Naomi Novik — [Temeraire] 02 Tronul de jad

VI 
W 


NI (3 'V/ i 
NOU VLI 


m Pas 


NEMIRA 


ë 
> 
C 


TEMERAIRE 


În curând, în seria TEMERAIRE: 
Războiul pulberii negre 


Naomi Novik s-a născut în 1973, la New York, într-o familie 
de imigranți polonezi. A studiat literatura engleză la 
Universitatea Brown, pe care a absolvit-o în 1995. A urmat un 
masterat în informatică la Universitatea Columbia şi a lucrat o 
vreme ca programator. 

Scris în doar două luni, la începutul anului 2004, primul ei 
roman, Dragonul Maiestăţii Sale, care deschide seria Temeraire, 
a fost publicat în martie 2006. A fost urmat de Throne of Jade 
(Tronul de jad, apărut la Editura Nemira), Black Powder War 
(Războiul pulberii negre, în pregătire la Editura Nemira), 
Empire of Ivory şi Victory of Eagles. In iulie 2010 va apărea 
Tongues of Serpents, după care sunt proiectate încă trei 
volume. 

În anul 2007, Naomi Novik a obţinut Premiul John W. 
Campbell pentru cel mai bun tânăr autor, precum şi premiile 
Compton Crook şi Locus, pentru cel mai bun roman de debut. In 
acelaşi an, a fost nominalizată şi pentru Premiul Hugo. Cărţile 
sale au fost traduse în 23 de limbi şi vândute în milioane de 
exemplare. Incă din anul 2006, Peter Jackson, cunoscutul 
regizor al trilogiei Stăpânul inelelor, a achiziţionat drepturile de 
adaptare cinematografică pentru seria Temeraire. Naomi Novik 
locuieşte în Manhattan, împreună cu soţul ei, scriitorul şi 
editorul Charles Ardai, cu care deţine un număr impresionant 
de computere - opt până în prezent. 


NAOMI NOVIK 


TRONUL DE JAD 


Traducere din limba engleză 
LAURA BOCANCIOS 


În amintirea lui Chawa Nowik, cu speranţa că, 
într-o bună zi, voi fi pregătită 
să-i scriu cartea. 


CUPRINS 


Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
MULŢUMIRI 


Capitolul 1 


Era o zi neobişnuit de caldă pentru noiembrie, dar, printr-un 
gest de deferenţă prost gândită faţă de misiunea diplomatică 
chineză, focul în sala de consiliu a Amiralității fusese înălţat 
peste măsură, iar Laurence stătea chiar în faţa lui. Se îmbrăcase 
cu deosebită grijă, în cea mai bună uniformă a lui şi, pe tot 
parcursul nesfârşitei şi insuportabilei întrevederi, postavul 
tunicii sale verzi şi groase devenise din ce în ce mai îmbibat de 
sudoare. 

Deasupra uşii, în spatele Lordului Barham, ornicul oficial, cu 
busola sa, arăta direcţia vântului deasupra Canalului: astăzi era 
nord - nord-est, favorabilă Franţei. Foarte probabil, chiar în 
momentul acela, câteva corăbii ale Flotei Canalului acostau să 
arunce o privire înspre poziţiile portuare ale lui Napoleon. Stând 
drept, Laurence fixa cu privirea discul mare de metal, încercând 
să-şi abată atenţia cu asemenea speculaţii: nu era convins că 
putea înfrunta privirea rece, neprietenoasă aţintită asupra lui. 

Barham tăcu şi tuşi din nou în pumn. Expresiile elaborate pe 
care le pregătise nu se potriveau nicicum în gura lui de marinar 
şi, la sfârşitul fiecărei fraze citite stângaci, poticnit, se oprea şi 
arunca o privire înspre chinez, cu o agitaţie nervoasă care 
aducea a servilism. Nu era o reprezentaţie prea lăudabilă, dar în 
condiţii obişnuite Laurence ar fi simţit o oarecare compasiune 
faţă de situaţia lui Barham. Se aşteptaseră la un mesaj oficial, 
într-o formă sau alta, poate chiar la un sol, dar nimeni nu-şi 
imaginase că Împăratul Chinei îşi va trimite propriul frate până 
la capătul lumii. 

Cu un singur cuvânt, prinţul Yongxing putea să ducă cele 
două naţiuni în război şi, în plus, era ceva implicit înfiorător în 
prezenţa lui, în tăcerea impenetrabilă cu care întâmpina fiecare 
afirmaţie a lui Barham, în splendoarea copleşitoare a 
veşmintelor sale de un galben-închis, acoperite de broderii cu 
dragoni, în bătăile tacticoase şi neobosite ale unghiilor sale 
lungi, incrustate cu diamante, pe braţul scaunului. Nici măcar 
nu privea spre Barham: doar se uita ţintă la Laurence, direct 
peste masă, ursuz şi cu buzele strânse. 

Suita lui era atât de numeroasă, încât umplea sala de 
consiliu până la refuz, o duzină de străjeri, toţi năduşiţi şi 

6 


năuciţi în armurile lor vătuite şi tot pe-atâţia servitori, 
majoritatea fără nicio treabă, doar însoțitori, de-un fel sau altul, 
toţi înşiraţi de-a lungul peretelui din fund şi încercând să mişte 
aerul cu evantaie largi. Un singur om, evident tălmăcitorul, 
stătea lângă prinţ, murmurând când Yongxing ridica o mână, în 
general după una dintre frazele mai încâlcite ale lui Barham. 

Alţi doi trimişi oficiali stăteau de-o parte şi de alta a lui 
Yongxing. Aceştia îi fuseseră prezentaţi lui Laurence doar în 
treacăt şi niciunul nu scosese o vorbă, deşi cel mai tânăr dintre 
ei, Sun Kai, privise impasibil toate formalităţile şi urmărise 
vorbele tălmăcitorului cu tăcută atenţie. Cel mai în vârstă, un 
om voinic, pântecos, cu un barbişon sur, fusese treptat copleşit 
de căldură: îşi vârâse bărbia în piept, cu gura pe jumătate 
deschisă, căutând după aer şi mâna abia îi mişca evantaiul 
înspre faţă. Erau amândoi înveşmântaţi la fel de sofisticat ca 
prinţul însuşi, în mătase bleumarin, şi împreună formau o faţadă 
impunătoare: cu siguranţă, o asemenea delegaţie nu mai fusese 
văzută niciodată în occident. 

Un diplomat mult mai puţin experimentat decât Barham ar fi 
putut fi scuzat dacă ceda unui oarecare servilism, însă Laurence 
nu era într-o dispoziţie iertătoare; cu toate acestea, era parcă 
mai furios pe sine că sperase la ceva mai bun. Venise 
aşteptându-se să-şi pledeze cazul şi, în adâncul inimii, chiar îşi 
imaginase în taină o iertare. În schimb, fusese mustrat în 
termeni pe care el s-ar fi sfiit să-i folosească şi la adresa unui 
simplu locotenent şi totul în faţa unui prinţ străin şi a suitei sale, 
adunaţi, ca un tribunal, să-i afle fărădelegile. Totuşi, rămase 
tăcut atâta cât putu rezista, dar izbucni când, în cele din urmă, 
Barham ajunse să spună, cu un aer de mare condescendenţă: 

— Fireşte, căpitane, ne gândim că vei fi distribuit unui alt 
pui, după aceea. 

Lui Laurence i se umpluse paharul: 

— Nu, domnule, îl întrerupse el. Îmi pare foarte rău, dar nu: 
n-am s-o fac. Cât despre un alt post, trebuie să-l refuz politicos. 

Stând lângă Barham, Amiralul Powdys al Forţelor Aeriene 
rămăsese tăcut pe tot parcursul întâlnirii. Acum doar scutură 
din cap, fără să pară câtuşi de puţin surprins şi îşi împreună 
mâinile deasupra pântecelui bombat. Barham îi aruncă lui 
Laurence o privire furioasă şi spuse: 

— Poate că nu m-am exprimat eu limpede, căpitane: aceasta 


7 


nu este o rugăminte. Ţi-ai primit ordinele, le vei executa. 

— Prefer să fiu spânzurat, spuse Laurence hotărât, fără să-i 

mai pese că vorbea în asemenea termeni cu Întâiul Lord al 
Amiralității: însemna moartea carierei sale, dacă rămânea ofiţer 
de marină, şi nu-i putea aduce nimic bun nici ca aviator. Insă 
dacă aveau de gând să-l trimită pe Temeraire înapoi în China, 
cariera lui ca aviator lua sfârşit: n-ar accepta niciodată în post 
pe un alt dragon. Niciunul nu s-ar compara cu Temeraire în 
mintea lui Laurence şi nu avea de gând să pună un pui în 
postura de a fi pe locul doi, când existau oameni în Aviaţie care 
aşteptau deznădăjduiţi la rând să se ivească o şansă. 
__ Yongxing nu spuse nimic, însă buzele i se strânseră. 
Însoţitorii lui se foiră şi şuşotiră pe limba lor. Laurence nu 
credea că doar îşi imaginează nota de dispreţ din tonul lor, 
îndreptată mai puţin către el decât spre Barham. Iar Întâiul 
Lord îi împărtăşea, pesemne, această impresie, pentru că faţa îi 
devenise pătată şi încordată de efortul de a-şi păstra aparenţa 
de calm. 

— Pentru Dumnezeu, Laurence! Dacă-ţi imaginezi că poţi să 
stai aici, în mijlocul Londrei şi să te răzvrăteşti, află că te înşeli. 
Uiţi, probabil, că prima ta datorie este faţă de ţară şi faţă de 
rege, nu faţă de acest dragon al tău. 

— Nu, domnule, spuse Laurence, dumneavoastră sunteţi cel 
care uită. Datoria m-a îndemnat să-l pun pe Temeraire în ham, 
sacrificându-mi cariera navală, fără să ştiu pe atunci că 
aparţinea unei rase atât de excepţionale cum este Celestul. Şi 
tot din datorie l-am însoţit într-o instrucţie dificilă şi într-o 
misiune grea şi primejdioasă. L-am dus în luptă şi i-am cerut să- 
şi rişte viaţa şi fericirea. Nu voi răsplăti o asemenea loialitate cu 
minciuni şi înşelătorie. 

— Gata cu gălăgia, spuse Barham. S-ar putea crede că ţi se 
cere să renunţi la întâiul tău născut. Imi pare rău dacă ţi-ai făcut 
din el un animal de companie de care nu te poţi despărţi... 

— Temeraire nu e nici animalul meu de companie, nici 
proprietatea mea, domnule, izbucni Laurence. A slujit Anglia şi 
regele întocmai ca mine sau ca dumneavoastră, iar acum, 
fiindcă nu vrea să se întoarcă în China, staţi aici şi-mi cereţi să-l 
mint. Nu-mi pot imagina ce pretenţii de onoare aş mai putea 
avea dacă aş fi de acord cu asta, adăugă el, incapabil să se 
stăpânească. Mă şi mir că mi-aţi făcut o asemenea propunere. 


8 


Mă mir nespus de mult. 

— O, la naiba cu sentimentele tale, Laurence, zise Barham 
pierzându-şi ultima spoială de formalitate. Fusese ofiţer pe mare 
ani în şir, înainte să intre în Guvern şi era şi acum foarte puţin 
politician când îşi pierdea cumpătul. E un dragon chinez. E logic 
să-i placă mai mult în China. În orice caz, le aparţine lor şi cu 
asta, basta. Numele de tâlhar e foarte neplăcut, iar Guvernul 
Maiestăţii Sale n-are de gând să şi-l atragă. 

— Cred că ştiu cum trebuie să interpretez asta. Dacă n-ar fi 
fost deja aproape copt de căldură, Laurence ar fi roşit. Şi 
resping categoric acuzaţia, domnule. Aceşti domni nu neagă că 
ar fi dăruit Franţei oul, dar noi l-am capturat de pe o navă de 
război franceză. După cum ştiţi foarte bine, curtea Amiralității a 
declarat corabia şi oul trofee capturate legal. După nicio logică 
posibilă, Temeraire nu le aparţine lor. Dacă îi neliniştea atât de 
mult să lase un Celest din mână, n-ar fi trebuit să-l înstrăineze 
cât timp era încă în ou. 

Yongxing fornăi, întrerupându-le duelul verbal. 

— Asta este corect, spuse el. Engleza lui avea un accent 
pronunţat, rostită oficial şi rar, însă cadenţele măsurate nu 
făceau decât să-i accentueze efectul vorbelor. A fost de la bun 
început o nebunie să laşi cel de-al doilea ou al lui Lang Tien 
Qian să traverseze oceanul. Lucrul ăsta nu poate fi contrazis. 

Asta îi reduse pe amândoi la tăcere şi, preţ de o clipă, nimeni 
nu vorbi, în afară de tălmăcitorul care reproducea, cu glas 
scăzut, cuvintele lui Yongxing pentru ceilalţi chinezi. Pe 
neaşteptate, Sun Kai spuse în limba lor ceva care îl făcu pe 
Yongxing să se întoarcă, privindu-l cu asprime. Sun Kai îşi ţinu 
capul plecat, plin de respect şi nu ridică privirea, dar era primul 
semn pe care-l văzuse Laurence al posibilităţii ca delegaţia lor 
să nu fie de acord în toate privinţele. Insă Yongxing aruncă un 
răspuns, pe un ton care nu lăsa loc de alte comentarii, iar Sun 
Kai nu îndrăzni să-i întoarcă vorba. Satisfăcut că-şi potolise 
subalternul, Yongxing se întoarse din nou înspre ei şi adăugă: 

— Cu toate acestea, indiferent de ghinionul care l-a adus în 
mâinile voastre, Lung Tien Xiang era destinat Împăratului 
Francez, nu să fie făcut animal de povară pentru un soldat de 
rând. 

Laurence se îmbăţoşă când se auzi numit soldat de rând şi, 
pentru prima oară, îndrăzni să se uite direct la prinţ, înfruntând 


9 


acea privire rece, dispreţuitoare cu una la fel de neînduplecată. 

— Suntem în război cu Franţa, domnule. Dacă alegeţi să vă 
aliaţi cu duşmanii noştri şi le trimiteţi sprijin material, n-aveţi de 
ce să vă plângeţi când noi îl capturăm în luptă dreaptă. 

— Aiureli, interveni Barham, sonor şi pe neaşteptate. China 
nu e nicidecum aliata Franţei, nicidecum. Cu siguranţă, noi nu 
privim China ca pe un aliat al Franţei. Nu eşti aici să vorbeşti în 
numele Maiestăţii Sale Imperiale, Laurence. Controlează-te, 
adăugă el, cu glasul gâtuit de furie. 

Dar Yongxing nu se lăsă întrerupt. 

— lar acum faceţi din piraterie arma voastră de apărare? 
făcu el dispreţuitor. Nu ne preocupă obiceiurile popoarelor 
barbare. Cum se învoiesc negustorii şi hoţii să se jefuiască unul 
pe altul nu e treaba Tronului Celest, în afară de cazul când 
aceştia hotărăsc să-l insulte pe Împărat, aşa cum aţi făcut voi. 

— Nu, Alteță, nici pomeneală, în niciun caz, se repezi 
Barham, aruncându-i în acelaşi timp lui Laurence o privire 
otrăvită. Maiestatea Sa şi Guvernul nu au decât cea mai 
profundă afecţiune faţă de împărat. Nu i-ar aduce niciodată în 
mod voit vreo insultă, vă asigur. Dacă am fi avut cunoştinţă 
despre natura extraordinară a oului, despre obiecțiile Domniilor 
Voastre, situaţia n-ar fi ajuns niciodată... 

— Dar acum sunteţi pe deplin conştienţi, punctă Yongxing, 
iar insulta rămâne: Lung Tien Xiang este tot în ham, tratat puţin 
mai bine decât un cal, pus să care poveri şi expus tuturor 
violenţelor războiului, şi toate astea cu un simplu căpitan drept 
însoțitor. Mai bine s-ar fi scufundat pe fundul oceanului, încă în 
ou! 

Şocat, Laurence se bucura să vadă că această asprime îi lăsa 
pe Barham şi pe Powys la fel de uluiţi şi fără grai. Deşi aflat în 
suita lui Yongxing, tălmăcitorul tresări şi el, foindu-se stânjenit 
şi, de data aceasta, nu traduse cuvintele prinţului în chineză. 

— Domnule, vă asigur, de când am aflat despre obiecțiile 
Domniilor Voastre, n-a mai fost deloc în ham, niciun pic, preciză 
Barham, revenindu-şi. Am trecut prin cele mai mari cazne ca să- 
i oferim lui Temeraire - lui Lung Tien Xiang, adică - tot 
confortul şi ca să remediem orice aspect neadecvat din felul în 
care a fost tratat. Nu se mai află în grija căpitanului Laurence, 
de asta pot să vă asigur. N-au vorbit deloc în aceste două 
săptămâni. 

10 


Era dureros să i se reamintească de asta, şi Laurence simţi 
bruma de calm care-i mai rămăsese risipindu-se. 

— Dacă oricare dintre voi ar fi cu adevărat preocupat de 
binele dragonului, aţi ţine seama de sentimentele lui, nu de 
propriile voastre dorinţe, spuse el, ridicând treptat glasul, un 
glas care fusese antrenat să răcnească ordine peste furtună. Vă 
plângeţi de ham şi, cu aceeaşi suflare, îmi cereţi să-l ademenesc 
în lanţuri, ca să-l puteţi târî departe, împotriva voinţei lui. N-am 
s-o fac. N-am s-o fac niciodată, să fiu al naibii. 

Judecând după expresia lui, Barham s-ar fi bucurat să-l vadă 
şi pe Laurence târât departe, în lanţuri. Ochii îi ieşiseră din 
orbite şi ţinea palmele pe masă, pe punctul de a se ridica. 
Pentru prima oară, Amiralul Powys interveni, luându-i-o înainte. 

— Ajunge, Laurence! Taci din gură, Barham. Nu ne mai 
poate folosi la nimic să-l ţinem aici. leşi, Laurence, ieşi 
numaidecât. Eşti liber. 

Îndelunga obişnuinţă a obedienţei îşi spuse cuvântul: 
Laurence se repezi afară din încăpere. Intervenţia îl salva, 
probabil, de la arestarea pentru insubordonare, însă ieşi fără 
urmă de gratitudine. O mie de lucruri îi erau înţepenite în gâtlej 
şi, chiar în timp ce uşa se trântea în urma lui, se întoarse, însă 
ofiţerii de marină staţionaţi de-o parte şi de alta îl priveau cu un 
interes grosolan, de parcă el ar fi fost vreo ciudăţenie expusă 
pentru distracţia lor. Sub privirile lor directe, întrebătoare, îşi 
mai stăpâni furia şi le întoarse spatele înainte să apuce să se 
trădeze şi mai mult. 

Cuvintele lui Barham fură înghiţite de lemnul greu, însă 
huruitul nearticulat al glasului său încă ridicat îl urmări pe 
Laurence de-a lungul coridorului. Se simţea ca beat de mânie, 
cu răsuflarea întretăiată şi privirea împăienjenită, nu de lacrimi, 
nicidecum de lacrimi, doar de furie. Anticamera Amiralității era 
plină de ofiţeri de marină, funcţionari, oficiali politici, chiar şi un 
aviator în verde, trecând iute printre ei cu corespondenţa. 
Laurence îşi croi drum, împingându-se către uşi, cu mâinile 
tremurătoare în buzunare, ca să nu i se vadă. 

Năvăli afară în hărmălaia după-amiezii târzii londoneze, cu 
strada Whitehall plină de muncitori care se îndreptau spre casă, 
la cină şi de strigătele birjarilor şi ale purtătorilor de litiere, 
răcnind prin mulţime: 

— Faceţi loc! 


11 


Sentimentele sale erau la fel de învălmăşite ca tot ceea ce-l 
înconjura, şi Laurence plutea pe străzi din instinct. Fu strigat de 
trei ori până să-şi recunoască propriul nume. 

Se întoarse fără tragere de inimă: n-avea niciun chef să 
trebuiască să întoarcă o vorbă sau un gest politicos din partea 
vreunui fost coleg. Însă, cu o oarecare uşurare, văzu că era 
căpitanul Roland, nu o cunoştinţă neştiutoare. Era surprins s-o 
vadă, foarte surprins, căci dragonul ei, Excidium, era cap de 
formaţie la adăpostul de la Dover. Cu greu ar fi putut Roland să 
fie scutită de treburile ei şi, în orice caz, nu putea veni la 
Amiralitate în mod deschis, căci era o femeie ofiţer, una dintre 
cele a căror prezenţă era necesară din cauza insistenţei 
Longwingilor de a avea femei drept căpitani. Secretul era foarte 
puţin cunoscut în afara Aviației şi era ferit cu străşnicie de 
oprobriul public. Lui Laurence însuşi i se păruse dificil la 
început să accepte ideea, însă se obişnuise, astfel că acum 
Roland i se părea foarte ciudată fără uniformă: se îmbrăcase 
într-o rochie largă şi o mantie grea, ca să se ascundă, şi niciuna 
dintre acestea nu-i venea bine. 

— Alerg după tine de cinci minute, zise ea, luându-l de braţ, 
când ajunse lângă el. M-am învârtit pe lângă clădirea aia uriaşă 
ca o peşteră, aşteptând să ieşi, şi apoi tu ai trecut direct pe 
lângă mine, cu o grabă atât de sălbatică, încât abia am reuşit să 
te ajung din urmă. Hainele astea sunt o pacoste. Sper că 
apreciezi efortul pe care-l fac pentru tine, Laurence. Dar nu 
contează, adăugă ea, înmuindu-şi glasul. Văd pe chipul tău că n- 
a mers bine. Haide să mâncăm ceva şi să-mi povesteşti totul. 

— Mulţumesc, Jane. Mă bucur să te văd, spuse el şi se lăsă 
condus în direcţia hanului ei, deşi nu credea că poate înghiţi. 
Totuşi, cum ai ajuns aici? Sigur nu e nimic cu Excidium? 

— Absolut nimic, dacă nu cumva s-a ales cu o indigestie, 
spuse ea. Nu, dar Lily şi căpitanul Harcourt se descurcă de 
minune, aşa că Lenton a putut să le dea patrulă dublă şi să-mi 
acorde mie câteva zile de permisie. Excidium a folosit asta ca 
pretext să mănânce trei vaci grase deodată, lacomul afurisit. 
Abia şi-a deschis o pleoapă când i-am propus să-l las cu Sanders 
- noul meu secund - şi să vin să-ţi ţin companie. Aşadar, m-am 
echipat pentru stradă şi am venit însoţită de curier. O, drace, 
stai puţin, te rog. Se opri şi scutură tare din picior, eliberându-şi 
fustele: erau prea lungi şi i se agăţaseră de călcâi. 


12 


Laurence o ţinu de umăr, aşa că nu se răsturnă, şi după 
aceea continuară să străbată străzile Londrei, cu pas mai domol. 
Mersul bărbătos al lui Roland şi faţa ei acoperită de cicatrici 
atrăgeau destule priviri insolente ca Laurence să înceapă să se 
uite fioros la trecătorii care o priveau prea lung, deşi ea nu se 
sinchisea. Totuşi, îi observă comportamentul şi spuse: 

— Eşti feroce când eşti cu capsa pusă, nu le speria pe bietele 
fete de colo. Ce ţi-au spus indivizii ăia, la Amiralitate? 

— Ai auzit, presupun, că a venit o misiune diplomatică din 
China, spuse Laurence. Vor să-l ia pe Temeraire cu ei, iar 
Guvernul nu se osteneşte să obiecteze. Dar, evident, el nici nu 
vrea să audă, le spune tuturor să se ducă să se spânzure, deşi îl 
bat la cap de mai multe săptămâni. 

În timp ce vorbea, simţea o senzaţie acută de durere, de 
parcă îl strângea chiar sub osul pieptului. Şi-l putea imagina 
destul de limpede pe Temeraire ţinut aproape singur, în vechiul 
şi părăginitul adăpost de la Londra, cel aproape nefolosit în 
ultima sută de ani, fără Laurence şi fără echipajul său, ca să-i 
ţină de urât, fără ca nimeni să-i citească şi, din neamul lui, doar 
cu câţiva mici dragoni-curieri zburând în trecere, în misiune. 

— Fireşte că nu vrea să meargă, zise Roland. Nu pot să cred 
că şi-au închipuit că-l pot convinge să te părăsească. N-aveau 
cum să fie atât de neştiutori: am auzit mereu despre chinezi că 
sunt proclamaţi elita îngrijitorilor de dragoni. 

— Prinţul lor n-a făcut niciun secret din faptul că are despre 
mine o părere cât se poate de proastă. Probabil s-au aşteptat ca 
Temeraire să împărtăşească o opinie asemănătoare şi să se 
bucure să se întoarcă de unde a venit, îi explică Laurence. În 
orice caz, au început să obosească să încerce să-l lămurească, 
astfel că nemernicul de Barham mi-a ordonat să-l mint, 
spunându-i că suntem trimişi în Gibraltar, numai ca să-l aduc pe 
vasul de transport şi în largul mării, prea departe să mai poată 
zbura înapoi pe uscat, când află ce se pune la cale. 

— O, ce infamie! Mâna ei se strânse aproape dureros pe 
braţul lui Laurence. lar Powys n-a avut nimic de spus la asta? 
Nu-mi vine să cred că i-a lăsat să-ţi propună una ca asta. Nu 
este de aşteptat ca un ofiţer de marină să priceapă lucrurile 
astea, dar Powys ar fi trebuit să-i explice situaţia. 

— Îndrăznesc să spun că nu poate face nimic: e doar un 
ofiţer în funcţie, iar Barham este numit de Minister, zise 


13 


Laurence. Powys, cel puţin, m-a salvat de ştreang: eram prea 
furios ca să mă controlez şi el m-a trimis afară. 

Ajunseseră pe Strand Street; aglomeraţia făcea conversaţia 
dificilă şi trebuiau să fie atenţi să nu fie stropiţi de mocirla 
dubioasă adunată în şanţuri şi azvârlită pe caldarâm de birje şi 
căruţe hodorogite. Cu furia în declin, Laurence era din ce în ce 
mai deprimat. 

Din clipa despărțirii, se consolase sperând zi de zi că totul se 
va sfârşi curând şi chinezii îşi vor da seama că Temeraire nu 
vrea să plece sau că Amiralitatea va renunţa la încercarea de a 
le face pe plac. I se păruse şi aşa o sentinţă crudă: nu fuseseră 
despărțiți o zi întreagă de la ieşirea lui Temeraire din ou, iar 
Laurence nu ştiuse ce să facă ori cum să-şi umple orele. Dar 
chiar şi cele două lungi săptămâni erau nimic pe lângă această 
îngrozitoare certitudine că nimicise toate şansele. Chinezii n- 
aveau să cedeze, iar Ministerul avea să găsească, în cele din 
urmă, o cale să-l trimită pe Temeraire în China: era limpede că 
nu aveau nimic împotrivă să i se spună o serie de minciuni în 
acest scop. Şi, foarte probabil, acum Barham n-avea să-i mai 
îngăduie să-l vadă pe Temeraire, nici măcar ca să-şi ia rămas- 
bun. 

Laurence nici nu îndrăznea să-şi închipuie cum ar putea fi 
viaţa lui fără Temeraire. Un alt dragon era, desigur, o 
imposibilitate, iar Marina n-avea să-l primească înapoi. 
Presupunea că ar putea să se îmbarce pe o corabie de negoţ sau 
pe un vas de corsari, dar nu credea că avea curajul s-o facă şi 
câştigase destui bani din recompense ca să poată trăi din ei. 
Putea chiar să se însoare, aşezându-se la casa lui, ca moşier, dar 
acea perspectivă, cândva atât de idilică în imaginaţia lui, i se 
părea acum searbădă şi monotonă. 

Încă şi mai grav, nu putea să caute nicăieri înţelegere: toţi 
foştii săi cunoscuţi l-ar socoti norocos că a scăpat, familia s-ar 
bucura şi lumea nu ar acorda nicio importanţă pierderii sale. 
După orice criteriu, era ridicol să se piardă aşa cu firea: 
devenise aviator fără voia lui, doar dintr-un nemăsurat simţ al 
datoriei, şi trecuse mai puţin de un an de când îşi schimbase 
statutul. Cu toate acestea, deja nu mai putea să vadă lucrurile 
altfel. Poate doar alt aviator, de fapt, doar alt căpitan, ar fi cu 
adevărat capabil să-i înţeleagă sentimentele, însă, în absenţa lui 
Temeraire, Laurence ar fi la fel de înstrăinat de societatea lor 


14 


precum erau aviatorii înşişi de restul lumii. 

Sala principală de la Coroana şi Ancora nu era liniştită, deşi 
era încă devreme pentru cină, după regulile oraşului. Nu era un 
local elegant, nici măcar cu pretenţii, clientela lui fiind formată 
în principal din oameni de la ţară, obişnuiţi cu o oră mai 
rezonabilă pentru mâncare şi băutură. Nu era locul în care ar fi 
venit o femeie respectabilă, nici pe care Laurence însuşi l-ar fi 
frecventat de bunăvoie, în alte vremuri. Roland atrase câteva 
priviri obraznice, altele doar curioase, dar nimeni nu-şi îngădui 
mai mult. Laurence era o prezenţă impunătoare lângă ea, cu 
umerii lui largi şi spada atârnată la şold. 

Roland îl conduse pe Laurence în apartamentul ei, îl aşeză 
într-un fotoliu urât şi îi dădu un pahar de vin. El bău cu nesat, 
ascunzându-se în spatele paharului de privirea «i 
compătimitoare: se temea că ar putea fi uşor dezarmat. 

— Trebuie să fii leşinat de foame, Laurence, spuse ea. Dar 
ăsta să fie tot necazul. 

Sună după cameristă şi, în curând, doi servitori urcară cu un 
delicios meniu combinat: pui fript cu legume şi carne de vită, 
sos de friptură, nişte tarte cu brânză unse cu gem, plăcintă din 
pulpă de vițel, mâncare de varză roşie înăbuşită şi o mică 
budincă de biscuiţi, ca delicatese. Roland le ceruse să aşeze 
toată mâncarea pe masă deodată, ca să evite un du-te-vino, şi îi 
trimise afară. 

Laurence nu crezuse că avea să mănânce, dar, cu bucatele 
aşezate în faţa lui, descoperi că, până la urmă, îi este foame. În 
ultimul timp, mâncase fără poftă, din pricina programului 
neregulat şi a mâncării proaste din pensiunea lui ieftină, aleasă 
pentru învecinarea cu adăpostul unde era ţinut Temeraire. 
Acum mânca neîntrerupt, în timp ce Roland susţinea 
conversaţia aproape singură, întreţinându-l cu bârfe şi banalităţi 
din Aviaţie. 

— Mi-a părut rău să-l pierd pe Lloyd, desigur - au de gând 
să-i atribuie oul Anglewing care se întăreşte la Kinloch Laggan, 
spuse ea, vorbind despre fostul ei secund. 

— Cred că l-am văzut acolo, spuse Laurence, dezmeticindu- 
se puţin şi ridicând capul din farfurie. Oul Obversariei? 

— Da, şi ne punem mari speranţe în el, răspunse ea. Lloyd a 
fost în al nouălea cer, fireşte, iar eu mă bucur mult pentru el. Cu 
toate astea, nu este lucru uşor să mă trezesc dintr-odată, după 


15 


cinci ani, cu un nou secund, cu tot echipajul şi cu Excidium 
însuşi bombănind despre cum obişnuia Lloyd să facă una şi alta. 
Dar Sanders e un tip inimos, de încredere. L-au trimis din 
Gibraltar, după ce Granby a refuzat numirea. 

— Ce? A refuzat-o? ţipă Laurence, profund consternat şi 
furios. Granby era propriul lui secund. Nu de dragul meu, 
nădăjduiesc. 

— O, Dumnezeule, n-ai ştiut? se miră Roland, la fel de 
consternată. Granby mi-a vorbit foarte frumos, a spus că îmi 
mulţumeşte, dar nu vrea să-şi schimbe postul. Eram sigură că 
te-a consultat în privinţa asta. Credeam că poate i-ai dat vreun 
motiv să spere. 

— Nu, spuse Laurence, abia şoptit. Se prea poate să 
sfârşească fără niciun post. Imi pare foarte rău să aud că a ratat 
unul atât de bun. 

Refuzul nu putea să-i fi făcut bine lui Granby în relaţia cu 
Forţele Aeriene: un om care respingea o ofertă nu se putea 
aştepta prea devreme la o alta, iar în curând Laurence nu va 
mai avea nicio putere să-l ajute. 

— Ei, bine, îmi pare al naibii de rău că ţi-am dat un motiv de 
îngrijorare în plus, zise Roland, după o clipă. Amiralul Lenton ți- 
a lăsat echipajul intact, ştii, în cea mai mare parte: doar i-a dat 
lui Berkley câţiva oameni, din disperare, fiind atât de strâmtorat 
în clipa de faţă. Eram cu toţii foarte siguri că Maximus ajunsese 
la deplină maturitate. La scurt timp după venirea ta aici, a 
început să ne dovedească contrariul şi, până în prezent, a 
crescut vreo cincisprezece picioare în lungime. 

Roland adăugă aceste ultime cuvinte într-o încercare de a 
recupera tonul mai lejer al conversaţiei, dar era imposibil: 
Laurence simţea că i se strânsese stomacul şi lăsă jos cuțitul şi 
furculiţa, cu farfuria încă pe jumătate plină. 

Roland trase draperiile. Afară se întuneca deja. 

— Ai chef de un concert? 

— Mi-ar plăcea să te însoțesc, răspunse el mecanic, iar ea îşi 
scutură capul. 

— Nu, las-o baltă. Văd că n-are sens. Hai în pat, atunci, 
dragul meu coleg, n-are niciun rost să stai bosumflat. 

Stinseră lumânările şi se întinseră pe pat, unul lângă altul. 

— N-am nici cea mai vagă idee ce să fac, spuse el încet: la 
adăpostul întunericului, mărturisirea era puţin mai uşoară. L-am 


16 


făcut pe Barham nemernic şi nu-l pot ierta că mi-a cerut să mint. 
Foarte nedemn de un gentilom. Dar Barham nu e un ticălos: n-ar 
ceda aşa de uşor, dacă ar avea orice altă opţiune. 

— Mi se face rău când aud că îi face temenele acestui prinţ 
străin. Roland se sprijini într-un cot, pe perne: Am fost cândva în 
portul Canton, ca aviaspirant pe un vas de transport care se 
întorcea din lungul drum în India. Joncile alea ale lor arată de 
parcă n-ar putea să reziste la o ploicică, darămite la o furtună. 
Nu pot să-şi treacă dragonii peste ocean fără un popas, chiar 
dacă ar vrea să intre în război cu noi. 

— M-am gândit şi eu la asta, când am auzit prima oară, 
spuse Laurence. Dar nu trebuie să zboare peste ocean ca să 
pună capăt comerţului chinez şi să ne compromită şi exportul 
către India, dacă vor. În plus, au o graniţă comună cu Rusia. 
Dacă Ţarul s-ar pomeni atacat la frontierele de est, asta ar 
însemna sfârşitul coaliţiei împotriva lui Bonaparte. 

— Nu mi se pare că ruşii ne-au făcut prea mult bine până 
acum, în război, iar banii sunt o scuză meschină ca să te 
comporţi mitocăneşte, atât pentru un om, cât şi pentru o 
naţiune, spuse Roland. Statul a mai dus lipsă de fonduri şi, de 
bine, de rău, ne-am descurcat şi tot i-am învineţit lui Bonaparte 
ochiul în numele lui. În orice caz, nu pot să-i iert că te-au ţinut 
departe de Temeraire. Barham tot nu te-a lăsat să-l vezi deloc? 

— Nu, de două săptămâni deja. Există un băiat cumsecade la 
adăpost care îi duce mesaje din partea mea şi mă informează că 
mănâncă, dar nu pot să-i cer să mă lase să intru: ar însemna 
curtea marţială pentru amândoi. Deşi, în ceea ce mă priveşte, 
nu ştiu dacă asta m-ar putea împiedica acum. 

Cu un an în urmă, nici nu i-ar fi trecut prin minte să spună 
un asemenea lucru. Nu-i plăcea să-l gândească nici acum, dar 
sinceritatea vorbea în numele lui. Roland nu protestă. În 
definitiv, era şi ea aviator. Intinse mâna să-i mângâie obrazul şi 
îi aduse toată alinarea pe care o puteau oferi braţele ei. 


Laurence se trezi brusc din somn, în odaia întunecoasă. 
Roland era deja sculată din pat. O slujnică stătea, căscând, în 
pragul uşii, ţinând ridicată o lumânare ce răspândea în încăpere 
o lumină gălbuie. li înmână lui Roland o scrisoare pecetluită şi 
rămase neclintită, fixându-l pe Laurence cu un vădit interes 
deşănţat. Acesta simţi un val de roşeaţă vinovată năvălindu-i în 


17 


obraji şi aruncă o privire în jos, să se asigure că era bine 
acoperit, sub aşternuturi. 

Roland desfăcuse deja sigiliul; în clipa următoare, întinse 
braţul şi luă lumânarea din mâna fetei. 

— Asta e pentru tine, spuse ea, dându-i slujnicei un şiling şi 
închizându-i uşa în nas, fără să mai lungească vorba. Laurence, 
trebuie să plec numaidecât, spuse ea cu glas foarte scăzut, 
venind lângă pat ca să aprindă celelalte lumânări. Am primit 
veşti din Dover: un convoi francez se îndreaptă spre Le Havre, 
sub escorta unor dragoni. Flota Canalului îi vânează, dar 
francezii au un Flamme-de-Gloire şi corăbiile nu pot să atace 
fără sprijin aerian. 

— Câte nave sunt în convoiul francez, scrie ceva? 

Laurence era afară din pat, trăgându-şi pantalonii: un 
dragon care scuipă foc era aproape cel mai mare pericol pe 
care-l putea înfrunta o corabie, un risc enorm, chiar şi cu sprijin 
aerian consistent. i 

— Treizeci şi ceva. Încărcate, pesemne, până la refuz cu 
materiale de război, răspunse Roland, adunându-şi părul într-o 
împletitură strânsă. Imi vezi haina pe undeva? 

Dincolo de fereastră, albastrul cerului se dilua, căpătând o 
nuanță azurie; în curând, lumânările aveau să devină inutile. 
Laurence găsi haina şi o ajută pe Roland să se îmbrace, 
calculând deja, într-un colţ al minţii, posibilele efective ale 
corăbiilor de negoţ, câte nave puteau fi detaşate să pornească 
pe urmele lor, câte ar avea şanse să se strecoare şi să acosteze 
în siguranţă în port: tunurile din Le Havre erau teribile. Dacă 
vântul nu-şi schimbase direcţia faţă de ziua precedentă, 
francezii aveau parte de condiţii prielnice de drum. Treizeci de 
nave încărcate cu fier, cupru, mercur şi praf de puşcă. Poate că, 
după Trafalgar, Bonaparte nu mai reprezenta un pericol pe 
mare, dar pe uscat continua să fie stăpânul Europei şi un 
asemenea transport putea să-i asigure necesarul de rezerve 
timp de luni bune. 

— Vrei să-mi dai odată pelerina aia? întrebă Roland, 
întrerupându-i şirul gândurilor.  Faldurile voluminoase îi 
ascunseră veşmintele bărbăteşti şi Roland îşi trase gluga pe cap. 
Da, aşa este bine. 

— Stai o clipă, vin cu tine! spuse Laurence, luptându-se cu 
propria-i tunică. Sper că pot să fiu de vreun folos. Dacă Berkley 


18 


n-are destui oameni pe Maximus, pot să dau o mână de ajutor 
trăgând de-o chingă sau respingând atacatorii. Lasă aici 
bagajele şi sună după slujnică: o să le trimită, împreună cu 
celelalte lucruri ale tale, la pensiunea mea. 

Străbătură în goană străzile, încă aproape pustii: doar 
vidanjori,  huruindu-şi pe lângă ei roabele fetide, zilieri 
căutându-şi de lucru, fete în saboti mergând la piaţă şi turme de 
animale, cu răsuflarea aburind în aerul dimineţii. O ceaţă umedă 
şi rece se lăsase peste noapte, usturătoare ca gheaţa pe piele. 
Absența aglomerației însemna, cel puţin, că Roland nu era 
nevoită să se preocupe prea mult de pelerina ei şi puteau să 
înainteze într-un ritm alert. 

Adăpostul de la Londra era situat nu departe de birourile 
Amiralității, pe malul vestic al Tamisei. În ciuda poziţiei sale atât 
de importante, clădirile din imediata apropiere erau lăsate în 
paragină: aici locuiau doar cei care nu-şi puteau permite mai 
mult decât să întreţină dragoni. Unele dintre case erau chiar 
părăsite; prin preajmă nu se zăreau decât câţiva copii, numai 
piele şi os, iţindu-şi capetele cu suspiciune la auzul vreunui 
trecător străin. De-a lungul canalelor de pe străzi se scurgea un 
lichid mocirlos şi fetid. În goană, cizmele celor doi crăpau 
stratul subţire de deasupra şi duhoarea se ridica în urma lor. 

Aici străzile erau cu adevărat pustii, însă, cu toate acestea, 
în timp ce alergau, o căruţă mare năvăli pe neaşteptate din 
ceaţă, mânată parcă de-o intenţie ostilă: Roland îl trase pe 
Laurence la o parte, pe trotuar, tocmai la timp ca să nu fie 
agăţat şi târât sub roţi. Vizitiul nici măcar nu încetini, în goana 
lui canarisită, ci dispăru după primul colţ, fără să se 
sinchisească. 

Laurence îşi cobori privirea, îngrozit, la cei mai buni 
pantaloni ai săi, împroşcaţi acum cu pete negre de noroi. 

— Nu-ţi fă griji, îl consolă Roland. În aer, n-o să deranjeze pe 
nimeni şi poate o să cadă. 

Era prea mult optimism pentru el, dar n-avea timp să rezolve 
problema acum, şi astfel cei doi îşi reluară mersul grăbit. 

Porţile strălucitoare ale adăpostului contrastau cu străzile 
mohorâte şi dimineaţa la fel de mohorâtă: o lucrătură metalică 
proaspăt vopsită în negru, cu încuietori din bronz şlefuit. Zăriră, 
cu surprindere, doi tineri soldaţi de marină, în uniforme roşii, 
trândăvind în apropiere, cu muschetele sprijinite de zid. Când 


19 


veni să le deschidă, portarul îşi duse mâna la pălărie, salutând-o 
pe Roland, căreia soldaţii îi aruncară o privire oarecum 
nedumerită: pelerina îi căzuse de pe umeri, dezvăluind cele trei 
trese aurii şi, în acelaşi timp, zestrea ei naturală deloc 
neglijabilă. 

Cu o privire mânioasă, Laurence păşi în faţa ei, ferind-o de 
privirile lor. 

— Mulţumesc, Patson. Unde e curierul din Dover? îl întrebă 
el pe portar, de îndată ce intrară. 

— Cred că vă aşteaptă, domnule, răspunse acesta, 
împingând poarta cu degetul mare, peste umărul lui Laurence. 
Mergem doar până la primul luminiş, dacă nu vă supăraţi. Şi nu 
vă faceţi griji în privinţa lor, adăugă el, făcându-i pe soldaţi să 
se ruşineze sub privirea lui aspră: erau doar nişte copii şi Patson 
era un om voinic, fost armurier. Peticul ce-i acoperea un ochi, 
înconjurat de piele zbârcită şi roşie, sporea aerul înfricoşător al 
înfăţişării sale. Mă ocup eu de ei, n-aveţi teamă. 

— Mulţumesc, Patson. Să mergem, spuse Roland. Şi porniră. 
Ce fac soldaţii ăştia roşii aici? Bine măcar că nu sunt ofiţeri. Imi 
amintesc cum un ofiţer de armată a descoperit că St Germain e 
femeie, acum doisprezece ani, când a fost rănită la Toulon. A 
făcut mare tărăboi şi totul era cât pe ce să ajungă în ziare; o 
întâmplare de-a dreptul stupidă. 

Perimetrul adăpostului era înconjurat doar de un şir îngust 
de copaci şi clădiri ce-l fereau de aerul şi zgomotele oraşului. 
Ajunseră aproape imediat la primul luminiş, un spaţiu mic, abia 
suficient pentru un dragon de talie medie cu aripile deschise. 
Curierul îi aştepta, într-adevăr: o tânără Winchester ale cărei 
aripi violet nu căpătaseră încă nuanţa închisă a maturității, dar 
complet echipată şi vânzolindu-se nerăbdătoare să-şi ia zborul. 

— Ei, Hollin, zise Laurence, strângând bucuros mâna 
căpitanului. Era o mare plăcere să-l revadă, acum în uniformă 
de ofiţer, pe fostul comandant al echipajului său de sol. E 
dragonul tău? 

— Da, domnule, întocmai. Aceasta este Elsie, răspunse 
Hollin, radiind. Elsie, el este căpitanul Laurence, despre care ti- 
am spus că m-a ajutat să te dobândesc. 

Elsie întoarse capul şi se uită la Laurence cu ochii strălucind 
de interes. Nu trecuseră nici trei luni de când ieşise din găoace 
şi tânăra Winchester era mică, fie şi pentru rasa ei, dar pielea îi 


20 


lucea de curăţenie şi părea foarte bine îngrijită. j 

— Aşadar, eşti căpitanul lui Temeraire? Mulţumesc. Imi 
place foarte mult Hollin al meu, spuse ea, cu un glas ciripitor, 
atingându-l pe Hollin cu botul atât de afectuos, încât fu cât pe 
ce să-l doboare. 

— Mă bucur că am fost de folos şi îmi pare bine să te cunosc, 
spuse Laurence, încercând să pară entuziasmat, în ciuda fiorului 
de tristeţe care îl străbătea, amintindu-şi de propriul dragon. 

Temeraire era aici, la mai puţin de cinci sute de yarzi 
depărtare, dar nu putea nici măcar să-l salute. Laurence îl căută 
cu privirea, dar clădirile îl împiedicau să-l vadă: nici urmă de 
trupul său negru. 

— E totul pregătit? îl întrebă Roland pe Hollin. Trebuie să 
plecăm imediat. 

— Da, căpitane, desigur. Aşteptăm doar corespondenţa, 
răspunse Hollin. Avem cinci minute, dacă doriţi să vă întindeţi 
picioarele înainte de zbor. 

Tentaţia era foarte puternică şi Laurence înghiţi în sec. Dar 
disciplina trebuia respectată: una era să refuzi deschis un ordin 
dezonorant, şi alta să nesocoteşti pe furiş unul doar neplăcut, şi 
un astfel de comportament putea să se reflecte negativ asupra 
lui Hollin şi chiar a lui Roland. 

— Am să intru doar puţin în cazarma de aici, să vorbesc cu 
Jervis, spuse el şi se duse să-l vadă pe omul care supraveghea 
îngrijirile lui Temeraire. 

Jervis era un bărbat mai în vârstă, care îşi pierduse o bună 
parte din ambele membre stângi, din cauza unei nefericite 
lovituri asupra flancului dragonului pe care se afla ca maestru 
harnaşier. Când, împotriva oricăror aşteptări, Jervis şi-a revenit, 
i se încredinţase o misiune mai puţin solicitantă, la adăpostul 
din Londra, care era foarte rar folosit. Avea o înfăţişare ciudată, 
strâmbă, cu picioru-i de lemn şi cu cârligul de metal al mâinii în 
aceeaşi parte şi, din pricina infirmităţii, devenise cam leneş şi 
cam dificil, dar Laurence îl ascultase cu înţelegere de destule 
ori ca să beneficieze acum de o primire călduroasă. 

— Vrei să fii atât de bun să-i duci lui Temeraire un mesaj din 
partea mea? îl întrebă Laurence, după ce refuză o ceaşcă de 
ceai. Eu merg la Dover, să văd dacă pot fi de ajutor, şi n-aş vrea 
să se neliniştească din cauza tăcerii mele. 

— Desigur, am să i-l şi citesc. Va avea nevoie, bietul de el, 


21 


spuse Jervis, chinuindu-se să apuce călimara şi condeiul cu o 
singură mână. Laurence primi o bucată de hârtie pe care să 
scrie mesajul. Grăsanul ăla de la Amiralitate a venit iarăşi, acum 
o jumătate de oră, cu o grămadă de soldaţi de marină şi cu 
chinezii ăia ciudaţi. Sunt tot acolo, îndrugându-i verzi şi uscate 
dragului Temeraire. Dacă nu pleacă repede, nu pot face nimic în 
cazul în care dragonul refuză astăzi să mănânce. Marinar 
nemernic, nu ştiu ce pune la cale! Are impresia că ştie totul 
despre dragoni. Să-mi fie cu iertare, domnule, adăugă repede 
Jervis. 

Laurence descoperi că mâna îi tremură pe hârtie, pătând 
primele câteva rânduri şi masa. Bălmăji ceva şi se sforţă să-şi 
continue mesajul, dar nu-şi găsea cuvintele. Rămase blocat în 
mijlocul unei fraze, până când, pe neaşteptate, fu cât pe ce să se 
prăbuşească şi masa căzu, împrăştiind cerneala pe podea. De 
afară venea un zgomot teribil, zguduitor, ca o furtună violentă, 
ca o vijelie hibernală dezlănţuită î în Marea Nordului. 

Încă ţinea, ridicol, condeiul în mână. Îl lăsă să cadă şi dădu 
uşa în lături, urmat îndeaproape de Jervis, cu pas împleticit. 
Ecourile răsunau încă în aer şi Elsie era ridicată pe picioarele 
din spate, desfăcându-şi şi strângându-şi aripile, agitată, în timp 
ce Hollin şi Roland încercau s-o liniştească. Până şi ceilalţi 
câţiva dragoni ai adăpostului stăteau cu capetele înălțate, 
privind peste copaci şi şuierând alarmaţi. 

— Laurence! îl strigă Roland, dar el o ignoră. 

Alerga deja de-a lungul cărării, cu mâna dusă inconştient la 
mânerul sabiei. Ajunse în poiană şi îşi croi drum printre ruinele 
unei cazărmi şi printre numeroşii copaci căzuţi la pământ. 

Cu o mie de ani înainte ca romanii să îmblânzească rasele 
dragonilor occidentali, chinezii fuseseră deja maeştri ai acestei 
arte. Apreciau frumuseţea şi inteligenţa mai mult decât dibăcia 
marţială şi priveau cu o uşoară superioritate dragonii care 
scuipau foc sau acid, atât de preţuiţi în Vest. Legiunile aeriene 
ale chinezilor erau atât de numeroase, încât nu aveau nevoie de 
un asemenea spectacol, pe care îl considerau ostentativ. Dar nu 
dispreţuiau toate aceste înzestrări neobişnuite, iar Celeştii 
reprezentau apogeul realizărilor lor, îmbinarea tuturor 
celorlalte haruri ale dragonilor cu puterea subtilă şi periculoasă 
pe care chinezii o numeau vântul divin, un răget mai puternic 
decât o salvă de tun. 


22 


Laurence mai văzuse o singură dată distrugerile pe care le 
provoca vântul divin, la Dover, când Temeraire îl folosise cu 
mare eficienţă împotriva transportatoarelor aeriene ale lui 
Napoleon. Dar aici, bieţii copaci suportaseră impactul de la mică 
distanţă şi atârnau ca nişte chibrituri arse, cu trunchiurile 
pârjolite şi transformate în aşchii. Intreaga structură a cazărmii 
se prăbuşise şi ea, mortarul se fărâmiţase cu totul şi cărămizile 
se împrăştiaseră, sparte. Semăna cu dezastrul provocat de un 
uragan sau de un cutremur şi numele cu sonoritate poetică al 
vântului divin părea, dintr-odată, mult mai potrivit. 

Aproape toţi marinarii erau comasaţi lângă tufărişul ce 
înconjura poiana, cu feţele albe şi pustiite de spaimă. Dintre 
toţi, doar Barham îşi păstrase poziţia. Nici chinezii nu se 
retrăseseră, dar erau prosternaţi cu toţii într-o mătanie 
reverenţioasă, cu excepţia prinţului Yongxing însuşi, care 
rămase neclintit în fruntea lor. 

Un imens stejar, cu rădăcinile încă acoperite de noroi, zăcea 
la pământ, izolându-i la marginea luminişului, iar Temeraire se 
afla dincolo de el, cu un picior sprijinit pe trunchi, dominându-i 
cu silueta lui sinuoasă. 

— Mie să nu-mi spui asemenea lucruri, zise el, coborându-şi 
capul spre Barham. Avea dinţii dezveliţi şi gulerul din jurul 
gâtului ridicat şi tremurând de furie. Nu te cred nicio clipă şi n- 
am de gând să ascult asemenea minciuni. Laurence n-ar lua 
niciodată alt dragon. Dacă l-ai alungat, o să merg după el, şi 
dacă i-ai făcut vreun râu... 

Începu să-şi umple plămânii pentru un nou răget, umflându- 
şi pieptul ca o velă în vânt şi, de data aceasta, nefericiţii se aflau 
direct în calea lui. 

— Temeraire! strigă Laurence, căţărându-se pe mormanul de 
ruine şi alunecând în jos, în luminiş, fără să-i pese de ţăndările 
care i se agăţau de haine şi de piele. Temeraire, sunt bine, sunt 
aici... 

Capul lui Temeraire se întorsese brusc la primul cuvânt şi, 
din doi paşi, dragonul traversă poiana. Laurence rămase locului, 
cu inima bătând nebuneşte, dar fără pic de teamă. Picioarele din 
faţă ale dragonului, cu ghearele lor înfricoşătoare, coborâră, 
flancându-l, şi trupul neted îl învălui protector, cu coastele 
solzoase ridicându-se ca nişte ziduri negre, strălucitoare, şi cu 
capul înclinat apropiindu-se, să se culce lângă el. 


23 


Laurence îşi aşeză mâinile pe botul lui Temeraire şi îşi lipi 
obrazul de gura-i moale. Temeraire scoase un mormăit baritonal 
de tristeţe. 

— Laurence, Laurence, să nu mă mai părăseşti. 

Laurence înghiţi. 

— Dragul meu, spuse el, după care se opri. Nu avea ce să 
răspundă. 

Rămaseră în tăcere, cu capetele lipite, făcând abstracţie de 
tot ce era în jur, însă doar pentru o clipă. 

— Laurence! îl strigă Roland, de dincolo de trupul încolăcit. 
Răsufla greu şi avea un glas imperativ. Temeraire, dă-te la o 
parte, aşa, băiete! 

Temeraire îşi înălţă capul şi, şovăitor, se descolăci puţin, ca 
să poată vorbi, dar în tot acest timp rămase între Laurence şi 
Barham. Roland trecu, aplecându-se, pe sub un picior al lui 
Temeraire, venind lângă Laurence. 

— A trebuit să vii la Temeraire, fireşte, dar cineva care nu 
înţelege dragonii nu va vedea asta cu ochi buni. Te implor, nu te 
lăsa vârât şi mai mult în bucluc: răspunde-i lui Barham spăşit, ca 
un copil şi fă tot ce-ţi cere. Roland clătină din cap: Doamne, 
Laurence, urăsc să te părăsesc la greu, dar trebuie să plec şi 
orice minut poate fi esenţial. 

— Desigur, nu mai poţi rămâne, răspunse el. Probabil că te 
aşteaptă la Dover chiar în aceste clipe, să lansați atacul. Ne 
descurcăm noi, nu te teme. 

— Un atac? Va fi o bătălie? interveni Temeraire, care auzise 
discuţia. 

Îşi îndoi ghearele şi întoarse capul spre est, de parcă ar fi 
putut vedea, de la distanţa aceea, formaţiile de zbor ridicându- 
se în văzduh. 

— Pleacă numaidecât şi ai grijă, te rog, îi spuse repede 
Laurence lui Roland. Transmite-i lui Hollin scuzele mele. 

Roland clătină din cap. 

— Încearcă să te linişteşti. Am să vorbesc cu Lenton, chiar 
înainte de decolare. Aviația nu va sta cu mâinile în sân. Au făcut 
destul rău că v-au despărţit, dar să facă asemenea presiuni 
scandaloase, tulburând toţi dragonii! Nu se mai poate continua 
aşa şi nimeni nu te poate învinui pe tine. 

— Nu-ţi fă griji şi nu mai zăbovi nicio clipă! Atacul e mai 
important, spuse Laurence, cu o convingere la fel de mimată ca 


24 


asigurările ei. 

Ştiau amândoi că situaţia era gravă. Laurence nu regreta 
nicio clipă că venise la Temeraire, dar încălcase ordinele în mod 
deschis. Orice curte marţială l-ar găsi vinovat: acuzaţiile veneau 
din partea lui Barham în persoană şi, odată interogat, Laurence 
nu-şi putea nega fapta. Nu credea că l-ar spânzura, nu era vorba 
despre o crimă de război şi avea circumstanţe atenuante, dar, 
dacă acum s-ar fi aflat încă în Marină, ar fi fost cu siguranţă 
concediat. N-avea de ales decât să înfrunte consecinţele. Se 
forţă să zâmbească. Roland îl strânse iute de braţ şi plecă. 

Chinezii se ridicaseră şi îşi reveniseră, dovedind mai multă 
stăpânire decât marinarii răvăşiţi, care păreau gata s-o ia la 
sănătoasa la cel mai mic semnal de alarmă. Acum chinezii îşi 
croiau drum cu grijă peste stejarul căzut. Mai tânăr, Sun Kai 
trecu obstacolul cu mai mare agilitate şi, împreună cu unul 
dintre slujitori, îi întinse o mână prinţului, ajutându-l să coboare. 
Lungul veşmânt brodat îl împiedica pe Yongxing, lăsând pe 
crengile rupte fâşii de mătase, ca un păienjeniş de fire viu 
colorate, însă, dacă prinţul simţea aceeaşi teroare care se citea 
limpede pe chipurile soldaţilor britanici, el nu o arăta: părea 
imperturbabil. 

Temeraire îi urmărea pe chinezi cu o privire feroce şi 
morocănoasă. 

— N-am de gând să stau aici, când toţi ceilalţi se duc la 
luptă, orice-ar vrea oamenii ăştia. 

Laurence îl mângâie pe Temeraire pe gât, ca să-l liniştească. 

— Nu-i lăsa să te tulbure. Te rog mult să încerci să-ţi 
păstrezi calmul, dragul meu; nu rezolvăm nimic dacă ne 
enervăm. 

Temeraire se mulţumi să pufnească, rămânând în continuare 
cu ochii ficşi şi strălucitori şi gulerul ridicat, cu toate vârfurile 
foarte ţepene: nu era dispus să se lase consolat. 

Palid ca un cadavru, Barham nu se grăbea să vină mai 
aproape de Temeraire, dar Yongxing i se adresa cu asprime, 
repetând ordine, pe cât de insistent, pe atât de furios, judecând 
după felul în care gesticula spre Temeraire. Sun Kai, în schimb, 
stătea deoparte, privindu-i pe Laurence şi pe Temeraire cu un 
aer mai gânditor. În cele din urmă, Barham se apropie încruntat 
de ei, mascându-şi frica prin furie. Laurence văzuse adesea un 
asemenea comportament în ajunul bătăliilor. 


25 


— Aceasta este disciplina din Aviaţie, după câte înţeleg, 
începu Barham. Vorbe meschine şi răuvoitoare, ţinând seama de 
faptul că nesupunerea lui Laurence îi salvase, probabil, viaţa. 
Până şi el părea să-şi dea seama de asta, ceea ce îl înfuria şi mai 
mult. Ei, bine, cu mine nu ţine, Laurence. Nicio clipă. Ai să 
plăteşti pentru asta. Sergent, arestează-l... 

Laurence nu mai auzi sfârşitul frazei. Barham se micşora, 
gura lui roşie se deschidea şi se închidea, între strigăte, ca a 
unui peşte pe uscat, şi cuvintele erau tot mai nedesluşite, pe 
măsură ce pământul se îndepărta sub picioarele lui Laurence. 
Temeraire îl ţinea strâns în căuşul degetelor şi imensele aripi 
negre îl purtau, cu mişcări ample, sus, tot mai sus, în aerul 
cenuşiu al Londrei, funinginea acoperind cu un strat prăfos 
pielea lui Temeraire şi împestriţând mâinile lui Laurence. 

Laurence se aşeză comod între ghearele animalului şi se lăsă 
purtat în zbor, în tăcere; răul era făcut şi ştia că era inutil să-i 
ceară lui Temeraire să se întoarcă imediat la sol: forţa din 
spatele bătăilor aripilor ascundea o pornire violentă, o furie cu 
greu strunită. Zburau foarte repede. Laurence aruncă în jos o 
privire îngrijorată, când trecură în goană peste zidurile oraşului. 
Temeraire zbura fără ham sau semnale şi Laurence se temea că 
ar putea să îndrepte tunurile spre el. Dar armele rămaseră 
mute. Temeraire era inconfundabil, cu pielea de un negru 
compact, întrerupt doar de semnele albastre şi sidefii de la 
marginile aripilor, şi fusese recunoscut. Sau poate că, pur şi 
simplu, trecură prea repede ca să stârnească o reacţie. 

Lăsară oraşul în urmă, la un sfert de oră după decolare, şi 
curând fură departe chiar şi de bătaia tunurilor cu ţeava lungă. 
Jos, drumurile se ramificau acum în ţinutul rural şi aerul avea 
deja un miros mult mai curat. Temeraire se opri şi plană preţ de 
o clipă, îşi scutură praful de pe cap şi strănută zgomotos, 
făcându-l pe Laurence să salte puţin, dar apoi îşi continuă 
zborul într-un ritm mai puţin frenetic, iar după un alt minut sau 
două, îşi cobori capul să vorbească: 

— Te simţi bine, Laurence? Nu stai incomod? 

Dragonul părea să se agite mai mult decât era cazul, pentru 
un lucru atât de neînsemnat şi Laurence îi mângâie piciorul din 
faţă, la care putea ajunge cu mâna. 

— Nu, mă simt foarte bine. 

— Îmi pare rău că te-am răpit aşa, spuse Temeraire, liniştit 


26 


de căldura din glasul căpitanului. Te rog să nu fii supărat. N-am 
putut să-l las pe omul ăla să te ia. j 

— Nu, nu sunt supărat, răspunse Laurence. Într-adevăr, în 
inima sa nu era decât imensa, crescânda bucurie de a se afla din 
nou în aer, de a simți şuvoiul viu al puterii străbătând trupul lui 
Temeraire, chiar dacă partea lui mai rațională ştia că această 
stare nu poate să dureze. Şi nu te învinuiesc pentru asta câtuşi 
de puţin, dar mă tem că acum trebuie să ne întoarcem. 

— Nu, nu te duc înapoi la omul ăla, spuse Temeraire cu 
îndărătnicie şi Laurence înţelese, cu inima grea, că se confrunta 
cu instinctele protectoare ale lui Temeraire. M-a minţit şi te-a 
ţinut departe de mine, iar apoi a vrut să te aresteze. Se poate 
socoti norocos că nu l-am nimicit. 

— Dragul meu, nu putem să trăim pur şi simplu de capul 
nostru, spuse Laurence. Am deveni nişte proscrişi, dacă am face 
una ca asta. Cum îţi imaginezi că ne-am procura mâncarea, 
altfel decât furând? Şi asta ar însemna să ne abandonăm toţi 
prietenii. 

— Nu le sunt mai folositor stând într-un adăpost din Londra, 
spuse Temeraire, pe bună dreptate, şi Laurence rămase o clipă 
descumpănit, neştiind ce să-i răspundă. Dar, totuşi, n-am de 
gând să fug, spuse el, uşor melancolic. La drept vorbind, ar fi 
plăcut să facem ce ne trece prin cap, şi nu cred că ar simţi 
cineva lipsa câtorva oi, ici-colo. Dar nu atâta timp cât avem de 
luptat într-o bătălie. 

— O, Doamne! exclamă Laurence, privind spre soare cu ochii 
mijiţi şi dându-şi seama că se îndreptau spre sud-est, direct spre 
fostul lor adăpost din Dover. Temeraire, nu ne pot lăsa să 
luptăm. Lenton va trebui să-mi ordone să mă întorc şi, dacă nu 
mă supun, te asigur că mă va aresta fără să stea pe gânduri, 
întocmai ca Barham. 

— Nu cred că amiralul Obversariei te va aresta, răspunse 
Temeraire. Obversaria e foarte bună şi mi-a vorbit întotdeauna 
prietenos, chiar dacă e mult mai în vârstă şi e dragonul-amiral. 
În plus, dacă încearcă, acolo sunt Maximus şi Lily şi mă vor 
ajuta. lar dacă omul ăla din Londra vrea să vină şi să te ia din 
nou, am să-l omor, adăugă Temeraire, trădând o alarmantă sete 
de sânge. 


27 


Capitolul 2 


Aterizară în adăpostul din Dover în mijlocul vacarmului şi al 
agitaţiei pregătirilor: maestrul harnaşier răcnind ordine către 
echipajele de sol, zornăitul cataramelor şi sunetul metalic al 
bombelor pasate, în saci, naceliştilor, puşcaşii încărcându-şi 
armele, scârţâitul ascuţit al pietrelor de şlefuit frecându-se de 
tăişurile săbiilor. O duzină de dragoni curioşi le urmăriseră 
înaintarea, mulţi dintre ei întâmpinându-l pe Temeraire cu 
strigăte de salut, în timp ce cobora. Le răspundea, entuziasmat, 
cu inima crescând în piept, în vreme ce Laurence simţea cum 
inima i se strânge. 

Temeraire ateriză în poiana Obversariei. Era una dintre cele 
mai mari din adăpost, pe potriva poziţiei sale de dragon-amiral, 
deşi, fiind un Angelwing, Obversaria depăşea doar cu puţin talia 
medie. Era spaţiu suficient şi pentru Temeraire. Obversaria se 
afla deja în ham şi echipajul ei urca la bord. Amiralul Lenton în 
persoană îi stătea alături, în echipament complet de zbor, 
aşteptând doar ca ofiţerii să-şi ocupe poziţiile. În câteva minute 
aveau să decoleze. 

— Păi, ce-aţi făcut? întrebă Lenton, înainte ca Laurence să 
se desprindă măcar din ghearele lui Temeraire. Am vorbit cu 
Roland, dar ea mi-a spus că te-a sfătuit să stai liniştit. Acum 
suntem în mare încurcătură. 

— Domnule, îmi pare foarte rău că vă pun într-o postură atât 
de neplăcută, spuse Laurence stânjenit, încercând să găsească o 
explicaţie pentru refuzul lui Temeraire de a se întoarce la 
Londra, fără să pară că îşi caută sieşi scuze. 

— Nu, vina îmi aparţine, interveni Temeraire, plecându-şi 
capul şi încercând să pară ruşinat, dar fără succes: licărul de 
satisfacţie din ochii dragonului era prea evident. Eu l-am adus 
aici pe Laurence. Omul acela avea de gând să-l aresteze. 

Părea foarte mulţumit de sine şi Obversaria se aplecă pe 
neaşteptate şi-l lovi peste tâmplă suficient de tare să-l facă să se 
clatine, deşi Temeraire era o dată şi jumătate cât ea. Temeraire 
se feri şi o privi cu o expresie surprinsă şi rănită. Ea doar mârâi 
la el şi spuse: 

— Ai crescut mare, Temeraire, deschide ochii! Lenton, cred 
că suntem gata. 


28 


— Da, spuse Lenton, cercetându-i cu atenţie hamul. N-am 
timp să mă ocup de voi acum, Laurence, va trebui să mai 
aşteptaţi puţin. 

— Desigur, domnule, îmi cer scuze, zise Laurence cu glas 
scăzut. Nu vrem să întârziaţi din cauza noastră. Dacă ne 
îngăduiţi, vom aştepta în poiana lui Temeraire până vă 
întoarceţi. 

Chiar dacă era intimidat de mustrarea Obversariei, dragonul 
scoase un mic sunet de protest, auzind acestea. 

— Nu, nu. Nu vorbi de parcă n-ai fi aviator, spuse Lenton 
nerăbdător. Un dragon tânăr ca el nu poate sta deoparte când 
îşi vede formaţia plecând, doar dacă e rănit. E aceeaşi greşeală 
nenorocită pe care o fac cei ca Barham şi toţi ceilalţi de la 
Amiralitate, de fiecare dată când Guvernul ne transferă pe 
cineva nou. Dacă reuşim să le vârâm în cap că dragonii nu sunt 
animale sălbatice, încep să-şi imagineze că sunt întocmai ca 
oamenii şi că-i pot supune disciplinei militare. 

Laurence deschise gura să-l contrazică în privinţa 
nesupunerii lui Temeraire, dar, privind împrejur, o închise la 
loc. Temeraire scurma nerăbdător pământul cu ghearele-i mari, 
cu aripile pe jumătate deschise, evitându-i privirea. 

— Da, chiar aşa, continuă sec Lenton, când văzu că Laurence 
nu spune nimic. Oftă şi se îndepărtă puţin, dându-şi la o parte 
de pe frunte părul rar şi cărunt. Dacă acei chinezi îl vor înapoi, 
lucrurile nu pot decât să se agraveze dacă se răneşte luptând 
fără armură ori echipaj, spuse el. Du-te şi pregăteşte-l. Vorbim 
mai târziu. 

Laurence nu găsea cuvinte să-şi exprime recunoştinţa, dar 
acestea erau, oricum, de prisos. Lenton se întorcea deja la 
Obversaria. Într-adevăr, nu era timp de pierdut. Laurence îi făcu 
semn lui Temeraire şi porni în goană spre poiana lor obişnuită, 
pe jos, fără să-i pese de rigorile rangului său. Un amalgam de 
gânduri răzlețe, încărcate de emotie, îi năvăli în minte, toate 
doar crâmpeie: o mare uşurare; fireşte că Temeraire n-ar fi stat 
deoparte; cât de jalnici ar fi părut, să intre într-o bătălie 
nesocotind ordinele; într-o clipă aveau să fie în văzduh şi, totuşi, 
nimic nu se schimbase cu adevărat în situaţia lor: ar putea fi 
pentru ultima oară. 

Mulţi dintre membrii echipajului său stăteau afară, 
lustruindu-şi echipamentul şi uleindu-şi hamurile, fără niciun 


29 


rost, prefăcându-se că nu sunt atenţi la cer. Erau tăcuţi şi 
abătuţi, şi la început se holbară neclintiţi, când Laurence veni 
alergând în poiană. 

— Unde este Granby? întrebă el. Adunarea, domnilor. 
Pregătiţi imediat echipamentul complet de luptă. 

În acel moment, Temeraire era deasupra lor, coborând, şi 
restul echipajului năvălea dinspre cazărmi, întâmpinându-l cu 
urale. Se porni o alergătură generală după echipamente, acea 
agitaţie care cândva i se păruse un haos lui Laurence, obişnuit 
fiind cu rigoarea Marinei, dar care ducea la impresionantul 
rezultat al echipării unui dragon într-o viteză nebună. 

Granby ieşi din cazarmă, în mijlocul acestui du-te-vino. Era 
un ofiţer tânăr, deşirat, cu părul negru şi pielea albă, de obicei 
arsă de soare, dar acum, ca niciodată, neatinsă, după 
săptămânile fără zbor. Era născut şi crescut aviator, spre 
deosebire de Laurence şi relaţia lor nu fusese lipsită, la început, 
de divergențe; ca mulţi alţi aviatori, Granby fusese indignat că 
un dragon excepţional ca Temeraire era revendicat de un ofiţer 
de marină. Însă acea indignare se risipise după prima acţiune 
comună şi Laurence nu regretase nicio clipă că-l numise secund, 
în ciuda puternicei nepotriviri de caracter. Din respect, Granby 
încercase la început să imite formalităţile care, pentru 
Laurence, educat ca un gentleman, erau la fel de fireşti ca 
respiraţia, însă nu şi le putuse însuşi. Ca majoritatea aviatorilor, 
crescut fiind de la vârsta de şapte ani departe de societatea 
distinsă, Granby avea o înclinaţie naturală spre un fel de 
nonşalanţă care, pentru un ochi sever, aducea a libertinaj. 

— Laurence, mă bucur al naibii să te văd! zise Granby, 
apropiindu-se să-i strângă mâna, fără să salute şi fără să-i treacă 
prin minte că nu se cuvenea să i se adreseze comandantului său 
în felul acesta. In acelaşi timp, încerca să-şi prindă sabia la 
centură, cu o singură mână. Aşadar, s-au răzgândit? Nu mă 
aşteptasem la atâta înţelepciune din partea lor, dar voi fi primul 
care-mi voi cere scuze Excelenţelor Lor, dacă au renunţat la 
ideea de a-l trimite pe Temeraire în China. 

În ceea ce-l privea, Laurence acceptase de mult că nu era 
vorba despre o lipsă de respect intenţionată. Acum, nici nu mai 
sesiza familiaritatea lui. Regreta nespus că trebuie să-l 
dezamăgească pe Granby, mai ales ştiind acum că refuzase, din 
loialitate, un post de comandă. 


30 


— Mă tem că nu, John, dar n-am timp să-ţi explic: trebuie să- 
| ridicăm numaidecât pe Temeraire în aer. Jumătate din 
armamentul obişnuit. Şi lasă deoparte bombele. Marina nu ne 
va mulţumi dacă-i scufundăm navele şi, dacă va fi necesar, 
Temeraire poate să-i producă inamicului distrugeri mai mari cu 
răgetele lui. 

— În regulă, răspunse Granby şi ţâşni imediat spre cealaltă 
parte a poienii, strigând ordine în stânga şi-n dreapta. 

Hamul mare de piele fusese deja adus, de două ori mai 
repede ca de obicei, iar Temeraire încerca să se facă folositor, 
coborându-se până la pământ, ca oamenilor să le fie mai uşor să- 
i potrivească peste spate chingile late de sprijin. Platoşele de 
zale pentru piept şi pântece fură ridicate aproape la fel de 
repede. 

— Fără ceremonial, spuse Laurence şi astfel echipajul de 
zbor urcă la bord de-a valma, imediat ce le fură comunicate 
poziţiile, fără să respecte ordinea obişnuită. 

— Îmi pare rău să vă spun, suntem cu zece mai puţini, 
anunţă Granby, revenind lângă el. Am trimis şase oameni în 
echipajul lui Maximus, la cererea Amiralului, iar ceilalţi... 
Granby şovăi. 

— Da, spuse Laurence, scutindu-l de explicaţii. 

În mod firesc, oamenii fuseseră nemulţumiţi să stea deoparte 
şi cei patru care lipseau plecaseră, fără îndoială, pe furiş, să 
caute într-o sticlă de băutură sau într-o femeie o consolare mai 
bună, sau cel puţin mai deplină decât puteau găsi în munca de 
rutină. Se bucura că plecaseră aşa de puţini şi nu avea de gând 
să-i pedepsească mai târziu: în momentul de faţă, simţea că nu 
avea niciun argument moral. 

— Ne descurcăm noi, dar dacă există în echipajul de sol 
băieţi care se pricep să mânuiască pistolul sau sabia şi nu sunt 
predispuşi la rău de înălţime, hai să-i luăm la bord, dacă se 
oferă voluntari. 

Laurence îşi schimbase haina cu cea grea, de piele, pe care 
o folosea în luptă şi îşi fixa acum centura cu carabine. Un 
zumzet de glasuri numeroase se stârni, nu foarte departe. 
Laurence ridică privirea: dragonii mai mici se ridicau în văzduh. 
Îi recunoscu pe Dulcia şi pe Nitidus, dragonul albastru-cenuşiu, 
flancurile formaţiei lor, zburând în cercuri, în aşteptarea 
celorlalţi. 


31 


— Laurence, nu eşti gata? Te rog, grăbeşte-te! zise 
Temeraire cu nelinişte în glas, înălţându-şi capul, să vadă. 
Deasupra lor, dragonii de talie medie îşi făceau apariţia şi ei. 

Granby săltă la bord, împreună cu alţi doi harnaşieri, tineri 
şi înalţi, Willoughby şi Porter. Laurence aşteptă până când îi 
văzu fixati în inelele hamului, apoi spuse: 

— Suntem gata. Fă proba. Acesta era un ritual care, din 
motive de siguranţă, nu putea fi lăsat deoparte. Temeraire se 
ridică pe picioarele din spate şi se scutură, asigurându-se că 
hamurile erau bine fixate şi toţi membrii echipajului legaţi 
corect. Mai tare, ordonă Laurence. Nerăbdător să plece, 
Temeraire nu se scutura destul de puternic. 

Temeraire pufni, dar se supuse şi, nici de data aceasta, nu se 
desfăcu şi nu căzu nimic. 

— Totul e în regulă. Acum vino la bord, te rog, spuse 
Temeraire, lăsându-şi trupul la pământ şi întinzând imediat un 
picior. 

Laurence păşi între ghearele dragonului, care îl azvârli cam 
repede la locul său obişnuit de la baza gâtului. Nu se supără 
deloc: era mulţumit, entuziasmat de tot ce se petrece în jurul 
lui, de la păcănitul plăcut al carabinelor care se închid, la 
atingerea delicată a chingilor uleiate ale hamului. Sub el, 
muşchii lui Temeraire se încordau deja, să salte în văzduh. 

Maximus ţâşni dintre copaci, cu imensul său trup roşu cu 
auriu chiar mai mare decât înainte, după cum anunţase Roland. 
Era şi acum singurul Regal Copper staționat la Canal, şi toate 
celelalte făpturi păreau minuscule pe lângă el. Era atât de mare, 
încât întuneca o brazdă enormă din soare. Când îl văzu, 
Temeraire scoase un răget de bucurie şi săltă după el, bătând 
puţin prea repede din aripile-i negre, din pricina exaltării. 

— Uşurel! îi strigă Laurence. 

Temeraire clătină aprobator din cap, dar tot trecu în faţa lui 
Maximus, care era mai lent. 

— Maximus, Maximus, m-am întors! strigă Temeraire, virând 
să-şi ocupe poziţia lângă uriaşul dragon şi împreună se 
alăturară formaţiei. L-am răpit pe Laurence din Londra, adăugă 
el triumfător, având pesemne impresia că şopteşte confidential. 
Voiau să-l aresteze. 

— A omorât pe cineva? întrebă curios Maximus, cu glasu-i 
gros, răsunător, fără urmă de dezaprobare. Mă bucur că te-ai 


32 


întors. Mă puneau să zbor în centru, cât timp ai lipsit, şi toate 
manevrele sunt altfel, adăugă el. 

— Nu, răspunse Temeraire, Laurence nu a făcut decât să 
vină şi să-mi vorbească, deşi un grăsan i-a spus că nu are voie. 
Nu mi se pare un motiv. 

— Mai bine l-ai reduce la tăcere pe dragonul ăla iacobin al 
tău, strigă Berkley de pe spinarea lui Maximus, în timp ce 
Laurence scutura disperat din cap, încercând să ignore privirile 
întrebătoare ale tinerilor săi sergenţi. 

— Te rog, Maximus, nu uita că suntem în misiune! strigă 
Temeraire, încercând să adopte un ton sever. Însă, în definitiv, 
n-avea niciun rost să păstreze secretul: vestea avea să se 
răspândească oricum într-o săptămână. Cât de curând, aveau să 
fie nevoiţi să înfrunte gravitatea situaţiei lor. Nu era niciun rău 
dacă-l lăsa pe Temeraire să se îmbete cu succesul cât mai putea. 

— Laurence, spuse Granby, lângă umărul lui, în graba mare, 
toată muniţia a fost aşezată ca de obicei, în stânga, deşi nu 
avem bombe ca s-o contrabalanseze. Va trebui s-o rearanjăm. 

— Putem s-o facem înainte de atac? O, Dumnezeule mare! 
exclamă Laurence, dându-şi seama în ce situaţie se aflau. Nici 
măcar nu cunosc poziţia convoiului. Tu? Granby clătină jenat din 
cap şi Laurence îşi călcă peste mândrie, strigând: Berkley, unde 
mergem? 

Un hohot general străbătu echipajul de pe spatele lui 
Maximus. Berkley răspunse: 

— Direct în iad! Ha-ha! 

Alte râsete, făcând aproape de neînțeles coordonatele pe 
care le răcnea Berkley. 

— Cincisprezece minute de zbor, atunci. Laurence îşi 
învârtea calculele în cap. Şi ar trebui să ne lăsăm o marjă de cel 
puţin cinci. 

Granby clătină din cap: 

— Ne putem descurca, zise el, coborând neîntârziat să 
organizeze operaţiunea. Cu mare dexteritate, desfăcea şi 
închidea la loc carabinierele de inelele care coborau la distanţe 
egale pe trupul lui Temeraire, spre plasele de depozitare 
atârnate de pântece. 

Ceilalţi membri ai formaţiei erau deja la posturi, când 
Temeraire şi Maximus se înălţară să-şi ocupe poziţiile defensive. 
Laurence observă că steagul formaţiei flutura de pe spatele lui 


33 


Lily, ceea ce însemna că, în timpul absenței lor, comanda îi 
fusese dată căpitanului Harcourt. Laurence era bucuros să vadă 
această schimbare. Era greu pentru un stegar să fie nevoit să 
urmărească un dragon de flanc şi în acelaşi timp să privească 
înainte, iar dragonii, din instinct, urmau întotdeauna capul 
formaţiei, indiferent de raporturile ierarhice. 

Cu toate acestea, nu putea să nu se simtă ciudat să 
primească ordine de la o fată de douăzeci de ani. Harcourt era 
încă foarte tânără, fiind promovată mult prea repede datorită 
ieşirii premature şi neaşteptate din ou a lui Lily. Dar în Aviaţie, 
comanda trebuia încredințată în funcţie de potenţialul 
dragonilor, iar un Longwing, scuipător de acid, era prea valoros 
ca să fie aşezat altundeva decât în centrul formaţiei, chiar dacă 
această rasă de dragoni nu accepta decât căpitani femei. 

— Semnal de la Amiral: „Porniţi spre punctul de întâlnire!” 
strigă stegarul Turner. In clipa următoare, pe spaţiul de 
semnalizare al lui Lily ţâşni semnalul „Menţineţi formaţia 
unită”, şi dragonii înaintară, ajungând în scurt timp la viteza lor 
de croazieră, o viteză constantă de şaptesprezece noduri - o 
simplă plimbare pentru Temeraire, dar singurul efort pe care 
enormul Maximus şi dragonii Yellow Reaper îl puteau suporta 
fără probleme vreme îndelungată. 

Laurence avea timp destul să-şi aranjeze sabia în teacă şi să 
încarce pistoalele. Jos, Granby striga ordine peste vuietul 
vântului: nu părea înnebunit şi Laurence avea deplină încredere 
în capacitatea lui de a termina treaba la timp. Dragonii 
adăpostului aveau o anvergură impresionantă, deşi erau mai 
puţin numeroşi decât cei adunaţi în octombrie pentru bătălia de 
la Dover, când tentativa de invazie a lui Napoleon fusese 
zădărnicită. 

Însă atunci, forţaţi de împrejurări, trimiseseră în aer toţi 
dragonii disponibili, până şi micii curieri, căci majoritatea 
dragonilor de luptă se aflau în sud, la Trafalgar. Astăzi, formaţia 
lui Excidium şi cea a căpitanului Roland erau din nou în frunte, 
câte zece dragoni puternici, dintre care cel mai mic era un 
Yellow Reaper de talie medie, toţi zburând într-o formaţie 
perfectă, sincronizându-şi fiecare bătaie a aripilor - o abilitate 
dobândită în lungi ani de exerciţii împreună. 

Formaţia lui Lily nu era la fel de impresionantă, deocamdată: 
doar şase dragoni zburau în spatele ei, iar flancurile şi poziţiile 


34 


laterale de închidere erau deţinute de animale mai mici şi mai 
uşor de manevrat, cu ofiţeri mai vârstnici, care puteau mai uşor 
remedia orice erori provocate, din lipsă de experienţă, de Lily 
însăşi sau de Maximus şi Temeraire, aflaţi în spate. Chiar în 
timp ce se apropiau, Laurence îl văzu pe Sutton, căpitanul 
Messoriei, ridicându-se pe spatele ei şi întorcând capul să se 
asigure că totul era în regulă cu dragonii mai tineri. Laurence 
ridică o mână, în semn de confirmare şi îl văzu pe Berkley 
făcând la fel. 

Zăriră velele convoiului francez şi Flota Canalului cu mult 
înainte ca dragonii să ajungă în raza lor de acţiune. Scena de jos 
avea un caracter maiestuos: piese de şah aşezându-se la loc, cu 
nave britanice apropiindu-se în viteză de grupul numeros al 
micilor vase comerciale franceze. Pe fiecare navă se zărea o 
splendidă desfăşurare de vele albe în mijlocul cărora fluturau 
steagurile britanice. Granby reveni lângă Laurence, căţărându- 
se pe centura de umăr. 

— Cred că acum suntem în regulă. 

— Foarte bine, zise Laurence absent. 

Toată atenţia îi era concentrată la ceea ce putea vedea din 
flota britanică pe care o cerceta cu telescopul, peste umărul lui 
Temeraire. Majoritatea erau fregate de mare viteză, cu un grup 
divers de veliere mai mici şi câteva nave de şaizeci şi patru şi de 
şaptezeci şi patru de tunuri. Marina nu-şi risca navele de prim 
rang şi de rang secund cele mai mari împotriva scuipătorilor de 
flăcări: un singur atac norocos putea incendia o navă cu trei 
punti, încărcată cu explozibil, făcând-o să sară în aer împreună 
cu alte câteva corăbii mai mici. 

— Toată lumea la posturi, domnule Harley! ordonă 
Laurence, îndreptându-se, şi tânărul stegar alergă să 
potrivească pe ham cureaua de semnalizare roşie. 

Puşcaşii înşiraţi pe spinarea lui Temeraire coborâră parţial 
pe flancurile dragonului, pregătindu-şi armele, în timp ce 
spinariştii rămaşi se ghemuiră, cu pistoalele în mâini. 

Excidium şi celelalte formaţii mai mari coborâră deasupra 
navelor de război britanice, ocupând cea mai importantă poziţie 
defensivă şi lăsându-le lor câmpul de luptă. Când Lily mări 
viteza, Temeraire scoase un mormăit huruitor, care îi reverberă 
prin piele. Laurence găsi un moment să se aplece şi să-şi aşeze 
mâna goală pe gâtul dragonului său: nu era nevoie de cuvinte şi, 


35 


înainte să se ridice şi să-şi pună înapoi mănuşa de piele, 
Laurence simţi cum tensiunea dragonului se mai domoleşte 
puţin. 

— Inamic la orizont, veni spre ei, purtat de vânt, slab, dar 
audibil, glasul ascuţit al veghetorului lui Lily, repetat, ca un 
ecou, o clipă mai târziu, de tânărul Allen, aşezat lângă 
articulaţia aripii lui Temeraire. Un murmur general străbătu 
echipajul, şi Laurence îşi scoase din nou binoclul să se uite. 

— Cred că e La Crabe Grande’, spuse el şi îi dădu telescopul 
lui Granby, sperând în taină că nu stâlcise prea rău numele. 

Era destul de sigur că identificase corect stilul formaţiei, în 
ciuda lipsei sale de experienţă în acţiuni aeriene. Puţine erau 
compuse din paisprezece dragoni şi structura era extrem de 
clară, cu două şiruri de dragoni mai mici, dispuse în formă de 
cleşti, de-o parte şi de alta a unui grup central de dragoni mai 
mari. 

Dragonul Flamme-de-Gloire nu era uşor de reperat, cu 
numeroşi dragoni-momeală de culori similare, mişcându-se 
întruna prin preajmă: o pereche de Papillon Noir erau pictaţi cu 
semne galbene peste dungile lor albastre şi verzi, ca să semene 
de la distanţă. 

— Ha! Am văzut-o: e Accendare. Uite-o, creatura blestemată, 
zise Granby, dându-i telescopul înapoi şi arătând cu mâna. [i 
lipseşte o gheară de la piciorul stâng din spate şi este oarbă de 
ochiul drept. I-am dat o porţie frumuşică de gloanţe în timpul 
Gloriosului Întâi. 

— O văd. Domnule Harley, informează toţi veghetorii. 
Temeraire, strigă el, ducându-şi la gură portavocea, vezi femela 
Flamme-de-Gloire? E cea din dreapta jos, cea cu gheara lipsă. 
Nu vede cu ochiul drept. 

— O văd, răspunse Temeraire cu entuziasm, întorcându-şi 
doar puţin capul. Trebuie s-o atacăm? 

— Cea mai importantă sarcină a noastră este să ferim navele 
Marinei de focul ei. Ţine-o sub observaţie cât poţi mai bine, zise 
Laurence, şi Temeraire răspunse cu o scurtă clătinare a capului. 

Laurence vâri înapoi telescopul în săculeţul agăţat de ham. 
Deocamdată, nu mai avea nevoie de el. j 

— John, mai bine te-ai duce jos, spuse Laurence. Îmi închipui 


1 La Crabe Grande - corect în limba franceză: Le Grand Crabe (n. tr.). 
36 


că vor încerca o abordare cu câţiva dintre dragonii uşori din 
flancuri. 

În tot acest timp, micşoraseră rapid distanţa. Dintr-odată, nu 
mai era timp, şi francezii virau la unison, fără ca vreun dragon 
să iasă din formaţie, ca un cârd grațios de păsări. În spatele lui, 
Laurence auzi un fluierat admirativ. Era, ce-i drept, o imagine 
impresionantă, dar, deşi inima îi bătea şi lui mai repede, 
Laurence se încruntă şi spuse: 

— Încetează cu zgomotul ăla! 

Unul dintre dragonii Papillon era chiar în faţa lor, cu fălcile 
larg deschise, scuipând flăcări imaginare. Laurence se amuză, 
într-un mod straniu, detaşat, văzând un dragon care joacă 
teatru. Din poziţia în care se afla, în spatele formaţiei, cu 
Messoria şi cu Lily în cale, Temeraire nu putea răgi, însă nu se 
feri deloc. Dimpotrivă, îşi ridică ghearele şi, când cele două 
formaţii se uniră, el şi Papillonul se năpustiră unul spre altul, 
ciocnindu-se cu o forţă care zgudui ambele echipaje. 

Laurence înşfăcă hamul şi reuşi să se ridice în picioare. 

— Agaţă-te de acolo, Allen, spuse el, întinzând mâna. 

Băiatul atârna în chingi, fluturându-şi nebuneşte braţele şi 
picioarele, ca o broască ţestoasă răsturnată. Allen reuşi să-şi 
lege şi să-şi fixeze curelele, cu chipul palid, aproape cadaveric. 
Asemeni celorlalţi veghetori, era doar un tânăr sergent, abia 
trecut de doisprezece ani, şi nu învățase încă să-şi ţină echilibrul 
la bord, la pornirile şi opririle din timpul bătăliei. 

Temeraire lovea cu ghearele şi muşca, bătând nebuneşte din 
aripi în încercarea de a nu lăsa Papillonul să-i scape: dragonul 
francez era mai uşor şi era limpede că acum nu mai voia decât 
să se elibereze şi să se întoarcă la formaţia lui. 

— Menţine poziţia! strigă Laurence. 

Cel mai important, în momentul acela, era să păstreze 
formaţia unită. 

Fără nicio tragere de inimă, Temeraire lăsă Papillonul să 
plece şi porni într-un zbor orizontal. 

Jos, departe, se auziră primele salve de tun, dinspre prorele 
navelor britanice. Sperau să doboare, cu o lovitură norocoasă 
sau două, câteva dintre vergile corăbiilor franceze. Nu era prea 
uşor, dar asta avea să le dea oamenilor imboldul necesar. În 
spatele lui Laurence, puşcaşii îşi reîncărcau armele, însoţiţi de 
un ţăcănit constant. Harnaşamentul, atâta cât putea vedea, 


37 


părea încă în bună stare, fără urme de sânge, iar Temeraire 
zbura bine. N-avea timp să-l întrebe cum se simte, căci Lily îi 
conducea din nou direct înspre formaţia inamică. 

Însă, de data aceasta, francezii nu opuseră rezistenţă ci, 
dimpotrivă, dragonii se împrăştiară. La început, Laurence avu 
impresia că zboară la întâmplare, dar apoi îşi dădu seama cât de 
bine se organizaseră. Patru dintre dragonii mai mici ţâşniră 
înainte, ceilalţi coborâră cam treizeci de yarzi, şi Accendare era 
din nou greu de identificat printre dragonii-momeală. 

Fără o ţintă precisă şi cu dragonii inamici deasupra, 
formaţia era extrem de vulnerabilă. Ordinul de a ataca de 
aproape veni ridicându-se pe prăjina amplasată pe spatele lui 
Lily, semnalizând că pot să se disperseze şi să lupte separat. 
Temeraire putea descifra steagurile la fel de bine ca orice ofiţer. 
Se lansă imediat spre dragonul-momeală cu zgârieturi 
însângerate, puţin prea nerăbdător să-şi desăvârşească opera. 

— Nu, Temeraire! strigă Laurence, care intenţiona să-l 
direcţioneze după Accendare însăşi. 

Dar era prea târziu. Doi dintre dragonii mai mici, amândoi 
din rasa comună Pecheur-Raye, veneau spre ei din ambele părţi. 

— Pregătiţi-vă să respingeţi abordatorii! strigă din spatele 
lui Laurence locotenentul Ferris, căpitanul spinariştilor. 

Doi dintre cei mai voinici aviaspiranţi se aşezară imediat în 
spatele lui Laurence. Acesta le aruncă o privire peste umăr, 
strângând din buze. Nu-i plăcea să fie în felul acesta protejat, se 
simţea ca un laş să se ascundă în spatele altora, dar niciun 
dragon nu era dispus să lupte cu o sabie la gâtul căpitanului 
său, aşa că fu nevoit să accepte situaţia. 

Temeraire se mulţumi să mai lovească o dată cu ghearele 
spre umerii dragonului-momeală care fugea, apoi se răsuci, 
făcând cale întoarsă. Urmăritorii îşi ratară ţinta şi fuseră nevoiţi 
să se întoarcă. Câştigaseră un minut, care în momentul acela 
era mai valoros decât aurul. 

Laurence aruncă o privire peste câmpul de bătălie: dragonii 
de luptă uşoară alergau să respingă dragonii britanici, dar cei 
mai mari se grupau din nou, să-şi urmeze convoiul. 

Privirea îi fu atrasă de scânteierea unui aruncător de piper, 
urmată, o clipă mai târziu, de şuieratul slab al unui proiectil, 
zburând dinspre corăbiile franceze. Un alt membru al formaţiei 
lor, Immortalis, coborâse în picaj, doar puţin prea jos, în 


38 


urmărirea unuia dintre dragonii inamici. Din fericire, francezii 
ţintiseră lateral şi proiectilul îi atinse umărul, nu faţa, şi 
majoritatea proiectilelor se împrăştiară, inofensive, în mare. Dar 
numai câteva fuseră de-ajuns să-l facă pe bietul animal să 
strănute, azvârlit în spate de fiecare rafală. 

— Digby, calculează şi marchează înălţimea aceea, spuse 
Laurence. 

Era de datoria veghetorului din dreapta să îi prevină pe 
ceilalţi când intrau în raza de acţiune a armelor de dedesubt. 
Digby luă un mic proiectil, găurit şi legat de sfoara altimetrică şi 
îl azvârli peste umărul lui Temeraire, iar şnurul subţire de 
mătase se desfăşură, alunecându-i printre degete, marcând câte 
cincizeci de yarzi cu fiecare nod. 

— Şaizeci la semn, şaptesprezece la nivelul apei, spuse el, 
socotind de la înălţimea lui Immortalis, şi tăie sfoara. Rază de 
cinci sute de yarzi faţă de armele de foc, domnule. 

Digby trecea deja sfoara prin alt proiectil, ca să fie pregătită 
când va fi nevoie de următoarea măsurătoare. 

O rază mai mică decât de obicei. Oare inamicii ezitau, 
încercând să atragă mai jos dragonii mai periculoşi, sau vântul 
le împiedica loviturile? 

— Păstrează o altitudine de şase sute de yarzi, Temeraire! 
strigă Laurence. Era mai bine să fie prudenţi, deocamdată. 

— Domnule, semnal de comandă pentru noi: „Poziţionaţi-vă 
în flancul stâng al lui Maximus”, anunţă Turner. 

N-aveau cum să ajungă imediat la el: cei doi Pecheuri se 
întorseseră, încercând să-l flancheze pe Temeraire, pentru ca 
oamenii lor să-i escaladeze trupul, deşi zburau oarecum ciudat, 
nu în linie dreaptă. 

— Ce-au de gând? întrebă Martin, şi întrebarea îşi găsi iute 
răspunsul în mintea lui Laurence. 

— Se tem să-i dea o ţintă pentru răgetul său, zise Laurence, 
ridicând glasul, ca să poată fi auzit şi de Temeraire. 

Temeraire pufni cu dispreţ, se opri brusc în aer şi se 
întoarse, aşteptând, cu gulerul înfoiat, să-i înfrunte pe cei doi. 
Dragonii mai mici, vădit alarmaţi de această înfăţişare, se 
retraseră din instinct, făcându-le loc. 

— Ha! Temeraire se opri şi plană, încântat de sine când văzu 
că ceilalţi erau atât de speriaţi de vitejia lui. Laurence trase de 
ham ca să-i atragă atenţia la semnalul pe care nu-l văzuse. O, 


39 


înţeleg, spuse el şi ţâşni înainte, să-şi ocupe poziţia la stânga lui 
Maximus. Lily era deja în dreapta. 

Intenţia lui Harcourt era limpede. 

— Toată lumea jos, spuse Laurence şi se aplecă peste gâtul 
lui Temeraire chiar în timp ce dădea ordinul. 

Dintr-odată, erau pe poziţii. Berkley îl trimise pe Maximus 
înainte, cu cea mai mare viteză pe care o putea atinge uriaşul 
dragon, direct spre grupul francez. 

Temeraire îşi umflă pieptul şi gulerul i se ridică. Zburau atât 
de repede încât ochii lui Laurence lăcrimau din pricina vântului, 
dar o putea vedea pe Lily dându-şi capul pe spate, în timp ce se 
pregătea în acelaşi mod. Maximus îşi cobori capul şi porni spre 
dragonii francezi, năpustindu-se pur şi simplu printre ei, cu 
avantajul enorm al greutăţii sale. Dragonii căzură într-o parte şi- 
n alta, doar pentru a fi întâmpinați de răgetul lui Temeraire şi 
de ploaia de acid coroziv a lui Lily. 

În urma lor, izbucniră ţipete de durere, şi primii oameni 
morţi erau desprinşi din hamuri şi lăsaţi să cadă în ocean, fără 
vlagă, ca nişte păpuşi de cârpe. Înaintarea dragonilor francezi 
fusese aproape zădărnicită, mulţi dintre ei împrăştiindu-se 
cuprinşi de panică, fără să se mai gândească acum la structura 
formaţiei. In momentul acela, Maximus şi toţi ceilalţi aveau cale 
liberă. Grupul fusese destrămat, şi acum Accendare era apărată 
doar de un Petit Chevalier ceva mai mare decât Temeraire şi un 
alt dragon-momeală. 

Încetiniră. Maximus îşi umfla pieptul să inspire, căznindu-se 
să păstreze înălţimea. Harcourt îi făcea semne frenetice lui 
Laurence, strigându-i cu glas răguşit, prin portavoce, s-o 
urmărească pe Accendare, chiar în timp ce semnalul oficial se 
înălța pe spatele lui Lily. Laurence atinse coasta lui Temeraire, 
îmboldindu-l. Lily scuipă o altă rafală de acid şi cei doi dragoni- 
momeală se retraseră suficient ca Temeraire să sară pe lângă ei 
şi să treacă. 

De dedesubt, se auzi glasul lui Granby, strigând: 

— Atenţie la abordatori! 

Câţiva francezi făcuseră saltul spre spinarea lui Temeraire. 
Laurence n-avea timp să întoarcă privirea. Chiar în faţa lui, 
Accendare venea înapoi, la mai puţin de zece yarzi distanţă. 
Ochiul ei drept era lăptos, stângul aspru şi duşmănos, cu pupila 
gălbuie acoperită de o membrană neagră. Avea coarne lungi şi 


40 


subţiri, care coborau arcuite de pe frunte până la marginea 
fălcilor ei care se deschideau. Un val de căldură făcu aerul să 
tremure, când flăcările se dezlănţuiră asupra lor. Era ca în gura 
infernului, gândi Laurence, preţ de o clipă, privind în prăpastia 
roşie. Apoi Temeraire îşi închise brusc aripile şi se prăbuşi din 
calea flăcărilor, ca un bolovan. 

Stomacul lui Laurence săltă. Din spate veniră zgomote şi 
ţipete surprinse, când abordatorii şi apărătorii deopotrivă îşi 
pierdură echilibrul. Trecu parcă doar o secundă până când 
aripile lui Temeraire se deschiseră din nou şi începură să bată 
cu putere, dar se aflau deja foarte jos şi Accendare se îndepărta 
cu repeziciune de ei, zburând înapoi spre corăbiile de dedesubt. 

Ultimele nave din convoiul francez pătrunseseră în raza de 
acţiune a navelor de război britanice. Bubuitul constant al 
tunurilor se înteţi, amestecat cu miros de sulf şi fum. Cele mai 
rapide fregate înaintaseră deja, trecând pe lângă navele de 
negoţ atacate şi se îndreptau spre trofeele mai preţioase din 
faţă. Insă, făcând asta, ieşiseră de sub protecţia formaţiei lui 
Excidium, şi acum Accendare se năpustea spre ele, cu echipajul 
lansând peste bord imense bombe incendiare de fier, pe care ea 
le scălda în flăcări în timp ce se prăbuşeau spre ţintele 
britanice. Mai mult de jumătate dintre acestea cădeau în mare, 
mult mai multe. Conştientă că Temeraire o vânează, Accendare 
nu coborâse foarte mult şi, de la o asemenea înălţime, nu putea 
tinti cu precizie. Însă Laurence văzu câteva nave izbucnind în 
flăcări. Capsulele din metal subţire se spărgeau când loveau 
punţile corăbiilor şi conţinutul lor de nafta se aprindea în 
contact cu metalul fierbinte, răspândind un val de flăcări. 

Temeraire scoase un răget de furie când văzu în flăcări 
pânzele uneia dintre fregate şi acceleră imediat, s-o ajungă din 
urmă pe Accendare. Văzuse lumina zilei pe punte, îşi petrecuse 
primele trei săptămâni din viaţă pe mare şi nu uitase asta. 
Laurence îl îmboldi cu o vorbă şi o atingere, plin şi el de mânie. 
Absorbit de urmărire şi căutând din priviri alţi dragoni care ar 
putea să-i vină în ajutor lui Accendare, Laurence fu smuls brutal 
din concentrare: Croyn, unul dintre spinarişti, se prăbuşi peste 
el, rostogolindu-se şi căzând apoi de pe spatele lui Temeraire, 
cu mâinile întinse şi gura căscată de uimire. Curelele sale cu 
carabine se rupseseră. 

Nu reuşi să se agaţe de ham şi mâinile îi alunecară pe pielea 


41 


netedă a dragonului. Laurence încercă în mod inutil să-l înhaţe. 
Băiatul cădea, agitându-şi braţele în aer. Se prăbuşi patru sute 
de yarzi şi dispăru în apă: doar un mic pleoscăit. Nu mai ieşi la 
suprafaţă. Un alt bărbat, unul dintre abordatori, căzu imediat 
după el, dar era deja mort când se rostogoli prin aer, cu mâinile 
şi picioarele lipsite de vlagă. Laurence îşi desfăcu chingile şi se 
ridică în picioare, întorcându-se şi scoțând între timp pistoalele. 
Şapte atacatori se aflau încă la bord, luptând din răsputeri. Unul 
dintre ei, cu trese de locotenent pe umeri, era la doar câţiva 
paşi depărtare, angajat într-o luptă strânsă cu Quarle, cel de-al 
doilea aviaspirant care fusese însărcinat să-l păzească pe 
Laurence. 

Chiar când Laurence se ridică în picioare, locotenentul dădu 
la o parte, cu sabia, braţul lui Quarle, vârându-i un cuţit lung în 
coastă, cu mâna stângă. Quarle lăsă sabia să-i cadă şi duse 
ambele mâini la plăselele cuţitului ucigaş, prăbuşindu-se, 
scuipând sânge. Laurence avea o rază largă de acţiune, dar, 
chiar în spatele locotenentului, unul dintre atacatori îl 
îngenunchease pe Martin şi-i ţinea o sabie la gât. 

Laurence ridică pistolul şi trase: atacatorul căzu pe spate, cu 
o gaură în piept, şi Martin se ridică în picioare. Înainte ca 
Laurence să apuce să ochească din nou şi să-l împuşte pe 
celălalt, locotenentul îndrăzni să-şi taie centurile şi sări peste 
trupul lui Quarle, apucându-l pe Laurence de braţ, ca să se 
sprijine şi, în acelaşi timp, să-i dea pistolul la o parte. Era o 
manevră extraordinară, fie că era făcută din curaj, fie că din 
nechibzuinţă. 

— Bravo, spuse Laurence, involuntar. 

Francezul îl privi uluit şi, înainte să ridice sabia, zâmbi, cu 
un aer copilăresc ce contrasta cu faţa lui şiroind de sânge. 

Laurence, fireşte, avea un mare avantaj: mort, nu slujea la 
nimic, căci, după moartea căpitanului său, un dragon se 
năpustea cu toată violenţa asupra inamicului, o violenţă 
necontrolată, dar foarte periculoasă. Francezul trebuia să-l ia 
prizonier, nu să-l ucidă, şi asta îl făcea extrem de prudent, în 
timp ce Laurence putea nestingherit să încerce o lovitură 
ucigaşă şi să lupte ca niciodată. 

Dar, în momentul de faţă, asta nu era foarte bine. Era o 
bătălie ciudată. Cei doi se aflau la baza îngustă a gâtului lui 
Temeraire, atât de aproape unul de altul, încât braţul lung al 


42 


înaltului locotenent nu reprezenta un dezavantaj pentru 
Laurence, dar aceeaşi situaţie îi permitea francezului să se 
agaţe de el, evitând o cădere altfel iminentă. Mai mult se 
îmbrânceau decât se duelau cu adevărat: săbiile nu li se 
depărtau niciodată mai mult de două degete, după care se 
încleştau din nou, şi Laurence începu să creadă că lupta se va 
sfârşi doar dacă vreunul dintre ei va cădea. 

Laurence riscă un pas; amândoi se răsuciră uşor, astfel că 
putea vedea, peste umărul locotenentului francez, încăierarea 
celorlalţi. Martin şi Ferris continuau să reziste, la fel şi mulţi 
dintre puşcaşi, însă inamicii erau mai numeroşi. Era de-ajuns să 
treacă încă doi, ca Laurence să fie pus în mare dificultate. Mai 
mulţi nacelişti încercau să urce, dar atacatorii trimiseseră câţiva 
oameni să-i ţină la distanţă. Sub ochii lui Laurence, Johnson fu 
înjunghiat şi căzu. 

— Vive l'Empereur” strigă locotenentul, care văzu şi el 
scena, îmbărbătându-şi oamenii. 

Încurajat de situaţia favorabilă, francezul atacă din nou, 
lovind spre piciorul lui Laurence. Acesta pară lovitura, însă 
arma sa răsună ciudat la impact şi Laurence îşi dădu seama că 
lupta cu sabia uşoară de paradă. O purtase la Amiralitate cu o zi 
înainte şi nu apucase s-o schimbe. 

Se apropie, având grijă ca sabia francezului să n-o atingă pe 
a sa mai jos de mijloc. Nu voia să se rupă şi s-o piardă cu totul. 
O altă lovitură puternică, spre braţul său drept. Laurence o 
contracară şi pe aceasta, însă acum mai bine de-o palmă din 
lamă se rupse, lăsându-i o dâră subţire pe maxilar, înainte de a 
cădea, roşie-aurie în lumina oglindită a flăcărilor. 

Francezul observase de-acum slăbiciunea sabiei lui Laurence 
şi încerca s-o facă fărâme. O altă izbitură şi încă o bucată de 
lamă se rupse. Acum Laurence lupta doar cu un ciot de sabie şi 
briliantele de pe mânerul argintat  scânteiau ridicol, 
batjocorindu-l parcă. 

Strânse din dinţi. N-avea de gând să se predea şi să-l vadă 
pe Temeraire trimis în Franța. Peste cadavrul lui! Dacă sărea 
peste margine, strigând, exista o speranță ca Temeraire să-l 
prindă. Dacă nu, atunci cel puțin n-avea să fie el responsabil că 
Temeraire ajunge în mâinile lui Napoleon. 


2 Trăiască Împăratul, în limba franceză în original (n. tr.) 
43 


Urmă un strigăt. Granby apăru căţărându-se pe chingile 
posterioare, fără ajutorul carabinelor, se fixă la loc şi atacă 
bărbatul care străjuia partea stângă a curelei de pântec. 
Bărbatul căzu mort şi, aproape instantaneu, şase nacelişti 
năvăliră pe spinarea lui Temeraire. Atacatorii rămaşi se 
grupară, dar în curând aveau să se predea, dacă nu voiau să fie 
omorâţi. Odată cu sosirea întăririlor, Martin îşi făcuse apariţia şi 
se trecea deja, cu sabia în mână, peste trupul lui Quarle. 

— Ah, voici un joli gachis“, zise locotenentul, cu un aer 
disperat, şi se lansă într-un ultim atac curajos. Îşi propti arma 
de mânerul sabiei lui Laurence şi, folosindu-i întreaga lungime 
ca pe o pârghie, reuşi să i-o smulgă din mână, cu o sforţare, dar 
chiar atunci se clătină, uimit, şi sângele îi ţâşni pe nas. Se 
prăbuşi fără vlagă, cu faţa în jos, în braţele lui Laurence. 
Tânărul Digby stătea în spatele lui, abia ţinându-se pe picioare, 
strângând în mână proiectilul sforii de măsurat. Se strecurase 
de pe umărul lui Temeraire, unde era poziţia lui, ca veghetor, şi 
îl lovise pe francez în cap. 

— Bravo, spuse Laurence, după ce se dumiri. Băiatul se 
îmbujoră, măgulit. Domnule Martin, fii bun şi du-l pe omul ăsta 
la infirmerie, zise Laurence, aşezându-i în braţe trupul inert al 
francezului. A luptat ca un leu. 

— Am înţeles, domnule. 

Gura lui Martin continua să se mişte. Mai spuse ceva, însă 
un răget venit de deasupra îi acoperi glasul. Acesta fu ultimul 
lucru pe care-l auzi Laurence. 


Bubuitul gros şi înspăimântător al răgetului lui Temeraire, 
chiar deasupra lui, străpunse starea de mocnită inconştienţă în 
care se afla Laurence. Incercă să se mişte, să privească 
împrejur, dar lumina îi înţepa dureros ochii şi piciorul nu voia 
nicicum să-l asculte. Pipăindu-şi coapsa, descoperi că era prinsă 
între curelele de piele ale hamului şi simţi un firişor ud de sânge 
acolo unde cataramele îi sfâşiaseră pantalonii şi pielea. 

Preţ de o clipă, îi trecu prin minte că poate fuseseră 
capturati, dar glasurile pe care le auzea vorbeau în engleză, şi 
apoi îi recunoscu pe Barham, care striga, şi pe Granby, care 
zicea, cu vehemenţă: 


3 Frumoasă harababură, în limba franceză în original (n. tr.). 
44 


— Nu, domnule, până aici, niciun pas mai departe. 
Temeraire, dacă oamenii ăştia încearcă să înainteze, poţi să-i 
dobori la pământ. 

Laurence se sforţă să se ridice şi apoi, dintr-odată, simţi 
mâini neliniştite, sprijinindu-l. 

— Uşurel, domnule, sunteţi bine? 

Era tânărul Digby, vârându-i în mâini o ploscă picurând de 
apă. Laurence îşi umezi buzele, dar nu îndrăznea să înghită. 
Simţea că i se întoarce stomacul pe dos. 

— Ajută-mă să mă ridic, zise el cu glas răguşit, încercând să- 
şi mijească puţin ochii. 

— Nu, domnule, n-aveţi voie, şopti Digby hotărât. Aveţi o 
rană urâtă la cap şi oamenii aceia au venit să vă aresteze. 
Granby zicea că trebuie să vă ţinem ascuns şi să-l aşteptăm pe 
amiral. 

Zăcea în curbura protectoare a piciorului din faţă al lui 
Temeraire, cu pământul bătătorit al luminişului dedesubt. Digby 
şi Allen, veghetorii lui, stăteau ghemuiţi, flancându-l. Pe piciorul 
dragonului se prelingeau firişoare de sânge întunecat, înnegrind 
pământul, nu departe de locul unde se afla Laurence. 

— E rănit, zise dintr-odată Laurence, încercând din nou să se 
ridice. 

— Domnul Keynes s-a dus după bandaje, domnule. Am fost 
atacați de un Pecheur, dar are numai câteva zgârieturi, zise 
Digby, încercând să-l împiedice pe Laurence să se ridice şi 
reuşind, căci piciorul nu i se putea nici măcar îndoi, darămite 
să-i susţină greutatea. Nu aveţi voie, domnule. Baylesworth 
aduce o targă. 

— Ajunge. Ajutaţi-mă să mă ridic, zise Laurence poruncitor. 

Lenton n-avea cum să sosească repede, atât de curând după 
o bătălie, şi Laurence n-avea de gând să stea cu mâinile în sân, 
lăsând situaţia să se agraveze. La ordinul lui, Digby şi Allen îl 
ajutară, luptându-se cu povara lui, să se ridice şi să iasă, 
şchiopătând, din ascunzătoare. 

Barham avea cu el o duzină de oameni ai Marinei, de data 
asta nu novicii care-l escortaseră în Londra, ci soldaţi încercaţi, 
oameni mai înaintați în vârstă. Aduseseră cu ei un aruncător de 
piper, unul mic, cu ţeava scurtă, dar, la distanţa aceasta, nici nu 
aveau nevoie de altceva. Barham era aproape stacojiu la faţă, 
certându-se cu Granby la marginea luminişului, când îl zări pe 


45 


Laurence şi ochii i se îngustară: 

— lată-te. Credeai că te poţi ascunde aici, ca un laş? Predă 
animalul ăla imediat. Sergent, du-te şi ia-l. 

— Nu vă apropiaţi de Laurence! mârâi Temeraire la soldaţi, 
ridicând ameninţător un picior, gata să lovească, înainte ca 
Laurence să apuce să răspundă. 

Sângele care-i şiroia pe umeri şi pe gât îi dădea un aer 
fioros, iar gulerul mare i se întărise şi i se ridicase în jurul 
capului. 

Oamenii tresăriră, dar sergentul spuse, imperturbabil: 

— Caporal, deschide focul. Şi le făcu semn celorlalţi să ridice 
muschetele. 

Speriat, Laurence strigă răguşit: 

— Temeraire, stai! Pentru numele lui Dumnezeu, linişteşte- 
te! 

Dar era inutil. Temeraire avea ochii roşii de furie şi nu-i 
dădu ascultare. Chiar dacă muschetele nu puteau să-i provoace 
răni prea grave, aruncătoarele de piper l-ar orbi şi l-ar înnebuni 
şi mai mult, aducându-l într-o stare de furie incontrolabilă, 
primejdioasă şi pentru el şi pentru alţii. 

Copacii dinspre vest fremătară dintr-odată, iar capul imens 
şi umerii lui Maximus se înălţară din frunziş. Acesta îşi dădu 
capul pe spate, căscă o gură imensă, dezvelind două şiruri de 
dinţi în zigzag, şi se scutură. 

— Nu s-a terminat bătălia? Ce-i toată gălăgia asta? 

— Tu de colo! Potoleşte-l pe dragonul ăla! îi strigă Barham 
uriaşului Regal Copper, arătând spre Temeraire. 

Ca toţi dragonii Regal Copper, Maximus era prezbit: ca să 
vadă în luminiş, fu nevoit să se ridice pe picioarele dinapoi, ca 
să-şi acomodeze privirea la distanţă. Era deja de două ori mai 
greu ca Temeraire şi cu şase yarzi mai lung. Aripile pe jumătate 
desfăcute, pentru echilibru, aruncau o umbră lungă în faţa lui şi, 
cu soarele în spate, aveau o strălucire roşiatică, dincolo de care, 
prin pielea transparentă, i se desluşeau venele. 

Înălţându-se deasupra tuturor, îşi dădu capul pe spate şi 
privi încordat în poiană. 

— De ce trebuie să fii potolit? îl întrebă, oarecum curios, pe 
Temeraire. 

— Nu trebuie să fiu potolit! răspunse Temeraire, aproape 
scuipând de furie, cu gulerul fremătând. Sângele îi curgea mai 


46 


abundent pe umeri. Oamenii ăia vor să mi-l ia pe Laurence, să-l 
ducă în închisoare şi să-l execute, iar eu n-am de gând să-i las. 
Niciodată. Şi nu-mi pasă dacă Laurence îmi spune să nu te 
strivesc, adăugă el, feroce, adresându-i-se Lordului Barham. 

— Dumnezeule mare! exclamă Laurence, îngrozit. 

Nu se gândise care era adevărata origine a spaimei lui 
Temeraire. Singura arestare la care asistase fusese legată de un 
trădător, care fusese executat în scurt timp sub ochii propriului 
dragon. În urma acestei experienţe, Temeraire şi toţi dragonii 
tineri din adăpost fuseseră, zile în şir, zdrobiţi de durere şi milă. 
Nu era de mirare că acum era cuprins de panică. 

Granby profită de diversiunea pe care o crease Maximus fără 
voia lui şi, instinctiv, le făcu repede semn celorlalţi ofiţeri din 
echipajul lui Temeraire. Ferris şi Evans se grăbiră să-l urmeze, 
cu Riggs şi puşcaşii săi învălmăşindu-se după ei şi, într-o clipă, 
erau cu toţii aliniaţi în faţa lui Temeraire, cu puştile şi pistoalele 
ridicate. Totul era numai bravadă, căci armele lor erau 
descărcate, după bătălie, însă lucrul acesta nu diminuă în niciun 
fel semnificaţia gestului. Laurence închise ochii, consternat: 
printr-o nesupunere atât de făţişă, Granby şi oamenii lui tocmai 
se aruncaseră în cazanul fierbinte, alături de el. Existau din ce 
în ce mai multe motive să se vorbească despre o răzvrătire. 

Însă muschetele din faţa lor nu se clintiră. Soldaţii de marină 
se precipitau în continuare să termine de încărcat tunul, 
îndesând cu un mic tampon unul dintre proiectilele mari şi 
rotunde umplute cu piper. 

— Fiţi gata! spuse caporalul. 

Laurence nu ştia ce să facă. Dacă îi ordona lui Temeraire să 
doboare tunul, ar fi însemnat să atace nişte camarazi, oameni 
care nu-şi făceau decât datoria. Era un lucru de neiertat, chiar 
şi din perspectiva lui, şi aproape la fel de greu de conceput ca 
pasivitatea în faţa unui atac asupra lui Temeraire şi a oamenilor 
săi. 

— Ce naiba aveţi de gând să faceţi? Keyes, medicul care 
răspundea de îngrijirea lui Temeraire, tocmai revenise în 
poiană, însoţit de doi asistenţi încărcaţi de bandaje albe şi 
curate şi fire subţiri de mătase, pentru suturi. Işi croi drum, 
îmbrâncindu-se, printre marinarii uluiţi, care nu îndrăzniră să-i 
sfideze autoritatea dată de părul grizonat şi haina pătată de 
sânge, şi smulse fitilul din mâinile celui care stătea lângă 


47 


aruncătorul de piper. Îl aruncă la pământ şi îl călcă în picioare, 
apoi privi mânios împrejur, fără să-i cruţe nici pe Barham, cu 
grupul lui de marinari, nici pe Granby, cu oamenii săi, furios pe 
toţi deopotrivă. Abia s-a întors de pe câmpul de luptă! V-aţi 
pierdut minţile cu toţii? Nu puteţi să tulburaţi un dragon în 
halul ăsta, după o bătălie! Imediat ne trezim cu tot adăpostul pe 
cap, nu doar cu băgăciosul ăla mare, adăugă el, arătând spre 
Maximus. 

Într-adevăr, şi alţi dragoni îşi iţiseră deja capetele deasupra 
copacilor, lungindu-şi gâturile să vadă ce se petrece, stârnind un 
pârâit sonor de crengi rupte. Pământul se cutremură când 
Maximus, jenat, se lăsă pe vine, încercând să pară mai puţin 
interesat. Barham privi stânjenit împrejur, la mulţimea de 
curioşi. Dragonii obişnuiau să mănânce imediat după o bătălie şi 
oasele trosneau între fălcile mânjite de sânge ale multora dintre 
ei. 

Keynes nu-i lăsă timp să-şi revină. 

— Plecaţi, plecaţi imediat! Toţi! Nu pot să operez în mijlocul 
acestui circ. Cât despre tine, se răsti el la Laurence, culcă-te la 
loc numaidecât. Am dat ordine să fii consultat imediat de 
medici. Numai Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla cu piciorul 
ăla, dacă salţi aşa pe el. Unde e Baylesworth cu targa aia? 

Barham, tremurând, nu se putu stăpâni: 

— La naiba, Laurence e arestat şi am de gând să vă pun în 
lanţuri şi pe voi, câini răzvrătiți! începu Barham, dar fu 
întrerupt de Keynes, care se întoarse spre el. 

— Poţi să-l arestezi dimineaţă, după ce mă ocup de piciorul 
ăla şi de dragonul lui. Nu e nimic mai josnic, mai necreştinesc, 
decât să te dezlănţui asupra unor fiinţe rănite, oameni sau 
animale... 

Keynes tremura pur şi simplu, agitându-şi pumnul în faţa lui 
Barham, o privelişte alarmantă, din cauza periculosului forceps 
lung şi curbat pe care-l strângea în mână. Forţa morală a 
argumentului său se dovedi foarte mare. Barham făcu, 
involuntar, un pas în spate. Uşuraţi, marinarii considerară 
mişcarea lui drept un semnal şi începură să se retragă din 
poiană, cu tunul după ei. Năucit şi abandonat, Barham fu nevoit 
să cedeze. 


Amânarea astfel câştigată fu de scurtă durată. Medicii se 
48 


scărpinară la cap privind piciorul lui Laurence. Osul nu era rupt, 
în ciuda durerii insuportabile pe care i-o provocară când îl 
palpară cu brutalitate, şi nu exista nicio rană vizibilă, în afară de 
vânătăile mari şi marmorate care acopereau aproape fiecare 
bucăţică de piele. Laurence avea şi dureri cumplite de cap, dar 
nu puteau să facă altceva decât să-i ofere laudanum, pe care 
acesta îl refuză, şi să-i ordone să nu-şi forţeze piciorul, sfat pe 
cât de concret, pe atât de inutil, de vreme ce nu reuşea să se 
ridice în picioare fără să se prăbuşească imediat. 

Între timp, rănile lui Temeraire, din fericire minore, fură 
cusute şi Laurence îl convinse, cu mare dificultate, să mănânce 
puţin, în ciuda agitaţiei sale. Dimineaţă, era deja evident că 
Temeraire se vindeca bine, fără ca rănile să-i provoace febră şi 
nu mai exista nicio scuză pentru o nouă amânare. Laurence fu 
convocat imediat la cartierul general al adăpostului, printr-un 
ordin oficial al Amiralului Lenton. Fu transportat într-un scaun 
cu braţe, lăsând în urma lui un Temeraire agitat şi îndărătnic. 

— Dacă nu te întorci până mâine-dimineaţă, să ştii că vin 
după tine, jură el şi nu se lăsă înduplecat. 

Lui Laurence îi era greu să-l liniştească fără să fie nevoit să-l 
mintă. După toate probabilitățile, avea să fie arestat, dacă nu 
făcuse Lenton cine ştie ce miracol de persuasiune, şi cu 
numeroasele abateri grave la activ, era de aşteptat ca orice 
curte marţială să-i dea pedeapsa capitală. In mod obişnuit, 
aviatorii nu erau spânzurați decât pentru înaltă trădare, dar 
Laurence era convins că Barham îl va aduce în faţa unui 
tribunal al Marinei, care avea să fie mult mai sever şi care nu va 
ţine seama de argumentul păstrării în activitate a dragonului. 
Temeraire era deja pierdut pentru Anglia, ca dragon de luptă, 
prin pretenţiile ridicate de chinezi. 

Nu era nicidecum o situaţie uşoară sau comodă şi, încă şi 
mai grav, Laurence era conştient că-şi pusese oamenii în 
pericol. Granby va trebui să răspundă pentru răzvrătirea lor, la 
fel şi ceilalţi locotenenţi, Evans, Fenris şi Riggs. Oricare dintre 
ei sau chiar toţi puteau fi concediaţi. O soartă cruntă pentru un 
aviator, crescut din fragedă pruncie în mijlocul soldaţilor. Nici 
măcar acei aviaspiranţi care nu ajungeau niciodată la gradul de 
locotenent nu erau, de obicei, daţi afară. Se găsea o muncă şi 
pentru ei, pe terenurile de hrănire sau în adăposturi, astfel încât 
să poată rămâne în compania camarazilor lor. 


49 


Deşi, peste noapte, starea piciorului se mai ameliorase, 
Laurence era încă palid şi năduşi până şi în scurta plimbare pe 
care o riscă, urcând scările de la intrarea clădirii. Durerea 
sporea, ameţindu-l şi fu nevoit să se oprească să-şi tragă sufletul 
înainte de a intra în micul birou. 

— Cerule, credeam că medicii ţi-au dat drumul. Stai jos, 
Laurence, până nu te prăbuşeşti. la asta, spuse Lenton, 
ignorând privirea încruntată de nerăbdare a lui Barham şi îi 
aşeză un pahar de brandy în mână. 

— Mulţumesc, domnule. Nu v-aţi înşelat. Am fost lăsat să 
plec, răspunse Laurence şi luă o sorbitură, doar de politeţe. 
Capul îi era şi aşa destul de tulbure. 

— Ajunge. N-a venit aici să fie răsfăţat, interveni Barham. N- 
am văzut în viaţa mea un comportament atât de scandalos. Şi 
încă din partea unui ofiţer! Pentru Dumnezeu, Laurence, nu mi- 
a făcut plăcere niciodată să văd pe cineva spânzurat dar, de 
data asta, aş zice bogdaproste. Însă Lenton îmi jură că animalul 
va deveni imposibil de stăpânit, deşi mi-e greu să-mi imaginez 
care ar fi diferenţa. 

Buzele lui Lenton se strânseră în faţa acestui ton 
dispreţuitor. Laurence putea doar să-şi închipuie prin ce cazne 
umilitoare trecuse amiralul ca să-i inoculeze lui Barham o 
asemenea idee. Faptul că Lenton era amiral şi repurtase de 
curând o nouă mare victorie însemna foarte puţin în afara 
cercului restrâns al Aviației. Barham îl putea jigni fără teamă de 
consecinţe, pe când orice amiral din Marină ar fi avut destulă 
influenţă politică şi destui prieteni ca să pretindă un tratament 
mai respectuos. 

— Vei fi concediat, asta nu se mai discută, continuă Barham. 
Dar animalul trebuie să meargă în China, iar pentru aceasta, 
regret s-o spun, ne trebuie colaborarea ta. Găseşte o cale să-l 
convingi, şi lucrurile se vor opri aici. La orice semn de 
nesupunere din partea lui, al naibii să fiu dacă nu te spânzur, 
totuşi! Da, şi îţi împuşc animalul şi ducă-se naibii şi chinezii ăia. 

Această ultimă remarcă aproape că-l făcu pe Laurence să 
sară din scaun, aşa rănit cum era. Doar apăsarea fermă a mâinii 
lui Lenton pe umăr îl ţinu în loc. N 

— Domnule, mergeţi prea departe, zise Lenton. În Anglia, 
niciun dragon n-a fost vreodată împuşcat, în afară de cazul în 
care a mâncat oameni, şi n-o să începem acum. M-aş pomeni cu 


50 


o adevărată revoltă pe cap. 

Barham se încruntă şi mormăi în barbă ceva aproape 
neinteligibil despre indisciplină, un lucru delicat, venind din 
partea unui om despre care Laurence ştia că luase parte la 
revoltele navale din '97, când jumătate din flotă se răsculase. 

— Ei, bine, să sperăm că nu se ajunge la aşa ceva. Există în 
portul de la Spithead o navă trecută în rezervă, Allegiance. 
Poate fi pregătită pentru drum într-o săptămână. Dar cum facem 
să urcăm animalul la bord, dacă e atât de îndărătnic? 

Laurence nu reuşi să răspundă. O săptămână era îngrozitor 
de puţin şi, preţ de o clipă, îndrăzni să ia în calcul, într-o doară, 
ideea de a călători în zbor. Temeraire ar putea ajunge cu 
uşurinţă pe Continent de la Dover, iar în unele locuri din 
pădurile statelor germane mai trăiau şi dragoni sălbatici, chiar 
dacă numai rase mici. 

— Trebuie să chibzuim bine, răspunse Lenton. Nu mă feresc 
să spun, domnule, că întreaga poveste a fost gestionată prost de 
la bun început. Dragonul a fost aţâţat rău de tot şi nu-i uşor să-l 
convingi să facă un lucru care nu-i place din capul locului. 

— Gata cu scuzele, Lenton. Ajunge, începu Barham, dar fu 
întrerupt de o bătaie în uşă. 

Văzură cu toţii miraţi un aviaspirant palid deschizând uşor 
uşa. 

— Domnule, domnule, spuse el, grăbindu-se să se dea lao 
parte. Soldaţii chinezi păreau gata să-l calce în picioare, ca să-i 
facă loc prinţului Yongxing să intre în încăpere. 

Erau cu toţii atât de surprinşi încât, în prima clipă, uitară să 
se ridice, şi Laurence se căznea încă să se scoale în picioare 
când Yongxing era deja înăuntru. Servitorii se grăbiră să-i aducă 
prinţului un scaun - scaunul Lordului Barham, - dar Yongxing îl 
refuză cu un semn, obligându-i astfel şi pe ceilalţi să rămână în 
picioare. Lenton îşi strecură discret o mână pe sub braţul lui 
Laurence, sprijinindu-l puţin, dar încăperea continua să se 
clatine şi să se învârtă în jurul lui, în timp ce strălucirea 
veşmintelor lui Yongxing îi înţepa ochii. 

— Înţeleg că aşa vă arătaţi respectul faţă de Fiul Cerului, 
vorbi Yongxing, adresându-i-se lui Barham. Iarăşi l-aţi aruncat 
pe Lung Tien Xiang în luptă, iar acum ţineţi consilii secrete şi 
complotaţi cum puteţi păstra roadele hoţiei voastre. 

Barham, care nu se sfiise să-i înjure pe chinezi cu cinci 


51 


minute în urmă, păli în faţa lor, bâlbâindu-se: 

— Domnule, Alteța Voastră, în niciun caz... 

Insă Yongxing continuă fără să şovăie măcar: 

— Am cercetat acest adăpost, după cum numiţi voi aceste 
ţarcuri pentru animale, spuse el. Nu e de mirare, dacă te 
gândeşti la metodele voastre barbare, că Lung Tien Xiang şi-a 
dezvoltat acest ataşament greşit. E firesc să nu vrea să fie 
despărţit de camaradul lui, singurul care i-a adus vreodată un 
dram de alinare. Se întoarse spre Laurence, privindu-l cu 
dispreţ din cap până-n picioare. Ai profitat de tinereţea şi de 
lipsa lui de experienţă, dar nu vom mai tolera acest lucru. Nu 
mai vrem să auzim nicio scuză pentru aceste întârzieri. După ce 
va ajunge acasă, la locul său cuvenit, va învăţa să nu mai 
preţuiască o companie care nu se ridică la nivelul lui. 

— Alteța Voastră, vă înşelaţi. Avem toate intenţiile să 
colaborăm cu voi, spuse Lenton pe şleau, în timp ce Barham 
căuta încă vorbe mai meşteşugite. Dar Temeraire nu vrea să se 
despartă de Laurence şi sunt convins că ştiţi bine că un dragon 
nu poate fi trimis fără însoțitor. 

— Este limpede, atunci, că trebuie să vină şi căpitanul 
Laurence sau încerci să ne convingi că el nu poate fi trimis? 
întrebă Yongxing pe un ton glacial. 

Cu toţii îl priviră stupefiaţi. Lui Laurence nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. Apoi Barham izbucni: 

— Dumnezeule mare! Dacă îl vreţi pe Laurence, puteţi să-l 
luaţi, vă suntem recunoscători. 


Restul întâlnirii trecu pentru Laurence ca prin vis, într-un 
amestec de perplexitate şi imensă uşurare, care îi amorti 
mintea. Capul continua să i se învârtă şi răspundea la întrebări 
oarecum la întâmplare, până când Lenton interveni, în cele din 
urmă, trimiţându-l la culcare. Laurence rămase treaz doar cât 
să-i trimită pe fugă un bilet lui Temeraire, prin intermediul unei 
slujnice, după care se prăbuşi imediat într-un somn tulbure, 
agitat. 

Se trezi cu greu a doua zi dimineaţă, după paisprezece ore 
de somn. Roland picotea lângă patul lui, cu capul sprijinit de 
spătarul scaunului, cu gura deschisă şi, când Laurence se mişcă, 
se trezi şi îşi frecă faţa, căscând: 

— Ei, bine, Laurence, te-ai trezit? Ne-ai tras tuturor o 


52 


sperietură zdravănă. Emily a venit la mine fiindcă bietul 
Temeraire se agita de moarte. Ce-ţi veni să-i trimiţi un 
asemenea mesaj? 

Laurence încercă disperat să-şi aducă aminte ce scrisese. 
Imposibil. I se ştersese cu totul din minte şi nu-şi mai amintea 
decât foarte puţin din ziua precedentă, deşi punctul central, 
esenţial, îi era bine fixat în minte. 

— Roland, n-am nici cea mai vagă idee ce-am scris. 
Temeraire ştie că merg cu el? 

— Păi, acum ştie. Mi-a spus Lenton, după ce am venit să te 
caut. Dar, cu siguranţă, n-a aflat de aici, spuse ea şi îi întinse o 
bucată de hârtie. 

Era scrisă de mâna lui şi îi purta semnătura, dar totul era 
străin şi lipsit de sens. 


Temeraire, 

Nu te teme. Mă duc. Fiul Cerului nu tolerează întârzieri şi 
Barham mi-a dat permisiunea. Credinţa ne va purta! Te rog să 
mănânci ceva. 

L. 


Laurence privi oarecum tulburat bucata de hârtie, 
întrebându-se cum ajunsese să scrie aşa ceva. 

— Nu-mi amintesc nici măcar un cuvânt. Dar, stai, ştiu. 
Numele corabiei e Allegiance, credinţa, iar prinţul Yongxing l-a 
numit pe împărat Fiul Cerului, dar n-am idee de ce să fi repetat 
eu o asemenea blasfemie. li întinse lui Roland biletul. Probabil 
că mi-am pierdut minţile. Te rog, arunc-o în foc. Du-te şi spune-i 
lui Temeraire că acum mă simt bine şi că voi fi curând cu el. Poţi 
chema pe cineva să mă ajute? Trebuie să mă îmbrac. 

— După cum arăţi, ar trebui să rămâi acolo unde eşti, spuse 
Roland. Nu, mai odihneşte-te puţin. Nu e mare grabă acum, din 
câte înţeleg eu şi ştiu că acest Barham vrea să stea de vorbă cu 
tine. Lenton la fel. Merg să-i spun lui Temeraire că n-ai murit şi 
nici nu ţi-a crescut al doilea cap. Şi am s-o pun pe Emily să 
alerge de la unul la altul, dacă aveţi mesaje de trimis. 

Laurence cedă insistențelor ei. Într-adevăr, nu se simţea pe 
deplin capabil să se ridice, iar dacă Barham voia iarăşi să-i 
vorbească, trebuia să-şi păstreze forţele. Însă, în cele din urmă, 
fu scutit de prezenţa lui. Lenton veni singur. 


53 


— Ei, Laurence, mă tem că te aşteaptă un drum îngrozitor de 
lung şi sper să călătoreşti cu bine, spus el, trăgându-şi un scaun. 
Pe când ne îndreptam spre India, în anii '90, transportatorul 
meu a intrat într-o furtună. Ploaia îngheţa în cădere, aşa că 
dragonii n-au putut să se ridice deasupra norilor, să se mai 
liniştească. Obversariei, biata de ea, i-a fost rău tot timpul. 
Nimic mai neplăcut pentru un dragon care are rău de mare, şi 
pentru ei şi pentru tine. 

Laurence nu fusese niciodată la comanda unui transportor 
de dragoni, dar imaginea aproape că era vie. 

— Mă bucur să spun, domnule, că Temeraire n-a avut 
niciodată nici cea mai vagă dificultate şi că îi plac enorm 
călătoriile pe mare. 

— Vom vedea cum îi plac dacă întâlniți un uragan, remarcă 
Lenton, clătinând din cap. Nu că m-aş aştepta ca vreunul dintre 
voi să aibă vreo obiecţie, în condiţiile date. 

— Nu, nici pomeneală, zise Laurence din inimă. 

Bănuia că era doar un salt din lac în puț, dar era 
recunoscător pentru timpul câştigat: călătoria avea să dureze 
luni în şir şi putea spera să se întâmple o mulţime de lucruri 
înainte să ajungă în China. 

Lenton clătină din cap. 

— Ei, bine, eşti destul de palid, aşa că am să fiu scurt: am 
reuşit să-l conving pe Barham că lucrul cel mai bun de făcut 
este să pleci cu arme şi bagaje, în cazul de faţă cu echipajul tău. 
Dacă ar rămâne aici, unii dintre ofiţeri s-ar putea aştepta la o 
grămadă de neplăceri şi ar fi bine să plecaţi înainte ca Barham 
să se răzgândească. 

Altă uşurare, la care nici nu spera. 

— Domnule, spuse Laurence. Trebuie să vă spun cât de 
îndatorat sunt... 

— Lasă prostiile, nu-mi mulţumi. Lenton îşi dădu la o parte 
părul rar şi cărunt de pe frunte şi spuse repede: Imi pare al 
naibii de rău pentru toate astea, Laurence. In locul tău, aş fi 
luat-o razna mult mai devreme. Totul s-a făcut atât de brutal. 

Laurence nu ştia ce să spună. Nu se aşteptase la înţelegere 
şi nu simţea că o merită. După o clipă, Lenton continuă, mai 
energic: 

— Regret că nu-ţi pot oferi mai mult timp să te refaci, dar, pe 
de altă parte, la bord n-o să ai prea multe de făcut, aşa că poţi 


54 


să te odihneşti. Barham le-a promis chinezilor că Allegiance va fi 
gata de drum într-o săptămână, deşi, din câte înţeleg, îi va fi 
greu să găsească un căpitan până atunci. 

— Nu era vorba să fie Cartwright căpitan? întrebă Laurence, 
amintindu-şi vag ceva. 

Citea şi acum „Cronica navală” şi urmărea repartizarea 
corăbiilor. Numele lui Cartwright îi rămăsese în minte: fuseseră 
camarazi pe Goliath, cu mulţi ani în urmă. 

— Da, pe când Allegiance urma să meargă la Halifax. Se 
pare că lui Cartwright i se construieşte altă corabie acolo. Dar 
nu pot să-l aştepte doi ani, până ajunge în China şi înapoi, zise 
Lenton. Fie ce-o fi, găsesc ei pe cineva. Tu trebuie să fii pregătit. 

— Puteţi fi sigur de asta, domnule, răspunse Laurence. Până 
atunci sigur voi fi aproape restabilit. 

Probabil că optimismul său era nefondat. După plecarea lui 
Lenton, Laurence încercă să scrie o scrisoare, dar fără succes; 
capul îl durea îngrozitor. Din fericire, Granby trecu să-l viziteze, 
plin de entuziasm la perspectiva călătoriei şi minimalizând 
riscurile pe care şi le asumase în privinţa propriei cariere. 

— De parcă aş fi putut da doi bani pe aşa ceva, când ticălosul 
ăla încerca să te salte şi când armele erau îndreptate spre 
Temeraire, spuse el. Te rog, nu te gândi la asta şi spune-mi ce-ai 
vrea să scriu. 

Laurence renunţă la orice încercare de a-l îndemna la 
prudenţă. Loialitatea lui Granby era la fel de îndârjită pe cât 
fusese antipatia lui iniţială, chiar dacă mai plăcută. 

— Doar câteva rânduri, dacă eşti bun, către căpitanul 
Thomas Riley. Spune-i că plecăm spre China într-o săptămână 
şi, în cazul în care nu l-ar deranja să se afle la comanda unui 
transportator, ar avea şanse să preia Allegiance, dacă se duce 
direct la Amiralitate. Barham nu are pe nimeni pentru corabie. 
Dar nu uita să-i scrii să nu-mi pomenească numele. 

— Foarte bine, răspunse Granby, scriind în grabă. Nu avea o 
caligrafie foarte elegantă, cu literele lăbărţate excesiv, dar scria 
suficient de citeţ. Il cunoşti bine? Va trebui să convieţuim o 
lungă perioadă de timp cu cel care va fi numit. 

— Da, chiar foarte bine, răspunse Laurence. A fost 
sublocotenentul meu pe Belize şi apoi pe Reliant. A asistat la 
ieşirea din ou a lui Temeraire. Un bun ofiţer şi un bun marinar. 
E tot ce ne-am putea dori. 


55 


— Am să duc scrisoare personal la curier şi am să-i spun să 
se asigure că ajunge la destinaţie, promise Granby. Ce uşurare 
ar fi să n-avem un căpitan din ăla arogant... Şi aici Granby se 
opri, stânjenit: nu trecuse foarte mult, în definitiv, de când îl 
socotise şi pe Laurence un arogant. 

— Mulţumesc, John, zise repede Laurence, salvându-l. Deşi 
n-ar trebui să ne punem prea multe speranţe deocamdată. 
Ministerul ar putea să prefere un om mai experimentat în acest 
rol, adăugă el, deşi, în sinea lui, socotea că existau toate 
şansele. Lui Barham nu i-ar fi uşor să găsească pe cineva dornic 
să accepte postul. 

Deşi erau impresionante pentru ochiul unui om străin de 
mare, transportatoarele de dragoni erau nave dificil de 
comandat. Adesea stăteau în port la nesfârşit, aşteptându-şi 
pasagerii dragoni, în timp ce echipajele se dedau cu alcool şi 
prostituate. Sau se întâmpla să petreacă luni în şir în mijlocul 
oceanului, încercând să menţină aceeaşi poziţie, slujind ca 
punct de odihnă pentru dragonii care străbăteau distanţe lungi. 
Era ca în misiunile de blocadă, însă mai rău, din cauza lipsei 
anturajului. Cu şanse mici să-ţi aducă gloria în luptă şi, cu atât 
mai puţin, recompense, aceste posturi erau indezirabile pentru 
cei cu potenţial mai mare. 

Însă Reliant, atât de avariată de furtună, după Trafalgar, 
rămăsese la chei multă vreme. Lăsat pe uscat, fără relaţii care 
să-l ajute să obţină altă navă şi lipsit de experienţă, Riley avea 
să primească oferta cu aceeaşi bucurie cu care i-o oferea 
Laurence şi existau toate şansele ca Barham să-l accepte pe 
primul venit. 


Laurence îşi petrecu ziua următoare luptându-se, de data 
asta cu ceva mai mult succes, cu alte scrisori necesare. Nu-şi 
pregătise afacerile în vederea unei lungi călătorii, din care o 
mare parte în afara zonei de curierat. Pe de altă parte, în 
ultimele săptămâni cumplite, îşi neglijase cu desăvârşire 
corespondenţa personală şi acum era dator cu mai multe 
răspunsuri, în primul rând către familie. După bătălia de la 
Dover, tatăl său devenise mai tolerant faţă de noua sa 
profesiune. Deşi nici acum nu-şi scriau direct unul altuia, 
Laurence nu mai era obligat, cel puţin, să-şi ţină secretă 
corespondenţa cu mama sa şi, de ceva vreme, îi adresa 


56 


scrisorile în mod deschis. Era foarte posibil ca, după 
întâmplarea de acum, tatăl său să-i suspende acest privilegiu, 
dar Laurence spera să nu fi auzit toate detaliile. Din fericire, 
Barham n-avea nimic de câştigat stânjenindu-l pe Lordul 
Allendale, mai ales acum, când Wilberforce, aliatul lor politic 
comun, avea de gând să ceară din nou, în următoarea sesiune a 
Parlamentului, abolirea negoţului de sclavi. 

Laurence scrise la repezeală o altă duzină de mesaje grăbite, 
cu un scris care nu semăna prea mult cu scrisul său obişnuit. 
Cei mai mulţi destinatari ai acestora erau oameni din Marină, 
care aveau să înţeleagă foarte bine exigenţele unei plecări 
grăbite. În ciuda mesajelor succinte, efortul îşi spuse cuvântul 
şi, când Roland veni din nou să-l vadă, era aproape epuizat şi 
zăcea cu spatele sprijinit de perne şi cu ochii închişi. 

— Da, am să ţi le trimit, dar te comporţi absurd, Laurence, 
spuse ea, adunând scrisorile. O lovitură în cap poate fi foarte 
periculoasă, chiar dacă nu ţi-a spart craniul. Când am avut febra 
galbenă, nu m-am bătut cu pumnul în piept susţinând că mă 
simt bine. Am stat în pat, mi-am înghiţit terciul şi licoarea 
fierbinte şi m-am pus pe picioare mai repede decât oricare 
dintre ceilalţi camarazi din Indiile de Vest, care au suferit de 
aceeaşi boală. 

— Mulţumesc, Jane, răspunse el, fără s-o contrazică. 

Într-adevăr, se simţea foarte rău şi se bucură când ea trase 
draperiile, cufundând încăperea într-o penumbră odihnitoare. 

Se trezi, pentru scurt timp, câteva ore mai târziu, auzind 
gălăgie dincolo de uşă. Roland spunea: 

— Fă bine şi pleacă naibii imediat sau te scot afară cu 
picioare-n fund. De ce te strecori aici, să-l sâcâi, în clipa în care 
mă vezi plecată? 

— Dar trebuie să vorbesc cu căpitanul Laurence, situaţia 
este cât se poate de urgentă... Glasul care protesta îi era 
necunoscut şi părea tulburat. Am venit direct de la Londra... 

— Dacă e aşa de urgent, poţi să mergi să vorbeşti cu 
Amiralul Lenton, răspunse Roland. Nu, nu-mi pasă dacă eşti de 
la minister. Eşti la fel de tânăr ca aviaspiranţii mei şi nu te cred 
nicio clipă că ai de spus ceva care nu poate să aştepte până 
dimineaţă. 

Cu aceasta, Roland închise uşa în spatele ei, înăbuşind restul 
discuţiei. Laurence adormi din nou. Dar în dimineaţa următoare 


57 


nu mai avu cine să-l apere. Nici bine nu-i aduse slujnica micul 
dejun - temutul terci şi dezgustătorul lapte fierbinte cu vin - că 
necunoscutul făcu o nouă tentativă de invazie, de data asta cu 
mai mult succes. 

— Îmi cer scuze, domnule, că dau buzna în felul acesta, 
spuse străinul, vorbind repede şi, fără să fie poftit, îşi aduse un 
scaun lângă patul lui Laurence. Vă rog, lăsaţi-mă să vă explic. 
Imi dau seama că apariţia mea e neobişnuită... Lăsă jos scaunul 
greu şi se aşeză sau mai degrabă se cocoţă chiar la marginea 
acestuia. Mă numesc Hammond. Arthur Hammond. Ministerul 
m-a delegat să vă însoțesc la curtea chineză. 

Hammond era un bărbat surprinzător de tânăr, de douăzeci 
de ani poate, cu părul negru, ciufulit şi o expresie foarte 
intensă, care îi lumina faţa suptă şi palidă. La început, vorbi în 
frânturi de fraze, zbătându-se între formulele de scuză şi 
evidenta nerăbdare de a ajunge la subiect. 

— Nădăjduiesc că veţi ierta absenţa unei informări 
prealabile. Am fost luaţi cu totul şi cu totul pe nepregătite, şi 
Lordul Barham fixase deja ziua de 23 ca dată de plecare. Dacă 
aţi prefera, am putea insista să mai amâne... 

Acesta era lucrul pe care Laurence voia să-l evite cel mai 
mult, astfel că, deşi era uşor descumpănit de îndrăzneala lui 
Hammond, se grăbi să spună: 

— Nu domnule, sunt întru totul la dispoziţia dumneavoastră. 
Nu putem amâna plecarea pentru chestiuni formale, mai cu 
seamă când prinţului Yongxing i s-a promis acea dată. 

— Ah! Sunt de aceeaşi părere, spuse Hammond, cu mare 
uşurare în glas. 

Privindu-i chipul şi estimându-i vârsta, Laurence bănuia că 
fusese desemnat numai din lipsă de timp. Dar Hammond reuşi 
repede să contrazică ideea că singura lui calitate era 
disponibilitatea de a pleca în China pe nepusă masă. Acum, că 
se liniştise, scoase un teanc gros de hârtii, care până atunci îi 
umflaseră partea din faţă a hainei, şi începu să vorbească, 
repede şi în detaliu, despre perspectivele misiunii lor. 

Aproape de la început, Laurence fu incapabil să-l 
urmărească. Fără să-şi dea seama, Hammond scăpa din când în 
când fraze întregi în chineză, când îşi cobora privirea la acele 
hârtii, iar când vorbea în engleză, zăbovea asupra misiunii 
diplomatice a lui Macartney în China, care avusese loc acum 


58 


paisprezece ani. Laurence, proaspăt locotenent la vremea 
aceea, preocupat întru totul de probleme navale şi de propria-i 
carieră, nu-şi mai amintea nici măcar de existenţa misiunii, 
darămite detaliile ei. 

Cu toate acestea, nu-l întrerupse imediat pe Hammond. Pe 
de-o parte, nu găsea nicio pauză potrivită în şirul discursului său 
şi, pe de altă parte, monologul acela avea ceva liniştitor. In 
ciuda vârstei sale, Hammond vorbea cu competenţă, dând 
dovadă că stăpâneşte subiectul şi, lucru şi mai important, fără 
impoliteţea la care Laurence ajunsese să se aştepte din partea 
lui Barham şi a celor din Minister. Perspectiva unui aliat îl 
bucura pe Laurence destul ca să-l asculte cu plăcere, chiar dacă 
tot ceea ce ştia despre expediţia lui Macartney era că nava sa, 
Lion, fusese primul vas occidental ajuns în Golful Zhitao. 

— O! exclamă Hammond, oarecum dezamăgit, când, în cele 
din urmă, îşi dădu seama că n-avea cu cine să discute. Ei, bine, 
presupun că nu contează prea mult. Ca s-o spun deschis, 
misiunea a fost un eşec îngrozitor. Lordul Macartney a refuzat 
să îndeplinească ritualul de supunere în faţa Împăratului, numit 
kowtow, şi chinezii s-au simţit ofensaţi. Nici n-au mai vrut să se 
gândească să ne accepte o misiune permanentă, şi Macartney a 
sfârşit prin a părăsi Marea Chinei, escortat de o duzină de 
dragoni. j 

— Asta chiar îmi aduc aminte, spuse Laurence. Într-adevăr, 
îşi amintea vag că discutase acest subiect cu prietenii lui, în 
cabina ofițerilor, nu fără patimă la adresa insultei faţă de 
trimisul britanic. Dar, cu siguranță ritualul kowtow era jignitor, 
doar nu voiau să se târâie în genunchi? 

— Nu putem să ne ţinem semeţi faţă de obiceiurile străinilor, 
când ne ducem la ei în ţară cu pălăria în mână, remarcă 
Hammond, cu toată convingerea, aplecându-se spre Laurence. 
Puteţi vedea singur, domnule, gravele consecinţe. Sunt sigur că 
acest incident continuă să otrăvească relaţiile noastre actuale. 

Laurence se încruntă. Argumentul acesta era, într-adevăr, 
convingător şi explica mai bine de ce Yongxing venise în Anglia 
atât de pregătit pentru ofense. 

— Crezi că acest conflict este motivul pentru care i-au oferit 
lui Bonaparte un Celest? După atâta vreme? 

— Voi fi sincer cu dumneavoastră, domnule căpitan: n-avem 
nici cea mai vagă idee, răspunse Hammond. Singura noastră 


59 


consolare în aceşti ultimi paisprezece ani - un punct forte al 
politicii externe - a fost deplina noastră convingere, că pe 
chinezi îi interesează treburile Europei tot atât cât ne 
interesează pe noi ale pinguinilor. Acum toate convingerile 
noastre au fost zdruncinate. 


60 


Capitolul 3 


Allegiance era un colos pe valuri. Avea peste o sută treizeci 
de yarzi în lungime şi era proporţional neobişnuit de îngustă, cu 
excepţia imensei punți a dragonilor care se dilata în partea din 
faţă a corabiei, întinzându-se de la arborele mic până la proră. 
Văzută de sus, părea foarte ciudată, semănând cu un evantai. 
Dar sub buza largă a punţii dragonilor, carena se îngusta 
imediat. Chila era din oţel, nu din lemn de ulm, şi era acoperită 
cu un strat de vopsea albă, împotriva ruginii. Dunga albă şi 
lungă care o traversa prin mijloc îi conferea un aspect aproape 
zvelt. 

Pentru a-i oferi stabilitatea de care avea nevoie pe furtună, 
avea un pescaj de peste şase yarzi. Era prea mare ca să intre în 
port şi trebuia acostată de stâlpi enormi înfipţi în apele adânci, 
iar proviziile erau transportate încoace şi încolo cu vase mai 
mici: o mare doamnă înconjurată de servitori agitaţi. Nu era 
primul transportator cu care călătoriseră Laurence şi 
Temeraire, dar avea să fie primul cu care traversau oceanul; nu 
se putea compara cu o corabie înghesuită, pentru trei dragoni, 
care alerga de la Gibraltar la Plymouth, mărită doar cu câteva 
scânduri faţă de una obişnuită. 

— E foarte plăcut. Mă simt chiar mai bine decât în poiana 
mea, spuse Temeraire aprobator. De la înălţimea locului său 
solitar de cinste, vedea toată activitatea navei fără să stea în 
cale, iar bucătăria navei, cu cuptoarele ei, era amplasată direct 
sub puntea dragonilor, menţinându-i caldă suprafaţa. Nu ţi-e 
frig deloc, Laurence? întrebă el, a treia oară, poate, întinzându- 
şi gâtul în jos, ca să-l privească mai de aproape. 

— Nu, absolut deloc, răspunse scurt Laurence. 

Era puţin agasat de continua şi exagerata solicitudine. Deşi 
ameţeala şi durerea de cap cedaseră odată cu cucuiul de la cap, 
piciorul învineţit rămânea îndărătnic, gata să-l lase, din când în 
când şi pulsând cu o durere aproape constantă. Laurence fusese 
urcat la bord în scripeti, o lovitură grea la adresa percepţiei sale 
faţă de propriile puteri, apoi aşezat direct într-un scaun cu braţe 
şi cărat sus, pe puntea dragonilor, înfăşurat în pături, ca un 
invalid, iar acum Temeraire era încolăcit cu mare grijă în jurul 
lui, să-l ferească de vânt. 


61 


Două şiruri de scări urcau spre puntea dragonilor, câte unul 
de fiecare parte a arborelui trinchet, iar zona teugii, care se 
întindea de la baza acestora şi până la jumătatea drumului spre 
arborele principal, era, conform obiceiului, repartizată 
aviatorilor, în timp ce marinarii domneau peste cealaltă 
jumătate. Echipajul lui Temeraire îşi luase deja în stăpânire 
domeniul cuvenit, împingând în mod ostentativ mai multe 
grămezi de parâme încolăcite dincolo de linia invizibilă de 
demarcaţie şi înlocuindu-le cu maldăre de hamuri de piele şi 
coşuri pline de inele şi catarame, totul ca să atragă atenţia 
marinarilor că aviatorii îşi cunosc drepturile. Cei care nu erau 
ocupați cu aranjatul echipamentului, erau înşiraţi de-a lungul 
liniei, mimând relaxarea sau munca. Tânăra Roland şi ceilalţi 
doi mesageri cadeți, Morgan şi Dyer, se jucau acolo la îndemnul 
sergenţilor, care le transferaseră misiunea de a apăra teritoriile 
aviatorilor. Fiind atât de mici, puteau să se plimbe cu uşurinţă 
pe copastie şi alergau încoace şi încolo, dând dovadă de totală 
nesăbuinţă. _ 

Laurence îi privea, dus pe gânduri. Încă îl neliniştea faptul 
că o adusese pe Roland. 

— De ce să n-o iei? A fost neascultătoare? 

Doar atât întrebase Jane, când o consultase în această 
privinţă. Era cumplit de greu să-i explice temerile sale, faţă în 
faţă. Şi, desigur, exista un motiv s-o ia cu el: Jane trebuia să fie 
pregătită să facă faţă tuturor cerinţelor, ca orice bărbat, în 
momentul când, după retragerea mamei sale, avea să devină 
căpitanul lui Exidium. Dacă ar lăsa-o nepregătită, fiind prea 
blând cu ea acum, nu i-ar face niciun serviciu. 

Cu toate acestea, acum, că se afla la bord, Laurence avea 
regrete. Corabia nu era o bază aeriană şi Laurence văzuse deja 
că, aşa cum se întâmplă în orice echipaj naval, existau printre 
marinari câţiva indivizi foarte, foarte respingători: beţivi, 
bătăuşi, ocnaşi. Se simţea prea împovărat de responsabilitatea 
de a veghea asupra unei tinere înconjurate de asemenea 
oameni. Ca să nu mai vorbim că ar fi preferat ca secretul 
înrolării femeilor în Aviaţie să nu se afle şi să nu facă vâlvă 
tocmai aici. 

Nu intenţiona să-i ceară lui Roland să mintă şi nici nu-i putea 
da alte sarcini decât celorlalţi, dar în taină spera din tot sufletul 
ca adevărul să rămână ascuns. Roland avea doar unsprezece ani 


62 


şi, la o privire fugară, nu putea trece drept fată, aşa, în 
pantaloni şi jachetă. Cândva, o luase el însuşi drept băiat. Dar, 
în acelaşi timp, îşi dorea, de asemenea, să-i vadă pe aviatori şi 
pe marinari prieteni sau cel puţin nu duşmani, şi, în cazul unei 
apropieri, era greu ca adevărata identitate a lui Roland să 
treacă multă vreme neobservată. 

Deocamdată, speranţele sale păreau mai uşor de îndeplinit 
în cazul lui Roland, decât în privinţa celorlalţi. Marinarii, 
ocupați cu încărcarea navei, vorbeau în gura mare despre 
indivizii care nu aveau nimic mai bun de făcut decât să stea cu 
mâinile în sân şi să se comporte ca nişte pasageri. Câţiva 
oameni comentară zgomotos despre nişte parâme aruncate 
toate de-a valma şi se apucară, fără rost, să le adune. Laurence 
clătină din cap şi rămase tăcut. Oamenii săi avuseseră dreptate, 
dar nu putea să-i învinovăţească nici pe marinarii lui Riley şi, 
oricum, n-ar fi folosit la nimic. 

Oricum, Temeraire observase şi el scena. Pufni şi gulerul i se 
ridică niţel. 

— Mie mi se pare că funia aia stă foarte bine, spuse el. 
Echipajul meu a mutat-o cu mare grijă. 

— E în regulă, dragul meu. Nu-i niciun rău să înfăşori la loc 
o funie, interveni repede Laurence. 

Nu era foarte surprinzător că Temeraire începuse să-şi 
extindă instinctele protectoare şi posesive şi asupra echipajului. 
Erau împreună deja de mai multe luni. Însă momentul era cât se 
poate de nepotrivit. Prezenţa unui dragon la bord îi tulbura 
oricum pe marinari şi implicarea lui Temeraire în fiece dispută, 
luând partea echipajului său, nu putea decât să sporească 
tensiunea de la bord. 

— Te rog, nu te simţi jignit, adăugă Laurence, mângâind 
trupul dragonului, ca să-i distragă atenţia. Inceputul unei 
călătorii este extrem de important. Vrem să fim tovarăşi buni, 
nu să încurajăm rivalitatea dintre oameni. 

— Hm, cred că da, cedă Temeraire. Dar noi n-am făcut nimic 
rău. E neplăcut că se lamentează aşa. 

— Pornim în curând, zise Laurence, ca să schimbe subiectul. 
Mareea s-a schimbat şi cred că acelea pe care le urcă acum la 
bord sunt ultimele bagaje ale misiunii. 

Allegiance putea transporta, la nevoie, zece dragoni de talie 
medie. Singur, Temeraire nu o împovăra deloc, iar spaţiul de 


63 


depozitare de la bord era uimitor de mare. Cu toate acestea, 
cantitatea de bagaje pe care misiunea o aducea la bord crea 
deja impresia că avea să depăşească până şi capacitatea enormă 
a navei. Această cantitate îl şoca pe Laurence, obişnuit să 
călătorească doar cu un cufăr, şi părea disproporționat de mare 
faţă de dimensiunea delegaţiei, enorme oricum. 

Delegaţia chineză număra cincisprezece soldaţi şi nu mai 
puţin de trei medici, unul pentru prinţul însuşi, unul pentru 
ceilalţi doi emisari şi unul pentru ceilalţi membri, fiecare cu 
asistenții lui. Pe lângă aceştia şi translator, existau doi bucătari, 
cu ucenicii lor, vreo duzină de slujitori şi un număr egal de alţi 
oameni care păreau să nu aibă absolut niciun rol bine definit, 
inclusiv un tânăr care fusese prezentat drept poet, deşi 
Laurence avea impresia că traducerea cuvântului nu fusese 
corectă. Omul era mai degrabă un fel de secretar. 

Doar garderoba prinţului ocupa vreo douăzeci de cufere, 
meticulos sculptate, cu lacăte şi balamale din aur. Biciul 
nostromului se zbătu, plesnind şi pârâind de mai multe ori când 
câţiva marinari mai dezgheţaţi încercară să le forţeze, curioşi. 
Nenumăraţii saci cu mâncare fuseseră, de asemenea, azvârliţi la 
bord şi, după ce făcuseră deja o dată călătoria dinspre China, 
începeau să dea semne de deteriorare. Un sac enorm de orez, 
de optzeci de livre, se sparse când fu transportat pe punte, spre 
veselia şi delectarea generală a pescăruşilor care planau 
deasupra, iar marinarii fură nevoiţi să alunge potopul de păsări 
înnebunite, încercând să-şi continue treaba. 

De agitaţie avuseseră parte şi mai devreme, la îmbarcare. 
Suita lui Yongxing pretinsese, la început, o pasarelă 
coborâtoare, lucru absolut imposibil, din cauza înălţimii navei, 
chiar dacă Allegiance ar fi fost adusă destul de aproape de chei 
pentru aşa ceva. Bietul Hammond petrecuse aproape o oră 
încercând să-i convingă că nu era nici dezonorant, nici periculos 
să fie ridicaţi pe punte, gesticulând, din când în când, cu 
frustrare spre navă, într-un argument mut. 

În cele din urmă, oarecum disperat, Hammond îi spusese lui 
Laurence: 

— Căpitane, valurile sunt periculos de înalte? 

O întrebare stupidă, când valurile nu se înălţau mai mult de 
cinci picioare, deşi uneori, în vântul puternic, şlepul care 
aştepta se lovise de funiile de ancorare la chei. Insă nici măcar 


64 


negația surprinsă a lui Laurence nu-i satisfăcuse pe chinezi. 
Lăsau impresia că nu se vor îmbarca niciodată, însă, în cele din 
urmă, Yongxing însuşi se săturase să aştepte şi puse capăt 
discuţiei ieşind din palanchinul cu draperii grele şi coborând la 
bord, fără să dea atenţie nici agitaţiei însoţitorilor săi neliniştiţi, 
nici mâinilor oferite în grabă de echipajul şlepului. 

Pasagerii chinezi care aşteptaseră cel de-al doilea şlep 
continuau să urce şi acum, pe la tribord, întâmpinați de salutul 
rigid şi politicos al unei duzini de oameni ai marinei şi al 
mateloţilor cu înfăţişare mai respectabilă, intercalaţi de-a lungul 
părţii interioare a pasarelei. Imbrăcaţi în tunicile lor roşii, 
pantalonii albi şi tot felul de jachete albastre de marinar, aveau 
un aspect decorativ. 

Sun Kai, emisarul mai tânăr, sări cu uşurinţă de pe scaunul 
nostromului şi rămase o clipă locului, privind gânditor puntea 
agitată. Laurence se întreba dacă nu cumva acesta dezaproba 
hărmălaia şi dezordinea de pe punte, dar, după toate 
aparențele, nu încerca decât să se ţină pe picioare. Făcu încoace 
şi încolo câţiva paşi şovăitori, apoi se obişnui cu balansul şi 
străbătu toată pasarela, înainte şi înapoi, cu mai multă 
siguranţă, ţinându-şi mâinile la spate. Privi, încruntat de 
concentrare la velatură, încercând să urmărească de la un capăt 
la altul labirintul de parâme, spre marea satisfacţie a celor 
prezenţi care puteau, în sfârşit, să se holbeze şi ei la el, după 
pofta inimii. 

Prinţul Yongxing îi dezamăgise complet, dispărând aproape 
imediat în cabinele care fuseseră pregătite pentru el la pupă. 
Dar Sun Kai, înalt şi imperturbabil, cu coada lui lungă de păr 
negru şi fruntea rasă, în splendidele-i veşminte albastre brodate 
cu roşu şi portocaliu, era un spectacol aproape la fel de bun şi 
nu părea dornic să se retragă în cabinele sale. 

Puțin mai târziu, avură parte de un spectacol şi mai 
impresionant. De jos veniră strigăte şi ţipete şi Sun Kai se repezi 
la parapet, să vadă. Laurence se ridică şi îl văzu pe Hammond 
alergând în aceeaşi direcţie, palid şi îngrozit. Se auzise un 
pleoscăit zgomotos. Dar câteva clipe mai târziu, emisarul mai 
vârstnic îşi făcu apariţia cu jumătatea de jos a veşmintelor 
picurând, îmbibată de apă. In ciuda nefericitei întâmplări, 
bărbatul cu barba sură se apropie râzând în hohote pe seama 
sa, respingând cu un gest al mâinii scuzele grăbite ale lui 


65 


Hammond. Se bătu peste burta voluminoasă, cu o expresie 
melancolică, şi apoi se îndepărtă, în compania lui Sun Kai. 

— A scăpat ca prin urechile acului, remarcă Laurence, 
cufundându-se înapoi în scaun. Veşmintele l-ar fi putut trage la 
fund dacă ar fi căzut în apă cu totul. 

— Îmi pare rău că n-a căzut cu totul, mormăi Temeraire, 
vorbind cu glas scăzut pentru un dragon de douăzeci de tone, 
ceea ce, la drept vorbind, nu era destul de încet. Se auziră 
râsete înfundate pe punte, iar Hammond îşi roti privirea 
neliniştit. 

Ceilalţi membri ai delegaţiei fură îmbarcaţi fără alte 
incidente şi dispărură aproape la fel de repede ca bagajele lor. 
Hammond păru foarte uşurat când operaţiunea luă, în cele din 
urmă, sfârşit şi îşi şterse fruntea asudată cu dosul palmei, deşi 
vântul era aspru şi tăios ca o lamă de cuţit. Apoi se aşeză fără 
vlagă pe un cheson de lângă pasarelă, spre iritarea echipajului 
său. Cu el în cale, nu puteau aduce şlepul înapoi la bord şi, 
totuşi, era el însuşi un pasager şi un trimis diplomatic, un om 
prea important ca să i se spună pe şleau să se dea la o parte. 

Făcându-i-se milă de ei toţi, Laurence îşi căută mesagerii. 
Roland, Morgan şi Dyer primiseră ordine să stea în linişte pe 
puntea dragonilor, fără să încurce pe nimeni şi, astfel, şedeau 
înşiraţi chiar pe margine, legănându-şi picioarele în gol. 

— Morgan, spuse Laurence şi băiatul brunet se îndreptă 
spre el în patru labe. Du-te şi pofteşte-l pe domnul Hammond să 
vină şi să şadă aici cu mine, dacă doreşte. 

Hammond se lumină când primi invitaţia şi veni numaidecât 
pe puntea dragonilor. Nici măcar nu observă cum, în spatele lui, 
oamenii începură imediat să instaleze scripeţii ca să urce şlepul 
la bord. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc mult, sunteţi foarte bun, 
spuse el aşezându-se pe chesonul pe care i-l căraseră Morgan şi 
Roland şi acceptând, cu şi mai multă gratitudine, invitaţia de a 
bea un pahar de brandy. N-am nici cea mai vagă idee cum m-aş 
fi descurcat dacă Liu Bao s-ar fi înecat. 

— Aşa se numeşte? întrebă Laurence. Tot ce-şi mai putea 
aminti din întâlnirea de la Amiralitate despre mai vârstnicul 
emisar era sforăitul său şuierător. Ar fi fost un început de rău 
augur pentru călătorie, dar Yongxing n-ar fi putut să ne 
învinuiască pentru că el a făcut un pas greşit. 


66 


— Nu, aici vă înşelaţi, spuse Hammond. El e prinţul, el poate 
învinui pe cine pofteşte. Laurence fu înclinat să ia asta drept o 
glumă, dar Hammond părea cât se poate de serios şi, după ce 
acesta îşi bău aproape tot paharul de brandy într-o linişte care 
lui Laurence i se părea că nu îl caracterizează, deşi îl cunoştea 
doar de scurt timp. Hammond adăugă pe neaşteptate: Şi iertaţi- 
mă, vă rog... îmi dau seama cât de dăunătoare pot fi asemenea 
remarci... consecinţele unei jigniri nechibzuite, sub impulsul 
momentului... 

Laurence avu nevoie de o clipă să-şi dea seama că Hammond 
se referea la bombănelile pline de antipatie ale lui Temeraire, de 
mai devreme. Temeraire i-o luă înainte şi răspunse: 

— Nu-mi pasă dacă nu mă plac, spuse el. Poate că aşa o să 
mă lase-n pace şi n-o să trebuiască să rămân în China. Gândul 
acesta îl tulbură în mod vizibil şi Temeraire înălţă capul, cuprins 
brusc de entuziasm. Dacă aş fi foarte jignitor, credeţi că m-ar 
lăsa în pace de pe-acum? întrebă el. Laurence, ce anume ar fi 
deosebit de jignitor? 

Hammond arăta ca Pandora în faţa cutiei deschise, cu 
ororile revărsându-se în lume. Lui Laurence îi venea să râdă, 
dar se îmbăţoşă, din solidaritate. Hammond era tânăr pentru 
munca lui şi, cu siguranţă, oricât de strălucite erau abilităţile 
sale, se simţea lipsit de experienţă. Asta îl făcea să fie excesiv 
de precaut. 

— Nu, dragul meu, n-ar folosi la nimic, răspunse Laurence. 
Probabil că n-ar face decât să ne învinuiască pe noi că te-am 
învăţat să te porţi necuviincios şi ar deveni şi mai hotărâți să te 
păstreze. 

— Oh! Nefericit, Temeraire îşi culcă din nou capul pe 
picioarele din faţă. Ei, bine, bănuiesc că nu mă deranjează atât 
de mult să merg, numai că toţi ceilalţi o să se lupte fără mine, 
spus el, resemnat. Dar călătoria va fi foarte interesantă şi 
presupun că mi-ar plăcea să văd China. Dar vor încerca din nou 
să mă despartă de Laurence, sunt sigur de asta, şi n-am de gând 
să accept aşa ceva. 

Prudent, Hammond nu îi dădu apă la moară, ci se grăbi să 
schimbe subiectul: 

— Nu a durat mai mult decât de obicei munca asta de 
încărcare? Am dat asigurări că până la prânz vom fi la jumătatea 
Canalului. Iar noi încă nici n-am plecat. 


67 


— Cred că sunt aproape gata, răspunse Laurence. 

Ultimul cufăr imens tocmai era transferat la bord, în mâinile 
marinarilor, cu ajutorul unui scripete şi al unei sfori. Oamenii 
păreau cu toţii obosiţi şi morocănoşi, şi nici nu era de mirare, 
după ce pierduseră timp cât pentru zece dragoni, cu îmbarcatul 
unui singur om, cu suita şi bagajele sale. Iar cina lor era deja 
întârziată cu mai mult de jumătate de oră. 

Când cufărul dispăru sub punte, căpitanul Riley urcă scările 
de pe puntea superioară, să li se alăture, scoţându-şi pălăria cât 
să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. 

— N-am idee cum au ajuns toţi în Anglia. Bănuiesc că nu pe 
mare. 

— Nu, altfel ne-am întoarce, desigur, cu corabia lor, spuse 
Laurence. Nu se gândise la asta până atunci şi îşi dădea seama 
abia acum că n-avea habar cum îşi făcuse călătoria misiunea 
chineză. Poate că au venit pe uscat. 

Hammond tăcea, încruntat, punându-şi, evident, aceeaşi 
întrebare. 

— Asta trebuie să fie o călătorie interesantă, cu atâtea locuri 
diferite de vizitat, remarcă Temeraire. Nu că mi-ar părea rău că 
mergem pe mare, adăugă el grăbit, aruncând o privire 
neliniştită spre Riley, să se asigure că nu-l jignise. Vom ajunge 
mult mai repede pe mare? 

— Nu, nicidecum, răspunse Laurence. Am auzit despre un 
curier care a ajuns de la Londra la Bombay în două luni, iar noi 
vom fi norocoşi dacă ajungem în Canton în şapte. Însă pe uscat 
nu există nicio rută sigură. Franţa e, din nefericire, în drum şi se 
întâmplă multe tâlhării, ca să nu mai vorbim despre traversatul 
munţilor şi al deşertului Taklamakan. 

— N-aş paria nici eu pe mai puţin de opt luni, zise Riley. 
Dacă înaintăm cu şase noduri fără vânt din pupă, vom face mai 
mult decât sper, judecând după lochul navei. Deasupra lor şi 
dedesubt era mare vânzoleală, toţi mateloţii pregătindu-se să 
dezlege nava şi să pornească. Valurile refluxului săltau uşor pe 
bordul din vânt al navei. Ei, bine, trebuie să ne mişcăm, spuse 
Riley. Laurence, diseară va trebui să fiu pe punte, să iau pulsul 
navei. Dar mâine sper că vei cina cu mine. Şi dumneavoastră, 
desigur, domnule Hammond. 

— Căpitane, spuse Hammond, nu sunt obişnuit cu mersul 
lucrurilor în viaţa unei corăbii... vă rog să fiţi indulgent. Ar fi 


68 


potrivit să-i invit pe membrii misiunii? 

— Păi... făcu Riley, uluit. Laurence nu-l putea învinui pentru 
această reacţie, era puţin cam mult să faci invitaţii la masa 
altcuiva. Dar Riley se dezmetici şi continuă, mai politicos: 
Domnule, prinţul Yongxing este, cu siguranţă, cel care trebuie 
să lanseze primul o asemenea invitaţie. 

— Ajungem în Canton înainte să se întâmple una ca asta, 
având în vedere relaţiile actuale, zise Hammond. Nu trebuie să 
ne străduim să-i antrenăm cumva? 

Riley mai opuse puţin rezistenţă, dar Hammond preluă 
frâiele discuţiei şi reuşi, printr-o combinaţie abilă de vorbe 
linguşitoare şi indiferenţă la aluzii, să-şi impună punctul de 
vedere. Poate că Riley s-ar mai fi opus, dar oamenii aşteptau cu 
toţii nerăbdători ordinul să ridice ancora, căci marea se 
retrăgea cu fiecare clipă. În cele din urmă, Hammond sfârşi prin 
a spune: 

— Mulţumesc, domnule, pentru înţelegere. lar acum, 
domnilor, am să vă rog să mă scuzaţi. Mă pricep destul de bine 
la scris, când sunt pe uscat, dar îmi închipui că-mi va lua ceva 
mai multă vreme să redactez o invitaţie acceptabilă la bordul 
unei nave. 

Cu aceste vorbe, se ridică şi dispăru înainte ca Riley să 
poată să retracteze capitularea pe care nu o exprimase. 

— Ei, bine, spuse Riley mohorât, până reuşeşte Hammond să 
scrie invitaţiile, eu mă grăbesc să duc corabia cât mai departe în 
larg. Dacă obrăznicia mea o să-i scoată din sărite pe chinezi, pot 
cel puţin, cu vântul ăsta, să spun, fără să mint, că nu mă voi 
întoarce în port ca să se descotorosească de mine. Până 
ajungem la Madeira, s-ar putea să le treacă. 

Sări jos pe teugă şi dădu ordinul. O clipă mai târziu, oamenii 
se opinteau cu giganticele cabestane. Gemetele şi răcnetele lor 
se înălţau dinspre punţile inferioare, în timp ce lanţul se târa pe 
uriaşii drugi de fier. Cea mai mică ancoră de halaj pe care o 
avea Allegiance era cât cea mai mare ancoră de proră a oricărei 
alte nave, cu gheare mai largi decât un stat de om. 

Spre uşurarea marinarilor, Riley nu le ordonă să facă 
manevre de ieşire din port. O mână de oameni împinseră nava 
de lângă piloni, cu prăjini de fier, dar nici măcar asta nu era 
neapărat necesar; căci vântul îi sufla în pupă, dinspre nord-vest, 
îndepărtând-o încetişor de port, ajutat de maree. Doar velele 


69 


gabier erau înălțate, însă de îndată ce strânseră ancorele, Riley 
ordonă să se ridice tot arboretul şi, în ciuda previziunilor sale 
pesimiste, curând brăzdau valurile cu o viteză respectabilă. Din 
cauza chilei lungi şi adânci, vasul nu plutea în derivă, ci 
străbătea maiestuos Canalul. 

Temeraire îşi întorsese capul înspre proră, ca să se lase 
mângâiat de vânt şi semăna cu galionul unei corăbii vikinge. 
Ideea îl făcu pe Laurence să zâmbească uşor, iar Temeraire, 
văzându-i expresia, îl înghionti, afectuos. 

— Îmi citeşti ceva? întrebă el, plin de speranţă. Nu mai avem 
decât vreo două ore de lumină. 

— Cu plăcere, răspunse Laurence, şi se ridică să se uite 
după vreunul dintre mesagerii lui. Morgan! strigă el. Fii bun şi 
du-te jos să-mi aduci cartea de deasupra cufărului, cea de 
Gibbon. Suntem la al doilea volum. 


Cabina mare a Amiralității, aflată la pupă, fusese 
transformată le repezeală într-un fel de apartament pentru 
prinţul Yongxing, iar cabina căpitanului, aflată sub puntea pupă 
era împărţită de ceilalţi doi emisari, în timp ce cabinele mai mici 
de lângă acestea erau destinate numeroşilor străjeri şi servitori, 
fiind necesară nu numai mutarea lui Riley însuşi, dar şi a 
adjunctului navei, a Lordul Purbeck, a medicului şi a altor 
numeroşi ofiţeri de-ai lui. Din fericire, cabinele de la proră, de 
obicei rezervate aviatorilor mai în vârstă, erau goale, având în 
vedere că Temeraire era singurul dragon de la bord. Chiar şi 
împărţit între ei toţi, spaţiul era suficient, iar pentru această 
ocazie, tâmplarii corabiei doborâseră pereţii despărțitori ai 
cabinelor lor individuale şi făcuseră o sală mare de mese. 

Prea mare, la început, şi Hammond obiectase: 

— Nu putem avea un spaţiu mai mare decât prinţul, a 
explicat el, astfel că pereţii fuseseră mutaţi doi yarzi mai în faţă 
şi mesele aduse ajunseseră dintr-odată să stea îngrămădite. 

Riley beneficiase de o primă enormă în bani pentru 
capturarea oului, aproape la fel de mare ca a lui Laurence 
însuşi. Aşadar, din fericire, îşi putea permite o masă bună şi 
mare, pe deasupra. Într-adevăr, ocazia impunea folosirea 
oricărei piese de mobilier care putea fi găsită la bord. Din clipa 
în care îşi revenise din groaza de a-şi vedea invitaţia acceptată, 
fie şi numai parţial, Riley îi invitase pe toţi ofiţerii importanţi, 


70 


locotenenţii lui Laurence şi mulţi alţi oameni de la care te puteai 
aştepta să poarte o conversaţie civilizată. 

— Dar prinţul Yongxing nu vine, îl informă Hammond, iar 
ceilalţi nu ştiu mai mult de douăzeci de cuvinte în engleză. În 
afară de translator, dar el e numai unul. 

— Atunci măcar ne putem simţi în largul nostru, şi n-o să 
tăcem toată seara posaci, răspunse Riley. 

Dar speranţa nu i se împlini. Din clipa sosirii oaspeţilor, se 
lăsă o tăcere paralizată, care promitea să continue pe tot 
parcursul mesei. Deşi translatorul venise cu ei, niciunul dintre 
chinezi nu deschise conversaţia. Emisarul mai vârstnic, Liu Bao, 
se ţinuse şi el deoparte, lăsându-i lui Sun Kai rolul de 
reprezentant mai marcant, însă şi acesta rosti doar un salut 
scurt şi formal la sosire, după care păstră o demnitate calmă şi 
tăcută, fixând atent coloana groasă, cât un butoi, a arborelui 
trinchet, vopsită în dungi galbene, care cobora prin tavan şi 
trecea direct prin mijlocul mesei, uitându-se chiar şi sub faţa de 
masă, să o vadă prelungindu-se prin puntea de dedesubt. 

Riley rezervase partea dreaptă a mesei numai pentru 
oaspeţii chinezi şi îi condusese la locurile lor, dar aceştia nu se 
clintiră când el şi ceilalţi ofiţeri se aşezară. Acest lucru îi 
nedumeri pe britanici, şi unii dintre ei rămaseră pe jumătate 
aşezaţi, încercând să se menţină în suspensie. Deconcertat, 
Riley insistă să ia loc, dar fu nevoit să-i îndemne de mai multe 
ori până când, în cele din urmă, acceptară să se aşeze. Era un 
început de rău augur, care nu încuraja deloc conversaţia. 

Ofițerii începură prin a se refugia în mâncarea lor, dar nici 
această aparenţă de politeţe nu dură foarte mult. Chinezii nu 
mâncară cu cuțitul şi furculiţa, ci cu beţele pe care le aduseseră 
cu ei. Pe acestea le manevrau cumva cu o singură mână pentru 
a-şi duce mâncarea la gură şi, în curând, britanicii din grup se 
holbau, într-o fascinaţie incontrolabil de necuviincioasă, fiecare 
nou fel de mâncare oferindu-le o nouă ocazie de a le studia 
tehnica.  Oaspeţii rămaseră puţin nedumeriţi la vederea 
platoului cu friptură de oaie, bucăţi mari cioplite din picior, dar, 
după o clipă, unul dintre cei mai tineri începu să răsucească 
atent o felie, continuând să folosească doar beţele şi o ridică 
întreagă, pentru a o mânca din trei muşcături, şi ceilalţi îi 
urmară exemplul. 

Tripp, cel mai tânăr aspirant al lui Riley, un băiat dolofan şi 


71 


antipatic de douăzeci de ani, care se afla la bord în virtutea 
celor trei voturi pe care le avea familia sa în Parlament şi invitat 
mai mult spre binele propriei educaţii decât pentru prezenţa sa, 
încerca acum pe furiş să imite stilul chinezilor, ţinându-şi 
furculiţa şi cuțitul întoarse, pe post de bețe, fără ca eforturile 
sale să ducă la un succes notabil, cu excepţia petelor de pe 
pantalonii săi curaţi. Era aşezat prea departe la masă ca să 
poată fi pus la punct din priviri, iar cei din jurul lui erau prea 
ocupați să caşte gura la alţii, ca să remarce. 

Sun Kai ocupa scaunul de onoare de lângă Riley şi, în 
încercarea disperată de a-i distrage atenţia de la bufoneriile 
băiatului, căpitanul ridică într-o doară paharul, urmărind reacţia 
lui Hammond cu coada ochiului, şi spuse: 

— În sănătatea dumneavoastră, domnule. 

Hammond murmură la repezeală o traducere peste masă şi 
Sun Kai clătină din cap, ridică, la rândul lui, paharul şi sorbi 
politicos, deşi foarte puţin. Era un vin tare de Madeira, fortifiat 
cu brandy, ideal pentru a supravieţui pe mările agitate. Preţ de 
o secundă, păru că asta ar putea salva situaţia. Ceilalţi ofiţeri îşi 
amintiră cu întârziere de îndatoririle lor de gentilomi şi începură 
să-i salute şi ei pe oaspeţi. Pantomima ridicării paharelor era 
perfect inteligibilă fără nicio traducere şi conduse în mod firesc 
la dezgheţarea atmosferei. Zâmbete şi capete înclinate începură 
să se zărească de-a lungul mesei şi Laurence îl auzi pe 
Hammond, lângă el, scăpând un suspin aproape imperceptibil, 
cu gura deschisă şi gustând, în sfârşit, din mâncare. 

Laurence ştia că nu se implica aşa cum ar fi trebuit, dar 
tăblia mesei care îi apăsa genunchiul îl împiedica să-şi întindă 
piciorul chinuit de durere şi, cu toate că băuse doar de politeţe, 
îşi simţea capul greu şi mintea ceţoasă. În acest moment, nu 
spera decât să poată evita o situaţie stânjenitoare şi se resemnă 
să-i ceară scuze lui Riley, după primul fel de mâncare, pentru 
atitudinea lui posomorâtă. 

Sublocotenentul lui Riley, un individ pe nume Franks, 
petrecuse primele trei toasturi într-o tăcere nepoliticoasă, stând 
ţeapăn şi ridicând paharul cu un zâmbet mut, dar o cantitate 
îndestulătoare de vin îi dezlegă, în sfârşit, limba. Pe când era 
copil, lucrase pe un vas comercial, Fast Indiaman, în perioada 
de pace şi, desigur, învățase câteva cuvinte stâlcite în chineză. 
Acum le încerca pe cele mai puţin obscene cu bărbatul aşezat 


72 


vizavi: un tânăr proaspăt bărbierit, pe nume Ye Bing, care-şi 
ascundea trupul deşirat sub veşmintele-i elegante. Acesta se 
lumină şi începu să răspundă, cu bruma lui de engleză. 

— Foarte... un frumos..., spuse el, incapabil să continue 
complimentul pe care voia să-l facă, clătinând din cap pe 
măsură ce Franks îi oferea, alternativ, opţiunile care îi păreau 
cele mai fireşti: vânt, noapte şi cină. In cele din urmă, Ye Bing 
se aplecă spre interpret, care spuse, în numele lui: Multe 
felicitări pentru vasul dumneavoastră. Este foarte inteligent 
conceput. 

Un asemenea compliment era o cale sigură spre inima unui 
navigator. Riley, auzindu-l, îşi întrerupse incoerenta conversaţie 
bilingvă cu Hammond şi Sun Kai despre direcţia lor probabilă 
spre sud şi îi spuse translatorului: 

— Vă rog să-i mulţumiţi gentilomului pentru cuvintele lui 
amabile şi să-i spuneţi că sper să aveţi parte de o călătorie 
confortabilă. 

Ye Bing îşi înclină uşor capul şi zise, prin intermediul 
interpretului: 

— Vă mulţumim, domnule, ne simţim mult mai confortabil 
decât în timpul călătoriei noastre încoace. Am avut nevoie de 
patru corăbii, şi una dintre ele s-a dovedit îngrozitor de înceată. 

— Căpitane Riley, înţeleg că aţi mai ocolit Capul Bunei 
Speranţe, îl întrerupse nepoliticos Hammond şi Laurence îl privi 
surprins. 

Riley părea şi el uimit, dar, cuviincios, se întoarse dând să-i 
răspundă, însă Franks, care îşi petrecuse aproape în întregime 
ultimele două zile jos, în cală, coordonând aranjarea bagajelor, 
interveni, uşor cherchelit, cu ireverenţă: 

— Doar patru corăbii? Sunt surprins că n-a fost nevoie de 
şase. Trebuie că aţi stat înghesuiți ca sardelele. 

Ye Bing clătină din cap şi răspunse: 

— Vasele au fost mici pentru o călătorie atât de lungă, dar, 
în slujba Împăratului, orice disconfort e o bucurie. În orice caz, 
au fost cele mai mari nave pe care le-aţi avut în Canton, la 
vremea aceea. 

— O, aşadar aţi închiriat vase East Indiamen? întrebă 
Macready. 

Era locotenentul Marinei, un ciot de om slab şi vânos, cu 
nişte ochelari caraghioşi pe faţa-i plină de cicatrici. Nu era pic 


73 


de maliţiozitate, doar o uşoară nuanţă de superioritate în 
această întrebare şi în zâmbetele schimbate de marinari. Că 
francezii construiau corăbii, dar nu le puteau folosi, că spaniolii 
erau irascibili şi indisciplinaţi, iar chinezii nu aveau flotă defel, 
toate acestea făceau parte din anecdotica Marinei şi era plăcut 
şi încurajator să le vadă confirmate. 

— Patru corăbii în portul Canton şi v-aţi încărcat calele cu 
bagaje în loc de mătase şi porțelan. Trebuie că v-au cerut o 
avere! adăugă Franks. 

— E ciudat că spuneţi aşa ceva, răspunse Ye Bing. Deşi 
călătoream cu aprobarea lui Bonaparte, este adevărat că un 
căpitan a încercat să ceară bani şi apoi chiar a încercat să plece 
fără permisiune. Trebuie că fusese posedat de vreun spirit 
malefic, care-l făcea să se comporte în felul acesta. Dar cred că 
reprezentanţii oficiali ai companiei voastre au reuşit să găsească 
medicul care să-l trateze şi i s-a permis să-şi ceară scuze. 

Franks se holba la el şi avea şi de ce. 

— Dar atunci de ce v-au luat, dacă nu aţi plătit? 

Ye Bing îi întoarse privirea, la fel de surprins de întrebare. 

— Corăbiile au fost confiscate prin edict imperial. Ce altceva 
să fi făcut? 

Chinezul ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să încheie 
discuţia şi reveni la mâncare. Părea să considere această 
informaţie mai puţin interesantă decât tartele mici cu 
marmeladă servite de bucătarul lui Riley, împreună cu ultimul 
fel de mâncare. 

Laurence lăsă dintr-odată cuțitul şi furculita. Nu avusese 
poftă de mâncare de la început şi acum îi pierise cu totul. Faptul 
că vorbeau atât de nonşalant despre confiscarea unor corăbii şi 
proprietăţi britanice... marinarii britanici forţaţi să facă servicii 
unui tron străin... Preţ de o clipă, aproape că se convinse că nu 
înţelesese bine. Ar fi urlat toate ziarele din ţară despre un 
asemenea incident. Guvernul ar fi formulat un protest oficial. 
Apoi se uită la Hammond: diplomatul era palid la faţă şi alarmat, 
dar deloc surprins, şi toate îndoielile pe care le mai avea 
Laurence se spulberară când îşi aminti tot comportamentul 
jalnic, atât de slugarnic, al lui Barham şi încercările lui 
Hammond de a schimba cursul discuţiei. 

Înțelegerea ajunse doar puţin mai încet la ceilalţi britanici, 
răspândindu-se la masă, murmurată pe buzele ofiţerilor. 


74 


Răspunsul la întrebarea lui Hammond, care, în tot acest timp, îi 
stătuse lui Riley pe buze, rămase nerostit, deşi acesta îl îndemnă 
din nou, imperativ, să răspundă: 

— A fost greu drumul? Sper că nu trebuie să ne temem de 
vreme rea. 

Dar era prea târziu. Se aşternuse o tăcere deplină, 
întreruptă doar de mestecatul zgomotos al lui Tripp. Garnett, 
căpitanul comercial, îi trase tânărului un cot zdravăn şi nici 
măcar acest sunet nu se mai auzi. Sun Kai lăsă din mână 
paharul cu vin şi privi încruntat peste masă, dintr-o parte în 
alta. Remarcase schimbarea atmosferei. Era ca liniştea de 
dinaintea furtunii. 

Se băuse deja zdravăn, deşi abia dacă erau la jumătatea 
mesei şi mulţi dintre ofiţeri erau tineri şi se îmbujoraseră, 
ofensaţi şi furioşi. Mulţi dintre oamenii Marinei, rămaşi pe uscat 
în timpul unei păci intermitente sau din lipsă de influenţă, 
lucraseră pe navele Companiei East India. Legăturile dintre 
Marina Britanică şi Marina comercială erau puternice şi insulta 
era resimţită cu atât mai dureros. 

Interpretul stătea în picioare, în spatele scaunelor, cu o 
expresie speriată, dar majoritatea chinezilor prezenţi nu 
percepuseră încă nimic. Unul dintre ei râse zgomotos la o 
remarcă făcută de vecinul său, un sunet straniu, solitar, în 
liniştea sălii. 

— Pentru Dumnezeu, spuse Franks, izbucnind dintr-odată cu 
voce tare, cred că... 

Vecinii lui de masă îl apucară grăbiţi de braţe şi îl ţintuiră în 
scaun, liniştindu-l, în timp ce aruncau priviri speriate către 
ofiţerii superiori, însă alte şoapte deveniră mai sonore. Cineva 
spunea, printre murmure de vehementă aprobare: 

— Să stea la masa noastră! 

În orice moment putea izbucni o explozie, cu siguranţă 
dezastruoasă. Hammond încerca să vorbească, dar nimeni nu-l 
asculta. 

— Căpitane Riley, spuse Laurence, repede şi excesiv de tare, 
înăbuşind şoaptele furioase, eşti atât de bun să ne prezinţi 
traseul călătoriei? Cred că domnul Granby era curios să afle ce 
rută vom urma. 

Granby, aşezat cu câteva scaune mai încolo, cu faţa palidă 
sub stratul ars de soare, tresări şi, după o clipă, spuse, clătinând 


75 


din cap spre Riley: 

— Da, desigur. Aş considera-o ca pe o mare favoare. 

— Fireşte, răspunse Riley, uşor băţos. Se aplecă spre cufărul 
din spatele lui, unde îşi ţinea cărţile. Scoţând una pe masă, trasă 
ruta, vorbind oarecum mai tare decât era normal. Odată ieşiţi 
din Canal, trebuie să ocolim, ca să evităm Franţa şi Spania, apoi 
ne vom apropia puţin şi ne vom ţine cât mai aproape de coasta 
Africii. Ne vom instala la Capul Bunei Speranţe până când 
începe musonul de vară, o săptămână sau poate trei, depinde de 
viteza noastră şi apoi ne vom lăsa purtaţi de vânt până în Marea 
Chinei de Sud. 

Tăcerea cumplită fu, astfel, înfrântă şi, încet, încet, reîncepu 
o conversaţie plăpândă şi forţată. Dar acum nimeni nu le mai 
adresa o vorbă oaspeţilor chinezi, în afară de Hammond, care, 
din când în când, i se adresa lui Sun Kai şi, sub povara privirilor 
dezaprobatoare, până şi el se bâlbâi şi tăcu. Riley încercă să 
salveze situaţia, cerând să se aducă budinca, iar cina se scurse 
spre un sfârşit dezastruos, mult mai repede decât ar fi fost 
firesc. 

Soldaţii şi marinarii, aflaţi în spatele scaunului fiecărui 
ofiţer, pe post de servitori, bodogăneau deja între ei. Când 
Laurence ajunse pe punte, ridicându-şi trupul pe scară mai mult 
prin forţa braţelor decât urcând pe picioare, aceştia ieşiseră 
deja şi vestea se răspândise de la un capăt la altul. Până şi 
aviatorii vorbeau cu marinarii, peste linia despărţitoare. 

Hammond ieşi pe punte şi privi încremenit, muşcându-şi 
buza până la sânge, grupurile de oameni încordaţi care 
şuşoteau. Din pricina neliniştii, părea neobişnuit de bătrân şi 
tras la faţă. Laurence nu simţea pic de milă faţă de el, doar 
indignare. Nu avea nicio îndoială că Hammond încercase în mod 
deliberat să tăinuiască întreaga întâmplare ruşinoasă. 

Riley se afla în spatele lui, cu o cană de cafea în mână, din 
care nu sorbea. Părea fiartă, nu arsă, judecând după miros. 

— Domnule Hammond, spuse Riley, cu glas foarte scăzut, 
dar autoritar. Mai autoritar decât îl auzise vreodată Laurence, 
care îl cunoscuse în cea mai mare parte a timpului ca 
subordonat, o autoritate care înlătura orice urmă a obişnuitei 
sale atitudini îngăduitoare. Te rog să le comunici chinezilor că 
este esenţial să rămână jos. Mă doare-n cot ce scuză vrei să le 
oferi, nu pariez nici doi bani pe viaţa lor dacă urcă acum pe 


76 


punte. Căpitane, adăugă el, întorcându-se spre Laurence. Te rog 
să-ţi trimiţi oamenii la culcare de îndată. Nu-mi place starea lor 
de spirit. 

— Da, răspunse Laurence, înțelegând perfect. Oamenii atât 
de agitaţi puteau deveni violenţi, şi de aici şi până la răzmeriţă 
nu era decât un pas. Cauza iniţială a furiei lor nici măcar n-ar 
mai conta pentru ei. Laurence îi făcu semn lui Granby să se 
apropie. John, trimite-i jos pe băieţi şi vorbeşte cu ofiţerii să-i 
ţină în frâu. Nu vrem niciun fel de scandal. 

Granby clătină din cap. 

— Pentru Dumnezeu, dar... spuse el, cu ochii scăpărând de 
furie, dar se opri când Laurence îşi scutură capul şi se 
îndepărtă. 

Aviatorii se împrăştiară şi coborâră în tăcere. Se părea că 
exemplul lor era de folos, căci marinarii nu deveniră arţăgoşi 
când li le ordonă să facă acelaşi lucru. Pe de altă parte, oamenii 
ştiau foarte bine că ofiţerii nu le erau, în cazul de faţă, duşmani. 
Furia pulsa, şi în piepturile lor împărtăşeau acelaşi sentiment. 
Doar câteva bombăneli se auziră după ce Lordul Purbeck, 
secundul vasului, ieşi pe punte şi le ordonă oamenilor să 
coboare cu accentul lui tărăgănat şi afectat. 

— Mişcă-te acum, Jenkins. Mişcă-te, Harvey. 

Temeraire aştepta pe puntea dragonilor, cu capul înălţat şi 
ochii strălucind. Auzise destul ca să ardă de curiozitate. După ce 
află restul poveştii, pufni şi spuse: 

— Dacă propriile lor corăbii nu i-au putut transporta, mai 
bine ar fi rămas acasă. 

Însă Temeraire nu ştia ce înseamnă ura, şi vorbele lui 
dovedeau mai degrabă simplă antipatie decât indignare în faţa 
ofensei. Ca majoritatea dragonilor, avea o idee superficială 
despre proprietate, excepţie făcând, desigur, bijuteriile şi aurul 
care-i aparţineau. Chiar în timp ce vorbea, continua să 
lustruiască pandantivul mare de safir pe care i-l dăruise 
Laurence şi pe care nu şi-l scotea niciodată în alt scop. 

— Este o insultă la adresa Coroanei, spuse Laurence, 
trecându-şi mâna peste picior, cu lovituri scurte şi uşoare de 
pumn, înciudat pe rana pe care o avea. Își dorea nespus de mult 
să se plimbe încoace şi încolo. 

Hammond stătea lângă balustrada dunetei şi fuma o ţigară 
de foi, şi răsuflarea lui făcea să pâlpâie lumina roşiatică a jarului 


77 


incandescent, luminându-i faţa palidă, scăldată de sudoare. 
Laurence îl privea cu mânie şi amărăciune peste puntea aproape 
goală. 

— Mă mir de el. De el şi de Barham, că au înghiţit un 
asemenea ultragiu, fără să reacționeze. E intolerabil. 

Temeraire se uită la el, clipind. 

— Dar eu credeam că trebuie să evităm cu orice preţ 
războiul cu China, spuse el, foarte înţelept, căci fusese instruit 
cu privire la acest interminabil subiect vreme de săptămâni în 
şir, chiar de Laurence însuşi. 

— Aş prefera să facem o înţelegere cu Bonaparte, dacă ar 
trebui ales răul cel mai mic, zise Laurence, prea furios 
deocamdată ca să poată să judece raţional problema. El, cel 
puţin, a avut decenţa să declare război înainte de a ne lua 
prizonieri cetăţenii, în loc să se coboare la a ne arunca insulte în 
faţă, ca şi cum noi n-am avea curaj să le răspundem. Nu că 
Guvernul nostru le-ar fi dat vreun motiv să ne considere altfel 
decât o haită de javre nenorocite care se întorc cu burţile în sus, 
ca să se gudure. Şi când te gândeşti, adăugă el, sufocându-se de 
mânie, că ticălosul ăla încerca să mă lămurească să mă supun 
ritualului kowtow, ştiind că ar trebui să urmeze după asta... 

Temeraire mormăi surprins de vehementa lui şi îl atinse 
blând cu nasul. 

— Nu fi aşa de furios, te rog. Nu poate să-ţi facă bine. 

Laurence clătină aprobator din cap şi rămase tăcut, sprijinit 
de trupul lui Temeraire. Nu putea să-i facă niciun bine să-şi 
verse furia aşa, când unii dintre oamenii rămaşi pe punte ar fi 
putut să-l audă şi să-i ia vorbele drept îndemn pentru cine ştie 
ce act nechibzuit. Şi nu voia să-l tulbure pe Temeraire. Dar 
dintr-odată multe lucruri i se limpeziră: după ce suferise o 
asemenea umilinţă, era greu de presupus că Guvernul britanic 
avea să refuze să cedeze un singur dragon. Intregul minister ar 
fi, probabil, bucuros să scape de o asemenea amintire neplăcută 
şi, cu atât mai mult, să vadă toată treaba trecută sub tăcere. 

Încercă să se liniştească mângâindu-l pe Temeraire. 

— Rămâi puţin cu mine pe punte? îl rugă dragonul. Mai bine 
te-ai aşeza să te odihneşti şi nu te-ai mai frământa. 

Laurence nu voia nici el să plece: era ciudat cum simţea că 
acea bătaie regulată a inimii dragonului sub degetele sale îi 
readuce pacea. Vântul nu era prea puternic, deocamdată şi nu 


78 


putea să-i trimită la culcare pe toţi oamenii din garda de noapte. 
Un ofiţer în plus pe punte nu făcea niciun rău. 

— Da, am să rămân. În orice caz, nu-mi place să-l las singur 
pe Riley, cu o atmosferă ca asta, răspunse el şi se duse, 
şchiopătând, să-şi aducă păturile. 


79 


Capitolul 4 


Vântul se înteţea dinspre nord-est, un vânt foarte rece. 
Laurence se trezi din somnul său iepuresc şi ridică privirea la 
stele: trecuseră doar câteva ore. Se cuibări mai strâns în pături, 
lângă Temeraire şi încercă să ignore durerea surdă din picior. 
Puntea era ciudat de liniştită. Sub ochiul aspru şi vigilent al lui 
Riley, oamenii rămaşi pe punte abia dacă-şi vorbeau, dar, din 
când în când, Laurence auzea şuşoteli nedesluşite dinspre 
velatura de deasupra lui. Nu era lună, şi puntea era luminată 
doar de câteva felinare. 

— Ţi-e frig, spuse Temeraire pe neaşteptate, şi Laurence se 
întoarse şi văzu ochii adânci şi albaştri ai dragonului 
cercetându-l. Du-te înăuntru, Laurence, trebuie să te faci bine. 
N-am să las pe nimeni să-i facă vreun rău lui Riley. Sau 
chinezilor, dacă asta vrei, adăugă el, fără prea mult entuziasm. 

Laurence clătină obosit din cap şi se ridică. Pericolul 
trecuse, gândi el, cel puţin pentru moment, şi nu prea avea sens 
să rămână pe punte. 

— Te simţi destul de confortabil? 

— Da, căldura care vine de dedesubt îmi ţine numai bine de 
cald, răspunse Temeraire. 

Într-adevăr, Laurence simţea căldura punţii dragonilor chiar 
şi prin tălpile ghetelor. 

Era mult mai plăcut la adăpost de vânt. Durerea îi săgetă 
piciorul de două ori, când cobori spre puntea cabinelor, dar 
avea braţe puternice şi îi susţinură până când spasmul trecu. 
Reuşi să ajungă la cabina lui fără să cadă. 

Cabina lui Laurence avea mai multe ferestre mici şi rotunde, 
nu era expusă curentului şi, fiind situată atât de aproape de 
bucătărie, era caldă şi acum, în ciuda vântului. Unul dintre 
mesageri aprinsese lămpaşul atârnat în tavan şi cartea lui 
Gibbon stătea deschisă pe unul dintre cufere. Laurence adormi 
aproape instantaneu, în pofida durerii. Legănarea uşoară a 
hamacului său îi era mai familiară decât orice pat, şi susurul 
apei de-a lungul flancurilor navei era o mută şi constantă 
alinare. 

Se deşteptă dintr-odată, cu răsuflarea smulsă din piept, 
înainte ca ochii să i se deschidă. Nu auzise zgomotul, dar îl 


80 


simţise. Puntea se înclină brusc şi Laurence întinse repede o 
mână, să nu se lovească de plafon. Un şobolan alunecă peste 
podea şi se lovi de chesoanele dinspre proră înainte de a fugi, 
deranjat, înapoi în umbră. 

Corabia se redresă aproape imediat. Vântul nu bătea 
neobişnuit de puternic, valurile nu erau învolburate. Dintr- 
odată, Laurence înţelese: Temeraire se ridicase în zbor. şi 
azvârli pe umeri pelerina şi se repezi afară, în cămaşă de noapte 
şi picioarele goale. Toboşarul bătea semnalul de adunare şi 
pereţii de lemn răsunau de ritmul vioi şi sacadat. Chiar în clipa 
când Laurence ieşi clătinându-se din cabina sa, tâmplarul şi 
ajutoarele lui trecură în goană pe lângă el, să îndepărteze 
pereţii despărțitori. Se auzi un alt bubuit: bombe. Acum 
recunoştea sunetul şi pe urmă Granby era într-o clipă lângă el, 
ceva mai normal îmbrăcat, căci dormise în pantaloni. Laurence 
îi acceptă braţul fără şovăire şi, cu ajutorul lui, reuşi să treacă 
prin mulţime şi să ajungă din nou pe puntea dragonilor. 
Marinarii alergau înnebuniţi la pompe, aruncând găleţile peste 
bord, după apă, ca s-o verse pe punte şi ca să ude pânzele. 

O  vâlvătaie galben-portocalie încerca să se înalțe pe 
marginea velei artimon, care era strânsă; unul dintre aspiranti, 
un băiat de treisprezece ani cu faţa plină de coşuri, pe care 
Laurence îl văzuse zbenguindu-se de dimineaţă, se avântă 
curajos spre vergă, cu cămaşa în mână, şi o stinse. 

Nu mai era altă lumină, nimic care să le arate ce se petrece 
în văzduh şi erau prea multe ţipete şi zgomote ca să poată auzi 
ceva din bătălia de deasupra: Temeraire ar fi putut să răcnească 
din toţi rărunchii şi tot nu l-ar fi auzit. 

— Trebuie să înălţăm degrabă un semnal luminos, spuse 
Laurence, luându-şi cizmele din mâna lui Roland. Fata venise 
într-un suflet cu ele, iar Morgan cu pantalonii. 

— Calloway, du-te şi adu o cutie de semnalizatoare şi praf 
explozibil! strigă Granby. Trebuie să fie un Fleur-de-Nuit, nicio 
altă rasă nu poate vedea fără lumina lunii, cel puţin. De-ar 
înceta cu zgomotul ăla, adăugă el, mijindu-şi zadarnic ochii spre 
cer. 

Pocnetul asurzitor îi preveni. Laurence căzu, când Granby 
încercă să-l tragă în jos, la adăpost, însă doar o mână de ţăndări 
zbură spre ei. De jos, se înălţară ţipete: bomba trecuse printr-o 
porţiune şubredă a punţii şi pătrunsese în bucătărie. Un abur 


81 


fierbinte se ridică prin gaura de aerisire, însoţit de mirosul de 
carne sărată de porc, ce se înăbuşea deja pentru cina de a doua 
zi. Mâine era joi, îşi aminti Laurence. Rutina de pe navă îi era 
atât de înrădăcinată, încât un gând urma imediat un altul în 
mintea lui. 

— Trebuie să te ducem jos, spuse Granby, luându-l din nou 
de braţ şi strigând: Martin! 

Laurence îi aruncă o privire uimită, îngrozită. Granby nici 
măcar nu remarcă, iar Martin, apucându-l de braţul stâng, 
părea că găseşte asta cât se poate de firesc. 

— Nu părăsesc puntea, spuse aspru Laurence. A 

Artileristul Calloway veni, gâfâind, cu cutia. În clipa 
următoare,  şuierul primului semnal luminos  străpunse 
murmurul de glasuri şi strălucirea alb-gălbuie însufleţi cerul. Un 
dragon răcni. Nu era glasul lui Temeraire, era prea gros şi, în 
scurtul moment în care lumina zăbovi pe cer, Laurence îşi zări 
dragonul planând ocrotitor deasupra corabiei. Dragonul Fleur- 
de-Nuit se refugiase în întuneric şi era puţin mai departe, 
întorcând capul, ca să se ferească de lumină. 

Temeraire răcni imediat şi ţâşni înspre dragonul francez, dar 
semnalul se stinse şi căzu, cufundând din nou totul într-o beznă 
neagră ca smoala. 

— Încă unul, încă unul, fir-ai să fii, îi strigă Laurence lui 
Calloway, care continua să privească încremenit spre cer, ca toţi 
ceilalţi. Are nevoie de lumină, nu te opri! 

Alţi oameni alergară să-l ajute. Prea mulţi. Alte trei semnale 
se înălţară deodată şi Granby se repezi să-i împiedice să le mai 
irosească. În scurt timp, ritmul era stabilit: semnalele veneau 
unul după altul, într-o succesiune neîntreruptă, o nouă săgeată 
de lumină ţâşnind exact în momentul când cea de dinaintea ei se 
stingea. Învăluit în fum, cu aripile scăldate în lumina alb- 
gălbuie, Temeraire se apropie răcnind de dragonul Fleur-de- 
Nuit. Dragonul francez plonjă, ca să-l evite, şi bombele se 
risipiră în mare, răspândind peste întinderea apei ecourile 
impactului lor zguduitor. 

— Câte semnale mai avem? îl întrebă Laurence pe Granby, 
cu glas scăzut. 

— Vreo patru duzini, nu mai mult, răspunse acesta 
posomorât. Se consumau foarte repede. Şi asta cu tot cu ce avea 
Allegiance, pe lângă ale noastre. Tunarul lor ne-a adus tot. 


82 


Calloway încetini ritmul de tragere, ca rezervele tot mai 
puţine să dureze mai mult, astfel că întunericul îşi intră în 
drepturi, printre explozii de lumină. Ochii îi usturau de fum şi de 
încercarea încordată de a vedea prin lumina slabă a 
semnalizatoarelor. Laurence putea doar să-şi imagineze cum se 
descurca Temeraire singur, pe jumătate orb, împotriva unui 
inamic numeros şi pregătit pentru luptă. 

— Domnule! Căpitane! strigă Roland, făcându-i semn de pe 
parapetul de la tribord. 

Laurence se apropie, ajutat de Martin, dar, înainte de a 
ajunge la Roland, unul dintre ultimele semnale se înălţă şi, preţ 
de o clipă, dincolo de corabie, oceanul se lumină ca ziua. Două 
fregate franceze se apropiau, cu vântul în pupă, flancate de o 
duzină de bărci înţesate de oameni. 

Marinarul de veghe văzu şi el. 

— Atenţie, atacatori! răcni acesta, şi din nou se stârni o 
harababură generală. 

Marinarii alergau pe punte să întindă plasa antiabordaj, iar 
Riley era lângă imensa timonă dublă, împreună cu timonierul 
său şi doi dintre cei mai puternici marinari. Se grăbeau 
disperaţi să schimbe direcţia navei, încercând să întoarcă 
tunurile de flanc spre inamic. N-avea niciun sens să încerce să 
fugă de corăbiile franceze. Cu vântul acesta, fregatele puteau 
atinge cel puţin zece noduri, iar Allegiance n-ar reuşi să scape 
de ele. 

Prin coşul de fum al bucătăriei răzbăteau cuvinte şi tropote 
de paşi, răsunând dinspre puntea tunurilor: aspiranţii şi 
locotenenţii lui Riley îşi zoreau deja oamenii să-şi ocupe poziţiile 
de luptă, repetându-şi instrucţiunile întruna, cu glasuri ridicate 
şi agitate, ca să le imprime în minţile oamenilor năuciţi şi pe 
jumătate adormiţi ceea ce se învăţa în luni bune de pregătire. 

— Calloway, păstrează semnalele, spuse Laurence, oarecum 
nefericit că trebuie să dea acest ordin. 

În întuneric, Temeraire avea să fie vulnerabil în faţa 
dragonului Fleur-de-Nuit. Dar, fiindcă rămăseseră atât de 
puţine, trebuiau păstrate până când se ivea o ocazie mai bună să 
fie folosite eficient împotriva dragonului francez. 

— Pregătiţi-vă să respingeţi abordatorii! răcni nostromul. 

Allegiance reuşea, în sfârşit, să învingă forţa vântului. Se 
lăsă un moment de tăcere. În întuneric, se auzea lipăitul 


83 


vâslelor, şi un glas care număra ritmic în franceză fu purtat de 
valuri înspre ei. Apoi Riley strigă: 

— Trageti, când se întoarce! 

Tunurile bubuiră, scuipând flăcări roşii şi fum. Le era 
imposibil să evalueze pagubele. Doar învălmăşeala de ţipete şi 
pârâituri de lemn despicat indicau că măcar o parte dintre 
lovituri îşi atinseseră ţinta. Tunurile continuară să tragă în 
cascadă, în timp ce Allegiance se răsucea greoaie, dar, după 
primele salve, experienţa echipajului începu să-şi spună 
cuvântul. 

În cele din urmă, primul tun răsună din nou, după mai bine 
de patru minute de la primele lovituri. Al doilea rămase mut, la 
fel şi al treilea. Al patrulea şi al cincilea tun se porniră deodată, 
provocând daune ceva mai sonore, dar cel de-al şaselea şi al 
şaptelea proiectil se auziră căzând în apă şi pe urmă Purbeck 
strigă: 

— Încetaţi focul! 

Allegiance ajunsese prea departe; acum nu mai putea să 
tragă până când nu făcea din nou întoarcerea. În tot acest timp, 
atacatorii aveau să se apropie, vâslaşii fiind doar încurajați să 
înainteze şi mai repede. 

Tunurile tăcură. Norii de fum gros, cenuşiu, se risipiră peste 
apă. Corabia era din nou cufundată în întuneric. Nu se zăreau 
decât micile oaze mişcătoare de lumină pe care le proiectau 
lămpaşele de pe punte. 

— Trebuie să urcăm pe Temeraire, spuse Granby. Suntem 
încă destul de aproape de țărm ca să poată face zborul şi, în 
orice caz, s-ar putea să existe alte nave în apropiere. Corabia de 
transport de la Halifax poate fi în aceste ape chiar acum. 

— Eu n-am de gând să dau bir cu fugiţii şi să le las pe mână 
francezilor o corabie de o sută de tunuri, răspunse Laurence, 
foarte furios. 

— Sunt sigur că putem rezista până la capăt şi, în orice caz, 
există toate posibilităţile s-o recapturăm înainte ca francezii să 
apuce s-o ducă în port, dacă poţi avertiza flota, argumentă 
Granby. 

Niciun ofiţer naval nu şi-ar fi contrazis comandantul cu atâta 
insistenţă, dar disciplina Aviației era mult mai flexibilă şi Granby 
nu se lăsa refuzat. Era, într-adevăr, sarcina lui de secund să se 
îngrijească de siguranţa căpitanului. 


84 


— Ar putea s-o ducă în Indiile de Vest sau într-un port din 
Spania, departe de blocade şi să-i formeze un echipaj de acolo. 
Nu putem s-o pierdem, spuse Laurence. 

— Totuşi, cel mai bine ar fi să urci pe Temeraire, unde nu 
pot să pună mâna pe tine, decât dacă suntem forţaţi să 
capitulăm, insistă Granby. Trebuie să găsim o cale să-l scăpăm 
pe Temeraire din încurcătură. 

— Domnule, îmi cer scuze, interveni Calloway, ridicându-şi 
privirea de la lada cu semnalizatoare. Dacă mi-aţi încredința 
unul dintre acele tunuri cu piper, s-ar putea să reuşim să facem 
un proiectil amestecat cu pulbere incendiară şi să-l ajutăm să 
mai răsufle puţin. Calloway făcu semn cu bărbia spre cer. 

— Am să încerc să vorbesc cu Macready, zise imediat Ferris 
şi plecă grăbit să-l caute pe locotenentul de bord. 

Tunul cu piper fu adus de jos, doi dintre oamenii Marinei 
transportând cele două lungi jumătăţi ale ţevii ghintuite, în timp 
ce Calloway deschidea cu prudenţă unul dintre proiectilele cu 
piper. Tunarul deşertă cam jumătate din piper şi deschise cutia 
cu pulbere incendiară, scoțând un singur sul de hârtie şi apoi 
încuie cutia la loc. Ţinu sulul la distanţă, într-o parte şi două 
dintre ajutoarele sale îi susţinură încheietura, să nu se mişte. 
Desfăşură sulul şi vărsă cu băgare de seamă praful galben în 
carcasă, privind cu un singur ochi, ţinându-l pe celălalt pe 
jumătate închis şi întorcându-şi faţa. Avea obrazul pătat de 
cicatrici negre, amintiri ale experienţelor sale anterioare cu 
praful incendiar. N-avea nevoie de fitil şi se putea aprinde la cea 
mai mică atingere, producând o căldură mult mai puternică 
decât praful de puşcă, dar se consuma mai repede. 

Sigilă proiectilul şi cufundă restul pulberii într-o găleată cu 
apă, pe care ajutoarele lui o aruncară peste bord. In acest timp, 
Calloway unse sigiliul proiectilului cu puţină smoală şi îl acoperi 
în întregime cu unsoare, înainte de a încărca tunul. Apoi fu 
înşurubată cealaltă jumătate a ţevii. 

— Aşa. Nu zic c-o să explodeze, dar putem încerca, zise 
Calloway cu mare uşurare, ştergându-şi mâinile. 

— Foarte bine, spuse Laurence. Fiţi pregătiţi şi păstraţi 
ultimele trei semnale ca să avem lumină când tragem. 
Macready, ai vreun om pentru tun? Ai grijă, să fie cel mai bun: 
trebuie să nimerească în cap, ca aibă vreun efect. 

— Harris, te ocupi tu, spuse Macready, indicându-i tunul 


85 


unuia dintre oamenii săi, un băiat deşirat, osos, de vreo 
optsprezece ani, şi adăugă, adresându-i-se lui Laurence: Ochi 
tineri pentru un tir lung, domnule. Să nu vă temeţi că va rata 
ţinta. 

O zarvă de glasuri furioase le atrase atenţia spre puntea 
superioară pupa: Sun Kai venise pe punte, urmat de doi servitori 
care cărau unul dintre enormele cufere ale chinezilor. Marinarii 
şi cei mai mulţi aviatori din echipajul lui Temeraire erau adunaţi 
de-a lungul parapetului, să respingă atacatorii, cu săbii şi 
pistoale în mâini. Dar, fără să ţină seama că navele franceze 
câştigau teren, unul dintre băieţi, înarmat cu o lance, merse 
până într-acolo încât făcu un pas spre emisar, înainte ca 
nostromul să-l atenţioneze cu capătul noduros al funiei, 
zbierând: 

— Păstraţi linia, băieţi, păstraţi linia! 

Laurence aproape că uitase, în toată zăpăceala, de cina 
dezastruoasă. Parcă trecuseră săptămâni de-atunci, dar Sun Kai 
purta şi acum acelaşi veşmânt brodat şi îşi ţinea, calm, mâinile 
încrucişate pe sub mâneci. Oamenii, furioşi şi alarmaţi, atâta 
aşteptau. 

— O, ducă-se dracului. Trebuie să-l îndepărtăm. Jos, 
domnule. Jos, imediat! strigă el, arătând spre pasarelă, dar Sun 
Kai le făcu semn oamenilor lui să se apropie şi urcă pe puntea 
dragonilor, în timp ce aceştia îl urmau încet, ridicând imensul 
cufăr. 

— Unde e afurisitul de interpret? întrebă Laurence. Dyer, 
du-te şi vezi. j 

Dar servitorii urcaseră deja cufărul. Il descuiară, dădură 
capacul la o parte şi nu mai era nevoie de interpret. Rachetele 
aşezate pe stratul de paie erau extrem de minuţios lucrate, roşii, 
albastre şi verzi, ca nişte jucării de copil, pictate cu spirale 
colorate, aurii şi argintii. Erau inconfundabile. 

Calloway înhăţă unul imediat: albastru cu dungi albe şi 
galbene, iar unul dintre servitori îi arătă prin gesturi cum 
trebuie aprins fitilul. 

— Da, da, spuse nerăbdător Calloway, apropiind fitilul de 
aprindere. 

Racheta luă foc imediat, se înălţă şuierând şi dispăru 
departe, în văzduh, mult deasupra punctului unde ajunseseră 
semnalizatoarele. 


86 


Strălucirea albă veni prima, urmată de un sunet bubuitor 
care răsuna dinspre apă, şi un cerc de stele galbene, cu 
scânteieri mai palide, se risipi şi zăbovi în aer. Dragonul Fleur- 
de-Nuit ţipă deasupra lui, în mod ruşinos, când focurile 
izbucniră. Era dezvăluit în întregime, la nici o sută de yarzi 
deasupra, şi Temeraire se năpusti imediat înspre el, şuierând 
furios, cu colții dezveliţi. 

Speriat, dragonul francez cobori în picaj, reuşind să scape 
de ghearele întinse ale lui Temeraire, dar intrând în raza de 
acţiune a navei. 

— Harris, trage, trage! strigă cât putu Macready, şi tânărul 
ofiţer pătrunse cu privirea împrejurimile. 

Proiectilul cu piper zbură drept şi neabătut, deşi puţin cam 
sus, dar se lovi de coarnele înguste şi curbate pe care dragonul 
francez le avea pe frunte, chiar deasupra ochilor. Proiectilul se 
sparse şi pulberea izbucni incandescentă şi pâlpâitoare. 
Dragonul zbieră din nou, de data asta cuprins de durere, şi se 
adânci în întuneric, îndepărtându-se năvalnic de corăbii. Trecu 
atât de aproape de navă că velele se cutremurară cu zgomot sub 
furtuna aripilor sale. 

Harris se ridică de lângă tun şi se întoarse, dezvelindu-şi 
gura ştirbă într-un zâmbet larg, apoi, cu un aer uluit, se prăbuşi, 
cu un braţ smuls cu tot cu umăr. Macready fu doborât pe punte 
de trupul în cădere. Laurence îşi scoase o schijă lungă cât un 
cuţit din propriul braţ şi îşi şterse faţa împroşcată de sânge. 
Aruncătorul de piper era distrus. Chiar în timp ce dragonul 
Fleur-de-Nuit se retrăgea, echipajul său aruncase o altă bombă, 
care îl lovise în plin. 

Doi dintre marinari târâră trupul lui Harris lângă parapet şi 
îl aruncară peste bord. Nimeni altcineva nu fusese ucis. Lumea 
era cufundată într-o linişte stranie. Calloway lansase alte două 
artificii, o imensă revărsare de dâre portocalii acoperind 
aproape jumătate din cer, dar Laurence nu auzea explozia decât 
cu urechea stângă. 

Profitând de zăpăceala dragonului francez, Temeraire cobori 
înapoi pe punte, clătinând corabia doar un pic. 

— Repede, repede! spuse el, aplecându-şi capul sub hamuri, 
în timp ce harnaşierii se zoreau să-l echipeze. E foarte iute şi nu 
cred că lumina îi face la fel de mult rău cum i-a făcut celuilalt 
dragon, cel cu care ne-am luptat toamna trecută. Ochii ei au 


87 


ceva diferit. 

Temeraire gâfâia şi aripile îi tremurau puţin: planase în aer 
multă vreme, şi asta nu era o manevră pe care era obişnuit s-o 
execute o perioadă lungă de timp. 

Sun Kai, care rămăsese pe punte, privind, nu protestă în faţa 
înhămării. Poate că nu erau atât de scrupuloşi atunci când era 
în joc propria lor piele, gândi Laurence cu amărăciune. Apoi 
observă stropii întunecaţi de sânge roşu care cădeau pe punte. 

— Unde eşti rănit? 

— Nu este grav, m-a prins doar de două ori, răspunse 
Temeraire, întorcându-şi capul pentru a-şi linge coasta dreaptă. 
Avea acolo o tăietură mică, iar mai sus pe spate avea o 
adâncitură lăsată de o gheară. 

Două lovituri erau mai mult decât putea tolera Laurence. Se 
răsti la Keynes, care fu împins în faţă de ceilalţi, şi începu să 
bandajeze rana: 

— N-ar trebui să-l coşi? 

— Aiureli, răspunse medicul. Va fi chiar foarte bine aşa. Sunt 
doar nişte zgârieturi superficiale. Nu te mai agita. 

Macready se ridicase în picioare, ştergându-şi fruntea cu 
dosul palmei. La auzul acestei replici, se uită pieziş la Laurence 
şi îi aruncă o privire suspicioasă medicului care-şi vedea de 
treabă, bodogănind pe seama căpitanilor anxioşi şi exagerat de 
grijulii. 

Laurence era prea recunoscător ca să protesteze. Se simţea 
extrem de uşurat. 

— Sunteţi gata, domnilor? întrebă el, verificând dacă are 
pistoalele şi sabia. De data aceasta era sabia cea bună, cu lama 
curbată din oţel spaniol şi mânerul simplu. Era bucuros să-i 
simtă greutatea în palmă. 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule, spuse Fellowes, 
strângând ultima chingă. Temeraire se întinse şi-l ridică pe 
Laurence pe umăr. 

— Trage de-acolo! Rezistă? strigă el, de îndată ce Laurence 
fu legat şi fixat în ham. 

— E în regulă! îi strigă Laurence înapoi, după ce îşi lăsă 
toată greutatea pe ham. Mulţumesc, Fellowes. Bună treabă. 
Granby, trimite puşcaşii sus, împreună cu cei din Marină, şi pe 
ceilalţi să respingă atacatorii. 

— Am înţeles. Şi, Laurence... începu Granby, cu intenţia 


88 


evidentă de a-l îndemna din nou să-l ducă pe Temeraire departe 
de câmpul de bătălie. 

Laurence îl întrerupse şi îşi îmboldi dragonul, cu o mişcare 
scurtă a genunchiului. Allegiance săltă, sub greutatea săriturii 
sale şi, în sfârşit, cei doi erau din nou împreună în zbor. 

Aerul de deasupra corabiei era încărcat de fumul greu, 
sulfuros al artificiilor, asemănător cu mirosul puştilor cu 
cremene, lăsându-i pe limbă un gust scârbos, în ciuda vântului 
rece. 

— Iat-o, spuse Temeraire, bătând din aripi ca să se ridice. 
Laurence îi urmări privirea şi îl văzu pe dragonul Fleur-de-Nuit 
coborând spre ei. Într-adevăr, îşi revenise foarte repede după 
lumina orbitoare, judecând după experienţa lui Laurence cu 
această rasă. Se întreba dacă nu cumva era un fel de nouă 
încrucişare. Mergem după ea? întrebă dragonul. 

Laurence ezită. Pentru ca Temeraire să nu cadă în mâinile 
francezilor, scoaterea din luptă a dragonului Fleur-de-Nuit era o 
prioritate absolută, căci, dacă Allegiance era forţată să se 
predea şi Temeraire încerca să se întoarcă la țărm, dragonul 
francez putea să-l hărţuiască prin întuneric, pe tot parcursul 
drumului spre casă. Şi, totuşi, fregatele franceze puteau face 
mult mai mult rău navei: un foc devastator ar însemna moartea 
echipajului. Dacă Allegiance ar fi capturată, atât Marina, cât şi 
Aviația ar primi o lovitură teribilă. Nu aveau alte 
transportatoare mari la dispoziţie. 

— Nu, răspunse Laurence în cele din urmă. Prima noastră 
obligaţie este să protejăm corabia. Trebuie să ne ocupăm de 
fregatele alea. 

Vorbea mai mult ca să se convingă pe sine decât pe 
Temeraire. Simţea că decizia lui era corectă, dar continua să fie 
bântuit de o îndoială teribilă. Ceea ce, la un om obişnuit, era 
socotit curaj, putea fi adesea considerat nechibzuinţă când 
venea vorba despre un aviator, care avea pe umeri 
responsabilitatea unui dragon rar şi preţios. Era de datoria lui 
Granby să fie excesiv de prudent, dar asta nu însemna că 
Laurence greşea. Nu fusese crescut în rândul Aviației şi ştia că 
natura lui respingea multe dintre restricţiile impuse căpitanului 
unui dragon. Nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva ţinea 
seama prea mult de propriul său orgoliu. 

Temeraire manifestase întotdeauna entuziasm când venea 


89 


vorba de bătălii. Nu obiectă, ci doar îşi cobori privirea spre 
fregate. 

— Navele alea par mult mai mici decât Allegiance, spuse 
Temeraire, neîncrezător. Chiar reprezintă un pericol? 

— Un foarte mare pericol. Au de gând s-o distrugă. 

Chiar în timp ce Laurence vorbea, o altă rachetă de-a 
chinezilor se lansă în aer. Explozia veni surprinzător de 
aproape, acum, că era în aer, pe spinarea lui Temeraire. Îşi 
acoperi cu mâna ochii orbiţi. Când petele de lumină îi dispărură, 
în cele din urmă, din faţa ochilor, Laurence văzu speriat că 
fregata de sub vânt făcuse dintr-odată voltă pentru a se apropia. 
O manevră riscantă, şi nu una pe care el ar fi făcut-o doar 
pentru a obţine o poziţie mai avantajoasă, deşi trebuia să 
recunoască sincer că fusese executată cu măiestrie. Acum pupa 
corabiei Allegiance era total expusă tunurilor de la babordul 
navei franceze. 

— Dumnezeule mare, uite! spuse el cam agitat, arătând într- 
acolo, deşi Temeraire nu-i putea vedea gestul. 

— O văd, spuse Temeraire, coborând deja în picaj. 

Trupul dragonului se umplea cu aerul de care avea nevoie 
pentru vântul divin, pielea neagră şi lucioasă umflându-i-se ca o 
tobă, când pieptul adânc i se bombă. Laurence simţi ecoul 
palpabil al unui tumult crescând sub pielea lui Temeraire, 
vestind puterea distrugătoare ce avea să vină. 

Dragonul Fleur-de-Nuit îi ghicise intenţiile şi se apropia din 
spate. Laurence îi auzea bătăile aripilor, dar Temeraire era mai 
iute şi imensa-i greutate nu-i stingheri coborârea. Praful de 
puşcă pocni zgomotos, când trăgătorii francezi deschiseră focul, 
dar încercările lor erau doar bâjbâieli în întuneric. Laurence se 
aplecă peste gâtul lui Temeraire şi, pe tăcute, îl îndemnă să 
sporească viteza. 

Sub ei, tunurile fregatei izbucniră cu furie, într-un imens nor 
de fum. Flăcările se ridicară la babord, răspândind o 
înfricoşătoare strălucire stacojie pe pieptul lui Temeraire. 
Dinspre punţile fregatei se auziră pocnetele unei noi rafale şi 
dragonul tresări, ca şi cum ar fi fost lovit. Laurence îl strigă pe 
nume, alarmat, dar Temeraire nu-şi întrerupse goana spre navă. 
Zbura orizontal, să atace cu răsuflarea sa, şi glasul lui Laurence 
se pierdu în teribilul zgomot de tunet al vântului divin. 

Temeraire nu mai folosise niciodată vântul divin împotriva 


90 


unei corăbii, însă, în timpul bătăliei de la Dover, Laurence 
văzuse cum nimicitoarea vibraţie sfărâmase lemnul uşor al 
transportatoarelor aeriene ale lui Napoleon. Se aşteptase la 
ceva similar şi de data aceasta: puntea ţăndări, vergile distruse, 
poate chiar catargele prăbuşite. Insă fregata franceză era 
solidă, cu un bordaj din scânduri de stejar groase de două 
picioare, iar catargele şi vergile ei erau bine întărite pentru 
luptă, cu lanţuri de fier care consolidau velatura. 

În schimb, velele captară şi preluară forţa răgetului lui 
Temeraire: tremurară un moment, apoi se umflară şi se 
întinseră. Câteva braţe plesniră asemeni coardelor unei viori şi 
toate catargele se înclinară, însă fără să se rupă, cu lemnul şi 
pânza de vele gemând. Preţ de o clipă, inima lui Laurence se 
opri în loc: după toate aparențele, nu aveau să se producă mari 
pagube. 

Dar, vrând-nevrând, nava trebuia să cedeze, până la urmă. 
Chiar când Temeraire îşi curmă răgetul şi trecu pe lângă 
corabia franceză ca un fulger, aceasta se răsuci, cu flancul în 
bătaia vântului şi se canarisi încet. Forţa nemaipomenită o 
înclină aproape vertical şi oamenii atârnau de parapet sau de 
velatură, dând din picioare în gol, unii căzând în ocean. 

Laurence întoarse capul spre fregata franceză, când 
Temeraire alunecă pe lângă ea, zburând aproape. Numele 
Valerie era înscris cu splendide litere aurii la pupă, luminat de 
felinare atârnate de ferestrele cabinelor. Acum nava se balansa 
nebuneşte, pe jumătate răsturnată. Căpitanul ştia ce are de 
făcut. Laurence auzea strigătele purtate de valuri şi oamenii se 
căţărau deja pe flancul navei, cu tot felul de funii în mâini, căci 
nu mai aveau parâme, gata să încerce s-o repună pe poziţie. 

Dar nu era timp. In urma lui Temeraire, un imens val 
înspumat se înălța din hula stârnită de acţiunea vântului divin 
asupra apei. Încet, încet, creştea înalt, mânat parcă de un ţel 
precis. Preţ de o clipă, totul rămase neclintit: corabia 
suspendată în beznă, imensul zid strălucitor de apă întunecând 
până şi noaptea. Apoi, în cădere, valul o răsturnă ca pe o jucărie 
şi oceanul stinse tot focul tunurilor sale. 

Nava nu se mai ridică. În urma ei rămase doar o spumă 
palidă, şi câteva mici unde răzlețe care alergau după valul uriaş 
spărgându-se de curbura carenei, rămasă la suprafaţă. Insă 
doar o clipă. Apoi alunecă sub apă şi o ploaie de artificii aurii 


91 


lumină cerul. Dragonul Fleur-de-Nuit se învârti în cercuri joase, 
deasupra apelor înspumate, mugind cu glasu-i grav, stingher, de 
parcă nu reuşea să înţeleagă dispariţia neaşteptată a navei. 

Dinspre Allegiance nu veni niciun strigăt de bucurie, deşi, cu 
siguranţă, cei de acolo văzuseră totul. Laurence însuşi rămase 
tăcut, îngrozit. Trei sute de oameni, poate mai mulţi, sub 
oceanul neted, sticlos şi neclintit. O corabie putea să se 
scufunde într-o furtună, din pricina vânturilor şi a valurilor 
înalte de douăzeci de yarzi. O corabie putea să se scufunde, 
uneori, în luptă, luând foc sau explodând după o lungă bătălie, 
ori putea să eşueze între stânci. Dar aceasta rămăsese neatinsă, 
în mijlocul unui ocean cu valuri nu mai înalte de trei yarzi şi 
vânt de patruzeci de noduri. lar acum dispăruse cu totul. 

Temeraire tuşi, înecându-se şi scoase un geamăt de durere. 
Laurence îi strigă cu glas răguşit: 

— Inapoi la corabie, imediat! j 

Dar dragonul francez zbura deja furios spre ei. In lumina 
următoarei explozii strălucitoare, Laurence zări siluetele 
inamicilor, gata să sară la bord, cu muchiile cuțitelor, săbiilor şi 
pistoalelor scânteind lumini albe. Temeraire zbura extrem de 
stângaci, de chinuit. Când dragonul francez se apropie, 
Temeraire făcu un salt disperat, însă nu mai avea viteză şi nu 
reuşi să treacă de celălalt dragon, să se refugieze pe Allegiance. 

Laurence era dispus chiar şi să-i lase pe francezi să 
abordeze, ca să se poată ocupa de rana lui Temeraire. li simţea 
zbaterea aripilor şi mintea îi era bântuită de momentul acela 
însângerat, de teribilul impact înăbuşit al proiectilului. De-acum 
fiecare clipă în aer putea să agraveze rana. Dar Laurence auzea 
strigătele francezilor, pline de o spaimă şi o suferinţă care nu 
aveau nevoie de nicio traducere. Nu credea că aceştia s-ar 
mulţumi cu o capitulare. 

— Aud zgomot de aripi, gâfâi Temeraire, cu glasul subţiat de 
durere. 

Cu alte cuvinte, un alt dragon. Laurence scrută în zadar 
noaptea de nepătruns: britanic sau francez? Pe neaşteptate, 
dragonul Fleur-de-Nuit se năpusti din nou spre ei. Temeraire îşi 
adună forţele, pentru un nou salt convulsiv şi pe urmă, şuierând 
şi scuipând, Nitidus era lângă ei, fâlfâind lângă capul dragonului 
francez, într-o învolburare de aripi gri-argintii. Căpitanul 
Warren, aflat în ham pe spinarea lui, strigă, agitându-şi pălăria 


92 


spre Laurence: 

— Plecaţi! Plecaţi! 

Dulcia veni lângă ei din cealaltă parte, ciupind dragonul 
francez de coaste, forțându-l astfel să se întoarcă şi s-o atace. 
Cei doi dragoni uşori erau cei mai iuți din formaţia lor şi, chiar 
dacă nu se ridicau la valoarea dragonului francez, puteau să-l 
hărţuiască o vreme. Temeraire se întorcea deja, într-un arc 
domol, cu aripile tremurând la fiecare bătaie. Când se apropiară 
de corabie, Laurence văzu echipajul agitându-se să elibereze 
puntea dragonilor pentru aterizare. Era plină de aşchii, de 
bucăţi de funii şi de metale deformate. Allegiance suferise 
daune grave în urma atacului şi cea de-a doua fregată continua 
să tragă asupra punților ei inferioare. 

Temeraire nu ateriză frumos, ci aproape se prăbuşi stângaci 
pe punte, făcând întreaga corabie să se clatine. Laurence 
începuse să-şi desfacă centurile încă înainte de a ajunge la 
destinaţie. Alunecă pe după greabăn, fără să atingă hamul. 
Piciorul îi cedă când cobori, cu toată greutatea, pe punte, dar 
Laurence se redresă şi se îndreptă împleticindu-se, gata să se 
prăbuşească, spre capul dragonului său. 

Keynes era deja la treabă, cu mâinile vârâte până la cot în 
sângele întunecat. Ca să-i uşureze munca, Temeraire se înclina 
încet pe-o parte, ghidat de mai mulţi marinari, în timp ce 
harnaşierii ţineau sus felinarele, ca să-i facă lumină medicului. 
Laurence se lăsă în genunchi lângă capul dragonului şi îşi lipi 
obrazul de botu-i catifelat. Sângele cald îi îmbibă pantalonii şi 
ochii îl înţepau, înceţoşându-i privirea. Nu-şi dădea seama bine 
ce spune sau dacă vorbele lui au vreo noimă, dar Temeraire îi 
răspunse fără cuvinte, suflând aer cald înspre el. 

— Gata, am reuşit. Acum cleştii. Allen, potoleşte-te sau mută- 
ţi capul într-o parte, spuse Keynes, undeva în spatele lui 
Laurence. Bun. Fierul e fierbinte? Acum, Laurence, trebuie să 
stea nemişcat. 

— 'Ţine-te bine, dragul meu, spuse Laurence, mângâind botul 
dragonului. Rămâi cât mai liniştit posibil. Stai nemişcat. 

Temeraire scoase un singur şuierat şi răsuflarea îi hârâi 
zgomotos prin nările roşii, fremătătoare. O bătaie de inimă, 
două, apoi aerul ţâşni din el şi proiectilul cu ţepuşe răsună când 
Keynes îl aruncă pe tavă. Temeraire scoase încă un mic strigăt 
şuierat, când fierul încins îi pătrunse în rană. Laurence avu 


93 


impresia că o să vomite când simţi mirosul de carne pârjolită. 

— Gata. Am terminat. O rană curată. Proiectilul l-a izbit în 
stern, declară Keynes. 

Vântul risipi fumul şi, dintr-odată, Laurence se dezmetici, 
auzind iarăşi bubuitul şi ecoul tunurilor şi toate zgomotele 
corabiei. Lumea îşi recăpătase forma şi înţelesul. 

Laurence se ridică în picioare, clătinându-se. 

— Roland, spuse el, du-te repede împreună cu Morgan să 
căutaţi nişte bucăţi de pânză sau de lână. Trebuie să încercăm 
să-l învelim. 

— Morgan a murit, domnule, răspunse Roland şi, în lumina 
felinarului, Laurence îşi dădu seama că faţa ei era udă de 
lacrimi, nu de sudoare, dâre palide prin negreaţă. Merg cu 
Dyer. 

Cei doi nu aşteptară aprobarea lui Laurence, ci se 
îndepărtară în grabă, minusculi printre siluetele corpolente ale 
marinarilor. Laurence îi urmări cu privirea o clipă, apoi se 
întoarse, cu chipul împietrit de durere. 

Puntea superioară pupa era atât de năclăită de sânge, încât 
unele părţi aveau un luciu negru, de parcă ar fi fost proaspăt 
vopsite. Judecând după măcelul produs şi după velatura intactă, 
Laurence era de părere că francezii folosiseră mitralii şi, într- 
adevăr, văzu câteva bucăţi de carcase sparte împrăştiate pe 
punte. Francezii îi înghesuiseră în bărci pe toţi oamenii pe care-i 
aveau la dispoziţie, şi erau o mulţime: două sute de bărbaţi 
disperaţi se căzneau să urce la bord, înfuriaţi de pierderea 
corabiei lor. Erau înşiraţi în coloane de câte patru-cinci de-a 
lungul ancorelor sau agăţaţi de parapete, şi marinarii englezi 
care încercau să-i ţină la distanţă aveau toată puntea largă şi 
goală în spatele lor. Se auzeau limpede focuri de pistoale şi 
zăngănit de săbii. Marinari înarmaţi cu sulițe lungi loveau în 
grupul de atacatori care urcau îmbrâncindu-se. 

Laurence nu mai asistase niciodată la un abordaj de la o 
distanţă atât de ciudată, tranzitorie, în acelaşi timp de aproape 
şi totuşi de departe. Se simţea foarte ameţit şi tulburat şi îşi 
scoase pistoalele, ca să se simtă în siguranţă. Nu-i vedea pe 
mulţi dintre oamenii săi: Granby şi Evans lipseau, la fel şi 
secundul. Jos, pe teugă, părul bălai al lui Martin străluci o clipă 
în lumina felinarelor, când acesta făcu un salt, respingând un 
atacator, apoi dispăru sub lovitura de ciomag a unui vânjos 


94 


marinar francez. 

— Laurence. 

Îşi auzi numele sau, cel puţin, ceva asemănător, lungit 
cumva ciudat, în trei silabe, sunând mai degrabă ca Lao-ren-tse, 
şi se întoarse să vadă. Sun Kai arăta spre nord, de-a lungul liniei 
vântului, dar ultima rafală de artificii se stingea şi Laurence nu 
reuşi să vadă ce voia să-i arate. 

Deasupra lor, dragonul Fleur-de-Nuit răcni pe neaşteptate, şi 
se îndepărtă brusc de Nitidus şi Dulcia, care continuau să-l 
atace din flancuri, pornind în viteză spre est şi dispărând foarte 
repede în întuneric. Aproape imediat veni răgetul profund al 
unui Regal Copper şi ţipetele mai subţiri ale Yellow Reaperilor. 
În trecerea lor vijelioasă, toate velele se legănară, pârâind, sub 
cerul scânteind de flăcările unui semnal luminos. 

Fregata franceză rămasă îşi stinse neîntârziat toate luminile, 
sperând să poată fugi în noapte, dar Lily îşi conduse formaţia 
spre ea, zburând destul de jos ca să-i clatine catargele. Două 
treceri şi, în lumina purpurie a exploziei care se stingea, 
Laurence văzu steagurile fregatei franceze coborând încet, în 
timp ce pe punte, în jurul lui, toţi atacatorii îşi aruncau armele şi 
se prăbuşeau în genunchi, predându-se. 


95 


Capitolul 5 


„iar comportamentul fiului dumneavoastră a fost, în toate 
privințele eroic şi cavaleresc deopotrivă. Pierderea lui îi 
îndurerează pe toți cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte 
şi, cu atât mai mult, pe cei care au avut onoarea de a sluji 
alături de el şi de a vedea plămădit în el nobilul caracter al unui 
înțelept şi curajos ofiţer şi slujitor loial al ţării şi al regelui său. 
Mă rog să puteţi găsi alinare în certitudinea că a murit aşa cum 
a vrut să trăiască, plin de curaj, fără să se teamă de nimic în 
afară de Atotputernicul Dumnezeu şi convins că va găsi un loc 
de cinste printre cei care au sacrificat totul pentru națiunea lor. 

Al dumneavoastră, 
William Laurence 


Lăsă jos condeiul şi împături scrisoarea. Era îngrozitor de 
stângace şi inadecvată, dar mai bine de-atât nu putea. Mai 
pierduse destui prieteni de vârsta lui pe când fusese aspirant 
sau tânăr locotenent, şi un băiat de treisprezece ani, în timpul 
primei sale misiuni de comandă, însă nu mai fusese niciodată 
nevoit să scrie o scrisoare pentru un copil de zece ani care ar fi 
trebuit să fie în sala lui de clasă, jucându-se cu soldăţeii de 
tinichea. 

Era ultima dintre scrisorile obligatorii şi cea mai scurtă. Nu 
avusese multe de scris despre faptele de vitejie anterioare ale 
băiatului. Laurence o puse deoparte şi scrise câteva rânduri de 
o natură mai personală, de data aceasta către mama sa. Ştiri 
despre bătălie aveau să apară, cu siguranţă, în Gazette, şi 
Laurence ştia că mama lui avea să-şi facă griji. li venea greu să-i 
scrie cu nonşalanţă, după sarcina sa precedentă. Se limită să o 
asigure că el şi Temeraire erau sănătoşi, lăsând la o parte rănile 
amândurora, ca neimportante. Scrisese o lungă şi chinuitoare 
descriere a bătăliei în raportul său către Amiralitate şi nu era în 
stare să zugrăvească un tablou mai luminos al acesteia pentru 
ochii ei. 

După ce isprăvi, în sfârşit, închise mica sa masă de scris şi 
adună scrisorile, toate sigilate şi împachetate în pânză uleiată, 
ca să nu le ude ploaia sau apa mării. Nu se ridică imediat, ci 
rămase privind în tăcere pe fereastră oceanul pustiu. 


96 


Drumul înapoi spre puntea dragonilor fu o plimbare lentă, cu 
popasuri lungi. Ajungând pe teugă, se apropie şchiopătând de 
parapetul de la babord, să se odihnească, prefăcându-se că 
examinează prada. Chanteuse. Velele fregatei franceze atârnau 
de-a valma, fluturând în vânt, iar pe catargele ei erau căţăraţi 
oameni care îi aranjau parâmele, semănând de la distanţă cu 
nişte harnice furnici. 

Decorul de pe puntea dragonului era foarte diferit acum, cu 
aproape toată formaţia îngrămădită la bord. Lui Temeraire i se 
repartizase întreaga porţiune de la tribord, ca să-şi aline rana, 
dar ceilalţi dragoni formau un morman multicolor de membre 
încâlcite, mişcându-se uneori. Maximus singur ocupa efectiv tot 
spaţiul rămas şi zăcea la fund. Până şi Lily, care de obicei 
considera că e sub demnitatea ei să se încolăcească împreună 
cu alţi dragoni, era obligată să-şi lase coada şi aripa să atârne 
peste el, pe când Messoria şi Immortalis, dragoni mai vârstnici 
şi de talie mai mică, nu ridicau nici măcar asemenea pretenţii, ci 
pur şi simplu se tolăneau pe spatele-i imens, cu câte un picior 
atârnat ici-colo. 

Picoteau cu toţii şi arătau perfect mulţumiţi de situaţia lor. 
Doar Nitidus era prea neastâmpărat ca să se simtă bine zăcând 
neclintit foarte multă vreme. Acum era în văzduh, ocolind curios 
fregata, într-un zbor puţin cam jos pentru gustul marinarilor de 
pe Chanteuse, judecând după felul agitat în care îşi întorceau 
întruna capetele spre cer. Dulcia nu era de zărit nicăieri. Poate 
că plecase deja să ducă în Anglia veşti despre bătălie. 

Traversarea punţii devenise o adevărată aventură, mai ales 
pentru Laurence, care-şi târa după el piciorul îndărătnic. Reuşi, 
ca prin minune, să nu se împiedice de coada Messoriei, când 
aceasta zvâcni în somn. Temeraire dormea dus şi el. Când 
Laurence se apropie să-l privească, un ochi al dragonului se 
deschise pe jumătate, scânteind albastru, apoi se închise la loc. 
Bucuros să-l vadă liniştit, Laurence nu încercă să-l trezească. 
Temeraire mâncase bine de dimineaţă, două vaci şi un ton 
imens, iar Keynes se declarase mulţumit de evoluţia actuală a 
rănii. 

— O armă cu adevărat periculoasă, spusese el, arătându-i lui 
Laurence, cu o plăcere morbidă, proiectilul extras. Holbându-se 
nefericit la ghimpii săi turtiţi, Laurence nu putea decât să fie 
recunoscător că medicul îl curăţase înainte de a-l obliga să se 


97 


uite la el. N-am mai văzut aşa ceva, deşi am auzit că ruşii 
folosesc proiectile asemănătoare. Nu mi-ar fi plăcut să-l scot, 
dacă ar fi pătruns mai adânc, vă asigur. 

Însă, din fericire, proiectilul se oprise în stern şi nu 
pătrunsese mai mult de două palme sub piele. Chiar şi aşa, 
proiectilul însuşi şi extragerea lui sfâşiaseră cu cruzime muşchii 
pieptului şi Keynes spunea că Temeraire n-ar trebui să zboare 
deloc două săptămâni, poate chiar o lună întreagă. Laurence îşi 
aşeză mâna pe umărul larg şi moale. Se bucura că nu avea de 
plătit un preţ mai mare. 

Ceilalţi căpitani erau aşezaţi în jurul unei mese rabatabile 
lipite de coşul de fum al bucătăriei, aproape singurul loc deschis 
disponibil pe punte, şi jucau cărţi. Laurence li se alătură şi-i 
înmână lui Harcourt mănunchiul de scrisori. 

— Mulţumesc că le duci, spuse el, prăbuşindu-se în scaun, 
să-şi tragă sufletul. 

Cu toţii întrerupseră jocul, să se uite la imensul pachet. 

— Îmi pare foarte rău, Laurence. Harcourt puse totul în 
tolba ei. Aţi fost ciomăgiţi, nu glumă. 

— Laşi afurisiţi! Berkley clătină din cap. Ambuscada asta 
nocturnă a fost mai degrabă o orbecăială decât o bătălie 
adevărată. 

Laurence era tăcut. Le era recunoscător pentru solidaritatea 
lor, dar era prea deprimat ca să poată face conversaţie. 
Ceremonia fusese un adevărat supliciu, care îi chinuise 
picioarele vreme de o oră, când, unul după altul, trupurile 
fuseseră coborâte peste bord, cusute în hamacurile lor, cu 
proiectile de tun la picioarele marinarilor şi cartuşe de fier la 
cele ale aviatorilor, în timp ce Riley citise rar întreg 
ceremonialul. 

Îşi petrecuse tot restul dimineţii închis în cabină cu 
locotenentul Ferris, devenit acum secundul său, făcând 
inventarul măcelului. O listă întristător de lungă. Granby se 
alesese cu un proiectil de flintă în piept. Din fericire, proiectilul 
se lovise de o coastă şi ieşise direct prin spate, dar Granby 
pierduse o grămadă de sânge şi avea deja febră. Evans, cel de-al 
doilea locţiitor al său, avea o ruptură gravă de picior şi fusese 
trimis înapoi în Anglia. Martin, cel puţin, avea să-şi revină, dar 
în momentul de faţă avea maxilarul atât de umflat, încât nu 
reuşea decât să mormăie şi deocamdată nu putea să vadă cu 


98 


ochiul stâng. 

Alţi doi spinarişti răniţi, mai puţin grav, unul dintre puşcaşi, 
Dunne, rănit şi un altul, Donnell, mort. Miggsy, dintre nacelişti, 
mort. Cei mai afectaţi erau naceliştii: patru dintre ei fuseseră 
ucişi de un singur proiectil de tun, care îi prinsese sub punte, în 
timp ce transportau harnaşamentul de rezervă. Morgan fusese 
cu ei, cărând o cutie de catarame. O pierdere nefericită. 

Reuşind să citească, probabil, pe chipul lui Laurence, ceva 
din aceste socoteli, Berkley spuse: 

— Pot să ţi-i las măcar pe Portis şi pe Macdonaugh. 

Se referea la doi dintre spinariştii lui Laurence, care 
fuseseră transferați pe Maximus în timpul confuziei provocate 
de sosirea emisarilor chinezi. 

— Şi tu nu rămâi descoperit? întrebă Laurence. Nu pot să-l 
privez pe Maximus. Veţi fi în misiune activă. 

— Nava de transport care vine de la Halifax, William of 
Orange, are o duzină de băieţi potriviţi pentru Maximus, 
răspunse Berkley. Nu există niciun motiv pentru care să nu-ţi 
capeţi oamenii înapoi. 

— N-ar trebui să te contrazic. Dumnezeu ştie ce nevoie 
disperată am de oameni, spuse Laurence. Dar s-ar putea ca nava 
de transport să nu sosească timp de o lună, dacă a înaintat 
încet. 

— O, tu te aflai jos mai devreme, şi n-ai auzit ce i-am spus 
căpitanului Riley, zise Warren. Nava William a fost zărită acum 
doar câteva zile nu departe de aici. Aşadar, i-am trimis pe 
Chenery şi pe Dulcia s-o aducă. Ne va transporta acasă, 
împreună cu răniții. De asemenea, cred că Riley spunea că 
barca asta are nevoie de ceva. Nu cumva a spus semne, 
Berkley? 

— Lemne, îl corectă Laurence, ridicând privirea spre 
tachelaj. În lumina zilei, putea vedea că vergile care susțineau 
pânzele arătau într-adevăr foarte rău, crăpate şi ciuruite de 
gloanţe. Ne va fi de folos, desigur, dacă ne poate oferi nişte 
materiale. Dar trebuie să ştii, Warren, aceasta este o corabie, nu 
o barcă. 

— Este totuşi vreo diferenţă? Warren era imperturbabil, 
scandalizându-l pe Laurence. Credeam că sunt pur şi simplu 
două cuvinte pentru acelaşi lucru sau e o chestiune de 
dimensiuni? Asta e o adevărată matahală, deşi Maximus stă să 


99 


cadă de pe punte în orice clipă. 

— Nu-i adevărat, interveni Maximus, dar deschise ochii şi-şi 
privi picioarele din spate, adormind înapoi abia după ce se 
liniştise că nu se afla în pericol să cadă în apă. 

Laurence deschise gura şi o închise la loc, fără să 
îndrăznească o explicaţie. Simţea că bătălia era deja pierdută. 

— Aşadar, rămâneţi cu noi câteva zile? 

— Doar până mâine, răspunse Harcourt. Dacă durează mai 
mult de-atât, cred că trebuie să ne luăm zborul. Nu-mi place să 
forţez inutil dragonii, dar să-l las pe Lenton descoperit la Dover 
îmi place şi mai puţin. Şi se va întreba unde naiba am ajuns. 
Trebuia să facem doar manevre de noapte, cu flota dincolo de 
Brest, când v-am văzut pe voi trăgând cu artificii ca de ziua lui 
Guy Fawkes. 


Riley îi invitase pe toţi la cină, fireşte, inclusiv pe ofiţerii 
francezi prizonieri. Harcourt fu nevoită să invoce răul de mare 
ca scuză, pentru a evita spaţiile închise, unde adevărata ei 
identitate putea fi prea uşor descoperită, iar Berkley era un tip 
taciturn, care nu era dispus să vorbească în propoziţii cu mai 
mult de cinci cuvinte. Insă Warren era volubil şi deschis, mai cu 
seamă după un pahar, două de vin tare, iar Sutton avea o zestre 
frumuşică de anecdote, fiind în Aviaţie de aproape treizeci de 
ani. Împreună, susţinură conversaţia într-un mod dinamic, deşi 
oarecum dezlânat. 

Dar francezii erau tăcuţi şi şocaţi, şi marinarii britanici 
aproape la fel, angoasa lor devenind din ce în ce mai vizibilă pe 
parcursul mesei. Lordul Pubeck era băţos şi protocolar, 
Macready încrâncenat; până şi Riley era ursuz, predispus la 
lungi şi neaşteptate perioade de tăcere şi vizibil stânjenit. 

După cină, la o cafea pe puntea dragonilor, Warren spuse: 

— Laurence, nu vreau să-ţi insult vechiul serviciu ori colegii 
de navă, dar, Dumnezeule, sunt foarte dificili! Astă-seară ai fi zis 
că i-am jignit de moarte, nu că i-am salvat de la o bătălie lungă 
şi grea, şi cine ştie câtă vărsare de sânge... 

— Probabil au senzaţia că am venit prea târziu ca să-i mai 
salvăm. Sutton se sprijini prietenos de propriul dragon, 
Messoria, şi îşi aprinse o ţigară de foi. Astfel, n-am făcut decât 
să le răpim gloria deplină, ca să nu mai vorbim de faptul că 
trebuie să împartă captura cu noi, ştii, fiindcă am sosit înainte 


100 


ca fregata franceză să se predea. Vrei un fum, draga mea? 
întrebă el, ţinând ţigara astfel încât Messoria să poată inspira. 

— Nu, i-ati înţeles complet greşit, vă asigur, spuse Laurence. 
N-ar fi capturat niciodată fregata dacă n-aţi fi venit. Nu era atât 
de distrusă încât să n-o poată lua la sănătoasa oricând voia. Toţi 
oamenii de la bord au fost fericiţi să vă vadă venind. Nu voia să 
dea prea multe explicaţii, dar nu-i plăcea să-i lase cu o impresie 
atât de proastă, aşa că adăugă scurt: Noi, cealaltă fregată, 
Valerie, am scufundat-o înainte de venirea voastră. Pierderile 
umane au fost foarte mari. 

Ceilalţi înţeleseră neliniştea lui Laurence şi nu mai insistară. 
Când Warren dădu să mai pună o întrebare, Sutton îl înghionti 
pe tăcute şi îşi chemă mesagerul să-i aducă un pachet de cărţi. 
Începură un joc relaxat, împreună cu Harcourt, care li se 
alăturase, acum, că se separaseră de ofiţerii de marină. 
Laurence îşi termină ceaşca de cafea şi se retrase pe nesimţite. 

Temeraire şedea şi privea întinderea pustie a mării. Dormise 
toată ziua şi se sculase de puţin timp, pentru o nouă masă 
copioasă. Işi schimbă poziţia, ca să-i facă loc lui Laurence pe 
piciorul lui din faţă şi apoi se încolăci în jurul lui, cu un mic 
suspin. 

— Nu te mâhni. Laurence era conştient că dădea un sfat pe 
care el însuşi nu-l putea urma, dar se temea că Temeraire ar 
putea să se gândească prea mult la scufundarea navei franceze 
şi să cadă în depresie. Cu cea de-a doua fregată la babord, 
probabil am fi ajuns sub vânt şi, dacă ar fi stins toate luminile şi 
ar fi întrerupt toate focurile noastre de semnalizare, Lily şi 
ceilalţi nu ne-ar fi găsit în noapte. Ai salvat multe vieţi şi ai 
salvat Allegiance. 

— Nu mă simt vinovat, răspunse Temeraire. N-am avut de 
gând s-o scufund, dar nici nu-mi pare rău că am făcut-o. Voiau 
să-mi omoare echipajul şi, fireşte, nu puteam să-i las. Dar 
marinarii mă privesc acum atât de ciudat şi se feresc să se 
apropie de mine! 

Laurence nu putea nici să nege adevărul acestei observaţii, 
nici să-şi amăgească dragonul. Marinarii preferau să vadă un 
dragon ca pe o maşină de luptă, un fel de corabie care, 
întâmplător, respira şi zbura, un simplu instrument al voinţei 
umane. Puteau să-i accepte fără mare dificultate puterea şi forţa 
brută, ca pe nişte consecinţe fireşti ale dimensiunilor sale. Se 


101 


temeau de el la fel cum s-ar fi temut de un om uriaş şi periculos. 
Dar vântul divin îi adusese în plus ceva nepământean, iar 
nimicirea fregatei Valerie fusese prea implacabilă ca să fie 
umană, deşteptând toate vechile legende sălbatice despre foc şi 
urgia cerească. 

Bătălia semăna deja cu un coşmar în amintirea lui: 
nesfârşitul şuvoi bălţat al focurilor de artificii şi lumina roşie a 
salvelor de tun, ochii albi-cenuşii ai dragonului Fleur-de-Nuit în 
întuneric, fumul amar pe limbă şi, mai presus de toate, 
coborârea lentă a valului, ca o cortină la sfârşitul unei piese de 
teatru. Laurence mângâie în tăcere piciorul lui Temeraire şi 
împreună priviră siajul navei care aluneca uşor lângă ei. 


Semnalul de plecare veni la primele raze ale dimineţii: 
William of Orange se desluşea limpede la orizont, la două grade 
de tribord. Riley miji ochii în spatele ochelarilor. 

— Vom trimite marinarii mai devreme la micul dejun. 
Corabia va fi la distanţa de salut înainte de ora nouă. 

Chanteuse se afla între două corăbii mai mari şi saluta deja 
nava de transport care se apropia; avea să se întoarcă şi ea în 
Anglia, condamnată să fie captură de război şi să transporte 
prizonierii. Era o zi senină şi foarte friguroasă, cerul avea acea 
nuanţă intensă de albastru specifică iernii, iar Chanteuse avea 
un aer vesel cu toate pânzele albe în vânt. Era un lucru rar ca 
un transportator să ia o captură, şi atmosfera trebuie să fi fost 
sărbătorească. Era o corabie frumoasă de patruzeci şi patru de 
tunuri, un velier îngrijit, şi cu siguranţă avea să fie cumpărată 
pentru război şi, în plus, aveau să primească o recompensă şi 
pentru prizonieri. Dar starea de nelinişte nu se risipise cu totul 
peste noapte şi oamenii lucrau în cea mai mare parte a timpului 
în tăcere. Nici Laurence nu dormise prea bine şi acum stătea pe 
castelul de pupă, privind cu nostalgie corabia William of Orange 
apropiindu-se; în curând aveau să fie din nou singuri. 

— Bună dimineaţa, căpitane, spuse Hammond, alăturându-i- 
se lângă parapet. Prezenţa lui nu era bine-venită şi Laurence nu 
se strădui să ascundă acest lucru, dar Hammond nu reacţionă 
imediat. Era prea ocupat să se holbeze la Chanteuse, cu un aer 
de indecentă satisfacţie pe chip. N-am fi putut spera la un 
început de călătorie mai bun. 

Mai mulţi membri ai echipajului - tâmplarul şi ajutoarele lui 


102 


- munceau în apropiere, reparând o punte sfărâmată. Unul 
dintre ei, un băiat vesel, cu umerii lăsaţi, pe nume Leddowes, 
îmbarcat la Spithead şi devenit deja bufonul navei, se ridică pe 
călcâie la această remarcă şi se holbă la Hammond cu vădită 
dezaprobare, până când Eklof, un suedez voinic şi taciturn, îl 
lovi peste umăr cu pumnul său enorm, trimiţându-l înapoi la 
treabă. 

— Sunt surprins că gândeşti aşa, spuse Laurence. N-ai fi 
preferat o navă de prim ordin? 

— Nu, nu, răspunse Hammond, fără să perceapă sarcasmul. 
Este tot ce-şi poate dori cineva. Ştiaţi că unul dintre proiectile a 
trecut direct prin cabina prinţului? Unul dintre oamenii săi de 
pază a fost ucis şi altul, grav rănit, a murit în timpul nopţii. Am 
înţeles că fierbe de furie. Marina franceză ne-a făcut mai mult 
bine într-o singură noapte decât în luni de diplomaţie. Crezi că e 
posibil să i-l prezentăm pe căpitanul navei capturate? Desigur, 
le-am spus că atacatorii noştri sunt francezi, dar ar fi cel mai 
bine să le oferim o dovadă incontestabilă. 

— N-o să etalăm un ofiţer înfrânt ca pe un trofeu într-o 
paradă triumfală, răspunse calm Laurence. 

Fusese luat el însuşi prizonier cândva şi, deşi pe vremea 
aceea nu fusese decât un copil, un tânăr aspirant, îşi amintea şi 
acum curtoazia fără cusur a căpitanului francez, cerându-i 
foarte serios cuvântul de onoare. 

— Desigur, înţeleg... Nu ar fi foarte onorabil, presupun, 
spuse Hammond, doar ca pe o concesie plină de regret, după 
care adăugă: Deşi ar fi păcat dacă... 

— Asta e tot? îl întrerupse Laurence, nevrând să mai audă 
nimic. 

— O... îmi cer scuze. Scuzaţi-mă că v-am deranjat, spuse 
Hammond, şovăitor, uitându-se, în sfârşit, la Laurence. Am vrut 
doar să vă informez: prinţul şi-a exprimat dorinţa să vă vadă. 

— Mulţumesc, domnule, zise Laurence, punând capăt 
conversaţiei. 

Hammond avea aerul că ar fi vrut să mai adauge ceva, poate 
să-l îndemne pe Laurence să se ducă de îndată sau să-i dea 
vreun sfat pentru întâlnire, dar, în cele din urmă, hotărî că nu 
îndrăzneşte şi, cu o scurtă plecăciune, plecă brusc. 

Laurence n-avea nicio dorinţă să vorbească cu Yongxing, cu 
atât mai puţin să fie tachinat, şi neplăcerea fizică pricinuită de 


103 


drumul şchiopătat spre cabinele prinţului, situate tocmai la 
pupa, nu îi amelioră defel starea de spirit. Când slujitorii 
încercară să-l facă să aştepte în anticameră, Laurence spuse 
scurt: 

— Poate să-mi trimită vorbă când este gata. 

După care se întoarse să plece. Urmă o consultare tainică şi 
grăbită, unul dintre slujitori mergând până acolo încât se aşeză 
în cadrul uşii să blocheze ieşirea şi, după o clipă, Laurence fu 
poftit direct în cabina mare. 

Cele două găuri care se căscau în perete, una în faţa 
celeilalte, fuseseră astupate cu ghemotoace de mătase albastră, 
ca să nu pătrundă vântul, însă fâşiile lungi de pergament 
inscripţionat care atârnau pe pereţi tot se mişcau şi pârâiau în 
bătaia curentului. Yongxing şedea, cu spatele drept, pe un 
fotoliu îmbrăcat în postav roşu, la o măsuţă de scris din lemn 
lăcuit. In ciuda tangajului, penelul i se mişca fără ezitare de la 
călimară la hârtie, fără să picure niciodată, iar literele umede se 
formau în şiruri şi contururi ordonate. 

— Aţi cerut să mă vedeţi, domnule, spuse Laurence. 

Yongxing termină un rând de încheiere şi lăsă penelul, fără 
să răspundă imediat. Luă sigiliul de piatră, aşezat într-o mică 
baltă de cerneală neagră şi îl aplică în josul paginii, după care 
îndoi coala şi o puse deoparte, deasupra uneia similare, 
împăturindu-le pe amândouă într-o bucată de pânză cerată. 

— Feng Li! strigă el. 

Laurence tresări. Nici măcar nu observase slujitorul care 
stătea într-un colţ, greu de distins în veşmintele-i simple din 
bumbac albastru-închis, şi care acum se apropie. Feng era un 
ins înalt, dar permanent aplecat, astfel că tot ceea ce putea 
vedea Laurence la el era linia perfectă care-i traversa ţeasta, în 
faţa căreia păru-i negru era ras până la piele. Íi aruncă lui 
Laurence o privire fugară de mută curiozitate, apoi ridică toată 
masa şi o duse lângă perete, fără să verse o picătură de 
cerneală. 

Slujitorul se grăbi să-i aducă prinţului un taburet pentru 
picioare şi apoi se retrase în colţul încăperii. Era evident că 
Yongxing n-avea de gând să-l trimită afară pe durata 
întrevederii. Prinţul stătea drept, odihnindu-şi braţele pe scaun 
şi nu îl pofti pe Laurence să se aşeze, cu toate că mai existau 
alte două scaune lângă perete. Acest lucru stabili de la bun 


104 


început tonul conversaţiei. Laurence simţea că înţepeneşte încă 
înainte ca Yongxing să înceapă. 

— Deşi ai fost adus aici doar din motive de necesitate, spuse 
Yongxing cu răceală, îţi imaginezi că poţi să rămâi în preajma 
lui Lung Tien şi să continui să-l tratezi ca pe proprietatea ta. lar 
acum s-a întâmplat cel mai rău lucru: prin comportamentul tău 
nesănătos şi nesăbuit, a ajuns să fie grav rănit. 

Laurence strânse din buze; nu se considera în stare să 
răspundă printr-o remarcă civilizată. Işi pusese la îndoială 
propria judecată atât înainte să-l ducă pe Temeraire în bătălie, 
cât şi pe tot parcursul nopţii lungi care a urmat, amintindu-şi 
sunetul teribilului impact şi răsuflarea chinuită a lui Temeraire, 
dar să-l audă pe Yongxing exprimând aceleaşi îndoieli era cu 
totul altceva. 

— Asta e tot? întrebă el. 

Probabil că Yongxing se aşteptase ca Laurence să se târască 
în genunchi sau să cerşească iertare. Cu siguranţă, acest 
răspuns sec nu făcu decât să stârnească şi mai mult mânia 
prinţului. 

— Eşti chiar atât de lipsit de orice principiu? întrebă el. Nu 
cunoşti remuşcarea. L-ai fi condus pe Lung Tien Xiang la moarte 
cu aceeaşi uşurinţă cu care călăreşti un cal până la epuizare. N- 
ai să mai zbori cu el şi îţi vei ţine la distanţă josnicii slujitori. Voi 
pune în preajma lui propriile mele gărzi... 

— Domnule, zise Laurence fără ocolişuri, puteţi merge la 
dracu'. Yongxing se opri, părând mai degrabă luat prin 
surprindere decât de această întrerupere, iar Laurence adăugă: 
Cât despre oamenii Domniei Voastre, dacă vreunul dintre ei 
pune piciorul pe puntea dragonilor, am să-l pun pe Temeraire 
să-l arunce peste bord. La revedere. 

Laurence se înclină scurt şi, fără să aştepte să audă 
răspunsul, dacă Yongxing rosti cumva vreunul, se întoarse pe 
călcâie şi porni direct spre cabina lui. Slujitorii îl priviră trecând 
pe lângă ei şi, de data aceasta, nu încercară să-l oprească. 
Laurence îşi forţă piciorul să-i asculte dorinţele, mişcându-se 
repede. Plăti scump această bravadă: când ajunse în cabina lui, 
aflată tocmai în celălalt capăt al interminabilei lungimi a 
corabiei, piciorul începu să-i zvâcnească la fiecare pas, cuprins 
parcă de un tremur paralitic. Fu bucuros să ajungă la loc sigur, 
pe propriul scaun şi să-şi astâmpere agitația cu un pahar de vin. 


105 


Poate că vorbise fără să-şi măsoare cuvintele, dar nu regreta 
câtuşi de puţin. Yongxing trebuia cel puţin să ştie că nu toţi 
ofiţerii şi gentilomii britanici sunt pregătiţi să se încline şi să se 
târască în genunchi în faţa fiecărui capriciu tiranic al lui. 

Oricâtă satisfacţie îi dădea o asemenea dârzenie, Laurence 
nu putea să nu recunoască faptul că atitudinea lui sfidătoare era 
în mare parte susţinută de convingerea că Yongxing n-ar ceda 
niciodată de bună voie în privinţa chestiunii centrale, esenţiale, 
a separării sale de Temeraire. Ministerul, în persoana lui 
Hammond, ar putea avea ceva de câştigat în schimbul acestor 
umilinţe, însă, în ceea ce-l privea, Laurence nu mai avea nimic 
important de pierdut. Era un gând deprimant, şi Laurence lăsă 
jos paharul şi rămase o vreme într-o linişte posomorâtă, 
masându-şi piciorul rănit, sprijinit pe un cufăr. Pe punte sună 
clopotul de ora şase şi Laurence auzi în depărtare ţipătul 
strident al fluierului, târşâitul şi trăncăneala marinarilor care 
mergeau să-şi ia micul dejun pe puntea cabinelor şi simţi 
mirosul de ceai tare dinspre bucătărie. 

După ce-şi termină paharul şi-şi odihni puţin piciorul, 
Laurence se ridică, în cele din urmă, se duse la cabina lui Riley 
şi bătu la uşă. Voia să-l roage să posteze câţiva oameni ai 
Marinei pe punte, ca să ţină departe gărzile cu care ameninţase 
prinţul şi fu surprins într-un mod deloc plăcut să-l găsească pe 
Hammond acolo înaintea lui, stând în faţa lui Riley la masa de 
scris, cu o umbră de vinovăţie şi îngrijorare pe chip. 

— Laurence, spuse Riley, după ce-i oferi acestuia un scaun. 
Tocmai vorbeam cu domnul Hammond despre pasageri. 
Laurence observă că Riley arăta şi el obosit şi încordat. Mi-a 
atras atenţia că au rămas cu toţii sub punte, de când a ieşit la 
iveală vestea despre corăbiile britanice confiscate de chinezi. 
Nu poate continua aşa timp de şapte luni: trebuie să vină afară 
şi să ia aer cumva. Sunt sigur că nu vei obiecta... cred că trebuie 
să-i lăsăm să se plimbe pe puntea dragonilor, nu putem risca să- 
i lăsăm în preajma marinarilor. 

Nicio altă propunere n-ar fi putut să fie mai nepotrivită şi 
nici să vină într-un moment mai prost. Laurence se uită la 
Hammond cu un amestec de iritare şi ceva foarte aproape de 
disperare. Omul părea să aibă darul malefic de a provoca 
dezastre, cel puţin din punctul de vedere al lui Laurence, şi 
perspectiva unei lungi călătorii petrecute suportând, una după 


106 


alta, toate maşinaţiunile sale diplomatice era din ce în ce mai 
sumbră. 

— Îmi pare foarte rău pentru inconvenientul creat, spuse 
Riley, când văzu că Laurence nu răspunde imediat. Dar nu văd 
ce altceva este de făcut. Nu se pune problema lipsei de spaţiu, 
nu-i aşa? 

Şi acest lucru era indiscutabil. Cu atât de puţini aviatori la 
bord şi cu echipajul vasului atât de numeros, era nedrept să le 
ceară marinarilor să renunţe la orice părticică din spaţiul lor, 
agravând o situaţie deja tensionată. Din punct de vedere 
practic, Riley gândea corect şi era îndreptăţit, în calitatea sa de 
căpitan al navei, să decidă pe unde puteau circula pasagerii. 
Însă ameninţarea lui Yongxing transformase problema într-o 
chestiune de principiu. Lui Laurence i-ar fi plăcut să i se 
destăinuie deschis lui Riley şi, dacă Hammond n-ar fi fost de 
faţă, ar fi făcut-o. Dar după cum stăteau lucrurile... 

— Poate, interveni Hammond grăbit, căpitanul Laurence se 
teme că ar putea irita dragonul. Pot să sugerez să le repartizăm 
o porţiune bine delimitată? Am putea întinde o funie sau, dacă 
nu, ar merge nişte vopsea. 

— Ar merge foarte bine, domnule Hammond, dacă aţi fi atât 
de bun să le explicaţi această limitare, spuse Riley. 

Laurence nu putea protesta deschis fără să dea explicaţii şi 
hotări să nu-şi expună acţiunile în faţa lui Hammond, oferindu-i 
prilejul să le comenteze, dacă nu avea nimic de câştigat din 
asta. Riley i-ar fi arătat înţelegere - sau cel puţin aşa spera 
Laurence, deşi, pe neaşteptate, nu mai era atât de sigur - dar, 
cu sau fără înţelegere, problema ar rămâne şi Laurence nu ştia 
ce altceva putea să facă. 

Nu era resemnat. Nu era resemnat câtuşi de puţin, dar nu 
avea de gând să se lamenteze, agravând şi mai mult situaţia lui 
Riley. 

— Trebuie, de asemenea, să le explici clar, domnule 
Hammond, spuse Laurence, că niciunul dintre ei nu are voie să 
aducă arme pe punte, nici muschete ori săbii şi că, în timpul 
oricărei acţiuni de luptă, trebuie să coboare imediat sub punte. 
Nu voi tolera nicio interferenţă cu echipajul meu sau cu 
Temeraire. 

— Dar, domnule, printre ei sunt soldaţi, protestă Hammond. 
Sunt sigur că ar dori să facă exerciţii, din când în când... 


107 


— Pot să aştepte până ajung în China, spuse Laurence. 

Hammond ieşi după el din cabină şi îl ajunse din urmă la uşa 
camerelor sale. Doi membri ai echipajului de sol tocmai 
aduseseră înăuntru mai multe scaune, iar Roland şi Dyer aşezau 
de zor farfurii pe faţa de masă. Ceilalţi căpitani de dragoni 
urmau să ia micul dejun cu Laurence, înainte de plecare. 

— Domnule, spuse Hammond, îngăduiţi-mi un moment. 
Trebuie să vă cer scuze pentru modul în care v-am trimis la 
prinţul Yongxing, ştiind că e furios şi vă asigur că îmi asum 
întreaga vină pentru consecinţe şi pentru disputa pe care aţi 
avut-o. Totuşi, trebuie să vă rog să fiţi tolerant... 

Laurence ascultă până aici, încruntându-se, iar acum, cu 
stupoare crescândă, spuse: 

— Vrei să-mi spui că ştiai deja...? Că i-ai făcut această 
propunere căpitanului Riley, ştiind că le-am interzis chinezilor 
să vină pe punte? 

Pe măsură ce vorbea, ridica tot mai mult glasul şi Hammond 
privi disperat spre uşa deschisă a cabinei. Roland şi Dyer se 
uitau la amândoi, cu ochii mari de uimire şi curiozitate, uitând 
de farfuriile mari de argint pe care le ţineau în mâini. 

— Trebuie să înţelegeţi că nu putem să-i punem într-o 
asemenea situaţie. Prinţul Yongxing a dat un ordin. Dacă îl 
sfidăm deschis, îl umilim în faţa propriilor... 

— Atunci ar face bine să înveţe să nu-mi dea mie ordine, 
domnule, zise Laurence furios. Iar tu ai face bine să-i spui aşa, 
în loc să i le îndeplineşti, într-un mod atât de perfid... 

— Pentru numele Cerului! Vă imaginaţi că îmi doresc cumva 
să vă văd smuls de lângă Temeraire? Nu putem decât să contăm 
pe refuzul dragonului de a se despărţi de dumneavoastră, spuse 
Hammond, începând să se înfierbânte şi el. Însă acest lucru 
singur nu ne va duce foarte departe, fără bunăvoință. lar dacă 
prinţul Yongxing nu poate să-şi impună ordinele atâta timp cât 
suntem pe mare, odată ajunşi în China, rolurile noastre se vor 
inversa. Vreţi să sacrificăm o alianţă de dragul orgoliului 
dumneavoastră? Ca să nu mai vorbim, adăugă Hammond, într-o 
reprobabilă încercare de a-i atinge coarda sensibilă, de orice 
speranţă de a-l păstra pe Temeraire. 

— Eu nu sunt diplomat, răspunse Laurence, dar am să-ți 
spun atâta, domnule: dacă-ţi imaginezi că vei obţine un strop de 
bunăvoință de la acest prinţ, indiferent cum te guduri pe lângă 


108 


el, atunci eşti un mare nătărău. Şi am să-ţi mulţumesc dacă nu-ți 
închipui că aş putea să umblu cu capul în nori. 


Laurence intenţionase să-şi ia rămas-bun de la Harcourt şi 
de la ceilalţi într-un mod onorabil, dar întreaga povară a 
conversaţiei rămase doar pe umerii invitaţilor săi la masă, fără 
niciun sprijin din partea lui, ca gazdă. Din fericire, avea 
mâncare din belşug şi faptul că se afla atât de aproape de 
bucătărie avea avantajele lui. Chiar când se aşezară la masă, 
fură serviţi cu slănină, şuncă, ouă şi cafea, toate aburinde, 
alături de o porţie mare de ton, tăvălit în pesmet şi prăjit, din 
care partea rămasă îi revenise lui Temeraire. Urmară o portie 
mare de dulceaţă de cireşe şi una şi mai mare de marmeladă. 
Laurence abia ciuguli şi profită bucuros de ocazie când Warren 
îl rugă să le schiţeze cu bucățele sfărâmate de pâine 
desfăşurarea bătăliei. Impinse la o parte farfuria aproape 
neatinsă ca să le arate manevrele navelor şi ale dragonului 
Fleur-de-Nuit cu bucățele de pâine, solniţa întruchipând nava 
Allegiance. 

Dragonii tocmai îşi terminau micul dejun, oarecum mai puţin 
civilizat, când Laurence şi ceilalţi căpitani reveniră pe puntea 
dragonilor. Laurence fu profund satisfăcut să-l găsească pe 
Temeraire treaz şi vioi, părând mult mai în largul lui cu 
bandajele albe şi curate. Incerca să-l convingă pe Maximus să 
guste o bucată de ton. 

— Este deosebit de bun şi proaspăt prins chiar de dimineaţă, 
spuse el. 

Maximus îl privi cu profundă suspiciune. 

Temeraire mâncase deja aproape jumătate, dar capul 
peştelui fusese înlăturat şi zăcea pe punte cu gura căscată, 
privind puntea cu ochi goi. Cântărise o mie cinci sute de livre 
când a fost prins, după aprecierea lui Laurence. Chiar şi rămas 
pe jumătate, tot era impresionant. 

Dar când Maximus îşi aplecă, în cele din urmă, capul şi îl 
înhăţă dintr-o singură muşcătură, nu mai rămase nimic şi era 
amuzant să vezi dragonul mestecându-l cu o expresie sceptică. 
Temeraire aştepta nerăbdător. Maximus înghiţi şi se linse pe 
bot, spunând: 

— N-ar fi aşa de rău, în lipsă de altceva, dar e prea alunecos. 

Gulerul lui Temeraire se pleoşti de dezamăgire. 


109 


— Poate că trebuie să-i prinzi gustul. Aş zice să pot să-ți 
aducă încă unul. 

Maximus pufni. 

— Nu, am să-ţi las peştele ţie. Nu există niciun pic de oaie? 
întrebă el, privind cu interes spre capul turmei. 

— Câte ai mâncat deja? întrebă Berkley, apropiindu-se pe 
scară. Patru? Ajunge. Dacă mai creşti, n-o să te mai poţi ridica 
de la pământ. 

Maximus nu-l băgă în seamă şi devoră ultima pulpă de oaie 
din covata de măcelărie. Terminaseră şi ceilalţi, şi ajutoarele 
îngrijitorului turmei începură să pompeze apă pe punte, să spele 
sângele. În scurt timp, apele din faţa corabiei se învolburară de 
agitația unui grup de rechini. 

William of Orange era aproape bord la bord cu ei şi Riley 
trecuse pe nava alăturată, să discute despre provizii cu 
căpitanul ei. Reapăru pe puntea acesteia şi fu înapoi adus cu 
barca, în timp ce oamenii de pe William of Orange începură să 
aducă vergi şi pânză de vele. 

— Lord Purbeck, spuse Riley, urcând flancul navei sale, vom 
trimite şlepul să aducă rezervele, dacă nu te deranjează. 

— Vreţi să le aducem noi, mai bine? întrebă Harcourt, 
strigând de pe puntea dragonilor. Oricum va trebui să-i ridicăm 
pe Maximus şi pe Lily de pe punte. În loc să zburăm în cercuri, 
putem la fel de bine să aducem proviziile. 

— Mulţumesc, domnule, v-aş fi foarte recunoscător, spuse 
Riley, ridicând privirea şi înclinându-se, fără să bănuiască nimic. 
Părul lui Harcourt era strâns la spate şi cosiţa ei lungă era 
ascunsă sub gluga de zbor, iar haina reuşea să-i mascheze 
destul de bine silueta feminină. 

Maximus şi Lily se înălţară în aer, fără echipajele lor, 
eliberând puntea pentru ca ceilalţi să se poată pregăti. 
Echipajele  desfăcură  harnaşamentele şi echipamentele, 
începând să înhame dragonii mai mici, în timp ce dragonii cei 
mari zburau spre William of Orange după rezerve. Momentul 
plecării se apropia şi Laurence veni şontâc lângă Temeraire. 
Simţea dintr-odată un puternic şi neaşteptat regret. 

— Nu ştiu ce fel de dragon e acela, îi spuse Temeraire lui 
Laurence, privind peste apă, la celălalt vas de transport. Pe 
punte stătea tolănit un uriaş animal morocâănos, cu dungi maro 
şi verzi pe trup, şi roşii pe aripi şi pe gât, de parcă ar fi fost 


110 


vopsit. Laurence nu mai văzuse niciodată această rasă. 

— Este o rasă indiană, dintr-un trib canadian, îi explică 
Sutton, când Laurence îi indică ciudatul dragon. Am înţeles că el 
şi călăreţul său - ştii, ei nu folosesc echipaje, doar un singur om 
la un dragon, indiferent de dimensiune - au fost capturați în 
timpul unei incursiuni într-o aşezare de la frontieră. A fost mare 
lovitură. E o rasă total diferită şi am înţeles că aceşti dragoni 
sunt luptători foarte fioroşi. Aveau de gând să-l folosească în 
crescătoriile din Halifax, dar cred că au decis să-l aducă aici, în 
schimbul lui Praecursoris. Pare o creatură cu adevărat 
sângeroasă. 

— Nu cred că i-a fost uşor să fie trimis atât de departe de 
casă, spuse Temeraire, oarecum deprimat, uitându-se la celălalt 
dragon. Nu pare deloc fericit. 

— Ar sta în crescătoriile de la Halifax, în loc să stea aici. Nu 
e mare diferenţă, interveni Messoria, întinzându-şi aripile, ca să 
uşureze munca harnaşierilor care se căţărau pe trupul ei, s-o 
deshame. E peste tot aproape la fel şi nu e nimic interesant în 
Halifax, în afară de partea cu reproducerea, adăugă ea, cu 
francheţe alarmantă. 

Era mult mai în vârstă decât Temeraire, fiind trecută de 
treizeci de ani. 

— Nici asta nu pare prea interesant, spuse Temeraire şi se 
aşeză înapoi ursuz. Crezi că în China mă vor duce într-o 
rezervaţie de reproducere? 

— Sunt sigur că nu, îl asigură Laurence, pe un ton 
confidenţial. Era hotărât să nu-l lase pe Temeraire să aibă o 
asemenea soartă, indiferent ce-ar spune Împăratul Chinei sau 
oricine altcineva. Nu cred că ar face aşa un tam-tam, dacă asta 
ar fi tot ce urmăresc. 

Messoria pufni cu condescendenţă. 

— S-ar putea, oricum, să nu ţi se pară atât de îngrozitor, 
după ce încerci. 

— Nu mai corupe tânărul. Căpitanul Sutton o plesni vesel 
peste crupă şi trase de ham, pentru ultima dată, ca să se asigure 
că totul e în regulă. Aşa. Cred că suntem gata. Rămas-bun, 
pentru a doua oară, Laurence, spuse el, când îşi strânseră 
mâinile. Cred că ai avut parte de destule emoţii pentru întreaga 
călătorie. Sper că restul va fi mai puţin bogat în evenimente. 

Ceilalţi trei dragoni mai mici săltară, unul după altul, de pe 


111 


punte. Allegiance abia dacă se afundă puţin în apă când Nitidus 
îşi luă zborul spre William of Orange. Apoi Maximus şi Lily se 
întoarseră pe rând ca să fie deshămaţi şi ca Berkley şi Harcourt 
să-şi ia rămas-bun de la Laurence. În cele din urmă, întreaga 
formaţie fu transferară pe celălalt vas, lăsându-l din nou pe 
Temeraire singur pe Allegiance. 

Riley dădu imediat ordinul de plecare. Vântul sufla dinspre 
sud-est şi nu foarte puternic, aşa că întinseră şi velele pătrate, o 
albă splendoare, ca nişte petale de flori. William of Orange trase 
o salvă de tun sub vânt, când trecu pe lângă ei şi, o clipă mai 
târziu, la ordinul lui Riley, veni răspunsul. Un val de ovaţii se 
revărsă peste apă când cele două vase se îndepărtară, în sfârşit, 
unul de altul, domoale şi maiestuoase. 

Maximus şi Lily se ridicaseră să se zbenguiască în aer, plini 
de energia unor tineri dragoni după o masă bună. Se alergară 
multă vreme printre nori şi Temeraire îi urmări cu privirea până 
când distanţa îi reduse la dimensiunea unor păsări. Apoi suspină 
puţin şi îşi cobori capul, încolăcindu-se. 

— Bănuiesc că va trece multă vreme până o să-i mai vedem, 
spuse el. 

Laurence îşi aşeză mâna pe gâtul neted şi lucios al 
dragonului, fără o vorbă. Intr-un fel, despărţirea aceasta i se 
părea mai definitivă: fără mare agitaţie sau zgomot, fără 
sentimentul că-i aşteaptă o mare aventură. Echipajul îşi vedea 
de treabă, supus, iar în faţa lor nu se zărea decât întinderea 
albastră a oceanului pustiu, un drum incert către o destinaţie şi 
mai incertă. 

— Timpul va trece mai repede decât te aştepţi, spuse 
Laurence. Vino, haide să mai citim ceva. 


112 


Capitolul 6 


Vremea rămase frumoasă în prima parte a călătoriei, cu acea 
curăţenie specifică iernii: apa foarte întunecată, cerul fără nori 
şi aerul încălzindu-se treptat, pe măsură ce înaintau spre sud. 
Se zoreau întruna să înlocuiască vergile deteriorate şi să 
potrivească velele, astfel că viteza lor creştea, zi după zi, pe 
măsură ce corabia îşi recăpăta vechea înfăţişare. Văzură doar 
câteva mici corăbii de negoţ în depărtare, care îi ocoliră cu grijă 
şi o singură dată, în înaltul cerului, un dragon-curier care îşi 
făcea circuitul, ducând corespondenţa, cu siguranţă un 
Greyling, unul dintre zburătorii de cursă lungă, dar de la 
distanţa aceea Temeraire nu reuşi să-şi dea seama dacă îl 
cunoştea. 

Gărzile chineze îşi făcuseră apariţia cu punctualitate, în zorii 
primei zile după încheierea înţelegerii şi după ce o porţiune de 
la bordul punţii dragonilor fusese delimitată printr-o dungă lată 
de vopsea. În ciuda absenței oricăror arme vizibile, rămaseră 
într-adevăr de gardă, cu aerul ceremonios al unei parade 
militare, în schimburi de câte trei. Echipajul era la curent cu 
disputa care avusese loc destul de aproape de ferestrele de la 
pupă ca să fie auzită pe punte şi nu vedea cu ochi buni prezenţa 
gărzilor, şi cu atât mai puţin pe cea a membrilor mai vârstnici ai 
grupului de chinezi, pe care îi privea chiorâş, fără excepţie. 

Cu toate acestea, Laurence începea să-i distingă prin câteva 
trăsături individuale, cel puţin pe cei care alegeau să vină pe 
punte. Câţiva dintre chinezii mai tineri manifestară un sincer 
entuziasm faţă de mare, stând lângă capătul dinspre babord al 
punţii, ca să se bucure din plin de stropii stârniţi de Allegiance 
în timp ce spinteca apele. Unul dintre tineri, Li Houglin, se 
remarca prin spiritul de aventură, mergând până acolo încât, 
imitând obiceiurile unora dintre aspiranţi, se agăţă de vergi, în 
ciuda îmbrăcăminţii neadecvate. Faldurile veşmântului său 
păreau gata să se încâlcească printre parâme şi cizmele-i scurte 
şi negre aveau tălpi prea groase ca să se sprijine bine pe 
marginea punţii, spre deosebire de tălpile goale sau pantofii 
uşori ai marinarilor. Compatrioţii săi erau deosebit de alarmaţi 
de fiecare dată când încerca asta şi îl îndemnau să coboare, 
strigând şi gesticulând agitaţi. 

113 


Ceilalţi stăteau la aer mai liniştiţi, ţinându-se departe de 
parapet. Adesea îşi aduceau taburete pe care să se aşeze şi 
vorbeau în voie între ei, cu ciudata intonaţie cântată a limbii lor, 
pe care Laurence nu putea nici măcar s-o separe în propoziţii 
distincte. I se părea cu totul inaccesibilă. Dar, în ciuda 
imposibilității de a purta o conversaţie directă, ajunse repede să 
simtă că majoritatea servitorilor nu le purtau o duşmănie 
puternică englezilor. Erau mereu politicoşi, cel puţin prin 
expresie şi gesturi, şi de obicei se înclinau respectuoşi când 
veneau şi când plecau. 

Evitau asemenea politeţuri doar atunci când se aflau în 
prezenţa lui Yongxing. Cu aceste ocazii, îi urmau exemplul şi nu 
schiţau niciun gest spre aviatorii britanici, ci umblau de colo- 
colo ca şi când ar fi fost singuri la bord. Prinţul, însă, venea rar 
pe punte. Cabina sa cu ferestre mari era suficient de spațioasă, 
aşa că nu avea nevoie de mişcare. Scopul său principal părea a 
fi acela de a privi încruntat şi de a-l ţine sub observaţie pe 
Temeraire, care, însă, nu era conştient de aceste inspecții, căci 
dormea aproape întotdeauna. Încă refăcându-se de pe urma 
rănii, continua să picotească sau să zacă aproape toată ziua, 
zguduind doar din când în când puntea cu un căscat mare şi 
somnoros, fără să se sinchisească de ce se petrece în jurul lui. 

Liu Bao nu făcea nici măcar vizite scurte, ca ale prinţului, ci 
rămânea închis tot timpul în apartamentele sale. Nimeni nu-i 
văzuse nici vârful nasului de când se îmbarcase, deşi era cazat 
în cabina de sub puntea pupă şi nu trebuia decât să deschidă 
uşa şi să păşească afară. Nu-şi părăsea cabina nici măcar ca să 
ia masa sau să se consulte cu Yongxing, şi doar câţiva servitori 
mişunau între camerele sale şi bucătărie, o dată sau de două ori 
pe zi. 

Spre deosebire de el, Sun Kai nu petrecea înăuntru niciun 
moment din timpul zilei. Lua aer după fiecare masă şi rămânea 
pe punte perioade lungi de timp. Când Yongxing venea afară, 
Sun Kai se înclina întotdeauna ceremonios în faţa prinţului, dar 
cei doi nu conversau prea mult. Sun Kai era interesat în mod 
special de viaţa corabiei şi de construcţia ei şi era deosebit de 
fascinat de exerciţiile cu tunurile. 

Riley fu nevoit să le scurteze mai mult decât ar fi vrut, căci 
Hammond declarase că frecvenţa acestora ar putea să-l 
deranjeze pe prinţ. Aşadar, în majoritatea zilelor, oamenii nu 


114 


făceau decât să manevreze tunurile în linişte, fără să tragă şi 
doar arareori se antrenau în simulări cu bubuituri adevărate. De 
fiecare dată, Sun Kai apărea, fără întârziere, în clipa în care 
toba începea să bată, dacă nu se afla deja pe punte în momentul 
acela, şi privea cu interes procedurile, de la început până la 
sfârşit, fără să clipească măcar în faţa imensei dezlănţuiri a 
armelor. Avea grijă să se aşeze într-un loc unde să nu fie în 
calea oamenilor care veneau în goană pe puntea dragonilor, 
îndreptându-se spre puţinele tunuri de acolo, şi, a doua sau a 
treia oară, tunarii nu-i mai acordară nicio atenţie. 

Când nu avea loc niciun exerciţiu, Sun Kai studia tunurile de 
aproape. Cele de pe puntea dragonilor erau caronade cu ţeava 
scurtă, cu proiectile enorme, de patruzeci şi două de livre, de 
precizie mai scăzută decât tunurile cu ţeava lungă, dar cu recul 
mult mai mic, astfel că nu aveau nevoie de mult spaţiu. Sun Kai 
era fascinat în special de montarea lor fixă, care permitea ţevii 
grele de fier să culiseze pe lungimea de recul. Nu părea să 
considere că e nepoliticos să privească insistent oamenii care-şi 
vedeau de treburi, aviatori şi marinari deopotrivă, chiar dacă nu 
înţelegea o vorbă din ceea ce spuneau. De asemenea, studia 
corabia însăşi cu la fel de mult interes, examinând aşezarea 
catargelor şi a velelor şi acordând o atenţie deosebită structurii 
carenei. Laurence îl vedea adesea privind peste marginea punţii 
dragonilor, la linia albă a chilei şi făcând schiţe pe punte, în 
încercarea de a-i surprinde principalele elemente de 
construcţie. 

În ciuda văditei sale curiozităţi, Sun Kai avea o atitudine 
profund rezervată, care mergea dincolo de aparenţe, dincolo de 
severitatea privirilor lui străine. Cercetarea sa dovedea mai 
degrabă râvnă decât entuziasm, nu era atât pasiunea unui 
savant, cât o problemă de sârguinţă şi hărnicie şi 
comportamentul lui nu avea nimic prietenos. Hammond, 
curajos, făcuse deja câteva tentative de apropiere, care fuseseră 
primite cu o politeţe rece, şi lui Laurence i se părea aproape 
dureros de evident că Sun Kai nu le aprecia. Nici cea mai mică 
zvâcnire pe faţa lui la venirea sau la plecarea lui Hammond, 
niciun zâmbet, nicio încruntătură, doar o politicoasă, controlată 
atenţie. 

Chiar dacă ar fi avut cum să converseze cu el, Laurence nu 
voia să-l inoportuneze, după exemplul lui Hammond, deşi 


115 


cercetările lui Sun Kai legate de navă ar fi avut cu siguranţă de 
câştigat cu puţină îndrumare, lucru care ar fi oferit un subiect 
ideal de discuţie. Insă tactul îi interzicea asta la fel de mult ca 
bariera lingvistică, aşadar, deocamdată, Laurence se mulțumea 
să privească. 

La Madeira, refăcură proviziile de apă şi de animale, 
împuţinate în urma vizitei pe care le-o făcuse formaţia, dar nu 
zăboviră în port. _ 

— Toate aceste înlocuiri de vele au folosit la ceva. Încep să 
înţeleg mai bine ce e mai potrivit pentru navă, îi spuse Riley lui 
Laurence. Mi-ar plăcea s-o pun la încercare şi să văd dacă pot s- 
o aduc la şapte noduri. 

leşiră maiestuos din apele Funchalului, cu toate pânzele în 
vânt şi aerul radios al lui Riley dovedea că speranţele sale de a 
atinge o viteză mai mare fuseseră împlinite, chiar înainte de a 
anunţa: 

— Opt noduri sau pe-aproape, ce zici de asta? 

— Te felicit din suflet, răspunse Laurence. Eu, unul, n-aş fi 
crezut că e posibil. Intrece orice imaginaţie. 

Viteza cu care înaintau îi stârni lui Laurence un fel de regret 
ciudat, cum nu mai simţise până atunci. În calitate de căpitan de 
navă, nu se avântase niciodată cu viteză prea mare, considerând 
că nu se cuvine să fii nechibzuit cu proprietatea regelui, dar, ca 
oricărui navigator, îi plăcea să valorifice potenţialul navei sale. 
În mod normal, ar fi împărtăşit sincer bucuria lui Riley şi n-ar fi 
privit nicio clipă înapoi la peticul de insulă care se micşora în 
spatele lor. 

Având poftă să sărbătorească nou-descoperita viteză a navei 
sale, Riley îi invitase pe Laurence şi pe mulţi ofiţeri ai navei la 
cină. Ca o pedeapsă, parcă, o vijelie de scurtă durată se stârni 
din senin în timpul mesei, când doar tânărul locotenent Beckett 
avea ghinionul să stea de gardă. Beckett ar fi reuşit să facă 
înconjurul lumii de şase ori fără oprire dacă navele ar fi fost 
controlate direct de formule matematice, însă reuşea invariabil 
să dea cele mai nepotrivite ordine pe orice fel de vreme. Cu toţii 
fugiră înnebuniţi de la masă de îndată ce Allegiance săltă prima 
oară sub ei, coborându-şi prora şi protestând şi îl auziră pe 
Temeraire scoțând un mic răget speriat. Chiar şi aşa, vântul 
aproape că smulse vela artimon, înainte ca Riley şi Purbeck să 
ajungă pe punte şi să remedieze situaţia. 


116 


Furtuna se îndepărtă la fel de repede cum venise şi norii 
negri şi grăbiţi lăsară în urma lor un cer senin, scăldat în nuanţe 
de trandafiriu şi albastru. Hula se domoli şi valurile se ridicau la 
o înălţime pe care Allegiance nici nu o sesiza. Întrucât era 
destulă lumină pentru citit, un grup de chinezi ieşiră pe puntea 
dragonilor, mai mulţi servitori scoţându-l pe Liu Bao pe uşă, 
trăgându-l pe puntea pupă, apoi pe teugă şi, în cele din urmă, pe 
puntea dragonilor. Mai vârstnicul emisar era foarte schimbat de 
la ultima sa apariţie: slăbise mai mult de doisprezece livre şi, pe 
sub barbă şi pe obrajii stafidiţi, pielea lui căpătase o nuanţă 
cadaverică. Era atât de vizibil chinuit, încât Laurence fu cuprins 
de milă. Servitorii îi aduseseră un scaun în care îl aşezară, cu 
faţa întoarsă spre vântul răcoros şi umed, dar nu dădea niciun 
semn că s-ar simţi mai bine, iar când un altul dintre slujitori 
încercă să-i ofere o farfurie cu mâncare, nu făcu decât să-l 
alunge, cu un gest al mâinii. 

— Crezi că o să moară de foame? întrebă Temeraire, mai 
degrabă curios decât îngrijorat, şi Laurence îi răspunse absent: 

— Sper că nu, deşi e prea bătrân să călătorească pe mare 
pentru prima oară. Laurence se ridică şi, făcându-i semn lui 
Dyer, spuse: Du-te la domnul Pollitt şi întreabă-l dacă e atât de 
bun să urce o clipă. 

În scurt timp, Dyer se întoarse cu medicul de bord, care 
venea gâfâind în urma lui, în felul lui ciudat. Pollitt fusese medic 
sub comanda lui Laurence de două ori şi nu se formaliză, ci se 
aşeză într-un scaun, spunând: 

— Ei, domnule, ce este? Piciorul? 

— Nu, mulţumesc, domnule Pollitt. Imi revin destul de bine, 
dar mă cam îngrijorează sănătatea domnului chinez. Laurence 
arătă către Liu Bao şi Pollitt, clătinând din cap, opină că, dacă 
mai continua să piardă în greutate în ritmul acesta, n-avea să 
ajungă nici până la ecuator. Bănuiesc că nu cunosc chinezii 
niciun fel de leacuri pentru formele grave ale răului de mare, 
nefiind obişnuiţi cu călătoriile lungi, zise Laurence. Nu vrei să-i 
găseşti o cură adecvată? 

— Păi, nu este pacientul meu şi n-aş vrea să fiu acuzat de 
amestec. Bănuiesc că nici medicilor chinezi nu le place asta mai 
mult decât nouă, zise Pollitt, încercând să se scuze. Dar, în orice 
caz, cred că ar trebui să-i prescriu o cură de pesmeţi 
marinăreşti. Pesmeţii nu prea au ce rău să facă niciunui stomac, 


117 


după părerea mea, şi cine ştie cu cel fel de mâncăruri exotice s- 
a răsfăţat în ultimul timp. Nişte biscuiţi şi probabil un vin uşor o 
să-l pună pe picioare, sunt sigur. 

Fireşte, Liu Bao era obişnuit cu bucătăria exotică, dar 
Laurence nu vedea niciun motiv să-l contrazică pe medic, în 
această situaţie. Mai târziu, în seara aceea, îi trimise emisarului 
un pachet mare de pesmeţi, pe care, fără tragere de inimă, 
Roland şi Dyer, îi curăţaseră de gândaci şi - adevăratul 
sacrificiu - trei sticle dintr-un Riesling deosebit de vivace, foarte 
uşor, aproape vaporos şi cumpărat la preţul de şase lire şi trei 
şilingi bucata de la un negustor de vinuri din Portsmouth. 

Laurence avea un sentiment uşor ciudat făcând acest gest. 
Spera că ar fi făcut acelaşi lucru, indiferent de circumstanţe, 
dar gestul său era mai calculat decât îi stătea în obicei şi avea o 
anumită doză de ipocrizie, de servilism care nu-i plăcea şi cu 
care nu reuşea să se împace. În plus, simţea anumite rezerve în 
privinţa oricărei apropieri faţă de chinezi, dată fiind insulta 
confiscării navelor companiei East India, pe care Laurence n-o 
uitase mai mult decât oricare dintre marinari, care îi priveau şi 
acum cu antipatie. 

Dar în seara aceea, după ce-şi văzu darul livrat în cabina lui 
Lin Bao, Laurence se scuză faţă de Temeraire. 

— În definitiv, nu e vina lor personală, aşa cum nu ar fi a 
mea dacă regele le-ar face lor acelaşi lucru. Dacă Guvernul nu 
crâcneşte în privinţa acestei chestiuni, nu-i putem învinui pe ei 
că o minimalizează într-atât. Fi, cel puţin n-au făcut nici cea mai 
mică încercare să ascundă incidentul, nici n-au fost necinstiţi. 

Chiar în timp ce spunea asta, tot nu era pe deplin mulţumit. 
Dar nu avea de ales. Nu intenţiona să stea cu mâinile în sân şi 
nici nu se putea bizui pe Hammond. Poate că emisarul era 
înzestrat cu abilitate şi isteţime, dar Laurence era acum convins 
că nu avea nicio intenţie să depună eforturi prea mari pentru 
păstrarea lui Temeraire. Pentru Hammond, dragonul era doar 
un instrument de negociere. Cu siguranţă, nu exista nicio 
speranţă să-l convingă pe Yongxing, dar atâta vreme cât alţi 
membri ai misiunii puteau fi câştigaţi, cu puţină bunăvoință, 
Laurence avea de gând să încerce. lar dacă efortul avea să-i 
pună orgoliul la încercare, era un sacrificiu neînsemnat. 

Gestul lui dădu roade: Liu Bao se târi din nou afară din 
cabină a doua zi, având un aer mai puţin chinuit, iar în 


118 


dimineaţa următoare se simţea destul de bine ca să trimită după 
translator şi să-l cheme pe Laurence să vină în zona lor de 
punte. Culoarea îi mai revenise în obraji şi părea mult mai 
destins. Il adusese cu el şi pe unul dintre bucătarii săi. Pesmeţii, 
declară el, făcuseră minuni, luaţi, la recomandarea propriului 
medic, cu puţin ghimbir proaspăt. Era nerăbdător să ştie cum 
puteau fi preparaţi. 

— Păi, sunt făcuţi în principal din făină şi puţină apă, dar mă 
tem că nu vă pot spune nimic mai mult, explică Laurence. 
Vedeţi, noi nu-i coacem la bord, dar vă asigur, domnule, că 
avem în cămară câţi pentru înconjurul lumii de două ori. 

— O singură dată mi-a ajuns cu vârf şi îndesat, răspunse Liu 
Bao. Un om bătrân ca mine n-are ce căuta atât de departe de 
casă, zguduit pe valuri. De când am venit pe corabia asta, n-am 
putut să înghit nimic, nici măcar câteva clătite, până la pesmeţi! 
Dar în dimineaţa aceasta am reuşit să mănânc nişte fiertură de 
orez şi peşte şi nu mi-a fost rău deloc. Vă sunt foarte 
recunoscător. 

_ — Mă bucur că v-am fost de folos, domnule, spuse Laurence. 
Într-adevăr, arătaţi mult mai bine. 

— Sunteţi foarte politicos, chiar dacă nu este foarte adevărat 
ceea ce spuneţi, răspunse Liu Bao. Intinse braţul cu un aer 
vrednic de milă şi îl scutură. Mâneca atârna largă. Va trebui să 
mă îngraş niţel, ca să arăt din nou aşa cum am fost. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, domnule, pot să vă invit să 
luaţi mâine cina cu noi? întrebă Laurence, considerând că gestul 
de apropiere al chinezului era o încurajare suficientă ca să 
justifice invitaţia. Este sărbătoarea noastră şi eu dau o masă 
pentru ofiţerii mei. Aţi fi foarte bine-venit, la fel şi oricare dintre 
compatrioţii care ar dori să vă însoţească. 


Cina se dovedi mult mai reuşită decât precedenta. Granby 
zăcea încă bolnav, în infirmerie, şi îi erau interzise mâncărurile 
grele, dar locotenentul Ferris era hotărât să profite de şansa lui 
de a impresiona, în orice domeniu care se iveşte. Era un ofiţer 
tânăr şi plin de viaţă, promovat de curând căpitan al 
spinariştilor lui Temeraire, datorită unei acţiuni reuşite de 
abordaj pe care o condusese la Trafalgar. În mod normal, ar fi 
durat cel puţin un an ori mai probabil doi sau trei până să poată 
spera să devină secund de drept, dar, cu bietul Evans trimis 


119 


acasă, îi preluase locul, ca interimar şi era evident că nădăjduia 
să-şi păstreze poziţia. 

Dimineaţă, Laurence îl auzi, amuzat, ţinându-le un discurs 
sever aviaspiranţilor despre nevoia de a se comporta civilizat la 
masă, fără să stea ca nişte mototoli. Laurence bănuia chiar că îi 
pregătise pe ofiţerii tineri cu o serie de anecdote, căci, din când 
în când, în timpul mesei, se încrunta spre unul sau spre altul 
dintre băieţi şi imediat acesta îşi dădea repede vinul pe gât şi se 
lansa într-o poveste neverosimilă pentru un ofiţer atât de tânăr. 

Sun Kai îl însoțea pe Liu Bao însă, ca la masa precedentă, 
avea mai degrabă aerul unui observator decât al unui oaspete. 
Dar Liu Bao nu manifesta aceeaşi reţinere şi era limpede că 
venise pregătit să se simtă bine, deşi, la drept vorbind, numai 
un om cu o voinţă de fier ar fi putut rezista fără să se arunce 
asupra purcelului de lapte care se prăjise începând de dimineaţă 
şi care dogorea sub stratul lucios de unt şi smântână. Niciunul 
dintre cei doi nu refuzară o a doua portie, iar Liu Bao lăudă cu 
înflăcărare şi gâsca rumenită, un exemplar frumos achiziţionat 
la Madeira special pentru această ocazie şi care fusese grasă şi 
frumoasă când i-a venit vremea să fie sacrificată, spre deosebire 
de carnea de pasăre pe care o puteai mânca de obicei pe mare. 

Strădaniile ofiţerilor de a da dovadă de un comportament 
civilizat dădură roade şi ele, oricât de stângaci şi împiedicaţi 
erau unii dintre cei mai tineri. Liu Bao râdea cu poftă, fără să se 
lase greu provocat, şi istorisi el însuşi multe poveşti amuzante, 
majoritatea păţanii de vânătoare. Doar bietul tălmăcitor era 
nefericit, căci trebuia să alerge în jurul mesei, traducând din 
engleză în chineză şi viceversa. Aproape de la început, 
atmosfera fu, de data aceasta, extrem de relaxată. 

Sun Kai rămase tăcut tot timpul, mai mult ascultând decât 
vorbind şi Laurence nu reuşea să-şi dea seama dacă se simţea 
bine. Mâncă şi de data aceasta cu moderație şi bău foarte puţin, 
deşi Liu Bao, căruia nu-i lipsea defel apetitul, îl dojenea din când 
în când şi îi umplea paharul ochi. Dar, după ce imensa budincă 
de Crăciun, scânteind de flăcările albastre ale coniacului cu care 
era flambată, fu adusă ceremonios pe masă, în aplauzele 
tuturor, pentru a fi împărţită, servită şi savurată, Liu Bao se 
întoarse şi-i spuse: 

— Eşti foarte posomorât în seara asta. Hai, recită-ne 
„Drumul greu”. E un poem potrivit pentru această călătorie. 


120 


În ciuda atitudinii sale rezervate, Sun Kai părea dornic să-i 
facă pe plac. Își drese glasul şi recită: 


„Vinul curat, menit pocalelor de aur, cu zece mii de gologani 
carafa se plăteşte, 

Iar un talger de jad cu trufandale e prețuit la un milion de bani. 
Azvârlu cupa, azvârlu carnea, nu pot mânca ori bea... 
Ghearele spre cer mi le înalt, privesc în cele patru zări, dar în 
zadar. 

Aş trece Râul Galben, dar gheaţa membrele-mi încremeneşte, 
Aş vrea să zbor deasupra munţilor Tai-hang, însă ninsoarea îmi 
ascunde cerul. 

Aş vrea să lenevesc lâng-un pârâu, privind la crapul auriu... 
Dar, fără veste, încep a visa să străbat valurile, navigând spre 
soare... 

Drumul e greu, 

Drumul e greu. 

Multe răspântii te aşteaptă... 

Ce cale să apuc? 

Am să încalec vântul, într-o bună zi, şi-am să străpung zăgazul 
norilor, 

Am să-mi întind aripile, şi-am să străbat întinsul mării. ” 


Dacă poezia avea vreo rimă sau vreun ritm, acestea se 
pierdură în cursul traducerii, dar aviatorii aprobară şi aplaudară 
la unison mesajul ei. 

— Este creaţie proprie, domnule? întrebă Laurence cu 
interes. Nu cred c-am mai auzit vreodată o poezie din punctul de 
vedere al unui dragon. 

— Nu, nu, spuse Sun Kai. Este una dintre operele 
renumitului Lung Li Po, din Dinastia Tang. Eu sunt doar un biet 
învățăcel, iar versurile mele nu merită rostite în public. 

Dar Sun Kai fu foarte fericit să le mai ofere numeroase alte 
selecţii din poeţi clasici, toate recitate pe de rost, uluindu-l pe 
Laurence cu memoria lui prodigioasă. 

În cele din urmă, toţi oaspeţii se retraseră în cea mai deplină 
armonie, după ce reuşiseră să evite cu grijă orice discuţie 
despre supremaţia britanică sau chineză asupra navelor sau 
dragonilor. 

— Voi îndrăzni să afirm că a fost un succes, spuse Laurence, 


121 


mai târziu, sorbind din cafea pe puntea dragonilor, în timp ce 
Temeraire îşi mânca oaia. Nu sunt atât de fuduli în societate, 
până la urmă, şi mă pot socoti chiar mulţumit de Liu Bao. Am 
fost pe multe corăbii unde aş fi fost fericit să iau masa într-o 
companie atât de aleasă. 

— Ei, bine, mă bucur că ai petrecut o seară plăcută, zise 
Temeraire, mestecând dus pe gânduri oasele picioarelor. Poţi 
să-mi repeţi poezia aceea? 

Laurence fu nevoit să-şi consulte ofiţerii, ca să încerce să 
reconstruiască poezia. Incă munceau la ea, în dimineaţa 
următoare, când Yongxing urcă pe punte să ia aer şi îi auzi 
mutilând traducerea. După ce-i ascultă făcând câteva încercări, 
se încruntă şi apoi se întoarse spre Temeraire şi recită el însuşi 
poezia. 

Yongxing rosti versurile în chineză, fără traducere, însă, cu 
toate acestea, după ce le auzi o singură dată, Temeraire reuşi să 
le repete în aceeaşi limbă, fără cea mai mică dificultate. Nu era 
prima oară când Laurence era surprins de iscusinţa lui 
lingvistică. Asemeni tuturor dragonilor, Temeraire învățase să 
vorbească în timpul lungii perioade de dezvoltare a oului, însă, 
spre deosebire de majoritatea, el fusese expus la trei limbi 
diferite şi, în mod evident, şi-o amintea până şi pe cea care 
trebuie să fi fost prima. 

— Laurence, zise Temeraire, întorcându-şi emoţionat capul 
spre el, după ce mai schimbă câteva cuvinte în chineză cu 
Yongxing, spune că a fost scrisă de un dragon, nicidecum de un 
om. 

Laurence, încă surprins să descopere că Temeraire putea 
vorbi chineza, clipi din nou în faţa inteligenţei sale. 

— Poezia pare o ocupaţie ciudată pentru un dragon, dar 
bănuiesc că, dacă şi altor dragoni chinezi le plac cărţile la fel de 
mult ca ţie, nu este atât de surprinzător dacă vreunul dintre ei 
şi-a încercat talentul la versuri. 

— Mă întreb cum l-a scris, remarcă Temeraire, dus pe 
gânduri. Poate mi-ar plăcea să încerc, dar nu văd cum aş putea 
să aştern cuvintele. Nu cred că pot să ţin un condei. 

Temeraire ridică piciorul din faţă şi îşi examină sceptic cele 
cinci degete. 

— Aş scrie bucuros după dictare, răspunse Laurence, amuzat 
de idee. Bănuiesc că aşa se procedează. 


122 


Laurence nu se mai gândi deloc la asta următoarele două 
zile, când reveni pe punte posomorât şi îngrijorat după o nouă 
şedere lungă în infirmerie: febra îi revenise lui Granby şi acesta 
zăcea la pat, palid şi semi-inconştient, cu ochii albaştri larg 
deschişi, privind în gol spre tavan şi buzele-i crăpate desfăcute. 
Bău un strop de apă şi, când vorbi, rosti cuvinte nedesluşite şi 
fără noimă. Pollitt nu exprimă nicio opinie, ci doar clătină uşor 
din cap. 

Ferris îl aştepta nerăbdător la baza scărilor ce urcau spre 
puntea dragonilor şi, când îi văzu expresia, Laurence grăbi 
pasul, încă şchiopătând. 

— Domnule, spuse Ferris, n-am ştiut ce să fac. Vorbeşte 
întruna cu Temeraire de dimineaţă şi nu putem să înţelegem ce-i 
spune. 

Laurence urcă în grabă scările şi îl găsi pe Yongxing pe 
punte aşezat într-un fotoliu şi conversând cu Temeraire în 
chineză. Prinţul vorbea tare şi rar, rostindu-şi răspicat cuvintele 
şi corectându-l pe dragon. Adusese cu el mai multe coli de 
hârtie pe care pictase câteva dintre caracterele lor ciudate, în 
dimensiuni mari. Temeraire părea foarte fascinat. Era absorbit 
cu totul şi îşi agita vârful cozii în aer, ca atunci când era 
deosebit de emoţionat. 

— Laurence, uite: acela înseamnă „dragon” în scrierea lor, 
spuse Temeraire, zărindu-l şi chemându-l lângă el. _ 

Supus, Laurence se uită perplex la ideogramă. li semăna cu 
unul din acele semne rămase uneori pe nisip după maree, chiar 
şi după ce Temeraire îi indică o parte a simbolului care 
reprezenta aripile dragonului, şi pe urmă trupul. 

— Au o singură literă pentru un cuvânt întreg? întrebă 
sceptic Laurence. Cum se pronunţă? 

— Se pronunţă lung, răspunse Temeraire. Ca numele meu în 
limba chineză, Lung Tien Xiang. lar tien e pentru Celeşti, 
adăugă el cu mândrie, arătând către un alt simbol. 

Yongxing îi privea pe amândoi, fără să se exteriorizeze în 
vreun fel, dar Laurence întrezări o undă de triumf în ochii lui. 

— Mă bucur foarte mult că ţi-ai petrecut timpul într-un mod 
atât de plăcut, îi spuse Laurence lui Temeraire şi, întorcându-se 
spre Yongxing, făcu o plecăciune adâncă, adresându-i-se fără să 
fie poftit. Sunteţi foarte amabil, domnule, să vă osteniţi atât. 


123 


Yongxing îi răspunse băţos: 

— Consider că este de datoria mea. Studiul clasicilor e calea 
spre înţelegere. 

Atitudinea lui nu era nicidecum binevoitoare, dar Laurence 
socotea că alegerea prinţului de a vorbi cu Temeraire, ignorând 
graniţa spaţiului alocat chinezilor, echivala cu o vizită oficială şi, 
astfel, se considera îndreptăţit să înceapă conversaţia. Fie că 
Yongxing o aproba în sinea lui, fie că nu, îndrăzneala lui 
Laurence nu-l împiedică să mai facă alte vizite. Acum, în fiecare 
dimineaţă, Laurence îl găsea pe punte, dându-i lui Temeraire 
lecţii zilnice de limbă şi oferindu-i alte şi alte mostre de 
literatură chineză, pentru a-i stimula interesul. 

La început, Laurence se simţi pur şi simplu iritat de aceste 
tentative străvezii de ademenire. Dar Temeraire părea mult mai 
senin decât fusese de când se despărţise de Maximus şi de Lily 
şi, chiar dacă nu-i plăcea sursa acestei stări, Laurence nu-i 
putea refuza dragonului şansa de a-şi ocupa mintea cu atâtea 
lucruri noi, când pe el rana îl ţinea departe de punte. Cât despre 
ideea că loialitatea lui Temeraire ar putea fi zdruncinată prin 
cine ştie ce linguşiri orientale, Yongxing n-avea decât să cultive 
o asemenea convingere, dacă poftea. Laurence nu avea îndoieli. 

Dar, pe măsură ce zilele treceau fără ca Temeraire să se 
plictisească de această ocupaţie, Laurence nu putea să-şi 
reprime o senzaţie de disconfort. Acum, cărţile lui erau adesea 
neglijate în favoarea unei poezii sau a alteia din literatura 
chineză, pe care Temeraire era încântat să le înveţe pe dinafară, 
întrucât nu putea să le scrie ori să le citească. Laurence era 
conştient de lipsa lui de erudiție. Ideea lui despre o ocupaţie 
plăcută era să-şi petreacă o după-amiază făcând conversaţie, 
poate scriind scrisori sau citind un ziar, când reuşea să pună 
mâna pe unul care nu era extrem de depăşit. Cu toate că, sub 
influenţa lui Temeraire, ajunsese treptat să savureze cărţile 
mult mai mult decât îşi imaginase vreodată, era mult mai dificil 
să împărtăşească încântarea dragonului când venea vorba 
despre opere într-o limbă din care el nu pricepea o iotă. 

Nu voia să-i dea lui Yongxing satisfacția de a-l vedea pus în 
încurcătură, dar acesta se simţea oricum victorios, mai ales 
atunci când Temeraire învăţa o nouă bucată, şi radia pur şi 
simplu la cuvintele de laudă, rare şi greu de câştigat, ale 
prinţului. Laurence era îngrijorat, de asemenea, de faptul că 


124 


Yongxing părea aproape surprins de evoluţia lui Temeraire şi, 
adesea, deosebit de încântat. Laurence îl considera în mod 
firesc pe Temeraire un dragon remarcabil, dar aceasta nu era o 
opinie pe care o dorea împărtăşită de Yongxing. Prinţul nu mai 
avea nevoie de un motiv în plus ca să încerce să pună mâna pe 
el. 

Ca o consolare, Temeraire trecea adesea la engleză, ca să-i 
îngăduie lui Laurence să intervină, iar Yongxing era obligat să 
converseze politicos cu el ca să nu rişte să scadă în ochii 
dragonului. Insă, dacă acest lucru putea să-i aducă o satisfacţie 
măruntă, Laurence nu putea spune că-i plăceau prea mult 
aceste conversații. Orice afinitate spirituală trebuie să fi fost 
insuficientă în faţa unei rivalități atât de puternice şi cei doi şi- 
ar fi găsit, oricum, cu greu puncte de interes comune. 

Într-o dimineaţă, Yongxing veni pe punte devreme, pe când 
Temeraire încă dormea. Şi, în timp ce slujitorii îi aduseră pe 
punte scaunul, îl drapară, şi după ce aranjară sulurile pe care 
intenţiona să i le citească lui Temeraire în ziua aceea, prinţul 
veni la marginea punţii, să privească oceanul. Pluteau în 
mijlocul unei minunate întinderi albastre de apă, departe de 
orice țărm, şi vântul sufla înviorător şi rece dinspre mare. 
Laurence stătea şi el la proră, să se bucure de privelişte: apă 
întunecată, întinzându-se la nesfârşit spre orizont, valuri mici, 
când şi când, suprapunându-se într-o spumă albă şi corabia 
singură sub bolta cerului. 

— Numai în deşert poţi să mai găseşti o privelişte atât de 
pustie şi monotonă, spuse Yongxing dintr-odată. Laurence era 
pe punctul de a face o remarcă politicoasă despre frumuseţea 
peisajului, când Yongxing adăugă, sporindu-i nedumerirea: Voi, 
englezii, plecaţi mereu în căutarea unui loc nou. Sunteţi 
nemulţumiţi de ţara voastră. 

Nu aşteptă răspunsul, ci clătină din cap şi se întoarse, 
întărindu-i lui Laurence convingerea că n-ar fi putut găsi un om 
cu opinii mai diferite decât ale lui asupra oricărui subiect. 


În mod obişnuit, meniul lui Temeraire pe vas ar fi fost 
compus mai ales din peşte, prins de el însuşi, iar Laurence şi 
Granby mizaseră pe asta atunci când îşi calculaseră proviziile. 
Vitele şi caprele urmau să fie folosite doar pentru diversificarea 
acestui meniu şi în caz de vreme rea, când Temeraire era nevoit 


125 


să rămână pe navă. Dar, cum rana nu-i permitea să zboare, 
Temeraire nu putea să prindă peşte, şi astfel consuma proviziile 
mult mai repede decât estimaseră iniţial. 

— Oricum va trebui să ţinem aproape de coasta Saharan, 
altfel riscăm să fim purtaţi de contraalizee direct până la Rio, 
spuse Riley. Putem, fireşte, să ne oprim la Cape Coast, să ne 
aprovizionăm. 

Riley încerca să-l consoleze şi Laurence doar clătină din cap 
şi se îndepărtă. 

Tatăl lui Riley avea plantaţii în Indiile de Vest şi mai multe 
sute de sclavi să le muncească, în timp ce tatăl lui Laurence era 
un susţinător înfocat al lui Wilberforce şi Clarkson şi ţinuse 
multe discursuri foarte tăioase în Camera Lorzilor împotriva 
negoţului de sclavi. Odată, chiar pomenise numele tatălui lui 
Riley, într-o listă de proprietari de sclavi care, aşa cum se 
exprimase el cu moderație, „dezonorează numele de creştin şi 
pătează onoarea şi reputaţia ţării lor”. 

Incidentul provocase o răcire a relaţiilor dintre ei, la vremea 
aceea. Riley era profund ataşat de tatăl său, un om capabil de 
mult mai multă afecţiune decât Lordul Allendale şi, fireşte, 
fusese jignit de această insultă publică. Laurence, deşi era lipsit 
de o afecţiune puternică faţă de propriul tată şi furios pe 
situaţia nefericită în care fusese pus, nu era, totuşi, deloc dornic 
să-şi ceară scuze în vreun fel. Crescuse înconjurat de pamfletele 
şi cărţile publicate de comitetul lui Clarkson şi, la vârsta de 
nouă ani, fusese dus să viziteze o fostă corabie de sclavi, pe 
punctul de a fi distrusă. După aceea, vreme de mai multe luni, 
fusese bântuit de coşmaruri, care îşi lăsară o amprentă 
profundă asupra minţii sale fragede. Cei doi nu căzuseră 
niciodată la pace, doar ajunseseră la un armistițiu. Niciunul 
dintre ei n-a mai pomenit vreodată despre asta şi şi-au dat 
silinţa să evite orice discuţie despre părinţii lor. Laurence nu 
putea să-i vorbească acum deschis lui Riley despre câtă repulsie 
îi stârnea ideea de a acosta într-un port de sclavi, deşi 
perspectiva îl tulbura. 

În schimb, îl întrebă confidenţial pe Keynes despre evoluţia 
rănii lui Temeraire şi dacă putea fi lăsat să-şi reia zborurile 
scurte, pentru vânătoare. 

— Mai bine nu, se împotrivi medicul. Sub privirea aspră a lui 
Laurence, Keynes recunoscu, în cele din urmă, că îl neliniştea 


126 


ceva: Rana nu se vindecă aşa cum şi-ar fi dorit. Muşchii sunt şi 
acum calzi la atingere şi am impresia că simt o porţiune de 
carne zdrobită sub piele, spuse Keynes. E mult prea devreme să 
ne facem griji serioase, însă n-am de gând să-mi asum niciun 
risc. Fără zbor, cel puţin încă două săptămâni. 

Aşadar, această discuţie nu făcu decât să-i aducă lui 
Laurence un nou motiv de îngrijorare. Avea deja destule, pe 
lângă insuficienţa hranei, şi acum inevitabila oprire la Cape 
Coast. Cu rana lui Temeraire şi neclintita opoziţie a lui Yongxing 
făcând imposibilă orice activitate aeriană, aviatorii rămăseseră 
aproape lipsiţi de ocupaţie, în timp ce marinarii se spetiseră cu 
repararea navei şi cu aprovizionarea ei, ceea ce atrase după 
sine mulţime de necazuri, deloc imprevizibile. 

Gândindu-se să le ofere lui Roland şi Dyer o preocupare, 
Laurence îi chemase pe amândoi pe puntea dragonilor, cu puţin 
înainte de sosirea la Madeira, să le verifice activitatea de studiu. 
Îl priviseră cu expresii atât de vinovate, încât Laurence nu fu 
surprins să afle că neglijaseră complet învăţătura de când 
deveniseră mesagerii lui. Aveau cunoştinţe foarte puţine de 
aritmetică, iar de matematică mai avansată, deloc. De franceză, 
nici pomeneală, iar când le dădu cartea lui Gibbon, pe care o 
adusese pe punte cu gând să-i citească mai târziu lui Temeraire, 
Roland se bâlbâi atât de tare, încât Temeraire îşi aranjă gulerul 
şi începu s-o corecteze din memorie. Dyer era ceva mai bun. La 
examinare, dovedi că ştie cel puţin tabla înmulţirii aproape pe 
dinafară şi are anumite noţiuni de gramatică. Roland se 
poticnea la orice cifră mai mare de opt şi se arătă surprinsă să 
afle despre existenţa părţilor de vorbire. Acum, Laurence nu se 
mai întreba cum să-i umple timpul, ci doar îşi făcu reproşuri că 
fusese atât de blând în privinţa învăţăturii lor, luându-şi în 
serios noua sarcină autoimpusă de a le fi un dascăl sever. 

Mesagerii fuseseră întotdeauna favoriţii întregului echipaj, 
iar Roland şi Dyer fuseseră şi mai mult răsfăţaţi, după moartea 
lui Morgan. Lupta lor cotidiană cu participiile şi împărțirile era 
acum privită cu mare amuzament de ceilalţi aviatori, asta până 
când aspiranţii de pe Allegiance începură să facă glume 
răutăcioase pe seama lor. Atunci, sergenţii îşi luară sarcina de a 
răzbuna insulta şi urmară câteva încăierări prin cotloanele 
întunecate ale corabiei. 

La început, Laurence şi Riley se amuzară comparând scuzele 


127 


stângace pe care le primeau pentru suita de ochi învineţiţi şi 
buze sparte. Însă păruiala inofensivă începu să ia o formă mai 
amenințătoare, când şi oamenii mai înaintați în vârstă începură 
să prezinte scuze similare. O ranchiună mai profundă a 
marinarilor, izvorâtă în mare parte din volumul disproporționat 
de muncă şi teama lor de Temeraire, îşi găsea expresia în 
schimbul aproape zilnic de insulte, care nu se mai limita la 
studiile lui Roland şi Dyer. La rândul lor, aviatorii se se 
simţiseră la fel de ofensaţi de lipsa recunoştinţei care, în opinia 
lor, i s-ar fi cuvenit lui Temeraire, pentru curajul său. 

Prima răbufnire adevărată avu loc atunci când începură să 
cotească spre est, pe lângă Capul Palmas şi să se îndrepte spre 
Cape Coast. Laurence picotea pe puntea dragonilor, ferindu-se 
de soare la umbra trupului lui Temeraire. Nu văzu cu ochii lui 
cele întâmplate, dar fu trezit de o bufnitură puternică, urmată 
imediat de strigăte şi ţipete şi, ridicându-se iute în picioare, 
văzu oamenii strânşi în cerc. Martin îl ţinea de braţ pe Blythe, 
ajutorul armurierului, iar unul dintre ofiţerii lui Riley, un 
aspirant mai în vârstă, era întins pe punte, în timp ce Lordul 
Purbeck striga de pe puntea pupă. 

— Pune-l în lanţuri, Cornell. Imediat! 

Capul lui Temeraire ţâşni în sus, cu un răget. Nu stârnea 
vântul divin, din fericire, dar scoase un zgomot puternic, 
bubuitor şi toţi oamenii se risipiră din calea lui, mulţi dintre ei 
palizi la faţă. 

— Nimeni nu întemniţează vreun om din echipajul meu! tună 
Temeraire, plesnind din coadă. Se ridică, desfăcându-şi larg 
aripile şi toată nava se cutremură. Vântul sufla la pupă dinspre 
coasta Saharei, velele erau orientate în aşa fel încât să menţină 
direcţia sud-est, iar aripile lui Temeraire acționau ca o velă 
independentă şi potrivnică. 

— Temeraire! Încetează imediat, m-auzi?! se răsti Laurence. 
Nu-i mai vorbise niciodată aşa, din primele săptămâni ale 
existenţei sale şi Temeraire se pleoşti, strângându-şi aripile din 
instinct. Purbeck, dacă nu te superi, am să mă ocup eu de 
oamenii mei. Pe loc repaus, ofiţer de bord, spuse Laurence, 
împărțind iute ordinele: nu avea de gând să lase episodul să se 
perpetueze, nici să se transforme într-o bătaie între aviatori şi 
marinari. Domnule Ferris, zise el, du-l jos pe Blythe şi închide-l 
acolo. 


128 


— Da, domnule, răspunse Ferris, făcându-şi deja loc prin 
mulţime şi împingând aviatorii din calea sa şi împrăştiind 
grupurile de oameni furioşi înainte să ajungă la Blythe. 

Privind scena cu ochi severi, Laurence adăugă, ridicând 
puţin glasul: 

— Domnule Martin, în cabina mea imediat! Toţi ceilalţi, 
înapoi la treabă. Domnule Keynes, veniţi aici. 

Mai zăbovi o clipă, dar era mulţumit: pericolul iminent 
fusese evitat. Se îndepărtă de parapet, încrezător că disciplina 
obişnuită va împrăştia restul mulţimii. Dar Temeraire era 
ghemuit pe punte, aproape turtit, privindu-l cu o expresie 
speriată şi chinuită. Laurence întinse mâna spre el şi tresări 
când dragonul se feri, cu o smucitură, nu într-atât încât să nu-l 
poată atinge, dar cu o reacţie cât se poate de vizibilă. 

— Iartă-mă, Temeraire, spuse Laurence, coborând mâna, cu 
un nod în gât. Temeraire, repetă el şi apoi se opri. Nu ştia ce să 
spună, căci nu putea să-i tolereze dragonului un asemenea 
comportament. Ar fi putut să-i provoace pagube serioase 
corabiei şi, în afară de asta, dacă Temeraire continua în felul 
acesta, echipajul avea să se teamă în curând de el prea mult ca 
să-şi poată face treaba. Ai păţit ceva? întrebă el, în schimb, când 
Keynes se apropie grăbit. 

— Nu, răspunse Temeraire, foarte încet. Mă simt foarte bine. 

Se lăsă examinat, în tăcere, şi Keynes îl declară nevătămat în 
urma efortului. 

— Trebuie să mă duc să vorbesc cu Martin, anunţă 
Laurence, încă năucit. 

Temeraire nu-i răspunse, ci se încolăci, întinzându-şi aripile 
în faţă, în jurul capului şi, după o vreme, Laurence părăsi 
puntea şi cobori. 

Cabina era strâmbă şi extrem de caldă, chiar şi cu toate 
geamurile deschise, deloc adecvată pentru calmarea lui 
Laurence. Martin se plimba în sus şi-n jos, agitat. Avea un 
aspect neîngrijit, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurţi de 
vară, cu faţa nebărbierită de două zile şi în momentul de faţă 
îmbujorată, cu părul prea lung şi prea atârnat peste ochi. Nu 
remarcă proporţiile furiei lui Laurence şi începu să vorbească în 
clipa când acesta intră. 

— Îmi pare nespus de rău, a fost numai vina mea. N-ar fi 
trebuit nici să deschid gura, spuse el, în timp ce Laurence se 


129 


apropia şchiopătând de scaunul său, prăbuşindu-se în el. Nu-l 
poţi pedepsi pe Blythe, Laurence. 

Laurence se obişnuise cu lipsa de curtoazie a aviatorilor şi, 
în mod obişnuit, nu s-ar fi opus la această libertate de limbaj, 
dar faptul că Martin o folosea în condiţiile date era o neobrăzare 
atât de sfruntată, încât căpitanul se lăsă pe spătarul scaunului şi 
îl privi insistent, cu o expresie vădit ultragiată. Martin păli, în 
spatele pistruilor, înghiţi în sec şi spuse repede. 

— Vreau să spun, căpitane, domnule. 

— Voi face tot ceea ce trebuie ca să păstrez ordinea în 
rândul echipajului, domnule Martin, şi se pare că este mai mult 
decât credeam necesar, spuse Laurence, reuşind să-şi 
tempereze glasul doar cu mare efort. Simţea că explodează de 
furie. Ai să-mi spui imediat ce s-a întâmplat. 

— N-am vrut, spuse Martin, mult mai potolit. Individul ăla, 
Reynolds, a comentat toată săptămâna, iar Ferris ne-a spus să 
nu-l luăm în seamă, dar treceam pe lângă el şi a zis... 

— Nu mă interesează să aud balivernele tale, îl întrerupse 
Laurence. Ce-ai făcut? 

— O, făcu Martin roşind, am spus doar... ei, bine, am 
răspuns ceva ce aş prefera să nu repet. Şi apoi el... Martin se 
opri. Părea că nu prea ştie cum să termine povestea, fără să 
pară că-l acuză din nou pe Reynolds, şi încheie neconvingător. 
În orice caz, domnule, era pe punctul de a mă provoca la duel şi 
în momentul acela Blythe l-a doborât. A făcut-o doar fiindcă ştia 
că nu pot să duelez şi nu voia să mă vadă nevoit să-l refuz în faţa 
marinarilor. Zău, domnule, e vina mea, nu a lui. 

— Ce-i drept, nu te pot contrazice, spuse Laurence, fără 
menajamente şi se bucură, aşa furios cum era, să vadă umerii 
lui Martin căzând, de parcă ar fi fost bătut. Iar când, duminică, 
va trebui să cer ca Blythe să fie biciuit pentru lovirea unui ofiţer, 
sper că-ţi vei aminti că plăteşte pentru lipsa ta de autostăpânire. 
Poţi pleca. Şi vei rămâne sub punte, în cabina ta, până la 
sfârşitul săptămânii, fără să ieşi decât atunci când sunt chemaţi 
soldaţii consemnați. 

Buzele lui Martin tremurară o clipă. 

— Da, domnule, rosti el, abia auzit, după care părăsi 
încăperea, aproape împleticindu-se. 

Laurence rămase neclintit, răsuflând greu, aproape gâfâind 
în aerul încărcat. Furia îl părăsi încet, în ciuda tuturor 


130 


eforturilor, lăsând locul unei apăsări mai grele, mai amare. 
Blythe salvase nu doar reputaţia lui Martin, dar şi pe aceea a 
tuturor aviatorilor. Dacă Martin ar fi refuzat în mod deschis o 
provocare făcută în faţa întregului echipaj, ar fi aruncat o umbră 
asupra tuturor, fără să conteze că regulamentul Forţelor 
Aeriene le interzicea duelul. 

Cu toate acestea, nu era loc de indulgență în această 
chestiune. Blythe lovise, cu martori, un ofiţer şi Laurence era 
nevoit să-i acorde o pedeapsă suficient de aspră ca să le dea 
satisfacţie marinarilor şi să prevină orice asemenea pozne 
viitoare. lar pedeapsa urma să fie dusă la îndeplinire de ajutorul 
nostromului: un marinar, care avea să savureze şansa de a fi 
aspru cu un aviator, mai cu seamă pentru o asemenea jignire. 

Laurence trebuia să meargă să discute cu Blythe, dar se auzi 
o bătaie în uşă înainte să apuce să se ridice, şi Riley pătrunse în 
cabină, posomorât, în haina sa de uniformă, cu pălăria sub braţ 
şi cu eşarfa aranjată. 


131 


Capitolul 7 


Se apropiară de Cape Coast, o săptămână mai târziu, într-o 
atmosferă de ostilitate încetăţenită între ei, la fel de palpabilă ca 
fierbinţeala aerului. Blythe căzuse la pat în urma violentei 
biciuiri şi zăcea semi-inconştient în infirmerie. Ceilalţi membri 
ai echipajului terestru stăteau cu schimbul lângă el, ventilându-i 
rănile însângerate şi convingându-l să bea puţină apă. Primiseră 
dovada asprimii lui Laurence şi, în consecinţă, înverşunarea lor 
împotriva marinarilor nu se exprima prin cuvinte sau acţiuni 
directe, ci prin ocheade aspre, încrâncenate, prin mârâieli şi 
tăceri bruşte, ori de câte ori se apropia vreun marinar. 

După incident, Laurence nu mai luase masa în cabina mare. 
Riley se simţise ofensat de faptul că Purbeck fusese mustrat pe 
punte. La rândul lui, Laurence îşi pierduse răbdarea când Riley 
refuzase să lase supărarea deoparte şi îşi exprimase limpede 
nemulţumirea faţă de cele douăsprezece lovituri de bici pe care 
le ordonase Laurence drept pedeapsă. In focul discuţiei, 
Laurence lăsase să-i scape câteva aluzii la aversiunea sa faţă de 
portul de sclavi, Riley se simţise jignit de insinuare şi sfârşiseră, 
dacă nu prin a ţipa unul la altul, prin a manifesta o atitudine 
rece şi oficială. 

Dar, mult mai grav decât asta, Temeraire era cu moralul la 
pământ. Li iertase lui Laurence momentul de duritate şi fusese 
făcut să înţeleagă necesitatea aplicării unei pedepse pentru 
abaterea comisă. Dar nu se împăcase defel cu evenimentul 
propriu-zis şi, în timpul biciuirii, răcnise sălbatic atunci când, 
spre sfârşit, Blythe ţipase. Asta slujise la ceva, cel puţin, căci 
Hingley, ajutorul de nostrom, care mânuise biciul cu o energie 
ieşită din comun, se alarmase şi, astfel, ultimele două lovituri 
fuseseră uşoare. Însă răul fusese deja făcut. 

De atunci, Temeraire rămăsese tăcut şi mâhnit, răspunzând 
doar laconic, şi nu avea poftă de mâncare. Marinarii, la rândul 
lor, erau nemulţumiţi de blândeţea sancţiunii în aceeaşi măsură 
în care erau aviatorii de brutalitatea ei. Bietul Martin, pedepsit 
să argăsească piei cu maestrul harnaşier, era mai nefericit din 
cauza sentimentului de vinovăţie decât din cauza pedepsei pe 
care o primise şi îşi petrecea fiecare moment liber la capul 
patului lui Blythe. Singura persoană mulţumită de situaţie era 


132 


Yongxing, care profită de ocazie ca să poarte mai multe 
conversații lungi, în chineză, cu Temeraire. Şi asta numai între 
ei, căci dragonul nu mai făcu niciun efort să-l includă şi pe 
Laurence în discuţie. 

Însă, la sfârşitul ultimei asemenea convorbiri, Yongxing păru 
mai puţin mulţumit, când Temeraire şuieră, îşi dădu gulerul pe 
spate şi fu cât pe ce să-l doboare literalmente pe Laurence când 
se încolăci protector în jurul lui. 

— Ce ţi-a tot spus? întrebă Laurence, încercând zadarnic să 
arunce o privire peste imensul trup negru care îl înconjura. 

Ajunsese deja la o stare de iritare profundă din cauza 
neîncetatelor imixtiuni ale lui Yongxing şi era pe punctul de a-şi 
pierde răbdarea. 

— Mi-a povestit despre China şi cum sunt trataţi acolo 
dragonii, răspunse Temeraire evaziv, fapt pentru care Laurence 
bănui că dragonului îi plăcuseră cele descrise. Dar apoi mi-a 
spus că ar trebui să am acolo un însoțitor mai adecvat şi că tu 
vei fi alungat. 

Până când dragonul se lăsă lămurit să slăbească 
strânsoarea, Yongxing dispăruse. 

— Clocotind de furie, raportase Ferris, cu o încântare 
nepotrivită pentru un locotenent cu vechime. 

Asta nu-l satisfăcu prea mult pe Laurence. 

— N-am să-l mai las să-l tulbure pe Temeraire în felul acesta, 
îi spuse el lui Hammond, plin de furie, încercând, fără succes, 
să-l convingă pe emisar să-i transmită prinţului un mesaj 
profund nediplomatic. 

— Priviţi chestiunea dintr-un punct de vedere foarte îngust, 
răspunse Hammond, scoţându-l din sărite. Dacă prinţul 
Yongxing poate fi convins în decursul acestei călătorii că 
Temeraire nu va fi de acord să fie despărţit de dumneavoastră, 
cu atât mai bine pentru noi. Vor fi mult mai dispuşi să negocieze 
când vom ajunge, în sfârşit, în China. Hammond făcu o pauză, 
după care întrebă, cu o nelinişte şi mai supărătoare: Sunteţi 
sigur că nu va fi de acord? 

În seara aceea, auzind toată povestea, Granby spuse: 

— Eu zic să-i aruncăm pe Hammond şi pe Yongxing 
împreună peste bord, într-o noapte întunecată, şi cu asta, basta. 

Exprimase sentimentele tainice ale lui Laurence, cu o 
francheţe de care acesta nu se considera capabil. Granby 


133 


vorbea, fără să ţină cont de convenienţe, printre înghiţituri, 
luând o masă uşoară compusă din supă, pâine prăjită cu brânză, 
cartofi prăjiţi în untură de porc, cu ceapă, o găină friptă 
întreagă şi plăcintă cu carne tocată. În sfârşit, se putuse ridica 
din pat şi Laurence îl invitase la cină. 

— Ce altceva i-a mai spus prinţul? 

— N-am nici cea mai vagă idee, n-a legat nici măcar două 
vorbe în engleză în ultima săptămână, răspunse Laurence. Şi n- 
am de gând să insist ca Temeraire să-mi spună. Ar fi un 
comportament cât se poate de indiscret, de băgăcios. 

— I-o fi spus că niciunul dintre prietenii lui nu vor fi biciuiţi 
vreodată în China, zise Granby întunecat. Şi că va avea o 
mulţime de cărţi de citit în fiecare zi şi mormane de giuvaieruri. 
Am auzit poveşti despre lucruri de felul ăsta, dar dacă un 
aviator ar încerca într-adevăr să ademenească un dragon, l-ar 
da afară cât ai bate din palme, asta dacă nu l-ar face dragonul 
bucăţi, înainte. 

Laurence rămase tăcut o clipă, învârtind paharul de vin între 
degete. 

— Temeraire ascultă toate astea doar fiindcă e nefericit. 

— O, la naiba! Granby se lăsă cu putere pe spătarul 
scaunului. Îmi pare al naibii de rău că am fost bolnav atâta timp. 
Ferris e un tip de treabă, dar n-a mai fost niciodată pe un vas de 
transport. N-avea de unde să ştie cum reacţionează marinarii şi 
cum să-şi înveţe camarazii să-i ignore, spuse el posomorât. Şi nu 
te pot sfătui cum să-ţi înveseleşti dragonul. Eu cel mai mult am 
fost cu Laetificat şi ea are un temperament maleabil, chiar şi 
pentru un Regal Copper. Nu poate fi vorba de furie şi n-am 
văzut-o niciodată atât de indispusă încât să-i piară pofta de 
mâncare. Poate că Temeraire e nefericit din cauză că nu are 
voie să zboare. 


Ajunseră în port în dimineaţa următoare: un larg semicerc 
cu o plajă aurie, presărată cu palmieri ademenitori la poalele 
masivelor ziduri albe ale castelului care domina împrejurimile. 

O multitudine de canoe, multe dintre ele cu crengi încă 
ataşate de trunchiurile în care fuseseră cioplite, pluteau în apele 
portului. Pe lângă acestea, putea fi zărită o mare diversitate de 
brigantine şi goelete, iar în capătul vestic, un velier de 
dimensiuni medii, înconjurat de bărci care mişunau încoace şi 


134 


încolo şi înţesat de negri, aduşi la bord prin gura unui tunel ce 
pornea chiar de pe plajă. 

Allegiance era prea mare ca să intre în port, dar ancorase 
destul de aproape. Era o zi liniştită şi pocnetul bicelor se auzea 
desluşit peste apă, îngemănat cu ţipete şi sunetul continuu al 
vaietelor. Laurence ieşi încruntat pe punte şi le ordonă lui 
Roland şi Dyer, care priveau cu ochii măriţi, să coboare în 
cabina lui şi să facă curăţenie. Temeraire, care nu putea fi 
protejat în acelaşi fel, urmărea scena cu nedumerire, cu 
pupilele-i ovale lărgindu-se şi îngustându-se. 

— Laurence, toţi oamenii aceia sunt în lanţuri. Oare ce-au 
făcut, atât de mulţi? întrebă el, trezit din apatie. Nu se poate să 
fi comis cu toţii crime. Uite, cel de colo e un copil, şi acolo e încă 
unul. 

— Nu, răspunse Laurence. Aceea e o navă de sclavi. Te rog, 
nu te uita. 

Temându-se de acest moment, făcuse o vagă tentativă de a-i 
vorbi despre sclavie, care eşuase din cauza propriului dezgust 
şi, în egală măsură, a dificultății lui Temeraire de a concepe 
noţiunea de proprietate. Acum Temeraire nu-l asculta, ci privea, 
plesnind întruna nervos din coadă. Operaţiunea continuă toată 
dimineaţa şi vântul fierbinte care sufla dinspre țărm purta 
mirosul acriu de trupuri nespălate, sudoare şi cumplită 
suferinţă. 

În cele din urmă, îmbarcarea luă sfârşit şi velierul, cu 
mulţimea lui de nefericiţi, ieşi din port şi îşi desfăşură pânzele în 
vânt, brăzdând apele când trecu pe lângă Allegiance. Înainta 
deja cu o viteză constantă şi marinarii mişunau de colo-colo, 
făcând manevre, dar jumătate dintre membrii echipajului erau 
oameni înarmaţi, care pierdeau vremea pe punte, cu 
muschetele, pistoalele şi cănile de grog în mâini. Îl fixară curioşi 
pe Temeraire, cu feţe posomorâte, asudaţi şi soioşi de pe urma 
muncii făcute înainte. Unul dintre ei ridică arma şi o îndreptă în 
glumă spre dragon. 

— Pregătiţi armele! ordonă locotenentul Riggs, înainte ca 
Laurence să apuce să reacționeze, şi cei trei puşcaşi de pe 
punte îşi ridicară puştile într-o clipă. 

Peste apă, bărbatul cobori muscheta şi rânji, dezvelind un şir 
de dinţi puternici şi îngălbeniţi, şi se întoarse, râzând, la 
camarazii lui. 


135 


Gulerul lui Temeraire era pleoştit, nu de teamă, căci un 
proiectil tras de la o asemenea distanţă ar fi fost pentru el o 
pişcătură de ţânţar, ci de un profund dezgust. Scoase un mârâit 
gros şi inspiră adânc, aproape ca şi cum s-ar fi pregătit să sufle 
vântul divin. Laurence îi aşeză o mână pe trup, şoptind: 

— Nu, nu poate folosi la nimic. 

Apoi rămase cu el, până când velierul se micşoră la orizont 
şi, în cele din urmă, dispăru. Chiar şi după aceea, coada lui 
Temeraire continuă să se agite în semn de nemulţumire. 

— Nu, nu mi-e foame, răspunse el când Laurence îi oferi de 
mâncare şi rămase în continuare foarte tăcut, zgâriind din când 
în când, inconştient, puntea cu ghearele, producând un scrâşnet 
îngrozitor. 

Riley se afla la celălalt capăt al corabiei, măsurând puntea 
pupa cu pasul, dar erau mulţi marinari prin preajmă care 
coborau în apă barca mare şi barca ofiţerilor, pregătindu-se să 
înceapă operaţiunea de încărcare, sub supravegherea Lordului 
Purbeck. În orice caz, nu puteai scoate o vorbă pe punte, cu glas 
mai tare, fără să te aştepţi ca aceasta să circule de la un capăt 
la altul mai repede decât ai străbate distanţa cu pasul. Laurence 
era conştient că era o insolenţă să spună ceva care ar putea 
trece drept critică la adresa lui Riley, tocmai pe nava lui, chiar 
făcând abstracţie de conflictul dintre ei. Cu toate acestea, nu se 
putu abtine: 

— Te rog, nu fi atât de tulburat, spuse el, încercând să-l 
consoleze pe Temeraire, fără să meargă până acolo încât să 
blameze prea direct negoţul cu sclavi. Avem motive să sperăm 
că acest comerţ va fi oprit în curând. Problema va fi din nou 
luată în discuţie de Parlament, chiar în următoarea sesiune. 

Temeraire se înveseli vizibil la auzul acestei veşti, dar nu era 
mulţumit cu o explicaţie atât de sumară şi începu să se 
intereseze cu mare elan despre perspectivele aboliţiei. Laurence 
fu nevoit să-i dea explicaţii despre funcţionarea Parlamentului, 
despre deosebirea dintre Camera Comunelor şi Camera Lorzilor 
şi despre diferitele grupuri care iau parte la dezbatere, 
folosindu-se, pentru aceste detalii, de experienţa tatălui său, dar 
conştient, în tot acest timp, că era auzit şi străduindu-se din 
răsputeri să dea dovadă de diplomaţie. 

Până şi Sun Kai, care fusese pe punte toată dimineaţa, 
văzând operaţiunile velierului şi efectele acestora asupra stării 


136 


de spirit a lui Temeraire, îl privea dus pe gânduri, ghicind, 
evident, o parte din conversaţie. Se apropiase cât putuse de 
mult, fără să treacă linia vopsită de demarcaţie şi, în timpul unei 
pauze, îl rugă pe Temeraire să-i traducă. Temeraire îi dădu 
câteva explicaţii, Sun Kai clătină din cap şi apoi îl întrebă pe 
Laurence: 

— Aşadar, tatăl dumneavoastră este un om politic şi 
consideră că această practică este dezonorantă? 

O asemenea întrebare, adresată deschis, nu putea fi evitată, 
oricât de mult i-ar putea deranja pe alţii răspunsul. Tăcerea ar 
fi, însă, aproape la fel de incorectă. 

— Da, domnule, aşa este, răspunse Laurence şi, înainte ca 
Sun Kai să poată pune alte întrebări, Keynes îşi făcu apariţia pe 
punte şi Laurence îi făcu semn, cerându-i permisiunea să-l ducă 
pe Temeraire într-un zbor scurt până la țărm, reuşind, astfel, să 
pună capăt discuţiei. 

Chiar şi aşa, relaţiile de la bordul navei avură de suferit. 
Marinarii, majoritatea fără opinii ferme în această privinţă, se 
aşezară, în mod firesc, de partea căpitanului lor, considerând că 
Riley fusese insultat prin exprimarea deschisă a unor asemenea 
sentimente, pe propria lui navă, când erau cunoscute legăturile 
familiei sale cu comerţul de sclavi. 

Corespondenţa sosi cu barca, puţin înainte de ora de cină a 
marinarilor şi Lordul Purbeck hotărî să-l trimită pe tânărul 
aspirant Reynolds, care stârnise ultimul conflict, să le ducă 
aviatorilor scrisorile. Era aproape o provocare intenţionată. 
Băiatul, cu ochiul încă înnegrit în urma loviturii puternice a lui 
Blythe, zâmbi cu atâta insolenţă încât Laurence decise 
instantaneu să pună capăt pedepsei lui Martin, cu aproape o 
săptămână mai devreme decât intenţionase, şi spuse ostentativ: 

— Uite, Temeraire, avem o scrisoare de la căpitanul Roland. 
Cu veşti de la Dover, sunt sigur. 

Îndatoritor, dragonul îşi cobori capul, să examineze 
scrisoarea. Umbra amenințătoare a gulerului şi dinţii zimţaţi, 
scânteind atât de aproape, făcură o impresie profundă asupra 
lui Reynolds. Zâmbetul îi dispăru şi, aproape la fel de repede, 
dispăru şi el, retrăgându-se de pe puntea dragonilor. 

Laurence rămase să citească scrisorile împreună cu 
Temeraire. Scrisoarea lui Jane Roland, nu mai lungă de o 
pagină, fusese trimisă la doar câteva zile după plecarea lor şi 


137 


cuprindea foarte puţine informaţii, fiind doar o relatare veselă a 
vieţii de la adăpost. Lectura le ridică moralul, chiar dacă îl făcu 
pe Temeraire să suspine puţin, cu o nostalgie împărtăşită şi de 
Laurence. Însă căpitanul era uşor nedumerit că nu primise nicio 
scrisoare de la camarazii lui. De vreme ce venise un curier, se 
aşteptase la ceva măcar din partea lui Harcourt, despre care 
ştia că se pricepe să corespondeze, şi poate de la vreunul dintre 
ceilalţi căpitani. 

Mai avea, totuşi, o scrisoare pe care mama lui o expediase în 
Dover. Aviatorii îşi primeau corespondenţa mai repede ca 
oricine, căci dragonii zburau de la un adăpost la altul, în timp ce 
poşta obişnuită era trimisă printr-un curier călare, şi era evident 
că mama lui scrisese şi trimisese scrisoarea înainte de a o primi 
pe cea a lui Laurence, care o informa despre plecarea lor. 

O deschise şi citi cea mai mare parte cu voce tare, ca să-i 
facă plăcere lui Temeraire. Mama lui scria în special despre 
fratele mai mare al lui Laurence, George, căruia tocmai i se 
născuse o fiică, pe lângă cei trei fii ai săi, şi despre munca 
politică a Lordului Allendale, dat fiind că era unul dintre 
puţinele subiecte asupra căruia tatăl şi fiul erau de acord şi care 
acum îl interesa şi pe Temeraire. Însă Laurence se opri brusc la 
mijlocul scrisorii, citind în gând câteva rânduri, scrise în 
treacăt, care explicau neaşteptata tăcere a camarazilor săi. 


Fireşte, am fost cu toţii foarte şocaţi de veştile îngrozitoare 
despre dezastrul din Austria şi se spune că dl Pitt s-a îmbolnăvit, 
ceea ce, desigur, îl îndurerează mult pe tatăl tău. Ca prim- 
ministru, a fost întotdeauna un prieten al Cauzei. În oraş se 
vorbeşte mult despre cum Providența e de partea lui Bonaparte. 
Pare ciudat că un singur om poate să influenţeze atât de mult 
cursul războiului, când, de ambele părți forțele sunt egale. Dar 
este extrem de trist cât de repede sunt uitate marea victorie a 
Lordului Nelson la Trafalgar şi nobila voastră acţiune de 
apărare a ţărmurilor noastre şi cum oameni mai puţin hotărâți 
încep să vorbească despre pace cu Tiranul. 


Bineînţeles, mama lui îi scrisese crezându-l încă la Dover, 
unde veşiile de pe Continent soseau prima dată şi unde ar fi 
auzit de mult tot ce era de ştiut. În schimb, vestea veni ca un 
şoc foarte neplăcut, mai ales că nu era însoţită de alte detalii. La 


138 


Madeira auzise despre mai multe bătălii duse în Austria, dar 
nimic atât de decisiv. Brusc, îl rugă pe Temeraire să-l scuze şi 
cobori repede în cabina lui Riley, sperând că acesta avea mai 
multe informaţii şi, într-adevăr, îl găsi citind stupefiat o 
telegramă de la minister, pe care tocmai i-o dăduse Hammond. 

— I-a spulberat pe toţi, lângă Austerlitz, spuse Hammond şi 
căutară locul pe hărţile lui Riley: un orăşel în mijlocul Austriei, 
la nord-est de Viena. Nu ştiu prea multe, guvernul e zgârcit în 
detalii, dar s-au pierdut cel puţin treizeci de mii de oameni, 
morţi, răniţi sau prizonieri. Ruşii fug şi austriecii au semnat deja 
un armistițiu. 

Aceste simple fapte erau destul de cumplite şi fără detalii, 
cufundându-se cu toţii în tăcere, cu ochii la cele câteva rânduri 
ale mesajului, care refuzau cu obstinaţie să le ofere mai multe 
informaţii, indiferent de câte ori le reciteau. 

— Ei, bine, spuse în cele din urmă Hammond, va trebui să-i 
omorâm prin înfometare. Să-i mulţumim Domnului pentru 
Nelson şi pentru Trafalgar! Nu poate să încerce o nouă invazie 
aeriană, acum, că la Canal sunt staţionaţi trei dragoni 
Longwing. 

— N-ar trebui să ne întoarcem? se încumetă Laurence, cu 
greu, să întrebe. I se părea o propunere atât de egoistă, încât se 
simţea vinovat s-o facă şi, totuşi, nu putea decât să-şi închipuie 
că în Anglia era mare nevoie de ei. Excidium, Mortifeus şi Lily, 
cu formaţiile lor, erau, într-adevăr, o forţă devastatoare, dar trei 
dragoni nu puteau fi în acelaşi timp peste tot, şi Napoleon mai 
găsise în trecut mijloace să-i îndepărteze pe unul sau pe altul. 

— N-am primit ordine să mă întorc, răspunse Riley, deşi 
trebuie să spun că mi se pare al naibii de ciudat, după astfel de 
veşti, să călătoresc liniştit spre China, cu o corabie cu o sută 
cincizeci de tunuri şi un dragon de luptă. 

— Domnilor, vă înşelaţi, interveni aspru Hammond. Acest 
dezastru doar face misiunea noastră cu atât mai urgentă. Dacă 
vrem să-l înfrângem pe Napoleon, dacă vrem ca națiunea 
noastră să nu devină doar o insulă neînsemnată dincolo de 
coasta unei Europe a francezilor, putem reuşi doar prin comerţ. 
Poate că austriecii şi ruşii au fost învinşi, pentru moment, dar 
atâta vreme cât le putem oferi aliaţilor noştri continentali 
fonduri şi resurse, puteţi fi siguri că vor rezista tiraniei lui 
Bonaparte. Trebuie să ne continuăm drumul, trebuie să 


139 


asigurăm cel puţin neutralitatea Chinei, dacă nu un cât de mic 
avantaj, şi să apărăm schimburile noastre comerciale cu 
Orientul. Nicio misiune militară n-ar putea fi mai importantă. 

Vorbi cu mare putere de convingere, şi Riley clătină din cap, 
grăbindu-se să-l aprobe. Laurence rămase tăcut când începură 
să discute despre cum ar putea să înainteze mai repede şi, la 
scurt timp, se scuză pentru a se întoarce pe puntea dragonilor. 
Era prea subiectiv ca să se poată opune, iar argumentele lui 
Hammond aveau mare greutate, dar nu era mulţumit şi se 
simţea mâhnit să vadă că părerile lor erau atât de diferite de-ale 
lui. 

— Nu pot să înţeleg cum s-au lăsat învinşi de Napoleon, 
spuse Temeraire, zburlindu-şi gulerul, când Laurence aduse 
nefericita veste în faţa lui şi a ofiţerilor. A avut mai multe nave 
şi mai mulţi dragoni decât noi, la Trafalgar şi la Dover, şi tot am 
câştigat, iar de data asta austriecii şi ruşii i-au fost superiori 
numeric. 

— Trafalgar a fost o bătălie pe mare, îi explică Laurence. 
Bonaparte n-a înţeles niciodată Marina cu adevărat. E de 
formaţie artilerist. Iar bătălia de la Dover am câştigat-o doar 
datorită ţie. Altminteri, îndrăznesc să spun că Bonaparte s-ar fi 
încoronat direct în Westminster. Nu uita cum a reuşit să ne 
păcălească să ne transferăm la sud cele mai bune trupe de la 
Canal şi cum a ascuns mişcările dragonilor săi, înainte de 
invazie. Dacă n-ar fi fost luat prin surprindere de vântul divin, 
rezultatul ar fi fost altul. 

— Şi, totuşi, nu mi se pare că bătălia a fost condusă 
inteligent, zise Temeraire, nemulţumit. Sunt sigur că, dacă am fi 
fost acolo, cu amicii noştri, n-am fi pierdut. Şi nu înţeleg de ce 
mergem în China când alţii se luptă. 

— Mi se pare o întrebare a naibii de bună, remarcă Granby. 
În primul rând, e o mare absurditate să renunţăm la unul dintre 
cei mai buni dragoni ai noştri în toiul unui război, când avem 
atâta nevoie. Laurence, n-ar trebui să mergem acasă? 

Laurence se limită să clatine din cap. Era perfect de acord 
cu Granby, dar avea prea puţină putere să intervină. Temeraire 
şi vântul divin schimbaseră într-adevăr mersul războiului, la 
Dover. Oricât de puţin i-ar plăcea ministerului să recunoască 
acest lucru sau să atribuie o victorie unei cauze atât de 
mărunte, Laurence îşi amintea prea bine lupta inegală şi lipsită 


140 


de speranţă din ziua aceea, înainte ca Temeraire să-i schimbe 
cursul. Laurence era de părere că trebuia să fii orb ca să renunţi 
resemnat la Temeraire şi la capacităţile sale extraordinare şi nu 
credea că chinezii ar ceda la niciuna dintre cerinţele lui 
Hammond. 

— Avem ordinele noastre, fu tot ce spuse Laurence. Chiar 
dacă Riley şi Hammond ar fi fost de acord cu el, Laurence ştia 
foarte bine că Ministerul n-ar accepta o scuză atât de şubredă 
pentru violarea ordinelor primite. Imi pare rău, adăugă el, 
văzând că Temeraire era nefericit. Dar, uite, a venit domnul 
Keynes să vadă dacă ai voie să faci câteva exerciţii pe țărm. Hai 
să-l lăsăm să te examineze. 


— Zău, nu mă doare deloc, spuse nerăbdător Temeraire, 
privind în jos, în timp ce Keynes cobori, în sfârşit, de pe pieptul 
lui. Sunt sigur că sunt gata să zbor din nou şi n-am să merg 
departe. 

Keynes clătină din cap. 

— Încă o săptămână, probabil. Nu, să nu începi să răcneşti la 
mine, spuse el cu severitate, când Temeraire se ridică să 
protesteze. Problema nu este durata zborului, decolarea e 
aspectul critic, adăugă el, adresându-i lui Laurence această 
explicaţie cu iz de reproş. Efortul de a se ridica în aer va fi cel 
mai periculos moment şi nu cred că muşchii sunt deocamdată 
pregătiţi să-l suporte. 

— Dar am obosit să zac întruna pe punte, spuse Temeraire, 
neconsolat, aproape tânguitor. Nu pot nici măcar să mă 
răsucesc bine. 

— Doar încă o săptămână, poate mai puţin, spuse Laurence, 
încercând să-l consoleze. Regreta deja că făcuse propunerea şi îl 
lăsase pe Temeraire să-şi facă speranţe, doar ca să le vadă 
spulberate. Imi pare rău, dar opinia domnului Keynes în această 
privinţă valorează mai mult decât a oricăruia dintre noi şi ar fi 
bine să-l ascultăm. 

Temeraire nu era aşa uşor de împăciuit. 

— Nu văd de ce această opinie valorează mai mult decât a 
mea. E vorba despre muşchii mei, în definitiv. 

Keynes îşi încrucişă braţele şi spuse cu răceală: 

— N-am să stau la discuţii cu un pacient. Dacă vrei să-ţi faci 
rău şi să petreci alte două luni zăcând, n-ai decât să te apuci să 


141 


ţopăi cât pofteşti. 

Temeraire mârâi la auzul acestui răspuns şi Laurence, 
deranjat, se grăbi să-l concedieze pe medic, până nu devenea şi 
mai provocator. Avea toată încrederea în competenţa lui 
profesională, dar tactul lui lăsa mult de dorit şi, cu toate că 
Temeraire nu avea o fire conflictuală, dezamăgirea era prea 
greu de suportat. 

— Am o veste ceva mai bună, cel puţin, îi spuse Laurence lui 
Temeraire, încercând să-l înveselească. Domnul Pollitt a fost 
amabil să ne aducă mai multe cărţi noi din vizita sa pe uscat. 
Vrei să-ţi aduc una acum? 

Temeraire doar mormăi, în loc de răspuns, cu capul aplecat 
peste parapet, privind nefericit către ţărmul interzis. Laurence 
cobori după carte, sperând că subiectul interesant îl va însufleţi 
dar, pe când se afla încă în cabină, corabia se clătină pe 
neaşteptate, iar afară, apa ţâşni într-un val imens, prin 
ferestrele circulare deschise, direct pe podea. Laurence alergă 
să se uite prin cel mai apropiat hublou, recuperându-şi în grabă 
scrisorile umezite, şi îl văzu pe Temeraire, cu o expresie 
deopotrivă vinovată şi mulţumită de sine, legănându-se în apă. 

Laurence năvăli înapoi pe punte, unde Granby şi Ferris 
priveau alarmaţi peste bord şi bărcile mici care mişunau în jurul 
corabiei, pline de târfe şi pescari, se îndepărtau deja într-o 
goană nebună, însoţită de multe ţipete şi vâsle agitate, să-şi 
găsească adăpost în port. Temeraire, oarecum ruşinat, privi în 
urma lor, cuprins de panică. 

— N-am vrut să-i sperii. Nu-i nevoie să fugiţi! strigă el, dar 
bărcile nu se opriră. 

Marinarii, privaţi de divertismentul lor, aruncau priviri 
furioase şi dezaprobatoare. Pe Laurence îl îngrijora mai mult 
sănătatea lui Temeraire. 

— Ei, bine, n-am văzut în viaţa mea ceva mai ridicol, dar nu 
cred că poate păţi nimic. Sacii de aer îl vor ţine la suprafaţă, şi 
apa sărată nu face niciodată rău unei răni, spuse Keynes, care 
fusese chemat înapoi pe punte. Dar cum o să-l urcăm din nou la 
bord, n-am nici cea mai vagă idee. 

Temeraire plonjă o clipă sub valuri şi ieşi, aproape ţâşnind, 
propulsat de forţa apei. 

— E foarte plăcut, strigă el. Apa nu-i rece deloc, Laurence, 
nu intri şi tu? 


142 


Laurence nu era un înotător bun defel şi ideea de a sări în 
largul oceanului îl neliniştea: erau la o milă de țărm. Dar luă una 
dintre bărcile mici ale navei şi vâsli, să-i ţină tovărăşie lui 
Temeraire şi să aibă grijă ca dragonul să nu se suprasolicite, 
după o perioadă atât de lungă de inactivitate. Barca se clătina 
puţin din cauza valurilor pe care le stârneau giumbuşlucurile lui 
Temeraire şi, din când în când, se inunda, dar Laurence, 
prevăzător, purta doar o pereche de pantaloni vechi şi cea mai 
jerpelită cămaşă. _ 

Era el însuşi foarte deprimat. Înfrângerea de la Austerlitz nu 
era doar o bătălie pierdută, ci răsturnarea întregului plan pus la 
cale cu grijă de prim-ministrul Pitt şi distrugerea coaliţiei 
formate pentru stăvilirea lui Napoleon. Anglia singură nu putea 
să trimită pe câmpul de luptă o armată nici pe jumătate cât 
Grand Armee, nici s-o debarce pe Continent cu uşurinţă. lar 
acum, când austriecii şi ruşii fuseseră scoşi din luptă, situaţia 
lor era cât se poate de sumbră. Însă, chiar şi cu asemenea 
nelinişti, Laurence nu putea să-şi stăpânească un zâmbet 
văzându-l pe Temeraire atât de plin de energie şi de bucurie 
simplă. După o vreme, cedă insistențelor şi intră şi el în apă. 
Laurence nu înotă foarte mult, ci se urcă după scurt timp pe 
spatele dragonului, care se bălăcea cu entuziasm, jucându-se cu 
barca. 

Ar fi putut să închidă ochii şi să-şi imagineze că erau în 
Dover sau la Loch Laggan, doar cu grijile obişnuite ale 
războiului şi având de făcut o muncă pe care Laurence o 
înţelegea, ocrotiţi de certitudinea prieteniei şi de forţa unei 
naţiuni unite. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, nici măcar dezastrul 
pe care îl traversau nu părea de nebiruit. Allegiance ar fi fost 
doar o navă în port, poiana lor ar fi fost la câteva minute de zbor 
şi niciun politician sau prinţ nu le-ar fi dat bătăi de cap. 
Laurence se lăsă pe spate, lipindu-şi palma deschisă de trupul 
cald al dragonului, cu solzii negri încălziţi de soare şi, moleşit, 
se lăsă o vreme legănat de vise. 

— Crezi că vei putea să urci înapoi la bordul navei? întrebă 
Laurence după o vreme. Problema îl frământase tot timpul. 

Temeraire înălţă capul, întorcându-l spre el. 

— Nu putem să aşteptăm aici, pe mal, până când mă fac bine 
şi să ne întoarcem pe navă mai târziu? sugeră el. Sau - şi 
gulerul îi tremură, cuprins brusc de emoție - am putea să 


143 


traversăm continentul în zbor şi să-i reîntâlnim la celălalt capăt. 
Nu există oameni în mijlocul Africii, îmi amintesc asta din 
hărţile tale, aşa că nu pot fi nici francezi care să ne doboare. 

— Nu, dar am auzit că există foarte mulţi dragoni sălbatici, 
ca să nu mai vorbim de alte fiinţe periculoase şi de riscul 
îmbolnăvirii, spuse Laurence. Nu putem zbura deasupra unui 
continent neexplorat, Temeraire. Un asemenea risc nu poate fi 
justificat, cu atât mai puţin acum. 

Nevoit să renunţe la proiectul său ambițios, Temeraire 
suspină puţin, dar se învoi să încerce să urce pe punte. După ce 
se mai bălăci puţin, înotă înapoi spre navă şi îi amuză pe 
marinarii care aşteptau, ridicând barca până la ei, astfel că nu 
mai fură nevoiţi s-o tragă în sus. Laurence, care se urcase la 
bord de pe umărul lui Temeraire, se consultă în taină cu Riley. 

— Poate dacă am cobori ancora de rezervă de la tribord, 
drept contragreutate? sugeră el. Asta, împreună cu ancora de 
post, ar trebui să ţină nava în echilibru. Şi are deja o 
încărcătură mai mare spre pupă. 

— Laurence, ce părere ar avea Amiralitatea dacă aş 
scufunda o navă de transport în port, într-o zi senină? Nu-mi 
place nici să mă gândesc, zise Riley, chinuit de o asemenea idee. 
Îndrăznesc să spun că aş fi spânzurat, şi pe bună dreptate. 

— La cel mai mic risc de răsturnare, Temeraire poate să-i 
dea drumul într-o clipă, spuse Laurence. Altfel, trebuie să stăm 
în port cel puţin o săptămână, până îl lasă Keynes să zboare. 

— N-am să scufund corabia, zise Temeraire indignat, 
înălţându-şi capul peste parapetul punţii superioare pupă şi 
intervenind în discuţie, spre uluirea lui Riley. Voi fi foarte atent. 

Deşi Riley continua să aibă îndoieli, cedă, în cele din urmă. 
Temeraire reuşi să se ridice din apă, pe picioarele din spate, şi 
să se agaţe cu degetele de corabie. Allegiance se înclină spre el, 
dar nu prea tare, datorită celor două ancore, şi Temeraire bătu 
din aripi de câteva ori, apoi urcă pe navă, pe jumătate sărind, pe 
jumătate căţărându-se. 

Se  prăbuşi pe punte, greoi şi lipsit de gratie, 
dezechilibrându-se, preţ de un ruşinos moment. Dar cert era că 
se afla la bord, şi Allegiance nu făcuse decât să se legene puţin 
sub greutatea lui. Se redresă grăbit şi începu să-şi facă de lucru 
scuturându-şi apa de pe guler şi de pe lujerele lungi, ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. 


144 


— N-a fost greu deloc să urc înapoi, îi spuse el încântat lui 
Laurence. Acum pot să înot în fiecare zi, până când am voie să 
zbor. 

Laurence se întrebă cum vor primi Riley şi marinarii această 
veste, dar nu putea să simtă niciun fel de teamă. Ar fi îndurat 
mult mai mult decât nişte priviri încruntate ca să-l vadă vesel pe 
Temeraire. De data aceasta, când îi sugeră să mănânce, 
dragonul acceptă bucuros şi devoră două vaci şi o oaie. 

Astfel, când Yongxing îndrăzni să iasă din nou pe punte, în 
dimineaţa următoare, îl găsi pe Temeraire binedispus, înviorat 
după o nouă bălăceală, bine hrănit şi deosebit de mulţumit de 
sine. Se căţărase la bord cu mult mai multă graţie, de data 
aceasta, dar Lordul Purbeck tot găsi ceva de care să se plângă, 
şi anume zgârieturile de pe vopseaua vasului, iar marinarii 
continuau să fie nemulţumiţi că bărcile fuseseră alungate. Cât 
despre Yongxing, acesta avu de câştigat, căci Temeraire era 
într-o dispoziţie iertătoare şi nu era dispus să păstreze nici 
măcar ceea ce Laurence numea o ranchiună pe deplin 
justificată. Cu toate acestea, prinţul nu părea deloc mulţumit. Işi 
petrecu perioada vizitei de dimineaţă meditând în tăcere, în 
timp ce Laurence îi citea lui Temeraire din noile cărţi procurate 
de domnul Pollitt cu prilejul ultimei sale vizite pe coastă. 

Curând, Yongxing plecă din nou, şi la scurt timp după aceea, 
când Temeraire se aşezase să tragă un pui de somn până trece 
arşiţa zilei, servitorul prinţului, Feng Li, urcă pe punte să-l 
cheme pe Laurence în cabina stăpânului său, făcându-se înţeles 
prin gesturi şi pantomimă. Circumspect şi fără tragere de inimă, 
Laurence insistă să meargă prima dată să se schimbe. Purta din 
nou haine jerpelite, căci îl însoţise pe Temeraire la bălăceală, şi 
nu se simţea pregătit să dea ochii cu Yongxing, în apartamentul 
lui elegant şi auster, lipsit de apărarea hainei sale de uniformă 
şi a celor mai buni pantaloni şi fără o eşarfă proaspăt întinsă. 

Chinezii nu făcură, de data aceasta, un spectacol din 
întâmpinarea lui. Fu poftit înăuntru imediat şi Yongxing îl 
trimise afară până şi pe Feng Li, ca să poată discuta 
confidenţial, dar nu vorbi imediat, ci rămase tăcut, cu mâinile 
împreunate la spate, uitându-se încruntat pe ferestrele de la 
pupa. Apoi, când Laurence era pe punctul de a vorbi, se întoarse 
brusc şi spuse: 

— li porţi o afecţiune sinceră lui Lung Tien Xiang şi el ţie, 


145 


asta am ajuns să constat. Cu toate acestea, în ţara ta, este tratat 
ca un animal, expus tuturor pericolelor războiului. Poţi să-i 
doreşti o asemenea soartă? 

Laurence fu uluit în faţa unei adresări atât de directe şi 
bănuia că Hammond avusese dreptate: nu putea exista o altă 
explicaţie pentru această schimbare, în afară de convingerea din 
ce în ce mai puternică a lui Yongxing că era inutil să-l 
ademenească pe Temeraire. Dar, oricât de încântat ar fi fost, în 
altă situaţie, să-l vadă pe Yongxing renunțând la încercările sale 
de a-i despărţi, Laurence doar deveni şi mai tulburat: era 
evident că el şi prinţul nu puteau găsi un limbaj comun şi simţea 
că nu înţelege motivele pentru care Yongxing încerca să 
găsească vreunul. 

— Domnule, spuse el, după un moment, trebuie să vă 
resping acuzaţiile privind maltratarea, iar pericolele războiului 
sunt riscurile obişnuite pe care şi le asumă cei care se pun în 
slujba ţării lor. Alteţa Voastră nu poate să-mi ceară să consider 
că o asemenea alegere, făcută cu bună ştiinţă, este criticabilă. 
Eu însumi am făcut-o şi consider că este o onoare să-mi asum 
asemenea riscuri. 

— Însă eşti un om de rând şi un soldat fără un grad 
important. Ar putea exista zece mii de oameni ca dumneata în 
Anglia, spuse Yongxing. Nu te poţi compara cu un Celest. 
Gândeşte-te la fericirea lui şi ascultă-mi rugămintea. Ajută-ne 
să-i redăm locul cuvenit şi apoi părăseşte-l cu inima uşoară. 
Lasă-l să creadă că nu-ţi pare rău că pleci, astfel va putea să te 
uite mai uşor şi să-şi găsească fericirea alături de un însoțitor pe 
măsura statutului său. Ai datoria să nu-l cobori la nivelul 
dumitale, ci să-l vezi bucurându-se de toate avantajele care îi 
revin de drept. 

Yongxing nu făcu aceste remarci pe un ton insultător, ci 
aproape grav, ca şi cum ar fi enunțat un adevăr evident. 

— Nu cred în acest gen de bunătate, domnule, care 
presupune să minţi pe cineva drag şi să-l înşeli spre binele său, 
răspunse Laurence, încă nesigur dacă ar fi trebuit să se simtă 
jignit sau să privească acest demers ca pe o încercare de a face 
apel la conştiinţa sa. 

Dar această nedumerire fu spulberată brusc, în momentul 
următor, când Yongxing insistă: 

— Ştiu că îţi cer un mare sacrificiu. Poate că aşteptările 


146 


familiei dumitale vor fi înşelate şi recompensa substanţială pe 
care ai primit-o pentru că l-ai adus în ţară ar putea să fie acum 
confiscată. Nu intenţionăm să te vedem ruinat: fă ceea ce-ţi cer 
şi vei primi zece mii de taeli de argint şi recunoştinţa 
Împăratului. 

În primul moment, Laurence rămase înmărmurit, apoi se 
făcu negru la faţă de indignare şi, găsindu-şi cu greu cuvintele, 
spuse cu amărăciune: 

— O sumă nobilă, într-adevăr, dar nu ajunge tot argintul din 
China să mă cumpere, domnule. 

I-ar fi întors spatele şi ar fi plecat, chiar în clipa aceea, dar 
Yongxing, pe care acest refuz îl făcu să lepede masca de 
răbdare pe care o purtase până atunci, pe tot parcursul 
întrevederii, spuse, cuprins de exasperare: 

— Eşti nebun, nu poţi să rămâi alături de Lung Tien Xiang şi, 
în cele din urmă, vei fi trimis acasă. De ce nu-mi accepti oferta? 

— Nu mă îndoiesc că ne veţi despărţi cu forţa, în ţara 
voastră, spuse Laurence. Dar decizia vă va aparţine vouă, nu 
mie, iar Temeraire va şti că i-am fost credincios până la sfârşit, 
aşa cum îmi este şi el. Laurence ar fi vrut să plece. Nu putea să-l 
înfrunte pe Yongxing, nici să-l lovească şi doar un asemenea 
gest ar fi dat satisfacţie, într-o oarecare măsură, indignării 
profunde şi violente pe care o simţea. Insă o asemenea invitaţie 
la ceartă îi oferi, cel puţin, prilejul de a-şi descătuşa furia şi 
Laurence adăugă, cu tot disprețul pe care îl putu adăuga 
cuvintelor sale: Nu vă mai osteniţi să mă linguşiţi. Puteţi fi sigur 
că toate încercările de mituire şi toate maşinaţiunile voastre vor 
fi sortite aceluiaşi eşec. În plus, am prea multă încredere în 
Temeraire ca să-mi închipui că se va lăsa vreodată convins să 
prefere o naţiune unde asemenea discursuri sunt considerate 
civilizate. 

— Vorbeşti cu un dispreţ izvorât din ignoranță despre cea 
mai remarcabilă naţiune a lumii, spuse Yongxing, enervându-se, 
la rândul lui, tot mai tare, la fel ca toţi compatrioţii dumitale, 
care nu dau dovadă de respect faţă de ceea ce le este superior şi 
ne insultă tradiţiile. 

— Lucru pentru care aş putea considera că vă datorez scuze, 
domnule, dacă nu aţi fi adus adesea insulte la adresa mea şi a 
ţării mele sau dacă aţi fi arătat respect pentru orice altă tradiţie 
decât a voastră, spuse Laurence. 


147 


— Noi nu dorim nimic care vă aparţine şi nu intenţionăm să 
vă impunem obiceiurile noastre, răspunse Yongxing. Voi veniţi 
în ţara noastră, de pe mica voastră insulă şi noi vă îngăduim, cu 
bunăvoință, să cumpăraţi ceaiul, mătasea şi porţelanul pe care 
le doriţi cu atâta ardoare. Dar voi nu sunteţi mulţumiţi, cereţi 
mereu mai mult şi mai mult, în timp ce misionarii voştri încearcă 
să răspândească religia voastră străină şi negustorii voştri fac 
contrabandă cu opium, sfidând legea. Noi nu avem nevoie de 
zorzoanele voastre, de mecanismele voastre pentru ceasuri, de 
lămpi şi de arme, pământul nostru ne e suficient. Este o relaţie 
atât de disproporţionată, încât ar trebui să-i arătaţi Împăratului 
gratitudine şi supunere întreite, dar, în schimb, voi îi oferiţi o 
insultă după alta. Această lipsă de respect a fost tolerată deja 
prea mult. 

Această serie de nemulțumiri, care depăşea atât de mult 
problema în discuţie, fu rostită pătimaş şi cu mare vehemenţă. 
Laurence nu-l mai auzise niciodată pe prinţ vorbind cu atâta 
francheţe, iar surprinderea pe care nu reuşi să şi-o disimuleze îl 
aduse pe Yongxing cu picioarele pe pământ, curmându-i 
discursul. Rămaseră tăcuţi, o vreme, Laurence încă ofensat, 
incapabil să formuleze un răspuns, de parcă Yongxing i-ar fi 
vorbit în chineză, complet năucit de această descriere a 
relaţiilor dintre ţările lor, în care misionarii creştini erau vârâţi 
în aceeaşi oală cu contrabandiştii şi în care erau negate 
beneficiile comerţului liber şi deschis pentru ambele părţi. 

— Eu nu sunt politician, domnule, ca să dezbat probleme de 
politică externă, spuse, în cele din urmă, Laurence, dar voi 
apăra până la ultima suflare onoarea şi demnitatea naţiunii mele 
şi a compatrioţilor mei şi nu mă veţi determina cu niciun 
argument să mă comport într-un mod dezonorant, cu atât mai 
puţin faţă de Temeraire. 

Yongxing îşi recăpătase calmul, însă continua să pară 
profund nemulţumit. Clătină din cap, încruntându-se: 

— Dacă interesele lui Lung Tien Xiang sau ale dumitale nu te 
pot convinge, oare le vei sluji măcar pe cele ale ţării? Cu 
profund şi vizibil dezgust, prinţul adăugă: Nu putem lua în 
discuţie deschiderea unor noi porturi pentru voi, în afară de 
Canton, dar îi vom îngădui ambasadorului să rămână la Pekin, 
aşa cum vă doriţi atât de mult, şi vom fi de acord să nu pornim 
război împotriva voastră, atâta timp cât daţi dovadă de respect 


148 


şi de obedienţă faţă de Împărat. Atâta vă putem îngădui, dacă 
vei uşura returnarea lui Lung Tien Xiang. 

Prinţul îşi încheie discursul şi aşteptă totuşi o reacţie. 
Laurence rămase neclintit, cu răsuflarea tăiată, alb la faţă. După 
o vreme, spuse, aproape imperceptibil: 

— Nu. 

Apoi, fără să mai stea să asculte nicio vorbă, se întoarse pe 
călcâie şi părăsi încăperea, dând la o parte grăbit draperia de la 
uşa din calea sa. 

Se duse orbeşte pe punte, unde îl găsi pe Temeraire dormind 
liniştit, cu coada încolăcită. Laurence nu-l atinse, ci se aşeză pe 
unul dintre chesoanele de la marginea punţii, cu creştetul 
plecat, ca să nu fie nevoit să întâlnească ochii nimănui şi cu 
mâinile împreunate, ca să nu i le vadă nimeni tremurând. 


— Sper că aţi refuzat, spuse Hammond, în mod cu totul 
surprinzător. Laurence, care îşi făcuse curaj să înfrunte un 
reproş furios, rămase fără cuvinte. Slavă Domnului! Nu mi-a 
trecut prin minte că s-ar putea să încerce să vă abordeze direct 
şi atât de repede. Trebuie să vă rog, domnule căpitan, să nu 
cumva să faceţi vreun angajament în numele nostru, fără să vă 
consultaţi în prealabil direct cu mine, indiferent cât de 
ispititoare ar părea propunerea. Nici acum, nici după ce 
ajungem în China, adăugă el, puţin mai târziu. Acum, rogu-vă, 
mai spune-ţi-mi o dată: v-a oferit o promisiune de neutralitate şi 
un ataşat permanent în Pekin, aşa e? 

Chipul lui fu străbătut în treacăt de un licăr rapace, şi 
Laurence fu pus în situaţia de a-şi scotoci mintea după cele mai 
mici detalii ale  conversaţiei, încercând să răspundă 
numeroaselor sale întrebări. 

— Dar sunt sigur că nu-mi amintesc greşit. A spus răspicat 
că nu vor mai fi deschise niciodată alte porturi, protestă 
Laurence, după ce Hammond începu să scoată hărţile Chinei şi 
să facă speculaţii, cu voce tare, despre care port ar fi mai 
avantajos, cerându-i părerea lui Laurence în privinţa celor mai 
bune pentru comerţul maritim. 

— Da, da, făcu Hammond, dând din mână. Dar, dacă poate fi 
lămurit să accepte posibilitatea unui reprezentant permanent, 
cine ştie ce progrese mai putem face? Trebuie să ştiţi că opiniile 
sale personale sunt destul de ferme împotriva oricăror relaţii cu 


149 


Occidentul. 

— Ştiu, răspunse Laurence, mai degrabă surprins să 
constate că Hammond era atât de conştient de asta, date fiind 
eforturile continue ale diplomatului de a stabili relaţii bune. 

— Şansele noastre de a-l convinge pe prinţul Yongxing sunt 
mici, deşi sper că facem anumite progrese, spuse Hammond. 
Dar găsesc că e foarte încurajator faptul că este atât de dornic 
să vă câştige colaborarea atât de devreme. Este evident că 
doreşte să ajungă în China cu situaţia rezolvată, ceea ce se va 
întâmpla numai dacă-şi imaginează că Împăratul poate fi 
convins să ne ofere condiţii mai puţin plăcute pentru el. Ştiţi, el 
nu e moştenitorul tronului, adăugă Hammond, văzându-l pe 
Laurence descumpănit. Împăratul are trei fii, iar cel mai 
vârstnic, Prinţul Mianning, este deja adult şi e presupusul 
moştenitor. Nu că Yongxing ar fi lipsit de influenţă, desigur, 
altfel n-ar fi beneficiat de atâta libertate, încât să fie trimis în 
Anglia. Dar această încercare a lui îmi dă speranţe că am putea 
avea mai multe şanse decât ne-am dat seama până acum. Dacă 
nu cumva... Aici Hammond se posomori dintr-odată şi se aşeză 
înapoi, lăsând hărţile deoparte. Dacă nu cumva francezii au 
cucerit deja minţile mai liberale de la curtea chineză, încheie el, 
cu glas scăzut. Dar mă tem că asta ar explica multe şi mai ales 
de ce li s-a dat oul. Îmi vine să-mi smulg părul din cap. Au reuşit 
să se insinueze complet, bănuiesc, în timp ce noi, de când a fost 
trimis acasă Lordul Macartney, am stat cu mâinile-n sân şi ne- 
am felicitat pentru nepreţuita noastră demnitate, fără să facem 
nicio încercare reală de a restabili relaţiile. 

După toate acestea, Laurence nu se simţea aproape deloc 
mai puţin vinovat sau nefericit ca înainte. Era conştient că 
refuzul său fusese unul instinctiv, nu determinat de astfel de 
argumente raţionale şi admirabile. Desigur, n-ar accepta 
niciodată să-l mintă pe Temeraire, aşa cum îi propusese 
Yongxing, nici să-l lase pradă unei situaţii neplăcute sau 
barbare, dar Hammond putea să pretindă alte lucruri, mai greu 
de refuzat. Dacă primeau ordin să se despartă pentru a asigura 
încheierea unui tratat cu adevărat avantajos, ar fi de datoria lui 
Laurence nu doar să plece, dar şi să-l convingă pe Temeraire să 
se supună, oricât de greu i-ar fi. Până acum, se încurajase cu 
ideea că chinezii n-aveau de gând să propună condiţii 
acceptabile. Acum, această consolare iluzorie era spulberată şi 


150 


ameninţarea dureroasei despărţiri era tot mai aproape, cu 
fiecare milă. 


Două zile mai târziu, spre bucuria lui Laurence, părăsiră 
Cape Coast. În dimineaţa plecării, sosise, venind pe uscat, un 
grup de sclavi care tocmai era condus în temnițe, nu departe de 
corabia lor. Urmă o privelişte şi mai cumplită, căci sclavii nu 
erau încă epuizați de lunga întemniţare, nici nu se resemnaseră 
cu soarta lor şi, astfel, când uşile subsolului se deschiseră, ca 
gura unui mormânt, mulţi dintre cei mai tineri porniră o revoltă. 

Era limpede că găsiseră, pe parcursul călătoriei lor, un mod 
de a se elibera din lanţuri. Două dintre gărzi căzură la pământ, 
lovite chiar de lanţurile cu care fuseseră legaţi sclavii, iar 
ceilalţi începură să se retragă, împleticindu-se şi, cuprinşi de 
panică, începură să tragă la nimereală. O trupă de soldaţi se 
apropie în goană, de la posturi, alăturându-se busculadei 
generale. 

Deşi curajoasă, tentativa era sortită eşecului şi majoritatea 
sclavilor văzură inevitabilul şi încercară să-şi câştige libertatea 
alergând pe plajă sau refugiindu-se în oraş. Gărzile reuşiră să-i 
aducă la supunere pe sclavii rămaşi şi începură să-i împuşte pe 
cei scăpaţi, omorându-i pe majoritatea înainte de a apuca să se 
facă nevăzuţi. Imediat se organizară echipe de căutare, să-i 
găsească pe ceilalţi, uşor de recunoscut după goliciunea lor şi 
după urmele lăsate de lanţuri. Drumul de pământ care ducea la 
temnițe era îmbinat de sânge, iar cadavrele mici şi chircite 
zăceau înfricoşător de neclintite printre cei vii. Multe femei şi 
copii fuseseră omorâţi în timpul acţiunii. Femeile şi bărbaţii 
rămaşi erau deja obligaţi să coboare în beci, în timp ce alţii erau 
puşi să îndepărteze cadavrele. Totul nu dură mai mult de 
cincisprezece minute. 

Nu se auziră cântece sau strigăte, la ridicarea ancorei, şi 
operaţiunea se desfăşură mai lent decât de obicei, dar şi aşa, 
nostromul, de obicei vigilent la orice semn de trândăveală, nu 
ameninţă pe nimeni cu bastonul său. Era o nouă zi umedă, 
lipicioasă şi atât de fierbinte, încât smoala se topea şi cădea în 
bucăţi mari de pe velatură. Smoala ajunse şi pe pielea neagră a 
lui 'Temeraire, spre dezgustul acestuia. Laurence trimise băieţii 
cu găleți şi cârpe, să-l curețe, pe măsură ce stropii cădeau şi, 
până la sfârşitul zilei, erau cu toţii murdari şi vlăguiţi. 


151 


A doua zi şi cele trei zile care îi urmară se scurseră la fel, cu 
ţărmul labirintic şi impenetrabil la babord, un talmeş-balmeş de 
stânci şi bolovani, şi grija constantă a echipajului de a menţine 
corabia la o distanţă sigură, în apele adânci, în ciuda vânturilor 
capricioase şi schimbătoare. Oamenii îşi vedeau de treabă tăcuţi 
şi posomorâţi, sub soarele dogoritor. Veştile proaste de la 
Austerlitz se răspândiseră în rândurile lor. 


152 


Capitolul 8 


În cele din urmă, Blythe ieşi din infirmerie, foarte slăbit şi, în 
cea mai mare parte a timpului, picotea într-un scaun. Martin era 
plin de solicitudine faţă de el şi gata să repeadă pe oricine 
îndrăznea să atingă măcar umbrarul improvizat ridicat deasupra 
lui. Blythe nici nu apuca să tuşească şi Martin îi punea un pahar 
de grog în mână, nici nu apuca să se plângă de vreme, că Martin 
îi aducea, după caz, o pătură, o bucată de piele uleiată sau o 
pânză răcoroasă. 

— Îmi pare rău că a pus totul atât de mult la inimă, îi spuse 
Blythe lui Laurence, deznădăjduit. Cred că niciun om de 
caracter n-ar fi stat cu mâinile în sân, văzând cum se comportă 
marinarii. Şi nu e vina lui, sunt sigur. Mi-aş dori să nu se mai 
mâhnească atâta. 

Marinarii nu erau încântați să-l vadă pe agresor atât de 
răsfăţat şi, în replică, începură să se comporte la fel cu colegul 
lor Reynolds, care oricum avea tendinţa să-şi dea aere de 
martir. Era un marinar oarecare şi respectul pe care îl primea în 
ultimul timp de la camarazii săi i se urcă la cap. Se plimba 
ţanţoş pe punte, ca un cocoş, dând ordine inutile doar de dragul 
de a le vedea urmate cu atâtea ploconeli. Nici măcar Purbeck şi 
Riley nu-l prea puneau la punct. 

Laurence sperase că măcar dezastrul de la Austerlitz, care îi 
afecta în egală măsură, ar putea să pună capăt ostilităţii dintre 
marinari şi aviatori, dar acest spectacol menținea la cote înalte 
tensiunea din ambele tabere. Allegiance se apropia acum de 
linia ecuatorului şi Laurence considera că era necesar să se 
pregătească special pentru a face faţă obişnuitului ritual de 
traversare a acesteia. Mai puţin de jumătate dintre aviatori mai 
trăiseră această experienţă şi Laurence era de părere că, dacă 
marinarii ar fi primit permisiunea să le dea botezul, udându-i şi 
bărbierindu-i pe toţi, ordinea ar fi fost imposibil de menţinut, în 
condiţiile actuale. Se consultă cu Riley şi conveniră că Laurence 
avea să le dea de băut tuturor, din partea oamenilor săi, şi 
anume trei butoaie de rom pe care avusese prudenţa să le 
cumpere de la Cape Coast. In felul acesta, aviatorii aveau să fie 
spălaţi de toate păcatele. 

Toţi marinarii se arătară iritaţi de schimbarea tradiţiei şi 

153 


mulţi ajunseră să spună că acest lucru îi va aduce ghinion navei. 
Fără îndoială, aşteptaseră cu nerăbdare ocazia de a-şi umili 
rivalii. În consecinţă, când, în sfârşit, traversară ecuatorul, 
obişnuitul alai alegoric fu întâmpinat în tăcere şi fără entuziasm. 
Temeraire, cel puţin, se simţea bine, dar Laurence fu nevoit să-l 
reducă iute la tăcere când acesta, recunoscându-i pe marinari 
de dincolo de costumele jerpelite, pe care nu se osteniseră să le 
facă credibile, spuse în gura mare: 

— Dar, Laurence, acela nu e deloc Neptun. Acela e Griggs, 
iar Amfitria e Boyne. 

Aceasta produse în rândul echipajului o ilaritate cu greu 
stăpânită, iar Badger-Bag, ajutorul lui Neptun - interpretat de 
Leeddowes, ucenicul tâmplarului, mai greu de recunoscut sub o 
perucă zburlită de judecător - avu un moment de inspiraţie şi 
declară că Neptun îşi va revărsa mânia asupra tuturor celor 
care vor mai scăpa un chicot. Laurence îi făcu lui Riley un semn 
scurt din cap şi Leedowes primi mână liberă atât pentru 
marinari, cât şi pentru aviatori şi luă un număr egal din fiecare 
grup, în aplauzele celorlalţi. Iar Riley, pentru a încheia glorios 
evenimentul, anunţă, provocând ovaţii entuziaste: 

— O porţie suplimentară de grog pentru toată lumea, din 
partea lui Laurence şi a echipajului său. 

Unii dintre marinari se apucară să cânte, alţii să danseze. 
Romul îşi făcea efectul şi, în curând, până şi aviatorii băteau din 
palme şi fredonau cântecele marinăreşti, deşi nu cunoşteau 
cuvintele. Poate că veselia nu fu atât de deplină ca la alte câteva 
ceremonii de traversare a ecuatorului, dar lucrurile decurseră 
mult mai bine decât se aşteptase Laurence. 

Chinezii veniseră pe punte pentru eveniment, fără să fie, 
fireşte, supuşi ritualului pe care îl urmăriră discutând întruna 
între ei. Era, desigur, un gen de divertisment destul de vulgar şi 
Laurence se simţi oarecum stânjenit să-l ştie urmărit de 
Yongxing, dar Liu Bao aplauda frenetic, împreună cu întregul 
echipaj şi izbucnea în hohote răsunătoare de râs la fiecare 
dintre victimele lui Badger-Bag. În cele din urmă, se întoarse 
către Temeraire, peste linia de demarcaţie şi îi adresă o 
întrebare. 

— Laurence, Liu Bao vrea să ştie care este scopul acestei 
ceremonii şi ce spirite sunt venerate, spuse Temeraire. Dar nu 
ştiu nici eu ce sărbătorim şi de ce. 


154 


— O! făcu Laurence, întrebându-se cum să explice acest 
ritual mai degrabă ridicol. Tocmai am traversat ecuatorul şi 
există o veche tradiţie care le cere celor ce o fac pentru prima 
oară să-şi aducă omagiile în faţa lui Neptun, zeul roman al 
soarelui, deşi, fireşte, acesta nu mai este venerat. 

— A! exclamă Liu Bao, aprobator, după ce toate acestea îi 
fură traduse. Imi place. E bine că arătaţi respect vechilor zei, 
chiar dacă nu vă aparţin. Cred că aduce noroc navei voastre. 
Mai sunt doar nouăsprezece zile până la Anul Nou: vom avea un 
ospăț la bord, şi asta, de asemenea, ne va purta noroc. Spiritele 
strămoşilor noştri vor călăuzi corabia spre China. 

Laurence era sceptic, dar marinarii, care ascultară 
traducerea cu mult interes, găsiră multe motive să aprobe 
discursul, de la ospăț, până la promisul noroc, care rezona cu 
modul lor superstiţios de a gândi. Deşi referirea la spirite 
prilejui multe dezbateri serioase sub punte, acestea semănând 
prea mult cu fantomele ca să le inspire linişte, în cele din urmă 
căzură cu toţii de acord că spiritele strămoşilor nu puteau decât 
să aibă o atitudine binevoitoare faţă de urmaşii lor aflaţi pe 
corabie şi, prin urmare, nu existau motive de teamă. 


— Mi-au cerut o vacă şi patru oi, şi toate cele opt găini 
rămase. Va trebui să facem o escală pe Sfânta Elena, până la 
urmă. Mâine vom vira spre vest. Cel puţin vom naviga mai uşor, 
fără să ne mai luptăm întruna cu alizeele, spuse Riley, câteva 
zile mai târziu, urmărind cu suspiciune un grup de servitori 
chinezi care pescuiau sârguincioşi rechini. Sper doar că băutura 
nu e prea tare. Trebuie să le-o dau marinarilor pe lângă raţia de 
grog, nu în locul ei, altfel n-ar mai fi sărbătoare. 

— Îmi pare rău să-ţi dau motive de îngrijorare, dar Liu Bao 
poate să bage doi ca mine sub masă. L-am văzut golind trei 
sticle de vin la o singură masă, spuse Laurence cu mâhnire, 
vorbind din experienţa-i foarte dureroasă, de la Crăciun. 
Emisarul cinase voios cu ei, de mai multe ori şi, judecând după 
apetitul lui, n-ai fi zis că suferea de vreun efect al răului de 
mare. De altfel, deşi Sun Kai nu bea prea mult, continuă 
Laurence, că e coniac sau că e vin, pentru el este totuna, din 
câte-mi dau eu seama. 

— O, să-i ia naiba! exclamă Riley, oftând. Ei, bine, poate 
câţiva marinari destoinici se vor vâri într-un bucluc destul de 


155 


mare ca să le pot tăia raţia de grog pentru seara aceea. Ce crezi 
că fac cu rechinii ăia? Au aruncat deja înapoi în apă doi porci de 
mare, şi sunt mult mai buni de mâncat. 

Laurence nu era pregătit să se lanseze într-o presupunere, 
dar nici nu fu nevoit: în momentul acela, veghetorul strigă: 

— Aripi la trei puncte de proră babord. 

Se repeziră cu toţii la parapet, să-şi scoată telescoapele şi să 
cerceteze cerul, în timp ce marinarii se precipitară spre 
posturile lor, în caz că era vorba despre un atac. 

Temeraire îşi ridicase capul, trezit de gălăgie: 

— Laurence, e Volly, strigă el de pe puntea dragonilor. Ne-a 
văzut şi vine spre noi. 

După acest anunţ, dragonul scoase un răget de salut care 
făcu fiecare om să tresară şi cutremură catargele. Mai mulţi 
marinari îi aruncară priviri furioase, dar niciunul nu îndrăzni să 
se plângă. 

Temeraire îşi schimbă poziţia, ca să facă loc pe punte şi, 
după vreo cincisprezece minute, micul curier Greyling ateriză, 
strângându-şi aripile largi, vărgate în gri şi alb. 

— Temrer, spuse el şi îl împunse vesel cu capul pe 
Temeraire. Vacă? 

— Nu, Volly, dar putem să-ţi aducem o oaie, răspunse 
îngăduitor Temeraire. E rănit? îl întrebă el pe James; micul 
dragon avea o voce neobişnuit de nazală. 

Căpitanul lui Volly, Langford James, alunecă jos. 

— Bună, Laurence, aici erai? Te-am căutat în susul şi în josul 
coastei, adăugă el, întinzându-se să-i strângă mâna lui 
Laurence. Temeraire, nu-ţi fă griji pentru Volly, doar s-a ales cu 
o răceală blestemată care circulă prin Dover. Jumătate din 
dragoni gem şi trag pe nas. Sunt ca nişte copii mari, ceva de 
neimaginat! Dar o să-şi revină complet într-o săptămână, două. 

Mai mult alarmat decât liniştit de aceste asigurări, 
Temeraire luă puţină distanţă faţă de Volly. Nu părea deloc 
dornic să trăiască experienţa primei boli din viaţa sa. Laurence 
clătină din cap. Scrisoarea pe care o primise de la Roland 
pomenise despre boală în treacăt. 

— Sper că nu l-ai obosit peste măsură doar pentru noi, 
venind până aici. Să trimit după medic? sugeră el. 

— Nu, mulţumesc, a fost doftoricit destul. O să mai treacă o 
săptămână până uită leacul pe care l-a înghiţit şi până mă iartă 


156 


că i l-am strecurat în mâncare, spuse James, refuzând oferta cu 
o fluturare a mâinii. Oricum, n-am zburat chiar atât de mult. Am 
fost prin zonă, pe ruta sudică, în ultimele două săptămâni. Şi, 
ştii, e mult mai cald aici decât în bătrâna Anglie. Iar Volly nu se 
sfieşte deloc să-mi spună când nu mai vrea să zboare, aşa că, 
dacă nu se plânge, îl ţin în aer. James îl mângâie pe micul 
dragon, care îşi frecă nasul de mâna lui, după care îşi cobori 
capul, să doarmă. 

— Ce veşti avem? întrebă Laurence, frunzărind scrisorile pe 
care i le înmânase James. Era responsabilitatea lui, mai degrabă 
decât a lui Riley, de vreme ce fuseseră aduse printr-un curier- 
dragon. Vreo schimbare pe Continent? Despre Austerlitz am 
aflat la Cape Coast. Suntem rechemaţi? Ferris, du astea 
Lordului Purbeck şi restului echipajului, adăugă el, predându-i 
restul corespondenţei. Pentru sine, reţinu o telegramă şi câteva 
scrisori, pe care, politicos, le vâri în haină, în loc să se uite 
imediat peste ele. 

— Nu, la ambele întrebări, din păcate, dar cel puţin putem 
să vă uşurăm puţin călătoria. Am luat colonia olandeză de la 
Capetown, spuse James. Am cucerit-o luna trecută, aşa că puteţi 
să faceţi acolo un popas. 

Anunţul zbură de la un capăt la altul al punţii, cu o viteză 
alimentată de entuziasmul oamenilor, care se frământaseră cu 
vestea cumplită a ultimului succes al lui Napoleon, şi Allegiance 
fu cuprinsă dintr-odată de înflăcărate urale patriotice. Orice 
conversaţie deveni imposibilă până la restabilirea calmului, 
lucru la care contribui, într-o oarecare măsură, distribuirea 
poştei. Purbeck şi Ferris înmânară corespondenţa diferitelor 
echipaje şi, astfel, zgomotul se adună în grupuri mai mici, în 
timp ce majoritatea celorlalţi oameni erau adânciţi în scrisorile 
lor. 

Laurence ordonă să fie aduse pe puntea dragonilor o masă şi 
scaune, invitându-i pe Riley şi Hammond să li se alăture şi să 
asculte noutăţile. James fu fericit să le ofere o relatare mai 
amănunţită despre cucerirea descrisă pe scurt în telegramă. Era 
curier de la vârsta de paisprezece ani şi îi plăceau poveştile 
spectaculoase, însă, în cazul acesta, nu prea avea pe marginea 
căror întâmplări să brodeze. 

— Îmi pare rău că nu e o poveste mai interesantă. Ştiţi, n-a 
fost o bătălie propriu-zisă, spuse el, pe ton de scuză. Noi am 


157 


avut luptători din dealurile Scoției, iar olandezii doar câţiva 
mercenari. Au dat bir cu fugiţii înainte să ajungem în oraş. 
Guvernatorul a fost nevoit să se predea. Localnicii sunt şi acum 
puţin agitaţi, dar Generalul Baird îi lasă să se ocupe de treburile 
locale şi până acum n-au prea cârtit. 

— Ei, bine, asta ne va uşura completarea rezervelor, spuse 
Riley. Şi nici nu mai trebuie să ne oprim pe Sfânta Elena, ceea 
ce înseamnă o economie de cel puţin două săptămâni. Intr- 
adevăr, este o veste foarte bine-venită. 

— Rămâi la cină? îl întrebă Laurence pe James. Sau trebuie 
să pleci imediat? 

Brusc, Volly strănută în spatele lui, atât de puternic încât îl 
făcu să tresară. 

— Pfui! făcu micul dragon, trezindu-se din somn şi frecându- 
şi dezgustat nasul de piciorul din faţă, în încercarea de a-şi 
curăța nările. 

— O, încetează, mucos dezgustător! îl apostrofă James, 
ridicându-se. Luă o bucată mare de pânză albă din sacii de 
harnaşament şi îl şterse pe Volly, cu aerul plictisit al unui gest 
de rutină. Cred că rămânem peste noapte, spuse el după aceea, 
contemplându-l pe Volly. Nu e cazul să-l forţez, acum, că v-am 
găsit la timp. Şi poţi să scrii oricâte scrisori vrei să transmit. De 
aici plecăm direct spre casă. 


...Şİ astfel, biata mea Lily, ca şi Excidium şi Mortifeus, a fost 
izgonită din poiana ei confortabilă de la Sand Pits, fiindcă, 
atunci când strănută, scuipă involuntar puţin acid, căci muşchii 
implicaţi în acest reflex (după câte mi-au spus medicii) sunt 
aceiaşi. Toţi trei sunt foarte dezgustaţi de situaţia lor, pentru că 
nu se pot curăța de nisip în fiecare zi şi se scarpină ca nişte 
Câini, încercând să alunge puricii, oricât s-ar îmbăia. 

Maximus e în dizgrație, pentru că el a început primul să 
strânute şi toţi ceilalţi dragoni vor să aibă pe cine să dea vina 
pentru nenorocirea lor. În orice caz, suportă bine sau, aşa cum 
mi-a sugerat Berkley să scriu, „nu se sinchiseşte de ei şi 
smiorcăie toată ziua, mai puţin atunci când e ocupat să-şi umple 
guşa. Nu şi-a pierdut apetitul chiar deloc.” 

Altfel, suntem cu toții foarte bine şi te îmbrăţişăm cu drag. 
Dragonii, de asemenea, şi te roagă să-i transmiţi lui Temeraire 
salutările şi afecțiunea lor. Le lipseşte foarte mult, dar regret că 


158 


trebuie să-ţi spun că am descoperit recent o cauză mai puţin 
nobilă a nostalgiei lor: simpla lăcomie. E limpede că Temeraire 
i-a învăţat cum să deschidă ţarcul de hrănire şi să-l închidă la 
loc, astfel că puteau să se servească de câte ori pofteau, fără să 
observe nimeni. Secretul lor vinovat a fost descoperit abia după 
ce s-a constatat că, în mod ciudat, efectivul de animale se 
împuţinase şi dragonii din formaţia noastră erau hrăniţi peste 
măsură. Când au fost luaţi la întrebări, au mărturisit totul. 
Trebuie să mă opresc aici, căci avem patrulare, şi Volatilus 
pleacă dimineaţă spre sud. Ne rugăm să ai parte de o călătorie 
sigură şi să te întorci curând. 
Catherine Harcourt 


— E adevărat ce-mi scrie Harcourt, că i-ai învăţat pe dragoni 
să fure din ţarc? întrebă Laurence, ridicând privirea de la 
scrisoare. 

Îşi alocase o oră înaintea cinei ca să-şi citească scrisorile şi 
să compună răspunsurile. 

Temeraire sări ca ars, cu o expresie extrem de concludentă 
în privinţa vinovăţiei sale. 

— Nu-i adevărat, n-am învăţat pe nimeni să fure, spuse el. 
Păstorii de la Dover sunt foarte leneşi şi nu vin întotdeauna 
dimineaţa, aşa că trebuie să tot aşteptăm lângă ţarc. lar 
animalele sunt, oricum, pentru noi, asta nu se poate numi furt. 

— Cred că ar fi trebuit să bănuiesc ceva când ai încetat să te 
mai plângi că întârzie, spuse Laurence. Dar cum naiba aţi 
reuşit? 

— Este un mecanism extrem de simplu, explică Temeraire. 
De-a curmezişul gardului e doar o bară, pe care o poţi ridica 
foarte uşor şi pe urmă poarta se dă în lături. Nitidus se descurca 
cel mai bine, fiindcă avea membrele cele mai mici. Dar e greu să 
ţii animalele în interiorul ţarcului şi prima dată când am învăţat 
să-l deschid, au fugit toate, adăugă el. Maximus şi cu mine a 
trebuit să alergăm după ele ore în şir... N-a fost deloc amuzant, 
zise el, arţăgos, aşezându-se înapoi pe picioarele din spate şi 
privindu-l pe Laurence cu profundă indignare. 

— Îmi cer scuze, spuse Laurence, oprindu-se din râs. Sincer, 
scuză-mă, dar ideea că tu, Maximus şi oile... O, Doamne! 
exclamă Laurence, sufocându-se din nou, deşi încerca din 
răsputeri să-şi stăpânească râsul, sub ochii indignaţi ai 


159 


echipajului şi ai dragonului ofensat. 

— Mai sunt alte noutăţi în scrisoare? întrebă Temeraire cu 
răceală, când Laurence se potoli, în sfârşit. 

— Noutăţi nu, dar toţi dragonii îţi trimit salutări şi dragostea 
lor, spuse Laurence, pe un ton împăciuitor. Poţi să te consolezi 
cu ideea că sunt cu toţii bolnavi. Dacă ai fi rămas acolo, ai fi fost 
şi tu, adăugă el, văzându-l pe Temeraire gata să se întristeze 
când îşi reaminti de prietenii săi. 

— Nu mi-ar păsa că sunt bolnav, dacă aş fi acasă. Oricum, 
sunt sigur c-am să mă molipsesc de la Volly, adăugă Temeraire 
posomorât, aruncând o privire către micul Greyling care fornăia 
zgomotos în somn, în timp ce o mică baltă de salivă se adunase 
sub gura-i întredeschisă. 

Laurence nu putea să spere sincer că se va întâmpla altfel, 
aşa că schimbă subiectul. 

— Tu ai vreun mesaj de trimis? Eu am să cobor şi am să-mi 
scriu răspunsurile, ca să le poată duce. Mă tem că e ultima 
şansă pe care o vom avea multă vreme de-acum înainte de a 
trimite mesaje prin curier. Ai noştri nu merg în Orientul 
Îndepărtat decât pentru probleme de maximă urgenţă. 

— Vreau doar să le transmiţi salutări, răspunse Temeraire, şi 
să le spui căpitanului Harcourt şi Amiralului Lenton că n-am 
furat nimic. O, şi să le spun lui Maximus şi Lily despre poezia 
scrisă de dragon. A fost foarte interesantă şi poate le va plăcea 
să afle despre ea. Şi despre cum am învăţat să mă caţăr la 
bordul navei şi că am traversat ecuatorul. Şi despre Neptun şi 
Badger-Bag... 

— Ajunge, ajunge, mă pui să scriu un roman, îl opri 
Laurence, ridicându-se fără dificultate. Din fericire, piciorul se 
înzdrăvenise în sfârşit şi nu șchiopăta pe punte ca un moşneag. 
Îl mângâie pe Temeraire: Să venim şi să stăm cu tine când bem 
un pahar de porto? 

Dragonul fornăi şi îl atinse afectuos cu nasul. 

— Mulţumesc, Laurence, ar fi plăcut şi aş vrea să aud orice 
are James de povestit despre ceilalţi, în afară de ceea ce e în 
scrisorile tale. 

Răspunsurile fură gata când bătu de ora trei, după care 
Laurence şi oaspeţii săi luară masa într-o atmosferă neobişnuit 
de relaxată. De obicei, Laurence nu făcea rabat de la etichetă, 
iar Granby şi ofiţerii lui se simțeau obligaţi să-i urmeze 


160 


exemplul, în timp ce Riley şi subordonații lui făceau asta de 
bunăvoie şi în conformitate cu uzanţele navale. Asudau cu toţii, 
pe parcursul fiecărei mese, îndărătul ţesăturilor groase de 
postav şi al cravatelor strânse. Dar James avea o repulsie 
înnăscută, tipică aviatorilor, faţă de convenţii, dublată de 
siguranţa omului care fusese căpitan, chiar dacă doar în calitate 
de curier, de la vârsta de paisprezece ani. Fără nicio ezitare, îşi 
lepădă veşmintele groase când intră, spunând: 

— Dumnezeule mare, e strâmt aici. Trebuie că te sufoci, 
Laurence. 

Laurence îi urmă exemplul fără niciun regret, ceea ce ar fi 
făcut oricum, din dorinţa de a nu-l face pe James să se simtă 
deplasat. Granby făcu la fel imediat şi, după un scurt moment de 
stupoare, Riley şi Hammond li se alăturară, dar Lordul Purbeck 
îşi păstră haina şi expresia neclintită, dezaprobându-i fățiș. Cina 
decurse destul de vesel dar, la solicitarea lui Laurence, James îşi 
păstră veştile până când se instalară confortabil, cu ţigările de 
foi şi vinul de porto, pe puntea dragonilor, unde Temeraire îi 
putea asculta, cu trupul formând un paravan împotriva urechilor 
indiscrete ale restului echipajului. Laurence trimise aviatorii pe 
castelul de la pupă, lăsându-l pe punte doar pe Sun Kai, care lua 
aer, ca de obicei, în colţul rezervat chinezilor, destul de aproape 
ca să audă ceea ce ar fi trebuit să fie lipsit de înţeles pentru el. 

James avu multe să le spună despre mişcările de trupe: 
aproape toţi dragonii din divizia mediteraneană fuseseră 
transferați la Canal, unde Laetificat şi Excursius, împreună cu 
formaţiile lor, aveau misiunea de a zădărnici o nouă încercare 
de invazie aeriană pe care ar putea s-o facă Bonaparte, încurajat 
de succesul său pe Continent. 

— Dar, cu toate schimbările astea, n-au mai rămas prea 
mulţi să ţină piept unui atac asupra Gibraltarului, spuse Riley. 
Şi trebuie să păzim Toulonul. Ce-i drept, am capturat douăzeci 
de nave franceze la Trafalgar, dar acum, că are la dispoziţie 
toate pădurile din Europa, Bonaparte ar putea construi alte 
corăbii. Sper că Ministerul se ocupă de asta. 

— O, drace! exclamă James, ridicându-se din scaun, cu o 
bufnitură; îl înclinase pe spate, într-un mod periculos, 
sprijinindu-se cu picioarele de parapet. Sunt un nătărău. 
Presupun că nu ştiaţi nimic despre domnul Pitt. 

— Nu cumva e tot bolnav? întrebă Hammond, îngrijorat. 


161 


— Nicidecum, răspunse James. Mort, de două săptămâni şi 
mai bine. Se spune că vestea asta l-a ucis. A căzut la pat după ce 
a aflat de armistițiu şi nu s-a mai ridicat. 

— Dumnezeu să-l odihnească, spuse Riley. 

— Amin, adăugă Laurence, profund şocat. Pitt nu fusese un 
om bătrân, cu certitudine mai tânăr decât tatăl său. 

— Cine e domnul Pitt? vru să ştie Temeraire şi Laurence îşi 
luă un moment să-i explice funcţia de prim-ministru. 

— James, ştii ceva despre cine va forma noul guvern? întrebă 
Laurence, întrebându-se deja ce-ar putea să însemne asta 
pentru el şi Temeraire, dacă noul ministru va considera că 
trebuie să trateze altfel cu China, într-o manieră mai conciliantă 
sau mai beligerantă. 

— Nu, am plecat înainte să aflăm altceva, răspunse James. 
Dacă la întoarcerea mea găsesc vreo schimbare, vă promit să 
mă străduiesc să vă aduc vestea la Capetown. Dar, adăugă el, în 
mod obişnuit ne trimit aici mai rar decât la şase luni. Eu n-aş 
spera. Terenurile de aterizare sunt prea nesigure şi am mai 
pierdut, fără urmă, curieri care încercau să înainteze pe uscat 
sau doar să petreacă o noapte pe țărm. 


James porni din nou la drum, a doua zi dimineaţă, făcându-le 
semn cu mâna de pe spinarea lui Volly, până când micul dragon 
se făcu nevăzut între norii scămoşi. Laurence reuşise să schiţeze 
un scurt răspuns pentru Harcout şi să termine scrisorile deja 
începute către mama lui şi către James, iar curierul le luase cu 
el. Erau, aproape sigur, ultimele rânduri pe care aveau să le 
primească de la el pentru mai multe luni de-acum înainte. 

Dar nu era timp pentru melancolie. Laurence fu aproape 
imediat chemat sub punte, să se consulte cu Liu Bao în privinţa 
unui înlocuitor adecvat pentru un organ de maimuţă care se 
folosea de obicei la un anume fel de mâncare. Laurence sugeră 
rinichii de miel şi, în clipa următoare, i se solicită sprijinul într-o 
altă chestiune. Restul săptămânii se scurse cu pregătiri din ce în 
ce mai frenetice. Bucătăria funcţiona zi şi noapte fără încetare, 
până când puntea dragonilor se încinse atât de tare, încât până 
şi Temeraire începu să considere căldura uşor excesivă. 
Servitorii chinezi se apucară, de asemenea, să deratizeze 
corabia, o misiune imposibilă, dar asupra căreia insistau. Uneori 
veneau pe punte de cinci sau şase ori pe zi, să arunce peste 


162 


bord şobolanii morţi, sub privirile ultragiate ale aspiranţilor, 
căci, spre sfârşitul călătoriei, aceştia făceau parte, în mod 
obişnuit, din meniul lor. 

Laurence n-avea nici cea mai vagă idee la ce să se aştepte de 
la eveniment, însă avu grijă să se îmbrace cu deosebită 
pedanterie, împrumutându-l pe Jethson, intendentul lui Riley, 
să-l asiste: cea mai bună cămaşă a lui, scrobită şi călcată, 
ciorapi de mătase şi pantaloni până la genunchi, cu cizmele sale 
lungi, lustruite; haina verde-închis, cu epoleţi aurii pe umeri şi 
decoraţiile - medalia de aur a Nilului, unde fusese locotenent 
naval, pe panglica lată, albastră, şi insigna de argint recent 
acordată căpitanilor care au participat la bătălia de la Dover. 

Se bucură nespus că se ostenise atâta, când intră în 
apartamentele chinezilor. Trecând pragul uşii, fu nevoit să se 
aplece pe sub revărsarea de pânză roşie şi grea şi găsi 
încăperea atât de încărcată de draperii, încât ar fi putut trece 
drept un mare pavilion pe uscat, dacă n-ar fi fost balansul 
neîntrerupt al corabiei sub picioare. Pe masă erau aşezate vase 
din porțelan delicat, fiecare de altă culoare, multe dintre ele cu 
margini aurii sau argintii, iar beţigaşele lăcuite la care Laurence 
se gândise cu groază toată săptămâna erau peste tot. 

Yongxing era deja aşezat în capul mesei, într-o postură 
impunătoare şi îmbrăcat în cele mai ceremonioase veşminte ale 
sale, din mătase aurie brodată cu dragoni din fir albastru şi 
negru. Laurence fu aşezat suficient de aproape ca să vadă că 
ochii şi ghearele dragonilor erau din minuscule pietre preţioase 
şi că, exact în mijloc, acoperind pieptul, se afla imaginea unui 
singur dragon, mai mare decât ceilalţi, brodat în mătase 
imaculată, cu ochii şi cele cinci degete întinse ale fiecărui picior 
din mici rubine. 

Se îngrămădiră cumva cu toţii înăuntru, până la ultimii. 
Roland şi Dyer şi ofiţerii mai tineri se înghesuiră la masa lor 
separată, cu feţele îmbujorate şi lucind deja de sudoare. 
Servitorii prezenţi începură să toarne vinul de îndată ce-i văzură 
pe toţi la locurile lor, în timp ce alţii veneau dinspre bucătărie, 
aşezând imense platouri de-a lungul mesei, încărcate cu felii de 
carne rece, nuci brune-aurii, cireşe confiate şi creveţi cu 
capetele şi picioarele din faţă intacte. 

Yongxing îşi luă cupa în mână, pentru primul toast şi toţi se 
grăbiră să bea cu el. Vinul de orez era servit cald şi fu dat pe gât 


163 


cu periculoasă uşurinţă. Acesta era, evident, semnalul că masa 
poate începe. Chinezii atacară platourile şi cei mai tineri avură 
cel puţin o mică ezitare să-i urmeze. Când aruncă o privire spre 
Roland şi Dyer, Laurence fu stânjenit să observe că aceştia nu 
întâmpinau nici cea mai mică dificultate să mănânce cu beţele şi 
aveau deja obrajii umflaţi de la mâncarea îndesată în gură. 

Cât despre el, Laurence abia reuşi să-şi vâre o bucată de 
carne de vită în gură, înţepând-o cu unul dintre bețe. Carnea 
avea un gust afumat, deloc neplăcut. Nici nu apucă s-o înghită, 
că Yongxing înălţă cupa, pentru un nou toast şi Laurence fu 
nevoit să bea iar. Această succesiune se repetă încă de câteva 
ori, până când îl cuprinse o căldură neplăcută şi capul aproape i 
se învârtea. 

Prinzând, încetul cu încetul, curaj să mânuiască beţele, riscă 
un crevete, deşi ceilalţi ofiţeri din jurul lui îi evitau. Sosul îi 
făcea foarte alunecoşi şi greu de apucat. Crevetele se legănă 
într-un echilibru precar, holbându-se la el cu ochii negri ca două 
mărgele. Urmă exemplul chinezilor şi muşcă din el, chiar în 
spatele capului. Dintr-odată, se pomeni bâjbâind după cupă, 
trăgând adânc aer pe nas: sosul era îngrozitor de iute. Un nou 
val de sudoare îi inundă fruntea, prelingându-i-se pe maxilar şi 
în guler. Liu Bao izbucni într-un râs zgomotos când îi văzu 
expresia şi îi mai turnă nişte vin, aplecându-se peste masă şi 
bătându-l aprobator pe umăr. 

În scurt timp, platourile fură îndepărtate de pe mese şi 
înlocuite cu o mulţime de farfurii de lemn, pline de găluşte, 
unele cu cruste subţiri, ca foita de hârtie, altele din aluat dospit, 
alb şi vârtos. Măcar acestea erau mai uşor de apucat cu beţele 
şi puteau fi mestecate şi înghiţite întregi. Era limpede că 
bucătarii îşi puseseră în practică ingeniozitatea, în lipsa 
ingredientelor esenţiale: Laurence găsi într-una nişte alge şi 
rinichiul de miel îşi făcu şi el simțită prezenţa. Urmară alte trei 
gustări, apoi un fel ciudat de mâncare din peşte crud, rozaliu şi 
cărnos, cu tăiţei reci şi nişte murături care căpătaseră o nuanţă 
maronie din cauza păstrării îndelungate. Un ingredient ciudat, 
crocant, fu identificat, la solicitarea lui Hammond, drept meduză 
uscată, informaţie care îi făcu pe mulţi dintre meseni să scoată 
bucăţelele pe furiş şi să le arunce pe jos. 

Liu Bao îl încurajă pe Laurence, prin gesturi şi prin exemplul 
propriu, să arunce pur şi simplu ingredientele în aer ca să le 


164 


amestece, iar Hammond îi informă, traducând, că era un gest 
menit să aducă noroc: cu cât mai sus, cu atât mai bine. Englezii 
se arătară dornici să încerce, însă coordonarea mişcărilor nu se 
ridică la înălţimea misiunii şi în curând atât uniformele lor, cât 
şi masa erau împodobite cu bucățele de peşte şi murături. Orice 
urmă de demnitate fu astfel abandonată: după aproape un 
urcior de vin de orez pentru fiecare om, nici măcar prezenţa lui 
Yongxing nu era de-ajuns să potolească ilaritatea stârnită la 
vederea camarazilor care-şi aruncau peste ei bucățele de peşte. 

— E mult mai bun decât cel din barca navei Normanay, îi 
spuse Riley lui Laurence, mai tare decât ar fi trebuit, referindu- 
se la peştele crud. Pentru ceilalţi, la insistenţele lui Hammond şi 
Liu Bao, continuă povestea: Eram blocaţi pe Normandy, când 
căpitanul Yarrow a condus-o într-o stâncă şi am fost aruncaţi cu 
toţii pe o insulă pustie, la şapte sute de mile de Rio. Am fost 
trimişi cu o barcă după ajutor. Deşi Laurence era doar 
sublocotenent pe vremea aceea, căpitanul şi secundul ştiau 
despre mare mai puţin decât nişte maimuțe dresate, motiv 
pentru care am şi naufragiat, de altfel. N-au vrut să meargă ei 
înşişi, nici în ruptul capului, dar nici nu ne-au dat prea multe 
provizii pe drum, adăugă el, chinuit şi acum de această amintire. 

— Doisprezece oameni care n-aveau decât posmagi şi un sac 
cu nuci de cocos. Ne-am bucurat să mâncăm peştele crud, cu 
degetele, în clipa în care l-am prins, adăugă Laurence. Dar nu 
mă pot plânge, sunt destul de sigur că Forley m-a luat adjunct 
pe Goliath din cauza asta şi aş fi mâncat mult mai mult peşte 
crud ca să am această ocazie. Dar peştele acesta este mult mai 
bun, adăugă el repede, gândindu-se că această poveste 
conducea la concluzia că peştele crud era bun de mâncat numai 
în condiţii disperate, opinie pe care o avea, în taină, dar care nu 
era de împărtăşit în momentul de faţă. 

Povestea atrase după sine multe alte anecdote ale diferiților 
ofiţeri de marină. Limbile se dezlegară şi trupurile se relaxară 
de atâta îmbuibare. Interpretul nu mai prididea să traducă, 
pentru auditoriul chinez, deosebit de interesat. Până şi Yongxing 
urmări poveştile. Incă nu binevoise să rupă tăcerea, în afară de 
toasturile protocolare, dar privirea i se îndulcise cumva. 

Liu Bao era mai puţin reţinut în a-şi exprima curiozitatea: 

— Văd că aţi fost în multe locuri şi aţi avut aventuri 
deosebite, remarcă el, adresându-i-se lui Laurence. Amiralul 


165 


Zheng a mers tocmai până-n Africa, dar a murit la a şaptea sa 
călătorie, iar mormântul lui e gol. Dumneavoastră aţi călătorit în 
jurul lumii de mai multe ori. Nu v-aţi temut niciodată că veţi 
muri pe mare şi că nu va fi cine să facă ritualurile de 
îngropăciune? 

— Nu m-am gândit niciodată foarte mult la asta, răspunse 
Laurence, nu întru totul sincer. La drept vorbind, nu se gândise 
la asta chiar deloc. Dar, în definitiv, adăugă el, Drake, Cook şi 
mulţi alţi oameni mari şi-au găsit mormântul în mare. Chiar nu 
m-aş putea plânge să împart mormântul cu ei, domnule, şi nici 
cu navigatorul vostru. 

— Ei, bine, sper că aveţi mulţi fii acasă, spuse Liu Bao, 
clătinând din cap. 

Aerul nonşalant cu care făcu o remarcă atât de personală îl 
luă pur şi simplu pe Laurence prin surprindere. 

— Nu, domnule, niciunul, spuse el, prea uluit ca să se 
gândească la altceva decât să răspundă. Nu sunt căsătorit, 
adăugă el, văzând că Liu Bao îşi ia un aer de nedisimulată 
uimire. Yongxing şi până şi Sun Kai întoarseră capul să-l 
privească. Încolţit, Laurence încercă să explice. Nu este nicio 
grabă, sunt al treilea fiu, iar fratele meu mai mare are deja el 
însuşi trei feciori. 

— Permiteţi-mi, căpitane, interveni salvator Hammond, 
explicându-le chinezilor: Domnilor, la noi doar fiul cel mai mare 
moşteneşte averea familiei, în timp ce mezinul trebuie să-şi facă 
singuri un rost în viaţă. Ştiu că în China nu este la fel. 

— Presupun că tatăl tău e soldat, ca şi tine, spuse brusc 
Yongxing. Averea lui e atât de mică încât nu poate să-şi întreţină 
toţi fiii? 

— Nu, domnule, tatăl meu este Lordul Allendale, spuse 
Laurence, oarecum iritat de această idee. Reşedinţa familiei 
noastre este în Nottinghamshire şi nu cred că ar putea cineva s- 
o considere mică. 

Yongxing părea surprins şi într-o oarecare măsură 
nemulţumit de acest răspuns, dar poate că doar se încrunta la 
supa care tocmai era aşezată în faţa lor, o supă foarte limpede, 
aurie şi ciudată la gust, afumată şi apoasă, lângă care se aflau 
urcioare cu oţet roşu-aprins, ca să-i sporească aroma, şi 
castroane cu maldăre de tăiţei scurţi, uscați, neobişnuit de 
crocanţi. 


166 


În timp ce servitorii aduceau mâncarea, translatorul 
murmură încetişor, răspunzând unei întrebări din partea lui Sun 
Kai, după care se aplecă peste masă şi îl întrebă pe Laurence: 

— Căpitane, tatăl dumneavoastră este rudă cu regele? 

Deşi surprins de întrebare, Laurence primi recunoscător 
orice pretext să lase jos lingura. Ar fi găsit supa greu de mâncat 
şi dacă n-ar fi parcurs deja alte şase feluri. 

— Nu, domnule, n-aş cuteza să spun că Maiestatea Sa mi-e 
rudă. Familia tatălui meu se trage din Plantagenet, suntem 
înrudiţi doar de departe cu casa regală de acum. 

Sun Kai ascultă traducerea, apoi mai insistă puţin: 

— Dar eşti mai apropiat de rege decât de Lordul Macartney? 

Întrucât interpretul pronunţă numele puţin stâlcit, Laurence 
nu reuşi să-l recunoască drept cel al fostului ambasador, până 
când Hammond, şoptindu-i grăbit la ureche, nu-i explică la cine 
se referise Sun Kai. 

— O, desigur, răspunse Laurence. Lordul Macartney a fost 
ridicat la rang de nobil pentru servicii aduse Coroanei, nu că 
acest lucru ar fi pentru noi mai puţin onorabil, vă asigur, însă 
tatăl meu este cel de-al unsprezecelea Conte Allendale şi 
acordarea acestui titlul datează din 1529. 

Chiar în timp ce vorbea, era amuzat să se descopere atât de 
scrupulos cu originea sa, acum, aflat la capătul lumii, în 
compania unor oameni pe care nimic din toate acestea nu-i 
afecta, deşi când se aflase acasă nu o trâmbiţase niciodată. Se 
revoltase adesea împotriva predicilor tatălui său pe această 
temă, nu puţine, mai cu seamă după prima sa încercare eşuată 
de a fugi pe mare. Dar faptul că fusese zilnic chemat în biroul 
tatălui său, să îndure o nouă lecţie, avusese, evident, un anumit 
efect pe care nu-l mai bănuise până atunci, dovadă că simpla 
comparaţie cu un mare diplomat dintr-o familie foarte onorabilă 
îi provocase un răspuns atât de arţăgos. 

Dar, contrar aşteptărilor sale, Sun Kai şi conaţionalii săi se 
dovediră de-a dreptul fascinaţi de această informaţie, 
manifestând un entuziasm faţă de genealogie pe care Laurence 
nu-l mai întâlnise până în prezent decât la câteva dintre rudele 
sale mai înfumurate, şi în curând se pomeni interogat despre 
istoria familiei, pe care şi-o amintea doar vag. 

— Îmi cer scuze, spuse el, în cele din urmă, ajungând la 
disperare, nu pot să urmăresc bine şirul fără să scriu. 


167 


Mişcarea se dovedi cât se poate de greşită, căci Liu Bao, 
care ascultase şi el cu interes, spuse imediat: 

— O, este foarte simplu. 

Apoi ceru penel şi cerneală. Servitorii tocmai îndepărtau 
supa şi, pentru moment, era loc suficient pe masă. Ca la un 
semn, toţi cei aflaţi aproape de el se aplecară să vadă - 
curiozitatea chineză, autoapărarea britanică. Un alt fel de 
mâncare aştepta să fie aşezat pe masă şi nimeni, în afară de 
bucătari, nu părea nerăbdător să-l vadă sosit. 

Simţindu-se prea aspru pedepsit pentru momentul lui de 
vanitate, Laurence fu constrâns să traseze o diagramă pe un sul 
lung de hârtie de orez, sub privirile tuturor. Dificultatea de a 
scrie în alfabetul latin cu o pensulă se adăugă aceleia de a 
încerca să-şi amintească diversele ramuri. Fu nevoit să lase 
deoparte mai multe nume de botez, marcându-le cu semnul 
întrebării, înainte de a ajunge, în cele din urmă, la Edwaurd al 
Ill-lea, după numeroase răsuciri şi un salt prin linia salică. 
Rezultatul nu spunea nimic măgulitor despre caligrafia lui, dar 
chinezii şi-l trecură de mai multe ori de la unul la altul, 
discutând între ei cu înflăcărare, deşi nu era de crezut că scrisul 
era pentru ei mai inteligibil decât cel chinez pentru Laurence. 
Yongxing însuşi cercetă îndelung sulul, deşi chipul îi rămase 
lipsit de orice emoție, iar Sun Kai, primindu-l, în sfârşit, îl răsuci 
cu o expresie de profundă satisfacţie, după toate aparențele, 
pentru a-l păstra. 

Din fericire, totul se încheie aici. Dar acum, următorul fel de 
mâncare nu mai putea fi amânat şi păsările sacrificate fură 
aduse, toate opt deodată, pe platouri imense, aburind într-un 
sos înţepător de supă. Fură aşezate pe masă, şi servitorii le 
tăiară cu deosebită pricepere în bucăţi mici, folosind un satâr cu 
lama lată, şi din nou Laurence, disperat, îşi lăsă umplută 
farfuria. Carnea era delicioasă, moale şi suculentă, dar era 
aproape un supliciu s-o mănânci. Şi asta nu era tot. Când puiul 
fu luat, abia atins, de pe masă, fură aduşi peşti întregi, prăjiţi în 
untura cărnii în saramură a marinarilor. Nimeni nu mai reuşi 
altceva decât să ciugulească din acest fel de mâncare sau din 
dulciurile care urmară: plăcintă cu seminţe şi găluşte dulci şi 
lipicioase în sirop, umplute cu o pastă roşie şi vâscoasă. 
Servitorii se dovediră deosebit de dornici să le servească 
ofiţerilor, iar biata Roland fu auzită zicând, cu glas tânguitor: 


168 


— Nu pot să mănânc asta mâine? 

Când, în cele din urmă, putură să evadeze, aproape o duzină 
de oameni avură nevoie de ajutorul vecinilor de masă ca să se 
ridice şi să iasă din cabină. Cei care se mai puteau ţine singuri 
pe picioare ieşiră pe punte, abordând diverse poziţii de 
prefăcută  contemplaţie, menite să mascheze faptul că-şi 
aşteptau rândul să se aşeze pe tronurile de sub punte. Laurence 
profită fără ruşine de toaleta sa privată şi apoi urcă cu greu 
înapoi pe punte, să stea cu Temeraire. Capul îi protesta aproape 
la fel de mult ca stomacul. 

Laurence descoperi cu surprindere că Temeraire fusese 
ospătat, la rândul lui, de o cohortă de servitori chinezi, care îi 
pregătiseră delicatesele preferate ale dragonilor în ţara lor: 
intestinele unei vaci, umplute cu ficatul şi plămânii tocaţi 
mărunt şi amestecați cu mirodenii, semănând foarte mult cu 
nişte cârnaţi uriaşi. Pe lângă acestea, o pulpă mare, pârlită şi 
acoperită cu ceva ce semăna foarte bine cu sosul iute servit 
oamenilor la masă. Meniul dragonului mai cuprinse un ton 
enorm, cu carnea brună, tăiat în fâşii groase şi intercalat cu 
straturi delicate de tăiţei galbeni, după care, cu mare pompă, 
servitorii aduseră o oaie întreagă, a cărei carne fusese tocată şi 
acoperită înapoi în pielea pictată într-un purpuriu-intens şi cu 
bucăţi de lemn uşor pe post de picioare. 

Temeraire gustă şi exclamă, surprins: 

— Păi, e dulce. 

Îi întrebă ceva pe servitori în chineză, la care aceştia se 
înclinară de mai multe ori răspunzând, iar Temeraire clătină din 
cap. Apoi mâncă grațios conţinutul, lăsând pielea şi picioarele 
de lemn deoparte. 

— Sunt doar de decor, îi explică el lui Laurence, aşezându- 
se, cu un adânc oftat de mulţumire. 

Era singurul oaspete atât de satisfăcut. De pe puntea 
superioară pupa se auzi îndepărtat unul dintre aspiranţii mai 
vârstnici vomitând: suferea consecinţele îmbuibării. 

— Mi-au spus că în China dragonii nu mănâncă pielea, 
întocmai ca oamenii. 

— Ei, bine, sper doar că n-o să-ţi provoace indigestie, cu 
atâtea mirodenii, spuse Laurence şi regretă imediat, 
descoperindu-şi un fel de gelozie care nu suporta să-l vadă pe 
Temeraire delectat de vreun obicei chinez. Se întristă când îşi 


169 


dădu seama că nu-i trecuse niciodată prin minte să-i ofere lui 
Temeraire mâncare gătită sau un meniu mai variat decât peşte 
şi oaie, chiar şi la o ocazie specială. 

Dar Temeraire spuse, căscând nepăsător: 

— Nu, chiar îmi place. Se întinse cât era de mare şi îşi îndoi 
degetele. Hai să mergem mâine într-un zbor lung, adăugă el, 
încolăcindu-se din nou mai strâns. N-am obosit deloc la 
întoarcere, toată săptămâna. Sunt sigur că pot să fac faţă unui 
drum mai lung. 

— Fără îndoială, răspunse Laurence, bucuros să audă că 
dragonul se simţea mai puternic. 

Keyne pusese, în sfârşit, punct convalescenţei lui Temeraire, 
la scurt timp după ce părăsiseră Cape Coast. Yongxing nu-şi 
retrăsese interdicţia iniţială ca Laurence să-l mai ridice pe 
Temeraire în zbor, însă căpitanul nu avea de gând să respecte 
această restricţie sau să-l roage s-o suspende. In orice caz, 
Hammond, prin abilitate şi discuţii paşnice, aranjase lucrurile 
într-un mod diplomatic. Yongxing a venit pe punte după 
verdictul final al lui Keynes şi i-a acordat permisiunea „pentru a- 
i asigura lui Lung Tien Xiang starea de bine prin exerciţii 
sănătoase”, cum spusese el. Aşadar, erau liberi să zboare din 
nou, fără niciun pericol de conflict, dar Temeraire se plânsese 
iniţial de dureri şi obosea neobişnuit de repede. 

Ospăţul durase atât de mult, încât Temeraire începuse să 
mănânce abia la căderea serii. Acum se lăsase întunericul şi 
Laurence se odihnea, sprijinit de Temeraire, şi privea stelele 
mai puţin cunoscute ale emisferei sudice. Era o noapte senină şi 
spera că timonierul putea să stabilească o longitudine corectă 
printre constelații. Seara venise rândul mateloţilor să 
sărbătorească, şi vinul de orez cursese în valuri şi la mesele lor. 
Cântau acum un cântec zgomotos şi deocheat, şi Laurence se 
asigură, dintr-o privire, că Roland şi Dyer nu erau pe punte, să-l 
audă. Niciunul dintre ei nu se zărea. Probabil, se duseseră la 
culcare după cină. 

Unul câte unul, oamenii începură să plece, retrăgându-se în 
hamacele lor. Riley veni de pe puntea superioară pupă, urcând 
scările una câte una şi oprindu-se pe fiecare, foarte obosit şi 
îmbujorat. Laurence îl invită să se aşeze şi, ţinând seama de 
împrejurări, nu-i oferi un pahar de vin. 

— Nu poţi nega că a fost un succes imens. Orice amfitrioană 


170 


politică ar considera organizarea unei asemenea cine un triumf, 
spuse Laurence. Dar mărturisesc că aş fi fost mai fericit cu 
jumătate din felurile de mâncare şi m-aş fi săturat şi fără atâtea 
insistenţe din partea servitorilor. 

— O, într-adevăr, răspunse Riley, absent şi, acum că 
Laurence îl privi mai atent, observă că era chinuit, derutat. 

— Ce s-a întâmplat? E ceva în neregulă? 

Laurence ridică ochii imediat la velatură, la catarge, dar 
totul părea în regulă. Toate simţurile şi intuiţia laolaltă îi 
spuneau că nava înainta bine sau, oricum, cât de bine putea să 
înainteze, fiind, în definitiv, o matahală greoaie. 

— Laurence, nu-mi place deloc să colportez vorbe, dar nu-ți 
pot ascunde asta, spuse Riley. Sergentul ăla al tău, sau ce-o fi, 
cadet, Roland. El, adică Roland, a adormit în cabina chinezilor. 
Pe când plecam, servitorii m-au întrebat, prin translator, unde 
îşi are cabina, ca să-l poată duce acolo. Laurence bănuia deja, 
cu groază, finalul şi nu fu foarte surprins când Riley adăugă: Dar 
traducătorul a spus „ea” în loc de „el”. Eram pe punctul să-l 
corectez, când am văzut: Ei, bine, ca să nu mai lungesc vorba, 
Roland e fată. N-am nici cea mai vagă idee cum a reuşit să 
ascundă asta atâta vreme. 

— O, la naiba! făcu Laurence, prea obosit şi irascibil din 
cauza excesului de mâncare şi băutură ca să-şi controleze 
limbajul. N-ai mai spus nimănui despre asta, Tom, nu-i aşa? 
Riley încuviinţă din cap, istovit, şi Laurence continuă: Trebuie să 
te implor să păstrezi tăcerea. Purul adevăr e că dragonii 
Longwing nu acceptă hamul de la un căpitan bărbat. La fel se 
întâmplă şi cu alte rase, dar acelea au mai puţină importanţă. 
Nu ne putem lipsi de dragonii Longwing şi trebuie să antrenăm 
unele fete pentru ei. 

Schiţând un zâmbet, Riley spuse, nesigur: 

— Vorbeşti serios? E absurd! Dar liderul formaţiei tale a fost 
aici, chiar pe această navă, cu dragonul Longwing? protestă el, 
văzând că Laurence nu glumeşte. 

— Te referi la Lily? întrebă Temeraire, înălţând capul. 
Căpitanul ei, Catherine Harcourt, nu e bărbat. 

— E adevărat, te asigur, întări Laurence, în timp ce Riley se 
uita când la el, când la Temeraire. 

— Dar, Laurence, numai ideea... bâigui Riley. Era îngrozit, 
acum că începea să le dea crezare. Un asemenea abuz este 


171 


revoltător. Păi, dacă ar fi să trimitem femei la război, n-ar trebui 
să le luăm şi pe mare? Am putea să ne dublăm efectivele. Ce 
importanţă ar avea că puntea fiecărei nave s-ar transforma într- 
un bordel şi că pruncii ar rămâne pe uscat, plângând după 
mamele lor? 

— Haide, n-are nici cea mai mică legătură, spuse Laurence, 
iritat de exagerările lui. Nu-i plăcea nici lui situaţia, dar nu era 
dispus să asculte asemenea argumente siropoase. Nu susţin 
deloc că ar putea sau ar trebui să fie o soluţie generală, dar 
dacă sacrificiul benevol al câtorva persoane înseamnă siguranţa 
şi fericirea celorlalţi, nu pot să consider că este aşa de rău. 
Femeile-ofiţer pe care le-am întâlnit nu sunt înrolate cu forţa, 
nici obligate să muncească pentru a-şi asigura existenţa, aşa 
cum se întâmplă cu bărbaţii, şi te asigur că niciunuia dintre 
camarazi nu îi trece măcar prin minte să le insulte. 

Explicaţia nu-l mulţumi pe Riley deloc, dar acesta abandonă 
criticile generale pentru a discuta la obiect: 

— Aşadar, chiar aveţi de gând să păstraţi fata asta în 
Aviaţie? întrebă el, pe un ton mai mult tânguios decât şocat. Şi 
s-o lăsaţi să umble în haine bărbăteşti? E permis aşa ceva? 

— Există o dispensă oficială de la legile somptuare, dată de 
Coroană pentru femeile-ofiţer înrolate în Aviaţie, îi explică 
Laurence. Regret, Tom, că eşti pus în situaţia să te frămânţi 
pentru asta. Sperasem să evit aşa ceva, dar presupun că era 
imposibil, şapte luni la bord. Te asigur, adăugă el, că am fost la 
fel de şocat ca tine când am aflat despre această practică, dar 
de atunci am cunoscut multe asemenea femei şi nu sunt deloc 
ca toate celelalte. Sunt crescute pentru acest fel de viaţă, 
înţelegi, şi, în asemenea condiţii, obişnuinţa este mai puternică 
decât instinctul. 

Temeraire, care urmărise întreaga discuţie cu capul ridicat 
şi din ce în ce mai nedumerit, spuse: 

— Nu pricep nicicum care este diferenţa? Lily e femelă şi 
poate zbura la fel de bine ca mine. Sau aproape, se corectă el, 
cu o notă de superioritate. 

Riley, încă nemulţumit, chiar şi după asigurările lui 
Laurence, căută răspunsul la această remarcă, de parcă i s-ar fi 
cerut să justifice existenţa mareei sau a fazelor lunii. Laurence, 
având o experienţă îndelungată, era mai bine pregătit pentru 
ideile radicale ale lui Temeraire şi spuse: 


172 


— Femeile sunt în general mai mici şi mai plăpânde decât 
bărbaţii, Temeraire, mai puţin capabile să suporte privaţiunile 
armatei. 

— N-am observat niciodată că Harcourt e mult mai mică 
decât voi, ceilalţi, răspunse Temeraire. La drept vorbind, nici nu 
avea cum să observe, cu înălţimea lui de treizeci de picioare şi 
greutatea de optsprezece tone. În plus, eu sunt mai mic decât 
Maximus, iar Messoria e mai mică decât mine, dar asta nu 
înseamnă că nu putem lupta. 

— E altfel cu dragonii decât cu oamenii, explică Laurence. 
Printre altele, femeile trebuie să poarte copii în pântece şi să 
vegheze la creşterea lor, pe când specia voastră depune ouă, iar 
la eclozare puii sunt gata să-şi poarte singuri de grijă. 

Temeraire clipi, la auzul acestei informaţii. 

— Voi nu ieşiţi din ouă? întrebă el, profund fascinat. Atunci 
cum... 

— Pe mine vă rog să mă scuzaţi, cred că mă caută Purbeck, 
spuse Riley, foarte grăbit şi se îndepărtă cu o viteză uimitoare 
pentru cineva care consumase recent aproape un sfert din 
greutatea lui în mâncare, după cum gândi Laurence, nu fără 
invidie. 

— Nu sunt tocmai persoana potrivită să-ţi explic fenomenul. 
Eu n-am copii, spuse Laurence. În orice caz, e târziu şi, dacă 
vrei să faci mâine un zbor lung, ar fi bine să te odihneşti cum 
trebuie la noapte. 

— E adevărat. Şi mi-e somn, răspunse Temeraire, căscând şi 
desfăşurându-şi limba lungă pentru a simţi aerul. Cred că va fi 
senin. Vom avea vreme bună pentru zbor, declară el, aşezându- 
se să doarmă. Noapte bună, Laurence. Vii devreme? 

— Imediat după micul dejun sunt în întregime la dispoziţia 
ta, îi promise Laurence. 

Mai zăbovi puţin, mângâindu-l cu blândeţe pe Temeraire, 
până când adormi. Avea pielea foarte caldă la atingere, probabil 
de la căldura care continua să vină dinspre bucătărie, deşi 
cuptoarele se odihneau, în sfârşit, după îndelungatele pregătiri. 
Când, în sfârşit, ochii lui Temeraire deveniră două cute subţiri, 
Laurence se ridică în picioare şi cobori pe dunetă. 

Cei mai mulţi oameni plecaseră sau picoteau pe punte, cu 
excepţia celor câţiva desemnaţi să stea de veghe, care îşi 
mormăiau nemulţumirea printre parâme. Aerul nopţii era plăcut 


173 


şi răcoros. Laurence se plimbă puţin spre pupă, să-şi 
dezmorţească picioarele, înainte să coboare în cabină. 
Aspirantul de gardă, tânărul Tripp, căsca, aproape la fel de 
amplu ca Temeraire. Când Laurence trecu pe lângă el, închise 
gura cu zgomot şi, stânjenit, ţâşni în poziţie de drepţi. 

— Ce seară plăcută, domnule Tripp, spuse Laurence, 
ascunzându-şi un zâmbet. 

Băiatul făcuse progrese, din câte spusese Riley, şi nu mai 
semăna deloc cu fiinţa leneşă, răsfăţată care le fusese vârâtă pe 
gât de familia sa. Incheieturile îi ieşeau de-o palmă la capetele 
mânecilor şi haina i se rupsese în spate de atâtea ori încât, în 
cele din urmă, fusese lărgită prin inserarea unei bucăţi de pânză 
de vele, vopsită într-o nuanţă de albastru uşor diferită de restul, 
astfel că avea pe mijloc, de sus până jos, o fâşie ciudată. De 
asemenea, părul i se încreţise pe măsură ce crescuse şi se 
decolorase de la soare, devenind aproape blond. Nici propria lui 
mamă nu l-ar fi recunoscut, probabil. 

— O, da, domnule, răspunse Tripp cu entuziasm. O mâncare 
atât de gustoasă şi la sfârşit mi-au dat şi o duzină de găluşte din 
acelea dulci. Păcat că nu putem mânca aşa tot timpul. 

Laurence oftă în faţa acestui exemplu de rezistenţă a 
tinereţii. Stomacul lui nu-şi revenise încă deloc. 

— Ai grijă să nu adormi în post, spuse el. 

După o asemenea cină, ar fi fost surprinzător dacă băiatul n- 
ar fi fost foarte ispitit s-o facă, şi Laurence nu dorea să-l vadă 
suferind o pedeapsă umilitoare. 

— Nici vorbă domnule, răspunse Tripp, înăbuşindu-şi un nou 
căscat şi terminându-şi propoziţia cu un scâncet. Domnule, 
întrebă el neliniştit, cu glas scăzut, când Laurence dădu să 
plece, pot să vă întreb ceva? Credeţi că spiritele chinezilor i s-ar 
arăta unuia care nu e membru al familiilor lor? Credeţi? 

— Sunt destul de sigur că n-o să vezi nici urmă de spirit cât 
stai de gardă, domnule Tripp, dacă nu cumva ai ascuns ceva 
prin buzunar, răspunse Laurence sec. Tripp se gândi un moment 
până să priceapă jocul de cuvintet, apoi izbucni în râs. Dar tot 
neliniştit era, şi Laurence se încruntă. Ţi-a spus cineva poveşti? 
întrebă el, ştiind foarte bine cum puteau afecta asemenea 
zvonuri starea de spirit a echipajului. 


4 În limba engleză, spirit înseamnă şi alcool. 
174 


— Nu, doar că... Păi, mi s-a părut că văd pe cineva, când m- 
am dus să întorc clepsidra. Dar când i-am vorbit, a dispărut. 
Sunt sigur că era un chinez şi, oh, era atât de alb la faţă! 

— E cât se poate de limpede: ai văzut unul dintre servitorii 
care nu ne cunosc limba, venind dinspre proră şi tu l-ai speriat, 
făcându-l să se ascundă. Probabil a crezut că-l apostrofezi. Sper 
că nu eşti superstiţios, domnule Tripp. E ceva care poate fi 
tolerat la oamenii obişnuiţi, dar un cusur regretabil la un ofiţer. 
Vorbi aspru, sperând ca, prin fermitate, să-l împiedice măcar pe 
băiat să răspândească povestea. Dar dacă frica avea să-l ţină 
treaz restul nopţii, cu atât mai bine. 

— Da, domnule, răspunse Tripp, cu un aer deprimat. Noapte 
bună, domnule. 

Laurence îşi continuă circuitul, cu pas domol. Abia putea să 
meargă, dar mişcarea îi liniştea stomacul. Aproape că era tentat 
să mai facă un tur al punţii, dar clepsidra îi arăta că era târziu şi 
nu dorea să-l dezamăgească pe Temeraire întârziind. Dar, pe 
când dădea să coboare, simţi o lovitură puternică în spate. Se 
clătină, se împiedică şi căzu pe scări cu capul înainte. 

Mâna i se agăţă instinctiv de balustradă şi, după ce trupul i 
se răsuci, troncănind pe scară, picioarele găsiră treptele şi se 
opriră cu o bufnitură. Furios, ridică privirea, cât pe ce să se 
prăbuşească din nou, în încercarea de se îndepărta de faţa albă, 
diformă şi nedesluşită, care care îl privea de aproape, din 
întuneric. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă el, uluit. Apoi îl recunoscu 
pe Feng Li, servitorul lui Yongxing, şi îşi regăsi suflul. Omul 
arăta atât de ciudat fiindcă atârna cu capul în jos, prin 
deschizătură, într-un echilibru precar. Ce naiba faci acolo, 
atârnat aşa de punte? întrebă el, apucându-i mâna şi aşezându-i- 
o pe balustradă, ca omul să se poată îndrepta. Ar trebui să fii 
deja obişnuit cu tangajul. 

Feng Li doar îl privi mut, fără să înţeleagă ce spune, apoi 
reveni în picioare şi cobori scara, trecând valvârtej pe lângă 
Laurence şi făcându-se nevăzut în mare viteză sub punte, către 
cabinele servitorilor chinezi. Cu veşmintele sale bleumarin şi 
părul negru, de îndată ce faţa nu i se mai văzu, chinezul deveni 
aproape invizibil în întuneric. 

— Nu-l pot învinui deloc pe Tripp, gândi Laurence cu voce 
tare, acum mai înţelegător faţă de băiat. 


175 


În mod ruşinos, inima continuă să-i bată puternic în piept în 
timp ce se îndrepta către cabina lui. 


Laurence se trezi în dimineaţa următoare în zgomot de 
strigăte îngrozite şi paşi alergând.. Se năpusti imediat pe punte, 
unde văzu verga velei mari prăbuşită, ruptă în două şi pânza 
enormă acoperind jumătate din teugă. Temeraire arăta în 
acelaşi timp nefericit şi stânjenit. 

— N-am vrut, spuse el, cu glas neobişnuit de răguşit, după 
care strănută din nou, reuşind să-şi întoarcă, de data asta, capul 
înspre apă. Forţa erupției stârni câteva valuri care se loviră de 
flancul corabiei, la babord. 

Keynes urca deja pe punte, cu trusa lui, şi îşi lipi urechea de 
pieptul lui Temeraire. 

— Hm! 

Nu spuse mai mult, ci ascultă în mai multe locuri, până când 
Laurence îşi pierdu răbdarea şi îl îndemnă să vorbească. 

— O, sigur e o răceală. N-avem altceva de făcut decât să 
aşteptăm să-i treacă şi să-i dăm leacuri când începe să tuşească. 
Încerc să văd dacă aud fluid mişcându-se în canalele care au 
legătură cu vântul divin, spuse Keynes absent. Nu cunoaştem 
deloc această parte a anatomiei. Păcat că n-am avut niciodată 
un specimen pentru disecţie. 

Când auzi asta, Temeraire se retrase, coborându-şi gulerul, 
şi pufni sau mai degrabă încercă să pufnească, împroşcând 
mucozităţi pe capul lui Keynes. Laurence făcu un salt înapoi, 
tocmai la timp, şi nu îl compătimi în mod deosebit pe medic. 
Remarca fusese complet lipsită de tact. 

Privindu-l rugător pe Laurence, Temeraire spuse cu glas 
dogit: 

— Mă simt foarte bine, putem să zburăm. 

— Poate un zbor scurt acum şi încă unul după masă, dacă nu 
eşti obosit, sugeră Laurence, uitându-se la Keynes, care încerca, 
fără succes, să-şi curețe mâzga de pe faţă. 

— Pe o vreme caldă ca asta, poate zbura ca de obicei, dacă 
vrea. Nu-i nevoie să-l dădăcim, răspunse scurt medicul, reuşind, 
în sfârşit, să-şi curețe ochii. Atâta timp cât te asiguri că eşti bine 
legat, altfel o să te azvârle cât colo cu un strănut. Pot să mă 
retrag? 

Aşadar, până la urmă Temeraire avu parte de mult 


176 


aşteptatul său zbor lung. Allegiance rămase în urmă, 
micşorându-se în valurile apelor albastre şi, pe măsură ce se 
apropiau de coastă, oceanul se colora în nuanțele unui vitraliu: 
stânci bătrâne, rotunjite de trecerea anilor coborau domol 
înspre apă, sub o mantie de un verde desăvârşit, mărginită în 
partea de jos de un zigzag de bolovani gri, care formau un dig în 
calea apei. Se zăreau câteva petice palide de nisip, niciunul 
suficient de mare ca Temeraire să poată ateriza, chiar dacă ar fi 
încercat. În rest, pădurea era de nepătruns, chiar şi după o oră 
de zbor deasupra uscatului. 

Era o privelişte pustie şi monotonă, ca atunci când zburau 
peste oceanul întins: foşnetul vântului printre frunze în loc de 
clipocitul valurilor, însă era un alt fel de linişte. Temeraire 
pândea atent, după fiece strigăt răzleţ de animal care întrerupea 
acea stare de neclintire, însă nu vedea nimic prin frunzişul des 
al copacilor. 

— Nu trăieşte niciun om aici? întrebă el, în cele din urmă. 

Poate că vorbea cu glas scăzut din cauza frigului, însă 
Laurence simţea aceeaşi tendinţă de a nu tulbura liniştea şi 
răspunse încetişor: 

— Nu, am zburat prea departe. Chiar şi cele mai puternice 
triburi trăiesc numai de-a lungul coastelor şi nu se aventurează 
niciodată atât de adânc în inima uscatului. Sunt prea mulţi 
dragoni sălbatici şi alte fiare, prea feroce ca să poată fi 
înfruntate. 

Îşi continuară drumul, o vreme, fără să vorbească. Soarele 
strălucea cu putere şi Laurence plutea între somn şi trezire, cu 
capul în piept. Temeraire îşi continuă drumul nestingherit, într- 
un ritm domol care nu-i punea rezistenţa la încercare. Când, în 
cele din urmă, Laurence fu trezit de un nou strănut al 
dragonului, soarele trecuse de zenit. Aveau să piardă cina. 

Temeraire nu-şi exprimă dorinţa să mai rămână când 
Laurence spuse că ar trebui să se întoarcă. La drept vorbind, 
grăbi ritmul. Zburaseră atât de departe, încât linia coastei nu se 
mai zărea şi făcură cale întoarsă doar orientându-se după busola 
lui Laurence, fără niciun punct de reper în monotonia junglei. 
Curba domoală a oceanului fu întâmpinată cu bucurie şi 
Temeraire se însufleţi când ajunseră din nou deasupra valurilor. 

— Măcar nu mai obosesc, chiar dacă sunt bolnav, spuse el, 
apoi ţâşni direct în sus, treizeci de picioare, împins de un 


177 


strănut bubuitor ca un tun. 

Ajunseră înapoi pe Allegiance abia când era aproape 
întuneric şi Laurence descoperi că nu pierduse doar cina. Un alt 
marinar, în afară de Tripp, îl zărise pe Feng Li pe punte în 
noaptea precedentă, cu efecte similare şi, în timp ce Laurence 
fusese plecat, povestea fantomei făcuse deja înconjurul navei, 
amplificată şi înflorită de zece ori. Toate încercările lui de a da 
explicaţii se dovediră inutile. Echipajul era convins. Trei oameni 
jurau acum că văzuseră fantoma dansând pe verga velei mari, 
prevestindu-i o soartă funestă. Alţii, din garda de la mijlocul 
nopţii, susțineau că fantoma se unduise în preajma velaturii 
toată noaptea. 

Liu Bao însuşi puse paie pe foc. Cerând detalii şi auzind 
povestea, în timpul vizitei sale pe punte din dimineaţa 
următoare, clătină din cap şi opină că fantoma era un semn că 
cineva de la bord se comportase imoral cu o femeie. Acest lucru 
era valabil pentru aproape toţi bărbaţii de la bord, care se 
apucară să şuşotească la nesfârşit despre fantomele străine 
inexplicabil de puritane şi să discute îngrijoraţi la masă, fiecare 
încercând să se autoconvingă şi să-i convingă pe ceilalţi că nu 
putea fi tocmai el împricinatul. Păcatul Jui fusese mic şi inocent 
şi, în orice caz, avusese tot timpul de gând s-o ia de soţie, în 
clipa când se va întoarce. 

Deocamdată, suspiciunea generală nu se oprise asupra unui 
singur individ, dar era doar o chestiune de timp până când viaţa 
nefericitului avea să devină un iad. Între timp, oamenii îşi 
îndeplineau sarcinile nocturne cu reticenţă, mergând până acolo 
încât refuzau ordinele care ar fi presupus prezenţa unui om 
singur în orice parte a punţii. Riley încerca să le fie exemplu, 
îndepărtându-se de ceilalţi în timpul gărzilor sale, dar acest 
lucru nu avu efectul scontat, fiind vizibil faptul că el însuşi 
trebuia să-şi ia inima-n dinţi înainte de a porni. Laurence îl certă 
aspru pe Allen, primul dintre oamenii săi pe care îl auzi 
pomenind de fantomă, astfel că nimeni nu mai spunea nimic în 
prezenţa lui. Dar aviatorii aveau tendinţa să stea în preajma lui 
Temeraire când erau de gardă şi să circule în grupuri la venire 
şi la plecare. 

Temeraire se simţea prea rău ca să fie foarte atent la ce se 
petrece. Amploarea fricii i se părea greu de înţeles şi îşi exprimă 
regretul că nu văzuse niciodată năluca, deşi era limpede că 


178 


atâţia alţii o zăriseră. Dar cea mai mare parte a timpului şi-o 
petrecea dormind sau dirijându-şi strănuturile frecvente departe 
de navă. La început încercă să-şi ascundă tusea, de teama 
leacului pe care Keynes îl prepara într-o oală mare din bucătărie 
de la primele semne ale bolii lui Temeraire, înălţându-şi 
ameninţător duhoarea printre scânduri. 

Dar, la sfârşitul celei de-a treia zile, fu cuprins de un acces 
de tuse pe care nu-l putu suprima, iar Keynes şi asistenții săi 
urcară oala pe punte cu ajutorul unui cărucior. Era un amestec 
maroniu-dens, aproape gelatinos, deasupra căruia plutea un 
strat de grăsime lichidă, portocalie. 

Temeraire se uită în oală, nefericit. 

— Chiar trebuie? întrebă el. 

— Își face efectul cel mai bine dacă e băută fierbinte, 
răspunse Keynes, imperturbabil, şi Temeraire strânse din ochi şi 
îşi cobori capul să bea. N 

— O, nu! Nu! exclamă el, după prima înghiţitură. Înhăţă 
butoiul cu apă care fusese pregătit pentru el şi şi-l deşertă în 
gură. În timp ce înghiţea cu nesaț, o mare parte se revărsă 
peste fălcile şi gâtul dragonului şi pe punte. Mi-e imposibil să 
mai beau aşa ceva, spuse el, lăsând jos butoiul. 

Dar, după o lungă muncă de convingere, înghiți, în cele din 
urmă, tot, lamentându-se şi vomitând întruna. 

Laurence era lângă el, mângâindu-l îngrijorat. Nu îndrăznea 
să mai scoată o vorbă. Keynes fusese foarte tăios când sugerase 
prima dată o mică pauză. În sfârşit, Temeraire termină de băut 
şi se prăbuşi pe punte, spunând cu patos: 

— N-o să mai fiu bolnav niciodată. Niciodată! 

Dar, cu toată nemulţumirea dragonului, licoarea îi potoli, 
într-adevăr, tusea şi în noaptea aceea Temeraire dormi mai 
bine, respirând mult mai uşor. 

Laurence rămase pe punte, aşa cum făcuse în fiecare noapte 
de când Temeraire era bolnav. Acum, că dragonul dormea 
liniştit, avea tot timpul să urmărească traseele lungi pe care le 
făceau oamenii ca să evite fantoma, mergând doi câte doi la 
pupă şi îngrămădindu-se în jurul lămpilor lăsate pe punte, în loc 
să doarmă. Până şi ofiţerul de gardă stătea supărător de 
aproape şi pălea de fiecare dată când trebuia să străbată 
puntea, pentru a întoarce clepsidra şi pentru a suna trezirea. 

Singurul remediu ar fi fost o activitate care să le abată 


179 


atenţia, şi nu existau prea multe perspective. Vremea era 
frumoasă, iar şanse să întâlnească un inamic, cu care să se 
lupte, erau puţine. Orice navă care dorea să evite un conflict 
putea cu uşurinţă să treacă în viteză pe lângă ei. În orice caz, 
Laurence nu-şi dorea nici să aibă parte de furtună, nici de luptă, 
dar situaţia nu mai putea fi tolerată multă vreme. Laurence 
spera că, odată ajunşi în port, întreruperea călătoriei avea să 
risipească mitul. 

Temeraire sforăi în somn şi se trezi pe jumătate, cu un acces 
de tuse horcăitoare, după care oftă nefericit. Laurence aşeză o 
mână pe trupul lui şi deschise cartea pe care o ţinea în poală. 
Lampa care se legăna lângă el îi dădea destulă lumină, chiar 
dacă pâlpâitoare şi, citi rar, cu voce tare, până când pleoapele 
lui Temeraire deveniră grele din nou. 


180 


Capitolul 9 


— Nu vreau să mă amestec, spuse generalul Baird, 
dovedindu-se, însă, destul de dornic s-o facă. Dar vânturile spre 
India sunt extrem de imprevizibile în această perioadă a anului, 
după ce musonul iernii abia a trecut. Riscaţi să vă pomeniţi 
înapoi aici. Ar fi mult mai bine să aşteptaţi sosirea Lordului 
Caledon, mai ales după vestea asta despre Pitt. 

Era un bărbat mai tânăr, dar avea o faţă posomorâtă, 
serioasă şi o gură foarte fermă. Gulerul înalt al uniformei îi 
împingea în sus bărbia, dând gâtului său un aspect rigid şi 
alungit. Întrucât noul guvernator britanic nu sosise încă, Baird 
se afla momentan la comanda coloniei din Capetown şi se 
adăpostea în imensul castel fortificat din mijlocul oraşului de la 
poalele înaltului Table Mount. Curtea era scăldată în lumina 
soarelui, care scânteia pe baionetele trupelor ce se antrenau 
acolo, iar zidurile împrejmuitoare atenuau forţa vântului care-i 
înfrigurase pe drumul dinspre plajă. 

— Nu putem rămâne în port până în iunie, decretă 
Hammond. Cu riscul de a înainta încet, ar fi de preferat să 
navigăm, dovedindu-i prinţului Yongxing că nu vrem să pierdem 
vremea şi facem tot posibilul să ne grăbim. Deja m-a întrebat 
cât cred că va mai dura călătoria şi dacă ne mai oprim pe 
undeva. 

— Din partea mea, sunt perfect mulţumit să putem porni 
îndată ce terminăm cu aprovizionarea, interveni Riley, lăsând 
jos ceaşca goală de ceai şi făcându-i semn cu capul servitorului 
să i-o umple din nou. Allegiance nu e nici pe departe o navă 
rapidă, dar aş paria o mie de lire că rezistă pe orice fel de 
vreme. 


— Nu, fireşte, îi spuse Riley mai târziu lui Laurence, 
oarecum neliniştit, în timp ce se întorceau spre vas, nu mi-ar 
plăcea s-o pun la încercare împotriva unui taifun. N-am vrut să 
spun aşa ceva. Mă gândeam doar la vremea proastă obişnuită, 
poate niţică ploaie. 

Preparativele pentru lungul drum rămas de parcurs pe 
ocean  continuară. Nu era vorba doar de cumpărarea 
alimentelor, ci şi de ambalarea şi conservarea cărnii în 


181 


saramură, de vreme ce aceasta era ultima oprire stabilită pentru 
aprovizionarea navei. Din fericire, se găseau de toate. 
Coloniştilor nu le displăcea foarte mult viaţa liniştită de 
ocupanţii şi erau bucuroşi să vândă animale din cirezile lor. Însă 
cea mai mare preocupare a lui Laurence era stabilirea 
necesarului de hrană, căci apetitul lui Temeraire scăzuse 
simţitor de când suferise de răceală şi începuse doar să 
ciugulească din mâncare, lamentându-se că nu are gust. 

Nu exista un adăpost propriu-zis pentru dragoni, însă, 
alertat de Volly, Baird se pregătise pentru sosirea lor, 
organizând defrişarea unui imens spaţiu verde lângă terenul de 
aterizare, unde să se poată odihni în voie dragonul. 

După ce Temeraire ajunse în acest loc, Keynes putu să-l 
examineze cum se cuvine. Dragonul fu îndrumat să-şi ţină capul 
în jos şi să caşte gura, iar medicul pătrunse înăuntru cu un 
felinar, croindu-şi drum cu grijă printre dinţii cât pumnul, ca să 
se uite în gâtul dragonului. 

Urmărindu-l neliniştit de afară, împreună cu Granby, 
Laurence putu vedea că limba îngustă şi bifurcată a dragonului, 
de obicei rozalie, era acum acoperită de un strat alb şi gros, cu 
pete roşii, virulente. 

— Bănuiesc că din cauza asta nu poate simţi niciun gust. Nu 
e nimic ieşit din comun, în situaţia lui, spuse Keynes, ridicând 
din umeri când ieşi, în aplauze, dintre fălcile lui Temeraire. O 
mulţime de copii, colonişti şi băştinaşi deopotrivă se adunase de 
jur împrejurul luminişului, privind fascinaţi, ca la circ. lar 
dragonii îşi folosesc limba şi pentru miros, ceea ce, probabil, 
complică lucrurile, continuă medicul. 

— Dar nu e un simptom obişnuit, nu-i aşa? întrebă Laurence. 

— Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un dragon care să-şi 
piardă pofta de mâncare din cauza unei răceli, interveni Granby 
îngrijorat. De obicei, devin mai hămesiţi. 

— Temeraire e doar mai mofturos decât majoritatea, spuse 
Keynes. Va trebui să te forţezi să mănânci până îţi trece boala, 
adăugă el, adresându-i-se dragonului, pe un ton sever. Haide, ai 
aici nişte carne proaspătă de vită. Să vedem cum o mănânci pe 
toată. 

— O să încerc, spuse Temeraire, cu un suspin adânc, care 
semăna mai degrabă cu un scâncet, prin nasu-i înfundat. Dar e 
foarte obositor să tot mestec când nu simt niciun gust. 


182 


Supus, dar fără entuziasm, înfulecă mai multe hălci de 
carne, dar apoi nu făcu decât să mai sfâşie alte câteva, fără să le 
înghită, după care îşi suflă nasul într-o groapă mică săpată în 
acest scop, ştergându-şi-l de un morman de frunze mari de 
palmier. 

Laurence îl privi în tăcere, apoi porni pe cărarea îngustă 
care şerpuia dinspre terenurile de aterizare spre castel. Il găsi 
pe Yongxing odihnindu-se în apartamentele destinate oaspeţilor, 
împreună cu Sun Kai şi Liu Bao. Pentru a estompa lumina 
soarelui, agăţaseră perdele subţiri în locul draperiilor grele de 
catifea şi doi servitori le făceau vânt, stând lângă ferestrele 
deschise şi fluturând evantaie mari din hârtie. Un altul stătea 
discret la dispoziţia lor, umplând ceştile emisarilor cu ceai. În 
comparaţie cu ei, Laurence se simţea murdar şi năduşit, cu 
gulerul umed şi pleoştit pe gât, după eforturile zilei. Pe cizme 
avea un strat gros de praf, împroşcat cu sânge de la masa 
neterminată a lui Temeraire. 

După ce fu chemat traducătorul şi fură schimbate câteva 
amabilităţi, Laurence le explică situaţia şi le spuse, cu toată 
gentileţea de care putea da dovadă: 

— V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi putea împrumuta 
bucătarii Domniilor Voastre, să prepare ceva de mâncare pentru 
Temeraire, după reţetele lor. Poate că ar avea o aromă mai 
puternică decât carnea crudă. 

Nici nu terminase bine de vorbit, că Yongxing dădea deja 
ordine, în limba chineză, şi bucătarii fură trimişi neîntârziat în 
bucătărie. 

— Ia loc şi aşteaptă cu noi, spuse Yongxing pe neaşteptate. 

La porunca lui, fu adus un scaun acoperit cu o bucată lungă 
şi subţire de mătase. 

— Nu, mulţumesc, domnule. Sunt murdar din cap până-n 
picioare, spuse Laurence, cu ochii la splendida țesătură 
portocalie decorată cu flori. Stau foarte bine în picioare. 

Dar Yongxing repetă invitaţia şi, cedând, Laurence se aşeză 
timid pe marginea scaunului şi acceptă ceaşca de ceai care-i fu 
oferită. Sun Kai clătină din cap, într-un mod ciudat de a-şi 
exprima aprobarea. 

— Ai mai primit veşti de la familia ta, căpitane? întrebă el, 
prin intermediul interpretului. Nădăjduiesc că sunt bine cu toţii. 

— Nu, domnule, n-am mai primit nicio veste, dar vă 


183 


mulţumesc pentru interes, spuse Laurence, după care petrecu 
încă un sfert de oră făcând conversaţie despre vreme şi 
perspectivele plecării lor, mirat de această schimbare bruscă de 
atitudine faţă de el. 

Puțin mai târziu, două carcase de miel, pe un pat de aluat 
fraged şi stropite cu un sos gelatinos, roşu-portocaliu, fură 
aduse din bucătărie şi cărate de-a lungul cărării către poiană, pe 
tăvi mari de lemn. Temeraire se lumină dintr-odată, aroma 
puternică a mirodeniilor reuşind să stârnească până şi simţurile 
lui amorţite, şi mâncă pe săturate. 

— Mi-era foame, de fapt, spuse el, lingându-şi sosul de pe 
gură şi aplecându-şi capul, să fie curăţat mai bine. 

În timp ce îl ştergea pe Temeraire, câteva picături de sos 
ajunseră pe mâna lui Laurence şi îi arseră pur şi simplu pielea, 
lăsând semne. Se temea să nu fi exagerat, punând în pericol 
sănătatea dragonului, dar acesta părea mulţumit şi nici măcar 
nu ceru mai multă apă ca de obicei, iar Keynes spuse că era 
extrem de important să-l determine în continuare să mănânce. 

Laurence nu fu nevoit să insiste pentru sprijinul bucătarilor 
pe mai departe. Yongxing nu doar că fu imediat de acord, ci 
hotări să-i supravegheze şi să le impună prepararea unor 
mâncăruri mai elaborate, chemându-şi medicul personal, care 
recomandă adăugarea diverselor ierburi. Bieţii servitori fură 
trimişi în pieţe - comunicând cu negustorii locali în singurul 
limbaj comun, acela al banilor - pentru a procura orice 
ingrediente puteau găsi. Cu cât mai exotice şi mai scumpe, cu 
atât mai bine. 

Keynes era sceptic, dar liniştit, iar Laurence, fiind mai mult 
conştient de recunoştinţa pe care le-o datorează chinezilor decât 
recunoscător cu adevărat, şi simțindu-se vinovat pentru această 
lipsă de sinceritate, nu încerca să se amestece în prepararea 
meniurilor, chiar dacă servitorii se întorceau zilnic de la piaţă cu 
un şir de alimente din ce în ce mai bizare: pinguini, serviţi 
umpluţi cu grăunţe, bace şi cu propriile lor ouă, carne de elefant 
afumată, adusă de vânătorii dornici să se aventureze într-o 
călătorie periculoasă în interiorul continentului, oi lăţoase, cu 
coada groasă şi păr în loc de lână, şi mirodenii şi legume încă şi 
mai ciudate. Chinezii insistau asupra acestora din urmă, jurând 
că erau sănătoase pentru dragoni, deşi, după obiceiul englez, 
dieta acestora cuprindea doar carne. Cât despre Temeraire, 


184 


mânca felurile complicate unul după altul, fără alte efecte 
neplăcute în afară de tendinţa de a emite pe gură mirosuri 
dezgustătoare, după-masă. 

Copiii locului deveniseră vizitatori regulaţi, încurajați de 
faptul că-i vedeau pe Dyer şi pe Roland căţărându-se atât de 
frecvent pe trupul dragonului. Incepură să privească goana 
după hrană ca pe un joc şi întâmpinau cu urale fiecare nou fel 
de mâncare sau, uneori, fluierându-le pe cele pe care le 
considerau insuficient de inventive. Copiii făceau parte din 
diversele triburi din regiune. Majoritatea se ocupau cu creşterea 
animalelor, dar alţii cutreierau munţii şi pădurile, în căutare de 
hrană, şi în joc intrau mai ales aceştia, aducând zilnic 
ingrediente pe care rudele lor mai vârstnice le refuzaseră, 
considerându-le prea bizare pentru consumul propriu. 

Culmea ciudăţeniei fu o enormă ciupercă deformată, cu 
rădăcinile încă pline de noroi negru şi ud, adusă în poiană, cu 
un aer triumfător, de un grup de cinci copii. Semăna cu o 
ciupercă obişnuită, dar avea trei pălării în loc de una singură, 
toate cu pete brune, aranjate una peste alta de-a lungul codiţei, 
cea mai mare măsurând mai mult de două picioare în diametru. 
Mirosea atât de urât, încât copiii o aduceau cu feţele întoarse 
într-o parte, pasând-o de la unul la altul şi râzând în hohote. 

Servitorii chinezi o duseră în bucătăriile castelului, cu mare 
entuziasm, răsplătindu-i pe copii cu o grămadă de scoici şi 
panglici colorate. Numai că, la scurt timp după aceea, generalul 
Baird îşi făcu apariţia în poiană, să se plângă. Laurence îl urmă 
la castel şi îi înţelese obiecțiile înainte de a intra în complexul 
de clădiri. Nu se vedea fum, dar aerul era încărcat de mirosul 
sufocant venit dinspre bucătărie, un fel de amestec de varză 
înăbuşită şi mucegai proaspăt, ca acela care creştea pe 
scândurile punţii pe vreme umedă: un miros acriu, scârbos, 
care-ţi rămânea pe limbă. Strada de dincolo de zidul 
bucătăriilor, de obicei înţesată de negustori, era acum pustie, 
iar în saloanele castelului era aproape imposibil să stai din 
cauza miasmei. Emisarii aveau apartamentele în altă clădire, 
departe de bucătării, aşa că nu fuseseră direct afectaţi, dar 
soldaţii erau cazaţi în imediata apropiere şi nu aveau cum să 
mănânce în mirosul acela dezgustător. 

Harnicii bucătari, cărora, după părerea lui Laurence, le 
amorţise simţul mirosului după o săptămână de gătit mâncăruri 


185 


din ce în ce mai picante, protestară prin intermediul 
interpretului că sosul nu era gata, iar Laurence şi Baird 
depuseră o adevărată muncă de convingere ca să-i determine să 
abandoneze imensa oală. Baird le ordonă, fără milă, unor bieţi 
soldaţi s-o care în poiană, suspendată între ei, pe o creangă 
groasă de copac. Laurence îi urmă, încercând să respire cât mai 
puţin posibil. 

Temeraire, însă, primi sosul cu entuziasm, mai mult încântat 
de faptul că poate să simtă mirosul decât dezgustat de acesta. 

— Mie mi se pare bun, spuse el, şi făcu semn nerăbdător cu 
capul să îi fie turnat peste carne. 

Devoră un întreg bou cu cocoaşă, dintre cei care se găseau 
prin partea locului, acoperit de sosul de ciuperci, şi linse toată 
oala, sub privirile suspicioase ale lui Laurence, care încerca să 
se ţină la distanţă, fără să fie, însă, nepoliticos. 

După masă, Temeraire se tolăni adâncit într-o somnolenţă 
plăcută, mormăindu-şi aprobarea şi sughiţând, din când în când, 
printre cuvinte, aproape ameţit. Laurence se apropie, uşor 
alarmat să-l vadă adormind atât de repede, dar, când îl 
înghionti, Temeraire se trezi, radios şi entuziast, şi insistă să se 
cuibărească mai aproape de Laurence. Răsuflarea dragonului 
devenise la fel de insuportabilă ca mirosul iniţial. Laurence îşi 
întoarse faţa, încercând să nu vomite, foarte bucuros să evadeze 
din îmbrăţişarea drăgăstoasă a dragonului, când acesta adormi 
la loc. 

Laurence fu nevoit să se spele şi să-şi schimbe hainele 
înainte de a se considera prezentabil. Chiar şi după aceea, 
continuă să simtă mirosul care îi stăruia în păr. Era prea mult, 
gândi el şi se simţi îndreptăţit să protesteze în faţa chinezilor. 
Aceştia nu se arătară jigniţi, ci îl tratară cu seriozitatea pe care 
o sperase Laurence. Când Laurence descrise efectele ciupercii, 
Liu Bao râse în hohote, iar când sugeră că ar putea organiza un 
meniu mai regulat şi cu mai puţine feluri de mâncare, Yongxing 
refuză ideea, spunând: 

— Nu putem insulta un tien-lung oferindu-i zi de zi acelaşi 
lucru. Bucătarii vor trebui să fie mai atenţi, atâta tot. 

Laurence plecă fără să reuşească să se facă ascultat şi cu 
bănuiala că îi fusese uzurpat controlul asupra dietei lui 
Temeraire. Temerile sale se confirmară curând. A doua zi 
dimineaţă, Temeraire se trezi după un somn neobişnuit de lung, 


186 


simțindu-se mult mai bine şi fără să mai fie congestionat. 
Răceala îi trecu în întregime după alte câteva zile, dar, cu toate 
că Laurence sugeră în repetate rânduri că nu mai era nevoie de 
ajutor, mâncărurile gătite continuau să sosească. Fireşte, 
Temeraire nu ridică obiecţii, nici după ce începu să-şi recapete 
mirosul. 

— Cred că încep să pot deosebi aromele unele de altele, 
spuse el, lingându-şi meticulos degetele. Începuse să apuce 
mâncarea cu degetele din faţă, în loc să se hrănească direct din 
troacă. Cele roşii se numesc hua jiao, îmi plac foarte mult. 

— Important e să-ţi placă ţie ceea ce mănânci, spuse 
Laurence. 

Mai târziu, în seara aceea, luând masa alături de Granby, în 
cabina lui, Laurence i se destăinui, adăugând: 

— Altceva n-am putut să spun, fără să fiu urâcios. Cel puţin 
eforturile lor l-au făcut să se simtă mai bine şi să mănânce 
zdravăn. Nu pot să spun acum, „nu, mulţumesc”, mai ales dacă 
el e mulţumit. 

— Dacă mă întrebi pe mine, asta e imixtiune de la cap la 
coadă, spuse Granby, ofensat în numele căpitanului său. Şi cum 
să continuăm să-l hrănim în felul acesta, când îl aducem înapoi 
acasă? 

Laurence clătină din cap, gândindu-se atât la întrebare, cât 
şi la folosirea cuvântului când. Ar fi acceptat bucuros să nu ştie 
răspunsul la întrebare, dacă ar fi putut avea vreo asigurare în 
privinţa aspectului temporal. 


Allegiance lăsă în urmă continentul african, urmând 
curentul, aproape direct spre est. Riley considera că e mai bine 
aşa decât să înainteze de-a lungul coastei, luptându-se cu 
vânturile capricioase care continuau deocamdată să bată mai 
mult înspre sud decât înspre nord sau să iasă în largul 
Oceanului Indian. Laurence privi fâşia îngustă de pământ 
întunecându-se până când pieri în ocean, în spatele lor. 
Călătoreau de patru luni şi parcurseseră mai mult de jumătate 
din drumul spre China. 

Aceeaşi dezolare domnea în rândul celorlalţi membri ai 
echipajului, când lăsară în urmă portul tihnit, cu toate plăcerile 
lui. Nu-i aşteptase nicio scrisoare la Capetown, căci Volly le 
adusese personal corespondenţa şi erau puţine perspective să 


187 


primească de-acum înainte vreo veste de acasă, dacă nu se 
întâmpla cumva să treacă pe lângă ei vreo fregată mai rapidă 
sau vreun vas comercial. Dar puţine astfel de nave călătoreau 
spre China în această perioadă a anului. Aşadar, nu aveau nimic 
de aşteptat cu plăcere, şi fantoma continua să bântuie 
ameninţător toate inimile. 

Preocupaţi de spaimele lor superstiţioase, marinarii nu 
acordau atenţia cuvenită sarcinilor lor. La trei zile după ce 
părăsiră portul, Laurence fu trezit dintr-un somn agitat, înainte 
de răsăritul soarelui. Sunetul răzbătea cu uşurinţă prin peretele 
care despărţea cabina lui de cea alăturată şi Laurence îl auzi pe 
Riley revărsându-şi furia asupra bietului locotenent Beckett, 
care fusese de gardă după miezul nopţii. Vântul îşi schimbase 
direcţia şi se stârnise cu putere peste noapte, iar Beckett, în 
confuzia creată, îi purtase pe o rută greşită şi uitase să strângă 
vela mare şi vela artimon. De obicei, greşelile lui erau corectate 
de marinarii mai experimentați, care tuşeau cu înţeles până 
când nimerea ordinul corect pe care trebuia să-l dea, însă, fiind 
cu toţii mai preocupaţi să evite fantoma şi să stea departe de 
velatură, nimeni nu-l avertiză, de data aceasta, iar acum 
Allegiance plutea spre nord, departe de traseul lor. 

Sub cerul care se lumina, hula era înaltă, şi valurile palide, 
verzui şi translucide ca sticla sub spuma albă, groasă, săltau în 
contururi ascuţite şi spărgându-se în nori imenşi de picături 
delicate. Urcând pe puntea dragonilor, Laurence îşi potrivi pe 
cap gluga impermeabilului, cu buzele deja uscate şi întărite de 
sare. Temeraire era ghemuit departe de marginea punţii, cu 
pielea strălucind udă în lumina felinarului. 

— Crezi că se poate să aprindă puţin focurile în bucătărie? 
întrebă Temeraire, cu glas tânguitor, scoţându-şi capul de sub 
aripi şi mijindu-şi ochii, ca să-i ferească de apă. 

Tuşi puţin, pentru impresie. Era foarte posibil ca totul să fie 
doar teatru, căci Temeraire îşi revenise complet de pe urma 
răcelii încă dinainte de a pleca din port, dar Laurence nu voia să 
rişte o recădere. Deşi apa era călduţă, ca pentru scaldă, rafalele 
de vânt schimbător care veneau dinspre sud erau reci. Trimise 
echipajul să adune piei de oaie cu care să-l acopere pe 
Temeraire şi le ordonă harnaşierilor să le coasă laolaltă, ca să 
nu se mişte din loc. 

Temeraire arăta foarte ciudat sub pătura improvizată, doar 


188 


cu nasul afară şi foindu-se greoi, ca un morman mişcător de 
rufe, ori de câte ori voia să-şi schimbe poziţia. Laurence era 
perfect mulţumit, atâta timp cât dragonul era ferit de frig şi 
umezeală şi ignora chicotelile înăbuşite care veneau dinspre 
trugă. Nu-l luă în seamă nici pe Keynes, care protestă faţă de 
obiceiul de a răsfăţa pacienţii şi de a încuraja ipohondria. 
Vremea nu permitea cititul pe punte, aşa că Laurence intră şi el 
puţin sub cuverturi, să-i ţină de urât dragonului. Păturile 
păstrau nu doar căldura care se ridica dinspre bucătărie, dar şi 
pe cea a trupului lui Temeraire. Curând, Laurence fu nevoit să-şi 
lepede haina şi se moleşi lângă Temeraire, participând doar rar 
şi absent la conversaţie. 

— Dormi, Laurence? întrebă Temeraire. 

Laurence fu trezit de aceste cuvinte, întrebându-se dacă 
dormise într-adevăr multă vreme sau dacă nu cumva un fald al 
păturii căzuse, acoperind deschizătura. Era foarte întuneric. 

Işi făcu loc să iasă de sub pieile grele. Oceanul se domolise 
şi avea o suprafaţă aproape netedă. Direct în faţă, spre est, un 
troian de nori negri-roşietici se întindea cât vedeai cu ochii 
deasupra orizontului, cu franjurii pufoşi, răsfiraţi de vânt, 
colorați într-un roşu-aprins, mai puternic spre interior, de 
lumina soarelui din spatele lor. Mai adânc spre interior, câte un 
fulger dezvăluia privirii, pentru scurt timp, marginile straturilor 
compacte de nori. Departe, spre nord, o linie zdrenţuită de nori 
alerga să se alăture grupului mai mare, care se arcuia pe cer, 
într-un punct aflat puţin în faţa corabiei. Direct deasupra lor, 
cerul era senin. 

— Domnule Fellowes, te rog trimite după lanţurile de 
furtună, spuse Laurence, lăsând jos paharul. 

Velatura mişuna deja de oameni în plină activitate. 

— Poate că ar trebui să înfruntaţi furtuna în văzduh, sugeră 
Granby, venind să i se alăture lui Laurence lângă parapet. 

Era o propunere firească. Deşi nu era prima misiune a lui 
Granby pe o corabie de transport, aproape toate celelalte se 
desfăşuraseră în Gibraltar şi pe Canal şi nu avea prea multă 
experienţă în largul mării. Majoritatea dragonilor puteau să stea 
în aer o zi întreagă, dacă se lăsau purtaţi de vânt şi dacă erau 
bine hrăniţi şi adăpaţi înainte. Era o metodă obişnuită de a-i ţine 
departe când un vas de transport intra într-o furtună sau într-o 
vijelie. In cazul de faţă, nu era nici una, nici alta. 


189 


Laurence îi răspunse cu o scurtă scuturare a capului. 

— Ajunge cuvertura impermeabilă. Il va feri sub lanţuri, 
spuse el şi văzu că Granby îl înţelege. 

Lanţurile de furtună, cu zalele groase cât încheietura unui 
băiat, fură aduse pe punte, bucată cu bucată şi aşezate cruciş pe 
spatele lui Temeraire. Odgoane grele, întărite cu aţă şi pânză de 
vele, fură împletite prin toate verigile şi legate de cele patru 
binte duble din colţurile punţii dragonilor. Laurence inspectă cu 
mare grijă toate aceste noduri şi ordonă ca multe dintre ele să 
fie legate, înainte de a se declara satisfăcut. 

— Te strâng legăturile pe undeva? îl întrebă el pe Temeraire. 
Sunt prea strâmte? 

— Nu pot să mă mişc cu toate lanţurile astea pe mine, se 
plânse Temeraire, testându-şi spaţiul de mişcare şi dând din 
coadă agitat, în timp ce trăgea de lanţurile care-l imobilizau. Nu 
e deloc ca un ham, pentru ce sunt astea? De ce trebuie să le 
port? 

— Te rog, nu întinde funiile, spuse Laurence, îngrijorat, 
mergând să le verifice. Din fericire, niciuna nu se destrămase. 
Îmi pare rău că e nevoie de asta, adăugă el, revenind, dar dacă 
marea devine agitată, trebuie să fii legat de punte, altfel ai 
putea să aluneci în ocean sau, mişcându-te, să deviezi nava de la 
ruta ei. Te incomodează foarte tare? 

— Nu, nu foarte tare, răspunse Temeraire, dar nefericirea i 
se citea în glas. Durează mult? 

— Până trece furtuna, spuse Laurence şi aruncă o privire 
dincolo de proră. Bancul de nori se topea în masa plumburie şi 
întunecată a cerului, iar soarele abia răsărit se făcea nevăzut. 
Trebuie să mă duc să citesc barometrul. 

Mercurul era foarte scăzut în cabina lui Riley. Nu se simţea 
niciun miros caracteristic pentru micul dejun, în afară de cel al 
cafelei care fierbea. Laurence luă o ceaşcă din mâna 
intendentului, o bău fierbinte, în picioare şi se întoarse pe 
punte. În timpul scurtei sale absenţe, hula se ridicase cu încă 
vreo zece picioare, iar acum Allegiance îşi arăta adevărata 
robusteţe. Prora întărită cu fier despica valurile cu uşurinţă, iar 
trupul ei masiv le împingea de-o parte şi de alta. 

Marinarii acopereau  tambuchiurile. Laurence făcu o 
inspecţie generală a lanțurilor lui Temeraire, apoi îi spuse lui 
Granby: 


190 


— Trimite oamenii jos. Fac eu prima gardă. 

Se vâri sub cuverturi, lângă capul lui Temeraire şi rămase 
acolo, mângâindu-i botul neted. 

— Mă tem că ne aşteaptă o furtună lungă, spuse el. N-ai vrea 
să mai mănânci ceva? 

— Ieri am mâncat târziu, nu mi-e foame, răspunse 
Temeraire. Sub gluga întunecată, pupilele apoase şi negre ale 
dragonului, cu un contur albastru, subţire, se lărgiră. Când 
Temeraire îşi schimbă poziţia, lanţurile de fier gemură încet, un 
sunet mai înalt decât scârţâitul gros, constant, al bârnelor navei 
în mişcare. Am mai trecut printr-o furtună, pe Reliant, continuă 
el, şi n-a trebuit să port asemenea lanţuri. 

— Erai mult mai mic. Şi furtuna la fel, îi explică Laurence, 
iar Temeraire cedă, nu însă fără un mormăit de nemulţumire. 

Dragonul nu mai continuă discuţia, ci rămase în tăcere, 
frecându-şi din când în când ghearele de marginile lanțurilor. 
Stătea cu capul întors spre pupă, ca să evite stropii de apă; 
Laurence putea să se uite peste botul lui, urmărindu-i pe 
marinarii care se agitau să aducă chingile de furtună şi să 
strângă velele gabier. Singurul sunet era hârşâitul grav, metalic, 
înăbuşit de stratul gros de pânză. 

Când clopotul bătu de două ori, vestind prima tură de 
dimineaţă, oceanul trecea peste parapet în valuri mari, 
suprapuse, o cascadă aproape continuă care se revărsa pe 
teugă, peste marginea punţii dragonilor. Bucătăria se răcise. 
Focurile nu aveau să mai fie aprinse până după furtună. 
Temeraire se făcu ghem pe punte, fără să se mai lamenteze. 
Trase cuvertura impermeabilă mai strâns în jurul lor, 
contractându-şi muşchii sub piele, ca să scuture firişoarele de 
apă care îşi săpau drum printre straturi. 

— Toţi marinarii, toţi marinarii! se auzea glasul îndepărtat al 
lui Riley, prin vuietul vântului. 

Nostromul preluă ordinul, repetându-l cu glasu-i răsunător, 
în mâinile făcute pâlnie, şi oamenii veniră valvârtej pe punte, 
tropăind pe scânduri, să strângă velele şi să pregătească nava 
pentru vânt. 

Clopotul se auzea, fără excepţie, la fiecare jumătate de oră, 
odată cu întoarcerea clepsidrei, singura modalitate de a măsura 
timpul. Lumina pălise mai devreme şi apusul soarelui era doar o 
creştere treptată a întunericului. O fosforescenţă albastră 


191 


scăldă puntea, revărsându-se pe suprafaţa ei şi luminând 
odgoanele şi marginile scândurilor. Scânteierea ei palidă şi rece 
înfăţişă privirii crestele valurilor, din ce în ce mai înalte. 

Nici măcar Allegiance nu putea să spargă aceste valuri, ci 
trebuia să se înalțe încet pe coamele lor, înclinându-se atât de 
mult, încât Laurence putea să privească direct în josul punţii şi 
să vadă prăpastia valului de dedesubt. Apoi, într-un târziu, prora 
se ridica peste creastă şi, aproape cu un salt, se înclina pe 
partea cealaltă a valului care se prăbuşea, se redresa şi plonja 
adânc şi cu o forţă cutremurătoare în spuma agitată de la baza 
valului. Coada largă a punţii dragonilor se ridica atunci, 
legănându-se, săpând o văgăună în următorul val şi nava îşi 
relua urcuşul lent, de la început. Doar locul schimbător al 
nisipului în clepsidră marca diferenţa dintre un val şi următorul. 

Dimineaţă: vântul era la fel de dezlănţuit, dar unda ceva mai 
domoală. Laurence se trezi dintr-un somn agitat şi discontinuu. 
Temeraire refuză mâncarea. 

— Nu pot să mănânc nimic, chiar dacă mi-ar putea aduce, 
răspunse el, la întrebarea lui Laurence şi închise ochii la loc, 
mai mult istovit decât somnoros şi cu nările înfundate de sare 
albă. 

Granby, care preluase garda de la Laurence, era pe punte, 
împreună cu câţiva membri ai echipajului lui Temeraire, lipiţi de 
cealaltă parte a trupului dragonului. Laurence îl chemă pe 
Martin la el şi îl trimise după câteva cârpe. Ploaia se amesteca 
prea mult cu valurile mării ca să fie bună de băut dar, din 
fericire, aveau destule rezerve de apă şi butoiul de la proră 
fusese umplut înainte de furtună. Agăţându-se cu ambele mâini 
de cordoanele de salvare pe care le întinseseră pe toată 
lungimea punţii, de la proră până la pupă, Martin se strecură 
încet până la butoi şi aduse înapoi cârpele îmbibate de apă. 
Temeraire abia se clinti când Laurence îşi şterse cu blândeţe 
dârele de sare de pe nas. 

Deasupra lor, cerul era o stranie pâclă uniformă, din care nu 
se desluşeau nici nori, nici soare. Ploaia cădea în răpăieli scurte, 
purtate de vânt înspre ei, iar peste crestele valurilor, întreg 
orizontul arcuit era acoperit de talazurile unduitoare ale mării. 
Când Ferris urcă pe punte, Laurence îl trimise în cabină pe 
Granby, după care mâncă un biscuite şi nişte brânză uscată. Nu 
voia să părăsească puntea. Ploaia se înteţi pe parcursul zilei şi 


192 


era acum mai rece decât înainte. Valuri mari, încrucişate, 
loveau corabia din ambele părţi şi un talaz gigantic se sperase 
aproape la înălţimea arborelui trinchet, prăbuşindu-se ca o 
izbitură peste trupul lui Temeraire, care se trezi tresărind din 
somnu-i agitat. 

Torentul dobori de pe picioare puţinii aviatori aflaţi pe 
punte, azvârlindu-i care încotro şi obligându-i să se agaţe de 
orice le ieşea în cale. Laurence îl prinse pe Portis înainte ca 
aspirantul să fie măturat de pe puntea dragonilor şi împreună se 
rostogoliră pe scări. Apoi Laurence fu nevoit să-şi păstreze 
echilibrul până când Portis reuşi să se redreseze, agăţându-se 
de cordonul de salvare. Temeraire se smucea în lanţuri, pe 
jumătate adormit şi cuprins de panică, strigându-l pe Laurence. 
Puntea din preajma bintelor începea să se curbeze sub forţa lui. 
Înaintând pe brânci pe puntea udă, ca să-l atingă pe Temeraire, 
Laurence încerca să-l liniştească. 

— N-a fost decât un val, sunt aici! strigă el stăruitor. 

Temeraire încetă să se mai zbată în lanţuri şi se lăsă, 
gâfâind, pe punte. Dar funiile se întinseseră. Legăturile se 
lărgiseră tocmai acum, când avea mai multă nevoie de ele şi 
marea era prea violentă pentru cei fără experienţă, fie ei şi 
aviatori, ca să încerce să refacă nodurile. 

Lovită de încă un val, care se revărsă pe dunetă, Allegiance 
se înclină alarmant. Temeraire alunecă, forțând lanţurile sub 
toată greutatea lui, întinzându-le şi mai mult. Instinctiv, încercă 
să se ancoreze agăţându-se cu ghearele de punte şi scândurile 
de stejar se despicară. 

— Ferris, vino aici, stai cu el, răcni Laurence, năpustindu-se 
el însuşi peste punte. 

Acum valurile inundau puntea unul după altul. Laurence se 
mişcă orbeşte de la un cordon la altul, mâinile sale găsind 
sprijin fără să fie îndrumate în mod conştient. 

Nodurile erau îmbibate de apă şi îndărătnice, strânse de 
smuciturile lui Temeraire. Laurence reuşea să le manevreze în 
intervalele scurte dintre valuri, când funiile se destindeau, 
câştigând fiecare bucăţică prin muncă grea. Temeraire stătea 
cât putea mai întins. Era singurul ajutor pe care i-l putea oferi, 
concentrându-şi restul atenţiei să nu se clintească din loc. 

Din cauza stropilor de apă, Laurence nu putea să vadă pe 
nimeni pe punte şi nu avea nimic palpabil, în afară de funiile 


193 


care-i ardeau mâinile, de pilonii scunzi şi groşi de fier şi trupul 
lui Temeraire, o porţiune uşor mai întunecată a aerului. 

Clopotul sună de două ori, anunțând prima tură de seară. 
Undeva, printre nori, soarele apunea. Cu colţul ochiului, 
Laurence văzu câteva umbre mişcându-se prin apropiere. În 
clipa următoare, Leddowes îngenunchea lângă el, dându-i o 
mână de ajutor. Leddowes trăgea de funii, în timp ce Laurence 
strângea nodurile, ţinându-se unul de altul şi de binte, atunci 
când veneau valurile, până când, dintr-odată, simţiră metalul 
lanțurilor în mâini: reuşiseră să strângă funia slăbită. 

Era aproape imposibil să te faci auzit peste vuietul vântului. 
Laurence arătă spre cea de-a doua bintă de la babord, 
Leddowes clătină scurt din cap şi cei doi porniră. Laurence o luă 
înainte, pe lângă balustradă. Le era mai uşor să se caţere peste 
tunurile mari decât să se ţină pe picioare în mijlocul punţii. Un 
val trecu, oferindu-le un moment de răgaz. Laurence tocmai îşi 
desprindea mâna de pe balustradă, pentru a escalada primul 
tun, când Leddowes ţipă. 

Întorcându-se, Laurence văzu o siluetă întunecată 
năpustindu-se spre capul lui şi, din instinct, îşi ridică mâna să se 
apere. O izbitură teribilă, ca o lovitură de vătrai, îi ateriză pe 
braţ. În cădere, Laurence reuşi să se agaţe cu o mână de partea 
din spate a tunului. Avu senzaţia confuză că vede o altă umbră 
mişcându-se deasupra lui. Leddowes, cu ochii măriţi de groază, 
se retrăgea, cu mâinile ridicate. Un val se sparse de parapet şi 
brusc Leddowes dispăru. 

Laurence stătea agăţat de tun, înecându-se cu apa sărată, 
căutând cu picioarele un alt punct de sprijin. Cizmele îi erau 
pline de apă, grele ca nişte bolovani. Părul i se desfăcuse. Își 
scutură capul, să şi-l scoată din ochi, şi cu mâna liberă reuşi să 
prindă levierul, recunoscând şocat, în spatele acestuia, chipul 
palid al lui Feng Li, îngrozit şi disperat. Feng Li încercă să-i 
smulgă levierul ca să-l lovească din nou şi începură să tragă de 
el amândoi. Laurence fu cât pe ce să cadă, alunecând cu cizmele 
pe scândurile ude ale punţii. 

Vântul era al treilea participant la această luptă, încercând 
să-i despartă şi ieşind, în cele din urmă, victorios. Levierul 
alunecă din mâinile amorţite ale lui Laurence, iar Feng Li, încă 
în picioare, păşi clătinându-se în spate, cu braţele larg deschise, 
de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze rafala de vânt care, ieşindu-i 


194 


în întâmpinare, îl purtă peste parapet şi în apele înspumate. 
Chinezul dispăru fără urmă. 

Reuşind să se ridice în picioare, Laurence privi peste 
parapet: nici urmă de Feng Li sau de Leddowes. Nu putea să 
vadă nici măcar suprafaţa apei, din cauza imenşilor nori de 
ceaţă care se înălţau dinspre valuri. Nimeni altcineva nu văzuse 
scurta încleştare. In spatele lui, clopotul suna din nou 
întoarcerea clepsidrei. 


Prea confuz din cauza oboselii ca să înţeleagă ceva din 
atacul criminal, Laurence nu povesti nimic, doar îi spuse pe 
scurt lui Riley că oamenii căzuseră peste bord. Nu ştia ce 
altceva să facă, şi furtuna îi solicita toată atenţia de care era 
capabil. Vântul începu să bată în dimineaţa următoare. La 
începutul gărzii de după-amiază, Riley era deja destul de 
încrezător ca să trimită oamenii la masă, chiar dacă pe rând. 
Stratul gros de nori se destrămă când clopotul bătu de şase, 
lumina soarelui revărsându-se în raze ample, spectaculoase, din 
spatele norilor întunecaţi. Toţi marinarii se simțeau profund 
mulţumiţi, în ciuda oboselii. 

Îl regretau pe Leddowes, care fusese îndrăgit de toţi, dar 
considerau moartea lui mai degrabă o pierdere previzibilă decât 
un accident îngrozitor: se dovedise acum că pe el îl vânase 
fantoma în tot acest timp, iar apropiații lui începuseră deja să-i 
hiperbolizeze, pe la colţuri, ticăloşiile erotice. Pierderea lui Feng 
Li trecu aproape neobservată, fiind considerată nimic mai mult 
decât o simplă întâmplare. Dacă un străin, care nu se putea ţine 
pe picioare pe punte, voia să se plimbe în timpul unui taifun, n- 
aveai ce să speri mai mult şi, pe de altă parte, nu-l cunoscuseră 
bine. 

După furtună, marea continua să fie agitată, dar Temeraire 
era prea nefericit ca să mai poată fi ţinut în lanţuri. Laurence 
ordonă dezlegarea lui imediat ce echipajul se întoarse de la 
cină. Nodurile se umflaseră în aerul cald şi, neavând încotro, 
tăiară funiile cu toporul. Odată eliberat, Temeraire îşi scutură 
lanţurile, care căzură pe punte cu o bufnitură, privi împrejur şi 
dădu cu dinţii la o parte cuvertura impermeabilă. Își scutură tot 
trupul, făcând apa să-i şiroiască de pe piele, şi anunţă hotărât: 

— Eu mă duc să zbor. 

Sări în aer fără ham, fără însoțitor, lăsându-i pe toţi în urma 


195 


lui, cu gurile căscate. Laurence tresări şi întinse involuntar 
mâna după el, gest inutil şi absurd, apoi şi-o lăsă să cadă, 
regretând că se trădase. Temeraire nu făcea altceva decât să-şi 
dezmorţească aripile, după lunga perioadă de restricţie, sau cel 
puţin aşa îşi spunea Laurence. Era profund şocat, alarmat, dar 
percepea aceste senzaţii ca prin ceaţă, oboseala strivindu-i, ca o 
greutate, toate emoţiile. 

— Ai stat pe punte trei zile, spuse Granby şi-l conduse jos, cu 
mare grijă. Laurence îşi simţea degetele umflate şi stângace şi îi 
era greu să apuce balustrada scării. O dată, Granby îl luă de 
braţ, când fu cât pe ce să alunece, iar Laurence nu putu să-şi 
înăbuşe de tot o exclamaţie de durere. Pe antebraţ, acolo unde 
levierul îl lovise prima oară, avea o dungă sensibilă, care pulsa. 

Granby ar fi vrut să-l ducă neîntârziat la medic, dar 
Laurence refuză. 

— E doar o vânătaie, John, şi aş prefera să nu fac vâlvă, 
deocamdată. 

Dar asta îl obligă să-i explice motivele. Incoerent, la 
insistenţele lui Granby, povestea ieşi la iveală. 

— Laurence, este scandalos! Omul a încercat să te omoare, 
trebuie să facem ceva, spuse Granby. 

— Da, răspunse Laurence, fără noimă, urcându-se în 
hamacul lui. 

Ochii i se închideau deja. Simti, ca prin vis, cum cineva îl 
acoperă cu o pătură şi cum lumina păleşte. Şi atât. 

Se trezi cu capul mai limpede, chiar dacă trupul îl durea 
mult mai puţin, şi se ridică imediat din pat. Allegiance era destul 
de coborâtă în apă ca să-şi dea seama că Temeraire se 
întorsese, dar acum, că pâcla oboselii trecuse, Laurence era 
destul de lucid ca să se îngrijoreze. leşind din cabină, muncit de 
gânduri, se împiedică de Willoughby, unul dintre harnaşieri, 
care dormea întins peste prag. 

— Ce faci aici? îl întrebă Laurence. 

— Domnul Granby ne-a pus să stăm de veghe, răspunse 
tânărul, căscând şi frecându-şi faţa. Acum urcați pe punte? 

Laurence protestă în zadar. Willoughby se ţinu după el, ca 
un câine de pază excesiv de zelos, până pe puntea dragonilor. 
Temeraire se ridică vioi de îndată ce-i zări şi îl luă pe Laurence, 
ocrotitor, în braţe, în timp ce restul aviatorilor strânseră 
rândurile în spatele lui. Era limpede că Granby nu păstrase 


196 


secretul. 

— Cât de grav eşti rănit? îl întrebă dragonul, adulmecându-l 
din cap până-n picioare. 

— Mă simt foarte bine, te asigur, n-am decât o umflătură la 
braţ, răspunse Laurence, încercând să-l îndepărteze, deşi se 
bucura, în sinea lui, să vadă că, măcar pentru moment, starea 
de nervozitate a dragonului se potolise. 

Aplecându-şi capul, Granby intră şi el sub bolta trupului lui 
Temeraire, fără să se sinchisească de privirile reci pe care i le 
arunca Laurence. 

— Aşa. Am stabilit gărzile între noi. Laurence, crezi că a fost 
un fel de greşeală sau că te-a confundat cu cineva? 

— Nu. După un moment de ezitare, Laurence recunoscu, 
fără tragere de inimă: N-a fost prima tentativă. Nu i-am dat 
nicio importanţă, la momentul respectiv, dar acum sunt aproape 
sigur că a încercat să mă arunce pe scară în jos, după cina 
festivă de Anul Nou. 

Temeraire scoase un mârâit baritonal şi se stăpâni cu greu 
să nu zgârie cu ghearele puntea, în care săpase deja şanţuri 
adânci în timpul furtunii. 

— Mă bucur că a căzut peste bord, spuse el înveninat. Sper 
că l-au mâncat rechinii. 

— Eu, unul, nu, spuse Granby. Ar fi mult mai greu să 
dovedim de ce-a făcut asta. 

— Nu cred să fi fost nimic de natură personală, zise 
Laurence. Nu i-am adresat nici două vorbe şi, oricum, nu le-ar fi 
înţeles. Poate că o fi înnebunit, adăugă el, nu foarte convins. 

— De două ori, dintre care o dată în toiul unui taifun! îl 
persiflă Granby, respingând o asemenea ipoteză. Nu, n-am să 
înghit una ca asta. Din punctul meu de vedere, a făcut-o la 
ordin, şi asta înseamnă că, foarte probabil, prinţul e în spatele 
întregii acţiuni sau unul dintre ceilalţi chinezi. Ar fi bine să 
descoperim repede, până nu încearcă din nou. 

Temeraire susţinu energic această idee, iar Laurence lăsă 
să-i scape un oftat greu. 

— Ar fi cel mai bine să-l chemăm pe Hammond în cabina 
mea şi să-i spunem între patru ochi, zise el. S-ar putea să ştie 
care ar putea fi motivele lor şi vom avea oricum nevoie de 
ajutorul lui ca să-i interogăm pe toţi. 

Chemat sub punte, Hammond ascultă vestea cu vizibilă şi 


197 


crescândă îngrijorare, dar opiniile lui erau total diferite. 

— Chiar propuneţi să-i interogăm pe fratele împăratului şi 
suita lui, ca pe o bandă de criminali de rând? Să-i acuzăm de 
conspirație la omor, să cereţi alibiuri şi dovezi? E ca şi cum am 
da foc la depozitul de muniţie şi am părăsi nava. Şansele de 
succes ale misiunii noastre ar fi aceleaşi. Sau nu, mai puţine, 
căci, dacă am fi morţi cu toţii pe fundul oceanului, n-ar mai 
exista motiv de vrajbă. 

— Şi atunci ce propui? Să stăm cu mâinile în sân şi să le 
zâmbim până când reuşesc să-l omoare pe Laurence? întrebă 
Granby, începând să se înfurie. Bănuiesc că ţi-ar conveni: o 
persoană mai puţin să se opună cedării lui Temeraire. Şi, dacă 
ar fi după tine, toată Aviația ar putea să se ducă să se spânzure. 

Hammond se întoarse spre el: 

— Prima mea preocupare e ţara noastră şi nu un singur om 
sau un dragon, după cum ar trebui să fie şi a dumitale, dacă ai 
avea un simţ minim al datoriei. 

— Ajunge, domnilor, interveni Laurence. Prima noastră 
datorie este să stabilim o pace durabilă cu China şi prima 
noastră speranţă trebuie să fie să realizăm acest lucru fără să-l 
pierdem pe Temeraire. In aceste două privinţe nu încape 
discuţie. 

— Atunci, dacă procedăm aşa cum propuneţi, nici datoria şi 
nici speranţa despre care vorbiţi n-au sorţi de izbândă. Chiar 
dacă aţi reuşi să găsiţi vreo dovadă, ce vă imaginaţi că am putea 
face? Credeţi că-l putem pune pe prinţul Yongxing în lanţuri? 
Hammond tăcu şi îşi adună gândurile o clipă. Nu văd niciun 
motiv, nicio dovadă care să sugereze că Feng Li nu acţiona de 
unul singur. Spuneţi că primul atac a venit după Anul Nou. 
Poate că, fără să vă daţi seama, l-aţi jignit la ospăț. Poate că era 
un fanatic, furios că Temeraire e în posesia dumneavoastră. 
Poate că era pur şi simplu nebun sau poate că vă înşelaţi 
complet. Într-adevăr, asta mi se pare cea mai probabilă 
ipoteză... ambele incidente în condiţii atât de obscure, de 
confuze, primul când eraţi sub influenţa unei băuturi puternice, 
al doilea în toiul furtunii... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Granby pe un ton 
vehement, lăsându-l pe Hammond cu gura căscată. Fireşte, 
Feng Li a avut toate motivele să-l îmbrâncească pe Laurence pe 
scară şi să încerce să-i spargă capul! 


198 


Laurence însuşi rămăsese pe moment fără grai în faţa aluziei 
jignitoare a lui Hammond. 

— Dacă, domnule, oricare dintre aceste supoziţii este 
adevărată, atunci o anchetă ar face lumină. Feng Li n-ar fi putut 
să-şi ascundă nebunia sau un asemenea fanatism faţă de 
conaţionalii săi, aşa cum a ascuns-o faţă de noi. Dacă l-aş fi 
jignit, cu siguranţă ar fi vorbit despre asta. 

— Şi doar ca să dovedească atâta lucru, această anchetă n-ar 
însemna decât o profundă insultă adusă fratelui împăratului, 
care ar putea hotărî succesul sau eşecul nostru în Pekin, spuse 
Hammond. Nu doar că n-am s-o încurajez, o interzic categoric. 
Dacă faceţi vreo asemenea tentativă necugetată, am să-mi dau 
toată silinţa să-l conving pe căpitanul navei că datoria lui faţă de 
rege este să vă închidă. 

Acest lucru, desigur, puse capăt discuţiei, din punctul de 
vedere al lui Hammond. Dar Granby se întoarse, după ce închise 
uşa în urma lui, cu mai multă energie decât ar fi fost strict 
necesar. 

— Nu ştiu dacă am fost vreodată mai ispitit să-l pun la punct 
pe individul ăsta. Laurence, Temeraire ne-ar putea ajuta cu 
traducerea, dacă i-am aduce pe chinezi la el. 

Laurence scutură din cap şi se îndreptă spre carafă. Ştia că 
era agitat şi nu se poate baza imediat pe propria-i judecată. [i 
dădu lui Granby un pahar şi, cu al său în mână, se duse la 
chesoane şi se aşeză, bând şi privind oceanul: o undă 
întunecată, constantă de cinci picioare, nu mai mult, 
rostogolindu-se la babord. In cele din urmă, puse paharul 
deoparte: 

— Nu, mă tem că trebuie să chibzuim mai bine, John. Oricât 
de puţin mi-ar plăcea modul de exprimare al lui Hammond, nu 
pot să spun că greşeşte. Gândeşte-te, numai: dacă într-adevăr i- 
am jigni cu o asemenea anchetă, şi tot nu am găsi nicio dovadă 
sau, mai rău, nicio explicaţie raţională... 

— ... am putea să ne luăm adio de la orice şansă de a-l păstra 
pe Temeraire, îl completă Granby, resemnat. Ei, bine, presupun 
că ai dreptate şi că va trebui să înghiţim găluşca deocamdată, 
dar al naibii să fiu dacă-mi place! 

Temeraire abordă această decizie dintr-o perspectivă şi mai 
sumbră: 

— Nu-mi pasă dacă nu avem nicio dovadă, spuse el furios. N- 


199 


am de gând să stau şi să aştept să te omoare. Data viitoare când 
prinţul vine pe punte, îl omor eu pe el şi cu asta, basta. 

— Nu, Temeraire, nu poţi! spuse Laurence, îngrozit. 

— Sunt perfect convins că pot, îl contrazise Temeraire. 
Bănuiesc că s-ar putea să nu mai vină pe punte, adăugă el, dus 
pe gânduri, dar atunci aş putea să fac o gaură prin ferestrele de 
la pupă şi să ajung la el pe acolo. Sau am putea să aruncăm o 
bombă după el. 

— Nici să nu te gândeşti! îl apostrofă Laurence grăbit. Chiar 
dacă am avea dovezi, n-am putea să ridicăm niciun deget 
împotriva lui. Ar fi un motiv pentru o declaraţie imediată de 
război. 

— Dacă ar fi un lucru atât de grav să fie ucis, de ce pentru el 
nu e la fel de grav să te ucidă pe tine? întrebă Temeraire. De ce 
nu se teme că îi declarăm noi război? 

— Sunt convins că Guvernul n-ar lua o asemenea măsură 
fără dovezi solide, răspunse Laurence. 

Era aproape sigur că Guvernul n-ar declara război nici dacă 
ar avea dovezi, dar simţea că, pentru moment, acesta nu era cel 
mai bun argument. 

— Dar nu suntem lăsaţi să căutăm dovezi, spuse Temeraire. 
Iar eu nu sunt lăsat să-l omor. Trebuie să fim politicoşi cu el şi 
toate astea de dragul Guvernului. M-am săturat până peste cap 
de Guvernul ăsta pe care nu l-am văzut niciodată şi care insistă 
mereu că trebuie să facem lucruri neplăcute, fără ca el să facă 
vreun bine cuiva. 

— Lăsând politica deoparte, nu putem fi siguri că prinţul 
Yongxing are vreo legătură cu asta, spuse Laurence. Sunt mii de 
întrebări fără răspuns: de ce să mă fi vrut mort şi de ce să fi pus 
un servitor s-o facă şi nu o gardă. Şi, în definitiv, Feng Li ar fi 
putut avea un motiv personal despre care nu ştim nimic. Nu 
putem să omorâm oamenii doar pe baza bănuielilor, fără dovezi. 
Asta ar însemna să comitem noi înşine o crimă. După o 
asemenea faptă, nu te poţi simţi liniştit, te asigur. 

— Totuşi, cred că eu aş putea, mormăi Temeraire, şi rămase 
încruntat. 


Spre marea uşurare a lui Laurence, Yongxing nu mai urcă pe 
punte timp de mai multe zile după incident, astfel că primele 
flăcări ale mâniei lui Temeraire se stinseră. Când, în cele din 


200 


urmă, îşi făcu apariţia, comportamentul lui nu era schimbat în 
niciun fel. Cu aceeaşi politeţe rece şi distantă, îl felicită pe 
Laurence şi începu să-i recite din nou lui Temeraire, ceea ce, în 
scurt timp, captă interesul dragonului, în ciuda voinţei sale, şi îl 
făcu să uite să mai stea încruntat. Nu era un dragon ranchiunos. 

Dacă Yongxing avea vreun sentiment de vinovăţie, nu îl 
arăta în niciun fel şi Laurence începu să-şi pună la îndoială 
propria judecată. 

— M-aş fi putut înşela cu uşurinţă, le spuse el, nefericit, lui 
Granby şi lui Temeraire, după ce Yongxing părăsi puntea. Nu-mi 
mai pot aminti detaliile şi, în definitiv, eram năuc de oboseală. 
Poate că bietul om a venit doar ca să încerce să ne ajute şi eu 
inventez o întreagă poveste, care mi se pare din ce în ce mai 
fantastică. Fratele Împăratului Chinei să încerce să mă 
asasineze, de parcă aş reprezenta vreo ameninţare pentru el! E 
absurd. Voi sfârşi prin a-i da dreptate lui Hammond şi a mă 
considera un betiv şi un nătărău. 

— Ei, bine, în ochii noştri nu eşti nici una, nici alta, zise 
Granby. Nu înţeleg nici eu nimic, dar ideea că pe Feng Li l-a 
apucat din senin să te lovească în cap mi se pare o bazaconie. 
Va trebui să fim cu ochii pe tine şi să sperăm că prinţul nu va 
dovedi că Hammond s-a înşelat. 


201 


Capitolul 10 


După alte aproape trei săptămâni, care se scurseră fără 
niciun incident, zăriră insula New Amsterdam. Temeraire era 
încântat de grupurile de foci lucioase care, majoritatea, 
leneveau la soare sau, în cazul celor mai vioaie, veneau lângă 
corabie, să se zbenguiască în siaj. Nu le era frică de marinari, 
nici măcar de cei care aveau tendinţa să le folosească drept 
ţinte pentru exerciţiile lor de tragere, dar când Temeraire 
cobori în apă, dispărură imediat şi până şi cele de pe plajă se 
îngrămădiră, târându-se greoi, mai departe de linia țărmului. 

Văzându-se părăsit, Temeraire înotă îmbufnat în jurul navei, 
apoi reveni la bord. Se specializase, cu timpul, în această 
manevră astfel că, de data aceasta, corabia abia dacă se clătină. 
Rând pe rând, focile se întoarseră şi nu păreau deranjate de 
privirile insistente ale dragonului, dar, ori de câte ori îşi apropia 
prea mult capul, plonjau adânc sub valuri. 

Furtuna îi purtase spre sud, aproape de zona furtunoasă, şi 
pierduseră direcţia estului, ceea ce-i costă aproape o săptămână 
de drum. 

— Singurul lucru bun, bănuiesc, este că musonii s-au potolit, 
în sfârşit, spuse Riley, consultând hărţile, împreună cu 
Laurence. De aici, putem să ne îndreptăm direct spre Indiile 
Olandeze Orientale. Vom petrece o lună şi jumătate fără să 
vedem pământ, dar am trimis bărcile pe insulă şi, dacă ne 
completăm proviziile cu câteva zile de vânătoare de foci, ar 
trebui să ne descurcăm binişor. 

Butoaiele de carne de focă sărată duhneau îngrozitor şi alte 
două duzini de carcase proaspete fură agăţate de traversele de 
la proră, în lăzi speciale, ca să se păstreze la rece. În ziua 
următoare, aflaţi din nou în larg, bucătarii chinezi măcelăriră 
aproape jumătate din acestea pe punte şi aruncară capetele, 
cozile şi măruntaiele peste bord, făcând o uluitoare risipă, după 
care îl serviră pe Temeraire cu un morman de bucăţi de friptură 
în sânge. 

— Nu sunt rele, cu mult piper şi poate câteva cepe prăjite, 
spuse el, după ce gustă. Devenise deja mai pretenţios. 

La fel de dornici să-i facă pe plac ca întotdeauna, bucătarii 
modificară imediat preparatul după gustul lui. Apoi Temeraire 


202 


devoră totul cu plăcere şi se întinse, pentru un somn lung, 
complet inconştient de dezaprobarea bucătarului navei, a 
timonierului-şef şi a echipajului, în general. Bucătarii chinezi nu 
curăţaseră în urma lor, lăsând puntea superioară scăldată în 
sânge. Întrucât asta se întâmpla după-amiaza, Riley nu vedea 
cum ar fi putut să le ceară oamenilor să spele punţile a doua 
oară în aceeaşi zi. Duhoarea era insuportabilă, când Laurence 
se aşeză la cină cu căpitanul şi ceilalţi ofiţeri superiori, mai ales 
că micile ferestre trebuiau să rămână închise, ca se oprească 
mirosul încă şi mai înţepător al carcaselor rămase, atârnate 
afară. 

Din nefericire, bucătarul lui Riley fusese la fel de neinspirat 
ca bucătarii chinezi: felul principal de pe masă era o minunată 
plăcintă aurie - în aluatul căreia se irosise porţia de unt pentru 
o săptămână, împreună cu ultimele rezerve de mazăre 
proaspătă din Capetown - însoţită de un castron de sos fierbinte 
de carne. Dar când plăcinta fu tăiată, mirosul de focă se 
răspândi atât de distinct, încât toţi mesenii se limitară să 
ciugulească din farfurii. 

— N-are niciun rost, spuse Riley, cu un oftat, golindu-şi 
farfuria înapoi pe platou. Du-o jos, în sala de mese a marinarilor, 
Jethson, s-o mănânce ei. Ar fi păcat s-o irosim. 

Cu toţii îi urmară exemplul şi se mulţumiră cu celelalte feluri 
de mâncare, dar acest lucru lăsă un gol trist pe masă şi, în timp 
ce se îndepărta cu platourile, intendentul fu auzit prin uşă, 
exclamând: 

— Străini care nu ştiu cum să se poarte civilizat şi le strică 
oamenilor pofta de mâncare! 

Se consolau trecându-şi sticla de la unul la altul, când 
corabia se zdruncină într-un mod ciudat: un mic salt în apă, 
diferit de orice mai simţise Laurence până atunci. Riley se 
îndrepta deja spre uşă, când Purbeck spuse dintr-odată, arătând 
spre fereastră: 

— Priviţi acolo! 

Lanţul lăzii de carne atârna desfăcut şi cuşca dispăruse. 

Cu toţii rămaseră cu gura căscată. Apoi, pe punte se stârni o 
învălmăşeală de strigăte şi ţipete, şi corabia se căscă brusc la 
tribord, cu un sunet răsunător de lemn crăpat. Riley năvăli 
afară, urmat îndeaproape de ceilalţi. In timp ce Laurence urca 
scara, o altă bubuitură scutură corabia. Alunecă patru trepte, 


203 


gata să-l doboare pe Granby de pe scară. 

Ţâşniră pe punte toţi deodată, ca nişte păpuşi pe arcuri 
ieşind dintr-o cutie. Un picior însângerat, cu un pantof cu 
cataramă şi şosetă de mătase zăcea pe pasarela de la babord. 
Era tot ce rămăsese din Reynolds, care fusese de gardă. Alte 
două trupuri, după toate aparențele împuşcate, fuseseră 
aruncate printr-o gaură zdrenţuită, în formă de semilună, care 
se căsca în parapet. Pe puntea dragonilor, Temeraire stătea 
ridicat pe picioarele din spate, rotindu-şi nebuneşte privirea. 
Ceilalţi oameni de pe punte se căţărau pe vele sau se 
îngrămădeau spre scara de la proră, ciocnindu-se de aspiranţii 
care încercau să urce. 

— Ridicaţi steagurile! strigă Riley, peste hărmălaie, făcând 
un salt să apuce timona dublă şi strigând alţi marinari să vină 
să-l ajute. Basson, timonierul, nu era de zărit, şi corabia 
continua să plutească în derivă. Se mişca încet, aşadar nu se 
ciocniseră de un recif şi prin preajmă nu se vedea nicio altă 
navă. Orizontul era liber de jur împrejur. Toată lumea, la 
posturi! 

Toba începu să bată, înăbuşind orice speranţă de a mai auzi 
ce se petrece, dar era cea mai bună metodă de a readuce la 
ordine oamenii panicaţi, şi acesta era cel mai important lucru în 
momentul acela. 

— Domnule Garnett, te rog coboară bărcile la apă! strigă 
Purbeck spre mijlocul parapetului, aranjându-şi pălăria pe cap. 
Ca de obicei, purtase la cină cel mai bun costum al său şi era o 
prezenţă impunătoare, oficială. Griggs, Masterson, ce-aveţi de 
gând? strigă el, adresându-li-se celor doi marinari care priveau 
speriaţi de sus. Aveţi raţia de grog tăiată o săptămână. Coborâţi 
imediat şi treceţi la tunurile voastre! 

Laurence înaintă de-a lungul pasarelei, croindu-şi drum 
printre cei care alergau să-şi ocupe poziţiile. Unul dintre 
oamenii Marinei săltă pe lângă el, încercând să-şi tragă pe 
picior o cizmă proaspăt lustruită şi mâinile unse îi alunecau pe 
piele. Tunarii se învălmăşeau, alergând spre pupa. 

— Laurence, Laurence, ce este? strigă Temeraire, văzându-l. 
Dormeam. Ce s-a întâmplat? 

Allegiance se înclină brusc într-o parte şi Laurence zbură în 
parapet, în celălalt capăt al navei. Un jet puternic de apă ţâşni 
în sus şi se prăbuşi împroșcând puntea şi un cap monstruos de 


204 


balaur se ridică deasupra balustradei, cu ochi portocalii, 
scăpărători, adânciţi în orbite, în spatele unui bot rotunjit, 
acoperit de o membrană striată în care se încâlciseră fire lungi 
de alge negre. Un braţ de om atârna din gura deschisă a 
creaturii care îşi dădu capul pe spate, cu o smucitură, înghițind 
restul. Dinţii i se înroşiră de sânge. 

Riley ordonă o salvă la tribord, în timp ce, pe punte, Purbeck 
aduna trei oameni în jurul unui tun, cerându-le să-l îndrepte 
direct spre bestie. Desfăceau scripeţii şi cei mai vânjoşi blocau 
roţile, asudaţi, într-o tăcere deplină, întreruptă doar de gemete 
lungi. Munceau cât puteau de repede, livizi la faţă. Tunul cu 
proiectile de patruzeci şi două de livre nu era uşor de manevrat. 

— Foc, foc,  afurisiţilor! striga  răguşit Macready, 
reîncărcându-şi deja arma. 

Ceilalţi lansară, cu întârziere, o salvă dezlânată, dar 
gloanţele nu penetrară. Gâtul şarpelui era acoperit de solzi 
groşi, suprapuşi, albaştri şi argintii-aurii. Şarpele de mare 
scoase un geamăt răguşit şi se năpusti spre punte, strivind doi 
oameni şi luând un altul în gură. Doyle dădea nebuneşte din 
picioare şi ţipetele lui se auzeau până sub punte. 

— Nu! spuse Temeraire. Încetează, arretez”! şi urmă cu un 
şir de cuvinte în chineză. 

Şarpele îl privi nepăsător, fără să dea vrun semn de 
înţelegere şi muşcă. Picioarele lui Doyle căzură pe punte, 
împroşcând aerul de sânge, în cădere. 

Temeraire rămase neclintit, cu gulerul pleoştit pe gât, 
fixând, cu ochii măriţi de groază, fălcile şarpelui care trosneau. 
Laurence îi strigă numele şi asta îl trezi la realitate. Intre 
dragon şi şarpe se aflau arborele trinchet şi arborele mare. Nu 
putea să-l atace direct, aşa că făcu un salt peste proră şi 
înconjură corabia în zbor, într-un cerc strâmt, pentru a ajunge 
în spatele lui. 

Şarpele de mare întoarse capul, să-i urmărească mişcarea, 
înălţându-l mai sus deasupra apei şi aşezându-şi pe parapet 
fusiformele membre din faţă, cu degete unite prin membrane şi 
gheare nefiresc de lungi. Trupul său era mult mai îngust decât 
al lui Temeraire, îngroşându-se doar uşor pe lungime, dar avea 
capul mai mare şi ochii cât talgerele, ficşi şi înfricoşători, 


5 Opriţi-vă, în limba franceză în original (n. tr.) 


205 


emanând o cruzime sălbatică. 

Temeraire plonjă, ghearele îi alunecară pe pielea argintie, 
dar reuşi să se agaţe de el, cuprinzându-i trupul în braţe. În 
ciuda lungimii sale, şarpele era suficient de îngust şi-l putea 
strânge. Acesta scoase din nou un răget răguşit, gâlgâitor, din 
fundul gâtlejului şi se agăţă de Allegiance, cu faldurile de carne 
atârnate în jurul fălcilor tremurând de strigătele sale. Temeraire 
se încordă şi-l trase înapoi, bătând cu furie din aripi. Nava se 
înclină periculos sub greutatea celor doi şi dinspre tambuchiuri, 
acolo unde apa pătrundea prin cele mai joase guri de tragere, se 
auziră strigăte. 

— Temeraire, opreşte-te! strigă Laurence, pentru că o să 
răstorni nava! 

Temeraire fu nevoit să dea drumul şarpelui, care acum părea 
că nu mai urmăreşte altceva decât să scape de el. Înaintă pe 
navă, răsturnând într-o parte vergile velei mari şi rupând 
parapetul, pe măsură ce avansa, cu capul legănându-se dintr-o 
parte în alta. Laurence îşi văzu imaginea, ciudat de alungită, 
oglindită în pupilele negre, apoi şarpele îşi întoarse privirea, 
clipind, cu un strat translucid de piele alunecându-i peste orbită, 
şi se îndepărtă. În tot acest timp, Granby îl trăgea pe Laurence 
înspre scară. 

Trupul bestiei era incredibil de lung. Capul şi picioarele din 
faţă dispărură sub valuri, în partea opusă a navei, iar picioarele 
din spate nici nu apăruseră încă. Solzii străluceau în nuanţe de 
albastru mai închis şi irizări purpurii, pe măsură ce trupul se 
desfăşura, înaintând cu mişcări ondulatorii. Laurence nu mai 
văzuse nici măcar un şarpe de zece ori mai mic. Şerpii din 
Atlantic nu ajungeau la mai mult de patru yarzi în apele calde 
ale coastei braziliene, iar cei din Pacific se scufundau în apă la 
apropierea navelor şi rar se întâmpla să-i poată zări, în treacăt, 
cineva. 

Sackler, ajutorul de căpitan, urca scara, gâfâind, cu o lopată 
mare, argintie, lată de două palme, legată la repezeală de o 
stinghie. Fusese secund pe un balenier al companiei South Seas, 
înainte să fie înrolat. 

— Domnule, domnule, spune-ţi-le să fie atenţi, o, Doamne, o 
să se încolăcească! ţipă el, văzându-l pe Laurence prin 
deschizătură, chiar în timp ce arunca lopata pe punte şi îşi 
ridica trupul, după ea. 


206 


Auzind acestea, Laurence îşi aminti că văzuse odată un 
peşte-sabie sau un ton strangulat de un şarpe încolăcit în jurul 
lui. Era modul preferat al şerpilor de a-şi imobiliza prada. Riley 
auzise şi el avertismentul şi le striga oamenilor să aducă săbii şi 
topoare. Laurence înhăţă la repezeală un topor, din primul coş 
adus pe punte, şi începu să taie, lângă o duzină de alţi oameni. 
Dar trupul se mişca fără încetare. Făcură câteva tăieturi în 
pielea palidă, gri-albicioasă, dar nici măcar nu ajunseră la 
carne. Nici vorbă să-l pătrundă până la capăt. 

— Capul, atenţie la cap! strigă Sackler, aşteptând lângă 
parapet, cu lopata pregătită, mişcându-şi nervos mâinile 
încleştate pe coadă. Laurence lăsă altcuiva toporul său şi se 
duse să încerce să-i dea lui Temeraire câteva indicaţii. Dragonul 
continua să plutească deasupra corabiei, frustrat, incapabil să 
înhaţe şarpele de mare, atât era de încolăcit în jurul catargelor 
şi al velaturii. 

Capul şarpelui ieşi din nou din apă, în aceeaşi parte, 
întocmai cum îi avertizase Sackler, şi serpentinele trupului 
începură să se strângă mai mult. Allegiance gemu şi parapetul 
pârâi şi începu să cedeze din cauza presiunii. 

Tunul lui Purbeck era pe poziţie, pregătit să tragă. 

— Stati, oameni buni, aşteptaţi să se desfăşoare în jos. 

— Staţi, staţi! strigă Temeraire. 

Laurence nu înţelegea de ce. 

Purbeck îl ignoră şi ordonă: 

— Foc! 

Salva de tun bubui şi proiectilul zbură peste apă, lovi gâtul 
şarpelui şi îşi continuă traseul, căzând în apă. Impactul împinse 
capul creaturii într-o parte şi un miros de carne arsă se ridică în 
aer, dar lovitura nu îi fu fatală: Şarpele doar horcăi de durere şi 
începu să-şi strângă trupul şi mai mult. 

Purbeck nici nu tresări. Rămase neclintit, deşi trupul 
şarpelui era acum aproape la o palmă de el. 

— IÎncărcaţi tunul, spuse el, de îndată ce fumul se risipi, 
pregătindu-şi oameni pentru o nouă lovitură. 

Dar aveau să treacă trei minute până când puteau din nou să 
tragă, incomodaţi de poziţia nefirească a tunului şi de 
învălmăşeala creată de prezenţa a trei echipaje. 

Pe neaşteptate, o bucată din parapetul de la tribord se rupse 
chiar în dreptul tunului, împrăştiindu-se în bucăţi mari, 


207 


zdrenţuite, periculoase ca o salvă. Una îi pătrunse lui Purbeck 
adânc în carnea braţului şi imediat mâneca i se înroşi. Chervins 
ridică mâinile, horcăind, cu o bucată de lemn în gât şi se prăbuşi 
peste tun. Dyfydd îi dădu la o parte trupul, aşezându-l pe jos, 
fără să ezite, deşi avea o aşchie înfiptă în maxilar, cu vârful ieşit 
sub bărbie şi picurând de sânge. 

Temeraire continua să se rotească pe lângă capul şarpelui, 
mârâind. Nu răgise, temându-se, poate, s-o facă atât de aproape 
de Allegiance. Un val asemeni celui care distrusese corabia 
Valerie i-ar scufunda la fel de uşor ca şarpele de mare. Laurence 
era pe punctul de a-i ordona să-şi asume riscul, cu orice preţ. 
Oamenii tăiau frenetic, dar pielea tare li se împotrivea şi, în 
orice clipă, Allegiance putea suferi daune ireparabile. Dacă 
coastele navei crăpau sau, mai rău, dacă se îndoia chila, nu era 
sigur că aveau cum s-o mai aducă vreodată în port. 

Dar înainte ca Laurence să apuce să-l strige, Temeraire 
scoase un urlet gros, plin de frustrare, bătu din aripi şi apoi le 
închise. Se prăbuşi ca un bolovan, cu ghearele scoase şi lovi 
direct capul şarpelui, aruncându-l sub apă. Forţa mişcării îl 
împinse şi pe el sub valuri, care se înroşiră de sânge. 

— Temeraire! strigă Laurence, căţărându-se fără să-i pese 
de nimic, peste trupul tremurător, spasmodic al şarpelui şi 
străbătând valvârtej puntea alunecoasă de sânge. Trecu peste 
parapet şi cobori pe lanţurile arborelui mare, în timp ce Granby 
întinse mâna după el, fără să reuşească să-l prindă. 

Îşi scoase cizmele în apă, dând din picioare, fără vreun plan 
coerent în minte. Nu ştia bine să înoate şi nu avea asupra lui un 
cuţit sau altă armă. Granby încerca să coboare, să i se alăture, 
dar nu prea putea să-şi ţină echilibrul, cu nava legănându-se 
într-o parte şi-n alta, ca un căluţ de lemn. Dintr-odată, un 
tremur puternic străbătu, pornind din faţă, trupul gri-argintiu, 
care era tot ce se putea vedea din şarpe. Picioarele din spate şi 
coada ieşiră la suprafaţă, cu un salt convulsiv, după care se 
prăbuşiră, înălţând un puhoi de apă. Apoi, în sfârşit, şarpele 
rămase neclintit. 

Temeraire ţâşni la suprafaţă, ca un dop de plută, săltând pe 
jumătate afară din apă şi prăbuşindu-se înapoi. Tuşi şi scuipă. 
Avea fălcile pline de sânge. 

— Cred că a murit, spuse el, printre gâfâituri, şi înotă încet 
spre corabie. 


208 


Temeraire nu urcă la bord, ci îşi lipi trupul de Allegiance, 
respirând adânc şi bizuindu-se pe capacitatea sa naturală de 
plutire ca să se menţină deasupra apei. Laurence îşi croi drum 
spre el, căţărându-se ca un copil pe balustrada zdrenţuită şi 
rămase acolo, mângâindu-l, ca să se liniştească. Şi unul, şi 
celălalt. 

Fiindcă Temeraire era prea obosit ca să urce imediat la 
bord, Laurence luă una dintre bărcile mici şi îl aduse pe Keynes 
să vadă dacă e rănit. Avea câteva zgârieturi - într-o rană era 
înfipt un hidos dinte zimţat, dar nimic grav. Cu toate acestea, 
Keynes ascultă din nou pieptul lui Temeraire şi, luându-şi un aer 
grav, opină că îi intrase apă în plămâni. 

Cu multe încurajări din partea lui Laurence, Temeraire se 
căţără la bord. Allegiance se lăsă mai mult decât de obicei, atât 
din cauza oboselii dragonului, cât şi a stării jalnice a navei, însă, 
în cele din urmă, Temeraire reuşi să ajungă înapoi, nu fără să 
provoace noi stricăciuni parapetului. Nici măcar Lordul 
Purbeck, care ţinea atât de mult la aspectul navei, nu îi purta 
pică lui Temeraire pentru stâlpii crăpaţi. Când, în cele din urmă, 
dragonul se prăbuşi pe punte, echipajul înălţă un strigăt, obosit, 
dar sincer, de bucurie. 

— Coboară-ţi capul peste bord, spuse Keynes, de îndată ce 
Temeraire se instală pe punte. 

Acesta mârâi puţin, căci dorea să doarmă, dar se supuse. 
După ce se aplecă periculos de mult, plângându-se, cu glas 
gâtuit, că începe să ameţească, reuşi să expectoreze o anumită 
cantitate de apă. Odată Keynes satisfăcut, dragonul se retrase 
încet, până când simţi că poziţia sa pe punte e mai sigură, apoi 
se ghemui. 

— Vrei să mănânci ceva? întrebă Laurence. Ceva proaspăt, 
poate o oaie? Le cer să ţi-o prepare cum vrei tu. 

— Nu, Laurence, nu pot să mănânc nimic, chiar nimic, 
răspunse cu glas stins Temeraire. Stătea cu capul ascuns sub o 
aripă şi Laurence văzu un fior scuturându-i trupul, între 
omoplaţi. Te rog, lasă-mă să-l duc de-aici. 

Trupul şarpelui de mare continua să zacă lăbărţat pe 
Allegiance. Capul se ridicase la suprafaţă, spre babord şi acum 
putea fi văzută toată impresionanta dimensiune a monstrului. 
Riley trimise oameni în bărci să-l măsoare de la nas la coadă: 
peste două sute cincizeci de picioare, cel puţin de două ori 


209 


lungimea celui mai mare Regal Copper de care auzise vreodată 
Laurence, fapt care-i permisese să înconjoare toată nava, deşi 
trupul lui măsura mai puţin de douăzeci de picioare. 

— Kiao, un dragon de mare, îl numi Sun Kai, venind pe 
punte, să vadă ce se întâmplase. 

Îi informă că în Marea Chinei existau creaturi similare, dar, 
de obicei, mai mici. 

Nimeni nu propuse să-l mănânce. După terminarea 
măsurătorilor şi după ce poetului chinez, care era, de asemenea, 
şi un fel de artist plastic, îi fu îngăduit să facă un desen, 
topoarele coborâră din nou asupra şarpelui. Sackler conduse 
operaţiunea chinuitoare cu lovituri experimentate cu lopata, iar 
Pratt tăie coloana vertebrală groasă cu trei lovituri grele. Pe 
urmă, propria greutate şi mişcarea lentă de înaintare a navei 
terminară treaba aproape imediat: carnea rămasă şi pielea se 
desfăcură, cu un sunet de pânză sfâşiată şi cele două jumătăţi 
alunecară într-o parte şi în alta. 

Apele din jurul cadavrului mişunau încă dinainte de rechini, 
care sfâşiau capul, alături de alţi peşti. Acum, o luptă din ce în 
ce mai furioasă se stârni în preajma trupului sfârtecat şi la 
capetele însângerate ale celor două jumătăţi. 

— Hai să ne îndepărtăm cât mai repede, îi spuse Riley lui 
Purbeck. Deşi vela mare şi vela artimon fuseseră grav avariate, 
arborele trinchet şi velatura lui erau neatinse, cu excepţia 
câtorva parâme încâlcite, şi reuşiră să întindă puţin pânzele, cu 
vântul din pupă. 

Lăsară în urma lor cadavrul plutind la suprafaţa apei şi îşi 
văzură de drum. Într-o oră nu mai era decât o line argintie pe 
apă. Puntea fusese deja spălată, frecată şi bricuită cu nisip şi 
inundată din nou, apa fiind pompată cu mare entuziasm, iar 
acum tâmplarul şi ajutoarele lui tăiau câteva bucăţi de lemn 
pentru a înlocui vergile velelor avariate. 

Distrugerile erau însemnate. Fură nevoiţi să aducă pânză din 
magazii şi descoperiră că aceasta fusese mâncată de şobolani, 
spre furia lui Riley. Peticiră velele în grabă, dar soarele apunea 
şi nu puteau să monteze parâme noi până dimineaţă. Oamenii 
fură lăsaţi să meargă cu schimbul la cină şi pe urmă la culcare, 
fără inspecția obişnuită. 

Încă desculţ, Laurence bău nişte cafea şi mâncă nişte 
posmagi aduşi de Riley, dar nu plecă de lângă Temeraire, care 


210 


era slăbit şi fără poftă de mâncare. Laurence încercă să-l 
înveselească, temându-se că, poate, avea vreo rană mai 
profundă, care nu era vizibilă imediat. Dar Temeraire îi spuse 
trist: 

— Nu sunt rănit deloc, nici bolnav. Mă simt foarte bine. 

— Atunci ce te frământă? întrebă Laurence timid, într-un 
târziu. Te-ai descurcat atât de bine astăzi şi ai salvat nava. 

— N-am făcut decât să omor şarpele. Nu văd niciun motiv de 
mândrie în asta, răspunse Temeraire. Nu ne era duşman, nu se 
lupta cu noi pentru o cauză. Cred că a venit doar pentru că-i era 
foame şi presupun că noi l-am speriat, cu tipetele noastre, şi de 
aceea ne-a atacat. Mi-aş fi dorit să-l fac să înţeleagă şi să ne lase 
în pace. 

Laurence îl privi cu ochi mari: nu-i trecuse prin minte că, 
poate, Temeraire nu văzuse şarpele de mare ca pe o creatură 
monstruoasă, aşa cum îl văzuse el. 

— Temeraire, nu poţi să priveşti acea bestie ca pe un 
dragon, spuse el. Nu are darul vorbirii, nici inteligenţă. 
Îndrăznesc să spun că ai dreptate, a venit să caute de mâncare, 
dar orice animal poate să vâneze. 

— Ce te face să spui asemenea lucruri? întrebă Temeraire. 
Spui că nu vorbea engleză, franceză sau chineză, dar e o 
creatură a oceanului, cum să fi învăţat vreo limbă a oamenilor, 
dacă n-a fost îngrijită de oameni cât timp a fost în ou? Nici eu nu 
i-aş înţelege, dacă lucrurile ar sta altfel, dar asta n-ar însemna 
că nu am inteligenţă. 

— Dar trebuie să fi observat, cu siguranţă că era lipsit de 
inteligenţă, insistă Laurence. A mâncat patru membri ai 
echipajului nostru, a ucis alţi şase. Oameni, nu foci şi, evident, 
nu animale fără minte. Dacă ar fi fost o fiinţă inteligentă, acesta 
ar fi fost un act inuman... necivilizat, se corectă el, găsindu-şi cu 
greu cuvintele. Nimeni n-a reuşit vreodată să îmblânzească un 
şarpe de mare. Până şi chinezii spun acelaşi lucru. 

— Atunci poţi să spui la fel de bine că, dacă o făptură nu 
slujeşte oamenii şi nu le învaţă deprinderile, nu e inteligentă şi 
trebuie ucisă, spuse Temeraire, cu gulerul tremurând. Inălţă 
capul, agitat. 

— Nicidecum, replică Laurence, încercând să găsească o 
cale să-l liniştească. Pentru el, lipsa de inteligenţă din ochii 
creaturii fusese evidentă. Spuneam doar că, dacă aceste fiinţe 


211 


ar fi inteligente, ar fi capabile să comunice şi am fi auzit de asta. 
În definitiv, mulţi dragoni nu acceptă să fie dresați şi refuză să 
vorbească cu oamenii. Nu se întâmplă foarte des, dar se 
întâmplă. Şi nimeni nu consideră că dragonii sunt lipsiţi de 
inteligenţă din cauza asta, adăugă el, bucuros că găsise un 
exemplu fericit. 

— Dar ce se întâmplă cu ei, dacă o fac? întrebă Temeraire. 
Ce s-ar întâmpla cu mine dacă aş refuza să mă supun? Nu mă 
refer la un singur ordin. Ce-ar fi dacă n-aş vrea să lupt defel în 
Aviaţie? 

Până în momentul acela, toată discuţia fusese generală. 
Această neaşteptată întrebare mai precisă îl surprinse pe 
Laurence, îndreptând conversaţia într-o direcţie mai riscantă. 
Din fericire, era puţină treabă de făcut, cu aproape toate velele 
strânse, astfel că marinarii erau adunaţi pe castelul de la proră, 
adânciţi în jocul de zaruri şi pariind pe rațiile lor de grog, iar 
puţinii aviatori rămaşi de gardă stăteau de vorbă, cu glas 
scăzut, lângă parapet. Astfel, era puţin probabil să-i audă cineva 
şi Laurence era recunoscător pentru asta. Alţii ar fi putut să 
înţeleagă greşit şi să-l considere pe Temeraire recalcitrant, 
chiar neloial, într-un anumit fel. În ceea ce-l privea, nu-i venea 
să creadă că exista vreun risc real ca Temeraire să vrea să 
părăsească Aviația şi pe toţi prietenii săi. Incercă să răspundă 
cu calm: 

— Dragonii sălbatici sunt ţinuţi în rezervaţii, în condiţii 
foarte bune. Dacă vrei, poţi să trăieşti şi tu aşa. Există unul 
mare în nordul Ţării Galilor, unul în Golful Cardigan, care 
înţeleg că e foarte frumoasă. 

— Şi dacă n-aş vrea să trăiesc acolo, ci mi-aş dori să merg 
altundeva? 

— Dar atunci ce ai mânca? întrebă Laurence. Cirezile destul 
de mari ca să hrănească un dragon sunt crescute de oameni şi 
sunt proprietatea lor. 

— Dacă oamenii au închis în ţarcuri toate animalele şi n-au 
lăsat niciunul liber, atunci nu mi se pare corect să se plângă 
dacă aş lua câte unul, din când în când, spuse Temeraire. Dar, 
făcând abstracţie de asta, aş putea prinde peşte. Ce-ar fi dacă aş 
alege să trăiesc lângă Dover şi să zbor cât poftesc, să mănânc 
peşte şi să nu mă ating de cirezile nimănui? Crezi că mi s-ar 
permite? 


212 


Laurence înţelese, tardiv, că intrase pe un teren periculos şi 
regreta amarnic că împinsese conversaţia în această direcţie. 
Ştia foarte bine că lui Temeraire nu i s-ar permite nimic de felul 
acesta. Oamenii ar fi îngroziţi la ideea că un dragon trăieşte 
liber printre ei, indiferent cât de paşnic ar fi acesta. Obiecţiile la 
un asemenea plan ar fi multe şi raţionale şi, totuşi, din 
perspectiva lui Temeraire, refuzul ar însemna o limitare injustă 
a libertăţilor sale. Laurence nu ştia ce să-i spună, fără să-i 
sporească sentimentul de nedreptate. 

Temeraire intui răspunsul din spatele tăcerii lui şi clătină din 
cap. 

— Dacă aş refuza să mă supun, aş fi legat iarăşi în lanţuri şi 
dus cu forţa, spuse el. Aş fi obligat să merg în crescătorii şi, 
dacă aş încerca să plec, aş fi oprit. La fel se întâmplă cu orice alt 
dragon. Aşa că mi se pare, adăugă el deprimat, cu un mârâit de 
furie, abia auzit, că suntem exact ca nişte sclavi. Doar că suntem 
mai puţini, mai mari şi mai periculoşi. De aceea suntem trataţi 
cu generozitate, în timp ce ei sunt trataţi cu cruzime. Dar tot nu 
suntem liberi. 

— Dumnezeule mare, nu este deloc aşa! exclamă Laurence, 
ridicându-se în picioare, îngrozit şi consternat, mai mult de 
faptul că fusese atât de orb, decât de o asemenea remarcă. Nu 
era de mirare că Temeraire se ferise de lanţurile pentru furtună, 
dacă îşi frământase mintea cu asemenea gânduri până acum şi 
Laurence nu credea că acest lucru putea fi pus doar pe seama 
ultimei bătălii. Nu, nu e aşa, repetă Laurence. E o aberaţie. Nu 
era incapabil să-i ţină piept lui Temeraire în cele mai multe 
discuţii filosofice, dar ideea era din capul locului absurdă şi 
simţea că trebuie să-l poată convinge de acest lucru. Numai de 
şi-ar găsi cuvintele! E ca şi cum ai spune că eu sunt sclav pentru 
că trebuie să respect ordinele Amiralității. Dacă aş refuza, aş fi 
dat afară şi, foarte probabil, spânzurat. Asta nu înseamnă că 
sunt sclav. 

— Dar tu ai ales să fii în Marină şi apoi în Aviaţie, zise 
Temeraire. Ai putea să-ţi dai demisia, dacă ai vrea, şi să te duci 
altundeva. 

— Da, dar atunci ar trebui să-mi găsesc altă profesie, ca să 
mă întreţin, dacă n-aş avea destul capital ca să trăiesc din rentă. 
Şi, da, dacă n-ai dori să rămâi în Aviaţie, am destui bani să 
cumpăr o proprietate, undeva în nord sau poate în Irlanda şi s-o 


213 


populez. Ai putea trăi acolo exact cum ai dori şi nimeni n-ar 
avea ce să obiecteze. Până când Temeraire cugetă la această 
idee, Laurence putu să mai răsufle. Sclipirea rebelă din ochii 
dragonului se mai domolise şi, încetul cu încetul, coada încetă 
să mai zvâcnească în aer şi se încolăci pe punte, formând o 
movilă ordonată, în spirală, iar coarnele curbate ale gulerului 
său se relaxară, apropiindu-se de gât. 

Clopotul sună încetişor de opt ori şi marinarii îşi abandonară 
jocul de zaruri, în timp ce următoarea gardă veni pe punte, să 
stingă ultimele câteva lumini. Ferris urcă scările punţii 
dragonilor, căscând, cu câţiva oameni care se frecau la ochi, să- 
şi alunge somnul. Baylesworth îi conduse pe cei din schimbul 
precedent sub punte. În trecere, mulţi dintre ei îl mângâiară pe 
Temeraire, spunând: 

— Noapte bună, domnule! Noapte bună, Temeraire! 

— Noapte bună, domnilor! răspunse Laurence, iar Temeraire 
scoase un mârâit baritonal, prietenos. 

— Oamenii pot dormi pe punte, dacă vor, domnule Tripp, se 
auzi glasul lui Purbeck dinspre pupă. 

Noaptea se lăsă peste navă şi oamenii fură bucuroşi să se 
culce de-a lungul castelului, cu capul pe odgoane încolăcite şi 
cămăşi făcute sul. Totul era întunecat, în afară de felinarul care 
licărea îndepărtat, la pupă şi de lumina stelelor. Nu era lună, 
dar Norii lui Magellan erau deosebit de strălucitori, asemeni 
întinderii pâcloase a Căii Lactee. 

Acum era linişte. Aviatorii se instalaseră, la rândul lor, de-a 
lungul parapetului de la babord, iar Laurence şi Temeraire erau 
din nou singuri, atât cât se putea la bord. Laurence se aşezase 
înapoi, sprijinindu-se de Temeraire. Tăcerea dragonului era 
încordată. În cele din urmă, spuse, de parcă discuţia lor nu s-ar 
fi întrerupt, deşi nu cu aceeaşi furie ca înainte: 

— Dar dacă ai face asta, dacă ai cumpăra un domeniu pentru 
mine, asta ar fi opera ta, nu a mea. Tu mă iubeşti şi ai face orice 
să-mi asiguri fericirea, dar ce se întâmplă cu un dragon ca bietul 
Levitas, cu un căpitan de felul lui Rankin, căruia nu-i pasă de 
binele lui? Nu înţeleg exact ce este capitalul, dar ştiu sigur că 
eu nu am aşa ceva, şi nici nu am cum să-l dobândesc. 

Măcar nu era atât de profund nefericit ca înainte, ci acum 
părea mai degrabă obosit şi puţin trist. Laurence spuse: 

— Dar ai bijuteriile tale, ştii. Numai pandantivul valorează 


214 


vreo zece mii de lire şi a fost un dar. Nimeni nu poate să pună la 
îndoială că este proprietatea ta în faţa legii. 

Dragonul îşi aplecă creştetul, să examineze bijuteria, 
medalionul pe care i-l cumpărase Laurence cu o bună parte din 
recompensa pentru Amitie, fregata care transportase oul din 
care ieşise Temeraire. Platina suferise câteva mici ciobituri şi 
zgârieturi în decursul călătoriei, încă vizibile, din cauză că 
Temeraire nu suporta să fie despărţit de el destul de mult ca să 
fie curățate cu nisip. Dar perla şi safirele erau la fel de 
strălucitoare ca întotdeauna. 

— Aşadar, asta înseamnă capital? Bijuterii? Nu e de mirare 
că este aşa de frumos. Dar, Laurence, nu are nicio importanţă. A 
fost tot un cadou, în definitiv, nu ceva ce am câştigat prin 
puterile mele. 

— Bănuiesc că nimeni nu s-a gândit vreodată să le ofere 
dragonilor un salariu sau o recompensă. Nu e o lipsă de respect, 
te asigur, numai că banii nu par să le fie folositori dragonilor. 

— Nu ne sunt folositori pentru că nu ni se permite să 
mergem nicăieri sau să facem ce vrem şi, astfel, nu avem pe ce 
să-i cheltuim, zise Temeraire. Dacă aş avea bani, sunt sigur că 
tot n-aş putea să merg la un magazin să-mi cumpăr alte bijuterii 
sau cărţi. Suntem mustraţi şi dacă ne luăm mâncarea din ţarc 
când ne convine. 

— Dar nu din cauză că eşti sclav nu poţi să mergi unde vrei, 
ci pentru că oamenii ar fi tulburaţi de asta şi trebuie să ţinem 
seama de binele public, spuse Laurence. Nu ţi-ar folosi la nimic 
să mergi în oraş şi la magazin, dacă proprietarul ar fugi din 
calea ta. 

— Nu e corect să fim astfel restricţionaţi din cauza temerilor 
altora, dacă n-am făcut nimic rău. Trebuie să vezi lucrurile aşa, 
Laurence. 

— Nu, nu e drept, răspunse Laurence, şovăitor. Dar oamenii 
se tem de dragoni, oricât li se spune că n-au de ce. E în firea 
omului, oricât ar părea de absurd, şi n-ai ce să-i faci. Imi pare 
foarte rău, dragul meu. Laurence aşeză o mână pe trupul lui 
Temeraire. Mi-aş dori să am răspunsuri mai bune la obiecțiile 
tale. Nu pot decât să adaug că, orice obstacole ti-ar impune 
societatea, eu nu te-aş considera mai sclav decât pe mine şi voi 
fi întotdeauna bucuros să-mi dau silinţa să te ajut să le 
depăşeşti. 


215 


Temeraire scoase un oftat gros şi îl atinse pe Laurence 
afectuos cu nasul, coborându-şi o aripă, să-l acopere. Nu mai 
spuse nimic pe această temă, ci îi ceru ultima carte, „O mie şi 
una de nopţi” în traducere franceză, pe care o găsiseră la 
Capetown. Laurence fu bucuros să găsească o cale de evadare, 
dar nu se simţea în largul lui. Nu credea că avusese prea mult 
succes încercând să-l împace pe Temeraire cu o situaţie de care 
îl crezuse întotdeauna foarte mulţumit. 


216 


Capitolul 11 
Allegiance, Macao. 


Jane, te rog să ierți lunga tăcere care a precedat aceste 
rânduri şi puţinele cuvinte grăbite prin care încerc să îndrept 
asta acum. N-am avut răgazul să iau condeiul în mână în 
ultimele trei săptămâni. De când am ieşit din Strâmtoarea 
Banka, am fost loviți de malarie. Eu am scăpat de boală, la fel şi 
cei mai mulți dintre oamenii mei, fapt pentru care trebuie să-i 
fim recunoscători lui Temeraire, după opinia lui Keynes care 
crede că, într-un fel, căldura trupului dragonului îndepărtează 
miasmele care provoacă malaria şi că apropierea noastră de el 
ne-a protejat cumva. 

Dar, cruțaţi fiind de boală, a trebuit să muncim mai mult. 
Căpitanul Riley a fost izolat în patul său, aproape de la început, 
iar după ce Lordul Purbeck s-a îmbolnăvit, eu am stat de veghe, 
pe rând, cu sublocotenenţii navei, Franks şi Beckett. Ambii sunt 
nişte tineri săritori, iar Franks îşi dă toată silinţa, dar încă nu e 
pregătit pentru misiunea de supraveghere a unei nave atât de 
mari ca Allegiance, nici pentru menţinerea disciplinei în rândul 
echipajului, iar bâlbâielile lui, regret s-o spun, explică aparenta 
lui lipsă de maniere la masă despre care ţi-am pomenit data 
trecută. 

Fiind vară, şi portul Canton închis pentru occidentali, vom 
acosta la Macao mâine-dimineaţă, unde medicul navei speră să 
găsim Chinină, ca să ne suplimentăm proviziile, iar eu sper să 
găsim vreun negustor britanic, aflat aici în afara sezonului, ca 
să-ţi ducă ţie această scrisoare. Aceasta ar fi ultima mea ocazie 
căci, printr-o dispoziție specială a Prințului Yongxing, avem 
permisiunea să ne continuăm drumul spre nord, către Golful 
Zhi-Li, ca să putem ajunge în China prin Tien-sing. Economia de 
timp va fi enormă, dar, întrucât, în mod obişnuit, niciun vas 
occidental nu este acceptat la nord de Canton, nu mai putem 
spera să găsim vase britanice după ce părăsim portul. 

Am trecut deja pe lângă trei nave comerciale franceze, 
apropiindu-ne de China, mai multe decât fusesem obişnuit să 
văd în această parte a lumii, deşi s-au scurs vreo şapte ani de la 
ultima mea vizită în Canton, şi vasele străine de tot felul sunt 


217 


mai numeroase decât înainte. În momentul de faţă, portul e 
cufundat într-o ceaţă deasă, care mă împiedică să văd prin 
telescop, aşa că nu pot fi sigur, dar am impresia că acolo e şi o 
navă de război, deşi probabil olandeză, mai degrabă decât 
franceză, însă cu siguranţă nu una de-a noastră. Allegiance, nu 
se află, desigur, în niciun pericol direct, fiind de dimensiuni mai 
mari şi aflându-se sub protecţia Coroanei Imperiale, pe care 
francezii nu îndrăznesc s-o nesocotească în aceste ape, dar mă 
tem că aceştia s-ar putea afla într-o misiune diplomatică, menită 
să o saboteze pe a noastră. 

Cât despre suspiciunile mele precedente, nu pot să mai 
adaug nimic. Cel puţin n-au mai fost alte tentative, deşi 
efectivele noastre împuţinate, din păcate, ar fi facilitat un 
asemenea atac, şi încep să sper că Feng Li a acţionat din cine 
ştie ce motiv personal de neînțeles şi nu la porunca altcuiva. 

Clopotul a sunat, trebuie să merg pe punte. 

Îngăduie-mi să-ţi transmit, cu aceste rânduri, tot respectul şi 
afecțiunea mea. 

Al tău supus servitor, 
William Laurence 
16 iunie 1806 


Ceaţa persistă pe toată durata nopţii, făcându-şi simțită 
prezenţa în timp ce Allegiance intra în portul Macao. Fâşia 
lungă, curbă, de nisip, înconjurată de clădiri cochete în stil 
portughez şi de un şir ordonat de copăcei, avea un aer plăcut de 
familiaritate, şi majoritatea joncilor cu pânzele încă strânse ar fi 
putut trece drept bărcuţe ancorate în porturile Funchal sau 
Portsmouth. Până şi munţii cu coame domoale, în straie verzi, 
dezvăluiţi privirii odată cu risipirea ceţii, şi-ar fi putut găsi locul 
în peisajul oricărui port mediteranean. 

Temeraire se înălţase pe picioarele din spate, curios şi 
nerăbdător să vadă, dar apoi renunţă şi se lăsă jos, pe punte, 
dezamăgit. 

— De ce nu arată deloc diferit? întrebă el abătut. Şi nici nu 
văd vreun alt dragon. 

Venind dinspre ocean, Allegiance era ascunsă într-o ceaţă 
mai densă, şi conturul ei fu greu de desluşit, la început, pentru 
cei de la țărm. Li se dezvălui abia când soarele ieşi leneş din 
neguri şi o pală de vânt risipi ceața de la proră, în timp ce 


218 


corabia se apropia tot mai mult de port. Urmă o reacţie aproape 
violentă. Laurence mai acostase în această colonie şi se 
aşteptase la o oarecare zarvă, amplificată, poate, de 
dimensiunile enorme ale corabiei, destul de neobişnuite în 
aceste ape, dar fu luat prin surprindere de zgomotul care se 
înălţă, aproape exploziv, dinspre țărm. 

— Tien-lung, Tien-lung! 

Strigătul fu purtat peste apă şi multe dintre ambarcaţiunile 
mai mici şi mai sprintene veniră săltând pe valuri în 
întâmpinarea lor, îngrămădindu-se atât de tare încât adesea 
carenele lor se ciocneau între ele sau cu Allegiance, în ciuda 
strigătelor şi fluierăturilor prin care echipajul încerca să le 
îndepărteze. 

Alte bărci fură lansate la apă, chiar în timp ce Allegiance 
ancora, cu multă precauţie, din cauza apropierii nedorite a 
celorlalte ambarcaţiuni. Laurence fu mirat să vadă femei 
chineze coborând pe țărm, cu paşii lor mici, ciudaţi, unele în 
veşminte elaborate şi elegante, cu copii mici după ele şi chiar cu 
prunci în braţe şi căţărându-se la bordul oricărei jonci pe care 
găseau loc, fără să se sinchisească de hainele lor. Din fericire, 
vântul sufla domol şi curentul era blând, altfel ambarcaţiunile 
greoaie, supraîncărcate, ar fi fost răsturnate, cu grave pierderi 
de vieţi omeneşti. Cu toate acestea, reuşiră să ajungă lângă 
Allegiance şi femeile îşi ridicară copiii deasupra capului, 
aproape săltându-i în direcţia echipajului. 

— Ce naiba vor cu asta? 

Laurence nu mai văzuse niciodată o asemenea manifestare. 
Conform. întregii sale experienţe anterioare, femeile chineze 
erau excesiv de atente să se ascundă de privirile occidentalilor. 
În plus, nici nu-şi imaginase că în Macao locuiau atât de multe. 
Spectacolul lor bizar atrase şi privirile curioase ale 
occidentalilor aflaţi în port, atât de-a lungul țărmului, cât şi pe 
punţile celorlalte vase. Laurence văzu, cu inima strânsă, că 
presupunerea din noaptea precedentă fusese corectă. Ce-i 
drept, nu evaluase întru totul corect situaţia, căci în port se 
aflau două nave de război franceze, ambele frumoase şi 
dichisite. Una dintre ele era o navă cu două punți de şaizeci şi 
patru de tunuri, iar cea mai mică, o fregată grea de patruzeci şi 
opt. 

Temeraire urmărea scena cu mare interes, pufnind amuzat 


219 


la vederea câtorva bebeluşi care arătau foarte ridicol în hainele 
încărcate de broderii, ca nişte cârnaţi în fir de argint şi aur, 
majoritatea plângând în hohote, nemulţumiţi să fie clătinaţi în 
aer. 

— Am să-i întreb, spuse el şi se aplecă peste parapet, să i se 
adreseze uneia dintre femeile mai energice, care dăduse la o 
parte o rivală, ca să găsească un loc la marginea bărcii pentru 
ea şi progenitura ei. Era un băiat gras, de vreo doi ani, care 
reuşi cumva să păstreze pe chipu-i bucălat o expresie 
resemnată, flegmatică, în ciuda faptului că se pomenise atât de 
aproape de dinţii lui Temeraire. 

Auzind răspunsul femeii, dragonul clipi şi se aşeză înapoi. 

— Nu sunt sigur, fiindcă are un accent diferit, spuse el, dar 
cred că a spus că se află aici să mă vadă. 

Mimând indiferența, Temeraire întoarse capul şi, cu mişcări 
pe care, în mod evident, le credea discrete, îşi frecă nasul de 
piele, curăţând nişte pete imaginare, după care continuă să-şi 
cultive vanitatea aşezându-se în poziţia care-l avantaja cel mai 
mult, cu capul sus. Își scutură aripile şi apoi le aşeză mai liber 
pe lângă corp, şi gulerul îi era larg deschis de emoție. 

— Aduce noroc să vezi un Celest, spuse Yongxing, când i se 
cerură explicaţii suplimentare. Părea să considere acest lucru 
de la sine înţeles. E singura lor ocazie să vadă un asemenea 
dragon, sunt doar negustori. Işi întoarse privirea de la 
spectacol, punând capăt subiectului. Eu, Liu Bao şi Sun Kai 
mergem la Guangzhou, să vorbim cu superintendentul şi cu 
viceregele şi să-i trimitem vorbă împăratului despre sosirea 
noastră, spuse el, folosind numele chinez pentru Canton şi 
rămase tăcut, în aşteptare, forțându-l astfel pe Laurence să-i 
ofere barca ofiţerilor în acest scop. 

— Ingăduiţi-mi să vă reamintesc, Alteța Voastră, ne aşteptăm 
să ajungem la Tien-sing în trei săptămâni, aşa că vă puteţi gândi 
dacă doriţi să rezervaţi informaţiile până când ajungem în 
capitală. 

Singura intenţie a lui Laurence fusese să-l scutească de 
efort. Nu mai aveau de străbătut nicio mie de mile până în 
capitală. Dar Yongxing îşi exprimă foarte energic opinia că 
această propunere era aproape scandaloasă, prin lipsa 
respectului cuvenit faţă de tron, şi Laurence fu nevoit să-şi 
ceară scuze, justificându-se prin necunoaşterea obiceiurilor 


220 


locului. Yongxing nu se lăsă înduplecat şi, în cele din urmă, 
Laurence fu bucuros să-i vadă pe cei trei emisari plecaţi, cu 
preţul renunţării la barca ofiţerilor, deşi astfel lui şi lui 
Hammond le rămânea doar iola pentru a ajunge la punctul de 
întâlnire de pe țărm, barca mare fiind deja ocupată cu 
transportul noilor rezerve de apă şi mâncare. 

— Ai nevoie de ceva, Tom? întrebă Laurence, vârându-şi 
capul în cabina lui Riley. 

Riley ridică o mână slabă, palidă, săltând capul dintre perne, 
din locul din faţa ferestrei, unde zăcea: 

— Mă simt mult mai bine. Dar n-aş refuza un vin de porto, 
dacă poţi găsi o sticlă bună în locul ăsta. Am impresia că mi s-a 
strâns gura de la chinina aia oribilă. 

Mai liniştit, Laurence se duse să-şi ia rămas-bun de la 
Temeraire, care reuşise să-i convingă pe stegari şi pe mesageri 
să-l spele bine, deşi nu era necesar. Vizitatorii chinezi 
deveniseră mai îndrăzneţi şi începuseră să-i arunce la bord flori 
şi alte daruri mai puţin inofensive. Alergând la Laurence, foarte 
palid, locotenentul Franks era atât de agitat încât uită să se mai 
bâlbâie. 

— Domnule, aruncă tămâie aprinsă pe punte. Vă rog, vă rog, 
opriţi-i. 

Laurence urcă pe puntea dragonilor. 

— Temeraire, spune-le te rog să nu arunce nimic aprins pe 
navă. Roland, Dyer, fiţi cu ochii pe ei şi, dacă vedeţi alt obiect 
riscant, azvârliţi-l înapoi imediat. Sper că au atâta minte să nu 
aprindă petarde, spuse el, fără prea mare încredere. 

— [i opresc eu, promise Temeraire. Cauţi, te rog, un loc unde 
să pot ateriza pe uscat? 

— Da, dar nu îmi fac speranţe prea mari. Tot teritoriul n-are 
mai mult de patru mile pătrate şi e înţesat de construcţii, spuse 
Laurence. Dar cel puţin putem zbura deasupra lui şi poate chiar 
peste Canton, dacă mandarinii n-au nimic împotrivă. 

Compania Engleză era construită cu faţa spre plaja 
principală, astfel că nu era deloc greu de găsit. Totuşi, văzând 
mulţimea adunată, comisionarii trimiseseră un mic grup care să- 
i întâmpine la mal, condus de un tânăr înalt, în uniforma 
serviciului privat al Companiei East India, cu perciuni groşi şi 
un proeminent nas acvilin, care-i dădea un aer de pasăre de 
pradă, sporit de ochii săi scăpărători. 


221 


— Maior Heretford, la dispoziţia dumneavoastră, spuse el 
înclinându-se. Şi, aş putea spune, domnule, că suntem tare 
bucuroşi să vă vedem, adăugă el, cu francheţea unui soldat, 
după ce ajunseră înăuntru. Şaisprezece luni. Începusem să 
credem că am fost daţi uitării. 

Cu un şoc neplăcut, Laurence îşi aminti de capturarea navei 
comerciale a Companiei East India de către chinezi. Preocupat, 
în toată această perioadă, doar de situaţia lui Temeraire şi atent 
la călătorie, uitase aproape complet de incident. Dar, desigur, 
acesta nu le-ar fi putut fi tăinuit oamenilor de aici. Probabil că 
îşi petrecuseră lunile care au trecut de atunci arzând de 
nerăbdare să răspundă profundei insulte. 

— Nu s-a luat nicio măsură, nu-i aşa? întrebă Hammond, cu 
o nelinişte care spori antipatia lui Laurence faţă de el. Avea o 
nuanţă de teamă în glas. Ar fi cât se poate de dăunător. 

Heretford se uită pieziş la el. 

— Nu, comisionarii au considerat că, în condiţiile date, este 
cel mai bine să recâştigăm încrederea chinezilor şi să aşteptăm 
o dispoziţie mai oficială, spuse el pe un ton ce nu lăsa loc de 
îndoială asupra deciziilor pe care le-ar fi luat el. 

Laurence nu putea decât să-l considere foarte simpatic, deşi, 
în general, nu avea o părere prea bună despre forţele private 
ale companiei. Dar Heretford părea inteligent şi competent, şi 
micul grup sub comanda lui dădea dovadă de disciplină: oamenii 
aveau armele îngrijite şi uniformele scrobite, în ciuda zăpuşelii. 

Sala de şedinţe avea obloanele trase, ca s-o ferească de 
căldura soarelui ce urca pe cer, şi în dreptul fiecărui loc erau 
aşezate evantaie, gata să mişte aerul umed, sufocant. Odată 
prezentările făcute, din beciuri fură aduse pahare cu punci 
rubiniu, răcit cu gheaţă. Comisionarii preluară bucuroşi 
scrisorile aduse de Laurence şi promiseră că se vor ocupa de 
trimiterea lor în Anglia. Incheind astfel schimbul de amabilităţi, 
lansară o discuţie delicată, dar necesară, cu privire la 
obiectivele misiunii. 

— Fireşte, ne face plăcere să auzim că guvernul a 
despăgubit compania şi pe căpitanii Metis, Holt şi Greggson, 
dar daunele pe care incidentul le-a provocat întregii noastre 
activităţi sunt incomensurabile. Sir George Staunton vorbea cu 
glas scăzut, dar, totuşi, convingător. In ciuda relativei sale 
tinereţi, era şeful comisionarilor datorită experienţei sale lungi 


222 


în China. La vârsta de doisprezece ani, însoţise Misiunea 
Macartney, în echipajul tatălui său, şi era unul dintre puţinii 
britanici care vorbeau fluent chineza. 

Staunton le ilustră cu multe alte exemple felul nedrept în 
care erau trataţi şi continuă, zicând: 

— Aceste exemple sunt caracteristice, regret s-o spun. 
Insolenţa şi rapacitatea administraţiei au crescut semnificativ, şi 
asta doar faţă de noi. Olandezii şi francezii nu se confruntă cu 
un asemenea tratament. Plângerile noastre, pe care le-au tratat 
la început cu o anumită doză de respect, sunt acum refuzate 
expeditiv şi nu fac decât să ne atragă şi mai multe neplăceri. 

— Aproape zi de zi ne-am temut să nu fim alungaţi cu totul, 
adăugă domnul Grothing-Pyle la acestea. Era un bărbat 
corpolent, cu părul alb uşor răvăşit de mişcarea viguroasă a 
evantaiului său. Fără să-i jignesc pe maiorul Heretford şi pe 
oamenii lui, continuă el, făcând semn cu capul către ofiţer, ne-ar 
fi extrem de dificil să ne opunem unui asemenea ordin şi vă 
asigur că francezii ar fi fericiţi să-i ajute pe chinezi să-l pună în 
aplicare. 

— Şi să ne preia stabilimentele, odată ce am fi înlăturați, 
adăugă Staunton, şi toţi cei din jurul lui clătinară aprobator din 
cap. Sosirea navei Allegiance ne situează, cu siguranţă, pe altă 
poziţie, în ceea ce priveşte posibilitatea de a opune... 

Aici Hammond îl opri. 

— Domnule, permiteţi-mi să vă întrerup. Nu există nicio 
intenţie ca Allegiance să fie folosită într-o acţiune împotriva 
Imperiului Chinez. Absolut niciuna. Trebuie să vă scoateţi 
complet din minte un asemenea gând. Vorbi cu multă hotărâre, 
deşi era cel mai tânăr dintre cei prezenţi la masă, cu excepţia lui 
Heretford. Atmosfera generală se răci palpabil. Hammond nu se 
sinchisi. Primul şi cel mai important ţel al nostru este să 
recuperăm pentru națiunea noastră destulă bunăvoință din 
partea Curţii Chineze ca s-o împiedice să intre într-o alianţă cu 
Franţa. Toate celelalte obiective sunt nesemnificative, prin 
comparaţie. 

— Domnule Hammond, spuse Staunton, nu pot să cred că 
există posibilitatea unei astfel de alianţe, nici că ar putea să 
reprezinte o ameninţare atât de mare pe cât se pare că vă 
imaginaţi. Imperiul Chinez nu e o putere militară occidentală, 
oricât de impresionante ar putea fi dimensiunea acestuia şi 


223 


armatele sale de dragoni, pentru ochiul neavizat. Hammond se 
îmbujoră la această mică împunsătură, probabil neintenţionată. 
Iar chinezii nu au niciun interes militar în treburile europene. 
Pentru ei este o chestiune de tactică, înrădăcinată de secole, să 
simuleze, chiar dacă nu aşa simt, o lipsă de preocupare faţă de 
tot ceea ce depăşeşte graniţele lor. 

— Faptul că au mers până acolo încât să-l trimită pe prinţul 
Yongxing în Anglia trebuie să însemne ceva pentru 
dumneavoastră, domnule, ca dovadă că o schimbare a acestei 
tactici poate fi obţinută, dacă imboldul e suficient de puternic, 
spuse Hammond cu răceală. 

Dezbătură acest punct şi multe altele cu politeţe crescândă, 
pe parcursul mai multor ore. Laurence se străduia să se 
concentreze la conversaţie, deşi aceasta abunda de nume, 
evenimente şi preocupări despre care nu ştia nimic: o anumită 
tulburare în rândul ţăranilor şi situaţia din Tibet, unde, după 
toate aparențele, se desfăşura o rebeliune în toată regula, 
deficitul de piaţă şi necesitatea deschiderii mai multor pieţe de 
desfacere în China, dificultăţi cu indigenii pe ruta sud- 
americană. 

Dar, oricât de puţin capabil se simţea Laurence să-şi 
formeze propriile opinii, conversaţia îi sluji în alt scop. Se 
convinse că Hammond, deşi era foarte bine informat, avea un 
punct de vedere diametral opus, în aproape toate privinţele, faţă 
de opiniile comisionarilor. La un moment dat, fu ridicată 
problema ceremonialului kowtow şi Hammond o trată ca pe un 
lucru mărunt. Pentru el era de la sine înţeles că aveau să 
îndeplinească întregul ritual de îngenunchere, cu speranţa de a 
îndrepta insulta adusă de refuzul Lordului Macartney de a face 
acest lucru, în misiunea precedentă. 

Staunton protestă cu vehemenţă: 

— O cedare fără concesii, din partea noastră, în această 
privinţă nu poate decât să ne coboare şi mai mult în ochii lor. 
Refuzul n-a fost făcut fără motiv. Ritualul e destinat emisarilor 
din ţările tributare, vasale tronului chinez şi, după ce am ridicat 
obiecţii împotriva lui invocând aceste motive, nu putem acum 
să-l îndeplinim fără să dăm impresia că ne lăsăm intimidaţi de 
tratamentul la care ne-au supus. Ar fi, în primul rând, păgubos 
pentru cauza noastră, dându-le impresia că îi încurajăm să 
continue. 


224 


— Nu pot să cred că poate fi ceva mai păgubos pentru cauza 
noastră decât să ne opunem cu îndărătnicie obiceiurile unei 
naţiuni puternice şi străvechi, pe propriul ei teritoriu, pe motiv 
că nu corespund ideilor sau normelor noastre de etichetă, 
răspunse Hammond. O victorie într-un asemenea punct nu poate 
fi obţinută decât pierzând în toate celelalte, aşa cum a dovedit-o 
eşecul total al misiunii Lordului Macartney. 

— Consider că trebuie să vă reamintesc că portughezii s-au 
prosternat nu numai în faţa împăratului, dar şi a portretului şi 
misivelor sale, ori de câte ori mandarinii le-au cerut-o, şi 
misiunea lor diplomatică a eşuat la fel de lamentabil, spuse 
Staunton. 

Lui Laurence nu-i plăcea ideea de a se târî în genunchi în 
faţa nimănui, nici măcar a împăratului Chinei, dar credea că nu 
doar convingerile sale personale îl determinau să-i dea dreptate 
lui Staunton în această privinţă. După părerea lui, o asemenea 
înjosire nu putea decât să provoace dezgust, chiar şi persoanei 
care reclama gestul şi să conducă la un tratament şi mai 
dispreţuitor. La cină, Laurence fu aşezat în stânga lui Staunton 
şi, discutând de una şi de alta, deveni din ce în ce mai convins 
de judecata sănătoasă a acestuia şi cu atât mai nesigur de cea a 
lui Hammond. 

În cele din urmă, îşi luară rămas-bun şi se întoarseră pe 
plajă, să aştepte barca. 

— Vestea despre emisarii francezi mă îngrijorează cât toate 
celelalte la un loc, spuse Hammond, mai mult pentru sine decât 
pentru Laurence. De Guignes e un om periculos; cât mi-aş dori 
ca Bonaparte să fi trimis pe altcineva! 

Laurence nu răspunse. Era conştient că simţea acelaşi lucru 
în privinţa lui Hammond şi l-ar fi schimbat bucuros cu altul, 
dacă ar fi putut. 


Yongxing şi însoțitorii lui se întoarseră din misiunea lor spre 
sfârşitul zilei următoare, dar când li se ceru permisiunea să 
continue călătoria, sau măcar să retragă nava din port, prinţul 
refuză categoric, insistând că Allegiance va trebui să aştepte 
instrucţiuni ulterioare. Dacă şi când aveau să vină acestea, 
prinţul nu preciză. Intre timp, ambarcaţiunile locale îşi 
continuară pelerinajul, chiar şi târziu în noapte, luminându-şi 
calea cu lămpaşe mari de hârtie atârnate la proră. 


225 


A doua zi dimineaţă, Laurence fu trezit din somn de sunetul 
unei altercaţii dincolo de uşă: Roland, foarte înverşunată, în 
ciuda glasului ei cristalin şi subţire, spunea ceva, amestecând 
engleza cu chineza pe care începuse s-o înveţe de la Temeraire. 

— Ce naiba e cu gălăgia asta? strigă el cu glas răsunător. 

Roland privi înăuntru, prin uşa pe care o ţinea întredeschisă, 
doar cât să i se vadă un ochi şi gura. Peste umărul ei, Laurence 
îl zări pe unul dintre servitorii chinezi, gesticulând agitat şi 
încercând să apuce închizătoarea uşii. 

— Este Huang, domnule, face tămbălău şi spune că prinţul 
vrea să urcați pe punte numaidecât, deşi i-am spus că abia aţi 
adormit, după garda de la miezul nopţii. 

Laurence oftă şi îşi frecă faţa. 

— Foarte bine, Roland, spune-i că vin imediat. 

N-avea niciun chef să se scoale. Spre sfârşitul gărzii de 
seară, o altă ambarcaţiune cu vizitatori, manevrată de un tânăr 
mai mult temerar decât priceput, fusese lovită în flanc de un val. 
Ancora sa, aranjată prost, zburase şi se izbise de Allegiance de 
jos în sus, săpând o gaură destul de mare în cală, pe unde se 
scursese cea mai mare parte din grânele proaspăt achiziţionate. 
În acelaşi timp, mica ambarcaţiune se răsturnase şi, cu toate că 
portul nu era departe, pasagerii, în hainele lor de mătase grea, 
nu puteau să înoate în siguranţă, ci fu nevoie să fie pescuiţi la 
lumina felinarului. Fusese o noapte lungă şi obositoare, şi 
Laurence alergase de la începutul gărzii până la sfârşit, 
ocupându-se de toată harababura, până să ajungă în sfârşit în 
pat, abia la primele ore ale dimineţii. Işi stropi faţa cu apa 
călduţă din lighean şi îşi îmbrăcă haina, fără tragere de inimă, 
înainte de a urca pe punte. 

Temeraire vorbea cu cineva. Abia când privi mai atent, 
Laurence îşi dădu seama că interlocutorul său era, de fapt, un 
dragon. Şi unul cum nu mai văzuse vreodată. 

— Laurence, aceasta este Lung Yu Ping, spuse Temeraire, 
când căpitanul urcă pe puntea dragonilor. Ne-a adus 
corespondenţa. 

Privind-o din faţă, Laurence descoperi că avea capul aproape 
la acelaşi nivel cu el. Era mai mică şi decât un cal, avea fruntea 
lată şi bombată, un bot lung şi ascuţit ca o săgeată şi un torace 
neobişnuit de bombat, făcând ca trupul său să aibă proporţiile 
unui ogar. N-ar fi putut transporta pe spate decât un copil şi, în 


226 


loc de ham, purta o zgardă delicată din mătase galbenă cu 
auriu, de care atârna o plasă fină, asemeni unui lanţ subţire, 
care îi acoperea frumos pieptul, fixată de picioarele din faţă şi 
de degete cu inele aurii. 

Plasa era poleită cu aur, contrastând cu pielea ei verzuie. 
Aripile aveau o nuanţă mai închisă de verde şi erau brăzdate de 
dungi înguste, aurii. De asemenea, aripile aveau un aspect 
neobişnuit: înguste şi conice şi mai lungi decât trupul. Chiar şi 
atunci când aripile erau strânse la spate, vârfurile lor se târau 
pe pământ, ca o trenă. 

După ce Temeraire repetă prezentările în chineză, mica 
femelă-dragon se aşeză pe picioarele din spate şi se înclină. 
Laurence îi răspunse în acelaşi fel, amuzat să salute un dragon 
de la aceeaşi înălţime. Odată formalităţile îndeplinite, Lung Yu 
Ping îşi apropie capul, cercetându-l pe Laurence cu interes, din 
cap până-n picioare. Avea ochi mari şi apoşi, de culoarea 
chihlimbarului, cu pleoape grele. 

Hammond stătea de vorbă cu Sun Kai şi Liu Bao, care 
studiau o scrisoare ciudată, groasă şi cu multe peceţi şi cerneala 
neagră presărată cu pete roşietice. Yongxing stătea puţin mai 
departe, citind a doua misivă scrisă cu litere neobişnuit de mari 
pe un sul lung de hârtie. Nu împărtăşi conţinutul acestei 
scrisori, ci o rulă înapoi, o puse deoparte şi se întoarse la ceilalţi 
trei. 

Hammond se înclină şi veni să-i traducă lui Laurence veştile. 

— Ni se ordonă să lăsăm corabia să-şi continue drumul către 
Tien-sing, în timp ce noi vom merge înainte, pe calea aerului, 
spuse el. Şi insistă să plecăm numaidecât. 

— Ni se ordonă? întrebă Laurence, nedumerit. Dar nu 
pricep, de unde au venit aceste ordine? E imposibil să fi ajuns 
deja de la Pekin. Prinţul Yongxing a trimis mesajul abia acum 
trei zile. 

Temeraire îi adresă o întrebare lui Lung Yu Ping, iar ea îşi 
înclină capul şi răspunse cu un glas gros, nefeminin, care rezonă 
în pieptu-i bombat. 

— Spune că a adus-o de la o mesagerie din Heyuan, care se 
află la patru sute de nu-ştiu-ce numiţi Ji şi că zborul durează 
puţin mai mult de două ore, explică Temeraire. Dar nu ştiu ce 
distanţă e asta. 

— Trei li sunt o milă, spuse Hammond încruntându-se, în 


227 


timp ce încerca să înţeleagă. Laurence, mai iute la calcule în 
minte, se uită cu gura căscată la Lung Yu Ping: dacă nu era 
nicio exagerare la mijloc, asta însemna că parcursese mai mult 
de o sută douăzeci de mile în zbor. Cu o asemenea viteză şi 
curierii zburând în ştafetă, mesajul ar fi putut, într-adevăr, să 
vină de la Pekin, aflat la aproape două mii de mile depărtare. 
Ideea era incredibilă. 

Yongxing îi auzi şi spuse nerăbdător: 

— Mesajul nostru e de maximă prioritate şi a fost purtat tot 
drumul de Dragoni de Jad. Fireşte că am primit deja răspuns. 
Nu mai putem amâna, când împăratul a poruncit. In cât timp 
puteţi fi gata de plecare? 

Încă descumpănit, Laurence îşi veni în fire şi protestă că nu 
poate să părăsească nava în momentul de faţă, ci va trebui să 
aştepte până când Riley se simţea destul de bine ca să se ridice 
din pat. In zadar. Nici nu apucă Yongxing să-i răspundă, că 
Hammond îi argumenta deja zgomotos punctul de vedere. 

— Nu putem să începem prin a-l jigni pe împărat, spuse 
acesta. Allegiance poate să rămână aici, în port, până când 
căpitanul Riley se însănătoşeşte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Asta va agrava situaţia, 
spuse Laurence, pierzându-şi răbdarea. Deja am pierdut 
jumătate din echipaj din cauza malariei, nu putem să-i pierdem 
şi pe ceilalţi, riscând să dezerteze. 

Dar argumentul lui Hammond se dovedi convingător, mai 
ales după ce fu susţinut şi de Staunton, care venise pe navă, 
conform unei înţelegeri anterioare, să ia masa cu Laurence şi 
Hammond. 

— Sunt bucuros să vă promit tot sprijinul pe care maiorul 
Heretford şi oamenii lui i-l pot da căpitanului Riley, spuse 
Staunton. Trebuie să fiu de acord cu Hammond: chinezii sunt 
foarte  ceremonioşi şi neglijarea regulilor de protocol 
echivalează cu o insultă directă. Vă implor să nu amânaţi. 

Cu aceste încurajări şi după câteva consultări cu Franks şi 
Beckett, care, cu mai mult curaj decât sinceritate, se declarară 
pregătiţi să se descurce singuri, şi după o vizită în cabina lui 
Riley, Laurence, în cele din urmă, cedă: 

— Nu putem acosta, oricum, din cauza pescajului şi deja 
avem destule provizii proaspete, astfel că Franks poate să ridice 
bărcile şi să ţină oamenii la bord, sublinie Riley. In orice caz, 


228 


vom rămâne mult în urma voastră, dar mă simt bine şi Purbeck 
la fel. Vom pleca de îndată ce putem şi vă vom reîntâlni la Pekin. 

Dar asta nu făcu decât să ridice o nouă serie de probleme: 
împachetau deja, când anchetele prudente ale lui Hammond 
stabiliră că invitaţia chinezilor nu era nicidecum una generală. 
Laurence era acceptat, de nevoie, ca asistent al lui Temeraire, 
Hammond era primit, scrâşnind din dinţi, în calitate de 
reprezentant al regelui, dar propunerea ca echipajul lui 
Temeraire să-i însoţească, urcând în ham, fu respinsă cu oroare. 

— Nu merg nicăieri fără echipaj, să-l păzească pe Laurence, 
interveni Temeraire, auzind despre această problemă. 

li comunică personal acelaşi lucru lui Yongxing, cu glas sfios. 
Ca să-şi întărească spusele, se aşeză pe punte hotărât, cu coada 
strânsă în jurul lui, părând de neclintit. In scurt timp, i se 
propuse un compromis: Laurence să aleagă zece oameni care să 
fie transportaţi de alţi dragoni chinezi, a căror demnitate ar fi 
mai puţin ultragiată de prestarea acestui serviciu. 

— La ce ar folosi zece oameni în mijlocul Pekinului? Asta aş 
vrea să ştiu! remarcă sarcastic Granby, când Hammond aduse 
această propunere în cabină. Nu-l iertase pe diplomat pentru 
refuzul său de a investiga atentatul la viaţa lui Laurence. 

— La ce-ţi închipui că ar folosi o sută, în cazul unei 
ameninţări reale din partea armatelor imperiale? Eu asta aş 
vrea să ştiu! îi dădu replica Hammond, la fel de caustic. În orice 
caz, e tot ce putem face. A trebuit să mă străduiesc mult să le 
obţin permisiunea şi pentru atât. 

— Atunci, va trebui să ne descurcăm. N 

Laurence nici măcar nu ridică privirea. Işi sorta hainele, 
renunțând la cele care erau prea uzate de călătorie ca să fie 
respectabile. 

— Lucrul cel mai important este să ne asigurăm că 
Allegiance e ancorată la o distanță pe care Temeraire o poate 
străbate într-un singur zbor, fără dificultate. Domnule, spuse 
Laurence, întorcându-se spre Staunton, care fusese invitat să 
coboare cu ei, aş putea să vă conving să-l însoţiţi pe căpitanul 
Riley, dacă celelalte obligații vă permit? Plecarea noastră Îl va 
lipsi, dintr-o singură lovitură, de toți traducătorii şi de 
autoritatea diplomatică. Mă preocupă dificultățile pe care le-ar 
putea întâmpina în drumul spre nord. 

— Sunt în întregime la dispoziţia lui şi a dumneavoastră, 


229 


răspunse Staunton, cu o înclinare a capului. 

Hammond nu părea foarte mulţumit, dar, în situaţia dată, nu 
putea să obiecteze, şi Laurence se bucură în sinea lui că găsise 
această cale diplomatică de a avea la îndemână sfatul lui 
Staunton, chiar dacă acesta sosea mai târziu. 

Fireşte, Granby urma să-l însoţească, astfel că fu nevoit să-l 
lase pe Ferris să supravegheze aviatorii care trebuiau să 
rămână pe vas. În continuare, selecţia fu mai dureroasă. Lui 
Laurence nu-i plăcea să lase impresia că dă dovadă de 
favoritism şi nu voia nici ca Ferris să rămână fără cei mai buni 
oameni. Se hotărî, în cele din urmă, pentru Keynes şi 
Willoughby, din echipa terestră. Trebuia să aibă la îndemână 
opinia medicului şi, în ciuda faptului că trebuia să renunţe la 
ham, considera necesar să aibă alături cel puţin unul dintre 
harnaşieri, ca să-i îndrume pe ceilalţi cum să improvizeze un 
ham pentru Temeraire, în caz de urgenţă. 

Locotenentul Riggs întrerupse deliberările lui Laurence şi 
Granby, cu rugămintea arzătoare de a veni cu ei şi de a aduce 
patru dintre cei mai buni ochitori ai săi. 

— N-au nevoie de noi aici, au ofiţerii de marină la bord şi, 
dacă se întâmplă ceva, puştile o să vă fie de cel mai mare folos, 
trebuie să înţelegeţi, spuse el. 

Din punct de vedere tactic, era adevărat. Dar la fel de 
adevărat era că puşcaşii erau cei mai zurbagii din grupul 
tinerilor aviatori, şi Laurence avea îndoieli dacă să ia atât de 
mulţi cu el la curtea chineză, după ce călătoriseră aproape şapte 
luni pe mare. Orice insultă adusă unei doamne ar fi aspru 
repudiată, iar Laurence avea să fie prea ocupat ca să-i ţină sub 
observaţie tot timpul. 

— Hai să-i luăm pe domnul Dunne şi pe domnul Hackey, 
decise Laurence. Îţi înţeleg argumentele, domnule Riggs, dar 
vreau oameni serioşi pentru misiunea asta, oameni care să nu 
calce strâmb. Bănuiesc că pricepi ce vreau să spun. Foarte bine, 
John, îi luăm şi pe Blythe şi pe Martin, dintre spinarişti. 

— Şi cu asta mai rămân doi, anunţă Granby, adăugând 
numele pe listă. 

— Nu-l pot lua şi pe Baylesworth. Ferris va avea nevoie de 
un secund de nădejde, zise Laurence, după ce îşi trecu repede în 
revistă ultimii locotenenţi. Hai să-l luăm, în schimb, pe 
Therrows, dintre nacelişti. Şi, în sfârşit, pe Digby. E un tânăr 


230 


uşuratic, dar în ultima vreme s-a descurcat bine, şi experienţa o 
să-i fie de folos. 

— Vor fi pe punte în cincisprezece minute, domnule, spuse 
Granby, ridicându-se. 

— Da, şi trimite-l pe Ferris jos, spuse Laurence, scriind deja 
ordinele. Domnule Ferris, mă bizui pe judecata ta, continuă el, 
după ce înlocuitorul secundului veni. N-avem cum să bănuim 
nici a zecea parte din ceea ce se poate întâmpla, în situaţia 
actuală. Ţi-am scris un set de ordine oficiale, în caz că domnul 
Granby şi cu mine vom pieri. Dacă se întâmplă asta, prima ta 
grijă trebuie să fie siguranţa lui Temeraire şi apoi cea a 
echipajului, pe drumul de întoarcere în Anglia. 

— Am înţeles, domnule, spuse abătut Ferris şi luă plicul 
sigilat. 

Nu încercă să pledeze pentru includerea sa pe listă, ci părăsi 
cabina trist, cu umerii lăsaţi. 

Laurence termină cu împachetatul. Din fericire, pusese 
deoparte, la începutul călătoriei, cel mai bun costum al său şi 
cea mai bună pălărie, înfăşurate în hârtie şi piele uleiată, pe 
fundul cufărului, cu scopul de a le păstra pentru misiunea 
oficială. Se schimbă în haina de piele şi pantalonii din postav 
pentru zbor. Nu erau foarte uzate, fiind, pe deoparte rezistente 
şi, pe de alta, mai puţin folosite în timpul călătoriei pe mare. 
Doar două dintre cămăşi meritau luate în bagaj şi o mână de 
eşarfe. Puse restul hainelor deoparte, într-un mic balot şi le lăsă 
în chesonul cabinei. 

— Boyne! strigă el, scoțând capul pe uşă şi zărind un 
marinar matisând plictisit o funie. Du, te rog, cufărul pe punte. 

Astfel bagajele trimise, scrise câteva rânduri către mama sa 
şi către Jane şi îi duse lui Riley scrisorile. Micul ritual îi 
amplifică senzaţia, care până atunci îi dăduse târcoale, că se 
afla în ajunul unei bătălii. 

Când urcă, oamenii erau adunaţi pe punte, iar cuferele şi 
sacii erau încărcaţi în barca mare. Majoritatea bagajelor 
emisarilor aveau să fie lăsate la bord, întrucât Laurence 
subliniase că descărcarea lor ar dura aproape o zi. Chiar şi aşa, 
obiectele lor de primă necesitate cântăreau mai mult decât toate 
bagajele echipajului. Yongxing era pe puntea dragonilor, 
înmânându-i lui Lung Yu Ping un sul pecetluit. Nu dădea 
impresia că i se pare neobişnuit să i-l încredinţeze direct 


231 


dragonului, deşi acesta nu avea călăreț. Lung Yu Ping îl luă cu 
dexteritate, ţinându-l delicat între degetele cu gheare lungi, de 
parcă l-ar fi apucat cu mâna. Vâri sulul cu grijă pe sub zgarda 
pe care o purta, fixându-şi-l pe burtă. 

După aceea, se înclină în faţa lui Yongxing, apoi a lui 
Temeraire şi se îndepărtă legănându-se, cu aripile stânjenindu-i 
mersul. Dar la marginea punţii le desfăcu brusc, le flutură puţin 
şi apoi ţâşni cu un salt enorm, cu tot trupul în aer şi bătând deja 
din aripi cu furie. Intr-o clipă, deveni doar un punct pe cer. 

— O! exclamă Temeraire, urmărind-o fascinat cu privirea. 
Zboară foarte sus, eu nu m-am înălţat niciodată atât. 

Laurence era şi el impresionat şi rămase privind prin 
telescop câteva minute. Nu mai putea fi văzută cu ochiul liber, 
deşi era o zi senină. 

Staunton îl trase pe Laurence deoparte. 

— Pot să vă dau un sfat? Luaţi băieţii cu dumneavoastră. 
Dacă mi-e îngăduit să vorbesc din experienţa mea de copil, s-ar 
putea să fie de folos. Nimic nu e mai util decât prezenţa copiilor 
pentru a transmite un mesaj de pace. Iar chinezii au un respect 
deosebit pentru relaţiile filiale, fie ele de sânge, fie prin adopţie. 
Puteţi fi considerat, în mod firesc, tutorele lor şi sunt sigur că-i 
pot convinge pe chinezi să nu-i pună la socoteală printre cei 
zece de pe listă. 

Roland îl auzi. În clipa următoare, ea şi Dyer stăteau în faţa 
lui Laurence, privindu-l tăcuţi şi rugători, cu ochii strălucind de 
speranţă. Şovăitor, Laurence spuse: 

— Păi... dacă chinezii n-au nimic împotrivă să-i adăugăm la 
grup... 

Această încurajare fu de-ajuns: copiii dispărură sub punte, 
după bagaje şi reveniră valvârtej, înainte chiar ca Staunton să 
termine negocierile cu chinezii. 

— Mie tot mi se pare absurd, spuse Temeraire, încercând să 
vorbească încet. Aş putea cu uşurinţă să vă duc pe toţi. Şi toate 
bagajele din barca aia, pe deasupra. Dacă trebuie să zbor alături 
de alţi dragoni, sunt sigur că va dura mult mai mult. 

— Sunt de acord cu tine, dar hai să nu redeschidem discuţia, 
spuse Laurence obosit, rezemându-se de Temeraire şi 
mângâindu-i nasul. Asta ar dura mai mult decât am putea 
economisi, folosind orice alte mijloace de transport. 

Temeraire îl alintă cu botul şi Laurence închise ochii. 


232 


Momentul de linişte, după trei ore de agitaţie nebună, îi readuse 
în prim-plan toată oboseala nopţii pierdute. 

— Da, sunt gata, spuse el, îndreptându-se. 

Granby era prezent. Laurence îşi puse pălăria şi salută 
echipajul, cu o înclinare a capului. Oamenii îşi duseră mâinile la 
frunte. Câţiva chiar murmurară. 

— Succes, domnule! 

— Drum bun, domnule! 

Laurence strânse mâna lui Frank, apoi păşi peste parapet, 
însoţit de sunetul fluierelor şi al tobelor, restul echipajului fiind 
deja în barcă. Yongxing şi ceilalţi emisari fuseseră deja coborâţi 
cu ajutorul scaunului nostromului şi erau instalaţi la pupă sub 
un baldachin, să-i ferească de soare. 

— Foarte bine, domnule Tripp, hai să pornim, îi spuse 
Laurence aspirantului, şi în clipa următoare erau în mişcare şi 
Allegiance rămase, legănându-se, în urma lor. 

Ridicară randa mare şi se lăsară purtaţi de curent spre sud, 
pe lângă Macao şi în larga deltă a Râului Perlei. 


233 


Capitolul 12 


Nu urmară obişnuita curbă a râului spre Whampoa şi 
Canton, ci o apucară pe un braţ estic, către oraşul Dongguaran, 
când purtaţi de vânt, când vâslind împotriva curentului domol, 
trecând pe lângă vastele orezării cu contururi pătrate, înverzite 
de lăstarii care începeau să străpungă suprafaţa apei. Mirosul 
de gunoi de grajd atârna deasupra râului ca un nor. 

Laurence picoti aproape tot drumul, auzind ca prin vis 
eforturile zadarnice ale echipajului de a păstra liniştea. Şoaptele 
lor şuierate făceau necesară repetarea fiecărui ordin de câte 
trei ori, de fiecare dată mai tare, sfârşind prin a ajunge la 
intensitatea normală a vocii. Ori de câte ori cineva făcea o 
greşeală, ca de exemplu să scape prea zgomotos un colac de 
funie sau să se împiedice de unul dintre bancurile bărcii, acesta 
atrăgea asupra lui un potop de invective şi apostrofări, mult mai 
sonor decât zgomotul care îl provocase. Cu toate acestea, 
Laurence dormi, sau pe-aproape. Din când în când, deschidea 
ochii şi privea în sus, să se asigure că silueta lui Temeraire 
pluteşte încă deasupra lor. 

Se trezi dintr-un somn mai profund abia după lăsarea 
întunericului. Vela era strânsă şi, câteva clipe mai târziu, barca 
se lovi uşor de o platformă, urmată de obişnuitele înjurături 
printre dinţi ale marinarilor care o legau la chei. Singura lumină 
din preajmă era cea răspândită de felinarele bărcii, suficientă 
cât să dezvăluie scara largă care cobora în râu, cu treptele de 
jos ascunse dincolo de suprafaţa apei. De-o parte şi de alta a 
acestora erau doar umbrele estompate ale joncilor localnicilor 
trase pe mal. 

Dintr-un punct mai îndepărtat al țărmului, se apropia un alai 
de lămpaşe; mari sfere strălucitoare, din mătase roşie-portocalie 
întinsă pe rame subţiri de bambus, oglindindu-se în apă ca nişte 
flăcări. Localnicii fuseseră avertizaţi, pesemne, de sosirea lor. 
Se desfăşurară de-a lungul digului, într-o procesiune ordonată 
şi, dintr-odată, o puzderie de chinezi urcă la bordul vasului, 
înhăţând bagajele şi transferându-le, fără să ceară măcar 
permisiunea, în strigăte vesele. 

În primul moment, Laurence fu gata să protesteze, dar n- 
avea niciun rost. Intreaga operaţiune se desfăşura cu o 


234 


admirabilă eficienţă. Un secretar se aşezase la baza scării, cu un 
fel de tăbliță de scris în poală, notând pe un sul de hârtie 
diversele bagaje, pe măsură ce treceau pe lângă el şi făcând pe 
fiecare dintre ele un semn vizibil. Aşadar, Laurence se ridică şi 
încercă să-şi dezmorţească gâtul pe furiş, cu uşoare mişcări 
laterale, fără să se pună într-o postură nedemnă. Yongxing 
coborâse deja din barcă şi intrase în micul pavilion de pe mal. 
Dinăuntru, glasul răsunător al lui Liu Bao se auzi cerând în 
chineză ceva ce până şi Laurence ajunsese să înţeleagă că 
înseamnă vin. lar Sun Kai se afla pe țărm, vorbind cu 
mandarinul locului. 

— Domnule, îi spuse Laurence lui Hammond, fii bun şi 
întreabă responsabilii unde a aterizat Temeraire. 

Hammond le adresă câteva întrebări oamenilor de pe mal, se 
încruntă şi îi spuse lui Laurence, cu glas scăzut: 

— Spun că a fost dus în Pavilionul Apelor Liniştite şi că noi 
trebuie să ne petrecem noaptea în altă parte. Vă rog, protestaţi 
imediat, cu voce tare, ca să am un motiv să ridic obiecţii. Nu 
trebuie să creăm un precedent, îngăduindu-le să ne despartă de 
el. 

Laurence, care ar fi făcut oricum tărăboi din prima clipă, 
dacă n-ar fi fost îndemnat, se pomeni bulversat de solicitarea de 
a juca teatru. Se bâlbâi puţin şi spuse, cu glas sonor, dar 
nepotrivit de ezitant: 

— Trebuie să-l văd pe Temeraire numaidecât şi să mă asigur 
că e bine. 

Hammond se întoarse imediat la însoțitorii chinezi, 
desfăcându-şi braţele într-un gest de scuză şi vorbi precipitat. 
Sub privirile lor încruntate, Laurence îşi dădea toată silinţa să 
se arate aspru şi hotărât, simțindu-se total ridicol şi, în acelaşi 
timp, furios. În cele din urmă, Hammond reveni cu un aer 
satisfăcut şi anunţă: 

— Excelent! Au acceptat să ne ducă la el. 

Uşurat, Laurence clătină din cap şi se întoarse la echipajul 
vasului. 

— Domnule Tripp, aceşti domni vă vor arăta unde veţi dormi. 
Vorbim mâine-dimineaţă, înainte să vă înapoiaţi la Allegiance, îi 
spuse el aspirantului, care îşi duse mâna la pălărie şi urcă 
scările. 

Fără o vorbă, Granby aranjă oamenii în formaţie liberă în 


235 


jurul lui, pornind pe un larg drum pavat, conduşi de lămpaşul 
legănat al călăuzei. Laurence avu impresia că zăreşte multe 
case mici, de-o parte şi de alta. Pietrele drumului păstrau urme 
adânci de roţi şi aveau muchiile roase şi rotunjite de trecerea 
anilor. Era treaz ca lumina, după o lungă zi de somnolenţă şi, 
totuşi, avea senzaţia că străbate ca prin vis acest ţinut străin şi 
întunecat, cu târşâitul cizmelor negre şi moi ale călăuzei, cu 
fumul ce se înălța dinspre casele din apropiere, cu lumina difuză 
ce pâlpâia din spatele paravanelor şi al ferestrelor şi, deodată, 
auzi crâmpeiul unui cântec ciudat glăsuit de o femeie. 

Ajunseră, în sfârşit, la capătul drumului larg şi drept, şi 
călăuza îi conduse în susul scării ample a pavilionului, printre 
masive coloane cilindrice din lemn pictat. Acoperişul era atât de 
sus, încât se pierdea în întuneric. De jur împrejurul lor, în 
spaţiul pe jumătate închis, răsuna răsuflarea huruitoare a 
dragonilor, pe solzii cărora scânteia lumina roşiatică a unui 
lămpaş, făcându-i să semene cu nişte mormane de bani aşezate 
în preajma intervalului îngust din mijloc. Hammond se trase 
instinctiv spre centrul grupului şi odată i se tăie răsuflarea, când 
lămpaşul se  oglindi în ochiul mijit al unui dragon, 
transformându-l într-un disc subţire de aur strălucitor. 

Trecând printre alte şiruri de coloane, ieşiră într-o grădină 
deschisă, unde o apă susura în întuneric şi frunze mari foşneau 
deasupra capului. Aici dormeau alţi câţiva dragoni, unul dintre 
ei tolănit peste alee, pe care ghidul îl împunse uşor cu băţul 
lămpaşului, până când se dădu, morocănos, la o parte, fără 
măcar să deschidă ochii. Urcară alte trepte, către un alt 
pavilion, mai mic decât primul, şi aici, în sfârşit, îl găsiră pe 
Temeraire, încolăcit singur în imensitatea răsunătoare. 

— Laurence? făcu Temeraire, înălţând capul la apropierea 
lor. Apoi îl dezmierdă bucuros cu nasul, întrebând: Rămâi cu 
mine? Mi se pare foarte ciudat să dorm iarăşi pe uscat. Am 
impresia că pământul se clatină. 

— Fireşte că rămân, spuse Laurence, şi oamenii echipajului 
se întinseră pe jos fără să protesteze. 

Era o noapte caldă şi plăcută, şi podeaua din careuri de lemn 
incrustat, şlefuit de vreme, nu era tare. Laurence îşi ocupă locul 
obişnuit pe piciorul din faţă al dragonului. După ce dormise tot 
drumul, căpitanul era vioi şi îl anunţă pe Granby că face el 
prima gardă. 


236 


— Ai primit ceva de mâncare? îl întrebă el pe Temeraire, 
după ce toată lumea se linişti. 

— O, da, răspunse somnoros dragonul. Un porc foarte mare 
la frigare şi nişte tocană de ciuperci. Nu mi-e foame deloc. 
Zborul n-a fost foarte greu, până la urmă, şi n-am găsit nimic 
interesant de văzut înainte de lăsarea întunericului, în afară de 
câmpurile alea foarte ciudate, pline de apă, pe care le-am 
întâlnit în cale. 

— Orezăriile, preciză Laurence, dar Temeraire dormea deja 
şi curând începu să sforăie. Sunetul era mult mai puternic în 
spaţiul acoperit al pavilionului, chiar dacă acesta nu avea ziduri. 
Noaptea era foarte liniştită şi, din fericire, ţânţarii nu se 
dovedeau foarte sâcâitori. Nu le plăcea, evident, căldura uscată 
răspândită de trupul dragonului. Cu cerul dincolo de pavilion, 
Laurence nu avea aproape niciun indiciu după care să 
stabilească scurgerea orelor şi pierdu noţiunea timpului. Nimic 
nu tulbura neclintirea nopţii, doar o dată, un zgomot dinspre 
curte îi atrase atenţia: un dragon aterizând, întorcând spre ei o 
privire lăptoasă, sidefie, ce oglindea lumina lunii ca ochii unei 
pisici. Dar dragonul nu se apropie de pavilion, ci se adânci şi 
mai mult în întuneric. 

Granby se trezi să preia garda şi Laurence se strădui să 
doarmă. Avea şi el cunoscuta senzaţie înşelătoare că pământul 
se leagănă, trupul lui păstrând amintirea mişcării oceanului, 
chiar şi acum, după ce îl lăsaseră în urmă. 


Laurence se trezi speriat: iureşul de culori de deasupra 
capului i se păru ciudat, până când înţelese că privea 
decoraţiunile tavanului. Fiecare părticică de lemn era pictată şi 
lăcuită în culori ţipătoare şi auriu-strălucitor. Laurence se ridică 
în picioare şi privi împrejur, cu un interes proaspăt: coloanele 
erau zugrăvite într-un roşu-intens şi aşezate pe postamente 
pătrate de marmură albă, iar acoperişul era la cel puţin treizeci 
de picioare deasupra capului. Era limpede că Temeraire intrase 
fără dificultate sub el. 

Fațada pavilionului se deschidea spre o curte cu o privelişte 
pe care Laurence o găsi mai degrabă interesantă decât 
frumoasă: pavată cu pietre gri în jurul unei alei şerpuitoare de 
pietre roşietice, plină de bolovani în forme ciudate şi de copaci 
la fel de ciudaţi. Desigur, şi aici erau dragoni, cinci la număr, 


237 


odihnindu-se pe jos în diverse poziţii, cu excepţia unuia care se 
trezise deja şi se ferchezuia cu grijă lângă un iaz imens care 
acoperea colţul nord-estic al curţii. Dragonul era albastru- 
cenuşiu, într-o nuanţă nu foarte diferită de cea pe care o avea 
cerul în momentul acela, şi cele patru gheare ale sale erau 
pictate în roşu-strălucitor. Sub privirile lui Laurence, îşi termină 
ritualul de dimineaţă şi se ridică în aer. 

Majoritatea dragonilor din curte păreau să fie de aceeaşi 
rasă, deşi existau mari diferenţe între dimensiunile şi nuanțele 
lor, precum şi între numărul coarnelor şi locul unde erau 
amplasate. Unii aveau spinările netede, alţii, cu creste ţepoase. 
In scurt timp, un alt soi de dragon ieşi din imensul pavilion aflat 
la sud. Era mai mare, purpuriu, avea ghearele aurite şi o creastă 
galbenă care se întindea de-a lungul şirei spinării, dinspre capul 
cu numeroase coarne. Se adăpă din iaz şi căscă enorm, 
dezvăluind două şiruri de dinţi mici, dar ascuţiţi, cu un set de 
patru colţi mai mari, curbați, printre ei. La est şi la vest, unind 
cele două pavilioane, se întindeau nişte culoare înguste, 
întrerupte pe alocuri de mici intrări boltite. Dragonul roşu se 
îndreptă spre una dintre aceste intrări şi strigă ceva înăuntru. 

Câteva clipe mai târziu, o femeie ieşi împleticindu-se, 
frecând-şi faţa şi mormăind. Laurence o privi stupefiat, apoi 
întoarse privirea, stânjenit: era goală de la brâu în sus. 
Dragonul îi atinse drăgăstos mâna cu botul şi o împinse în iaz. 
Acest lucru avu, cu siguranţă, un efect înviorător, căci femeia se 
ridică, împroşcând apa, cu ochii larg deschişi şi, înainte de a 
intra în pavilion, îl apostrofă pe dragonul care rânjea. Femeia 
ieşi din nou, după câteva minute, de data aceasta îmbrăcată 
cum se cuvine. Purta un fel de jachetă matlasată, cu mâneci 
largi, albastră cu fâşii roşii, late la margini şi aducea un ham, tot 
din mătase, după câte i se părea lui Laurence. Îl aruncă peste 
trupul dragonului fără să fie ajutată, vorbind în tot acest timp cu 
glas sonor şi vizibil iritat. Fără să vrea, lui Laurence îi veniră în 
minte Berkley şi Maximus, deşi căpitanul englez nu rostise în 
viaţa lui atâtea cuvinte deodată: era o anumită similitudine în 
relaţia lor anapoda. 

Odată hamul fixat, aviatoarea chineză urcă pe spinarea 
dragonului şi cei doi îşi luară zborul fără alte formalităţi, 
făcându-se nevăzuţi din zona pavilionului, către cine ştie ce 
treburi ale zilei. Toţi dragonii începeau acum să se mişte. Alţi 


238 


trei dintre aceia mari şi purpurii veniră din pavilion şi alţi 
oameni ieşiră prin culoarele boltite, bărbaţii dinspre est şi 
câteva femei dinspre vest. 

Temeraire tresări sub trupul lui Laurence şi deschise ochii. 

— Bună dimineaţa, spuse el, căscând. Oh! făcu el, privind 
împrejur, cu gura căscată, la decoraţiunile opulente şi la agitația 
din curte. Nu mi-am dat seama că mai sunt atâţia dragoni aici 
sau că locul este atât de impunător, spuse el, uşor neliniştit. 
Sper că sunt prietenoși. 

— Sunt sigur că nu vor fi altfel decât binevoitori, când vor 
afla că vii de atât de departe, răspunse Laurence, coborând de 
pe piciorul dragonului, ca să-l lase să se ridice. Aerul era închis 
şi încărcat de umezeală, şi cerul de un cenuşiu incert. Avea să 
fie iarăşi foarte cald, gândi Laurence. Ar trebui să bei cât mai 
multă apă, continuă el. Nu ştiu cât de des vor avea de gând să 
ne oprim şi să ne odihnim astăzi pe drum. 

— Cum zici tu, răspunse Temeraire fără chef şi ieşi în curte. 

Vacarmul, care sporise treptat, încetă ca la un semn. 
Dragonii şi însoțitorii lor îi priviră cu ochi mari. Urmă o mişcare 
generală de retragere din faţa lui Temeraire şi, în prima clipă, 
Laurence fu şocat şi jignit, dar apoi observă că toţi, oameni şi 
dragoni deopotrivă, se înclinau până la pământ, făcând între ei 
un culoar până la iaz. 

Liniştea era deplină. Temeraire înaintă cu pas şovăitor 
printre şirurile de dragoni, până la apă, bău grăbit până la 
saturație şi se retrase spre pavilionul înălţat. Abia după ce 
dispăru înăuntru, activitatea generală îşi reluă cursul, mult mai 
puţin zgomotos decât înainte, printre ocheade furişe în pavilion. 

— Au fost foarte amabili că m-au lăsat să beau, spuse 
Temeraire, aproape şoptit, dar mi-aş dori să nu se mai holbeze 
aşa. 

Dragonii păreau dornici să mai zăbovească, dar, unul după 
altul, plecară cu toţii, în afară de câţiva, vizibil mai vârstnici, cu 
solzii decoloraţi la margini, care se întoarseră să se tolănească 
la soare, pe pietrele din curte. Intre timp, Granby şi echipajul se 
treziseră, ridicându-se să urmărească spectacolul din jurul lor 
cu acelaşi interes cu care îl priviseră dragonii pe Temeraire. 
După ce se smulseră complet din amorţeală, începură să-şi 
îndrepte hainele. 

— Presupun că vor trimite pe cineva după noi, spuse 


239 


Hammond, netezindu-şi zadarnic o mânecă boţită. 

Ţinuta lui era protocolară, spre deosebire de costumele de 
zbor pe care le purtau aviatorii. 

În clipa aceea, Ye Bing, unul dintre tinerii slujitorii chinezi 
de pe vas, străbătu curtea, fluturând o mână să le atragă 
atenţia. 


Mâncarea de la micul dejun era altfel decât cea cu care era 
obişnuit Laurence: un fel de terci subţire de orez amestecat cu 
peşte uscat şi bucăţi de ouă îngrozitor de decolorate, servit cu 
bastonaşe unsuroase de pâine, crocante şi foarte uşoare. Dădu 
ouăle deoparte şi se forţă să mănânce restul, urmând acelaşi 
sfat pe care i-l dăduse mai devreme lui Temeraire, dar ar fi dat 
orice pentru nişte ochiuri cu şuncă pregătite cum se cuvine. Liu 
Bao îl împunse în braţ cu beţigaşul de mâncat şi îi indică ouăle, 
făcând o remarcă lesne de dedus. El îşi mânca porţia cu vădită 
plăcere. 

— Ce crezi că este cu ele? întrebă Granby, cu glas scăzut, 
dând şi el la o parte, neîncrezător, ouăle. 

După ce îl întrebă pe Liu Bao, Hammond le explică la fel de 
neîncrezător. 

— Spune că sunt ouă de o mie de ani. Mai curajos decât 
ceilalţi, Hammond luă o bucată şi o mâncă. Mestecă, înghiţi şi 
abordă un aer gânditor în timp ce toţi îi aşteptau verdictul: 
Parcă sunt în saramură, anunţă el. Nu mucegăite, în orice caz. 
Mai gustă una şi sfârşi prin a mânca toată portia. 

Laurence, în schimb, evită acele bucăţi ciudate, galbene- 
verzui. 

Fuseseră aduşi pentru masă într-un fel de sală de oaspeţi, nu 
departe de pavilionul dragonilor. Marinarii îi aşteptau acolo şi li 
se alăturară la micul dejun, cu rânjete invidioase pe feţe. Nu 
erau mai încântați să-şi întrerupă aventuroasa călătorie, decât 
fuseseră aviatorii lăsaţi deoparte, şi nu se abţinură să facă 
remarci despre calitatea mâncării la care cei ce continuau 
drumul se puteau aştepta. 

Mai târziu, Laurence îşi luă bun-rămas de la Tripp, zicând: 

— Şi nu uita să-i spui căpitanului Riley că totul e în perfectă 
ordine. Exact cu cuvintele astea. Se înţeleseseră că orice alt 
mesaj, oricât de liniştitor, însemna că ceva mersese prost de tot. 

Afară îi aşteptau două căruţe trase de măgari, cioplite 


240 


grosolan şi fără arcuri. Bagajele plecaseră înainte. Laurence 
urcă şi se ţinu încleştat de margine, în timp ce înaintau huruind 
pe drum. Străzile nu erau mai impresionante la lumina zilei: 
foarte largi, pavate cu pietre rotunde, vechi, cu mortarul dintre 
ele distrus de vreme. Roţile căruţei înaintau prin făgaşele 
adânci, hurducăindu-se pe terenul accidentat. 

De jur împrejur era o mare forfotă de oameni care se holbau 
la ei plini de curiozitate, lăsându-şi adesea treaba deoparte 
pentru a veni în urma lor o scurtă bucată de drum. 

— Şi ăsta nici măcar nu e un oraş? Granby îşi roti privirea cu 
interes, încercând să estimeze numărul oamenilor. Mi se par 
extrem de mulţi pentru un orăşel de provincie. 

— După ultimele noastre informaţii, China are aproximativ 
două sute de milioane de locuitori, spuse Hammond absent, 
ocupat să facă însemnări într-un jurnal. 

Laurence clătină din cap la auzul acestui număr înfricoşător, 
de zece ori mai mare decât populaţia Angliei. Fu şi mai uimit să 
vadă un dragon apropiindu-se pe drum din direcţia opusă. Era 
un alt dragon albastru-cenuşiu şi purta un ciudat ham de 
mătase, cu un pieptar proeminent. Când trecură unul pe lângă 
altul, Laurence văzu că trei dragonaşi, doi din aceeaşi rasă şi 
unul roşu, păşeau alături de el, ataşaţi la acelaşi ham de un fel 
de bretele. 

lar aceştia nu erau singurii dragoni de pe stradă. La scurt 
timp trecură pe lângă o unitate militară, în curtea căreia se 
antrena o mică trupă de infanterişti în veşminte albastre. În faţa 
porţii stăteau doi dragoni mari şi roşii, comentând aprins jocul 
de zaruri pe care îl jucau căpitanii lor. Nimeni nu părea să le 
acorde vreo atenţie specială. Ţăranii grăbiţi, care îşi cărau 
poverile, treceau pe lângă ei fără să întoarcă măcar capul, 
căţărându-se din când în când peste picioarele dragonilor, când 
n-aveau pe unde trece. 

Temeraire îi aştepta într-un câmp deschis, cu alţi doi dragoni 
albaştri-cenuşii în preajmă, care purtau hamuri de plasă 
încărcate cu bagajele însoţitorilor. Ceilalţi dragoni şuşoteau şi 
se uitau cu coada ochiului la Temeraire, care părea stingherit şi 
fu foarte uşurat să-l vadă pe Laurence. 

Odată încărcaţi, dragonii se lăsară la pământ, ca însoțitorii 
lor să poată să urce şi să le înalțe pe spate mici pavilioane, 
foarte asemănătoare cu corturile pe care aviatorii britanici le 


241 


foloseau pentru zborurile lungi. Unul dintre chinezi i se adresă 
lui Hammond şi arătă către un dragon albastru. 

— Noi vom călători cu acela, îi explică Hammond lui 
Laurence, după care îl întrebă altceva pe chinez, care îşi 
scutură capul şi răspunse vehement, arătând din nou către al 
doilea dragon albastru. 

Înainte ca Hammond să apuce să traducă răspunsul, 
Temeraire se ridică, indignat: 

— Laurence nu zboară cu niciun alt dragon, declară el, 
trăgându-şi posesiv căpitanul mai aproape, cât pe ce să-l 
doboare de pe picioare. 

Hammond nu fu nevoit să traducă în chineză ceea ce simţea 
dragonul. 

Laurence nu înţelesese iniţial că nici nu va fi lăsat să zboare 
cu Temeraire. Nu-i plăcea să-l ştie singur tot drumul şi, totuşi, 
se gândi că acest motiv nu era foarte întemeiat. Aveau să zboare 
alături, fără să se piardă din ochi şi Temeraire nu putea fi cu 
adevărat în pericol. 

— Doar pentru călătoria asta, îi spuse el dragonului şi fu 
surprins când cel care-l contrazise nu fu Temeraire, ci 
Hammond. 

— Nu, o asemenea idee este inacceptabilă, spuse diplomatul. 

— Nicidecum, întări Temeraire, aprobându-l întru totul, şi 
mârâi când chinezul încercă să-şi continue pledoaria. 

— Domnule Hammond, spuse Laurence, într-un moment de 
inspiraţie fericită, te rog să le spui că, dacă problema o 
reprezintă hamul, pot foarte bine să leg un lanţ de pandantivul 
lui Temeraire. Atâta timp cât nu trebuie să mă mişc din loc, va fi 
destul de sigur. 

— La asta n-au ce să mai obiecteze, zise mulţumit Temeraire 
şi întrerupse discuţia imediat, ca să facă propunerea care, de 
voie, de nevoie, fu acceptată. 

— Domnule căpitan, pot să vă vorbesc o clipă? Hammond îl 
trase deoparte. Această încercare este de aceeaşi factură cu 
aranjamentele de ieri-seară. Trebuie să insist, domnule, să nu 
cumva să vă continuaţi drumul dacă, din orice motiv, ajungem 
să ne separăm. Şi să fiţi în gardă dacă mai fac încercări să vă 
despartă de Temeraire. 

— Înţeleg ce vrei să spui, domnule, şi îţi mulţumesc pentru 
sfat, răspunse Laurence, încrâncenat, iscodindu-l cu privirea pe 


242 


Yongxing. 

Deşi prinţul nu se coborâse la a se implica direct în niciuna 
dintre discuţii, Laurence bănuia că, în spatele acestor eforturi, 
era mâna lui. lar el sperase că eşecul încercărilor de a-i 
despărţi, făcute la bordul corabiei, îl făcuseră pe prinţ să 
renunţe. 


După aceste tensiuni de la începutul călătoriei, lunga zi de 
zbor decurse fără incidente, cu excepţia salturilor pe care le 
îndura stomacul lui Laurence în momentele când Temeraire 
ţâşnea în jos, ca să vadă pământul mai de aproape. Chinga nu 
rămase neclintită pe tot parcursul zborului şi se mişca mult mai 
mult decât un ham. Temeraire era considerabil mai iute şi mai 
rezistent decât ceilalţi doi dragoni şi putea să-i ajungă din urmă 
chiar dacă zăbovea câte o jumătate de oră să admire peisajul. 
Aspectul cel mai frapant, pentru Laurence, era expansiunea 
populaţiei: nu era fâşie de pământ care să nu fie cultivată în 
vreun fel şi fiecare acumulare mai mare de apă era înţesată de 
bărci care mergeau în toate direcţiile. Şi, desigur, imensitatea 
ţării. Călătoreau de dimineaţa până seara, cu o singură oră de 
pauză pentru masă, în fiecare zi, la prânz, şi zilele erau lungi. 

După două zile de drum, vastele câmpii, aproape nesfârşite, 
împestriţate de careurile ordonate ale orezăriilor şi străbătute 
de o puzderie de ape curgătoare, lăsară locul colinelor şi mai 
apoi coamelor ondulate ale munţilor. Peisajul de la picioarele lor 
era presărat cu orăşele şi sate de diferite dimensiuni şi, din 
când în când, oamenii care lucrau la câmp se opreau să le 
privească zborul, dacă Temeraire cobora destul de jos ca să fie 
recunoscut drept un Celest. La început, Laurence avu impresia 
că Yangtze e un lac, unul de dimensiuni considerabile, dar nu 
fabuloase, fiind ceva mai mic de-o milă în lăţime. Cele două 
ţărmuri erau învăluite într-o burniţă cenuşie şi abia când 
ajunseră deasupra apei observă curgerea nesfârşită a 
grandiosului râu şi procesiunea lină a joncilor care apăreau şi 
dispăreau printre ceţuri. 

După două nopţi petrecute în oraşe mai mici, Laurence 
începuse să creadă că primul lor adăpost fusese o excepţie, dar i 
se părea acum minuscul, în comparaţie cu locul de popas din 
oraşul Wuchang. Aici erau opt pavilioane imense, aranjate într-o 
simetrică formă octogonală, unite prin culoare mai înguste, în 


243 


jurul unui spaţiu care merita să fie numit mai degrabă parc 
decât grădină. Roland şi Dyer încercară în joacă să numere 
dragonii, dar renunţară undeva după treizeci. Pierdură şirul 
când un grup de mici dragoni purpurii ateriză, împânzind 
pavilionul, într-un freamăt necontenit, prea mulţi şi prea iuți ca 
să poată fi numărați. 

Temeraire picotea. Laurence îşi aşeză castronul deoparte: 
altă cină frugală cu orez şi legume. Majoritatea oamenilor 
dormeau deja, cuibăriţi sub mantiile lor, iar ceilalţi erau tăcuţi. 
Ploaia cădea fără încetare, ca o cortină vaporoasă de apă 
dincolo de pereţii pavilionului, revărsându-se cu un zgomot 
ritmic de pe colţurile arcuite în sus ale acoperişului. De-a lungul 
malurilor abrupte ale râului, mici făclii galbene ardeau în 
colibele deschise, ca să călăuzească drumul dragonilor care 
zburau noaptea. Din pavilioanele celelalte răsuna ecoul 
răsuflării domoale, hârâitoare a animalelor şi de undeva, de 
departe, se auzi limpede, în ciuda ploii, un țipăt mai 
pătrunzător. 

Yongxing îşi petrecea nopţile separat de restul grupului, în 
apartamente retrase, dar acum ieşi din izolare şi se opri la 
marginea pavilionului, privind în vale: în clipa următoare, ţipătul 
veni din nou, mai apropiat. Temeraire înălţă capul să asculte, cu 
gulerul din jurul gâtului ridicându-se în alertă. Apoi Laurence 
auzi cunoscutul fâlfâit zgomotos de aripi grele şi un dragon 
ateriză, risipind din cale-i perdeaua de vapori şi ceaţă de pe 
pietrele de pavaj, o umbră albă, spectrală desluşindu-se vag în 
ploaia argintie. Își strânse aripile largi şi păşi spre ei, cu 
ghearele ţăcănind pe pietre. Servitorii care circulau între 
pavilioane se retraseră grăbiţi din cale, întorcând feţele, dar 
Yongxing cobori scările în ploaie şi dragonul îşi aplecă spre el 
capul mare, cu guler amplu, rostindu-i numele cu o voce 
cristalină şi dulce. 

— E un alt Celest? întrebă Temeraire, cu glas stins şi 
şovăitor. 

Laurence doar clătină din cap, neştiind ce să răspundă. Era 
o femelă-dragon, de un alb uluitor de imaculat, cum nu mai 
văzuse la altul, nici măcar în zona petelor sau a dungilor. Solzii 
aveau sclipirea translucidă a pergamentului fin, perfect incolor, 
iar marginile ochilor aveau o nuanţă de roz-sticlos, împânzite de 
capilare atât de pronunţate încât se vedeau chiar şi de la 


244 


distanţă. Cu toate acestea, avea gulerul amplu şi mustăţile 
subţiri din jurul fălcilor întocmai ca Temeraire. Doar albul era 
nefiresc. Femela-dragon purta la baza gâtului un colan auriu, 
incrustat cu rubine, şi pe degete teci aurii, cu rubine la toate 
ghearele din faţă, care oglindeau în culoarea lor intensă nuanţa 
ochilor ei. 

Îl împinse drăgăstos pe Yongxing cu botul înapoi în 
adăpostul templului şi intră în urma lui, nu înainte de a-şi 
scutura iute aripile, lăsând ploaia să alunece de pe ele în valuri. 
Le aruncă celorlalţi o singură privire, în treacăt, cu ochii 
scânteind, după care se înfăşură geloasă în jurul lui Yongxing, 
şuşotind cu el în celălalt capăt al pavilionului. Câţiva servitori 
ieşiră aducându-i cina, dar se apropiau abia târându-şi 
picioarele, neliniştiţi, deşi nu arătaseră o asemenea reticenţă în 
preajma niciunui alt dragon, iar prezenţa lui Temeraire le 
producea o vizibilă plăcere. Comportamentul dragonului nu 
părea să justifice teama lor. Mâncă repede şi grațios, fără să 
lase în urmă niciun strop de mâncare şi nu le acordă nicio 
atenţie. 

În dimineaţa următoare, Yongxing le-o prezentă sumar ca 
fiind Lung Tien Lien şi apoi o luă cu el, să ia micul dejun 
separat. Hammond se informase discret destul de bine ca să le 
spună câte ceva în plus la masa următoare: 

— Fără doar şi poate este din rasa Celestă, anunţă el. 
Bănuiesc că are un fel de albinism. Nu ştiu de ce asta îi 
nelinişteşte atât de mult pe toţi. 

— S-a născut în culori de doliu, fireşte că aduce ghinion, 
spuse Liu Bao, când i se cerură, cu prudenţă, informaţii, de 
parcă asta ar fi fost de la sine înţeles, şi adăugă: Împăratul 
Qianlong intenţiona să i-o dea prinţului Mongoliei, ca să nu le 
aducă ghinion fiilor noştri, dar Yongxing a insistat s-o păstreze 
el, nevoind să lase un Celest să părăsească familia imperială. 
Yongxing ar fi putut deveni împărat el însuşi, dar, fireşte, nu 
poţi avea un împărat cu un dragon blestemat, ar fi o năpastă 
pentru ţară. Aşadar, acum împărat este fratele lui, Jiaquing. 
Asta e voinţa Cerului. 

Cu această remarcă filosofică, Liu Bao ridică din umeri şi 
mâncă încă o bucată de pâine prăjită. Hammond primi vestea 
deprimat şi Laurence îi împărtăşi mâhnirea: una era mândria, 
dar un principiu atât de nestrămutat încât să-i sacrifici un tron 


245 


dovedea cu totul altceva. 

Cei doi dragoni-purtători care îi însoţiseră fuseseră înlocuiţi 
cu unul albastru-cenuşiu şi un altul, ceva mai mare, verde-închis 
cu dungi albastre şi un cap neted, fără coarne. Dar îl priveau şi 
ei pe Temeraire cu aceeaşi venerație plină de interes, iar pe 
Lien cu o teamă respectuoasă, ţinându-se departe de ei. 
Temeraire se consolase deja cu starea de măreaţă solitudine şi, 
în orice caz, era foarte ocupat să se uite cu coada ochiului la 
Lien, curios şi fascinat, până când aceasta se întoarse şi îl fixă 
cu privirea, făcându-l să-şi plece fruntea ruşinat. 

În dimineaţa aceasta, Lien purta pe cap o acoperitoare 
ciudată, făcută din mătase, prinsă între bare subţiri de aur, care 
îi atârna peste ochi ca un paravan, umbrindu-i. Laurence se 
miră că avea nevoie de asta, când cerul era cenuşiu şi monoton. 
Dar căldura apăsătoare izbucni aproape dintr-odată încă din 
primele ore de zbor, în trecătorile ce şerpuiau printre munţii 
bătrâni, cu versanţii abrupți dinspre sud scăldaţi în verdeață 
luxuriantă şi cu cei nordici aproape arizi. Când ieşiră pe o colină 
de la poalele munţilor, un vânt rece îi izbi în faţă, iar soarele 
care străpungea norii era aproape orbitor. Aici nu mai întâlniră 
orezării, locul lor fiind luat de lanuri lungi de grâu galben şi, 
brusc, văzură o cireadă mare de boi maronii traversând domol o 
câmpie înverzită şi păscând cu capetele plecate. 

Pe un deal, deasupra cirezii, se afla un mic şopron, lângă 
care se roteau, în câteva frigări uriaşe, vite întregi, înălţând un 
miros îmbietor de fum. 

— Par gustoase, remarcă Temeraire, uşor melancolic. 

Nu era singurul care avea această părere. Când se 
apropiară, unul dintre dragonii care-i însoțeau îşi luă dintr-odată 
avânt şi cobori în picaj. Un bărbat ieşi din şopron şi discută ceva 
cu dragonul, după care intră înapoi. Se întoarse şi aşeză în faţa 
dragonului o scândură mare, în care acesta săpă cu gheara 
câteva simboluri chineze. Bărbatul luă scândura şi dragonul 
înhăţă o vacă. Era limpede, făcuseră un târg. În momentul 
următor, dragonul se ridică înapoi în aer, mestecându-şi vesel 
vaca în zbor. Era evident că nu considerase necesar să le ceară 
pasagerilor săi să coboare în timpul acestor manevre. 

Laurence avu impresia că-l vede pe bietul Hammond pălind, 
când dragonul îngurgită zgomotos intestinele vacii, cu vizibilă 
plăcere. 


246 


— Am putea să încercăm şi noi să cumpărăm una, dacă 
acceptă guinee, îi propuse Laurence lui Temeraire, nu foarte 
convins. Adusese cu el aur în loc de bani de hârtie, dar nu ştia 
dacă păstorii l-ar accepta. 

— O, nu prea mi-e foame, răspunse Temeraire, preocupat de 
cu totul altceva. Laurence, dragonul acela a scris ceva acolo, pe 
scândură, nu-i aşa? 

— Aşa cred, deşi nu mă consider un expert în grafia chineză, 
răspunse Laurence. Mai degrabă ai putea s-o recunoşti tu. 

— Mă întreb dacă toţi dragonii chinezi ştiu să scrie, zise 
Temeraire, deprimat. O să mă creadă foarte prost dacă sunt 
singurul care nu ştie. Trebuie să învăţ cumva. Intotdeauna am 
crezut că literele trebuie făcute cu un condei, dar sunt sigur că 
aş putea să le scrijelesc şi eu cu gheara. 

Poate din curtoazie pentru Lien, pe care părea s-o deranjeze 
lumina puternică a soarelui, se opriră şi se adăpostiră de 
dogoarea zilei într-un alt pavilion de la marginea drumului, ca 
oamenii să mănânce şi dragonii să se odihnească, înainte să-şi 
continue călătoria, la căderea serii. Drumul le era călăuzit de 
făcliile de la sol, aşezate la intervale neregulate şi, oricum, 
Laurence se putea orienta după stele pentru a stabili traseul. Se 
îndreptau acum mai direct către nord-est, străbătând în viteză, 
milă după milă. Zilele continuară să fie fierbinţi, dar nu mai erau 
deosebit de umede, şi nopţile erau răcoroase şi plăcute. Insă 
existau indicii clare ale forţei iernilor nordului: pavilioanele erau 
închise de pereţi în trei dintre laturi şi ridicate de la pământ pe 
platforme de piatră prevăzute cu sobe, ca podelele să poată fi 
încălzite. 

Oraşul Pekin se întindea la nesfârşit dincolo de zidurile ce-l 
străjuiau, numeroase şi impunătoare, cu multe turnuri şi 
parapete, foarte asemănătoare prin stil castelelor europene. 
Străzi largi, pavate cu pietre gri, se întindeau în linii drepte 
către porţi şi dincolo de ele, atât de pline de oameni, de cai şi de 
căruţe în mişcare încât, privite de sus, păreau nişte râuri. 
Văzură şi mulţi dragoni, atât pe străzi, cât şi pe cer, săltând în 
aer, pentru scurte zboruri dintr-un cartier în altul al oraşului, 
uneori cu o mulţime de oameni agăţaţi de trupurile lor. Erau, 
evident, folosiţi ca mijloc de transport. Oraşul era împărţit cu o 
extraordinară simetrie în secţiuni drepte, întrerupte doar de 
patru lacuri cu conturul ondulat, aflate în perimetrul dintre 


247 


ziduri. La est de acestea, se afla palatul imperial, într-un 
ansamblu de multe pavilioane mai mici, înconjurat de un şanţ, de 
apă întunecoasă. În lumina apusului, toate acoperişurile 
străluceau, ca poleite cu aur, printre copacii încă verzi de 
mlădiţele primăverii, care aruncau umbre lungi pe pietrele 
cenuşii ale pieţelor. 

Când se apropiară, fură întâmpinați în aer de un dragon mai 
mic, negru cu dungi galbene-canar, care purta la gât un colan 
de mătase verde-închis. Deşi avea un călăreț pe spate, vorbea 
direct cu ceilalţi dragoni. Temeraire cobori, în urma grupului, 
pe cercul mic al unei insule de pe lacul cel mai sudic, la mai 
puţin de o jumătate de milă de zidurile palatului. Aterizară pe 
un dig lat de marmură albă, care pătrundea în lac, destinat, 
pesemne, doar dragonilor, căci nu se zărea nicio barcă. 

Digul ducea spre o enormă construcţie roşie, cu trei arcade, 
care, deşi nu era un simplu zid, era prea îngustă ca să fie 
considerată o clădire. Cele două arcade mai mici se înălţau 
peste capul lui Temeraire şi erau atât de largi, încât puteau fi 
traversate de patru dragoni de dimensiunile lui, unul lângă altul, 
iar cea din mijloc era încă şi mai mare. Era străjuită de doi 
Imperiali uriaşi, unul negru şi unul albastru-intens, foarte 
asemănători cu Temeraire, dar fără gulerul lui specific. Lângă ei 
se afla un lung şir de soldaţi infanterişti, cu coifuri strălucitoare 
de oţel şi uniforme albastre, care ţineau sulițe lungi în mâini. 

Cei doi dragoni-însoţitori trecură direct prin cele două porţi 
laterale şi Lien păşi înainte, prin cea din mijloc, dar dragonul cu 
dungi galbene îl opri pe Temeraire să-l urmeze, se înclină adânc 
şi spuse ceva, pe un ton de scuză, în timp ce gesticula către 
mijlocul porţii. Temeraire îi răspunse laconic şi, cu un aer 
învins, se aşeză pe picioarele din spate, vizibil nemulţumit, cu 
gulerul încordat şi înclinat spre gât. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă încet Laurence. 

Dincolo de poartă, vedea o mulţime de oameni şi dragoni 
adunaţi în curte şi era limpede că se pregătea o ceremonie. 

— Vor ca tu să cobori şi să intri pe una dintre porţile mici, 
iar eu să trec prin cea mare, îi explică Temeraire. Dar nu te las 
jos singur. Mi se pare, oricum, o aiureală să existe trei porţi 
care duc toate în acelaşi loc. 

Laurence îşi dorea cu disperare să-i poată cere sfatul lui 
Hammond sau, la drept vorbind, oricui altcuiva. Dragonul 


248 


vărgat şi călăreţul lui erau la fel de dezorientaţi în faţa 
îndărătniciei lui Temeraire, şi Laurence se pomeni uitându-se 
spre celălalt bărbat şi întâlni o expresie aproape la fel de 
buimăcită ca a lui. Dragonii şi soldaţii din intervalul porţii 
rămaseră neclintiţi ca nişte statui şi, cum minutele treceau, cei 
adunaţi în partea cealaltă îşi dădură seama, probabil, că se 
întâmplă ceva. Un bărbat în veşminte albastre, încărcate de 
broderii, ieşi printr-una din porţile laterale şi vorbi cu dragonul 
vărgat şi cu călăreţul, apoi, uitându-se cu coada ochiului la 
Laurence şi la Temeraire, se întoarse grăbit în curte. 

Se stârni o rumoare, care răsună prin culoarul boltit, după 
care se opri, ca la un semn. Oamenii din capăt se dădură la o 
parte şi un dragon ieşi pe poartă, apropiindu-se de ei. Semăna 
mult cu Temeraire, cu acelaşi negru-intens şi lucios al pielii, cu 
aceeaşi nuanţă de albastru-închis a ochilor şi aceleaşi semne pe 
aripi, cu acelaşi guler mare întins între coarne purpurii: tot un 
Celest, dar o femelă. Se opri în faţa lor şi vorbi cu glas baritonal, 
răsunător. La început, Laurence îl simţi pe Temeraire 
încordându-se, apoi tremurând şi ridicându-şi încet gulerul. 
Apoi, cu glas stins şi şovăitor, spuse: 

— Laurence, aceasta este mama mea. 


249 


Capitolul 13 


Mai târziu, Laurence avea să afle de la Hammond că poarta 
principală era rezervată familiei imperiale şi exclusiv dragonilor 
din rasa care-i purta numele şi din cea Celestă, ceea ce explica 
refuzul lor de a-l lăsa pe Laurence să treacă pe acolo. Insă, în 
momentul acela, Qian îi conduse fără explicaţii într-un zbor 
scurt peste poartă şi în curtea centrală de dincolo de ea, tăind 
astfel nodul gordian. 

Odată rezolvată problema uzanţei, fură cu toţii poftiţi la un 
enorm banchet, organizat în cel mai mare pavilion al dragonilor, 
unde îi aşteptau două mese. Qian fu aşezată în capul primei 
mese, cu Temeraire la stânga şi Yongxing şi Lien la dreapta. Lui 
Laurence i se indică să se aşeze undeva mai departe, la câteva 
scaune de capăt, vizavi de Hammond. Ceilalţi membri ai 
grupului britanic fură poftiţi la cea de-a doua masă. Laurence 
consideră că nu era diplomatic să obiecteze: distanţa dintre el şi 
Temeraire nu era nici cât jumătate din lungimea sălii şi, oricum, 
atenţia dragonului era, în momentul de faţă, absorbită de cu 
totul altceva. Vorbea cu mama lui, cu un aer aproape timid, 
deloc caracteristic pentru el, şi era vizibil copleşit de venerație. 
Qian era mai mare decât el şi transparenţa palidă a solzilor ei 
indica o vârstă înaintată, la fel şi comportamentul ei foarte 
maiestuos. Nu purta niciun fel de ham, dar avea gulerul 
împodobit cu uriaşe topaze galbene, fixate pe ţepi şi un colan 
din filigran de aur, aparent fragil, incrustat cu alte topaze şi 
perle mari. 

În faţa dragonilor fură aşezate platouri gigantice de bronz, 
fiecare cu câte un cerb întreg la frigare, cu coarnele intacte, în 
care erau înfipte portocale umplute cu cuişoare, răspândind o 
aromă foarte plăcută pentru simţurile oamenilor. Cerbii erau 
umpluţi cu un amestec de nuci şi coacăze roşii, foarte 
strălucitoare. Oamenii fură serviţi cu un şir de opt feluri de 
mâncare, mai mici ca dimensiuni, dar la fel de elaborate. După 
mâncarea jalnică din timpul călătoriei, chiar şi cel mai exotic 
ospăț era foarte bine-venit. 

La început, văzând că nu era prezent niciun translator, 
Laurence bănuise că nu va avea cu cine să vorbească, doar dacă 
încerca să-i strige peste masă lui Hammond. În stânga lui se afla 


250 


un mandarin foarte bătrân, care purta o pălărie împodobită în 
vârf cu o nestemată albă, sidefie şi cu o pană de păun ce-i 
atârna pe spate, peste o coadă cu adevărat impresionantă, 
aproape în întregime neagră, în ciuda ridurilor adânci care 
brăzdau faţa bărbatului. Mandarinul mânca şi bea cu tenacitate, 
fără să încerce măcar să-i adreseze o vorbă lui Laurence. Când 
celălalt vecin de masă al său se aplecă şi strigă în urechea 
bătrânului, Laurence îşi dădu seama că era aproape surd, pe 
lângă faptul că nu ştia engleza. 

Dar, la scurt timp după ce se aşezase, Laurence fu surprins 
să fie abordat din dreapta, într-o engleză cu puternic accent 
francez. 

— Sper că aţi călătorit bine, spuse glasul vesel din spatele 
unui chip zâmbitor. Era ambasadorul francez, îmbrăcat în 
veşminte lungi, după obiceiul chinezilor, nu în haine europene. 
Acestea şi părul lui negru explicau de ce Laurence nu-l 
remarcase imediat printre ceilalţi. 

— Îmi veţi permite, sper, să mă prezint, în ciuda nefericitei 
situaţii a raporturilor dintre ţările noastre, continuă De Guignes. 
Pot susţine chiar că vă cunosc, indirect, mă înţelegeţi. Nepotul 
meu mi-a spus că îşi datorează viaţa mărinimiei dumneavoastră. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar chiar nu ştiu la ce vă 
referiţi, spuse Laurence, nedumerit. Nepotul dumneavoastră? 

— Jean-Claude De Guignes. Este locotenent în Armee de 
I'Airf, răspunse ambasadorul, înclinându-se, cu acelaşi zâmbet 
pe faţă. L-aţi întâlnit anul trecut, în noiembrie, pe Canal, în 
timpul unei încercări de abordaj. 

— Dumnezeule mare! exclamă Laurence, amintindu-şi vag de 
tânărul locotenent care luptase cu atâta vigoare şi strânse din 
toată inima mâna lui De Guignes. Imi amintesc, un curaj 
extraordinar! Mă bucur nespus să aud că şi-a revenit. Aşa să 
înţeleg, nu? 

— O, da, când mi-a scris aştepta de la o zi la alta să iasă din 
spital. Ca să meargă la închisoare, desigur, dar tot e mai bine 
decât în mormânt, spuse De Guignes realist, ridicând din umeri. 
Mi-a scris despre călătoria dumneavoastră interesantă, ştiind că 
am fost detaşat aici, la locul ei de destinaţie. Vă aştept cu mare 


6 Armee de l'Air - Armata Aerului, Aviația Militară, în limba franceză 
în original (n. tr.). 
251 


plăcere de-o lună, de când a sosit scrisoarea lui, trăgând 
nădejde să-mi pot exprima admiraţia pentru generozitatea 
dumneavoastră. 

După acest început fericit, îşi continuară conversaţia pe 
teme neutre: clima Chinei, mâncarea, numărul uluitor de 
dragoni. Laurence nu putea să nu simtă o anumită afinitate, ca 
faţă de un camarad occidental în adâncurile enclavei orientale. 
De Guignes nu era militar, dar familiaritatea cu care vorbea 
despre forţele aeriene franceze îl făcea un interlocutor agreabil. 
La sfârşitul mesei, ieşiră împreună, urmându-i pe ceilalţi oaspeţi 
în curte, de unde majoritatea plecară în zbor, transportaţi de 
dragonii lor în maniera pe care o văzuseră mai devreme în oraş. 

— E un mod ingenios de transport, nu-i aşa? spuse De 
Guignes, şi Laurence, privind cu interes, îl aprobă întru totul. 

Dragonii, majoritatea din rasa albastră, pe care Laurence o 
considera de-acum cea mai răspândită, purtau hamuri uşoare 
din multe chingi de mătase peste spate, de care erau atârnate 
numeroase panglici late, tot de mătase, prevăzute cu multe 
bucle. Pasagerii le escaladau, până ajungeau la bucla liberă 
aflată cel mai sus, pe care şi-o strângeau peste braţe şi pe sub 
şezut. Astfel puteau să şadă pe ele într-un relativ echilibru, atâta 
timp cât dragonul zbura drept, agăţându-se cu mâna de chinga 
principală. 

Hammond ieşi din pavilion şi, zărindu-i, făcu ochii mari şi se 
grăbi să li se alăture. El şi De Guignes îşi zâmbiră şi îşi vorbiră 
foarte prietenos, dar de îndată ce francezul se scuză şi se 
îndepărtă, împreună cu doi mandarini chinezi, Hammond se 
întoarse spre Laurence şi-i ceru, fără sfială, să-i povestească 
întreaga lor conversaţie. 

— Ne aşteaptă de o lună! Hammond era îngrozit de această 
informaţie şi reuşi să sugereze, fără să spună în mod direct 
nimic jignitor, că Laurence fusese un nătărău că-l judecase pe 
De Guignes după aparenţe. Dumnezeu ştie ce planuri mârşave a 
pus la cale împotriva noastră în tot acest timp! Vă rog, evitaţi 
orice discuţii personale cu el. 

Laurence nu reacţionă la aceste observaţii aşa cum ar fi vrut 
Hammond, ci se duse lângă Temeraire. Qian plecase ultima, 
luându-şi un afectuos rămas-bun de la Temeraire, 
dezmierdându-l cu botul înainte să-şi ia zborul. Silueta suplă şi 
neagră se pierdu imediat în noapte şi Temeraire rămase privind 


252 


melancolic în urma ei. 


Ca o măsură de compromis, insula fusese pregătită pentru 
şederea lor. Era proprietatea împăratului şi dispunea de 
numeroase pavilioane mari şi elegante pentru dragoni, cu 
locuinţe pentru oameni în imediata lor apropiere. Laurence şi 
grupul său primiră permisiunea de a se caza într-o clădire 
ataşată de cel mai mare dintre pavilioane, care dădea înspre o 
curte largă. Era o clădire frumoasă şi spațioasă, dar etajul 
superior era ocupat de o întreagă armată de servitori, care 
depăşea cu mult nevoile lor. Văzând cum se strecurau discret 
peste tot, Laurence începu să bănuiască rolul lor de spioni, pe 
lângă cel de gărzi. 

Dormi un somn greu, dar fu trezit înainte de revărsatul 
zorilor de servitorii care se uitau pe furiş să vadă dacă e treaz. 
După a patra încercare de acest fel în decurs de zece minute, 
Laurence cedă şi se sculă, cu capul încă greu de vinul care 
cursese în valuri în ziua precedentă. Nu reuşi să le transmită 
dorinţa sa de a primi un lighean şi, într-un târziu, ieşi în curte, 
să se spele în iazul de acolo. Păşi afară fără nicio dificultate, 
prin imensa fereastră circulară, doar puţin mai scundă decât el 
şi cu pervazul imediat deasupra pământului. 

Temeraire era tolănit pe celălalt mal al iazului, culcat pe 
burtă, până şi cu coada complet întinsă. Dormea dus şi, din când 
în când, mormăia de plăcere, prin vis. Un sistem de conducte de 
bambus ieşea de sub pavaj, folosit la încălzitul pietrelor, 
revărsându-se în iaz în şuvoaie de apă fierbinte. Astfel, Laurence 
făcu o baie mult mai plăcută decât se aşteptase. În tot acest 
timp, servitorii îi dădeau târcoale cu vizibilă nervozitate, 
scandalizaţi de faptul că se dezbrăcase până la brâu. Când, în 
sfârşit, Laurence se întoarse, aceştia îl îmbrăcară cu forţa în 
veşminte chinezeşti: pantaloni moi şi un veşmânt cu gulerul 
rigid care părea să fie o îmbrăcăminte aproape universală 
pentru ei. Se opuse o clipă, dar, aruncând o privire spre hainele 
sale, le văzu îngrozitor de şifonate. Chiar dacă nu era obişnuit 
cu ea, vestimentația locului era măcar curată. Şi era chiar 
comodă, deşi se simţea aproape indecent fără haină şi eşarfă. 

Un oarecare funcţionar venise să ia micul dejun cu ei şi îi 
aştepta deja la masă, fiind, pesemne, sursa agitaţiei servitorilor. 
Laurence se înclină scurt în faţa străinului, pe nume Zhao Wei şi 


253 


îl lăsă pe Hammond să întreţină conversaţia până când el bău o 
mare cantitate de ceai. Era aromat şi tare, dar Laurence nu 
zărea nici urmă de lapte pe masă, iar servitorii rămaseră 
descumpăniţi când îi auziră, tradusă, solicitarea. 

— În mărinimia sa, Maiestatea Sa Imperială a hotărât că veţi 
locui aici pe toată durata vizitei, spuse Zhao Wei, într-o engleză 
deloc şlefuită, dar inteligibilă. 

Avea un aer afectat şi înţepat, privind mişcările încă 
stângace ale lui Laurence cu beţigaşele, cu o undă de dispreţ în 
expresia gurii. 

— Puteţi să vă plimbaţi prin curte, dar nu veţi părăsi 
reşedinţa fără să faceţi o solicitare oficială şi fără să primiţi 
permisiunea. 

— Domnule, suntem profund recunoscători, dar trebuie să 
fiţi conştient că, dacă nu avem libertate de mişcare în timpul 
zilei, dimensiunile locuinţei nu sunt deloc adecvate nevoilor 
noastre, spuse Hammond. Păi, numai căpitanul Laurence şi cu 
mine am avut camere separate azi-noapte, şi acelea mici şi 
nepotrivite pentru statutul nostru, iar ceilalţi au fost cazaţi în 
locuinţe comune şi foarte înghesuiți. 

Laurence nu remarcase nicio carenţă de felul acesta şi găsea 
atât încercarea de a le impune restricţii de mişcare, cât şi 
negocierile lui Hammond pentru mai mult spaţiu destul de 
absurde, cu atât mai mult cu cât rezulta, din conversaţia celor 
doi, că întreaga insulă fusese eliberată din respect pentru 
Temeraire. Complexul ar fi putut adăposti extrem de confortabil 
o duzină de dragoni şi existau atâtea spaţii de locuit pentru 
oameni, încât fiecare membru al echipajului ar fi putut ocupa 
singur o clădire întreagă. În plus, reşedinţa lor era în stare 
perfectă, confortabilă şi mult mai spațioasă decât cabinele 
strâmte de la bordul navei lor, din ultimele şapte luni. Nu vedea 
nici cel mai mic motiv să dorească spaţiu suplimentar, dar nici 
să li se refuze libertatea de mişcare pe insulă. Insă Hammond şi 
Zhao Wei continuară să negocieze chestiunea cu măsurată 
gravitate şi politeţe. 

În cele din urmă, Zhao Wei conveni să li se îngăduie să facă 
plimbări pe insulă în compania servitorilor şi conchise: 

— Atâta timp cât nu veţi merge la țărm sau pe cheiuri şi nu 
interacţionaţi cu patrulele şi gărzile. Cu acestea, Hammond se 
declară satisfăcut. Zhao Wei sorbi din ceai şi apoi adăugă: 


254 


Fireşte, Maiestatea Sa doreşte ca Lung Tien Xiang să vadă câte 
ceva din oraş. Am să-l conduc într-un tur, după ce mănâncă. 

— Sunt sigur că Temeraire şi căpitanul Laurence îl vor găsi 
cât se poate de edificator, zise imediat Hammond, înainte ca 
Laurence să apuce măcar să tragă aer în piept. Chiar aşa, 
domnule, aţi fost foarte amabil să pregătiţi pentru căpitanul 
Laurence vestimentația locului, ca să-l feriţi de curiozitatea 
excesivă. 

Zhao Wei remarca abia acum vestimentația lui Laurence, cu 
o expresie ce dovedea limpede că nu avea nici cea mai vagă 
legătură cu asta. Dar îşi primi înfrângerea cu suficientă 
bunăvoință şi se mulţumi să spună, cu o scurtă înclinare a 
capului: 

— Sper că veţi fi gata de plecare în scurt timp, domnule 
căpitan. 


— Şi putem să ne plimbăm prin tot oraşul? întrebă 
Temeraire, plin de entuziasm, în timp ce se lăsa frecat şi spălat, 
după micul dejun, întinzând câte un picior cu ghearele scoase, 
să fie curăţat energic cu apă şi săpun. 

Până şi dinţii săi beneficiară de acelaşi tratament. O tânără 
servitoare intră în gura lui, să-i frece pe cei din spate. 

— Bineînţeles, răspunse Zhao Wei, sincer nedumerit de 
întrebare. 

— Poate că vei vedea şi ceva din terenurile de instrucţie ale 
dragonilor de aici, dacă există vreunul în interiorul oraşului, 
sugeră Hammond, care îi însoţise afară. Sunt sigur, Temeraire, 
că le vei găsi interesante. 

— O, da! exclamă dragonul, cu gulerul deja ridicat şi vibrând 
uşor. 

Hammond îi aruncă lui Laurence o privire plină de înţeles, 
dar căpitanul alese s-o ignore complet. N-avea niciun chef să 
facă pe spionul sau să prelungească turul, oricât de interesante 
ar putea fi cele văzute. 

— Eşti gata, Temeraire? întrebă el. 

Fură transportaţi la țărm cu un şlep sofisticat şi ciudat, care 
se legăna periculos sub povara lui Temeraire, chiar şi în apele 
liniştite ale micului lac. Laurence se ţinea aproape de cârmaci, 
urmărindu-i stângăcia cu un ochi aspru şi critic. l-ar fi plăcut la 
nebunie să i-o ia din mână. Distanţa mică până la mal dură de 


255 


două ori mai mult decât ar fi trebuit. O escortă numeroasă de 
gărzi înarmate fusese detaşată de pe insulă să-i însoţească în 
turul oraşului. Majoritatea gărzilor se răspândiră pe străzi, să le 
elibereze calea, dar vreo zece se ţineau aproape de Laurence, 
îngrămădindu-se, fără nicio ordine, în ceea ce părea o încercare 
de a crea un zid uman care să-l împiedice să se îndepărteze. 

Zhao Wei îi conduse printr-o altă poartă pictată în roşu şi 
auriu, aceasta incastrată într-un zid fortificat şi cu deschidere 
spre o alee foarte largă. Era străjuită de mai multe gărzi în 
livreaua imperială şi de doi dragoni, şi ei în echipament: unul 
dintre deja cunoscuţii dragoni roşii şi altul verde-strălucitor, cu 
semne stacojii. Căpitanii, care erau femei, stăteau împreună şi 
sorbeau din ceai, la adăpostul unui cort şi îşi scoseseră jachetele 
matlasate ca să îndure mai uşor căldura zilei. 

— Văd că aveţi şi aici femei-căpitan, îi spuse Laurence lui 
Zhao Wei. Sunt folosite pentru anumite rase? 

— Femeile îi însoțesc pe dragonii care merg în armată, 
răspunse Zhao Wei. Fireşte, doar rasele inferioare aleg o 
asemenea ocupaţie. Uitaţi, cel verde de colo este din rasa 
Oglinda-de-Smarald. Aceşti dragoni sunt prea leneşi şi prea 
înceţi ca să se descurce bine la examenele noastre. Iar celor din 
rasa Floarea-Stacojie le place prea mult să se lupte, aşa că nu 
sunt buni pentru nimic altceva. 

— Vreţi să spuneţi că doar femeile sunt înrolate în aviaţie? 
întrebă Laurence, convins că înţelesese greşit, însă Zhao Wei 
confirmă cu o clătinare a capului. Dar ce motiv poate sta la baza 
unei asemenea politici? Nu le cereţi femeilor să se înroleze în 
infanterie sau în marină, nu-i aşa? întrebă indignat Laurence. 

Consternarea lui era evidentă şi Zhao Wei, simțind probabil 
nevoia să apere practica neobişnuită a ţării sale, începu să 
povestească legenda pe care se întemeia aceasta, romanţând, 
fireşte, detaliile. Conform legendei, o fată se deghizase în bărbat 
ca să lupte în locul tatălui ei, devenise însoţitoarea unui dragon 
militar şi salvase imperiul câştigând o mare bătălie. Drept 
urmare, împăratul vremii declarase că fata poate fi acceptată în 
serviciul militar cu dragoni. 

Dar, dincolo de aceste înflorituri savuroase, legenda descria 
cu acuratețe politica naţională a Chinei: odinioară, în perioadele 
de recrutare, capul familiei trebuia să se înroleze sau să trimită 
un copil în locul lui. Fetele, fiind mult mai puţin preţuite decât 


256 


băieţii, deveniseră alegerea preferată, atunci când era posibil, 
pentru a completa contingentul. Cum puteau să slujească numai 
în aviaţie, ajunseseră să domine aproape în întregime această 
branşă, până când, în cele din urmă, aceasta le aparţinu în 
exclusivitate. 

Până când se sfârşi legenda, completată cu recitarea 
versiunii ei poetice tradiţionale, care, după bănuiala lui 
Laurence, îşi pierduse mult din farmec prin traducere, 
ajunseseră dincolo de poartă şi înaintaseră pe aleea care ducea 
către o piaţă largă, retrasă puţin de la drum, pavată cu pietre 
gri şi plină de copii şi pui de dragon. Băieţii stăteau cu 
picioarele încrucişate pe jos, în faţă, micii dragoni încolăciţi 
frumos în spatele lor şi, cu toţii, într-un amestec ciudat de 
glasuri cristaline de copii şi voci răsunătoare de dragoni, 
repetau în cor fiecare propoziţie pe care le-o citea cu glas sonor 
o profesoară, dintr-o carte mare. 

Zhao Wei flutură o mână spre ei. 

— Aţi vrut să ne vedeţi şcolile. Aceasta este o clasă nouă, 
desigur sunt doar la începutul studiului Analectelor. 

În sinea lui, Laurence era tulburat de ideea de a-i supune pe 
dragoni studiului şi examenelor scrise. 

— Nu par a fi cupluri, spuse el, cercetând grupul. 

Zhao Wei îl privi nedumerit, şi Laurence făcu clarificările: 

— Vreau să spun că băieţii nu stau fiecare cu dragonul lui, 
iar copiii par, într-adevăr, cam mici pentru ei. 

— O, dragonaşii ăştia sunt mult prea tineri ca să-şi fi ales 
deja un însoțitor, spuse Zhao Wei. Au doar câteva săptămâni. 
Abia după cincisprezece luni vor fi pregătiţi să aleagă, şi atunci 
băieţii vor fi mai mari. 

Laurence rămase fără grai şi se întoarse să se mai uite o 
dată la micii dragoni. Auzise întotdeauna că dragonii trebuie 
înhămaţi imediat ce ies din ou, ca să nu se sălbăticească şi să 
fugă, dar lucrul acesta era contrazis în mod evident de exemplul 
chinez. 

Temeraire spuse: 

— Trebuie că se simt foarte singuri. Nu mi-ar fi plăcut deloc 
să nu-l am pe Laurence când am ieşit din ou. Se aplecă şi-l 
atinse pe Laurence cu nasul. Şi pare foarte obositor să 
trebuiască să vânezi tot timpul singur, când eşti aşa de mic. Mie 
mi-era mereu foame, adăugă el, mai prozaic. 


257 


— Fireşte că puii nu trebuie să vâneze, preciză Zhao Wei. 
Trebuie să înveţe. Există dragoni care au grijă de ouă şi care 
hrănesc puii. E mult mai bine aşa, decât să facă asta un om. 
Altfel, un dragonaş n-ar avea încotro şi s-ar ataşa de cineva 
înainte de a fi destul de înţelept ca să judece corect caracterul şi 
virtuțile însoţitorului care i se propune. 

Era, fără doar şi poate, o remarcă ţintită şi Laurence 
răspunse cu răceală: 

— Presupun că asta ar putea fi o problemă, dacă aveţi mai 
puţine reguli în privinţa felului în care trebuie aleşi oamenii 
pentru o asemenea ocazie. La noi, desigur, un astfel de om 
trebuie de obicei să slujească în aviaţie mulţi ani înainte să fie 
considerat demn de a fi prezentat măcar unui pui de dragon. În 
aceste condiţii, mi se pare că un asemenea ataşament, pe care îl 
condamnaţi, poate fi tocmai temelia unei afecţiuni durabile mai 
profunde, mai plină de satisfacţii de ambele părți. 

Îşi continuară drumul în incinta oraşului, şi acum, privindu-l 
de aproape, nu de la înălţime, Laurence fu impresionat din nou 
de străzile largi, proiectate parcă de la bun început cu gândul la 
dragoni. Acestea îi dădeau oraşului un aer spaţios, total diferit 
de Londra, deşi numărul de locuitori era, după presupunerile 
lui, aproape egal. Aici, Temeraire mai mult privea decât era 
privit: după toate aparențele, populaţia capitalei era obişnuită 
cu prezenţa celor mai măreţe rase. În schimb, el nu mai fusese 
niciodată într-un oraş mare şi îşi rotea capul cât putea de mult, 
încercând să se uite în trei direcţii deodată. 

Gărzile împingeau cu brutalitate trecătorii obişnuiţi din 
calea palanchinelor verzi în care erau purtaţi mandarinii, cu 
treburi oficiale. De-a lungul unui drum larg, un alai de nuntă, 
sclipind în roşu-aprins şi auriu, şerpuia pe străzi, strigând şi 
bătând din palme, cu muzicanți şi artificii şi mireasa bine 
ascunsă într-o lectică. Un cuplu bogat, judecând după fastul 
evenimentului. Uneori, câţiva măgari se târau sub povara 
carelor încărcate, tropăind pe pietre, deprinşi cu prezenţa 
dragonilor. Dar Laurence observă că nu întâlneau nici trăsuri, 
nici cai pe străzile principale. Probabil că nu puteau fi obişnuiţi 
cu prezenţa atâtor dragoni. Aerul avea un miros total diferit de 
cel al Londrei: nimic din omniprezenta duhoare acrie de bălegar 
şi urină, doar mirosul uşor sulfuros al fecalelor dragonilor, mai 
pronunţat când vântul bătea dinspre nord-est. Laurence bănuia 


258 


că în acel cartier al oraşului exista vreo hazna mai mare. 

Şi peste tot, peste tot, dragoni. Dragonii albaştri, cei mai 
comuni, erau implicaţi în cele mai diverse munci. Pe lângă cei 
care transportau pasageri agăţaţi de hamurile lor, alţii 
transportau mărfuri, dar mulţi păreau să călătorească singuri, 
cu treburi mai importante. Aceştia purtau colane divers 
colorate, aidoma diferitelor culori ale  nestematelor 
mandarinilor. Zhao Wei îi confirmă lui Laurence că acestea erau 
însemne ale rangului şi că dragonii astfel împodobiţi erau 
membri ai serviciului civil. 

— Dragonii Shen-lung sunt ca oamenii, unii sunt deştepţi, 
alţii sunt leneşi, spuse el, şi adăugă, trezindu-i interesul lui 
Laurence: Din cele mai bune exemplare ale acestora au fost 
create multe rase superioare, iar cei mai înţelepţi pot chiar să 
aibă onoarea de a fi împerecheaţi cu Imperiali. 

Alte sumedenii de rase puteau fi văzute, cu sau fără 
însoțitori umani, implicate în multe misiuni. Odată, doi dragoni 
Imperiali trecură pe lângă ei, venind din direcţia opusă, şi îşi 
înclinară capetele politicoşi în faţa lui Temeraire. Purtau eşarfe 
de mătase roşie ţesute cu lanţuri de aur şi împodobite cu multe 
perle mici, foarte elegante, la care Temeraire privi cu invidie. 

În scurt timp ajunseră într-un cartier negustoresc, cu 
prăvăliile opulent decorate cu ornamente sculptate şi aurite şi 
încărcate de mărfuri: mătăsuri în culori şi texturi splendide, 
unele de o calitate mult mai bună decât văzuse Londra vreodată, 
bumbac albastru, sub forma unor suluri mari de aţă sau a unor 
baloţi de pânză, de diferite calităţi, în funcţie de grosime şi de 
intensitatea culorii. Şi porțelan, care îi atrase lui Laurence 
atenţia în mod special. Spre deosebire de tatăl său, nu era un 
cunoscător în ale artei, dar precizia modelelor albe cu albastru 
părea superioară veselei pe care o văzuse importată în Anglia, 
iar vasele multicolore i se păreau deosebit de încântătoare. 

— Temeraire, afli tu dacă acceptă aur? întrebă Laurence. 

Temeraire se uita în prăvălie cu mult interes, în timp ce 
negustorul îi cerceta, neliniştit, capul enorm înălţat în pragul 
uşii. Părea să existe, aşadar, până şi în China, un loc unde 
dragonii nu erau tocmai bine-veniţi. Negustorul privi suspicios 
şi îi adresă lui Zhao Wei câteva întrebări, după care conveni să 
ia măcar în mână o jumătate de guinee şi s-o examineze. O lovi 
de marginea mesei, şi pe urmă îşi strigă fiul, care ieşi din 


259 


camera din spate. Negustorul având câţiva dinţi lipsă, îi dădu 
fiului său moneda s-o muşte. O femeie aşezată pe un scaun 
retras se uită pe după colţ, curioasă, şi fu admonestată sonor şi 
fără efect. Abia după ce îl privi pe Laurence pe săturate se 
retrase, dar glasul i se auzi apoi strident, venind din spate, 
dovadă că participa şi ea la dezbatere. 

În cele din urmă, negustorul păru satisfăcut, dar când 
Laurence luă vaza pe care o alesese, acesta sări imediat şi i-o 
smulse din mâini, cu un potop de vorbe. Făcându-i semn lui 
Laurence să mai stea, se duse din nou în camera din spate. 

— Zice că nu valorează atât de mult, îi explică Temeraire. 

— Dar i-am dat doar jumătate de liră! protestă Laurence. 

Omul se întoarse cu o vază mult mai mare, lustruit ca 
oglinda, de un roşu-aprins, aproape incandescent, care trecea 
delicat spre un alb imaculat în partea de sus. O aşeză pe masă şi 
cu toţii o priviră cu admiraţie. Nici Zhao Wei nu reuşi să-şi 
înăbuşe un murmur aprobator, iar Temeraire exclamă: 

— O, este foarte frumoasă! 

Laurence insistă până când negustorul mai primi alte câteva 
guinee, dar tot se simţea vinovat când o luă, înfăşurată în multe 
straturi protectoare de cârpe de bumbac. Nu mai văzuse 
niciodată o piesă atât de frumoasă. Își făcea griji deja în privinţa 
supravieţuirii ei în timpul îndelungatei călătorii. Încurajat de 
primul său succes, Laurence se lansă în alte achiziţii. Cumpără 
mătase şi încă o piesă de porțelan şi, după aceea, un mic 
pandantiv de jad, pe care Zhao Wei, abandonând treptat masca 
dispreţuitoare în favoarea entuziasmului faţă de sesiunea de 
cumpărături, i-l arătă, explicându-i că ideogramele erau 
începutul unei poezii despre o legendară femeie-soldat şi 
dragonul ei. Era un simbol aducător de noroc, cumpărat adesea 
pentru fetele pe cale să îmbrăţişeze o asemenea carieră. 
Laurence se gândi că lui Jane Roland s-ar putea să-i placă şi îl 
adăugă mormanului strălucitor de cumpărături. Foarte curând, 
Zhao Wei fu nevoit să-i însărcineze pe mai mulţi dintre soldaţii 
săi să care diversele pachete. Aceştia păreau acum mai puţin 
îngrijoraţi de posibila evadare a lui Laurence, decât de faptul că 
îi încărca până la refuz, ca pe nişte cai de povară. 

Preţurile multora dintre mărfuri păreau considerabil mai 
mici decât cele cu care era obişnuit Laurence. Diferenţa era 
prea mare ca să poată fi justificată prin costul de transport. 


260 


Acest lucru în sine nu era o surpriză, după ce-i auzise pe 
comisionarii Companiei din Macao vorbind despre rapacitatea 
mandarinilor locali şi despre mita pe care o pretindeau pe lângă 
taxele de stat. Dar diferenţa era atât de mare, încât Laurence fu 
nevoit să-şi reevalueze estimările privind nivelul extorsiunii. 

— E mare păcat, îi spuse Laurence lui Temeraire, în timp ce 
se apropiau de capătul aleii. Dacă piaţa ar fi lăsată să se 
acţioneze deschis, presupun că aceşti negustori şi-ar putea 
câştiga un trai mult mai bun. Meşteşugarii, de asemenea. Faptul 
că toată marfa care iese din China trebuie să treacă prin Canton 
le permite mandarinilor să fie atât de nesăbuiţi. Probabil că nici 
măcar nu vor să se ostenească, dacă au oricum vânzare aici, 
astfel că noi primim doar rămăşiţele de pe piaţa lor. 

— Poate că nu vor, oricum, să vândă cele mai bune lucruri 
atât de departe, zise Temeraire. Ce miros plăcut, adăugă el, 
când trecură în alt cartier, traversând un mic pod înconjurat de 
un şanţ de apă şi de un zid scund de piatră. 

De-o parte şi de alta a străzilor se găseau şanţuri pline de 
cărbuni încinşi, deasupra cărora se prăjeau animale întregi 
înfipte în frigări de metal: boi, porci, oi, cerbi, cai şi altele mai 
mici, pe care Laurence nu se osteni să le identifice. Sosul cu 
care erau unse, din când în când, de oameni asudaţi, picura şi 
sfârâia pe pietre, înălţând nori groşi, unduitori de miros aromat. 
Doar o mână de oameni cumpăra de aici, săltând sprinteni 
printre dragonii care formau cea mai mare parte a clientelei. 

Temeraire mâncase cu poftă în dimineaţa aceea doi căpriori, 
cu nişte rațe umplute, ca delicatese. Nu ceru de mâncare, ci se 
uită uşor nostalgic la un dragon purpuriu mai mic care mânca 
de pe o frigare nişte purcei în lapte. Dar, pe o stradă mai 
îngustă, Laurence văzu un dragon albastru, care părea ostenit, 
cu pielea plină de rănile lăsate de hamul de mătase pe care îl 
purta, renunțând cu tristeţe la o apetisantă vacă rumenită şi 
alegând o oaie mică, mai mult arsă, lăsată deoparte. O duse într- 
un colţ şi începu să mănânce, foarte încet, desfăcând-o, fără să 
lase deoparte măruntaiele sau oasele. 

Era firesc ca, dacă dragonii trebuiau să-şi câştige singuri 
pâinea, să existe unii mai puţin norocoşi decât alţii, dar lui 
Laurence i se părea o crimă să vadă unul înfometat, mai ales 
când ştia că există atâta risipă la mesele lor şi în alte părti. 
Temeraire nu observă scena, având privirea fixată asupra 


261 


frigărilor. 

leşiră din cartier peste un alt pod mic, care îi conduse înapoi 
la strada mare de la început. Temeraire inspiră adânc, cu un 
oftat de plăcere, eliberând pe nări aerul parfumat, foarte încet. 

Laurence era fără grai. Fascinaţia lui firească faţă de 
noutatea absolută a celor văzute şi interesul inerent faţă de o 
capitală străină de asemenea proporţii se risipiseră, şi acum, 
lucid, era obligat să recunoască diferenţa izbitoare în privinţa 
felului în care erau trataţi dragonii. Ca o stranie coincidenţă sau 
ca o chestiune de gust, străzile oraşului nu erau mai largi decât 
ale Londrei, deşi aveau un aer mai grandios, însă era limpede că 
fuseseră astfel proiectate încât să le permită dragonilor să 
trăiască în deplină armonie cu oamenii. Iar faptul că acest scop 
fusese atins, în folosul tuturor, nu putea fi contestat. Cazul 
nefericit pe care îl văzuse nu făcea decât să ilustreze binele 
general. 

Ora cinei se apropia cu paşi repezi şi Zhao Wei îi conduse 
înapoi spre insulă. Temeraire devenise şi el mai tăcut de când 
părăsiseră zona pieţei şi merseră alături în linişte, până când 
ajunseră la poartă. Dragonul se opri acolo şi aruncă peste umăr 
o privire spre oraşul plin de viaţă. Observând, Zhao Wei îi spuse 
ceva în chineză. 

— E foarte frumos, răspunse Temeraire, şi adăugă: Dar nu 
pot să fac o comparaţie. Nu m-am plimbat niciodată prin 
Londra, nici măcar prin Dover. 

Îşi luară în grabă rămas-bun de la Zhao Wei, în faţa 
pavilionului şi intrară împreună. Laurence se prăbuşi pe o bancă 
de lemn, iar Temeraire începu să se plimbe agitat încolo şi 
încoace, cu vârful cozii mişcându-se. 

— Nu e deloc adevărat, izbucni el, în cele din urmă. 
Laurence, am fost oriunde am vrut, eu m-am plimbat pe străzi, 
am intrat în magazine, şi nimeni n-a fugit şi nu s-a speriat. Nici 
în sud, nici aici. Oamenii nu se tem de dragoni câtuşi de puţin. 

— Trebuie să-ţi cer scuze, spuse Laurence, cu glasul stins. 
Mărturisesc că m-am înşelat complet. Oamenii se pot obişnui. 
Bănuiesc că, având atât de mulţi dragoni prin preajmă, toţi 
oamenii de aici au crescut cu ei şi nu se mai tem. Dar te asigur 
că nu te-am minţit cu bună ştiinţă. Asta nu e valabil şi în Anglia. 
Trebuie că este o chestiune de obişnuinţă. 

— Dacă obişnuinţa poate să-i facă pe oameni să nu se mai 


262 


teamă, nu văd de ce trebuie să fim noi izolaţi, ca să poată 
continua să fie speriaţi, spuse Temeraire. 

Laurence nu putea să răspundă la asta şi nici nu încercă. Se 
retrase în camera lui, să mănânce ceva. Temeraire se încolăci 
să-şi facă obişnuitul somn de după-masă, deprimat şi neliniştit, 
în timp ce Laurence rămase singur, ciugulind fără poftă din 
farfurie. Hammond veni să se intereseze ce văzuseră. li 
răspunse cât putu de concis, fără să reuşească să-şi ascundă 
starea de iritare şi, în consecinţă, Hammond plecă roşu la faţă şi 
strângând din buze. 

— Te-a sâcâit individul ăla? întrebă Granby, vârând capul pe 
uşă. 

— Nu, răspunse Laurence obosit, ridicându-se să se spele pe 
mâini în ligheanul pe care şi-l umpluse din iaz. Mă tem că 
tocmai am fost mojic cu el, şi nu merita asta câtuşi de puţin. Era 
doar curios cum sunt crescuţi dragonii aici, ca să poată să 
susţină în faţa lor că Temeraire n-a fost atât de rău tratat în 
Anglia. 

— Ei, bine, din punctul meu de vedere, merita o lecţie, zise 
Granby. Mi-a venit să-mi smulg părul din cap când m-am sculat 
şi mi-a spus cu toată seninătatea că te-a trimis singur cu un 
chinez. Nu că Temeraire ar permite să ţi se întâmple ceva rău, 
dar într-un oraş aglomerat se poate întâmpla orice, în definitiv. 

— Nu, nimeni n-a încercat nimic de felul acesta. Ghidul 
nostru a fost puţin cam insolent la început, dar până la urmă a 
fost foarte politicos. Laurence aruncă o privire la mormanul de 
pachete din colţ, unde le lăsaseră oamenii lui Zhao Wei. Încep 
să cred că Hammond avea dreptate, John, şi că totul a fost doar 
un foc de paie, zise el nefericit. După acest tur, i se părea că 
prinţul nici n-avea nevoie să ajungă până la crimă. Ţara lui avea 
atâtea avantaje, încât putea să-i ofere lui Temeraire argumente 
mai blânde şi nu mai puţin persuasive. 

— Mai degrabă, Yongxing a renunţat să încerce s-o facă la 
bordul navei şi doar a aşteptat să te vadă aşezat în ţara lui, unde 
să te poată avea sub ochi, zise pesimist Granby. Reşedinţa asta 
mi se pare destul de plăcută, dar sunt al naibii de multe gărzii 
care stau la pândă. 

— Un motiv în plus să nu mă tem, răspunse Laurence. Dacă 
ar fi avut de gând să mă omoare, ar fi putut s-o facă până acum 
de zece ori. 


263 


— Mă îndoiesc că Temeraire ar rămâne aici dacă gărzile 
împăratului te-ar omori şi ar avea bănuieli, spuse Granby. Cel 
mai probabil, şi-ar da silinţa să-i omoare pe toţi şi pe urmă sper 
că ar găsi nava şi s-ar întoarce acasă, deşi dragonii primesc 
foarte greu pierderea căpitanului lor, şi Temeraire ar putea la 
fel de bine să fugă în sălbăticie. 

— Putem să ne învârtim în cercuri la nesfârşit cu discuţia 
asta. Laurence ridică mâinile, într-un gest de nerăbdare, şi le 
lăsă să cadă înapoi. Astăzi, cel puţin, singura dorinţă pe care am 
văzut-o îndeplinită a fost aceea de a-l impresiona plăcut pe 
Temeraire. 

Laurence nu spuse, însă, că acest obiectiv fusese întru totul 
atins, şi asta cu foarte puţin efort. Nu ştia cum ar putea să facă 
o comparaţie cu felul în care erau trataţi dragonii în Occident, 
fără să pară, în cel mai bun caz, un cusurgiu şi, în cel mai rău 
caz, aproape un trădător. Era conştient că intrase mai târziu în 
rândul aviatorilor şi nu voia să spună nimic care ar putea să 
rănească sentimentele lui Granby. 

— Eşti al naibii de tăcut! zise acesta, şi Laurence tresări 
vinovat. Se frământa fără să scoată o vorbă de multă vreme. Nu 
mă mir că i-a plăcut oraşul, adăugă Granby. Se entuziasmează la 
tot ce-i nou. 

— Nu e vorba numai despre oraş, spuse, în cele din urmă, 
Laurence. E vorba despre respectul cu care sunt trataţi toţi 
dragonii, nu doar Temeraire. Au o foarte mare libertate, care e 
ceva de la sine înţeles. Cred că am văzut astăzi cel puţin o sută 
de dragoni plimbându-se pe străzi şi nimeni nu părea să 
considere asta nefiresc. 

— Doamne fereşte să îndrăznim noi să zburăm peste 
Regent's Park! îi dădu dreptate Granby, cu o undă de invidie. 
Ne-am pomeni cu ţipete mai ceva ca la o crimă, un incendiu şi o 
inundatie la un loc. Şi cu zece memorii de la Amiralitate. Şi, nici 
dacă am vrea, n-am putea cobori în Londra. Străzile sunt prea 
înguste pentru orice dragon mai mare decât un Winchester. 
După câte am reuşit să vedem din aer, capitala chineză este 
mult mai înţelept construită. Nu-i de mirare că au cel puţin de 
zece ori mai mulţi dragoni decât avem noi. 

Laurence fu profund uşurat să descopere că Granby nu se 
simţea jignit şi că era atât de dispus să discute subiectul. 

— Ştii, John, aici însoțitorii sunt numiţi abia după ce 


264 


dragonul împlineşte cincisprezece luni. Până atunci, sunt 
crescuţi de alţi dragoni. 

— Păi, asta mi se pare o mare pierdere, să-i laşi pe dragoni 
să-şi irosească vremea făcând pe dădacele, zise Granby. Dar 
presupun că-şi pot permite. Laurence, mă apucă jalea când mă 
gândesc ce-am putea face noi cu vreo douăzeci de dragoni din 
ăia mari şi roşii pe care îi vezi trândăvind peste tot! 

— Da, dar eu altceva am vrut să spun: se pare că aici nu 
există niciun dragon sălbatic, spuse Laurence. Oare noi nu 
pierdem unul din zece? 

— O, nu aşa de mulţi! Nu în zilele noastre, răspunse Granby. 
Mai demult, pierdeam dragoni Longwing cu zecile, până când 
Regina Elisabeta a avut strălucita idee să-i dea unul în îngrijire 
cameristei sale, descoperindu-se astfel că se ataşează de fete ca 
nişte mieluşei. Şi pe urmă s-a dovedit că acelaşi lucru este 
valabil şi cu rasa Xenica. lar Winchesterii obişnuiau să scape cât 
ai clipi, înainte să apucăm să-i înhămăm, dar în zilele noastre 
eclozarea se face în spaţii închise şi îi lăsăm să fâlfâie puţin prin 
preajmă înainte să le aducem mâncarea. Nu, nu pierdem mai 
mult de unul din treizeci, dacă nu punem la socoteală ouăle pe 
care ni le fură dragonii sălbatici din rezervaţiile de reproducere. 

Discuţia lor fu întreruptă de un servitor. Laurence încercă 
să-l alunge, cu un gest al mâinii, dar acesta, plecându-se în 
semn de scuză şi trăgându-l de mânecă pe Laurence, le dădu de 
înţeles că voia să-i conducă în sala principală de mese; Pe 
neanunţate, Sun Kai venise să ia ceaiul cu ei. 

Laurence nu avea niciun chef de conversaţie, iar Hammond, 
care li se alătură cu rol de translator, păstra o atitudine băţoasă 
şi glacială. Erau o companie ursuză şi tăcută. Sun Kai se 
interesă, politicos, dacă sunt mulţumiţi de găzduire şi dacă ţara 
le place, iar Laurence răspunse foarte concis. Avea o bănuială 
că era o încercare de a sonda starea de spirit a lui Temeraire, 
iar aceasta se confirmă când Sun Kai ajunse, în sfârşit, la scopul 
vizitei sale: 

— Lung Tien Qian vă trimite o invitaţie, îi spuse Sun Kai. 
Speră, că, împreună cu Temeraire, veţi putea lua ceaiul cu ea în 
Palatul Celor Zece Mii de Lotuşi. Mâine în zori, înainte să se 
deschidă florile. 

— Vă mulţumesc, domnule, că ne-aţi adus acest mesaj, 
răspunse Laurence, politicos, dar sec. Temeraire abia aşteaptă 


265 


s-o cunoască mai bine. 

Invitaţia nu putea fi refuzată, deşi Laurence nu era încântat 
de aceste nade aruncate spre Temeraire. 

Sun Kai îşi înclină capul, cu un aer stăpânit. 

— Şi ea e nerăbdătoare să afle mai multe despre starea 
odraslei sale. Părerea ei are multă greutate pentru Fiul Cerului. 
Sun Kai sorbi din ceai şi adăugă: Poate că veţi dori să-i povestiţi 
despre ţara dumneavoastră şi despre respectul pe care şi l-a 
câştigat Lung Tien Xiang acolo. 

Hammond traduse ultima frază şi adăugă, destul de repede 
ca Sun Kai să poată crede că vorbele lui fac parte tot din 
traducere: 

— Domnule, sper că vă daţi seama că este o sugestie clară. 
Trebuie să vă străduiţi să câştigaţi bunăvoința ei. 

— În primul rând, nu văd de ce mi-ar da mie Sun Kai vreun 
sfat, spuse Laurence, după ce emisarul plecă. A fost întotdeauna 
destul de politicos, dar nicidecum prietenos. 

— Păi, nu e cine ştie ce sfat, spuse Granby. Doar te-a 
îndemnat să-i spui mamei sale că Temeraire e fericit. E ceva la 
care e imposibil să nu te fi gândit şi tu. Astea sunt doar 
amabilităţi. 

— Da, dar n-am fi ştiut cât de mult valorează opinia ei şi n- 
am fi dat întâlnirii de mâine o importanţă deosebită, spuse 
Hammond. Nu, pentru un diplomat, a spus chiar foarte multe. 
Atât cât a putut, îmi închipui, fără să se situeze deschis de 
partea noastră. Acest lucru este cât se poate de încurajator, 
adăugă el, cu un optimism care lui Laurence i se păru exagerat, 
izvorât probabil din frustrare. Hammond le scrisese până acum 
de cinci ori miniştrilor împăratului, să le ceară o întâlnire în 
cadrul căreia să-şi poată prezenta recomandările. Fiecare misivă 
fusese returnată închisă, iar solicitarea lui de a părăsi insula 
pentru a se întâlni cu câţiva dintre ceilalţi occidentali din oraş 
întâmpinase un refuz categoric. 

— Nu poate să aibă un instinct matern foarte puternic, de 
vreme ce a acceptat ca Temeraire să fie trimis atât de departe, îi 
spuse Laurence lui Granby, puţin după ce se crăpă de ziuă, în 
dimineaţa următoare. În lumina zorilor, îşi examina cea mai 
bună haină şi cei mai buni pantaloni, pe care îi scosese să se 
aerisească peste noapte. Eşarfa trebuia călcată şi Laurence avea 
impresia că văzuse nişte fire destrămate la cea mai bună 


266 


cămaşă a sa. 

— În general, nu prea au aşa ceva, răspunse Granby. Sau, 
cel puţin, nu după eclozare, deşi sunt foarte grijulii cu ouăle 
când le depun. Nu că nu le-ar păsa deloc, dar, în definitiv, un pui 
de dragon poate să-i vină de hac unei capre la cinci minute după 
ce iese din ou. N-are nevoie de dădăceală. Hai, lasă-mă pe mine, 
Laurence, adăugă el. Nu ştiu să calc fără să pârlesc, dar ştiu să 
fac o cusătură. Luă cămaşa din mâinile lui Laurence şi începu să 
repare ruptura de la manşetă. 

— Totuşi, sunt sigur că nu i-ar plăcea să-şi vadă fiul neglijat, 
spuse Laurence. Dar mă mir că împăratul o preţuieşte atât de 
mult. Mi-aş fi închipuit că ar renunţa la un ou de Celest numai 
dacă ar fi dintr-o descendență mai neînsemnată. Mulţumesc, 
Dyer, pune-l acolo, îi spuse tânărului mesager, care intră 
aducând fierul de călcat fierbinte de pe sobă. 

După ce se dichisi cât putu el de bine, Laurence i se alătură 
lui Temeraire în curte. Dragonul vărgat venise din nou să-i 
escorteze. Drumul fu scurt, dar interesant. Zburară atât de jos, 
încât putură vedea până şi micile mănunchiuri de iederă agăţate 
pe acoperişurile galbene ale clădirilor palatului şi culorile 
nestematelor de pe pălăriile mandarinilor care traversau în 
grabă curţile enorme şi aleile de jos, în ciuda orei matinale. 

Ciudatul palat se afla între zidurile imensului Oraş Interzis, 
uşor de identificat din văzduh: două pavilioane enorme pentru 
dragoni, de-o parte şi de alta a unui iaz alungit, aproape sufocat 
de nuferi cu florile încă închise. Iazul era traversat de poduri 
largi şi robuste, arcuite foarte mult, în scop decorativ, iar la sud 
se întindea o curte pavată cu marmură neagră, atinsă de 
primele raze ale dimineţii. 

Dragonul cu dungi galbene ateriză aici şi le făcu semn cu 
capul să-l urmeze. În timp ce Temeraire înainta cu pas uşor, 
Laurence văzu alţi dragoni mişcându-se în lumina zorilor, sub 
streşinile imenselor pavilioane. Un Celest bătrân, cu firişoarele 
din jurul fălcilor atârnate ca nişte mustăţi, ieşea anevoie dintr- 
un pavilion îndepărtat, de la sud-est. Gulerul lui imens era 
decolorat şi solzii îi deveniseră atât de transparenti, încât negrul 
lor căpătase nuanţa roşiatică a cărnii şi a sângelui de dedesubt. 
Un alt dragon cu dungi galbene păşea cu grijă alături de el, 
împingându-l, din când în când, cu nasul către curtea scăldată în 
soare. Ochii Celestului erau de un albastru lăptos, iar pupilele 


267 


abia vizibile din cauza cataractei. 

Alţi câţiva dragoni îşi făcură apariţia: Imperiali, mai mulţi 
decât Celeşti, fără guler şi mustăţi, şi în nuanţe mai diverse. 
Unii erau negri, ca Temeraire, dar alţii erau de un albastru care 
bătea în indigo. Cu toţii erau foarte închişi la culoare, în afară, 
poate, de Lien, care tocmai ieşea dintr-un pavilion separat, 
izolat printre copaci, apropiindu-se de iaz, să bea apă. Cu pielea 
ei albă, arăta aproape fantomatică printre ceilalţi. Laurence îşi 
dădu seama că nu erau de învinuit cei care aveau superstiții în 
privinţa ei. Ceilalţi dragoni o ocoleau conştiincioşi, dar ea îi 
ignora complet. Căscă, dezvăluind o gură mare şi roşie, şi îşi 
scutură energic capul, ca să împrăştie stropii de apă, şi pe urmă 
se îndreptă spre grădini, cu o solitară demnitate. 

Qian îi aştepta într-unul dintre pavilioanele centrale, flancată 
de doi dragoni Imperiali cu o înfăţişare deosebit de graţioasă, 
împodobiţi, toţi trei, cu giuvaieruri sofisticate. Îşi înclină, 
politicoasă, capul şi atinse cu o gheară un mic clopoțel, să 
cheme servitorii. Dragonii care o însoțeau îşi schimbară poziţiile 
să le facă loc lui Laurence şi lui Temeraire la dreapta ei, iar 
servitorii îi aduseră lui Laurence un scaun comod. Qian nu 
deschise imediat conversaţia, ci le făcu semn să privească lacul. 
Fâşia de lumină a dimineţii se îndrepta acum cu repeziciune 
spre nord, peste apă, pe măsură ce soarele se înălța pe cer, iar 
bobocii de lotus se deschideau pe rând, ca într-un balet. Erau cu 
miile şi ofereau un spectacol de culoare roz pe fundalul verde 
întunecat al frunzelor lor. 

Când ultimele flori se deschiseră şi rămaseră neclintite, toţi 
dragonii începură să lovească pietrele de pavaj cu ghearele, 
într-un fel de aplauze zornăitoare. În faţa lui Laurence fu 
aşezată o măsuţă, iar dragonilor li se aduseră castroane mari de 
porțelan, pictate în albastru şi alb, şi toţi fură serviţi cu ceai. 
Spre surprinderea lui Laurence, dragonii băură cu plăcere, 
mergând până acolo încât linseră frunzele de pe fundul vaselor. 
Lui ceaiul i se păru ciudat şi excesiv de parfumat, având 
aproape o aromă de carne afumată. Dar îşi goli şi el ceaşca 
politicos. Temeraire îşi bău portia cu entuziasm şi foarte repede, 
după care se aşeză cu o expresie ciudată, nesigură, de parcă ar 
fi încercat să decidă dacă îi plăcuse sau nu. 

— Aţi străbătut un drum foarte lung, spuse Qian, adresându- 
i-se lui Laurence. Un servitor discret venise lângă ea, să le 


268 


traducă. Sper că vă simţiţi bine în vizită la noi, dar sunt 
convinsă că vă e dor de casă. 

— Un ofiţer al regelui trebuie să fie obişnuit să meargă 
oriunde i se cere, doamnă, răspunse Laurence, întrebându-se 
dacă vorbele ei erau o aluzie. N-am petrecut mai mult de şase 
luni în casa părintească, de când m-am îmbarcat prima oară, şi 
asta a fost pe când aveam doisprezece ani. 

— E o vârstă fragedă să pleci atât de departe, constată Qian. 
Mama dumneavoastră trebuie că şi-a făcut multe griji. 

— İl cunoştea pe căpitanul Mountjoy, în subordinea căruia 
m-am aflat şi îi cunoşteam bine familia, răspunse Laurence şi, 
profitând de ocazie, adăugă: Din păcate, dumneavoastră n-aţi 
avut un asemenea noroc, când aţi fost despărțită de Temeraire. 
Aş fi bucuros să vă pot satisface orice curiozitate, dacă îmi 
amintesc. 

Qian se întoarse spre dragonii care o însoțeau. 

— Poate că Mei şi Shu îl vor duce pe Yang să vadă florile mai 
de aproape, spuse ea, folosind numele chinez al lui Temeraire. 
Cu o înclinare a capului, cei doi Imperiali se ridicară, 
aşteptându-l pe Temeraire. Dar acesta se uită îngrijorat la 
Laurence şi spuse, întrebător: 

— Se văd foarte frumos de aici. 

Perspectiva unei întrevederi între patru ochi, ştiind atât de 
puţine despre ce-ar putea s-o mulţumească pe Qian, îl neliniştea 
şi pe Laurence. Dar reuşi să-i zâmbească lui Temeraire, 
spunând: 

— Am să aştept aici, cu mama ta. Sunt sigur că florile o să-ţi 
placă. 

— Aveţi grijă să nu-i deranjaţi pe bunicul şi pe Lien, adăugă 
Qian, adresându-se Imperialilor, care clătinară din cap, în timp 
ce se îndepărtau, cu Temeraire. 

Servitorii umplură din nou ceaşca lui Laurence şi castronul 
lui Qian dintr-un ibric nou. Qian sorbi ceaiul, mai degajată. 
După care spuse: 

— Înţeleg că Temeraire a slujit în armata voastră. 

In glasul ei era o inconfundabilă notă dezaprobatoare, care 
nu avea nevoie de traducere. 

— La noi, obiceiul este ca toţi dragonii care sunt în putere să 
slujească pentru apărarea patriei lor. Nu este nicio dezonoare, 
ci împlinirea datoriei noastre, îi explică Laurence. Vă asigur că 


269 


se bucură de cea mai mare preţuire din partea noastră. Noi 
avem foarte puţin dragoni. Şi cei de pe urmă au mare valoare 
pentru noi, iar Temeraire e un dragon de prim rang. 

Qian scoase un mârâit gros şi meditativ. 

— De ce aveţi atât de puţini dragoni, încât trebuie să le 
cereţi şi celor mai de preţ să lupte? 

— Suntem o ţară mică, nu ca a voastră, răspunse Laurence. 
Doar o mână de rase sălbatice mai mici se aflau în Insulele 
Britanice, la venirea romanilor, care au început să le 
îmblânzească. De atunci, prin încrucişări, rasele noastre s-au 
înmulţit şi, prin îngrijirea atentă a cirezilor noastre de vite, am 
reuşit să le creştem numărul, dar tot nu putem susţine nici pe 
departe atât de mulţi dragoni ca aici. 

Qian îşi cobori capul şi îl privi de aproape. 

— Iar francezii cum tratează dragonii? 

Din instinct, Laurence ar fi răspuns că felul în care îşi 
tratează britanicii dragonii este superior şi mult mai generos, în 
comparaţie cu orice alt popor european. Dar, din nefericire, era 
conştient că l-ar fi considerat superior şi celui din China, dacă n- 
ar fi văzut cu ochii lui, atât de limpede, contrariul. Cu o lună în 
urmă, i-ar fi fost uşor să vorbească plin de mândrie despre felul 
în care erau îngrijiţi dragonii în Anglia. Ca toţi ceilalţi, 
Temeraire fusese hrănit cu carne crudă şi culcat sub cerul liber, 
în poieni, având parte de antrenamente regulate şi foarte puţine 
distracţii. Laurence simţea că, să-i vorbească despre asemenea 
condiţii acestui dragon elegant, în palatul ei acoperit de flori, 
era ca şi cum i-ar fi vorbit reginei despre creşterea unor copii 
într-o cocină. Dacă francezii nu erau mai buni, mai răi nu puteau 
să fie, iar Laurence ar fi disprețuit pe oricine care încerca să-şi 
acopere propriile lipsuri exagerându-le pe ale altora. 

— În mod obişnuit, cred că practicile din Franţa seamănă 
foarte mult cu ale noastre, răspunse el, în cele din urmă. Nu ştiu 
ce promisiuni v-au fost făcute, în cazul lui Temeraire, dar pot să 
vă spun că Împăratul Napoleon însuşi e militar. Când am plecat 
noi din Anglia, se afla pe câmpul de luptă şi sunt convins că 
dragonul lui, oricare ar fi fost acesta, l-ar fi urmat în război. 

— Şi dumneavoastră aveţi sânge regal, din câte înţeleg, zise 
pe neaşteptate Qian şi, întorcându-şi capul, i se adresă unuia 
dintre servitorii ei, care veni repede cu un sul de hârtie de orez, 
desfăşurându-l pe masă. Amuzat, Laurence văzu că era o copie, 


270 


mai mare şi cu o caligrafie mult mai elegantă, a arborelui 
genealogic pe care-l schiţase atât de demult, la ospăţul de Anul 
Nou. E corect? se interesă Qian, văzându-l că tresare. 

Nu-i trecuse niciodată prin minte că informaţiile ar fi putut 
ajunge la urechile ei, nici că le-ar găsi interesante. Dar 
Laurence îşi înghiţi imediat orice rezerve: avea să se umfle în 
pene cu descendența lui zi şi noapte, dacă astfel i-ar aduce 
aprobarea ei. 

— Într-adevăr, familia mea e foarte veche şi respectată. 
Vedeţi, cu toate astea eu însuşi m-am înrolat în Aviaţie şi 
consider asta o onoare, spuse el, deşi un sentiment de vinovăţie 
îi dădea târcoale: desigur, nimeni din anturajul familiei sale n-ar 
fi fost de aceeaşi părere. 

Qian clătină din cap, aparent satisfăcută, şi sorbi iarăşi din 
ceai, în timp ce servitorul luă graficul şi se îndepărtă cu el. 
Laurence încercă să găsească altceva de spus: 

— Dacă-mi permiteţi îndrăzneala, cred că pot afirma, fără să 
greşesc, în numele Guvernului meu, că am primi bucuroşi orice 
condiţii au acceptat francezii, când le-aţi trimis oul din care a 
ieşit Temeraire. 

Dar singura ei replică la această ofertă fu: 

— Mai rămân, însă, multe alte considerente. 

Temeraire şi cei doi Imperiali se întorceau deja din 
plimbarea lor şi era limpede că Temeraire fusese cel care le 
impusese un ritm grăbit. In acelaşi timp, femela-dragon albă 
trecu pe lângă ei şi se întoarse în pavilionul său, acum cu 
Yongxing alături, care îi vorbea cu glas scăzut şi îşi odihnea 
afectuos o mână pe trupul ei. Mergea încet, ca prinţul să-i poată 
tine pasul, şi, de asemenea, numeroşii servitori care îşi târşâiau 
picioarele în urma lor, sub povara unor suluri mari şi a câtorva 
cărţi. Dar Imperialii se ţineau la o distanţă considerabilă în 
spate şi aşteptau să-i lase să treacă, înainte de a se întoarce în 
pavilion. 

— Qian, de ce e albă? întrebă Temeraire, aruncând o privire 
spre Lien, după ce trecuse. Arată atât de ciudat! 

— Cine poate înţelege lucrarea cerului? i-o tăie scurt Qian. 
Să nu fii necuviincios, Temeraire. Lien e foarte instruită. A fost 
Chuang-yuan, cu mulţi ani în urmă, deşi n-a trebuit să se supună 
deloc examenelor, fiind o Celestă. În plus, e vara ta mai în 
vârstă. Tatăl ei este Chu, care a ieşit dintr-un ou al lui Xian, la 


271 


fel ca mine. 

— O! făcu Temeraire, fâstâcit, întrebând apoi, şi mai timid: 
Cine a fost tatăl meu? 

— Lung Qin Gao, răspunse Qian, şi dădu din coadă. 
Amintirea părea să-i facă plăcere. E un dragon Imperial şi se 
află acum în sud, în Hangzhou, unde vizitează Lacul Vestic, 
împreună cu însoţitorul lui, un prinţ de rangul al treilea. 

Laurence fu uluit să afle că dragonii din rasa Celestă se 
puteau împerechea cu Imperialii, dar, când se interesă, sfios, 
Qian confirmă: 

— Aşa este continuată linia noastră. Nu putem să ne 
înmulţim între noi, spuse ea, adăugând, fără să-şi dea seama cât 
îl descumpănea: Acum, doar eu şi Lien am mai rămas, dintre 
femele. Iar pe lângă bunicul şi Chu, nu mai sunt decât Chuan, 
Ming şi Zhi. Şi suntem aproape toţi veri. 


— Doar opt, cu totul? se miră Hammond, prăbuşindu-se în 
scaun, cu privirea în gol. Avea şi de ce. 

— Nu văd cum pot să continue la nesfârşit în felul ăsta, zise 
Granby. Sunt aşa de nebuni să-i ţină doar pentru împărați, cu 
riscul de a pierde toată rasa? 

— Se pare că, din când în când, o pereche de Imperiali 
aduce pe lume un Celest, spuse Laurence printre muşcături. 
Şedea, în sfârşit, la masă şi îşi lua cina îngrozitor de întârziată, 
în dormitorul său. Era ora şapte şi afară era întuneric beznă, iar 
Laurence se umflase de ceai, gata să plesnească, astâmpărându- 
şi foamea în timpul întâlnirii care se întinsese pe mai multe ore. 
Aşa s-a născut cel mai bătrân de-acolo, continuă Laurence. Şi el 
e tatăl multora dintre ei, patru sau cinci generaţii. 

— Nu reuşesc să înţeleg mai nimic, spuse Hammond, fără să 
fie atent la restul conversaţiei. Doar opt Celeşti! De ce naiba au 
renunţat la unul? Sigur nu pentru înmulţire. Asta chiar nu pot să 
cred! E imposibil ca Bonaparte să-i fi impresionat aşa. Nu fără 
să-l întâlnească şi nu din celălalt capăt al lumii. Trebuie să fie 
altceva, ceva ce nu reuşesc să pricep. Domnilor, vă rog să mă 
scuzaţi, adăugă el, absent, după care se ridică şi îi părăsi. 

Laurence îşi termină masa, fără poftă şi îşi lăsă jos 
beţigaşele. 

— În orice caz, nu s-a opus să-l păstrăm, spuse Granby, 
rupând tăcerea, cu glas trist. 


272 


Un moment mai târziu, mai mult ca să-şi potolească 
neliniştile interioare, Laurence spuse: 

— N-am putut să fiu atât de egoist ca să încerc măcar să-i 
refuz plăcerea de a-şi cunoaşte mai bine rudeniile sau de a afla 
despre ţara lui natală. 

— Până la urmă, toate astea sunt nimicuri, Laurence, spuse 
Granby, încercând să-l liniştească. Un dragon nu va accepta să 
fie despărţit de căpitanul lui nici pentru toate nestematele 
arabe, nici pentru toate vitele din lume, dacă e pe-aşa. 

Laurence se ridică şi se duse la fereastră. Temeraire se 
încolăcise să doarmă, iarăşi, pe pietrele încălzite din curte. Luna 
răsărise şi dragonul era foarte frumos în lumina argintie, 
străjuit de pomii care-şi aplecau deasupra lui crengile încărcate 
de flori şi oglindit în apele iazului, cu toţi solzii scânteind. 

— E adevărat, un dragon preferă să îndure multe decât să fie 
despărţit de căpitanul lui. Dar asta nu înseamnă că un om 
respectabil i-ar cere aşa ceva, spuse Laurence, cu glas foarte 
scăzut, trăgând draperia. 


273 


Capitolul 14 


A doua zi după vizita lor, Temeraire era tăcut. Laurence 
ieşise să stea cu el şi îl privea cu nelinişte, dar nu ştia cum să 
aducă vorba despre ceea ce-l tulbura şi nici ce să spună. Dacă 
Temeraire devenea nemulţumit de soarta lui din Anglia şi voia 
să rămână aici, nu era nimic de făcut. Hammond nu s-ar opune, 
atâta timp cât asta i-ar permite să-şi ducă la bun sfârşit 
negocierile. Era interesat mult mai mult de înfiinţarea unei 
ambasade permanente şi de obţinerea unui tratat de vreun fel, 
decât de aducerea lui Temeraire acasă. Laurence nu avea nici 
cea mai mică intenţie să forţeze prematur lucrurile. 

La despărţire, Qian îi spusese lui Temeraire că poate să 
viziteze palatul ori de câte ori doreşte, fără să-i facă, însă, 
aceeaşi invitaţie şi lui Laurence. Temeraire nu-şi ceru 
permisiunea să plece, dar se uita melancolic în zare şi se plimba 
în cercuri prin curte. Refuză propunerea lui Laurence de a-i citi. 
În cele din urmă, exasperat, căpitanul întrebă: 

— Ţi-ai dori să mergi s-o mai vezi pe Qian? Sunt sigur că i-ar 
face plăcere s-o vizitezi. 

— Pe tine nu te-a invitat, spuse Temeraire, dar fâlfâia deja 
din aripi, indecis. 

— Nu poate fi nicio intenţie jignitoare la o mamă care 
doreşte să fie singură cu fiul ei, spuse Laurence, această scuză 
fiind suficientă. 

Temeraire se lumină de plăcere şi îşi luă zborul imediat. Se 
întoarse abia târziu în seara aceea, radiind şi plănuind să vină 
înapoi. 

— Au început să mă înveţe să scriu, spus el. Azi am învăţat 
deja douăzeci şi cinci de caractere. Să-ţi arăt? 

— Categoric! răspunse Laurence şi nu doar ca să-i facă pe 
plac. 

Cu înverşunare, Laurence se apucă să studieze simbolurile 
pe care le aşternea Temeraire şi să le copieze cât putea mai 
bine, cu condeiul în loc de penel, în timp ce dragonul le 
pronunţa, ca să-l ajute, deşi îi privea cu scepticism eforturile de 
a reproduce sunetele. Nu făcea progrese notabile, dar efortul lui 
îl încânta atât de mult pe Temeraire încât Laurence nu putea să- 
l regrete şi îşi ascundea încordarea care îl chinuise pe parcursul 


274 


întregii zile care părea să nu se mai sfârşească. 

Dar Laurence îşi ieşi din fire când fu nevoit să se lupte nu 
doar cu propriile sentimente, ci şi cu Hammond, pe aceeaşi 
temă. 

— O singură vizită, în prezenţa ta, ar fi suficientă s-o 
liniştească şi să-i ofere ocazia să te cunoască, spuse diplomatul. 
Dar nu putem îngădui ca Temeraire să continue s-o viziteze de 
unul singur. Dacă ajunge să prefere China şi acceptă de 
bunăvoie să rămână aici, vom pierde orice speranţă de succes. 
Ne vor trimite acasă cât ai clipi. 

— Ajunge, domnule, spuse Laurence furios. N-am nici cea 
mai mică intenţie să-l insult pe Temeraire, sugerând că dorinţa 
lui firească de a se apropia de rudele sale poate reprezenta o 
infidelitate. J 

Hammond nu cedă şi spiritele se încinseră. Într-un târziu, 
Laurence puse capăt discuţiei, spunând: 

— Dacă trebuie s-o spun răspicat, aşa să fie: Nu mă consider 
sub comanda dumitale. N-am primit ordine în acest sens, şi 
încercarea de a-ţi impune autoritatea, fără nicio bază oficială, 
este complet deplasată. 

Relaţiile dintre ei fuseseră şi aşa destul de reci, dar acum 
deveniră glaciale şi, în seara aceea, Hammond nu veni să ia cina 
cu Laurence şi cu ofiţerii săi. A doua zi, însă, se înfăţişă devreme 
în pavilion, înainte ca Temeraire să plece în vizita sa, însoţit de 
prinţul Yongxing. 

— Alteța Sa a avut amabilitatea să vină să vadă cum ne 
simţim. Sunt sigur că doriţi să vă alăturaţi salutului meu 
călduros, spuse el, accentuând ultimele cuvinte, iar Laurence se 
ridică, fără tragere de inimă, şi făcu o plecăciune reverenţioasă. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule. După cum vedeţi, ne 
simţim foarte bine, spuse el, cu o politeţe rece. Şi cu prudenţă. 
Nu avea nici acum deloc încredere în intenţiile lui Yongxing. 

Prinţul Yongxing îşi înclină capul foarte puţin, la fel de 
reţinut şi de sobru, iar apoi se întoarse şi-i făcu semn unui băiat 
care îl însoțea. Nu avea mai mult de treisprezece ani şi purta 
veşmintele complet anoste din obişnuitul bumbac indigo. 
Ridicând privirea spre prinţ, băiatul încuviinţă din cap şi, 
trecând pe lângă Laurence, se duse direct la Temeraire, 
salutându-l ceremonios. Ridicându-şi mâinile împreunate în faţă, 
îşi înclină capul, spunându-i în acelaşi timp lui Temeraire ceva 


275 


în chineză. Dragonul păru puţin nedumerit, şi Hammond 
interveni grăbit: 

— Spune-i „da”, pentru numele Cerului! 

— Oh! făcu Temeraire, şovăitor, dar îi spuse ceva băiatului, 
evident afirmativ. 

Laurence rămase uluit când îl văzu pe băiat urcându-se pe 
piciorul din faţă al dragonului şi aranjându-se acolo. Chipul lui 
Yongxing era întotdeauna greu de citit, dar acum în expresia 
gurii sale era o undă de satisfacţie. Apoi prinţul se întoarse, nu 
înainte de a spune: 

— Mergem înăuntru să luăm un ceai. 

— Ai grijă să nu cadă, adăugă repede Hammond, adresându- 
i-se lui Temeraire, cu o privire neliniştită spre băiatul care 
stătea calm, cu picioarele încrucişate, neclintit ca o statuie a lui 
Buddha. 

— Roland! strigă Laurence. Fata îşi făcea exerciţiile de 
trigonometrie într-un colţ, împreună cu Dyer. Vezi, te rog, dacă 
doreşte să fie servit cu ceva. 

Roland încuviinţă şi se apropie de băiat, vorbindu-i în 
chineza ei stricată, în timp ce Laurence traversă curtea şi intră 
în clădire, în urma celorlalţi. Servitorii rearanjaseră deja în 
grabă mobilierul: un singur scaun drapat pentru Yongxing, cu 
un taburet pentru picioare şi scaune fără braţe, aşezate în unghi 
drept faţă de acesta, pentru Laurence şi Hammond. Serviră 
ceaiul cu mare atenţie şi solemnitate, iar Yongxing rămase 
neclintit în tot acest timp. Nu scoase o vorbă până când 
servitorii nu se retraseră, doar sorbi, foarte încet, din ceai. 

Într-un târziu, Hammond rupse tăcerea mulţumindu-i 
politicos pentru confortul oferit şi atenţia de care au avut parte. 

— Turul oraşului, în special, a fost o mare amabilitate. Pot să 
întreb, domnule, a fost ideea dumneavoastră? 

— A fost dorinţa împăratului, răspunse Yongxing, şi adăugă, 
adresându-i-se lui Laurence: Ai fost plăcut impresionat? 

Era o întrebare care aproape că nu avea nevoie de răspuns, 
şi Laurence spuse, laconic: 

— Da, domnule, oraşul dumneavoastră este remarcabil. 

Yongxing zâmbi, o mică grimasă a buzelor strânse, şi nu mai 
spuse nimic. Dar nici nu era nevoie, Laurence îşi feri privirea, 
cu toate amintirile adăposturilor din Anglia şi contrastul dureros 
proaspete în minte. 


276 


Îşi continuară o vreme pantomima, după care Hammond 
îndrăzni din nou: 

— Aş putea să întreb ce face împăratul? Suntem nerăbdători, 
domnule, după cum vă puteţi imagina, să-i transmitem 
Maiestăţii Sale Imperiale omagiile regelui nostru. Şi să-i 
înmânăm scrisorile pe care le-am adus. 

— Împăratul este în Cengde, răspunse Yongxing sec. Nu se 
întoarce la Pekin curând, va trebui să aveţi răbdare. 

Laurence era din ce în ce mai furios. Încercarea lui Yongxing 
de a-l insinua pe băiat în preajma lui Temeraire era la fel de 
ostentativă ca încercările lui precedente de a-i despărţi. Şi, 
totuşi, Hammond nu ridica nici cea mai mică obiecţie, ci 
continua să încerce să converseze politicos, în faţa acestei 
jignitoare insolenţe. Laurence întrebă, ţintit: 

— IÎnsoţitorul Alteţei Voastre pare să fie un tânăr foarte 
promiţător. Pot să vă întreb dacă este fiul dumneavoastră? 

Yongxing se încruntă la auzul acestei întrebări şi, cu răceală, 
spuse doar atât: 

— Nu. 

Văzând iritarea lui Laurence, Hammond se grăbi să 
intervină, ca acesta să nu mai apuce să spună altceva: 

— Suntem, desigur, fericiţi să aşteptăm momentul oportun 
pentru Maiestatea Sa, dar nădăjduiesc că ni se poate acorda 
ceva mai multă libertate, dacă aşteptarea va fi atât de lungă. Cel 
puţin tot atâta câtă a primit ambasadorul francez. Sunt sigur, 
domnule, că nu aţi uitat numeroasele lor atacuri criminale 
asupra noastră, la începutul călătoriei şi sper că-mi veţi îngădui 
să repet, încă o dată, că interesele ţărilor noastre sunt mult mai 
apropiate decât cele pe care le aveţi în comun cu ei. 

Neprimind niciun răspuns, Hammond continuă. Vorbi pe 
larg, cu înflăcărare, despre pericolele dominaţiei lui Napoleon în 
Europa, despre sugrumarea pieţei, care altminteri ar aduce 
mari bogății Chinei şi despre ameninţarea ca un cuceritor 
insaţiabil să-şi extindă imperiul şi mai departe - poate, încheie 
Hammond, chiar la graniţele Chinei. 

— Căci Napoleon a avut deja o tentativă de a ne ataca în 
India şi nu face niciun secret din faptul că ambiția lui este să-l 
depăşească pe Alexandru cel Mare. Dacă ar reuşi vreodată, 
trebuie să vă daţi seama că rapacitatea lui nu se va mulţumi cu 
atât. 


277 


Ideea că Napoleon ar îngenunchea Europa, ar cuceri Rusia şi 
Imperiul Otoman, ar traversa Himalaya şi s-ar stabili în India şi, 
după toate acestea, ar mai avea energie să declare Chinei război 
i se părea lui Laurence o exagerare care n-ar putea convinge pe 
nimeni. Cât despre negoţ, ştia că acest argument nu avea nicio 
valoare pentru Yongxing, care vorbise cu mare fervoare despre 
autosuficienţa Chinei. Cu toate acestea, prinţul nu îl întrerupse 
pe Hammond deloc, de la un capăt la altul şi ascultă lungul 
discurs încruntându-se. Şi apoi, la sfârşit, când Hammond 
încheie reînnoindu-şi rugămintea de a primi aceleaşi libertăţi ca 
De Guignes, Yongxing rămase multă vreme tăcut şi apoi spuse: 

— Aveţi tot atâta libertate cât aer el, orice alte concesii ar fi 
inadecvate. 

— Domnule, spuse Hammond, poate nu ştiţi, dar nu ne este 
permis să părăsim insula sau să comunicăm cu vreun oficial al 
nostru, nici măcar prin scrisori. 

— Nici lui nu îi este permis, răspunse Yongxing. Nu se 
cuvine ca străinii să hoinărească prin Pekin, conturbând 
afacerile magistraţilor şi ale miniştrilor. Au şi aşa destule pe 
cap. 

Hammond rămase perplex în faţa acestui răspuns şi 
nedumerirea i se citea pe faţă. Iar Laurence considera că şezuse 
destul. Yongxing nu urmărea decât să le acapareze timpul, în 
vreme ce băiatul îl linguşea şi îl curta pe Temeraire. Întrucât 
băiatul nu era fiul lui, cu siguranţă Yongxing îl alesese dintre 
rudele sale mai ales pentru farmecul lui personal şi îl instruise 
să fie cât mai mieros. Laurence nu se temea cu adevărat că 
Temeraire ar putea să se ataşeze de băiat, dar nu avea intenţia 
să stea aici şi să facă pe prostul, de dragul intrigilor lui 
Yongxing. 

— Nu putem să-i lăsăm pe copii aşa, nesupravegheaţi, spuse 
el dintr-odată. Vă rog să mă scuzaţi, domnule. 

Se ridică de la masă, înclinându-se deja. 

Aşa cum bănuise Laurence, Yongxing nu dorea să stea şi să 
converseze cu Hammond decât în măsura în care îi oferea câmp 
liber băiatului. Se ridică şi el, să plece. Aşadar, se întoarseră toţi 
împreună în curte, unde Laurence descoperi, spre tainica lui 
satisfacţie, că băiatul coborâse de pe piciorul lui Temeraire şi se 
antrenase într-un joc de zaruri cu Roland şi Dyer. Cu toţii 
molfăiau pesmeţi marinăreşti, în timp ce Temeraire se dusese 


278 


pe dig, să se bucure de briza lacului. 

Yongxing vorbi pe un ton aspru şi băiatul sări în picioare, cu 
un aer vinovat. Roland şi Dyer erau la fel de ruşinaţi şi aruncau 
priviri spre cărţile de trigonometrie pe care le abandonaseră. 

— Credeam că e politicos să fim ospitalieri, spuse repede 
Roland, uitându-se la Laurence ca să vadă cum reacţionează. 

— Sper că vizita i-a făcut plăcere, spuse căpitanul cu 
blândeţe, spre uşurarea lor. Acum, înapoi la treabă. 

Alergară înapoi la cărţile lor, iar Yongxing, cu băiatul după 
el, se îndepărtă, cu o expresie nemulțumită, schimbând câteva 
vorbe cu Hammond, în chineză. Laurence fu bucuros să-l vadă 
plecând. 

— Cel puţin, putem să fim mulţumiţi că De Guignes are 
aceleaşi restricţii de mişcare ca noi, spuse Hammond, după o 
clipă. Nu pot crede că Yongxing s-ar osteni să mintă despre aşa 
ceva, dar, totuşi, nu pot înţelege cum... Diplomatul se opri 
nedumerit şi clătină din cap. Ei, bine, poate că aş mai putea afla 
câte ceva mâine. 

— Cum adică? făcu Laurence. 

Iar Hammond îi explică, absent: 

— A spus că se întoarce, la aceeaşi oră. Intenţionează să ne 
facă vizite regulate. 

— Poate să intenţioneze ce pofteşte, spuse Laurence, furios 
să descopere că Hammond acceptase, umil, ca prinţul să 
continue să se amestece. Dar eu, unul, n-am să stau la dispoziţia 
lui. Şi chiar nu pricep ce te poate face să-ţi pierzi vremea 
cultivând un om despre care ştii că nu are pic de simpatie 
pentru noi. 

Hammond răspunse, iritat: 

— Fireşte că Yongxing nu are nicio simpatie. De ce-ar avea 
oricine de aici? Misiunea noastră este să-i câştigăm de partea 
noastră şi, dacă e dispus să ne dea şansa să-l convingem, 
suntem datori să încercăm, domnule. Mă surprinde că efortul de 
a fi politicos şi de a bea nişte ceai vă pune într-atât răbdarea la 
încercare. 

Laurence izbucni: 

— lar pe mine mă surprinde să te văd atât de indiferent în 
faţa acestei încercări de a mă înlocui, după cât ai protestat 
înainte. 

— Ce, cu un băiat de doisprezece ani? se miră Hammond, 


279 


manifestând o îndoială aproape jignitoare. Eu, domnule, sunt 
uimit că vă alarmaţi tocmai acum. Şi poate că, dacă nu v-aţi fi 
grăbit să-mi nesocotiţi sfatul înainte, acum n-aţi mai avea de ce 
să vă temeti. 

— Nu mă tem defel, răspunse Laurence, dar nici nu sunt 
dispus să tolerez o tentativă atât de flagrantă, nici să mă supun 
ca un mieluşel unei invazii zilnice al cărei singur scop este să ne 
insulte. 

— Am să vă amintesc, domnule căpitan, aşa cum aţi făcut cu 
mine cu multă vreme în urmă, că aşa cum nu sunteţi sub 
autoritatea mea, nici eu nu sunt sub autoritatea dumneavoastră, 
spuse Hammond. Frâiele diplomaţiei noastre au fost aşezate în 
mâinile mele, slavă Domnului! Dacă ar fi trebuit să ne bizuim pe 
dumneavoastră, îndrăznesc să spun că acum am zbura fără griji 
înapoi în Anglia, lăsând în urmă, pe fundul oceanului, jumătate 
din flota noastră comercială. 

— Foarte bine, poţi să faci ce vrei, domnule, răspunse 
Laurence, dar ar fi cel mai bine să-i spui limpede că eu n-am de 
gând să-l mai las pe protejatul ăla al lui singur cu Temeraire. 
Cred că, după aceea, îl vei găsi pe prinţ mai puţin dispus să fie 
convins. Şi să nu-ţi închipui că am să tolerez să-l lase cineva pe 
băiat cu Temeraire, pe la spatele meu. 

— Întrucât mă consideraţi un mincinos şi un uneltitor fără 
scrupule, nu văd ce rost ar avea să neg că am de gând să fac un 
asemenea lucru, răspunse Hammond cu mânie, roşind. 

Se îndepărtă imediat, lăsându-l pe Laurence la fel de furios, 
dar ruşinat şi conştient că fusese nedrept. In locul lui, ar fi 
considerat o asemenea insultă motiv de duel. A doua zi 
dimineaţă, îl văzu, din pavilion, pe Yongxing plecând împreună 
cu băiatul. Era evident că îşi scurtase vizita, după ce i se 
refuzase accesul la Temeraire. Laurence se simţea destul de 
vinovat faţă de Hammond, ca să încerce să se scuze, dar fără 
succes. Dar Hammond nici nu voia să audă. 

— Nu mai contează acum dacă s-a simţit jignit fiindcă ai 
refuzat să ni te alături sau fiindcă ai avut dreptate în privinţa 
scopurilor sale, spuse el, foarte rece. Acum, te rog să mă scuzi, 
am scrisori de scris. Şi cu aceasta, părăsi camera. 

Laurence renunţă şi se duse să-şi ia rămas-bun de la 
Temeraire, însă fu cuprins din nou de sentimentul de vinovăţie 
şi nefericire, când remarcă în atitudinea dragonului o emoție 


280 


aproape furişă, o foarte mare nerăbdare de a se vedea plecat. 
Hammond nu se înşelase: linguşeala leneşă a unui copil nu 
însemna nimic în comparaţie cu pericolul prezenţei lui Qian şi a 
dragonilor Imperiali, indiferent cât de parşive erau motivele lui 
Yongxing şi cât de sincere ale lui Qian. Numai că avea mai 
puţine motive onorabile să se plângă de ea. 

Temeraire avea să lipsească ore bune, dar prezenţa lui 
Hammond era aproape palpabilă înăuntru, căci casa era mică şi 
camerele despărțite doar de un fel de paravane din hârtie de 
orez. Aşadar, Laurence rămase în pavilion după plecarea 
dragonului, ocupându-se de corespondenţă. Era inutil, căci 
trecuseră cinci luni de când nu mai primise nicio scrisoare şi 
nici nu avea ce să scrie, căci nu se întâmplase mai nimic de 
povestit de la ospăţul de bun venit, de la care trecuseră deja 
două săptămâni. Laurence nu era dispus să scrie despre 
conflictul cu Hammond. 

Aţipi deasupra hârtiei şi se trezi brusc, aproape ciocnindu-se 
cap în cap cu Sun Kai, care stătea aplecat deasupra lui, 
scuturându-l. 

— Căpitane Laurence, trebuie să vă treziţi, spunea Sun Kai. 

Laurence răspunse mecanic: 

— Îmi cer scuze, ce se petrece? 

Apoi se uită la el cu gura căscată. Sun Kai vorbise într-o 
engleză excelentă, cu un uşor accent mai mult italian decât 
chinez. 

— Dumnezeule! Aţi ştiut engleza în tot acest timp? întrebă 
Laurence, amintindu-şi fiecare moment în care Sun Kai stătuse 
pe punte, martor la toate conversațiile lor, din care acum se 
dovedea că înţelesese fiecare vorbă. 

— N-avem timp acum de explicaţii, răspunse Sun Kai. 
Trebuie să mă urmaţi neîntârziat. Vin să vă omoare, şi pe toţi 
oamenii dumneavoastră. 

Era aproape de ora cinci după-amiaza. Lacul şi pomii care se 
zăreau prin uşa pavilionului erau scăldaţi în lumina galbenă a 
asfinţitului. Din când în când, se auzeau glasuri de păsări 
dinspre grinzile unde îşi aveau cuiburile. Remarca lui Sun Kai, 
rostită cu un calm desăvârşit, era atât de nelalocul ei încât, la 
început, Laurence n-o înţelese. Apoi se ridică în picioare, 
indignat: 

— Nu mă duc nicăieri, în faţa unei asemenea ameninţări, 


281 


fără să primesc nicio explicaţie, spuse el şi, ridicând vocea, 
strigă: Granby! 

— E totul în ordine, domnule? Blythe, care lucra ceva în 
curtea alăturată, vâri capul pe uşă, chiar în timp ce Granby sosi 
în fugă. 

— Domnule Granby, am aflat că trebuie să ne aşteptăm la un 
atac, spuse Laurence. Cum această casă nu e un loc prea sigur, 
vom ocupa micul pavilion de la sud, cel cu iazul interior. 
Numeşte un om de veghe şi toată lumea să aibă pistoalele 
pregătite. 

— Am înţeles, spuse Granby şi se îndepărtă în grabă. Blythe, 
tăcut ca întotdeauna, luă săbiile încovoiate pe care tocmai le 
ascuţea şi îi întinse una lui Laurence, înainte să le împacheteze 
pe celelalte şi să le ducă, împreună cu piatra de şlefuit, în 
pavilion. 

Sun Kai clătină din cap. 

— Asta e o mare nesăbuinţă, spuse el, urmându-l pe 
Laurence. Cea mai mare bandă de hunhun vine dinspre oraş. Vă 
aşteaptă o barcă, aici, aproape, şi mai aveţi timp cu toţii să vă 
luaţi lucrurile şi să veniţi. 

Laurence examină intrarea în pavilion: aşa cum îşi amintea, 
stâlpii erau din piatră, nu din lemn, măsurau aproape două 
picioare în diametru şi erau foarte robuşti. Iar pereţii, sub 
stratul lor de vopsea roşie, erau din cărămidă gri, netedă. 
Acoperişul era din lemn, din păcate, dar Laurence era de părere 
că ţiglele de ceramică smălțuită nu luau foc uşor. 

— Blythe, vezi dacă poţi să amenajezi, din pietrele din 
grădină, un loc mai înalt pentru locotenentul Riggs şi puşcaşii 
lui. Te rog ajută-l Willoughby. Mulţumesc. Răsucindu-se, îi spuse 
lui Sun Kai: Domnule, n-aţi spus unde m-aţi duce, nici cine sunt 
aceşti asasini şi nici de unde au fost trimişi. Şi nu ne-aţi dat 
niciun motiv de încredere. Până acum, ne-aţi indus în eroare, 
tăinuind că ne cunoaşteţi limba. De ce să vă fi schimbat 
atitudinea atât de brusc, n-am idee. Iar după tratamentul pe 
care l-am primit, nu sunt dispus să mă las pe mâinile 
dumneavoastră. 

Hammond veni, cu un aer derutat, împreună cu ceilalţi, şi se 
apropie de Laurence, salutându-l pe Sun Kai în chineză. 

— Pot să întreb ce se întâmplă? întrebă el băţos. 

— Sun Kai mi-a spus să mă aştept la o nouă tentativă de 


282 


asasinat, îi spuse Laurence. Vezi dacă poţi să afli ceva mai clar 
de la el. Între timp, trebuie să mă aştept să fim atacați dintr-o 
clipă în alta şi să fac pregătiri. Vorbeşte perfect engleza, adăugă 
el. Nu trebuie să apelezi la chineză. 

Laurence îl lăsă pe Hammond, vizibil uluit, în compania lui 
Sun Kai şi se duse lângă Riggs şi Granby, la intrare. 

— Dacă am putea să facem câteva găuri în zidul frontal, am 
putea să-i doborâm în timp ce se apropie, spuse Riggs, 
ciocănind în cărămidă. Altfel, domnule, cel mai bine ar fi să 
facem o baricadă în mijlocul sălii şi să tragem când intră. Dar 
atunci n-am putea să postăm oameni cu săbii la intrare. 

— Ridicaţi baricada şi pregătiţi oamenii, spuse Laurence. 
Domnule Granby, blocaţi intrarea cât puteţi de mult, ca să nu 
poată pătrunde mai mult de trei-patru deodată. li vom grupa pe 
ceilalţi oameni de-o parte şi de alta a deschiderii, departe de 
linia de foc, şi vom apăra poarta cu pistoale şi săbii, până când 
Riggs şi oamenii lui îşi reîncarcă armele. 

Granby şi Riggs încuviinţară la unison. 

— În regulă! spuse Riggs. Avem vreo două puşti de rezervă 
cu noi, domnule, putem să vă folosim la baricadă. 

Era o încercare transparentă de a-l pune la adăpost şi 
Laurence o trată cu disprețul pe care-l merita. 

— Folosiţi-le până le încărcaţi pe celelalte. Nu le putem irosi 
în mâinile unuia care nu e puşcaş priceput. 

Keynes intră aproape împleticindu-se sub povara unui coş 
plin cu pânzeturi, cu trei vase elegante de porțelan din fosta lor 
reşedinţă, aşezate deasupra. 

— Obişnuiesc să tratez alt fel de pacienţi, dar pot, oricum, să 
vă bandajez şi să vă doftoricesc. Mă găsiţi în spate, lângă iaz. Şi 
am adus astea pentru apă, adăugă el, sarcastic, arătând cu 
bărbia spre vase. Bănuiesc că, dacă le-am scoate la mezat, am 
lua câte cincizeci de lire pe fiecare, aşa că haideţi să încercăm 
să nu le spargem. 

— Roland, Dyer, care dintre voi se pricepe mai bine să 
reîncarce? întrebă Laurence. Foarte bine. O să-l ajutaţi amândoi 
pe domnul Riggs la primele trei tiruri. Şi, Dyer, tu îl ajuţi între 
timp pe domnul Keynes, fugind încoace şi încolo cu vasele de 
apă, când nu eşti ocupat. 

— Laurence, spuse Granby cu glas scăzut, după plecarea 
celorlalţi. Toate gărzile alea au dispărut şi de obicei patrulau la 


283 


ora asta. Probabil că i-a chemat cineva. 

Laurence clătină din cap în tăcere şi îi făcu semn să se 
întoarcă la treabă. 

— Domnule Hammond, te rog să mergi în spatele baricadei, 
spuse Laurence, când diplomatul veni lângă el, însoţit de Sun 
Kai. 

— Căpitane Laurence, vă rog să mă ascultați, spuse 
Hammond cu glas hotărât. Am face mult mai bine să plecăm 
imediat cu Sun Kai. Aceşti atacatori sunt tineri manciurieni, 
membri ai triburilor tătare, pe care sărăcia şi lipsa de ocupaţie 
i-au transformat în tâlhari. Şi s-ar putea să fie foarte mulţi. 

— Au artilerie? întrebă Laurence, fără să ia în seamă 
îndemnul lui Hammond. 

— Tunuri? Nu, sigur că nu. Nu au nici măcar muschete, 
răspunse Sun Kai. Dar ce contează. Ar putea fi o sută sau mai 
mulţi şi am auzit că unii dintre ei au învăţat în taină arta Shaolin 
Quan, deşi e interzisă prin lege. 

— Iar unii dintre ei pot fi, chiar dacă de departe, înrudiţi cu 
împăratul, adăugă Hammond. Ar fi de-ajuns să omorâm unul, ca 
să fim alungaţi din ţară, sub pretext că am adus un afront. 
Trebuie să plecăm imediat, sunt sigur că vă daţi seama. 

— Domnule, lăsaţi-ne o clipă singuri, îi spuse Laurence lui 
Sun Kai, şi acesta nu se împotrivi, ci, cu o tăcută înclinare a 
capului, se retrase puţin mai departe. 

— Domnule Hammond, spuse Laurence, întorcându-se spre 
el. M-ai prevenit chiar dumneata să mă feresc de orice încercare 
de a fi despărţit de Temeraire. Acum, gândeşte-te numai, ce-ar 
însemna să se întoarcă şi să descopere că am plecat. Fără nicio 
explicaţie şi cu toate bagajele. Cum ne-ar mai putea găsi? Poate 
chiar s-ar lăsa convins că am acceptat un pact şi că l-am părăsit 
de bunăvoie, aşa cum a dorit cândva Yongxing. 

— Şi ar fi mai bine dacă s-ar întoarce şi v-ar găsi mort, 
împreună cu noi, ceilalţi? întrebă nerăbdător Hammond. Sun 
Kai ne-a mai dovedit că putem avea încredere în el. 

— Eu nu pun preţ pe un sfat mărunt, domnule. Şi preţuiesc 
şi mai puţin o lungă şi deliberată minciună prin omisiune. Nu 
încape îndoială că ne-a spionat de la bun început, spuse 
Laurence. Nu, nu mergem cu el. Mai sunt doar câteva ore până 
se întoarce Temeraire şi sunt sigur că putem rezista până 
atunci. 


284 


— Dacă nu cumva au găsit un mijloc să-l ţină ocupat, 
prelungindu-i vizita, spuse Hammond. Dacă guvernul chinez ar 
fi vrut să vă despartă, ar fi putut s-o facă oricând în timpul 
absenței sale, cu forţa. Sunt sigur că Sun Kai poate să trimită 
cumva un mesaj la reşedinţa lui Qian, de îndată ce vom fi 
salvaţi. 

— Atunci să meargă şi să trimită mesajul acum, dacă 
pofteşte, spuse Laurence. N-ai decât să mergi cu el, din partea 
mea. 

— Nu, domnule, spuse Hammond, roşind, şi se întoarse pe 
călcâie să discute cu Sun Kai. Acesta scutură din cap şi plecă, 
iar Hammond se duse să ia o sabie din mormanul pregătit. 

Continuară să muncească încă o jumătate de oră, aducând 
înăuntru trei bolovani cu forme ciudate, să facă o baricadă 
pentru trăgători şi, târând un imens divan pentru dragoni, să 
blocheze cea mai mare parte a intrării. Soarele apusese deja, 
dar obişnuitele lămpaşe nu-şi făcură apariţia în întunericul 
insulei şi nicăieri nu era niciun semn al prezenţei umane. 

— Domnule! şuieră dintr-odată Digby, arătând înspre curte. 
Două grade la dreapta, dincolo de uşile casei. 

— Feriţi intrarea, spuse Laurence. Nu vedea nimic, în 
întuneric, dar ochii tineri ai lui Digby erau mai buni. Willoughby, 
micşorează lumina aia! 

Ţăcănitul surd al armelor pregătite să tragă, ecoul propriei 
răsuflări în urechi, bâzâitul constant şi nestingherit al muştelor 
şi ţânţarilor de afară. Acestea fură singurele sunete, la început, 
până când obişnuinţa le filtră şi, fără să le mai audă, Laurence 
desluşi afară paşii uşori şi grăbiţi. O mulţime de oameni, gândi 
el. Dintr-odată, un sunet de lemn sfărâmat şi mai multe strigăte. 

— Au pătruns în casă, domnule, şopti răguşit Hackley, de 
lângă baricadă. 

— Linişte, spuse Laurence şi cu toţii rămaseră tăcuţi, în 
aşteptare, în timp ce din casă veneau sunete de mobilă crăpată 
şi sticlă spartă. Lumina pâlpâitoare a torţelor de afară arunca 
umbre în pavilion, care se împleteau şi săltau în unghiuri 
ciudate, semn că începuse căutarea. Laurence auzi oameni 
strigându-se unul pe altul afară şi îşi dădu seama că sunetul 
cobora de pe marginile acoperişului. Privi în spate. Riggs clătină 
din cap şi cei trei puşcaşi ridicară armele. 

Primul om apăru în faţa intrării şi văzu scândura de lemn a 


285 


divanului pentru dragoni, blocând-o. 

— Ăsta e al meu, spuse Riggs, cu glasul limpede, şi trase. 
Chinezul căzu mort, cu gura deschisă să strige. 

Dar focul de armă atrase după sine alte strigăte de afară şi 
în pavilion năvăliră oameni cu săbii şi torţe în mâini. Se stârni o 
nouă rafală, omorând alţi trei, pe urmă încă unul lovit de ultimul 
foc, şi Riggs strigă: 

— Încărcaţi armele! 

Masacrul rapid al tovarăşilor lor opri înaintarea grupului mai 
mare de oameni, care rămaseră masaţi în spaţiul rămas din 
poartă. Strigând „Temeraire!” şi „Anglia!”, aviatorii năvăliră din 
umbre şi atacară inamicii de aproape. După lunga aşteptare în 
întuneric, lumina torţelor era dureroasă pentru ochii lui 
Laurence, iar fumul lemnului aprins se contopea cu cel al 
muschetelor. Nu era loc pentru un duel adevărat şi luptau corp 
la corp aproape tot timpul, mai puţin atunci când una dintre 
săbiile chineze se rupse, răspândind un miros de rugină şi câţiva 
oameni căzură. În rest, englezii nu făceau decât să ţină piept 
presiunii zecilor de trupuri care încercau să pătrundă prin 
deschizătura îngustă. 

Digby, fiind prea subţire ca să fie de vreun folos în zidul 
uman, împungea atacatorii printre picioare, printre braţe, prin 
orice loc rămas liber. 

— Pistoalele mele! strigă Laurence, nereuşind să le scoată 
singur. Își ţinea sabia cu două mâini, una pe mâner şi cealaltă 
aşezată pe latul lamei, ţinând la distanţă trei oameni. Erau atât 
de înghesuiți încât nu aveau loc să se mişte la stânga şi la 
dreapta, ca să-l lovească şi nu puteau decât să ridice şi să 
coboare săbiile în linie dreaptă, încercând să rupă arma lui 
Laurence prin simpla lor greutate. 

Digby scoase unul dintre pistoale din toc şi trase, nimerindu- 
l pe bărbatul din faţa lui Laurence între ochi. Ceilalţi doi se 
retraseră, din instinct, şi Laurence reuşi să-l înjunghie pe unul 
dintre ei în burtă, după care îl înhăţă pe celălalt de braţul drept 
şi îl aruncă la pământ. Digby îi înfipse o sabie în spate şi omul 
rămase neclintit. 

— Ochiţi! strigă Riggs, din spate, iar Laurence răcni: 

— Eliberaţi poarta! 

Laurence lovi spre capul bărbatului cu care se lupta Granby, 
făcându-l să dea înapoi şi amândoi alunecară pe podeaua 


286 


lustruită deja de călcâiele lor. Cineva îi împinse în mână urciorul 
picurând de apă. Luă câteva înghiţituri şi îl dădu mai departe, 
ştergându-şi gura şi fruntea cu mâneca. Puştile traseră toate 
deodată, urmate de alte două focuri izolate. Apoi încăierarea se 
porni din nou. 

Atacatorii învăţaseră deja să se ferească de puşti şi lăsaseră 
un mic spaţiu liber în faţa uşii. Mulţi dintre ei se învârteau 
câţiva paşi mai departe, sub lumina torţelor; aproape că 
umpluseră curtea din faţa pavilionului. Estimările lui Sun Kai nu 
fuseseră exagerate. Laurence împuşcă un om la şase paşi de el, 
apoi săltă pistolul în mână. În timp ce atacatorii năvăliră din 
nou, lovi un altul în tâmplă şi se pomeni iarăşi ţinând piept 
săbiilor, până la următorul ordin al lui Riggs. 

— Bravo, domnilor, spuse Laurence, respirând adânc. 
Chinezii se retrăseseră la uşă şi Riggs avea destulă experienţă 
ca să nu ordone foc până când nu se apropiau din nou. 
Deocamdată, suntem în avantaj. Domnule Granby, ne împărţim 
în două grupuri. La următorul val, voi staţi deoparte. Atacăm 
alternativ. Therrows, Willoughby, Digby, cu mine, Martin, 
Blythe şi Hammond, cu Granby. 

— Eu pot merge cu ambele grupuri, zău, spuse Digby. Nu 
sunt obosit deloc. Treaba mea e mai uşoară, de vreme ce nu pot 
lupta corp la corp. 

— Foarte bine, dar nu uita să aduci apă. Şi expune-te cât mai 
puţin, spuse Laurence. Sunt al naibii de mulţi, după cum cred că 
aţi văzut cu toţii, spuse el fără înconjur. Dar poziţia noastră e 
bună şi nu mă îndoiesc că putem să-i ţinem la distanţă cât o fi 
nevoie, dacă ne dozăm bine eforturile. 

— Şi mergeţi imediat la Keynes, să vă bandajeze, dacă 
sunteţi răniţi. Nu aşteptaţi să pierdeţi tot sângele. Nu ne putem 
lipsi de nimeni, adăugă Granby, iar Laurence clătină din cap. 
Strigaţi şi cineva o să vină să vă înlocuiască. 

De afară se stârni dintr-odată o zarvă de glasuri agitate şi 
bubuit de paşi alergând. Atacatorii se organizau acum să 
înfrunte rafala. 

— Foc! strigă Riggs, în timp ce chinezii atacau intrarea din 
nou. 

Acum, că apărau poarta în grupuri mai mici, lupta era mai 
crâncenă, dar intrarea era destul de îngustă ca s-o poată apăra 
şi aşa. Trupurile celor morţi, îngrămădite unele peste altele, 


287 


formau un zid macabru peste care atacatorii erau forţaţi să se 
întindă, ca să lupte. Reîncărcarea armelor părea să dureze o 
veşnicie. Era doar o impresie. Laurence răsuflă uşurat, bucuros 
că se poate odihni, când următoarea salvă era pregătită. Se 
sprijini de perete şi mai bău nişte apă din vas. Braţele şi umerii 
îl dureau de efortul constant. Şi genunchii. 

— E gol, domnule? 

Dyer era lângă el, preocupat, şi Laurence îi dădu vasul. 
Băiatul se îndepărtă în grabă spre iaz, prin fumul ceţos ce 
învăluia mijlocul încăperii, care se ridica încet, în spaţiul 
cavernos de deasupra. 

Nici de data aceasta chinezii nu atacară intrarea imediat, de 
teama unei noi rafale. Făcând câţiva paşi în spate, în pavilion, 
Laurence încercă să privească peste prima linie de luptă, să 
vadă dacă poate desluşi ce se întâmplă mai departe. Dar torţele 
îl orbeau: nimic, doar o beznă de nepătruns dincolo de primul 
şir de feţe luminate care priveau cu încordare intrarea, febrile 
de efortul bătăliei. Timpul părea că se scurge încet. li lipseau 
clepsidra de pe navă şi bătăile regulate ale clopotului. Trecuseră 
cu siguranţă două ore deja. Temeraire avea să vină curând. 

Un tumult de glasuri se auzi dintr-odată de afară, însoţit de 
bătăi ritmice din palme. Îşi duse mâna, fără să se gândească, la 
mânerul sabiei. Salva porni o bubuitură: 

— Pentru Anglia şi pentru Rege! strigă Granby şi îşi conduse 
grupul în mijlocul învălmăşelii. 

Dar oamenii de la intrare se dădeau în lături, lăsându-l pe 
Granby şi grupul lui descoperiţi, la intrare. Laurence se întrebă 
dacă atacatorii nu aveau cumva, până la urmă, arme de foc. 
Însă, pe neaşteptate, pe culoarul care se formase, un om alergă 
înspre ei, singur, de parcă ar fi vrut să se arunce în săbiile lor. 
Rămaseră neclintiţi, aşteptând. La nici trei paşi de ei, omul săltă 
în aer, atinse cumva oblic coloana şi sări pur şi simplu peste 
capetele lor, plonjând şi ateriză ghemuit, făcând o tumbă pe 
podeaua de piatră. 

Manevra sfida gravitația mai mult decât orice acrobație 
aeriană pe care o văzuse vreodată Laurence: un salt uriaş în aer 
şi o coborâre fără altă propulsie decât propriile picioare. 
Bărbatul se ridică dintr-un salt, nevătămat, în spatele lui 
Granby, în timp ce grupul de atacatori năvălea spre intrare. 

— Therrows, Willoughby! răcni Laurence. 


288 


Nu era nevoie, grupul lui alerga deja să-l imobilizeze pe 
intrus. Bărbatul era neînarmat, dar agilitatea lui depăşea orice 
imaginaţie. Sări din faţa săbiilor, lăsându-i să-şi agite inutil 
armele, ca într-un spectacol. De la distanţă, Laurence vedea că 
îi forţează încet să se retragă spre grupul lui Granby, unde 
săbiile puteau deveni un pericol tocmai pentru ei. 

Laurence îşi duse iute mâna la pistol şi îl scoase, făcând 
mişcările mecanic, în ciuda întunericului şi a agitaţiei. Auzea în 
gând incantaţia exerciţiilor de tragere, de parcă ar fi fost acolo. 
Curăţă ţeava armei, îndesând cu vergeaua o cârpă, de două ori 
şi apoi trase percutorul la mijloc, bâjbâind după cartuşul de 
hârtie în buzunarul de la şold. 

Dintr-odată, Therrows ţipă şi căzu, apucându-se de 
genunchi. Willoughby întoarse capul să vadă. Își ţinea sabia la 
nivelul pieptului, să se apere, dar în acel moment de neatenţie, 
chinezul făcu din nou un salt incredibil de înalt şi îl lovi în plin, 
cu ambele picioare, în maxilar. Gâtul i se frânse cu un pârâit 
oribil. Trupul lui Granby fu ridicat uşor de la pământ, cu braţele 
fluturând, larg deschise, apoi căzu morman, cu capul legănându- 
se într-o parte şi-n alta, atârnat pe jos. Chinezul făcu o tumbă în 
cădere, ateriză pe umăr şi se rostogoli uşor, ridicându-se şi 
întorcându-se spre Laurence. 

Riggs se auzea strigând în spatele lui: 

— Fiţi gata! Mai repede, la naiba! Fiţi gata! 

Mâinile lui Laurence continuau să se mişte. Rupse cu dinţii 
hârtia cartuşului şi câteva fire de pulbere neagră îi atinseră 
limba, ca un nisip amar. Vâri praful de puşcă pe gura ţevii, apoi 
plumbul rotund, astupându-le cu hârtia şi îndesând totul cu 
vergeaua. Nu avea timp să verifice fitilul. Ridică arma şi îi zbură 
omului creierii, de la o distanţă mai mică de un braţ. 

Laurence şi Granby îl târâră pe Therrows până la Keynes, în 
timp ce chinezii se retrăgeau din faţa următoarei rafale. Băiatul 
suspina încetişor şi piciorul îi atârna inert. 

— Îmi pare rău, domnule, spunea el întruna, gâtuit. 

— Pentru Dumnezeu, gata cu gemetele, spuse aspru Keynes, 
când îl aşezară lângă el şi îi dădu două palme peste faţă, fără pic 
de milă. Tânărul înghiţi în sec, dar se opri şi îşi frecă repede 
obrajii cu palma. 

— Rotula e ruptă, anunţă Keynes, după o clipă. O fractură 
destul de uşoară, dar n-o să mai stea în picioare o lună. 


289 


— Du-te la Riggs, după ce-ţi pune atela, şi ajută-l să 
reîncarce, îi spuse Laurence lui Therrows, după care el şi 
Granby porniră în grabă spre intrare. 

— Ne vom odihni cu schimbul, spuse Laurence, 
îngenunchind lângă ceilalţi. Hammond, tu primul, du-te şi 
spune-i lui Riggs să păstreze la îndemână tot timpul o puşcă 
încărcată, dacă încearcă să ne mai trimită vreun om în acelaşi 
mod. 

__ Hammond răsufla greu şi avea obrajii acoperiţi de pete roşii. 
Încuviinţă şi spuse cu glas răguşit: 

— Lăsaţi pistoalele. Am să reîncarc eu. 

Blythe, care tocmai bea însetat din vas, se înecă şi împroşcă 
apa, strigând: 

— Isuse Christoase! Cu toţii săriră în picioare. Laurence 
întoarse capul, înnebunit: un caras portocaliu, strălucitor, lung 
de două degete, se zvârcolea pe pietre, într-o mică baltă. Imi cer 
scuze, spuse Blythe, gâfâind. L-am simţit în gură vânzolindu-se. 

Laurence îl privi cu gura căscată, apoi Martin începu să râdă 
şi, pentru o clipă, zâmbiră cu toţii, schimbând priviri. Puştile 
pocniră şi atunci se năpustiră spre uşă. 

Spre surprinderea lui Laurence, atacatorii nu făceau nicio 
încercare să dea foc pavilionului. Aveau torţe, nu-i vorbă, şi 
lemn era din abundență pe insulă. În schimb, încercară să facă 
fum, aprinzând mici focuri de-o parte şi de alta a clădirii, sub 
streşini, dar, fie din cauza vreunei ciudăţenii arhitectonice a 
pavilionului, fie din cauza vântului puternic, un curent de aer 
ridica fumul spre tavan şi îl scotea printre ţiglele galbene ale 
acoperişului. Fumul era destul de neplăcut, oricum, dar nu 
periculos, iar lângă iaz aerul era curat. Cel căruia îi venea 
rândul să se odihnească se ducea acolo să-şi potolească setea, 
să-şi curețe plămânii şi să-i fie unse rănile cu alifie sau legate, 
dacă încă sângerau. De-acum adunaseră cu toţii o mulţime de 
zgârieturi. 

Atacatorii încercară să forţeze intrarea cu un berbece făcut 
dintr-un copac proaspăt tăiat, cu crengile şi frunzele încă 
ataşate, dar Laurence strigă: 

— Staţi deoparte când atacă şi loviţi-le picioarele. 

Cei ce se apropiau cu trunchiul alergară direct spre săbii, cu 
mare curaj, încercând să treacă, dar chiar şi cele trei trepte 
care urcau spre uşa pavilionului fură de-ajuns să-i încetinească. 


290 


Mulţi dintre cei din faţă căzură, cu răni adânci, până la os şi 
fură loviți cu paturile puştilor, până la moarte. Şi apoi copacul 
se răsturnă în faţă, oprindu-i în loc. Englezii avură la dispoziţie 
câteva minute frenetice în care tăiară crengile care limitau 
câmpul vizual al puşcaşilor. Următoarea salvă era pregătită, şi 
atacatorii bătură în retragere. 

După acest moment, bătălia căpătă un fel de cadență 
înfiorătoare. Cu fiecare salvă, câştigau acum şi mai mult timp 
pentru odihnă, chinezii fiind vizibil descurajaţi de eşecul de a 
trece de mica linie de apărare britanică şi de pierderile 
însemnate pe care le sufereau. Fiecare glonţ îşi nimerea ţinta. 
Riggs şi oamenii lui fuseseră antrenați să tragă de pe spinările 
dragonilor, zburând uneori cu o viteză de treizeci de noduri, în 
toiul bătăliei. De la mai puţin de treizeci de yarzi de poartă, n- 
aveau cum să rateze. Era o luptă lentă şi chinuitoare, fiecare 
minut părând să dureze de cinci ori mai mult decât în mod 
obişnuit. Laurence începu să calculeze timpul după alternanţa 
rafalelor. 

— Ar fi mai bine să tragem doar cu trei arme odată, 
domnule, spuse Riggs, tuşind, când Laurence se lăsă pe 
genunchi lângă el, să-i vorbească, în răstimpul următoarei 
pauze. O să-i ţinem şi aşa la distanţă, acum, că şi-au primit 
porţia, Şi nu suntem o infanterie, ce naiba, chiar dacă am adus 
toate cartuşele pe care le aveam. Therrows ne pregăteşte mai 
multe, dar nu cred că mai avem pulbere pentru mai mult de 
treizeci de salve. 

— Trebuie să ne ajungă, spuse Laurence. Vom încerca să îi 
reținem mai mult, între rafale. Şi să începi să trimiţi câte un om 
să se odihnească. 

Laurence goli în mormanul comun cutia lui de cartuşe şi pe 
cea a lui Granby: doar şapte, dar asta însemna două runde sau 
mai mult şi puştile erau mai valoroase decât pistoalele. 

Îşi stropi faţa cu apă din iaz, zâmbind la peştii zburdalnici pe 
care acum îi vedea mai bine. Probabil că ochii i se obişnuiseră 
cu întunericul. Eşarfa îi era îmbibată de sudoare. Şi-o scoase şi 
o stoarse pe pietre, dar nu-i mai venea să şi-o pună, acum că 
pielea era liberă să se bucure de aer. O limpezi şi o lăsă întinsă 
la uscat şi se grăbi să se întoarcă. 

O altă nemăsurată perioadă de timp şi feţele atacatorilor 
deveneau tot mai înceţoşate în cadrul uşii. Laurence lupta, cot 


291 


la cot cu Granby, să ţină la distanţă doi oameni, când auzi glasul 
ascuţit al lui Dyer strigând din spate: 

— Căpitane! Căpitane! 

Nu putea să se întoarcă să se uite. N-avea cum să se 
oprească. 

— Mă descurc eu cu ei, spuse Granby gâfâind şi îl lovi pe cel 
din faţa lui între picioare, cu cizma lui grea. Îl atacă pe celălalt 
şi săbiile li se încleştară, iar Laurence se retrase, întorcându-se 
repede pe călcâie. 

Doi bărbaţi uzi leoarcă stăteau la marginea iazului, iar un 
altul tocmai ieşea din apă. Găsiseră cumva izvorul care îl 
alimenta şi înotaseră pe sub zid. Keynes zăcea fără vlagă, iar 
Riggs şi puşcaşii lui se apropiau în goană, reîncărcând 
nebuneşte. Hammond se odihnise şi acum îşi agita sabia cu furie 
spre cei doi bărbaţi de pe mal, forţându-i să se retragă spre apă, 
dar îi lipsea îndemânarea. Erau înarmaţi cu pumnale şi aveau 
să-l lovească dintr-o clipă în alta. 

Micul Dyer apucă unul dintre vasele mari şi îl azvârli, plin de 
apă, spre bărbatul care se apleca deasupra trupului lui Keynes, 
cu cuțitul în mână. Vasul se sparse de capul omului care se 
prăbuşi, uluit, şi alunecă în apă. Venind în fugă, Roland, înhăţă 
forcepsul lui Keynes şi, cu partea curbată, îi tăie beregata, 
înainte să apuce să se ridice. Sângele ţâşni într-un jet năvalnic 
din vena spintecată, printre degetele strânse ale lui Roland. 

Alţii continuau să iasă din apă. 

— Foc de voie! strigă Riggs, şi trei atacatori căzură. Unul 
dintre ei, doar cu capul afară din apă, se scufundă într-un nor de 
sânge. 

Laurence era acum lângă Hammond, ajutându-l să-i împingă 
pe cei doi cu care se lupta spre apă. In timp ce Hammond 
continua să-şi agite arma, Laurence îl înjunghie pe unul cu 
vârful sabiei şi îl lovi cu mânerul pe celălalt, care căzu, fără 
vlagă, în apă, cu gura deschisă, înălţând un şuvoi de bule. 

— Împingeţi-i pe toţi în apă! spuse Laurence. Trebuie să 
blocăm trecerea. Intră în apă, urnind cadavrele împotriva 
curentului. Simţea o presiune puternică venind din partea 
opusă: alţii încercau să pătrundă prin gura izvorului. Riggs, du- 
ţi oamenii înapoi în faţă şi ajutaţi-l pe Granby, ordonă el. 
Hammond şi cu mine ne descurcăm aici. 

— Pot să vă ajut şi eu, spuse Therrows şi se apropie 


292 


şchiopătând. Era înalt şi putea să şadă pe marginea iazului şi să 
împingă cu piciorul sănătos masa de oameni care încerca să se 
apropie. 

— Roland, Dyer, vedeţi dacă puteţi să faceţi ceva pentru 
Keynes, spuse Laurence peste umăr şi, când văzu că nu-i 
răspunde nimeni, se întoarse. Amândoi vomitau în linişte, într- 
un colţ. 

Roland se şterse la gură şi se ridică, păşind ca un mânz care 
abia se ţine pe picioare. 

— Da, domnule, spuse ea şi, împreună cu Dyer, se îndreptă 
clătinându-se spre Keynes. 

Medicul gemu când îl întoarseră cu faţa în sus. Avea un 
cheag mare de sânge pe frunte, deasupra sprâncenei, dar 
deschise ochii, ameţit, când îi legară rana. 

Presiunea trupurilor din partea cealaltă slăbi şi încetă 
curând. În spate, armele răsunau iar şi iar, într-un ritm alert. 
Riggs şi oamenii lui trăgeau ca nişte adevăraţi soldaţi. 
Încercând să se uite peste umăr, Laurence nu putea să vadă 
nimic prin cortina de fum. 

— Ne descurcăm, Therrows şi cu mine, duceţi-vă, spuse 
Hammond. 

Laurence încuviinţă şi ieşi din iaz, cu cizmele pline de apă, 
grele ca nişte bolovani. Se opri şi le goli înainte să poată alerga 
spre frontul de luptă. 

Chiar când ajunse acolo, vacarmul încetă. Fumul era gros şi 
ciudat de luminos. Nu putea să vadă pe nimeni prin el, doar 
mormanele de cadavre de la picioarele lor. Rămaseră în 
aşteptare. Riggs şi oamenii lui încărcară încet, cu degetele 
tremurând. Apoi Laurence păşi înainte, sprijinindu-se cu mâna 
de coloană, ca să-şi ţină echilibrul în timp ce călca peste trupuri. 

leşiră cu toţii, clipind, în lumina zorilor, speriind un cârd de 
ciori care se ridică de pe cadavrele din curte şi zbură 
croncănind peste apa iazului. Nimeni nu mai mişca în apropiere. 
Atacatorii fugiseră. Dintr-odată, Martin căzu în genunchi şi 
sabia îi zăngăni strident pe pietre. Granby se apropie să-l ajute 
să se ridice şi sfârşi prin a cădea şi el. Laurence ajunse pe 
bâjbâite la o bancă mică de lemn, înainte să-i cedeze picioarele. 
Nu-i păsa că o împărțea cu unul dintre morţi, un tânăr imberb, 
cu o dâră de sânge uscat pe buze şi o pată purpurie în jurul rănii 
de glonţ din piept. 


295 


Temeraire nu era nicăieri. Nu venise. 


294 


Capitolul 15 


Sun Kai îi găsi, o oră mai târziu, mai mult morţi decât vii. 
Venise în grădină, cu prudenţă, de pe chei, împreună cu un mic 
grup de oameni înarmaţi, vreo zece la număr. Erau îmbrăcaţi 
îngrijit, în uniforme, spre deosebire de membrii nespălaţi şi 
neţesălaţi ai cetei de atacatori. Focurile arseseră înăbuşit până 
se stinseseră singure, din lipsă de combustibil. Englezii târau 
cadavrele la umbra cea mai deasă, ca să putrezească mai încet. 

Erau cu toţii orbiţi şi paralizaţi de oboseală, incapabili să 
opună rezistenţă. Nedumerit de absenţa lui Temeraire şi 
neştiind ce să facă, Laurence se lăsă condus la navă şi de acolo 
într-un un palanchin îngust, neaerisit, ale cărui draperii fură 
trase ermetic în jurul lui. Adormi instantaneu pe pernele 
brodate, în ciuda zgâlţâielilor şi a strigătelor ce le însoțeau 
înaintarea şi nu mai fu conştient de nimic până când, în cele din 
urmă, palanchinul se opri şi Laurence fu scuturat, să se 
trezească. 

— Veniţi înăuntru, spuse Sun Kai, trăgând de el până când îl 
făcu să se ridice. 

Hammond, Granby şi ceilalţi membri ai echipajului ieşeau, la 
fel de năuci şi vlăguiţi, din alte litiere din spatele lui. Fără să se 
gândească la nimic, Laurence urcă scările care-l conduseră în 
răcoarea izbăvitoare a unei case, în care stăruia mireasmă de 
tămâie. Străbătură un coridor îngust şi pătrunseră într-o 
încăpere ce dădea spre o grădină. Acolo, Laurence se repezi pe 
balcon şi sări peste balustrada joasă a acestuia. Temeraire 
dormea ghemuit pe pietre. 

— Temeraire! strigă Laurence, îndreptându-se spre el. 

Sun Kai protestă în chineză şi alergă după el, prinzându-l de 
braţ înainte ca Laurence să atingă dragonul. În momentul acela, 
dragonul înălţă capul şi îi privi curios. Laurence rămase 
înmărmurit: nu era nicidecum Temeraire. 

Sun Kai încercă să-l tragă pe Laurence la pământ, 
îngenunchind el însuşi, dar acesta se smulse din strânsoare, 
reuşind cu greu să-şi păstreze echilibrul. Abia atunci observă, 
aşezat pe o bancă, un tânăr de vreo douăzeci de ani, îmbrăcat în 
veşminte elegante din mătase galben-închis, brodată cu dragoni. 

Hammond venise după Laurence şi acum îl apucă de 


295 


mânecă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, îngenunchează, îi şopti el. 
Acesta trebuie să fie prinţul Mianning, moştenitorul coroanei. 

Hammond se lăsă pe ambii genunchi şi îşi lipi fruntea de 
pământ, întocmai cum făcea şi Sun Kai. 

Laurence îi privi de la înălţime, cu un aer năucit, apoi se uită 
şovăitor la tânărul chinez, dar sfârşi prin a face o adâncă 
reverență. Era absolut sigur că n-ar putea să plece un singur 
genunchi fără să se prăbuşească pe amândoi sau, şi mai 
umilitor, cu faţa în jos şi nu era dispus să îndeplinească ritualul 
kowtow nici în faţa împăratului, darămite a prinţului. 

Tânărul prinţ nu păru ofensat, ci i se adresă în chineză lui 
Sun Kai. Acesta se ridică, împreună cu Hammond, foarte încet. 

— Zice că putem rămâne aici şi că suntem în siguranţă, îi 
spuse Hammond lui Laurence. Vă implor, credeţi-l, domnule. N- 
are niciun motiv să ne mintă. 

Laurence spuse: 

— Întreabă-l, te rog, despre Temeraire. Diplomatul se uită 
nedumerit la celălalt dragon. Nu este el, adăugă Laurence. E tot 
un Celest, dar nu e Temeraire. 

— Lung Tien Xiang e în singurătate, în pavilionul Primăverii 
Veşnice, spuse Sun Kai. Un mesager aşteaptă să-i dea de ştire, 
de îndată ce iese de acolo. 

— Se simte bine? întrebă Laurence, fără să încerce să 
desluşească toate aceste vorbe. Principala lui preocupare era să 
înţeleagă ce l-a putut împiedica pe Temeraire să se întoarcă. 

— N-avem niciun motiv să credem altfel, răspunse Sun Kai, 
evaziv. Laurence nu ştia cum să-l determine să spună mai mult. 
Avea mintea prea înceţoşată de oboseală. Dar, văzându-i 
tulburarea, Sun Kai se îndură şi adăugă, mai blând: E bine. Nu-i 
putem întrerupe izolarea, dar va ieşi astăzi, la un moment dat, şi 
atunci îl vom aduce să-l vedeţi. 

Laurence tot nu pricepea, dar nu ştia ce altceva să facă, 
deocamdată. 

— Mulţumesc, îngăimă el. Vă rog, mulţumiţi-i Alteţei Sale, 
din partea noastră, pentru ospitalitate. Transmiteţi-i, vă rog, 
profunda noastră recunoştinţă. Sper că ne va scuza, dacă am 
avut un comportament neadecvat. 

Prinţul clătină din cap şi îi concedie cu o fluturare a mâinii. 
Sun Kai îi conduse înapoi, trecând prin balcon, în camerele lor şi 


296 


rămase să-i vegheze până când adormiră, prăbuşiţi pe paturile 
tari de lemn. Probabil că se temea că se vor scula şi vor porni 
iarăşi să hoinărească. Laurence fu gata să izbucnească în râs, în 
faţa unei idei atât de improbabile şi adormi în timp ce se gândea 
la asta. 


— Laurence, Laurence! strigă Temeraire îngrijorat. 
Laurence deschise ochii şi văzu capul dragonului între uşile 
balconului şi cerul întunecându-se dincolo de el. Laurence, nu 
eşti rănit? 

— Oh! Hammond se trezise şi căzuse din pat, surprins să se 
pomenească atât de aproape de botul lui Temeraire. 
Dumnezeule mare! exclamă el, ridicându-se chinuit în picioare 
şi lăsându-se înapoi pe pat. Mă simt ca un bătrân de optzeci de 
ani, cu gută la ambele picioare. 

Laurence se ridică, aproape cu acelaşi efort. Fiecare muşchi 
i se înţepenise în timpul odihnei. 

— Nu, mă simt destul de bine, îi răspunse el dragonului şi 
întinse, recunoscător, o mână, să i-o aşeze pe bot şi să simtă 
liniştea pe care i-o aducea prezenţa lui masivă. Ai fost bolnav? 

Nu voia să sune acuzator, dar nu-şi putea imagina alt motiv 
pentru aparenta dezertare a lui Temeraire şi probabil ceva din 
aceste sentimente i se citea în glas. Gulerul lui Temeraire se 
pleoşti. 

— Nu, spuse el nefericit. Nu, nu sunt bolnav deloc. 

Dragonul nu mai îndrăzni să spună nimic şi Laurence nu 
insistă, conştient de prezenţa lui Hammond. Comportamentul 
rezervat al lui Temeraire nu prevestea o explicaţie foarte bună 
pentru absenţa lui şi, dacă pe Laurence nu-l încânta deloc ideea 
de a-l lua la întrebări, îi plăcea şi mai puţin s-o facă în prezenţa 
lui Hammond. Temeraire îşi retrase capul, lăsându-i să iasă în 
grădină. Laurence se ridică din pat şi păşi încet şi prudent peste 
balustrada balconului, fără salturi acrobatice, de data aceasta. 
Hammond, urmându-l, abia reuşi să-şi ridice piciorul fără să 
atingă balustrada, cu toate că era foarte scundă. 

Prinţul plecase, dar dragonul, pe care Temeraire li-l 
prezentă ca fiind Lung Tien Chuan, era tot acolo. Acesta înclină 
politicos capul, fără prea mult interes, apoi îşi reluă activitatea, 
zgâriind cu gheara pe o tavă mare plină cu nisip ud. Scria o 
poezie, le explică Temeraire. 


297 


După ce se înclină în faţa lui Chuan, Hammond gemu din 
nou, când se lăsă pe un taburet, mormăind în barbă sudălmi 
potrivite mai degrabă în gura marinarilor de la care probabil le 
şi auzise. Nu era un spectacol foarte elegant, dar Laurence era 
perfect dispus să-i ierte asta, mai cu seamă după osteneala din 
ziua precedentă. Nu se aşteptase ca Hammond să facă atât de 
mult, ştiind că nu avea nici pregătire, nici experienţă şi că se 
opusese întregii acţiuni. 

— Dacă-mi îngădui îndrăzneala, domnule, ţi-aş recomanda să 
faci un tur al grădinii, în loc să stai jos, spuse Laurence. În cazul 
meu, asta a funcţionat de multe ori. 

— Cred că ar fi mai bine, răspunse Hammond şi, după ce 
inspiră adânc de câteva ori, se ridică în picioare, fără să refuze 
mâna lui Laurence şi păşi, foarte încet la început. 

Dar Hammond era tânăr. Nici nu făcură o tură, că deja 
umbla mai uşor. După ce durerile cele mai cumplite se potoliră, 
curiozitatea lui Hammond se redeşteptă: în timp ce continuau să 
se plimbe prin grădină, îi studia atent pe cei doi dragoni, 
încetinind pasul şi întorcând capul de la unul la altul. Curtea era 
mai mult lungă decât largă. La capetele ei, se îngrămădea un 
desiş de bambuşi înalţi şi câţiva pini mai scunzi, lăsând mijlocul 
aproape liber, astfel că dragonii stăteau faţă în faţă, uşurând 
comparaţia. 

Erau, într-adevăr, ca o imagine în oglindă, cu excepţia 
podoabelor lor. Chuan purta o plasă de aur, atârnată de pe guler 
de-a lungul gâtului, ornată cu multe perle. Era splendidă, dar 
părea destul de incomodă în orice gen de activitate violentă. 
Temeraire, spre deosebire de Chuan, avea multe cicatrici: 
cercul de solzi răsuciţi de pe piept, lăsat de proiectil, vechi 
acum de şapte luni, şi zgârieturile mai mici de pe urma altor 
bătălii. Dar acestea erau greu de observat, şi singurul lucru 
care-i deosebea pe cei doi dragoni era o inefabilă notă 
distinctivă a atitudinii şi expresiei lor, pe care Laurence ar fi 
putut cu greu s-o descrie. 

— Să fie o coincidenţă? întrebă Hammond. E adevărat, toţi 
Celeştii sunt înrudiţi între ei, dar o asemănare atât de 
puternică? Nu-i pot deosebi. 

— Am venit pe lume din ouă gemene, îi explică Temeraire, 
ridicând capul când îl auzi. Oul lui Chuan a fost primul, apoi al 
meu. 


298 


— O, cât de nătărău am fost! spuse Hammond şi se duse, 
şchiopătând, să se aşeze pe bancă. Laurence... Laurence... Faţa 
aproape că îi strălucea de iluminare şi, pe bâjbâite, apucă mâna 
căpitanului şi o strânse. Bineînţeles, bineînţeles: n-au vrut să 
existe un rival la tron, de aceea au renunţat la ou. Dumnezeule, 
cât sunt de uşurat! 

— Domnule, nu contrazic această concluzie, dar nu văd cu ce 
schimbă asta situaţia noastră actuală, spuse Laurence, luat prin 
surprindere de acest entuziasm. 

— Nu înţelegeţi? se miră Hammond. Napoleon a fost doar un 
pretext, fiindcă este un împărat aflat la capătul celălalt al lumii, 
cât mai departe posibil de curtea chineză. Şi, în tot acest timp, 
eu mă întrebam cum naiba a reuşit De Guignes să se apropie de 
ei, când pe mine nu mă lăsau nici să scot nasul pe uşă. Ha! 
Francezii nu au nicio alianţă, niciun fel de înţelegere cu ei. 

— Acesta este, cu siguranţă, un motiv de uşurare, spuse 
Laurence, dar nu mi se pare că insuccesul lor îmbunătăţeşte în 
mod direct situaţia noastră. E limpede că, acum, chinezii s-au 
răzgândit şi îl vor înapoi pe Temeraire. 

— Nu, nu vă daţi seama? Prinţul Mianning are încă toate 
motivele să vrea să se debaraseze de Temeraire, dacă poate 
oferi un alt pretendent potrivit pentru tron, spuse Hammond. O, 
asta schimbă totul. Am bâjbâit în întuneric. Acum, că încep să 
înţeleg totul, multe alte lucruri devin clare. Cât mai durează 
până ajunge Allegiance? întrebă el, dintr-odată, ridicând 
privirea spre Laurence. 

— Ştiu prea puţine despre curenţii şi despre vânturile care 
predomină în Golful Zhitao ca să fac o estimare corectă, 
răspunse Laurence, luat pe nepregătite. Cel puţin o săptămână, 
aş zice. 

— Aş da orice ca Staunton să fie acum aici. Am mii de 
întrebări şi insuficiente răspunsuri, zise Hammond. Dar pot 
măcar să încerc să mai smulg câteva informaţii de la Sun Kai. 
Sper că acum va fi ceva mai deschis. Mă duc să-l caut, cu 
permisiunea dumneavoastră. 

Cu acestea, Hammond se întoarse şi intră în casă. Laurence 
strigă în urma lui: 

— Hammond, hainele... 

Pantalonii diplomatului aveau cataramele de la genunchi 
desfăcute, cămaşa era pătată oribil de sânge, iar ciorapii 


299 


complet deşiraţi. Oferea un adevărat spectacol. Însă era prea 
târziu. Plecase. 

Oricum, Laurence îşi închipuia că nimeni nu le putea lua 
înfăţişarea în nume de rău, căci fuseseră aduşi aici fără bagaje. 

— Ei, bine, cel puţin a plecat cu un ţel şi putem răsufla 
uşuraţi la vestea că între China şi Franţa nu există nicio alianţă, 
îi spuse el lui Temeraire. 

— Da, îl aprobă Temeraire, dar fără entuziasm. 

Rămăsese tăcut în tot acest timp, dus pe gânduri şi încolăcit 
în grădină. Vârful cozii continua să lovească într-o parte şi-n alta 
la marginea iazului din apropiere, împroşcând pietrele încălzite 
de soare cu stropi mari şi negri de apă, care se uscau aproape la 
fel de repede cum apăreau. 

Laurence nu insistă imediat să primească explicaţii, chiar 
dacă acum Hammond plecase, ci se aşeză lângă capul lui 
Temeraire. Spera din tot sufletul că va vorbi de bunăvoie, fără 
să fie interogat. 

— Şi ceilalţi membri ai echipajului meu sunt bine? întrebă 
Temeraire, după o vreme. j 

— Willoughby a fost ucis, îmi pare foarte rău să-ţi spun. În 
rest, câțiva răniți, dar niciun alt mort, din fericire, răspunse 
Laurence. 

Temeraire începu să tremure şi scoase din adâncul gâtlejului 
un sunet tânguitor. 

— Ar fi trebuit să vin. Dacă aş fi fost acolo, n-ar fi putut să 
facă aşa ceva. 

Laurence era tăcut, gândindu-se la bietul Willoughby. O 
pierdere a naibii de urâtă. 

— Ai greşit foarte mult că nu ne-ai trimis vorbă, spuse el, în 
cele din urmă. Nu te pot învinui de moartea lui Willoughby, a 
fost ucis devreme, mai devreme decât te-ai fi întors tu, în mod 
normal. Şi nu cred că aş fi procedat altfel, dacă aş fi ştiut că nu 
te întorci. Dar cert e că ai încălcat permisia pe care ţi-am 
acordat-o. 

Temeraire scoase încă un scâncet de nefericire şi spuse, cu 
glas scăzut: 

— Nu mi-am făcut datoria, aşa-i? Deci a fost vina mea şi nu 
mai e nimic de spus în privinţa asta. 

— Nu, zise Laurence, dacă mi-ai fi trimis un mesaj, aş fi 
acceptat fără rezerve absenţa ta prelungită. Aveam toate 


300 


motivele să credem că suntem în siguranţă. Şi, la drept vorbind, 
n-ai fost instruit oficial cu privire la regulile Aviației legate de 
permisii, căci acestea n-au fost niciodată necesare pentru un 
dragon. Era responsabilitatea mea să mă asigur că ai înţeles. Nu 
încerc să te liniştesc, adăugă el, văzând că Temeraire clătina din 
cap. Dar aş vrea să-ţi dai seama unde ai greşit, de fapt, nu să te 
laşi tulburat de un nejustificat sentiment de vinovăţie pentru 
ceva ce n-ai fi putut controla. 

— Laurence, tu nu pricepi, spuse Temeraire. Am înţeles 
întotdeauna regulile foarte bine. Nu de aceea n-am trimis vorbă. 
N-aveam de gând să stau atât de mult, numai că nu am observat 
cum trece timpul. 

Laurence nu ştia ce să spună. Ideea că Temeraire pierduse 
noţiunea timpului, o noapte întreagă şi o zi, obişnuit fiind să se 
întoarcă înainte de lăsarea întunericului, era greu de înghiţit, 
dacă nu imposibil. Dacă unul dintre oamenii lui i-ar fi oferit o 
asemenea scuză, Laurence l-ar fi acuzat, indiscutabil, de 
minciună. În situaţia de faţă, tăcerea îi trădă gândurile. 

Temeraire îşi curbă umerii şi se scărpină puţin de pământ, 
zgâriind pietrele cu ghearele cu un zgomot care îl făcu pe 
Chuan să ridice privirea şi să-şi lase gulerul pe spate, cu un 
mormăit scurt de protest. Temeraire se opri o clipă. Apoi, dintr- 
odată, spuse: 

— Am fost cu Mei. 

— Cu cine? întrebă Laurence nedumerit. 

— Lung Qin Mei, spuse Temeraire. E o Imperială. j 

Şocul înțelegerii veni aproape ca o lovitură fizică. Ín 
mărturisirea lui Temeraire era un amestec de stânjeneală, de 
vinovăție şi mândrie confuză care făcea ca totul să fie limpede. 

— Înţeleg, spuse Laurence, cu efort, mai stăpânit ca 
niciodată. Ei, bine... Se opri să se adune. Eşti tânăr şi... şi n-ai 
mai curtat niciodată, n-aveai de unde să ştii cât va dura, spuse 
el. Mă bucur să cunosc motivul. Asta e o scuză. 

Laurence se străduia să-şi creadă propriile vorbe. Chiar le 
credea, numai că nu voia să ierte absenţa lui Temeraire din 
asemenea motive. În ciuda controversei sale cu Hammond cu 
privire la încercările lui Yongxing de a-l înlocui cu băiatul acela, 
Laurence nu se temuse niciodată cu adevărat de pierderea 
sentimentelor lui Temeraire. Era dureros să găsească atât de 
brusc un motiv real de gelozie. 


301 


Îl îngropară pe Willoughby la orele cenuşii ale dimineţii, în 
vastul cimitir de dincolo de zidurile oraşului, unde îi conduse 
Sun Kai. Era aglomerat, pentru un cimitir, chiar şi de asemenea 
proporţii, plin de mici grupuri de oameni care îşi aduceau 
omagiile la morminte. Interesul vizitatorilor fu atras atât de 
prezenţa lui Temeraire, cât şi de cea a grupului de europeni şi, 
în curând, în spatele lor se formă un fel de procesiune, în ciuda 
gărzilor care încercau să îndepărteze spectatorii prea curioşi. 

Dar, deşi curând mulţimea număra mai multe sute de 
oameni, aceştia păstrau o atitudine de respect şi rămaseră într-o 
tăcere desăvârşită cât timp Laurence rosti sobru câteva cuvinte 
pentru cel mort şi îşi îndemnă oamenii să spună „Tatăl nostru”. 
Cavoul era înălţat deasupra pământului şi construit din piatră 
albă, cu un acoperiş arcuit, foarte asemănător cu cel al caselor 
din partea locului. Avea un aspect elegant, chiar şi în 
comparaţie cu mausoleele din preajmă. 

— Laurence, dacă n-ar fi lipsit de respect, cred că mama sa 
ar primi cu bucurie o schiţă a mormântului, spuse încet Granby. 

— Da, ar fi trebuit să mă gândesc singur la asta, răspunse 
Laurence. Digby, crezi că ai putea încropi ceva? 

— Vă rog, permiteţi-mi să cer unui artist să se ocupe de asta, 
interveni Sun Kai. Mă simt ruşinat că nu v-am propus mai 
repede. Şi asiguraţi-o pe mama sa că vor fi aduse toate jertfele 
rituale. Prinţul Mianning a ales deja un tânăr de familie bună 
pentru asta. 

Laurence acceptă toate aceste aranjamente fără să mai 
întrebe nimic. Doamna Willoughby, din câte îşi amintea, era o 
metodistă convinsă şi era sigur că ar fi mai fericită să nu ştie 
altceva decât că mormântul fiului său era elegant şi că avea să 
fie bine îngrijit. 

După ceremonie, Laurence se întoarse pe insulă, împreună 
cu Temeraire şi câţiva dintre oameni, să recupereze lucrurile 
care, în graba şi confuzia momentului, fuseseră lăsate acolo. 
Toate cadavrele fuseseră deja îndepărtate, dar pe zidurile 
exterioare ale pavilionului în care fuseseră găzduiţi rămăseseră 
pete negre de fum, iar pietrele erau mânjite de sânge. 
Temeraire le privi în tăcere multă vreme şi apoi întoarse capul 
în altă parte. Inăuntru, mobila fusese răsturnată cu sălbăticie, 
iar paravanele din hârtie de orez, sfâşiate. Majoritatea cuferelor 


302 


lor fuseseră sparte, iar hainele, azvârlite pe podea, călcate în 
picioare. 

Laurence se plimbă prin camere, în timp ce Blythe şi Martin 
începură să adune ce puteau găsi în stare destul de bună ca să 
merite efortul. Şi camera lui era devastată. Patul fusese 
răsturnat într-o parte, spre perete, de parcă atacatorii ar fi 
crezut că-l pot găsi pe Laurence ascunzându-se dedesubt, şi 
numeroasele pachete cu cumpărăturile din oraş, aruncate de-a 
valma prin cameră. Multe dintre ele lăsaseră în urmă, pe podea, 
o dâră de pulbere, presărată cu bucățele de portelan spart, şi 
prin toată încăperea atârnau, aproape decorativ, fâşii de mătase 
sfâşiată. Laurence se aplecă şi ridică pachetul mare şi diform în 
care se afla vaza roşie, răsturnat într-un colţ, şi îl desfăcu încet: 
Apoi, se pomeni privind printr-un fel de ceaţă ivită din senin: 
suprafaţa strălucitoare era neatinsă, nici măcar ciobită şi, în 
soarele după-amiezii, revărsa peste mâinile lui o lumină vie şi 
densă, de un roşu-aprins. 


Dogoarea verii cotropise de-acum oraşul. Pietrele se 
încingeau peste zi ca nişte nicovale muncite şi vântul aducea un 
nesfârşit val de pulbere galbenă dinspre deşertul Gobi, aflat la 
vest. Hammond era antrenat într-un dans lent şi elaborat al 
negocierilor, care, din câte vedea Laurence, nu făcea decât să 
se învârtă în cercuri: o succesiune de scrisori pecetluite cu 
ceară venind şi plecând din casă, câteva mici daruri fără valoare 
primite şi trimise în schimb, vagi promisiuni şi prea puţine 
rezultate. Între timp, deveneau nerăbdători şi irascibili cu toţii, 
în afară de Temeraire, care era în continuare ocupat cu educaţia 
şi curtatul. Mei venea acum la reşedinţa lor în fiecare zi, să-l 
instruiască, împodobită cu un elegant colan de argint cu perle. 
Solzii ei aveau o nuanţă închisă de albastru, cu picăţele violet şi 
galbene pe aripi, iar pe degete purta multe inele de aur. 

— Mei este cu adevărat încântătoare, îi spuse Laurence lui 
Temeraire, după prima ei vizită, simțind că Mei l-ar putea face 
să sufere: nu-i scăpase faptul că era fermecătoare, cel puţin 
judecând după criteriile de frumuseţe ale dragonilor. 

— Mă bucur că eşti de aceeaşi părere, răspunse Temeraire, 
luminându-se. Vârfurile gulerului i se ridicară şi începură să 
tremure. Abia a împlinit trei ani şi tocmai a trecut cu brio 
primele examene. Mă învaţă să scriu şi să citesc şi e foarte 


303 


blândă. N-a râs niciodată de mine fiindcă nu ştiu. 

Laurence era convins că Mei nu avea motive să se plângă de 
evoluţia elevului ei. Temeraire deprinsese deja tehnica scrierii 
cu ghearele pe tăvile cu nisip şi Mei îi lăuda caligrafia în argilă. 
Curând, promise că va începe să-l înveţe tehnicile mai rigide ale 
sculpturii în lemn moale. Laurence îl urmărea scriind silitor 
până după-masa târziu, cât timp mai era lumină, şi adesea îl 
asculta, în absenţa lui Mei. Glasul sonor al lui Temeraire era 
plăcut, deşi cuvintele pe care le recita în chineză erau lipsite de 
înţeles pentru el, cu excepţia momentelor când dragonul se 
oprea la un pasaj deosebit, pentru a-l traduce. 

Ceilalţi aveau puţine modalităţi de a-şi ocupa timpul. Din 
când în când Mianning îi invita la cină, şi odată le oferi un 
spectacol constând într-un concert extrem de nemuzical şi 
tumbele unor acrobaţi remarcabili, aproape toţi copii, agili ca 
nişte capre de munte. Uneori se antrenau cu armele mici în 
curtea din spatele locuinţei, dar nu era prea plăcut pe căldură şi 
erau bucuroşi să se întoarcă în grădinile răcoroase ale palatului. 

La vreo două săptămâni după mutarea lor în palat, Laurence 
stătea citind pe balconul cu vedere spre curtea unde dormea 
Temeraire, în timp ce Hammond se ocupa de documente la 
masa de scris din cameră. Un servitor le aduse o scrisoare. 
Hammond rupse sigiliul şi îşi trecu privirea peste rânduri, 
spunându-i lui Laurence: 

— Este de la Liu Bao. Ne invită să luăm cina la el acasă. 

— Hammond, crezi că e posibil să fie implicat? întrebă 
Laurence, şovăitor, după un moment de gândire. Nu-mi place să 
sugerez un asemenea lucru, dar, în definitiv, ştim că nu este în 
slujba lui Mianning, aşa cum e Sun Kai. Ar putea fi aliat cu 
Yongxing? 

— E adevărat, nu putem exclude posibilitatea implicării sale, 
răspunse Hammond. Fiind el însuşi tătar, Liu Bao ar fi putut 
organiza atacul asupra noastră. Totuşi, am aflat că are legături 
cu mama împăratului şi ocupă o funcţie importantă în 
Stindardul Alb al Manciuriei. Sprijinul lui ar fi de nepreţuit 
pentru noi. Şi îmi vine greu să cred că ne-ar adresa deschis o 
invitaţie, dacă ar avea planuri ascunse. 


Se duseră, circumspecţi, dar toate planurile lor de a păstra o 
atitudine prudentă se spulberară încă de la sosire. Fură 


304 


întâmpinați, pe neaşteptate, la poartă, de mirosul puternic şi 
apetisant al fripturii de vită. Liu Bao le comandase bucătarilor 
săi, de-acum umblaţi prin lume, să le pregătească o masă 
tradiţională englezească şi, chiar dacă în cartofii prăjiţi era mai 
mult curry decât te-ai fi aşteptat şi budinca de coacăze era cam 
lichidă, niciunul dintre ei nu găsi nimic de obiectat la enorma 
friptură, cu coastele garnisite cu cepe întregi, şi până şi sufleul 
Yorkshire era incredibil de reuşit. 

Deşi mâncară pe săturate, platourile cu ultimul fel fură, şi de 
data aceasta, luate aproape neatinse şi era de presupus că unii 
dintre oaspeţi trebuiau căraţi de la masă cu aceeaşi dificultate, 
inclusiv Temeraire. Dragonul fusese servit, după obiceiul 
britanic, cu carne proaspăt măcelărită, dar bucătarii nu se 
putură abţine şi îi aduseseră nu o singură vacă sau oaie, ci două 
din fiecare, la care adăugaseră un porc, o capră, o găină şi un 
homar. După ce se înfruptase conştiincios din fiecare fel, 
Temeraire se târî, neinvitat, în grădină şi, cu un mic geamăt, 
căzu în amorţire. 

— Nu e nicio problemă, lăsaţi-l să doarmă, spuse Liu Bao, 
respingând cu un gest al mâinii scuzele lui Laurence. Noi putem 
să stăm pe terasă, sub clar de lună, şi să bem vin. 

Laurence îşi adună toate forţele, dar, de data aceasta, Liu 
Bao nu insistă să bea. Era plăcut să stai pe terasă, toropit de 
căldura plăcută a băuturii. Soarele cobora în spatele munţilor 
albăstrii şi Temeraire dormea în faţa lor, scăldat într-o lumină 
aurie. Laurence renunţase în întregime, chiar dacă irațional, la 
ideea că Liu Bao avea vreo legătură cu atacul. Era imposibil să 
ai bănuieli în privinţa unui om, în timp ce stai în grădina lui, 
îmbuibat de masa generoasă pe care tocmai ţi-o oferise. Până şi 
Hammond era relaxat, fără voia lui, şi clipea forţându-se să 
rămână treaz. 

Liu Bao se arătă curios să afle cum ajunseseră englezii să fie 
găzduiţi de prinţul Mianning. Ca o dovadă suplimentară a 
nevinovăţiei sale, Liu Bao primi vestea atacului cu sinceră 
surprindere şi clătină compătimitor din cap. 

— Trebuie făcut ceva cu aceşti hunhun, i-am scăpat deja de 
sub control. Unul dintre nepoţii mei s-a înhăitat cu ei acum 
câţiva ani şi biata lui mamă murea de grija lui. Dar apoi femeia 
i-a adus o jertfă zeiţei Guanyin şi i-a construit un altar special, în 
cel mai frumos palat al grădinii lor sudice, şi acum fiul ei s-a 


305 


însurat şi şi-a reluat studiile. Liu Bao îl înghionti pe Laurence: 
Ar trebui să încercaţi să învăţaţi. Ar fi stânjenitor dacă dragonul 
ar trece examenele şi dumneavoastră nu. 

— Dumnezeule, Hammond, crezi că pentru ei ar avea vreo 
importanţă? întrebă Laurence îngrozit, ridicându-se în picioare. 

În ciuda tuturor eforturilor, limba chineză rămânea pentru el 
de nepătruns, de parcă ar fi fost încifrată de zece ori. Cât despre 
ideea de a fi examinat alături de unii care se pregătiseră pentru 
asta de la vârsta de şapte ani... 

Dar, spre uşurarea lui Laurence, Liu Bao spuse jovial: 

— Vă şicanez doar. Nu vă temeţi, presupun că Lung Tien 
Xiang chiar îşi doreşte să rămână în compania unui barbar 
analfabet, care să nu-l poată contrazice. 

— Glumeşte, desigur, când te numeşte aşa, adăugă 
Hammond după ce traduse, însă nu foarte convins. 

— Chiar sunt un barbar analfabet, după standardele lor de 
învăţare, şi nu sunt atât de prost să pretind că sunt altceva, îi 
spuse Laurence lui Hammond, după care adăugă, adresându-i-se 
lui Liu Bao: Nu-mi doresc decât ca negociatorii să gândească în 
acelaşi fel, domnule. Dar au ideea fixă că un Celest nu poate trăi 
decât în compania împăratului şi a familiei sale. 

— Ei, bine, dacă dragonul nu acceptă pe nimeni altcineva, 
vor fi nevoiţi să se supună, spuse degajat Liu Bao. De ce nu te 
înfiază împăratul? Asta ar rezolva problemele pentru toată 
lumea. 

Laurence fu înclinat să considere că era o glumă, dar 
Hammond se holbă la Liu Bao cu o expresie care sugera cu totul 
altceva. 

— Domnule, credeţi că o asemenea idee ar putea fi luată 
serios în discuţie? 

Liu Bao ridică din umeri şi umplu din nou cupele cu vin. 

— De ce nu? Împăratul are trei fii care să-i facă toate 
ritualurile, nu are nevoie să adopte pe nimeni, dar unul în plus 
nu strică. 

— Ai de gând să dai curs acestei idei? îl întrebă Laurence pe 
Hammond, foarte sceptic, în timp ce se îndreptau, clătinându- 
se, spre lecticile care aşteptau să-i ducă înapoi la palat. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, desigur, răspunse 
Hammond. Este o idee neobişnuită, fireşte, dar, în definitiv, cei 
implicaţi trebuie să înţeleagă că e vorba despre o simplă 


306 


formalitate. Chiar aşa, continuă el, din ce în ce mai entuziasmat, 
cred că asta ar rezolva toate problemele. Cu siguranţă, chinezii 
nu s-ar grăbi să declare război unei ţări cu care au legături atât 
de strânse. Şi gândiţi-vă numai ce avantaje ar avea o asemenea 
alianţă pentru comerţul nostru! 

Laurence se putea gândi mai degrabă la reacţia tatălui său. 

— Dacă crezi că este o cale care merită urmată, n-am să mă 
împotrivesc spuse el, fără tragere de inimă. Dar nu credea că 
vaza roşie, pe care sperase să i-o ofere tatălui său ca pe un dar 
de pace, ar putea îndrepta în vreun fel lucrurile dacă Lordul 
Allendale ar afla că Laurence s-a lăsat înfiat, ca un copil orfan, 
fie şi de împăratul Chinei. 


307 


Capitolul 16 


— A fost o confruntare strânsă, până când am sosit noi, atâta 
pot să-ţi spun, zise Riley, acceptând o ceaşcă de ceai peste masa 
de mic dejun, cu mai mult zel decât primise castronul cu terci 
de orez. N-am mai văzut niciodată aşa ceva: o flotă de douăzeci 
de nave, susţinută de doi dragoni. Fireşte, erau doar nişte jonci, 
nici măcar una pe jumătate cât o fregată, dar navele marinei 
chineze nu erau nici ele mult mai mari. Nu-mi închipui cum au 
putut să lase atâţia pirați să scape de sub control. 

— Însă eu am fost impresionat de amiralul lor, interveni 
Staunton. Părea un om cu capul pe umeri. Altuia nu i-ar fi plăcut 
să fie salvat. 

— Ar fi fost mult mai nătărău dacă ar fi preferat să fie 
scufundat, spuse Riley, mai puţin generos. 

Cei doi sosiseră abia de dimineaţă, cu un mic grup de pe 
Allegiance. După ce ascultaseră şocaţi povestea atacului din 
partea cetei criminale, descriau acum aventura pe care o 
trăiseră ei înşişi traversând Marea Chinei. La o săptămână după 
ce părăsiseră Macao, întâlniseră o flotă chineză care încerca să 
înfrângă o bandă uriaşă de pirați stabilită în Insulele Zhoushan 
ca să jefuiască atât navele locale, cât şi corăbiile mai mici de 
negoţ venite din Occident. 

— N-a fost mare osteneală, fireşte, odată ce am ajuns acolo, 
continuă Riley. Dragonii-pirat nu aveau armament - echipajele 
au încercat să tragă în noi cu săgeți, dacă îţi vine să crezi - şi nu 
ştiau să aprecieze distanţele. Zburau atât de jos încât n-aveam 
cum să-i ratăm nici cu muschetele, darămite cu tunurile cu 
piper. Au bătut repede în retragere, când au căpătat o porţie şi 
am scufundat trei dintre navele piraţilor cu o singură salvă de 
bord. 

— Amiralul a pomenit ceva despre cum va raporta 
incidentul? îl întrebă Hammond pe Staunton. 

— Tot ce pot să spun e că şi-a exprimat gratitudinea foarte 
conştiincios. A venit la bordul navei noastre, ceea ce a fost, 
cred, o concesie din partea lui. 

— Şi l-am lăsat să arunce un ochi la tunurile noastre, adăugă 
Riley. Cred că asta urmărea, mai degrabă, decât să fie politicos. 
Dar, în orice caz, l-am condus în port şi apoi am venit aici. Nava 


308 


noastră este acum ancorată în portul Tien-sing. Nicio şansă să 
plecăm curând? 

— Nu-mi place să ispitesc soarta, dar nu prea cred, spuse 
Hammond. Împăratul este încă plecat în nord, în obişnuita sa 
excursie de vânătoare şi nu se va întoarce în Palatul Verii mai 
multe săptămâni de-acum înainte. Abia atunci mă aştept să mi 
se acorde o audienţă oficială. Am avansat ideea adopţiei, despre 
care v-am vorbit, adăugă Hammond, adresându-i-se lui 
Staunton. Am primit deja un mic sprijin, nu doar de la prinţul 
Mianning, şi am mari speranţe că serviciul pe care tocmai l-aţi 
făcut pentru ei va atârna decisiv balanţa în favoarea noastră. 

— Există vreo problemă dacă nava rămâne acolo unde e? 
întrebă Laurence, îngrijorat. 

— Deocamdată, nu, dar trebuie să spun, aprovizionarea ne 
costă mai mult decât am sperat, spuse Riley. Nu au niciun fel de 
carne sărată de vânzare, iar preţurile pe care le cer pentru vite 
sunt revoltătoare. Hrănim oamenii cu peşte şi găini. 

— Am depăşit fondurile? Laurence începea să regrete, 
tardiv, cumpărăturile făcute. Am fost cam extravagant, dar mai 
am nişte aur, şi chinezii nu fac nazuri când văd că este adevărat. 

— Mulţumesc, Laurence, dar nu-i nevoie să te jecmănesc. Nu 
suntem încă atât de strâmtoraţi, spuse Riley. Cel mai mult mă 
gândesc la drumul spre casă. Cu un dragon de hrănit, pot să 
sper? 

Laurence nu ştia cum să răspundă. Se eschivă cumva şi 
rămase tăcut, lăsându-l pe Hammond să continue conversaţia. 

După micul dejun, Sun Kai veni să-i informeze că în seara 
aceea se organizau un ospăț şi un spectacol, în cinstea nou- 
veniţilor. O mare reprezentaţie de teatru. 

— Laurence, eu am să mă duc s-o văd pe Qian, spuse 
Temeraire, vârându-şi capul în cameră, în timp ce Laurence se 
gândea cu ce să se îmbrace. Tu nu ieşi, aşa-i? 

După atac, dragonul devenise, în mod ciudat, mai protector, 
refuzând să-l lase pe Laurence neînsoţit. Servitorii înduraseră, 
timp de săptămâni, inspecţiile severe şi suspicioase ale 
dragonului, care lansase mai multe propuneri serioase privind 
apărarea lui Laurence, precum stabilirea unui program conform 
căruia căpitanul să fie în permanenţă păzit de cinci gărzi sau 
confecţionarea unui model de armură demn de câmpurile de 
luptă ale cruciadelor, pe care îl desenase pe tava lui cu nisip. 


309 


— Nu, fii liniştit. Sunt destul de ocupat să mă fac 
prezentabil, spuse Laurence. Te rog, transmite-i salutările mele. 
Stai mult? Nu putem întârzia diseară, acest eveniment e în 
cinstea noastră. 

— Nu, mă întorc foarte repede, răspunse Temeraire şi, 
ţinându-se de promisiune, reveni în mai puţin de o oră, cu 
gulerul tremurând de o emoție stăpânită şi aducând cu grijă un 
pachet alungit. 

Temeraire îl chemă pe Laurence în curte şi îi împinse 
pachetul, oarecum fâstâcit. Laurence era atât de surprins, încât 
la început rămase privind pachetul cu ochi mari, apoi desfăcu 
ambalajul de mătase şi deschise cutia lăcuită: o sabie elegantă, 
cu mânerul neted, era aşezată lângă teaca ei, pe o pernă de 
mătase galbenă. O ridică în mână: bine echilibrată, lată la bază, 
cu vârful încovoiat ascuţit pe ambele muchii. Suprafaţa era 
marmorată, ca a oţelului bun de Damasc şi avea două şanţuri 
tăiate de-a lungul părţii posterioare, ca lama să fie mai uşoară. 

Mânerul era înfăşurat în piele neagră de pisică de mare. 
Accesoriile erau din fier aurit, incrustat cu mărgele de aur şi 
mici perle, iar la baza lamei era un cap de dragon, cu ochii din 
două safire. Teaca din lemn negru, lăcuit, era decorată cu fâşii 
late de fier aurit şi legată cu şnururi groase de mătase. 
Laurence îşi scoase de la centură vechea sabie, de nădejde, însă 
uzată, şi o prinse pe cea nouă. 

— E comodă? întrebă Temeraire, nerăbdător. 

— Foarte comodă, răspunse Laurence, scoțând sabia din 
teacă, de încercare: lungimea se potrivea perfect înălţimii lui. 
Dragul meu, n-am cuvinte. Unde ai găsit-o? 

— Păi, nu e meritul meu, spuse Temeraire. Săptămâna 
trecută, Qian mi-a admirat pandantivul şi i-am spus că tu mi l-ai 
dat. Atunci m-am gândit că mi-ar plăcea să-ţi dăruiesc şi eu 
ceva. Ea mi-a spus că se obişnuieşte ca părinţii să le facă daruri 
dragonilor atunci când îşi iau un însoțitor şi că aş putea alege 
unul pentru tine, dintre lucrurile ei. lar mie mi s-a părut că 
acesta este cel mai frumos. 

Temeraire îşi răsuci capul într-o parte şi-n alta, cercetându-l 
pe Laurence cu profundă satisfacţie. 

— Sunt sigur că ai dreptate. Nu mi-aş putea imagina un dar 
mai potrivit, zise Laurence, încercând să-şi stăpânească emoția. 
Se simţea absurd de fericit şi absurd de liniştit şi, intrând în 


310 


cameră, să-şi desăvârşească ţinuta, nu putu să nu se oprească 
să admire sabia în oglindă. 

Hammond şi Staunton adoptaseră amândoi veşmintele 
învăţaţilor chinezi. Ceilalţi ofiţeri îşi purtau hainele verzi de 
uniformă, pantalonii şi cizmele lungi, lustruite ca oglinda. 
Eşarfele fuseseră spălate şi călcate. Până şi Roland şi Dyer erau 
dichisiţi: fuseseră aşezaţi pe scaune şi atenţionaţi să nu se mişte 
până când nu erau spălaţi şi îmbrăcaţi. Riley era la fel de 
elegant în bleumarin, cu pantaloni până la genunchi şi pantofi, 
iar cei patru ofiţeri de marină pe care îi adusese de pe vas, în 
hainele lor roşii, încheiară grupul cu graţie, la ieşirea din 
reşedinţă. 

În mijlocul pieţei unde urma să aibă loc spectacolul fusese 
ridicată o scenă ciudată: mică dar superb pictată şi poleită cu 
aur, înălţată pe trei niveluri. Qian trona în centrul extremității 
nordice a curţii, cu prinţul Mianning şi Chuan în stânga şi un 
spaţiu rezervat pentru Temeraire şi grupul britanic în dreapta. 
Pe lângă Celeşti, erau de faţă şi numeroşi Imperiali, printre care 
şi Mei, aşezată undeva mai departe, pe aceeaşi latură. Era o 
prezenţă foarte graţioasă, cu un veşmânt auriu, împodobit cu 
jad lustruit. Cu o înclinare a capului, îi salută pe Laurence şi pe 
Temeraire de la distanţă, când se aşezară la locurile lor. Lien 
era şi ea acolo, lângă Yongxing, la o oarecare distanţă de ceilalţi 
oaspeţi. Pielea ei albă contrasta şocant cu nuanțele închise ale 
Imperialilor şi Celeştilor, aflaţi de-o parte şi de alta. Gulerul, 
ridicat semeţ, era împodobit cu o delicată împletitură aurie, iar 
pe frunte Lien purta un pandantiv de rubin. 

— O, iată-l pe Miankai, îi şopti Roland lui Dyer, fluturându-şi 
iute mâna către un băiat aşezat lângă Mianning, în partea opusă 
a pieţei. 

Băiatul şedea foarte ţeapăn şi corect, îmbrăcat în veşminte 
asemănătoare cu ale prinţului moştenitor, în aceeaşi nuanţă 
închisă de galben. Văzând că Roland îi face semn, ridică puţin 
mâna, ca răspuns, apoi o lăsă repede să cadă. Aruncă o privire 
în josul mesei, către Yongxing, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă 
gestul lui fusese observat şi se lăsă pe spate, uşurat, când îşi 
dădu seama că nu atrăsese atenţia bătrânului. 

— Cum de îl cunoşti pe prinţul Miankai? A venit vreodată la 
reşedinţa prinţului moştenitor? întrebă Hammond. 

Laurence era şi el curios să ştie, căci, la ordinul lui, 


311 


mesagerii nu aveau voie să părăsească niciodată singuri incinta 
şi nu era firesc să fi avut ocazia să cunoască nici măcar un alt 
copil. 

Ridicând surprins privirea spre el, Roland răspunse: 

— Păi, dumneavoastră ni l-aţi prezentat, pe insulă. 

Laurence îl privi din nou încordat. Putea fi băiatul care îi 
vizitase, în compania lui Yongxing, dar era aproape imposibil de 
recunoscut: îmbrăcat în haine de ceremonie, băiatul arăta 
complet diferit. 

— Prinţul Miankai? întrebă Hammond. Băiatul pe care l-a 
adus Yongxing era prinţul Miankai? 

Buzele lui Hammond continuară să se mişte, de parcă ar mai 
fi rostit ceva, dar nu se auzi nimic, peste bubuitul tobelor care 
izbucni dintr-odată. Instrumentele erau ascunse undeva pe 
scenă, dar sunetul se auzea limpede, ca o salvă de douăzeci şi 
patru de tunuri, la mică distanţă. 

Dialogurile, purtate în întregime în chineză, erau de 
nepătruns pentru Laurence, dar mişcarea decorurilor şi a 
actorilor era ingenioasă: personajele se ridicau şi coborau între 
cele trei niveluri, florile înfloreau, norii pluteau, soarele şi luna 
răsăreau şi apuneau, totul în mijlocul unor complicate dansuri şi 
dueluri mimate. Laurence era fascinat de spectacol, dar 
zgomotul era inimaginabil şi, după o vreme, capul începu să-l 
doară cumplit. Se întreba dacă măcar chinezii puteau înţelege 
vorbele rostite, în tot vacarmul tobelor şi al celorlalte 
instrumente zăngănitoare, însoţite, din când în când, de explozia 
unor petarde. 

Nu putea apela la Hammond sau Staunton pentru explicaţii. 
Pe toată durata spectacolului, cei doi încercau să poarte o 
conversaţie prin semne şi nu erau deloc atenţi la ceea ce se 
petrece pe scenă. Hammond adusese un monoclu de teatru, pe 
care îl foloseau doar ca să se uite, peste curte, la Yongxing, iar 
fumul şi flăcările care încheiară impresionant primul act nu 
făcură decât să le smulgă exclamaţii iritate, căci le obturau 
vederea. 

Urmă o scurtă pauză, în care scena fu rearanjată pentru 
actul al doilea, şi cei doi profitară de cele câteva momente, ca să 
discute. 

— Laurence, spuse Hammond, trebuie să-mi cer scuze. Aţi 
avut dreptate. E limpede că Yongxing voia ca băiatul să vă ia 


312 


locul, ca însoțitor al lui Temeraire, iar acum, în sfârşit, înţeleg 
de ce: probabil că are de gând să-l aşeze cumva pe Miankai pe 
tron, iar el să devină regent. 

— Împăratul este bătrân sau bolnav? întrebă Laurence, 
nedumerit. 

— Nu, răspunse Staunton cu înţeles. Câtuşi de puţin. 

Laurence se holbă la cei doi: 

— Domnilor, am impresia că îl acuzaţi de regicid şi fratricid 
în acelaşi timp. Nu puteţi vorbi serios. 

— Mi-aş dori să fie aşa, zise Staunton. Dacă face, într- 
adevăr, o asemenea tentativă, am putea sfârşi în mijlocul unui 
război civil. Pentru noi ar fi un dezastru, indiferent de rezultat. 

— Nu se va ajunge la asta acum, spuse Hammond cu 
convingere. Prinţul Mianning nu e un nătărău. Şi nici împăratul, 
bănuiesc. Yongxing a adus băiatul la noi incognito, fără un motiv 
justificat. Vor înţelege asta şi vor face imediat legătura cu 
celelalte acţiuni ale sale, după ce am să-i spun totul prinţului 
Mianning. Mai întâi încercarea de a vă cumpăra, cu oferte pe 
care mă îndoiesc că avea autoritatea să le facă, iar apoi atacul 
servitorului la bordul navei. Şi, amintiţi-vă, ceata hunhun s-a 
năpustit asupra noastră imediat după ce aţi refuzat să-l lăsaţi pe 
Temeraire în compania băiatului. Toate acestea înfăţişează un 
plan reprobabil şi foarte bine ticluit. 

Hammond vorbi exaltat şi nu foarte prevăzător, tresărind 
când Temeraire, care auzise totul, spuse cu furie în glas: 

— Vrei să spui acum că avem şi dovezi? Că în spatele tuturor 
celor întâmplate a fost mereu Yongxing? Că el a încercat să-i 
facă rău lui Laurence şi că din cauza lui a murit Willoughby? 

Capul mare al dragonului se ridică şi se întoarse dintr-odată 
spre Yongxing, cu pupilele îngustându-se, până când deveniră 
nişte linii înguste şi negre. 

— Nu aici, Temeraire, spuse Laurence precipitat, aşezându-i 
o mână pe trup. Te rog, nu fă nimic, deocamdată. 

— Nu, nu, întări Hammond, alarmat. Nu sunt încă sigur, 
fireşte. A fost doar o ipoteză şi nu putem să acţionăm singuri 
împotriva lui. Trebuie să lăsăm asta în mâinile lor... 

Actorii îşi ocupară locurile pe scenă, punând capăt discuţiei, 
pentru moment. Cu toate acestea, sub palma lui, Laurence 
simţea furia clocotind adânc în pieptul lui Temeraire, un mârâit 
înfundat, fără glas, doar o vibraţie lipsită de sunet. Ghearele 


313 


dragonului se agăţară de marginile pietrelor de pavaj, gulerul i 
se ridică uşor şi nările i se înroşiră, dilatate. Uitând de 
spectacol, Temeraire îl urmărea concentrat numai pe Yongxing. 

Laurence îl mângâie din nou, încercând să-i distragă atenţia. 
Piaţa era plină de oaspeţi şi de decoruri şi nu voia nici să-şi 
imagineze ce s-ar putea întâmpla dacă Temeraire ar trece la 
fapte, oricât de mult i-ar fi plăcut şi lui să-şi reverse furia şi 
indignarea asupra prinţului. Mai rău, Laurence nu-şi dădea 
seama ce puteau face împotriva lui Yongxing. Era, totuşi, fratele 
împăratului şi complotul pe care şi-l imaginau Hammond şi 
Staunton era prea scandalos ca să fie uşor de crezut. 

Un zgomot de cimbale, şi sunetele grave ale unor clopote se 
auziră din spatele scenei şi doi dragoni, migălos lucraţi din 
hârtie de orez, coborâră, scoțând scântei pe nări. La picioarele 
lor, aproape toţi actorii veniră în fugă la baza scenei, fluturând 
săbii şi cuțite incrustate cu imitații de nestemate, punând în 
scenă o mare bătălie. Tobele bubuiră din nou, cu un zgomot 
puternic, ca şocul unei lovituri ce-ţi smulge aerul din plămâni. 
Laurence icni, trăgând aer în piept, apoi îşi duse mâna încet, pe 
bâjbâite, la umăr, unde găsi mânerul unui pumnal ieşindu-i de 
sub claviculă. 

— Laurence! exclamă Hammond, întinzând mâna spre el. 
Granby le striga ordine oamenilor lui, dând în goană scaunele la 
o parte. Se postă, împreună cu Blythe, în faţa lui Laurence. 
Temeraire întoarse capul, să vadă ce se întâmplă. 

— Nu sunt rănit, spuse Laurence, dezorientat. 

În mod ciudat, la început nu simţi nicio durere şi încercă să 
se ridice în picioare şi să înalțe braţul. Atunci simţi rana. O pată 
caldă de sânge se lărgea la baza cuţitului. 

Temeraire scoase un țipăt ascuţit şi înfiorător, acoperind 
zarva şi muzica. Toţi dragonii se ridicară pe picioarele din spate, 
să vadă, şi tobele amuţiră. În tăcerea care se lăsă deodată, 
Roland strigă, arătând către unul dintre actori: 

— El l-a aruncat! Aici! L-am văzut! 

Omul avea mâinile goale, în mijlocul tuturor celorlalţi actori 
care îşi purtau încă armele de spectacol şi era îmbrăcat în haine 
mai simple. Își dădu seama că încercarea de a se ascunde 
printre ei eşuase şi, prea târziu, se întoarse să fugă. Actorii 
trupei alergară ţipând în toate direcţiile când Temeraire se 
năpusti în piaţă, aproape cu stângăcie. 


314 


Omul zbieră o singură dată, când ghearele dragonului îl 
apucară, săpându-i de-a lungul trupului şanţuri adânci, 
aducătoare de moarte. Temeraire azvârli la pământ însângeratul 
trup sfârtecat şi, preţ de o clipă, zăbovi aplecat deasupra lui, să 
se asigure că este mort. Apoi îşi înălţă capul şi se întoarse spre 
Yongxing. Işi dezgoli dinţii şi şuieră, cu un sunet feroce, 
apropiindu-se de prinţ cu paşi mari. Lien făcu un salt înainte, 
aşezându-se protectoare în faţa lui Yongxing. Lovi spre ghearele 
întinse ale lui Temeraire, mârâind. 

Drept răspuns, pieptul lui Temeraire se umflă şi gulerul i se 
lărgi într-un mod ciudat. Era ceva ce Laurence nu mai văzuse. 
Coarnele înguste care îl ţineau ridicat se întinseră spre exterior, 
trăgând după ele membrana. Lien nici nu se clinti, doar mârâi 
cu dispreţ, în timp ce şi gulerul ei, palid ca pergamentul, se 
desfăcu larg. Cu ochii injectaţi de sânge, înaintă să-l înfrunte. 

Pe neaşteptate, se stârni o agitaţie generală, oamenii 
grăbindu-se să părăsească piaţa. Tobele, clopotele şi zbârnâitul 
corzilor făceau un zgomot colosal, în timp ce ultimii actori 
fugeau de pe scenă, târându-şi după ei instrumentele şi 
costumele. Oamenii din public îşi ridicară pulpanele şi se 
îndepărtară în grabă, încercând să păstreze puţină demnitate, 
dar cu aceeaşi viteză. 

— Temeraire, nu! strigă Laurence, înțelegând prea târziu. 

Fiecare legendă despre dragoni care se luptau în sălbăticie 
sfârşea invariabil prin moartea unuia dintre ei sau a 
amândurora, iar dragonul alb era, evident, mai vârstnic şi mai 
mare. 

— John, scoate-mi eşarfa asta blestemată, îi spuse el lui 
Granby, chinuindu-se să şi-o dezlege cu mâna sănătoasă. 

— Blythe, Martin, ţineţi-l de umeri, le ordonă Granby, după 
care apucă pumnalul şi îl scoase, scrâşnind pe os. Sângele ţâşni 
doar preţ de o năucitoare clipă, apoi aşezară repede peste rană 
un tampon făcut din eşarfele lor şi îl legară strâns. 

Temeraire şi Lien erau faţă în faţă, apropiindu-se şi 
retrăgându-se, cu mişcări abia perceptibile, uşoare zvâcniri ale 
capetelor înainte şi înapoi. Nu aveau mult spaţiu de mişcare, 
căci scena ocupa o mare parte din curte, iar rândurile de scaune 
goale rămăseseră înşirate la margini. Privirile lor nu se 
despărţeau nicio clipă. 

— N-are niciun rost, spuse încet Granby, strângându-l pe 


315 


Laurence de braţ şi ajutându-l să se ridice. Dacă încerci să te 
vâri între ei, când sunt atât de hotărâți să se lupte, poţi doar să 
sfârşeşti omorât sau să-i distragi atenţia lui Temeraire de la 
luptă. 

— Da, aşa e, spuse Laurence cu glas răguşit, înlăturând 
mâinile întinse să-l sprijine. Era mai sigur pe picioare acum, 
deşi simţea un nod în stomac şi o senzaţie de greață. Însă 
durerea era suportabilă. Îndepărtaţi-vă! ordonă el, întorcându- 
se spre echipaj. Granby, ia câţiva oameni cu tine şi aduceţi de la 
reşedinţă armele, în caz că Yongxing încearcă să apeleze la 
gărzi împotriva lui Temeraire. 

Granby porni în goană, împreună cu Martin şi Riggs, iar 
ceilalţi se îndepărtară de locul luptei, sărind grăbiţi peste 
scaune. Piaţa era acum aproape pustie. Mai rămăseseră doar 
câţiva curioşi, cu mai mult curaj decât judecată, şi cei direct 
interesaţi: Qian, privind scena cu un aer când neliniştit, când 
dezaprobator, şi Mei, aflată la o oarecare distanţă în spatele ei, 
căci se retrăsese, în agitația generală şi apoi se strecurase 
înapoi, o bucată de drum. 

Prinţul Mianning rămăsese şi el, dar se ţinea la o distanţă 
prudentă. Chiar şi aşa, Chuan se foia, vizibil îngrijorat. 
Mianning îi aşeză o mână pe trup, încercând să-l liniştească şi 
apoi le vorbi gărzilor, care îl înhăţară pe tânărul prinţ Miankai şi 
îl duseră într-un loc ferit, în ciuda protestelor sale zgomotoase. 
Yongxing privi cum băiatul se îndepărtează şi, cu răceală, 
clătină aprobator din cap spre Mianning, fără să se clintească 
din loc. 

Dragonul alb şuieră deodată şi atacă. Laurence tresări, dar 
Temeraire se ridicase pe picioarele din spate, cât ai clipi, iar 
ghearele cu vârfuri roşii trecură pe lângă gâtul lui, fără să-l 
atingă. Inălțat acum pe picioarele-i puternice, Temeraire se 
ghemui şi sări, cu ghearele scoase şi Lien fu forţată să se 
retragă, făcând un salt în spate şi dezechilibrându-se. Își 
desfăcu pe jumătate aripile, să se redreseze şi sări în aer, când 
Temeraire se repezi din nou spre ea. În clipa următoare, era şi 
el în aer. 

Laurence înhăţă monoclul de operă al lui Hammond, fără să-i 
ceară permisiunea, şi încercă să-i urmărească. Dragonul alb era 
mai mare şi avea o deschidere mai largă a aripilor. Il depăşi 
repede pe Temeraire şi îi dădu ocol cu eleganţă. Intenţiile 


316 


ucigaşe ale lui Lien erau clare: avea de gând să se năpustească 
asupra lui, de sus. Dar, dezmeticit după primul avânt de furie, 
Temeraire îi recunoscuse superioritatea şi îşi punea acum în 
practică experienţa. In loc s-o urmărească, schimbă direcţia şi 
ieşi din zona de lumină a lămpaşelor, topindu-se în întuneric. 

— Bravo, spuse Laurence. 

Lien plutea în aer, dezorientată, mişcându-şi capul încoace şi 
încolo şi mijindu-şi în noapte ochii roşii şi stranii. Pe 
neaşteptate, Temeraire cobori ca un fulger spre ea, răcnind. 
Însă Lien sări într-o parte, cu o viteză incredibilă. Spre 
deosebire de majoritatea dragonilor atacați de deasupra, ea nu 
ezită mai mult de o clipă şi, ferindu-se, reuşi să-l atingă pe 
Temeraire, care trecu în zbor pe lângă ea: trei răni însângerate, 
roşii pe pielea-i neagră. În curte căzură picături vâscoase de 
sânge, întunecate şi strălucitoare în lumina felinarelor. Mei se 
apropie, cu un mic țipăt scâncit. Qian se întoarse spre ea, 
şuierând, iar Mei se lăsă la pământ supusă, încolăcindu-se lângă 
un şir de copaci, să privească mai de aproape. 

Lien ştia să se folosească de viteza ei mai mare. Se retrăgea 
din faţa lui Temeraire, încurajându-l să-şi irosească puterea în 
încercări inutile de a o lovi. Dar Temeraire deveni şiret: se 
mişca puţin mai încet decât ar fi putut, doar o fracțiune. Cel 
puţin aşa spera Laurence, preferând să nu creadă că rana îi 
provoca dragonului atâta durere. Astfel, Temeraire reuşi s-o 
atragă pe Lien mai aproape şi ţâşni cu toate ghearele din faţă în 
acelaşi timp, sfâşiindu-i burta şi pieptul. Lien ţipă de durere şi 
se îndepărtă, bătând frenetic din aripi. 

Scaunul lui Yongxing se răsturnă, troncănind, când prinţul 
sări în picioare, abandonând orice aparenţă de calm. Rămase 
privind, cu pumnii încleştaţi pe lângă trup. Rănile nu erau foarte 
adânci, dar dragonul alb părea şocat de ele, jeluindu-se de 
durere şi zăbovind în aer, să-şi lingă zgârieturile. Niciunul 
dintre dragonii de la palat nu avea cicatrici. Laurence îşi dădu 
seama că, foarte probabil, aceştia nu participaseră niciodată la o 
bătălie adevărată. 

Temeraire rămase în loc o clipă, îndoindu-şi ghearele, dar 
când văzu că Lien nu se întoarce, să-l înfrunte din nou, profită 
de ocazie şi plonjă direct spre Yongxing, adevărata lui ţintă. 
Lien înălţă brusc capul, ţipă din nou şi se avântă după el, bătând 
din aripi cu toată puterea, fără să mai ţină seama de răni. Il 


317 


ajunse din urmă aproape de pământ şi se năpusti asupra lui, 
într-o învălmăşeală de aripi şi de trupuri, şi reuşi să-l abată din 
drum. 

Loviră pământul rostogolindu-se împreună, o singură fiară 
sălbatică, şuierând, cu multe picioare, amestecându-se. Niciunul 
dintre cei doi dragoni nu se mai sinchisea acum de răni sau 
zgârieturi şi niciunul nu reuşea să inspire adânc, ca să elibereze 
vântul divin împotriva celuilalt. Cozile lor agitate loveau peste 
tot, doborând câţiva pomi în vase de lut şi smulgând un pâlc 
matur de bambus cu o singură lovitură. Laurence îl apucă pe 
Hammond de braţ şi îl trase din faţa trunchiurilor care se 
prăbuşiră pe scaune, cu un răsunet de tobe. 

Scuturându-şi frunzele din păr şi de pe reverul hainei, 
Laurence se ridică greoi de sub bănci, sprijinindu-se pe singura- 
i mână sănătoasă. În frenezia lor, Temeraire şi Lien tocmai 
doborâseră o coloană a scenei. Întreaga structură grandioasă 
începu să se încline, alunecând treptat către pământ, aproape 
maiestuos. Iminenta distrugere era vizibilă, dar Mianning nu se 
feri. Prinţul se apropiase, să-l ajute pe Laurence să se ridice şi 
poate că nu înţelesese pericolul real în care se afla. Dragonul 
său, Chuan, nu era nici el atent la scenă, încercând să se 
interpună între Mianning şi dragonii care se luptau. 

Ridicându-se cu efort de la pământ, Laurence reuşi să-l 
doboare pe Mianning exact în clipa când întreaga construcţie 
aurită şi pictată se zdrobi de pietrele din curte, împrăştiind 
aşchii lungi de lemn. Laurence se aplecă deasupra prinţului, să-l 
protejeze, acoperindu-şi ceafa cu braţul sănătos. Aşchiile îl 
înţepară dureros, chiar şi prin postavul căptuşit al hainei sale 
grele. O aşchie i se înfipse adânc în coapsă, acolo unde îl 
acopereau doar pantalonii şi o alta, tăioasă ca un brici, îi zgârie 
din zbor ţeasta deasupra tâmplei. 

Apoi potopul luă sfârşit şi Laurence se îndreptă, ştergându-şi 
sângele de pe obraz. Îl văzu pe Yongxing prăbuşindu-se, cu o 
expresie de profundă surpriză. Avea înfiptă în ochi o aşchie 
mare. 

Temeraire şi Lien reuşiră să-şi descâlcească trupurile şi 
săriră în lături, faţă în faţă, mârâind şi agitându-şi cozile cu 
furie. Temeraire aruncă o privire peste umăr, spre Yongxing. 
Voia să facă o nouă încercare, dar se opri, uluit, cu un picior în 
aer. Lien mârâi şi sări spre el, dar Temeraire se feri în loc să 


318 


întâmpine atacul şi atunci văzu şi ea. 

Preţ de o clipă, rămase neclintită, doar cu lujerele gulerului 
ridicându-se puţin în adierea vântului, şi firişoarele de sânge 
roşu-întunecat şiroindu-i pe picioare. Păşi foarte încet spre 
trupul lui Yongxing şi se aplecă, atingându-l uşor cu botul, de 
parcă ar fi vrut să-şi confirme ceea ce trebuie că ştia deja. 

Nicio mişcare, nici măcar o ultimă zvâcnire a trupului lipsit 
de viaţă, aşa cum văzuse uneori Laurence la cei ce mor subit. 
Yongxing zăcea perfect întins. Surpriza dispăruse de pe chipul 
lui cu ultima destindere a muşchilor şi avea acum un aer grav şi 
liniştit. O mână îi era întinsă şi uşor desfăcută, cealaltă căzută 
peste piept, iar pietrele preţioase ce-i împodobeau veşmintele 
scânteiau în lumina pâlpâitoare a torţelor. Nimeni altcineva nu 
se apropie. Puţinii servitori şi străjeri care nu părăsiseră curtea 
se îngrămădiră spre margini, cu privirile încremenite, iar ceilalţi 
dragoni rămaseră tăcuţi. 

Lien nu urlă, aşa cum se temuse Laurence. Nu scoase nici 
măcar un sunet. Şi nici nu reveni la Temeraire. Cu mare grijă, 
îndepărtă cu ghearele aşchiile mici care căzuseră pe hainele lui 
Yongxing, bucăţile de lemn şi câteva frunze sfărâmate de 
bambus. Apoi ridică trupul cu ambele membre din faţă şi îşi luă 
zborul în tăcere, pierzându-se în întuneric. 


319 


Capitolul 17 


Laurence încercă să se smulgă din mâinile agitate care îl 
strângeau, la început într-o parte, apoi în cealaltă. Dar nu putea 
să scape nici de ele, nici de povara veşmintelor galbene, cu 
țesătura rigidă din fire aurii şi verzi, grele de ochii din 
nestemate ai dragonilor brodaţi pe toată suprafaţa. Umărul îl 
durea cumplit, chiar şi după o săptămână de când fusese rănit şi 
mâinile acelea încercau întruna să-i mişte braţul, ca să-i 
potrivească mânecile. 

— Nu sunteţi încă gata? întrebă nerăbdător Hammond, 
vârând capul pe uşă. 

Îi dojeni pe croitori, turuind în chineză şi Laurence îl reduse 
la tăcere cu o exclamaţie, când unul dintre aceştia reuşi să-l 
înţepe, din grabă, cu un ac. 

— Nu suntem în întârziere. Parcă era vorba că ne aşteaptă la 
ora două, nu? întrebă Laurence, făcând greşeala să se întoarcă 
pentru a se uita la ceas şi alegându-se astfel cu apostrofări din 
trei direcţii. 

— Când ai o întâlnire cu împăratul, se cuvine să ajungi cu 
câteva ore mai devreme. lar în cazul de faţă, trebuie să fim 
extrem de scrupuloşi, spuse Hammond, dându-şi la o parte 
veşmintele albastre când îşi trase un taburet. Sunteţi sigur că vă 
amintiţi frazele şi ordinea lor? 

Laurence acceptă să mai repete pentru ultima oară, dacă nu 
de altceva, măcar ca să uite de poziţia incomodă în care stătea. 
În cele din urmă, fu lăsat să plece, dar unul dintre croitori îl 
urmări până la jumătatea coridorului, făcând ultimele ajustări la 
umeri, în timp ce Hammond încerca să-l grăbească. 

Mărturia inocentă a tânărului prinţ Miankai dovedise 
vinovăția lui Yongxing. Băiatului i se promisese propriul Celest 
şi fusese întrebat dacă i-ar plăcea să fie împărat, fără să 
primească, însă, detalii despre cum avea să se realizeze asta. 
Intregul grup de susţinători ai lui Yongxing, oameni care 
credeau, ca şi el, că orice relaţii cu Occidentul trebuiau 
întrerupte, căzuseră în dizgrație, astfel că influenţa prinţului 
Mianning la curte se întări din nou. Drept urmare, propunerea 
de adopţie formulată de Hammond nu întâmpinase nicio 
opoziţie. Împăratul îşi trimisese edictul de aprobare a 


320 


preparativelor şi, întrucât acest lucru echivala pentru chinezi cu 
o poruncă să ia măsuri imediate, făceau acum progrese atât de 
rapide pe cât de lente fuseseră înainte. Nici nu se stabiliseră 
termenii, că servitorii începuseră deja să mişune prin camerele 
britanicilor din palatul lui Mianning, adunându-le toate lucrurile 
în cutii şi pachete. 

Împăratul se stabilise acum în Palatul Verii, din Grădina 
Yuanmingyuan, la o jumătate de zi de zbor de Pekin, şi de aceea 
englezii fuseseră trimişi acolo valvârtej. Curțile vaste de granit 
ale Oraşului Interzis se încingeau ca nişte nicovale sub soarele 
necruţător al verii, care în Yuanmingyuan era domolit de 
vegetaţia luxuriantă şi de imensele lacuri îngrijite. Laurence nu 
se mira că împăratul prefera această reşedinţă mai confortabilă. 

Doar Staunton primise permisiunea să-i însoţească pe 
Laurence şi pe Hammond la ceremonia propriu-zisă de adopţie, 
dar Riley şi Granby îi conduseră pe ceilalţi oameni ca escortă. 
Numărul lor era sporit substanţial de gărzile şi de mandarinii 
oferiţi de prinţul Mianning, ca Laurence să aibă ceea ce ei 
considerau a fi o suită adecvată. Părăsiră în grup complexul 
elegant care îi găzduise şi porniră spre sala de audienţe, unde 
avea să-i întâmpine împăratul. După o oră de mers, traversând 
şase pâraie şi un eleşteu, timp în care călăuzele se opreau la 
intervale regulate, să le arate detalii deosebit de elegante ale 
peisajului amenajat, Laurence începu să se teamă că, într- 
adevăr, nu plecaseră la timp. Dar, în cele din urmă, ajunseră la 
castel şi fură conduşi în curtea interioară, să aştepte să fie 
primiţi de împărat. 

Aşteptarea însăşi părea interminabilă şi veşmintele li se 
îmbibau încet de sudoare, în timp ce şedeau în curtea fierbinte, 
sufocantă. Fură aduse cupe răcoritoare şi multe feluri de 
mâncare caldă, pe care Laurence se forţă să le guste, boluri cu 
lapte şi cu ceai. Şi daruri: o perlă imensă pe un lanţ de aur, o 
bijuterie desăvârşită, şi câteva suluri cu literatură chineză, iar 
pentru Temeraire un set de teci pentru gheare, din argint şi aur, 
aşa cum purta uneori mama sa. Temeraire era singurul pe care 
căldura nu-l deranja. Incântat, îşi puse tecile de gheare imediat 
şi se amuză făcându-le să scânteieze în lumina soarelui, pe când 
ceilalţi membri ai grupului zăceau într-o crescândă amorţeală. 

În sfârşit, mandarinii ieşiră din nou şi, cu plecăciuni adânci, 
îl conduseră pe Laurence înăuntru, urmat de Hammond şi 


321 


Staunton, şi Temeraire încheind grupul. Sala de audienţă era 
aerisită, decorată cu perdele vaporoase şi scăldată în parfumul 
de piersici ce se înălța dintr-un vas încărcat de fructe aurii. Nu 
erau scaune, doar sofaua pentru dragoni în fundul sălii, pe care 
stătea tolănit un imens Celest, şi scaunul din palisandru, simplu 
dar frumos cizelat, pe care şedea împăratul. 

Era un bărbat scund şi îndesat, cu maxilarul puternic, foarte 
diferit de Mianning, cu faţa lui suptă şi palidă. Avea o mustață 
retezată în colţurile gurii, încă neîncărunţită, la cei aproape 
cincizeci de ani ai săi. Era îmbrăcat în veşminte somptuoase, 
într-o nuanţă strălucitoare de galben pe care englezii nu o mai 
văzuseră decât la garda personală din faţa palatului, şi le purta 
cu mare dezinvoltură. Amintindu-şi puţinele ocazii când fusese 
la curte, Laurence se gândi că nici regele însuşi nu păruse atât 
de degajat în haine de ceremonie. 

Împăratul era încruntat, dar mai degrabă îngândurat decât 
nemulţumit şi clătină din cap când îi văzu intrând. Printre 
numeroşii demnitari care stăteau de-o parte şi de alta a tronului 
se afla Mianning, care înclină uşor capul. Laurence trase adânc 
aer în piept şi se lăsă cu grijă în genunchi, ascultând şuieratul 
mandarinului care marca momentul fiecărei mătănii complete. 
Podeaua era din lemn lustruit, acoperită cu splendide covoare 
tesute şi mişcarea în sine nu era incomodă. Laurence reuşea să-i 
zărească pe Hammond şi pe Staunton făcând acelaşi lucru, în 
spatele lui, de fiecare dată când se înclina până la pământ. 

Totuşi, era un ritual care-i displăcea şi Laurence fu bucuros 
să se ridice, în sfârşit, odată formalitatea îndeplinită. Din 
fericire, împăratul nu făcu niciun gest neplăcut de 
condescendenţă, ci doar încetă să se încrunte. Acum în sală era 
o atmosferă de uşurare generală. Împăratul se ridică din scaun 
şi îl conduse pe Laurence la micul altar dinspre răsărit. 
Laurence aprinse grămăjoarele de tămâie şi turui frazele pe 
care Hammond i le predase atât de laborios, uşurat să-l vadă pe 
diplomat schiţând la sfârşit un gest aprobator cu capul: nu 
făcuse nicio greşeală, aşadar, sau cel puţin niciuna 
impardonabilă. 

Laurence trebui să repete mătăniile, de data aceasta în faţa 
altarului, lucru care, spre ruşinea lui, i se părea mult mai uşor 
de suportat, deşi era mai aproape de blasfemie. Repede, spuse 
în gând „Tatăl nostru”, sperând că poate astfel dovedi că nu 


322 


intenţiona să încalce prima poruncă. După acest moment, partea 
cea mai grea trecuse. Acum Temeraire fu chemat în faţă, pentru 
ceremonia care avea să-i lege oficial ca parteneri şi, de data 
aceasta, Laurence făcu jurămintele cerute cu inima uşoară. 

Împăratul se aşezase la loc, să supravegheze ceremonia. 
Acum clătină din cap aprobator şi îi făcu semn unuia dintre 
servitorii săi. Imediat, în sală fu adusă o masă, însă fără scaune 
şi fură servite alte cupe răcoritoare, în timp ce împăratul îi 
punea lui Laurence întrebări despre familia lui, prin intermediul 
lui Hammond. Împăratul fu surprins să afle că Laurence era 
necăsătorit şi fără copii, iar Laurence fu nevoit să asculte cu 
seriozitate o predică lungă pe această temă şi să recunoască 
faptul că şi-a neglijat îndatoririle familiale. Nu-l deranja foarte 
mult. Era prea bucuros că ceremonia era pe sfârşite şi că nu 
rostise greşit frazele. 

Când plecară, Hammond însuşi era palid după acest efort şi 
fu nevoit să se oprească şi să se aşeze pe o bancă, în drumul 
spre apartamentele lor. Nişte servitori îi aduseră apă şi îi făcură 
vânt până când culoarea îi reveni în obraji. Apoi îşi continuă, 
clătinându-se, drumul. 

— Vă felicit, domnule, spuse Staunton, strângând mâna lui 
Hammond când, în sfârşit, îl lăsară în camera lui, să se 
odihnească. Nu mă sfiesc să spun că n-aş fi crezut că este 
posibil. 

— Mulţumesc, mulţumesc, fu tot ce putu rosti Hammond, 
profund tulburat. Era pe cale să se prăbuşească. 

Hammond nu obținuse numai intrarea oficială a lui Laurence 
în familia imperială, dar şi o proprietate chiar în oraşul tătar. Nu 
era tocmai o ambasadă oficială, dar, din punct de vedere politic, 
era aproape acelaşi lucru. Până şi ritualul kowtow fusese 
îndeplinit în aşa fel încât toată lumea să fie mulţumită. Din 
punctul de vedere al englezilor, Laurence făcuse gestul nu ca 
reprezentant al Coroanei, ci ca fiu adoptiv, iar chinezii erau 
satisfăcuţi că le fusese respectat ritualul. 

— Am primit deja numeroase mesaje prieteneşti de la 
mandarinii din Canton, prin poşta imperială. i-a spus 
Hammond? îl întrebă Staunton pe Laurence, când rămaseră 
împreună, în faţa camerelor lor. Gestul împăratului de a scuti 
navele britanice de toate taxele pentru anul în curs va aduce un 
beneficiu imens Companiei, dar cel mai de preţ lucru, pe termen 


323 


lung, se va dovedi a fi această nouă atitudine a lor. Bănuiesc... 
Staunton ezită, cu mâna deja pe paravan, gata să intre în 
cameră. Bănuiesc că vi se pare nepotrivit să rămâneţi. Nu e 
nevoie să spun cât de nepreţuită ar fi prezenţa dumneavoastră 
aici, deşi, desigur, ştiu câtă nevoie este acasă de dragoni. 


Retrăgându-se, în sfârşit, Laurence fu bucuros să-şi schimbe 
veşmintele cu hainele comode de bumbac. leşi în curte, să stea 
cu Temeraire, în umbra parfumată a unui pâlc de portocali. 
Temeraire avea în faţă un sul, desfăşurat pe o ramă, dar prefera 
să privească peste heleşteul din apropiere decât să citească. În 
faţa lor, un pod grațios cu nouă arce traversa heleşteul, oglindit 
în umbre negre pe apa galbenă-portocalie, scăldată de lumina 
asfinţitului şi încărcată de flori de lotus ce se închideau pentru 
noapte. 

Dragonul întoarse capul şi îl salută pe Laurence, atingându-l 
cu botul. 

— Mă uitam. Acolo e Lien, spuse el, arătând cu botul peste 
apă. 

Dragonul alb traversa podul, în compania unui bărbat înalt, 
brunet, în veşminte albastre de cărturar, cu o înfăţişare 
oarecum neobişnuită. După ce îl privi o clipă, mijindu-şi ochii, 
Laurence îşi dădu seama că bărbatul nu avea fruntea rasă, nici 
coadă. La un moment dat, Lien se opri şi se întoarse să se uite la 
ei. Laurence aşeză instinctiv o mână pe gâtul lui Temeraire, 
vrând parcă să-l ferească de ochii roşii, neclintiţi. 

Temeraire mârâi şi gulerul i se ridică uşor, dar Lien nu 
zăbovi. Înălțându-și gâtul semeţ, se întoarse şi îşi continuă 
drumul, făcându-se nevăzută, în scurt timp, printre copaci. 

— Mă întreb ce va face acum, zise Temeraire. 

Laurence îşi punea aceeaşi întrebare. Cu siguranţă, nu avea 
să găsească alt însoțitor dispus să o accepte, de vreme ce fusese 
considerată nefastă chiar şi înainte de ultimele ei nenorociri. 
Laurence auzise mai mulţi curteni susţinând că era responsabilă 
de soarta nefericită a lui Yongxing. Cuvinte crude şi dureroase, 
dacă Lien le-ar fi auzit. Dar mai erau şi alte opinii, mai puţin 
iertătoare, conform cărora trebuia surghiunită definitiv. 

— Poate că se va duce într-o rezervaţie de reproducere 
îndepărtată. 

— Nu cred că au aici locuri speciale de reproducere, spuse 


324 


Temeraire. Mei şi cu mine n-a trebuit să... Aici se opri şi, dacă 
era posibil ca un dragon să roşească, mai mult ca sigur că astai 
s-ar fi întâmplat lui Temeraire. Dar poate că mă înşel, adăugă el 
grăbit. 

Laurence înghiţi. 

— Eşti foarte ataşat de Mei. 

— O, da, spuse Temeraire, melancolic. 

Laurence rămase tăcut. Ridică unul dintre micile fructe 
galbene care căzuseră pe jos, necopt şi îl rostogoli în mâini. 

— Allegiance va pleca la următoarea maree, dacă vântul e 
prielnic, spuse el, într-un târziu, cu glas foarte scăzut. Ai prefera 
să rămânem? Văzând că l-a surprins pe Temeraire, adăugă: 
Hammond şi Staunton mi-au spus că aş putea sluji foarte bine 
interesele Angliei de aici. Dacă vrei să rămânem, am să-i scriu 
lui Lenton să-l anunţ că ar fi mai bine să rămânem detaşaţi aici. 

— Oh! făcu Temeraire şi îşi aplecă fruntea deasupra 
pergamentului prins în rama pentru citit. Nu citea, doar se 
gândea. Dar tu ai prefera să mergi acasă. Aşa-i? 

— Aş minţi dacă aş spune altceva, zise Laurence, cu greu. 
Dar aş prefera să te văd fericit pe tine şi nu ştiu cum aş putea să 
fac asta în Anglia, acum că ai văzut cum sunt trataţi dragonii 
aici. 

Simţea că vorbeşte ca un trădător şi aproape că se sufocă. 
Nu putu să continue. 

— Nu toţi dragonii de aici sunt mai deştepţi decât dragonii 
din Anglia, răspunse Temeraire. Nu văd niciun motiv ca 
Maximus sau Lily să nu poată învăţa să scrie sau să citească, ori 
să urmeze altă profesie. Nu e drept că suntem ţinuţi în ţarcuri, 
ca nişte animale, şi nu suntem învăţaţi altceva decât să luptăm. 

— Nu, spuse Laurence. Nu e drept. 

Nu exista alt răspuns. Toate argumentele sale în favoarea 
tradiţiei britanice erau contrazise de exemplele pe care le 
văzuse cu ochii lui, în orice colţ al Chinei. Dacă unii dragoni n- 
aveau ce mânca, asta nu se putea pune la socoteală. El însuşi ar 
fi preferat să moară de foame decât să renunţe la libertate şi nu 
l-ar insulta pe Temeraire, pomenind de asta, nici măcar ca să-l 
îmbuneze. 

Rămaseră alături în tăcere multă vreme, în timp ce servitorii 
ieşiră să aprindă lămpile. Luna se ridică pe cer, oglindindu-se, 
argintie şi luminoasă, în heleşteu, iar Laurence aruncă într-o 


325 


doară câteva pietricele în apă, să-i rupă imaginea, 
transformând-o în valuri mici, poleite. li era greu să-şi 
imagineze ce-ar face el în China, altceva decât să joace un rol de 
faţadă. Ar trebui să înveţe limba cumva, până la urmă, cel puţin 
să vorbească, dacă nu să scrie. 

— Nu, Laurence, nu merge. Nu pot să rămân aici şi să mă 
simt bine, în timp ce acasă e încă război şi e nevoie de mine, 
spuse, în cele din urmă, Temeraire. Şi, mai mult decât atât, 
dragonii din Anglia nici măcar nu ştiu că există şi alt mod de a 
face lucrurile. Am să le duc dorul lui Mei şi Qian, dar n-aş putea 
fi fericit dacă aş şti că Maximus şi Lily continuă să fie trataţi 
atât de rău. Cred că este de datoria mea să mă întorc şi să fac 
să meargă lucrurile mai bine acolo. N 

Laurence nu ştia ce să spună. Il dojenise adesea pe 
Temeraire pentru gândurile sale revoluționare, pentru tendința 
sa de răzvrătire, dar nu îl luase în serios. Nu se gândise 
niciodată că Temeraire ar face în mod deliberat o asemenea 
încercare. Laurence nu ştia care ar fi reacţia oficială, dar era 
sigur că nu una calmă. 

— Temeraire, nu poţi... spuse el şi se opri, în timp ce ochii 
mari şi albaştri îl priveau, aşteptând. Dragul meu, spuse el încet, 
după o clipă, mă faci să mă ruşinez. Bineînţeles că nu putem fi 
mulţumiţi să lăsăm lucrurile aşa, acum că ştim că se poate şi 
mai bine. 

— M-am gândit că o să fii de acord, spuse Temeraire, 
mulţumit. In plus, adăugă el, mai prozaic, mama mi-a spus că n- 
ar trebui să se lupte deloc Celeştii şi, dacă am rămâne aici, m-aş 
plictisi doar să studiez tot timpul. Ar fi mult mai bine să mergem 
acasă. Tâmplarul navei ar putea să ne confecţioneze mai multe 
rame din acestea de citit, nu-i aşa? 

— Dragul meu, dacă asta te va face fericit, o să facă o 
duzină, spuse Laurence şi se rezemă de el, plin de recunoştinţă 
în ciuda frământărilor sale, să calculeze, orientându-se după 
lună, când avea să le îngăduie mareea să pornească spre Anglia, 
acasă. 


Fragmente alese din „Scurt discurs asupra raselor orientale, 
cu reflecţii despre arta creşterii dragonilor”, susţinut de Sir 


326 


Edward Howe, F.R.S.”, în faţa Societăţii Regale. Iunie 1801. 

„Uriaşele cete de balauri liberi” ale Orientului au devenit 
legendare în Occident, temute şi admirate deopotrivă, mai cu 
seamă datorită bine cunoscutelor relatări ale pelerinilor dintr-o 
epocă anterioară, mai credulă. Deşi de o inestimabilă valoare la 
vremea publicării lor, aducând puţină lumină în bezna care le-a 
precedat, acestea nu sunt de niciun folos pentru omul de ştiinţă 
modern, căci suferă de regretabilul obicei al exagerării din 
vremurile acelea, izvorât fie din naivitatea autorului, fie din mai 
puţin inocenta, dar, totuşi, de înţeles, dorinţă de a satisface un 
public mai larg, care se aştepta ca orice poveste din Orient să 
abunde de monştri şi de întâmplări savuroase. 

S-a transmis, astfel, până în zilele noastre, o colecţie de 
relatări foarte contradictorii, din păcate. Unele sunt simple 
ficțiuni şi, aproape toate celelalte, denaturări ale adevărului, pe 
care cititorul ar face mai bine să le respingă în totalitate decât 
să se încreadă în una anume. Voi menţiona un singur exemplu 
grăitor: Sui-Riu din Japonia, cunoscut celor care studiază ştiinţa 
dragonilor din scrisorile căpitanului John Saris din 1613, care 
descriu ca pe un fapt incontestabil capacitatea acestuia de a 
provoca o furtună din senin. Voi contrazice, pe baza propriilor 
mele cunoştinţe, această uimitoare afirmaţie, care atribuie 
puterile lui Jupiter unei fiinţe muritoare. Am văzut unul dintre 
dragonii Sui-Riu şi i-am observat capacitatea, foarte reală, de a 
înghiţi cantităţi masive de apă şi de a le expulza în rafale 
violente, o înzestrare care îi conferă o inestimabilă valoare, nu 
doar în luptă, dar şi în protejarea clădirilor de lemn ale Japoniei 
de pericolul incendiilor. Un călător neavizat, prins într-un 
asemenea torent, şi-ar putea imagina că i s-au deschis cerurile 
deasupra capului cu un bubuit de tunet. Dar aceste diluvii nu 
sunt însoţite de fulgere sau nori de ploaie, durează doar câteva 
momente şi, nu mai e nevoie s-o spun, nu au nimic supranatural. 

În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să evit asemenea 
erori, bazându-mă doar pe fapte clare, prezentate fără înflorituri 
excesive, care vor satisface publicul meu mai bine informat... 

Putem respinge, fără şovăire, ca ridicolă estimarea, avansată 
de obicei, că în China există un dragon la fiecare zece oameni. 
Dacă această socoteală s-ar apropia măcar puţin de adevăr, 


7 F.R.S.- Fellow of the Royal Sociaty (Membru al Societăţii Regale). 
327 


considerând că tot ce ştim despre populaţia umană a Chinei nu 
este complet eronat, atunci ar însemna că acel mare popor ar fi 
atât de invadat de animale, încât nefericitul călător care ne-a 
adus această informaţie ar fi trebuit să întâmpine enorme 
dificultăţi în a-şi găsi un loc unde să stea măcar în picioare. 
Tabloul plin de viaţă al grădinilor templelor, mişunând de 
trupuri încolăcite, pe care ni-l înfăţişează Fratele Mateo Ricci şi 
care a subjugat multă vreme imaginaţia occidentală, nu este 
complet fals. Cu toate acestea, trebuie înţeles că, în China, 
dragonii trăiesc mai degrabă în oraşe decât în afara lor, 
prezenţa acestora fiind, astfel, mai vizibilă. In plus, adesea ei se 
mişcă încoace şi încolo cu mare libertate, astfel că dragonul pe 
care îl vezi după-masa în piaţă va fi adesea acelaşi pe care l-ai 
remarcat la abluţiunile de dimineaţă de la templu, iar câteva ore 
mai târziu îl vei găsi cinând lângă ţarcurile pentru vite de la 
marginea oraşului. 

În privinţa dimensiunilor populaţiei de dragoni în ansamblu, 
îmi pare rău s-o spun, nu avem surse în care să fiu pregătit să 
mă încred. Cu toate acestea, scrisorile regretatului Părinte 
Michel Benoit, un astronom iezuit, care a slujit la curtea 
împăratului Qianlong, relatează că, uneori, de ziua împăratului, 
două companii ale forţelor aeriene survolau Palatul Verii, în 
demonstraţii de acrobație la care el însuşi a fost martor, 
împreună cu alţi doi clerici iezuiţi. 

Aceste companii, formate fiecare din doisprezece dragoni, 
sunt similare formațiilor occidentale mai mari şi fiecare aparţine 
unei companii de trei sute de oameni. Douăzeci şi cinci astfel de 
companii formează fiecare dintre cele opt divizii-stindard ale 
armatelor aeriene ale tătarilor, care numără două mii patru sute 
de dragoni, coordonaţi de şaizeci de mii de oameni. Acesta este 
deja un număr mai mult decât respectabil, însă numărul 
companiilor a crescut substanţial de la întemeierea dinastiei şi 
în prezent armata aproape că şi-a dublat efectivele. Astfel, 
putem conchide, fără să ne înşelăm, că în serviciul militar al 
Chinei există aproximativ cinci mii de dragoni, un număr pe cât 
de extraordinar pe atât de plauzibil, care ne oferă, cât de cât, un 
indiciu asupra populaţiei în ansamblu. 

Dificultăţile majore inerente gestionării unui grup de numai 
o sută de dragoni, într-o unică şi prelungită operaţiune militară, 
sunt bine cunoscute în Occident şi obligă la restrângerea 


328 


drastică, din considerente practice, a dimensiunilor forţelor 
noastre aeriene. Cirezile de vite nu pot fi deplasate la fel de 
repede ca dragonii, iar aceştia din urmă nu-şi pot transporta cu 
ei hrana vie. Aprovizionarea unui număr atât de mare de 
dragoni reprezintă o problemă serioasă şi, de aceea, chinezii au 
înfiinţat un întreg Minister al Afacerilor Dragoneşti... 


... poate că străvechea practică a chinezilor de a-şi păstra 
monedele înşirate pe aţă se datorează unei necesităţi din 
vremea aceea de a le oferi dragonilor posibilitatea de a manevra 
banii. În orice caz, acest obicei aparţine vremurilor apuse şi, cel 
puţin începând cu dinastia Tang, a fost introdus sistemul actual. 
Când ajunge la maturitate, dragonul primeşte un semn de 
ereditate distinctiv, care îi indică părinţii şi rangul. După ce 
aceste semne sunt înregistrate la minister, toate fondurile care 
se cuvin dragonului sunt vărsate în vistieria generală, de unde 
se fac plăţile, la primirea marcajelor pe care dragonii le dau 
negustorilor, în principal păstori, de la care aleg să cumpere. 

La prima vedere, acesta ar părea un sistem imposibil de pus 
în practică. Ne-am putea imagina foarte uşor care ar fi 
rezultatele dacă un guvern ar administra astfel veniturile 
cetăţenilor săi. Cu toate acestea, se pare că, în mod ciudat, 
dragonilor nu le trece prin minte să falsifice marcajele, atunci 
când îşi fac cumpărăturile. Primesc o asemenea idee cu 
surprindere şi profund dispreţ, chiar şi dacă sunt înfometați şi 
nu au fonduri suficiente. Unii ar putea considera asta dovada 
unui înnăscut simţ al onoarei sau, în orice caz, o mândrie de 
familie, însă, pe de altă parte, dragonii profită, fără ezitare şi 
fără ruşine, de orice ocazie care li se oferă de a lua un animal 
dintr-o turmă nesupravegheată sau dintr-un staul şi nu se 
gândesc niciodată să lase plata în urma lor. Ei nu văd lucrul 
acesta ca pe o formă de furt şi, într-adevăr, în asemenea cazuri, 
dragonul vinovat poate fi găsit devorându-şi prada direct lângă 
ţarcul de unde a înhăţat-o şi ignorând cu nonşalanţă protestele 
nefericitului păstor întors prea târziu ca să-şi apere turma. 

Atenţi cu felul în care îşi folosesc marcajele, dragonii cad 
arareori victime unor persoane lipsite de scrupule, care s-ar 
putea gândi să-i fure trimițând marcaje false la minister. Fiind 
extrem de grijulii cu averea lor, dragonii se interesează şi 
verifică starea conturilor lor şi îşi calculează cheltuielile, 


329 


imediat ce ajung într-o aşezare, şi observă repede orice 
cheltuială neîntemeiată şi orice plată care lipseşte. Şi, conform 
tuturor relatărilor, bine cunoscutele reacţii ale dragonilor atunci 
când sunt jefuiţi sunt la fel de violente şi dacă hoţia se petrece 
indirect, departe de privirile lor. Legea chineză scuteşte de 
orice pedeapsă un dragon care ucide un om dovedit vinovat de o 
asemenea faptă. De obicei făptaşul este lăsat la dispoziţia 
dragonului. O astfel de sentinţă, care conduce la o moarte 
sigură şi violentă, poate să ne pară o pedeapsă barbară şi, 
totuşi, am fost asigurat în repetate rânduri, atât de către 
oameni, cât şi de către dragoni, că este singura metodă prin 
care un dragon atât de abuzat poate fi consolat şi readus la 
calm. 

Această necesitate de a pacifica dragonii a asigurat, de 
asemenea, continuitatea sistemului pe parcursul a mai bine de o 
mie de ani. Orice dinastie cuceritoare şi-a făcut o prioritate din 
a stabiliza fluxul de fonduri, căci oricine îşi poate imagina 
efectele revoltei unor dragoni furioşi... 


Solul Chinei nu este, prin natura lui, mai mănos decât cel al 
Europei. Necesarul uriaş de animale pentru hrana dragonilor 
este asigurat printr-o schemă de administrare veche şi abil 
concepută, prin care păstorii, ducând o parte din turme în 
oraşe, ca să le potolească foamea dragonilor, se întorc cu 
grămezi de îngrăşăminte bogate adunate din haznalele pentru 
dragonii din oraş, pe care apoi le oferă la schimb fermierilor din 
zonele lor rurale. Această practică a utilizării excrementelor de 
dragoni ca îngrăşământ, pe lângă bălegar, aproape necunoscută 
în Occident, din cauza numărului relativ mic de dragoni şi a 
locurilor izolate în care aceştia trăiesc, pare deosebit de 
eficientă pentru reînnoirea fertilităţii solului. De ce se întâmplă 
aşa, rămâne o întrebare la care ştiinţa modernă nu a găsit încă 
un răspuns, deşi acest fapt este dovedit cu prisosinţă de 
productivitatea fermelor chineze care, după cum am aflat din 
surse demne de încredere, produc recolte aproape de zece ori 
mai mari decât ale noastre... 


330 


MULŢUMIRI 


Un al doilea roman îţi pune în faţă o nouă serie de provocări 
şi nelinişti. Le sunt deosebit de recunoscătoare editorilor mei, 
Betsy Mitchell de la Del Rey şi Jane Johnson şi Emma Coode de 
la Harper Collins UK, pentru opiniile şi sfaturile lor excelente. 
Datorez, de asemenea, multe mulţumiri echipei mele de cititori 
ai versiunii beta: Holly Benton, Francesca Coppa, Dana Dupont, 
Doris Egan, Diana Fox, Vanessa Len, Shelley Mitchell, Georgina 
Paterson, Sara Rosenbaum, L. Salom, Micole Sudberg, Rebecca 
Tushnet şi Cho We Zen. 

Multe mulţumiri excelentului meu agent Cynthia Manson, 
pentru tot ajutorul şi îndrumarea sa, şi familiei mele, pentru 
sfaturile, sprijinul şi entuziasmul pe care mi le-au oferit 
continuu. Sunt norocoasă peste măsură să-l am alături pe cel 
mai bun cititor personal, soţul meu, Charles. 

Şi doresc să-i aduc mulţumiri speciale lui Dominic Harman, 
care a realizat o copertă minunată după alta, pentru ediţiile 
americane şi britanice. Este deosebit de emoţionant să văd cum 
dragonii mei prind viaţă în arta lui. 


331 


_ TEMERAIRE CARTEA A III-A 
RAZBOIUL PULBERII NEGRE 


Vântul fierbinte care bătea în Macao era molatic şi deloc 
înviorător. Nu făcea decât să stârnească mirosul sărat şi putred 
al portului, încărcat de peşti morţi, de mănunchiuri mari de alge 
negre-roşietice şi de efluviul de excremente umane şi de 
dragoni. Cu toate acestea, marinarii se înghesuiau claie peste 
grămadă de-a lungul parapetelor navei Allegiance, să respire 
aerul care se mişca. Din când în când, se luau la hartă, 
îmbrâncindu-se fără vlagă, dar aceste altercaţii se stingeau 
aproape imediat, în dogoarea chinuitoare. 

Temeraire zăcea dezolat pe puntea dragonilor, privind spre 
ceața albă din largul oceanului, iar aviatorii de gardă picoteau 
în umbra lui uriaşă. Până şi Laurence îşi luase libertatea de a-şi 
scoate haina şi şedea în curba piciorului lui Temeraire, ascuns 
de privirile celorlalţi. 

— Sunt sigur că aş putea scoate corabia din port, spuse 
Temeraire, pentru a nu ştiu câta oară în ultima săptămână, şi 
oftă când planul lui binevoitor fu din nou refuzat. 

Pe vreme bună, ar fi putut, într-adevăr, trage chiar şi uriaşul 
transportator de dragoni, dar, cu vântul din faţă, nu putea decât 
să se istovească inutil. 

— Nici fără vânt n-ai putea ajunge cu ea departe, adăugă 
Laurence, încercând să-l consoleze. Chiar dacă ar fi de folos să 
înaintăm câteva mile în larg, deocamdată e mai bine să 
rămânem în port, unde este puţin mai comod. Am înainta foarte 
încet, chiar dacă am reuşi s-o scoatem. 

— E păcat că trebuie să depindem de vânt, când totul este 
pregătit, şi noi la fel. Mi-ar plăcea să ajung repede acasă, sunt 
atâtea de făcut, zise Temeraire, lovind sonor puntea cu coada, 
ca să-şi întărească vorbele. 

— Te rog să nu-ţi faci prea multe iluzii, spuse Laurence, el 
însuşi deznădăjduit. Încercarea de a-l tempera pe Temeraire se 
dovedise, până în prezent, inutilă şi nu se aştepta nici acum la 
un rezultat mai bun. Trebuie să fii pregătit să suporţi unele 
întârzieri, atât acasă, cât şi aici. 

— O! Iţi promit că am să fiu răbdător, răspunse Temeraire şi, 
în clipa următoare, risipi orice speranţă că-şi va ţine 
promisiunea, pe care ar fi putut-o avea Laurence, adăugând, 

332 


fără să-şi dea seama de contradicţie: Dar sunt sigur că 
Amiralitatea îşi va da seama foarte repede că avem dreptate. 
Fireşte, e corect ca dragonii să fie plătiţi, dacă echipajele lor 
sunt. 

Întrucât fusese pe mare de la vârsta de doisprezece ani până 
când, din întâmplare, devenise din căpitan de navă căpitanul 
unui dragon, Laurence îi cunoştea bine pe domnii din consiliul 
Amiralității, care supravegheau atât Marina, cât şi Aviația, şi un 
ascuțit simţ al dreptăţii nu era tocmai trăsătura lor 
caracteristică. Aceste funcții păreau să-i văduvească pe cei ce 
ajungeau să le ocupe de orice decență umană şi de orice calități 
veritabile, transformându-i în creaturi politice scârţare, aproape 
dezumanizate. Condiţiile mult superioare pe care le aveau 
dragonii în China îl obligaseră pe Laurence să deschidă ochii la 
relele tratamente din Occident, dar când se gândea la 
posibilitatea ca Amiralitatea să-i împărtăşească opiniile nu era 
deloc optimist, mai cu seamă dacă venea vorba de bani. 

Oricum, nu putea să nu spere în taină că, după ce vor ajunge 
acasă, la postul lor de la Canal, şi se vor implica în onorabila 
misiune de apărare a ţării, Temeraire ar putea, dacă nu să 
renunţe la pretenţiile sale, cel puţin să şi le tempereze. 
Laurence nu putea să-i contrazică năzuinţele, care erau juste şi 
fireşti, dar Anglia era în război, în definitiv şi era conştient, spre 
deosebire de Temeraire, că era o obrăznicie să ceară concesii de 
la guvernul lor, în asemenea condiţii. Aducea a răzvrătire. Însă 
îi promisese sprijinul şi nu avea de gând să şi-l retragă. 
Temeraire ar fi putut rămâne aici, în China, bucurându-se de 
toate desfătările şi libertăţile care i se cuveneau de drept unui 
Celest. Se întorcea în Anglia mai mult de dragul lui Laurence şi 
în speranţa că va îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale camarazilor 
săi. În ciuda îndoielilor sale, Laurence nu putea să ridice obiecţii 
direct, deşi uneori i se părea aproape necinstit să tacă. 

— Eşti foarte isteţ că sugerezi să începem cu plata, spuse 
Temeraire, punând şi mai multe paie pe focul conştiinţei lui 
Laurence. 

Făcuse această propunere pentru că era o idee mai puţin 
radicală decât multe dintre celelalte pe care le avansase 
Temeraire, cum ar fi demolarea unor cvartale întregi din 
Londra, pentru a face loc unor magistrale destul de largi pentru 
dragoni şi trimiterea unui reprezentant al dragonilor să 


333 


vorbească în Parlament, ceea ce, lăsând la o parte dificultatea 
de a pătrunde în clădire, ar fi condus la fuga neîntârziată a 
tuturor membrilor. 

— Odată ce obţinem plata, sunt sigur că toate celelalte vor 
merge mai uşor, continuă Temeraire. Atunci le vom putea da 
oricând oamenilor bani, care le plac foarte mult, pentru toate 
celelalte. Ca, de exemplu, acelor bucătari pe care i-ai angajat 
pentru mine. Ce plăcut miroase!, adăugă el, nu fără legătură: 
mirosul puternic de fum al cărnii bine prăjite devenea atât de 
pătrunzător încât acoperea duhoarea portului. 

Laurence se încruntă şi privi în jos. Bucătăria era amplasată 
direct sub puntea dragonilor şi, printre scândurile punţii, se 
strecurau şerpuitoare panglici late de fum. 

— Dyer! strigă el, făcând semn unuia dintre sergenţi. Du-te 
şi vezi ce pregătesc acolo. 

Temeraire se deprinsese cu gustul gastronomiei chineze 
pentru dragoni, un gust pe care administratorul englez al navei, 
căruia până atunci i se ceruse doar să procure carne proaspătă 
de vită, era incapabil să i-l satisfacă, astfel că Laurence găsise 
doi bucătari chinezi dispuşi să-şi părăsească ţara, în schimbul 
unei retribuţii substanţiale. Noii bucătari nu vorbeau deloc 
engleza, dar nu le lipsea nicidecum dorinţa de a se impune. 
Rivalitatea profesională îi adusese deja pe bucătarul navei şi 
ajutoarele sale în pragul războiului cu ei pentru sobele 
bucătăriei şi crease o anumită atmosferă de competiţie. 

Dyer cobori în grabă scările spre puntea superioară pupa şi 
deschise uşa bucătăriei. Un nor imens de fum se rostogoli, 
umflându-se, afară şi dintr-odată veghetorii de pe tachelaj 
strigară: „Foc!”. 

Ofiţerul de gardă sună frenetic clopotul, care îşi revărsă 
obişnuitu-i dangăt răguşit. Organizându-şi oamenii în echipe de 
incendiu, Laurence striga deja: 

— La posturi! 

Toată amorţeala se risipi într-o clipă. Marinarii alergau după 
găleți şi ciubere, iar câţiva mai îndrăzneţi năvăliră în bucătărie 
şi ieşiră târând după ei câteva trupuri inerte: ajutoarele 
bucătarului, cei doi chinezi şi unul dintre băieţii echipajului, dar 
nici urmă de bucătarul navei. Găleţile soseau deja, picurând de 
apă, într-un ritm constant. Nostromul răcnea şi lovea cu 
bastonul în arborele trinchet, să imprime ritmul, şi găleţile erau 


334 


golite, una după alta, prin uşile bucătăriei. Dar fumul continua 
să iasă în valuri, mai gros acum, prin fiecare crăpătură şi bintele 
de pe puntea dragonilor se încingeau, devenind fierbinţi la 
atingere. Funiile încolăcite pe doi dintre acei stâlpi de fier 
începeau deja să fumege. 

Tânărul Digby, iute la minte, îi organizase pe ceilalţi 
sergenţi, şi băieţii alergară împreună să desfacă parâmele, 
şuierând printre dinţi de durere când atingeau cu degetele fierul 
fierbinte. Ceilalţi aviatori erau înşiraţi de-a lungul parapetului, 
ridicând apă în găleți şi udând puntea dragonilor. Nori albi de 
abur se ridicau, lăsând o crustă cenuşie de sare pe scândurile 
scorojite. Puntea scârţâia şi gemea, ca o mulţime de moşnegi. 
Catranul dintre scânduri începea să se lichefieze, topindu-se şi 
fumegând, şi se scurgea de-a lungul punţii în râuri lungi şi 
negre, răspândind un miros dulceag, înţepător. Temeraire 
stătea acum în picioare, mutându-se dintr-un loc în altul, să 
scape de dogoare, deşi Laurence îl văzuse adesea tolănit la 
soare pe pietrele încinse de căldura soarelui amiezii. 

Căpitanul Riley era trup şi suflet în mijlocul oamenilor care 
trudeau asudaţi, încurajându-i, în timp ce găleţile săltau încoace 
şi încolo, dar avea în glas o notă de disperare. Focul era prea 
fierbinte, lemnul era uscat de lunga şedere în port, sub soarele 
dogoritor, iar calele imense erau pline de mărfuri pregătite 
pentru călătoria spre casă: delicate porţelanuri chinezeşti, 
acoperite cu paie uscate şi împachetate în cutii de lemn, baloţi 
de mătase, pânză nouă de vele, de rezervă. Focul nu trebuia 
decât să coboare patru punti şi toate magaziile s-ar aprinde cât 
ai clipi, iar flăcările fierbinţi ar alerga până la depozitul de 
muniţie, aruncând întreaga navă în aer. 

Gărzile de dimineaţă, care dormiseră sub punte, se căzneau 
acum să iasă, hărţuiţi de fum, cu gurile larg deschise, după aer, 
împrăştiind, în panica lor, şirurile de oameni care cărau găleți. 
Deşi Allegiance era o matahală, castelul de proră şi puntea 
superioară pupa erau neîncăpătoare pentru întregul echipaj, 
când puntea dragonilor era gata să ia foc. Laurence se agăţă de 
un stâlp şi se ridică pe parapetul punţii, căutându-şi oamenii din 
priviri, prin forfota mulţimii. Majoritatea ieşiseră deja pe puntea 
dragonilor, dar câţiva rămăseseră dispăruţi: Therrows, cu 
piciorul încă prins în atele, după bătălia din Pekin, Keynes, 
medicul, probabil ascuns în cabină, cu nasul în cărţile sale şi 


335 


Emily Roland, celălalt mesager al său. Fata abia împlinise 
unsprezece ani şi probabil că i-ar fi fost greu să-şi croiască drum 
printre oamenii care se îmbrânceau agitaţi să iasă. Din coşurile 
de fum ale bucătăriei izbucni un ţiuit pătrunzător, ca al unui 
ceainic când fierbe, şi apărătorile de metal începură să se 
încline încet spre punte, ca nişte flori ofilite. Temeraire şuieră şi 
el, cuprins de o aversiune instinctivă, dându-şi capul pe spate şi 
gulerul i se strivi sub gâtul alungit. Muşchii imenselor sale 
membre posterioare se încordaseră deja, să sară şi îşi ţinea un 
picior din faţă pe parapet. 

— Laurence, sunteţi în siguranţă acolo? strigă el, îngrijorat. 

— Da, n-o să păţim nimic. Ridică-te imediat în aer, spuse 
Laurence, chiar în timp ce le făcea semn oamenilor lui să 
coboare pe teugă, îngrijorat de soarta lui Temeraire, căci 
scândurile începeau să cedeze. Ar fi bine să fim pregătiţi să 
întâmpinăm focul, de îndată ce se înalţă prin punte, adăugă el, 
mai mult ca să-i încurajeze pe cei care-l auzeau. De fapt, dacă 
puntea dragonilor se prăbuşea, nu credea că ar fi în stare să 
stingă focul. 

— Foarte bine, atunci mă duc să ajut de sus, spuse 
Temeraire şi se ridică în aer. 

O mână de oameni mai puţin preocupaţi de salvarea navei 
decât de propriile vieţi, coborâseră deja barca mică la apă de la 
pupă, sperând să evadeze neobservaţi de ofiţerii care se luptau 
disperaţi cu focul. Săriră, cuprinşi de panică, în apă, când 
Temeraire ţâşni pe neaşteptate de după corabie şi cobori spre 
ei. Nu le acordă nicio atenţie, ci înhăţă barca în gheare, o vâri 
sub apă ca pe un polonic şi o ridică în aer, picurând de apă şi cu 
vâslele căzând. Ţinând-o cu grijă în echilibru, zbură înapoi şi o 
turnă peste puntea dragonilor. Potopul se revărsă, şuierând şi 
săltând pe punte şi căzu într-o cascadă mică pe scări în jos. 

— Aduceţi topoare! strigă Laurence precipitat. 

Era o muncă istovitoare, în dogoarea insuportabilă. Loveau 
cu disperare scândurile, în aburul care se înălța, cu lamele 
topoarelor alunecând pe lemnul ud şi îmbibat de smoală şi fumul 
revărsându-se prin fiecare tăietură pe care o făceau. Cu toţii se 
chinuiau să rămână în picioare, de fiecare dată când Temeraire 
îi potopea din nou, dar revărsarea constantă de apă era singurul 
lucru care le permitea să-şi continue munca. Altfel, fumul ar fi 
fost prea dens. În timp ce trudeau, câţiva dintre oameni se 


336 


clătinară şi căzură fără vlagă pe punte, dar nimeni nu avea timp 
nici măcar să-i ducă pe puntea pupă. Fiecare minut era prea 
preţios. Laurence muncea cot la cot cu armurierul său, Pratt. 
Dâre lungi de sudoare înnegrită le mânjeau cămăşile, în timp ce 
îşi legănau topoarele, cu mişcări neregulate, până când, dintr- 
odată, scândurile pârâiră ca un foc de artilerie, şi o bucată mare 
din puntea dragonilor cedă şi se prăbuşi în flăcările care 
mugeau înfometate dedesubt. 

Preţ de o clipă, Laurence se clătină pe margine, apoi 
secundul său, Granby, îl trase la o parte. Păşiră în spate 
împreună, împleticindu-se. Laurence era pe jumătate orb, gata 
să se prăbuşească în braţele lui Granby. Ochii îi ardeau şi 
respira greu, precipitat. Granby îl târî pe scări în jos şi un torent 
de apă năvăli spre ei, aruncându-i până jos, unde se izbiră de 
unul dintre tunurile cu proiectile de patruzeci şi două de livre 
aflate pe castelul de la proră. Laurence reuşi să se ridice tocmai 
la timp ca să vomite peste parapet. Gustul amar care-i rămase în 
gură tot nu era mai puternic decât duhoarea dulceagă a părului 
şi a hainelor sale. 

Ceilalţi părăseau puntea dragonilor şi acum torentele de apă 
putea cobori direct peste flăcări. Temeraire îşi formase un ritm 
constant şi norii de fum se împuţinaseră deja. Apa neagră de 
funingine şiroia prin uşile bucătăriei, pe dunetă. Laurence se 
simţea slăbit şi bolnav. Inspira adânc, dar parcă nu reuşea să-şi 
umple plămânii. Riley răcnea ordine răguşite prin portavoce, 
abia auzite prin şuieratul fumului. Glasul nostromului dispăruse 
cu desăvârşire. Acum îşi aranja oamenii în şiruri împingându-i 
cu mâinile goale, îndreptându-i spre bocaporturi. Curând, 
formară un rând organizat, ajutându-i să se ridice pe cei care 
fuseseră doborâţi sau călcaţi în picioare, sub punte. Laurence se 
bucură să-l vadă scos afară pe Therrows. Temeraire turnă încă 
un şuvoi peste ultimul jăratic care ardea mocnit. Apoi timonierul 
lui Riley, Basson, îşi scoase capul prin trapa principală, gâfâind, 
şi strigă: 

— Nu mai iese fum, domnule, iar scândurile de deasupra 
cabinelor sunt doar calde. Cred că s-a terminat. 

Se înălţă un strigăt răguşit de bucurie şi Laurence începea 
să simtă că poate respira din nou, deşi continua să scuipe 
negreală de fiecare dată când tuşea. Cu ajutorul lui Granby, 
reuşi să se ridice în picioare. Pe punte stăruia o pâclă groasă de 


337 


fum, ca după o salvă de tun şi, când urcă scările, Laurence găsi 
o imensă groapă carbonizată în locul punţii dragonilor, cu 
marginile scândurilor rămase încreţite ca hârtia arsă. Trupul 
bietului bucătar al navei zăcea ca un tăciune contorsionat 
printre ruine, cu craniul carbonizat şi picioarele de lemn făcute 
scrum, lăsând doar nişte cioate jalnice până la genunchi. 

După ce abandonă barca, Temeraire pluti o vreme deasupra, 
şovăitor şi apoi se aruncă în apă, lângă navă. Nu mai avea loc pe 
punte. Înotând până la navă şi agăţându-se de parapet cu 
ghearele, îşi înălţă capul mare, privind neliniştit peste bord. 

— Eşti bine, Laurence? Tot echipajul meu e teafăr? 

— Da, m-am ocupat de toţi, răspunse Granby, clătinând din 
cap spre Laurence. Emily, cu claia ei de păr nisipiu împestriţată 
de funingine, veni la ei târând un urcior cu apă din rezervor. Era 
răsuflată şi îmbibată de duhoarea portului, dar mai gustoasă ca 
vinul. 

Riley urcă lângă ei. 

— Ce dezastru, spuse el, privind distrugerile. Ei, bine, măcar 
am salvat-o, slavă Cerului! Dar cât va mai trece până când vom 
putea porni la drum, nici nu vreau să mă gândesc. Primi bucuros 
urciorul din mâna lui Laurence şi bău cu nesaţ, înainte de a i-l 
da lui Granby. Şi îmi pare al naibii de rău, cred că toate 
lucrurile tale sunt pierdute, adăugă el, ştergându-se la gură. 
Ofițerii aveau cabinele spre proră, imediat sub bucătărie. 

— Dumnezeule mare! exclamă Laurence, pierdut. Şi n-am 
nici cea mai vagă idee ce s-a ales de haina mea. 


— Patru zile. Patru, spuse croitorul, cu bruma lui de engleză, 
ridicând degetele, să se asigure că nu fusese greşit înţeles. 

Laurence suspină şi spuse: 

— Da, foarte bine. Nu prea era o consolare să ştie că aveau 
timp berechet. Două luni sau mai mult avea să dureze reparația 
navei şi, până atunci, el şi toţi oamenii lui trebuiau să aştepte pe 
țărm. Pe cealaltă poţi s-o repari? 

Priviră împreună haina pe care Laurence o adusese ca 
model, mai mult neagră acum decât verde, cu o stranie 
depunere albă pe nasturi şi mirosind puternic a fum şi a apă 
sărată. Croitorul nu spuse nu imediat, dar expresia chipului său 
vorbea de la sine. 

— Puteţi lua asta, spuse el, în schimb şi, ducându-se în 


338 


spatele atelierului, aduse un alt veşmânt; nu tocmai un veston, 
ci o jachetă matlasată, de felul celor pe care le purtau soldaţii 
chinezi, ca o tunică deschisă în faţă, cu un guler scurt, ridicat în 
sus. 

— O, păi... 

Laurence o privi stânjenit. Era făcută din mătase, într-o 
nuanţă mult mai deschisă de verde şi era frumos brodată de-a 
lungul cusăturilor cu fire stacojii şi aurii. Putea cel mult să 
spună că nu era chiar atât de împodobită ca veşmintele de 
ceremonie pe care le îndurase cu alte ocazii. 

Însă el şi Granby aveau să ia masa în seara aceea cu 
comisionarii companiei East India. Nu putea să se prezinte pe 
jumătate îmbrăcat sau să rămână încotoşmănat în mantia grea 
pe care o îmbrăcase ca să vină la atelierul croitorului. 

Se bucură că luase veşmântul chinezesc când, întorcându-se 
la noua lor reşedinţă de pe țărm, Dyer şi Roland îi spuseră că nu 
era de găsit în oraş nicio haină potrivită, oricât ai fi dispus să 
plăteşti. Nu era foarte surprinzător, căci gentilomii respectabili 
nu se îmbrăcau ca nişte aviatori, iar culoarea verde-închis a 
postavului nu era o culoare la modă în enclava occidentală. 

— Poate că vei lansa o nouă modă, spuse Granby, glumeţ şi 
consolator în acelaşi timp. 

Înalt şi deşirat, purta el însuşi o haină croită pe măsura 
unuia dintre nefericiţii aspiranţi, care, având cabinele pe puntea 
inferioară, nu îşi pierduse hainele în incendiu. Cu încheietura 
dezgolită de-un deget sub mânecile vestonului şi cu obrajii palizi 
acum îmbujoraţi de soare, arăta în clipa de faţă mai tânăr decât 
cei douăzeci şi şase de ani ai săi, dar cel puţin nimeni n-avea să 
se uite pieziş la el. Laurence, mult mai lat în umeri, nu putea să 
ia haina unuia dintre ofiţerii mai tineri şi, deşi Riley i-o oferise 
pe-a sa, mărinimos, Laurence nu voia să se prezinte în haină 
albastră, dând impresia că se ruşina că e aviator şi dorea să 
treacă drept căpitan de marină în continuare. 

El şi echipajul lui locuiau acum într-o casă spațioasă aşezată 
exact lângă țărm, proprietatea unui negustor olandez, care le-o 
oferise mai mult decât bucuros şi se mutase într-un apartament 
din oraş, unde nu avea să aibă un dragon în pragul uşii. 
Distrugerea punţii dragonilor îl obligase pe Temeraire să 
doarmă pe plajă, spre disperarea locuitorilor occidentali şi spre 
dezgustul lui, căci ţărmul era populat de crabi mici şi enervanţi, 


339 


care insistau să-l confunde cu pietrele în care îşi făceau adăpost 
şi încercau să se ascundă pe trupul lui, în timp ce dormea. 

Laurence şi Granby se opriră să-şi ia rămas-bun de la 
Temeraire, în drum spre cină. Temeraire, cel puţin, aprobă noul 
costum al lui Laurence, găsind nuanţa plăcută şi admirând în 
mod deosebit nasturii şi broderia. 

— Şi se potriveşte bine cu sabia, adăugă el, după ce se 
învârti în jurul lui Laurence, să-l examineze. 

Sabia în cauză era un dar de la el şi de aceea, în opinia lui, 
cea mai importantă parte a ţinutei. Era, de asemenea, unicul 
obiect pe care Laurence simţea că îl poate purta fără să se 
jeneze: cămaşa, din fericire ascunsă sub jachetă, nu mai putea 
arăta onorabil, oricât o frecase, pantalonii n-ar fi putut suporta o 
examinare atentă, cât despre ciorapi, Laurence îi înlocuise cu 
cizmele sale lungi. 

Îl lăsară pe Temeraire luând cina, sub ochii ocrotitori ai 
câtorva aviaspiranţi şi ai unei trupe de soldaţi ai companiei East 
India, care făcea parte din forţele lor private. Sir George 
Staunton îi împrumutase ca să-l apere pe Temeraire nu de 
pericol, ci de admiratorii săi prea entuziaşti. Spre deosebire de 
occidentali, care îşi părăsiseră casele de lângă țărm, chinezii nu 
se speriau de dragoni, căci trăiau în mijlocul lor din copilărie, 
iar grupul minuscul de Celeşti părăsea atât de rar incintele 
imperiale încât socoteau că este o onoare şi un semn de bun 
augur să vezi, ba, mai mult, să atingi unul. 

Staunton organizase această cină şi ca să le ofere ofiţerilor 
prilejul să se simtă bine şi să scape de neliniştile provocate de 
dezastru, fără să-şi dea seama că avea să le dea aviatorilor 
atâtea bătăi de cap legate de vestimentaţie. Laurence nu voise 
să refuze generoasa invitaţie dintr-un motiv atât de mărunt şi 
sperase, până în ultimul moment, că poate găsi ceva respectabil 
de îmbrăcat. Venea acum deprimat, pregătit să-şi povestească la 
masă chinurile şi să îndure râsetele celor prezenţi. 

Intrarea lui fu întâmpinată, în primele clipe, cu o tăcere 
uluită, dar politicoasă, dar nici nu apucă să-l salute pe Sir 
George şi să accepte un pahar de vin, că şuşotelile se şi porniră. 
Unul dintre comisionarii mai vârstnici, un domn căruia îi plăcea 
să facă pe surdul când voia, spuse destul de răspicat: 

— Aviatorii şi toanele lor! Cine ştie ce le mai trece prin cap. 

Ochii lui Granby scânteiară de o furie înăbuşită. În plus, din 


340 


cauza unei feste jucate de rezonanţa camerei se auziră şi alte 
remarci indiscrete, mai puţin conştiente. 

— Ce credeţi că vrea să demonstreze cu asta? întrebă 
domnul Chatham, un gentilom proaspăt sosit din India, uitându- 
se la Laurence cu interes, de lângă următoarea fereastră. 1 se 
adresa, cu glas scăzut, domnului Grothing-Pyle, un bărbat 
corpolent, care îşi concentra atenţia la ceas, încercând să 
estimeze când ar trebui să intre la masă. 

— Eh? O, are dreptul să se dichisească acum ca un prinţ 
oriental, dacă pofteşte, răspunse Grothing-Pyle, ridicând din 
umeri, după ce aruncă o privire plictisită peste umăr. Cu atât 
mai bine pentru noi. Simţi miros de vânat? N-am mai mâncat 
vânat de un an. 

Laurence îşi întoarse faţa spre fereastra deschisă, îngrozit şi 
jignit în egală măsură. Nu-i trecuse prin minte o asemenea 
interpretare. Înfierea lui de către împărat fusese pur formală, o 
chestiune menită să salveze onoarea chinezilor, care insistaseră 
că un Celest nu poate să însoţească decât un membru al familiei 
imperiale, în timp ce britanicii o acceptaseră cu înflăcărare, ca 
fiind un mijloc de a soluţiona disputa legată de capturarea oului 
din care ieşise Temeraire. Un gest nedureros pentru toată 
lumea, cu excepţia lui Laurence, care avea deja un tată orgolios 
şi autoritar, a cărui reacţie plină de mânie la cele întâmplate o 
aştepta îngrozit. Era adevărat, acest considerent nu-l 
împiedicase: ar fi acceptat bucuros orice în afară de trădare ca 
să evite despărţirea de Temeraire. Dar, cu siguranţă, nu căutase 
şi nu dorise o onoare atât de eclatantă şi de bizară, iar să audă 
oamenii considerându-l un fel de parvenit social ridicol, care 
preţuieşte titlurile orientale mai presus de cele dobândite prin 
naştere, era profund umilitor. 

Stânjeneala îl amuţi. Ar fi împărtăşit bucuros povestea din 
spatele vestimentaţiei sale neobişnuite ca pe o anecdotă, dar 
niciodată ca pe o scuză. Răspunse laconic celor câteva 
comentarii care îi fură adresate. Era palid de furie şi, fără să-şi 
dea seama, conferea chipului său un aer rece şi ostil, aproape 
periculos, care făcea conversaţia din jurul lui să se ofilească. 
Avea de obicei o expresie jovială şi, cu toate că nu era bronzat, 
anii mulţi de muncă sub soare conferiseră feţei sale o culoare 
caldă, plăcută. Ridurile sale erau aproape toate blajine. Cu atât 
era acum contrastul mai mare. Aceşti oameni îşi datorau, dacă 


341 


nu viaţa, cel puţin averile succesului misiunii diplomatice la 
Pekin, al cărei eşec ar fi însemnat război deschis şi sfârşitul 
comerţului cu China şi al cărei succes îl costase pe Laurence o 
bătălie sângeroasă şi viaţa unuia dintre oamenii săi. Nu se 
aşteptase la mulţumiri exuberante şi le-ar fi respins cu 
vehemenţă dacă i s-ar fi oferit, dar să aibă parte de batjocură şi 
necuviinţă era cu totul altceva. 

— Intrăm? spuse Sir George, mai devreme decât de obicei, şi 
la masă depuse toate eforturile să schimbe atmosfera de 
stânjeneală care pusese stăpânire pe tot grupul. 

Majordomul fu trimis în pivniţă de mai multe ori şi de fiecare 
dată se întorcea cu un vin şi mai extravagant. Mâncarea era 
excelentă, în ciuda resurselor limitate la care avea acces 
bucătarul lui Staunton. Printre alte feluri, fu servit un minunat 
crap prăjit, aşezat pe un pat de tocană de crabi mici, victime, 
acum, la rândul lor, şi, ca piese de rezistenţă, două pulpe de 
vânat fript, însoţite de o farfurie plină de gem rubiniu de 
coacăze. 

Conversaţia se legă din nou. Laurence nu putea rămâne 
insensibil la dorinţa reală şi sinceră a lui Staunton de a-l vedea 
pe el şi oamenii lui simțindu-se bine. Nu era, din capul locului, o 
fire greu de înduplecat, şi cu atât mai puţin când era încurajat 
de un vin de Burgundia de primă calitate. Nimeni nu mai făcuse 
vreo remarcă privitoare la haine sau la legături imperiale şi, 
după numeroase feluri de mâncare, Laurence se înmuiase destul 
ca să se dedice cu poftă unei încântătoare budinci englezeşti, 
făcută din pişcoturi şi pandişpan, cu o cremă de coniac cu 
aromă de portocale, când de afară începu să se audă o 
hărmălaie  deranjantă şi, în cele din urmă, un strigăt 
pătrunzător, ca ţipătul unei femei, întrerupse conversaţia din ce 
în ce mai sonoră şi mai confuză. 

Glasurile amuţiră, paharele se opriră în aer, câteva scaune 
fură împinse în spate. Staunton se ridică, puţin şovăitor şi îşi 
ceru scuze. Înainte să apuce să iasă ca să vadă ce se întâmplă, 
uşa se dădu în lături şi servitorul lui, agitat, pătrunse, 
împleticindu-se, în încăpere, continuând să protesteze, neobosit, 
în chineză. Fu dat la o parte, blând, dar cu fermitate, de către 
alt bărbat oriental, care purta o jachetă matlasată şi o pălărie 
rotundă, bombată, ce se înălța deasupra unui strat gros de lână 
de culoare închisă. Hainele străinului, diferite de vestimentația 


342 


obişnuită a localnicilor, erau prăfuite şi aveau, pe ici, pe colo, 
pete galbene. Pe mâna-i înmănuşată stătea cocoţat un vultur 
fioros, cu pene brune şi aurii, zburlite, şi ochii galbeni, sălbatici. 
Îşi pocnea ciocul şi se foia agitat, înţepând căptuşeala groasă cu 
ghearele-i mari. 

După ce mesenii şi străinul se studiară reciproc, acesta din 
urmă îi ului şi mai mult pe cei prezenţi, spunând, cu un perfect 
limbaj de salon: 

— Îmi cer scuze, domnilor, că vă întrerup cina, dar misiunea 
mea nu poate să aştepte. Căpitanul William Laurence este aici? 

Laurence era prea ameţit de vin şi de uimire ca să 
reacționeze în primul moment. Apoi se ridică şi se îndepărtă de 
masă, primind un pachet sigilat, înfăşurat în piele uleiată, sub 
privirea împietrită a vulturului. 

— Vă mulţumesc, domnule, spuse el. 

Privită mai atent, faţa slabă şi ascuţită a bărbatului nu era în 
totalitate cea a unui chinez: ochii, deşi întunecaţi şi uşor oblici, 
aveau mai degrabă forma celor occidentali, iar culoarea pielii, 
aducând a lemn de tec lustruit, se datora mai mult soarelui 
decât naturii sale. 

Străinul înclină capul, politicos. 

— Mă bucur că am fost de folos. 

Nu zâmbea, dar o sclipire din ochii săi sugera că era amuzat 
de reacţia sălii, o reacţie pe care părea obişnuit să o provoace. 

Aruncă o ultimă privire celor prezenţi, făcu o mică reverență 
în faţa lui Staunton şi plecă la fel de brusc cum venise, trecând 
razant pe lângă doi servitori care veniseră într-un suflet, la 
auzul gălăgiei. 

— Mergeţi, vă rog, şi duceţi-i domnului Tharkay ceva de 
mâncare, le spuse Staunton servitorilor, cu glas scăzut. 

Între timp, Laurence îşi îndreptă atenţia la pachetul său. 
Ceara se înmuiase de căldura verii şi amprenta era aproape 
distrusă. Sigiliul nu se desfăcea uşor, nici nu se rupea, 
întinzându-se ca o acadea moale şi lăsând fire lipicioase pe 
degetele lui Laurence. Inăuntru, o singură filă, scrisă din Dover, 
chiar de mâna amiralului Lenton, în stilul abrupt al ordinelor 
oficiale: o privire era de-ajuns ca să înţelegi tot mesajul. 


. iar prin prezenta, vi se cere să porniţi, fără întârziere, 
spre Istanbul, unde veţi primi, de la Birourile lui Avraam Maden, 


343 


aflate în serviciul M.S. Selim al III-lea, trei ouă, trecute acum, 
pe baza unui acord, în proprietatea Aviației Maiestăţii Sale, pe 
care, apărându-le de toate intemperiile şi îngrijindu-le cu toată 
atenția necesară incubaţiei, le veți livra direct ofiţerilor cărora 
le-au fost repartizate, care vă vor aştepta la adăpostul din 
Dunbar... 


Aceste rânduri erau urmate de obişnuitele formule aspre de 
încheiere: 


nici dumneavoastră, nici vreunul dintre oamenii 
dumneavoastră, nu veţi încălca ordinul de faţă, asumându-vă, în 
caz contrar, întreaga răspundere. 


Laurence îi înmână scrisoarea lui Granby, apoi îi făcu semn 
cu capul să le-o dea lui Riley şi lui Staunton, care li se 
alăturaseră în spaţiul retras al bibliotecii. 

— Laurence, spuse Granby, după ce dădu scrisoarea mai 
departe, nu putem să stăm aici şi să aşteptăm reparaţiile, având 
în faţă o călătorie de câteva luni pe mare. Trebuie să plecăm 
imediat. 

— Şi cum anume ai de gând să pleci? îl întrebă Riley, 
ridicând privirea de la scrisoarea pe care o citea peste umărul 
lui Staunton. Nu există altă navă în port care să poată susţine 
greutatea lui Temeraire mai mult de câteva ore şi nu poţi zbura 
direct peste ocean, fără un loc de odihnă. 

— Nu e ca şi când am merge în Noua Scoţie şi am fi obligaţi 
să călătorim numai pe mare, spuse Granby. Trebuie să mergem, 
de data aceasta, pe uscat. 

— Haide, zău! făcu Riley iritat. 

— Păi, de ce nu? întrebă Granby. Lăsând la o parte 
reparaţiile, pe mare avem de mers în altă direcţie. Ne-ar lua o 
veşnicie să ocolim India. In schimb, putem să traversăm 
Tartaria... 

— Da, iar tu poţi să sari în apă şi să încerci să înoţi direct 
până în Anglia, zise Riley. Mai bine mai devreme decât prea 
târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Allegiance te va 
duce acasă mai repede. 

Laurence le asculta conversaţia doar cu o ureche, recitind 
scrisoarea, cu atenţie sporită. li era greu să distingă adevăratul 


344 


grad de urgenţă de tonul general al unui set de ordine. Însă, 
deşi ouăle de dragon aveau o perioadă lungă de incubație, erau 
imprevizibile şi nu puteau fi lăsate să aştepte la nesfârşit. 

— Şi trebuie să ne gândim, Tom, îi spuse el lui Riley, că ar 
putea să dureze uşor cinci luni până ajungem la Basra, dacă 
avem noroc de vreme bună, iar de acolo va trebui să zburăm 
oricum peste continent, până la Istanbul. 

— Şi ar fi posibil ca, la urmă, să găsim, în loc de trei ouă, trei 
dragonaşi, lucru absolut inutil, adăugă Granby. Întrebat de 
Laurence, îşi exprimă opinia fermă că ouăle nu sunt departe de 
eclozare, sau cel puţin atât de departe încât să poată sta liniştiţi. 
Nu multe rase rămân în ou mai mult de doi ani, explică el, iar 
Amiralitatea n-ar fi cumpărat ouă care n-au trecut de prima 
jumătate a perioadei de incubație. Dacă oul e mai tânăr, nu poţi 
avea certitudinea că va ajunge cu bine la eclozare. Nu putem 
pierde timpul. De ce ne trimit pe noi, în loc să trimită un echipaj 
din Gibraltar, asta chiar că nu pricep! 

Laurence, mai puţin familiarizat cu diversele baze ale 
Aviației, nu se gândise la această posibilitate, iar acum i se 
părea şi lui ciudat faptul că misiunea le fusese încredinţată lor, 
care erau mult mai departe. 

— Cât le-ar lua să ajungă la Istanbul de acolo? întrebă el, 
puţin neliniştit. 

Chiar dacă o bună parte din coastele de pe drum se aflau 
sub control francez, nu puteau să existe patrule peste tot, şi un 
singur dragon în zbor ar fi trebuit să poată găsi locuri de popas. 

— Două săptămâni, poate mai puţin, dacă te străduieşti, 
spuse Granby. În timp ce bănuiesc că noi avem nevoie de cel 
puţin două luni, chiar şi pe uscat. 

Staunton, care le ascultase cu nelinişte discuţiile, interveni: 

— Atunci, aceste ordine, prin simpla lor existenţă, nu 
dovedesc, cumva, faptul că misiunea nu este chiar atât de 
urgentă? Indrăznesc să spun că scrisoarea a avut nevoie de trei 
luni să ajungă până la noi. Aşadar, câteva luni în plus, nu pot fi 
foarte importante. Altfel, Aviația ar fi trimis pe cineva aflat mai 
aproape. 

— Dacă puteau trimite pe cineva aflat mai aproape, punctă 
Laurence, deprimat. 

Anglia avea oricum prea puţin dragoni şi nu se putea lipsi cu 
uşurinţă de unul sau doi, mai ales în vremuri de criză. Cu 


345 


siguranţă nu vreme de o lună, cât ar dura drumul dus-întors şi 
cu siguranţă nu de un dragon de categorie grea, ca aceea din 
care făcea parte şi Temeraire. Bonaparte putea să încerce o 
nouă invazie peste Canal sau să lanseze atacuri împotriva Flotei 
Mediteraneene, lăsându-le doar lui Temeraire şi celor câţiva 
dragoni staţionaţi în Bombay şi Madras libertate de mişcare. 

— Nu, conchise Laurence, după ce analizase aceste variante 
neplăcute. Nu cred că putem face asemenea presupuneri şi, în 
orice caz, expresia „fără întârziere” nu lasă loc de interpretări, 
mai ales ştiind că Temeraire e capabil să facă drumul. Ştiu ce-aş 
gândi eu despre un căpitan care, în faţa unor astfel de ordine, ar 
lâncezi în port, când mareea şi vântul îi sunt favorabile. 

Văzând că Laurence începe să încline în favoarea unei 
anumite decizii, Staunton interveni imediat: 

— Domnule căpitan, sper că vă veţi gândi serios înainte să vă 
asumaţi un risc atât de mare. 

Riley, având în spate nouă ani de când îl cunoştea pe 
Laurence, spuse mai direct: 

— Pentru Dumnezeu, Laurence, nu poţi avea de gând să faci 
o asemenea nebunie! Apoi, adăugă: Şi eu n-aş zice că lâncezim 
în port, dacă aşteptăm ca Allegiance să fie reparată. Dacă vrei, a 
porni pe ruta terestră ar fi ca şi cum ne-am arunca cu capul 
înainte într-o furtună, când o aşteptare de o săptămână ar aduce 
cer senin. 

— Vorbeşti de parcă plecarea asta ar fi o sinucidere! 
exclamă Granby. Nu neg faptul că ar fi dificil şi periculos să 
călătorim cu o caravană, cărând o mulţime de bagaje prin toată 
lumea, dar, avându-l pe Temeraire, nimeni n-o să ne dea de 
furcă şi nu trebuie decât să găsim câte un loc de popas. 

— Şi destulă mâncare pentru un dragon de categorie grea, i- 
o întoarse Riley. 

Clătinând din cap, Staunton preluă ideea din zbor: 

— Cred că nu puteţi înţelege pustietatea deplină a regiunilor 
pe care ar trebui să le traversăm, nici imensitatea lor. 

Scotoci printre cărţi şi hârtii, arătându-i lui Laurence mai 
multe hărţi ale regiunii, un loc neprimitor chiar şi pe 
pergament, doar cu câteva orăşele punctând întinderile pustii 
fără nume şi cu deşerturile ascunse după munţi. Pe harta veche 
şi sfărâmicioasă, în spaţiul galben şi gol al deşertului, o mână 
aşternuse, cu un scris mărunt, de modă veche: aici nu este apă 3 


346 


săptămâni. 

— Iertaţi-mă că vorbesc atât de pătimaş, dar este un traseu 
nechibzuit, unul la care sunt convins că Amiralitatea nici nu s-a 
gândit. 

— lar eu sunt convins că Lenton n-ar concepe să stăm şi să 
fluierăm în vânt şase luni, răspunse Granby. Oamenii chiar 
circulă pe continent. Ce ziceţi de acel Marco Polo? Şi el a trăit 
acum aproape două secole! 

— Da, şi tu ce zici de expediţia lui Fitch şi Newbery, de după 
el? interveni Riley. Trei dragoni pierduţi în munţi, într-o vijelie 
care a durat cinci zile. Un comportament atât de nesăbuit... 

— Omul acela care a adus scrisoarea, Thankay, îi zise 
Laurence lui Staunton, întrerupând schimbul de replici care 
tindea să se îndrepte spre un schimb de vorbe aprinse, căci 
tonul lui Riley era din ce în ce mai aspru, iar pielea palidă a lui 
Granby se îmbujorase grăitor. A venit pe uscat, nu-i aşa? 

— Sper că nu aveţi de gând să-l luaţi drept model, zise 
Staunton. Un om singur poate să ajungă acolo unde un grup nu 
reuşeşte şi să se descurce cu foarte puţin. Mai ales un 
aventurier încercat ca el. Pe lângă asta, el îşi riscă doar propria 
piele, pe când dumneavoastră trebuie să vă gândiţi că aveţi în 
grijă un dragon de o inestimabilă valoare, a cărui pierdere ar 
avea o importanţă mai mare decât însăşi această misiune. 


— O, hai să plecăm imediat, zise dragonul de o inestimabilă 
valoare, după ce Laurence îi prezentă problema, încă 
nerezolvată. Mi se pare foarte palpitant. Temeraire era acum 
treaz ca lumina zilei, în vântul răcoros al serii şi coada îi 
zvâcnea încoace şi în acolo, de entuziasm, făcând pe plajă, de-o 
parte şi de alta, ziduri de nisip, puţin mai înalte decât un om. Ce 
fel de dragoni vor ieşi din ouă? Vor scuipa flăcări? 

— Dumnezeule, dacă ne-ar da un Kazilik! exclamă Granby. 
Dar mă aştept să fie de dimensiuni medii. Acest gen de târguri 
sunt menite să împrospăteze puţin sângele speciilor. 

— Cât de mult am scurta călătoria spre casă? întrebă 
Temeraire, întorcându-şi capul într-o parte, ca să focalizeze cu 
un singur ochi hărţile pe care Laurence le întinsese pe nisip. 
Păi, Laurence, uită-te numai cât de departe ne duce drumul pe 
mare. lar eu nu am nevoie de vânt tot timpul, aşa cum are nava. 
O să ajungem acasă înainte de sfârşitul verii. 


347 


Era o estimare pe cât de optimistă pe atât de improbabilă, 
căci Temeraire nu era capabil să evalueze foarte bine proporţiile 
la scara hărţii. Însă era posibil să ajungă în Anglia măcar la 
sfârşitul lui septembrie şi asta era o motivaţie atât de puternică, 
încât învingea orice temeri. 

— Şi, totuşi, nu pot să nu-mi fac gânduri, spuse Laurence. 
Am fost trimişi în misiune pe Allegiance şi Lenton trebuie să fi 
presupus că ne vom întoarce acasă la bordul ei. Să ne apucăm 
să cutreierăm de capul nostru drumurile mătăsii mi se pare cam 
nechibzuit. Şi nu-i nevoie să încerci să-mi spui, Temeraire, 
adăugă el pe un ton ferm, că nu avem de ce să ne facem griji. 

— Dar nu poate fi atât de periculos, insistă Temeraire, 
nepotolit. Nu e ca şi cum v-aş lăsa să mergeţi singuri şi să păţiţi 
ceva. 

— Nu mă îndoiesc că ai înfrunta o armată, ca să ne aperi, 
zise Laurence, dar o furtună în munţi n-o poţi înfrânge nici 
măcar tu. 

Avertismentul lui Riley, care invocase nefericita expediţie 
pierdută în Trecătoarea Karakorum, avusese o rezonanţă 
neplăcută în mintea lui Laurence. Putea vedea în faţa ochilor, 
foarte limpede, consecinţele unei furtuni dezlănţuite asupra lor: 
Temeraire doborât la pământ de vântul îngheţat, cu cruste de 
nea şi de gheaţă pe marginile aripilor, acolo unde niciun om din 
echipaj nu putea ajunge să le spargă; vârtejurile de zăpadă, 
orbindu-i până când riscau să se lovească de zidurile de stâncă 
dimprejur şi făcându-i să se învârtă în cercuri; frigul 
îngreunând, pe nesimţite, trupul dragonului şi încetinindu-i 
mişcările şi, mai rău, lăsându-i pradă gheții, fără niciun adăpost 
de găsit. In asemenea condiţii, Laurence ar fi forţat să aleagă 
între a-i ordona să aterizeze, condamnându-l la o moarte mai 
rapidă, cu speranţa că poate cruța vieţile oamenilor săi, sau a-i 
lăsa pe toţi să-şi continue împreună drumul lent şi chinuitor 
spre pierzanie. 

În comparaţie cu o asemenea oroare, Laurence putea privi 
moartea în luptă cu o seninătate deplină. 

— Aşadar, cu cât plecăm mai repede, cu atât mai bine. Astfel 
drumul va fi mai uşor, argumentă Granby. Mai bine în august 
decât în octombrie, ca să evităm viscolele. 

— Şi ca să fim, în schimb, prăjiţi de vii în deşert, zise Riley. 

Granby se întoarse spre el: 


348 


— Nu vreau să spun, zise el, cu o scânteie în priviri care îi 
infirma vorbele, că eşti cusurgiu ca o babă... 

— Fiindcă, într-adevăr, nu este, interveni aspru Laurence. Ai 
perfectă dreptate, Tom. Nu viscolele sunt principalul pericol, ci 
faptul că nu cunoaştem câtuşi de puţin dificultăţile specifice ale 
acestei călătorii. De asta trebuie să ne ocupăm, înainte de a ne 
hotări fie să plecăm, fie să aşteptăm. 


— Dacă îi oferi bani omului să te călăuzească, bineînţeles că 
va spune că traseul e sigur, zise Riley. După care te-ar lăsa, 
probabil, la jumătatea drumului spre nicăieri, fără drept de apel. 

Staunton încercă din nou să-l descurajeze pe Laurence, când 
merse, a doua zi dimineaţă, să-i ceară sfatul lui Tharkay. 

— Ocazional, ne aduce corespondenţa şi câteodată face 
diferite servicii pentru companie în India, îi explică Staunton. 
Tatăl lui a fost un gentilom, un ofiţer important, am impresia, şi 
s-a căznit să-l educe, însă nu poate fi considerat de încredere, cu 
toată spoiala lui de om manierat. Mama lui a fost o băştinaşă. 
Tibetană sau nepaleză, sau cam aşa ceva, şi Tharkay şi-a 
petrecut o bună parte din viaţă în cele mai sălbatice ţinuturi ale 
pământului. 

— În ceea ce mă priveşte, aş prefera o călăuză de origine pe 
jumătate britanică, decât pe cineva care nu se poate face 
înţeles, zise Granby mai târziu, pe când străbătea, împreună cu 
Laurence, străduţele lăturalnice ale portului Macao. Şanţurile 
bălteau încă, murdare, de apa ploilor recente, peste care se 
aşternuse o pojghiţă subţire şi verde. Iar dacă Tharkay n-ar avea 
sânge de nomad, nu ne-ar fi de niciun folos. Aşa că n-are rost să 
ne plângem de asta. 

Într-un târziu, găsiră reşedinţa provizorie a lui Tharkay, o 
casă mică şi părăginită, cu două niveluri, în cartierul chinezesc, 
cu acoperişul gata să se prăbuşească, susţinut, într-o parte şi-n 
alta, de casele vecine, toate sprijinindu-se între ele, ca nişte 
moşnegi beti. Proprietarul îi privi încruntat, înainte de a-i 
conduce înăuntru, bodogănind. 

Tharkay şedea în curtea centrală a casei, hrănindu-şi 
vulturul cu bucățele de carne crudă, dintr-o strachină. Degetele 
mâinii sale stângi erau acoperite de cicatrici albe, acolo unde îl 
tăiase ciocul sălbatic, cu prilejul altor hrăniri, iar cele câteva 
zgârieturi proaspete sângerau neluate în seamă. 


349 


— Da, am venit pe uscat, răspunse el la întrebarea lui 
Laurence. Dar nu v-aş recomanda acelaşi traseu, căpitane. Nu 
este o călătorie uşoară, comparativ cu un drum pe mare. 

În timp ce vorbea, Tharkay nu-şi întrerupse activitatea, ci 
rupse o nouă fâşie de carne pentru vultur. Acesta i-o înhăţă 
dintre degete, aruncându-le celor doi o privire furioasă şi înghiţi 
fâşia de carne care îi atârna în cioc, cu capetele însângerate. 

Laurence nu ştia cum să i se adreseze lui Tharkay, nu era 
nici slujbaş, nici gentilom şi nici băştinaş. Toate expresiile lui 
rafinate contrastau cu veşmintele sale anapoda şi cu mediul rău- 
famat, dar, probabil, n-ar fi putut găsi un loc mai bun de cazare, 
cu înfăţişarea lui ciudată şi întovărăşit de vulturul acela ostil. De 
asemenea, omul nu se lăsa intimidat de statutul lui neobişnuit, 
amestecat. Avea o anumită doză de infatuare care îl făcea să se 
comporte mai puţin ceremonios decât ar fi făcut-o Laurence 
însuşi cu o cunoştinţă atât de nouă, o atitudine aproape 
sfidătoare faţă de faptul că era ţinut la distanţă, ca un servitor. 

Dar Thankay răspunse numeroaselor întrebări destul de 
binevoitor şi, după ce îşi hrăni dragonul şi îl aşeză deoparte, sub 
o glugă, să doarmă, deschise raniţa cu care venise, ca să le 
arate echipamentul de supravieţuire: un fel de cort special 
pentru deşert, căptuşit cu blană şi având, la intervale regulate 
de-a lungul marginilor, nişte găuri întărite cu piele aşezate. 
Acestea, le explică el, puteau fi repede legate împreună cu alte 
corturi similare, formând o singură foaie mai mare, care putea 
apăra de furtunile de nisip, de grindină sau de zăpadă, o cămilă 
sau, dacă erau mai multe, un dragon. În raniţă mai era o ploscă 
învelită în piele, bine ceruită, ca nu scape apă, de care era 
legată cu sfoară o cană mică de cositor, gravată cu semne până 
la jumătate şi de-a lungul marginilor. Şi o busolă mică, într-o 
cutie de lemn şi un jurnal gros, plin de hărţi desenate de mână 
şi acoperite de indicaţii notate cu un scris mărunt, ordonat. 

Toate acestea aveau un aspect folosit şi bine îngrijit: era 
evident că omul ştia ce are de făcut. Nu se dovedi excesiv de 
dornic, aşa cum prevăzuse Riley, să le accepte oferta. 

— Nu mă gândeam să mă întorc la Istanbul atât de curând, 
zise 'Tharkay, când, în cele din urmă, Laurence ajunse să-l 
întrebe dacă ar dori să le fie călăuză. N-am nicio treabă acolo. 

— Dar ai vreo treabă altundeva? întrebă Granby. O să ne fie 
al naibii de greu să ajungem acolo fără tine şi ar trebui să-i faci 


350 


ţării tale un serviciu. 

— Şi vei fi plătit cu dărnicie pentru osteneală, adăugă 
Laurence. 

— Ah, bine, în cazul acesta..., spuse Tharkay, cu o zvâcnire 
de ironie în zâmbet. 


351