilor care 
stăteau nerăbdători la sol, cu clepsidrele pregătite. 

Apoi Temeraire săltă în aer, clătinându-se puţin sub 
povară. Lui Laurence i se părea ciudat să fie conştient de 
prezenţa atâtor oameni la bord, atâţia străini îngrămădiţi 
lângă el: răsuflarea lor, din ce în ce mai precipitată, ca un 
hârcâit, înjurăturile înăbuşite şi tipetele surde, reduse 
imediat la tăcere de vecinii lor, trupurile şi căldura lor 
stăvilind forţa muşcătoare a vântului. 

Temeraire ieşi dintre zidurile oraşului, urmând cursul 
râului, rămânând deasupra apei, pentru ca sunetul vioi al 
curentului ce curgea spre mare să mascheze zgomotul 
făcut de aripile sale. Vasele trase la mal, de o parte şi de 
alta a râului, îşi scârţâiau frânghiile, murmurând, şi trupul 


masiv şi ameninţător al macaralei portului se profila 
dominator, ca un vultur, peste apă. Râul era liniştit şi negru 
la picioarele lor, uşor smălţat cu reflexiile focurilor din 
tabăra franceză, care aruncau mici pâlpâiri galbene pe 
undele domoale. 

De-o parte şi de alta, tabăra franceză se întindea peste 
malurile râului, cu licărele felinarelor dezvăluind ici şi colo 
curba unui trup de dragon, cuta unei aripi, fierul albastru, 
ciupit, al unei ţevi de tun. Soldaţii dormeau claie peste 
grămadă în bivuacurile lor, cuibăriţi unul într-altul sub 
pături de lână aspră, mantale sau doar rogojini de paie, cu 
picioarele ieşind afară, spre focuri. Dacă însă se auzea 
vreun sunet dinspre tabără, Laurence nu ştia; inima îi 
bubuia prea puternic în timp ce treceau pe nesimţite, 
purtaţi de bătăile de aripi aproape languros de domoale ale 
lui Temeraire. 

Şi apoi respirau din nou, lăsând focurile şi luminile în 
urmă. Trecuseră în siguranţă de marginile taberei, mai 
având de străbătut doar o milă de teren moale, mlăştinos, 
până la mare, cu sunetul valurilor înălțându-se în faţă. 
Temeraire mări viteza, nerăbdător, şi vântul începu să 
şuiere pe lângă marginile aripilor sale. Undeva, atârnat în 
hamul de jos, Laurence auzi un om vomitând. Erau deja 
deasupra oceanului. Felinarele navelor le făceau semn să 
se apropie, strălucind aproape orbitor, fără lună pe cer, să 
le concureze. Pe măsură ce se apropiau, Laurence putea 
vedea un candelabru în ferestrele de la pupa uneia dintre 
corăbii, o navă de şaptezeci şi patru de tunuri, luminând 
literele aurite de pe corpul ei: era vasul Vanguard şi 
Laurence se aplecă şi i-l arătă lui Temeraire. 

Tânărul Turner se strecură afară, pe umărul lui 
Temeraire, şi ridică felinarul de semnalizare acolo unde 
putea fi văzut, arătând semnalul de prietenie: o lumină 
albastră lungă, două roşii scurte, cu bucăţi subţiri de pânză 
aşezate deasupra orificiului felinarului, pentru a obţine 
culorile, şi pe urmă cele trei lumini albe scurte, pentru a 
solicita un răspuns tăcut. Şi îl repetă, pe măsură ce se 
apropiau din ce în ce mai mult. Răspunsul întârzia. Oare 


marinarul de veghe nu-l văzuse? Semnalul se schimbase 
oare? Laurence nu mai văzuse un manual nou de 
semnalizare de aproape un an. 

Apoi veni licărul rapid albastru-roşu-albastru-roşu al 
răspunsului şi alte şi alte lumini ieşeau pe punte, pe măsură 
ce ei coborau. 

— Hei, nava! strigă Laurence, cu mâinile căuş la gură. 

— Hei, aripa, veni răspunsul nedumerit al ofițerului de 
veghe, vag şi greu de auzit. Şi cine naiba sunteţi? 

Temeraire plana prudent deasupra. Aruncară funii lungi, 
înnodate, ale căror capete cădeau pe punte cu bufnituri 
surde, iar oamenii începură să se căznească să se desfacă 
din hamuri, cu o grabă excesivă de-a se elibera. 

— Temeraire, spune-le să aibă grijă acolo, zise aspru 
Laurence. Hamurile nu rezistă dacă sunt forţate şi tovarăşii 
lor vor fi următorii la bord. 

Temeraire li se adresă mormăind în germană şi coborârea 
se potoli puţin. Şi se potoli şi mai mult când unul dintre 
oameni, nereuşind să apuce sfoara, alunecă şi se prăbuşi 
cu un țipăt prea puternic, care se frânse doar odată cu 
sunetul ud, de pepene zdrobit, al capului său izbind puntea. 
Apoi ceilalţi fură mai prudenţi şi, jos, ofiţerii lor începură să- 
i înghesuie către parapetele navei, ca să nu stea în cale, 
folosind mâini şi bețe ca să-i împingă, în loc de ordine 
strigate. 

— A coborât toată lumea? îl întrebă Temeraire pe 
Laurence. 

Mai rămăseseră doar câţiva oameni pe spatele lui şi, la 
semnul din cap al lui Laurence, Temeraire se lăsă jos cu 
grijă şi alunecă în valuri, lângă corabie, fără să împroaşte 
apa. Pe punte se stârnise o mare hărmălaie, marinarii şi 
soldaţii vorbind precipitat şi inutil între ei, în limbile lor 
diferite şi ofiţerii ajungând cu greu unul la altul prin 
mulţimea de oameni. Membrii echipajului fluturau felinare 
în toate direcţiile. 

— Şşşt! îi apostrofă Temeraire, ridicându-şi capul peste 
bord. Şi lăsaţi deoparte luminile alea, nu vedeţi că încercăm 
să fim discreţi? Şi dacă vreunul dintre voi nu mă ascultă sau 


începe să ţipe, ca un copil mare, doar pentru că sunt 
dragon, o să-l ridic şi o să-l arunc peste bord, o să vedeţi! 
adăugă el. 

— Unde e căpitanul? strigă Laurence, într-o linişte 
perfectă. Amenințarea lui Temeraire fusese luată foarte în 
serios. 

— Will? Eşti Will Laurence? Un bărbat în cămaşă de 
noapte şi bonetă se aplecă peste bord, făcând ochii mari. 
La naiba, omule, ţi-a fost atât de dor de mare încât a 
trebuit să-ţi transformi dragonul într-o corabie? De ce 
categorie e? 

— Gerry, zise Laurence, zâmbind larg, fă-mi favoarea şi 
trimite toate bărcile pe care le ai, să ducă mesaje către 
celelalte nave. Evacuăm garnizoana şi trebuie să-i 
îmbarcăm până dimineaţă, altfel francezii o să pârjolească 
toată ţara. 

— Ce, toată garnizoana? zise căpitanul Stuart. Câţi sunt? 

— Cincisprezece mii, cu aproximaţie, răspunse Laurence. 
Nu contează, adăugă el, când Stuart începu să 
bolborosească, trebuie să-i înghesuiți cumva şi să-i duceţi 
măcar până în Suedia. Sunt oameni ai naibii de curajoşi şi 
nu putem să-i părăsim. Trebuie să mă întorc la treabă. 
Dumnezeu ştie cât mai avem până ne observă. 

Intorcându-se în oraş, trecură pe deasupra lui Arkady, 
care se apropia cu propriul său transport. Dragonul sălbatic 
venea grăbit în spatele a doi dintre membrii mai tineri ai 
grupului său, împiedicându-i să devieze de la traseu. Îşi 
flutură vârful cozii, salutându-l pe Temeraire, când trecură 
în goană pe lângă ei. Temeraire îşi întinse tot trupul şi 
zbură cât de repede şi de silențios putea. Curtea era într-un 
dezastru controlat, batalioanele mărşăluind unul după altul, 
în pas de defilare, către dragonii care le erau repartizaţi, 
urcând la bord cât mai puţin zgomotos se putea. 

Marcaseră locul fiecărui dragon cu vopsea pe pietrele de 
pavaj, zgâriate deja de gheare şi tropăite de cizme. 
Temeraire cobori în colţul său spaţios, iar sergenţii şi ofiţerii 
începură să dirijeze repede oamenii. Fiecare se urcă pe 
coasta dragonului şi îşi vâri capul şi umerii prin bucla 


deschisă aflată cel mai sus, apucându-se de curea cu 
mâinile sau agăţându-se de omul de deasupra, căutând pe 
ham locurile în care să-şi proptească picioarele. 

Winston, unul dintre harnaşieri, veni în goană, gâfâind: 

— Trebuie reparat ceva, domnule? 

După care, auzind răspunsul negativ, alergă imediat la 
următorul dragon. 

Fellowes şi ceilalţi câţiva oameni ai săi alergau de colo- 
colo, la fel de grăbiţi, reparând bucăţile slăbite sau rupte 
ale hamului. 

Temeraire era gata din nou. 

— Marcaţi timpul! strigă Laurence. 

— O oră şi un sfert, domnule, răspunse glasul ascuţit al 
lui Dyer. 

Mai mult decât sperase Laurence şi mulţi dintre ceilalţi 
dragoni abia plecau cu a doua încărcătură lângă ei. 

— Vom zbura din ce în ce mai repede, pe măsură ce 
avansăm, zise Temeraire hotărât, iar Laurence răspunse: 

— Da, cât de repede putem acum... 

Şi erau din nou în văzduh. 

Tharkay îi regăsi când coborâră cel de-al doilea transport 
de oameni pe una dintre navele din port. Ajunsese cumva 
pe punte şi acum urca repede, pe funiile înnădite, în 
direcţie opusă faţă de soldaţii care coborau. 

— Fleur-de-Nuit a luat oaia, dar n-a mâncat-o toată, 
spuse el încet, când ajunse sus, lângă Laurence. A dat gata 
doar jumătate şi a ascuns restul. Nu ştiu dacă o să-l ţină 
adormit toată noaptea. 

Laurence clătină din cap. Nu era nimic de făcut în privinţa 
asta. Trebuiau doar să continue, atât timp cât puteau. 


Culoarea palidă se zărea acum către răsărit şi prea mulţi 
oameni se îngrămădeau încă pe aleile oraşului, aşteptând 
să urce la bord. Arkady se dovedea util în asemenea 
circumstanţe: îşi zorea dragonii sălbatici şi el însuşi reuşise 
deja să facă opt transporturi. Se apropie pentru următoarea 
sa încărcătură chiar când Temeraire se ridică, în sfârşit, cu 
cea de-a şaptea: ducând mai mulţi oameni, avea nevoie de 


mai mult timp la îmbarcare şi la debarcare. Şi ceilalţi 
dragoni rezistau vitejeşte: cel mic, pestriţ, pe care Keynes îl 
bandajase după avalanşă, se dovedea deosebit de devotat 
şi îşi ducea micile transporturi de douăzeci de oameni cu 
mare hotărâre şi viteză. 

Când Temeraire ateriză, erau zece dragoni pe punţile 
navelor, descărcând, mai ales cei mai mari dintre dragonii 
sălbatici. Cu următorul drum, oraşul avea să fie aproape 
gol, gândi Laurence şi se uită la soare: avea să fie o cursă 
contra cronometru. 

Şi apoi, brusc, dinspre tabăra franceză se ridică o mică 
lumină albastră fumegândă. Laurence privi cu groază cum 
flacăra erupe peste râu: cei trei dragoni care erau în tranzit 
în clipa aceea zbierară alarmaţi, săltând din faţa 
neaşteptatei izbucniri de lumină şi doi dintre oameni căzură 
din hamuri şi plonjară, urlând, în râu. 

— Săriţi! Săriţi, la naiba! răcni Laurence la oamenii care 
continuau să coboare din hamul lui Temeraire. Temeraire! 

Dragonul strigă în germană, din păcate însă fără niciun 
rezultat. Oamenii săreau de pe toţi dragonii, mulţi căzând 
în apă, de unde echipajele corăbiilor încercau să-i 
pescuiască. Câţiva erau încă blocaţi în hamuri sau atârnau 
de frânghii, dar Temeraire nu mai aşteptă. Ceilalţi dragoni 
veneau în spatele lor, săltând în aer şi, ca o haită, se 
năpustiră înapoi spre oraş, pe lângă ţipete şi felinarele 
acum strălucitoare ale taberei franceze. 

— Echipajul de sol la bord! strigă Laurence, prin 
portavoce, când Temeraire cobori în curte pentru ultima 
oară, iar afară tunurile franceze îşi lansau primele răcnete 
şovăielnice, tuşite. 

Pratt veni în fugă, cu ultimul ou de dragon în braţe, 
înfăşurat în căptuşeală şi piele uleiată, să fie vârât în hamul 
de pântece al lui Temeraire. lar Fellowes şi oamenii lui 
abandonară reparaţiile pe care le făceau la ham la 
repezeală. Toţi membrii echipajului de sol se căţărară la 
bord, cu uşurinţa experienţei îndelungate pe funii, fixându- 
se repede în ham. 


— Toţi prezenţi, domnule! strigă Ferris, de undeva mai 
departe pe spinarea lui Temeraire. Fu nevoit să-şi 
folosească pâlnia ca să se facă auzit. 

Deasupra capetelor lor, se auzea artileria care răsuna 
dinspre ziduri, tusea mai scurtă, mai găunoasă a 
mortierelor şi scâncetul şuierător al carcaselor proiectilelor. 
În curte, acum strigând, Kalkreuth şi aghiotanţii lui dirijau 
ultimele batalioane la bord. 

Temeraire o luă pe Iskierka în gură şi şi-o azvârli pe 
umeri. Aceasta căscă şi înălţă capul, adormită. 

— Unde e căpitanul meu? O! Acum luptăm? 

Ochii ei se deschiseră larg, la bubuitul reverberat al 
tunurilor care se descărcau unul după altul deasupra 
capetelor lor. 

— Sunt aici, nu te teme! strigă Granby, căţărându-se 
până la ea, s-o prindă de ham, tocmai la timp ca s-o 
împiedice să sară din nou peste bord. 

— Generale! strigă Laurence. 

Kalkreuth le făcu semn să plece, refuzând să urce, dar 
aghiotanţii lui îl înhăţară şi îl ridicară: oamenii îşi 
desprinseră mâinile de pe hamuri, ca să-l apuce şi să-l 
treacă de la unul la altul, până când generalul ajunse lângă 
Laurence, respirând sacadat şi cu păru-i rar răvăşit. Işi 
pierduse peruca atunci când urcase. Toboşarul bătea 
retragerea finală. Oamenii coborau în goană de pe ziduri, 
abandonând tunurile, unii chiar sărind de pe turnuri şi 
cornişe direct pe spinările dragonilor, apucând pe bâjbâite 
orice punct de sprijin. 

Soarele se înălța peste meterezele dinspre răsărit, 
noaptea se risipea în nori lungi, aşezaţi în şiruri strânse, ca 
nişte ţigări rulate, albaştri şi atinşi de-a lungul marginilor de 
un foc portocaliu. Nu mai era timp. 

— În aer! strigă Laurence şi Temeraire scoase un răget 
asurzitor şi se propulsă în văzduh, apăsându-se puternic pe 
picioarele din spate, cu oamenii clătinându-se în ham. Unii 
alunecară, încercând să apuce inutil aerul, şi se prăbuşiră 
ţipând pe pietrele curţii de dedesubt. Toţi dragonii se 


ridicară în aer, în spatele lui, răcnind pe multe voci, în 
freamăt de aripi. 

Dragonii francezi ieşeau din adăpostul lor şi porneau în 
urmărire, în timp ce echipajele lor se străduiau încă să se 
aranjeze în formaţie de luptă. Dintr-odată, Temeraire 
încetini, să lase dragonii sălbatici să-l depăşească, apoi 
întoarse capul şi spuse: 

— Uite, acum poţi scuipa foc spre ei! 

Şi, cu un țipăt de încântare, Iskierka întoarse fulgerător 
capul şi eliberă un imens şuvoi de flăcări pe deasupra 
spatelui lui Temeraire spre capetele urmăritorilor, 
împingându-i înapoi. 

— Fugi acum, repede! strigă Laurence. 

Câştigaseră puţin spaţiu, dar Lien se apropia, ridicându- 
se din tabăra franceză şi răcnind ordine. Dragonii francezi, 
care se învârteau, în confuzia căpitanilor lor, se aşezară 
imediat în rând cu ea. Nu mai rămăsese nimic din 
stăpânirea ei de sine de odinioară: văzându-i gata să scape, 
bătea din aripi în urma lor cu o viteză furioasă, depăşind 
toţi dragonii francezi, în afară de cei mai mici curieri, care 
se luptau cu disperare să ţină pasul cu ea. 

Temeraire se întinse cât era de lung şi înaintă cu toată 
viteza, cu picioarele strânse, cu gulerul lipit de gât, cu 
aripile săpând aerul, ca nişte vâsle. Devorau milele de 
teren, aşa cum devora Lien distanţa dintre ei, în timp ce 
bubuitul de tunet al tunurilor lungi de pe corăbiile de război 
îi chema să se adăpostească la bord. Primele dâre 
usturătoare ajunseră pe feţele lor. Lien îşi scotea ghearele, 
fără să-i poată atinge încă, iar micii curieri făceau încercări 
sălbatice din părţile laterale, înhăţând în gheare câţiva 
oameni. Iskierka sufla încântată flăcări spre ei, în replică. 

Dintr-odată, erau orbi, plonjând într-un nor dens de 
pulbere neagră. Ochii lui Laurence lăcrimau, când se 
eliberară şi ajunseră departe de tabără, continuându-şi în 
goană drumul. Oraşul şi luminile lui din ce în ce mai palide 
se micşorau în urma lor, cu fiecare bătaie de aripi. Ţâşniră 
jos, deasupra portului, şi ultimii oameni fură ridicaţi din apă 
şi aşezaţi pe navele de transport, şi iată şi ultima bubuitură 


de tun răsunătoare, şuierând pe lângă ei, deasă ca o 
grindină, să oprească dragonii francezi. 

Lien se avântă prin nor şi încercă să-i ajungă din urmă, 
chiar şi prin ploaia de fier fierbinte, dar micii curieri francezi 
ţipară, protestând. Unii se aruncară pe spatele ei, 
agăţându-se, în încercarea de-a o scoate din bătaia focului. 
Ea îi scutură pe toţi, cu o mişcare amplă, şi ar fi continuat, 
dar încă unul, strigând, se azvârli în faţa ei cu un curaj 
disperat: sângele lui negru şi fierbinte împroşcă pieptul lui 
Lien, când proiectilul care ar fi doborât-o pe ea trecu, în 
schimb, prin umărul lui. Lien se opri, în sfârşit, cu furia 
războinică domolită, să-l prindă când era gata să se 
prăbuşească. 

Se retrase, apoi, cu restul escortei sale de curieri 
nerăbdători, dar, în timp ce plana departe de bătaia 
tunurilor, deasupra țărmului înspumat, dădu glas unui ultim 
țipăt tânguitor şi sălbatic de dezamăgire, atât de puternic, 
încât cerul parcă se crăpă. Ţipătul îl împinse pe Temeraire 
departe de port, lăsând în urechile tuturor o urmă a ecoului 
său, dar cerul de deasupra se deschidea, spre un albastru 
intens, fără nori, un drum nesfârşit de vânt şi apă în faţa 
lor. 

O flamură de semnal flutura de pe catargul corabiei 
Vanguard. 

— Vânt bun, domnule, zise Turner, când trecură pe lângă 
nave. 

Laurence se aplecă, în vântul rece al mării, vioi şi 
muşcător. Săpa în adânciturile de pe trupul lui Temeraire, 
curăţând ultimele vârtejuri de fum adunate, ce se risipiră în 
dâre cenuşii în urma lor. Riggs le ordonase puşcaşilor să 
oprească focul, iar Dunne şi Hackley îşi strigau deja 
insultele obişnuite unul altuia, în timp ce-şi curăţau ţevile 
armelor şi îşi puneau la o parte coarnele pentru praf de 
puşcă. 

Mai aveau cale lungă de străbătut. O săptămână de zbor, 
cu acest vânt potrivnic în faţă şi atât de puţini dragoni mai 
mici să le ţină companie. Dar lui Laurence i se părea că 
zăreşte deja coasta aspră, stâncoasă a Scoției, buruienile 


veştejite, maro şi violacee, şi munţii împestriţaţi cu alb, 
dincolo de dealurile verzi. Îl cuprinse un dor puternic de 
aceşti munți ascuțiți şi semeţi, de peticele largi, 
îngălbenite, ale câmpului cules şi de oile grase şi lăţoase, 
pregătite pentru iarnă, de desişurile de pini şi frasini din 
adăposturi, din preajma poienii lui Temeraire. 

Departe, în faţa lor, Arkady începu ceva foarte 
asemănător cu un cântec de marş, iar ceilalţi dragoni 
sălbatici îi repetau refrenul, cu glasurile răsunând de-a 
lungul şi de-a latul cerului, ca într-un dialog. Temeraire îşi 
alătură glasul corului, iar mica Iskierka începu să-l zgârie pe 
gât, întrebând: 

— De ce cântă? Ce înseamnă? 

— Zburăm spre casă! răspunse Temeraire, traducând. 
Zburăm spre casă. 


FRAGMENTE DINTR-O SCRISOARE PUBLICATĂ 
IN ANALELE FILOZOFICE ALE SOCIETAŢII 


REGALE 
APRILIE 1806 


3 martie 1806 
Stimaţi membri ai Societăţii Regale, 


Cu mare tulburare, iau condeiul pentru a mă adresa 
acestei venerabile organizaţii cu privire la recentul discurs 
al lui Sir Edward Howe pe tema aptitudinilor dragonilor 
pentru matematică. Pentru un amator atât de puţin distins 
cum sunt eu, a da o replică unei autorităţi atât de ilustre 
trebuie să aibă iz de trufie, şi tremur la gândul de a aduce 
ofense gentilomului respectiv sau numeroşilor şi pe deplin 
meritaţilor săi susținători. Doar credinţa sinceră în 
însemnătatea cazului meu şi, mai presus de acesta, o 
serioasă îngrijorare faţă de direcţia profund greşită în care 
pare să se îndrepte studiul dragonilor ar fi suficiente pentru 
a înfrânge scrupulul firesc pe care trebuie să-l simt 
aşezându-mă în opoziţie cu judecata unuia a cărui 
experienţă o depăşeşte atât de mult pe a mea şi căruia i-aş 
arăta, fără ezitare, consideraţie, dacă nu ar exista dovezi 
pe care trebuie să le consider irefutabile şi pe care, după 
multă frământare, le aduc, prin scrisoarea de faţă, în 
atenţia acestei organizaţii. Competenţele mele pentru o 
astfel de muncă nu sunt nicidecum însemnate, timpul 
acordat pentru studiul istoriei naturale fiind, din păcate, 
scurtat de cerinţele parohiei mele, aşadar, dacă e să 
conving, trebuie s-o fac doar cu forţa argumentului meu şi 
nu prin autoritate ori prin referinţe impresionante... 

Cu niciun chip nu intenţionez să discreditez în vreun fel 
nobilele creaturi în discuţie, nici să găsesc de obiectat 
oricărui om care le-ar numi admirabile; virtuțile lor sunt 
evidente şi, printre cele mai înalte dintre acestea, 
jovialitatea firii lor, evidentă prin faptul că se lasă conduşi 


de oameni de dragul afecțiunii, mai degrabă decât printr-o 
constrângere care ar fi aproape imposibil de exercitat 
asupra lor pentru orice om. Astfel, s-au dovedit foarte 
asemănători acelei creaturi, mai familiare şi extrem de 
prietenoase, câinele, care va evita compania propriei sale 
rase şi va rămâne credincios stăpânului său, dovedind, 
aproape singur printre animale, o preferinţă pentru 
anturajul superiorilor săi. O preferinţă asemănătoare o 
arată dragonii, spre marea lor cinste, şi, cu siguranţă, 
nimeni nu poate nega că acesteia i se adaugă o înţelegere 
superioară efectiv întregii lumi animale care îi face, după 
cum se poate demonstra, cele mai de preţ şi mai 
folositoare dintre toate animalele noastre domestice... 

Şi, totuşi, au trecut nişte ani de când mulţi eminenţi 
gentilomi, nesatisfăcuţi de astfel de elogii, au început să 
înfăţişeze lumii, prudent şi treptat, o serie de lucrări care, 
împreună, aproape ca printr-o intenţie comună, conduc 
omul care gândeşte spre inevitabila şi seducătoarea 
concluzie că dragonii se ridică deasupra regnului animal. Că 
posedă, în întregime, asemenea omului, facultatea raţiunii 
şi a intelectului. Implicaţiile unei asemenea idei nu e nevoie 
să le enumăr... 

Cel dintâi argument al acestor oameni de ştiinţă până 
acum a fost că dragonii sunt singurele animale care 
vorbesc şi dovedesc observatorului, prin limbajul lor, toate 
atributele simţirii şi voinţei proprii. Cu toate acestea, nu pot 
considera un astfel de argument nici măcar persuasiv, cu 
atât mai puţin concludent. Şi papagalul a învăţat toate 
limbile oamenilor. Câinii şi caii pot fi antrenați să înţeleagă 
unele cuvinte. Dacă aceştia din urmă ar poseda gâtlejurile 
adaptabile ale celor dintâi, oare nu ne-ar vorbi şi ei şi nu ar 
solicita o atenţie mai mare din partea noastră? Cât despre 
celelalte argumente, cei ce au auzit un câine scâncind, 
lăsat în urmă de stăpânul său, vor nega, oare, că animalele 
cunosc afecțiunea, iar cei ce au pus un cal într-un ţarc şi l- 
au văzut nărăvaş, vor nega, oare, că animalele posedă 
propria - şi adesea regretabil contrară! - voinţă? In afară de 
aceste exemple extrase din regatul animalelor, am văzut în 


celebra lucrare a baronului von Kempelen şi a domnului de 
Vaucanson, că din puţin cositor şi cupru pot fi realizate cele 
mai uimitoare automate, care pot produce vorbirea prin 
acţionarea câtorva pârghii, ori chiar să imite mişcarea 
inteligentă şi să convingă observatorul neinformat de o 
animaţie veridică, deşi acestea nu sunt decât mecanisme şi 
angrenaje. Să nu confundăm asemenea simulacre de 
inteligenţă din comportamentul animalelor ori 
mecanismelor cu adevărata rațiune, proprie doar omului... 

După ce dăm acestea deoparte, ca dovezi insuficiente ale 
inteligenţei dragonilor, ajungem la cel mai recent eseu al lui 
Sir Edward Howe, care susţine un argument nu atât de uşor 
de respins: abilitatea dragonilor de a efectua calcule 
matematice avansate, o capacitate care le scapă multor 
oameni altminteri educați şi nu poate fi găsită niciunde în 
lumea animală, nici imitată de maşinării. Cu toate acestea, 
la o analiză mai atentă, descoperim că... trebuie să 
acceptăm astfel de isprăvi pe baza celor mai insuficiente 
dovezi - mărturia căpitanului dragonului şi a ofiţerilor lui, a 
tovarăşilor lui devotați şi afectuoşi, confirmate de Sir 
Edward Howe printr-o singură examinare făcută personal, 
în decursul câtorva ore, examinarea care poate părea 
suficientă câtorva dintre cititorii mei, eseul fiind făcut mai 
plauzibil prin precursorii lui mai puţin ambiţioşi în domeniu. 
Dar îngăduiţi-mi să subliniez că un set de dovezi la fel de 
fragil slujeşte ca fundament şi pentru multe dintre lucrările 
precedente... 

Auditoriul meu ar putea cere, pe bună dreptate, să ştie 
de ce ar putea insista cineva asupra unei asemenea 
aserţiuni, intenţionat sau nu. Fără să aduc vreo acuzaţie, 
pentru a satisface o asemenea cerinţă, nu voi face 
speculaţii cu privire la motivele concrete, ci la cele 
plauzibile, deşi le voi avea în vedere doar pe acelea care 
pot fi numite dezinteresate. Nădăjduiesc că acestea sunt 
suficiente pentru a înăbuşi orice suspiciune că aş intenţiona 
să sugerez vreo conspirație murdară, căci nimic nu ar putea 
fi mai departe de intenţiile mele. E firesc ca vânătorul să 
ţină la copoii lui şi să vadă în devotamentul lor animalic 


afecţiune umană, să citească în sunetul lătratului lor şi în 
sclipirea din ochi o comunicare mai profundă. Propria 
sensibilitate a vânătorului este cea care transformă o astfel 
de iluzie în adevăr şi îl face un păstor cu atât mai bun al 
turmei sale. Nu mă îndoiesc că ofiţerii din Aviaţie au un 
anumit fel de comunicare cu dragonii lor, dar acest lucru 
trebuie pus pe seama oamenilor şi nu a animalelor, chiar 
dacă oamenii neagă, cu toată sinceritatea, un asemenea 
merit... Mai mult, toţi cei care au afecţiune pentru aceste 
nobile creaturi trebuie să dorească îmbunătăţirea condiţiei 
lor şi o certificare a umanităţii lor, ca să zic aşa, trebuie să 
ne oblige să le tratăm cu mai multă blândeţe decât înainte, 
ceea ce nu poate fi considerat decât un motiv generos... 

Până acum, m-am străduit doar să arunc îndoială asupra 
muncii altora. Dacă însă se doresc dovezi contrare precise, 
nu e nevoie decât să studiem condiţia dragonilor sălbatici 
ca să avem acest adevăr ilustrat numaidecât în faţa 
noastră. Am vorbit pe larg cu acei buni păstori care 
îngrijesc rezervaţiile din Pen Y Fan, pe care munca îi aduce 
zilnic în mijlocul dragonilor sălbatici şi care, aşa grosolani 
cum sunt ei înşişi, privesc aceste animale cu o dispoziţie 
lipsită de romantism. Lăsaţi de capul lor, neînhămaţi şi 
liberi, dragonii sălbatici manifestă o viclenie nativă şi o 
inteligenţă animalică, dar nimic mai mult. Nu folosesc 
limbajul, doar mârâitul şi şuieratul, obişnuite în rândul 
animalelor. Nu dezvoltă nicio tovărăşie, nici relaţii civilizate. 
Nu au nici un fel de artă sau industrie. Nu produc nimic, nici 
adăposturi, nici unelte. Nu acelaşi lucru poate fi spus 
despre ultimul om sălbatic din cea mai pustie parte a 
pământului. Ceea ce ştiu dragonii despre lucrurile mai 
complicate au învăţat doar de la oameni şi impulsul nu este 
caracteristic speciei. Cu siguranţă, aceasta este o dovadă 
suficientă a deosebirii dintre om şi dragon, dacă o 
asemenea dovadă mai era necesară... 

Dacă nu am reuşit să conving cu aceste argumente, voi 
încheia cu aserţiunea finală că o concluzie atât de 
exagerată, care contrazice orice mărturie, documentară 
sau biblică şi multe observaţii contrare, trebuie mai 


degrabă dovedită adevărată sau falsă şi, dacă poate fi 
acceptată măcar spre analiză, trebuie să reziste la 
argumente mai puternice decât cele pe care slabele mele 
puteri mi-au îngăduit să le prezint aici, cu toată bunăvoința 
din partea mea, şi necesită un set de dovezi mult mai 
consistente, obținute şi confirmate de observatori 
imparțiali. Am îndrăznit să fac această încercare de 
combatere, cu speranţa de a provoca oameni mai înţelepţi 
ca mine să se îndoiască şi să cerceteze din nou, şi îi cer 
scuze, cu toată sinceritatea, oricărui om pe care astfel l-am 
jignit, fie prin opiniile mele, fie prin lipsa mea de iscusinţă în 
a le prezenta. 

Permiteţi-mi, vă rog, să mă numesc, cu cel mai profund 
respect, umilul şi supusul dumneavoastră servitor, 


D. SALCOMBE 
Brecon, Ţara Galilor 


MULŢUNMIRI 


În elaborarea istoriei revizuite a campaniei din 1806, m- 
am bazat în special pe Campaniile lui Napoleon de David G. 
Chandler şi O istorie militară şi atlasul războaielor 
napoleoniene a generalului de brigadă Vincent J. Esposito şi 
a colonelului John R. Elting, ambele având meritul de a 
permite până şi unui amator să înţeleagă cele întâmplate. 
Greşelile şi lucrurile care nu sunt plauzibile îmi aparţin. 
Orice acuratețe li se cuvine. 

Multe mulţumiri cititorilor mei beta, pentru tot ajutorul 
lor: Holly Benton, Francesca Coppa, Dana Dupont, Doris 
Egan, Diana Fox, Vanessa Len, Shelley Mitchell, Georgina 
Paterson, Sara Rosenbaum, L. Salom, Rebecca Tushnet şi 
Cho We Zen. Ca întotdeauna, le sunt îndatorată lui Betsy 
Mitchell, Emma Coode şi Jane Johnson, minunaţilor mei 
editori şi agentului meu, Cynthia Mancon. 

Şi, îndeosebi, lui Charles.