Renee Knight — Secretara

RENEE KNIGHT 


- 


ÎȚI ȘTIE TOATE SECRETELE. 


CONNECTION 


RENEE KNIGHT 


SECRETARA 


Traducere din engleză de Oana Dușmănescu 
Titlul original: The Secretary, 2019 


Editura Trei, 2020 


Versiune ebook: v1.0, septembrie 2020 


Pentru iubita mea soră Cathy, alături de iubirea și mulțumirile 
mele. 


Așa-i de te visez, lumină sacră 
tu, decât iadul infinit mai neagră.! 
William Shakespeare 


1 Traducere de Gheorghe Tomozei, Sonetul 147. (N.t.) 


1 


Secretara este cea mai periculoasă persoană din încăpere. Nu 
m-am putut abține și am zâmbit când am citit prima oară 
această propoziție. Era într-unul din romanele acelea de modă 
veche, cu detectivi; o enigmă mică și drăgălașă de salon, cu 
paginile pline de cadavre. M-am cuibărit printre ele, sorbind 
detaliile finalurilor acestor cărţi demente fără să simt nici cea 
mai mică stinghereală, știind că totul va fi bine, toate se vor 
lega așa cum trebuie și criminalul va fi adus în faţa justiţiei. De 
trei ori bravo pentru detectivul isteţ. Viaţa reală nu e deloc așa. 
Mereu sunt cazuri nefinalizate, amănunte dezordonate ici-colo, 
indiferent cât de mult am încerca să păstrăm lucrurile sub 
control. lar justiția? Justiţia e un lucru în care mi-am pierdut 
încrederea cu mult timp în urmă. Am citit An Unquiet Woman? 
de nenumărate ori până acum - este una dintre puţinele cărţile 
pe care le-am adus cu mine la The Laurels și, în nopţile în care 
nu pot dormi, asta e cartea pe care o deschid și care mă ajută 
să aţipesc. 

Am zâmbit când mi-am imaginat șocul de pe chipurile 
doamnelor și domnilor dichisiţi din salon când l-au auzit pe 
detectiv denunțându-l pe criminal. Secretara, a zis el, răsucindu- 
se și arătând spre fata bătrână și acră, cocoţată, fără-ndoială, 
pe cel mai incomod scaun din toată încăperea. Așa a stat, mută 
ca un soricel, fix în mijlocul evenimentelor. Martor tăcut, a 
observat și a ascultat, așteptând momentul potrivit pentru a 
lovi. Unul câte unul, i-a eliminat pe cei care i-au stricat 
socotelile, s-au folosit de ea și - cea mai mare prostie din partea 
tuturor victimelor sale - au subestimat-o. 

Fusesem secretară aproape 20 de ani, așa că firește că m-am 
amuzat când am descoperit că personajul negativ din An 
Unquiet Woman era una ca mine. Mă identificam cu ea, i-am 
zărit figura sfidătoare când și-a privit acuzatorul și aproape am 
auzit, cum probabil a auzit și ea, sunetul dopului eliberat din 
carafa de cristal în timp ce era scoasă din încăpere și apoi pe 
superiorii ei toastând în cinstea dreptăţii în timp ce ușa se 
închidea în urma ei. Este un sunet care-mi e foarte cunoscut - 
zăngănitul cristalului gros - un pahar bine-venit de alcool la 


2 O femeie neliniștită (N.t.) 


sfârșitul unei zile aglomerate de muncă. Christine, nu bei și tu 
cu mine? lar eu beam întotdeauna - n-am spus niciodată nu. 

An Unquiet Woman a fost publicată cu jumătate de secol în 
urmă, dar a fi secretară atunci, se pare, nu era foarte diferit de 
ce este astăzi. Abilitatea de a deveni invizibilă. E uluitor câte 
conversații sunt purtate în faţa noastră, ca și cum noi nu am 
exista. Martorul tăcut este un rol cu care sunt destul de 
obișnuită. Observam, ascultam - tăcută ca un șoricel, în mijlocul 
evenimentelor - loialitatea și discreţia mea nu erau vreodată 
puse la îndoială. Cu toate astea, loialitatea și discreția sunt 
calităţi pentru care am plătit un preţ imens. Am fost umilită în 
cel mai public fel cu putinţă. 

Nu-mi place să mă gândesc ce s-ar fi ales de mine dacă n-aș fi 
fost salvată de The Laurels. Aici am găsit adăpost. Nimeni nu m- 
a obligat să vin - a fost alegerea mea, deși circumstanţele nu au 
fost opera mea. Cu toate astea, nu știu dacă mă pot considera o 
victimă. Hai să spunem că-mi iau un mic răgaz ca să mă 
gândesc la următoarea etapă a vieţii mele. La 43 de ani e prea 
devreme să te pensionezi. 

Am încercat să fiu aici, la The Laurels, o profesionistă 
desăvârșită și mi-am propus să-mi pun tot trecutul la punct. Am 
sosit cu câteva plase pline de articole decupate din ziare, care- 
mi acopereau podeaua de acasă. Le-am strâns pe toate și le-am 
adus cu mine, iar acum am despăturit fiecare bucată, le-am 
netezit și le-am așezat în ordine cronologică, gata să fie lipite 
într-un album. Are o copertă superbă, legată în piele - ca acelea 
pe care le poţi folosi la albumele foto de nuntă. Cred că e un fel 
de terapie ocupaţională - completez fiecare pagină dând timpul 
înapoi. 

Cine și-ar fi imaginat că își va vedea vreodată Christine 
Butcher numele în ziare? Sau că va exista cineva atât de 
interesat să mă fotografieze? Totuși, iată-mă. Sfertul meu de oră 
de faimă de anul trecut, 2012. Majoritatea oamenilor probabil au 
răsfoit printre frazele ce făceau referire la mine, până ce ochii li 
s-au oprit asupra acelor cuvinte pe care ei le considerau esenţa 
întregii povești. Apoi urmau să-mi uite numele. Sunt obișnuită, 
sunt acolo doar pentru că am făcut niște alegeri dubioase - 
alegeri pe care cred că le-ar fi făcut oricine în situaţia mea. 


2 


Când am aflat că voi lucra în birourile lanţului de 
supermarketuri Appleton's, nu pot pretinde că am fost 
bucuroasă. La urma urmelor, nu recunoști prea frecvent numele 
unui șef executiv și nici nu-i prea vezi fotografia în ziar, dar Mina 
Appleton, fiica Lordului Appleton, președintele companiei, era o 
prezenţă obișnuită la petrecerile celebrităților și răsfățata 
jurnalelor mondene. Avea și ea o rubrică, pe care o citisem cu 
plăcere. Oferea ponturi pentru cine de familie rapide și simple, 
stropite din belșug cu numele faimoșilor ei prieteni pe care-i 
distra la ea acasă. 

Nu că m-aș fi așteptat să am vreun contact cu Mina Appleton 
în persoană. Eram acolo pe un post temporar, parașutată s-o 
înlocuiesc pe o secretară aflată în vacanţă. Era o chestiune de 
orgoliu - să mă asigur că secretarei absente nu-i duce nimeni 
lipsa, așa că am devenit indispensabilă. Nu au mai dorit să mă 
lase să plec, așa că n-a mai trecut mult timp până când m-a 
remarcat Mina. 

Îmi amintesc când mi s-a adresat pentru prima oară. Era ora 
prânzului și, ca de obicei, eram singură în birou, rămasă pe 
poziții în timp ce secretarele celelalte se duceau la masă. Mereu 
îmi aduceam un sendviș de acasă și-l mâncam la birou, ca să 
pot pleca la cinci fix. Fiica mea, Angelica, avea patru ani și, pe 
vremea aceea, mă asiguram să ajung acasă pentru baie și ora 
de culcare. 

— Este la masă? 

Mina îl căuta pe directorul financiar - pe atunci, domnul 
Beresford. Ronald Beresford. 

— Da, am dat eu din cap, un pic fermecată, poate. 

Ea a intrat direct în biroul lui și a închis ușa, iar eu m-am 
ridicat și mi-am curăţat firimiturile de pe fustă. Atunci am văzut- 
o mai bine, prin fereastra biroului domnului Beresford. li 
scotocea prin sertare - trăgea de toate hârtiuţele până când a 
găsit ceea ce căuta. Când a ieșit, eu stăteam jos, prefăcându- 
mă că sunt ocupată, și cred că a uitat că mă aflu acolo. 

Am auzit-o lângă fotocopiator, mormăind ceva în barbă, și, 
când am ridicat privirea, am remarcat cum apăsa frustrată pe 
butoane. Doar când am desfăcut un top de hârtie și am umplut 
tava, apoi am înlocuit cartușul și am readus mașinăria la viaţă, 
s-a întors și s-a uitat la mine. 


— Câte copii doriţi? am întrebat. 

— Două, a zis ea, apoi m-a privit în timp ce am copiat și am 
capsat documentele. 

Instinctul mi-a spus însă că ar prefera să le ia într-un plic 
maroniu, așa că am găsit unul și am strecurat hârtiile înăuntru. 

— Nu te-am mai văzut pe aici, nu-i așa? 

— Sunt doar temporar angajată, am zis, deși eu nu mă 
vedeam așa. 

Eram cea mai serioasă și conștiincioasă secretară din întregul 
departament. 

— Vrei să vă înapoiez actele originale? 

M-a privit și a zâmbit și a fost cel mai frumos lucru din lume. 
Nu sunt mulţi oameni care au darul ăsta, însă Mina îl avea din 
plin. Când te copleșea cu atenţia ei, ceva se lumina în tine. În 
mod cert, te făcea să te simţi, dacă nu special, ca și cum ai fi 
contat. În acel moment contam în ochii Minei. 

— Mina. 

Mi-a întins mâna. 

— Mina Appleton. 

— Christine Butcher, am spus. 

I-am simţit mâna mică într-a mea. 

— Mă bucur să te cunosc, Christine. 

A zâmbit din nou. 

— Nu-i nevoie să-i spui domnului Beresford că am fost aici. 

Mi-a ţinut mâna o clipă în plus, apoi a plecat. 

După ce a dispărut, am dus documentele pe care le copiase la 
loc în birou, iar ochii zâmbitori ai domnului Beresford m-au privit 
din fotografie cât timp am făcut ordine și am acoperit urmele 
Minei. Nu va ști niciodată că ea a fost acolo, așa că i-am zâmbit 
și eu, așa cum stătea în poză, cu braţul peste umerii soţiei sale, 
timp în care cele două fiice ale lor se ţineau de mână în fundal. 
Apoi i-am îndreptat scaunul și m-am întors la prânzul meu. 

Două săptămâni mai târziu am primit un telefon de la 
domnișoara Jenny Haddow, asistenta personală a tatălui Minei, 
Lordul Appleton. 

— Mina caută o secretară nouă și a venit vorba de tine, a zis 
ea. 

Și asta a fost. Probabil Mina pusese întrebări despre mine. 
Probabil că tot ce aflase era că sunt punctuală, eficientă și, 


poate, că sunt măritată și am un copil. Ar fi putut să aleagă 
orice secretară, dar ea pusese ochii pe mine. 


3 

— Bine ai venit în căminul meu! Intră liberă și pe propria 
răspundere! 

Eram în Notting Hill Gate, nu în Transilvania, acasă la Mina 
Appleton, nu la Contele Dracula, dar, dacă aș fi știut ceea ce știu 
acum, nu aș mai fi trecut atât de nonșalantă pragul casei sale. 

Când am sunat la ea la ușă în acea după-amiază de sâmbătă, 
era o zi îngrozitor de rece - în mijlocul iernii -, dar m-am simţit 
copleșită de căldură cât am așteptat în prag. Era entuziasmul 
unui viitor la care nu mă așteptasem. O senzaţie destul de 
diferită faţă de transpiraţiile pe care le îndur acum - trupul meu 
plesnește de hormonii care mă fac să mă simt ca și cum aș fi 
otrăvită lent. Menopauză timpurie, mi s-a spus. 

Nu mai fusesem în Notting Hill și descoperirea unei astfel de 
grandori în inima Londrei a fost o revelaţie pentru mine. Casa 
Minei se afla într-un spaţiu privilegiat, accesibil doar celor ce 
aveau cheie - adică proprietarilor și personalului -, un ansamblu 
de șase case, pictate în culori pastelate, care dădea spre un 
parc. 

Am rămas surprinsă când Mina mi-a deschis ușa - mă 
așteptam să existe cel puţin un portar. 

— Lasă-mă să te ajut. 

l-am întins haina și am privit-o cum se ridică pe vârful 
degetelor pentru a o agăța în cuier. Până atunci nu-mi dădusem 
seama cât era de scundă. La serviciu purta tocuri, dar aici, la ea 
acasă, stătea desculță. După ce am intrat, mi-am dat seama că 
această casă era mai mare decât îmi imaginasem și m-am oprit 
preţ de o clipă ca să admir împrejurimile - am inspirat mirosurile 
nefamiliare și mi-am îndreptat privirea după un sunet ciudat de 
mașinărie de la etajul de sus. 

— E un lift, a explicat ea. Casa asta era pe vremuri hotel. 
Copiilor le-a plăcut, așa că am decis să-l păstrăm. Tocmai i-am 
trimis cu el la etaj. Mergem? 

N-am avut niciodată încredere în liftul acela. Era genul de 
ascensor pe care-l găsești în micile hoteluri franţuzești, cu 
alamă lustruită și covor roșu - ceva elegant, dar imprevizibil, din 
moment ce pretinde că duce cinci oameni, dar cu două 
persoane e deja aglomerat. 

— Mulţumesc că ai renunţat la ziua ta de sâmbătă, Christine. 
Știu cât de preţioase sunt weekendurile. 


Am urmat-o, trecând printr-o ușă deschisă, într-un salon - am 
zărit cu coada ochiului perne de catifea, canapele uriașe, un foc 
aprins în șemineu. Am coborât în bucătăria de la subsol - un loc 
pe care mai târziu l-a descris drept inima casei sale. Mă 
așteptam să fie sumbră, dar luminile pe care le pusese acolo o 
făceau de-a dreptul încântătoare. La fel de fermecător ca tot ce 
am văzut într-un teatru, de parcă soarele ar fi pătruns cumva 
prin cărămidă. Deasupra mesei era atârnată o sferă lăptoasă 
care m-a dus cu mintea la luna plină. Efectul era hipnotic. 
Bucătăria noastră de acasă avea o baghetă de neon. Nu mi-ar fi 
trecut prin cap s-o luminez cu nimic altceva. 

Părea foarte potrivit pentru Mina să mă intervieveze acasă la 
ea, și nu în cadrul oficial de la birou. E felul ei de a face afaceri - 
îndulcește lucrurile astfel încât tranzacţiile comerciale să pară 
plăcute și intime. 

— Te rog, Christine, ia loc. 

M-am așezat pe o băncuţă, la masă, cu fața spre întreaga 
încăpere, și am privit-o cum scoate o tavă din cuptor, cu mâinile 
protejate cu o cârpă de in. O cascadă de biscuiţi aurii au 
alunecat pe un platou. Dacă închid ochii, încă le simt mirosul. Nu 
durează mult să-mi amintesc cum m-am simţit atunci, când am 
ajuns acolo pentru prima oară. Incercarea Minei de a părea 
modestă, eforturile ei de a mă relaxa. A reușit să facă o tânără 
de 25 de ani - așa timidă și temătoare de faptul că o voi 
dezamăgi, cu CV-ul meu care-mi reflecta lipsa de experienţă - 
să se simtă ca acasă. 

— Cu ce să te servesc, Christine? Ceai, cafea? 

Îmi plăcea cum îmi tot spunea pe nume. Te rog, Christine. 
Mulţumesc, Christine. 

— Cafea, vă rog. 

Prin fereastră vedeam o curte unde razele soarelui 
pătrundeau prin coroana unui copac atât de mare încât făcea 
umbră permanentă micului spaţiu exterior. Era o magnolie care 
înflorise târziu. Florile ei miros a lămâie și, dacă pică vreuna, 
poţi s-o așezi într-o farfurioară cu apă și aroma durează o 
săptămână, mult timp după ce petalele i se ofilesc. 

Mina mi s-a alăturat la masă și a trecut la afaceri, deși mă 
vrăjise să cred altceva. 

— Câţi ani are fiica ta, Christine? Ai o fetiță, nu-i așa? 

— Da, Angelica. Are patru ani. 


— Angelica. Ce nume frumos! Neobișnuit. 

Stăteam atât de aproape încât îi vedeam pistruii de pe nas și 
albastrul palid din ochi. Nu era machiată. Piele frumoasă, dinţi 
albi, perfecţi. Părul liber - bucle puternice, naturale care i se 
ondulau peste umeri. E recunoscută pentru părul ei și chiar și 
acestuia. Totul, de-a lungul anilor, pare să aibă nevoie de un 
strop de ajutor, dar nu și părul ei. Acesta rămâne senzaţional. 

— Lapte? Zahăr? 

— Lapte, vă rog. Fără zahăr. Mulţumesc. 

A turnat cafeaua și mi-a adus o ceașcă. 

— Scuze, a spus, înăbușindu-și un căscat. Am ieșit de 
dimineaţă în Barnet, la un magazin. Încerc un decor nou - alte 
culori. Vreau să se simtă așa, a zis și și-a ridicat cana de cafea - 
ceramică din Cornwall, de culoare albastru cu crem. 

Am înţeles imediat ce căuta: o senzaţie de nostalgie 
confortabilă. 

— Vorbesc despre mine pentru că tatăl meu e mai puţin 
interesat de partea sentimentală a lucrurilor. El ar fi mulţumit ca 
lucrurile să rămână așa cum sunt, dar firma trebuie să se 
transforme dacă vrem să fidelizăm clienţii. 

A împins platoul cu biscuiţi spre mine. 

— Te rog, servește-te, Christine. 

A luat un biscuit și l-a ridicat, dar nu a mâncat nimic cât timp 
am stat acolo. Eu eram hămesită, pentru că plecasem în grabă, 
sărind peste micul dejun, așa că am luat și al doilea biscuit. 

— Să fiu cinstită, am fost cam dezamăgită, așa că va trebui să 
regândim designul. Trebuie să știi un lucru despre mine, 
Christine, și anume că, numai atunci când văd ceva pe care pot 
să pun mâna, îmi pot da seama dacă e în regulă sau nu. Și dacă 
nu e în regulă, îl voi schimba. 

Nu mi-a trecut prin cap că se referă și la oameni. 

— Nu contează de câte ori trebuie refăcut. Știu că asta scoate 
din minţi pe toată lumea. 

A ridicat din umeri. Nu-i păsa și nici acum nu-i pasă dacă 
scoate din minți pe toată lumea. Era un lucru pe care odinioară 
îl admiram - capacitatea ei de a ignora, pur și simplu. Eu sunt o 
persoană care pune totul la suflet și care face eforturi 
supraomenești ca să nu-i supere pe ceilalţi, dar întotdeauna 
extremele se atrag. În acest sens, eram perechea perfectă. 


— Tatăl meu consideră asta un defect. De ce nu se pot hotări 
femeile mai repede? 

A izbucnit în râs, cu drag, așa cum râde o fiică de obiceiurile 
învechite ale bătrânului ei tată, iar eu îmi amintesc că, atunci, 
am presupus că ea și Lordul Appleton au o relaţie apropiată. Cu 
siguranţă, cât am stat acolo, uitându-mă la ea - la ochii aceia 
limpezi -, mi s-a părut că nu vrea decât binele afacerii. 

— Vreau să pun lucrurile la punct, asta-i tot. Spune-mi câte 
ceva despre tine, Christine. De cât timp lucrezi la Appleton? 

— De șase luni. 

— Dumnezeule! Cred că ne cunoşti bine. Și unde ai mai 
lucrat? 

l-am întins CV-ul și i-a aruncat o privire, dar nu mai mult de- 
atât. Poate că lipsa mea de experienţă a atras-o. Puteam fi 
modelată astfel încât să-i satisfac nevoile. Pe atunci nu știam ce 
pofte înspăimântătoare are și nici cât de multe îmi va cere. 

— Soţul tău cu ce se ocupă? Scuze, nu te superi că te întreb, 
nu-i așa? Evident, nu e treaba mea. 

— Nu mă supăr. 

Şi chiar nu mă supărasem. 

— Construiește bucătării personalizate. Piese de mobilier - 
mese, dulapuri... 

Chiar și atunci, m-am trezit spunându-i ce credeam eu că vrea 
să audă. Soţul meu, de fapt, monta bucătării luate de-a gata. 

— Atunci e un meșter priceput. Admir lucrul acesta. Cum ÎI 
cheamă? a-ntrebat jucându-se cu biscuitul pe care-l avea în 
mână. 

— Mike. 

— Mike, a repetat ea. Și părinţii tăi? Mă interesează mai mult 
cine ești, Christine, nu ce ai făcut. Nu te superi, nu-i așa? 

— Deloc. Tata a lucrat într-o companie care producea carafe 
de termos - știți, pentru ceai, cafea. Carafe, nu sticle... 

A zâmbit la auzul acestei distincţii, iar eu m-am simţit 
stânjenită că repetasem mantra tatei: Carafe, nu sticle, 
Christine. Carafe de termos potrivite pentru mediul profesional, 
nu pentru picnicuri. 

— Acum e pensionar. 

— Și mama ta? 

— A murit când aveam 8 ani. 

— Îmi pare rău. Ţi-ai pierdut prea devreme mama. 


Am mai luat un biscuit. M-am maturizat repede după moartea 
mamei, învățând de la o vârstă fragedă să nu mă pun pe primul 
loc. 

— Fraţi sau surori? 

— Nu. 

— Ca mine, singură la părinţi. 

Făcea mari eforturi să mă liniștească. Ca să pară că avem un 
soi de istorie comună. 

— Cred că asta are avantajele și dezavantajele sale. 

Am dat din cap, dar eu tânjisem după un frate sau o soră. 

— Copilul nu e o problemă, Angelica merge la o grădiniţă... 

Mina a ridicat mâna. 

— Christine, îngrijirea copilului tău nu e treaba mea. N-aș 
îndrăzni să te întreb despre asta. Acum e rândul meu, a zis ea. 
Tata, după cum știi, e viu, bine-merci. La fel și mama. 

Am așteptat să spună mai multe, dar n-a făcut-o. Lady 
Appleton a rămas o enigmă pentru mine mulţi ani, deși am 
încercat s-o descifrez, închipuindu-mi cum era. Din păcate, 
puterile imaginaţiei mele sunt limitate. 

— Am trei copii. Gemenii Henry și Sam, și o fiică, Lottie. Soţul 
meu lucrează în City5, dar... 

A făcut o pauză, mușcându-și buza. Ulterior am învăţat că 
asta făcea când voia să destăinuie un secret. 

— Vreau să fiu sinceră cu tine, Christine, și o să-ţi spun ceva 
confidenţial. N-am spus asta nici copiilor deocamdată, dar ne 
vom despărţi. Vom divorța. Sper că nu va fi cu scandal, că se va 
comporta cum trebuie, dar nu pot promite așa ceva. Soţul meu 
nu este cel mai cuminţel dintre bărbaţi. 

lată, cel dintâi secret dintre noi. Au fost atât de multe de-a 
lungul anilor. 

— Cred că e corect să-ţi spun asta, pentru că, dacă ești 
interesată de slujba asta, ar trebui să știi că limita dintre viaţa 
mea privată și cea profesională e foarte fluidă. Mi te vei alătura 
într-un moment dificil al vieţii mele personale și acesta este unul 
dintre motivele pentru care sper să accepţi. Am nevoie de o 
asistentă. În afara slujbei de director executiv la Appleton's, am 
multe alte angajamente și voi avea nevoie de sprijin ca să mă 
asigur că vieţile copiilor vor fi tulburate cât mai puţin cu putinţă. 
Îl văd ca pe un rol holistic. 


3 Centrul financiar al Londrei (N.t.) 


— Mami? 

Fetița ei, Lottie, apăruse în prag. O fiinţă drăgălașă și timidă, 
care aștepta să fie invitată înăuntru. 

— Intră, iubito, a zis Mina, întinzându-i mâna, iar Lottie s-a 
instalat în braţele mamei sale. 

— Ea e Christine, draga mea. Sper s-o conving să lucreze cu 
mine. 

— Bună, a spus Lottie, fixându-mă cu privirea ca să-și dea 
seama dacă sunt prieten sau dușman. 

— Bună, Lottie, am răspuns, zâmbind. 

Prieten, am încercat să-i transmit. 

Mina a luat un măr din castron și a început să-l curețe cu un 
cuţit superb. Are atât de multe lucruri frumoase, dar acesta este 
unul dintre preferatele ei. Victorian, cu mâner de sidef, ascuţit 
ca naiba. Am văzut cum coaja curățată se ondula când se 
desprindea de măr și cum Lottie ronţăia feliile pe care i le 
întindea mama ei. 

— După cum poate știi, Christine, lucrez cu secretara tatei, 
Jenny Haddow, dar ea va ieși în curând la pensie și mi-e clar că 
nu se descurcă și cu volumul meu de muncă. De-abia face față 
cu treburile tatei, chiar dacă acestea s-au împuţinat 
semnificativ. El începe să se retragă, încet-încet - se va 
pensiona peste câţiva ani. Până atunci va trebui să lucrezi 
pentru amândoi, dar după asta... ei bine, te voi avea doar 
pentru mine. Am nevoie lângă mine de cineva atunci când voi 
prelua compania. Cineva tânăr. 

S-a ridicat în picioare, săltând-o pe Lottie pe șold și ducându- 
se spre aragaz pentru a mai face cafea. 

— Ştii multe lucruri despre Appleton's? 

— Ştiu câte ceva. 

— Dă-mi voie să te pun la curent. Industria se transformă și 
noi trebuie să ţinem pasul cu ea. Nu e vorba doar despre a 
vinde alimente, e vorba și despre politică. Hrană, dietă, 
sănătate. E un subiect important pentru mine. Appleton's are 
reputația că-și tratează corect furnizorii și acesta e un detaliu pe 
marginea căruia vreau să construiesc mai multe lucruri. Asta ne 
face unici. În acest moment, nu valorificăm deloc acest aspect. 
Appleton's e un supermarket cu conștiință - ne pasă de fermieri, 
ne pasă de pământ. Cred că putem dezvolta o afacere fără să 
compromitem această identitate. Hrana este inima felului în 


care vedem noi întreaga naţiune. Ceea ce mâncăm noi și ceea 
ce le oferim altora. 

Ar fi trebuit să fiu bănuitoare, pentru că auzeam toate astea 
din gura unei femei care părea să nu mănânce deloc, dar eram 
fermecată și aceasta e o imagine care mi-a rămas în cap. Mina, 
cu copilul pe șold, stând lângă aragaz și rostindu-și discursul 
motivational despre Appleton's. Viaţa domestică poate fi un 
camuflaj senzațional. 

A lăsat-o pe Lottie jos și a revenit la masă, înclinându-se spre 
mine. 

— Christine, cred că noi două vom colabora foarte bine. Sper 
să te gândești la oferta mea. 

— Da, cu siguranţă. 

— Şi orice decizie vei lua, a fost o plăcere imensă să fac 
cunoștință cu tine așa cum trebuie. Uite, ia ăștia cu tine, s-ar 
putea să-i placă Angelicăi. 

Am privit cum pune biscuiţii rămași într-un pacheţel - hârtie 
maronie legată cu o bucată de rafie. 

— Mulţumesc, am spus. 

Pe drum spre casă, îmi amintesc, mă simţeam mai ușoară. 
Viitorul mi se deschidea în faţa ochilor. Credeam că văd lucrurile 
cu mare limpezime. 

Peste câteva zile, când a primit o scrisoare cu oferta oficială, 
l-am privit pe Mike analizând cu mare atenţie asigurarea privată 
de sănătate și cheltuielile de deplasare. Când a ajuns la salariu, 
și-a îngustat ochii, iar genele lui nisipii au început să tremure ca 
niște antene. Apoi s-a uitat la mine și a zâmbit. Nu era nimic de 
discutat. Mi-a înapoiat scrisoarea, iar eu am mai examinat-o o 
dată. Era din partea departamentului HR, dar Mina adăugase o 
notiţă în josul paginii: Sper să spui da. Toate cele bune, M. 
Pentru mine, decizia avea prea puţin de-a face cu avantajele. 
Asta mă șochează acum - când Mike m-a cerut de soție, am stat 
să mă gândesc, dar când Mina mi-a făcut propunerea de a lucra 
cu ea, am acceptat imediat. 


4 

— Ca asistentă personală, trebuie să înţelegi mecanismele 
șefului tău. Care-i sunt pasiunile? Care-i sunt preocupările? Se 
va aștepta să știi aceste lucruri fără să ţi le spună. Se va aștepta 
să-i fii loială, dar cred că asta știi deja. 

O elevă educată și conștiincioasă, aşa eram descrisă de 
profesori la școală și la fel am fost și sub îndrumarea lui Jenny 
Haddow. l-am acordat întreaga atenţie, rezistând tentaţiei de a- 
mi arunca privirea în jur, prin biroul care, după ce ea avea să 
iasă la pensie, urma să fie al meu. Asta avea să se întâmple mai 
devreme decât m-am așteptat. Mina era nerăbdătoare să pună 
lucrurile în mișcare și îmi închipui cum i-a spus lui Jenny cât de 
mult i-a apreciat loialitatea și eforturile profesionale și cum s-a 
asigurat că primește un pachet de pensionare frumușel. Jenny 
Haddow era de modă veche - nu avusese copii, nu fusese 
căsătorită și-și dedicase 30 de ani din viaţă postului de 
secretară a Lordului Appleton. E un record pe care nici măcar eu 
nu-l pot dobori. 

Luam împreună cafeaua, stând fiecare de câte o parte a 
biroului ei, ea încă la cârmă. Ușa era închisă și pe biroul dintre 
noi era o tavă cu cești și farfurioare de porțelan alb, asortate cu 
carafa cu lapte și cu zaharniţa. Cleștii și linguriţele de argint 
aveau litera A gravată pe mânere. Ştiam deja că Mina preferă să 
bea cafeaua din cană și că de-abia aștepta să scape de 
simbolurile acestea rafinate. 

N-am cum să contest instructajul făcut de Jenny Haddow. Era 
amabilă și politicoasă, dar oarecum rece. E un lucru pe care l- 
am observat la asistentele personale ale oamenilor cu influenţă, 
și am cunoscut multe de-a lungul anilor. Există întotdeauna o 
rezervă. La adresa noastră, aș spune. Suntem destul de 
prietenoase, dar, recunosc, putem fi și distante. Suntem ca niște 
spioni - cu cât slujim mai mult timp, cu atât mai multe secrete 
aflăm și cu atât mai importantă este discreţia. 

Imi amintesc o discuţie pe care am purtat-o mai demult cu 
asistenta personală a unui ministru. Acesta avea niște preferinţe 
sexuale bizare, deși asistenta m-a asigurat că nu a participat 
niciodată direct - activităţile aveau loc în afara biroului. Cu toate 
acestea, i se părea o îndatorire de serviciu să facă pregătirile 
necesare și să curețe după el. Mi-a încredinţat acest secret 
pentru că știa că poate avea încredere absolută în mine. 


— E un lucru care vine vrei-nu vrei, nu-i așa? a zis ea. O 
asistentă personală oferă loialitate necondiționată și cele care 
nu sunt în stare de asta dispar din peisaj. Dacă voi pleca 
vreodată și voi lucra pentru altcineva, îi voi lua secretele cu 
mine. Nu le voi destăinui noului meu angajator. Nu pot. Dacă fac 
asta, îmi pierd credibilitatea, pentru că punctul meu forte e să 
fiu un om în care poţi avea încredere în toate privinţele. 

N-am uitat asta niciodată. 

Jenny a amestecat în cafea, iar eu am observat cum mica 
broșă cu diamant de pe reverul sacoului se asorta cu părul ei 
argintiu. 

— Pot să-ţi spun tot ce trebuie să știi despre ce-i place și ce 
nu-i place Lordului Appleton, dar cu Mina am mai puţină 
experienţă. Acestea sunt niște lucruri pe care va trebui să le 
înveţi singură. Totuși, îţi pot da un sfat în această privinţă. 
Oricât de apropiată de ea te vei simţi, oricât de multe lucruri îţi 
va destăinuli, trebuie să-ţi amintești că nu ești prietena ei. Ar fi o 
prostie din partea ta să crezi altceva și e esenţial să ţii minte 
lucrul acesta, dacă vrei ca relaţia să fie una înfloritoare. Astfel îţi 
vei putea păstra demnitatea. E un lucru foarte important. Dacă 
îţi vei păstra demnitatea, te va respecta. Trebuie să te respecte, 
să existe respect reciproc. Dar tu nu ești prietena ei și nici ea 
prietena ta. Să nu uiţi asta niciodată. 

Cred că a vorbit din inimă, dar când am aflat, mai târziu, de la 
Mina, adevărata natură a relaţiei dintre Jenny și Lordul Appleton, 
nu i-am putut lua sfatul în serios. Acum îmi doresc s-o fi făcut. 
M-ar fi scutit de multă suferinţă. Cu toate astea, Mina și cu mine 
nu am fost vreodată prietene în sensul acceptat de majoritatea 
oamenilor. Apropiate, da, dar nu prietene. Relaţia noastră este 
de altă natură. Eu, una, cred că prietenia e supraestimată. Nu e 
un lucru pe care m-am putut baza în mod special și, cu o viaţă 
aglomerată ca a mea, n-am avut pur și simplu timpul necesar ca 
să investesc în ea. 

— Trebuie să te asiguri că vieţile amânaurora se desfășoară 
fără probleme, pentru ca amânaoi să poată lucra la cel mai înalt 
nivel al competenţelor lor. Lordul Appleton încă este 
președintele companiei, așa că el ar trebui să fie grija ta 
principală. Sper că pot avea încredere în tine și că vei avea grijă 
de el, Christine. Vei avea o fată drept ajutor. O angajată 
temporar deocamdată, dar una dintre priorităţile tale ar trebui 


să fie găsirea unei secretare permanente și de încredere care să 
te poată asista. Un fel de mâna ta dreaptă. 

l-am zâmbit și i-am mulţumit, dar eu și Mina discutaserăm 
deja despre toate aranjamentele, după ce urma să mă instalez 
la birou. Eu urma să lucrez pentru Mina, iar angajata temporar 
urma să aibă grijă de Lord Appleton. 

Mina a sugerat să-i organizăm lui Jenny o cină de retragere, 
dar aceasta nici nu a vrut să audă. 

— Aș prefera să ciocnim un pahar la birou, mulțumesc. 

Așa că asta am făcut. Un pahar rapid în ultima ei zi la serviciu. 
Lordul Appleton a încercat să ţină un mic discurs, dar s-a 
emoționat și Mina a trebuit să-i ia locul. A spus și Jenny câteva 
cuvinte, dar foarte pe scurt, și a plecat imediat după aceea. Și 
apoi fiecare și-a văzut de treaba lui. A doua zi de dimineaţă am 
auzit niște șușoteli la toaletă care m-au făcut să mă-ntreb dacă 
nu cumva voiau toate să plece în altă parte, dar nu am aflat 
niciodată răspunsul. 

— Apropo, tata și Jenny aveau de câţiva ani o aventură. De- 
asta discursul lui a fost puţin aiurea. O să fie pierdut fără ea. 

Eram în noul meu birou, terminând o sticlă de șampanie după 
petrecerea lui Jenny. 

— Ah, Christine, nu fi atât de șocată. Mama știe de o mulţime 
de ani - și locuiește în străinătate, așa că nu e mare problemă. 
Ştii, n-aș fi surprinsă dacă ar muta-o pe Jenny la Fincham Hall, 
acum, că nu mai sunt „colegi”. Ar putea fi un lucru bun, cred. 
Îmi fac griji că trăiește acolo, de unul singur. E o casă prea mare 
pentru el. Ai observat cât este de uituc? 

S-a aplecat spre mine. 

— Ei, haide, trebuie să fi observat, a insistat ea, turnându-mi 
ultimele picături de șampanie în pahar. A trebuit să-l acopăr la 
ultima ședință de consiliu. Sunt surprinsă că n-ai remarcat. Işi 
petrece atât de mult timp plecat de la birou, cu vizite inutile la 
furnizori, că a uitat de terenul pe care l-am cumpărat în nord- 
vest, pentru un nou magazin. 

— Cred că e foarte supărător pentru tine, am zis, luând 
paharul. 

— Este. Mă bucur că înţelegi. 

A ciocnit cu mine. 

— Ne așteaptă o perioadă foarte aglomerată, Christine. Să 
ciocnim pentru viitor. 


5 

Azi e o zi bună. Nu mi-e greață și bătăile inimii sunt regulate. 
Sunt calmă - stau și privesc grădinile. Soarele strălucește, dar 
eu mă bucur că mă aflu înăuntru și-i simt căldura prin fereastră. 
Mă bucur că poate ajunge la mine. Nu sunt deloc tentată să ies. 
Sunt momente în care mor de dor să mă-ntorc în lume. Nu sunt 
prizonieră la The Laurels, dar pot accepta gândul că nu sunt 
deocamdată pregătită să ies dincolo de zidurile acestei clădiri. 

Cobor privirea spre bucata de hârtie din mâna mea. Este 
prima fotografie cu mine care a apărut vreodată într-un ziar. La 
acel moment, încă nu era pomenit numele meu. 

Sub poză scrie: Mina Appleton și tatăl ei, Lordul John 
Appleton. Eu stau în fundal, o umbră granulată, de-abia vizibilă. 
Cu greu deslușesc un pahar cu șampanie în mâna mea. Ajustez 
marginile fotografiei, cu gesturi sigure. Da, este o zi bună. Intorc 
tăietura din ziar și o ung cu lipici, apoi o așez în mijlocul unei 
pagini din album și apăs. Daily Telegraph, marţi, 3 martie 1998. 
Deja munceam de trei ani pentru Mina și mă credeam bine 
înșurubată pe scaunul meu, dar în fotografie par sfioasă. O 
ingenuă, mai degrabă marginalizată. 

Îmi amintesc că i-am arătat Angelicăi fotografia: Uite, e mami, 
am spus, iar ea a păstrat-o. Era una dintre pozele pe care le-a 
decupat și le-a lipit în propriul ei album. Mami la o petrecere, a 
scris ea cu carioca roz, deși e greu să-ţi dai seama că sunt eu - 
chipul meu e mai degrabă o mâzgălitură. Mina și tatăl ei sunt 
braţ la braţ, ea îi zâmbește și, dacă nu ai ști adevărul, ai crede 
că încă îl respectă. Bietul om. Habar nu avea că în decurs de un 
an va fi înlăturat din companie. 

Era inevitabil. Mina avea o anumită viziune în privinţa firmei 
Appleton, iar tatăl ei îi stătea în cale. l-am simţit enervarea 
crescândă și l-am văzut pe el prin ochii ei. Era un obstacol. Se 
împotrivea ideilor de schimbare, iar eu eram uluită de energia 
pe care ea o irosea încercând să-i inoculeze părerile sale. Voia 
să facă din Appleton's un lider de piaţă. E asta o crimă? Nu. 
Ceea ce nu am înţeles a fost însă preţul pe care a trebuit să-l 
plătim cu toţii pentru ambiția ei. 

Îmi amintesc că a revenit la birou a doua zi după ce a vizitat 
furnizorii alături de tatăl ei - el insistase ca ea să-l însoţească, 
pentru prima oară - și am știut, după ritmul pașilor ei când a 
intrat la mine-n birou, că nu mersese deloc bine. In ciuda 


picioarelor ei mici, în ciuda covoarelor, i-am simţit furia când a 
venit valvârtej. Am lăsat-o un minut, apoi am bătut la ușă și am 
intrat în biroul ei. Își aruncase haina pe canapea și se plimba în 
sus și-n jos în faţa ferestrei. 

— Să vă aduc ceva? am întrebat, știind c-o să vrea niște 
whisky. 

Era trecut de șase. Dacă ar fi fost mai devreme, i-aș fi adus 
cafea sau ceai. Cafea înainte de prânz, ceai după. 

— Ceva de băut, te rog, Christine, a spus ea. 

După ce am pus gheaţă în pahar și am turnat whisky-ul, s-a 
pornit: 

— Ştii, unul dintre ei mi-a spus fetițo. Fetița e bucată ruptă 
din tine, bătrâne, i-a spus tatei. Cred că voia să fie un 
compliment. lar eu a trebuit să stau acolo și să zâmbesc, ca și 
cum ar fi fost așa ceva. Toată ziua m-au plimbat pe câmpuri, 
ascultându-i cum mârâie, cum se scuză pentru vreme, explicând 
cât le e de greu pentru că e atât de imprevizibilă... bla bla bla. 

l-am întins paharul și a luat o înghiţitură. 

— Mulţumesc. Și am fost nevoită să mă prefac înţelegătoare. 
Să scot anumite sunete ca să le arăt că pricep cât le e de greu. 
Apoi, pe drumul de întoarcere, a trebuit să-l ascult pe tata 
ţinându-mi o prelegere despre responsabilităţile noastre, de 
negustori. Noi facem negoț, Mina, nu afaceri. Tara noastră 
depinde de fermierii ăștia. E datoria noastră, ca vânzători de 
mâncare, să-i sustinem pe oamenii care lucrează pământul din 
greu. Dar eu sunt om de afaceri, Christine. Appleton's este o 
afacere. Vreau să concurăm cu marile firme, nu să ne-ncurcăm 
de obstacolele etice. 

— Mai vreţi un pahar? am întrebat. Dacă vă mai pot ajuta cu 
ceva... am zis, reumplându-i paharul. 

— Păi, dacă ai fi în stare să te asiguri că tata dă pe-aici cât 
mai puţin, ar fi minunat, dar presupun că lucrul acesta te 
depășește chiar și pe tine, Christine. 

Nuanţa de sarcasm din vorbele ei nu m-a rănit - era obosită, 
fusese o zi grea și bănuiam că avea glicemia mică. l-am simţit 
cuvintele ca pe o provocare. Nu mă depășea deloc. Era pur și 
simplu vorba de a prelua din nou controlul asupra agendei 
Lordului Appleton. 

O angajasem pe secretara care trebuia să se ocupe de el și 
era atribuţia mea să scap de ea. 


— Aș vrea să vă găsesc pe cineva permanent, Lord Appleton, 
i-am spus. Dar până atunci, daţi-mi mie să am grijă de 
programul dumneavoastră. 

— Păi, dacă ești sigură că te poţi ocupa și de Mina, și de mine, 
da, de ce nu? Știu că lui Jenny i se părea destul de complicat, 
dar are logică, Christine. Şi poate că mă ajuţi puţin să 
îmbunătăţesc relaţia cu fiica mea. Inţeleg că Mina se grăbeşte 
să preia afacerea, dar nu cred că e deocamdată pregătită. 

— Desigur, i-am zis, iar el a avut încredere în mine. 

În curând a început să întârzie la ședințe. La început, doar 10 
minute sau pe-acolo, dar a ratat două voturi cruciale ale 
consiliului de administraţie, iar oamenii au început să observe. 
Firește, avea mereu câte o scuză. In agendă erau scrise greșit 
ora sau locul. Odată, a stat jumătate de oră de unul singur în 
sala de la etajul al patrulea, în timp ce directorii ţineau ședința 
fără el, la etajul al cincilea. Era livid și a început să dea vina pe 
mine. Nimeni nu respectă un om care-și învinovăţește angajaţii, 
iar eu am păstrat o răbdare stoică. E pierdut fără Jenny, am spus 
când unul dintre executivii lui m-a luat deoparte. Wu mai e el 
însuși de când s-a pensionat ea. Eram capabilă să demonstrez 
că erorile nu-mi aparţin, arătându-le zilele și orele corecte în 
agendă. Dovadă a nevinovăţiei mele, semn al declinului trist al 
Lordului A. De-a lungul anilor, am devenit expertă în măsluirea 
agendei. 

Mă apasă pe conștiință să știu că am fost un instrument 
capital în îndepărtarea Lordului Appleton. Poate că nu am avut 
drept de vot în consiliul de administraţie, dar mi-am jucat rolul. 
Sfârșitul a venit când, în calitate de președinte al companiei 
Appleton's, a fost invitat la știrile de la prânz ca să vorbească 
despre raportul anual. Sunt sigură că nu numai eu credeam c-ar 
fi trebuit să se ducă Mina în locul lui. Era mult mai telegenică 
decât tatăl ei. Cu o săptămână înainte apăruse pentru prima 
oară la Question Time - o invitaţie de ultimă oră. Cred că 
invitatul de bază renunţase. Mina a strălucit ca un giuvaier 
printre bărbaţii la costum și cu păr cărunt și, după părerea mea, 
publicul a aplaudat mai tare pentru ea - oamenii izbucneau în 
aplauze de câte ori vorbea. Nu se puteau sătura de ea. 

— Asigură-te că Lord A vede asta în timp util, Christine. 

ÎI cunoșteam pe directorul financiar de pe vremea când eram 
angajată temporar, așa că am luat zâmbind dosarul. 


— Mi-ar fi plăcut să te fi putut păstra la noi în departament, a 
spus el. Nu știi ce comoară pierzi până când ea nu dispare. 
Spune-i Lordului A să mă cheme dacă are vreo întrebare, sunt 
pe aici toată dimineaţa. 

— Nu-ţi face griji, Ron, mă voi asigura că se uită peste cifre. 

Am dus dosarul în biroul Lordului Appleton și i l-am lăsat să-l 
citească până când a fost dus la studio. Mina l-a ratat la 
mustață. 

— La naiba, voiam să-l prind, a zis ea, fluturând un alt dosar. 
A plecat cu cifrele greşite. 

Mi-a trântit dosarul pe birou. 

— Poţi ajunge acolo, Christine? Spune-i că a fost o încurcătură 
și că de-abia am primit astea de la Ron. Cât poţi de repede. 

Am făcut cum mi s-a spus, deși știam că, dacă domnul 
Beresford ar fi făcut o greșeală, ar fi reparat-o tot el imediat. Cu 
toate astea, nu am șovăit, am sărit într-un taxi care m-a dus la 
studioul de televiziune și am intrat la machiaj. Lordul Appleton 
stătea pe un scaun și purta o bavetă, exact ca un copilaș care 
trebuia hrănit. 

— Christine? 

— V-au dat cifrele greșite, Lord Appleton. Tocmai am primit 
astea de la Ron. 

l-am dat dosarul agitată, dar el și-a păstrat calmul. 

— Nu-ţi face griji, draga mea. Va fi bine. Am făcut asta de 
nenumărate ori. 

Am dat să plec, dar el m-a oprit. 

— Ai văzut vreodată vreo emisiune de televiziune în direct, 
Christine? 

— Nu. 

— Atunci de ce nu rămâi să vezi și tu? Nu trebuie să te 
grăbești să te întorci, nu-i așa? 

Așa că am rămas acolo, în studio, martor al umilinţei sale, în 
timp ce prezentatorul l-a încuiat cu cifrele din raport. Pur și 
simplu nu ieșeau la socoteală. S-a poticnit, încercând să se 
corecteze, dar n-a reușit decât să pară defensiv. L-am privit cum 
se panichează din ce în ce mai tare. La un moment dat, a privit 
în jur cu disperare, sperând probabil să-l salvez cumva. Nu m- 
am clintit, uluită de accidentul fatal la care eram martoră. Cu 
cât se zbătea mai mult, cu atât ridica glasul mai tare, ca și cum 


asta i-ar fi conferit un strop de autoritate. În schimb, asta doar 
întregea spectacolul. 

Am plecat de la studio înaintea lui și m-am urcat grăbită în 
mașina care mă aștepta. Când a ieșit din clădire, mi-am dat 
seama că era distrus. Știa că am văzut și am auzit totul, totuși 
nu a spus nimic când a ajuns la mașină. S-a răsucit și s-a uitat 
pe fereastră, cu mâinile tremurându-i în poală. Fusese o 
cascadorie crudă și urâtă și, deși nu o dirijasem, îmi jucasem 
rolul cu mare precizie. 

Mina a reparat răul făcut companiei când a apărut la știri, în 
seara aceea. Era un talent natural în fața camerei de luat 
vederi, iar contrastul dintre ea și tatăl ei era extraordinar. Era 
calmă, echilibrată, pe deplin stăpână asupra cifrelor. La finalul 
săptămânii, Lordul Appleton și-a anunţat retragerea și nimeni nu 
a încercat să-l convingă să rămână. Mare păcat că n-a plecat 
mai devreme, șușoteau colegii altădată loiali. 

„O mică rotiţă din mașinărie, dar vitală”, așa am fost descrisă 
odinioară și cred că e corect. Intotdeauna am avut grijă de 
detalii. 


6 
Sunday Chronicle, 8 august 1999 


CE ȘTIU 

Mina Appleton, Preşedinte, Lanţul de supermarketuri 
Appleton's 

Născută la Fincham Hall, în Cotswolds. A abandonat liceul la 
16 ani și a urmat Școala Culinară Debeauvoir din Lausanne, 
Elveția. Lanţul de supermarketuri Appleton's a fost fondat de 
bunicul său, în 1925. Locuiește la Londra cu cei trei copii ai săi. 


Când ești cea mai fericită? 
Când sunt la mine în bucătărie. E inima casei mele. 


Care e cel neobrăzat lucru pe care l-ai făcut vreodată? 

Când aveam 8 ani, am pus vopsea în șamponul tatei, așa că, 
atunci când și-a luat locul în Camera Lorzilor, avea o nuanţă 
albăstruie în păr. 


Pe cine admiri cel mai mult dintre persoanele care mai 
sunt în viaţă și de ce? 
Pe tata, pentru capacitatea lui de a ierta. 


Care e cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o 
de la viaţă? 
Să am încredere în instinctele mele. 


Ce știu. O aiureală plină de neadevăruri. Mina nu-și admira 
tatăl și mă îndoiesc că acesta o iertase vreodată pentru că-l 
înlăturase de la conducerea companiei. lar bucătăria Minei o fi 
fost „inima casei ei”, dar semăna mai degrabă cu o scenă - și 
mai târziu chiar asta a devenit. Şi acolo era ea cea mai fericită? 
Poate - acolo unde era un public ca s-o urmărească. Mă-ntreb 
totuși dacă a fost vreodată fericită cu adevărat. Nimic nu e 
destul de bun pentru ea. E o femeie condamnată să trăiască 
într-o stare de ușoară nemulţumire. Oameni, locuri, obiecte - 
nimic din toate acestea nu reușește să se ridice la standardele 
ei înalte. 

Lipesc tăietura din ziar în album și lipiciul face bule sub 
cuvintele Să am încredere în instinctele mele, așa că netezesc 


pagina cu palma. Instinctele Minei sunt unele de animal de 
pradă. Ca o vulpe, e gata să distrugă, chiar și când nu-i este 
foame. Chiar și când este sătulă după o masă cu trei feluri, ea 
devastează coteţul, așa, de dragul devastării. Nu merită nimic 
mai mult, își spune. Sunt găini. Proaste și slabe. 

Cu toate acestea eram mândră să-i fiu alături, încântată că 
făceam parte din noua gardă. Cu Mina la conducere, Appleton's 
a căpătat o strălucire proaspătă, ca și cum ar fi fost trimisă la 
reabilitare și se întorsese cu o garderobă nouă care dezvăluia 
cât era de atractivă, sub faţada demodată. 

A adus o echipă nouă, înlăturându-i pe oamenii din vechea 
gardă cu o precizie nemiloasă. S-a întâmplat foarte iute. 
Directorul financiar Ronald Beresford, fostul meu șef, a fost 
primul debarcat. A fost ușor să fie învinuit pentru haosul privind 
cifrele și, când a încercat să se apere, foștii lui aliaţi l-au lăsat 
baltă. Nimeni nu era pregătit să-i facă faţă Minei. 

În ultima lui zi la serviciu, am coborât și l-am văzut prin 
geamul biroului, strângându-și lucrurile. Am privit cum își așeza 
într-o cutie de carton fotografiile înrămate cu familia sa, știind 
că agenţii de securitate veneau să-l escorteze și să-l scoată din 
clădire. Nu e ceva neobișnuit în cazul angajaţilor concediațţi, al 
celor care au avut acces la materiale sensibile, să fie conduși ca 
niște infractori. A închis cutia, a ridicat privirea, m-a văzut și mi- 
a zâmbit. Nu-mi purta pică și, cred, a înţeles - ceea ce eu nu am 
făcut, la momentul respectiv - că și eu eram una dintre găini. Că 
era doar o chestiune de timp. 

Mina l-a înlocuit cu un copil-minune din industria aviatică, 
Rupert French. Aveam și un nou director de comunicare, Paul 
Richardson, un maestru, cu un departament nou-creat în spatele 
său. Un etaj întreg de oameni, care munceau temeinic la a 
promova și proteja imaginea companiei și a Minei. Ea știuse 
dintotdeauna că e cel mai important cum par lucrurile, nu cum 
sunt ele în realitate. Cu ajutorul vrăjitoriei lui Paul, Mina a 
devenit chipul companiei Appleton's. 

Paul Richardson și cu mine ne-am înţeles bine din prima. Era 
unul dintre acei oameni care, indiferent cât ar fi fost de ocupați, 
aveau mereu timp să bage capul pe ușă ca să discute puţin. 
Odinioară m-a descris drept o enigmă și s-a autoconvins că 
fusesem educată la școli private. 


— Ei, haide, Chrissie, nu-mi spune că accentul tău nu e de la o 
școală pentru fete bogate. Recunoaște. 

— Nu fi prostuţ, Paul, am protestat, amuzată. 

— Atunci ai făcut școala în Elveţia, ca Mina? 

— Am făcut școala la colegiul de secretare și apoi am început 
direct să muncesc. 

Nu era primul care-mi remarcase accentul. Tatăl meu spusese 
odată: Cred că noua ta slujbă se lipește de tine, Christine. Fără 
îndoială, am înflorit sub influenţa Minei. Exact ca afacerea, m- 
am mlădiat și m-am stilat. 


7 


Cu cât Mina ajunsese să depindă mai mult de mine, cu atât 
încrederea ei în mine a crescut. Din ce în ce mai des, a început 
să-mi încredințeze probleme personale, fără să se-ndoiască 
vreodată de discreţia mea. Nu că ar fi trebuit s-o facă vreodată. 
Mi-a dat parolele conturilor sale bancare, îmi spuneam pe nume 
cu managerul ei de cont, îi ridicam reţetele medicale când avea 
nevoie de ele, adică nu foarte des, dar însemna că știu fiecare 
afecțiune de care suferă, fie ea și intimă. Am înflorit împreună, 
Mina și eu. Ea, fără-ndoială, o specie dominantă. Eu, ca o plantă 
din pădure, capabilă să crească în umbra ei. Mă pricepeam la 
acoperiri, s-ar putea spune. 

Munca mea nu mi s-a părut vreodată plictisitoare, deși știu 
prea bine că există oameni care văd slujba de secretară ca o 
trambulină pentru altceva. Nu și eu. Eram fericită s-o slujesc pe 
Mina și au existat multe ocazii când gesturile ei pure, de 
generozitate, m-au dezarmat. Mi-a dat un card de credit pe 
numele companiei, ca să nu rămân niciodată lefteră, având 
încredere că nu voi abuza de poziția mea. Strângeam toate 
chitanţele, dar nimeni nu le verifica vreodată. Cineva mai puţin 
onest decât mine ar fi spart mii de lire și nimeni nu și-ar fi dat 
seama. A insistat să angajez două fete în subordinea mea, ca să 
nu mă împotmolesc în chestii administrative. Sarah și Lucy - 
asistentele personale numărul 2, respectiv 3. Ba chiar ne-a lăsat 
să stăm în apartamentul ei din Hyde Park în timpul unei greve 
de 24 de ore a căilor ferate, căci știa cât ne va fi de greu să 
ajungem la serviciu de dimineaţă. 

— Nu te prosti, Christine. Nu trebuie să prinzi autobuzul din 
zori. Apartamentul e la câteva minute de mers pe jos de birou. 
Uite, ia cheile, pentru numele lui Dumnezeu. 

Mi le-a vârât cu forţa în mână. 

— E loc destul și pentru Lucy și Sarah. 

Sperasem ca greva să-mi aducă bucuria unei zile la birou fără 
Lucy și Sarah. 

— Păcat că n-ai mers în seara asta la piesa de teatru a fetiţei 
tale, Christine, a spus Lucy, în timp ce priveam de la fereastra 
apartamentului către bieţii oameni de pe stradă, care se 
chinuiau să ajungă acasă înainte de începerea grevei. 

Am ignorat-o. 


— Sunt sigură că ne-am fi descurcat mâine la birou și fără 
tine. 

M-am desprins de priveliștea de dincolo de geam și m-am 
întors. Erau amândouă lăţite pe canapeaua albă, ameţite de la 
vinul spumant Appleton pe care ni-l lăsase Mina. Eram doar cu 
un an sau doi mai mare decât ele, dar mă simţeam de parcă le- 
aș fi fost mamă. 

— Sigur nu vrei și tu, Christine? a întrebat Sarah, fluturând 
sticla. 

— Nu, mulţumesc. 

Eram epuizată. Îşi petrecuseră mare parte a serii încercând (şi 
eșuând) să mă atragă în discuţii indiscrete despre Mina. Am 
văzut cum Lucy se ridică împleticit de pe canapea, îndreptându- 
se spre vitrinele unde Mina ţinea câteva piese stilate de 
porțelan și cristal. M-am întrebat dacă ar trebui s-o avertizez în 
privinţa valorii lor. Sau să-i explic că unele dintre acele obiecte 
sunt de neînlocuit. A întins mâna și a luat un tub subţire de 
cristal colorat. O vază în care poţi pune o singură floare. Lucy 
era o fătucă neîndemânatică, iar eu mă așteptam să se 
poticnească și să-l scape din mâini. Mi-am imaginat cum se 
izbește de un raft, făcându-se bucăţi pe podea. Expresia de pe 
chipul ei, când își va fi dat seama ce a făcut. Dacă spărgea ceva, 
ar fi trebuit să-i dau un avertisment oficial. Trei greșeli și zbori, 
asta era regula mea nescrisă cu fetele. Mi-am ţinut respiraţia, 
dar ea a așezat obiectul nevătămat pe raft. 

— Eu mă duc la culcare, am zis. Mâine începem devreme. O 
să vă trezesc la șapte. Noapte bună. 

Mina mă rugase să dorm în camera ei, iar fetele în cea pentru 
oaspeţi. Am închis ușa și m-am sprijinit de ea, ușurată. Mă 
lăsaseră în pace. Am privit în jurul meu. Imi amintesc și acum 
fiecare detaliu al camerei, formele și culorile etichetelor de pe 
tuburile și cutiile cu creme de pe măsuţa de toaletă - cum erau 
toate aliniate în fața oglinzii. Mi-am pus un strop de cremă de 
mâini în palmă, l-am masat până a intrat în piele și am mirosit 
ceea ce pe etichetă era descris drept Tuscan Summer?. Mi-am 
imaginat că așa trebuie să miroasă acolo, după ploaie. O idee de 
rozmarin. 

Am făcut un duș, spălându-mă, după cum insistase Mina, cu 
săpunurile și cremele luxoase din baia ei. Apoi m-am înfășurat 


+ Vară în Toscana (N.t.) 


într-un prosop curat și alb, mi-am ridicat hainele de pe podea, 
mi-am făcut lenjeria murdară ghemotoc și am vârât-o pe fundul 
genţii. Mi-am agăţat costumul pentru dimineaţă alături de 
hainele Minei în garderobă și mi-am trecut degetele peste 
pânzele delicate de acolo - mătase, cașmir, in irlandez. Una 
dintre hainele ei cele mai frumoase era o bluză de mătase de un 
roz-pal, pe care am scos-o de pe umeraș. Eu nu purtam 
niciodată roz și m-am întrebat cum mi s-ar potrivi culoarea 
aceea. Apoi m-am trezit strecurându-mi braţele în mânecile 
sale, deși nu puteam încheia toţi acei năsturei aurii din faţă. 
Mina purta acea bluză pe sub un sacou gri deschis, cu un tiv alb 
în jurul reverelor și al buzunarelor. Armani, scria pe etichetă. 
Telefonul de lângă pat a sunat, iar eu am sărit cât colo, crezând 
că e Mina. Că poate, cumva, mă privește. 

— Alo? 

— De-abia a adormit. 

Era Mike, iar eu am închis ochii, închipuindu-mi-l rezemat de 
blatul de la bucătărie, cu farfuria de la cină pe care o lăsasem să 
se înmoaie în chiuvetă, așteptând să mă-ntorc. Mereu lăsam 
cina când trebuia să lucrez până mai târziu - mâncare gătită și 
semipreparată în weekenduri, pentru săptămâna care urma să 
înceapă. 

— Cred că a fost entuziasmată după piesa de teatru. 

— A plâns până a adormit. Te voia pe tine. 

— Am vorbit cu ea mai devreme - părea în regulă. 

— Ştiu. Am auzit-o cum îţi cânta cântecul ei la telefon. Dar 
după ce ţi-ai luat la revedere a început să plângă, Chris. 

— Dar părea fericită, ca și cum... 

— Nu voia să te supere. Nu e corect faţă de ea. 

— Îmi pare rău. Știi că aș fi fost acolo dacă aș fi putut. 

— Cu siguranță Mina s-ar fi descurcat o zi fără tine. A fost și 
greva feroviară. Putea să-ţi dea o zi liberă. 

— Ei, uite că nu mi-a dat. Şi vor mai fi piese de teatru. Promit 
că data viitoare voi fi acolo. 

— Scuze că insist. Doar că Angelica devine din ce în ce mai 
pricepută la a-și ascunde adevăratele sentimente. N-ar trebui să 
facă așa ceva la opt ani, nu-i așa? 

— Cred că era epuizată. Nu poate fi doar din cauză că nu am 
fost eu acolo. Poate că se îmbolnăvește. Cred că a obosit din 
cauza emoţiilor. 


— N-am sunat ca să te fac să te simţi aiurea. 

— Știu. 

Încă eram îmbrăcată cu bluza Minei, neînchisă la nasturi, și 
mi-am privit abdomenul, ridat și lăsat din cauza sarcinii. Am pus 
mâna pe el, de parcă o parte din Angelica era încă acolo, pe 
undeva. Aveam o mulţime de ocazii în anii care veneau, m-am 
gândit, să zâmbesc și să aplaud laolaltă cu ceilalţi părinţi. 

— Chris? Mai ești acolo? 

— Da. Ne vedem cu toții mâine-seară. O să ajung acasă la o 
oră normală. Te iubesc! 

— Și eu te iubesc, a spus el. 

După ce am pus bluza Minei în dulap, am îmbrăcat rochia ei 
de mireasă și am tras cu urechea, ca să mă asigur că fetele se 
culcaseră. Apoi am ieșit și mi-am turnat un pahar mare cu 
brandy. L-am dat de gât, am spălat paharul și l-am așezat 
deoparte. Fetele lăsaseră haos în salon, așa că le-am strâns 
farfuriile murdare, am aruncat sticla goală de șampanie, am 
șters măsuţa de cafea și am aranjat pernele. Am îndreptat vaza 
la care se uitase Lucy, întorcând-o în poziţia pe care mi-o 
aminteam. Am fost foarte atentă, totuși probabil că am prins cu 
mâneca rochiei de mireasă a Minei o mică pasăre de cristal. Am 
privit-o, neajutorată, cum s-a prăbușit pe podea. 

M-am uitat la ea, spartă în bucățele, și m-am simţit de parcă 
aș fi ucis o creatură însufleţită. Ciocul și coada îi căzuseră de tot. 
Era o pitulice. M-am aplecat și am strâns cioburile, sperând că 
Mike le va putea lipi la loc, dar când le-am ridicat în mână, am 
știut că va fi imposibil. Era prea delicată. Când m-am ridicat, am 
călcat într-un ciob. Micuţ, dar suficient de ascuţit ca să-mi 
pătrundă în pielea aspră a călcâiului. Cu resturile în mână, am 
ţopăit până-n dormitor, atentă să nu pătez cu sânge covoarele 
în nuanţe deschise. Am înfășurat pasărea spartă în lenjeria 
murdară pe care voiam s-o duc acasă, apoi m-am așezat pe pat 
ca să-mi scot ciobul. Cu cât scotoceam mai mult cu penseta 
Minei, cu atât părea să intre mai adânc, așa că am renunţat și 
am acoperit rana cu un plasture. M-a durut preţ de câteva 
săptămâni - un spasm dureros, la fiecare pas. Probabil e încă 
acolo - îngropat sub piele - deși nu mai simt nimic de foarte 
multă vreme. 


8 


În dimineaţa următoare m-am trezit la șase și jumătate și am 
ieșit pe ușă înainte de șapte. Le-am lăsat fetelor un bileţel, fără 
să le mai trezesc - Nicio grijă, nu vă grăbiţi - și mă așteptam la 
o dimineaţă liniștită la serviciu. Era o zi minunată și-mi amintesc 
că simţeam o bucurie, care venea din faptul că-mi găsisem un 
scop clar în munca pe care o adoram. La lumina zilei am uitat 
convorbirea cu Mike din seara precedentă. Hyde Park era 
aproape pustiu când l-am străbătut, cu rochia pe care Mina mă 
rugase să i-o aduc, înfășurată în plastic, fluturând în urma mea 
ca un drapel cavaleresc. 

Mi-am continuat drumul pe cele mai râvnite străzi din Londra. 
Străzi mărginite de copaci, case cu uși negre și lucioase și cu 
garnituri de alamă. Unele sunt cămine particulare, altele firme - 
lumea domestică și cea a afacerilor făcându-și cuib una lângă 
cealaltă. E greu să le deosebești: firmele sunt deghizate în case 
normale, cu jardiniere drăguţe, iar singurul lucru care le dă de 
gol sunt plăcuţele discrete pe care au fost gravate numele 
companiilor. Urc scările de la Appleton's, îi fac cu mâna 
paznicului și ușile se deschid în faţa mea. 

— Ai venit devreme, Christine, chiar și pentru tine. 

— Da. Zi aglomerată. 

Pe atunci toate zilele mele erau aglomerate. 

Mai întâi l-am sunat pe șoferul Minei. Dave Santini îmi era cel 
mai de nădejde coleg - camaradul meu de arme. La fel ca mine, 
și el fusese selectat cu atenţie, înlocuindu-l pe șoferul îmbrăcat 
în livrea care-l ducea de colo-colo pe Lordul Appleton. Intr-o 
seară, Mina chemase taxiul de lux condus de Dave și, până la 
capătul drumului, hotărâse că el era șoferul de care avea 
nevoie. Nu știu ce anume a atras-o la el, dar îmi imaginez că era 
vorba despre loialitatea și discreţia pe care le detectase și la 
mine. Cred că i-a luat mai mult să-l convingă pe Dave decât pe 
mine - câștiga o grămadă de bani cu taxiul și cunoștea toate 
drumurile -, dar până la urmă a reușit. Câţiva ani mai târziu, am 
descoperit că Dave avusese niște datorii nu tocmai neglijabile și 
că, atunci când l-a angajat, Mina i le-a plătit pe toate. 

Tăieturile pe care le am cu Dave ocupă o singură pagină din 
albumul meu. La fel ca mine, e acolo, deși nu e. O siluetă 
discretă. Mai puţin de 1.000 de cuvinte, multe dintre ele 
imprecise. Un ziar prost informat a scris despre el că odinioară 


lucrase ca gardă de corp. Nu era adevărat, nu fusese niciodată 
gardă de corp, și nu-mi plăcea minciuna asta pentru că-l făcea 
să treacă drept un om agresiv. lar eu știu că David Santini e 
sensibil și atent - un suflet bun care n-a făcut rău nimănui. 

Voiam să vorbesc cu el înainte să plec la The Laurels, dar mi-a 
răspuns fiul său și mi-a spus că tatăl său e la spital. Un atac de 
cord, a zis. Când am început să plâng, mi-a închis. Mi-ar fi plăcut 
să-l vizitez pe Dave, dar când am sunat din nou, mi s-a spus 
doar familia. Bietul Dave. La fel ca mine, n-a putut prevedea 
obligaţiile care decurgeau din a fi slujitorul de încredere al Minei 
Appleton. El și cu mine am fost „acuzaţii” și toate privirile s-au 
aţintit asupra noastră când am luat loc în boxă. Chestia asta ne- 
a sfâșiat pe amândoi. 

Prăbușirea mea venise înainte de cea a lui Dave - nu cu mult 
timp după ce procesul s-a terminat. Îmi amintesc o dimineaţă în 
care mergeam spre staţie ca să prind trenul spre birou. Un pas 
înaintea celuilalt, Christine, mi-am spus. Era pentru prima oară 
când ieșisem din casă în decurs de câteva săptămâni. Era ora 
de vârf și peronul aglomerat, dar navetiștii păreau să se 
despartă în două tabere când treceam eu. Când a sosit trenul, 
toate locurile erau ocupate, dar când am înaintat în vagon, un 
bărbat s-a ridicat și mi-a cedat locul său. Am încercat să-i 
mulţumesc, dar el s-a uitat în altă parte și am priceput de ce 
când mi-am zărit reflexia în geam. Inima mea părea că se luase 
la întrecere cu trenul și mi-am pus degetele mâinii drepte pe 
vene, ca să-mi iau pulsul. Am numărat peste 170 de bătăi pe 
minut. 

În metrou m-am simţit mai în siguranţă. Nu mi-a cedat nimeni 
locul - pentru că nimeni nu m-a observat. Devenisem invizibilă - 
una dintre ei, o navetistă, care făcea drumul acesta de ani 
întregi. Cu toate astea, când am ajuns la Oxford Circus, am 
încremenit. Simţeam mulţimea agitându-se în jurul meu și mi- 
am amintit cum mă enervam când turiștii sau mamele cu copii 
îndrăzneau să se afle pe stradă la ora de vârf, încurcându-mă și 
ţinându-mă în loc. Acum, eu eram cea care nu avea ce căuta 
printre cei ocupați, printre oamenii muncii. 

Puteam străbate drumul acesta legată la ochi și am pornit pe 
Margaret Street, apoi m-am îndreptat spre Cavendish Square. La 
John Lewis nu era încă deschis, dar angajaţii soseau, iar eu m- 
am oprit ca să-i văd intrând pe ușa lor separată, invidiind faptul 


că ei aparțineau unui loc. Am mers mai departe, traversând pe 
Wigmore Street, refăcându-mi vechiul drum. Și în timp ce 
mergeam am simţit căptușeala hainei fluturându-mi de-a lungul 
gambelor, acolo unde mi se agăţase tocul în acea dimineaţă, îmi 
amintesc zgomotul de material rupt. Am continuat pe Welbeck 
Street, trecând pe lângă curăţătoria de unde ridicasem haine 
înfășurate în plastic de-a lungul anilor - niciodată ale mele, 
întotdeauna ale ei. M-am oprit să privesc în vitrina papetăriei, ca 
un copil salivând la dulciuri, și a trebuit să mă forțez să mă 
desprind de acolo, brusc speriată că voi întârzia. Eu nu întârziam 
niciodată. Așa că am luat-o la fugă și, când am ajuns la clădire, 
gâfâiam și mi-am dat seama că mirosul neplăcut de pe stradă 
venea de la mine. Un miros nasol de căţel. Hainele cu care mă 
îmbrăcasem în acea dimineaţă zăcuseră umede pe podea preţ 
de o săptămână. Nu puteam să las pe nimeni să mă vadă, așa 
că m-am retras sub o intrare și am urmărit de vizavi cum foștii 
mei colegi urcă treptele de marmură de la Appleton's și cum 
ușile de sticlă se deschid în faţa lor, așa cum odinioară se 
deschideau și în fața mea. 

Lui Dave i se frânsese inima. În cazul meu, mintea o luase 
razna. La el speranţele sunt mici să se refacă. Prognosticul meu 
e însă optimist. Fiecare zi pe care o petrec la The Laurels pare a 
fi un pas înainte spre recuperare. 


9 

Intimitatea Minei a fost întotdeauna un lucru de care am avut 
mare grijă, dar când venea vorba de presă aveam deseori 
mâinile legate. După părerea mea, avea o atitudine mai 
degrabă relaxată privind ziariștii, trecând frecvent dincolo de 
ceea ce aș fi considerat eu rezonabil în a le întâmpina 
solicitările. Îmi amintesc, la început, că am însoţit-o la 
studiourile de televiziune, la Premiile Good Food (era unul dintre 
juraţi); o mulţime de jurnaliști se adunaseră la intrare și Mina, 
observând o fotografă neexperimentată  poticnindu-se cu 
camera, s-a oprit și a așteptat-o pe fată să se replieze. Apoi și-a 
făcut intrarea din nou, în timp ce eu așteptam de cine știe cât 
timp în foaier. Sunt prieteni, nu dușmani, Christine, a spus ea 
când m-a prins uitându-mă la ceas. Presa o adora pe Mina, așa 
că n-ar fi trebuit să fiu surprinsă când producătorii TV au început 
să adulmece. Deja avea un agent care se ocupa de apariţiile 
sale și, cu siguranţa și naturaleţea din faţa camerelor, i s-a 
oferit, inevitabil, propria emisiune. 

La început, am fost suspicioasă. Mi-am făcut griji că 
intimitatea ei avea să fie și mai mult compromisă - și s-a 
dovedit că avusesem dreptate. Dacă n-ar fi devenit atât de 
faimoasă, nu s-ar fi făcut atâta scandal mai târziu. Dacă n-ar fi 
apărut pe ecran, poate, ziarele n-ar fi fost atât de interesate să 
sape în afacerile ei. Mie însă nu mi-a cerut nimeni părerea. Şi 
când am văzut ușurința cu care Mina stăpânea și afacerile, și 
industria divertismentului, m-am lăsat și eu convinsă. Am văzut 
cum aceste două lumi se alimentează reciproc. Erau 
complementare; Mina  știuse întotdeauna lucrul acesta. 
Introdusese și politicieni în acest amestec, organizând dineuri și 
petreceri unde se plimba printre oaspeţii săi, le făcea 
cunoștință, îi trata pe toţi drept prieteni, deși mă îndoiesc că 
vreunul dintre aceștia îi era prieten. Pentru ei, Mina era un 
portal spre un univers paralel - o ruptură în stratosferă - care 
permitea acestor lumi să se întrepătrundă și să se amestece sub 
oblăduirea ei. 

Mina at Home era titlul serialului ei de televiziune. Am fost 
acolo la înregistrarea episodului-pilot, așezată pe o cutie argintie 
a unei camere de filmat, înghesuită într-un colț al bucătăriei. 

— De ce nu vii și tu, în drum spre casă? Te poate aduce Dave. 
Să zicem pe la șase? 


Nici măcar nu și-a ridicat privirea de la birou, și mă-ntreb 
acum de ce oare mă voia acolo. 

— Da. Mulţumesc. Mi-ar plăcea. 

Presupun că aș fi putut spune Wu, mulțumesc. Nu era în 
drumul meu spre casă și deja ratasem de două ori ora de 
culcare a Angelicăi în săptămâna aceea. Ar fi fost bine pentru 
Mina dacă, de-a lungul anilor, ar fi învăţat că nu din partea mea 
era cel puţin o posibilitate. Mi-e teamă că am răsfăţat-o. Dacă aș 
fi impus de timpuriu niște limite, așa cum faci cu copiii, atunci, 
poate, lucrurile ar fi stat diferit. În schimb am dat deoparte 
gândul la familia mea și am dat fuga după terminarea 
programului. L-am găsit pe Dave așteptându-mă în mașină. M- 
am așezat pe locul din faţă, am inspirat mirosul seducător al 
banchetelor de piele și am fentat aglomeraţia, luând-o pe 
străduţe ascunse. 

— Vrea să-i duci niște lucruri, dacă tot mergi, a spus Dave, 
întinzându-mi o listă de cumpărături. 

Atunci nu exista un supermarket Appleton între birou și casa 
Minei, așa că ne-am oprit la un magazin concurent. Aveam totul 
sub control, Dave și cu mine. El se așezase la coadă, iar eu mă 
plimbam de colo-colo cu un coș, de parcă aș fi fost ca toată 
lumea din jur, cumpărând pe ultima sută de metri mâncarea 
pentru cină în drum spre casă. Când am ieșit, Dave a deschis 
portbagajul și am mutat totul în câteva plase de la Appleton, din 
rezerva pe care o păstram acolo. Era una dintre regulile casei: 
nicio marcă rivală nu trebuia văzută intrând sau ieșind din 
căminului Minei. Pe atunci aceste mici minciuni deveniseră cea 
de-a doua mea natură. 

Aveam cheia mea de la casa din Notting Hill și, când am 
deschis ușa, am simţit căldura emanată de reflectoarele din 
subsol. După ce mi-am luat răgaz un moment să mă obișnuiesc 
cu noua atmosferă, m-am furișat la subsol cât am putut de 
subtil și am tras cu ochiul la alandala de echipament și oameni, 
cu Mina în mijloc. 

Îmi amintesc că purta o cămașă roșie pe care n-am 
recunoscut-o - ceva din debara, m-am gândit. Câţiva nasturi de 
sus erau deschiși, așa că, atunci când s-a aplecat să ruleze coca, 
îi puteai zări, pentru o clipă, decolteul. Nu prea mult. Publicul s- 
ar fi putut gândi că acei nasturi s-au deschis din întâmplare. 
Avea părul desprins, încălcând orice cod al igienei, dar mi-am 


dat seama ce fac ei acolo - era o formă de branding. Acele bucle 
dezlănţuite au devenit marca ei înregistrată. Din când în când își 
dădea la o parte o șuviţă rebelă cu dosul mâinii și, când 
machieuza s-a apropiat să șteargă o dâră de făină de pe obrazul 
Minei, regizorul a oprit-o. Avea dreptate, dâra aceea adăuga 
autenticitate. la priviţi-o, Mina la ea în bucătărie, pur și simplu 
fiind ea însăși. 

După vreo 20 de minute de stat acolo cu plasele cu 
cumpărături, cu mazărea îngheţată scurgându-mi-se pe picior, 
mi-am croit drum printre reflectoare spre frigider, împiedicându- 
mă de cabluri și de oameni și reușind să ascund produsele fără 
să trădez vreo marcă inamică. Am rămas acolo încă vreo oră și 
ceva, stând în colţișorul meu, transpirând sub lumina 
reflectoarelor, poate un pic roșie la faţă. M-am bucurat să fac 
parte din toate astea, deși mă-ndoiesc că mi-a observat cineva 
prezenţa. 


10 

lată-mă-s. Christine Butcher, mâna dreaptă a Minei Appleton. 
Numele meu într-un ziar pentru prima oară. Mi-am așezat rigla 
pe pagina respectivă și am trecut un creion subţire în jurul 
articolului, apoi l-am decupat. Mina apare și ea acolo. Doar noi 
două într-o fotografie - eu stau chiar în spatele umărului ei 
drept. Va ocupa aproape două pagini din albumul meu - una 
pentru poză, cealaltă pentru cele 300 de cuvinte scrise despre 
mine. 

Articolul a apărut în revista The Lady, când emisiunea TV a 
Minei era în plină desfășurare. Era unul dintr-o serie de interviuri 
cu asistentele personale ale oamenilor influenţi, sub titlul 
„Străjerii”. Incă mă înveselește când îl citesc. Momentul meu de 
faimă. Când revista m-a abordat, am vorbit cu Mina și ea m-a 
ajutat cu câteva fraze bine alese - niște lucruri despre care ea 
credea că mă vor pune în cea mai bună lumină. 

E misiunea mea să mă asigur că viața domnișoarei Appleton 
se desfășoară lin. E o graniță foarte fină între viața ei personală 
și cea profesională, înțelegeţți, ceea ce înseamnă că nicio zi nu 
seamănă cu alta. Acum organizez agenda pentru o ședință cu 
consiliul de administrație de la Appleton, mâine îi iau hainele de 
la curățătorie și intervievez o nouă bonă pentru copiii ei. 
Consider că rolul meu este unul holistic. Așa descrisese Mina 
slujba mea, când mă intervievase prima oară. 

Parcă ești o nenorocită de slujnică, asta fusese părerea 
soţului meu. Mike credea că articolul nu mă avantaja. Probabil. 
Adevărul e că una dintre cele mai importante părţi ale slujbei 
mele era să am grijă de viaţa personală a Minei. Era un puzzle 
complicat, iar eu eram singura care putea să așeze piesele în 
ordinea corectă. Sarah, mâna mea dreaptă, părea să fie în 
permanenţă în concediu de maternitate - atunci avea deja doi 
copii -, iar Lucy, deși muncitoare, nu era prea isteaţă. 

— Cred că ţi-e greu cu o astfel de slujbă solicitantă, nu-i așa? 
Ai o fiică, din câte știu, m-a întrebat tânăra elegantă de la The 
Lady, răsfoindu-și notițele. Cum îţi echilibrezi viața personală cu 
munca, Christine? 

Nu-i treaba ta, cucoană. 

— Fără nicio dificultate, i-am răspuns cu un zâmbet tăios. 

Viaţa mea privată nu era subiect de discuţie. 


Echilibrul dintre muncă și viața particulară este o expresie pe 
care n-am înţeles-o niciodată. In ceea ce mă privește, munca și 
viaţa personală nu sunt două lucruri separate care pot fi 
cântărite pe niște talere ale unei balanţe. Recunosc că era un 
număr de jonglerie, trebuia să ţin toate mingile în aer și erau și 
ocazii în care eram o neîndemânatică. Dar sunt mândră de 
performanţele mele. În toţi anii în care am slujit-o pe Mina, am 
lipsit doar o zi și jumătate; chiar și vacanţele de familie ni le 
luam în același timp cu ea. 

Nu era ușor pentru Angelica să aibă o mamă care lucra până 
la ore imprevizibile. Încercam din răsputeri să mă revanșez faţă 
de ea. Dacă Mike era plecat, ne ghemuiam amândouă pe 
canapea și se uitam la televizor. Când rula Mina at Home, îi 
plăceau poveștile din culise pe care i le spuneam. Cum a ars 
Mina prima tură de negrese cu sfeclă. Cum își pârlea părul cu 
torța de gătit când făcea creme brûlée. _ 

In weekenduri, Angelica nu pleca de lângă mine. Işi petrecea 
sâmbetele pe un scăunel, la blatul din bucătărie, privind cum fac 
de mâncare pentru săptămâna următoare. Duminicile totuși mi 
le dedicam ei. Atunci făceam deserturi împreună - biscuiţi, 
torturi, chestii de genul acesta - și aroma lor care umplea toată 
casa era o consolare pentru amândouă, îmi imaginez. 

— Pentru cine sunt ăștia? m-a întrebat odată, privind 
suspicioasă niște biscuiţi pe care îi înveleam în hârtie maronie. 

Am ridicat privirea și i-am remarcat consternarea. 

— Vino încoace, iubito, am zis, întinzându-i mâna și invitând-o 
la mine în braţe. 

Avea deja nouă ani, dar era la fel de atașată de mine ca 
atunci când avea patru. Am sărutat-o pe creștet. 

— Sunt un cadou pentru Lottie, fetița Minei. E departe, la 
internat. Ştii ce e un internat, nu-i așa? 

A dat din cap. 

— Cred că le putem trimite câţiva biscuiţi și băieţilor. Nu au 
norocul tău, să locuiască acasă, cu mama și cu tata. Biscuiţii îi 
vor înveseli, nu crezi? 

Ea m-a aprobat din nou, iar eu i-am arătat cum să lege 
pachetele cu rafie, așa cum o văzusem pe Mina, cu câţiva ani în 
urmă. 

Cu viaţa ei din ce în ce mai aglomerată, era dificil pentru Mina 
să le acorde copiilor ei atenţia de care aveau nevoie, așa că 


făceam şi eu ce puteam ca s-o ajut. În timp ce am scris bileţele 
pe care urma să le atașez acelor daruri, Angelica și-a încolăcit 
braţele în jurul taliei mele, lipindu-și obrazul de pieptul meu. Mă- 
ntreb acum dacă nu cumva își făcea griji c-o să mă împart și eu, 
drept cadou pentru acei copii. Nu era mare bătaie de cap să pun 
deoparte câteva bunătăţi făcute-n casă și apoi să le trimit cu 
poșta, alături de un bileţel. Deja puteam imita scrisul Minei la 
perfecţie. 


11 

Mi-a luat o vreme să mă obişnuiesc aici, dar acum mă simt ca 
acasă. The Laurels se află într-un loc ferit și-mi petrec cea mai 
mare parte a timpului privind de la fereastra camerei mele, cu o 
ceașcă de ceai în mână. Doar stau și privesc. Am întors scaunul 
cu faţa spre afară, ca să am o priveliște panoramică. 

A fost dintotdeauna un vis de-al meu ca, într-o bună zi, să 
locuiesc pe coastă. Din când în când, noaptea, când închid ochii 
și vântul răscolește frunzele, seamănă la sunet cu marea. 
Uneori, mă pot autoconvinge că sunt acolo, deși copacii sunt 
atât de aproape încât, atunci când vântul e puternic, crengile 
bat în fereastră de parcă ar fi cineva care ar vrea să intre. Și 
atunci revin la realitate. 

Azi o durere de cap îmi zvâcnește în frunte, așa că mă-ntorc 
în pat și-mi trag păturile peste mine. Închid ochii și ascult 
frunzele de afară, în speranţa că își vor exercita magia. Că 
foșnetul lor îmi va alina zgomotele din cap. Incerc să-mi 
imaginez că plutesc, că acele crengi mă poartă de la una la alta, 
păstrându-mă sus, nelăsându-mă să cad. Sunt ușoară ca un 
fulg, sus în aer și, după o vreme, îmi pot deschide din nou ochii. 
Sub mine e trecutul și, de-aici de sus, mi se pare mai puţin 
dureros de privit. 

Am fost acuzată că-mi sacrific familia pe altarul Minei 
Appleton și, ani la rând, am negat. 


— Te rog, Chris. Spune-i că nu te poţi duce. 

Era duminică după-amiază. Decembrie, afară întuneric. Mike 
stătea lângă mine în timp ce-mi făceam bagajele pentru o 
delegaţie la New York. Avionul pleca la opt, în seara aceea. 

— Ai spus că de data asta pleacă altcineva. De ce s-a 
schimbat planul? Și de ce în ultimul moment? 

Nu erau niște întrebări absurde - niște întrebări care mi-au 
fost puse și câţiva ani mai târziu, la mult timp după evenimentul 
care m-a luat prin surprindere. Erau formulate diferit, dar erau 
aceleași întrebări. 

De obicei, eu eram cea care o însoțea pe Mina în delegaţiile 
din străinătate. Călătoream la clasa lux, stăteam în cele mai 
bune hoteluri și nu neg că mă încântau aceste avantaje. In timp 
ce-mi împătuream hainele și le așezam în bagaje, Mike m-a 
prins de mâini cu blândeţe și m-a întors cu faţa spre el. 


— Te rog, iubire, a zis el. 

Nu era furios, ci doar confuz. 

— Sun-o acum și spune-i că nu poţi să pleci. Înfrunt-o. 

— Nu e vorba că trebuie s-o înfrunt, Mike. 

Dar era. 

— Lucy n-a putut merge, așa stă treaba. lar Sarah e tot în 
concediu. Și, oricum, sunt doar patru zile. 

Vorbeam cu deplină nonșalanţă, iar glasul meu nu trăda 
niciun strop din neliniștea pe care o simţeam. 

— Mă-ntorc până la sfârșitul săptămânii. 

El mi-a eliberat mâinile, iar eu m-am întors cu spatele, dar îi 
simțeam privirea aţintită spre mine în timp ce-mi închideam 
bagajul. l-am simţit ochii asupra mea și când am deschis 
sertarul de lângă pat, de unde mi-am luat pașaportul. 

— Nu știu ce să-ți mai spun, Christine. Sigur știi că familia ar 
trebui să fie pe primul plan? 

Părea atât de pierdut și totuși eu am fost aceea, nu el, carea 
regretat decizia de a merge în acea delegaţie. 

— Mike. Sunt doar patru zile. 

Adevărul era că Lucy ar fi putut pleca fără nicio problemă. Ar 
fi fost prima dată când ar fi însoţit-o pe Mina și-mi petrecusem 
timpul pregătind-o, asigurându-mă că-și înţelege 
responsabilităţile. Era entuziasmată. Îmi era recunoscătoare că 
propusesem să meargă ea în locul meu. Înainte de a pleca 
acasă, vineri, m-am dus să-i urez Minei succes în delegaţie și să 
văd dacă e mulţumită cu organizarea. Însă de când am intrat la 
ea în birou, mi-am dat seama că nu era mulţumită deloc. 

A stat în permanenţă cu spatele la mine, refuzând parcă să-mi 
observe prezenţa. În timp ce i-am recapitulat programul, care, 
să recunoaștem, era complex - o serie de întâlniri, prânzuri și 
cine aglomerate - a început să bată darabana pe pervaz. 

— Imi pare rău că nu pot merge cu tine, dar sunt convinsă că 
Lucy se va descurca, i-am spus, nu pentru prima oară. 

— Ţi-ai anunţat limpede priorităţile, Christine, și n-o să mă 
prefac că nu sunt dezamăgită. Speram, având în vedere cât de 
stresantă va fi această călătorie pentru mine, că te vei răzgândi. 
Oricum, așa cum ai zis și tu, Lucy o va scoate cumva la capăt. 

S-a uitat la ceas. 

— Doamne, ce târziu s-a făcut! Sunt surprinsă că încă ești 
aici. N-ar trebui să fugi acasă, la familia ta? 


M-a durut reproșul din vocea ei. 

M-am întors la mine în birou, cu intenţia de a-mi pune haina și 
de a pleca acasă, dar m-am trezit așezându-mă la loc pe scaun. 
N-o dezamăgisem până acum pe Mina - nu-i oferisem vreodată 
vreun motiv să-și strige dezamăgirea faţă de mine. Îmi place să 
cred că am șovăit, dar nu sunt convinsă că a fost așa, atunci 
când am ridicat telefonul și am sunat la compania aeriană, 
rezervând un loc în avion. L-am minţit pe Mike pentru că nu 
voiam să vadă cât de lipsită de coloană vertebrală eram. Nu o 
puteam refuza pe Mina. 

Când m-a văzut duminică seara așteptând la aeroport, nu am 
citit în ochii ei chiar admiraţie, ci un fel de respect pe care nu-l 
zărisem acolo niciodată. 

— Te-ai răzgândit. Excelent. Îţi apreciez profesionalismul, 
Christine. E minunat să am parte de capul tău limpede alături de 
mine în această călătorie. 

Capul meu limpede. Un lucru pe care Mina îl considera o 
calitate, iar soţul meu un defect. 

Când am dat să ies pe ușă, probabil lui Mike i s-a părut că nu- 
mi pasă. Dar îmi păsa. Jur că-mi păsa. 

— Incă te mai poţi răzgândi, să știi, a zis el, în timp ce taxiul 
aștepta afară. 

Este unul dintre cele mai mari regrete de-ale mele, că nu l-am 
ascultat, că nu m-am răzgândit. 

Am dormit prost în acea călătorie și-mi amintesc că, în ultima 
seară petrecută la New York, mă uitam pe fereastra camerei de 
hotel, cu draperiile strânse în spatele meu și cu fruntea lipită de 
geam. Clădirile erau pline de lumini colorate și festive. Am 
admirat acel oraș care îmbrăca haine noi și pline de curaj. Era 
2003, trecuseră doar doi ani de la atacul care-i dezvăluise 
vulnerabilitatea, și totuși, din perspectiva mea, era greu de 
văzut că acesta avusese vreodată loc. Chiar și la patru 
dimineaţa o puzderie de mașini mișunau pe străzi, iar stopurile 
lor roșii se încolăceau între ele. Le-am privit, prizonieră în 
spatele vitrajului dublu. Ferestrele erau sigilate ca să-i împiedice 
pe oameni să se arunce în gol, deasupra Park Avenue. Un lucru 
pe care nu l-aș fi luat în considerare, la vremea aceea. 

M-am întors în pat și am închis ochii - nu ca să dorm, ci ca să 
trec în revistă itinerarul zilei următoare. Făceam asta uneori, 
când simţeam nevoia să mă relaxez. Un exerciţiu de a-mi pune 


gândurile în ordine. Îmi puteam imagina cu limpezime 
programul Minei de a doua zi, orele și numele tuturor 
persoanelor cu care urma să se întâlnească - editorii interesați 
să cumpere drepturile de publicare ale ediției americane a cărții 
ei de reţete. Și numele secretarelor acestora, adresele și 
numerele de telefon - liniile directe și extensiile din centrală. 
Telefonul mobil al șoferului care ne va conduce dintr-un loc în 
altul. Memoria mea perfectă nu m-a părăsit niciodată. Memoria 
mea fotografică încă face parte din aptitudinile mele. Numere, 
nume, mi le aduc aminte cu o ușurință surprinzătoare. 

ltinerarul era compact și știam că-mi voi petrece mare parte 
din zi la telefon - să anunţ dacă ne aflam în întârziere, să mut 
întâlnirile și să folosesc înţelept timpii morţi pe care mi-i puteam 
imagina. Asta o făcea pe Mina să creadă că are tot timpul din 
lume, căci trebuia să alunece dintr-o întâlnire în alta fără niciun 
semn de stres. 

A doua zi a nins și mi-am făcut griji că zborul de întoarcere va 
fi amânat, că voi lipsi de acasă mai mult de patru zile, așa cum 
promisesem. Nu m-am putut relaxa până când n-am decolat și 
apoi am simțţit-o pe Mina foindu-se pe fotoliul de lângă mine, cu 
masca de noapte deja pusă pe ochi. În câteva minute a adormit. 
Eu am încercat să mă uit la un film, sperând că mă va ajuta să 
adorm și eu, dar nu s-a întâmplat așa. Nu mă puteam concentra, 
așa că am privit imaginea avionului de pe ecranul din faţa mea, 
care trasa ruta aeronavei, centimetru cu centimetru, peste 
Oceanul Atlantic, până acasă. 


Presupun c-ar fi trebuit să mă aștept la asta. Era primăvara 
anul următor, când Mike mi-a spus că pleacă. Spălam vasele 
după cină. Mi-a spus că se vedea cu altcineva, că se 
îndrăgostise, că nu voia să mă mintă. Adevărul. Şi eu l-am simţit 
în apa rece care mi se scurgea pe mănușile de cauciuc. 

— Te rog, Christine. la loc. Măcar uită-te la mine. 

Nu voiam să mă uit la el. 

— Nici măcar o dată nu m-ai întrebat unde sunt, de ce sunt 
atât de mult plecat seara. Cu cine umblu. Ești atât de prinsă de 
slujba ta, încât mă-ntreb dacă măcar ai remarcat. 

— Sigur că am remarcat. Sunt obosită, atâta tot. Când ajung 
acasă, sunt foarte obosită. 


— Merită efortul? Slujba asta a ta? Avem o casă mai mare, 
Angelica merge la o școală particulară, dar eu nu vreau nimic 
din toate astea, și sunt convins că nici Angie. Ar prefera să te 
aibă pe tine. Nu ești niciodată aici și, atunci când ești, nu ești 
prezentă. Casa noastră este locul de unde vii și pleci, în drumul 
tău spre muncă. 

Mi-am ferit privirea și-mi amintesc cât de surprinsă am fost 
când am simţit că mă îmbrățișează. M-a strâns la piept preţ de 
un moment, apoi s-a dus la etaj, și-a făcut un bagaj și a plecat. 
Ora 10 p.m., duminică, 18 aprilie 2004. Sfârșitul căsniciei mele. 


Durerea de cap mă slăbește și deschid ochii. Îmi dau seama, 
după felul în care cad umbrele în camera mea, că e după- 
amiază târziu, probabil în jur de ora patru. Am renunţat să mai 
port ceas când am venit aici, o revoltă fragilă, poate, dar de 
care mă bucur pe deplin. Am acoperit cu bandă adezivă chiar și 
ceasul de pe laptop. Nu e ca și cum aș vrea să opresc timpul, 
dar refuz să mai fiu sclava sa. Mă mulţumesc să-l las să treacă 
pe cât de iute sau de lent își alege s-o facă. 


12 

Când privesc înapoi, încă mă surprinde să-mi dau seama cum 
unele momente pline de inocenţă pot căpăta aspectul celor mai 
diabolice intenţii, odată cu trecerea timpului. O minte cinică 
poate deforma lucrurile și le poate transforma în ceva care 
trebuie explicat, justificat și apărat. 

Îmi amintesc de weekendul cu mutarea biroului ca de unul 
plăcut, nu ca de un lucru asupra căruia trebuie să te apleci și să- 
| diseci. 

— Va fi distractiv, i-am zis Angelicăi în trenul ce ne ducea la 
Londra. 

O rugasem să ne ajute în acea duminică. 

— O să vezi și tu unde lucrez, nu-i așa, iubito? Vine și Dave să 
ne ajute și-l aduce și pe fiul lui. Poţi câștiga niște bani de 
buzunar. O să comandăm pizza la prânz și o să mâncăm în sala 
de ședințe. 

Ea a ridicat din umeri și s-a întors cu spatele la mine. Avea 12 
ani, iar eu speram să fie la fel de bucuroasă ca mine să vadă 
noile birouri pe care Mina le înființase la mansardă. Dar nu era 
deloc așa. Adolescenţa o lovise devreme pe Angelica și, odată 
cu ea, o indiferenţă față de mine care s-a înăsprit cu trecerea 
anilor. 

Pe vremea Lordului Appleton, mansarda era îmbrăcată în 
lemn închis la culoare și decorată cu tablouri greoaie în ulei, 
reprezentând scene rurale. Dar Mina le smulsese de pe pereţi, 
cu zelul caracteristic unei puteri străine invadatoare. Era ca și 
cum draperiile unei case vechi și prăfuite fuseseră date la o 
parte, iar ferestrele și ușile fuseseră larg deschise, în sfârșit, ca 
să intre aerul curat. Părea promisiunea unei noi ere a 
transparenţei. 

Am lăsat-o pe Angelica să despacheteze și să aranjeze 
pantofii pe care Mina îi păstra la birou - ca să se poată schimba 
pentru întâlniri de ultimă clipă -, iar eu am mers în biroul 
alăturat, să-mi aranjez lucrurile. M-am așezat la birou și am 
privit spaţiul curat și luminos, simțind un fior de plăcere. O 
cameră doar a mea. Locul acela era un sanctuar pentru mine. 
Mă bucuram mai mult de despachetatul și instalatul obiectelor 
în noul meu birou decât atunci când ne mutaserăm în noua 
noastră casă. 

— Unde vrei să pun asta, Christine? 


Fiul lui Dave era în prag, cu o cutie în braţe. Am zâmbit și m- 
am apropiat. Am îndepărtat banda adezivă, înăuntru erau hârtii 
și dosare pe care Mina mă rugase să le scot dintr-un sertar al 
biroului său. Re/icve, așa le-a spus ea, de pe vremea tatei. 

— Sunt pentru arhivă, Freddie. Lasă-le aici deocamdată. 

Îmi amintesc cutia, înghesuită într-un colţ al biroului meu, și o 
aud ticăind ca o bombă cu ceas. La momentul respectiv, nici 
măcar nu m-am gândit la asta. 

— De ce nu te duci să-l ajuţi pe tatăl tău cu pizza? 

M-am dus s-o chem pe Angelica și am găsit-o încălţată cu o 
pereche de pantofi a Minei, stând cu tălpile pe birou. S-a învârtit 
în scaun și m-a privit. In mână avea un pix pe care-l ţinea ca pe 
un trabuc, ducându-l la buze și inspirându-i fumul imaginar. 

— Poţi să-mi aduci prânzul, Christine? Adu-mi-l la birou. Şi 
grăbește-te. Mor de foame, a spus ea. 

Am râs, dar nu mi s-a părut amuzant. 

— Cine te crezi? Mina? Ea nu fumează. Haide. A venit pizza. 

Și-a scos pantofii cu un gest smucit, apoi și-a strâns picioarele 
sub ea, pe scaun, răsucindu-și o șuviţă de păr în jurul degetului. 
Nu era o interpretare prea rea. 

— De ce nu ești la nunta ei? a zis ea. 

Nu-mi dădusem seama că știa că Mina se mărita în acea zi. 

— Lucrez. Asta e muncă, în caz că n-ai remarcat. Acum, hai să 
mâncăm! 

Am continuat să surâd în timp ce am cules pantofii Minei de 
pe jos ca să-i pun în dulap. 

— Ai făcut o treabă grozavă, Angie, am zis, trecându-mi 
privirea peste rafturi și sperând să-i distrag atenţia. 

— Ţi-ai cumpărat o rochie nouă, nu-i așa? 

M-am ghemuit pentru a așeza pantofii la loc, cu spatele la ea. 

— Şi o pălărie. O să le duci înapoi? 

— De ce mi-ai scotocit în dulap? 

— Am văzut plasele - ţoalele noi n-au mai ajuns la ţine-n 
dulap, deci presupun c-o să le duci înapoi. 

M-am ridicat în picioare și am dat din umeri, neștiind ce să 
spun. Eram stingherită, iar ea și-a dat seama. 

— Îmi pare rău, mamă. 

S-a ridicat de pe scaun, a venit la mine și m-a îmbrățișat. 

— Făceam doar mișto de tine. 


Mi-aș fi dorit să-mi pot ascunde mai bine suferința. Avea doar 
12 ani și nu voiam să-i fie milă de mine. Totuși, la vârsta ei 
fragedă, mirosise bine părţile tulburi ale relaţiei mele cu Mina. 

— E-n regulă, iubito. Prefer să fiu aici cu tine decăt la nuntă. 

Insă Angelica avea dreptate: îmi cumpărasem o rochie nouă 
pentru nuntă. /mi trebuie ceva special. Mă duc la nunta Minei 
Appleton, îi spusesem vânzătoarei, care s-a dovedit a fi un fan 
de-al ei. Îmi place la nebunie Mina at Home, a zis ea. E mult mai 
misto decât Gordon Ramsay. Și tu lucrezi în televiziune? Nu 
chiar, am răspuns, dar Mina și cu mine lucrăm împreună de ani 
întregi. |n mod firesc, a dorit să afle totul despre Andy Webster, 
logodnicul Minei. Un actor. Era unul dintre protagoniștii unei 
telenovele - o celebritate la momentul respectiv. /nseamnă că-i 
cunoști bine dacă te-au invitat la nuntă. Am ridicat din umeri și 
am surâs. Acum mă cutremur când îmi aduc aminte. 

Uneori m-am întrebat de ce s-a decis Mina să se mărite cu 
Andy Webster. Era o glumă de bărbat, nepotrivit pentru ea. 
Mereu mi s-a părut un pic nebun. După două luni de la începutul 
relaţiei, Mina a venit la mine-n cabinet, a închis ușa și s-a 
cocoţat pe un colţ al biroului. S-a tot jucat cu agrafele de pe 
biroul meu ordonat, trecându-le dintr-o mână în alta, apoi 
unindu-le într-un lanţ. Murea de nerăbdare să vorbească. 

— Cum a fost aseară? 

Rezervasem pentru ea și Andy o masă la Le Caprice. 

— N-am mai ajuns la restaurant. Adică am ajuns, dar Andy a 
văzut fotografii de afară, așa că m-a luat de mână și m-a dus de- 
acolo. Am mers cu mașina până pe coastă, în Essex - acolo a 
crescut el. Am mâncat fish and chips și am băut o sticlă de vin 
pe plajă. 

A zâmbit. 

— Ce schimbare. V-aţi distrat? 

— Da, ne-am distrat. 

Și-a legănat picioarele ca o școlăriță, îndreptând o agrafă și 
folosind-o ca să-și curețe unghiile. 

— Problema e că e bun. Amabil. Foarte, foarte dulce. Dar nu 
știu dacă vreau să mă mărit cu el. 

— Te-a cerut de soţie? 

Eram surprinsă. 

— Da. Tu ce părere ai despre el, Christine? 


La acea vreme, nu prea îl cunoșteam pe Andy Webster, dar ea 
îmi studia chipul ca și cum acolo era un răspuns. 

— Nu-ţi place de el, îmi dau seama... 

— De-abia l-am întâlnit, Mina, am zis zâmbind. Ești 
îndrăgostită de el? 

— Nu știu, asta-i faza. 

Era de-a dreptul derutată. 

— Eram prea tânără când m-am căsătorit prima oară. Atunci 
credeam că sunt îndrăgostită. 

A ridicat din umeri ca și cum încă era nesigură. 

— Pari fericită cu Andy. 

— Da, dar... a spus, lăsând privirea în pământ. Am făcut sex 
aseară. Pentru prima oară. Ca să fiu cinstită, n-a fost 
senzațional... 

Şi-a muşcat falca pe dinăuntru. 

— N-a fost oribil, ci... știi tu, dezamăgitor. 

Am dat din cap. Ştiam. 

— Nu vreau să fac vreo greșeală. Şi ideea de a trece printr-un 
alt divorț... 

A început să se tragă de păr. 

— Spune-mi ce să fac, Christine. 

— Păi... am spus, cântărind situaţia. Ai spus că e blând, bun și 
dulce. Deci poate ăsta e răspunsul pe care-l cauţi. 

Totuși, în cele din urmă, cred că trăsătura de celebritate de 
tabloid a făcut-o să se hotărască. Andy era un diamant neșlefuit 
care-i scotea în evidenţă cea mai rafinată imagine - educaţia 
elvețiană, iar tatăl membru al Camerei Lorzilor. In orice caz, 
trebuie să-l fi considerat un avantaj. li era util, ca să spunem 
așa, și nimic mai mult. 

Mi-l amintesc strecurându-se la mine-n birou, nu cu mult 
înaintea nunţii, și trântindu-se pe canapea. Venise s-o scoată pe 
Mina la cină, dar ea întârzia la o ședință. 

— Vrei să-ţi aduc un ceai, Andy? 

— Mai degrabă un gin tonic, Chrissie. 

— Scuze. Nu am. Ce zici de un whisky? E o sticlă în biroul 
Minei. Vrei s-o aduc? 

— Nu suport chestia aia. Nu-ţi bate capul. Sunt convins că se- 
ntoarce repede. 

S-a făcut comod, s-a descălţat, și-a pus picioarele pe birou și 
a citit ziarul. 


— Apropo, mi-a plăcut la nebunie casa din Primrose Hill. 

Mina îmi dăduse sarcina de a le găsi o casă nouă. 

— Cred că și Minei i-a plăcut, nu-i așa? Ti-a spus ceva despre 
asta? 

Răspunsul era pozitiv, dar ea refuzase casa din Primrose Hill 
chiar înainte de a o vedea. 

— Nu, n-a spus nimic. Nu sunt sigură că avea o grădină 
suficient de mare, nu-i așa? am zis, văzându-mi mai departe de 
e-mailuri. Ea vrea ceva spaţiu în aer liber, nu-i așa? 

De parcă el n-ar fi știut. Pământ. Ea voia pământ. Mult 
pământ. O fermă la ţară la 40 de minute de Londra. 

— Grădina era de dimensiuni acceptabile. Cred că acea casă e 
tocmai potrivită pentru mine și Mina. 

Am făcut greșeala de a-mi ridica privirea de la ecranul meu și 
de a-i întâlni privirea. Se uita la mine ca un căţel. 

— Vrei să vorbeşti tu cu ea? Să-ncerci s-o convingi? 

— O să fac tot ce pot, Andy. 

Nu trebuia să știe că deja căutarea de încheiase. Găsisem 
casa perfectă - una dintre cele șase pe care le-am căutat pentru 
Mina. La 35 de minute distanţă de Londra, cu domeniu imens, 
cu iaz de pescuit și câmp pentru cai. Minei îi plăcea la nebunie, 
dar m-a pus să jur că păstrez secretul. Andy nu trebuia să afle 
că achiziţia se realizase deja. 

Desigur, când a aflat, a acceptat ideea, așa cum a ajuns să 
accepte tot ce-i cerea Mina, de-a lungul anilor. Și, ca să-i 
recunoaștem meritele, pentru o persoană cu calități actoricești 
atât de slabe, a reușit să-și joace convingător rolul de soţ 
devotat. A sprijinit-o zilnic pe Mina la tribunal, stând în galeria 
publicului, alături de cei trei copii ai ei. Imaginea unei familii 
devotate. Nu, nu-l pot critica pentru că și-a jucat rolul cu prea 
multă convingere. 


13 

Numele lui Jenny Haddow mi-a apărut pe ecranul telefonului. 

Era 2005, șase ani după retragerea Lordului Appleton, și fosta 
lui secretară încă mă suna de câte ori el avea ne/ămuriri legate 
de afacere. /ncearcă să discute cu Mina, așa începea Jenny 
mereu aceste conversații. Ultima avusese loc cu numai două zile 
în urmă. Lordul Appleton e foarte supărat - încă-i spunea Lord 
Appleton, deși locuiau împreună la Fincham Hall. Un cuvânt bun 
din partea ta, Christine, ar putea-o împinge pe Mina în direcția 
potrivită. Tot ce-i cere e să viziteze Ferma Brocklehurst. Să vadă 
cu ochii ei ce se petrece acolo. Știm că a adus un nou director 
de achiziții, dar poate că nu e pe deplin conștientă cum 
operează acesta. Vine de la una dintre marile rețele, nu-i așa? 
Lucrurile se fac altcumva acolo. Poate dacă-i strecori tu ceva în 
agendă... 

l-am spus c-o să văd ce pot face -, deși nu aveam nicio 
intenţie să-i strecor ceva în agendă. Văzusem Ferma 
Brocklehurst pe o listă, marcată drept un furnizor problematic, și 
mă ducea capul să nu pun la îndoială etica noului director de 
achiziţii. 

— Christine Butcher, m-am răstit în acea dimineaţă, când i-am 
răspuns la telefon. 

— Christine, Jenny sunt. 

Știu, m-am gândit, dându-mi ochii peste cap. 

— Ce s-a întâmplat, Jenny? 

— Am încercat să dau de Mina pe mobil, dar nu răspunde. 

Am oftat. 

— John a avut o cădere. 

Era pentru prima oară când o auzeam folosind numele de 
botez al Lordului Appleton. 

— A fost transportat la St. Thomas azi de dimineaţă. M-am 
gândit c-ar trebui să afle... 

Glasul i s-a frânt. 

— Imi pare foarte rău, Jenny. 

Chiar îmi părea. 

— Am încercat s-o sun pe Mina și de pe mobilul lui John, în 
speranţa că așa va răspunde, dar... 

— Călătorește, Jenny. Imi închipui că nu are semnal. 

Minţeam deseori pentru Mina, dar eram capabilă să găsesc 
mereu un filon de adevăr în ceea ce spuneam. Mina călătorea, 


într-adevăr, dar doar cu mașina de la noua sa locuinţă la birou - 
un drum de 35 de minute. 

— Medicii se tem că nu-și va mai reveni, Christine. 

— Dau eu de ea, nu-ţi face griji, Jenny. 

Poate că am spus iar că-mi pare rău; ca să fiu cinstită, nu-mi 
mai amintesc. M-am uitat la ceas. Mina urma să ajungă la birou 
dintr-un moment în altul, așa că am decis să aștept și să discut 
cu ea, în loc să-i dau vestea cea proastă la telefon. 

Când Jenny sunase, puneam la punct ultimele detalii ale unei 
prezentări cu care Mina se ducea la Number Ten, în seara 
respectivă. Se împrietenise cu prim-ministrul, iar ea și Andy 
fuseseră invitaţi la ziua de naștere a fiicei acestuia. Harriet urma 
să plece la universitate, iar Mina nu știa ce să-i cumpere, așa că 
eu i-am dat ideea unei cărţi de bucate. Reţetele Minei, scrise de 
mână - de mâna mea - cu povestioare amuzante. leșise ceva 
senzaţional. Mina va fi încântată. Scumpei mele Harriet, am 
scris pe coperta interioară și am semnat în numele Minei. 
Suflam peste cerneală când am văzut-o pe Mina trecând pe 
lângă mine. l-am lăsat un minut de răgaz, apoi am intrat cu 
cafeaua. 

— Mina, am zis, luându-mi inima în dinţi pentru a-i da vestea 
cea rea. A sunat Jenny. 

— Da. Mă gândeam eu c-o să sune. 

Atunci am priceput că ea știa deja. Probabil că văzuse 
mesajele de la Jenny și hotărâse să nu răspundă. 

— Îmi pare atât de rău, Mina. O să-ţi eliberez programul. 

Am presupus că va dori să se ducă direct la spital. 

— Şi o să sun la cabinetul premierului, să anunţ că nu vei 
putea diseară... 

— Ba nu vei face un asemenea lucru. 

E foarte irascibilă când e supărată. 

— Fă-mi legătura cu Paul. De fapt, poţi vorbi tu cu el în locul 
meu. Avertizează-l în privinţa tatei și pune-l să scrie un 
comunicat de presă, în caz că moare astăzi. 

S-a uitat la ceas. 

— O să trec scurt pe la spital. Roagă-l pe Dave să pregătească 
mașina. Cadoul e gata? 

— Da. Vrei să-l vezi? 

— Trebuie? Lasă-l la mine pe birou după ce-l împachetezi. 


Lordul Appleton a murit la scurt timp după vizita Minei. A fost 
aproape, dar nu chiar alături de el la final. Se afla în mașină, pe 
drumul de întoarcere spre birou, când au sunat-o cei de la spital, 
după care mi-a telefonat imediat. 

— Am nevoie de o declaraţie pregătită - va fi și presa în seara 
asta, la prim-ministru. Câteva cuvinte înduioșătoare. Vorbește tu 
cu Paul, bine? 

— Da. Mina, îmi pare atât de rău. 

Dar ea nu avea nevoie de compasiunea mea. Nu atunci. 
Înţelegeam cum se simte - îmi pierdusem și eu tatăl, nu de 
multă vreme - și m-am trezit scriind câteva „cuvinte 
înduioșătoare” pentru ea - lucrurile pe care le-aș fi spus dacă ar 
fi trebuit să ţin un discurs la moartea tatei. Le-am citit, apoi le- 
am modificat puţin. Când Paul a trecut pe la mine mai târziu, i 
le-am arătat. 

— Mi-a dictat asta din mașină, am zis, arătându-i pagina pe 
care o scrisesem. 

Am văzut cum ridică dintr-o sprânceană, apoi a dat din cap și 
mi-a întins hârtia înapoi. 

— Foarte bine. Atunci nu mai e nevoie de asta, a zis, 
mototolindu-și notițele și aruncându-le la coșul de gunoi. 

Moartea Lordului Appleton a fost prima știre din jurnalul orei 
șapte din seara respectivă, exact când Mina ajungea pe 
Downing Street, alături de soţul ei. Părea micuță în haina ei 
neagră și aproape derutată de mulțimea de camere și jurnaliști 
care o așteptau. Ca și cum n-ar fi știut că vor fi acolo. 

Dacă privești acea filmare, așa cum am privit-o eu de multe 
ori online, poţi vedea cât de bine pusă la punct e întreaga 
scenă. Interpretarea sa este un exemplu magistral de reţinere și 
demnitate. Pășește spre ușa reședinței de la Numărul Zece. 
Soţul ei o susţine de cotul stâng, iar cadoul pe care l-am pregătit 
eu este sub braţul ei drept. Apoi se întoarce, în ultimul moment, 
și coboară o treaptă, lăsându-l în urmă pe Andy, în afara ochilor 
camerelor de luat vederi. Face o pauză, ca și cum nu ar vrea să 
spună nimic -, deși am auzit-o exersând discursul la ea în birou, 
timp în care cuvintele mele ieșeau din gura ei și ajungeau din 
nou la mine, prin pereţi - și apoi lasă privirea în jos, ca și cum ar 
vrea să-și adune puterile, înainte de a vorbi în faţa camerei. 

— Am avut norocul de a fi alături de tatăl meu când a murit. 
L-am ținut de mână și ne-am luat adio. 


Face o pauză. 
— A fost un om senzațional, un tată minunat și un bunic 


iubitor. Îmi va lipsi foarte mult. 

O pauză de o clipă, apoi se răsucește și intră, urmată de 
zgomotele scoase de aparatele de fotografiat. 

Am studiat acel spectacol, căutând indiciile minciunii, și e 
foarte greu să le depistezi de prima oară. Dar acum le-am găsit. 
Data viitoare voi ști după ce anume să mă uit. 


14 

În acea seară, în tren, am simţit zvâcnetul obișnuit în tâmplă 
pe măsură ce mă apropiam de casă - o tensiune crescândă care 
știam că se va transforma într-o durere de cap în toată regula 
atunci când voi intra pe ușă. Muzica Angelicăi se auzea din 
dormitor și am strigat-o, dar ea nu m-a auzit. Sau cel puţin nu 
mi-a răspuns. 

În chiuveta de la bucătărie erau farfuriile murdare de la cina 
pe care o gătisem. Întârziasem şi n-o puteam condamna că 
mâncase fără mine. M-am spălat și am deschis frigiderul, dar nu 
mi-era foame, așa că am pus ibricul pe foc ca să-mi fac un ceai 
și am urcat la etaj. 

— Bună, Angie, puișor! Cum ţi-a mers azi? 

Ea stătea pe podea și-și picta unghiile de la picioare. N-a 
ridicat privirea. Am zăbovit în prag - muzica îmi sfredelea 
creierul și mirosul acru al ojei îmi tulbura nările. Apoi mi-am 
făcut curaj și am intrat, sărutând-o pe creștet. 

— Bună, iubito, am repetat, ridicând glasul ca să acopăr 
muzica. 

Ea a tresărit, răsturnând sticluţa cu ojă. 

— Scuze, nu voiam să te sperii. De ce nu pui ceva pe jos? Ca 
să protejezi covorul. 

Am ridicat sticluţa de ojă. 

— Vrei să-ţi aduc ceva? O ceașcă de ceai? 

Ea a scuturat din cap. Avea nevoie de ceva, asta era clar, dar 
eu nu-i puteam oferi acest lucru. Nu era vina ei. Era în întregime 
vina mea. 

— Cum ţi-a fost ziua? am întrebat-o din nou. 

— Plicticoasă. 

M-am apropiat de fiica mea în vârstă de 14 ani de parcă ar fi 
fost un animal sălbatic - atentă să n-o aţâţ, dar, în același timp, 
dorindu-mi s-o mângâi. În mare parte era încă un copil, dar 
știam că ghearele și colții ei puteau fi mortale. 

— Sunt convinsă că n-a fost atât de rău, am zis. 

Ei i-a sărit imediat muștarul. Eram inutilă. Ar fi trebuit s-o 
cuprind cu braţul, să mă așez și să-i ascult muzica; în schimb, 
m-am retras spre ușă. Acasă mă simţeam lipsită de orice fel de 
abilitate. Nu aveam ghiduri pe care să le urmez, nu aveam un 
contract de angajare la care să mă raportez. Am fost 
întotdeauna mai bună ca secretară decât ca mamă. 


— O să fac o baie și o să mă culc devreme, am zis. Ne vedem 
mâine-dimineață? 

— Noapte bună, mamă! 

— Nu sta până târziu, am spus. Mâine ai școală. 

Era miezul nopţii când a oprit muzica, iar eu am adormit, dar 
m-am trezit pe la două. l-am auzit vocea prin perete. Vorbea la 
mobil. Mă bătuse la cap să-i iau telefon de când descoperise că 
fiica Minei, Lottie, avea și ea unul. Cele două fete petrecuseră o 
zi la birou, cu câteva săptămâni înainte - ideea Minei. Așa se 
face în State. Ziua în care iți aduci fiica la serviciu. Deși m-am 
temut de ea, ziua a trecut fără incidente, iar Mina părea să 
creadă că fusese un succes. Pe drumul spre casă, în tren, îmi 
amintesc că Angelica nu vorbise decât despre telefonul lui 
Lottie. E mai mare decât tine, îi spusesem. Ea are telefon de la 
12 ani, a parat Angelica și, într-un final, am cedat. 

Am coborât din pat și am bătut la ușa dormitorului ei, apoi am 
intrat. 

— Angie, puiule, e ora două dimineaţa. Am făcut un pact. 
Telefoanele se închid la 11. 

— Poţi să aștepți puţin? a zis ea persoanei cu care stătea de 
vorbă, apoi s-a răsucit spre mine. Doar un minut, mi-a spus, 
apoi s-a întors la convorbirea ei. În orice caz... 

— Nu, acum, am zis fermă pe poziţii. 

— Ah, du-te dracului, a mormăit ea, dar nu destul de încet ca 
să mă pot preface că n-am auzit-o. 

— Nu vorbi cu mine așa. 

Am încercat să eman autoritatea pe care o aveam la birou, 
tonul dur pe care-l foloseam când aveam de-a face cu Sarah sau 
Lucy. 

— M-ai auzit, Angelica? Acum, închide telefonul! 

Cu fiica mea, nu avea niciun efect. A început să se hlizească, 
apoi a ridicat cuvertura, vârându-se cu telefonul sub ea. 

— Scuze... i-a șoptit prietenei. 

Am tras cuvertura la o parte și i-am smuls telefonul. Cu 
degete tremurătoare, l-am închis. 

— Ce mama dracului? Nu poţi face asta! a ţipat ea, încercând 
să mi-l ia. 

— Tocmai am făcut-o. 

— Dă-mi-l înapoi! Nu poţi să-mi spui ce să fac. 

— Sunt mama ta. E slujba mea să-ţi spun ce să faci. 


— Slujba ta? Să fii mama mea? Nu mă face să râd! i-am 
văzut eu slujba. Eşti demnă de milă. Te agiţi pe-acolo toată ziua 
și faci ce ți se spune. Ziua în care-ţi aduci fiica la serviciu? 
Preferam să n-o faci, a fost penibil. 

Am privit-o, cu mâinile tremurând, apoi m-am întors și am 
ieșit. 

— Vaco! am auzit-o spunând cu glasul îngroșat de lacrimi 
când am închis ușa. 

După asta, căminul și munca au devenit două continente care 
se îndepărtau inexorabil unul de celălalt. Pentru o vreme, am 
reușit să ţin câte un picior pe fiecare dintre ele, dar, în cele din 
urmă, am sărit de pe unul pe altul. N-a fost o alegere conștientă, 
dar mi-am lăsat casa să se îndepărteze și nu mi-am dat seama 
de asta până când n-a dispărut de tot. 


15 

În apropiere de Minerva, drumul e mărginit de garduri vii 
înalte, în spatele cărora se află niște case solide. Șoproane 
modificate. Piscine pe locul livezilor de odinioară. Cai pe 
câmpurile unde altădată pășteau vacile. Minerva iese în 
evidenţă, cu zidurile ei înalte, de cărămidă roșie și cu porţile de 
fier forjat - cu literele M și A încolăcite în centru. Minerva e casa 
pe care am găsit-o eu, dar Mina i-a ales numele. Am căutat și 
am găsit că Minerva era o zeiţă romană, una greu de identificat. 
A înţelepciunii? A comerţului? A artelor în general? Ba chiar a 
războiului. Alegeţi ce doriți. 

Era locul din care Mina a ales să lucreze în săptămânile de 
după moartea tatălui său. Eu preferam biroul de acolo. li 
apreciam atmosfera intimă. La Minerva, Mina și cu mine 
împărțeam cabinetul ei - ea stătea la birou, iar eu la o măsuţă 
pliantă acoperită cu fetru, așezată lângă fereastră. Dacă trebuia 
să lucrez până mai târziu, dormeam în camera roz - un mic 
dormitor, vizavi de al Minei. Aveam aici o periuță de dinţi și o 
pijama, pe care Margaret, menajera, o spăla și mi-o punea la loc 
sub pernă, pregătită pentru data următoare - camera lui 
Christine, aşa îi spunea. 

Noi, personalul - menajera, secretara, grădinarii, șoferul -, 
eram familia care umplea acea casă enormă. Copiii - cu toţii 
adolescenţi deja - erau tot la internat și rareori veneau acasă în 
weekenduri. Andy stătea de luni până vineri în apartamentul din 
Hyde Park, jucându-și rolul de soț al Minei doar în weekenduri, 
escortând-o dacă ieșeau sau făcând pe gazda când primeau 
oaspeţi la Minerva. Pentru lumea de afară, păreau în continuare 
un cuplu fericit în căsnicie. 

Dave mă lua de acasă dimineaţa, și-mi amintesc impulsul de 
satisfacţie pe care-l simţeam când mașina parca lângă casa 
mea. Ca un copil care-și retrăiește vacanţele de vară, îmi aduc 
aminte că soarele părea să strălucească tot timpul. Dacă închid 
ochii, încă simt mirosul brăduţului agăţat de oglinda 
retrovizoare, amestecându-se cu apa de colonie a lui Dave și cu 
izul scaunelor de piele. Vedeam cum casa mea dispare în urmă 
și mă așezam confortabil, în timp ce mâinile agile ale lui Dave 
mă purtau prin trafic. Mușchii de pe antebraţe i se încordau, iar 
lumina îi sublinia firele de păr de pe pielea bronzată. Era un fel 
seducător de a-mi începe ziua. Majoritatea oamenilor vorbesc cu 


drag despre sentimentul acela de vineri după-amiază. La mine 
venea duminica, pentru că de-abia așteptam săptămâna care 
urma. Slavă Cerului că e duminică, așa gândeam. Deseori eram 
singură în weekenduri - Angelica alegea să-și petreacă din ce în 
ce mai mult timp cu tatăl ei și noua lui iubită, Ursula. 

Am deschis ușa Minei cu cheia mea, am bătut la ușa 
cabinetului, apoi am intrat. Ea se afla deja la birou. 

— Am început lista de oaspeţi pentru pomenirea tatei. Mă 
gândeam să închiriez Wallace Collection. Tata a fost client acolo 
și e foarte aproape de serviciu. Poţi să-i suni tu? Vorbește cu 
custodele fotografiilor. Cathcart cred că-l cheamă. A fost bun 
prieten cu tata. 

— Sigur. Ai băut cafeaua? 

— Nu, am rugat-o pe Margaret să te aștepte. 

A zâmbit. 

— Vrei să continui tu cu lista invitaţilor, ca să mă ocup eu de 
telefoane? A 

A luat unul dintre cele trei mobile de pe birou. In dimineaţa 
aceea a vorbit non-stop la telefon. Apel după apel, a discutat cu 
directorul de achiziţii, cu directorul de comunicare și cu 
directorul financiar - Stephen, Paul și Rupert. 

— Noii furnizori sunt stabiliți, nu-i așa? Deci ajunge un fax. 
Către Frasers și către ceilalţi din listă... 

Auzeam, dar nu prea ascultam ce spune. 

— Rupert? Poţi să-mi trimiţi cifrele cu valoarea pământului? 
Sună-mă când le ai. 

Mi-am propus să-l caut pe directorul de finanţe, dacă nu suna 
înapoi într-o oră. 

Eram capabilă să măsor temperatura emoţională a Minei după 
ritmul glasului ei. În dimineaţa aceea, am observat un soi de 
foame în acesta. O dorinţă pentru ceva ce-și dorea cu ardoare și 
nu avea încă. Cât de mulţumită de sine eram - gâdilată de 
onoarea de a o ajuta să planifice memorialul Lordului Appleton. 
Era genul de lucru pe care membrii unei familii îl făceau 
împreună, dar Mina nu avea fraţi sau surori, iar mama ei era 
absentă, așa că, într-un fel, eu îi eram un fel de rudă. Lady 
Appleton venise de acasă, din Geneva, la înmormântare, dar 
refuza să se întoarcă la memorial, iar eu eram dezamăgită, doar 
pentru că aș fi avut ocazia să o întâlnesc, în cele din urmă. 

Margaret a sosit cu cafeaua. 


— O să luaţi astăzi prânzul amândouă aici? a întrebat. 

— Cred că da. Pentru mine sendvișuri pe verandă, dar nu știu 
dacă Mina mi se va alătura. Te anunţ mai târziu. Fă, te rog, și 
pentru Dave. 

Lucram bine împreună, Margaret și eu, amândouă atente la 
ierarhie. Nu cred că mi-a purtat vreodată pică pentru că a 
trebuit să mă servească. 


La un moment dat nu mai știam cu cine vorbea Mina, deși am 
detectat o nerăbdare crescândă. 

— Așa, și? Fă ceva în privinţa asta. 

l-am întins cafeaua și am observat că scria ceva pe un 
carneţel - o listă de nume și, lângă fiecare dintre ele, un desen. 
La început, nu mi-am dat seama ce erau - scris aiurea, am 
crezut -, dar apoi mi-am dat seama că erau niște animăluţe. Ea 
s-a răsucit, a văzut că mă uitam și a rupt pagina din caiet. M-am 
gândit că s-a simţit stânjenită de acele desene stângace. l-a 
sunat celălalt telefon și m-am întins după el. Însă a ajuns la el 
înaintea mea. Telefoanele mobile sunt blestemul asistentelor 
personale moderne. Cum putem ști totul, dacă nu putem 
răspunde la telefoanele personale ale angajatorului nostru? 

— Alex. Ești sigur? E prea frumos ca să fie adevărat. Da, îmi 
place foarte mult cum sună. Hai să ne auzim mai târziu. 

Mai târziu am aflat că Alex Monroe era specialist în legi 
fiscale. 

— Rupert nu te-a sunat încă, am zis când și-a încheiat 
convorbirea. 

— Pardon? 

— Cu cifrele pe care i le-ai cerut. Vrei să-l sun să ţi le trimită? 

Speram că acele cifre o să-mi ofere informaţii preţioase 
despre afacerile din dimineaţa aceea. 

— Nu, mulţumesc, Christine. Pot să văd lista invitaţilor? 

A întins mâna și s-a uitat pe listă. 

— Bravo. Acum, trebuie să ies. Un fotograf de la Maile aici - 
scriu un articol despre grădini. Vrei să vii cu mine? 

— E aici și un tânăr de la asociaţia caritabilă Haven, i-am 
reamintit, urmând-o cu tava în mână. Departamentul de PR s-a 
gândit că e un detaliu benefic pentru articol. 

— Corect. 

— lar Margaret se-ntreba ce dorești de mâncare la prânz. 


— Un sendviș la mine-n cameră, Margaret, i-a zis ea în timp 
ce am intrat în bucătărie. 

Când am ajuns la ușa din spate, s-a răsucit către mine. 

— Uite, Christine. Ar trebui să ţi se potrivească. E mult noroi 
afară. 

Mi-a întins o pereche de cizme, așezându-se ca să le încalţe 
pe ale sale. Eram uneori surprinsă de aceste gesturi de 
bunătate. Cizmele erau nou-nouţe. Genul acela pe care le porți 
la ţară. N-a spus că erau un cadou și nici că le cumpărase 
pentru mine, dar eram sigură că așa făcuse. Așa că, mai târziu, 
când ne-am întors, mi-am scris inițialele în interiorul lor. Nu 
suportam ideea că altcineva și-ar putea vâri picioarele în ele. 

Grădinile fuseseră modificate de când vizitasem prima oară 
casa. Pe-atunci erau năpădite de tufe încâlcite de trandafiri și 
muri, aveau un teren jalnic de tenis și o piscină goală. Acum 
totul era în ordine. Peluzele erau înconjurate de piramide de 
tisă, iar în centrul lor era un iaz, cu statuia Minervei ridicându-se 
din străfundurile acestuia. Era un obiect pe care Mina îl adusese 
dintr-o călătorie în Italia, și nu pot spune că mă încânta. Mi se 
părea că seamănă cu o lucrare pe care o puteai cumpăra de la 
un magazin de decoraţiuni. Dar Minei îi plăcea și asta conta. 

De-a lungul anilor, am văzut grădinile Minervei extinzându-se, 
pe măsură ce Mina a cumpărat și mai mult pământ din 
proprietăţile adiacente. Doi dintre cei trei vecini au fost de acord 
să-i vândă parcele din grădinile lor, astfel încât Mina ajunsese să 
controleze tot peisajul din interiorul casei și să-și asigure 
intimitatea. Unul singur a refuzat - o casă care dădea spre colţul 
de nord-est al terenului. Proprietarii nu prea stăteau pe-acolo, 
pentru că locuiau în străinătate în cea mai mare parte a anului. 
Chiar și așa, Mina a plantat 100 de mesteceni argintii ca să 
ascundă casa respectivă de privirile sale. larna, când copacii 
erau desfrunziţi, părea că acea casă se apropie, ca într-un joc 
misterios și sinistru. Îmi amintesc că, odată, m-am uitat pe 
fereastra din camera roz și i-am observat geamurile negre 
printre crengile scheletice. Dacă o puteam vedea, atunci și ea 
mă putea vedea. Şi-mi amintesc că m-am gândit că niște plante 
perene - poate niște chiparoși - ar fi fost o cale mai eficientă de 
a-i ţine la distanţă pe vecini. 

L-am găsit pe fotograf în patru labe, luând câteva cadre din 
grădina de zarzavaturi. 


— 'Neaţa! a strigat Mina. Eşti mulțumit cu pozele pe care le 
faci? 

Am rămas în urmă, urmărindu-l cum se ridică și o salută. Și-a 
aranjat pantalonii, dezarmat, fără îndoială, de amabilitatea ei. A 
sugerat o poză alături cu băiatul de la asociaţia caritabilă, iar ea 
a trăncănit cu puștiul de parcă ar fi fost prieteni vechi, în ciuda 
faptului că fusesem nevoită să-i reamintesc numele cu câteva 
clipe mai devreme. 

Mai târziu, cât timp Mina se odihnea la etaj, Dave și cu mine 
ne-am mâncat prânzul într-o tăcere reconfortantă pe verandă. 
Căldura care intra prin acoperișul de sticlă îl făcea întotdeauna 
să ațipească, iar eu am stat și l-am vegheat o vreme. Apoi i-am 
dus farfuriile murdare lui Margaret. Eram amândoi la fel de 
naivi, eu, secretara, el, șoferul, vrăjiți de peisajul din jur ca 
păunii care se plimbau pe peluzele nesfârșite. Acum însă acei 
păuni au dispărut. Mina a renunţat la ei pentru că nu putea 
suporta niște creaturi atât de neliniștite mișunând în acest loc. 

— Nu vrei să-i duc eu asta sus? i-am zis lui Margaret în timp 
ce termina de pregătit mâncarea Minei. 

— Dacă nu te superi. Aşa, mă pot gândi la cină. Încearcă s-o 
convingi să mănânce și un pic din prăjitură, da? După părerea 
mea, e prea slabă. 

Mi-am scos încălțările la baza scărilor, cu călcâiele înroșite 
pentru că mă strânseseră cizmele. Erau cu o jumătate de număr 
mai mici. l-am bătut la ușă. 

— Da. 

Mina e deseori irascibilă când se trezește din somn. S-a 
relaxat însă când m-a văzut și am așteptat să se ridice în capul 
oaselor, rezemată de perne, apoi și-a așezat tava în poală. 

— Vrei să iei loc puţin, Christine? 

Mă bucuram întotdeauna să-i țin companie. 

— Nu-mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai obosită, a zis 
ea. 

— Cred că e mai greu să suporţi moartea unui părinte când 
nu ai fraţi sau surori care să-ţi fie alături, am îndrăznit să spun. 

— Da, aici ai dreptate. 

Şi-a luat sendvișul, apoi l-a lăsat la loc pe farfurie. Eram 
tentată să mă duc la ea și s-o hrănesc cu forţa. Haide, doar o 
îmbucătură. Am văzut-o cum își împunge prăjitura cu furculița. 
Margaret îi adusese și o pară, și am recunoscut cuțitul 


simandicos pe care-l văzusem în casa Minei din Notting Hill. Mi- 
am amintit cum a curățat mărul fără întrerupere. Învăţasem și 
eu să fac la fel. 

— Îmi pare rău că mama ta n-a mai putut rămâne după 
înmormântare, Mina. Presupun că ti-ar fi plăcut s-o ai lângă tine 
acum. 

— Doamne, nu, a zis ea. Nu suntem apropiate. Mama eo 
femeie distantă. N-a fost niciodată alături de mine când am avut 
nevoie de ea, nici măcar în copilărie. 

A dat tava la o parte și m-a privit. 

— Și mama ta, Christine. A avut cancer, nu-i așa? Asta a răpit- 
o de lângă tine. 

A vorbit ca și cum am fi fost amândouă orfane. De parcă și 
mama ei ar fi murit. 

Mâinile au început să-mi transpire - anxietatea pe care am 
simţit-o de fiecare dată când m-am gândit la mama și care mă 
face să mă cufund în fotoliu. Îmi imaginez că e încă acolo - 
rușinea mea absorbită de tapiţeria roșie de pe fotoliul Minei. 

— Nu. 

Simţeam că nu eram în stare să spun mai multe și poate că 
tocmai asta i-a stârnit curiozitatea. S-a ridicat de pe pat și s-a 
așezat lângă mine, cocoțându-se pe scaunul măsuţei de toaletă 
și întorcându-și privirea spre mine. Mi s-a părut greu s-o privesc 
în ochi și mi-am lăsat ochii în jos, închipuindu-mi cât de mult mi- 
ar fi plăcut să mă cufund în covorul gros și să dispar. 

— Un accident? 

Moartea mamei mele era un lucru despre care nu vorbeam 
niciodată. 

— Da, a fost un accident. 

— Vai, Christine! 

Am auzit foșnetul șerveţelelor scoase din cutie, apoi am simţit 
cum mi le îndeasă în mână. 

— Nu te grăbi, mi-a zis. S-ar putea să-ţi prindă bine să 
vorbești despre asta. 

M-am gândit: Poate că da. Deci, m-am transportat înapoi în 
timp, la frunzele de pe pavaj. Toamnă. Ora cinci și jumătate, 
într-o după-amiază de miercuri. 

Mama mă lua mai târziu miercurea, pentru că aveam muzică. 
Cântam la pian. 


Promite, spunea profesoara mea. Mama avea ambiţii pentru 
mine, dar m-am oprit din cântat când a murit. Mai târziu, mi-am 
transferat talentul de pianistă asupra clapelor mașinii de scris. 

— Cum era ea, Christine? 

Am încercat să-mi închipui fața mamei, dar mi-o ștersesem 
din memorie cu mult timp în urmă. Mă abţinusem mereu să mă 
uit la fotografiile sale, probabil pentru că aveam senzaţia că nu 
merit. Că n-ar fi trebuit să am dreptul de a-mi stoca imaginea ei 
în minte. 

— Mi-e greu să-mi amintesc, a trecut foarte mult timp de- 
atunci. 

— Câţi ani aveai? Mai spune-mi o dată. 

— Opt. 

— Aah, da. Prea mică să-ţi pierzi mama. 

Era exact ce spusese când mă dusesem la interviu. Fix 
aceleași cuvinte. 

— Ce trist că nu-ţi mai amintești chipul ei. Așadar. Eraţi pe 
drumul dinspre școală spre casă... a subliniat ea cu blândeţe, 
îmboldindu-mă. 

— Da. Era o plimbare scurtă. Cincisprezece minute, cu o 
singură intersecţie aglomerată de traversat. Nu aveam voie să 
traversez de una singură. De aceea mama mă lua întotdeauna 
de la școală. Când am ajuns în mijlocul trecerii de pietoni, un 
camion a apărut din senin. A lovit-o. 

Mina mi-a întins încă un șerveţel. 

Îmi amintesc vuietul camionului și cum am văzut-o pe mama 
dispărând sub el. În ochii mei de copil a fost ca și cum mama ar 
fi fost mâncată de vie. 

O amintire a chipului mamei mi-a venit în minte atunci - ca și 
cum ar fi fost acolo, în dormitor, ascultându-mă cum spun 
povestea morţii ei. Și apoi mi-am dat seama că era propria mea 
reflexie privindu-mă în oglinda măsuţei de toaletă, din spatele 
Minei. Semeni foarte bine cu mama ta, Christine, spuneau 
oamenii. Când m-am uitat la imaginea aceea, ea s-a schimbat în 
chipul meu pe când aveam opt ani - cu o mică dâră de muci 
curgându-mi din nas. Mi i-am șters cu un șerveţel. Părea că Mina 
trezise toate fantomele trecutului meu. 

— Nu înţeleg, Christine. Mama ta a fost lovită și tu nu? Te-a 
împins din calea camionului? 

— Nu mai ţin minte. 


— Poate că te-ar ajuta, Christine, dacă ai încerca să-ţi 
amintești. 

Am închis ochii și am auzit ceasul de lângă pat ticăind, 
secundă cu secundă. 

— Eram deja pe trotuar, pe cealaltă parte a străzii, când a fost 
lovită. 

— Deci ai fugit de ea? Ai trecut strada de una singură? 

Voiam ca Mina să mă consoleze - să-și așeze, liniștitor, o 
mână pe umărul meu -, dar ea întorcea povestea pe toate 
părțile, încercând să-i dea de capăt. 

— Și mama ta a venit după tine? 

M-a așteptat să umplu tăcerea. lar eu m-am conformat. 

— Da. 

— Ce oribil! Trebuie să fie îngrozitor să porţi povara asta de 
atâta timp. Îmi dau seama că te-a marcat. 

S-a încruntat și a înclinat capul, încercând să-mi ofere 
compasiune. 

— Dar nu erai decât un copil, Christine. N-ar trebui să te 
învinovăţești. 

S-a răsucit apoi cu faţa la oglindă. 

— Doamne, arăt groaznic, a zis. 

— Îmi pare rău că m-am supărat, Mina. Nu vorbesc niciodată 
despre asta. 

— Serios? 

Şi-a umflat faţa și și-a fardat obrajii. 

— Nici tatăl tău? 

— Nu prea, nu. 

— Ce trist. Cred că te-ar fi ajutat să auzi că n-a fost vina ta 
sau măcar că el nu te-a învinovăţit pentru moartea ei. Presupun 
că asta te împovărează atât de mult. i-ar plăcea să știi că ai 
primit iertarea tatălui tău. 

Mi-a zâmbit în oglindă cu tristeţe. 

— Nu fi atât de îngrijorată, Christine. Eu nu-mi schimb părerea 
despre tine. Erai un copil. Şi e secretul nostru. Sunt 
impresionată că ai avut încredere în mine ca să mi-l destăinui. 
Acum. Vrei să iei tava cu tine jos când pleci? 


16 

Am sperat că memorialul Lordului Appleton va contribui la 
repararea reputației acestuia - oamenii să și-l amintească 
pentru ce fusese odinioară, nu pentru ce devenise. Poate că 
încercam să-mi domolesc vinovăția în privinţa felului în care el 
se retrăsese din afacere. În seara aceea, am simţit o greutate 
pe suflet în timp ce mă îndreptam spre Wallace Collection, care 
a fost atenuată de o mică faptă bună pe care am făcut-o pe 
drum. N-a fost mare lucru. O mănușă scăpată pe jos, iar eu i-am 
căutat și i-am găsit proprietarul. Totuși, recunoștinţa pe care am 
primit-o din partea acelui străin - un zâmbet cald, o mulţumire - 
m-a copleșit ca un val de automulţumire și, când am ajuns la 
destinaţie, mă simţeam deja mai bine. 

Voiam ca faţa Lordului Appleton să fie primul lucru pe care 
invitaţii îl vor vedea când ajung la memorial, așa că aranjasem 
niște proiecţii, cu poze de-ale sale de când era în floarea vârstei, 
care se derulau pe zidul din spate. Când a intrat Mina, am 
urmărit-o cu nerăbdare - nu mă așteptam, probabil, la lacrimi, ci 
la un strop de tandreţe. Nu am văzut decât sfidare. 

In timp ce camera se umplea, am luat un pahar de vin roșu, 
am urcat la primul etaj și am privit în jos. Îmi admiram 
strădaniile - cvartetul de coarde care interpreta Mozart, 
aranjamentele florale glorioase, antreurile stilate servite pe tăvi 
de argint. Mă simţeam mai în largul meu acolo sus, în afara 
mulţimii, și mă-ntrebam dacă Jenny Haddow se simţea la fel - 
stânjenită în mijlocul invitaţilor. O zărisem mai devreme, 
elegantă în hainele ei de mătase verde, stând de una singură și 
privind dintr-o parte. Nu suntem nici cal, nici măgar, noi, 
asistentele personale. Nici membri ai familiei, nici prieteni. 

Am căutat-o pe Mina din priviri prin mulţime și am descoperit- 
o chiar sub mine, discutând cu președintele unui supermarket 
concurent, unul dintre giganţii pe care ar fi preferat să nu-i 
invite, dar a fost convinsă că trebuia s-o facă. Il dispreţuia pe 
individul respectiv şi-mi dădeam seama că o plictisea de 
moarte, dar nimeni nu ar fi ghicit asta vreodată. Semnele erau 
acolo, dacă știai să le citești. De-abia aștepta să scape de el. Am 
privit-o cum își îngustează ochii, ca o pisică zâmbitoare, apoi îi 
atinge mâneca - un gest scurt al mâinii - și apoi cum dispare, 
fluidă ca o dansatoare, croindu-și drum prin mulţime până când 
a ajuns în braţele soţiei premierului. S-au sărutat și, îmi 


imaginez, soţia premierului și-a cerut scuze pentru absenţa 
soțului ei. Mina și-a ascuns în mod admirabil dezamăgirea. Nu 
trebuie să-i faci să se simtă vinovaţi pe cei mai puternici ca tine, 
înţelegea asta. Resentimentele lor se adună și apoi au tendinţa 
să se întoarcă împotriva ta. Sau, și mai rău, să te ţină la 
distanţă. 

Pe măsură ce se apropia momentul discursurilor, am văzut 
cum Mina ieșea în faţă. Când a deschis gura pentru a vorbi, la 
fel am făcut și eu - buzele mele le imitau pe ale sale. Ştiam 
discursul acela pe dinafară și, deși nu fiecare vorbă îmi 
aparţinea, inserasem acolo câteva fraze îndrăgite de tatăl ei - 
cele pe care ea le ura în timpul vieţii lui, dar pe care, acum, că 
el murise, le rostea cu graţie. 

Tata s-a mânarit cu faptul că a lucrat în ceea ce el numea 
comerț. Pentru el, comerțul era comerț, nu afacere, și îi sunt 
atât de recunoscătoare pentru că m-a învăţat să apreciez 
diferența. 

A crezut cu putere în ideile filosofului revoluționar Thomas 
Paine. Tata vorbea despre armonia universală dintre fermierul 
care-și vinde grânele și negustorul care i le cumpără. Era un 
comerciant cu conștiință, care credea că profitul nu trebuie să 
apară în dauna celorlalti. Este un crez pe care mi l-a insuflat la o 
vârstă fragedă, un lucru care a rămas etosul principal al 
companiei Appleton's de azi. 

După aceea am coborât în holul principal, dorind s-o prind pe 
Jenny Haddow înainte să plece. Am găsit-o luându-și la revedere 
de la un bărbat pe care nu l-am recunoscut, dar am rămas 
deoparte până când acesta a plecat. 

— Jenny, salutare! 

— Christine. 

Părea încântată să mă vadă. 

— Voiam să-ți mulţumesc că m-ai ajutat cu lista de invitaţi. 

O parcursesem alături de Jenny, care-mi dăduse câteva idei. 

— Ah, e plăcerea mea. Nu m-a deranjat. 

Am întrebat-o cu cine vorbea mai devreme. 

— Clifford Fraser? Tatăl lui, John, era unul dintre numele pe 
care ţi le sugerasem, însă din păcate nu s-a simţit suficient de 
bine ca să vină. Clifford a preluat afacerea acum. Familia Fraser 
a fost ani întregi furnizor pentru Appleton's. 

— A, da, cunosc acest nume... 


— Dar nu știi cum arată. Asta mă întristează, Christine. 

M-am crispat. 

— lartă-mă, sunt nostalgică. Discursul Minei a fost 
emoționant, dar mă-ntreb dacă nu cumva armonia despre care 
vorbea - dintre Appleton's și furnizorii săi - e de domeniul 
trecutului. 

Mi-a luat mâinile în ale sale și am simțit tremurul specific 
vârstei ei. 

— În orice caz, trebuie să plec, dar îţi mulţumesc că ai 
organizat un astfel de eveniment minunat pentru Lordul 
Appleton. Ar fi fost încântat. Ai făcut o treabă superbună. 

— Vrei să-ți chem o mașină, Jenny? Te întorci la Fincham Hall? 

M-a privit surprinsă. 

— O, nu. Mă-ntorc la mine acasă. O să iau un taxi de pe 
stradă. Mulţumesc încă o dată. Și noapte bună, Christine! 

M-a pupat scurt pe obraz, apoi a plecat. 

Ce s-a întâmplat în continuare e un lucru cunoscut, deși nu 
este adevărul meu. Am văzut-o pe Mina cu Clifford Fraser, 
bărbatul cu care vorbise Jenny. De unde stăteam eu, păreau 
prinși într-o conversaţie însufleţită. L-am privit și era acolo un 
detaliu care-mi amintea de tatăl lui. Era, desigur, mult mai 
tânăr, dar mi-am dat seama de efortul dureros pe care-l făcuse 
când se îmbrăcase pentru această ocazie. Sacou, nu costum; 
pantalonii aveau o nuanţă mai închisă de albastru. M-am uitat 
mai atent și m-am întrebat dacă nu cumva, ca și în cazul tatei, 
acesta fusese odinioară un costum, dar sacoul, purtat mai des, 
era mai jerpelit din cauza asta. Nodul cravatei sale era prea mic, 
iar părul, deși pieptănat, părea lipit de cap. Tata nu avea prea 
mult păr, așa că gelul în cantităţi exagerate n-a fost niciodată o 
problemă pentru el. 

Cineva s-a lovit probabil de Clifford Fraser, pentru că acesta s- 
a clătinat înainte, vărsându-și băutura. N-a fost vina lui și nu 
cred că a stropit-o pe Mina, dar cred că a speriat-o, pentru că a 
scos un țipăt. Clifford Fraser părea îngrozit și a încercat să-și 
ceară scuze, dar Mina l-a prins pe Andy de braţ și s-a agăţat de 
el ca și cum se afla la ananghie. Soţul ei a scos-o de acolo și, 
când au trecut pe lângă mine, ea mi-a șoptit la ureche: 

— Scoate-l pe ăsta de-aici! 

Expresia de pe chipul ei era a unei femei care descoperise 
ceva dubios chiar sub nasul ei. 


— Domnule Fraser, am zis, luându-l de braţ. Daţi-mi voie să 
vă ajut să vă găsiţi haina. 

Privirea lui a urmărit-o pe Mina. 

— Voiam doar să discut cu ea. Tata și Lordul Appleton erau 
prieteni vechi. 

— Da, sunt sigură, am replicat. 

Am văzut-o pe Mina vorbind cu Angus Cathcart, custodele 
fotografiilor, după care acesta a șoptit ceva unuia dintre oamenii 
de la firma de securitate. Nu voiam ca atmosfera să se strice din 
cauza unui scandal inutil, așa că l-am scos de-acolo pe Clifford 
Fraser. Când aproape că am ajuns la scări, el s-a răsucit cu faţa 
spre încăpere. 

— Tatăl tău a fost un om bun. Ar fi trebuit să ne dea 
ascultare! a strigat el și câteva capete s-au întors, dar Mina 
părea că dispăruse. 

Tipul de la securitate s-a apropiat, înșfăcându-l violent pe 
domnul Fraser de braț. 

— Nu e nevoie să procedăm așa, i-am zis eu. Domnul tocmai 
pleca. Nu-i așa, domnule Fraser? Haideţi acum să vă găsim 
haina. 

Voiam să protejez aura demnă a acestei serate și, din fericire, 
Fraser m-a lăsat să-l conduc în hol. Tremura, era nesigur pe 
picioare, dar nimic mai mult. L-am prins la garderobă când a 
încercat să se smulgă din nou și să se întoarcă în salon. 

— Domnule Fraser, vă rog, am spus cu glas ferm. 

S-a oprit de-ndată și s-a răsucit spre mine. Atunci am văzut că 
avea lacrimi în ochi. 

— Vreau doar o întâlnire cu ea, atâta tot. 

— A fost o seară grea, domnule Fraser. Daţi-mi voie să găsesc 
o mașină care să vă ducă acasă. 

l-am luat haina de la garderobă și l-am condus afară, sperând 
că aerul serii îl va linişti. Câţiva fotografi pândeau la colț, așa că 
l-am condus pe Clifford Fraser în direcţia opusă și am așteptat 
împreună venirea taxiului. 

— Fraser's e unul dintre cei mai vechi furnizori ai firmei 
Appleton's, nu-i așa? 

A părut încântat că lucrul acesta era recunoscut. 

— Eu sunt Christine Butcher, asistenta personală a Minei 
Appleton, am spus, întinzându-i mâna. 


Mi-a strâns-o și ochii i s-au luminat. Nu avea nici cea mai vagă 
idee cine eram. Ce influenţă aș fi putut avea. 

— O să văd ce pot face pentru a aranja o întâlnire, domnule 
Fraser. 

— Mulţumesc, domnișoară Butcher. Aș aprecia foarte mult. 

S-a agăţat de mâna mea ca de un colac de salvare, iar eu am 
simţit aceeași senzaţie plăcută de mai devreme, când îi 
înapoiasem acea mănușă necunoscutului. 

— Tinem legătura, am zis și l-am ajutat să urce în taxi, apoi i- 
am făcut cu mâna. 

A doua zi de dimineaţă am strecurat o întâlnire în agendă, 
peste două săptămâni. 


17 

— Ce mama dracului e asta? Ah, pentru numele lui 
Dumnezeu! Nu sta acolo așa, Christine. 

Nu se-ntâmpla foarte des ca Mina să înjure. Considera asta un 
semn de slăbiciune, o pierdere a controlului. A început să 
tasteze furioasă pe telefon. 

— Asta, aici. El. 

Eu stăteam pe canapea și tocmai trecuserăm în revistă 
agenda zilnică - un moment de care de obicei mă bucuram. M- 
am ridicat și m-am dus lângă ea. Am văzut că, în timp ce eu 
răsfoiam programul din ziua respectivă, ea trecuse înainte, la 
săptămâna următoare. Am simţit că leșin când am văzut Clifford 
Fraser, ora 11. 

S-a răsucit și mi-a aruncat o privire care mi-a confirmat că era 
ceva mai mult decât o ieșire nervoasă. 

— Nu vreau ca omul ăla să se apropie de clădire. La ce mama 
naibii te-ai gândit? 

— Îmi pare foarte rău, Mina, dacă aș fi ştiut... 

— Dacă ai fi știut? Pentru numele lui Dumnezeu. Rezolvă 
problema și gata. Și închide ușa după tine. 

Am ieșit din birou, mulţumită că era prea devreme și fetele nu 
erau acolo ca să asiste la scenă. M-am așezat la birou, cu 
mâinile tremurând, și a trebuit să aștept să mă calmez înainte 
de a lua telefonul. 

— Bună dimineaţa, pot vorbi cu domnul Fraser, vă rog? Sun 
de la biroul Minei Appleton. 

— Da, eu sunt. 

Nu era el. Vocea părea a unei persoane mai în vârstă. 

— Aș dori să discut cu Clifford Fraser. 

— Sunt John, tatăl lui. Pot să vă ajut? 

— Nu. Trebuie să vorbesc cu fiul dumneavoastră. E acolo 
cumva? 

— Eşti Jenny? 

In glasul său s-a simțit imediat o urmă de căldură. 

— Nu. Domnișoara Haddow s-a pensionat acum câțiva ani. Eu 
sunt asistenta doamnei Appleton. 

Din partea cealaltă, am simțit confuzie, apoi o voce de femeie 
a preluat convorbirea. 

— Alo? Sunt Sally Fraser, soția lui Clifford. 


— Sun de la cabinetul Minei Appleton. Mi-e teamă că a avut 
loc o încurcătură. Va trebui să anulăm întâlnirea cu soțul 
dumneavoastră. 

— Dar e de-abia săptămâna viitoare. 

— Știu asta. 

— Era totul aranjat. 

— Doamna Appleton nu se mai poate vedea cu dumnealui. 

— Nu puteţi face asta. 

— Vă asigur că pot. 

— A vorbit personal cu asistenta ei. 

Am auzit un foșnet de hârtii. 

— Christine Butcher, da, e aici scris. 

— A avut loc o încurcătură. Deci nu mai e posibil. 

— Poate veni în altă zi. 

— Anulăm, nu amânăm. 

Am închis telefonul și am șters numele Clifford Fraser din 
agendă. Când am ridicat privirea, Lucy tocmai venea. 

— 'Neaţa, a zis ea, cu rânjetul ei obișnuit, vârându-și capul pe 
ușă. Totul e în regulă? 

A aruncat o privire spre cabinetul Minei, iar eu m-am ridicat 
de la birou și am văzut că jaluzelele erau trase. 

— Absolut. E într-o videoconferinţă. Poţi să-mi aduci o cafea, 
Lucy? N-am stat un minut în dimineaţa asta. 

— Sigur, a spus ea și a dispărut. 

M-am întors în birou, am închis ușa și, cu un gest jalnic de 
solidaritate, am tras și eu jaluzelele. Când Lucy mi-a adus 
cafeaua, am văzut-o pe Mina trecând pe lângă ușa deschisă. Era 
îmbrăcată cu pardesiul, dar eu știam că nu era nicio întâlnire în 
afara biroului în dimineaţa aceea. Eu scrisesem agenda pentru 
ziua respectivă. Prânzul la birou, apoi, la o ora trei, o întâlnire cu 
reprezentanţii companiei de producţie TV. 

— Unde se duce? a întrebat Lucy. 

Habar n-aveam. 

— O ședință anunţată-n ultima clipă. Nu știu la ce oră se 
întoarce. 

M-am tot așteptat ca Mina să mă sune, dar n-a sunat, iar pe 
măsură ce treceau orele simţeam o greață crescândă. Chiar m- 
am întrebat dacă nu cumva mă îmbolnăvesc. Pe la 6:30 
Angelica mi-a trimis un mesaj, întrebându-mă când ajung acasă. 


Nu-i stătea deloc în fire și m-am bucurat la gândul că vrea să fiu 
alături de ea. Plec de-aici în curând, i-am scris. Totul e OK? 

Îţi spun mai târziu, a răspuns ea. 

Ne vedem pe la opt jumate. 

Dacă aș fi plecat atunci, aș fi ajuns acasă mai devreme. 

M-am îmbrăcat cu pardesiul și am intrat în biroul Minei. 
Întotdeauna mă asiguram să-l las așa cum i-ar fi plăcut ei să-l 
găsească la întoarcere. Era un balamuc total, o dovadă a crizei 
de nervi de dimineaţă. Cerneala se scursese pe lemnul deschis 
la culoare al biroului ei și am remarcat că rosese capătul unui 
pix. Pe podea erau bucățele de plastic, acolo unde ea rosese 
pixul și apoi scuipase pe jos. Pe covor era plin de foi de hârtie 
mototolite - le aruncase la coșul de gunoi și câteva căzuseră pe 
lângă acesta. M-am lăsat în genunchi, strângând fiecare așchie 
de plastic, culegând cocoloașele de hârtie, despăturindu-le și 
citindu-le pe fiecare în parte, în caz că era ceva important. 

— Tot aici ești. 

M-am întrebat de cât timp era acolo, privindu-mă cum 
stăteam chircită și mă târâm pe podeaua din cabinetul ei. De 
suficient timp, judecând după faptul că-și scosese haina și și-o 
înfășurase pe braţ. 

— Făceam curat înainte să plec. 

Nu mi-a răspuns, ci a rămas în prag privindu-mă până când 
m-am ridicat și m-am îndepărtat de biroul ei. 

— la loc, te rog. 

A făcut un semn din cap spre canapea, închizând ușa și 
ducându-se spre fereastră, cu spatele la mine. Era atât de 
subţire încât îi vedeam omoplaţii mișcându-se pe sub pulover, 
ca două aripi strânse. 

— Voiam să discut cu tine mâine-dimineaţă, dar, dacă tot ești 
aici, mai bine o fac acum. Presupun că nu te grăbești să pleci. 

Încă aveam pardesiul pe mine și am șovăit, gândindu-mă că 
Angelica mă aștepta acasă. 

— Dacă trebuie să pleci, spune și gata. 

— Nu, e-n regulă. 

Am încercat să par relaxată, dar, fără îndoială, am dat greș. S- 
a răsucit, agățându-și haina pe canapeaua de lângă mine. Apoi 
s-a dus la birou și s-a așezat. 

— E vorba despre azi-dimineaţă. Treaba cu individul ăla, 
Fraser... 


Vorbea mai degrabă cu computerul decât cu mine, trimițând 
câteva e-mailuri. 

— M-a scos din minţi... 

S-a delogat, apoi s-a uitat la mine. Am dat să spun ceva, dar 
ea a ridicat mâna, oprindu-mă. 

— ...mai mult decât atât, de fapt. M-a sâcâit toată după- 
amiaza. 

Am văzut, pe sub birou, cum își scoate pantofii și-și vâră 
picioarele sub ea - o manevră pe care doar o femeie micuță ca 
Mina sau poate un copil ar putea s-o facă atât de elegant pe un 
scaun rotitor de birou. 

— Cum spuneam, m-a sâcâit toată ziua - o distragere 
neplăcută - și nu-mi place deloc această intruziune. Asta e 
problema, cred. Sunt lucruri mai importante la care ar trebui să 
mă gândesc. 

Lucruri mai importante decât tine, mi-a spus o voce 
batjocoritoare din mintea mea. 

Telefonul mi-a sunat în buzunar. 

— Trebuie să răspunzi? 

— Nu. 

L-am închis fără să mă uit măcar dacă era Angelica. 

— Unde rămăsesem? Da. O distragere neplăcută. M-a făcut să 
mă întreb ce fel de persoană mi-aș dori să lucreze cu mine. lar 
răspunsul? Cineva în care să am încredere că mă poate sprijini. 
Nu cineva care e autosuficient și indiferent. 

Părea atât de relaxată, ghemuită pe scaun ca o pisică. 

— Nu-mi place autosuficienţa, Christine. Mă face să-ţi pun la 
îndoială loialitatea. 

Atârna acolo, între noi, această chestiune legată de loialitate. 

— Când cineva ţi-e alături de multă vreme, ai ajuns să ai 
încredere în ea, mai ales că face parte din echipa ta de atâţia 
ani, ea devine parte din familie. Și, fiind parte din familie, înghiţi 
lucruri pe care n-ar trebui. Treci cu vederea greșeli sau te 
prefaci că nu vezi unele lucruri, pentru că ai ajuns s-o cunoști 
bine pe persoana respectivă și presupui că are doar intenţii 
bune... 

Vorbea lent, măsurându-și fiecare cuvânt. Și fiecare vorbă pe 
care o rostea sugea aerul din mine. Toată cariera mi-a trecut 
prin fața ochilor. Totuși, nu mă puteam gândi la niciun lucru 
făcut de mine pe care Mina ar fi trebuit să-l treacă cu vederea. 


Activitatea mea era ireproșabilă. În afara zilei de azi. Întâlnirea 
din agendă cu un om pe care ea nu-l plăcea. Mi-am încleștat 
mâinile în poală ca să nu-mi mai tremure. 

— Cred că problemele încep când persoana respectivă devine 
prea apropiată, consideră că totul i se cuvine - mici libertăţi 
care, la prima vedere, nu par a fi importante. Doar când le 
examinezi mai îndeaproape ele devin imposibil de trecut cu 
vederea. 

E un obicei de-al meu să mă rup de realitate când mă aflu la 
ananghie. Am zărit oamenii de serviciu intrând în biroul de la 
intrare, o echipă formată din soţ și soţie, unul golind coșurile de 
gunoi și celălalt aspirând. Mi-am dat seama că Mina se oprise 
din vorbit și m-am întors spre ea. Am văzut că mă privea, cu 
degetele galopându-i în sus și-n jos pe birou. A inspirat profund 
sau poate a oftat - și acum mi-e greu să mă gândesc la seara 
aceea. 

— Vezi tu, nu e vorba doar despre incidentul de azi, cu 
agenda. 

A luat un pix și a început să mâzgălească pe un carneţel. 

— E un lucru care s-a întâmplat acum câţiva ani. M-a săcâit la 
momentul respectiv, dar m-am decis să nu spun nimic. Voiam 
să-ți mai acord o șansă. Acum îmi fac griji că am avut prea 
multă încredere în tine. Poate nu-ţi mai amintești, Christine, dar, 
te asigur, mie mi-a rămas în cap. O îndoială deranjantă undeva, 
în mintea mea, care acum a ieșit din nou la suprafaţă. 

Mi-am ţinut respiraţia. 

— Te-am lăsat pe tine, pe Sarah și pe Lucy să rămâneţi în 
apartamentul meu de lângă Hyde Park. Cred că era o grevă 
feroviară, un motiv pentru care nu puteai ajunge acasă. Așa că 
v-am oferit ospitalitatea. 

M-a privit cu capul înclinat într-o parte. 

— Tu mai ţii mine, Christine? 

— Cred că da. 

Gata, ieșea la suprafaţă. Singura mea greșeală. Trebuise să 
scotocească mult după ea ca s-o găsească. 

— Crezi că da. 

Şi-a lăsat pixul jos și s-a uitat la mine. 

— Te-am lăsat la cârmă. Am avut încredere în tine. Ce 
dezamăgire, să-mi dau seama că am avut încredere în cine nu 
trebuia! 


Am simţit cum mă înfierbânt pe dinăuntru și, fără-ndoială, m- 
am înroșit la faţă. Pielea mă trăda, așa cum o făcea din 
copilărie. 

— Una dintre voi mi-a umblat printre haine, bănuiesc că a 
probat chiar câteva dintre ele. Parfumul meu era folosit. Poate 
că astea ţi se par niște meschinării, dar nu e deloc plăcut să știi 
că și-a băgat cineva nasul în lucrurile tale personale. 

Mă invitase să mă simt ca acasă. Mi Casa Su Casa, cred că 
asta e fraza pe care o folosise. M-am înfiorat de rușine. 

— A mai dispărut și un ornament. O pasăre de cristal. Era 
valoroasă și, mai important, era una dintre preferatele mele. 
Poate că s-a spart. Poate că aţi băut prea multă șampanie din 
aceea de care v-am lăsat. Ori poate v-a căzut cu tronc și ați 
luat-o acasă. Ezit să acuz pe cineva de furt. Orice s-o fi 
întâmplat, ideea e că aţi mușamalizat-o. Și asta e necinstit. Nu 
ești de acord? 

Am dat din cap, incapabilă să vorbesc, îngreţoșată de ideea 
că, în toți acești ani, Mina păstrase această unică intruziune 
pentru a o folosi împotriva mea. Dacă m-ar fi chestionat la 
momentul respectiv, aș fi mărturisit. Acum îmi transformase 
prostia într-un băț cu care mă pocnea peste picioare. 

— Nu voi tolera minciuna, Christine. Te-am lăsat șefă. Am 
presupus c-o să-ți asumi responsabilitatea pentru Sarah și Lucy. 
lar problema cu Fraser ăla, ei bine, m-a făcut să-ți pun din nou 
loialitatea la îndoială. Faza e că mi-am pierdut încrederea în 
tine. 

S-a ridicat și s-a dus la ușă, deschizându-mi-o ca să plec. Eu 
nu mă puteam mișca. 

— Mai vorbim mâine-dimineaţă. Aș vrea să te duci acasă și să 
te gândești la tot ce-am spus. 

M-a fixat cu ochii ei albaștri, iar eu m-am forţat să mă ridic în 
picioare, îndreptându-mă spre ea. 

— Trebuie să știu că pot conta pe tine în momentele 
importante. Că ești o persoană pregătită să facă un efort în plus. 
Mă întristează gândul că s-ar putea să nu fii acea persoană. 

— Îmi pare rău, Mina, a fost tot ce-am reușit să bâigui. 

— Da, și mie îmi pare rău, Christine. Ar fi mare păcat să te 
pierd. 

Am auzit ușa închizându-se în urma mea și, când mă duceam 
spre lift, mi-am imaginat noua versiune a mea, așa cum o 


descrisese ea. Prea apropiată, autosuficientă, neloială, 
dubioasă, necinstită. M-am năpustit într-o toaletă și am vomitat. 

Ca de obicei, când am ajuns acasă, totul era în beznă, dar, 
pentru prima dată, m-am bucurat că Angelica nu venise la 
parter să mă întâmpine. Aveam timp să-mi revin. Nu mai era 
nevoie s-o necăjesc cu iminenta mea concediere. Am încercat să 
găsesc și o parte bună: puteam să-mi petrec mai mult timp cu 
ea. Am aprins luminile, mi-am scos pardesiul, apoi mi-am 
verificat chipul în oglindă, exersând un zâmbet larg. 

— Sunt acasă, am strigat eu. 

Am urcat scările și am bătut la ușa dormitorului ei. Am văzut 
lumina ieșind pe sub ușă. Am surâs. Camera era ordonată și am 
presupus că a făcut ce-o rugam să facă de luni întregi. Mi-a luat 
o clipă să-mi dau seama că nu era acolo, iar camera era atât de 
curată pentru că lucrurile ei lipseau. 

Atunci mi-am adus aminte că telefonul meu era în continuare 
închis și, când l-am deschis, am găsit șase apeluri ratate de la 
Angelica. Nu-mi lăsase niciun mesaj. Am sunat-o de îndată, dar 
nu mi-a răspuns. Doar când am coborât din nou la parter am 
găsit un bileţel de la ea în hol. Probabil călcasem pe el când am 
intrat. M-am mutat la tata. 

M-am așezat pe trepte și am plâns. Poate că, dacă veneam 
acasă când promisesem, aș fi putut-o convinge să rămână. In 
schimb, o dezamăgisem din nou. Și știam, în adâncul inimii 
mele, că-i va fi mai bine cu Mike și Ursula. Merita mai mult decât 
căminul pe care i-l ofeream eu. 

Am stat trează toată noaptea - tăcerea din casă se strângea 
în jurul meu ca o menghină. M-am uitat la hainele pe care le 
alesesem pentru a doua zi de dimineaţă, agăţate de ușa 
șifonierului. Un costum. Urma să fiu concediată rapid, știam 
asta. Minei nu-i plăceau oamenii care rămâneau aiurea pe acolo. 
Nu era nevoie să-mi dea preaviz. Cuvintele ei îmi răsunau în 
cap: Ar fi mare păcat să te pierd, ar fi mare păcat să te pierd - la 
nesfârșit. Spusese ar fi, nu va fi. Ar fi mare păcat să te pierd. Un 
licăr de speranţă. Poate o a doua șansă. 


A doua zi de dimineaţă eram pregătită să-i fac faţă când a 
intrat în birou. 

— Acum îmi dau seama, Mina, că ar fi trebuit să-ți mărturisesc 
despre Lucy. O acopăr de ceva timp - îi corectez scăpările pe 


care am ales, cum spui tu, să le trec cu vederea. E neglijentă, 
așa a fost mereu. Nu am cum să spun chestia asta cu mănuși. 
Urăsc să fac asta, loialitatea e un lucru pe care îl iau la fel de în 
serios ca tine, dar îmi dau seama că loialitatea mea faţă de Lucy 
a fost prost direcţionată. Nu face faţă slujbei sale. Mai mult 
încurcă. Întâlnirea cu Fraser confirmă acest lucru, și trebuie să- 
mi cer scuze că nu i-am corectat greșeala înainte s-o observi tu. 

Mina s-a lăsat pe spate în scaunul ei și a încercat să-și 
ascundă uimirea. Nu credea că am atât curaj. 

— Am vorbit deja cu HR-ul și am aranjat un pachet de 
concediere. Au fost de acord că niște salarii compensatorii sunt 
soluţia cea mai bună. O să primească bani buni, dar n-o să ne 
acuze că am dat-o afară pe nedrept. 

— Inţeleg. Și ești pregătită să te ocupi de povestea asta, 
Christine? 

— Absolut. O s-o scot la prânz, ca să fac procesul mai lin. 

A zâmbit, dând din cap. Era impresionată. 

— Numai dacă ești sigură. Nu mi-ar plăcea să faci un lucru cu 
care nu ești împăcată. 

— Absolut, am repetat, zâmbindu-i la rândul meu. 

Lucy stătea la biroul ei, neavând habar că, atunci când am 
invitat-o la prânz în acea zi, nu se va mai întoarce. 

— Poţi să-ţi iei și pardesiul, Lucy. Fac eu cinste, dar cred că ar 
fi mai bine să-ţi iei și geanta. 

Lui Sarah îi povestisem tot, așa că ea luase prânzul mai 
devreme. Odată cu plecarea lui Lucy, urma să primească o 
mărire de salariu. 

Am rezervat o masă într-un restaurant drăguţ, însoţind 
concedierea lui Lucy cu o sticlă scumpă de vin. Ea a băut cea 
mai mare parte. 

— Lucy, nu trebuie s-o iei personal. Doar că Mina și-a pierdut 
încrederea în tine. Ştii cum e ea. Poate fi foarte exigentă. În 
ceea ce mă privește, a fost o plăcere să lucrez cu tine. 

Până la desert, vărsase câteva lacrimi, iar eu am strâns-o 
afectuos de mână. 

— Nu ești concediată, Lucy. Doar că e momentul să treci mai 
departe. Sunt sigură că ești de acord că vei primi o compensare 
generoasă. Și o să mă asigur că Mina o să-ţi scrie niște referinţe 
senzaţionale. Acum, bea tot din pahar. Să ciocnim pentru 
viitorul tău. Știu că va fi unul strălucit. 


18 

— Ce cred? Cred că e una dintre reţelele mari care dau 
naștere unor răhăţei nemulţumiţi. 

Ora cinci după-amiază, într-o zi de luni. Stăteam la ușa 
biroului Minei, ţinând în echilibru niște pahare, o găletușă cu 
gheaţă și o sticlă de whisky și întrebându-mă cum voi reuși să 
deschid ușa. Dragul de Paul Richardson, directorul de 
comunicare al Minei, mi-a venit în ajutor. A ridicat privirea, m-a 
văzut cum mă chinui și a sărit în picioare, deschizând ușa și 
dându-l la o parte pe un subaltern de-al lui din calea mea - un 
tinerel de la un tabloid pe care-l ademenise să lucreze pentru el. 

Erau cu toţii aici de ore întregi și făcuseră mizerie cu 
mâncarea și băutura aduse de mine. M-am mișcat printre ei cât 
mai încet cu putinţă, strângând aproape invizibilă farfuriile și 
ceștile murdare. Atmosfera era tensionată, un lucru pe care-l 
observasem în ultimele săptămâni, răstimp în care fuseseră mai 
multe ședințe decât de obicei cu echipa de elită a Minei - 
liniștea birourilor noastre de la etaj asaltată de o energie tăioasă 
și frenetică. Cu siguranţă, nivelul de stres era ridicat în acea 
perioadă, dar nu pot spune că era ceva neplăcut. Imi plăcea 
acest simţ al urgenţei și cred că a trezit în mine instinctul de a 
strânge rândurile și de a o proteja pe Mina. 

— Hai să ne calmăm, a zis Paul în timp ce eu turnam băuturile 
și le puneam paharele în mâinile întinse, iar conversaţia 
continua ca și cum eu n-aș fi fost acolo. Am mai văzut asta și în 
industria aeronautică, și în telecomunicaţii. $mecherii își arată 
mușchii când văd că un rival are succes la ceea ce ei au dat 
greș. E potirul sfânt, Mina. Un profit sănătos și multă bunăvoință 
din partea publicului. Şi-o doresc. Nu o au. Appleton's o are. 
Appleton's te are pe tine. Deci mi-e teamă că acest conflict va 
deveni foarte personal. 

— Și, oricum, cine e Ed Brooks ăsta? Și de când a început 
Business Times să facă materiale de investigaţie? a întrebat 
Mina. 

l-am oferit paharul cu whisky și am observat câteva pete de 
sânge pe degetul ei mare, acolo de unde își rodea unghia - un 
semn că era foarte stresată. Articolul din ziar era pe biroul ei. 
Mina Appleton, acuzată de rele tratamente și ipocrizie, acesta 
era titlul. 

— E nou. 


Replica a venit din partea tinerelului de la PR. 

— Încearcă să-și facă un nume. Oricum, cine citește Business 
Times? Așa cum spuneam, după părerea mea e un răhătțel 
nemulțumit care s-a plâns unui scriitoraș ambițios. 

Îi miroseam fumul ţigărilor în costumul ieftin. Paul și-a ridicat 
mâna, cerându-le tuturor să-și păstreze calmul. 

— Înţeleg că te deranjează, Mina. Ai avut și continui să ai - să 
nu uităm portretul din ziarul de duminica trecută - o relaţie 
bună cu presa. O să treacă, sunt sigur. 

Nu eram atât de sigură. Cu două săptămâni înainte, Margaret 
dăduse nas în nas cu niște jurnaliști care scotoceau prin 
tomberoanele de la Minerva. 

— Dumnezeu știe cum au intrat. 

Mina păruse de-a dreptul uluită când îmi povestise faza. 

— Cred că am fost cam naivă. 

Nu naivă; delăsătoare. 

— Zici tu, Paul, dar cum ești sigur că trece? 

— Ai încredere în mine, a spus el. 

— Sunt de acord cu Paul. 

Rupert French, directorul financiar - un bărbat a cărui 
greutate creștea și scădea ca un yo-yo. Fără îndoială că 
înfulecase o grămadă din biscuiţii și sendvișurile pe care le 
adusesem. 

— Nu e o coincidenţă faptul că aceste povești au început să 
apară după ce am raportat cifrele anuale. 

Era clar că se împăuna cu perioada aceea. 

— Afacerea a crescut și continuă să crească și, cu tot 
respectul pentru răposatul tău tată, Appleton n-a fost niciodată 
considerat o ameninţare. Acum este. 

— Nu-i subestimaţi pe jurnaliști. Mai ales pe cei ambiţioși. 

Tinerelul s-a întins după sticla cu whisky. 

— O să văd ce pot afla despre Ed Brooks. Știţi că au găsit o 
modalitate de a pătrunde în telefoanele oamenilor? 

Mi-am propus să-mi amintesc să comand mai multă mâncare. 

— Acum, hai să nu ne isterizăm. 

Douglas Rockwell era un avocat, prieten de-al Minei, pe care 
el îl rugase să participe la discuţie. In acea perioadă era foarte 
prezent - la dineuri, vizite la Minerva, întâlniri la micul dejun. 

— Înregistrarea telefoanelor este ilegală. 

Şi-a turnat niște apă. 


— E aproape ora șase. Hai să vedem dacă e ceva la știri. 

A luat telecomanda și a pornit televizorul. M-am uitat și eu, 
din biroul meu. Povestea era cel de-al treilea titlu din jurnalul de 
știri: 

Presiune crescândă pe umerii Minei Appleton. Femeia de 
afaceri a anului neagă acuzațiile de practici neloiale. 

— Câţiva furnizori vă acuză de metode dezonorante de lucru, 
doamnă Appleton. Că nu faceți ceea ce spuneți. 

Mina părea speriată când cineva i-a împins microfonul sub 
nas. Reporterul o luase la întrebări în timp ce ea se îndrepta 
spre clădire. Un singur articol negativ într-un ziar și toţi 
începuseră să adulmece mirosul sângelui. Mi s-a părut că Mina a 
gestionat situaţia cu demnitate, dând ușurel microfonul la o 
parte. 

— Tot ce pot declara e că nu există nicio urmă de adevăr în 
aceste acuzații făcute într-un ziar, de la o sursă nenumită și 
nedovedită. Pentru moment, nu mai am nimic de declarat. 

Mina a zâmbit politicos și aparent senină, dar eu i-am citit 
durerea din ochi și am simţit un val de tandreţe. Am închis 
televizorul și am văzut cum au ieșit toţi, unul câte unul, din 
biroul ei, până când a rămas doar Douglas Rockwell. Mi-am 
vârât capul pe ușă. Mina era în culmea unei crize de nervi. 

— O să-i dau în judecată. N-au nicio dovadă. O sursă anonimă 
care alimentează un jurnalist fără experienţă. 

Şi-a dat o șuviţă de păr după ureche. 

— Ai grijă, Mina. În faţa tribunalului te vei afla sub jurământ, a 
avertizat-o el. 

Ea a ridicat privirea și m-a văzut în prag. 

— O să-ţi comand ceva ușor pentru cină, bine? 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu! Du-te acasă, Christine. Și 
închide ușa după tine. 

Mă enerva faptul că nu puteam face mai multe. Voiam să ajut 
cum puteam, și totuși se părea că nu aveam cum să ofer mai 
mult decât niște băuturi și niște gustări. Dar vremea mea urma 
să vină în curând. 


În seara aceea, în metrou, m-am așezat lângă un tip mai în 
vârstă, îmbrăcat elegant pentru o ieșire în oraș. Sacoul îi era plin 
de insigne și șnururi - RAF”, am văzut pe epoleți. Am simţit 


5 Royal Air Force, forțele aeriene britanice (N.t.) 


mirosul săpunului cu care se spălase: Imperial Leather. Când a 
coborât, ne-am zâmbit unul altuia și apoi am observat, prea 
târziu, că una dintre insigne îi căzuse pe scaun. Am coborât la 
prima staţie și m-am grăbit să ajung la biroul de obiecte 
pierdute de pe Baker Street, dar era închis. În dimineaţa 
următoare, am mers acolo foarte devreme, așteptând să se 
deschidă. Mă cunoșteau bine. 'WNeata, doamna Butcher, ce ne-ati 
adus de data asta? Plecam mai devreme, ca să-mi permit să fac 
o faptă bună pe drum înspre și dinspre muncă. Starea de bine 
pe care mi-o oferea acest lucru devenise o adicţie. De fapt, aș 
spune mai degrabă că eram dependentă de zâmbetele și 
mulţumirile pe care le primeam de la necunoscuți. 


19 

A durat ceva timp până când m-am aventurat în grădina de la 
The Laurels. Îmi amintesc că prima oară a trebuit să mă forţez 
să pun un pas în faţa altuia, dar am ajuns o adevărată temerară. 
M-am obișnuit cu împrejurimile și acum plimbarea dinaintea 
micului dejun face parte din programul meu zilnic. Nu merg 
departe, doar o scurtă plimbare ca să-mi dezmorţesc picioarele, 
fără să depășesc vreodată limitele stabilite de gard. De-abia 
aștept să fac aceste plimbări. Mă ajută să-mi limpezesc mintea 
și să mă simt mai puţin desprinsă de realitate. Așa îmi amintesc 
că e o lume întreagă dincolo de garduri. Mi-am recăpătat 
încrederea în mine; de fapt, aș îndrăzni să spun că mi-am 
recăpătat încrederea mai mult decât credeam că sunt în stare. 
Și simt cum îmi revin și încep să nu mai fiu epava șovăitoare 
care eram când am ajuns aici. 

Aceasta e cea de-a doua mea plimbare pe ziua de azi. O 
plimbare înaintea prânzului. Nu bate deloc vântul și nicio frunză 
nu se clintește. Mă opresc preţ de o clipă, închid ochii și ascult. 
Aud foșnetul aripilor unui porumbel care zboară pe deasupra 
mea și se așază apoi într-un copac. Uguiește ușor instalându-se 
mai bine acolo. Înveţi să apreciezi lucruri mici. Deschid ochii și 
privesc cerul. Văd norii care se adună. Bănuiesc că se va stârni 
o furtună. Privesc gardul și întind mâna pentru a-l atinge. Pari de 
lemn, cu sârmă între ei. Nu cere mult efort să muţi unul dintre 
pari înainte și înapoi. Nu e atât de solid la bază. Sârma e prea 
fragilă, așa că-mi pun piciorul pe legătura cea mai joasă și calc 
în noroi. 

Aerul se răcește, apoi cad câţiva stropi de ploaie. E momentul 
să mă întorc înăuntru. Mă voi bucura de picăturile de ploaie pe 
pervaz în timp ce-mi voi lua foarfecele și lipiciul și voi lucra la 
caietul meu cu tăieturi din ziare. lată-l. Articolul scris de domnul 
Ed Brooks care a detonat totul. 


Business Times, 24 martie 2009 
Ed Brooks, reporter, șeful Departamentului de Investigaţii 


MINA APPLETON, ACUZATĂ DE RELE TRATAMENTE ȘI 
IPOCRIZIE 
Lanţul de supermarketuri Appleton's, o afacere care a 
devenit sinonimă cu comerţul cinstit și cu bunele practici 


într-o industrie deseori arătată cu degetul pentru 
înlăturarea fermierilor, este acuzat de subterfugii, rele 
tratamente și lipsă de onestitate fată de un furnizor 
tradiţional. 

Potrivit surselor ziarului nostru, câteva ferme au fost 
obligate să-și vândă terenurile sub preţul pieţei din 
cauza practicilor neloiale ale companiei Appleton's. Din 
cauza fricii de represalii, este un lucru neobișnuit ca 
fermierii să-și exprime revolta faţă de supermarketuri. 
Acuzaţia de ipocrizie este îndreptată chiar împotriva 
Minei Appleton, pe care sursa o descrie drept „un 
manager nemilos și lacom”. 

Lordul John Appleton, care a murit acum patru ani, a 
fost un avocat îndrăzneţ al bunelor practici în comerţ, o 
verticalitate pe care fiica sa a exploatat-o în procesul de 
a-și reforma compania... 


ÎI decupez și-l lipesc pe foaie, vizavi de tăieturile mele. Mici 
guri de aer proaspăt. 


AMABILITATEA STRĂINILOR 

Mulţumesc bunei doamne care a înapoiat epoleţii RAF 
ai tatălui meu. Are 83 de ani și faptul că i-a primit înapoi 
înseamnă foarte mult pentru el. 

Fiica lui, Barbara, Tring, Hertfordshire 


Prima mea apariţie la rubrica „Amabilitatea străinilor” din 
ziarul gratuit pe care-l luam din tren pe drum spre serviciu. Mi- 
am căutat numele în fiecare dimineaţă, dar am primit doar două 
mulţumiri, în ciuda numărului mare de fapte bune pe care le-am 
făcut de-a lungul anilor. Totuși, acestea încă mă emoţionează, 
chiar și acum, când le lipesc pe foaie. 


AMABILITATEA STRĂINILOR 

Aș vrea să-i mulţumesc bunei doamne care m-a oprit 
pe Oxford Street și mi-a dat plasturi pentru călcâiele 
care mă dureau din cauza faptului că purtam pantofi noi 
la muncă. 

Sandra din Bucks 


Îmi amintesc că am observat rănile sângerânde ale Sandrei 
din Bucks pentru că urca treptele în faţa mea, ieșind din pasaj. 
Am pierdut-o în mulţimea de la suprafaţă și a trebuit s-o 
urmăresc. 

— Ar putea fi de ajutor, i-am spus, întinzându-i doi plasturi. 

Aveam mereu câţiva în geantă, pentru o astfel de situaţie. 
Gâfâiam ca un căţel, iar ea s-a speriat. Apoi însă, când a văzut 
ce-i ofeream, mi-a zâmbit. Când m-am îndepărtat, i-am simţit 
căldura surâsului în spate. Recunosc, am făcut-o pentru senzaţia 
aceea. Eram dependentă de binele pe care-l puteam face din 
mers. 

Răsfoiesc aceste două pagini din jurnalul meu cu amintiri - 
Business Times și „Amabilitatea Străinilor” - eu și ea. Acum îmi 
dau seama că dependenţa mea era subconștientul meu în 
acţiune. Actele mele de amabilitate erau o încercare de a face 
loc binelui în viaţa mea. La momentul acela nu știam, dar 
lăcomia și decepţia se insinuaseră deja în birourile noastre 
vesele și luminoase. Am fost proastă că nu am remarcat acest 
lucru, totuși ar fi trebuit să observ - convorbirile telefonice, 
frânturile de conversaţie - și apoi am citit despre el în articolul 
domnului Ed Brooks, dar n-am crezut niciun cuvinţel. Acel 
material m-a făcut să-mi doresc și mai mult s-o apăr pe Mina. 
Mă vedeam drept protectoarea ei. Eu fusesem cea care luase 
măsuri când jurnaliștii aceia răscoliseră prin tomberoanele de la 
Minerva. Lasă-i în seama mea, îi spusesem lui Margaret. Am pus 
camere pe zidurile exterioare și am instalat un sistem de 
alarmă. Am angajat doi paznici care să patruleze pe moșie de la 
apus până la răsărit. Era păcat ca această casă adorabilă să se 
transforme într-o închisoare pentru Mina. 


20 

Un bătrân stă în ploaie, lângă clădirea de birouri Appleton's. E 
prea devreme pentru a fi primit înăuntru. Ușile sunt închise 
pentru intruși. Pentru mine însă ele se deschid - tipul de la pază 
îmi zâmbește -, iar eu trec pe lângă bătrânel fără să-l bag în 
seamă. De-abia când intru și mă răsucesc, scuturându-mi 
umbrela, îl observ. Sunt curioasă, poate, dar nimic mai mult. 
Încearcă să se adăpostească sub nișa clădirii, neputând să-și 
folosească umbrela, pentru că în ambele mâini ţine o cutie. Asta 
încearcă el să protejeze - nu pe sine. E murat de la atâta apă. 
Probabil îi e și frig. E o zi urâtă și, din câte îmi amintesc acum, 
văd că mâinile îi sunt roșii. Nu poartă mănuși. Pare obișnuit să 
înfrunte stihiile. Și-a petrecut toată existența muncind în natură. 
Mă forţez să-mi retrăiesc lipsa de amabilitate în culorii vii, 
amintindu-mi fiecare clipă. 

Când merg la recepţie, mai târziu în acea dimineaţă, observ 
că a reușit să intre și că s-a așezat într-unul dintre fotolii, ţinând 
cutia în poală. Văd că în cutie sunt niște fructe - fiecare bucată 
învelită într-un șerveţel bleumarin. La televizor se derulează cea 
mai recentă reclamă a companiei. Pășuni scăldate în lumina 
aurie a soarelui, livezi pline de fructe, mâini tăbăcite care culeg 
recolta încă udă de rouă și apoi aceleași pere și mere așezate în 
rafturile supermarketului. O fantezie care-ţi lasă gura apă și 
glasul Minei care se aude peste imagini. Hrană excelentă la un 
preț corect pentru dumneavoastră - clienţii și furnizorii noștri. La 
Appleton's e treaba noastră să fim corecti cu toată lumea. 
Glasul ei pare blând, liniștitor. Oricine i-ar da crezare. 

Mă întorc în biroul meu și, când cobor din nou, e deja ora 
prânzului. Mi-e foame și ies la soare ca să-mi iau un sendviș. 
Când revin, recepţionera mă cheamă la ea. 

— Nu vrea să plece, Christine. 

Mă răsucesc și-l văd pe bătrânel tot acolo, pierdut în gânduri. 

— Vrea să vadă pe cineva de la achiziţii, dar nu are 
programată nicio întâlnire și nu pot să conving pe nimeni să 
coboare, îmi spune ea. 

— Mă ocup eu, zic și mă apropii zâmbind. Mi-e teamă că nu vă 
poate ajuta nimeni astăzi. 

Ridică privirea spre mine și simt mirosul ploii în hainele sale. 

— Le-am cules dis-de-dimineaţă, spune ei. Mai dulci decât 
oriunde în altă parte. 


Despăturește un fruct - este o pară, arămie și lucioasă. 

— Sunt convinsă. Totuși, nu aveţi nicio întâlnire programată, 
nu-i așa? Și, după cum spuneam, nu e nimeni liber să vă 
primească. 

— Speram ca domnișoara Appleton să le încerce. Dacă ar 
gusta dintr-o pară, și-ar da seama. 

— Îmi pare rău, dar nu e aici. De ce nu mi le lăsaţi mie? 

Trebuie să scap de el înainte să se-ntoarcă Mina. Vine la birou 
pe la patru. La patru și jumătate e o conferinţă de presă. 

— Nu mă deranjează să aștept. 

Nu vrea să-și predea comoara. 

— Nu se mai întoarce azi, mint eu și, zâmbind în continuare, 
întind mâinile. 

El cedează şi-mi încredinţează fructele. Zâmbesc mai departe 
în timp ce el se ridică din scaun. 

— Mi-ar plăcea să-i las un bileţel, îmi spune, așa că-i aduc un 
pix și o hărtie, iar el scrie ceva. 

Nu aflu niciodată ce anume. Omul pleacă, după șase ore de 
așteptare. 


Dau cutia recepţionerei și o privesc cum desface trei pere, 
adăugându-le merelor desăvârșit de roșii și portocalelor perfect 
rotunde care se află deja în castronul cu fructe. Fără banane. 
Duc restul fructelor la bucătărie și lipesc un mesaj pe cutie. 
Serviţi-vă, vă rog. Câţiva le mănâncă, dar sunt niște oameni 
pretenţioși și resping tot ce consideră produs inferior - pere cu 
mici pete maronii. Mănânc una laolaltă cu sendvișul. E 
delicioasă. E, într-adevăr, mai dulce decât oriunde în altă parte. 
Bilețelul bătrânului s-a pierdut undeva pe drum - era o femeie 
ocupată, care trebuia să se gândească la lucruri mai importante. 
Era doar o zi obișnuită la serviciu. 

Când Mina a sosit pentru a se adresa jurnaliștilor, pe scările 
clădirii Appleton's, uitasem complet de omul cu pere. 

— Mulţumesc că aţi venit. N-o să vă ţin prea mult. Sunt aici ca 
să vă spun că, în această dimineaţă, mi-am rugat avocatul să 
dea în judecată Business Times pentru calomnie, în urma 
afirmațiilor false și răutăcioase împotriva mea și a companiei 
Appleton's. Mi-e teamă că nu pot spune mai multe în acest 
moment, în afara faptului că neg orice acuzaţii rău-intenţionate, 


și am încredere că adevărul se va afla la tribunal. Vă mulţumesc 
pentru timpul dumneavoastră. 


21 

Dosarul a ajuns în faţa curţii abia peste o lună și, de-atunci, n- 
am prea mai văzut-o pe Mina, dar vorbeam, în cele mai multe 
zile. Am urmărit procesul din ziare și am văzut la știri cum a 
apărut în faţa judecătorului, fără să spună nimic, dar părând 
calmă și demnă. Într-o seară, pe când eram pe punctul de a 
pleca acasă, m-a sunat. 

— Christine. Bine că te-am prins. Am rezervat o masă la The 
Ivy, iar Andy e plecat. Aș vrea să-mi schimb hainele de tribunal. 
Ce crezi, poţi să-mi aduci și mie câteva? la un taxi. Ne vedem 
acolo. 

Mina detesta să mănânce de una singură. Am luat un costum 
dintre hainele pe care le ţinea la birou și am ajuns la restaurant 
înaintea ei. Un chelner m-a condus la masă. 

— Pot să vă aduc ceva de băut? 

— Apă, te rog. Minerală. Mulţumesc. 

Câteva capete s-au întors când a venit Mina, peste puţin timp. 
A luat hainele și s-a năpustit la toaletă, să se schimbe. 

— Aia era Mina Appleton? 

Mi-am ridicat privirea din meniu. O clientă a restaurantului 
stătea lângă mine, cu o mutră impacientată. 

— Da, am zis eu, fără să-mi dau seama, iar ea a pornit în 
urmărirea Minei. 

— Așa e mai bine, a spus Mina când a revenit, așezându-se și 
comandând un whisky cu gheaţă. 

Femeia de mai devreme, care tocmai îi ceruse Minei un 
autograf, se întorsese la masa ei, arătând trofeul prietenilor. 

— N-am liniște nicăieri, a șoptit Mina, cu spatele la admiratori. 
Deci, cum merg treburile, Christine? 

l-am povestit ce se întâmplase în ziua respectivă, dându-i un 
dosar pe care directorul financiar mă rugase să i-l înmânez. |n 
timp ce-l răsfoia, am deschis meniul, decisă să-mi iau o supă, 
apoi niște prăjitură cu pește. 

— Excelent, a zis Mina, iar eu am închis meniul și am luat 
dosarul înapoi. Ah, uite că a ajuns. 

S-a ridicat, zâmbind și fluturând din mână. Am zărit o femeie 
mai tânără, atrăgătoare și subțirică, apropiindu-se de masa 
noastră. 

— Stella, mă bucur să te văd, a zis Mina, sărutând-o pe ambii 
obraji. Ea e Christine, asistenta mea. Christine, Stella Parker. 


M-am ridicat și i-am strâns mâna. 

— Mă bucur de cunoștință, Christine, a zis Stella. 

M-am îndepărtat puţin de scaun. 

— Stella mi-a salvat viața. Cred că tu ești motivul pentru care 
mi-am păstrat sănătatea mintală, să știi, a spus Mina și mi-a tras 
scaunul pentru ca Stella să ia loc. Mulţumesc că mi-ai adus 
chestiile astea, Christine. Vrei să mă ajuţi? 

Mi-a întins hainele cu care fusese îmbrăcată la tribunal ca să 
le iau de-acolo. 

— Îmi pare bine să te cunosc, Stella, am zis, reușind să 
zâmbesc. O seară bună să aveţi, am adăugat. 

Pe măsură ce mă îndepărtam, glasul Minei mă urmărea. 

— Urăsc să mănânc singură, Stella. Ce mă bucur că ai putut 
veni. Ce vrei să bem? Vin alb sau roșu? 

Cât timp am așteptat să mi se aducă pardesiul, am privit 
înapoi și le-am văzut, cu capetele apropiate, ca niște prietene 
vechi. 

Totuși, nu erau prietene vechi. N-o auzisem nici măcar o dată 
pe Mina pomenind despre Stella Parker, așa că am căutat-o pe 
Google când am ajuns acasă. Nutriționistă și vindecătoare, scria 
pe site-ul ei. Specializată în medicină convențională, Stella și-a 
dezvoltat propriile terapii unice... Mărturiile clienţilor susțineau 
că e făcătoare de minuni - un adevărat guru - mâinile ei fac 
miracole. Părea a fi un soi de vrăjitoare și, în seara aceea, când 
mi-am pus în farfurie niște pâine prăjită cu fasole, eram plină de 
ranchiună. 

Am intrat în contul personal al Minei. Am zărit plăţile către 
Stella Parker și am anulat-o pe următoarea. Eram destul de 
sigură să doamna Parker va fi prea jenată să-i spună asta Minei 
și că mă va suna pe mine ca s-o ajut. Ceea ce a și făcut, iar eu 
mi-am cerut 1.000 de scuze - eroare bancară și așa mai 
departe. Văd eu cum o repar, Stella, nu-ți face griji. N-am 
apreciat decât târziu faptul că Stella merita fiecare bănuţ pe 
care i-l plătea Mina. 


Pe 14 iulie 2009, Mina a primit despăgubiri în valoare de 
100.000 de lire sterline. În motivarea sa, judecătorul a criticat 
publicaţia Business Times pentru că a refuzat să retragă 
articolul când a avut ocazia și pentru că a obligat astfel cazul să 


apară în faţa curții. A descris-o pe Mina drept un cetăţean bun și 
decent, victimă a unei prese agresive și diabolice. 

— Pare să fi fost luată la ţintă pentru nici un alt motiv decât 
că este o femeie de afaceri de succes. Asta a fost ceva mai mult 
decât o vânătoare de vrăjitoare. 

Mina nu l-a atacat pe jurnalistul Ed Brooks și nici ziarul la care 
acesta lucra. În schimb s-a oprit pe scările Înaltei Curți, alături 
de soţul ei mut, care o sprijinea mereu, și a mulțumit juriului și 
judecătorului pentru decizia corectă și raţională. 

— In ciuda ultimelor câteva săptămâni, care au fost neplăcute 
atât pentru mine, cât și pentru familia mea și pentru cei care 
lucrează la Appleton's, cred încă în libertatea presei. Dar mă 
bucur că adevărul a învins. Voi dona banii cu care am fost 
despăgubită societăţii caritabile Haven. Vă mulţumesc! 

Mina m-a rugat să organizez o masă de prânz unde să le 
poată mulţumi tuturor celor care-o sprijiniseră de-a lungul 
procesului. Oricine care s-ar fi uitat pe ferestrele vilei Minerva în 
acea zi, când soarele își trimitea razele asupra oaspeţilor, s-ar fi 
gândit că suntem o adunătură tare ciudată. Stella Parker era 
acolo, așezată lângă avocatul Minei, Douglas Rockwell. Şi 
stilistul care o ajutase să-și aleagă ţinutele pentru tribunal 
pălăvrăgea cu Rupert French, directorul financiar. Cred că-i 
puteţi spune o mulţime democratică. Chiar și Sarah fusese 
invitată, deși mi-era greu să găsesc o zi în care toată lumea să 
fie liberă și, din nefericire, n-a putut fi prezentă. 

A fost o reuniune foarte reușită și, când m-am ridicat de la 
masă pentru a organiza mașinile care să-i ducă pe oameni 
acasă, Mina a lovit cuțitul de paharul său. 

— Christine, ia loc, te rog! 

M-am așezat, stânjenită când toată lumea s-a întors ca să se 
uite la mine. 

— Și nu în ultimul rând, vreau să-i mulţumesc lui Christine 
pentru că a organizat pentru noi acest prânz festiv și, mai 
important, vreau să-ți mulțumesc, Christine, pentru loialitatea și 
sprijinul tău necondiţionat pe care mi le-ai arătat pe parcursul 
procesului și în afara acestuia. Chiar nu știu ce m-aș face fără 
tine. 

A ridicat paharul, iar ochii ei zâmbitori i-au întâlnit pe ai mei. 

— Pentru Christine! a spus ea. 


Nu mai beau șampanie. Simplu ei miros îmi întoarce stomacul 
pe dos. 


22 

La o săptămână după prânzul festiv, Mina și familia ei au 
zburat în Caraibe, unde închiriaseră casa unui prieten bogat. 
Când au plecat, erau câţiva jurnaliști la aeroport, iar fotografiile 
care au apărut în ziare prezintă o familie strâns legată, zâmbind 
la cameră, umăr lângă umăr. Totuși, Mina dusese muncă 
serioasă de convingere cu copiii săi ca să-i ia în acea vacanţă. 
Atunci erau deja oameni în toată firea, dar depindeau foarte 
mult de banii mamei lor - un detaliu care le-a fost reamintit 
când au început să-și caute scuze pentru a nu face călătoria. Ca 
întotdeauna, când erau obligaţi, copiii Minei își jucau bine rolul 
în public de dragul ei. 

Mina a insistat să-mi iau și eu concediu, dar, pentru că așa se 
întâmplă, m-am trezit cu un virus nasol până duminică seară și 
mi-am petrecut mare parte a săptămânii în pat. Vineri m-am 
forțat să mă ridic în picioare și să mă îmbrac și astfel m-am 
simţit mai bine. Apoi, pe măsură ce treceau orele, m-am simţit 
suficient de bine să iau trenul până la Londra și să mă duc la 
birou. Sarah fusese la serviciu toată săptămâna și vorbiserăm 
de câteva ori, totuși voiam să fiu liniștită și să văd cu ochii mei 
că totul era pregătit pentru întoarcerea Minei. 

Când am intrat în birou, pe la patru, Sarah plecase deja. La 
urma urmelor, era vineri. Nu-mi părea deloc rău că aveam tot 
acel loc la dispoziţie. Mi-am verificat mesajele - nimic important 
- și am intrat în cabinetul Minei. M-am instalat la biroul ei, o 
bună poziţie pentru a cerceta încăperea din priviri și a mă 
asigura că totul era la locul lui. Era mereu foarte pretențioasă. 
Cărţile și revistele, pe măsuţa de cafea, așezate într-un teanc 
ordonat, pernele aliniate pe canapea, jaluzele de la ferestre, 
trase până la jumătate. 

Am rămas surprinsă când Dave a intrat, peste scurt timp. A 
durat o secundă până când m-a observat și a tresărit, speriat de 
moarte. 

— Credeam că ești în vacanţă. 

— Aș vreau eu, am zis. Am făcut o viroză și a trebuit să-mi 
anulez excursia la Viena. 

Acele bilete la Viena nu existau, nu existaseră niciodată, dar 
Viena părea genul de loc pe care Dave s-ar fi așteptat să-l 
vizitez. Operă, un strop de cultură. Ne-am uitat unul la celălalt - 
eu la birou, el stând în picioare neclintit în mijlocul încăperii. 


— Nici eu nu mă așteptam să te găsesc aici, am zis. 

— Mina m-a rugat să fac câteva drumuri cât timp e plecată. 

Cu toate astea, nu s-a mișcat din loc. Lucram cu Dave de mult 
timp și-mi dădeam seama că ascunde ceva. Parcă încerca să-și 
ia inima-n dinţi și să se clintească și, când a făcut-o, a venit la 
biroul Minei, a deschis un sertar și a scos de-acolo o legătură de 
chei. Am recunoscut brelocul de piele al vechiului Jaguar al 
Lordului Appleton agăţat printre acestea. Nu mi-a oferit nicio 
explicaţie, așa că am păstrat tăcerea - un truc pe care-l 
învăţasem de la Mina. Dacă lași în urma ta o tăcere suficient de 
îndelungată, oamenii se simt obligaţi s-o umple. 

— Vrea să mă duc la Fincham, să verific casa. Mai bine plec. 
Traficul de vineri seara și așa mai departe. 

Fincham era vechea casă a Lordului Appleton din Cotswolds - 
casa în care crescuse Mina. M-am uitat la ceas. 

— Păi, nu cred că te poţi lua acum la trântă cu traficul, așa că 
mai bine îţi fac un ceai înainte să pleci. Pun ibricul la fiert. De ce 
nu te duci să te faci comod la mine-n birou? 

Puteam fi foarte convingătoare când îmi propuneam și știam 
că era ceva ce-l sâcâia pe Dave. La niște ceai cu biscuiţi am 
reușit să-i smulg taina. 

— Mina vrea să iau eu mașina Lordului Appleton. Jaguarul. Am 
admirat-o întotdeauna, dar... nu știu... 

Părea reticent, dar, după felul în care se juca cu acel breloc 
de piele se vedea cât își dorea acea mașină. 

— Ştii cât e de generoasă. Accept-o cu recunoștință, Dave. 
Dacă te face să te simţi mai bine, o să vin la Fincham cu tine. 

Nu fusesem niciodată în căminul copilăriei Minei și tânjeam 
să-l văd, înainte de a fi vândut. În plus, gândul de a mă întoarce 
la mine acasă era absolut sinistru. O excursie spontană la 
Cotswolds era mai mult decât ispititoare. 

— Nu, Christine. Nu ţi-aș putea cere asta. E lung drumul. 

— Exact. N-o să te las să adormi la volan. Vin cu tine și-ţi ţin 
de urât. In plus, dacă sunt eu acolo, poţi lua Jaguarul, iar eu pot 
conduce Audiul în locul tău. Cum ţi se pare? 

— Mă rog, nu-s foarte sigur. 

— Pe bune, Dave, m-aș bucura. Am nevoie de un strop de aer 
curat după ce am zăcut în pat toată săptămâna. 

Acestea fiind zise, am făcut un termos de cafea pentru drum 
înainte să apuce să se răzgândească. 


Când am plecat era ora 6 și traficul era greoi, dar, cu 
experienţa lui, Dave a luat-o pe străduțe ferite și am ajuns la 
timp pe M4. Niciunul dintre noi n-a vorbit prea mult, dar radioul 
era pornit și am ascultat, așa cum făcuserăm de multe ori, 
emisiunea de vineri seară. Cine ne-ar fi privit dintr-o mașină 
alăturată ne-ar fi putut lua drept un cuplu care se întorcea să-și 
petreacă weekendul acasă. 

Acum înţeleg de ce acea călătorie a trezit suspiciuni. Noi 
amândoi, șoferul și secretara, mergând două ore cu mașina ca 
să viziteze moșia de la ţară care a aparţinut răposatului tată al 
șefei noastre. Amândoi eram nesăbuiţi. Nu bănuiam cât de 
criticată va fi excursia noastră, cât de mult se vor interesa 
străinii de ea, întrebările care urmau să ne fie adresate, așa că 
am ieșit din Londra fără niciun indiciu că suntem supravegheați. 

Ne-am oprit la o benzinărie înainte de a intra pe autostradă. 
Am rămas în mașină în vreme ce Dave a făcut plinul. Mai târziu, 
alţii au insistat asupra detaliilor, dar eu îmi amintesc cu greu 
acea oprire - doar frânturi din ea. Zgomotul combustibilului care 
gâlgâia din pompă. Mâinile lui cu mănuși de silicon - le purta 
mereu când alimenta. Sacoul lui întins pe bancheta din spate. L- 
am zărit prin fereastra benzinăriei, cumpărând una-alta, dar 
eram preocupată să-i scriu Angelicăi și să citesc răspunsurile ei 
- amândouă eram foarte vorbăreţe, așa cum nu eram niciodată 
când ne aflam faţă în faţă. Apoi am turnat cafea - una pentru 
mine, una pentru Dave și le-am lăsat în suportul de la mijloc - 
așa că nu am acordat mare atenţie lucrurilor pe care le punea la 
cale. Jaguarul, îmi dau seama acum, venea cu niște obligaţii. Era 
o recompensă, nicidecum un cadou. 

Când s-a întors în mașină, i-am mirosit răsuflarea mentolată. 
Și-a întins braţul peste spătarul scaunului meu și s-a răsucit, 
întorcând mașina, expert, cu o singură mână. 

Pe măsură ce ne apropiam de partea rurală, aerul din mașină 
s-a schimbat, aducând cu el izul pământului jilav și plin de 
mușchi. Am simţit un fior de nerăbdare - ne îndreptam spre un 
teritoriu necunoscut. 

— Mă-ntreb cum e casa, am zis. 

— Mare. Sinistră. Acum e prea întuneric, dar când vii aici ziua 
cu mașina o poţi vedea în vârful dealului. 

— Ai mai fost aici? 


Am încercat să nu par ofticată. Îi organizam săptămânal 
agenda lui Dave, dar nu programasem vreodată vreun drum la 
Fincham. 

— Da, de vreo două-trei ori. Am adus-o pe Mina aici după 
moartea tatălui ei și am ajutat-o să ia câteva lucruri. 

M-am întrebat dacă lucrurile lui Jenny Haddow fuseseră 
scoase de-aici. Ar fi trebuit să mă deranjeze mai mult. Ar fi 
trebuit să mă facă să mă-ntreb ce altceva nu știam. 

Am oprit în faţa unor porţi de fier, încuiate cu un lacăt. În 
lumina farurilor l-am văzut pe Dave scoțând rândul de chei din 
buzunar și ţinându-le în palmă, căutând-o cu ajutorul degetelor 
pe cea potrivită. A deschis porţile, una câte una, apoi am intrat. 
Am aruncat doar o privire scurtă casei, pentru că Dave a parcat 
în partea laterală. 

— Aici își ţinea mașina, a spus Dave. 

Un grajd transformat în garaj. 

L-am urmat când a deschis ușile și a aprins luminile. Mașina 
Lordului Appleton era un vechi XJ6. Am văzut cum Dave îi 
mângâie caroseria, atingând-o ca și cum se aștepta s-o ia 
înspăimântată la goană. Orice ezitări pe care le-a avut când a 
venit vorba de acceptarea cadoului din partea Minei dispăruseră 
pe drum. S-a așezat la volan și am observat cum și-a ţinut 
răsuflarea înainte de a răsuci cheia în contact. Cât de mult și-ar 
fi dorit ca motorul să se trezească la viaţă ca să poată conduce 
mașina aceea, acolo și atunci. Dar era mort. Nu prea scotea 
niciun sunet. 

— Ce păcat! am zis. Se pare că trebuie să rămânem aici. Poţi 
vorbi să te tracteze cineva mâine-dimineaţă. 

Eram decisă să nu irosesc această excursie - îmi doream cu 
ardoare să văd moșia Fincham la lumina zilei. 

Sunt uimită acum de cât eram de dezinhibaţi în timp ce 
cutreieram casa aceea veche și maiestuoasă. Mina mă făcuse 
mereu să mă simt la Minerva ca acasă și nu vedeam niciun 
motiv pentru care ar fi avut alte sentimente când venea vorba 
de casa ei părintească. Am ajuns pe un culoar lung, iar Dave mă 
târa după el ca pe un copil îngrozit de întuneric. 

— Acum îmi dau seama de ce nu voiai să vii singur aici, am 
ZIS. 

Mobilierul din hol era acoperit cu cearșafuri albe. Tablourile 
fuseseră date jos de pe pereţi, lăsând în loc urme fantomatice. 


Erau atât de multe uși, atât de multe încăperi, toate întunecate 
și înfricoșătoare, și am încercat, dar mi s-a părut foarte dificil, să 
mi-o închipui pe copila Mina alergând pe-aici. 

L-am urmat pe Dave de-a lungul culoarului. Zgomotul pașilor 
noștri răsuna pe gresie, apoi am ajuns, în tăcere, pe un coridor 
cu o mochetă uzată și pătată după ce, zeci de ani, personalul se 
plimbase la nesfârșit între bucătărie și casa mare, servind 
mâncare și băutură. Acum ne văd pe noi, pe Dave și pe mine, 
călcându-le pe urme. 

Era o casă foarte diferită de Minerva. Bucătăria era una 
utilitară - linoleum tocit pe jos, tuburi de neon pe tavan, ce tot 
bâzâiau și pâlpâiau -, un loc pentru personal inferior. Dacă lucrai 
la Fincham, trebuia să-ţi cunoști lungul nasului. M-am așezat la 
masa de pin, mai degrabă chirurgicală decât gospodărească sub 
luminile tăioase din tavan, și m-am uitat cum Dave a deschis 
frigiderul. Desigur, era gol. 

— Ce-ai cumpărat de la magazin? am întrebat, sperând că s-a 
gândit la câte ceva pentru micul dejun. 

Am regretat că nu m-am gândit eu însămi la asta. 

— Ciocolată, a zis el. Și Mentosan. 

Dave era dependent de Mentosan - le sugea fără încetare 
când era stresat. Când s-a așezat în boxa acuzaților, am 
observat că toată podeaua era plină de hârtiuţe argintii. 

Cât timp a verificat dacă fereastra era închisă bine, eu am 
scotocit prin dulapuri și în fundul unuia dintre acestea am găsit 
o sticlă de brandy. 

— Un pahar de noapte bună? am zis, găsind două pahare și 
ștergându-le cu mâneca pardesiului. 

Era clar că Dave n-avea să mai conducă în seara aceea, așa 
că am turnat două pahare generoase. 

— Noroc, am spus, apoi licoarea mi-a ars beregata. Cred că 
asta a fost toată mâncarea gătită, am glumit, strâîmbându-mă. 
Două cocktailuri tembele la Fincham! 

Mă simţeam ca un personaj din cărţile de aventuri ale lui Enid 
Blyton€. El părea uimit. Presupun că Dave n-a citit multe cărţi în 
copilărie. 

— Mă duc să verific dacă totul e în regulă prin casă, a zis el, 
iar eu l-am urmat de-a lungul culoarului, stingând luminile, în 
timp ce întunericul se întindea în spatele nostru. 


6 Scriitoare britanică de literatură pentru copii (1897-1968). (N. red.) 


— E greu de crezut că ăsta a fost căminul unei familii, nu-i 
așa? am spus, ridicând privirea la scara principală. 

El a ridicat din umeri. 

— Pentru tine și pentru mine, poate, dar ei nu sunt ca noi, nu-i 
așa? 

M-a surprins să-l aud făcând diferenţa clară între „noi” și „ei” 
- mi se părea atât de demodat. Dar acum îmi dau seama că 
avea dreptate. Limitele se dizolvaseră. L-am urmat, ștergând cu 
degetele praful de pe balustradă. 

— Aici e dormitorul principal, a zis el, deschizând o ușă. 

Locul unde, cel mai probabil, fusese concepută Mina. Voiam 
să-l văd cum arată, sub acoperăminte, așa că am dat pledul la o 
parte. Un pat cu baldachin, o masă de toaletă, garderobă, o 
comodă, toate din lemn masiv de stejar. Draperii grele de 
brocart prinse la ferestre. O încăpere rece. Mi i-am imaginat pe 
Lord și pe Lady Appleton dormind în baldachin - și pe micuța 
Mina în camera ei de la capătul îndepărtat al culoarului. M-am 
răsucit și am pornit în căutare. 

Dormitorul Minei era chiar în capăt, cât mai departe cu 
putinţă de camera părinţilor săi, și m-am gândit cât de singură 
trebuie să se fi simţit, acolo, noaptea. Dacă ar fi plâns, nici n-ar 
fi auzit-o. 

Ştiam cum e să stai așa, întinsă în pat, sperând că va veni 
cineva să te consoleze. După o vreme, înveţi să te 
autoconsolezi, apoi nu mai plângi deloc. 

Am stat la fereastră și am privit afară, dar întunericul mă 
împiedica să văd ceva. Cât de diferită era această priveliște de 
cea de care avusesem parte de la geamul dormitorului copilăriei 
mele. Felinarele stradale de afară însemnau că nu era niciodată 
beznă deplină, așa că de la fereastra mea vedeam în casele de 
vizavi - familiile luând masa împreună, cum se uită la televizor 
și, chiar când trăgeau draperiile, le zăream umbrele mișcându- 
se în spatele pânzei subțiri. 

Îl auzeam pe Dave afară, pe culoar, deschizând și închizând 
uși, verificând fiecare cameră. Când a ajuns la camera Minei, s-a 
oprit. Eu scosesem deja cuvertura de pe patul imens, gata făcut. 
L-am auzit apăsând clanţa și intrând - l-am simţit stând acolo și 
uitându-se la mine. Am închis ochii, așteptând să-nchidă ușa și 
să vină spre mine. 


— Aș vrea să plecăm mâine cât se poate de devreme, a spus. 
Trebuie să-i duc pe băieţi la fotbal în jurul prânzului. Rămâi aici 
sus? Eu o să dorm la parter. 

— E perfect. Noapte bună, Dave! am zis, cu spatele la el. 

După ce a plecat, m-am uitat prin cameră. Nu prea era niciun 
semn că aici fusese dormitorul unui copil, pentru că jucăriile 
fuseseră strânse, desigur, cu mult în timp în urmă. Nu 
rămăseseră decât niște animale de porțelan în miniatură, 
aliniate pe suprafaţa de sticlă a măsuţei de toaletă. Menajerie 
de sticlă, cred că așa li se spune. Oamenii le colecţionează 
acum, deși nu pot pricepe de ce. Mi se par ieftine și urâte. 

Am luat peria din trusa de frumuseţe - o copie în miniatură a 
celei pe care o zărisem pe masa de toaletă a doamnei Appleton 
- și mi-am trecut-o prin păr, ascultând zgomotele casei. Apa 
care curgea prin ţevi când Dave s-a dus la toaletă, scârţăitul 
podelelor, zăngănitul ușor al ferestrelor. Sub geamul mesei de 
toaletă era o fotografie. Era prima poză în care o vedeam pe 
Lady Appleton și imaginea aceea mi-a rămas în minte multă 
vreme. Semăna cu descrierea pe care i-o făcuse Mina: mama 
mea e o femeie distantă. 

In acea fotografie, părea mai degrabă o femeie la modă decât 
o figură maternă, stând pe un scaun de grădină, cu părul strâns 
în vârful capului, cu ochelari de soare, ruj, cu o ţigară într-o 
mână și cu un cocktail în cealaltă. Mina are vreo patru ani și stă 
pe un covor la picioarele ei. Are exact aceeași poză, ţinând o 
ceșcuţă de ceai cu degetul mic în afară și un creion în mâna 
cealaltă, ca și cum ar fuma dintr-o ţigară. 

Am vârât fotografia înapoi și am luat un bibelou - o veveriţă - 
răsucindu-l în palmă. Avea o etichetă pe fund, Brownlow, scrisă 
de mâna unui copil. Ce drăguţ, m-am gândit. Mina le botezase, 
lipind pe fiecare o etichetă. Veveriţa, un iepure, un bursuc, o 
căprioară, un arici și o nevăstuică. Brownlow, Percival, Simpson, 
Lancing, Hogarth și Metally. Când m-am culcat în noaptea 
aceea, le-am simţit ochii de mărgele urmărindu-mă în întuneric. 

Acum, de câte ori nu pot dormi, în loc să număr oi, recit în 
gând numele acelor bibelouri şi-mi imaginez cum veverița, 
iepurele, bursucul, căprioara, ariciul și nevăstuica mărșăluiesc 
pe un drum de ţară, înfulecându-l, ronțăind gazonul cu dinţii lor 
mici și ascuţiţi. 


23 

De-abia așteptam să se întoarcă Mina și să revin la programul 
meu obișnuit. Dar mi-am dat seama, când am intrat în birou luni 
de dimineaţă, că era ceva în neregulă. Inainte de orice, ea era 
deja acolo, iar eu îmi propusesem să ajung mai devreme ca de 
obicei. Jaluzelele de la biroul ei erau trase și, în timp ce-mi 
scoteam pardesiul, am auzit-o vorbind la telefon, în franceză. 
Vorbea fluent, datorită educaţiei sale elveţiene. Pe de altă parte, 
franceza mea are limitele sale, așa că nu am înţeles despre ce 
anume era vorba. Am presupus că discuta cu mama ei, franceza 
fiind limba lor preferată când comunicau. Nu suna bine de pe 
buzele Minei, era mai degrabă germanică decât galică. O 
reflexie, mi s-a părut, a relaţiei tăioase dintre ele. 

M-am dus să pregătesc cafeaua și un platou cu fructe - o doză 
de vitamine ca să diminuez efectele diferenţei de fus orar de 
care suferea, pentru că se-ntorsese în noaptea precedentă -, 
apoi am bătut la ușă și am intrat în biroul ei. 

— Bună dimineaţa, am zis, așezând tava jos și ducându-mă să 
ridic jaluzelele. Cum a fost în vacanţă? 

Mă așteptam să se întoarcă odihnită - procesul rămăsese în 
urmă, petrecuse o săptămână senzaţională în Caraibe -, dar ea 
era un pachet de nervi. Se simţea în aer. Când m-a privit, mi s-a 
strâns inima de milă. Am văzut un copil abătut, cu ochii căscaţi 
de frică. Şi-a plimbat privirea între mine și ecranul computerului, 
apoi m-a fixat din nou. Mi-am amintit de incidentul cu Clifford 
Fraser și agenda, dar știam că ceea ce o supăra acum nu avea 
nimic de-a face cu mine. Nu era vreun strop de furie sau iritare 
acolo, doar pură neputinţă. 

— Cred că nu pot să... a spus și s-a uitat din nou la computer. 

Cu cât se panica ea mai mult, cu atât mă simţeam eu mai 
calmă. l-am turnat cafeaua și i-am așezat-o lângă platoul cu 
fructe. Apoi m-am dus în spatele ei ca să văd care era problema. 

— Asta e, a zis ea, arătând o însemnare din agendă, de luna 
trecută. 

O călătorie la Geneva. 

Fusese ideea Minei, cu ceva timp în urmă, ca Sarah să se 
ocupe de toate aranjamentele ei de călătorie - n-ar trebui să te 
încurci cu hoteluri și bilete de avion, Christine. Ai lucruri mai 
importante de făcut -, iar eu scăpasem de această îndatorire. O 
întrebasem pe Sarah despre călătoriile lunare ale Minei la 


Geneva când acestea începuseră să apară în agendă, iar ea 
ridicase din umeri și-mi spusese că Mina își vizita mama. Eram 
sceptică, având în vedere că știam mai multe despre relaţia lor, 
dar, dacă asta îi spusese Mina lui Sarah, cine eram eu s-o 
contrazic? 

— Vreau să le scot pe toate, dar nu cred că pot... nu știu cum 
se face... 

Mina era întotdeauna nepricepută în privinţa tehnologiei. 

— Stai să mă uit, am zis, și ea s-a ridicat, cedându-mi scaunul. 

M-am apropiat și m-am pus pe treabă. li simţeam răsuflarea 
pe gât în timp ce degetele îmi zburau pe tastatură. Mi-a luat 
doar cinci minute să șterg toate acele călătorii la Geneva. 

— Gata, am zis când am terminat, întorcându-mă cu faţa la 
ea. 

M-a privit cu recunoștință și a părut să se relaxeze. Apoi și-a 
luat cafeaua și fructele și s-a dus să se așeze pe canapea. Am 
rămas pe scaunul ei de birou și, preţ de o clipă, rolurile noastre 
au părut inversate. 

— Mulţumesc, Christine. Poţi tu să introduci alte programări? 
Ca să nu pară că lipsește ceva. Tu știi mai bine decât oricine 
care îmi e programul. 

— Desigur. 

Parcă eram din nou la școală, scriind un eseu creativ sub 
supravegherea profesorului, contracronometru. Mi-a luat vreun 
sfert de oră ca să inventez niște programări noi și plauzibile. 

— lată, am spus, savurându-i zâmbetul recunoscător. 

A fost o prostie din partea mea. Poţi șterge chestii de pe o 
pagină, dar nu și de pe un hard-arive. Mina nu s-a gândit la asta, 
iar eu nu mi-am dat seama că trebuie s-o fac. Ce bine ar fi fost 
dacă ar fi fost mai sinceră cu mine. La acel moment, m-am lăsat 
purtată de propria vanitate - credeam că eram singura care o 
putea ajuta. Mă chemase în ajutor și păruse un lucru 
neînsemnat. Atâta lucru puteam să fac și eu. 

— Te deranjează dacă te-ntreb de ce? Nu pricep de ce trebuie 
să ascunzi faptul că-ţi vizitezi mama. 

Am așteptat-o să-mi destăinuie secretul. Mi-am imaginat că 
poate era vorba de un amant sau de vreun soi de clinică de 
înfrumusețare. Işi aranjase deja faţa pe ici, pe colo, dar de asta 
se ocupau mereu cele două fete pe care le angajasem s-o 
viziteze la Minerva. Observasem că, atunci când se întorcea de 


la Geneva, avea o strălucire aparte. M-a privit preţ de o clipă și 
a ridicat din umeri. 

— Ai dreptate, n-ar fi trebuit, dar mama m-a sunat de 
dimineaţă. Se teme că vizitele mele ar putea fi... 

Am privit-o cum se chinuia să găsească vorbele potrivite. 
Greșit interpretate, a rostit ea. 

— E complicat. 

Era tot ce credea că aveam nevoie să aud. Nici măcar mai 
târziu, după multe luni, când a descoperit că acele modificări din 
agendă nu se evaporaseră în neant și că trebuia să inventeze un 
motiv pentru care fuseseră făcute acele schimbări, nu mi-a 
oferit mai multe explicaţii, deși tot pe mine m-a chemat s-o ajut 
încă o dată. Şi nici atunci n-am găsit puterea de a o refuza. 

S-a întâmplat ca Sarah să anunţe în acea dimineaţă că era 
bolnavă pentru tot restul săptămânii. Uneori mă-ntreb dacă 
lucrurile ar fi stat altcumva dacă ea ar fi zbârnăit pe la birou. 

In acea săptămână, Mina a stat foarte mult plecată pe la 
diverse ședințe, ceea ce nu era un lucru neobișnuit. Așa făcea 
ea afaceri, luând masa cu politicieni și oameni din sfera presei, 
în timp ce echipa ei se îngrijea de treburile zilnice de la 
Appleton's. Se pricepea de minune să delege. Totuși, chiar și în 
absenţa ei, am sesizat că avea ceva pe suflet, că ajutorul meu în 
privinţa agendei nu-i vindecase problemele. Am găsit bucăţi de 
șerveţele pătate de sânge în coșul ei de gunoi și am știut că-și 
mușcă pielea din jurul unghiilor. Pe mocheta din jurul scaunului 
ei am găsit câteva șuviţe de păr. E norocoasă că are ditamai 
coama; îmi imaginez că sub buclele ei abundente are mici pete 
de chelie, acolo de unde-și smulge părul, stresată. Le-am găsit 
cu ușurință. Păr negru pe mocheta deschisă la culoare. Evident, 
dacă știi unde să cauţi. Abia la sfârșitul zilei de joi și-a deschis, 
în cele din urmă, sufletul în faţa mea. 

— Christine, poţi să vii puţin la mine? 

A zâmbit, dar nu m-a păcălit. Eram șocată de cât de fragilă 
părea. 

— Vrei să iei loc? 

Mi-a făcut semn să mă așez lângă ea, pe canapea. Am 
remarcat că stătea pe palme și mi-am dat seama că încerca să 
le ascundă de mine. Să-și ascundă carnea smulsă din jurul 
degetelor mari. Şi-a privit genunchii și am avut, încă o dată, 


senzaţia fugitivă că rolurile noastre se inversaseră și că eu eram 
cea puternică. 

— Ar putea să sune ciudat, a zis ea, dar ești printre puţinii 
oameni în care simt că pot avea încredere. 

Mie nu mi s-a părut nimic ciudat. 

— Tocmai m-am întors de la biroul lui Douglas. 

Asta era o noutate pentru mine. Probabil își aranjase o 
întâlnire cu avocatul între alte două întâlniri din acea după- 
amiază. Stăteam atât de aproape încât, atunci când s-a întors cu 
faţa la mine, i-am simţit mirosul respirației - teama din el - tăios 
și acid, ridicându-i-se din stomac. 

— Douglas m-a sunat când eram plecată. Cineva i-a spus că 
poliţia urmărește niște informaţii pe care le-a primit în legătură 
cu procesul de calomnie. 

Și-a scos o mână de sub ea și a început să-și roadă degetul 
mare. Voiam să mă-ntind și să-i spun să înceteze, așa cum îi 
spuneam odinioară Angelicăi, când își rodea unghiile. 

— Mi-a spus că poliţia are obligaţia să le verifice, dar nu e 
obligatoriu să ducă la ceva anume. Sincer, e absurd. M-am 
certat cumplit cu el. Douglas m-a sfătuit de la bun început să nu 
dau Business Times în judecată, știi? Credea că povestea se va 
stinge oricum în timp, dar e reputaţia mea în joc, Christine. Nu a 
lui. Numele Appleton este baza pe care se sprijină afacerea 
noastră. N-am putut sta deoparte, lăsându-i pe jurnaliști să-l 
târască prin noroi. Înţelegi, nu? N-am avut de ales, a trebuit să-i 
dau în judecată. 

— Da, sigur. 

— Şi am câștigat. Judecătorul a spus că a fost o vânătoare de 
vrăjitoare. Am fost răzbunată. Acum mă vânează din nou. 

Şi-a trecut din nou dosul palmelor pe la ochi. Un strop 
minuscul de sânge i-a mânijit pometele. 

— Nu mă simt în siguranţă, a zis. Mă simt urmărită și cred că 
telefoanele îmi sunt ascultate. Ar face orice să mă prindă. 

— Cine anume? am întrebat. 

A ridicat din umeri. 

— Poliţia, câteva ziare. Şi rivalii noștri, bănuiesc. Cine știe? 
Mafia. E o vânătoare de vrăjitoare. Douglas m-a sfătuit să mă 
duc la poliție. E încrezător că putem obţine un fel de înţelegere, 
dar de ce aș vrea să fac una ca asta? E absurd. Dacă poliţia 


urmează pista asta, va fi o irosire totală a banilor publici. Ar 
trebui să prindă infractori adevăraţi, nu oameni ca mine. 

— Cu siguranţă nu se va ajunge aici. 

— Sper că nu. In orice caz, nu mă voi duce la poliție, dar mă 
simt obligată să iau niște măsuri pentru a mă proteja. 

A pus o mână pe mine și s-a ridicat în picioare. 

— Mi-ar prinde bine să beau ceva. Bei și tu cu mine? 

Am dat din cap și voiam să mă ofer să prepar băuturile, dar 
ea era deja acolo, punând gheaţa în pahare și turnând whisky- 
ul. Apoi s-a așezat la loc întinzându-mi băutura și răsucindu-și 
trupul spre mine. M-a privit din nou, studiindu-mi chipul, 
măsurându-mă și mi-am dat seama că încerca să decidă cât de 
mult putea să se încreadă în mine. 

— Cum te pot ajuta? am întrebat-o. 

— Ce drăguță ești, a zis, atingându-mi mâna. Ar fi un singur 
lucru. Erau câteva hârtii de pe vremea tatei pe care le țineam în 
birou. Dacă ajung în mâinile cui nu trebuie, mă tem că ar putea 
părea ceea ce nu sunt. Sunt private, înţelegi? Nu trebuie să 
ajungă sub ochii străinilor. Cred că erau acolo și câteva caiete 
vechi de-ale mele. Le-ai pus tu în cutii când ne-am mutat în 
birourile noi. 

— Da, sunt în arhivă. 

— Da? Le poţi scoate de-acolo? De preferat, din clădire. Le-aș 
lua acasă cu mine, dar nu m-aș simţi în siguranță dacă ar fi 
acolo - știi că Margaret i-a prins pe jurnaliștii ăia căutând prin 
gunoi. 

— Le pot lua eu. 

— Serios? 

— Da. 

— Acasă la tine? 

— Da. Mă duc la arhivă mâine la prima oră. 

___— Poţi să spui că în cutii sunt lucruri care-ţi aparţin, Christine. 
Imi imaginez că e un soi de jurnal pe care trebuie să-l 
completezi? 

Am simțit cum vechea Mina reapărea. Cu sânge-rece, 
încrezătoare, curajoasă. 

— Ştii că nu te-aș ruga să faci una ca asta dacă ar fi ceva 
ilegal în cutiile alea. Mai vrei de băut? 

Mi-a luat paharul și l-a umplut la loc. 


— Apropo, voiam să-ţi mai spun ceva. Casa din Italia va fi 
goală cea mai mare parte din luna august. Mă-ntrebam dacă 
vrei să te duci acolo vreo săptămână. la-o și pe Angelica. l-ar 
plăcea la nebunie. 

Văzusem pozele casei din Italia și știam cât de mult însemna 
asta pentru Mina. Casa însemna doar prietenii apropiaţi și 
membrii familiei. Un gest frumos, dar am ezitat, pentru că mă- 
ndoiam că Angelica avea să dorească să-și petreacă timpul cu 
mine. 

— Pari îngrijorată, Christine. Înţeleg. Adolescenţii pot fi dificili. 
Poate că Angelicăi i-ar plăcea să meargă acolo cu niște prieteni? 

Și-a pus mâna pe braţul meu. 

— Spune-i că ţi-am oferit ţie vacanţa asta, dar tu nu poți 
merge - și sugerează-i tu să se ducă mai bine cu niște prieteni? 
Fac pariu c-o să accepte. Asigură-te să-i spui că a fost ideea ta. 

Şi-a ciocnit paharul de al meu și a luat o gură de whisky; am 
auzit cum crănţăne o bucată de gheaţă. 

— Mulţumesc, Mina. Dacă ești sigură... 

— Absolut. Ești ca un membru al familiei pentru mine. Ştii 
asta, Christine. 

S-a ridicat și s-a întins să-și ia haina. Eu mi-am terminat 
băutura și am dat să plec. 

— Ştii, Christine, dacă mă gândesc mai bine, poate-ar fi mai 
bine să scapi de toate materialele de-acolo. 

A spus-o ca și cum s-ar fi răzgândit, cu un glas atât de 
drăgălaș încât parcă-mi vorbea tot despre invitaţia în Italia. 

— Nu mai trebuie să păstrez nimic și astfel nu-mi voi mai face 
griji în privinţa asta. Poate le poţi arunca în drumul tău spre 
casă? Sau cum consideri că e mai bine. Las la latitudinea ta. 
Consideră că faci un pic de curăţenie. 

Un pic de curăţenie, asta e tot ce mi-a cerut Mina Appleton să 
fac. 

Crima mea era să fac lucrurile să dispară. 


24 
Christine a spus niște minciuni atât de mari, 
Că ochii oamenilor s-au holbat prin ochelari; 
Tatăl ei care, din copilărie, 
Tinea ca lucrurile adevărate să fie 
A încercat s-o creadă pe Christine; 
Era să-l coste viata acest chin. 


Cautionary Tales for Children”. O carte din biblioteca mea de 
copil. Imi amintesc că, după înmormântarea mamei, tata a luat- 
o, a răsfoit-o și a găsit această strofă. A citit-o cu glas tare - 
înlocuind numele Matilda cu numele meu și mătușă cu tată. N- 
am scos nicio vorbă, nu l-am putut privi, cu ochii aţintiţi pe 
crustele din scobitura cotului, scărpinându-mi eczema. Așa că a 
citit-o încă o dată și încă o dată. Christine a spus niște minciuni 
atât de mari... La spital, după ce murise mama, îi jurasem că nu 
fugisem în mijlocul drumului, că o ţinusem pe mama de mână. 
Ştia că mint. Sunt sigură de asta, dar nu mi-am schimbat 
povestea. Adevărul era insuportabil. 

In general, n-aș vandaliza nicio carte, dar pe asta aș strica-o 
bucuroasă. Tai Matilda și scriu Mina. Am scris de mână frumos și 
arată bine pe pagină. Mina a spus niște minciuni atât de mari... 
Se potrivește destul de bine. Rup pagina, apoi îi decupez 
marginile și o lipesc tăieturi în jurnalul meu. Secretara ei care, 
din copilărie,/ Tinea ca lucrurile adevărate să fie/ A încercat s-o 
creadă pe Mina/ Era s-o coste viața acest chin. Secretara, în loc 
de mătușa, e un pic exagerat, dar, dacă repeţi ceva de suficient 
de multe ori, poate deveni realitate. Când am descoperit cât de 
mult mă minţise Mina, asta aproape că m-a ucis. 

Am minţit și eu, dar niciodată pe ea. Cu toţii am minţit. Și 
Dave. Era molipsitor. Locurile de muncă sunt pline de înșelătorii, 
nu-i așa? Și de oameni care acoperă diverse greșeli, pe ale lor și 
pe ale șefilor lor. In această privinţă, nici biroul nostru nu era cu 
nimic diferit. 

Poate că Rachel Farrer este o excepţie. Nu-mi pot imagina un 
neadevăr care să-i zboare de pe buze. Am minţit-o, cu toate 
acestea, fără pic de remușcare. 

Domeniul lui Rachel Farrer era șirul de încăperi ordonate și 
eficient conduse din subsolul clădirii Appleton's. Așa cum eu mă 


7 Carte scrisă de Hilaire Belloc. (N.t.) 


pricepeam de minune să gestionez timpul, așa se pricepea 
Rachel Farrer să gestioneze spaţiul. Când ţi se părea că nu mai 
e niciun loc, ea reușea mereu să organizeze totul astfel încât să 
mai încapă niște cutii și dosare aduse în arhiva ei. 

— O să-ţi mai eliberez niște spaţiu, Rachel, am zis. 

Stătea lângă mine în timp ce umpleam cutia. 

— Numai până când mi le înapoiezi, Christine. 

— Nu e nevoie. Sunt numai vechituri. Caiete cu stenografii, 
genul ăsta de lucruri. N-am avut ocazia să le triez de când ne- 
am mutat birourile. Mă-ndoiesc că e ceva care merită păstrat. 

— N-ar trebui să hotărăsc eu asta? Pot fi chestii legate de 
trecutul companiei. Dacă nu le returnezi, aș vrea să le răsfoiesc 
conţinutul și măcar să fac copii oricărui material care ar putea 
prezenta interes. 

Și-a scos ochelarii, studiindu-mă. Îi purta pe un lanţ de aur la 
gât și am observat câteva firimituri prinse în lentile, de la 
sendvișul pe care-l mâncase la prânz. 

— Sigur, ai dreptate, am spus. Nu-ţi face griji, le aduc înapoi 
când termin cu ele. 

— O clipă, a spus ea. Cutiile astea au fost greșit etichetate. 

Şi-a pus la loc ochelarii și și-a trecut un deget peste 
înregistrarea pe care o făcusem în caietul ei, apoi a comparat-o 
cu etichetele de pe cutii. 

— Ori asta, ori ai luat materialele greșite. 

Ar fi trebuit să știu că nu pot trece de Rachel. 

— Nu, ai dreptate. E greșeala mea în întregime - au fost greșit 
etichetate în vechiul birou, iar vechile mele caiete cu 
stenograme și hârtiile mele personale au nimerit în două cutii 
de-ale Minei. Au fost etichetate ca fiind ale Minei, dar de fapt nu 
erau ale ei. Imi pare atât de rău, e o învălmășeală. 

— Nu-ţi stă în fire, Christine. Să nu observi la momentul 
potrivit. 

— Ah, am observat, dar pe atunci o aveam pe Lucy Beacham 
și n-am avut timp să-i îndrept toate greșelile, încă mai găsesc 
câte una. 

— O, Doamne! 

Rachel Farrer nu era mulţumită, dar mi-a acceptat explicaţia 
și a scris o notă care să îndrepte greșeala. 

— Uite, Christine, mai bine iei unul dintre cărucioarele mele. 

— Super. Multam. 


În seara aceea am rugat un şofer să mă conducă acasă. Dacă 
Dave ar fi fost disponibil, poate că aș fi aruncat cutiile pe drum, 
așa cum sugerase Mina. In schimb, le-am luat acasă cu mine, 
depozitându-le în garaj, lângă un sac cu lucruri pe care Mike le 
abandonase. Plecase de cinci ani și acum eram divorțaţi, dar tot 
nu mă îndurasem să scap de chestiile alea nedorite. Aruncă-/e 
pe toate, Chrissie, spusese. Totuși, nu puteam. Așa că i-am spus 
că le voi duce la târgul de vechituri, dar nici asta n-am putut s-o 
fac. In seara aceea, când i-am văzut sacul cu lucruri vechi, m- 
am necăjit și am rămas trează, gândindu-mă la el, la Ursula și la 
Angelica, cum se drăgăleau la un loc în casa lor confortabilă. 
Poate că a fost o dorință de răzbunare când m-am hotărât să le 
pun pe foc. Doi iepuri dintr-o lovitură, așa am gândit. 

M-am dat jos din pat și m-am dus în garaj. Am luat cutiile 
Minei și sacul de gunoi al lui Mike și le-am pus pe peluză. Am 
scos incineratorul vârât într-o parte a magaziei - cel pe care 
Mike îl folosea în nopţile cu artificii, el, Angelica și cu mine 
stăteam în jurul lui, agitând artificii. Am început cu cutiile Minei - 
voiam să stârnesc focul înainte de arunca în el lucrurile lui Mike. 
Când am scos prima tură de hârtii, am văzut că erau niște 
contracte. Pe unele dintre ele era semnătura Lordului Appleton, 
pe altele cea a Minei, cu toate astea nu am șovăit. Am aprins 
chibritul și le-am aprins. Când focul s-a însufleţit, am aruncat și 
lucrurile lui Mike; îmi amintesc cum îmi lăcrimau ochii din cauza 
fumului toxic care ieșea din fibrele naturale ale hainelor sale. 
Era gata să calc în picioare cutiile goale de la arhivă și să le ard 
și pe acelea, când am observat o bucăţică de hârtie prinsă pe 
fundul uneia dintre ele. 

Am scos-o și am recunoscut scrisul de mână al Minei. Erau 
niște măzgăleli și mi-am dat seama că erau la fel cu schiţele pe 
care le făcuse la Minerva, imediat după moartea tatălui ei. Am 
luminat hârtia cu telefonul și am văzut ceva ce-mi scăpase 
înainte. O veveriţă, un bursuc, un iepure, o căprioară, un arici și 
o nevăstuică. Nu foarte priceput desenate, dar suficient de bune 
pentru a mă face să recunosc bibelourile pe care le văzusem pe 
masa ei de toaletă de la Fincham. Am zâmbit când mi-am adus 
aminte de biroul ei și de acele creaturi cu ochi sticloși care o 
distrăgeau în timp ce lucra. Lângă fiecare animal era numele 
unui fost furnizor de-al firmei Appleton's - ferma lui Clifford 
Fraser era printre acestea -, dar desenele sunt cele care m-au 


atras, ca și cum copilul din Mina ar fi găsit calea spre acea foaie 
de hârtie. Am păstrat-o din motive sentimentale. Şi eu sunt un 
fel de veveriţă și am păstrat câteva suvenire din trecut. 


25 

Era ora opt dimineaţa, într-o zi de miercuri, când au sosit. Încă 
aveam pardesiul pe mine. Paznicul m-a sunat și a încercat să 
mă avertizeze, dar când am pus jos telefonul, poliţia ajunsese 
deja la etajul de sus. Eram scandalizată, nu înspăimântată. Ce 
tupeu! Am numărat cinci polițiști care au trecut prin biroul meu, 
oprindu-se într-al Minei. 

— Și tu ești...? a spus unul dintre ei, sprijinindu-se de ușa 
mea. 

— Christine Butcher. Asistenta personală a Minei Appleton. 

— Asta e biroul tău? 

— Da. 

— O să am nevoie de asta. 

A întins mâna spre telefonul meu, iar eu i l-am dat și l-am 
privit cum caută prin lista mea de apeluri. 

— De cât timp lucrezi pentru Mina Appleton? 

— De aproape 15 ani. 

— E foarte solicitantă, a spus, ridicând din sprânceană în timp 
ce se uita în listă. 

Mi-am scos pardesiul, mi-am scos eșarfa de la gât și, cu 
cealaltă mână, am deschis sertarul biroului, scoțând stick-ul de 
memorie pe care făcusem back-up pentru laptopurile Minei. Era 
prea ocupat să-și vâre nasul în telefonul meu ca să observe că 
strecor stick-ul în elasticul colanţilor. Nu am considerat că am 
făcut un gest ilegal, ci unul mai degrabă preventiv, și m-am 
bucurat de acea senzaţie, că mă-mpotrivesc unui lucru, simțind 
stick-ul de memorie înfigându-mi-se în piele când m-am așezat 


pe scaun. 
— Te sună de multe ori. Mai ai și alt telefon mobil? 
— Nu. 
— Va trebui să-l luăm. Şi computerele. 
— De ce? 


Nu a răspuns. 

— Cum o să pot lucra? Totul e pe computerele astea. 

Mi-a ignorat întrebarea și s-a îndepărtat. L-am urmat în biroul 
Minei, privind cum niște oameni cu mănuși de cauciuc umblau 
prin sertare, răsfoiau hârtii și carnete, după care le dădeau 
drumul în pungi de polietilenă. Au luat pernele de pe canapea, 
le-au desfăcut fermoarele și le-au scuturat. Era absurd. Unul a 
cotrobăit prin dulapul unde Mina își ţinea pantofii, cu un rânjet 


urât pe faţă când le-a aruncat peste umăr - 10 perechi, același 
model, dar de culori diferite. Mă bucuram că Mina nu era acolo 
să vadă toate astea. Altul a lovit cu piciorul coșul de hârtii, 
supărat probabil pentru că era gol. Oamenii de la curăţenie 
trecuseră pe acolo, dar Sarah mi-a spus mai târziu că-i văzuse 
pe polițiști răscolind toţi sacii de gunoi din spatele clădirii. 

— Unde e laptopul ei? a-ntrebat unul dintre ei. 

— İl are la ea, am zis. Dacă-mi spuneţi ce anume căutaţi, s-ar 
putea să vă ajut. 

Au continuat să mă ignore și au refuzat ceaiul și cafeaua 
făcute de Sarah la rugămintea mea. Am stat amândouă, 
uitându-ne  neajutorate cum  cărucioarele pe care le 
împrumutaseră de la arhivă erau încărcate cu computere și 
dosare - s-au tot plimbat de sus în jos până când au golit tot. 
Intre timp am răspuns la telefoanele angajaţilor, străduindu-mă 
să-i liniștesc. Nu aveam nicio veste de la Mina, în ciuda faptului 
că încercasem s-o sun de mai multe ori pe mobil de pe linia mea 
fixă. În cele din urmă m-a sunat Dave. 

— Vin să te iau. Ajung la tine în 40 de minute. Vrea să vii la 
Minerva. 

— Poliţiștii au fost aici. 

— Da. Au fost și la Minerva. 

A închis înainte să apuc să-i pun mai multe întrebări. Am 
coborât și am așteptat în stradă, ușurată că am ieșit din clădire. 
Oamenii treceau în grabă pe lângă mine, iar zgomotul și mirosul 
traficului m-au asigurat că viaţa din afară continua ca de obicei. 
Mă așteptam ca Dave să vină înarmat cu informaţii, dar a tăcut 
mâlc tot drumul, spunând doar că poliţia ajunsese acolo la cinci 
dimineaţa și că era încă acolo. 

— Ce vor? l-am întrebat. 

— Nu-ţi face griji. Nu vor găsi nimic. Noi ne facem doar 
meseria, Christine. 

Adevărat. Ne făceam doar meseria. 

— Ce face Mina? l-am întrebat. 

A ridicat din umeri. 

— Andy a apărut când plecam eu. E cu ea acum. Și mai e și 
avocatul ăla. 

S-a întins și a deschis radioul ca să auzim știrile. Era primul 
titlu: Politia a efectuat razii acasă și la biroul Minei Appleton. 


Margaret mă aștepta în hol, cu ochii roșii de plâns. 

— Am auzit că s-ar putea duce la pușcărie. 

— Cine a zis așa ceva, Margaret? 

— Domnul Rockwell. 

— Unde e Mina? 

— În birou cu el. 

— Bine. Atunci, hai să mergem amândouă în atelier, am spus 
și am pornit pe coridor, sesizând o schimbare în toată casa, ca și 
cum aceasta se cutremura din cauza atacului la care fusese 
supusă. 

Mi-am agăţat pardesiul pe braţul unui fotoliu și m-am așezat. 

— Am crezut c-a fost omorâtă. Când am intrat azi de 
dimineaţă și am văzut poliţia. 

— Cred că a fost îngrozitor, Margaret. De ce nu iei loc o clipă? 
am spus, iar ea și-a tras un scaun mai aproape de mine. N-a 
murit nimeni și sunt sigură că toate se vor lămuri, dar noi, două, 
trebuie să ne vedem mai departe de slujbele noastre. O să 
depășim momentul ăsta, nu-ţi face griji. 

Ea mă asculta doar pe jumătate. 

— Acum sunt afară, în nenorocita aia de grădină. Calcă totul 
în picioare. Casa e un haos. Am reușit să fac un strop de 
curăţenie la parter, dar la etaj nici nu m-am apucat 
deocamdată. Porci împuţiţi. L-am văzut pe unul dintre ei 
vârându-și mâna în closet. A 

— O să te ajut eu mai târziu. O facem împreună. Intre timp, 
mi-ar plăcea o cafea și un sendviș. Te superi? Şi poţi s-o anunţi 
pe Mina că sunt aici? 

— Da, Christine. 

A ridicat capul, alertată. Am auzit glasul lui Douglas Rockwell 
pe coridor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să vorbești cu ea, 
Andy. Cred că putem evita procesul dacă ajunge la o înţelegere 
cu ei. 

— O să-ncerc, dar știi cum e ea. 

Bietul Andy, n-o putea convinge pe Mina să facă nimic din ce 
nu voia. 

— Da, știi cum sunt, Douglas. 

Mina îi prinsese vorbind despre ea și mi-am imaginat că 
arătau ca niște școlari obraznici. 


— Măcar gândește-te la asta, Mina. Poţi scuti multe belele pe 
viitor. 

Douglas avea dreptate. Ne-ar fi scutit de multe belele în viitor. 

— M-am gândit și am luat o decizie. Pa, Dougie! Ai grijă cum 
conduci. 

Îmi amintesc că am zâmbit - cu mâinile împreunate, 
aplaudând în tăcere. La momentul respectiv, am admirat-o că l- 
a înfruntat, că și-a menţinut opinia. Acum știu că, din partea ei, 
era doar mândrie excesivă. Nu era niciun fel de curaj. Imaginea 
Minei Appleton fusese întotdeauna cea mai de preţ posesiune a 
sa. Un lucru sacru pe care îl va proteja cu orice preţ. Am auzit 
ușa de la intrare închizându-se în urma lui Douglas Rockwell, 
apoi am luat loc și am așteptat. 

— Christine, a spus ea, deschizând ușa. 

Am ridicat privirea și l-am văzut pe Andy stând în spatele ei, 
în prag. Privirile noastre s-au întâlnit preţ de o clipă. Nu sunt 
sigură ce am citit în ochii lui. Un strigăt de ajutor? Un 
avertisment? A; grijă, Christine? Părea că vrea să spună ceva, 
dar ce anume nu am idee. Apoi ea a închis ușa în urma sa. 

Era încă în halat și desculţă. Părul îi era încâlcit, o înfățișare 
sălbatică în frumuseţea ei de obicei îmblânzită; niște cearcăne 
subtile și albăstrui sub ochi. Părea fragilă, iar instinctul meu de 
a-i sări în ajutor s-a ridicat la suprafață. Amândouă suntem 
născute în zodia Balanţei, Mina și cu mine, și ne văd ca pe un 
set de talere. Balanța a înclinat întotdeauna în favoarea ei, 
desigur, dar când era slăbită, talerele se schimbau, iar eu 
deveneam mai puternică. Mă-ndoiesc că remarca ajustările 
minore pe care le făceam ca ea să se simtă confortabil, dar 
orice secretară bună înţelege cât de important e să păstrezi 
echilibrul într-o relaţie. Suntem dependente una de cealaltă - 
secretară și șefă -, pentru că fiecare dintre noi îi îndeplinește 
nevoile celeilalte. Secretarele își doresc ca șefii să aibă nevoie 
de ele. 

Margaret a intrat cu tava cu cafea și sendvișuri și a început 
să-și facă de lucru cu farfuriile și șerveţelele. Ştiam exact ce 
punea la cale - făcusem același lucru la birou, sperând să nu 
observe nimeni că mă aflam încă în încăpere. 

— Asta-i tot. Mulţumim, Margaret! am spus. De ce nu te duci 
la etaj, să te apuci de curăţenie? Sunt sigură că-n urma ta va 
arăta totul ca și cum nemernicii ăia nici n-ar fi trecut pe-aici. 


— Așa fac, a zis ea. 

Mina stătea împietrită, ca și cum n-ar fi auzit schimbul de 
replici. Am așteptat până când Margaret a închis ușa în urma ei 
și am spus: 

— Îmi pare foarte rău, Mina. E groaznic să-ţi invadeze astfel 
casa. 

— Sunt încă aici, să știi. În grădină. Nu știu ce-și imaginează 
că vor găsi. Au căutat și prin îngrășământ. Douglas spune că e 
complet deplasat. Ai crede că sunt în căutare de droguri sau 
ceva de genul ăsta. 

S-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre geam, cu spatele la 
mine și, din nou, am simţit o nevoie copleșitoare de a o proteja. 

— Am auzit că au scotocit și pe la birou. Au luat ceva? 

Vocea îi suna slab, în schimb glasul meu, când am răspuns, 
era puternic. 

— Computerele, telefoanele. Au dat totul peste cap, dar am 
făcut noi curat. M-am gândit că ai nevoie de ăsta. Am reușit să-l 
scot de-acolo. 

S-a răsucit și s-a uitat uimită la stick-ul de memorie pe care-l 
tineam în palmă, ca și cum ar fi văzut o insectă ciudată. 

— Ce e ăsta? 

— Un stick de memorie. 

Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet. 

— Da. Dar ce anume e pe el? ` 

— Întotdeauna fac back-up laptopurilor și telefoanelor tale. În 
caz că le pierzi. Ştii doar cât de distrată ești. 

Mi l-a luat din mână, s-a uitat din nou la el, apoi l-a vârât în 
buzunarul halatului. 

— Habar nu aveam că faci așa ceva. Mai există dintr-astea? 

— Nu. Doar pentru calculatorul tău de la birou, iar poliţia l-a 
luat pe acela, dar acolo nu e nimic în afară de ce se află pe 
hard-drive. 

Mi-a zâmbit și a părut să-și revină, iar eu am simţit cum solzii 
își fac din nou apariţia. 

— Eşti o adevărată comoară, Christine. 

— Ce anume caută? 

S-a întors din nou spre fereastră. 

— Cred că e doar un soi de scotocire în speranţa găsirii unor 
informații. 

Și-a ridicat umerii, apoi a oftat adânc. 


— Cred c-ar fi bine să mă-mbrac. Vino cu mine, a zis ea, apoi 
s-a răsucit și a mers spre ușă. 

Ușile încăperilor de la etaj erau deschise, iar ea și-a mutat 
privirea, în timp ce eu m-am uitat în fiecare cameră, iar revolta 
mea de mai devreme s-a transformat în furie. Tablourile erau 
înșirate pe podea. Prosoape, beţigașe de urechi, cutii cu 
șerveţele, toate împrăștiate. Toate acele detalii care-i făceau pe 
oaspeţi să se simtă ca acasă - săpunuri artizanale, creme, săruri 
de baie, uleiuri -, vărsate și răsturnate pe covoare. Cărţile 
fuseseră scoase de pe rafturi și aruncate pe jos. 

Când am ajuns în dormitorul Minei, furia mea se transformase 
într-o senzaţie acută de nedreptate. Am găsit-o pe Margaret în 
patru labe, culegând acele de păr. 

— Termin eu aici, Margaret, am zis și am închis ușa în urma 
ei. 

Cât timp Mina a făcut un duș, m-am târât pe podea, adunând 
restul agrafelor și așezându-le în farfuria de argint de pe masa 
de toaletă, apoi m-am răsucit și am studiat încăperea. Pentru un 
ochi neantrenat, părea că totul era pus la loc, dar eu am 
observat detalii pe care Margaret le ratase. Am luat cămașa de 
noapte a Minei și am împachetat-o, așezând-o sub pernă. Am 
îndreptat o pernă pe scaunul de lângă fereastră astfel încât 
modelul floral să fie în sus și am îndreptat un tablou. Doar când 
m-a mulţumit ordinea pe care am restabilit-o, m-am așezat. 

Un nor de abur a acoperit oglinda mesei de toaletă, 
încețoșând reflexia din baie. M-am răsucit și am privit crengile 
magnoliei care creștea la fereastra dormitorului Minei. Era 
aceeași specie de copac pe care o văzusem în micuța curte 
interioară a vechii sale case din Notting Hill, când fusesem la 
interviul pentru slujbă, în 1995. Cu mult timp în urmă, mi-am 
spus, în timp ce stropii de ploaie loveau în fereastră și copacul 
se zgribulea în bătaia vântului. 

Dușul s-a oprit și am auzit cum Mina se spăla pe dinţi. M-am 
răsucit când a ieșit din baie. Era înfășurată într-un prosop, roșie 
la faţă, iar eu m-am bucurat să văd că-și mai revenise. S-a 
îndreptat spre garderobă, s-a îmbrăcat și a început să-mi 
vorbească pe un ton liniștitor. 

— Poliţiștii fac niște săpături arheologice. Sunt disperaţi să 
dezgroape ceva care să mă-nfunde. 


Am privit frunzele magnoliei și felul în care ploaia se scurgea 
pe frunzele sale lucioase și cărnoase. 

— Îi convine de minune omului simplu. O măsură de 
represiune împotriva bogaţilor privilegiați. Suntem cu toţii 
băgaţi în aceeași oală. Afaceri. Nu contează dacă ești bancher 
sau patron de magazin. Dacă ai succes și ești bogat, atunci te 
transformi în dușman. 

A ieșit și s-a așezat la masa de toaletă, deschizând un borcan 
de cremă și vârându-și degetele în el. 

— Mi-e teamă că va urma un drum cu obstacole, Christine, 
dar îl vom străbate împreună. 

S-a răsucit cu scaunul, punându-și piciorul pe genunchi și 
încălțându-se cu șosetele. 

— Pari obosită, Christine. Vrei să-ţi fac o programare la Stella? 
Stella Parker. Nu sunt sigură dacă ai cunoscut-o. Cu mine a 
făcut minuni în timpul procesului. M-ar ajuta să știu că mâna 
mea dreaptă e în formă maximă. 

Mi-a zâmbit. 

— Mă simt bine, Mina, serios. 

Nu voiam să am nimic de-a face cu magia neagră a Stellei 
Parker. 

— Ah, haide, Christine. Lasă-mă să am și eu o dată grijă de 
tine. 

A venit lângă mine și s-a așezat pe braţul fotoliului meu. 

— M-aș simţi bine dacă aș ști că are cineva grijă de tine. Ah, 
plouă, a zis, ca și cum ăsta era cel mai rău lucru care se 
întâmplase în acea zi. 

Vântul se înteţise și crengile magnoliei biciuiau în sus și-n jos 
ca braţele unui beţiv dansând la o nuntă. 

— Poliţiştii au plecat, a spus ea, iar eu m-am întors și l-am 
văzut pe ultimul dintre ei ieșind. Cutiile acelea, Christine. De la 
arhivă... 

— Le-am dus acasă. Le-am ars... 

A ridicat mâna. 

— Nu vreau să știu detaliile. 

Mi-a zâmbit, s-a ridicat în picioare și s-a întors la masa de 
toaletă, deschizând un sertar și scoțând o cutie cu bijuterii. A 
scotocit prin obiectele din ea și m-am gândit că-și căuta ceva 
pentru ea. Culegea pe rând cercei, brățări, poate căuta un 


mărunţiș care s-o binedispună. Dar ea s-a răsucit și a-ntins 
mâna spre mine. 

— Aș vrea să-ţi fac un cadou. Am primit-o când am împlinit 21 
de ani. Am preţuit-o întotdeauna. 

A venit spre mine și mi-a prins de bluză o broșă. Aur cu o 
piatră de un roșu-aprins, înconjurată de periuţe. 

— Ştiu că nu te dai în vânt după bijuteriile ostentative, dar 
sper să-ţi placă. Vreau să ai ceva personal de la mine. 

— E minunat. De-a dreptul minunat. Mulţumesc! 

Mai târziu am descoperit că era un rubin încrustat în aur roz 
și, deși n-am mai purtat broșa de multă vreme, încă o mai am în 
cutiuța mea cu amintiri. 

— Eu îţi mulţumesc, Christine! Nu știu ce m-aș face fără tine. 
Chiar nu știu. Coborâm? 

M-a așteptat să mă ridic, apoi m-a luat de braţ și am mers 
împreună pe hol, coborând apoi la parter. Ne-am instalat în 
cabinet - ea la birou, eu pe scaunul meu obișnuit de lângă 
fereastră. Sunetul ploii ce cădea în burlanul de-afară și vântul 
din cauza căruia scârțâiau geamurile făceau ca încăperea să 
pară atât de plăcută. l-am recitat din memorie toate întâlnirile 
pe care le avea în restul săptămânii. 

— Joi la 10 dimineaţa, întâlnire cu ministrul Agriculturii, te 
duci acolo. Apoi prânzul cu Sam de la compania de producţie. 
Am făcut rezervare la The Ivy. Seara, cocktailuri cu editorul de 
la News of the World, apoi dineu neoficial la reședința 
premierului. Cred că și noua gazdă a emisiunii de talente va fi 
acolo. Vineri e lansarea de presă a grilei de primăvară a BBC. 
Trebuie să fii acolo pe la 11. Biroul de presă spune că Mina at 
Home e piesa de rezistenţă, dar ar trebui să scapi pe la unu, și 
apoi e ședința de consiliu cu... 

Am ridicat privirea și am văzut-o zâmbind. 

— Parcă ai intrat într-o transă, Christine. Ca și cum comunici 
cu lumea cealaltă. Chiar ai o memorie fenomenală. 

Cred că a râs și, poate, am râs și eu cu ea. 

Imi amintesc că ziua aceea a fost una fericită. Noi două în 
atmosfera liniștită a cabinetului, lucrând cot la cot - ea sunându- 
i pe membrii consiliului director, liniștindu-i, din nou stăpână pe 
sine, în timp ce eu aveam sarcina practică de a-i înlocui 
laptopurile și telefoanele. Eram sincronizate. Un ritm natural 
între noi. 


Când Andy și-a vârât capul pe ușă pe la șase, după ce 
dispăruse cât de mult putuse, m-am cutremurat când am auzit 
cum îi vorbea Mina, ţinându-mi ochii aţintiţi asupra caietului 
meu și prefăcându-mă că nu auzeam nimic. 

— Așteaptă pe hol, da? O să vin într-un minut. Christine și cu 
mine tocmai terminam. 

A venit și s-a așezat lângă mine la fereastră. 

— Îmi place locul ăsta la nebunie, a zis ea. 

Cerul era senin, răsăriseră stelele și luminile din grădină 
licăreau printre tufe. 

— Andy și cu mine o să luăm cina la restaurant. Va fi plin de 
ziariști, dar va trebui să dau piept cu ei la un moment dat. 
Margaret îţi poate aduce mâncare înainte să pleci, apoi Dave te 
va duce acasă. 

M-a luat de mână. 

— lţi mulţumesc încă o dată, Christine. 

Ziarele din weekend și jurnalele de știri de la TV au fost pline 
de imagini cu Mina și Andy plimbându-se de mână sub cerul 
senin al asfinţitului. Un tabloid vorbea despre lună plină și lupi, 
dar în mare știrile erau pozitive. Păreau relaxaţi, intrând în hanul 
alb și acoperit cu paie, rupt dintr-un basm, unde au fost 
întâmpinați de patron. 

Sunt acolo, amândoi zâmbind sprijiniți de bar, privindu-mă din 
pagina jurnalului cu amintiri. Par atât de mulţumiţi de ei înșiși - 
habar nu aveam ce lipisem pe verso. 


East Harning Cazette, 23 iulie 2009 


Două femei care-și plimbau câinii în pădurea 

Swainston au descoperit, joi dimineaţă, cadavrul unui bărbat 
în vârstă de 75 de ani. O armă a fost găsită lângă rămășițele 
sale lumești. Poliția crede că bărbatul s-a sinucis. 


Era o poveste pe care, la momentul respectiv, Departamentul 
de presă al Minei a reușit s-o ţină departe de ziarele naţionale. 
Totuși, am sperat că undeva, cineva, va considera moartea 
acelui bătrân demnă de a apărea în presă. Mi-a luat ceva vreme 
până s-o găsesc online, dar am dat de ea până la urmă - câteva 
rânduri într-un ziar local. Nicio referire la Mina, n-ar fi îndrăznit. 


Era chiar după victoria ei în procesul de calomnie și jurnaliștii 
erau precauți. 

A existat o anchetă, apoi s-a dat verdictul de sinucidere. 
Bătrânul a fost îngropat și jelit de familia sa. Au urmat 
evenimente de o importanţă capitală care au trecut neobservate 
de cei responsabili, și mă includ și pe mine printre aceștia. La 
nivel de știri locale, nu naţionale. Totuși, acum e aici, la locul 
său însemnat din albumul meu cu tăieturi - umplutura din 
sendvișul format de victoria la tribunal a Minei și plimbarea ei cu 
soțul la han. Face parte din plăcerea mea să pun în ordine 
desfășurarea poveștii. Să umplu spaţii goale. 

Şi asta-mi aduce aminte de ceva. Am primit un mesaj de la 
domnul Ed Brooks, șeful Departamentului investigaţii de la 
Business Times. Citisem că lucrează la o carte, așa că i-am 
trimis din nou un mesaj. Baftă multă, i-am scris. lar el mi-a 
răspuns imediat: Mi-ar plăcea foarte mult să vorbesc cu tine. 
Neoficial. Mă bucur să aflu că n-am fost uitată. Acum are 
numărul meu de telefon. Avea deja adresa mea de acasă și sunt 
convinsă că știe deja că nu sunt acolo. Poate crede că mă 
ascund la vreo adresă secretă. Deocamaată nu mă simt în 
siguranță, îi scriu, alimentând această idee. Apoi închid 
telefonul. Dacă ar ști că mă aflu la The Laurels, s-ar putea să 
capete prejudecăţi la adresa mea. Nu-l pot lăsa să creadă că nu 
sunt sănătoasă la cap. 


26 

Era ora cinci dimineaţa, într-o zi de duminică. M-am trezit 
auzind bătăi la ușa din faţă. Îmi amintesc senzaţia pe care am 
avut-o: de parcă niște degete ascuţite și osoase îmi râcâiau 
pielea și o jupuiau. O simplă mișcare rapidă care m-a lăsat 
expusă și neprotejată. Ca un iepure atârnat în prăvălia unui 
măcelar. /upoaie iepurele, așa spunea mama când mă dezbrăca 
pentru baie în copilărie, iar eu ridicam braţele ca să-mi poată 
scoate maioul. 

Până când am reușit să mă dau jos din pat, ei deja intraseră în 
casă. Cadrul ușii de la intrare s-a rupt când au dat buzna 
înăuntru. Așa mi-am petrecut acea duminică după-amiază - 
sunând peste tot în căutarea unui reparator. Vorbeau foarte 
tare, cu glasurile lor masculine și bubuitoare, însă printre ele am 
detectat și o voce feminină. Păreau să fie mulţi, dar era greu de 
ghicit numărul lor exact. Patru? Cinci? Poate șase. Hai să 
spunem șase. Șase ofițeri de poliţie. 

— Christine Butcher? 

Am dat din cap. 

— Mai e cineva în casă cu tine? 

— Nu, am reușit să bâigui. 

— Vino la parter, a repetat ofiţerul. 

Eram depășită numeric - singură, din fericire Angelica nu era 
acolo. 

— Aveţi mandat? am întrebat. 

Mi l-au fluturat în faţă și m-au trimis în salon. Habar nu aveam 
dacă era autentic sau nu. De unde să știu eu cum arată un 
mandat? Stăteam pe canapeaua din salonul meu și totuși nu 
mai era casa mea, ci a lor. 

— Pot să vă fac un ceai, o cafea? l-am întrebat pe ofiţerul de 
lângă mine. 

Acesta era în patru labe, târându-se prin faţa mea și 
trecându-și degetele pe sub marginea covorului. S-a întors și a 
zâmbind, aproape cerându-și scuze. 

— Ah! Ar fi foarte drăguţ. Mulţumesc. 

Le-am luat comanda: cafele - patru cu frișcă, una fără, toate 
cu zahăr - și două ceaiuri, unul îndulcit, unul nu. Atunci șapte. 
Acum îmi amintesc. Erau șase bărbaţi și o femeie. Mi-am croit 
drum printre gunoaie, găsindu-mi un papuc la marginea scărilor 
și pe celălalt mai departe, pe hol, unde fusese aruncat. M-am 


încălţat, strângând și descleștând degetele din jurul dublurii 
inegale a papucilor. 

Am umplut cafetiera și, în reflexia ferestrei de la bucătărie, l- 
am zărit pe polițistul din spatele meu scotocind în sertarul de 
lângă frigider, răscolind chitanţe vechi, facturi, manuale de 
instrucțiuni. Lucruri pe care nu dorisem să le arunc, în caz că 
într-o zi cineva ar fi cerut să le vadă. Era un sistem haotic pe 
care nu l-aș fi tolerat vreodată la birou. M-am întors cu tava 
plină cu băuturi calde. 

— N-ar trebui să mai dureze mult, a spus femeia-ofiţer, luând 
o ceșcuţă. 

Ceai cu două cuburi de zahăr. Mai erau polițiști și în grădină, 
cercetând cu lanternele pământul din jurul incineratorului, pe 
care nu mă obosisem să-l ascund. După atâtea luni, nu mai 
rămăsese nimic, în afara cenușii îmbibate cu apă. Totuși, au 
răscolit prin aceasta, ridicând bucățele și vârând în pungi ce se 
mai putea. Au luat calculatorul din camera de oaspeţi, deși 
știam că nu vor găsi nimic interesant pentru ei - în casa mea nu 
era nimic care să-i ajute în investigația lor. 

Au plecat pe la opt, cerându-și scuze pentru dezordine și 
pentru ușa spartă. Nu s-au oferit să mă ajute să fac curat. 
Totuși, asta mi-a dat de lucru ca să-mi umplu timpul înainte de a 
o suna pe Mina. Era duminică dimineaţa. N-o puteam trezi 
înainte de nouă și jumătate. Când a răspuns, mi-a fost teamă c- 
o să izbucnesc în lacrimi, că empatia ei mă va copleși, dar ea 
avea o răceală profesională. 

— Inţeleg. Ai spus ceva? 

— Nu. Eu... 

— Bravo. Nu-ţi face griji. O să-ţi găsesc un avocat. 

— Un avocat? 

A oftat de nerăbdare. 

— Da. Probabil te vor chema la interogatoriu. O să vorbesc cu 
Douglas. 

O lacrimă mi s-a prelins pe obraz. 

— Christine, mai ești acolo? 

— Da, tot aici sunt. 

— Păstrează-ţi calmul. Nu spune nimănui nimic. 

— Nu, nu spun. 


Mina a fost arestată prima. Mi-a spus că era pregătită pentru 
asta. 

— Mă rog, poate că pregătită e un cuvânt greșit. Mai degrabă 
mă asteptam, a zis ea. Da, mă aşteptam. Nu știam exact când 
se va întâmpla. Mă tot trezeam noaptea, crezând că-i aud la 
parter. L-am pus pe Andy să stea treaz ca să coboare și să 
verifice. Nu voiam să apară prin ziare o fotografie oribilă de-a 
mea - dată jos cu forța din pat, părând vinovată. 

Când poliţia a venit după ea, nu era nici miezul nopţii, nici 
zorii zilei. Era cinci după-amiaza, într-o vineri, iar ea nu era deloc 
pregătită. Dacă ar fi fost, sunt convinsă că nu ar fi ales să poarte 
acel taior de culoarea muștarului care-i făcea fața atât e 
pământie. Albastrul ar fi fost mai bun. Da, sunt sigură că ceva 
bleu i-ar fi pus în evidenţă culoarea ochilor. 

A ieșit din lift drept în braţele a doi ofițeri de poliție. Presa 
aștepta: arestarea ei se desfășura exact fix ca să prindă știrile 
de la șase. Nu era nimeni acolo care s-o protejeze și mai târziu 
am auzit că Douglas Rockwell era distrus și a luat ca pe un 
afront personal faptul că nu a fost anunţat în prealabil. Chiar și 
membrii echipei ei de PR erau în beznă, pentru că prietenii Minei 
de pe la tabloide nu i-au anunţat. Imi imaginez că simţea cum 
puterea i se scurgea printre degete, atunci când i-au citit 
drepturile. Dave aștepta în mașină s-o ducă acasă și, când a 
văzut că iese din clădire încadrată de polițiști, s-a ţinut în 
spatele mașinii poliţiei și a stat în afara secţiei ore întregi, în caz 
că apărea. 

A fost chestionată, apoi eliberată pe cauţiune, sâmbătă 
dimineaţă. Erau și mai multe poze în ziare, dar de data asta se 
pregătise pentru ele. Părea obosită, dar cineva îi adusese haine 
de schimb: o rochie bleumarin cu guler și mânecuţe albe. Când 
am văzut fotografia din ziar, am rămas șocată de cât de 
copilăroasă părea, cu părul prins la spate, de mână cu soţul ei. 
Am căutat un semn din partea ei, ceva care să-mi spună cum se 
simţea, dar nu era nimic. Au mai trecut 24 de ore până când, în 
sfârșit, m-a sunat. 

— Deci, mă așteptam, dar nu eram foarte pregătită. N-o să 
stau prea mult la palavre, Christine. Voiam doar să-ţi dau un 
semn de viaţă. O să fiu acasă săptămâna asta, așa că 
eliberează-mi agenda și ia-ţi și tu liber. Sarah o să se descurce 
cu telefoanele. 


— Vrei să vin la Minerva? 
— Nu-i o idee bună. Păstrăm legătura. 


Nu puteam sta acasă, așa că a doua zi de dimineaţă am 
plecat, ca de obicei, la serviciu. Era prima oară când nu o 
ascultam pe Mina. Pe când urcam spre staţia Euston, pe drum 
spre metrou, am auzit țăcănitul unui baston mult în fața mea. 
Mi-a activat cel de-al șaselea simţ, pe care-l dezvoltasem pentru 
cei ce aveau nevoie de ajutor. Am grăbit pasul și, în timp ce-mi 
croiam drum prin mulţimea de navetiști, am găsit sursa 
zgomotului. Un orb, prins în mijlocul mulțimii. Înainta, dar era în 
pericol de a fi călcat în picioare, așa că am dat oamenii la o 
parte și l-am prins de braţ. 

— Haide. Mergem împreună, am zis. 

El și-a înclinat capul. Am simţit cum se încorda. 

— Nu mă grăbesc, am spus. Nu vă faceţi griji. 

Mi-am dat seama că era foarte orgolios - nu voia să-mi 
accepte ajutorul. 

— Mă descurc de-aici, a spus el când am ajuns pe peron, dar 
eu mă îndoiam că se va descurca. 

Așa că am întins mâna și i-am luat bastonul alb. 

— Nu vrem să se împiedice careva de ăsta, nu-i așa? am spus 
și l-am strâns ușor de braț, mergând spre metrou. Acum 
încotro? am întrebat. 

— Fac drumul ăsta în fiecare zi, a spus el. 

— Care drum, mai exact? 

Bastonul lui era în mâna mea stângă și m-am întrebat dacă nu 
cumva oamenii credeau că eu eram cea oarbă și el cel care mă 
călăuzea. Am reformulat întrebarea, ridicând vocea ca să acopăr 
anunţurile de la megafon. 

— Unde trebuie să ajungeţi? 

— Pe Goodge Street, a spus el, în cele din urmă. 

Era un încăpățânat. 

— Perfect. Într-acolo merg și eu. 

Nu era deloc adevărat, dar nu voiam să-i rănesc orgoliul. Mi- 
am păstrat braţul încolăcit de al lui. Cred că arătam ca o 
creatură cu două capete când am urcat pe scara rulantă. 

Am reușit să-l urc în trenul său, de parcă duceam un cal 
îndărătnic. Nici măcar nu mi-a mulţumit, dar deja eram 


obișnuită cu asta. Descopeream din ce în ce mai des că nu toată 
lumea apreciază amabilitatea străinilor. 

Când am ajuns la muncă, Sarah se învârtea pe-acolo, 
frângându-și mâinile, așa că am trimis-o jos, la Departamentul 
de presă. Acolo telefoanele sunau non-stop, ale noastre nu 
sunau deloc și, în toată acea săptămână, am simţit cum tăcerea 
a pus stăpânire pe mine și s-a instalat în jurul biroului meu. 
Câţiva jurnaliști au sunat pe linia directă a Minei, asaltându-mă 
cu o serie de întrebări. Totuși, am aflat mai multe de la ei decât 
ei de la mine. Mi s-a spus că șefa mea urma să fie probabil 
acuzată de sperjur și de influențarea cursului justiţiei. 
Presupuneau că Mina minţise în timpul procesului de calomnie 
împotriva ziarului Business Times, că tot ceea ce fusese scris în 
paginile publicaţiei era probabil adevărat. Prostii, m-am gândit. 
Citisem diverse aluzii și în alte ziare, dar nu pot pretinde că nu 
m-a deranjat să aud astfel de lucruri, la telefon, pe când eram 
singură în birou. In acea săptămână am fost pentru prima oară 
contactată de domnul Ed Brooks. Spre deosebire de alții, nu mi- 
a oferit bani; nu voia decât să discutăm. Neoficial. 

— Nu am nimic de declarat, i-am spus și, la momentul acela, 
nici nu am dat vreo declaraţie. 

Am așteptat ca Mina să sune, stând lipită de telefon ca o 
adolescentă îndrăgostită și cu volumul mobilului la maximum. 

In cele din urmă, Dave mi-a adus un bilet de la ea. Cred că 
tocmai îl ratasem - recepţionera a zis că a lăsat biletul, apoi a 
plecat. Când l-am sunat, era deja pe drum înapoi spre Minerva. 
Eram invidioasă; mi-aș fi dorit că mă aflu alături de el în mașină, 
în drum spre Minerva - să mă simt necesară și ocupată. Am 
sprijinit plicul de biroul meu ordonat, amânând momentul 
deschiderii acestuia și imaginându-mi că era o invitaţie de a 
merge acolo în weekend sau poate că erau câteva cuvinte de 
consolare din partea Minei, ca să-mi spună să nu-mi fac griji, că 
totul era o greșeală absurdă și că va fi în regulă. M-am holbat la 
numele de pe plic, scris de Mina cu pix verde. 

Cum să descriu acel scris? Mic. Ordonat. Caligrafic. Rezultat al 
educaţiei sale elveţiene, fără-ndoială, pentru că acolo cred că se 
încuraja stilul franțuzesc de a adăuga literelor bucle și codițe. 
De a face cuvintele să pară mai importante decât erau în 
realitate. Am desprins clapa, înăuntru era o hârtiuţă pătrată, cu 
o margine înflorată. Am recunoscut-o ca fiind din caietul de pe 


biroul ei de-acasă. Nu era un mesaj propriu-zis, ci doar un nume 
și un număr de telefon, cu cuvântul avocat subliniat. Nesemnat, 
nici măcar cu inițialele. Am luat telefonul. 

— Pot vorbi, vă rog, cu Sandra Tisdale? Sunt Christine 
Butcher. 

Peste câteva zile am fost arestată. 


27 

O femeie din Hertfordshire a fost arestată în propria locuință, 
sub suspiciunea de influențare a justiţiei... 

Era în toate ziarele, deși am citit pentru prima oară știrea în 
jurnalul local. Știam că va mai dura doar câteva ore până când 
numele meu va fi dezvăluit și am sunat-o imediat pe Angelica. 

— Te rog să-ncerci să nu-ţi faci griji, iubita mea. Imi pare atât 
de rău că ţi se întâmplă așa ceva. E vorba de mama ta. Dar știi 
cum se spune: ce nu te ucide te face mai puternic. 

Pentru o clipă, n-a spus nimic. Când a vorbit însă, a fost foarte 
directă. 

— Ai făcut-o? 

— Ce să fac, iubire? 

— Doamne, mamă! Te-ai descotorosit de probe? Ai influenţat 
cursul justiției? 

— Sigur că nu. E o neînțelegere, asta-i tot. 

l-am repetat Angelicăi ce-mi repetam mie însemi. Şi, la 
momentul acela, încă o credeam. Mi se părea din ce în ce mai 
greu să separ realitatea de ficţiune. 

Când m-am dus să mă văd pentru prima oară cu Sandra 
Tisdale, nimeni n-ar fi ghicit că femeia aceea, în costum 
bleumarin și cu aer inteligent, care urca încrezătoare scările de 
la metrou, era pe cale să se întâlnească cu un avocat expert în 
drept penal și că, în curând, urma să fie numită „acuzata”. Nici 
mie nu-mi venea să cred. Domnișoara Tisdale se specializase în 
oameni ca mine: funcţionari bănuiţi că au comis o infracţiune. 

Faptul că în acele zile nu distingeam realitatea de ficţiune era 
îngreunat și de ideea că biroul avocatei mele arăta ca platou de 
filmare al unui drame: o terasă a unor case în stil georgian, 
perfect restaurate, completa cu desăvârșire senzaţia că am 
pătruns într-o lume a imaginaţiei. Uneori mi se părea că mă 
dematerializez - ca și cum mă uitam la aceste evenimente care 
se întâmplau altcuiva, nicidecum mie. 

Sandra Tisdale era înaltă și purta o uniformă care semăna cu 
a mea, cu excepţia faptului că avea un diamant imens pe inelar. 
Pe reverul sacoului, eu purtam broșa pe care mi-o dăruise Mina. 
Credeam c-o să-mi aducă noroc, dar mă-ntreb dacă nu cumva 
am fost blestemată în clipa în care am lăsat-o să mi-o prindă la 


piept. 


— Încântată de cunoștință, a spus Sandra Tisdale, întinzându- 
mi mâna. 

A zâmbit cald, dar scurt. Era o femeie ocupată. Era evident 
din strângerea ei de mână și din felul în care m-a măsurat din 
priviri, evaluând cu ce fel de material uman trebuia să lucreze. 

Am urmat-o la etaj, concentrându-mă asupra pulpelor ei 
masive și încercând să-mi dau seama ce culoare aveau ciorapii 
pe care-i purta - ca să uit unde mă aflu. ///usion sau Whisper? Cu 
siguranţă ceva din spectrul culorii pielii. Ai mei erau Plage, mai 
degrabă arămii decât culoarea pielii. Mintea îmi zbura în toate 
direcţiile. Voiam să evadez din prezent, ca un copil care se ţine 
într-o pădure după o dâră de firimituri, fără să se gândească la 
ce-l așteaptă. 

— Am ajuns. 

Ne aflam într-o încăpere îmbrăcată în lemn, în care puteau 
intra 20 de persoane. Ne-am așezat la capătul unei mese lungi 
și ovale, cu suprafața atât de lucioasă încât vedeam sclipirea 
broșei mele reflectându-se în ea. 

— Cafea? 

Pe bufet se aflau mai multe gustări și băuturi și am observat 
că termosul pentru cafea era făcut la compania la care lucrase 
tata. L-am ridicat. 

— Dă-mi voie, a spus Sandra, întinzându-se după el, dar eu nu 
i-am dat drumul. 

Probabil că a pus tremurul degetelor mele pe seama 
emoţiilor, dar el avea mai degrabă legătură cu nevoia mea 
subită de a-l avea alături pe tata. Mi-ar fi plăcut să mai putem 
purta o singură conversaţie. Termosul acela m-a făcut să simt, 
pentru un moment, că era cu mine și că, poate, mă iertase. 

Erau câteva carneţele și pixuri și m-am autoservit, scriind 
data într-un colţ, apoi scoțând din geantă dosarul pe care-l 
iniţiasem. În acel stadiu conţinea doar hârtiile pe care le 
semnasem la secţia de poliţie și o copie a punerii sub acuzare. 
Eram de-abia la început - aveam suficient timp să-l umplem. 

— Așadar, descrie-mi slujba ta, Christine. Știu că am mai 
vorbit despre asta și la telefon, dar am nevoie să înțeleg cât mai 
limpede... 

— Păi, am grijă de Mina și mă asigur că toate obligaţiile ce ţin 
de secretariat sunt îndeplinite. Asta include și munca ei de la 
televiziune. Sunt asistenta ei personală numărul unu. 


— Numărul unu? 

— Da. Există și un număr doi, care e subalterna mea, dar totul 
trece prin mine. E mai ușor așa, mai direct. 

A zâmbit. Poate că mi-a remarcat mândria din glas; cu 
siguranţă și-a notat ceva pe carneţel. Loial? Proastă? Naivă? 
Influențabilă? Oricare sau toate cele mai de sus erau la fel de 
adevărate. 

— Bine. Acum povestește-mi despre vizita ta la arhiva 
companiei Appleton's. Ce era în cutiile pe care le-ai luat de 
acolo? Caiete cu stenograme, așa ai zis la telefon? 

— Da. 

— Ai putea spune că obiectele din cutii erau de natură 
personală? 

— Da. 

— Personale pentru tine? 

— Păi, da. 

— Nu pari foarte sigură. Ai verificat tot ce era în ele? 

— Erau niște caiete vechi de-ale mele și de-ale fiicei mele, 
Angelica. Într-una dintre ele erau desenele ei. Cele pe care le 
făcea la școală când era mică. 

Mi-am minţit propriul avocat, deși sunt sigură că n-ar fi 
surprinsă să audă una ca asta. Se aștepta la așa ceva. Cât timp 
minţeam bine și nu-i spuneam că mint, nu era nicio problemă. 
Înţelegeam. De când fusesem arestată, Mina mă sunase în 
fiecare zi, era foarte atentă cu mine. Avea precizia unui 
ceasornic, mă suna la ora șase în fiecare seară și povesteam, iar 
eu mi-o imaginam stând în birou cu un pahar de tărie în mână. 
Auzeam din când în când clinchetul gheții când își amesteca 
whisky-ul în pahar. Îi așteptam cu înfrigurare apelurile și-mi 
turnam și eu un pahar, ca și cum am fi băut ceva împreună, 
după o zi obositoare de lucru. 

— Am înţeles. Dar etichetele de pe cutii aveau numele Minei 
Appleton pe ele. E corect? 

— Da, dar am cam încurcat puţin lucrurile când ne-am mutat 
în alte birouri. Cea mai mare parte erau lucrurile mele. 

— Cea mai mare parte? Cum poţi fi sigură că nu era nimic 
care să-i aparțină Minei Appleton dacă nu ai verificat? 

— Păi, nu pot fi absolut sigură. 

Şi-a lăsat pixul jos. 


— Mi-e teamă că asta e o problemă, Christine. Trebuie să fii 
sigură. Orice semn de ezitare va fi folosit împotriva noastră de 
acuzare. Așadar... 

Şi-a luat din nou pixul. 

— Nu ai verificat cutiile, dar ești sigură că acolo erau desenele 
fiicei tale, laolaltă cu vechile tale caiete de stenograme. Probabil 
datând de mulţi ani, având în vedere timpul de când lucrai 
pentru doamna Appleton. 

Pixul s-a oprit brusc pe hârtie. De câte ori eram neclară, 
Sandra nu obosea să mă îndrepte. 

— Nu te-ai uitat prin conţinutul cutiilor, pentru că nu era 
nevoie. 

A ridicat privirea și a zâmbit. 

— Așa este, am spus, zâmbind și eu. 

— Bravo. E important ca noi, tu, să rămânem la fapte. Fără 
speculaţii. Ceea ce nu poţi afirma cu certitudine, mai bine nu 
afirmi deloc. Deci: de ce un foc? 

— Mă descotoroseam de lucrurile fostului meu soţ. Chestii pe 
care el nu le mai voia. Mi s-a părut cel mai bun mod de a scăpa 
de ele. Era modul meu de a merge mai departe. 

Exersasem replica aceasta în faţa oglinzii, după una dintre 
convorbirile cu Mina. 

— Da. Cred că a fost o perioadă dureroasă pentru tine. 
Divorțul. Nu e ușor niciodată. De ce atât de radical? De ce te-ai 
hotărât să distrugi totul? Și caietele tale cu stenograme, și 
lucrurile soțului tău? 

M-a așteptat să răspund, cu pixul pregătit. 

— O să te întrebe asta. Va trebui să ai un răspuns. _ 

— Obiectele de la birou au fost o completare. li aruncam 
lucrurile lui Mike, lucrurile de la muncă le-am adăugat după 
aceea. 

— Şi a fost decizia ta să iei acasă cutiile de la serviciu? 

Era o întrebare, totuși suna ca o afirmaţie. Nu trebuia decât 
să dau din cap aprobator. Povestea căpăta formă cu minimum 
de efort din partea mea. 

— Cred că a fost o perioadă foarte grea pentru tine. Nu e de 
mirare că uneori ai mai făcut greșeli. Ai etichetat greșit cutiile. E 
ușor de înțeles că, poate, nu mai gândeai limpede, că ai fost 
tulburată de faptul că mariajul tău se termina. 


Mi-a zâmbit cu empatie. Mina sugerase să folosesc divorțul 
drept motiv pentru ineficiența mea atipică. Era un material util 
în confecţionarea acestei povești. Totuși, nu-mi convenea că 
Sandra Tisdale sublinia atât de mult această perspectivă. Erai 
aiurită. Distrată. Ai făcut greșeli. Nu era adevărat - n-am permis 
vreodată nefericirii mele din plan personal să interfereze cu 
munca -, dar am stat acolo și am dat tot timpul din cap. De-a 
lungul anilor mă obișnuisem să-mi mușc limba. Autocontrolul e 
un detaliu vital al muncii mele și aș sfătui pe oricine care se 
gândește să aleagă profesia mea să ţină minte acest lucru. Sunt 
foarte multe ocazii care cer să-ţi ţii gura. 

— Mai avem puţin. Agenda. De ce ai șters însemnările din 
jurnalul Minei Appleton? 

— Făceam puţină curăţenie. Era o perioadă în care presa se 
băga foarte mult în viața Minei și astfel, din când în când, îi 
răsfoiam agenda și ștergeam programările de care-mi era 
teamă că ar fi fost greșit interpretate de intruși. 

— Intruși? Vrei să spui jurnaliști? 

— Da, dar nu numai jurnaliști. Călătoriile pe care le-am șters 
erau de natură personală și m-am temut că unii oameni din 
interiorul companiei ar fi judecat-o pe Mina, dacă ar fi știut că 
pleacă de la serviciu pentru probleme personale, așa că am 
schimbat datele unei serii întregi de întâlniri. 

— Şi ea a știut că ai făcut asta? Că ai șters însemnările? 

— Nu. Nu era cazul s-o deranjez cu așa ceva. Cum spuneam, 
făceam doar puţină curăţenie. 

— Am priceput. Nu am înţeles exact, când am vorbit la 
telefon, ce fel de „problemă personală” avea doamna Appleton. 
Ai fost cam vagă. 

— Așa am fost? Scuze, nu voiam asta. Cred că-și vizita mama. 

— Crezi? 

— Da. Mama ei locuiește la Geneva. 

— Dar nu ești sigură că acolo se ducea? 

— Ba da, sunt sigură. 

— Nu pari foarte sigură. 

— Ba da, sunt. Așa scria în agendă. Zborurile doamnei 
Appleton erau rezervate de mâna mea dreaptă, Sarah. Ea a 
scris în agendă Geneva, dar eu am decis să schimb conţinutul 
însemnărilor, ca să pară mai profesioniste, întâlniri, nu călătorii 
vagi la Geneva. 


— Înţeleg. O să repet, Christine: dacă nu ești sigură în privinţa 
vreunui detaliu, e mai bine să nu-l menţionezi la tribunal. Juriul 
trebuie să fie convins de depoziţia ta. Dacă ești vagă, poate 
părea că vrei să fii evazivă. Inţelegi, nu? 

— Da, înţeleg. 

Mi-am mutat privirea, fascinată preţ de o clipă de geamurile 
ei care sclipeau de curăţenie. Nicio clădire din centrul Londrei 
nu putea avea geamuri atât de strălucitoare, în afara cazului în 
care ar fi fost spălate de cel puţin două ori pe săptămână. 

— Christine? 

Am revenit la realitate. 

— Te-ntrebam dacă ai mai fost vreodată într-o sală de 
judecată. 

— Nu, n-am fost. 

— Bine. Întâi va fi Curtea Magistraţilor. Nu cred că aici vom 
susţine vreo pledoarie. 

— Va fi „nevinovat”? 

— Cel mai probabil, dar nu vom susţine pledoaria până când 
nu vedem toate dovezile pe care le au împotriva ta. 

S-a ridicat în picioare. 

— Ne întâlnim la tribunal cu 15 minute înaintea audierii. Mina 
Appleton și David Santini vor fi și ei acolo, veţi compărea 
împreună în faţa curții. 

Mă bucuram să aud asta. Gândul că vom sta alături, umăr la 
umăr. Ea a luat loc din nou. 

— Trebuie să înţelegi că apărarea ta e total separată de a lor. 
Voi trei aveţi echipe diferite de avocaţi. Sunt aici să te reprezint 
pe tine, nu pe Mina Appleton. 

Am zâmbit; știam că nu e întregime adevărat. Mina îmi plătea 
apărarea. Douglas Rockwell o recomandase pe Sandra Tisdale. 
Aceasta a continuat: 

— Doamna Appleton este acuzată și de sperjur. Tu nu. Şi e 
important, pentru dosarul tău, ca apărarea să fie independentă 
de a ei, deși, evident, apărarea ei e importantă pentru apărarea 
ta. E posibil ca, dacă ea va fi găsită vinovată de acuzaţia de 
influențare a cursului justiţiei, să fii și tu acuzată, la fel și 
domnul Santini. La acest cap de acuzare cădeţi sau supravieţuiţi 
împreună. Dar e important să înţelegi că eu te reprezint doar pe 
tine. 


Da, cădem sau supraviețuim împreună. Am priceput asta 
destul de bine. 

— Ştiu că sunteţi apropiate - tu și doamna Appleton. Că ești 
loială. Și știu că ţi-a fost o șefă bună, generoasă și săritoare. Dar 
e important să înţelegi că nu trebuie să se vadă că ar avea vreo 
influență asupra ta de-a lungul procesului. De-asta ai un 
consilier separat, pe mine, și de aceea vei avea propriul avocat 
pledant. 

l-am zâmbit ca s-o liniștesc. Ea mi-a strâns mâna și a tot 
trăncănit până când am ajuns la parter, povestindu-mi despre 
planurile ei de weekend. Mare lipsă de tact, serios. Eu nu aveam 
niciun plan și, colac peste pupăză, mai aveam opt săptămâni de 
pierdut până când trebuia să compar în fața magistraţilor. La 
gândul ăsta mă mânca pielea și începusem să mă scarpin 
înainte să părăsesc clădirea, căci eczema pe care o căpătasem 
în copilărie își alesese să reapară în viața mea fix în acel 
moment. 

Am reușit să umplu acele opt săptămâni. Grădina mea din 
fundătură nu arătase niciodată mai curată sau mai drăguță 
decât în acea perioadă. Micile petice de pământ dintre copaci 
explodau de câte flori plantasem. 

Din păcate, n-au supravieţuit. Când s-a terminat procesul, m- 
am dus acolo într-o noapte și le-am scos pe toate din rădăcini, 
azvârlindu-le în drum. Niciun vecin n-a încercat să mă oprească, 
nici măcar n-a ieșit vreunul să vadă dacă am păţit ceva. Mi-i 
imaginez pe toţi trăgând cu ochiul prin perdele, privindu-mă 
cum mă târam în beznă. Poate că le era teamă să se apropie de 
mine și nu-i pot condamna. Nu eram eu însămi. 

Nu după mult timp, ajungeam la porţile reședinței The 
Laurels. Îmi amintesc că atunci mi s-a părut un loc întunecat și 
lugubru. Acum nu mi se mai pare așa. Acum e acasă. 


28 

Tribunalul are un miros aparte, de tutun și alcool, care 
seamănă cu izul dintr-o cârciumă înainte de interzicerea 
fumatului. Totuși, cei puși sub acuzare nu beneficiază de vreo 
scutire. Nu e nicio dispensă specială care să ne lase să bem 
ceva sau să fumăm ca să alungăm stresul. Dar mirosul e acolo, 
venind dinspre trupurile care ocupă scaunele de plastic sau care 
sprijină pereţii. Izvorât din ficaţi putreziţi, ieșind prin toţi porii, 
lipindu-se de degetele îngălbenite și de limbile păroase. Se 
combină cu aroma săpunului ieftin care se agaţă de hanorace și 
de pantaloni de trening. Trupuri fetide în haine curate. Mă 
simţeam și, fără îndoială, păream de pe altă planetă. Acordasem 
mult timp înfățișării mele, Mina mă consiliase. Fotografiile din 
perioada respectivă ne arată pe Sandra Tisdale și pe mine 
intrând împreună în tribunal și ar fi greu de ghicit care e avocata 
și care e acuzata, dacă n-ar exista o descriere a imaginii. 

— Nu va dura mult, a zis Sandra Tisdale și a mers mai 
departe, cu dosarele lipite de piept. 

Se purta de parcă eram la un cocktail, pălăvrăgind și zâmbind 
oficialilor, dar cred că își făcea pur și simplu treaba, ungea 
rotițele mecanismului. Mi-aduc aminte că m-am simţit de-a 
dreptul abandonată când am văzut-o plecând de lângă mine și 
ușurată când a intrat Dave. L-aș fi salutat cu mâna și i-aș fi făcut 
semn să vină lângă mine, dar am zărit-o pe soţia sa, Sam, și mi- 
am dat seama că se ţineau de mână. Așa că m-am prefăcut că 
nu-i văd. La scurt timp, Mina și Andy au venit și ei și au fost 
direcționaţi spre o încăpere privată, un privilegiu pentru care nu 
le purtam pică. 

Mina Appleton. Christine Butcher. David Santini. Eram capete 
de afiș, numele noastre au fost strigate primele. Dave și cu mine 
o încadram pe Mina, și toţi trei eram în boxă, în spatele 
plexiglasului. Când mi-am rostit numele și adresa, aveam gura 
uscată și fiecare cuvânt îmi era însoţit de un pleoscăit - teama 
mea se auzea în urechile tuturor. Au fost citite acuzaţiile, una 
singură pentru mine, secretara, și pentru Dave, șoferul. Două 
pentru șefa noastră. Când judecătorul a pronunţat condiţiile 
pentru cauţiune, am rămas înmărmurită. Nu aveam voie să 
comunicăm între noi, direct sau indirect. Fusesem îndepărtată 
de Mina, de munca mea și am plecat de la tribunal simţindu-mă 
mai singură decât la sosire. 


O săptămână mai târziu, mi-a telefonat Stella Parker. 
Nutriţionista, vindecătoarea și maseuza Minei, colacul ei de 
salvare în timpul primului proces. Acum trebuia să mă salveze și 
pe mine. Stella era modalitatea Minei de a mă ţine aproape, iar 
animozitatea pe care am simţit-o când am întâlnit-o prima oară 
s-a topit. Stella a devenit intermediara noastră. 

Trecuse mult timp de când îmi scosesem hainele în faţa cuiva 
și primele câteva întâlniri au fost chinuitoare. Dar nu mi-a luat 
mult până să apreciez atingerea mâinilor sale. Am ajuns să-i 
aștept cu nerăbdare vizitele, chiar să depind de ele. Mă- 
ntindeam pe masa capitonată pe care o aducea cu ea, 
închideam ochii și capitulam sub atingerea ei. 

Începea cu picioarele, apăsându-mi părţile cărnoase cu 
degetele sale mari, apoi urcând lent pe trup și zăbovind în 
locurile în care simțea că aveam nevoie de atenţie 
suplimentară. Când ajungea la cap, degetele ei îmi mângâiau și- 
mi frământau scalpul până când păreau să-mi străpungă craniul. 
Îmi imaginam cum mâinile ei se odihneau pe creierul meu, 
alungând orice gând negativ. Mintea mi se golea, capitula, iar 
eu mă lăsam luată în stăpânire. 

Pe măsură ce se apropia data procesului, deveneam din ce în 
ce mai neliniștită și mi-era foarte greu să adorm. 

— Nu putem accepta așa ceva, Christine, a spus Stella cu 
vocea ei atât de blândă. Să văd ce pot face. 

Am zăcut acolo, cu ochii închiși, într-un fel de transă, primind 
tot ce avea să-mi ofere. 

— Diazepam pentru anxietate. Temazepam ca să te ajute să 
dormi, a zis ea la următoarea vizită, punându-mi niște sticluțe 
cu medicamente pe noptieră. 

Stella Parker este specializată în medicină convențională, mi- 
am amintit că scria pe site. Ceea ce era bine pentru Mina era, cu 
siguranţă, bine și pentru mine. 


29 

În seara dinaintea procesului am adormit pe la 10, mirosind 
încă a uleiurile cu care mă masase Stella Parker. Mă îngrijise ca 
pe un copil, alinându-mi agitația și zgâlțâind sticluţele cu pilule 
pe care le aveam aliniate lângă pat. 

— la una din astea dacă te trezești peste noapte și două din 
celelalte dimineața. 

Am văzut-o scriind ceva pe etichete. 

— Apropo, Mina te îmbrățișează. Să fii puternică, Christine, a 
spus ea, înainte să coboare scările și să iasă. 

Eram mișcată de grija ei. 

Când am intrat în Old Bailey? în acea primă dimineaţă, teama 
la care mă așteptasem nu a apărut. Eram calmă, aproape 
enervant de calmă, când privesc înapoi. Drogată ca un animal 
înainte de tăiere. Mă alina și gândul că urma să mă întorc la un 
soi de rutină. Perversă poate, dar cum în ultimele câteva 
săptămâni trecusem printr-un adevărat purgatoriu, acum îmi 
găsisem un motiv de a cobori dimineaţa din pat. 

In câteva zile, le spuneam pe nume paznicilor, salutându-i ca 
pe cei de la Appleton's. La început mi s-a părut ciudat, când mi- 
au cerut să-mi scot pardesiul și să-l așez pe o tavă, alături de 
geantă, ca și cum aș fi plecat în vacanţă peste hotare, dar și cu 
asta m-am obișnuit. Ritualul procedural este o distragere bine- 
venită - veșmintele strămoșești, perucile, atât de stranii și de 
absurde chiar la început - totul părea perfect normal la finalul 
primei dimineţi. Era o claritate plăcută și în privinţa ierarhiei. În 
sala de judecată, îmi cunoșteam locul și știam prea bine cine era 
autoritatea supremă. 

Ne aflam cu toţii la dispoziţia domnului judecător Beresford, 
care conducea procedurile cu autoritate, dar și cu calm. De-a 
lungul săptămânilor care au urmat, am prins drag de el. Un 
sâsâit vag îi dădea un aer vulnerabil și era întotdeauna politicos, 
uneori chiar comic, dar niciodată într-un mod nepotrivit. 

Eram un copil într-o piesă de teatru de la școală, așteptând 
să-mi rostesc replicile. Dar până atunci trebuia să-mi găsesc 
locul în fiecare zi și să nu mă mișc de-acolo. M-am așezat în 
dreapta Minei, Dave în stânga ei, oglindindu-i numeric pe 
membrii completului. Umăr la umăr, cu carafele de apă în faţa 
noastră, cu genţile la picioare, Mina cu laptopul deschis, Dave 


5 Tribunalul Penal Central din Londra (N.t.) 


mereu cu un pachet de Mentosan, eu cu un carneţel și un pix. 
Nu că aș fi notat ceva, spre deosebire de Mina, care bătea pe 
tastatură cu o frecvenţă de cel puţin 60 de cuvinte pe minut. 
Nota fiecare cuvinţel în timp ce procurorul James Maitland își 
rostea argumentaţia împotriva ei. 

— Nu suntem aici pentru a judeca practicile profesionale ale 
doamnei Appleton, oricât de lipsite de scrupule ar fi acestea. Nu, 
ceea ce va demonstra acuzarea este faptul că Mina Appleton a 
minţit sub jurământ în faţa unui tribunal. A dat în judecată 
Business Times, un ziar naţional respectat, din cauza unui 
articol despre care dumneaei a afirmat că e plin de minciuni. 
Vom arăta că, de fapt, articolul era adevărat și că doamna 
Appleton a comis sperjur în faţa curţii. A jurat cu mâna pe Biblie 
că va spune adevărul. În schimb a minţit, apoi a încercat să-și 
ascundă minciunile, recurgând la ajutorul celor mai de încredere 
angajaţi ai săi: secretara și șoferul. 

A făcut o pauză. S-a răsucit și s-a uitat la noi. lar noi ne-am 
uitat la el, adevărate imagini ale nevinovâăţiei. 

— Lanţul Appleton's se laudă cu corectitudinea sa față de 
furnizori; o afacere corectă pentru toți, spune reclama sa. Nu e 
adevărat, a afirmat Business Times. Din clipa în care Mina 
Appleton a trecut la cârma firmei, aceasta a rupt contractele cu 
furnizorii tradiţionali, a anulat comenzi fără preaviz și a dus 
până la colaps ferme întreţinute de diverse familii de generaţii 
întregi. lar când acele ferme se luptau s-o scoată la capăt, tot 
Mina Appleton le-a oferit ajutor, ca o mare salvatoare. 

James Maitland era de înălţime medie, cu ochi fără o culoare 
clară, care păreau să i se umfle în cap pe măsură ce se ambala. 

— Departe de a fi o salvare, Mina Appleton a profitat de acei 
fermieri. S-a oferit să le împrumute bani, dar numai dacă își 
puneau pământul gaj. Şi când au ajuns să cedeze sub greutatea 
datoriei care li se impusese, ce a făcut dumneaei? A forţat 
cumpărarea pământurilor. 

Se plimba în sus și-n jos, iar roba i se prindea din când în când 
în turul pantalonilor. 

— A adunat pământ și l-a vândut mai departe. Și cui l-a 
vândut? Unor firme dubioase, despre care investigaţiile 
neobosite ale ziarului Business Times au dovedit că erau 
companii-fantomă. Acele companii-fantomă au vândut din nou 
pământul. De data asta, contra unui profit substanţial. Profit pe 


care Mina Appleton l-a depus apoi în conturi din băncile 
elveţiene... 

A continuat la nesfârșit și mi-e teamă că juriul l-a găsit la fel 
de plicticos ca mine. 

— Doamnelor și domnilor juraţi, sunt sigur că aţi văzut-o cu 
toți pe Mina Appleton la televizor. Poate că i-aţi și cumpărat 
cărţile de bucate? Credeţi că o cunoașteţi. Dar nu vă lăsaţi 
înșelați. Business Times a demascat-o pe Mina Appleton, 
prezentând-o drept lacomă și necinstită. O ipocrită. De asta i-a 
dat ea în judecată. Lacomă și necinstită. Aceasta e adevărata 
față a Minei Appleton. 

Mă-ntreb dacă juraţii și-au frecat palmele la ideea unui proces 
cu celebrităţi, cu apetitul alimentat de perspectiva unor detalii 
suculente. Ca mine atunci când deslușeam enigma dintr-un 
roman cu crime, anticipând că sunt mai multe cadavre, nu unul 
singur. Astfel, puși în fața unor detalii ale unei infracţiuni 
funcţionărești, nu e de mirare că juriul s-a plictisit de moarte în 
săptămânile care au urmat. 

De fapt, în acest proces era un cadavru, dar juriul nu l-a luat 
în seamă, ba chiar abia l-a observat, așa îngropat cum era sub 
un labirint birocratic, cu mare talent, de reprezentanţii apărării. 


30 

Clifford Fraser a fost primul fermier chemat ca martor al 
acuzării, un chip pe care l-am recunoscut. M-a impresionat așa 
cum nu m-a impresionat nici un alt martor. Felul în care-și 
ascundea mâinile în boxă, ca să nu-l vadă nimeni tremurând. 

Am aflat că familia Fraser era singurul furnizor al firmei 
Appleton care refuzase să ia bani cu împrumut de la Mina, chiar 
dacă astfel ferma lor nu a fost salvată. Pământul fusese acum 
transformat în teren pentru construirea unor locuinţe. 

— Domnule Fraser, cât timp a asigurat familia dumneavoastră 
marfă pentru supermarketurile Appleton? 

— Douăzeci și cinci de ani. 

Mâinile și le putea ascunde, dar nu și tremurul din glas. 

— Aveam contracte în desfășurare cu Appleton's. Semnate 
anual. 

— Şi ce trebuia să livreze Frasers Farm lanţului de 
supermarketuri Appleton's? 

— Fructe. Pere, mere și prune. 

Degetele Minei zburau pe tastatură și unghiile ei perfecte 
apăsau delicat pe litere, în timp ce-i nota mărturia. 

— Aș vrea să mă refer la documentul 12 din dosar. Vă rog să 
daţi la pagina 10. Contractul e semnat, după cum puteţi vedea, 
de Mina Appleton și de tatăl lui Clifford Fraser, John. E datat 23 
noiembrie 2004, cu un an înainte de moartea Lordului Appleton. 
Exemplarul din mapa dumneavoastră este cel al domnului John 
Fraser. Exemplarul de contract deţinut de firma Appleton's a 
dispărut în mod misterios. 

— Domnule Maitland, a spus judecătorul Beresford. Aveţi vreo 
întrebare? 

— Onorată Instanță, domnule Fraser, ce informaţii aveaţi 
despre înțelegerea dintre ferma dumneavoastră și Appleton's? 

— Înainte de pensionare, Lordul Appleton a venit să ne 
viziteze la fermă și ne-a dat cuvântul său de onoare că 
Appleton's va continua să ne folosească produsele. Ne-a spus că 
se pusese de acord cu fiica sa și că ea îi promisese acest lucru. 
Și asta s-a întâmplat pentru o vreme, contractele au continuat, 
dar nu pentru sumele convenite după retragerea Lordului 
Appleton. 


— Ne puteţi explica exact ce vreţi să spuneţi cu asta, 
domnule Fraser? Cum anume s-au schimbat lucrurile când Mina 
Appleton a preluat afacerea de la tatăl său? 

— A început cu comenzi anulate în ultimul minut. Cereau o 
anumită cantitate de fructe și apoi, fără preaviz, o înjumătăţeau. 
lar noi rămâneam cu produse pe care nu le mai puteam vinde. 
Așa s-a întâmplat luni la rândul. 

— Şi asta ce a însemnat pentru afacerea dumneavoastră? 

— Că operam în pierdere, așa că am început să acumulăm 
datorii. 

— Şi firma Appleton's era conștientă de acest lucru? 

— Da. S-au oferit să ne ajute, dar voiau pământul ca garanţie 
și noi, în special tata, nu am vrut asta. 

— Aţi refuzat oferta de împrumut din partea lor? 

— Da. A fost o decizie de familie. In schimb, am căzut de 
acord să luăm un împrumut de la bancă pentru ca ferma să 
funcţioneze în continuare. Aveam contract cu Appleton's, 
înţelegeţi, și încă speram ca lucrurile să se îndrepte. 

— Și puteţi explica, domnule Fraser, de ce exemplarul 
ultimului dumneavoastră contract cu Appleton's nu a apărut ca 
probă în procesul anterior? Când doamna Appleton a dat în 
judecată un ziar pentru calomnie? 

— Nu l-am găsit decât după moartea tatei. Era în camera lui, 
încuiat într-un mic seif metalic. În camera lui era o adevărată 
harababură și nu ne lăsa pe niciunul să facem ordine. Credeam 
că se pierduse, dar apoi, după ce ela murit, i-am căutat prin 
lucruri și l-am găsit. Dar era deja prea târziu. Ea deja câștigase 
procesul împotriva ziarului. 

— lar acel contract, semnat între Appleton's și ferma 
dumneavoastră, din ce an data? 

— 2004. 

— Și Appleton's a onorat acest contract cu dumneavoastră? 

— Nu. L-a anulat. După două luni de la semnare. Ea a trimis 
un fax într-o seară, târziu, anulând comanda din ziua următoare. 
Au spus că nu vor mai întrebuința produsele noastre. A fost 
trimis la ora 22. Soţia mea era încă trează și a venit într-un 
suflet la etaj ca să mi-l arate. Nu ne-a venit să credem. Aveam 
un contract exclusiv cu Appleton's. Nu mai aveam la ce uși să 
batem, așa că știam că acela avea să fie sfârșitul fermei 
noastre. 


— Spuneţi că ea l-a trimis? 

— Mina Appleton. 

— Şi ce s-a întâmplat cu fructele pe care trebuia să le livraţi? 

— A trebuit să le aruncăm. Tone întregi. Ne-a sfâșiat inimile. 

— Câte tone? 

— Cincizeci. Suficient cât să umple rafturile fiecărui 
supermarket Appleton's din ţară. 

— În acea perioadă, în magazinele Appleton's nu se găseau 
pere, mere sau prune? 

— Ah, ba da, o mulţime. Stabiliseră deja ca un alt producător 
să ne ia locul. 

— Şİ spuneţi că v-a sfâșiat inimile. Pe a dumneavoastră și pe 
cea a tatălui dumneavoastră? 

— Da. Pe ale tuturor. A soţiei, a băieţilor mei. Era o afacere de 
familie. Am încercat să discut cu ea despre asta. M-am gândit că 
poate s-a strecurat o greșeală. 

— Aţi încercat să discutaţi cu Appleton? 

— Da. Secretara ei a spus c-ar trebui să stabilesc o întâlnire 
pentru a vorbi cu ea. 

— Secretara ei? 

— Da. 

Mi-a aruncat o privire și am simţit cum, lângă mine, Mina se 
încorda. S-a oprit din tastat și degetele ei au zăbovit asupra 
laptopului. 

— Şi ce s-a întâmplat, domnule Fraser? 

— Am stabilit o întâlnire, pentru că m-am gândit că, dacă stau 
de vorbă cu ea, faţă-n faţă, putem ajunge la o soluţie, dar au 
anulat-o. Știu că au făcut-o pentru că am refuzat împrumutul din 
partea lor. Apoi tata a încercat s-o viziteze. S-a dus la Londra, 
într-o dimineaţă la prima oră, fără să ne spună. A luat cu el o 
cutie cu pere. Le culesese chiar în acea dimineaţă. Voia să-i 
arate calitatea produselor noastre. Era mândru de munca 
noastră. Credea că, dacă-l vede pe el, dacă vede perele, o să 
înţeleagă. 

— Şi Mina Appleton a înţeles când l-a întâlnit pe tatăl 
dumneavoastră? 

— Nu l-a primit. El a stat și a așteptat-o ore întregi. Apoi i-au 
spus să plece. A lăsat fructele acolo și i-a scris un bileţel, dar nu 
am primit niciodată vreun răspuns de la ea. Când a ajuns acasă, 
ne-a spus unde fusese. Încă spera, chiar și atunci, că totul 


fusese o neînțelegere. Că ea va pune lucrurile în ordine. Şi când 
ea nu a făcut-o, i-a rupt inima. Nu-l văzusem vreodată pe tata 
plângând, dar s-a așezat la bucătărie și a jelit când a aflat că se 
terminase. E greu să fii fermier. Mai trecuserăm prin momente 
dificile și înainte, dar nu-l mai văzusem pe tata plângând. Nu l- 
am văzut niciodată atât de înfrânt. 

Mi l-am imaginat pe tatăl lui Clifford Fraser stând la masa din 
bucătăria lor, extenuat, cu capul în mâini, cu lacrimile 
prelingându-i-se pe degete, și am încercat să-mi spun o poveste 
diferită. Una în care fusesem bună la suflet. Una în care mă 
oprisem să vorbesc cu domnul John Fraser când îl zărisem 
așteptând lângă clădire, în dimineaţa aceea, în ploaie. Una în 
care îl pofteam înăuntru și-l rugam să ia loc. Poate că i-aș fi adus 
ceva cald de băut. l-aș fi luat haina udă. l-aș fi luat cutia cu pere 
din mâini și le-aș fi admirat. l-aș fi promis că Mina le va vedea și 
va gusta din ele. Şi poate aș fi făcut tot posibilul s-o conving să- 
și reconsidere decizia. l-aș fi chemat o mașină care să-l ducă 
acasă și m-aș fi asigurat că toate cheltuielile pe care le făcuse 
cu drumul i-ar fi fost decontate. Acum era prea târziu. Nu 
fusesem amabilă. Îl tratasem pe acel bătrân cu dispreţ și 
desconsiderare. 

— Domnule Fraser, vă rugăm să ne spuneţi ce s-a întâmplat 
când Appleton's a anulat peste noapte contractul cu 
dumneavoastră. 

— A trebuit să vindem ferma. N-am avut de ales. 

— Atât de rapid? 

— Aveam datorii de când reduseseră comenzile și apoi, când 
au anulat tot contractul, n-am mai putut continua. A trebuit să 
vindem pământul ca să plătim ce datoram băncii. 

— Şi cine a cumpărat pământul de la dumneavoastră, 
domnule Fraser? 

— O companie numită Lancing. 

— Lancing este o companie offshore. O companie-fantomă, a 
explicat procurorul către juriu. Cât timp a lucrat familia 
dumneavoastră la fermă, domnule Fraser? 

— Șaptezeci de ani. 

— Șaptezeci de ani. Domnule Fraser, de ce aţi fost de acord 
să vorbiţi cu un ziar doar sub protecția anonimatului? 

— Eram înspăimântat. Dacă alte supermarketuri aflau, am fi 
ajuns pe lista neagră. Nimeni n-ar mai fi dorit să ne cumpere 


fructele. Așa merge treaba. Am fi fost etichetaţi drept 
scandalagii. Dar, după cum știți, am pierdut oricum totul. După 
ce ea a câștigat procesul, ei bine, n-am mai avut nimic de 
pierdut. 

— Domnule Fraser, imediat după proces tatăl dumneavoastră 
a murit, nu-i așa? 

— Da. 

— Ştiu că e foarte dureros pentru dumneavoastră, domnule 
Fraser, dar ne puteţi spune cum a murit? 

— S-a împușcat. 

Am început să tremur. Cred că și Mina a simţit acel frison, 
pentru că și-a scos șalul din geantă, l-a despăturit cu grijă, 
asigurându-se că materialul delicat nu i se agaţă de inele, și și |- 
a trecut peste umeri. In schița desenată de caricaturistul 
tribunalului, arată ca o guvernantă din secolul al XIX-lea. 
Inexpresivă, în culori spălăcite, nemachiată, cu părul ei bogat 
strâns la spate, cu excepţia unei singure șuviţe rebele. 

— S-a dus într-o dimineaţă în pădurea Swainston, înainte ca 
oricare dintre noi să se fi trezit. A luat una dintre armele pe care 
le aveam la fermă și s-a sinucis. 

Fierea mi s-a urcat în gură. Mi-am amintit cum am deschis 
scrisoarea de la John Fraser pentru Mina. Scrisă de mână, fusese 
greșit amestecată cu corespondenţa din partea fanilor. Eu le 
răspundeam întotdeauna fanilor ei. Scrisoarea aceea însă mi s-a 
părut un act de cerșetorie. Era în timpul procesului de calomnie 
și am luat o decizie executivă. Am rupt-o. Mina n-a văzut-o 
niciodată. Cred că fusese scrisă cu câteva zile înainte ca John 
Fraser să se sinucidă. 

— Tatei îi plăcea pădurea Swainston la nebunie. Când eram 
copil, mă ducea acolo mereu. Două femei care-și plimbau căţeii 
i-au descoperit trupul neînsufleţit. 

— Şi când s-a întâmplat asta mai exact, domnule Fraser? 

— N-o să uit niciodată. Era a doua zi după ce Mina Appleton 
câștigase procesul împotriva ziarului. 

Am fost cu Mina în ziua respectivă. Am fost la Minerva și-mi 
amintesc că primise un telefon de la directorul ei de 
comunicare. /ingroapă povestea, Paul, spusese ea. Era îmbătată 
de victoria ei la tribunal. Cu toţii eram. Moartea lui John Fraser 
nu ajunsese niciodată într-un ziar naţional. Departamentul ei de 
presă se ocupase de asta. 


— Mulţumesc, domnule Fraser. Nu mai am întrebări. 

M-am întrebat dacă Mina se gândise la sinuciderea lui John 
Fraser când stătuserăm împreună și băuserăm șampanie la acel 
prânz prin care și-a sărbătorit victoria. Aveam degetele 
îngheţate și amorţite și mi-am încleștat mâinile în poală. Şi apoi, 
pe sub masă, departe de privirile celorlalţi, Mina mi-a cuprins 
palma cu mâna ei. Mi-aduc aminte cât de caldă era mâna ei și 
cum mi-a strâns degetele ca să nu mai tremur. 


31 

Clifford Fraser se afla în boxa martorilor din nou, după prânz, 
interogat de data asta de Douglas Rockwell. De-abia l-am 
recunoscut pe avocatul pledant al Minei la tribunal - omul cu 
vorbă potolită care fusese mereu o prezenţă liniștitoare la ea în 
birou, cel care refuza întotdeauna un pahar cu alcool cu un 
zâmbet și scuturând din cap. Pentru mine doar apă, Christine. 

— Domnule Fraser, câţi ani avea tatăl dumneavoastră când a 
murit? 

— Șaptezeci și cinci. 

— Șaptezeci și cinci. Nu contează câţi ani au părinţii, nu-i așa, 
și nici câţi ani ai tu. E un lucru îngrozitor să-ţi pierzi un părinte. 

Am ridicat privirea spre public, aproape așteptându-mă să-l 
văd pe tata uitându-se fix la mine. Știu ce anume i-aș fi citit în 
ochi. Să-ţi fie rușine, Christine. 

— lar pentru dumneavoastră, pentru că tatăl dumneavoastră 
și-a luat viaţa, trebuie să fi fost o durere greu de suportat. 

Clifford Fraser a dat din cap, acceptând gestul de 
compasiune. 

— Din câte aţi relatat, se pare că dumnealui, domnul John 
Fraser, trăia într-o lume haotică, „o adevărată harababură”, așa 
v-aţi exprimat. E adevărat? 

— Păi, nu sunt sigur... 

— Strângea diverse lucruri și refuza să vă lase pe 
dumneavoastră sau pe soția dumneavoastră să intraţi în 
încăpere ca să-l ajutaţi. N-avea încredere în dumneavoastră? 

Nu i-a dat timp lui Clifford Fraser să răspundă. 

— O cameră plină cu hârtii și cutii. Felul haotic în care-și 
ducea existenţa îi reflecta, poate, starea mentală? 

— Nu. Nu era așa. Era bătrân, atâta tot. 

— John Fraser, tatăl dumneavoastră, era un om care a muncit 
pământul toată viaţa sa. Probabil că s-a lovit de multe schimbări 
în acest timp, noi metode de lucru, o nouă tehnologie. Era o 
lume nouă, nu-i așa? Cred că a fost foarte dificil pentru cineva 
din generaţia sa să accepte aceste lucruri. Tatăl dumneavoastră 
avea probleme în ultimii ani de viață, nu-i așa? Probleme 
mentale, anxietate. Lua antidepresive cu ceva timp înainte să-și 
curme viaţa. 

S-a uitat scurt pe notițe. 

— Totul a ieșit la suprafaţă în timpul anchetei, nu-i așa? 


— Tata era deprimat pentru că ne minţea. Ea ne minţea. Și 
după ce Lordul Appleton n-a mai fost acolo... 

— Domnule Fraser. Faxul despre care vorbeaţi. Cel pe care l- 
aţi primit de la Appleton's și despre care susţineţi că a fost 
trimis de Mina Appleton și în care ea anula contractul cu 
dumneavoastră. Aveţi o copie a acestuia? 

A zâmbit, ca și cum întrebarea sa era inofensivă, și am văzut 
cum Clifford Fraser se frământa derutat. Avea puţină mătreaţă 
pe umerii sacoului și aș fi vrut să mă duc repede la el, să-l 
scutur, să-i pieptăn părul, să-i îndrept cravata. 

— Nu. 

— Nu? 

Uimire prefăcută. 

— Cu toate astea, spuneţi că era de la ea, de la Mina 
Appleton. 

— Da. 

— Ea l-a semnat, atunci. 

— Așa cred... 

— Așa credeţi? Din fericire, avem noi o copie a acelui fax. Mă 
refer la calupul 26 din dosarul membrilor juriului. 

S-a auzit un foșnet de hârtii. Douglas Rockwell i-a oferit o 
copie lui Clifford Fraser. 

— Domnule Fraser, puteţi citi semnătura din josul paginii? 

Răspunsul nu s-a auzit bine. 

— Domnule Fraser, vă rog să vorbiţi mai tare, ca să vă audă 
instanţa. 

— Dominic Taylor. 

— Dominic Taylor. Ştiţi cine este Dominic Taylor, domnule 
Fraser? 

— Da... 

— Ca să înţeleagă și juriul: Dominic Taylor lucrează în 
Departamentul achiziţii de la Appleton's. Este improbabil, având 
în vedere că este doar un subaltern, ca Mina Appleton să fi 
văzut acel fax, deși dumneavoastră susțineţi că era din partea 
ei. 

— Dacă ar fi venit din partea ei, ar fi trebuit să știe despre el. 
Nimeni nu făcea nimic fără ca ea să știe. 

Părţile din spate ale genunchilor mi-au transpirat în ciorapii de 
nailon. 


— Și acel contract, domnule Fraser, pe care l-aţi adus ca 
probă. 

L-a ridicat. 

— Două bucăţi jerpelite de hârtie A4, împăturite de atâtea ori 
încât de-abia se mai pot citi semnăturile. Acesta nu este un 
contract. Aceasta este o listă de dorinţe, domnule Fraser. Fiul 
meu în vârstă de opt ani putea s-o compună la computer. 
Semnătura doamnei Appleton e ușor de falsificat, trebuie doar 
să pui mâna pe un exemplar cu autograf al cărţilor sale de 
bucate. E și foarte convenabil, nu-i așa, că acest exemplar a 
apărut după moartea tatălui dumneavoastră, când nu mai putea 
confirma dacă este autentic sau nu. Avem un singur cuvânt 
pentru acest lucru, domnule Fraser. 

Glasul lui Douglas Rockwell avea o intonaţie neplăcută. 
Aroganta unui agresor de pe un teren de joacă. 

— Adevărul, domnule Fraser, e că nu există nicio dovadă că 
Mina Appleton a avut vreo legătură cu acel fax sau că a semnat 
vreodată vreun contract cu dumneavoastră. Nu există nicio 
copie, în afară de acest gunoi ilizibil pe care l-aţi adus ca probă. 

— Ea știa, de bună seamă. A fost decizia ei. Dumneavoastră 
doar răstălmăciţi... 

Mi-am vârât unghia în buricul degetului mare când am auzit 
cum Clifford Fraser nu-și găsea cuvintele. Nu-l puteam privi și 
am coborât ochii spre semiluna perfectă pe care tocmai mi-o 
săpasem în piele. 

— Domnule Fraser, nu aţi cunoscut-o niciodată pe Mina 
Appleton exercitându-și capacităţile profesionale, nu-i așa? 
Singura ocazie când aţi intrat în contact cu ea a fost la slujba de 
pomenire a tatălui ei, nu-i așa? 

El a dat din cap. 

— Vă rog să răspundeţi la întrebare, domnule Fraser. 
Judecătorul Beresford a dat dovadă de o rară străfulgerare de 
nerăbdare. 

— Da. Lordul Appleton obișnuia să-și viziteze furnizorii. Ea nu 
s-a obosit niciodată. 

— Deci aţi cunoscut-o la pomenirea tatălui ei. Deși nu 
fuseserăţi invitat, nu-i așa? Tatăl dumneavoastră, John, se afla 
pe lista de invitaţi. Cu toate acestea, v-aţi făcut apariţia, 
neinvitat și beat, la pomenirea unui om pe care l-aţi respectat, 
după cum ne-aţi făcut să credem. De fapt, erați atât de beat, 


încât a trebuit să fiţi scos sub escortă din clădire după ce aţi 
devenit abuziv și violent. Nu e așa? 

— Nu. 

— N-a trebuit să fiți scos de-acolo sub escortă? 

— Eram supărat. 

— Eraţi supărat. Era slujba memorială a tatălui Minei Appleton 
și totuși dumneavoastră eraţi atât de supărat încât ați devenit 
agresiv și a trebuit să fiţi imobilizat de domnul Andrew Webster, 
soţul doamnei Appleton. Există declaraţii din partea membrilor 
personalului muzeului prezenţi la acea serată. Toţi ar fi fost 
pregătiţi să depună mărturie în faţa instanţei, dacă acuzarea le- 
ar fi cerut-o. Dar nu le-a cerut. Aș vrea să citesc un extras dintr- 
o astfel de declaraţie. 

S-a întors cu faţa spre juriu. 

— Aceasta e din partea domnului Angus Cathcart, custodele 
Colecţiei Wallace, și cred că descrie foarte bine comportamentul 
domnului Fraser din seara respectivă... Sotul doamnei Appleton, 
Andy Webster, a fost nevoit să-și protejeze soția când el [Clifford 
Fraser] a încercat s-o prindă și s-o împingă. Era foarte beat și l- 
am rugat să plece, dar a refuzat. Asistenta personală a doamnei 
Appleton a chemat un taxi și a trebuit s-o ajutăm să-l scoată din 
clădire. 

— Din fericire, aţi ajuns acasă în siguranţă în seara aceea, nu- 
i așa, domnule Fraser? Tocmai până în Kent, cu un taxi plătit de 
doamna Appleton. De fapt, ultimul lucru pe care doamna 
Appleton l-a făcut înainte de a pleca de la comemorarea tatălui 
său a fost să-și roage secretara să aibă grijă ca dumneavoastră 
să ajungeţi întreg acasă. Nu-i așa, domnule Fraser? 

Domnul Rockwell era atât de convingător încât, dacă n-aș fi 
fost la comemorare, aș fi crezut și eu imaginea pe care o 
descrisese. 

— Nu, nu a fost așa. 

— Poate că aveţi memoria confuză. Aţi băut ceva de 
dimineaţă, domnule Fraser? 

Cine știe dacă Clifford Fraser băuse sau nu ceva în dimineaţa 
aceea? La auzul acestei întrebări, s-a înroșit la faţă, iar juriul a 
luat acest fapt ca pe o posibilitate. Nu l-aș fi învinovăţit dacă ar 
fi băut ceva. Eu luasem două pastile alături de sendvișul de la 
prânz ca să-mi alung senzaţia de anxietate și acestea făcuseră 
ca o ceaţă plăcută să-mi cuprindă mintea, astfel că tot ce 


vedeam și auzeam venea parcă spre mine dintr-un loc foarte 
îndepărtat. 

— De un lucru putem fi siguri, domnule Fraser, și anume că 
eraţi furios pe Mina Appleton. Simţeaţi că aveţi ceva de reglat 
cu ea. V-aţi ruinat afacerea și a trebuit să vindeţi, deci căutați 
pe cineva pe care să aruncaţi vina. Când v-au abordat ziariștii, 
aţi fost mai mult decât fericit să spuneţi ceea ce doreau să 
audă. Nu-i așa, domnule Fraser? 

— Nu. 

— Mina Appleton n-a rupt contractul cu dumneavoastră, 
pentru că nu exista un astfel de contract. 

Văzusem în cutia pe care o luasem din arhivă niște hârtii care 
păreau a fi contracte. Totuși, Douglas Rockwell era un povestitor 
atât de convingător, încât mi-am permis să-l cred. 

— De când a preluat afacerea sa de familie, Mina Appleton a 
reușit să facă din Appleton's unul dintre lanţurile de 
supermarketuri de top din ţară, un lucru de care răposatul ei 
tată ar fi mândru. Este în întregime de înţeles, domnule Fraser, 
faptul că tatăl dumneavoastră, un om care a condus cu succes o 
fermă atâta amar de ani, era preocupat de afacerea familiei 
sale, dar cred că asta avea mai degrabă legătură cu felul în care 
dumneavoastră conduceaţi această afacere, și nu cu Mina 
Appleton. Nu mai am întrebări, Onorată Instanță. 

Degetele Minei pluteau pe tastatură, elegante ca ale unei 
pianiste. Nu știu de ce scria tot. Nu era nevoie. De-asta exista 
grefier. Cu toate astea, ea smulgea cuvintele ca o broască 
lacomă care prinde muște cu limba, le vâra în laptop și savura 
aroma distrugerii lui Clifford Fraser. 


32 

Chiar și cea mai nevinovată acţiune poate părea ceva suspect 
pe filmările camerelor de supraveghere. Imagini dubioase alb- 
negru, cu contururi pixelate. Siluete care se furișează și 
pândesc, care par și mai vinovate, pentru că sunt observate în 
taină, momente încremenite pe ecran și revăzute la nesfârșit. 
Avocatul acuzării, domnul James Maitland, s-a asigurat că juriul 
nu ratează nimic. 

Audiul negru, mașina de serviciu a Minei Appleton, condusă 
de domnul Santini, se oprește într-o benzinărie. David Santini 
coboară din mașină și ia o pereche de mănuși de cauciuc din 
aparat. Apoi face plinul, cu spatele la cameră. Așază furtunul la 
loc în suport, își scoate mănușile, le aruncă la coșul de gunoi, 
apoi se întoarce în mașină. 

— Domnule Santini, vă vedem apoi parcând din nou mașina și 
traversând curtea ca să intraţi în magazin. Camerele interioare 
vă arată cumpărând, cred, niște dulciuri. Apoi vă așezați la 
coadă și plătiţi. Și iată-vă aici ieșind din magazin. Vă introduceţi 
portofelul în buzunarul din spate, mergeţi la pompă și luaţi a 
doua pereche de mănuși de unică folosinţă. Apoi reveniţi la 
mașină, traversând din nou curtea. Totuși, nu intraţi în mașină. 
Vă duceţi în spatele acesteia și deschideţi portbagajul. lar aici 
vă vedem punându-vă cea de-a doua pereche de mănuși de 
cauciuc. 

Am urmărit și eu imaginile, văzând ce nu văzusem când 
stăteam, la acel moment, în mașină. În timp ce priveam dâra 
întunecată de pe filmare care eram eu, am încercat să-mi 
amintesc la ce anume mă gândeam și ce anume făceam atunci. 
Mi-am adus aminte că, în timp ce Dave plătea benzina, îi scriam 
Angelicăi, și m-am uitat la silueta mea de pe monitor, zărind 
cum mă foiam când m-am aplecat să găsesc termosul de cafea 
pe care-l pregătisem pentru drumul nostru la Fincham. 

— Avem filmările făcute de trei camere și putem vedea cu 
limpezime de ce aţi ales să parcaţi fix în acest loc, domnule 
Santini. La început era o enigmă, dar acum am înţeles. Aţi mutat 
mașina ca să fie aproape de coșurile de gunoi. Trei la număr. 
Aici sunteţi dumneavoastră, deschizând portbagajul mașinii 
doamnei Appleton. Aţi purtat mănuși ca să vă protejaţi mâinile. 
Putem observa și că aţi fost însoţit în această călătorie de 


doamna Butcher, asistenta personală a Minei Appleton. lat-o pe 
dumneaei pe locul din stânga. 

Când mi se rostește numele, îmi simt palmele transpirând. Îmi 
împreunez mâinile în faţă. Îmi amintesc cât de tensionat părea 
Dave în acea seară. Crezusem că fusese vorba despre faptul că 
îi era greu să accepte în dar de la Mina mașina tatălui ei. 

Filmarea a continuat. Am văzut cum Dave ia o cutie din 
portbagaj și-i răstoarnă conţinutul într-unul dintre coșurile de 
gunoi. De trei ori au rulat acele imagini, de trei ori au fost oprite 
pe ecran. Părea că fusese prins asupra faptului și am simţit o 
arsură bine cunoscută în interiorul cotului. 

— Aţi spus deja instanţei, domnule Santini, că şefa 
dumneavoastră, Mina Appleton, v-a rugat să faceţi acest drum 
până la casa răposatului ei tată. Că v-a dat instrucţiuni să 
mergeţi acolo. Dumneavoastră susţineţi că doamna Butcher „s- 
a alăturat pur și simplu călătoriei”. Scopul drumului n-a fost 
acela de a verifica totuși casa, așa cum aţi declarat, nu-i așa? Ci 
ca să vă descotorosiți de niște documente în locul doamnei 
Appleton. V-a rugat să aruncaţi hârtiile care ar fi incriminat-o 
dacă ar fi fost găsite. Deja știa că se va derula o investigaţie a 
poliţiei în privinţa afacerilor ei, după noile informaţii dezvăluite 
în urma primului proces. 

Ochii Minei s-au oprit fix asupra lui Dave. Eu nu puteam 
suporta să-l aud minţind, așa că mi-am ferit privirea. 

— Nu știu nimic despre niciun document. Cutia aceea era 
plină de gunoi din mașină. Ştiţi dumneavoastră, ziare vechi, 
ambalaje de mâncare rămase sub scaune. Mereu am o cutie în 
portbagaj pentru gunoi, chestii pe care le arunc pentru ca 
mașina să fie mereu curată pentru doamna Appleton. Am 
aruncat conţinutul de câte ori m-am oprit să alimentez. 

— Dacă vă așteptați să credem acest lucru, domnule Santini, 
atunci vă așteptați să credem și faptul că mașina doamnei 
Appleton era plină de gunoaie. Câtă mâncare consumă și câte 
ziare citește doamna Appleton în drumurile sale dacă a reușit să 
umple acea cutie! Dădea pe dinafară de hârtii. 

A oprit din nou pe acel cadru, apoi a dat zoom. Mi s-a părut 
extrem de clar că hârtiile erau format A4. 

— E dificil, vă garantez, să citim vreun detaliu de pe hârtii pe 
ecran, dar putem vedea că nu sunt ziare, nici ambalaje de hrană 
sau de dulciuri. Sunt niște documente care par oficiale. 


— Obiectez, Onorată Instanță. Calitatea filmării este prea 
slabă ca să ofere claritate. E imposibil să citești un singur cuvânt 
pe ecran. Domnul Maitland influențează juriul. 

— Aprobată. 

— Sigur, Onorată Instanță. Domnule Santini, nu văd ambalaje 
de mâncare și nici ziare în acea cutie. 

— Erau la fund, cum v-am spus. Era gunoaiele pe care le-am 
găsit sub scaune. Multe erau ale lui Christine, lăsa deseori în 
mașină lucruri care nu-i mai trebuiau. Așa că le aruncam eu în 
locul ei. 

Nici n-a tresărit rostind această minciună, iar eu m-am 
străduit să nu-mi arăt uimirea. Mi-am spus că n-a avut de ales. 
Eram împreună în beleaua asta. Urma să învingem sau să 
cădem împreună. Domnul Maitland a continuat cu vizionarea 
înregistrării, iar eu am așteptat să aud zgomotul portbagajului 
închizându-se, dar nu a fost așa. Nu până când Dave n-a mai 
scos și altceva de acolo. Imaginea a încremenit, a devenit din 
nou detaliată și de data asta nu mai era vreo îndoială asupra 
obiectului în cauză. Un laptop. Fără-ndoială, un laptop. Dave l-a 
aruncat și pe acesta în coșul de gunoi, mângâindu-l cu palmele 
înmănușate. 

— Depuneţi mult efort acolo, domnule Santini. Ca să vă 
asiguraţi că ascundeţi laptopul și „gunoiul”. Le îngropaţi cât mai 
adânc posibil, sub gunoiul din tomberon. Nu-i de mirare că v-aţi 
pus mănuși pentru treaba asta. Trebuie să ascunzi laptopul în 
cazul în care apare cineva și-l vede și se hotărăște să-l ia de- 
acolo. lar asta n-ar fi bine, nu-i așa, domnule Santini? Acel 
laptop îi aparținea doamnei Appleton, nu-i așa? V-a rugat să 
scăpaţi de el deoarece conţinea informaţii care ar fi putut-o 
incrimina. 

Înlocuisem multe laptopuri de-ale Minei de-a lungul anilor și o 
crezusem întotdeauna când îmi spunea că le pierduse. 

— Laptopul, domnule Santini. Vă așteptați ca juriul că creadă 
că, în mod periodic, aruncaţi laptopuri din portbagajul mașinii 
doamnei Appleton? 

— Era laptopul meu. 

— Laptopul dumneavoastră? Pe bune, domnule Santini. 
Mașina pe care o conduceaţi era mașina de serviciu a doamnei 
Appleton, iar dumneavoastră, după cum aţi recunoscut, îi urmaţi 
ordinele și vă duceaţi la casa răposatului ei tată. Eraţi în timpul 


serviciului. Vă dăduse instrucţiuni clare, și una dintre aceste 
instrucţiuni a fost să vă descotorosiţi de acte și de laptopul ei, 
nu-i așa, domnule Santini? 

— Nu. Era laptopul meu. 

— V-a răsplătit, nu-i așa, pentru că v-aţi descotorosit de 
actele acelea și de laptop? V-a dăruit o mașină foarte valoroasă 
care-i aparținuse tatălui ei. Un Jaguar. Negaţi și asta, domnule 
Santini? 

— Nu. Mi-a dăruit mașina. Este unul dintre motivele pentru 
care am mers acolo în acel weekend. S-o iau. Așa e Mina.E 
generoasă cu toţi angajaţii ei. 

— Serios? Nu cu toţi, aș spune. Cu siguranţă e generoasă cu 
dumneavoastră și cu doamna Butcher. V-a dat mașina drept 
răsplată, nu-i așa? Ca să scăpaţi de acte și de laptopul ei. Vă 
reamintesc că sunteţi sub jurământ și acuzat de influențarea 
cursului justiției. 

— Era laptopul meu. L-am aruncat pentru că nu voiam să-l 
găsească soția mea. M-a mai prins și înainte. 

A ridicat privirea spre public, acolo unde stătea soţia lui. 

— Sam, soţia mea, mi-a zis că, dacă mai găsește vreodată 
pornografie pe laptopul meu, mă părăsește. Şi aveam filme 
porno pe el. Voiam să-l scot din casă, voiam să scap de el ca să 
nu-l găsească. Mi-am jurat că după asta mă opresc. 

Am simţit-o pe Mina cum se foia în scaun și am văzut-o cum 
și-a ridicat privirea spre soţia lui Dave. Compasiunea ei mi s-a 
părut autentică și m-am întrebat dacă nu cumva Dave spunea 
adevărul. Că poate nu eram în povestea asta împreună, la urma 
urmelor. Că el era inocent și doar eu eram vinovată. Era pentru 
prima, dar nu pentru ultima oară când am simţit că alunecam 
printre crăpături și cădeam într-o lume unde nimic nu era cum 
crezusem eu că va fi. Și orbecăiam prin lumea asta, încercând 
să-mi găsesc un reper neclintit, dar de câte ori ajungeam la el, 
acesta se topea. 


33 

La finalul zilei, când audierile se încheiau, ieșeam pe furiș și 
mergeam după colţ ca să-mi schimb încălţările. Mă ghemuiam în 
pragul unei case și-mi scoteam pantofii cu toc, înlocuindu-i cu 
adidașii, neobservată de nimeni. Câteva secunde mai târziu, îi 
auzeam pe ziariști strigând, auzeam clicăitul camerelor și știam 
că ieșise Mina, acordând un minut presei - poza alături de soțul 
ei și de copii, apoi se suiau în mașinile lor și demarau. 

Se deplasau înspre și dinspre tribunal cu taxiuri, ca și cum ar 
fi fost o familie obișnuită. Mina se străduia să arate la fel de 
obișnuită - rochii simple cu gulere albe -, un pont, îmi imaginez, 
de la stilista ei. Fusesem martoră în trecut la câteva 
„consultaţii” din acestea: Mina proba diverse ţinute înainte de a 
se opri la „imaginea corectă”. Pentru Old Bailey, au ales stilul 
puritan. Nu toată lumea a înghiţit totuși momeala. Am citit mai 
târziu, într-un tabloid, un comentariu care m-a făcut să 
zâmbesc: Mina Appleton, celebritate de primă mână, n-a avut 
mașină cu șofer care s-o aștepte la ieșirea de la tribunal, ci doar 
un taxi marca Ford. Hainele îi erau la fel de modeste, aproape 
ca de Quaker - dar să nu uităm că una dintre cele mai mari 
calități ale sale e atenția la detalii, grija pentru propria imagine. 

Căpătasem obiceiul de a merge pe jos în fiecare zi de la Old 
Bailey până la gara Euston ca să iau trenul spre casă. Mă ajuta 
să-mi limpezesc capul și să mai scap de gunoaiele pe care le 
auzeam rostite în instanţă. Vedeam procesul împotriva Minei 
drept o conspirație pusă la cale de supermarketurile rivale ca 
să-i distrugă reputaţia. Era o replică pe care o auzisem de 
atâtea ori repetată de echipa de PR, încât ajunsesem să cred că 
era adevărată. Toate acele momente în care plutisem în fundal, 
făcându-mă invizibilă în timp ce turnam băuturi, serveam 
mâncare, sorbindu-le cuvintele ca un burete însetat. 

Stella mi-a păstrat un regim strict în timpul procesului. A 
încurajat unele feluri de mâncare, mi-a limitat alcoolul, mi-a 
interzis cu desăvârșire ziarele și știrile de la televizor și radio. 
Drame da, comedii - absolut, dar știri sau subiecte actuale? 
Verboten’. 

— E nerecomandat până când nu se termină, Christine. 
Protejează-te. Mina aşa face. l-ar plăcea la nebunie să ştie că 
urmezi aceleaşi sfaturi. 


” Interzis. (Ib. germană, în orig.) 


Am presupus că acel confort pe care-l obţineam din rutina de 
a mă afla în fiecare zi la tribunal era pervers și cred că aveam 
dreptate. Nevoia de ordine în viața mea devenise deja manie. 
Cred că ar putea fi numită compulsie obsesivă. Pe drum dinspre 
gară spre casă, la finalul unei zile petrecute în faţa instanţei, mă 
opream şi-mi suflam nasul lângă un sicomor, la marginea 
parcului, la vreo 400 de metri distanță de staţie. Imi suflam 
nasul, apoi cercetam șerveţelul, mânjit de dâra întunecată din 
cauza aerului londonez poluat. Apoi mergeam mai departe, 
ţinând șerveţelul în mână și aruncându-l în cel de-al treilea coș 
de gunoi pe lângă care treceam între sicomor și casa mea. Eram 
îngrozită că, dacă spărgeam rutina, avea să se întâmple ceva 
înspăimântător, de parcă n-aș fi fost deja captivă într-un 
coșmar. 

Când ajungeam acasă, îmi scoteam hainele cu care fusesem 
la tribunal, le agăţam pentru ziua următoare, apoi îmi puneam 
halatul. Îmi făceam cina din lista de alimente prescrisă de Stella 
și mâncam în faţa televizorului, schimbând canalele ca să evit 
știrile și actualitatea și privind ceva inofensiv și benign. 

Stella îmi era de mare ajutor și, pe măsură ce procesul 
înainta, vizitele ei au devenit din ce în ce mai frecvente. Imi 
ridica reţetele, lăsându-mi pastilele lângă pat când pleca. 

— Somn ușor, îmi spunea. 


— Ca morţii, i-am spus Sandrei Tisdale, când m-a întrebat 
cum am dormit, în dimineaţa în care trebuia să depun mărturie 
pentru prima oară. 

Ne-am întâlnit devreme pentru o întrevedere la cantina de la 
Old Bailey, un mic dejun format din pateuri și cafea. 

— Scuze că am întârziat, mi-a zis avocatul meu pledant, 
Henry Anderson, aranjându-și roba, când s-a așezat, și punându- 
și peruca pe masă. 

Eu mi-am făcut griji c-o să adune firimituri pe ea de la 
pateurile mele și am împins farfuria într-o parte. 

— Deci, Christine, ce mai faci? a spus el, studiindu-mă. 

— Bine, am spus și presupun că el m-a crezut. 

— Bravo! Acuzarea va încerca să inducă ideea că ai încercat 
s-o acoperi pe doamna Appleton luând cutiile din arhivă. 
Domnul Maitland va încerca să te hărțuiască, să te deruteze, 
așa că încearcă să-ţi păstrezi calmul, dar e la fel de important să 


nu pari foarte distantă. Lasă-i pe membrii juriului să vadă cine 
ești: o femeie muncitoare și mamă. Cineva cu bune intenţii, care 
n-ar încerca niciodată să încalce legea. 

M-a bătut ușor pe mână, apoi și-a luat peruca. 

— Ne vedem înăuntru. 

Uneori mă-ntreb ce anume ar fi crezut domnul Anderson 
despre mine dacă m-ar fi întâlnit după terminarea procesului. L- 
ar fi mustrat conștiința? Oare și-ar fi spus că ar fi trebuit să 
gestioneze diferit lucrurile, dacă mi-ar fi cunoscut starea de 
spirit? Sau poate că nu m-ar fi observat deloc. Eram 
indescifrabilă, impenetrabilă ca un zid, de parcă aș fi luat 
droguri. Sau poate chiar și-a dat seama de asta și i-a convenit 
de minune. Eram manipulată cum trebuie de cineva, asta era tot 
ce conta. Medicația îmi fusese reglată, așa că eram perfect 
capabilă să depun mărturie. Calmă, totuși prezentă și alertă. 

În timp ce mergeam spre sala de tribunal, Sandra Tisdale a 
continuat să pălăvrăgească așa cum făcea de obicei, despre 
vreme și vacanțe, dar eu mă concentram asupra zgomotului 
tocurilor ei pe podeaua de marmură. Clic-clac, clic-clac. Când 
am luat loc, Mina a șoptit: „Bună dimineaţa” și Dave și-a trecut 
mâna peste spatele meu, când a trecut pe lângă mine. Era un 
detaliu, dar pentru mine însemna enorm. 

Ne-am ridicat cu toţii când a intrat judecătorul Beresford și eu 
stăteam ca la biserică, având braţele încleștate în față. Am 
ridicat privirea spre public și i-am văzut pe membrii familiei 
Minei care mi-au zâmbit încurajator, ca să nu mă simt singură. 
Lucrurile decurgeau așa cum dorisem. Mike și cu mine 
căzuserăm de acord că n-ar fi fost bine ca Angelica să fie acolo. 
El se oferise să vină, dar a înţeles repede când i-am spus că 
preferam să nu apară. 

De-abia când ne-am așezat din nou mi-am dat seama ce 
enormitate eram pe cale să comit. Trebuia să traversez sala de 
tribunal și să depun mărturie, rostind replicile pe care le 
repetasem atât de des. Mâinile îmi tremurau. Am început să 
transpir. Eram îngrozită. Poate că păream calmă, dar nu eram. 
Mina a distras atenţia tuturor dărâmând teancul de hârtii din 
faţa ei pe podea. Când m-am aplecat s-o ajut să le ridice, a 
profitat de ocazie să mă ia de mână. Câteva secunde de 
contact, asta a fost tot, dar m-a ajutat să pricep că, deși trebuia 


să străbat sala singură și să depun mărturie, ea avea să-mi fie 
alături, la modul spiritual. 

Era pentru prima oară când juriul mă privea cum trebuie. O 
femeie de 1,70 metri, nu foarte înaltă, dar uriașă în comparaţie 
cu șefa mea. Cu părul castaniu tuns la baza gâtului. Ten frumos, 
cu obrajii un pic prea roșii, din cauza unei rozacee care se 
agravase în ultimele câteva săptămâni, dar pe care o 
acoperisem sub machiaj cu succes. Cu ochi căprui. Cu 
sprâncene puternic conturate. Nu eram vreo frumuseţe, dar îmi 
place să cred că întotdeauna îmi prezentam în public varianta 
cea mai bună. Purtam o bluză de un galben-pal, cu fustă și 
jachetă bleumarin. Nu aveam verighetă sau cercei, ci numai 
broșa pe care mi-o dăruise Mina, prinsă de rever. 

— Doamnă Butcher. Aţi lucrat ca asistentă personală a Minei 
Appleton timp de 18 ani, nu-i așa? 

— Da, am început să lucrez la Appleton's în 1995. În aprilie se 
vor împlini 18 ani. 

— Doriţi că ne  descrieţi îndatoririle dumneavoastră ca 
asistentă personală a doamnei Appleton? 

— S-au schimbat de-a lungul anilor. La început, mă ocupam 
de corespondenţa ei, dar acum, cu e-mailuri și așa mai departe, 
e mai puţin important... 

Era subiectul meu preferat. Vorbeam fluent și articulat și 
încrederea îmi creștea cu fiecare cuvânt pe care-l rosteam. 

— Din câte spuneţi, îmi imaginez că, deși tehnologia a 
avansat și doamna Appleton se ocupă mai mult de propria 
corespondenţă prin intermediul e-mailurilor, tot aveţi de-a face 
cu mare parte din comunicările care vin și ies din biroul 
dumneaei. E corect? 

— Da, și am acces la e-mailurile sale. Are foarte multe, vă dați 
seama. O ajut să ţină pasul cu ele. 

— Și, probabil, slujba dumneavoastră presupune că vă 
ocupați și de alte aspecte ale vieţii sale. Întâlniri personale, pe 
partea mai privată a lucrurilor. Este adevărat? 

— Da. Uneori întâlnirile sale personale se suprapun cu cele 
publice. O parte a slujbei mele înseamnă să mă asigur că are 
suficient timp să răspundă tuturor obligaţiilor sale. Tot ce nu 
trebuie să facă de una singură preiau eu, ca s-o eliberez. 


— Deci, de exemplu, când copiii săi erau mai mici, 
interveneaţi în angajarea bonelor pentru ei? Genul acesta de 
lucruri? 

— Da, așa este. 

— Deci eraţi apropiată de copiii și de soţul dumneaei. S-ar 
putea spune că eraţi aproape un membru al familiei. Că aveau 
încredere în dumneavoastră ca într-un membru al familiei. 
Sunteţi de acord? 

— Mă rog, nu știu dacă m-aș exprima astfel. Cu siguranţă eu 
nu mă consider ca făcând parte din familie, deși ţin foarte mult 
la copiii ei și cred că toţi au încredere în mine. 

N-am rezistat și m-am uitat în public; Lottie și băieţii mi-au 
făcut liniștitor din cap. 

— Încrederea este esenţială într-o astfel de slujbă, nu-i așa, 
când lucrezi pentru o figură publică? Probabil că Mina Appleton 
are încredere în dumneavoastră mai mult decât are în directorii 
executivi seniori. 

— Ei bine, nu sunt sigură... 

Cunoaște-ţi lungul nasului, Christine, cunoaște-ţi lungul 
nasului. 

— Serios? Vă ocupați și de viaţa profesională, și de cea 
personală a doamnei Appleton. Dumneavoastră, mai mult ca 
oricine altcineva, cunoașteţi îndeaproape detalii pe care alţii nu 
le cunosc. E adevărat, nu-i așa? 

— Cred că da, într-un fel. 

— Mina Appleton depinde de dumneavoastră. Ştie că sunteţi 
loială și demnă de încredere. Chiar și acum, când vă aflaţi în 
boxa martorilor, depunând mărturie în faţa instanţei, dumneaei 
are încredere în dumneavoastră. 

A făcut o pauză. 

— Așadar, în opinia dumneavoastră, doamnă Butcher, Mina 
Appleton a fost, mă scuzaţi, este o şefă bună? 

— Da, absolut. 

— Corectă? 

— Da. 

— Și generoasă, se pare. Aveţi un salariu de - a privit spre 
notițele sale, ridicând din sprânceană - 75.000 de lire pe an, nu- 
i așa? 


Această cifră, rostită cu glas tare, pare mare. Cu siguranţă 
juriul a fost surprins. Însă este un salariu corect pentru o 
secretară cu experienţă și multe atribuţiuni. 

— Da. 

— Foarte mulţi bani pentru o poziţie de secretară, corect? 
Peste medie, nu? 

— Sunt mai mult decât secretară. Am responsabilități mai 
importante și ore mai multe de muncă. În prezent unora le place 
să se autointituleze asistente, dar, ca să fiu sinceră, eu nu am 
nevoie de astfel de titluri. Mă mulţumesc cu „secretară”. 

El a zâmbit. 

— Intr-adevăr. Și nu mă-ndoiesc deloc că meritaţi fiecare 
bănuţ din salariul dumneavoastră de secretară, doamnă 
Butcher. Aţi spune că doamna Appleton e o șefă rezonabilă? 

— Da, așa aș spune. 

— Nu are niciodată pretenţii exagerate? Așteaptă un nivel 
absurd de implicare din partea dumneavoastră? 

— Cu siguranţă, nu. 

— Aș vrea să atrag juriului atenţia asupra documentului 15 
din calupul 5, pagina 26. 

Imi amintesc că m-am gândit cât era de caraghios acel 
cuvânt, ca/up. Ca și cum juriul trebuia să răsfoiască prin tona de 
hârtii cu o dificultate premeditată. 

— In faţa ochilor aveţi lista convorbirilor de pe mobilul 
doamnei Butcher. Veţi observa că Mina Appleton i-a telefonat 
doamnei Butcher, secretara sa, în medie de 20 de ori pe zi în 
decurs de o lună. Unele apeluri erau la ore normale pentru un 
program de muncă, dar multe erau dimineaţa devreme sau 
seara, la o oră la care s-ar putea presupune, doamnă Butcher, 
că eraţi acasă. Apelurile subliniate sunt cele făcute de şefa 
dumneavoastră în weekenduri. Vreo nouă la număr. Par foarte 
multe. Asta numiţi dumneavoastră „comportament rezonabil”, 
doamnă Butcher? Să fiți deranjată de şefa dumneavoastră de 
nouă ori într-un weekend? 

— E inevitabil. Mina nu are un program de la 9 la 17, ar fi 
imposibil. N-ar termina niciodată de ce are de făcut. Pentru că 
sunt asistenta sa, și programul meu este neregulat. Nu e ceva 
neobișnuit pentru cineva cu meseria mea. În timpul zilei e atât 
de aglomerat, încât serile sau weekendurile sunt singura 
noastră șansă de a recupera. Nu mă deranjează. 


— Nu vă deranjează. Ceea ce dumneavoastră consideraţi 
rezonabil, doamnă Butcher, este considerat de mulţi alţii 
nerezonabil. Şi toate aceste apeluri erau atât de urgente pentru 
șefa dumneavoastră, doamna Appleton, încât nu puteau aștepta 
până a doua zi? 

— Cum spuneam, nu aveam întotdeauna timp să rezolvăm 
toate problemele în cursul zilei. Mina avea de multe ori ședințe 
sau nu era la birou. 

— Doamnă Butcher, vă spun doamnă pentru că aceasta e 
titulatura pe care v-aţi ales-o, deși sunteţi divorțată, cred, de 
domnul Butcher. 

— Da. 

— Dat fiind faptul că Mina Appleton v-a invadat viaţa privată, 
de acasă, nu e de mirare că mariajul dumneavoastră a avut de 
suferit. E un sacrificiu important, nu-i așa? Căsnicia pentru 
slujbă. 

— Obiectez, Onorată Instanță! Starea civilă a clientei mele nu 
are nicio relevanţă în acest proces. 

— De acord. Domnule Maitland, nu e ceva ieșit din comun ca 
mariajele să eșueze din cauza presiunilor de la serviciu și sunt 
sigur că sunteţi de acord cu mine. De fapt, în magistratură, din 
câte știu, se înregistrează una dintre cele mai înalte rate ale 
divorțului, nu-i așa, domnule Maitland? 

— S-ar putea să fie adevărat, domnule judecător. 

— Mai departe, domnule Maitland. 

— Sigur că da. 

In acea zi, am strălucit în interpretare, mi-am rostit minciunile 
cu ușurință, plusând, simţindu-mă mai degrabă mulţumită de 
mine însămi. 

— Nu, nu m-a rugat nimeni să iau acele cutii din arhivă. Nici 
Mina Appleton, nici altcineva. A fost decizia mea, un lucru pe 
care voisem să-l fac de când ne-am mutat cu birourile, dar nu 
apucasem. Lucrurile din cutii îmi aparţineau. Fuseseră greșit 
etichetate. O greșeală prostească, în întregime a mea. Toate, 
parte a haosului general provocat de mutare. 

Domnul Maitland a sperat, probabil, că minciunile mele aveau 
să fie demascate când a interogat-o pe arhivară, Rachel Farrer, 
câteva zile mai târziu. Dar Douglas Rockwell a reușit s-o 
prezinte ca pe o persoană obositor de pedantă, iar membrii 
juriului s-au holbat la ea plictisiți cât a depus mărturie. Eu, 


dimpotrivă, am părut calmă și raţională și mi-am spus 
minciunile iute și hotărât, deși nu le-am considerat minciuni. M- 
am considerat a fi de partea binelui. În mintea mea, întregul caz 
era o vânătoare de vrăjitoare împotriva unei femei pentru care 
lucrasem mai mult timp decât fusesem măritată. 

— Focul e o metodă eficientă de a distruge probele, doamnă 
Butcher. 

— Obiectez! 

— Sunt de acord. Domnule Maitland, vă rog. 

— Bine, Onorată Instanță. Doamnă Butcher, vă rugăm să ne 
spuneţi de ce aţi ales să ardeţi conţinutul cutiilor pe care le-aţi 
recuperat din arhiva firmei Appleton? E ciudat, de vreme ce ați 
considerat iniţial că acele hârtii sunt destul de importante ca să 
fie arhivate, iar apoi le-aţi dat foc. 

— Ca să fiu sinceră, majoritatea nu erau importante, în afara 
desenelor fiicei mele. Am dus totul la arhivă pentru că nu 
doream să-mi aglomerez noul birou. Etajul era proiectat în stil 
minimalist, știți dumneavoastră, cu toate rafturile și sertarele 
ascunse. 

— Un foc în inima nopţii pare o metodă foarte meticuloasă de 
a scăpa de o povară, doamnă Butcher. 

— Ulterior m-am gândit să ard lucrurile de la birou. Iniţial, 
intenția mea era doar de a scăpa de lucrurile pe care soțul meu 
le abandonase în garaj. Imi spusese că nu le mai vrea, așa că le- 
am ars. Totul se afla într-un sac de gunoi în garaj și voiam să mă 
descotorosesc de toate, ca să fiu cinstită. Cred că a fost felul 
meu de merge mai departe după divorţ. 

Vorbisem perfect. 

— După ce am început, m-am gândit că aș putea curăța și 
restul garajului, iar asta includea și cutiile de la serviciu. 

— Un foc. Noaptea târziu. Nu la miezul nopţii. La trei 
dimineaţa. O oră la care v-aţi gândit că nu va observa nimeni. 
Poate părea că încercaţi să distrugeţi niște probe, dacă pot 
spune așa, în secret. Când nu vă vedea nimeni. 

— Nicidecum. M-am gândit că va fi mai puţin săcâitor pentru 
vecinii mei dacă fac focul noaptea. In plus, nu dormeam deloc 
bine. A fost o perioadă dificilă pentru mine. 

— Serios? Și totuși, dacă n-ar fi fost o vecină care să fie trează 
din cauza bebelușului, care să se uite la ora aceea pe geam și 
să se-ntrebe de ce Dumnezeu aţi făcut un foc, n-ar fi știut 


nimeni, nu-i așa? Asta ați sperat, doamnă Butcher, corect? Că 
nimeni nu va afla că aţi distrus acele documente. Voiaţi să 
păstraţi secretul. 

— Nu, nu e așa. Cum spuneam, a fost o perioadă dificilă 
pentru mine și nu dormeam bine. Eram deseori trează la trei 
dimineaţa. 

— În acea noapte aţi distrus contracte, nu-i așa, doamnă 
Butcher? Contractele cu furnizorii despre care doamna Appleton 
susține că n-au existat niciodată. 

— Nu, nu le-am distrus. 

— Dar nu sunteţi de acord că a fost un noroc pentru doamna 
Appleton că aţi decis să luaţi acasă exact acele cutii? Cutii pe 
ale căror etichete era clar scris Mina Appleton Personal? Cutii ce 
conţineau documente care ar fi putut fi folosite ca probe 
împotriva doamnei Appleton în acest proces, dacă 
dumneavoastră nu le-aţi fi distrus. 

— Obiectez, Onorată Instanță. Domnul Maitland susţine că 
martora avea cunoștință de contractele din cutii, deși nu există 
probe că acestea ar fi fost acolo. 

— Aprob. 

— Doamnă Butcher, vă amintiţi să-i fi spus vreodată nu șefei 
dumneavoastră? 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— E o întrebare directă. Vă amintiţi ca, în 18 ani de când 
lucraţi pentru ea, să-i fi spus vreodată nu Minei Appleton? 

— Aproape 18 ani. Nu-mi amintesc ca doamna Appleton să-mi 
fi cerut ceva care să mi se fi părut nerezonabil, așa că nu, nu-mi 
amintesc. 

— În tot acest timp în care aţi lucrat pentru Mina Appleton, nu 
aţi refuzat niciodată ceva ce v-a rugat aceasta? 

— Din câte-mi amintesc, nu. 

— Deci, doamnă Butcher, aţi putea fi descrisă drept soldăţelul 
Minei Appleton. Cineva pregătit să facă tot ce-i cere aceasta. 

— Nu m-aș descrie astfel. Mina nu mi-a cerut niciodată să fac 
un lucru care mi se părea nepotrivit. 

— Doamnă Butcher, una dintre îndatoririle dumneavoastră 
este aceea de a o însoţi pe doamna Appleton în delegaţii. 
Presupun că sunt multe. Aș vrea să ne amintim mai ales de una. 
Aţi însoţit-o pe Mina Appleton într-o vizită la New York în 2003. 
Mai ţineţi minte? 


l-am aruncat o privire avocatului meu. Nu eram sigură unde 
vrea procurorul să ajungă. Avocatul a dat ușor din umeri; nu 
părea îngrijorat. 

— Da. 

— În acel moment, nu eraţi singura secretară care lucra 
pentru doamna Appleton. Mai erau două, nu-i așa? Le-aţi numit 
numărul doi și numărul trei, secretare care vă erau subalterne. 
Dumneavoastră eraţi numărul unu. E corect? 

— Da. 

— Atunci, în acea delegaţie, cea care trebuia să călătorească 
la New York cu doamna Appleton era secretara numărul trei, 
Lucy Beacham. Biletul ei fusese rezervat și plătit. 

— Da, așa cred. 

— Poate că nu avea titulatura de asistentă personală sau 
executivă, dar cu siguranţă nu era nouă în meserie. Era o 
secretară experimentată, nu-i așa? Aceasta ar fi fost prima ei 
delegaţie în străinătate alături de doamna Appleton. A fost o 
schimbare de ultimă oră, nu-i așa? Dumneavoastră aţi însoţit-o 
pe doamna Appleton în acea călătorie, în locul domnișoarei 
Beacham, nu-i așa? De ce s-a întâmplat așa? 

— Cred că Mina era îngrijorată că Lucy nu avea să se 
descurce. De altfel, avea dreptate. Nu la mult timp după aceea 
am fost nevoiţi s-o concediem... 

— Serios? Şefa dumneavoastră probabil credea că 
domnișoara Beacham se va descurca când i-a cumpărat biletul 
de zbor și i-a asigurat viza. Cu toate astea, cu două zile înainte, 
Mina Appleton s-a declarat nemulțumită. A spus că vrea ca 
dumneavoastră s-o însoţiţi în locul lui Lucy. E adevărat? 

— Păi, da. 

— Cu un cost deloc neglijabil. Biletul clasă business al 
domnișoarei Beacham a zburat la gunoi și un alt bilet, la clasa |, 
a fost achiziţionat pentru dumneavoastră, deși presupun că 
pentru asta a plătit firma Appleton's. Totuși, aţi plătit un preţ 
imens, nu-i așa, doamnă Butcher, pentru această călătorie? Aţi 
fost de acord să mergeţi, deși v-a costat enorm. Tatăl 
dumneavoastră era bolnav. De-asta, cred, a fost iniţial rugată 
domnișoara Beacham să plece cu doamna Appleton. Înţeleg că 
tatăl dumneavoastră fusese dus la spital la începutul săptămânii 
respective. Se afla încă în spital când Mina Appleton v-a rugat s- 


o însoţiţi la New York. Tatăl dumneavoastră era trecut de 80 de 
ani și suferea de pneumonie. 

— Da. 

— Eraţi apropiată de tatăl dumneavoastră, doamnă Butcher? 

N-am putut decât să dau scurt din cap. 

— Mama dumneavoastră a murit când eraţi mică și nu aveţi 
fraţi. Nu mă îndoiesc că eraţi apropiată de tatăl dumneavoastră. 

Am lăsat privirea în jos. 

— lertați-mă, doamnă Butcher, știu că e dificil pentru 
dumneavoastră. Vreţi să ne oprim pentru un moment? Sunt 
sigur că instanţa va înţelege. 

— Nu. Aș vrea să continuăm. 

— Mulţumesc, apreciez. Mina Appleton știa că tatăl 
dumneavoastră a fost dus de urgenţă la spital când v-a rugat s- 
o însoțiți? 

— Nu sunt sigură. 

— Chiar așa? Nu sunteţi sigură? Aţi lucrat împreună atâţia ani 
și nu sunteţi sigură dacă știa sau nu că tatăl dumneavoastră era 
grav bolnav? 

— A, ba da. Ştia. Îmi luasem o zi liberă la începutul 
săptămânii, când tata fusese internat. 

— Am înţeles. Deci v-a dat o zi liberă ca să vă duceţi la spital. 
De fapt, înţeleg că este singura zi liberă pe care v-aţi luat-o de 
când lucraţi pentru doamna Appleton. In afara concediului 
anual. Un adevărat record, doamnă Butcher. 

— Păi... 

— Deci, doamna Appleton știa că tatăl dumneavoastră era 
grav bolnav și totuși v-a cerut s-o însoţiţi în delegaţie? 

— Mă rog, nu sunt sigură... 

— Da sau nu, vă rog, doamnă Butcher. 

A făcut un pas către mine. 

— Da, mi-a cerut. 

— Tatăl dumneavoastră a murit când eraţi plecată în acea 
călătorie, nu-i așa? E greu să ne imaginăm cum v-aţi simţit 
pentru că nu aţi fost acolo. 

— Obiectez, Onorată Instanță! 

— Domnule Maitland, vreau să aud o întrebare sau vă voi 
ruga să continuaţi. 


— Da, Onorată Instanță. Doamnă Butcher, consideraţi că 
rugămintea Minei Appleton de a o însoţi în acea delegaţie a fost 
una rezonabilă? 

— Da. 

— Chiar dacă știa că bătrânul dumneavoastră tată era grav 
bolnav? Deși era foarte probabil ca el să moară cât timp eraţi 
plecată? Majoritatea oamenilor ar spune că solicitarea Minei 
Appleton nu e doar nerezonabilă, ci de-a dreptul crudă și 
manipulativă. Dar nu și dumneavoastră. Mina Appleton v-a pus 
să alegeţi între tatăl dumneavoastră și ea, nu-i așa? Oricine se 
poate întreba, doamnă Butcher, dacă nu cumva numeroșii ani 
petrecuţi în slujba Minei Appleton nu v-au făcut cumva imună la 
ce e corect, la ce e rezonabil. Ba chiar la ce este legal. 

Prostii, voiam să spun, dar cuvântul mi s-a uscat pe buze. Am 
ridicat privirea și am văzut-o pe Angelica în public. N-ar fi trebuit 
să fie aici. Căzuserăm de acord. M-am întrebat când se 
strecurase înăuntru. Cât de mult auzise? Se uita fix la mine. 

— Doamnă Butcher. 

M-am răsucit și m-am uitat la domnul Maitland. 

— Doriţi o pauză, doamnă Butcher? 

Am clătinat din cap. 

— Aţi spus instanţei că pe întreaga perioadă cât aţi lucrat 
pentru doamna Appleton, nu i-aţi spus niciodată nu pentru că nu 
v-a cerut să faceţi niciun lucru care să vă stânjenească sau pe 
care să-l consideraţi nerezonabil. Încă vă menţineţi mărturia? 

— Da. 

— N-aţi simţit niciun strop de disconfort, doamnă Butcher, 
când aţi ales să vă lăsaţi tatăl muribund singur ca s-o însoţiţi pe 
doamna Appleton la New York? 

Angelica era doar un copil. Îşi iubea bunicul. Auzea aceste 
lucruri pentru prima oară. 

— A fost o delegaţie scurtă. Eram sigură că tata va fi OK. 

— Cum puteaţi fi sigură de asta? 

— Am sperat... 

— Aţi sperat. Tatăl dumneavoastră a murit, nu-i aşa? În timp 
ce dumneavoastră eraţi plecată. Consideraţi în continuare că 
solicitarea șefei dumneavoastră a fost rezonabilă? 

— Da. Avea nevoie de mine. Programul ei era de așa natură 
că numai eu puteam să-l gestionez. 


Domnul Maitland părea uluit. Juriul, dezgustat. Ştiam că și 
Angelica va fi scârbită. 

— E o chestiune de raţionament, nu-i așa? Depinde de 
lucrurile cu care sunteţi obișnuită. Comportamentul rezonabil al 
unei persoane poate fi considerat crud și manipulativ de altă 
persoană. Cred că nu mai avem îndoieli în privinţa legăturilor 
puternice dintre dumneavoastră și Mina Appleton. Exercită o 
influenţă puternică asupra dumneavoastră. Aţi face orice pentru 
ea, nu-i așa, doamnă Butcher? Nu-i de mirare că, atunci când v- 
a rugat să-i acoperiţi minciunile, n-aţi stat deloc pe gânduri. 

— Obiectez. 

— De acord. 

În fața mea era un pahar cu apă, dar nu îndrăzneam să beau 
din el. 

— Era treaba mea s-o însoțesc. Avea nevoie de mine. Lucy 
Beacham nu se descurca. 

Am ridicat privirea spre Angelica și am văzut-o cum clătina 
din cap. 

— Era treaba dumneavoastră? Nu credeţi că sunt și lucruri 
dincolo de limita slujbei dumneavoastră, doamnă Butcher? 

Am lăsat ochii în jos și au început să-mi curgă lacrimile. 
Judecătorul a dat pauza de prânz cu 15 minute mai devreme, iar 
eu am reușit să merg înapoi la masă, dar acolo picioarele mi s- 
au înmuiat. 

Mina m-a prins. Mina și-a pus mâna în jurul meu și mi-am 
imaginat-o pe Angelica privind această scenă în timp ce o lăsam 
să mă ajute să ies din sala de judecată. 

A fost chemată infirmiera de la Old Bailey și am stat cu ea o 
vreme, apoi m-a trimis acasă. Când am ieșit din clădire, m-am 
uitat după Angelica, sperând că m-a așteptat. Voiam să-i dau 
niște explicaţii. 

Nu era acolo și, când am sunat-o, nu mi-a răspuns, în acea 
sală de judecată, m-a văzut așa cum eram de fapt. 


34 

Acasă era ultimul loc unde-mi doream să fiu. Această fisură în 
programul meu însemna și mai multe ore pustii, care îmi 
atârnau în faţa ochilor ca o bucată de piele lăsată. Mi-am agăţat 
pardesiul în cuier, mi-am pus geanta sub masa din hol, m-am 
descălţat, mi-am pus papucii. Am pus ibricul la fiert după ce l- 
am umplut, m-am dus la ușa din spate, am descuiat-o și am 
deschis-o, apoi am ieșit spre pavajul murdar și plin de gropi și 
m-am uitat spre grădină. Plouase și suprafaţa inegală era plină 
de băltoace. Le-am ocolit cu pași tremurători, de babă. Mi-era 
teamă să nu cad. Tălpile papucilor erau alunecoase. Odinioară, 
Mike folosea furtunul pentru a curăța poteca în fiecare 
primăvară, ca să îndepărteze mizeria verde și alunecoasă ce se 
forma peste iarnă. 

În dimineaţa aceea lăsasem afară două castroane. Unul era 
gol și l-am ridicat, dar nu era nici urmă de pisicuţa alb cu negru 
care apăruse cu câteva zile în urmă la ușa mea, mieunând din 
toate puterile ca s-o las înăuntru. Am luat castronul, l-am pus în 
chiuvetă, am făcut ceai, l-am dus sus, am făcut un duș, apoi mi- 
am îmbrăcat halatul și am coborât din nou, ca să pregătesc 
cina. Am turnat grăsimea congelată aflată într-o pungă galbenă 
într-un vas Tupperware în tigaie. M-am gândit la tata și la 
mesele pe care le-am luat împreună înainte să plec de-acasă, 
înainte să mă mărit. La felurile de mâncare pe care le 
pregăteam în weekenduri, apoi le congelam, ca să avem hrană 
și în timpul săptămânii, obicei pe care l-am luat cu mine și în 
căsnicie. 

Am aprins aragazul și am amestecat în terci cu o lingură de 
lemn. A fâsâit în metalul fierbinte. L-am lăsat la dezgheţat și am 
umplut oala cu apă pentru spaghete, plimbându-mă între aragaz 
și chiuvetă de câteva ori. Nici măcar un radio nu cânta pe 
fundal. Am turnat apa fiartă din oală în tigaie, am pus capacul și 
am așteptat până când a fiert, gata pentru paste. Am apăsat 
spaghetele cu o lingură ca să le scufund și am îndepărtat 
capacul. Apoi am găsit banda adezivă ca să sigilez la loc 
pachetul de spaghete. 

Cât timp eram cu spatele, apa a dat în foc, și poșirca aia 
cleioasă a inundat aragazul și a stins flacăra. Mirosul gazului era 
puternic, dar nu am stins aragazul. M-am scăldat în acel iz, 
inhalând profund de câteva ori. În același timp ștergeam balta 


de apă cu prosoape de hârtie, smulgând mai multe bucăţi și 
așezându-le jos, privind cum absorb apa și apropiindu-mă și mai 
mult de gura de gaz. Era puțin și fragil. Ştiam că nu mă va 
omori. Doar mai târziu m-am gândit serios să-mi pun capăt 
vieţii. 

Am mâncat în faţa televizorului din tava aflată în poala mea, 
cu gândul la Angelica. Mi-am imaginat-o luând cina cu tatăl ei și 
cu mama ei vitregă, în noua lor casă. Vorbiserăm cu o zi înainte 
și-i spusesem că procesul mergea bine. Acum văzuse cu ochii ei. 
Am așteptat să mă sune în seara aceea. Am încercat s-o sun de 
câteva ori. Într-un final, i-am trimis un mesaj. Îmi pare foarte 
rău. Nu mi-a răspuns. 

Tata a murit când mă aflam la New York în delegație. Asta nu 
a fost o infracțiune. Dar a fost rușinos și, oricât de mult m-am 
străduit în seara aceea, nu am putut alunga gândurile în care 
îmi apărea tata. Chiar și documentarul pe care l-am urmărit la 
televiziune m-a torturat. M-am chinuit să aud comentariul peste 
muzică, un lucru de care tata se văita mereu, când locuiam 
împreună. Am dus tava la bucătărie și am aruncat cina 
nemâncată la coșul de gunoi. 7 

Nu voisem să plec la New York. In săptămâna aceea, când îl 
vizitasem pe tata la spital, știam cât era de bolnav. O 
pregătisem pe Lucy să-mi ia locul alături de Mina. Voiam să fiu 
cu tata la final. Era ultima mea șansă să vorbesc cu el despre 
mama. Să-i spun adevărul, iar el să mă asculte și, speram, să 
mă ierte. Mina știa acest lucru și, la urma urmelor, a fost decizia 
mea. Puteam spune nu. Poate că m-am temut că tata, chiar și 
pe patul de moarte, nu avea să rostească vorbele care-mi vor 
aduce liniștea. 

Îmi amintesc de trupul său, pielea ca de ceară, acei ochi 
lăptoși. Îmi amintesc cum am stat ţinându-l de mână. A murit 
dimineaţa devreme, când eu dormeam în locul meu din avion, 
alături de Mina. Mike m-a dus direct la spital și a intrat cu mine 
în camera unde zăcea trupul tatei. Apoi a așteptat afară să mă 
ducă acasă. A fost bun cu mine. Și ar fi trebuit să-l ascult. N-ar fi 
trebuit să plec în acea delegaţie și să-l las pe tata să moară 
singur. 

Cred că acela e cel mai singuratic moment din lume. Să fii 
singur când mori. După moartea tatei, mi-am jurat că, dacă voi 


avea norocul să mă aflu în locul potrivit, la momentul potrivit, o 
să ţin de mână pe oricine ar muri. 
Că voi fi cea care îi va alina pe muribunzi în ultimele lor clipe. 


Draga mea Christine, 


Nu voi uita niciodată forța și loialitatea pe care mi le-ai arătat 
în aceste momente dureroase. În tine, tatăl tău a avut o fiică de 
care poate fi mândru. Sunt sigură că nu a avut motive să se 
îndoiască de devotamentul pe care i l-ai arătat de-a lungul 
anilor. 

Nu te învinovăţi că nu i-ai fost alături când a murit. Nu avea 
nevoie să te vadă, căci sunt convinsă că ai fost o prezenţă 
constantă în inima lui, după cum și el a fost în inima ta. Ai fost 
acolo cu spiritul, draga mea Christine. Alături de el la final. 


Cu toată dragostea mea, Mina xxxx 


Scrisoarea aceea mă consolase, așa că am scos-o în seara 
aceea și am recitit-o. Am încercat să mă autoconving că tata mi- 
ar fi respectat devotamentul faţă de slujbă, că înţelesese faptul 
că aveam îndatoriri. A supravieţuit războiului. Nu s-a pus 
niciodată mai presus de nimeni. Asta admiram cel mai mult la 
el, un lucru pe care încercam să-l imit. Totuși, ceea ce la el 
fusese un semn de nobleţe la mine era un eșec. Eram o lașă. 
Soldăţelul Minei Appleton. 

Nu-mi amintesc s-o fi auzit pe Stella, dar cred că intrase 
singură, pentru că, în momentul următor, era lângă mine. Mi-a 
luat scrisoarea, apoi a tras draperiile, a aprins lumânările și a 
stins luminile. M-am ridicat în picioare și am lăsat-o să-mi dea 
jos halatul, apoi m-am întins pe masă. A pus o pătură peste 
mine. Mâinile ei îmi mângâiau și-mi frământau pielea. 

— Vrea să știi cât de mândră a fost de tine astăzi, a șoptit ea. 
Crede că ai dat dovadă de o mare demnitate. Acuzarea nu și-a 
făcut niciun serviciu hărţuindu-te în felul acela. 

Când a isprăvit, m-a înfășurat din nou în halat, apoi m-a dus în 
pat. 

M-am trezit mai târziu din cauza motănelului care mieuna la 
ușa din spate. Am coborât și l-am lăsat să intre. M-a urmat la 
etaj și a adulmecat prin baie cât eu m-am așezat pe toaletă. 


Apoi a venit după mine în pat, ghemuindu-și trupul mic și cald în 
spaţiul dintre picioarele mele îndoite. 


35 

Mi-am îndepărtat un fir de păr de mâţă de pe elasticul fustei. 
Eram hotărâtă să mă descurc mai bine în cea de-a doua mea zi. 

— Doamnă Butcher, spuneţi că nu aveţi obiceiul să pierdeţi 
lucruri, dar șefa dumneavoastră da, nu-i așa? De câte ori și-a 
pierdut Mina Appleton telefonul sau laptopul în ultimii doi ani? 

— N-am idee. 

— Trebuie să știți, cu siguranţă. Era datoria dumneavoastră 
să le înlocuiţi, nu-i așa? 

— Da. 

— Deci de câte ori ați sunat la Departamentul IT ca să aranjaţi 
schimbarea telefoanelor mobile sau a laptopurilor doamnei 
Appleton? În ultimul an, să spunem? 

— De câteva ori, nu-mi amintesc precis. 

— De câteva ori. Am aici lista apelurilor dumneavoastră spre 
Departamentul IT ca să înlocuiţi telefoanele mobile și laptopurile 
pe care doamna Appleton aparent le-a rătăcit. Mă refer la 
paginile 44-45 din calupul 8. Este valabil pentru o perioadă de 
trei ani. O listă destul de lungă, nu-i așa? In primul an, patru 
telefoane pierdute și înlocuite. Alături de, dacă vă uitaţi mai jos 
pe pagină, cinci laptopuri. Cinci. În anul următor, s-au evaporat 
trei telefoane și trei laptopuri. lar în cel de-al treilea an, cel mai 
recent, același număr. Trei telefoane și trei laptopuri. Asta e 
ceva ce depășește neglijenţa. E-mailuri, apeluri ce puteau fi 
folosite ca probe în proces, toate pierdute. Cum explicaţi 
dispariţia acestor dispozitive, doamnă Butcher? 

Am așteptat o clipă. Mă trezisem dis-de-dimineaţă ca să-mi 
exersez răspunsurile în faţa oglinzii, încercând chiar și un 
zâmbet sec. 

— Ca să fiu sinceră, situaţia e de-a dreptul enervantă. Mina își 
pierde întotdeauna lucrurile. lar eu trebuie să răscolesc peste 
tot în căutarea lor. Mina este împrăștiată. 

Voiam să par exasperată, dar afectuoasă. 

— N-am cum să mint. Mă scoate din minţi. Și nu s-a întâmplat 
doar în ultimii trei ani, domnule Maitland. Mina a avut mereu 
obiceiul de a pierde lucrurile. Îmi petrec o grămadă de timp 
recuperând sau înlocuind obiectele pe care ea le pierde sau le 
lasă aiurea. E celebră pentru asta în Departamentul IT. Odată și- 
a uitat laptopul în bucătăria de la Downing Street și a plecat cu 
cel al prim-ministrului. Luaseră cina împreună. A fost jenant. Se 


puteau întâmpla încurcături serioase. Din fericire, l-am văzut de 
cum s-a urcat în mașină. Mare noroc că eram acolo. Lucrasem 
până târziu și Dave mă ducea acasă. Mă rog, am reușit să rezolv 
situaţia înainte să se declanșeze o alertă majoră de securitate. 

— Ce poveste interesantă, doamnă Butcher. Ne spuneţi că 
Mina Appleton a plecat cu laptopul personal al premierului? Şi 
că dumneavoastră aţi descurcat situaţia, evitând astfel o 
problemă importantă de securitate a ţării? 

— Da. Sună ciudat când puneţi problema așa. Dar e vorba de 
încredere, înţelegeţi? Dacă ar fi fost altcineva în locul Minei, 
poate că lucrurile ar fi stat altcumva, dar Vera, secretara 
premierului, ne cunoaște bine și împreună am rezolvat situaţia 
fără ca prim-ministrul să afle vreodată. Ca să fiu sinceră, toată 
lumea care o cunoaște pe Mina știe că e cam ameţită când vine 
vorba despre astfel de lucruri. Mereu își pierde cardurile de 
credit și cheile mașinii. Nu doar Departamentul IT mă cunoaște 
bine, ci și cei de la bancă și de la garaj. Mereu înlocuiesc câte 
ceva. 

Am auzit râsete și m-am întrebat preţ de o clipă dacă nu 
cumva mersesem prea departe. 

— Incidentul. Cu laptopul. S-a întâmplat acum câţiva ani. Sper 
că e în regulă să vorbesc acum despre el. 

Mina a ridicat din umeri, dar mi-am dat seama că era 
amuzată, ba chiar încântată. Stella îmi spusese că unele ziare 
descriseseră momentul drept... un semn de afecțiune între cele 
două femei, o ridicare din umeri care-nseamnă: Acum e prea 
târziu. A fost un moment luminos, de ușurare, într-o dimineaţă 
plicticoasă. M-am simţit de parcă aș fi primit o recenzie pozitivă 
din partea unui critic de teatru. 

— Cred că probabil sunteţi în siguranţă dacă povestiţi acum, 
doamnă Butcher, a spus judecătorul Beresford, zâmbindu-mi 
peste ochelari. 

În ziua aceea m-am descurcat bine. După aceea am fost 
invitată în cabinetului domnului Anderson pentru a lua ceaiul și, 
pentru prima oară, Sandra Tisdale și-a amintit cum îmi plăcea 
să-l beau. Cu lapte, fără zahăr. Increderea lor în mine fusese 
refăcută. Poate că fusesem iertată puţin și de membrii juriului, 
pentru că-mi abandonasem tatăl bolnav. Le oferisem un strop 
din lumea dineurilor private de la reședința premierului, le 
arătasem partea umană a unei celebrităţi TV care conducea o 


afacere de mai multe milioane de lire sterline, dar care, la fel ca 
mulţi dintre ei, avea obiceiul de a-și pierde cheile sau cardurile. 
Mărturia mea din acea zi relaxase puţin atmosfera. 

Pe drum către gara Euston am mers cu capul sus. Poate un 
pic prea încrezătoare. Nu se terminase încă și știam că ziua 
următoare avea să fie dificilă, dar mi-am rezervat acea seară ca 
să-mi repet declaraţiile. Se pare că adevărul mă prindea pe 
picior greșit. Minciunile, pe acestea le gestionam cu o fluenţă 
desăvârșită. 


36 

— Doamnă Butcher. Aţi fost și sunteţi păstrătoarea agendei 
Minei Appleton. 

— Da. Eu îi stabilesc toate întâlnirile. Numărul meu doi, Sarah, 
are acces la agenda ei, dar eu sunt cea care face toate 
schimbările. Totul trece prin mine. Sunt mereu pusă la curent. 

— Într-adevăr, sunteţi mereu pusă la curent. Este de datoria 
dumneavoastră să știți tot timpul unde este Mina Appleton, nu-i 
așa? 

— Da. 

— Deci, dacă se află în afara biroului, dumneavoastră știți 
unde e și ce face, nu-i așa? 

— Da. 

— Aș vrea să supun atenţiei juriului copiile agendei care 
acoperă trei ani: 2009, 2010 și 2011. În zilele care vă sunt 
prezentate, veţi vedea subliniate însemnările care arată că Mina 
Appleton avea întâlniri în afara biroului, însemnările evidenţiate 
sunt toate la începutul lunilor februarie, mai, august și 
noiembrie. De patru ori pe an, pe o perioadă de trei ani. 
Dumneavoastră aţi făcut acele însemnări, doamnă Butcher? 

— Da. 

— Totuși, din câte înţeleg, nu dumneavoastră sunteţi 
responsabilă de planificarea călătoriilor doamnei Appleton. Este 
de datoria numărului dumneavoastră doi, după cum îi spuneţi, 
nu-i așa? 

— Da, Sarah are grijă de organizarea călătoriilor Minei, un 
lucru asupra căruia Mina și cu mine am căzut de acord, ca să 
mă mai eliberez. Este destul de obositor, știți... 

— Da, vă mulţumim, doamnă Butcher. Ne puteţi spune unde 
era Mina Appleton în acele zile? _ 

— Păi, cu siguranţă vă pot spune ce mi-a spus ea să spun. Işi 
vizita mama. Sunt foarte apropiate. Dar n-am crezut-o. Vedeţi 
dumneavoastră, Mina și mama ei nu sunt apropiate. Deloc. 
Adevărul este că mă-ndoiesc foarte mult că Mina se afla în acele 
zile la Geneva făcându-și datoria de fiică. 

— Și cu toate astea susţineţi că dumneavoastră aţi șters 
însemnările din agendă și aţi introdus unele false? 

— Da. Dar șefa mea, Mina Appleton, m-a rugat s-o fac. Am 
ajutat-o. Cu bună credință. Am avut încredere în ea. N-am pus 
nimic la îndoială. 


Îmi place să cred că atunci a existat un moment în care m-am 
gândit să spun adevărul, dar nu a existat, deci nu l-am spus. 

— Ne puteţi spune unde era Mina Appleton în acele zile, 
doamnă Butcher? 

— Își vizita mama. Mergea acolo cât putea de des. Sunt foarte 
apropiate. 

Christine a spus niște minciuni teribil de mari. 

— Își vizita mama? Sunteţi sigură de asta? 

— Da. 

— Atunci de ce, doamnă Butcher, aceste vizite la mama sa au 
fost șterse din agendă și înlocuite cu alte însemnări? Însemnări 
care ascundeau faptul că Mina Appleton fusese la Geneva? 

— Aah, păi asta mă tem că a fost greșeala mea. 

— Greșeala dumneavoastră? 

— Da, am schimbat însemnările cu o dată ulterioară. 

— Aţi modificat însemnările? Spuneţi că aţi falsificat agendele 
ca să ascundeţi faptul că ea se afla la Geneva? 

— Nu, nu asta spun. Spun că eu am modificat însemnările, 
asta-i tot. Cum spuneam, își vizita mama. E ceea ce mie îmi 
place să numesc curăţenie. 

— Curăţenie? Adică ștergerea unor însemnări din agendă și 
înlocuirea lor cu unele false? Aș vrea să atrag atenţia juriului 
asupra paginilor 33-38 din dosare. Copiile prezintă însemnările 
originale din agendă. Ni le puteţi citi și nouă, doamnă Butcher? 

M-am uitat la foaia de hârtie, deși știam deja pe dinafară ce 
scria acolo. 

— Mina la Geneva. Mina la Geneva. Mina la Geneva... 

— Așa este. Mina la Geneva. Totuși, însemnările au fost șterse 
și altele, false, au fost puse în loc. Din nefericire pentru doamna 
Appleton, însemnările originale au fost găsite pe hard-drive-ul 
computerului dumneaei. A existat și o încercare de a le șterge 
din dosar, dar încercarea a eșuat, pentru că iată-le: Mina la 
Geneva. E cât se poate de clar. Mina Appleton v-a rugat să 
ștergeţi însemnările originale, nu-i așa, și să le înlocuiţi cu unele 
false, pentru a ascunde faptul că, la acele date, și-a vizitat 
banca de la Geneva. Corect, doamnă Butcher? 

— Nu, nu e adevărat. A fost decizia mea să scot acele 
însemnări. Mina n-a știut nimic despre asta. 

— Susţineţi că Mina Appleton nu a știut că aţi șters acele 
însemnări? 


— Da, exact asta susţin. 

S-a întors spre juriu și, deși nu-i zăream chipul, mi-am 
imaginat expresia lui neîncrezătoare. 

— Doamnă Butcher, v-aţi făcut un obicei din a umbla în 
agenda șefei dumneavoastră pentru a o falsifica, fără ca 
aceasta să știe? 

— E curăţenie, cum spuneam. E un lucru pe care-l fac din 
când în când dacă Mina e plecată din birou, cu probleme 
personale. Vedeţi dumneavoastră, unii membri ai consiliului de 
administraţie urăsc acest lucru, mai ales bărbații. Nu le place 
când ea nu e la serviciu o zi întreagă cu treburi care nu-i privesc 
pe ei. Uneori se plâng de asta, așa că e mai ușor dacă nu află. 

— Îmi pare rău, vreau să înţeleg mai bine. Îi falsificaţi agenda 
doamnei Appleton pentru ca membrii consiliului de administraţie 
să nu afle unde e? Deci dacă dumneaei ar fi în Geneva, la 
bancă, de exemplu, ei nu ar ști acest lucru? 

— A fost la Geneva ca să-și viziteze mama, nu la bancă. Cum 
spuneam, mergea acolo cât de des putea. Sunt foarte apropiate. 

El a scuturat din cap. Nu credea nicio vorbuliţă, cu toate astea 
am plusat: 

— Nu a fost pentru prima oară când i-am modificat 
însemnările din agendă, deși încerc să nu-mi fac un obicei din 
asta. Nu prea am motive. Mina e foarte muncitoare, mereu pune 
afacerile înaintea oricărui alt aspect. Totuși, din când în când, 
era plecată de la birou, cu probleme care nu aveau nimic de-a 
face cu Appleton's. De pildă, a fost o vreme când făcea 
tratamente cosmetice, așa că și pe acelea le-am șters și le-am 
înlocuit cu niște ședințe la una dintre fundaţiile ei caritabile. The 
Haven, cred. 

Această dezvăluire nu fusese una pe care s-o fi pus la punct 
cu Mina, dar a funcţionat, bănuiesc. Le-a oferit membrilor 
juriului un strop de bârfă și le-a mers la inimă câtorva ziariști. 

— Vreau să vă amintesc, doamnă Butcher, că vă aflaţi sub 
jurământ. Repet: Mina Appleton v-a rugat să ștergeţi acele 
călătorii la Geneva pentru că ar fi coincis cu datele vizitelor sale 
la banca elveţiană unde depunea profitul din vânzarea 
pământului. Nu e așa, doamnă Butcher? 

— Nu știu nimic despre vreo depunere bancară. Am schimbat 
agenda, iar Mina n-a știut nimic spre asta. 


— Cât de convenabil, doamnă Butcher, având în vedere 
motivul pentru care ne aflăm în faţa instanţei, că aţi luat asupra 
dumneavoastră sarcina de a șterge cuvântul Geneva din 
agendă. Cât de util doamnei Appleton. Geneva este renumită 
pentru activitatea bancară secretă, un loc unde banii pot fi 
transferați în câteva conturi numerotate, un loc unde autorităţile 
nu au jurisdicție investigativă. Incă o dată, doamnă Butcher, se 
pare că nu i-aţi putut spune nu șefei dumneavoastră când v-a 
rugat s-o acoperiţi. Ea v-a spus să falsificaţi agenda, nu-i așa? 
Să ștergeţi anumite însemnări și să scrieţi unele false în loc. 
Voia s-o ajutaţi să mascheze acele vizite la băncile elveţiene. 

— Nu. Nu este adevărat. 

— Există un motiv bun pentru care doamna Appleton ar fi 
dorit ca dovada prezenţei sale la Geneva să dispară. Însemnările 
au fost șterse când au început investigaţiile în privinţa 
companiilor-fantomă care  achiziţionaseră pământul de la 
Appleton's. 

— Îmi pare rău, chiar nu știu nimic despre asta. 

— Vă cred, doamnă Butcher. Sunt convins că nu ați știut 
motivul din spatele rugăminţii doamnei Appleton ca acele 
însemnări să fie șterse, dar aţi făcut-o oricum, corect? Așa cum 
aţi făcut întotdeauna tot ce v-a rugat, fără să puneţi nimic la 
îndoială. 

— Când am făcut-o, nu aveam nici cea mai vagă idee că 
poliţia o investiga pe Mina. Îmi dau seama că a fost o greșeală și 
că e posibil să fi complicat lucrurile. A fost o prostie, acum îmi 
dau seama. 

— Doamnă Butcher, adevărul e că sunteţi aproape mioapă și 
vă preocupă în detaliu numai dorinţele șefei dumneavoastră. Nu 
vă interesează contextul general. Sunteţi o roată mică, dar 
importantă din angrenaj, vitală pentru doamna Appleton. Urmaţi 
ordinele și nu șovăiţi niciodată în misiunea de a avea grijă de 
femeia care, la urma urmelor, are grijă de dumneavoastră. Este 
acuzată că a minţit, deși se afla sub jurământ, de sperjur, iar 
dumneavoastră sunteţi acuzată că i-aţi acoperit minciunile. De- 
asta sunteţi aici, în boxa de la Old Bailey. Sunteţi gata să faceţi 
orice pentru Mina Appleton, nu-i așa? Deci dacă v-ar fi cerut să 
ștergeţi însemnările din agendă și să distrugeţi niște acte în 
locul ei, aţi fi făcut-o fără ezitare. Câte mai sunteţi gata să 


sacrificați pentru Mina Appleton, doamnă Butcher? Libertatea? 
Nu mai am întrebări, Onorată Instanță. 


37 

Mina s-a îndreptat spre boxa martorilor cu aerul demn al unei 
regine tinere, gata să-și pună capul la dispoziţia călăului. Toţi 
ochii erau aţintiţi asupra ei, în timp ce urca scările. Cu capul 
ridicat și cu gâtul palid și subţire înălțându-i-se din gulerul alb, 
de școlăriță, al rochiei. Nu mai era tânără, avea 56 de ani, dar 
nu avea riduri pe faţă și nici măcar un fir cărunt de păr. 

Membrii juriului o vedeau pentru prima oară de aproape, în 
carne și oase, și erau fascinaţi. Nemachiată, părea o versiune 
mai fragilă a persoanei pe care o zăriseră la TV. Pentru cineva 
care fusese obișnuit să apară în faţa publicului, părea vizibil 
emoţionată. 

— Vă place mult să citați din Thomas Paine!', nu-i așa, 
doamnă Appleton? 

— De fapt, acela era tata, el era captivat de Paine. 

— Tatăl dumneavoastră, da. Un om onest. Un om integru, în 
care angajaţii, furnizorii și clienţii aveau mare încredere. Avea 
opinii puternice despre industria în care lucra și nu-i era teamă 
să și le exprime. Aţi spune că este adevărat? 

— Da, este. 

— Punea în aplicare tot ce vorbea. Nu era ipocrit. Și asta e 
adevărat, doamnă Appleton? 

— Absolut. 

— Obiceiul înrădăcinat de a nu crede că un lucru este greșit ii 
dă aparența superficială că ar fi corect... Thomas Paine. Tatăl 
dumneavoastră a folosit acest citat într-un articol pe care l-a 
scris pentru Farmers’ Weekly. Se referea, nu-i așa, la ceea ce 
considera practici neloiale în cadrul lanțurilor mari de 
supermarketuri. l-a rugat pe legislatori să consolideze poziţia 
furnizorilor, producători de fructe și fermieri. Voia ca acele 
contracte dintre furnizori și supermarketuri să conţină garanţii, 
astfel încât comenzile să nu poată fi anulate în ultimul moment, 
pentru ca tone de produse de calitate excelentă să nu se ducă 
pe apa sâmbetei. Voia să spună că, doar pentru că practicile 
acestea juridice se derulau de ani întregi, asta nu însemna că 
erau corecte. E o interpretare fidelă, doamnă Appleton? 

— Da, este. 


10 Thomas Paine (1737-1809), filosof, revoluţionar și autor de pamflete, 
născut în Marea Britanie și emigrat în coloniile americane, a căror 
independenţă a sprijinit-o. (N. red.) 


— Imaginea firmei Appleton's ca o afacere cu conștiință a fost 
construită pe reputaţia tatălui dumneavoastră. Dumneavoastră 
aţi capitalizat acest lucru în campaniile publicitare: App/eton's. 
Mâncare bună. La prețul corect. E treaba noastră să fim corecți. 
Imaginea potrivit căreia vă trataţi furnizorii cu „corectitudine” 
este ceea ce face ca brandul dumneavoastră să iasă în 
evidenţă, nu-i așa? Astăzi, Appleton's se află printre primele trei 
supermarketuri din ţară. Un lucru, aș bănui, care n-ar fi fost 
posibil în vremea tatălui dumneavoastră. Dar poate că nici nu a 
fost aceasta intenţia lui, de a crește ca un adevărat monstru. 

A făcut o pauză. 

— Când un articol dintr-un ziar a explicat cum Appleton's, sub 
conducerea dumneavoastră, nu mai semăna deloc cu imaginea 
pe care în mod cinic aţi exploata-o, aţi dat publicaţia în judecată 
și aţi câștigat. De ce i-aţi dat în judecată? Pentru că știaţi că, 
dacă s-ar fi aflat adevărul, propria dumneavoastră imagine ar fi 
fost distrusă. lar adevărul, doamnă Appleton, e că sunteţi o 
ipocrită. Lacomă și lipsită de cinste, așa cum v-a descris 
Business Times. Aceasta e adevărata Mina Appleton, nu-i așa? 

Ea a întredeschis buzele, dorind probabil să protesteze, apoi 
le-a închis la loc. 

— Appleton's, cu dumneavoastră la conducere, chiar a anulat 
contractele cu furnizorii tradiționali, forțându-i astfel să dea 
faliment. Apoi aţi pus mâna pe pământul acestora, 
achiziționându-l printr-o serie de companii-fantomă. Totul foarte 
departe de afacerea cu conștiință. Aţi transformat Appleton's 
într-un monstru. Puteţi explica, doamnă Appleton, de ce toate 
exemplarele contractelor semnate cu acei furnizori au dispărut 
din arhivele companiei? 

Mi-am imaginat că, în spatele aerului său calm, Mina fierbea. 
Totuși, când a vorbit, vocea îi era blândă și răbdătoare. De parcă 
ne-ar fi împărtășit reţeta delicioaselor sale negrese cu sfeclă. 

— După cum spuneaţi, tata era un om integru. Când își dădea 
cuiva cuvântul, se ţinea de promisiune. La rândul său, avea 
încredere în cei cu care făcea afaceri. 

A șovăit puţin, apoi a oftat plină de regret. 

— În ciuda tuturor calităţilor lui, tata nu avea ochi sau răbdare 
pentru detalii, și mi-e teamă că au existat și oameni care au 
profitat de el în ultimii săi ani de viaţă. 

Era imaginea vie a fiicei îngrijorate. 


— Când am preluat afacerea, am fost șocată de cât de mult 
se înrăutăţiseră lucrurile. Produsele ce proveneau de la câţiva 
furnizori preferaţi de-ai tatei nu erau de o calitate suficient de 
bună. O problemă care mi-a fost adusă la cunoștință de 
Departamentul meu de achiziţii. Vedeţi dumneavoastră, mă 
bazez pe sfaturile lor și am încredere că-și fac bine treaba. 
Încerc să nu intervin. De exemplu, cu produsele de la Fraser. 
Responsabilul cu achiziţiile de fructe era furios. Mi-a spus că 
ferma Fraser devenise haotică și produsele de acolo 
inconsistente. Am luat de bună recomandarea acestuia. Am 
încredere în angajaţii mei și îi respect. 

— Nu aţi răspuns la întrebare, doamnă Appleton. Existau niște 
contracte semnate cu acei furnizori, dar dumneavoastră le-aţi 
anulat. Apoi v-aţi asigurat că exemplarele de contract deţinute 
de Appleton's au dispărut. Aţi scăpat de dovada existenţei lor. 

— N-am semnat vreodată un contract cu John Fraser, nu 
exista niciun contract. Familia Fraser alimenta firma Appleton's 
când tata era la conducere și, în numele bunei-credinţe, am 
continuat să cumpărăm de la ei o perioadă. Cum spuneam, a 
fost sfatul responsabilului cu achiziţiile să nu mai cumpărăm de 
la ei. Tot ce mi-am dorit vreodată era să fac ce e mai bine 
pentru companie, să-i păstrez imaginea integră de furnizor de 
hrană de calitate. Şi să salvez afacerea de familie de la faliment. 

Îmi doream s-o cred, chiar dacă știam că eu arsesem acele 
contracte, chiar dacă încă simţeam flăcările mângâindu-mi 
obrajii. Aveam nevoie ca Mina să mă convingă că anii în care o 
servisem  meritaseră efortul, că era o femeie demnă de 
loialitatea mea. 

Familia Minei stătea așezată la un loc, solidară, în public. În 
spatele lor am remarcat-o, în rândul din spate, pe Jenny 
Haddow, stând singură. Nu făcea parte dintre ei. Imi pot închipui 
cum s-a simţit atunci, privind cum Mina și-a vârât ghearele în 
cadavrul Lordului Appleton cu un zâmbet plin de regret pe chip. 

— Dar celelalte „afaceri de familie”, doamnă Appleton? Cele 
care au fost forţate să vândă din cauza practicilor 
dumneavoastră neloiale? Puteţi explica de ce și acestea - toate 
aveau înţelegeri exclusive cu Appleton's, toate considerate 
suficient de bune de tatăl dumneavoastră - au dat faliment când 
dumneavoastră aţi preluat conducerea companiei? 


Ea a clătinat din cap. De parcă totul era teribil de derutant 
pentru ea. 

— Nu pot explica, dar pot avea o opinie. Acei furnizori, ca 
Fraser's, mergeau deja în pierdere. De-asta Departamentul meu 
de achiziţii a decis să nu-i mai folosească. Afacerile lor aveau 
deja probleme. 

— Așa să fie? O pradă ușoară pentru cineva care știa asta și 
voia să pună mâna pe pământurile lor. 

— Nu sunt interesată să pun mâna pe pământul nimănui. 

— Serios? Totuși, ați sfârșit prin a le folosi pământul drept 
garanţie pentru banii pe care i-ați împrumutat chiar lor. Bani 
despre care știați că ei nu vor fi capabili să-i înapoieze. Le-aţi 
luat pământurile și le-aţi vândut mai departe. 

— Appleton's le-a împrumutat bani, nu eu. Și da, pământul 
acela a fost vândut, dar nu pentru profit. 

— Nu atunci. Asta s-a întâmplat mai târziu, nu-i așa, doamnă 
Appleton? Aţi vândut pământul - fără să obţineţi profit, după 
cum spuneți - către șase cumpărători diferiţi: Brownlow, 
Percival, Simpson, Lancing, Hogarth și McTally. Acestea sunt 
numele celor șase companii-fantomă pe care le-aţi inventat. 
Acele companii au vândut apoi pământul mai departe pentru a 
obține profit. Profit pe care dumneavoastră l-aţi păstrat. 

De n-ar fi rostit numele companiilor-fantomă! Măcar aș fi 
putut să mă agăţ de buna mea credinţă încă puţin. Dar când le- 
am auzit înșirate laolaltă, acela a fost momentul în care am 
început să văd cum stăteau lucrurile. Vedeam adevărul. 

Brownlow, Percival, Simpson, Lancing, Hogarth și McTally - o 
familie de animale ale pădurii - nume culese din amintirea 
copilăriei Minei. Mi-am închipuit-o stând la biroul ei de la 
Minerva, cu un creion în mână, mâzgălind ceva pe o foaie de 
hârtie. Lângă numele familiei Fraser, am văzut schiţa unei 
căprioare: Lancing. Atunci mi-am amintit, era compania despre 
care Clifford Fraser spusese că-i achiziţionase ferma. Îl auzise și 
Jenny Haddow, deși nu era capabilă să facă asemenea 
conexiuni, ca mine. Ar fi trebuit să mă ridic în picioare în acel 
moment și să spun adevărul. Dar am închis ochii și nu am zis 
nimic. Am preferat să nu știu, agăţându-mă de rolul meu de 
servitoare credincioasă a Minei. 

Procurorul a arătat-o cu degetul pe Mina, făcând un pas spre 
ea, lucru lipsit de înţelepciune. Astfel a devenit un personaj 


negativ de pantomimă, iar ea, cu feminitatea ei debordantă, s-a 
transformat în prinţesa fragilă. Mina și-a lăsat privirea în jos preţ 
de o clipă, apoi a clipit din ochii ei albaștri, așteptându-l cu 
stoicism să termine. 

— Apoi, doamnă Appleton, aţi depus acel profit în conturile 
băncii din Elveţia. Bani pe care i-aţi dus în servietă. Imposibil de 
depistat. Aţi făcut acele călătorii la Geneva ca să depuneţi bani 
gheaţă în conturi elveţiene numerotate, conturi aflate dincolo de 
jurisdicţia autorităţilor. Acesta este adevărul, nu-i așa, doamnă 
Appleton? 

— Nu. Nu acesta e adevărul. Am călătorit la Geneva ca să-mi 
vizitez mama. 

Mina a spus niște minciuni atât de mari. Şi le-a făcut să pară 
cele mai simple adevăruri. 

— Chiar așa? Atunci de ce aţi încercat să acoperiţi aceste 
vizite și să le faceţi să pară ceva nevinovat? De ce v-aţi rugat 
secretara să șteargă însemnările originale și să le înlocuiască cu 
unele false? 

— Secretara mea v-a spus adevărul. Nu știam nimic despre 
asta. Când am descoperit ce făcuse Christine, am rămas cel 
puţin surprinsă. 

— Când aţi descoperit? Serios, doamnă Appleton. Ne jigniţi 
inteligenţa când susţineţi că nu știați că au fost șterse din 
agenda dumneavoastră. Că nu dumneavoastră aţi ordonat 
secretarei să le șteargă. 

— Este adevărul. 

— Ascunderea acelor călătorii în Elveţia a servit intereselor 
dumneavoastră, ca să acoperiţi propriile urme, nu pe ale 
secretarei. Aţi avut un motiv, doamnă Appleton. Secretara 
dumneavoastră nu a avut. In afara cazului că dumneavoastră i- 
aţi spus să facă asta. 

Şi-a dat o șuviţă rebelă de păr după ureche, iar eu știam că se 
abţinea din toate puterile să nu tragă de ea. 

— N-am avut niciun motiv să-mi „ascund urmele”, așa cum 
spuneţi dumneavoastră. De ce să fac asta? Mama locuiește în 
Elveţia de mulţi ani și merg acolo cât pot de des ca s-o văd. 
Prima oară când am aflat că Christine mi-a modificat agenda a 
fost atunci când m-a chestionat poliția. Când am întrebat-o 
despre asta și ea mi-a povestit ce a făcut, am rămas, sincer, 
şocată. Desigur că a fost îngrozită când și-a dat seama că poliția 


crede că eu am făcut-o și și-a cerut un milion de scuze, dar n-a 
fost nimic suspect la toată povestea asta. A fost o prostie făcută 
de cineva care... cum să spun - ei bine, Christine nu era în apele 
ei la vremea respectivă. 

Nu asta era povestea asupra căreia căzuserăm de acord. 
Christine avea grijă de agendă. Nu era ceva neobișnuit să facă 
curat în ea, când i se părea că e cazul. Noi numim chestia asta 
curățenie. Nu era nevoie să se consulte cu mine. Am încredere 
în ea. Asta mă așteptam să spună. Am privit în cealaltă parte a 
sălii de judecată și am văzut-o pe Mina sigură de ea, în timp ce 
eu mă agăţam de o plută spartă. lar între noi se deschidea un 
întreg ocean cenușiu și mlăștinos. 

— O, haideţi, doamnă Appleton. Secretara dumneavoastră 
pare o persoană care ar face orice pentru dumneavoastră. V-a 
pus înaintea familiei sale. Chiar și când tatăl ei zăcea în spital, 
grav bolnav, ea tot dumneavoastră vă era credincioasă. 
Doamna Butcher pare incapabilă de a lua vreo decizie fără să se 
consulte mai întâi cu dumneavoastră. Ideea că a umblat în 
agendă fără să știți pare de-a dreptul neplauzibilă. 

A făcut o pauză scurtă. 

— Văd însă care vă este problema. Dacă însemnările originale 
n-ar fi fost descoperite pe  hard-drive-ul computerului 
dumneavoastră, n-ar fi aflat nimeni, nu-i așa? Dar acele 
însemnări au fost găsite. Aveaţi o problemă, dar una care părea 
ușor de rezolvat. Pur și simplu trebuia s-o rugaţi pe obedienta 
doamnă Butcher să mintă pentru dumneavoastră. De ce să nu 
aruncaţi vina asupra ei? Și apoi s-o puneţi să mintă în faţa 
curţii? Mă-ndoiesc că ar fi fost nevoie să vă pierdeţi prea mult 
timp ca s-o convingeţi. 

Câtă dreptate avea! Am început să mă joc cu nasturele de la 
manșeta bluzei, l-am desfăcut, mi-am vârât degetele pe 
mânecă, până la cot, și m-am scărpinat, înfigându-mi unghiile în 
carne și bucurându-mă de senzaţia de durere. Mina a oftat, 
privindu-și mâinile. 

— E dificil să-ncerc să explic comportamentul lui Christine. E 
ciudat, chiar și pentru ea. 

A zâmbit cu afecţiune. 

— Christine e cunoscută la birou pentru excentricitatea sa. 
Așa că, atunci când mi-a mărturisit povestea cu agenda, 
recunosc, mi-am făcut griji despre cum va părea asta în faţa 


poliţiei. Dar la fel de îngrijorată eram pentru Christine. Colegii 
îmi mai povestiseră și în trecut despre comportamentul ei 
imprevizibil, uneori despotic. Nu am vrut să cred așa ceva 
niciodată, dar de data asta era ceva diferit. 

Mă simţeam în pielea goală în sala de judecată. Cei din 
încăpere mi-au aruncat o privire amuzată. Mina le hrănise 
apetitul. Erau cu toții curioși în privinţa acestei creaturi ciudate: 
doamna Christine Butcher. Am încercat să mi-i imaginez pe 
colegii mei strecurându-se pe ușa biroului Minei când eu nu 
eram prin preajmă, șoptindu-i povești despre comportamentul 
meu imprevizibil. Pe Mina stând la birou, zâmbind cu înţelegere, 
vorbind ca un avocat loial. Nu mi-am putut imagina o astfel de 
scenă, pentru că știam că nu era adevărat. Juriul totuși a 
înghiţit-o. 

— Christine și cu mine lucrăm împreună de mult timp, dar 
impresia pe care v-aţi făcut-o despre relaţia noastră nu e una pe 
care s-o recunosc. Aţi descris-o ca pe o femeie obedientă. Ei 
bine, vă pot spune că e o afirmaţie foarte departe de adevăr. 

A chicotit. 

— Cu toţii devenim mai atenţi când intră Christine în încăpere. 
La birou i se spune Gardianul. 

S-a întors spre membrii juriului, gratulându-i cu un zâmbet. 

— Adică, povestea asta cu secretarele numărul unu, numărul 
doi și numărul trei e o mare prostie. Am auzit-o pe Christine 
descriindu-se la telefon drept „Numărul Unu” - a rostit ultimele 
două cuvinte pe un ton pretenţios -, dar lucrurile nu stau de fapt 
așa. Nu cred într-o astfel de ierarhie și nici n-o încurajez, poate 
provoca discordie, dar ţin foarte mult la Christine și am ales să-i 
trec cu vederea excentricităţile, inclusiv pe aceasta. Ca să fiu 
cinstită, e cea mai veche secretară a mea, deci da, în acest 
sens, e cea mai bătrână. 

Am observat un rânjet dezagreabil pe chipurile câtorva 
membri ai juriului. Chiar și lui Dave i s-a părut amuzantă această 
descriere a mea. 

— Problema cu agenda... Christine n-a spus decât jumătate 
de adevăr. Da, ea a șters acele însemnări, pentru că eram 
plecată cu treburi personale, dar nu pentru că altii s-ar fi 
supărat. Christine însăși se supăra. Etica ei profesională e rigidă 
și poate fi uneori neiertătoare când noi, restul, ne luăm zile 
libere din motive personale. 


Nu-mi amintesc dacă domnul Maitland a pus sau nu vreo 
întrebare în acel moment, pentru că nu auzeam decât glasul 
Minei sfredelindu-mi capul și nu-i vedeam decât ochii strălucitori 
și ghiduși, în timp ce oferea întregii săli de judecată un adevărat 
spectacol de divertisment. 

— O rugasem pe Sarah să-mi preia planurile de călătorie ca 
să poată rezerva biletele de avion către Geneva fără ca 
Christine să mai fie implicată. Nu se obosea să-și ascundă 
dezaprobarea față de mama mea și asta pentru că mama a ales 
să locuiască la Geneva, și nu alături de mine. Christine 
considera acest lucru o lipsă de loialitate. Adevărul este că 
mama mea și cu mine suntem foarte apropiate. S-a mutat în 
străinătate cu mulţi ani în urmă, când tata a început să aibă o 
relaţie cu secretara lui. 

Am simţit cum mă ofilesc sub vorbele Minei, deși le rostise cu 
o ușurință vecină cu mila, de parcă ar fi vorbit despre mine cu 
drag. 

M-am uitat la ceas - unul digital, anacronic în acest loc vechi 
-, un diavol care mă tortura, părând că a oprit timpul în acel 
moment, când Mina spunea acele povești despre secretara ei 
demnă de milă. 

— Cu toate acestea aţi avut-o angajată timp de 18 ani. O 
femeie pe care aţi descris-o drept necinstită și psihotică. 

— Nu, nu asta voiam să spun, a protestat ea, cu ochii măriţi 
într-o expresie fals inocentă. La momentul incidentului cu 
agenda, Christine era nefericită. E o persoană foarte discretă, un 
lucru pe care l-am respectat întotdeauna. 

Şi-a mușcat buza, apoi a continuat: 

— Dar e important ca instanţa să cunoască starea ei de spirit 
din acea perioadă și de ce se comporta atât de haotic. Când am 
scos, în cele din urmă, adevărul de la ea, am înţeles. Fiica ei 
tocmai îi spusese că nu mai voia să stea cu ea și că se muta cu 
tatăl ei și cu noua iubită a acestuia. Nici nu-mi pot imagina cât 
de dureros a fost și cred că asta a dat-o pe Christine peste cap. 

Nu m-a privit deloc și mă simțeam ca și cum aș fi ieșit din 
încăpere și aș fi tras cu urechea de dincolo de ușă la o 
conversaţie pe care mi-aș fi dorit să n-o aud. 

— Christine se baza pe slujba ei și pe mine, cred, ca să-i 
umplem golul din viaţă. Căsnicia i se sfârșise, fiica ei plecase, 
astfel că munca era totul pentru ea. Dacă plecam de la birou, 


mai ales din motive personale, nu-i convenea. Cred că se 
simţea... 

S-a oprit și s-a uitat la membrii juriului, ca și cum ar fi așteptat 
ca aceștia să-i sugereze un cuvânt potrivit. 

— Nu chiar geloasă, dar cu siguranţă nesigură. Cum 
spuneam, nu era ea însăși. 

Domnul Maitland nu-și putea ascunde nerăbdarea și am 
început să-l percep drept apărătorul meu. Îmi doream s-o 
încurce și s-o demaște. 

— Vă prezentaţi, doamnă Appleton, drept compasiunea 
personificată. Totuși, nu e adevărat, nu-i așa? De-asta ne aflăm 
aici, în faţa curţii: pentru că sunteţi pregătită să minţiţi, să faceţi 
orice pentru a vă proteja imaginea falsă. Așa ascundeţi cine 
sunteţi cu adevărat, așa-i? O persoană lacomă, nesinceră. O 
ipocrită. Unde vă era compasiunea când tatăl lui Christine 
Butcher era pe moarte? Ne-am putea întreba dacă i-ați dat vreo 
zi liberă ca să se ducă la înmormântare. 

Mina s-a îndreptat de spate, privindu-l fix în ochi. 

— l-am spus lui Christine să-și ia liber cât are nevoie. Dacă aș 
fi știut cât de bolnav era tatăl ei, aș fi insistat să-și ia mai mult. l- 
am spus de multe ori lui Christine că familia trebuie să fie 
prioritatea ei. 

Am privit-o cu o durere confuză. Știa cât de bolnav era tata. 
De-asta o rugasem pe Lucy să plece în locul meu. Imi amintesc 
scena din biroul ei, înainte de delegaţia aceea la New York. Ti-ai 
stabilit foarte limpede prioritățile, se răstise ea. Reproșul din 
glas când a zis: Fugi acasă la familia ta. |n cele din urmă totuși 
fusese decizia mea. Fusesem o lașă pentru că nu protestasem. 

— Chiar așa? 

Domnul Maitland nu credea o vorbă. 

— Se pare însă că v-a ignorat sfatul. Nu pare deloc 
caracteristic doamnei Butcher pe care am văzut-o în faţa 
instanţei, femeia care nu v-a refuzat niciodată. 

Ea a dat din cap, de parcă ar fi fost de acord cu el. 

— M-am întrebat de ce a luat decizia de a veni cu mine în loc 
să rămână alături de tatăl ei și cred că a făcut-o pentru că era 
înspăimântată. Ar fi fost prea dureros. 

Am privit cum se uită spre juriu, apoi din nou la mine. 
Expresia ei părea una sincer îngrijorată. Acum îmi dau seama, 


de fapt, că-și selecta următoarea armă, o curăța, apoi mi-o vâra 
între coaste cu o precizie înfiorătoare. 

— Mi-aș fi dorit să fi fost atentă la Christine mai devreme, 
poate aș fi reușit s-o ajut cumva. In spatele acestor aparenţe 
absurde, e foarte fragilă. Mi-am dat seama de lucrul acesta 
odată când a vorbit despre moartea mamei ei. S-a întâmplat la 
scurt timp după moartea tatălui meu și a fost un moment rar de 
intimitate între noi. Mama lui Christine a murit într-un accident 
când ea era copil. Se simţea responsabilă. Nu-mi stă-n fire să 
intru în detalii, dar pot să spun că era un lucru care o bântuia. 
Așa că, da, poate am eșuat în îndatorirea de a avea grijă de ea, 
domnule Maitland, dar nu am insistat să mă însoţească în acea 
delegaţie la New York, dimpotrivă. 

Mi-am părăsit propriul trup, uitându-mă la mine de undeva de 
sus, și m-am întrebat cine era femeia aceea cu bluză de un 
galben-pal, cu mâinile încleștate în poală. Vedeam o linie 
cenușie acolo unde-i creștea părul și culoarea naturală i se ivea 
la suprafaţă. Multe lucruri pe care le auzisem la tribunal în 
ultimele câteva săptămâni mă luaseră prin surprindere, dar 
niciuna atât de mult ca portretul pe care mi-l zugrăvise Mina. 
Psihotică. Disperată. Instabilă. Uneori sursă de amuzament. 
Atunci am înţeles ce nu pricepusem înainte: un aspect vital al 
apărării Minei Appleton se baza pe asasinarea personajului meu. 
lar ea probabil deja știa acest lucru. lar eu îi permisesem să mă 
folosească astfel. Fusesem o pradă ușoară în ghearele ei. 

— Imi pot da seama, doamnă Appleton, cum o persoană atât 
de devotată, atât de loială, o femeie atât de „fragilă” vă poate fi 
de folos. Cineva care poate fi convins cu ușurință să facă orice îi 
cereţi dumneavoastră. Să scape de materialele care v-ar putea 
incrimina, să șteargă însemnările din agenda dumneavoastră, 
apoi să mintă pentru dumneavoastră în faţa tribunalului, sub 
jurământ. 

— Nu, nu, nu. Christine are voinţă proprie. Se crede 
indispensabilă și este devotată profesiei sale în întregime. Aici 
nu am nicio îndoială, domnule Maitland. Dar Christine n-ar minţi 
niciodată pentru mine. Pentru nimeni altcineva, de fapt. Pur și 
simplu nu-i stă în fire. Și faptul că mi-a șters însemnările din 
agendă... Ei bine, ciudat, dar incorect? Nu. Nu era ea însăși, cum 
am spus. A fost o sincopă. O perioadă nefericită din viaţa ei. Cu 
toții avem momente din acestea, nu-i așa? Christine nu eo 


persoană incorectă sau mincinoasă. Oricât de aiurea ar părea 
acţiunile ei, știu că intenţiile ei au fost inofensive. Este cinstită și 
bună la suflet. N-ar face nimănui vreun rău cu bună știință. 

— Descrieţi o femeie mai degrabă disperată, doamnă 
Appleton. O persoană care ar face orice ca să vă fie pe plac. 

— Nu. Nu e cinstit față de Christine. E o femeie dedicată, 
muncitoare, care se mândrește mult cu meseria ei. 

— Dedicată și muncitoare? Sau imprevizibilă și paranoică? Mai 
exact care dintre ele, doamnă Appleton? Descrieţi acţiunile 
doamnei Butcher ca pe o sincopă, una care s-a dovedit extrem 
de convenabilă pentru dumneavoastră. Dacă este atât de 
„imprevizibilă” precum spuneţi, pare greu de crezut că aţi fi 
continuat s-o păstraţi ca angajată atât de mult timp. 

— Mi-aș încredința viaţa lui Christine. Vieţile copiilor mei. Dar 
în acea perioadă era haotică. N-au fost doar încurcătura cu 
cutiile din arhivă sau agenda, au mai fost câteva greșeli în acea 
vreme și cealaltă secretară a mea, Sarah, a trebuit să repare 
foarte multe lucruri. Mi-e foarte dragă Christine. A făcut câteva 
greșeli, atâta tot. Cu toţii facem greșeli. 

Da, cu toții facem greșeli, Mina. 

In faţa tuturor celor prezenţi arătam ca femeia pe care ea o 
descrisese. O creatură tristă și singură care se baza pe faptul că 
slujba ei îi umple existenţa pustie. lInstabilă, ineficientă, 
necinstită. Ba chiar un pic sinistră, acționând de capul meu, pe 
la spatele ei, cu o senzaţie exagerată a propriului statut. Mă 
dedicam trup și suflet slujbei mele, dar tot nu era destul în ochii 
ei. 

lar Mina cum părea? Femeia aceasta care susţinea că ţine la 
mine? O șefă generoasă, corectă, o femeie gata să-mi ierte 
erorile. O persoană care-mi rămăsese loială când alţi șefi, mai 
puţin înţelegători, m-ar fi dat afară de mult timp. 

Cât s-au distrat jurnaliștii când au scris despre mine. 


Mai degrabă doamna Danvers decât domnișoara 
Moneypenny. O femeie izolată, de vârstă mijlocie, 
oarecum instabilă, care s-a agăţat de șefa ei de parcă 
viaţa i-ar fi depins de asta... 

În timp ce familia Minei Appleton a fost la tribunal în 
fiecare zi, stând în primul rând din public și, în spatele 
acesteia, soţia șoferului David Santini a ascultat mărturii 


uneori dureroase, n-am văzut decât un membru al 
familiei lui Christine Butcher: fiica ei a venit în instanţă o 
singură dată. De-a lungul mărturiei Minei Appleton, 
asistenta ei a rămas impasibilă, cu excepţia unui singur 
moment, când a zâmbit atunci când a fost descrisă drept 
Gardian. 


Nu pot învinovăţi spectacolul oferit de Mina. A vorbit umilă și 
și-a păstrat glasul echilibrat pe toată durata întrebărilor. 
Neadevărurile care îi ieșeau de pe buze zburau cu ușurință, așa 
cum o fac minciunile într-o sală de judecată, ca niște spectre 
care plutesc deasupra ta, dar pe care nu poţi pune mâna. Ştii că 
sunt acolo, dar, dacă nu le vezi și nu le poţi atinge, ele rămân 
intangibile, nu reale. Domnul Maitland știa că sunt acolo și a 
încercat din răsputeri să-i facă și pe alţii să le vadă, dar e eșuat. 
N-a avut nicio șansă. 

Cu Mina despuiată de podoabele banilor și ale succesului, cu 
hainele ei simple, cu părul prins la spate, cu tenul nemachiat, 
juriului i-a venit foarte greu să creadă că era capabilă de 
înșelătoria de care o acuza Maitland. Cum ar fi putut femeia asta 
minionă, cu vorbă blândă, să ruineze vieţile acelor bieţi fermieri 
și ale familiilor lor? 

Era dincolo de imaginaţia lor să creadă că ea le furase 
pământul și le răpise profiturile sau că împinsese un bătrân la 
sinucidere. Domnul Maitland nu putea produce nicio probă 
indubitabilă, graţie mie, secretarei, și lui Dave, șoferului ei. 

Când Mina s-a întors la locul ei, s-a întins și m-a strâns ușor de 
mână. Cred că a simţit cât de rece și de transpirată eram. Și 
când m-am întors și am privit-o în ochi, am văzut cât de negru îi 
era sufletul. În acel moment am știut că era vinovată de toate 
infracțiunile de care era acuzată. Și ce vedea Mina când mă 
privea pe mine? Nimic, presupun. Un vid. Niciun pericol. 


38 

— Apărarea o cheamă la bară pe Lady Appleton. 

Înainte ca Mina să depună mărturie, mă temusem că mama ei 
nu va fi un martor destul de convingător și că-și va dezamăgi 
fiica. Acum speram s-o facă. Să se dovedească pe cât de receo 
descrisese Mina. Speram să se afle adevărul. Speram ca mama 
Minei să iasă în faţă și să nege faptul că ea și fiica ei au fost 
vreodată apropiate. Speram ca alibiul Minei să fie dat în vileag 
drept minciună. Voiam să fie umilită și expusă, așa cum 
fusesem eu. 

Bătrâna care a străbătut sala de judecată nu semăna deloc cu 
femeia pretențioasă și egoistă pe care mi-o imaginasem. Nu se 
potrivea deloc cu imaginea pe care o purtasem după mine în 
toţi acești ani. O mamă care, după spusele Minei, se pusese 
mereu pe primul loc. 

Lady Appleton avea aproape 90 de ani și părea fragilă. 
Mergea cu două bastoane, iar diformitatea coloanei sale 
vertebrale era vizibilă prin țesătura matisată a cămășii sale în 
carouri. Nu era impunătoare, dar se deplasa cu demnitate, 
îmbrăcată în pantalonii făcuţi pe comandă și cu balerinii închiși 
cu arici. Îi dădeau un aer obișnuit și-i făceau pe membrii juriului, 
sunt sigură, să se gândească la propriile bunici. Părul ei alb era 
tuns ordonat și legat în două cocuri la spate. Avea ochi albaștri 
ca ai fiicei sale, un nas delicat și o gură fermă. 

— Lucruri nenorocite. 

Poate că părea fragilă, dar glasul i-a răsunat în sala de 
tribunal, iar simpatia și admiraţia i-au cuprins pe toţi cei ce o 
priveau luptându-se cu bastoanele ei, în timp ce se îndrepta 
spre boxa martorilor. 

— Să vă ajut, Lady Appleton? 

— Nu, mă descurc, mulţumesc. 

Mărturia ei a fost scurtă. A fost chinuitor să stea în picioare 
atâta timp la bară, dar a refuzat să se așeze. 

— Fiica mea are o viaţă foarte aglomerată, totuși își găsește 
timp să vină și să mă viziteze. Veneam și eu în Anglia când 
puteam, dar în ultimii ani mi-a fost din ce în ce mai greu să 
călătoresc. Cu toate astea am fost mereu foarte apropiate. Mina 
are atât de multe obligaţii - afacerea, firește, dar și activitatea 
ei caritabilă -, așa că nu-i e ușor să călătorească la Geneva și 
totuși reușește. Își face timp mereu pentru bătrâna ei mamă. 


A făcut o mică pauză. 

— Am ales să mă mut în străinătate - mă rog, spun că am 
ales, deși circumstanţele nu au fost vrerea mea. In orice caz, 
Elveția e casa mea de foarte mulţi ani. Aerul e mai bun acolo. 
Clima mi se potrivește. Medicul îmi spune că mi-am dublat 
capacitatea pulmonară de când m-am stabilit acolo. 

Și-a sprijinit mâna cu vene albăstrui pe piept, ca să i se vadă 
verigheta. Asta spunea mult membrilor juriului acea bandă 
îngustă de platină. Vorbea despre o promisiune încălcată, 
despre o femeie trădată de un bărbat care, poate, nu fusese 
atât de onorabil pe cât încercase să-l descrie acuzarea. Lady 
Appleton trăia în exil, în timp ce soţul ei își continuase relaţia cu 
secretara sa. 

Jenny Haddow privea din public. Elegantă ca întotdeauna. Din 
punctul meu de vedere ei i se potrivea mai degrabă titlul de 
Lady Appleton, și nu femeii modest îmbrăcate din boxa 
martorilor. 

— Lady Appleton, puteţi confirma că Mina a fost cu 
dumneavoastră în zilele amintite? 

— Da, pot. E o prostie imensă să sugeraţi altceva. A fost cu 
mine de fiecare dată când a venit la Geneva. Sunt supărată pe 
secretara ei pentru că a creat o asemenea confuzie, dar 
niciodată n-a fost un om de încredere. Am și eu o fată care are 
grijă de programul meu și nu și-ar lua niciodată libertatea pe 
care și-o ia secretara fiicei mele. Mina nu vrea să audă nicio 
vorbă urâtă despre ea, în ciuda faptului că mi-a recunoscut că e 
o creatură exasperantă, dar fiica mea e prea naivă. E bolnav de 
loială, de fapt. Adevărul este că nu există niciun motiv real 
pentru care Mina ar vrea să acopere faptul că m-a vizitat. 

— Ca să ne lămurim, Lady Appleton, puteţi confirma că aţi 
fost împreună cu fiica dumneavoastră în zilele respective? 

— Da, cu certitudine. Am jurat pe Biblie să spun adevărul, și 
exact asta fac. Mina a venit la mine direct de la aeroport și a 
plecat seara înapoi spre Londra. A rămas cu mine toată ziua. 
Dacă ar fi dispărut ca să facă nu știu ce înșelătorii la bancă, aș fi 
știut. E o fiică bună. Mereu a fost așa. 

Înainte de a părăsi boxa, am văzut cum Lady Appleton s-a 
întors spre Mina, iar privirea pe care au schimbat-o m-a înfiorat. 


Ca de obicei, am încercat să mă furișez afară pe nesimţite la 
finalul zilei, dar Sandra Tisdale m-a prins. 

— Te simţi bine, Christine? 

Işi dădea seama că nu eram bine. Ochii i se plimbau peste 
chipul meu și voia să știe cu disperare ce se întâmpla în mine. 

— Trebuie să mă duc la toaletă, asta-i tot. Ne vedem mâine, 
am zis, întorcându-mă, dar ea m-a luat de mână. 

— Încearcă să nu-ţi faci griji. Toată lumea înţelege, să știi. 
Presiunea de a sta în faţa curţii. Membrii juriului pot fi 
surprinzător de empatici, mai ales față de cineva ca tine, care 
nu e obișnuit cu expunerea publică. 

S-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche cu răsuflarea ei 
fierbinte. 

— Suntem foarte încrezători. 

Am dat fuga la toaletă, am împins ușa, bucuroasă că nu era 
nimeni acolo, și m-am încuiat într-o cabină. Inima îmi duduia în 
timp ce scotoceam în geantă după pastile. Devenisem 
dependentă de ele, mă bazam să-mi încetinească ritmul inimii și 
mă învăluiau într-o pătură de calm ca să pot continua. Am 
așteptat o clipă, apoi am tras apa bateriei antice, care a răsunat 
zgomotos în încăperea acoperită cu gresie și faianţă. Poate că 
de aceea nu am auzit când s-a deschis ușa și a intrat cineva. 

Când am deschis ușa cabinei, Lady Appleton stătea în faţa 
unei chiuvete, privindu-se în oglindă. Bastoanele erau sprijinite 
în apropiere. Am fost uimită de postura ei, dreaptă, robustă, cu 
coloana ţeapănă. S-a uitat la mine în oglindă, studiindu-mă în 
timp ce o studiam și eu. 

— Intotdeauna m-am întrebat unde a dispărut. E un rubin, să 
știi. 

Nu eram sigură despre ce vorbește, dar ochii ei au sclipit 
nerăbdători. 

— Piatra de pe broșa pe care o porţi. Aur de 18 carate, cu 
cadru pe perle de cultură. Trebuie să fie foarte valoroasă acum. 
Presupun că Mina ţi-a dăruit-o, iar tu nu te-ai putut abţine. 

Nu avea niciun sens să-i răspund. 

— Te întreb pentru că era un obiect pe care i-l dăruisem eu. 
Mi-a spus că a pierdut-o, dar iat-o. Prinsă la pieptul tău. Ce 
drăguţ. Mina a fost întotdeauna o mincinoasă îngrozitoare, încă 
din copilărie. Are o inimioară îngheţată, să știi. 


O vedeam pe acea Lady Appleton pe care mi-o imaginasem 
de-a lungul anilor. Impunătoare, rece. Mi-am amintit fotografia 
pe care o găsisem pe masa de toaleta a Minei de la Fincham. 
Mina copil stând la picioarele mamei sale, imitând-o, cu o 
ceșcuţă de ceai ţinută ca un pahar de cocktail, cu un creion pe 
post de ţigară. Imagini în oglindă. Mina trebuie să fi învăţat la o 
vârstă foarte fragedă că oamenii ca ei pot scăpa basma curată 
din orice încurcătură. 

Lady Appleton și-a deschis geanta și a scos un ruj. S-a răsucit, 
și-a întredeschis gura și s-a aplecat spre oglindă. Buzele ei 
palide și subţiri au devenit roșii, iar culoarea s-a scurs în ridurile 
din jurul gurii sale. S-a întors în profil, pe o parte și pe alta, 
studiind rezultatul. 

— Poate că nu, a zis. 

A întins o mână. 

— Vrei să-mi dai niște șerveţele? 

Mi s-a adresat în oglindă, fără să se obosească să se 
răsucească, și mi-am dat seama că nici nu-i trecea prin minte că 
aș putea-o refuza. Am rupt niște hârtie igienică din rolă și i-am 
întins-o. Şi-a șters rujul până când n-a mai rămas decât o vagă 
pată purpurie. 

— Cred că lucrurile au mers bine, nu-i așa? 

Şi-a examinat chipul. 

— Gata. Sunt pregătită de prim-plan. 

Mi-a întins șerveţelul ca să-l arunc. Când l-am luat, i-am 
dărâmat bastoanele. Am privit împreună cum au lovit podeaua. 

M-am aplecat și le-am ridicat, deși bănuiesc că era perfect 
capabilă să și le ridice singură. 

— Ușa? 

l-am ţinut ușa, pe care am auzit-o scârţâind când s-a închis în 
urma ei. M-am uitat la șerveţelul din mâna mea, pătat cu rujul ei 
roșu, și mi s-a făcut scârbă de mine însămi. 

Sperasem că lumea plecase înainte să ies din toaletă, dar 
erau încă acolo. Era un adevărat circ, Mina și mama ei 
înconjurate de jurnaliști. Lady Appleton, Lady Appleton. Ce mai 
vedetă era! Cât de mult o iubeau! A zâmbit, ridicând bărbia și 
uitându-se la camerele de luat vederi. 

— Ce credeţi că ar fi făcut soțul dumneavoastră în cadrul 
acestui proces, Lady Appleton? 


— Soţul meu, John, a fost întotdeauna mândru de fiica 
noastră. Știu că ar fi sprijinit-o. Cum fac și eu. 

A bătut-o ușor pe Mina pe mână. 

— Ce planuri aveţi acum, Lady Appleton? Veţi rămâne în ţară 
pentru restul procesului? 

— Desigur. E prioritatea mea, a zis ea, mângâind din nou 
mâna fiicei sale, apoi sprijinindu-se de ea ca să coboare scările. 
O fiică are nevoie de mama ei în momente ca acesta. Acum, 
dacă ne iertați... 

Și-a luat bastoanele și a fluturat unul dintre ele, într-un gest 
ghiduș. Jurnaliștii și fotoreporterii i-au făcut loc, iar ea și Mina s- 
au alăturat restului familiei, pe trotuar. 

Eram fascinată: Mina ajutând-o pe mama ei să se așeze pe 
scaunul din faţă, apoi luând loc în spate, alături de soţul ei. Cei 
trei nepoți erau în taxiul din spatele lor. Pășisem printr-o oglindă 
într-o lume care nu era nimic din ce crezusem eu. Asta mă 
includea, se pare, și pe mine. 


39 

În ultimele câteva săptămâni ale procesului, mulţi au depus 
mărturie pentru acuzare și apărare, dar declaraţiile lor mi-au 
intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă. Eram prezentă, dar 
nu prea. Mi-l amintesc pe Rupert French, directorul financiar al 
Minei, care a dat un spectacol convingător în boxă, insistând că 
nu știa nimic despre conturile din băncile elveţiene sau despre 
firmele-fantomă. În timp ce explica în detalii chinuitoare 
structura împrumuturilor către diverși furnizori, am ridicat 
privirea în tavan și mi s-a părut că o rafală de hârtiuţe albe 
plutea în jos, îmbrăcând sala de tribunal într-un strat de zăpadă 
proaspătă, îngropându-mă, cu juriu cu tot. 

Cred că Stella fusese cea care o avertizase pe Mina, care s-a 
consultat, cred, cu Douglas Rockwell, care, la rândul lui, vorbise 
cu Sandra Tisdale. Eram vulnerabilă sau fragilă sau poate 
eșuam, acesta era cuvântul pe care-l foloseau, probabil. Oricum 
ar fi fost, erau evident îngrijoraţi că-mi pierdeam rezistenţa. Nu 
înduram procesul atât de bine pe cât se așteptaseră ei. 

Stella n-ar fi putut fi mai atentă cu mine. Se ocupa de mine în 
fiecare seară, se asigura că mâncam cum trebuie, mă consola 
când plângeam și-mi transmitea mereu mesaje de încurajare și 
sprijin din partea Minei. 

N-am mai luat trenul până la tribunal. Stella mi-a spus: Mina 
insistă să ai o mașină la dispoziţie, așa că în fiecare dimineaţă 
mă lua un taxi care mă aducea acasă la finalul zilei. 

Avocatul meu, domnul Anderson, s-a adresat judecătorului 
Beresford: Procesul îşi spune cuvântul asupra clientei mele sau 
ceva de genul acesta, și mi s-a dat voie să stau afară din boxă, 
lângă podium, pentru tot restul procesului. Separată de Mina și 
Dave, am simţit că devin invizibilă. Lângă podium am dispărut 
din peisaj. Chiar judecătorul, în sinopsisul final, mi-a greșit 
numele. Christine Baker, a spus, dar apoi s-a corectat, cerându- 
și scuze cu o privire care părea sinceră. 

Teme-te de ce-i mai rău, dar speră la ce-i mai bun, mi-a spus 
avocatul meu pledant când juriul s-a retras pentru verdict. M-a 
avertizat că așteptarea ar fi putut fi stresantă și că nu trebuia să 
mă îndepărtez prea mult de tribunal. 

— Să nu mergi mai mult de 15 minute, Christine. 

Sandra Tisdale voia să mă ţină alături de ea, dar trebuia să 
fug și am asigurat-o din răsputeri că mă simţeam bine. Voiam 


aer, voiam să stau afară, dar când am ieșit, nu știam unde să 
mă duc. Îmi amintesc că am umblat aiurea pe străzile din jurul 
tribunalului în cercuri din ce în ce mai strânse. Apoi am ridicat 
privirea și am zărit catedrala Saint Paul, așa că m-am adăpostit 
acolo. 

Am îngenuncheat și mi-am sprijinit fruntea de banca din faţa 
mea, savurând atingerea lemnului dur, lipit de craniul meu. În 
jurul meu am auzit murmurul turiștilor care intrau și ieșeau. Am 
închis ochii în speranţa că liniștea se va scurge în mine și îmi va 
da putere. Când a sunat telefonul, l-am smucit din geantă cu 
degete tremurătoare. 

— Mamă, unde ești? 

N-o văzusem și nici nu vorbisem cu Angelica din ziua în care 
venise la tribunal. În acea zi pleca să călătorească alături de 
prietenii ei. Un an de pauză, după facultate. 

— Mamă? 

— Da. Sunt aici. 

Ochii mă usturau din cauza lacrimilor. 

— Unde? a repetat Angelica. 

— La catedrala Saint Paul. Ești la aeroport? 

— Nu încă. Voiam să te văd înainte să plec, așa că am venit la 
tribunal. Credeam c-o să fii acolo. Vine eu la tine. Rămâi unde 
ești. 

Părea disperată. M-am așezat pe băncuţă și am plâns. 
Credeam că Angelica renunţase la mine. 

Mi-am șters ochii, m-am ridicat în picioare și am ieșit din 
catedrală. Imi simțeam telefonul greu în buzunar și am decis că, 
dacă suna cineva înaintea venirii Angelicăi, aveam să ignor 
apelul. L-am închis, refuzând să renunţ la acest moment cu fiica 
mea. 

De dimineaţă se anunţase că avea să plouă în sud-est, iar 
cerul se întunecase, gata de o aversă. Nu încă, totuși. Vedeam o 
rază mică de soare în spatele unui nor. Am așteptat pe trepte, 
cercetând feţele din mulţime ca s-o găsesc pe a Angelicăi. 

Apoi am zărit-o alergând spre mine și am simţit cum mi s-a 
aruncat în braţe. Am strâns-o îndelung la piept. Un lucru pe care 
credeam că n-o să-l mai fac vreodată. Niciuna dintre noi nu 
putea vorbi, așa că am mângâiat-o pe spate, așa cum făceam 
când era copil. - 

— Trebuia să te văd înainte să plec. In caz că... a spus ea. 


În caz că aș fi fost găsită vinovată. În caz că m-aș fi dus la 
închisoare. 

— Unde ţi-e bagajul, iubito? 

Mi-am făcut brusc griji că s-a răzgândit în privinţa plecării, din 
cauza mea. 

— La tata și la Ursula. Mă duc ei la aeroport. Când le-am zis 
de dimineaţă că vreau să te văd, au spus că mă aduc ei la 
tribunal mai întâi, dar tu nu erai acolo... 

A început să plângă, așa că am luat-o de mână și am dus-o 
după colţ. Am găsit o bancă și am luat loc. 

— Deci, la ce oră ai avion? 

— Pe la cinci. 

— Frumos din partea tatei și a Ursulei că au făcut gestul ăsta. 
Tata urăște să conducă în Londra. 

Ea a zâmbit. 

— Doamne! A condus o veșnicie într-o agitaţie, neștiind unde 
să parcheze, apoi a lăsat mașina într-o parcare supraetajată la 
100 de kilometri de tribunal. Așa ca am luat un taxi până acolo, 
iar eu am mai luat unul până aici... 

— Săracul tata. 

O tineam de mână și nu mai voiam să-i dau drumul. 

— Sunt atât de fericită că ești aici. Doar să te văd... 

Degetele îi tremurau. Am simţit pe dinăuntru un val de furie 
din cauza suferinţei pe care i-o provocasem. 

— Îmi pare atât de rău, Angie, am zis. Pentru tot ce s-a 
întâmplat. Pentru că te-am făcut să treci prin toate astea, să mă 
vezi în faţa instanţei de judecată. Te-am dezamăgit în toate 
felurile posibile. 

— Nu, mamă. Nu suportam să nu te văd înainte să plec. Nu 
voiam să crezi că mai sunt supărată. Sau că nu-mi pasă. 

— lubito, am zis, strângând-o și mai tare la piept. Imi doresc 
să dau timpul înapoi, dar nu pot. Te iubesc atât de mult! Știu că 
nu prea m-am priceput să-ţi arăt asta, dar te iubesc mai mult 
decât orice din lumea asta. 

Şi-a rezemat capul pe umărul meu, iar eu i-am inspirat 
parfumul. 

— Îmi amintesc parfumul ăsta, am zis. Nu ţi l-am adus eu 
dintr-o delegaţie? Cred că aveai vreo 14 ani. Chanel No. 19? 

— Da. Îl port numai în ocazii speciale. 


Și-a luat mâna, dar apoi și-a împletit degetele cu ale mele. 
Eram unite. 

— Îţi amintești că aveam caietul acela cu tăieturi din ziare, 
mamă? 

— Da, îmi aduc aminte. 

— Ai crezut că îl ţineam pentru că Mina era celebră, nu-i așa? 

— Da, aşa e. 

— Nu ăsta era motivul. L-am găsit zilele trecute, când m-am 
întors de la tribunal, și l-am răsfoit. Mi-am amintit că asta 
făceam când eram mică, atunci când erai plecată sau întârziai la 
serviciu. Când mi-era dor de tine. Mă uitam la pozele ei din 
ziarele pe care le decupam și-mi spuneam că e importantă, că 
de-asta trebuia să fii cu ea, și nu cu mine. Aveai o meserie. 

Asta îmi spusesem și eu ani la rând. 

— Îmi pare foarte rău, Angie. Te-am dezamăgit. 

— Nu. Ea te-a dezamăgit, mamă. De ce ai lăsat-o să se poarte 
așa cu tine? 

M-am uitat, rușinată, în altă parte. 

— Nu știu. 

— E ciudat, dar când am fost la tribunal mă uitam la tine și 
parcă aveai sindromul Stockholm sau ceva de genul ăsta. Ca și 
cum te ţinea prizonieră de ani întregi, iar tu erai spălată pe 
creier. 

Am izbucnit în râs. 

— Gata, acum sunt liberă. Şi să știi că nu mi-e teamă, Angie. 
Sunt pregătită pentru orice decizie a juriului. Vreau să știi lucrul 
ăsta. Deci, cât vei fi plecată, nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa 
mea. O să fiu în regulă. Serios. 

— Ştiu că e vinovată, mamă, dar vreau să scape. Nu vreau să 
te duci la închisoare. 

Am cuprins-o cu un braţ și am tras-o mai aproape de mine. 

— Cel mai ciudat lucru e că nu mă deranjează să merg la 
închisoare, iubito. Chiar nu mă sperie. In faţa curţii s-au spus 
foarte multe minciuni. Acum vreau adevărul. 

l-am luat faţa în palme și am sărutat-o. 

— Acum ar trebui să te pun într-un taxi și să trimit înapoi la 
tata, ca să nu se panicheze. Le mulțumești lui și Ursulei din 
partea mea? 

A dat din cap. 


— Înţeleg, Angie, de ce ai dorit să stai cu ei. Ursula e o femeie 
de treabă. Tata e mult mai fericit și să știi că și pe mine mă 
ajută să știu că ești, cu ei, într-un cămin iubitor. Să nu-ţi pară 
niciodată rău pentru asta. 

Ne-am ţinut de mână cât am mers pe stradă și, când am 
văzut un taxi, mi-am vârât degetele în gură și am fluierat. Asta a 
făcut-o pe Angie să râdă și a fost un mod superb de a ne lua la 
revedere. Încă o îmbrăţișare, încă un sărut, apoi i-am făcut cu 
mâna. Am așteptat ca taxiul să dispară din raza mea vizuală și 
de-abia apoi am redeschis telefonul. 

Nu ratasem apelul. A mai trecut o oră până când am fost 
sunată. Mâncam un sendviș într-o cafenea și, când am răspuns, 
aveam o voce echilibrată. Mă simţeam straniu de calmă. 
Adevărul e că de-abia așteptam s-o văd pe Mina trimisă la 
închisoare. Pe drumul de întoarcere a început să plouă. Am 
deschis umbrela și mi-am golit mintea. 


40 

Sandra Tisdale mă aștepta la intrare. Am intrat împreună în 
sala de judecată. Câteva semne galbene de plastic fuseseră 
înșirate de-a lungul coridorului, avertizându-ne că pe jos era 
umed și alunecos. Imi amintesc că m-am gândit că desenul 
acela, un om alunecând într-un fel comic, părea nelalocul lui 
printre statui și coloane. Tălpile pantofilor mi-au scârţâit din 
cauza marmurei umede. Dacă aș fi fost găsită nevinovată, ar fi 
fost ultima oară când m-aș fi plimbat pe coridoarele acelea. Am 
privit în jur, admirând stilul arhitectural clasic. 

Dave era deja acolo, cu mâinile într-o permanentă mișcare. 
Podeaua era plină de bucățele argintii de hârtie de la 
Mentosanele pe care le mâncase. Preţ de o clipă, am fost doar 
noi doi și m-am uitat la el, dar își ţinea ochii în jos. Apoi a venit 
Mina. Tin minte că m-a mângâiat cu mâna pe spate când a 
trecut pe lângă mine și s-a așezat. 

Inima îmi bătea atât de tare încât mi-am prins încheietura cu 
degetele, ca să-mi verific pulsul. Bătea cu o viteză demnă de 
cartea recordurilor. Mina stătea necilintită, cu degetele subțiri 
sprijinite pe biroul din faţa ei. Avea mai multă culoare în obraji 
decât în mod obișnuit, dar nu-mi dau seama dacă era naturală 
sau de la cosmetice. Am văzut-o uitându-se înspre public, acolo 
unde era adunată familia ei, mama, soţul și cei trei copii. 

Cele două verdicte ale Minei au fost primele citite: sperjur și 
influențarea cursului justiţiei. Am închis ochii și m-am rugat să 
fie găsită vinovată. /nvingem împreună sau cădem împreună, 
fraza care-mi fusese inoculată, mi se repeta la nesfârșit în cap. 
Imi doream să cădem. 

Când i-am auzit spunând: Wevinovată la ambele capete de 
acuzare, mi s-a făcut rău. Mi s-au înmuiat genunchii. M-am 
rezemat de birou și mi-am ţinut ochii închiși. Nici măcar n-am 
auzit verdictul meu și al lui Dave. Nu mai era nevoie. Învingem 
împreună sau cădem împreună. Când am deschis ochii, cele trei 
echipe de avocaţi își strângeau deja mâinile și se felicitau între 
ei. O treabă excelent făcută. 

M-am uitat la domnul James Maitland, procurorul de ședință, 
care-și făcea de lucru, strângea hârtiile și amâna cât putea de 
mult momentul în care trebuia să dea mâna cu partea adversă. 
Echipa acuzării părea că dispăruse, ca și cum robele li s-ar fi 
mărit brusc. 


Valurile de recunoștință pluteau din public către membrii 
juriului. Chiar credeau că fusese făcută dreptate? Jenny Haddow 
era singura care nu se ridicase în picioare. M-am uitat la ea și 
am scuturat din cap, îmi pare rău, și am sperat că înţelege. Și 
apoi Mina m-a tras lângă ea și m-a îmbrățișat. 

Un ziar a descris acel moment drept ce/e dovă femei care s- 
au sprijinit una pe alta. Nu era deloc așa. Ochii ei mi-au căutat 
privirea, dar eu nu i-am permis. Îmi dorisem detenţia. Voisem să 
fim închise. Un nou început, un strop de ordine impusă. 
Dreptate înfăptuită. Dar acum m-am trezit aruncată în libertate. 

— Un rezultat excelent. Bravo! Sper că vei sărbători. 

Avocatul meu pledant și consiliera mi-au strâns mâna, 
surâzând și felicitându-mă, deși eram sigură că observaseră că 
nu am acolo pe nimeni cu care să sărbătoresc. Cred că-i făceam 
să se simtă jenaţi, îngrijoraţi că ar putea fi obligaţi să bea cu 
mine un pahar de șampanie. 

— Poate mai târziu. Acum nu vreau decât să merg acasă și să 
dorm. Mulţumesc, am zis, ca și cum s-ar fi oferit să mă ia pe sus 
și să sărbătorim victoria cu șampanie. 

Le-am simţit ușurarea din clipa în care și-au luat la revedere 
de la mine. 

Am ieșit din clădire, adăpostindu-mă de ploaie sub o arcadă 
ca să-mi aștept mașina. Mina a trecut pe lângă mine, învăluită 
de familia ei ca într-un cocon. Andy îi ţinea umbrela. Am privit 
cum fotografii și reporterii s-au strâns în jurul lor. lar ea le-a 
oferit ceea ce-și doreau. Câteva fraze alese - ... timp petrecut 
alături de familie... sprijinul unor prieteni... poate un pahar sau 
două de șampanie... Clanul Appleton a intrat apoi în mașini și a 
demarat, făcând ca apa de pe jos să se împrăștie în toate 
direcțiile. 

Am rămas acolo unde eram, neobservată de Dave, care s-a 
repezit pe trotuar și a chemat un taxi. S-a întors și i-a făcut 
semn soţiei sale, a deschis portiera taxiului, apoi a urcat în urma 
ei. Le-am urmărit cu privirea capetele care se vedeau prin 
luneta mașinii până când au dispărut din raza mea vizuală. Cred 
că erau fericiţi și ușuraţi. Bieţii de ei! Habar nu aveau că inima 
lui Dave urma să cedeze. 

Am stat acolo de una singură. Ploua din greu, iar eu îmi 
uitasem umbrela pe undeva. M-am întrebat dacă exista vreun 
birou de obiecte pierdute la Old Bailey și dacă umbrela mea 


avea să fie adăugată la teancul de lucruri uitate acolo. M-am 
imaginat și pe mine alăturându-mă acestora, ghemuindu-mă pe 
un raft, așteptând să vină cineva și să mă recupereze. 

Am coborât treptele și am mers pe stradă, căutându-mi 
mașina. Poate că întârzia din cauza ploii. Nu știam exact pe cine 
să sun, mașina fusese acolo de fiecare dată, chemată pentru 
mine, nu de mine. Am încercat la Stella Parker, dar a intrat 
direct căsuţa vocală. Am așteptat o jumătate de oră, până când 
mi-am dat seama că nu mai exista nicio mașină la dispoziţia 
mea. Atunci a început să mă roadă această milă dezgustătoare 
faţă de mine însămi care mă mușca pe dinăuntru și care îmi 
consuma puțţinul respect de sine care-mi rămăsese. 

M-am retras într-un prag, aplecându-mă ca să-mi schimb 
pantofii, ușurată să scap de tocuri. Însă când am încercat să-mi 
leg șireturile adidașilor, bucla îmi tot scăpa din mâini. Părea că 
eram incapabilă să fac chiar și un lucru neînsemnat. Voiam să 
mă ia cineva de-acolo, să mă urce într-o mașină și să mă ducă 
acasă, apoi să mă urce în pat și să stea cu mine până mi se 
închideau ochii. 

Telefonul mi-a bâzâit din geantă și am văzut că aveam un 
mesaj de la Mike, altul de la Angelica. Amândoi se bucurau 
pentru mine, așa că le-am răspuns la repezeală. Ce ușurare. 
Plec să sărbătoresc cu avocaţii mei. Apoi l-am închis. Mi-aș fi 
putut comanda singură un taxi, dar efortul pe care-l presupunea 
asta - să ridic mâna, să-i spun șoferului unde mergeam, să bag 
mâna în geantă, să scot portofelul și să plătesc - părea 
exagerat. Am plecat pe jos spre Euston, aruncându-mi pantofii 
cu tocuri - special cumpăraţi pentru acest proces, costaseră 150 
de lire - într-un coș de gunoi de pe drum. Cred că arătam 
spectaculos. Ploaia îmi lipise părul de scalp, pătrunzându-mi în 
haine. Era în același timp o binecuvântare, îmi răcorea pielea 
încinsă. 

Când, în cele din urmă, am ajuns în tren, am închis ochii și m- 
am prefăcut că dorm, evitând privirile celorlalţi pasageri, deși 
niciunul nu știa cine sunt sau de unde vin. Pânza aspră a 
scaunului îmi zgâria pielea prin hainele ude și de-abia așteptam 
să ajung acasă și să scap de ele. Am închis ușa de la intrare în 
urma mea și am rămas necilintită preţ de o clipă. Motanul 
mieuna la ușa din spate, așa că m-am dus și l-am lăsat să intre. 


Era încântat să mă vadă și a alergat înăuntru, așa cum făcea de 
obicei. l-am pus un castron cu mâncare și altul cu lapte. 

Nu-mi amintesc prea multe din primele 24 de ore după 
proces, dar încă mai simt în mine un soi de senzaţie din acea 
perioadă. Îmi amintesc că mi-am scos hainele ude și am rămas 
despuiată în faţa oglinzii din hol. Îmi amintesc cât de revoltată 
am fost de cum arătam. Aveam răni roșii, cu crustă, pe piele, și 
m-am scărpinat cu furie pe gât, la încheieturi, în interiorul 
coatelor. Cu cât mă atacam mai tare, cu atât îmi deschideam 
mai multe guri însetate pe propria-mi carne ofilită, strigând 
după ajutor. 

Îmi amintesc motanul care mi se freca printre picioare. Apoi a 
alergat la etaj, așteptându-mă să-l urmez. Pastilele de pe 
noptieră au fost cele care m-au tras acolo sus. Voiam să dispar 
în somn. Când m-am urcat în pat, torsul motanului și dorinţa lui 
de afecţiune n-au făcut decât să mă irite, așa că l-am dat jos. 
Am luat patru pastile, am închis ochii și am așteptat mântuirea. 


M-au trezit gunoierii de afară și așa am știut că era joi 
dimineaţa. Dormisem mult, dar nu mă simţeam revigorată. Mi- 
am găsit geanta la parter și mi-am deschis telefonul. M-am 
așezat la baza treptelor, așteptând să se trezească la viaţă. 
Nimeni nu încercase să mă contacteze. Niciun text, niciun apel 
ratat. M-a copleșit un val de nefericire. Se ţinea tare acea 
senzaţie de autodispreţ. 

Apoi m-a izbit un miros, o duhoare care mi-a întors stomacul 
pe dos. Preţ de o clipă m-am întrebat dacă nu cumva venea de 
la mine, dar în cele din urmă mi-am dat seama că era motanul. 
Cred că a plâns ore întregi ca să-i dau drumul afară. Îşi făcuse 
nevoile. Erau fecale pe preșul de lângă ușa din spate, urină pe 
podea și ţin minte că m-am gândit cât de repede se duce naibii 
totul. Nu era vina lui, cu toate astea l-am pedepsit. l-am zgâlţâit 
castronul și a venit în fugă de pe unde se ascundea. L-am 
apucat de ceafă și i-am băgat botul în mizerie, am deschis ușa și 
l-am aruncat afară. Am stat la fereastră și l-a privit cum se 
îndepărta în beznă. Nu s-a mai întors niciodată și nu pot spune 
că-l învinovăţesc. 

M-am bucurat că n-a fost nimeni martor la declinul meu din 
următoarele săptămâni. Am permis casei, trupului, minţii mele 
să se deterioreze, să mă umple de mizerie. Eram înfășurată într- 


o ceaţă groasă, până când n-am mai putut vedea poteca din 
faţa mea și eram prea înspăimântată să privesc înapoi. 

E ciudat să-mi reamintesc acum, dar Mina a fost cea care m-a 
ajutat să ies din bezna aceea. Câteva cuvinte pe care le-a scris, 
pe un bileţel pe care mi l-a trimis după proces. O schimbare de 
peisaj îţi va face bine, Christine. Avea dreptate. O schimbare de 
peisaj era lucrul de care aveam nevoie. Așa am ajuns la The 
Laurels. 


41 

Și aici sunt și acum. Așezată în scaunul meu obişnuit, cu o 
ceașcă de ceai, privind afară, în grădină. Destul de relaxată. 
Noaptea e senină, luna strălucește, așa că văd dincolo de 
mestecenii plantați ca să-mi protejeze vecinii de ochii curioși. De 
aici am o vedere perfectă, mai ales acum, iarna. Las ceașca jos, 
îmi iau binoclul și observ o lumină în camera roz - încăperea în 
care dormeam când lucram până târziu la Minerva. Dormitorul 
lui Christine, aşa i se spunea. Sau poate doar Margaret îi spunea 
așa. Da, mi-am petrecut mult timp la fereastră, stând, privind, 
așteptând. 

Când am intrat prima oară la The Laurels, nu pot să spun că 
am fost dată pe spate. Nu era un loc tocmai confortabil. Ca 
multor proprietăţi închiriate, îi lipsea aerul personal, deși 
încercasem din răsputeri s-o transform într-un cămin. Nu i-am 
cunoscut pe proprietari - locuiesc în străinătate -, dar sunt 
sigură că vor primi referinţe excelente despre mine din partea 
agenţiei imobiliare. Sunt o chiriașă bună. Liniștită, curată, 
pregătită să plătească în plus pentru intimitate. Proprietarii sunt 
niște necunoscuţi pentru mine, dar îi admir în tăcere. Știu că 
sunt încăpăţânaţi, că au principii solide și îi plac pentru asta. E 
bine de știut că mai există oameni pregătiţi să-i spună nu Minei 
Appleton. Au refuzat să-și vândă pământul, iar asta mi-a permis 
să închiriez acest spaţiu pe care să-l bântui în libertate. 

Privind înapoi, primele zile la The Laurels par un vis, 
suspendate între trecut și prezent. Am plutit din cameră în 
cameră, neștiind unde sau cum să mă instalez. Trebuia să-mi 
impun un program, așa că am început să mă trezesc devreme și 
să fac o plimbare înainte de micul dejun. Dintotdeauna îmi 
plăcuse la nebunie acest moment al zilei. Un moment de liniște 
între casă și serviciu. La The Laurels, plimbările din zori mă 
revigorează, mă ajută să-mi limpezesc mintea după nopţile 
nedormite. Refuz să mai iau pastile, dar n-a fost ușor să mă 
descotorosesc de ele. 

Faptul că sunt atât de aproape de Minerva îmi stârnește, 
inevitabil, amintirile. Sunetul ceasului, mirosul parfumului Minei, 
gustul whisky-ului - simplul gând la aceste lucruri mă 
îmbolnăvește. Mă bântuie și zgomotul pantofilor mei uzi pe 
coridoarele de marmură de la Old Bailey, dar și verdictul. S-au 
înșelat. Mina Appleton nu e nevinovată, și nici eu nu sunt. Și, 


deși nu mai sunt dependentă de pastilele prescrise de medic, 
încă sufăr de un alt fel de adicţie. 

Mi-am adus cu mine suvenirele din perioada când lucram la 
Appleton's. Le păstrez într-o tavă de copt prăjituri pe care mi-a 
dăruit-o Mina mai demult și mă uit prin ele mai des decât ar fi 
sănătos, probabil. Felicitările de Crăciun și de ziua mea pe care 
mi le-a trimis, bileţelele pe care le-a scris, chiar și prima ofertă 
de muncă din partea ei. Sper să spui da. Toate cele bune, M. 
Unele sunt rupte din carneţele, altele sunt scrise pe post-it - 
bucățele de cuvinte scrise în grabă și semnate cu un M caligrafic 
și, uneori, cu un sărut. Printre ele e și scrisoarea de condoleanţe 
după moartea tatei, încă împăturită în plicul ei. 


Draga mea Christine, 


Nu voi uita niciodată forța și loialitatea pe care mi le-ai arătat 
în aceste momente dureroase. În tine, tatăl tău a avut o fiică de 
care poate fi mândru. Sunt sigur că nu a avut motive să se 
îndoiască de devotamentul pe care i l-ai arătat de-a lungul 
anilor. 

Nu te învinovăţi că nu i-ai fost alături când a murit. Nu avea 
nevoie să te vadă, căci sunt convinsă că ai fost o prezenţă 
constantă în inima lui, după cum și el a fost în inima ta. Ai fost 
acolo cu sufletul, draga mea Christine. Alături de el la final. 


Cu toată dragostea mea, Mina 


Mi-ar plăcea să cred că acele sentimente erau sincere, dar 
adevărul este că eu am scris acea scrisoare. Una pe care mi-ar fi 
plăcut să cred că am primit-o de la Mina. Totuși, gestul de a o 
scrie imitând stilul elaborat al Minei, apoi recitind-o, mi-a oferit 
un strop de consolare la momentul respectiv. 

Mina e cunoscută pentru felicitările și bileţele sale atente. 
Este unul dintre lucrurile pentru care oamenii o admiră. Faptul 
că Mina Appleton își amintește mereu de lucrurile mărunte. 
Modul de a-i face pe oameni să se simtă mai bine cu câteva 
cuvinte, alese cu mare grijă. Cuvinte care deseori îmi 
aparțineau. De-a lungul anilor am scris atâtea scrisori în numele 
Minei, de ce să nu-mi trimit și mie una? Când a murit tata, am 


primit de la ea un SMS. Mă gândesc la tine, M. Îmi amintesc că 
am fost recunoscătoare pentru cele două săruturi. 

Ultima scrisoare pe care am primit-o de la Mina a venit după 
proces și, când am citit-o, n-am avut niciun dubiu că era din 
partea ei. N-am avut nicio îndoială că fiecare cuvânt îi aparţinea. 
l-am recunoscut scrisul de pe plic de cum a aterizat pe preșul 
meu de la intrare. A trebuit s-o citesc de câteva ori ca să înţeleg 
ce voia să spună și, când am făcut-o, m-am gândit că nu era o 
scrisoare căreia i-aș fi permis să plece spre destinatar fără s-o 
îndrept puţin. Îi lipsea rafinamentul. 

Scrisoarea aceea poartă semnele furiei mele - e lipită cu 
bandă adezivă după ce am rupt-o în zeci de bucăţi minuscule. 


Dragă Christine, 


Am decis să mă retrag, deocamdată, de la Appleton's. Prin 
urmare, n-o să mai am nevoie de serviciile tale în viitorul 
apropiat. Te sfătuiesc să-ți iei și tu o binemeritată vacanţă. Sunt 
convinsă că o schimbare de peisaj îţi va prinde bine, Christine. 

În semn de apreciere pentru toţi acesti ani în care ai lucrat 
pentru mine, am aranjat să primești o compensație financiară 
care, sunt sigură că vei fi de acord, va fi mai mult decât 
suficientă ca să te poţi gândi la ce vei face în viitor. Îţi doresc 
toate cele bune. 


Salutări, 
Mina 


Suma era, într-adevăr, mai mult decât suficientă, de-a dreptul 
generoasă. Dacă aș fi fost atentă, aș fi putut să nu mai lucrez 
vreodată, deși nu puteam suporta o astfel de perspectivă asupra 
vieţii mele. Am rupt furioasă scrisoarea, un imbold de forță care 
s-a evaporat în câteva secunde, lăsând o gaură neagră în locul 
unde odinioară fusese viitorul meu. M-am gândit la John Fraser 
și la disperarea care-l cuprinsese - cum moartea ar fi fost o 
soluţie și pentru mine. 

Încă sunt rănită de părţile care lipsesc din acea scrisoare. De 
cuvintele care nu sunt acolo. Nu tu cu dragoste sau cele mai 
frumoase gânduri. Nici măcar un multumesc. Fusesem 
concediată, fără îndoială, dar de-abia acum îmi văd concedierea 


ca pe un soi de libertate. Să vin și să plec după cum am chef, să 
am propriul program, fără să mai fiu la dispoziţia altora. 

Gardul care despărţea The Laurels de Minerva nu mai există. 
S-a prăbușit, nemaifiind reparat de multă vreme. Totuși, nu e un 
lucru cu care să-mi deranjez proprietarul. Era oricum fragil. 
Zilele acestea l-am depășit doar ca să-mi prelungesc plimbările. 
De două ori pe zi. Am adăugat programului meu o plimbare 
noaptea târziu. Mi se pare că mă ajută să dorm dacă fac un pic 
de mișcare înainte de culcare. 


42 

În dimineaţa asta am tras lozul câștigător. O fotografie de-a 
Minei Appleton într-o pagină de tabloid. E la un eveniment 
caritabil și stă lângă ministrul Sănătăţii. Umerii li se ating și 
capul Minei e înclinat într-o parte. Arată cochet, lucru care, dacă 
stai să te gândești, e oarecum grotesc pentru o femeie de 
vârsta ei. Se pare că a fost invitată să se alăture unei campanii 
guvernamentale pentru a îmbunătăţi dieta copiilor. Este prima 
dovadă despre intenţia ei de a se întoarce în forţă în viaţa 
publică. 

Pentru o scurtă vreme, după proces, aproape dispăruse din 
ziare. O depistasem în câteva articole, fără fotografii, doar cu 
numele. Emisiunea ei TV era încă suspendată, dar agentul ei 
lucra temeinic ca să readucă Mina at Home pe micile ecrane. 
Probabil fusese sfătuită să se apropie tiptil, îmi imaginez. N-ar fi 
dat bine dacă Mina și-ar fi revenit prea repede. La urma 
urmelor, mai sunt câţiva cinici pe-acolo, printre ei și domnul Ed 
Brooks de la Business Times, care nu cred că Mina Appleton e 
nevinovată de infracțiunile de care a fost achitată. Nu au nicio 
dovadă însă, iar eu nu sunt încă dispusă să vorbesc. 

În timp ce tai și lipesc fotografia în caiet, o văd cum se 
insinuează la loc ca și cum n-ar fi ieșit niciodată din scenă. Ca și 
cum totul va fi dat uitării și refăcut pentru a i se potrivi noii ei 
imagini. Acum nu mai era femeie de afaceri, ci mai degrabă 
filantroapă. Uitându-mă la acea poză, nu m-ar fi surprins dacă s- 
ar fi gândit și la o carieră în politică. Cât de bine pare că se 
simte, acolo, în sufletul unui ministru. Nu lângă un membru al 
cabinetului, totuși ea crede probabil că e suficient, deocamdată. 
Cunosc semnele pe care le transmite Mina când se simte 
încrezătoare. Văd asta în felul în care-și înclină capul și o simt și 
când mă aventurez dincolo de granițele casei The Laurels și mă 
plimb printre mestecenii argintii care împrejmuiesc Minerva. O 
pot mirosi în aer. Îndreptăţirea. Mulţumirea de sine. 

Securitatea ei devenise mai relaxată. Existase o perioadă 
când trei oameni patrulau proprietatea, dar acum a rămas unul 
singur, și acela cam leneș. Se duce în locuinţa de vară, între 
două și patru dimineaţa, să tragă un pui de somn. L-am văzut, 
mort de oboseală, cu căștile în urechi, absolut inutil, surd față 
de orice sunet scos de vreun pericol din afară. Încă sunt camere 
de supraveghere pe zidul exterior și presupun că ar putea 


surprinde un intrus care nu știe unde se află acestea. Alarma nu 
mai funcţionează; a trecut o săptămână de când am tăiat firul și 
nimeni nu pare să fi observat. Şoarecii au fost dintotdeauna o 
problemă la Minerva. N-ar fi fost pentru prima oară când ar fi ros 
vreun cablu. Pe vremea mea, mă asiguram că sistemul este 
verificat periodic, dar nu mai sunt acolo ca să sun la compania 
de securitate - ca problemă urgentă - și ei să-l repare în aceeași 
zi. 

Biata Margaret, cred că-și smulge părul din cap. Mă bucur să 
văd că în rutina el nu există schimbări. Are liber duminica, o 
dată la două săptămâni și, în weekendurile în care lucrează, 
există oaspeţi pentru care trebuie să gătească. Am observat că 
totuși nu sunt la fel de mulţi ca odinioară. E totuși devreme, au 
trecut doar două luni de la proces. Mina își începe ascensiunea, 
încet-încet. 

Duminica trecută a avut o mică adunare. Am auzit mașinile 
sosind pe la ora 12 și nu mi-a fost greu să-mi imaginez scena. La 
venire, oaspeţii erau duși pe verandă pentru un pahar de bun- 
venit. La unu, prânzul era servit în salon, apoi, la trei, îi va 
conduce în sufragerie, la cafea. Pe la trei și jumătate, am plecat 
la o plimbare - ţinându-mă aproape de mestecenii argintii - 
curioasă să văd dacă mi se confirmă previziunile. 

Mi s-au confirmat. La perfecţie. La 3:45, am auzit vocile 
printre copaci. După cum mă aşteptam, Mina le făcea 
musafirilor săi turul proprietăţii, după masa de prânz. Râdea, iar 
zgomotul acela a răsunat printre pomi. Până a ajuns la urechile 
mele. Râsul acela. Nu-mi dădusem seama până acum cât de 
pătrunzător era. Mi-a strepezit dinţii și m-a făcut să mă retrag, 
iute, la loc, în liniștea de la The Laurels. 

Deci, da, cunosc programul de la Minerva, deși a trebuit să 
mă obișnuiesc cu noul șofer al Minei. Bietul Dave e tot în stare 
critică, la spital, deci n-ar fi trebuit să fiu surprinsă să descopăr 
că a fost înlocuit. Totuși, eram. De atunci mi-am propus să 
ascult mașina plecând în fiecare dimineaţă și întorcându-se în 
fiecare seară. 

Am rămas surprinsă să aflu că Mina nu schimbase parola 
computerului el, dar nu sunt acolo ca să am grijă de detalii. Mă 
păstrez la curent cu agenda ei de pe laptopul meu, logându-mă 
și privind cum întâlnirile apar și dispar. De-a lungul ultimelor 
câteva săptămâni, văd că au fost ieșiri la teatru, prânzuri, 


întâlniri cu agentul ei, una cu editorul, programările lunare la 
The Haven și acum cu noua fundaţie caritabilă. Fără muncă în 
televiziune și mi-am imaginat că-i lipsește să apară în faţa 
camerei de filmat. Cred că-i dădea o senzaţie de dispariţie din 
peisaj. 

Ca în cazul lui Dave, era inevitabil ca și eu să fiu înlocuită și 
caut în permanenţă semnele noii fete. Cred că i-am auzit glasul 
în grădină, o dată sau de două ori. Pare foarte tânără, probabil 
are vârsta la care eu am început să lucrez pentru Mina. Mi s-a 
părut că o văd o dată, stând la fereastra dormitorului roz. Se 
uita printre copaci, spre The Laurels. Mi-a luat ani de zile să 
obţin acest privilegiu, dar iat-o pe ea, după câteva săptămâni, 
simțindu-se ca acasă. Am ridicat binoclul cu mâini tremurătoare. 
_ Când m-am uitat în acea direcţie, nu mai era nimeni acolo. 
Imi închipuisem. S-a întâmplat de câteva ori de atunci și acum 
am înţeles că, de fapt, mă văd pe mine. Amintirea că am fost 
acolo, în acea perioadă, revenindu-mi la nesfârșit. 

E aproape ora prânzului. E momentul să fac o pauză. Când 
aud mașina Minei plecând și zumzetul porților care se închid în 
spatele acesteia, mă hotărăsc să profit de absenţa ei și să fac o 
plimbare prin grădină. Și atunci îmi zăresc înlocuitoarea. În loc 
de resentimentele și invidia pe care mă așteptam să le simt, mă 
copleșește mila. lat-o. Ca o mică pasăre, cocoţată pe banca de 
lângă ușa bucătăriei, mâncând un sendviș pe care, în mod 
evident, și l-a adus de acasă. Lângă ea e o cutie Tupperware de 
mărimea unui sendviș. Stau acolo o vreme, printre carpenii 
întrepătrunși care mărginesc grădina, privind-o. Nu are idee că 
sunt aici, dar pare agitată. Dacă bat din palme, sunt sigură că-și 
va lua zborul. Cu siguranţă fata asta nu-mi poate lua locul. Chiar 
și cu Sarah încurcând borcanele la birou, Mina are nevoie de 
cineva mai capabil să preia ștafeta de la mine. Mâna asta de 
fată nu are mai mult de 20 de ani, e mult prea lipsită de 
experienţă. De fapt, n-aș fi deloc surprinsă să descopăr că eo 
angajată temporară de la agenţia pe care o foloseam. 

să nu uit. Să sun la agenţie și să aflu. 


43 

Începuse ploaia și o priveam cum cade, o ascultam cum curge 
din burlan, savurând senzaţia de a fi ghemuită înăuntru, la 
căldură, la biroul meu. Îl aranjasem frumos, cu tot ce avea 
nevoie un birou eficient. Un telefon fix, un laptop, hârtie. Mi-a 
făcut o adevărată plăcere să le aleg, mereu fusese un răsfăţ de- 
al meu - pixuri scumpe, hârtie de bună calitate. Secretară ești, 
secretară rămâi. Când îmi privesc biroul, îmi dau seama că nu e 
cu mult diferit de cel de la Minerva. Afaceri, ascunse sub vălul 
vieţii domestice. În dimineaţa asta, am găsit o altă nestemată. 

Mina Appleton semnează un contract cu o sumă de șase cifre 
pentru drepturile cărții sale de memorii. 

Ideea ca Mina să-și scrie singură memoriile pare atât de 
absurdă, încât aproape că mă face să surâd. Cuvântul scris n-a 
fost niciodată punctul ei forte și mă-ndoiesc că angajata 
temporar o să-i fie de ajutor în această privinţă. 

Trag draperiile și mă așez confortabil la birou. Se lasă seara 
și, înainte de finalul zilei, îmi îndrept atenţia spre o sarcină pe 
care am tot amânat-o. Îmi trec degetul peste listă. Verificare 
conturi bancare. A schimbat parolele, cu siguranţă, și, dacă a 
făcut-o, mă-ntreb dacă am curajul să sunt la bancă dis-de- 
dimineaţă. Mi-am notat câteva fraze ca să nu mă bâlbâi când 
sun. Da, știu că tocmai le-am schimbat, dar cu câte se întâmplă 
în ultima vreme, Mina a devenit foarte atentă la măsurile de 
securitate. Nu vrem să ne asumăm niciun risc. Mi-e teamă că va 
trebui, probabil, să vă deranjez din nou, peste câteva zile. Aveţi 
foarte multă răbdare cu noi, domnule Oakshott. Tastez codul de 
client - acesta nu se va schimba - inspir profund, apoi introduc 
parola de patru cifre. Pagina se deschide și în stomac simt cum 
mi se formează un nod de remușcare. Aș fi simţit un strop de 
satisfacție dacă și-ar fi luat măsuri de siguranţă. Măcar atunci aș 
fi știut că mă consideră un pericol. Genul de persoană care ar 
abuza de o poziţie de încredere. În schimb, se dovedeşte că ea 
nici nu s-a mai gândit la mine. Crede că sunt inofensivă, iar 
insulta depășește încântarea de a avea acces la conturile ei 
bancare. Încerc să privesc partea bună a lucrurilor. Cel puţin mă 
mai pot bucura de privilegiul de a fi încă asistenta personală 
numărul unu a Minei Appleton, chiar dacă nu mai sunt angajata 
ei. Are încredere în mine. Tai apelul la bancă din lista de sarcini 
pentru mâine și încep să lucrez. 


Îi verific conturile personale, cercetând mai întâi plăţile 
bancare directe. lat-o pe Stella Parker. Cât de bine a câștigat cu 
acel timp petrecut cu mine în timpul procesului - plăţile spre ea 
au crescut considerabil. Mă-ntreb cum s-ar simţi dacă acestea s- 
ar opri brusc și, preţ de o clipă, mă gândesc s-o tai de la plăţi. 
Dar nu e decât o angajată oarecare. Işi face doar meseria. 

Sunt surprinsă să-mi văd numele pe declaraţia bancară 
personală a Minei. Am presupus că plăţile către mine veneau de 
la Appleton's, dar nu, iată-mă aici. Probabil că voia să ţină acest 
lucru secret. Și numele lui Dave era acolo, dar Mina nu fusese 
corectă. Dave primise mai puţini bani decât mine și sunt tentată 
să îndrept injusteţea trimiţându-i o altă sumă substanţială. 
Măcar atât poate face Mina. Nu pot risca însă. 

Totuși, cel mai mult mă interesează plăţile spre Elizabeth 
Appleton. Lady Appleton. Mama Minei. Pe vremuri eram 
tulburată când Mina transfera atât de mulţi bani în contul 
mamei sale, în fiecare lună. Ştiam că Lordul Appleton îi dăduse 
fostei sale soţii o alocaţie substanţială în timpul vieţii lui și că-i 
lăsase și prin testament o sumă mare de bani și diverse 
proprietăţi. Mina ignorase întotdeauna acest fapt. Mami are 
gusturi scumpe. Mereu a fost o femeie teribil de vanitoasă. 
Presupun că acest lucru era adevărat. Cred că Lady Appleton a 
depus ceva efort ca să pară atât de ștearsă și de inofensivă în 
faţa instanţei. 

Mă uit în josul paginii, urmărind plăţile, și observ că au urcat 
înainte de proces, apoi au revenit la normal, după care au urcat 
din nou, după terminarea acestuia, în mod considerabil. Fără 
îndoială, partea de profit a lui Elizabeth Appleton sau, pur și 
simplu, răsplata pentru că și-a jucat atât de convingător rolul de 
la proces. Bănuiesc că ambele variante sunt adevărate. Mă 
tentează să le opresc pe amândouă, dar banca i-ar trimite Minei 
un mesaj și asta n-ar fi bine. Mă deloghez și mă cuprinde o 
senzaţie familiară, senzaţia pe care o aveam odinioară la finalul 
unei zile satisfăcătoare de lucru. 

Îmi pregătesc cina: niște conserve din mulţimea pe care am 
adus-o cu mine. Nu prea pot să cumpăr alimente proaspete; 
trebuie să aștept ca să fiu sigură că Mina e plecată, apoi să sar 
în mașină ca să mă aprovizionez. Uneori sunt obligată să mă 
duc noaptea târziu, să conduc kilometri întregi până la un 


hipermarket deschis non-stop. Nu la Appleton's. Și savurez 
oarecum faptul că aduc mărcile rivale la mine-n bucătărie. 

Mă așez în salon și o sun pe Angelica. În ultima poză pe care 
mi-a trimis-o stă alături de cele două prietene ale ei pe o plajă 
albă, cu marea turcoaz în spatele lor, zâmbind. Parcă ar fi în 
paradis. Nu mă aștept să-mi răspundă și, când îi aud glasul, 
rămân fără suflu. 

— Mamă, ce mai faci? 

Pe fundal se aude muzică. 

— Foarte bine, draga mea. Tot în Sydney ești? 

Mă uit la fotografia ei de pe telefonul meu, zâmbitoare, 
fericită, văzându-și mai departe de viaţa ei. 

— Da, e ultima noapte aici. Mâine plecăm de-a lungul coastei 
cu mașina. 

E obligată să vorbească tare pentru a acoperi zgomotul. Un 
pahar de la revedere într-un bar, iar mâine ea și prietenele ei 
vor porni la drum cu rulota pe care au cumpărat-o. 

— Ce mişto! Mă rog, voiam doar să-ţi spun la revedere. 

— Poftim? 

Mă aude cu dificultate. 

— Voiam doar să-ţi spun la revedere. Înainte să pornești la 
drum. Distracţie plăcută! Asta voiam să-ţi spun... 

E tot ce vreau să-i spun. 

— Mulţumesc, mamă. Cum îţi merge la noul loc de muncă? 

Ea crede că lucrez pentru o mică firmă din Hertfordshire. E 
doar o minciună nevinovată. Lucrez. Sunt în Hertfordshire. Și 
vreau să creadă că sunt ocupată. Ştie că sunt cea mai fericită 
când sunt ocupată. 

— Ocupată. De-asta te-am și sunat. Nu știu sigur când mai 
prind ocazia. 

— Păi, mă bucur că-ţi place, mamă. Uite, o să-nchid. Îţi scriu 
un mesaj când ajungem la Melbourne. Te iubesc. 

Se grăbește să se-ntoarcă la prietenele ei. Mă bucur. Așa 
trebuie să stea lucrurile. Poate că n-am fost o catastrofă totală, 
la urma urmelor, ca mamă. 

— Distracţie frumoasă. La revedere, scumpa mea. Te iubesc! 

Nu-i spun că mi-e dor de ea, pentru că n-ar fi adevărat. O 
iubesc pe Angelica mai mult decât am iubit pe oricine vreodată, 
dar nu mi-e dor de ea și mă consolez cu ideea că nici ei nu-i e 
dor de mine. Fiica mea și cu mine ne-am obișnuit cu mulţi ani în 


urmă să trăim una fără cealaltă. Aud mașina Minei intrând pe 
alee. Mă uit la ceas, e unul dimineaţa, apoi mă uit la noaptea de 
afară. Sunt condiţii perfecte de plimbare. A plouat toată ziua și 
pământul de sub tălpi va fi moale. 

inchid ușa din spate și ies din casă. Încă burniţează ușor și 
ridic faţa ca să simt intemperiile, apoi scot o lanternă din 
buzunar și îmi croiesc drum prin grădină, aţintind lumina spre 
picioarele mele în timp ce calc prin iarba udă. Mă-ndrept spre 
gard. Merg printre mestecenii argintii până când ajung în partea 
cealaltă și pot vedea grădina Minervei. 

Sting lanterna, rămânând în umbra copacilor, și-mi arunc 
privirea peste peluză, spre casă. Draperiile sunt trase, dar se 
văd lumini în două încăperi: în birou și în bucătărie. Paznicului 
nu-i place ploaia și s-a retras în locuinţa de vară, așa cum eram 
sigură că va face. Inaintez totuși cu precauţie până la banca 
mea obișnuită, de unde se vede în întregime casa. Pentru o 
clipă, mă mulţumesc să stau jos și să inspir aerul jilav. Lumina 
din birou se stinge și, peste scurt timp, se stinge și cea din 
bucătărie. Aștept și văd cum casa adormită deschide un ochi, la 
etaj. 

Mă ridic de pe băncuţa mea și mă apropii de casă, evitând 
potecile cu pietriș. Zgomotul pașilor mei e absorbit de iarba udă. 
Ajung la fereastra Minei și ridic privirea. Încă mi se pare ciudat 
să mă gândesc că e de partea cealaltă a zidului, pregătindu-se 
de culcare, fără să-și imagineze că sunt aici, jos. Încă pare 
ciudat, deși nu e prima oară când stau sub geamul ei, ascunsă 
de umbra magnoliei. 

E singură în casă. Margaret a plecat aseară, iar angajata 
temporar nu s-a mai întors încă de la prânz. Era ultima ei zi. O 
fată neexperimentată, am descoperit când am vorbit, mai 
devreme, cu cei de la agenţie. A fost în regulă, le-am zis, 
scoțând tot felul de sunete încurajatoare, pentru că nu voiam să 
fiu incorectă, dar de mâine nu mai avem nevoie de ea. Ar fi bine 
să plece la prânz. E vineri, la urma urmelor. Mina plecase de la 
miezul zilei și luni absența angajatei ei temporar va fi ultimul 
lucru la care se va gândi. 

E ora trei dimineaţa când, în cele din urmă, stinge luminile. 
Presupun că e obosită. Şoferul a adus-o la ora unu, apoi Mina a 
stat două ore în birou, lucrând probabil la cartea de memorii. 
Apoi s-a dus la bucătărie și, în final, la culcare. 


E momentul să merg și eu la somn. Mă răsucesc ca să mă- 
ntorc la The Laurels. Când ajung la mesteceni, aud ușa locuinţei 
de vară deschizându-se și mă răsucesc din nou. Il văd pe paznic 
ieșind. Luminează peluzele cu lanterna, apoi începe să circule 
prin grădini. Văd că nu are deloc chef de asta. O ia mereu pe 
același traseu, habar nu are că sunt acolo, croindu-mi drumul la 
loc prin pădure, pe pământul jilav, fără vreascuri care să-mi 
trosnească sub tălpi. 


44 

E luni dimineaţă, iar eu sunt deja trează. Am fluturi în stomac 
când mă gândesc ce zi mă așteaptă. Mă uit în oglindă. Sunt 
nemachiată, nu am niciun pic de eczemă, iar părul meu s-a 
întors, în cele din urmă, la culoarea lui naturală. Șuviţele argintii 
îi dau un luciu care-mi place. Distins și elegant. Îl prind cu o 
agrafă, nu departe de stilul în care Jenny Haddow își prindea 
părul. 

Traversez peluza și tocurile mi se afundă în pământ. Mi-am 
pus problema să port balerini, dar voiam să arăt cât mai bine 
posibil în prima mea zi, așa că m-am oprit la niște pantofi 
eleganţi cu tocuri. Mă şterg de noroi și iarbă plină de rouă, apoi 
apăs mânerul ușilor franțuzești, sperând că Margaret și-a 
amintit să le lase descuiate. 

Când intru în birou, simt același fior de energie ca atunci când 
am călcat pentru prima oară la Minerva. Totul pare atât de 
familiar, și totuși mi se pare că văd acest loc pentru prima oară. 
Zăbovesc o clipă ca să mă uit în jurul meu, apoi mă așez la 
birou. 

Mă bucur să văd că vechea agendă de birou e tot acolo. O 
deschid la data de azi. Nimic până la prânz. Se potrivește cu 
agenda de la serviciu pe care am verificat-o de dimineaţă. Paul 
Green. După câte se pare, o scoate la prânz. Şoferul, văd că-l 
cheamă Keith, trebuie s-o ia pe Mina la ora 11. Mă uit peste 
zilele următoare, încercând să nu fiu distrasă de scrisul 
angajatei temporar sau de faptul că a folosit pix albastru, în 
locul stiloului negru pe care-l preferam eu. 

Lângă telefon e un teanc ordonat de hârtii. Mă uit printre ele 
și găsesc contractul cu editura pentru cartea ei de memorii. 
Trebuie să predea prima versiune până la sfârșitul anului și mă- 
ntreb cum se descurcă. Nu e niciun semn de progres în teancul 
de pe birou. Deschid sertarul și-i scot laptopul, apoi închid ochii 
în timp ce tastez parola. Când îi deschid, descopăr că am intrat. 
Nici pe asta nu s-a gândit s-o schimbe. Câtă neglijenţă! 

Sunt încă la birou când ușa din spatele meu se deschide, o 
oră și ceva mai târziu. Mă răsucesc și expresia de pe chipul ei a 
meritat toată așteptarea. E îmbrăcată, machiată, parfumul ei 
bine cunoscut plutește spre mine, dar, ca și în cazul casei înseși, 
mă simt de parcă aș vedea-o pentru prima oară. E cu aproape 
15 ani mai mare decât mine, dar cine ar intra ar presupune că 


eu sunt mai în vârstă. E ciudat felul în care se pare că am 
depășit-o. Poate că are legătură cu toate acele minute și ore pe 
care i le-am dedicat atâţia ani. Tot timpul pe care l-am făcut să 
apară ca prin minune. Am îmbătrânit în timp ce Mina pare să fi 
rămas la fel. Minionă, brunetă, tânără. 

Totuși, când o privesc mai atent, văd că e o trișoare. Are o 
moliciune a pielii și o strălucire pe care odinioară le credeam 
sănătoase, dar acum îmi dau seama că sunt rezultatele unei 
intervenţii prea însemnate în procesul natural al îmbătrânirii. Mă 
face să mă gândesc la o statuie de ceară. 

A trecut timp de când n-am mai fost împreună și-i ofer o clipă 
să se adune. Pare obosită, iar eu zâmbesc. 

— Cafea? 


45 

— Margaret? 

Face un pas în spate, cu mâna încă pe ușă, apoi o strigă din 
nou. Îi privesc chipul când își dă seama că nu e nimeni care să-i 
răspundă. 

— Margaret are o zi liberă. Îți aduc eu cafeaua. Nicio 
problemă. 

Zâămbesc, în dorinţa de a o linişti, dar e foarte agitată. 

— Ce mama dracului crezi că faci? Unde e Becky? 

— Becky? Angajata temporar? 

Îmi păstrez calmul, deși mă jignește felul în care a ridicat 
glasul. 

— A terminat vineri. Am sunat la agenţie ca să-i anunţ că nu 
mai avem nevoie de serviciile ei. 

Nu-i place că stau pe scaunul ei, îmi dau seama de asta. 
Privirea ei zboară dintr-un loc în altul, întrebându-se, fără 
îndoială, dacă am scotocit pe-aici. 

— Mai bine închide ușa și ia loc, spun eu și ceva din tonul meu 
o face să mă asculte. 

Adică închide doar ușa, dar apoi se uită în jur, întrebându-se 
unde să se așeze. Fără niciun dubiu, se așteaptă să mă ridic de 
pe scaunul ei. Nu o fac; în schimb îi arăt scaunul pe care, 
odinioară, stăteam eu. 

Se uită la mine, trecându-și privirea peste chipul meu, peste 
păr și peste haine. Chiar și pantofii mei par s-o intereseze. 

— Nu arăţi prea bine, Christine, spune ea, în cele din urmă. 

— Serios? Nu m-am simţit în viața mea mai bine. Ai avut 
dreptate, Mina, schimbarea de peisaj mi-a prins extraordinar de 
bine. 

E curioasă în privinţa ţinutei mele. Ştiam c-o va lua prin 
surprindere. 

— Nu-ţi place? Am stat mult timp să mă gândesc cu ce să mă 
îmbrac. 

Poate că asta o deranjează. Bluza roz-deschis, cu nasturi mici 
aurii. La fel cu cea pe care o purta ea. Costumul gri cu cusătură 
albă - și el o veche ţinută preferată. Armani. Nu, n-o să-i convină 
că m-am îmbrăcat în Armani. Și pantofii sunt asemănători cu cei 
pe care-i păstra în birou. Numeroase perechi, în culori variate. 
Încearcă din greu să-și ascundă furia, dar eu o deslușesc, 
aproape la suprafaţă. Îşi încrucișează picioarele și-mi zâmbește. 


— lartă-mă, Christine. M-ai luat prin surprindere când am 
intrat și te-am găsit aici. 

Îi zâmbesc și eu. 

— Ce mai faci? Pe bune, întreabă și ea, de parcă i-ar păsa. 

Încearcă să câștige timp. Se gândește că șoferul va ajunge s-o 
ia dintr-un moment în altul. 

— Bine, mulţumesc, Mina, deși trebuie să-ţi spun că pari 
foarte obosită. 

— Chiar sunt. Am ajuns acasă târziu azi-noapte. Și mă 
așteaptă o zi aglomerată, așa că... de ce nu bem repede o 
cafea, povestim puţin, apoi îţi dau o mașină să te ducă acasă, 
bine? 

— Ai ajuns târziu, nu-i așa? Era după miezul nopţii când te-a 
adus mașina. Și ai stat trează, muncind în birou, înainte să te 
duci la etaj. Cred că era trecut de trei când ai stins, în sfârșit, 
lumina. Deci nu sunt deloc surprinsă că acum ești obosită. Ai 
luat vreo pastilă? Şi pe mine mă lăsau destul de ameţită. 

Îi simt fiorul rece de pe șira spinării când își dă seama că am 
urmărit-o. Deschide gura să spună ceva, dar eu duc un deget la 
gură și o închide la loc. 

— ÎI mai ţii minte pe avocatul meu pledant? Domnul 
Anderson? Era foarte bun. Mi l-ai ales foarte bine. Urmărirea 
propriului interes e mult prea prezentă în epoca în care trăim. Îţi 
amintești pledoaria finală în apărarea mea? Eu da. Cât de ușor 
putem uita că în jurul nostru există oameni care-și trăiesc viaţa 
fără să se pună pe primul plan. Christine Butcher este unul 
dintre acei oameni. Este o femeie obișnuită care provine dintr- 
un mediu modest și care, cu umilinţă, îsi duce existenţa într-un 
mod exemplar. E o tragedie... o adevărată tragedie că o femeie 
atât de decentă și de bună a ajuns în fața instanței. Asta e 
adevărata influențare a cursului justiţiei. 

Mina trage aer în piept pentru a mă întrerupe, dar eu clatin 
din cap, iar ea înghite în sec. Spun mai departe: 

— Ce bine ar fi dacă ar exista mai multe Christine Butcher în 
lume. E o femeie decentă care s-a pomenit în mijlocul unei 
furtuni de acuzații false, doar pentru că și-a făcut datoria. N-a 
fost corect din partea ta, Mina, să mă pui în situaţia asta. Mi-ai 
exploatat loialitatea. 

O privesc cu atenţie. Își umezește buzele. Are gura uscată. 
Așteaptă să-i spun ce vreau, dar îmi amintesc de puterea tăcerii. 


Felul în care o folosea ca să-i facă pe oameni, inclusiv pe mine, 
să încerce s-o umple, bătând câmpii, făcându-se de râs, în timp 
ce ea stătea și privea. Nu spun nimic, în schimb o cercetez din 
cap până-n picioare, așa cum a făcut ea când m-a văzut în 
dimineaţa asta. Probabil că încă nu e înspăimântată, dar agitată 
e, cu siguranţă. 

Ascultăm împreună ticăitul ceasului, secunde și minute care 
numără tăcerea. Își răsucește capul ca să vadă cât e ceasul. 
Apoi o văd. li văd frica. l-am văzut-o și altă dată, dar nu așa. Mă- 
ntreb, dacă mă duc la ea și mă apropii mai mult, o să-i simt 
această teamă în răsuflare, aceeași nuanţă acidă pe care am 
simţit-o și în trecut? 

Poate că-i e teamă că-i voi face și ei ce i-am făcut cadranului 
ceasului. L-am acoperit, l-am lipit cu bandă adezivă. Presupun 
că e o posibilitate. 

— Cred că e în jur de zece și jumătate, zic. Îmi dau seama 
după umbrele din cameră, deși e cam mohorât azi, deci zece și 
jumătate sau ceva pe-acolo. Nu e important. Timpul. Nu trebuie 
să fii sclavul lui. Eu nu mai sunt. Am renunţat să mai port ceas. 
E atât de eliberator. Desigur, pentru tine e diferit, nu-i așa? Tu 
nu a trebuit să-ţi faci niciodată griji pentru timp. M-am asigurat 
eu mereu că nu-ţi lipsește. 

E înspăimântată că, acum, timpul ei se apropie de sfârșit? 
Zâmbesc, merg spre ea și-ntind mâna. 

— Mai bine-mi dai mie ăsta. Ştii cât de neglijentă ești cu ele. 

Șovăie, dar doar pentru o clipă, apoi îmi dă telefonul. Credea 
că nu văd cum își foiește degetele elegante prin buzunar, 
încercând să sune după ajutor. Verific și văd că nu a reușit, 
pentru că mâna îi tremură. Schimb parola. Telefonul îi este 
acum inutil. 

— Acum. Ce zici de cafeaua aceea? spun eu. 

— Cum ai intrat? 

Sunt șocată de tonul imperativ și indignat pe care-l folosește. 
Deloc înţelept. li ignor întrebarea și îi bag telefonul la mine-n 
buzunar. 

— Am adăugat e-mailurilor tale mesajul că ești plecată de la 
birou și ţi-am anulat prânzul. Le-am spus tuturor că îi vom suna 
mai târziu, pe parcursul săptămânii, ca să restabilim întâlnirile. 
Hai să bem cafeaua la bucătărie. E mai cald acolo. 


Observ că s-a sprijinit cu ambele mâini de scaun ca să se 
ridice. Da, îi tremură mâinile. 

— Unde-i Margaret? face ea din nou și mă-ntreb dacă e 
îngrijorată pentru siguranţa menajerei sau se gândește la 
propria siguranţă. 

Varianta din urmă, fără-ndoială. 

— E acasă, cred. Am vorbit aseară. A fost foarte bucuroasă 
când a aflat că mă-ntorc. Ştii cât de mult detestă schimbările. 
Ca să fiu sinceră cu tine, credea că angajata temporară e vai de 
capul ei, așa că s-a bucurat când a auzit că „vacanţa mea 
prelungită” s-a terminat. După tine, spun, și o urmez către ușă. 

Merg în spatele ei în timp ce se îndreaptă spre bucătărie, 
privind în jurul meu. Nimic nu pare să se fi schimbat de când am 
fost aici ultima oară. Trecem prin verandă și-mi amintesc cum 
Dave și cu mine luam acolo prânzul, uitându-ne în grădină. 

— Ştii că Dave a fost în spital? întreb. 

Ea întoarce capul și-i zăresc curba familiară a pometelui. 

— Desigur. 

— Din cauza procesului. Obligaţia de a minţi pentru tine în 
faţa tribunalului. 

— Ah, Christine. Nu e deloc adevărat. Tatăl lui Dave a avutun 
atac de cord la exact aceeași vârstă. Sunt surprinsă că nu știi 
asta. 

Aș vrea s-o plesnesc. 

— E trist, dar nu are nimic de-a face cu procesul. 

— Voi trimite flori și o scrisoare din partea ta. Ar trebui să le 
arăţi membrilor familiei că te gândești la ei. 

— Eşti foarte grijulie, dar ne-am ocupat deja de asta. 

Mă apropii și mai mult și ajung în spatele ei. E atât de subţire. 
Omoplaţii îi străpung puloverul, ca niște aripi diabolice. 

E întuneric când ajungem în bucătărie. Aprind luminile și mă 
așez la masă. 

— Nu te deranjează să faci o cafea, nu-i așa? Trebuie să dau 
câteva telefoane. 

Umple ibricul cu apă, iar eu n-o scap din ochi. N-am încredere 
în ea. Un lucru trist. Când îţi pierzi încrederea în cineva. Observ 
cum zăbovește pe lângă aragaz când pune ibricul pe foc. Deci îi 
e frig. Foarte bine. Mă-ntreb preţ de o clipă dacă știe unde e 
cafeaua, dar, în cele din urmă, se desprinde de aragaz și ia 
cafeaua dintr-un dulap. Pune trei lingurite pline în cafetiera 


mică. Pare să facă eforturi pentru mine: să pună zahăr în 
castron, să găsească cleștele de argint, carafa ei preferată 
pentru lapte. A avut întotdeauna lucruri atât de frumoase. 
Observ cuțitul cu mâner de sidef pe care l-am văzut pentru 
prima oară în bucătăria ei din Notting Hill. Mă-ntreb dacă va tăia 
niște fructe pentru amândouă. 

Scot telefonul ei. Şofer Keith. lată-l. 

— Bună dimineaţa, Keith. 

Ea se răsucește la auzul glasului meu și se repede în faţă. Dar 
e atât de micuță încât se poticnește când întind mâna ca s-o 
opresc. E la fel de surprinsă ca mine când o ating. 

— Christine Butcher sunt. Asistenta Minei. 

N-a auzit niciodată de mine. Îl pun la curent. 

— Doamne, nu. Nu sunt nouă. Mina și cu mine am lucrat 
împreună mulţi ani. Am fost în concediu, atâta tot. Becky mi-a 
ţinut locul cât am fost plecată. Oricum, Keith, te-am sunat să te 
anunţ că Mina s-a hotărât să lucreze de acasă astăzi. Scuze că 
nu a sunat mai devreme, dar de-abia mi-a spus și mie. 

Deja e pe drum. 

— Imi pare rău. Dacă aș fi în locul tău, m-aș întoarce imediat 
și m-aș duce acasă, înainte să se răzgândească. Ştii cum e ea. 

Cât de repede s-a întors vechea și eficienta mea variantă. 
Acea autoritate din umbră. Doar când îmi aud glasul, vorbind la 
telefon, mă-ntreb cum de mi-am putut pune vreodată poziţia la 
îndoială. 

— De-abia aștept să te cunosc. La revedere. 

Văd cum Minei îi tremură mâna când toarnă apa iartă în 
cafetieră. 

— Ai grijă, zic. Nu vrei să te arzi. 

Aduce tava la masă. 

— Ce anume vrei, Christine? 

— Ce anume vrei, Christine? o imit. 

E incredibil de vanitoasă. O văd cum se mișcă prin bucătărie 
și observ cum se admiră în fiecare suprafaţă care o reflectă și 
pe lângă care trece, orice obiect făcut din crom strălucitor. Nu 
se poate abţine. 

— Mai ţii mine, Mina? Când m-ai intervievat pentru slujbă? 
Eram în bucătăria ta din Londra. Mi-ai făcut cafea, iar eu am stat 
la masă și m-am uitat la tine. Eram atât de impresionată. Nu mă 
aflasem niciodată într-un loc ca acela, într-o încăpere unde totul 


era, cum să spun, cam așa. Era adorabil. lar tu erai foarte 
amabilă. M-ai făcut să mă simt atât de bine primită, atât de 
acasă. Eram teribil de emoţionată, știi bine, dar tu m-ai liniștit. 

— Ţin minte, spune ea și toarnă cafeaua. 

Ezită și-mi dau seama că a uitat cum o beau. 

— Cu lapte, fără zahăr. 

— Desigur, spune ea. 

Desigur. Îmi place cum sună aceste cuvinte pe buzele ei. 
Adaugă lapte și-mi întinde o ceașcă. 

— Erai emoțţionată, Christine? N-am remarcat asta, dar îmi 
amintesc că mă gândeam că ești oarecum rezervată, dacă nu te 
superi că spun asta. Îmi plăcea asta la tine. O vedeam ca pe un 
soi de integritate. Faptul că nu ai exagerat. 

Își ia cafeaua și mă privește peste ceașcă. Ochii aceia albaștri. 
Mă uit în altă parte. Încearcă să mă vrăjească. 

— Nu ești prea singură aici? 

E atât de eliberator să pot pune toate întrebările pe care n-am 
îndrăznit să le pun vreodată. Toate lucrurile care m-au măcinat 
de-a lungul anilor. 

— Adică, n-o să auzim cheia soțului tău în ușă, nu-i așa? Am 
văzut în agenda ta că o să vină niște prieteni în vizită weekendul 
următor, deci presupun că atunci va fi și el aici. 

— Avem un aranjament. Ne convine amândurora. Nu e ceva 
neobișnuit. El are viaţa lui și eu o am pe a mea. 

Îmi amintesc că mama ei a descris-o drept rece și distantă. 

— Un aranjament? De parcă ar fi un angajat, așa mi se pare. 
De care te poţi descotorosi. Şi copiii? Şi cu ei ai un aranjament? 

Mâinile i se odihnesc pe masă și, pentru un moment, parcă aș 
fi din nou în sala de tribunal, amintindu-mi cum îi urmăream 
degetele lungi care alergau pe tastatură sau pe care și le 
sprijinea în poală. Când vedeam cât este de calmă, mă calmam 
și eu. Cât de controlată! Acum mâinile îi tresar. Bate cu unghiile 
în masă. Mi se pare un gest enervant, așa că-mi pun mâna 
peste mâinile ei și-i ţintuiesc degetele într-un loc. 

— Pot să spun ceva, Christine? întreabă ea, trăgându-și mâna 
de sub a mea. 

— Te rog. 

— Juriul m-a găsit nevinovată. Pe tine la fel. Nu sunt o 
infractoare, Christine. Nici tu nu ești. Nici tu, nici Dave, nici eu 
nu am fost găsiţi vinovaţi. Dar ceea ce faci tu acum e o 


infracțiune. Ai intrat în casa mea prin efracţie. Mă ţii prizonieră 
împotriva voinţei mele. 

Ochii îi sclipesc. Sunt lacrimi? Cu siguranţă pare disperată. 

— Mi-as încredința viața lui Christine. Vieţile copiilor mei. Tin 
foarte mult la ea, e o persoană în care am încredere. Am vorbit 
serios, Christine. 

A vorbit la repezeală. 

— Dar ai greșit puţin, Mina. Ai spus mai multe lucruri. A 
început să facă o grămadă de greșeli la birou. Sarah, cealaltă 
secretară, a trebuit să repare foarte multe din acestea. Nu era 
ceva neobișnuit pentru Christine să priceapă lucrurile pe dos. 

— Dar sunt sigură că ai înţeles că nu voiam să spun asta. Așa 
mi-a zis Douglas Rockwell să declar. N-am avut de ales. Am avut 
mereu încredere în tine, Christine, dar ce faci acum e greșit. Ne 
putem preface că nu s-a întâmplat niciodată. Nu ești o 
infractoare. Asta nu ești tu. 

Ah, ba da, sunt. 


46 

Îi e foame, sărăcuţa. Nu a luat micul dejun, iar cafeaua pe 
stomacul gol nu i-a priit niciodată Minei. Organismul ei este 
foarte sensibil. 

Eu, pe de altă parte, mi-am început ziua cu ceai, pâine prăjită, 
un ou fiert și jumătate de grepfrut. Văd că suferă. E ameţită, cu 
o migrenă pe care încearcă s-o alunge masându-și tâmplele cu 
vârful degetelor. Dacă nu mănâncă în curând, i se va face 
greaţa. Pe vremuri îi aduceam un platou cu fructe pe birou, ca 
să-i crească glicemia. Degetele mele ard să ia cuțitul ei drăgălaș 
de fructe. Nu o fac. În schimb, privesc și aștept. Apoi, în cele din 
urmă, cedează. 

— Christine, mă-ntreb dacă pot să-mi fac niște pâine prăjită. 
N-am mâncat nimic dimineaţă. 

Se împinge cu scaunul în spate. 

— Ah, dă-mi voie, spun eu ridicându-mă în picioare și 
ducându-mă spre blatul de tăiat pâine. 

Îmi permite s-o fac, presupunând, cred, că încă sunt 
incapabilă să rezist dorinţei de a mă face utilă. 

Scot cuțitul din suport, tai două felii de pâine cu maia și le pun 
în toaster. Când sunt gata, le ung cu unt și le sărez puţin - exact 
cum îi plac ei -, apoi le duc la masă. 

— Mulţumesc, Christine, spune ea, luând o îmbucătură și 
ștergându-și un strop de unt din colțul gurii cu un deget. 

Nu se grăbeşte. Mestecă. inghite. 

— Mulţumesc, repetă, aproape înecându-se în propriile 
cuvinte. 

Poate că e din cauza cuţitului din mâna mea. O neliniștește. E 
doar un cuţit de pâine, un instrument din bucătărie. Mi-l așez în 
poală, pe sub masă, ca s-o fac să creadă că nu e acolo. In ce 
lume cu susul în jos s-a trezit! Secretara ei de încredere, o 
femeie despre care nu visa că ar atinge-o măcar cu un deget, 
stă în bucătărie, cu un cuţit în mână. 

— Ai dreptate, Christine. Sunt cam singură, dar compensez cu 
munca. 

Bravo, Mina! Trebuie să-i admir efortul pe care-l face să-și 
ascundă emoţiile. Crede că e o greșeală să-și arate slăbiciunea. 
Eu totuși i-o remarc și aud acel ton convingător pe care-l 
folosește când încearcă să câștige un adversar încăpățânat. A 
funcţionat mereu de minune cu membrii consiliului de 


administraţie. Poate c-ar trebui să mă simt flatată că-l testează 
pe mine. 

— Cred că tu înţelegi asta mai bine ca oricine, Christine. 
Amândouă suntem niște profesioniste care muncim din greu. lar 
copiii mei? Poate că a fost un semn de egoism prezenţa lor la 
tribunal, dar nu-i condamn pentru asta. 

Mă așteaptă să reacţionez, iar eu o fac cu o bătaie de cuţit pe 
dedesubtul mesei. Ea continuă. 

— Ştii, copiii s-au aflat acolo, la tribunal, și pentru tine. Lottie 
mai ales. Mereu a ţinut foarte mult la tine. De la bun început. 
Mai ţii minte? Cum a venit în bucătărie și mi s-a așezat în poală, 
ascultându-ne conversaţia? După aceea mi-a spus cât de 
drăguță credea că ești. A fost unul dintre motivele pentru care 
ţi-am oferit slujba. Era important pentru mine ca ei să te placă. 

— Sigur că le plăcea de mine. Am făcut multe pentru ei când 
erau mici. Când i-ai expediat la internat, eu eram cea care le 
scria. Scrisori pe care le semnam ca și cum le-ai fi trimis tu. Și 
pacheţele - dulciuri pe care le făceam în weekend: torturi, 
biscuiţi. iți acopeream absenţa, îi făceam să creadă că-ţi pasă 
de ei. Nici nu ai idee câte am făcut pentru tine. 

Vorbesc ca și cum m-aș afla în defensivă și simt cum pielea 
parcă îmi ia foc. Imi dau seama că observă aceste lucruri. 
Scutură din cap și-mi trimite un zâmbet trist. 

— Ştiam asta, Christine. Copiii mi-au mulţumit odată când i- 
am sunat. Ar fi trebuit să-ţi mulțumească ţie, nu mie. Dar n-ai fi 
vrut să le spun, nu-i așa? S-ar fi stricat tot farmecul, nu crezi? 
Tot efortul pe care l-ai făcut ca să rămână totul secret. Cu 
siguranţă ideea era să se simtă iubiţi și preţuiţi, iar tu ai reușit. 
Ai umplut golurile absenţelor mele. Și da, ţi-am fost 
recunoscătoare, dar probabil că nu ţi-am arătat asta suficient. 
Imi pare rău. Știu cât de mult a însemnat pentru ei și cât de 
meticuloasă erai. 

Nu mă pot controla. Mă afectează s-o aud vorbind așa. Am 
așteptat multă vreme ca să aud aceste vorbe. 

— Şi mai îmi pare rău, Christine, pentru lucrurile pe care le- 
am spus la tribunal. N-am avut de ales. Am făcut-o pentru toți, 
pentru tine și pentru Dave, dar și pentru mine. Cu toţii am 
înțeles, nu-i așa? Toţi trei. Câștigăm împreună sau cădem 
împreună. 

— Ar fi trebuit să-mi spui adevărul de la bun început. 


— Dar ţi l-am spus. 

— Nu. Nu-ţi vizitai mama la Geneva. 

— Ba da. 

Prind cu fermitate mânerul cuţitului și-l scot de sub masă. Să 
nu ne mai prefacem că nu e acolo. Mina tresare. 

— Minciuna numărul unu, zic eu și cioplesc o crestătură în 
lemn. Ti-ai plătit mama ca să mintă pentru tine la tribunal. 
Alocaţia lunară s-a dublat după ce a apărut ca martor al apărării 
tale. Suma din contul lui Elizabeth Appleton s-a mărit 
considerabil după proces. 

Tic, tic, tic. Face eforturi cumplite să-și dea seama de unde 
știu. Apoi i se aprinde beculeţul. Sigur că da. A avut încredere în 
mine cu totul, nu s-a îndoit niciodată. De ce ar fi făcut-o? Nu i-a 
trecut niciodată prin cap că eu, secretara ei, Christine Butcher, 
aș putea deveni, într-o bună zi, o ameninţare. Acum înţelege și 
ea cât de neglijentă a putut fi. 

Am lucrat timp de 18 ani pentru ea, însă ea habar nu are cine 
sunt. Mă-ntreb dacă s-a obosit să citească fragmentele despre 
mine în articolele din ziar. Secretara Minei Appleton a fost un 
personaj singuratic la tribunal. Când procesul s-a terminat, 
paragrafe întregi ne erau dedicate mie și lui Dave. Istoria vieţii 
noastre spusă în 150 de cuvinte. 


Soferul - David Santini: Fostul gardian David Santini n- 
ar fi visat vreodată, atunci când Mina Appleton s-a așezat 
pe bancheta din spate a taxiului lui londonez, că într-o 
bună zi... etc., etc. 


Secretara - Christine Butcher: Când poliţia a făcut o 
razie acasă la Christine Butcher la ora 5, într-o duminică 
dimineaţă, ea nu s-a speriat și nici nu s-a scandalizat, 
cum ar face majoritatea oamenilor. În schimb, i-a 
întâmplat pe ofiţeri cu o tavă plină cu băuturi calde... 

Doamna Butcher a stat alături de șefa ei pe toată 
durata procesului... 

A fost întotdeauna mai mult decât o secretară. | s-au 
încredinţat cele mai intime aspecte ale vieţii Minei 
Appleton, de la conturile bancare ale acesteia la 
bunăstarea celor trei copii ai săi... 


Nu, Mina a zburat razant pe lângă noi, mai interesată de 
paginile duble în care scria despre ea, cariera sa lăudată și 
triumful din final. 

Îmi dau seama că acel cuţit o deranjează de-a binelea. 
Pupilele i s-au micșorat până au ajuns niște puncticele. Scot 
telefonul Minei. Mângâi cuțitul cu marginea palmei, iar cu 
degetele mari tastez ceva. În câteva secunde îmi ajunge un 
mesaj. Întorc telefonul, ca să poată citi. E din partea băncii ei. 
Plata obișnuită către Elizabeth Appleton din contul 
dumneavoastră care se termină...165 a fost oprită, așa cum ați 
solicitat. 

— Nu va descoperi că plăţile au fost stopate până săptămâna 
viitoare. Dar poate că are acces la acele conturi numerotate din 
Elveţia. Se poate autoservi? Nu știu cum funcţionează treburile 
astea. 

— Ah, Christine. Nu există conturi numerotate. Minciuna 
numărul doi. Fac o altă crestătură pe masă. 

— Nu te poţi opri din minţit, nu-i așa? Nici măcar acum. 

Privește cum scot o bucată de hârtie din buzunar. Vede 
pătrăţelul jerpelit și pare să nu-l recunoască. Aparenţele pot fi 
însă înșelătoare, așa că netezesc pliurile cu podul palmei. Acum 
vede ce scrie acolo. O listă cu numele foștilor furnizori ai firmei 
Appleton's. Care nu mai există acum, victime ale lăcomiei ei. 
Lângă fiecare nume, câte-un desen. Mă-ntreb dacă mai ţine 
minte că a desenat acele creaturi, că a atribuit un animal 
simbolic fiecăruia dintre furnizorii ei sortiţi pieririi. 

— O veveriţă, un iepure, un bursuc, o căprioară, un arici și o 
nevăstuică. 

Îmi trec degetul peste fiecare. 

— Am dormit în vechiul tău dormitor de la Fincham. Ti-am 
văzut animalele de porțelan de pe măsuţa de toaletă. Și cum le- 
ai numit pe toate, atât de grijuliu: Brownlow, Percival, Simpson, 
Lancing, Hogarth și McTally. Aceleași nume pe care le-ai folosit 
pentru companiile-fantomă. Nu poate fi o coincidenţă. Au fost 
acolo, mereu, în mintea ta, rupte din amintirile tale. 

Ea clatină din cap, de parcă ar fi dezamăgită. 

— Asta e? Asul tău din mânecă? E o hârtiuţă neînsemnată, 
Christine. Nici măcar nu este datată. Cine poate stabili când a 
fost scrisă? 


Văd cum își dă ochii peste cap în timp ce mă privește cum 
împăturesc la loc hârtia și o vâr din nou în buzunar. 

— E o dovadă. 

— Dovadă a cărei fapte? Ah, Christine. Nu dovedește nimic. O 
listă cu furnizori și niște mâzgălituri, nimic mai mult decât niște 
simple desene. 

Folosește glasul raţiunii, dar eu știu cum îi lucrează mintea. 
Crede că va fi cuvântul ei împotriva cuvântului meu și cine mă 
va crede pe mine? lraţională, tulburată, fragilă. 

— Nu-mi spune că ai și figurinele în buzunar. 

Acum zâmbește. 

— Te rog! Hai să ne oprim. Te pot ajuta. Haide, lasă-mă să am 
grijă de tine. 

Imi vorbește de parcă aș fi un copil de șase ani. 

— Dacă e atât de neînsemnată, de ce m-ai rugat să mă 
descotorosesc de ea? Era în cutia din arhivă, printre actele pe 
care m-ai rugat să le ard. 

Incă zâmbește, deși acum cred că-și pune probleme. Dacă am 
păstrat acea bucată de hârtie, oare cu ce anume o mai am la 
mână? 

— Eu nu te-am rugat să arzi nimic, Christine. 

— M-ai rugat să mă descotorosesc de acele cutii, nu să le ard, 
e adevărat. Sugerai să le arunc la un coș de gunoi pe drum spre 
casă. Așa cum l-ai rugat pe Dave să arunce laptopul și alte 
probe incriminatorii la o benzinărie. 

Zâmbetul îi dispare de chip. Ura îi ia locul și mă-ntreb dacă m- 
a simpatizat vreodată, cu adevărat. Pun telefonul ei la loc în 
buzunar. Număr în gând până la 15 înainte de a vorbi din nou. 

— Am păstrat și un stick de memorie. Sunt o mulţime de 
dovezi acolo, dintr-unul din laptopurile pe care le-ai rătăcit cu 
atâta nepăsare. 

— Habar nu am despre ce anume vorbești. 

Ba are, dar eu nu spun nimic și ea cade în capcana tăcerii. 

— Tu mi l-ai dat. Îmi amintesc. Era un singur stick de memorie 
și tu mi l-ai pus în mână. Mi-ai spus că nu mai există altele. Am 
avut mereu încredere în tine, Christine, mă-ndoiesc că m-ai 
minţit în privinţa asta. 

Deși spune asta, eu îi ghicesc nesiguranța. 

— E-mailuri, acte, toate astea lasă urme. Chiar și în cazul 
companiilor-fantomă. Computere, telefoane... conținutul lor va 


duce înapoi la dumneavoastră. Așa că v-aţi instruit șoferul și 
secretara să scape de aceste dovezi. 

Pe vremuri o amuza felul în care citam minutele ședinţelor din 
memorie, tineam minte numere de telefon, recitam pagini 
întregi din agenda ei, din urmă cu câteva luni. Însă acum ţinerea 
mea de minte nu i se mai pare distractivă. Şi îmi dau seama că- 
și face griji și în privinţa altor lucruri pe care le-aș mai avea 
întipărite în creier. Convorbiri telefonice auzite fără voia mea. 
Şedinţe la care am fost prezentă, dar ignorată. 

Eram acolo, în inima evenimentelor, tăcută ca un șoricel. 

— Christine, am lucrat împreună timp de 18 ani. Nu m-ai 
trăda acum, nu-i așa? 

Își asumă riscul și se-ntinde după mâna mea. O scurtă 
atingere, piele lipită de piele. Îmi las palma între mâinile ei 
pentru o clipă, suficient cât să-i simt transpiraţia. 

— Mina, știi bine cât sunt de meticuloasă. Nu mi-aș fi făcut 
treaba ca lumea dacă n-aș fi făcut copii de rezervă. Am auzit cu 
toţii în faţa curţii cât ești de neglijentă. Pierzi mereu câte ceva. 
Mi-am făcut griji că ai rătăcit și stick-ul de memorie, așa că i-am 
făcut și lui o copie. 

Deschid palma și i-l arăt și, încă o dată, îl privește ca pe un soi 
de insectă ciudată. 

— M-am gândit că, într-o bună zi, vei avea nevoie de vreun 
lucru de pe laptopurile pierdute, așa că le-am păstrat eu în 
siguranţă pe toate pentru tine. După cum se vede încă, eu, 
nicidecum tu, am nevoie de ele. 


47 

Închid stick-ul de memorie în pumn și o văd cum deschide 
gura ca să vorbească. Ridic o mână, iar ea se oprește. E mult 
mai ușor decât anticipasem. Pe stick-ul acesta nu e nimic, nicio 
dovadă solidă, dar Mina nu știe cum arăt când mint, iar eu am 
devenit o expertă în înșelătorii. Am învăţat de la cei mai buni. 
Adică de la ea: în trecut nici nu mi-ar fi trecut prin cap să-i 
ascund ceva. Pe atunci eram corectă până-n măduva oaselor. 

— Vrei să-ţi aduc niște apă? 

E palidă și mi-e teamă că va leșina. Cu unghia degetului mare 
își jupoaie pielita arătătorului. Peste câteva clipe, n-am nicio 
îndoială, o să-nceapă să-și smulgă părul din cap. 

— Ce vrei de la mine, Christine? 

Cuţitul din mâna mea îi dă, cu siguranţă, un indiciu. E un cuţit 
pentru pâine, dar e tăios și poate fi mortal. Nemţesc. Gamă de 
top. Profesional. A folosit unul asemănător la emisiunea ei. 
Uneori chiar glumea că-ţi poţi reteza degetul cu el. O privesc și 
sunt de-a dreptul fascinată. Se străduie din răsputeri să mă 
deslușească. Să-și dea seama ce se întâmplă în mintea mea. 
Habar nu are. Nici cea mai vagă idee. 

Cu toate astea eu o văd mai limpede ca niciodată. Mie nu mi- 
e deloc greu s-o citesc. Mi-am petrecut întreaga carieră făcând 
acest lucru. M-am armonizat cu fiecare tresărire a ei, mi-a fost 
de ajuns o nuanţă din tonul ei ca să-i descifrez starea de spirit, 
am răspuns nevoilor ei. lar acum dispar toate astea. Se trage cu 
degetele de șuvițele de păr, până când își rupe câteva fire. Unul 
i se așază pe umăr, celelalte plutesc până la podea. 

Telefonul ei îmi vibrează în buzunar, iar eu îl scot și-i privesc 
ecranul. Sarah. Chiar mă-ntrebam ce face Sarah. 

— Bună dimineaţa, Sarah, ce mai faci? Christine la telefon. 

li aud uimirea din glas. Lama cuțţitului îmi sclipește în cealaltă 
mână, iar Mina se foiește în scaunul ei. 

— Un concediu prelungit, da. Medicul a spus că e epuizare. În 
orice caz, acum mă simt excelent. Mulţumesc de întrebare. 

Agenţia i-a scris lui Sarah despre angajata temporară. Vor 
confirmarea că nu mai avem nevoie de ea. 

— Becky, da. Am vorbit chiar eu cu ea, vineri. Cred că i se 
părea o slujbă descurajanta, a fost ușurată când am anunţat-o. 

Mă uit la Mina în timp ce o ascult pe Sarah. 


— Îmi pare rău, Sarah. Mina a spus c-o să discute cu tine. Știi 
cum e ea. Am vorbit despre asta cu ea acum mai puţin deo 
săptămână. 

O văd pe Mina încordându-se. Pare să-și fi pierdut admiraţia 
pentru lipsa de sinceritate. 

— Așadar, tu ce mai faci? 

Vorbesc cu Sarah ca și cum aș vorbi cu o aliată pentru prima 
oară. Colega mea de muncă. Două angajate de aceeași parte a 
baricadei. 

— Cred că-n curând pleci în concediu de maternitate. Ceilalţi 
doi copii ce mai fac? Cred că sunt entuziasmați de bebeluș. 

li place la nebunie să vorbească despre copiii ei, dar eu n-am 
fost niciodată interesată până acum. 

— Mă bucur să aud asta. Da, e momentul potrivit. Știi, după 
toate câte s-au întâmplat, nu eram sigură că vreau să mă-ntorc, 
dar m-a convins Mina. 

Sarah înţelege. Ştie și ea cât de convingătoare poate fi Mina. 
Mai stăm un minut la telefon. Îmi transmite câteva mesaje, iar 
eu îi spun că Mina vrea să lucreze de la Minerva pentru restul 
săptămânii. 

— Speram să vă văd pe toţi la birou, dar cred că nu trece pe- 
acolo atât de des zilele astea, nu-i așa? Vrei să vorbești cu ea? E 
la etaj. Pot să-i duc telefonul... nu? Ințeleg. Pa, atunci, vorbim 
cât de curând. 

Las jos telefonul și zâmbesc. Mina descoperă ce bine mă 
pricep s-o protejez de intrușii nedoriți. 

— Vrei să lucrăm din birou? zic și mă ridic. 

O aştept să se miște, apoi o urmez, lăsând cuțitul de pâine 
acolo unde e. In trecere, iau cuțitul de fructe. Il strecor cu 
ușurință în buzunar. 

Străbatem coridorul, iar eu privesc pe ferestruica de la 
capătul holului și văd ca a ieșit soarele. Grădina sclipește după 
un weekend întreg cu ploaie. În depărtare lucrează un grădinar 
și mă-ntreb dacă l-a văzut și ea. Dacă i-a trecut prin cap să- 
ncerce să ajungă afară și să ceară ajutor. Sunt sigură că da. Insă 
n-am terminat cu ea deocamdată. Pe amândouă ne așteaptă o 
după-amiază aglomerată. 

Inchid ușa biroului și mă uit unde se duce. Oare se va așeza la 
birou? Sau poate la fereastră, vechiul meu loc preferat. Cât de 
comod stăteam în colţișorul acela. 


Se duce direct la birou și ia loc. Nu mă supăr. E încă alei, la 
urma urmelor. Îmi apropii scaunul de ea. 

In cele din urmă îmi observă caietul cu tăieturi din ziare. Era 
acolo de la prima oră. Frumos, legat în piele. 

— Uită-te. Îl făceam pentru mine, dar de fapt cred c-o să fie 
folositor pentru memoriile tale. Un strop de documentare. În caz 
că ai uitat ceva. 

Mina îl trage spre ea și-l deschide. La o poză de-a ei alături de 
tatăl ei. Mina Appleton și tatăl ei, Lordul John Appleton, scrie în 
explicaţie. In fundal e o siluetă ștearsă care sunt eu, cu faţa 
încercuită cu pix roșu. Împinge caietul cât colo. De parcă i-ar fi 
teamă ca paginile să nu fie cumva înmuiate în otravă. Ca și cum 
cea mai mică atingere a hârtiei îi va fi fatală. 

— Poate te uiţi mai târziu prin el. Am lăsat câteva pagini goale 
la sfârșit. Contez pe câteva titluri senzaţionale în zilele care 
urmează. 

Devine dintr-odată palidă. 

— In orice caz, cât te-am așteptat de dimineaţă, mi-am luat 
libertatea să citesc ce-ai scris până acum și, dacă nu te superi, 
cred că memoriile tale au nevoie de puţină editare. De ce nu 
începem? La urma urmelor, ai un termen de predare. 

li pun laptopul în faţă. 

— Ştii, cred că publicarea cărţii tale va stârni un val de 

interes. Ti se vor solicita interviuri. Nu m-ar mira nici dacă se va 
face un film. 
__Nu are chef de glume. O văd cum tastează parola. Respinsă. 
Incearcă din nou, apoi se-ntoarce spre mine cu o privire 
neajutorată. Zâmbesc și mă-ntind s-o ajut. Niciodată nu s-a 
descurcat cu tehnologia. 

Cât timp ea zăbovea în pat de dimineaţă, eu i-am resetat 
parolele și i-am citit cartea. N-a ajuns foarte departe cu scrisul - 
vreo 2.500 de cuvinte, nu foarte iscusite. Dar e numai o primă 
versiune, deocamdată. 

— Am scris câteva gânduri. 

li dau paginile pe care le-am printat mai devreme și o privesc 
cum le răsfoiește. Memoria ei nu a fost niciodată la fel de bună 
ca a mea și văd că i-am reamintit de câteva lucruri pe care le 
uitase. 

— De ce nu faci corecturile? 


Se supune și-mi amintesc cât de surprinsă am fost la tribunal 
de viteza degetelor ei pe tastatură. Cât de repede îi zburau 
peste litere. Stau suficient de aproape ca să zăresc cuvintele ce 
apar pe ecran, ca să mă asigur că nu sunt greșeli de tipar și, 
totodată, că nu încearcă să trimită vreun SOS pe e-mail. 

— De ce te-ai oprit? întreb. 

Dar știu de ce. 

— Nu e o descriere corectă? 

Trag cu ochiul la notițele mele de pe birou, de parcă n-aș ști 
deja ce scrie acolo. 

— Am greșit cu ceva? Sunt sigură că așa ai descris-o pe Lady 
Appleton. Mama mea e îngrozitor de vanitoasă, așa mi-ai spus 
odată. Și cu altă ocazie, cred că imediat după moartea tatălui 
tău, ai zis: Nu suntem apropiate, Christine. Mama e o femeie 
distantă. N-a fost niciodată alături de mine când am avut nevoie 
de ea, nici măcar în copilărie. E important să oferi o imagine 
adevărată, nu crezi? E o parte din tine, din personalitatea ta, nu- 
i așa, Mina? Uite, lasă-mă să te ajut. 

O dau la o parte și-mi așez mâinile peste ale ei. Degetele 
noastre dansează împreună peste tastatură. Citesc cu voce tare 
în timp ce scriu: Îi datorez mult mamei mele. Încă din copilărie, 
am învățat cât de important e să te pui întotdeauna pe primul 
plan. Și poate că ar trebui s-o creditez pe mama mea, pentru că 
datorită ei am descoperit că oamenii ca noi pot scăpa basma 
curată din orice. 

— Gata, e al tău, spun și mă dau la o parte. Mi s-a părut că ar 
fi păcat să nu incluzi și o descriere a figurinelor pe care le ţineai 
pe măsuţa de toaletă. Cum le-ai dat nume acele mici etichete 
pe care le-ai scris. Genul ăsta de detalii îi dau gata pe cititori. 

Continuă să copieze de pe notițele mele. De câte ori șovăie, 
îmi lovesc stick-ul de memorie de dinţi, cum aș face cu un pix. 
Relaxat, de parcă mă gândesc ce mai am de făcut. Funcţionează 
de minune. Imediat, degetele încep să alerge din nou pe 
tastatură: Brownlow, Percival, Simpson, Lancing, Hogarth si 
McTally. 

Am rugat-o pe Margaret să ne lase prânzul în frigider și 
mâncăm la birou. Draga de Margaret, a fost atât de încântată să 
primească vești de la mine aseară. Nu avea idee că mă-ntorc la 
muncă și i-am spus ce-i spusesem și lui Sarah. Că a trebuit să fiu 
convinsă. 


Am așteptat cu nerăbdare după-amiaza asta și am petrecut 
ceva timp pregătindu-mă pentru ea. Am scris și am printat ce 
trebuie să-i spună la telefon directorului ei financiar. Mina 
citește ce am scris, apoi pune foaia deoparte, iar eu aștept să ia 
telefonul. În schimb, se răsucește spre mine și zâmbește. 

— Mi-e teamă că asta n-o să meargă, Christine. 


48 

Simt schimbul de putere dintre noi, cum trece dinspre mine 
înspre ea. Acel mic zâmbet al ei m-a făcut întotdeauna să mă 
simt mică. Odinioară mi-aș fi ferit privirea, aș fi încercat să 
descifrez ce anume am greșit. E zâmbetul adresat cuiva care nu 
se ridică la înălţimea ta. Condescendent. Așa e zâmbetul acela. 
Încerc să-mi păstrez o expresie neutră, dar ea mi-a detectat o 
slăbiciune și încrederea în sine îi revine. 

— Nu mai am puterea să dau aceste instrucţiuni. Am fost de 
acord să fac un pas în spate la Appleton's, credeam că știi asta. 
Așa că, oricât de bine-intenţionat e planul tău, n-o să meargă. 
Rupert French o să-mi râdă pur și simplu în nas dacă îi înaintez 
solicitarea ta. 

E un lucru foarte mic pe care i l-am cerut. Măcar atât putea 
face și ea. Îmi scrisesem rugămintea cu mare grija: o solicitare 
de a plăti compensaţii furnizorilor pe care i-a dus la faliment. 
Bani în conturile acestora din partea companiei Appleton's. Am 
calculat toate sumele până la ultimul bănuţ, cifre primite de la 
domnul Ed Brooks. Acum îmi dau seama că a existat o 
înțelegere. Mina și-a cedat autoritatea consiliului de 
administrație în schimbul mărturiei în favoarea ei din partea 
directorului financiar, în faţa instanţei. Îmi doream foarte mult 
ca banii să vină chiar de la Appleton's, pentru a fi văzuţi drept o 
recunoaștere publică a practicilor neloiale ale firmei. E o mare 
dezamăgire, totuși reușesc să-i zâmbesc și eu. 

— Atunci trebuie să suni la banca ta din Elveţia, cu aceeași 
rugăminte. Banii aceia nu-ţi aparțin. 

Nu se mișcă, mă privește de parcă nu-i vine să creadă și, 
când clatină capul, văd ceva în acel gest - părul care-i zboară 
peste umeri, ochii ce i se închid. Zâmbetul acela felin și apoi o 
mică încruntare care-l transformă în milă. Pentru mine. Pentru 
sărmana, bătrâna, proasta Christine. 

— Văd că nu pricepi cum merg lucrurile astea, Christine. Pur 
și simplu nu pot să fac tranzacţii cu banca elveţiană la telefon. 
Trebuie să merg acolo în persoană. Adică trebuie să călătoresc 
la Geneva. 

Simt cum mă înroșesc. Ca de obicei, pielea mă dă de gol. 
Desigur, are dreptate. Nu pricep cum merg lucrurile astea. 

Ochii îi alunecă spre stick-ul de memorie din mâna mea. Mi-e 
teamă că Mina poate vedea prin mine. Că poate înţelege că pe 


stick nu e nimic. Îl bag în buzunar, iar acesta se lovește 
zgomotos de lama cuţitului de fructe. Pe măsură ce încrederea 
mea în propria persoană se prăbușește, văd cum a ei se 
împrospătează. Ridică din nou bucata de hârtie. 

— 'Neaţa, Rupert... 

Are o falsă voioșie în glas. 

— Mă gândeam la foștii noștri furnizori. Nu sunt mulţumită de 
felul în care ne-am purtat cu ei... bla, bla, bla... 

Mototolește foaia cu vorbele mele, apoi o aruncă la coșul de 
gunoi. 

— Pe bune, Christine. Chiar crezi c-o să spun așa ceva? C-o 
să-ți urmez instrucţiunile? Ar însemna că-mi recunosc public 
vinovăția, iar asta n-o să se întâmple niciodată. 

Nu spun nimic, iar ea se uită la mine de parcă aș fi retardată. 

— Sunt afaceri. Așa merg lucrurile. Da, am dus fermele acelea 
la faliment și, da, le-am cumpărat pământurile. A fost o afacere 
bună. A adus un profit zdravăn. Scutit de taxe. Nu e ilegal, nimic 
din practicile mele profesionale n-a fost ilegal. 

— Ai minţit în faţa instanţei. Ai comis sperjur. Tot ce a scris 
ziarul acela era adevărat. ` 

Se înclină spre mine și mă privește fix. In ochii ei văd acea 
rază de oţel cenușiu care pătrunde prin nuanţa albastră. 

— Da. Dar și tu ai minţit, nu-i așa? 

Își încrucișează picioarele și se face comodă. 

— Chiar te consideri nevinovată? Biata secretară care-și făcea 
doar treaba? Cine mama naibii te crezi? Robin Hood, în pizda 
mă-sii? 

Bate cu pumnul în birou. 

— Mi-ai spart contul bancar personal! Dumnezeu știe cu câţi 
bani te-oi fi autoservit de-acolo. Așa că nu te mai preface că ești 
pe cale să-ndrepţi lucrurile. Pleacă și gata. Dacă pleci acum, 
sunt gata să pretind că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. 

Se răsucește în scaun, astfel încât ajunge cu spatele la mine, 
dar nu de tot. Așa a făcut mereu când m-a pus pe liber - 
semnalul ei că ar fi cazul să ies din încăpere. Văd că-mi 
urmărește reflexia din fereastră, așteptând să mă ridic și să 
plec. 

Mă ridic și mă-ndrept spre ușă, apoi aud foșnetul scaunului. S- 
a răsucit pentru a se uita la mine. Nici nu are idee ce dispreţ 
simt pentru ea. Pentru lipsa ei de imaginaţie și pentru faptul că 


și-a pierdut controlul. Încui ușa și iau cheia, apoi mă-ntorc 
zâmbind. 

— Hai să bem ceva. E momentul. 

Bat cu lama cuţitului de fructe într-un pahar, ca și cum aș dori 
să rostesc un toast. 


49 

Afară e întuneric. Ceasul poate fi oricât, de la trei și jumătate 
la nouă. Habar nu are. Probabil că e dezorientată, deși i-am 
oferit un indiciu solid. Ora băuturilor. Cu siguranţă își poate da 
seama că e în jur de șase. 

— Christine, spune-mi odată ce vrei. 

Pare epuizată. Nu răspund, dar îi torn un pahar de whisky cu 
gheaţă. Și eu sunt puţin obosită și-mi înăbuș un căscat. Va fi o 
noapte lungă. 

Îi întind paharul, iar ea înghite o gură consistentă de alcool. 
Văd cum aceasta îi trece prin gâtlejul nefiresc de neted. Se uită- 
n altă parte - stânjenită de privirea mea scrutătoare -, apoi se 
trântește pe un scaun. Eu mă așez pe locul de la fereastră, 
descălțându-mă și vârându-mi picioarele sub mine. Cred că văd 
lacrimi din nou în ochii ei, deși încearcă să și le ascundă. Se uită 
fix la pahar, amestecând gheaţa din el. Trebuie să fiu atentă. 
Am fost mereu impresionată de rarele clipe de fragilitate ale 
Minei. Mai ales când încearcă să-și pună o mască a curajului, 
așa cum face acum. Mă privește cu ochii albaștri înecaţi în 
lacrimi. Cu toate astea, nu simt mila pe care ar trebui s-o am 
față de ea. Mi-e puţin milă, dar nu foarte mult. 

— Tu nu bei? întreabă ea. 

— Mulţumesc, ba da, de ce nu? 

Nu mă mișc din loc și îi ia un minut să priceapă că vreau să 
mă servească. Când, în cele din urmă, îi pică fisa, se-ndreaptă 
cu demnitate spre dulap, luând un pahar de cristal identic cu al 
ei. Îl umple cu puţină gheaţă și cu prea mult whisky. Încearcă să 
mă îmbete, apoi observ că-și toarnă și ei o cantitate generoasă. 
Se întoarce și vine spre mine, întinzându-mi băutura, dar nu 
ciocnește cu mine, așa cum făcea odinioară. Nu spune „noroc”. 
Așa că spun eu în locul ei și-mi ciocnesc paharul de al ei. N-o să 
beau nicio picătură, deși mă-ndoiesc că va observa. Cuţitul de 
fructe îmi odihnește în poală. Mina se așază din nou. 

— Îmi pare rău, Christine, spune după o vreme. 

Biata Mina, merge pe bâjbâite. Nu mai are cuvinte și în 
mintea ei se derulează diverse scenarii. Se pare că s-a decis să-l 
adopte pe cel în care continuă să vorbească, pentru că o 
menține implicată. 

— N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc așa. Ştii că urăsc înjurăturile. 


Ochii ei albaștri mă sfredelesc, iar acum nu mai e nici urmă 
de lacrimi în ei. 

— Știu că ai dreptate. În privinţa furnizorilor. Sunt de acord cu 
tine. Ar trebui compensați. 

la o gură mare de whisky. 

— Sunt sigură că noi două vom găsi o soluţie. Regret că nu ți- 
am spus tot la momentul respectiv, să știi. Chiar dacă nu mă 
crezi, trebuia s-o spun. Și nu doar pentru că ne aflăm acum aici, 
în aceste circumstanţe. Vorbesc serios. Au fost nenumărate 
momente în timpul procesului când mi-aș fi dorit să fiu deschisă 
cu tine. Dar deja era prea târziu. Mă simţeam prinsă în capcană. 
A fost o perioadă îngrozitoare pentru noi toţi, Christine. 

Eu nu-mi aduc aminte ca lucrurile să fi stat așa. 

Picioarele mi-au amorţit, așa că le descolăcesc şi-mi întind 
degetele. Apoi îmi pun pantofii la loc. Ea așteaptă să mă 
liniștesc din nou, apoi continuă: 

— Ar avea sens dacă tu și cu mine am zbura împreună la 
Geneva. De ce nu te gândești la asta? Iți voi explica bucuroasă 
cum merg toate lucrurile astea. De fapt, nu-i așa de complicat. 

Observ că-și aruncă privirea peste umărul meu. Perdelele sunt 
deschise și poate vedea în grădină - toate acele luminiţe care 
sclipesc drăgălaș. Dar nu de ele e interesată. Se-ntreabă dacă 
grădinarul mai e acolo și când va apărea paznicul. Speră să-l 
vadă, patrulând cu lanterna. Mă-ntorc și trag perdelele. 

— Să-ţi mai torn niște whisky, spun, apoi sar de pe scaun și-i 
iau paharul, de parcă am fi revenit la vechile noastre roluri. 

Poate că asta vreau. Ca lucrurile să fie din nou cum erau 
odinioară. Îi torn un alt pahar generos. 

— Mulţumesc, Christine, spune ea, de parcă ne-am fi întors în 
timp și bem un pahar la finalul unei zile aglomerate de muncă - 
ea, stăpână, eu, servitoare. Și tu? Tu nu mai bei un pahar? 

Un pahar. Unul singur. Ca și cum aș fi pe picior de plecare. 

— Mă cunoşti, prefer să beau moderat. 

— Deci, ce părere ai? Îţi convine ideea asta? Tu și cu mine? Să 
mergem la Geneva împreună? 

— O, Doamne. A început să plouă din nou, zic eu. 

Îmi place la nebunie zgomotul ploii care cade pe aleea 
acoperită cu pietriș. Îmi ridic din nou picioarele, fără să mă mai 
obosesc să-mi scot încălțările, și mi le întind. Aud cum mușcă 
nervoasă dintr-un cub de gheaţă. Nu mă voi lăsa zorită. 


Mă gândesc cum ar fi să-i stau din nou alături, la clasa întâi în 
avion. N-am fost niciodată la Geneva și-mi imaginez cum m-aș 
plimba cu ea pe malul lacului, în aerul ciupitor de rece, sub cerul 
albastru, cu soarele sclipind în apă. Am sta umăr lângă umăr și 
ne-am uita în depărtare. Și-ar admira propria reflexie, iar eu aș 
fi tentată s-o împing, s-o privesc cum se îneacă în propria 
imagine. Dar nu vreau să fie așa. Mai bine să-mi închipui că 
suntem într-o cafenea, cu ochelarii de soare la ochi, la o cafea 
tare. Pe farfurioare sunt bomboane de ciocolată învelite în folie 
aurie, iar marginile li se topesc din cauza cafelei fierbinţi. 

Clipesc ca să alung această imagine și mă simt copleșită de 
nevoia de a ieși de-acolo. Casa asta își strânge pereţii în jurul 
meu. Mă mănâncă de vie. Mă simt prea relaxată în scaunul 
acesta de la fereastră. 

Mă ridic și mă duc la birou, închid laptopul și așez hârtiile într- 
un teanc ordonat. Pun pixurile la loc în suportul lor, fac 
curăţenia obișnuită de la finalul unei zile de muncă. Ea mă 
privește cum îi pornesc telefonul. Acesta se trezește la viaţă, 
exact ca ochii ei. Alerţi, căutând o oportunitate. A primit câteva 
mesaje, dar mesajul că nu se află la birou i-a ţinut pe 
majoritatea musafirilor la distanţă. Nu e nimic ce nu poate 
aștepta. Îl închid din nou şi-mi iau geanta. Îi simt privirea aţintită 
asupra mea în timp ce mă duc spre ușă. Scot cheia din buzunar 
și desculi. 

— Mergem? spun eu. 

E confuză. 

— La o plimbare prin grădină. De dragul vremurilor de 
odinioară. 

— Da, bună idee. 

Încearcă să vorbească normal, dar cuvintele îi ies poticnit. 
Aproape că se-mpiedică în graba ei de a scăpa din încăpere. Mă- 
ntind s-o prind, dar se strecoară pe lângă mine în hol. 

— O să ai nevoie de haină, strig în urma ei în timp ce se 
împleticește spre ușa de la intrare. 

O văd cum se-ntinde după mâner, îl răsucește, trage de ușă. 
Nu se deschide. A fost unul dintre primele lucruri de pe lista 
mea de treburi de dimineaţă. Cheile de la toate ușile care dau în 
exterior sunt vârâte în siguranţă la mine-n geantă. Casa e destul 
de protejată. 

— Uite, zic eu, întinzându-i haina. Dă-mi voie să te ajut. 


Își strecoară braţele în mânecile pardesiului. 

— Hai să ieșim prin spate, îi spun și-o urmez pe coridor, înspre 
bucătărie. ` 

Cuţitul de pâine e tot pe masă, acolo unde l-am lăsat. Il iau 
înaintea ei și-l așez la loc, în suport. Ea se repede spre ușa din 
spate, trăgând și împingând de clanţă. Ar trebui să ţină minte 
cât sunt de meticuloasă. 

— Uite, îi zic, întinzându-i și cizmele. E umezeală afară. 

Se apleacă să le încalţe, iar eu observ că tremură. Cred că a și 
ameţit. Va regreta cel de-al treilea pahar de whisky. Am 
adăugat ceva în sticlă, n-ar fi trebuit să fie atât de lacomă. O 
privesc, întrebându-mă când efectele o vor lovi în plin. Seaare, 
relaxare musculară, reducerea anxietății. Nu pot spune că e 
foarte relaxată. Aveti grijă să nu acceptaţi băuturi de la străini, 
am citit asta pe internet. Dar eu nu sunt o străină. Totuși, au 
dreptate să-i avertizeze pe oameni: Rohypnol e un drog 
surprinzător de ușor de obținut. 

Buzele i se mișcă. Încearcă sa spună ceva. Mă-nclin ca s-o aud 
mai bine. 

— Aer curat, cred că spune. 

Mai are viaţă în ea. Mintea ei încă lucrează, deși nu e la fel de 
agilă ca de obicei. 

Îmi caut cizmele din priviri, dar nu sunt acolo. Cineva le-a 
aruncat afară sau le-a încurcat cu altele. Se sprijină de ușă ca un 
câine disperat după plimbare. Clatin din cap. Mina trage de 
mâner. Dar eu nu vreau să-mi înnămolesc pantofii cei noi și în 
plus, o să-ncerce s-o ia la goană. Nu c-ar ajunge prea departe. 
Chiar și așa, nu am energia s-o fugăresc. 

— M-am răzgândit, hai să stăm la căldură. 

Expresia ei dezamăgită e o adevărată bucurie pentru mine. 


50 

O conduc până la un scaun din sufragerie, iar ea se 
prăbușește în el. 

— Ai îngheţat, îi spun, strângând-o de mâna mică și rece. 

Pe spatele unui scaun e o pătură frumos strânsă, pe care i-o 
aduc. l-o înfășor în jurul umerilor şi-mi amintesc de șalul pe 
care-l purta la tribunal. 

— Mereu ai fost friguroasă. Mai pune și tu niște carne pe oase. 

Îi frec mâinile între palmele mele ca s-o încălzesc, dar încă îi 
clănțăne dinţii. Are nevoie de un strop de coniac, așa că deschid 
dulapul și găsesc o sticlă. 

— Asta ar trebui să te dezmorţească. 

Îi lipesc paharul de buze, cu toată puterea, până deschide 
gura și-l dă pe gât. 

— Mai vrei? 

Scutură din cap și spune ceva indescifrabil. Vorbirea e printre 
primele lucruri care dispar. Cred c-o uimește faptul că nu se 
poate auzi. 

Mă privește cum mă învârt prin cameră. Aprind luminile, fac 
camera primitoare, mă fac comodă, trântindu-mă pe canapea și 
ridicându-mi picioarele. 

— A fost o zi grea, spun eu. Cred că ţi-e foame. Margaret n-a 
lăsat cina, dar aș fi bucuroasă să-ţi pregătesc ceva. O să-ţi aduc 
o tavă la pat. Ti-ar plăcea asta, nu-i așa? 

Nu-mi răspunde. 

— Haide atunci să te duc sus. 

Părăsesc canapeaua confortabilă și o ajut să se ridice în 
picioare, aranjându-i pătura în jurul trupului. Pare decisă să- 
ncerce să meargă neajutată, așa că rămân în urma ei, 
așteptând-o să cadă. Se dovedește mai puternică decât 
credeam. Se clatină puţin, dar ţine capul sus și o admir pentru 
asta. 

Reușește să ajungă la scări. Se sprijină cu mâna de balustradă 
și văd ce eforturi face pentru a-și ascunde slăbiciunea. Mergem 
pe coridor, iar eu trag cu ochiul în camera roz. Cât de 
ademenitor arată patul! Și eu sunt obosită, mi-ar plăcea să mă 
întind și să dorm, dar trebuie s-o conving să mănânce ceva. Apoi 
mai am ceva de făcut. 

Când mă răsucesc la loc, ea deja a ajuns în camera ei. Știu că 
vrea să-mi închidă ușa în nas, să se încuie pe dinăuntru, dar 


sunt mai rapidă ca ea. Îmi vâr mai întâi piciorul, blocând ușa 
înainte s-o trântească. Încui ușa și vâr cheia în buzunar. Când 
mă-ntorc cu faţa, Mina e întinsă pe pat, îmbrăcată din cap până- 
n picioare. 

— Nu vrei să te dezbraci? 

Clatină din cap și se-ntoarce pe-o parte, cu faţa înspre 
cameră, cu ochii deschiși. Mă urmărește cu privirea cât timp îi 
culeg de pe jos hainele de azi-dimineaţa, un lucru pe care l-ar fi 
făcut Margaret, dacă ar fi fost aici. Le adun la un loc, gata să le 
duc la parter. Trag perdelele, aprind veiozele, reducând noaptea 
la tăcere. Știu că mai are un mobil ascuns pe undeva și-l găsesc 
într-un sertar al măsuţei de toaletă. II pornesc. Un mesaj de la 
Andy, care o anunţă că a fost abordat de o revistă pentru un 
interviu. Firește, trebuie să-i ceară mai întâi permisiunea. 
Absolut, sigur că da, îi răspund. Îmi imaginez că o să primească 
foarte multe solicitări în următoarele câteva săptămâni. 

Privesc în jur, iau perna de pe scaunul de lângă fereastră și o 
întorc cu modelul ei paisley cum trebuie, cu partea mai groasă 
în sus. Vântul bate din ce în ce mai tare. Bate pe la ferestre. Aud 
sunetul familiar al crengilor magnoliei care zgârie geamul. Afară 
stă să-nceapă furtuna. Nicio șansă să apară paznicul. Cât de 
frustrată trebuie să se simtă; toţi banii pe care i-a plătit pentru 
măsurile de securitate, de-a lungul anilor, iar acum, când are 
nevoie de ele, nu vine nimeni. 

— Mă duc până jos. Nu stau mult, îi zic, închizând ușa și 
încuind-o înăuntru. 

E un sentiment straniu, să fiu de capul meu la Minerva. Nu 
chiar de una singură, știu, dar aproape simt că e casa mea. Că, 
în sfârșit, aparțin acestui loc. Nu mai sunt mâncată de vie, ci 
dimpotrivă, apărată și protejată. 

Ajunsă în bucătărie, scot din congelator un vas Tupperware 
plin cu supa de legume a lui Margaret și o dezgheţ pe aragaz. 
Mă gândesc să mănânc și eu un castron, dar nu pot mânca. Mai 
torn o doză în castron. Nu e otravă, n-o va ucide. O va ajuta să 
se relaxeze, atâta tot. O va ajuta să doarmă. Flunitrazepam. Din 
aceeași familie cu medicamentele cu care obișnuia să mă 
îndoape Stella Parker. Scot cuțitul pentru fructe din buzunar și 
tai un măr, punând feliile pe o farfurie. E în continuare minunat 
de tăios. A fost bine îngrijit de-a lungul anilor. Scot o tavă și o 


duc la etaj, așezând-o pe podea, lângă camera ei, cât descui 
ușa. 

Când intru n-o găsesc în pat. O descopăr în baie. Cred că s-a 
târât până acolo, de-a lungul covorului, căci mi-e greu să cred 
că a găsit forţa de a merge până acolo pe propriile picioare. Pe 
podea, în jurul ei, sunt numai cioburi. Văd că a spart fereastra 
cu taburetul drăgălaș pe care stătea un ghiveci cu plante. E 
pământ de flori peste tot și biata ferigă zace pe o parte, părând 
aproape la fel de răvășită ca Mina, care s-a ghemuit lângă cadă, 
tremurând. Mă las jos, pe podea, lângă ea. Are ochii deschiși, 
dar nu se uită la mine. O ajut totuși să se ridice și o prind de 
subsuori. O așez pe picioare, apoi o târăsc la loc în pat. Mă 
gândesc s-o dezbrac și să-i pun o cămașă de noapte, dar nu are 
niciun sens. In schimb o așez ca pe o păpușă, proptind-o între 
perne. 

— Uite. 

Îi pun tava în poală. E prea slăbită ca să ridice lingura, așa că 
o hrănesc eu, ca pe un copil. Pe rând, câte o lingură. 

— E supa de casă a lui Margaret. Va veni mâine-dimineaţă. 
Margaret va fi cea care te va găsi, îi zic. 

Răsucește capul, refuzând să mai mănânce. Cu siguranţă nu 
poate mânca fructul, dar îi pun farfuria lângă ea, poate-poate. 
Capul îi cade, gâtul nu-l mai poate susţine. lau tava și mă așez 
pe marginea patului. l-aș putea face tot ce mi-aș dori, dar, 
deocamdată, vreau doar să-i vorbesc. 

— Ai fost vreodată în pădurea Swainston, Mina? 

E o întrebare retorică. 

— Eu am fost. E foarte frumos. Cel puţin așa era în ziua când 
m-am dus acolo. Soarele strălucea și m-am plimbat până-n 
mijlocul pădurii, până în inima ei. Era ziua în amiaza mare, 
soarele strălucea cu toată puterea, dar când am ridicat privirea, 
parcă dispăruse și-mi amintesc că era foarte frig. Mi-am spus că 
ăsta trebuie să fie locul. Acolo trebuie să se fi întâmplat. Am 
început să tremur, exact cum am făcut la tribunal când am aflat 
că John Fraser s-a sinucis. 

Am făcut o scurtă pauză. 

— Era săptămâna de după proces și mă simţeam îngrozitor. 
Nu mai vedeam niciun sens în nimic. Stăteam și mă uitam la 
copaci și mi s-a părut că aud ecoul unei împușcături, ca o 
lovitură de bici. Am închis ochii și am fost sigură că auzisem 


arma lui John Fraser. M-am întors în timp și l-am zărit, cu ţeava 
lipită de bărbie și apăsând pe trăgaci. Acea amintire, captivă în 
pădurea aceea, repetându-se la nesfârșit. Am văzut păsările 
zburând în toate direcţiile, ţipând alarmate, apoi revenind și 
țopăind pe cadavrul lui, așa cum fac pasările, cu ochii lor 
strălucind de curiozitate. 

Imaginea asta fusese vie în mintea mea la momentul 
respectiv și voiam s-o evoc și pentru Mina. Ca să simtă aceeași 
rușine care m-a cuprins pe mine. Citisem articolul din acel ziar 
local, câteva fraze reci care vorbeau despre moartea unui 
bătrân. 

— Ştiai că tatăl lui John Fraser, Malcolm, a venit din Scoţia în 
timpul războiului? A cumpărat o bucată de pământ în Kent și l-a 
cultivat, a construit un lucru pe care să-l lase moștenire fiului 
său. Sub conducerea lui John, Fraser's a crescut și atunci Clifford 
a preluat afacerea. Clifford a fost un fermier priceput, Mina. 
Afacerea a înflorit în mâinile lui. Și-a pus tot sufletul în ferma 
aceea. 

M-am oprit preţ de o clipă. 

— Clifford are trei fii. Ferma era moștenirea lor. Era viitorul lui, 
dar ai venit tu și l-ai distrus. Mi-ar fi plăcut să fii cu mine în ziua 
aceea, Mina. Dacă ai fi simţit ce am simţit eu, poate că s-ar fi 
cutremurat ceva în tine, poate ţi s-ar fi trezit conștiința. Și poate 
că ai fi îndreptat lucrurile. 

O privesc. Are ochii închiși, dar vorbesc mai departe. 

— Am luat o frânghie cu mine în pădurea Swainston. Aveam 
de gând să mă spânzur. Voiam ca trupul meu să fie găsit în 
același loc cu cel al lui John Fraser. Voiam ca oamenii să facă 
legătura între el, mine și tine. Eram furioasă că nu erai acolo să 
vezi. Și asta m-a făcut să plec din pădure și să mă duc acasă. 
Eram mânioasă pe absenţa ta. De atunci asta m-a făcut să merg 
mai departe. 

O ciupesc de carnea de pe partea interioară a braţului. Nici nu 
tresare. Nu mai simte nimic. 


51 

Aștept la ușa ei și trag cu urechea. Nimic. Duc tava la parter și 
mă duc în birou. Strâng paharele murdare și mă-ntorc în 
bucătărie. Pun castronul, lingura și paharele în mașina de spălat 
vase și o pornesc. Pare o risipă pentru atât de puţine obiecte, 
dar totul trebuie să fie imaculat. Tigaia și lingura de lemn le spăl 
de mână. 

Ploaia s-a oprit și văd cum stropii de apă cad de pe o frunză 
lată în lumina aruncată de unul dintre cele două becuri de-afară. 
Pare magic. Văd că paznicul se mișcă. Lumina lanternei acestuia 
pare eterică prin umezeala ceţoasă își străbate de formă 
traseul, nu se grăbește, croindu-și drum pe potecile grădinii. Se- 
ndreaptă spre casă. In curând mă va vedea la fereastră, iar eu îi 
voi face cu mâna și el fără-ndoială, mă va saluta cu o mișcare a 
capului. Va presupune ca sunt Mina sau poate Margaret. Intrușii 
tind să nu spele vasele. Viaţa domestică e un camuflaj minunat. 

Imi șterg mâinile pe un prosop, apoi fac un tur la parter, 
punând cheile la locurile lor. Totul trebuie să pară în regula 
dimineaţă, când va sosi Margaret. 

Termin turul în birou. Luminile sunt aprinse, perdele trase și 
zgomotul apei care se prelinge din burlan mă liniștește, ca de 
obicei. Scot telefoanele Minei și le pornesc. Mesajele sosesc 
imediat, iar eu le arunc o privire rapidă, dar nu le deschid. Un 
mulțumesc de la Andy, celelalte toate legate de muncă, chiar și 
invitaţiile la cină sunt legate de afaceri, nu de prieteni, deși în 
lumea ei cele două sunt despărțite de o graniţă foarte tulbure. 
Ca acele case pe lângă care treceam în drum spre Appleton's - 
locuinţe sau birouri -, greu de diferențiat, cu geamurile lor 
pătrate și drăgălașe și cu ușile lor de la intrare, negre și 
lucioase. 

Mă așez la birou și deschid laptopul Minei. Citesc modificările 
pe care le-am adus împreună memoriilor sale dis-de-dimineaţă. 
Mi-a plăcut să-i privesc chipul pe măsură ce le scria și-ncerc că- 
mi imaginez expresiile celor ce le vor citi mai târziu. Îi introduc 
parola ei iniţială, apoi procedez la fel cu telefoanele ei. Nu mai 
am niciun motiv să-i blochez accesul la ele. 

Scot laptopul meu din geantă, îl deschid și încep să tastez: Mă 
numesc Christine Butcher și am lucrat pentru Mina Appleton 
timp de aproape 18 ani... 


Răspund tuturor întrebărilor ce mi-au fost puse în faţa 
instanţei, dar de data spun adevărul. Este doar mărturia unei 
secretare, dar povestesc cât de bine pot. Tot ce știu, tot ce am 
auzit, tot ce am văzut, tot ce mi s-a cerut să fac și tot ce am 
făcut. Va fi suficient să dezvălui lumii că Mina Appleton e o 
mincinoasă și o persoană capabilă de a-i manipula pe alţii și de 
a-i face să mintă pentru ea. E o femeie cu o putere 
extraordinară de convingere. Sunt sigură că vor înţelege acest 
lucru. Scot stick-ul de memorie din buzunar și-l încarc cu 
confesiunea mea, apoi printez paginile și le semnez pe toate. Le 
țin în mână și simt cum mânia îmi dispare. Când scot telefonul, 
mâna nu-mi tremură. Ed Brooks răspunde imediat. Imi aștepta 
apelul. 

— Doamna Butcher? Christine? 

— Da. 

Mă roagă să-i spun Ed. 

— Am scris totul, am printat și am semnat. Cinci pagini. O să 
le pun la poștă diseară. 

El vrea să i le trimit și pe e-mail, pentru orice eventualitate. 
Simt că suntem doi colegi care lucrează până târziu, la birou. 

— Al reușit să înregistrezi întreaga conversaţie cu ea? 
întreabă el și e foarte încântat când îi spun că da. Bravo. Știu că 
nu are cum să fi fost ușor. 

Nu-i răspund. 

— Christine? Te simţi bine? 

— Nu chiar. 

— Faci ceea ce trebuie făcut, spune el. 

— Așa sper. Dar nu mă pot abţine. Incă simt c-ar trebui să-i fiu 
loială. Vezi tu, am minţit de multe ori pentru Mina. Dar niciodată 
n-am minţit-o pe Mina. 

El încearcă să mă liniștească, dar eu îl întrerup. 

— Degeaba. Am lucrat prea mult timp pentru ea. Ar fi trebuit 
măcar s-o avertizez în privinţa articolului tău. 

Devine agitat, își face griji că Mina ar putea obţine o 
interdicţie. 

— Nu înţelegi, spun. Nu sunt obișnuită să păstrez secrete față 
de ea. Am decis să mă-ntorc în seara asta la Minerva. Poate că 
de data asta mă va asculta. Poate va fi de acord să îndrepte 
lucrurile. 


— Christine, te rog să nu faci asta. O să pună presiune pe tine 
ca să retractezi. Îmi pare rău, dar te va juca pe degete. 

— Dar dacă-ţi trimit mai întâi totul? E o cutie poștală chiar 
după colţul casei mele. 

Chiar este. 

— Promit că n-o să discut cu Mina până când nu sunt toate 
expediate în siguranţă. Ar trebui să fie pregătită, asta e tot, Ed. 

— Nu. Ar fi o greșeală. Nu-i datorezi nimic, Christine. 

— Îmi pare rău. Dar m-am hotărât. 

Nu e deloc mulţumit. Ne luăm la revedere și-mi spune că 
speră să ne cunoaștem, într-o bună zi. 

— Da, mi-ar plăcea, zic, dar nu am nici cea mai vagă intenţie 
de a mă întâlni vreodată cu domnul Ed Brooks. 

Închei convorbirea, apoi ascult din nou înregistrarea de pe 
telefon și glasul Minei răsună în cameră. 

Da, am dus fermele acelea la faliment și, da, le-am cumpărat 
pământurile. A fost o afacere bună. A adus un profit zdravăn. 
Scutit de taxe. Nu e ilegal, nimic din practicile mele profesionale 
n-a fost ilegal. 

Ai mințit în fața instanţei. Ai comis sperjur. Tot ce a scris 
Ziarul acela era adevărat. 

Da. Dar și tu ai minţit, nu-i așa?... Sunt sigură că noi două 
putem ajunge la o înțelegere. Christine, am lucrat împreună 
timp de 18 ani. Nu m-ai trăda acum, nu-i asa? 

Mă tulbură să-i aud vocea în încăpere, știind că e pentru 
ultima oară. 

Descarc materialul audio și i-l trimit lui Ed, iar el îmi răspunde 
imediat. E suficient s-o aducem din nou în faţa tribunalului, zice 
el. În coșul de gunoi zăresc hârtia pe care o scrisesem pentru 
Mina ca să i-o citească directorului ei financiar. Mototolită și 
aruncată. O hârtiuţă pe care s-o găsească poliția. O vor desface, 
o vor citi și vor observa că am încercat s-o conving să îndrepte 
lucrurile. 

introduc mărturia mea scrisă la computer într-un plic 
capitonat, laolaltă cu stick-ul de memorie, acum plin. Tin 
pachetul în mâini, îi estimez greutatea, apoi lipesc timbrele. O 
scurtă plimbare înainte de culcare îmi va prinde bine. 

Cutia de scrisori se află la numai câteva sute de metri 
distanţă. Introduc plicul în ea. De-abia intră prin orificiul cutiei. 


La întoarcere, trec pe lângă The Laurels şi-mi iau mașina 
ascunsă într-un colț. Proprietarii vor crede că au avut o chiriașă- 
model, chiar dacă nu-mi vor afla vreodată numele adevărat. 
Când am închis ușa azi-dimineaţă, am lăsat casa curată lună. 
Toate lucrurile mele au dispărut, hainele, cărţile, tot ce m-ar fi 
putut da de gol. Le-am aruncat pe toate într-un lac ornamental, 
de dimineaţă, în drum spre Minerva și am privit cum totul s-a 
dus la fund. Poate că mi-a scăpat ceva. Nu pretind că sunt un 
geniu criminal. Chiar deloc. Într-o zi, cineva poate că-mi va găsi 
lucrurile în lac. Dar de ce s-ar mai deranja să le caute? Şi dacă o 
vor face, ei bine, va fi o enigmă fascinantă pe care vor încerca s- 
o rezolve. Îmi place ideea că undeva, în toată povestea asta, 
există o nuanţă de mister. Ca în vechile povestiri polițiste pe 
care le-am citit la The Laurels. Un cadavru în dormitor. Semne 
de luptă în baie. Bucăţi dezlânate pe care cineva trebuie să le 
așeze cap la cap. 

Mă-ntorc la Minerva, tastez codul porții electrice și intru. 
Parchez mașina pe alee. Aştept preţ de o clipă și aud bufnitura 
metalică a porţilor ce se închid în urma mea. 


52 

Intru și las cheile deoparte. Merg și sting veiozele din birou. 
Mă gândesc la nopţile petrecute afară, în grădină, observând 
luminile aprinzându-se și stingându-se în diverse camere, 
urmărind mișcările femeii dinăuntru. Acum acea femeie sunt eu. 

Nu mă grăbesc. Mă duc din nou la etaj, simțind fiecare fir din 
covorul luxos, trecându-mi mâna de-a lungul balustradei, 
savurând netezimea lemnului. Va fi ultima oară când fac acest 
drum. Din capul scărilor, privesc în jos, dar e întuneric. Mă uit fix 
la acesta, dar se transformă într-o ceaţă care pare să vină după 
mine pe scări. Mă plimb pe întregul palier, uitându-mă din nou în 
camera roz, dar acum ideea de a mă vâri în acel pat nu mă 
atrage. Așa că mă duc spre camera Minei, descui ușa și intru. 

Încă respiră, pulsul îi e surprinzător de vioi. Cât de neobosită 
e. Îşi sucește capul dintr-o parte în alta pe perna de mătase, 
încercând, îmi imaginez, să găsească un loc mai răcoros pe care 
să se odihnească. Mă ridic și intru în dressingul ei. Atât de multe 
haine, atât de mulţi pantofi, dar știu exact ce va dori să poarte. 
Ceva simplu. O rochie bleumarin cu guler alb. O agăţ pe spatele 
ușii, aleg lenjeria, încălţările și le așez deoparte. 

Mă așez la măsuţa ei de toaletă și mă uit prelung și critic la 
mine, cea din oglindă. Încerc să rămân obiectivă, să văd dacă a 
mai rămas vreo urmă din vechea Christine Butcher și cred c-o 
simt undeva, înăuntru, tremurând. E un pic înspăimântată, 
probabil. O privesc în ochi și-i spun că nu trebuie să-i fie teamă. 
Și eu tremur, așa că înghit niște pastile și mă hotărăsc că o baie 
mă va ajuta să mă relaxez. Fierbinte și adâncă. 

Mă dezbrac - atentă să nu calc în cioburile încă risipite pe 
podea și-mi împăturesc hainele, așezându-le pe capacul închis 
al WC-ului, apoi intru în cadă, strecurându-mi trupul în apă. Zac 
acolo, servindu-mă dintr-o sticlă cu ulei luxos de baie de-a 
Minei, iar aroma acestuia umple spaţiul. Imi mai permit câteva 
clipe, ridicând braţul sub nas și inspirând acest miros delicios. 
Pielea îmi e atât de catifelată și, când ies din apă și mă șterg, 
sunt lucioasă ca un cal de curse. Mă-ntorc în dormitor și mă- 
mbrac. Bluza roz-pal, costumul gri. 

Soarele va răsări în curând. Trag din nou perdeaua și văd 
culoarea mov intens a cerului. Mă-ntreb dacă această casă va 
arăta diferit în zori. Dacă nu cumva, peste noapte, a devenit mai 
urâtă. Sper că nu. Vreau să arate cât se poate de bine. Mi-ar 


plăcea ca din fotografii să se vadă o casă frumoasă, cu soarele 
care-i mângâie zidurile de cărămidă, cu perdelele trase, cu Mina 
ghemuită înăuntru. 

O aud în spatele meu, mormăind în somn. Oare e somn? Nu 
sunt sigură, așa că mă apropii mai mult ca s-o privesc. S-o 
studiez. Când mă uit la ea, mai de-aproape, văd cât e de 
artificială. Îi văd pielea nenaturală. 

Îi prind faţa în mâini şi o răsucesc, într-o parte și în cealaltă, și 
ceva se mișcă sub stratul de la suprafață. Toate chestiile pe 
care și le-a injectat de-a lungul anilor, alunecând și clipocind. li 
șerpuiesc pe sub piele ca și cum ar fi niște fiinţe vii care trăiesc 
înăuntrul ei, mișcându-se, încercând să se stabilească undeva. 
Dar nu își găsesc liniștea. Murmură ceva, ce anume, habar nu 
am. Şşş, spun, apoi trag de așternuturi și o dezbrac. li las 
hainele într-un morman, așa cum ar fi făcut ea, așteptând ca 
altcineva să i le ridice de pe jos, și o îmbrac în ţinuta pe care i- 
am ales-o. Are membrele moi, ușor de manevrat. Cu toate 
astea, mă trezesc transpirând de oboseală, după ce o întorc pe 
toate părţile, fac patul la loc și o așez din nou în vârf. Mă duc în 
partea cealaltă și mă întind, cu capul pe pernă, lipit de-al ei. 

— Taci acum, sunt aici, îi spun. Urăsc ideea că oamenii pot 
muri singuri. 

O prind de mână și o ţin strâns. 


Margaret va fi prima care va ajunge la faţa locului. Va intra și 
va da cu ochii de o natură moartă care, la început, nu va avea 
niciun sens pentru ea. Îi va lua o clipa până când creierul îi va 
traduce acest decor. Când o va face, va scăpa tava cu micul 
dejun al Minei, un morman de văsărie spartă. Ceai și suc de 
portocale, pătând covorul. Și va ţipa la nesfârșit. 

Sau poate cea care va ţipa va fi Mina. Poate că se va trezi 
înainte de venirea lui Margaret. Va fi plină de sânge, iar în jurul 
ei totul va fi îmbibat de sânge. Va deschide ochii și toate 
simţurile îi vor spune că s-a întâmplat ceva rău. Dar nu-și va 
aminti decât frânturi. Deloc suficient ca să le pună cap la cap. 
Totul va fi un caleidoscop de culori și forme care nu vor avea 
nicio logică. Asta e faza cu Rohypnolul - amnezie puternică. 
Memorie limitată sau inexistentă. Pentru Mina, ultimele 12 ore 
vor fi goale. Le va spune la infinit: nu-mi amintesc, nu-mi 
amintesc. Se vor strădui s-o creadă. Este o femeie care, toată 


lumea va afla până atunci, nu poate fi crezută. Va spune: am 
fost drogată, m-a drogat. Nu va exista nicio dovadă în acest 
sens. Până la ora la care o vor testa, nu-i va mai rămâne nicio 
urmă de drog în organism. 

lar eu voi fi, de asemenea, acolo. Cu ochii închiși, îmbrăcată 
ca pentru o zi la birou. Cu un costum elegant, pantofi dichisiţi, 
cu broșa pe care mi-a oferit-o Mina prinsă la rever. Arăt 
împăcată, deși sunt acoperită de propriul sânge. Voi fi sângerat 
timp de ore întregi, zăcând în pat lângă Mina. 

La început, va părea că am fost ucisă. Va fi o clipă în care se 
vor uita la Mina și o vor crede capabilă de crimă. Răzbunare? 
Furie incontrolabilă? Un moment de nebunie din cauza trădării 
secretarei sale? Lucrurile vor deveni și mai tulburi când mă vor 
examina. Vor descoperi câte o tăietură la fiecare încheietură. 
Vor afla și că am înghiţit un cocktail de benzodiazepine. S-a 
sinucis? Probabil. Va fi urât și complicat până vor pune piesele 
enigmei cap la cap. Un haos. Îmi place ideea aceasta. Și, pentru 
prima oară, nu voi face eu ordine și curăţenie. 

Afara, ziariștii vor începe să se adune și nu vor pleca până 
când Mina Appleton nu va fi scoasă din casă. Va oferi o imagine 
șocantă, murdară de sângele meu. Probabil va fi încătușată. Așa 
sper. Cu siguranţă va fi escortată de polițiști. 

Mai târziu, cadavrul meu va fi și el scos, probabil închis într-un 
sac negru. Minerva va deveni un loc al crimei - casa Minei plină 
din nou de polițiști. 

Poate nu va fi judecată pentru omor, dar domnul Ed Brooks se 
va asigura că se va face dreptate. Reputația ei va fi distrusă. Va 
avea pe veci o pată. 

Îmi iau mâna din mâinile ei și îi cuprind cu degetele cuțitul de 
tăiat fructe. Folosind mâinile ei, îmi spintec încheietura. O 
amestecătură de amprente. După părerea mea, un strop de 
îndoială face povestea mai bună. 

Şi e o poveste pe care n-o va putea șterge și nici n-o va putea 
manipula - va fi acolo, în ochii publicului, mereu cu noi 
informaţii și controverse. Oamenii vor prinde aceste informaţii 
din zbor, le vor examina pe fiecare în parte, le vor ridica în 
lumină și le vor discuta. Vor încerca să le așeze cap la cap, ca să 
obţină o versiune a celor petrecute în acea noapte. Dar în final 
nu va conta care este adevărul. Oricum va fi spusă povestea, 
Mina Appleton este mereu femeia cu mâinile pătate de sânge. O 


imagine care va rămâne pentru totdeauna. O imagine pe care n- 
o va putea șterge niciodată. 

Un singur fapt va rămâne incontestabil. Scris peste tot, la 
nesfârșit: Trupul neînsuflețit al secretarei sale a fost găsit la ea 
în casă. 


Mulţumiri 

Am lucrat ca secretară acum mulţi ani, dar pentru scrierea 
acestei cărţi am cerut ajutor unor profesioniste: Catherine 
Ahmad și lrene Haicalis. Ambele sunt asistente personale 
extrem de pricepute și nu seamănă deloc cu Christine Butcher, 
și nici șefii lor cu Mina Appleton. Le mulțumesc pentru răbdarea 
și generozitatea de a-mi răspunde întrebărilor uneori bizare, dar 
cel mai frecvent banale. Vă mulţumesc amândurora pentru 
timpul irosit cu mine și pentru buna dispoziţie. Recunoștinţă și 
lui Patrick Rewcastle, care a înţeles ce-mi doresc și cum pot 
atinge acest țel, cum a făcut și Susannah Waters, ale cărei 
calităţi m-au făcut să văd dincolo de amănunte. li sunt 
recunoscătoare lui Oliver Blunt, pentru că m-a dus la Old Bailey 
și mi-a arătat lucruri pe care le-aș fi ratat fără ajutorul unui 
expert. Mulţumesc, Rachel Farrer, care nu e arhivar, ci o 
persoană reală care a licitat ca numele să-i fie folosit în carte, 
sprijinind o cauză caritabilă dedicată copiilor bolnavi de cancer. 
Pentru timpul, răbdarea, amabilitatea și mintea lor ascuţită, le 
mulțumesc agenților mei, Felicity Blunt și Lucy Morris de la 
Curtis Brown. Mulţumiri și Melissei Pimentel, care s-a priceput de 
minune să-mi vândă cărțile peste hotare. Editorului meu, Sarah 
Adams: mulţumesc că m-ai lăsat să cred că aveam tot timpul 
din lume și că m-ai protejat de ororile termenelor de predare. 
Calmul tău m-a ajutat să deslușesc mai bine capcanele celei de- 
a doua cărţi. Mulţumiri lui Kate Samano și Anne O'Brien pentru 
corectură și lui Alison Barrow, Larry Finlay și tuturor celor de la 
Transworld - e un privilegiu să fiu publicată de editura voastră. 
În SUA, aș vrea să-i mulțumesc agentului meu, Jennifer Joel de la 
ICM - sunt norocoasă că te am - și lui Mary Gaule și Jonathan 
Burnham de la HarperCollins, ai căror ochi critici au făcut din 
acest volum o operă mult mai valoroasă. Lui Iris Tupholme de la 
HarperCollins, Canada: mulţumesc că mi-ai oferit anii tăi de 
experienţă și că m-ai încurajat să scriu această carte. 

La final, aș vrea să le mulţumesc prietenilor mei și membrilor 
familiei mele, care m-au suportat în clipele mai bune și mai 
proaste în care am avut-o în minte pe Christine Butcher. li 
mulţumesc surorii mele, Cathy Hughes, pentru ajutorul ei 
nepreţuit, mai ales pentru că mi-a spus povestea unui bătrân și 
a fructelor lui; lui Beth Holgate, care mi-a citit o versiune 
timpurie și mi-a insuflat încredere să merg mai departe; și Sarei 


Olins, pentru plimbările lungi, conversaţia efervescentă și 
sfaturile înțelepte. Dragilor mei George și Betty - sunt foarte 
mândră de voi și sunteţi foarte generoși în sprijinul acordat 
mamei voastre. Și iubitului meu Greg: e OK să ieși din 
ascunzătoare, Christine Butcher a plecat. 


Înainte de a se dedica scrisului, Renée Knight a realizat 
documentare de artă și a semnat scenarii de film și televiziune 
pentru BBC, Channel Four și Capital Films. În 2013, a absolvit 
cursul Writing a Novei de la Faber Academy. 

De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut romanul 


Avertisment (2015). 


RENEE KNIGHT