Revista Cinema/1990 — 1998/014-CINEMA-anul-XIV-nr-2-1976

f 
f 
$ 


ap Od 


«În înfăptuirea programului ideologic al partidului, în întreaga activitate de formare 
şi educare a omului nou, de ridicare a conştiinţei socialiste a maselor, mari răspunderi revin 
instituţiilor de cultură, uniunilor de creatori, literaturii şi artei, chemate să contribuie la 


afirmarea, în forme specifice, a concepției înaintate despre lume şi societate a partidului 
nostru în viața întregului popor». 


Nicolae CEAUŞESCU 


BILANŢ DIN MERS 


Deasupra tribunei primu- 
lui Congres al consiliilor 
populare — care s-a ținut 
la acest nou început de drum 
cu participarea a peste 8000 
de trimişi ai tuturor judete- 
lor și localităților — a strălucit simbolic, 
pe Întreg firmamentul, harta patriei, în- 
cărcată de luminile obiectivelor industria- 
le şi social-culturale din cincinalul în- 
cheiat înainte de termen și din acela în 
care, așa cum a apreciat cu acest prilej 
secretarul general al partidului, președin- 
tele Nicolae Ceaușescu, am pășit cu drep- 
tul. 

Urmărind în transmisie directă imaginea 
acestui uriaș forum, dominat de harta 
țării ca o agendă de lucru, am avut evidența 
supremă a dezvoltării noastre armonioase 
şi ireversibile, a spiritului care trebuie să 
ne conducă paşii și gindurile, în acest 
moment de bilanț din mers si de largă 
mobilizare a constiintelor şi vocatiilor 
noastre cele mai inalte. Ținuturile stră- 
mosesti, care şi-au trimis reprezen- 


tanţii, într-o unanimă adeziune, la cel mai 
cuprinzător parlament întrunit vreodată 
pe pămintul românesc, ne cheamă să 
fim prezenţi si să participăm, o dată cu 
ele, la dezvoltarea pe o treaptă si mai 
înaltă a societăţii noastre, pregătind astfel 
realizarea deplină a idealurilor întregii 
noastre națiuni. Sint chemările cincinalu- 
lui revoluţiei tehnico-știinţifice, în care se 
vor verifica în mod deosebit potențialul 
nostru uman, capacitatea de autodepășire 
a tuturor categoriilor de creatori, producti- 
vitatea bazată pe calificare si inteligenţă, 
pe inventivitate şi disciplină exemplară. 
Este mai ales chemarea la sporirea com- 
bativității revoluționare, pentru introduce- 
rea noului In toate sectoarele, pentru a- 
firmarea cu și mai multă consecvență a 
eticii si echităţii socialiste, a soluțiilor 
optime care să îmbine în modul cel mai 
fructuos interesele generale ale producției. 
ale vieţii obștești, cu respectarea si pune- 
rea în valoare a timpului disponibil și 
aspirațiilor firești către cultură, către in- 
florirea multilaterală a personalităţii fie- 


căruia. «Trebuie să fim pe deplin con- 
stienti, aräta tovaräsul Nicolae 
Ceausescu, in aplauzele puternice ale 
celor prezenţi, că nimic nu se cucerește 
fără luptă, fără muncă. Făurirea pro- 
gramului de viitor cere unirea or 
si energiei întregului popor în jurul 
partidului — forța politică conducă- 
toare a societăţii. Va trebui să știm să 
învingem orice fel de greutăţi, să facem 
față oricăror încercări, pentru a asigura 
mersul ferm înainte al României pe 
drumul edificării societăţii socialiste 
tre ried dezvoltate si al comunis- 
mului». 


Cineaștii care se pregătesc, o dată cu 
toţi ceilalți creatori și activişti de pe intre- 
gul front ideologic pentru Congresul edu- 
catiei politice şi al culturii, se află ei înșiși 
la începutul unui cincinal ale cărui obiecti- 
ve şi principii călăuzitoare au fost din timp 
precizate la intilnirile cu tovarășul Nicolae 
Ceausescu. Traducerea lor în practică 
depinde acum în mare măsură de buna 


întîmpinarea Congresului educației politice și al culturii 


epopeii naţionale 


1. Una dintre preocupările fundamentale ale cinema- 


Sub semnul 


A inceput un nou cincinal, cincinalul revoluției teh- 
nico-stiinfifice. Traducînd în fapt indicaţiile partidului, 


cinematografia noastră şi-a 


alcătuit din vreme un solid 


plan de perspectivă. Un capitol important al acestui 
plan îl constituie filmele epopeii naționale, capitol elaborat 
pe criterii ştiinţifice. Pornind de la acest plan, momentele 
fundamentale și personajele de primă mărime ale istoriei 
țării noastre vor deveni subiecte de film. O parte din aceste 
proiecte au și început să fie transpuse în faptă. Cincinalul 
cinematografiei a început în mod firesc o dată cu marele 
cincinal al țării. Despre planurile de perspectivă, ca si 
despre proiectele imediate, cei mai îndreptätiti să ne vor- 
bească sînt înșiși directorii Caselor de filme. Să-i rugăm, 
deci, să ne răspundă la următoarele întrebări: 


«Principala direcţie 
să actionäm este 


1. Anul 1976 inseamnä pentru Casa Unu 
debutul In filmul de epopee naţională. Fiind 
conştienţi de răspunderile conţinute in 
acest important pas, ne pregătim cu maxi 
mă seriozitate. Pină în luna decembrie, 
vom avea premiera Buzduganul cu trei 
peceti, film consacrat unirii Principatelor 
Române sub Mihai Viteazul, pentru a cărui 
realizare în două serii ne-am unit forțele 
cu Casa trei. Dorim — și pregătim — un 
film politic profund angajat, contemporan 
prin sensuri şi formulă artistică. Tot in 
1976 pornesc filmările la Începutul, film 
inspirat de tradiţiile ideilor şi mişcării so- 


2 


in care ne propunem 
dezbaterea etică. 


cialiste din România care au dus, în 1893, 
la crearea P.S.D.M.R. În sfirsit, dacă avem 
in vedere că Trei zile si trei nopți (după 
romanul «Apa» de Alexandru Ivasiuc) tra- 
tează un moment important al istoriei noas- 
tre noi, si anume preluarea puterii de către 
comuniști, în 1946, se poate spune că un 
al treilea film al Casei Unu este destinat 
să contribuie la conturarea epopeii natio 
nale cinematografice. 

Asta în 1976. Perspectiva se anunţă la 
tel de bogată, desi titlurile ferme nu pot fi 
citate decit după ce casele de filme vor 
termina repartizarea intre ele a temelor 


colaborare dintre producători și colecti- 
vele de realizatori. Depinde de talentul 
şi pregătirea, de forța de convingere și 
de spiritul de sacrificiu ale fiecărei Case 
producătoare, ale fiecărei echipe de fil- 
mare, ale fiecărui artist sau tehnician ca 
posibilităţile create prin creșterea pro- 
ductiel pînă la nivelula 30 titluri de lung- 
metraje anual să ducă la realizarea unor 
valori autentice, să imbogățească tezaurul 
nostru cultural, să contribuie la mobiliza- 
rea constiintelor, la educarea.si elevarea 
spirituală a publicului celui mai larg. «În- 
făptuirea în cele mai bune condițiuni 
a programului și orientărilor de viitor 
— arăta tovarășul Nicolae Ceauşescu — 
depinde de elanul patriotic, de energia 
si spiritul de inițiativă cu care fiecare 
organizaţie de partid, fiecare consiliu 
popular, toți cetățenii patriei vor ac- 
tiona pentru realizarea hotăririlor adop- 
tate, pentru înfăptuirea politicii gene- 
rale a partidului și statului». 


„CINEMA“ 


tografiei noastre în momentul actual este dezvoltarea 
epopeii naționale. Ce preconizează în acest sens Casa 
dumneavoastră pentru anul în curs și în perspectivă? 

2. Care sint proiectele dumneavoastră în ceea ce pri- 
veste filmul de actualitate? Care sînt direcțiile în care 
vă propuneţi să actionati pentru ca filmul de actualitate 
să devină din ce în ce mai convingător? 

3. Fără îndoială și Casa dumneavoastră își propune să 
ducă ceea ce se cheamă «o politică de cadre». Aţi dori 
să ne spuneți care ar fi obiectivele ei principale? 

4. Ce cusururi mai importante au afectat anul trecut 
activitatea Casei dumneavoastră și cum vă propuneţi să 


le înlăturați în acest an? 


cuprinse în programul global al cinemato 
grafiei noastre pină In 1980. De pe acum 
pot spune, totuși, că pregătim un film con 
sacra! personalității lui Teodor Diamant. 
autorul primei încercări de organizare in 
tara noastră şi printre primele din Europa, 
a unui falanster, și anume falansterul de 
la Scăieni. Este, de asemenea, într-un sta- 
diu avansat Aurel Vlaicu; ne preocupă 
personalitatea marelui savant român Emil 
Racoviţă și a intrat în lucru un decupaj 
inspirat din lupta tinerilor uteciști volun- 
tari pe frontul antifascist din Ungaria și 
Cehoslovacia. 

2. Actualitatea este prezentă cu un nu- 
măr substanţial de titluri, trei în 1976 (aflate 
în diverse faze de producție) și cinci (pro- 
iecte) pentru 1977, din care se vor selecta 
viitoarele «intrări în producție». Întrucit 
enumerarea nu spune mare lucru iar po- 
vestirea subiectelor nu cred că tace obiec- 
tul anchetei dumneavoastră mă voi măr 
gini să spun că principala directie în car: 
ne propunem să actionäm este aceea « 
dezbaterii etice. Imensa majoritate a filme- 


lor din plan au ca idee-ax responsabilita- 
tea morală a individului si a colectivități 
in contextul societăţii noastre, al norme- 
lor care ne guvernează viața. 

Eficiența sporită — artistică și formati- 
vă — la un asemenea gen de filme nu poate 
veni decit din mai mult adevăr, din con- 
vingerea spectatorului că filmul îi vorbește 
cu căldură si Intelegere, firesc, adevărat, 
despre viața lui, despre cum merită si cum 
nu merită să trăieşti. Modelul uman, pe 
care filmul românesc este chemat să-l con- 
tureze și să-l impună, se naște din suflul 
eroic de epopee, dar și din cotidianul în 
care oamenii obișnuiți au șanse cu atit 
mai mari sä fie crezuti, iubiţi si urmaţi, cu 
cit cineaştii îi coboară de pe soclu, punind 
o cit mai mică distanţă între ei şi oamenii 
din sală. Ştiu, o asemenea viziune este pin- 
dită de pericolul banalului, nesemnificati- 
vului, neesentialului, dar nu filme golite de 
adeväruri fundamentale şi de eroi dorim să 
producem. Dimpotrivă. Totul este ca ade- 
vărul, oricit de grav şi important, să fie 
al unor oameni; totul este ca aparatul să 


caute — si să găsească — acea zonă din 
conştiinţa omului obişnuit care este — sau 
care începe să fie — conştiinţa unui erou 
autentic, devenit erou în procesul creaţiei 
materiale şi spirituale. 

În sfirşit, vom încerca să facem cu mai 
multă perseverență şi mai mult curaj apel 
la un gen care permite abordarea destinsă, 
cu zimbetul pe buze, a unor probleme se- 
rioase: comedia. 

3. Criteriul fundamental al politicii de 
cadre In oricare domeniu al creației, cu 
atit mai mult în cinematografie, trebuie să 
fie, cred eu, valoarea. Filmul românesc 
îşi are, desigur, un important fond de va- 
lori constituite şi ne-a făcut cinste să lu- 
crăm cu citeva dintre ele. Lucian Bratu a 
realizat un film important la Casa Unu, 
Sergiu Nicolaescu se apropie de finalizare 
cu un proiect interesant, ca si Malvina 
Ursianu, Savel Stiopul, din nou Lucian 
Bratu. Andrei Blaier s-ar putea să se re- 
apuce curind de lucru. Aş menţiona că 
maestrul Jean Georgescu, absent de atita 
vreme de pe platouri, ne-a propus un sce- 
nariu care ne interesează. Am considerat 
insă de datoria noastră să căutăm valoa- 
rea şi în alte generaţii, ca şi în alte medii 
decit al regizorilor care au mai făcut film. 
Aşa am ajuns la Mircea Veroiu, Mircea 
Moldovan, Ştefan Traian Roman, Constan- 
tin Vaeni, Cristiana Nicolae si la debutantii 
Mircea Daneliuc, Carol Corfanta, Alexan- 
dru Tatos, Dinu Tănase, Alexandru Bocă- 
net, sau la cunoscuţi regizori de teatru, 
debutanţi în film, precum Sorana Coroamă 
şi Cornel Todea. Ne-am asumat riscurile 
căutărilor şi încercărilor cu convingerea că 
dintre aceste nume (unele aflate de pe 
acum în stadiul confirmării) anii vor alege 
pe cele destinate să sporească fondul va- 
lorilor certe ale cinematografiei noastre; 
de vreme ce avem și azi mult mai multi 
regizori decit numărul filmelor produse, iar 


«generaţia medie» e formată din creatori 
în plină putere, inseamnă că noii veniţi se 
justifică în măsura In care au șansa de a 
spori nu «grosul plutonului», ci alinia l-a» 
a creaţiei noastre cinematografice. 

În încheierea acestei idei, cred că ce a 
început să se petreacă In domeniul regiei 
şi imaginii (Florin Mihăilescu, losif De- 
mian, Călin Ghibu, Nicolae Mărgineanu, 
lon Marinescu etc.) trebuie să cuprindă si 
sfera — esenţială — a autorilor de scenarii. 
Şi aici se simte nevoia unor condeie noi, 
care să se alăture valorilor consacrate 
Cred că, într-un an, doi, casa Unu va putea 
raporta citeva reuşite. 


4. «Cusururile» se văd, cred, mai bine 
din afară; dar dacă ne întrebaţi și pe noi... 
Din punctul de vedere al producţiei, poate 
că satisfactiile producătorului au fost ine- 
gal distribuite pe cele cinci titluri ale lui '75; 
poate că şi eforturile, preocupările Casei 
n-au fost cheltuite echitabil; poate că, une- 
ori, dezbaterile în jurul unor decizii au fost 
disproportionate în raport cu importanța 
lor reală în sfirşit, poate că insuficienta 
cunoaștere a colaboratorilor a creat sin- 
cope, sperăm neesentiale, în raporturile cu 
unii autori. Încercăm să evităm reeditarea 
unor asemenea carente asezind de la bun 
inceput, adică din faza de proiect, colabo- 
rarea cu scenariștii, regizorii şi echipele de 
filmare pe citeva principii de muncă foarte 
clare, cunoscute și reciproc acceptate. Ele 
definesc un «stil al casei», dacă se poate 
spune aşa, care — In esenţă — se poate 
rezuma la maxima implicare a producă- 
torului (uneori incomodă pentru echipă) și 
la respectarea riguroasă a deciziilor adop- 
tate în comun. Cred, de asemenea, că lu- 
crul în perspectiva a cel puțin doi ani ca- 
lendaristici, la care practic am trecut, va 
rezolva multe din neajunsurile de pină 
acum, 


«Problemele actualității nu pot îi tratate 


decit de cei înarmaţi cu combativitate 
şi pasiune revoluționar: 


1. Planurile noastre cuprind un film in două 
serii despre Griviţa, la care lucrează Eugen 


Barbu împreună cu Sergiu Nicolaescu, 
unul despre lon Vodă cel Cumplit,după 


| 


să dia Ransa paida Bevin yir a 


scenariul lui Titus Popovici, si o epopee 
antică, Burebista, la scenariul căreia lu- 
crează Mihnea Gheorghiu. 


2. O literatură de calitate oferă intot- 
deauna filmului şansele unei adrese mai 
directe la conştiinţa spectatorului. Ponci- 
fele unor scenarii «după rețetă», conferind 
uneori o specioasă eficiență filmelor de 
gen ușor, trădează intotdeauna filmul de 
problematică majoră, aşa cum trebuie să 
fie cel de actualitate. În general, nu văd 
arta pe problemele actualitätii tăcută de 
alti slujitori ai ei decit cei Inarmati cu com- 
bativitatea si pasiunea revoluţionară care 
ñ face să aibă ceva de spus în fata con- 
temporaneitätü noastre. Trebuie, deci, să 
căutăm, să descoperim şi să stimulăm 
această pasiune. O cale, una din căile spre 
filme bune, este ecranizarea acelei litera- 
turi de actualitate care întrunește condi- 
tiile menţionate mai sus. Încercăm să facem 
deocamdată aşa. Punind la dispoziţia re- 
gizorilor o literatură bună, scrisă cu trăire 
profundă față de problemele actualității, 
stimulăm în aceeași direcție gindirea lor 
creatoare. Şi, astfel, avem virtual şansa de 
a ridica la pătrat calităţile literaturii pe care 
o ecranizăm. Un singur exemplu: toate ro- 
manele de profundă implicatie socială în 
actualitate, pe care le-a scris Marin Preda, 
pot sta la baza unor filme captivante. De- 
pinde de dăruirea politică și de harul cu 
carel va interpreta regizorul. 


3. Să gindim realist: o casă de filme pro- 
duce pe an cam 6 pelicule de lung metraj. 
Regizorii de filme artistice sint 50, plus cei 
care-şi așteaptă debutul. La o asemenea 
proportie — sau disproportie — datele 
obiective impun o selecţie cit se poate de 
riguroasă. Într-un an sau doi nu se poate 
ajunge nici la rezultate, nici la adevărate 
satisfacţii, fie din partea producătorilor, 
fie din partea colaboratorilor. Mai degrabă 
se înmulțesc numărul supărărilor din partea 
celor care nu colaborează. Din pricina 
aceasta trebuie vegheat şi la afirmarea ma- 
rilor talente şi la o rotatie cit mai etică. 
Ceea ce am reuşit să realizăm intotdeauna 
a fost ca: într-un an de productie sä lu- 
crăm cu oameni de artă din toate cele trei 


- generaţii de regizori, cea consacrată si 


deplin matură, care şi-a definit trăsăturile, 
cea tinără care se afirmă vertiginos cu ta- 
lentul si subtilitatea ei intelectuală, şi debu- 
tanţii. Pe viitor cred că selecția va impune 


ca prim criteriu acele virtuţi de a reflecta 
profund şi emotionant realitatea noastră 
socialistă, contemporaneitatea noastră, pe 
care trebuie să le aibă regizorul. 


O susținută politică de afirmare și atra- 
gere trebuie dusă in ceea ce priveşte sce- 
naristii (această specie rară, care se naşte 
atit de greu) și nu cu paleative de genul 
«e cam modest ca literatură, dar ştie teh- 
nică», Categoric nul Ci cu acele virtuți de 
fond ale marii literaturi. Doar scenariul de 
film este un gen literar căruia nu i se poate 
scuza nimic din datele esenţiale ale prozei 
și teatrului de bună calitate. Proaspăta 
generație de scriitori trebuie neapărat 
călăuzită spre adevăratul scenariu literar. 
În acest sens, casa noastră Isi propune un 
plan de acţiune în colaborare cu revista 
«Luceafărul». 


Locul unde, într-adevăr, politica de cadre 
a casei de filme poate fi eficientă chiar şi 
într-un singur an, este în distribuirea acto- 
rilor. Bineinteles, conform concepției re- 
gizorale, dar tinind seama si de alte crite- 
rii Avem o școală de actorie de primă 
mină, recunoscută In Intreaga lume, si ne 
putem face un titlu de glorie din a de- 
monstra diversitatea ei tipologică si inter- 
pretativă. Din păcate, comoditatea con- 
duce de multe ori spre stereotipia intre- 
buințării aceloraşi actori In acelaşi gen de 
roluri si de interpretare. Rezultatul este 
nociv si pentru film si pentru interpreți: 
filmul devine neatractios, semănind cu al- 
tele, iar interpretul se plafonează transfor- 
mindu-se într-o mască mutată dintr-o pe- 
liculă într-alta. Deci roluri pentru cit mai 
diverși actori gi cit mai diverse roluri pen- 
tru actori. 


Tot prin acest răspuns, ag pomeni si de 
nevoia imperioasă de formare a acelor in- 
telectuali polivalenti care sint producătorii 
delegaţi, oameni de aceeași importanţă în 
garantarea succesului unui film. 


4. Revine ca un leit-motiv în räspunsu- 
rile mele ideea scenariului literar. De ce? 
Pentru că bunii si talentatii profesionişti 
din celelalte arte care concură la realiza- 
rea unui film şi în primul rind regizori 


Actorul nu e doar interpret! 


Primul spectator şi deci primul critic al unui personaj este propriul său interpret. Actorul este cel dintii în măsură 
să spună dacă purtarea personajului e verosimilă, dacă omul de pe ecran vorbește «ca oamenii» de pe pămînt, dacă 


eroul său «trăiește». 


Rîndurile ce urmează nu doresc să mărească numărul anchetelor pe cunoscuta temă «ce credeți despre personajul 
cu care v-aţi întîlnit în această stagiune?» Cîtiva dintre marii actori ai filmului românesc (care au înregistrat anul 
trecut creaţii remarcabile) au fost rugați să scruteze cu ochiul interpretului nu numai un rol, ci rolul actorului în reu- 
sita filmului românesc. Le dăm cuvîntul: 


Draga Olteanu-Matei 


2: pr 


«Viata mea e un roman» 
ar spune Păuna 
din Pauma 


Eu: Bună ziua, Păuna Varlam. 

Păuna: Zăuă bună, dragă. Mi-ai putea 
zice pră nume, după atitia ani de cind ne 
cunoaștem... 

Eu: Citi or fi trecut oare de cind ne-am 
întiinit Intti? 

Păuna: Apăi, după socoata mea, zic să 
tät fie vo nouă ani. Da nu-i bai, că-n anii 
ăștia n-am stat, am muncit dragă, tu să mă 
slefuiesti şi io să-mi schimb caracteru.... 
Si nu te poți plinge că pină la urmă nu te-am 
ascultat... 

Eu: Dar de rezultat ești mulțumită? 

Pâuna: D-apăi cum să nu fiu? Care om 
nu-i multumit cind vede că are cui să-i 


povestească romanul vieții sale? Or nu 
stil cum îi zisa: «Viața mea e un roman»! 

Eu: Păuna dragă, spectatorii noştri sint 
oameni minunaţi care muncesc din zor: 
pină-n noapte, se străduiesc, construiesc, 
vor să facă viața mai bună și pe lingă toate 
astea ne mai creează şi nouă condiţii să ne 
putem spune poveştile pe care seară de 
seară, la incheierea unei zile de muncă, vin 
să le asculte. Nu crezi că n-ar trebui să le 
răminem datori? 


Päuna: Dirept ai zis, «leboncont fonle- 
bonzami». 

Eu: Da de unde știi tu vorbele astea? 

Păuna De la Martalogu, ori te faci că ai 
uitat? Nu tu l-ai pus să vorbească pe frantu- 
zeşte? 

Eu: Asta a fost ideea și dorința regizoru- 
lui 

Păuna: Şi după cum se vede n-o fost rău 
deloc, țucu-l că s-o purtat cu mine tare fain 
cind m-o turnat în peliculă. Tare bine m-am 
simțit, 

Eu: Dar la premieră cum te-ai simţit? 

Păuna Extral Numai voi, artiştii, aveți 
obiceiu să vă tăt plingeti că aveţi emoții. 
Tu n-ai văzut cum o vinit lumea să vă sus- 
tină şi să vă-ncurajeze, că mi-or dat si 
mie lăcrămile. Apoi gindesc că päntru 
asta n-aveţi direptul să-i dezamägiti si să-i 
faceți să-si piardă vremea.... 

Eu: Crezi că noi n-am fost impresionați 
de căldura și dragostea cu care ne-a primit 
publicul în seara premierei și de participa- 
rea unui număr atit de mare de spectatori 
la reprezentațiile următoare? Pentru asta 
le mulțumesc tuturor cu respectuoasă re- 
cunoștință. Atita bucurie mi-au revărsat 
în suflet, incit simțeam nevoia sä le string 
mina, să-i Imbrätigez pe toţi, simțeam nevoia 
în clipa aceea să fac pentru ei ceva extra- 
ordinar, ceva care... 

Păuna: Să joci bine, asta să faci, să mun- 
cești neostoit și să le faci viața frumoasă 
cum ti-or făcut-o ei ție, să nu-i faci niciodată 
să le pară rău c-or dat banii pră bilet, or să 
le trezeşti dorința să puște regizoru, cum 
am auzit eu o dată cind am fost cu tine la un 
film de cinema. 

Eu: Asa am să fac Păuna dragă, din toată 
inima, aşa am să fac. 

Păuna: Apăi, vezi, de aceea mi-ai devenit 
si tu mie dragă și de-acum încolo te las 
să-mi zici «pertu», că la-nceput, «scuză-mi 
expresia», nu prea mi-ai fost simpatică, 
atita m-ai sucit şi atita m-ai învirtit incit 
gindeam că vrei să mă faci șurub, nu perso- 
naj în filmul «Patima». 


Vasilica Tastaman 


Visez să nu mai 
fiu luată pentru 


schema «gisculită frivolă» 


Nu ştiu cum se face, dar la film eu sint 
chemată întotdeauna în ultima clipă, doar 
ca să salvez o situatie. Incepind cu «D-ale 


gpeg ir nu s-a gindit din timp 
la mine sä distribuie. Cu exceptia Elisa- 
betei Bostan, care mi-a spus de la început 
ce aveam de tăcut la «Veronica». Gopo, în 
schimb, mi-a mărturisit deschis: am invitat 
la probe pentru «Comedie fantastică» toate 
frumusețile Bucureştiului. N-am găsit nimic 
să-mi convină. Încearcă şi tu. Gopo a contat 
desigur pe spontaneitatea mea: — de la 
tine nu vreau decit să fii tu, să-mi aduci 
toată sinceritatea, dezinvoltura ta. Desigur, 
eu intru repede în rol. Dar la 40 de ani inter- 
vine şi experiența scenei care te împiedică 
să mai ai reacția spontană şi inconstienta 
de la 16. Ideal ar fi, ca tot ce știu eu In mate- 
rie de joc al candorii, al naivităţii, al sinceri- 
tății, să se fi putut transmite într-un trup de 
16 ani, așa cum și-l imaginase regizorul. 
Gopo mi-a dat scenariul şi mi-a spus: 
peste trei zile începem filmările la mare. 
Cind am citit scenariul, am Inteles ce sarcină 
ingrată am: fata trebuia să spună nişte 
prostioare cu atita candoare, incit eu trebuia 
să le fac cit de cit credibile. Prostioare de 
genul: ştii că savantul a făcut să se nască 
un copil într-un lighean cu apă de mare. 
Si multe altele de acest fel. Pe scenă, mai 
treacă-meargă, dar filmul te demască rău 
de tot, fiecare grimasă, fiecare truc e vizibil; 
pe peliculă trebuie creată însăși perfidia 
ori inocenta si nu substitutul lor. De fapt 
actorul e o victimă în film. Victima unui 
întreg complex: scenarist-regizor-operator- 
scenograf-monteur-machior. 


La «Comedia tantastică» aveam să mă 
războiesc cu mult text. Și mie tocmai asta 
nu-mi place în film. As fi vrut ca totul să 
reiasă numai din mimică, din gest, din 
nuanțe și exact de ele nu prea am parte. 
Eu sint luată tot pentru schema «dulce 
mincinoasă». Ori gisculiță frivolă. Sigur 
că e greu pe film să fii chiar și o frivolă con- 
Vingiioare, eu sperasem că măcar la Gopo 
să fi fost și altceva. Dar el nu mi-a cerut să 
joc decit comedie. Comedia credulitätii. 
E drept, lumea aşteaptă să ridä de fiecare 
dată cind apar eu și asta devine o dramă 
pentru actor. Mi-aș dori mult un personaj 
— nu fără haz, că asta e groaznic — ci pre- 
ocupat si de altceva decit de lucruri ușoare, 
superficiale. Mă gindesc că as putea face 
foarte bine dramă, dar nimeni nu se gindeste 
la așa ceva. Aș putea juca o femeie la virsta 
mea, cu datele mele fireşti, fără gesturi in 
plus, fără cochetării sarjate, pentru că, vă 
mărturisesc, m-am cam săturat să tot joc 
altceva decit sint în realitate. 


BENNE LEET TEMEER NG EEN ECD EK EAT EDER VE ZE SIBI DE STR TE ACTIE CE SEEN 


Sub semnul epopeii nationale 


(urmare din pag. 3) 

avem mai mulți. La scenariul literar însă am 
fost puşi de foarte multe ori In fata con 
solării: «lasă că iese din jocul actoricesc» 
sau «ai încredere în regizor că găsește el 
o solutie la turnare». Ba o dată mi s-a 
spus chiar aşa: «nu-ți place dramaturgia 
asta?! Ehe, să vezi ce iese dacă-l pun pe 


Casa de filme Cinc 


«Avem de r 


ne onorcaz 
înființării Partidului Comunist Român.» 


Dumitru Fe 


alizat o sarcină 
: Filmul 


Botta, Caragiu, Dinică şi Jean Constan- 
tin» Asa că nu ne rămine decit lucrul 
latent, dus cu pertinentä asupra scenariu- 
lui, care să nu-l mai oblige pe regizor să 
rezolve problemele de dramaturgie si dia- 
log, ci să-l lase să se poată concentra 
asupra marii inspiratii cu care trebuie rea- 
lizat decupajul. 


104 


grea, dar care 


1921. Film dedic 


1, Pentru anul 1976, Casa noastră de fil- 
me are de realizat unul din cele mai impor- 
tante filme din cadrul epopeii naționale. 
Titluk 1921. Este un film dedicat Inființării 
Partidului Comunist Român. Pentru aceasta 
au fost selecționate o serie de forțe ale 
cinematografiei noastre. Scenariul va apar- 


ține scriitorului D.R. Popescu, iar regia 
urmează să fie încredințată lui Andrei Bla- 
ier. Ne propunem ca intrarea în producţie 
să aibă loc cel mai tirziu la jumătatea anului. 


Într-o perspectivă mai largă, urmează să 
realizăm, incepind din 1977, un film dedicat 


lui Petru Rareş, pe un scenariu de loan 
Grigorescu, in regia lui Mircea Daneliuc; 
un film despre revoluția burhezo-demo- 
cratică în cele trei țări românești, pe un 
scenariu al scriitorului Titus Popovici; un 
film dedicat luptei comuniștilor şi a celor- 
lalti combatanți antifascisti din Inchisoa- 
rea Doftana, pe un scenariu de loan Gri- 
gorescu; și, în sfirsit, un film dedicat perso- 
nalității savantului de renume mondial, 
Victor Babeș. După cum se vede din 
aceste proiecte, acordăm o atenţie priori- 
tară realizării epopeii naţionale. Avem pla- 
nuri concrete pentru un întreg cincinal și 
le vom respecta. Sperăm ca aceste opere 
să se ridice la un nivel superior celor rea- 
lizate pină acum. 

2. În 1976 urmează să realizăm două fil- 
me de actualitate: primul, Bunicul și doi 
delincvenți minori (scenariul de Petre 
Sălcudeanu, în regia Mariei Callas-Dinescu), 
este o dezbatere despre consecințele pe 
care le poate avea divorțul. Am dori un 
film direct si emotionant, pe adresa publi- 
cului celui mai larg. Al doilea film este o 
poveste captivantă incă de la subiect și e 
intitulat Cuibul salamandrelor (scena- 
riul loan Grigorescu, regia Mircea Drăgan). 
Este vorba de curajul şi abnegatia unor 
muncitori români, specialişti în stingerea 
de incendii petrolifere, care vor activa de 
data aceasta în străinătate, într-o țară bo- 
gată în petrol. 

Ne dorim filme de actualitate care să nu 
semene cu unele articole «de serviciu» şi 


cred că vom face totul ca, în primul rind, 
ele să emotioneze. În acest capitol ne pro- 
punem o tematică cit mai diversă — să nu 
lipsească nici comedia, nici filmul pentru 
copii. 


3. Politica de cadre va fi cea de pină 
acum. Vom folosi, sperăm cu același suc- 
ces, colaborarea unor scriitori talentaţi, 
consacrați şi legaţi de cinematografie, dar 
vom atrage si alte cadre,si sperăm ca în 
cincinalul viitor să prezentăm citeva nume 
noi de scenariști pe genericele filmelor 
noastre. Ne propunem ca,alături de regizori 
consacrați, să asigurăm debutul a cel puţin 
unui tinăr cineast pe an. Pentru 1976 il 
avem inscris pe Petre Bokor, urmind să 
ne decidem pentru 1977. 


4. Cred că principalul cusur, al unora 
dintre filmele noastre, a pornit de la intra- 
rea în producţie a unor scenarii cu detecte 
de constructie, cu defecte dramaturgice. 
Asta a fost posibil datorită grabei cu care, 
în unele cazuri, Casa noastră de filme a 
trebuit să realizeze filmele, pend a putea 
să-și îndeplinească planul. În prezent, da- 
torită unui portotoliu de scenarii aprobate, 
pe care Îl îmbogăţim mereu, nu mai există 
grabă, și putem discerne mai ușor și 
umple acele «goluri» care existau în trecut 
la intrarea în producţie. Avem posibilita- 
tea de a selectiona mai bine si de a asigura 
o perioadă mai Indelungatä de pregătire a 
viitoarelor filme. 


wm= wma UN Wee ee re 


Toma Caragiu 


É 


Rolul meu 
din Mastodontul 
îmi cerea clar 
să evit falsul patos. 
Să obtin patosul adevărat 


Mi-am dorit intotdeauna să pot interpreta 
oameni care să nu fie inventati de autori, 
să nu pară inventati de autori, oameni în 
existența cărora să pot crede cu adevărat. 
Pentru că numai aşa poţi fi tras la räspun- 
dere ca artist. Pentru că numai atunci ti 
se poate reproşa si trebuie să ti se repro- 
seze că ai avut de interpretat un om si tu, 
In loc să-i dai viață, l-ai ucis. 

Cu asemenea convingere, importante 
pentru mine în înțelegerea lui Ilie Gogan 
din «Mastodontul» erau trei lucruri: 

— mai intii să demonstrez capacitatea 
eroului de a păstra reacții omenești nor- 
male chiar în condiţii dramatice dificile; 

— să evit falsul patos și să obţin patosul 
adevărat, singura cale prin care nu se di- 
minua valoarea eroismului; 

— şi, în sfirsit, cea mai înaltă trăsătură 
a unei astfel de valori umane, sacrificiul re- 
volutionar, nu trebuia în nici un caz să 
reprezinte o ultimă etapă stilizată, pentru 
că fiecare om are o istorie a lui, pe care nu 
o putem înlocui cu un dosar de cadre. O 
biografie vie pe care trebuie să o sugerez 
şi care să culmineze cu actul eroic final. 

Cam acestea au fost soluțiile şi proce- 
deele artistice absolut indispensabile din 
punctul meu de vedere, soluţii care izvo- 


filmul românesc 
în cifre 


rau din situația dată a personajului. Lupta 
Partidului Comunist Român în anii '45—46 
a generat incontestabil situaţii deosebite, 
stări sufleteşti neobișnuite cerind, In con- 
secintä, moduri de zugrăvire corespunză- 
toare. Calitatea esențială a scenariului 
«Mastodontul» lui loan Grigorescu consta 
în surprinderea unei probleme reale de 
viață și evitarea artificialului în tratarea ei. 
Din păcate însă, uneori, în activitatea sce- 
naristilor, în numele unei anumite stilizări, 
oamenii devin simple evocări ale lucrurilor, 
un fel de pseudo-agitatie, in spatele căreia 
se ascunde bineinteles lipsa de idei, de 
fantezie, se ascunde necunoasterea su- 
biectului pus In dezbatere. înlocuirea zu- 
grăviri reale a vieţii o apologie a ei. 

Ce minunat ar fi dacă soluţiile dramatur- 
gului ar izvori din dinamica contradicţie a 
vieţii sociale. 


Octavian Cotescu 


seria de actor, 

o sta 
de contin 
pe care am încercat-o 


căutare 


şi la elaborarea rolului 
din Cercul magic 


Mă socotesc încă prea «nou» (sau prea 
tinăr?) în cinematografie pentru a putea 
emite judecăţi, şezind picior peste picior 
şi... trăgind din ţigara certitudinii! 

Dar meseria de actor este o stare conti- 
nuă de căutare (şi de meditaţie); stare pe 
care am Incercat-o şi pe parcursul elaboră- 


Regizorii 
nostri 


Nu prea mulți dintre regizorii noștri s-au 
bucurat de atita atenţie din partea criticii 
ca lulian Mihu. Fiecare film al său a fost 
amplu discutat și mai ales adinc disecat, 
pentru găsirea acelui «ceva» pe care Mihu 
II promisese în filmul precedent. Totuși 
poate părea lucru de mirare faptul că, de-a 
lungul atitor ani, filmografia lui numără 
numai șase lung-metraje. 


In orice caz, de fiecare dată — indiferent 
de valoarea generală a filmului — Mihu a 
surprins printr-o nouă formulă, prin inovaţii 
ale limbajului cinematogratic. Spre exem- 
plu: Poveste sentimentală este primul 
nostru lung-metraj — printre puţinele din 
producţia mondială — filmat integral «din 
mină» si cu cadre foarte lungi. Același film 
este de altfel, așa cum a observat critica de 
specialitate, primul nostru lung-metraj care 
se dedică analizei sentimentului de dra- 
goste, primul «love-story». Preocuparea 
pentru decorul natural se face de aseme- 
nea remarcată o dată cu autenticitatea 
tipologiei, cu expresivitatea cadrului si a 
montajului. 

Mihu a atras atenția criticii asupra sa 
încă de la debut, de la scurt-metrajul La 
mere, realizat în 1955, în colaborare cu 
Manole Marcus. În aceeaşi colaborare, 
lulian Mihu a realizat Viaţa nu iartă, ecra- 
nizare a trei schițe de Al. Sahia, despre al 
cărui succes de prestigiu vorbește și faptul 
că a fost unul dintre primele filme româ- 
nesti care s-au difuzat în străinătate, In 
țări ca Belgia, Anglia, R.F.G. 

Procesul alb si Felix și Otilia, filme 


rii rolului din Cercul magic și înlăuntrul 
căreia s-au născut citeva modeste ginduri 
(de a căror originalitate nu garantez). 

Am auzit că există pe lume regizori care 
expediază pe actor (cred eu disprețuindu-!) 
In zona reacțiilor primare (In orice caz 
antiartistice), interzicindu-i înainte de filma- 
re contactul cu dialogul, cu personajul și 
chiar cu subiectul filmului! Chipurile numai 
aşa ar putea obține de la el acea senzaţie 
de adevăr, acel farmec al spontaneitätii. 
Acuma eu știu cite delicii (și clti bani) 
poate aduce starea de inconștienţă (filma- 
tă) a unui... căţel. Dar nu cred că această 
stare — numai ea — deţine secretul suc- 
cesului. În orice caz. eu aleg farmecul 
Cea şi spontaneitatea «elaborată»! 

ar... 

Cred eu că, In calitatea sa de persoană 
conștientă şi responsabilă, e bine citeodată 
ca actorul să apeleze — conştient — la 
facultatea de a uita. 

Spunea mult regretatul nostru maestru 
și prieten, Ciobotärasu: «Nu e greu să înveţi 
un rol, e greu să-l uiţil». Şi paradoxul se 
referea tocmai la necesitatea de a elimina 


— plină la confundarea cu viața — a tot ce 
era pre-conceput, pre-gindit, pre-con- 
struit, în munca actorului. 

Eu vreau să mă refer și la un alt soi de «a 
uita»: a uita categoria sau — mă rog — 
genul filmului la care lucrezi. A nu spune: 
«Vai, joc într-un film polițist. Oare cum se 
joacă într-un film polițist In comparaţie 
cu unul... psihologic? Care sint mijloacele 
caracteristice ?» (Poate că asemenea cutre- 
murătoare întrebări, aşezate, desigur, pe 
piedestalul celor mai dulci si naive bune 
intenţii, au pus pe genericul multor filme 
polițiste pecetea stingăciei si a gestului 
pueril). Dar... 

„A nu uita — în goana după mijloace 
specifice — acea biografie a detaliului, 
într-adevăr specific al filmului, a nu uita 
să priveşti, a nu uita să stränuti, a nu uita 
să ai un nasture rupt, a nu uita sä tusesti, 
si mai ales, a nu uita sä gîndestil 

Marile probleme ale suspens-ului și ale 
ritmului alert, lasä-le în seama altora (sau 
a altuia)! 

Anchetă realizată de Alice MĂNOIU 
(continuarea anchetei in numărul viitor) 


Eminescu „în planul galactic 
si în cel terestru“ 


Un film despre Eminescu inseamnă 
un foarte așteptat act de cultură. Un 
act de cultură, dar si de forță și indräz- 
neală artistică: înaltul vis al Luceafăru- 
lui era greu de restrins în dreptun- 
ghiul unei imagini concrete. Era nevoie 
de o anume apropiere, de o vibraţie 
anume, de o viziune anume care să nu 
sfarme vraja poeziei, ci s-o prelun- 
gească din cuvint în imagine, cu gestul 
firesc al curgerii apelor în alte și alte 
ape. Este, cred, lucrul cel mai de pret 
pe care l-a dobindit acest film, scris si 
comentat de către un poet de nobilă 
marcă: Vasile Nicolescu. 

Cu acel gest firesc de prelungire a 
poeziei în si prin poezie ni se oferă 
ipostazele eminesciene: Eminescu poe 
tul, Eminescu ginditorul, îndrăgostitul, 
şi cetățeanul Eminescu, omul și Lu- 
ceafärul, «planul galactic și cel teres- 
tru» — cum frumos spune comenta- 
riul — se adună cu încetul sub trăsă- 
turile aceluiași portret cuprinzător: por- 
tretul unui Eminescu anume, portretul 
unui poet gindit și regindit peste timp 
de către alt poet. 

Mihai Eminescu este deci gindul 
unui poet despre alt poet. Este apleca- 


de mare anvergură, sint socotite realizările 
sale cele mai implinite, lucru atestat gi de 
numărul mare de spectatori care le-au 
vizionat. După patru ani de la premieră, 
Felix si Otilia rulează incă In rețea si 
numai în trimestrul 1V/1975 box-office-ul său 
a crescut cu 40 000 de bilete. 

Notăm de asemenea o serie de distincții 
naţionale și internaţionale: Procesul alb 
— Marele premiu la Festivalul filmului 
românesc de la Mamaia — 1966, Felix și 
Otilia — la Festivalul filmului de autor de la 
Benalmadena, Spania — 1973. Citeva dintre 
premiile Asociaţiei cineastilor pe anul 1972 
au fost acordate filmului Felix și Otilia 
pentru regie, scenariu, imagine, decor si 
interpretare masculină (Gheorghe Dinică). 

lulian Mihu s-a remarcat întotdeauna 
prin siguranța cu care şi-a alcătuit distri- 
butia. Cunoscuţii actori George Constantin, 


, Anul Numărul de 
prepara 


Viața nu iartă 1959 
(có-regie M. Marcus) 


1966 
Felix si Otilia 
(două serii) 

1975 


6.[ Alexandra si infernul 1975 


e [en 
me 


rea poeziei spre poezie. Este intelege- 
rea poeziei de către poezie. În plus, este 
o bună tälmäcire a acestei înțelegeri, 
făcută de un regizor cu deosebită 
sensibilitate, Jean Petrovici, şi pusă 
în imagine de un operator îndrăgostit 
de poezia imaginii, Jean Michel. 

Acest «Eminescu» este o traducere 
plină de fior în imagini cinematogra- 
fice, rind pe rind calde, vibrante, răsco- 
litoare, amare, cum rind pe rind cald, 
vibrant, răscolitor, amar era Eminescu. 
Imagini de ape și nouri, de stinci şi de 
flori blinde deschise sub soare, de 
sori și de mări răscolite de valuri, 
imagini-simbol, simbol al spaimelor, 
al lucidităţii, al fericirii, imagini ce se 
doresc tot timpul si reușesc să fie 
sufletul unui poet. 

Poate, aş zice eu, nici nu avem de a 
face cu un film, ci cu temerara tentativă 
de a capta geniul. Tentativă strălucit 
izbutită. La capătul ei, spiritul emi- 
nescian este făcut vizibil și impins 
spre noi cu graţie, cu generozitate, cu 
har, de către un post al marilor vibrații. 


Eva SÎRBU 


Gheorghe Dinică și Jean Constantin au 
fost, pentru prima dată, aduşi pe ecran de 
lulian Mihu în Procesul alb, iar Violeta 
Andrei a debutat cinematografic In Felix 
şi Otilia. Regizorul a atins performanţe şi 
în îndrumarea neprofesionistilor, cu con- 
cursul cărora a realizat personaje remar- 
cabile: paznicul de la mausoleu (Viaţa nu 
iartă), Simion şi Costache (Felix si Otilia), 
sublocotenentul Filip (Alexandra și infer- 
nul). 

In ceea ce priveşte ultimul film, exploa- 
tarea lui în rețeaua cinematografică abia a 
inceput (24 noiembrie 1975). 

n prezent, lulian Mihu adaptează pentru 
ecran romanul lui Marin Preda, «Marele 
singuratic», iar în perspectivă — «Bietul 
loanide» şi «Scrinul negru» de George Că- 


linescu. 
Mihai DUȚĂ 


Autorii 
scenariului 


1 217 000 


| 2098000 | Eugen Barbu 


2 098 000 
1972 2278 000 | loan Grigorescu, după 
«Enigma Otiliei» de 
George Călinescu 
845 000 


COCCO 


inspirat după romanul 
omonim de Laurențiu 
Fulga 


Singurătatea f 


Singurätatea florilor, dar 
mai ales a oamenilor, a 
acelor oameni care nu pot, 
care nu vor, care nu stiu 
să fie altfel decit cu ei si 
pentru ei — este, da, un 
motiv poetic demn de numele scriitorilor 
Teodor Mazilu și Octav Pancu-lasi. Cit 
şi cum, în ce dozaj farmaceutic discursul 
liric aparține unuia, aparţine altuia sau 
e rodul conlucrării cu un al treilea autor 
al filmului, regizorul Mihai Constantinescu, 
aproape că nu mai contează. Important 
e că parfumul florilor singuratice persistă 
chiar atunci cînd grădina e năpădită de 
argumente epice prozaice, cind filmul nu 
găsește intotdeauna tonul eleaant-amărui 


a 


sala de cinema 


cu care admonestăm egoismul și afec- 
tiunea drămuită, și lipsa de afecțiune si 
lipsa de recunoștință si încă multe alte 
absente dintr-un bilanț sentimental fali- 
mentar. În căutarea sentimentului pierdut 
— s-ar mai putea intitula cursa aceasta 
ciudată, prin oraș, cu taxiul, într-o zi de 
vară,a unui medic ursuz ce primeşte un 
buchet cu flori, încearcă să se debaraseze 
de el ca de o bombă cu hidrogen, ar vrea 
să-l ofere cuiva, dar rind pe rind cei din 
jur resping o probă de generozitate ce le 
pare suspectă din partea unui egocentrist 
înveterat. Un tată ce-și plătește corect 
pensia alimentară, dar nu și pe cea afec- 
tivă față de fiica aflată la o virstă critică; 
un fost soț civilizat, ce-şi amintește ziua 


aren egen, 
CYS wg 
Ya st 


lori 


soţiei, dar pe baza unui aide-mémoire 
protocolar, un prieten ce-și lasă colegul 
să fie învinuit pe nedrept, desi el cunoaște 
adevărul, un frate care... Dar prea sint 
multe capetele de acuzaţie, prea se 
înghesuie toate, la fel de grave și fără 
drept de apel, într-un proces pe care 
lumea din film, pe care autorii filmului, 
pe care noi, spectatorii.. Victima e in- 
colfitä din toate părţile, noroc cu subtili- 
tatea interpretului ce înnobilează persona- 
jul, cu răceala tristă, cu surisul obosit, 
cu stinjeneala discretă a distinsului actor 
Radu Beligan, pentru care nu există doar 
culori tranșante, ci și tonuri și semitonuri, 
nu există acuzaţi fără apel și acuzatori 
fără pată, ci oameni pur si simplu, în aliaje 


Sala aceasta e și a dumneavoastră ! 


O pläcutä scoasă. Un scaun ru 


O bucată de plus siişia 


Stiti cit ne costă anual pasivitatea 
fată de spectatorul «vandal» ? 
O jumătate de milion lei! 


— Întreprinderea pe care o conduceti, 
stimate tovarășe Ovidiu Andrei, este 
răspunzătoare de felul cum iși petrec 
bucureștenii o bună parte din timpul 
lor liber. Care este baza materială «cine- 
nere oferită spectatorilor Capi- 
talei 


— Zilnic, la dispoziţia bucureştenilor 
se află 45 cinematografe pe 35 mm. 
plus două săli pe care le exploatăm pe 
bază de contract, Casa filmului și Sala 
Palatului. Toate cinematografele sint 
înzestrate cu ecran cinemascop, două 
pot proiecta sí filme pe ecran panoramic, 
Patria şi Luceafărul, la care se adaugă 
și Sala Palatului. lar atunci cind sala 
de la Palatul sportului și culturii va fi 
aptă pentru proiecţii cinematografice, 
vom avea și acolo un ecran panoramic. 
La cele de mai sus, se adaugă 13 unităţi 
pe 16 mm. în comunele subordonate. 
n sfirşit, în sezonul estival sint deschise 
15 grădini de vară, plus alte trei spaţii 
închiriate la Stadioanele Dinamo si 
Steaua și la patinoarul 23 August. Gra- 
tie acestei baze materiale de care dis- 
punem, oferim anual bucureştenilor cam 
86.000 de spectacole. Aittel spus, în jur 
de 235 spectacole zilnic. 

— Cite din aceste cinematografe oferă 
condiții optime de vizionare? 

— La ora actuală,majoritatea cinema- 
tografelor noastre oferă condiții bune 
de vizionare. Construcţiile realizate in 
ultimii 20 de ani (Favorit, Excelsior, 
Griviţa, Flamura, Modern, Melodia, Glo- 
ria, etc.) au ținut seama de toate necesi- 


tätile de tehnică cinematograficä şi de 
confort, au vizibilitate perfectă din orice 
punct, aparatură de proiecție modernă 
și, lucru foarte important, instalații de 
ventilatie. Multe din cinematograteie 
vechi au suterit transtormări radicale. 
În cincinalul trecut s-au cheltuit în fie 
care an în jur de 5.000.000 lei pentru 
renovări, modernizări, reparaţii capitale 
şi curente. Graţie acestui efort, cine- 
matografe precum Victoria, Cotroceni, 
Miorița, Timpuri Noi, Feroviar, Aurora, 
Popular, Tomis, arată cu totul altfel 
decit în urmă cu numai cifiva ani, atit 
în ceea ce privește confortul, cit si cali- 
tatea proiecției. 

— Şi în cincinalul care a început în 
acest an.... 

— În curind va fi redat în funcțiune 
cinematograful Buzești, complet reno- 
vat. Nu peste multă vreme, fosta sală 
Libertatea va deveni un cochet cinema- 
tograf cu 400 de locuri, în centrul Capita- 
lei, care se va chema Eforie. La jumătatea 
acestui an vor intra în reparații capitale, 
rind pe rind, sălile de la Lumina, Festival 
şi Capitol. S-au alocat fonduri impor- 
tante pentru a tace din aceste săli un 
complex cinematografic dintre cele mai 
frumoase din rețeaua noastră. În sfirșit, 
In acest cincinal se vor construi şi cinci 
cinematografe noi. Două dintre ele, de 
cite 500 de locuri, vor intra curind în 
construcţie, se cunoaşte deja amplasa- 
mentul lor, unul în cartierul Berceni, 
celălalt în cartierul Pantelimon. 

— Ce ne puteţi spune despre frecven- 
tarea sălii de cinema? 


— Anul trecut, Capitala a inregistrat 
un număr record de spectatori: peste 
23.500.000. Fapt deosebit de important, 
22% din acest număr, mai precis peste 
5.000.000 s-au Inregistrat numai la filme- 
le românești. Or, cum se știe, în general 
din 170 de premiere pe care le dăm anual, 
numai 20-25 sint filme românești. Asta 
înseamnă că spectatorul bucureștean 
acordă un plus de atenţie producției 
naţionale. 


— Afi afirmat că vă aflaţi in relații 
excelente cu publicul. «Cu o mică excep- 
ție». Despre ce e vorba? 


— Cum v-am spus, facem serioase 
eforturi tinanciare pentru a crea specta- 
torilor condiţii optime de vizionare. Pen- 
tru asta cheltuim anual cca. 5.000.000 lei. 
Din această sumă cred că s-ar putea 
economisi aproximativ 107, adică 
500.000, adică o jumatate de milion de 
lei, dacă spectatorii, unii dintre ei, s-ar 
comporta civilizat şi ar da dovadă de 
mai multă grijă față de avutul obstesc 
pe care-l folosesc. Nu mă refer la gunoa- 
iele care rămin după fiecare spectacol 
în multe săli și nu numai în săli periferi- 
ce. Mă refer la scaunele scoase din uz 
cu mult înainte de cele mai pesimiste 
previziuni, la pläcutele cu numere 
scoase de pe spătarele scaunelor, la 
plușul tăiat sau sfişiat, la scaunele 
transformate în cirpe de lustruit pantofi, 
la distrugerile de tot felul în încăperile 
anexe: holuri, grupuri sanitare. Dacă 
toate aceste acte de — cum să le spun 
— de vandalism «cinefil» ar lipsi, noi 
am economisi o jumătate de milion pe 
an, bani cărora le-am putea da o altă 
destinație. Acuzind existența acestui 
spectator barbar, facem în același timp 
apel la ceilalți spectatori, adică la cei 
civilizaţi care, din păcate, adeseori, ră- 
min indiferenți, atunci cind unii dintre 
vecini fac ceea ce fac. Facem apel deci 
la opinia publică pentru o atitudine fer- 
mă față de asemenea acte condamna- 


bile. 
Andrei IRIMIA 


impertecte. 


pămintului însetat. 


Falsul care ne zgirie citeodată auzul 


De o partitură mai generoasă a dispus 
Toma Caragiu, numai căldură şi farmec 
personal, bonomie şi umor înțelept, chiar 
în scenele mai dificile, de imixtiune în 
viața personală a pasagerului său. Replici 
de duh dictate de bunul simt popular (cînd 
nu sună a confectie livrescă), replici cu 
măsură şi armonie, culoare, multă cu- 
loare, dar nu vulgaritate. Un personaj 
inedit pe care cinematograful nostru îl 
aşteaptă demult, poate de la «Şetul secto- 
rului sutiete», ca să-l absoarbă cu lăcomia 


vine mai ales din ingrosärile regizorului, | 


din teama lui că imaginea n-a fost destul 
de contrastantă, că polii demonstraţiei 
n-ar fi plasați la distanța morală presupusă 
reglementară. De aici morala cam mono- 
tonă, apăsată și apăsătoare ca-n secvența 
de o gravitate didactică din casa fratelui 
sacrificat, oriexuberantele prea manifeste 
ale fiicei gata să lunece, ca şi dăscăleala 
“moralizatoare a elevului față de fostul 
profesor . Acolo unde regizorul are în- 
credere în puterea noastră de discernă- 
mint apar relații dramatice mai încordate 
şi justificate psihologic, ca întilnirea foști- 
lor prieteni pe terenul de rugby — prilej 
de infruntare a două forte actoricești: 
George Constantin şi Radu Beligan, sau 
tatonările spirituale ale șoferului însuflețit 
cu inteligenţă de Toma Caragiu. În rest, 
o distributie funcţională, fără mari cusu- 
ruri, dar și fără străluciri, o imagine neutră, 
un film modest despre lipsa de modestie. 


Alice MĂNOIU 
„DR PE E = CPE SIE SI e ap 


Regia: Mihai Constantinescu. Scenariul: Octar 
Pancu-lasi, după o idee de Teodor Mazilu. Imagi- 
nea: Dumitru Costache-Fony. Muzica: Temistocle 
Popa. Decoruri: Vasile Rotaru. Costume: //eana 
Oroveanu. Sunetul: Bogdan Cavradia. Montajul: 


Margareta Anescu. 


Cu: Radu Beligan, Toma Caragiu, Valeria Gagialov, 
Micaela Caracas, Colea Räutu, George Constantin, 
Ica Matache, Eugenia Bosinceanu, Gheorghe Visu, 


Adina Popescu, Coca Andronescu. 


Producție a Casei de filme trei. Director: 


Eugen Mandric. 


> 


filmul românesc 
peste hotare 


„encă o dată. Filmul recent medaliat cu 
argint la Belgrad, Armele naturii de 
Alexandru Gaşpar, va participa şi la 
Festivalul filmului ştiinţific care va avea 
loc la Bruxelles între 8 și 13 martie a.c. 
Nu singur, ci impreună cu Cristale 
lichide de Doru Chesu. N-ar fi pentru 
nimeni o surpriză dacă unul din aceste 
titluri s-ar întoarce aureolat cu... aur. 
Pentru că imediat după argint, aurul 
ar veni... 

e Festivalul filmului de autor. Regi- 
zor şi co-scenarist debutant, co-autor 
al imaginii în calitate de profesionist 
remarcat cu multe alte prilejuri, George 
Cornea și-a făcut o remarcabilă intrare 
în rindul creatorilor de lung-metraje. 
Mai mult decit atit, Patima sa intru- 
neste toate condiţiile unui film de autor. 
Drept care a și fost Inscris la Festivalul 
filmului de autor, ce se va desfășura 
la Bergamo între 25 februarie și 1 martie 
a.c. După consacrarea naţională, pro- 
bată de alluxul de public şi de calda 
primire a criticilor, iată un prilej potrivit 
şi penru o atirmare internațională. Suc- 
ces! 

© În tara lalelelor. Un film care a făcut 
să se vorbească in presa internațională 
despre cinematografia românească (e 
vorba de Nunta de piatră de Mircea 
Veroiu si Dan Pita va reprezenta Romă- 
nia la Festivalul internaţional al filmului 
care se desfăşoară la Haga la sfirgitul 
lunii februarie. Adică la începutul pri- 
măverii. O dată cu primele lalele... 
e Marele Premiu. Studiu Opus 1 de 
lon Popescu Gopo va participa la ince- 
putul lunii aprilie la tradiționala compe- 
titie internațională pentru selectie în 
vederea premiului Oscar. Este un con- 
curs a cărui miză constituie trofeul 
maxim care poate Incorona un film. 
Cum Gopo are o vastă experienţă în 
materie de trofee internaţionale (ne adu- 
cem aminte de mult rivnitul «Palme 
d'Or» de la Cannes)ii urăm ca Studiul 
său să obţină acreditarea. 

9 Pădurea din America. Între 21 mar- 
tie şi 4 aprilie, filmul lui Andrei Blaier, 

Pădurea pierdută,va reprezenta cine- 

matografia noastră la Festivalul inter- 

naţional al filmului de la Los Angeles. 


Al 


'ecetea inutili 


i R 
# 


Prizonierul prejudecätilor 


a renunţării 


Dincolo 


de pod 


O reconstituire semnificativă 
a unei opere literare clasice 


Ştiam, de la «Fefeleaga» și 
«Vilva băilor», cu cîtă îndrăz- 
neală cuviincioasă se poate 
apropia Mircea Veroiu de 
opera unui clasic, cu cită 
adincă intelegere ii poate fora 
sensurile, cu cită supunere 
se pleacă in fata esentialului, cu cită lipsă 
de prejudecăţi înlătură ceea ce nu este esen- 
tial. Ştiam, deci, că Mircea Veroiu nu ecra- 
nizează o operă literară, ci o recreează în 
legea filmului si pentru legea filmului, așa 
Incit nu mă aşteptam să văd «Mara» de 
Slavici, ci Dincolo de pod de Veroiu. Şi 
totuşi Dincolo de pod este dincolo de 
toate aşteptările. Fără nici o Indoialä că 
despre filmul acesta s-ar putea spune: e 
un regal de frumusețe plastică, o minunată 
galerie de tablouri vivante, o superbă vic- 
torie a imaginii, nimic n-ar fi minciună, dim- 
potrivă, adevăr, dar nu cel întreg, pentru că 
în acest film tot ce pare a tine de supra- 
faţă, tine de fapt de miez. De miez, adică 
de conceptie. lar în concepția acestui artist 
numit Mircea Veroiu, nu încape viaţa In linii 
groase, nu încap trăsăturile apăsate, nu se 
află la ea acasă vulgaritatea, banalitatea, 
gindul sau ideea «la indeminä», obişnuitul. 
Pentru Mircea Veroiu, Mara nu putea fi o 
«muiere mare, spătoasă, greoaie», des- 
criere ce la Slavici dădea caracterul de 
forță al personajului, Veroiu a împrumutat 
Marei înfăţişarea mai degrabă fragilă a Leo- 
poldinei Bälänutä, a înlocuit forța fizică, 
exterioară, cu forța psihică, a pus nu pe 
umerii, ci pe chipul actriței (chipul acesta 
trecut prin toate stările cu atita nuanţă, 
cu atita subtilă cunoaştere a trăirii) 
miza de forță a personajului şi iată 
că această nouă Mară despuiată de 
virtuțile ei literare rămine In esenţă tot 
Mara lui Slavici. Dar o Mară usor idea- 
lizată, cu forța nici măcar atinsă de um- 
bra unei îndoieli. Astfel acea foame nesă- 
tioasä de bani din carte este scoasă de sub 
semnul unui personaj şi pusă sub semnul 
unei lumi. Mara însăși iese de sub semnul 
lăcomiei şi rămine doar sub acela al unei 
tragice inutilitäti. Din aceeași fugă de lucru- 
rile şi locurile comune l-a creat, cred, scena- 
ristul Mircea Veroiu, pe acest alt Natl decit 
cel din carte, aici numit Hans, altul 
nu numai ca înfățișare, ci şi ca struc- 
tură şi reactie la propria-i structură. Natl 
este un născut invins, La Slavici el ratează 
banal, în băutură. La Veroiu,Naţi rămine, da, 
un născut învins, ratarea este însă mai dure- 
roasă, pentru că este a spiritului, a unui spi- 
rit deschis noului dar fără forța de a-l infäp- 
tui. De altfel acest personaj așază o altă pe- 
cete asupra întregului film: pecetea unui ro- 


mantism inexistent la Slavici, dar potential 
posibil din moment ce epoca este cea ro- 
mantică. Totul se zideste în jurul acestei at- 
mosfere romantice, totul se raportează la 
ea: dragostea Sidei cu Hans, relaţiile ei cu 
restul lumii, reacţiile celorlalți In fata ei. 
Un romantism sobru ce despoaie proza lui 
Slavici de vălurile ei colorate și o așază 
într-o lumină clară, tăioasă, sub care dra- 
matismul se transformă în tragic. Un tragic 
și el limpede, rece, sobru. În această at- 
mosferă Incolteste un gräunte de violență 
justificată ce pătrunde chiar în carnea 
filmului, chiar în stilul regizorului. Dincolo 
de pod nu mai are lentoarea înghețată a 
Feteleagăi, Dincolo de pod se mișcă altfel, 
mai scurt, mai concis, dar şi mai puternic 
ca forţă de soc, dar si mai accesibil cred. 
Mai accesibil prin modul de a povesti, prin 
ritm, prin această fabuloasă imagine pic- 
turală mereu plină de detalii vii ce tin parcă 
balanţa vieţii în acest film al morţilor firele 
ierbii cu rozul unei flori pierdut printre ele, 
lumina unei lămpi în cadrul ferestrei, pe- 
reche cu lumina unei luminări, funiile de 
cepe strălucitoare, pereche cu luminările 
albe şi galbene din prăvălia Marei, măcelăria 
cu roșul viu al cărnurilor printre care zace 
cel ucis, chilia mäicutei Aegidia (alt per- 
sonaj virat cu forță şi voință tot spre noblețe, 
o noblețe usor bolnavă, interpretată de 
o Irina Petrescu de zile mari), piața si strada 
pe care tot timpul trece cineva. Planul doi, 
exact acest plan doi mereu plin, mereu 
mişcat cu rol de «ramă a tabloului», căci el 
închide în sine nu doar imaginea, ci şi sensul 
ei, exact acest plan doi dă filmului o senzaţie 
stranie, de Incremenire şi mişcare în același 
timp, de apă trecută pe sub o pojghitä de 
ghiatä. Apa aceea fiind viața de «dincolo 
de pod», dincolo de podul real sau imaginar 
dintre oameni, dintre oameni cu destine 
normale si cei aşa-zis marcați. «Mara» lui 
Slavici era, în esență, un asemenea pod 
între firesc şi nefiresc şi Veroiu n-a pierdut 
esentialul, ci doar l-a desprins de neesen- 
tial si l-a dus mai departe. Mai departe ca 
sens. Astfel, între Hans și Bandi, fratele 
natural, există nu numai o asemănare 
fizică, ci şi una spirituală, căci amindoi se 
află sub semnul aceleiaşi soarte. O asemă- 
nare există între Hans si Burdea, cel care se 
lasă ucis si se Infräteste astfel întru ratare 
cu Hans. Chiar şi un personaj secundar 
(tinărul revoluționar interpretat de Aurel 
Grusevschi, acel grozav călăreț ce tulbură 
liniștea locului) seamănă cu Hans si cu Bur- 
dea şi cu Bandi pe aceeași idee a aparte- 
nentei la o familie anume. O asemănare 
există între Mara și noua podäritä, între 
jupineasa Bocioacă şi fiica ei, intre Reghina 


Zilele filmului românesc la Atena 


7 şi 13 martie se va desfășura la Atena o «săptămină a culturii româneşti». 

ele, în cadrul acestei ample manifestări vor fi organizate si Zilele filmului 
românesc. Vor fi prezentate filmele Pe aici nu se trece, Ilustrate cu flori de cimp 
si Muschetarul român. Delegaţia de cineasti români va fi condusă de tovarășul 
Dumitru Ghise, vicepreședinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. 


oo. Cel mai inalt ritm de pro 
ductivitate cinematografică: Zile fier- 
binfi a fost realizat în numai 22 
de zile de filmare efectivă. Evident, 
toate fierbinți, după cum s-a şi vă- 
zut. (Probabil, din cauza rapiditätii, 
numele actorului Cornel Girbea a fost 
omis de pe generic) @®® Incă un record 
la Zile fierbinți. In acest film, Ernest 
Maftei a interpretat cel de al 70-lea rol 
din cariera sa cinematografică. La mai 
multe, bădie! 999 Echipa de realiza- 
tori de la filmul Gloria nu cîntă şi-a 
făcut un nume... pe micul ecran. Ale- 
xandru Bocänet — regia, Doina Levinta 
— scenografia, Cornel Patrichi — core- 
gratia, Ovidiu Dumitru — autorul texte- 
lor, sint bine cunoscuți din seria de emi- 
siuni «Profil pe 625 de linii». Pentru că 
tilmul e muzical, pe generic, în mod 
firesc, apare si compozitorul Radu Şer- 
ban. În această echipă notorie apare şi 
Dumitru Solomon, ca autor al scenariu- 
lui. 990 La citeva dintre filmele aflate 
in productie s-au şi alcătuit distribuțiile, 
pe generice figurind numele unor foarte 
cunoscuţi actori. Popularitatea actorilor 
este intotdeauna o garantie. 990 Pre- 
miera, așa se numeşte acum adaptarea 
cinematografică a piesei «Travesti» de 
Aurel Baranga In regia lui Mihai Con- 


stantinescu; rolul care pe scenă a lost 
jucat de Marcela Rusu va fi interpretat pe 
ecran de Carmen Stănescu, alături de 
care vor mai apare Radu Beligan, Toma 
Caragiu, Virgil Ogäsanu, Aurel Giuru- 
mia, Dem. Rădulescu. 99 În Cuibul 
salamandrelor, de fapt un fel de con- 
tinuare a filmului de succes Explozia 
(cu aceeași echipă de realizatori, adică 
loan Grigorescu — scenariul şi Mircea 
Drăgan — regia) vor juca Radu Beligan, 
Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Flo- 
rin Piersic. Mircea Diaconu, Valentin 
Plătăreanu si Vasile Boghiţă. Şapte, 
si toți (mai mult sau mai puţin) mag- 
nifici... 999 În sfirsit în Trei zile si 
trei nopti. adaptare după romanul «Apa 
de Alexandru Ivasiuc, in regia lui Dinu 
Tănase, interpreţii vor fi Petre Gheor- 
ghiu, George Constantin, Irina Petrescu, 
Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Marin 
Moraru, Stefan Radoff. Gabriel Ose- 
ciuc. Coproductia româno-sovie- 
to-francezä Mama, adaptare de Vasilica 
Istrate si Elisabeta Bostan după «Capra 
cu trei iezi» de lon Creangă, In regia 
Elisabetei Bostan, va beneficia de parti- 
ciparea, cu adevărat extraordinară, a 
celebrului clown sovietic Oleg Popov 
El va juca rolul unui urs. 

Andrei IRIMIA 


cea infirmă şi Sida. Veroiu închide verigă 
după verigă lanțul acestor destine atit de 
puternic asemănătoare, incit asemănarea 
ajunge pină în chipul oamenilor şi veriga 
finală se Intflneste cu prima într-un gest 
de cerc. Dar nu, nu în imaginea finală ci, 
mi se pare, într-o minunată secvență — 
după mine pagină de antologie-aceea în 
care maica Aegidia acoperă cu vopsea 
albă luciul oglinzii ce räsfringe chipul ei si 
al Sidei. Mai intii al ei, apoi al fetei într-o 
ordine logică, de logică a firii, a naturii. 
Gest de supremă renunțare, dar şi de 
voinţă: orice renunțare trece printr-o uriaşă 
voință. Gestul acela Intipäreste pe chipul 
Sidei o expresie al cărei sens ni se dez- 
văluie în final, în momentul în care Sida 
se lasă să cadă pe scaunul Reghinei. Este 
o «ieșire din joc», un refuz de contact cu 
o lume atit de puternic supusă unor legi 
obscure, atit de lipsită de logică, de 
generozitate și înțelegere. 

Această tratare romantică nu roman- 
țioasă, tragică nu dramatică, este plusul 
pe care-l aduce Veroiu operei lui Slavici. 
Căci filmul său, finalmente, nu spune cu 
nimic mai puțin decit romanul lui Slavici. 
Dar o spune într-un limbaj anume si cu o 
anume detaşare, detașarea celui venit cu 
un secol mai tirziu. 

Logică. Luciditate. Detaşare. Geometrie 
a sentimentelor. Sobrietate. Toate acestea 
se leagă de stilul Veroiu. Simetric așezată 
față de acest stil, puterea lui Călin Ghibu 
de a-l transmite, de a-l face vizibil prin 
imagini. Nici n-aş spune că imaginea îi 
aparţine lui Călin Ghibu, iar regia lui Mircea 
Veroiu, aş spune că filmul le aparţine, 
Mircea Veroiu şi Călin Ghibu fiind unul 
dintre acele cazuri rare de întiinire perfectă 
pe aceeași lungime de undă artistică. Restul 
e meserie. lar meserie inseamnă, de pildă, 
să-ți găsești colaboratorii și mai cu seamă 
să ştii ce să le ceri. Decorurile arhitectului 
Nicolae Drăgan sint parcă smulse din sufle- 
tul locului, fără ca măcar o umbră din efortul 
tăcut să mai transpară pe ecran, costumele 
Hortensiei Georgescu sint Insäsi noblețea 
— atit de dorită de Veroiu pentru filmul său 
— muzica, numită aici ilustrație muzicală 
si semnată Romeo Chelaru, subliniază sub- 
til romantismul acestei poveşti «de dragoste, 
de luptă si de moarte», cum ar putea fi 
supranumit oricind şi oriunde un film ca 
Dincolo de pod. Meserie mai inseamnă 
să obţii acea distributie ideală pentru filmul 
tău. Maria Ploae in rolul Sidei și Andrei 
Finti (încă student) în rolul lui Natl sint cu 
adevărat perechea de care avea nevoie 
filmul acesta. Mircea Albulescu, cu măsură 
si aşezare «bătrinul Huber», Florin Zamfi- 
rescu un foarte bun Trică jucat pe coarda 
blajină a personajului, Ovidiu-luliu Moldo- 
van un Burdea antipatic, cu farmec si cu 
ironie. lon Caramitru bine aşezat în sutana 
părintelui Codreanu, Florina Cercel şi Petre 
Gheorghiu — soţii Bocioacă, găsiţi si folo- 
siti precum se cuvine: în umbră, jupinul 
Bocioacă; strălucitoare, cu un fel de in- 
crincenare însă, jupineasa. - 

Da, restul este meserie, dar acea meserie 
pe care o dobindeşti abia după ce i-ai trecut 
graniţele şi te afli dincolo de ea, pe dome- 
niile Artei. Dincolo de pod este cu ade- 
vărat acel dincolo. 

Eva SÎRBU 


Scenariul: Mircea Veroiu, după romanul «Mara» 
de loan Slavici. Regia: Mircea Veroiu. Imaginea: 
Calin Ghibu. Mustrafia muzicală: Romeo Chelaru 
Decoruri: arh. Nicolae Drăgan. Costume: Horten 
sm Georgescu Cu: Leopoldina Bâlânuţă, Maria 
Plone, Andrei Finţi, Mircea Albulescu, Florin Zam- 
frescu, lon Caramitru, Irina Petrescu, Ovidiu luliu 
Moldovan, Florina Cercel. Producţie a Casei de 
filme Unu. Director: ion Bucheru, 


Odihna și tratamentul ei 


Există o lege de aur a reclamei: ea 
trebuie să fie concisă și expresivă. 
Percutantă gi seducătoare. Să spună 
tot printr-o imagine, o idee, o poantă. 
Or, un recent film publicitar despre o 
serie de staţiuni balneo-climaterice ma- 
ramureșene, văzut pe ecranele Capitalei, 
se oferea ca model de cum nu trebuie 
să arate o astfel de «invitaţie». Este 
vorba de o productie a studioului 
Animafilm comandată de Oficiul 
judeţean de turism și intitulată «Odihnă 
si tratament In stațiunile balneo-clima- 
terice». Realizatorii au arătat tot, absolut 
tot. Nu au omis nici o clădire, nici un 
colţ de plai, au filmat vara și iarna, în 
bar, in camere de hotel si la nuntă 
țărănească, au amestecat piscine, ca- 
bane, moteluri, pajiști, tratamentele ma- 
ladiilor. Nu s-au uitat, bineinţeles, nici 
datele statistice cu privire la... Nu s-a 
uitat nimic. Dar în acelaşi timp nu s-a 
pus accent pe nimic. Laborioasă an- 
trepriză, cu nume şi text de reclamă. 
Lung sfert de oră pentru spectatori. 
Plictisiti, oamenii se foiesc în scaune și 
se întreabă ce s-ar intimpla dacă toate 
reclamele ar fi atit de «totale». 


Istoria unui verb: a viziona 


Este de-a dreptul uimitor ce 
s-a petrecut, în limba noas- 
tră, cu acest termen cinema- 
tografic, a cărui istorie me- 
rită cu prisosintä să fie cu- 
noscută. Fără a exagera, vom 
spune chiar că nici un alt 
neologism românesc (dintre cele impro- 
priu folosite) n-a cunoscut o evoluţie se- 
mantică ath de rapidă si de spectaculoasă 
cu a lui viziona. Modul în care acest cu- 
vint a evoluat din punctul de vedere al sen- 
sului arată pină unde se poate ajunge 
atunci cind semidoctismul se combină cu 
pretiozitatea lingvistică și cind nu se in- 
tervine la timp împotriva oricărei greșeli de 
limbă care a depășit stadiul de simplă «ino- 
vatie» individuală. 

Pentru prima oară, viziona a fost inre- 
gistrat în Dicţionarul limbii române li- 
terare contemporane, vol. al IV-lea (pu- 
blicat în anul 1957). Ca termen utilizat în 
limbajul cinematografic, viziona este, de- 
sigur, mult mai vechi, deoarece, prin anul 
1950 (cind i s-a semnalat existenţa In fosta 
revistă «Cum vorbim»), el incepuse deja 
să iasă din sfera terminologiei de care se 
folosește cea de-a șaptea artă. La data 
apariției ultimului volum din dicționarul mai 
sus citat, verbul in discuţie era, totuşi, 
considerat rar şi era definit în felul urmă- 
tor: «a privi, a urmări ca spectator destäsu- 
rarea unui film pe ecran». Tot rar a fost 
considerat viziona și în Dicţionarul lim- 
bii române moderne, apărut cu un an 
mai tirziu, adică în 1958 În acest din urmă 
dicționar i se indică lui viziona și origi- 
nea sau etimologia, arătindu-se că el pro- 
vine din engl. vision, ceea ce este cu totul 
inexact. Într-o lucrare de strictă speciali- 
tate (Schimbări semantice în limba 
română contemporană) am corectat 
această etimologie, precizind că verbul 
englezesc to vision, e foarte rar şi, pe 


Cronicile au arătat, la timpul lor, pină 
unde merg meritele, de unde încep slăbi- 
ciunile unui scenariu ca «Orașul văzut de 
sus», semnat de Marcel Pärus si D. So- 
lomon. Cum ni se mai întimplă, nu de 
puține ori, să uităm pădurea de dragul 
copacilor, s-a pierdut din vedere, în cazul 
acestui film, calitatea de veritabili dialo- 
ghiști a celor doi autori. Un meșteșug pe 
care, la ora de față, I stăpinesc fără ezi- 
tare si pe care, mai mult decit atit, îl imping 
uneori pînă la limita unde a spune pune 
stăpinire peste a face. Dincolo de aceste 
dozări însă, cuplul Păruş-Solomon se com- 
portă, ziceam, ca niște dialoghisti, în sensul 
în care, cu cîtva timp în urmă, evocindu-se 
experiența unor cinematografii cu mai multă 
experiență, se cerea statuarea lor şi în peri- 
metrul filmului nostru. Erau revendicate, 
adică, acele persoane care cunosc prețul 
cuvintului potrivit la momentul potrivit, care 
ştiu să dea satisfactie spectatorului printr-o 
întorsătură abilă de condei, care se pricep 
la o adică, să salveze o situatie mai subred 
construită, Inconjurind-o cu un briu frumos 
de cuvinte. Ni se pare pilduitoare, în aceas 
tă privinţă, zestrea verbală a unui personaj 
precum Topolnitä, erou atit de individual: 
zat al filmului «Orașul văzut de sus», arti- 
leria sa de cuvinte, unul din atu-urile fortei 
și ale prizei sale asupra spectatorului. Bâr- 


În foarte rare cazuri la noi, dar 
frecvent în unele țări, filmele sint dublate 
In limba respectivă a celor ce le vizionează, 
rostirea dialogului fiind. nefirească în ra- 
port cu jocul actorilor. Acesta ar fi un 
aspect mai rar Intiinit. 

Mai există incă o situatie, frecventă şi în 
filmul românesc — post-sincronul de dia- 
log. Se lucrează filmul, se montează si 
apoi; în functie de banda ghid sau chiar 
fără ajutorul ei, se imprimă dialogul pe 
bandă de sunet si cele două benzi — cea 
de imagine și sunet — sint montate în 
bucle închise. Lăsind de o parte formulele 
tehnice folosite, avind în vedere doar re- 
zultatul, cu ușurință se poate constata 
într-o serie de filme româneşti, în afara unor 
momente de desincronizare între cuvint şi 
imagine, nota falsă a rostirii replicii. Am 
urmărit, spre exemplu, In Patima,o extra- 
ordinară actriță care este Draga Olteanu; 
intre tensiunea degajată de jocul ei, evi- 
dent în imagine şi replică, există un sesi- 


Cum vorbim în viaţă si cum vorbim 


deasupra, înseamnă «a vedea în vis sau în 
imaginaţie». Din punctul de vedere al sen- 
sului, viziona nu se potrivește nici cu 
substantivul englezesc vision, pentru că 
acesta înseamnă «vedere, privire, nălucă, 


[i . 


in st 


rioasă concurenţă vechilor verbe a vedea 
sl a privi, precum si neologismului a exa- 
mina. 

Prima extensiune semantică pe care a 
suferit-o verbul în discuție s-a produs în 
momentul în care filmele au început să fie 
vizionate şi de public, nu numai de către 
tehnicieni (cum am spus că se obișnuiește 
în Franţa). Următoarea etapă în lărgirea 
conținutului semantic al acestui verb a fost 
vizionarea filmelor pe micul ecran, ceea 


: să ajungem 


să ne«vizionămyprieteni 


viziune, închipuire», etc. In mod sigur, 
rom. viziona provine din francezul vision- 
ner, care înseamnă «a vedea un film Ina- 
inte de distribuție» și mai ales «a-l examina 
din punct de vedere tehnic în cursul mon- 
tării». Examinarea unui film în cursul mon- 
tării se face în studio si exclusiv de către 
tehnicieni cu ajutorul unui apara! numit, 
în limba franceză, visionneuse. În Petit 
Larousse Illustré (Paris, 1975), cititorul 
este avertizat prin următoarea precizare: 
«Le public va voir le film, mais après que 
le technicien l'aura visionné». Acest citat 
arată cit se poate de limpede că, în Franţa, 
publicul vede filmele și numai tehnicienii 
le vizionează. lată de ce, într-o anumită 
împrejurare, un francez a fost pur și simplu 
şocat, auzind că un român putea să spună: 
«Récemment, j'ai visionné le film La Char- 
treuse de Parme». Din cit sintem infor- 
mati, initial, rom. viziona a fost si el tot 
un termen cvasitehnic, asemenea etimonu- 
lui frantuzesc din care provine. Fiind sim- 
tit ca foarte distins, viziona s-a bucurat, 
la noi, din chiar momentul apariţiei lui, de 
o atenţie cu totul specială. Cu sprijinul pre- 
sei propriu-zise, al radioului și al televi- 
ziunii, viziona a ajuns să facă o foarte se- 


ce era încă acceptabil, deoarece ne menti- 
neam, oarecum, In domeniul cinematogra- 
fiel. Din păcate, la scurtă vreme după aceea, 
s-a trecut la vizionarea tuturor emisiunilor 
de televiziune si atunci a început, de fapt, 
adevărata «hipertrotiere» semantică a ter- 
menului de care ne ocupăm. Întrucit spec- 
tacolele sau competiţiile sportive pot fi 
urmărite atit direct, cit si prin intermediul 
televiziunii, n-a fost prea greu ca viziona 
să cunoască o nouă extensiune semantică, 
pentru care limba scrisă şi cea vorbită ne 
furnizează un număr impresionant de ates- 
tări. Retinem însă doar citeva, Intilnite în 
ziare sau alte publicaţii periodice: «Am vi- 
zionat un recital sugestiv prin plasticitate 
şi concentrare»; «Mai mult decit simpla lec- 
tură, vizionarea piesei le-a întregit elevi- 
lor imaginea pe care trebuie s-o aibă asu- 
pra dramaturgului Mihail Sebastian», «Mi- 
nusurile... din jocul vizionat ieri ne inte- 
resează mai ales in măsura în care ele au 
aparținut echipei noastre», «Aseară a so- 
sit la București antrenorul echipei Portu- 
galiei, pentru a viziona jocul România 
Cehoslovacia»; «În orice caz, vizionarea 
meciului mi-a fost de un real folos...»; 
«lubitorii boxului au vizionat o gală inte- 


A spune si a face 


In «Orașul văzut de sus» scenariștii 


sint, într-adev 


Cum spunem, ce spunem 


zabil decalaj. Exemplele pot continua în 
cazul multor eroi ai filmului nostru. Pentru 
că este mai dificil a se folosi priza directă, 
adică sunetul captat în timpul turnării sec- 


Ce se pierde cînd se 


împrumută o voce? 


ventelor, nu întotdeauna cuvintul post-sin- 
cronizat va avea aceleași valențe cu ima- 
ginea. Replicile sună sacadat, lipsite de 
nuante, rostirea lor fiind dictată de sincroni- 
zarea cu imaginea, tapt ce Ingrädeste po- 
sibilitatea retrăirii de către actor la aceeași 
tensiune a stării interpretate In imagine. 


r, și dialog 


Atunci dialogul, care continuă incă să aibă 
o mare pondere In filmul nostru, devine 
fals, datorită interpretării. Replicile sună in 
gol, forțat, rostite conform «timpilor teh- 
nici», nu a cerinţelor rolului. Post-sincro- 
nul nu este un teatru la microfon, presu- 
pune un efort imens din partea actorului 
şi, de multe ori, cu tot profesionismul ingi- 
nerului de sunet care-l ajută pe actor, re- 
plica sună neadevărat si aceasta deoarece 
arta complexă a actorului de film este stin- 
jenită in afirmarea sa de conditia pertect 
obieciwvă a neputinței interpretări m ace- 
lași mod, de două ori, a unei scene. Şi in 
teatru de la o reprezentaţie la alta replicile 
pot avea alte nuanțe, actorul nu este o 
maşină ce reproduce stări emotive. 

Des intilnim şi o altă situatie ce conduce 
la falsitate în reproducerea dialogului: în 
imagine interpretează un anume actor, iar 
vocea este împrumutată de la altul. Atunci 
decalajul replică-imagine este mult mai 
mare. Se intimplă acest fapt greu de în- 
teles nu numai în cazul unor debutanţi (sau 
mai ales debutante), ci și în situaţia unor 
interpreţi de prestigiu. În imagine e Amza 
Pellea, pe banda sonoră e Emanoil Petrut. 


despre film 


resantă», «Reuniunea de box de ieri... a 
justificat pe deplin așteptările, spectato- 
rii — peste 2000, vizionind confruntări 
echilibrate, de un bun nivel tehnic»; «Con- 
cursul (de dirt-track) vizionat de citeva 
mii de spectatori a fost aprig disputat»; 


tat intenția de a 
trecerile olimpice». După cum se vede, 
atestările noastre provin mai ales din lim- 
bajul reporterilor şi cronicarilor sportivi, 
cărora nu le vom contesta meritul de a fi 
contribuit, în mare măsură, la gresita folo- 
sire si răspindire a lui viziona O contri- 
butie si mai mare a avut desigur televiziu- 
nea, care exagerează si ea în folosirea aces- 
tui neologism. Dacă ne amintim bine, sint 
cel puțin zece ani de cind am auzit, pentru 
prima oară, pe o crainică, dorindu-le tele- 
spectatorilor ceea ce astăzi li se urează 
aproape zilnic, adică: vizionare plăcută! 
În condiţiile pe care le-am descris, nu este 
de mirare că viziona a ajuns să se folo- 
sească chiar în legătură cu muzeele și 
expoziţiile, desi nu vedem ce ne-ar Impie- 
dica să spunem în continuare, că acestea 
sint văzute şi vizitate. Cităm o singură 
atestare (la care s-ar putea adăuga multe! 
altele), menită să ilustreze noua folosire af 
lui viziona: «În 1967... Constantin Piliuţă 
a vizionat numeroase expoziții din Ita- 
lia» — se spune într-un articol de ziar, pu- 
blicat acum cîțiva ani. 
Ceea ce ni se pare și mai surprinzător 
este că unii oameni au inceput să vizio- 
neze chiar obiecte concrete, cum dovedesc 
următoarele atestări, care ar putea părea 
aproape incredibile: «Cupa Davis va putea 
fi vizionată zilnic, între orele 9 și 18»; 
«Rugăciunea lui Brâncuși, vizionată din 
unghiuri neașteptate... devine ceea ce In- 
susi el, Brâncuși a vrut să-i insufle Inge- 
nuncheatei...» — scrie un biograf și comen- 
tator al marelui sculptor. Avind în vedere 
evoluția de pină acum a lui viziona, sin- 
tem Indreptätiti să ne întrebăm dacă nu va. 
veni, cumva, o vreme, cind vom ajunge să 
ne vizionăm unii pe alţii. 


Conf. univ. dr. Theodor HRISTEA 


batul despre care ni se spune că, «în urmă 
cu douăzeci de ani deschidea un șantier | 
cu trei lopeti si un steag», s-a identificat 
atit de mult cu funcţia si cu succesul, încit 
fiecare frază a sa nu face altceva decit să 1 
recompună chipul propriei ingimfări. Repli- 
ile fixează, In fapt, portretul amar polemic 
al romanticului de odinioară, incapabil să 
reziste, moralmente, puterii: «cu cine îţi 
începi tu referatele, nu cu mine ?», se adre- 
sează Topolnitä primarului... «Nu sint eu 
cel mai bun șantier din județ? …Cu 100— 
200 de oameni vă scutesc de grija planului 
pină la primăvară. ...Dacă vreau eu, un sin- 
gur om nu mai rămine pe şantier...» Dar, 
atunci cind nu-și apără propriile interese, 
cind nu are nevoie de esafodajul cuvintelor, 
personajul redescoperă si existența propo- 
zitiunilor simple: «Mă, tu o iubeşti!» (rostit 
magistral de George Constantin) conchide 
el, în fața unui partener, pe un ton care 
interzice orice fel de confesiune. 

Chipul In care dialogul acoperă si rezolvă 
aproape Intreaga biografie a unui personaj | 
interesant, dincolo de receptarea profesio- 
nalismului indubitabil, ne lasă însă şi regre- | 
tul paradoxal de a nu fi fost martorii unui 
destin dramatic care să se sprijine mai 
mult pe autoritatea faptei. 


| 


Magda MIHĂILESCU 


De ce oare? Aceasta conduce inevitabil 
la neveridicitatea dialogului. Cu greu unul 
va reuşi să se confunde cu intențiile inter- 
pretative ale celuilalt. Dacă divina Greta 
Garbo avea un glas ce se cerea a îi dublat, 
nu s-a ivit încă acest grav caz în cinemato- 
grafia noastră, pentru că «divinele» noastre 
îşi au glasurile lor bune, bine cunoscute 
şi pe scenele teatrelor. Si apoi psihologii 
demonstrează oricui că timbrul vocii este 
strict legat de personalitatea, de structura 
individului, şi e foarte dificil să Imprumuti 
vocile. Acest joc al «glasurilor» dăunează 
veridicității limbajului cinematografic. Rä- 
mine deschisă problema interpretării dia- 
logului în film, problemă peste care regizo- 
rii nu ar trebui să treacă cu uşurinţă. Spec- 
tatorul recepționează nu numai imaginea, 
ci şi cuvintul interpretat! Filmul românesc 
și-a clstigat de acum un statut bine defi- 
nit, deci poate trece și la analiza proble- 
melor de amănunt, cum ar fi cea a rostirii 
dialogului, spre a cîştiga In rotunjimea sa 
profesională, calitativă. 


leana LUCACIU-COLOMIET 


Niciodată iarna 
(nu fu mai bogată 


Din cele 23 de filme de lung 
metraj prevăzute a se reali- 
za la Buftea în 1976, la sfirși- 
tul lunii ianuarie, 9 se aflau 
în faza de montaj-sonorizare, 
1 în filmare,10 într-un stadiu 
mai mult sau mai puțin 
avansat de pregătire. Nici- 
odata iarna nu fu mai boga- 


Paradoxal, la Buftea, cea mai vie acti- 
vitate, la acest inceput de an, se desíä- 
şoară in cabinele de montaj gi în sălile de 
post-sincron, unde eram obișnuiți să se 
atingă virturi de productie de-abia la sfir- 
situl anului. Nu mai puțin de 9 filme vor 
realiza copia standard înainte de ultimele 
zile... ale iernii. Pentru că cele mai multe 
dintre ele au profitat de ultimele zile... ale 
verii trecute, spre a efectua filmările nece- 
sare. Nimic mai firesc deci, printr-un ra- 
cord mărturisit formal, decit să solicităm 
monteuzei și regizorului filmului Ultimele 
zile ale verii o prefaţă a filmului aflat în 
ajunul premierei. 


Avanpremieră: Ultimele zile ale verii 


Adriana lonescu: Este prima mea co- 
laborare cu regizorul Savel Stiopul. Cred 
că va fi un film foarte bun. 

— In orice caz, prin temă, este altceva 
decit Aventuri la Marea Neagră sau... 

Savel Stiopul: Îmi pare rău că ati uitat 
tilmul care Imi este foarte drag, Agentul 
straniu. iubesc foarte mult filmele de 
acţiune și sper că, Intr-o zi, voi mai face 
unul care să aibă același acces la inima 
spectatorilor. Uitimele zile ale verii va fi 
Insă un film de meditaţie asupra unor ca- 
ractere contemporane. 

A.l.: Consider că acest film va fi în stilul 
primelor lucrări ale lui Save! Stiopul, Ano- 
timpuri și Ultima noapte a copilăriei. 

S. St: Nu vă pot spune cu ce plăcere 
am lucrat asupra textului oferit de Con- 
stantin Stoiciu, încărcat de sentimentele 
profunde, diverse, pe care le puteți deduce 
şi din această secvență de interior, pe care 
o vedeţi în masa de montaj, în interpretarea 
Mariei Rotaru și a Adrianei lonescu — 
actrița cu acelaşi nume ca al monteuzei 
noastre. Va fi un film de actualitate «elabo- 
rat». Fără a ignora calităţile pe care le 
poate aduce intr-un film de actualitate 
Ciné-vérité-ul, cred că este la fel de legi- 
timă şi o tratare «elaborată», bine gindită, 
a tuturor elementelor de mizanscenă. Cit 
despre subiectul filmului, cred că trebuie 
să-l lăsăm pe spectator să-l deducă singur, 
nu de dragul unui suspens pe care filmul 
nu mizează, ci pentru că sper că fiecare va 
găsi In film povestea propriei sale vieți, dar 
cu alte întimplări şi cu alte detalii. 


Montajul —o vocație fără normă 


— Secţia pe care o conduceţi, tova- 
rășe inginer Marcel Apostol, se află 
într-o situatie demnă de invidiat. Are 
9 filme la montaj-sonorizare din prima 
lună a anului. 

— 0 situatie, Intr-adevär, mult mai bună 
decit în alţi ani. Mai multe echipe lucrează 
din plin ta post-sincronizări si la montaj. 
Dar altele au terminat demult aceste faze 
şi ar fi trebuit să intre etectiv în mixaj. In 
ceea ce ne priveşte, am realizat în acest 
răgaz o Imbunätätire a tratamentului acus- 
tic al sălii, am făcut şi revizia completă a 
instalaţiei tehnice de mixai, profitind de 
această pauză, cam lungă aș zice eu. 
Acum va trebui să facem eforturi deosebite 
spre a compensa Intirzierea. Pentru că 
nu-mi aduc aminte să fi scris cineva vreoda- 
tă, la dumneavoastră In revistă sau în alte 
publicaţii, despre noi sau despre alte sec- 
toare tehnice ale cinematogratiei, nu mă 
sfiesc să spun că, atunci cind este nevoie 


de un etort mai mare, nu ne dăm înlături. 


La montaj, secunzii şi asistenții se simt 
legaţi de film, asemeni autorilor, şi oricite 
ore ar trebui să rămină în plus peste pro- 
gram, dacă este nevoie, rămin. Dealtfel ei 


nici nu pot fi schimbaţi, adică nu pot lucra 
in ture, pentru că produsul nostru este de 
fiecare dată un unicat, răspunderea este 
strict individuală și munca fiecăruia tre- 
buie să aibă continuitate. 


«Actorii şi regia au cuvintul» 


La ora cind redactăm acest text, în fil- 
mare se află, alături de serialul pentru tele- 
viziune Toate pinzele sus, un singur 
film: Osinda de Sergiu Nicolaescu, cu un 
scenariu scris de regizor împreună cu in- 
ginerul de sunet Anușavan Salamanian, 
după romanul «Velerim si veler doamne» 
de Victor lon Popa. 


Osinda — film social si film de artă 


— Deosebirea dintre romanul «Vele- 
rim și Veler Doamne» de Victor lon 
Popa și filmul pe care-i realizează Ser- 
giu Nicolaescu, după scenariul pe care 
l-ați scris impreună, este tot atit de 
mare ca și saltul pe care l-ați făcut, 
Anușavan Salamanian, de la coloana 
sonoră la scenaristică. Un dubiu curaj! 

Anușavan Salamanian: — Curajul mi 


e «Uitimeie zile ale verii» de Savei Stiopul, 
în avanpremieră 


e :Osinda» de Sergiu Nicolaescu, 
în plină filmare 


@ În săiiic de montaj de la Buitea, 
nouă filme în lucru 


l-au dat cerințele filmului si documentarea 
pe care am făcut-o. De pildă, in film, Man- 
lache Pleşa face zece ani de ocnă nu 
pentru o crimă pasională, ca în roman, ci 
pentru că a participat la răscoala de la 
1907. Ceea ce nu modifică, propriu-zis, 
traiectoria personajului, dar îi explică mai 
limpede destifiul. Noi ne-am documentat 
foarte atent, cercetind ce s-a întimplat cu 
țăranii care au participat la răscoala din 
1907. Cei care au ispășit osinda, fäcind 
ocnă, si au supraviețuit, au fost trimiși pe 
front, în 1917, pe acelaşi front unde ajunge 
finalmente în roman si Manlache Pleșa. 

— Pină și victima crimei este însă 
altcineva 

A. S.: Din nevoia de a concentra drama- 


Un film despre 


e îndrăznim să avansă! 


turgic materialul, nu mai este ucis un ne- 
gustor oarecare, despre care în roman nu 
aflam dealtfel mare lucru, ci însuși aren- 
dașul în slujba căruia se află eroul prin- 
cipal 

Pi Prin distribuirea lui Amza Pellea 
în rolul principal, dumneavoastră, Ser- 
giu Nicolaescu, nu mai vedeți în erou 
«uriașul» din roman, ci un alt tip de 
personaj. 

Sergiu Nicolaescu: În momentul de 
tată, n-au rămas din roman decit o idee 
şi numele eroului. Am pornit de la perso- 
najul extrem de interesant al lui Victor 
lon Popa, care ne-a inspirat, dar căruia 
i-am găsit resorturi sociale — sper — mai 
profunde. 


fi o reuşită. 


(«Prin cenuşa imperiului» de Andrei Blaier) 


«Velerim şi Veler Doamne” 


(Aime. Tacobesciy 


— Romanul e o constructie balades- 
că, oarecum tradiționalistă, dar orho- 
genă, un alt «Baltagul», într-un fel. 

S. N.: Romanul mergea mai degrabă pe 
linia unui destin individual fatalist, idee 
care la noi a dispărut complet. Tema fil- 
mului a devenit destinul țărănimii în capi- 
talism, ceea ce nu inseamnă Insă că Man- 
lache nu are destinul lui, chiar unul mult 
mai dur, mai spectaculos, pe un fond de 
nevinovăție mult mai limpede. 

— lar in restul distribuției? 

S. N.: Alături de Amza Pellea, este 
ioana Pavelescu, studentă la Institut, care 
va face un debut echivalind, după părerea 
mea, cu «o lovitură» — o Rusanda puter- 
nică şi în același timp pură, apoi Aimde 
lacobescu In cuplu cu Emmerich Schäffer — 
boierii locului, ei înșiși de altă anvergură 
decit în roman, Gheorghe Dinică — în rolul 
jandarmului lon, care e şi rival al lui Pleșa, 
Ernest Maftei — moș Petrache, un destin 
pe care l-am dus pină la capăt. Procurorul 
este jucat de mine, iar judecătorul de 
Alexandru Dobrescu — respectiv tipul 
omului de lege cinstit și un jurist tipic al 
epocil 

— Unde apreciați că vă aflaţi pe tra- 
iectoria genurilor parcurse? 

S. N.: In filmele anterioare, am supus 
actorii şi regia — povestirii. De data aceasta, 
procedez invers. Aș putea spune că «spe- 
culez» aproape sugestiile de interpretare 
şi peisajul, decorurile semnate de Constan- 
tin Simionescu și imaginea lui Alexandru 
David. 

— Personajul dumneavoastră, Amza 
Pellea, este un fel de Ipu. 

Amza Pellea: Nu. Dar, dacă mă gin- 
desc mai bine, poate că da. Ca și ipu, 
numit pe nedrept «nebunul satului», Man- 
lache este socotit criminal fără să fie. Ca 
si personajul lui Titus Popovici, acest erou 
luat din romanul binecunoscut al lui Vic- 
tor lon Popa este o imagine a felului cum 
a mocnit şi s-a plămădit durerea în sufle- 
tul acestui neam românesc, ca să Intele- 
gem şi mai bine cum am ajuns la revoluție 
si la zilele pe care le trăim. Interesant mi 
se pare, la filmul de față, faptul că ne-am 
apropiat de erou într-o manieră destul de 
diferită decit cele cu care sintem obișnuiți. 
imaginea este tratată într-un mod aparte, 
folosindu-se de pildă obiectivele cu distan- 
tă focală mare care creează impresia că lu- 
mea e privită la microscop, cu multă acui- 
tate, de nişte ochi pricepuţi, ochii cu care 
am Invätat să ne privim trecutul. Asta a 
impus şi un stil de interpretare foarte reti- 
nut, cu exteriorizări minime. Încercăm să 
dăm viață unor personaje încărcate de un 
dramatism care «nu transpiră», nu este 
afişat în gesturi, un dramatism interior care 
se simte puternic, chiar dacă «nu se vede». 
Mi se pare că, în colaborările mele cu Ser- 
glu Nicolaescu e un pas — dacă nu ina- 
inte, în orice caz e un pas într-o direcție 
anume. Materialul filmat pe care l-am vă- 
zut mă face să cred că sintem pe drumul 
cel bun, visul tuturor cineaştilor fiind să se 
apropie, pe calea temelor sociale, cit mai 
mult, de filmul de artă. 


Valerian SAVA 


şarjă prietenească 


Dinspre viat 


> 


ă spre film 


0 zi din viaţa unui film văzută 


de Amza Pellea 


A apus demult vremea cind 

actorul, avind în vedere spe- 

cificul îndeletnicirii sale, in- 

cepea munca la orele 10 di- 

mineata. Odată cu apariția 

celei de a 7-a arte, a inceput 

o adevărată cavalcadă după 
valorificarea fiecărui ciob de timp. Acum 
ziua actorului de film, mai ales cind se fil- 
mează la distanță de sute de kilometri, în- 
cepe de obicei la orele 4 dimineaţa. Buimă- 
cit de somn — seara ai avut spectacol, deci 
ai dormit practic cel mult trei ore — umbli 
pe întuneric, în virful picioarelor, să nu tre- 
zeşti copiii si nevasta care n-au nici o vină 
că tie ţi-a plăcut arta, măninci la repe- 
zeală ceva,dacă ai noroc de un stomac ma- 
tinal si în același timp te imbraci ca și cum 
al fi făcut armata la pompieri. Observi că 
nu mai sint decit zece minute pină pleacă 
autobuzul de la Grădina Icoanei, așa că, 
încheindu-ți nasturii de la cămașă şi cu 
haina pe mină, trinteşti usa de se trezește 
toată casa «că nici aşa, tu muncesti ca un 
cline si ei dorm pină la 7». Cu sufletul la 
gură ajungi la Grădina Icoanei unde este 
prezentă toată echipa. Te instalezi în auto- 
buz, încerci să-ţi recapeti suflul, si Intr-un 
tirziu risti o întrebare — «Mă fraţilor, de ce 
nu plecăm?» — «N-a venit domnul txules- 
cul» — «De ce?» — «Probabil că n-a fost 
anunțat». — «Păi dacă nu l-aţi anunţat, 
cum o să vină?» — «Încearcă Leonica să-l 
prindă la telefon». Într-un tirziu, Leonica, 


— «Fii atent că 
eşti în prim plan!» 


travelling-avant 


„Şi totul 
pentru 
aceste vorbe: 
«aţi fost 
nemaipomenit !» 


secretara de platou, apare roșie şi enerva- 
tă: — «Cine mal are fise, că eu le-am termi- 
nati» — «Păi, unde dai atitea telefoane?» — 
«La domnul Ixulescu. Dar de fiecare dată 
vecinul dumnealui Imi trinteste telefonul.» — 
«Păi ce caută vecinul domnului Ixulescu 
la telefonul dumnealui?» — «Păi nu, că te- 
lefonul e al vecinului. Domnul Ixulescu 
n-are telefon si voiam să-l anunţ pe veci- 
nul dumnealui să-l anunţe»... Toate astea 
se întimplă la 4,30 dimineaţa. Te minunezi 
sincer de cită răbdare pot da dovadă cl- 
teodată vecinii colaboratorilor cinemato- 
grafiei... Pină la urmă, se hotărăște să se 
plece fără domnul Ixulescu. Timid, arunci 
o întrebare: — «Da' putem filma fără el?» 
— «Bineïnteles, răspunde superior Leoni- 
ca. Domnul Ixulescu n-are nici un fel de 
racord cu scena de azi. Dumnealui avea 
treabă pentru săptămina viitoare»— «Dar 
ce rol joacă domnul Ixulescu ?» — «Nici un 
rol». — «Păi atunci?» — «Dumnealui tre- 
buia să vină la Buftea să-şi aleagă o colivie 
adecvată»... Bănuind vag că nu te-ai trezit 
bine, si Intelegerea-ti joacă o festă, 
rişti totuşi: — «Dar ce să caute domnul 
Ixulescu în colivie?» — «Păi nu, colivia 
este pentru Coco, papagalul dumnealui, pe 
care l-a închiriat echipei pentru scena în- 
mormintării»... De bună voie și nesilit de 
nimeni, renunti la amănunte. Ajunşi la 
Buftea, începe cosmarul costumatului, de 
multe ori constati că cismele nu intră pen- 
tru că sint ale lui Besoiu și ăsta are picior 
de aristocrat, sau că pălăria te lipseşte 
complet de simţul văzului, pentru că e a 
lui Băltăreţu si el poartă 64 că are un cap 
de filozof. Pină la urmă toate se rezolvă 
și, machiat, costumat, gata pentru filmare, 
caști de-ţi trosnesc fălcile pentru că este 
abia ora 7 dimineaţa... Totul pare normal 
pînă la orele 9 cind apare o persoană foarte 
nervoasă care tună şi fulgeră. Toată lumea 
intră în panică, multi membri ai echipei cu 
funcţii nedetinite încep să alerge în toate 
direcțiile cu scopuri la fel de bine nedefi- 
nite. De obicei persoana aceasta dinamică 
şi total nemulțumită este și regizorul... 
Toată lumea coboară pe platou, se corec- 
tează lumina, se mută girafa pentru că face 
umbră pe fundal din care cauză inginerul 
de sunet continuă cearta cu operatorul șef, 
ceartă care a inceput odată cu apariția fil- 
mului sonor. În sfirsit, te cheamă regizorul 
şi-ţi explică ce al de făcut — «Ai o scenă 
grea, în care spui partenerei un lucru greu 
de spus, pentru că sintetizează întreaga re- 
latie dintre voi, relatie dintre cele mai com- 


A servi cu ... bilete 


Fragmente din scurte discuții auzite 
în birourile directorilor de săli cinemato- 
grafice. — Nu vă supăraţi, as dori două 
bilete pentru spectacolul de astă-seară.... 
— Cine sinteţi dv.? — Nu eu, tata are legiti- 
matie de protocol si m-am gindit că... Sau: 
— Aş vrea să mă serviţi cu patru bilete. 
Mi-aţi mai dat dv. și altădată. — Cine sinteti ? 
— N-are importanţă, un cetățean ca oricare 
altul… Sau: — Mă iertaţi că vă deranjez, 
ne-ati putea da șapte bilete? — Șapte? 
Dar cine sinteţi? — Sint elev la liceul econo- 
mic şi mai sint cu şase colegi.... — Bucuros, 
poftim... Sau: — Cum, nu mai aveți bilete 
de protocol? — Nu, dar mă iertati, n-am 
văzut legitimatia dv... — Nici nu ţi-o arăt, 
dar am să-ți arăt cine sint eu, ai să vezi 
dumneata... Sau: — Nu știu dacă mă 


cunoaşteţi... —Nu, domnişoară, nu vă cu- 
nosc. — Dar mă vedeți In fiecare zi, alci, In 
fata cinematografului, cînd vreți să traver- 
sati pe roșu şi eu nu vă dau voie... — Cum, 
dumneata? — Da, dar acum nu sint în 
uniformă, că sint în timpul meu liber și as 
vrea să văd filmul cu o colegă de-a mea... 
— Poftim, şi vă rog să mai poftiti pe la noi... 
Sau: — Maestre, ştii, eu sint actorul Cu- 
tare... — Se poate, eu nu vă cunosc, mă 
iertati, sint foarte mulți actori și... — A, cum, 
nu mà cunosti? Sigur, pe noi, cascadorii, nu 
ne cunoaște nimeni... — Mă rog, cîte bilete 
vreți? — Eu? Niciunul. Adică nu vreau 
bilete, vreau un biletel de la dv. pentru 
cinematograful X că e acolo un film cu pac- 
pac... Sau: — Bună seara, bună seara, te 
salut, ce mai faci, dragă? — Multumesc. 


plexe şi pe care eu vreau s-o fac și mai 
complexă... Fii atent cum faci, că ești în 
prim plan, priveşte aici, la parteneră, care 
te privește galeș». — «Dar unde este 
Satta» — că așa o cheamă în film pe parte- 
neră. — «Nu vine la filmare, pentru că mai 
are două zile la filmul «Cocotierul din Mizil». 
— «ŞI eu atunci la cine mă uit?» — «La 
mine!» — spune regizorul, alias Safta, pri- 
vindu-te gales și crucis… Te concentrezi 
cit poți, faci abstractie de barba si mustata 
regizorului și zici textul acela complex: 
— «Tu, ce mai faci?»... După citeva ase- 
menea scene, te trezesti că s-a făcut orele 
18 şi că trebuie să pleci urgent la teatru, 
unde joci într-o piesă a unui oarecare 
Shakespeare... 


Şi așa a mai trecut o zi de filmare, ase- 
mănătoare cu altele de la alte filme, unde, 
în loc de papagal, domnul Ixulescu trebuie 
să aducă un tanc, pe Leonica o cheamă 
Medolica, iar regizorul e ras si chel... Bine- 
înțeles că singura satisfactie o ai după 
premieră şi-ţi vine tot de la ei, săracii spec- 
tatori, cînd ti se spune timid: — «Maestre, 
ati fost nemaipomenit! Mai ales în scena 
aia cind vă uitaţi In ochii ei și-i spuneati: 
Tu ce mai faci? Aveaţi atita durere, atita 
bucurie, atita neliniște si timiditate în pri- 
vire, încit m-aţi cucerit!» 


Amza PELLEA 


— «Şi eu atunci 
la cine mă uit?» 


Vreti să vedeți filmul? — Nu dragă, ce naiba, 
se poate? Dă-mi și mie voie să dau un tele- 
fon... — Sigur, dar ştiţi, telefoanele astea eu 
le plătesc din buzunar, ni s-a atras atenţia 
de la întreprindere că telefoanele noastre 
nu sint publice... — Ha-ha, tot glumet, tot 
glumet… Sau — lubitule, mă cunoști, nu-i 
așa? Eu sint actor, e adevărat că din pro- 
vincie, dar joc şi eu în premiera de astă- 
seară. — A, se poate? Cum să nu vă cu- 
nosc? Ce, e prima oară că veniţi pe la noi? 
— Aşa e, așa e. Uite, dă-mi te rog opt 
bilete pentru prietenii mei și-ţi aduc eu 
banii miine... — Da, dar vă amintiţi, de la 
premiera trecută, de acum un an, a rămas 
să-mi aduceţi 48 de lei... — O, cum poți să 
fii așa meschin? Ce naiba, n-al încredere in 
mine? Sau: — Bună seara, dragul meu, ce 
te uiţi așa, nu te așteptai să-ți vezi soția 
la premieră? — Dacă ai şti ce bine-mi pare 
că te văd, ești singurul om căruia pot să-i 
spun că nu mai am bilete fără să-mi fie 
teamă că o să mă reclame! Sau, sau, sau... 


Radu GEORGESCU 


pozitiv 


Cursa, 
un film- 
dialog 


Cum te întorci, cum te răsucești, 
dai mereu de o evidenţă: filmul e 
ca romanul — mult mai ușor de 
împărţit în categorii, genuri, mo- 
duri, decit de definit o dată pentru 
totdeauna și pentru toate dictio- 
narele lumii. Mai de curind m-am 
mai gindit la o împărţire — n-o să 
fie ultima — si anume: există filme 
monolog înaintea cărora trebuie 
să taci și să privești, există filme 
care cer dialog, în timpul cărora 
îţi pare necesar să te ridici în pi- 
cioare si să pui o întrebare celor 
care joacă. Să-i întrebi: de ce? 
pentru ce? cum? care?… Nue o 
împărţire estetică, pentru că unele 
filme-monolog sint atit de neinte- 
resante încit nici n-ai ce întreba, 
totul fiind clar ca apa chioară de 
care nu fi-e sete. Altele spun ceva 
ce nu te interesează — și-atunci 
îţi pui frumusel pălăria și mergi la 
altă firmă. 


Alte monologuri le «asculţi» însă 
cu sufletul la gură, vii a doua oară, 
ca şi cum ai pune un disc din nou, 
şi încă o dată, pină ce melodia 
intră în tine pentru totdeauna (fru- 
mos cuvint). 


În filmele care te invită la dialog 
nu te plictisesti, chiar dacă nu to- 
tul e la fel de interesant, nu totul 
e formulat cu precizie. Bunăoară, 
un astfel de film mi s-a părut a fi 
Cursa. Calitatea principală a aces- 
tei pelicule e aceea că personajele 
au o elementară condiţie de viabi- 
litate şi anume că au o biografie 
înainte de a intra pe ecran, o alta 
după ce ies. Personajele care spun 
totul despre sine într-o sută de 
minute sint mai puţin credibile 
decit cele care spun ceea ce au 
de spus, ceea ce le vine la gură 
în o sută de minute de împrejurări 
ce-i surprind în acţiune. Pe ele, în 
special, îţi pare necesar să le in- 
trebi cite ceva, să provoci dialogul, 
adică, de fapt, să devii tu însuţi 
un fel de personaj episodic al fil- 
mului. Căci personajele episodice 
(a nu fi confundate cu personajele 
secundare, de fapt simple figuratii, 
decoruri) fac sarea și piperul unui 
film-dialog. Cum bunăoară acea 
femeie îmbrobonată de sudoare 
spălind rufele soțului înşelător şi 
absent, muncind fiindcă e obligată 
să-și vadă de treabă (așa e viata!), 
dar și pentru că trebuie «să facă 
ceva» în tensiunea nervoasă a ace- 
lei seri ploioase în care se desco- 
peră vinovată fără vină. E stupe- 
fiată și tulburată. Foarte bun acest 
episod. Ce va spune ea soțului ei? 
Cum va fi căsnicia lor de aici în- 
colo? Cind va uita de fata cu bagaje 
şi plapumă nouă care trebuia (sau 
nu trebuia) să fie în locul ei? — 
iată cite întrebări, iată cite filme!... 

Filmele ce te invită la dialog 
încep de la un scenariu compus 
în acest sens — dar fin si de ca- 
pacitatea actorilor de a întreține 
acest «mister» al firescului: ceea 
ce se întîmplă, în chip fericit (chiar 
dacă nu în toate episoadele) în 
această Cursă capricioasă prin în- 
susi subiectul și genul adoptat. 


Gelu IONESCU 


Banii, dar si viaţa 


Intr-adevär, la Patima, cind 

muncitorii nationalizeazä în- 

treprinderea, sala arhiplină 

aplaudă, precum la wester- 

nuri cînd înving binele şi po- 

zitivul. Cind Sever, fiul, îi 

întoarce spatele mamei sale, 
dezgustat de monstruozitatea ei, sala tine 
cu fiul, într-un elan crud și justificat. Sint 
două reacţii elementare, spontane, extrem 
de interesante pentru toți cei preocupaţi 
de lupta cu sabloanele în filmul nostru. În 
exactitatea si sobrietatea ei regizorală, Pa- 
tima are parte nu numai de creaţia unui 
«monstru» ca Draga Olteanu, actriță de 
talia unei Simone Signoret sau a oricărui 
cap de afiș în acest gen al femeii-imperiu, 
ci si de o idee veche dar de o mare prospe- 
time, pasionantă, de care prea puţine filme 
contemporane cu noi s-au preocupat În 
cumintenia lui lineară dar bine articulată, 
Patima Indräzneste să descopere pentru 
cinematograful zilelor noastre un meca- 
nism simplu ca oul lui Columb, foarte 
eficace, plin Incă de virtuți dramatice, de 
care doar citiva, rareori, s-au atins, fiindcă 
declanșarea lui nu se poate face fără 
riscul de a-ţi frige degetele. Simplu, dra- 
matic și eficace — mecanismul acesta e 
întotdeauna încins si dacă nu duce la in- 
candescentä (si In acest film el duce pină 
aici), nu duce la nimic. Nu te poți juca nici 
măcar într-o comedie cu el. Poţi face de 
dragul lelii «Dragoste la zero grade», 


Camil Petrescu susținea 
undeva că prima calitate a 
unui artist autentic este pute- 
rea de a fi obsedat de un 
singur tel estetic, de a nu se 
lăsa pradă risipirii. N-avea 
încredere în artiştii care se 
Incäpätinau să rezolve toate dilemele, îi 
erau mai apropiaţi cei care se dedicau uneia 
singure. Mi-am amintit de această observa- 
tie admirind-o pe Draga Olteanu, protago- 
nista filmului «Patima»... 

Sint, dacă nu mă Insel, aproape cinci ani 
de zile — ce repede trece timpul — de cind 
Draga Olteanu mi-a mărturisit dorinţa ei 
cea mai secretă, de a face un film după o 
nuvelă de Petru Vintilă. Nu cunosteam 
nuvela, Insă din felul In care strălucita 
actriță mi-a povestit-o mi-a fost foarte ușor 
să-i înțeleg obsesia. O interesa drama unei 
temei simple, normale, care sub presiunea 
bunăstării găsea fericirea inutilă. Acum, în 
reclama de la cinematograful «Scala», ve- 
dem chipul Dragăi Olteanu pe filigranul 
unei bancnote. O obseda acest personaj 
şi-mi mărturisea că nu va avea linişte pină 
cind nu-l va juca. Cunoscind dificultățile 


dar din clipa cind spui că ai văzut — de 
exemplu — o comedie «Dragoste cu zero 
lei, zero bani» sau, pentru a fi mai con- 
cret, «Cum se fură un milion», urechea se 
ciulește altfel, mintea e imediat atitatá, 
imaginaţia începe să fiarbă. Banul, cu ceea 
ce naște și ucide în om, cu ceea ce implică 
si explică, cu fascinația şi oribilul său, e 
unul din subiectele mari și tari ale artei, 
dind relației fundamentale dintre real şi 
ideal o dimensiune fără de pereche. Cel 
care ştie în artă, pe hirtie sau pe pinză, să 
descrie un om cind are (sau n-are) bani, 
a pus mina pe o moară cu noroc. Nu-mi 
va scoate nimeni din cap că filmul româ- 
nesc cu acest titlu are o asemenea rezis- 
tentä fiindcă autorul lui a avut talentul si 
inteligența să creadă în forța dramaturgică 
a lui Slavici și s-a supus la obiect, obiectul 
şi subiectul la Slavici fiind — ca la nimeni 
altul în literatura noastră — banul, acest 
blestemat «duh al auruluin despre care 
Veroiu si Pita ne-au dat o imagine extra- 
ordinară în cinematografia noastră. 
Pentru a nu fi ipocriti, să acceptăm Insă 
imediat că e mai uşor să faci filme despre 
banul în capitalism, într-o lume în care 
banul e totul — dar această comoditate, 
bizuită și înlesnită de analize nemuritoare, 
nu poate fi și o Indreptätire pentru timidi- 
tatea, pudoarea, cu care scenariștii noştri 
atacă acest subiect în filmele ce vin spre 
zilele noastre. Dacă nu se pot trece cu 
vederea acele comedii simpatice ale lui 


Geo Saizescu si D.R. Popescu (la care — 
coincidenţă! — operator a fost tocmai 
actualul regizor al Patimei, George Cor- 
nea), vehiculind personajul individualist al 
lui Papaiani care ştie cite ceva despre bani 
şi rolul lor contradictoriu în viața socială — 
n-aş putea numi multe filme care să pri- 
vească «tema banului» — cum se zice la 
şcoală — într-un chip nou, adică inte- 
grind-o în acei pasionant proces al formă- 
rii unei conştiinţe noi, socialiste, genera- 
toare de adinci mutații în tot ce-i veşnic 
sau Îşi zice aşa. Pe această temă, filmele 
noastre, desfăşurate în plin socialism, nu-şi 
prea dau ghes să descurce complicațiile 
(inerente temelor mari si viziunilor adinci) 
ca şi cum banul ar fi rămas — ca în capi- 
talism — «ochiul dracului» și eroii noştri 
foarte angelici nu ar avea puterea să se 
uite la el, temători ca aceasta să nu le 
scadă ceva, fie din ideal, fie din real. Or, 
de foarte multe ori, tocmai această igno- 
rare a «materiei» le dă un aer ireal si idea- 
lizat Documentele de partid privitoare la 
construcția noastră socialistă nu trec 
niciodată cu vederea realitatea economică 
a unei orinduiri în care s-a sävirsit o revo- 
lutie și în relația dintre om si ban. Banul 
nu mai este clasicul «ochi al dracului», o 
forță neapărat dezagregantă, alienantă — el 
poate fi privit drept în față, cu alți ochi, 
fără teamă; această privire nouă poate fi 
nu o dată definitorie pentru erou, plină de 
consecințe pentru artă, inclusiv pentru arta 


filmele poetului 


Dreptul la obsesie 


«Rolul» vieţii nu înseamnă 


neapărat 


Hamlet sau Ofelia... 


care apar inevitabil între aspirație şi reali- 
zare, credeam că pină la urmă va obosi. 
Si Draga Olteanu nu a obosit, s-a Incäpäti- 
nat să-şi ducă proiectul pină la capăt, a 
fost pentru mine una din bucuriile cele mai 
înalte. M-au bucurat puterea și devotamen- 
tul cu care și-a exprimat şi desăvirșit ob- 
sesia ei artistică. 

Cred că fiecare mare actor are dreptul la 
un vis. Şi cu toții nu vom avea decit de cişti- 


gat cind marii actori ni se vor dezvălui în 
ceea ce cred ei că au mai bun și mai adinc. 
Un regizor, oricit de genial ar fi, n-are cum 
să cunoască exact valenţele secrete ale 
actorilor, actorii au și ei dreptul, măcar o 
oaea dată în viată, să-și hotărască perso- 
najul. 

Pe o anume treaptă, în ciuda vanitätii 
lor profesionale si copiläresti, actorii capă- 
tă conştiinţa puterii lor, ei renunţă la iluzii, 


cu care punem în valoare dramatismul nas- 
terii noilor relaţii socialiste dintre oameni, 
etica acelei cointeresări materiale în care 
muncitorul nu mai e desfigurat de ban si 
nici supus lui. Există — indiscutabil — o 
nouă conceptie despre cistig și pierdere, 
despre avere si profit în socialism, o rela- 
tie nouă dintre averea colectivă si profitul 
individual. Există — fără îndoială și fără 
să apelăm la idealizări demagogice — un 
mod nou de a «pune omul mai presus de 
ban», cum îmi spunea o dată un macara- 
giu la Bicaz, muncind pe un ger de minus 
cincisprezece grade... 

Fără să le fie nici cald si nici frig, scena- 
riile noastre, dialogul, scenografia și costu- 
mele au o optică egalizatoare și «discretă» 
asupra eroilor. Mai toți par a avea acelaşi 
salariu. Banii ca atare, fie şi tugitiv, nu apar 
în existenţa tatilor, mamelor, fiilor şi fiice- 
lor de care ne-am mai ocupat. La CEC — 
institutie cu greutate In orice oräsel — nu 
se intră, n-am văzut eroi să depună sau să 
scoată de pe acolo ceva. Zi de salariu nu 
există (printre excepţiile memorabile, aceea 
de mare emotie a lui Ciobotärasu în Aş- 
teptarea). Micile și vitalele socoteli buge- 
tare, ratele, imprumuturile, C.A.R.-ul, astea 
nu-s nici măcar «fleacuri», detalii, căci 
despre ele scenariștii noștri pur și simplu 
nu discută, regizorii nu văd pe aici mai 
nimic nou, cind fiecare stie că-n viată nu-i 
tocmai aşa. Se dezbat nu o dată idei înalte, 
se aprind conflicte de producţie consisten- 
te — dar de multe ori ele nu depășesc enun- 
tul, nu capătă forță emoțională, ele omitind 
contingentul, rentabilitatea, cointeresarea 
materială, condițiile esenţiale Intre existen- 
tă și conştiinţă, între productivitate și mo- 
rală. Existenţa — în care azi «banul nu mai 
e totul», dar nici chiar nimic, în care «eco- 
nomicul» nu se mai reduce la ban, dar nici 
nu-l poate Incă eluda — nu are consistență 
artistică și atunci, de unde expresia gravă 
pentru idee? Filmele care ignoră sau apla- 
tizează latura economică a existenţei eroi- 
lor — reducind-o doar la realizarea planu- 
rilor de producție, la o idee prea generală 
despre muncă — perpetuează în fond ideea 
unilaterală că tot ce tine de ban e sistema- 
tic meschin, hid, egoist sau lipsit de impor- 
tantä politică și socială în viața omului nou. 
O privire realistă, adincă — demnă de o 
cinematografie realistă evoluată — trebuie 
să rupă cu acest șablon. Starea materială 
a eroilor noştri nu numai că nu e lipsită de 
contradicții, dar aceste contradicții — prin 
felul cum sint înțelese și depășite — pot 
pune în valoare calităţi esenţiale, departe 
de orice meschinării simplificatoare sau 
scheme răsuflate. O manipulare inteligentă 
a acestei teme «eterne» nu ar putea să nu 
descopere azi și marile generozitäti, esen- 
tiatele dispute între pasiunea și datoria 
socialistă, Intre marile interese populare 
şi strimtul egoism, Infringerile sistematice 
ale afaceristilor morali, disprețul de tip nou 
faţă de omul acaparator, dezgustul franc față 
de omul rapace, acele acte superioare de 
devotament, altruism si depășire de sine, 
acele investiţii ale inteligenţei constructive 
în valori morale superioare oricărui CEC 
sau «vitel de aurx după cum — și nu în 
ultimul rind — ar putea apare și noi surse 
de umor popular, fără de care leul nu circu- 
lă. Departe de a-i bagateliza funcțiile, «ba- 
nul nu mai e totul» în socialism, aceasta 
e o revoluție în ordinea morală și econo- 
mică a omului — chiar dacă ea mai are de 
intimpinat rezistența viguroasă a vechilor 
concepții, niciodată ignorate de marxism. 

Dar ce subiecte noi se ascund în această 
înfruntare! 


Radu COSAȘU 


își dau seama unde ar putea străluci şi unde 
ar eșua. Ei caută un rol pe măsura experien- 
tei si a observaţiilor lor, în această fericită 
şi matură perioadă actorii devin dramaturgii 
propriilor lor posibile personaje. Experien- 
ta lor de viață, ca și a oricărui creator, trebuie 
să capete o expresie. «Rolul vieţii» nu 
înseamnă neapărat nici Hamlet, nici Ofelia, 
ci acela menit să sintetizeze propriile obser- 
vatii, propriile experienţe. Acest rol, desigur, 
nu se poate juca decit o singură dată în 
viaţă, însă tocmai de aceea mi se pare teribil 
de interesant. N-ar fi păcat să nu avem un 
film In care temperamentul inşelător, greoi 
şi viclean subtil a lui George Constantin să 
nu se dezvăluie în întregime într-o bună 
zi? Ar fi foarte trist să nu avem un film în 
care comicul straniu şi îngindurat a lui 
Marin Moraru să nu ne devină mai accesibil. 
Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Cotescu, 
Beligan, Olga Tudorache, Liliana Tomescu 
sau atiția multi mari actori au dreptul să 
creeze un personaj echivalent cu experien- 
ta şi temperamentul lor... 
Noi toţi vom fi beneficiarii acestei nobile 
vanitäti. 
Teodor MAZILU 


Actualitatea la 
scara 1:1 


Patosul lui Maiakovski 
şi incisivitatea lui Gogol 


Am avut ocazia să văd filmul 
într-o competitie internatio- 
nalä (Festivalul dela Vene- 
tia) care, prin specificul ei, 
este destul de greu de întrun- 
tat pentru un film care nu 
face parte «din categoria 
grea». Ei bine, filmul lui Mihaelian a apărut 
pe ecranul acela cu o înfățișare destul de 
rar întiinită, şi anume de creator de atmo- 
sferă, stimulator al unei receptivitäti vibra- 
tile a spectatorilor. Părea că se așteaptă o 
mare surpriză. La capătul vizionării, nimeni 
nu se arăta dezamăgit. Dimpotrivă. Pentru 
că acest «casier» al lui Mihaelian, cu alura 
lui maiakovskiană, cu apariţia lui nu de 
curier al lui Mercur ci al lui Zeus însuși, 
irumpea pe șantierul pe care este localizată 
narațiunea, martial în demarşă si blazat în 
conținut, grăbit, nu să facă ceva, ci să se 
scape de putinul pe care-l avea de făcut 
In exerciţiul lui cotidian (sau poate nici 
măcar cotidian, ci doar periodic.) 

Şi surpriza incepe să se construiască prin 
această apariție, cu aer hazliu şi care ar 
invita la un climat distractiv, dar care declan- 
seazä inconștient un proces al conștiințe- 
lor si o trezire la realitate. 

Tot filmul este o ședință, dar nu una de 
rutină, desi multi ar vrea-o așa, ci tocmai 
una din acele şedinţe care încep într-un 
aer obişnuit și capătă un efect neobişnuit. 


Banchet 
pentru Ahile 


Este cu putință să existe o zi, un ceas 
anume cind descoperim aşa, dintr-o dată, 
că nu mai sintem tineri? Probabil că nu. 
Această «revelaţie» o avem treptat și pe 
măsura lucidităţii fiecăruia dintre noi. Dar 
există totuși un moment în care, lucid sau 
nu, optimist sau nu, în putere sau nu, 
«oficial» ai Imbätrinit: atunci cind ieși la 
pensie. Încercare grea, poate una dintre 
cele mai grele din viața unui om, a unui om 
normal, adică a unui om activ. Sigur, pen- 
sionarea poate fi inceputul unui alt fel ae 
viaţă, al unei activități de alt soi. Dar ea 
este, la fel de sigur, sfirşitul celeilalte vieți. 
Şi Inceputul a ceea ce se numeşte: sfirşit. 
Acest moment, această zi din viața maistru- 
lui Ahile, face subiectul și obiectul filmului 
de față. O zi pentru care Ahile s-a pregătit 
indelung. S-a pregătit sä se comporte ca 
In toate celelalte zile. O zi pe care colegii 
lui s-au pregătit indelung s-o facă altfel 
decit celelalte. O zi obișnuită își doreşte 
cu Indirjire Ahile. O zi unică, o zi festivă, 
un banchet li pregătesc colegii. Pentru că, 
plutonul compact al sprinterilor nu intelege 
singurătatea alergătorului de cursă lungă. 
Dueroasă neințelegere. Crudă lipsă de 
tact a bunelor intenţii. Între ghirlandele de 
flori, sub lampioanele colorate, în clinchetul 
paharelor de șampanie, lui Ahile i se oferă, 
pe lingă două bilete de concediu pe malul 
Mării Negre, la nevoie şi doi ani de muncă. 
Mai are dreptul, după lege, la încă doi ani 
de viață activă: «colegul menit să-i ia locul 
mai poate să aştepte». Discursul șefului e 


O ședință care se termină cu o votare, ea 
însăși un fel de grafic al succesivelor treziri 
la realitate. Există o falsă candoare care 
punctează comic sau mai degrabă sarcastic 
comportamentul cotidian al birocratului; 
există o gravitate, dezbrăcată de orice 
patetism sonor, o gravitate,as zice, modestă 
— modestia aceasta o face imperceptibilă 
la începutul povestirii ce se petrece pe un 
oarecare șantier, unde vine un casier ca 
să plătească o primă de producţie. Dimen- 
siunea comică nu se repliază însă în buto- 
nadă, iar gravitatea nu capătă tonalitate 
tragică. Cele două dimensiuni dramatice 
par să concure la această operaţie de 
aducere la realitate, la luciditate, la trezire 
a unor conştiinţe adormite şi ale altora vi- 
ciate de birocratism. Si pe măsură ce se îna- 
intează în decorticarea constiintelor, însăşi 
tonalitatea se schimbă. Pentru că dispar 
accentele săltărețe, «gluma» se Insoteste 
de o rezonanţă gogoliană, iar finalul nu 
este nici el un sfirsit, ci abia începutul unei 
meditații, la care sint poftiti spectatorii, dar 
nu ca spectatori. ci ca cetățeni, 

Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor «Lenfilm». Regia: 
Serghei Mihaelian. Scenariul: Aleksandr Ghelman. 
Imaginea: Vladimir Ciumak. Cu: Evgheni Leonov, 
Vladimir Samoilov, Oleg lankovski, Mihail Gluzshi 


prea pompos. Intelegerea colegilor e prea 
condescendentă. «Trebuie să fac loc altora. 
Eu n-am nevoie de nimic, eu n-am nevoie 
de nimeni», izbucneşte Ahile. «Dar am 
nevoie de totul», adaugă el Incet, pentru 
sine. Da, avem nevoie de totul. Întotdeauna. 
Şi mai ales in apropiere de finiş. Finiş-ul e 
anevoios. Greu este pină treci pe sub 
ghirlandele de flori de hirtie. După ce ai 
trecut, «oricare ti-ar fi soarta, ea e trecă- 
toare», Şi totuşi, atita vreme cit existi tre- 
buie să te porti ca și cum ai fi etern. 


i Rodica LIPATTI 


Productie a studiourilor DEFA. Regia: Roland 
Gráf. Scenariul Martin Stephan. Imaginea: Jui- 
gen Lenz. Cu: Erwin Geschonneck, 


Dragoste si moarte 


Doi buni prieteni iubesc aceeași fată. 
Ea il alege pe unul din ei si prietenia se 
curmă. Fericitul ales devine însă eroul ne- 
fericit al unui «love story» japonez. Ea nu 
moare de boala bolilor, de flagelul secolului, 
ci într-un accident. Oricum, ea moare (de 
ce scenariștii sacrifică întotdeauna fata?), 
lăsindu-l pe el să-și pună şi să ne pună și 
nouă întrebări asupra vieţii şi morţii. Apelul 
la bunele noastre sentimente este disperat. 
Printre întrebările capitale, tinerii protago- 
nişti joacă tenis cu indeminare şi se plimbă 
prin peisaje care trebuie că vor fi arătat 
minunat într-o copie color. 

É Dana DUMA 


Productie a studiourilor japoneze. Un film de: 
Noboru Nakamura. 


A fost cutremur? 


Nut Dar sînt victime! 


Automobilul, cățelul și vioara 


Rojand Bikov ne propune o 
formulă interesantă de come- 
die în care substanţa se am- 
plifică necontenit, In care 
risul se naște din plins și 
totul înseamnă nerv, sunet 
şi culoare. Mizind pe puterea 
de atracţie a situaţiilor sofisticate și a co- 
micului fantastic, Bikov investighează ba- 
nala realitate cotidiană cu ochiul umorist, 
poetizant si parcă nostalgic care a creat 
si farmecul «Mantalei». 

Ce anume naşte comicul In această 
poveste a unui paşnic imobil iocuit de niste 
locatari inofensivi, angrenați în ritmul obis- 
nuit al traiului zilnic? Cheia se află în inevi- 
tabila interacțiune a două universuri: cel al 
adulților si cel al copiilor. Universuri la fel 
de ciudate unul pentru celălalt si care se 
pot concilia prin ris. Risul nostru. Cine sint 
cei mici? Un copil aflat sub mirajul meta- 
morfozelor, fericit în preocuparea sa entu- 
ziastă de a-și transforma ciinele în elefant, 
apoi în zebră, pină ce ctinele, care se vrea 
totuşi cline, îl părăseşte; sora acestui copil, 
o fetiță Inzestratä cu siretenie așa-zis femi- 
nină, care comandă In schimbul unor săru- 
tări, promise celor doi puşti îndrăgostiți, 
cîteva zeci de pisici pentru candidele expe- 
riente ale frätiorului; cei doi puşti, dintre 
care unul e un violonist romantic, iar celălalt 


Cascadorul 


Acest film — «Dublura» în versiunea 


originală — este creaţia unei echipe de 
tineri, a unor debutanţi. Rezultatul? Un 
film născut din pasiune, lăsind întrebări la 
care nu e totdeauna uşor să răspunzi; un 
film adesea exaltat (ce calitate de invidiat 
în comparaţie cu atitea pelicule terne!), un 


film inegal, consecință firească a dorinţei 


de a spune totul despre toate, sau măcar 
multe despre foarte multe. Important este 
însă că «poveştile» laterale uneori de prisos 
și cultivarea ostentativă a detaliilor nu es- 
tompează intenţia inițială. 

Pe șantierul unei mari hidrocentrale, o 
echipă de teatru dă spectacole în fata unui 
public nu prea receptiv la tragedia Antigo- 
nei. Tinăra actriță Elena, distribuită apoi 
si într-un film, se îndrăgosteşte de un 
muncitor îndrăzneţ, un romantic sui-gene- 
ris, Ivan. Echipei de filmare îi lipsesc însă 
cascadorii și, pentru a-şi demonstra curajul, 
dar mai ales pentru a fi aproape de Elena, 
ivan Isi oferă serviciile. Își părăseşte munca 
şi prietenii, renunţă la posibilitatea de a-şi 
continua studiile, risipindu-se într-o goană 
nebună, expunindu-se cu nonşalanţă In 


cascadorii periculoase, ducind o viaţă care 


de fapt nu i se potrivește. Treptat el Isi 
pierde propria-i personalitate, ajungind să 
se «dubleze» chiar pe sine Insusi. Seara 
premierei e și seara adevărului. Seara re- 
velafiilor e şi seara deziluziei. Limpezit, 
Ivan se va întoarce la munca sa, la oamenii 
săi, la bătrinul maistru care l-a crescut ca 
pe un fiu. În viață nu poţi fi dublura nimănui, 
fiecare e dator să-și joace propriul rol. 


Marina CONSTANTINESCU 


a sie te pe pe 
elice. Sce ina Tomova. Imagi j- 
hara orent Cu: Madeleine Clolakova, Irinei Kons- 
tantinov, Doso Dosey 


un simpatic Gavroche; tot din universul 
celor «mici» face parte si un bunic fantezist 
si născocitor, prezicător de ingrozitoare 
cutremure băgind în sperieti tot cartierul. 
«A fost cutremur? Nu, dar sint victimei», 
Toți aceştia compun o lume în care visul 
trăiește la lumina zilei și valorile stabile se 
modifică într-o joacă continuă. Celălalt 
univers este format din «cei mari» — mame, 
taţi, mătuși, adică «cei care au grijă», 
mereu tentaţi sä privegheze ordinea lucru- 
rilor si chiar s-o menţină. Acest amalgam 
mobil este divizat In episoade prin inter- 
ventia unor ciudate personaje omniprezen- 
te, nişte muzicanți care anunţă, comen- 
tează sau iau concret parte la joc, apărind 
în locuri surprinzătoare (pe acoperișuri, pe 
mare, chiar în aer, etc.). Cei care îi văd sint 
doar copiii. 

Amuzament, ironie caustică, candoare, 
absurd și multă tandrete, iată ce am întilnit 
în acest cel mai recent film al cunoscutului 
regizor sovietic Rolan Bikov. 


Oana MĂCIUCĂ 


Producţie a studioului «Mosfilm». Scenariul: 
Alla Ahundova. Regia: Rolan Bikov, Imaginea: 
Mihail Ardabievski. Cu: Oleg Anofriev, Rolan Bikov, 
Ghenghi Vitin 


Nu poți fi dublura nimănui 
(« Cascadorul») 


fiului său 


Sub «Semnul lui Zorro» a stat cinema- 
tograful de aventuri din 1920 si de la Dou- 
glas Fairbanks-Sr, incoace. Personaj le- 
gendar, de haiduc latino-american, Zorro 
cu capă, mască si spadă a Infierbintat ima- 
ginatia a mai multor generaţii de tineri. 
Reluindu-l acum, Alain Delon merge la si- 
gur, avind trei mari atu-uri: popularitatea 
personajului, priza la public a filmului de 
aventuri si propria-i celebritate. Tot timpul 
filmului ai impresia că cei mari se 
distrează ca să-i amuze pe cei mici. Şi 
bine fac. Ideile generos educative pe care 
le poartă cu sine romanticul împărțitor de 
dreptate Infläcäreazä spiritele. Cavalca- 
dele, numerele de acrobatie, duelurile «pe 
viaţă şi pe moarte» stirnesc entuziasmul. 
Frumusețea și farmecul eroului înmoaie 
inimile. Spiritele, entuziasmul şi inimile 
tinere ale spectatorilor din sală, aflaţi toţi, 
pentru două ore, sub semnul lui Zorro. 
Pe o rețetă sigură a fost aut acest pufos 
cozonac cinematografic. Întrebat de un 
gazetar de ce l-a făcut, Alain Delon a răs- 
puns: fiul meu mi-a reproșat că nu are voie 
să-mi vadă filmele pentru că toate sint cu 
gangsteri și m-a rugat să joc ceva şi pentru 
el si colegii lui. L-am Intrebat ce anume și 
mi-a răspuns: Zorro. » 

Într-adevăr, așa cum este făcut, acest 
«Zorro» poate fi oricind oferit ca un tort 
de aniversare. Un tort In care sint înfipte 
între 10 si 16 luminări. 

Rodica LIPATTI 


Coproductie franco-italiană e =d Duccio 
Tessari. Scenariul: Giorgio Arlorio. Muzica: Giu- 
lio Albonico. Cu: Alain Delon, Staniey Baker, Otia- 
via Piccolo 


Un cow-boy 


m fără cal 


Inspectorul 
Brannigan 


‚ O întreagă pleiadă de poli- 

| fisti si detectivi defilează de 

cițiva ani încoace pe marele 

şi, in special, pe micul ecran, 

De la «Mannix» la «Colum- 

bo», de la «Kojak» la «Mc. 

Cloud», ei au creat fiecare 

un tip anume, de la înfățișare şi ticuri pină 
la modul de a investiga un «caz», De 
obicei aceste roluri au servit drept rampă 
de lansare întru celebritate unor actori 
mai puțin cunoscuţi pină atunci. Dar une- 
ori, actori celebri au parcurs si drumul 
invers. latá-l acum pe cow-boy-ul celor 
peste 250 de filme, lăsindu-și calul și pălăria 
cu boruri largi pentru a se arunca într-o 
urmărire motorizată pe benzile de asfalt. 
John Wayne îşi împrumută statura si curajul 
cunoscute unei intrigi polițiste, creind un 
personaj care, dacă admitem că actorul ar 
fi fost nestiut, l-ar fi lansat imediat ca un 
mare favorit de serial. Prin conflict şi alură, 
Brannigan se Inrudeste dintre polițiștii 
amintiţi mai degrabă cu Mc. Cloud. Ca şi 
acesta din urmă,el a fost detașat temporar 
nu din Texas la New York, ci din «State» 
în citadela tradiţiilor de pe Tamisa. Şi aici se 
confruntä două mentalități opuse. Meto- 
dele de investigare americane «lipsite de 
prejudecăţi» și violente stau tatä în fata cu 
cele britanice de o subtil mascată duritate. 
Stau faţă In față ireconciliabile gusturi care 
Incep cu felurile de mincare si se termină 


O fată nostimă 


plînge, cîntă 


i dansează 


Un cîntec pe Broadway 


Un musical, dar nu oarecare, ci american, 
ceea ce inseamnă fast, montare, dans, 
antren, dar si story cu «te iubesc» și «am 
nevole de tine» și diferența dintre ele bine 
delimitată, căci nimeni pe lume nu-i mai 
sensibil ca americanul la nuanța asta, 
adesea neglijată, Intre «a iubi» şi «a avea 
nevoie de cineva»; un musical puţin zimbi- 
tor, puțin înlăcrimat — din nou tipic, căci 
americanul robust si optimist din fire 
nu suportă prea mult lacrima prelinsă pe 
obraz, aşa că o goneste iute cu un zimbet, 
si viceversa, ca să nu picăm de tot în ridicol; 
un musical, In fine, cu Barbra Streisand, 
acea Barbra Streisand descinsă în Funny 
Lady de-a dreptul din Funny Girl. De-a 
dreptul şi în prelungire, sintem informaţi 
de la bun Inceput, dar nu, nu e dramatic, 
această Funny de pe Broadway se 
înțelege perfect și fără Funny Girl,doar este 
făcut special așa, și oricum, oricum sintem 
mai ciștigați cu prelungirea. Mai cistigati 
măcar și pentru faptul că aici Barbra Strei- 
sand are alături un actor nu prea cunoscut 
nouă ca nume, James Caan, se cheamă, 
James Caan, n-ar fi exclus să-i căutăm 


numele pe atișe de-acum încolo, necunos- 
cut deci ca nume, usor familiar ca figură, 
un fel de Robert Redford mai päträtos, mai 
puţin stea, mai adevărat, deci mai accesibil, 
un actor care nu păleşte deloc pe lingă 
Barbra Streisand, dimpotrivă, cu totul dim- 
potrivă, are în el atita strălucire, irezistibila 
strălucire a firescului, încit din timp în timp 
strălucirea aceea luminează și chipul, de- 
rutantul chip, șovăieinicul chip dintre fru- 
musete și uritenie, amindouă perfecte, al 
Barbrei Streisand. Cu o poveste excelent 
condusă, în decoruri si costume exact aşa 
cum se cuvine să aibă un musical de bună 
calitate, cu imbatabilele «numere», mini- 
spectacole de music-hall, cu umorul unde 
trebuie şi amorul pretutindeni și mai cu 
seamă cu doi actori mari, cap de afiș, 
Un cintec pe Broadway putea să-și tră- 
lascä liniștit viața de musical. Linistit si 
onorabil. Neincrezător In teoria «mai binele 
este dușmanul binelui», teorie, nu ştiu de 
ce, mai circulată la ora actuală decit cea 
mai circulată autostradă din lume, Herbert 
Ross a vrut mai mult pentru filmul său. 
Mai mult, adică şi o idee. O idee veche, 


Filme cu justitiari, cu 
detectivi si detective 


cu nodul de la cravată. Duel amical de tapt, 
abundent adnotat cu ironii de replică si 
situaţii. 

Intriga obișnuită (cam multi patru scena- 
risti pentru ea!) este expusă de la început. 
inspectorul Brannigan ia drumul Londrei 
cu scopuri de a captura un gangster din 
Chicago. Odată cu el sosește pe aeropor- 
tul Heathrow și gangsterul tocmit pentru 
a-l lichida. Celor trei pioni ai acţiunii li se 
alătură în chip de gazdă inspectorul-lord 
de la Scotland Yard. Totul pare ştiut pentru 
fiecare dintre ei și pentru noi. Numai că... 
Neprevăzutul intervine, dramul care răs- 
toarnă carul mare (Intr-adevär multe maşini 
se răstoarnă la propriu în spectaculoase 
numere de cascadorie) și asigură filmului 
dramatism si suspens. La acțiune participă 
şi un Mel Ferrer de-o impecabilă eleganță 
si o fermecătoare polițistă (Judy Gesson), 
al cărei rol este de a însoți pe oaspetele 
de peste ocean. Misiunea ei, vedem repede, 
este mai mult turistică, iar noi profitäm de 
această minunată plimbare londoneză. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor americane. Regia: 
„Douglas Hickox. Scenarluk Ch. Trumbo, Michae! 
Butler, W.P.Mc. Givern, W. Nostrom. imaginea: 
Gerry Fischer. Cu: John Wayne, Richard Atten- 
borough, Mel Ferrer 6 


Eu si 
dragele mele mătuși 


Un film cu o intrigă polițistă 
cit se poate de serioasă. 
Există si un hold-up. Chiar 
dacă devalizată nu e o bancă 
putredă de bani, ci o modestă 
casierie rurală, chiar dacă su- 
ma furată nu impresionează 
prin mulțimea zero-urilor, tot hold-up se 
cheamă. Există anchetatori oficiali, suspec- 
ti, piste false, probe indubitabile, martori 
care au văzut aproape totul dar le-a scăpat 
un «fleac», omisiunea face ca acţiunea să 
înainteze voinicește spre final şi, desigur, 
un fäptas descoperit «al ultimo minuto». 
Ca întotdeauna apar curioși și martori 
ocazionali. Ei se improvizează în detectivi 
amatori, ajung primii la probe și reușesc să 
deţină toate cheile problemei polițiste fără 
însă să găsească si lacätul la care s-ar 
potrivi aceste chei. În final, detectivii, ofi- 
ciali şi amatori, Isi unesc eforturile întru 
prinderea făptaşului. Scenaristul și regizo- 
rul, cu complicitatea actorilor, rup monoto- 
nia acestei intrigi clasice de tipul «cine 
este vinovatul ?». Pe post de detectiv amator 
intră în acţiune un fel de Miss Marple, ne- 
muritoarea eroină a Agathei Christie, dar 
în dublu exemplar. Încărcături cu explozie 
întirziată sint presărate asttel de-a lungul 


inema 


nespus de frumoasă şi teribil de a vieţii: 
nimic nu e perfect pe lume. În limbaj de zi 
cu zi, s-ar traduce cam așa: cind poți să 
respiri n-ai chef, cind ai chef n-ai aer, cind 
în stirșit al aer, nu-ţi mai trebuie să respiri. 
Contra-timp. Aici fiind vorba totuși de un 
film cu «te iubesc» şi «am nevoie de tine», 
contra-timpul este, fireşte, al sentimente- 


acţiunii, täcind ca «seriozitatea» polițistă 
să explodeze în strălucitoare și multicolore 
jerbe de volosie. Detectivele noastre sint 
două bunicute cu tabieturi, bizarerii și 
excentricitäti nevinovate. Una e cu capul pe 
umeri, foarte severă cu timpurile moderne 
şi cu oamenii «care nu mai sint ca pe vre- 
mea noastră». Cealaltă e într-o veșnică şi 
amuzantă zăpăceală, conciliantä și nespus 
de intelegätoare. Distinsele doamne alcă- 
tuiesc un cuplu inseparabil și cită vreme 
sint împreună şi se supraveghează reciproc, 
viața merge înainte fără incidente. Cum se 
despart una de alta imediat izbucnesc 
catastrotele. Pistele se încurcă, hirtii impor- 
tante sint rătăcite, confundate sau substi- 
tuite, detaliile semnificative sint pierdute 
din vedere, chiar viața blindelor detective 
este serios ameninţată, iar cercul suspecti- 
lor se lărgește Intr-o nebunească frenezie, 
cuprinzind la un moment dat și pe logodni- 
cul unei nepoate, pe cit de urițică, pe atit 
de simpatică, care logodnic suferă de blinda 
ticnealä de-a vorbi mai tot timpul cintind. 
Şi astfel, cu citeva glume, cu citeva replici, 
cu citeva gaguri, filmul se mișcă vioi, se 
autoparodiază si parodiază toate poncitele 
genului. Pe scurt, o glumă cinematografică 
subțire, elegantă, plină de haz. 


N.C. MUNTEANU 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Regia 
şi scenariul: Zdenek Podskalsky, Miroslav Ondri- 
cek. Cu: Eva Srobodova, Nataşa Gollova, Jiri Hrzan, 
Iva Janzinova 


Două bunicute à la Mannix 


lor. Ideea rămine general valabilă. 
Eva SIRBU 


Productie a studiourilor din S.U.A. Regia: 
Herbert Ross. Scenariul: Jay Preston Allen, Ar- 
noki Schulman. imagine James Wong Howe. 
Cu: Barbra Streisand, Omar Sharif, James Caan 


Ca de obicei un recital (Barbra Streisand) 


© 
2 


PC 


Un travelling din Evul 


Mediu pînă azi 


A 


Giordano Bruno 


Istoria oferă personajul: ma- 

rele filozot al renașterii ita- 

liene care a incercat să scoa- 

tă ştiinţa de sub tutela reli- 

giei și a fost ars pe rug, după 

opt ani de tortură a Inchizi- 

tiel, pentru că a refuzat să-și 
renege convingerile. Filmul lui Giuliano 
Montaldo structurează «modelul» savantu- 
lui umanist pornind de la biografia excep- 
tionalei personalităţi a veacului al XV-lea 
urmărită în toată concretetea și originali- 
tatea sa, dar se ridică, în disputa dogmă- 
libertate de spirit, intoleranță religioasă- 
umanism, la un tablou amplu, unul din 
acele vaste tablouri sociale și politice care 
fac forța cinematogratului italian contem- 
poran. Giordano Bruno incepe cu spec- 
tacolul unei procesiuni religioase în Vene- 
tia slirsitului de secol XV si se încheie tot 
cu un spectacol, cel al cruzimii şi inchizi- 
ției; trupul savantului mistuit de flăcări în 
Campo dei Fiori, în plină Romă renascen- 
tistä. Între coperţile filmului se înalță o 
strălucită pledoarie pentru ideile revolutio- 
nare ale lui Giordano Bruno, de la teoria 
ştiinţifică și totodată poetică a unității 
materiei, a universului infinit ca şi formele 
vieţii, a identificării spiritului cu materia, 
pină la atacurile vehemente Impotriva bise- 
ricii catolice «instrument al puterii» (cum 
o numește filozoful), instrument corupt si 
corupător de spirite. Filmul aduce argu- 
mente aprinse în procesul Bruno-biserică, 
dar și Bruno-societatea vremii, cu tot ce 


stop cadru pe | 


Cei trei . 
muschetari 


ca Hamlet 
in timp im 


semnificaţii in 
i «Cei trei m 
tari», al 


repetate 


personal, n 
tării 
> iau p 


sau, pur 5 


implica ea ca dogmatism, ipocrizie, indo- 
lenţă ori lasitate. Admirabilele portrete-pe- 
rechi: Morosini, spiritul generos care-l apă- 
ră pe filozof sau Mocenigo, trădătorul lui, 
iezuitul luminat Bellarmino şi cardinalul 
fanatic Sartori, sau oscilantul papă Cle- 
ment al Vill-lea — sint toate dominate de 
impresionantul portret al lui Giordano Bru- 
no. Derutantă şi totuşi fermă personalitate, 
în moderna tălmăcire a lui Gian Maria Vo- 
lonté. Actorul dezvoltă cu impetuozitatea-i 
dramatică obișnuită, gama completă, difi- 
cilă a personajului său: ironia lui sarcas- 
tică, exploziva lui vitalitate, vehementele 
acuzări din prima parte a procesului si 
gravitatea, din ce In ce mai meditativă, pină 
aproape de seninătate dincolo de lucruri 
dinaintea execuţiei. 

Un operator de mare cultură plastică si 
talent reface ambianța epocii, somptuoase- 
le tablouri de gen dar și atmosfera terifi- 
antă a Inchisorilor venețiene, Intr-un dra- 
matic, rembrandtian joc de umbre și lumini 
ce sporesc forța acestui pätimas și impre- 
sionant spectacol modern al unei lumi care 
se zbătea să iasă din ceea ce, mai tirziu, 
se va chema Fvul Mediu. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor italiene. Regia și 
scenariul: Giuliano Montaldo. imaginea: Vilto- 
rio Storaro. Cu: Gian Maria Volonté, H. Christian 
Blech, Mathieu Carrière, Renato Scarpa, Charlotte 
Rampling 


entă versiune, in afara 

distribuție yectaculoa 
atrage atenti 

rca detaliul rea umenta 


n scenele d 


mai 


mulările 
funam 


minuna 
bil Michael Yor 
Richard C 


el We 


Nina CASSIAN 


rv 


Gele pe care nu le-am uitat 


Citeva fete tinere, dintre care 
unele nu au implinit nici 
douăzeci de ani, trec prin 
blocada Leningradului pen- 
tru a constitui o unitate de 
geniste. După o scurtă dar 
intensă pregătire, pornesc să 
demineze cimpii si plaje, poduri şi păduri, 
tinindu-se mereu pe urmele frontului, une- 
ori destul de aproape pentru a-i auzi vuie- 
tul, de cele mai multe ori în liniştea unei 
naturi care, prin majestatea si calmul ei, 
contrapunctează impresionant moartea vio- 
lentă care pindeste la fiecare pas. Unele 
mor, altele sint grav rănite. Cele mai multe 
însă trăiesc, iubesc, se bucură de fiecare 
răgaz, incercind să fure frinturi de viață 
obișnuită: o petrecere improvizată, un dans, 
o hirjoană la marginea unui lan de grilu, o 
panglică roşie împletită în cozi, o pereche 
de cercei purtaţi pe furiș... 

Cu excepția unei singure secvenţe, răz- 
boiul nu este prezent în cadru decit prin 
consecințele lui, prin trena de mine, gre- 
nade şi bombe neexplodate pe care a lă- 
sat-o în urmă şi pe care ele, fetele, au me- 
nirea s-o anihileze. Filmul exploatează cu 


Acest fel de 
dragoste 


Fascinatia scriiturii cinematografice con- 
tinuă să-i atragă pe literați înspre experiența 
regiei. După Romain Gary, Marguerite Dur- 
ras — ca să cităm doar două exemple — 
italianul Roberto Bevilacqua s-a lansat si 
el, temerar, în aventura transpunerii pe 
celuloid a romanului care li adusese o ful- 
gerătoare consacrare: Acest fel de dra- 
goste. Subiectul era într-adevăr tentant, 
pentru că paralela dintre destinul unui 
tinăr care se complace molatec într-o căsă- 
torie avantajoasă material, dar chinuitoare 
sufletește si cel al tatălui său, militant 
intransigent în rindul forțelor de stinga, 
oferea prilejul unei radiografieri lucide a 
societăţii italiene contemporane. Dar din- 
tre riscurile care î pindesc pe un scriitor 
într-o asemenea transgresare din lumea 
imaginarului în aceea a imaginilor, cel dintii 
este excesul de literaturizare, de intelectua 
lizare a personajelor. 

În cazul de față insă, nestiinta autorului 
de a se plia regulilor naraţiunii cinemato- 
grafice contează mai puțin, pentru că aten- 
tia publicului se concentrează aproape 
exclusiv asupra interpretului principal, Ugo 
Tognazzi, realmente extraordinar într-un 
dublu rol — al tatălui şi al fiului. Împrejurul 
lui mai gravitează și alți cltiva actori celebri, 
de talia unei vedete ca Jean Seberg sau a 
unui subtil cabotin ca Fernando Rey, dar 
prezenţa lor este anulată parcă de prezența 
copleşitoare a lui Tognazzi, care oferă un 
veritabil recital, o lecţie de ce înseamnă 
rol de compoziție. Întreg filmul fiind alcă- 
tuit dintr-o alternare de flash-backuri cu 
momente din prezent, I urmărim pe Tog- 
nazzi cum imbätrineste sub ochii nostri, 
cum — dincolo de admirabilele măşti create 
de machieur — i se inconvoaie treptat ume- 
rii, | se voalează vocea. Secventele de con- 
fruntare dintre cele două personaje intru- 
chipate de el dau măsura virtuozitätii aces- 
tui mare, foarte mare actor, care izbutește 
să ducă singur în spate un film nu lipsit 
de merite, dar care nu se ridică desigur la 
înălțimea velcitätilor regizorului său — scrii- 
torul Alberto Bevilacqua. 


Manuela GHEORGHIU 


d —————— 


Producţie a studiourilor italiene. Scenariul: 
si regia: Alberlo Bevilacqua. imaginea: Roberto 
Gerardi. Muzica: Ennio Morricone. Cu: Ugo Tog- 
nazzi, Jean Seberg, Ewa Aulin, Fernando Rey 


multă abilitate această situaţie și nume- 
roase momente de suspens autentic sint 
potentate tocmai de caracterul pașnic al 
peisajului gi al frumoaselor fete-soldat. 
Poate că unele mecanisme generatoare 
de emotie sint cunoscute gi din alte filme, 
poate că altele sint previzibile, dar efectul 
nu este mai puţin puternic din această 
cauză, iar, In unele momente, ca de pildă 
cel în care se vestește sfirgitul războiului, 
emoția te gîtuieste. Nimic de prisos (mă 
refer la filmul propriu-zis si nu la acea 
introducere stil ciné-vérité), nimic artificial, 
nimic demonstrativ în acest film care spune 
simplu si pătrunzător că lumea nu se Im- 
parte in oameni obișnuiți si eroi, ci că în 
fiecare om obişnuit există un erou poten- 
vial, aşa cum au dovedit-o aceste foarte 
tinere fete. 
Cristina CORCIOVESCU 


Productie a studiourilor «Lenfilm» Regi 
Anatoli Vehotko, Natalia Troscenko. Scenarii 
Budimir Metainikova. imaginea: Alexandr Ceci: 
lin. Cu: Valeri Zolotuhin, E. Vasilieva, V. Fedorova, 
E. Sabelnikova 


Magnolia 
înflorește din nou 


Filmele coreene impresionează mai ales 
prin acurateţea demonstraţiei. Eroii merg 
mereu și fără ezitare drept la țintă. Credința 
în victorie îi ajută să învingă toate obstaco- 
lele. «Magnolia» este numele conspirativ 
al unei femei, medic de profesie si agent al 
serviciului de contrainformaţii al armatei 
populare căreia i se Incredinteazä misiu- 
nea primejdioasă de a pune mina pe pla- 
nurile unui depozit de combustibil al dus- 
manului. În jocul complicat al suspiciunilor, 
al verificărilor, al capcanelor de tot felul, al 
agenților dubii, eroina înaintează pas cu 
pas, fără soväire, descoperind si utilizind 
toate slăbiciunile dușmanului. Cu chipul 
străluminat de bucuria victoriei și de flă- 
cările depozitului care învăpăiază cerul, 
«Magnolia» înfloreşte din nou în acordu- 
rile majestuoase ale muzicii care släveste 
patria gi pe strălucitul ei conducător. 


N.C.M. 


Producţie a studiourilor coreene. Un film de: 
Ton Ghi No. Cu: Li Ben Ha, Hvan Sok Bok 


Trandafirul alb 


Episod din războiul pentru aurul negru 
dus de Republica Mexicană împotriva mari- 
lor companii străine. Acţiunea se petrece 
în 1936 și relatează evenimentele ce au 
determinat naţionalizarea societăţilor străi- 
ne, exploatatoare de petrol. Filmul, conceput 
ca un story — cu accente de melodramă 
— al relaţiilor dintre un fermier mexican 
tenace, care nu înțelege să-și vindă pămin- 
tul străinilor, şi o mare companie ameri- 
cană, se constituie treptat ca o frescă a 
luptei pentru independența economică a 
unui popor. Printre cele mai interesante 
secvențe notăm documentarele epocii de 
la marile manifestații populare în sprijinul 
actului de naţionalizare propus și dus la 
bun sfirsit de preşedintele Cardenas. 

S.D. 


Productie a studiourilor mexicane. Un film 
de: Roberto Gavaldon. Cu: Ignacio Lopez Tarso, 
Christiane Martell, Reinhold Olzewski, Rita Macedo. 


wen wya wna 


wN wpa wpa WN 


Sondaj 
în cine-univers / 


= Am mai avut ocazia să amin- 

tim în aceste coloane despre 

una dintre tendinţele cele mai 

caracteristice ale artei cine- 

matografice contemporane, și 

anume accentuarea caracte- 

rului documentarist al multor 

filme de ficțiune. Aceasta inseamnă și 

estomparea într-o măsură a rigidelor gra- 

nite de altădată dintre documentar şi artistic 

şi folosirea tot mai abundentă a unor «cita- 

te» documentare în desfășurarea povestii 

imaginate dar, mai ales, aceasta înseamnă 

un anumit stil, opus vehement sofisticărilor 

si pretiozitätilor şi care incearcă să redea 

sentimentul vieții autentice printr-o tratare 

asemănătoare aceleia cu care spectatorii 

sint obişnuiţi din vizionarea documentelor 

cinematografice și a unor emisiuni de tele- 

viziune. Un stii care să dea acut sentimentul 

adevărului surprins direct, fără elaborări 

savante şi aranjamente migăloase, un stii 

care nu evită stingăciile, repetările, variațiile 

de cadență, ci urmăreşte, inainte de toate, 

să satisfacă setea de autentic a publicului 
de azi. 

Poate nu gresim dacă observăm în cine- 
matografia contemporană o anumită Inde- 
părtare de procedeele traditionalo-natura- 
liste, de pildă de transpunere a realității 
si de polarizare a metodelor de expresie în 
două direcții contrare: una cea documenta- 
ristă sì cealaltă folosind din plin elementele 
onirice și o anumită Irationalitate a fluxului 
de imagini. 

E evident că documentarismul e mult mai 
apropiat de cinematograful militant şi că 
acesta folosește calcarea pe realitatea 
directă ca o armă în lupta pentru eliberarea 
spirituală şi materială a oamenilor. Tendinţa 
aceasta e deosebit de vizibilă in numeroase 
filme provenind din lumea a treia. 

Strădaniei spre realizarea unei autenti- 
citäti documentaristice li corespunde în 
ultima vreme si apariția unui gen nou care 
a reținut atenţia criticii cinematografice. 
E vorba despre ceea ce a fost numit «docu- 
mentarul de ficțiune». O asemenea formulă 
ascunde, după vechile norme, o contradic- 
tie în termeni. De fapt avem de-a face cu 
prezentarea unei povești reale, cu personaje 
adevărate, care au existat într-adevăr şi 
care s-au comportat si s-au exprimat aşa 
cum ne sint înfățișate în film. Caracterul de 
fictiune este exprimat de faptul că aceste 
personaje sint interpretate de actori, iar 
împrejurările reale pe care filmul le evocă 
n-au fost filmate în momentul desfășurării 


de acord? 


0 speranţă a cinematografului de azi: 
Documentarul de ficţiune 


«Intotdeauna un reporter a iost de iaţă.» 
Din păcate, nu si un operator. 
Şi totus 


Reconstituirea «pe baz 


de documente» 


a unei drame 


care a tulburat lumea în secolul trecut: 


«Adele H» — H de la Hugo (Isabelle Ac 


lor, ci sint reconstituite pe platouri sau în 
decorurile naturale autentice. 


John Reed in Mexicul insurgent 


lată, de pildă, filmul pe care cineastii 
progresiști mexicani l-au consacrat prezen- 
tei lui John Reed în Mexic, în anii 1913—1914. 


ale Cahil-ilor, ci tăria supraomenească 
a oamenilor angajaţi în conflagratie. Ci- 


Citind într-o cărticică deşteaptă că 
westernul e o productiune unde binele 
răpune răul și triumfă intotdeauna, sa- 
lutat de trimbita dreptății, văzind şi că 
un cinematograf atit de pretentios cum 
e «Patria» tine pe frontispiciul o atare 
nobilă arătare, m-am năpustit spre acel 
benefic spațiu de cunoaştere cu cea 
mai precipitată sete de adevăr. 


Am fost pe deplin răsplătit. Era is- 
toria Imbälsämatä de parfumuri tropi- 
cale a unei familii orfane de mamă, 
compusă din tată, fiu, bunic în pragul 
decesului, Invätätoarea candidată la mi- 
na văduvă a capului familiei și un om 
de culoare devotat pină la sacrificiu. 
Acest eșalon al binelui porneşte o luptă 
năvainică impotriva mai multor suspecti 
din regiunile limitrofe, luptă în cursul 
căreia se forjează si diverse caractere. 
Chestiunea se complică întrucitva, de- 
oarece şeful clanului familial e seriful 
Cahil, în timp ce fiul său cel mai mare 
e spărgător de bănci, iar fiul cel mai mic, 
deocamdată, din cauza virstei imature, 
numai complice și tăinuitor. Pentru a-i 
reeduca în chip discret, tatăl arestează 
mereu alti răufăcători decit cei reali, 
aplicind din cind în cind, copiilor 
miti, cite o scatoalcă pedagogică alu- 
zivă, pe care insă, din păcate, aceștia 
nu o pricep în esența ei, ci doar ca 
fapt brut. E drept, nici nu-i uşor să faci 
pedagogie eficace călare. 


Partea pasionantă a filmului o con- 
stituie însă nu tribulatiile educaționale 


neva azvirie un cuţit care se infige adinc 
in pieptul atletic al serifului. Acesta 
priveşte dispretuitor obiectul intrat în 
el, Il scoate ca pe o scobitoare şi-l 
aruncă,unde credeţi? — cit colo!... Apoi 
se tamponează la locul sinistru cu pu- 
tin whisky, cam în felul în care o balerină 
şi-ar tapota in antract truntea transpi- 
rată. Un admirator județean al eroului 
comunică, In mezzovoce, fiilor, că tot 
așa Isi extrage seriful și gloantele din 
corp, atunci cind se Intimplä ca vreunul 
tras In direcţia sa să-l si pătrundă. 


Nu e, desigur, unicul caz, regiunea, 
puternic împădurită, tortifică miraculos 
constitutiile fizice. Căci la puţină vreme 
după, alt ins local smulge un copac din 
rădăcină, din goana calului si, cu același 
prilej, Il infige în pieptul devotatului om 
de culoare. Ce face acesta? Acesta 
extrage copacul din pieptu-i, dar nu-l 
mai azvirie cit colo, ci îl infige, la rindul 
său, în pieptul atacatorului care, fiind, 
probabil, din alt ținut, nu mai rezistă 
la proba cahilianä și sucombă. În fata 
atitor pilde, aproape neomenesti, de 
tărie a caracterului sì pieptilor, copiii se 
purifică sufletește și se arată apți de 
a deveni ei înşişi șeriti, dacă li se va 
oferi ocazia. 


Am plecat din sală adinc cutremurat 
si nu pot scăpa nici acum de ideea, 
înculcată de film, că binelui nu-i e 
deloc ușor să învingă răul, chiar dacă 
cinematografia Insäsi se aşază pe pro- 
blemă cu partea ei cea mai pozitivă, 
inclusiv greutatea 
Wayne. 


actorului John 


Valentin SILVESTRU 


ncois Truffaut) 


După cum se ştie, John Reed a fost una 
dintre marile figuri ale gazetăriei revolutio- 
nare americane si el a rămas pentru tot- 
deauna, în conștiința omenirii, prin excep- 
tionalul său reportaj «Cele zece zile care 
au zguduit lumea», consacrat revoluției 
din Octombrie 1917 pe care Reed a trăit-o 
nu numai ca ziarist, ci si ca participant 
însutlețit. Mai puţin cunoscut e taptul că 


realitatea fanteziei 


Mozart și montajul 


Ambitia autorului total de film ar trebui 
să fie aceasta: să-l oblige pe spectator să 
exprime adevărul şi numai adevărul atunci 
cind, ieşind din sala de cinematograf, 
spune: «Am văzut un filmi» Sublinierea 
ne aparține. Căci deocamdată spectatorul 
vrea să zică de fapt că a... auzit un film. 
Cind afirmă «am văzut», el se referă ade- 
sea la explicaţiile în limba română scrise 
în partea de jos a ecranului, la filmele străi- 
ne. S-a observat că de cele mai multe ori 
replicile traduse timid tind să acopere nu 
numai partea de jos, ci ecranul întreg. 
Specialiştii în titi au băgat de seamă 
probabil că pe spectator nu-l interesează 
în primul rind imaginea, ci firul întimplării, 
narațiunea, ce-și spun eroii. Şi, atunci, 
acoperă intenționat imaginea cu propoziţii 
ce se succed ca o lectie. Autorul total de 
film trebuie să lupte, așadar, ca formula 
«Am văzut un filmi» să fie deplin adevă- 
rată. Va mai trece mult timp pină cind visul 
acesta se va implini. Dar va veni si vremea 
cind pentru a admite că Donald s-a pre- 
făcut într-un acordeon, spectatorul nu va 
mai avea nevoie de sunetul acordeonului, 
sincronizat cu imaginea. Prima idee de 
film trebuie să îi fost simplă, apoi cinemato- 
graful s-a complicat, mai exact: a devenit 
tot mai complex. Filmul nu trebuie să se 
transforme totuși din artă In industrie. 
Primele intuiţii In legătură cu filmul au 
tost şi cele mai apropiate de arta filmului, 
Ideile derivate, ulterior, nu au apropiat 
filmul de artă, cel mult au păstrat distanța 
iniţială. 

Contemplarea unei picturi se produce, 
într-un muzeu sau într-o expoziţie, în tă- 
cere, fără muzică ori sunet. Însă cind rea- 
lizăm un film despre un muzeu de artă sau 
despre o expoziţie, «introducem» muzică. 


Reed, inainte de a muri, la numai 33 de ani, 
după ce a fost unul dintre fondatorii Partidu- 
lui Comunist din S.U.A. a scris și numeroa- 
se alte reportaje din viața muncitorilor 
americani și de pe cimpurile de luptă euro- 
pene ale primului război mondial. Printre 
acestea, un loc aparte îl ocupă jurnalul 
consacrat revoluției mexicane, întiinirilor 
lui Reed cu peonii răsculați, cu conducă- 
torii detașamentelor revoluționare și, în 
primul rind, cu legendarul general Pancho 
Villa. Filmul la care ne referim urmează 
fidel însemnările lui Reed, nepermitindu-şi 
prezentarea unor imprejurări sau erori care 
nu figurează în cartea lui Reed. Mai mult, 
întreg dialogul este preluat fără modifi- 
cări (ci doar cu scurtări) din aceeaşi carte. 
Dacă un operator de film ar fi fost alături de 
ziaristul american în periplul său prin Mexi- 
cul insurgent, probabil că ne-am fi găsit în 
fața unui documentar propriu-zis, nu mult 
deosebit de filmul pe care-l avem astăzi 
în față. Dar un asemenea operator n-a 
existat 91,60 de ani mai tirziu, cineaști aflați 
pe aceleaşi poziţii politice ca Reed au re- 
constituit, cu ajutorul actorilor, documen- 
tarul care n-a fost turnat niciodată. Rezulta- 
tul este absolut impresionant. 


Un reporter, dar şi un operator 


E interesant că procedeele care stau la 
baza documentarului de ficțiune Incep să 
fie utilizate și în filme artistice propriu-zise. 
Asa a procedat Frangois Truffaut în esafo- 
darea filmului säu «Copilul sälbatic» si tot 
așa procedează același Truffaut în ultima 
sa operă «Povestea Adèlei H», care nu se 
îndepărtează nici un moment de documen- 
tele autentice privitoare la destinul tragic 
al celei de-a doua fiice a lui Victor Hugo. 

Documentarul de ficțiune poate constitui 
un instrument exceptional de reïnviere a 
unor pagini de istorie, reinviere dezbărată 
de lestul asa-zisei istorii romantate. O 
cunoscută colectie franceză de cărţi istorice 
poartă titlul «Intotdeauna un reporter este 
de față» (Il y a toujours un reporter). Din 
păcate, nu întotdeauna a fost de faţă si un 
operator (mai ales dacă ne gindim la vre- 
muri ceva mai Indepärtate). Dar, cu fantasti- 
ca sa capacitate de a folosi toate posibili- 
tätile celorlalte arte si domenii ale spiritului 
omenesc, cinematografia încearcă astăzi 
să suplinească această infirmitate supără- 
toare. Multe speranțe sint permise. 


H. DONA 


Pentru film, fie că e artistic ori nu, muzica 
a devenit un fel de tic nervos. O pictură 
nu are nevoie de nici o explicaţie. Explicaţia 
trimite la o intimplare, adica la proza ce 
ar fi dincolo de tablou. Explicaţia lipită pe 
rama unui tablou seamănă cu replica tra- 
dusă, înscrisă pe ecranul cinematografu- 
lui. Un film e ca o defilare prin muzee de 
artă, ca o suită de tablouri celebre animate 
de un Disney şi montate după principiul 
muzicii mozartiene. Cel mai mare maestru 
de montaj al tuturor timpurilor rămine auto- 
rul serenadei nocturne. Masa de montaj a 
lui W.A. Mozart a fost si rămine un in- 
treg univers, cea mai mare instalatie 
de acest tip. Cind e ascultată bine, muzica 
mozartiană poate fi urmărită pe un ecran 
special. Cind asculti muzică adevărată, nu 
simţi nevoia să ţi se ilustreze «audiţia» cu 
imagini vizuale. Această nevoie o simt 
oamenii fără destulă imaginaţie. De ce tre- 
buie ajutat filmul de muzică? Muzica lui 
Beethoven se ascultă în întuneric. Un film 
adevărat se urmărește în linişte. Un sce- 
nariu scris trebuie să arate ca o partitură 
muzicală. S-a spus că în teatru importantă 
e teatralitatea. În film, importantă e... Ter- 
menul adecvat n-a fost creat Incă. menii 
de acest fel apar cind arta la care se referă 
a îmbătrinit puțin. În teatru faptul s-a pro- 
dus: de la Sofocle la O'Neill sint cu mult 
peste două mii de ani. 

Dacă voi face vreodată film, atunci prima 
mea creatie cinematografică va fi ainspi- 
rată» de viața si arta celebrului sculptor 
de origine gorjanä Constantin Brâncuși. 
Eroul meu |l va privi pe spectator de pe 
ecran timp de o oră şi cincizeci de minute. 
Nu va face nici o mişcare, cel mult va clipi, 
din cind în cind, din ochii săi limpezi şi 
mari. Cine va rezista o oră si cincizeci de 
minute?... Ce-si vor povesti spectatorii 
după reprezentaţie? Formula «am văzut 
un filmi» va fi singura mărturie valabilă a 
fiecărui spectator. 


lon LOTREANU 


filmul 
politic 


Un „Wajda“ 
feroce si inspirat 


Critica e unanimă In a recunoaște că 
rareori politicul şi economicul au fuzio- 
nat într-o imagine artistică de forța ace- 
leia create de Wajda în ultimul său film, 
«Pămintul făgăduinţei»; chiar acei care-l 
suspectau pe regizorul polonez de un 
anume estetism, de o prea manifestă 
delectare în baroc și ornamental, sint 
siliți In fata acestei opere să accepte că 
Wajda a ajuns la un echilibru admirabil 
în arta sa, hrănită din esentialele ten- 
siuni sociale ale timpului nostru. Plasa- 
tă la inceputul secolului 20, în Lodz, 
orașul marilor afaceri, al avintului capi- 
talist, acţiunea se desfăşoară în cele 
două lumi fundamentale: exploatatori 
si exploataţi, fără a cădea nici o clipă, 
în simplism sociologic, vulgar. Trei 
tineri ai clasei avute se aruncă în lupta 
nemiloasă pentru avere. Cum izbutesc 
— aceasta e tot subiectul. O atmosferă 
ardentă, o tensiune plină de ritm şi 
forță, caractere puternice, nici un răgaz, 
nici un moment de indiferență — acestea 
ar constitui marea performanță a lui 
Wajda, succesul său In «Pămintul făgă- 
duintein, Cei trei interpreți principali — 
Daniel Olbrychski, Andrzej Seweryn si 
Wojciech Pszoniak — realizează marile 


Heifitz, la 70 de ani 


losif Heifitz — regizorul sovietic care 
ne-a dat acea bijuterie numită «Doamna 
cu cățelul», creatorul neuitatului «De- 
putat de Baltica», artist de o extraordi- 
nară sensibilitate şi onestitate profe- 
sională — a implinit de curind 70 de ani, 
Dintr-o substanțială meditaţie asupra 
meseriei sale, reținem citeva reflecţii 
care pun în valoare trăsăturile princi- 
pale ale operei sale: 
W «Cel mai greu este să filmezi simplu 
şi cinstit imaginea unei fiinţe omeneşti, 
fără să o lingușești. lubind-o, dar fără 
a pierde criteriul obiectiv de judecată. 
Tutuind-o, dar fără o familiaritate de 
prost gust. Descoperind In ea frumosul, 
însă fără s-o ridici pe un piedestal unde 
nu o mai poți ajunge cu privirea. Urindu-i 
urmele de sclav sau de mic-burghez, 
dar detectindu-i toate comorile de bună- 
tate, ascunse adinc în sufletul ei. În 
afara acestor repere, nu există regie, cel 
puţin pentru mine. Restul vine de la 
sine». 
B «Îmi place enorm «Nopțile Cabiriei» 
al lui Fellini. Surisul Cabiriei din finalul 
filmului este pentru mine un poem 
nemuritor». 
B «Cind mă gindesc la „anvergura” 
unui film, nu am în vedere efectul figu- 
rantilor în scenele de masă, tonele de 
explozibil, bombele fumigene. Anver- 
gura este lărgimea viziunii asupra omu- 
lui, universul care se räsfringe în pri- 
virea sa. Măreţia se poate descoperi în 
dragoste si în suferință, în bucurie și în 
rușine, în orgoliu si în neliniştea mor- 
ti. O superproductie cu pocnitori, fil- 
mată pe 70 mm, poate arăta ca o biată 
mirtoagä. Anvergura este spațiul fără 
limite al sufletului omenesc. Acesta a 
fost pentru mine, întotdeauna, esen- 
tialul». 


indiferența omoară 


In cercurile artistice, se stie, orice 
scenarist ambițios visează o distribu- 


Scenă de familie 
Anna Nehrebecka si 


tie cu Glenda Jackson «cap de afis». 
Actriţa nu şi-a pierdut însă — ca să 
spunem așa — capul şi judecă în ter- 
meni riguroși: 

«Nu cred că există un singur actor 
în lume care să presupună că a fost 
perfect într-unul din rolurile sale. Nici 
un artist adevărat nu e mulțumit vreo- 
dată de ceea ce realizează și ceea ce-l 
Insufieteste neincetat este speranţa per- 
fecţionării... Dar orice i s-ar intimpla, 
actorul trebuie să evite cu orice pret 
a se lăsa învins de indiferenţă. Aceasta 
i-ar fi condamnarea la moarte»... 


intr-un rol 
ei atotputerni 


masura 


la a stida moart jucindu-se 
vasà în propriu-i sicriu... 


1900 într-o lume 
Andrzej Seweryn în 
Pămintul fà 


talentului 
Sarah Bernhardt, 
artista care ducea fantezia pină 


«de rechini si bânci 
ultimul»: Wajd 


iduintei 


cronica 
eroului real 


„0 imagine a 
complexelor americane“ 


La ora actuală, Hackman este una 
dintre cele mai originale personalități 
ale filmului american — si studii se- 
rioase de psihosociologie încearcă să 
definească noutatea artei sale. În. «Po- 
sitifn (nr. 175), Michel Cieutat încearcă 
o asemenea sinteză între etica şi este- 
tica rolurilor lui Hackman, urmărindu-i 
evoluția, pas cu pas, şi ajungind la a 
pune în valoare citeva linii de forță sem- 
nificative pentru o anumită categorie a 
intelectualului american. 

Creaţia lui Hackman cunoaște șapte 
ani — primii — nesemniticativi, «roluri 
uitabile» care se înscriu în cele mai 
schematice șabloane ale scenariilor cu 
«buni» şi trăi». Omul era un mic somer- 
artist și, după expresia lui, «există un 
monstru în această regiune numit so- 
maj». Pină în 1971, pină la acel French 
Connection, joacă orice, In functie 
de metrai. Din acel an al consacrării, 
artistul realizează un salt extraordinar, 
rupind cu schemele clasice ale cinema- 
togratului american — pentru a impune 
o viziune unică, azi, în filmul Americii 
complexate. Această viziune cuprinde 
un refuz definitiv al inocentei — senti- 
ment atit de drag «sufietului-mediu», 
mediocrităţii americane — o denuntare 
a inocentei ca sursă a ignoranței şi a 
esecurilor perpetue, pentru a dezvălui, 
în cele din urmă, o dramatică neputinţă 
a tuturor soluţiilor, «realiste» pină la 
violență, utopice, idilice pină la evazio- 
nism. În adincul ei, viziunea lui Hack- 
man — paradoxal, în filme «tari», pline 
de acţiune si peripeții singeroase — 
solicită un nou fel de a gindi, o gindire 
de adult care trebuie să înfringă toată 
acea mitologie a «copilului mare», din 
jalea şi bucuriile căruia s-au întrupat şi 
s-au Infruptat o intreagă literatură si 
cinematografie americană. Fără a rata 
niciuna din caracteristicile acestui 
«copil», esenţial pentru a defini stereo- 
tipiile lui «homo-americanus» — nu este 
semnificativ că polițistul din «French 
Connection» poartă numele lui Po- 


creaţii ale carierei lor, la nivelul (susține 
critica poloneză, altfel avară In super- 
lative) celor mai buni actori ai ecranului 
mondial. 


„Festivalul popoarelor“: 
fiecare film un act 
de acuzare 


Cel de al 16-lea «Festival al popoare- 
lom de la Florența — consacrat docu- 
mentarelor de valoare etnografică — s-a 
desfășurat sub semnul angajării fără 
echivoc pe pozițiile luptei antifasciste 
şi anticolonialiste. Covirstioarea majori- 
tate a filmelor au avut în focarul lor 
atrocitățile războaielor nedrepte, ale tor- 
turii în regimurile fascizante, genocidele 
şi etnocidele. Fiecare film — un act de 
acuzare. Dintre operele de «viri» se 
remarcă aceea inspirată de Victor Jara, 
celebrul cintäret popular chilian, ucis 
în lagărul de pe stadionul din Santiago, 
film în care imaginile pline de vitalitate 
ale artistului, bucuriile sale, entuzias- 
mul dăruirii sale, sint comentate pe 
tonul unei virbrante confesiuni de soția 
sa. Contrastul dintre durerea femeii și 
forța de a trăi a bărbatului produce «o 
emotie greu suportabilă», apreciază cro- 
nicarul ziarului «le Monde». Remarcabil, 
deasemenea, un documentar american 
despre fotograful-etnograf Edward 
Curtis, cel care şi-a dedicat 36 de ani 
din viaţă (1896—1932) fotografiind cu 
furie, cu disperare, cu patetism, exter- 
minarea indienilor în S.U.A.; n-au mai 
rămas din acele triburi decit 40.000 de 
fotografii, de o rară calitate, datorate 
lui Curtis... 


Gene Huckman: o viziune nouă 
in filmul american: refuzul 
inocentei, asumarea esecurilor, 
obligația de a gindi adult 


peyel? — fără să piardă farmecul acestei 
copilării, cu crudele-i agresivitäti, cu 
bruştele-i induioşări, cu marile-i tenaci- 
täti, Hackmán le foloseşte, printr-un joc 
de o spontaneitate si o naturalete inega- 
labile, In slujba unui erou din ce In ce 
mai lucid, mal «adult», constient de 
înfringerile sale, asumindu-si-le, nici- 
odatä disperat, tot mai clarificat asupra 
relelor care distrug orice «vis ameri- 
can», perplex însă în fata soluției. (Hack- 
man e unul dintre vechii suporteri ai 
lui Kennedy, el recunoaşte deschi 
«Dupä asasinarea celor doi Kennedy... 
am căzut cu toţii intr-o stupoare irezisti- 
bilăş). Concluzia studiului dă o dimen- 
siune amplă portretului: «Denuntind 
sacrosancta inocentä ca sursă a oricărei 
ignorante, punind în chip neașteptat o 
frină oricărei acţiuni de ordin instinctiv, 
impunind simbolic necesitatea de a gindi 
— Hackman izbutește foarte eficace să 
dea o explicaţie crizei prin care trece azi 
nu numai America, dar toată lumea 
occidentală.» 


Documentul.sursà a filmului 


scurt = 
metraje 


N Pierre Bost A murit în virstä de 75 
de ani unul din scenariștii de frunte ai fil- 
mului francez, Pierre Bost, cel care alături 
de Jean Aurenche a contribuit esenţial la 
acel «cinema parizian» de replică si dialog 
inteligente, profunde, poetice, cum dove- 
desc: «Jocuri interzise», «Traversarea Pa- 
risului», «Simfonia pastorală», etc. Priete- 
nul său Aurenche sfätuia regizorii tineri: 
«Pentru a scrie ceva bun trebuie să ai în 
minte o idee precisă: trebuie să-l uimești 
pe Bost. Nu-ţi va fi uşor»... Bost era dintre 
acei scenariști exceptionali care-ţi conden- 
sa cinci secvențe într-un singur plan. 
Rasă rară. 


Zi de lucru: 
Alfred 
Hitchcock 
la 76 ani 


ee 


N idee de western. Subiectul primului 
westem african — «Cavalcada teribilă» — 
cu doi actori afro-americani ca vedete, fi- 
nantat de 20th Century Fox, realizat în insu- 
lele Canare, Sahara, cu karate şi alte sche- 
me clasice: după războiul de Secesiune, 
un fost sclav negru aduce din Mexic în 
Statele Unite, la ranchul stăpinului său, o 
avere de 86000 dolari, din vinzarea unor 
turme. O întreagă mafie albă se asmute pe 
urmele lui, dar fugarul — ajutat de un alt 
negru — va ieşi victorios, curat, cinstit, 
dovedind că solidaritatea «de culoare» e 
mai puternică și sfidează dezgustătoarea 
poftă de cistig capitalistă. Scenariul — zice 
critica — ar fi meritat o soartă artistică mai 
bună... 

B idee Hitchcock. În viitorul său film — 
al 53-lea — «bătrinul», credincios patimii 
sale de a trece pentru o secundă pe ecran, 
va avea o apariţie uluitoare: doar umbra 
sa... 

E idee-tele: celebrii producători francezi 
al «Marilor bătălii din trecut» (Daniel Cos- 
telle, Henri de Turenne, Jean-Louis Guil- 
laud) au In proiect «Bătălia pentru Troia» 
si «Bătălia de la Belleville», o «televizare», 
în spiritul emisiunii, a luptelor pentru Co- 
muna din Paris. Ca proiecte speciale — în 
afara «dosarului lor»: «Minunata poveste 
a Jocurilor Olimpice» şi «Măreața aventură 
a automobilului», 


Rubrica «Filmul, document al epocii 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSAȘU 


Uzina de vise visează 
la ce a mai visat... 


Vestile despre prosperitatea Holly- 
woodului continuă să fie contradictorii. 
Unii scriu pe larg despre criza și decă- 
derea cetății, ca imediat să apară opti- 
miștii bazati pe retetele fantastice reali- 
zate cu filmele fantastico-catastrofice. 
(Noi proiecte în această direcţie: inva- 
darea Statelor Unite de milioane de al- 
bine ucigase, New York-ul făcut harcea- 
parcea de un urs, mai ceva decit mai- 
muta King-Kong, performanțele sin- 
geroase ale unei haite de clini cosma- 
resti, aventurile unei mașini mortale 
condusă de dracul însuși, urmarea la 
«Fălci», de-i zice «Fălci 2», povestind 
mai departe lupta omului cu rechinii si, 
firește, n-ar fi fost normal să nu te 
gindesti la asta, dacă tot sintem aici, 


un film al cărui titlu spune esentialul, 


«Ziua de sfirsit a lumii». Răminem la 
părerea că cel mai for-mi-da-bil film 
catastrofic, dar si cel mai ieftin, ar fi 
acela intitulat: «Am murit cu toţii» — în 
care timp de 90 de minute ecranul ar 
fi alb...) 

Ceva mai interesante — deși trezesc 
şi ele obiecții — ar fi proiectele pentru 
reluarea unor mari succese ale trecutu- 
lui, în noi versiuni regizorale, cu actori 
de prestigiu ai noilor generaţii. Studiou- 
rile se gindesc la o re-ecranizare a fil- 
mului care i-a consacrat pe Fredric 
March, Janet Gaynor, James Mason si 
Judy Garland: «S-a născut o stea»... 
cu Barbra Streisand şi Kris Kristoffer- 
son în rolurile principale. Tot Barbra 


s-a filmat 
miine 


Portar de noapte 


În Suedia, proprietarii unei săli de 
jocuri electrice au angajat un portar 
de noapte, lung de 2 metri si 13 centi- 
metri. Un şarpe boa. Eventualii hoţi sint 
ameninţaţi, printr-o pancartă pusă la 
ușă, de natura (in)umană a celui care 
veghează, ca şi de dimensiunile sale 
particulare. Ziua, șarpele doarme într-o 
cutie pe măsură. Aprecierile la adresa 
sa și a «muncii» sale sint elogioase: el 
își face meseria mai bine decit un cîine! 


Roma, orele... 


Nu demult, Roma a trăit un spectacol 
al cărui precedent a fost găsit doar în 
războaiele punice, cu acel strigăt al lor, 
nemuritor: Hannibal ante portas! 23 de 
elefanţi, în carne şi oase, au sträbätu! 
oraşul, liniștiți, în sir indian, perturbind 
traficul și circulația. Imaginea enormă — 
pachidermele printre autoturisme, pie- 
toni si stopuri! — demnă de un Fellini, 
se datorează unui îngrijitor german care, 
trebuind să însoțească trupa de la gară 
la unul din circurile de la marginea 
Romei, s-a rătăcit și a ajuns cu elefanții 
în centrul capitalei italiene. Grea pro- 
blemă pentru poliţiştii care nu știu — 
precedentul neputind să le dea vreo 
idee în această direcție! — la cit să 
estimeze amenda... 


A mai răsărit o stea: 
viermele 


Idee, probabil, grozavă la d-nul Edgar 
Lansburg, pentru un film de-i zice apro- 
ximativ: «Mişunatul». O linie de înaltă 
tensiune se prăbușește și atunci din 
pămint și din iarbă verde, răsar la su- 
prafatä milioane de viermi care — ca 
«Păsările» lui Hitchcock — încep să 


Streisand e solicitată să infrunte ima- 
ginea clasică a lui Ginger Rogers, într-o 
nouă montare a «Noptilor vrăjite». Se 
merge mai departe, «atentindu-se» la 
filme care păreau sfinte, de neatins 
Roger Corman (regizor, de altfel, de 
prima mină) vizează «Naşterea unei na- 
țiuni», capodopera bătută în aur si 
marmoră a lui Griffith. Tot Corman — 
într-un fel de frenezie a «reluării» — 
vrea să remonteze clasicul «Şoim mal- 
tez», filmul de neclintit al lui H uston- 


O cauză dreaptă pentru artista-militant 
fericirea tuturor (care începe cu fericire 


terorizeze localitatea. Pentru filmările 
sale, producătorul folosește 100 000 de 
viermi pe zi, furnizaţi de un institut 
oceanografic. Stocul de viermi-actori e 
Improspätat zilnic, avindu-se în vedere 
sì interesanta particularitate că, spre 
deosebire de viermii nocturni, cei «de 
zin se mișcă, adică mișună, mai spec- 
taculos în imaginea filmată. Nu se stie 
de ce, dar asta e: viermele de zi e mai 
totogenic! Arta s-a mai îmbogățit cu 
n adevăr. 


Familia „senatorului“ 
… Hayden 


O nouă acţiune politică a actriței ame 
ricane Jane Fonda, cunoscută militantă 
progresistă, numită de altfel «loana 


Că 
: 2 Hollywoodul işi reia 
- succesele de odinioară 
— printre altele 
«o nou 
Ginger R 


la amintiri 


Bogart. În sfirsit, lui Robert Evans ii 
aleargă ochii şi mintea după «Noto- 
rious» al lui Hitchcock, Cary Grant si 
Ingrid Bergman. Oamenii cumpäniti, 
fără a avea indignarea facilă sau nos- 
talgia marilor creaţii de neïnlocuit, se 
întreabă totuşi dacă Hollywoodul, prin 
aceste proiecte, nu-și dă examenul de 
incapacitate creatoare, dezvăluind o tris- 
tă criză de inspiraţie, acea scleroză care 
se manifestă prin repetarea încăpăţi- 
nată a amintirilor. 


Jane Fonda 
conjugală) 


d'Arc a Americii» deschiderea cam- 
paniei electorale In folosul soţului ei, 
Tom Hayden, tovarăș de idei democra- 
tice, anti-conservatoare, care vizează a 
fi desemnat candidat al partidului demo- 
crat pentru postul de senator al Cali- 
forniei. Chiar tatăl actriței, Henry Fonda, 
deajuns de rezervat față de atitudinile 
politice «curioase» ale fiicei sale, și-a 
dat consimtämintul la noua ei campanie. 
Fratele lui Jane Fonda, Peter — cunos- 
cut cineast al «noului val» american — 
1urnează un documentar tot în sprijinul 
cumnatului său. Nu se stie dacă această 
familie a «senatorului»... Fonda-Hayden 
va izbindi în lupta electorală. Jane e 
însă transantä: «Sint gata să mă dau 
In spectacol pentru o cauză dreaptă, 
dar nu pentru a mai îi o prostutä fru- 
moasäl» 


Despre Elisabeth Taylor se ştia că este simbolul star-systemului holly- 


woodian. Si actrița cea m: 


scumpă. Si vedeta cea mai dificilă. Si 


personajul monden cel mai discutat. A sosit însă vremea acestei foto- 
grafii, al acestui portret de familie, cu o mamă înväluindu-si ocrotitor 


inca. A sosit adică 


m Panoramic polonez. 

e Regizorul Henry! ul continuă 
seria filmelor evocind evenimentele po- 
litice din Polonia, în anii imediat urmă- 
tori ultimului război mondial: «Rlul sum- 
bru» gi «Spitalul soldatului necunoscut». 
Al treilea titlu este Scris cu singe și 
relatează momentele luptei de clasă, în 
sud-estul țării, In toamna lui '47. 

@ Un şofer care scrie literatură şi 
care pe deasupra nu poate suferi biro- 
craţii; conflictul dintre el si un fost 
funcţionar ajuns şofer, iată trama fil- 
mului Oră după oră de Roman Za- 
luski. 

@ Filmul Degetul lui dumnezeu este 
un debut regizoral (Antoni Krauze) sa- 
lutat de presa poloneză. Este povestea 
unui tînăr şi a tentativelor lui — nu- 
meroase şi nereușite — de a intra la 
institutul de teatru. 

9 Evenimentele războiului, lagărul de 
la Auschwitz, amintirea unor zile sum- 
bre — iată subiectul filmului Nu-ţi uita 
numele de Serghei Kolosov. 


B Un musical medieval Regizorul 
Jacques Demy («Umbrelele din Cher- 
bourg») se inspiră în ultimul său film 
Flautistul din Hamelin dintr-o veche 
legendă germană. Realizat cu patru ani 
în urmă, şi deşi beneficiind de presti- 
giul numelui lui Demy, filmul a fost 
considerat de producători necomercial 
si a zăcut în «sertare» pină la recentul 
festival de la Paris, unde a fost în sfirşit 
prezentat. Este povestea peregrinărilor 
unui menestrel al cărui flaut e dăruit 
cu puteri magice. Muzica lui räscoleste 
inimile şi-i supune pe toți, si totul, 
voinţei și fanteziei sale. Lirismul şi ele- 
ganta lui Demy se pot desfăşura din 
plin în această parabolă despre pu- 
terea artei. 


B Un duri în versuri. Într-un sat de 
munte din Georgia, cindva, Intr-un timp 
al legendelor medievale, familia unui 
vinător singuratic pune la cale căsătoria 
acestuia cu o tinără păstorită. Cei doi 
nu se vor, dar pină la urmă sfirșesc 
prin a se iubi. Filmul lui Nodar Mana- 
gadze — Povestea unei căsătorii — 
este o adaptare, nu a unei povestiri, 
nici a unui roman, ci a unui poem cla- 
sic al literaturii georgiene, a unui poem 
despre iubire, despre munţi, despre 
singurătate, despre frumusețea vieţii 
sub cerul liber. 


B Legenda libertăţii. Revolta «de- 
cembristilor din este evocată în 
filmul regizorului sovietic Vladimir Mo- 
til — Steaua unei minunate fericiri. 
Este un moment de o deosebită semni- 
ficatie morală în istoria Rusiei: protago- 
niștii revoltei impotriva iobăgiei și auto- 
cratiei țariste făceau parte din insăși 
clasa conducătoare. Regizorul a po- 


notimpul maturității acceptate de actrita despre 
care se spunea că este 


“logodnica Americii 


AN 


Povest 


nobilimii (Natalia Bondarciuk si 


N Orele istoriei. În secolul V ina- 


intea erei noastre, Atena inventa în 
acelaşi timp democrația, tragedia şi is- 
toria. În prezent, o dată cu abolirea dic- 
taturii fasciste, cu prăbuşirea colonei- 
lor, un cineast grec — Theodor Ange- 
lopoulos, pare să reinvente structurile 
epice ale teatrului antic în formele unui 
cinematograf angajat politic. Călătoria 
comedianţilor este un film epic, în 
adevăratul sens al cuvintului: durează 
patru ore şi evocă în paralel cu peregri- 
nările unei trupe de actori evenimente 
majore din istoria țării între anii 1939- 
1952. Războiul, ocupaţia italiană, apoi 
germană, apoi engleză, dominaţia poli- 
tică americană și războiul civil, toate 
aceste întimplări ale istoriei sint văzute, 
trăite, comentate de trupa de come- 
dianti, care-şi plimbă dramele perso- 
nale în interiorul infruntärilor şi dramelor 
colective. Numele personajelor — Egist, 
Oreste, Electra — este o legătură cu 
teatrul, o sugestie a destinului lor, a 
faptului că mobilurile lor personale sint 
continuu modificate din afară, de insäsi 
desfăşurarea istoriei. Măştile scenei Isi 
răspund în afară cu mästile istoriei: 
uniforme militare, insemne, steaguri, 
culori, simboluri. Amintirile se Intre- 
taie, glasul povestitorilor se schimbă, 
semnificaţia filmului e însă mereu ace- 
easi. A povesti istoria înseamnă a me- 
dita asupra ei, a încerca să o înţelegi. 
După cum spunea Brecht: «in teatru 
sau oriunde, lumea de azi nu poate fi 
reprezentată valabil decit dacă se con- 
sideră că prin asta ea poate fi schim- 
bată», 

B La ordinea zilei. In epoca răpirilor 
de persoane in scopuri politice, tero- 
riste sau gangsteresti, filmul s-a oprit 
la această tragică și din păcate spec- 
taculoasă realitate pentru a-și hrăni cu 
ea fictiunile. În Fată liberă seara de 
René Clément este răpit copilul unor 
bogătași. Şi acuzată Ingrijitoarea care 
stătea cu el (Maria Schneider). În Leut 
şi vintul de John Millius (care-și pla- 


unui moment de istorie unic: revolta unor nobili împotriva 
Aleksei Batalov in 


Steaua unci 


minunate fericiri») 


vestit pe un ton apropiat de legenda 
romantică revolta și consecințele ei — 
exilul în Siberia, odiseea soțiilor celor 
surghiuniti, plecate pe urmele lor. Fără 
a se lăsa furat — spune el — de tenta- 
lar idilice și romantioase care-i stăteau 
în față. 


Un copil dintr-o familie 
de vază este răpit. 
Bănuielile cad asupra 
ingrijitoarei. 
Nebună de ucis» — 

iată si titlul filmului 
lui Yves Boisset. 
Dincolo de pistele false, 
combinațiile unor potentati 
care vor să scoată 
castanele din foc 
(citește: frumoasa moștenire) 
cu miinile curate 
ale unei fete 
à unică 
nebunie e candoarea. 
(Marlènie Jobert intr-o 
i din film) 


sează acțiunea în Tangerul anului 1904) 
sint răpiți o mamă (Candice Bergen) si 
cei doi copii ai ei. primul film răpi- 
torii sint bandiți în căutare de valize 
pline cu bani; în al doilea este vorba 
de un act politic cu consecințe interna- 
tionale — răpitorii sint nomazi berberi 


iar răpiți — americani. Primul film este 
polițist, al doilea o superproductie de 
aventuri. Amindouä nu fac decit să 
brodeze pe tema neliniștitoare a uneia 
din realităţile lumii de azi. 


E S-a mai născut un mit La Hong- 
Kong, pe o palmă de pămint, sint pro- 
duse anual sute de filme de consum 
nu numai local. Filme în conserve, trase 
pe bandă rulantă, cu actori plătiţi cu 
ziua şi poveşti-tip. Bruce Lee s-a trans- 
format din funcţionar — luptător de 
karaté — actor, în vedetă, abia cind, din 
intimplare, nişte filme karaté au nimerit 
în piața occidentală și au avut mare 
succes — succes exotic al unor po- 
veşti incredibil de naive, al unor perso- 
naje de bandă ilustrată și al luptei 
karate. A trebuit insă ca tinărul kara- 
teka să moară (de o biată moarte obiş- 
nuită) pentru ca publicitatea să se pună 
în mişcare, cota să-i crească vertiginos, 
ecranele să se umple cu copii fidele ale 
sale şi el să devină un mit În lipsă de 
James Dean se poate folosi si Bruce 
Lee. Şi iată acum, în America — Po- 
vestea lui Bruce Lee, în R.F.G. — Le- 
genda lui Bruce Lee, poveşti ale ava- 
tarurilor acestui Napoleon al loviturilor 
cu latul palmei, al cărui Austerlitz a 
fost însăși dispariţia lui de pe lume. 
Pentru afaceriștii filmului, un mit este 
mai bun decit orice realitate. 


N Filmul e o lume. A patra editie a 
festivalului cinematografic de la Tehe- 
ran se distinge printr-o particularitate 
demnă de semnalat: participarea masi- 
vă a ţărilor de pe toate continentele. 
Cifrele sint concludente. În concurs au 
fost 237 de filme din 54 de țări, la tirgul 
de filme alte 237 de titluri din 33 de ţări. 
În paralel a avut loc un festival al scurt- 
metrajelor, un festival al festivalurilor 
din 1975, două retrospective complete 
— Chaplin şi Antonioni, două cicluri 
omagiale—Truffaut şi Pasolini. Hagir 
Daryouth — organizatorul festivalului 
— spunea despre acest uriaș carusel 
cinematografic: «Am încercat să de- 
monstrăm că filmele de calitate nu sint 
un monopol al lumii occidentale». 


m În declin. Invazia ecranului fran- 
cez cu produse pornografice a atins 
un punct «critic»: comentatorii constată 
că aglomerarea maximă de poze cit mai 
licentioase, de titluri cit mai perverse, 
de texte publicitare cit mai «direct alu- 
zive», după o perioadă de şoc,a intrat 
într-o perioadă de indiferență. Reacţia 
bunului simţ. «Emanuelle» şi «Histoire 
d'O» rulează la Paris cu «english sub- 
titles» şi «titulos españoles». Nu care 
cumva, străinii în trecere, să fie väduviti 
de «intelegerea» a ceea ce se petrece 
pe ecran. Mai mult, la filmele lui Clau- 
dine Beccarie, prostituata ajunsă star 
al prostituţiei pe film, chiar şi rezervele 
comisiei de cenzură sint afişate si în 
engleză: «Film neindicat persoanelor 
delicate» (1). În rest, sălile duc un răz- 
boi al concurenţei «marilor puteri» ale 
pornografiei. Afige cu litere de-o schioa- 
pă proclamă «in sfirşit, pornografia 
suedeză la Parisi», sau «Danemarca, 
specialista incontestabilă a pornogra- 
fiei, prezintă...», sau «Pentru prima oară 
în Franţa, direct de pe strada 42 din 
New York, în culori, filmul «Fata care...» 
şi titlul spune tot ce se va vedea în sală 
despre fata în chestiune. Şi ce mai pot 
stirni altceva decit ris (e drept, un ris 
cam silnic) titluri şi reclame ca: «Sexul 
care vorbeşte — cel mai porno dintre 
filmele franceze, cel mai franțuzesc 
porno» (remarcati orgoliul nationalist 
al producătorilor!) Deşi alt afiş poate 
preta la confuzie: «Cel mai danez film 
francez» (elanul comunitar, probabil). 
Pe frontispiciul unui mare cinema scria: 
«Gata cu blufi-ul! De data asta, în acest 
film, se vede TOT, TOT, TOT». Si 
dedesubt — «Cenzura a interzis orice 
publicitate la acest film». Superabun- 
denta de titluri și de produse, arătind 
toate același lucru, dorința negutäto- 
rilor de sex pe peliculă de a vinde. Ea 
ți împinge, după cum se vede şi din 
citeva exemple luate dintr-o mie, la 
gugumănie. 


a Eeue Filmul regizoru- 
lui Suji Terayan e-a v-aţi ascun- 
selea pastoral, este pe de o parte o 
incursiune onirică şi nostalgică în co- 
pilărie, şi pe de altă parte o încercare de 
a dinamita această nostalgie, însăși 
iluzia amintirilor fericite, ale unui timp 
de viaţă privilegiat. Copilăria este în 
viziunea tinărului regizor japonez o lume 
mirifică, a fantasmelor posibile, si In 
acelaşi timp, o infringere continuă, In 
interiorul unei societăți pe care cineas- 
tul o consideră inacceptabilă. Între aces- 
te puncte de reper, Terayama demiti- 
zează nu copilăria, ci lumea care face 
ca fericirea să pară imposibilă şi ne- 
adevărată. 


us unor eel Syd- 
ney Sokona, un emigrant din Maurita- 


nia, stabilit In Franta, a reusit, pe banii 
lui de salariat, să realizeze un docu- 
mentar de lung-metraj, intitulat sugestiv 
Nationalitatea: imigrant. Este o suită 
de portrete și confesiuni ale altor mauri- 
tani plecaţi de acasă, relatare amară a 
dificilului proces de asimilare de către 
«organismul» francez, a acestor «corpi 
străi Şi a prețului «neomenesc» plă- 
tit de imigranţi pentru a-și putea cistiga 
dreptul la viață pe un pămint străin. Un 
film — avertisment pentru toți cei care, 
minati de sărăcia africană, ar putea fi 
tentaţi de luminile strălucitoare şi înşe- 
lătoare ale fostei metropole. 

N Povestea unei cintärete. Janis 
Joplin starul muzici «pop» a anilor 
'60, «Vocea», «Perla», «cintăreaţa dis- 
peratä a lumii americane», cintäreata 
amărăciunii, eșecului și a fricii de a 
reuşi, a nevoii de comunicare si de 
dragoste, a nevoii de dreptate, a groazei 
de singurătate, Janis Joplin este astăzi 
subiectul unui film cu un singur per- 
sonaj, al unui film-portret, al unui film- 
blues, al unui film-postum — Janis. 
Pe culmile succesului, Janis era aceeași 
fată simplă, nefe: ă, negăsindu-şi lo- 
cul într-o Americă prea mare, prea 
rece, prea dură. O pasionată a vieții, 
fugind de viață în tara muzicii, cu o 
hotărire aproape sinucigașă. In 1970 a 
fost găsită moartă într-o cameră de 
hotel: luase o doză prea mare de tran- 
chilizante, nu pentru a se droga — desi 
trecuse și prin acest «rău al Americii» 
— ci pentru a dormi. Si a uita. Ca si 
Marilyn Monroe. Pentru a uita că suc- 
cesul, de atitea ori, nu e decit fațada 
strălucitoare a singurătăţii 

B Piatou '76 

Rob, Alim («Nashville») va 
adapta pentru ecran un roman celebru 
al literaturii americane contemporan: 
«Prinzul campionilor» de Kurt Vonne- 
gut Jr. 

e Stuart Rosenberg («Bani de buzu- 
nar») lurnează in Spania un suspens — 
Voiajul. În distribuţie: Faye Dunaway, 
Orson Welles, Oskar Werner, Malcolm 
McDowell, Maria Schell, etc. 

€ Romanul lui Joyce, Portret al 
scriitorului în tinerețe, va fl ecranizat de 
regizorul Joseph Strick. 

@ Regizorul Alexandr Petrovié 
(«Am întiinit şi țigani fericiți») va rea- 
liza filmul «Fotografie de grup cu o 
doamnă». Doamna va fi Romy Schnei- 
der. 

B Parabola. Un regizor celebru din 
epoca «mută», ajuns să filmeze pe 
ascuns bobine erotice, o fostă stea a 
lui de Mille şi Stroheim, care moare de 
prea multă heroină, un Hollywood 1930, 
crepuscular si văzut prin curtea din 
spatele casei — acesta e filmul insert 
de John Byrum. Nu e prima oară cind 
un cineast încearcă că zugrăvească 
prea puțin aurita realitate a Meccăi cine- 
matogratice (Billy Wilder în «Bulevar- 
dul amurgului» povestea decăderea si 
decrepitudinea unor staruri), dar Byrum 
este un regizor tinăr, care nu a trăit 
anii '30 şi este mai puţin interesat de 
reconstituire si evocare, cit de aspec- 
tul de fabulă al poveşti: alunecarea 
Hollywoodului de la statutul de uzină 
de vise la acela de fabrică de produse 
porno, mai mult sau mai puţin mascate. 

N Bilant «Rooster Cogburn» este o 
continuare a filmului «O sută de dolari 
pentru serif», Sau mai curind o conti- 
nuare a personajului din acel film. Cow- 
boy-ul chior (John Wayne), care acolo 
vina bandiți impreună cu o fetiţă, por- 
neste aici o campanie asemănătoare 
în tovărăşia unei bigote misionare 
(Katharine Hepburn), dornică să-şi 
răzbune soțul ucis. Dacă originalitatea 
este absentă (John Wayne în același 
rol, iar Katharine Hepbum jucindu-si 
parcă rolul dintr-un film mai vechi, 
«Regina africană»), filmul poate servi 
ca un pretext statistic. Şi anume: cei 
doi actori împreună cu producătorul 
Hall Wallis au colectionat la un loc, în 
carierele lor, 3 de Oscar-uri și 139 de 
candidaturi pentru Oscar. Toţi trei In- 
sumează o carieră cinematografică lun- 
gă de 120 de ani. 

B Fapt divers. Regizorul Sidney 
Lumet teColina») povesteşte In ultimul 
său film, După amiaza zilei ciinelui, 
cu Al Pacino, o intimplare care e pre- 
zentă aproape zilnic în pagina taptelor 
diverse ale marilor cotidiene europene 
sau americane: un hold-up, o spargere 
la o bancă new-yorkeză. Spargerea esu- 
ează, politia înconjoară banca. Şi atunci 
totul se inläntuie după o logică deve- 
nită tradițională: gangsterii iau ostatici, 
cer bani și un avion în schimbul vieţii 
acestora. În fond, tema filmului este 
această presiune, această amenințare 
continuă a vieții celor nevinovaţi. Lup- 
tele intre gangsteri şi polițiști, între te- 
roristi şi autorităţi, nu se mai dau decit 
sub scutul unor oameni luaţi la intim- 
plare. E o formă de violență nouă, care 


Un roman al lui D'Annunzio despre marea burghezie italiană de la 

1900. Atmosfera «belle epoque» începe să ñe otrăvită de perspectivele 

războiului si de presimtirea fascismului. Visconti, bolnav, nu acceptă 

să abdice, (Protagoniştii Laura Antonelli si Giancarlo Gianini in 
Inocentul») 


in memoriam 


multe 


ate seară de se 


ruptă. De f 


Ve 
n toată ființa sa, de cali- 


i. L-am 


spune multe despre scăderea continuă 
in lumea occidentală a respectului față 
de viaţă în general şi faţă de viața nevi- 
novatilor în special 

B Portretul crizei. Realizatorii tele- 
viziu ceze au produs un film in- 
titulat Daniel, Claude, Simone si cei- 
lalti Şi ceilalţi 15 milioane de șomeri 
din lumea occidentală. Un film-anche- 
tă despre realitatea dură a șomajului, 
despre problemele acestor oameni, a 
familiilor lor, pentru care societatea 
de consum nu este pentru consumul 
propriu. Eroii anchetei sint uitaţii civi- 
lizaţiei. Cei lăsați în urma exuberantei 
consumatoriste, cei socotiți doar ca 
cifră globală, ca procent în creştere 
sau scădere. Filmul a fost urmat de o 
dezbatere la care au luat parte econo- 
mişti, directori de firme, directori de 
sindicate, deputați. Dar dezbaterile nu 
micşorează nici numărul şomerilor, nici 
nu rezolvă problemele lui Daniel, Clau- 
de, Simone și ale celorlalți. 

B Arta televiziunii. Două filme pre- 
zentate recent la televi 
ilustrează perfect pos 
ecran de a gäzdui un cinema anume 
fäcut pentru el. Este vorba de un re- 
portaj artistic al lui Chris Marker despre 
Yves Montand, pe care l-a filmat în 
timpul repetitiilor la un recital dat în 
folosul refugiaților chilieni. Un portret 
al omului, al a ului, al pasionatului 
de perfecționare — Singurătatea cin- 
täretului de cursă lungă. Celălalt film, 
tot un reportaj, realizat in patru epi- 
soade de Daniel Karlin și numit Oameni 
liberi, este o lungă călătorie prin inchi- 
sorile americane. Filmul surprinde acest 
univers al delincventei reprimate, unde 
violența si disperarea nu inăbuşă Insă 
speranțele, unde răufăcători conside- 
rați irecuperabili cunosc redemptiunea. 
Un univers al lipsei de libertate, unde 
oamenii au o ultimă șansă, aceea de a 
privi în oglinda propriului lor eșec. 
Prin urmare să spere. Sl să aștepte. 


Rubrică realizată de 
Dan COMSA 


invitat să joace 
var, Călătorie între- 
a re unui hoina 


Asta era lon 
un ro 


Evadarea Ar 


teptate 


actul tre 


N.C. MUNTEANU 


reportaj tv., mi-a dat 


ată acasă, i 
«Prives 


e cu pe 3 
Acolo şi nu 
ști, Acolo și 


Eugen BOTEZ 


nu de acest lucru — viata fiecärui om 
este obiectiv condiţionată pină în cele 
mai mărunte şi personale detalii de un 
ansamblu mai larg de relaţii sociale, 
fiind în ultimă instanţă o expresie a lor. 
Cina săracă a unei familii de miner — 
așa cum o filmează Widerberg — pare 
în intimismul şi în ciudat de amara ei 
poezie o chestiune privind strict acea 
familie, dar cind printr-o tulburătoare 
elipsă şi printr-o decisă tăietură de mon- 
taj următoarea imagine care țișnește 
este cea a minerului ieșit în stradă cu 
tovarăşii săi pentru a manifesta, rapor- 
turile de inter-determinare dintre cele 
două scene tisnesc şi ele, în toată dia- 
lectica lor. Adalen'31 (anuntind prin 
fineţea observaţiei psihologice si deli- 
catetea surprinderii detaliilor de viaţă 
cotidiană Elvira Madigan, iar prin des- 
chiderea socială si politică Joe Hill) 
are sclipirea tăioasă a unui diamant. 


TAL 


telescopuri 


„Cîntec cu.cîntec“ 
la ancheta socială 


Sint momente în care 
predispoziția noastră — 
aproape fatală — de «te 
lespectatori grăbiţi» (gra 
ba nu este de fapt a 
noastră, este, să-i zicem, 
a secolului, sau... a as- 


Știința împotriva concepțiilor mistice — un mesaj actual în costume 
de epocă: «Rugul» de Octav Măgureanu, în regia lui Nicolae Motric. 
Din distribuție: Stela Popescu și Corado Negreanu 


moara di ier dre 
(John Huston, 1947). Inspirată pro- 
gramare a unui western clasic. În ciuda 
unor artificiozitäti ale epicului şi a în- 
groşării reacţiilor psihologice (in special 
în cazul personajului lui Bogart, adus 


censiunii umane), predispoziția noastră 
de «telespectatori în viteza a patra» — 
care poate fi, citeodată şi o calitate, dar 
pină una alta, să-i zicem defect — dis- 
pare ca prin vrajă şi, din cind în cind, în 
viața noastră de «telespectatori frene- 
tici» intervine cite o clipă de reculegere 
care poate valora (chiar dacă... valoarea 
nu așteaptă numărul anilor) cît multi 
ani de goană. Unii se aşază în fata 
televizoarelor, uită de toţi şi de toate, 
pentru a mai vedea Incă odată si încă 
odată cit de minunat-nefericită a fost 
viața lui Verdi gi cit de mult pot lăcrima 
ei, încă odată şi încă odată din pricina 
bucuriilor muzicii... Cu toții, cred, cind 
vine ora Samanthei, facem pe naiba-n 
patru (așa cum putem noi, fiecare cu 
forțele lui supranaturale private) şi ne 
asezâm în fata televizoarelor pentru a 
vedea încă odată si incă odată cum se 
poate ateriza prin horn, cum se poate 
trece prin zid, cum se poate anima un 
soldat de plumb şi cum poate neferi- 
citul de Darrin, sau cum l-o fi chemind, 
să țină piept, așa, cu mina goală, unei 
armate de Endore cu armata lor de 
descintece și vrăji si vraci cu tot... 
Pentru mine, însă, clipa de maxim inte- 
res telespectatoricesc este alta și nu mă 
sfiesc s-o mărturisesc: înainte de orice 
mă preocupă nu serialele cu actori, cit 
de fermecători şi cit de fermecătoare, 
ci serialele despre oameni și despre 
viață ale micului ecran și, în mod spe- 
cial, «serialul» pe care l-aș intitula pen- 
tru uzul discuţiei (nu numai din pricina 
unui joc de cuvinte) Ce vrăji a mai 
făcut... ancheta socială. Nu de alta, 
dar cred foarte tare în utilitatea si In 
forța civică a anchetei sociale; cred 
Intr-atita încît nu ezit să-i atribui pu- 
teri... «miraculoase». Mai ales cind an- 
cheta socială îşi propune un subiect din 
domeniul acesta al vrăjilor «de-a adevă- 
ratelea», adică al șarlataniei şi al obscu- 
rantismului. Cit de departe eram, vai, 
de Samantha! Am urmărit atunci, cu 
răsuflarea tăiată, un reportaj-anchetă 
căruia i s-a zis Descintec cu... cintec 
si care, dincolo de orice joc de cuvinte, 
dincolo de orice joc cu boabe de fasole 
şi dincolo de orice aparente de joacă, 
aducea In lumină orbitoare fapte incre- 
dibile cu implicaţii sociale dintre cele 
mai grave. Anca Arion, reporterul care 
ne-a cistigat increderea si stima prin 
capacitatea de a respecta argumentele 
vieţii (mai sint unii reporteri care mode- 
lează argumentele acestea ca pe nişte 
bulgări de plastilinä, pinä le aduc la 
forma lor premeditată, așa ca «argumen- 
tul» să convină cit mai bine propriei 
demonstraţii), Anca Arion, deci, repor- 
terul de talent și cu acuzat nerv civic, a 
investigat o faună morală anacronică 
(niciodată n-a fost ea prea... sincronică) 
şi periculoasă, aceea pe care nu ştim 
exact unde a găsit-o (dar a găsit-o, deci 
există!), a «producătorilor» şi «benefi- 
ciarilom de vrăji, descintece. farmece 
şi... extract de argint viu... Nu știu exact 
nici cum au putut fi obținute documen- 
tele cutremurătoare oferite telespecta- 
torilor (dar reporterul le-a obținut), 
despre ghicitul în cărți și în fasole, 
despre vrăiitul cu broaște. cu cirpe. cu 
şerpi și cu cite si mai cite, despre miile 
de lei aruncate pe altarul inconstientei 
şi credulitätii, în apa cu argintul viu al 
ingeläciunii sau în soba cu tăciunii 
aprinşi (încă!) ai promiscuitätii morale. 
Am privit și am rămas înmărmurit. Am 
ascultat si am tăcut. Anca Arion, dind 
glas faptelor, a pus în lumină crudă men- 
talități hide, care mai bintuie, iată, printre 
oameni, intunecindu-i, gi lumina aceasta 
crudă a scos în evidență nu numai 
ridicolul ci și gravitatea socială a unor 
practici sau a unor superstiții cețoase, 
poluante, nocive. Cu care nu poți lupta 
prin ignorare. Poate de aceea, cred, tare, 
foarte tare, în forța curativä a anchetei 
sociale, a unei anchete sociale ca aceea 


20 


la care m-am referit: pentru că are toate 
şansele să constituie for de opinie 
publică împotriva eresurilor morale, «Nu 
ştiu alţii cum sint», dar cind asist (= 
particip) la asemenea anchete sociale, 
uit pentru o clipă de «Forsyte Saga», 
cel mai frumos serial care l-am văzut 
pe micile noastre ecrane, si uit, pentru 
o clipă, chiar «Adalen '31», filmul pasio- 
nant despre oameni si despre viaţă al 
lui Bo Widerberg pe care ni l-a dăruit 
televiziunea, în premieră pe țară, Intr-una 
din primele săptămini ale anului. Ce 
vrăji mai face, săptămina viitoare, anche- 


ta socială? 
Călin CĂLIMAN 


adevăraţi. Cind îi găsești, bine este să 
numești specific tv metoda prin care îi 
lași să se dezvăluie singuri, să vorbească 
în aparat sau să vorbească din off, în 
timp ce aparatul filmează cu sirg felui 
cum ei muncesc la aparate complicate, 
felul cum rid sau felul cum cad pe gin- 
duri. Nu exagerăm afirmind că am auzit, 
emotionati, cu aceste prilejuri, maxime 
remarcabile, am descoperit feluri de a 
gindi si a concepe viața de o profundă 
maturitate și un anume fel de a fi al 
melancoliei ca spațiu de gind, cu ade- 
vărat tulburătoare. Aceste aprecieri 
ne-au fost prilejuite de un reportaj re- 
sitean In mijlocul forjorilor si poate că 
numai cei care îi cunosc bine pe for- 
jori, pe otelari, pe marii oameni ai ma- 
rilor cuptoare și au pentru ei respectul 
firesc şi-au dat seama ce bun era acel 
reportaj de la începutul acestui an, 1976, 
care să sperăm cu toţii că ne va aduce 
numai bine. Se poate deci să nu te 
duci neapărat pentru un lucru de ex- 
e ceptie, ca sä filmezi un lucru de excep- 
tie. Depinde cum ştii s-o faci. Depinde 
poate si nu în ultimul rînd de propria 
biografie interioară, cum îmi spunea 
recent, într-un interviu, Malvina Ursianu. 
Pentru că, știți și dumneavoastră, că 
sint cazuri în care reporterul tv. găseşte 
un subiect «trăznet» care, iată, n-are 
puterea să trăiască prin el Insusi, pentru 
că omul care îl găsește este grefier nu 
interpret. Personal, văzind acel repor- 
taj de la Reşiţa, m-am gindit la otelarii 
de la Hunedoara pe care i-am cunoscut, 
m-am gindit la maistrul Giurcă si la 
maistrul Mărsulescu, m-am gindit la 
tînărul maistru Rus Gheorghe de la ote- 
lăriile tirgoviştene și m-am gindit la ei 
ca la posibile personaje dintr-un serial 
moral de mare ținută, în care să regă- 
sesc forța lor de a fi ei înşişi, egali cu 
propria lor noblețe, aspră și rectilinie, 
simplitatea aceea inteligentă și calmă 
care dezvăluie mari virtuţi. Ne ducem 
adeseori cu aparatul de filmat după 
faptele oamenilor. Ca să le înţelegem 
mai bine, să lăsăm mai mult aparatul 
pe chipurile oamenilor, pe ochii oame- 
nilor, pe sufletele oamenilor, dacă ne 


Incumetäm. 
Smaranda JELESCU 


telereportajul 


Îndreptați obiectivul 


sp 
sufletul oamenilor! 


Îmi place reporterul Cris- 
tian Thau pentru că vor- 
beste puțin. Asta nu vrea 
deloc să însemne că sin- 
tem de părerea celora ca- 
re susțin că la televiziune 
— ca şi In cinematografie 

de altfet—este obligatoriu să vorbesti 

puţin ca să respecţi specificul. Depinde. 

Filmul politic de exemplu este nu odată 

un discurs la propriu de la prima pină 

la ultima secvenţă, ceea ce nu înseamnă 
că nu se urmărește cu sufletul la gură 
sau că nu poate da, în acest stil, capo- 
dopere. Avem exemple. În televiziune, 
la fel, sint situaţii, subiecte, medii, în 
care reporterul chiar trebuie să vor- 
bească cu har, inteligent şi alert, în 
stil-tv. Cristian Thau, ca multi reporteri 
de autentic profesionism de la studiou- 
rile noastre, are însă priză la subiectul 
ales, o priză... exhaustivă ca să spunem 
așa și aceste subiecte li dictează stilul 
de interpretare, reporterul, indiferent de 
locul unde iși exercită profesia, fiind un 
interpret al realității. Thau pare a fi un 
reporter de tip sentimental, categorie 
periculoasă, pentru că cere simțul mă- 
surii, ceea ce televiziunea noastră ne-o 
demonstrează si In bine și în rău. El se 
duce pe șantiere să descopere oameni 
şi nu întimplări neapărat, nu «cade» pe 
eveniment, știind că cel mai mare eve- 
niment care ni se poate intimpla nouă, 
tuturor, este să descoperim oameni 


filme pe micul ecran 


e Adalen 31 

(Bo Widerberg, 1969). Un exceptional 
film politic. Ochiul regizorului desco- 
peră, subtil, culoarea politică a cotidia- 
nului cel mai banal. Altfel spus, faptul 
că — indiferent dacă el e conştient sau 


Istoria teatrului pe-ntelesul tuturor, «Istoria comedi Beaumarchais, 
comentat de prof. dr. lon Zamfirescu. În rolul bărbierului din Sevilla — 
Damian Crîsmaru. Parteneri: Tatiana Olier şi Gheorghe Radu 


nu odată în pragul unui demonism de 
operetă), filmul constituie, în cadrul 
genului pe care îl reprezintă, un model 
de fluentä a desfășurării acţiunii, de 
dozare a ritmului, de imbinare a suspen- 
sului cu momente destinse, pigmentate 
cu umor, de conturare rapidă si precisă 
a caracterelor. Memorabil e tinalul. Per- 
sonajul bătrinului, un fel de Falstaff 
modern, în excelenta interpretare a lui 
Walter Huston. 


e Trenul de noapte 

(Jerzy Kawalerowicz, 1959). Bine, foar- 
te bine ales de Dan Petroiu acest film 
din creaţia regizorului polonez, prezen- 
tat în cadrul «filelor de dicţionar» (re- 
marcabilă emisiune căreia, din păcate, 
nu i se găsește odată pentru totdeauna 
un loc fix si ritmicitatea cuvenită, ea 
«migrind» de pe un program pe altul, 
dintr-o zi în alta, atunci cind nu «dis- 
pare» pur si simplu, săptămini la rind!). 
Trenul de noapte, propunind o nara- 
tiune strict realistă în desfăşurarea ei, 
dar dobindind prin tratarea regizorală 
dimensiunile unei parabole, dă o ima- 
gine foarte exactă asupra efortului de- 
finitoriu pentru opera lui Kawalerowicz: 
acela de a practica un cinematograf 
psihologic, indiferent de natura subiec- 
telor, de locul și timpul acțiunii, reuşind 
acest lucru chiar acolo unde el pare 
foarte greu, daca nu imposibil. Trenul 
de noapte lasă impresia (dincolo de 
unele obscuritäti datorate exceselor de 
simbolizare) unui admirabil film «de 
cameră». 


(Fred Nible, 1920). Din nou, după 
Judex, mister şi suspens la «Virstele 
peliculei» (emisiune constant realizată 
de T. Caranfil la cea mai înaltă cotă 
valorică si de interes). Zorit sosea in 
zori Zorro din zare (nu, n-am căutat 
această asociaţie de cuvinte, ea mi-a 
tisnit spontan de sub condei), cu iu- 
teala fulgerului descăleca el si făcea 
dreptate, cu spada In mină, cu noblețea 
în suflet si cu necrutare în ochi pentru 
ticăloşi. Spre deosebire de majoritatea 
celorlalți din familia de justitiari căreia 
fi aparținea, omul avea un semn dis- 
tinctiv, o emblemă a sa pe care o în- 
crusta, scurt, dintr-o singură mișcare, 
cu virful sabiei, pe fruntea răilor: un Z, 
ceea ce, ştiind prea bine azi ce inseamnă 
din punct de vedere cinematografic un 
Z, nu se poate spune că era o idee rea 
pentru acea vreme. De altfel, apropo 
de vreme, trebuie să observăm că Zorro 
tace dreptate cam în același timp cu 
Judex. O siguranță a gesturilor, plă- 
cută ochiului, pe un fond de extra- 
ordinară abilitate, le este comună, dar 
mai departe drumurile se despart ra- 
dical: Judex preferă spaţiile de acţiune 
camerele de castel, tunelurile, 
pivnițele, In timp ce Zorro este, cu pre- 
cădere, omul acţiunii în aer liber, în 
spaţii deschise ce îngăduie o destășu- 
rare întreagă de dinamice mișcări; Ju- 
dex este calculat, organizat, Zorro spon- 
tan, strălucit improvizator; Judex păs- 
trează o anume distanţă față de opera- 
tia justitiará, concepind-o, supraveghind 
«echipa» ce o duce la indeplinire, dar 
neintervenind direct decit în momentele 
critice, precum și atunci cind trebuie 
pus punctul final, în vreme ce Zorro 
este singur, participind direct şi făp- 
tuind el totul de la inceput pină la sfirsit; 
victoriile lui Judex sint în primul rind 
rodul unei ingenioase activități cere- 
brale, cele ale lui Zorro — rezultat al 
unor performante fizice. Nu cumva a- 
cestea au fost căile pe care s-au in- 
chegat treptat, cu particularitätile lor 
distinctive, două genuri de extraordi- 
nară popularitate — filmul polițist şi, 
respectiv, westernul? 


Aurei BĂDESCU 


80 de ani în 80 de filme 


© Margaretele (Vera Chytilová — 1966), 
Chytilová e floarea de colț a cinemato 
grafiei cehe. Înconjurată de piscuri, dar 


creînd In afara lor. Profund originală in 
Despre altceva, Plafonul, dar mai ales 
în diabolicele Margarete. Viziune grotesc- 
somptuoasă asupra vidului. Abulia trăirii 
lipsite de sens, în stare pură. Nealterată 
de teoriile existentialiste. Demonstrația ar- 
tistică a dezastrului inconstientei, cu o 
implacabilitate de verdict clinic. Nici o 
concesie, nici o compasiune «feministă» 
Scena banchetului e halucinantă. Forţa lui 
Fellini și Buñuel la un loc, plus «oglinzile 
deformante» ale lui Forman. Si totuși Chy 
tilová e hotărt altceva. 

© Mesia sălbatic (Ken Russell, 1 

Una din fascinantele biografii artistice 


care a făcut faima regizorului englez, 


Ceaikovski, Mahler şi Liszt s-au perindat 
nd într-un virtej de patimi şi inspiratie 


Un document oferit de Arhi 
rile lui Edison, din New Je 


americ: 

y. Asa se filma în 191 

fiecare încăpere, separată doar de un panou subtire. Apărut în modestie, 
filmul nu îndrăznea încă nici mäcar să viseze superproductia. 


cinemateca ne propune pe: 


prin fata obiectivului exaltat al cineastului 
repovestitor. Adevărat recreator de uni 
versuri. De relaţii tulburâtoare: — geniu 
fatalitate istorică, artist-societate, epocă, 
așa cum apare acest Mesia sălbatic, 
film-omagiu unui pictor francez care a 
murit pe front la 21 de ani, ca voluntar, fă 
cindu-si datoria față de țară. Dar răminind 
dator geniului său artistic. E şi filmul cet 
mai clasic din suita șocantelor viziuni mo 
derne asupra istoriei artei semnate Ken 
Russell. 

e read şi Adevărul (Manole Marcus, 

Film de referinţă pentru cinematogratul 
politic românesc. Interpelarea istoriei in 
numele prezentului. Scenariul lui Titus 
Popovici „propune dezbaterii teme funda 
mentale: in numele cui exercităm puterea? 
Cum exercităm puterea? Mai multe inter 
pretări, un singur adevăr. Portrete de un 


à a Muzeului de artă: studiou- 
cite un film în 


Victor Iliu, profesorul nostru 


În 1938, Incercam să angajez în cinemato 
grafia naţională nou-născută tot ce era pe 
atunci cineast român. Doream în special så 
obțin cooperarea unui talentat ziarist ci 
matografic care, în periodicul «România 
literară» al lui Cezar Petrescu, scria remar 
cabile articole de doctrină despre estetica 
filmului. Era, pot zice, singurul care făcea 
asta (cei cltiva cronicari existenţi nefiind 
decit niște simpli cronicari). Încă de atunci 
ne-am imprietenit, tînărul Victor Iliu și cu 
mine. Citise toate articolele mele şi-mi 
făcea onoarea si plăcerea de a fi de aceeași 
părere cu mine. Mi-a fost însă imposibil 
să obțin numirea lui la minister. Era co- 
munisti Totuși, fusesem cit i să reu 
sesc. Vărul meu, Armand Călinescu, care 
era prim ministru, mi-o promisese. Dar 
vai, asta a fost puţină vreme înainte ca el 
să fie asasinat. Totuşi, printr-una din acele 
ironii pe care istoricii le numesc «les petites 
erreurs des grandes terreurs», în plină 
ocupaţie germană, acest comunist (anche- 
tat şi arestat de siguranță) este totuși an 
gajat operator, apoi asistent de regie. Timp 
de 15 ani, execută lucrări minore, mult mai 
prejos de învățătura și talentul lui. Pină în 
1956, cind face primul său mare film: Moara 
cu noroc, care și azi, după 20 de ani, este 
lucrarea cea mai originală, cea mai consis- 
tentă și mai adincă din întreaga producţie 
românească. Ea poartă pecetea dascălului. 
Căci lliu a avut un mare profesor, pe Eisen- 
stein, de la care a învăţat carte în timpul 
anului de studii petrecut la Moscova. Moa- 
ra cu noroc (scriam în 1957) se resimte de 
influența lui Eisenstein care îşi baza este 
tica pe ceea ce el numea «montajul de 
atracții», adică o ploaie torențială de scene 
soc. Desigur, scenele-cheie, momentele 
de explozie sint baza artei filmului, cu con 
ditia insă ca ele să fie distantate, contra: 
tind cu mersul lung şi lin al subiectului, 
al tramei. lată de ce socoteam un fel de 
frumos cusur al filmului lui Iliu faptul câ 


(citez): «nu e o succesiune de cca. o sută 
de planuri, ci o succesiune de o sută de 
culmi. Aproape fiecare clipă e un clima», 
o intimplare decisivă, un viraj epocal in 
biografia eroilor. Decupajul obligă cutare 
plan să fie jucat în cutare fel, pentru ca, in 
planul următor, să se producă alt viraj 
cirmind în cu totul altă parte.» Cam ca in 
Crucișătorul lui Eisenstein. Același «stin 
gism» al pionieratului. Moara e Potiom- 
kin-ul românesc. Fază repede depăşită de 
amindoi. «În metoda de compoziție a 
montajului (scrie lliu) am urmărit cu 
toate puterile mele continuitatea ac- 
țiunii E o chestiune fundamentală a 
măestriei». 

Iliu a fost, mai presus de toate, un ginditor, 
minat de sacra foame a adevărului. «Ade 
vărurile (scria el în 1957) sint valorile marelui 
ocean al nestiutului, mereu identice, mereu 
altele, modificind chipul apei care le poartă, 
aceleași în substanță si formă, diferite in 
substanță și formă; efemere și eterne 
deasupra aceluiași abis, care le hrănește 
şi care le ignoră». Sau «Cunoaşterea des- 


realism psihologic pregnant, In viziunea 
lui Mircea Albulescu, lon Besoiu, Amza 
Pellea, Octavian Cotescu. 

Ne despärtim de trecutul nostru, evaluind. 

e Aelita (lakob Protazanov — 1924). 

Primul film de science-fiction sovietic. 
Ingenuitate a fanteziei, poezia anticipație, 
prospețime, datorată şi interpretei — pe 
atunci o tinără debutantă: lulia Soinţeva. 
Filmul e regizat de Protazanöv, unul din 
pionierii şcolii cinematografice sovietice, 
cunoscut prin mulțimea adaptărilor după 
clasici ca Pușkin (Fintina din Bakcisa- 
rai), Tolstoi (Război si pace), Dosto- 
ievski (Posedaţii). Un film ca Fuga ma- 
relui bätrîn, povestind un episod din bio- 
grafia lui Tolstoi, a fost interzis la cererea 
familiei scriitorului, Alte realizări avindu-! 
ca erou pe Mosjoukin au fost socotite la 
vremea lor extravagante. Astăzi istoricii 
1 consideră stilul «puțin desuet, dar solid 
si bine interpretat» (Sadoul). 


Alice MĂNOIU 


retineti din această lună 


Una din primele «actrițe complete», 
Mary Pickford. De revăzut la 
Cinematecă în cadrul unei antologii 
a comediei clasice americane 


Cuvintele lui Bergman 


E foarte mult teatru în atit de «cinemato 
graficele» filme ale lui Bergman, regizor 
pentru care «specificul filmic» inseamnă nu 
numai pură delectare vizuală, nu numai 
«simfonie plastică», ci și — sau mai ales — 
dialog de cea mai pură factură teatrală. 
Se vorbește mult în filmele lui Bergman, 
personajele lui conversează îndelung, mo- 
nologhează sau dialoghează într-un aflux 
verbal ce pare că sfideazä o nescrisă lege 
a filmului sonor care pretinde — de ce oare? 
— cit mai puțină vorbărie într-o artă de esen- 
tă «vizuală». Un singur film al maestrului 
e cu desävirsire mut si el se numeşte 
Tăcerea, simbolic intitulat astle! pentru 
a atrage atenția asupra singularitätii sale 
într-o filmografie In care regizorul se c 
fesează nu doar prin imagine, ci și prin 
cuvint. 

E usor si simplificator, cred, a zice că 
Bergman face filme despre «incomunica- 
bilitate». Nu despre asta e vorba în Per- 
sona si Rusinea — programate la Cine- 
matecă, în Fragii sălbatici, Voi fi mamă, 

A șaptea pecete sau 
ancilor. Personajele lui 
Bergman comunică, si încă într-un mod 


chide perspective necunoașterii». 

A murit (ca şi dascălul său Eisenstein 
ca și alți mari cineasti), a murit tinăr. N-a 
apucat să facă decit două filme mari 
de-al doilea e Comoara din Vadul vechi, 
tot att de original ca și primul. Ba chiar 
poate mult mai mult, în sensul că scenariul 
tăcut de regizor diferă considerabil de nu 
vela lui Galan din care se inspirase. E 
vorba de povestea secetei si foametei din 
anii 1946 şi 1947. Eroul nu e un «räzesn 
cum suna titlul nuvelei; räzesii demult nu 
mai există; eroul este un chiabur pur, avid 
de ciştig, care, în nuvelă, se dedă la tot 
soiul de operații de bursă neagră. În film, 
el renunţă la afaceri si se reintoarce ră- 
zăşește la coarnele plugului. Plugărie cins- 
tită, ba chiar eroică. Deosebit de asta, el 
apare ca un fel de Don Quijotte agrar, care 
in loc să se bată cu morile de vint, se due- 
lează cu piatra seacă, Infigind arma albă 
a cutitului din plug, în stincă. Dar toate 
ceste lăudabile fapte cad. Virajul de 180 
de grade se produce în mintea spectato- 
rului. În realitate, acest Don Quijotte înlo- 
cuieste ajutorarea văduvei şi orfanului cu 
infometarea voită a văduvei și ortanului 
Bursa neagră va lua forma monstruoasă 
a plus-valutei pe alimente. Va juca la hossa 
foamei., Personajul este un monstru, un 
exaltat de putere, un megaloman. Dar nu 
si un dement Cazurile patologice tin de 
medicină, nu de artă. Eroul nostru nu e 


as zice «total», într-o înțelegere reciprocă 
perfectă, precum intre membrii unei mari 
familii în care toți vorbesc aceeași limbă. 
Important e ce comunică, ce discută aceste 
personaje şi, aici, se poate lesne observa, 
aici e Bergman un mare artist, căci el este 
dintre aceia care Isi permit să vorbească 
direct, despre acele lucruri care de obicei 
inhibă creatorii fără vocaţie ori îi plasează 
sub semnul ridicolului. Personajele lui 
Bergman discută despre «viață» și «moarte» 
despre «iubire» şi «ură», despre «rostul 
existenței» și «destinul omului», despre 
toate aceste lucruri grave, nespus de se- 
rioase — şi discută mult, solemn aproape, 
tără teamă si falsă pudoare, într-un mod 
patetic, adesea sfisietor, insă mereu cre- 
dibil, verosimil, adevărat. Filmele lui Berg- 
man se văd dar se si ascultă totodată, căci 
in ele e confesiunea unui mare cineast- 
ginditor, care le e îndatorat nu numai mari- 
lor săi precursori cinematografici, Sjöström 
si Stiller, dar si unor dramaturgi pe care nu 
o dată regizorul de teatru Bergman i-a pus 
in scenă — se spune — cu mărturisită pre- 
dilectie: Ibsen, Strindberg, Cehov. 


Petre RADO 


nebun ci, aşa cum sint personajele lui 
Shakespeare, pe cale, pe drumul sigur al 
innebunirii. Este demonul cistigului, al în- 
avutirii. Calul cu care el ară moare sub 
povara sfortärilor. Dar lui nu-i pasă si, 
delirant, zice: «Pămintul am să-l semăn cu 
cal cu tot. Dintr-un cal pierdut, pămintul 
o să-mi aducă o herghelie». Sinistră idee 
Plus valută. Call Säminte! Mirțoagă! 

Filmul mai cuprinde și o altă inovaţie 
interesantă. Personajul tinăr are lungi con- 
versaţii cu propriul său trecut. Aga-zisa 
«voce a gindului» e o armă delicată, care 
trebuie folosită cit mai puţin, căci de unde 
putem ști dacă cel «căzut pe ginduri» 
minte sau nu? Ei bine, Iliu ni-l arată tocmai 
mintind. Acuzindu-se singur (în chiar forul 
său interior) că nu-şi spusese lui Insuși 
adevărul! Că Isi amintise greşit. Este ceva 
nou acest flash back polemic, o gilceavă 
cu tine însuţi, cu propriul tău trecut. 

La 19 februarie 1961, Iliu scrie o pagină 
cu titlul «Limbajul cinematografic», în care 
incearcă să definească specificul filmului, 
«artă autonomă» (zice el) şi nicidecum 
«sinteză a citorva alte arte». Reușește oare 
să dea această definiţie pe care, cu o sin- 
gură exceptie, nu a dat-o pinâ acum nimeni? 
Da. Reușește. Dar numai pe jumătate, 
Orice definitie conţine două părţi: genus 
proximus si differentia specifica. Pa- 
gina scrisă de lliu e cea mai completă 
descriere a acestui genus proximus, adică 
lista tuturor caracterelor care deosebesc 
artele narative de celelalte arte. Prin ce 
insă filmul se deosebește de toate cele- 
lalte arte narative? Acest specific cinema- 
tografic, Iliu nu l-a găsit din punct de vedere 
teoretic. Dar această negăsire, el o află 
in tare bună companie: impreună cu cvasi 
totalitatea cineastilor trecuţi si actuali. 

Aş vrea să termin cu o frază care să zică 
lumii întregi admiraţia și iubirea mea pentru 
acest print al minţii cinematografice romă- 
nesti. Nu o voi face, căci au făcut-o alti 
doi camarazi, și desigur mult mai frumos 
decit aș putea-o face eu. Citiţi, reproduse, 
in excelenta lucrare a lui George Littera, 
pagina scrisă de Lucian Pintilie, precum 
si acea scrisă de Ecaterina Oproiu. E cel 
mai drept omagiu ce i se poate aduce scum- 


pului nostru prieten. 
D.I. SUCHIANU 


pe 


Start 


si 
iiniş 


Baronul 


Miinchhausen 


Spre deosebire de personajele unor se- 
riale de care se pare că ne-am despărțit 
definitiv (Coco, Roco şi alte găini), Pic si 
Poc au viaţă lungă. Longevitatea lor pare 
să țină de cartea de vizită cu care cei doi 
se prezintă în pregeneric, cintind: «Noi sin- 
tem Pic şi Pog Băieți veseli si zglobii/. 
Puşi pe glume şi pe joc/ Să vă-nveselim, 
copii». Ceea ce Innobileazä această dispo- 
zitie veselă, dindu-i o tinalitate instructivă, 
este mai ales punctul de plecare: un basm 
sau o fabulă sau o legendă — binecunos- 
cute de toţi copiii — pe care autorii Isi 
propun să le parafrazeze. De data aceasta, 
Pic şi Poc se lansează, cu un elicopter, 
pe urmele baronului Münchhausen, des- 
coperindu-i läudärosenia si minciunile. Pro- 
cedeele folosite sint dintre cele mai expe- 
ditive: e foarte lesnicios să transformi, prin 
desen animat, un leu într-o pisică, subli- 
niind efectul prin citeva chicoteli în banda 
sonoră, ca In serialul cu Samantha. Pentru 
ca să nu rămină nimic neclar, în final, un 
ou se sparge ca un balon de săpun, în 
locul lui apărind pe ecran o etichetă în- 


tru-totul lämuritoare: «Minciuni». 


Regia, scenariul gi animația: Olimp Várästeanu 
şi Florin Anghelescu. Imaginea: Constantin Iscru- 
lescu. Redactor: Radu F. Alexandru 


Pictura sub aparat a lui Sabin Bălașa 
depăşeşte stadiul plasticii animate, ascul- 
tind tot mai mult de legile constructive ale 
poeziei. Filmul intitulat Odă este un fel de 
«Cintare Omului», o metaforă în continuă 
metamorfoză, ca o altă variantă a mitului 
primordial: apariţia ființei din mineral, a 
omului pe pămint, cunoaşterea semenu- 
lui, aspiraţia spre înălțimi. Este o meditatie 
asupra destinului uman, In Ingemänarea 
lui cu materia din care provine, cu florile 
sau stelele, In desprinderea sa repetată din 
somnul initial, în luptă cu inerția şi păsările 
negre din văzduhul pe care-l va străbate, 
finalmente, cu viteza luminii. 


Un film de Sabin Balasa. imaginea: Stefan Sandu 
Muzica: Richard Oschanitzki. Redactor: Cecilia 
Rădulescu. 


__ Tinerii 
și intreprinderea 


Totul este frumos în acest film utilitar 
de protecţie a muncii, cu un titlu atit de 


aventura scenariului 


Un regizor, 
doi regizori 


— Pentru scenariul pe care vi-l prezint, 
aș dori un regizor talentat, dar un bun me- 
serias, cult, dar cu simțul măsurii. Să fie 
tinär, că bătrinii sint conservatori, dar nu 
foarte tinăr, că ăștia fac scenariul praf și 
filmează numai ce au ei în cap. Să aibă 
experiență, măcar citeva filme la activ, alt- 
fel exersează pe scenariul meu şi nu-mi 
convine, dar să nu fi făcut prea multe filme, 
ca să fi intrat în rutină şi auto-pastişare. 
Să fie un intelectual autentic, dar nu uscat, 
învățat numai cu abstractiunile, că iese fil- 
mul convenţional și sec. Dar nici agramat, 
să ridă lumea ca la... Să cunoască viața, 
dar să cunoască şi cinematografia mon- 


plat. Ambiantele, maşinile, oamenii, toate 
şi toţi sint fotogenici. Se poate si aşa. Dacă 


am lăudat adesea realismul frust al productii- 


lor de acest tip, sugestiile lor inedite In 
prezentarea autentică a mediilor industriale, 
semnalăm cu aceeaşi satistactie un ochi 
care stie sä selecteze fără a trunchia, 


dială. Să aibă temperament, dar si auto 
control. Să fie măsurat, dar plin de fan 
tezie. Să nu tipe la actori, că-i inhibă. Dar 
nici să nu fie moale, că i se urcă în cap. Să 
nu lucreze repede, că dă rasol, dar nici în- 
cet, că se pierde actualitatea filmului. As 
dori un regizor, într-un cuvint, de factură 
clasică, dar cu Inclinatie spre filmul modern. 
Să nu fie mic de statură, că ăștia au com- 
plexe, dar nici înalt, că vrea să şi joace 
în film. Să nu fie însurat, că își distribuie 
nevasta In rolul principal, dar dacă nu-i 
insurat, mă tem că se Indrägosteste de 
interpretă și face rabat la calitate. Dacă are 
barbă, inseamnă că vrea să iasă în evidență 
şi îmi omoară scenariul. Dacă e ras, o să 
semene cu mine şi o să ne confunde pu- 
blicul la premieră. Dacă... 

— lertați-mă că vă întrerup, dar vă rog 
să vă luaţi scenariul Inapoi. Nu putem an- 
gaja atitia regizori pentru un singur film.. 


Dumitru SOLOMON 


descoperind frumosul In ceea ce este 
functional, din aceeaşi pornire firească și 
cu aceeaşi discretie cu care, Intr-un cadru 
din film, o elevă-muncitoare este surprinsă 
controlind în oglinda din spatele ușii de 
la vestiar efectul salopetei pe care o im- 
bracă. Nu ne scapă, în acest sens, calitățile 
imaginii lui Otto Urbanschi, care stili- 
zează prin efecte de lumină, cu contururi 
nete, în alb-negru, după cum este evidentă 
amintirea bunei experiențe acumulate de 
regizoarea Paula Segal la jurnalele de actua- 
litâti. Frumosul înseamnă, într-un film utili- 
tar, rigoare şi franchete. Filmarea laconică 
a fişelor medicale, cu diagnosticul celor 
accidentati prin neglijenţă este mai conclu- 
dentă decit orice comentariu: «corp străin 
ochiul drept», «amputatie traumatică fa- 
langa Ill». Cit despre comentariul filmului, 
ca atare, e păcat că tocmai el suferă, ca si 
titlul cu totul neatractios, de vechea boală 
a improvizatiei, violentind simţul comun al 
limbii. «Altceva este atelierul si altceva 
este o uzină», zice autoarea în grabă, vrind 
de fapt să spună că una este un simplu 
atelier si alta o mare uzină. După cum una 
este «răspunderea pe care fiecare elev ar 
trebui să o aibă» şi altceva «simţul de răs- 
pundere». Răspunderea o avem oricum, 


numai simțul de răspundere poate fi 
pus la optativ. 


Regia si scenariul: Paula Segal. Imaginea: Otto 
Urbanski. Redactor: Marion Ciobanu. Film realiza! 
la cererea Ministerului industriei construcțiilor de 
maşini grele, la intreprinderea ARO-Cimpulung- 
Muscel. 


incercarea climatică 
a produselor din lemn 


Spre a descoperi cele mai bune soluţii 
de sporire a longevităţii scaunelor, şezlon- 
gurilor, meselor ș.a.m.d., motonava Dolj, 
încărcată cu produsele în cauză, a parcurs 
31 mii mile marine, două oceane și două- 
sprezece mări. Totuşi nu ne-am fi așteptat 
ca entuziasmul să-l ridice atit de sus pe 
autorul comentariului, incit să aprecieze 
cercetarea ciupercilor xilofage, a termitelor 
si a celorlalți inamici ai lemnului din grădină 
drept: «o etapă în cucerirea culmilor înalte 
ale cunoașterii», 7 


Regia: Paula Popescu-Doreanu. Consultant stiin- 
tific: Mircea Boiciuc. imaginea: Constantin Dem- 
binschi. Film realizat la cererea Ministerului econo- 
miei forestiere şi materialelor de constructie — Insti- 
tutul de cercetări si proiectări din industria lemnului 


Val. S. DELEANU 


asociaţia cineastilor 


Un nou suflu 


®@®@®Sub auspiciile Consiliului Culturii 
si Educaţiei Socialiste a avut loc la 
«Casa filmului» un spectacol de gală 
cu filmul Ochii Shivanei, manifestare 
organizată cu prilejul implinirii a 26 de 
ani de la proclamarea Republicii India. 
În asistență se aflau Dumitru Ghişe, 
vicepreședinte al Consiliului Culturii 
şi Educaţiei Socialiste, reprezentanti 
ai Asociaţiei de prietenie româno-in- 
diene, Institutului român pentru relaţiile 
culturale cu străinătatea, Ministerului 
Afacerilor Externe, oameni de cultură 
si artă, un numeros public. Au fost, de 
asemenea, prezenţi S.L. Kaul, ambasa- 
dorul Indiei, alti şefi de misiuni diplo- 
matice acreditaţi la Bucureşti. 909 La 
Casa prieteniei româno-sovietice, a fost 
organizat un simpozion cu tema «Filmul 
românesc în contextul dezvoltării 
conștiinței socialiste». Au luat cuvin- 
tul criticul Eva Sirbu si regizorii Lucian 
Bratu si Titus Mesaros. În încheiere, au 
fost proiectate filmele Oraşul văzut de 
sus și Craiova văzută din car. 000 
Biroul Asociaţiei cineastilor şi Biroul 
organizaţiei de partid ACIN au analizat 
sarcinile ce revin Asociaţiei în întimpi- 
narea Congresului educaţiei politice 
și ai culturii. În centrul atenției au 
stat intensificarea preocupărilor ideo- 
logice și a dialogului cu publicul. 
099 Au fost reluate, intr-un ritm 
susținut și cu un nou suflu, dezbaterile 
din cadrul cenaclului Asociaţiei cineas- 
tilor. La prima reuniune din noua serie, 
condusă de regizorul Lucian Bratu, 
criticul Florian Potra a vorbit despre 
«Epopeea cinematografică natio- 
nală». La discuţii au participat D.I. 
Suchianu, Malvina Urşianu, Ov. S. Croh- 
mälniceanu şi Constantin Roman. eee 
«Comedia cinematografică» a fost 
subiectul celei de a doua dezbateri, 
deschisă de regizoarea Malvina Ur- 
şianu şi de criticul Valerian Sava, la 
care au luat cuvintul lulian Mihu, lon 


posibilități posibile 


Treisprezece sticle 
de șampanie 


Paulina și Ilarie B. din Tirgu-... aveau 
masă Intinsă încă de dimineaţă. Sărbăto- 
reau azi nunta de aur. Cincizeci de ani de 
viață împreună și unsprezece copii (trei 
ingineri, trei medici, un responsabil de 
frizerie, un maistru, doi agronomi şi un 
student la drept), Pină prin 1965 aniversau 
această dată In fiecare an sl se adunau pe 
atunci toți. Erau treisprezece la masă. Pe 
urmă au crescut copiii, s-au Imprästiat 
care-ncotro. Pentru azi (coana Paulina a 
făcut economii severe la cele două pensii), 
nea Ilarie a cumpărat treisprezece sticle de 
șampanie. De cinci zile fuseseră puse la 
beci, în nisip («S-o bea rece, copiii»). Şi a 


Popescu Gopo, Dumitru Fernoagă, Lu- 
cian Bratu. 999 lon Popescu Gopo, 
Titus Mesaroș, secretar al Consiliului 
Asociaţiei şi Marin Pirfianu, director 
al Casei filmului, au avut o Intilnire de 
lucru cu tovarășii Nicolae Croitoru, se- 
cretar al Comitetului Central al Uniunii 
Tineretului Comunist şi Lorin Vasilo- 
vici, activist la C.C, al U.T.C. S-a dis- 
cutat un plan comun de iniţiere a unor 
acțiuni educative si de larizare 
a cinematografiei românești în 
rindurile tineretului. 000 Asociaţia 
cineaștilor a organizat, in colaborare 
cu Comitetul U.T.C. al instituţiilor sani- 
tare din Capitală, o intilnire a realizatori- 
lor filmului Cursa cu utecistii din acest 
sector. Au fost prezenţi lon Bucheru, 
directorul Casei de filme Unu, regizorul 
Mircea Daneliuc şi interpreții rolurilor 
principale: Mircea Albulescu, Tora 
Vasilescu, Constantin Diplan. Regizo- 
rul Mircea Daneliuc și actorul Mircea 
Albulescu au avut, de asemenea, in- 
tilniri cu publicul spectator din Pitești, 
la Casa de cultură a sindicatelor si la 
cinematograful «Dacia». 999 La in- 
stitutul de construcţii din Bucureşti, 
studenţii şi cadrele didactice au vizionat 
filmul Zile fierbinţi, după care au purtat 
o discuţie cu regizorul Sergiu Nico- 
laescu, cu Eugen Mandric, directorul Ca- 
sei de filme Trei, cu actorii Colea Răutu, 
lieana Popovici, Vladimir Găitan, Ale- 
xandru Dobrescu și Gheorghe Tătaru, 
director adjunct al Întreprinderii cine- 
matografice a municipiului Bucureşti. 
9208 În luna trecută au avut loc ședințe 
separate ale secțiilor de regie, actori, 
imagine si scenografie. 909 Regizorii 
Mircea Veroiu, Gheorghe Turcu şi cri- 
ticul George Littera au reprezentat 
Asociaţia cineaştilor din tara noastră 
la Festivalul cinematografic de la Pecs 
— Ungaria. 


Marin PIRIIANU 


început aşteptarea. Cursa de 9,14; n-a ve- 
nit nimeni. IRTA de 12,45 are staţie chiar 
în fața casei. Duminica, cind n-are cine. să 
coboare, nu opreşte însă. N-a oprit. S-au 
dus la acceleratul de 18,00, In gară, să 
facă o plimbare («Te pomenesti că şi-au 
dat întilnire copiii la gară, să ne facă o 
surpriză»). Nici cu personalul de 21,06 n-a 
venit nimeni, 


— Paulină, hai la mulţi ani, și să știi că 
sampania nu se strică. Cu cit stă mai mult, 
cu atit se Invecheste mai bine. Om vedea 
ce-om face la anu. Or fi ocupați, copiii. 
Hai la culcare. 


Nu ştiu ce peliculă şi ce bandă sonoră ar 
fi putut suporta Incetogarea ochilor si tre- 
murul din vocea lui Ilarie B., eroul unui do- 
cumentar care nu se va realiza, probabil, 
niciodată. 


Alexandru STARK 


O bucurie — așteptarea unei bucurii 


© «Am văzut filmul Cursa pe care-i 
pun alături de «ilustrate... Actorul si säl- 
baticii». M-a impresionat nu numai Con- 
stantin Diplan, «şmecherul» pus mereu pe 
farse dar capabil si de fapte umane, nu 
doar Mircea Albulescu, un «gigant» din 
toate punctele de vedere, cit Tora Vasi- 
lescu, prezenţă fermecătoare, aflată la în- 
ceputul carierei dar jucind extrem de dega- 
jat, de natural. Ea se afla în acea stare de 
fericire care sugerează că așteptarea unei 
bucurii este o bucurie... Maria sugera pu- 
ternic ideea de candoare, de tandrete, de 
întelegere și omenie... Mircea Albulescu a 
dat viață unui personaj cu atit mai fascinant 
cu cit fiecare privire a sa, fiecare faptă in- 
chidea o enigmă... Cursa este filmul care 
ne Invatä să ieşim din orice «cursă», dacă 
nu învingători, cel puţin demni, cu capul 
sus şi fără lacrimi pe obraz. Este tocmai 
ceea ce regizorul Mircea Daneliuc a reușit 
în chip exempla» (Emilia C. Ranga, str. 
Păcurari nr. 22 — laşi). 


Marea putere a turilor 


e «Un film foarte bun, deosebit, con- 
ceput într-o manieră originală, o naraţiune 
dificilă dar bine structurată. Un film de 
curaj care confirmă nu doar profesiona- 
lismul dar și un real talent al tinărului re- 
gizor Mircea Daneliuc. Un film care nu e 
nici de aventuri (deci spectaculos), nici de 
dragoste, un film în care personajul prin- 
cipal I constituie relaţiile dintre oameni, 
aspectul lor complex şi inetabil. Regizorul 
alege în locul vorbelor, adunate în alte 
filme într-o avalanșă de replici inutile, doi 
actori mari ai filmului nostru, Albulescu și 
Diplan, si obține astfel un dialog mut al 
privirilor și al gesturilor concentrate la 
maximum, care dezvăluie acel sentiment 
greu de definit în cuvinte, de o frumusețe 
aparte — prietenia aspră dintre oameni. 
Este poate primul film în care iubirea scapă 
de ridicol și artificial, ciştigind tocmai de 
aceea foarte mult în intensitate şi veridici- 
tate... Cursa este pentru regizor un debut 
strălucitor, este filmul unui om stăpin pe 
profesie și, mai ales, sincer cu arta sa; 
pentru spectatori este o dovadă şi o pro- 
misiune, o promisiune a unei generaţii ti- 
nere de regizori și scenariști — la început 
de cursă. Ultimul film, cronologic al anului 
1975, de ce nu l-am considera și un preludiu 
de calitate a lui '76?» (Renata Caragiani, 
Aleea Compozitorilor 4 — București). 


| La un metru d | 


e «...M-am dus la acest film cu o oarecare 
neincredere, era vorba de debutul unui 
regizor, neincredere care mi-a fost spul- 
berată chiar din primele clipe. Am chiar 
curajul să spun că am văzut un film foarte 
bun. Farmecul Mariei (de fapt,talentul Torei 
Vasilescu), personajele atit de veridic con- 
turate de Mircea Albulescu și Diplan m-au 
tăcut chiar să doresc atit de mult ca Maria 
să se întoarcă cu cei doi șoferi de parcă 
as fi fost la un metru de ei. lesind de la film, 
am aruncat chiar o privire după o maşină 
asemănătoare «Tatrei» de pe ecran, pentru 
a zări chipuri cunoscute. Am ris după 
aceea, dar gestul acesta curios mă face să-l 
susțin pe cronicarul dumneavoastră, care 
scria în revista «Cinema»: «Cursa filmul 
unui debutant? Nu, Cursa e filmul unui 
cineast!» Într-un cuvint Bravo!» (Valentin 
Uban, Cal. Griviței nr. 222 — Bucuresti). 


[ Nu, nu-i ca la volan... Eg 


e «…Cursa este un film după o «idee» 
de Petru Vintilă, aceea din nuvela «Vikin- 
gii». Ideea scriitorului era sobră, firească, 
plină de sensuri și de nespectaculos, ne- 
mistificată, fără fabricații, punind față In 
fatä modurile de a gindi ale unor oameni 
simpli, aşa cum sintem toți aproape zi de 
zi În Cursa insă n-am recunoscut nici un 
«viking» dintre cei pe care îi cunosc. si, 
credeți-mă,că am cunoștințe pe care le pot 
cita admirativ, printre cărăușil marilor hidro- 
centrale. Pe unul l-am și întrebat de ce nu 
s-a recunoscut în film și mi-a răspuns 
simplu: « — Fiindcă nu-i ca la volan»... 
Deci, numai adevărul poate fi estetic în 
artă.» (Constructorus — Sibiu). 


® :...Mircea Daneliuc Intelege ideea ne- 


cesităţii unei continuitäti narative, ceea ce 
nu Înseamnă însă renunțarea la tăletura 
bruscă, la elipsă, refuzată de numeroşi re- 
gizori care-și maschează astfel neputința 
de a gindi si inchega o constructie cinema- 
togratică... Florin Mihăilescu, una din spe- 
rantele școlii noastre de operatorie, are un 
ochi cinematografic în tormare, o sensibili- 
tate care-i permite să ajungă la «imagini 
frumoase» și limpezi, deşi — după părerea 
mea — el este încă prea mult furat de pei- 
saj, dindu-ne incadraturi studiate uneori 
prea turistic, prea de carte-postalä. Dar 
ce-am constatat cu foarte multă plăcere 
este că montarea interiorului țărănesc nu 
mai are caracterul kitsch, al ingrämädirii 
impersonale de recuzită...» (Mihaela SIă- 
veanu, str. Nicopole 16, Braşov). 


Un sincer: «Bravo»! | 
«Bravo regiei, bravo celor trei protago- 
nisti, bravo tuturor celorlalți participanți la 
realizarea acestui foarte bun film românesc 
care mi-a dat o dată în plus certitudinea 
maturizării cinematografiei noastre». (Nico- 
liae Negrea, str. Găgeni 111, bloc G-2, 
Ploiești). 


Cercul magic 
| Un refuz al reg r clasice | 


© «...Filmul de faţă, prin stil, prin con- 
ceptie regizorală, prin desfăşurarea actiu- 
nii chiar, se dezice aproape cu totul de 
regulile, în fond simpliste, ale unui «poli- 
cier» obişnuit. Fără Indolalä, există în Cer- 
cul magic si crime, si criminali, şi detec- 
tivi dar atmosfera, decorurile, constructia 
personajelor, umorul dau un ton nou, plä- 
cut. Ritmului alert al acțiunii Mi convine si 
preumblarea romantică sub un cer albastru 
sau Instelat, scenele tari sint compatibile 
cu dialogurile lirice, chiar poetice, pumni- 
lor detectivului le ia locul investigația sub- 
tilă de ordin psihologic. Detectivul nu e 
Invesmintat în calităţi de june-prim și atlet 
desăvirşit, iar ucigașul (de fapt sint doi) 
ne este arătat în primul rind ca om, un om 
vinovat, strivit de vină, un om cu frămintăr 
şi remuşcări dramatice. Muzica excelentă 
(profit de ocazie pentru a-i felicita pe Paul 
Urmuzescu, Dida Drăgan și «Sfinxul») este 
exploatată fericit în favoarea ideii regizo- 
rale. Ar fi de obiectat în privinţa unor prim- 
planuri prea apăsate ce devin inexpresive, 
de asemenea şi în privința trecerii prea 
bruşte de la dialog la acţiune... Filmul este 
dominat însă de prezența excepţională a 
lui Constantin Codrescu, în sfirsit, într-un 
rol aproape pe măsura acestui mare talent, 
atit de rar solicitat de regizorii noştri. Ca 
de fiecare dată, si acum, mai ales acum, 
veșnic nelinistitul, răscolitorul Codrescu 
se dăruieşte cu totul personajului său. Din 
păcate însă creaţia lui Constantin Co- 
drescu în acest film a-trecut aproape ne- 
observată în cronicile criticii de speciali- 
tate». (Liviu Constantinescu, str. Dinicu 
Golescu 20 — Focșani). 


e «...0 realizare frumoasă, un film bun 
din trei puncte de vedere: acţiunea trepi- 
dantă, suspensul care tin de talentul sce- 
naristului Nicolae Mărgeanu; complexita- 
tea caracterelor — putem vorbi aici despre 
acel joc al caracterelor, joc care demască 
şi acuză. Cred că aceasta este latura cea 
mai interesantă a filmului. În al treilea rind, 
interpretarea strălucită a personajelor de 
citiva mari actori... Maiorul Vigu, ancheta- 
torul cazului, dezleagă nodul intrigii poli- 


cinema 
Anul XIV (158) 


București 


februarie — 1 


Ecaterina Oproiu 


tiste folosindu-se prea puțin de mijloace 
profesionale, el testează sufletele oameni- 
lor, cercetează terenul existenței lor, re- 
nuntä cu desăvirșire la rolul ingrat de simplu 
anchetator. Latura moral-socială a filmu- 
lui, atit de interesantă, este trasată de acest 
personaj. Octavian Cotescu a surprins mul- 
tiplele valențe ale lui Vigu, învăluindu-l 
într-un umanism profund.» (Marina Po- 
pescu, str. Ciurea nr. 9 — Bucureşti). 


Viaţa cinecluburilor 


Succesul băcăuanilor F | 


e «Cineclubul «Unirea» din Bacău a par- 
ticipat la festivalul filmului de amatori de 
la Moscova, între 9-15 decembrie 1975. In 
programul festivalului, cineclubul a parti- 
cipat cu filmele Brazda, Primăvara și 
Firul. Premiul pentru cel mai bun film de 
animatie, în această competitie internatio- 
nală, a revenit Firului. Alte două premii au 
primit cinecluburile «Hermes» din Bucu- 
reşti şi «C.F.R.-Timișoara». Este un succes 
care face din 1975 anul cel mai bogat în 
existența de plină acum a cineclubului 
«Unirea» din Bacău. Vladimir Lucavetchi, 
unul din oamenii de bază ai cineclubului, 
ne-a spus cu vădită satisfacție: «Faptul că 
din şapte filme românești trimise la festival, 
trei au fost ale Bacăului, constituie deja o 
recunoaştere a maturității cineamatorilor 
băcăuani. Fără îndoială că noi, care anul 
acesta am organizat primul festival al fil- 
mului de animatie pentru cineamatori din 
țara noastră, sintem mindri că premiul ob- 
ținut la Moscova este tot pentru un film de 
animatie. Se confirmă astfel vocaţia pentru 
un gen prin excelenţă cinematografic, prin 
care noi, amatorii, ne putem realiza din 
plin». (Nicolae Cazacovski, sir. Nordului 
nr. 57 — Bacău). 


Filmul stră 


|ucătina roșie» — un film care doare | 


e «...Recidivistul Egoruska — brinză bu- 
nä în burduf de cline — ieșit din închisoare 
se opreşte la răspintie. Pe care drum va 
apuca? Înapoi, spre ai lui, spre clanul 
hotilor? Poate că da. Chiar face cltiva pași 
spre ei dar se întoarce spre a incerca o 
altă călătorie. Spre femeia căreia li scrie 
de un an, spre femeia care îl aşteaptă, 
care a ghicit din scrisorile şi din ochii lui 
nespus de trişti, adevărata lui fire. Spre 
aceea care, riscind enorm si Infruntind ta 
milia si satul întreg, Il va transforma, re- 
dindu-i acestui Indrägostit de mesteceni, 
viața liniștită, schimbată demult pe-o pungă 
de bani. Egoruşka revine la sine însuşi, se 
regăsește. Lucrează pămintul, iubeşte cu 
simplitate, vorbește cu mestecenii. Cintă. 
Dar nu așa se pleacă dintr-o lume. Hoţii 
nu-l iartă. Egoruska va muri Impuscat. Ast- 
fel se plăteşte răul, anii de hotie, de deca- 
denţă morală. Film ce tratează tema condi- 
tiei umane. Călina roșie ar putea fi In fond 
unul din eventualele răspunsuri la cele 
două posibile întrebări: cum se plătește 
răul? Cum se plăteşte binele? Vasili Suk- 
şin, regizor şi interpret, oferă o alternativă 
loarte veridică și tocmai de aceea cruntă; 
filmul lui este un film incomod, film care 
doare, care sperie, pentru că spune tuturor 
In față că speranţele pot din cind în cind 
muri, că binele nu învinge totdeauna de la 
sine». (Aurora Inoan, str. Valeriu Braniște 
nr. 55 — București). 


Marga Barbu, Mircea Albulescu şi 
regizorul Sergiu Nicolaescu, protago- 
niștii filmelor Zile fierbinți “şi Cursa | 


Foto: A. MIHAILOPOL / 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 
Exemplarul 5 lei 


ILEXIM — serviciul export-import presă — 
Calea Griviței nr. 64-66, P.O.B. 2001, telex 
011226 — București. $ 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Sugestiile cititorilor 
[ În părarea filmului de dragost | 


@ «in majoritatea lor, filmele de dra- 
goste sint supuse unor ironii tepoase, pe 
motiv că sint «storcătoare de lacrimi», cu 
alte cuvinte că atentează la firile sensibile 
pe care incearcă să le cucerească. Nu-i 
drept, si nu-i drept pentru că, în primul 
rind, cltiva stropi de lacrimă ne fac Intot- 
deauna mai buni şi în acest sens caracte- 
rul nostru n-are decit de cistigat. Ce-i 
drept, nu e permis să fim naivi, să inghitim 
orice, dar e necesar să fim sensibili, să 
putem discerne dacă creatorii de artă cine- 
matografică au vrut să ne păcălească stor- 
cindu-ne lacrimi, sau au vrut să ne demon- 
streze că ne pot oferi citeva momente de 
satisfactie sufletească. Din această ultimă 
categorie, eu încă n-am văzut nici un film 
de la care să ies «păcălit». (N.R.: Sinteț! 
un om fericit!) (Francisc Heghedus, str. D. 
Coresi nr. 125 — Timişoara). 


® «...Scrisoarea mea este adresată in- 
deosebi tovarăşului Aurel Bădescu, cel 
care a intocmit lista celor mai bune filme 
văzute în anul trecut, la noi, pe micul ecran. 
(..) M-a dezamăgit faptul că o adevărată 
pleiadă de filme de mare valoare nu au fost 
trecute pe lista sa: Leonardo da Vinci, 
Vizita, Kojak, Urmărirea, Clèo de la 5 
la 7 (film de revăzut, deci de reprogramat, 
ca şi Ghepardul), Sora cea mare, Fe- 
meia îndărătnică, Salvatore Giuliano, 
Nu-i pace sub măslini, Lantul, Zorba, 
ca si Încredere. Nanuk cel din nord. 
In mod deosebit, as situa printre marile 
filme nedreptätite, Anul trecut la Marien- 
bad, film de revăzut, de privit mereu, ca- 
podoperă incontestabilă, film de reprogra- 
mat pentru o înțelegere deloc ușoară.» 
(Ovidiu Coștiug, str. Alexandru cel Bun 
nr. 14 — Suceava). 


În cîteva vorbe 


® ionel Teaha (str. Libertăţii 26, Com. 
Vascâu — jud. Bihor): Retinem clasamentul 
unui cinefil atit de pasionat ca dv., clasa- 
mentul filmelor românești din 1975: Actorul 
si sălbaticii, Ilustrate cu flori de cimp, 
Cantemir și Filip cel bun. Vă mulțumim 
pentru felicitări și vi le întoarcem cu inima 
deschisă. 


© Nicu Roșca — student (laşi): Vă im- 
părtășim punctul de vedere, vă așteptăm 
cu noi opinii. 


9 Vlad Mioara (com. Panade, jud. Alba): 
Am înțeles din scrisoarea dvs. că vă plac 
Himul şi romanul «La răscruce de vinturi» 
si ideea, nu ne îndoim sinceră, că «fiecare 
din noi avem cite ceva din însuşirile și 
cusururile acestui erou sau invers»... 


® Virginia Vasilescu (str. Tr. Doda 15 — 
Caransebeș): Știţi «precis» că Louis de 
Funès a murit. La fel de precis vă asigu- 
răm că nu. 


e Vladimir Paul Dumbravă (str. Leo- 
nida 33 — București): Cronică bună, sosită 
cam tirziu, dar neapărat reveniţi, fiindcă 
aveţi ce ne scrie. 


e G. Brucmaier (Calea Unirii 27-31 — 
Suceava): Niciodată premiile nu dau nas- 
tere unor unanimitäti în jurul lor. În altă 
ordine de idei, vă mulțumim sincer pentru 
felicitările trimise şi vă urăm — dacă mai 
era nevoie In cazul dvs. — putere si Inspi- 
ratie în comentarea și în 1976 a producţiei 
noastre de filme. 


41017 


Cititorii din străinătate se pot abona prin 


Prezentarea grafică: 
ioana Moise 


Tiparul executul ia 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scintelin — București 


23 


Filmul cel mai solid prezen- 
tat la primul Festival interna- 
tional de la Paris a fost Zbor 
deasupra cuiburilor de cuci. Prin 
cuci s-ar înțelege aici un fel de ţic- 

nii sau, mai academic, nebuni. 
Ultima operă a lui Forman se petrece, 
într-adevăr, într-un spital de boli nervoase. 
Un general, trecut de multă vreme pe linia 
moartă, cintă de la desteptare pină la stin- 
gere marșuri; un fost Intelept străbate co- 
ridoarele în căruciorul cu rotile, gemind: 
sint obositi; un sot înşelat se ocupă de 
psihanalizarea adulterului şi povestește si 
repovesteste și rerepovesteste odiseea In- 
cornorării lui. Mai e și o namilă placidă cu 
fata palidă care mătură tot timpul, Priveşte 
și nu clipeste. Ascultă dar n-aude. Mai e 
deci gi Indianul uriaş gi surdo-mut. Tutu- 
ror acestora li se alătură într-o bună dimi- 
neatä un bărbat interpretat de formidabilui 
Jack Nicholson. Imbatabilul actor joacă de 
data aceasta rolul unui bărbat simpatic, 
puțin cam prea lubäret, puţin cam prea 
nevricos, dar normal. Directorul ospiciu- 
lui își dă seama, din prima clipă, că sănă- 
tatea mintală a acestui presupus pacient 
este mai mult decit normală. Este de fier. 
Tocmai de aceea li cere să «colaboreze». 
Şi Nicholson de-abia aşteaptă s-o facă. El 
e ferm hotărit ca de data asta să nu-și mai 
dea în petec și să-şi bage minţile în cap. 
În capul pe care autorităţile juridice vor 
«să-l testeze». Adică vor să afle dacă 
zurbageala acestui june tomnatic nu se 
trage din vreo boală mintală. Boală min- 
tală? Întrebarea sună, într-adevăr, ca o 


glumă. 

Filmul lui Forman descrie cum ajunge la 
răzvrătire un om care nu are altă dorință 
decit să coopereze şi cum ajunge la nebu- 
nie şi dincolo de ea un bărbat frumos, 
născut parcă pentru a exemplifica locutiu- 
nea «minte sănătoasă în trup sănătos». 

Procesul este, bineinteles, treptat. La 
început, noul pensionar participă cu mare 
luare aminte la ședința de psihanaliză și 
priveşte mirat dar tăcut, tăcut și discipli- 
nat, inutilul harakiri pe care trebuie să şi-l 
facă zilnic un sot Incornorat, sau care ar 
vrea să fie Incornorat ca să se defuleze, 
sau poate, dimpotrivă, ca să se refuleze, 
sau poate... infirmiera şefă scrobită, corec- 
tă, conduce discuţiile (ea conduce, de fapt, 
tot stabilimentul) cu o politețe ireproşabilă 
antiseptică, incapabilă să accepte că 
ar mai pulea exista ceva, vreun semn 
de mirare, vreun semn de întrebare, din- 
colo de aceste două fraze fundamentale: 
«așa se obișnuiește» și «așa nu se obiş- 
nuiește». E stupid să chinuim omul ăsta 
în fiecare dimineaţă — zice în gind Nichol- 
son. «Aga se obișnuiește» — zice infir- 
miera-gefä. La televizor se transmite 
«Cupa». N-am putea privi în timpul ăsta 
meciul? — întreabă Nicholson. Infirmiera- 
şefă răspunde: -Nu, pentru că nu se obiş- 
nuieste. — Dar de ce? De ce nu se obis- 
nuieste? — Pentru că așa se obișnuiește. 
Se obișnuiește să nu se obișnuiască, 

Partea stupefiantä pentru noul venit nu 
este că așa vorbește infirmiera-şetă, ci 
că “aşa gindesc si subalternii ei». Aceşti 
nevolnici — mai tirziu vom afla că 80% din 
pensionari s-au internat acolo de bună 
voie — aceste vietăţi slabe de minte nu sint 
bolnave, ci imbolnăvite, intoxicate, droga- 
te, imbecilizate de acest «aşa se obisnu- 
ieşte». -De ce? De ce? — întreabă la în- 
ceput stios, apoi mai puţin sfios.—De ce?— 
ţipă noul venit... De ce nu vreți să des- 
chidem televizoru?—Pentru că nu se obìs- 
nuieste — răspund colegii de salon. 

La inceput unul, apoi altul, incepe să 
creadă că poâte... cine ştie... eventual... te- 
levizorul ar putea fi deschis. Infirmiera-şetă 
e consternată, dar politicoasă, politicoasă 
şi categorică: «Punem la vot». Dar cei care 
îndrăznesc să ceară deschiderea televizo- 
rului sint încă o minoritate intimă. Cupa, 
deci, nu va fi văzută nici azi. «Noi proce- 
dăm reglementar. Aşa se obisnuiestel» 

Filmul lui Forman spune povestea unui 
om care incearcă să zboare deasupra vor- 
belor «aşa se obișnuiește». La un moment 
dat pasărea-Nicholson izbutește, si poate 
că cea mai frumoasă scenă este scena eva- 
dării deasupra propriei condiţii, scena cind 
«nebunii» ajung să pună mina pe un auto- 

_buz, ajung la țărm, ajung să se suie pe 
vaporaş, ajung în larg gi pentru prima oară 
ajung să se simtă în largul lor. Fugarii sint 
bineinteles prinşi gi aduși la ordinea lui 
«aşa se obișnuiește». infirmiera -șelă 
devine din ce în ce mai polilicoasă, adică 
mai odioasă; bărbatul-Nicholson devine 
din ce In ce mai puţin cooperativ, iar indianul 
uriaş devine din ce In ce mai puțin surdo- 
mut (undeva, spre stirşitul filmului, primind, 
ca de obicei, o gumă de mestecat, mutul 
întreabă așa, dintr-o dată, In cea mai curentă 
americană, dacă guma e de mentă sau de 
ananas). 

Un film început printr-un pact între doi 
gentlemeni sfirseste într-o baie de singe. 
Frumosul tinăr născut pentru a exemplitica 
locutiunea «minte sănătoasă...» căpiază 
într-o cameră lăturalnică, acolo unde se 
fac şocuri electrice. Indianul care nu mai 
e nici mut, nici surd şi nici. placid, fuge 


Zbor 
deasupra disperării 


Un film politic 
despre dragoste 
(«Pușca cea veche» 
de Robert Enrico. 
cu Romy Schneider. 
şi Philippe Noiret) 


undeva spre linia unui orizont tivit cu ver- 
deatä. Ospiciul îşi reia ciclurile. Pensio- 
narii (cei mai multi sint tot «voluntarii») 
acceptă, In continuare, să se învirtească 
în cercul lui «așa se obișnuiește» — «aşa 
nu se obișnuiește». În privirea lor începe 
să lucească plăpind, dar totuşi incepe să 
lucească o festilä, adică ceva din lumina 
celor care au văzut largul. 

Mai este nevoie să adaug că filmul este 
parabola unei societăți bolnave? Că aici 
e vorba de falimentul faimosului «vis ame- 
rican», de tentativa de a trezi la realitate 
o conştiinţă îndelung indopatä cu tranchi- 
lizante; de o majoritate care incearcă să 
evadeze din rolul său de «majoritate silen- 
tioasän? 

Întrebarea ar fi de ce sistemul acceptă, 
ba, mai mult, plătește un asemenea auto- 
portret? Cel mai plastic răspuns este, după 
părerea mea, cel dat de un important so- 
ciolog occidental care studiază de ani de 
zile mecanismele coritestatiei şi cele ale 
recuperării. El spune aşa: «dacă revoluția 
rentează, tehnocratul american este dispus 
şi s-o cumpere şi s-o vindă». 

Regizorul a profitat de faptul că pe piața, 
filmului american cererea și oferta sint azi 
favorabile filmelor politice. După o prea 
lungă absenţă, consecinţă a ultimului (re- 
lativ) insucces al filmului său «Taking 
off» — tablou al middle class-ului trans- 
oceanic, al rupturii dintre mentalitatea pă- 
rintilor și a unor fii care nu mai pot suporta 
să trăiască In mijlocul unui perpetuu ambu- 
teiaj sufletesc provocat de o doză prea mare 
de confort, confortul mediului în care s-au 
născut şi o doză prea mare de mizerie, 
mizeria unei lumi dinafara lor, dar pe care 
ei, tinerii, incep s-o descopere. Sociologii 
cinematografului încearcă şi azi să Inte- 
leagă de ce «n-a prins» în S.U.A. acest 
film de o maximă subtilitate — o fi, oare, 
subtilitatea un produs prea excentric 
pentru un public care a acceptat o excesiv 
de perseverență cură de infantilizare? În 
orice caz, regizorul a depășit criza şi a 
decolat din nou, așa cum ne-am așteptat. 
Ca un as al zborurilor. Al zborurilor dea- 
supra «cuiburilor de nebuni» şi, cum ar 
zice poetul, deasupra «epidemiilor de 
somn». 


Senzatia festivalului, filmul cel mai astep- 
tat, filmul care a trezit cu anticipatie pole- 
mică, rumoare, proteste, adică o teribilă 
stare de surescitare amplificată de o moar- 
te invesmintată într-un dezolant mister — 
a fost «Salo sau 120 de zile in Sodoma». 

Pentru ceea ce se cheamă «public neavi- 


zat», filmul este — cum să-i spun eu? — 
«cel mai tare film» din istoria cinemato- 
grafiei. Prin comparaţie, Histoire d'O, care 
pină acum citeva luni era socotit culmea 
pornografiei, nu mai e culme, ba, dimpo- 
trivă, e un fel de căldare. Tot prin compa- 
ratie, cele două Emmanuelle au aerul unei 
cinemateci de şcoală parohială. Dealtfel, 
chiar şi în cadrul festivalului, filmul a fost 
prezentat într-o atmosferă de maxime res- 
tricţii: multiple cordoane de triere, porti 
bine ferecate și doar citeva spectacole, 
foarte putine!, rezervate profesioniştilor de 
la o anumită categorie în sus. Evenimentul 
era aşteptat cu febrilitate. Filmele lui Pa- 
solini au trezit întotdeauna interes şi nu de 
puține ori scandaluri de o mare violență. 
Pasolini însuși a debutat şi a sfirşit ca un 
imens scandal — un scandal tragic, provo- 
cat de «o natură blestemată», dar de o 
copleșitoare complexitate, căci regizorul, 
se știe, a fost și un scriitor remarcabil. 
Activitatea sa de ziarist militant a iritat nu 
de puţine ori. El a fost colaboratorul lui 
Fellini la «Nopțile Cabiriein, a fost autorul 
unui şir de filme care l-au plasat pe primele 
locuri. Studiile sale de semiotică l-au făcut 
celebru intr-o ştiinţă care nu prea are 
obiceiul să meargă la cinema. 

Amestec In afara normelor, omul se do- 
rea concomitent propagandist al materia- 
lismului şi profet al misticismului, un răz- 
vrătit împotriva prejudecăţilor. Fanatismul 
lui împotriva puritanismului s-a cantonat 
curind într-o copleșitoare obsesie sexuală, 
o obsesie care anunţa boala și chiar s-a 
transformat în boală, într-o boală care 
i-a fost fatală, căci Pasolini, călcat de 
o maşină In zorii zilei, pe o plajă pustie, 
de un derbedeu, Pasolini, victima declasa- 
tilor pe care el îi iubea atit,nu s-a sfirgit, 
aşa cum s-a spus, «intr-un accident». 
Accidentul nu a fost decit ultima (putea 
să fie penultima, putea să fie antepenulti- 
ma) criză a acelei maladii care a început 
să-l macine cu ani şi ani în urmă, o ma- 
ladie care-i era Intipäritä pe obraz si pe 
operă încă de pe vremea Povestirilor din 
Canterbury, de pe vremea lui Boccaccio, 
o boală care, uneori, provoca deliruri ge- 
niale, dar faptul de a fi un bolnav incan- 
descent nu l-a scutit niciodată de tortura 
şi de consecințele bolii. 

Cenzura italiană, gata să închidă un ochi, 
iar cînd e vorba de celebrităţi gata să-i 
închidă chiar pe amindoi, de data aceasta 
a spus: veto. Nu, «Salo sau 120 de zile in 
Sodoma» nu poate fi prezentat In Italia. 
Cenzura franceză, care zice că nu există, 
şi-a făcut auzit, şi încă foarte tare, glasul 
nefiintei ei, zicind şi ea un mare şi răspi- 


cat nu. Nu în fata unei pelicule pe care 
Pasolini o umple cu tribulatii a două co- 
horte de nuduri, de băieți și de fetițe, di- 
rijate de patru seniori viciogi şi de trei foste 
curtezane (una dintre ele, mă opresc la 
unul dintre cele mai decolorate şi mai 
angelice detalii, povesteşte cum şi-a ucis 
mama, ca să nu rateze un rendez-vous ga- 
lant). Cele trei ore, impărțite în trei cercuri: 
cercul pasiunilor, cercul «de la merde» şi 
cercul singelui, sint dominate de imaginea 
unui banchet somptuos, cu tipsii şi cupe de 
argint, la care convivii, aşezaţi In jurul 
unui adolescent Imbräcat In mireasă, con- 
sumă, într-o stare de ritual, excremente 
omeneşti. Privind aproape trei ore delirul 
scatofag, dublat de delirul sodomic, tri- 
plat de delirul sadic, quadruplat de delirul 
masochist, după ce depägesti starea de 
intoleranță digestivă, după ce ţi revii din 
uluire, după ce ţi se sleieste puterea de a 
te indigna, te cuprinde un sentiment de 
spaimă, o spaimă,ca să zic așa, ideologică. 

De ce ideologică? Pentru că filmul nu 
se numeşte pur si simplu: Sodoma. El se 
intitulează în primul rind Salo — nume 
propriu cu sugestii politice extrem de gra- 
ve, Salo reprezentind, se stie, reședința 
guvernului Republicii fasciste creată de 
Mussolini In 1943. Pentru că cei patru se- 
niori sint Imbräcati la un moment dat în 
cămăși negre şi salută cu gestul ducelui, 
Pasolini a vrut să prezinte acest delirium 
tremens al erotismului intervertit ca «un 
film antifascist». Că un cineast atit de ciu- 
dat a vrut să-şi boteze demonii inte- 
riori cu nume politice este pină la un punct 
de înţeles. Ceea ce uimește nu este trişeria 
autorului (dumnezeu singur mai poate să 
spună cit a fost conştientă gi cit incon- 
stientä). Uimitor este lanţul de reacţii dez- 
läntuit de film. Uimitor este să vezi boss-ul 
nr. 1 al capitalului cinematografic italian, 
să-l vezi pe domnul Ponti prezidind un mi- 
ting impotriva unor autorități care-l perse- 
cută pe Pasolini «din cauza poziţiei sale 
anticapitaliste». Uimitor este s-o vezi pe 
Sophia Loren soția domnului Ponti şi, în 
ultimul deceniu, port-drapelul celor mai 
stricte virtuţi, luind cu mare vehemen{á 
parte la campania «impotriva interzicerii 
acestui film antipuritan». 

A acuza de pornografie acest film în care 
artistul aruncă omul cu voluptate în cele 
mai cumplite orori: sinii de fată sfirlind 
voluptuos sub flacăra de la luminare, cre- 
ieri de femeie palpitind în prim-plan după 
o voluptuoasă scalpare, fecioare obligate 
cu voluptate să se scalde în hirdaie pline 
cu materii fecale, etc., etc. — a-l acuza 
deci de obscenitate inseamnă a te purta 
ca un medic care se îngrijorează că bolna- 
vul de cancer generalizat mai are pe dea- 
supra şi acnee. 

La scara biografiei lui Pasolini acest film 
mi se pare o tragedie. Au existat artişti 
care, fiind latifundiari, cu voia sau fără 
voia lor, au scris cele mai zguduitoare acte 
de acuzare impotriva feudalismului. Paso- 
lini a fost toată viața lui antifascist, dar 
ultimul lui film, în pofida tuturor declara- 
țiilor şi a tuturor intenţiilor, in mod obiectiv 
este un film — cuvintul e foarte grav şi îl 
pronunt cu o mare stringere de inimă — 
un film care exală o mentalitate fascizantă. 
Fascizantă nu atit prin ororile arătate, cit 
prin voluptatea cu care sint arătate. 

Nenumăraţi factori se conjugă pentru a 
crea în jurul acestui film o atmosferă de 
«operă neïnteleasä»: interese. financiare, 
snobism, conjuncturi politicianiste, dog- 
mele antidogmatismului şi, as mai adăuga, 
o foarte mare cantitate de conformism din 
partea acelei minorități zgomotoase, la fel 
de usor de manipulat ca si majoritatea si- 
lentioasä. Pentru că silenţioșii sint din 
principiu anti la tot ce e pro-gresist, iar 
200 Inec0oii sint din principiu pro la tot ce 
e anti. 


Ecaterina OPROIU 


nr. 2 
Anul XIV (158) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educatiei Socialiste 
Bucuresti-februarie 1976