Naomi Novik — [Temeraire] 04 Imperiul de fildes

NAOMI NOVIK 


IMPERIUL 
DE FILDEŞ 


TEMER AIRE: CARTEA A IV-A 


D) 
KEMIE 


A 
Pa 


Naomi Novik 


Imperiul de fildeş 


Temeraire: Cartea a IV-a 


Traducere: Laura Bocancios 


Nemira, 2015 


Seria Temeraire 


Dragonul majestăţii sale 
Tronul de jad 
Războiul pulberii negre 
Imperiul de fildeş 


Naomi Novik s-a născut în 1973, la New York, într-o familie de 
imigranţi polonezi. A studiat literatura engleză la Universitatea 
Brown, pe care a absolvit-o în 1995. A urmat un masterat în 
informatică la Universitatea Columbia şi a lucrat o vreme ca 
programator. 

Scris în doar două luni, la începutul anului 2004, primul ei 
roman, His Majesty's Dragon (Dragonul Maiestăţii Sale - Nemira, 
2010), care deschide seria Temeraire, a fost publicat în martie 
2006. A fost urmat de Throne of Jade (Tronul de jad - Nemira, 
2011), Black Powder War (Războiul pulberii negre - Nemira, 
2013), Empire of Ivory (2007), Victory of Eagles (2008), Tongues 
of Serpents (2010), Crucible of Gold (2012) şi Blood of Tyrants 
(2013). 

În anul 2007, Naomi Novik a obţinut Premiul John W. Campbell 
pentru cel mai bun tânăr autor, precum şi premiile Compton 
Crook şi Locus, pentru cel mai bun roman de debut. In acelaşi an, 
a fost nominalizată şi pentru Premiul Hugo. Incă din anul 2006, 
Peter Jackson, cunoscutul regizor al trilogiei Stăpânul inelelor, a 
achiziţionat drepturile de adaptare cinematografică pentru seria 
Temeraire. Naomi Novik locuieşte în Manhattan, împreună cu 
soţul ei, scriitorul şi editorul Charles Ardai, cu care deţine un 
număr impresionant de computere - opt până în prezent. 


Pentru Francesca, 
în speranța că vom fugi de lei mereu împreună 


— Mai lansează una, fir-ai tu să fii. Lansează-le pe toate 
deodată, dacă trebuie, se răsti Laurence la bietul Calloway, 
care nu merita să fie ocărât. 

Trăgătorul slobozea rachetele atât de repede încât avea 
mâinile înnegrite, cu pielea crăpată şi jupuită până la 
carnea sângerie, acolo unde i se împrăştiase nişte praf de 
puşcă pe degete. Nu se oprea să şi le şteargă înainte de-a 
aprinde fiecare rachetă. 

Unul dintre micii dragoni francezi se năpusti iarăşi, 
plesnindu-l pe Temeraire, şi cinci oameni căzură zbierând, 
în momentul în care o bucată din hamul improvizat se 
deşiră. Dispărură pe dată din raza felinarului, topindu-se în 
beznă. Lunga funie răsucită din mătase vărgată - o draperie 
luată ca pradă - se desfăşură încetişor în vânt şi căzu ca un 
talaz în urma lor, lăsând să atârne un alai de fire din 
marginile-i zdrenţuite. Un geamăt străbătu grupul soldaţilor 
prusaci rămaşi, care continuau să se agaţe cu disperare de 
ham, urmat de un murmur grav, furios, în germană. 

Recunoştinţa soldaţilor prusaci pentru salvarea lor din 
asediul de la Danzig, atâta câtă o fi fost, pierise între timp: 
trei zile de zbor prin ploaia rece ca gheaţa, fără altă 
mâncare decât ce îndesaseră prin buzunare în ultimele 
momente disperate, fără altă odihnă decât orele furate de- 
a lungul unei reci şi mlăştinoase fâşii a coastei olandeze, iar 
acum această patrulă franceză care îi hărţuia necontenit de 
la lăsatul serii încoace, de parcă noaptea nu se mai sfârşea. 
Oamenii atât de speriaţi sunt capabili de orice, dacă intră în 
panică. Mulţi aveau încă asupra lor săbii şi arme mici- şi 
erau mai bine de-o sută îngrămădiţi la bord, în timp ce 
echipajul lui Temeraire număra mai puţin de treizeci de 
suflete. 

Laurence scrută din nou cerul cu luneta, căutând 


încordat un flutur de aripi, un semnal de răspuns. Erau 
aproape de țărm şi noaptea era senină: vedea prin lentilă 
licărul luminilor ce bălţau micile porturi, pe tot întinsul 
coastei scoțiene, iar dedesubt auzea mugetul din ce în ce 
mai puternic al valurilor. Semnalele lor luminoase se vor fi 
văzut până, hăt, la Edinburgh şi totuşi nu primiseră întăriri. 
Nici măcar un singur dragon-curier, fie şi în recunoaştere. 

— Domnule, asta e ultima, anunţă Calloway, tuşind prin 
fumul cenuşiu care-i învăluia capul, în timp ce racheta 
şuiera undeva departe, în înaltul cerului. 

Lumina rachetei de semnalizare se revărsă în tăcere 
deasupra lor, scăldând norii albi, goniţi de vânt, într-o 
strălucire orbitoare, reflectată în toate direcţiile de solzii 
dragonilor: Temeraire, negru ca tăciunele, ceilalţi, în culori 
ţipătoare, mânjite în nuanţe de gri de lugubra lumină 
albăstruie. Noaptea gemea de aripile lor: o duzină de 
dragoni întorcându-şi capetele să privească înapoi, cu 
scânteietoarele pupile îngustate, alţii şi alţii apropiindu-se, 
cu toţii încărcaţi de oameni, iar câţiva mici dragoni francezi 
de patrulă ţăâşnind printre ei. 

Intregul tablou zărit într-o fracțiune de secundă, apoi 
bubuitul ca de tunet, aproape imediat, şi lumina se stinse 
încet, topindu-se în beznă. Laurence numără până la zece, 
apoi încă o dată până la zece, însă nici de data aceasta 
dinspre țărm nu veni vreun răspuns. 

Prinzând curaj, dragonul francez se apropie din nou. 
Temeraire l-ar fi putut turti pe micul Pou-de-Ciel, însă îşi 
lansă atacul domol, de teamă să nu mai piardă şi alţi 
pasageri. Micul lor inamic scăpă cu o uşurinţă umilitoare şi 
se îndepărtă, dându-le ocol în aşteptarea următoarei 
oportunităţi. 

— Laurence, întrebă Temeraire, rotindu-şi privirea, unde 
sunt toţi? Victoriatus e în Edinburgh, ar fi trebuit să vină 
măcar el. Noi l-am ajutat când a fost rănit. Nu că n-aş putea 
să le fac singur faţă acestor dragonaşi, adăugă el, 
îndreptându-şi gâtul, care pârâi din toate încheieturile. Dar 
nu-i prea convenabil să încercăm să luptăm cu atâţia 
oameni în spinare. 


Astfel prezentată, situaţia părea mai încurajatoare decât 
era în realitate: la drept vorbind, nu se puteau apăra 
aproape deloc, iar Temeraire avea cel mai mult de suferit. 
Sângera deja dintr-o mulţime de tăieturi mici, în părţile 
laterale, pe care echipajul n-avea cum să le bandajeze, din 
pricina înghesuielii de la bord. 

— Tu doar condu-i pe toţi spre mal, zise Laurence, 
negăsind un răspuns mai bun. Nu cred că patrula o să ne 
urmărească deasupra uscatului, adăugă el, însă fără 
convingere. 

Nu şi-ar fi închipuit vreodată nici că o patrulă franceză se 
va apropia atât de mult de țărm fără să întâmpine opoziţie. 
lar cum va reuşi să debarce, sub bombardament, o mie de 
oameni speriaţi şi istoviţi, nici nu voia să se gândească. 

— Eu încerc, numai că ei se tot opresc să lupte, spuse 
obosit Temeraire şi îşi văzu mai departe de treabă. 

Aceste mici atacuri, ca nişte pişcături, îi scoteau din minţi 
pe Arkady şi pe muntenii lui. Dragonii sălbatici se răsuceau 
întruna, încercând să-i prindă pe dragonii francezi de 
patrulă, însă cu zvârcolelile lor nu făceau decât să arunce 
de pe spinare mai mulţi bieţi soldaţi prusaci decât ar fi 
putut spera vreodată inamicul. Nu era vorba de rea-voinţă, 
pur şi simplu nu-şi dădeau seama: dragonii sălbatici nu 
erau obişnuiţi cu oamenii, cu excepţia paznicilor grijulii de 
turme şi cirezi, şi îşi priveau pasagerii ca pe o nefirească 
povară. Dar, cu sau fără rea-voinţă, oamenii mureau. 
Temeraire nu putea să-i ţină în frâu decât printr-o vigilenţă 
constantă, iar acum plana deasupra liniei de zbor, când 
linguşindu-i, când şuierând la ei, în timp ce-i îndemna pe 
ceilalţi să înainteze mai iute. 

— Nu, Gherni, nu! strigă Temeraire, repezindu-se la mica 
sălbăticiune alb-albastră care sărise direct în spatele unei 
Chasseur-Vocifere franceze speriate, o femelă-curier de nici 
patru tone, care abia îşi putea susţine în aer propria 
greutate şi care pierdea înălţime, deşi bătea frenetic din 
aripi. 

Gherni îşi înfipsese deja colții în gâtul ei şi îl smucea 
acum într-o parte şi-ntr-alta, cu o vigoare sălbatică. In acest 


timp, prusacii agăţaţi în hamul lui Gherni dădeau din 
picioare chiar deasupra echipajului francez. Erau atât de 
îngrămădiţi încât fiecare foc de armă tras de francezi avea 
să facă negreşit victime. 

Căznindu-se s-o smulgă pe Gherni de-acolo, Temeraire 
rămase descoperit şi micul Pou-de-Ciel profită de această 
nouă ocazie, încumetându-se, acum, să-i atace spinarea. 
Ghearele lui loviră atât de aproape, încât Laurence văzu 
dârele de sânge sclipind negre pe trupul dragonului său, în 
timp ce atacatorul francez se îndepărta în văzduh. Mâna i 
se strânse inutil pe pistol. 

— O, dă-mi drumul, dă-mi drumul! 

Iskierka se lupta furioasă cu chingile care o ţineau 
priponită de spatele lui Temeraire. Micuța Kazilik avea să 
devină destul de curând o forţă demnă de luat în seamă. 
Deocamdată, însă, ieşită din ou abia de-o lună, era prea 
tânără şi prea lipsită de experienţă ca să reprezinte un 
pericol serios pentru cineva, în afară de sine. Îşi dăduseră 
toată silinţa s-o imobilizeze cu chingi şi lanţuri şi poveţe, 
dar pe cele din urmă le ignora de-a dreptul. In plus, deşi 
fusese hrănită neregulat în ultimele zile, se lungise peste 
noapte cu încă cinci picioare: nici chingile, nici lanţurile nu-i 
mai făceau faţă prea bine. 

— Nu vrei să stai locului, pentru Dumnezeu?! făcu agasat 
Granby, aruncându-se cu toată greutatea în chingi ca să 
încerce să-i tragă capul în jos. 

Allen şi Harley, tinerii veghetori postați pe umerii lui 
Temeraire, fură nevoiţi să se retragă iute, ca să nu fie loviți 
cu picioarele de Granby, pe care zbaterea femelei-dragon îl 
târa dintr-o parte în alta. Laurence îşi desfăcu repede 
cataramele şi se ridică, lipindu-şi călcâiele de muşchii 
puternici de la baza gâtului lui Temeraire. Când, în balans, 
Granby ajunse în dreptul lui, Laurence îl apucă de centura 
hamului şi reuşi să-l ţină în loc. Însă pielea era întinsă ca o 
coardă de vioară, vibrând de încordare. 

— Dar pot să-l opresc! se rugă Iskierka, răsucindu-şi 
capul într-o parte, ca să se elibereze. 

Şuvoaie năvalnice de flăcări i se revărsară dintre fălci, 


când se repezi din nou spre dragonul inamic, dar atacatorul 
lor Pou-de-Ciel, aşa mărunţel cum era, o depăşea cu mult 
pe Iskierka şi era prea experimentat ca să se sperie de un 
mic spectacol cu foc. Rânji batjocoritor, bătând din aripi pe 
loc ca să-şi expună tot pântecele brun şi pătat, într-un gest 
de sfidare. 

— Oh! 

Iskierka se chirci de furie, scoțând aburi prin micile 
protuberanţe ţepoase care-i acopereau tot trupul sinuos, 
apoi, cu o mişcare amplă, se ridică pe picioarele din spate. 
Chingile se smulseră dureros din strânsoarea lui Laurence. 
Işi duse involuntar mâna la piept, de durere, şi degetele 
amorţite i se îndoiră instinctiv. Granby fusese tras în sus şi 
atârna neputincios de cureaua groasă de la gâtul femelei- 
dragon, care slobozea acum un torent de foc: subţire şi alb- 
gălbui, atât de fierbinte încât aerul din preajmă părea să se 
încreţească, era ca o flamură înfricoşătoare pe cerul nopţii. 

Insă dragonul francez se postase isteţ pe direcţia 
vântului ce bătea cu putere şi dinspre est. Îşi strânse aripile 
şi cobori în picaj, iar flăcările usturătoare fură suflate înapoi 
spre Temeraire, care încerca şi acum s-o împingă pe Gherni 
înapoi în linia de zbor. Scoase un țipăt speriat şi sări într-o 
parte, cu zeci de scântei împrăştiindu-se pe pielea-i neagră 
şi lucioasă, periculos de aproape de harnaşamentul din 
mătase, pânză şi funii. 

— Verfluchtes Untier! Wir werden noch alle verbrennen” 
urlă cu glas răguşit unul dintre ofiţerii prusaci, arătând spre 
Iskierka şi scotocind cu o mână tremurătoare în bandulieră, 
după un cartuş. 

— Ajunge, lasă pistolul ăla! răcni Laurence prin 
portavoce. 

Locotenentul Ferris şi vreo doi dintre spinarişti îşi 
desfăcură iute chingile şi coborâră să smulgă pistolul din 
mâinile ofițerului. Dar nu puteau ajunge la el decât 
căţărându-se peste soldaţii prusaci. Prea speriaţi ca să-şi 
desprindă mâinile de ham şi să le folosească, aceştia îi 


1 „Monstru nebun! O să ardem cu toţii!“ - în limba germană în original 
(n. Tr.). 


împiedicau să treacă prin orice alte mijloace - lovindu-i în 
duşmănie cu coate şi şolduri. 

De undeva din spate, locotenentul Riggs dădea ordine: 

— Foc! răcni el, peste vacarmul tot mai mare al 
prusacilor. 

Cele câteva puşti glăsuiră cu rafale strălucitoare, 
răspândind un miros sulfuros şi amar. Dragonul francez 
scoase un mic țipăt şi se răsuci, îndepărtându-se într-un 
zbor şovăitor: firişoare de sânge i se prelingeau din aripă, 
acolo unde un glonţ nimerise absolut din întâmplare una 
dintre cele mai subţiri zone din jurul încheieturii şi 
pătrunsese prin pielea tare şi rezistentă. 

Momentul de răgaz veni târziu: câţiva dintre oameni îşi 
croiau deja drum spre spinarea lui Temeraire, agăţându-se 
de hamul de piele, mai sigur, în care erau fixaţi cu carabine 
aviatorii. Insă acesta nu putea suporta toată greutatea lor. 
Erau prea mulţi. Dacă se întâmpla să se deschidă 
cataramele ori să cedeze câteva chingi, harnaşamentul ar fi 
început să alunece, încâlcindu-se în aripile lui Temeraire şi 
aruncându-i pe toţi în ocean, ca pe nişte bolovani. 

Laurence îşi reîncărcă pistoalele şi le vâri la cingătoare, 
apoi scoase sabia din teacă şi se pregăti să preia din nou 
controlul. Riscase de bunăvoie viaţa tuturor ca să-i scoată 
pe aceşti prusaci din încurcătură şi intenţiona să-i ducă pe 
toţi teferi la mal, dacă putea, însă n-avea de gând să 
permită ca Temeraire să fie pus în pericol de spaima lor 
isterică. 

— Allen, Harley, le ordonă el băieţilor, fugiţi până la 
puşcaşi şi spuneţi-i domnului Riggs aşa: Dacă nu-i putem 
potoli, trebuie să taie hamul de transport. Cu totul. Şi aveţi 
grijă să rămâneţi tot timpul legaţi. John, poate ar fi mai bine 
să stai aici, cu ea, adăugă el, când Granby dădu să-l 
urmeze. 

Iskierka se  potolise deocamdată, căci duşmanul ei 
părăsise câmpul de luptă, dar continua să se agite 
îmbufnată, bombănind. 

— O, desigur! N-ai să vezi una ca asta, răspunse Granby, 
scoțând sabia. 


Renunţase la pistoale de când devenise căpitanul micuţei 
femele, ca să nu rişte să umble cu praf de puşcă în preajma 
ei. 

Laurence nu se simţea destul de stăpân pe situaţie ca să- 
| contrazică. Granby nu-i mai era propriu-zis subaltern şi, 
punând la socoteală anii de zbor, avea mai multă 
experienţă ca aviator decât el. Granby o luă înainte când 
porniră să traverseze spinarea lui Temeraire, mişcându-se 
cu siguranţa unui flăcău antrenat de la vârsta de şapte ani. 
Ca să poată înainta mai repede, Laurence îi întindea chinga 
sa la fiecare pas, lăsându-l să i-o fixeze de ham, lucru pe 
care Granby îl făcea cu o singură mână. 

Ferris şi spinariştii se luptau şi acum cu ofiţerul prusac, în 
mijlocului unui ghem de oameni ce se strângea din ce în ce 
mai tare; dispăreau sub apăsarea violentă a trupurilor şi 
doar părul galben al lui Martin se mai vedea. Soldaţii erau 
dezlănţuiţi. Se loveau cu pumni şi picioare, având ca singur 
gând o imposibilă scăpare. Nodurile hamului se strângeau, 
astfel că toate curelele şi buclele de cuplaj începeau să 
atârne şi să se mişte sub agitația continuă a oamenilor. 

Laurence se repezi la unul dintre soldați- un tânăr cu 
faţa înroşită de vânt şi mustaţa deasă picurând de 
sudoare - care se chinuia, cu ochii scoşi din orbite, să-şi 
vâre braţul pe pipăite pe sub hamul principal, deşi 
catarama se căscase deja şi omul risca în orice clipă să 
alunece şi să se prăbuşească în gol. 

— Treci la locul tău! ţipă Laurence, arătând către cea mai 
apropiată buclă deschisă din harnaşament şi dând la o 
parte mâna tânărului. 

Apoi urechile începură să-i ţiuie, simţi în nări un miros 
greu de vişine şi i se muiară genunchii. Işi duse mâna încet 
la frunte, ametit: era udă. Curelele hamului i se strângeau 
dureros pe coaste, sub apăsarea greutăţii sale. Prusacul îl 
lovise cu o sticlă. Aceasta se spărsese şi băutura îi picura 
pe obraz. 

Instinctul îl salvă: ridică braţul, ca să pareze următoarea 
lovitură şi împinse sticla spartă în faţa bărbatului. Soldatul 
rosti ceva în germană şi lăsă recipientul să cadă. Se luară la 


trântă preţ de câteva minute, după care Laurence îl apucă 
de cingătoare, îl ridică şi-l azvârli de pe spinarea lui 
Temeraire. Braţele bărbatului, larg deschise, încercau să 
apuce aerul. Privindu-l, Laurence îşi veni brusc în fire, se 
repezi să-l prindă, întinzându-se cât putea, însă era prea 
târziu. Se izbi cu spatele de trupul dragonului, cu mâinile 
goale: soldatul dispăruse deja. 

Capul nu-l durea prea tare, însă Laurence avea o ciudată 
senzaţie de greață şi slăbiciune. Temeraire îşi reluase 
zborul către coastă, după ce reuşise în sfârşit să-i adune pe 
ceilalţi dragoni sălbatici. Forţa vântului creştea. Laurence 
se ţinu o clipă de ham, până când îşi reveni şi putu să-şi 
folosească iarăşi mâinile. Alţi şi alţi oameni se căţărau deja. 
Granby încerca să-i ţină în loc, dar îl copleşeau numeric, 
deşi se luptau nu doar cu el, ci şi între ei. Unul dintre 
soldaţi, întinzându-se să se agaţe de ham, ajunse prea 
departe de presiunea mulţimii, alunecă şi ateriză cu toată 
greutatea peste cei de dedesubt, trăgându-i după el. Ca un 
ghem imens de mâini şi picioare încâlcite, căzură în buclele 
moi ale hamului principal şi oasele lor înăbuşite, strivite 
laolaltă, trosniră, precum un pui fript sfâşiat cu lăcomie. 

Granby atârna în curelele lui, căutând un loc ferm să-şi 
aşeze tălpile. Laurence se târî spre el cu spatele şi îi oferi 
un braţ de sprijin. Dedesubt, abia putea desluşi spuma 
mării, albă pe negrul apei. Temeraire zbura tot mai jos şi 
mai jos, pe măsură ce se apropiau de coastă. 

— Blestematul  Pou-de-Ciel dă iarăşi târcoale, gâfâi 
Granby, când se văzu în picioare. 

Francezii reuşiseră cumva să bandajeze aripa micului lor 
dragon, chiar dacă peticul alb de pânză era prost aşezat şi 
mult mai mare decât rana. Dragonul părea uşor incomodat 
în aer, dar se apropia vitejeşte. Observaseră, cu siguranţă, 
că Temeraire era vulnerabil. Dacă dragonul francez şi 
echipajul lui reuşeau să apuce hamul şi să-l desfacă, aveau 
toate şansele să ducă la bun sfârşit treaba pe care o 
începuseră fără voie, în panica lor, soldaţii prusaci. lar 
şansa de a dobori un dragon de talie mare, cu atât mai 
mult unul de valoarea lui Temeraire, era o ispită care 


merita orice risc. 

— Va trebui să sacrificăm soldaţii, declară Laurence, cu 
glas gâtuit de amărăciune, privind în sus, către locul unde 
buclele de transport erau prinse de pielea hamului. 

Se îndoia însă că putea să trimită peste o sută de oameni 
la moarte, cu câteva minute înainte de a ajunge la liman. 
Sau să mai dea vreodată cu ochii de generalul Kalkreuth, 
după una ca asta. La bord se aflau şi unii dintre tinerii 
aghiotanţi ai generalului, care se străduiau din răsputeri să- 
şi liniştească soldaţii. 

Riggs şi puşcaşii lui trăgeau salve scurte şi grăbite, în 
timp ce dragonul Pou-de-Ciel se menținea în afara razei lor 
de acţiune, aşteptând momentul optim să atace. Apoi 
Iskierka se ridică şi lansă un nou şuvoi de foc. Temeraire 
zbura în direcţia vântului, aşa că acum flăcările nu-l mai 
ajungeau, însă toţi pasagerii lui fură nevoiţi să se 
trântească pe burtă ca să evite limbile de foc, care se 
stinseră prea repede, fără să ajungă la dragonul francez. 

Profitând de neatenţia echipajului, dragonul Pou-de-Ciel 
se năpusti. Iskierka îşi aduna forţele pentru următoarea 
rafală, iar puşcaşii nu se puteau ridica. 

— Isuse! făcu Granby, dar, înainte să ajungă la Iskierka, 
se auzi un huruit gros, ca de tunet. Sub ei, nişte guri roşii, 
mici şi rotunde, revărsară fum şi scântei: baterii de tunuri, 
trăgând de pe coastă. 

In lumina galbenă şi strălucitoare a focului lansat de 
Iskierka, o ghiulea de douăzeci şi patru de pfunzi zbură pe 
lângă ei şi nimeri dragonul Pou-de-Ciel în piept. Când îi 
străpunse coastele, acesta se îndoi ca o coală de hârtie şi 
se prăbuşi, boţit, pe stâncile de dedesubt. Se aflau 
deasupra țărmului, se aflau deasupra uscatului şi oi 
blănoase fugeau din calea lor, pe iarba peticită cu zăpadă. 


Locuitorii micului port Dunbar erau deopotrivă îngroziţi 
de descinderea unei întregi companii de dragoni în sătucul 
lor şi extaziaţi de succesul noii lor baterii de coastă, postată 
acolo cu mai puţin de două luni în urmă şi testată acum 
pentru prima dată. O jumătate de duzină de dragoni-curier 


alungaţi şi un Pou-de-Ciel ucis deveniră peste noapte un 
Grand Chevalier şi numeroşi Flammes-de-Gloire, măcelăriți 
până la unul. Nimeni nu mai vorbea despre altceva, iar 
armata locală patrula ţanţoşă pe străzi, spre satisfacția 
generală. 

Entuziasmul localnicilor se diminuă însă după ce Arkady 
mâncă patru oi. Ceilalţi dragoni sălbatici făcuseră ravagii 
ceva mai puţin extravagante, iar Temeraire însuşi înhăţase 
vreo două vaci din cele de munte, galbene şi lăţoase- 
despre care ulterior s-a aflat, din păcate, că erau 
exemplare premiate -, şi le devorase până la copite şi 
coarne. 

—Au fost tare gustoase, se scuzase Temeraire şi 
întorsese capul să scuipe câteva fire de păr. 

Laurence nu era dispus să limiteze nicidecum accesul la 
hrană al dragonilor, după zborul lor lung şi anevoios şi, de 
această dată, era gata să-şi sacrifice fără şovăire obişnuitul 
respect faţă de proprietate în favoarea confortului lor. Unii 
dintre fermieri ridicaseră glasul, cerând să fie despăgubiţi, 
dar Laurence nu voia să încerce să hrănească apetitul fără 
margini al dragonilor sălbatici din buzunarul său. Amiralii ar 
fi putut să vâre mâna în propriul buzunar, dacă tot n-aveau 
nimic mai bun de făcut decât să stea în faţa focului şi să 
fluiere, în timp ce sub geamurile lor se ducea o bătălie şi 
oamenii mureau în lipsa oricărui sprijin. 

— N-o să vă mai fim povară multă vreme. De îndată ce 
primim veşti de la Edinburgh, presupun că vom fi chemaţi 
la adăpostul de acolo, spuse Laurence sec, ca răspuns la 
proteste. 

Curierul călare plecă numaidecât. 

Localnicii erau mai ospitalieri cu prusacii, majoritatea 
soldaţi tineri, palizi şi chinuiţi după acel zbor. Generalul 
Kalkreuth în persoană se numărase printre ultimii refugiaţi. 
Îl coborâseră de pe spinarea lui Arkady într-un laţ, cu faţa 
albă şi schimonosită acoperită de barbă. Medicul din zonă îl 
privi cu îndoială, dar îi aplică ventuze până când adună un 
lighean de sânge, apoi ceru să fie dus la cea mai apropiată 
fermă, unde să fie ţinut la căldură şi i se dea de băut 


brandy şi apă fierbinte. 

Alţii fuseseră mai puţin norocoşi. Hamurile, odată tăiate, 
căzură de-a valma, în mormane, trase în jos de cadavrele 
ce începuseră deja să se înverzească: unii ucişi în atacurile 
francezilor, alţii sufocaţi de camarazii lor, în panica creată, 
sau morţi de sete ori pur şi simplu de frică. Îngropară 
şaizeci şi trei de oameni dintr-o mie, în după-amiaza aceea, 
unii dintre ei fără nume, într-un mormânt lung, nu prea 
adânc, săpat cu multă osteneală, cu târnăcopul, în 
pământul îngheţat. Supraviețuitorii asistară în tăcere, un 
grup jerpelit, cu hainele prost periate şi cu feţele încă 
murdare. Până şi dragonii sălbatici, deşi nu înțelegeau 
limba, intuiră solemnitatea momentului şi se aşezară 
respectuos pe picioarele din spate, să privească de la 
distanţă. 

Mesajul de la Edinburgh sosi după doar câteva ore, însă 
cu ordine atât de bizare, încât erau de neînțeles. Inceputul 
suna destul de rezonabil: Prusacii să fie lăsaţi la Dunbar şi 
încartiruiţi în localitate, iar dragonii, cum era de aşteptat, 
să fie chemaţi în oraş. Dar generalul Kalkreuth şi ofiţerii lui 
nu erau invitaţi să-i însoţească. Dimpotrivă, Laurence era 
rugat insistent să nu aducă niciun ofiţer prusac cu el. Cât 
despre dragoni, nu aveau voie să intre defel în adăpostul 
propriu-zis, cel mare şi confortabil, nici măcar Temeraire. 
Laurence avea ordin să-i lase să doarmă pe străzi, în 
preajma castelului, iar în zori să se prezinte la raport în faţa 
amiralului comandant. 

Laurence îşi înăbuşi primul impuls şi îi prezentă cu 
diplomaţie aceste aranjamente maiorului Seiberling, care 
era acum cel mai mare în grad dintre prusaci, lăsând să se 
înţeleagă - cum se pricepu el mai bine fără să dea în vileag 
adevărul- că Amiralitatea voia să aştepte până când 
generalul Kalkreuth îşi va reveni, ca să le facă o primire 
oficială. 

— O, iarăşi trebuie să zburăm? întrebă Temeraire. 

Se ridică obosit pe picioare şi se apucă să trezească 
dragonii sălbatici, împungându-i cu botul: se moleşiseră cu 
toţii, după masă. 


Înaintau încet şi zilele erau mai scurte; într-o săptămână 
era Crăciunul, îşi dădu brusc seama Laurence. Cerul era 
întunecat când ajunseră la Edinburgh, dar castelul strălucea 
ca un far călăuzitor în faţa lor, cu ferestrele şi zidurile 
sclipind de torţe, pe dealul stâncos de deasupra întinderii 
cufundate în beznă a adăpostului, în jurul căruia se 
îngrămădeau clădirile înguste ale vechii zone medievale a 
oraşului. 

Temeraire pluti şovăitor deasupra străzilor înguste şi 
întortocheate. Erau multe turle şi acoperişuri ascuţite de 
înfruntat şi spaţiu puţin între ele, dând oraşului înfăţişarea 
unei capcane cu ţepuşe. 

— Nu văd cum aş putea să aterizez, spuse el şovăielnic. 
Sigur o să distrug una dintre clădiri. De ce-or fi făcut 
străzile aşa de mici? În Pekin era mult mai uşor. 

— Dacă nu poţi ateriza fără să te răneşti, plecăm şi dăm 
naibii ordinele, spuse Laurence, începând să-şi piardă 
răbdarea. 

Dar, în cele din urmă, Temeraire reuşi să coboare în piaţa 
vechii catedrale, doborând doar câteva ornamente 
bombate de zidărie. Dragonii sălbatici, fiind considerabil 
mai mici, nu întâmpinară dificultăţi. Insă erau deranjaţi că 
fuseseră luaţi de pe pajiştile pline de oi şi vite şi suspicioşi 
faţă de aceste locuri noi. Arkady se aplecă adânc şi îşi lipi 
ochiul de o fereastră deschisă, privind în camerele goale şi 
punându-i întrebări sceptice lui Temeraire. 

— Acolo dorm oamenii, nu-i aşa, Laurence? Un fel de 
pavilion, zise Temeraire, încercând să-şi aranjeze coada 
într-o poziţie mai comodă. Şi uneori acolo vând giuvaiere şi 
alte lucruri frumoase. Dar unde sunt toţi? 

Laurence era convins că toţi oamenii fugiseră. Cel mai 
bogat negustor avea să doarmă fie şi într-un canal în 
noaptea asta, dacă nu găsea alt pat în partea nouă a 
oraşului, ferită de haita de dragoni care îi invadaseră 
străzile. 

În cele din urmă, dragonii se instalară cât de cât comod. 
Cei sălbatici, obişnuiţi să doarmă pe podeaua aspră a 
peşterilor, fură de-a dreptul mulţumiţi de pietrele de pavaj, 


netede şi rotunjite. 

— Nu mă deranjează să dorm pe străzi, Laurence, zău. E 
destul de uscat şi sunt sigur că dimineaţa voi avea lucruri 
foarte interesante de văzut, spuse Temeraire, consolator, 
deşi avea capul vârât pe-o alee şi coada pe-o alta. 

Dar Laurence îşi făcea griji pentru el. Primirea de care 
aveau parte nu era cea pe care credea că ar fi meritat-o, 
după un an lung departe de casă, trimişi până la capătul 
lumii şi înapoi. Una era să doarmă pe unde apucau în 
timpul misiunii, când nu se aşteptau la ceva mai bun şi 
uneori se bucurau să pună capul jos într-un staul. Dar să fie 
depozitaţi ca nişte bagaje pe piatra rece, înnegrită, de-a 
lungul anilor, de gunoiul străzilor, era cu totul altceva. 
Măcar pe dragoni să-i fi lăsat pe câmpurile din afara 
oraşului. 

Şi nu era vorba de rea-voinţă: doar obişnuita idee 
preconcepută care îi făcea pe oameni să trateze dragonii ca 
pe nişte animale incomode, chiar dacă superioare, pe care 
pot să le manevreze fără să se ţină seama de sentimentele 
lor- o idee atât de bine înrădăcinată, încât Laurence 
înţelesese că era scandaloasă doar forţat de izbitorul 
contrast cu condiţiile pe care le observase în China, unde 
dragonii erau acceptaţi ca membri cu drepturi depline ai 
societăţii. 

— În definitiv, spuse Temeraire cu înţelepciune - în timp 
ce Laurence îşi întindea sacul de dormit în casa de lângă 
capul dragonului, lăsând ferestrele deschise ca să poată 
vorbi în continuare -, ştiam cum stau lucrurile aici, aşa că 
nu trebuie să fim foarte surprinşi. În plus, n-am venit ca să- 
mi fie mie mai bine, altfel aş fi rămas în China. Trebuie să 
îmbunătăţim condiţiile pentru toţi prietenii noştri. Nu că nu 
mi-aş dori un pavilion al meu, adăugă el, dar libertatea mi-o 
doresc mai mult. Dyer, eşti bun să-mi scoţi zgârciul ăla 
dintre dinţi? Nu mă pot întinde să-mi vâr gheara după el. 

Dyer, care aţipise pe spatele lui, sări să aducă un mic 
târnăcop din bagaj şi se căţără supus între fălcile deschise 
ale dragonului. 

— Ai reuşi mai uşor să-ţi îndeplineşti a doua dorinţă, dacă 


ar exista mai mulţi oameni dispuşi să ţi-o îndeplinească pe 
prima, constată Laurence. Nu vreau să te descurajez, chiar 
nu trebuie să ne pierdem speranţa. Dar sperasem să 
găsesc la întoarcere mai mult respect decât la plecare, nu 
mai puţin. Ceea ce ar fi fost un avantaj substanţial pentru 
cauza noastră. 

Temeraire aşteptă ca Dyer să-i iasă dintre fălci pentru a 
răspunde: 

— Sunt sigur că o să plece urechea la argumentele 
noastre, spuse el, o supoziţie generoasă, pe care Laurence 
nu era nici pe departe suficient de optimist ca s-o 
împărtăşească. Mai ales că m-am întâlnit cu Maximus şi 
Lily, şi sunt alături de mine. Probabil şi Excidium, căci a 
participat la atâtea bătălii: e imposibil să nu impresioneze 
pe toată lumea. Sunt sigur că vor vedea cât de logice sunt 
argumentele mele. Nu vor fi atât de proşti cum au fost 
Eroica şi ceilalţi, adăugă Temeraire, cu o umbră de 
ranchiună. 

Dragonii prusaci îl trataseră cu dispreţ la început, când 
încercase să-i convingă de avantajele unei libertăţi mai 
mari şi ale unei educaţii mai bune, fiind mai ataşaţi de 
tradiţia rigorii lor militare chiar decât căpitanii lor şi 
preferând să ridiculizeze, ca învechite, concepţiile pe care 
Temeraire le dobândise în China. 

— Sper că-mi vei ierta francheţea, răspunse Laurence, 
dar tare mă tem că, şi de-ai avea alături inima şi mintea 
fiecărui dragon din Anglia, ar conta prea puţin: nu sunteţi 
un grup prea influent în Parlament. 

— Poate că nu, dar îmi imaginez că dacă ar fi să mergem 
în Parlament, am fi ascultați, spuse Temeraire - o imagine 
cât se poate de convingătoare, chiar dacă greu de presupus 
că ar genera acel gen de atenţie pe care şi-l dorea 
dragonul. 

— Trebuie să găsim nişte metode mai bune prin care să 
atragem pentru cauza noastră simpatia celor care pot 
determina o schimbare politică, continuă Laurence. Imi 
pare rău că nu pot apela la sfatul tatălui meu, având în 
vedere care sunt relaţiile dintre noi. 


— Mie nu-mi pare rău deloc, zise Temeraire, lăsându-şi 
gulerul pe spate. Sunt sigur că nu ne-ar fi ajutat. Şi ne 
putem descurca perfect şi fără el. 

Lăsând la o parte devotamentul său - care l-ar fi făcut să 
deteste o atitudine rece faţă de Laurence, indiferent de 
motiv -, Temeraire vedea, şi nu fără justificare, obiecțiile 
Lordului Allendale la adresa Aviației ca pe unele la adresa 
sa. Şi, în ciuda faptului că nu-l întâlnise niciodată, avea 
inevitabil un dinte împotriva oricui şi-ar fi dorit să-l despartă 
pe Laurence de el. 

— Tata a fost în politică jumătate din viaţă, spuse 
Laurence. Lordul Allendale militase în special pentru 
aboliţionism, o mişcare întâmpinată la începuturile ei cu la 
fel de multă ostilitate câtă anticipa Laurence pentru cea a 
lui Temeraire. Te asigur, continuă căpitanul, că sfatul lui ar 
fi de mare valoare. Şi chiar am de gând să repar lucrurile, 
dacă pot, ceea ce ne-ar permite să-l consultăm. 

— Aş fi preferat s-o păstrez eu, bombăni Temeraire, 
referindu-se la eleganta vază roşie pe care Laurence o 
cumpărase din China, ca dar de împăcare. 

Călătorise cu ei, de atunci, mai bine de cinci mii de mile 
şi Temeraire devenise la fel de ataşat de ea ca de odoarele 
sale. Suspina, acum, când o vedea în sfârşit trimisă 
împreună cu biletul scurt şi umil al lui Laurence. 

Dar Laurence era cât se poate de conştient de 
dificultăţile care îi aşteptau şi de faptul că nu era omul 
potrivit să promoveze o cauză atât de vastă şi de 
complicată. Era doar un copil când Wilberforce venise la ei 
acasă, la invitaţia unuia dintre amicii politici a tatălui său, 
recent cucerit de flacăra luptei împotriva negoţului cu sclavi 
şi pornind campania parlamentară pentru abolirea acestuia. 
Trecuseră douăzeci de ani de-atunci; şi, în ciuda celor mai 
eroice eforturi ale unor oameni mai influenţi, mai bogaţi şi 
mai puternici decât el, alte un milion de suflete fuseseră 
luate în sclavie, de pe țărmurile lor de baştină, în toţi acei 
douăzeci de ani. _ 

Temeraire ieşise din ou cu cinci ani în urmă. In pofida 
inteligenţei sale, nu putea încă să priceapă cu adevărat cât 


de istovitoare şi de îndelungată era bătălia necesară pentru 
a aduce oamenii la o atitudine politică - oricât de morală şi 
justă, oricât de necesară- opusă interesului lor personal 
imediat. Laurence îi ură noapte bună, fără alte poveţe 
descurajatoare; dar când închise ferestrele, care începuseră 
să zdrăngăne uşurel sub răsuflarea dragonului adormit, 
Laurence avu senzaţia că distanţa până la adăpostul de 
dincolo de zidurile castelului era mai greu de străbătut 
decât nesfârşitele mile care îl aduseseră acasă din China. 

Străzile din Edinburgh erau liniştite dimineaţa, nefiresc 
de liniştite şi pustii - cu excepţia dragonilor care dormeau, 
şiruri-şiruri, pe vechile pietre cenuşii. 

Trupul masiv al lui Temeraire stătea morman în faţa 
catedralei mânjite de fum, mişcându-şi coada în susul şi-n 
josul străzii înguste pe care abia încăpea. Cerul era senin şi 
rece şi foarte albastru; doar câţiva nori răzleţi goneau către 
mare, iar jos, pe pietre, lumina roz-portocalie a zorilor. 

Tharkay se sculase, singura fiinţă trezită la viaţă, când 
Laurence ieşi afară. Se ghemuise de frig, în faţa uneia 
dintre celelalte intrări ale elegantei case, cu uşa grea 
deschisă în spatele lui spre holul pustiu, plin de tapiserii. In 
mână îi aburea o ceaşcă de ceai. 

— Pot să-ţi ofer una? întrebă el. Sunt sigur că proprietarii 
n-o să se supere. 

— Nu, trebuie să merg sus, răspunse Laurence. 

Fusese trezit de un mesager venit de la castel, 
chemându-l să se prezinte de îndată la o întâlnire. O altă 
impoliteţe, ţinând seama de ora târzie la care sosiseră. Şi, 
ca lucrurile să stea şi mai prost, băiatul nu ştiuse să-i spună 
nimic despre proviziile făcute pentru hrănirea dragonilor 
flămânzi. Cum aveau să reacționeze dragonii sălbatici când 
se vor scula, Laurence nici nu voia să se gândească. 

— Nu-ţi face griji, sunt sigur că se descurcă ei şi singuri, 
spuse Tharkay- o perspectivă deloc îmbucurătoare - şi îi 
întinse lui Laurence propria-i ceaşcă, drept consolare. 

Laurence oftă şi o goli, recunoscător pentru licoarea tare 
şi fierbinte. l-o înapoie şi ezită: Tharkay privea peste piaţa 
catedralei cu o expresie ciudată. Un colţ al gurii îi zvâcni. 


— Te simţi bine? îl întrebă Laurence, conştient că, prea 
preocupat de Temeraire, nu se gândise suficient la oamenii 
lui. lar pe Tharkay avea dreptul şi mai puţin să-l neglijeze. 

— O, foarte bine. Mă simt acasă, răspunse acesta. A 
trecut ceva vreme de când n-am mai fost în Anglia, dar 
eram destul de familiarizat cu Curtea Supremă, pe vremea 
aceea, spuse el, făcând semn cu capul către Palatul 
Parlamentului, unde se întrunea Curtea: cea mai înaltă 
Curte civilă a Scoției şi o cunoscută groapă a speranţelor 
spulberate, cu interminabile procese şi lupte pentru 
chestiuni mărunte ori averi. 

Părăsită acum de toţi avocaţii, judecătorii şi reclamanţi 
deopotrivă, doar câteva foi albe, mototolite, pe care vântul 
le lipise de trupul lui Temeraire ca nişte petice albe, mai 
aminteau de trecut. Laurence ştia că tatăl lui Tharkay 
fusese un om înstărit. Tharkay nu avea nimic. Fiul unei 
femei nepaleze ar fi avut un oarecare dezavantaj într-un 
tribunal britanic, bănuia Laurence, şi orice eroare în 
susţinerea pretențiilor lui ar fi fost exploatată cu uşurinţă. 

In orice caz, nu părea deloc entuziasmat să se afle 
acasă - dacă se considera acasă -, aşa că Laurence spuse, 
şovăitor: 

— Sper. 

După care încercă, stângaci, să sugereze că Tharkay s-ar 
putea gândi să-şi prelungească contractul, după ce vor fi 
rezolvat chestiunile delicate precum plata pentru serviciile 
deja prestate. Tharkay fusese plătit să-i conducă din China 
pe vechile drumuri ale mătăsii, dar între timp recrutase 
dragonii sălbatici pentru cauza lor, ceea ce impunea o 
bonificaţie ce depăşea mijloacele personale ale lui 
Laurence. Şi nu se puteau lipsi încă de serviciile lui, până 
când dragonii sălbatici nu erau integrați cumva în Aviaţie, 
Tharkay fiind, cu excepţia lui Temeraire, aproape singurul 
care putea să rostească mai mult de câteva cuvinte în 
limba lor cu inflexiuni ciudate. 

— Aş vorbi bucuros cu amiralul Lenton, în Dover, dacă n- 
ai nimic împotrivă, adăugă Laurence. 

Nici nu se gândea să discute o chestiune atât de 


neobişnuită cu fitece notabilitate aflată la comandă aici, 
după tratamentul de care avuseseră parte până acum. 

Tharkay ridică din umeri evaziv: 

— Mesagerul tău îşi pierde răbdarea, spuse el, făcând 
semn spre locul unde, într-un colţ al pieţei, băiatul se 
perpelea, aşteptându-l pe Laurence. 

Băiatul îl conduse pe scurtul drum în susul dealului, până 
la porţile castelului. De aici, Laurence fu escortat spre 
biroul amiralului de un ofiţer serviabil de marină, în haină 
roşie, străbătând un drum întortocheat către clădirea 
principală, prin curţi medievale de piatră, pustii şi lipsite de 
forfotă în lumina mohorâtă a primilor zori. Uşile erau 
deschise şi Laurence păşi înăuntru ţeapăn, cu umerii drepţi. 
Faţa îi încremenise într-o expresie dezaprobatoare, rigidă şi 
rece. 

— Domnule, spuse el, cu ochii fixaţi într-un punct al 
peretelui. Apoi, coborându-şi privirea, adăugă surprins: 
Domnule amiral Lenton? 

— Da, Laurence. Aşază-te. 

Amiralul îi făcu semn străjerului să plece şi uşa se închise 
peste ei şi peste încăperea cu iz de mucegai, tapetată cu 
cărţi. Lenton rămase o clipă tăcut. 

— Mă bucur al naibii să te văd, spuse el, în cele din urmă. 
Foarte mult mă bucur să te văd. Foarte mult. A 

Laurence era extrem de şocat de înfăţişarea lui. In anul 
ce se scursese de la ultima lor întâlnire, Lenton părea să fi 
îmbătrânit zece: părul îi albise complet, avea o privire 
ceţoasă, urduroasă, iar obrajii îi atârnau fleşcăiţi. 

— Sper că sunteţi bine, sănătos, domnule, spuse 
Laurence, profund întristat, fără să se mai întrebe de ce 
fusese Lenton transferat în nord, la Edinburgh, într-un loc 
mai liniştit. Se întreba doar ce boală îl măcinase în 
asemenea hal şi cine fusese numit comandant la Dover în 
locul lui. 

— 0... Lenton flutură mâna, apoi tăcu. Presupun că nu ți- 
a spus nimeni nimic, continuă el, după o clipă. Nu, aşa e, 
am convenit că nu putem risca să se afle. 

— Nu, domnule, răspunse Laurence, aţâţat din nou de 


scânteia furiei. N-am auzit nimic şi nu mi s-a spus nimic, în 
timp ce aliaţii noştri mă întrebau zilnic dacă am veşti de la 
Aviaţie, până când n-a mai avut niciun rost să întrebe. 

Le dăduse asigurări în nume personal comandanților 
prusaci. jJurase că Forţele Aeriene n-o să-i dezamăgească şi 
că promisa companie de dragoni, care ar fi putut întoarce 
sorții împotriva lui Napoleon în această ultimă campanie 
dezastruoasă, aveau să vină din moment în moment. El şi 
Temeraire rămăseseră şi luptaseră în locul lor, când 
dragonii nu-şi făcuseră apariţia, riscându-şi propria viaţă şi 
pe a celor din echipajul său într-o misiune din ce în ce mai 
lipsită de speranţă. Dar dragonii nu veniseră. 

Lenton nu răspunse imediat, doar murmură, clătinând 
gânditor din cap: 

— Da, aşa e, desigur. 

Bătu cu palma în birou, se uită la câteva hărtii, fără să le 
citească - întruchiparea dezinteresului. Laurence adăugă, 
mai aspru: 

— Domnule, îmi vine greu să cred că aţi fi împărtăşit o 
atitudine atât de perfidă şi atât de îngrozitor de obtuză. 
Victoria lui Napoleon n-ar fi fost deloc sigură, dacă ne-aţi fi 
trimis cei douăzeci de dragoni promişi. 

— Ce? Lenton ridică privirea. O, Laurence, nici vorbă de 
aşa ceva. Nu, nicidecum. Îmi cer scuze că am păstrat 
secretul, cât despre faptul că n-am trimis dragonii, n-a fost 
nevoie de nicio decizie. N-am avut ce dragoni să trimitem. 

Pieptul lui Victoriatus se umfla şi se micşora într-un ritm 
domol, măsurat. Avea nările roşii, deschise larg, cu o crustă 
groasă şi solzoasă la margini, iar în colţurile gurii, o spumă 
roz, uscată. Ochii îi erau închişi, însă, din când, între 
respiraţii, se deschideau puţin, pâcloşi şi orbi de oboseală. 
Tuşi o dată, răguşit şi sec, împroşcând sânge pe pământul 
din faţa lui şi apoi se lăsă cuprins de moleşeala somnului, 
singurul lucru de care era în stare. Căpitanul său, Richard 
Clark, zăcea pe un pat de campanie alături: nebărbierit, în 
aşternuturi murdare, cu un braţ peste ochi şi cu celălalt 
odihnindu-se pe piciorul din faţă al dragonului. Nu se mişcă 
nici măcar când cei doi se apropiară. 


După câteva momente, Lenton îl atinse pe Laurence pe 
braţ. 

— Vino, ajunge; hai să plecăm. 

Se retrase încet, sprijinindu-se apăsat într-un toiag şi îl 
conduse pe Laurence înapoi la castel, în susul dealului 
înverzit. Coridoarele nu mai păreau calme, la întoarcerea 
spre biroul amiralului, ci reduse la tăcere, cufundate într-o 
iremediabilă tristeţe. 

Laurence refuză un pahar de vin, prea buimăcit ca să se 
poată gândi la ceva înviorător. 

—E un fel de tuberculoză, îi explică Lenton, privind pe 
ferestrele care dădeau spre curtea adăpostului. 

Victoriatus şi alţi doisprezece dragoni uriaşi zăceau, 
separați de vechile paravânturi, mormane de crengi şi 
pietre năpădite de iederă. 

— Cât de răspândită...? întrebă Laurence. 

— Peste tot, răspunse Lenton. Dover, Portsmouth, 
Middlesbrough. Rezervaţiile din Wales şi Halifax. Gibraltar. 
Peste tot pe unde au umblat curierii. Pretutindeni. Se 
întoarse de la fereastră şi îşi reluă locul pe scaun: Am fost 
de-a dreptul proşti. Vezi tu, am crezut că e doar o răceală. 

— Dar am aflat despre asta înainte să ocolim Capul Bunei 
Speranţe, în drumul nostru spre est, zise Laurence, îngrozit. 
De atunci durează? 

— În Halifax a început în luna septembrie din anul al 
cincilea, răspunse Lenton. Medicii cred acum că de vină a 
fost dragonul american, Indianul acela uriaş: a fost ţinut 
acolo şi apoi primii noştri dragoni care s-au îmbolnăvit au 
fost cei care au împărţit cu el acelaşi transportor, în drum 
spre Dover. Apoi a izbucnit în Ţara Galilor, când a fost 
trimis în rezervaţia de acolo. E perfect sănătos, nici urmă 
de tuse ori strănut; aproape ultimul dragon din Anglia care 
nu e bolnav, cu excepţia câtorva pui pe care i-am pus la 
adăpost în Irlanda. 

— Ştiţi că v-am adus alţi douăzeci, interveni Laurence, 
găsind prilejul să-l informeze. 

— Da, ceata aia, de unde, din Turkestan? zise Lenton, 
dornic să continue. Am înţeles bine scrisoarea ta: erau 


tâlhari la drumul mare? 

— Aş spune mai degrabă că-şi apărau teritoriul, spuse 
Laurence. Nu sunt foarte simpatici, dar nu-s nici rău-voitori. 
Deşi, la ce folos douăzeci de dragoni, pentru toată Anglia... 
Se întrerupse: Lenton, sunt sigur că se poate face ceva- 
trebuie să se facă, adăugă el. 

Amiralul se mulţumi să scuture scurt din cap: 

— Leacurile obişnuite au ajutat cât de cât la început, 
explică el. Le-a potolit tusea şi aşa mai departe. Incă 
puteau să zboare, chiar dacă n-aveau poftă de mâncare. 
Răcelile sunt de obicei nişte bagatele pentru ei. Dar boala 
s-a lungit foarte mult şi, după o vreme, licorile au început 
să-şi piardă efectul... unii dragoni au început să se simtă 
mai rău... Se opri şi, după un lung moment, adăugă, cu 
efort: Obversaria a murit. 

— Dumnezeule mare! strigă Laurence. Domnule, sunt 
şocat să aud asta... profund îndurerat. 

Era o pierdere cumplită: zburase cu Lenton vreo 
patruzeci de ani, fusese dragonul-stindard la Dover în 
ultimii zece şi, cu toate că era relativ tânără, făcuse deja 
patru ouă. Fusese probabil cea mai bună zburătoare din 
Anglia, abia se găseau câţiva dragoni care să concureze cu 
ea pentru titlu. 

—Asta s-a întâmplat în... lasă-mă să-mi amintesc... 
August, spuse Lenton, de parcă n-ar fi auzit nimic. După 
Inlacrimas, dar înainte de Minacitus. Pe unii boala îi 
afectează mai rău decât pe alţii. Cei foarte tineri rezistă cel 
mai bine, iar cei bătrâni o târâie multă vreme. Cei între 
două vârste au murit. Au murit primii, oricum. Presupun că 
se vor duce cu toţii, în cele din urmă. 


— Căpitane, spuse Keynes. Îmi pare rău. Orice imbecil 
poate bandaja o rană de glonţ şi e foarte probabil să te 
alegi cu un imbecil în locul meu. Dar nu pot să rămân cu cel 


mai sănătos dragon din Anglia, când adăposturile-carantină 
sunt pline de bolnavi. 

— Înţeleg perfect, domnule Keynes, şi nu e nevoie să spui 
mai mult, zise Laurence. Zbori cu noi măcar până la Dover? 

— Nu. Victoriatus nu va rezista până la sfârşitul 
săptămânii şi voi aştepta să iau parte la disecţie cu dr. 
Harrow, răspunse Keynes, cu un soi brutal de pragmatism 
care îl făcu pe Laurence să tresară. Poate vom învăţa ceva 
despre caracteristicile bolii. Câţiva dintre curieri mai zboară 
încă. Unul mă va duce mai departe. 

— Ei, bine spuse Laurence, strângând mâna doctorului, 
sper că te vom revedea curând printre noi. 

— Eu sper că nu, răspunse Keynes, în obişnuitul său stil 
caustic. Dacă o să mă vedeţi, înseamnă că o să duc lipsă de 
pacienţi, ceea ce, judecând după evoluţia acestei boli, va 
însemna că au murit cu toţii. 

Laurence nu putea spune că pierderea lui Keynes îl 
demoraliza: era oricum cu moralul la pământ, aşa că nu 
mai conta aproape deloc. Medicii dragonilor nu erau nici pe 
departe atât de incompetenţi precum confrații lor din 
marină şi, în ciuda celor spuse de Keynes, Laurence nu se 
temea de eventualul său succesor, dar să pierzi un om bun, 
care şi-a dovedit curajul şi devotamentul şi ale cărui 
excentricităţi le cunoşti, nu era niciodată plăcut. lar lui 
Temeraire n-avea să-i placă. 

— Nu e rănit? insistă dragonul. Nu e bolnav? 

— Nu, Temeraire, dar e nevoie de el în altă parte, 
răspunse Laurence. E un medic cu experienţă. Şi sunt sigur 
că n-ai vrea să-i lipseşti de îngrijirea lui pe camarazii tăi 
care suferă de această boală. 

— Ei, bine, dacă Maximus sau Lily vor avea nevoie de el... 
zise Temeraire ursuz, trasând şanţuri în pământ. O să-i 
revăd curând? Sunt sigur că nu pot fi chiar aşa de bolnavi. 
Maximus e cel mai mare dragon pe care l-am văzut 
vreodată, chiar dacă am fost în China. Sunt sigur c-o să se 
refacă repede. 

— Nu, dragul meu, spuse Laurence tulburat şi îi dădu cea 
mai proastă dintre veşti: Niciunul dintre cei bolnavi nu şi-a 


revenit şi trebuie să ai multă grijă să nu te apropii deloc de 
zona de carantină. 

— Dar nu pricep, zise Temeraire. Dacă nu-şi revin, 
atunci... 

Dragonul se opri. Laurence îşi feri privirea. Bineînţeles că 
Temeraire nu înţelegea. Dragonii erau fiinţe rezistente şi 
multe rase puteau trăi mai bine de-un secol. S-ar fi putut 
aştepta, pe bună dreptate, să-i aibă alături pe Maximus şi 
pe Lily o perioadă mai lungă decât viaţa unui om, dacă nu 
cumva îi pierdea în război. 

În cele din urmă, Temeraire zise, năucit: 

— Dar am atâtea să le spun... Am venit pentru ei. Ca să 
ştie că dragonii pot să scrie şi să citească şi să aibă avere. 
Şi să facă şi altceva decât să lupte. 

— O să le scriu o scrisoare din partea ta, pe care le-o 
putem trimite, împreună cu salutările tale. Vor fi mai fericiţi 
să te ştie bine, sănătos, ferit de molimă, decât să te vadă, 
punctă Laurence. Temeraire nu răspunse. Stătea neclintit, 
cu capul vârât în piept. Vom fi prin apropiere, continuă 
Laurence, după o clipă, şi poţi să le scrii în fiecare zi, dacă 
vrei. După ce ne terminăm treaba. 

— Să patrulăm, presupun, zise Temeraire, cu o nuanţă 
neobişnuită de amărăciune în glas. Şi să facem exerciţii 
stupide în formaţie. În timp ce toţi sunt bolnavi şi nu putem 
să-i ajutăm cu nimic. 

Laurence îşi cobori privirea, la noile lor ordine, aflate în 
pachetul din pânză uleiată împreună cu toate documentele 
lui. Nu avea nicio vorbă de alinare pentru Temeraire: erau 
trimişi de urgenţă la Dover, unde, cel mai probabil, 
previziunile lui urmau să se împlinească în totalitate. 

Când se prezentă la cartierul general din Dover, imediat 
după aterizare, Laurence avu parte de o primire deloc 
încurajatoare. Fu lăsat să aştepte timp de treizeci de 
minute în holul din faţa biroului noului amiral, ascultând 
vocile, uşor de desluşit, din spatele uşii grele de stejar. O 
recunoscu pe Jane Roland, ţipând, dar glasurile care îi 
răspunseră nu-i erau cunoscute. Laurence se ridică brusc în 
picioare, îndreptându-se, când uşa se dădu în lături. Un 


bărbat înalt, în uniformă de marină, năvăli afară din 
încăpere cu hainele şi chipul răvăşite şi cu obrajii pătaţi de 
o oarecare roşeaţă, sub perciuni. Nu se opri, dar îi aruncă 
lui Laurence o privire furioasă înainte să plece. 

— Intră, Laurence, intră! strigă Jane şi Laurence păşi 
înăuntru. 

Jane stătea în picioare, alături de un bărbat mai în vârstă, 
îmbrăcat surprinzător pentru un amiral, într-o tunică neagră 
şi pantaloni trei sferturi şi încălţat cu pantofi cu catarame. 

— Cred că nu-l cunoşti pe doctorul Wapping, zise Jane. 
Domnule, acesta este căpitanul Laurence al lui Temeraire. 

— Domnule, spuse Laurence, şi făcu o plecăciune 
adâncă, pentru a-şi masca disperarea şi confuzia. 

Poate că numirea unui medic la comanda adăpostului, 
când toţi dragonii erau în carantină, putea părea logică, din 
punctul de vedere al unora străini de aviaţie, la fel ca 
ideea- pe care i-o prezentase un prieten de familie, pe 
când îl ruga să ajute o rudă mai puţin norocoasă- de a 
promova un medic (nici măcar un medic de marină) la 
comanda unei nave-spital. 

— Căpitane, sunt onorat să te cunosc, spuse dr. Wapping. 
Amirale, eu am să mă retrag, adăugă el. Îmi cer scuze că 
am pricinuit o scenă atât de neplăcută. 

— Nici vorbă!  Nemernicii ăia din Comitetul de 
Aprovizionare sunt o şleahtă de ticăloşi care ar trebui 
spânzurați şi mă bucur să-i pun la punct. O zi bună îţi 
doresc. Tu ce zici, Laurence? întrebă Jane, când Wapping 
închise uşa după el. |ţi vine să crezi că nenorociţilor nu le 
ajunge că bietele făpturi nu mai mănâncă nici cât 
păsărelele, ba ne mai şi trimit vite bolnave şi sfrijite? Dar ce 
primire e asta! Jane îl apucă de umeri şi îl sărută sonor pe 
obraji. Arăţi ca naiba. Ce s-a întâmplat cu haina ta? Vrei un 
pahar de vin? Fără să aştepte răspunsul, Jane turnă pentru 
amândoi. Laurence luă paharul, într-un soi de buimăceală 
speriată. Am toate scrisorile tale, continuă Jane, aşa că, în 
mare, ştiu ce-ai făcut până acum. Trebuie să-mi ierți 
tăcerea, Laurence. Mi s-a părut mai uşor să nu scriu nimic 
decât să omit singurul lucru care avea vreo importanţă. 


— Nu, adică da, desigur, bâigui el şi se aşeză alături de 
ea lângă foc. 

Haina lui Jane era aruncată peste braţul scaunului. Acum, 
că se uita, vedea pe umeri a patra tresă, cea de amiral, şi 
un magnific şnur împletit împodobind pieptul hainei. Şi faţa 
lui Jane era schimbată, dar nu în bine. Slăbise cel puţin şase 
kilograme, după părerea lui, iar părul ei negru, tuns scurt, 
era brăzdat de fire albe. 

— Ei, îmi pare rău că arăt în halul ăsta, spuse ea mâhnită 
şi râse, când Laurence încercă să se scuze. Nu, Laurence, 
ne ramolim cu toţii, trebuie să recunoaştem. Presupun că l- 
ai văzut pe bietul Lenton. A rezistat ca un erou trei 
săptămâni, după moartea ei, dar apoi l-am găsit pe 
podeaua dormitorului său, într-o criză de apoplexie. N-a 
putut să vorbească o săptămână fără să se bâlbâie. Şi-a 
revenit binişor, după aceea, dar a rămas o umbră a celui 
ce-a fost. 

— Îmi pare rău. Dar beau pentru promovarea ta, spuse 
Laurence şi, cu un efort herculeean, reuşi să dea paharul 
peste cap. 

— Mulţumesc, dragă prietene, răspunse ea. M-aş umfla în 
pene, dacă lucrurile ar sta altfel. Şi dacă belelele n-ar veni 
una după alta. Ne descurcăm destul de bine când suntem 
lăsaţi de capul nostru, dar am de-a face, vreau, nu vreau, 
cu aceste fiinţe idioate de la Amiralitate. Înainte să vină aici 
sunt informaţi şi iar informaţi, şi totuşi, mă privesc zâmbind 
prosteşte şi cloncăne, de parcă n-aş fi zburat pe spinarea 
unui dragon înainte să iasă ei din scutece. Şi apoi se 
holbează la mine dacă-i fac cu ou şi cu oţet pentru că mă 
linguşesc ca nişte scutieri. 

— Presupun că le e greu să se obişnuiască, spuse 
Laurence, compătimindu-i de fapt. Mă mir că Amiralitatea 
a... 
Laurence se opri, prea târziu, simțind că păşea pe un 
teren minat. Era greu de contestat faptul că, pentru a pune 
la treabă dragonii Longwing - poate cea mai fioroasă rasă a 
Angliei - trebuia să se recurgă la orice mijloace şi, întrucât 
aceştia nu acceptau decât îngrijitori femei, asta li se oferea. 


Laurence regreta că era necesar ca o făptură gingaşă să fie 
smulsă din locul cuvenit în societate şi aruncată în 
vâltoarea primejdiei, dar măcar aceste femei erau crescute 
pentru aşa ceva. lar la nevoie, trebuiau să acţioneze ca 
lideri de formaţie, transmițând manevrele către flancuri. 
Dar asta era cu totul altceva decât un grad de amiral. Ca să 
nu mai spunem că era vorba despre comanda celui mai 
mare adăpost din Anglia, şi poate cel mai important. 

—Bineiînţeles că nu le-a convenit, dar n-au avut de ales, 
explică Jane. Portland a refuzat să vină de la Gibraltar, 
Laetificat nu mai face faţă unei călătorii pe mare. Aşa că 
am rămas doar eu şi Sanderson. lar el se face de râs. Se 
ascunde în colţuri şi plânge ca o muiere, de parcă asta ar 
folosi la ceva. A participat la nouă acţiuni ale flotei, dacă-ţi 
vine să crezi. Apoi Jane îşi trecu mâna prin părul ciufulit şi 
oftă: Nu contează, nu trebuie să te iei după mine, Laurence. 
Eu sunt neîngăduitoare, iar Animosia a lui e bolnavă. 

— Şi Excidium? îndrăzni Laurence. 

— Excidium e o pasăre bătrână şi tăbăcită. Şi ştie cum 
să-şi păstreze puterea. Are înţelepciunea să mănânce, chiar 
dacă n-are poftă. O să se mai învârtă pe-aici o bună bucată 
de vreme, şi ştii că are aproape un secol de activitate. Mulţi 
de vârsta lui au renunţat deja la tot şi s-au retras în 
rezervaţii. Jane zâmbi, dar nu din toată inima. Gata. Am fost 
curajoasă. Să trecem la lucruri mai plăcute: mi-ai adus 
douăzeci de dragoni şi, Doamne, mare nevoie am de ei! Hai 
să mergem să-i vedem. 


— E o pacoste şi jumătate, recunoscu Granby, cu glas 
scăzut, în timp ce priveau trupul şerpuit al Iskierkăi: din 
sumedenia de ţepuşe mici, ca nişte ace, se înălţau firişoare 
de aburi palizi. Şi n-am scăpat-o din ochi, domnule, îmi pare 
rău. 

Iskierka se instalase deja după bunul ei plac, chiar dacă 
nu şi al celorlalţi, săpând cu ghearele o groapă adâncă în 
poiana ei, de lângă cea a lui Temeraire, şi umplând-o apoi 
cu cenuşă. O obținuse arzând în groapă vreo două duzini de 
copăcei, pe care îi smulsese din rădăcini, fără să-i pese de 


nimic. Pe urmă adăugase la amestecul cenuşiu şi prăfos 
nişte bolovani, pe care îi încălzise doar atât cât trebuia, 
înainte să se culce comod în cuibul ei. Focul şi fumul lui 
care stăruia în aer se vedeau de la o oarecare distanţă, 
chiar şi de la casele fermierilor din apropierea adăpostului, 
astfel că, în doar câteva ore, sosirea ei generase deja 
numeroase reclamaţii şi multă panică. 

— O, ai făcut destul ţinând-o legată pe drum, fără măcar 
să-i oferi o vacă, spuse Jane, mângâind trupul adormit al 
femelei-dragon. N-au decât să mi se smiorcăie cât vor, 
pentru un scuipător de flăcări. Şi poţi fi sigur că Forţele 
Navale îţi vor slăvi numele când vor auzi că avem şi noi 
unul, în sfârşit. Bravo, felicitările mele! Îmi face plăcere să 
te confirm în grad, căpitane Granby. Ai vrea să faci tu 
onorurile, Laurence? 

Cei mai mulţi dintre membrii echipajului lui Laurence se 
apucaseră deja s-o spele pe Iskierka şi să curețe jăraticul 
care zbura din groapă, amenințând să pârjolească tot 
adăpostul, dacă-l lăsau nesupravegheat. Deşi obosiţi şi 
murdari de cenuşă, nu plecase niciunul. Stăteau prin 
preajmă din proprie iniţiativă, fără să aibă nevoie de vreun 
ordin, iar acum, la o singură vorbă murmurată de 
locotenentul Ferris, se alinară să vadă cum Laurence agaţă 
a doua pereche de epoleţi aurii pe umerii lui Granby. 

— Domnilor, îi îndemnă Jane, când Laurence isprăvi. 

Şi cu toţii strigară - din toată inima, deşi cu glasuri uşor 
pierite - de trei ori „Ura!“ pentru îmbujoratul Granby, iar 
Ferris şi Riggs se apropiară să-i strângă mâna. 

— O să avem grijă să-ţi repartizăm un echipaj, deşi e încă 
devreme pentru ea, spuse Jane, după ce grupul strâns la 
ceremonie se împrăştie şi începură să-i prezinte dragonii 
sălbatici. Acum nu ducem lipsă de oameni, din păcate. 
Hrăneşte-o de două ori pe zi, vezi cum am putea s-o ajutăm 
să crească mai repede şi, când nu doarme, o să te iniţiez în 
manevrele Longwing. Nu ştiu dacă Iskierka se poate arde 
cu propriul acid, aşa cum se întâmplă cu aceşti dragoni, dar 
nu e cazul să aflăm din experienţă. 

Granby clătină din cap. Nu părea deloc pus în dificultate 


de faptul că trebuia să primească ordine de la o femeie. La 
fel ca Tharkay, care se lăsase convins să mai rămână o 
vreme, fiind unul dintre puţinii care aveau o oarecare 
influenţă asupra dragonilor sălbatici. Părea mai degrabă 
amuzat, în sinea lui, după ce în primul moment îi aruncase 
lui Laurence o privire întrebătoare. Întrucât Jane insistase 
să fie dusă imediat la dragonii proaspăt sosiți, Laurence nu 
avusese timp să-l prevină. Însă Tharkay nu-şi trădă deloc 
surprinderea. Se înclină politicos în faţa ei şi făcu 
prezentările cu calm. 

Arkady şi ceata lui nu fuseseră mai îndurători cu poienile 
lor decât Iskierka, preferând să doboare toţi copacii care îi 
despărţeau şi să se grupeze într-un morman uriaş. Aerul de 
decembrie nu-i deranja, fiind obişnuiţi cu regiunile mult mai 
reci din Munţii Pamir, dar se plângeau de umezeală, iar 
când înţeleseră că în faţa lor se afla comandantul 
adăpostului, îi cerură imediat socoteală cu privire la vacile 
promise, una pe zi, cu care fuseseră ademeniţi în misiune. 

— Susţin că dacă într-o anumită zi se întâmplă să nu-şi 
primească raţia, aceasta li se cuvine şi pot s-o revendice pe 
viitor, explică Tharkay, stârnind râsul lui Jane. 

— Spune-le că vor avea câte vite poftesc, oricând, şi, 
dacă sunt prea suspicioşi ca să se mulţumească doar cu 
cuvântul meu, o să le facem un răboj: fiecare poate să ia 
unul dintre buştenii pe care i-au doborât şi să-l ducă în 
ţarcurile de hrănire, ca să facă un semn pentru fiecare vită, 
spuse Jane, mai mult amuzată decât ofensată de aceste 
negocieri. Întreabă-i, te rog, dacă acceptă o rată de schimb, 
doi porci pentru o vacă sau două oi, ca să mai diversificăm 
puţin. 

Dragonii sălbatici îşi apropiară capetele, şuşotiră, 
şuierară şi fluierară, într-o hărmălaie care rămânea un 
secret doar datorită obscurităţii limbii lor. În cele din urmă, 
Arkady se întoarse şi se declară dispus să încheie o 
învoială, însă insistă ca în cazul caprelor să fie trei la o 
vacă, întrucât priveau cu oarecare dispreţ acest animal, 
obţinut cu uşurinţă la ei acasă şi de obicei sfrijit. 

Jane se înclină în faţa lui, pecetluind înţelegerea, iar 


Arkady dădu din cap, cu o expresie de profundă satisfacţie, 
pe care pata roşie care-i acoperea un ochi şi cobora pe gât 
o făcea şi mai piraterească. 

— Sunt o şleahtă de tâlhari, băgaţi de seamă, spuse Jane, 
în timp ce-i conducea spre biroul ei, dar nu mă îndoiesc de 
calităţile lor de zburători: cu muşchii pe care-i au, pot să 
reziste în aer mai mult decât orice dragon din categoria lor 
de greutate, şi mă bucur să le umplu burţile pentru asta. 


— Nu, domnule, n-o să fie nicio problemă, spuse 
administratorul comandamentului, cu glas scăzut, 
referindu-se la găsirea unor camere pentru Laurence şi 
ofiţerii lui. 

Chiar dacă apăruseră din senin şi pe nepusă masă. 

Cei mai mulţi căpitani şi ofiţeri erau instalaţi afară, în 
zona de carantină, cu dragonii lor bolnavi, în ciuda vremii 
friguroase şi umede, iar clădirea era pustie- goală şi 
tăcută, cum nu fusese nici în cea mai proastă perioadă de 
dinainte de Trafalgar, când aproape toate formaţiile 
plecaseră spre sud să pună osul la înfrângerea flotelor 
franceze şi spaniole. 

Băură cu toţii împreună în sănătatea lui Granby, dar 
petrecerea se sparse devreme şi Laurence nu avea chef să 
mai rămână: câţiva locotenenţi posomorâţi, stând la o 
masă întunecată într-un colţ, fără să scoată o vorbă; un 
căpitan mai în vârstă, sforăind cu capul sprijinit de 
marginea fotoliului său, cu o sticlă goală de brandy lângă 
cot. Laurence cină singur în camera lui, aproape de foc. 
Aerul era rece, din cauza camerelor goale cu care se 
învecina. 

Auzind o bătaie uşoară, deschise aşteptându-se să fie 
Jane sau unul dintre oamenii lui, cu vorbă de la Temeraire. 
Fu surprins să-l vadă, în schimb, pe Tharkay. 

— Intră, te rog, îl pofti Laurence, şi adăugă cu întârziere: 
Sper că-mi vei ierta ţinuta. 

Camera era în dezordine şi Laurence împrumutase un 
halat de casă din garderoba părăsită a cuiva. Era mult prea 
larg la brâu şi şifonat. 


— Am venit să-mi iau rămas-bun, spuse Tharkay şi clătină 
din cap, după ce Laurence îi adresă o întrebare 
stânjenitoare: Nu, n-am de ce să mă plâng, însă nu sunt de- 
al vostru. Nu vreau să rămân doar ca să fiu translator, este 
un rol care va deveni curând inutil. 

— Mi-ar face plăcere să vorbesc cu amiralul Roland... 
poate o misiune... spuse Laurence, bâlbâindu-se. 

Nu ştia ce era de făcut şi cum se rezolvau asemenea 
lucruri în aviaţie. Şi le imagina mult mai puţin rigide şi 
birocratice decât în armata terestră ori în marină, însă nu 
voia să promită ceva ce s-ar putea dovedi imposibil. 

— Am vorbit deja cu ea, spuse Tharkay, şi am primit una, 
chiar dacă diferită de ce aveai tu în minte. Mă întorc în 
Turkestan să mai aduc şi alţi dragoni sălbatici, dacă pot 
convinge vreunul să ni se alăture în condiţii similare. 

Laurence ar fi fost mult mai fericit să ştie că dragonii 
sălbatici pe care-i aveau deja puteau fi cât de cât controlaţi, 
lucru şi mai greu de realizat după plecarea lui Tharkay. Dar 
nu putea obiecta. Era greu de crezut că mândria i-ar fi 
permis să rămână ca o a cincea roată la căruţă, chiar dacă 
neastâmpărul său nu era singurul care-l îndemna să plece. 

— Mă voi ruga să te întorci sănătos, spuse Laurence, 
invitându-l, în schimb, la un pahar de vin de porto, la cină. 


— Ce pasăre rară ne-ai adus, Laurence, constată Jane în 
biroul ei, a doua zi dimineaţă. Ar trebui să-l plătesc cu 
greutatea lui în aur, dacă Amiralitatea n-ar protesta. Să 
convingă douăzeci de dragoni să iasă din pădure, ca Merlin! 
Sau ăsta era Sfântul Patriciu? In orice caz, îmi pare rău să 
te lipsesc de ajutorul lui şi te rog să nu mă consideri 
nerecunoscătoare, deşi ai tot dreptul să te plângi. Ar fi 
ajuns miracolul să ne-o aduci pe Iskierka şi un singur ou 
nevătămat, dacă ne gândim cum se zbenguie Bonaparte pe 
tot continentul, darămite o ceată de tâlhari amabili! Dar, în 
situaţia în care ne aflăm, nu pot rata şansa de a avea mai 
mulţi, oricât de răi şi de sfrijiţi ar putea fi. 

Harta Europei era desfăşurată pe masa ei, acoperită de 
grupuri mari de semne reprezentând dragonii, de la 


hotarele vestice ale fostului teritoriu al Prusiei până la 
graniţa Rusiei. 

— De la Jena la Varşovia în trei săptămâni, spuse ea, în 
timp ce unul dintre mesagerii ei le turna vin. N-aş fi dat doi 
bani pe informaţia asta, dacă nu ai fi adus-o tu personal, 
Laurence. Şi, dacă n-am fi primit-o şi de la Forţele Navale, 
te-aş fi trimis direct la medic. 

Laurence clătină aprobator din cap. 

— Şi am o grămadă de lucruri să-ţi spun despre tacticile 
aeriene ale lui Bonaparte, care s-au schimbat total. 
Formaţiile sunt inutile împotriva lui. La Jena, prusacii au fost 
depăşiţi, total depăşiţi. Trebuie să începem neîntârziat să 
născocim riposte la noile lui metode. 

Dar Jane clătina deja din cap. 

— Ştii, Laurence, că am mai puţin de patruzeci de 
dragoni apți de zbor? lar el n-o să vină cu mai puţin de-o 
sută decât dacă-i nebun. N-are nevoie de nicio tactică 
iscusită ca să ne vină de hac. În ceea ce ne priveşte, n-are 
cine să înveţe ceva nou. 

Dimensiunea dezastrului îl amuţi: patruzeci de dragoni să 
încerce să patruleze pe toată coasta Canalului şi să ofere 
acoperire navelor din blocadă! 

— Nouă acum ne trebuie timp, continuă Jane. Avem o 
duzină de pui în Irlanda, feriţi de molimă, şi de două ori mai 
multe ouă care trebuie să eclozeze în următoarele şase 
luni: ne-am ocupat de înmulţire din vreme. Dacă amicul 
nostru Bonaparte e bun să ne acorde un an, lucrurile o să 
mai arate cumva: aceste noi baterii de coastă pe poziţii, 
puii mărişori, dragonii tăi sălbatici integrați, ca să nu mai 
pomenim de Temeraire şi de noua noastră femelă care 
scuipă flăcări. 

— O să ne dea un an? întrebă Laurence, uitându-se la 
socotelile de pe hartă: încă nu erau prea mulţi pe coasta 
Canalului, dar văzuse cu ochii lui cât de iute se putea mişca 
acum oastea lui Napoleon, purtată de dragoni. 

— Nici măcar un minut, dacă îi ajunge la urechi ceva 
despre situaţia noastră jalnică, răspunse Jane. Dar să lăsăm 
asta... Ei, bine, am auzit că şi-a făcut o foarte bună prietenă 


în Varşovia, o contesă poloneză, de o frumuseţe răpitoare, 
se spune. Şi ar vrea să se însoare cu sora ţarului. Îi dorim 
succes în viaţa amoroasă şi sperăm să petreacă timp cât 
mai mult şi mai plăcut umblând după fuste. Dacă e înţelept, 
va alege o noapte de iarnă ca să traverseze Canalul, iar 
zilele au început să se mărească... Însă poţi fi sigur că dacă 
află cât de slab ne prezentăm la sol, va veni iute ca fulgerul 
şi va lăsa naibii femeile. Aşadar, sarcina noastră, pentru 
moment, este să-l ţinem în ceaţă. Un an. Apoi vom avea 
ceva de făcut. Dar până atunci, voi toţi trebuie să... 

— Oh, să patrulăm! exclamă Temeraire cu disperare în 
glas, când Laurence îi aduse la cunoştinţă ordinele. 

— Imi pare rău, dragul meu, spuse Laurence. Sincer, 
foarte rău, dar dacă vrem să-i ajutăm cumva pe prietenii 
noştri, va trebui să preluăm acele sarcini pe care ei au fost 
nevoiţi să le lase deoparte. Temeraire tăcea şi cugeta, 
neconsolat. Încercând să-l înveselească, Laurence adăugă: 
Dar nu trebuie să abandonăm cauza ta, în niciun caz. Am 
să-i scriu mamei şi acelor cunoştinţe ale mele care ne-ar 
putea da cel mai bun sfat cum să procedăm... 

— La ce bun, îl întrerupse Temeraire nefericit, când toţi 
prietenii noştri sunt bolnavi şi nu se poate face nimic pentru 
ei? Ce contează dacă un dragon nu e lăsat să viziteze 
Londra, dacă oricum nu poate să zboare nici măcar o oră? 
lar Arkady nu dă doi bani pe libertate, oricum. El nu vrea 
altceva decât vite. Mi-e totuna dacă patrulăm. Sau chiar să 
facem exerciţii în formaţie. 

Aceasta era starea de spirit cu care porniră să zboare, 
urmaţi de o duzină de dragoni sălbatici, mai preocupaţi să 
se ciorovăiască între ei decât să fie atenţi la cer. Temeraire 
nu avea niciun chef să-i pună la punct, iar cu Tharkay 
plecat, cei câţiva nefericiţi ofiţeri de pe spinările lor n-aveau 
nicio şansă să exercite vreo formă de control asupra lor. 

Cum nu duceau lipsă de ofiţeri, cu atâţia oameni rămaşi 
la bază din cauză că dragonii lor erau bolnavi, aceşti tineri 
fuseseră aleşi pentru talentul lor la limbi. Dragonii sălbatici 
erau cu toţii mult prea bătrâni ca să înveţe cu uşurinţă o 
limbă nouă. Aşa că ofiţerii erau nevoiţi s-o înveţe ei pe-a 


lor. Să-i auzi fluierând şi cloncănind silabele greoaie ale 
limbii Durzagh se transformă curând dintr-o distracţie într-o 
adevărată pacoste pentru urechi, dar trebuia suportată. 
Nimeni nu putea vorbi limba cât de cât fluent, cu excepţia 
lui Temeraire şi a unora dintre ofiţerii mai tineri ai lui 
Laurence, care prinseseră câte ceva în timpul călătoriei 
spre Istanbul. 

Laurence pierduse deja pentru cauză doi dintre ofiţerii 
săi, oricum împuţinaţi: unul dintre puşcaşi, Dunne, şi 
Wickley, un nacelist, cunoşteau amândoi o boabă de 
Durzagh, cât să le explice dragonilor sălbatici semnalele de 
bază, şi nu erau atât de tineri încât preluarea unor funcţii 
de comandă să pară absurdă. Fuseseră instalaţi la bordul 
lui Arkady într-o poziţie de autoritate cât se poate de 
teoretică: nu exista, desigur, nimic din acea legătură 
naturală pe care prima înhămare părea s-o realizeze, iar 
Arkady era mai dispus să-şi urmeze propriile capricii decât 
orice ordine ar fi putut ei da. Căpetenia dragonilor sălbatici 
spusese deja că era absurd să zboare peste ocean, un 
teritoriu fără rost, care nu ar trezi interesul niciunui dragon 
cu capul pe umeri, iar probabilitatea ca acesta să schimbe 
direcţia în orice moment, în căutarea altei distracţii, i se 
părea lui Laurence foarte mare. 

Pentru prima lor expediţie, Jane le stabilise un traseu de- 
a lungul coastei. Perspectiva unei ciocniri era exclusă, atât 
de aproape de uscat, dar cel puţin ţărmul stâncos le trezi 
dragonilor interesul, la fel ca forfota navelor din apropiere 
de Portsmouth. Işi  continuară drumul pe lângă 
Southampton şi spre vest, către Weymouth, în ritm de 
plimbare.  Dragonii sălbatici  recurgeau la  acrobaţii 
nebuneşti ca să se distreze, săltând la înălţimi ce li s-ar fi 
părut ameţitoare, dacă n-ar fi crescut printre cei mai mari 
munţi de pe pământ, şi plonjând în absurde şi periculoase 
manevre de picaj, atât de aproape de valuri încât apa se 
înspuma în urma lor. Îşi iroseau zadarnic energia, însă fiind 
cu mult mai bine hrăniţi decât înainte, aveau chiar un 
surplus, pe care Laurence se bucura să-l vadă cheltuit într- 
un mod atât de cumpătat, chiar dacă ofiţerii care se agăţau 


de hamuri, cu stomacul întors pe dos, nu erau de aceeaşi 
părere. 

—Am putea încerca să pescuim, sugeră Temeraire, 
întorcând capul, când Gherni ţipă deasupra lor pe 
neaşteptate, şi lumea se învârti şi se răsuci când Temeraire 
se avântă într-o parte: un P&cheur-Raye zbură pe lângă ei şi 
păcănitul puştilor se dezlănţui de pe spinarea lui ca o 
cascadă. 

—La posturi! strigă Ferris, în timp ce oamenii se 
îmbulzeau:  naceliştii aruncau câteva bombe asupra 
dragonului francez de dedesubt, iar Temeraire schimba 
direcţia, urcând. 

Arkady şi dragonii sălbatici scoteau ţipete ascuţite, 
rotindu-se agitaţi. Se aruncară însetaţi asupra inamicului: o 
formaţie uşoară de şase, într-un zbor de cercetare, după 
câte putea desluşi Laurence printre norii joşi. P&cheurul era 
cel mai mare dintre ei, iar ceilalţi, toţi curieri de talie 
uşoară- mai puţini şi mai mici decât ei, aşadar, şi 
nechibzuiţi, de se apropiaseră atât de mult de ţărmul 
britanic. 

Nechibzuiţi sau poate temerari. Laurence se gândi 
posomorât că era imposibil ca francezii să nu fi remarcat că 
ultima lor ciocnire nu atrăsese nicio intervenţie din partea 
adăposturilor. 

— Laurence, mă duc după Pe&cheurul ăla. Arkady şi ai lui 
se vor ocupa de ceilalţi, spuse Temeraire, întorcându-şi 
capul în timp ce cobora în picaj. 

Dragonii sălbatici nu erau sfioşi deloc şi, după 
comportamentul lor, păreau hărţuitori înnăscuţi. Laurence 
considera că puteau lăsa liniştiţi dragonii mai mici cu totul 
în seama lor. 

— Vă rog să nu vă angajaţi într-un atac susţinut! strigă el 
prin portavoce. Doar alungaţi-i de la mal, cât puteţi de 
repede... 

Bubuitul bombelor, explodând dedesubt, îl întrerupse. 

Lipsit de speranţa unui atac surpriză, P&cheurul ştia că 
Temeraire îl depăşea în toate privinţele, fiind un zburător 
mai agil şi făcând parte dintr-o cu totul altă categorie de 


greutate. După ce riscaseră şi pierduseră o dată, era 
limpede că el şi căpitanul lui nu erau dispuşi să-şi încerce 
din nou norocul. Nici nu apucă Temeraire să se 
năpustească, şi P&cheurul cobori spre apă şi se îndepărtă 
bătând iute din aripi deasupra valurilor, în timp ce trăgătorii 
lui îi acopereau retragerea cu foc continuu. 

Laurence îşi îndreptă atenţia spre urletele furioase ale 
dragonilor sălbatici care se auzeau de sus: abia se 
desluşeau, căci îi ademeniseră pe francezi în înaltul cerului, 
unde, obişnuiţi fiind cu aerul rarefiat, erau în avantaj. 

— Unde naiba mi-e luneta? întrebă Laurence, smulgând-o 
din mâna lui Allen. 

Dragonii sălbatici se amuzau aţâţându-i. Ţâşneau spre 
cei francezi şi se retrăgeau iute, stârnind o larmă răguşită, 
dar nu era o luptă propriu-zisă. Acest joc ar fi mers în 
sălbăticie, să alunge o bandă rivală, gândi Laurence, mai 
ales una pe care o copleşeau numeric, dar nu credea că 
francezii puteau fi puşi atât de uşor pe fugă - ceea ce se şi 
adeveri sub privirea lui: cinci dragoni inamici, toţi doar nişte 
mici Pou-de-Ciel, se strânseră în formaţie şi se năpustiră 
prin norul de dragoni sălbatici. 

Dragonii sălbatici, care continuau să facă pe vitejii, se 
împrăştiară prea târziu ca să scape din bătaia armelor şi 
acum unele dintre ţipetele lor ascuţite erau cu adevărat de 
durere. Temeraire bătea furios din aripi şi coastele i se 
umflau ca velele în vânt. Respira adânc, ca să se poată 
ridica atât de mult, dar nu-i era uşor să se înalțe până la ei 
şi, odată ajuns acolo, avea să fie în dezavantaj faţă de micii 
dragoni francezi. 

— Trage o salvă, repede, şi arată-le semnalul de 
coborâre! îi strigă Laurence lui Turner, fără prea multă 
speranţă, dar când acesta ridică steagurile, dragonii 
sălbatici coborâră iute în picaj, făcând fără şovăire scut în 
jurul lui Temeraire. 

Arkady mormăia indignat, împungând-o neliniştit cu botul 
pe Wringe. Era rănită cel mai grav şi pielea-i cenuşie era 
plină de dâre şi mai întunecate de sânge. Incasase o 
mulţime de proiectile în carne şi unul în aripa dreaptă, care 


o izbise oblic şi săpase un şanţ lung şi urât care-i traversa 
membrana moale şi două ţepuşe. Se înclina chinuită în aer, 
încercând să şi-o menajeze. 

— Trimiteţi-o la țărm, spuse Laurence, fără să aibă nevoie 
de portavoce, dragonii fiind îngrămădiţi atât de aproape 
încât parcă vorbeau într-o poiană, nu în văzduh. Şi vă rog 
să le spuneţi din nou să nu stea în bătaia focului. Imi pare 
rău c-au avut parte de-o lecţie atât de aspră. Haideţi să ne 
ţinem aproape şi... 

Dar era prea târziu, căci francezii coborau în formaţie 
cap-de-săgeată şi dragonii sălbatici, urmându-i prea strict 
primele ordine, se împrăştiară pe cer. 

Dragonii francezi se despărţiră şi ei imediat: nici 
împreună nu-i puteau face faţă lui Temeraire, pe care sigur 
îl recunoscuseră, şi, ca să se protejeze, se amestecară 
printre dragonii sălbatici. Trebuie să fi fost o experienţă 
ciudată pentru ei. Dragonii Pou-de-Ciel erau, în general, cea 
mai uşoară dintre rasele de luptă franceze, iar acum se 
vedeau relativ mari în comparaţie cu cei sălbatici, care, 
chiar dacă aveau aceeaşi anvergură a aripilor şi aceeaşi 
lungime, erau cu toţii făpturi slabe, cu burţile concave, un 
contrast izbitor cu piepturile musculoase ale oponenților lor. 

Dragonii sălbatici erau acum mai precauţi, dar în acelaşi 
timp mai sălbatici, înfuriaţi de rănirea tovarăşei lor şi de 
propriile răni mai mici, usturătoare. Îşi folosiră salturile 
înainte mai eficient, învățând repede cum să simuleze un 
atac şi să provoace focul automat, după care să revină cu 
adevăratul asalt. Cei mai mici dintre ei, Gherni şi Lester cel 
bălţat, atacau un Pou-de-Ciel împreună, iar vicleanul Hertaz 
intervenea din când în când, înnegrindu-şi ghearele de 
sânge. Ceilalţi erau angajaţi singuri în luptă şi se descurcau 
foarte bine, dar Laurence percepu imediat pericolul, chiar în 
clipa în care Temeraire strigă: 

— Arkady! Vnejisili takom... întrerupându-se ca să spună: 
Laurence, nu mă ascultă! 

— Da, o să dea de bucluc într-o clipă, se arătă Laurence 
de acord. 

Dragonii francezi, deşi aparent luptau la fel de 


independent precum cei sălbatici, făceau manevre abile ca 
să se aşeze unul în spatele celuilalt. Intr-adevăr, nu făceau 
decât să-i lase pe dragonii sălbatici să-i adune în formaţie, 
ceea ce avea să le permită un nou atac devastator. 

— Poţi să-i desparţi când se adună toţi? 

— Nu văd cum aş putea s-o fac, fără să-i rănesc pe 
prietenii noştri. Sunt atât de aproape unul de altul şi unii 
dintre ei sunt atât de mici! spuse tulburat Temeraire, 
agitându-şi coada în aer. 

— Domnule, zise Ferris, şi Laurence se uită la el. Îmi cer 
scuze, domnule, dar ni s-a spus mereu că regula e să 
alegem vânătăile înaintea obuzelor. Nu-i doare mult timp, 
nici dacă îi ia cu amețeli, şi suntem destul de aproape ca 
să-i ducem până la țărm, dacă lucrurile o să meargă atât de 
rău. 

— Foarte bine. Mulţumesc, domnule Ferris, îl aprobă 
apăsat Laurence. 

Incă se bucura să-l vadă pe Granby având-o pe Iskierka, 
mai ales acum, când avea să fie tot mai greu să-ţi găseşti 
un dragon, dar îi simţea lipsa acut, căci scotea în evidenţă 
slăbiciunile scurtei sale instrucţii ca aviator. Ferris făcuse 
faţă situaţiei aproape cu eroism, însă fusese doar 
sublocotenent când plecaseră din Anglia, cu mai puţin de 
un an în urmă, şi nu puteai să-i ceri, la nouăsprezece ani, să 
se pună în slujba căpitanului său cu siguranţa unui ofiţer cu 
experienţă. 

Temeraire îşi cobori capul şi îşi umflă pieptul, inspirând 
adânc, apoi se aruncă în mijlocul ghemului de dragoni care 
ţipau şi îl străpunse, ca o pisică într-un atac asupra unui 
stol de porumbei. Prieteni şi duşmani deopotrivă se 
rostogoliră de-a valma. Dragonii sălbatici o luară razna. 
Zburară ţipând în toate părţile, preţ de câteva clipe, timp în 
care francezii se redresară: comandantul formaţiei flutură 
un steag de semnalizare şi dragonii Pou-de-Ciel se răsuciră 
împreună în aer şi făcură cale întoarsă, fugind. 

Arkady şi dragonii sălbatici nu-i urmară, ci veniră 
zburdând veseli înapoi la Temeraire, ba vociferând că i-a 
lovit, ba fălindu-se cu victoria lor şi fuga inamicului, despre 


care Arkady sugera că n-aveau nicio legătură cu intervenţia 
invidioasă a lui Temeraire. 

— Nici pomeneală de aşa ceva, fără mine v-ar fi făcut 
praf, protestă revoltat Temeraire şi le întoarse spatele, 
coborând spre pământ, cu gulerul zburlit de indignare. 

O găsiră pe Wringe lingându-şi aripa rănită în mijlocul 
unui câmp. Câteva smocuri de lână albă însângerată pe 
iarbă şi o anumită atmosferă de măcel plutind în aer 
sugerau că îşi găsise în taină o consolare. Laurence trecu 
totul cu vederea. Arkady se apucă imediat să facă pe eroul, 
plimbându-se ţanţoş de colo colo, punând în scenă 
ciocnirea pentru Wringe. Din câte putea pricepe Laurence, 
bătălia părea să se fi dezlănţuit timp de două săptămâni şi 
să fi angrenat câteva sute de dragoni inamici, înfrânți până 
la ultimul de eforturile solitare ale lui Arkady. Temeraire 
fornăia şi dădea din coadă cu dispreţ, dar ceilalţi dragoni 
sălbatici se dovediră foarte bucuroşi să aplaude povestea 
revizuită, deşi se grăbeau din când în când să strecoare 
istorisiri despre propriile fapte de vitejie. 

Între timp, Laurence descălecase. Noul său medic de 
bord, Dorset, un tânăr cam plăpând şi agitat, cu ochelari şi 
uşor bâlbâit, verifica rănile lui Wringe. 

—OỌO să poată să zboare înapoi la Dover? întrebă 
Laurence. 

Aripa zgâriată arăta rău, din câte putea vedea. Wringe 
încerca întruna să şi-o retragă, în timp ce medicul i-o 
inspecta, dar din fericire maimuţărelile lui Arkady îi 
distrăgeau atenţia suficient ca Dorset să poată încerca s-o 
manevreze. 

— Nu, răspunse acesta, fără urmă de bâlbâială şi cu o 
foarte nonşalantă autoritate. Trebuie să stea liniştită o zi, 
două, cu comprese şi neapărat să-i scoatem proiectilele din 
umăr, dar nu chiar acum. Există o mesagerie lângă 
Weymouth care a fost scoasă din circuit, un loc ferit de 
epidemie. Trebuie s-o ducem cumva acolo. 

Dorset dădu drumul aripii şi îşi întoarse spre Laurence 
ochii săi umezi, clipind. 

— Prea bine, spuse Laurence, amuzat mai mult de 


schimbarea de comportament a medicului decât de 
fermitatea propriu-zisă. Domnule Ferris, ai hărţile? 

— Da, domnule, dar sunt douăsprezece mile de zbor 
direct peste apă spre adăpostul din Weymouth, dacă-mi 
permiteţi, domnule, răspunse Ferris, şovăind deasupra 
raniţei de piele cu hărţi. 

Laurence clătină din cap şi îi făcu semn să le strângă: 

— Sunt sigur că Temeraire poate s-o ajute până acolo. 

Greutatea lui Wringe îi încurcă mai puţin decât neliniştea 
ei faţă de aranjamentul propus şi decât criza bruscă de 
gelozie a lui Arkady, care îl determină să se ofere înlocuitor, 
lucru de-a dreptul imposibil, căci Wringe îl depăşea cu 
multe tone şi împreună n-ar fi reuşit să se ridice nici două 
palme de la pământ. 

— Eşti caraghioasă, îi spuse Temeraire, când Wringe îşi 
exprimă rezervele. N-o să te scap decât dacă mă muşti. 
Trebuie doar să stai liniştită şi vom ajunge foarte repede. 


Însă ajunseră la adăpostul Weymouth puţin înainte să se 
însereze, foarte tulburaţi, după ce Wringe îşi exprimase pe 
drum, de cinci sau şase ori, intenţia de a se înălța în văzduh 
ca să zboare singură restul drumului. Apoi îl zgâriase de 
două ori pe Temeraire şi azvârlise de pe spate doi dintre 
spinarişti, cu vânzolelile ei, vieţile fiindu-le salvate doar de 
curelele de care erau legaţi. Plini de vânătăi şi ameţiţi din 
cauza izbiturilor încasate, cei doi fură ajutaţi de camarazii 
lor să coboare şi duşi în micuța cazarmă, să li se 
administreze câte o doză generoasă de brandy. 

Wringe protestă vehement, când veni vorba să-i extragă 
proiectilele, retrăgându-şi picioarele din spate, când Dorset 
se apropie cu cuțitul în mână, şi susţinând că se simţea 
foarte bine, dar Temeraire era deja destul de exasperat ca 
să nu mai aibă răbdare cu nazurile ei. Mârâitul lui gros, 
huruitor, răsunând pe pământul bătătorit, o făcu să se culce 


şi să se lase pigulită, cu un felinar atârnat deasupra 
capului. 

— Gata, spuse Dorset, după ce smulse al treilea şi ultimul 
dintre proiectile. Acum nişte carne proaspătă, neapărat, şi 
un somn liniştit peste noapte. Pământul acesta e prea tare, 
adăugă el nemulţumit, coborând de pe umărul ei cu cele 
trei proiectile zornăind în micul său lighean. 

— Nu-mi pasă nici dacă-i cel mai tare pământ din Anglia, 
doar daţi-mi, vă rog, o vacă, şi-o să dorm, spuse obosit 
Temeraire, aplecându-şi capul pentru ca Laurence să-i 
poată mângâia botul, când îi veni şi lui rândul să i se pună 
comprese pe rănile superficiale pe care le avea. 

Înfulecă o vacă din trei înghiţituri uriaşe, cu tot cu coarne 
şi copite, înclinându-şi capul pe spate ca să-i alunece pe gât 
ultima îmbucătură - picioarele din spate. 

Fermierul care fusese convins să aducă la adăpost 
câteva animale rămase paralizat, într-un fel de fascinaţie 
macabră, cu gura căscată. La fel şi cei doi fii ai săi, care se 
holbau cu ochii ieşiţi din orbite. Laurence puse câteva 
guinee în plus în palma doritoare a bărbatului şi îi zori să 
plece: nu era bine pentru cauza lui Temeraire să se 
răspândească noi poveşti sinistre despre sălbăticia 
dragonilor. 

Dragonii sălbatici se aşezară numaidecât în jurul lui 
Wringe, ferind-o de curent şi culcându-şi capul unul pe 
celălalt, cât puteau mai comod. Cei mici se căţărară pe 
spatele lui Temeraire de îndată ce acesta adormi. 

Era prea frig ca să doarmă afară şi nu aveau corturi. 
Cazarma era cu siguranţă prea mică chiar şi fără s-o împarţi 
pentru a face un separeu al căpitanului, aşa că Laurence 
avea de gând să le-o cedeze în întregime oamenilor săi şi 
să-şi ia o cameră la hotel, dacă avea să găsească vreuna. In 
orice caz, ar fi fost fericit să aibă ocazia să trimită vorbă la 
Dover cu poştalionul, ca absenţa lor să nu provoace 
îngrijorare. Nu avea încă încredere să-l lase pe niciunul 
dintre dragonii sălbatici să meargă singur, ţinând seama că 
puţinii lor ofiţeri nu se obişnuiseră cu ei. 

Ferris se apropie, în timp ce Laurence încerca să afle câte 


ceva de la puţinii locatari ai cazărmii. 

— Domnule, dacă-mi permiteţi, familia mea este aici, în 
Weymouth. Sunt sigur că mama ar fi foarte fericită dacă aţi 
dori să înnoptaţi în casa ei, spuse el şi adăugă, aruncând o 
privire neliniştită, în contradicţie cu nonşalanţa cu care 
lansase invitaţia: Doar că aş dori să trimit vorbă dinainte. 

— Frumos din partea ta, domnule Ferris. Aş fi 
recunoscător, dacă n-ar deranja-o, răspunse Laurence, care 
îi remarcase neliniştea. 

Din politeţe, Ferris se simţise probabil obligat să facă 
invitaţia, chiar şi dacă familia lui n-avea decât un colţ de 
pod şi-o coajă de pâine în plus. Majoritatea tinerilor- la 
drept vorbind, majoritatea aviatorilor- se trăgeau din 
rândurile celor care puteau fi numiţi „nobili scăpătaţi“, iar 
Laurence ştia că aveau tendinţa să-i acorde un statut mai 
înalt decât îşi acorda el însuşi: tatăl său avea o moşie mare, 
desigur, dar Laurence nu petrecuse acasă nici trei luni puse 
cap la cap de când plecase pe mare- fără prea multă 
tristeţe de nicio parte, poate doar cu excepţia mamei sale - 
şi era mai obişnuit cu un hamac decât cu un conac. 

L-ar fi cruțat pe Ferris, din compasiune, dacă ar fi avut 
şanse să găsească găzduire în altă parte şi dacă n-ar fi fost 
atât de obosit încât să nu-şi dorească altceva decât un 
colţişor într-un pod şi o coajă de pâine. După ce hărmălaia 
zilei se stinse, îi fu greu să nu se lase cuprins de mâhnire. 
Dragonii sălbatici erau dificili, aşa cum era de aşteptat, şi 
nu putea să nu observe că era imposibil să apere Canalul 
cu o asemenea oştire. Contrastul cu şirurile ordonate ale 
formațiilor britanice era izbitor, iar acele formaţii erau acum 
decimate şi le simţea cu atât mai acut absenţa. 

Ferris trimise vorbă, aşa cum conveniseră, şi fusese 
chemată o trăsură. Aştepta deja în faţa porţilor adăpostului 
când terminară să-şi adune lucrurile şi porniră pe jos spre 
ea, pe aleea lungă care ducea dincolo de poienile 
dragonilor. 

În douăzeci de minute ajunseră la periferie. Ferris se 
gârbovea tot mai mult pe măsură ce înaintau în goană şi 
era atât de palid, încât Laurence ar fi putut crede că i se 


făcuse rău din cauza mişcării, dacă nu l-ar fi văzut pe Ferris 
în cea mai bună formă în timpul furtunii, în aer, sau în 
timpul taifunului, pe mare, nefiind omul pe care să-l tulbure 
legănarea unei diligenţe atât de confortabile şi de bine 
echilibrate. Apoi trăsura coti, intrând pe o fâşie împădurită, 
iar Laurence îşi înţelese greşeala când pădurea se despărţi 
şi ajunseră în faţa casei: un vast edificiu gotic, foarte 
lăbărţat, a cărui piatră înnegrită abia se vedea de sub 
iedera seculară, cu toate ferestrele luminate şi proiectându- 
şi frumoasa lumină aurie asupra unui pârâiaş ornamental 
ce şerpuia prin peluza deschisă din faţa casei. 

— O privelişte foarte frumoasă, domnule Ferris, remarcă 
Laurence, în timp ce treceau huruind podul. Pesemne 
regreţi că nu eşti acasă mai des. Familia ta locuieşte de 
mult aici? 

— O, de-o veşnicie, răspunse absent Ferris, ridicând 
capul. Cred că vreun cruciat sau aşa ceva a construit casa, 
nu ştiu. 

Laurence ezită şi, fără prea multă tragere de inimă, 
spuse: 

— Tata şi cu mine am avut anumite neînţelegeri, la 
vremea noastră. Regret s-o spun, nu stau prea des pe 
acasă. 

— Al meu a murit, spuse Ferris. În clipa următoare păru 
să-şi dea seama că era un moment destul de nepotrivit 
pentru o asemenea conversaţie şi adăugă, cu efort: Fratele 
meu, Albert, e un om de ispravă, presupun. E cu zece ani 
mai mare decât mine şi n-am avut niciodată ocazia să ne 
cunoaştem cu adevărat. 

— Ah! făcu Laurence, rămas la fel de nelămurit în privinţa 
motivelor spaimei lui Ferris. 

Fură primiţi ca la carte. Laurence se pregătise să fie 
ignoraţi. Se gândise că, probabil, aveau să fie conduşi 
direct în camerele lor, departe de ochii celorlalţi. Era destul 
de obosit încât să spere chiar că vor fi neglijaţi. Insă nimic 
de felul acesta: o duzină de servitori erau înşiraţi afară, 
luminând drumul cu lămpaşe, iar alte două duzini aşteptau 
pregătiţi să-i ajute să coboare, în timp ce o parte 


impresionantă a personalului ieşea să-i întâmpine, în ciuda 
frigului şi a treburilor inerente unei case pline pe care cu 
siguranţă le aveau de făcut. O ostentaţie absolut inutilă. 

Ferris izbucni exasperat, chiar în timp ce caii se opreau: 

— Domnule, sper că nu vă supăraţi... dacă mama... ea 
are intenţii bune... 

Servitorii deschiseră uşa şi discreţia îl împiedică pe Ferris 
să continue. Fură conduşi direct în salon, unde toată 
suflarea era adunată să-i primească - nu foarte mulţi, dar, 
fără doar şi poate, dichisiţi: femeile în veşminte croite după 
o modă care lui Laurence îi era străină, semnul cel mai 
sigur al eleganţei supreme pentru un om care ieşea în 
societate o dată pe an, iar mulţi dintre bărbaţi, la limita 
unei cochetării excesive. Laurence remarcă toate acestea 
mecanic: el era îmbrăcat în pantaloni şi cizme ascuţite, şi 
ele pline de praf. Dar tot nu se sinchisi, nici măcar când îi 
văzu pe ceilalţi bărbaţi îmbrăcaţi mai protocolar, în 
pantaloni trei sferturi. Printre ei se aflau şi doi militari, un 
colonel de marină, a cărui faţă prelungă, brăzdată şi 
tăbăcită de soare, i se părea oarecum cunoscută, ceea ce 
însemna că probabil luaseră masa împreună pe o navă sau 
alta, şi un căpitan înalt, în tunică roşie, cu bărbia 
proeminentă şi ochii albaştri. 

— Henry, dragul meu! O femeie înaltă se ridică din 
scaunul ei să-i întâmpine cu braţele deschise: semăna prea 
mult cu Ferris ca s-o confunzi, cu aceeaşi frunte înaltă şi 
părul brun-roşcat şi acelaşi obicei de a-şi ţine capul foarte 
sus, ceea ce făcea ca gâtul ei să pară mai lung. Cât ne 
bucurăm că ai venit! 

— Mamă, spuse rigid Ferris şi se aplecă să sărute obrazul 
pe care i-l întinsese femeia. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe 
căpitanul Laurence. Domnule, aceasta este Lady Catherine 
Seymour, mama mea. 

— Căpitane Laurence, mă bucur nespus să te cunosc, 
răspunse ea, întinzându-i mâna. 

— Doamnă, făcu Laurence, cu o plecăciune. Regret că 
trebuie să vă deranjăm. Vă rog să ne scuzaţi că am venit 
atât de murdari. 


— Orice ofiţer al Aviației Maiestăţii Sale este bine venit în 
casa mea, căpitane, declară ea, la orice oră din zi sau din 
noapte, te asigur. Ar fi bine venit şi de-ar sosi fără niciun fel 
de recomandare. 

Laurence nu ştia ce să spună. El, unul, n-ar fi năvălit într- 
o casă străină fără să fie recomandat, după cum n-ar fi 
jefuit-o. Ora era înaintată, dar nu nepotrivită, şi Laurence 
venise însoţit de fiul ei, aşa că aceste asigurări nu-şi prea 
aveau rostul. | se părea de la sine înţeles, având în vedere 
că fusese invitat şi primit cu bucurie. Aşadar, răspunse vag: 

— Sunteţi foarte amabilă. 

Ceilalţi nu se dovediră la fel de exuberanţi. Fratele cel 
mare al lui Ferris, Albert, actualul Lord Seymour, era cam 
îngâmfat şi încă din primul moment, când Laurence îi 
lăudase casa, ţinu să-l informeze că locuinţa era Heytham 
Abbey, aflată în posesia familiei sale de pe vremea domniei 
lui Carol al II-lea. Capul familiei se ridicase pas cu pas de la 
rangul de cavaler la cel de baronet şi apoi la cel de baron, 
unde şi rămăsese. 

— Vă felicit, zise Laurence, fără să profite de ocazie ca să 
se umfle în pene cu propria-i obârşie de vază. 

Era aviator şi ştia foarte bine că un singur păcat cântărea 
în ochii lumii mai greu decât orice alte considerente. Nu 
putea să nu se întrebe cum de această familie îşi trimisese 
un fiu în aviaţie. Nu exista niciun semn al presiunii unei 
proprietăţi grevate de ipoteci, care ar fi putut constitui un 
motiv: chiar dacă ar fi putut păstra aparențele cu un credit, 
n-ar fi reuşit să facă faţă unui număr atât de extravagant 
de servitori. 

În scurt timp fu anunţată masa, spre surprinderea lui 
Laurence. Nu sperase la nimic mai mult decât o cină rece şi 
crezuse că sosiseră prea târziu şi pentru atât. 

— O, nu-ți face probleme, ţinem pasul cu moda şi 
respectăm adesea programul de la oraş, chiar şi când 
suntem la ţară! strigă Lady Catherine. Avem atâţia oaspeţi 
din Londra, încât ar fi obositor pentru ei să-şi devanseze ora 
de masă, să lase mâncarea în farfurie şi să tânjească după 
ea mai târziu. Acum, bineînţeles că n-o să ne formalizăm. 


Eu trebuie să-l am pe Henry lângă mine, căci mor de 
nerăbdare să aflu ce-ai mai făcut, dragul meu. Şi, căpitane 
Laurence, dumneata te vei ocupa de Lady Seymour, 
desigur. 

Laurence nu putu decât să se încline politicos şi să-şi 
ofere braţul, deşi Lordul Seymor ar fi trebuit, cu siguranţă, 
să aibă întâietate, chiar dacă Lady Catherine alegea să facă 
o excepţie firească, pentru fiul ei. Nora ei îi dădu impresia 
lui Laurence, preţ de o clipă, că ar vrea să se 
împotrivească, dar apoi îşi aşeză mâna pe braţul lui, fără să 
mai ezite, iar el alese să dea impresia că nu observase. 

— Henry e mezinul meu, ştii, îi spuse Lady Catherine lui 
Laurence, în timp ce se servea al doilea fel. În familia 
noastră, cel de-al doilea născut a mers întotdeauna la 
toboşari, iar al treilea în aviaţie şi sper că aşa va fi mereu. 

Această remarcă, gândi Laurence, ar fi putut să-i fie 
adresată subtil norei sale, judecând după direcţia privirii, 
însă Lady Seymour nu dădu niciun semn că ar fi auzit: 
vorbea, conform uzanțelor, cu domnul din dreapta ei, 
căpitanul de armată care era Richard, fratele lui Ferris. 

— Mă bucur foarte mult, căpitane, să întâlnesc un 
gentilom a cărui familie gândeşte la fel ca mine în această 
privinţă. 

Laurence, care fusese la un pas să fie dat afară din casă 
de tatăl său scos din minţi când fiul lui îşi schimbase 
profesia, nu putea să accepte sincer acest compliment şi 
spuse, oarecum stânjenit: 

— Imi pare rău, doamnă, dar trebuie să mărturisesc că ne 
atribuiţi merite pe care nu le avem. În familia mea, mezinii 
se dedică Bisericii, dar eu eram înnebunit după mare şi n- 
am vrut cu niciun chip altceva. 

Laurence fu nevoit apoi să explice cum se alesese, cu 
totul întâmplător, cu Temeraire şi cum fusese transferat în 
aviaţie. 

— Nu-mi voi retrage afirmaţiile. E cu atât mai remarcabil 
că ţi-au oferit o educaţie atât de bună încât să-ţi faci 
datoria atunci când a fost necesar, declară apăsat Lady 
Catherine. E ruşinos disprețul cu care multe dintre cele mai 


nobile familii îl manifestă faţă de aviaţie şi n-am să fiu 
niciodată de acord cu el. 

Farfuriile erau schimbate din nou, în timp ce stăpâna 
casei rostea acest discurs pompos şi prea zgomotos, iar 
Laurence observă că mâncarea pleca, de fiecare dată, 
aproape neatinsă. Bucatele erau excelente şi, după o clipă, 
Laurence înţelese că toate asigurările lui Lady Catherine nu 
puteau fi altceva decât o păcăleală: ceilalţi mâncaseră mai 
devreme. Privi cu coada ochiului în timpul felului următor şi, 
într-adevăr, doamnele în special ciuguleau fără entuziasm, 
abia ostenindu-se să mimeze că duc o bucăţică la gură. 
Dintre bărbaţi, doar colonelul Prayle ataca farfuria în mod 
serios. Prinse privirea lui Laurence şi îi făcu cu ochiul, 
aproape imperceptibil, apoi continuă să înfulece, în ritmul 
neobosit de gurmand al unui soldat de carieră obişnuit să 
nu refuze niciodată mâncarea când se afla în faţa lui. 

Dacă ar fost vorba de un grup mare, venit la ceas târziu 
într-o casă goală, Laurence şi-ar fi putut imagina o gazdă 
amabilă amânând cina pentru ei sau servind o a doua masă 
pentru  nou-veniţi, dar nu organizând o asemenea 
mascaradă, de parcă o masă simplă, doar pentru ei, după 
ce toţi ceilalţi vor fi cinat, ar fi fost o jignire. Fu obligat să 
stea la masă pe parcursul altor numeroase feluri de 
mâncare, conştient că nu făceau plăcere niciunuia dintre 
cei de faţă. Ferris însuşi mâncă doar puţin, cu capul plecat, 
deşi de obicei era lacom ca un puştan de nouăsprezece ani 
care a mâncat pe apucate în ultimul timp. 

Când doamnele se retraseră în salon, Lordul Seymour 
începu să servească vin de porto şi ţigări de foi, cu un 
entuziasm hotărât, chiar dacă fals, însă Laurence refuză 
totul, cu excepţia unui păhărel pe care nu putu să nu-l 
accepte, de dragul politeţii, şi nimeni nu obiectă când veni 
vorba ca domnii să se alăture doamnelor, care picoteau, 
majoritatea, lângă foc, deşi nu trecuse nicio jumătate de 
oră. Nimeni nu propuse muzică sau un joc de cărţi, 
conversaţia lâncezea şi se purta cu glas scăzut. 

— Cât de plictisitori sunteţi cu toţii în seara asta, îi 
persiflă Lady Catherine, cu o energie nervoasă. Căpitanul 


Laurence o să fie dezgustat de compania noastră. N-ai fost 
prea des în Dorsetshire, căpitane, presupun. 

—N-am avut plăcerea, doamnă, răspunse Laurence, 
după o pauză. Unchiul meu locuieşte lângă Wimbourne, dar 
nu l-am vizitat de mulţi ani. 

— O, poate cunoşti familia doamnei Brantham. 

Doamna respectivă, care aţipise, se deşteptă destul ca să 
spună, adormită şi lipsită de tact: 

— Sunt sigură că nu. 

— Nu prea cred, doamnă. Unchiul meu se mişcă destul de 
puţin în afara cercurilor sale politice, adăugă Laurence, 
după o pauză. In orice caz, slujba mea m-a ţinut departe de 
plăcerea unei societăţi mult mai largi, mai cu seamă în 
aceşti ultimi ani. 

— Dar ce compensaţii trebuie să fi avut! zise Lady 
Catherine. Sunt convinsă că trebuie să fie minunat să 
călătoreşti pe un dragon, fără să-ţi faci nicio grijă că te vei 
scufunda în timpul unei furtuni. Şi mult mai repede decât 
pe mare! 

— Ha-ha! Dacă nu cumva nava ta se plictiseşte de drum 
şi te mănâncă, interveni căpitanul Ferris, dându-i un cot 
fratelui său mai mic. 

— Richard, ce aberaţie! De parcă ar exista un asemenea 
pericol! Trebuie să insist să-ţi retragi remarca, spuse Lady 
Catherine. O să-i jigneşti pe oaspeţii noştri. 

— Câtuşi de puţin, doamnă, spuse Laurence, încurcat. 

Vehemenţa obiecţiilor ei dădea o nejustificată greutate 
glumei, pe care Laurence ar fi suportat-o, oricum, mai uşor 
decât complimentele ei. Nu putea să le considere altfel 
decât excesive şi nesincere. 

— Eşti amabil că eşti aşa de tolerant, remarcă ea. Fireşte, 
Richard doar glumea, dar ai fi şocat să afli câţi oameni din 
societatea noastră spun şi cred asemenea lucruri. Cred că 
trebuie să fii foarte slab de înger ca să-ţi fie frică de 
dragoni. 

—Mă tem că nu e decât consecinţa firească a unei 
nefericite situaţii răspândite în ţara noastră, care îi ţine pe 
dragoni atât de izolaţi în adăposturile lor îndepărtate încât 


înspăimântă pe oricine. 

— Păi, ce altceva putem face cu ei? întrebă Lordul 
Seymour. Să-i punem în piaţa satului? 

Această idee îl amuză copios. Era exagerat de roşu la 
faţă, după ce-şi îndeplinise eroic îndatoririle de gazdă la cea 
de-a doua cină. Chiar şi acum onora un nou pahar de porto, 
deasupra căruia tuşi, înecându-se de râs. 

— În China, pot fi văzuţi pe străzile oricărui oraş, spuse 
Laurence. Dorm în pavilioane, la fel de apropiate de 
reşedinţe ca o casă de alta la Londra. 

— Dumnezeule, n-aş pune geană pe geană, zise doamna 
Brantham, înfiorându-se. Ce obiceiuri îngrozitoare. 

— Mi se pare cât se poate de ciudat, zise Seymour, 
apropiindu-şi sprâncenele. Uite ce e, caii cum suportă? 
Birjarul meu din oraş trebuie să ocolească o milă când 
vântul bate peste adăpost din direcţia nepotrivită, pentru 
că animalele se sperie. 

Ce-i drept, Laurence era nevoit să recunoască: nu 
suportau. Caii nu puteau fi văzuţi prea des în oraşele din 
China, cu excepţia celor instruiți, de cavalerie. 

— Dar vă asigur că nu li se simte lipsa. În afară de carele 
cu catâri, mai au şi dragonii, folosiţi ca un fel de caleşti vii, 
iar cetăţenii de rang mai înalt sunt transportaţi cu curierul, 
la o viteză mult mai mare, după cum vă puteţi imagina. În 
schimb, Bonaparte a adoptat deja sistemul, cel puţin în 
cadrul taberelor sale. 

— O, Bonaparte, făcu Seymour. Nu. Slavă Domnului, noi 
aici organizăm lucrurile mai raţional. Aveam de gând să te 
felicit, mai degrabă: în mod obişnuit, nu trece o lună fără să 
mi se plângă chiriaşii de patrulele care circulă deasupra lor 
şi le sperie vitele, lăsându-şi... (flutură o mână expresiv, 
scuzându-se în faţa doamnelor)...peste tot. Dar de jumătate 
de an, nimic. Presupun că trebuie să introduceţi rute noi, şi 
asta cât se poate de repede. Aproape că mă hotărâsem să 
ridic problema în Parlament. 

Deşi era perfect conştient de circumstanţele care 
diminuaseră frecvenţa patrulelor, Laurence nu putea să 
răspundă politicos la această remarcă, aşa că nu răspunse 


defel, ducându-se, în schimb, să-şi umple din nou paharul. Îl 
luă cu el şi se aşeză lângă fereastra cea mai îndepărtată de 
foc, ca să-l învioreze aerul răcoros ce pătrundea în 
încăpere. Lady Seymour se aşezase lângă fereastră din 
acelaşi motiv. Işi lăsase paharul deoparte şi îşi făcea vânt. 
După o clipă, făcu un efort vizibil şi îl abordă: 

— Aşa, deci, a trebuit să te transferi din marină în 
aviaţie... Trebuie să fi fost foarte greu. Presupun că ai 
plecat pe mare la o vârstă mai înaintată. 

— La doisprezece ani, doamnă. 

— O! Dar te-ai mai întors acasă, din când în când, nu-i 
aşa? Şi doisprezece ani nu e totuna cu şapte, nimeni nu 
poate spune că e acelaşi lucru. Sunt sigură că mama 
dumitale nu s-a gândit niciodată să te trimită de acasă la o 
asemenea vârstă. 

Laurence ezită, conştient că Lady Catherine şi 
majoritatea celor prezenţi, care nu aţipiseră încă, le 
ascultau acum conversaţia. 

— Am avut norocul să am un post asigurat aproape tot 
timpul, aşa că n-am dat prea mult pe acasă, spuse el, pe un 
ton cât mai neutru. 

— Sunt sigură că trebuie să fie greu pentru o mamă, în 
orice caz. 

— Greu? Sigur că-i greu, o întrerupse Lady Catherine. Şi 
ce dacă? Trebuie să avem curajul să ne trimitem fiii de 
acasă, dacă vrem ca ei să aibă curajul să plece, nu să ne 
sacrificăm cu inima strânsă şi să-i trimitem când sunt prea 
mari ca să-şi ia viaţa în mâini aşa cum trebuie. 

— Probabil, răspunse Lady Seymour, cu un zâmbet furios, 
că am putea la fel de bine să ne înfometăm copiii, ca să-i 
obişnuim cu privaţiunile, şi să-i trimitem la culcare într-o 
cocină, ca să înveţe să suporte mizeria şi frigul - dacă ţinem 
foarte puţin la ei. 

Bruma de conversaţie care continuase se topi cu totul. 
Lady Catherine avea pomeţii îmbujoraţi, iar Lordul Seymour 
sforăia prudent lângă foc, cu ochii închişi. Bietul locotenent 
Ferris se retrăsese în colţul opus al încăperii şi se uita fix pe 
fereastră, la ţinutul negru ca smoala, unde nu era nimic de 


văzut. Laurence, regretând că deschisese fără voia lui un 
conflict mai vechi, zise, încercând să facă pace: 

— Sper că-mi veţi îngădui să spun, mi se pare că aviația, 
ca ocupaţie, a căpătat un prost renume pe care nu-l merită, 
nefiind deloc mai periculoasă ori mai dezagreabilă, de 
obicei, decât orice altă branşă. Pot spune, cel puţin din 
propria-mi experienţă, că marinarii noştri fac faţă unei 
misiuni mult mai grele şi, sunt convins, căpitanul Ferris şi 
colonelul Prayle vor confirma  privaţiunile cu care se 
confruntă în misiunile lor, spuse Laurence, ridicând paharul 
către cei doi gentilomi pe care-i pomenise. 

— Chiar aşa, întări Prayle, venindu-i jovial în ajutor. Nu 
numai aviatorii au parte de toate ghinioanele, ci şi noi, care 
merităm simpatia voastră în egală măsură. Şi, cel puţin, 
puteţi fi siguri că ei au ultimele noutăţi în orice moment. 
Trebuie să ştii mai bine decât oricare dintre noi, căpitane 
Laurence, ce se petrece acum pe continent. Bonaparte se 
pregăteşte iar de invazie, acum că i-a trimis pe ruşi acasă? 

— O, te rog să nu vorbim despre monstrul acela, spuse 
doamna Brantham. Sunt sigură că n-am auzit în viaţa mea 
nimic măcar pe jumătate atât de îngrozitor precum ceea ce 
i-a făcut bietei regine a Prusiei: i-au luat ambii fii şi i-au dus 
la Paris! 

La aceasta, Lady Seymour, încă îmbujorată, izbucni: 

— Sunt sigură că e distrusă. Ce inimă de mamă ar putea 
suporta una ca asta? A mea ar fi zdrobită, sunt convinsă. 

— Îmi pare rău să aud asta, îi spuse Laurence doamnei 
Brantham, în tăcerea stânjenitoare. Erau copii foarte 
curajoşi. 

— Henry mi-a spus că ai avut onoarea să-i cunoşti, 
căpitane Laurence. Şi pe regină, spuse Lady Catherine. 
Sunt sigură că eşti de acord că, oricât i s-ar frânge inima, 
nu le-ar cere fiilor ei să fie laşi şi să se ascundă după fusta 
ei. 

Laurence nu putea să spună nimic. Doar îşi înclină capul. 
Lady Seymour se uita pe fereastră, făcându-şi vânt cu 
mişcări scurte,  smucite.  Conversaţia mai continuă 
şchiopătat puţină vreme, până când Laurence avu 


sentimentul că ar putea să se retragă, fără să fie 
necuviincios, pe motiv că trebuia să plece în zori. 

Fu condus într-o cameră frumoasă, care fusese, evident, 
rearanjată în pripă. Un pieptăn uitat lângă lavoar sugera că 
fusese ocupată de altcineva, poate până în seara aceea. 

Laurence clătină din cap în faţa acestui nou semn de 
amabilitate exagerată, regretând că un alt oaspete fusese 
mutat din cauza lui. Locotenentul Ferris îi bătu sfios la uşă, 
după mai puţin de un sfert de oră şi, când fu primit 
înăuntru, încercă să-şi exprime regretele, fără să-şi ceară 
scuze explicit, căci nu prea avea cum. 

— Nu-mi doresc decât să nu simtă asta. Presupun că nu 
mi-a convenit să plec, la vremea aceea, iar ea nu poate uita 
că am plâns, spuse el, jucându-se stânjenit cu draperia. Se 
uita pe fereastră, ca să evite ochii lui Laurence. Insă pur şi 
simplu mă temeam să plec de-acasă, ca orice copil. Acum 
nu-mi pare rău deloc şi n-aş renunţa la aviaţie pentru nimic 
în lume. 

Curând îi ură lui Laurence noapte bună şi plecă, lăsându-l 
să cugete mâhnit că ostilitatea rece şi făţişă a tatălui său 
era poate de preferat în comparaţie cu o primire atât de 
agitată şi de sufocantă. 

Unul dintre slujitori bătu la uşă, punându-se la dispoziţia 
lui Laurence, de îndată ce Ferris plecă. Dar nu avea nimic 
de făcut: Laurence se obişnuise într-atâta să se 
gospodărească singur, încât îşi scosese deja haina şi îşi 
aşezase cizmele într-un colţ, însă se bucură să le trimită la 
văcsulit. 

Nu trecu niciun sfert de ceas de când se vâri în pat, căo 
zarvă mare îl trezi din nou: câinii lătrau din adăposturi şi 
caii nechezau înnebuniţi. Se duse la fereastră: dinspre 
grajduri se zăreau lumini şi Laurence auzi un fluierat 
subţire, îndepărtat, de undeva de sus. 

— Adu-mi repede cizmele, fii bun, şi spune-le tuturor să 
rămână în casă, îi zise Laurence servitorului, venit în goană, 
la sunetul clopoţelului. 

Acesta plecă răvăşit, încă legându-şi eşarfa, cu torţa în 
mână. 


— Faceţi loc, le strigă el celor câtorva servitori adunaţi în 
curtea deschisă din faţa casei. Faceţi loc, dragonii vor avea 
nevoie de spaţiu de aterizare. 

Această informaţie lăsă curtea goală. Ferris se grăbea 
deja să iasă, cu racheta lui de semnalizare şi o lumânare. 
Îngenunche să lanseze lumina albastră, care se ridică 
şuierând şi izbucni în văzduh. Era o noapte senină, cu o 
felie subţire de lună. Aproape imediat, fluieratul se auzi din 
nou, mai tare de data aceasta: era glasul subţire şi sonor al 
lui Gherni, care se apropie de ei într-o forfotă de aripi. 

— Henry, acela e dragonul tău? Unde aveţi loc cu toţii? 
întrebă căpitanul Ferris, coborând scările cu prudenţă. 

Gherni, al cărei cap nu ajungea nici până la ferestrele 
celui de-al doilea etaj, ar fi putut cu greu transporta mai 
mult de patru sau cinci oameni. Deşi niciun dragon nu 
putea fi considerat fermecător, trupul ei de porțelan 
albastru cu alb era elegant, iar negrul dădea un aspect 
catifelat, mai puţin ameninţător, ghearelor şi colţilor ei. 
Laurence se înveseli văzând că alţi câţiva din grup, încă 
mai mult sau mai puţin îmbrăcaţi, se adunaseră pe verandă 
s-o vadă. 

Gherni îşi îţi capul, la auzul întrebării, şi spuse ceva pe un 
ton întrebător, în limba dragonilor, pe care niciunul dintre ei 
n-o înţelegea. Apoi se ridică pe picioarele din spate, să 
răspundă, cu glas pătrunzător, unui strigăt pe care doar ea 
îl auzise. 

Vocea mai răsunătoare a lui Temeraire ajunse la urechile 
tuturor, ca răspuns, şi dragonul ateriză pe pajiştea largă din 
spatele lui Gherni. Felinarele scânteiau pe miile de solzi 
lucioşi, ca de obsidian, şi aripile-i tremurătoare stârniră un 
nor de praf şi pietricele care răpăiră pe ziduri, ca nişte alice. 
Îşi cobori capul, de la înălţimea sa uriaşă, mult deasupra 
acoperişului casei. 

— Grăbeşte-te, Laurence, te rog, spuse el. A venit un 
curier şi ne-a lăsat un mesaj cum că un Fleur-de-Nuit 
hărţuieşte navele de lângă Boulogne. l-am trimis pe Arkady 
şi pe ceilalţi să-l alunge, dar n-am convingerea că mă 
ascultă dacă nu sunt şi eu acolo. 


— Aşa e, confirmă Laurence şi se întoarse doar ca să 
strângă mâna căpitanului Ferris, însă acesta nu se vedea 
nicăieri - nici el, nici altă făptură în afară de Henry şi de 
Gherni: ferecaseră toate uşile şi obloniseră toate ferestrele 
înainte să fugă. 


— Ei, bine, suntem de acord, fără doar şi poate, spuse 
Jane, după ce îi ascultă raportul în poiana lui Temeraire: 
prima încăierare lângă Weymouth şi alungarea dragonului 
Fleur-de-Nuit şi, pe lângă acestea, o altă alarmă care îi 
trezise, după câteva ore de somn pe apucate - şi asta chiar 
inutil, căci ajunseseră pe înserate, tocmai la timp să vadă 
un singur curier francez pierzându-se la orizont, alungat de 
bulgării portocalii de foc lansați din tunurile neînfricatei 
baterii de coastă care fusese postată recent la Plymouth. 

— Niciunul n-a fost un atac adevărat, replică Laurence. 
Nici măcar încăierarea, deşi ei au provocat-o. Dacă ne-ar fi 
înfrânt, n-ar fi putut rămâne să profite de situaţie, fiind 
nişte dragoni aşa de mici. Nu şi dacă îşi doreau să ajungă 
acasă înainte de a se prăbuşi pe țărm. 

Le dăduse oamenilor săi permisiunea să doarmă puţin, 
pe drumul de întoarcere şi i se închiseseră şi lui ochii o dată 
sau de două ori în timpul zborului, dar asta era nimic pe 
lângă faptul că Temeraire era aproape pământiu de 
oboseală, cu aripile lipite fără vlagă pe spate. 

— Nu, doar ne testează capacitatea de apărare, 
concluzionă Jane, şi asta mai agresiv decât mă aşteptam. 
Mă tem că au devenit bănuitori. V-au hăituit în Scoţia, fără 
să-şi facă apariţia vreun alt dragon: francezii nu sunt proşti 
să nu observe aşa ceva, oricât de rău s-a sfârşit pentru ei. 
Dacă vreunul dintre aceste animale ajunge să zboare 
deasupra adăposturilor-carantină, partida e pierdută. Vor 
şti că au cale liberă. 

— Cum aţi reuşit să nu le stârniţi bănuieli până acum? 
întrebă Laurence. Trebuie să fi observat absenţa patrulelor. 

— Am reuşit să mascăm situaţia, trimiţându-i pe cei 
bolnavi în raiduri scurte, în zilele senine, când pot fi văzuţi 
de la distanţă, răspunse Jane. Mulţi dintre ei încă pot să 


zboare, chiar şi să lupte o vreme, deşi niciunul nu poate 
rezista unei călătorii lungi. Obosesc prea repede şi simt 
frigul mai mult decât ar trebui. Se plâng că-i dor oasele şi 
iarna n-a făcut decât să agraveze lucrurile. 

— O! Dacă zac pe pământ, nu mă mir că nu se simt bine, 
interveni Temeraire, ridicându-se şi înălţând capul. Sigur că 
simt frigul, şi eu îl simt, când pământul e atât de tare şi de 
îngheţat, iar eu nu sunt bolnav. 

— Prietene, zise Jane, aş aduce vara dacă aş putea, dar 
n-au alt loc unde să doarmă. 

— Trebuie să aibă pavilioane, spuse Temeraire. 

— Pavilioane? se miră Jane, iar Laurence scotoci în micul 
său cufăr şi scoase pachetul gros pe care îl aduseseră 
tocmai din China, înfăşurat în multe straturi de pânză 
uleiată şi sfoară, cele exterioare, aproape negre de 
murdărie, cele interioare încă deschise la culoare. Când 
ajunse la hârtia subţire de orez dinăuntru, desfăşură în faţa 
lor planurile pavilioanelor pentru dragoni. 

— Vezi să nu plătească Amiralitatea pentru aşa ceva, 
remarcă sec Jane, dar examină schiţele cu un ochi mai 
degrabă preocupat decât critic. E o organizare isteaţă şi 
îndrăznesc să spun că le-ar fi mult mai confortabil decât să 
se întindă pe pământul umed. Am auzit că cei de la Loch 
Laggan o duc mai bine, având căldură de la băile 
subterane, iar dragonii Longwing care dorm în gropile de 
nisip au rezistat mai bine, deşi nu le place deloc. 

— Sunt sigur că, dacă ar avea pavilioane şi niscaiva 
mâncare mai apetisantă, s-ar înzdrăveni curând. N-am avut 
deloc poftă de mâncare, cât timp am fost răcit, până când 
nu mi-au gătit chinezii, preciză Temeraire. 

— Confirm asta, spuse Laurence. N-a mâncat aproape 
nimic înainte. Keynes crede că tăria mirodeniilor 
compensează, într-o oarecare măsură, absenţa simțului 
mirosului sau a gustului. 

— Ei, bine, pentru asta, în orice caz, pot stoarce câteva 
guinee de ici, de colo, să facem o încercare. N-am cheltuit 
nici jumătate din cât cheltuim de obicei pe praf de puşcă, 
spuse Jane. N-o să ne ajungă foarte mult timp, dacă ne 


apucăm să hrănim cu mâncăruri condimentate două sute 
de dragoni, iar de unde o să scot bucătari, n-am nici cea 
mai vagă idee, dar dacă vedem vreo ameliorare, s-ar putea 
să avem mai mult noroc să-i convingem pe nobilii amirali să 
continue proiectul. 


Gong Su se alătură cauzei şi aproape îşi goli dulăpioarele 
de mirodenii, folosind din belşug în special cei mai iuți 
ardei, spre profunda dezaprobare a ciurdarilor, care, 
obişnuiţi să nu facă altceva decât să târască vitele din ţarc 
la locul măcelului, erau puşi acum să învârtă în cazane cu 
miros înţepător. 

Efectul se dovedi remarcabil. Apetitul dragonilor fu mai 
degrabă stimulat decât păcălit şi multe dintre animalele 
somnolente începură să facă zarvă, înfometate. Însă 
mirodeniile nu erau uşor de înlocuit, iar Gong Su clătina din 
cap, nemulţumit de marfa pe care o puteau oferi negustorii 
din Dover, chiar şi aceasta la un preţ astronomic. 

— Laurence, spuse Jane, pe când luau cina împreună în 
apartamentul ei. Sper că mă vei ierta că te voi pune într-o 
postură delicată: am de gând să te trimit să pledezi pentru 
cauza noastră. Nu-mi place să-l las multă vreme singur pe 
Excidium şi nu-l pot lua la Londra când strănută aşa. Ne 
descurcăm cu două patrule aici, cât timp eşti tu plecat, iar 
Temeraire o să se odihnească. Are nevoie de asta, oricum. 
Cum? Nu, slavă Cerului, individul ăla, Barham, care ţi-a dat 
atâta bătaie de cap, nu mai e. Grenville i-a luat locul. E un 
om de treabă, din câte-mi dau seama. Nu ştie absolut nimic 
despre dragoni, dar nu e singurul. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, în timp ce Laurence zăcea pe 
spate, răsuflând greu, cu ochii pe jumătate închişi şi umerii 
încă scăldaţi de sudoare, Jane întinse mâna după paharul 
de vin de lângă pat şi apoi, culcându-se pe braţul lui, 
adăugă: 


— Şi îţi voi spune numai ţie, la ureche: n-am nicio şansă 
să-l lămuresc în vreo privinţă. l-a cedat lui Powys, în cele 
din urmă, în privinţa numirii mele, dar nu acceptă să-mi 
trimită nici măcar un bilet. Ca să fiu sinceră, m-am folosit 
de atitudinea lui ca să strecor câteva ordine pe care nu 
prea aveam autoritatea să le dau şi la care sunt convinsă 
că ar fi dorit să obiecteze, dacă nu ar fi putut s-o facă fără 
să mă convoace. Şansele noastre sunt extrem de mici din 
capul locului şi va fi mult mai bine să te avem pe tine acolo. 


Nu se dovedi însă aşa, pentru că pe Jane n-ar fi îndrăznit 
s-o împiedice să intre unul dintre secretarii Marinei - un ins 
înalt, subţire şi servil, care spuse nerăbdător: 

— Da, da, am cifrele voastre în faţă, pe hârtie. Şi, oricum, 
poţi fi sigur că am luat act de necesarul sporit de vite. Dar 
şi-a revenit vreunul? Despre asta nu spui nimic. Câţi din cei 
care n-au putut să zboare pot zbura acum? Şi câtă vreme? 

Ca şi cum- constată Laurence înciudat - ar fi întrebat 
despre performanţele îmbunătăţite ale unei corăbii, după 
schimbarea parâmelor şi a velelor. 

— Medicii sunt de părere că, odată cu aceste măsuri, 
putem spera să stopăm semnificativ evoluţia bolii, răspunse 
Laurence. (Nu putea susţine că îşi revenise vreunul.) Ceea 
ce reprezintă un beneficiu important şi, poate, cu aceste 
noi pavilioane... 

Secretarul clătină din cap. 

— Dacă nu se vor simţi mai bine ca acum, nu-ţi pot da 
niciun fel de speranţe: Mai avem încă de construit bateriile 
de coastă pe toată lungimea țărmului şi, dacă îţi închipui că 
dragonii sunt scumpi, n-ai văzut cât costă tunurile. 

— Un motiv în plus să ne îngrijim de dragonii pe care îi 
avem şi să cheltuim puţin mai mult ca să le conservăm 
puterea, atâta câtă o au, spuse Laurence, după care 
frustrarea lui răbufni şi adăugă: Mai ales, domnule, că asta 
nu este decât ceea ce merită din partea noastră pentru 
felul în care ne slujesc. Sunt fiinţe care gândesc, nu cai de 
cavalerie. 

— O, idei romantice, spuse secretarul, nepăsător. Prea 


bine, căpitane. Regret să te informez că Excelenţa Sa are 
alte treburi astăzi. Avem raportul vostru, poţi fi sigur că va 
răspunde când va avea timp. Pot să-ţi stabilesc o 
întrevedere săptămâna viitoare, poate. 

Laurence se abţinu cu greu să răspundă acestei dovezi 
de impoliteţe aşa cum simţea că ar fi meritat şi plecă 
gândindu-se că fusese un mesager mult mai nepotrivit 
decât ar fi fost Jane însăşi. N-avea să-i schimbe starea de 
spirit nici măcar bucuria de a-l zări o clipă în curte pe 
recent numitul duce Nelson, măreț în uniforma lui militară 
şi cu şirul ciudat de medalii deformate. Se topiseră pe 
jumătate, lipindu-i-se de piele, la Trafalgar, când un 
aruncător de flăcări spaniol din zonă dăduse foc navei sale 
amiral şi fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa de pe urma 
rănilor îngrozitoare. Laurence se bucura să-l vadă 
înzdrăvenit: avea o cicatrice rozalie pe maxilar, coborând în 
josul gâtului, spre gulerul înalt al hainei, dar asta nu-l 
împiedica să vorbească energic cu sau mai degrabă unui 
mic grup de ofiţeri atenţi, gesticulând cu singuru-i braţ. 

Se adunaseră o mulţime de oameni să tragă cu urechea, 
păstrând respectuos distanţa, şi Laurence fu nevoit să-şi 
croiască drum printre ei, ca să iasă în stradă, scuzându-se 
cu glas şoptit. Altă dată poate că s-ar fi oprit şi el să 
asculte. Insă acum trebuia să străbată străzile acoperite de 
o mâzgă pe jumătate îngheţată, care îi înfrigura picioarele, 
ca să se întoarcă la adăpostul de la Londra, unde Temeraire 
aştepta cu nerăbdare să primească nefericita veste. 

— Dar trebuie să se poată ajunge cumva la el, spuse 
dragonul. Nu pot suporta să văd cum starea prietenilor 
noştri se agravează, când avem la îndemână un remediu 
atât de simplu. 

— Va trebui să ne descurcăm cu ce ne putem permite, în 
situaţia actuală, spuse Laurence. Dar sunt sigur că putem 
obţine rezultate fie şi numai frigând carnea sau înăbuşind- 
o. Hai să nu ne lăsăm pradă deznădejdii, dragul meu, ci să 
sperăm că ingeniozitatea lui Gong Su poate să găsească o 
soluţie. 

— Presupun că acest Grenville nu mănâncă în fiecare 


seară vită crudă, cu pielea pe ea şi fără sare. După care se 
duce să se culce pe pământ, spuse Temeraire cu ranchiună. 
Mi-ar plăcea să-l văd încercând asta o săptămână şi apoi 
refuzându-ne. 

Coada dragonului se agita periculos lângă vârfurile 
copacilor, deja dezgoliţi, din jurul poienii. Laurence era de 
aceeaşi părere şi îi trecu prin minte că era foarte posibil ca 
Primul Lord să mănânce de acasă. O chemă pe Emily, 
cerându-i hârtie, şi scrise repede mai multe mesaje. 
Sezonul nu se deschisese încă, dar avea o mulţime de 
cunoştinţe care puteau fi deja în oraş, în pregătirea 
deschiderii Parlamentului, în afară de propria-i familie. 

— Şansele de a ajunge la el sunt mici, îl preveni el pe 
Temeraire, ca să nu-i dea prea multe speranţe, doar ca să 
fie spulberate. Şi, cu mult mai mici să mă asculte, dacă 
reuşesc. 

Nu putea spera din toată inima să aibă succes. Se temea 
că i-ar fi greu să se stăpânească, în starea lui de spirit 
actuală, în faţa unor noi insulte nonşalante şi nechibzuite 
pe care avea toate şansele să le primească în uniforma lui 
de aviator, şi orice ieşire în societate promitea să fie mai 
degrabă o pedeapsă decât o plăcere. Dar, cu o oră înainte 
de cină, primi un răspuns de la un vechi camarad de la 
popota ofiţerilor inferiori de pe nava Leander, acum el 
însuşi membru al Parlamentului, care se aştepta să-l 
întâlnească pe Grenville în seara aceea, la balul organizat 
de Lady Wrightley - una dintre apropiatele mamei sale. 

In faţa conacului avusese loc o regretabilă şi absurdă 
ciocnire între două trăsuri. O încăpățânare oarbă a celor doi 
vizitii, niciunul nefiind dispus să cedeze, blocase aleea 
îngustă astfel încât nimeni nu mai putea să se mişte. 
Laurence era bucuros că recursese la o lectică de modă 
veche, chiar dacă făcuse asta pentru că nu reuşise să 
găsească o trăsură cu cai în apropierea adăpostului. Ajunse 
la scări fără nicio pată de noroi şi, dacă haina lui era verde, 
cel puţin era nouă şi bine croită. Postavul era ireproşabil, 
iar pantalonii trei sferturi şi ciorapii, albi ca zăpada, aşa că 
simţea că nu e cazul să roşească pentru înfăţişarea lui. 


Dădu cartea de vizită şi fu condus la gazda sa, o doamnă 
pe care o întâlnise personal o singură dată, la unul dintre 
dineurile mamei sale. 

— Ce face mama ta? Presupun că s-a dus la ţară, spuse 
Lady  Wrightley,  întinzându-i  neatentă mâna. Lord 
Wrightley, acesta este căpitanul William Laurence, fiul 
Lordului Allendale. 

Un gentilom care tocmai intrase stătea lângă Lordul 
Wrightley, vorbind cu el. Tresări când auzi recomandarea şi, 
întorcându-se, insistă să-i fie prezentat lui Laurence drept 
domnul Broughton de la Ministerul de Externe. 

Broughton se repezi să-i strângă mâna lui Laurence cu 
mare entuziasm. 

— Căpitane Laurence, permite-mi să te felicit, spuse el. 
Sau Înălţimea Ta, cum presupun că trebuie să-ţi spunem 
acum, ha, ha! 

— Vă rog să nu... se grăbi Laurence să spună. 

Dar fu complet ignorat, căci Lady Wrightley, uluită cum 
trebuia, pe bună dreptate, să fie, ceru o explicaţie: 

— Păi, aveţi la bal un prinţ al Chinei, trebuie să ştiţi, 
doamnă. Cea mai perfectă lovitură, căpitane, cea mai 
perfectă lovitură imaginabilă. Am aflat totul de la 
Hammond. Scrisoarea lui a trecut din mână în mână în 
birourile noastre până s-a zdrenţuit. Şi ne plimbăm de colo 
colo jubilând şi ne povestim unul altuia despre asta, doar ca 
să avem plăcerea de a o repeta iar şi iar. Imi închipui cum 
scrâşneşte Bonaparte din dinţi! 

— N-am avut nicio legătură cu asta, domnule, vă asigur, 
spuse Laurence disperat. Hammond a făcut totul... o simplă 
formalitate... 

Prea târziu: Broughton îi delecta deja pe Lady Wrightley 
şi pe alţi câţiva interesaţi cu o relatare, pe cât de colorată 
pe atât de inexactă, a adopţiei lui Laurence de către 
împărat. Care nu fusese, la drept vorbind, mai mult decât o 
modalitatea de a ieşi basma curată. Chinezii ceruseră o 
justificare ca să-i poată acorda lui Laurence permisiunea 
oficială de a-i fi însoțitor unui dragon Celest, un privilegiu 
rezervat, în ţara lor, doar celor din familia imperială, iar 


Laurence era sigur că chinezii uitaseră bucuroşi de 
existenţa lui din clipa în care plecase: nu-i trecuse prin cap 
nicio clipă să profite de pe urma adopţiei, odată ajuns 
acasă. 

Intrucât ciocnirea trăsurilor de afară împiedicase sosirea 
invitaţilor, petrecerea lâncezea, aflată încă la început, ceea 
ce îi făcea pe toţi cei de faţă dornici să audă povestea 
exotică, deşi, în orice caz, succesul său nu ar fi fost 
garantat de aspectul de poveste pe care o căpătase. Astfel, 
Laurence se pomeni în centrul atenţiei, iar Lady Wrightley 
însăşi era cât se poate de dornică să considere prezenţa lui 
mai degrabă o reuşită decât o favoare făcută unei vechi 
prietene. 

Şi-ar fi dorit să plece imediat, dar Grenville nu venise 
încă, aşa că strânse din dinţi şi îndură stânjeneala de a fi 
prezentat tuturor. 

— Nu, nu sunt nicidecum urmaş la tron, repeta el, 
spunându-şi că i-ar plăcea să vadă reacţia chinezilor la 
această idee: nu o dată îl făcuseră să se simtă, printre ei, 
un sălbatic analfabet. 

Nu se aşteptase să trebuiască să danseze. Lumea nu ştia 
dacă aviatorii erau demni de încredere şi nu voia să 
distrugă şansele vreunei fete, nici să se expună neplăcutei 
experienţe de a fi pus la punct de cine ştie ce mătuşă 
vigilentă. Dar, înainte de primul dans, gazda îl prezentă 
intenţionat uneia dintre musafirele ei, ca pe un partener 
eligibil, aşadar, deşi extrem de surprins, fu, desigur, nevoit 
s-o invite la dans. 

Domnişoara Lucas se afla, probabil, la cel de-al doilea 
sau al treilea ei sezon, o fată dolofană şi atrăgătoare, încă 
foarte dornică să se lase încântată de un bal şi capabilă să 
poarte o conversaţie veselă, relaxată. 

— Ce bine dansezi, spuse ea, după ce străbătuseră şirul 
împreună, cu o doză mai mare de surprindere decât ar fi 
trebuit pentru ca remarca să fie un compliment perfect, 
apoi îi puse o mulţime de întrebări despre curtea chineză, 
la care Laurence nu putea răspunde: doamnele fuseseră 
ţinute în permanenţă departe de ochii lor. In schimb, o 


delectă cu descrierea unui spectacol teatral, însă, cum la 
finalul acestuia fusese înjunghiat, avea amintiri tulburi şi, în 
orice caz, replicile fuseseră rostite în chineză. 

La rândul ei, fata îi povesti o mulţime de lucruri despre 
familia ei din Hertfordshire şi despre tribulaţiile ei cu 
harpa - asta pentru ca el să-şi poată exprima speranţa că, 
într-o zi, o va auzi cântând- şi menţionă că sora ei mai 
mică urma să iasă în lume în următorul sezon. Aşadar, avea 
nouăsprezece ani, presupuse Laurence şi fu şocat să-şi dea 
seama dintr-odată că, la această vârstă, Catherine Harcourt 
era deja căpitanul lui Lily şi zburase în anul acela în bătălia 
de la Dover. Se uită la fata zâmbitoare, îmbrăcată în 
muselină, cu un straniu sentiment de uluire, ca şi cum n-ar 
fi fost cu totul reală. Şi pe urmă îşi mută privirea. Le 
scrisese deja câte două scrisori lui Harcourt şi lui Berkley, 
una din partea lui Temeraire şi una din partea lui, dar nu 
primise niciun răspuns. Nu avea nicio veste despre ei sau 
despre dragonii lor. 

La sfârşit, spuse ceva politicos, conducând-o înapoi la 
mama ei şi, întrucât se dovedise în public un partener 
mulţumitor, fu nevoit să se supună, cu bune maniere rigide, 
unui dans după altul, până când, în cele din urmă, aproape 
de ora unsprezece, îşi făcu apariţia Grenville cu un mic 
grup de gentilomi. 

— Sunt aşteptat mâine în Dover, domnule, altminteri nu 
v-aş deranja aici, spuse Laurence cu îndârjire, după ce-l 
abordă. 

Nu-i plăcea deloc să abuzeze şi, dacă nu i-ar fi fost 
prezentat lui Grenville atunci, cu mulţi ani înainte, nu ştia 
dacă ar fi avut curajul. 

— Laurence, da, spuse vag Grenville, cu aerul că i-ar fi 
plăcut să plece. 

Nu era cine ştie ce mare politician: fratele lui era prim- 
ministru şi Grenville fusese făcut Prim Lord pentru loialitate, 
nu pentru că era sclipitor ori ambițios. Ascultă fără 
entuziasm propunerile formulate cu grijă, pe care Laurence 
fu nevoit să le facă la modul general, din pricina celor 
prezenţi, interesaţi să asculte, care nu trebuiau să afle 


despre epidemie: odată ce publicul larg afla o asemenea 
informaţie, nu mai putea fi ascunsă duşmanului. 

— Există reglementări, spuse Laurence, pentru 
rămăşiţele pământeşti ale celor ucişi, pentru bolnavi şi 
pentru răniţi. Indeosebi pentru că o asemenea preocupare 
poate să-i protejeze pe ei şi pe odraslele lor, ca să fie de 
folos şi în viitor şi ca să-i încurajeze pe cei sănătoşi. Planul 
care a fost înaintat nu are în vedere decât asemenea 
considerente practice, domnule, care s-au dovedit benefice 
prin exemplul chinezilor, a căror întâietate în ceea ce 
priveşte înțelegerea dragonilor este recunoscută de 
întreaga lume. 

— Fireşte, fireşte, spuse Grenville. Confortul şi 
bunăstarea bravilor noştri marinari sau aviatori şi chiar ale 
bunelor noastre animale sunt mereu în centrul 
preocupărilor Amiralității. 

O  platitudine fără noimă pentru unul care vizitase 
vreodată un spital sau care fusese obligat, precum 
Laurence, să supraviețuiască uneori cu proviziile 
considerate potrivite pentru consumul acelor bravi 
marinari: carne mucegăită, biscuiţi cu gărgăriţe, oţetul apos 
care trecea drept vin. De prea multe ori îi ceruseră ajutorul 
veterani din echipajul său ori văduvele lor, cărora li se 
refuzaseră pensiile din motive scandaloase, ca să considere 
o asemenea afirmaţie altfel decât absurdă. 

— Aşadar, pot spera, domnule, că aprobaţi demersurile 
noastre în acest sens? 

O acceptare deschisă, pe care n-o putea retracta cu 
uşurinţă fără să fie pus într-o situaţie stânjenitoare, era 
ceea ce spera Laurence, dar Grenville era prea alunecos şi, 
fără să-l refuze deschis, eludă orice angajament. 

— Trebuie să analizăm mai pe larg detaliile acestor 
propuneri, căpitane, înainte să putem face ceva, spuse el. 
Trebuie ascultate opiniile celor mai buni oameni ai noştri 
din domeniul medical. 

Şi aşa mai departe, continuând fără oprire în acest fel, 
până când găsi prilejul să se întoarcă spre un cunoscut care 
îşi făcuse apariţia şi să abordeze un alt subiect. Era limpede 


că discuţia se încheiase şi Laurence ştia foarte bine că nu 
mai era nimic de făcut. 

Ajunse vlăguit înapoi în adăpost la primele ore ale 
dimineţii, când zorii abia se mijeau. Temeraire dormea dus 
şi visa, cu ochii săi cu pupile înguste întredeschişi şi coada 
zvâcnind, în timp ce membrii echipajului se retrăseseră în 
cazărmi sau se cuibăriseră lângă trupul lui, probabil cel mai 
cald loc de dormit, chiar dacă mai puţin nobil. Laurence se 
duse în căsuţa care-i fusese pusă la dispoziţie şi se prăbuşi 
bucuros pe pat să-şi scoată, crispându-se, pantofii cu 
catarame, încă noi şi rigizi, care-i răniseră cumplit 
picioarele. 

Dimineaţa trecu în tăcere. Pe lângă eşecul demersului 
său, despre care se aflase cumva în tot adăpostul, deşi 
Laurence nu spusese nimănui nimic, cu excepţia lui 
Temeraire, mai era şi faptul că îi învoise pe toţi în seara 
precedentă. Judecând după ochii lor injectaţi şi feţele 
palide, echipajul profitase din plin de permisie. Se observa 
un anumit grad de stângăcie şi oboseală şi Laurence urmări 
îngrijorat manevrele prin care oalele uriaşe cu terci de ovăz 
erau luate de pe foc pentru micul dejun. 

Intre timp, Temeraire terminase să se scobească între 
dinţi cu un femur mare, rămas de la masa sa compusă din 
vitel fraged, înăbuşit cu ceapă, şi îl puse jos. 

— Laurence, mai ai de gând să construieşti pavilionul 
acela, chiar dacă Amiralitatea n-o să ne dea fonduri? 

— Da, răspunse Laurence. 

Majoritatea aviatorilor căpătaseră o recompensă mică, 
deoarece Amiralitatea plătea puţin pentru un dragon 
capturat, în comparaţie cu o navă, cel dintâi fiind mai dificil 
de pus la treabă decât o corabie şi necesitând cheltuieli 
substanţiale de întreţinere, însă Laurence îşi făcuse un 
capital frumuşel cât timp fusese ofiţer de marină, din care 
avea puţine cheltuieli de făcut, solda fiindu-i suficientă 
pentru nevoile sale. 

— Trebuie să mă consult cu negustorii, dar sper că, 
făcând economie de materiale şi reducând dimensiunile 
pavilionului, aş putea să-mi permit să construiesc unul 


pentru tine. 

— Atunci, spuse Temeraire, cu un aer hotărât şi eroic, m- 
am gândit să te rog să ne laşi să construim, în schimb, în 
zona de carantină. Pe mine nu mă prea deranjează poiana 
mea de la Dover şi aş prefera ca Maximus şi Lily să se 
simtă mai confortabil. 

Laurence fu surprins: generozitatea nu era un lucru 
obişnuit printre dragoni, care aveau mai degrabă tendinţa 
să-şi apere tot ce considerau că este proprietatea lor şi un 
semn al statutului. 

— Dacă eşti convins, dragul meu. E o idee nobilă. 

Temeraire se juca întruna cu osul şi nu părea pe deplin 
convins, dar, în cele din urmă, îşi dădu acordul. 

— ln orice caz, adăugă el, probabil că după ce-l 
construim, Amiralitatea o să vadă beneficiile şi pe urmă s-ar 
putea să am unul mai arătos: n-ar fi foarte plăcut să am 
unul mic şi prăpădit, când toată lumea are unele mai 
frumoase. 

Gândul acesta îl înveseli considerabil şi ronţăi osul cu 
satisfacţie. 

Revigorat de ceaiul tare şi de masa de dimineaţă, 
echipajul începu să-l înhame pe Temeraire pentru 
întoarcerea la Dover, doar puţin mai încet. Ferris se strădui 
să verifice dacă toate închizătorile erau bine fixate, după ce 
Laurence îi şopti ceva la ureche. 

— Domnule, spuse Dyer, când se apropie, împreună cu 
Emily, dinspre porţile adăpostului, cu poşta pentru Dover, 
pe care urmau s-o ia cu ei, vin nişte domni. 

Temeraire înălţă capul, când Lordul Allendale intră în 
adăpost, însoţit de un bărbat mărunt, în veşminte modeste. 
Se opriră imediat, holbându-se la imensul cap care îi privea, 
la rândul lui, întrebător. Laurence se bucură de acest răgaz 
ca să se poată aduna: n-ar fi fost mai şocat nici dacă l-ar fi 
văzut pe rege, şi era mult mai mulţumit. Nu putea să 
găsească decât un motiv pentru această vizită: mai multe 
cunoştinţe ale părinţilor săi fuseseră la bal şi vestea 
adopţiei în străinătate ajunsese probabil la urechile tatălui 
său. 


Laurence ştia foarte bine că îi dăduse părintelui său un 
motiv justificat de reproş, supunându-se adopţiei, indiferent 
de utilitatea politică, dar nu-i convenea defel să primească 
respectivele reproşuri în faţa ofiţerilor şi a echipajului său, 
lăsând la o parte orice consideraţii practice legate de 
reacţia lui Temeraire, în caz că-l va vedea insultat. 

li dădu lui Emily ceaşca şi îşi examină pe furiş hainele, 
nespus de recunoscător că dimineaţa era destul de rece ca 
să nu fi fost tentat să-şi lase acasă hainele sau eşarfa. 

— Sunt foarte onorat să te văd. Vrei un ceai? întrebă el, 
traversând poiana să strângă mâna tatălui său. 

— Nu, am luat micul dejun, spuse abrupt Lordul 
Allendale, fără să-şi dezlipească ochii de la Temeraire, 
întorcându-se apoi, cu un oarecare efort, să-l prezinte pe 
Laurence însoţitorului său, domnul Wilberforce, unui dintre 
marii susţinători ai cauzei aboliţiei. E 

Laurence îl întâlnise o singură dată, de mult. In decadele 
scurse de atunci, faţa lui Wilberforce se brăzdase de riduri 
care-i dădeau un aer mai grav, iar în clipa de faţă îşi ridica 
privirea  neliniştit spre Temeraire. Dar păstra încă o 
expresie caldă şi jovială în jurul gurii, o blândeţe în ochi, 
confirmând acea primă impresie de generozitate pe care 
Laurence o purtase cu el, dovedită şi prin activităţile sale 
publice. Douăzeci de ani în aerul oraşului şi bătăliile 
continue îi şubreziseră sănătatea, dar nu şi caracterul: 
intrigile parlamentare şi interesele din Indiile de Vest îi 
subminaseră munca, dar perseverase. Şi, pe lângă lupta sa 
neobosită împotriva sclaviei, se dovedise un reformist 
tenace în tot acest timp. 

Nu exista om al cărui sfat să-l fi dorit Laurence mai mult 
în privinţa promovării cauzei lui Temeraire. lar dacă 
circumstanţele ar fi fost diferite şi ar fi ajuns la acea 
apropiere de tatăl său pe care o sperase, cu siguranţă i-ar fi 
cerut să mijlocească o întrevedere cu Wilberforce. Reversul 
însă nu-l putea înţelege: nu exista niciun motiv pentru care 
tatăl său să-l aducă pe Wilberforce la el, doar dacă nu 
cumva era curios să întâlnească un dragon. Totuşi, expresia 
acestuia, uitându-se la Temeraire, nu părea entuziastă. 


— Eu, unul, aş bea bucuros o ceaşcă de ceai în linişte, 
dacă se poate, spuse el şi, după un moment de şovăire, 
îndrăzni să pună următoarea întrebare: Animalul chiar e 
îmblânzit? 

— Nu sunt îmblânzit, răspunse indignat Temeraire, care 
avea auzul perfect antrenat să tragă cu urechea la 
asemenea şoapte, dar cu siguranţă n-o să-ţi fac niciun rău, 
dacă asta întrebi. Mai bine te-ai teme să nu te calce un cal 
în picioare. 

Dragonul îşi izbi trupul cu coada, iritat, cât pe ce să 
măture vreo doi spinarişti ocupați să ridice cortul de 
călătorie pe spinarea lui, contrazicându-se chiar în timp ce 
vorbea. Cei prezenţi erau însă prea atenţi la remarcile lui ca 
să observe acest amănunt amuzant. 

— E minunat, declară Wilberforce, după ce mai conversă 
o vreme cu el, să descoperi o asemenea înţelegere 
excelentă a lucrurilor la o făptură atât de diferită de noi. Ai 
putea spune chiar că e un miracol. Dar văd că vă pregătiţi 
de plecare, aşa că am să-ţi cer scuze (se înclină spre 
Temeraire) şi ţie, căpitane, pentru că voi trece direct la 
subiectul care ne-a adus aici, pentru a vă solicita sprijinul. 

— Sper că veţi vorbi cât de deschis doriţi, domnule, spuse 
Laurence, poftindu-i să se aşeze, cu mii de scuze pentru 
situaţie. 

Emily şi Dyer scoseseră pentru ei scaune din cabană, 
deoarece spaţiul era inadecvat pentru a primi oaspeţi, şi le 
aranjară lângă foc, la căldură. 

— Vreau să fie limpede, începu Wilberforce, că nimeni nu 
poate să fie insensibil la serviciile pe care Excelenţa Sa le-a 
adus ţării sale sau să-i poarte pică pentru recompensa 
binemeritată pentru acestea, iar respectul omului de rând... 

— S-ar putea spune mai degrabă oarba adoraţie a omului 
de rând, interveni Lordul Allendale, pe un ton profund 
dezaprobator. Şi a unor oameni nu atât de obişnuiţi, care 
au mai puţine scuze. E înfiorător să vezi ce influenţă are 
omul acesta asupra lorzilor. Fiecare zi în care nu e pe mare 
e un nou dezastru. 

Şi atunci Laurence înţelese, după alte câteva momente 


de confuzie, că vorbeau despre nimeni altul decât Lordul 
Nelson însuşi. 

— lartă-mă, am discutat aşa de mult între noi despre 
aceste chestiuni încât mergem prea repede. Wilberforce îşi 
trecu o mână peste maxilar, apăsându-şi guşa. Cred că ştii 
deja câte ceva, spuse el, despre dificultăţile pe care le-am 
întâmpinat în demersul nostru pentru abolirea comerţului 
cu sclavi. 

— Ştiu, răspunse Laurence. 

De două ori deja victoria păruse aproape. La începuturile 
luptei, Camera Lorzilor blocase o rezoluţie trecută de 
Camera Comunelor, sub pretextul audierii martorilor. La o 
altă încercare, o lege trecuse, într-adevăr, însă numai cu 
amendamente care  schimbaseră  aboliţia în aboliţie 
treptată: atât de treptată încât nu se vedea încă niciun 
semn, cincisprezece ani mai târziu. Regimul de teroare din 
Franţa nimicise, între timp, cuvântul libertate şi pusese în 
mâinile negustorilor de sclavi numele select de iacobin, ca 
să se ridice împotriva aboliţionismului. Nu se mai 
înregistraseră progrese de mulţi ani. 

— Dar în această ultimă sesiune, explică Wilberforce, am 
fost pe punctul de a câştiga o măsură vitală: o lege care ar 
fi interzis tuturor vaselor noi comerţul cu sclavi. Ar fi trebuit 
să treacă. Aveam voturile în mână... apoi a venit Nelson din 
provincie. Tocmai se ridicase de pe patul de suferinţă. A 
ales să se adreseze Parlamentului pe această temă şi doar 
forţa opoziţiei sale a făcut ca măsura să fie respinsă în 
Camera Lorzilor. 

— Imi pare rău să aud asta, spuse Laurence, deşi nu era 
surprins. Opiniile lui Nelson fuseseră exprimate public 
destul de des. Ca mulţi alţi ofiţeri de marină, considera 
sclavia un rău necesar, o pepinieră de mateloţi şi temelia 
negoţului, iar aboliţioniştii, o cohortă de entuziaşti şi 
exaltaţi, care încercau să submineze puterea maritimă a 
Angliei şi să amenințe autoritatea ţării asupra coloniilor, 
această dominație fiind singura care-i permitea să reziste 
împotriva amenințării lui Napoleon. Foarte rău, continuă 
Laurence, dar nu ştiu cum vă pot fi eu de folos. Nu pot 


susţine că am vreun fel de relaţii personale care să-mi dea 
dreptul să încerc să-l conving... 

— Nu, nu. Nu sperăm aşa ceva, îl întrerupse Wilberforce. 
S-a exprimat prea ferm pe această temă. De asemenea, 
mulţi dintre prietenii lui sus-puşi, precum şi, din păcate, 
creditorii lui sunt proprietari de sclavi sau implicaţi în 
comerţ. Regret să o spun, asemenea argumente pot să-i 
abată de la calea cea dreaptă până şi pe cei mai buni şi 
înţelepţi oameni. 

Voiau, mai degrabă, explică Wilberforce, în timp ce 
Lordul Allendale avea un aer morocănos şi sceptic, să ofere 
publicului o alternativă pentru interesul şi admiraţia lui, iar 
Laurence înţelese încetul cu încetul, după ce se învârtiră în 
cercuri concentrice, că acest personaj trebuia să fie el, pe 
baza recentei şi exoticei sale expediţii şi a adopţiei înseşi, 
pe care se aşteptase ca tatăl său s-o condamne. 

— La interesul firesc pe care publicul îl va avea faţă de 
ultima ta aventură, spuse Wilberforce, adaugi autoritatea 
unui ofiţer care a luptat împotriva lui Napoleon însuşi. 
Glasul tău poate contesta aserţiunile lui Nelson cum că 
sfârşitul negoţului cu sclavi înseamnă distrugerea naţiunii. 

— Domnule, spuse el, neştiind sigur dacă să regrete 
impoliteţea pe care o comitea faţă de Wilberforce sau să se 
bucure că e forţat să refuze un asemenea demers. Sper că 
nu mă veţi considera lipsit de respect ori convingere, dar 
nu sunt deloc potrivit pentru un asemenea rol şi nu aş 
putea accepta, nici dacă aş vrea. Sunt ofiţer activ, timpul 
meu nu-mi aparţine. 

— Dar te afli la Londra, punctă Wilberforce cu blândeţe, 
şi, cu siguranţă, cât timp staţionezi la Canal, poţi fi scutit, 
din când în când. (O supoziţie pe care Laurence nu prea 
avea cum s-o combată fără să trădeze secretul epidemiei, 
rezervat în prezent doar aviaţiei şi celor mai importanţi 
oficiali ai Amiralității.) Ştiu că nu este o propunere comodă, 
căpitane, dar suntem angajaţi în lucrarea Domnului şi n-ar 
trebui să ezităm să folosim orice unealtă pe care El ne-a 
scos-o în cale pentru această cauză. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu vei avea nimic de 


făcut decât să participi la un dineu, poate două, te rog 
frumos să nu te împiedici în amănunte, se răsti Lordul 
Allendale, bătând darabana pe braţul scaunului. Fireşte, 
nimănui nu-i place lauda de sine, dar ai tolerat umilinţe 
mult mai grave şi te-ai dat mult mai mult în spectacol decât 
ceea ce ţi se cere acum. Aseară, dacă vrei... 

— Nu e cazul să-i vorbeşti aşa lui Laurence, îl întrerupse 
Temeraire cu răceală, speriindu-i pe cei doi gentilomi, care 
uitaseră deja să ridice privirea şi să-l vadă ascultându-le 
întreaga conversaţie. Am pus francezii pe fugă de patru ori 
săptămâna trecută şi am patrulat de nouă ori. Suntem 
foarte obosiţi şi am venit la Londra doar pentru că prietenii 
noştri sunt bolnavi şi lăsaţi să moară de foame şi de frig. 
Pentru că Amiralitatea nu face nimic pentru binele lor. 

Temeraire încheie în forţă, din gâtlej înălţându-i-se o 
vibraţie groasă, amenințătoare, manifestarea instinctivă a 
vântului divin în acţiune. 

Vibraţia stărui ca un ecou, după ce terminase deja de 
vorbit. Nimeni nu scoase o vorbă, preţ de o clipă, apoi 
Wilberforce spuse gânditor: 

— Mi se pare că nu e cazul să ne contrazicem. Şi am 
putea susţine cauza ta, căpitane, împreună cu a noastră. 

Intenţionaseră, se pare, să-l prezinte la vreun eveniment 
social, dineul despre care vorbise Lordul Allendale, sau 
poate chiar un bal, dar acum Wilberforce propunea, în 
schimb, o recepţie caritabilă. Al cărei scop - continuă el să 
explice - va fi strângerea de fonduri pentru dragonii bolnavi 
şi răniţi cu care luptaseră la Trafalgar şi la Dover... 

— Există asemenea veterani printre bolnavi? întrebă el. 

— Există, răspunse Laurence, fără să spună că toţi; toţi, 
în afară de Temeraire. 

Wilberforce clătină din cap: 

— Acestea sunt numele cu influenţă, în zile negre pe care 
le trăim, spuse el, când vedem steaua lui Napoleon urcând 
deasupra continentului. Şi, în plus, putem sublinia faptul că 
eşti în acelaşi timp un erou al naţiunii, făcând astfel ca 
vorbele tale să cântărească mai greu decât ale lui Nelson. 

Laurence suporta cu greu să se vadă astfel descris, mai 


ales în comparaţie cu Nelson, care condusese patru acţiuni 
navale dificile, distrusese toate corăbiile lui Napoleon, 
impunând supremaţia totală a Angliei pe mare. Un om care 
dobândise pe merit o coroană ducală, prin curajul şi faptele 
sale de arme, pe când el fusese făcut prinţ străin prin 
subterfugii şi maşinaţiuni politice. 

— Domnule, spuse el, abţinându-se cu greu de la un refuz 
violent, trebuie să vă rog să nu vorbiţi aşa. Nu poate exista 
o comparaţie justă. 

— Nu, într-adevăr, interveni energic Temeraire. Nu poate 
exista o comparaţie justă. N-am o părere prea bună despre 
acest Nelson, dacă are ceva de spus în favoarea sclaviei. 
Sunt sigur că nu poate fi nici pe jumătate atât de plăcut ca 
Laurence, oricâte bătălii a câştigat. N-am văzut în viaţa 
mea nimic mai îngrozitor ca acei bieţi sclavi de la Cape 
Coast şi mă bucur nespus dacă-i putem ajuta. Şi pe 
prietenii noştri. 

— Şi asta, de la un dragon! exclamă Wilberforce cu mare 
satisfacţie, în timp ce Laurence amuţise de spaimă. Ce om 
poate refuza să simtă milă faţă de acele suflete nefericite, 
când ea poate fi stârnită într-un asemenea piept? Într- 
adevăr, spuse el, adresându-i-se Lordului Allendale, ar 
trebui să organizăm întrunirea chiar aici. Sunt sigur că va 
avea un impact mult mai mare, căci va crea o impresie 
puternică- şi mai mult de atât, adăugă el, cu un licăr 
şugubăţ în privire. Aş vrea să-l văd pe omul care va refuza 
să ia în calcul un argument adus de un dragon, cu dragonul 
în faţa lui. 

— Afară, în anotimpul ăsta? făcu Lordul Allendale. 

— Am putea s-o organizăm ca recepţiile din pavilioanele 
din China: mese lungi, cu gropi de cărbuni dedesubt, să le 
încălzească, sugeră Temeraire, intrând cu entuziasm în 
atmosfera evenimentului în vreme ce Laurence nu putea 
decât să asculte, cu disperare crescândă, cum i se 
pecetluieşte soarta. Va trebui să doborâm câţiva copaci ca 
să fie loc, dar pot face asta foarte uşor şi, dacă am atârna 
draperii de mătase din pomii rămaşi, va arăta chiar ca un 
pavilion şi înăuntru va fi cald. 


— O idee excelentă, spuse Wilberforce, ridicându-se din 
scaun să inspecteze desenele pe care le trasa Temeraire în 
noroi. Va avea un parfum oriental, exact ce ne trebuie. 

— Ei, bine, dacă tu aşa crezi, nu pot decât să te susţin. Va 
fi, bineînţeles, a noua minune a lumii, chiar dacă vor veni 
doar câţiva amatori de curiozităţi, spuse Lordul Allendale. 


— Putem să ne lipsim de tine câte o noapte, din când în 
când, spuse Jane, năruind ultimele speranţe de scăpare ale 
lui Laurence. Nu ne putem făli cu informaţiile noastre, acum 
că nu mai avem curieri care să-şi rişte viaţa în misiuni de 
spionaj, dar Forţele Navale se descurcă bine cu pescarii 
francezi, la blocadă, şi aceştia spun că până acum nu e 
nicio mişcare spre coastă. S-ar putea să mintă, desigur, 
adăugă ea, dar dacă ar fi existat o schimbare semnificativă, 
preţurile peştelui ar fi crescut, ţinând seama că şeptelurile 
merg la dragoni. Slujnica aduse ceaiul şi îi turnă. Te rog, nu 
te mai lamenta pe tema asta, continuă Jane, referindu-se la 
refuzul Amiralității de a le acorda mai multe fonduri. Poate 
că recepţia asta a ta ne va fi de folos. Şi Powys mi-a scris 
să-mi spună că a adunat deja ceva pentru noi, prin donaţii 
de la ofiţerii în retragere. Nu va ajunge pentru nimic 
extravagant, dar cred că putem să ne descurcăm cu bietele 
animale, cel puţin până atunci. 

Intre timp, se apucară să monteze pavilionul 
experimental: perspectiva unei comenzi atât de 
substanțiale se dovedi suficientă ca să atragă o mână de 
negustori mai întreprinzători la adăpostul din Dover. După 
ce-i întâmpină la porţi, cu un grup de membri ai echipajului 
său, Laurence îi conduse până la Temeraire, care, 
încercând să nu pară înfricoşător, se aşezase pe picioarele 
din spate, făcându-se cât de mic putea să se facă un 
dragon de optsprezece tone, şi îşi lipi gulerul de gât, 
turtindu-l aproape de tot. Totuşi, nu putu să nu intervină în 
discuţiile despre construirea pavilionului, iar sugestiile lui 
se dovediră chiar necesare, căci Laurence nu avea nici cea 
mai vagă idee cum să convertească măsurile chineze. 

— Vreau şi eu unul! spuse Iskierka, auzind prea multe din 


poiana ei aflată în apropiere. 

Fără să ţină seama de protestele lui Granby, se strecură 
printre copaci către poiana lui Temeraire, scuturând o 
vijelie de fulgi de cenuşă şi alarmându-i cumplit pe bieţii 
negustori, cu un sughiţ de foc care împroşcă aburi prin toţi 
tepii ei, curăţându-i. 

— Vreau şi eu să dorm într-un pavilion. Nu-mi place deloc 
pământul ăsta rece. 

— Ei, bine, nu se poate. Acesta este pentru prietenii 
noştri bolnavi şi, oricum, tu n-ai capital. 

— Atunci o să-mi fac rost, declară ea. De unde se ia 
capitalul şi cum arată? 

Temeraire îşi mângâie mândru platoşa din platină şi 
perle. 

— Asta e o bucată de capital, spuse el, şi mi-a dat-o 
Laurence. A obținut-o capturând o navă în bătălie. 

— O! Asta e foarte uşor, remarcă Iskierka. Granby, hai să 
capturăm o corabie şi pe urmă pot avea un pavilion. 

— Dumnezeule, nu poţi avea aşa ceva, nu fi prostuţă, 
spuse Granby, clătinând neliniştit din cap ca să se scuze în 
faţa lui Laurence, când pătrunse în poiană, pe cărarea de 
crengi rupte şi tufe strivite lăsate de Iskierka în urmă. l-ai 
da foc într-o clipă, continuă el: e făcut din lemn. 

— Nu se poate face din piatră? întrebă ea, întorcându-şi 
capul către unul dintre negustori, care se holba la ea. 

Nu crescuse foarte mult, în ciuda celor douăsprezece 
picioare în lungime pe care îi dobândise, cu o dietă 
echilibrată, de când se stabiliseră la Dover, fiind mai 
degrabă sinuoasă decât masivă, în stilul dragonilor Kazilik, 
şi încă arăta mai degrabă ca un şarpe de grădină pe lângă 
Temeraire. Dar prezenţa ei în apropiere nu era deloc 
liniştitoare, cu gâlgâitul de cazan şuierător al mecanismului 
ei intern care producea focul şi aburul cald care i se înălța 
din ţepi, alb şi spectaculos în aerul rece. Nimeni nu-i 
răspunse, cu excepţia mai vârstnicului arhitect, un anume 
domn Royle. 

— Piatră? Nu, trebuie să mă opun. O construcţie din 
cărămidă ar fi mult mai practică, opină el. 


Nu ridicase ochii din hârtii de când le primise, şi era atât 
de miop încât le examina cu o lupă de bijutier, la două 
degete de ochii săi azurii şi probabil nu-i putea distinge pe 
niciunul dintre cei doi dragoni. 

— Acoperişul ăsta oriental e absurd, insistaţi să-l facem 
aşa? 

— Nu-i absurd deloc, spuse Temeraire. E foarte elegant: 
acela e modelul pavilionului personal al mamei mele şi e 
cât se poate de elegant. 

— Va trebui să se caţere cineva să curețe zăpada cât e 
iarna de lungă şi jgheaburile n-o să mai fie bune de nimic 
după doi ani, spuse Royle. Un acoperiş bun de ţiglă, asta ne 
trebuie, nu eşti de acord cu mine, domnule Cutter? 

Domnul Cutter nu avea nicio părere de exprimat, căci se 
retrăsese cu spatele la copaci şi părea gata s-o ia la goană, 
dacă Laurence nu şi-ar fi postat prudent echipajul de sol la 
marginea poienii, tocmai ca să evite asemenea reacţii de 
panică. 

— Sunt foarte dornic să primesc sfatul dumneavoastră, 
domnule, cu privire la cel mai bun plan de construcţie şi cel 
mai rezonabil, spuse Laurence, în timp ce Royle îşi roti 
privirea clipind, în căutarea unui răspuns. Temeraire, clima 
de aici e mult mai umedă şi trebuie să ne adaptăm 
situaţiei. 

— Foarte bine, presupun, răspunse dragonul, tânjind 
după colţurile întoarse în sus ale acoperişurilor şi lemnul 
pictat în culori vii. 

Intre timp, Iskierka fu cuprinsă de inspiraţie şi începu să 
plănuiască obţinerea de capital. 

— Dacă dau foc unei nave, e suficient sau trebuie s-o 
capturez? întrebă ea, şi îşi făcu debutul în cariera de pirat 
arătându-i lui Granby, a doua zi dimineaţa, o mică barcă de 
pescuit pe care o luase din portul Dover în timpul nopţii. 
Dar nu mi-aţi spus că trebuie să fie o navă franceză, 
protestă ea îmbufnată, la învinuirile lor, şi se făcu ghem, 
supărată. 

Gherni fu aleasă în grabă să ducă barca la loc, în seara 
următoare, la adăpostul întunericului, fără îndoială spre 


nedumerirea proprietarului ei jefuit temporar. 

— Laurence, crezi că am reuşi să obţinem mai mult 
capital capturând corăbii franceze? întrebă Temeraire, cu o 
atitudine grijulie foarte alarmantă pentru Laurence, care 
tocmai clarificase confuzia creată. 

— Corăbiile franceze de linie sunt ţintuite în porturile lor 
de blocada de la Canal, slavă Cerului, iar noi nu suntem 
corsari, să umblăm pe rutele lor ca să le capturăm, spuse 
Laurence. Viaţa ta e prea prețioasă ca să merite riscată 
într-un asemenea demers egoist. În orice caz, dacă începi 
să te comporti într-o manieră aşa de indisciplinată, poţi fi 
sigur că Arkady şi ai lui o să-ţi urmeze imediat exemplul şi o 
să lase Anglia fără apărare, ca să nu mai spunem că 
Iskierka s-ar simţi încurajată. 

— Ce pot să fac cu ea? întrebă Granby obosit, în seara 
aceea, la un pahar de vin cu Laurence şi Jane, în sala 
comună a ofiţerilor din comandamentul adăpostului. Cred 
că e din cauză că a fost târâtă de colo colo pe când era în 
ou şi că a avut parte de atâta agitaţie şi emoție, dar asta nu 
e o scuză la nesfârşit. Trebuie s-o stăpânesc cumva şi am 
ajuns într-un impas. Nu m-ar mira să găsesc tot portul în 
flăcări într-o dimineaţă, pentru că acum crede că n-ar mai 
trebui să stăm aici să apărăm oraşul dacă ar arde din 
temelii. Nu pot nici măcar s-o fac să stea liniştită cât s-o 
înhămăm. 

— Nu-i nimic. Trec eu mâine pe-acolo să văd ce se poate 
face, spuse Jane, împingându-i din nou sticla. E puţin cam 
tânără pentru muncă, după toate criteriile, dar cred că ar fi 
mai bine să-şi valorifice energia decât să se agite aşa. Ţi-ai 
ales locotenenţii, Granby? 

— O să-i am pe Lithgow, ca ofiţer secund, dacă n-ai nimic 
împotrivă, şi pe Harper, ca sublocotenent, care va fi şi 
comandantul puşcaşilor, spuse el. Nu-mi place să iau prea 
mulţi oameni, când nu ştim cum va creşte. 

— Nu-ţi place să-i pui pe liber mai târziu, vrei să zici, când 
probabil nu mai vor putea obţine alt post, replică Jane cu 
blândeţe, şi ştii că va fi greu dacă se ajunge la asta. Dar nu 
putem s-o ţinem în frâu cu oameni puţini, când e aşa de 


nărăvaşă. la-l şi pe Row pe post de căpitan al naceliştilor. E 
destul de bătrân ca să se pensioneze dacă trebuie 
concediat şi e un combatant bun, cumpătat, care nu va clipi 
la izbucnirile ei. 

Granby se arătă de acord, cu o uşoară clătinare a 
capului, plecându-şi fruntea, iar a doua zi dimineaţă Jane 
veni cu mare pompă la Iskierka în poiană, etalându-şi toate 
medaliile şi chiar şi pălăria cea mare cu pene, pe care 
aviatorii n-o poartă mai deloc, cu o sabie placată cu aur şi 
pistoale la cingătoare. Granby adunase toţi membrii noului 
echipaj şi aceştia o salutară cu zăngănit de arme. Iskierka 
se încolăci toată de emoție, în timp ce dragonii sălbatici şi 
chiar şi Temeraire urmăreau scena cu interes, privind peste 
copaci. 

— Iskierka, ei, bine, căpitanul tău îmi spune că eşti gata 
să intri în misiune, spuse Jane, punându-şi pălăria sub braţ 
şi privind-o sever pe mica femelă Kazilik. Dar ce mi-au auzit 
urechile, că nu vrei să te supui ordinelor? Nu te putem 
trimite la luptă dacă nu eşti în stare să urmezi ordinele. 

— 0, nu-i adevărat! protestă Iskierka, pot respecta 
ordinele, la fel de bine ca oricine, numai că nimeni nu-mi dă 
vreunul bun şi nu mi se spune decât să stau locului, nu să 
lupt, şi să mănânc de trei ori pe zi. Nu mai vreau nicio vacă 
afurisită! adăugă ea mocnind. 

Dragonii sălbatici, auzind aceste vorbe, traduse de ofiţerii 
lor, începură să murmure neîncrezători. 

— Nu doar ordinele plăcute trebuie să le urmăm, ci şi pe 
cele obositoare, răspunse Jane, când zgomotul se stinse. 
Căpitanului Granby crezi că-i place să stea mereu în poiana 
asta, aşteptând să te mai potoleşti? Poate că ar prefera să 
se întoarcă pe Temeraire şi să lupte niţel şi el. 

Iskierka făcu ochii cât talgerele şi şuieră din toţi ţepii, ca 
un furnal. Într-o clipă se încolăci geloasă în jurul lui Granby, 
ceea ce promitea să-l fiarbă ca pe un homar într-o oală cu 
aburi. 

— N-ar prefera! N-ai prefera deloc, nu-i aşa? căută 
Iskierka sprijin la el. Voi lupta la fel de bine ca Temeraire, 
promit, şi chiar mă voi supune celor mai stupide ordine. 


Dacă aş putea primi şi câteva plăcute, clarifică ea lucrurile 
în grabă. 

— Sunt sigur că va fi mai ascultătoare pe viitor, reuşi să 
spună Granby, tuşind, cu părul deja ud de sudoare, lipit de 
frunte şi de gât. Nu te agita, te rog, nu te-aş părăsi 
niciodată, numai că transpir, adăugă el. 

— Hm, făcu Jane, încruntându-se cu un aer gânditor. De 
vreme ce Granby vorbeşte în favoarea ta, presupun că-ți 
vom da o şansă, decretă ea, în cele din urmă, şi iată, poţi 
să-ţi primeşti primele ordine, căpitane, dacă te lasă să vii 
după ele şi, bineînţeles, dacă stă liniştită în ham. 

Iskierka îi dădu imediat drumul şi îşi întinse trupul pentru 
echipajul de sol, doar lungindu-şi puţin gâtul ca să vadă 
plicul cu pecete roşie şi ciucuri galbeni- o formalitate la 
care aviatorii renunţau adesea- care îi îndruma, într-un 
limbaj bombastic şi oficial, să nu facă nimic altceva decât 
un raid rapid până la Guernsey şi înapoi. 

— Şi poţi s-o duci la mormanul ăla vechi de dărâmături 
rămas la castelul Cornet, unde praful de puşcă a aruncat 
turnul în aer, şi să-i spui că e un avanpost francez, aşa că 
poate să-l pârjolească de sus, îi zise Jane lui Granby, cu glas 
scăzut, ca să nu audă Iskierka. 

Iskierka avea ţepii amplasați pe trup fără un tipar anume, 
iar aburul care ieşea din ei frecvent îi făcea pielea 
alunecoasă, astfel că era o adevărată pacoste să-i 
potriveşti hamul - o colecţie improvizată de curele scurte şi 
multe catarame, îngrozitor de uşor de încâlcit- şi nu era 
doar vina ei că manevrele o oboseau. Dar perspectiva 
aventurii care urma şi mulţimea de gură-cască o făcură mai 
răbdătoare. În cele din urmă, fu echipată cum se cuvine şi 
Granby spuse uşurat: 

— Aşa, e chiar bine fixat, acum încearcă să vezi dacă poţi 
azvârli ceva de pe spinare, draga mea. 

Iskierka se zvârcoli şi bătu din aripi într-un mod chiar 
mulţumitor,  răsucindu-se într-o parte şi-n alta, să-şi 
examineze hamul. 

— Trebuie să spui „toate bune“, dacă ţi-e comod, îi 
explică Temeraire cu glas sonor, după ce Iskierka se amuză 


aşa mai multe minute în şir. 

— O, am înţeles, spuse ea şi, potolindu-se, anunţă: Toate 
bune. Acum să plecăm. 

În acest fel se cuminţi, măcar puţin. Nimeni n-ar fi putut 
spune că era tocmai amabilă, desigur, şi se îndepărta 
invariabil mai mult în timpul patrulelor decât ar fi vrut 
Granby, în speranţa că va întâlni nişte duşmani mai 
incitanţi decât o veche fortificaţie abandonată sau câteva 
păsări. 

— Dar măcar se antrenează şi mănâncă aşa cum trebuie, 
ceea ce consider o victorie, deocamdată, spuse Granby. Şi, 
în definitiv, oricât de tare ne-ar băga pe noi în sperieţi, pe 
francezi o să-i sperie şi mai şi. Laurence, ştii, am vorbit cu 
oamenii de la castelul Cornet şi au înălţat pentru ea o 
bucată de velă: poate să-i dea foc de la optzeci de metri. 
De două ori raza de acţiune a unui Flamme-de-Gloire, şi 
Iskierka poate să reziste cinci minute fără oprire. Nu pricep 
cum respiră în timp ce face asta. 

Nu le era deloc uşor s-o ţină departe de lupta directă, 
căci între timp francezii îşi continuau hărţuielile şi spionajul 
pe lângă coastă, acestea devenind tot mai violente. Jane 
apela acum mai mult la dragonii bolnavi pentru zborurile de 
patrulă, ca să-i cruţe pe Temeraire şi pe cei sălbatici. In 
schimb, aceştia îşi petreceau cea mai mare parte a zilei pe 
stânci, aşteptând o rachetă de avertizare sau alta, ca să se 
înalțe, ori ascultând cu urechile ciulite vreun semnal, ca să 
ţâşnească frenetic în întâmpinarea unei noi incursiuni. În 
două săptămâni, Temeraire se încăieră de patru ori cu 
grupuri mici, iar o dată, Arkady şi câţiva din grupul lui, 
trimişi cu titlu experimental singuri în patrulă, în timp ce 
Temeraire mai fura câteva ore de somn, abia alungară un 
Pou-de-Ciel care îndrăznise să se furişeze pe lângă bateriile 
de coastă de la Dover, la mai puţin de-o milă de zona de 
carantină. 

Dragonii sălbatici se întoarseră încântați după dificila lor 
victorie personală, iar Jane folosi prilejul cu isteţime pentru 
a-i oferi ceremonios lui Arkady o bucată lungă de lanţ lipsit 
de valoare, fiind aproape în întregime din alamă, şi o tavă 


imensă inscripționată cu numele lui, pe post de medalie, 
dar lustruit ca aurul, care-l lăsă pe Arkady mut de uimire 
când i-l prinseră în jurul gâtului. Însă doar o clipă. Apoi 
izbucni în cascade de râs vesel şi insistă ca toţi camarazii 
lui să-i examineze medalia. Nici Temeraire nu scăpă de asta 
şi, devenind uşor arţăgos, se retrase cu demnitate în 
propria-i poiană, să-şi lustruiască platoşa mai energic ca de 
obicei. 

— Nu le poţi compara, spuse prudent Laurence. E doar o 
bijuterie fără valoare, ca să-l încânte şi să le încurajeze 
eforturile. 

— O, desigur, răspunse Temeraire, semeţ, al meu e aşa 
de frumos, nu vreau nicidecum ceva aşa de banal, ca 
alama. După o clipă, adăugă însă mormăind: Dar a lui e 
foarte mare. 

— A meritat toţi banii, spuse Jane a doua zi, când 
Laurence veni să-i raporteze o dimineaţă în sfârşit lipsită de 
evenimente, cu dragonii sălbatici mai zeloşi ca oricând şi 
mai degrabă dezamăgiţi decât bucuroşi că nu mai 
întâlniseră duşmani. Au evoluat frumos, întocmai cum 
sperasem. 

Dar glasul lui Jane suna obosit. Văzând-o, Laurence îi 
umplu un păhărel de brandy şi i-l aduse la fereastră, unde 
ea stătea în picioare, privind dragonii sălbatici ţopăind în 
aer, deasupra poienii lor, după cină. 

— Mulţumesc, am să-l beau. Luă paharul, dar nu-l bău 
imediat. Conterrenis s-a prăpădit, spuse ea brusc, primul 
Longwing pe care l-am pierdut. Urâtă treabă. Jane se 
prăbuşi în scaun şi îşi înălţă capul: A îndurat un frig cumplit 
şi medicul spune că a avut o hemoragie la plămâni. In orice 
caz, nu se putea opri din tuşit, aşa că i-a tot venit acidul în 
sus. La final, a început să i se adune pe colţi şi să-i ardă 
pielea. l-a mâncat maxilarul până la os. Jane făcu o pauză, 
apoi adăugă: Gardenley l-a împuşcat azi-dimineaţă. 

Laurence se aşeză pe un scaun lângă ea, simțind că e 
nepotrivit să încerce s-o consoleze. După o vreme, Jane bău 
brandy-ul, puse jos paharul şi reveni la hărţi, să discute 
patrulele pentru ziua următoare. 


Laurence plecă, ruşinat de spaima pe care i-o provoca 
recepţia până la care mai erau doar câteva zile şi hotărât 
să-şi facă treaba, oricât de umilitor ar fi fost. Cel puţin 
pentru şansa de a îmbunătăţi condiţiile celor bolnavi. 


„=. Şi sper că-mi vei îngădui să sugerez (scrisese 
Wilberforce) că orice accesoriu cu tentă orientală la 
garderoba ta, doar unul mic, care te-ar putea distinge la 
prima vedere, ar fi extrem de folositor. Îmi face plăcere să 
te informez că am angajat câţiva chinezi ca servitori pentru 
seara aceasta, oferind o sumă frumuşică în porturi, unde 
pot fi găsiți ocazional, lucrând pe câte-o navă a Companiei 
Indiilor de Est. Nu au pregătirea necesară, desigur, dar nu 
vor face decât să ducă farturiile de la bucătărie şi înapoi şi 
i-am instruit să nu se sperie de dragoni, ceea ce sper că au 
înțeles. Totuşi, mă întreb dacă sunt pe deplin conştienţi de 
ce-i aşteaptă, aşadar, dacă poți veni mai devreme, ca să le 
testăm curajul, ar fi şi mai bine. “ 


Laurence nu stătu să ofteze. Împături scrisoarea, îşi 
trimise haina chineză la croitorii săi ca s-o aranjeze şi îi ceru 
lui Jane permisiunea să plece mai devreme cu câteva ore. 
La sosirea lor, servitorii chinezi creară, într-adevăr, mare 
agitaţie, însă doar părăsindu-şi treburile ca să dea fuga să 
se prosterneze în faţa lui Temeraire, gata să se arunce sub 
picioarele lui, în strădania de a-şi manifesta respectul 
datorat unui Celest, considerat un simbol al familiei 
imperiale. Muncitorii britanici, ocupați cu ultimele 
decoraţiuni ale adăpostului, nu fură nici pe departe la fel de 
complezenţi, ci dispărură până la ultimul, lăsând bucăţile 
imense de mătase brodată - care costaseră, cu siguranţă, o 
avere - să atârne strâmb din crengile copacilor, târându-se 
pe pământ. 

Wilberforce protestă disperat când veni să-l întâmpine pe 
Laurence, dar Temeraire le transmise instrucţiuni 
servitorilor chinezi, care se puseră pe treabă cu elan şi, cu 
sprijinul echipajului, adăpostul deveni, chiar atunci când 
începeau să sosească oaspeţii, o privelişte pe cât de 


uluitoare pe atât de frumoasă, cu lămpi de alamă legate de 
crengi, pe post de lampioane chinezeşti de hârtie, şi mici 
sobe cu cărbuni amplasate din loc în loc de-a lungul 
meselor. 

— S-ar putea să ducem treaba la bun sfârşit, numai de n- 
ar începe să ningă, spuse pe un ton pesimist Lordul 
Allendale, sosind mai devreme, ca să verifice amenajările. 
Păcat că mama ta n-a putut să vină, dar Elizabeth n-a 
născut încă şi nu-i place s-o lase singură, adăugă el, 
referindu-se la soţia fratelui cel mare al lui Laurence, care 
avea să-i dăruiască în curând acestuia al cincilea copil. 

Era o noapte senină, chiar dacă friguroasă, şi oaspeţii 
începură să sosească rând pe rând, ţinându-se la distanţă 
de Temeraire, care era instalat în poiana lui, la capătul 
meselor lungi, şi cercetându-l pe furiş prin binocluri de 
operă. 

Ofițerii lui Laurence stăteau în tot acest timp lângă el, 
tepeni şi la fel de îngroziţi, în cele mai bune haine ale lor, 
toate noi, căci, din fericire, Laurence se ostenise să-şi 
îndrume oamenii la cei mai buni croitori din Dover şi plătise 
personal toate retuşurile necesare garderobei lor după 
lungul timp petrecut în străinătate. 

Emily era singura mulţumită dintre ei, căci pentru 
această ocazie se alesese cu prima ei rochie de mătase şi, 
chiar dacă se împiedica puţin în tiv, nu părea deranjată, ci 
jubila, cu mănuşile de ied şi şiragul de perle pe care i le 
dăduse Jane. 

— Cinstit vorbind, e destul de greu pentru ea să înveţe să 
poarte rochii, spuse Jane. Nu te teme, Laurence. Te asigur 
că nimeni nu va bănui nimic. M-am făcut şi eu de ruşine în 
public, de nenumărate ori, şi nimeni nu s-a gândit vreodată 
că sunt aviator, din pricina asta. Dar dacă te linişteşte, poţi 
să le spui că e nepoata ta. 

— N-aş putea face una ca asta, tatăl meu va fi de faţă şi 
te asigur că îşi cunoaşte foarte bine toţi nepoţii, răspunse 
Laurence. 

Nu preciză că tatăl său ar trage imediat concluzia că 
Emily era copilul lui din flori, dacă ar face o asemenea 


afirmaţie falsă, ci doar decise, în sinea lui, s-o ţină pe Emily 
în preajma lui Temeraire, unde avea să fie văzută cât mai 
puţin: nu se îndoia că oaspeţii lui vor sta la distanţă de 
dragon, oricâtă muncă de convingere ar intenţiona 
Wilberforce să depună. 

Acea muncă de convingere, însă, luă cea mai nedorită 
formă, când domnul Wilberforce spuse: 

— Haideţi, uitaţi-vă la fata aceasta, care nu se teme 
deloc să stea lângă dragon. Înţeleg să fiţi depăşită de 
aviatorii de profesie, doamnă, dar sper că nu veţi îngădui 
unei copile să v-o ia înainte. 

În acest timp, cu inima cât un purice, Laurence îşi văzu 
tatăl întorcându-se să-i arunce lui Emily o privire uluită, 
care îi confirmă cele mai rele temeri. Lordul Allendale nu 
ezită să se apropie şi s-o ia la întrebări, iar Emily, fără să 
bănuiască nimic, îi răspunse cu glasu-i limpede de copil: 

— O, iau lecţii în fiecare zi, domnule, de la căpitan, deşi 
Temeraire este cel care îmi predă matematica acum, căci 
căpitanului Laurence nu-i plac calculele. Dar aş prefera să 
mă antrenez la scrimă, adăugă ea candidă, cu un aer uşor 
nedumerit, când descoperi că două cucoane, pe care 
exemplul fetei le convinsese să se apropie de masa mare, 
râdeau de ea, spunând că e o scumpete. 

— O lovitură de maestru, căpitane, murmură Wilberforce. 
Unde ai găsit-o? 

Dar nu aşteptă răspunsul, ci abordă câţiva gentilomi care 
îndrăzniseră să se apropie, şi începu să-i lămurească în 
acelaşi mod, adăugând la argumentaţia sa că, dacă 
Doamna Cutare şi Cutare se apropiase de Temeraire, nu 
puteau să se lase mai prejos. 

Temeraire era foarte interesat de toţi oaspeţii, admirând 
îndeosebi doamnele mai înzorzonate, reuşind întâmplător 
să intre în grațiile marchizei de Carstoke- o doamnă în 
etate, cu gâtul subţiat de bătrâneţe, cu pieptul acoperit 
doar de un şirag vulgar din aur încrustat cu smaralde - 
informând-o că era mult mai distinsă decât regina Prusiei, 
pe care o văzuse numai în haine de călătorie. Mai mulţi 
gentilomi îl provocară să facă adunări simple. Temeraire 


clipi puţin şi, după ce le dădu răspunsurile, întrebă dacă era 
vreun joc care se juca la petreceri şi dacă ar trebui să le 
dea şi el o problemă de matematică, în schimb. 

— Dyer, adu-mi, te rog, tăbliţa de nisip, spuse el şi, când 
aceasta fu pregătită, schiţă cu gheara o mică diagramă, 
pentru a le pune o întrebare legată de teorema lui Pitagora, 
suficient să-i deruteze pe cei mai mulţi dintre domnii de 
faţă, ale căror aptitudini matematice nu depăşeau jocul de 
cărţi. Dar e un exerciţiu foarte simplu, spuse Temeraire, 
oarecum nedumerit, întrebându-l pe Laurence cu voce tare 
dacă nu cumva era vreo glumă pe care el n-o pricepea, 
până când, în cele din urmă, un membru al Societăţii 
Regale, venit să examineze anumite aspecte ale anatomiei 
Celeştilor, reuşi să rezolve problema. 

Când Temeraire fu auzit vorbindu-le servitorilor în 
chineză şi conversând fluent în franceză cu numeroşi 
oaspeţi, fără să mănânce ori să strivească pe nimeni, 
fascinația începu, în sfârşit, să domine frica, astfel încât din 
ce în ce mai mulţi dintre cei prezenţi se apropiară de el. În 
curând, Laurence se pomeni neglijat, prezentând mult mai 
puţin interes, fapt care l-ar fi încântat, dacă nu l-ar fi lăsat 
pradă unei conversații stânjenitoare cu tatăl său, care acum 
punea întrebări bombastice despre mama lui Emily, 
întrebări a căror eludare l-ar fi făcut pe Laurence să pară cu 
atât mai vinovat şi, totuşi, al căror răspuns cinstit- cum că 
Emily era fiica naturală a lui Jane Roland, o femeie distinsă 
care locuia la Dover, el luând asupra sa educaţia fetei- lăsă 
o impresie complet eronată, pe care Laurence nu putea s-o 
îndrepte cât timp tatăl său nu aborda direct problema. 

— Este o fată bine educată, pentru statutul ei, şi 
nădăjduiesc că nu duce lipsă de nimic, spuse Lordul 
Allendale, oarecum sfios. Sunt sigur că, dacă ar fi dificil să i 
se ofere o situaţie respectabilă, când va creşte, mama ta şi 
cu mine am fi bucuroşi să dăm o mână de ajutor. 

Laurence se strădui să-i explice clar că această ofertă 
generoasă nu era necesară, recurgând, în disperare, la o 
minciună prin omisiune, când spuse: 

— Are prieteni care ar trebui s-o ajute să nu ajungă 


vreodată cu adevărat la ananghie. Cred că s-au făcut deja 
anumite aranjamente pentru viitorul ei. 

Nu dădu detalii, iar tatăl său, găsind că aceste explicaţii 
corespundeau standardelor sale morale, nu mai puse alte 
întrebări. Din fericire, pentru că acest aranjament - serviciul 
militar în aviaţie - n-ar fi fost pe placul Lordului Allendale. 

Abia mai târziu avu Laurence revelaţia sumbră că, dacă 
Excidium murea, Emily nu mai avea ce dragon să 
moştenească şi, în consecinţă, nici postul asigurat. Cu toate 
că în prezent, la Loch Laggan, unde erau îngrijite câteva 
ouă de dragoni Longwing, existau mai multe femei-aviator 
decât era necesar pentru atât de puţini pui. 

Laurence evadă de lângă tatăl său, afirmând că l-ar fi 
văzut pe Wilberforce făcându-i semn să vină la el. Acesta se 
bucură, într-adevăr, de prezenţa lui, chiar dacă nu o 
solicitase, şi îl luă pe Laurence de braţ, ca să-l conducă prin 
mulţime şi să-l prezinte tuturor cunoştinţelor sale 
prodigioase, în mijlocul amestecăturii ciudate de oameni. 
Mulţi dintre ei veniseră doar de dragul divertismentului şi 
ca să vadă un dragon, sau, mai degrabă, pentru dreptul de 
a spune că făcuseră asta: un număr substanţial dintre ei 
erau bărbaţi din lumea bună, veniţi deja de-acasă bine 
băuţi, a căror conversaţie zgomotoasă ar fi fost 
impenetrabilă într-un spaţiu mai mic. Femeile şi bărbaţii 
implicaţi în mişcarea aboliţionistă sau în cauze evanghelice 
erau uşor de deosebit, prin înfăţişarea lor mult mai sobră, 
atât prin veşminte, cât şi prin comportament. Broşurile pe 
care le împărțeau ajungeau în mare parte pe jos, în noroi, 
călcate în picioare. 

Mai erau, de asemenea, o mulţime de patrioţi, mânaţi fie 
de sentimente sincere, fie de dorinţa de a-şi adăuga 
numele pe o listă de donaţii cu cuvântul Trafalgar înscris pe 
ea, aşa cum aranjase Wilberforce să fie publicată în ziare, şi 
nu erau dornici să-şi bată capul dacă veteranii cu pricina 
erau oameni sau dragoni. In consecinţă, spectrul politic era 
reprezentat în întregime şi izbucniră numeroase discuţii 
aprinse, stimulate de băutură şi de entuziasm. Un domn 
corpolent şi roşu la faţă, identificat de Wilberforce drept un 


parlamentar din Bristol, îi declara unei palide şi zeloase 
tinere, care încerca să-i dea o broşură: 

—... toate sunt numai prostii; călătoria e lipsită de 
primejdii, căci este în interesul negustorilor să-şi protejeze 
bunurile. Este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla 
unui negru, să fie adus pe pământ creştin, unde are 
posibilitatea să-şi abandoneze religia păgână şi să se 
convertească. 

— Acesta este un motiv excelent, domnule, ca Evanghelia 
să fie dusă în Africa. Nu o scuză pentru creştini să smulgă 
africanii din casele lor, de dragul profitului, veni răspunsul, 
dar nu din partea femeii, ci a unui bărbat negru, care 
stătuse în tot acest timp puţin în spatele ei, ajutând-o să 
împartă broşurile. 

O cicatrice îngustă şi bombată, de grosimea unei curele 
de piele, îi brăzda obrazul, iar peste manşetele cămăşii se 
înălţau marginile unor dungi încreţite de ţesut cicatrizat, de 
un roz palid, pe pielea lui foarte întunecată. 

Domnul din Bristol nu era, pesemne, chiar atât de 
neobrăzat încât să apere comerţul cu sclavi în faţa uneia 
dintre victimele sale. Alese să se retragă în spatele unui aer 
de aroganță ofensată de faptul că i se adresase un 
necunoscut, şi s-ar fi îndepărtat fără să răspundă, dar 
Wilberforce se aplecă şi spuse, pe un ton blând şi maliţios: 

— Permite-ţi-mi, domnule Bathurst, să vi-l prezint pe 
reverendul Josiah Erasmus, originar din Jamaica. 

Erasmus se înclină. Bathurst dădu scurt din cap şi părăsi 
în mod laş câmpul de luptă, sub un pretext prea mormăit 
ca să fie inteligibil. 

Erasmus era pastor evanghelic. 

— Şi sper că în curând misionar, adăugă el, strângând 
mâna lui Laurence, pe continentul meu de baştină. 

De unde fusese luat la vârsta de şase ani, să îndure aşa- 
zisa călătorie lipsită de primejdii pomenită mai devreme, 
legat de vecinii săi cu lanţuri, la glezne şi la încheieturi, 
într-un spaţiu în care abia dacă aveai loc să te întinzi. 

—N-a fost deloc plăcut să fiu pus în lanţuri, îi spuse 
Temeraire, cu glas foarte scăzut, după ce Erasmus îi fu 


prezentat, şi eu măcar ştiam că urmau să mi le scoată, 
după ce avea să se potolească furtuna. Sunt sigur că aş fi 
putut să le rup. 

Intr-adevăr, lanţurile despre care vorbea avuseseră rolul 
să-l protejeze, să-l fixeze de punte în timpul unui taifun 
care durase trei zile, dar curând după aceea avusese ocazia 
să vadă cu ochii lui tratamentul brutal de care avea parte 
un grup de sclavi, în portul Cape Coast, ceea ce-i lăsase o 
amintire de neşters. 

— Aşa au făcut unii dintre noi, replică Erasmus. Lanţurile 
nu erau bune. Dar n-aveau unde să se ducă, doar să se 
arunce la mila rechinilor. Nu aveam aripi să zburăm. 

Vorbi fără ranchiuna pentru care ar fi putut fi scuzat, iar 
când Temeraire îşi exprimă, sumbru, dorinţa ca negustorii 
de sclavi să fi fost aruncaţi mai bine peste bord, Erasmus 
clătină din cap: 

— Răul nu trebuie întors cu rău, spuse el. Numai Domnul 
are dreptul să-i judece. Răspunsul meu la crimele lor va fi 
să mă întorc la cei din neamul meu cu cuvântul lui 
Dumnezeu. Şi sper că această practică nu va mai continua 
multă vreme, când vom fi cu toţii fraţi întru Hristos, astfel 
că negustorul de sclavi şi prada lui vor fi amândoi mântuiţi. 

Temeraire avea îndoieli în privinţa acestui discurs cât se 
poate de creştinesc şi, după ce Erasmus se îndepărta, 
bombăni: 

— Pe mine, unul, mă doare-n cot de stăpânii de sclavi, şi 
Dumnezeu ar trebui să-i judece mai repede. 

O remarcă blasfematoare, care îl făcu pe Laurence să 
pălească, de teamă să nu fi fost auzită de Wilberforce. Dar, 
din fericire, acesta era atent în altă parte, la zarva din ce în 
ce mai mare din celălalt capăt al poienii lungi, unde se 
aduna mulţimea. 

— Mă mir că a venit, constată Wilberforce: Era Nelson în 
persoană, care intrase în poiană în compania mai multor 
prieteni, unii dintre ei ofiţeri de marină pe care Laurence îi 
cunoştea, şi acum îl saluta pe Lordul Allendale. Fireşte, n- 
am omis să-i trimitem o invitaţie, continuă Wilberforce, dar 
nu mă aşteptam să vină, poate pentru că a fost trimisă în 


numele tău. Scuză-mă, eu mă voi retrage o vreme. Mă 
bucur că a venit, dând strălucire recepţiei tale, dar a 
declarat prea multe în public ca să-mi vină uşor să 
conversez cu el. 

În ceea ce-l privea, Laurence era mulţumit să descopere 
că Nelson nu era deloc ofensat de clevetelile sau 
comparaţiile dintre ei care se vor fi vehiculat. Acest 
gentilom se dovedi chiar mai amabil decât putea spera 
cineva. 

— William Laurence, ai străbătut cale lungă de când ne- 
am văzut ultima oară. Cred că am luat cina împreună la 
Vanguard, în nouăzeci şi opt, înainte de golful Aboukir. Ce 
mult e de-atunci şi ce puţin timp pare că a trecut! 

— Aşa e, domnule. Şi sunt onorat că Excelenţa Voastră îşi 
aminteşte, spuse Laurence, după care, la solicitarea 
acestuia, îl duse, oarecum neliniştit, să i-l prezinte pe 
Temeraire, adăugând, când creasta dragonului se zbârli la 
auzul numelui lui Nelson: Sper că îi vei face o primire 
călduroasă Excelenței Sale, dragul meu. A fost foarte 
amabil să răspundă invitaţiei noastre. 

Temeraire, niciodată foarte plin de tact, nu putea 
pricepe, din păcate, o aluzie atât de subtilă, şi întrebă, pe 
un ton destul de rece: 

— Ce s-a întâmplat cu medaliile tale? Toate sunt cam 
deformate. 

Remarca se voise un fel de insultă, însă Nelson, renumit 
pentru faptul că prefera să-şi sporească gloria decât să 
vorbească despre ceea ce câştigase deja, se dovedi extrem 
de încântat de oportunitatea de a vorbi în faţa unui public 
care nu cunoştea detaliile, despre bătălia care fusese 
povestită pe larg de cei prezenţi înainte ca el să se ridice de 
pe patul de suferinţă. 

— Păi, un afurisit de scuipător de flăcări spaniol ne-a dat 
ceva bătaie de cap la Trafalgar, şi i-a atins focul, spuse el, 
aşezându-se pe unul dintre numeroasele scaune libere de 
la masa din apropiere şi aranjând felii de pâine pe post de 
corăbii. 

Devenind tot mai interesat, împotriva voinţei sale, 


Temeraire se aplecă mai aproape, să urmărească 
manevrele prezentate pe faţa de masă. Nelson nu se clinti, 
deşi aproape toţi curioşii adunaţi făcură câţiva paşi înapoi. 
Descrise trecerile dragonilor spanioli cu ajutorul unei 
furculiţe şi cu multe detalii cumplite şi îşi salvă imaginea în 
ochii lui Temeraire, când conchise: 

— Şi regret profund că nu te-am avut acolo. Sunt sigur că 
ai fi alungat creatura fără probleme. 

— Bineînţeles, spuse candid Temeraire, aruncând din nou 
un ochi spre medalii, cu mai multă admiraţie. Dar 
Amiralitatea nu-ţi dă altele noi? Nu e prea frumos din 
partea lor. 

— Ei, bine, eu le consider pe acestea o onoare mai mare, 
făptură dragă, şi n-am cerut să fie înlocuite, răspunse 
Nelson. Spune-mi, Laurence, îmi amintesc eu bine? E posibil 
să fi citit o informare în Gazette că tocmai acest dragon al 
dumitale a scufundat recent o corabie franceză numită, 
pare-mi-se, Valérie, şi asta dintr-o singură trecere? 

— Da, domnule, cred că informarea a fost transmisă anul 
trecut de căpitanul Riley, de pe Allegiance, răspunse 
Laurence stânjenit. 

La drept vorbind, informarea cu pricina minimalizase 
incidentul. Laurence era mândru de abilitatea lui 
Temeraire, însă n-o considera genul de detaliu pe care nişte 
oaspeţi civili l-ar găsi liniştitor. Pe lângă asta, nu trebuia să 
se afle că francezii aveau acum şi ei propriul Celest şi că 
aceeaşi putere înfiorătoare putea fi întoarsă împotriva 
navelor lor. 

— Uimitor, chiar uluitor, spuse Nelson. Ce navă era? Un 
velier de război? 

— O fregată, domnule, răspunse Laurence, şi mai 
şovăitor. De patruzeci şi opt de tunuri. 

— Nu regret nimic, deşi le-a fost greu bieţilor marinari, 
spuse Temeraire, în liniştea care se lăsase. Dar n-a fost 
prea elegant din partea lor, când ei aveau un dragon care 
putea vedea prin întuneric, în timp ce eu nu. 

— Fireşte, spuse Nelson, acoperind murmurul asistenţei. 
După ce-şi reveni din surpriză, avu, preţ de o clipă, o 


sclipire marţială în privire. Fireşte, felicitărie mele, adăugă 
el. Cred că trebuie să am o discuţie cu Amiralitatea, 
căpitane, referitor la situaţia voastră actuală. Sunteţi în 
misiune pe coastă acum, nu-i aşa? Mare pierdere! O 
pierdere incredibilă! Te asigur că le voi vorbi despre asta. 
Crezi că se poate descurca şi cu o navă de linie? 

Laurence nu putea să explice imposibilitatea oricărei 
modificări a misiunii lor fără să dezvăluie secretul, aşa că 
răspunse vag, cu recunoştinţă pentru interesul manifestat 
de Excelenţa Sa. 

— Foarte isteţ, remarcă Lordul Allendale posomorât, 
discutând cu ei şi cu Wilberforce, după ce Nelson plecă 
luându-şi rămas-bun, în cel mai afabil mod, de la toţi cei 
care îi căutaseră compania. Presupun că ne putem mândri 
cu faptul că ar prefera să vă trimită cât mai departe. 

— Cred că te înşeli, domnule. Nu cred că intenţiile sale în 
această privinţă sunt altfel decât sincere, dorind ca 
abilităţile lui Temeraire să fie valorificate cât mai bine, 
răspunse Laurence băţos. 

— E foarte plictisitor să baţi întruna drumul coastei, dintr- 
o parte în alta, interveni Temeraire, şi aş prefera să am 
ceva mai interesant de făcut, cum ar fi să mă lupt cu 
scuipătorii de flăcări, dacă n-am fi în situaţia în care 
suntem. Dar presupun că trebuie să ne facem datoria, 
încheie el, fără urmă de melancolie, îndreptându-şi atenţia 
către ceilalţi oaspeţi, care acum, după exemplul lui Nelson, 
erau şi mai dornici să stea de vorbă cu el: succesul 
recepţiei era asigurat. 


— Laurence, putem să ne abatem din drum prin zona de 
carantină, să vedem cum merge treaba cu pavilionul? 
întrebă Temeraire a doua zi dimineaţă, în timp ce se 
pregăteau să se întoarcă la Dover. 

— Prea mult nu cred să fi înaintat, răspunse Laurence. 

Motivul ascuns al lui Temeraire - să vadă ce fac Maximus 
şi Lily - era destul de transparent: nu venise niciun răspuns 
la scrisorile trimise de Laurence, fie către dragoni, fie către 
căpitanii lor, şi Temeraire începuse să pună întrebări, tot 


mai nerăbdător. Laurence se temea de previzibila reacţie a 
dragonului său când îi va vedea atât de slăbiţi de boală, 
cum presupunea că sunt, fără să-i treacă, însă, prin minte 
niciun motiv foarte bun să-l refuze. 

— Dar aş vrea să văd pavilionul în toate etapele, insistă 
dragonul, iar dacă au făcut vreo greşeală, ar trebui s-o 
corectăm din timp, termină el triumfător, cu aerul că găsise 
o justificare de necombătut. 

— Avem motive să ne temem că infecția pluteşte în aer? 
îl întrebă cu glas scăzut Laurence pe Dorset, luându-l 
deoparte. Există vreun pericol dacă zburăm deasupra zonei 
de carantină? 

— Nu, dacă Temeraire se ţine la distanţă de oricare dintre 
animalele bolnave. Infecția se transmite prin umorile 
flegmatice. Atâta vreme cât nu strănută şi nu tuşeşte 
cineva spre el, nu cred că există un pericol major, nu în aer, 
răspunse Dorset absent, fără să analizeze prea mult 
întrebarea, ceea ce nu-l încurajă deloc pe Laurence. 

Dar se mulţumi să-i smulgă lui Temeraire promisiunea că 
va zbura foarte sus, de unde probabil nu va vedea foarte 
bine ravagiile pe care le făcuse boala asupra prietenilor lui, 
şi că nu se va apropia de niciun dragon în aer. 

— Fireşte că promit, spuse Temeraire, adăugând, 
neconvingător: Vreau doar să văd pavilionul, în definitiv. Nu 
mă interesează să văd alţi dragoni. 

— Trebuie să fiu sigur, dragul meu, altfel domnul Dorset 
nu ne va aproba vizita. Nu avem voie să tulburăm dragonii 
bolnavi, care au nevoie de odihnă, insistă Laurence, 
recurgând la această stratagemă care, în cele din urmă, 
smulse aprobarea lui Temeraire, printre suspine. 

Laurence nu se aştepta, cu adevărat, să vadă vreun 
dragon în aer. Animalele bolnave nu mai părăseau solul 
decât foarte rar, pentru scurtele patrule demonstrative pe 
care Jane continua să le folosească pentru a perpetua iluzia 
puterii lor în ochii francezilor. Era o zi înnorată şi mohorâtă 
şi, zburând spre coastă, fură întâmpinați de o burniţă ce 
bătea dinspre Canal. Cu siguranţă, dragonii bonavi nu 
puteau fi solicitaţi atât de mult. 


Zona de carantină era ceva mai departe de Dover, spre 
interior, cu graniţele marcate de torţe fumegânde şi 
steaguri mari şi roşii, înfipte în pământ- lunci joase, 
pustiite, cu dragoni risipiţi pretutindeni, expuşi vântului ce 
făcea steagurile să fluture nebuneşte, iar pe ei toţi să se 
ghemuiască la pământ, căutând adăpost. Dar pe măsură ce 
Temeraire se apropia de teritoriul proscris, Laurence zări 
trei pete crescând cu repeziciune până deveniră trei 
dragoni: erau în aer şi zburau energic, doi pe urmele unui al 
treilea mai mic. 

— Laurence, aceia sunt Auctoritas şi Caelifera, din Dover, 
sunt sigur de asta, dar pe dragonul cel mic nu-l cunosc, 
spuse Temeraire. N-am mai văzut unul ca el. 

— O, Doamne, e o Plein-Vite! exclamă Ferris, după ce 
aruncă o privire prin luneta lui Laurence. 

Cei trei dragoni se aflau chiar deasupra zonei de 
carantină şi trupurile masive ale celor bolnavi puteau fi 
văzute cu ochiul liber, chiar şi prin burniţă, de dragonul 
francez, în toată mizeria lor, în noroiul amestecat cu sânge. 
lar cei doi dragoni care încercau s-o oprească pierdeau deja 
distanţă, epuizați, în timp ce micuța Plein-Vite ţâşnea şi se 
rotea şi se ferea, bătând energic din aripi. Se năpusti 
dincolo de graniţele zonei de carantină, îndreptându-se 
către Canal cu toată viteza. 

— După ea, Temeraire! strigă Laurence şi porniră în 
urmărire. 

Aripile imense ale lui Temeraire băteau o dată la fiecare 
cinci bătăi ale ei, dar înghiţeau distanţa văzând cu ochii. 

— Dragonii Plein-Vite n-au multă rezistenţă, sunt doar 
curieri pe distanţe mici, cu toate că sunt iuți ca fulgerul. 
Probabil că francezii au adus-o noaptea cu barca, până 
aproape de coastă, ca să-şi conserve energia pentru 
drumul înapoi, spuse Ferris, ţipând ca să acopere vântul 
tăios ca o lamă de cuţit. 

Laurence clătină doar din cap, ca să-şi cruţe vocea. 
Pesemne că Bonaparte sperase să strecoare un curier aşa 
de mic acolo unde cei mari eşuaseră. Ridică portavocea şi 
răcni: 


— Rendez-vous! 

Dar fără niciun efect. Sloboziră apoi o rachetă care, 
lansată chiar în faţa nasului micului dragon, era un semnal 
mai greu de ratat sau de interpretat greşit, însă ritmul ei 
furios nu conteni o clipă. Femela Plein-Vite avea un singur 
pilot micuţ, un băiat poate doar puţin mai mare decât 
Roland sau Dyer. Laurence îi desluşi limpede prin lunetă 
faţa palidă şi speriată, când băiatul se întoarse şi îşi văzu 
uriaşul urmăritor cu aripi negre, gata să-l înghită. Întoarse 
capul să-şi încurajeze animalul, aruncând în urmă bucăţi de 
harnaşament. Băiatul îşi lepădă până şi încălţările şi îşi 
azvârli peste bord cingătoarea cu sabia şi pistolul, care se 
rostogoliră strălucind în lumina soarelui. Obiecte de preţ, 
negreşit. Incurajată de exemplul pilotului ei, mica femelă 
începu, nu fără efort, să-şi înteţească bătăile aripilor şi se 
îndepărtă. luţeala şi dimensiunile ei reduse, cu vântul din 
spate, îşi spuneau cuvântul. 

— Trebuie s-o doborâm, zise Laurence îndârijit, coborând 
luneta: văzuse ce efect avea vântul divin asupra dragonilor 
inamici de luptă şi asupra oştenilor. Ce prăpăd ar putea 
face asupra unei ţinte atât de mici şi de neajutorate, nu 
voia să se gândească, dar nici să vadă, însă datoria lor nu 
lăsa loc de îndoială. Temeraire, trebuie s-o opreşti. N-o 
putem lăsa să scape. 

— Laurence, e aşa de micuță, obiectă Temeraire nefericit, 
întorcându-şi capul doar cât să se facă auzit. 

Incerca s-o ajungă din urmă, cu toată voinţa din lume, 
dar nu se lăsa prinsă. 

— Nu putem s-o abordăm, răspunse Laurence. E prea 
mică şi prea rapidă, am condamna un om la moarte, dacă i- 
am cere să facă un salt. Dacă nu se predă, trebuie 
doborâtă. Se îndepărtează, trebuie să acţionăm acum. 

Temeraire se cutremură, apoi, odată decizia luată, trase 
aer în piept şi răcni, dar deasupra femelei-dragon, nu direct 
spre ea. Aceasta scoase un țipăt speriat, dând din aripi în 
sens invers, de parcă ar fi încercat să schimbe direcţia, 
oprindu-şi înaintarea pentru o clipă. Dintr-un salt brusc, 
Temeraire ajunse deasupra ei şi îşi împreună aripile, 


ducând-o spre pământ. Nisipul galben, moale, săltă şi se 
rostogoli, formând dune. Mica femelă franceză căzu 
grămadă, când aterizară stârnind valuri uriaşe de praf, 
care-i învăluiră, ca un nor. 

Alunecară pe pământ cam o sută de metri, Laurence, orb 
şi încercând să-şi apere gura de nisipul care zbura, auzind 
şuieratul chinuit al lui Temeraire, iar femela-dragon 
franceză ţipând. 

Apoi Temeraire spuse triumfător: 

— Hah! Je vous ai attrapé, il ne faut pas pleurer’. O, îmi 
cer scuze, îmi pare foarte rău. 

lar Laurence îşi şterse nisipul de pe faţă şi din nări, tuşind 
violent, după care, limpezindu-şi privirea împăienjenită, se 
pomeni uitându-se aproape direct în ochii înspăimântători, 
portocalii, cu pupilele înguste, ale unui Longwing. Excidium 
întoarse capul să strănute, împrăştiind fără să vrea picături 
de acid pe care nisipul le absorbi, fumegând câteva clipe. 
Laurence se holbă îngrozit la capul uriaş, făcu un salt 
înapoi, iar Excidium spuse, cu glasul său răguşit, hodorogit: 

— Ce-aţi făcut? Nu trebuia să veniţi aici. 

In timp ce vorbea, norul de nisip se aşeză, dezvăluindu-l - 
unul dintre cei câţiva dragoni Longwing, Lily înălţându-şi 
capul de sub aripă, lângă el, toţi ceilalţi cuibăriţi unul lângă 
altul, în groapa de nisip care le era loc de carantină. 


Nu aveau pe nimeni să le ţină de urât în izolata luncă a 
carantinei, în afară de mica Sauvignon, femela-curier 
franceză, care nu avea nici măcar consolarea prezenţei 
căpitanului ei. Bietul băiat fusese dus în lanţuri, în schimbul 
supunerii micuţei Sauvignon, în ţipetele jalnice ale acesteia 
sub gheara lui Temeraire, care o apăsa pe spate cu o forţă 
irezistibilă, chiar dacă fără tragere de inimă, ţintuind-o la 


2 V-am capturat, nu trebuie să plângeţi“ - în limba franceză în original 
(n. tr), 


pământ. 

Femela-dragon se strânse ghem, după plecarea băiatului, 
şi se lăsă cu greu convinsă de Temeraire să mănânce puţin 
şi apoi să vorbească. 

— Voici un joli cochon’, o îndemnă Temeraire, împingând 
cu botul spre ea unul dintre porcii pe care îi pregătise Gong 
Su la frigare, stropit cu sos brun de portocale. Votre 
capitaine s'inquietera s'il apprend que vous ne mangez 
pas, vraiment.* 

Luă câteva îmbucături, devenind repede mai entuziastă 
după ce află de la Temeraire că reţeta era à la Chinois’. 
Remarca ei naivă fu aceea că mânca întocmai comme la 
Reine Blanche? şi încă puţină conversaţie îi confirmă lui 
Laurence că Luing Tien Lien, duşmana lor de moarte, se 
afla acum bine-mersi la Paris, consiliindu-l pe Napoleon. 
Mica Sauvignon, plină de venerație faţă de femela-dragon 
Celestă, nu putea fi păcălită să trădeze vreun plan secret, 
asta dacă avea cunoştinţă de vreunul, însă Laurence n- 
avea nevoie de nicio dezvăluire ca să-şi dea seama că Lien 
susţinea sus şi tare o invazie, dacă Napoleon mai avea 
nevoie de argumente suplimentare, şi că se străduia să-i 
îndrepte atenţia spre Anglia şi nu spre orice altă parte a 
lumii. 

— Cică Napoleon a pus să fie lărgite străzile, pentru ca 
Lien să poată umbla prin tot oraşul, zise Temeraire, 
îmbufnat, şi că i-a construit deja un pavilion lângă palatul 
său. Nu mi se pare corect că nouă ne e aşa de greu aici, 
când ea, acolo, are tot ce vrea. 

Laurence dădu un răspuns absent. Îl mai interesau prea 
puţin asemenea chestiuni generale, când trebuia să-l vadă 
pe Temeraire murind asemenea lui Victoriatus, redus la un 
pachet de carne însângerată, un dezastru mult mai cumplit 
decât ar fi putut pune la cale Lien, din cele mai adânci 


3 „Uite ce porc frumos“ - în limba franceză în original (n. tr.). 

+ „Căpitanul dumneavoastră o să se îngrijoreze dacă află că nu mâncaţi 
nimic, zău“ - în limba franceză în original (n. tr.). 

5 „In stil chinezesc“ - în limba franceză în original (n. tr.). 

€ „Ca Regina Albă“ - în limba franceză în original (n. tr.). 


văgăuni ale răutăţii sale. 

— V-aţi apropiat de ei doar câteva momente, să nu ne 
pierdem speranţa, îi spusese Jane, însă nimic mai mult şi 
Laurence vedea în absenţa unor încurajări din partea ei 
condamnarea la moarte a lui Temeraire, semnată şi 
parafată. 

Groapa de nisip colcăia cu siguranţă de boală. Dragonii 
Longwing erau izolaţi acolo de aproape un an, îngropându- 
şi în nisip efluviile, împreună cu acidul otrăvitor. 

Laurence înţelese abia acum de ce nu-şi văzuse niciunul 
dintre foştii camarazi, de ce Berkley şi Harcourt nu-i 
răspunseseră la scrisori. Granby venise o dată să-l viziteze 
şi abia reuşiseră să schimbe câteva cuvinte, dureros de 
pompoase, Granby evitând cu bună ştiinţă să vorbească 
despre Iskierka lui cea sănătoasă, iar Laurence refuzând să 
discute despre şansele lui Temeraire, mai ales că acesta 
putea să-l audă şi să înceapă să-i împărtăşească 
disperarea. Deocamdată, Temeraire nu-şi făcea nicio grijă, 
nestrămutat în încrederea pe care o avea în rezistenţa lui, o 
linişte pe care Laurence nu voia să i-o risipească, înainte ca 
inevitabilul curs al bolii să pună stăpânire pe el. 

—Je ne me sens pas bien”, spuse Sauvignon, în 
dimineaţa celei de-a patra zile, când se trezi - şi îi trezi pe 
ceilalţi - cu un strănut violent. 

Fu luată şi dusă lângă ceilalţi bolnavi, lăsându-i pe 
Laurence şi pe Temeraire să aştepte singuri primul semn al 
bolii. 

Jane venise să-l vadă zilnic, cu vorbe de încurajare, când 
voia să le audă, şi brandy, pentru când nu mai putea, dar în 
acea zi nefericită, îi spuse cu reticenţă: 

— Mi-e al naibii de greu să vorbesc despre asta pe şleau, 
Laurence, dar trebuie să mă ierţi. Oare Temeraire a început 
să se gândească la împerechere, ce ştii? 

— Imperechere? făcu Laurence cu amărăciune şi întoarse 
privirea. 

Era firesc, desigur, ca Jane să dorească să perpetueze 
cea mai rară dinte toate rasele, dobândită cu atâta 


7 „Nu mă simt bine“ - în limba franceză în original (n. tr.). 


greutate, rasă aflată acum şi în posesia duşmanului lor, 
însă pentru el asta reprezenta dorinţa de a înlocui ceea ce 
trebuia să fie de neînlocuit. 

— Ştiu, spuse Jane cu blândeţe, dar trebuie să ne 
aşteptăm la asta în orice clipă de acum înainte şi, după ce 
se îmbolnăvesc, majoritatea dragonilor nu mai sunt 
dispuşi - şi cine-i poate învinui? 

Curajul ei îl ruşina; suferise şi ea fără să se dea în 
spectacol, nu putea să se lasă pradă sentimentelor în faţa 
ei. În orice caz, n-avea niciun rost să ascundă adevărul. Nu 
putea minţi. Fu nevoit să mărturisească: 

— Temeraire s-a ataşat foarte mult de o femelă din rasa 
Imperială din suita împăratului, pe când ne aflam la Pekin. 

— Ei, bine, mă bucur să aud asta. Trebuie să întreb dacă 
ar fi dispus să ne facă favoarea unei împerecheri, începând 
chiar din seara aceasta, acum că secretul lui a fost 
dezvăluit, spuse Jane. Felicita se simte destul de bine şi l-a 
informat pe căpitanul ei, acum două zile, că simte că are 
iarăşi un ou. Ne-a dăruit deja două, pui frumoşi, înainte să 
se îmbolnăvească. E doar din rasa Yellow Reaper, de talie 
medie. Nu e genul de împerechere pe care un crescător cu 
judecată ar alege s-o facă, dar cred că orice sânge Celest e 
mai bun decât nimic. Şi avem foarte puţine femele capabile 
de reproducere. 

— Dar n-am văzut-o în viaţa mea, spuse Temeraire 
nedumerit, când auzi întrebarea. De ce aş vrea să mă 
împerechez cu ea? 

— E ca un fel de căsătorie de stat aranjată, presupun, 
răspunse Laurence, neştiind ce să răspundă. | se părea 
acum, tardiv, o propunere grosolană, de parcă Temeraire ar 
fi fost un armăsar de rasă pe care îl urci pe-o iapă, fără să 
ceri părerea niciunuia şi fără o întâlnire prealabilă măcar. 
Nu trebuie să faci nimic din ce nu-ţi convine, adăugă el 
brusc. 

Nu voia să-l vadă pe Temeraire forţat în niciun fel, aşa 
cum n-ar fi acceptat să fie pus el însuşi într-o asemenea 
situaţie. 

— Păi, nu că m-aş aştepta să mă deranjeze, spuse 


Temeraire, dacă ea şi-ar dori aşa de mult şi mă cam 
plictisesc să stau toată ziua fără să fac nimic, adăugă el cu 
mai puţină timiditate decât candoare. Numai că nu înţeleg 
defel de ce şi-ar dori. 

Jane râse, când Laurence îi împărtăşi răspunsul, şi ieşi în 
poiană să-i explice: 

— Şi-ar dori să aibă un ou de la tine, Temeraire. 

— O! 

Temeraire îşi umflă imediat pieptul, satisfăcut, ridicându- 
şi creasta, şi îşi înclină capul cu graţie. 

— Atunci cu siguranţă că am să-i fac voia, declară el şi, 
imediat după plecarea lui Jane, ceru să fie spălat şi să i se 
aducă tecile de gheare din China, care fuseseră puse la 
păstrare, considerate nepractice pentru folosinţa regulată. 

— Este aşa de fericită să fie de folos, că-mi vine să plâng, 
spuse Brodin, căpitanul lui Felicita, un galez brunet, nu mult 
mai vârstnic decât Laurence, cu o faţă colţuroasă care 
părea croită pentru cutele îndârjite şi posomorâte în care 
împietrise astăzi. 

Îi lăsaseră pe cei doi dragoni singuri afară, în poiana lui 
Felicita, să rezolve problema cum voiau ei, adică, judecând 
după sunetele pe care le scoteau, cu mare entuziasm, în 
ciuda dificultăţilor inerente în relaţia dintre doi dragoni de 
dimensiuni atât de diferite. 

— Şi ştiu că n-am de ce să mă plâng, adaugă Brodin cu 
amărăciune. Se simte mai bine decât nouăzeci la sută din 
dragonii aviaţiei, iar medicul crede că va trăi încă zece ani, 
cu acest ritm al evoluţiei. 

Îşi turnă o porţie zdravănă de vin şi lăsă sticla pe masă 
între ei, lângă o a doua şi o a treia, în aşteptare. Nu vorbiră 
prea mult, ci şezură şi băură împreună în noapte, din ce în 
ce mai aplecaţi deasupra cupelor, până când dragonii 
amuţiră şi plopii tremurători nu se mai clătinară. Laurence 
nu dormea, dar nu se putea gândi să se mişte, nici măcar 
să-şi ridice capul, greu de amorţeala care-l învăluia ca o 
pătură, îndepărtându-l de tot şi de toate. 

Brodin îl trezi, pe scaunul lui, la primele ore ale dimineţii. 

— Ne revedem diseară? întrebă el obosit, când Laurence 


se ridică şi-şi îndoi umerii în spate ca să-şi dezmorţească 
muşchii. 

— Aşa e cel mai bine, din câte înţeleg, răspunse 
Laurence, privindu-şi mâinile uşor surprins: tremurau. 

leşi să-l ia pe Temeraire, a cărui satisfacţie profund 
îngâmfată şi indecentă l-ar fi făcut să roşească, dacă, în 
condiţiile date, ar fi fost dispus să fie critic în vreun fel la 
adresa plăcerilor dragonului său, oricare ar fi fost ele. 

— A mai avut două deja, spuse Temeraire, culcându-se în 
poiana lui, somnoros, dar jubilând, şi e sigură că va mai 
avea unul. A zis că nu s-a observat că pentru mine a fost 
prima oară. 

— Dar a fost prima oară? întrebă Laurence, simțindu-se 
nătâng. Tu şi Mei n-aţi... 

Natura întrebării îl făcu să se oprească, dar prea târziu. 

— Asta n-a avut nicio legătură cu ouăle, i-o reteză 
Temeraire. E cu totul altceva. 

După care îşi încolăci coada ordonat în jurul trupului şi 
adormi, lăsându-l pe Laurence şi mai derutat, pentru că nu 
putea să mai insiste. 

Repetară vizita în seara următoare. Laurence se uită la 
sticlă, dar nu se mai atinse de ea. Cu un efort, îi îndreptă lui 
Brodin atenţia către alte lucruri: obiceiurile chinezilor şi ale 
turcilor, călătoria lor spre China, campania din Prusia şi 
marea bătălie de la Jena, pe care o putea reconstitui în 
detaliu, căci urmărise tot cataclismul de pe spinarea lui 
Temeraire. 

Nu era, poate, cel mai inspirat mod de a alunga 
anxietatea. După ce povesti toată acea ameţitoare ofensivă 
şi când rândurile strâns masate ale oştirii prusace, 
reprezentate de nişte coji de nucă, fură măturate de pe 
masă, el şi Brodin se lăsară pe spate şi se uitară unul la 
altul, după care Brodin se ridică agitat în picioare şi începu 
să măsoare cu pasul mica lui colibă. 

— Aş prefera să treacă pe-aici cât mai repede, până mai 
suntem câţiva care putem lupta, dar nu dau doi bani pe 
şansele noastre în faţa lui. 

Era un lucru îngrozitor să-ţi doreşti o invazie, cu aluzia 


nerostită a dorinţei de a fi ucis: periculos de aproape - 
simţea Laurence, neliniştit- de păcatul de moarte, un 
egoism extrem, chiar dacă asta nu însemna că Anglia ar 
rămâne descoperită după aceea. Şi fu tulburat să 
descopere în el însuşi o înclinaţie de a simţi la fel. 

— N-avem voie să vorbim aşa. Dragonii nu se tem de 
moarte şi Doamne fereşte să-i învăţăm noi să se teamă sau 
să dăm dovadă de mai puţin curaj decât ei. 

— Crezi că nu învaţă ce-i frica atunci când se apropie 
sfârşitul? Brodin râse scurt şi strident: Obversaria abia îl 
mai recunoştea pe Lenton, spre sfârşit, şi a scos-o din ou cu 
mâinile lui. Nu mai putea decât să ceară apă şi odihnă, iar 
el nu-i putea oferi nimic. Poţi să mă consideri un câine 
păgân, dacă vrei, dar i-aş mulţumi lui Dumnezeu sau lui 
Bonaparte, ori Diavolului cel negru însuşi, dacă i-ar da lui 
Felicita o moarte frumoasă într-o bătălie. 

Turnă din sticlă şi, după ce se termină, Laurence întinse 
mâna după ea, peste masă. 


— Crescătorii recomandă două săptămâni, spuse Jane, 
dar noi ne vom bucura câtă vreme se simte capabil. 

Aşa că Laurence se smulse din pat a doua zi, după ce 
dormise pe apucate - jumătate din timp la masa lui Brodin, 
sub influenţa vinului, şi jumătate în primele ore ale 
dimineții- şi abia se târî toată ziua, supraveghind inutilele 
lucrări la harnaşament şi lecţiile lui Emily şi Dyer, până 
când sosi vremea să se ducă iarăşi. 

Repetară întâlnirea încă de două ori şi apoi, în cea de-a 
cincea zi, în timp ce Laurence stătea cu mintea amorţită şi 
studia plictisit tabla de şah, Brodin înălţă capul şi îl întrebă: 

— N-a început încă să tuşească? 


— Poate că mă doare puţin gâtul, declară Temeraire 
judicios. 

Laurence şedea cu capul aplecat aproape până la 
genunchi, aproape incapabil să suporte povara speranţei, 
atât de neaşteptată, pe umeri, în timp ce Keynes şi Dorset 


se căţărau pe Temeraire ca nişte maimuțe. Îi ascultaseră 
plămânii cu un con uriaş de hârtie plasat pe piept, de care 
îşi lipiseră urechile, şi îşi vârâră capetele între fălcile lui, să- 
i examineze limba, care era de un roşu sănătos, fără pată. 

— Trebuie să-i punem ventuze, declară, în cele din urmă, 
Keynes, revenind la trusa lui medicală. 

— Dar sunt perfect sănătos, protestă Temeraire, 
retrăgându-se din fața nemiloasei lame curbate a 
bisturiului. Nu mi se pare că cineva ar trebui forțat să se 
trateze când nu e bolnav. Oricine ar crede că n-ai altceva 
de făcut, spuse el, ofensat, şi operațiunea fu realizată doar 
după ce-l lămuriră că era un serviciu nobil în beneficiul 
dragonilor bolnavi. 

Însă fu nevoie de multe încercări: Temeraire îşi tot trăgea 
piciorul în ultimul moment, până când Laurence îl convinse 
să nu se uite, ci să privească în direcţia opusă, până când 
ligheanul pe care îl ţinea Dorset se umplu şi Keynes spuse: 

— Gata, şi lipi imediat cauterul, care aştepta în foc, de 
crestătură. 

Ar fi plecat fără să mai spună o vorbă, cu ligheanul 
aburind, plin de sânge negru, dacă Laurence n-ar fi alergat 
după ei să le ceară verdictul. 

— Nu, fireşte că nu-i bolnav şi nici n-are de gând să fie, 
din câte-mi dau eu seama, răspunse Keynes. N-am să-ţi 
spun mai multe acum, avem treabă. 

Şi se îndepărtă, lăsându-l pe Laurence aproape bolnav de 
bucurie. Se simţea ca un om ieşit din umbra spânzurătorii, 
două săptămâni de coşmar cedând brusc locul acestei 
aproape devastatoare uşurări. Era imposibil să nu-l 
copleşească emoţiile, auzindu-l pe Temeraire spunând: 

— Nu e prea plăcut să fii tăiat şi nu văd deloc la ce 
foloseşte. Amuşină mica rană cauterizată, cercetând-o, apoi 
îl împinse pe Laurence cu botul, alarmat: Laurence? 
Laurence, te rog, nu-ţi face griji. Nu mă doare prea tare şi, 
uite, deja nu mai sângerează. 


Jane scria deja înainte ca doctorul Keynes să ajungă la 
jumătatea raportului pe care i-l făcea, şi faţa îi era luminată 


de energie şi elan, giulgiul cenuşiu al tristeţii şi oboselii 
arătându-se în întregime doar acum, când era scos. 

— Haide să nu facem zarvă, rogu-te, spuse Keynes, 
aproape furios. Avea mâinile încă mânjite de sânge, care i 
se uscase sub unghii. Venise direct la ea de la muncă, unde 
comparase mostrele de sânge sub microscop. N-avem 
niciun motiv. S-ar putea foarte bine să fie doar o diferenţă 
de fizionomie sau o trăsătură individuală. Am spus doar că 
există o simplă posibilitate, demnă de o încercare - demnă 
de o mică încercare... fără aşteptări... 

Protestele lui se dovediră zadarnice. Jane nu se opri nicio 
clipă din scris. Keynes avea aerul că i-ar fi plăcut să-i 
smulgă tocul din mână. 

— Aiureli. Puţină zarvă e tocmai ce ne trebuie, spuse 
Jane, fără măcar să ridice ochii, şi tu vei scrie cel mai 
încurajator afurisit de raport care s-a pomenit vreodată, fii 
bun. Nu vei da Amiralității niciun pretext. 

— Nu discut în momentul de faţă cu Amiralitatea, spuse 
Keynes, şi n-am de gând să dau speranţe nefondate. Foarte 
probabil, nici n-a luat boala... o rezistenţă naturală, cine 
ştie, unică pentru rasa lui. lar răceala de care a suferit anul 
trecut e doar o coincidenţă. 

Speranţa era, într-adevăr, una foarte mică. Temeraire se 
îmbolnăvi în drum spre China, pentru scurt timp, boala 
vindecându-se brusc, de la sine, la o săptămână şi ceva în 
Capetown, fiind considerată, la vremea respectivă şi după 
aceea, o răceală banală. Doar actuala rezistenţă la boală îi 
stârnise lui Keynes bănuiala că boala ar putea să fi fost una 
şi aceeaşi. Dar, chiar dacă nu se înşela, era posibil să nu 
existe niciun leac. lar dacă exista vreunul, era posibil să nu 
fie uşor de găsit. Şi chiar dacă era găsit, tot nu putea fi 
adus la timp ca să salveze majoritatea dragonilor bolnavi. 

— Şi nu e deloc mică posibilitatea, adăugă Keynes 
morocănos, să nu existe niciun agent curativ. Mulţi bolnavi 
de tuberculoză şi-au găsit o alinare temporară în zonele cu 
climă mai caldă. 

— Că e vorba de climă, de apă sau de mâncare, nu mă 
interesează câtuşi de puţin. Dacă trebuie să trimit cu barca 


în Africa fiecare dragon din Anglia, poţi fi sigur că am s-o 
fac, spuse Jane. Şi mă bucur aproape la fel de mult să 
găsesc un motiv ca să ne mai ridicăm moralul, ca de şansa 
unui leac. lar tu nu vei face nimic ca să-i deprimi din nou. 
(Puţină speranţă le ajunge celor care până de curând nu 
aveau niciuna şi merita orice efort.) Laurence, continuă 
Jane, tu şi Temeraire trebuie să plecaţi. Deşi mi-e greu să 
renunţ iarăşi la voi, adăugă ea, înmânându-i ordinele, scrise 
în pripă şi aproape ilizibile. Dar trebuie să avem încredere 
că-şi va aminti ce i-a putut plăcea cel mai mult şi ce-ar 
putea să stea la baza vindecării. Dragonii sălbatici au făcut 
progrese neaşteptate, slavă Cerului, şi, cu acest de pe 
urmă spion capturat, poate că avem noroc şi Bonaparte n-o 
să se mai grăbească să trimită dragoni buni după unii atât 
de slăbiţi. Şi voi trimite toată formaţia ta, continuă ea. E o 
urgenţă, fiind printre primii care s-au îmbolnăvit. Dacă îi 
aduci înapoi sănătoşi, cu voia Domnului, puteţi păzi Canalul 
până îi tratăm noi pe ceilalţi. 

— Şi acum o să-i pot revedea pe Maximus şi pe Lily, 
spuse Temeraire jubilând şi, fără să mai aibă răbdare, 
insistă să plece numaidecât. 

Nici nu coborâseră bine lângă poiana stearpă în care 
dormea Maximus, că Berkley se apropie de ei cu paşi mari 
şi, apucându-l pe Laurence de braţ, îl scutură, spunând 
sălbatic: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zi-mi că e adevărat şi nu 
vreo afurisită de poveste! 

Şi se întoarse, acoperindu-şi faţa, când Laurence dădu 
afirmativ din cap. Laurence se prefăcu că nu observă. 

— Temeraire, mi se pare că hamul ţi-e cam larg. Acolo, 
deasupra flancului stâng. Vrei să te uiţi puţin? spuse el 
ferm, văzând că dragonul se holbează la umerii căzuţi ai lui 
Berkley. 

— Dar domnul Fellowes tocmai a lucrat la el săptămâna 
trecută, spuse Temeraire distras, amuşinându-l. Luă cu grijă 
o bucată de ham între dinţi şi trase: Nu, e foarte bine fixat, 
nu mi se pare larg deloc. 

— Vino, hai să te vedem puţin, îi întrerupse brusc 


Berkley, după ce reuşi să-şi revină. Douăsprezece picioare 
în plus de când ai plecat spre China, nu? lar tu arăţi bine, 
Laurence, mă aşteptam să te văd în zdrenţe. 

— Aşa m-ai fi găsit, când ne-am întors, răspunse 
Laurence, strângându-i mâna. 

Nu putea să-i întoarcă niciun compliment. Berkley slăbise 
vreo douăzeci de kilograme, la prima vedere, şi nu-l 
prindea bine deloc; îi atârnau fălcile. 

Maximus decăzuse şi mai mult. Pielea solzoasă, roşie cu 
auriu, îi atârna în cute în jurul gâtului şi pe piept, susţinută 
de masivul traforaj al coloanei sale vertebrale şi de umeri, 
ca nişte bețe de cort, în timp ce de-o parte şi de alta a 
coastelor sale masive se profilau, umflaţi, ceea ce Laurence 
presupuse că erau sacii de aer. Işi ţinea ochii aproape 
închişi, iar printre fălcile întredeschise, cu un firicel de 
salivă băltind dedesubt, ieşea zgomotul hârâit al respirației 
sale. O crustă uscată şi scorojită de mucus îi acoperea 
nările. 

— O să se scoale imediat şi o să se bucure să te vadă, 
spuse Berkley, morocănos, dar nu-mi place să-l trezesc 
când se poate odihni şi el puţin. Răceala asta blestemată 
nu-l lasă să doarmă cum trebuie şi nu mănâncă niciun sfert 
din cât ar trebui. 

Temeraire, care-i urmase în poiană, nu scoase niciun 
sunet, ci se ghemui la pământ, cu gâtul îndoit în spate, ca 
un şarpe obosit, şi rămase acolo neclintit, fixându-l fără să 
clipească pe Maximus, care continua să doarmă, hârâind, 
hârâind. Laurence şi Berkley conversară cu glas scăzut, 
discutând despre călătoria pe mare. 

— Mai puţin de trei luni până la Cape Town, spuse 
Laurence, judecând după ultima noastră călătorie, şi am 
avut parte şi de o încăierare, dincolo de Canal, care ne-a 
ţinut în loc. 

— Oricât ar dura, mai bine pe o corabie spre un ţel, decât 
să zacem aici în halul ăsta, chiar de-ar fi să ne înecăm cu 
toţii pe drum, spuse Berkley. O să terminăm de împachetat 
până dimineaţă şi nătărăul va mânca bine, de data asta, şi 
de-ar trebui să-i vârâm vacile pe gât. 


— Mergem undeva? întrebă Maximus adormit, cu vocea 
mult îngroşată, după care se întoarse să tuşească, gros şi 
din adâncul pieptului, de mai multe ori, scuipând într-o 
mică groapă acoperită cu frunze, săpată în acest scop. 

Işi frecă pe rând fiecare ochi de piciorul din faţă, ca să-şi 
curețe mucusul, şi apoi, văzându-l pe Temeraire, se lumină 
treptat şi înălţă capul. 

— Te-ai întors. A fost interesant în China? întrebă el. 

— A fost, o, a fost, dar... izbucni Temeraire. Îmi pare rău 
că n-am fost acasă, în timp ce voi eraţi cu toţii bolnavi. Îmi 
pare foarte rău, adăugă el nefericit, lăsându-şi capul să 
atârne. 

— Dar e doar o răceală, spuse Maximus, doar pentru a fi 
întrerupt de alt acces de tuse, după care, totuşi, adăugă: O 
să fiu bine, sănătos, în curând. Sunt sigur. Numai că sunt 
obosit. 

Inchise ochii aproape imediat după ce spuse asta şi se 
cufundă din nou în apatie. 

— Ei s-au îmbolnăvit cel mai rău, spuse Berkley cu efort, 
conducându-l pe Laurence. (Temeraire se strecurase foarte 
repede afară din poiană, ca să se poată ridica în aer fără 
să-l deranjeze pe Maximus.) Toţi dragonii Regal Copper. 
Talia lor afurisită e de vină. Nu mănâncă, aşa că nu-şi pot 
susţine muşchii şi apoi, într-o zi, nu mai pot respira. Patru 
am pierdut deja şi Laetificat nu va apuca vara, dacă nu 
găsim leacul ăla al tău. 

Nu spuse că Maximus va urma curând după aceea, dacă 
nu cumva o va preceda. Nu era nevoie. 

—O să-l găsim, spuse încrâncenat Temeraire, o să-l 
găsim, o să-l găsim, o să-l găsim. 


— Sper să te găsim bine la întoarcere, pe tine şi pe cei 
din grija ta, spuse Laurence, strângând mâna lui Granby. 

In spatele lui era mare agitaţie, în timp ce echipa sa 
făcea ultimele pregătiri. Aveau să plece a doua zi, cu fluxul 
de seară, dacă vântul le permitea, şi trebuiau să fie 
îmbarcaţi în zori, cu atâţia dragoni şi echipajele lor de 
organizat. Emily şi Dyer împătureau de zor hainele lui 


Laurence în bătrânul lui geamantan de marinar, care abia 
supravieţuise ultimei lor călătorii, iar Ferris spunea aspru: 

— Să nu crezi că nu vă văd cu sticla aia, domnule Allen. 
Poţi s-o goleşti direct, mă auzi? 

Avea o mulţime de oameni noi la bord, înlocuitori pentru 
numărul mare de membri ai echipajului care pieriseră în 
absenţa lor. Jane îi trimisese pe toţi să fie testaţi şi să le 
dea aprobarea, dar în chinul şi suferinţa ultimelor două 
săptămâni şi cu munca grea a celor de dinainte, îi 
cunoscuse foarte puţin. Acum, dintr-odată, nu mai era timp 
şi trebuia să se descurce cu cei pe care-i primise. Nu 
regreta deloc că se despărţea de un om al cărui caracter îl 
cunoştea şi îl înţelegea şi pe care ştia că se poate bizui 
bucuros. 

— Mă aştept să ne găseşti pe toţi bucăţi, spuse Granby, 
cu jumătate din Anglia în flăcări şi Arkady sărbătorind cu 
ceata lui printre ruine, pârjolind vaci. Ar fi minunat să fie 
altfel. 

— Transmite-i lui Arkady din partea mea să se poarte toţi 
cum se cuvine, spuse Temeraire, iţindu-şi cu grijă capul, ca 
să nu-i trântească pe harnaşierii care mişunau pe spinarea 
lui. Şi că sigur o să ne întoarcem curând, aşa că să nu-şi 
închipuie că totul îi aparţine, chiar dacă acum are o 
medalie, termină el, iritat. 

Îşi continuau conversaţia la o ceaşcă de ceai când un 
tânăr sergent veni după Laurence. 

— Îmi cer scuze, domnule, dar a venit un gentilom să vă 
vadă, la cartierul general, spuse băiatul, după care adăugă, 
pe un ton surprins: Un gentilom negru. 

Aşadar, Laurence, nedumerit, fu nevoit să-şi ia brusc 
rămas-bun şi să plece. 

Ajunse în sala comună a ofiţerilor, unde îl identifică pe 
musafirul său fără nicio dificultate, deşi Laurence îşi munci 
mintea o clipă, înainte să-şi amintească numele: reverendul 
Erasmus,  misionarul cu care îi făcuse cunoştinţă 
Wilberforce la recepţie, cu două săptămâni în urmă - aşa de 
puţin trecuse? 

— Mă bucur să vă văd, domnule, dar mă tem că m-aţi 


prins într-un moment foarte agitat, spuse Laurence, 
făcându-le semn servitorilor, care nu-i aduseseră încă nimic 
de băut. Mâine-dimineaţă părăsim portul... Un pahar de 
vin? 

— Doar o ceaşcă de ceai, mulţumesc, răspunse Erasmus. 
Căpitane, ştiam şi eu şi sper că mă vei ierta că dau buzna 
într-un moment ca acesta. Eram cu domnul Wilberforce azi- 
dimineaţă, când a sosit scrisoarea dumitale, cu scuze, 
informându-l că veţi pleca în Africa. Şi am venit să te rog să 
mă duci acolo. 

Laurence rămase tăcut. Avea tot dreptul, conform 
etichetei, să invite un anumit număr de oameni, acesta 
fiind privilegiul căpitanilor de dragoni la bordul unei nave 
de transport, în egală măsură cu al căpitanului. Dar situaţia 
de faţă nu era una simplă, căci aveau să călătorească pe 
Allegiance, sub comanda unui căpitan care- deşi unul 
dintre prietenii dragi ai lui Laurence şi fostul său secund - 
datora o parte măricică din averea sa plantatiilor întinse ale 
familiei sale în Indiile de Vest, lucrate cu sclavi. Era posibil 
ca Erasmus însuşi - realiză Laurence, simțind că îl cuprinde 
ameţeala - să fi trudit cândva tocmai pe câmpurile lor: avea 
impresia că unele dintre proprietăţile deţinute de tatăl lui 
Riley erau în Jamaica. 

Pe lângă disconfortul pe care îl putea provoca în mod 
obişnuit orice diferenţă puternică de opinii politice între 
camarazii unei nave, în spaţiul strâmt al unei călătorii, 
Laurence îşi exprimase, cu diverse ocazii, sentimentele faţă 
de practica respectivă şi, din nefericire, apăruseră anumite 
tensiuni. Să-i impună acum lui Riley un pasager a cărui 
prezenţă ar părea o continuare mută şi incontestabilă a 
vechii lor dispute, ar da impresia unei insulte premeditate. 

— Domnule, spuse Laurence rar, mi se pare că aţi spus 
că aţi fost luat din Luanda? Noi mergem la Capetown, 
departe spre sud. Nu va fi în ţara dumneavoastră. 

— Cerşetorii nu fac mofturi la pomană, căpitane, 
răspunse simplu Erasmus. Am cerut doar să fiu dus în 
Africa. Dacă Dumnezeu mi-a deschis o cale care duce la 
Capetown, n-o voi refuza. 


Nu mai insistă, ci doar rămase în aşteptare, fixându-l cu 
privirea peste masă. 

— Atunci sunt la dispoziţia dumitale, domnule, răspunse 
Laurence, cum, fireşte, era nevoit. Numai să reuşeşti să fii 
gata la timp. Nu putem pierde fluxul. 

— Mulţumesc, căpitane. Erasmus se ridică şi îi strânse 
mâna cu putere. Nu te teme: în speranţa acceptului 
dumitale, soţia mea a şi împachetat şi probabil se află deja 
pe drum, cu toate bunurile noastre lumești. N-avem prea 
multe, adăugă el. 

— Atunci sper să vă văd mâine-dimineaţă, spuse 
Laurence. În portul Dover. 


Allegiance îi aştepta în dimineaţa rece şi însorită, arătând 
ciudat de turtită, cu catargele butucănoase şi goale, cu 
arborii gabier şi vergile culcate pe punte şi cu lanţurile 
enorme ale ancorei de rezervă şi ale celor de halaj ieşind 
întinse din apă şi gemând încetişor, în timp ce nava se 
legăna pe valuri. Sosise în port cu vreo patru săptămâni în 
urmă, aproape imediat după ce Laurence şi Temeraire 
ajunseseră în sfârşit în Anglia, nu cu mult mai devreme 
decât i-ar fi adus, până la urmă, o călătorie pe ocean cu 
Allegiance. 

— Nu te poţi plânge de întârzieri. Sunt prea fericit să vă 
găsesc vii şi nevătămaţi, nu schelete în cine ştie ce 
trecătoare din Himalaya, spuse Riley, strângându-i 
nerăbdător mâna, aproape înainte ca Laurence să apuce să 
coboare de pe spinarea lui Temeraire. Şi aţi adus, până la 
urmă, şi o femelă-dragon care scuipă flăcări. Da, n-am avut 
cum să n-aud de ea, toată marina e în fierbere şi cred că 
navele de la baricadă îşi fac de lucru cu schimbul pe lângă 
Guernsey, să se uite prin lunete cum aruncă flăcări către 
stânca aia bătrână. Dar mă bucur nespus că vom fi din nou 
camarazi, continuă el, şi, cu toate că va fi înghesuială, ne 
vom strădui să vă găsim tuturor un loc confortabil. Sunteţi 
şapte de data asta? 

Riley vorbea cu atâta devotament şi bunăvoință încât 
Laurence fu cuprins de remuşcări şi zise brusc: 


— Da, suntem în efectiv complet. Şi, căpitane, trebuie să- 
ţi spun, am adus un pasager, cu familia sa. E misionar, în 
drum spre Capetown, şi mi-a cerut asta abia ieri-după- 
amiază... e un sclav eliberat. 

Regretă cuvântul de îndată ce-l rosti. Intenţionase să 
facă prezentarea mai delicat şi era conştient că sentimentul 
de vinovăţie îl făcuse stângaci şi grosolan. Riley rămase 
tăcut. 

— Îmi pare rău că nu te-am prevenit din timp, adăugă 
Laurence, încercând să se scuze. 

— Înţeleg, spuse Riley scurt. Fireşte, poţi invita pe cine 
pofteşti. 

Şi, atingându-şi pălăria, se îndepărtă, fără să mai stea la 
discuţii. 

Nu încercă să pară politicos cu reverendul Erasmus, când 
acesta urcă la bord, puţin mai târziu, în dimineaţa aceea, 
omiţând chiar şi să-l salute, ceea ce l-ar fi jignit pe 
Laurence, în numele oricărui oaspete, cu atât mai mult al 
unui om al Bisericii. Dar, când o văzu pe nevasta pastorului 
stând singură într-o barcă mică şi prăpădită, cu cele două 
fetiţe ale ei, fără să li se ofere ajutor să urce, paharul se 
umplu. 

— Doamnă, strigă Laurence peste parapet, staţi liniştită, 
vă rog, şi ţineţi bine copiii. Vă aducem la bord într-o clipă. 
Vă rog, nu vă alarmaţi. După care, îndreptându-se, spuse: 
Temeraire, eşti bun să ridici barca aia, pentru ca doamna 
să poată urca la bord? 

— O, desigur, şi o să fiu foarte atent, răspunse Temeraire 
şi, aplecându-se peste bordul navei- bine echilibrată de 
prezenţa lui Maximus, în partea opusă, care era încă 
extrem de greu, în ciuda faptului că slăbise-, apucă 
ambarcaţiunea cu grijă, cu enorma labă din faţă şi o culese 
picurând din apă. 

Alarmaţi, cei din barcă protestau zgomotos, în timp ce 
fetiţele se agăţau de mama lor care, cu o expresie stoică, 
se străduia să nu-şi trădeze neliniştea. Întreaga operaţiune 
nu dură mai mult de-o clipă şi, în secunda următoare, 
Temeraire aşeza barca pe puntea dragonilor. 


Laurence îi întinse mâna doamnei Erasmus. Aceasta o 
acceptă în tăcere şi, după ce cobori, se întinse să ridice 
copiii, unul după altul, apoi să-şi ia geamantanul şi tolba. 
Era o femeie înaltă, încruntată, mult mai robustă şi 
considerabil mai întunecată la piele decât soţul ei, cu părul 
prins sever sub un batic alb, simplu. 

Cele două fetiţe ale ei, în şorţuleţe de un alb imaculat, 
după ce fură admonestate scurt să tacă din gură şi să nu 
stea în calea nimănui, se apucară strâns de mâini. 

— Roland, poate le conduci tu pe musafirele noastre în 
cabina lor, îi spuse Laurence vesel lui Emily, sperând că 
prezenţa ei le-ar putea linişti. 

Spre regretul lui, era timpul să renunţe la orice încercare 
de a tăinui sexul lui Emily. Înfăţişarea ei, care promitea să 
semene cu a mamei sale, cunoştea consecinţele naturale 
ale evoluţiei dintr-un an şi mai bine. Curând avea să devină 
imposibil să mai păcălească pe cineva, aşadar Laurence 
trebuia de acum înainte să sfideze orice provocare, sperând 
că totul va fi bine. Din fericire, în momentul de faţă, 
părerea familiei Erasmus ori a celor din aviaţie nu avea 
nicio importanţă, căci toţi aceştia aveau să fie lăsaţi 
departe, în Africa. 

— N-aveţi de ce să vă temeţi, le informă Emily pe fete, pe 
un ton vesel în timp ce le conducea, văzându-le privirile 
speriate. Cel puţin nu de dragoni. Deşi am avut câteva 
furtuni înspăimântătoare în ultima noastră călătorie pe 
mare, adăugă ea, lăsându-le la fel de liniştite cum fuseseră; 
aveau un aer sfios în timp ce o urmau jos, în cabinele lor. 

Laurence se întoarse la locotenentul Franks, aflat la 
comanda echipajului bărcii, care amuţise după ce fusese 
aşezat între şapte dragoni, chiar dacă majoritatea 
dormeau. 

— Sunt sigură că Temeraire ar fi fericit să ducă barca 
înapoi, spuse el, dar, când văzu cum se bâlbâie tânărul, se 
simţi vinovat şi adăugă: Dar poate că tu vrei să te întorci 
altfel. 

Şi, când Franks încuviinţă uşurat, cu o clătinare a capului, 
Temeraire aşeză barca înapoi în apă. Apoi Laurence cobori 


şi el în cabina lui, mult mai strâmtă decât în călătoria 
precedentă, căci împărțea acum spaţiul cu alţi şase 
căpitani. Însă i se repartizase un loc în faţă, cu vedere spre 
ferestrele de la pupa, şi era mai bună decât multe cabine 
pe care le suportase pe când era în marină. Nu avu mult de 
aşteptat: Riley veni şi bătu - inutil, căci uşa era deschisă - 
cerându-i favoarea să stea puţin de vorbă. 

— Mulţumesc, domnule Dyer, îi spuse Laurence tânărului 
mesager, care îi aranja hainele, treci, te rog, pe la 
Temeraire, să vezi dacă are nevoie de ceva, apoi poţi să 
mergi la lecţii. 

Prefera să vorbească între patru ochi. 

Uşa se închise şi Riley începu, băţos: 

— Sper că te-ai instalat confortabil. 

— Da. 

Laurence nu avea de gând să înceapă o ceartă. Dacă 
Riley voia să insiste asupra subiectului, n-avea decât. 

— Atunci regret s-o spun, zise el, fără să pară prea 
cuprins de regrete, doar palid de furie. Regret nespus să 
spun că am primit o informare, căreia n-aş fi putut să-i dau 
crezare, dacă nu m-aş fi convins cu ochii mei... 

Riley nu ridicase glasul. Incă. Uşa se dădu în lături şi 
Catherine Harcourt privi înăuntru: 

— Îmi cer scuze, spuse ea, dar încerc să te găsesc de 
douăzeci de minute, căpitane Riley. Corabia asta e a naibii 
de mare. Nu că m-aş plânge, nicidecum. Fireşte, îţi suntem 
foarte recunoscători pentru acest drum. 

Riley bâigui un răspuns vag şi politicos, holbându-se fix la 
creştetul ei. Nu o ştiuse de femeie, la momentul primei lor 
întâlniri, care durase doar puţin mai mult de-o zi, şi ziua 
aceea după o bătălie. Catherine era mai subţire decât Jane 
şi, cu părul strâns pe spate, în obişnuita ei cosiţă, cu faţa ei 
plăcută, lătăreaţă, şi nasul cârn, pistruiat şi ars de soare şi 
de vânt, putea fi mai uşor luată drept bărbat de cineva care 
nu bănuia nimic. Dar secretul se aflase în timpul 
precedentei lor călătorii spre China şi Riley fusese foarte 
şocat şi nemulţumit la aflarea veștii. 

— Şi sper că te simţi confortabil... cabina ta... spuse el 


acum, nemaiştiind ce formă de adresare să folosească. 

— O, bagajele mele sunt ascunse pe undeva. Presupun că 
le voi găsi până la urmă, spuse Harcourt pe un ton vioi, fie 
în mod inconştient, fie ignorând deliberat stinghereala lui 
Riley. Asta chiar nu mă interesează. E vorba despre 
ciuberele cu nisip bituminos, pentru Lily, pe care-şi aşază 
capul. Imi pare foarte rău că trebuie să te deranjez, dar 
chiar nu ştim pe unde sunt. Avem nevoie de ele lângă 
puntea dragonilor, în caz că strănută iarăşi şi trebuie să le 
schimbăm repede. 

Intrucât acidul unui Longwing, nesupravegheat, putea să 
macine o corabie întreagă până la carcasă şi s-o scufunde, 
acest subiect antrenă, fireşte, tot interesul posibil, şi 
căpitanul Riley îi răspunse hotărât, uitând de stânjeneală în 
faţa acestei probleme practice. Stabiliră că butoaiele 
trebuiau depozitate în bucătărie, direct sub puntea 
dragonilor, şi, odată luată această decizie, Catherine clătină 
din cap şi îi mulţumi, adăugând: 

— lei cina cu noi diseară? 

O atitudine prietenoasă incomodă, dar, desigur, 
privilegiul ei: tehnic vorbind, Catherine era superiorul lui 
Laurence, căci, oficial, Temeraire făcea parte din formaţia 
lui Lily, deşi activa deja de atât timp în misiuni 
independente încât Laurence însuşi abia îşi mai amintea 
cum stăteau lucrurile. Dar fu formulată neoficial, aşa că 
răspunsul lui Riley nu păru jignitor: 

— Mulţumesc, dar mă tem că diseară trebuie să fiu pe 
punte. 

O scuză politicoasă, pe care ea o acceptă ca atare şi, 
salutând cu o clătinare a capului, îl lăsă din nou singur cu 
Laurence. 

Era ciudat s-o ia de la capăt, după ce primul impuls firesc 
de furie se domolise, dar cei doi se mobilizară, astfel încât, 
după vreo două schimburi de replici temperate, Riley 
spuse: 

— Şi sper, domnule, că nu voi mai fi nevoit să văd 
echipajul navei ori bărcile ei, făcând faţă unui asemenea 
revoltător amestec, nu numai cu permisiunea, dar şi cu 


încurajarea... 

Ceea ce conduse foarte firesc la replica lui Laurence: 

— lar în ceea ce mă priveşte, căpitane Riley, aş fi bucuros 
să nu mai fiu niciodată martorul unui asemenea dispreţ 
total nu doar faţă de cele mai elementare cerinţe ale 
politeţii, ci şi faţă de siguranţa pasagerilor, din partea 
echipajului unuia dintre vasele Maiestăţii Sale... ca să nu 
spun o insultă deliberată... 

Curând erau amândoi în cea mai bună formă la care te 
puteai aştepta de la doi bărbaţi, ambii obişnuiţi să comande 
şi să-şi spună cuvântul, cărora nu le era deloc dificil, 
cunoscându-se de multă vreme, să atingă subiectele 
delicate care puteau genera cele mai dramatice reacţii. 

— Nu poţi susţine, spuse Riley, că nu înţelegi foarte bine 
ierarhia în aceste chestiuni, nu poţi invoca o asemenea 
scuză. Îţi cunoşti datoria prea bine. Ţi-ai asmuţit intenţionat 
animalul asupra echipajului navei, fără permisiune. Ai fi 
putut cere un scaun, dacă voiai să le aruncăm unul... 

— Dacă mi-aş fi imaginat că trebuie făcută o asemenea 
solicitare, pe o corabie pe care o presupuneam bine 
condusă, când o doamnă trebuia să urce la bord... spuse 
Laurence. 

— Probabil că avem o înţelegere uşor diferită a 
termenului, replică Riley, iute şi sarcastic. 

Brusc păru sincer stânjenit, imediat după ce scăpă 
această remarcă, dar Laurence nu era deloc dispus să 
aştepte să şi-o retragă şi spuse furios: 

— M-ar mâhni, într-adevăr, să fiu obligat să condamn 
orice motive dezonorante - orice considerente egoiste, care 
ar putea îndemna un gentilom să facă remarci aproape 
intolerabile cu privire la caracterul şi respectabilitatea soţiei 
unui pastor, şi mamă, care îi este complet necunoscută, 
neoferindu-i astfel niciun motiv de dispreț- poate doar ca 
alternativă, preferabilă examinării propriei conştiinţe... 

Uşa se dădu în lături, fără ca vreo persoană să bată 
înainte, şi Berkley îşi vâri capul în cabină. Se opriră imediat, 
uniţi de aceeaşi consternare indignată la o astfel de 
desconsiderare totală a intimităţii şi a oricărei etichete 


impuse la bordul unei nave. Berkley le ignoră privirile 
mirate. Era tras la faţă şi nebărbierit. Maximus dormise 
prost după zborul scurt până la bord şi Berkley nu dormise 
mai mult decât dragonul lui. Spuse fără ocolişuri: 

— Pe punte se aude fiecare afurisit de cuvânt. Temeraire 
o să smulgă scândurile dintr-o clipă în alta şi o să-şi vâre 
nasul înăuntru. Pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-vă şi 
bateţi-vă undeva în linişte şi isprăviţi odată! 

Acest sfat neruşinat, mai potrivit pentru doi băieţanari, 
nu fu luat în seamă, dar reproşul deschis puse, inevitabil, 
capăt altercaţiei. Riley se scuză şi plecă imediat. 

— Mă tem că trebuie să te rog să faci pe curierul de acum 
înainte între mine şi căpitanul Riley, îi spuse Laurence lui 
Catherine, după ceva vreme, când se calmase într-atât 
încât putea să-şi stăpânească furia măsurând cu pas apăsat 
lungimea îngustei cabine. Ştiu că am convenit că trebuie să 
mă descurc singur, dar lucrurile au degenerat într-atât 
încât... 

— Fireşte, Laurence, nu mai trebuie să spui nimic, îl 
întrerupse ea, hotărâtă, făcându-l să-şi piardă speranţa în 
privinţa discreţiei tuturor camarazilor săi aviatori. Era atât 
de bine stabilit, din punctul lui de vedere, faptul că pe o 
navă trebuie să te prefaci că n-ai auzit chiar ceva ce a fost, 
inevitabil, perfect auzibil, încât nu ştia cum să răspundă 
francheţei lor. Şi am să-i ofer o cină privată, în loc de una 
comună, cu noi toţi, aşa că nu va fi pus în dificultate, 
continuă ea. Dar sunt sigură că veţi rezolva rapid 
chestiunea. Ce rost are să te cerţi, când avem în faţă trei 
luni pe mare împreună? Dacă nu cumva ai de gând să ne 
amuzi pe toţi cu bârfele pe tema asta. 

Lui Laurence nu-i plăcea câtuşi de puţin să devină 
subiect de bârfă, dar ştia, din păcate, că speranţele ei erau 
nefondate. Nu fusese făcută nicio afirmaţie de neiertat, dar 
multe erau imposibil de uitat, o grămadă chiar venite de la 
el, îşi amintea Laurence cu regret, şi chiar dacă nu erau 
nevoiţi să se evite total, de dragul onoarei, simţea că nu 
vor mai putea fi niciodată buni camarazi, aşa cum fuseseră. 
Se întreba dacă avea vreo vină, poate continuând, prea 


mult, să îl considere pe Riley subordonatul său, dacă 
abuzase prea mult de relaţia lor. 

Se duse să stea cu Temeraire în timp ce nava se 
pregătea să ridice ancora: strigătele şi îndemnurile 
cunoscute, care acum i se păreau ciudat de îndepărtate. Se 
simţea detaşat de viaţa corabiei, aşa cum nu se aşteptase 
niciodată să fie. Aproape ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată 
marinar. 

— Uite acolo, Laurence, spuse Temeraire. 

La sud de port se zărea un mic grup de dragoni, 
îndepărtându-se de adăpost. Spre Cherbourg, presupuse 
Laurence, după linia zborului. Nu avea luneta la îndemână 
şi îi vedea ca pe un stol de păsări în zare, prea departe ca 
să le distingă semnele individuale, dar în timp ce zburau, 
un dragon lansă iute o mică limbă de foc, galben- 
portocaliu-fierbinte pe cerul albastru: Iskierka plecată la 
drum cu o mână de dragoni sălbatici, pentru prima oară 
într-o patrulă adevărată - măsura situaţiei disperate pe care 
o lăsau în urmă. 

—Nu plecăm odată, Laurence? întrebă Temeraire, 
nerăbdător să se vadă pe drum. Aş fi foarte fericit să trag 
ancorele, în orice moment, dacă ne-ar ajuta să ne grăbim. 

Şi se întoarse ca să se uite la Dulcia, cufundată într-un 
somn agitat, pe spatele lui, tuşind îngrozitor, din când în 
când, fără să deschidă ochii măcar. 

Dulcia şi Lily, care zăcea cu capul pe jumătate îngropat 
într-un ciubăr mare cu nisip, erau totuşi într-o stare mai 
bună decât restul formaţiei. Bietul Maximus făcuse zborul 
până la corabie în reprize scurte şi uşoare, dar şi aşa cu 
mare dificultate. | se repartizase tot capătul punţii 
dragonilor şi dormea deja acolo, fără să-i pese de forfota 
furioasă din jurul lui, când începură ultimele pregătiri de 
plecare. Nitidus zăcea epuizat, lipit de Maximus, pe când 
odinioară ar fi stat tolănit pe spatele lui, iar Immortalis şi 
Messoria, ghemuiţi de-o parte şi de alta a lui Lily, în mijlocul 
punţii, căpătaseră un fel de nuanţă galben-lămâie, ca 
budinca de lapte. 

— Aş putea să trag ancorele într-o clipă, sunt sigur, mult 


mai rapid, insistă Temeraire. 

Arborele gabier fusese înălţat, la fel şi vergile, şi trăgeau 
ancorele: patru sute de oameni sau poate mai mulţi reuşiră 
să tragă dintr-odată masivul cabestan cvadruplu şi era 
nevoie de toţi să ridice uriaşa greutate a ancorei de 
rezervă. Marinarii de pe punte erau deja majoritatea 
dezbrăcaţi până la brâu. În ciuda dimineţii reci. Cu 
siguranţă, Temeraire ar fi putut oferi un ajutor substanţial, 
dar Laurence nu-şi făcea iluzii în privinţa felului în care ar fi 
primită în prezent o asemenea propunere. 

— Numai i-am încurca, spuse el. Se vor descurca mai 
repede fără noi. 

Aşeză o mână pe coasta lui Temeraire, întorcând privirea 
de la munca în care nu puteau juca niciun rol, către 
întinderea oceanului din faţa lui. 


— O, spuse Temeraire, pe un ton foarte ciudat, după care 
se aplecă şi umplu de vomă spaţiul deschis din faţa lui. 

Dădu afară o mâzgă galbenă cu miros acru, în care se 
puteau distinge urme de frunze de banane, coarne de 
capră, coji de nuci de cocos şi funii lungi şi verzi de alge 
împletite, amestecate cu bucăţi irecognoscibile de oase 
crăpate şi fâşii de blană. 

— Keynes! răcni Laurence, dându-se la o parte tocmai la 
timp, iar celor doi bieţi doftori care îi dăduseră ultimul leac, 
le spuse furios: Plecaţi de-aici şi luaţi-vă cu voi licoarea de 
nimic! 

— Nu, lăsaţi-ne, vă rog, şi reţeta, se rugă Keynes, 
apropiindu-se cu mare grijă şi adulmecând vasul pe care îl 
aduseseră. Un purgativ poate să fie de folos în viitor, dacă 
nu e pur şi simplu vorba de un exces. Te-ai simţit rău 
înainte? îl întrebă pe Temeraire, care doar gemu puţin şi 
închise ochii. 

Zăcea fără vlagă, nefericit, după ce se târâse puţin mai 
departe de fostul conţinut al stomacului său, care 
răspândea un abur neplăcut în aerul supraîncălzit al verii 
târzii. 

Laurence îşi acoperi gura şi nările cu batista şi le făcu 
semn celor din echipajul de sol, care priveau reticenţi, să 
aducă lopeţile de gunoi şi să îngroape imediat resturile. 

— Mă întreb dacă nu cumva sunt efectele produse de 
protea, spuse absent Dorset, scormonind prin vas cu un băț 
şi pescuind rămăşiţele eflorescenţei ţepoase. Nu cred că 
am mai văzut-o folosită ca ingredient până acum. Vegetaţia 
din Cape are o alcătuire unică în regatul plantelor. Trebuie 
să trimit copiii după nişte specimene. 


— Oricât ar trebui să ne bucurăm că ţi-am stârnit 
curiozitatea, cert e că n-a mai mâncat aşa ceva. Poate ar 
trebui să te gândeşti cum trebuie să procedăm fără să-l mai 
îmbolnăvim! se răsti Laurence şi se duse lângă Temeraire, 
înainte să-şi descarce şi mai mult nervii şi frustrarea. 

Aşeză o mână pe botul ce se ridica şi cobora încetişor, iar 
Temeraire îşi încordă gulerul, încercând să braveze. 

— Roland, ia-l pe Dyer şi aduceţi nişte apă de mare de 
sub doc, spuse Laurence şi, înmuind o cârpă în apă rece, 
şterse nasul şi fălcile lui Temeraire. 

Se aflau în Capetown deja de două zile, experimentând: 
Temeraire era perfect dispus să adulmece sau să înghită 
orice i se aducea, doar-doar se dovedea a fi un leac, şi să-şi 
exerseze memoria. Fără vreun succes notabil, până în 
prezent. lar Laurence era pregătit să considere ultimul 
episod un eşec notabil, indiferent ce spuneau medicii. Nu 
ştia cum să-i refuze, dar i se părea că încercau o grămadă 
de leacuri băbeşti, fără motive reale de speranţă, punând la 
încercare în mod nechibzuit sănătatea lui Temeraire. 

— Mă simt deja mult mai bine, declară dragonul, dar ochii 
i se închideau de oboseală chiar în timp ce rostea aceste 
cuvinte, iar a doua zi refuză orice mâncare şi spuse cu jind: 
Mi-ar prinde bine nişte ceai, dacă n-ar fi prea mare 
deranjul. 

Aşa că Gong Su făcu un cazan uriaş de ceai, folosind 
rezervele pe-o săptămână şi apoi, spre dezgustul lui, 
amestecară înăuntru un întreg calup de zahăr. Temeraire 
bău ceaiul cu mare plăcere, după ce se răci, apoi se declară 
cu hotărâre perfect vindecat. Dar încă arăta jalnic, când 
Emily şi Dyer se întoarseră gâfâind din piaţă, încărcaţi de 
saci de plasă şi pachete cu noile achiziţii ale zilei, duhnind 
de la o poştă. 

— Ei, hai să vedem, zise Keynes şi se duse să-şi vâre 
nasul prin marfa cumpărată, împreună cu Gong Su: o 
grămadă de verdeţuri locale, inclusiv un fruct lung, 
atârnător, ca un cartof supradimensionat, pe care Gong Su 
îl luă suspicios şi îl izbi de pământ. Nici măcar coaja nu se 
crăpă, până când, în cele din urmă, îl duse în castel, la 


fierar, care îl zdrobi de vatra forjei. 

— E dintr-un arbore de cârnaţi, spuse Emily, dar poate nu 
e chiar copt. Şi am mai găsit astăzi nişte hua jiao, la 
dugheana unui malaysian, adăugă ea, arătându-i lui 
Laurence un coşuleţ cu seminţele roşii şi iuți pentru care 
Temeraire făcuse o pasiune. 

— Ciuperca nu? întrebă Laurence. 

Se referea la un specimen înfiorător de iute, de care îşi 
aminteau cu toţii foarte bine, din prima lor vizită, care, în 
timpul gătirii, făcuse întregul castel de nelocuit, din cauza 
fumurilor sale otrăvitoare. Laurence avea o doză de 
încredere instinctivă de marinar în leacurile neplăcute şi îşi 
punea în taină cele mai mari speranţe în această ciupercă. 
Dar era cu siguranţă o plantă sălbatică, necultivată: nicio 
persoană în toate minţile n-ar fi mâncat de bunăvoie aşa 
ceva şi, până acum, nu o găsiseră nicăieri de vânzare. 

— Am găsit un băiat care ştia o boabă de engleză şi i-am 
spus că suntem dispuşi să plătim în aur pentru ea, ciripi 
Dyer. 

Un grup de copii din partea locului le aduseseră prima 
mostră, mai mult ca pe o curiozitate. 

— Poate cojile seminţelor, în combinaţie cu alt fruct local, 
sugeră Dorset, examinând seminţele de hua jiao şi 
amestecându-le cu degetul. Ar fi putut fi folosite într-o 
grămadă de feluri de mâncare. 

Keynes pufni şi, scuturându-şi mâinile de praf în timp ce 
îşi îndrepta spatele, după examinarea seminţelor, clătină 
din cap spre Gong Su: 

— Nu, să-i lăsăm maţele să se mai odihnească o zi şi să 
renunţăm la toate scârboşeniile astea. Cred din ce în ce 
mai mult că clima este cea care pârjoleşte boala din ei, 
dacă e să obţinem vreun beneficiu din acest demers. 

Impunse pământul cu băţul pe care îl folosise să întoarcă 
legumele: era uscat şi tare, până în adâncime, ţinut laolaltă 
doar de un puf încăpățânat de iarbă scurtă şi îngălbenită, 
cu rădăcinile lungi, subţiri şi firave. Era abia începutul lui 
martie şi aici vara era în toi. Dogoarea constantă 
transforma pământul sterp, bătătorit, într-o plită care 


pâlpâia de căldură în miezul zilei. 

Temeraire  întredeschise un ochi din moţăiala lui 
convalescentă. 

— E plăcut, dar nu e mult mai cald decât în curtea de la 
Loch Laggan, spuse el nesigur şi, în orice caz, sugestia nu 
era foarte satisfăcătoare, căci acest remediu nu putea fi 
testat până la sosirea celorlalţi dragoni. 

Şi, deocamdată, erau singuri, deşi se aşteptau de-acum 
ca Allegiance să sosească din zi în zi. De îndată ce nava 
ajunsese la o distanţă de zbor de Capetown, Laurence luase 
cu el medicii şi câţiva oameni şi provizii, pornind înainte pe 
spinarea lui Temeraire, ca să poată începe mai repede 
această încercare disperată de a găsi un leac. 

Nu fusese un simplu pretext: aveau ordine precise să nu 
piardă niciun moment, şi tusea hâărâită, gâlgâită, a lui 
Maximus îi mâna întruna de la spate. Insă, la drept vorbind, 
lui Laurence nu-i păruse rău deloc să plece. Nu se împăcase 
cu Riley, nici pomeneală. 

Laurence făcuse câteva încercări. O dată, după trei 
săptămâni de la plecare, se oprise pe puntea inferioară, 
când trecuseră din întâmplare unul pe lângă altul, şi îşi 
scosese pălăria. Dar Riley doar îşi atinsese borul şi îşi făcu 
loc să treacă mai departe, în timp ce în obraji îi năvălea 
roşeaţa. Întâmplarea îl îmbăţoşase pe Laurence încă o 
săptămână, suficient cât să refuze oferta de a lua o parte 
din producţia uneia dintre caprele corabiei, când cea pe 
care şi-o adusese rămase fără lapte şi fu sacrificată pentru 
masa dragonilor. 

Regretul câştigase din nou şi Laurence îi spuse lui 
Catherine: 

— Poate ar trebui să-i invităm la cină pe căpitan şi pe 
ofiţerii navei? 

Vorbise pe punte, unde putea să-l audă orice curios, 
pentru ca invitaţia să nu poată fi luată drept altceva decât o 
ofertă de pace, atunci când avea să fie transmisă. Insă, deşi 
Riley venise cu ofiţerii lui, stătuse retras toată seara, fără 
să răspundă decât atunci când îi vorbea Catherine şi fără să 
înalțe capul din farfurie. Ofițerii lui, fireşte, nu vorbeau dacă 


nu li se adresa el sau un alt căpitan, aşa că fusese o 
experienţă stranie şi tăcută, în care până şi mai tinerii 
aviatori stătuseră încremeniţi de părerea stânjenitoare că 
manierele lor nu se ridicau la înălţimea unei ocazii atât de 
protocolare. 

In aceste condiţii de tensiune permanentă între ofiţeri, 
membrii echipajului, care nu făceau, oricum, un mare 
secret din antipatia lor pentru dragoni şi aviatorii lor, nu se 
mai străduiau acum nici atâta. Ostilitatea lor era strâns 
legată de teamă, desigur, răspândită chiar şi printre cei 
care călătoriseră data trecută spre China, cu Laurence şi 
Temeraire. Dar de la un dragon la şapte era cale lungă, şi 
accesele bruşte şi violente de tuse şi strănut, care chinuiau 
bietele făpturi şi le storceau de putere, le făceau şi mai 
înfricoşător de imprevizibile în ochii marinarilor de rând, 
care abia se lăsau convinşi să urce pe arborele trinchet, 
pentru că se afla prea aproape de dragoni. 

Ce era mai rău, ofiţerii lor nu-i admonestau prea aspru 
pentru ezitarea lor şi rezultatele erau previzibile: în 
apropiere de coasta Cornului, corabia rată volta de vânt şi 
fură nevoiţi să schimbe direcţia la repezeală, pentru că 
oamenii se mişcau prea lent pe puntea dragonilor, unde 
aveau de schimbat trinca şi velastraiul gabierului mare. 

Manevra i-a zguduit serios pe dragoni, făcându-i să 
tuşească, şi în clipa următoare beleaua fusese cât pe ce să 
se transforme în tragedie: Nitidus se prăvăli de pe spinarea 
lui Temeraire şi se lovi de capul lui Lily, azvârlindu-l într-o 
parte. Ciubărul unsuros cu nisip bituminos alunecă greoi şi 
maiestuos peste marginea punţii dragonilor, plonjând în 
ocean. 

— Peste bord, draga mea, pune-ţi capul peste bord! 
strigă Catherine, în timp ce echipajul ei, până la ultimul om, 
alerga să aducă unul dintre ciuberele de rezervă din 
bucătăria de dedesubt. Cu un efort uriaş, Lily făcuse un salt 
înainte şi se agăța acum, într-un echilibru precar, de 
marginea corabiei, cu capul întins deasupra apei şi umerii 
ridicaţi, ca nişte cioturi imense, în încercarea de a-şi stăpâni 
tusea. Din pintenii oaselor se împrăştiau picături care 


sfârâiau când atingeau marginile smolite ale corabiei, 
înălţând dâre subţiri şi negre de fum: Allegiance înainta 
împotriva vântului, care le sufla înapoi, izbindu-le de coca 
de lemn. 

— Să încerc să te duc departe de navă? o întrebă 
Temeraire neliniştit, cu aripile pe jumătate desfăcute. Urci 
pe spatele meu? 

Era o manevră periculoasă şi în condiţii ideale, cu un 
dragon care nu picura acid dintre fălci - dacă Lily ar fi putut 
vreodată să se caţăre pe spinarea lui. 

— Temeraire! strigă Laurence, făcându-l să întoarcă 
privirea, vino să vezi, te rog, dacă poţi să desfaci puntea. 
Aici. 

Laurence intenționase doar să-i ceară să smulgă 
scândurile, însă Temeraire îşi căscă fălcile deasupra locului 
indicat şi scoase o versiune ciudată, gâtuită, a obişnuitului 
său răget: patru scânduri crăpară, una deschizându-se 
peste structura inelată a lemnului şi lăsând să cadă un nod 
direct în bucătăria de jos, peste bucătarii speriaţi, care se 
ghemuiră la pământ şi îşi acoperiră creştetele, îngroziţi. 

Spaţiul era aproape suficient de mare: în câteva 
momente de muncă frenetică, îl lărgiseră, şi Temeraire 
putu să întindă laba şi să ridice ciubărul. Lily îşi apăsă capul 
în nisip şi tuşi, şi tuşi, jalnic şi îndelung, căci accesul de tuse 
se agravase din cauză că şi-l stăpânise la început. Nisipul 
bituminos sfârâia şi fumega şi duhnea de vaporii acidului, 
iar în punte se căsca o gaură zdrenţuită, amenințând 
pântecele dragonilor cu marginile ei ascuţite şi lăsând 
aburul fierbinte să se înalțe din bucătărie. 

— O ruşine, spuse Laurence, furios şi suficient de tare. 
Am fi putut la fel de bine să călătorim cu o navă franceză. 

li trecuse deja prin minte că era imprudent să schimbi 
direcţia sub vânt, cu o navă atât de mare şi greoaie, 
încărcată cu atâţia dragoni. 

Riley apăruse pe puntea superioară şi sunetul glasului 
său furios străbătu nava, chemându-l la raport pe Owens, 
ofiţerul de punte, şi echipajul la noi ordine. Dar se auzi şi 
glasul lui Laurence. Tirada căpitanului încetase o clipă, şi 


apoi se sfârşi mai abrupt. 

Riley îşi ceru scuze, ţeapăn şi oficial, doar de la 
Catherine, prinzând-o când cobora de pe puntea dragonilor, 
să meargă în cabine, la sfârşitul zilei, ceea ce Laurence îşi 
închipuia că era doar o manevră ca să evite să urce să le 
vorbească tuturor  aviatorilor. Catherine avea părul 
despletit, faţa mânjită de fum şi funingine, şi îşi scosese 
haina ca s-o aşeze sub maxilarul lui Lily, unde o julise 
marginea goală a ciubărului. Când Riley o opri, se îndreptă 
şi îşi trecu mâna prin păr, lăsându-l să cadă liber în jurul 
feţei, iar discursul lui, pregătit, fără îndoială, cu mare grijă, 
se duse pe apa sâmbetei. 

— Îmi cer scuze... regret profund, reuşi el să îngaime. 

Era incoerent şi avea un aer confuz, până când ea îl 
întrerupse obosită: 

— Da, desigur, numai aş vrea să nu se repete, şi hai să 
punem tâmplarii să facă reparaţiile mâine la prima oră. 
Noapte bună! 

Şi trecu razant pe lângă el, coborând. Nu voia să spună 
nimic prin atitudinea ei, doar că era obosită şi dorea să 
meargă la culcare. Dar părea o atitudine tăioasă pentru 
unul care n-o cunoştea destul de bine ca să ştie că nu era 
nici pe departe persoana care să recurgă la stratageme de 
comunicare ca să-şi exprime jignirea. Şi poate Riley era 
ruşinat. În orice caz, a doua zi dimineaţă, toţi tâmplarii 
navei munceau pe puntea dragonilor, înainte chiar de 
trezirea aviatorilor, fără să crâcnească măcar, chiar dacă 
asudau din belşug, mai cu seamă după ce dragonii se 
sculară şi începură să-i urmărească plini de interes. Până la 
sfârşitul zilei, nu doar că reparaseră stricăciunea, dar şi 
montaseră o trapă uşor de manevrat, care putea fi deschisă 
spre bucătărie, dacă operaţiunea trebuia repetată. 

— Ei, bine, aş zice că e o treabă frumoasă, spuse 
Catherine, deşi Laurence considera că era o compensație 
măruntă pentru neglijenţa anterioară, iar când ea adăugă, 
aruncându-i o privire: Ar trebui să-i mulţumim, el nu spuse 
nimic şi nu se oferi s-o facă în locul ei. 

Când Catherine îl invită pe Riley la cină, de data aceasta 


Laurence avu grijă să lipsească. 

Era sfârşitul oricărei speranţe de împăcare. Restul 
călătoriei fu marcat de o distanţă rece între ei, abia 
schimbând un salut şi schiţând câte un gest, când treceau 
unul pe lângă altul, pe punte sau dedesubt. Ceea ce se 
întâmpla şi mai rar, căci ofiţerii de marină aveau cabinele la 
pupă. 

Nu era deloc plăcut să călătoreşti la bordul unei nave, 
când toată lumea ştia că eşti la cuțite cu căpitanul. Ofițerii 
erau la fel de reci, dacă se numărau printre cei care nu se 
aflaseră niciodată sub comanda lui Laurence, ori încordaţi 
din cauza situaţiei stânjenitoare. Aceste sâcâitoare umilinţe 
constant manifestate prin comportamentul rece al 
echipajului navei  alimentau zilnic nu doar durerea 
conflictului cu Riley, ci şi resentimentele lui Laurence faţă 
de furia acestuia. 

Exista însă o compensație. Astfel izolat de viaţa corabiei 
şi adus, fireşte, mai aproape de camarazii săi din aviaţie şi 
de obiceiurile lor, Laurence călătorise pe mare de data 
aceasta nu doar teoretic, ci şi, practic, ca aviator - o 
experienţă foarte diferită. Şi fu uimit să constate că o 
prefera. Aveau puţine treburi de făcut. Până la prânz, 
măcelărirea cotidiană a animalelor era gata, puntea 
dragonilor bricuită cât se putea fără să-i mişte prea mult, 
temele ofiţerilor mai tineri verificate şi erau cu toţii liberi - 
cât de liberi puteau fi în spaţiul unei punți a dragonilor 
înţesate şi al celor câtorva cabine strâmte de dedesubt. 

— Te superi, Laurence, dacă desfacem peretele 
despărțitor? întrebase Chenery, vârându-şi capul pe uşă, la 
nici trei zile de la plecare, în timp ce Laurence scria scrisori, 
în cabina lui, un obicei pe care îl neglijase în ultimul timp, 
pe uscat. Vrem să montăm o masă de joc, dar eo 
înghesuială a naibii. 

O solicitare ciudată, dar îşi dădu acceptul. Era plăcut să 
stea în spaţiul mai mare, reamenajat, şi să-şi scrie scrisorile 
cu zgomotul prietenos al jocului de cărţi şi al conversaţiei 
lor. Practica se încetăţeni atât de mult încât demontau 
pereţii despărțitori fără să mai întrebe, imediat după ce se 


îmbrăcau, şi îi montau la loc doar pentru noapte. 

Astfel, mâncau aproape tot timpul în comun; o atmosferă 
convivială şi zgomotoasă, cu Catherine în frunte şi toţi 
vorbind peste masă, fără să ţină seama de etichetă, cu 
ofiţerii tineri înghesuiți în jumătatea mai joasă, în ordinea 
sosirii, nu neapărat de grad. lar după aceea, ridicau paharul 
în cinstea regelui, conform tradiţiei, pe punte, urmând 
cafeaua şi ţigările de foi în compania dragonilor lor, care în 
orele mai reci ale serii primeau lapte fierbinte cu vin şi 
mirodenii, împotriva tusei, chiar dacă nu îi ajuta prea mult. 
lar după cină, Laurence îi citea lui Temeraire, uneori în 
latină ori franceză, iar Temeraire traducea pentru ceilalţi 
dragoni. 

Laurence îl considera pe Temeraire ieşit din comun, 
printre dragoni, pentru erudiţia sa. Ca să fie pe înţelesul 
celorlalţi, se limită, la început, la mica lor bibliotecă de 
literatură şi abia apoi trecu la acele tratate matematice şi 
ştiinţifice pe care Temeraire le adora şi pe care el însuşi le 
găsea dificile. Multe dintre ele stârniră interesul auditoriului 
exact atât de puţin cât se aşteptase Laurence, dar fu 
surprins, citind un tratat de geometrie extrem de plictisitor, 
să fie întrerupt de Messoria, care spuse adormită: 

— Treci, te rog, puţin mai departe. N-avem nevoie de 
demonstraţie, toată lumea îşi dă seama că e corect. 

Se referea la cercurile mari. Nu le era deloc dificil să 
înţeleagă că un traseu curb, şi nu unul drept, era cea mai 
scurtă distanţă în navigaţie, idee care pe Laurence Îl 
tulburase timp de o săptămână întreagă, atunci când o 
învățase pentru examenul de locotenent, în marină. 

A doua zi dimineaţă fu iarăşi întrerupt din lectură de 
Nitidus şi Dulcia, care începură să se contrazică cu 
Temeraire în privinţa postulatelor lui Euclid, dintre care 
unul, care se referea la principiul dreptelor paralele, li se 
părea absurd. 

— Nu spun că e corect, protestă Temeraire, dar trebuie 
să-l acceptaţi şi să treceţi mai departe: toate teoriile 
ştiinţifice sunt construite pornind de la el. 

— Dar la ce folos, atunci! exclamă Nitidus, devenind 


suficient de agitat ca să dea din aripi şi din coadă, lovindu-l 
pe Maximus, care mormăi în chip de protest, fără să se 
trezească. Totul trebuie să fie greşit, dacă începe aşa. 

— Nu că ar fi greşit, punctă Temeraire, numai că nu e 
atât de evident ca altele... 

—E greşit, e total greşit! ţipă cu hotărâre Nitidus, iar 
Dulcia sublinie, mai calmă: 

— Gândeşte-te o clipă: dacă tu ai pleca din Dover şi eu 
puţin la sud de Londra, la aceeaşi latitudine, şi amândoi am 
zbura direct spre nord, ne-am întâlni cu siguranţă la Pol, 
dacă nu am greşi drumul, aşadar ce rost are să 
argumentezi că liniile drepte nu se întâlnesc niciodată? 

— Păi, spuse Temeraire, scărpinându-şi fruntea, e 
adevărat, categoric, dar te asigur că postulatul e foarte 
logic când iei în considerare toate calculele folositoare şi 
formulele la care se poate ajunge, pornind de la această 
premisă. Păi, îmi închipui că tot planul corabiei pe care ne 
aflăm a pornit iniţial de la el- informaţie care îl tulbură pe 
Nitidus, făcându-l să se uite neîncrezător împrejur, la 
Allegiance. Dar presupun, continuă Temeraire, că am putea 
încerca să începem fără această premisă, sau cea 
contrară... 

Şi îşi apropiară cu toţii capetele, deasupra plăcuței cu 
nisip a lui Temeraire, şi începură să-şi elaboreze propria 
geometrie, renunțând la principiile care li se păreau 
incorecte şi dezvoltând în joacă o teorie. Ceea ce îi amuză 
cu mult mai mult decât majoritatea distracţiilor în care erau 
de obicei antrenați dragonii. Cei care ascultau aplaudau 
ideile deosebit de inventive, ca la un spectacol. 

În curând, deveni un proiect general, stârnind interesul 
ofiţerilor şi al dragonilor deopotrivă. Laurence fu forţat să-i 
implice şi pe cei câţiva aviatori pricepuţi la caligrafie, căci 
dragonii începură să-şi dezvolte adorata teorie mai repede 
decât putea el scrie după dictare, parţial dintr-o curiozitate 
intelectuală, parţial pentru că le plăcea foarte mult 
reprezentarea fizică a muncii lor, insistând ca aceasta să fie 
copiată separat pentru fiecare şi tratată aproape la fel cum 
îşi trata Temeraire nepreţuita bijuterie. 


— O să-ţi fac o ediţie frumoasă, legată ca o carte dintre 
cele din care vă citeşte Laurence, o găsi Laurence pe 
Catherine spunându-i lui Lily la scurt timp. Numai dacă ai 
mânca puţin mai mult în fiecare zi. Hai, câteva înghiţituri în 
plus din tonul ăsta. 

O mită care avu succes acolo unde aproape toate 
celelalte eşuaseră. 

— Ei, bine, poate încă puţin, spuse Lily, cu un aer eroic, 
adăugând: Şi poate să aibă cotorul de aur, ca a lui? 

Laurence ar fi putut fi încântat de toată această 
tovărăşie, deşi se simţea puţin ruşinat să descopere că 
prefera ceea ce, la drept vorbind, nu era altceva decât o 
modalitate foarte şubredă de a merge înainte. Dar în ciuda 
curajului şi a bunei lor dispoziţii, revigorate de stimulii 
călătoriei pe mare, dragonii continuau să-şi scuipe plămânii 
puţin câte puţin. Ceea ce, altminteri, ar fi putut părea o 
croazieră se desfăşura sub o permanentă apăsare, căci în 
fiecare dimineaţă aviatorii veneau pe punte şi îşi puneau 
echipajele să curețe urmele însângerate ale chinului nopţii 
şi în fiecare noapte zăceau în cabinele lor, încercând să 
adoarmă, acompaniaţi de răpăitul ud al acceselor de tuse 
obosite de deasupra. Toată zarva şi veselia lor aveau o 
nuanţă forţată, febrilă, fiind sfidarea unei spaime în egală 
măsură cu plăcerea reală: ţara arde şi baba se piaptănă. 

Nu doar aviatorii aveau acest sentiment. Riley avea, 
poate, şi alte motive, în afară de cele politice, pentru a-şi 
dori ca reverendul Erasmus să nu fi fost la bord, căci nava 
era deja încărcată, împotriva voinţei sale, cu un mare 
număr de pasageri, majoritatea impuşi prin intervenţii la 
Amiralitate şi bine dotați în materie de bagaje. Unii dintre ei 
îi părăsiră la Madeira, să ia de acolo alte nave spre Indiile 
de Vest ori Halifax, dar alţii erau colonişti în drum spre 
Capetown, iar o parte se duceau în India. O migraţie 
stânjenitoare determinată- credea Laurence, deşi nu-i 
plăcea să gândească atât de urât despre nişte 
necunoscuţi - de ameninţarea invaziei. 

Avea anumite dovezi pentru bănuiala lui: încercând să 
tragă cu urechea la conversaţia pasagerilor, când aceştia 


luau aer pe puntea superioară, de la pupa, îi auzi vorbind 
despre şansele infime de pace şi pronunţând numele lui 
Bonaparte cu teamă. Nu prea comunicau direct, întrucât 
puntea dragonilor era separată, şi nici pasagerii nu-şi prea 
dădeau silinţa să fie prietenoşi, dar de câteva ori 
reverendul Erasmus i se alătură lui Laurence la cină. 
Prelatul nu bârfea, desigur, dar întrebă, cu o curiozitate 
care îi dovedi lui Laurence că subiectul era mult discutat 
printre pasagerii cu care cina de obicei: 

— Căpitane, crezi că invazia este o certitudine? 

— Trebuie să spun că e o certitudine că Bonaparte va 
încerca, răspunse Laurence, şi, fiind un tiran, poate să facă 
tot ce vrea cu armata lui. Dar dacă este atât de revoltător 
de îndrăzneţ încât să facă o a doua încercare, când prima a 
eşuat complet, am toată încrederea că va fi alungat din 
nou. 

O exagerare patriotică, dar nici nu-i trecea prin cap să 
discrediteze şansele Angliei în public. 

— Mă bucur să te aud spunând asta, zise Erasmus şi 
adăugă, după o clipă, gânditor: Trebuie să fie o confirmare 
a doctrinei păcatului originar, mă gândesc, că toate nobilele 
promisiuni de libertate şi fraternitate pe care le-a adus la 
lumină revoluţia din Franţa au fost atât de repede înecate 
de război. Omul se naşte în păcat şi nu poate dobândi 
iertarea luptând doar pentru victorie asupra nedreptăţilor 
lumii, fără să-l caute, în acelaşi timp, pe Dumnezeu şi să-i 
asculte poruncile. 

Uşor stângaci, Laurence îi oferi lui Erasmus strachina cu 
compot de prune, în locul unei aprobări pe care ar fi simțit- 
o nesinceră. Îşi dădea seama, stânjenit, că nu auzise o 
predică aproape tot anul, cu excepţia serviciilor religioase 
de duminică, la bord, unde domnul Britten, capelanul oficial 
al navei, îşi fornăia predica monoton, cu o notabilă lipsă de 
inspiraţie ori la fel de notabilă influenţă a alcoolului, astfel 
încât Laurence era adesea nevoit să stea lângă Temeraire, 
ca să-l împiedice să intervină. 

— Credeţi, domnule, îndrăzni Laurence să întrebe, că 
dragonii sunt supuşi păcatului originar? 


Întrebarea îi dăduse târcoale, din când în când. Nu 
reuşise să-i stârnească lui Temeraire interesul pentru Biblie. 
Scriptura îl determina mai degrabă să pună şiruri de 
întrebări atât de profund blasfematoare, încât Laurence 
renunţase foarte curând la ea cu totul, din sentimentul 
superstiţios că asta nu ar fi făcut decât să atragă un 
dezastru. 

După ce se gândi, Erasmus spuse că nu. 

— Cu siguranţă Biblia ar menţiona dacă ar fi mâncat 
altcineva din fructul oprit în afară de Adam şi Eva. Şi, cu 
toate că anumite trăsături îi aseamănă cu şarpele, 
Dumnezeu i-a spus şarpelui că se va târî pe burtă, în timp 
ce dragonii sunt creaturi ale aerului şi nu putem considera 
că sunt supuşi aceleiaşi interdicții, adăugă el convingător. 

Astfel că în seara aceea Laurence se putu întoarce cu 
inima uşoară pe punte, să încerce din nou să-l convingă pe 
Temeraire să mai mănânce un pic. 

Deşi Temeraire nu se molipsise, slăbea şi îşi pierdea 
vlaga, o reacţie la boala celorlalţi dragoni. Ruşinat de 
apetitul său, când tovarăşii lui nu i se puteau alătura, 
începu să refuze cu dispreţ mâncarea. Laurence îl linguşi şi 
îl ademeni fără prea mult succes, până când Gong Su urcă 
la el pe punte şi, într-o chineză bombastică din care 
Laurence înţelegea un cuvânt din şase, dar pe care 
Temeraire o pricepea, cu siguranţă, perfect, îşi oferi 
demisia, de ruşine pentru că mâncarea pe care o gătea nu 
mai era apreciată. Stărui pe larg asupra onoarei sale pătate 
ireparabil, la fel ca a profesorului şi a familiei sale, şi îşi 
declară intenţia de a se întoarce acasă cumva, cu prima 
ocazie, ca să poată dispărea de pe scena eşecului său. 

— Dar e foarte bună, te asigur, numai că nu mi-e foame 
chiar acum, protestă Temeraire, însă Gong Su refuză să 
creadă că e altceva decât o scuză politicoasă, adăugând: 

— O mâncare bună ar trebui să-ţi facă foame, chiar dacă 
nu îţi este! 

— Dar mi-e foame, numai că... recunoscu, în cele din 
urmă, Temeraire şi se uită cu tristeţe spre camarazii lui 
adormiţi, suspinând când Laurence spuse: 


— Dragul meu, nu le faci niciun bine înfometându-te, ci 
dimpotrivă. Trebuie să fii în deplinătatea puterilor şi perfect 
sănătos când ajungem la Capetown. 

— Da, dar mi se pare urât să mănânc şi să mănânc, după 
ce toată lumea s-a oprit şi s-a dus la culcare. E ca şi cum m- 
aş furişa să mănânc pe la spatele lor, fără ca ei să ştie, 
spuse Temeraire. 

Era un mod stupefiant de a vedea situaţia, de parcă 
altădată nu s-ar fi grăbit, fără remuşcări, să mănânce mai 
mult decât camarazii lui, în timp ce erau treji. Ori nu şi-ar fi 
ferit, posesiv, propria mâncare, de ochii celorlalţi dragoni. 
Dar, după această mărturisire, îi dădură porţii mai mici de 
mâncare pe parcursul zilei, când ceilalţi dragoni nu 
dormeau, şi Temeraire nu mai manifestă nicio reticenţă, 
deşi ceilalţi continuau să refuze încă o porţie. 

Dar nu era mulţumit de situaţia lor mai mult decât 
Laurence şi nemulţumirea îi spori pe măsură ce călătoreau 
spre sud, Riley refuzând să-i ducă aproape de țărm. Nu 
poposiră la Cape Coast, Louanda ori Benguela şi, de la 
distanţă, aceste porturi păreau destul de vesele, pline de o 
grămadă de vele albe. Însă existau destule semne care 
aminteau de cumplitul lor negoţ: oceanul era plin de rechini 
care veneau lacomi în urma navei, dresați ca nişte câini de 
obişnuita trecere a navelor cu sclavi, spre şi dinspre port. 

— Ce oraş e acela? întrebă brusc doamna Erasmus. 

leşise să ia aer, cu fetele ei, care defilau cuviincios de 
colo colo, sub aceeaşi umbrelă de soare, de data asta 
nesupravegheate de mama lor. 

— Benguela, răspunse Laurence, surprins să i se 
vorbească. 

In aproape două luni de călătorie, femeia nu i se 
adresase niciodată direct. Nu ieşise în evidenţă cu niciun 
prilej, fiind mai degrabă obişnuită să-şi ţină capul plecat şi 
să vorbească puţin. Engleza ei avea un puternic accent 
portughez, în puţinele ocazii când o folosea. 

Laurence ştia de la Erasmus că soţia lui fusese eliberată 
doar cu puţin înainte de căsătorie, nu prin mila stăpânului 
său, ci prin ghinionul acestuia. Omul acela, un moşier din 


Brazilia, plecase cu treburi în Franţa, pasager pe o navă de 
negoţ care fusese capturată în Atlantic. Ea şi ceilalţi sclavi 
fuseseră eliberaţi când prada ajunsese la Portsmouth. 

Era foarte înaltă şi stătea dreaptă, strângând balustrada 
cu ambele mâini, deşi îşi ţinea perfect echilibrul pe mare şi 
nu avea nevoie de sprijin. Privi îndelung spre oraş, chiar 
după ce fetiţele ei obosiseră de plimbarea lor şi 
abandonaseră atât umbrela de soare, cât şi buna cuviinţă şi 
plecaseră să se caţăre pe parâme cu Emily şi Dyer. 

O mulţime de corăbii de sclavi plecau spre Brazilia din 
Benguela, îşi aminti Laurence. Nu-i puse nicio întrebare, ci, 
când în cele din urmă se întoarse, îi oferi braţul s-o conducă 
sub punte şi ceva de băut. Refuză ambele oferte, cu o 
clătinare a capului, şi îşi chemă copiii la ordine cu un 
cuvânt scurt şi răspicat. Fetele abandonară joaca, ruşinate, 
iar ea le duse jos. 

Dincolo de Benguela, cel puţin, nu mai existau porturi de 
sclavi, atât din cauza ostilităţii localnicilor faţă de acest 
negoţ, cât şi a liniei de coastă neprimitoare, însă atmosfera 
apăsătoare de la bord se menţinuse. Laurence şi Temeraire 
se ridicau adesea în văzduh, să evadeze, zburând mai 
aproape de țărm decât ar fi riscat Riley să-şi conducă nava, 
plimbându-se de ici până colo, ca să poată vedea cum 
dispare coasta africană: aici păduri de nepătruns, colo 
stânci galbene risipite şi nisip galben în ocean, ori ţărmul 
plin de foci leneşe. Apoi, lunga fâşie de deşert nesfârşit, 
portocaliu, învăluit de obicei în valuri groase de ceaţă, care 
îi nelinişteau pe marinari. Aproape la fiecare oră, ofiţerul de 
gardă le striga să sondeze fundul oceanului, glasuri 
înăbuşite şi ciudat de îndepărtate în ceaţă. Foarte rar, câte 
un negru putea fi zărit pe țărm, cercetându-i, la rândul lui, 
cu atenţie şi îngrijorare. Dar în cea mai mare parte a 
timpului era doar linişte, o linişte încordată, întreruptă doar 
de ţipetele păsărilor. 

— Laurence, sunt sigur că putem ajunge la Capetown de 
aici, mai repede decât o corabie, spuse în cele din urmă 
Temeraire, sătul de atmosfera apăsătoare. 

Se aflau însă la aproape o lună distanţă de port şi ţinutul 


era prea periculos ca să rişte o călătorie deasupra 
uscatului. Era cunoscut faptul că, în interior, continentul era 
sălbatic şi impenetrabil şi că înghiţise fără urmă grupuri 
întregi de oameni. Mai mulţi dragoni-curieri, ispitiţi să se 
abată de la ruta de coastă, dispăruseră în acelaşi fel. Dar 
propunerea era tentantă, cu perspectivele ei de a scăpa 
mai repede de condiţiile nefericite ale călătoriei pe mare şi 
de a începe cercetarea crucială pentru care veniseră. 

Laurence se autoconvinse că nu ar fi un dezertor plecând 
mai devreme, odată ajunşi destul de aproape ca să facă 
drumul în zbor într-o singură zi, chiar dacă una istovitoare. 
Cu acest imbold, Temeraire fu uşor lămurit să mănânce 
bine şi să facă zboruri circulare, lungi şi plictisitoare, în jurul 
navei, ca să capete putere. Şi nimeni nu ridică obiecţii la 
plecarea lor. 

— Dacă eşti sigur că veţi ajunge în siguranţă, spuse 
Catherine, doar cu reticenţa minimă obligatorie. 

lar fiecare aviator nu putea decât să împărtăşească 
dorinţa urgentă să înceapă treaba, acum că erau atât de 
aproape. 

— Vei face, desigur, cum pofteşti, spuse Riley, când fu 
informat oficial, fără să-l privească pe Laurence în ochi. 

Şi, plecându-şi capul, reveni la hărţile lui, prefăcându-se 
că face calcule. Un teatru care nu-i reuşi defel, Laurence 
ştiind foarte bine că Riley nu era capabil să facă nici măcar 
o adunare mentală, fără s-o măzgălească pe hârtie. 

— Nu voi lua tot echipajul, îl anunţă Laurence pe Ferris, 
care părea deprimat, dar nici măcar el nu protestă prea 
mult. 

Keynes şi Dorset aveau să vină, fireşte, şi Gong Su. 
Bucătarii de la curtea prinţului Yongxing, în vizita lor 
anterioară, făcuseră experimente cu produsele locale cu 
mare entuziasm, reprezentând, astfel, una dintre cele mai 
mari speranţe ale medicilor de a reproduce leacul. 

— Crezi că poţi să găteşti aceste ingrediente la fel ca ei? 
îl întrebă Laurence pe Gong Su. 

— Nu sunt bucătar imperial! protestă el şi explică, spre 
exasperarea lui Laurence, că stilul de gătit din sudul Chinei, 


de unde se trăgea el, era complet diferit. Am să-mi încerc 
umilele puteri, dar nu există comparaţie. Deşi în nord nu se 
găteşte de obicei foarte bine, adăugă el, într-o izbucnire de 
patriotism local. 

Roland şi Dyer veneau să-l asiste şi să alerge după una, 
alta, prin pieţe. Erau uşori, aşa că repezentau o povară 
neglijabilă. În rest, Laurence luă la bord un cufăr cu aur, 
sabia şi pistoalele, două cămăși curate şi două perechi de 
şosete şi cam atât. 

— Nu simt deloc povara, sunt sigur că aş putea zbura zile 
în şir, spuse Temeraire, care devenise şi mai nerăbdător. 

Prudent, Laurence amânase plecarea cu încă o 
săptămână, aşa că acum corabia se afla la mai puţin de 
două sute de mile de țărm, şi totuşi îi aştepta un zbor de-o 
zi înfiorător de lung, însă nu imposibil. 

— Dacă vremea bună ţine până dimineaţă, spuse 
Laurence. 

Făcu o ultimă invitaţie, care nu credea că va fi acceptată, 
reverendului Erasmus. 

— Căpitanul Riley m-a rugat să vă informez că ar fi fericit 
dacă aţi continua călătoria la bord, ca oaspeţi ai săi, spuse 
Laurence, mai elegant decât se exprimase Berkley. („Da, 
bineînţeles. Aiureli politicoase. Doar n-o să-i aruncăm peste 
bord, ce crezi?“) Dar, desigur, continuă Laurence, sunteţi 
oaspeţii mei personali şi sunteţi bine veniţi să mă însoţiţi, 
dacă preferaţi. 

— Hannah, presupun că nu vrei să faci asta, spuse 
Erasmus, uitându-se la soţia sa. 

Aceasta ridică privirea de pe micul text în limba ei natală, 
ale cărui fraze le articula pe tăcute mişcându-şi buzele. 

— Nu mă deranjează, răspunse ea. 

Şi, într-adevăr, urcă pe spinarea lui Temeraire fără să dea 
semne de teamă, aranjându-le pe fete lângă ea şi 
mustrându-le aspru pentru frica lor. 

— Ne vedem în Capetown, îi spuse Laurence lui Ferris şi o 
salută pe Harcourt. 

Şi, cu un salt bucuros, duşi au fost, zburând şi zburând 
peste oceanul limpede, cu un vânt bun, vioi, din spate. 


După o zi şi o noapte de zbor, zorile îi găsiră deasupra 
golfului, apropiindu-se. Zidul turtit al fortăreței de pe Table 
Mount se înălța prăfuit şi auriu în spatele oraşului, în lumina 
ce se revărsa pe faţada de piatră striată şi pe crestele mai 
mici ce-l străjuiau de-o parte şi de alta. Oraşul fremătător 
se îngrămădea în felia de teren neted, în formă de 
semilună, de la poalele povârnişului, cu castelul Bunei 
Speranţe în inima sa, pe țărm. Zidurile exterioare ale 
castelului se desfăşurau ca o stea pornind de sus, cu 
pentagonul gălbui al fortului cuibărit înăuntru, sclipind în 
lumina zorilor, în timp ce tunurile îşi bubuiră salutul. 


Terenurile de defilare unde era instalat Temeraire se 
aflau în spatele castelului, la doar câteva lungimi de dragon 
de locul unde oceanul năvălea vuind pe plaja de nisip, o 
distanţă incomodă când fluxul era la apogeu şi vântul bătea 
prea puternic, dar care, altminteri, era o binecuvântare în 
arşiţa verii. Deşi curtea închisă între zidurile fortului însuşi 
era destul de mare să adăpostească, în caz de urgenţă, 
câţiva dragoni, situaţia ar fi fost incomodă atât pentru 
soldaţii cazaţi în garnizoana castelului, cât şi pentru 
Temeraire. Şi, din fericire, terenurile erau mult mai bune 
decât la ultima lor vizită, pe când călătoreau spre China. 
Intrucât curierii nu mai zburau atât de departe spre sud, 
rutele fiind prea lungi pentru puterile lor slăbite, fusese 
trimisă o fregată rapidă înaintea navei Allegiance, cu 
mesaje care să-l prevină pe guvernatorul în exerciţiu, 
generalul-locotenent Grey, atât despre sosirea lor, cât şi, în 
taină, despre scopul lor vital. Lărgise terenurile ca să 
găzduiască întreaga formaţie şi le înconjurase cu un gard 
scund. 

— Nu mi-e teamă că vei fi sâcâit, dar ar putea să ţină la 
distanţă privirile indiscrete şi să mai potolească zarva asta 
blestemată, îi spuse Grey lui Laurence, referindu-se la 
protestele coloniştilor faţă de sosirea lor. E foarte bine că 
aţi venit înainte. Vor avea timp să se obişnuiască cu ideea, 
înainte să ne pomenim cu şapte dragoni aici. După cum se 


tânguiesc, ai putea spune că n-au auzit în viaţa lor de o 
formaţie. 

Grey sosise şi el la Capetown abia în ianuarie. Era 
guvernator-locţiitor şi avea să fie înlocuit curând după 
sosirea contelui de Caledon, astfel că, în stânjenitoarea 
situaţie de provizorat a funcţiei sale, avea o autoritate 
limitată şi era hărțuit de griji, sporite, nu puţin, de sosirea 
lor. Localnicii nu priveau cu ochi buni ocupaţia britanică, iar 
coloniştii, care îşi construiseră fermele şi proprietăţile 
departe de oraş şi în josul coastei, desconsiderau orice fel 
de autoritate guvernamentală care ar fi putut să le 
ştirbească independenţa, pe care socoteau că o plătiseră 
cu vârf şi îndesat pentru riscul asumat de a împinge 
frontiera spre inima sălbatică a continentului. 

Cu toţii priveau apariţia unei formaţii de dragoni cu cea 
mai profundă suspiciune, mai cu seamă că nu li se 
dezvăluise adevăratul scop. Mulțumită muncii intense a 
sclavilor, cumpărate cu bani puţini, în anii de început, 
coloniştii ajunseseră să refuze cu dispreţ munca de jos, 
pentru ei şi familiile lor, iar fermele, viile şi cirezile pe care 
le aveau se extinseseră, profitând de numeroșii sclavi pe 
care îi puteau pune forţat la treabă. Sclavii nu erau 
exportaţi din Capetown, de fapt aveau nevoie de mai mulţi 
sclavi decât puteau găsi- de preferinţă malaysieni sau 
cumpăraţi din vestul Africii, dar nu refuzau nici serviciile 
nefericiţilor băştinaşi din tribul Khoi, care, deşi nu erau 
sclavi, aveau aproape acelaşi statut, iar plata pe care o 
primeau era insignifiantă. 

În consecinţă, coloniştii, ajunşi să fie în inferioritate 
numerică, se chinuiau acum să menţină liniştea aşezărilor 
lor prin restricţii aspre şi dând mână liberă absolută pentru 
pedepse. Persista, totuşi, o anumită indignare că, sub 
precedenta conducere britanică, torturarea sclavilor fusese 
interzisă. În zonele limitrofe ale oraşului, putea fi însă 
observat barbarul obicei de a lăsa cadavrul unui sclav 
atârnat în spânzurătoare, ca să slujească drept exemplu al 
preţului nesupunerii pentru semenii lui. Coloniştii erau bine 
informaţi, de asemenea, despre campania împotriva 


comerţului cu sclavi, pe care o priveau cu indignare, ca pe 
o ameninţare pentru mâna de lucru viitoare, iar numele 
Lordului Allendale nu le era necunoscut, ca militant de 
frunte al cauzei. 

— Şi dacă asta n-ar fi fost suficient, spuse obosit Grey, la 
câteva zile după instalarea lor, l-ai mai adus şi pe afurisitul 
ăla de misionar. Acum, jumătate din oraş crede că sclavia a 
fost abolită, iar cealaltă jumătate că sclavii vor fi eliberaţi 
imediat şi vor avea permisiunea să-i omoare în paturile lor. 
Şi toţi sunt convinşi că ai venit aici pentru aşa ceva. Sunt 
nevoit să îţi cer să mă conduci la individ. Trebuie prevenit 
să fie mai discret. E un miracol că n-a fost încă înjunghiat 
pe stradă. 

Erasmus şi soţia lui preluaseră o mică locuinţă a 
Societăţii Misionare din Londra, nelocuită în ultima vreme, 
din pricina morţii precedentului ocupant, o victimă a 
malariei, şi în absenţa unei reglementări a situaţiei. Nu 
exista încă o şcoală sau o biserică, numai o casă înfiorător 
de modestă, înfrumuseţată doar de câţiva pomi sfrijiţi şi 
răzleţi şi de o bucată stearpă de teren împrejur, care se 
voia grădină de legume şi unde în prezent doamna Erasmus 
trudea alături de fiicele sale şi de câteva tinere femei din 
partea locului, cărora le arăta cum să prindă pe pari 
răsadurile de roşii. 

Se ridică în clipa în care îi zări pe Laurence şi pe Grey şi, 
cu o vorbă rostită cu glas scăzut, le lăsă pe fete să 
muncească, în timp ce ea îi conduse pe cei doi în casa 
construită în stil olandez, cu zidurile groase din lut şi cu 
bârne de lemn la vedere, pe tavan, sprijinind acoperişul de 
paie. Toate ferestrele şi uşa erau deschise ca să iasă 
mirosul de var proaspăt. Casa era formată dintr-o singură 
încăpere lungă, împărţită în trei, şi Erasmus şedea pe 
podea, înconjurat de o duzină de băieţi, arătându-le literele 
alfabetului pe o tăbliță. 

Se ridică să-i întâmpine şi îi trimise pe băieţi afară, la 
joacă. Un val de strigăte voioase se făcu auzit până 
înăuntru, de îndată ce năvăliră în stradă, iar doamna 
Erasmus dispăru în bucătărie, unde începu să troncăne 


vasele. 

— Aţi făcut multe progrese, domnule, în numai trei zile de 
când v-aţi instalat, remarcă Grey, uitându-se după hoarda 
de băieţi, cu o oarecare disperare. 

— Există o mare sete de învăţătură. Pentru Scriptură, de 
asemenea, spuse Erasmus, cu o satisfacţie scuzabilă. 
Părinţii lor o să vină pe înserat, după ce termină cu muncile 
câmpului, şi am ţinut deja primul nostru serviciu religios. 

li invită să ia loc, însă erau doar două scaune. Ar fi fost o 
situaţie stânjenitoare, aşa că rămaseră în picioare. 

— Voi trece direct la subiect, spuse Grey. Am primit nişte 
reclamaţii. Se opri şi apoi repetă, stânjenit, deşi Erasmus nu 
spusese nimic: Nişte reclamaţii. Inţelegeţi, domnule, că am 
preluat colonia abia de curând şi coloniştii sunt oameni 
dificili. Şi-au făcut propriile ferme şi proprietăţi şi, cu o 
oarecare justeţe, se consideră îndreptăţiţi să fie stăpâni pe 
propria lor soartă. Există o anumită stare de spirit... pe 
scurt, spuse el brusc, aţi face foarte bine să vă temperaţi 
activitatea. Nu e cazul, probabil, să aveţi aşa de mulţi 
învăţăcei... luaţi trei sau patru, pe cei mai promiţători. 
Lăsaţi-i pe ceilalţi să se întoarcă la treabă. Am fost informat 
că nu le e uşor să se dispenseze de munca învăţăceilor, 
adăugă el, moale. 

Erasmus ascultă în tăcere, până când Grey termină, apoi 
spuse: 

— Domnule, vă respect funcţia. Este una dificilă. Îmi pare 
foarte rău că nu pot să vă fac pe plac. 

Grey aşteptă, dar Erasmus nu mai scoase nicio vorbă, 
nelăsând loc de negociere. Grey se uită la Laurence, cu un 
aer neajutorat, apoi, întorcându-se din nou spre reverend, 
spuse: 

— Domnule, voi vorbi deschis. Nu cred că veţi mai fi în 
siguranţă, dacă insistaţi. Nu vă pot garanta asta. 

— N-am venit să fiu în siguranţă, ci să aduc cuvântul lui 
Dumnezeu, răspunse Erasmus, zâmbitor şi neclintit, iar 
soţia lui intră cu tava de ceai. 

— Doamnă, i se adresă Grey, în timp ce ea turna în ceşti, 
la masă. Vă implor să vă folosiţi influenţa. Vă rog să vă 


gândiţi la siguranţa copiilor dumneavoastră. 

Femeia ridică brusc capul. Baticul pe care îl purtase 
afară, la muncă, dispăruse, şi, dându-şi părul la o parte de 
pe faţă, dezvălui, cicatrizat, semnul făcut cu fierul roşu pe 
frunte, inițialele unui fost proprietar. Erau estompate, dar 
încă lizibile şi suprapuse peste un mai vechi însemn tatuat, 
şi formau un model abstract. Se uită la soţul ei, care spuse 
cu blândeţe: 

— Ne vom încrede în Dumnezeu, Hannah, şi în voinţa Lui. 

Ea îl aprobă cu o mişcare a capului şi, fără să-i răspundă 
direct lui Grey, ieşi tăcută şi se întoarse în grădină. 

Fireşte, nu mai era nimic de adăugat. Grey suspină când 
se despărţiră şi spuse deprimat: 

— Presupun că trebuie să vă pun un paznic la casă. 


Un vânt greu şi umed bătea dinspre sud-vest, învăluind 
Table Mount într-o pătură de nori. Dar în seara aceea vântul 
se domoli şi în după-amiaza următoare, Allegiance fu zărită 
de veghetorul castelului, vestită de focurile de semnalizare. 
Atmosfera de suspiciune şi ostilitate se înrădăcinse deja în 
tot oraşul, cu toate că ar fi fost de-ajuns şi sentimente mai 
puţin înverşunate pentru ca sosirea navei să-i neliniştească 
pe locuitori. 

La invitaţia lui Grey, Laurence îi urmări înaintarea dintr-o 
anticameră plăcută, răcoroasă, din turnul castelului şi, 
văzând-o din această neobişnuită direcţie, inversată, fu 
şocat de impresia copleşitoare de forţă teribilă pe care o 
dădea: nu era doar imensitatea ei, ci şi ochii scobiţi ai 
tunurilor sale de treizeci şi două de livre, privind cu furie 
prin deschizături, şi, ceea ce părea, de la distanţa aceea, o 
adevărată hoardă de dragoni pe punte, imposibil de 
numărat din cauză că erau atât de încolăciţi încât nu li se 
puteau deosebi capetele şi cozile. 

Allegiance intră încet în port, făcând ca toate celelalte 
nave să pară mici şi insignifiante, şi un fel de tăcere ostilă 
se lăsă, când nava îşi lansă salutul către fort- un răpăit de 
arme care se lovi cu ecou de versantul muntelui -, şi se 


aşeză peste oraş ca o ceaţă. Laurence simţea gustul 
prafului de puşcă în cerul gurii. Femeile şi copiii nu mai 
erau pe străzi în momentul în care ancorele se scufundau în 
apă. 

La drept vorbind, n-aveau de cine să se teamă, constată 
Laurence îngrozit, când cobori pe țărm şi se apropie de 
corabie cu barca, să ajute la manevrele de transferare a 
dragonilor de pe punte. Erau înţepeniţi cu toţii, după lunga 
călătorie în spaţiul strâmt şi, cu toate că Allegiance 
parcursese distanţa într-un timp bun, fiecare zi din cele 
peste două luni îi secătuise încetul cu încetul de vlagă. 
Castelul era construit la doar câteva trepte de plaja de 
nisip, cu terenurile de defilare în spate, dar chiar şi acest 
zbor scurt era obositor acum pentru ei. 

Nitidus şi Dulcia, cei mai mici dintre dragoni, traversară 
primii, ca să le facă loc celorlalţi. Traseră adânc aer în piept 
şi se avântară plini de curaj de pe punte, bătând încet şi 
moale din aripile lor mici şi ridicându-se foarte puţin, astfel 
că aproape că îşi frecară burţile de marginea gardului 
scund care împrejmuia terenurile de defilare. Aterizară 
greoi şi se prăbuşiră grămadă pe pământul cald, fără măcar 
să-şi strângă aripile. Messoria şi Immortalis se ridicară apoi 
în picioare, cu atâta greutate încât Temeraire, care îi 
urmărea neliniştit de pe terenurile de defilare, strigă: 

— Aşteptaţi, vă rog! Vin eu să vă aduc. 

Şi îi transportă apoi, unul după altul, pe spinare, fără să 
se sinchisească de micile zgârieturi cu care se alese de la 
ghearele lor, căci se agăţară de el, ca să-şi ţină echilibrul. 

Pe punte, Lily îl împinse blând cu botul pe Maximus: 

— Da, du-te tu, vin şi eu într-o clipă, spuse el adormit, 
fără să deschidă ochii. 

Lily mormăi nemulțumită: 

— ÎI ducem noi, nu te teme, o linişti Harcourt. 

Şi, în cele din urmă, Lily fu convinsă să accepte măsurile 
lor de precauţie pentru propriul ei transfer: trebuiră să-i 
fixeze pe cap o botniţă, din care atârna, sub fălci, o tavă 
mare de metal, plină cu nisip bituminos. 

Riley venise să-i conducă. Harcourt se întoarse spre el şi 


întinse mâna, spunând: 

— iți mulţumesc, Tom. Sper că ne vom întoarce curând şi 
că ne vei vizita pe uscat. 

li luă mâna într-un mod ciudat, cumva pieziş, şi se aplecă 
deasupra ei- ceva între salut şi strângere de mână -, după 
care se retrase băţos. Încă evita să se uite la Laurence. 
Harcourt îşi ridică cizma pe parapet şi sări pe spinarea lui 
Lily. Apucă hamul, să-l stabilizeze, şi Lily îşi desfăcu aripile 
imense - trăsătura de la care se trăgea numele rasei ei-, 
brăzdate pe margini de dungi înguste, albe şi negre, care 
oglindeau pe toată lungimea albastrul-închis al trupului ei, 
căpătând o nuanţă strălucitoare de portocaliu intens, 
culoarea marmeladei învechite. Scânteiau în soare în lumini 
multicolore. intinse la maximum, măsurau de două ori 
lungimea trupului ei şi, odată ce se lansa în aer, aproape că 
nu mai trebuia să bată din aripi, doar să plutească 
maiestuos, fără efort. 

Reuşiră să traverseze fără să împrăştie prea mult nisip 
sau să picure acid peste port ori parapetele castelului. Şi 
apoi mai rămăsese doar Maximus pe punte. Berkley îi vorbi 
încetişor şi, cu un imens oftat din toţi rărunchii, uriaşul 
Regal Copper se ridică anevoie în picioare, făcând corabia 
să se clatine puţin pe apă. Făcu încet doi paşi amorţiţi spre 
marginea punţii dragonilor şi oftă din nou. Muşchii umerilor 
îi pârâiră când îşi încercă aripile. Le lăsă să cadă pe spate, 
cu capul plecat. 

— Aş putea să încerc, se oferi Temeraire, strigând de pe 
mal. 

O ofertă nerealistă, căci Maximus cântărea şi acum 
aproape de două ori cât el. 

— Sunt sigur că mă pot descurca, zise Maximus cu glas 
răguşit. 

Apoi îşi plecă fruntea şi tuşi o vreme, aruncând flegma 
verzuie peste parapet. Nu se clinti. Coada lui Temeraire 
biciuia aerul. Apoi, cu un aer hotărât, plonjă în valuri şi se 
apropie de ei înot. Îşi ridică picioarele din faţă pe marginea 
corabiei şi îşi îţi capul peste balustradă, spunând: 

— Nu e foarte departe. Vino, te rog, în apă. Sunt sigur că 


împreună putem înota până la mal. 

Berkley se uită la Keynes, care declară: 

— Presupun că o mică baie în mare n-are ce rău să-i facă. 
Ba poate chiar bine. E destul de cald, ca să fiu sincer, şi 
vom avea încă patru ore de soare, în acest anotimp, ca să 
se usuce. 

— Ei, treci în apă, atunci, îl îndemnă Berkley, morocănos, 
mângâindu-l şi retrăgându-se un pas înapoi. 

Ghemuindu-se stângaci, Maximus plonjă în ocean cu 
picioarele din faţă înainte. Masivele cabluri de ancoră 
protestară cu glasuri hodorogite, în timp ce Allegiance se 
reechilibra după forţa săriturii lui. Valuri uriaşe se înălţară şi 
se îndepărtară cutremurându-se dinspre Maximus, cât pe 
ce să răstoarne o navă mai mică, ancorată în golf şi luată 
prin surprindere. 

Maximus îşi scutură apa de pe cap, mişcându-şi-l în sus 
şi-n jos, şi făcu prin valuri câţiva paşi, înainte să se 
prăbuşească în apă. Flotanţa sacilor de aer îl ţinea la 
suprafaţă, dar se înclină îngrijorător într-o parte. 

— Sprijină-te de mine, spuse Temeraire, înotând lângă el, 
să-l ridice. 

Şi, puţin câte puţin, înaintară către țărm, până când 
fundul oceanului veni brusc să-i întâmpine, ridicându-se în 
nori albi de praf, ca un fum, şi Maximus putu să se 
oprească să-şi tragă sufletul, încă pe jumătate cufundat în 
apă, cu valurile săltându-i pe trup. 

— E plăcut în apă, spuse el, în ciuda unui nou acces de 
tuse. Nu mă simt aşa de obosit aici. 

Însă ieşi din apă şi ajunse pe mal doar ajutat, o sarcină 
nu uşoară pe care reuşi s-o ducă la îndeplinire încet şi în 
etape, cu tot sprijinul pe care Temeraire şi fluxul i-l puteau 
oferi, şi aproape târându-se pe burtă ultimii zece iarzi. 

Îl lăsară să se odihnească acolo şi îi aduseră bucăţile cele 
mai bune de la masa pe care Gong Su o pregătise o zi 
întreagă, ca să stârnească apetitul dragonilor, după efort: 
vite din partea locului, cu carnea grasă şi moale, făcute la 
frigare, cu o crustă de piper şi sare pentru ca aroma să fie 
destul de puternică pentru a aţâţa simţurile amorţite de 


boală ale dragonilor - şi umplute cu măruntaiele înăbuşite. 

Maximus mâncă puţin, luă câteva înghiţituri din apa pe 
care i-o aduseseră într-un ciubăr mare, după care fu cuprins 
din nou de toropeală, tuşind, şi dormi toată noaptea acolo, 
cu coada legănându-se pe valurile oceanului, care veneau 
tot mai aproape, ca o barcă legată la mal. Abia în orele 
răcoroase ale dimineţii parcurseră cu el restul drumului 
până la terenurile de defilare, unde îl instalară în cel mai 
bun loc de la margine, sub pâlcul tânăr de arbori de camfor, 
unde putea avea parte de puţină umbră, dar şi de soare, şi 
foarte aproape de fântâna pe care o săpaseră pentru ca 
apa să le fie la îndemână. 

După ce îl văzu instalat, Berkley îşi scoase pălăria şi se 
duse la ciubărul cu apă, să-şi vâre capul în el şi să bea 
câteva căuşe, după care îşi şterse faţa roşie şi asudată. 

— E un loc bun, spuse el, cu capul plecat, un loc bun. O 
să ne fie bine aici... 

Şi, sfârşind brusc, se duse în castel, unde luară toţi 
împreună micul dejun, în linişte. 

Nu discutară despre Maximus, dar nu era nimic de 
discutat: ştiau cu toţii că nu va mai pleca de acolo, în 
absenţa unui leac, şi că, altminteri, îl aduseseră la 
mormânt. 


La bord, număraseră fiecare zi: se grăbiseră, se 
agitaseră. Acum, erau aici şi nu puteau decât să stea şi să 
aştepte, în timp ce medicii îşi făceau  fastidioasele 
experimente şi refuzau cu obstinaţie să le spună ceva. Alte 
şi alte ingrediente locale fură aduse pe rând, prezentate lui 
Temeraire, uneori testate pe unul dintre dragonii bolnavi şi 
aruncate. Această activitate continuă fără niciun efect 
vizibil şi, într-o nefericită ocazie, deranjă sistemul digestiv 
al lui Temeraire, astfel că latrina comună a dragonilor 
căpătă proprietăţi foarte neplăcute şi fură nevoiţi s-o 


acopere şi să sape alta nouă. Pe locul celei vechi răsări 
imediat un covor gros de iarbă şi o buruiană cu flori rozalii 
care, spre marea lor exasperare, nu putea fi smulsă şi 
atrăgea o specie de viespi care-şi păzeau cu străşnicie 
teritoriul. 

Laurence nu voia s-o spună, dar el credea că toate 
experimentele erau făcute fără prea mare entuziasm şi 
menite doar să le distragă atenţia în timp ce Keynes 
aştepta să-şi facă efectul clima. Cu toate acestea, Dorset îşi 
lua cu grijă notite despre fiecare experiment, cu scrisul lui 
ordonat, trecând pe rând de la un dragon la altul, de trei ori 
pe zi, întrebând cu o nemiloasă indiferenţă de câte ori 
tuşise pacientul de la ultima sa vizită, ce dureri îl 
încercaseră, cum mânca. La această din urmă întrebare, 
răspunsul nu era niciodată „mult“. La finele primei 
săptămâni, Dorset îşi termină ultima întrevedere cu 
căpitanul Warren, pe care îl chestionase cu privire la starea 
lui Nitidus, închise carnetul şi se duse să discute, cu glas 
scăzut, cu căpitanul Keynes şi cu ceilalţi medici. 

— Presupun că sunt cu toţii nemaipomenit de deştepţi, 
dar dacă mai continuă cu aceste consilii secrete, fără să ne 
spună nimic, o să-mi vină să le dau un pumn în nas, zise 
Warren, alăturându-se celorlalţi la masa de cărţi, care 
fusese aşezată sub un pavilion, în mijlocul terenului. 

Jocul era în cea mai mare măsură un pact tacit pentru a- 
şi ocupa timpul: niciodată nu erau prea atenţi la cărţi, iar 
acum nu erau atenţi deloc, urmărindu-i pe medicii care 
discutau aprins. 

Keynes îi ocoli cu iscusinţă încă două zile şi, în cele din 
urmă, încolţit să le dea măcar o informaţie, spuse arţăgos: 

— E prea curând ca să ne dăm seama. 

Recunoscu, totuşi, că văzuseră o ameliorare, datorată 
întru totul climei, din câte îşi puteau da seama: dragonii 
dovediseră un apetit sporit, ceva mai multă energie şi 
tuşeau mai puţin. 

— O să fie dificil să trimită toată aviația aici, spuse Little 
încetişor, după prima lor reacţie de bucurie prematură. 
Câte nave de transport avem cu totul? 


— Şapte, cred, dacă Lyonesse a ieşit din reparaţii, 
răspunse Laurence. Urmă o pauză, după care adăugă, 
apăsat: Dar gândeşte-te, n-avem nevoie de o corabie de o 
sută de tunuri doar ca să transportâăm dragoni. 
Transportatoarele au mai cu seamă rolul de a-i duce pe 
front. Ceea ce spunea nu era întru totul fals, dar numai 
pentru că nu prea existau motive, în afară de război, pentru 
mutarea dragonilor de colo colo, cu osteneala şi cheltuielile 
de rigoare. Am putea, în schimb, să-i urcăm în barje, la 
Gibraltar, şi să-i trimitem de-a lungul coastei, cu o escortă 
de fregate, ca să ţină francezii la distanţă. 

Suna destul de bine, dar ştiau cu toţii că, deşi nu 
imposibilă, punerea în aplicare a unei astfel de operaţiuni 
era cu totul improbabilă, la scara întregii aviaţii. Chiar dacă 
se întorcea cu dragonii formaţiei lor salvaţi, era foarte 
probabil ca un asemenea tratament să fie contestat de 
jumătate dintre camarazii lor sau chiar de mai mulţi. 

— E mai bine decât nimic, spuse Chenery sfidător, şi mai 
mult decât am avut înainte. Niciun om din aviaţie n-ar fi 
refuzat o asemenea şansă dacă ar fi avut ocazia. 

Dar şansele ar fi fost inegale. Pentru salvarea dragonilor 
Longwing şi Regal Copper, dragoni de luptă şi specii mai 
rare, nu s-ar precupeţi niciun efort ori cheltuială, dar 
ceilalţi - banalii Yellow Reaper ori Winchesterii, care se 
înmulţeau repede, dragonii mai bătrâni, predispuşi să 
devină dificili după moartea căpitanilor lor, dragonii mai 
firavi sau zburătorii mai puţin iscusiţi... Un necruţător calcul 
politic ar găsi că nu merită salvaţi şi ar fi lăsaţi să moară în 
mizerie şi nepăsare, izolaţi, fără îndoială, în cele mai 
îndepărtate zone de carantină care s-ar găsi pentru ei. 

Satisfacţia lor rezervată fu întunecată de această umbră, 
iar Sutton şi Little se frământară cel mai mult: dragonii lor 
erau amândoi Yellow Reaper, iar Messoria avea patruzeci 
de ani. Dar nici sentimentul de vinovăţie nu le spulberă 
toate speranţele. Dormiră foarte puţin în noaptea aceea, 
numărând accesele de tuse, socoteli care aveau să fie 
consemnate în carnetul lui Dorset, iar dimineaţă, cu foarte 
puţin efort, Nitidus fu convins să-şi încerce aripile. Laurence 


şi Temeraire îi însoţiră pe el şi pe Warren ca să le ţină de 
urât şi în caz că micul Pascal's Blue avea să obosească. 
Nitidus gâfâi răguşit şi, din când în când, tuşi în timpul 
zborului. 

Nu se îndepărtară mult. Goana după locuri de păşunat şi 
după cherestea pustiise câmpurile şi dealurile, acoperite 
acum doar de o iarbă mică şi pricăjită, cât vedeai cu ochii, 
până la poalele muntelui şi piscurile din împrejurimi, unde 
versanţii deveneau inaccesibili: conglomeraţiile de piatră 
galbenă şi cenuşie, urcând treptat, în terase, ca nişte ziduri 
vechi şi mucegăite de piatră, pe care doar iarba şi muşchiul 
şi pământul uscat, în loc de mortar, le mai ţineau în 
picioare. 

Se opriră acolo şi se odihniră, pe pământul afânat, 
acoperit de tufişuri, la umbra peretelui abrupt de stâncă. În 
tufăriş se stârni mare vânzoleală, animalele mici fugind din 
calea lor, mărunte creaturi blănoase, ca nişte bursuci 
maronii. 

—E un munte foarte ciudat, remarcă Temeraire, 
înălţându-şi capul ca să se uite într-o parte şi-n alta, de-a 
lungul crestei întinse de deasupra, netedă şi fină, tăiată 
parcă de un cuţit. 

— Da, o, foarte, şi ce fierbinte e, spuse Nitidus fără 
noimă, pe jumătate adormit, vârându-şi capul sub aripă, să 
tragă un pui de somn. 

Il lăsară să doarmă la soare, iar Temeraire, căscând, îi 
urmă exemplul. 

Laurence şi Warren stătură împreună, privind în jos, spre 
bazinul adânc al portului, acolo unde intra în ocean. În 
depărtare, Allegiance, o barcă de jucărie printre furnici. 
Pentagonul aproape perfect al castelului era un desen 
galben, pe pământul întunecat, cu dragonii - movile mici, 
neclintite, pe terenul de defilare din spatele lui. 

Warren îşi scoase o mănuşă şi îşi trecu dosul palmei 
peste frunte să-şi şteargă sudoarea. Lăsă o dâră neglijentă 
de murdărie. 

— Te-ai întoarce în marină dacă ţi s-ar întâmpla ţie, nu-i 
aşa? întrebă el. 


— Dacă m-ar primi, răspunse Laurence. 

— Se poate cumpăra un post în cavalerie, presupun, 
spuse Warren. 

— O să aibă nevoie de soldaţi, dacă Bonaparte continuă 
să-şi facă de cap. Darnici nu se compară. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, gândindu-se la opţiunile 
neplăcute pe care le-ar avea atâţia oameni daţi pur şi 
simplu deoparte prin moartea dragonilor pe care slujiseră. 

— Laurence, continuă Warren, după o clipă, acest Riley, 
ce fel de om este? In mod obişnuit, vreau să spun. Ştiu că 
în ultimul timp v-aţi ţinut ţanţoşi amândoi. 

Laurence fu uluit că i se adresă în felul acesta, însă 
răspunse: 

— Un gentilom şi unul dintre cei mai buni ofiţeri din câţi 
cunosc. Nu pot spune o vorbă rea despre el, personal. 

Era foarte curios ce ar fi putut stârni această întrebare. 
Dat fiind că Allegiance avea ordin să rămână în port, până 
când dragonii erau iarăşi gata de plecare, Riley venise, 
desigur, la castel şi luase cina cu generalul Grey de mai 
multe ori. Laurence se eschivase, dar Catherine şi ceilalţi 
căpitani se duseseră aproape de fiecare dată. Pesemne că 
se stârnise vreo controversă, dând naştere unei astfel de 
întrebări, şi Laurence spera că Warren îi va da detalii. Însă 
acesta doar clătină din cap şi schimbă subiectul, spunând 
că se părea că vântul o să-şi modifice direcţia înainte de 
întoarcerea lor, astfel încât curiozitatea lui Laurence 
rămase nesatisfăcută, iar întrebarea avu ca singur efect 
reînvierea regretelor legate de conflictul respectiv, care, 
presupunea acum, nu se va stinge, şi de sfârşitul prieteniei 
lor. 

— Nitidus chiar pare să se simtă mai bine, nu-i aşa? îi 
şopti Temeraire lui Laurence, pe un ton confidenţial, pe 
care nu-l puteau auzi decât toţi cei prezenţi pe o rază de 
douăzeci de picioare, în timp ce se pregăteau de întoarcere. 

Laurence putu să răspundă fără rezerve că era de 
aceeaşi părere şi, când reveniră pe terenurile de defilare, 
dragonul de talie uşoară mâncă aproape ca pe vremea 
când era sănătos, oprindu-se după două capre, înainte să 


adoarmă. 

A doua zi, Nitidus refuză să repete experienţa, iar Dulcia 
mâncă doar pe jumătate, înainte să se culce pe pământ ca 
să se odihnească. 

— Dar a dat gata un vițel mărişor, spuse Chenery, dând 
gata el însuşi un pahar mărişor de whisky cu apă. Şi e un 
semn al naibii de bun, aş zice. N-a mai mâncat atâta de 
şase luni. 

In ziua următoare, toţi dragonii refuzară să meargă la 
masă şi se aşezară la loc, aproape imediat ce fură convinşi 
să se ridice în picioare, cerând să fie scuzaţi. 

— E prea cald, se plânse Nitidus şi mai ceru apă. 

Pe un ton şi mai tânguios, Dulcia spuse: 

— Aş prefera să mai dorm puţin, dacă nu vă supăraţi. 

Keynes îi puse o cupă la piept, să asculte şi, îndreptându- 
se, clătină din cap. Niciunul dintre ceilalţi nu se lăsă mişcat 
din locul în care dormea. Când socotelile la care munciseră 
aviatorii fură examinate îndeaproape, se dovedi că dragonii 
tuşiră, într-adevăr, mai puţin. Dar nu mult mai puţin. lar 
acest avantaj fusese înlocuit- îşi dădură curând seama 
observatorii lor neliniştiţi- de apatie şi letargie. Arşiţa îi 
făcea somnolenţi şi înclinați să nu se mişte, căci între timp 
interesul pentru noile împrejurimi pălise, iar scurta 
reînviere a apetitului lor fusese, evident, stimulată doar de 
mâncarea mai bună pe care o aveau la dispoziţie pe uscat, 
comparativ cu cea din ultima perioadă a călătoriei pe mare. 

— N-aş fi regretat, chiar deloc, mormăi Sutton, aplecat 
deasupra mesei şi vorbind singur, dar cu atâta violenţă 
încât îl auziră toţi ceilalţi. Cum ar putea exista regrete, în 
asemenea circumstanţe? Nu poate exista niciunul. 

Suferea atât de mult de parcă vinovăția lui, dacă s-ar fi 
găsit un leac pentru Messoria, când atâţia alţi dragoni erau 
poate lăsaţi să moară, ar fi fost cauza eşecului. lar Little era 
atât de palid şi de copleşit, încât Chenery îl duse în cort şi îl 
îmbie cu rom până îl adormi. 

— Ritmul evoluţiei bolii a fost încetinit, spuse Keynes, la 
sfârşitul celei de-a doua săptămâni. Nu este un câştig 
neînsemnat, adăugă el- o slabă consolare, când ei 


speraseră mai mult. 

Laurence îl duse pe Temeraire să zboare şi îl ţinu pe mal 
toată noaptea, ca să-şi cruţe camarazii, cel puţin pentru 
scurt timp, de contrastul dintre starea de sănătate a lui şi 
cea a dragonilor lor. Avea şi el propriul sentiment acut de 
vinovăţie, oglinda întoarsă a nefericirii lui Sutton şi a lui 
Little: Lui însuşi nu i-ar fi trecut prin cap să dea la schimb 
sănătatea lui Temeraire pentru a tuturor celorlalţi şi, cu 
toate că ştia că tovarăşii lui ar înţelege perfect şi ar nutri, 
fiecare, acelaşi sentiment pentru propriul partener, simţea 
eşecul, într-un mod irațional, ca pe o pedeapsă pentru 
egoismul său ascuns. 

Dimineaţa, în port se înălţau noi pânze: Fiona, o fregată 
iute, sosise în timpul nopţii cu scrisori. Catherine le 
deschise încet, la micul dejun, şi citi numele cu voce tare: 
Auctoritas, Prolixus, Laudabilis, Repugnatis. Morți de la 
începutul anului. 

Avea şi Laurence o scrisoare, de la mama lui: 


Totul e trist. Suntem pierduţi, cel puțin un an de-acum 
înainte, şi probabil mai mult, dacă guvernul o să cadă din 
nou. Moţiunea a trecut în Camera Comunelor. Camera 
Lorzilor a respins-o din nou, în ciuda tuturor eforturilor şi a 
discursului excepțional al domnului Wilberforce, care l-ar fi 
mişcat pe posesorul oricărui suflet care merita acest nume. 
Ziarele, cel puțin, sunt cu noi şi vorbesc despre indignarea 
pe care o merită un asemenea eveniment. Times scrie: 
„Acei obstrucționişti care nu se gândesc nicio clipă la viitor 
pot să doarmă liniştiţi în noaptea asta. Ceilalţi trebuie să-şi 
caute odihna, dacă pot, ştiind fără tăgadă că au adunat o 
grămadă de durere şi suferință, pe care vor trebui să le 
plătească, dacă nu în lumea aceasta, atunci pe lumea 


e Za 


cealaltă.“ Un reproş cât se poate de just... 


Împături scrisoarea şi o vâri în buzunarul hainei. N-avea 
curaj să citească mai departe. Şi părăsiră cu toţii sala de 
mese în tăcere. 

Cazarma castelului era suficient de mare să 


adăpostească un grup mai mare decât al lor, dar, cu umbra 
implacabilă a bolii deasupra, căpitanii căzură tacit de acord 
că preferau să stea mai aproape de dragonii lor. Şi, cum 
nici ceilalţi membri ai grupului nu voiau să fie mai prejos, 
un mic batalion de corturi şi pavilioane răsări în curând în 
preajma terenurilor de defilare, unde majoritatea îşi 
petreceau zilele şi nopţile înfruntând ploile frecvente. 
Numai bine ca să descurajeze invazia ocazională a copiilor 
băştinaşi, care îşi aminteau de vizita lui Temeraire de anul 
trecut atât cât să-şi înfrângă teama. Inventaseră un joc prin 
care se provocau unul pe altul până când unul dintre ei, 
nemaiputând suporta, dădea buzna nebuneşte printre 
dragonii adormiţi, după care alerga înapoi, să primească 
felicitările tovarăşilor lui. 

Sutton puse capăt definitiv acestor aventuri într-o după- 
amiază, când un băiat, năvălind pe terenul de defilare, o 
plesni din greşeală pe Messoria şi o trezi din una dintre 
rarele reprize de somn adânc. Îşi înălţă capul speriată şi 
fornăi, iar vinovatul căzu în praf, târându-se cu spatele, ca 
un rac, pe mâini, pe picioare şi pe fund, mult mai speriat 
decât ea. Sutton se ridică de la masa de cărţi şi se duse să-l 
ia pe băiat de braţ, săltându-l în picioare. 

— Adu-mi un băț, Alden, îi spuse el mesagerului său şi, 
conducându-l pe intrus în afara terenului, se puse energic 
pe treabă, în timp ce copiii ceilalţi se împrăştiară şi fugiră, 
privind din spatele tufişurilor. Într-un târziu, urletele 
băiatului se transformară în scâncete şi suspine, iar Sutton 
reveni la masa de cărţi. 

— Îmi cer scuze, domnilor, spuse el, şi îşi reluară jocul 
jucat într-o doară. 

Nu mai avură parte de alte incursiuni în ziua aceea. 

Dar când Laurence se trezi, în dimineaţa următoare, 
curând după revărsatul zorilor, auzi zarvă la porţi şi zări 
două grupuri de copii mai mari, lovindu-se cu pumni şi 
picioare, într-un amestec poliglot de ţipete; o mână de 
băieţi malaysieni şi olandezi zbârliţi pe de-o parte, iar 
împotriva lor un grup mai mic de negri, din Capetown, din 
tribul Khoi, deşi înainte cele două grupuri făcuseră aceleaşi 


năzbâtii. Din nefericire, harţa lor îi trezise pe dragoni, care 
îşi începură astfel crizele de tuse cu o oră mai devreme. 
Maximus, care suferise cumplit în cursul nopţii, gemu cu un 
oftat din toţi rărunchii, Sutton ieşi în goană din cortul său, 
şifonat şi furios, iar Berkley s-ar fi repezit între copii cu 
dosul sabiei, dacă nu i s-ar fi aruncat locotenentul Ferris în 
cale, cu braţele desfăcute, în timp ce Emily şi Dyer ieşeau 
în patru labe din praful încăierării. 

— Noi n-am vrut, spuse Emily, cu vocea înăbuşită de 
mâna cu care încerca să-şi oprească sângerarea din nas. 
Numai că grupurile au adus câteva. 

Printr-o nefericită coincidenţă, după săptămâni de 
căutări, cele două grupuri descoperiseră, în cele din urmă, 
nişte ciuperci. Acum se păruiau, revendicându-şi fiecare 
dreptul de a prezenta primii enormele pălării, ce măsurau 
mai mult de două picioare în diametru şi duhneau de-ţi 
mutau nasul, chiar şi în starea lor naturală. 

— Locotenent Ferris, haide, te rog, să facem puţină 
ordine, spuse Laurence, ridicând glasul, şi să le spunem că 
vor fi plătiţi cu toţii. Nu e nevoie de tot tărăboiul ăsta. 

În pofida strădaniilor de a le transmite aceste asigurări, 
trecu o bună bucată de vreme până reuşiră să despartă 
combatanții furioşi care, deşi vorbeau limbi diferite, 
înțelegeau, cu siguranţă, expresiile de bază pe care şi le 
aruncau unii altora, cel puţin destul de bine ca să-şi 
alimenteze furia, şi continuau să se lovească cu mâinile şi 
picioarele, chiar şi în timp ce erau despărțiți cu forţa. Se 
opriră însă brusc: Temeraire, trezindu-se şi el, îşi întinse 
capul peste gardul scund, fornăind apreciativ la adresa 
ciupercilor, abandonate în iarbă de ambele grupuri în timp 
ce încercau să-şi rezolve conflictul prin forţa braţelor. 

— Ah, mmm, mormăi Temeraire, lingându-se pe bot. 

În ciuda bravadei lor de mai înainte, băieţii nu îndrăzneau 
să se repeadă la el şi să-i smulgă ciupercile dintre fălci, însă 
îşi uniră glasurile într-un strigăt general de protest, 
văzându-se pe cale să fie jefuiţi şi, în consecinţă, se lăsară, 
în sfârşit, convinşi să se potolească şi să-şi accepte plata, 
socotită în monede de aur, în cuantum egal pentru ambele 


părţi. 

Cei din contingentul olandezo-malaysian încercară să 
protesteze, căci specimenul lor fusese mai mare, cu trei 
pălării pe un singur picior, comparativ cu cele două ciuperci 
aduse de Khoi, dar o privire grăitoare din partea lui Sutton îi 
reduse pe toţi la tăcere. 

— Mai aduceţi şi veţi fi plătiţi din nou, spuse Laurence, 
însă asta provocă mai degrabă priviri descurajate decât 
speranţă şi copiii se uitară uşor înciudaţi la punga lui 
închisă, înainte de a se împrăştia, ca să se certe acum între 
ei cum să împartă prada. 

— N-au cum să fie comestibile, zise Catherine 
neîncrezătoare, apăsându-şi batista peste gură în timp ce 
examina ciupercile: mai mari decât ciupercile bune, 
strâmbe şi ciudat de bombate, de un alb ca burta de peşte, 
cu pete maro neregulate. 

— Sigur că mi le amintesc. Au fost foarte gustoase, spuse 
însă Temeraire. 

Abia se îndură să-l lase pe Gong Su să le ia de lângă el- 
ceea ce bucătarul făcu apucându-le uşor cu două bețe 
foarte lungi şi ţinându-le departe. 

Întrucât învăţaseră din experienţa lor anterioară, nu mai 
aşezară cazanul în bucătăriile castelului, ci afară. Gong Su 
instrui echipajele să aprindă un foc de tabără cât mai mare 
sub cazanul mare de fier, suspendat de ţăruşi, cu o scară 
alături, ca să poată amesteca de departe folosind o lingură 
de lemn cu coada lungă. 

— Poate piper roşu, sugeră Temeraire, sau poate verde. 
Nu-mi amintesc bine, spuse el, scuzându-se, în timp ce 
Gong Su îşi examina cutia cu mirodenii pe îndelete, în 
încercarea de a reproduce reţeta anterioară. 

Keynes ridică din umeri: 

— Fierbe-o şi gata. Dacă trebuie să aşteptăm să 
reproduci nu ştiu ce bazaconie inventată de cinci bucătari 
acum un an, putem să ne întoarcem chiar acum în Anglia. 

O ţinură la foc mic toată dimineaţa, Temeraire 
aplecându-se deasupra cazanului, adulmecând buchetul 
aromelor ca un veritabil băutor de vin şi făcând sugestii 


după sugestii, până când, în cele din urmă, linse un strop 
de pe marginea cazanului şi declară fiertura un succes. 

— Sau cel puţin mi se pare un gust cunoscut şi e foarte 
bun, adăugă el, adresându-se unui public inexistent: 
fuseseră alungaţi cu toţii la marginea poienii, gata să se 
sufoce, aşa că abia îl auziră. 

Bietei Catherine i se făcuse extrem de rău şi vomita şi 
acum în spatele unui tufiş. 

Ţinându-se de nas, îi duseră lui Maximus licoarea, iar 
dragonului păru să-i placă, ostenindu-se chiar să vâre o 
gheară în ceaun şi să-l încline, ca să poată linge ultimele 
picături. După o somnolenţă iniţială, licoarea îl înveseli cu 
totul, astfel că se ridică şi chiar mâncă tot iedul fraged pe 
care Berkley i-l adusese pentru cină, mai mult cu speranţe 
decât cu aşteptări că o să-l vrea. Maximus mai ceru, însă 
adormi din nou înainte să i se poată satisface solicitarea. 

Berkley ar fi vrut să-l trezească şi să-i mai dea o capră, 
iar Gaiters, medicul său, fu de acord, însă Dorset se opuse 
vehement, afirmând că el i-ar fi interzis şi primul ied, pe 
motiv că procesul digestiv ar putea să afecteze efectul 
leacului. Discuţia degeneră, în scurt timp, într-o ceartă 
violentă - atât cât permiteau şoaptele şuierate -, până când 
Keynes spuse, în cele din urmă, reducându-i la tăcere pe 
amândoi: 

— Lăsaţi-l să doarmă. Dar de acum înainte o să-i dăm să 
mănânce atât cât poate, după fiecare doză. Importanţa 
creşterii în greutate pentru cauza stării lui generale de 
sănătate n-are cum să fie o exagerare. Dulcia e mai 
trupeşă. Mâine vom încerca fiertura şi pe ea, dar fără 
mâncare. 

—Eu am mâncat-o cu nişte boi sau poate cu nişte 
antilope, interveni Temeraire, adulmecând cu o oarecare 
tristeţe cazanul gol. A fost nişte grăsime foarte bună, asta 
îmi amintesc bine, grăsimea cu sosul de ciuperci, aşa că, 
până la urmă, cred că a fostun bou. 

Rasa locală avea o parte neobişnuit de grasă în zona 
umerilor, deasupra picioarelor din faţă. 

Experienţa lui Temeraire se limita la acea unică masă, 


dar Keynes împărţise mostra lor modestă şi, începând cu 
dimineaţa următoare, Maximus şi Dulcia fură hrăniţi din ea 
trei zile la rând, până când porţia se termină. Din câte îşi 
amintea Laurence, fiertura îl făcuse pe Temeraire 
somnolent. La fel se întâmplă cu Maximus, însă în cea de-a 
treia zi, Dulcia îi alarmă pe toţi devenind neaşteptat de 
înnebunită să-şi primească următoarea doză şi chiar 
insistând să facă un zbor lung, ceea ce era probabil peste 
puterile ei şi cu siguranţă dăunător pentru sănătate. 

— Pot, mă simt bine, mă simt bine! strigă ea, bătând din 
aripi. 

Apoi începu să ţopăie pe picioarele din spate pe terenul 
de defilare, cu medicii pe urmele ei, încercând s-o calmeze. 
Chenery nu era de niciun folos: îşi petrecuse zilele scurse 
de la momentul în care îşi pierduseră primele speranţe, 
bând întruna, împreună cu căpitanul Little, şi, ca să sfideze 
tot pesimismul pe care Keynes îl putea provoca, s-ar fi 
repezit bucuros la bord şi ar fi plecat. 

Dulcia fu, în cele din urmă, convinsă să nu-şi ia zborul, 
ademenită cu doi miei asezonaţi la repezeală de Gong Su 
cu nişte păstăi cu seminţe piperate din partea locului, din 
cele care îi plăceau lui Temeraire. Nimeni nu sugeră, de 
această dată, că n-ar avea voie să mănânce, aşa că devoră 
mieii atât de repede încât împroşcă terenul de hrănire cu 
bucăţi de carne, ea, care de obicei mânca mai degrabă 
delicat. 

Temeraire o urmări cu invidie. Nu doar că nu era lăsat 
decât să guste din fiertura de ciuperci, care îi plăcea aşa de 
mult, dar avea încă stomacul sensibil, după aventurile 
culinare excesive, aşa încât Keynes îl pusese la o dietă 
strictă şi plicticoasă formată din carne friptă, fără 
condimente, pe care acum papilele lui gustative o 
dispreţuiau. 

— Ei, măcar am găsit leacul, nu? 

Terminându-şi ospăţul, Dulcia adormi şi începu să sforăie 
sonor, cu un şuierat uşor, când expira: oricum, un progres, 
căci nu de mult fusese incapabilă să respire altfel decât pe 
gură. Keynes se apropie de Laurence, se prăbuşi pe 


buturuga de alături şi, ştergându-şi cu batista faţa roşie, 
spuse iritat: 

— Gata, ajunge cu exaltarea. N-aţi învăţat niciunul din 
lecţiile noastre? Plămânii nu s-au curăţat, nici vorbă. 

Vântul aduse peste noapte un pâlc gros de nori, aşa că la 
trezire îi aşteptau o ploaie măruntă şi gri şi un pământ ud, 
cleios, în timp ce aerul continua să fie neplăcut de fierbinte, 
lipindu-se umed de piele, ca sudoarea. Dulcia se simţea 
iarăşi mai rău. Stătea pleoştită şi obosită, după ţopăiala din 
ziua precedentă, iar ceilalţi dragoni strănutau mai mult ca 
oricând. Până şi Temeraire ofta şi tremura, încercând să 
scape de apa ce i se aduna pe piele şi în scobiturile dintre 
oase şi muşchi. 

— Chiar mi-e dor de China, spuse el, ciugulindu-şi 
nefericit mâncarea udă. 

Gong Su nu reuşise să frigă antilopa cum trebuie. 

— Altul trebuie să fie leacul. O să-l găsim, Laurence, 
spuse Catherine, întinzându-şi ceaşca de cafea, la micul 
dejun, în castel. 

Laurence luă ceaşca mecanic şi se aşeză alături de 
ceilalţi. Mâncară în tăcere, acompaniaţi doar de zornăitul 
furculiţelor şi farfuriilor. Nimeni nu dădu solniţa din mână-n 
mână şi nimeni n-o ceru. Chenery, care era de obicei 
sufletul grupului, avea cearcăne vineţii sub ochi, de parcă 
ar fi fost bătut, iar Berkley nici nu îşi făcuse apariţia la micul 
dejun. 

Keynes intră ştergându-şi noroiul de pe picioare, cu haina 
îmbibată de apă şi urme de mucus albicios, şi spuse apăsat: 

— Foarte bine. Ne mai trebuie ciuperci. Se holbară la el, 
nedumeriţi de tonul lui, iar Keynes le aruncă o privire 
feroce, înainte să recunoască, rezervat: Maximus poate din 
nou să respire. 

Atunci se repeziră cu toţii spre uşă. 

Lui Keynes nu-i plăcea deloc să le dea speranţe şi rezistă 
tuturor stăruinţelor de a oferi detalii. Dar stăteau la capul 
lui Maximus şi auzeau cu urechile lor şuieratul domol al 
aerului prin nări. Acelaşi lucru şi în cazul Dulciei. Cei doi 
tuşeau, şi tuşeau, şi tuşeau, însă aviatorii fură cu toţii de 


acord că sunetul şi consistenţa se îmbunătăţiseră: o tuse 
salutară şi productivă, nu nesfârşitul hărâit ud, înfricoşător, 
al plămânilor. Sau cel puţin aşa reuşeau să se convingă 
unul pe altul. 

Cu toate acestea, Dorset continua să-şi facă 
implacabilele însemnări zilnice, iar medicii continuau cu 
celelalte experimente: îi oferiră lui Lily un fel de şarlotă din 
banane verzi şi miez de nucă de cocos. Aceasta gustă, 
înghiţi şi refuză ferm să mai mănânce. Messoria fu convinsă 
să stea ghemuită pe-o parte şi îi topiră pe piele un set de 
lumânări, aprinse şi acoperite cu ventuze, în încercarea de 
a-i încălzi plămânii, fără niciun efect vizibil, cu excepţia 
dârelor mari de ceară lăsate pe piele. O matroană firavă, cu 
părul alb, din tribul Khoi, îşi făcu apariţia la porţile lor, 
târând după ea un ciubăr aproape de dimensiunea ei, plin- 
ochi cu un preparat făcut din ficat de maimuţă. Cu bruma ei 
de olandeză stricată reuşi să dea impresia că le adusese un 
inegalabil leac pentru orice boală. Când îl încercară pe 
Immortalis, acesta luă fără entuziasm o înghiţitură şi lăsă 
restul, însă fură nevoiţi să plătească, întrucât tot ceea ce 
rămăsese fu repede luat în stăpânire de Dulcia, care curăţă 
tot ciubărul şi îşi roti privirea să vadă dacă mai este. 

Pofta de mâncare îi creştea treptat, pe măsură ce îi 
revenea simţul gustului, şi tuşea tot mai puţin cu fiecare zi. 
La sfârşitul celei de-a cincisprezecea zile nu mai tuşea 
aproape deloc, doar îşi mai dregea glasul din când în când. 
Maximus tuşi ceva mai multă vreme, însă spre sfârşitul 
săptămânii, fură cu toţii treziţi în toiul nopţii de un țipăt 
teribil, urlete de teroare şi foc. Cuprinşi de panică, ţâşniră 
cu toţii afară din corturi, descoperind că Maximus încerca 
vinovat să se furişeze neobservat înapoi pe terenurile de 
defilare, cu atâta succes la cât te puteai aştepta în această 
încercare, şi ducând între fălcile-i deja mânjite de sânge un 
bou. ÎI înghiţi repede, aproape întreg, când descoperi că e 
urmărit şi susţinu că n-are habar despre ce vorbesc, 
insistând că s-a ridicat doar ca să-şi întindă picioarele şi să 
se aşeze mai comod. Urma lăsată de coada lui în praful 
îmbibat de sânge îi conduse la un grajd din apropiere, acum 


pe jumătate prăbuşit, înconjurat de un gard distrus şi la 
proprietarii turbaţi de furie şi spaimă în faţa pierderii 
nepreţuitei lor perechi de boi. 

— Da, numai că vântul şi-a schimbat direcţia şi miroseau 
aşa de bine, mărturisi Maximus într-un târziu, când fu 
confruntat cu dovezile. Şi n-am mai mâncat de mult o vită 
bună şi proaspătă, nu gătită ori cu condimente. 

— Nătărău ridicol ce eşti! De parcă nu ţi-am fi dat orice 
pofteşti, spuse Berkley, fără pic de furie, mângâindu-l cu 
entuziasm. Mâine o să primeşti doi. 

— Şi haide să nu mai auzim de la tine alte scuze afurisite 
ca să nu mănânci, când tu umbli noaptea ca un leu turbat 
să-ţi umpli burta, adăugă Keynes, mai arţăgos. Era zburlit, 
neras şi iritat. Reuşise în sfârşit să ajungă în pat la o oră 
rezonabilă, după ce stătuse treaz aproape în fiecare 
noapte, întreaga săptămână, urmărind dragonii. Nu pot 
pricepe de ce nu te-ai gândit să spui nimănui, adăugă el. 

— N-am vrut să-l trezesc pe Berkley. Nu mănâncă aşa 
cum trebuie, replică pătruns Maximus, acuzaţie la care 
Berkley, care într-adevăr mai slăbise câteva kilograme de 
când sosiseră, aproape că se înecă. 

După aceea îl trecură pe Maximus la obişnuitul regim 
britanic de hrană, cu vite proaspăt măcelărite, presărate 
din când în când cu puţină sare, şi dragonul începu să facă 
gaură în turmele locale- şi în punga aviatorilor- într-un 
ritm cu adevărat remarcabil, până când Temeraire fu 
recrutat să vâneze pentru el la nord de Cape, în mijlocul 
uriaşelor turme de bivoli sălbatici, deşi aceştia nu erau la 
fel de gustoşi, în opinia exprimată de Maximus pe ton de 
jale. 

Până şi Keynes încetase de-acum să facă pe 
nemulţumitul şi erau întru totul angajaţi într-o nouă şi 
disperată căutare a ciupercii afurisite. Copiii localnici 
renunţaseră, considerând că succesul era improbabil. In 
ciuda tuturor promisiunilor pe care le puteau face Laurence 
şi ceilalţi căpitani cu privire la pungile lor care aşteaptă 
deschise, niciunul dintre copii nu părea dispus să-şi piardă 
timpul în această încercare. 


— Presupun că putem s-o facem chiar noi, spuse 
Catherine, nesigură, iar a doua zi dimineaţă Laurence şi 
Chenery luară cu ei câţiva oameni şi porniră să caute 
terenuri de vânătoare mai puţin umblate, împreună cu 
Dorset, ca să confirme identitatea ciupercii. Ceilalţi căpitani 
nu voiau să-şi lase singuri dragonii bolnavi, iar Berkley era 
în mod evident nepregătit să cutreiere vreme îndelungată 
prin sălbăticie, deşi se oferi să li se alăture. 

— Nu-i nevoie, bătrâne, îi spuse foarte vesel Chenery: de 
când îşi revenise Dulcia, mai avea puţin şi se urca pe masă, 
să cânte de fericire, cu puţină încurajare. Ne vom descurca 
foarte bine, iar tu ai face bine să stai aici şi să mănânci cu 
dragonul tău. Are dreptate, trebuie să te îngraşi la loc. 

Apoi Chenery se apucă să se aranjeze în cel mai bizar 
mod imaginabil, scoţându-şi haina şi legându-şi eşarfa în 
jurul frunţii, ca să împiedice sudoarea să-i curgă pe faţă, şi 
înarmându-se cu o veche sabie grea de cavalerie, din 
armurăria castelului. Înfăţişarea care rezultă nu l-ar fi făcut 
de ruşine nici pe cel mai odios pirat, însă când ajunse în 
poiană, unde Laurence îl aştepta în haină, eşarfă şi pălărie, 
Chenery se uită la el cu o expresie la fel de sceptică 
precum cea pe care Laurence însuşi, mai plin de tact, şi-o 
reprimă. 

Dragonii porniră spre nord, pe deasupra golfului, cu Table 
Mount în urmă şi A/legiance sclipind dedesubt. Traversară 
zona cu apă mică, verde-sticloasă, şi curba zimţată a plajei 
cu nisip gălbui de pe malul îndepărtat şi cotiră spre nord- 
est şi pe deasupra uscatului, către o stâncă solitară 
alungită, Kasteelberg, care se înălța din inima regiunii, un 
martor îndepărtat al ariei de întindere a munţilor. 

Chenery şi Dulcia preluară comanda, cu steagul de 
semnal fluturând exuberant, şi îi conduseră dincolo de 
aşezările omeneşti, deasupra sălbăticiei tot mai adânci, 
impunând un ritm alert şi istovitor care întindea aripile lui 
Temeraire şi păstra distanţa dintre ei. Abia spre seară, 
Dulcia se hotărî să coboare pe malul unui râu, la vreo zece 
mile de poalele muntelui unde aveau de gând să se 
oprească. 


Laurence nu îndrăznea să spună nimic. Nu i se părea 
înţelept să se îndepărteze aşa de mult, când ciupercile 
creşteau probabil pe lângă Capetown şi nu ştiau nimic 
despre teritoriul în care zburau, dar Dulcia îşi întindea 
aripile la soare, bând cu nesaţ apă din râu. Gâtlejul i se 
umfla, traversat de înghiţiturile mari de apă. Îşi dădu gâtul 
pe spate, împroşcând apa în extaz, iar Chenery râse ca un 
copil şi îşi lipi obrazul de piciorul ei. 

—Ce se aude, lei? întrebă Temeraire cu interes, 
strângându-şi aripile, cu capul înălţat, să asculte: din tufe 
se auzeau răgete furioase, nu erau glasurile de tunet ale 
dragonilor, ci un zgomot furios şi gâfâit, poate un protest la 
adresa intruşilor. N-am văzut niciodată un leu, adăugă el. 

Nici nu avea şanse să vadă, dacă asta depindea de lei: 
oricât de iritaţi ar fi fost, cu siguranţă n-ar fi riscat să se 
apropie. 

— Sunt foarte mari? întrebă neliniştită Dulcia. Nici ea, nici 
Temeraire, nu erau prea încântați să lase echipajele să-şi 
continue drumul pe jos, prin pădure, în ciuda grupului de 
puşcaşi aduşi pentru protecţia lor. Poate că ar trebui să 
rămâneţi cu noi. 

— Şi cum să vedem ciupercile din aer, mă rog? spuse 
Chenery. O să vă odihniţi frumuşel şi poate o să mâncaţi 
ceva, şi noi o să ne întoarcem cât ai bate din palme. O să 
ne descurcăm foarte bine, dacă întâlnim lei. Avem şase 
puşti cu noi, draga mea. 

— Dar dacă sunt şapte lei? întrebă Dulcia. 

— Atunci va trebui să ne folosim pistoalele, o asigură el 
vesel, arătându-i propriul pistol, în timp ce le reîncărca 
pentru liniştea ei. 

— Te asigur că n-o să vină la noi niciun leu să fie 
împuşcat, îi spuse Laurence lui Temeraire. O să fugă de 
cum aud primul foc de armă şi o să lansăm o rachetă de 
semnalizare, dacă avem nevoie de voi. 

— Ei, bine, atâta vreme cât aveţi grijă, spuse Temeraire, 
culcându-şi capul pe picioarele din faţă, neconsolat. 

Vechea sabie a lui Chenery îi ajută să-şi croiască drumul 
la intrarea în pădure, unde Dorset credea că e cel mai 


probabil să găsească ciuperca, în pământul rece şi umed. 
Singurele sălbăticiuni pe care le vedeau, antilope suple şi 
păsări, erau la distanţă şi se îndepărtau repede, speriate de 
zgomotul incredibil al trecerii lor. Tufărişul era 
înspăimântător de impenetrabil, plin de mărăcini argintii, cu 
spinii înalţi de-o palmă, ascuţiţi ca acele în vârf şi îngropaţi, 
înşelător, într-un frunziş abundent. 

Doborau lujeri de viţă şi smulgeau crengi la fiecare pas, 
cu excepţia rarelor ocazii în care dădeau peste câte o 
cărare pe care o bătătoriseră animalele mari, lăsând în 
urmă copaci fără scoarță, cu răni roşii care picurau ca 
sângele. Însă asemenea momente de răgaz erau scurte. 
Dorset nu-i lăsa să urmeze cărările multă vreme, de teamă 
să nu dea nas în nas cu cei care le creaseră, cel mai 
probabil elefanţi. În orice caz, se îndoia că vor găsi vreo 
ciupercă. 

La ora cinei, erau foarte încălziţi şi obosiţi, niciunul nu 
scăpase fără zgârieturi şi s-ar fi rătăcit complet dacă n-ar fi 
avut busole, când Dyer, care suferise cel mai puţin, fiind 
mic şi subţirel, scoase un țipăt de triumf. Aruncându-se pe 
burtă, se strecură sub un tufiş ţepos şi ieşi târâş, cu 
spatele, ţinând în mână un exemplar care creştea la baza 
unui copac uscat. Era mic şi plin de noroi, cu doar două 
pălării, însă acest succes îi revigoră complet şi, după ce îl 
întâmpinară pe Dyer cu urale şi împărţiră un pahar de grog, 
se avântară mai departe în pădure, să-şi ducă la îndeplinire 
misiunea. 

— Cât crezi, spuse Chenery gâfâind în timp ce îşi croia 
drumul, că va dura, pentru fiecare dragon din Anglia, dacă 
trebuie să le găsim pe toate aşa?... 

Se auzi un pârâit în tufişuri, ca nişte picături de apă 
sfârâind într-o tigaie cu untură încinsă, şi un sunet gros, 
dispectic, ca o tuse, veni din cealaltă parte a tufişului 
încâlcit. 

— Fii atent... atent, spuse Dorset, bâlbâindu-se, când 
Riggs se apropie. 

Libbley, secundul lui Chenery, întinse mâna şi Chenery îi 
dădu sabia. 


— Ar putea să fie... 

Se opri. Libbley vârâse sabia în tufiş, să taie muşchiul 
încâlcit, iar Riggs dăduse la o parte crengile, cu mâinile. Un 
cap masiv îi privea gânditor prin spaţiul creat. Era de un gri 
bălţat, cu doi colţi imenşi, aliniaţi la capătul botului, şi ochi 
mici, negri, aprigi şi strălucitori, iar buza-i ciudată, în formă 
de semilună, se mişca meditativ în timp ce mesteca. Nu era 
mare, în comparaţie cu un dragon. In comparaţie cu un bou 
sau chiar cu rasa de bivoli din zonă, era foarte mare, şi atât 
de solid, încât avea un aer inexorabil. 

— E un elefant? întrebă Riggs cu glas răguşit, întorcând 
capul. 

Şi dintr-odată creatura fornăi şi se repezi la ei, strivind în 
cale toate tufişurile, uimitor de iute pentru o fiinţă aşa de 
greoaie, cu capul aplecat, astfel încât colții loveau în faţă, 
pe măsură ce înainta. 

Se stârni un vacarm de strigăte şi ţipete, iar Laurence 
avu în ultimul moment prezenţa de spirit să-i apuce pe 
Dyer şi pe Emily de guler şi să-i împingă cu spatele la 
copaci, bâjbâind abia apoi după pistol şi după sabie. Prea 
târziu: creatura începuse deja să distrugă totul în cale, şi 
niciunul dintre ei nu trăsese vreun foc. 

— Un rinocer, spuse calm Dorset. Sunt miopi şi se înfurie 
repede, sau cel puţin aşa am înţeles din lecturile mele. 
Căpitane Laurence, îmi dai, te rog, eşarfa ta? 

Când Laurence ridică privirea, îl văzu pe Dorset muncind 
de zor la piciorul lui Chenery, care sângera abundent din 
coapsă, acolo unde îl înţepase o creangă groasă şi 
ramificată. Dorset îi tăie pantalonii cu un bisturiu mare - 
destinat să fie folosit pentru  delicatele membrane 
stratificate ale aripilor dragonilor-, manevrând vârful cu 
îndemânare, şi realiză o ligatură iscusită a venei care 
pompa sângele. Apoi înfăşură eşarfa de mai multe ori în 
jurul coapsei. intre timp, Laurence îi îndrumase pe ceilalţi 
să facă o targă din crengi şi din hainele lor. 

—E doar o zgârietură, spuse vag Chenery. Vă rog, nu 
deranjaţi dragonii. 

Dar imediat Dorset clătină negativ din cap, aşa că 


Laurence ignoră protestele lui Chenery şi lansă un semnal 
luminos albastru. 

— Stai liniştit, îi spuse el. Vor veni într-o clipă, sunt sigur. 

Şi, aproape instantaneu, imensa umbră a aripilor de 
dragon se revărsă peste ei- silueta lui Temeraire luminată 
din spate, de un negru compact în strălucirea soarelui, cu 
conturul prea sclipitor ca să-l poţi privi direct. Copacii 
pârâiră şi se sfărâmară sub greutatea lui. Işi vâri capul 
printre ei, adulmecând: un cap imens şi roşiatic, cu zece 
colţi curbați de fildeş înfipţi în buza superioară. Nu era 
nicidecum Temeraire. 

— Apără-ne, Isuse! spuse Laurence involuntar, ducând 
mâna la pistol. 

Fiara nu era mult mai mică decât Temeraire - era mai 
mare decât îşi imaginase vreodată că poate fi un dragon 
sălbatic, cu umeri proeminenţi, un şir dublu de ţepuşe de 
culoarea nămolului brun-roşcat, acoperit cu o sumedenie 
de modele galbene şi gri. 

— Încă un foc, Riggs, încă un foc. 

Riggs lansă racheta de semnalizare, iar dragonul sălbatic 
şuieră iritat, lovind prea târziu spre panglica de foc care 
explodă într-o lumină albastră deasupra lor. Capul se 
strecură înapoi spre ei, îngustându-şi pupilele ochilor 
virulenţi, galbeni-verzui, apoi dragonul îşi dezgoli fălcile. In 
clipa aceea, Dulcia ţâşni prin bolta copacilor, strigând: 

— Chenery! Chenery! 

Se repezi la capul imens al dragonului sălbatic, lovind 
nebuneşte cu ghearele. Luat prin surprindere de ferocitatea 
acestui atac nemilos, dragonul brun-roşiatic se retrase, la 
început, dar apoi se năpusti asupra ei cu o viteză uluitoare, 
îi apucă marginea aripii cu gura şi începu s-o scuture în sus 
şi-n jos. Dulcia zbieră de durere, dar când dragonul sălbatic 
îi dădu drumul, aparent satisfăcut să vadă c-o învățase 
minte, micuța femelă se avântă din nou spre el, cu dinţii 
dezveliţi, ignorând sângele negru care i se întindea ca o 
pânză de păianjen pe membrana aripii. 

Cu un aer mai degrabă nedumerit, dragonul se retrase 
câţiva paşi, atât cât îi îngăduia strâmtoarea pădurii, strivind 


alţi câţiva copaci cu coada, şi şuieră din nou la ea. Dulcia se 
aşezase între ei şi dragonul sălbatic şi, desfăcându-şi larg 
aripile, să-i ocrotească, se înălţă cât putu pe picioarele din 
spate, cu ghearele scoase. Chiar şi aşa, arăta ca o jucărie 
pe lângă trupul lui masiv şi, în loc să atace, dragonul 
sălbatic se aşeză pe vine şi îşi scărpină nasul de piciorul din 
faţă, într-o atitudine de nedumerire aproape jenată. 
Laurence îl văzuse adesea pe Temeraire dând dovadă de o 
anumită reticenţă când venea vorba să se lupte cu un 
dragon mai mic, conştient de diferenţa dintre greutăţile lor. 
Dar, la rândul lor, dragonii mai mici nu obişnuiau să 
provoace la luptă un dragon mult mai mare, fără sprijinul 
unor aliaţi care să facă lupta mai echitabilă. Doar dorinţa de 
a-şi vedea căpitanul în siguranţă o motiva acum pe Dulcia 
să facă asta. 

Umbra lui Temeraire cobori deasupra lor şi dragonul 
sălbatic îşi ridică brusc capul şi, umflându-şi umerii, se 
avântă în aer să întâmpine noua ameninţare, de data asta 
pe măsura lui. Laurence nu putea vedea foarte bine ce se 
petrece, deşi îşi înălța capul disperat: aveau de furcă acum 
cu Dulcia, care, nerăbdătoare să-l vadă pe Chenery şi să-i 
studieze rănile, se apleca şi îi deranja. 

— Ajunge, hai să-l urcăm la bord, spuse Dorset, bătând-o 
uşor pe piept, până când Dulcia se retrase. In 
harnaşamentul de pântece. Trebuie legat bine. 

Şi fixară repede în ham targa improvizată. 

Între timp, deasupra, dragonul sălbatic ţâşnea de colo 
colo în jurul lui Temeraire, în jumătăţi de arcuri scurte, 
şuierând şi bolborosind, ca o oală care dă în clocot. 
Temeraire se opri în aer, bătând din aripi pe loc, lucru pe 
care doar dragonii chinezi reuşeau să-l facă, şi gulerul i se 
ridică, larg deschis, în timp ce pieptul i se umfla. Fără 
întârziere, dragonul sălbatic se mai îndepărtă cu câteva 
bătăi de aripi, mărind distanţa dintre ei, şi rămase pe 
poziţie. Temeraire scoase răgetul lui teribil, răsunător. 
Copacii se cutremurară din pricina forţei sunetului şi o 
ploaie de crengi şi frunze uscate, prinse în coroanele lor, se 
revărsă împreună cu câteva fructe hidoase, în formă de 


cârnaţi, care lăsară, la impact, crestături adânci şi agresive 
în pământul dimprejur. 

Hyatt, aviaspirantul lui Chenery, rosti speriat o sudalmă, 
când un astfel de fruct îi ricoşă de pe umăr. Laurence îşi 
şterse praful şi polenul de pe faţă, ridicând privirea cu ochii 
mijiţi: dragonul sălbatic părea destul de impresionat, aşa 
cum şi trebuia să fie, şi, după încă un moment de ezitare, 
ieşi din frunziş şi îşi luă zborul. 

Chenery fu urcat la bord în mare grabă şi porniră 
neîntârziat în zbor spre Capetown. Dulcia îşi întindea 
constant gâtul să se uite în jos, spre burtă, ca să vadă ce 
face. Il coborâră în curte, deja febril şi agitat, şi îl duseră în 
castel să fie examinat de doctorul guvernatorului, în vreme 
ce Laurence luă cu el una dintre ciupercile amărâte care 
reprezentau tot câştigul unei zile întregi de muncă. 

Keynes o studie serios şi, în cele din urmă, decretă: 

— Nitidus. Dacă în păduri, chiar şi aşa de aproape, există 
dragoni sălbatici care ne dau bătaie de cap, avem nevoie 
de un dragon mic care să vă poată duce acolo. lar Dulcia va 
refuza să plece, ştiindu-l pe Chenery aşa de bolnav. 

— Ciuperca asta creşte în locuri ascunse, pe sub tufişuri, 
spuse Laurence. Nu putem s-o căutăm de pe spinarea unui 
dragon. 

— Şi nici nu puteţi fi atacați de rinoceri ori mâncaţi de 
dragoni sălbatici! se răsti Keynes. Nu ne foloseşte la nimic, 
căpitane, un leac dobândit cu pierderea unui număr mai 
mare de dragoni decât cei vindecaţi. 

Intorcându-se pe călcâie, Keynes se duse la Gong Su cu 
ciuperca, s-o prepare. 

Warren înghiţi în sec când auzi decizia lui Keynes şi 
spuse cu glas pierit: 

— Lily ar trebui s-o primească. 

Dar Catherine spuse apăsat: 

— N-o să ne luăm la ceartă cu doctorii, Micah. Domnul 
Keynes trebuie să ia toate aceste hotărâri. 

— Când vom avea destule, spuse Keynes încetişor, am 
putea să experimentăm, să vedem cât de mult poate fi 
lungită doza. In momentul de faţă, trebuie să avem câţiva 


dragoni în putere, ca să mai aducem, şi n-am deloc 
încredere că această cantitate ar fi suficientă pentru 
dimensiunile lui Lily. Maximus nu va fi în stare să facă mai 
mult de-un zbor uşor, săptămâni bune de-acum încolo. 

— Inţeleg, domnule Keynes, hai să închidem subiectul, 
spuse Catherine. 

Aşa că Nitidus fu hrănit cu fiertura, iar Lily continuă să 
tuşească îngrozitor. Catherine rămase la căpătâiul ei toată 
noaptea, mângâindu-i botul, fără să-i pese de pericolul pe 
care îl reprezentau stropii de acid pentru ea însăşi. 


— Foarte greu de crezut, foarte greu de crezut, spuse 
aspru Dorset, când Catherine, în disperarea ei, sugeră, 
două săptămâni mai târziu, că adunaseră deja toate 
specimenele care existau pe lume. 

Nitidus suferise mai puţin decât majoritatea dragonilor, 
deşi se plângea cumva mai mult, şi îşi reveni mult mai 
repede chiar decât Dulcia, în ciuda predispoziţiei sale 
nervoase de a tuşi chiar şi după ce necesitatea fizică 
dispăruse. 

— Sunt sigur că îmi simt iarăşi capul puţin greu în 
dimineaţa asta, spuse Nitidus agitat. 

Alteori avea gâtul iritat sau îl dureau umerii. 

— E de aşteptat, răspunse Keynes acestei ultime remarci, 
la mai puţin de-o săptămână după ce primise tratamentul. 
Ai zăcut luni în şir fără să te mişti. Ai face bine să-l iei la 
plimbare mâine, ajunge cu smiorcăiala asta, adăugă el, 
adresându-i-se lui Warren, după care se îndepărtă cu pas 
apăsat. 

Cu această permisiune încurajatoare, îşi reluară căutarea 
care fusese scurtată de rănirea lui Chenery, limitându-şi 
aria la o zonă ceva mai apropiată de Cape. Însă la sfârşitul 
altor două săptămâni, nu avuseseră parte de vreo întâlnire 
cu un alt dragon sălbatic, dar nici de vreun succes. 


Aduseseră cu ei, în disperare, numeroase alte varietăţi de 
ciuperci, nu complet diferite ca aspect, dintre care două se 
dovediră otrăvitoare pe loc pentru rozătoarele blănoase din 
împrejurimi, pe care Dorset le folosi drept cobai. 

Keynes apăsă cu degetul micile leşuri şi clătină din cap. 

— Nu putem risca. Ai mare noroc că nu l-ai otrăvit pe 
Temeraire cu prima ciupercă. 

— Ce naiba putem face, atunci? întrebă Catherine. Dacă 
nu se mai găsesc... 

— Se vor mai găsi, spuse convins Dorset şi, în ceea ce-l 
privea, continuă să treacă zilnic pe la piaţă, obligându-i pe 
negustori şi pe proprietarii de dughene să se uite la desenul 
detaliat pe care-l făcuse ciupercii, în creion şi cerneală. 

Perseverenţa lui nestrămutată fu răsplătită prin aceea că 
negustorii deveniră atât de exasperaţi, încât unul dintre 
Khoi, ale cărui cunoştinţe de olandeză şi engleză 
cuprindeau doar cifrele de la unu la zece - tot ce-i trebuia 
ca să-şi vândă produsele -, se înfăţişă, în cele din urmă, la 
poartă, cu reverendul Erasmus după el, căruia îi ceruse 
sprijinul ca să pună punct constantei hărţuiri. 

— Vrea să ştiţi că această ciupercă nu creşte aici, 
Cape, dacă am înţeles eu bine, explică Erasmus, ci 
Xhosa... 

Reverendul fu întrerupt de negustorul Khoi, care, repetă 
iritat numele oarecum diferit, incluzând la început un fel de 
pleoscăit ciudat, care îi aminti lui Laurence de nimic altceva 
decât de sunetele din limba Durzagh, dificil de reprodus 
pentru oameni. 

— În orice caz, spuse Erasmus, după încă o încercare 
nereuşită de a repeta corect numele, vrea să spună că un 
trib care locuieşte mai departe de-a lungul coastei şi care 
umblă mai mult în interiorul continentului ar putea să ştie 
unde se găsesc mai multe. 

Pe baza acestei informaţii, Laurence descoperi, însă, 
curând că era extrem de dificil să intre în legătură cu 
respectivul trib: oamenii care locuiau cel mai aproape de 
Capetown se retrăseseră din ce în ce mai departe de 
aşezările olandeze, după ce ultimul val de asalturi- nu 


n 
n 


A 
A 


neprovocat - fusese respins, cu vreo opt ani în urmă. Trăiau 
acum într-un armistițiu incomod şi adesea încălcat cu 
coloniştii, iar orice legătură cu ei se făcea exclusiv la 
hotare. 

— Şi asta, îl informă pe Laurence domnul Rietz - cei doi 
comunicând într-o germană la fel de stâlcită de ambele 
părţi -, cu plăcerea de a ni se fura vitele. De două ori pe 
lună pierdem o vacă sau mai multe, în ciuda faptului că au 
semnat armistiţii peste armistiţii. 

Domnul Rietz era unul dintre şefii din Swellendam, unul 
dintre cele mai vechi sate din Cape şi unul dintre cele mai 
îndepărtate locuri spre interiorul continentului în care 
coloniştii reuşiseră să se aşeze: cuibărit la poalele unei 
creste de munte, care îi ferea de incursiunile dragonilor 
sălbatici. Viile şi fermele erau îngrămădite în jurul caselor 
văruite, mici şi îngrijite. Doar câteva ferme mai puternic 
fortificate erau mai risipite. Coloniştii se temeau de dragonii 
sălbatici, care năvăleau adesea de dincolo de munţi şi 
împotriva cărora construiseră un mic fort central, întărit cu 
două tunuri de şase livre, şi îşi urau vecinii negri, despre 
care Rietz adăugă: 

— Kaffirii sunt cu toţii nişte ticăloşi, orice nume păgân 
vrei să le dai, şi te sfătuiesc să eviţi orice afaceri cu ei. Sunt 
sălbatici, până la ultimul, şi mai degrabă te-ar omori în 
somn decât să-ţi fie de vreun ajutor. 

Odată spuse acestea, majoritatea sub presiunea 
prezenţei tăcute, dar nu mai puţin convingătoare a lui 
Temeraire, la marginea satului său, Rietz consideră discuţia 
încheiată şi nu se lăsă nicidecum înduplecat să-i ajute în 
continuare, ci rămase mut, până când Laurence renunţă şi 
îl lăsă să se întoarcă la treburile lui. 

— Acelea sunt într-adevăr nişte vaci foarte frumoase, 
constată Temeraire, cu admiraţie, când Laurence i se 
alătură din nou. Nu-i poţi învinui pe dragonii sălbatici că le 
fură, când atâta îi duce mintea şi vitele doar stau acolo în 
ţarc şi nu folosesc nimănui. Dar cum să găsim vreun om din 
tribul Xhosa, dacă nu ne ajută coloniştii? Presupun că ar 
trebui să zburăm prin zonă şi să-i căutăm. 


Urmând o asemenea sugestie, puteau fi siguri că nu vor 
zări nici ţipenie de om din acel popor care cu siguranţă se 
temea profund de dragoni, nefiind mai puţin ferit decât 
coloniştii de pericolul de a le deveni victime. 

Generalul Grey pufni când Laurence, întors la Capetown 
în căutarea unei soluţii, îi prezentă reacţia lui Rietz. 

— Da, şi îmi închipui că dacă găseşti un om din tribul 
Xhosa, o să se plângă în acelaşi fel de colonişti. Îşi fură 
veşnic vite unii altora şi presupun că singurul lucru asupra 
căruia sunt de acord este să se plângă de dragonii sălbatici. 
Urâtă treabă, adăugă el. Aceşti colonişti vor mai multe 
păşuni, cu ardoare, şi nu le pot obţine. Aşa că n-au altceva 
de făcut decât să se certe cu triburile pentru pământul pe 
care dragonii sălbatici li-l lasă de bunăvoie. 

— Dragonii sălbatici nu pot fi descurajaţi? întrebă 
Laurence. 

Nu ştia exact cum mergeau treburile cu dragonii 
sălbatici. Ştia că în Anglia erau determinaţi în bună măsură 
să se limiteze la terenurile de hrănire, oferindu-li-se mese 
regulate, pentru care nu aveau de făcut niciun efort. 

— Nu, probabil e prea mult vânat în sălbăticie, spuse 
Grey. Nu sunt suficient de tentaţi, în orice caz, să-şi 
părăsească aşezările. Şi s-au făcut destule încercări ca s-o 
dovedească. În fiecare an, câţiva tineri cu capetele 
înfierbântate se aventurează spre interior. Dar fără niciun 
folos. Grey ridică din umeri: Despre majoritatea 
aventurierilor noştri nu se mai aude nimic şi, desigur, 
guvernul este învinuit pentru pasivitatea lui. Dar lumea nu 
ştie cheltuielile şi dificultăţile implicate. Îţi spun, n-am să 
încerc să mă aventurez prea departe în zona asta fără o 
formaţie de cel puţin şase dragoni şi două companii de 
artilerie terestră. 

Laurence clătină din cap. Era improbabil ca Amiralitatea 
să trimită un asemenea sprijin în prezent ori în viitorul 
previzibil. Chiar şi făcând abstracţie de boala care le 
şubrezise în aşa hal puterea aeriană, orice forţă 
semnificativă trebuia să fie, fireşte, angajată în războiul 
împotriva Franţei. 


— Va trebui pur şi simplu să ne descurcăm cum putem 
mai bine, spuse Catherine, după ce Laurence îi raportă 
posomorât insuccesul său din seara aceea. Sunt sigură că 
reverendul Erasmus ne poate ajuta. Poate vorbi cu localnicii 
şi probabil că acel negustor va şti unde-i putem găsi. 

Laurence şi Berkley se duseră a doua zi dimineaţă să-i 
solicite ajutorul, la reşedinţa misiunii, mult schimbată deja 
de la ultima vizită a lui Laurence: parcela de pământ era 
acum o frumoasă grădină de legume, plină de răsaduri de 
roşii şi ardei. Câteva fete din tribul Khoi, în halate simple, 
negre, îngrijeau straturile, legând pe pari răsadurile de 
tomate, iar alt grup cosea sârguincios sub o mimoză cu 
trunchiul gros, în timp ce doamna Erasmus şi o altă 
misionară, o femeie albă, le citeau pe rând, cu voce tare, 
dintr-o Biblie tradusă în limba lor. În interior, casa era 
cedată în întregime elevilor, care scrijeleau conştiincios pe 
plăcuţe de ardezie, hârtia fiind prea prețioasă ca să fie 
folosită pentru un asemenea exerciţiu. Erasmus ieşi agale 
să li se alăture afară, din lipsă de spaţiu pentru discuţii în 
interior. 

— N-am uitat că-ţi datorez recunoştinţă, căpitane, pentru 
că ne-ai adus aici şi aş fi bucuros să-ţi fiu de folos, spuse el. 
Dar probabil că între limba tribului Khoi şi limba celor din 
Xhosa sunt tot atâtea asemănări ca între franceză şi 
germană, iar eu sunt departe de-a o vorbi fluent chiar şi pe 
prima. Hannah se descurcă mai bine şi ne mai amintim câte 
puţin din limbile noastre materne. Dar acestea vor fi fiind 
de şi mai puţin ajutor: ne tragem amândoi din triburi aflate 
mult mai la nord. 

— Totuşi, ai o afurisită de şansă mai mare să schimbi o 
vorbă cu ei decât oricare dintre noi, zise Berkley pe şleau. 
Nu poate fi aşa de greu să-i faci să priceapă, ce naiba! Ne-a 
mai rămas o bucăţică de ciupercă şi putem să le-o fluturăm 
în faţă ca să le arătăm ce vrem. 

— Şi, cum au fost vecini cu tribul Khoi, interveni 
Laurence, s-ar putea ca unii dintre ei să ştie câteva vorbe în 
limba lor, ceea ce ţi-ar permite să stabileşti o comunicare. 
Nu cerem decât să încerci, adăugă el. Un eşec n-ar face 


mai rău decât să ne aducă înapoi unde suntem. 

Erasmus se opri în faţa porţii grădinii, privind spre locul 
unde soţia sa le citea fetelor, şi spuse cu glas scăzut şi 
gânditor: 

— N-am auzit dacă până acum le-a adus cineva 
Evanghelia celor din tribul Xhosa. 


Deşi împiedicaţi să se extindă prea mult spre interiorul 
continentului, coloniştii se strecuraseră încet şi sigur de-a 
lungul coastei ce se întindea la est de Capetown. Râul 
Tsitsikamma, la distanţă de vreo două zile bune de zbor, 
era acum un fel de graniţă teoretică între teritoriile 
olandeze şi cele Xhosa: cea mai apropiată aşezare era 
Golful Plettenberg, şi dacă oamenii din tribul Xhosa se 
furişau prin pădure şi treceau cu cinci paşi dincolo de 
graniţele celui mai izolat sat, aşa cum îşi închipuiau mulţi 
dintre colonişti că se întâmplă, n-ar fi ştiut nimeni. Dar 
fuseseră împinşi dincolo de râu în ultima bătălie. Era o linie 
convenabilă pe hartă şi aşa fusese menţionată în tratate. 

Temeraire urmă linia coastei, în zbor: o stranie şi 
frumoasă serie de costişe scunde, acoperite de o pătură 
groasă de vegetaţie verde şi presărate pe alocuri cu licheni 
de un roşu strălucitor, cu stânci gălbui şi brune revărsându- 
se de la poale. Şi plaje de nisip auriu, unele împestriţate de 
pinguini îndesaţi, prea mici ca să se sperie de trecerea lor 
în văzduh. Nu erau pradă pentru dragoni. Spre asfinţit, în 
cea de-a doua zi de zbor, traversară laguna Knysna, 
adăpostită în spatele gurii sale înguste spre ocean, şi 
ajunseră seara târziu pe malurile râului Tsitsikamma, care 
îşi croia drum spre interior, pătrunzând adânc în canalul 
tivit cu verdeață. 

Dimineaţa, înainte să traverseze râul, legară de doi ţăruşi 
nişte imense pânze albe, în semn de pace, ca să nu fie 
consideraţi ca o provocare, şi le lăsară să atârne de-o parte 
şi de alta a aripilor lui Temeraire. Pătrunseră cu prudenţă în 
interiorul teritoriului Xhosa, până când ajunseră într-un 
luminiş, suficient de mare ca să le permită să-l aşeze pe 
Temeraire la o oarecare distanţă şi traversat de un pârâu 


îngust şi iute. Nu era un obstacol, dar probabil era un hotar 
suficient ca să ofere siguranţă cuiva aflat pe malul celălalt. 

Sperând să ademenească localnicii, Laurence adusese cu 
el, în afară de o grămăjoară, mică, dar substanţială, de 
guinee de aur, o mare varietate de obiecte care erau în 
mod obişnuit folosite în trocul local. Cele mai însemnate 
dintre ele erau câteva coliere mari din ghiocuri, înşirate pe 
fir de mătase. In unele părţi ale continentului, acestea erau 
folosite ca mijloc de plată şi sentimentul valorii era mai 
extins. Prin părţile locului, erau extrem de apreciate ca 
bijuterii. Pe Temeraire nu-l impresionau. Scoicile nu erau 
suficient de viu colorate, nici sclipitoare, nici irizate şi nu-i 
stârneau instinctul de coţofană. Examină cu mult mai mult 
interes şiragul de perle pe care Catherine îl donase pentru 
cauză. 

Echipajul etală întreaga colecţie pe o pătură mare, destul 
de aproape de marginea pârâului, ca să fie vizibilă pentru 
un observator de pe malul celălalt, sperând să stârnească o 
reacţie. Temeraire se cuibări la pământ, făcându-se cât 
putu el mai mic, şi cu toţii aşteptară. Făcuseră destul 
zgomot, fără doar şi poate, însă era o regiune vastă. 
Zburaseră două zile ca să ajungă la râu şi Laurence nu era 
deloc optimist. 

Dormiră în noaptea aceea pe mal, fără nicio reacţie, iara 
doua zi trecu şi ea fără evenimente, atâta doar că 
Temeraire se duse la vânătoare şi aduse patru antilope, pe 
care le prăjiră pe frigare pentru cină. Fără prea mult 
succes, căci Gong Su rămăsese la tabără, să-i hrănească pe 
ceilalţi dragoni care continuau să fie bolnavi, iar tânărul 
Allen, desemnat să învârtă frigarea, se luă cu altele şi uită, 
aşa că antilopele erau arse pe-o parte şi neapetisant de 
crude pe cealaltă. Gulerul lui Temeraire se pleoşti de 
dezamăgire şi Laurence constată cu tristeţe că devenea 
excesiv de pretenţios la mâncare, un obicei nefericit pentru 
un oştean. 

Cea de-a treia zi se scurse fierbinte şi deloc diferită de 
prima, iar oamenii se moleşiră treptat, fără să mai scoată o 
vorbă. Emily şi Dyer scriau fără entuziasm pe tăbliţele lor, 


iar Laurence se forţa să se ridice periodic şi să se plimbe 
încoace şi încolo, ca să nu adoarmă. Temeraire căscă imens 
şi îşi lăsă capul la pământ, să sforăie. La o oră după prânz, 
mâncară doar pâine cu unt şi puţin grog, dar nimeni nu voia 
mai mult pe căldură, nici măcar după cina catastrofală din 
seara precedentă. Soarele se lăsă greu convins să coboare 
la orizont: ziua creştea. 

— V-aţi instalat confortabil, doamnă? întrebă Laurence, 
aducându-i doamnei Erasmus încă o ceaşcă cu grog. 

li amenajaseră un mic pavilion din corturile de călătorie, 
ca să poată sta la umbră. Fetiţele fuseseră lăsate la castel, 
în grija unei servitoare. 

Doamna Erasmus înclină capul şi acceptă ceaşca, dând 
senzaţia, ca întotdeauna, că nu o prea interesează propriul 
confort. O calitate necesară, fără doar şi poate, pentru o 
nevastă de misionar, târâtă pe tot cuprinsul globului. 
Totuşi, părea nepoliticos s-o lase să se chinuie în arşiţa zilei 
doar pentru atâta. Nu se plângea, dar era greu de crezut că 
îi plăcuse să stea înghesuită la bordul unui dragon, oricât 
de bine îşi ascunsese spaima. Acum purta o rochie cu guler 
înalt şi mâneci lungi, din stofă închisă la culoare, iar soarele 
era aşa de violent încât trecea chiar şi prin pielea cortului. 

— Imi pare rău că am abuzat de dumneavoastră, spuse 
el. Dacă nu se întâmplă nimic mâine, cred că trebuie să 
considerăm încercarea noastră un eşec. 

— Mă voi ruga pentru un rezultat mai fericit, spuse ea 
scurt, cu glasu-i grav şi neclintit, ţinându-şi capul plecat. 

Ţânţarii cântau veseli în înserarea care se lăsa, însă nu 
se apropiau prea mult de Temeraire. Muştele erau mai 
puţin chibzuite. Siluetele copacilor se înceţoşau, la ora când 
Temeraire se trezi speriat şi spuse: 

— Laurence, vine cineva. Uite acolo. 

larba foşni pe malul opus. Un bărbat foarte subţire se ivi 
în penumbră, dincolo de pârâu: era cu capul descoperit şi 
purta doar o mică pătură înfăşurată neglijent în jurul 
trupului, atât cât să fie decent. Avea în mână un assegai 
lung, cu coada subţire şi vârful ca o lopată îngustă. lar 
peste umeri îi atârna o antilopă destul de costelivă. Nu 


traversă pârâul şi nu-şi dezlipi ochii de la Temeraire. Îşi 
înălţă puţin capul, să se uite la pătura cu lucruri de preţ, 
dar era evident că nu îndrăznea să se apropie. 

— Domnule reverend, poate că dacă m-ai însoţi, şopti 
Laurence şi porni, cu Ferris urmându-i cu încăpățânare, fără 
să fi fost chemat. 

Laurence se opri lângă pătură şi înălţă cel mai minuţios 
lucrat dintre coliere, o salbă din şase sau şapte şiruri de 
scoici aranjate alternativ, închise şi deschise la culoare, 
printre care erau intercalate mărgele de aur. 

Traversară pârâul. Apa era mică, nici nu le trecea peste 
marginea cizmelor. Laurence îşi atinse pe furiş patul 
pistolului, cu ochii la suliță. Aveau să fie vulnerabili, urcând 
pe mal. Dar vânătorul se retrase spre pădure, când ieşiră ei 
din apă, devenind aproape invizibil în lumina slabă, cu 
tufărişul în spate, şi ar fi putut oricând să se retragă în 
întunericul pădurii. Laurence bănuia că omul avea mai 
multe motive de teamă decât ei, singur în faţa grupului lor 
numeros, cu Temeraire în spate, pândind ca o pisică şi 
urmărind cu nelinişte scena. 

— Domnule, lăsaţi-mă pe mine, vă rog, spuse Ferris, pe 
un ton aşa de tânguitor încât Laurence îi cedă colierul. 

Străbătu prudent distanţa, cu colierul întins pe palme. 
Vânătorul şovăi, vizibil ispitit, şi întinse antilopa către ei, cu 
un aer uşor stânjenit, de parcă ar fi socotit că schimbul nu 
era prea cinstit. 

Ferris clătină din cap şi apoi încremeni: tufişurile din 
spatele vânătorului foşniseră. Insă era doar un băieţel, de 
şase-şapte ani, dând la o parte frunzele, ca să se uite la ei 
cu ochi mari şi curioşi. Vânătorul se întoarse şi-i spuse ceva 
pe un ton aspru, dar glasul i se frânse la jumătatea frazei, 
pierzându-şi din severitate. Vânătorul nu era deloc 
pipernicit, însă era şi el doar un copil, îşi dădu seama 
Laurence. Il despărţeau doar câţiva ani de băiatul care se 
ascundea. 

Băiatul cel mic dispăru instantaneu, crengile închizându- 
se deasupra capului său, iar cel mare se uită la Ferris cu o 
privire sfidătoare şi prudentă. Strângea sulița destul de tare 


ca încheieturile degetelor să-i fie alb-rozalii. 

— Spune-le, te rog, dacă poţi, că nu vrem să le facem 
niciun rău, îi şopti Laurence lui Erasmus. 

Nu stătu prea mult să se întrebe ce îi ademenise aici, 
asumându-şi un risc pe care poate alţii din clanul lui 
preferaseră să-l evite. Vânătorul era îngrozitor de slab, iar 
faţa băiatului mai mic nu avea nimic din înfăţişarea 
bucălată al copilăriei. 

Erasmus clătină aprobator din cap şi, apropiindu-se, 
încercă, fără succes, cele câteva cuvinte pe care le ştia în 
dialect. Recurgând la comunicarea mai simplistă, se bătu 
cu degetul în piept şi îşi rosti numele. Băiatul şi-l spuse pe- 
al lui, Demane. Acest schimb avu măcar darul de a-l face să 
se simtă ceva mai în largul lui: nu mai părea aşa de pregătit 
s-o ia la sănătoasa şi îi permise lui Ferris să se apropie mai 
mult, ca să-i arate mica mostră de ciupercă. 

Demane scoase un țipăt şi sări în spate scârbit, şi nu fără 
motiv: ţinută în sacul de piele, în căldura zilei, ciuperca nu 
devenise deloc mai parfumată. Insă băiatul râse de propria- 
i reacţie şi reveni. Dar, cu toate că arătară pe rând către 
ciupercă şi către colierul de scoici, Demane continua să 
aibă un aer perplex, însă întindea întruna mâna să atingă 
scoicile, cu o expresie jinduitoare, frecându-le între degetul 
mare şi arătător. 

— Presupun că nu poate pricepe că ar fi cineva dispus să 
facă troc cu ele, explică Ferris, nu foarte încet, ferindu-şi 
faţa cât putea. 

— Hannah, spuse Erasmus, speriindu-l pe Laurence: n-o 
observase pe doamna Erasmus, venită să li se alăture, cu 
poalele picurând de apă, peste picioarele-i goale. 

Demane se îndreptă puţin, luă mâna de pe scoici, de 
parcă ar fi fost prins asupra faptului de o profesoară, şi se 
retrase din faţa ei. Doamna Erasmus îi vorbi o vreme, cu 
glasul ei domol, articulând cuvintele răspicat. Luând 
ciuperca de la Ferris, o întinse, gesticulând poruncitor când 
Demane se strâmbă. După ce băiatul o luă cu grijă din 
mâna ei, ea îl apucă de încheietură şi îi arătă cum să i-o 
dea lui Ferris. Acesta întinse colierul în schimb, mimând 


transferul, şi băiatul pricepu în sfârşit. 

Un glăscior piţigăiat strigă din pădure. Demane îi 
răspunse, potolindu-l, apoi începu să-i vorbească volubil 
doamnei Erasmus, într-o limbă plină de plescăituri ciudate. 
Lui Laurence îi era greu să-şi imagineze cum putea cineva 
s-o articuleze, cu o asemenea viteză. Doamna Erasmus 
asculta, încruntându-se concentrată în timp ce încerca să-l 
urmărească. Băiatul luă ciuperca şi îngenunche, s-o vâre în 
pământ, lângă rădăcina unui copac, apoi mimă c-o smulge 
şi o aruncă jos. 

— Nu, nu! 

Ferris ţâşni tocmai la timp ca să salveze preţioasa mostră 
de sub călcâiul lui gol. 

Demane îi urmări comportamentul cu o expresie uluită. 

— Spune că  îmbolnăveşte vitele, explică doamna 
Erasmus. 

lar gestul lui era suficient de grăitor: ciuperca era 
considerată o pacoste şi era smulsă atunci când era găsită. 
Ceea ce putea explica raritatea ei. Nu era de mirare, 
localnicii fiind crescători de vite, însă Laurence era îngrozit 
şi se întreba unde ar putea să caute enormele cantităţi 
necesare pentru cauza lor, dacă practica, încetăţenită 
poate de generaţii, era să stârpească ceea ce pentru ei era 
doar o plantă dăunătoare. 

Doamna Erasmus continuă să-i vorbească băiatului, 
luând ciuperca şi mimând o mângâiere blândă, să-i arate că 
ei o preţuiau. 

— Căpitane, poţi cere echipajului să-mi aducă o oală? 
întrebă ea şi, după ce puse ciuperca înăuntru, începu să 
facă mişcări care arătau că amestecă. 

Demane se uită la Laurence şi la Ferris cu o expresie 
neîncrezătoare, apoi ridică expresiv din umeri şi arătă în 
sus, ducându-şi mâna de la un orizont la celălalt, într-un arc 
imens. 

— Mâine, traduse ea, iar băiatul arătă către locul unde se 
aflau. 

— Crede că ne poate aduce? întrebă Laurence încordat, 
însă doamna Erasmus nu era capabilă să traducă nici 


întrebarea, nici răspunsul, şi doar clătină din cap, după o 
clipă. 

— Ei, să nu ne pierdem speranţa. Spune-i, dacă poţi, că 
ne vom întoarce. 

Şi a doua zi, la aceeaşi oră din preajma amurgului, băieţii 
ieşiră din nou din pădure. Cel mic tropăia acum în urma lui 
Demane, gol puşcă, şi, împreună cu ei, un căţeluş lăţos, cu 
blana-i de metis bălţată cu pete galbene şi maro. 

Căţelul se postă pe mal şi începu să lătre subţire şi 
continuu la Temeraire, în timp ce băiatul cel mare încerca 
să-şi negocieze serviciile, peste gălăgie. 

Laurence se uită neîncrezător la ciupercă, dar Demane o 
luă din nou şi o ţinu la nasul căţelului, apoi, îngenunchind, îi 
acoperi ochii cu palmele. Băiatul cel mic fugi şi ascunse 
ciuperca adânc în iarbă şi veni înapoi. Atunci Demane 
slobozi câinele, cu un ordin răstit. Căţelul reîncepu imediat 
să latre nebuneşte la Temeraire, ignorându-i toate 
comenzile, până când, cu un aer extrem de stânjenit, 
Demane luă un băț şi lovi câinele peste fund, şuierând la el 
şi obligându-l să miroasă săculeţul de piele în care fusese 
ţinută ciuperca. În cele din urmă, câinele cedă şi se 
îndepărtă săltând, apoi se întoarse cu ciuperca în gură şi o 
lăsă la picioarele lui Laurence, dând din coadă cu 
entuziasm. 

Convins fiind, foarte probabil, că erau fie ţicniţi, fie măcar 
foarte bogaţi, Demane strâmba acum din nas la colierul de 
scoici, preferând să fie plătit în vite- evident, principala 
sursă de bogăţie printre cei din tribul Xhosa. Deschise 
negocierile la o duzină de capete. 

— Spune-i că-i dăm o vacă pentru o săptămână de 
servicii, spuse Laurence. Dacă ne conduce la o rezervă 
bună de ciuperci, vom lua în calcul continuarea afacerii. De 
nu, îi vom aduce pe amândoi înapoi aici, cu tot cu plata 
cuvenită. 

Demane înclină capul şi acceptă oferta diminuată, făcând 
o încercare tolerabilă de a manifesta o calmă gravitate. Dar 
ochii măriţi ai celuilalt băiat, pe nume Sipho, şi exaltarea cu 
care îl trăgea de mână pe Demane îl făcură pe Laurence să 


presupună că făcuse, chiar şi aşa, o afacere proastă, după 
standardele locale. 

Temeraire îşi umflă din nou gulerul, când cățelul fu dus, 
zbătându-se, spre el. 

— E foarte gălăgios, spuse el pe un ton dezaprobator, la 
care creatura lătră un răspuns la fel de nepoliticos, 
judecând după tonalitate, şi încercă să sară din braţele 
stăpânului şi să fugă. 

Demane nu era mai puţin neliniştit. Doamna Erasmus 
încercă să-l ademenească puţin mai aproape şi întinse 
mâna, mângâind laba din faţă a lui Temeraire, ca să-i arate 
că nu era niciun pericol: poate nu cea mai bună încurajare, 
căci îi atrase atenţia către ghearele impresionante ale 
dragonului. Demane îl împinse în spate pe Sipho, care era 
mai degrabă curios decât alarmat, ţinând cățelul, care se 
zbătea, cu cealaltă mână şi, clătinând vocal din cap, refuză 
să mai înainteze. 

Temeraire îşi înălţă capul. 

— Foarte interesant sunetul ăsta! spuse el şi repetă unul 
dintre cuvinte, imitând plescăitul cu mai mult succes decât 
oricare dintre ei, însă tot nu foarte corect. 

Sipho râse din spatele umărului lui Demane şi rosti 
cuvântul din nou. După câteva repetări, Temeraire declară: 

— O, am reuşit. 

Deşi plescăitul suna oarecum ciudat, de undeva mai 
adânc în gât decât îl produceau băieţii. Treptat, dialogul îi 
convinse pe cei doi să urce la bord. 

Laurence învățase de la Tharkay, în Orient, arta de a 
transporta animale la bordul unui dragon, amorţindu-le 
simţurile cu opiu înainte de îmbarcare, însă nu aveau cu ei 
niciun strop. Aşadar,  asumându-şi cu scepticism 
experimentul, urcară câinele la bord cu forţa şi îl legară. 
Animalul se zbătu şi se smuci în hamul improvizat, 
încercând de mai multe ori, fără succes, să sară de pe 
spinarea lui Temeraire, până când acesta se ridică în zbor. 
Apoi, după câteva schelălăieli agitate, se aşeză pe labele 
din spate, cu gura deschisă şi limba scoasă, dând puternic 
din coadă, de plăcere, mai încântat decât nefericitul lui 


stăpân, care se agăța speriat de ham, şi de Sipho, deşi erau 
amândoi bine fixaţi cu carabiniere. 

— Arătaţi ca un circ adevărat, spuse Berkley, cu un râs 
fornăit, pe care Laurence îl consideră nepotrivit, când 
aterizară în poiană şi puseră câinele jos. 

Animalul începu imediat să se agite pe terenurile de 
defilare, lătrând la dragoni. In ceea ce-i privea, aceştia fură 
interesaţi şi curioşi doar până câinele o muşcă pe prea 
iscoditoarea Dulcia de vârful moale al botului. Dulcia şuieră 
furioasă la el, iar câinele lătră şi fugi înapoi spre adăpostul 
nesigur al trupului lui Temeraire, care îşi cobori privirea 
iritat şi încercă, fără succes, să-l alunge împingându-l cu 
botul. 

— Ai grijă, te rog, de animal. N-am idee cum am putea 
obţine sau dresa altul, spuse Laurence, iar Temeraire îi 
permise până la urmă, bombănind, să se ghemuiască lângă 
el. 

Chenery ieşi şchiopătând să mănânce împreună cu ei pe 
terenurile de defilare, în seara aceea, ca s-o asigure pe 
Dulcia că face progrese, declarându-se prea obosit ca să 
mai stea în pat, aşa că avură parte de o cină veselă, cu 
optimism şi carne de vită, şi-şi trecură nestingheriţi sticla 
de la unul la altul. Poate prea nestingheriţi, căci, curând 
după ce trecură la ţigările de foi, Catherine spuse: 

— O, la naiba! 

Şi, ridicându-se, se duse la marginea luminişului, să 
vomite. Nu era prima oară când se simţea rău, în ultima 
vreme, dar de data aceasta criza era una entuziastă. Işi 
feriră politicoşi privirea şi, în scurt timp, Catherine li se 
alătură lângă foc, cu o expresie deprimată. Warren îi mai 
oferi puţin vin, dar ea scutură din cap şi doar îşi dăţi gura 
cu apă, scuipând pe jos. lar apoi, rotindu-şi privirea la toţi 
cei prezenţi, spuse apăsat: 

— Ei, bine, domnilor, regret că trebuie să fiu indiscretă, 
dar dacă o să-mi fie aşa de rău tot timpul, ar fi mai bine să 
aflaţi de pe-acum. Mă tem că am călcat în străchini... 
Aştept un copil. 

Laurence nu-şi dădu seama decât treptat că se holba la 


ea cu o expresie intolerabil de grosolană. Închise gura 
imediat şi rămase neclintit, rigid, luptându-se cu pornirea 
de a se uita la ceilalţi căpitani, dintre care cinci şedeau în 
jurul focului, şi de a-i studia în postura de candidaţi. 

Considera că Berkley şi Sutton, amândoi mai în vârstă 
decât el cu zece ani, erau mai degrabă ca nişte unchi 
pentru Catherine, decât orice altceva. Warren era şi el mai 
în vârstă şi îi fusese repartizat nervosului dragon Nitidus 
tocmai pentru firea sa echilibrată, fiind dificil să ţi-l poţi 
imagina în postura de amant, în actualele circumstanţe. 
Chenery era mai tânăr, un bărbat inteligent şi vesel, lipsit 
de orice simţ al decenţei, iar zâmbetele şi şarmul său 
nonşalant îl făceau mai chipeş decât meritau trăsăturile 
sale, având pieptul şi faţa cam subţiri, un nefericit ten 
gălbejit şi un păr ca o mătură. Ca personalitate, era cel mai 
plauzibil candidat, deşi Little, căpitanul lui Immortalis, de 
vârstă apropiată, era mai chipeş, în ciuda nasului uşor 
coroiat, cu ochii albaştri-verzui şi părul negru, ondulat, lăsat 
puţin mai lung, într-un stil boem, care se datora mai mult 
neglijenţei, după cum bănuia Laurence, decât cochetăriei, 
căci Little era mai degrabă cumpătat decât înclinat spre 
lux. 

Mai era, desigur, secundul lui Catherine, Hobbes, un 
tânăr pătimaş, doar cu un an mai tânăr decât ea, însă lui 
Laurence îi venea greu să creadă că ea s-ar încurca tocmai 
cu un subordonat, riscând să se confrunte cu ranchiuna şi 
neplăcerile pe care Laurence le ştiuse generate de practici 
similare, din păcate de o natură mai ilegală, la bordul unei 
nave. Nu, trebuie să fie unul dintre ei. Şi Laurence nu putea 
să nu observe, cu colţul ochiului, că Sutton şi Little, cel 
puţin, aveau expresii mai mult sau mai puţin surprinse şi că 
era privit cu acelaşi spirit speculativ pe care el însuşi nu 
fusese capabil să-l suprime, însă etalat mai deschis. 

Nefericit, Laurence era conştient că nu putea să 
obiecteze. Făcuse o imprudenţă similară, fără să se 
gândească măcar ce-ar trebui să spună ori să facă dacă el 
şi Jane ar fi fost luaţi prin surprindere în acelaşi mod. Nici 
nu-şi putea imagina reacţia tatălui său, chiar a mamei, puşi 


în faţa unei asemenea partide: o femeie cu câţiva ani mai 
mare decât el, cu un copil din flori, fără o familie, fără a mai 
pune la socoteală sacrificarea totală a respectabilităţii sale 
pentru datorie. Dar o căsătorie s-ar impune. Orice altceva 
ar însemna s-o insulte pe cea care merita din partea lui 
respectul datorat unei doamne şi unei tovarăşe de luptă 
deopotrivă, şi s-o expună, împreună cu copilul ei, 
oprobriului întregii societăţi. 

Aşadar, se hazardase el însuşi, de bunăvoie, într-o 
situaţie la fel de îngrozitoare, şi nu putea să se plângă dacă 
trebuia acum să îndure o parte din suferinţă în numele 
altcuiva. Fireşte, doar cel care se ştia vinovat putea să 
cunoască adevărul şi atâta vreme cât rămânea 
nemărturisit, Laurence şi ceilalţi căpitani nu puteau decât 
să îndure împreună curiozitatea lumii, oricât de neplăcută. 

— Ei, bine, al naibii ghinion, spuse Berkley, lăsând jos 
furculiţa. Al cui este? 

Harcourt răspunse cu nonşalanţă: 

— 0, al lui Tom. Căpitanul Riley, vreau să spun. 
Mulţumesc, Tooke, adăugă ea, ridicând mâna după cana de 
ceai pe care tânărul ei mesager i-o adusese, în timp ce 
Laurence roşi pentru ei toţi. 

Petrecu o noapte agitată, neputând să adoarmă, 
îndurând necontenitul lătrat ascuţit al căţelului, afară, iar în 
interior, toată confuzia pe care şi-o putea cineva imagina: 
dacă să vorbească sau nu cu Riley, şi pe ce motiv, Laurence 
chiar nu ştia. 

Simţea că are o anumită responsabilitate faţă de onoarea 
lui Catherine şi a copilului, iraţională, probabil, în condiţiile 
date, având în vedere că ea însăşi părea absolut lipsită de 
griji. Dar, deşi ea poate nu se sinchisea de opinia societăţii 
şi nu se simţea dezonorată, şi nici camarazii ei aviatori, 
Laurence era conştient că Riley nu putea să manifeste un 
dispreţ similar faţă de ochii lumii. Toată stânjeneala ciudată 
a lui Riley, spre sfârşitul călătoriei, indica acum o conştiinţă 
încărcată. Cu siguranţă, nu fusese de acord cu ideea 
femeilor ofiţeri, iar Laurence nu-şi imagina nicio clipă că 
opinia lui se schimbase în urma acestei relaţii. Riley doar 


profitase, când se ivise ocazia, şi înfăptuise, pe deplin 
conştient, ceea ce, din punctul lui de vedere, trebuia să 
însemne distrugerea onoarei unei femei- un act egoist, 
dacă nu pervers, care merita cel mai profund dispreţ. Dar 
Laurence n-avea nicio cădere să ia atitudine. Orice 
încercare n-ar fi făcut decât să transforme totul într-un 
imens scandal şi, ca aviator, îi era interzis să se implice în 
răfuieli personale, indiferent de situaţie. 

Ca lucrurile să fie şi mai complicate, avea un cu totul alt 
motiv să vorbească, şi anume să-l informeze pe Riley de 
existenţa copilului, despre care ar putea să nu ştie nimic. 
Jane Roland, cel puţin, nu se sinchisea de faptul că Emily 
era un copil nelegitim. Cu bună ştiinţă, nici măcar nu-l mai 
văzuse pe tată, de la momentul concepţiei, nici nu părea să 
considere că ar avea cea mai vagă legătură cu copilul. Era 
evident că această totală lipsă de sensibilitate o manifesta 
şi Catherine. Laurence nu meditase prea mult la această 
cruzime pragmatică. Dar acum se punea în locul lui Riley şi 
simţea că acesta merita toate dificultăţile situaţiei şi, 
deopotrivă, şansa de a se ridica să le înfrunte. 

Laurence se sculă indecis şi obosit şi, fără prea mult 
entuziasm, se alătură primei lor încercări de a scoate 
câinele la plimbare. Văzând pregătirile, potaia nu aşteptă 
să fie dusă la bord, ci sări pe spatele lui Temeraire, 
aşezându-se la loc de cinste, la baza gâtului, acolo unde 
stătea de obicei Laurence, şi începu să latre poruncitor, 
zorindu-i pe ceilalţi. 

— Nu poate să meargă cu Nitidus? întrebă Temeraire, 
nemulţumit, întinzându-şi gâtul, ca să-l pună la respect cu 
un şuierat. 

Obişnuinţa generase deja sfidare. Câinele dădu doar din 
coadă, în semn de răspuns. 

— Nu, nu, nu-l vreau, protestă Nitidus, învelindu-se cu 
aripile, ca să opună rezistenţă. Tu eşti mai mare, tu nici nu-l 
simţi. 

Temeraire îşi pleoşti gulerul şi mormăi. 

Traversară din nou munţii şi se opriră imediat după 
creasta principală, unde se sfârşeau aşezările, pe o coamă 


aproape pustiită recent de o alunecare de teren, care le 
oferea dragonilor şansa de a ateriza în inima lăstărişului. 
Nitidus reuşi să se strecoare într-un spaţiu liber rămas între 
copaci, unde căzuse o stâncă mai mare, dar Temeraire fu 
obligat să-şi facă un loc de aterizare călcând în picioare 
tufişurile mai mici, dar mai încăpăţânate care invadaseră 
spaţiul. Spinii de acacia erau lungi şi suficient de subţiri ca 
să pătrundă între solzi şi să înţepe carnea de dedesubt, aşa 
că Temeraire săltă când într-o parte, când în alta, de mai 
multe ori, înainte să găsească un teren sigur unde să-şi lase 
pasagerii să coboare de pe spinarea lui, ca să-şi defrişeze şi 
ei un loc şi să ridice iarăşi corturile. 

Câinele fu o adevărată pacoste în timp ce îşi aşezau 
tabăra, apucându-se să facă giumbuşlucuri şi să sperie 
fazanii cu pene brune şi albe, care fugeau de el oropsiţi, 
clătinându-şi capetele. Până când, dintr-odată, nu mai 
scoase niciun sunet şi trupul lui suplu şi sprinten încremeni 
de emoție. Locotenentul Riggs îşi ridică puşca în dreptul 
urechii şi îngheţară cu toţii, amintindu-şi de rinoceri. Dar, în 
clipa următoare, o ceată de babuini îşi făcu apariţia dintre 
frunze. Cel mai mare, un maimuţoi sur cu o faţă prelungă şi 
acră şi un dos stacojiu profilându-se de sub blană, imposibil 
de ignorat, se aşeză pe labele din spate şi le aruncă o 
privire pizmaşă. Apoi grupul se îndepărta agale, cei mai 
mici agăţându-se de blana mamelor lor şi întorcând capul 
să se holbeze curioşi, în timp ce erau târâţi de acolo. 

Copaci mari erau puţini. Desişul era format mai mult din 
omniprezenta iarbă galbenă, mai înaltă decât un stat de 
om, care umplea fiecare locşor pe care îl ceda spinişul 
verde. Deasupra, arborii subţiri înălţau mici pâlcuri de 
crengi, ca nişte norişori, care nu îi fereau de soare. Aerul 
era încărcat şi fierbinte şi plin de praf, fărâme de iarbă şi 
frunze uscate, iar în tufişuri ciripeau, vorbind între ele, 
cârduri de păsărele. Câinele îi conduse pe o cărare răzleaţă, 
fără ţintă, prin tufărişul sălbatic, strecurându-se mai uşor 
decât ei prin vegetaţia încâlcită şi printre crengile uscate. 

Demane îşi îmboldea uneori câinele, cu mustrări şi 
strigăte, dar în cea mai mare parte îl lăsa să conducă. El şi 


fratele lui îl urmau îndeaproape, înaintând mai repede 
decât reuşeau ceilalţi şi dispărând în faţă, din când în când. 
Glasurile lor tinere şi cristaline se auzeau uneori strigând cu 
nerăbdare, să-i îndrume şi, în sfârşit, în toiul amiezii, 
Laurence ieşi împleticindu-se din pădure şi îi ajunse din 
urmă, unde îl văzu pe Sipho ţinând în mână cu mândrie una 
dintre ciuperci, pentru ca ei s-o examineze. 

— Mult mai bine, dar în ritmul ăsta ne va trebui o 
săptămână să adunăm destule numai pentru restul 
formaţiei, spuse Warren în seara aceea, întinzându-i lui 
Laurence un pahar cu vin de porto, în faţa micului său cort, 
cu o buturugă bătrână şi o piatră netedă slujindu-le drept 
loc de odihnă. 

Câinele mai găsise încă trei ciuperci în drumul de 
întoarcere spre tabără, toate mici, pe care ei nu le-ar fi 
observat. Desigur, le culeseră bucuroşi, dar nu aveau să 
facă prea multă fiertură sau licoare. _ 

— Da, în sfârşit, spuse obosit Laurence. Il dureau 
picioarele, căci nu erau obişnuite să fie astfel puse la 
treabă. 

Le întinse cu un efort către căldura micului foc de 
surcele, care fumega din pricina lemnului verde, însă avea 
un plăcut efect hipnotic. 

Temeraire şi Nitidus îşi petrecuseră cu folos timpul de 
odihnă, amenajând tabăra. Tasaseră pământul de pe 
versant şi smulseseră din rădăcini nişte copaci şi nişte tufe, 
ca să elibereze mai mult teren. Temeraire se răzbunase pe 
ţepoasa acacia, azvârlind-o departe, în josul povârnişului, 
unde putea fi acum văzută, agăţată caraghios între doi 
copaci, cu un bulgăre mare de pământ în jurul rădăcinilor, 
în aer. Aduseseră, de asemenea, două antilope pentru cina 
grupului - sau aşa intenţionaseră -, însă orele se scurseseră 
şi, neavând ceva mai bun de făcut, mâncară, până la urmă, 
aproape tot vânatul şi fură găsiţi lingându-se pe degete şi 
cu mâna goală la sfârşitul zilei. 

— mi pare rău, dar aţi stat aşa de mult, se scuză 
Temeraire. 

Din fericire, Demane le arătă cum să prindă fazani, din 


care erau cu duiumul în zonă, atrăgându-i către un 
colaborator care aştepta cu o plasă. Perpeliţi repede la 
frigare şi mâncaţi cu posmagi, fazanii fură o cină destul de 
savuroasă. Carnea nu era gumoasă, păsările hrănindu-se, 
evident, doar cu seminţe de iarbă din partea locului şi cu 
fructe de pădure. 

Acum dragonii se cuibăriseră la marginea taberei- o 
pavăză suficientă împotriva oricăror pericole ale nopţii. 
Echipajele se pregătiseră de culcare pe paturi făcute din 
crengi şi mormane de haine folosite pe post de perne, ori 
jucau zaruri şi cărţi în colţuri îndepărtate, murmurându-şi 
rămăşagurile şi scoțând câte un strigăt de victorie ori 
disperare. Băieţii, care mâncaseră ca nişte lupi şi parcă 
deja se mai împliniseră, se întinseseră pe jos, la picioarele 
doamnei Erasmus. Ea îi convinsese să îmbrace nişte 
pantaloni largi, cusuţi de fetele de la misiune. Soţul ei etala 
metodic pe pământ, unul câte unul, cartonaşe cu imagini 
înfăţişând obiecte pe care băieţii trebuiau să le numească 
în limba lor şi îi recompensa cu bomboane, în timp ce ea 
nota răspunsurile în jurnalul ei. 

Warren aţâţă leneş focul cu o creangă lungă, iar 
Laurence avu în sfârşit sentimentul că erau aproape destul 
de singuri ca discreţia să fie asigurată- că ar putea vorbi, 
oricât de stânjenit. 

— Nu, n-am ştiut despre copil, spuse Warren, fără să se 
simtă nicidecum jenat de întrebare, doar posomorât. Urâtă 
treabă. Doamne fereşte să păţească ceva aici. Singura fată 
pe care o avem este micul tău mesager, Emily, şi nu e 
nicidecum pregătită să devină căpitan, chiar dacă Lily ar 
accepta-o. Şi pe cine am găsi pe viitor pentru Excidium, în 
acest caz, tare aş vrea să ştiu. Amiralul nu poate să se- 
apuce să mai facă un copil, când Bonaparte pândeşte 
dincolo de Canal, gata să arunce mănuşa în orice clipă. 
Sper că v-aţi luat mijloace de precauţie, nu-i aşa? Dar sunt 
sigur că Roland ştie ce face, adăugă Warren, fără să 
aştepte un răspuns - din fericire pentru Laurence, căruia nu 
i se pusese în viaţa lui o întrebare la care să vrea mai puţin 
să răspundă. Cu atât mai mult cu cât îi revelase, brusc şi 


înspăimântător, anumite obiceiuri ciudate ale lui Jane, pe 
care nu se gândise niciodată să le analizeze, şi faptul că îşi 
consulta periodic calendarul. O, te rog, nu mi-o lua în nume 
de rău, adăugă Warren, interpretând greşit privirea fixă a 
lui Laurence. Nu vreau să fiu cicălitor. Se mai întâmplă, şi 
Harcourt are toate scuzele să-şi piardă capul. Ultimele luni 
au fost destul de grele pentru noi. Dar ce naiba o să se 
aleagă de ea? Cu o jumătate de soldă te poţi descurca, dar 
banii nu pot cumpăra onoarea unei femei. De-asta te-am 
întrebat adineauri despre individ. Mă gândeam că, dacă Lily 
ar muri, ar putea să se căsătorească. 

— Catherine n-are familie? întrebă Laurence. 

— Nu, nimeni de care să vorbim. E fiica bătrânului Jack 
Harcourt- a fost locotenent pe Fluitare. A murit când 
Catherine avea doi ani, mare păcat. Dar cel puţin ştia deja 
că fiica lui a fost selectată pentru Lily, spuse Warren. Mama 
ei era o fată din Plymouth, de lângă adăpostul de acolo. A 
murit de febră pe când Catherine abia umbla de-a buşilea, 
fără ca nicio rudă s-o ia în îngrijire. Aşa a ajuns în aviaţie. 

— Atunci, în condiţiile actuale... ştiu că pare că-mi bag 
nasul unde nu-mi fierbe oala, dar, dacă nu are pe nimeni, n- 
ar trebui să vorbim cu el? Despre copil, vreau să zic, 
adăugă el stânjenit. 

— Păi, ce să facă el? întrebă Warren. Dacă-i fată, Doamne 
ajută, aviația o va primi cu braţele deschise. lar dacă e 
băiat, ar putea să meargă pe mare, presupun, dar pentru 
ce? Ar avea de suferit acolo, ca bastard, pe când în aviaţie 
fiul unui căpitan are toate şansele să primească un dragon, 
dacă se descurcă bine. 

— Dar asta voiam să spun, uimit să constate că a fost 
atât de greşit înţeles. Copilul nu trebuie să fie nelegitim, nu 
există niciun motiv. Ar putea foarte uşor să se căsătorească 
imediat. 

— O, o! făcu Warren, uimit, nedumerit. Păi, Laurence, nu. 
N-are niciun rost, îţi dai şi tu seama. Dacă ar fi rămas fără 
dragon, ar fi fost o soluţie. Dar, slavă Domnului, nu mai 
trebuie să ne gândim la aşa ceva, spuse Warren, făcând 
vesel semn cu bărbia spre cutia închisă ermetic în care se 


aflau roadele muncii lor din ziua aceea şi care urma să fie 
dusă la Capetown dis-de-dimineaţă: Lily era, cu siguranţă, 
următoarea pe listă. Bună nevastă i-ar mai fi, cu ordine de 
urmat şi un dragon de îngrijit. Indrăznesc să spun că s-ar 
vedea o dată la şase ani- el la un capăt al lumii şi ea la 
celălalt. Ha! 

Laurence era nemulţumit să descopere că sentimentele 
lui erau luate în derâdere, dar şi mai mult din pricina 
neplăcutei senzaţii că trebuia să existe o cauză raţională 
pentru un astfel de răspuns. Şi fu nevoit să se ducă la 
culcare fără să fi luat încă o decizie. 


— Domnule Keynes! strigă Catherine, peste zgomotul de 
glasuri, poate că eşti bun să ne explici ce variantă preferi la 
sugestia domnului Dorset. 

Odată cu experienţa, eficienţa lor crescu puţin şi Nitidus 
le cărase zilnic recolta la Capetown. Aşa că, la întoarcere, 
după o săptămână istovitoare şi prăfoasă, o găsiră pe Lily 
sub tratament, pe Messoria şi Immortalis la fel, şi tot le mai 
rămăsese o grămăjoară de ciuperci putrede. Dintre 
acestea, două fuseseră puse la păstrare în ulei, două în 
alcool de vin, două le înveliseră doar în hârtie şi pânză 
uleiată, iar cele mai multe fuseseră aranjate în cutii, 
împreună cu reţeta pentru leac. Aveau să fie trimise în 
Anglia, cu Fiona, care aşteptase până acum raportul lor. 
Urma să plece la primul reflux. 

Dar niciun sentiment de triumf nu-i însoţi la cina de 
întoarcere, doar o satisfacţie înăbuşită. În cel mai bun caz, 
rezultatele întregii lor căutări aveau să ajungă pentru cel 
mult trei dragoni. Şase, dacă medicii din Dover îşi asumau 
riscul să înjumătăţească doza sau s-o folosească pentru 
dragoni mai mici, şi asta numai dacă toate cele trei metode 
reuşeau să păstreze calităţile ciupercilor, care vor fi fost 
acelea. Dorset ar fi vrut să şi usuce câteva, dar nu erau 


destule pentru un asemenea experiment. 

— Ei, mai bine n-o să ne descurcăm, dacă nu angajăm o 
armată de oameni şi câini de vânătoare. Şi unde să-i găsim, 
ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai spune, zise Warren, 
ţinând sticla într-o mână, în timp ce îşi golea paharul cu 
cealaltă, ca să-l poată umple la loc imediat. Nemachaen e 
un animăluţ isteţ, adăugă el, referindu-se la câine, care 
primise acest nume pompos după leul despre care 
întâmplător tinerii aviatori tocmai citiseră, studiind clasicii. 
Dar nu putem străbate mai mult din pădurea aia 
blestemată într-o zi decât ca să găsim o ciupercă sau două, 
când noi avem nevoie de zeci. 

— Ne trebuie mai mulţi căutători, spuse Laurence, dar 
erau mai degrabă în pericol să-i piardă şi pe cei pe care-i 
aveau. 

Cum săptămâna pentru care se învoiseră trecuse, 
Demane dădea semne că voia ca el şi Sipho să fie duşi 
înapoi în satul lor, cu tot cu recompensă. Laurence, apăsat 
de multe mustrări de conştiinţă, refuzase să priceapă 
imediat semnele şi îi dusese, în schimb, să vadă ţarcul de 
lângă castel unde puseseră vaca deoparte: o vacă mare de 
lapte, liniştită, cu viţelul ei de şase luni păscând iarbă 
alături. Băiatul se aplecă şi se strecură printre scândurile 
gardului, să-i atingă trupul mare şi maroniu, cu o încântare 
prudentă, aproape temătoare. Se uită la vacă şi apoi la 
Laurence, cu o expresie întrebătoare. Laurence făcu semn 
cu capul, să-i spună că i-o vor da şi pe cealaltă. Demane 
ieşi din ţarc, fără să mai protesteze în faţa acestui soi de 
mită, iar Laurence se îndepărtă, cu sentimentul că se 
comportase ca un nemernic disperat. Spera din tot sufletul 
că băieţii nu aveau o familie care să-şi facă griji pentru ei. 
Avea impresia că erau orfani sau cel puţin neglijaţi. 

—Prea încet, spuse Dorset, foarte ferm, în ciuda 
pâlbâielii sale. Mult prea încet. Atâta căutare... n-o să 
facem decât să contribuim la distrugerea lor. Ciupercile 
sunt ţinta eradicării sistematice, nu putem spera să mai 
găsim prea multe. Cine ştie de când, cine ştie de câţi ani o 
tot smulg fermierii. Trebuie să mergem mai departe, mult 


mai departe, unde sunt şanse să mai crească în cantităţi 
mari. 

— Pure speculaţii, se răsti Keynes, pe baza cărora 
recomanzi să ne aruncăm cu capul înainte. Ce distanţă te- 
ar mulţumi? Îndrăznesc să spun că întregul continent a fost 
folosit pentru creşterea animalelor, la un moment sau altul. 
Să pun în primejdie formaţia, dragonii abia vindecaţi, ca să 
pătrundem adânc în sălbăticie pe baza unei asemenea 
speranţe? Culmea nebuniei... 

Cearta se înteţi, se aprinse, cuprinse toată masa. 
Bâlbâitul lui Dorset se accentuă încât abia se mai făcea 
înţeles, iar Gaiters şi Waley, medicii lui Maximus şi Lily, se 
uniră cu Keynes împotriva lui, până când Catherine îi 
reduse pe toţi la tăcere, ridicându-se în picioare şi 
exprimându-şi pretenţiile, cu mâinile sprijinite pe masă: 

— Vă înţeleg îngrijorarea, adăugă ea, mai potolită, dar n- 
am venit aici să găsim un leac doar pentru noi. Aţi auzit 
ultimele veşti: încă nouă morţi din martie, la care s-au mai 
adăugat şi alţii până acum, când nu ne-am putea lipsi de 
niciunul. Îl fixă cu privirea pe Keynes: Există vreo speranţă? 

Acesta tăcea nemulţumit şi recunoscu, plecându-şi ochii 
îmbufnat, că existau mai multe şanse pentru o recoltă mai 
bună undeva departe. Catherine clătină din cap şi spuse: 

— Atunci ne vom asuma riscul şi bucuraţi-vă că dragonii 
noştri sunt sănătoşi s-o facă. 

Totuşi, nu se punea încă problema să-l trimită pe 
Maximus, care abia de curând începuse să încerce să 
zboare- cu bătăi agitate din aripi, stârnind praful cu 
picioarele şi sfârşind adesea doar prin a se prăbuşi istovit. 
Nu se descurca prea bine cu saltul de lansare, fără de care 
nu se putea ridica în aer, chiar dacă odată ajuns acolo 
putea să se menţină o vreme. Keynes clătină din cap şi îi 
pipăi burta. 

—Te  îngraşi inegal. Îți faci exerciţiile? întrebă el. 
Maximus protestă, susţinând că şi le face. Ei, bine, dacă nu 
te putem face să zbori, continuă Keynes, trebuie să-ţi găsim 
loc să te plimbi. 

Şi astfel, Maximus primi sarcina să facă un tur al oraşului, 


înainte şi înapoi, de mai multe ori pe zi. Era singurul spaţiu 
liber suficient de mare pentru el, întrucât nu putea să urce 
prea mult coama muntelui fără să-l distrugă, provocând 
mici avalanşe. 

Nimeni nu era prea încântat de această soluţie: era 
ridicol să vezi un dragon de mărimea unei fregate 
plimbându-se ca un căţeluş scos la aer, iar Maximus se 
plânse de pământul tare şi de pietricelele care îi intrau între 
gheare. 

— Nu le simt de la început, spus el nefericit, în timp ce 
mesagerii lui Berkley se chinuiau cu cleşti şi cuțite să le 
scoată de sub pielea tare, bătătorită, de la baza ghearelor. 
Nu le simt până nu intră destul de adânc şi apoi nici nu pot 
spune cât mă deranjează. 

— De ce nu înoţi, mai bine? sugeră Temeraire. Apa e 
foarte plăcută aici şi ai toate şansele să prinzi o balenă- 
idee care îl înveseli simţitor pe Maximus, dar îi înfurie pe 
pescari, mai cu seamă pe proprietarii ambarcaţiunilor mai 
mari, care veniră să protesteze în grup. 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjăm, le spuse Berkley. 
Aţi putea veni cu mine să-i spuneţi personal că nu vă place. 

Maximus îşi continuă ieşirile în pace şi putea fi văzut 
zilnic  bălăcindu-se în preajma portului. Din păcate, 
balenele, delfinii şi focile, mult prea isteţe, se ţinură la 
distanţă, spre dezamăgirea lui: nu-i prea plăceau tonul ori 
rechinii. Aceştia din urmă se loveau uneori de picioarele lui, 
agitându-se, atraşi probabil de urmele de sânge sau de 
carne de la ultima lui masă. O dată, Maximus aduse la mal 
un rechin, să-l arate: un monstru de şase metri, cântărind 
aproape două tone, cu faţa furioasă şi botoasă, plină de 
dinţi. Ridicase rechinul direct din apă şi, când îl lăsă jos în 
faţa lor, pe terenurile de defilare, începu brusc să se zbată, 
doborându-i pe Dyer, doi mesageri şi unul dintre marinari, 
până când Dulcia reuşi să-l imobilizeze la pământ, cu labele 
din faţă. 

Messoria şi Immortalis, dragoni mai vârstnici amândoi, 
erau foarte fericiţi să se întindă şi să doarmă la soare pe 
terenurile de defilare după scurtele lor zboruri zilnice de 


antrenament. Dar Lily, care nu mai tuşea, începu în scurt 
timp să manifeste aceeaşi agitaţie care o copleşise pe 
Dulcia, insistând să facă mişcare. Dar dacă era să zboare 
undeva, trebuia să meargă departe, unde, în cazul în care 
se mai întâmpla să strănute sau să tuşească, nu stropea pe 
nimeni de la sol. 

Keynes, ignorând încercările majorităţii ofiţerilor de a-i 
face semne pe ascuns, o examină şi declară că era perfect 
capabilă să zboare. 

— Ar face mai bine să zboare, aş spune. Această agitaţie 
este nefirească şi trebuie să-şi descarci energia. 

— Poate, replică Laurence, dând glas reticenţei pe care 
toţi căpitanii o împărtăşeau în taină şi începură să propună 
în cor zboruri peste ocean, de-a lungul pitoreştii şi liniştitei 
linii a coastei şi înapoi. Exerciţii uşoare. 

— Sper, spuse Catherine, cu un val de roşeaţă urcându-i 
până la frunte. Sper că nimeni n-o să se agite. Urăsc enorm 
agitația. 

Şi insistă să se alăture grupului, împreună cu Dulcia şi 
Chenery, care se declarară şi ei în stare perfectă, deşi 
Dulcia nu accepta decât dacă era înfofolită la bord într-o 
mantie grea, cu o cărămidă caldă la picioare. 

— În definitiv, nu strică să fim mai mulţi. Putem să facem 
mai multe echipe şi să acoperim o suprafaţă mai mare. N- 
avem prea multă nevoie de câine, dacă ideea e să căutăm 
zone mai mari cu ciuperci, spuse Chenery. E numai bine să 
avem mai mulţi dragoni prin preajmă, în caz că vreunul 
dintre noi dă nas în nas cu o ceată de dragoni sălbatici. lar 
localnicii voştri ne pot păzi de animale. 

Laurence apelă la Erasmus şi la soţia lui pentru sprijinul 
lor convingător şi îi dădu cu forţa lui Demane colierul de 
scoici, în deschiderea discuţiei, ca o mită anticipată. Insă 
acesta protestă vehement, pe un ton piţigăiat, iar doamna 
Erasmus traduse: 

— Nu vrea să meargă aşa de departe, căpitane. Spune că 
regiunea aparţine dragonilor, care vor veni să ne mănânce. 

— Spune-i că dragonii sălbatici n-au niciun motiv să fie 
furioşi pe noi. Nu vom sta decât foarte puţin, să mai luăm 


nişte ciuperci. lar dragonii noştri ne vor apăra, la nevoie, 
zise Laurence, făcând semn cu mâna la priveliştea 
frumoasă pe care o ofereau acum dragonii. 

De când se înzdrăveniseră, până şi cei mai bătrâni 
dragoni, care nu-şi însuşiseră obiceiul de a se îmbăia, 
fuseseră dezbrăcaţi de harnaşamente şi frecaţi în apa caldă 
a oceanului, de le străluceau solzii, iar toată pielea 
hamurilor fusese reparată şi lustruită, până când strălucea 
şi ea, moale şi suplă, cu cataramele scânteind în soare. 

Terenurile de defilare fuseseră arate, iar gropile de 
murdărie, umplute. Acum nu mai aveau de-a face decât cu 
câte un acces izolat de tuse. Totul, gata să primească un 
amiral în inspecţie, mai puţin oasele de la vreo două capre 
pe care Dulcia şi Nitidus le molfăiau acum meditativi. 

Maximus era singurul care păstra un aer fragil, dar el se 
legăna pe valuri, ceva mai departe, cu sacii de aer plutind 
deasupra apei şi nuanțele de portocaliu şi de roşu, întru 
câtva decolorate, ale pielii, înviorate acum de asfinţitul care 
se revărsa peste valurile largi ale oceanului. 

Ceilalţi dragoni aveau ochi strălucitori şi trupuri de felină, 
după ce slăbiseră pe perioada bolii. Apetitul lor redeşteptat 
era sălbatic. 

— Şi iată un alt motiv să mergem cu toţii, zise Chenery, 
când, în cele din urmă, Demane fu convins să cedeze cu 
jumătate de gură sau, cel puţin, obosi să încerce să-şi 
transmită obiecțiile prin tălmaci. Grey e un om de treabă şi 
n-a protestat încă pe faţă, dar sătenii fac mare tărăboi, 
continuă Chenery. Nu-i deranjează doar că au dragonii prin 
preajmă, dar le mâncăm toate proviziile. Vânatul abia se 
mai găseşte, cât despre cirezi, nimeni nu-şi mai permite 
acum să mănânce carne de vită şi preţurile nu fac decât să 
crească. Mai bine am pleca în sălbăticie şi ne-am purta 
singuri de grijă, fără să mai deranjăm pe nimeni. 

Până la urmă, s-a stabilit: Maximus avea să rămână, să-şi 
continue recuperarea, împreună cu Messoria şi Immortalis, 
să doarmă, dar şi să vâneze în locul lui. Temeraire şi Lily 
urmau să plece, până unde vor putea ajunge într-o zi de 
zbor susţinut, iar micii Nitidus şi Dulcia aveau să transporte 


înapoi ceea ce găseau, poate din două în două zile, şi să 
aducă mesaje. Fură încărcaţi şi plecară la primele raze de 
soare, în obişnuita harababură a aviatorilor. In port, Fiona 
se înălța şi cobora în ritmul valurilor, în timp ce pe puntea 
ei era mare agitaţie în pregătirea zilei de mâine. A//legiance 
plutea mai departe în larg. Garda avea să se schimbe în 
orice clipă, dar deocamdată era linişte la bordul ei. Riley nu 
venise pe țărm. Laurence nu-i scrisese. Işi întoarse faţa de 
la corabie către munţi, alungându-şi problema din minte, cu 
o vagă senzaţie că o lăsa în voia sorții: până veneau înapoi 
cu ciupercile, în orice cantitate, nu va mai fi nevoie să 
vorbească. Vor fi nevoiţi să se întoarcă acasă cu A/legiance 
şi secretul nu putea fi ascuns la nesfârşit. Se întreba dacă 
nu cumva Catherine arăta într-adevăr ceva mai dolofană. 

Lily stabili un ritm bun, alert. Aerul năvălea peste spatele 
lui Temeraire, în timp ce Golful Table se îndepărta cu viteză 
în urma lor. Cu excepţia câtorva pâlcuri de nori agăţate de 
versanţi, cerul era senin, fără vânt, bun pentru zbor, şi era 
o extraordinară uşurare să zboare din nou împreună: Lily, în 
vârful formaţiei, cu Temeraire în coadă şi Nitidus şi Dulcia 
pe flancuri, astfel că umbrele lor trasau conturul unui 
diamant deasupra viilor ce se întindeau dedesubt în linii 
punctate, roşii şi brune, trecute de prima lor splendoare 
autumnală. 

După treizeci de mile de zbor la nord-vest de golf, 
ajunseră dincolo de zăcămintele gri de granit de la Paarl, 
ultima aşezare omenească în direcţia aceea. Nu se opriră, 
ci îşi continuară drumul în munţii din ce în ce mai înalţi. În 
zborul lor şerpuit prin trecători zăriră câteva ferme izolate 
şi cutezătoare, lipite de faldurile versanților, câmpurile 
îngălbenind, casele aproape imposibil de văzut fără lunetă, 
îngropate printre pâlcuri de pomi şi cu acoperişurile 
camuflate cu vopsea maro şi verde. 

După orele amiezii, ajungând într-o altă vale între liniile 
muntelui, se opriră să bea apă şi să discute ce vor face în 
continuare. Nu mai văzuseră un câmp cultivat cam de-o 
jumătate de oră. 

— Haideţi să mai zburăm o oră sau două şi să ne oprim în 


primul loc unde am putea găsi ceva, spuse Harcourt. 
Câinele n-are nicio şansă să le simtă din aer? Au un miros 
foarte puternic. 

— Cel mai bine dresat câine de vânătoare nu poate lua 
urma unei vulpi de pe cal, cu atât mai puţin din aer, 
răspunse Laurence, dar la scurt timp după ce porniră iarăşi 
în zbor, cățelul începu să latre furios, zbătându-se în cel 
mai imprudent mod ca să se elibereze. 

Fellowes preluase treptat grija câinelui, nemulţumit de 
disciplina haotică a lui Demane. Tatăl său fusese îngrijitor 
de câini de vânătoare în Scoţia. Fellowes îi dădea micului 
animal o bucăţică de carne proaspătă de fiecare dată când 
descoperea o ciupercă. Ajunsese să alerge înnebunit după 
orice urmă de miros, cu cel mai mare entuziasm. 

Temeraire nici nu apucă să aterizeze, că animalul se 
smulse din chingi, alunecă de pe spinarea lui şi dispăru 
printre ierburile înalte, într-un loc unde versantul se înălța 
abrupt. Ajunseseră într-o vale largă, foarte caldă, adunată 
într-un bazin al munţilor şi încă foarte verde în ciuda 
toamnei înaintate: pomi fructiferi pretutindeni, în şiruri 
ciudat de simetrice. 

—O, simt şi eu mirosul, declară Temeraire pe 
neaşteptate, iar când Laurence alunecă de pe umărul lui, 
înţelese frenezia câinelui: mirosul era pronunţat, plutind ca 
o miasmă în aer. 

— Domnule! strigă Ferris. 

Câinele nu se mai vedea, însă lătratul lui ajungea până la 
ei, cu un ecou răsunător, şi Ferris se aplecă peste marginea 
povârnişului. Laurence veni lângă el şi văzu, pe jumătate 
ascunsă de desişuri, o deschizătură, o fisură în stânca de 
pământ şi calcar. Câinele amuţi. In clipa următoare, se 
căţără afară din groapă şi se întoarse la ei, aducând în gură 
o enormă, absurd de enormă, ciupercă, atât de mare încât 
jumătate din pălărie se târa pe pământ între picioarele 
animalului, făcându-l să se împleticească. 

Aruncă jos ciuperca, dând din coadă. Deschizătura era 
înaltă de aproape cinci picioare şi o pantă domoală ducea 
în jos. Duhoarea era cumplită. Laurence dădu la o parte 


ghemul de lujere şi muşchi care atârna deasupra fisurii, ca 
o perdea, şi cobori, cu ochii lăcrimând de la fumul torţei pe 
care Ferris o improvizase din cârpe şi o creangă de copac. 
Trebuia să fie încă o deschidere pe undeva, la capătul 
cavernei: curentul trăgea ca un horn. Ferris se uită la 
Laurence cu o expresie pe jumătate uluită, pe jumătate 
veselă şi, când ochii i se obişnuiră cu întunericul, Laurence 
desluşi o ciudată structură moviloasă pe fundul grotei şi 
îngenunche s-o atingă: era un covor, un covor de ciuperci. 

— N-avem nicio clipă de pierdut, spuse Laurence. Dacă 
vă grăbiţi, poate ajungem înapoi înainte ca Fiona să plece. 
Dacă a plecat, trebuie să mergeţi şi s-o chemaţi înapoi- nu 
poate fi departe. Nu cred să fi trecut de Golful Paternoster. 

Toate echipajele munceau cu sufletul la gură. Călcaseră 
iarba în picioare şi plasele de pântece ale lui Temeraire şi 
ale lui Lily erau întinse pe jos. Goliseră fiecare sac şi fiecare 
cufăr ca să le umple cu ciuperci, mormane peste mormane. 
Un soi mic şi gălbui de ciuperci împărțea grota cu monştrii 
cu pălării duble şi triple şi cu o ciupercă mare şi neagră 
care creştea în straturi, dar culegătorii nici nu încercau să 
le aleagă: sortarea putea aştepta. Nitidus şi Dulcia se 
pierdeau deja în depărtare, cu spinările încărcate de saci, 
ca nişte umflături, dând siluetelor lor un contur ciudat în 
zare. Laurence le ceruse oamenilor să scoată harta coastei 
din sacii de spinare ai lui Temeraire şi le arătă traseul pe 
care Fiona l-ar fi putut urma. 

— Mergeţi cât puteţi de repede şi mai aduceţi oameni. Şi 
pe Messoria, şi pe Immortalis, dacă pot rezista zborului. Şi 
spuneţi-i lui Sutton să-i ceară guvernatorului să-i dea orice 
om de care se poate lipsi la castel, toţi soldaţii - şi să n-aud 
că fac gălăgie în privinţa zborului. 

— Poate să-i îmbete, dacă-i nevoie, spuse Chenery, fără 
să ridice capul: stătea lângă plasă şi ţinea socoteala 
ciupercilor, pe măsură ce erau aruncate, mişcându-şi 
buzele în timp ce număra, odată cu degetele. Dacă pot să 
se mişte de colo colo după ce îi ai aici, n-au decât să fie şi 
beţi criţă. 

— O, şi butoaiele, adăugă Harcourt, ridicând privirea de 


pe buturuga pe care şedea, cu o cârpă înmuiată în apă rece 
pe frunte: încercase să ajute la cules, dar duhoarea o 
copleşise şi, după ce vomitase de două ori, chinuind 
urechile tuturor, Laurence o convinsese că e mai bine să 
meargă să stea la aer. Asta dacă Keynes crede că 
ciupercile ar fi mai bine păstrate aici, adăugă Catherine. Şi 
ulei, şi alcool. 

— Dar nu-mi place să plecăm toţi şi să vă lăsăm aici, 
spuse Temeraire, uşor rezervat. Dacă vine iarăşi dragonul 
ăla mare? Sau altul. Sau lei. Sunt sigur că aud lei, nu foarte 
departe. 

Nu se auzea nici cel mai vag sunet, în afară de tipetele 
maimutelor în vârfurile copacilor, la o oarecare distanţă, şi 
ciripitul păsărilor. 

— N-o să ne facă nimeni nimic. Nici dragoni, nici lei, îl 
asigură Laurence. Avem mai bine de-o duzină de arme şi nu 
trebuie decât să intrăm în peşteră ca să scăpăm de ei pe 
veci: prin gura aia nu intră nici măcar un elefant, darămite 
un dragon, şi n-o să ne poată scoate. 

— Dar, Laurence, spuse Temeraire încetişor, aplecându-şi 
capul ca să vorbească discret, sau cel puţin aşa îşi imagina. 
Lily mi-a spus că Harcourt are un ou. Ar trebui să vină 
măcar ea şi sunt sigur că n-o să accepte dacă tu refuzi. 

— Al naibii avocat mai eşti! Presupun că aţi copt asta voi 
doi, spuse Laurence, indignat de calculul din spatele 
rugăminţii, iar Temeraire avu decenţa să pară ruşinat, însă 
numai puţin. 

Lily nu se osteni nici atât, ci, fără niciun subterfugiu, îi 
spuse lui Harcourt, linguşindu-se: 

— Te rog, te rog, vino! 

— Pentru Dumnezeu, nu te mai alinta, spuse Catherine. 
Oricum, o să mă simt mult mai bine aici, în umbra 
răcoroasă, decât să mă agit încoace şi încolo, ocupând 
locul, când ai putea să mai aduci două ajutoare în schimb. 
Nu, n-o să iei pe nimeni. Du-te numai cu toată viteza din 
lume şi, cu cât pleci mai repede, cu atât o să ajungi mai 
repede înapoi, adăugă ea. 

Plasa de pântece era plină-ochi. Temeraire şi Lily plecară 


în sfârşit, continuând să se lamenteze. 

— Aproape cinci sute deja, spuse triumfător Chenery, 
ridicând privirea de la socoteala lui. Şi aproape toate grase 
şi frumoase, de-ajuns să trateze jumătate din aviaţie. 
Numai să reziste pe drum. 

— O să le dăm afurisita lor de cireadă de vite, îi spuse 
Laurence lui Ferris, referindu-se la Demane şi la Sipho, care 
acum se odihneau întinşi pe jos în faţa grotei, fluierând la 
iarbă şi refuzând să-i dea prea multă atenţie reverendului 
Erasmus, care încerca să le citească dintr-o broşură 
educativă pentru copii, prima lui încercare de traducere în 
limba lor. Soţia sa ajuta la cules. 

Ferris îşi şterse fruntea cu mâneca şi spuse, cu glas 
sufocat, gâtuit. 

— Da, domnule. 

— Vom avea nevoie de cantităţi mai mari decât cele 
necesare când le administrăm proaspete, spuse Dorset, 
alăturându-li-se. În caz că se pierde din tărie pe drum, o 
doză concentrată va compensa. Vă rog, opriţi-vă 
deocamdată din cules. În ritmul ăsta, n-o să mai aibă cine 
să le transporte. 

Ritmul frenetic încetinise deja, după ce primul elan al 
emoţiei şi nerăbdarea de a vedea toţi dragonii încărcaţi 
dispărură. Mulţi dintre oameni se simțeau rău şi erau livizi 
la faţă şi nu puţini vomitau zgomotos în iarbă. 

Corturile fuseseră toate transformate în saci pentru 
ciuperci, iar în grotă sigur nu puteau dormi. Curăţară 
terenul din faţa ei, tăind tufişurile ţepoase cu săbii şi securi, 
folosind rămăşiţele ca să împrejmuiască zona. Construiră 
un gard scund, destul de ţepos şi de compact ca să 
oprească animalele mici, şi câteva echipe fură trimise să 
adune lemne uscate pentru foc. 

— Domnule Ferris, hai să stabilim cine stă de veghe, 
spuse Laurence, şi acum, că ne-am odihnit cu toţii, vom 
lucra în schimburi. Mi-ar plăcea să văd că muncim mai 
eficient. 

Un sfert de oră părea destul de mult în interiorul spaţiului 
umed şi întunecat, de dedesubt, doar cu o crăpătură 


îngustă de lumină albă la un capăt. Pe lângă ciuperci, mai 
era o miasmă înţepătoare, ca de bălegar, peste tot, şi 
mirosul acru de vomă pe care îl adăugaseră ei acestei 
atmosfere. Acolo unde culeseseră toate ciupercile, solul era 
ciudat de elastic sub picioare, aproape ca un covor, fără să 
semene deloc cu pământul. 

Laurence ieşi  împleticindu-se în aerul proaspăt, 
recunoscător, cu braţele pline. 

— Căpitane, spuse Dorset, urmându-l afară. 

Nu avea în mâini nicio ciupercă şi, când Laurence îşi 
depuse recolta în faţa nou-organizatului grup de sortatori, 
medicul îi arătă un pătrat de iarbă şi noroi, cu marginile 
zdrenţuite, luat din covorul grotei. Laurence se holbă la el 
fără să înţeleagă 

— Bălegar de elefant, explică Dorset, rupând bucata. ŞI 
de dragon. 

— Dragon, la două puncte spre nord-vest, răsună glasul 
ascuţit al lui Emily, subţire şi pătrunzător, înainte ca 
Laurence să priceapă. 

Brusc, totul se transformă într-o învălmăşeală grăbită 
spre gura peşterii. Îi căută cu privirea pe reverendul 
Erasmus şi pe copii. Dar, înainte să poată fi împins în grotă, 
Demane, aruncând iute o privire către dragonul care se 
apropia, îşi luă pe sus frăţiorul şi alergă în pădure, cu 
câinele după ei. Lătratul lui se auzi de două ori, de fiecare 
dată mai departe, apoi se transformă într-un scâncet 
înăbuşit. 

— Lăsaţi ciupercile, luaţi armele, răcni Laurence, peste 
hărmălaie, cu mâinile pâlnie la gură. 

Îşi înhăţă sabia şi pistoalele, puse deoparte ca să ajute la 
cărat, şi îi întinse doamnei Erasmus mâna, ca să coboare în 
peşteră, dincolo de puşcaşii ghemuiţi deja lângă intrare. In 
scurt timp, şi ceilalţi erau îngrămădiţi înăuntru, toţi 
îmbulzindu-se fără să se gândească să rămână cât mai 
aproape de intrare, cu aerul ei proaspăt, până când 
dragonul ateriză cutremurând pământul şi îşi împinse botul 
direct spre deschizătură. 

Era acelaşi dragon sălbatic, brun-roşcat, cu colţi ciudati, 


ivorii. Mirosul fierbinte de petrol al răsuflării creaturii năvăli 
spre ei, când aceasta răcni, amestecat cu gustul putred al 
meselor sale trecute. 

— Staţi aşa! Staţi aşa, aşteptaţi... striga Riggs lângă 
intrare, până când dragonul îşi schimbă poziția, 
deschizându-şi fălcile în faţa lor, şi armele se descărcară în 
carnea moale a gurii lui. 

Dragonul răgi de furie şi sări în spate. Ghearele zgâriară 
marginile deschizăturii, prea mari ca să pătrundă până la 
capăt, aşa că începu să râcâie piatra. Pietre mici şi mari se 
desprinseră şi din tavan începu să plouă cu noroi peste ei. 
Laurence îşi roti privirea, căutând-o pe doamna Erasmus: 
nu scotea un sunet, doar se sprijinea de peretele peşterii, 
cu umerii înţepeniţi. Puşcaşii tuşeau în timp ce reîncărcau, 
dar dragonul învățase deja şi nu li se mai oferi drept ţintă. 
Ghearele lui pătrunseră, curbându-se, dinspre ambele părţi 
ale fisurii, după care începu să tragă cu toată puterea, până 
când toată camera tremura şi gemea. 

Laurence scoase sabia, făcu un salt şi începu să lovească 
ghearele, apoi să le înţepe. Carnea tare, solzoasă, rezista 
tăişului, dar nu şi vârfului. Warren şi Ferris erau lângă el, în 
beznă. Afară, dragonul răgi din nou şi îşi întinse ghearele, 
doborându-i pe pipăite, ca pe nişte țânțari. Curba osoasă, 
lustruită, a unei gheare alunecă peste haina lui Laurence, 
de-a curmezişul burţii, izbindu-l de covorul peşterii, iar 
vârful apucă şi smulse un fir lung şi verde din covor, când 
ghearele se retraseră afară. 

Warren îl apucă pe Laurence de braţ şi împreună se 
îndepărtară împleticindu-se de lângă intrare. Fumul prafului 
de puşcă era amar şi înţepător, suprapus peste duhoarea 
dulceagă de putregai a ciupercilor. Laurence abia mai 
putea respira din cauza mirosului greu, de abator, şi auzea 
în toate părţile oameni vomitând, ca pe puntea unei corăbii 
pe timp de furtună. 

Dragonul sălbatic nu-şi reînnoi imediat atacul. Se furişară 
din nou spre intrare, să arunce un ochi afară: se aşezase în 
poiană. Din păcate, destul de departe ca să iasă din bătaia 
puştilor, iar ochii lui galbeni-verzui erau fixaţi cu răutate 


asupra grotei. Îşi lingea ghearele lovite şi făcea grimase, 
retrăgându-şi buzele de pe dinţii zimţaţi şi împingându-le 
înapoi, scuipând din când în când puţin sânge pe jos. Dar 
era evident că nu avusese prea mult de suferit. Sub privirile 
lor, înălţă capul şi îşi răcni din nou ca un tunet furia. 

— Domnule, am putea pune praf de puşcă într-o sticlă, 
spuse puşcaşul Calloway, apropiindu-se de Laurence de-a 
buşilea. 

— N-o să speriem frumuseţea aia cu niţel praf de puşcă şi 
bubuituri, nu pentru multă vreme, spuse Chenery, 
lungindu-şi gâtul să studieze inamicul. Dumnezeule, cel 
puţin cincisprezece tone, bag mâna-n foc! Cincisprezece 
tone la un dragon sălbatic! 

— Eu aş zice mai aproape de douăzeci, al naibii ghinion, 
spuse Warren. 

— Mai bine am economisi ce ai, domnule Calloway, îi 
spuse Laurence puşcaşului. Nu ne foloseşte la nimic dacă-l 
speriem puţin. Trebuie să aşteptăm până se întorc dragonii 
noştri şi să ne păstrăm rezervele ca să-i sprijinim. 

— 0, Isuse, dacă Nitidus şi Dulcia se întorc primii! 
exclamă Warren şi nu mai trebui să continue: micii dragoni 
ar lua-o sigur razna şi nu i-ar face faţă. 

— Nu, o să fie încărcaţi peste măsură, ai uitat? spuse 
Harcourt. Povara va fi mai grea pentru dragonii de talie 
uşoară şi îi va încetini. Dar cum o să poată lupta când ajung 
aici... 

— Doamne, haideţi să nu ne facem griji inutile, vă rog, 
interveni Chenery. Monstrul ăla nu e un zburător antrenat. 
Ar fi ceva ca patru dragoni de aviaţie să nu-i învineţească 
ochiul cât ai clipi, chiar dacă Messoria şi Immortalis nu vin. 
Trebuie doar să stăm liniştiţi aici până se întorc. 

— Căpitane, spuse Dorset, apropiindu-se cu pas împleticit 
de ei. Vreau... Insist să vă atrag din nou atenţia asupra 
covorului peşterii... 

— Da, spuse Laurence, amintindu-şi de mostra pe care i-o 
arătase Dorset mai devreme - bălegarul de elefant şi de 
dragon, într-un loc unde niciun animal n-ar fi reuşit să intre. 
Vrei să spui că mai există o cale de intrare pe undeva, pe 


unde ar putea să ne atace? 

— Nu, nu, zise Dorset. Bălegarul a fost împrăştiat. 
intenţionat, adăugă el, văzându-le nedumerirea. Aceste 
ciuperci sunt cultivate. 

— Cum, vrei să spui că oamenii cultivă aşa ceva? întrebă 
Chenery. Ce naiba ar vrea să facă un om cu chestiile astea 
scârboase? 

— Ai zis că e bălegar de dragon? întrebă Laurence, dar o 
umbră căzând peste gura peşterii le atrase atenţia afară: 
alţi doi dragoni, mai mici, dar lucioşi, purtând hamuri din 
funii, şi o duzină de bărbaţi înarmaţi cu sulițe săltând de pe 
spinările lor. 

Nou-sosiţii rămaseră cu toţii departe de raza de acţiune a 
puştilor, dezbătând. După o vreme, unul dintre ei se 
apropie prudent de intrare şi le strigă ceva. Laurence se 
uită la Erasmus, care clătină din cap în semn că nu înţelege 
şi se întoarse spre soţia lui. Femeia se uita fix spre uşă. 
Avea o batistă apăsată peste gură şi nări, ca să ţină mirosul 
la distanţă, dar şi-o cobori şi, apropiindu-se puţin, strigă, 
poticnit. 

— Ne cer să ieşim, presupun. ` 

— O, desigur! Chenery îşi frecă faţa de mânecă. li intrase 
ceva În ochi. Sunt sigur că le-ar plăcea la nebunie. Poți să le 
Spui să... 

— Domnilor, interveni Laurence, întrerupându-l grăbit, 
căci era evident că Chenery uitase cine îl aude. Aceştia nu 
sunt dragoni sălbatici, e limpede, ci înhămaţi. Şi dacă am 
violat teritoriile cultivate ale acestor oameni, am făcut o 
greşeală pe care trebuie s-o îndreptăm dacă putem. 

— Ce greşeală nenorocită, spuse Harcourt, dându-i 
dreptate. În definitiv, am fi fost foarte fericiţi să plătim 
pentru ciupercile astea afurisite. Doamnă, ieşiţi, vă rog, să 
vorbim cu ei? Desigur, vom înţelege dacă nu doriţi, adăugă 
ea, adresându-i-se doamnei Erasmus. 

— O clipă, spuse Warren, cu glas scăzut, apucând-o pe 
Harcourt de mânecă. Să ne amintim că n-am auzit de 
nimeni care să fi rezistat în interiorul continentului. S-au 
pierdut curieri şi expediţii, şi de câte aşezări distruse am 


auzit vorbindu-se, chiar în această regiune la nord de Cape? 
Dacă dragonii nu sunt sălbatici, atunci aceşti oameni se fac 
responsabili, extrem de responsabili. Nu putem avea 
încredere în ei. 

Doamna Erasmus se uită la soţul ei. 

— Dacă nu îi îmbunăm, o să avem sigur o bătălie când se 
întorc dragonii voştri, fiindcă vor ataca, temându-se pentru 
siguranţa voastră, spuse el. Datoria noastră creştină este 
să facem pace, dacă putem. Apoi clătină din cap şi zise 
încetişor: Voi merge eu. 

— Cred că eu sunt cel mai vârstnic, domnilor, spuse 
Warren, întrucât dragonii noştri nu sunt aici. 

Era o pretenţie falsă, căci în aviaţie, ierarhia se stabilea 
oricum în funcţie de categoria dragonilor, fără implicarea 
unui alt criteriu, în afară de gradul militar. Venind din 
marină, cu rigida ei respectare a vârstei, Laurence găsise 
adesea sistemul uşor derutant, dacă nu de-a dreptul 
înnebunitor, dar era o concesie pragmatică în faţa realităţii: 
dragonii aveau propriile ierarhii native şi, în mod firesc, 
îngrijitorul de douăzeci de ani al unui Regal Copper avea 
mai multă autoritate, pe câmpul de luptă, asupra 
obedienţei instinctive a celorlalţi dragoni, decât avea un 
luptător cu treizeci de ani de experienţă pe spinarea unui 
Winchester. 

— Haideţi să lăsăm prostiile... începu Harcourt 
nerăbdătoare, când secundul ei Hobbes o întrerupse să 
spună, cu un uşor ton de reproş: 

— Vorbim degeaba. N-ar trebui să mergeţi deloc, 
niciunul, şi ar fi trebuit să vă daţi seama. Eu şi locotenentul 
Ferris o să-i însoţim pe pastor şi pe soţia lui, cu permisiunea 
lor, şi dacă totul merge bine, voi încerca să-l aduc pe unul 
dintre oamenii ăia aici, să discute cu voi. 

Lui Laurence nu-i plăcea aranjamentul câtuşi de puţin, cu 
excepţia faptului că o ferea pe Catherine de primejdii, însă 
ceilalţi căpitani aveau un aer vinovat şi nu se opuseră. Se 
retraseră din faţa intrării, puşcaşii acoperind terenul 
deschis din cealaltă parte. Doamna Erasmus îşi duse 
palmele pâlnie la gură şi strigă un avertisment, apoi 


Hobbes şi Ferris păşiră afară cu prudenţă, unul după altul, 
cu pistoalele în mâini, ţinute cu ţeava în jos şi săbiile 
pregătite la cingătoare. 

Străinii se retrăseseră din nou, cu suliţele coborâte cu 
vârful în jos, însă gata oricând să fie ridicate şi lansate. 
Erau înalţi cu toţii, cu părul tuns scurt şi foarte închis la 
culoare, şi pielea atât de neagră încât aproape că bătea în 
albastru în lumina soarelui. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, cu 
fâşii de pânză de un purpuriu extrem de intens în jurul 
coapselor, decorate cu un tiv ce părea făcut din mărgele de 
aur. Erau încălţaţi cu sandale din fâşii subţiri de piele, care 
le lăsau goale vârfurile picioarelor şi urcau până mai sus de 
genunchi. 

Nu se clintiră să atace şi, când Hobbes se întoarse şi făcu 
un semn, reverendul Erasmus ieşi din grotă şi îi întinse 
mâna soţiei sale s-o ajute. Veniră lângă locotenenţi şi 
doamna Erasmus începu să vorbească, rar şi răspicat. 
Luase o ciupercă din peşteră şi o întinse spre ei, să le-o 
arate. Dragonul brun-roşcat se aplecă brusc, apropiindu-şi 
capul de ea, şi vorbi. Ea se uită în sus, direct la el, şocată, 
dar fără să-şi arate spaima, şi dragonul îşi smuci capul 
înapoi, cu un zbieret oribil: nici răget, nici mârâit, nu 
semăna cu niciun sunet pe care îl auzise vreodată Laurence 
din gâtul unui dragon. 

Unul dintre bărbaţi întinse mâna şi, prinzând-o de braţ, o 
trase spre el. Cu mâna cealaltă îi apăsă fruntea, îndoindu-i 
gâtul într-o curbă nefirească, şi îi dădu părul la o parte de 
pe faţă, acolo unde cicatricea şi tatuajul îi sluţeau fruntea. 
Erasmus se năpusti înainte, cu Hobbes alături, s-o 
elibereze. Bărbatul îi dădu drumul, fără să opună rezistenţă, 
şi făcu un pas către reverend, vorbindu-i repede, cu glas 
scăzut, arătând către soţia lui. Ferris o prinse în braţe când 
doamna Erasmus se prăbuşi, tremurând. 

Prelatul îşi desfăcu braţele, împăciuitor, continuând să 
vorbească, chiar dacă între timp încerca să se interpună în 
faţa ei. Era limpede că nu se făcea înţeles. Clătină din cap 
şi încercă din nou, în limba Khoi. Nici aceasta nu fu 
pricepută. In cele din urmă, încercă o alta, mai poticnit, şi, 


bătându-se în piept, spuse: 

— Lunda. 

Dragonul mârâi şi, fără niciun avertisment, bărbatul 
ridică sulița şi o vâri în trupul lui Erasmus, cu o singură 
mişcare fermă şi teribilă. 

Hobbes trase. Bărbatul căzu. Erasmus se prăbuşi în 
genunchi. Avea o expresie surprinsă, însă nu foarte tare. 
Apucase mânerul suliţei care-i ieşea mai sus de osul 
pieptului. Doamna Erasmus scoase un singur țipăt răguşit. 
El întoarse puţin capul în direcţia ei şi încercă să ridice 
mâna spre ea. Mâna căzu, fără vlagă, şi reverendul se 
prăbuşi la pământ. 

Ferris o duse mai mult pe sus spre peşteră, cu dragonul 
brun-roşcat săltând după ei. Hobbes se prăbuşi, împroşcând 
sânge, sub gheara aceea ascuţită. Ferris o împingea pe 
doamna Erasmus în peşteră cu spatele, în braţele care o 
aşteptau, tocmai când dragonul se repezi din nou spre 
intrare, răcnind cu un glas sălbatic, ţiuitor, zgâriind 
nebuneşte cu ghearele deschizătura şi scuturând tot dealul 
găunos. 

Laurence îl prinse pe Ferris de braţ, când acesta se 
împiedică şi căzu cu spatele, în urma impactului. Un firicel 
de sânge i se prelingea pe faţă şi pe cămaşă. Harcourt şi 
Warren o luaseră pe doamna Erasmus în primire. 

— Domnule Riggs! strigă Laurence peste huruitul de 
afară, puţin foc! Şi, domnule Calloway, hai să lansăm 
semnalele alea, fii bun. 

Îi trimiseră dragonului o nouă rafală şi o lumină albastră, 
direct în faţă, ceea ce îl făcu să se retragă măcar pentru 
moment. Cei doi dragoni mai mici săriră în faţa lui şi se 
străduiră să-l alunge de lângă peştera, vorbindu-i cu glas 
ascuţit. În cele din urmă creatura se retrase gâfâind şi se 
ghemui în celălalt capăt al luminişului. 

— Domnule Turner, ştii ora? îl întrebă Laurence pe stegar, 
tuşind: norii rachetei de semnalizare nu se risipeau. 

— Regret, domnule, am uitat o vreme să întorc clepsidra, 
spuse el nefericit, dar e trecut de patru după-amiaza. 

Temeraire şi Lily nu plecaseră până după unu. Un zbor de 


patru ore în fiecare direcţie şi mult de muncă şi de 
împachetat în Capetown, înainte să-şi înceapă drumul de 
întoarcere. 

— Trebuie să încercăm să dormim câte puţin, cu 
schimbul, le şopti Laurence lui Harcourt şi lui Warren. 
Dorset o preluase pe doamna Erasmus şi o conducea mai 
adânc în peşteră. Cred că putem să-i ţinem la intrare, dar 
trebuie să ne păstrăm vigilenţa... 

— Domnule, spuse Emily Roland, îmi cer scuze, domnule, 
dar domnul Dorset mi-a cerut să vă informez că intră fum în 
peşteră, prin spate. 

O aerisire îngustă, în spate, mult mai sus decât puteau 
ajunge. Cocoţat pe umerii largi ai domnului Pratt, Laurence 
putea vedea, prin firicelul de fum negru, strălucirea 
portocalie a focului pe care îl făcuseră oamenii de afară ca 
să-i afume şi să-i oblige să iasă. Sări înapoi pe picioarele lui 
şi se îndepărtă. Fellowes şi Larring, şeful echipei de sol a lui 
Harcourt, încercau împreună cu oamenii lor să blocheze 
aerisirea cu bucăţi de ham şi de piele, folosindu-şi, în plus, 
propriile vestoane şi cămăşi. Nu prea aveau succes şi 
timpul lucra împotriva lor. Aerul din peşteră era deja 
irespirabil şi temperatura care creştea nu făcea decât să 
sporească duhoarea naturală. 

— Nu putem rezista mult aşa, spuse Catherine, cu glas 
răguşit, dar calm, când Laurence reveni în zona din faţă a 
peşterii. Cred că ar fi mai bine s-o luăm la sănătoasa, cât 
mai putem, şi să încercăm să ne pierdem urma în pădure. 

În faţa intrării, dragonii aduceau acum mai aproape 
tufele ţepoase pe care le smulseseră ei ca să-şi aşeze 
tabăra, împrejmuind gura peşteri cu mormane mai înalte 
decât un om. Dragonii se aşezaseră cu grijă în spatele 
acestei bariere, unde erau feriţi de focurile puştilor şi le 
blocau evadarea. Şansele să treacă erau minime, dar nu se 
întrevedea o soluţie mai bună. 

— Echipajul meu e cel mai mare, spuse Laurence, şi 
avem opt puşti. Sper că veţi fi toţi de acord că noi trebuie 
să facem prima încercare, urmaţi îndeaproape de voi, 
ceilalţi. Domnule Dorset, fii bun, te rog, şi aşteaptă cu 


doamna Erasmus, până eliberăm puţin calea. Şi sunt 
convins că domnul Pratt te va ajuta, adăugă el. 

Ordinea ieşirii fu stabilită în grabă. Conveniră asupra unui 
punct de întâlnire în pădure, consultându-şi busolele. 
Laurence îşi pipăi eşarfa, să se asigure că e legată, şi se 
strecură înapoi în haina lui, pe întuneric, aranjându-şi 
epoleţii aurii de pe umeri. Pălăria dispăruse. 

— Warren, Chenery. Sluga ta, Harcourt, zise œl, 
strângându-le mâinile. Ferris şi Riggs stăteau ghemuiţi 
lângă intrare, pregătiţi. Pistoalele lui Laurence erau şi ele 
pregătite. Domnilor, mai spuse el şi, fără să scoată sabia, 
ieşi prin gura peşterii, în timp ce în urma lui se înălţă un 
strigăt pentru Dumnezeu şi regele George. 


10 


Laurence se împletici, când mâinile aspre îl traseră în 
sus: picioarele nu voiau să-l asculte şi, când fu azvârlit în 
faţă, i se îndoiră pe loc, aruncându-l la pământ, lângă 
ceilalţi prizonieri. Erau azvârliţi fără milă într-un fel de plasă 
care semăna foarte mult cu nacelele, dar din sfoară mai 
aspră şi creată mai mult pentru bagaje decât pentru 
pasageri. Din câteva mişcări smucite, erau ridicaţi şi 
aruncaţi sub pântecele dragonului brun-roşcat, cu braţele şi 
picioarele atârnate prin golurile mari ale împletiturii 
dezordonate şi cu trupurile claie peste grămadă. 
Împletitura atârna moale şi se legăna cu ample mişcări 
ameţitoare, la fiecare schimbare a vântului sau a direcţiei, 
la fiecare coborâre bruscă. 

Nu era nimeni să-i păzească, nici nu erau legaţi, dar cu 
toate acestea erau complet imobilizaţi şi nu aveau nicio 
şansă să-şi schimbe poziţia sau să discute. Laurence era în 
partea de jos a plasei, cu faţa lipită de sforile aspre care îl 
zgâriau din când în când. Dar se bucura de aer, în ciuda 
firişoarelor de sânge care picurau de sus pe lângă el şi a 
arcului mai larg al balansului. Dyer era ceva mai jos, lipit de 


şoldul lui şi Laurence îl cuprinsese cu un braţ, ca să nu 
cadă: împletitura era inegală şi ar fi putut cu uşurinţă să 
alunece spre moarte printre ochiuri. 

Răniţii fuseseră aruncaţi la grămadă cu ceilalţi. Un tânăr 
aviaspirant din echipajul lui Chenery, cu zgârieturi urâte, 
zăcea cu maxilarul lipit de braţul lui Laurence şi sângele i 
se prelingea încet dintr-un colţ al gurii, îmbibând bandajul. 
La un moment dat, în timpul nopţii, tânărul muri şi trupul 
înţepeni treptat, în timp ce îşi continuau zborul. Laurence 
nu putea distinge pe nimeni din jurul său, doar apăsarea 
anonimă a unei cizme pe şale, un genunchi lipit de al lui, 
astfel că piciorul îi era îndoit în spate. 

O zărise pe doamna Erasmus doar o clipă, în haosul 
general al capturării lor, în timp ce plasele erau aruncate 
peste ei din copaci. Sigur trăia când o luaseră. Laurence nu 
voia să se gândească prea mult, dar altceva nu prea avea 
ce face şi soarta lui Catherine depindea în mare măsură de 
el. 

Nu se opriră, Laurence dormi, sau cel puţin trecu într-o 
stare mai îndepărtată de lume decât trezia, cu vântul peste 
faţă şi plasa legănându-se nu foarte diferit de mişcarea 
scârţâită a unei nave staționate la ancoră pe o mare 
agitată. Puțin după ce se lumină de ziuă, dragonul se opri 
brusc, adunând vântul în aripi în timp ce cobori, ca o 
pasăre, şi ateriză trepidând, alunecând câţiva paşi pe 
pământ, înainte să se prăbuşească pe picioarele din faţă. 

Plasa fu desfăcută brutal şi fură sortaţi repede şi eficient, 
oamenii împungându-i cu capetele suliţelor şi îndepărtând 
cadavrele. Laurence nu s-ar fi putut ridica în picioare nici 
dacă ar fi avut toată libertatea din lume s-o facă. 
Genunchiul îi lua foc odată cu năvala sângelui care îi 
revenea în picior. Dar, înălţând capul, o văzu pe Catherine 
zăcând puţin mai departe, culcată pe spate, palidă şi cu 
ochii închişi, cu sânge pe tâmplă. Avea două dâre de sânge 
şi pe haină, în zona braţului, dar rămăsese îmbrăcată, ba 
chiar încheiată. Incă avea părul strâns legat şi nu exista 
niciun semn că fusese remarcată. 

Nu mai era timp pentru altceva: le aruncară puţină apă 


peste feţe şi plasa fu împachetată la loc peste capetele lor. 
Dragonul păşi deasupra lor şi fură ridicaţi din nou, cu 
mişcări iuți şi brutale. larăşi la drum. Mişcarea era mai greu 
de suportat în lumina zilei şi acum reprezentau o povară 
mai mică, legănându-se mai uşor în bătaia vântului şi la 
fiecare schimbare de direcţie. Aviația era o meserie care 
călea stomacul, dar, chiar şi aşa, voma picura printre 
trupurile înghesuite, însoţită de mirosul acru de bilă. 
Laurence respira pe gură, atât cât putea, şi se întorcea cu 
faţa spre funii, atunci când îi venea să vomite. 

Nu mai dormiră deloc, până când coborâră, odată cu 
soarele, şi, de data asta, fură scoşi în sfârşit din plasă, unul 
câte unul, slăbiţi şi bolnavi, legaţi laolaltă de încheieturi, 
braţe şi glezne, într-un lanţ uman. Fură priponiţi între doi 
copaci şi cei care-i răpiseră veniră cu saci de piele plini-ochi 
de apă proaspătă şi delicioasă, pe care le-o luau prea 
repede de la gurile însetate. Laurence ţinu ultima 
înghiţitură pe limba-i uscată cât de mult putu. 

Se aplecă şi privi de-a lungul şirului: pe Warren nu-l văzu 
deloc, dar Harcourt ridică privirea spre el, cu un scurt semn 
al capului. Ferris şi Riggs arătau destul de bine, după cum 
era de aşteptat, iar Roland era legată chiar la capăt, cu 
capul sprijinit de copac. Chenery era legat în celălalt capăt, 
cu Dyer imediat lângă el. Stătea cu capul înclinat într-o 
poziţie ciudată pe umăr şi cu gura deschisă de oboseală. 
Avea de-a curmezişul feţei o vânătaie mare care devenea 
stacojie şi îşi ţinea mâna încleştată pe coapsă, ca şi când |- 
ar fi chinuit o rană mai veche. 

Se aflau pe malul râului, îşi dădu Laurence seama 
treptat, auzind susurul apei în spate, deşi nu se putea 
întoarce să se uite - un chin, când încă erau cu toţii însetaţi. 
Erau într-o poiană cu iarba deasă. Cu coada ochiului, putea 
vedea un cerc de bolovani împrejmuind terenul nivelat şi o 
vatră pentru foc, înnegrită: o tabără de vânătoare, probabil, 
folosită regulat. Oamenii dădeau ocol zonei, tăind verdeaţa 
care încerca să acapareze luminişul cu lujerii ei. 

Uriaşul dragon brun-roşcat se aşeză în cealaltă parte a 
vetrei şi, închizând ochii, ca două fante înguste, adormi. 


Ceilalţi doi îşi luară zborul din nou: un dragon verde pătat şi 
unul maro-închis, amândoi cu pântecele cenuşii poleite cu 
un fel de iridiscenţă, care-i făcu să se contopească repede 
cu cerul tot mai albastru, pe măsură ce se îndepărtau. 

Un fluierar cu picioarele lungi se plimba prin poiană, 
scormonind pământul cu ciocul, după seminţe şi ciripind - 
un sunet ascuţit, metalic, ca un clopoțel lovit cu ciocanul. In 
scurt timp, dragonii mai mici reveniră, aducând cu ei 
trupurile fără vlagă ale câtorva antilope. Aşezară două, cu 
respect, în faţa dragonului brun-roşcat, care se repezi la ele 
cu poftă. O alta o împărţiră între ei, iar ultima o dădură 
oamenilor, care o măcelăriră repede şi o puseră într-un 
cazan din care se înălţau deja aburi. 

Cinară în tăcere, adunaţi laolaltă într-o parte a focului şi 
mâncând din străchini cu mâna. Când unul dintre ei se 
ridică să se ducă din nou la cazan şi flăcările săltară, 
sfârâind la atingerea apei, Laurence o zări pe doamna 
Erasmus în cealaltă parte a focului, aplecată deasupra unei 
străchini pe care o ţinea în mâini şi mâncând liniştită, fără 
să se oprească. Părul i se desfăcuse din strânsoarea 
nemiloasă şi îi contura faţa, ca un clopot înţepenit. Nu avea 
nicio expresie pe chip şi rochia îi era sfâşiată. 

După ce terminară de mâncat, oamenii se apropiară şi îi 
hrăniră cu resturile, din câteva străchini - un fel de terci de 
grâu fiert în supă de carne. Nu le ajungea niciunuia dintre ei 
şi era umilitor să fie nevoiţi să mănânce cu capetele vârâte 
în străchinile ţinute în faţa lor, ca din troacă, în timp ce 
resturile de mâncare le picurau de pe bărbie. Laurence 
închise ochii şi mâncă, iar când Dyer dădu să lase nişte 
supă în strachină, spuse: 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ai mânca tot ce poţi. Nu se 
ştie când o să ne mai hrănească. 

— Da, domnule, spuse Dyer, numai că o să ne urce din 
nou la bord şi sunt sigur c-o să dau iarăşi totul afară. 

— Chiar şi aşa, replică Laurence şi, din fericire, răpitorii 
lor nu păreau să intenţioneze să pornească la drum 
imediat. 

Întinseră pe pământ pături ţesute şi scoaseră dintre 


lucrurile lor un pachet lung. Îl aşezară pe pături şi îl 
desfăcură şi Laurence recunoscu trupul neînsufleţit: omul 
pe care-l împuşcase Hobbes, cel care îl omorâse pe 
Erasmus. Il manevrară cu solemnitate, spălându-l cu apă 
adusă de la izvor şi apoi îl împachetară în pielea unei 
antilope vânate de curând. Aşezară lângă el sulița 
însângerată, probabil ca trofeu. Unul dintre oameni aduse o 
tobă. Ceilalţi luară bețe uscate de pe pământ sau începură 
pur şi simplu să bată din palme sau să tropăie, înălţând un 
cântec ca un bocet nesfârşit, preluând ştafeta unul de la 
altul când cineva se oprea să-şi tragă sufletul. 

Se întunecase de tot şi continuau să cânte. Chenery 
deschise ochii şi se uită spre Laurence. 

— Cât de departe crezi că am ajuns? 

—O noapte şi-o zi de zbor direct, într-un ritm alert, 
îndreptându-ne constant puţin spre nord-est, mi se pare, 
răspunse Laurence, cu glas şoptit. Mai mult nu pot spune. 
Ce viteză crezi că poate prinde cel mare? 

Chenery cercetă dragonul brun-roşcat şi clătină din cap. 

— Deschiderea aripilor egală cu lungimea lui, nu prea 
îndesat. Treizeci de noduri, la prima vedere, dacă nu voia 
să-i lase în urmă pe cei de talie mică. Hai să zicem 
patruzeci. 

— Mai mult de trei sute de mile, atunci, spuse Laurence, 
cu inima cât un purice. 

Trei sute de mile şi niciun semn lăsat în urmă, să indice 
drumul. Dacă Temeraire şi ceilalţi i-ar fi putut ajunge, n-ar fi 
avut nicio teamă. Nu cu această şleahtă mică. Dar în 
imensitatea continentului puteau să dispară ca şi cum ar fi 
fost ucişi şi îngropaţi şi să-şi petreacă tot restul vieţii 
întemnițați. 

Deja nu mai aveau aproape nicio speranţă să ajungă 
înapoi la Cape pe uscat, chiar lăsând la o parte marea 
posibilitate de a fi urmăriţi, dacă evadau. Dacă se îndreptau 
direct spre vest, către coastă, evitând toate primejdiile 
locale şi reuşind să găsească destulă apă şi hrană ca să-i 
susţină timp de o lună de marş, aveau şanse să ajungă la 
ocean, dar pe urmă, ce? O plută, poate, ar reuşi să 


încropească sau o pirogă de vreun fel. Laurence nu se 
considera un Cook ori un Bligh, dar presupunea că putea 
să-i ducă pe ocean până într-un port, dacă scăpau de 
furtună şi de curenţii periculoşi, şi să aducă înapoi ajutoare 
pentru supraviețuitori. O sumedenie de „dacă“, fiecare 
extrem de improbabil - şi tot mai improbabil pe măsură ce 
se îndepărtau. lar între timp Temeraire trebuie să fi pătruns 
deja în interiorul continentului, căutându-i speriat şi 
expunându-se celor mai cumplite primejdii. 

Laurence îşi răsuci încheieturile în frânghii: erau frânghii 
bune, tari şi bine ţesute şi nu cedau aproape deloc. 

— Domnule, spuse Dyer. Cred că am briceagul la mine. 

Răpitorii îşi continuau ritualul. Doi dragoni mici săpau o 
groapă pentru înmormântare. Briceagul nu era foarte 
ascuţit şi funiile erau tari. Laurence fu nevoit să-l mişte 
încoace şi-n colo multă vreme ca să-şi elibereze un braţ, 
micul mâner de lemn alunecând în palma-i transpirată, în 
timp ce degetele i se strângeau în jurul lui, încercând să-l 
încline peste sfoara de la încheietură. In cele din urmă 
izbuti şi îi pasă cuțitul lui Chenery. Cu braţul eliberat putea 
să dezlege nodurile dintre el şi Dyer. 

— Fără zgomot, domnule Allen, spuse Laurence, în partea 
cealaltă: sergentul trăgea cu stângăcie de nodurile care-l 
ţineau legat de aviaspiranţii lui Catherine. 

Movila era ridicată şi răpitorii lor dormeau, înainte ca mai 
mult de jumătate să se elibereze. In beznă se auzeau 
gemete de hipopotami. Păreau foarte aproape. Din când în 
când, unul dintre dragoni îşi ridica adormit capul şi scotea 
un sunet înăbuşit, care reducea totul la tăcere în jurul său. 

Lucrau mai grăbiţi acum, iar cei deja eliberaţi riscară să 
se furişeze de la locurile lor ca să-i ajute pe ceilalţi. 
Laurence făcea acum echipă cu Catherine, ale cărei degete 
subţiri desfăceau repede cele mai strânse noduri. După ce, 
în sfârşit, îl dezlegară pe omul ei, Peck, Laurence şopti: 

— Du-i, te rog, pe ceilalţi, în pădure şi nu mă aşteptaţi. 
Trebuie să încerc s-o eliberez pe doamna Erasmus. 

Catherine clătină din cap şi îi vâri în mâini briceagul. Era 
aproape nefolositor, atât de tocit era, dar reprezenta, cel 


puţin, un sprijin moral. Apoi, în linişte, intrară unul câte unul 
în pădure, departe de tabără, cu excepţia lui Ferris, care se 
târî până lângă Laurence. 

— Armele? întrebă el încetişor. 

Laurence clătină din cap: puştile fuseseră, din păcate, 
împachetate şi puse deoparte împreună cu restul bagajelor, 
lângă capul unuia dintre dragoni, care dormea sforăind. N- 
aveau cum să ajungă la ele. Era destul de înfricoşător să fie 
nevoiţi să se strecoare pe lângă oamenii adormiţi, care 
zăceau răşchiraţi pe pământ, extenuaţi după catarsisul 
veghei lor: fiecare banal sforăit se amplifica de o sută de 
ori, iar trosnetele focului care începea să se stingă păreau 
nişte tunete. Genunchii îl lăsau şi, involuntar, la câte-un 
pas, aproape atingeau pământul. Se ridica sprijinindu-se cu 
mâna de pământ. 

Doamna Erasmus stătea retrasă într-o parte a focului, 
foarte aproape de capul uriaşului dragon brun-roşcat, ale 
cărui picioare îndoite trasau o curbă de-o parte şi de alta a 
trupului ei. Era cuibărită, cu mâinile vârâte sub cap, dar 
Laurence se bucura să vadă că nu părea rănită. Când 
mâinile lui o atinseră, tresări puternic, aproape desfăcându- 
se din ghemul strâns pe care îl forma, şi albul ochilor se roti 
privind împrejur, dar tremuratul se potoli pe loc când îl 
văzu. Încuviinţă cu un semn al capului şi el întinse mâna din 
nou, s-o ajute să se ridice. 

Se îndepărtară în linişte, încetişor, ocolind o gheară 
imensă, cu marginile-i negre şi cornoase zimţuite şi 
strălucind în lumina roşie a focului. Răsuflarea dragonului 
era adâncă şi egală, nările se lărgeau într-un ritm regulat, 
lăsând să se vadă interiorul lor uşor rozaliu. Erau la zece 
paşi depărtare, unsprezece. Pleoapa întunecată se crăpă şi 
un ochi galben se deschise spre ei. 

În clipa următoare, dragonul era în picioare, urlând. 

— Fugi! strigă Laurence, împingând-o pe doamna 
Erasmus spre Ferris. 

Picioarele lui răspundeau greu. Unul dintre oameni se 
trezi şi se repezi la el, apucându-l de genunchi şi 
doborându-l la pământ. Căzură împreună, luptându-se, în 


praf şi noroi, lângă foc. Laurence nu mai spera acum decât 
să acopere evadarea celorlalţi. Era o luptă stângace, 
clătinată, ca ultimele runde ale unei bătăi cu pumnii când 
ambii combatanți se împleticesc, plini de sânge. Amândoi 
erau istoviţi, dar slăbiciunea lui Laurence era compensată 
de buimăceala adversarului trezit dintr-un somn adânc. 
Rostogolindu-se pe spate, Laurence reuşi să-şi încleşteze 
un braţ în jurul beregatei celuilalt şi să-şi adune toată forţa 
în încheieturi, să-l ţină locului. Întinse brusc un picior, să-i 
pună piedică altuia care dădea să-şi înhaţe sulița. 

Ferris o împinsese pe doamna Erasmus spre pădure. O 
duzină de aviatori fugeau să le vină în ajutor, ei şi lui 
Laurence. 

— Lethabo! strigă dragonul. 

Mesajul ori ameninţarea, ce-o fi fost acel strigăt, o făcu 
pe doamna Erasmus să se oprească brusc, privind împrejur. 
Dragonul se năpustea spre Ferris. Doamna Erasmus strigă 
şi ea, protestând, şi, alergând înapoi spre locul unde Ferris 
se aruncase la pământ, încercând disperat să scape, se 
aruncă între el şi dragon şi ridică o mână. Gheara se opri în 
coborâre şi dragonul o aşeză în faţa ei. 

De data aceasta, învățând din propriile greşeli, răpitorii 
stabiliră echipe de gardă şi îi legară mai aproape de foc: a 
doua încercare n-avea să mai aibă loc. Cei doi dragoni mici 
îi mânaseră înapoi în tabără cu o uşurinţă ruşinoasă şi cu 
aerul că erau obişnuiţi s-o facă. Puseseră pe fugă, cu acest 
prilej, o mică turmă de antilope, ceea ce nu-i deranjă deloc. 
Le mâncară apoi- o cină târzie ca să se consoleze pentru 
efort. Lipseau doar Kettering, unul dintre puşcaşii lui 
Harcourt, Peck şi Bailes, amândoi harnaşieri. Dar aceştia 
din urmă sosiră împleticindu-se în tabără, a doua zi în zori, 
şi se predară, aducând cu ei vestea că Kettering fusese ucis 
de un hipopotam, când încercase să traverseze râul. Erau 
palizi şi păreau în pragul leşinului, ceea ce împiedică orice 
dorinţă a celorlalţi de a afla mai mult. 

— Era numele meu, spuse doamna Erasmus, strângându- 
şi în mâini cana cu ceai roşu-închis. Lethabo. Era numele 
meu când eram mică. 


Nu fusese lăsată să vină să stea de vorbă cu ei, dar, la 
stăruinţele ei, consimţiseră, în cele din urmă, să-l aducă pe 
Laurence la ea, cu funii la glezne şi cu încheieturile 
împreunate în faţă, păzit de un suliţaş, ca nu cumva să 
încerce să se apropie de ea. Insuşi dragonul brun-roşcat le 
asculta vigilent conversaţia, cu capul aplecat şi gata să se 
repeadă la Laurence în orice clipă. 

— Aşadar, aceştia sunt oameni din tribul dumneavoastră? 
întrebă el. 

— Oamenii nu. Cred că sunt dintr-un trib înrudit cu al 
meu sau aliat. Nu sunt foarte sigură, dar mă înţeleg când le 
vorbesc... După o pauză, spuse: Nu înţeleg nici eu prea 
bine, dar Kefentse- făcu semn cu capul către uriaşul 
dragon care le dădea târcoale- susţine că e străbunicul 
meu. 

Laurence era nedumerit şi presupunea că doamna 
Erasmus înţelesese greşit sau nu tradusese bine. 

— Nu, spuse ea. Sunt multe cuvinte pe care nu mi le 
amintesc bine, dar am fost luată împreună cu mulţi alţii şi 
pe urmă unii dintre noi au fost vânduți împreună. Le 
spunem tuturor oamenilor mai în vârstă străbunici, din 
respect. Sunt sigur că nu înseamnă altceva. 

— Puteţi să vorbiţi destul de bine ca să-i explicaţi că n-am 
avut intenţii rele? întrebă Laurence. Că doar căutam 
ciupercile... 

Doamna Erasmus făcu o încercare poticnită, dar dragonul 
pufni dispreţuitor înainte să apuce să termine. Îşi insinuă 
dintr-odată între ei un picior uriaş, cu o privire fioroasă, de 
parcă Laurence ar fi adus o insultă, după care le spuse ceva 
oamenilor. Imediat, aceştia îl traseră pe Laurence în 
picioare şi îl târâră înapoi în şirul prizonierilor. 

— Ei, spuse Chenery, după ce Laurence fu legat din nou 
cu ei, sună cât de cât promiţător. Îndrăznesc să spun că 
atunci când va avea şansa să-i vorbească, va fi în stare să-l 
convingă. Şi, între timp, cel puţin n-au de gând să ne 
omoare, altfel presupun că ar fi făcut-o deja şi ar fi scăpat 
de grija noastră. 

Din ce motiv fuseseră lăsaţi în viaţă era, însă, destul de 


neclar. Nu făcură nicio încercare să-i întrebe şi Laurence 
era mai nedumerit pe măsură ce călătoreau tot mai 
departe, dincolo de orice graniţă imaginabilă a teritoriului 
unui trib mic, fie el şi în posesia unor dragoni. Ar fi putut 
crede că se învârteau în cerc ca să-şi piardă urma, dar 
soarele din timpul zilei şi Crucea Sudului, noaptea, spuneau 
altceva: înaintau constant şi neabătut spre nord-nord-est, 
schimbând direcţia doar ca să ajungă într-un loc mai 
confortabil pentru înnoptat sau la o apă curgătoare. 

A doua zi în zori se opriră lângă un râu cu albia largă, 
care părea aproape portocaliu, din pricina fundului său 
nămolos, populat de şi mai mulţi hipopotami gălăgioşi. 
Ţâşneau prin apă cu o viteză surprinzătoare, ca să se 
ferească de atacurile dragonilor, scufundându-se în valurile 
mari, ca să scape. In cele din urmă, doi dragoni îi veniră 
unuia de hac, încolţindu-l din ambele direcţii. II aduseră şi îl 
măcelăriră în poiană. Răpitorii lor deveniseră suficient de 
încrezători ca să dezlege câţiva ca să-i ajute la munca 
obositoare, Dyer şi micul mesager al lui Catherine, Tooke, 
fură puşi să care apă într-un castron, pe care o luau cu frică 
de la mal: pe ţărmul celălalt dormea un crocodil destul de 
mare, ai cărui ochi verzi erau larg deschişi şi fixaţi asupra 
lor. Carnea lui nu era, se pare, o tentaţie pentru dragoni, 
căci reptila nu dădea nici cel mai mic semn de teamă. 

Dragonii moţăiau la soare, cu capetele culcate pe 
picioarele din faţă, plesnind leneş cu coada norii imenşi de 
muşte care se adunau în jurul lor. Doamna Erasmus vorbea 
în urechea lui Kefentse. Dragonul se ridică brusc, în mijlocul 
frazei, şi începu să-i pună întrebări pe un ton imperativ. Ea 
se retrase şi doar dădu din cap în semn de refuz. În cele din 
urmă dragonul încetă şi îşi îndreptă privirea spre sud, 
aşezat pe picioarele din spate, ca un blazon: dragon roşu, 
aşezat, cu labele ridicate. Apoi, încet, se potoli. li vorbi din 
nou doamnei Erasmus şi închise ochii cu înţeles. 

— Ei, bine, presupun că nu e nevoie să întrebăm dacă are 
de gând să vă lase să plecaţi, spuse Chenery, când doamna 
Erasmus se furişă lângă ei. 

— Nu, răspunse ea, vorbind cu glas şoptit, ca să nu 


trezească din nou dragonii, şi lucrurile stau şi mai rău: l-am 
vorbit despre fiicele mele şi acum Kefentse vrea, nici mai 
mult, nici mai puţin, decât să se întoarcă şi după ele. 

Laurence se ruşină simțindu-se cuprins de un val de 
speranţă în faţa unei situaţii care, fireşte, doamnei Erasmus 
nu-i putea produce decât cea mai mare nelinişte. Dar o 
asemenea încercare le-ar dezvălui celorlalţi membri ai 
formaţiei identitatea celor care i-au luat ostatici. 

— Şi vă asigur, doamnă, spuse el, că orice asemenea 
pretenţie va fi primită cu cel mai mare dispreţ. Sunt convins 
că ofiţerii noştri şi generalul Grey consideră că poartă 
răspunderea pentru fiicele dumneavoastră. 

— Căpitane, nu înţelegi, spuse ea. Cred că ar fi gata să 
atace toată colonia ca să le ia. Crede că s-ar putea ca 
acolo, printre sclavi, să se afle mai multe dintre rudele lor 
furate. 

— Sunt sigur şi le doresc mult succes, dacă vor să 
încerce, zise Chenery. Vă rog, nu vă faceţi griji în privinţa 
fetelor: chiar dacă aceşti oameni mai au acasă câteva 
exemplare frumoase ca străbunicul dumneavoastră, ar fi 
nevoie de mai mult de-atât ca să pătrundă dincolo de 
zidurile unui asemenea castel. Sunt tunuri de douăzeci şi 
patru de livre acolo, ca să nu mai vorbim de arme cu piper, 
şi o întreagă formaţie. Dar nu i-ar plăcea, în schimb, să vină 
cu noi în Anglia? adăugă el, cuprins brusc de un vesel 
optimism. Dacă a căpătat aşa o simpatie pentru 
dumneavoastră, ar trebui să-l puteţi convinge. 

Dar foarte curând se dovedi că dragonul, orice avea în 
minte numindu-se străbunicul ei, se considera cu siguranţă 
mai vârstnic decât ea, deşi doamna Erasmus avea impresia 
acum că-şi aminteşte vag momentul în care acesta ieşise 
din ou. 

— Nu foarte bine, dar sunt aproape sigură, spuse ea. 
Eram foarte mică, dar ştiu că au fost multe zile de 
sărbătoare. Şi daruri. Şi mi-l amintesc adesea în sat, după 
aceea. 

Ceea ce, presupunea Laurence, explica faptul că nu se 
temea de dragoni. Fusese luată ca sclavă pe la vreo nouă 


ani, destul de mare ca să-şi fi pierdut spaima instinctivă. 
Amintindu-şi-o doar ca pe o copilă, Kefentse, departe de a 
avea tendinţa să-i dea ascultare, trăsese, în schimb, 
concluzia, după eforturile ei de a le asigura libertatea, că ei 
făceau cu ea ce voiau, fie că o speriaseră, fie că o 
păcăliseră să mintă pentru ei. Şi devenise şi mai furios din 
cauza asta. 

— Vă implor, nu mai riscaţi noi încercări de a-l convinge, 
spuse Laurence. Trebuie să fim recunoscători pentru felul în 
care vă protejează. Aş vrea să nu mai faceţi eforturi inutile 
care l-ar putea determina să-şi reconsidere sentimentele. 

— N-ar face nimic să mă rănească, replică ea, cu o 
convingere ciudată: poate revenirea unei siguranţe din 
copilărie. 

După ce mâncară hipopotam fript la micul dejun, mai 
zburară câteva ore şi aterizară, cu puţin înainte să se 
întunece, lângă ceea ce părea a fi un mic sat de fermieri. 
Poiana în care coborâră era plină de copii care se jucau. 
Ţipară încântați la sosirea lor şi începură să zburde în jurul 
dragonilor, ciripind, fără cel mai mic semn de teamă, deşi 
spre prizonieri aruncau priviri foarte agitate. La capătul 
poienii îşi întindea crengile o mimoză cu coroana amplă, 
oferind o umbră plăcută, iar sub acest copac se afla un mic 
adăpost ciudat, fără peretele din faţă, ridicat la câteva 
picioare deasupra pământului. lar înăuntru, un ou de 
dragon de dimensiuni considerabile. In jurul lui, un cerc de 
femei, cu mojare şi pisăloage, pisau grăunţe. Işi lăsară 
uneltele deoparte şi mângâiară oul de dragon, vorbindu-i 
parcă, apoi se ridicară să întâmpine vizitatorii, care săreau 
jos de pe spinările dragonilor mai mici, şi să se uite 
curioase. 

Mai mulţi bărbaţi veniră din sat să-i îmbrăţişeze pe cei 
sosiți şi să salute dragonii. Dintr-un copac atârna un colţ de 
elefant sculptat cu migală, având în capăt un orificiu, ca să 
fie folosit pe post de corn, iar unul dintre săteni îl luă şi 
suflă de câteva ori, lung şi răsunător. La scurt timp, un alt 
dragon cobori în poiană, un dragon de talie medie, de vreo 
zece tone, colorat într-un verde palid, delicat, cu semne 


galbene şi pete roşii risipite pe piept şi pe umeri şi doi colţi 
lungi care ieşeau peste maxilar, unul deasupra şi unul 
dedesubt. Copiii se arătară încă şi mai puţin sfioşi în 
prezenţa sa, îngrămădindu-se în jurul picioarelor sale din 
faţă, ba chiar căţărându-se pe coadă şi trăgându-l de aripi, 
un tratament pe care dragonul îl suportă cu un calm 
desăvârşit, în timp ce vorbea cu dragonii veniţi în vizită. 

Cei patru dragoni se aşezară în jurul oului pus la adăpost, 
împreună cu îngrijitorii lor şi cu sătenii. O femeie mai în 
vârstă li se alătură. Veşmintele o deosebeau de celelalte: o 
fustă din piele de animal, împodobită cu şiraguri din 
mărgele lungi, ca nişte bucăţi de stuf, şi multe coliere, claie 
peste grămadă, din gheare de animal şi mărgele colorate. 
Celelalte femei le aduseră cina: o oală mare cu terci 
aburind, fiert mai degrabă în lapte decât în supă de carne, 
verdeţuri proaspete gătite cu usturoi şi carne uscată 
păstrată în sare, puţin cam tare, dar gustoasă, acrişoară şi 
condimentată. 

Fură aduse castroane şi pentru prizonieri şi le dezlegară 
mâinile, ca să poată mânca, de data asta, singuri. Nu mai 
trebuiau păziţi aşa de straşnic, cu atâţia oameni în jurul lor. 
Profitând de atmosfera sărbătorească, doamna Erasmus 
reuşi să se furişeze de lângă Kefentse şi să li se alăture din 
nou. Kefentse fusese aşezat la loc de cinste lângă oul de 
dragon şi primise o vacă mare de mâncare, iar oamenii 
păreau puşi să continue distracţia până când dragonul avea 
să termine de mâncat. În cele din urmă, abia după ce 
rămăşiţele animalului cu care se ospătase fură îndepărtate 
şi în faţa dragonului fu împrăştiat pământ proaspăt, să 
absoarbă sângele, bătrâna ciudat îmbrăcată se ridică şi, 
venind înaintea oului de dragon, începu să cânte şi să bată 
din palme. 

Cei prezenţi preluară ritmul, cu tobe şi bătăi din palme, 
unindu-şi glasurile cu al ei, la refren. Fiecare vers era 
diferit, fără vreun ritm sau vreo rimă, din câte îşi putea da 
seama Laurence. 

— Vorbeşte cu oul, îi povesteşte, explică doamna 
Erasmus, cu ochii în pământ, fără să se uite, concentrată să 


prindă cuvintele. Îi povesteşte despre viaţa lui. Îi spune că a 
fost un întemeietor al satului. l-a adus într-o ţară 
îmbelşugată şi sigură, dincolo de deşert, unde nu vin 
răpitorii. A fost un mare vânător şi a ucis leul cu mâinile lui, 
când voia să atace vitele. Le lipseşte înţelepciunea lui, 
povata lui şi trebuie să se grăbească să se întoarcă la ei. E 
datoria lui... 

Laurence se holba, năucit. Bătrâna preoteasă îşi termină 
cântecul şi începu să-i conducă, unul după altul, pe unii 
dintre săteni, în faţa oului, să-i recite, cu puţin ajutor, la 
nevoie, din partea ei. 

— Spun că sunt fiii lui, tălmăci doamna Erasmus, îi spun 
că le e dor să-i audă glasul din nou. Acela îi e nepot, născut 
după moartea lui, explică ea, când unul dintre bărbaţi 
aduse lângă ou un copil în scutece, să mângâie coaja. E 
doar o superstiție păgână, adăugă doamna Erasmus, 
stânjenită. 

Dragonii se alăturară şi ei ceremoniei: cel care era din 
sat se adresă oului ca unui vechi prieten, a cărui întoarcere 
o aştepta cu nerăbdare. Dragonii mai mici, de la hotarele 
îndepărtate, îi vorbiră cu duioşie despre vânătoare, despre 
zbor, despre cum îşi va vedea urmaşii înflorind. Kefentse 
tăcu, până când preoteasa îl dojeni şi îl convinse. Apoi, cu 
glasul lui grav vorbi, mai mult prevenindu-l decât 
încurajându-l, despre cum suferise când căzuse la datorie, 
despre cum găsise la întoarcere satul părăsit, fumul 
focurilor ce se stingeau şi toate casele goale, copiii zăcând 
la pământ, neclintiţi şi fără să-i răspundă şi hiena furişându- 
se prin cirezi. 

— A tot căutat până a ajuns la țărm, la oceanul pe care-l 
cunoştea. Ştia că o să ne găsească pe noi, spuse doamna 
Erasmus, iar Kefentse, plecându-şi capul, gemu, un geamăt 
foarte gros. 

Brusc, doamna Erasmus se ridică şi traversă poiana până 
la el, aşezându-şi mâinile pe botul lui. 


Pregătirile de plecare din dimineaţa următoare se 
desfăşurară cu o oarecare lentoare. Dragonii şi oamenii 


deopotrivă se răsfăţaseră cu un fel de băutură, la ceas 
târziu, în seara precedentă, şi acum abia se târau. Micul 
dragon verde căsca întruna, de parcă voia să-şi scoată falca 
din articulaţie. 

În poiană fură aduse coşuri împletite, atât de mari încât 
era nevoie de doi oameni să le care şi pline cu mâncare: 
boabe de fasole pestriță, tare şi uscată, grăunţe brun- 
roşcate de sorg, cepe mici, galbene şi purpurii, fâşii din 
carnea aceea uscată înţepătoare. Oamenii din grup 
clătinară aprobator din cap şi coşurile fură acoperite cu 
capace împletite, legate cu bucăţi de sfoară subţire şi tare, 
împletită din coajă de copac. Coşurile fură atârnate, două 
câte două, peste gâtul dragonilor mai mici, care îşi aplecară 
capetele să le primească. 

Totuşi, Laurence şi oamenii lui erau păziţi tot timpul, la 
fel ca şi graniţele satului: băieţi mai tineri, cu un fel de 
instrumente din coarne de vită, în care puteau sufla într-o 
clipă. Era o consecinţă ruşinoasă a rapacităţii negoţului cu 
sclavi. Odată epuizate rezervele fireşti de prizonieri de 
război în rândul regatelor de pe coastă, băştinaşii care 
aprovizionau piaţa începuseră să recurgă la răpiri şi atacuri, 
fără cel mai mic pretext al unui conflict teritorial, doar ca să 
dobândească mai mulţi sclavi. Aceste eforturi se extindeau 
an de an, pătrunzând tot mai adânc în interiorul 
continentului, astfel că, evident, sătenii erau din ce în ce 
mai precauţi. 

Trăiau într-o situaţie de provizorat, căci satul nu era 
construit în aşa fel încât să poată fi apărat, fiind doar o 
adunătură de case, frumoase, dar mici şi joase, din lut şi 
piatră şi acoperite cu stuf. Erau circulare, cu o zonă 
deschisă în faţa intemperiilor ce măsura aproape un sfert 
din circumferință, ca să lase să iasă fumul focurilor la care 
găteau. Nu i-ar fi putut proteja deloc în faţa unei cete de 
năvălitori dornici să-i captureze ori să-i măcelărească. Nu 
aveau mari bogății, pe care ar fi trebuit să se ostenească să 
le apere: doar o mică turmă de vaci şi capre care păşteau 
leneşe la marginea satului, sub supravegherea câtorva 
dintre copiii mai mari. Câmpuri considerabile, suficiente 


pentru trai şi ceva în plus. Unele dintre femei şi unii dintre 
bărbaţii mai vârstnici purtau podoabe frumoase de fildeş şi 
aur şi veşminte tesute în culori strălucitoare. Dar nimic care 
să fi ispitit lăcomia jefuitorului obişnuit, cu excepţia 
locuitorilor înşişi, căci erau paşnici, sănătoşi şi bine clădiţi. 
Povara prudenţei atârna acum pe umerii lor, nouă şi 
neliniştitoare. 

— Nu le-a fost încă răpit nimeni, spuse doamna Erasmus. 
Dar trei copii au fost luaţi dintr-un sat, la o zi de zbor de 
aici. Unul se ascundea prin apropiere şi s-a furişat să-i 
prevină, aşa că strămoşii- dragonii- i-au prins. Doamna 
Erasmus făcu o pauză şi apoi continuă, ciudat de calmă: 
Cred că de aceea mi-au ucis negustorii de sclavi toată 
familia - pe cei prea bătrâni sau prea mici ca să fie vânduți. 
Aşa că nu i-au putut spune lui Kefentse unde ne-au dus. 

Se ridică şi se duse să privească satul, în timp ce 
pregătirile de plecare continuau: copiii mai mici jucându-se 
în faţa bunicilor lor, celelalte femei lucrând împreună, 
făcând făină din sorg şi cântând. Rochia neagră, cu guler 
înalt, a doamnei Erasmus era ruptă şi prăfuită, în contrast 
cu veşmintele lor strălucitoare, chiar dacă indecente. 
Kefentse înălţă capul şi o privi cu o neliniştită şi posesivă 
atenţie. 

— Probabil că a luat-o razna, îi spuse Chenery lui 
Laurence, cu glas scăzut. Ca şi cum căpitanul lui şi tot 
echipajul ar fi dispărut într-o clipă. Clătină din cap: Situaţia 
e gravă şi n-am nicio îndoială: n-o va lăsa să plece. 

— Poate că ar putea găsi ocazia să se strecoare, replică 
abătut Laurence. 

Îşi reproşa cu amărăciune că îi implicase pe soţii Erasmus 
de la bun început. 

Preţ de încă o zi şi-o noapte nu se mai opriră decât foarte 
scurt, să bea apă, şi inima lui Laurence se strângea la 
vederea întinderii nesfârşite a pustiului aspru pe care-l 
lăsau în urmă, o succesiune de nisipuri brun-roşcate, zone 
aride cu vegetaţie pitică şi deşerturi albe de sare, lipsite de 
orice urmă de viaţă. Drumul lor continuă spre nord-est, 
ducându-i tot mai adânc în interiorul continentului, departe 


de coastă şi spulberându-le orice speranţă de scăpare. 

Intr-un târziu, lăsară în urmă zonele pustii şi deşertul făcu 
loc unui peisaj mai blând, cu copaci verzi şi pământ galben, 
acoperit de ierburi dese. Spre sfârşitul dimineţii, burta 
dragonului hurui sonor deasupra lor odată cu răgetul lui de 
salut, întâmpinat imediat de o mulţime de glasuri, de 
undeva din faţă. In clipa următoare li se înfăţişă o imagine 
uluitoare: o imensă turmă de elefanţi în mişcare, înaintând 
încet prin savană, nimicind în calea lor tufişuri şi crengi şi 
suportând cu docilitate supravegherea a doi dragoni şi a 
vreo treizeci de oameni, care mergeau liniştiţi la doar 
câţiva paşi în spatele lor. 

Păstorii aveau în mâini bețe lungi cu clopoței la capete, 
cu ajutorul cărora mânau turma, împiedicând-o să se 
întoarcă. Ceva mai departe, poate la un sfert de milă, în 
mijlocul dezastrului lăsat în urmă, femeile munceau de zor, 
împrăştiind cantităţi mari de bălegar roşu şi plantând tufe 
tinere. Cântau în timp ce lucrau, ritmic. 

Prizonierii fură coborâţi. Laurence aproape că uită de 
plosca de apă, holbându-se la creaturile grase, greoaie, mai 
mari decât auzise vreodată în cele mai sfruntate poveşti. 
Vizitase India de două ori, ca ofiţer de marină, şi văzuse o 
dată un animal bătrân impresionant, de vreo şase tone, 
care ducea pe cap un potentat băştinaş şi alaiul său. Cel 
mai impresionant de aici îl depăşea ca dimensiuni, probabil 
cu încă jumătate, şi rivaliza cu Nitidus şi Dulcia. Colţii uriași 
de fildeş îi ieşeau din cap ca nişte sulițe lungi de trei 
picioare. O altă dihanie îşi cobori capul, proptindu-l de un 
copăcel de dimensiuni deloc neglijabile şi, împingânau-l 
implacabil, cu gemete, îl dobori la pământ. Mulţumit de 
succes, elefantul se plimbă agale de-a lungul arborelui, 
devorându-i pe îndelete mlădiţele tinere din coroană. 

După puţină conversaţie cu cei care îi răpiseră, dragonii- 
păstori se ridicară în aer şi alungară câţiva elefanţi din 
turma principală, cei mai mari, judecând după lungimea 
colţilor lor, fără pui. După ce aceştia fură convinşi să se 
grupeze în direcţia vântului şi în spatele şirului de păstori, 
Kefentse şi ceilalţi doi dragoni se repeziră asupra lor cu 


dibăcie. Îi răpuseră dintr-o singură înţepătură a ghearelor, 
înainte să apuce să scoată vreun țipăt care ar fi putut agita 
celelalte animale. Dragonii se ospătară cu lăcomie, 
mormăind de satisfacţie, la fel ca un gentilom în faţa unei 
farfurii cu bucate gustoase. Când isprăviră, hienele ieşiră 
tiptil dintre ierburi, să se ocupe de rămăşiţele însângerate 
şi ţiuiră toată noaptea. 

Pe parcursul următoarelor două zile, nu trecea oră fără 
să vadă alţi dragoni, salutându-i de la distanţă. Alte şi alte 
sate trecură ca vântul la picioarele lor şi, din când în când, 
câte o mică fortificaţie, cu ziduri de lut şi piatră, până când 
zăriră în depărtare o dâră uriaşă de fum ridicându-se, ca un 
imens foc de paie, şi o subţire linie argintie şerpuind pe 
pământ. 

Doamna Erasmus le spusese că numele destinaţiei lor 
era Mosi oa Tunya, adică Fum care Vuieşte. Un muget gros 
şi continuu se auzi tot mai tare în jurul lor, când Kefentse 
coti direct către dâra de fum. Linia subţire şi strălucitoare 
de pe pământ se transformă curând într-un râu imens: 
domol şi foarte lat, împărţit în multe râuri mai mici, toate 
şerpuind laolaltă peste stânci şi insulițe înverzite, către o 
crăpătură îngustă în pământ, ca o coajă de ou crăpată la 
mijloc, unde râul începea brusc să clocotească şi plonja 
într-o cascadă asurzitoare, mai mare decât orice şi-ar fi 
putut imagina Laurence şi atât de înspumată în strâmtorile 
prin care cobora, încât nu i se putea vedea capătul. In 
aceste strâmtori în care Kefentse părea să nu încapă, 
dragonul plonja în viteză, şi mici curcubeie scânteiau în 
bălțile adunate pe pielea lui, prin cei dintâi nori de abur. 
Lipit de împletitura plasei, Laurence îşi ştergea apa de pe 
faţă şi de pe barba nerasă de-o săptămână şi şi-o zvântă 
din scobiturile ochilor, mijindu-i atunci când ieşiră într-un 
canion care se lărgea. 

În părţile mai joase, versanţii erau acoperiţi de păduri 
mai dese şi o încrengătură verde-smarald de plante 
tropicale se înălța până pe la jumătatea povârnişurilor, 
unde brusc vegetaţia dispărea şi feţele stâncilor se înălţau 
abrupte şi netede către platoul de sus, scânteind ca 


marmura lustruită, brăzdată doar de golurile peşterilor. Şi 
atunci Laurence îşi dădu seama că nu se uita la peşteri, ci 
la nişte imense arcade sculptate, gurile unor galerii boltite 
care pătrundeau adânc în măruntaiele muntelui. Pereţii 
stâncii nu străluceau ca marmura lustruită: erau marmură 
lustruită sau ceva asemănător: o piatră netedă, pătată, cu 
vaste inserţii de fildeş şi aur direct în piatră, formând un 
model fantastic. 

În jurul deschiderilor erau sculptate faţade, splendid 
ornamentate în culori vii şi ciudate modele abstracte şi mai 
înalte decât Westminster sau Catedrala St Paul, unicele şi 
inadecvatele măsuri de comparaţie pe care le avea 
Laurence. Scări înguste, cu balustrada din piatră curbată şi 
netezite de stropii de apă, urcau între arcade, dezvăluind 
perspectiva: cinci case de la oraş, de dimensiuni obişnuite, 
aşezate una peste alta, ar fi putut aproxima înălţimea celei 
mai mari de aici. 

Kefentse înainta acum încet, ca să evite o coliziune: 
strâmtoarea era plină de dragoni. Dragonii zburau agitaţi 
de colo colo printre încăperi, unii cărând coşuri sau 
pachete, alţii, oameni pe spinări. Alţii dormeau pe 
pervazurile cioplite, cu cozile atârnate din gurile de intrare. 
Pe scări şi în săli, bărbaţi şi femei stăteau de vorbă ori 
munceau, îmbrăcaţi în piei de animale sau înfăşuraţi în 
veşminte de pânză în culori uluitor de vii, pe pielea lor 
brună, indigo, roşu şi galben-ocru, mulţi dintre ei cu colane 
de aur minuţios lucrate. Şi, susurând dulce peste vocilor lor 
amestecate, necontenitul glas al apei. 


11 


Kefentse îi azvârli într-una din peşterile mai mici săpate 
în versantul muntelui: el însuşi nu încăpea înăuntru, aşa că 
se balansă la buza cavernei, în timp ce plasa era desfăcută. 
Fură deşertaţi pe podea claie peste grămadă, încă legaţi, 
iar dragonul îşi luă zborul imediat, ducând-o cu el pe biata 


doamnă Erasmus şi lăsându-i pe ceilalţi să se dezlege 
singuri. Nu era prin preajmă nicio muchie ascuţită de care 
să se ajute: pereţii peşterii erau şlefuiţi. Dyer, Roland şi 
Tooke reuşiră, până la urmă, să-şi strecoare mâinile mici 
din strânsoarea laţurilor şi începură să-i dezlege pe ceilalţi. 

Treizeci mai rămăseseră cu totul, din patru echipaje. 
Aveau loc destul, nici nu se putea spune că aveau parte de 
condiţii vitrege. Podeaua era acoperită cu paie uscate din 
belşug, să atenueze duritatea pietrei şi, în ciuda arşiţei de 
afară, încăperea era răcoroasă şi plăcută. În fundul încăperii 
fusese săpată o groapă pentru necesităţi. Cu siguranţă era 
conectată la un canal de scurgere, undeva dedesubt, însă 
deschizătura era mică, sfredelită în piatra aspră: nu aveau 
cum să iasă pe acolo. Mai exista şi un mic bazin, tot în 
spate, împrospătat continuu printr-un canal. Era adânc 
până la brâu şi suficient de mare ca să înoţi puţin ca să-l 
traversezi. De sete n-aveau să moară, asta era sigur. 

Era o închisoare ciudată, fără pază sau gratii la uşă, dar 
mai impenetrabilă ca orice fortăreață. La peştera lor nu 
ducea niciuna dintre acele scări cioplite, nimic în afară de 
hăul care se căsca dedesubt. Dimensiunea întregii încăperi, 
cu tavanul gotic, boltindu-se deasupra, ar fi putut adăposti 
comod un dragon mic. Ar fi trebuit să le pară un loc aerisit 
şi spaţios, însă avea efectul de a-i face să se simtă mai 
degrabă liliputani decât în largul lor, copii rătăcind în casa 
unui uriaş - şi atât de dramatic împuţinaţi. 

Dorset era în viaţă, cu o vânătaie îngrozitoare de-a lungul 
obrazului, şi din când în când îşi apăsa coastele cu mâna, 
de parcă l-ar fi durut sau i-ar fi fost greu să respire. 

— Domnul Pratt e mort, căpitane, spuse el. Îmi pare 
foarte rău, dar sunt sigur: a încercat să se aşeze în faţa 
doamnei Erasmus şi bestia l-a sfârtecat până la şold. 

O pierdere dureroasă, priceperea tăcută a fierarului, pe 
măsura forţei sale imense. 

N-aveau cum să cunoască pe deplin întreaga dimensiune 
a pierderilor suferite: Hobbes, ucis sub ochii lor, iar 
Laurence îl văzuse pe Hyatt, aviaspirantul lui Chenery, 
mort; locotenentul Libbley îşi aminti că doctorul Waley 


căzuse şi el. Dar încă o duzină, cel puţin, fuseseră azvârliţi 
afară după acea primă noapte, pe care cei rămaşi fuseseră 
prea bolnavi ori năuciţi ca să-i recunoască în lumina slabă. 
Alţii fuseseră abandonaţi morţi pe câmp. Unii- sperau- 
fugiseră în confuzia generală, ca să lase măcar un indiciu, 
cât de mic, în urma lor. Pe Warren nu-l văzuse nimeni. 

— Dar sper din suflet că Sutton va avea atâta minte să se 
întoarcă direct la Cape, spuse Harcourt. Nimeni nu şi-ar 
putea imagina vreodată că am fost aduşi atât de departe. O 
să se frământe îngrozitor şi n-o să găsească nicio urmă. 
Trebuie să găsim o cale să le trimitem vorbă, cel puţin. 
Oamenii aceia ştiau câte ceva despre arme, ai observat? 
Trebuie să se facă vreun negoţ, trebuie să existe nişte 
negustori ispitiţi să vină. Au atâta fildeş de nu mai ştiu ce 
să facă, de vreme ce l-au folosit să-şi construiască zidurile. 

Se apropiară cu grijă de gura peşterii, să se uite peste 
margine. Prima impresie de imensitate şi splendoare nu 
putea fi distrusă, dar poate că intensitatea ei era uşor 
diminuată aici, mai departe de cascadă şi mai aproape de 
capătul zonei locuite a strâmtorilor. Fatada temniţei lor era 
din piatră simplă, deşi zidul natural al stâncii fusese şlefuit 
atât de bine încât nicio maimuţă n-ar fi îndrăznit să se 
caţere. 

Chenery se aplecă peste margine şi îşi trecu palma peste 
perete, până unde putea ajunge şi anunţă descurajat: 

— Niciun loc unde să-ţi sprijini degetul măcar. Nu 
mergem nicăieri dacă nu ne cresc aripi. 

— Atunci mai bine ne-am odihni, atât cât ni se va 
permite, spuse Harcourt, practică. lar dacă voi, domnilor, 
veţi fi aşa de buni să vă întoarceţi cu spatele eu am să fac o 
baie. 

Se deşteptară din somn nu pentru că ar fi venit cineva să 
le acorde atenţie, nu avură parte de aşa ceva, ci din pricina 
unui zgomot îngrozitor care putea fi cel mai uşor comparat 
cu un roi de muşte într-o continuă agitaţie. Soarele nu 
pătrunsese încă în canioanele înguste, deşi cerul era de 
albastrul intens al dimineţii înaintate şi o pâclă uşoară se 
agăța încă de piatra netedă, lângă gura cavernei. 


În partea opusă a strâmtorii, doi dragoni erau angrenaţi 
într-un soi de exerciţiu ciudat, zburând încoace şi încolo, 
ridicând alternativ ceea ce părea o parâmă groasă, gri, 
făcută colac şi trecută prin capătul unei înspăimântătoare 
sulițe de fier şi răsucind-o constant. Celălalt capăt al suliţei 
era înfipt în adâncurile unei peşteri doar parţial scobite şi 
de acolo venea bâzâitul duşmănos. Aerul era încărcat de 
praf şi de o pudră calcaroasă, care acopereau trupurile 
dragonilor cu un strat gros, ocru. Din când în când, un 
dragon sau altul întorcea capul şi strănuta puternic, fără să 
piardă însă ritmul. 

Un pârâit zgomotos vesti un salt înainte: din gura 
cavernei se revărsară pietre mari şi mici, într-un sac larg, 
întins pe o ramă, care aştepta să le prindă. Dragonii se 
opriră şi retraseră uriaşul burghiu. Unul se agăţă de 
versantul aspru, neşlefuit, ţinând mecanismul suspendat, 
iar celălalt se cocoţă pe margine şi scurmă toţi bolovanii şi 
pietrele desprinse care se împrăştiaseră. Un al treilea 
dragon, mai mic, zbură în josul strâmtorii, după ce operaţia 
fu încheiată, ducând sacul încărcat, ca să-i lase pe cei doi s- 
o ia de la capăt. 

In timp ce această muncă se derula în continuare, chiar 
deasupra lor, o altă cavernă, adâncită în munte, mişuna de 
oameni, zidari care finalizau munca brută. Sunetul muzical 
al ciocanelor care loveau în stâncă răsuna, îndepărtat, 
peste hău. Fiecare om îşi aducea resturile de piatră la gura 
peşterii, pe măsură ce netezea pereţii. ` 

Lucrară de zor toată dimineaţa, iar la amiază se opriră. Işi 
puseră uneltele morman în peşteră, împreună cu burghiul 
uriaş. Apoi dragonii se apropiară şi adunară oamenii care, 
fără hamuri, săriră nonşalant, fără teamă, pe spatele, pe 
aripile şi pe picioarele lor şi, legaţi cu câteva chingi 
împletite sau pur şi simplu atârnaţi, fură duşi de-a lungul 
strâmtorii, înapoi în zona mai locuită. 

Şi încă nu veni nimeni. Mai aveau prin buzunare câte un 
biscuit sau un mic fruct uscat, care n-ar fi fost de-ajuns nici 
pentru un om. li dădură totul lui Catherine, care la început 
refuză cu dispreţ, până când Dorset insistă, invocând 


motive medicale. 

Muncitorii nu se întoarseră, însă câţiva dragoni îşi făcură 
apariţia în grup pe câmpia de pe cealaltă parte a strâmtorii, 
fiecare ducând cu el un morman măricel de lemne, pentru 
un foc de tabără. Apoi unul dintre ei se aplecă şi scuipă o 
flacără, aprinzând focul. Probabil că nu era cel mai mare 
Şuvoi, dar, pe de altă parte, nici nu era cazul. 

— O, ce păcat, spuse Chenery, cu glas scăzut, înțelegând 
ce se petrece. 

Se întristară şi mai mult când alţi doi dragoni veniră, 
aducând ceea ce păreau a fi părţile corpului de la trei sau 
patru elefanţi măcelăriți, aşezate frumos pe bețe lungi de 
fier, gata să fie rumenite deasupra focului. Vântul bătea din 
direcţia lor, ducând mirosul spre peşteri. Laurence fu nevoit 
să-şi şteargă de două ori gura cu batista. Nici măcar fundul 
peşterii nu îi ferea de supliciul deliciosului miros. Era foarte 
descurajant să-i priveşti pe dragoni aruncând oasele arse şi 
crăpate, după ce isprăviră de mâncat, în desişul junglei 
care acoperea fundul strâmtorii de dedesubt. Încă şi mai 
regretabile fură mormăitul şi scheunatul de satisfacţie care 
urmară, în replică. Lei, probabil, sau câini sălbatici. Un nou 
obstacol în calea oricărei evadări. 

Alte două ore trecură, sau aproape, după clepsidra 
crăpată pe care Turner reuşise s-o salveze dintre rămăşiţe 
în momentul capturării lor. Incepea să se întunece. La 
multe dintre gurile peşterilor din apropiere veniră dragoni 
în zbor, transportând plase pline cu oameni, pe care îi lăsau 
să cadă în interior, întocmai cum fuseseră depozitaţi 
aviatorii. Dragonii făceau un fel de manevră dibace, 
punându-şi picioarele din spate la gura fiecărei peşteri şi 
fixându-şi ghearele din faţă în nişte şanţuri săpate 
deasupra intrării, în timp ce călăreţii lor desfăceau plasa, ca 
să nu fie nevoiţi să se strecoare în unele dintre aceste spaţii 
mai mici. Semănau oarecum cu dragonii pentru pasageri pe 
care Laurence îi văzuse în China, cu excepţia nepăsării 
totale faţă de confortul oamenilor din plasele lor. 

După ce aceste livrări se încheiară, un dragon cobori în 
zbor prin strâmtoare, înspre ei, cu multe coşuri atârnate pe 


umeri. Se oprea pe rând la gurile cavernelor, lăsând de 
fiecare dată câteva pachete, până când, în sfârşit, ajunse la 
ei. Pe spinarea dragonului era un singur om, care îi numără 
cu un ochi critic, apoi dezlegă trei dintre coşuri, înainte să- 
şi vadă de drum. 

In fiecare coş se afla o masă rece şi îngroşată de terci de 
sorg fiert în lapte: săţios, chiar dacă nu gustos, iar porţiile, 
nu chiar aşa de mari cum ar fi fost de dorit. 

—Un coş la zece oameni, anunţă Harcourt, numărând 
gurile peşterilor, aşadar cincizeci de oameni în cea mare. 
Trebuie să aibă aproape o mie de prizonieri aici, răspândiţi 
peste tot. 

— O adevărată închisoare Newgate, spuse Chenery, dar 
mai puţin umedă, fapt pentru care sunt recunoscător. 
Credeţi că au de gând să ne vândă? O soluţie încântătoare, 
dacă am putea să ajungem la Cape Coast şi nu într-un port 
francez. Şi dacă nu ne-ar face şicane. 

— Poate c-o să ne mănânce, sugeră Dyer, gânditor, cu 
vocea lui ciripită. 

Toţi ceilalţi erau profund preocupaţi de masa lor. Era o 
tăcere generală. 

— O sugestie de-a dreptul morbidă, domnule Dyer. Să nu 
mai aud asemenea speculaţii, spuse Laurence, luat prin 
surprindere. 

— O, da, domnule, răspunse Dyer, care reveni imediat la 
mâncarea lui, fără să pară câtuşi de puţin descurajat. 

Unii dintre sergenţii mai tineri erau livizi şi trecu poate un 
minut până când foamea învinse greaţa care îi cuprinsese 
pe moment. 

Linia soarelui se furişă în susul zidului de vizavi şi 
alunecă peste marginea lui. Se întuneca repede în 
strâmtoarea îngustă. Din lipsă de altă ocupaţie, se culcară, 
cât cerul de deasupra era încă albastru, iar a doua zi 
dimineaţă se treziră, după o noapte agitată, în beznă, cu 
băzâitul îngrozitor al burghiului brusc înăbuşit. 

Dyer şopti în urechea lui Laurence, cu răsuflarea 
întretăiată: 

— Domnule, domnule... 


Kefentse era acolo. Îşi vârâse capul, atât cât încăpuse, în 
deschizătura peşterii lor, blocând deopotrivă lumina şi 
zgomotul de afară. Doamna Erasmus era cu el, greu de 
recunoscut în veşmintele locale care îi fuseseră date, şi 
încărcată de parcă ar fi fost în pericol să-şi ia zborul: cercei, 
brățări ca nişte şerpi încolăciţi pe braţe, de sus până jos, un 
colan imens din bucăţi de aur înşirate pe sârmă şi 
intercalate cu bucăţi de fildeş, jad întunecat şi rubine, care 
valorau cu siguranţă cel puţin cincizeci de mii de lire, şi un 
smarald uriaş, cât un ou, montat în aur, fixând un turban de 
mătase pe cap. 

Majoritatea băştinaşelor pe care le văzuseră de sus cărau 
apă sau atârnau rufe pe trepte, să se usuce, şi purtau 
numai o fustă de piele, până la genunchi, dar aveau 
piepturile dezgolite, stârnind interesul tainic al tinerilor 
ofiţeri. Probabil că veşmintele de ceremonie erau diferite, 
sau poate că ea reuşise să-i convingă să-i dea altele. Purta 
o fustă lungă din bumbac alb, simplu şi, peste ea, o altă 
bucată de bumbac ţesută în culori vii, înfăşurată într-un stil 
elaborat pe după umeri. 

Ceru sprijinul unui slujitor, aflat lângă ea, ca să coboare 
de pe spatele lui Kefentse. 

— M-ar încărca şi mai tare dacă nu mi-ar fi imposibil să 
păşesc: este avutul tribului, spuse ea. Ocolea subiectul; 
avea o expresie stânjenită. Dar, după un moment de pauză, 
spuse, cu glas scăzut: Imi pare rău: Kefentse e aici să-l ia 
pe comandantul nostru, să-l ducă să discute cu regele. 

Harcourt era palidă şi liniştită. 

— Eu sunt cea mai vârstnică, doamnă. Mă poate lua pe 
mine. 

— Mai bine s-ar duce dracului, interveni Chenery. 
Laurence, tragem la sorţi? 

Luând unul dintre paie, îl rupse în două şi le întinse, cu 
capetele egale, fără să se vadă care e mai scurt. 

Măcar era mult mai comod să fie transportat în ghearele 
lui Kefentse decât în plasă, ca până atunci, iar Laurence nu 
avea senzaţia că înfăţişarea lui e cu totul dizgraţioasă: 
plictiseala şi căldura zilei nu le lăsaseră altceva decât timp 


şi, mulţumită bazinului aflat la îndemână, îşi curăţase haina 
cât de bine putuse şi îşi spălase pantalonii şi lenjeria. Nu se 
bărbierise, dar n-avea de ales. 

Vuietul cascadei creştea treptat, la fel şi jungla încâlcită 
de la picioarele lor, până când ajunseră în sfârşit la o curbă 
a strâmtorii, foarte aproape de cascadă. Aici se deschidea o 
sală imensă, cu o intrare de trei ori mai largă decât 
celelalte, sprijinită de stâlpi. Kefentse plonjă şi pătrunse 
iute, apoi, oprindu-se, îl azvârli pe Laurence de-a 
berbeleacul pe podeaua umedă, înainte de a o aşeza jos, în 
picioare, cu mai multă grijă, pe doamna Erasmus. 

Laurence se obişnuise deja cu aceste insulte şi se ridică 
fără alt sentiment decât iritare, o emoție care dispăru brusc 
în faţa îngrijorării. Un atelier improvizat fusese înfiinţat 
pesemne de curând, de-a lungul peretelui din dreapta al 
încăperii, şi, în afară de puştile pe care le pierduseră 
aviatorii, alte şaizeci-şaptezeci de lunete erau înşirate pe 
podeaua de covoare ţesute, în diverse stadii de demontare 
şi reparare. Şi, mai rău, mult mai rău, un tun de şase livre, 
cu carcasa crăpată, dar nu distrusă şi un butoi de praf de 
puşcă, pe deasupra. Câţiva oameni munceau la colecţie, 
desfăcând o muschetă şi punând întrebări, cu glas aspru, 
unui om care stătea deprimat pe un taburet în faţa lor. 
Spatele lui, întors spre Laurence, avea câteva urme 
însângerate pe care mişunau muştele. 

Un tânăr le supraveghea cu mare atenţie munca. Se 
retrase, când Kefentse ateriză, şi se apropie de ei: înalt, cu 
o faţă prelungă, marcată de o anumită tristeţe, nu venită 
din suflet, ci doar un rezultat al unghiului pomeţilor, ca la 
câinii de vânătoare, nasul, sculptat, şi o fâşie de barbă 
neagră în jurul unei guri cărnoase. Avea o mică escortă de 
luptători, toţi cu piepturile goale, îmbrăcaţi doar cu nişte 
fuste de piele şi înarmaţi cu sulițe scurte. Tânărul se 
deosebea de toţi ceilalţi prin colanul gros de aur, tivit cu 
ceea ce păreau a fi ghearele unei pisici uriaşe şi prin 
pelerina din piele de leopard care-i îmbrăca umerii: avea un 
fizic puternic, iar ochii lui erau ageri. 

Laurence se înclină. Tânărul îl ignoră, uitându-se în 


partea opusă a imensei săli şi, dintr-o încăpere din interior, 
ieşi o fiinţă uriaşă cu pielea aurie-arămie şi părţile de 
dedesubt ale aripilor tivite cu purpuriu, culoarea regalității. 
Era în veşminte de luptă, formidabilă ca un cruciat, cu zale 
grele de fier atârnate peste zona vulnerabilă a pieptului şi o 
plasă fină dedesubt, să-i protejeze pântecele. Ţepii ce-i 
coborau pe şira spinării erau acoperiţi cu manşoane de fier, 
la fel şi ghearele, acestea din urmă încă decolorate puţin de 
sânge. Doamna Erasmus îi dădu de înţeles că se afla în faţa 
regelui, Mokhachane, împreună cu fiul lui cel mare, 
Moshueshue. 

Ea - sau el? Laurence era năucit. Stătea în faţa lui, la un 
pas, şi regele era, categoric, vizibil, o femelă-dragon - 
aşezată în poziţie de sfinx pe podea, cu coada încolăcită în 
jurul ei, şi îl privea pe Laurence cu ochi reci, de chihlimbar. 
Tânărul, Moshueshue, se aşeză pe un tron de lemn, adus 
pentru el şi amplasat lângă rege, şi mai multe femei în 
vârstă, venind în urma lui, se aşezară pe taburete de lemn, 
alături. Acestea fură identificate drept soțiile regelui. 

Kefentse îşi plecă fruntea cu respect şi începu să 
vorbească, evident, despre captura şi călătoria lor, pe care 
doamna Erasmus, cu mare curaj, îndrăzni s-o conteste în 
multe privinţe, din punctul lor de vedere, încercând, în 
acelaşi timp, să-l ajute pe Laurence să înţeleagă acuzaţiile 
care fuseseră formulate. Faptul că furaseră leacuri, 
cultivate pentru a fi folosite pentru supușii regelui, era doar 
cea mai mică ofensă. Cea mai gravă, că se angajaseră într- 
un conflict teritorial, invadându-i în compania strămoşilor 
lor, cum considera Kefentse că sunt dragonii formaţiei. Şi, 
în cârdăşie cu triburile duşmane, le furaseră copiii, acuzaţie 
pentru care Kefentse oferi drept probă călătoria lor alături 
de un bărbat din tribul Lunda, răpitori notorii... Doamna 
Erasmus se opri şi spuse cu glas gâtuit: 

— Se referă la soţul meu... 

Nu continuă să traducă imediat, ci îşi lipi, preţ de o clipă, 
un fald al rochiei peste faţă, în timp ce Kefentse se aplecă 
neliniştit deasupra ei, mormăind, şi şuierând la Laurence, 
când acesta dădu să-i ofere doamnei Erasmus un braţ de 


care să se sprijine. 

— Leacul l-am luat numai de nevoie pentru că dragonii 
noştri erau bolnavi. Şi fără să ştim că ciuperca e cultivată, 
zise Laurence, dar nu ştia ce altceva să spună în apărarea 
sa. 

Nu putea nega că aduseseră dragoni. Îi aduseseră şi, în 
orice caz, acest lucru părea să reprezinte dovada unei 
pretenţii teritoriale, lucru pe care, cu siguranţă, ca ofiţer 
activ, nu-l putea nega. Britanicii şi olandezii ar fi fost la fel 
de surprinşi să afle că, până la sosirea formaţiei, colonia lor 
fusese considerată nedemnă de luat în seamă şi violată 
ocazional. lar Laurence nu era destul de bine înarmat să 
justifice practica sclaviei sau să nege că era perpetuată la 
porunca albilor, chiar dacă ar fi putut respinge câteva, 
puţine, dintre acuzaţiile care li se aduceau... 

— Nu, Dumnezeule mare, fireşte că nu-i mâncăm, zise el, 
dar în afară de asta nu prea mai avea ce să spună. 

Oribilul incident de pe Zong, când peste o sută de sclavi 
fuseseră aruncaţi intenţionat peste bord, pentru banii din 
asigurări, alese momentul să-i vină, stânjenitor, în minte, 
făcându-l să roşească de ruşine pentru naţia lui. Ceea ce-l 
făcu să pară un mincinos, dacă nu-l considerau oricum deja 
aşa ceva. 

Nu putea decât să repete că el nu era negustor de sclavi 
şi nu fu surprins să afle că această scuză nu ţinea la ei, nici 
măcar explicația doamnei Erasmus privind totala 
nevinovăție a soţului său. Reproşul depăşea, evident, 
asemenea acţiuni personale. Nu manifestau pic de 
compasiune pentru boala care îi determinase să caute 
leacul. Laurence avea impresia că, dimpotrivă, considerau 
că-şi primiseră dreapta răsplată, nefăcând distincţia între 
britanici şi dragonii lor. Şi, în ciuda încercărilor lui Laurence 
de a le explica, acuzatorii păreau hotărâți. 

Regele se întoarse şi, ca răspuns la un semn scurt din 
coadă, Laurence fu dus înapoi în sala mare, unde se afla o 
masă joasă, de dimensiuni enorme, nu mai înaltă decât 
genunchiul său, dar măsurând cam douăsprezece picioare, 
atât pe lungime, cât şi pe lăţime. Femeile dădură la o parte 


tăbliile de lemn, scoțând la iveală un spaţiu adânc de vreo 
două palme, ca un fel de vitrină, în interiorul căreia se afla 
o sculptură ciudată în forma continentului african. Era o 
hartă, o hartă enormă în basorelief, ca să prezinte variațiile 
de înălţime, cu praf de aur pentru nisip şi munţi de bronz, 
păduri din cioburi de pietre preţioase şi râuri de argint şi, 
îngrozit, Laurence observă puful alb folosit pe post de 
cascade. Se afla aproape la jumătatea drumului între vârful 
continentului, unde era Capetown, şi proeminenţa Cornului 
Africii: nici în cele mai negre visuri ale sale nu-şi imaginase 
că fuseseră aduşi atât de departe în interior. 

Nu-l lăsară s-o studieze prea mult, ci îl duseră în celălalt 
capăt al mesei, unde fusese prelungită de curând: lemnul 
era mai închis la culoare, iar secţiunile hărţii erau 
reprezentate doar în ceară pictată. La început nu ştiu cum 
s-o interpreteze până când, prin asocierea poziţiei, înţelese 
că ovalul albastru din vârful continentului trebuie să fie 
Mediterana şi îşi dădu seama că harta voia să reprezinte 
Europa. Contururile Spaniei, Portugaliei şi Italiei erau 
deformate, iar întregul continent, prea mic. Marea Britanie 
însăşi nu era decât o adunătură de mici cocoloaşe alburii, în 
colţul de sus. Alpii şi Pirineii se profilau aproximativ corect, 
dar Rinul şi Volga şerpuiau ciudat şi erau mai mici decât se 
obişnuise să le vadă reprezentate. 

— Vor ca tu să le desenezi corect, îi explică doamna 
Erasmus, şi unul dintre oamenii prinţului îi dădu un toc cu 
peniță. Laurence i-l întinse înapoi. Omul repetă 
instrucţiunile în limba lui, apăsat, de parcă Laurence ar fi 
fost un copil încet la minte, şi încercă să-i dea din nou tocul. 

—Îmi cer scuze, n-o voi face, spuse Laurence, 
retrăgându-şi mâna. 

Bărbatul se răsti şi îl lovi brusc peste faţă. Laurence 
strânse din buze şi nu spuse nimic, dar inima îi bubuia de 
furie. Doamna Erasmus se întoarse şi îi vorbi agitată lui 
Kefentse. Dragonul clătină din cap. 

— Întrucât am fost luat prizonier, în ceea ce trebuie să 
consider a fi un act de război, refuz să răspund la orice 
întrebare, în aceste condiţii, spuse Laurence. 


Moshueshue clătină din cap, în timp ce regele-dragon se 
aplecă şi îl fixă cu ochi scânteietori şi furioşi, apropiindu-şi 
capul atât de mult, încât Laurence putea vedea că, de fapt, 
ceea ce luase drept colţi la Kefentse, erau un fel de 
podoabe: inele de fildeş prinse în benzi de aur, fixate în 
carnea buzei superioare, ca nişte cercei. Regele-dragon 
mârâi, scăldându-i faţa într-o răsuflare fierbinte, şi îşi 
dezveli dinţii zimţaţi. Dar Laurence era prea obişnuit cu 
prezenţa lui Temeraire ca să se lase speriat, şi ochii regelui- 
dragon scânteiară furioşi, în timp ce îşi retrase capul, 
spunând cu răceală: 

— Ai fost capturat ca hoţ şi răpitor în ţara noastră, vei 
răspunde, altfel... 

Doamna Erasmus nu mai traduse o vreme, apoi adăugă: 

— Căpitane, vei fi biciuit. 

— Brutalitatea şi abuzul nu mă vor îndupleca, spuse 
Laurence. Şi îmi cer scuze, doamnă, dacă veţi fi forţată să 
asistați la aşa ceva. 

Răspunsul atrase şi mai multă mânie din partea regelui. 
Moshueshue îi aşeză o mână pe picior şi îi vorbi cu glas 
potolit, însă regele se scutură cu nerăbdare, alungându-l. 
Incepu să bolborosească neîntrerupt, cu furie, şi doamna 
Erasmus nu reuşi să traducă decât parţial: 

— Ne vorbeşti tu nouă de abuz, răpitorule, invadatorule... 
vei răspunde... o să vă vânăm pe toţi, o să spargem ouăle 
strămoşilor voştri. 

Regele-dragon termină de vorbit şi îşi plesni coada 
violent peste spate, dând ordine. Kefentse îi întinse mâna 
doamnei Erasmus, care îi aruncă lui Laurence o privire 
îngrijorată, înainte să fie luată iute de lângă el, îngrijorare 
pe care ar fi fost bucuros s-o creadă nejustificată. Apoi îl 
apucară de braţe, din ambele părţi, îi tăiară haina pe la 
mijloc, la fel şi cămaşa, şi îl obligară să îngenuncheze, cu 
zdrenţele atârnându-i de pe umeri. 

Işi fixă privirea dincolo de arcada care se deschidea către 
cea mai frumoasă privelişte pe care o văzuse vreodată: 
soarele, în spatele cascadei, încă jos pe cer, abia răsărit şi 
strălucind mic şi topit prin năvala norilor de ceaţă; torenţii 


înspumaţi ai cascadei, de un alb imaculat, vuind neîntrerupt 
peste marginea prăpastiei şi copacii întinzându-şi cu jind 
crengile încâlcite către apă, dinspre pereţii de stâncă unde 
prinseseră rădăcini; voalul imaterial al unui curcubeu ce 
refuza să se arate în întregime, rămânând agăţat într-un 
colţ al ochiului. Umerii îl dureau în strânsoare. 

Văzuse la viaţa lui oameni care înduraseră o duzină de 
bice fără să scoată un sunet- mateloţi, sub ordinele sale, îşi 
aminti Laurence, după fiecare lovitură. La a zecea, însă, 
argumentul îşi pierdu forţa şi se chinuia să suporte, cumva 
ca un animal, durerea care nu mai înceta între lovituri, ci 
doar scădea şi creştea în intensitate. O dată, biciul lovi 
strâmb. Bărbatul care îl ţinea de braţul drept înjură. 
judecând după sunet, biciul îi atinsese mâna, şi omul strigă 
ceva biciuitorului, pe un ton de protest blând. Pielea lui 
Laurence rezistă, necrăpată, dar, după o vreme, urmele 
umflate cedară şi sângele şiroi peste coaste. 

Nu îşi pierduse de tot cunoştinţa când un alt dragon îl 
duse înapoi la peşteră, numai că se simţea vlăguit şi nu mai 
avea glas, atât îşi chinuise gâtul. Era recunoscător pentru 
asta sau ar fi trebuit să fie. Altfel, ar fi urlat din nou când îl 
apucaseră să-l ridice de pe pământ, cu faţa în jos, deşi nu-i 
atinseseră spatele sfârtecat. Fiecare nerv i se deşteptase, 
dureros. Somnul nu veni, doar un fel de înceţoşare a minţii, 
care se transforma din când în când în pierderea 
cunoştinţei. 

Cineva îi duse apă la buze. Pe un ton autoritar, Dorset îi 
ordonă să bea. Reflexul de a se supune îi susţinu efortul. 
Laurence alunecă din nou în amorţire şi multă vreme fu 
sufocat de o dogoare cenuşie. | se părea că băuse puţin 
peste măsură, iar altă dată visă că din gură îi ţâşnea sânge 
sărat şi, înecându-se, se trezi şi îl găsi pe Dorset vârându-i 
supă rece în gură, cu o cârpă, după care adormi din nou şi 
se pierdu în delirul viselor febrile. 

— Laurence, Laurence, auzi ca prin ceaţă vocea lui 
Temeraire, cu un ecou ciudat, iar Ferris îi şuiera în ureche, 
spunând: 

— Căpitane, trebuie să te trezeşti, trebuie. Te crede 


mort... 

Glasul lui era atât de speriat, încât Laurence încercă să 
spună ceva, ca să-l liniştească, dar gura nu reuşea să 
articuleze cuvintele, apoi visul se îndepărtă din nou, 
devenind un răget puternic. Avu senzaţia că pământul se 
cutremură. Apoi totul dispăru, într-o beznă liniştitoare. 


12 


Următorul lucru pe care-l ştiu despre lume fu o cană cu 
apă curată pe care i-o ţinea Emily Roland. Dorset stătea în 
genunchi pe podea, lângă el, susţinându-l pe după talie. 
Laurence reuşi să cuprindă cana în palmă şi s-o ducă la 
gură, vărsând puţină apă. Era neputincios ca un bătrân şi 
tremura. Zăcea culcat pe burtă pe un pat subţire de paie 
acoperit cu cămăşi, gol şi flămând până la disperare. 

— Puțin câte puţin, zise Dorset, dându-i mici cocoloaşe de 
terci răcit, rând pe rând. 

Îl aşezaseră pe-o parte, ca să mănânce. 

— Temeraire? întrebă Laurence, după ce se îmbuibă 
necontrolat şi disperat, întrebându-se dacă doar visase. 

Nu-şi putea mişca braţele: rănile de pe spate i se 
cicatrizaseră, dar dacă se întindea prea mult, marginile se 
desfăceau şi începeau să sângereze. Dorset nu răspunse 
imediat. 

— A fost aici? insistă Laurence, pe un ton aspru. 

— Laurence, spuse Harcourt, îngenunchind lângă el. 
Laurence, te rog, nu te agita aşa, ai fost bolnav o 
săptămână. A fost aici, da, dar mă tem că l-au alungat. 
Sunt sigură că e bine. 

— Ajunge, trebuie să dormi, spuse Dorset şi, cu toată 
voinţa din lume, Laurence nu se putu împotrivi ordinului: 
deja începea din nou să plutească. 

Când se trezi, afară era ziuă şi peştera aproape goală, cu 
excepţia lui Roland, Dyer şi Tooke. 

— Pe ceilalţi i-au luat la muncă, domnule, pe câmp, spuse 


ea. 

Îi dădură puţină apă şi, cu mari rezerve, la insistenţele 
lui, îl sprijiniră pe umerii lor, ca să păşească până la 
marginea peşterii şi să privească afară. 

Stânca de vizavi era crăpată, iar petele întunecate ale 
sângelui de dragon aveau o nuanţă de arsură roşie- 
portocalie pe pereţii striaţi. 

—Nu e al lui, domnule, sau nu prea mult, spuse 
neliniştită Emily, ridicând privirea spre Laurence. 

Mai multe nu-i putea spune: nici cum îi găsise Temeraire, 
nici dacă fusese singur, nici în ce stare se afla. Nu 
avuseseră timp să stea la discuţii. Dat fiind numărul mare 
de dragoni care zburau prin strâmtori la orice oră, 
Temeraire trecuse pesemne, pentru câteva momente, 
drept unul dintre ei, dar era prea mare şi avea un colorit 
prea ieşit din comun ca să rămână neobservat, aşa că 
atunci când îşi vârâse capul în peşteră, să-i vadă, se dăduse 
alarma imediat. 

Temeraire pătrunsese până acolo doar pentru că, 
evident, nimeni nu anticipase o incursiune a dragonilor atât 
de adânc în fortăreață. Dar acum aveau un paznic, instalat 
de curând deasupra celulei lor. Laurence îi putea vedea 
coada atârnând din vârful stâncii, dacă îşi întorcea capul, 
chinuindu-se, ca să se uite direct în sus. 

— Şi presupun că asta înseamnă că a scăpat de ei, spuse 
Chenery, liniştindu-l, când fură aduşi înapoi de la muncă, 
spre sfârşitul după-amiezii. Poate să zboare în cercuri, 
ocolind jumătate din aviaţie, Laurence. Sunt sigur că le-a 
scăpat. 

Lui Laurence i-ar fi plăcut să creadă asta, mai mult decât 
o făcea. Trei zile trecuseră de când depăşise acea stare de 
delir şi ştia foarte bine că, dacă ar fi putut, Temeraire ar fi 
făcut o nouă încercare, în ciuda oricărei opoziții. Poate că 
făcuse, fără ca ei să-l vadă, şi fusese iarăşi rănit sau chiar 
mai rău. 

A doua zi dimineaţă, Laurence nu fu luat cu ceilalţi. Erau 
puşi la muncă, împreună cu ceilalţi prizonieri de război, pe 
câmpurile elefanților, să împrăştie bălegar, spre satisfacția 


tinerelor femei în sarcina cărora cădea de obicei această 
treabă. 

— Aiureli! Aş fi foarte ruşinată dacă nu m-aş putea 
descurca, spusese Catherine, când toate fetele alea pot. 
Multe dintre ele sunt mai în vârstă ca mine, iar eu sunt 
învățată cu munca. În plus, sunt în putere. Mă simt mult 
mai bine decât înainte. Dar tu ai fost foarte bolnav, 
Laurence, şi trebuie să asculţi de doctorul Dorset şi să stai 
culcat când o să vină după noi. 

Fusese foarte fermă, la fel ca Dorset, dar, la mai puţin 
de-o oră după plecarea lor, un alt dragon veni după 
Laurence. Călărețul le arunca ordine hotărâte, făcându-i 
semn să se apropie. Roland şi Dyer erau gata să-l ascundă 
pe Laurence în fundul peşterii, dar dragonul era micuţ, ceva 
mai mare decât un curier, şi ar fi putut pătrunde cu 
uşurinţă. Laurence se căzni să se ridice în picioare şi, de 
dragul decenţei, luă una dintre cămăşile pătate de sânge şi 
transpiraţie care-i serveau drept aşternut pe patul de paie, 
să-şi acopere goliciunea, chiar dacă nici aşa nu era tocmai 
bun de scos în văzul lumii. 

Fu dus din nou în sala mare. Regele nu era acolo, dar 
lucrările de fierărie erau în plin avânt, sub supravegherea 
prinţului Moshueshue. Fierarii făceau gloanţe, cu ajutorul 
unui alt dragon, care se îngrijea regulat de forja lor, suflând 
limbi înguste de foc şi aţâţând cărbunii până dogoreau. 
Ajunseseră cumva în posesia câtorva mulaje pentru gloanţe 
şi, pe podea, se aflau acum şi mai multe muschete aşezate 
morman, marcate ici şi colo cu amprente însângerate. 
Atmosfera era înăbuşitoare, chiar dacă doi dragoni mai mici 
băteau energic din aripi, ca să mişte aerul. Dar prinţul 
părea mulţumit. 

Îl conduse din nou pe Laurence la hartă. Suferise deja 
mici îmbunătăţiri, iar spre vest fusese adăugată o bucată 
complet nouă: o vagă distanţă lăsa loc Atlanticului, dincolo 
de care erau desenate formele aproximative ale 
continentelor americane, cu marele port Rio marcat cel mai 
vizibil şi insulele Indiilor de Vest plasate cam la nimereală, 
undeva spre nord. Laurence se bucură să constate că harta 


nu avea nimic din precizia necesară pentru a fi folosită în 
navigaţie. Era acum departe de a se amăgi, cum făcuse pe 
drum, după capturare, că oamenii aceştia nu reprezentau o 
mare ameninţare la adresa coloniei înseşi. Erau prea mulţi 
dragoni aici. 

Doamna Erasmus fusese adusă şi ea, aşa că Laurence se 
pregăti pentru un nou interogatoriu, la care îşi propuse să 
nu-şi îngăduie să se simtă în inferioritate, dar Moshueshue 
nu repetă poruncile regelui, nici violenţa. În schimb, 
slujitorii lui îl serviră pe Laurence cu o băutură neobişnuit 
de dulce, din fructe presate, apă şi lapte de cocos, iar 
prinţul îi puse o sumedenie de întrebări, foarte variate, 
despre lucruri generale şi despre negoţ. li arătă o bucată de 
pânză imprimată, provenită cu siguranţă din filaturile din 
Anglia şi câteva sticle de whisky respingător şi ieftin, după 
miros, tot de provenienţă străină. 

— Vindeţi asemenea lucruri tribului Lunda, întrebă 
Moshueshue? Şi din acestea? adăugă el, indicând 
muschetele. 

—Au dus de curând un război împotriva lor, spuse 
repede doamna Erasmus, adăugând propria-i explicaţie la 
sfârşitul traducerii. (Fusese o bătălie câştigată, la două zile 
de zbor de cascadă.) La nord-vest, cred, continuă ea şi îi 
ceru lui Moshueshue permisiunea să-i arate zona pe imensa 
hartă: spre nord-vest, mai adânc în interiorul continentului, 
dar la distanţă de câteva zile de porturile Luanda şi 
Benguela. 

— Domnule, spuse Laurence, n-am auzit în viaţa mea de 
Luanda până acum două săptămâni. Presupun că au aceste 
mărfuri de la negustorii portughezi de pe coasă. 

— Şi vrei doar prizonieri sau accepţi şi alte lucruri în 
schimb? Leacurile pe care le-aţi furat sau... 

Şi, la semnul lui Moshueshue, una dintre femei aduse un 
cufăr cu giuvaiere, de o splendoare incredibilă, care ar fi 
uluit nizamul: smaralde şlefuite, amestecate cu diamante, 
ca bilele unui joc, iar cufărul însuşi din aur şi argint. O altă 
femeie aduse cu grijă o vază înaltă, ciudată, făcută din 
sârmă împletită, pe care, din loc în loc, erau înşirate 


mărgele, într-un model complicat, iar o alta, o mască 
enormă, aproape cât ea de înaltă, sculptată din lemn 
întunecat, incrustat cu fildeş şi nestemate. 

Laurence se întreba dacă toate acestea nu erau o altă 
metodă de convingere. 

— Un negustor ţi-ar fi recunoscător, sunt sigur, domnule. 
Eu nu sunt negustor. Am fi bucuroşi - am fi fost bucuroşi - 
să vă plătim pentru leacuri, cum aţi fi cerut. 

Moshueshue făcu un semn cu capul şi comoara fu 
îndepărtată. 

— ŞI... tunul? Prinţul rosti el însuşi cuvântul în engleză, cu 
o pronunție tolerabilă. Sau corăbiile voastre care 
traversează oceanul? 

În cufăr erau destule nestemate ca să cumpere şi să 
echipeze o flotă întreagă de vase comerciale, după 
estimarea lui Laurence, dar nu credea că guvernul ar fi 
foarte încântat să vadă continuat un asemenea proiect. 
Răspunse cu prudenţă: 

— Tunurile sunt mai preţioase, domnule, pentru că sunt 
dificil de făcut şi nu v-ar fi de mare folos fără oamenii care 
ştiu cum se manevrează. Dar s-ar găsi câţiva oameni 
dornici să vă slujească şi un astfel de aranjament ar fi 
posibil, dacă între ţările noastre ar fi pace. 

Laurence considera că nu mersese mai departe decât 
trebuia şi cam la atâta se reducea priceperea lui 
diplomatică. Spera că nu va fi prost primită. Moshueshue 
nu-şi ascundea intenţiile. Nu era de mirare că el, mai mult 
decât regele, făcuse o pasiune pentru avantajele armelor 
moderne, mai uşor de folosit, când venea vorba de 
muschete, de oameni decât de dragoni, şi că i-ar fi plăcut 
să le poată obţine. 

Moshueshue îşi puse laba pe masa-hartă şi o privi 
gânditor. În cele din urmă, zise: 

— Susţii că nu eşti implicat în acest comerţ, însă alţii din 
tribul tău, da. Îmi poţi spune cine sunt şi unde pot fi găsiţi? 

— Domnule, îmi pare rău s-o spun, sunt prea mulţi cei 
care se ocupă de acest negoţ ca să le cunosc numele sau 
să am date despre ei, răspunse Laurence, cu greutate, 


dorindu-şi amarnic să fi putut spune cu mâna pe inimă că 
acesta fusese recent interzis. In schimb, nu putu decât să 
adauge că credea că va fi curând interzis - afirmaţie care 
nu fu primită cu mai multă satisfacţie decât se aştepta. 

— O să-l interzicem noi înşine, zise prinţul, o declaraţie 
de rău augur, cu atât mai mult cu cât îi lipsea tonul voit 
ameninţător. Dar asta nu-i va mulţumi pe strămoşii noştri. 
Moshueshue tăcu, apoi continuă: Sunteţi prizonierii lui 
Kefentse. Vrea să vă dea la schimb pentru alţii din tribul lui. 
Poţi aranja un asemenea schimb? Lethabo zice că nu. 

— Le-am spus că majoritatea nu pot fi găsiţi, adăugă 
repede doamna Erasmus, când traduse. S-a întâmplat acum 
aproape douăzeci de ani. 

— Poate că, dacă am face nişte investigaţii, am reuşi să 
localizăm supraviețuitorii, îi răspunse Laurence, 
neîncrezător. Trebuie să existe acte de vânzare şi presupun 
că unii dintre ei se află încă pe aceleaşi proprietăţi unde au 
fost vânduți de la bun început... nu credeţi? 

După o clipă de gândire, doamna Erasmus spuse: 

— Eu am fost luată sclavă în casă când am fost vândută. 
Cei de pe câmp nu trăiesc mult, majoritatea. Câţiva ani, 
poate zece. Nu erau mulţi sclavi bătrâni. 

Laurence n-o contrazise. Era foarte convinsă şi avea 
impresia că doamna Erasmus nici nu traduse pentru 
Moshueshue propriile ei cuvinte, probabil ca să-l ferească 
pe el de furia pe care acestea puteau s-o provoace. Dar 
spuse suficient ca să-l convingă pe Moshueshue că era 
imposibil, iar acesta clătină din cap. 

— Totuşi, încercă Laurence, am fi bucuroşi să ne 
răscumpărăm, dacă aţi aranja o comunicare cu tovarăşii 
noştri de la Cape, şi să ducem cu noi un sol în Anglia, ca să 
stabilim relaţii de pace. Mi-aş da eu însumi cuvântul că am 
face orice ca să restabilim... 

— Nu, îl întrerupse Moshueshue. Nu pot face nimic în 
privinţa asta, nu acum. Strămoșii sunt prea furioşi. Kefentse 
nu e singurul care a fost văduvit, şi chiar şi aceia care n-au 
pierdut copii sunt furioşi. Tatăl meu era iute la mânie pe 
vremea când era om, iar de când are altă viaţă e şi mai 


iute. Poate după. 

Nu preciză după ce, în schimb începu să dea ordine 
dragonilor prezenţi. Fără şansa de a mai spune ceva, 
Laurence fu înhăţat şi scos afară imediat. 

Însă dragonii nu se îndreptară spre peştera-temniţă, ci 
spre cascadă, înălțându-se şi ieşind din strâmtoare până la 
nivelul platoului traversat de râul cel mare. Laurence se 
agăța de ghearele care-l ţineau, în timp ce zburau deasupra 
malurilor râului şi peste alte turme mari de elefanţi, prea 
repede ca să-l recunoască pe vreunul dintre compatrioţii săi 
printre cei care îngrijeau pământul în urma lor. Şi, la o 
distanţă unde sunetul cascadei amuţise, deşi se mai vedea 
încă norul delicat de fum, dragonul începu să planeze la 
nesfârşit, marcând locul unde se aflau. Jos nu erau drumuri, 
dar, la intervale regulate, Laurence începu să observe 
mormane de pietre, în interiorul unor cercuri de pământ 
curăţat, care ar fi putut servi ca indicatoare. Şi, după ce 
zburară încă zece minute, un vast amfiteatru se înălţă în 
faţa lor. 

Nu se putea compara cu nimic, după propria-i experienţă, 
decât cu Colosseumul din Roma: construit în întregime din 
blocuri de piatră, îmbinate atât de ordonat încât parcă nu le 
ţinea laolaltă niciun strop de mortar. Imprejmuirea 
exterioară era ovală, cu doar câteva intrări la bază, 
construite din imense plăci de piatră suprapuse, ca 
străvechile cercuri de piatră din Anglia. Trona netulburat în 
mijlocul unui câmp verde, aşa cum te-ai fi aşteptat de lao 
ruină antică nefolosită. Doar câteva cărări, abia zărite, 
indicau locurile pe unde oamenii veniseră pe jos spre 
intrări, majoritatea dinspre râu, unde fuseseră înfipţi pari în 
pământ şi unde câteva bărci simple erau legate la mal. 

Dar ei zburară direct peste ziduri, iar înăuntru nu erau 
semne ale trecerii vremii. Prin aceeaşi metodă de 
construcţie cu mortar fuseseră ridicate o serie de terase, 
acoperite cu alte plăci de piatră, aşezate orizontal şi 
aranjate neregulat. În locul rândurilor regulate, amfiteatrul 
era împărţit în secţiuni prin şiruri de trepte înguste, fiecare 
compusă din mai multe loji pentru oameni, dispuse la 


întâmplare şi mobilate cu bănci de lemn şi scăunele, unele 
frumos sculptate. lar de jur împrejur erau separeuri mari 
pentru dragoni. Nivelurile superioare erau şi mai simple, 
fiind tribune larg deschise, cu secţiunile delimitate doar prin 
funii. lar în mijloc era un oval uriaş, acoperit de iarbă, care 
se întindea pustiu, ocupat doar de trei platforme mari de 
piară. Pe ultima dintre acestea, cu capul plecat, era 
Temeraire. 

Laurence fu lăsat pe pământ, la câţiva paşi, cu obişnuita 
nepăsare, lovindu-se puternic la spate. Când căpitanul icni, 
Temeraire gemu, un sunet grav şi înăbuşit cumva ciudat. Îi 
puseseră botniţă, o îngrozitoare împletitură de fier, fixată 
pe cap cu multe curele groase de piele, care-i permiteau 
să-şi mişte foarte puţin maxilarul: nu suficient ca să 
răcnească. În jurul gâtului, în partea de sus, avea o zgardă 
de fier, legată cu trei odgoane gri, masive, care, vedea 
acum Laurence, erau făcute din sârmă împletită, nu din 
sfoară. Odgoanele erau fixate de inele de fier prinse în 
pământ, la distanţe egale între ele, împiedicându-l pe 
Temeraire să-şi lase greutatea pe unul dintre ele. 

— Laurence, Laurence, spuse Temeraire, întinzându-şi 
gâtul atât cât îi permiteau legăturile. 

Laurence dădu să se apropie de el, însă dragonul care îl 
dusese acolo îşi aşeză laba din faţă între ei: nu avea voie. 

— Să nu te răneşti, dragul meu, te rog! Sunt perfect 
sănătos! strigă Laurence, forţându-se să se îndrepte. Era 
îngrijorat ca nu cumva Temeraire să-şi facă rău, forțând 
zgarda. | se părea că-i sapă în carne. Sper că nu stai foarte 
incomod. 

— O, n-am nimic, spuse Temeraire, cu un gâfâit suferind 
care-i contrazicea vorbele. N-am nimic, acum că te revăd. 
Doar că nu mă prea pot mişca şi n-a venit nimeni să stea 
de vorbă cu mine, aşa că n-am ştiut nimic- dacă eşti bine 
sau rănit. Şi erai aşa de ciudat ultima oară când te-am 
văzut. Temeraire se retrase un pas, încet şi cu prudenţă, se 
lăsă jos, continuând să răsufle greu, şi îşi scutură uşor 
capul, atât cât îi permiteau lanţurile, care zornăiră în jurul 
lui, ca un cal în frâu. Şi mi-e greu să mănânc, adăugă el, 


curajos, iar apa are gust de rugină, dar nu contează. Eşti 
sigur că eşti sănătos? Nu arăţi bine. 

— Sunt. Şi mă bucur nespus că te văd, spuse Laurence, 
pe un ton oficial, deşi, la drept vorbind, se chinuia să se 
ţină pe picioare. Chiar dacă am rămas mut de uimire. Eram 
absolut convinşi că nu vom fi găsiţi niciodată. 

— Sutton a spus că n-o să vă găsim niciodată cutreierând 
ca apucaţii tot continentul, spuse Temeraire, cu glas grav şi 
furios. Şi că ar trebui să ne întoarcem la Capetown. Dar eu 
i-am zis că asta e o mare aiureală, pentru că oricât de 
improbabil ar fi fost să vă găsim căutându-vă în interior, era 
mult mai improbabil să vă găsim întorcându-ne la Cape. 
Aşa că am cerut indicaţii... 

— Indicaţii? făcu Laurence năucit. 

Temeraire se consultase cu nişte dragoni din partea 
locului care, trăind mai departe spre sud, nu avuseseră încă 
parte de incursiunile căutătorilor de sclavi şi nu erau atât 
de ostili. 

—Nu o dată le-am dăruit câteva vite deosebit de 
frumoase pe care- regret, Laurence- le-am luat fără 
permisiune de la unii dintre colonişti. Aşa că presupun că 
va trebui să le plătim când ajungem înapoi la Capetown, 
adăugă Temeraire, cu atâta siguranţă de parcă nimic n-ar fi 
stat în calea întoarcerii lor. A fost desul de dificil, la început, 
să-i facem să înţeleagă ce vrem, dar unii dintre ei 
înțelegeau limba Xhosa, pe care o prinsesem puţin de la 
Demane şi Sipho. Şi am învăţat puţin şi din limba lor, când 
am devenit mai apropiaţi. Nu e foarte grea şi se aseamănă 
în multe privinţe cu Durzagh. 

— Dar, iartă-mă, nu vreau să fiu nerecunoscător, spuse 
Laurence... ciupercile? Ce s-a întâmplat cu tratamentul? 
Unde au fost lăsate? 

— Le transferasem deja pe Fiona, pe toate cele pe care 
le-am dus, răspunse Temeraire. Şi dacă nu ajung, Messoria 
şi Immortalis ar putea foarte bine să le ducă pe celelalte şi 
fără noi, termină el sfidător. Aşa că Sutton n-avea dreptul 
să se plângă, dacă am vrut să plecăm. Şi să dea ordine, 
oricum. 


Laurence nu-l contrazise. Nu voia să-l chinuie şi mai mult. 
Şi, în orice caz, întrucât insubordonarea lui se soldase cu un 
succes atât de improbabil, Temeraire n-ar fi fost dispus să 
asculte nicio critică pe această temă. Era genul de risc 
nesăbuit, încununat, inevitabil, fie de triumf, fie de 
dezastru, viteza şi tupeul avându-şi aici meritele lor. 

— Atunci unde sunt Lily şi Dulcia? 

— Se ascund prin câmpii, spuse Temeraire. Ne-am înţeles 
să încerc eu mai întâi, fiind destul de mare să vă duc pe 
toţi. Şi, apoi, dacă se întâmpla să meargă rău ceva, ele 
rămâneau libere. Dragonul plesni din coadă, cu ceva între 
iritare şi stânjeneală: Părea un plan foarte înţelept, la 
momentul acela, dar de fapt nu m-am gândit că o să se 
întâmple ceva şi n-o să le pot ajuta să se organizeze, 
adăugă el cu glas tânguitor. lar acum nu ştiu ce au de gând 
să facă, deşi sunt sigur că vor pune ele ceva la cale... 

Insă Temeraire nu părea foarte convins. Şi pe bună 
dreptate. În timp ce discutaseră, dragonii veniseră valuri- 
valuri, ducând pe spinări, în imense coşuri împletite, 
bărbaţi, femei şi chiar copii, pe care i-a aşezat în tribune: o 
companie uriaşă, mai mare decât bănuise Laurence până 
atunci. Oamenii se aranjară în funcţie de avere. Cei aşezaţi 
în rândurile de jos purtau cele mai alese găteli, o panoplie 
de blănuri şi bijuterii, într-un splendid spectacol vulgar. 
Dragonii erau de o mare varietate de dimensiuni şi forme, 
fără semne care să distingă anumite rase, poate doar cu 
excepţia unei tendinţe către un colorit similar la cei care 
stăteau unii lângă alţii sau către o anumită configuraţie a 
modelelor. Totuşi, exista o constantă, sau aproape: privirile 
ostile îndreptate spre Laurence din toate părţile. Temeraire 
îşi umflă gulerul, atât cât îi permitea strânsoarea curelelor, 
şi mormăi: 

— N-au de ce să se holbeze toţi aşa. Şi cred că sunt nişte 
laşi că mă ţin în lanţuri. 

Acum erau aduşi soldaţii, pe spinările unor dragoni mai 
mult  blidaţi decât împodobiţi şi mulţi dintre ei cu 
harnaşamente pătate de sânge: nu erau o dovadă de 
neglijenţă, ci erau purtate ostentativ, cu mândrie. Multe 


pete erau proaspete, de parcă dragonii veniseră direct din 
bătălia despre care vorbise doamna Erasmus. Îşi ocupară 
locurile de jur împrejurul uriaşei arene, în şiruri ordonate, în 
timp ce servitorii începură să acopere imensa scenă 
centrală cu blănuri, piei de leu şi leopard, îmbrăcând în 
mod similar un tron de lemn. Fuseseră aduse tobe şi 
Laurence fu recunoscător când se porni un bubuit puternic, 
care îndepărtă toate privirile de la ei: regele şi prinţul 
sosiseră. 

Soldaţii îşi loveau scuturile cu suliţele cu mânerul scurt, 
iar dragonii, răcnindu-şi propriul salut, înălţară un val de 
huruieli care se revărsă neîncetat, cât timp feţele regale se 
aşezară pe daisul central. După aceea, un mic dragon, 
purtând la gât un colier ciudat din cozi de blană, se ridică 
pe picioarele din spate, lângă platformă, şi, dregându-şi 
glasul, potoli mulţimea uluitor de repede. Următoarea lui 
răsuflare se auzi în tăcerea care se lăsase brusc. Apoi 
începu ceva între poveste şi cântec: o incantaţie fără ritm, 
însoţită doar de bătăile unei tobe mici, care ţinea măsura. 

Temeraire îşi înclină capul, ca să încerce să-l 
desluşească, dar când se uită la Laurence şi dădu să-i 
vorbească, dragonul care-i păzea îi aruncă o privire şocată 
şi fioroasă, ceea ce îl făcu să se potolească, stânjenit. 
Odată cu apusul soarelui, cântecul se termină şi aplauzele 
stridente izbucniră din nou, când torţele fură aprinse în 
jurul  daisului. Fusese, evident, din câte pricepuse 
Temeraire, un fel de istorie a faptelor regelui şi strămoşilor 
lui şi, mai general, a numeroaselor triburi reunite, 
prezentată în întregime din memorie şi acoperind vreo 
şapte generaţii. 

Laurence era măcinat de cea mai vie nelinişte legată de 
scopul acestei convocări. Astfel încheiată ceremonia de 
deschidere,  trecură repede la discursuri furioase, 
întâmpinate cu răcnete aprobatoare şi din nou de bubuitul 
suliţelor pe scut. 

— Nu-i deloc adevărat, spuse indignat Temeraire, în 
timpul unuia dintre aceste discursuri, reuşind să priceapă 
câteva cuvinte. Un dragon gri-cenuşiu de talie medie, gătit 


cu multe podoabe şi purtând un guler gros, din blănuri de 
tigru legate cu fâşii de aur, venise şi se aşezase în faţa lui 
Temeraire şi gesticula arătând spre el. N-aş vrea, oricum, 
echipajul tău, adăugă Temeraire. Il am pe-al meu. 

În mod evident, Temeraire şi Laurence erau prezentaţi, în 
majoritatea acestor predici, drept dovezi concrete ale 
existenţei amenințării şi ale amplorii sale. 

Un alt dragon, foarte bătrân, cu vârfurile aripilor târându- 
se pe pământ şi cu ochi lăptoşi de cataractă, fu condus în 
arenă de o mică escortă de bărbaţi cu feţe aspre, lăsând 
goală loja lor de la primul nivel: nu aveau pe nimeni din 
familie cu ei. Nimeni nu vorbi cât timp dragonul înaintă 
încet spre dais şi se strădui să se urce pe el. Işi înălţă capul 
tremurător şi glăsui, un bocet plăpând şi fragil, ascultat în 
tăcere de întreaga adunare, făcând femeile să-şi tragă 
copiii mai aproape şi dragonii să-şi încolăcească neliniştiţi 
cozile în jurul grupurilor de oameni din apropiere. Un 
membru al escortei plânse pe înfundate, cu mâna peste 
faţă, în timp ce camarazii lui se prefăceau, discreţi, că nu 
observă. 

După ce isprăvi şi se întoarse cu pas domol la locul lui, 
mai mulţi soldaţi începură să iasă în faţă ca să-şi prezinte 
punctele de vedere: un general cu pieptul bombat îşi 
scoase nervos blana de leopard, în timp ce se plimba pe 
dais, atât de energic încât pielea îi lucea de sudoare în 
lumina torţei, vorbind cu vehemenţă, cu un glas sonor, 
menit să ajungă până la rândurile cele mai îndepărtate, 
gesticulând spre ei la intervale regulate, lovindu-se cu 
pumnul în palmă şi arătând din când în când spre 
Temeraire. Discursul lui îi făcu pe toţi nu doar să 
ovaţioneze, ci şi să-l aprobe, clătinând din cap cu 
înverşunare: îi prevenea că vor veni mult mai mulţi 
asemenea dragoni, dacă nu vor lua măsuri acum. 

Seara se scurgea încet, lungă şi mohorâtă. După ce toţi 
copiii căzură într-un somn istovit, câţiva dragoni şi câteva 
femei îi luară de acolo. Cei rămaşi să vorbească descindeau 
în zonele mai joase ale tribunelor, pe măsură ce se făcea 
loc, iar glasurile deveniră din ce în ce mai răguşite. In cele 


din urmă, oboseala îl eliberă pe Laurence de frică. Nu 
fuseseră lapidaţi încă, nici nu avuseseră parte de altfel de 
violenţe decât verbale, iar spatele îi pulsa, îl gâdila şi îl 
ardea de nu mai avea energie nici să se teamă. Totuşi, nu-i 
era uşor să stea şi să fie pus la stâlpul infamiei, chiar dacă, 
din fericire, nu înţelegea majoritatea acuzațiilor care li se 
aduceau. Se consolă stând cât de drept putea şi fixându-şi 
privirea dincolo de rândurile superioare ale publicului. Dar 
se uita în gol, fără să vadă, aşa că nu observă imediat, 
până când un fâlfâit viguros îl făcu să-şi dea seama că 
Dulcia era cocoţată pe rândul de sus, acum gol. 

Era destul de mică, iar coloritul ei verde pătat era destul 
de comun ca să-i permită să se piardă printre ceilalţi, care, 
oricum, îi urmăreau pe vorbitori. Când observă că Laurence 
o văzuse, se ridică şi înălţă în labele din faţă o bucată de 
pânză gri zdrenţuită. Laurence nu înţelese la început 
despre ce era vorba, dar pe urmă îşi dădu seama că era o 
piele de elefant, cu trei găuri decupate cu trudă, în forma 
unor steaguri de semnalizare: „Mâine“ era tot mesajul şi, 
când îl văzu, Laurence clătină aprobator din cap. Dulcia 
dispăru în viteză, retrăgându-se în beznă. 

— O, sper că vor veni să mă elibereze pe mine primul, 
şopti Temeraire, iritat de perspectiva unei salvări în care el 
n-avea niciun cuvânt de spus. Sunt aşa de mulţi dragoni, 
sper că n-o să facă nimic nechibzuit. 

— O, şi eu, spuse Harcourt nerăbdătoare, când Laurence 
fu adus înapoi în cavernă, nu înainte de a fi luat la rost şi 
scuipat la încheierea festivităților. 

Harcourt se duse la gura peşterii, ridicându-şi privirea 
către santinela lor. Dragonul era prăbuşit, cu un aer 
nefericit, peste marginea  pervazului său, cu capul 
atârnând. In depărtare, tobele continuau să bată ritmul 
sărbătorii care promitea să continue până târziu în noapte. 

Nu se puteau pregăti, decât în cel mai obişnuit mod, 
bând cât mai multă apă şi îmbăindu-se. Dar cu toţii se 
dedicară acestor sarcini cu mai multă energie decât era 
cazul. 

— Ce pacoste, iar mişcă, spuse Harcourt în timp ce-şi 


storcea părul ud, şi îşi duse o mână pe şale, masându-se. 

Din păcate, sarcina tocmai începea să se vadă. Acum era 
obligată să-şi lase pantalonii desfăcuţi, strângându-i peste 
brâu cu o bucată de sfoară din scoarță de copac rămasă de 
când fuseseră legaţi. Işi purta cămaşa afară din pantaloni, 
ca să mascheze totul. 

— O, măcar de-ar fi fată! N-o să mai fiu niciodată, 
niciodată atât de neglijentă. 

Slavă Domnului, dormiră bine. Zidarii nu reveniră la 
munca lor, probabil datorită sărbătorii, şi astfel, în sfârşit, 
nimic nu-i trezi la primii zori. Niciun dragon nu veni să-i 
ducă pe câmpuri, însă, pentru un echilibru neplăcut, niciun 
dragon nu veni să le aducă nici terciul, aşa că aveau să 
acţioneze cu stomacul gol. Mulţi dragoni zburară totuşi prin 
strâmtori, încoace şi încolo, toată ziua, dar odată cu lăsarea 
întunericului, activitatea lor se reduse şi femeile se 
retraseră devreme în peşterile lor, cântând, cu coşurile 
pline de rufe pe cap. 

Fireşte, se aşteptaseră cu toţii ca salvarea să aibă loc 
noaptea, aşa cum era logic. Dar în absenţa unei informaţii 
exacte, ziua trecu tensionată, într-o permanentă nelinişte şi 
marcată de tendinţa de a privi mereu dincolo de gura 
cavernei, într-un fel care n-ar fi putut decât să stârnească 
bănuieli. Apusul soarelui îi puse pe toţi pe jar. Nimeni nu 
vorbea şi toată lumea aştepta încordată, până când, puţin 
după lăsarea întunericului, în văzduhul tăcut, se auziră, 
departe, aripile imense ale lui Lily, fâlfâind ca nişte vele în 
vânt. 

Aşteptau cu toţii ca sunetul să se apropie, să vadă capul 
lui Lily la intrarea în peşteră. Dar nu veni. Se auzi doar un 
strănut, apoi un altul şi un al treilea, urmate la scurt timp 
de un fel de tuse mormăită, şi aripile retrăgându-se. 
Laurence se uită perplex la Catherine, dar ea se apropia de 
gura peşterii, făcându-i semn lui Chenery să i se alăture. Un 
sfârâit înfundat, ca sunetul unei bucăţi de slănină într-o 
tigaie prea încinsă, un miros înţepător de oţet: pe jos, lângă 
gura peşterii, se căscau câteva orificii. 

— Uite, şopti Catherine, ne-a făcut găuri de care să ne 


agăţăm. 

Şi arătă către locurile de unde din zidul stâncii se ridicau, 
abia vizibile, firişoare de fum. 

— Ei, îndrăznesc să spun că vom reuşi să coborâm, dar ce 
facem când ajungem jos? întrebă Chenery, cu mai mult 
optimism decât simţea Laurence. 

Maestrul de instrucţie Celeritas îl obligase să facă 
exerciţii de căţărare, la Loch Laggan, la vreo douăzeci de 
ani după ce majoritatea aviatorilor începuseră să facă asta 
regulat şi, drept urmare, Laurence învățase să se descurce 
pe spatele unui dragon fără să se facă prea mult de ruşine. 
Dar îşi aminti experienţa: strâns ca un gândac, întinzând pe 
rând câte o mână ori câte un picior, fără să-i facă nici cea 
mai mică plăcere - şi pe atunci avusese carabiniere. 

— Dacă mergem de-a lungul liniei trecătorii, ţinându-ne 
departe de cascadă, vom ajunge sigur dincolo de graniţele 
teritoriului lor, spuse Catherine. De acolo presupun că 
dragonii o să ne găsească. 

Aşteptarea se transforma acum treptat în agonie pură: 
nu puteau începe să coboare până când acidul nu 
pătrundea în stâncă. Doar clepsidra salvată le mai dădea 
cât de cât noţiunea timpului şi Crucea Sudului, pe cer. In 
două rânduri Laurence se uită la clepsidră, ca să se asigure 
că Turner nu uitase s-o întoarcă, dar de fiecare dată o găsi 
aproape plină. Apoi, printr-un exerciţiu de voinţă, se forţă 
să nu se uite şi închise ochii, vârându-şi palmele sub braţe, 
ca să se încălzească. Era prima săptămână din iunie şi 
noaptea devenea neaşteptat de răcoroasă. 

— Domnule, e nouă, anunţă Turner, în sfârşit, şi sfârâitul 
acidului dispăruse. 

Vârâră o nuia într-unul dintre orificiile de la intrare: adânc 
de-o palmă şi băţul ieşi neatins, cu excepţia vârfului, care 
fumega puţin. 

— Şi nu şi-a mişcat coada, domnule, raportă Dyer cu glas 
şoptit, după ce scoase capul să se uite repede, referindu-se 
la dragonul-străjer de deasupra. 

— Ei, cred că ar putea fi de-ajuns, declară Catherine, 
după ce pipăi cu prudenţă împrejur, folosindu-se de o 


cârpă. Domnule Ferris, poţi începe. Domnilor, gata cu 
vorba. Fără strigăte, fără şuşoteli. 

Ferris îşi legase ghetele cu şireturile, aranjându-şi-le pe 
spate, în jurul gâtului, ca să nu-l stânjenească. Vâri la 
cingătoare câteva fire de paie de pe podeaua peşterii, apoi 
scoase capul şi întinse mâinile să pipăie prudent. Ridică 
privirea şi dădu din cap, apoi îşi azvârli un picior peste 
margine şi dispăru într-o clipă, iar când Laurence riscă o 
privire, nu mai era decât o pată mai întunecată pe 
suprafaţa zidului, la cincisprezece picioare distanţă, 
coborând cu agilitatea tinereţii. 

Niciun semn, niciun strigăt nu venea de jos, dar stăteau 
cu urechile ciulite şi Turner avea clepsidra în faţa lui: 
trecură cincisprezece minute, apoi douăzeci şi niciun sunet 
care să vestească un dezastru. 

Libbley, secundul lui Chenery, se apropie de margine şi 
cobori, într-un mod similar, iar după el sergenţii şi 
aviaspiranţii începură să coboare, mai repede, câte doi-trei 
deodată. Lily stropise zidul cu acid din belşug şi erau orificii 
risipite peste tot. 

Porni şi Chenery şi, puţin după el, Catherine cu 
aviaspirantul ei, Drew. Majoritatea aviatorilor mai tineri 
plecaseră deja. 

— O iau eu înainte, domnule, spuse Martin, foarte încet, 
cu păru-i galben înnegrit de noroiul şi apa cu care şi-l 
frecase. Lasă-mă să-ţi iau eu ghetele. 

Laurence încuviinţă în tăcere şi i le întinse, iar Martin le 
legă împreună cu ale sale. Mâna lui Martin, aşezată pe 
gleznă, îi conduse piciorul către una dintre adânciturile 
înguste: o zgârietură aspră, deloc adâncă, în peretele 
stâncii, în care abia îi încăpea vârful degetelor. O alta, la 
dreapta. Laurence îşi cobori trupul peste margine, bâjbâind 
după scobituri sub buza peşterii. Nu vedea peretele de sub 
el, blocând cu propriu-i trup puţina lumină pe care o 
dădeau stelele, şi nu se putea bizui decât pe simţul tactil: 
piatra rece sub obraz şi răsuflarea foarte sonoră în 
propriile-i urechi, cu o ciudată amplificare a sunetului, de 
parcă ar fi fost sub apă. Orb, surd, îşi lipi trupul cât putu de 


mult de piatră. 

Urmă un moment îngrozitor, când Martin îi atinse din nou 
glezna şi aşteptă să se dezlipească de stâncă. Laurence 
avu impresia că nu va fi în stare să renunţe la acel sprijin. 
Işi porunci să se mişte şi nu se întâmplă nimic. Apoi trase 
aer în piept şi, în sfârşit, piciorul i se mişcă. Martin îl trase 
uşor în jos, degetele picioarelor frecară uşor stânca, până la 
alt punct de sprijin. 

Al doilea picior, apoi o mână, apoi următoarea, fără să se 
gândească. li era mai uşor să continue, odată pus în 
mişcare, atât timp cât nu îşi îngăduia să se oprească într-o 
poziţie fixă. O durere profundă, usturătoare, porni treptat 
de la umeri şi ajunse până la coapse. Vârfurile degetelor îl 
ardeau puţin, în timp ce înainta. Nu se întreba dacă 
rămăsese vreo urmă de acid fluid, sau încerca să nu se 
întrebe. Nu se simţea destul de sigur pe picioarele sale ca 
să-şi şteargă mâinile de cârpa care-i atârna inutil la 
cingătoare. 

Bailes, harnaşierul Dulciei, era aproape de el, puţin mai 
jos. Un bărbat foarte robust, care cobora cu prudenţă. 
Echipajele de la sol nu mergeau în mod obişnuit la luptă, 
aşa că avea mai puţină experienţă pe stânci. Scoase pe 
neaşteptate un geamăt gros, ciudat, şi îşi retrase brusc 
mâna. Laurence privi în jos şi îi văzu faţa lipită de piatră, cu 
gura căscată. Scotea un sunet oribil, înfundat, încercând 
nebuneşte să se agaţe cu mâna de stâncă. Carnea i se 
sfârteca, osul alb sclipea în vârfurile degetelor şi, dintr- 
odată, Bailes îşi desprinse braţele şi căzu, dezgolindu-şi, 
preţ de o clipă, dinţii încleştaţi. 

Jos, crengile trosniră. Mâna lui Martin era pe glezna lui, 
fără să se mişte, doar tremurând uşor. Laurence nu încercă 
să privească în sus: doar stătea agăţat de peretele stâncii şi 
respira, încetişor, încetişor. Dacă se sfârşise, nu era nimic 
de făcut: un picior de dragon i-ar fi măturat de pe stâncă 
dintr-o singură mişcare. 

Într-un târziu, îşi reluară drumul. Coborau din nou. Şi, cu 
coada ochiului, Laurence zări o strălucire de piatră 
translucidă, la suprafaţă: o venă de cuarţ, probabil, pe care 


veninul băltise, fără să fie absorbit. 

După un timp, care păru o veşnicie, un dragon trecu în 
zbor, brăzdând noaptea cu repeziciune. Era mult deasupra: 
Laurence îi simţi trecerea doar ca pe-o adiere de vânt şi un 
sunet de aripi. Avea mâinile aspre şi amorţite de frig. Sub 
degete găsi smocuri de iarbă şi, după alţi câţiva paşi, un 
povârniş aproape vertical. Apoi o rădăcină sub călcâi şi 
erau aproape jos: aveau picioarele pline de noroi şi tufele 
se agăţau de ei. Martin îl lovi uşor peste gleznă şi amândoi 
se răsuciră şi se lăsară jos, să alunece, până când putură să 
se ridice în picioare şi să se încalţe. Apa se auzea de 
undeva de jos, clocotitoare. Jungla, o încâlceală de frunze 
de palmieri şi lujeri cu coaja tare, blocându-le calea. Un 
miros umed, curat, de apă în mişcare, pământ reavăn şi 
rouă tremurătoare, atârnând pe frunze. Curând, cămăşile 
erau ude leoarcă şi reci pe piele. O lume total diferită de 
stâncile în nuanţe terne de maro şi ocru de deasupra. 

Căzuseră cu toţii de acord că nimeni nu va aştepta prea 
mult, ci vor merge înainte în grupuri mici, în speranţa că, 
dacă aveau să fie descoperiţi în această etapă, măcar 
câţiva ar fi reuşit să scape. Winston, unul dintre harnaşieri, 
aştepta puţin mai în faţă, făcând genuflexiuni ca să-şi 
dezmorţească picioarele. Acolo erau şi tânărul Allen, 
rozându-şi nervos degetul mare, şi camaradul lui, sergentul 
Harley. Işi continuară drumul împreună, toţi cinci, urmând 
direcţia peretelui stâncii. Pământul era moale, iar vegetaţia 
plină de sevă, docilă. Mult mai maleabilă decât lăstărişul 
uscat, dacă se întâmpla ca vrejurile să se înalțe, oprindu-i 
din când în când. Allen călca greşit aproape încontinuu. 
Crescuse mult în ultimul timp şi mergea lăbărţat şi 
stângaci, de parcă se împrăştia. Le era imposibil să nu 
scoată niciun sunet: nu-şi puteau croi drum fără să dea lao 
parte vrejurile ca să se strecoare printre ele, cu gemetele 
aferente de protest ale crengilor de care atârnau. 

— O, răsuflă Harley, foarte încet, înlemnit. 

Se uitară şi ochii îi priviră şi ei, cu pupile de pisică, de un 
verde strălucitor. Se uitau la leopard, leopardul se uita la ei. 
Nimeni nu mişca. Apoi animalul întoarse capul şi dispăru, 


solitar şi liniştit. 

Grăbiră pasul, continuând să urmeze canalul strâmtorii, 
până când, în sfârşit, jungla se rări şi ieşiră la liman într-un 
punct în care cursul râului se împărţise în două canale care 
urmau căi diferite. Aici, prin ultimele petice de junglă, 
Laurence îi văzu pe Lily şi pe Temeraire aşteptându-i 
îngrijoraţi, călare peste malurile înguste şi ciorovăindu-se. 

— Dar dacă ai fi ratat? bombănea Temeraire, uşor 
neconsolat şi critic, întinzându-şi gâtul ca să cerceteze 
jungla. Puteai să nimereşti gura peşterii sau pe cineva din 
echipaj. 

Lily spumegă când îl auzi sugerând una ca asta, cu ochii 
ei portocaliu intens. 

— Sper că nu trebuie să fiu pe-aproape ca să nimeresc un 
Zid, răspunse ea, mocnind, după care se aplecă 
nerăbdătoare, când o văzu pe Harcourt coborând cu pas 
împleticit panta udă. Catherine, Catherine, eşti bine? Oul e 
bine? 

— Lasă oul, spuse Catherine, lipindu-şi capul de botul lui 
Lily. A fost o pacoste, dar tare mă bucur să te văd! Ce 
deşteaptă ai fost! 

— Da, spuse Lily, încântată de sine. Şi, zău, a fost mult 
mai uşor decât credeam. N-a fost nimeni prin preajmă să 
mă observe, doar dragonul acela de pe creastă, iar el 
dormea. 

Temeraire îşi frecă şi el botul de Laurence, mulţumit, 
renunțând la bombăneli. Purta şi acum, spre dezgustul său, 
zgarda groasă de fier, din care mai atârnau câteva bucăţi 
butucănoase de cablu, înnegrite şi sfărâmicioase la capete, 
acolo unde acidul lui Lily slăbise metalul destul ca să-l rupă 
ei doi. 

— Dar nu putem pleca fără doamna Erasmus, spuse 
Laurence cu glas scăzut. 

În acel moment, Dulcia ateriză în mijlocul lor cu doamna 
Erasmus, care se ţinea strâns de hamuri, pe spinarea ei. 

Zburară spre casă prudent, însă repede, găsind cele 
trebuincioase în ţinutul bogat. Temeraire, sălbatic şi iute, 
smulse câţiva elefanţi dintr-o turmă, în timp ce dragonii- 


păstori, mai mici, îl ocărau cu ţipete furioase, dar nu 
îndrăzniră să-l urmărească, înspăimântați de răgetul lui. Lily 
schimbă brusc direcţia când un dragon de talie medie se 
înălţă dintr-un sat şi răcni ameninţător, apoi scuipă acid, 
direct la ţintă, spre creanga unui gigantic baobab de lângă 
el. Creanga se prăbuşi pe umerii lui. Dragonul sări în lături 
şi renunţă să-i mai vâneze. Privind înapoi, îl zăriră 
împingând cu grijă afară din poiană creanga groasă cât un 
copac. 

Aviatorii improvizară funii din iarbă împletită să se lege 
cu ele. Îşi fixară picioarele sub chingile hamurilor, astfel că, 
ori de câte ori se opreau la apă, coborau de-a valma şi îşi 
loveau coapsele cu pumnii, ca să le dezmorţească. Deşertul 
îl traversară aproape fără pauză. Piatră palidă şi nisip 
galben, capetele curioase ale animalelor mici ieşind din 
găurile lor din pământ, în aşteptarea ploii, în timp ce 
umbrele dragonilor treceau pe cer, ca nişte nori goniţi de 
vânt. Temeraire luase tot echipajul Dulciei, cu excepţia lui 
Chenery. Şi o parte din echipajul lui Lily. Cei trei dragoni 
zburară cu o viteză greu de imaginat şi ieşiră dincolo de 
munţi, în zona îngustă de coastă a coloniilor, cu un ceas 
înaintea amurgului, în cea de-a şasea zi de zbor, şi văzură 
limbile de flăcări, acolo unde glăsuiau tunurile din Cape. 

Când traversau golful şi se îndreptau spre oraş, coloane 
înguste de fum se lipeau de versanţii muntelui, risipite de 
un vânt puternic, şi tot oraşul era împânzit de focuri. 
Corăbiile se chinuiau să se îndepărteze de port, luptându-se 
cu vântul potrivnic. Tunurile castelului glăsuiau fără 
încetare, însoţite în port de bubuitul salvelor de bord de pe 
Allegiance. Puntea era învăluită în nori cenușii de praf de 
puşcă, revărsându-se peste margini şi rostogolindu-se în 
apă. 

Maximus zbura deasupra corabiei, aproape. Era încă 
sfrijit, dar dragonii inamici îl ocoleau şi acum cu respect şi 
se îndepărtau din calea lui. Messoria şi Immortalis îl 
flancau, iar Nitidus sărea din spatele lor să alunge 
duşmanul. Reuşiseră până acum să salveze nava, dar 
poziţia era imposibil de apărat pentru multă vreme. Nu 


încercau decât să reziste până când ajungeau la bord cei 
care mai puteau fi salvaţi. Portul mişuna de ambarcaţiuni, 
bărci înţesate care se clătinau, încercând să ajungă la 
adăpostul corabiei. 

Berkley semnaliză de pe spatele lui Maximus, când îi 
văzu apropiindu-se: Ne descurcăm, retrageți formația. Aşa 
că trecură ca fulgerul pe lângă ei, îndreptându-se spre 
țărm, unde castelul era sub asediu: o întreagă armată de 
lâncieri ghemuiţi sub scuturi imense din fier şi piele de bou. 
Mulţi dintre tovarăşii lor zăceau morţi pe câmp, chiar în faţa 
zidurilor, sfârtecaţi de mitralii şi muschete. Alte cadavre 
pluteau în șanțul de apărare. Nu reuşiseră să cucerească 
zidurile prin căţărare, dar supraviețuitorii se retrăseseră 
dincolo de dărâmăturile caselor distruse de tunuri şi 
aşteptau acum la adăpost, cu o teribilă răbdare, ca zidul să 
cedeze. 

Un alt cadavru zăcea răşchirat pe terenurile de defilare: 
un dragon, galben cu maro, cu ochii ceţoşi şi trupul 
aproape spulberat de impactul cu pământul. Ghiuleaua 
care-l doborâse îi săpase o gaură adâncă în coastă. Bucăţi 
de piele însângerată se vedeau pe iarbă, până departe. In 
aer se aflau vreo treizeci de dragoni, aruncând nu bombe, 
ci saci plini cu lame de fier, înguste, plate şi triunghiulare, 
tăioase la margini, care pătrundeau până şi în piatră. Când 
Temeraire ateriză în curte, Laurence văzu o sumedenie de 
astfel de lame răsărind din pământ, ca o mirişte de dinţi. O 
mulţime de soldaţi morţi se zăreau pe înălţimi. 

Regele Mokhachane stătea pe partea inferioară a 
versanților muntelui, departe de bătaia tunurilor, urmărind 
totul încruntat şi strângându-şi aripile de durere atunci 
când unul dintre oameni ori dintre dragoni era lovit. 
Desigur, nu era prea bătrân şi simţea că locul i-ar fi fost pe 
câmpul de luptă. În jurul regelui se foiau oameni, iar alţii 
alergau până la compania adunată în faţa zidurilor 
fortăreței şi înapoi, cu ordine. Laurence nu vedea dacă 
prinţul era lângă rege. 

Oraşul propriu-zis fusese lăsat neatins. Numai castelul 
suporta atacul, dar şi aşa străzile fuseseră părăsite. Prin 


colţuri erau risipiţi bolovani mânijiţi de sânge, iar alţii 
lăsaseră după ei un alai de cărămizi zdrobite, roşii sub 
vopseaua lor galbenă. Majoritatea soldaţilor erau pe ziduri, 
asudând în timp ce manevrau tunurile, şi numeroşi 
colonişti, bărbaţi, femei şi copii de-a valma se înghesuiau în 
adăpostul cazărmii, aşteptând întoarcerea bărcilor. 

Doamna Erasmus sări de pe spinarea lui Temeraire, 
aproape imediat ce aterizară, abia atingând hamul. 
Generalul Grey, grăbindu-se să-i întâmpine, o privi 
nedumerit când trecu pe lângă el fără o vorbă. 

— S-a dus după fetiţele ei, îi explică Laurence, coborând 
şi el. Domnule, trebuie să vă luăm de-aici neîntârziat. 
Allegiance nu mai poate rezista în port multă vreme. 

— Dar cine naiba e? întrebă Grey, şi Laurence îşi dădu 
seama că pesemne generalul n-o recunoscuse pe doamna 
Erasmus, care îşi păstrase veşmântul ei tradiţional. Şi la 
naiba cu sălbaticii ăştia afurisiţi, da! Nu putem nimeri nici 
măcar un dragon din ăla, nici măcar cu aruncătoarele de 
piper, aşa de sus se menţin. O să doboare zidurile în 
curând, dacă nu cumva o să ia foc castelul mai întâi. N-a 
fost construit să reziste la trei companii de dragoni. De 
unde-au apărut toţi? 

Generalul se întorcea deja, dând ordine, iar aghiotanţii 
săi alergau să organizeze retragerea: o retragere ordonată, 
ca la carte, oamenii înfundând gurile tunurilor înainte să le 
abandoneze pe rând, doar câteva echipe o dată, şi 
azvârlind butoaiele cu pulbere în canalul de apărare. 
Domnul Fellowes plecase deja împreună cu echipajul de sol 
după echipamentul de luptă al dragonilor. Din fericire, 
acesta se afla încă în fierărie, unde fusese depozitat. Veniră 
în goană cu plasele de pântece şi toate chingile cu 
carabiniere pe care le aveau. 

— Armura, domnule, nu ne descurcăm cu ea, dacă nu 
vine s-o ridice singur, spuse el, gâfâind, şi începură grăbiţi 
să le fixeze plasele de pântece lui Temeraire şi lui Lily. 

Dulcia se ridicase din nou în aer, cu puşcaşii ei înarmaţi 
acum cu puşti cu piper, să ţină duşmanul la distanţă măcar 
o vreme. 


— Lasă armura, spuse Laurence. 

N-avea să fie un efort de durată, ci o cursă rapidă spre un 
loc sigur şi înapoi după alţi oameni. Aveau nevoie de viteză 
mai mult decât de protecţie, ştiind că inamicul nu avea 
tunuri. 

Temeraire se ghemui, lăsând primul grup de soldaţi să 
urce în plasă. Oamenii se împleticeau, unii palizi şi 
transpiraţi de frică, conduşi de ofiţerii lor, alţii ameţiţi de 
zgomot şi de fum. Laurence regreta acum amarnic că nu îi 
ceruse lui Fellowes, când se aflau în Anglia, să ia câteva 
dintre hamurile de mătase aduse din China, care acum le-ar 
fi îngăduit să transporte mai mulţi oameni decât obişnuitul 
număr alocat pentru retragere: treizeci pentru un dragon 
de talie grea, când Temeraire ar fi putut să se descurce cu 
mai bine de două sute, la fiecare tură. 

Înghesuiră oricum aproximativ cincizeci de oameni, 
sperând că plasa va rezista zborului scurt. 

— Ne vom... începu Laurence, vrând să spună că se vor 
întoarce. 

Fu întrerupt brusc de ţipătul de avertizare al Dulciei, şi 
Temeraire ţâşni în aer tocmai la timp: trei dintre inamici 
aduseseră deasupra lor un bolovan enorm, cam de 
dimensiunea unui elefant, şi îi dădură drumul. Bolovanul 
strivi cupola delicată a clopotniţei, cu un zăngănit strident, 
răsunător, şi căzu prin culoarul scurt de acces, sfărâmând 
în calea lui cărămizi şi pietre lipite cu mortar, iar bariera- 
ghilotină gemu şi căzu, culcându-se la pământ. 

Temeraire se grăbi spre Allegiance, lăsă oamenii pe 
puntea dragonilor şi se întoarse la fel de repede la mal. 
Suliţaşii se apropiau printre dărâmăturile culoarului îngust, 
năvălind cu strigăte direct în bătaia muschetelor pe care 
Grey le adusese şi revărsându-se mai departe, spre tunuri. 
Grupuri-grupuri înconjurară locurile în care se mai aflau 
oameni şi înjunghiară tunarii cu mişcări iuți, smucite, cu 
vârfurile suliţelor ude şi roşii de sânge. Unul după altul, 
tunurile amuţiră şi dragonii de deasupra începură să dea 
târcoale, ca nişte ciori prevestitoare de rău, aşteptând ca 
ultimul bubuit să se stingă ca să poată cobori. 


Temeraire se înălţă în două picioare până la acoperiş şi 
mătură o duzină de atacatori dintr-o singură mişcare, 
mârâind. 

— Temeraire, tunurile! strigă Laurence. Striveşte tunurile 
pe care le-au luat... 

Atacatorii puseseră mâna pe trei tunuri care nu fuseseră 
încă înfundate şi încercau să-l răsucească pe primul şi să-l 
îndrepte spre curte, ca să tragă spre Temeraire şi Lily. 
Temeraire îşi aşeză pur şi simplu laba din faţă pe carcasă şi 
azvârli tunul şi cei şase oameni care se agăţau de el printre 
dinţii parapetului. Tunul căzu în şanţul de apărare, 
împroşcând apa cu mare zgomot, iar oamenii, deloc 
intimidaţi, îi dădură drumul şi ieşiră la suprafaţă. 

Aterizând în spatele lor, Lily scuipă: al doilea tun începu 
să sfârâie, fumegând. Teava căzu, carcasa de lemn 
dizolvându-se mai repede decât metalul, şi se rostogoli în 
voie ca un popic devastator, doborând oameni şi 
împrăştiind acidul peste tot. Stropii sfârâiau pe pământ şi 
pe cărămizi. 

Pământul se cutremură atât de violent sub ei, încât 
Temeraire îşi pierdu echilibrul şi căzu înapoi în curte, pe 
toate patru picioarele: un alt bolovan masiv căzuse şi 
zdrobise o bucată din zidul exterior din celălalt capăt, lipsit 
de apărare, al curţii. Un nou val de oameni năvăli prin 
spărtură, atât de iute încât oamenii lui Grey nu apucară să 
se întoarcă să-i întâmpine, şi îi atacară pe cei care 
continuau să apere intrarea distrusă a castelului. Puşcaşii 
înşiraţi pe spinarea lui Temeraire lansară un foc iute şi 
dezlânat către mulţimea care se apropia în goană. Apoi 
suliţaşii erau înăuntru, luptându-se cu soldaţii şi cu 
baionetele lor, şi se înstăpâni o tăcere nefirească. Tunurile 
nu mai trăgeau aproape deloc. Doar când şi când câte un 
foc de muschetă ori pistol întrerupea gâfâitul celor care se 
luptau şi gemetele răniților şi ale muribunzilor. 

Curtea întreagă era un haos imens, fără nicio cale clară 
de retragere ori linie de luptă. Oamenii alergau în toate 
direcţiile, ba încercând să fugă, ba încercând să lupte, 
înghesuiți de animalele speriate care zbierau: cai, vite şi oi. 


Le aduseseră în castel ca să le ferească de atacul aşteptat 
să dureze mai mult şi le închiseseră în cea de-a doua curte 
mai mică. Înnebunite de zgomotul luptei şi de dragonii 
dezlănţuiţi deasupra, se eliberaseră şi acum se împleticeau 
de-a valma pe terenurile de defilare, cu cârduri de găini 
care ţipau în jurul lor până când îşi rupeau picioarele sau 
gâtul în zbor ori îşi găseau din întâmplare drumul de ieşire 
de pe terenurile castelului. 

Spre surprinderea lui, Laurence îl zări în mulţime pe 
Demane, agăţându-se cu disperare de zgarda vacii care-i 
fusese promisă. Animalul mugea şi se zbătea nebuneşte, 
luptându-se cu mica lui povară: îl târa în mijlocul încăierării, 
în timp ce viţelul încerca să-i urmărească, gemând. Sipho 
aştepta în culoarul boltit prin care comunicau cele două 
curţi ale castelului, muşcându-şi pumnul strâns, cu faţa 
schimonosită de spaimă. In clipa următoare, băieţelul ţâşni 
spre fratele său, întinzând mâna după funia care atârna în 
spatele vacii. 

Doi soldaţi îl atacau sălbatic pe unul dintre inamici şi îl 
lăsară fără suflare, când vaca trecu, abia târându-se, pe 
lângă ei. Unul se îndreptă şi îşi şterse sângele din jurul 
gurii, gâfâind, şi strigă: 

— Hoţ mic şi afurisit, n-ai putut aştepta până... 

Demane îl văzu, dădu drumul vacii şi sări. Sipho se 
prăbuşi sub greutatea lui protectoare: baioneta cobori 
fulgerător spre ei. N-avură timp nici măcar să protesteze. 
Valul bătăliei îi îndepărtă pe soldaţi în clipa următoare, 
lăsând cele două trupuri mici îmbrăţişate pe pământ, pline 
de sânge. Vaca trecu, poticnindu-se, peste dărâmături, 
croindu-şi drum afară din curte, prin spărtura din zid, cu 
viţelul după ea. 

— Domnule Martin, spuse Laurence, abia şoptit. 

Martin clătină din cap şi îl bătu pe Harley pe umăr. 
Coborâră din ham şi alergară peste câmp. Îi luară pe băieţi 
şi îi ridicară în plasă, Demane fără vlagă, Sipho plângând 
încetişor, pe umărul lui Harley, năclăit de sângele fratelui 
său. 

Câţiva suliţaşi pătrunseseră printre coloniştii adunaţi în 


cazarmă şi un oribil măcel se dezlănţuise: femeile şi copiii 
erau împinşi la o parte, atacatorii lipindu-i uneori de pereţi, 
ca să nu le stea în cale, dar pe bărbaţi îi aruncau la 
picioarele lor fără remuşcări, în timp ce coloniştii trăgeau 
nebuneşte cu muschetele şi puştile, nimerind deopotrivă 
prieteni şi duşmani. Bărcile golite se întorceau după alţi 
pasageri, dar vâslaşii ezitau să tragă la mal, în ciuda 
sudălmilor furioase ale conducătorilor lor, care se auzeau 
peste apă. 

— Domnule Ferris! strigă Laurence. Domnule Riggs, 
faceţi-le puţin loc aici, vă rog! 

Şi cobori el însuşi să se ocupe de încărcarea soldaţilor 
care se retrăgeau, în locul lui Ferris. Cineva îi dădu un pistol 
şi o cutie cu cartuşe, încă lipicioasă de sângele cadavrului 
de la care proveneau. Laurence azvârli iute pistolul peste 
umăr şi sfâşie ambalajul de hârtie cu dinţii. Încărcă arma şi 
scoase sabia. Un suliţaş veni în fugă spre el, dar Laurence 
nu apucă să tragă. Intuind pericolul, Temeraire îi strigă 
numele şi se năpusti să sfâşie suliţaşul, dislocând cu 
această mişcare trei dintre soldaţii care încercau să iasă din 
plasa sa. 

Laurence strânse din dinţi şi se lăsă ascuns în spatele 
rândurilor echipajului său de sol. li dădu pistolul domnului 
Fellowes şi merse să grăbească îmbarcarea oamenilor, 
acum disperaţi şi hărţuiţi din toate părţile, în pielea întinsă 
a plasei. 

Lily, care nu putea să transporte aşa de mulţi, fusese 
deja încărcată. Se ridică şi scuipă peste marea de oameni 
care se revărsau prin zidul distrus, umplând spaţiul gol cu 
cadavre hidoase contorsionate, fumegânde. Dar trebuia să 
se îndrepte spre corabie şi, în spatele ei, supraviețuitorii 
începură imediat să doboare mai mult moloz de pe ziduri, 
ca să îngroape restul de acid. 

— Domnule, spuse Ferris gâfâind, când se întoarse. Îşi 
vârâse mâna la cingătoare şi prin cămaşa sfârtecată 
strălucea o rană cireşie, de-a lungul braţului. Cred că i-am 
îmbarcat pe toţi, continuă el. Coloniştii, vreau să spun cei 
rămaşi. 


Eliberaseră curtea şi Temeraire, dezlănţuindu-se şi mai 
sălbatic, îi omorâse pe cei care mânuiau tunurile, deşi doar 
câteva echipaje se mai căzneau, loviturile lor răzlețe fiind 
tot ce mai ţinea la distanţă dragonii. Bărcile alergau peste 
valuri, marinarii vâslind cu o grabă istovitoare. Cazărmile 
erau scăldate în sânge, iar cadavrele negre şi albe se 
înălţau şi coborau împreună în spuma rozalie, acolo unde 
valurile înaintau pe plajă. 

— Duceţi-l pe general la bord, spuse Laurence, şi, 
domnule Turner, fii bun, dă semnalul de retragere. 

Întorcându-se, îi oferi doamnei Erasmus mâna ca să urce 
la bord. Ferris o escortase înapoi, iar fiicele ei, cu 
şorţuleţele murdare şi pătate de funingine, i se agăţau de 
fustă. 

— Nu, căpitane, mulţumesc, zise ea. La început Laurence 
nu înţelese şi se întrebă dacă era rănită, dacă nu-şi dădea 
seama că bărcile plecaseră. Dar doamna Erasmus clătină 
din cap şi adăugă: Vine Kefentse. l-am spus că o să-mi caut 
fiicele şi o să-l aştept aici, în castel. De-asta m-a lăsat să 
plec. 

Laurence se holbă la ea, năucit. 

— Doamnă, spuse el, nu ne poate urmări, nu pentru 
multă vreme, nu de pe țărm. Dacă vă temeţi că vă va 
captura din nou... 

— Nu, răspunse ea simplu. Rămânem. Nu te teme pentru 
noi, adăugă ea. Oamenii n-o să ne facă niciun rău. E 
dezonorant să-şi păteze suliţele cu sângele unei femei şi, 
oricum, sunt sigură că Kefentse va fi aici curând. 

Allegiance ridica deja ancora şi tunurile răsunau din nou, 
ca să risipească norii şi să poată porni. Pe metereze, ultimii 
tunari îşi abandonaseră posturile şi alergau înnebuniţi să 
scape - la Temeraire, la ultimele bărci care-i aşteptau. 

— Laurence, trebuie să mergem, spuse Temeraire, cu 
glas foarte gros şi răsunător, întinzându-şi gâtul dintr-o 
parte în alta. Gulerul îi era desfăşurat la maximum şi, cu 
toate că acum nu zbura, inspira adânc din instinct, 
umflându-şi pieptul. Lily nu poate să ducă atât de mulţi, 
trebuie să mă duc s-o ajut. 


Lily era singura lor apărare în faţa dragonilor inamici, 
care se fereau de acidul ei, după ce acum îi văzuseră de 
aproape efectele, dar puteau s-o înconjoare şi s-o doboare 
într-o clipă sau s-o atragă departe în văzduh, pentru ca unii 
dintre ei să poată sări în spatele lui Temeraire, atunci când 
avea să rămână vulnerabil la sol. 

Alţi şi alţi oameni veniseră în valuri în curte, străbătând 
zona cedată: se ţineau departe de Temeraire, răspândindu- 
se de-a lungul zidului îndepărtat, într-un semicerc. 
Individual, nu le puteau face mare lucru, dar năvălind toţi 
deodată cu suliţele, puteau să-l facă pe Temeraire să-şi ia 
zborul. lar în aer, Laurence vedea cum unii dintre dragoni 
se învârteau în jurul lui Lily şi undeva mai jos, gata să-l 
prindă pe Temeraire în gheare. N-aveau timp s-o convingă. 
În orice caz, uitându-se la expresia doamnei Erasmus, 
Laurence nu credea că ar putea fi uşor convinsă. 

— Doamnă, spuse el, soţul dumneavoastră... 

— Soţul meu e mort, răspunse ea, cu fermitate, iar fiicele 
mele vor fi crescute în demnitate aici, în Tswana, nu ca 
nişte cerşetoare în Anglia. 

Laurence nu putea răspunde: era văduvă şi nu dădea 
socoteală nimănui, doar sieşi. Nu avea dreptul s-o 
constrângă. Se uită la copilele care se agăţau de ea, palide 
şi trase la faţă, prea obosite de situaţiile extreme prin care 
trecuseră ca să se mai teamă. 

— Domnule, înseamnă că n-a mai rămas nimeni, spuse 
Ferris, lângă el, uitându-se neliniştit de la unul la altul. 

Doamna Erasmus îşi luă rămas-bun, răspunzând tăcerii 
lui Laurence cu o mişcare a capului şi apoi, aplecându-se, o 
ridică pe fetiţa cea mică pe şold. Cu o mână pe umărul celei 
mari, le conduse către reşedinţa guvernatorului, cu veranda 
sa acoperită, care se înălța cu un straniu aer de demnitate 
în mijlocul dărâmăturilor însângerate ale bătăliei dimprejur, 
călcând cu grijă peste cadavrele răşchirate pe treptele ei 
rotunjite. 

— Prea bine, spuse Laurence şi, întorcându-se, urcă la 
bord. 

Nu mai era timp. 


Temeraire se ridică pe picioarele din spate şi, răcnind, 
săltă în aer. Dragonii se împrăştiară speriaţi în faţa vântului 
divin, cei mai apropiaţi ţipând de durere, în timp ce 
Temeraire se îndepărta. lar Lily şi Dulcia porniră după el, 
cotind împreună către Allegiance - un evantai de vele, albe 
pe albastrul oceanului, ieşind deja din port, în apele 
Atlanticului. 

În curte, dragonii începură să aterizeze pe ruine, să facă 
prăpăd printre vitele care alergau libere. Doamna Erasmus 
stătea dreaptă în capul scărilor, strângând fetiţa cea mică 
în braţe şi toate trei cu feţele întoarse în sus. lar Kefentse 
gonea deja spre ele, peste ape, strigând cu glas sonor şi 
vesel. 


13 


— Te deranjez cumva? întrebă Riley cu stânjeneală. 

Nu putea să bată la uşă, pentru că nu exista uşă. La bord 
erau o mulţime de femei refugiate. In beneficiul confortului 
lor modest, aproape toate cabinele şi pereţii despărțitori 
dispăruseră, iar acum o bucată de pânză de vele, mică şi 
zdrenţuită, era tot ce despărţea patul lui Laurence de cel al 
lui Chenery, într-o parte, şi de cel al lui Berkley, în cealaltă. 
Pot să te rog să faci o plimbare cu mine pe puntea 
dragonilor? 

Îşi vorbiseră deja, desigur, de nevoie, în acele prime ore 
agitate, când toţi ofiţerii îşi uniseră eforturile ca să 
organizeze cumva şapte dragoni, copiii care plângeau, 
răniții, câteva sute de pasageri incomozi şi toată zăpăceala 
la care te puteai aştepta pe o corabie de trei ori mai mare 
decât una de prim rang, lansată la apă fără niciun fel de 
pregătiri, direct în braţele unui vânt brutal din faţă, cu un 
țărm gata s-o primească în orice clipă şi cu o punte încă 
plină de bolovanii îmbrăcaţi în fier care le slujiseră 
inamicilor drept proiectile. 

În harababura de pe punte, Laurence îl văzuse, totuşi, pe 
Riley, privind cu nelinişte grupul nou-sosit, o nelinişte care 
se potoli vizibil când o văzu Harcourt strigând ordine 
echipajului ei. Dar după alte câteva ocazii s-o studieze, 
aerul său de uşurare se transformă în confuzie şi apoi în 
suspiciune. Riley venise în sfârşit pe puntea dragonilor, 
pretextând că le cerea acestora să-şi schimbe poziţiile, 
pentru ca nava să se încline ceva mai mult spre pupa, 
reuşind astfel să observe mai bine starea lui Catherine. 
Laurence înţelesese ce voia Riley de fapt, căci solicitarea, în 
forma pe care le-o prezentă acesta, era o schemă confuză 


prin care Maximus urma să fie aşezat în partea din faţă a 
punţii, cu Lily în spatele lui, pesemne, şi Temeraire întins pe 
parapetul de la babord, ceea ce s-ar fi sfârşit probabil cu 
jumătate dintre dragoni în apă şi nava răsucindu-se în 
cercuri maiestuoase. 

— Foarte dispus, se declară acum Laurence, în timp ce 
urcau împreună în tăcere. O tăcere necesară, într-o 
oarecare măsură, căci Laurence trebuia să păşească în 
urma lui Riley prin culoarele înguste, care erau tot ce mai 
rămăsese din spaţiul navigabil din interior, şi pe scări în 
sus. Întrucât puntea superioară fusese cedată pasagerilor 
îngrămădiţi pe corabie, ca să aibă lumină şi libertate de 
mişcare, puntea dragonilor oferea mai multă intimitate 
decât puteai găsi oriunde altundeva pe vas. Atâta vreme 
cât nu te deranja un auditoriu curios format din dragoni. 

Oricum, în momentul de faţă, majoritatea dragonilor erau 
lipsiţi de vlagă: Temeraire, Lily şi Dulcia, istoviţi după zborul 
lor lung şi disperat, precum şi după emoţiile de la sfârşit, iar 
Maximus făcând trinchetinul să zbârnâie de rezonanţa 
sforăitului său gros şi sonor. Era bine că oboseala îi făcea 
să doarmă cu stomacul gol, fiindcă nu prea mai aveau 
nimic de mâncare, nici şanse să găsească ceva, până când 
nu reuşeau să acosteze în vreun port pentru provizii. După 
trezire, dragonii aveau să fie nevoiţi să pescuiască pentru 
cină. 

— Mă tem, spuse Riley sfios, rupând tăcerea în timp ce 
păşeau de-a lungul parapetului, că va trebui să ne facem 
plinul de apă la Benguela. Regret nespus, dacă asta o să te 
supere. Mă întreb dacă ar trebui sau nu să încercăm să ne 
oprim mai bine pe Sfânta Elena. 

Sfânta Elena nu era un port de sclavi şi nu le era în drum. 
Laurence era profund conştient de faptul că această 
propunere reprezenta un mod prin care Riley îşi cerea 
scuze şi spuse imediat: 

— Nu cred că e recomandabil. Am putea să ne pomenim 
împinşi de vânt spre sud până la Rio şi chiar dacă leacul, 
precum şi vestea pierderilor de la Cape vor ajunge acasă 
înaintea noastră, tot va fi nevoie urgentă în Anglia de 


formaţia noastră. 

Riley primi recunoscător felul în care Laurence îi 
răspunse şi amândoi se plimbară în susul şi-n josul punţii, 
simțindu-se mult mai în largul lor împreună. 

— Fireşte, n-avem nicio clipă de pierdut, spuse Riley, şi, 
în ceea ce mă priveşte, am suficiente motive să-mi doresc 
să ajungem înapoi acasă cât mai repede. Sau credeam că 
am, până când mi-am dat seama că are de gând să se 
încăpăţâneze. Dar, Laurence, iartă-mă, te rog, că-ţi vorbesc 
aşa de liber: aş fi fericit dacă am avea vânt potrivnic tot 
drumul, dacă asta ar însemna că nu vom ajunge înainte să 
se mărite cu mine. 

Ceilalţi aviatori începuseră deja să se refere, în termeni 
deloc binevoitori, la ceea ce numeau comportamentul 
exaltat al lui Riley, iar Chenery mersese până într-acolo 
încât spusese: 

— Dacă o mai hărţuieşte mult pe biata Harcourt, va 
trebui să facem ceva. Dar cum să-i venim de hac? 

Laurence avea ceva mai multă înţelegere pentru 
suferinţa lui Riley. Era puţin şocat că Harcourt nu voia să se 
mărite nici arsă cu fierul roşu şi situaţia îl obligă să-şi aducă 
aminte cu regret de reverendul Erasmus. li lipsea sfatul 
călduros şi hotărât în favoarea căsătoriei pe care era 
convins că acel domn i l-ar fi dat. Domnul Britten, capelanul 
oficial al lui Riley, numit de Amiralitate, n-ar fi putut aduce 
niciun argument moral pentru a forţa pe cineva, chiar dacă 
l-ar obliga să stea treaz suficient cât s-o facă. 

— Dar cel puţin e hirotonisit, spuse Riley, aşa că n-ar fi 
nicio problemă, totul va fi perfect legal. Dar ea nici nu vrea 
să audă. Şi nu poate spune, cinstit vorbind, adaugă el pe 
jumătate sfidător, că sunt eu cine ştie ce ticălos pentru că 
nu am încercat să vorbesc înainte. N-a fost ca şi cum... n- 
am fost eu cel care... Apoi, întrerupându-se grăbit, termină 
pe un ton mai tânguitor, spunând: Şi n-am ştiut de unde să 
încep, Laurence. N-are nicio rudă, cineva care ar putea s-o 
convingă? 

— Nu, e chiar singură pe lume, spuse Laurence. Şi, Tom, 
trebuie să ştii că nu poate părăsi aviația. Nu ne putem lipsi 


de Lily. 

— Ei, bine, spuse Riley, fără tragere de inimă, dacă nu 
poate fi găsit nimeni care să preia dragonul... (O idee pe 
care Laurence nu se osteni să încerce şi i-o scoată din cap.) 
Dar nu contează, nu sunt aşa de nemernic s-o abandonez. 
Şi guvernatorul a fost destul de amabil să-mi spună că 
doamna Grey e dornică s-o primească: o generozitate mai 
mare decât te-ai putea aştepta, şi care cu siguranţă o să-i 
facă viaţa mai uşoară în Anglia. Au multe cunoştinţe, în cele 
mai bune cercuri. Dar, desigur, nu până nu ne căsătorim şi 
până nu ascultă glasul raţiunii. 

— Poate se teme că familia ta nu va fi de acord, spuse 
Laurence, mai mult ca să-l consoleze decât din convingere. 

Era sigur că Harcourt nu se gândise nicio clipă la 
sentimentele familiei lui Riley, nici nu s-ar gândi, dacă s-ar 
hotări să se căsătorească. 

— l-am promis deja că vor face tot ce se cuvine şi aşa va 
fi, răspunse Riley. Nu vreau să zic că este genul de 
căsătorie la care ar fi sperat familia mea pentru mine, dar 
am veniturile mele şi pot să mă însor cu cine vreau fără să 
fiu acuzat de nechibzuinţă, cel puţin. Îndrăznesc să spun că 
tatei, cel puţin, nu-i va păsa, numai să fie băiat. Soţia 
fratelui meu n-a reuşit să nască decât fete, ultima acum 
patru ani, şi totul decurge de-aici, termină el, gesticulând. 

— Dar totul e o aberaţie, Laurence, spuse Catherine, la 
fel de exasperată, când o abordă. Se aşteaptă să-mi dau 
demisia. 

— Cred, replică Laurence, că l-am făcut să înţeleagă că 
aşa ceva este imposibil. S-a consolat, de voie, de nevoie. ŞI 
trebuie să pricepi, adăugă el, importanţa foarte concretă a 
legilor succesiunii. 

— Nu pricep deloc, răspunse ea. Are vreo legătură cu 
averea tatălui său? Ce legătură are asta cu mine sau cu 
copilul? Are un frate mai mare, nu-i aşa, cu copii? 

Laurence, care nu fusese instruit în chestiunile legale 
legate de moştenire şi substituție, cât mai degrabă le 
absorbise prin piele, făcu ochii mari. După care îi explică 
repede că averea se moşteneşte pe linie masculină şi 


copilul ei, dacă era băiat, avea să-şi moştenească unchiul. 

— Dacă refuzi, spuse Laurence, renunţi la averea 
copilului tău, care presupun că e substanţială şi care va fi 
lăsată, prin substituție, unei rude îndepărtate care nu se va 
sinchisi de interesul nepoatelor lui Riley. 

—E o absurditate, răspunse ea, dar, da înţeleg. Şi 
presupun că biata făptură ar avea de suferit dacă ar creşte 
ştiind ce-ar fi putut să fie. Dar tot ce sper e să nu fie băiat, 
ci fată, şi atunci la ce să-i folosească lui Riley copilul? Sau 
eu? Catherine râse, îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi, în 
cele din urmă, continuă: O, la naiba, presupun că poate 
divorța oricând de mine! Prea bine. Dar dacă e fată, va fi o 
Harcourt, adăugă ea, hotărâtă. 

Căsătoria fu amânată pentru scurt timp, neavând nimic 
adecvat pentru a putea pregăti un ospăț de nuntă, până 
când reuşeau să se aprovizioneze. Penuria îi mânase deja la 
țărm de mai multe ori. Nu exista pe hărţile lor niciun port 
sigur de-a lungul coastei sudice, unde A//egiance să poată fi 
ancorată fără teamă. Aşa că butoaiele goale de apă erau 
legate laolaltă şi aşezate pe spinările dragonilor, care 
zburau zilnic cele douăzeci de mile de apă pe care Riley le 
lăsa, prudent, între ei şi coastă, şi încercau să găsească 
cine ştie ce râu fără nume care se vărsa în mare. 

Apropiindu-se de Benguela, trecură, pe 15 iunie, pe lângă 
două corăbii hodorogite, cu bordurile înnegrite şi velele 
murdare, pe care un pirat s-ar fi jenat să le arboreze. Le 
luară drept nave cu refugiaţi din Cape, care aleseseră să se 
îndrepte spre est, către Sfânta Elena. Allegiance nu se oferi 
să se apropie. Abia le ajungeau şi lor mâncarea şi apa şi, 
oricum, micile nave fugiră de ei, temându-se, pesemne, să 
nu fie forţaţi să le dea provizii sau oameni. Şi pe bună 
dreptate. 

— AŞ da orice pentru zece marinari destoinici, spuse calm 
Riley, privindu-i cum se pierd la orizont. 

Nu le mărturisi ce-ar fi dat pentru niţică apă curată. 
Dimineaţa, dragonii lingeau deja velele de rouă şi toată 
lumea fusese trecută la jumătate de raţie. 

La început văzură fumul, încă ridicându-se, de la mare 


depărtare: un fum gros, necontenit, de lemne ude, stivuite 
în focuri imense de tabără, care, când se apropiară de port, 
se dovediră schelete de corăbii răsturnate, azvărlite de 
ocean pe plajă. Nu mai rămăsese din ele aproape nimic, 
doar chilele îndărătnice şi elementele de coastă, semănând 
cu cutiile toracice ale unor leviatani eşuaţi la mal, care se 
aruncaseră pe nisip să moară. Fortificațiile coloniei 
olandeze fuseseră transformate în ruine. 

Nu era niciun semn de viaţă. Cu toate golurile de tragere 
deschise şi dragonii treziţi, atenţi la cel mai mic semn de 
pericol, bărcile navei se îndreptară spre țărm, pline de 
butoaie goale. Se întoarseră vâslind mai repede, în ciuda 
încărcăturii mai grele. În cabina lui Riley, locotenentul Wells 
raportă agitat: 

— Mai mult de-o săptămână, domnule, aş zice, spuse el. 
Am găsit mâncare putrezită, în unele case şi tot ce-a mai 
rămas din fort neclintit. Am găsit un mormânt mare săpat 
în câmp, în spatele portului. Trebuie să fi fost cel puţin o 
sută de morţi. 

— Nu se poate să fi fost acelaşi grup care ne-a atacat în 
Capetown, spuse Riley, când Wells termină. Nu se poate. Ar 
fi putut dragonii să zboare până aici aşa de repede? 

—O mie patru sute de mile, în mai puţin de-o 
săptămână? Nu, dacă voiau să lupte la sfârşit, şi foarte 
probabil în nicio situaţie, zise Catherine, măsurând pe hartă 
cu degetele. (Ea prezida întrunirea, căci Riley reuşise să-i 
lămurească pe ceilalţi să-i dea ei cabina mare de la pupă, 
pentru călătoria spre casă.) Nici nu era nevoie, oricum. Erau 
destui dragoni la cascadă ca să formeze un alt grup de 
atac, de aceeaşi mărime, sau alte zece. 

— Ei, bine, şi îmi pare rău să cobesc ca o cioară, spuse 
Chenery, dar nu văd niciun afurisit de motiv să nu se fi dus 
spre Luanda, dacă voiau. 

Încă o zi de drum îi aduse în apropiere de al doilea port 
mare. Dulcia şi Nitidus îşi luară zborul, bătând iute din aripi 
în faţa vântului şi se întoarseră opt ore mai târziu, găsind 
corabia cufundată în beznă sub farurile aprinse pe gabii. 

— Ars din temelii tot locul, spuse Chenery, dând peste 


cap, cu sete, cana de grog pe care o primi. Nici ţipenie de 
om şi toate fântânile pline de rahat de dragoni, să-mi fie cu 
iertare. 

Incepură treptat să înţeleagă cu toţii magnitudinea 
dezastrului: nu doar Capetown era distrus, ci şi altele două 
dintre cele mai mari porturi din Africa. Dacă intenţia 
inamicului ar fi fost să preia controlul asupra porturilor, tot 
teritoriul dintre ele trebuie să fi fost cucerit mai întâi. Dar, 
dacă tot ce doreau era să distrugă pur şi simplu, nu era 
nevoie de o muncă aşa de îndelungată, de extinsă. Fără 
forţe aeriene care să li se opună, dragonii ar fi putut să 
treacă fără probleme de orice dispozitive de apărare şi să 
meargă direct la ţintă, ducând cu ei infanteria uşoară. Şi 
apoi să-şi reverse toată energia asupra nefericitului oraş 
care le atrăsese mânia. 

—Au luat toate tunurile, spuse Warren încet. Şi 
ghiulelele. Am găsit chesoanele unde au fost depozitate. 
Imi imaginez că au luat şi praful de puşcă, n-am văzut să fi 
rămas nici strop. 

Tot nesfârşitul lor drum spre casă de-a lungul coastei fu 
însoţit de nori de fum şi de ruine, precedate de vestitorii 
lor, corăbiile  înnegrite şi  hodorogite, pline de 
supraviețuitori, care se târau înapoi să-şi caute un refugiu. 
Allegiance nu mai făcu nicio încercare să intre în port, 
bizuindu-se, în schimb, pe scurtele zboruri ale dragonilor 
până pe coastă, după apă, până când alte două săptămâni 
îi aduseră la Cape Coast. Riley considera că era de datoria 
lor măcar să numere morţii din portul britanic şi sperau că 
fortificațiile, mai vechi şi mai extinse decât cele din alte 
porturi, mai salvaseră poate câţiva oameni. 

Castelul care slujea drept comandament pentru port, 
construit din piatră, rămăsese în cea mai mare parte intact, 
cu excepţia acoperişului găurit şi carbonizat. Tunurile, care 
se  dovediseră inutile, deşi îndreptate spre mare, 
dispăruseră, la fel ca şi grămezile de ghiulele din curte. 
Allegiance, supusă vicisitudinilor vântului şi valurilor, nu 
reuşise să ţină pasul cu dragonii şi înaintase mai încet 
decât succesiunea de atacuri. Trei săptămâni şi mai bine 


trecuseră de la asalt. 

In timp ce Riley organiza echipajul navei în trista muncă 
de exhumare şi numărare a cadavrelor din mormântul lor 
uriaş, Laurence şi ceilalţi căpitani aviatori îşi împărţiră 
versanţii împăduriţi de la nord şi dimprejurul oraşului 
distrus, în speranţa că vor găsi vânat pentru toată lumea. 
Aveau mare nevoie de carne proaspătă. Rezervele de carne 
de porc sărată se împuţinau văzând cu ochii, iar dragonii 
erau mereu flămânzi. Doar Temeraire era foarte mulţumit 
cu peştele, dar chiar şi el îşi exprimase dorinţa cu jind: 

— Nişte antilope fragede, de dragul variaţiei. Sau un 
elefant ar fi cel mai bun. Sunt aşa de hrănitori! 

Intre timp, reuşi să-şi ostoiască foamea cu vreo doi bivoli 
micuţi cu blana roşcată, în timp ce puşcaşii doborâră încă 
vreo şase, atâţia câţi putea să ducă Temeraire în gheare 
până la corabie. 

— Au un miros cam neplăcut, dar Gong Su ar putea să 
încerce să fiarbă unul cu câteva fructe uscate, spuse 
Temeraire gânditor, vârându-şi coarnele în gura animalului, 
ca să-i culeagă dinţii, cu un troncănit îngrozitor, înainte de 
a-i depune, mofturos, pe pământ. Apoi îşi zbârli gulerul: 
Cred că vine cineva. 

— Slavă Domnului, sunteţi albi? veni un strigăt înăbuşit 
dinspre pădure. 

In scurt timp, câţiva bărbaţi murdari şi istoviţi ieşiră în 
poiană şi băură cu o recunoştinţă demnă de toată mila din 
grogul şi din brandy-ul lor. 

— Nici n-am îndrăznit să sperăm, când v-am auzit puştile, 
spuse liderul lor, un domn George Case din Liverpool, care, 
împreună cu partenerul său David Miles şi câteva ajutoare, 
nu reuşiseră să scape la timp din calea dezastrului. 

— Ne ascundem în pădure de când au descins monştrii, 
spuse Miles. Au luat toate corăbiile care n-au fugit destul de 
repede şi le-au zdrobit ori le-au ars înainte să plece. Şi noi 
eram acolo, aproape fără gloanţe. Eram disperaţi. Presupun 
că ar fi murit cu toţii de foame dacă mai trecea o 
săptămână. 

Laurence nu înţelese despre cine vorbea, până când 


Miles nu îi duse la un ţarc improvizat, ascuns în pădure, 
unde se aflau vreo două sute de sclavi, ultimii rămaşi. 

— Cumpăraţi şi plătiţi. Şi a doua zi urma să-i încărcăm la 
bord, explică Miles, scuipând cu un dezgust filosofic, în timp 
ce unul dintre sclavii sfrijiţi, înfometați, cu buzele crăpate 
adânc, întoarse capul în ţarc şi întinse mâna, cerşind apă. 

Duhoarea era îngrozitoare. Sclavii făcuseră câteva 
tentative să sape mici gropi pentru necesităţi în interiorul 
ţarcului, înainte să fie prea slăbiţi, dar erau legaţi între ei cu 
lanţuri la glezne şi nu se puteau îndepărta unul de altul. La 
niciun sfert de milă era un pârâu care se vărsa în mare. 
Case şi oamenii lui nu păreau însetaţi, nici prea flămânzi. 
Pe frigare erau resturile unei antilope, la mică distanţă de 
ţarc. 

— Dacă acceptaţi să ne luaţi cu voi, spuse Case, o să ne 
revanşăm la Madeira. Sau, adăugă el cu un aer de mare 
generozitate, puteţi să-i cumpăraţi direct, dacă preferaţi. 
Vă oferim un preţ bun, puteţi fi siguri. 

Lui Laurence îi venea greu să răspundă. l-ar fi plăcut să-i 
tragă un pumn. Temeraire nu era măcinat de asemenea 
dileme. Apucă pur şi simplu poarta cu ghearele din faţă şi, 
fără o vorbă, o smulse cu totul din loc şi o aruncă pe 
pământ, gâfâind de furie. 

— Domnule Blythe, spuse Laurence înverşunat, desfă, te 
rog, lanţurile acestor oameni. 

— Da, domnule, răspunse Blythe şi îşi aduse uneltele. 

Sclavii făcură ochii mari. 

— Dumnezeule, ce vreţi să faceţi? întrebă Miles, iar Case 
strigă că o să-i dea în judecată, negreşit o să-i dea în 
judecată, până când Laurence, întorcându-se spre ei, 
spuse, cu răceală: 

— Să vă las aici să discutaţi aceste chestiuni cu domnii 
de faţă? 

Ceea ce îi reduse brusc la tăcere. 

Era un proces lung şi chinuitor: oamenii erau legaţi unul 
de altul cu lanţuri de fier şi în grupuri de câte patru, cu funii 
în jurul gâtului. Câţiva dintre ei erau legaţi de butuci groşi, 
fiindu-le aproape imposibil şi să stea în picioare. 


Temeraire încercă să intre în vorbă cu sclavii, în timp ce 
Blythe îi elibera, dar aceştia vorbeau o limbă complet 
diferită şi se retrăgeau speriaţi din faţa capului aplecat al 
dragonului. Nu erau din Tswana, ci din vreun alt trib din 
regiune, care nu avea relaţii similare cu dragonii. 

— Dă-le carnea, îi şopti Laurence lui Fellowes. 

Acest gest nu avea nevoie de traducere şi imediat cei 
mai vânjoşi dintre foştii prizonieri începură să pregătească 
focuri şi să-i sprijine pe cei mai slăbiţi ca să poată mânca 
posmagii împărţiţi de Emily şi de Dyer, cu ajutorul lui Sipho. 
Mulţi dintre sclavi preferară să fugă imediat, deşi erau 
vizibil vlăguiţi. Înainte să ajungă carnea pe frigare, aproape 
jumătate din ei dispăruseră în pădure, să încerce să-şi 
croiască drum spre casă, presupunea Laurence. N-avea 
cum să ştie de la ce distanţă fuseseră aduşi ori din ce 
direcţie. 

Temeraire stătu ţeapăn şi plin de dezgust când negustorii 
de sclavi fură urcați la bordul lui, iar când aceştia 
continuară să bombăne, întoarse capul şi le arătă colții, 
spunând pe ton ameninţător: 

— Mai vorbiţi aşa de Laurence şi vă las aici chiar eu. 
Atunci o să puteţi tăcea în sfârşit. 

Echipajul îi privea, de asemenea, cu mare dispreţ. 

— Javre nerecunoscătoare, mârâi Bell, în timp ce-i lega în 
ham. 

Laurence răsuflă uşurat când îi cobori pe punte şi îi văzu 
dispărând printre ceilalţi pasageri de pe Allegiance. Ceilalţi 
dragoni se întorseseră mai norocoşi de la vânătoare şi 
Maximus depozită triumfător pe punte o pereche de 
elefanţi micuţi, după ce mâncase deja trei. Îi decretă foarte 
gustoşi, iar Temeraire suspină uşor, pentru că elefanții fură 
imediat repartizaţi pentru nuntă. Deşi trecuse în planul doi, 
din pricina problemelor lor mult mai importante, căsătoria 
nu mai putea fi mult amânată fără a pune mireasa în 
imposibilitatea de a păşi pe puntea unei nave în tangaj. 

Era un moment nepotrivit, deşi Chenery se asigurase că 
oficiantul va fi treaz, cu obişnuitul său dispreţ faţă de 
noţiunea de bune maniere, luându-l pe Britton de-o ureche 


şi târându-l pe puntea dragonilor, cu o seară înainte, şi 
însărcinând-o pe Dulcia să nu-l lase să se atingă de 
băutură. Preotul era treaz ca lumina zilei, a doua zi 
dimineaţă, şi paralizat de frică. Mesagerii lui Harcourt îi 
aduseră cămaşa curată şi micul dejun pe puntea dragonilor 
şi îi periară haina tot acolo, ca nu cumva să se furişeze şi să 
se fortifice iarăşi până cădea în apatie. 

Dar lui Catherine nici nu-i trecuse prin cap să-şi facă rost 
de o rochie, iar lui Riley nici nu-i trecuse prin cap că ea nu 
se îngrijise de asta. În consecinţă, fu nevoită să se mărite în 
pantaloni şi veston, dând ceremoniei un aspect foarte 
ciudat şi făcând-o să roşească pe biata doamnă Grey, 
alături de alte numeroase femei respectabile din Capetown, 
care veniseră să asiste. Britton părea şi el foarte încurcat, 
în absenţa aburului liniştitor al băuturii, şi se bâlbâi aproape 
la fiecare frază. Şi, cireaşa de pe tort, când Britton îi invită 
pe cei prezenţi să-şi exprime obiecțiile sau să tacă pe veci, 
Lily, în ciuda nenumăratelor asigurări pe care i le dăduse 
Harcourt pe această temă, îşi întinse capul peste marginea 
punţii dragonilor, alarmând asistenţa. 

— N-am voie? întrebă ea. 

— Nu, n-ai voie! spuse Catherine, iar Lily, oftând adânc, 
îşi întoarse ochii roşii-portocalii spre Riley şi zise: 

— Prea bine, atunci, dar dacă te porţi urât cu Catherine, o 
să te arunc în ocean. 

Nu era cel mai promiţător început pentru viaţa conjugală, 
dar carnea de elefant fu într-adevăr delicioasă. 

Veghetorul văzu lumina de pe Capul Lizard pe 10 august, 
când în sfârşit intrară în Canal, cu masa întunecată a 
Angliei la prora babord. Şi mai zări şi câteva lumini care 
alergau pe lângă ei. Nu erau corăbii ale baricadei. Riley 
ordonă să se stingă luminile şi îndreptă nava spre sud-est, 
cu mare atenţie la hărţile sale, iar când se făcu dimineaţă, 
avură plăcerea amestecată cu mâhnire de a se pomeni 
chiar în spatele unui convoi de opt nave care se îndreptau 
sigur către Le Havre: şase nave comerciale şi două fregate 
care le escortau, pe care ar fi avut dreptul să le captureze. 
Oricare dintre ele s-ar fi predat imediat, dacă s-ar fi aflat în 


raza lor de acţiune. Dar erau la şaizeci de mile depărtare şi, 
când îi văzură, umflară repede pânzele şi se îndepărtară 
imediat. 

Laurence se sprijini de balustradă lângă Riley, privindu-le 
melancolic cum pleacă. Allegiance nu mai fusese spălată 
cum se cuvine de când părăsise Anglia, şi podeaua era 
îngrozitor de murdară. În orice caz, nu atingea opt noduri 
nici în condiţii optime, şi până şi fregata din coada 
convoiului gonea cu siguranţă cu unsprezece. Gulerul lui 
Temeraire tremura când se aşeză să le privească. 

— Sunt convins că putem să le ajungem din urmă. Am 
putea să le ajungem sigur, cel puţin după-masă. 

— Uite-i aripile velelor, spuse Riley, privind prin lunetă. 

Fregata greoaie făcu un salt înainte, după ce aşteptase 
ca navele comerciale pe care le apăra s-o ia înainte. 

— Nu cu vântul acesta, spuse Laurence. Sau poate că tu 
ai putea, dar nu şi ceilalţi. Şi nu avem tancuri. In orice caz, 
n-am reuşi să le capturăm. Allegiance ar fi vizibilă până 
după lăsarea serii şi ar fugi toate de noi la adăpostul 
întunericului. 

Temeraire oftă şi îşi culcă la loc capul pe picioarele din 
faţă. Riley închise luneta. 

— Domnule Wells, hai, te rog, să ne îndreptăm spre nord- 
nord-vest. 

— Da, domnule, răspunse trist Wells, şi se întoarse să 
facă pregătirile. 

Dar fregata din fruntea convoiului se opri pe neaşteptate 
şi schimbă brusc direcţia către sud, cu multe manevre la 
tachelaj, vizibile prin lunetă. 

Întregul convoi se răsucea, de parcă acum ar fi vrut să se 
îndrepte spre Granville, pe lângă insulele Jersey. Işi asumau 
un risc mai mare şi Laurence nu putea să-şi închipuie ce 
aveau de gând, doar dacă poate zăriseră vreo navă de la 
baricadă. Într-adevăr, Laurence se mira că nu văzuseră 
până acum o asemenea navă şi se întreba dacă nu cumva 
furtuna împinsese recent blocada în susul Canalului. 

Allegiance avea acum avantajul că naviga mai degrabă în 
întâmpinarea lor decât direct în urma lor. 


— Am putea să-i mai lăsăm puţin, spuse Riley cu un calm 
studiat şi îndreptă corabia după ei, spre satisfacția 
nerostită, dar evidentă, a echipajului. Măcar de-ar fi destul 
de rapidă cealaltă navă, pe care ei încă n-o puteau vedea. 
Chiar şi o singură fregată ar fi de-ajuns, stimulată de 
prezenţa amenințătoare a lui A//legiance. Şi atâta vreme cât 
Allegiance se afla la orizont în momentul culminant al 
vânătorii, i s-ar cuveni o parte din orice captură. 

Scrutară oceanul cu încordare, mişcând luneta, fără 
succes, până când Nitidus, care din când în când sălta în 
aer, ateriză şi spuse cu sufletul la gură: 

— Nu e o navă, sunt dragoni. 

Îşi încordă privirea, dar petele care se apropiau se 
pierdeau printre nori aproape tot timpul. Insă cu siguranţă 
se apropiau cu repeziciune şi, în mai puţin de-o oră, 
convoiul schimbă iarăşi direcţia. Acum încercau doar să 
ajungă sub protecţia uneia dintre poziţiile franceze de pe 
coastă, riscând să înainteze spre un țărm cu vântul din 
spate. A/legiance se apropiase la o distanţă de vreo treizeci 
de mile. 

— Acum putem merge? întrebă Temeraire, rotindu-şi 
privirea. 

Toţi dragonii erau în stare de alertă. Deşi stăteau 
ghemuiţi, ca să nu împiedice înaintarea vasului, îşi 
întindeau gâturile, privind concentrați urmărirea. Laurence 
închise luneta şi, întorcându-se, spuse: 

— Domnule Ferris, echipajul de luptă să urce la bord. 

Emily întinse mâna după lunetă s-o ducă la loc. Laurence 
se uită la ea şi spuse: 

— Când terminaţi, Roland, sper că tu şi Dyer îl puteţi 
ajuta pe locotenentul Ferris, la posturile de observaţie. 

— Da, domnule, răspunse ea, cu un scâncet aproape 
sufocat şi ţâşni să ducă luneta. 

Calloway le dădu, ei şi lui Dyer, câte un pistol, iar 
Fellowes trase de hamul lor înainte să urce la bord. 

— Nu înţeleg de ce trebuie să plec eu ultimul, zise 
Maximus bosumflat, în timp ce echipajele lui Temeraire şi 
Lily urcau la bord. 


Dulcia şi Nitidus erau deja în aer, iar Immortalis urma la 
rând. 

— Pentru că eşti un mare nătărău bosumflat şi nu avem 
loc să te înhămăm până nu se eliberează puntea, spuse 
Berkley. Cu cât stai mai liniştit, cu atât o să plece mai 
repede. 

— Vă rog să nu terminaţi lupta până nu ajung şi eu! strigă 
Maximus în urma dragonilor şi răcnetul lui fu acoperit de 
ropotul trecerii lor. 

Temeraire gonea, îndepărtându-se de ceilalţi şi, de data 
aceasta, Laurence n-avea de gând să-l oprească. Avea 
toate motivele să profite de viteza lui, ştiind că sprijinul era 
atât de aproape. Nu trebuiau decât să hărţuiască şi să 
întârzie puţin convoiul, până ajungeau toţi ceilalţi, ceea ce 
trebuia să determine navele inamice să se predea. 

Dar Temeraire abia ajunsese la convoi, când norii de 
deasupra fregatei din frunte începură să se destrame într-o 
explozie orbitoare, ca un foc de artilerie. Şi prin strălucirea 
nepământeană, de un ocru intens, Iskierka veni în picaj, cu 
un alai de smocuri de ceaţă şi fum atârnând de ţepuşele ei, 
şi revărsă un arc strălucitor de flăcări direct peste prorele 
navelor. Arkady şi dragonii sălbatici năvăliră în urma ei, 
miorlâind ca nişte pisici, şi începură să zboare încoace şi 
încolo pe deasupra convoiului, ţipând şi ţiuind, chiar în 
bătaia puştilor. Chiar dacă părea o nechibzuinţă, nu era, 
căci zburau atât de repede, încât puteau fi nimeriţi doar din 
întâmplare, iar forţa aripilor lor făcea velele să se 
cutremure. 

—0O! făcu Temeraire  neîncrezător, când ţâşniră 
nebuneşte pe lângă el, şi se opri, planând. 

În acest timp, Iskierka zbura în spirale deasupra fregatei, 
strigând echipajului să se predea. Să se predea, altfel îi va 
transforma în cenuşă, o să vadă ei. Şi azvârli un alt şuvoi de 
flăcări, demonstrativ, direct în apă, din care se înălţă, 
şuierând, un monstruos şuvoi de abur. 

Steagurile fură iute coborâte şi, supuse, celelalte nave 
din convoi urmară exemplul fregatei. 

Laurence se aşteptase să întâmpine multe dificultăţi din 


cauză că nu aveau echipe de captură, însă totul merse 
strună: dragonii sălbatici se apucară imediat, cu hărnicie şi 
iscusinţă, să facă ordine pe navele capturate, ca nişte câini 
de pază care-şi îngrijesc turmele, repezindu-se la timonieri 
şi împingându-i spre proră, ca să-i îndemne să schimbe 
direcţia spre Anglia. Cei mai mici dintre dragonii sălbatici, 
precum  Gherni şi Lester, aterizară direct pe nave, 
speriindu-i de moarte pe bieţii marinari. 

— O, i-a intrat ideea asta în cap, spuse Granby neliniştit, 
strângând mâna lui Laurence, la proră, pe Allegiance, după 
ce se întâlniseră la jumătatea drumului şi, călătorind acum 
împreună, îşi reluaseră drumul spre Dover. Nu înţelege de 
ce trebuie să ia Marina toate trofeele. Şi mă tem că i-a 
mituit pe afurisiţii ăia de dragoni sălbatici. Sunt sigur că-i 
pune să survoleze Canalul noaptea, pe ascuns, în căutare 
de trofee, fără să le declare. Şi când îi povestesc despre 
vreunul, se preface din senin că trebuie să meargă într-o 
direcţie sau alta. Sunt mai pricepuţi decât orice echipaj de 
captură. Marinarii sunt sfioşi ca nişte fecioare, cu unul 
dintre ei la bord. 

Ceilalţi dragoni sălbatici erau în văzduh, cântând veseli, 
în limba lor neînţeleasă, şi făcând şotii, satisfăcuţi. În 
schimb, Iskierka se înghesuise în mijlocul formaţiei şi 
pusese stăpânire pe locul din dreptul parapetului de la 
tribord, unde prefera Temeraire să moţăie. Nu era o 
cantitate neglijabilă. Ajungând la maturitate în lunile de 
când n-o mai văzuseră, era acum enorm de lungă şi de 
lăbărţată. Trupul ei sinuos, cu colaci grei, era cel puţin la fel 
de lung ca al lui Temeraire şi acoperea orice se întâmpla 
să-i stea în cale, lucru cât se poate de deranjant. 

— Nu-i loc destul pentru tine, îi spuse Temeraire de la 
obraz, împingând colacul pe care Iskierka îl plasase pe 
spatele lui şi ridicând piciorul de sub un altul, care se 
încolăcea pe după el. Nu înţeleg de ce nu poţi să zbori la 
Dover. 

— Poţi să zbori tu la Dover, dacă vrei, răspunse Iskierka, 
plesnind din vârful cozii cu dispreţ. Am zburat toată 
dimineaţa, şi, oricum, o să rămân cu trofeele mele. Uite ce 


multe am, adăugă ea, exultând. 

— Toate sunt trofeele noastre, preciză Temeraire. 

— Dacă asta-i regula, presupun că trebuie să le împărţim 
cu voi, spuse ea, cu un aer condescendent, dar n-aţi făcut 
nimic. Doar că aţi venit târziu şi v-aţi uitat. 

O remarcă pe care, mai mult instinctiv, Temeraire o 
considera corectă, şi se ghemui să rumege bosumflat 
situaţia în tăcere. 

Iskierka îl împunse cu botul. 

— Uite ce dichisit e căpitanul meu, adăugă ea, ca să-l mai 
perpelească. 

Spre stânjeneala lui, bietul Granby era, într-adevăr, puţin 
cam prea dichisit, cu butoni şi inele de aur şi sabia de la 
cingătoare cu mâner tot din aur şi cu un diamant absurd de 
mare la măciulie, pe care se străduia din răsputeri să-l 
ascundă cu mâna. 

— Se frământă zile în şir, dacă o refuz, de fiecare dată 
când capturează încă una, mormăi Granby, roşu până în 
vârful urechilor. 

— Câte a capturat? întrebă Laurence, sceptic. 

— 0... cinci, de când s-a apucat serios, spuse Granby. Se 
predau în faţa ei pe loc, de îndată ce le părjoleşte puţin. Şi 
nu prea avem concurenţă pentru ele. Presupun că n-ai 
aflat: n-am reuşit să menţinem blocada. 

Această veste fu întâmpinată cu strigăte alarmate. 

— Patrulele franceze, spuse Granby. Nu ştiu cum, dar aş 
jura că au încă o sută de dragoni în plus faţă de câţi 
trebuiau să aibă pe coastă. Nu-i putem număra. Stau la 
pândă până ne îndepărtăm şi apoi atacă navele de la 
baricadă: aruncă bombe şi, cum încă nu avem destui 
dragoni sănătoşi să facă de pază tot timpul, navele trebuie 
să stea bord la bord ca să-i ţină la distanţă. E al naibii de 
bine că v-aţi întors acasă. 

— Cinci trofee, spuse Temeraire, cu glasul stins. 

Şi nu-i reveni buna dispoziţie când ajunseră la Dover, 
unde, pe un promontoriu, deasupra stâncilor, Iskierka avea 
acum un pavilion uriaş, făcut din piatră înnegrită, care 
transpira din cauza aburilor emanaţi de ţepii ei şi era cu 


siguranţă supraîncălzit în arşiţa verii. Cu toate acestea, 
Temeraire îl privi cu indignare, mai cu seamă după ce 
Iskierka se aşeză îngâmfată pe prag, etalându-şi trupul roşu 
aprins cu violet pe piatra neagră, şi îl informă că era bine 
venit să doarmă acolo, dacă nu îi este comod nicidecum în 
poiana lui. 

Temeraire îşi umflă pieptul şi spuse cu răceală: 

— Nu, îţi mulţumesc. 

Şi, retrăgându-se în poiana lui, nici măcar nu-şi lustrui 
platoşa, cum făcea de obicei ca să se consoleze, ci îşi vâri 
capul sub aripă, îmbufnat. 


14 


MĂCEL ORIBIL LA CAPE 
Mii de morţi! 
Cape Coast distrus! 
Luanda şi Benguela pârjolite! 


Va mai trece o vreme până când un raport final va 
confirma cele mai negre temeri ale rudelor şi creditorilor 
deopotrivă, de pe întregul cuprins al acestor insule, cu 
privire la dimensiunea dezastrului, care, cu certitudine, a 
ruinat numeroşi dintre cei mai de seamă cetățeni ai noştri, 
prin distrugerea multora dintre afacerile lor, şi ne-au lăsat 
înlăcrimaţi fără să ştim cu siguranță care ar putea fi soarta 
bravilor noştri colonişti şi a remarcabililor noştri misionari. 
În pofida chestiunilor teritoriale asociate războiului cu 
Franța, care ne-au învrăjbit în ultima vreme, în aceste clipe 
trebuie să transmitem cele mai sincere condoleanţe dincolo 
de Canal, acelor familii îndurerate din Regatul Olandei, 
care, in aşezările de la Colonia Capului, şi-au pierdut în 
unele cazuri cele mai apropiate rude. Trebuie să ne unim 
glasurile şi să deplângem cel mai hidos şi nejustificat asalt 
imaginabil, lansat de o hoardă de fiare violente, încurajată 
de invidia triburilor de băştinaşi care urăsc binefacerile 


lucrării creştine cinstite... 


Laurence împături ziarul din Bristol şi îl aruncă lângă 
cafetieră, cu caricatura în jos: o creatură umflată, cu dinţii 
strâmbi, numită Africa, făcând evident trimitere la un 
dragon, şi mai mulţi băştinaşi despuiaţi, rânjind, cu feţe 
negre, care împingeau cu suliţele un mic grup de femei şi 
copii în gura larg deschisă a creaturii, în timp ce bietele 
victime ridicau mâinile în rugăciune şi strigau: „O, n-aveţi 
milă!?“ scris pe o fâşie lungă care le ieşea din gură. 

— Trebuie s-o văd pe Jane, spuse el. Cred că vom merge 
la Londra, în după-amiaza asta, dacă nu eşti prea obosit. 

Temeraire încă cocheta cu ultimul său tăuraş, nu foarte 
sigur dacă-l voia sau nu. Mâncase trei, cu lăcomie, după 
rațiile mici din timpul călătoriei. 

— Nu mă deranjează să mergem, răspunse el, şi poate că 
am putea să plecăm ceva mai devreme, să vedem 
pavilionul nostru. Sunt sigur că nu mai există niciun motiv 
să nu ne apropiem de terenurile de carantină. 

Chiar dacă nu aduseseră ei vestea dezastrului total din 
Africa, fiind devansaţi în zborul lor de multe nave mai 
rapide, cu siguranţă că ei o aduseseră pe cea mai 
importantă. Înainte de sosirea lor, nimeni din Anglia nu ştia 
nimic despre identitatea misteriosului şi implacabilului 
duşman care măturase cu totul coasta africană. Laurence, 
Harcourt şi Chenery  scriseseră, fireşte, rapoarte, 
descriindu-şi experiențele, şi le trimiseseră cu o fregată 
care trecuse pe lângă ei dincolo de Sierra Leone, şi cu o 
alta, la Madeira, dar, în cele din urmă, acestea doar 
precedaseră sosirea lor cu câteva zile. În orice caz, 
rapoartele oficiale, chiar şi cele lungi, redactate în timpul 
liber oferit de o lună pe mare, nu erau nicidecum gândite să 
satisfacă nevoia de informaţii, exprimată zgomotos de 
guvern, cu privire la un asemenea dezastru. 

Jane, cel puţin, nu le irosi timpul cu relatarea faptelor. 

— Sunt convinsă că o să povestiţi destul în faţa 
Excelenţelor Lor, le spuse ea. Va trebui să veniţi amândoi. 
Şi Chenery, deşi pe tine, Harcourt, probabil aş putea să te 


scutesc, dacă vrei, în condiţiile date. 

— Nu, mulţumesc, spuse Catherine roşind. Aş prefera să 
nu am parte de un tratament special. 

— O, eu voi accepta tot tratamentul special pe care-l 
putem primi. Cu ambele mâini, spuse Jane. Sper că o să-i 
fac măcar să ne ofere scaune. Arăți rău. 

În schimb, Jane arăta mult mai bine, de când o văzuse 
Laurence ultima oară. Părul îi era brăzdat de mai multe fire 
argintii, însă faţa, mai împlinită, arăta efectele grijilor 
împuţinate şi ale întoarcerii la zbor: o culoare mai 
sănătoasă, arsă de vânt, în obraji şi buzele puţin crăpate. 
Se încruntă la Catherine, care, în ciuda unei perpetue roşeţi 
de rac, de la soare, reuşea să aibă o nuanţă albăstrie sub 
ochi şi un aer anemic. 

— Mai ai încă greţuri? 

— Nu foarte des, răspunse Catherine, fără să fie pe deplin 
sinceră. Laurence- de fapt toţi cei de pe vas- fuseseră 
martori la vizitele ei regulate la parapet, în timpul 
călătoriei. Şi sunt sigură că mă voi simţi mai bine acum, că 
nu mai suntem pe mare, adăugă ea. 

Jane clătină dezaprobator din cap. 

— În luna a şaptea, eu m-am simţit mai bine ca oricând. 
N-ai luat în greutate nici pe departe cât ar fi trebuit. E un 
angajament ca oricare altul, Harcourt, şi trebuie să ne 
asigurăm că eşti la înălţime. 

— Tom vrea să merg la un medic, în Londra, spuse 
Catherine. 

— Aiureli, decretă Jane. O moaşă pricepută îţi trebuie ţie. 
Cred că a mea e încă în activitate, aici, în Dover. Osă mă 
interesez unde poţi s-o găseşti. Am fost tare mulţumită de 
ea, te asigur. Douăzeci şi nouă de ore de travaliu, adăugă 
ea, cu înfiorătoarea satisfacţie a unui veteran de război. 

— O! exclamă Catherine. 

— Spune-mi, ţi se pare... începu Jane şi, în scurt timp, 
Laurence sări în picioare şi se duse să studieze harta 
Canalului, care era desfăşurată pe biroul lui Jane, 
străduindu-se cu disperare să nu audă restul conversaţiei 
lor. 


Harta nu i se părea aşa de tulburătoare în sens visceral, 
deşi acesta era mai degrabă un semn de insensibilitate din 
partea lui, căci situaţia pe care o înfăţişa era cât se poate 
de nefericită. Toată coasta franceză a Canalului era acum 
împânzită de semne. Albastrul reprezenta companiile de 
oameni, albul era pentru dragonii separati. În jurul Brestului 
erau grupaţi cincizeci de mii de oameni, cel puţin, şi alţi 
cincizeci de mii la Cherbourg. La Calais, o oaste cât 
jumătate din acel număr. Şi, risipiţi între cele două poziţii, 
vreo două sute de dragoni. 

— Sunt sigure aceste cifre? întrebă Laurence, după ce 
terminară discuţia şi i se alăturară. 

— Nu, din păcate, răspunse Jane. Are mai mulţi dragoni, 
în orice caz. Acelea nu sunt decât estimările oficiale. Powys 
susţine că Napoleon nu poate hrăni atâţia dragoni grupaţi 
când avem porturile blocate. Dar ştiu că sunt acolo, 
afurisiţii. Primesc prea multe rapoarte de la iscoade. Mai 
mulţi dragoni decât ar trebui să vadă deodată. lar cei din 
Marină îmi spun că nu mănâncă strop de peşte, dar îl 
pescuiesc şi ei, aşa de mult a crescut preţul cărnii. Pescarii 
noştri vâslesc până acolo, să-şi vândă capturile. Dar, haideţi 
să vedem partea bună a lucrurilor, adăugă ea. Dacă situaţia 
n-ar fi fost aşa de a naibii de dificilă, sunt sigură că te-ar 
ţine în Whitehall o lună, să răspunzi la întrebări despre 
chestiunea din Africa. Aşa, o să reuşesc să te smulg fără 
mult mai mult de-o zi sau două de agonie. 

Laurence mai zăbovi, după plecarea lui Catherine. Jane îi 
umplu din nou paharul. 

— Şi ţi-ar prinde şi ţie o lună pe malul mării, după cum 
arăţi, spuse ea. Mi se pare că ai dus-o îngrozitor, Laurence. 
Rămâi la cină? 

— Am să te rog să mă scuzi, răspunse el, dar Temeraire 
vrea să zburăm la Londra cât mai e lumină. Laurence se 
gândea că probabil ar trebui să se retragă. Simţea că 
doreşte să stea de vorbă cu ea, dar nu ştia exact ce voia să 
spună, şi nu putea să stea acolo prosteşte. Se salvă, totuşi, 
adăugând: Îți sunt foarte recunoscător, apropo, pentru 
recomandarea pentru Emily. l-am trimis vorbă lui Powys la 


Comandamentul Forţelor Aeriene, să-i confirm, pe ea şi pe 
Dyer, în grad de sergent, doar ca să nu fie niciun dubiu 
legat de chestiunea asta. Dar n-o să fie nicio problemă. Ai 
în minte doi băieţi potriviţi să-i înlocuiască? 

— Da, răspunse el, oţelindu-se, cu voia ta: cei pe care i- 
am adus din Africa. 

Demane îşi petrecuse săptămânile de după evadarea din 
Capetown delirând. Carnea i se umflase sub mica cicatrice 
unde pătrunsese baioneta, de parcă ar fi avut sub piele o 
băşică încărcată. lar Sipho, prea tulburat ca să şi 
vorbească, refuzase să părăsească patul de suferinţă al 
fratelui său, cu excepţia cazurilor în care se strecura afară 
după apă ori după terciul de ovăz pe care i-l dădea 
răbdător, lingură cu lingură. 

Coasta sudică se îndepărtase cu repeziciune la tribord, 
luând cu ea orice speranţă că-i vor putea înapoia familiei, 
mult înainte ca medicul de bord să-l informeze pe Laurence 
că băiatul avea să-şi revină. 

— E meritul dumitale, domnule, spusese Laurence, chiar 
în timp ce se întreba ce vor face acum cu băieţii. 

Allegiance trecuse deja de Benguela, la vremea aceea, şi 
nu se putea pune problema să se întoarcă. 

— Nu-i vorba de aşa ceva, protestase domnul Raclef. O 
rană de felul acesta în organele vitale este invariabil fatală. 
N-ai ce face decât să-i uşurezi suferinţa. 

Şi se  îndepărtase  bombănind, uşor ofensat că 
diagnosticul său fusese aşa de evident infirmat. 

Pacientul se încăpăţânase să-l sfideze, făcând dovada 
rezistenţei tinereţii şi în foarte scurt timp recuperase cele 
zece kilograme pe care le pierduse în timpul bolii, la care 
adăugase încă cinci. Demane părăsise infirmeria navei 
înainte să traverseze Ecuatorul, şi cei doi băieţi fuseseră 
instalaţi împreună în zona pasagerilor, într-un mic 
compartiment separat printr-o draperie, în care abia aveau 
loc să-şi întindă micul lor hamac. Precaut, Demane nu 
accepta să doarmă amândoi în acelaşi timp şi insistase să 
stea de veghe cu schimbul. 

ÎI neliniştea, şi pe bună dreptate, grupul de refugiaţi din 


Cape, care îi priveau spumegând de furie ca pe nişte 
reprezentanţi ai Kaffirilor, pe care îi învinuiau pentru 
distrugerea caselor lor. Era inutil să le explici coloniştilor că 
Demane şi Sipho făceau parte din cu totul alt popor decât 
cel care îi atacase, şi erau cu toţii indignaţi că trebuiau să 
stea laolaltă cu băieţii, mai ales neguţătorii şi fermierii, ale 
căror compartimente fuseseră micşorate, fiecare, cu şapte 
țoli, din cauza lor. 

Urmară, previzibil, câteva încăierări, sub punte, cu tinerii 
colonişti. Acestea încetară în scurt timp, devenind repede 
evident că un băiat, fie şi slăbit după boală, care şi-a 
asigurat toată viaţa supraviețuirea prin abilităţile sale de 
vânător şi a fost obligat să se lupte cu leii şi hienele ca să 
aibă ce mânca la cină, nu era un adversar de dorit pentru 
nişte băieţi a căror experienţă se limita la păruielile din 
curtea şcolii. Recurseră, în schimb, la şicane meschine, de 
ţânci: pişcături şi înghionteli pe furiş, mici capcane de noroi 
ori rahat lăsate sub hamac şi folosirea ingenioasă a 
gărgăriţelor. A treia oară când Laurence îi găsi pe băieţi 
dormind pe puntea dragonilor, cuibăriţi lângă Temeraire, 
nu-i mai trimise înapoi în micul lor compartiment de sub 
punte. 

Prezenţa dragonului era aproape unicul punct comun cu 
viaţa lor de dinainte şi Temeraire era singurul de pe vas 
care le înţelegea cât de cât limba, aşa că băieţii îşi 
învinseră ultimele rămăşiţe de teamă, cu atât mai mult cu 
cât în preajma lui erau siguri că-i puteau evita pe hărţuitorii 
lor. Băieţii fură în curând capabili să se caţere pe spatele 
dragonului, în joacă, ca oricare dintre ofiţerii mai tineri, şi, 
cu sprijinul lui, ajunseră să stăpânească engleza rezonabil, 
astfel că, nu după multă vreme de când părăsiseră Cape 
Coast, Demane putu să se apropie de Laurence şi să-l 
întrebe, fără tremur în glas, trădat doar de mâna încleştată 
pe balustradă: 

— Acum suntem sclavii voştri? 

Laurence făcu ochii mari, şocat, şi băiatul adăugă: 

— Nu vă las să-l vindeţi pe Sipho şi să ne despărțiți. 

O spuse sfidător, dar cu o notă de disperare care 


dovedea că înţelege că nu avea prea multă putere să se 
apere, pe el şi pe fratele său, de o asemenea soartă. 

— Nu, răspunse Laurence imediat. Era o lovitură cumplită 
să descopere că era considerat un răpitor. Fireşte că nu, 
sunteţi... Dar se opri, stânjenit de faptul că nu ştia cum să 
definească situaţia lor, văzându-se obligat să conchidă 
lamentabil: nu sunteţi sclavi. Aveţi cuvântul meu că nu veţi 
fi despărțiți, adăugă el. 

Demane nu părea foarte liniştit. 

— Fireşte că nu sunteţi sclavi, întări Temeraire, cu un 
efect mai liniştitor. Sunteţi echipajul meu. 

O presupunere izvorâtă din posesivitatea lui nativă, 
însuşindu-şi-i senin, în ciuda tuturor impedimentelor 
evidente de ordin practic ale unui astfel de aranjament şi 
forțându-l pe Laurence să recunoască, până la urmă, că nu 
vedea altă soluţie să le poată oferi băieţilor respectul pe 
care şi l-ar fi câştigat în tribul lor pentru serviciile pe care le 
aduseseră. 

Nimeni n-ar fi putut spune că erau manieraţi, prin 
naştere ori educaţie, şi Laurence era conştient că, în timp 
ce Sipho era un copil docil, blajin, Demane era prea 
independent şi încăpățânat ca un catâr, dacă nu chiar 
războinic, faţă de oricine dorea să-i schimbe în vreun fel 
deprinderile. Dar Laurence nu putea să lase un astfel de 
obstacol să-i stea în cale. li luase de la casa lor, de lângă 
toate rudele şi prietenii pe care poate îi aveau şi îi privase 
de orice statut în această lume. Dacă, la sfârşit, pur şi 
simplu nu avusese cum să-i trimită înapoi, nu putea fugi de 
responsabilitatea pentru situaţia creată. Contribuise de 
bunăvoie la ea, în folosul aviaţiei şi al misiunii sale. 

— Căpitanii pot alege pe cine vor. Intotdeauna a fost aşa, 
spuse Jane, dar nu susţin că n-o să iasă cu scandal. Poţi fi 
sigur că de îndată ce promovările vor fi publicate în 
Gazette, mă vor căuta o mulţime de familii. În prezent, 
avem mai mulţi băieţi instruiți decât locuri, iar tu ţi-ai 
câştigat reputaţia unui bun profesor, chiar dacă nu le-a 
plăcut să-şi vadă odraslele pe un dragon de talie mare. E o 
cale sigură spre gradul de locotenent, dacă nu-şi taie 


singuri craca de sub picioare. 

— Trebuie să le acord prioritate, spuse el, celor care au 
făcut atât de multe pentru noi. lar Temeraire îi socoteşte 
deja membri ai echipajului său. 

— Da, dar gâlcevitorii vor spune că ar trebui să-i iei ca 
servitori personali sau în cel mai bun caz ca membri ai 
echipajului de sol, zise Catherine. Dar să-i ia naiba pe toţi! 
Vei avea băieţii. Şi, dacă se plânge cineva de originea lor, 
poţi oricând să-i declari prinți în ţara lor de baştină, fără 
teamă că se va dovedi contrariul. Oricum, adăugă ea, o să-i 
notez discret în registru, sperând că o să treacă 
neobservaţi. Îmi îngădui să-ţi dau un al treilea? Efectivul lui 
Temeraire o permite. Laurence încuviinţă, desigur, iar ea 
clătină din cap: Bun. O să ţi-l trimit pe nepotul cel mai tânăr 
al amiralului Gordon şi asta îl va face avocatul tău cel mai 
bun, în loc de cel mai zgomotos critic. Nimeni n-are la fel de 
mult timp de scris scrisori şi de făcut gălăgie ca un amiral 
în rezervă, te asigur. 

Sipho se arătă foarte mulţumit când fură informaţi 
despre promovarea lor. Demane spuse puţin suspicios: 

— Ducem mesaje? Şi călărim dragonul? 

— Şi alte comisioane, răspunse Laurence şi apoi fu pus în 
dificultate când încercă să explice ce înseamnă comisioane, 
până când Temeraire interveni: 

— Sunt nişte sarcini mici şi plictisitoare pe care nimănui 
nu-i prea place să le facă. 

Ceea ce nu diminuă suspiciunea. 

— Când o să avem timp să vânăm? întrebă băiatul. 

— Presupun că n-o să aveţi, spuse Laurence, luat pe 
nepregătite. 

Abia după alte câteva schimburi de replici îşi dădu seama 
că băiatul nu înţelegea că vor fi hrăniţi şi îmbrăcaţi. Pe 
cheltuiala lui Laurence, fireşte, întrucât nu aveau familie să- 
i finanţeze. Cadeţii nu erau plătiţi. 

— N-o să vă lăsăm să muriţi de foame. Ce-aţi mâncat 
până acum? 

— Şobolani, răspunse scurt Demane, explicând tardiv, 
spre satisfacția lui Laurence, neobişnuita absenţă a acelor 


delicii, mai elegant numite „morari“, după care plânseseră 
mult aspiranţii, a căror pradă tradiţională erau. Dar acum, 
că suntem pe uscat, am mâncat aseară doi din aceia mici, 
adăugă el, sugerând cu un gest o pereche de urechi mari. 

—Nu de pe pământurile castelului Dover, presupun! 
spuse Laurence. Nu aveau cum să fie prea mulţi în zonă, cu 
mirosul atâtor dragoni prin preajmă. Să nu se mai repete, le 
ceru el. Veţi fi arestaţi pentru furt. 

Laurence nu era foarte sigur că Demane era convins, dar 
în sfârşit declară o victorie personală şi îi dădu pe cei doi în 
grija lui Roland şi a lui Dyer să-i instruiască o vreme. 

Zborul fu scurt până la zona de carantină şi la pavilionul 
ridicat înţelept într-o vale ferită, sacrificând priveliştea în 
favoarea unui adăpost ferit de vânt. Nu era gol: înăuntru 
dormeau doi dragoni Yellow Reaper, slabi şi obosiţi, încă 
tuşind din când în când, şi un mic Greyling vlăguit: nu Volly, 
ci Celoxia, şi căpitanul ei Meeks. 

— Pe ruta Gibraltarului, cred, răspunse Meeks cu 
amărăciune la întrebarea lor, dacă nu cumva a fost doborât 
din nou. Nu vreau să-ţi găsesc pricină, Laurence. Dumnezeu 
ştie că ai făcut tot ce trebuia. Şi mai mult decât atât. Dar se 
pare că Amiralitatea consideră că e ca şi cum te-ai apuca 
să inventezi iarăşi roata şi vor să zburăm din nou pe rutele 
vechi. Halifax şi înapoi, prin Groenlanda, ajutaţi de un vas 
de transport ancorat la paralela 50, cu o apă îngheţată 
năvălind la proră cu fiecare val. Bineînţeles că iar strănută. 

Meeks mângâie botul micuţei femele-dragon. Aceasta 
strănută jalnic. 

Podeaua era caldă şi foarte plăcută, şi chiar dacă focul de 
lemne scotea cam mult fum ce se târa printre dalele de 
piatră, structura deschisă permitea fumului să iasă. Era o 
clădire simplă şi practică, nicidecum elegantă şi 
ornamentată, şi Temeraire ar fi putut să doarmă în ea, deşi 
nu s-ar fi putut spune că era spațioasă pentru mărimea lui. 
O privi cu melancolică dezamăgire şi nu era dispus să mai 
zăbovească. Echipajul lui nici nu avu ocazia să coboare 
înainte ca el să decidă să plece, lăsând pavilionul în urmă şi 
zburând cu gulerul cam pleoştit. 


Laurence încercă să-l consoleze, remarcând că dragonii 
bolnavi se mai adăposteau acolo chiar şi în arşiţa verii. 

— Jane mi-a spus că îi îngrămădesc înăuntru câte zece 
odată în timpul iernii, spuse el, când e frig şi umezeală, şi 
medicii sunt siguri că a salvat multe vieţi. 

— Ei, mă bucur că e de folos, mormăi Temeraire urâcios. 
O victorie atât de îndepărtată, câştigată departe de ochii lui 
şi cu multe luni în urmă nu îl prea satisfăcea. E un deal 
urât, adăugă el. Şi cel de acolo. Nu-mi plac, adăugă, 
nemulţumit de peisaj, când el de obicei se dădea în vânt 
după tot ce era neobişnuit şi îi atrăgea atenţia lui Laurence, 
plin de încântare, la cele mai banale lucruri. 

Dealurile erau ciudate. Neregulate şi acoperite cu o iarbă 
abundentă, le atrăgeau privirea în mod straniu pe măsură 
ce zburau deasupra lor. 

— O! făcu dintr-odată Emily, din postul de veghe din faţă, 
înălţându-şi capul peste umărul lui Temeraire să se uite la 
ei. Şi închise repede gura, stânjenită de greşeala de a fi 
vorbit fără să aibă de anunţat ceva. 

Aripile lui Temeraire îşi încetiniră ritmul. 

— O! exclamă el. 

Valea era plină: nu dealuri, ci tumuli, ridicaţi deasupra 
cadavrelor dragonilor, acolo unde îşi dăduseră ultima 
suflare. Din loc în loc, câte un corn ori ţepuşă ieşeau din 
iarbă. Sau câte o mică surpare de pământ dezgolise curba 
albă a unui os de maxilar. Nimeni nu vorbi. Laurence îl văzu 
pe Allen aplecându-se şi oprind cu palma zornăitul 
carabinierelor sale, acolo unde se agăţau de ham. Işi 
continuară zborul în tăcere, deasupra întinderii înverzite şi 
pustii, cu umbra lui Temeraire plutind şi vălurindu-se peste 
urcuşurile şi coborâşurile formate de trupurile celor morţi. 

Erau tăcuţi cu toţii când Temeraire ajunse la adăpostul 
din Londra şi despachetară puţinul necesar cu un aer 
abătut. Cărară pachetele şi le depozitară în celălalt capăt al 
luminişului şi se întoarseră după restul. Harnaşierii nu se 
mai certau care să se ocupe de plasa de pântece, aşa cum 
le era obiceiul: Winston şi Porter se apucară de treabă în 
linişte. 


— Domnule Ferris, spuse Laurence, ridicând anume 
glasul, după ce terminăm aici, poţi să dai o permisie 
generală, până mâine după cină, cu excepţia unor 
eventuale sarcini urgente. 

— Da, domnule, mulţumesc, spuse Ferris, încercând să 
vorbească şi el la fel de tare. 

Nu prea reuşi, însă munca decurse ceva mai vioi şi 
Laurence era sigur că o noapte de petrecere avea să 
contribuie decisiv la smulgerea oamenilor din starea 
apăsătoare. 

Se duse lângă capul lui Temeraire, aşezându-şi mâna pe 
botul lui ca să-l liniştească. 

— Mă bucur că am fost de folos, spuse dragonul cu glas 
scăzut, lăsându-se şi mai moale pe pământ. 

— Haide, vreau să mănânci ceva, spuse Laurence. 
Mănânci puţin de cină şi apoi am să-ţi citesc, dacă vrei. 

Filosofia nu-l prea consola, nici măcar matematica. Luă 
câteva înghiţituri, umflându-şi gulerul, ridică fruntea şi îşi 
aşeză laba posesiv peste vita sa. Atunci Volly se năpusti în 
poiană, stârnind un nor furios de fum în urma lui. 

— Temrer, spuse voios Volly şi îl lovi peste umăr, după 
care aruncă imediat o privire galeşă spre vacă. 

— Nu te lăsa înduioşat, spuse James, alunecând de pe 
spatele lui. A mâncat acum un sfert de oră, în timp ce 
aşteptam poşta în Hyde Park. O oaie frumuşică. Ce mai faci, 
Laurence? Destul de ars de soare, pare-mi-se. Asta-i pentru 
tine, dacă nu te superi. 

Laurence acceptă bucuros pachetul cu scrisori pentru 
echipajul lui, cu una deasupra, destinată lui personal. 

— Domnule Ferris, spuse el, dând pachetul mai departe, 
să fie distribuit. Mulţumesc, James. Nădăjduiesc că sunteţi 
bine. 

Volly nu arăta aşa de rău cum l-ar fi putut face pe 
Laurence să se teamă de relatarea lui Meeks, chiar dacă 
avea o crustă în jurul nărilor şi vocea uşor răguşită. Asta 
nu-l împiedică să zburde fericit până la Temeraire, 
enumerând oile şi caprele pe care le mâncase în ultimul 
timp şi povestind despre triumful de a fi devenit el însuşi, la 


începutul recentului dezastru, tatăl unui ou. 

— Păi, asta e foarte bine, spuse Temeraire. Când o să 
eclozeze? 

— În noiembrie, răspunse încântat Volly. 

— Aşa spune el, interveni James, deşi medicii n-au idee. 
Nu s-a întărit încă deloc şi ar fi devreme. Dar se pare că 
afurisitele de creaturi ştiu, uneori, aşa că se caută deja un 
băiat potrivit pentru pui. 

Mergeau spre India. 

— Mâine sau poate poimâine, dacă vremea se menţine 
bună, spuse James afectat. Temeraire îşi îţi capul: 

— Căpitane James, crezi că ai putea duce o scrisoare de-a 
mea? În China, adăugă el. 

james se scărpină în cap la auzul unei asemenea 
solicitări. Temeraire era unic printre dragonii britanici, din 
câte ştia Laurence, în ceea ce privea scrisul epistolelor. 
Într-adevăr, nu mulţi aviatori se descurcau la asta. 

— Pot s-o duc la Bombay, răspunse el şi presupun că voi 
găsi vreun vas comercial care să meargă mai departe. Dar 
nu merge nimeni decât până la Canton. 

— Sunt sigur că dacă o să i-o dea guvernatorului chinez 
de acolo, el o să aibă grijă să fie transmisă, spuse 
Temeraire, cu o încredere justificată: era de aşteptat ca 
guvernatorul s-o considere o misiune imperială. 

— Dar, fireşte, nu trebuie să te întârziem pentru 
corespondenţa personală, spuse Laurence cu un aer uşor 
vinovat, chiar dacă James părea că nu se prea sinchisea de 
planificarea călătoriei sale. _ 

— O, nu-ţi face probleme, spuse James. Incă nu-mi place 
cum îi sună pieptul, şi nici medicilor. Excelenţele Lor nu se 
agită să ajungem la timp, aşa că nu mă agit nici eu. Mă 
bucur să mai zăbovesc în port câteva zile şi să-l las să se 
mai îngraşe şi să mai doarmă puţin. 

Îl lovi pe Volly peste crupă şi îl conduse spre o altă 
poiană, iar micul Greyling îl urmă aproape ca un câine de 
vânătoare, dacă ne-am imagina un câine de dimensiunea 
unui elefant mediu. 

Scrisoarea era de la mama lui, dar fusese timbrată - un 


mic, dar preţios semn al aprobării tatălui său cu privire la 
expedierea ei, cu răspunsuri la ultima epistolă a lui 
Laurence: 


Suntem foarte şocați de veştile pe care ni le-ai trimis din 
Africa, veşti care depăşesc în multe privinţe ceea ce apare 
în jurnale, şi ne rugăm pentru alinarea acelor suflete 
creştine prinse în urgie, dar nu ne putem repudia un anume 
sentiment, pe care repulsia față de o asemenea violență 
nu-l poate potoli cu totul, că plata păcatului nu aşteaptă 
întotdeauna Ziua Judecății, ci criminalii, prin voia Domnului, 
pot fi făcuți să plătească până şi în această viață 
pământească. Lordul Allendale consideră că este pedeapsa 
pentru eşecul votului. E foarte satisfăcut de aprecierea ta, 
că Tswana (dacă am înțeles bine) ar fi putut să fie adusă la 
sentimente mai bune prin interzicerea negoțului cu sclavi. 
Și nădăjduim că acest necesar punct final al acelui negot 
malefic poate conduce curând la o mai bună şi mai umană 
condiție pentru bietii nenorociti care încă suferă sub jug. 


Şi doamna Allendale încheiase, într-un mod şi mai 
nefericit, spunând: 


„„„Şi mi-am luat libertatea de a ataşa o mică bijuterie pe 
care mi-a făcut plăcere s-o cumpăr, dar care nu mi-e de 
niciun folos, întrucât tatăl tău mi-a spus că ai început să te 
preocupi de educaţia unei domnişoare căreia sper că-i va fi 
pe plac. 


Era un şirag frumos de granate montate în aur. Mama lui 
avea o singură nepoată, o copilă de cinci ani, dar şi cinci 
nepoți de la fraţii lui Laurence, şi printre rândurile ei 
aşternute cu scris mărunt se putea citi o notă de 
melancolie. 

— E foarte frumos, spuse Temeraire, uitându-se la el cu 
un ochi analitic şi invidios, deşi nu i-ar fi încăput nici în jurul 
unei gheare. 

— Da, răspunse Laurence cu tristeţe şi o chemă pe Emily 


să-i dea colierul. 

— ŢI l-a trimis mama. 

— Foarte amabil din partea ei, spuse Emily, încântată şi, 
chiar dacă uşor nedumerită, fericită să depăşească acel 
sentiment în favoarea bucuriei pentru cadoul ei. 

Îl admiră, aşezat pe palme, se gândi o clipă şi, uşor 
sfioasă, întrebă: 

— Ar trebui să-i scriu? 

— Poate că doar o să-i transmit mulţumirile tale în 
răspunsul meu, replică Laurence. 

Probabil că mamei sale nu i-ar fi displăcut să primească 
scrisoarea, dar asta n-ar fi făcut decât să amplifice 
neînţelegerea, iar tatăl său ar fi dezaprobat, cu siguranţă, 
orice gest care sugera aşteptarea unei recunoaşteri oficiale, 
nu o dovadă a modului în care el înțelegea 
responsabilităţile faţă de un copil nelegitim. Şi nu era uşor 
să-i explice lipsa oricărui temei pentru o asemenea 
îngrijorare. 

Laurence nu ştia ce să scrie, nici măcar în propria-i 
scrisoare, în aşa fel încât să evite perpetuarea confuziei, 
căci nu era politicos să omită faptele aşa cum se 
petrecuseră: că el îi înmânase un dar, ea îl primise şi îi 
mulţumise. Toate acestea, singure, ar dezvălui că o văzuse 
pe Emily recent şi, judecând după viteza răspunsului, ar 
părea că o vedea regulat. Se întreba cum ar putea să-i 
explice situaţia lui Jane: avea senzaţia vagă şi uşor 
descurajatoare că ea ar considera totul foarte amuzant, 
nimic demn de luat în serios. Că pe ea n-ar deranja-o deloc 
să fie luată drept... Şi aici gândurile îi făcură peniţa să 
tremure puţin şi să se oprească. Desigur, Jane era mama 
unui copil nelegitim, nu era nicidecum o femeie 
respectabilă, şi nu doar secretul militar l-ar fi împiedicat să 
i-o prezinte mamei sale. 


15 


— Jane, spuse Laurence, vrei să fii soţia mea? 

— Păi, nu, prieten drag, răspunse ea, ridicând privirea 
surprinsă de la scaunul pe care îşi scotea cizmele. Ar fi 
dificil să-ţi dau ordine, ştii, dacă aş rosti jurământul de 
supunere. Ar fi neplăcut. Dar e foarte frumos din partea ta 
că m-ai cerut, adăugă ea şi, ridicându-se, îl sărută cu 
înflăcărare, înainte să-şi îmbrace vestonul. 

O bătaie timidă în uşă îi împiedică să mai spună ceva: 
unul dintre mesagerii lui Jane, venit s-o anunţe că trăsura 
aştepta la porţile adăpostului şi că era timpul să plece. 

— O să mă bucur când o să ajungem înapoi la Dover. Ce 
mlaştină mizerabilă, spuse Jane, ştergându-şi deja fruntea 
cu mâneca, în timp ce părăsea mica clădire a cazărmii. 

Decorul Londrei adăuga plăcerilor unei călduri sufocante 
şi pe cele ale unui aer greu, încărcat de umezeală, toată 
inegalabila miasmă a oraşului şi amestecul mirosurilor de 
ogradă cu duhoarea înţepătoare a micului adăpost, 
supraîncărcat în prezent de mormane de mizerie de la 
dragoni. 

Laurence îndrugă ceva despre căldură şi îi oferi mecanic 
batista. Nu ştia cum să se simtă. Propunerea venise mai 
degrabă ca un impuls mai profund decât ca o decizie 
conştientă. Nu intenţionase să abordeze subiectul, cu 
siguranţă nu încă, şi nu într-o asemenea manieră. Un 
moment absurd să pună problema, aproape ca şi cum ar fi 
vrut să fie refuzat. Însă nu se simţea uşurat. Nu era 
nicidecum uşurat. 

— Presupun că o să ne ţină până după cină, spuse Jane, 
referindu-se la Excelenţele Lor, o opinie care i se păru lui 
Laurence prea optimistă - după părerea lui, era de aşteptat 
să fie ţinuţi câteva zile, dacă Bonaparte nu era aşa de 
amabil să-i invadeze fără veste. Aşa că trebuie să văd de 
Excidium înainte să plecăm, continuă ea. N-a mâncat nimic 
aseară. Nimic. Şi trebuie să încerc să-l stimulez să mănânce 
azi. 

— N-am nevoie de mustrări, bombăni Excidium, fără să 
deschidă ochii. Sunt hămesit. 

Dar abia fu în stare să se trezească din somnolenţă, doar 


cât să-şi frece botul puţin de mâna ei. Deşi era, fireşte, unul 
dintre primii cărora li se administrase rezerva de ciuperci 
trimisă din Capetown cu fregata, nu era încă nici pe departe 
complet recuperat după suferinţa cumplită. In cazul lui, 
boala fusese foarte avansată în momentul când sosise 
leacul, şi abia în ultimele câteva săptămâni consideraseră 
că poate să părăsească incomodele gropi de nisip care îi 
fuseseră adăpost mai bine de-un an. Cu toate acestea, 
insistase că poate zbura până la Londra, în loc să-l lase pe 
Temeraire să-i ducă pe Jane şi pe Laurence, iar acum plătea 
pentru orgoliul lui cu o stare aproape de prostraţie. Nu 
făcuse altceva decât să doarmă de când sosiseră, în după- 
amiaza zilei precedente. 

— Atunci încearcă şi gustă puţin, pentru liniştea mea, 
spuse Jane şi se duse la marginea poienii, ca să-şi ferească 
cele mai bune haine, aflate în pericol de a fi stropite de oaia 
proaspăt măcelărită, adusă în grabă de păstorii adăpostului 
şi tranşată chiar în faţa botului lui Excidium, care mestecă 
metodic hălcile de carne pe măsură ce îi erau introduse în 
gură. 

Laurence profită de ocazie ca să evadeze puţin din 
compania ei şi se duse în poiana învecinată, unde 
Temeraire era foarte ocupat, în ciuda orei matinale, cu cele 
două tăblițe cu nisip, scriind. Lucra la un raport cu privire la 
boală şi la tratamentul ei, pe care voia să-l trimită în China 
cu domnul Hammond şi cu delegaţia lui, în caz că o 
epidemie similară ar putea să izbucnească acolo într-o zi. 

— Aţi făcut acel Lung mai lung ca un Chi, spuse el sever, 
aruncând un ochi aspru la munca micului său grup de 
secretari format din Emily şi Dyer (care aflaseră cu 
dezamăgire că promovarea lor la mult visatul grad de 
sergent nu îi scutea de responsabilitatea învăţăturii), 
împreună cu Demane şi Sipho, care, învățând scrierea 
chineză, nu mai erau, în sfârşit, în dezavantaj faţă de 
oricare altul. 

Lui Laurence îi trecu brusc prin minte că ar fi trebuit s-o 
ceară de soţie cu o zi înainte, după ce rezolvaseră soarta 
băieţilor. Fuseseră singuri împreună, fără întreruperi, 


aproape o oră. În orice caz, acela ar fi fost un moment mult 
mai potrivit să vorbească, în ciuda oricăror scrupule legate 
de abordarea unui subiect atât de intim în biroul ei. Sau ar 
fi putut s-o ceară în seara precedentă, când părăsiră 
dragonii adormiţi şi se retrăseseră împreună în cazarmă. 
Sau, şi mai bine, ar fi trebuit să aştepte câteva săptămâni, 
până când agitația de după sosirea lor avea să se 
potolească. Privind retrospectiv, vedea limpede cum ar fi 
putut înainta altfel propunerea pe care nu intenţionase pe 
deplin s-o facă. 

Refuzul fusese prea pragmatic, prea rapid, ca să-l 
încurajeze să reia discuţia, în orice circumstanţe viitoare. 
Într-o situaţie obişnuită, l-ar fi considerat un final necesar al 
relaţiei lor, însă, aşa cum fusese formulat, refuzul ei sugera 
doar iritare, aşa că nu putea să fie rănit sau să insiste în 
cine ştie ce direcţie moralizatoare. Totuşi, era conştient că 
suferea din ce în ce mai mult. Probabil că, încercând să 
pledeze pentru căsătorie în faţa lui Catherine, ajunsese să 
se autoconvingă şi, fără să-şi dea bine seama, acest lucru îi 
intrase în suflet, sau, oricum, în minte. 

Temeraire umplu tăbliţa de nisip pe care scria şi, ridicând 
piciorul din faţă, ca s-o lase pe Emily s-o înlocuiască cu grijă 
cu a doua, îl văzu pe Laurence. 

— Pleci? îl întrebă el. Stai mult? 

— Da, răspunse el şi Temeraire se aplecă şi se uită la el 
întrebător. 

— Nu-ţi face griji, zise Laurence, punând o mână pe botul 
dragonului. Nu-i nimic. O să-ţi povestesc mai târziu. 

— Poate că ar fi mai bine să nu pleci, sugeră Temeraire. 

— Nici nu se pune problema, răspunse Laurence. Roland, 
poate te duci să stai cu Excidium în după-amiaza asta, şi 
vezi, te rog, dacă nu-l poţi convinge să mai mănânce puţin. 

— Da, domnule. Pot să iau copiii? întrebă Emily, de la 
înălţimea vârstei sale de doisprezece ani, referindu-se la 
Demane şi la Sipho, care ridică indignat capul la auzul 
numelor lor. În după-amiaza asta i-am învăţat să scrie şi să 
citească în engleză, adăugă ea importantă, ceea ce ÎI 
îngrozi pe Laurence, când anticipă rezultatele unui 


asemenea demers, întrucât caligrafia lui Emily semăna cel 
mai adesea cu nimic mai mult decât o sfoară încâlcită. 

— Foarte bine, spuse el, pecetluindu-le soarta. Dacă 
Temeraire nu are nevoie de ei. 

— Nu, aproape am terminat, iar Dyer poate să-mi 
citească, spuse Temeraire. Laurence, crezi că avem destule 
ciuperci ca să putem trimite o mostră împreună cu 
scrisoarea mea? 

— Sper. Dorset mi-a spus că au reuşit să găsească o 
metodă prin care să le cultive, în nişte peşteri din Scoţia, 
aşa că nu trebuie să păstrăm ceea ce rămâne pentru 
nevoile viitoare, răspunse Laurence. 

Trăsura era veche şi nu foarte confortabilă, înghesuită, 
sufocantă şi huruind oribil pe străzi, care nu erau în niciun 
caz dintre cele bune în zona adăpostului. Chenery, atât de 
adesea imprevizibil, năduşea în tăcere. Harcourt era foarte 
palidă, deşi paloarea ei avea o cauză mai prozaică decât 
anxietatea, şi la jumătatea drumului fu obligată să ceară, 
cu glas gâtuit, să fie oprită trăsura, ca să poată vomita pe 
stradă. 

— Aşa, mă simt mai bine, spuse ea, lăsându-se pe 
spătarul banchetei, iar când cobori, la sosire, arăta doar 
puţin zdruncinată şi refuză braţul lui Laurence pentru 
drumul scurt prin curte, până la birouri. 

—Un pahar de vin, poate, înainte să intrăm? sugeră 
Laurence, cu glas scăzut, dar ea clătină din cap. 

— Nu, o să iau doar un strop de brandy, spuse ea şi îşi 
umezi buzele din plosca pe care o avea cu ea. 

Fură primiţi în sala de şedinţe de noul Prim Lord şi de 
ceilalţi comisari. Guvernul se schimbase din nou în absenţa 
lor, pornind de la chestiunea emancipării catolice, deduse 
Laurence, şi conservatorii erau iarăşi la putere. Lordul 
Mulgrave şedea acum în capul mesei, cu fălcile puţin 
lăsate, cu o expresie serioasă şi trăgându-se uşor de vârful 
nasului. Conservatorii nu aveau o părere prea bună despre 
aviatori, indiferent de împrejurări. 

Dar Nelson era şi el acolo. Sfidând întreaga atmosferă, se 
ridică de îndată ce îi văzu intrând şi rămase în picioare 


până când, oarecum stânjeniţi, ceilalţi gentilomi de la masă 
se ridicară şi ei, cu greu. Apoi, apropiindu-se, îi strânse 
mâna lui Laurence în cel mai generos mod şi ceru să fie 
făcute prezentările. 

— Sunt plin de admirație- declară el, făcând o nobilă 
plecăciune, când îi fu prezentat lui Catherine- şi cu 
adevărat  copleşit, căpitane Harcourt, citind raportul 
dumitale. Eram obişnuit, adăugă el, zâmbind, să am o 
părere destul de bună despre mine şi să-mi placă să fiu 
puţin lăudat. Voi fi primul s-o recunosc! Dar curajul 
dumitale depăşeşte orice exemplu care-mi vine în minte, 
după o viaţă întreagă de muncă. Ei, dar vă ţinem în picioare 
şi trebuie să beţi ceva. 

— O, nu, nimic, spuse Catherine, atât de îmbujorată încât 
pistruii de pe faţă i se profilau ca nişte pete palide. Nu, 
mulţumesc, domnule. Şi n-am făcut nimic deosebit, 
domnule, vă asigur. Nimic ce n-ar fi făcut oricine altcineva. 
Nimic mai mult decât au făcut camarazii mei, adăugă ea, 
refuzând ambiguu atât băutura, cât şi laudele. 

Lordul Mulgrave nu părea prea încântat să-şi vadă astfel 
uzurpată autoritatea. Trebuia, fireşte, să-i ofere lui 
Catherine un scaun şi, vrând-nevrând, celorlalţi. Urmară 
câteva târşâieli şi fură cu toţii aliniaţi în partea opusă a 
mesei, faţă în faţă cu lorzii din Marină, care erau înşiraţi pe 
partea cealaltă. Însă lipsea acea atmosferă de curte 
marţială, care s-ar fi instituit dacă ar fi stat în picioare să fie 
interogaţi. 

Parcurseră pentru început o plictisitoare trecere în 
revistă a evenimentelor şi o punere de acord a relatărilor. 
Chenery consemnase zece zile pentru zborul în captivitate, 
până la cascadă, în timp ce Laurence notase douăsprezece, 
iar Catherine unsprezece. Pentru această inadvertenţă 
pierdură aproape o oră şi secretarii fură nevoiţi să caute o 
sumedenie de hărţi, toate diferite în privinţa proporţiilor. 

— Domnule, mai bine am apela la dragoni, pentru date, 
spuse în cele din urmă Laurence, ridicând capul din a patra 
astfel de hartă, după ce reuşiseră doar să cadă de acord că 
undeva la mijloc fusese un deşert şi că nu zburaseră mai 


mult de nouăzeci de zile. Garantez că Temeraire e în stare 
să estimeze distanţele, în zbor, şi, chiar dacă n-au urmat 
întocmai traseul nostru, sunt convins cel puţin că ne poate 
spune unde sunt marginile deşertului pe care l-am traversat 
şi cel mai mare dintre râuri. 

— Hm, făcu Mulgrave, deloc încurajator, răsfoind cu 
degetul arătător raportul din faţa lui. Ei, bine, să lăsăm 
asta. Hai să trecem la chestiunea insubordonării. Am înţeles 
corect, cred, că trei animale au nesocotit ordinele 
căpitanului Sutton de a se întoarce la Capetown. 

— Păi, dacă doriţi s-o numiţi insubordonare, spuse Jane. 
Sunt mai multe aspecte la mijloc. E de mirare că toţi trei au 
şi ascultat şi că n-au luat-o la goană imediat spre interiorul 
continentului, când au aflat de răpirea căpitanilor lor. O 
disciplină remarcabilă, vă asigur. Şi mai mult decât m-aş fi 
aşteptat în situaţia dată. 

— Atunci aş vrea să ştiu cum altcumva i se poate spune, 
zise Lordul Palmerston, de la locul său, ceva mai departe. 
Nesocotirea unui ordin direct... 

— 0...! Jane schiţă un gest de nerăbdare cu mâna. Un 
dragon de douăzeci de tone nu poate fi convins decât cu 
vorba bună, din câte ştiu eu, iar dacă nu-şi preţuiesc 
căpitanii suficient ca să încalce ordinele pentru ei, atunci nu 
le vor respecta niciodată. Aşa că n-are rost să ne plângem. 
E ca şi cum am spune că o navă e nedisciplinată pentru că 
nu înaintează când nu bate vântul. Poţi comanda celui 
dintâi la fel de uşor precum celei de-a doua. 

Laurence îşi cobori privirea spre masă. Văzuse destui 
dragoni în China care, fără vreun căpitan ori îngrijitor, 
aveau o disciplină perfectă, ca să ştie că argumentul lui era 
şubred. Nu ştia nici el cum i se putea spune altfel decât 
insubordonare şi nu era dispus s-o treacă aşa de uşor cu 
vederea. Intr-un fel, sugestia că dragonii nu ştiuseră ce faci 
se părea mai ofensatoare. Era convins că Temeraire îşi 
cunoscuse foarte bine obligaţiile. Că Temeraire nesocotise 
cu bună ştiinţă ordinele lui Sutton, doar pentru că nu voia 
să le respecte, era un lucru la fel de sigur. Cu siguranţă 
acesta socotise nesupunerea ca pe un lucru justificat şi 


natural, care nici măcar nu cerea vreo explicaţie şi ar fi fost 
surprins să afle că i se cerea altceva. Dar nu şi-ar fi negat 
niciodată responsabilitatea. 

Totuşi, Laurence nu considera prudent să argumenteze 
un subiect atât de delicat în faţa unui auditoriu ostil, 
riscând să-i determine pe aceşti domni să ceară o pedeapsă 
iraţională. Chiar dacă fusese înclinat s-o contrazică pe Jane 
în privinţa asta. Rămase tăcut, în timp ce se porni o scurtă 
ciondăneală în jurul chestiunii, care rămase nerezolvată, 
când Jane spuse: 

— Eu sunt dispusă să le fac morală pe tema asta, 
domnilor, dacă doriţi, sau să-i trimit în faţa unei curţi 
marţiale, dacă vi se pare un lucru raţional şi cel mai bun 
mod de a ne folosi timpul în momentul de faţă. 

— Din punctul meu de vedere, interveni Nelson, cred că 
nu poate fi o mare surpriză pentru cei de faţă când spun că 
victoria este cel mai bun argument dintre toate. Şi a-i 
răspunde cu reproşuri mi se pare de-a dreptul nepotrivit. 
Succesul expediției îi dovedeşte meritul. 

—Un succes remarcabil, recunoscu cu amărăciune 
amiralul Gambier, prin care nu doar că am pierdut o colonie 
crucială, ci am văzut-o distrusă, alături de fiecare port de-a 
lungul coastei Africii. Cu adevărat vrednic de laudă. 

— Nimeni nu s-ar fi putut aştepta ca o companie de şapte 
dragoni să apere continentul african împotriva unui atac a 
sute de dragoni, în orice condiţii, spuse Jane. Şi mai bine 
am fi recunoscători să avem, în schimb, informaţiile pe care 
le-am dobândit de pe urma recuperării ofiţerilor noştri. 

Gambier n-o contrazise direct, însă pufni şi continuă prin 
a se interesa despre o altă mică discrepanţă între rapoarte. 
Dar, pe măsură ce şedinţa înainta, din întrebările lui şi ale 
Lordului Palmerston rezultă din ce în ce mai limpede că 
bănuiau că prizonierii provocaseră invazia în mod deliberat 
şi ulterior conspiraseră să-şi ascundă fapta. Cum făcuseră 
asta, nu se specifica, nici care le fuseseră motivele, până 
când, în cele din urmă, Gambier adăugă ironic: 

— Şi, desigur, este vorba despre comerţul cu sclavi, la 
care au obiectat atât de violent, deşi, aşa cum ştie toată 


lumea, băştinaşii de pe continent îl practică din vremuri 
imemoriale, care preced cu mult sosirea europenilor pe 
ţărmul lor. Şi poate că ar trebui să spun: sigur că sunt ei, 
cei care au ridicat glasul împotriva acestui comerţ. Cred, 
căpitane Laurence, că ai opinii puternice pe această temă. 
Nu cred că mă înşel dacă spun asta. 

— Nu, domnule, nu vă înşelaţi, zise Laurence. 

Nu făcu nicio altă remarcă. Nu putea să onoreze 
insinuarea cu o apărare. 

— Nu avem nimic mai important de făcut, întrebă Jane, 
de trebuie să ne pierdem vremea cu ipoteza că o companie 
numeroasă de ofiţeri ar fi aranjat să fie răpiți şi o duzină de 
oameni de nădejde să fie ucişi, ca să poată ei să meargă şi 
să fie destul de ofensivi în mijlocul unui popor străin, a cărui 
limbă n-o ştiau deloc, ca să-i provoace pe oamenii aceia să 
adune o duzină de dragoni pentru un asalt imediat? Ceea 
ce, presupun, trebuie să se fi realizat peste noapte, căci, nu 
încape îndoială, pentru o sută de dragoni nu-i greu deloc să 
sară în ajutor. 

Interogatoriul, cu concentrarea sa chinuitoare pe 
amănunte inutile, fu abandonat, cu un aer ursuz, după încă 
o oră, fără să provoace o mărturisire. Nu existau motive 
oficiale pentru curtea marţială, căci niciun dragon nu fusese 
pierdut, iar dacă Excelenţele Lor aveau în vedere un proces 
pentru pierderea coloniei din Capetown, cel care trebuia să- 
i facă faţă era generalul Grey, şi cu siguranţă nu exista o 
simpatie publică pentru o asemenea anchetă. Nu le mai 
rămânea nimic, decât să fie profund nemulţumiţi, iar lui 
Laurence şi celorlalţi căpitani nu le mai rămânea decât să 
stea şi să le asculte acuzaţiile. 

Fură propuse nenumărate măsuri de recucerire a 
portului, care nu aveau nici cea mai mică şansă de izbândă, 
Jane fiind forţată să le reamintească Excelenţelor Lor, cu o 
exasperare prost mascată, lista de eşecuri prilejuite de 
toate încercările de a înfiinţa colonii, în faţa ostilităţilor 
aeriene organizate: eşecul Spaniei, în Lumea Nouă, 
distrugerea totală a coloniei Roanoke, dezastrul din Mysore. 

— Aţi avea nevoie de suficiente corăbii ca să transporte 


douăzeci de tone de metal şi de şase formaţii, ca să apere 
colonia până întăriţi iarăşi fortul, dacă nu l-au distrus în 
întregime, spuse ea, iar când veţi termina, va trebui să 
lăsaţi două dintre acele formaţii acolo, cu o corabie cu 
tunuri şi nici nu vreau să mă gândesc câţi soldaţi. Şi să-i 
aprovizionaţi cumva lună de lună, dacă duşmanul n-ar avea 
ideea strălucită de a ataca navele cu provizii mai departe, 
spre nord. 

Propunerile încetară. 

— Domnilor, ştiţi deja că nu văd niciun motiv pentru a 
contrazice cifrele prezentate de amiralul Roland, spuse 
Nelson, chiar dacă eu poate nu sunt aşa de pesimist în 
privinţa şanselor noastre de succes, acolo unde încercările 
secolului trecut au eşuat. Dar nu putem aduna cu uşurinţă 
nici măcar jumătate din aceste forţe, şi cu siguranţă nu fără 
a fi observați. Nici n-ar putea fi transportate dintr-un port 
civilizat, în orice provincie a Africii, fără ştiinţa Forţelor 
Navale şi fără acordul lor. Bag mâna-n foc pentru asta. 
Dacă nu putem să recucerim Capetownul ori să restabilim 
un avanpost pe continent, am putea oricum să ne 
mulţumim cu gândul că nicio altă naţiune nu poate s-o facă. 
Franţa, cu siguranţă, nu poate aspira la aşa ceva. Nu voi 
spune că Napoleon nu poate cuceri orice loc din lume, de la 
Calais la Pekin, atât timp cât poate înainta pe uscat. Dar 
dacă trebuie să călătorească pe mare, e la mila noastră. 
Într-adevăr, adăugă el, voi merge mai departe. Fără a 
înceta în niciun fel să deplâng pierderile umane şi materiale 
suferite, în urma sălbăticiei acestui asalt neprovocat, mă 
voi declara, strategic, sincer mulţumit să schimb toate 
avantajele deţinerii coloniei Capetown cu lipsa oricărei 
nevoi de a apăra respectiva poziţie de acum înainte. Am 
mai vorbit, domnilor, în această sală, despre toate 
cheltuielile şi dificultăţile impuse de întărirea fortificațiilor şi 
supravegherea  întinsei linii de coastă împotriva unei 
incursiuni franceze - cheltuieli şi dificultăţi care vor fi acum 
suportate, în schimb, de duşmanii noştri de altă dată. 

Laurence nu era deloc dispus să-l contrazică, însă nu 
reuşi să înţeleagă, la început, de ce ar fi trebuit 


Amiralitatea să se teamă de o incursiune. Francezii nu 
manifestaseră niciodată vreo ambiţie de a pune mâna la 
Capetown, care, deşi un port valoros, în general, le era 
inutil, ţinând seama că aveau în stăpânire Ile de France, un 
loc aflat departe de coasta estică a Africii şi cu siguranţă 
greu de atacat. Aveau destulă bătaie de cap să-şi păstreze 
proprietăţile maritime pe care le aveau deja. 

Mulgrave se trase puţin de vârful nasului, fără să 
comenteze. 

— Amirale Roland, spuse el, în cele din urmă, rezervat, de 
parcă îl deranja să-i pronunţe titlul, care sunt efectivele 
noastre actuale la Canal, dacă nu te superi? 

— De la Falmouth la Middlesbrough, optzeci şi trei pe 
care-i socotesc apți de luptă, răspunse ea, şi alţi douăzeci 
care ar putea să facă faţă, la nevoie. Dintre aceştia, 
şaptesprezece sunt de talie grea, trei Longwing, în afară de 
Kazilik şi de Celest. La Loch Laggan mai avem paisprezece 
pui în instrucţie, dar nu destul de mari pentru zbor. Şi alţii, 
desigur, de-a lungul coastei Mării Nordului. O să ne fie greu 
să-i hrănim, dar ar reprezenta un mare ajutor. 

— Cum estimezi şansele noastre, dacă Napoleon mai 
încearcă să ne invadeze pe calea aerului, cu nave precum 
cele pe care le-a folosit în bătălia de la Dover? întrebă 
Nelson. 

— Dacă nu-l deranjează să trimitem jumătate din ele pe 
fundul oceanului, ar putea să reuşească să le aducă pe 
celelalte la sol, dar nu i-aş recomanda, răspunse Jane. 
Armata o să le pârjolească de îndată ce trec de noi. Nu, am 
cerut un an şi n-a trecut aşa de mult, dar leacul 
compensează pentru toate astea, şi faptul că-i avem din 
nou pe Lily şi pe Temeraire apți de luptă. Francezii nu pot 
veni pe calea aerului. 

— Da, leacul, spuse Nelson. Sper că e la loc sigur. Nu e 
nicio şansă să fie furat? Cred că am auzit despre un 
incident... 

— Ei, bine, să nu-l învinuim pe bietul flăcău, spuse Jane. E 
un băieţandru de paisprezece ani şi Winchesterul lui era 
într-o stare foarte proastă. Au circulat unele zvonuri 


regretabile, mă tem s-o spun, cum că nu aveam ciuperci 
destule, asta din cauză că am început cu binişorul, să 
vedem cât de mică poate fi menţinută doza, înainte să ne 
apucăm să le turnăm pe gât. N-a fost nicio pagubă şi 
băiatul a mărturisit totul de bunăvoie, aşa cum se cuvine, 
când am informat toţi căpitanii. După aceea, am pus pază 
la provizii, ca să evităm orice tentaţie şi nimeni nu şi-a mai 
vârât nasul. 

— Dar dacă va mai exista o încercare? întrebă Nelson. Ar 
fi dificil să se sporească paza şi poate să se realizeze unele 
întăriri? 

— După ce am hrănit cu ciuperci fiecare afurisit de 
dragon din Anglia şi din colonii, răspunse Jane, nu prea mai 
e nimic de furat, şi de-ar vrea cineva, doar ce-au reuşit să 
cultive domnii din Societatea Regală la Loch Laggan, iar 
dacă vrea cineva să încerce să ia ceva din mijlocul unui 
adăpost, n-are decât. 

— Foarte bine. Aşadar, domnilor, spuse Nelson 
întorcându-se spre ceilalţi membri ai comisiei, vedeţi că în 
urma acestor evenimente, oricât de deplorabile ar fi în sine, 
putem acum să fim convinşi că leacul este sub controlul 
nostru. Cel puţin în măsura în care asta a putut depinde de 
eforturile noastre. 

— Îmi cer scuze, interveni Laurence, înțelegând în sfârşit, 
cu disperare, există vreun motiv să credem că boala s-a 
transmis pe continent? S-au îmbolnăvit dragonii francezi? 

— Aşa sperăm, răspunse Nelson, deşi ne lipseşte 
deocamdată o confirmare. Dar curierul-iscoadă, femela 
Plein-Vite pe care am capturat-o, a fost trimisă înapoi la ei 
acum două zile şi sperăm că vom primi vestea că le-a fost 
inoculată boala. 

— Singura parte bună în toată tărăşenia asta urâtă, 
punctă Gambier, stârnind un murmur general de aprobare. 
M-aş simţi răzbunat să văd faţa corsicanului când dragonii 
lui scuipă toţi sânge. 

— Domnule, bâigui Laurence. Lângă el, Catherine era 
lividă de oroare, cu dosul palmei lipit de gură. Domnule, 
trebuie să protestez faţă de... 


Avea senzaţia că se sufocă. Şi-o aminti pe micuța 
Sauvignon care îi ţinuse companie lui Temeraire în acea 
lungă săptămână cumplită când credeau că nu mai există 
nicio speranţă. Când Laurence se aşteptase să-şi vadă 
dragonul scuipând sânge în orice clipă. 

— Sper şi eu! tună Jane, ridicându-se în picioare. De 
aceea aţi trimis-o la Eastbourne, presupun, şi nici 
pomeneală de închiderea zonei de carantină. O splendidă 
ticăloşie. Ce mai urmează, să trimitem în portul lor o 
corabie cu ciumaţi sau să le otrăvim convoaiele cu cereale? 
Ca o şleahtă de nemernici... 

Mulgrave, îndreptându-şi spatele, indignat, în scaun, se 
răsti: 

— Cucoană, ai luat-o razna. 

— Asta se întâmplă când... interveni amiralul Gambier. 

— Lua-te-ar naiba, Gambier, vino aici şi spune-mi-o în 
faţă, zise Jane, ducând mâna la sabie, şi sala se umplu 
rapid de strigăte şi injurii, astfel că până şi marinarii de 
dincolo de uşă îşi plecară creştetele, cu sfială. 

— Nu puteţi face una ca asta, spuse Laurence. Excelenţa 
Voastră, l-aţi cunoscut pe Temeraire, aţi vorbit cu el. Nu vă 
puteţi imagina că dragonii nu sunt fiinţe raţionale, ci nişte 
animale bune de dus la abator... 

— Fandoseli muiereşti, spuse Palmerston, secondat de 
Gambier şi de Ward. 

—... duşmanul, se auzi Nelson, peste hărmălaie, 
încercând să răspundă. Şi trebuie să profităm de ocazia 
care ne-a fost oferită să micşorăm distanţa dintre forţele 
noastre aeriene şi forţele lor... 

Modul viclean, ascuns, în care făcuseră totul dovedea 
destul de limpede că se aşteptaseră să întâmpine opoziţie 
şi aleseseră s-o evite. Nu erau mai dispuşi să asculte 
predici după ce faptul era consumat şi, când Jane, în scurt 
timp, deveni ceva mai sonoră, ajunseră la limita toleranţei 
lor. 

—... şi aşa sunt eu informată! striga Jane. La câteva zile 
după cele întâmplate! Când orice găgăuţă îşi poate da 
seama că Bonaparte, imediat ce se va întâmpla, imediat ce 


îşi va vedea dragonii bolnavi, o să traverseze Canalul, fără 
întârziere. Fără întârziere, dacă nu e prost... lar voi mă 
târâţi aici, la Dover, cu doi dragoni Longwing şi un Celest, 
când afurisitul de Canal stă deschis ca aleea Rotten Row... 

Mulgrave, ridicându-se, făcu semn gărzilor să deschidă 
uşa. 

— Atunci nu vă mai reținem, spuse el glacial. Puteţi 
pleca, doamnă, adăugă el, când Jane dădu să continue, şi îi 
întinse ordinele oficiale pentru apărarea Canalului, pe care 
pumnul lui Jane le mototoli cu furie, în drumul năvalnic spre 
ieşire. 

Catherine se sprijinea cu putere de braţul lui Chenery, în 
timp ce plecau, palidă şi cu buzele muşcate atât de tare 
încât deveniseră vişinii. Urmându-i, Nelson îl opri pe 
Laurence pe coridor, înainte să se îndepărteze, aşezându-i 
o mână pe braţ şi povestindu-i pe larg ceva ce Laurence nu 
reuşi să urmărească de la cap la coadă- o expediţie pe 
care îi propunea s-o facă la Copenhaga, ca să captureze 
flota daneză. 

— M-aş bucura să te am alături, căpitane, termină el, şi 
pe Temeraire, dacă puteţi fi scutiţi de la apărarea 
Canalului, cel puţin o săptămână. 

Laurence se holbă la el, simțindu-se ca lovit în cap, uluit 
de atitudinea degajată a lui Nelson. ÎI întâlnise pe 
Temeraire, vorbise cu el. Nu putea să facă pe neştiutorul. 
Poate că nu fusese el promotorul acestui experiment, dar 
nici nu i se opunea. lar opoziţia lui ar fi putut însemna ceva, 
ar fi însemnat cu siguranţă ceva. 

Tăcerea deveni încordată, apoi opresivă. Nelson făcu o 
pauză şi spuse, cu ceva mai multă însufleţire: 

— Vii după un drum lung, iar pe mine sigur m-a obosit tot 
acest interogatoriu. L-am considerat o pierdere de timp, de 
la bun început. Mai vorbim mâine. Voi veni de dimineaţă la 
adăpost, înainte să trebuiască să te întorci. 

Laurence îşi duse mâna la pălărie. Nu mai avea ce să 
spună. leşi din clădire, pe străzi, cu inima bolnavă, nefericit, 
fără să vadă nimic. O atingere a cotului îl făcu să tresară. Şi 
iată-l holbându-se la un omuleţ zdrenţăros, lângă el. 


Pesemne că expresia feţei sale trăda ceea ce simţea. 
Omuleţul dezveli o gură plină de dinţi de lemn, într-o 
încercare de zâmbet împăciuitor, vâri în mâna lui Laurence 
un pachet de hârtii şi, atingându-şi ciuful de pe frunte, se 
îndepărtă grăbit, fără să fi rostit o vorbă. 

Laurence despături pachetul: o cerere de despăgubiri în 
valoare de zece mii trei sute de lire: două sute şase sclavi 
evaluaţi la cincizeci de lire fiecare. 

Temeraire dormea, bălţat de ultimele raze piezişe de 
lumină. Laurence nu-l trezi, ci se aşeză pe banca cioplită 
dintr-un buştean, la umbra pinilor, cu faţa la el, plecându-şi 
creştetul în tăcere: răsuci în mâini sulul frumos din hârtie 
tare de orez, pe care i-l dăduse Dyer cu pecetea în cerneală 
roşie aplicată deja. Nu putea lăsa scrisoarea să plece. Prea 
multe şanse să fie interceptată sau ca informaţia să-şi 
găsească drumul spre Lien, dacă mai avea vreun aliat la 
Curtea Chineză. 

Poiana era pustie: oamenii erau încă plecaţi în permisie. 
Dinspre mica forjă de dincolo de copaci, ciocanul lui Blythe 
suna ritmic pe cataramele de ham, un sunet metalic, 
subţire, întocmai ca glasul ciudat al păsării africane, care 
tipa pe malul râului, şi Laurence simţi dintr-odată praful din 
poiană greu în nări, împreună cu amintirea vie a mirosului 
înţepător de sânge şi noroi, de vomă acră. Avea senzaţia 
vie că o funie îi apasă pielea obrazului şi îşi trecu mâna 
tulburat peste faţă, ca şi cum ar fi putut găsi acolo o urmă, 
deşi toate se estompaseră. Nu mai era decât poate o 
asprime, o amprentă a funiei împletite, rămasă pe piele. 

Jane veni lângă el la scurt timp. Renunţase la vestonul 
cel bun şi la eşarfă. Avea urme de sânge pe cămaşă. Se 
aşeză pe bancă şi se aplecă, într-o poziţie bărbătească, 
sprijinindu-şi coatele pe genunchi, cu părul încă strâns la 
spate, însă cu câteva şuviţe mai fine fluturând în jurul feţei. 

— Pot să-ţi cer o zi liberă? întrebă Laurence, în cele din 
urmă. Trebuie să mă întâlnesc în oraş cu avocaţii mei. Ştiu 
că nu poate dura mult. . 

— O zi, răspunse ea. Işi frecă palmele absentă, deşi nu 
era frig deloc, chiar dacă soarele îşi lua rămas-bun în 


spatele cazărmii. Nu mai mult. 

— O s-o ţină în carantină, nu-i aşa? întrebă Laurence, cu 
glas scăzut. Căpitanul ei a văzut zonele noastre de 
carantină, trebuie să-şi fi dat seama că s-a îmbolnăvit 
imediat ce a dat cu ochii de ea. N-ar pune în pericol 
niciodată ceilalţi dragoni. 

— O, s-au gândit ei la toate, nu te teme, spuse Jane. Am 
primit acum raportul despre asta. Căpitanul a fost trimis 
acasă cu barca. Ea a fost lăsată să-l vadă plecând, de la 
distanţă, şi i s-a spus că fusese trimis la un adăpost de 
lângă Paris, unde îşi au sălaşul curierii. Aş crede că s-a 
năpustit direct între ei. O, ce afacere mizerabilă! Sunt 
sigură că boala s-a răspândit mult până acum. Curierii 
pleacă din sfert în sfert de oră şi vin alţii noi, la fel de des. 

— Jane, spuse Laurence. Curierii lui Napoleon merg la 
Viena. Merg în Rusia şi în Spania şi în toată Prusia. Dragonii 
prusaci sunt ei înşişi închişi în ţarcuri pe terenurile de 
înmulţire ale francezilor. Aliaţii noştri pe care i-am părăsit la 
greu... Se duc chiar şi la Istanbul, şi de acolo unde nu va fi 
dusă boala? 

— Da, un plan foarte isteţ, spuse ea, zâmbind, cu pielea 
ca de pergament în colţurile gurii. Strategia este foarte 
bună, nimeni nu poate contesta asta. Dintr-o lovitură, 
ajungem din aproape cea mai slabă forţă aeriană a Europei 
cea mai puternică. 

— Prin crimă, spuse Laurence. Nu poate fi numită 
altcumva. Crimă în masă. 

Şi nici nu exista vreun motiv ca dezastrul să se 
sfârşească în Europa. Toate hărţile la care lucrase, pe 
parcursul călătoriei lor de o jumătate de an dinspre China 
spre casă, se desfăşurară în faţa lui, fără ca el să aibă 
nevoie de prezenţa lor fizică. Traseul tremurat al călătoriei 
lor era acum o cărare pe care moartea ce se furişa încet 
putea s-o străbată în sens invers. Strategie, strategie, s-ar 
spune că e o victorie să vezi legiunile aeriene ale chinezilor 
decimate: fără ele, infanteria şi cavaleria chineze n-ar 
putea ţine piept artileriei britanice. Colţurile îndepărtate ale 
Indiei aduse sub papuc, Japonia umilită, poate că un dragon 


bolnav ar putea fi trimis incaşilor, şi legendarele oraşe ale 
aurului s-ar deschide în sfârşit. 

— Sunt sigură că vor găsi un nume mai frumos pentru 
asta în cărţile de istorie, remarcă Jane. Sunt doar dragoni, 
ştii. N-ar trebui să ne sinchisim mai mult decât dacă am da 
foc câtorva zeci de corăbii în portul lor, ceea ce am face 
destul de bucuroşi. 

Laurence îşi plecă fruntea: 

— Şi aşa se duc războaiele. ` 

— Nu, spuse ea obosită. Aşa se câştigă. Işi apăsă mâinile 
pe genunchi şi se ridică în picioare: Nu mai pot rămâne. 
Trebuie să iau curierul spre Dover imediat. L-am convins pe 
Excidium să mă lase să plec. Voi avea nevoie de tine nu 
mai târziu de mâine-seară. 

Catherine îşi odihni o clipă mâna pe umărul lui şi apoi 
plecă. Laurence nu se clinti o lungă bucată de vreme şi, 
când în sfârşit înălţă capul, Temeraire era treaz şi îl privea, 
cu pupilele înguste, o sclipire palidă în întuneric. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă şoptit Temeraire, şi Laurence 
îi povesti. 

Temeraire nu era furios, nu tocmai. Ascultă şi deveni mai 
degrabă concentrat decât dezlănţuit, stând ghemuit la 
pământ. Când Laurence termină, dragonul spuse simplu: 

— Ce ne facem? 

Laurence şovăi, nesigur. Nu înţelegea. Se aşteptase la 
altă reacţie, ceva mai mult de atât, şi răspunse, în cele din 
urmă: 

— Trebuie să ne ducem la Dover... 

Se opri. Temeraire dădu capul pe spate. 

— Nu, spuse el, după un moment de stranie neclintire. 
Nu, nu asta am vrut să spun. 

Tăcere. 

— Nu e nimic ce putem... niciun protest care... A fost 
trimisă deja, spuse în cele din urmă Laurence. Se simţea 
amorţit, neajutorat. Trebuie să ne aşteptăm la o invazie în 
orice clipă. Vom sta de gardă la Canal... 

— Nu, spuse tare Temeraire. Glasul lui avea un ecou 
teribil. Copacii murmurau ca răspuns, tremurând. Nu, 


repetă el. Trebuie să le ducem leacul. Cum putem ajunge la 
el? Putem să ne întoarcem în Africa, dacă trebuie... 

— Ce spui tu înseamnă trădare, răspunse Laurence, fără 
să simtă aşa, neobişnuit de calm: cuvintele, doar o recitare 
a faptelor, îndepărtate. 

— Foarte bine, spuse Temeraire. Dacă eu sunt un animal 
şi pot fi otrăvit ca un şobolan sâcâitor, nu poate să se 
aştepte nimeni de la mine să mă sinchisesc. Şi nu mă 
sinchisesc. Nu-mi poţi spune că trebuie să mă supun. Nu-mi 
poţi spune că trebuie să stau cu mâinile-n sân... 

— E trădare! spuse Laurence. Temeraire se opri şi doar 
se uită la el. Laurence repetă, epuizat: E trădare. Nu 
nesupunere, nu insubordonare. Nu se poate. Nu există alt 
nume pe care să-l poată purta. Acest guvern nu este din 
partidul meu, regele meu e bolnav şi nebun, dar tot sunt 
supusul lui. Tu n-ai depus niciun jurământ, însă eu da. Se 
opri: l-am dat cuvântul. 

Rămaseră tăcuţi din nou. În pădure se stârni o larmă. 
Câţiva dintre membrii echipajului de sol întorcându-se din 
ziua de permisie, zgomotoşi din pricina băuturii. Un crâmpei 
de cântec - un cântec marinăresc deocheat - şi un hohot de 
râs, când intrară în cazarmă şi felinarele dispărură. 

— Atunci trebuie să merg singur, declară Temeraire 
nefericit, atât de încet încât de data aceasta cu greu îi 
puteai distinge vorbele. Voi merge singur. 

Laurence trase adânc aer în piept. Auzind cuvintele, 
rostite cu voce tare, totul devenea mai limpede. Era 
recunoscător - îşi dădu seama- că Jane îl refuzase. Că nu 
avea s-o facă să sufere. 

— Nu, spuse el şi se apropie, punându-şi mâna pe coasta 
lui Temeraire. 


16 


Laurence îi scrise lui Jane, pur şi simplu ca s-o înştiinţeze. 
Nicio scuză n-ar fi fost de-ajuns şi nu avea s-o insulte 


cerându-i să fie de acord, adăugând doar: 


„„.Şi doresc să spun limpede că nu mi-am făcut în niciun 
fel cunoscute intențiile şi nici n-am primit ajutor de la 
ofițerii mei, echipajul meu sau orice alt om şi, fără să merit, 
ori să solicit iertare în ceea ce mă priveşte, cer stăruitor ca 
toată vina legată de acțiunile mele să fie pusă doar pe 
seama mea, şi nu a celor care nu pot fi măcar acuzați, cum 
s-ar cuveni în ocazii similare, de orbire vinovată, decizia 
mea fiind luată abia cu câteva minute înainte de a aşterne 
aceste cuvinte pe hârtie, urmând să plec imediat după ce 
voi isprăvi. 

Nu voi forța mai mult răbdarea pe care mă tem că am 
pus-o deja la incercare dincolo de orice limită şi cer doar să 
fiu crezut, în ciuda actualelor circumstanțe. 

Al tău supus slujitor. 


Împături hârtia de două ori, o pecetlui cu mare atenţie şi 
o lăsă pe patul său aranjat cu grijă, cu adresa în sus. Părăsi 
mica încăpere, păşind printre şirurile înguste de bărbaţi 
care sforăiau, ca să iasă. 

— Eşti liber, domnule Portis, îi spuse ofițerului de gardă, 
care picotea la marginea poienii. II voi lua pe Temeraire să 
zburăm puţin. N-o să mai avem ocazia să zburăm liniştiţi o 
vreme. 

— Foarte bine, domnule, răspunse Portis, abia 
ascunzându-şi un căscat congestionat şi nu mai zăbovi să 
fie lămurit: nu era tocmai beat, dar îşi cam târşâia 
picioarele în timp ce se îndrepta spre cazarmă. 

Nu era încă nouă. Într-o oră, cel mult două, bănuia 
Laurence, aveau să le remarce absenţa. 

Se baza pe faptul că Ferris va ezita să deschidă 
scrisoarea, fiind adresată lui Jane, până când va începe să 
se neliniştească mai mult, ceea ce le-ar mai acorda o oră, 
apoi urmărirea va fi furioasă. Încă cinci curieri dormeau 
acum în adăpost, alţii lângă Parlament, dintre cei mai rapizi 
zburători ai Angliei. Trebuiau nu doar să ajungă la Loch 
Laggan înaintea lor, ci şi până la coastă. Fiecare adăpost, 


fiecare baterie de coastă de la Dover la Edinburgh avea să 
fie pe poziţii, să le împiedice trecerea. 

Temeraire aştepta, cu gulerul înfoiat, agitat şi ghemuit ca 
să-şi ascundă starea. Il aşeză pe Laurence la ceafă şi se 
lansă iute. Londra se îndepărtă, o colecţie de lămpi şi 
felinare şi fum amar din zece mii de hornuri, cu luminile 
plutind uşor în josul Tamisei, şi numai foşnetul năvalnic al 
vântului. Laurence închise ochii, până când i se obişnuiră, 
apoi se uită la busolă, ca să-l îndrume pe Temeraire: patru 
mii de mile, nord-nord-vest, în beznă. 

Era ciudat să fie iarăşi singur pe spinarea lui Temeraire, 
nu doar pentru un zbor de plăcere. Obligaţiile obişnuite nu 
îi îngăduiau asta prea des. Neavând de purtat decât 
neînsemnata povară a trupului lui Laurence şi a celui mai 
simplu ham, Temeraire se întinse şi se avântă în văzduh, 
spre zonele unde aerul începea să se rarefieze. Intre ei şi 
pământul întunecat treceau nori alburii, tovarăşi de zbor. 
Gulerul lui Temeraire era turtit, iar vântul îl lovea şuierând 
peste spate, rece la aceste înălţimi, chiar şi în mijlocul lui 
august. Laurence îşi strânse mai aproape de trup haina de 
piele, vârându-şi mâinile la subsuori. Temeraire gonea, 
bătând amplu şi adânc din aripi şi lumea de dedesubt se 
înceţoşă când Laurence privi peste umărul dragonului. 

Spre dimineaţă, Laurence văzu în depărtare, spre vest, o 
vagă strălucire stranie, care lumina curba pământului, de 
parcă soarele voia să răsară în partea opusă, o culoare 
întreruptă, ici şi acolo, de erupții de fum: Manchester şi 
morile sale, presupuse Laurence, aşa că parcurseră vreo 
sută şaizeci de mile în mai puţin de şapte ore. Douăzeci de 
noduri, douăzeci şi cinci. 

Puțin după răsăritul soarelui, Temeraire se înclină, fără o 
vorbă, şi cobori pe pământ pe malul unui lac mic, unde bău 
cu nesaţ, cu capul vârât pe jumătate sub apă şi gâtlejul 
tresăltând din pricina înghiţiturilor convulsive. Se opri şi 
gâfâi, apoi bău iarăşi. 

— O, nu, nu sunt obosit, nu foarte obosit, doar că mi-a 
fost aşa de sete! spuse el, cu glasul uşor îngroşat, întorcând 
capul. În ciuda vorbelor sale curajoase, se scutură din toate 


încheieturile şi clipi, alungând o expresie năucită, înainte de 
a întreba, pe un ton mai firesc: Să te las jos o clipă? 

— Nu, sunt foarte bine, răspunse Laurence. Avea plosca 
cu grog la el, iar în buzunar un mic posmag, de care nu se 
atinsese. Nu voia nimic, i se strângea stomacul. Ai un ritm 
bun, dragul meu. 

— Da, ştiu, spuse Temeraire satisfăcut. O, cât de bine e 
să zburăm aşa de repede, pe o vreme frumoasă, doar noi 
doi. Mi-ar plăcea mai presus de orice, dacă- adăugă el, 
întorcând mâhnit capul- nu m-aş teme că eşti nefericit, 
dragă Laurence. 

Lui Laurence i-ar fi plăcut să-l liniştească, dar nu era în 
stare. Trecuseră peste Nottinghamshire în timpul nopţii. 
Poate trecuseră pe deasupra casei sale, casa tatălui său. li 
mângâie solzii de pe gât şi spuse încetişor: 

— Ar fi mai bine să plecăm. Suntem mai uşor de reperat 
în timpul zilei. 

Temeraire se pleoşti şi nu răspunse, ci se avântă din nou 
în aer. 


Ajunseră deasupra adăpostului Loch Laggan după alte 
şapte ore, la vremea cinei. Fără să-l prevină şi fără măcar 
să simuleze puţină gentileţe, Temeraire cobori în picaj 
direct pe terenurile de hrănire şi, fără să aştepte sosirea 
păstorilor, înşfăcă două vaci din ţarc, luându-le prin 
surprindere: coborâse prea rapid ca să mai apuce şi să 
mugească. Poposind cu ele pe stânca de deasupra zonei de 
antrenament, şi le îndesă pe gât una după alta, fără să se 
oprească măcar s-o înghită pe prima înainte de a se apuca 
de a doua. Oftă uşurat şi râgâi ghiftuit. Apoi începu să-şi 
lângă grațios ghearele, înainte să tresară vinovat: erau 
urmăriţi. 

Celeritas zăcea pe stâncă, în soarele ce asfinţea, cu 
pleoapele pe jumătate închise. Părea bătrân, cum nu 
păruse în timpul antrenamentului lor, atât de demult şi 
totuşi cu mai puţin de trei ani în urmă. Luciul palidelor sale 
semne de culoarea jadului se tocise, ca o haină spălată în 
apă prea fierbinte, şi galbenul căpătase nuanţa mai închisă 


a bronzului. Tuşi, uşor răguşit. 

— Te-ai mai lungit, după câte văd. 

— Da, sunt cât Maximus, răspunse Temeraire, sau, 
oricum, nu cu mult mai scurt. Şi sunt un Celest, adăugă el 
alintat. Încetaseră antrenamentele sub presiunea ultimei 
ameninţări cu invazia, pe când Temeraire avea patru ani şi 
la vremea aceea nimeni nu-i cunoştea adevărata rasă ori 
capacitatea de a sufla vântul divin, crezându-l un Imperial - 
tot o rasă deosebit de valoroasă, însă nu atât de rară. 

— Am auzit, răspunse Celeritas. Ce cauţi aici? 

— O! făcu Temeraire. Păi... 

Laurence cobori de pe spinarea lui şi se apropie: 

— Dacă-mi permiţi, domnule, am venit aici de la Londra, 
după nişte ciuperci. Pot să întreb unde sunt ţinute? 

Hotărâseră că un asalt frontal, obraznic, le oferea cele 

mai mari şanse de succes, chiar dacă în clipa de faţă 
Temeraire avea un aer descumpănit. 
_ — Le oblojesc ca pe nişte ouă; jos, în băi, pufni Celeritas. 
II veţi găsi pe căpitanul Wexler la masă, cred. El e acum 
comandantul fortului, adăugă Celeritas şi se întoarse 
iscoditor spre Temeraire, în timp ce acesta se făcea tot mai 
mic. 

Laurence nu voia să-l lase singur, să sufere răspunzând 
cu minciuni curiozității naive, prietenoase, a bătrânului său 
instructor, dar nu mai aveau timp. Celeritas avea să-şi pună 
curând întrebări cu privire la absenţa echipajului lor şi până 
şi cel mai înrăit mincinos şi-ar fi putut cu greu ascunde 
trădarea multă vreme. 

Era ciudat să străbată din nou coridoarele, care acum nu- 
i mai erau străine. Hărmălaia veselă din jurul meselor din 
sala comună, pe care o auzea acum de după colţuri, ca 
zgomotul continuu al unei cascade îndepărtate, primitor şi 
totuşi interzis cu desăvârşire pentru el. Se simţea deja 
exclus. Nu erau servitori pe coridoare, fiind probabil ocupați 
cu servirea mesei, cu excepţia unui băieţandru care trecu 
în fugă pe lângă ei, cu un teanc de şervete curate, care nici 
nu se uită la el. 

Laurence nu se duse la căpitanul Wexler: nu putea 


justifica absenţa unor ordine, a oricărei explicaţii clare. Aşa 
că se îndreptă direct spre casa scării, îngustă şi umedă, 
care ducea în jos spre băi, iar în garderobă îşi scoase 
repede cizmele şi haina pe care le azvârli pe rafturi, 
aşezând sabia lângă ele. Pantalonii şi cămaşa le păstră şi, 
luând cu el un prosop, se duse în imensa saună pardosită 
cu dale. Desluşi vag câteva trupuri somnolente, picotind, 
dar prin aburi nu putea distinge cu uşurinţă nicio faţă şi 
înaintă repede, hotărât. Nimeni nu-i vorbi, până când 
ajunse aproape de uşa din capătul celălalt, când un bărbat 
care zăcea cu un prosop pe faţă şi-l dădu la o parte. 
Laurence nu-l cunoştea, un locotenent mai vârstnic, 
probabil, sau un căpitan mai tânăr, cu o mustață deasă şi 
ţepoasă picurând apă din colţuri. 

— Scuză-mă, spuse el. 

— Da? făcu Laurence, crispându-se. 

— Fii bun şi închide uşa, dacă ai de gând să ieşi, spuse 
bărbatul şi, întinzându-se la loc, îşi acoperi iarăşi faţa. 

Laurence nu înţelese până când nu deschise uşa spre 
sala imensă de baie de dincolo şi nu fu asaltat de duhoarea 
grea a ciupercilor, amestecată cu mirosul înţepător al 
baligii de dragon. Trase uşa repede după el şi îşi acoperi 
faţa cu o palmă, respirând adânc pe gură. Incăperea era 
pustie. Aproape. Ouăle de dragon se odihneau lucind 
umede în nişele lor, protejate în spatele unor garduri de fier 
forjat, în fundul sălii, iar sub ele, pe podea, ciubere imense 
pline cu pământ fertil, împestriţate cu bălegar de dragon 
brun-roşcat, pe post de îngrăşământ, şi ciuperci ca nişte 
nasturi rotunzi ieşind din mocirlă. 

Doi tineri ofiţeri de marină, cu siguranţă fără prea multă 
experienţă, stăteau de strajă, părând oropsiţi şi aproape la 
fel de roşii la faţă, din pricina căldurii din încăpere, ca 
hainele pe care le purtau. Pantalonii lor albi aveau dungi de 
vopsea scursă. Se uitară la Laurence, plini de speranţă, 
aşteptând, dacă nu altceva, cel puţin să-şi mai umple 
timpul. Le făcu semn cu capul şi spuse: 

— Am venit din Dover, după ciuperci. Aduceţi-mi, vă rog, 
un ciubăr din acelea. 


Cei doi îl priviră neîncrezători, şovăind. Cel mai în vârstă 
îndrăzni: 

— Domnule, n-avem voie s-o facem, decât la ordinul 
personal al comandantului. 

— Atunci îmi cer iertare pentru neregulă. Ordinele mele 
nu pomeneau nimic de felul acesta, zise Laurence. Fii bun, 
te rog, şi trimite-le ca să fie confirmate. Am să rămân aici, îi 
spuse el mai tânărului soldat, care nu aşteptă să fie poftit 
de două ori, spre indignarea prost mascată a celuilalt. Dar 
el avea cheia, atârnată de un lanţ la cingătoare, aşa că nu 
avea voie să plece. 

Laurence stătu până când uşa de metal se dădu în lături. 
Aşteptă. Nava întorcându-se încet în vânt, flancul ei 
apropiindu-se, pupa inamicului la vedere; un dangăt ca de 
clopot, şi îi aplică soldatului o lovitură puternică, mai jos de 
ureche, în timp ce acesta se uita cu invidie după camaradul 
lui. 

Bărbatul căzu, clătinându-se, într-un genunchi, ridicând 
faţa surprins, cu gura căscată. Laurence îl lovi din nou, cu 
putere. Încheieturile îi plesniră, lăsând dâre de sânge pe 
obrazul şi maxilarul soldatului, care se prăbuşi la pământ şi 
rămase nemişcat. Laurence gâfâia. Trebui să-şi potolească 
tremurul mâinilor înainte să poată desprindă cheia. 

Ciuberele de lemn erau de diferite dimensiuni, pline cu 
noroi, majoritatea mari şi greu de manevrat. Laurence îl 
înhăţă pe cel mai mic şi aruncă peste el prosopul pe care îl 
adusese, deja fierbinte şi ud, doar de la aerul umed din băi. 
leşi pe uşa din capăt, străbătând cu paşi iuți restul 
circuitului, până înapoi în garderobă. Era tot goală, însă 
cina trebuia să fie deja pe sfârşite şi oamenii puteau pleca 
de la masă când pofteau. Putea fi oprit în orice moment. 
Mai repede, dacă soldaţii de marină erau mai înclinați să-şi 
facă datoria decât să trândăvească, şi ajungeau la 
comandant. Laurence îşi puse cizmele şi vestonul la 
întâmplare, peste hainele ude, şi porni pe scări în sus, 
ţinând ciubărul în echilibru pe umăr şi strângând balustrada 
cu mâna cealaltă: nu se avântă cu capul înainte, nu voia să 
dea greş tocmai acum. Ţâşni afară pe coridor şi se duse 


repede după un colţ să-şi aranjeze hainele. Spera că, dacă 
nu arăta aşa de răvăşit, n-avea să atragă atenţia, în ciuda 
neobişnuitei poveri a ciubărului. Pânza de deasupra nu 
acoperea întru totul duhoarea, dar aceasta plutea mai mult 
în urmă decât în faţă. 

Zgomotul sălii de mese era deja, într-adevăr, mai potolit. 
Auzea glasuri, mai aproape, pe coridoare. Trecu pe lângă 
doi servitori care cărau mormane de vase murdare. Privind 
în josul unui alt coridor, care se intersecta cu al lui, văzu 
câţiva aviaspiranţi alergând de la o uşă la alta şi ţipând 
veseli, ca nişte copii. În clipa următoare, auzi alţi paşi 
fugind, sunet de cizme grele, alte strigăte. Dar tonul era 
foarte diferit. Abandonă prudenţa şi o luă la goană, 
stânjenit de ciubăr şi schimbându-i poziţia în fiecare clipă, 
până când năvăli afară pe stâncă. Bătrânul Celeritas se uită 
la el cu ochii săi verzi nedumeriţi şi bănuitori. Temeraire 
spuse pe nerăsuflate: 

— lartă-mă, te rog, totul e o păcăleală, le ducem în 
Franţa, pentru ca dragonii de acolo să nu moară pe capete 
şi spune-le că lui Laurence nu-i place deloc să facă asta, 
numai că eu am insistat. 

Nicio pauză de respiraţie ori de punctuație. 

Şi, înhăţându-l în gheare pe Laurence, cu ciubăr cu tot, 
se avântă în văzduh. 

Se îndepărtară în goană cu câteva clipe înainte să dea 
buzna afară cinci oameni după ei. Clopotele băteau 
nebuneşte, iar Temeraire nici nu apucă bine să-l aşeze pe 
Laurence după ceafă că farul de semnalizare se aprinse şi 
dragonii ieşiră puhoi de pe terenurile castelului, ca fumul. 

— Te ţii bine? întrebă Temeraire. 

— Du-te, du-te imediat! strigă Laurence, în loc de 
răspuns, legând curelele de ham în jurul ciubărului, ca să-l 
fixeze în faţa lui, iar Temeraire se îndreptă şi zbură, zbură. 

Urmăritorii goneau după ei. Nu dragoni pe care îi 
cunoştea Laurence: un Angelwing deşirat, în frunte, şi 
câţiva Winchesteri ajungându-i din urmă. Nu erau de mare 
folos, dar poate capabili să le încurce puţin zborul şi să-i 
întârzie, până când ajungeau ceilalţi. 


— Laurence, trebuie să urc mai mult, ţi-e destul de cald? 

Era ud până la piele şi răcorit deja de zbor, în ciuda 
soarelui care atârna deasupra. 

— Da, răspunse el şi îşi strânse haina în jurul trupului. 

Un pâlc de nori se agăța de coroanele munţilor şi 
Temeraire îşi croi drum prin el. Stropi mari de apă răsăriră 
pe pielea cerată şi uleiată a hamului, pe catarame şi pe 
solzii lucioşi ai lui Temeraire. Dragonii care-i urmăreau se 
strigară unii pe alţii şi se năpustiră urlând după ei, umbre 
îndepărtate, obscure, în ceaţă. Glasurile lor răsunau şi se 
stingeau în valuri ciudate, astfel că Temeraire urca fără 
ţintă, într-un peisaj straniu, fără contur, bântuit de imaginile 
lor fantomatice. 

leşi la lumină aproape de versantul alb al muntelui, 
profilat pe întinderea albastră şi, apropiindu-se, Temeraire 
răcni: o lovitură de ciocan în peretele compact de gheaţă şi 
zăpadă. Laurence se agăţă de ham, tremurând involuntar, 
când Temeraire se înălţă aproape vertical pe lângă 
versantul muntelui. Urmăritorii ieşiră dintre nori doar ca să 
se retragă din calea vuietului tunător, necontenit, al 
avalanşei care se năpustea spre ei ca o furtună de zăpadă 
de-o săptămână comprimată într-o secundă. Winchesterii 
ţipară cu toţii speriaţi şi se împrăştiară ca un stol de vrăbii. 

— Sud, spre sud! îi strigă Laurence lui Temeraire, 
arătându-i direcţia, când ajunseră deasupra unui pisc şi se 
îndepărtară, lăsându-şi în zare urmăritorii. 

Dar Laurence vedea farurile înălțându-se deja de-a lungul 
liniei coastei: farurile care în mod obişnuit le-ar fi anunţat o 
invazie, care acum, în schimb, duceau avertismentul în 
cealaltă direcţie şi înaintea lor. Fiecare adăpost, fiecare 
dragon erau cu siguranţă în alertă, chiar fără să ştie exact 
ce se petrece, şi aveau să încerce să-i oprească din zbor. 
Nu puteau să zboare în orice direcţie care i-ar aduce 
deasupra unui adăpost şi să se pomenească prinşi între 
două forţe. Singura lor speranţă de scăpare era de-a lungul 
mai puţin păzitei coaste a Mării Nordului, în apropiere de 
Edinburgh. Totuşi, trebuiau să fie şi destul de aproape ca să 
reuşească să traverseze până pe continent, cu Temeraire 


deja obosit. 

În curând se va înnopta. Peste încă trei ore întunericul 
avea să-i adăpostească. Trei ore. Laurence îşi şterse faţa de 
mânecă şi se ghemui. 

Temeraire ateriză în sfârşit, epuizat, în beznă, şase ore 
mai târziu. Încetinise ritmul, puţin câte puţin, bătând din 
aripi lent, măsurat, ca un pendul, până când Laurence, 
privind peste umărul lui, nu mai zări nici măcar un licăr de 
lumină- niciun foc de păstori, nicio torţă, cât vedeai cu 
ochii - şi spuse, în sfârşit: 

— Coboară, dragul meu, trebuie să te odihneşti. 

Presupunea că se aflau tot în Scoţia, sau poate în 
Northumberland, dar nu era sigur. Erau mult la sud de 
Edinburgh şi de Glasgow, undeva într-o vale nu foarte 
adâncă. Auzea susurul unei ape, în apropiere, dar erau prea 
obosiţi să meargă s-o caute. Işi mâncă tot posmagul, 
cuprins brusc de foame, şi luă ultima înghiţitură de grog, 
lipit de curba gâtului lui Temeraire, care adormise cum 
aterizase, lăbărţat pe pământ. 

Laurence se dezbrăcă până la piele şi îşi întinse hainele 
ude pe trupul dragonului, lăsând căldura nativă a acestuia 
să le usuce. Apoi se înfăşură în veston, să doarmă. Vântul 
era destul de rece în munţi ca să-i ţină răcoarea pe piele. 
Temeraire scoase un mormăit gros, de undeva din burtă, şi 
tresări. În depărtare se auzea un foşnet grăbit, un tropăit 
de copite mici, dar Temeraire nu se trezi. 

Când se deşteptă, era dimineaţă şi Temeraire se ospăta, 
roşu la gură, cu o căprioară, în timp ce alta zăcea moartă 
alături. Îşi devoră mâncarea şi ridică neliniştit privirea spre 
Laurence: 

— E bună, fragedă şi pot să-ţi rup bucăţi mici. Sau ai 
putea să-ţi foloseşti sabia, sugeră el. 

— Nu, te rog să mănânci tot. Eu n-am muncit din greu, ca 
tine. Pot să mai aştept o vreme, răspunse Laurence, 
ridicându-se să-şi spele faţa în pârâiaşul care susura la zece 
paşi de locul unde se prăbuşiseră şi să se îmbrace. 

Temeraire încercase să-i întindă hainele pe o piatră 
caldă, la soare, folosindu-şi ghearele. Nu mai erau umede, 


însă puţin sfâşiate. Noroc că rupturile nu se prea vedeau 
sub vestonul lung. 

După ce Temeraire îşi termină micul dejun, Laurence 
schiţă linia coastei Mării Nordului şi continentul. 

— Nu putem risca să ne îndepărtăm prea mult de York, 
spre sud, declară Laurence. Dincolo de munţi, ţinutul e prea 
domol. Vom fi văzuţi imediat ziua şi probabil că şi noaptea. 
Trebuie să ne îndreptăm spre munţi, pe coasta de lângă 
Scarborough, să înnoptăm acolo şi apoi să trecem dincolo 
de mare, în Olanda. Acolo peisajul e destul de variat şi sper 
că nu trebuie să ne temem de un atac imediat. Apoi, de-a 
lungul coastei, spre Franţa. Şi să sperăm că n-o să ne 
doboare fără avertisment. 

Îşi puse cămaşa ruptă în vârful unui băț, transformând-o 
într-un steag de pace jerpelit pe care-l flutură cu putere, 
lovindu-l de gâtul lui Temeraire, în timp ce se apropiau, 
trecând peste Dunkirk. Cu toate acestea, la picioarele lor, la 
bordul navelor franceze, se porni o agitaţie nebună, când îl 
văzură pe Temeraire venind, dovadă că se dusese până 
acolo vestea scufundării corabiei Valérie. Urmară multe 
încercări disperate de a trage cu tunul în ei, deşi zburau 
mult prea sus, ca să fie în raza lor de acţiune. 

Dragonii francezi atacară într-un nor compact. Unii dintre 
ei tuşeau deja şi niciunul nu avea chef de conversaţie, până 
când Temeraire le răcni în faţă ca un tunet, luându-i pe toţi 
prin surprindere, apoi spuse cu glas sonor: 

— Arrêt! Je ne vous ai pas attaqué, il faut que vous 
m'écouter: nous sommes venus pour vous apporter du 
medicament. 

În timp ce primii câţiva dragoni rumegau cele spuse, 
zburând în cercuri în jurul lor, un nou grup se apropie în 
zbor dinspre adăpost, răcnindu-şi sfidarea. Cele două 
grupuri deveniră în scurt timp şi mai tulburate, căpitanii 
ţipând unul la altul prin portavoce, până când, în cele din 
urmă, după câteva semnale, fură escortaţi la sol, de o 
gardă de onoare vigilentă - câte şase dragoni de-o parte şi 


 „Staţi! Nu v-am atacat, trebuie să mă ascultați: am venit să vă 
aducem un leac!“ - în limba franceză în original (n. tr.). 


de cealaltă şi mulţi alţii venind în spate. Când ajunseră jos, 
într-o poiană largă şi plăcută, după ce ofiţerii francezi 
coborâră, dragonii lor începură să se foiască şi să se dea 
înapoi, murmurând, nu speriaţi, însă prudenţi. 

Laurence dezlegă ciubărul şi îşi desfăcu carabinierele. 
Oamenii urcau deja pe hamul lui Temeraire, îndreptându-şi 
spre Laurence pistoalele, înainte să se ridice în picioare. 

— Vă veţi preda, spuse un tânăr locotenent, cu ochii mijiţi 
şi un accent îngroşat. 

— Ne-am predat deja, răspunse obosit Laurence şi îi 
întinse  ciubărul de lemn. Tânărul îl privi perplex, 
retrăgându-se din faţa mirosului. Vindecă tusea, explică 
Laurence, /a grippe des dragonnes, şi arătă către unul 
dintre dragonii care tuşeau. 

Îi luară ciubărul cu multă suspiciune, acesta fiind 
transportat, dacă nu ca pe un tezaur nepreţuit ce era, cel 
puţin cu o anumită grijă. Ciubărul dispăru, în orice caz, şi 
astfel nu mai avea grija lui. Laurence simţi o slăbiciune 
vecină cu leşinul în tot corpul şi îşi desfăcu chingile de ham 
cu mai multă stângăcie decât de obicei, coborând, până 
când alunecă şi se prăbuşi ultimele cinci picioare până la 
pământ. 

— Laurence! strigă agitat Temeraire, aplecându-se spre 
el. 

Un alt ofiţer francez făcu un salt până la Laurence şi, 
apucându-l de braţ, îl trase în picioare şi îi lipi de gât ţeava 
rece şi zgrunţuroasă a unui pistol. 

— N-am nimic, spuse Laurence stăpânindu-şi cu efort un 
acces de tuse. Nu voia să mişte pistolul. N-am nimic, 
Temeraire, nu-i cazul să... 

Nu fu lăsat să continue. O mulţime de mâini îl apucau şi 
ofiţerii se strângeau în jurul lui, ca un nod. Fu aproape târât 
prin poiană către un şir de dragoni francezi care aşteptau 
tensionaţi. Era prizonier şi Temeraire scoase un țipăt gros, 
nedesluşit, de protest, în timp ce Laurence era dus de lângă 
el. 


17 


Laurence îşi petrecu noaptea într-o celulă incomodă, în 
măruntaiele cartierului general al adăpostului, o încăpere 
fierbinte şi lipicioasă, fără o gură de aer. Fereastra îngustă 
de lângă tavan dădea spre un teren militar pustiu şi lăsa să 
pătrundă înăuntru doar praf. 

Îi dădură puţin terci subţire şi niţică apă. Pe podea, 
câteva paie ţineau loc de pat. Dar nu întâlni nimic din acea 
bunăvoință interesată care i-ar fi îngăduit să cumpere un 
confort mai mare, deşi avea ceva bani în buzunar. 

Nu-l jefuiră, însă îi ignorară aluziile, cu o suspiciune rece 
şi duşmănoasă în priviri şi câteva remarci colocviale 
şoptite, care, după părerea lui, se voiau înţelese mai bine 
decât îi permiteau cunoştinţele sale limitate de franceză. 
Bănuia că vestea se răspândise deja printre ei: natura bolii, 
virulenţa. În locul lor, ar fi fost şi el la fel de puţin iertător. 
Gardienii erau toţi bătrâni aviatori, foşti membri ai unor 
echipaje de sol, cu picioare de lemn ori braţe lipsă, ca 
bucătarii de la bordul unei nave, deşi niciun bucătar pe care 
îl cunoscuse vreodată n-ar fi refuzat o mită frumuşică 
pentru o cană din terciul lui, nici de la Diavolul în persoană. 

Dar asta nu-l afecta într-un mod personal, nu era loc de 
aşa ceva. Renunţă la încercare, pur şi simplu, şi se aruncă 
pe patul murdar de paie, înfăşurat în haină, şi dormi un 
somn lung, fără vise. Când fu trezit de zgomotul 
temnicerilor care zornăiau anunțând livrarea terciului de 
dimineaţă, privi în jos, la podea, unde careul de soare al 
ferestrei se odihnea împărţit de zăbrele în porţiuni egale, şi 
închise ochii la loc, fără să se ostenească să se ridice şi să 
mănânce. 

Fu trezit cu greu după masă, cu zgâlţâituri, şi dus apoi în 
altă încăpere, unde îl aşteptau câţiva de ofiţeri superiori, cu 
figuri fioroase, înşiraţi la o masă. Il interogară cu asprime 
despre natura ciupercilor, despre boală, despre motivul 
pentru care adusese leacul, dacă era un leac. Fu obligat să 
se repete, apoi îndemnat să se grăbească, atunci când 


începu să vorbească mai rar, în franceza lui poticnită. Când 
încercă să rostească vorbele ceva mai repede, le pronunţă 
greşit şi erorile îi fură imediat depistate şi scuturate, aşa 
cum ar fi scuturat un câine un şobolan, să stoarcă toată 
viaţa din ele. 

După ce li se aplicase o lovitură atât de sinistră, aveau 
dreptul să-l suspecteze că ar fi instrumentul vreunui alt 
şiretlic şi nu unul care acţiona tocmai ca să-l dejoace. In 
orice caz, îi era greu să reziste şi, când începură să-i pună 
alte întrebări, despre poziţia corăbiilor pe Canal, despre 
forţele din adăpostul de la Dover, fu cât pe ce să răspundă 
la prima, înainte să-şi dea seama, doar din pricina oboselii 
şi a obiceiului de a răspunde. 

— Ştii că am putea să te spânzurăm ca spion, spuse cu 
răceală unul dintre ofiţeri, când Laurence refuză categoric 
să vorbească. Ai venit fără steag, fără uniformă... 

— Dacă vreţi să obiectaţi că mi-am făcut din cămaşă un 
steag de pace, aţi fi amabil dacă aţi putea aranja să 
primesc alta, răspunse Laurence, întrebându-se cu umor 
negru dacă urma să-i propună să-l biciuiască. Cât despre 
restul, aş prefera să fiu spânzurat ca spion britanic, decât 
să fiu unul francez. 

Mâncă mecanic terciul rece care îl aştepta, după ce îl 
duseră înapoi în celulă şi se apropie de fereastră, să 
privească la nimicul care era de văzut. Nu era speriat, doar 
foarte obosit. 

Interogatoriul continuă încă o săptămână, dar slăbi 
treptat, de la suspiciune la un fel de gratitudine precaută şi 
năucită, în rând cu evoluţia testului pe care îl făcuseră cu 
una dintre ciuperci. Chiar şi după ce se convinseseră că 
leacul era la fel de real ca boala, ofiţerii nu ştiau cum să 
interpreteze acţiunile lui Laurence. li adresară întrebarea în 
fel şi chip şi, când el repeta că venise doar ca să aducă 
leacul, să salveze vieţile dragonilor, aceştia întrebau: 

— Da, dar de ce? 

Cum nu putea să le dea un răspuns mai bun, ajunseră la 
concluzia că era un exaltat, lucru pe care nu-l putea 
contesta, şi temnicerii se înmuiară suficient ca să-l lase să 


cumpere nişte pâine şi ocazionala tocană de pasăre. La 
sfârşitul săptămânii îi legară lanţuri la picioare şi îl duseră 
afară să-l vadă pe Temeraire, instalat onorabil în adăpost şi 
păzit doar de un nefericit Petit Chevalier, nu mult mai mic 
decât el, căruia îi curgea încontinuu nasul. Fireşte, un mic 
ciubăr nu era de-ajuns să-i vindece pe toţi cei infectați, şi 
cu toate că ciupercile fuseseră, evident, transferate cu 
succes în grija mai multor crescători de ciuperci bretoni, 
mulţi dintre dragonii bolnavi urmau să sufere încă multe 
luni, până vor avea destule pentru toţi. Cât despre 
posibilitatea ca boala să se răspândească mai departe, 
Laurence nu putea decât să spere că, odată ce leacul se 
afla în posesia Angliei şi a Franţei, cele două puteri aflate în 
conflict aveau să-l livreze, fiecare, şi aliaţilor lor, iar 
cupiditatea unora dintre atât de numeroșii lui păzitori avea 
să conducă, până la urmă, la răspândirea lui. 

— Mă simt foarte bine, spuse Temeraire. Îmi place carnea 
de vită de aici, şi au fost destul de amabili să mi-o 
gătească, ştii? Dragonii de aici, cel puţin, sunt dispuşi să 
încerce hrana gătită. lar Validius - adăugă el făcând semn 
cu capul către micul Petit Chevalier, care confirmă cu un 
strănut- mi-a propus s-o înăbuşim în vin. N-am înţeles 
niciodată ce-i aşa de bun la vin, de îţi place să-l bei, dar 
acum înţeleg. Are o aromă foarte plăcută. 

Laurence se întrebă câte sticle fuseseră sacrificate ca să 
astâmpere foamea celor doi dragoni uriaşi. Poate nu recolta 
unui an foarte bun, gândi el, şi speră că nu le venise încă 
ideea să bea alcool care nu îşi pierduse tăria prin fierbere. 

— Mă bucur că eşti aşa de bine instalat, spuse el fără să 
sufle o vorbă despre locul în care fusese el cazat. 

— Da, adăugă Temeraire, cu o doză, nu mică, de 
cochetărie. Şi ar vrea să-mi dea cinci ouă, toate de dragoni 
foarte mari, şi unul, scuipător de foc. Dar le-am spus că nu 
pot, adăugă el melancolic, pentru că, fireşte, ar vrea să-i 
învăţ pe puii din ouă franceza şi ei să-i pună să ne atace 
prietenii din Anglia. Au fost surprinşi că-mi pasă. 

Asta semăna cu problemele cu care se confruntase 
Laurence: cea mai profundă durere că ar putea să fie luat, 


atât de firesc, drept un trădător sadea, judecând după 
faptele sale. Tuturor li se păruse o mare ciudăţenie când nu 
se oferi să fie trădător. Se bucura să-l vadă pe Temeraire 
sincer mulţumit, dar se întoarse în celula lui mai deprimat, 
conştient că Temeraire ar fi aici la fel de fericit ca în Anglia, 
mai fericit, poate. 

— AŞ fi recunoscător pentru o cămaşă şi nişte pantaloni, 
spuse Laurence, dacă punga îmi permite. Nu vreau nimic 
altceva. 

— Insist să-mi îngădui să-ţi ofer eu îmbrăcămintea, spuse 
De Guignes, şi o să mă ocup imediat să ţi se ofere o cameră 
mai bună. Mi-e ruşine- adăugă el, cu o privire rece peste 
umăr, care-i făcu pe temniceri să se retragă de lângă uşă, 
de unde trăgeau cu urechea şi se uitau pe furiş- că ai fost 
astfel înjosit, monsieur. 

Laurence îşi înclină capul: 

— Eşti foarte amabil, domnule. N-am a mă plânge de felul 
în care am fost tratat şi apreciez în mod deosebit onoarea 
pe care mi-o faci bătând atâta cale să mă vezi, spuse el cu 
glas scăzut. 

Ultima dată se întâlniseră în circumstanţe diferite, la un 
banchet în China. De Guignes în fruntea delegaţiei lui 
Napoleon, Laurence cu cea a regelui. Deşi era duşmanul lor 
politic, îi fusese imposibil să nu-l agreeze. lar Laurence, fără 
să ştie, intrase deja în grațiile gentilomului, cu ceva vreme 
în urmă, dându-şi osteneala să salveze viaţa nepotului 
acestuia, luat ostatic în timpul unui atac eşuat. Aşa că 
întâlnirea fusese, din punct de vedere personal, una 
prietenoasă. 

Faptul că venise tocmai până aici dovedea, însă, o 
bunătate deosebită. Laurence se ştia un prizonier care nu 
valora aproape nimic, decât ca garanţie a bunei purtări a lui 
Temeraire, iar De Guignes trebuie să fi fost ocupat până 
peste cap. Dacă ambasada eşuase în planul ei iniţial, De 
Guignes avusese succes într-un punct important: s-o 
seducă pe Lien pentru cauza lui Napoleon şi s-o aducă în 
Franţa cu el. Fusese promovat pentru asta, îi trecu vag prin 
minte lui Laurence, într-o poziţie mai înaltă, de diplomat. 


Auzise ceva despre asta, interesat mai mult de nume decât 
de funcţie. De Guignes arăta acum toate semnele 
prosperității şi succesului, cu inelele sale frumoase şi haina 
elegantă de mătase şi olandă. 

— E o răsplată destul de mică pentru ce ai îndurat, spuse 
De Guignes, şi sunt aici nu doar în nume personal, ci ca să- 
ţi transmit asigurările Maiestăţii Sale că vei simţi curând 
toată recunoştinţa Franţei, pe care o meriţi din plin. 

Laurence nu spuse nimic: ar fi preferat să rămână în 
celula lui, gol puşcă şi legat cu lanţuri decât să fie răsplătit 
pentru faptele lui. Dar soarta lui Temeraire îl făcu să tacă. 
Exista cel puţin cineva în Franţa, care, departe de a simţi 
gratitudine, avea toate motivele din lume să-i urască şi să 
le dorească răul: Lien însăşi, care, cel puţin aşa se zvonea, 
beneficia de încrederea lui Napoleon şi şi-ar fi dorit să-l 
vadă pe Temeraire osândit. Laurence nu avea să refuze 
protecţia pe care dovezile publice ale gratitudinii imperiale 
i-ar putea-o oferi în faţa răutăţii ei. 

Vizita lui De Guignes avu, cu siguranţă, un efect imediat: 
abia părăsi încăperea, că Laurence fu mutat într-o cameră 
frumoasă, la etaj, mobilată simplu, dar cu o anumită 
aplecare spre confort. O privelişte plăcută se deschidea 
dincolo de fereastră către portul viu colorat de mulţimea de 
vele. Cămaşa şi pantalonii se materializară a doua zi 
dimineaţă: din pânză foarte fină şi din lână, cu fir de 
mătase, şi alături, lenjerie şi şosete curate. După-amiază 
apăru un veston remarcabil, ca să-l înlocuiască pe al lui, 
mult prea ponosit şi pătat. Avea pulpana lungă, până peste 
cizme, şi butoni dintr-un aur atât de pur, încât deja nu mai 
erau perfect rotunzi. 

Temeraire admiră rezultatele îndelung, când fură reuniti, 
a doua zi dimineaţă, ca să fie transferați la Paris. Şi, lăsând 
la o parte tendinţa de a se lamenta că Laurence nu era 
lăsat să călătorească pe spinarea lui, Temeraire era perfect 
mulţumit de mutare. Îi aruncă o privire feroce micuţei Pou- 
de-Ciel speriate care avea să-l transporte pe Laurence, de 
parcă ar fi suspectat-o că plănuieşte să-l răpească pentru 
cine ştie ce scopuri mârşave. Dar această măsură de 


prevedere ar fi fost înţeleaptă chiar dacă Laurence şi-ar fi 
dat cuvântul de onoare, căci altfel escorta lui n-ar fi putut 
ţine pasul cu ritmul de zbor impus de Temeraire. Chiar şi 
aşa, erau forţaţi să se grăbească. Temeraire o luă înaintea 
lor, însă din când în când se întorcea până lângă mica Pou- 
de-Ciel şi îi striga câte ceva lui Laurence. Astfel că dragonii 
ceilalţi, majoritatea prezentând simptomele timpurii ale 
bolii, erau epuizați când Sena se ivi în zare. 

Laurence nu mai fusese la Paris din primul an, în timpul 
ultimei păci, şi nu-l mai văzuse de pe spinarea unui dragon. 
Dar, chiar şi aşa, n-ar fi putut să nu observe o transformare 
de asemenea proporţii. O stradă largă, încă mai mult de 
jumătate doar pământ, trecea prin inima oraşului, cotropind 
toate vechile alei medievale. Întinzându-se de la Tuileries 
către Bastilia, continua pe lângă bulevardul Champs- 
Elysees, însă îl făcea să pară, prin comparaţie, un frumos 
drum de ţară: noul bulevard, poate cât jumătate din acea 
masivă piaţă a Pekinului aflată în faţa Oraşului Interzis, şi 
mult mai lung. Deasupra lui planau dragoni care aşezau pe 
străzi mormane imense de pietre de pavaj. 

Un arc de triumf, de dimensiuni monumentale, se înălța 
în Place de l'Étoile, deocamdată pe jumătate doar o 
machetă de lemn, iar pe Sena, noi debarcadere. Mai 
prozaic, în alte locuri, pământul fusese săpat la mare 
adâncime şi noile canale erau aşezate în pietre de pavaj 
lipite cu mortar. La marginea oraşului, o mulţime de 
abatoare se înălţau în spatele unui zid recent ridicat, cu o 
piaţă deschisă, lângă ele, şi câteva vaci care se rumeneau 
la proţap. Un dragon stătea acolo şi mânca una, lăsând-o 
pe frigare, ca un ştiulete de porumb. 

Direct sub ei, grădinile Palatului Tuileries fuseseră lărgite, 
de lângă malurile Senei până aproape încă un sfert de milă 
în direcţia opusă, înghițind Place Vendôme între hotarele 
lor. Şi, cu vedere spre malurile fluviului, perpendicula pe 
palat, se înălța un imens pavilion de piatră şi marmură: un 
edificiu în stil roman, dar la o scară diferită. În curtea 
înverzită, amenajată deja alături, Lien moţăia ghemuită la 
umbră - un mic şarpe alb de grădină, văzută de sus, uşor 


de remarcat printre ceilalţi dragoni risipiţi la o distanţă 
rezonabilă în jurul ei. 

Fură coborâţi în acele grădini, nu în locul unde dormea 
Lien, ci într-o altă piaţetă, în faţa palatului, cu un pavilion 
improvizat, din lemn şi pânză de vele, ridicat în grabă în 
cinstea lor. Laurence nici nu apucă să-l vadă instalat pe 
Temeraire, că De Guignes îl apucă de braţ şi, zâmbind, îl 
invită înăuntru. Zâmbind, dar strângându-l ferm, şi străjerii 
îşi strângeau bine muschetele: oaspete de onoare şi 
prizonier deopotrivă. 

Apartamentele unde îl conduseră erau pe potriva unui 
prinţ. Ar fi putut să se plimbe prin încăpere, legat la ochi, 
cinci minute, fără să se lovească de vreun perete. Obişnuit 
cu spaţiile înghesuite, dimensiunile lor i se păreau lui 
Laurence mai degrabă iritante decât luxoase: drumul de la 
oala de noapte la măsuţa de toaletă, un supliciu, iar patul, 
prea moale şi încărcat de draperii pentru vremea 
călduroasă. Stând singur sub tavanul înalt şi pictat, se 
simţea ca un actor într-o piesă proastă, sub privirile 
batjocoritoare ale unor spectatori nevăzuţi. 

Se aşeză la masa de scris din colţ, doar ca să-şi găsească 
un loc, şi ridică capacul: hârtie din belşug, tocuri bune şi 
cerneală, proaspătă şi lichidă, când deschise călimara. O 
închise încet la loc. Era dator cu şase scrisori. N-aveau să 
fie scrise niciodată. 

Afară se întuneca. De la fereastra sa vedea pavilionul pe 
malul fluviului, luminat de multe felinare colorate. Lucrătorii 
plecaseră. Lien stătea acum culcată în capul scării, cu 
aripile îndoite la spate, privind lumina pe apă: mai mult un 
contur decât o formă. Întoarse capul şi Laurence văzu un 
bărbat venind pe aleea largă spre ea şi urcând în pavilion. 
Felinarele străluceau roşii pe uniformele gărzilor sale, pe 
care le lăsă la baza scării. 

De Guignes veni a doua zi dimineaţă după micul dejun, 
reînnoindu-şi amabilitatea şi sentimentele generoase, şi îl 
luă într-o plimbare până la Temeraire, însoţiţi doar de o 
gardă moderată. Temeraire era treaz şi, judecând după 
felul în care dădea din coadă, într-o stare vecină cu 


agitația. 

— Mi-a trimis o invitație, spuse el cu glas tânguitor, de 
îndată ce Laurence se aşeză. Nu ştiu ce intenţii are. N-am 
de gând să mă duc să vorbesc cu ea. Deloc. 

invitaţia era un sul frumos caligrafiat, cu caractere 
chinezeşti, legat cu un şnur roşu cu auriu. Nu era lungă, ci 
pur şi simplu exprima dorinţa de a se bucura de prezenţa 
lui Lung Tien Xiang în Pavilionul Celor Şapte Piloni, să bea 
ceai şi să se relaxeze în toiul zilei. 

— Nu e nimic evident nesincer în asta. Poate că vrea să 
facă un gest de reconciliere, spuse Laurence, deşi nu prea 
credea că e posibil. 

— Ba nu, replică mohorât Temeraire. Sunt sigur că, dacă 
mă duc, ceaiul va fi foarte rău la gust, cel puţin al meu, şi 
va trebui să-l beau ca să nu par prost-crescut, altfel o să 
facă remarci care nu par jignitoare, până când plec şi mă 
gândesc la ele. Sau va încerca să pună pe cineva să te 
omoare cât timp nu sunt cu tine. Să nu cumva să pleci 
undeva fără gardă! Şi dacă cineva încearcă să te omoare, 
trebuie să mă strigi foarte tare, adăugă el. Sunt sigur că aş 
putea dobori un zid al acelui castel, dacă ar fi nevoie, ca să 
ajung la tine. 

O afirmaţie care îl lăsă pe De Guignes cu o ciudată 
expresie rigidă. Nu putu să nu arunce o privire la zidul gros 
de piatră al Palatului Tuileries, care se înălța spre pavilion. 

— Te asigur din toată inima, spuse el, recăpătându-şi 
aplombul, că nimeni n-ar putea fi mai mişcat de 
generozitatea pe care aţi arătat-o Franţei. Madame Lien a 
fost printre primii care a primit leacul pe care ni l-aţi adus... 

— O, făcu Temeraire nemulţumit. 

—... şi, ca întreaga naţiune, vă primeşte cu braţele 
deschise, continuă hotărât De Guignes. 

— Baliverne, zise Temeraire. Nu cred o iotă. Şi nu-mi 
place Lien, oricum, chiar dacă spune adevărul, aşa că poate 
să-şi păstreze invitaţiile şi ceaiul, cu tot cu pavilionul ei, 
adăugă el, cu glas scăzut, zvâcnind cu invidie din coadă. 

— O să-i prezint refuzul tău politicos, atunci. În orice caz, 
s-ar putea să fii ocupat cu pregătirile, căci mâine-dimineaţă 


Maiestatea Sa doreşte să vă întâlnească şi să vă transmită 
personal mulţumirile poporului nostru. Doreşte să ştiţi că îl 
mâhneşte foarte mult că formalităţile războiului trebuie să 
însoţească o asemenea întâlnire. Şi că, în ceea ce-l 
priveşte, vă primeşte ca pe nişte fraţi şi nicidecum ca pe 
nişte prizonieri, adăugă el, cu o privire plină de tact şi de 
semnificaţii: o aluzie delicată că nu era cazul să se simtă 
nici ei prizonieri, dacă asta era alegerea lor. 

Întregul discurs şi tonul lui zelos păreau să trădeze un 
interes, însă, ca să-i recunoaştem umanitatea, De Guignes 
îl rosti cu un aer foarte vag, indiferent. Aşadar, ca să 
accepte, era nevoie doar de un semn cu capul. În loc de 
asta, Laurence întoarse privirea, ca să-şi ascundă expresia 
de dezgust. Dar Temeraire spuse: 

— Dacă nu-i place să fim prizonieri, mi se pare că e 
împărat şi ne poate lăsa să plecăm, dacă vrea. N-o să 
luptăm pentru voi împotriva prietenilor noştri din Anglia, 
dacă asta vrei să spui. 

De Guignes zâmbi, fără să se arate ofensat: 

— Maiestatea Sa nu v-ar îndemna niciodată să faceţi ceva 
lipsit de onoare. 

Un sentiment frumos, şi unul pe care Laurence era 
înclinat să-l aştepte de la Bonaparte la fel de mult ca de la 
lorzii Amiralității. De Guignes se ridică grațios şi spuse: 

— Sper că-mi veţi îngădui acum să mă îndrept spre 
celelalte îndatoriri ale mele. Sergentul Lasalle şi oamenii lui 
te vor escorta la cină, căpitane, după ce îţi termini 
conversaţia. 

Şi astfel îi părăsi strategic, să-i lase să se gândească 
singuri la aluzia lui. 

Nu spuseră nimic, o vreme. Temeraire scurma în pământ. 

— Presupun că nu putem rămâne, murmură el, pe 
jumătate ruşinat, chiar dacă n-am lupta? Am crezut că ne 
vom întoarce în China, dar asta ar însemna să lăsăm totul 
în Europa aşa cum e acum. Sunt sigur că te pot apăra de 
Lien şi poate aş putea da o mână de ajutor la drumul acela. 
Sau aş putea scrie cărţi. Mi se pare plăcut aici, adăugă el. 
Poţi să te plimbi prin grădini ori pe drum şi să întâlneşti 


oameni. 

Laurence îşi cobori privirea spre mâini, care nu aveau 
niciun răspuns. Nu voia să-l întristeze pe Temeraire ori să-l 
tulbure, dar ştiuse ce-l aşteaptă de când porniseră în 
această aventură şi, în cele din urmă, spuse încet: 

— Dragul meu, sper că vei rămâne şi vei avea ce profesie 
doreşti. Sau că Bonaparte te va ajuta să te întorci în China, 
dacă preferi. Dar eu trebuie să mă duc acasă, în Anglia. 

Temeraire tăcu câteva clipe şi apoi spuse, şovăitor: 

— Dar te vor spânzura... 

— Da, spuse Laurence. 

— Nu, n-o să-i las niciodată, zise Temeraire. Laurence... 

— Sunt un trădător. Nu voi adăuga acum laşitatea la 
crima aceea, nici nu te voi lăsa să mă protejezi de 
consecinţele ei. Işi întoarse privirea. Temeraire tăcea şi 
tremura şi era dureros să-l urmărească. Nu regret ce am 
făcut, şopti el. N-aş fi făcut-o dacă nu eram dispus să mor 
pentru asta. Dar n-am de gând să trăiesc ca un trădător. 

Temeraire tremura. Se ridică pe picioarele din spate, 
privind în gol spre grădini, neclintit. 

— Şi dacă rămânem, zise el în cele din urmă, vor spune 
că totul a fost în interes personal... că am adus leacul 
pentru o recompensă şi că avem o viaţă plăcută aici ori în 
China, sau că poate am fost nişte laşi şi am crezut că 
Napoleon o să câştige războiul şi n-am vrut să luptăm. Nu 
vor recunoaşte niciodată că au făcut o greşeală şi că noi 
ne-am sacrificat fericirea ca să reparăm ceea ce n-ar fi 
trebuit făcut de la bun început. 

Laurence nu-şi articulase aşa de bine decizia instinctivă. 
Nu era nevoie, ca să ştie ce are de făcut. In ceea ce-l 
privea, nu-i păsa ce vor crede despre el şi o spuse. 

— Ce se va crede, ştiu deja, şi presupun că acum nimic 
nu va schimba aceste sentimente. Dacă asta ar fi avut vreo 
importanţă, n-ar fi trebuit să plecăm. Nu mă întorc să fac 
un gest politic, ci pentru că asta trebuie făcut. Dacă mai am 
ce onoare să păstrez după un asemenea gest. 

— Ei, bine, eu nu m-aş sinchisi de onoare, spuse 
Temeraire. Dar îmi pasă de vieţile prietenilor noştri şi aş 


vrea ca lorzii ăia să se ruşineze de ce au făcut. Ceea ce 
presupun că nu vor face niciodată. Dar s-ar putea s-o facă 
alţii, dacă nu li s-ar oferi o scuză atât de convenabilă să 
treacă totul cu vederea. Işi plecă creştetul. Foarte bine: o 
să-l refuzăm şi, dacă n-o să ne elibereze, putem să evadăm 
şi să ne întoarcem pe cont propriu. 

— Nu, replică Laurence, tresărind. Dragul meu, n-are 
niciun rost. Ai face mult mai bine să te întorci în China. N-o 
să facă decât să te arunce în rezervaţia de înmulţire. 

— O, sigur! De asta voi fugi, dar nu de tine, când ştiu că 
ai făcut asta pentru mine, că doar la mine ţi-a fost gândul! 
Temeraire respinse ideea cu vehemenţă. Nu, dacă au de 
gând să te condamne la moarte, vor trebui să mă omoare şi 
pe mine. Sunt la fel de vinovat sau mai mult şi poţi fi sigur 
că n-o să te las să mori, cât timp sunt în viaţă. Şi dacă nu le 
place să mă execute, o să mă întind pe jos în faţa 
Parlamentului până se răzgândesc. 

Fură conduşi prin grădini spre imensul pavilion, 
împreună. Laurence păşea în compania gărzilor imperiale, 
superbe şi asudate cu chiverele înalte şi negre pe cap şi în 
hainele albastre. Lien stătea pe malul fluviului, urmărind cu 
bunăvoință circulaţia intensă care se desfăşura în susul şi 
în josul Senei, în faţa ei, şi întoarse capul când se apropiară, 
înclinându-se politicoasă. Temeraire se îmbăţoşă şi mârâi 
din gât. 

Lien clătină din cap, dezaprobându-i manierele. 

— Nu trebuie să clatini din cap, ripostă Temeraire, pentru 
că nu mă obosesc să mă prefac că suntem prieteni. Atâta 
doar că eu nu sunt ipocrit. 

— Unde-i ipocrizia, dacă tu ştii că nu suntem prieteni şi 
eu la fel, sublinie Lien, şi la fel toţi apropiații noştri? Nu-i 
nimeni păcălit dintre cei care au dreptul să ştie, doar cei 
care preferă să nu observe. Numai că, prin bădărănia ta, 
nimeni de aici nu poate să nu remarce şi să nu se simtă 
stânjenit. 

Temeraire cedă, bombănind, şi se înghesui cât mai 
aproape de gărzile agitate, încercând să se aşeze protector 
lângă Laurence. Aduseră o strachină cu ceai, pe care 


Temeraire o adulmecă neîncrezător şi apoi o refuză, şi un 
pahar de şampanie rece, pe care Laurence nu-l refuză. O 
briză răcoroasă venea dinspre apă şi frunzişul din parc, şi 
vastul spaţiu de marmură era plăcut, cu un clipocit de apă 
pe piatră ascuns pe undeva, dar era o zi fierbinte, chiar 
dacă erau primele ore ale dimineţii. 

Soldaţii luară poziţia de drepţi. Bonaparte venea în josul 
culoarului, cu un alai de gărzi şi secretari, dintre care unul 
scria disperat chiar în timp ce mergeau. Nota o scrisoare. 
Cuvintele de încheiere fură adăugate în timp ce urcau 
scările, apoi Bonaparte se întoarse, înaintă repede printre 
cele două şiruri de gărzi, care se retraseră în grabă 
făcându-i loc să treacă şi, apucându-l pe Laurence de 
umeri, îl sărută pe ambii obraji. 

— Maiestate, spuse Laurence, cu sfială. 

Îl mai văzuse pe împărat o dată, pentru scurt timp şi din 
ascunzătoare, când Bonaparte cerceta de pe deal câmpul 
de luptă de la Jena, şi fusese impresionat la vremea aceea 
de concentrarea şi nerăbdarea aproape crudă a chipului 
său - ochiul din depărtare, şoimul gata să se năpustească. 
Expresia lui nu era mai puţin concentrată acum, însă părea 
că se mai înmuiase. Împăratul era mai îndesat, cu faţa ceva 
mai rotundă, decât atunci, pe munte. 

— Vino, fă câţiva paşi cu mine, spuse el şi îl duse de braţ 
până la apă, unde Laurence nu fu lăsat, de fapt, să se 
plimbe, ci mai degrabă să stea şi să se uite cum împăratul 
se plimbă în faţa lui, gesticulând cu o neobosită vigoare: Ce 
părere ai despre ce am făcut în Paris? întrebă el, fluturând 
o mână către stolul de dragoni care munceau la noul drum. 
Puţini oameni au avut şansa să-mi vadă proiectele, aşa cum 
ai avut dumneata, din aer. 

— O lucrare extraordinară, Maiestate, spuse Laurence, 
regretând că acesta era adevărul: era genul de lucrare pe 
care doar tirania- presupuse el, nefericit- putea s-o 
realizeze, şi tipică pentru toate realizările lui Napoleon, 
zdrobind tradiţia cu nepăsare în drumul său înainte. Ar fi 
preferat să i se pară urâtă şi iraţională. Va dezvolta spiritul 
oraşului, adăugă el. 


Bonaparte clătină din cap, satisfăcut de această remarcă. 

— Este însă doar o oglindă a dezvoltării spiritului 
naţional.pe care am s-o realizez, spuse el. Nu voi permite 
oamenilor să se teamă de dragoni. Dacă e laşitate, este 
dezonorantă. Dacă e superstiție, este dezagreabilă. Şi nu 
există argumente raţionale. Este doar o cutumă, şi o 
cutumă care poate şi trebuie să fie zdrobită. De ce să fie 
Pekinul superior Parisului? Am să-l transform în cel mai 
frumos oraş din lume, al oamenilor şi dragonilor deopotrivă. 

— O ambiţie nobilă, remarcă Laurence, cu glas pierit. 

— Dar nu eşti de acord cu ea, se repezi Bonaparte. 
Laurence tresări în faţa atacului neaşteptat, cu o forţă 
aproape palpabilă. Dar nu vei rămâne să vezi treaba 
terminată, deşi ai avut deja dovada perfidiei, a măsurilor 
dezonorante la care se dedau oligarhii guvernului. Nu poate 
fi niciodată altfel - adăugă el, mai mult o declaraţie decât o 
încercare de a-l convinge - când banii devin forţa motrice a 
unui stat. Trebuie să existe o putere morală în spate, o 
aspirație, nu doar spre avuţie şi siguranţă. 

Laurence nu aprecia prea mult metoda lui Bonaparte, 
caracterizată de o insaţiabilă sete de glorie şi putere, cu 
preţul libertăţii şi al vieților omeneşti, dar nu încercă să-l 
contrazică. Ar fi fost foarte dificil, gândi el, să prezinţi orice 
argument în faţa unui monolog, pe care Bonaparte nu se 
supără să-l continue, în absenţa opoziţiei ori chiar a oricărei 
reacţii. Vorbi pe larg despre filosofie şi economie, despre 
nebunia  deşartă a guvernării prin clerici, despre 
diferenţele - pe care le prezentă în detaliu, cu argumente 
filosofice mai presus de înţelegerea lui Laurence- între 
despotismul Bourbonilor şi propriul său stat imperial: 
fuseseră tirani, paraziți, care-şi menţinuseră puterea prin 
superstiție, pentru satisfacția personală, fără niciun merit. 
Era apărătorul republicii şi slujitorul naţiunii. 

Laurence doar rezista, ca o pietricică într-un potop. Şi, 
când furtuna trecu, spuse pur şi simplu: 

— Maiestate, eu sunt soldat, nu om de stat. Şi nu ştiu altă 
filosofie decât că-mi iubesc ţara. Am venit pentru că era 
datoria mea de creştin şi de om. Acum e de datoria mea să 


mă întorc. 

Bonaparte îl privi încruntându-se, nemulţumit - privirea 
necruțătoare a unui tiran; dar se schimbă repede. Împăratul 
se apropie şi îl apucă pe Laurence de braţ, persuasiv. 

— Îţi înţelegi greşit datoria. Ţi-ai pierde viaţa. În regulă, ai 
putea spune, dar nu e numai viaţa ta. Ai un tânăr dragon 
care s-a dedicat interesului tău şi care ţi-a dăruit toată 
dragostea şi încrederea. Ce nu poate un om realiza cu un 
asemenea prieten, un asemenea sfătuitor, lipsit de orice 
urmă de invidie ori egoism? El te-a făcut cine eşti! 
Gândeşte-te unde ai fi acum, fără norocul care ţi-a pus în 
palmă inima lui? 

Pe mare, probabil, sau acasă: o mică proprietate în 
Anglia, poate, însurat, având de-acum primul copil. Edith 
Woolvey, născută Galman, născuse primul ei copil cu patru 
luni în urmă. Urcând constant scara ierarhică, s-ar fi aflat 
probabil în prezent la baricadă, patrulând pe lângă Brest 
sau Calais, o rutină plictisitoare, dar necesară. O viaţă 
prosperă şi cinstită şi, chiar fără mari şanse de glorie, la fel 
de departe de trădare ca de lună. Nu ceruse niciodată 
altceva, nici nu sperase. 

Această imagine era acum la o distanţă aproape 
năucitoare. O imagine mitică, îndulcită de o plăcută 
inocenţă oarbă. Ar fi putut s-o regrete. O regreta, în clipa 
asta, numai că în grădinile acelei case un dragon n-avea loc 
să doarmă la soare. 

— Nu suferi de boala ambiţiei, cu atât mai bine, spuse 
Bonaparte. Lasă-mă să-ţi ofer o retragere onorabilă. N-am 
să te insult oferindu-ţi o avere, doar găzduire pentru el şi 
pentru dumneata. O casă la ţară, o cireadă de vite. Nu ţi se 
va cere nimic ce nu vrei să oferi. Mâna se strânse pe braţul 
lui Laurence, când acesta dădu să se retragă: Vei avea 
conştiinţa mai curată după ce îl vei trimite în captivitate? 
Intr-o lungă captivitate, adăugă el aspru. Nu-i vor spune 
când te-au executat. Laurence se înfioră şi, prin strânsoare, 
Bonaparte îi simţi tresărirea, ca o întrerupere în şirul 
vorbelor sale, şi continuă: Crezi că vor ezita să-ţi falsifice 
numele pe scrisori? Ştii că nu. Şi, oricum, mesajele nu vor fi 


citite decât cu voce tare. Câteva cuvinte (eşti bine, te 
gândeşti la el, speri că e ascultător) şi îl vor întemniţa mai 
mult decât gratiile de fier. Va aştepta şi va spera mulţi ani, 
flămând, înfrigurat şi neglijat, multă vreme după ce vei fi 
fost atârnat într-o spânzurătoare. Poţi să-l condamni la asta 
cu inima uşoară? 

Laurence ştia că toate acestea izvorau dintr-un interes 
egoist: dacă Bonaparte nu putea avea parte de râvna lui 
Temeraire, nici măcar în chestiunea înmulţirii, s-ar fi 
bucurat măcar să nu îl dea britanicilor. Şi probabil că spera 
că îi va lămuri, cu timpul, să facă mai mult. Cunoaşterea 
acestui lucru, rece şi impersonală, nu-l consola pe 
Laurence. Nu-i păsa dacă Bonaparte avea un interes, când, 
foarte probabil, avea şi dreptate. 

— Domnule, spuse Laurence şovăitor. Mi-aş dori să-l 
puteţi convinge să rămână... Eu trebuie să mă întorc. 

Se forţă să rostească aceste cuvinte. Vorbi gâtuit, ca şi 
când ar fi urcat în fugă un munte. Multă vreme- din 
momentul acela din poiană, de când părăsiseră Londra. Dar 
acum urcase muntele. Ajunsese în vârf şi se afla acolo, 
gâfâind. Nu mai avea nimic de spus ori de îndurat. 
Răspunsul său era neclintit. Se uită la Temeraire, care 
aştepta neliniştit în pavilionul deschis. Se gândi că va 
încerca să se lase în mâinile lui Temeraire, cel puţin, decât 
să fie trimis înapoi în închisoare. Dacă avea să fie ucis 
încercând, nu prea mai avea să conteze. 

Bonaparte îi citi gândurile. Îi eliberă braţul şi se îndepărtă 
de el, să se plimbe înainte şi înapoi, încruntat. Dar, în cele 
din urmă, se întoarse: 

— Ferească Dumnezeu să schimb o asemenea decizie. 
Alegerea ta este alegerea lui Regulus şi te respect pentru 
ea. Vei avea libertatea... trebuie să ai libertatea, spuse el. 
Şi, mai mult: o trupă din Garda mea Veche te va escorta la 
Calais. Formaţia lui Accendare te va conduce peste Canal, 
sub un steag de pace. Şi toată lumea va afla că Franţa, cel 
puţin, ştie să recunoască un om de onoare. 

Adăpostul din Calais era în fierbere: paisprezece dragoni 
nu erau uşor de stăpânit şi Accendare însăşi avea tendinţa 


să fie agresivă şi dificilă, irascibilă şi epuizată de tuse. 
Laurence întoarse privirea, sperând doar, nedesluşit, să 
plece. Să se termine totul, toată ceremonia găunoasă: 
vulturi şi steaguri, albastrul proaspăt călcat al uniformelor 
franceze. Erau aşteptaţi deja în Anglia, după un schimb de 
scrisori menit să demareze negocierile. Aveau să-i 
întâmpine cu dragoni şi lanţuri: poate chiar Jane sau 
Granby, ori nişte străini care nu ştiau mai mult despre el 
decât ce crimă înfăptuise. Familia lui aflase cu siguranţă 
totul deja. 

De Guignes înfăşura harta Africii de pe masă. Laurence îi 
arătase valea unde găsiseră rezerva de ciuperci. Nu era 
mai grav decât ceea ce făcuse deja. Ciupercile creşteau, 
dar Bonaparte nu voia să aştepte, presupunea Laurence, ori 
să rişte o compromitere a recoltei. Voiau să trimită imediat 
o expediţie, care chiar acum se pregătea în port: două 
fregate suple, şi, probabil, altele trei plecând dinspre La 
Rochelle, în speranţa că vor trece măcar de baricadă şi vor 
ajunge la destinaţie şi, prin vicleşug ori negociere, vor face 
imediat rost de provizii utile. Laurence spera doar că nu vor 
fi luaţi cu toţii prizonieri, dar, chiar dacă se întâmpla aşa, 
presupunea că nu conta; leacul era cunoscut şi se va 
împrăştia. Nu vor mai muri alţi dragoni. Era o mică 
satisfacţie, cel puţin, chiar dacă una searbădă. 

Se temuse de o ultimă încercare de mituire ori seducţie, 
însă De Guignes, cu mare sensibilitate, nici măcar nu-i ceru 
să spună nimic, ci scoase o sticlă prăfuită de brandy, 
turnând un pahar generos. 

— Pentru speranţa de pace între popoarele noastre! 
toastă el. 

Laurence îşi umezi buzele, politicos, şi lăsă băutura rece 
neatinsă, iar când o terminară, se duse afară, la Temeraire. 

Temeraire nu era implicat în zarva generală. Stătea 
liniştit, cocoşat într-o parte, privind spre mare, peste 
strâmtori: stâncile albe se desluşeau limpede, de la 
înălţimea la care se aflau. Laurence se sprijini de trupul lui 
şi închise ochii, auzindu-i bătăile inimii, ca un talaz într-o 
scoică. 


— Te implor să rămâi, spuse Laurence. N-o să mă ajuţi cu 
nimic, nici pe mine, nici cauza ta. N-o s-o considere decât o 
loialitate oarbă. 

După o clipă, Temeraire spuse: 

— Dacă rămân, o să le zici că te-am dus împotriva voinţei 
tale şi te-am obligat s-o faci? 

— Niciodată, Doamne! răspunse Laurence, îndreptându- 
se, jignit şi să fie întrebat aşa ceva. 

Îşi dădu seama, prea târziu, că fusese condus la ţintă. 

— Napoleon a zis că, dacă rămân, ai putea să le spui 
asta, dacă ai vrea, continuă Temeraire, şi atunci poate te-ar 
cruța. Dar l-am asigurat că tu n-ai spune niciodată aşa 
ceva, aşa că n-are rost. Aşa că nu mai încerca să mă 
convingi. Nu voi rămâne aici în timp ce încearcă să te 
spânzure. 

Laurence îşi plecă fruntea, dându-şi seama că avea 
dreptate. Nu credea că Temeraire trebuia să rămână, doar 
spera că o va face şi că va fi fericit. 

— Promite-mi că nu vei rămâne pe veci în rezervaţia de 
înmulţire, spuse el cu glas scăzut. Nu mai târziu de Anul 
Nou, dacă nu mă lasă să te vizitez personal. 

Era foarte sigur că aveau să-l execute până la Sfântul 
Mihail. 


Mulţumiri 


Printre multe alte lucrări, cercetarea surselor primare 
realizată de Basil Davidson, în cartea sa African Civilization 
Revisited, se distinge ca o resursă nepreţuită, la fel ca 
Istoria generală a Africii realizată de UNESCO, ambele 
făcând lumină în istoria continentului din afara colonizării. 
Sunt, de asemenea, profund îndatorată ghizilor de la 
taberele Ker şi Downey din delta Okovango a Botswanei, 
pentru că mi-au împărtăşit din cunoştinţele lor şi mi-au 
tolerat nesfârşitele întrebări, cu mulţumiri deosebite pentru 
strălucitul nostru coordonator din tabăra Okuti, Paul 
Moloseng. 

Imperiul de fildeş a fost, din anumite puncte de vedere, 
cea mai dificil de scris dintre cărţile seriei Temeraire de 
până acum şi trebuie să le transmit mulţumirile mele 
profunde, din inimă, tuturor cititorilor mei beta, pentru 
munca eroică depusă cu pistolul la tâmplă, întrucât abia 
dacă le-am acordat un weekend pentru comentariile asupra 
manuscrisului, înainte să mă apuc să fac revizuiri: Holly 
Benton, Sara Booth, Alison Feeney, Shelley Mitchell, 
Georgina Paterson, Meredith Rosser, L. Salom, Kellie 
Takenaka şi Rebecca Tushnet. Şi multă recunoştinţă lui 
Betsy Mitchell, Emma Coode şi Jane Johnson, minunatele 
mele editoare, şi agentului meu, Cynthia Manson. 

Şi mereu, mereu, recunoştinţă şi dragoste pentru 
Charles, primul, cel mai bun şi cel mai drag cititor al meu.