Feodor M. Dostoievski — Nuvele Si Povestiri — Gazda

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


GAZDA 


Partea întăi, 

L, 

Ordănov se hotări, în stărgit, să-gi schurnbe locuinţa. Gazda lui, o 
ferneie trecută de ani, foarte săracă, văduvă de funcționar, la care 
stătea cu churie într-o odaie, părăsise Petersburgul în împrejurări 
neprevăzute gi plecase undeva într-un fund de prowncie, la nigte 
neamuri, fără să mai aştepte data de întâi, termenul chiriei, 
Asteptând expirarea termenului, tânărul se gândea cu părere de 
rău la vechiul lui ungher gi era necăţit că trebuie să-l părăsească, 
sărac cum era, chiria apartamentului întrecea pozibilhtățile sale. 
Chiar a doua zi după plecarea gazdei, gi-a luat gapca şi a pornit pe 
ulioioarele Petersburgului, cercetând în hoinăreala lui toate biletele 
de închiriat prinse de porțile caselor: voia o casă mai obscură, rnai 
populată, o casă de raport, unde putea cel rnai lesne să găsească 
un coltigor patriwt la niscaiva chiriagi săraci, 

Cauta aga de rnultă vrerne, cu sărg, dar curând îl încercară senzații 
noi, aproape necunoscute. Începu să se uite în jurul său mai întâi 
distrat şi nepăsător, apoi cu atenție şi, în sfârgit, stăpărut de o mare 


Li Li 1 Li LE) L] 
e ata o Oe arc e sira, [] SL IERI PE Pe] i Sea a Liei DE je E e Îi sa ace E e m E a E e E a E n ÎN mm E n i PCI au rel est ă Eu Sue 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


GAZDA 


Partea întâi. 

[, 

Ordânov se hotări, în sfârşit, să-şi schimbe locuinţa. Gazda 
lui, o femeie trecută de ani, foarte săracă, văduvă de 
funcţionar, la care stătea cu chirie într-o odaie, părăsise 
Petersburgul în împrejurări neprevăzute şi plecase undeva 
într-un fund de provincie, la nişte neamuri, fără să mai 
aştepte data de întâi, termenul chiriei. Aşteptând expirarea 
termenului, tânărul se gândea cu părere de rău la vechiul 
lui ungher şi era necăjit că trebuie să-l părăsească; sărac 
cum era, chiria apartamentului întrecea posibilităţile sale. 
Chiar a doua zi după plecarea gazdei, şi-a luat şapca şi a 
pornit pe ulioioarele Petersburgului, cercetând în 
hoinăreala lui toate biletele de închiriat prinse de porţile 
caselor: voia o casă mai obscură, mai populată, o casă de 
raport, unde putea cel mai lesne să găsească un colţişor 
potrivit la niscaiva chiriaşi săraci. 

Căuta aşa de multă vreme, cu sârg, dar curând îl încercară 
senzaţii noi, aproape necunoscute. Începu să se uite în jurul 
său mai întâi distrat şi nepăsător, apoi cu atenţie şi, în 
sfârşit, stăpânit de o mare curiozitate. Gloata şi viaţa străzii, 
larma, mişcarea, noutatea lucrurilor şi a stării sale - toată 
viaţa asta măruntă şi toate nimicurile cotidiene de care i s-a 
făcut de mult lehamite petersburghezului copleşit de 


treburi, ocupat pururi în căutarea zadarnică, dar febrilă a 
unor mijloace de a se împăca cu situaţia lui şi de a afla 
linişte undeva într-un cuib călduţ, dobândit cu trudă, cu 
sudoare şi cu felurite alte mijloace, toată proza şi plictiseala 
asta vulgară treziră în el, dimpotrivă, o senzaţie calmă şi 
luminoasă de bucurie. Obrajii palizi i se acoperiră de o 
uşoară roşeaţă, ochii îi străluciră luminaţi parcă de o nouă 
speranţă; începu să tragă cu lăcomie, adânc, în piept, aerul 
rece şi proaspăt. Se simţi surprinzător de înviorat. 

Dusese întotdeauna o viaţă tihnită, foarte retrasă. Cu vreo 
trei ani în urmă, terminându-şi studiile superioare şi 
devenind oarecum liber, se prezentase la un bătrânel pe 
care până atunci îl cunoştea numai din auzite şi unde 
aşteptase multă vreme până când lacheul în livrea a 
catadicsit să-l anunţe a doua oară. Pătrunsese apoi într-un 
salon cu tavanul înalt, întunecos, pustiu şi tare trist, aşa 
cum mai poţi întâlni încă în casele boierilor, casele acelea 
bătri-neşti, cruţate de vreme; fusese primit aici de un 
bătrânel cu pieptul plin de decoraţii şi cu capul împodobit 
de un păr alb, prieten şi coleg de slujbă al tatălui, iar apoi 
tutorele său. Bătri-nelul i-a înmânat un teanc subţire de 
bani. Suma era cu totul neînsemnată şi reprezenta tot ce 
mai rămăsese din moştenirea străbunicului vândută la 
licitaţie pentru datorii. Ordânov a intrat cu indiferenţă în 
posesiunea banilor, şi-a luat pentru totdeauna rămas bun de 
la tutorele său şi a ieşit în stradă. Era o seară de toamnă, 
rece şi sumbră. Tânărul s-a cufundat în gânduri, cu inima 
strânsă, cuprins de o tulbure mâhnire. Ochii îi ardeau; îşi 
simţea tot trupul năpădit de fierbinţeală. Pe drum şi-a făcut 
socoteala că mijloacele de care dispune i-ar permite să-şi 
ducă existenţa vreo doi-trei ani, ba chiar şi patru, însă mai 
mult nemâncat. Amurgea şi cernea o ploaie de toamnă. A 
închiriat primul ungher ce i-a ieşit în cale şi o oră mai târziu 
s-a mutat. Aici trăise ca într-o mânăstire, parcă s-ar fi 
lepădat de lume. In doi ani s-a sălbăticit de-a binelea. 


S-a sălbăticit fără să bage de seamă; până acum, nici prin 
cap nu-i trecuse vreodată că mai există o altă viaţă, o viaţă 
zgomotoasă, agitată, în continuă frământare, mereu în 
schimbare, o viaţă care pururi te cheamă şi care 
întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, te prinde în 
mrejele ei. E drept, nu se putea ca el să nu fi auzit de viaţa 
aceasta, dar n-o cunoscuse şi n-o căutase niciodată. Din 
copilărie, a trăit într-un cadru singular, izolat de restul 
lumii, iar acum această solitudine căpătase o finalitate, 
canali-zându-se într-o direcţie bine definită, îl mistuia o 
pasiune din cele mai intense, din cele mai nesăţioase, o 
patimă care vlăguieşte omul pentru toată viaţa şi nu mai 
îngăduie unor fiinţe ca Ordânov nici un contact cu sfera 
vreunei alte activităţi practice, a vieţii. Pasiunea aceasta era 
ştiinţa. Deocamdată, îi devorase tinereţea, 

Otrăvindu-i ca o licoare amară şi îmbătătoare tihna 
nopţilor, ră-pindu-i hrana sănătoasă şi aerul curat ce-i 
lipsea întotdeauna în ungherul lui înăbuşitor, lucru pe care, 
orbit de pasiune, Ordânov nici nu voia să-l ia în seama. Era 
tânăr şi pentru moment nu pretindea mai mult. Pasiunea 
aceasta făcuse din el un prunc în faţa vieţii dinafară, care 
nu mai era în stare să-i silească pe ceilalţi oameni de treabă 
să-i facă şi lui loc, atunci când avea să simtă nevoia să-şi 
statornicească şi el între dânşii un locşor al său. In mâinile 
unor oameni dibaci, ştiinţa este un capital, pe când patima 
lui Ordânov ajunsese o armă îndreptată împotriva lui însuşi. 

Ceea ce îl îndemna să înveţe şi să ştie era mai mult o 
atracţie inconştientă decât un motiv logic, limpede, la fel ca 
şi în oricare altă activitate, fie chiar şi cea mai măruntă, 
care-l preocupase până atunci. Încă de pe când era copil, 
trecea drept un ins bizar şi nu semăna de fel cu tovarăşii săi 
de vârstă. Nu-şi cunoscuse părinţii. Din pricina firii lui 
ciudate, închise, avusese de îndurat cruzimile şi grosolăniile 
colegilor, ceea ce l-a făcut într-adevăr ursuz şi sălbatic, 
ducându-l treptat-treptat la însingurare, la o solitudine 
deplină. In îndeletnicirile lui retrase n-a existat, însă, 


niciodată şi nu exista nici chiar acum o ordine şi un anumit 
sistem; îl stăpânea doar primul entuziasm, prima 
înflăcărare, prima febrilitate a artistului. Îşi făurise singur 
un sistem, închegat în el de-a lungul anilor şi în sufletul lui 
se conturase, încetul cu încetul, imaginea încă obscură, 
vagă, dar parcă plină de încântare a ideii întruchipate într-o 
formă nouă, străluminată şi forma aceasta încerca să 
răbufnească din sufletul lui, chinuindu-i-l; simţea încă timid 
originalitatea, specificul şi adevărul acestei forme: creaţia îi 
năpădea sufletul, creştea şi prindea puteri. Dar ziua 
întruchipării şi realizării era încă departe, poate foarte 
departe, poate că n-avea să vină niciodată! 

Acum hoinărea pe străzi ca un înstrăinat, ca un pustnic, 
venit tam-nesam din schimnicia lui tăcută într-un oraş 
zgomotos şi plin de mişcare. Totul i se părea nou şi ciudat. 
Era însă atât de străin de lumea care clocotea şi hăuia în 
juru-i, încât nici măcar nu-i trecea prin gând să se mire de 
senzaţia lui ciudată. Părea că nici nu observă sălbăticia sa; 
dimpotrivă, în făptura lui se înfiripase un simţământ de 
bucurie, un fel de ameţeală, ca la acei înfometați cărora, 
după un post îndelungat, li s-a dat de băut şi de mâncat; 
deşi, fireşte, era ciudat faptul că o împrejurare nouă, atât 
de neînsemnată, ca schimbarea locuinţei putea să 
ameţească şi să tulbure pe un locuitor al Petersburgului, fie 
chiar şi pe Ordânov; nu e mai puţin adevărat, însă, că până 
atunci nu i se în-tâmplase aproape niciodată să iasă în oraş 
cu treburi. 

Simţea o plăcere din ce în ce mai mare să hoinărească pe 
străzi. Holba ochii la tot ceea ce vedea ca un flâneur *. 

Dar şi de data aceasta, credincios stării lui de spirit 
dintotdeauna, desluşea tabloul luminos ce se deschidea 
înainte-i, ca şi cum ar fi citit o carte printre rânduri. 'Totul îl 
uluia: nu lăsa să-i scape nici o impresie şi se uita cu o 
privire meditativă la feţele oamenilor care treceau pe 
stradă, cerceta chipul a tot ceea ce-l înconjura, asculta cu 
drag larma mulţimii, confruntând parcă în orâce-i ieşea în 


cale gândurile născute în tihna nopţilor de singurătate. 
Adeseori îl uimea câte un lucru mărunt, iscând o idee şi 
pentru întâia oară i se făcu ciudă că ss îngropase de viu în 
chilia sa. Aici totul se desfăşura cu repeziciune; pulsul îi era 
mai plin şi mai iute, mintea, covârşită de singurătate, 
subţiată şi înălţată doar pe culmile unei activităţi pline de 
tensiune şi exaltare, lucra acum repede, calm şi cu 
îndrăzneală. In afară de aceasta, simţea parcă inconştient 
dorinţa de a se integra şi el cumva în viaţa asta străină lui, 
pe care până acum abia o cunoscuse sau, mai bine zis, o 
bănuise cu instinctul artistului. Inima începu, fără voie, să-i 
bată mai puternic, pătrunsă de nostalgia dragostei şi a 
simpatiei. Se uita mai atent la cei care treceau pe lângă 
dânsul; dar oamenii erau străini, preocupaţi, cufundaţi în 
gândurile lor. Aşa că, fără voia lui Ordânov, starea aceasta 
de seninătate începu să scadă, puţin câte puţin, din 
intensitate; realitatea îl apăsa acum, sădind în el, împotriva 
voinţei sale, un fel de teamă respectuoasă. Începu să se 
simtă obosit din pricina afluxului de impresii noi, 
necunoscute încă, întocmai ca un bolnav care s-a dat 
bucuros jos pentru întâia oară din patul lui. de suferinţă şi 
s-a prăbuşit, istovit de lumină, de strălucirea şi pulsaţia 
vieţii, de larma mulţimii pestriţe ce freamătă lângă el, 
tulburat şi ameţit de mişcarea din jurul său. Fu cuprins de 
regret şi de mâhnire. Începu să se teamă de viaţa lui, de 
toată activitatea sa şi chiar de viitor. Ideea cea nouă îi 
ucidea liniştea. Deodată îşi spuse că toată viaţa a fost un 
însingurat, că nu l-a iubit nimeni şi că nici el n-a fost în stare 
să iubească pe cineva. Nişte trecători cu care intrase în 
vorbă la începutul plimbării l-au privit aspru şi ciudat. Îşi da 
seama că-l luau drept un - nebun sau un om sucit, foarte 
original, ceea ce, de altfel, era întru 

* Hoinar (fr.). 23 - Posloievski, Opere, voi. | 

Totul adevărat. Şi-a adus aminte că întotdeauna cei din 
preajma lui se simțeau oarecum stânjeniţi de faţă cu el, că 
încă în copilărie fugeau toţi de dânsul pentru că prea era 


închis şi îndărătnic din fire, pentru că înţelegerea 
sufletească ce exista la el - omul a cărui alcătuire morală nu 
se lăsa niciodată întrezărită - se manifesta greu, chinuit, 
fără ca alţii să bage de seamă şi asta l-a durut încă de mic, 
de pe vremea când s-a vădit că nu seamănă de loc cu ceilalţi 
copii de aceeaşi vârstă cu el. Acum îi veneau în minte toate 
astea şi îşi dădea seama că de-a lungul întregii lui vieţi, toţi 
l-au părăsit şi l-au ocolit. 

A ajuns astfel undeva, la o periferie, departe de inima 
oraşului. După ce a îmbucat ceva într-un birt retras, a 
pornit din nou, hoinar. A străbătut iarăşi o mulţime de străzi 
şi de pieţe. Apoi s-au înşiruit dinainte-i garduri lungi, 
galbene şi cenuşii. Întâlnea acum, în locul palatelor 
impozante, căsuțe părăduite şi în acelaşi timp nişte clădiri 
uriaşe, ocupate de fabrici, monstruoase, înnegrite, roşii, cu 
coşuri ce se lungeau către cer. Peste tot era pustiu şi nu 
zăreai ţipenie de om; toate îl priveau parcă ursuz şi 
duşmănos: cel puţin aşa i se părea lui Ordânov. Se înserase. 
Strecurându-se pe o ulicioară lungă, a ieşit într-o piaţetă 
unde se afla o biserică modestă. 

A intrat înăuntru cu gândurile răvăşite. Slujba tocmai se 
sfâr-şise; biserica era aproape goală, numai două babe mai 
stăteau încă îngenuncheate la intrare. Ţârcovnicul, un 
bătrânel cu părul alb, stingea luminările. Razele soarelui ce 
scăpata se revărsau într-un şuvoi larg de sus, printr-una din 
ferestruicile înguste ale turlei, scăldând într-o mare de 
lumină una din laturile bisericii; dar razele slăbeau din ce în 
ce şi cu cât se întunecau mai mult umbrele înserării sub 
bolțile bisericii, cu atât străluceau mai cu putere pe-alocuri 
icoanele aurite, luminate de pălălaia tremurată a candelelor 
şi a luminărilor. Într-un acces de adâncă şi tulburătoare 
melancolie şi stăpânit de un simţământ apăsător, Ordânov 
se rezemă de zid în ungherul cel mai întunecos al bisericii şi 
pentru o clipă îşi pierdu firul gândurilor. Se dezmetici doar 
atunci când sub bolți răsunară ritmic paşii înfundaţi a doi 
credincioşi care tocmai intraseră. Ridică ochii şi la vederea 


lor fu cuprins de o nestăpânită curiozitate. Noii veniţi erau 
un bătrân şi o femeie tânără. Rătrânul, înalt, se ţinea încă 
drept şi bine, dar era slab şi avea o paloare bolnăvicioasă. 
După înfăţişare, puteai să-l iei drept un negustor venit de 
undeva de departe. Avea pe el un caftan lung, negru, 
îmblănit, ca de zile mari, pe care-l purta descheiat. De sub 
caftan se zărea altă haină rusească, cu poalele lungi, 
încheiată de jos pină sus. Gâtul liber era înfăşurat neglijent 
cu o basma de un roşu-aprins; în mâini îşi ţinea căciula. 
Barba lungă, subţire, pe jumătate căruntă, îi cădea pe 
piept; sub sprâncenele stufoase, încrun-tace, sticlea o 
privire de foc, trufaşă şi iscoditoare. Femeia avea vreo 
douăzeci de ani şi era minunat de frumoasă. Îmbrăcată într- 
o şubiţă scumpă, albastră, avea capul acoperit cu o basma 
albă de atlaz, legată sub bărbie. Mergea cu ochii în pământ 
şi aerul de importanţă ce i se revărsa pe tot chipul, dându-i 
o înfăţişare gânditoare, se răsfrângea strident şi trist pe 
conturul dulce al liniilor gingaşe - copilăreşti şi blânde - ale 
feţei. Perechea aceasta, picată pe neaşteptate, avea ceva 
bizar. 

Bătrânul se opri în mijlocul bisericii şi făcu câteva 
plecăciuni în toate părţile, deşi biserica era cu desăvârşire 
goală; însoţitoarea lui făcu aşişderi. Apoi bătrânul o luă de 
mână şi o duse la icoana mare a Maicii Domnului, al cărei 
hram îl purta biserica şi care strălucea dinaintea altarului 
în luminile orbitoare ce scânteiau pe odăjdiile de aur bătute 
cu pietre scumpe. Ţârcovnicul, ultimul care mai rămăsese în 
biserică, îl salută pe bătrân cu o respectuoasă plecăciune; 
acesta răspunse cu un semn din cap. Femeia se prosternă 
dinaintea icoanei. Bătrânul apucă de margine vălul ce 
atârna sub icoană şi i-l puse pe cap. în biserică se auzi un 
hohot de plâns înfundat. 

Ordânov rămase uluit de solemnitatea întregii scene şi 
aştepta nerăbdător sfârşitul ei. După vreo câteva minute, 
femeia îşi săltă capul şi lumina puternică a candelei se 
răsfrânse iarăşi pe chipul ei minunat. Ordânov tresări şi 


făcu un pas înainte. Femeia întinse mâna bătrânului şi 
amândoi porniră încet spre ieşire. În ochii ei de un albastru- 
închis, adumbriţi de gene lungi, lăsate în jos, care 
străluceau pe faţa albă ca laptele, tremurau lacrimi, 
prelingându-se pe obrajii palizi. Pe buze îi flutura un surâs; 
dar pe figură se desluşeau urmele unei spaime copilăreşti şi 
ale unei groaze tăinuite. Se lipise sfioasă de bătrân şi se 
vedea că tremura toată de tulburare. 

Uluit, pătruns de un simţământ dulce şi stăruitor cum nu 
mai cunoscuse, Ordânov porni cu paşi repezi pe urma lor şi 
în pridvorul bisericii le tăie calea. Bătrânul se uită la dânsul 
cu o privire duşmănoasă şi aspră; femeia îl privi la rândul ei 
- dar era o privire distrată, de loc curioasă, ca şi cum cu 
totul alte gânduri ar fi stăpânit-o atunci. Fără să-şi dea 
seama nici el ce face, Ordânov se luă după ei. Se întunecase 
de-a binelea; Ordânov îi urma la oarecare depărtare. 
Bătrânul şi femeia cea tânără intrară într-o stradă mare şi 
larga, murdară, plină de ateliere de tot felul, dep'd” zite de 
făină şi hanuri şi care ducea drept la barieră, apoi cotiră 
într-o ulicioară îngustă şi lungă, mărginită de amândouă 
părţile de garduri nesfârşite, care dădea drept în zidul 
uriaş, înnegrit* al unei clădiri masive cu trei etaje, 
prevăzută cu un pasaj prin care se putea ieşi într-o altă 
stradă, la fel de mare şi de animată* Cei doi se apropiau de 
clădire, când deodată bătrânul se întoarse şi se uita 
nerăbdător la Ordânov. Tânărul încremeni locului; toana 
asta a iui i se păru lui însuşi stranie. Bătrânul mai întoarse o 
dată capul, vrând parcă să se încredinţeze că ameninţarea 
lui şi-a făcut efectul, după care, împreună cu femeia cea 
tânără, pătrunse prin poarta îngustă în curtea casei. 
Ordânov se întoarse din drum. 

Era cât se poate de prost dispus şi nemulţumit de el însuşi, 
căci îşi dădea seama că a pierdut ziua degeaba, că degeaba 
ostenise, ba încă sfârşise cu o prostie, dând înţeles de 
aventură unei întâmplări mai mult decât banale. 


Oricât se arătase de înciudat de dimineaţă pe viaţa lui de 
pustnic, instinctul îl îndemna totuşi să fugă de tot ceea ce 
putea să-l distragă, să-l tulbure, să-l zguduie în lumea 
plăsmuirilor dinafară, spre paguba celor lăuntrice. Acum se 
gândea mâhnit şi oarecum căindu-se la ungherul lui plin de 
tihnă; apoi îl cuprinse un simţământ de regret şi se gândi 
îngrijorat la situaţia sa nerezolvată, la alergătura ce-l 
aştepta, şi, în acelaşi timp, îi fu necaz că poate, să-l 
frământe un lucru atât de mărunt. In cele din urmă, obosit, 
fără a mai fi în stare să lege două idei, ajunse târziu de tot 
la locuinţa sa şi constată uimit că trecuse fără să bage de 
seamă pe lângă casa în care locuia. Perplex, clătinând din 
cap la gândul că era atât de distrat, atribui această stare 
oboselii şi, urcând scara, intră în sfârşit în odaia lui de la 
mansardă. Aici aprinse luminarea şi în clipa următoare 
chipul femeii care plângea îi răsări în minte. Senzaţia era 
atât de vie, atât de puternică, inima lui reprodusese cu 
atâta dragoste trăsăturile acelea blânde şi calme ale feţei 
scăldate în lacrimi de venerație sau de căinţă copilărească, 
încât i se înceţoşară ochii şi simţi parcă un foc străbătându-i 
toate mădularele. Dar viziunea nu ţinu mult. După clipa de 
încântare, urmă un moment de reflecţie, apoi un simţământ 
de ciudă şi, în sfârşit, un fel de furie neputincioasă; fără să 
se dezbrace, se înfăşură în plapumă şi se trânti pe patul lui 
tare. 

Se trezi dimineaţa destul de târziu, nervos, indispus şi 
deprimat, se pregăti zorit de plecare, străduindu-se 
aproape cu sila să se gândească la grijile de fiece zi şi porni 
în direcţia cu totul opusă plimbării din ajun; în cele din 
urmă, găsi o locuinţă, undeva la mezanin, la un neamţ 
sărac, poreclit Spiess, care stătea cu fiică-sa Tinchen. 
Primind arvuna, Spiess scoase numaidecât biletul de 
închiriat de Ja poartă, lăudă pe Ordânov pentru că iubea 
ştiinţele şi-i făgădui că o să facă şi el cu toată osârdia lecţii 
cu dânsul. Ordânov îi spuse că se mută pe seară. De-aici o 
porni spre casă, dar se răz-'gândi şi coti în altă parte; îşi 


recăpătase vioiciunea şi zâmbi singur la gândul curiozităţii 
de care era însufleţit. Nerăbdător cum era, drumul i se 
păru peste măsură de lung; în sfârşit, ajunse la biserica 
unde intrase în ajun. Se slujea liturghia. Îşi alese un loc de 
unde putea să vadă aproape pe toţi credincioşii; dar cei pe 
care îi căuta nu se aflau aici. După o lungă aşteptare, ieşi 
roşind. Inăibuşindu-şi cu îndărătnicie simţământul ce i se 
iscase în suflet, fără voia lui, se străduia din răsputeri, cu 
toată încăpăţânarea, să-şi schimbe firul gândurilor. Zăbovi 
astfel asupra lucrurilor obişnuite ale vieţii de toate zilele şi 
îşi aduse aminte că e vremea să ia, masa; simțind că într- 
adevăr i s-a făcut foame, intră în acelaşi birt unde prânzise 
şi în ajun. Mai târziu nici nu-şi mai putea aminti cum a ieşit 
de-acolo. Hoinări mult, în neştire, pe străzi, pe ulicioare 
înţesate de oameni sau pustii, şi, în cele din urmă, ajunse 
departe, la marginea oraşului, unde se întindea în faţă-i 
câmpul îngălbenit; se dezmetici doar când tăcerea 
desăvârşită din partea locului îl izbi cu o impresie nouă, pe 
care n-o mai cunoscuse de multă vreme. Era o zi uscată şi 
geroasă, aşa cum se întâmplă adesea la Petersburg în 
octombrie. În apropiere se afla o căsuţă, lângă care zăceau 
două clăi de fân; un căluţ costeliv, cu capul plecat şi cu buza 
de jos răsfrântă, aştepta deshămat lângă un faeton cu două 
roţi. Căluţul părea dus pe gânduri. Lângă o roată ruptă, un 
dulău rodea, mârâind, un ciolan, iar un copilaş de vreo trei 
ani, numai în cămăşuţă, se uita mirat, scărpinându-şi capul 
bălai şi ciufulit, la orăşanul singuratic ce nimerise aici. In 
dosul casei se întindeau ţarini şi grădini de zarzavat. La 
marginea cerului albastru se desluşeau fâşii negre de 
pădure, iar din partea cealaltă, se apropiau nori grei de 
zăpadă, gonind parcă din urmă un cârd de păsări călătoare, 
care se înşiruiau în tăcere, una după alta, pe cer. 
Pretutindeni stăruia liniştea şi un fel de tristeţe solemnă, 
totul, părea că încremenise în aşteptare. Ordânov porni mai 
departe, dar pustiul nu făcea decât să-l apese şi mai mult. 
Se întoarse şi o luă spre oraş, de unde răzbi deodată 


dangătul plin al clopotelor care chemau la vecernie; grăbi 
pasul şi curând intră iarăşi în biserica atât de familiară din 
ajun. 

Necunoscuta era acolo. 

Stătea în genunchi chiar la intrare, în mijlocul mulţimii de 
credincioşi. Ordânov îşi făcu loc prin îmbulzeala de oameni 
sărmani, babe îmbrăcate în zdrenţe, betegi şi schilozi care 
aşteptau pomană în uşa bisericii şi se lăsă în genunchi lângă 
dânsa. Hainele lui se atingeau de ale ei; îi auzea răsuflarea 
întretăiată strecurându-se printre buzele ce şopteau o rugă 
fierbinte. Ca şi data trecută, chipul ei exprima cucernicie 
adâncă şi lacrimile şiroiau iar şi se uscau pe obrajii ei 
fierbinţi, spălând parcă cine ştie ce fărădelege cumplită. În 
locul unde stăteau amândoi era cu desăvârşire întuneric şi 
doar în răstimpuri flacăra palidă şi tremurată a unei 
candele, legănată de vântul ce răzbea printr-o ferestruică 
îngustă, deschisă, îi lumina faţa, ale cărei trăsături se 
întipăriseră puternic în memoria tânărului, tulburându-i 
vederea şi sfâşiindu-i nespus de dureros inima. Dar chinul 
acesta avea ceva îmbătător. In cele din urmă, nu se mai 
putu stăpâni: îşi simţi tot pieptul înfiorat de un freamăt 
adânc şi într-o clipă se lăsă biruit de o pornire nespus de 
dulce; izbucnind în plâns, Ordânov îşi lipi capul înfierbântat 
de pardoseala rece a bisericii. Nu auzea şi nu simţea nimic, 
afară de durerea din inima lui, ce se oprea parcă în loc, 
apăsată de dulci chinuri. 

Poate că singurătatea făcuse să crească într-însul 
sensibilitatea aceasta nemaipomenită, lăsând simţămintele 
descoperite şi lipsite de apărare; ori poate că tăcerea 
apăsătoare, înăbuşitoare, deznădăjduită a nopţilor de 
veghe, cu năzuinţe tulburi şi cu irezistibila cutremurare a 
spiritului, a fost aceea care pregătise izbucnirea aceasta a 
inimii, gata, în sfârşit, să se reverse toată; aşa-i era datei să 
fie, precum într-o zi de arşiţă cumplită se întunecă deodată 
cerul şi furtuna revarsă ploaie şi foc pe pământul înfometat, 
agăţând mărgăritarele ploii pe crengile de smaragd, 


răvăşind iarba şi holdele, aşternând la pământ cupele 
gingaşe ale florilor, pentru ca apoi, la primele raze ale 
soarelui, toate să prindă iarăşi viaţă, să se avânte şi să se 
ridice solemn în întâmpinarea lui, trimiţându-şi până la cer 
minunatele miresme dulci, veselindu-se şi bucurându-se de 
viaţa înnoită. Acum, însă, Ordânov nici nu s-ar fi putut gândi 
la ceea ce se petrece cu el, căci abia mai ştia de dânsul. 

Aproape că nici nu băgă de seamă când se sfârşi slujba; se 
dezmetici strecurându-se în urma necunoscutei prin 
mulţimea bulucită la ieşire. Din când în când, întâlnea 
privirea ei mirată şi luminoasă. Nevoită să se oprească din 
clipa-n clipă în loc, din pricina mulţimii, ea întoarse de 
câteva ori capul înspre Ordânov; se vedea cum mirarea ei 
creşte tot mai mult şi deodată se aprinse toată, ca învăluită 
de o pălălaie. In clipa aceea, răsări iarăşi din mulţime 
bătrânul din ajun şi o luă de mână. Ordânov întâlni din nou 
privirea lui răutăcioasă şi ironică şi o furie ciudată îi prinse 
inima în ghearele ei. In cele din urmă, o pierdu din vedere 
în întuneric; atunci, făcând un efort suprem, se smuci 
înainte şi ieşi din biserică. Dar aerul proaspăt al înserării nu 
izbuti să-l învioreze: respiraţia se îneca şi se oprea în 
pieptul lui şi inima începu să-i bată rar şi cu putere, ca şi 
cum ar fi vrut să-i străpungă pieptul. In sfârşit, constată că 
pierduse într-adevăr pe cei doi necunoscuţi; nu se vedeau 
nici pe stradă, nici în ulicioară. Dar în capul lui Ordânov se 
şi născu o idee, se urzi unul din acele planuri precise şi 
stranii, care, deşi par întotdeauna extravagante, izbândesc 
aproape întotdeauna, îndeplinite fiind cu hotărâre; a doua 
zi, la ceasurile opt dimineaţa, se apropie de casa cu pricina 
dinspre ulicioară şi intră în curtea din dos, strimtă şi 
murdară, ca un fel de groapă pentru gunoi. Rândaşul, care 
trebăluia în curte, se opri din lucru, îşi rezemă bărbia de 
coada lopeţii, îl măsură pe Ordânov din cap până-n picioare 
şi-l întrebă ce doreşte. 

Era un om tânăr, de vreo douăzeci şi cinci de ani, mic de 
stat, cu faţa grozav de bătrânicioasă, plină de creţuri. Era 


tătar. 

— Caut locuinţă, îi răspunse nerăbdător Ordânov. 

— Ce fel? Întrebă tătarul cu un surâs batjocoritor. Se uita 
la Ordânov, de parcă ar fi ştiut despre ce era vorba. 

— O cămăruţă de închiriat, răspunse iar Ordânov. 

— In curte aia nu estem nimic, spuse misterios omul. 

— Dar aici? 

— Nu estem nici aici. Şi cu asta, puse mâna pe lopată. 

— Poate găsesc totuşi la careva, stărui Ordânov, dându-i 
un gologan. 

Tătarul se uită la Ordânov, luă gologanul, apoi se apucă iar 
de lopată şi după câteva clipe de tăcere rosti un „nu, nu 
estem nimic de închiriat". Dar tânărul nu-l mai asculta; el 
păşea acum pe scândurile putregăite ce tremurau sub 
picioarele lui, întinse peste o băltoacă şi care duceau la 
singura ieşire ce dădea în această curte dintr-o aripă a 
clădirii, neagră şi hâdă, cufundată parcă în apa murdară. La 
parter locuia un dricar, un om sărac. Trecând de atelierul 
cu iscusinţă orânduit al acestuia, Ordânov urcă pe o scară 
în spirală, dărăpănată şi alunecoasă, la primul etaj, dibui pe 
întuheric o uşa grea, lucrată ca din topor şi acoperita cu 
nişte rupturi de rogojini, găsi clanţa şi întredeschise uşa. 
Nu se înşelase. Dinaintea lui stătea bătfânul cu pricina, 
uitându-se la el ţintă, grozav de mirat. 

— Ce doreşti? Întrebă acesta scurt, aproape în şoaptă. 

— Aveţi ceva de închiriat? Se interesă Ordânov, uitând 
aproape cu desăvârşire tot ce voia să spună. In spatele 
bătrânului o zări pe necunoscută. 

Fără să răspundă” bătrânul dădu să închidă uşa, 
împingându-l afară pe Ordânov. 

— Avem de închiriat, se auzi deodată vocea blândă a 
tinerei femei. 

Bătrânul lăsă uşa liberă. 

— Am nevoie de un ungher, spuse Ordânov, intrând repede 
în odaie şi adresându-se frumoasei femei. 


Se opri însă zăpăcit, încremenit parcă, privindu-şi 
viitoarele gazde; în ochii lui se desfăşură o uluitoare scenă 
mută. Pe faţa bătrânului se aşternuse o paloare cadaverică; 
omul părea gata-gata să leşine. O învălui pe femeie cu o 
privire ca de plumb, fixă şi pătrunzătoare. La început, păli şi 
ea, dar apoi sângele îi năvăli în obraji şi ochii ei sclipiră într- 
un chip ciudat. Femeia îl conduse pe Ordânov într-o odăiţă 
alăturată. 

Toată locuinţa era alcătuită dintr-o încăpere destul de 
spațioasă, împărţită prin doi pereţi de scânduri în trei 
încăperi mici; din antreu dădeai pe o săliţă îngustă şi 
întunecoasă, drept înainte se făcea o uşă într-una din 
despărţituri, care dădea, pare-se, în dormitorul gazdelor. In 
dreapta, trecând prin săliţă, dădeai în odăiţa de închiriat. 
Era lunguiaţă şi strimtă, îndesată de despărţi-tură Jângă 
două ferestruici joase. Se îngrămădeau acolo cele 
trebuincioase în orice locuinţă; aspectul era sărăcăcios şi 
înghesuit, dar pe cât cu putinţă curat. Mobilierul era 
alcătuit dintr-o masă simplă, albă, două scaune la fel de 
simple şi o laiţă de-a lungul celor doi pereţi. O icoană mare, 
bătrânească, cu o cununiţă aurită, stătea deasupra unei 
policioare într-un colţ şi dinaintea ei ardea o candelă. În 
odaia asta, se afla o sobă rusească mare şi greoaie, răs- 
punzând şi în săliţă. Era limpede că într-o astfel de locuinţă 
nu puteau să convieţuiască trei persoane. 

Începură să se tocmească, dar într-un chip dezlânat şi abia 
în-ţelegându-se între ei. La doi paşi de tânăra femeie, 
Ordânov îi auzea bătăile inimii; o vedea cum tremură toată 
de emoție, ori, poate, de spaimă. În cele din urmă, se 
învoiră într-un fel. Tânărul spuse că se mută numaidecât şi 
îşi aruncă ochii la stăpânul casei. Bătnânul stătea în uşă, 
palid încă la faţă, dar zâmbind îngândurat. Întâlnind 
privirea lui Ordânov, îşi încruntă iar sprâncenele. 

— Act de identitate ai? Întrebă el deodată scurt, cu o voce 
puternică, deschizând înaintea lui uşa care dădea în antreu. 

— Am! Răspunse Ordânov, uşor nedumerit. 


— Cum te cheamă? 

— Vasili Ordânov, nobil, nu am serviciu, îmi văd de 
treburile mele, răspunse el, imitând tonul bătrânului. 

— Şi eu la fel, îl informă la rându-i bătrânul. Mă numesc 
Ilia Murin, târgoveţ; ţi-ajunge atâta? La revedere. 

O oră mai târziu, Ordânov se mută în locuinţa cea nouă, 
spre mirarea lui şi a neamţului care începuse să bănuiască, 
laolaltă cu docila Tinchen, că acest chiriaş picat din senin îi 
înşelase încrederea. Ordânov nu înţelegea nici el cum s-au 
petrecut toate astea şi nici nu voia să înţeleagă. 

II. 

Inima îi bătea cu atâta putere, încât privirea i se 
înceţoşase şi îl cuprinse parcă o ameţeală. Se apucă maşinal 
să-şi aranjeze bagajul sărăcăcios în noua locuinţă, desfăcu 
bocceaua cu felurite lucruri de trebuinţă, deschise lada cu 
cărţi şi începu să le rânduiască pe masă; dar curând se lăsă 
de toate îndeletnicirile astea. Îi răsărea mereu în minte 
chipul femeii, care, ieşindu-i în cale, tulburase şi zguduise 
toată existenţa lui şi care îi umplea inima de o năvalnică şi 
înfrigurată bucurie; în viaţa lui mizeră pătrunsese deodată 
atâta fericire, încât gândurile i se întunecau şi, 
descumpănit, cuprins de o tulburătoare nostalgie, îşi simţea 
inima pierită. Luă buletinul de identitate şi îl duse 
stăpânului casei, în speranţa s-o vadă pe femeie. Dar Murin 
abia întredeschise uşa, luă actul, spunându-i: „Bine, vezi-ţi 
liniştit de treabă" şi se zăvori iarăşi în odaia sa. Un 
sentiment neplăcut puse stăpânire pe Ordânov. Fără să ştie 
nici el de ce, îi venea greu să se uite la bătrânul acesta. Era 
cev=<t dispreţuitor şi răutăcios în privirea lui. Dar impresia 
asta neplăcută se risipi curând. Ordânov trăia de trei zile ca 
într-un vârtej, în comparaţie cu liniştea de mai înainte din 
viaţa lui; dar nu putea să se gândească la asta, ba se şi 
temea s-o facă. Totul se învălmăşise şi se amestecase în 
existenţa lui; simţea vag că viaţa lui s-a frânt 

3G] 


Parcă în două; o singură năzuinţa, o singură aşteptare 
pusese stă* pânire pe dânsul şi nici un alt gând nu-l mai 
stânjenea. 

Se întoarse în odăiţa lui nedumerit. Aici, lângă vatra 
cuptorului, unde se gătea mâncarea, trebăluia o băbuţă 
mică şi încovoiată, atât de murdară şi îmbrăcată în nişte 
zdrenţe atât de respingătoare, încât ţi-era mai mare mila 
când te uitai la ea. Părea mânioasă şi în răstimpuri 
bombănea ceva, morfolindu-şi buzele. Ei a slujnica gazdelor. 
Ordânov încercă să intre în vorbă cu dânsa, dar bătrâna nu- 
i răspunse, se vede treaba din răutate. În sfârşit, sosi ora 
mesei; bătrâna scoase din cuptor oala cu ciorbă, plăcintele, 
fiertura de carne de vită şi le duse stăpânilor. Apoi servi 
aceleaşi feluri şi lui Ordânov. După prânz, în casă se lăsă o 
linişte mormântală. 

Ordânov luă o carte şi o frunzări îndelung, silindu-se să 
pătrundă înţelesul celor citite de câteva ori până acum. 
Netăbdător, azvârli cartea şi încercă din nou să pună ordine 
în lucrurile sale; în cele din urmă, îşi luă şapca, aruncă 
mantaua pe umeri şi ieşi în stradă. Mergând la întâmplare, 
fără să vadă drumul, se străduia, pe cât era cu putinţă, să 
se concentreze, să-şi adune gândurile răvăşite şi să 
chibzuiască un pic asupra situaţiei sale. Dar sforţarea nu-l 
făcea decât să sufere, îl tortura. Când îl cuprindeau 
frigurile, când îl apuca fierbinţeala, iar în răstimpuri inima 
începea să-i bată cu atâta putere, încât se vedea nevoit să 
se rezeme de câte un zid. „Nu, mai bine moartea, mai bine 
moartea", şoptea cu buzele arse, tremurătoare, gândindu- 
se prea puţin la ceea ce spune. A mers aşa multă vreme; în 
cele din urmă, simțind că l-a pătruns ploaia până la oase şi 
băgând de seamă abia acum că toarnă cu găleata, se 
întoarse acasă. Aproape de casă îl zări pe rândaş. 1 se păru 
că tătarul l-a privit o vreme atent şi curios, iar apoi, când a 
băgat de seamă că a fost observat, şi-a văzut mai departe 
de treabă. 


— Să trăieşti, spuse Ordânov, ajungându-l din urmă. Gum 
te cheamă? 

— Rândaş, aşa mă cheamă, răspunse omul rânjind. 

— Eşti de mult în slujbă aici? 

— De mult. 

— Gazda mea e târgoveţ? —- Târgovăţ, dacă aşa a zis. - Şi 
cu ce se ocupă? 

— Boleşte; trăieşte şi se roagă lui Dumnezeu - asta face. 

— Ea e nevasta lui? 

— Care nevastă? 

— Care stă cuel. 

— Nevastă o fi, dacă aşa a zis. Rămâi sănătos, cucoane. 

Şi, ducând mâna la căciulă, tătarul intră în chilioara lui. 

Ordânov intră şi el în casă. Bătrâna îi deschise uşa, 
molfăind din buze şi bodogănind, apoi puse zăvorul şi se sui 
pe cuptorul unde-şi ducea traiul. Amurgea. Ordânov se 
duse după foc şi văzu că uşa de la odaia gazdelor avea 
lacătul pus. O strigă pe bătrâna, care, sprijinită într-un cot, 
se uita cu băgare de seamă la el de pe cuptor, întrebându- 
se parcă ce-o fi având omul ăsta cu lacătul stăpânilor; fără 
să spună o vorbă, îi aruncă o cutie de chibrituri. Ordânov se 
întoarse în odaie şi se apucă iar, pentru a suta oară, de 
lucrurile şi de cărţile sale. Curând însă, întrebându-se 
nedumerit ce-o fi cu el, se aşeză pe laviţa din odaie şi se 
lăsă furat de somn. În răstimpuri se dezmeticea şi îşi dădea 
seama că somnul lui n-a fost somn, ci un fel de piroteală 
chinuitoare, bolnăvicioasă. Auzi zgomotul uşii, o auzi 
deschizându-se şi pricepu că s-au întors gaz-dsle de la 
vecernie. Atunci îi veni în minte că trebuie să se ducă la ei 
după ceva. Se ridică şi i se păru că a pornit-o spre dânşii, 
când, deodată, făcu un pas greşit şi căzu peste grămada de 
lemne aruncate de bătrâna în mijâucul camerei. În clipa 
asta îşi pierdu cu desăvârşire cunoştinţa şi când deschise 
ochii după multă vreme, constată mirat că stătea întins pe 
aceeaşi laviţă, aşa îmbrăcat cum era şi că deasupra lui se 
aplecase cu grijă şi duioşie faţa unei femei nespus de 


frumoase, parcă umezită toată de nişte lacrimi domoale de 
mamă. Simţi cum îi punea cineva sub cap o pernă, cum 
punea pe el ceva călduros şi cum i se lipi., de fruntea înfier- 
bântată o mână gingaşă. Vru să mulţumească, vru să apuce 
mâna asta şi s-o ducă la buzele lui arse, s-o ude cu lacrimi şi 
s-o sărute, s-o sărute o întreagă veşnicie. Ar fi vrut să-i 
spună multe - tare multe, dar ce anume nici el nu ştia; în 
clipa aceea simţi un dor do moarte. Dar mâinile lui erau ca 
de plumb şi nu era în stare să le mişte; amuţise parcă şi n- 
auzea decât sângele cum se împrăştie prin toate arterele, 
săltându-l parcă din pat. Cineva îi dădu apă. În cele din 
urmă, căzu în nesimţire. 

Se deşteptă de dimineaţă, pe la ceasurile opt. Soarele îşi 
az-vârlea razele într-un snop de aur prin geamurile verzui, 
mucegăite, ale odăiţei lui; o stranie senzaţie de bucurie 
mângâia toate mădularele bolnavului. Era calm şi senin, 
nespus de fericit. | se părea că cineva fusese adineauri la 
căpăttâiul lui. Se trezi, căutând cu grijă în juru-i făptura 
aceea nevăzută; ar fi vrut atât de mult să-şi îmbrăţişeze 
prietenul şi să spună pentru întâia oară în viaţă: „Să 
trăieşti, bună dimineaţa, dragul meu". 

| 

— Ce mult ai dormit! Rosti o voce duioasa de femeie. 
Ordânov întoarse capul şi asupră-i se aplecă, cu un zâmbet 
prietenos şi luminos ca soarele, faţa frumoasei sale gazde. 

— Ce multă vreme ai fost bolnav, spuse ea. Hai, scoală-te; 
ce stai aşa legat de pat? Libertatea e mai dulce ca pâinea şi 
mai frumoasă ca soarele. Scoală, scumpule, scoală! 

Ordânov îi apucă mâna şi i-o slrânse cu putere. 1 se părea 
că încă mai visează. 

— Stai că ţi-am fiert un ceai; vrei ceai? Să vrei, că o să-ţi 
iacă bine. Am fost şi eu bolnavă şi mă pricep. 

— Da, dă-mi să beau, zise Ordânov cu glasul stins şi se 
ridică în picioare. Era încă foarte slăbit. II trecu un fior prin 
spate; îl dureau toate mădularele, de parcă ar fi fost 
zdrobite. Inima lui, insă, era uşoară şi razele soarelui 


păreau că-l încălzesc cu o bucurie luminoasă şi solemnă. 
Simţea că pentru el a început o viaţă nouă, năvalnică şi 
nevăzută. Capul îi fu prins de o uşoară ameţeală. 

— Te cheamă Vasili, nu? Întrebă ea; ori n-am auzit eu bine, 
ori parcă aşa-ţi spunea ieri dumnealui. 

— Da, Vasili. Dar pe dumneata cum te cheamă? Întrebă 
Ordânov şi se apropie de dânsa, abia ţinându-se pe 
picioare. Se clătină. Femeia îl apucă de mâini şi izbucni în 
râs. 

— Pe mine mă cheamă Katerina, spuse ea, uitându-se în 
ochii lui cu ochii ei mari, albaştri, limpezi. Amândoi se 
ţineau de mâini. 

— Vrei să-mi spui ceva? Rosti ea în cele din urmă. 

— Nu ştiu, răspunse Ordânov cu vederea înceţoşată. 

— lan te uită la dumnealui! Ei haide, haide, scumpule, nu 
te mai necăji; şezi colea la masă, în bătaia soarelui; şezi 
binişor şi nu te ţine după mine, adăugă tânăra femeie, 
văzând că bolnavul făcuse o mişcare de parcă ar fi vrut s-o 
reţină. Las' că mă-ntorc numaidecât şi ai să te uiţi la mine 
cât îi vrea. 

Câteva clipe după aceea îi aduse un pahar de ceai, îl puse 
pe masă şi se aşeză dinaintea lui Ordânov. 

— Poftim, bea, zise. Ce, te doare capul? 

— Nu, acuma nu mă mai doare. Nu ştiu, poate că mă 
doare. Nu vreau. Ajunge, ajunge! Nu ştiu ce-i cu mine, zise 
el, sufo-cându-se şi găsind, în sfârşit, mâna femeii. Stai aici, 
nu pleca de lângă mine; dă-mi, dă-mi mâna dumitale. Mi se 
întunecă în faţa ochilor; mă uit la dumneata ca la soare, zise 
apoi, smulgându-şi parcă cuvintele din inimă şi încremenind 
de încântare în timp ce le rostea. Simţea un nod în gât şi 
era gata-gata să izbucnească în hohote de plâns. 

— Sârmăiie, se vede că n-ai aviit un om bun lingă tine. Eşti 
singur-singurel. N-ai neamuri? 

— N-am pe nimeni, sunt singur. Dar nu-i nimic! Acum mi-e 
mai bine. Mi-e bine acum! Spuse Ordânov, parcă în delir. | 
se părea că odaia se învârte în jurul lui. 


— Şi eu am stat mulţi ani fără sa vad oameni. le uiţi aşa la 
mine. Rosti ea după o pauză- 

— Şi. Ce vrei să spui? 

— Ochii mei parcă te încălzesc 1 Ştii, când iubeşti pe 
cineva. Eu, una, te-am primit în inima mea de la cele dintâi 
cuvinte pe care le-ai rostit. Dacă o fi să te mai îmbolnăveşti, 
am să te îngrijesc iarăşi. Dar să nu te îmbolnăveşti, nu. Ai să 
te faci bine şi-o să trăim ca frate şi soră. Vrei? Să ştii că e 
greu să dobândeşti o soră, dacă nu ţi-a dat Dumnezeu o 
soră adevărată. 

— Cine eşti tu? De unde eşti? Rosti Ordânov cu glasul 
stins. 

— Nu sunt de-aici. Dar ce te priveşte asta? Ştii, cică trăiau 
odată, într-un codru des, doisprezece fraţi şi în codrul acela 
s-a rătăcit o fată frumoasă. Fata a intrat în casa lor şi a făcut 
rânduiaiă acolo, punându-şi toată dragostea în treaba asta. 
Când au venit fraţii, au băgat de seamă că au avut musafir 
de o zi, pe fată. Au strigat-o şi ea li s-a înfăţişat. I-au spus 
soră şi au lăsat-o în voia ei şi le-a fost ca o soră iubitoare la 
toţi doisprezece. Cunoşti povestea? 

— O cunosc, şopti Ordânov. 

— E tare bine să trăieşti; dumitale îţi place să trăieşti pe 
lumea asta? 

— Da, da; să trăieşti o viaţă de om, să trăieşti mult, 
răspunse Oidânov. 

— Nu ştiu, făcu gânditoare Katerina, eu mai că mi-aş dori 
moartea. E bine să iubeşti viaţa şi să iubeşti oamenii buni, 
da. Vezi că iar te-ai făcut alb ca varul! 

— Da, se-nvârteşte odaia cu mine. 

— Stai să-ţi aduc aşternutul meu şi perna, altă pernă; ţi- 
aştem aici. Ai să adormi şi ai să mă visezi şi atunci o să-ţi 
treacă boala. Bătrâna noastră e beteagă şi ea. 

Femeia mai vorbea încă în vreme ce făcea aşternutul şi în 
răstimpuri se uita zâmbitoare, peste umăr, la Ordânov. 

— Ce de-a cărţi ai! Spuse ea, mişcând lada din loc. 


Se apropie de dânsul, îl apucă cu mâna dreaptă, îl duse la 
pat, îl culcă şi-l înveli cu plapuma. 

— Cărţile îl strică pe om, aşa se Spline, urmă femeia, 
câătinind gânditoare din cap. Iţi place să citeşti cărţi? 

— Da, răspunse Ordânov, fără să ştie dacă a adormit ori nu 
şi strângând mai cu putere mâna Katerinei, ca să se 
încredinţeze că nu doarme. 

— Dumnealui are multe cărţi; şi ce cărţi! Zice că sunt 
sfinte, îmi citeşte mereu din ele. Am să ţi le arăt mai târziu; 
ai să mă lămureşti şi pe mine pe urmă: ce-mi tot citeşte din 
ele? 

— Am să te lămuresc, şopti Ordânov, fără a-şi lua ochii de 
la dânsa. 

— Iţi place să te rogi? Întrebă tânăra femeie după un 
răstimp. Ştii ceva? Mie mi-e teamă mereu, mi-e teamă. 

Nu-şi sfârşi vorba, cu gândul pierdut undeva. Până la urmă 
Ordânov duse mâna ei la buze. 

— De ce-mi săruţi mâna? (Obrajii i se îmbujorară uşor.) 
Poftim, sărută-le, adăugă femeia, râzând şi întinzându-i 
amândouă mâinile; apoi îşi retrase una şi o puse pe fruntea 
lui înfierbântată, după care se apucă să-i îndrepte şi să-i 
netezească părul. Obrajii i se îmbujorau tot mai tare; în cele 
din urmă, se aşeză pe podea, lângă pat şi îşi lipi obrazul de 
obrazul lui; răsuflarea ei caldă şi jilavă îi foşnea pe faţă. 
Deodată Ordânov simţi cum din ochii ei se revarsă un potop 
de lacrimi fierbinţi, care cădeau ca plumbul Lopit pe obrajii 
lui. Slăbiciunea îl cuprindea tot mai mult; nu mai putea să 
mişte mâna. In clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă şi ţăcăni 
clanţa. Ordânov mai auzi o clipită cum bătrmul, gazda lui, a 
intrat în odaia cealaltă. O auzi apoi pe Katerina ridicându-se 
şi luându-şi cărţile fără grabă, câtuşi de puţin tulburată, 
văzu cum face asupră-i semnul crucii la plecare şi închise 
ochii. Deodată, un sărut fierbinte şi lung îi înfiora buzele 
arse; era ca şi cum un cuţit i-ar fi străpuns inima. Scoase un 
țipăt slab şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Apoi începu pentru el o viaţă ciudată. 


Uneori, în clipele când îşi recăpăta puţin de tot cunoştinţa, 
i se năzărea că e osândit să trăiască într-un somn lung, 
nesfârşit, frământat de cumplite şi sterpe nelinişti, de luptă 
şi de suferinţă, îngrozit, căuta să se împotrivească acestei 
fatalităţi ce-l apăsa, dar după o zbatere aprigă şi 
deznădăjduită, o putere necunoscută îl răpunea din nou şi 
atunci simţea limpede cum se pierde iar, cum se cască 
înainte-i o beznă adâncă, de netrecut şi el se aruncă în-tr- 
însa cu un strigăt de jale şi de deznădejde. Câteodată trăia 
clipe de nemaipomenită, nimicitoare fericire, ca şi atunci 
când puterea 


De viaţă irumpe nestăvilită în toată făptura omului, când 
trecutul se limpezeşte, când răsună solemn şi vesel clipa 
luminoasă a prezentului şi apare în vis, ca aievea, viitorul 
necunoscut; când, ca o rouă dătătoare de viaţă, se 
strecoară în suflet o speranţă ce nu poate fi cuprinsă în 
cuvinte; când îţi vine să chiui de bucurie; când ţi se pare că 
trupul ţi-e neputincios în faţa acestui belşug de simţăminte, 
că tot firul existenţei se destramă şi când, totodată, îţi 
binecuvântezi viaţa care se înnoieşte şi se transfigurează. 
Uneori cădea într-o stare de toropeală şi atunci tot ce i se 
întâmplase în ultimele zile revenea, perindmdu-i-se prin 
minte ca un roi răzvrătit şi tulbure; dar viziunea apărea 
ciudată şi misterioasă. Alteori, bolnavul uita ce-a fost cu el şi 
se mira că nu se află în vechea lui locuinţă, la vechea lui 
gazdă. Se întreba nedumerit de ce bătrânica aceea nu se 
apropie, aşa cum făcea întotdeauna la ceasul târziu al 
amurgului, de soba ce sta să se stingă inundând în 
răstimpuri cu o lumină slabă şi tremurată tot colţul 
întunecos al odăii, şi, aşteptând să se stingă focul, nu-şi 
încălzeşte, ca de obicei, mâinile osoase şi tremurânde la 
jarul mocnit, boscorodind şi şuşotindu-şi mereu vorbe 
neînţelese şi uitându-se din când în când nedumerită la 
dânsul, chiriaşul ciudat, pe care-l socotea zănatic din 
pricină că stă prea mult aplecat asupra cărţilor. Alteori îşi 


amintea că se mutase într-o altă locuinţă; dar cum se 
făcuse, ce se întâmplase cu el şi de ce se mutase, nu ştia, cu 
toate că o neîntreruptă şi nestăvilită năzuinţă îi oprea 
bătăile inimii. Dar încotro năzuia, ce anume îl chema şi-l 
chinuia, cine azvârlise într-însul flacăra asta îngrozitoare 
care-l înăbuşea şi-i mistuia tot sângele? Nu ştia şi nu-şi 
aducea aminte. Adesea prindea lacom cu mâinile o umbră, 
adesea auzea foşnetul unor paşi uşori, apropiaţi, lângă 
patul lui şi şoapta dulce, ca un viers, a unor vorbe gingaşe şi 
duioase, rostite de cineva; pe faţa lui luneca o răsuflare 
umedă şi întretăiată şi atunci toată fiinţa i se înfiora de 
dragoste; lacrimi fierbinţi îi ardeau obrajii încinşi şi deodată 
un sărut lung şi suav îi încleşta buzele; atunci viaţa lui se 
mistuia într-un chin fără sfârşit; părea că toată existenţa, că 
lumea întreagă se curmă, încremenind pentru veacuri şi 
veacuri în jurul lui şi peste toate se aşternea noaptea lungă 
a mileniilor. 

Deodată se vedea parcă din nou în anii firavi şi lipsiţi de 
griji ai îndepărtatei copilării, cu bucuria lor luminoasă, cu 
fericirea lor nestinsă, cu primele înmuguriri uluitoare, dulci 
ale vieţii, cu roiurile de duhuri bune ce-şi luau zborul de sub 
fiecare floare pe cave o rupea şi se jucau cu el pe tăpşanul 
verde dinaintea căsuţei împrejmuite de salcâmi; ele îi 
zâmbeau din necuprinsul lac de cleştar, pe al cărui ţărm 
zăbovea ceasuri întregi, ascultând cum se izbesc valurile 
unele de altele, sau foşneau în jurul lui din aripi, 
împresurând cu drag micu-i leagăn cu visuri senine şi 
voioase, atunci când maică-sa, aplecându-se asupra lui, îl 
binecuvânta, îl săruta, îngâna încetişor un cântec de leagăn 
în nopţile lungi şi fără griji. Apoi i se înfăţişa brusc o făptură 
care-l tulbura, făcându-l să încerce un simţământ de spaimă 
peste puterea de închipuire a unui copil; făptura aceasta 
picura cea dintâi otravă a durerii şi a lacrimilor în viaţa lui. 
Simţea vag cum un bătrân pe care nu-l cunoaşte ţine în 
puterea lui anii ce avea să-i trăiască de-aci înainte şi, 
înfiorat, nu-şi putea lua ochii de la dânsul. Bătrânul acesta îl 


urmărea cu răutatea lui pretutindeni. Se iţea şi-i făcea 
semne înşelătoare din cap de după fiecare tufă din crâng, 
rânjea la el ca să-l necăjească, lua chipul fiecărei păpuşi a 
copilului, schimono-sindu-se şi hohotind de râs în mâinile 
lui, ca un spiriduş rău şi urâcios; asmuţea asupră-i pe 
colegii săi de şcoală, cei lipsiţi de omenie, sau, aşezându-se 
cu copiii în bancă şi scălâmbăindu-se, se iţea de după 
fiecare literă a manualului său de gramatică. Apoi, când 
somnul îi închidea ochii, bătrânul cel rău se aşeza la 
căpătâiul său. Mâna bătrânului a alungat roiul duhurilor 
bune ce-şi foşneau aripile de aur şi de safir în jurul 
leagănului, a îndepărtat-o pentru totdeauna de el pe biata 
maică-sa şi a început să-i înşire în şoaptă, nopţi de-a rândul, 
o poveste lungă lşi minunată, cu neputinţă de pătruns 
pentru sufletul lui fraged, dar care-l chinuia şi-l tulbura, 
sădind în el groaza şi o patimă nefirească la un copil. Dar 
bătrânul cel rău nu asculta de plânsetele şi rugăminţile lui 
şi sporovăia într-una, până-l aducea într-o stare de 
toropeală, făcându-l să cadă în nesimţire. Apoi copilul se 
trezea deodată om în toată firea; tiptil şi uşurel trecuseră 
pe deasupră-i ani şi ani. Îşi dădea dintr-o dată seama de 
toată starea lui de-acum, înţelegea dintr-o dată că e un 
singuratic, străin de lumea întreagă, părăsit într-un ungher 
întunecos, printre oameni ciudaţi şi dubioşi de care e mai 
bine să te păzeşti, printre duşmani, care se tot adună şi îşi 
şuşotesc prin colţurile odăii lui ferite de lumină, făcând 
semne din cap babei chincite la gura sobei ca să-şi 
încălzească mâinile bătrâne şi uscate şi arătându-li-l pe 
dânsul. Fâstâcit şi speriat, ar fi vrut să ştie cine sunt 
oamenii aceştia, ce caută aici, de ce se află el însuşi în odaia 
asta şi i se părea că a nimerit într-un cuib de răufăcători, 
unde-l ademenise o putere necunoscută şi nu cercetase 
înainte cine şi ce fel sunt locatarii şi cine sunt gazdele lui, 
începea Scţ-l chinuie îndoiala şi, deodată, în noaptea 
neagră, se pornea iarăşi povestea aceea lungă, înşirată în 
şoaptă; o pornea încetişor, că abia se auzea, ca şi cum şi-ar 


fi spus-o pentru sine, o bătrână, clătinând trist capul ei alb- 
colilie, dinaintea focului ce da să se stingă. Dar îl cuprindea 
iarăşi groaza, căci povestea prindea în faţa lui chip şi formă. 
Vedea cum totul, începând cu visele lui nedesluşite din 
copilărie, toate gândurile şi visele lui, toate prin câte 
trecuse el în viaţă, tot ce citise în cărţi, tot ce dispăruse de 
mult din amintirea lui, totul învia, se rânduia, se închega, 
răsărea dinainte-i în forme şi chipuri uriaşe, se învârtea şi 
roia în juru-i; vedea cum se întindeau dinaintea lui grădini 
de vrajă, grele de culori, cum se înălţau şi se prăbuşeau sub 
ochii lui oraşe întregi, cum cimitirele îşi trimiteau la dânsul 
morţii lor, care se întorceau la viaţă, cum veneau, se 
năşteau şi dispăreau sub ochii lui neamuri şi popoare, cum, 
în sfârşit, se întrupa acum, în jurul patului său de suferinţă, 
fiecare gând al lui, fiecare vis neîntrerupt în clipa chiar în 
care lua naştere; cum, în sfârşit, i se închegau în minte nu 
idei dezlânate, ci lumi întregi, universuri întregi, cum 
zbura, ca un firicel de praf, prin lumea aceasta infinită, 
stranie, de necuprins şi cum toată viaţa aceasta, cu 
răzvrătita ei neatârnare, îl sugrumă, îl apasă şi-l urmăreşte 
cu batjocura ei veşnică, fără sfârşit; vedea cum se stinge, 
cum se destramă, prefăcându-se în praf şi pulbere, fără să 
mai poată învia vreodată, în vecii vecilor; voia să fugă, dar 
nu exista colţişor în tot universul unde să se poată ascunde. 
In cele din urmă, într-o clipă de deznădejde, îşi încorda 
toate puterile, scoase un țipăt şi se trezi. 

Se trezi ud leoarcă, scăldat de o sudoare rece, ca de 
gheaţă, în jurul lui stăruia o linişte mormântală; era în 
puterea nopţii. | se părea însă mereu că undeva continuă 
povestea lui minunată, că o voce răguşită deapănă cu 
adevărat o poveste lungă, lucruri parcă cunoscute lui. Era 
vorba despre păduri întunecoase, despre tâlhari îndrăzneţi, 
despre un voinic plin de cutezanţă, poate chiar Stenka 
Razin, despre nişte edecari beţivi şi veseli, despre o fată 
frumoasă şi despre Măicuţa Volga. N-o fi cumva un basm, îl 
aude oare aievea? Stătu aşa culcat o oră încheiată, cu ochii 


deschişi, fără a mişca nici un mădular, într-o amorţeală 
chinuitoare. In cele din urmă, se ridică cu băgare de seamă 
în capul oaselor şi simţi bucuros puterea ce nu i-o istovise 
cu totul cumplita boală. Delirul trecuse, începea viaţa 
adevărată. Îşi dete seama că era îmbrăcat la fel ca atunci 
când stătuse de vorbă cu Katerina şi că, prin urmare, nu 
trecuse multă vreme din dimineaţa aceea când tânăra 
femeie a plecat de lângă dânsul. O pornire vie îi străbătu 
întreg trupul, ca un fior. Dibui cu mâinile pironul înfipt cine 
ştie pentru Ise în partea de sus a paravanului lângă care se 
afla patul său, se apucă de el şi, agăţându-se de piron, 
izbuti să-şi salte tot trupul şi să ajungă la crăpătura prin 
care răzbea în odăiţa lui un firicel de lumină. Îşi lipi ochiul 
de această deschizătură şi, cu răsuflarea tăiată de emoție, 
privi în odaia vecină. 

Într-un colţ al încăperii gazdelor se afla un pat, iar în faţa 
patului - o masă acoperită cu un covor şi încărcată de cărţi 
voluminoase, bătrâneşti, cu scoarţe groase, semănând cu 
cărţile sfinte. In acelaşi colţ atârna o icoană la fel de veche 
ca şi cea din odaia lui Ordânov; dinaintea icoanei ardea 
candela. In pat şedea lungit bătrânul Murin, bolnav, istovit 
de suferinţă, cu faţa albă ca varul, acoperit cu o blană. 
Ţinea pe genunchi o carte deschisă. Pe laviţa de lângă pat 
stătea întinsă Katerina; cuprinsese cu o mână pieptul 
bătrânului şi-şi aplecase capul pe umărul lui. Se uita la el cu 
o privire atentă şi mirată, ca de copil şi părea să asculte 
ceea ce-i povestea Murin, stăpânită de o puternică 
curiozitate, încremenită în aşteptare. In răstimpuri, glasul 
povestitorului se ridica şi faţa lui lividă prindea parcă viaţă; 
îşi încrunta sprâncenele, ochii îi scânteiau şi Katerina pălea 
de spaimă şi emoție. Atunci pe chipul bătrânului flutura un 
fel de zâmbet şi Katerina râdea încetişor. Uneori în ochii ei 
răsăreau lacrimi; atunci bătrânul o mângâia duios pe cap, 
ca pe un copil şi ea îl cuprindea şi mai strâns cu braţu-i 
dezgolit, alb ca zăpada şi se lipea şi mai drăgăstoasă de 
pieptul lui. 


Câteodată, Ordânov îşi zicea că vede totul încă în vis, ba 
chiar era încredinţat că aşa este; dar sângele îi năvălise în 
cap şi vinele de la tâmple îi zvâcneau dureros, ca nişte corzi 
întinse. Dădu drumul la piron, se ridică din pat şi, 
clătinându-se, strecurându-se ca un lunatic, fără să 
înţeleagă el însuşi pornirea ce-i învăpăiase sângele. se 
apropie de uşa gazdelor şi izbi cu putere în ea; zăvorul 
ruginit se desfăcu brusc şi, făcând un zgomot cumplit, 
Ordânov se pomeni în dormitorul gazdelor sale. O văzu pe 
Katerina tresărind speriată: văzu ochii bătrânului 
scăpărând de mânie sub sprâncenele împreunate; era 
desfigurat la faţă. Îl văzu apoi dibuind zorit cu mâna puşca 
din perete, fără a-şi lua ochii de la dânsul; văzu apoi cum 
sclipi ţeava puştii îndreptată de mâna nesigură, tremurând 
de turbare, spre pieptul lui. Răsună împuşcătura, urmată 
de un țipăt sălbatic, aproape neomenesc, iar când se 
împrăştie fumul, o privelişte înspăimântătoare îl făcu pe 
Ordânov să se cutremure. Dârdâind, se aplecă deasupra 
bătrânului. Murin zăcea întins pe podea; se zbătea în 
spasme, cu faţa schimonosită, chinuită, cu bale curgându-i 
printre buzele strâmbate dureros. Ordânov îşi dădu seama 
că nefericitul avea un groaznic acces de epilepsie, 
împreună cu Katerina îi sări în ajutor. 

III. 

A fost o noapte de zbucium pentru Ordânov. A doua zi, ieşi 
dis-de-dimineaţă, cu toate că era slăbit şi nu-l părăsiseră 
încă frigurile, în curte dădu iar peste rândaş. De data 
aceasta, tătarul îşi săltă de departe şapca şi se uită la el plin 
de curiozitate. Apoi, dezmeticindu-se parcă, puse mâna pe 
mătură şi-l privi chiorâş pe Ordânov, care se apropia încet., 
| - Ia spune, n-ai auzit nimic azi-noapte? Îl întrebă Ordânov. 

— Ba da, am auzit. 

— Ce fel de om e gazda mea? Cine e? 

— Dumneata chiriaş, dumneata trebuie ştii; eu nu ştii 
nNiMic.: 


— Ia ascultă, ai de gând să vorbeşti odată? Ţipă Ordânov, 
ieşindu-şi din fire, mânios peste măsură. 

— Eu ce vinovat? Vinovat ala al dumitale; el speriat 
chiriaşi. Jos stai care face coşciuge; el surd, dar auzit tot, 
nevasta la el surd şi auzit tot. Şi în curtea ailaltă, măcar că 
departe, tot a auzit, da. Am să mă duc la secţia de poliţie. 

— Mă duc şi eu acolo, răspunse Ordânov şi se îndreptă 
spre poartă. 

— Cum vrei; dumneata închiriat. Boierule, boierule, stai 
puţin! 

Ordânov întoarse capul; tătarul îşi săltă iar, respectuos, 
şapca. 

— Ei? 

„Dacă te duci, spun gazdei de la dumneata. Di. 

— Ei şi ce? Jâi - Mai bine mută de aici. 

H - Eşti un prost, făcu Ordânov şi-şi văzu de drum. Sâi - 
Boierule, boierule, ia stai! Rândaşul îşi săltă iar şapca şi 
rânji. Ascultă, boierule, nu te mânia; de ce goneşti om 
sărman? E păcat să goneşti om sărman. le opreşte 
Dumnezeu - auzi? 

— Ascultă, ţine asta! Ei şi acum spune cine-i omul ăsta? 

— Cine e? 

— Da. 

— Spun şi fără bani. 

Zicând acestea, rândaşul apucă mătura, dădu de vreo 
două ou cu ea, apoi se opri şi se uită la Ordânov cu băgare 
de seamă, privindu-l parcă de sus. 

— Dumneata boier bun. Dar dacă nu ţii să stai cu om de 
treabă, cum vrei; eu aşa zic. 

Tătarul îi aruncă o privire şi mai grăitoare şi, parcă 
supărat, puse iar mâna pe mătură. În cele din urmă, 
făcându-se că a isprăvit Leaba, se apropie misterios de 
Ordânov şi, cu un gest foarte expresiv, spuse: 

— Asta e la el! 

— Ce? Cum? 

— N-are mintea întreagă! 


— Ce-e? 

— S-a dus! Da, s-a dus! Repetă el pe un ton şi mai 
misterios. E beteag. Avut barcaz, barcaz mare şi încă unul 
şi încă unul; mergeau pe Volga; şi eu de pe Volga; a avut şi 
fabrică, dar a ars şi el nu mai are cap. 

— E nebun? 

— Ti! Răspune tătarul. [ţ! Nu nebun. Om deştept. Citeşte 
mereu, citit mult carte. Citea, citea mult carte şi spunea şi 
la alţii adevărul. Venea unul - două ruble, altul - trei ruble, 
altul - patruzeci de ruble. Care nu vrea dă bani, treaba lui. 
Se uită în carte, vede şi spune adevărul curat. Banii pe 
masă, numaidecât pe masă; fără bani - ţţ! 

Aici tătarul, pătrunzând cu prea mult avânt în intimitatea 
lui Murin, râse bucuros. 

— Făcea vrăji, ghicea? 

— Hm. Făcu rândaşul, dând repede din cap de câteva ori. 
Spune adevăr. Dânsa se roagă, se roagă mult. Pe el îl apucă 
aşa câteodată. 

Zicând acestea, tătarul repetă acelaşi gest grăitor. 

În clipa aceea cineva îl strigă din curtea vecină şi curând 
după aceea se ivi un om mic de stat, gârbov, cărunt, 
îmbrăcat cu un cojoc. Mergea icnind şi împiedicându-se, cu 
ochii în pământ şi bolborosind ceva în şoaptă. Ai fi putut 
crede că şi-a ieşit din minţi din pricina bătrâneţii. 

— Proprietar, proprietar! Rosti pripit tătarul, apoi, grăbit, 
făcu un semn din cap lui Ordânov şi, smulgându-şi şapca, se 
repezi la bătrânel, a cărui faţă îi părea cunoscută lui 
Ordânov; oricum, îl întâlnise undeva, de curând. Dându-şi, 
de altminteri, seama că nu e nimic de mirare în asta, părăsi 
curtea. Rândaşul i se păru un pungaş şi un şnapan de prima 
mână. „Parcă se tocmea cu mine, netrebnicul! Îşi zise 
tânărul. Ştie Dumnezeu ce-o fi la mijloc aici!" 

Rosti aceste cuvinte după ce ajunse în stradă. 

Puțin câte puţin, alte gânduri puseră stăpânire pe dânsul. 
Îl urmărea o senzaţie neplăcută; ziua era închisă şi rece, 
fulguia. Tânărul simţi că l-a pătruns frigul şi că începe să 


tremure; simţea, de asemenea, că pământul începe parcă 
să se clatine sub picioarele lui. Deodată o voce cunoscută, 
cu un timbru neplăcut de tenor, dulceag şi tremurat, îi dădu 
bună-dimineaţa. 

— Iaroslav Ilici! Exclamă Ordânov. 

În faţa lui stătea un om vioi, cu obrajii rumeni, de vreo 
treizeci de ani, de statură potrivită, cu ochii cenuşii, 
onctuoşi, cu un zâmbet mieros în colţul buzelor, îmbrăcat. 
Aşa cum se purta întotdeauna Iaroslav Ilici; omul acesta îi 
întinse mâna în chipul cel mai prietenos. Ordânov făcuse 
cunoştinţă cu Iaroslav Ilici exact cu un an în urmă, cu totul 
întâmplător, aproape în plină stradă. Cunoştinţa aceasta s-a 
legat foarte lesne nu numai datorită întâmplării, ci şi 
neobişnuitei înclinări a lui Iaroslav Ilici de a căuta 
pretutindeni oameni cumsecade şi binecrescuţi, înainte de 
toate instruiți, vrednici de înalta societate cel puţin prin 
talentul şi eleganța manierelor lor. Cu toate că Iaroslav Ilici 
avea o voce de tenor grozav de dulceagă, chiar şi în 
discuţiile cu cei mai buni prieteni, în glasul lui răsuna o 
neobişnuită seninătate, forţă şi autoritate, ceva ca nu 
îngăduia nici o zăbavă, ceea ce venea, poate, în urma 
obişnuinţei. 

— Ce vânt te-aduce pe-aici? Strigă Iaroslav Ilici cu o 
expresie de sinceră şi mare bucurie pe faţă. 

— Locuiesc pe-aproape. 

— De mult? Urmă Iaroslav Ilici, subţiindu-şi tot mai mult 
glasul. Nu ştiam! Va să zică suntem vecini! Acum stau şi eu 
aici. E o lună de când m-am întors din gubernia Riazan. lată 
c-am pus mâna pe dumneata, vechiul şi preanobilul meu 
prieten! Zicând acestea, Iaroslav Ilici râse nespus de 
binevoitor. Sergheev! Strigă el apoi cu multă însufleţire, 
aşteaptă-mă la Tarasov; fără mine să nu mişte nimeni sacii 
din loc. Dă-i un brânci rândaşului de la Olsufiev şi spune-i să 
se prezinte numaidecât la birou. Vin şi eu peste o oră. 

Dând zorit cuiva această poruncă, preadelicatul Iaroslav 
Ilici îl luă pe Ordânov de braţ şi-l duse la cârciuma cea mai 


apropiată. 

— N-o să-mi aflu liniştea până nu schimbăm şi noi două 
vorbe în tihnă după atâta despărţire. Cum îţi mai merg 
treburile? Adăugă el aproape pios, coborând tainic glasul. 
Tot cu ştiinţele? 

— Păi, ca şi mai înainte, răspunse Ordânov, luminat 
deodată de o idee. 

— Foarte frumos, Vasili Mihailovici, foarte frumos! Zicând 
asta, Iaroslav Ilici strânse cu putere mâna lui Ordânov. 
Dumneata ai să fii o podoabă a societăţii noastre. Să-ţi 
lumineze Dumnezeu calea pe tărâmul pe care ţi l-ai ales. 
Doamne, cât mă bucur că te-am întâlnit! De câte ori îmi 
aduceam aminte de dumneata, mă întrebam: pe unde oare 
o mai fi bunul, mărinimosul şi spiritualul nostru Vasili 
Mihailovici? 

Se instalară într-un separeu. Iaroslav Ilici comandă o 
gustare, ceru să li se servească votcă şi se uită la Ordânov 
cât se poate de mişcat. 

— De când nu te-am mai văzut, am citit mult, începu el cu 
o voce sfioasă, uşor insinuantă. L-am citit pe Puşkin din 
scoarţă-n scoarță. 

Ordânov îl privi cu un aer distrat. 

— Înfăţişează într-un chip de-a dreptul uimitor pasiunile 
omeneşti! Dar înainte de toate îngăduie-mi să-ţi fiu 
recunoscător. Ai făcut atât de mult pentru mine, sugerându- 
mi cu atâta nobleţe un mod just de a gândi. 

— Te rog, te rog! 

— Nu, nu, dă-mi voie. Îmi place întotdeauna să fiu drept şi 
sunt mândru că măcar acest simţământ n-a amuţit în mine. 

— Te rog, eşti nedrept cu dumneata, iar eu, zău. 

— Nu, sunt absolut drept, replică Ilarosâav Ilici cu o 
surprinzătoare pornire. Ce sunt eu în comparaţie ci 
dumneata? Nu-i aşa? 

— Ah, Doamne! 

— Mda. Urmă o pauză. 


— Dând ascultare sfaturilor dumitale, am rupt-o cu mulţi 
dintre cunoscuţii mei mai vulgari şi m-am mai lustruit un 
pic, începu iar Iaroslav Ilici cu o voce oarecum sfioasă, dar 
pătrunzătoare. In timpul liber stau mai mult acasă; seara 
citesc câte-o carte folositoare şi. Am o singură dorinţă, Vasili 
Mihailovici, să fiu de folos societăţii atât cât îmi stă în 
puteri. 

— Eu, Iaroslav Ilici, te-am considerat întotdeauna un om 
plin de nobleţe. 

— Dumneata îmi dai întotdeauna un balsam. Nobile tânăr. 
Iaroslav Ilici strânse cu căldură mâna lui Ordânov. 

— Nu bei? Observă el, înăbuşindu-şi uşor emoția. 

— Nu pot; sunt bolnav. 

— Bolnav? Zău? De mult te-ai îmbolnăvit şi cum? Dacă n-ai 
nimic împotrivă, am să-ţi spun. la ce medic te tratezi? Dacă- 
mi îngădui, am să-i spun imediat medicului nostru 
particular 2. Am să mă duc chiar eu la dânsul. E un om 
foarte priceput! 

Iaroslav Ilici dădu să-şi ia pălăria. 

— Foarte mulţumesc. Nu urmez nici un tratament şi nu-mi 
plac medicii. 

— Vai de mine! Se poate una ca asta? Dar e un om foarte 
priceput, urmă laroslav Ilici pe un ton de rugă; deunăzi - 
dă-mi voie, dragă Vasili Mihailovici - deunăzi vine un 
prăpădit de lăcătuş: „M-am înţepat la mână cu unealta mea, 
zice; vinde-caţi-mă." Semion Pafnutici, văzând că nefericitul 
e ameninţat de o cangrenă, a hotărât să-i taie mădularul 
infectat. A făcut asta de faţă cu mine. Dar a făcut-o în aşa 
fel, cu atâta nob. Vreau să zic într-un chip atât de admirabil, 
încât, dacă am trece peste compasiunea pentru omenirea în 
suferinţă, ar fi o plăcere să te uiţi numai aşa, de curiozitate. 
Dar spune-mi unde şi în ce fel te-ai îmbolnăvit? 

— În timp ce mă mutam în noua locuinţă. Abia m-am dat 
ios din pat. 

— Dar eşti încă foarte bolnav şi nu s-ar fi cuvenit să ieşi. 
Aşadar, nu mai stai acolo unde stăteai înainte? Şi ce te-a 


determinat să te muţi? 

— Gazda mea a plecat din Petersburg. 

— Domna Savişna? Ce vorbeşti? O bătrânică atât de 
cumsecade, atât de nobilă! Ştii, îi purtam un respect 
aproape filial. Viaţa asta aproape sfârşită era străluminată 
de ceva înălţător din vremurile străbune; uitându-te la 
dânsa, vedeai parcă întrupân-du-se măreţele vremuri de 
altădată. Adică poezia trecutului! Încheie Iaroslav Ilici, 
fâstâcindu-se cu totul şi roşind până-n vârful urechilor. 

— Da, era o femeie de treabă. 

— Dacă-mi îngădui, te-aş întreba unde te-ai mutat. 

— Aici pe-aproape, în casa lui Koşmarov. 

— II cunosc. Impozant bătrân! Îndrăznesc să spun că sunt 
aproape prieten bun cu el. Magnifică bătrâneţe! 

Buzele lui laroslav Ilici tremurau aproape de duioşie. Mai 
ceru ua păhărel de votcă şi o pipă. 

— Ai închiriat direct? 

— Nu, sunt subchiriaş. 

— La cine? Poate-l cunosc şi pe el. 

— La Murin, un târgoveţ, bătrân, înalt. 

— Muriri, Murin; asta vine în curtea din fund, nu? 
Deasupra ăluia care face coşciuge? 

— Da, da, chiar în curtea din fund. 

— Hm. Şi ai linişte acolo? 

— Abia m-am mutat. 

— Hm. Voiam numai să spun, hm. Deşi. Dar spune-mi, n-ai 
observat nimic deosebit? 

— Drept să-ţi spun. 

— Adică, sunt încredinţat că ai să stai bine la dânsul dacă o 
să-ţi convină locuinţa. Nu zic asta de altceva, sunt gata să te 
previn, dar cunoscânduc-ţi firea. Ce impresie ţi-a făcut 
târgoveţul ăsta bătrân? 

— Se pare că e foarte rău bolnav. 

— Da, e foarte bolnav. Spune-mi, n-ai observat nimic 
deosebit? Ai stat de vorbă cu el? 


— Foarte puţin; e atât de ursuz şi plin de venin. —- Hm. 
Laroslav Ilici rămase pe gânduri. E un om nefericii! Spuse 
după o pauză. 

— Murin? 

— Da, nefericit şi, în acelaşi timp, un om neînchipuit de 
ciudat şi interesant. De altminteri, dacă nu te deranjează. 
lartă-mă dacă ţi-am atras atenţia asupra acestei chestiuni, 
dar eram curios. 

— Într-adevăr, m-ai făcut curios şi pe mine. Aş vrea foarte 
mult să ştiu cine e. Mai ales că locuim sub acelaşi acoperiş. 

— Vezi dumneata, se zice că omul acesta a fost foarte 
bogat. Făcea negoţ, după cum, poate, ai auzit. Din pricina 
unor împrejurări nenorocite, a sărăcit; în timpul unei 
furtuni i s-au sfărâmat câteva barcazuri cu încărcătură. 
Fabrica pe care o avea şi pe care o încredinţase, pare-se, 
spre administrare, unei rude apropiate, la care ţinea mult, a 
fost lovită şi ea de o calamitate şi a ars; în pârjolul acela şi-a 
găsit moartea şi ruda de care vorbeam. Eşti de acord, cred, 
că a fost o pierdere îngrozitoare! Atunci Murin, după cum 
se spune, a căzut într-o stare de melancolie vrednică de 
plâns. Se temeau să nu-şi fi pierdut minţile şi, într-adevăr, 
luându-se o dată la ceartă cu un alt negustor şi el 
proprietar de barcazuri pe Volga, s-a manifestat deodată 
într-un fel atât de bizar şi de suâ'< prinzător, încât toată 
întâmplarea a fost atribuită unei stări de nebunie, ceea ce 
înclin să cred şi eu. Am auzit eu însumi o serie de amănunte 
despre câteva ciudăţenii de-ale lui; în sfârşit, într-o bună zi, 
s-a întâmplat ceva foarte straniu, aş putea zice fatal şi care 
nu are altă explicaţie decât efectul îngrozitor ai 
vicisitudinilor sorții. 

— Ce anume? Întrebă Ordânov. 

— Se spune că într-un acces de nebunie ar fi încercat să 
ucidă pe un tânăr negustor la care mai înainte ţinuse 
extrem de mult. A rămas atât de uluit când şi-a venit în fire, 
încât era gata să-şi facă seama; aşa se vorbeşte, cel puţin. 
N-aş putea să spun cu precizie ce s-a întâmplat după aceea, 


se ştie însă că a fost condamnat la câţiva ani de pocăință. 
Dar ce-i cu dumneata, Vasili Mihailovici? Nu cumva te 
obosesc poveştile mele fără haz? 

— O, nu, vai de mine. Zici că a fost la pocăință, dar nu a 
fost singur. 

— Nu ştiu. Se zice că singur. In orice caz, n-a mai fost 
amestecat nimeni în afacerea asta. De altfel, n-am aflat ce s- 
a mai întâmplat după aceea; ştiu numai. 

— Da. 

— Ştiu numai, adică nu e vorba de ceva deosebit. Vreau 
doar să spun că dacă găseşti la el ceva curios şi în afara 
stărilor de lucruri normale, totul se trage numai din 
nenorocirile care s-au abătut asupră-i una după alta. 

— Da, e atât de evlavios; un bigot cum rar întâlneşti. 

— Nu cred, Vasili Mihailovici; a suferit atâta 1 Cred că are 
inima curată. 

— Dar acum şi-a revenit; e în toate minţile. 

— Fireşte, fireşte; pot să garantez şi sunt gata să jur; e în 
deplinătatea facultăţilor sale mintale. Doar că, aşa cum pe 
bună dreptate ai observat în treacăt, e extrem de bizar şi 
evlavios. Chiar un om cu multă judecată. Vorbeşte cu 
uşurinţă şi agerime şi cu multă şiretenie. Pe faţa lui se mai 
văd şi acum urmele vieţii furtunoase de altădată. E un om 
interesant şi foarte citit. 

— Se pare că citeşte numai cărţi sfinte? 

— Da, e un mistic. 

— Cum? 

— Un mistic. Dar asta să rămână între noi. Şi mai adaug, 
tot între noi, că într-o vreme a fost supravegheat 
îndeaproape. Căci omul ăsta avea înrâurire teribilă asupra 
celor care îl frecventau. 

— Ce fel anume? 

— N-ai să mă crezi; vezi dumneata, pe-atunci nu locuia 
încă în cartierul acesta; Alexandr Ignatici, cetăţean de 
onoare al oraşului, om de vază şi respectat de toţi, s-a dus 
la dânsul din curiozitate, însoţit de un locotenent. Ajungând 


acolo, sunt primiţi şi ciudatul om se apucă să-i cerceteze cu 
atenţie. Avea obiceiul să se uite atent la faţa omului, dacă 
voia să-i fie de folos; în caz contrar, îi trimitea pe vizitatori 
acasă şi încă, după cum se spune, într-un chip foarte 
nepoliticos. Ce doriţi, domnilor? I-a întrebat el. Uite, să vezi, 
îi răspunde Alexandr Ignatici: darul pe care-l posezi 
dumneata poate să ţi-o spună în locul nostru. Atunci, poftiţi 
cu mine în odaia de alături, zice el. Aici, a ghicit îndată care 
anume dintre ei avea nevoie de dânsul. Alexandr Ignatici n- 
a mărturisit niciodată ce s-a întâmplat cu el după aceea, dar 
a ieşit de acolo alb ca varul la faţă. Acelaşi lucru i s-a 
întâmplat şi unei doamne din înalta societate: a ieşit şi ea de 
la Murin albă ca varul, scăldată în lacrimi, năucită de 
prezicerile şi magia vorbirii lui. 

— Ciudat. Dar acum nu se mai îndeletniceşte cu treburi de 
soiul ăsta, nu-i aşa? 

— 1 s-a interzis categoric. Au fost câteva cazuri stranii. Un 
tânăr cornet, floarea şi nădejdea unei familii din lumea 
bună, ui-tându-se la el, a zâmbit ironic. „De ce râzi? l-a 
întrebat mânios bă-trânul. Peste trei zile ai să zaci uite-aşa!" 
şi şi-a încrucişat mâinile pe piept, ca la morţi. 

— Şi? 

— Nu-mi vine să cred, dar se spune că prezicerea s-a 
împlinit. Are un har, Vasili Mihailovici. Ai zâmbit ascultându- 
mi povestirea naivă. Ştiu că eşti mult mai instruit decât 
mine, dar eu, unul, cred într-însul: nu e un şarlatan. Şi 
Puşkin aminteşte de ceva asemănător în scrierile sale. 

— Hm. Nu vreau să te contrazic. Dacă nu mă-nşel, spuneai 
că nu stă singur. 

— Nu ştiu. se pare că stă împreună cu fiică-sa. 

— Fiica? 

— Da, sau, poate, nevasta; ştiu doar că stă cu o femeie. Am 
văzut-o în treacăt şi n-am luat-o în seamă. 

— Hm, ciudat. 

Tânărul căzu pe gânduri; Iaroslav Ilici se lăsă pradă unei 
duioase contemplaţii. Era mişcat şi de faptul că revăzuse un 


vechi prieten şi pentru că povestise cum trebuie un lucru 
dintre cele mai interesante. Şedea cu ochii ţintă la Vasili 
Mihailovici, trăgând din pipă. Deodată, sări în picioare, 
agitat. 

— A trecut o oră încheiată şi am uitat! Dragă Vasili 
Mihailovici, mulţumesc încă o dată sorții că mi te-a scos în 
cale, dar e timpul să plec. Îmi îngădui oare să te vizitez în 
acel lăcaş al ştiinţei unde stai? 

— Te rog să pofteşti, am să mă bucur să te văd. Am să te 
vizitez şi eu când o să am timp. 

— Să dau oare crezare acestei veşti plăcute? Iţi voi 
rămâne foarte, foarte îndatorat! Nici nu-ţi poţi închipui câtă 
bucurie mi-ai făcut! 

leşiră din locantă. Sergheev se şi grăbi în întâmpinarea 
lor, anunţându-l la repezeală pe Iaroslav Ilici că Vilm 
Emelianovici binevoieşte să treacă pe-acolo. Într-adevăr, în 
depărtare se arătă o pereche de roibi ageri, înhămaţi la o 
droşcă uşoară. Deosebit de arătos era lăturaşul, un cal cu 
totul ieşit din comun. Iaroslav Ilici strânse cu putere, ca 
într-o menghină, mâna celui mai bun dintre prietenii săi, îşi 
duse mâna la pălărie şi se repezi în întâmpinarea trăsurii ce 
venea în goană. Se mai întoarse din fugă de vreo două ori şi 
făcu cu capul un semn de rămas bun lui Ordânov. 

Acesta era atât de obosit, simţea o sfârşeală atât de 
cumplită în toate mădularele, încât abia îşi mai trăgea 
picioarele. Cu chiu, cu vai, ajunse acasă. Li ieşi iar înainte 
aîndaşul, care urmărise atent toată scena despărțirii lui de 
Iaroslav Ilici şi îi făcu încă de departe un semn de chemare. 
Dar tânărul trecu pe lângă el fără să se oprească. In uşa 
locuinţei se izbi zdravăn de o făptură scundă, cu părul 
cărunt, cu ochii în pământ. leşea de la Murin. 

— Doamne, iartă-mi păcatele! Şopti omuleţul, sărind în 
lături cu sprinteneala unui dop de plută. 

— V-am lovit? 

— Nu; foarte mulţumesc pentru atenţie. O, Doamne, 
Doamne! Omuleţul cel sfios începu să coboare cu băgare de 


seamă scara, icnind şi oftând şi bolborosind ceva care 
aducea a povaţă. Era proprietarul casei, de care se speriase 
atâta portarul. Abia atunci îşi aduse aminte Ordânov că-l 
văzuse pentru prima oară tot aici, la Murin, când se mutase. 

Îşi dădea seama că este nervos şi tulburat; ştia că fantezia 
şi sensibilitatea lui sunt extrem de stârnite şi se hotări să n- 
aibă încredere în sine. Puțin câte puţin, căzu într-o stare de 
amorţeală. In piept i se cuibări un simţământ greu, 
apăsător. Îl durea inima, ca o rană vie şi în suflet i se 
revărsau lacrimi grele, nesecate. 

Se lungi iar în patul pe care i-l aşternuse tânăra femeie şi 
începu să tragă din nou cu urechea. Se puteau deosebi 
două suflări: una grea, zbuciumată, de om bolnav, alta 
liniştită, dar inegală, parcă tulburată şi ea, ca şi când în 
amândouă piepturile inimile ar fi bătut stăpânite de una şi 
aceeaşi dorinţă, de una şi aceeaşi patimă. Auzea în 
răstimpuri un foşnet de rochie, târşâitul uşor al paşilor 
Katerinei, înfundaţi, moi şi până şi fâşâitul acesta stârnea în 
inima lui o durere surdă, însă chinuitor de dulce. In sfârşit, 
deslu; > parcă sughiţuri de plâns, un geamăt răzvrătit şi 
apoi cuvintele unei rugăciuni. Ştia că stă în genunchi 
înaintea icoanei, frângându-şi mâinile disperată! Cine era, 
la urma urmei, femeia aceasta? Pentru cine se ruga ea? Ce 
patimă apăsătoare îi frământa inima? De ce suferea şi se 
chinuia atâta şi de ce vărsa lacrimi atât de fierbinţi şi 
deznădăjduite? 

Începu să-şi aducă aminte de ceea ce-i spusese dânsa. 
Cuvintele ei răsunau încă în urechile lui ca o muzică şi 
inima lui răspundea învăluită de dragoste cu câte o lovitură 
grea şi înfundată la fiecare aducere-aminte, la fiecare vorbă 
a ei, repetată cu evlavie. Pentru o clipă, îl străfulgera 
gândul că văzuse toate acestea în vis. Dar în aceeaşi clipă 
toată fiinţa lui fu cuprinsă de o dureroasă amorţeală atunci 
când amintirea lăsată de răsuflarea ei fier-_binte, de 
cuvintele, de sărutarea ei îi aprinse iar închipuirea. În-l 


chise ochii şi se pierdu în uitare. Undeva bătu un orologiu; 
se/făcuse târziu şi se lăsa seara. 

Deodată i se păru că tânăra femeie s-a aplecat din nou 
asupră-i şi că-şi scufundă în ochii lui ochii ei minunaţi, 
luminoşi, umeziţi de lacrimile scânteietoare ale unei bucurii 
înalte şi nemărginite, calmi şi limpezi ca necuprinsa boltă 
de peruzea a cerului, în zăduful amiezii. Faţa ei radia atâta 
linişte solemnă, zâmbetul ei ascundea făgăduinţa unei 
fericiri atât de nesfârşite şi ea însăşi îşi plecase capul pe 
umărul lui cu atâta compasiune şi cu atâta avânt copilăresc, 
încât, de bucurie, lăsă să-i scape un geamăt din pieptul lui 
istovit. Ea voia să-i spună ceva; îi împărtăşea ceva cu 
duioşie în glas. Şi iarăşi o muzică tulburătoare îi izbi parcă 
auzul. Trăgea cu nesaţ aer în piept, încălzit, electrizat de 
răsuflarea ei apropiată. Cuprins de dor, întinse mâinile, 
răsuflă adânc şi deschise ochii. Ea stătea dinaintea lui, 
aplecată deasupra obrazului său, albă la faţă, ca şi când s- 
ar fi speriat de ceva, scăldată în lacrimi, tremurând toată de 
tulburare. Ii spunea ceva, îl ruga ceva, îm-preunându-şi şi 
frângându-şi mâinile. Avea braţele pe jumătate dezgolite. El 
o strânse la piept şi o simţi fremătând toată. 

Partea a doua 

— Ce este? Ce-4 cu tine? Întrebă Ordânov, dezmeticit de-a 
binelea, strângând-o încă în braţele lui puternice şi 
fierbinţi; ce-i cu tine, Katerina? Ce-i cu tine, dragostea 
mea? 

Ea plângea încetişor, cu ochii în pământ, ascunzându-şi 
faţa înfierbântată la pieptul lui. Multă vreme încă nu putu 
să rostească o vorbă şi tremura din tot trupul, cuprinsă 
parcă de groază. 

— Nu ştiu, nu ştiu, spuse ea în cele din urmă, cu o voce 
abia auzită, sufocmdu-se şi rostind cu greu cuvintele. Nu-mi 
aduc aminte xnici cum am intrat aici, la tine. Zicând 
acestea, se lipi de el şi mai strâns, împinsă de o pornire şi 
mai adâncă, şi, cuprinsă de un simţământ nestăvilit, îi 
săruta spasmodic umărul, mâinile, pieptul; în sfârşit, 


deznădăjduită parcă, îşi acoperi faţa cu palmele, căzu în 
genunchi şi îşi ascunse capul între genunchii lui. Iar atunci 
când Ordânov, copleşit de un dor nespus, o ridică 
nerăbdător şi o aşeză lângă dânsul, faţa ei ardea de ruşine 
ca o pălălaie, ochii plângeau, cerând îndurare şi zâmbetul 
chinuit din colţul buzelor se străduia din răsputeri să 
înăbuşe forţa nestăvilită a senzaţiei aceleia noi care o 
copleşea. Acum era parcă iarăşi speriată de ceva, căuta să-l 
respingă, bănuitoare, cu mâna, abia de-i arunca câtc-o 
privire pe furiş şi, cu capul lăsat în pământ, răspundea la 
întrebările lui precipitate cu şoapte speriate. 

— Poate că ai visat urât, spuse Ordânov, poate că ai avut 
năluciri, nu-i aşa? Nu cumva te-a speriat el? Aiurează, nu 
mai e în toate minţile. Poate a vorbit ceva care nu era 
pentru urechile tale? Ai auzit ceva, da? 

— Nu, n-am dormit, răspunse Katerina, stăpânindu-şi 
anevoie tulburarea. Nici nu-mi era somn. El tăcea într-una 
şi numai o dată m-a chemat. M-am dus lângă dânsul, l-am 
strigat, i-am vorbit; m-a cuprins spaima, pentru că nu se 
trezea şi nu mă auzea. E bolnav râu de tot, Dumnezeu să-l 
ajute! Atunci mi-am simţit inima sfâşiată de un dor amar! M- 
am tot rugat, m-am tot rugat şi uite că m-a apucat, aşa. 

— Ei, haide, Katerina, ajunge. Ajunge, sufletul meu! Asta e 
din pricină că te-ai speriat ieri. 

— Nu, ieri nu m-am speriat! 

— 'Ţi se mai întâmplă? 

— Da, mi se întâmplă. Începu să tremure toată şi se lipi de 
el, ca un copil speriat. Vezi, zise ea printre sughiţurile de 
plâns, n-am venit la tine aşa, degeaba, n-am venit degeaba; 
îmi era tare greu singură, urmă Katerina, strângându-i 
mâinile cu recunoştinţă. Haide, ajunge, nu mai vărsa lacrimi 
pentru amarul altora! 'Ţi-ne-ţi-le pentru zile negre, când o 
să-ţi vină greu, că eşti singur şi n-o să ai pe nimeni lângă 
tine! la spune-mi, ai avut vreo iubită? 

— Nu. Înaintea ta n-am cunoscut niciuna. 

— Înaintea mea. Tu mă socoti iubita ta? 


Se uită deodată la el mirată parcă şi vru să-i spună ceva, 
dar nu rosti nici o vorbă şi îşi plecă iarăşi ochii în pământ. 
Puţin câte puţin, faţa i se coloră din nou, îmbujorându-se; 
printre lacrimile nemistuite încă, uitate printre gene, ochii îi 
străluciră cu putere şi se vedea că pe buzele ei stăruie o 
întrebare. Se uită de vreo două ori la el cu o privire şireată 
şi ruşinată totodată, apoi, deodată, îşi lăsă iarăşi ochii în 
pământ. 

— Nu, nu se poate să fiu eu întâia ta iubită, zise ea; nu, nu, 
repetă apoi, clătinând din cap îngândurată, în vreme ce pe 
faţa ei se furişă iarăşi, încetişor, un zâmbet. Nu, zise, 
izbucnind în cele din urmă în râs, nu mi-e dat mie, 
scumpule, să-ţi fiu iubită. 

Zicând acestea, se uită la dânsul; dar pe faţa ei se oglindi 
din-tr-o dată atâta mâhnire, atâta tristeţe cumplită îi 
încătuşa deodată toate trăsăturile, atât de neaşteptat 
izbucni din rărunchi, din inimă, deznădejdea ei, încât 
Ordânov se pomeni cuprins de un simţământ neînțeles şi 
amarnic de milă faţă de o durere necunoscută lui şi se uită 
la ea cu o expresie neînchipuit de tristă. 

— Ascultă-mă ce vreau să-ţi spun, zise Katerina cu o voce 
care-i străpungea inima, strângându-i mâinile într-ale sale 
şi silindu-se să-şi înăbuşe sughiţurile de plâns. Ascultă-mă 
bine, ascultă-mă, bucuria ochilor mei! Struneşte-ţi inima şi 
nu mă iubi aşa cum mă iubeşti acum. O să-ţi fie mai uşor, 
inima 0 să-ţi fie mai uşoară şi mai voioasă şi aşa ai să te 
păzeşti de un duşman cumplit şi ai să dobândeşti o soră 
dragă. O să vin la tine dacă ai să vrei, o să fiu bună cu tine şi 
nici n-o să mă ruşinez că te-am cunoscut. Am stat doar cu 
tine două zile, cât timp ai zăcut doborât de boala aceea 
cumplită! Recunoaşte-ţi sora! Nu degeaba ne-am înfrățit 
noi doi, nu degeaba m-am rugat cu lacrimi în ochi pentru 
tine Maicii Domnului! Alta ca mine n-ai să găseşti! O lume 
întreagă de vei umbla, n-ai să găseşti altă iubită ca mine, 
dacă inima ta îşi doreşte o iubită. O să te îndrăgesc din 
toată inima şi o să te iubesc întotdeauna ca şi acum, o să te 


iubesc pentru că ai sufletul curat şi luminos, în care se 
poate citi totul; pentru că din clipa când te-am văzut întâia 
oară, mi-am dat seama că eşti oaspetele casei mele, un 
oaspete dorit şi nu în zadar ai venit aici la noi; o să te iubesc 
pentru că atunci când te uiţi la mine, ochii tăi revarsă iubire 
şi răsfrâng inima ta şi când încep să vorbească, eu aflu 
numaidecât toate simţămintele tale şi de-aceea vreau să-mi 
închin viaţa şi libertatea iubirii tale, pentru că e dulce să fii 
şi roabă aceluia a cărui inimă ţi-e dragă. Dar vezi că viaţa 
mea nu-i a mea, ci a altcuiva şi libertatea mi-e încătuşată! 
Primeşte-mă ca soră şi fii fratele meu, primeşte-mă în inima 
ta când mă va cuprinde iar aleanul şi cumplita sfârşeală; 
dar fă aşa ca să nu-mi fie ruşine să vin la tine şi să rămân cu 
tine, ca acum, noaptea întreagă. Au-zâtu-m-ai? Ţi-ai deschis 
inima pentru mine? Oare ai priceput ce ţi-am spus? Vru să 
mai spună ceva, se uită la el, îi puse mâna pe umăr şi, în 
sfârşit, căzu neputincioasă la pieptul lui. Glasul i se pierdu 
într-un hohot spasmodic de plâns, pieptul i se zbătea 
cumplit şi faţa i se aprinse ca geana înserării. 

— Viaţa mea! Şopti Ordânov, cu ochii înceţoşaţi şi 
răsuflarea tăiată. Bucuria inimii mele! Spuse în neştire, fără 
să-şi dea seama ce cuvinte rosteşte, fără a se înţelege pe 
sine însuşi, tremurând de teamă să nu destrame cu un 
singur suflu vraja, să nu sfarme tot ceea ce se petrecea cu 
el acum şi i se părea mai curând vis decât realitate, într-atât 
se înnegurase totul dinaintea lui! Nu ştiu cine eşti şi nu te 
înţeleg, nu-mi amintesc ce mi-ai spus adineauri, mintea rni 
se întunecă şi-mi simt inima pierită, stăpâna mea! 

Aici glasul i se frânse iarăşi de emoție. Katerina se lipea tot 
mai strâns, tot mai caldă, mai fierbinte de dânsul. Fără a se 
mai stă-pâni, tânărul se ridică, zdrobit, apoi, istovit de 
extaz, căzu în genunchi. Din pieptul lui răzbiră, în sfârşit, 
spasmodic şi dureros, hohote de plâns şi glasul, venind de-a 
dreptul din inimă, tremură ca o strună, pradă văpăilor, într- 
o beatitudine necunoscută încă lui. 


— Cine eşti, cine eşti tu, scumpa mea? De unde vii, draga 
mea dragă? Întrebă el silindu-se să-şi înăbuşe sughiţurile 
de plâns. Din ce tării ai coborât pe cerul meu? Trăiesc 
parcă un vis; nu pot să cred în tine. Nu mă mustra. Lasă-mă 
să vorbesc, lasă-mă să-ţi spun tot, tot! De mult voiam să 
vorbesc. Cine eşti, cine eşti tu, bucuria vieţii mele? Cum ai 
descoperit inima mea? Spune-mi, de mult eşti tu surioara 
mea? Spune-mi tot despre tine, spune-mi unde ai fost până 
acum, spune-mi cum se chema locul unde ai stat, ce ai 
îndrăgit acolo mai întâi, care-ţi erau bucuriile şi care-ţi erau 
dorurile? Era oare cald aerul acolo şi cerul era curat? Pe 
cine ai îndrăgit mai înainte, cine te-a iubit, după cine a 
tânjit pentru întâia oară sufletul tău? Ai avut o măicuţă care 
să te crească de copilă, ori, ca şi mine, ţi-ai deschis singură 
ochii în faţa vieţii? Spune-mi, întotdeauna ai fost aşa? Ce 
vise te-au legănat, ce gânduri ai împletit, ce ţi s-a împlinit şi 
ce nu ţi s-a împlinit - să-mi spui tot. După cine a tânjit întâia 
oară inima ta de fecioară şi cui ai dăruit-o? Spune-mi ce să- 
ţi dau pentru ea, ce să dau pentru făptura ta? Spune-mi, 
scumpa mea, lumina mea, surioara mea, spune-mi cum aş 
putea să dobândesc inima ta? 

Aici glasul i se curmă şi Ordânov îşi plecă încet fruntea. 
Dar când îşi ridică ochii, o groază mută îi îngheţă toată 
fiinţa şi părul i se făcu măciucă pe cap. 

Katerina stătea în faţa lui albă ca varul. Privea nemişcată, 
într-aiuri, buzele i se învineţiseră ca la o moartă şi ochii îi 
erau învăluiţi de un chin nespus. Se sculă încet, făcu doi 
paşi şi, scoțând un țipăt sfâşietor, se prăbuşi dinaintea 
icoanei. Din pieptul ei izbucniră cuvinte repezi, fără 
legătură. Căzu în nesimţire. Zguduit de groază, Ordânov o 
ridică şi o duse la patul său; rămase aplecat asupră-i, 
pierdut. După câteva clipe femeia deschise ochii, se ridică 
în capul oaselor, aruncă o privire prin încăpere şi luă mâna 
tânărului. Îl atrase spre dânsa, silindu-se să şoptească ceva 
cu buzele încă livide, dar glasul nu-i dădea ascultare. In 


cele din urmă, izbucni într-o ploaie de lacrimi; picăturile 
fierbinţi frigeau mâna rece a lui Ordânov. 

— Mi-e greu, mi-e greu acum, se apropie ceasul meu cel 
de pe urmă! Vorbi ea în sfârşit, chinuită de o tristeţe fără 
leac. 

Se strădui să mai spună ceva, dar limba înţepenită nu 
putea să mai rostească nici un cuvânt. Se uita 
deznădăjduită la Ordânov, care n-o înţelegea. Tânărul se 
aplecă mai aproape de ea, numai ochi şi urechi. În sfârşit, o 
auzi şoptind desluşit: 

— Sunt deocheată. Boala de care sufăr mi se trage din 
farmece. M-au nenorocit! 

Ordânov ridică fruntea şi o privi sălbatic, uluit. Îl fulgeră 
un gând hidos. Katerina îi văzu faţa spasmodic şi dureros 
schimonosită. 

— Da! M-au deocheat, urmă ea, m-a fermecat un om rău, 
el mi-a fost piază-rea! I-am vândut sufletul. De ce, de ce ai 
pomenit de măicuţa? De ce trebuia să mă chjnuieştj? 
Domnul Dumnezeu să te judece! 

Apoi izbucni în plâns; inima lui Ordânov se zbătea 
copleşită de un alean de moarte. 

— Mi-a spus, şopti ea cu un glas stăpânit şi tainic, că 
atunci când o să moară, o să vină după sufletul meu cel 
încărcat de păcate. Sunt a lui, i-am vândut sufletul. M-a 
chinuit, mi-a citit din cărţi. Uite, uite cartea lui! Asta-i 
cartea lui. Zice că am săvârşit un păcat de moarte. Uite, 
uite. 

Şi îi arătă o carte; Ordânov nici nu băgase de seamă de 
unde a luat-o. Era scrisă toată de mână, ca vechile cărţi ale 
rascolnicilor pe care avusese prilejul să le vadă înainte. 
Acum însă nu avea putere s-o răsfoiască şi să-şi concentreze 
atenţia asupra slovelor. Cartea îi căzu din mâini. O cuprinse 
blând pe Katerina, silindu-se s-o facă să-şi recapete 
judecata. 

— Ei, haide, ajunge! Zise el; te-au înspăimântat; acum sunt 
eu lângă tine; odihneşte-te alături de mine, scumpa mea, 


dragostea mea, lumina ochilor mei! 

— Tu nu ştii nimic, nimic! Răspunse tânăra femeie, 
strângân-du-i cu putere mâinile. Aşa sunt eu întotdeauna! 
Mi-e teamă, într-una mi-e teamă. Haide, nu mă mai chinui! 

După câteva clipe, trăgându-şi puţin răsuflarea, urmă: 

— Când mi-e teamă, mă duc la el. Câteodată mă vrăjeşte 
cu vorbele lui, alteori ia cartea cea mai mare şi-mi citeşte. 
Ce lucruri cumplite, înspăimântătoare! Nu ştiu ce anume şi 
nu înţeleg fiecare cuvânt, dar mă cuprinde spaima şi când îi 
ascult glasul, parcă n-ar vorbi el, ci altcineva - cineva rău, 
pe care nu-l poţi îm-blânzi şi nu-l poţi îndupleca cu nimic. 
Mi se strânge inima şi parcă-mi trece un fier ars prin ea. 
Mi-e mai greu decât atunci când m-a cuprins dorul amar! 

— Nu te mai duce la el! De ce te duci la dânsul? Zise 
Ordânov, abia dându-şi seama de ceea ce spune. 

— Dar pentru ce am venit la tine? Dacă mă-ntrebi, n-aş şti 
să-ţi spun. El îmi zice mereu: roagă-te, roagă-te! Uneori mă 
scol în puterea nopţii şi mă rog mult, ceasuri în şir; adesea 
mă doboară somnul, dar tresar speriată şi atunci mi se pare 
că în jurul meu se adună nori negri prevestitori de furtună, 
că o să fie rău de mine, c-au să mă sfâşie şi-au să mă rupă în 
bucăţi oamenii răi, că n-am să pot îndupleca sfinţii din 
ceruri şi că n-au să mă scape de nenorocirea cumplită care 
mă pândeşte. Mi se rupe inima, tot trupul parcă ar vrea să 
mi se desfacă în bucăţi de atâtea lacrimi. Atunci iar mă rog 
şi mă tot rog până o văd pe Maica preacurată privindu-mă 
din icoană mai cu drag. Mă ridic apoi şi mă 

— Dostoievski, Qpere, ypl. ] 

Duc să mă culc, frântă, zdrobită toată; câteodată adorm pe 
podea, în genunchi, dinaintea icoanei. Atunci se trezeşte 
uneori şi el, mă cheamă la dânsul, mă mângâie şi-mi spune 
vorbe liniştitoare şi mi se face sufletul mai uşor; şi orice 
nenorocire ar veni, lângă el nu mai mi-e teamă. Are putere! 
Cuvântul lui atârnă greu! 

— Dar ce nenorocire, ce nenorocire s-a abătut asupra ta? 
Or-dânov îşi frângea mâinile deznădăjduit. 


Katerina păli îngrozitor. Se uita la el ca o osândită la 
moarte, care nu mai nădăjduieşte îndurare. 

— Asupra mea? Sunt o fiică blestemată, o ucigaşă; m-a 
ajuns blestemul părintesc! Mi-am nenorocit mama! 

Ordânov o cuprinse în braţe fără să spună o vorbă. Ea se 
lipi fremătând de dânsul. O simţea tremurând toată şi părea 
că sufletul i se desparte de trup. 

— Am băgat-o în pământ, urmă femeia, tulburată de 
aducerile-aminte, copleşită de nălucirile trecutului. Voiam 
de mult să vorbesc, dar el îmi poruncea mereu să tac, 
rugându-mă, mustrân-du-mă şi mâniindu-se, ba uneori îmi 
stâmea singur aleanul, ca un duşman înrăit. Dar pe mine 
mă tot bat gândurile, ca şi în noaptea asta. Ascultă, ascultă! 
A fost demult, tare demult, că nici nu-mi mai aduc aminte 
când, dar parc-a fost ieri, parc-am avut ieri un vis care mi-a 
supt inima toată noaptea. Aleanul îndoieşte vremea. Şezi, 
şezi colea lângă mine; am să-ţi spun tot amarul meu; să se 
abată asupră-mi blestemul mamei mele. Iţi încredinţez 
povestea vieţii mele. 

Ordânov vru s-o oprească, dar ea îşi împreună mâinile, 
rugân-du-l în numele dragostei lui să-i dea ascultare, apoi 
începu iar să vorbească şi mai tulburată încă. Vorbea parcă 
în neştire şi din cuvintele ei răzbea furtuna ce-i zbuciuma 
sufletul; dar Ordânov înţelegea totul, pentru că viaţa ei era 
acum şi viaţa lui, durerea ei era şi durerea lui, pentru că 
duşmanul lui stătea acum aievea în faţa lui, întrupându-se şi 
crescând dinainte-i din fiece cuvânt rostit de ea, apăsându-i 
parcă cu putere neistovită inima şi bătându-şi joc de mânia 
lui. Sângele îi clocotea în vine, potopindu-i inima şi în- 
câlcindu-i gândurile. Bătrânul cel rău din vis (Ordânov 
credea în asta) stătea aievea înaintea lui. 

— Era o noapte ca acum, începu Katerina, dar mai 
cumplită şi vântul hăuia prin pădurea noastră aşa cum nu 
mi-a mai fost dat nicicând să aud. Poate pentru că în 
noaptea aceea începuse pierzania mea! Sub fereastra 
noastră furtuna doborâse un stejar; venea pe la noi un 


bătrân cu părul alb, un om sărman, care spunea ca ţine 
minte stejarul acela încă de copil şi că pe-atunci fusese tot 
aşa ca şi în noaptea când l-a doborât vântul. In aceeaşi 
noapte 

_ ţin minte ca acum - furtuna a sfărâmat barcazurile tatei 
del pe fluviu şi el, cu toate că se simţea rău, s-a dus la locul 
nenorocirii de îndată ce au sosit în fugă pescarii la noi, la 
cherhana. Am rămas singure, măicuţa şi cu mine; eu 
moţăiam, ea era mâh-nită şi plângea amar, nu ştiu de ce. ba 
da, ştiu de ce! Fusese bolnavă, era albă la faţă şi îmi tot 
spunea să-i pregătesc giulgiul. Deodată, pe la miezul nopţii, 
am auzit o bătaie în poartă; am sărit în sus şi sângele mi-a 
năvălit în inimă; măicuţa a scos un țipăt. Nu m-am uitat la 
dânsa, mi-era teamă; am luat felinarul şi m-am dus să 
deschid eu poarta. Era el! Mi s-a făcut frică, pentru că 
întotdeauna mi-era teamă când venea el, încă de mică, de 
când mă ţin aducerile-aminte! Pe-atunci nu-i albise încă 
părul; avea barba neagră ca smoala, ochii îi ardeau în cap 
ca doi tăciuni şi nu mă privise niciodată până atunci cu 
blândeţe. M-a întrebat: „Acasă-i mama?" Închizând portia, 
i-am spus: „lata nu-i acasă". A zis: „Ştiu“ şi s-a uitat o dată 
la mine. Pentru întâia oară se uita aşa. Am pornit-o; el 
stătea locului. „De ce nu vii?" „Stau şi mă gân-desc." Când 
să intrăm înăuntru, zice: „De ce-ai spus că tata nu-i acasă, 
când eu te-am întrebat dacă-i mama acasă?" Nu i-am 
răspuns. Măicuţa, mai mult moartă decât vie, s-a repezit la 
el. Dar el abia s-a uitat la dânsa; am văzut tot. Era loarcă de 
apă, din cap până-n picioare, rebegit de frig: l-a gonit 
furtuna douăzeci de verste; nici măicuţa, nici eu nu ştiam 
de unde vine şi pe unde umblă; nu-l mai văzusem de nouă 
săptămâni. Şi-a aruncat căciula, şi-a scos mănuşile şi fără să 
se închine nici la icoane, nici la gazde, s-a aşezat la gura 
sobei. 

Katerina îşi trecu palma peste faţă, ca şi când ar fi apăsat- 
o ceva, dar după o clipă ridică iarăşi capul şi urmă: 


— A început să vorbească cu mama pe tătăreşte. Mama 
ştia, dar eu nu pricepeam nici o iotă. Altă dată când venea, 
îmi spuneau să ies; de rândul ăsta mama n-a cutezat să 
spună o vorbă copilei sale. Necuratul mi-a cumpărat 
sufletul. Mă uitam la măicuţa minunându-mă eu însămi. 
Băgăm de seamă că se tot uită la mine, că vojbea despre 
mine; mama a început să plângă. Deodată îl văd că pune 
mâna pe cuţit. Nu era întâia oară că punea mâna pe cuţit 
de faţă cu mine când stătea de vorbă cu mama. M-am 
ridicat şi l-am apucat de curea, vrând să-i smulg din mână 
cuțitul blestemat. A scrâşnit din dinţi, a urlat o dată şi a dat 
să mă îm-brâncească; m-a izbit în piept, dar nu m-a 
îmbrâncit. Credeam că am să mor pe loc; ochii mi s-au 
înceţoşat şi am căzut, dar n-am scos un țipăt. Când mă uit, îl 
văd că-şi smuceşte cureaua, îşi suflecă mâneca de la mâna 
cu care m-a lovit, scoate cuțitul şi mi-l întinde: „Na, taie-o, 
veseleşte-te; m-ai mâniat rău şi eu sunt un om mândru, dar 
am să mă închin dinainte-ţi până la pământ". Am pus cuțitul 
deoparte: clocotea sângele în mine; m-am uitat la dânsul şi- 
mi aduc aminte că am surâs, cu buzele strâns lipite şi m-am 
uitat drept în ochii trişti ai mamei mele; a fost o căutătură 
cumplită, iar pe buze îmi stăruia acelaşi zâmbet neruşinat; 
mama şedea albă la faţă, mai mult moartă decât vie. 

Ordânov asculta cu atenţia încordată povestirea aceasta 
dezlâ-nată; puţin câte puţin însă, tulburarea Katerinei se 
potoli; acum vorbea mai liniştit; biata femeie se lăsase 
pradă aducerilor-aminte, care-i risipiră pe tot întinsul mării 
lor nemărginite aleanul. 

— Şi-a luat căciula fără să rostească un cuvânt de bun 
rămas. Am luat şi eu felinarul ca să-l petrec, în locul mamei 
mele, care, deşi era bolnavă, voia să-l conducă. Am ajuns 
amândoi la poartă: i-am deschis portiţa fără să scot o vorbă, 
după ce am alungat câinii. Deodată îl văd că-şi scoate 
căciula şi se ploconeşte dinaintea mea. Îl văd pe urmă că 
vâră mâna în sân, scoate un sipeţel roşu de safian şi-i dă la 
o parte zăvorelul; mă uit şi zăresc înăuntru mărgăritare; 


erau pentru mine. „Am, zice, la marginea oraşului, o 
ibovnică şi ei i le duceam, dar n-am mai ajuns la dânsa; ia- 
le, frumoaso, să-ţi dezmierzi frumuseţea cu ele; calcă-le în 
picioare dacă aşa ţi-i voia, dar ia-le". Le-am luat, dar să le 
calc în picioare nu mă înduram; nici prea multă cinstire nu 
voiam să-i arăt, dar le-am luat, ca o năpârcă şi n-am scos o 
vorbă. M-am întors şi le-am pus pe masă dinaintea mamei 
mele, căci pentru asta le şi primisem. Măicuţa a rămas o 
vreme mută, albă ca varul la faţă, ca şi când i-ar fi fost 
teamă să vorbească cu mine. „Ce-i asta, Katia?" „[i le-a 
adus negustorul matale, atâta ştiu", i-am răspuns eu. Mă uit 
şi văd că i-au dat lacrimile şi i s-a tăiat răsuflarea. „Nu mie, 
Katia; nu mie, răutate ce eşti, nu mie". Îmi aduc aminte cu 
câtă amărăciune a spus maică-mea asta, de parcă şi-ar fi 
vărsat tot amarul din suflet. Mi-am ridicat ochii şi voiam să 
cad la picioarele ei, când deodată mi-a şoptit ucigă-l-crucea: 
„Atuncea, dacă nu dumitale, înseamnă că i le-a adus lui 
tătuca; am să i le dau lui când s-o întoarce şi am să-i spun 
că au fost pe la noi nişte neguţători, care şi-au uitat marfa 
aici." Şi o văd cum o podidesc lacrimile. „Las' că-i spun eu 
ce fel de neguţători au fost şi ce fel de marfă căutau. Las' 
că-i spun eu a cui fiică eşti tu, nelegiuito! 

Căci acuma tu nu mai eşti copilul meu, năpârcă! 
Blestemată să fii 1" 

Eu tăceam şi lacrimile îmi şiroiau pe obraz. Ah! Eram toată 
ca un sloi de gheaţă. M-am dus la mine în odaie şi am 
ascultat noaptea întreagă vuietul furtunii şi în vuietul ei mi- 
am adunat gândurile. 

Au trecut cinci zile. In seara celei de-a cincea zile, vine 
tătuca, încruntat şi mânios; avea o vătămătură de pe drum. 
Când mă uit, văd că-i e mâna legată şi mi-am închipuit că i-a 
ieşit în cale vrăjmaşul lui şi I-a vătămat. Ştiam şi cine era 
vrăjmaşul, toate le ştiam. N-a schimbat o vorbă cu măicuţa, 
nici de mine n-a întrebat; şi-a chemat toţi oamenii, a dat 
poruncă să oprească lucrul la cherhana şi să păzească de 
rele casa. In clipa aceea a simţit inima mea că în casa 


noastră ceva nu-i a bine. Am stat noi aşa, în aşteptare, mult, 
până-n puterea nopţii; era o noapte tot aşa furtunoasă, 
viscolită şi mi s-a încuibat neliniştea în suflet. Am deschis 
fereastra; faţa îmi dogorea toată, ochii îmi lăcrimau, mă 
ardea la inimă. Parcă mă mistuia un foc şi îmi venea să ies 
afară şi să merg în neştire, până la capătul lumii, acolo unde 
se înfiripă trăsnetele şi furtuna. Pieptul mi se zbătea 
cumplit. Când, deodată, târziu de tot - poate aţipisem, sau 
poate că o negură mi-a învăluit sufletul şi mi-a tulburat 
judecata - aud o bătaie în fereastră: „Deschide!" Când mă 
uit, văd un om căţărat pe o frânghie în dreptul ferestrei. L- 
am recunoscut numaidecât pe musafir, am deschis fereastra 
şi l-am lăsat să intre în odaia mea. Era el! Fără să-şi scoată 
căciula, s-a aşezat pe laviţă, răsuflând anevoie, de parcă ar 
fi fost hăituit. M-am proptit într-un cotlon şi numai eu ştiu 
cum mi-a fugit tot sângele din obraz. „Acasă-i taică-tu?" 
„Acasă". „Şi maică-ta?" „Şi mama-i acasă". „Iaci! Auzi?" 
„Aud". „Ce?" „Aud un şuierat sub fereastră". „Şi-acuma, 
vrei, frumoaso, să-mi pierzi capul, să-l strigi pe tătuca, să 
mă nenoroceşti? N-am să-ţi ies din voie; uite frânghia, 
leagă-mă, dacă inima îţi porunceşte să speli obida pe care 
ţi-am făcut-o". Nu i-am răspuns. „Ei, ce zici? Vorbeşte, 
bucuria vieţii mele!" „Ce vrei?" „lrebuie să mă feresc de 
vrăjmaşul meu, să-mi iau rămas bun omeneşte de la iubita 
cea veche şi să mă închin dinaintea celei noi, tânără ca tine, 
frumoaso." Am râs; nici eu nu ştiu cum de m-a ajuns la 
inimă vorba lui spurcată. „Lasă-mă, frumoaso, să cobor, să- 
mi descarc inima, să mă închin stăpânilor casei". Tremuram 
toată, îmi clănţăneau dinţii în gură şi inima mi-era ca fierul 
înroşit în foc. M-am dus de i-am deschis uşa şi l-am lăsat să 
intre înăuntru; numai în prag am rostit anevoie: „Na, ia-ţi 
înapoi boabele astea şi să nu-mi mai faci daruri niciodată" şi 
i-am azvârlit în urmă sipeţelul acela. 

Katerina se opri să-şi mai tragă răsuflarea; aci tresărea, 
tre-murând ca o frunză şi se făcea albă la faţă, aci îi năvălea 
tot sân-gele în obraji. Acum, când contenise de vorbit, 


obrajii îi ardeau ca focul, ochii scânteiau printre lacrimi şi 
răsuflarea grea, neregulată îi răscolea pieptul. Deodată păli 
iar şi glasul, tulburat şi trist, tremură şi se frânse. 

— Am rămas singură atunci şi parcă m-a prins furtuna în 
vâr-tejul ei. Deodată aud ţipete, aud oamenii alergând prin 
curte, îi aud strigând: „Arde cherhanaua". Stăteam cu 
sufletul la gură; toţi fugiseră afară, nu rămăseserăm în casă 
decât eu şi cu măicuţa. Ştiam că îşi ia rămas bun de la viaţă, 
că de trei zile zace pe patul de moarte, ştiam, nemernica de 
mine! Deodată aud un țipăt sub odaia mea, un țipăt slab ca 
al unui prunc speriat în somn. Pe urmă s-a făcut linişte. Am 
stins luminarea şi simțind fiori de gheaţă în tot trupul, mi- 
am acoperit faţa cu mâinile; nu mai îndrăzneam să mă uit în 
jurul meu. Un țipăt răsună chiar în preajma mea, oamenii 
veneau fuga dinspre cherhana. Am scos capul pe fereastră 
şi am văzut cum îl duceau pe tata mort; şi i-am auzit 
vorbind între ei: „A alunecat şi a căzut de pe scară în 
cazanul încins; să ştii că necuratul l-a împins acolo". M-am 
trântit pe pat; încremenisem în aşteptare, fără să ştiu nici 
eu ce anume şi pe cine aşteptam; ştiu doar atât: că mi-era 
greu pe suflet în clipele acelea. Nu mai ţin minte cât am 
aşteptat; îmi. Amintesc că deodată am început să mă legăn 
toată, capul mi se făcuse greu, ochii mă usturau din pricina 
fumului; mă bucuram că mi-i moartea aproape! Când, iată, 
simt că mă ridică cineva de umeri. Mă uit cât îmi îngăduie 
vederile: era el, pârlit tot, cu caftanul fierbinte, fumegând. 

„Am venit să te iau, frumoaso; scapă-mă de primejdie, aşa 
cum adineauri m-ai împins în iad, căci din pricina ta miam 
pierdut sufletul. N-o să aflu iertare prin nici o rugăciune 
pentru noaptea asta blestemată. Poate numai dacă ne-om 
ruga laolaltă!" Râdea, nemernicul! „Arată-mi, zice, cum să 
ies de aici ca să nu mă vadă nimeni!" L-am luat de mână şi l- 
am tras după mine. Am străbătut coridorul - aveam cheile 
la mine - am deschis uşa magaziei şi i-am arătat fereastra. 
Fereastra aceea dădea în grădină. M-a strâns şi m-a ridicat 
în braţele lui puternice şi a sărit cu mine pe fereastră. Am 


luat-o la fugă, ţinându-ne de mână; am fugit mult, pân-am 
ajuns în pădurea deasă şi întunecoasă. A tras cu urechea: 
„S-au luat după noi, Katia! S-au luat după noi, frumoaso, 
dar nu e încă vremea să ne lăsăm doborâţi! Sărută-mă, 
frumoaso, pentru dragostea noastră, pentru fericirea 
veşnică I" „Dar de ce ţi-s mâinile pline de sânge?" „Zici că 
mi-s mâinile pline de sânge, iubito? Am înjunghiat dulăii, că 
prea lătrau la oaspetele picat în puterea nopţii. Haidem 1" 
Am luat-o iarăşi la fugă; când ne uităm, zărim calul lui 
tătuca pe potecă; rupsese căpăstrul şi fugise afară din 
grajd; se vede că n“ avea chef să ardă de viu! „Vino cu 
mine, Katia! Dumnezeul nostru ne-a venit în ajutor 1" Eu 
tăceam. „Nu vrei? Să ştii că nu sunt păgân şi nu suntun 
nemernic; uite, dacă vrei tu, îmi fac cruce". Şi şi-a făcut 
semnul crucii. M-am urcat, m-am lipit de dânsul şi m-am 
cufundat în uitare la pieptul lui, ca în vis, iar când mi-am 
venit în fire, ne aflam pe malul unui râu cu ape bogate! S-a 
dat jos de pe cal, m-a coborât şi pe mine şi a intrat în 
păpuriş; acolo îşi avea ascunsă luntrea. Când să ne urcăm 
în luntre, îl aud zicând: „Rămâi cu bine, cal de ispravă; du- 
te de-ţi caută un alt stăpân, căci vechii tăi stăpâni te 
părăsesc!" M-am repezit la calul lui tătuca şi l-am îmbrăţişat 
cu putere, ca pentru despărţire. Pe urmă ne-am urcat în 
luntre, el a pus mâna pe vâsle şi, cât ai clipi, n-am mai văzut 
malul. Iar când a pierit malul, îl văd că ridică vâslele în 
luntre şi se uită de jur împrejur pe tot întinsul apei. 

„Bine te-am găsit, zice, râule năvalnic, care dai de băut la 
oameni şi mie îmi dai de mâncare! Spune-mi, avut” ai grijă 
de bunul meu cât am lipsit, întregi-s mărfurile mele?" Eu 
tăceam, cu capul în piept; fată-mi ardea toată de ruşine. lar 
el de colo: „Poţi să-mi iei tot, năvalnic şi nesătul ce eşti, dar 
făgăduieşte-mi să-mi păzeşti şi să ai grijă de mărgăritarul 
meu nepreţuit! Spune-mi măcar o vorbă, frumoaso, 
străluminează-ţi chipul ca soarele-n furtună, destramă cu 
lumina ta noaptea cea întunecată 1" Zicea aşa şi râdea; îl 
ardea inima de dorul meu, dar nu voiam, de ruşine, să-i 


rabd zâmbetul acela; aş fi vrut să rostesc cuvântul, dar m- 
am pierdut cu firea şi n-am cutezat. „Ei, fie şi-aşa!" a 
răspuns el la gândul meu sfios, cu un glas parcă plin de 
amar, ca şi când l-ar fi cuprins şi pe el mâhnirea. „Ştiut e că 
nu-i chip să faci nimic cu sila. Dumnezeu cu tine, porumbiţa 
mea trufaşă, fata mea frumoasă. Pesemne că tare mă mai 
urăşti, ori nu sunt eu pe placul ochilor tăi luminoşi. 
Ascultându-l, m-a apucat furia, o furie născută din dragoste; 
mi-am călcat pe inimă şi am zis: „Nu mie îmi este dat să ştiu 
dacă-mi eşti drag ori ba, ci de bună seamă alteia, 
nesocotitei şi neruşinatei aceleia care şi-a batjocorit odaia 
de fecioară în bezna nopţii, şi-a vândut sufletul pentru un 
păcat de moarte şi n-a putut să-şi ţină în frâu inima 
smintită; o ştiu însă bine ochii mei înfierbântaţi, ca şi cel 
care se laudă ca un tâlhar cu nenorocul altora şi 
batjocoreşte o inimă de fecioară!" N-am mai putut răbda şi 
am izbucnit în plâns. A tăcut şi m-a învăluit cu o cătătură 
care m-a cutremurat. „Ascultă-mă, frumoaso, zice şi ochii i 
se aprind în chip ciudat, ceea ce o să-ţi spun acum nu sunt 
vorbe aruncate în vânt, ci o mare făgăduială: o să-ţi fiu 
domn şi stăpân pe măsura fericirii ce-mi vei dărui-o, iar 
când o fi să nu mă mai îndrăgeşti, nici să nu mi-o spui, să nu 
iroseşti vorbe în zadar, să nu te osteneşti degeaba; saltă-ţi 
numai sprinceana de samur, scapără din ochii tăi întunecaţi, 
mişcă numai degetul cel mic de la mână şi o să-ţi dau 
îndărăt dragostea ta, laolaltă cu libertatea cea de aur; dar 
să ştii, frumoasa mea cea mândră şi neîndurătoare, că 
atuncea s-or sfârşi şi zilele mele!" La auzul acestor cuvinte, 
mi s-a cutremurat a batjocură toată fiinţa. 

Katerina se opri, adânc tulburată; îşi trase răsuflarea, 
zâmbi la gândul ce-o bătea acum, apoi vru să-şi urmeze 
povestirea, când, deodată, privirea ei scânteietoare întâlni 
privirea tulbure a lui Or-dânov, aţintită asupră-i. Tresări, 
vru să spună ceva, dar sângele îi năvăli în obraz. Îşi înfundă 
faţa în palme, ca şi când ar fi căzut în nesimţire şi se trânti 
cu capul în perne. Ordânov era zdrobit! Cu fiecare cuvânt 


rostit de Katerina, prin vinele lui se răspândea ca o otravă, 
sporind necontenit, un simţământ chinuitor, o tulburare 
cumplită, de neîndurat: o năzuinţă de neîmplinit şi o patimă 
lacomă şi copleşitoare îi încătuşaseră gândurile şi-i 
tulburaseră simţurile. Dar în aceeaşi vreme o mâhnire grea 
şi fără leac îi apăsa tot mai mult inima. Uneori îi venea să 
strige Katerinei să tacă, ar fi vrut să cadă la picioarele ei şi 
s-o roage cu lacrimi în ochi să-i redea chinurile iubirii de 
mai înainte, dorurile lui curate şi gingaşe de mai înainte, şi-i 
păru rău de lacrimile ce-i secaseră de mult. Inima-i tânjea 
însângerată, alungind lacrimile din sufletul rănit. Nu 
înţelegea vorbele Katerinei şi dragostea lui se speria de 
simţământul ce-o răscolea pe biata femeie. In clipa aceea îşi 
blestemă patima, căci patima asta îl sugruma şi-l apăsa şi 
tânărul simţea cum i se scurge prin vine plumb topit în loc 
de sânge. 

— Dar vai, nu ceea ce ţi-am spus până acum m-apasă cel 
mai avan, zise Katerina, săltându-şi deodată capul; nu asta 
mă apasă, urmă ea cu un glas căruia un nou şi neaşteptat 
simţământ îi dădea răsunet de aramă, în timp ce lacrimile 
ascunse, deznădăjduite, îi sfâşiau inima; nu asta mă apasă, 
nu asta mă chinuie, nu asta mă tulbură! Puţin îmi pasă de 
măicuţa, cu toate că altă mamă nu mai e chip să dobâiidese, 
de” aş umbla toată lumea! Puțin îmi pasa de blestemul ei în 
ceasul acela greu, cel de pe urmă! Puțin îmi pasă de viaţa 
mea de aur de altădată, de odaia mea călduţă de fecioară 
slobodă! Puțin îmi pasă că m-am vândut necuratului şi mi- 
am dat sufletul celui care m-a dus la pierzanie, că pentru 
fericirea aceasta m-am încărcat de un păcat veşnic! Ah, nu 
asta mă apasă, măcar că şi de-aici mi se trage nenorocirea 
cea mare! Mă chinuie amarul şi mi se sfâşie inima pentru că 
sunt roaba lui, batjocorită, pentru că mi-e dragă mie însămi 
ruşinea asta a mea, neruşinata de mine, că inima-mi lacomă 
a păstrat cu drag amintirea nenorocirii mele ca şi când ar fi 
vorba de bucurie şi de fericire; asta mă apasă - că n-am 


putere în nenorocirea care m-a ajuns şi nu mă revolt 
împotriva obidei îndurate! 

De-abia mai vorbea, biata femeie şi un plâns isteric o făcu 
să-şi curme povestirea. Răsuflarea-i fierbinte, grăbită, îi 
ardea buzele, pieptul i se ridica şi cobora adânc, ochii îi 
sticleau vădind o neînţeleasă răzvrătire. Dar în clipa aceea 
atâta farmec îi lumină faţa, fiecare trăsătură şi fiecare 
muşchi al feţei tresăriră sub imboldul unui atât de pătimaş 
şuvoi de simţăminte, iscând atâta frumuseţe nemaivăzută, 
de neîndurat, încât gândurile negre ale lui Ordânov se 
mistuiră pe dată şi mâhnirea curată din pieptul său conteni. 
Inima lui ardea de dorinţa să se lipească de a ei şi să se 
piardă într-însa pătimaş, cuprinsă de o tulburare peste fire, 
să bată în ritmul aceleiaşi furtuni, sub imboldul aceleiaşi 
pasiuni neînţelese şi chiar să-şi oprească bătăile laolaltă cu 
ea. Katerina întâlni privirea tulbure a lui Ordânov şi zâmbi 
în aşa fel, încât îi învălui inima într-un şi mai bogat şuvoi de 
foc. Tânărul abia îşi mai dădea seama ce se întâmplă cu 
dânsul. 

— Fie-ţi milă de mine, cruţă-mă! Îi şopti, stăpânindu-şi 
glasul tremurat, aplecându-se asupră-i, rezemându-se cu 
mâna de umărul ei şi uitându-i-se în ochi atât de aproape, 
încât răsuflările lor se contopiră într-una singură. M-ai dat 
pierzării! Neştiut mi-e amarul tău şi tulburat mi-e sufletul. 
Puţin îmi pasă de toată povestea asta! Spune-mi oe vrei. Şi 
am să fac totul. Vino cu mine, nu-mi lua viaţa! 

Katerina se uita la dânsul cu o privire fixă; lacrimile se 
uscaseră pe obrajii ei înfierbântaţi. Vru să-l întrerupă, îl luă 
de mână, încercând să spună şi ea ceva, dar nu găsea 
cuvintele de care avea nevoie. Pe buzele ei înflori încet un 
zâmbet straniu, prin care se străduia parcă să răzbească 
râsul. 

— Vezi că nu ţi-am spus încă tot, vorbi ea în sfârşit, cu 
vocea întretăiată. Am să-ţi spun şi altele; dar ai să mă 
asculţi oare, ai să mă asculţi, inimă înfierbântată? Ascultă 
ce are să-ţi spună surioara ta! Bag de seamă că ai înţeles 


prea puţin din cumplita mea nenorocire! Voiam să-ţi 
povestesc cum am trăit un an alături de dânsul, dar mai 
bine tac. După ce-a trecut un an, s-a dus cu tovarăşii lui pe 
râu în jos, iar eu am rămas să-l aştept în port, la mamă-sa 
adoptivă. L-am aşteptat o lună, două. Pe urmă am în-tâlnit 
la marginea oraşului un tânăr neguţător şi când m-am uitat 
la el, mi-am adus aminte de anii cei de aur de altădată. 
„Surioară dragă, zice, după ce-am schimbat câteva cuvinte, 
eu sunt Alioşa; când eram noi doi mici, bătrânii ne-au juruit 
unul altuia; ia adu-ţi aminte dacă m-ai uitat, că suntem de 
pe-aceleaşi meleaguri." „Şi ce se vorbeşte pe seama mea pe 
meleagurile noastre?" „Zice lumea că ai apucat-o pe-o cale 
strâmbă, că ai uitat de cinstea ta de fată, că te-ai legat cu 
un tâlhar şi un ucigaş", îmi spune Alioşa râzând. „Dar tu ce 
ziceai despre mine?" „Aş fi zis eu multe, venind încoace, 
rosteşte el cu inima tulburată, multe aş fi zis, dar de cum te- 
am văzut, a încremenit sufletul în mine; m-a ajuns parcă o 
năpastă! Zice. Haide, cumpără şi sufletul meu, ia-l, chiar 
dacă o să-ţi baţi joc de inima şi de dragostea mea, frumoaso. 
Părinţi nu mai am, mi-s singur stăpân şi sufletul meu e-al 
meu, nu-i al altuia, nu l-am vândut nimănui, aşa cum a făcut 
ştiu eu cine, care a uitat de toate; nu-i nevoie să-mi cumperi 
inima, ţi-o dau pe degeaba, căci se vede treaba că-i lucru de 
procopseală I' Am râs. Mi-a tot vorbit aşa nu o dată; stătea 
de-o lună singur cuc în casă, îşi lăsase mărfurile în părăsire 
şi dăduse drumul la oameni. Mi s-a făcut milă de lacrimile 
lui de orfan, aşa că i-arn spus într-o dimineaţă: „Aşteaptă- 
mă, Alioşa, de cum s-o lăsa noaptea, mai la vale de chei; să 
plecăm, să mergem la tine acasă, că mi s-a acrit de viaţa 
asta năpăstuită!" Noaptea, mi-am strâns bocceaua, cu 
sufletul tânjind şi zbuciumându-se. Când mă uit, îl văd pe 
stăpânu-meu intrând pe nepusă masă. „Bine te-am găsit, 
zice: haidem, vine furtună pe râu şi vremea nu aşteaptă." 
M-am dus cu el. Ne-am apropiat de râu; până la ai noştri 
aveam de mers mult cu luntrea. Când ne uităm, zărim o 
luntre; luntraşul ne era cunoscut şi parcă aştepta pe cineva. 


„Să trăieşti, Alioşa, Doamne-ajută! Ce, ai zăbovit pe chei şi 
acum eşti zorit să ajungi la barcazurile tale? Du-mă, fă bine, 
omule şi pe mine cu femeia mea la ai noştri, că am dat 
drumul la luntrea mea şi înot nu-i chip să ajungem." „Urcă, 
a zis Alioşa şi când i-am auzit glasul, parcă m-a împuns ceva 
în inimă. Urcă cu femeia ta, că vântul e pus să ne slujească 
pe toţi şi s-o găsi loc şi pentru voi în bordeiul meu." Ne-am 
urcat în luntre. Era o noapte întunecoasă, stelele se ascun- 
seseră, vântul s-a pornit să urle şi pe râu s-au stârnit valuri. 
Ne-am depărtat cam o verstă de mal. Tăceam tustrei. 

„Vine furtuna! Zice omul meu. Nu-i a bine furtuna asta! De 
când mama m-a făcut n-am mai văzut pe râu aşa furtună ca 
asta <ce vine acum! O să-i fie greu luntrii noastre; n-o să ne 
ţină pe toţi trei!" „Da, n-o să ne ţină, a răspuns Alioşa. Unul 
din noi, vezi bine, e de prisos." Glasul îi tremura ca o strună. 
„la spune, Alioşa, te cunosc de mic copil, am fost bun 
prieten cu taică-tu; ia spune, Alioşa, poţi tu să ajungi la mal 
fără luntre, ori ba? Ori te duci pe copcă şi te prăpădeşti?" 
„Nu-i chip de ajuns 1" „Dar tu, omule, la o adică, de-ar fi să 
cazi în apă, ai ajunge oare la 1 mal, ori ba?" „N-aş ajunge; 
m-aş prăpădi, căci n-aş putea să 1 înfrunt viitoarea!" „Şi 
acum, ascultă şi tu ce am să-ţi spun, Katerinuşka, 
mărgăritarul meu nepreţuit! Mi-aduc aminte de-o noapte 

: la fel ca şi asta, doar că atunci nu se zbuciuma valul şi 
sclipeau stelele şi strălucea luna. Vreau să te-ntreb, uite- 
aşa, dacă n-ai uitat cumva noaptea aceea?" „N-am uitat-o", 
zic. „Ei, dacă n-ai 1 uitat-o, înseamnă că n-ai uitat nici 
înţelegerea aceea, n-ai uitat i cum a-nvăţat un voinic pe o 
preafrumoasă fată să-şi redobândească libertatea de la 
omul care nu-i era drag, ai?" „Nu, n-am uitat nici asta", zic, 
mai mult moartă decât vie. „Ei, dacă n-ai uitat, uite că 
acuma suntem prea mulţi în luntrea asta. Oare nu cumva i-a 
sunat ceasul unuia din noi? Spune, scumpo, spune, 
porumbiţo, gângureşte cu glasul tău cel dulce ce ai de 
spus". 


— Nu mi-am spus atunci cuvântul! Urmă în şoaptă 
Katerina, pălind. 

Şi femeia n-apucă să-şi sfârşească istorisirea. 

— Katerina! Auziră deasupră-le un glas înfundat şi răguşit. 

Ordânov tresări. In cadrul uşii stătea Murin. Cu blana pe 
umeri, palid ca un mort, învăluindu-i cu o privire rătăcită. 
Katerina pălea tot mai tare şi se uita la el încremenită, 
vrăjită parcă. 

— Vino aici, Katerina! Şopti bolnavul cu glasul stins şi 
părăsi încăperea. Katerina mai zăbovi câteva clipe, cu ochii 
pierduţi în gol, ca şi când bătrânul s-ar mai fi aflat dinaintea 
ei. Deodată însă sângele îi năvăli în obrajii palizi. Se ridică 
încet de pe pat. Ordânov îşi aduse aminte de prima lor 
întâlnire. 

— Pe mâine, nenorocul meu! Zise ea surâzând într-un chio 
straniu. Pe mâine 1 Ţine minte unde m-am oprit: „Alege din 
doi, 

Frumoaso, care ţi-i drag şi care nu!" Ai să ţii minte, ai să 
mai aştepţi o noapte? Repetă ea, punându-i mâinile pe 
umeri şi privindu-l cu duioşie. 

— Katerina, nu te duce, nu te lăsa pradă năpastei! E 
nebun! Şopti Ordânov, tremurând pentru ea. 

— Katerina! Se auzi glasul de după despărţitură. 

— Da ce, crezi că o să-mi facă seama? Răspunse femeia ri- 
zând. Noapte bună, sufletul meu drag, scumpul meu cu 
inima fierbinte, fratele meu iubit! Spuse ea, lipindu-i cu 
gingăşie capul de pieptul ei, în vreme ce lacrimile îi 
scăldară deodată faţa. Astea sunt lacrimile cele de pe urmă. 
Uită-ţi amarul în somn, scumpul meu şi mâine ai să te 
trezeşti plin de bucurie. Zicând acestea, îl sărută cu patimă. 

— Katerina! Katerina! Şopti Ordânov, căzând în genunchi 
dinaintea ei şi încercând s-o oprească. 

Femeia se întoarse, îi făcu un semn din cap, zâmbi şi ieşi 
din odaie. Ordânov o auzi intrând la Murin; îşi reţinu 
răsuflarea, trâ-gând cu urechea; dar nu mai auzi nimic. 
Bătrânul tăcea, ori poate căzuse iar în nesimţire. Vru să 


treacă la ea, dincolo, dar i se tăiau picioarele. Se trânti 
sfârşit pe pat. 

II. 

Multă vreme nu şi-a putut da seama ce oră era când s-a 
trezit. Nu se putea dumiri dacă era în zori sau în amurg; în 
odaie stăruia încă întunericul. Nu-şi putea da seama cât a 
dormit, dar simţea că avusese un somn bolnăvicios. 
Venindu-şi în fire, îşi trecu palma peste faţă, dând parcă la o 
parte somnul şi vedeniile nopţii. Dar când vru să pună 
piciorul pe duşumea, simţi o sfârşeală în tot trupul şi 
picioarele istovite refuzară să-i dea ascultare. II durea 
capul, avea o senzaţie de ameţeală şi trupul i se zbătea într- 
un tremur mărunt sau ardea în vâlvătăi. O dată cu 
conştiinţa îi reveni şi memoria; în clipa când străfulgerară 
în el amintirile nopţii trecute, fu cuprins de panică. Inima îi 
bătea cu atâta putere ca răspuns la gândurile lui, simţurile 
îi erau atât de înfierbântate şi de vii, încât i se părea că de 
la plecarea Katerinei trecuse nu o noapte, nu câteva ceasuri 
lungi, ci doar o secundă. Simţea că ochii nu i se uscaseră 
încă de lacrimi; ori poate ţâşniseră ca un izvor din sufletul 
lui înfierbântat alte lacrimi, proaspete? Şi - ciudat lucru! 

— Chinurile i se păreau chiar dulci, deşi presimţea în 
adânc că nu va mai putea îndura o asemenea încercare. La 
un moment dat, simţi moartea aproape; era gata s-o 
întâmpine ca pe un oaspete binevenit: atât de mult i se 
încordaseră simţurile, atât de năvalnic izbucnise iar într- 
însul patima, când s-a trezit, atâta nespusă bucurie îi învălui 
sufletul, încât viaţa, supusă acestei tensiuni supreme, părea 
gata să se oprească, să se năruie, să se mistuie brusc şi să 
se stingă pe veci. Aproape în aceeaşi clipă, ca răspuns 
parcă la dorurile lui, ca un răspuns dat inimii care începuse 
să tremure, se auzi glasul ce-l cunoştea acum atât de bine, 
glasul bogat, cristalin al Katerinei, ca muzica aceea 
lăuntrică ce răsună în sufletul omului în clipele când simte 
bucuria vieţii, în clipele de nemărginită fericire. In preajmă- 
i, aproape de tot, parcă la căpătâiul lui, se auzi un cântec, 


mai întâi încet şi trist. Glasul urca, apoi cobora, apoi amuţea 
într-un spasm, nevrând parcă să se dea în vileag şi parcă 
desfătându-se cu chinul plin de zbucium al dorinţei 
neîmplinite, înăbuşite, ascunse adânc în inima îndurerată, 
pentru a se revărsa iar în triluri de privighetoare şi 
tremurând, cuprins de văpăile patimii nestăvilite, se revărsa 
într-un ocean de neasemuite bucurii, într-un ocean de 
sunete puternice, de necuprins, ca ţâşnirea dintâi a fericirii 
pe care ţi-o dă dragostea. Ordânov desluşea şi cuvintele: 
simple, pornite din inimă, de mult alcătuite de un 
simţământ sincer, calm, pur şi limpede. Dar le uita grabnic, 
căci n-auzea decât sunetele. Prin melodia simplă şi naivă a 
cântecului răzbeau apoi alte cuvinte, pătrunse de 
năzuinţele ce-i umpleau pieptul, ca un ecou al celor mai 
tainice ascunzişuri, necunoscute lui însuşi, ale pasiunii sale, 
făcându-l s-o desluşească limpede în ele, cu toată făptura 
sa, pe Katerina. Auzea când ultimul geamăt al unei inimi 
încremenite în strânsoarea patimii, când bucuria libertăţii şi 
a spiritului care şi-a sfărâmat lanţurile şi s-a avântat 
luminos şi slobod deasupra oceanului nesfârşit al iubirii fără 
oprelişti; era primul jurământ al unei ibovnice cast 
îmbujorate, cu rugăminţi, cu lacrimi şi cu şoapte tainice şi 
sfioase; era dorinţa unei bacante, mândră şi bucuroasă de 
puterea ei, ce-şi destăinuie, lepădând vălurile, cu un râs 
scânteietor, privirea îmbătată. 

Ordânov nu mai putu aştepta sfârşitul cântecului şi se 
dădu jos din pat. În aceeaşi clipă cântecul încetă. 

— Dimineaţa cea bună şi ziua cea bună au trecut, scumpul 
meu! Auzi glasul Katerinei. Aşadar: bună seara! Scoală-te şi 
vino la noi, trezeşte-te întru bucurie; te aşteptăm, eu şi 
stăpânul casei, ca nişte oameni buni, gata să se supună voii 
tale; stinge ura cu dragostea, dacă tot te mai încearcă obida 
din inimă. Spune o vorbă blândă! 

Ordânov ieşise din odaie încă la prima ei chemare, abia 
dân-du-şi seama că intră la stăpânii casei. Uşa se deschise 
dinaintea lui. Scânteind ca lumina soarelui, i se înfăţişă 


zâmbetul de aur al minunatei sale gazde. In clipa aceea, nu 
vedea şi n-auzea decât pe femeia iubită. In aceeaşi clipă 
viaţa şi bucuria lui se contopiră într-un singur tot în inima 
sa - în chipul luminos al Katerinei sale. 

— De două ori a asfinţit soarele de când ne-am luat rămas 
bun, spuse ea, întinzându-i mâinile; acum asfinţeşte pentru 
a treia oară, uită-te prin fereastră. Ca două asfinţituri în 
sufletul unei frumoase, rosti zâmbind Katerina; unul ce-i 
îmbujorează faţa cu sfiala celei dintâi zbateri a inimii 
singuratice de fată; celălalt, care arde-n vâlvătăi, apăsându- 
i pieptul şi azvârlindu-i în faţă sângele rumen, atunci când 
uită cea dintâi sfială. Poftim, vino în casa noastră, voinicule! 
De ce-ai rămas în prag? Toată cinstea şi dragostea şi 
plecăciunile stăpânului casei! 

Izbucnind într-un râs cristalin, luă mâna lui Ordânov şi-l 
atrase în odaie. In inima lui se cuibări teama. Toată 
vâlvătaia, tot focul ce se aprinsese în pieptul lui se mistuise 
parcă şi se stinsese într-o clipă şi pentru o clipă; lăsă 
stânjenit ochii în pământ, temân-du-se să se uite la dânsa. 
Simţea că e atât de minunat de frumoasă, încât inima lui n-o 
să poată îndura dogoarea privirilor ei. N-o mai văzuse încă 
niciodată aşa pe Katerina lui. Pe faţa ei scânteiau acum 
pentru întâia oară râsul şi veselia, secând lacrimile amare 
din genele-i negre. Mâna lui tremura într-a ei. Şi dacă şi-ar 
fi ridicat ochii, ar fi văzut pe Katerina cu un zâmbet biruitor, 
cu ochii luminoşi aţintiţi asupra feţei lui înceţoşate de 
tulburare şi de pasiune. 

— Hai, scoală, bătrâne! Zise în cele din urmă Katerina, ca 
şi când atunci s-ar fi dezmeticit şi ea şi spune un cuvânt de 
bun venit musafirului nostru. Musafirul acesta e ca un frate 
1 Hai, scoală odată, moşneag trufaş şi mândru, ploconeşte- 
te, ia-l pe oaspete de mâinile lui albe şi aşază-l la masă! 

Ordânov ridică ochii şi parcă abia acum îşi veni în fire. 
Abia acum se gândi la Murin. Ochii bătrânului, gata parcă 
să se stingă în nostalgia din pragul morţii, îl priveau fix; îşi 
aduse aminte cu durere în suflet de privirea aceasta pe 


care o văzuse scânteind ultima oară de sub nişte sprâncene 
negre şi stufoase, încruntate ca şi acum de alean şi de 
mânie. Simţi o uşoară ameţeală. Aruncă o privire în jur şi 
abia acum pricepu totul desluşit, limpede. Murin şedea încă 
lungit în pat, dar era îmbrăcat ca şi cum s-ar fi sculat de 
mult şi-ar fi ieşit în dimineaţa asta în oraş. Gâtul îi era 
înfăşurat, ca şi rândul trecut, cu o basma roşie, în picioare 
avea pantofi. Boala părea să-i fi trecut, numai faţa lui era 
cumplit de palidă încă şi gălbejită. Katerina stătea lângă 
pat, rezemată cu mâna de masă şi se uita atentă la 
amândoi. Pe faţa ei stăruia un zâmbet prietenos. Părea că 
totul se petrece ca la un semn al ei. 

— A, dumneata eşti! Spuse Murin, ridicându-se pe 
jumătate în pat. Chiriaşul meu. Sunt vinovat faţă de 
dumneata, boierule, am greşit şi te-am supărat când m-am 
jucat deunăzi cu puşca. De unde era să ştiu că te apucă şi 
pe dumneata boala rea! Pe mine mă necâăjeşte mereu, 
adăugă el cu o voce răguşită, bolnăvicioasă, încruntându-se 
şi întorcându-şi fără să vrea ochii de la Ordânov. 
Nenorocirea, când vine, nu bate la poartă, se furişează ca 
un hoţ! Şi ei era să-i înfig mai deunăzi cuțitul în piept. 
Adăugă Murin, arătând cu un semn din cap înspre Katerina. 
Sunt un om bolnav şi când mă apucă, asta-i! Ce să-ţi mai 
spun! Stai jos şi fii binevenit 1 

Ordânov nu-şi lua ochii de la el. 

— Stai jos, stai jos! Strigă bătrânul nerăbdător, stai jos 
dacă aşa-i place ei! Văd că vă aveţi ca fraţii! V-aţi îndrăgit, 
de parc-aţi fi ibovnici! 

Ordânov se aşeză. 

— Ian te uită ce mai surioară ai, urmă bătrânul, izbucnind 
în râs şi arătându-şi cele două rânduri de dinţi, albi şi 
întregi până la unul. Giugiuliţi-vă, dragii mei! Ce zici, 
boierule, frumoasă surioară ai, nu? Hai, răspunde! Ia te uită 
cum i s-au aprins obrajii! Da uită-te o dată, fă-i cinstea asta 
frumuseţii! Arată-ne că te perpeleşti după dânsa! 


Ordânov îşi încruntă sprâncenele şi se uită furios la 
bătrân. Acesta tresări sub privirea lui. In pieptul lui 
Ordânov clocotea o turbare oarbă. Cu un fel de instinct 
animalic, simţea în preajmă-i un duşman de moarte. Nu 
putea să-şi dea nici el seama ce se petrece cu dânsul, 
raţiunea refuza să-l slujească. 

— Nu te uita! Auzi o voce în spatele său. Ordânov întoarse 
capul. 

— Nu te uita, nu te uita, spuse râzând Katerina. Fie-ţi milă 
de draga ta, dacă te îndeamnă diavolul. Apoi, deodată, îi 
puse pe la spate palmele peste ochi; şi le retrase însă 
numaidecât, şi-şi acoperi faţa. Dar roşeaţa din obraji părea 
să răzbată printre degetele ei. Îşi luă mâinile de la ochi şi, 
roşie ca para focului, încercă să înfrunte, cu o privire 
luminoasă şi de loc înfrigurată, râsetele şi privirile curioase 
ale celor doi bărbaţi. Amândoi o priveau tăcuţi; Ordânov - 
cu uimirea îndrăgostitului căruia pentru întâia oară i-a 
străpuns inima o frumuseţe nemaivăzută; bă-trânul - atent 
şi rece. Faţa lui lividă nu exprima nimic; numai buzele i se 
învineţiseră şi tremurau uşor. 

Katerina se apropie de masă, acum fără să mai râdă şi se 
apucă să strângă cărţile, hârtiile, călimara, tot ce se afla 
acolo, punând apoi totul pe pervazul ferestrei. Răsufla iute, 
sacadat şi în răstimpuri trăgea cu nesaţ aer în piept, ca şi 
când ar fi simţit o strânsoare la inimă. Pieptul ei plin se lăsa 
greu, ca valul la țărm, apoi se sălta iarăşi. Îşi plecă ochii în 
pământ şi genele ei negre ca smoala şi ascuţite ca nişte ace 
sclipiră pe obrajii albi. 

— Frumoasa-frumoaselor! Spuse bătrânul. 

— Stăpâna mea! Şopti Ordânov, tremurând din tot trupul. 
Se dezmetici, simțind asupră-şi privirea bătrânului care-l 
străfulgerase o clipă, lacomă, rea, rece şi dispreţuitoare. 
Ordânov dădu să se ridice, dar o forţă nevăzută îi 
încătuşase parcă picioarele. Se aşeză din nou. Din când în 
când, îşi strângea o mână, ca şi când n-ar fi dat crezare 
realităţii. 1 se părea că e prada unui coşmar şi că pe ochii lui 


mai stăruie încă somnul chinuit, bolnăvicios. Dar - ciudat 
lucru! 

— Nu dorea să se trezească. 

Katerina luă covorul vechi de pe masă, deschise sipetul, 
scoase o faţă de masă scumpă, brodată toată cu mătase în 
culori vii şi cu aur şi o întinse; apoi scoase din dulap un 
serviciu vechi de argint, îl puse în mijlocul mesei şi luă trer 
pahare - unul pentru stăpânul casei, unul pentru musafir şi 
unul pentru ea, după care se uită la bătrân şi la oaspete cu 
o privire gravă, aproape gânditoare. 

— Care dintre noi şi cui îi e drag ori ba? Spuse ea. Care 
nu-i e drag cuiva, mi-e drag mie şi o să-şi bea paharul cu 
mine. Mie îmi sunteţi dragi şi unul şi altul; să bem, dar, cu 
toţii pentru dragoste şi bună înţelegere! 

— Să bem şi să ne înecăm gândurile negre în vin! Spuse 
bătrânul cu vocea schimbată. Toarnă, Katerina! 

— Şi tu ce zici, să torn? Întrebă Katerina, uitându-se la 
Ordânov. 

Ordânov îi împinse paharul fără să spună o vorbă. 

— Aşteaptă! Cine are vreun gând ascuns, să i se 
împlinească! Spuse bătrânul, ridicând paharul. 

Ciocniră tustrei şi băură. 

— Şi acuma, hai să bem noi doi, bătrâne! Spuse Katerina, 
adresându-se stăpânului casei. Să bem, dacă inima ta bate 
pentru mine! Să bem pentru fericirea pe care am trăit-o, să 
facem plecăciune anilor trăiţi, să ne închinăm din inimă şi 
cu dragoste fericirii! Cere-mi să torn, dacă inima ta arde 
pentru mine! 

— Vinul tău e tare, porumbiţo, dar văd că tu abia îţi înmoi 
buzele în el! Zise bătrânul râzând şi întinzându-i iar 
paharul. 

— Sorb şi eu o înghiţitură, dar tu să bei până la fund! Aşa 
e viaţa asta, bătrâne, împovărată de gânduri grele şi 
gândurile grele fac inima să tânjească! Gândurile de la 
amărăciune vin şi amărăciune aduc; când eşti fericit, nu te 


bat nici un fel de gânduri! Bea, bătrâne! Îneacă-ţi 
gândurile! 

— Multă amărăciune ai mai strâns, se vede, de eşti atâta 
de pornită împotrivă-i! Vrei, de bună seamă, s-o dai gata 
dintr-o dată, porumbiţa mea albă. Beau cu tine, Katia! Ai şi 
dumneata vreo amărăciune, boierule, dacă-mi îngădui să te 
întreb? 

— Ce am, ce n-am, numai sufletul meu ştie, spuse în şoaptă 
Ordânov, fără a-şi lua ochii de la Katerina. 

— Ai auzit, moşule? Nici eu nu m-am cunoscut pe mine 
însămi multă vreme, nu-mi aduceam aminte de nimic, dar 
când a venit vremea, m-am cunoscut pe de-a întregul şi mi- 
am adus aminte de toate; am retrâit cu nesaţ tot ce-a fost 
şi-a trecut. 

— Da, e vai şi-amar când încerci să răzbeşti numai ce-a 
fost, spuse bătrânul gânditor. Ce-a trecut, e ca vinul băut! 
Ce preţ are fericirea din trecut? Caftanul purtat îl arunci. 

— Iei unul nou! Zise Katerina, cu un râs nervos, în vreme 
ce pe genele-i sclipitoare atârnau două lacrimi ca două 
diamante. Ehei, viaţa n-o trăieşti cu o clipă de fericire, şi- 
apoi inima de fată bate vârtos, greu să te potriveşti cu ea! 
Priceput-ai, moşule? Uite, mi-am înecat o lacrimă în paharul 
tău! 

— Oare multă fericire ai dat ca să-ţi cumperi amarul? 
Întrebă Ordânov cu vocea tremurând de emoție. 

— Dumneata, boierule, după cum se vede, ai multe de vân- 
zare, de te bagi nepoftit! Răspunse bătrânul, chicotind uşor 
şi cu răutate, aruncându-i lui Ordânov o privire neruşinată. 

— Cât am dat, am dat, răspunse şi Katerina cu o voce 
parcă nemulțumită, jignită. Unuia i se pare mult, altuia 
puţin. Unulvrea să dea totul şi să nu ia nimic, altul nu 
făgăduieşte nimic, dar inima îl urmează ascultătoare! Tu nu 
mai necăji omul, adăugă ea, uitându-se cu tristeţe la 
Ordânov, un om e cum trebuie, altul nu; parcă poţi să ştii de 
ce şi după cine tânjeşte sufletul? Umple-ţi paharul, moşule! 
Bea pentru fericirea copilei tale, a iubitei, a roabei tale 


supuse şi ascultătoare, aşa cum a fost ea de la început de 
când te-a cunoscut. Ridică paharul! 

— Fie! Umple-ţi şi tu paharul! Zise bătrânul, luându-şi-l 
pe->al său. 

— Stai, bătrâne, nu bea încă! Lasă-mă mai întâi să spun o 
vorbă! 

Katerina se rezemă cu coatele de masă şi se uită ţintă în 
ochii bătrânului cu ochii ei aprinşi de patimă, în care 
strălucea o ho-tărâre stranie. Toate mişcările ei erau însă 
neliniştite, gesturile repezite, neaşteptate, agitate. Era 
parcă toată cuprinsă de vâlvă-taie şi înfăţişarea asta părea 
bizară. Dar frumuseţea ei părea că sporeşte o dată cu 
tulburarea, cu starea de însufleţire ce puses stăpânire pe 
dânsa. Pe buze îi înflorise un zâmbet care scotea li iveală 
două şiraguri de dinţi albi şi frumoşi ca mărgăritarele 
răsuflarea ei zbuciumată îi înfiora cu un tremur uşor nările. 
Pieptul îi tresaltă; cosiţa, răsucită de trei ori la ceafă, 
căzuse în uşoară neorânduială, pe urechea stângă şi 
acoperea o parte din obrazul încins. La tâmple răzbeau 
broboane mici de sudoare. 

— Ia ghiceşte-mi, bătrâne! Ghiceşte-mi, scumpule, 
ghiceşte-mi înainte să ţi se tulbure minţile de băutură; uite 
palma mea cea albă! Ştiau ei oamenii de pe la noi ceva când 
ziceau că eşti un vrăjitor! Vezi bine, ai învăţat din cărţi şi 
cunoşti tot felul de scrieri diavoleşti! Uită-te, moşule şi 
spune-mi ce soartă nefericită mă aşteaptă; dar vezi, să nu 
mă minţi! Ei, haide, spune-mi cum ştii. Dac-o să aibă parte 
de fericire copila ta, ori n-ai s-o ierţi şi ai să-i cobeşti la 
drum numai amar şi jale? Spune-mi, o să-mi fie oare cald 
ungherul, m-oi statornici undeva, ori, ca pasărea călătoare, 
o să umblu stingheră printre oameni, căutându-mi adăpost? 
Spune-mi, cine mi-e duşman, cine îmi hărăzeşte dragoste şi 
cine îmi poartă gând rău? Spune-mi, dacă inima mea tânără 
şi fierbinte o să-şi trăiască pustie viaţa şi-o să se chircească 
înainte de vreme, ori o să-şi afle şi ea una pe seama ei şi s-o 
porni să bată a bucurie laolaltă cu ea. Până-n clipa unui nou 


nenoroc? Ghiceşte-mi apoi, bătrâne, pe ce tărâm peste mări 
şi ţări, sub care cer albastru trăieşte şoimul meu cel frumos, 
pe unde-şi caută perechea şi dacă o caută cu ochiul ager, 
dacă o aşteaptă cu drag şi o s-o-ndrăgească tare, dacă 
dragostea lui s-o mistui curând, spune-mi dacă osă mă 
amăgească ori ba? Aşijderea, dacă tot ghiceşti, spune-mi, 
moşule, pentru cea din urmă oară, dacă noi doi o s-o mai 
lungim aşa multă vreme, tot stând în ungherul ăsta amărât 
şi lot citind cărţile astea diavoleşti; spune-mi, când să-mi iau 
rămas bun de la tine, bătrâne, aşa, omeneşte, să-ţi 
mulţumesc pentru pâine şi sare, pentru că mi-ai dat de băut 
şi de mâncare, penţiu că mi-ai depănat poveşti? Bagă de 
seamă, să-mi spui tot adevărul, să nu mă minţi; iată, a venit 
ceasul, ţine-te tare! 

Însufleţirea ei crescuse treptat până la ultimul cuvânt, 
când deodată glasul i se frânse de tulburare, ca şi când un 
vârtej i ar fi prins inima. Ochii îi scânteiară şi buza de sus 
tremură uşor. Se auzea cum se încolăceşte ca un şarpe şi se 
ascunde în fiecare cuvânt al ei batjocura răutăcioasă, dar 
râsul ei avea parcă sunet de plâns. Se aplecase peste masă 
înspre bătrân şi se uita ţintă, cu atenţie lacomă, în ochii lui 
tulburi. Ordânov auzi inima ei bătând deodată cu putere 
atunci când sfârşi de vorbit; uitându-se la ea, scoase un 
țipăt de admiraţie şi dădu să se ridice de pe bancă. Dar 
privirea neliniştită a bătrânului, oprindu-se o clipă asupră-i, 
îl ţintui iarăşi locului. In privirea aceasta neliniştită, 
fulgerătoare, care îl făcea de fiecare dată pe Ordânov să se 
cutremure, um-plându-i inima de venin, de ciudă şi de furie 
neputincioasă, stăruia un amestec ciudat de dispreţ, ironie 
şi adâncă iritare, la care se adăuga o curiozitate 
răutăcioasă şi vicleană. 

Bătrânul se uita la Katerina lui gânditor şi cu un fel de 
tristă curiozitate. Inima îi fusese rănită, cuvintele fuseseră 
rostite. Dar bătrânul nici măcar nu mişcă din sprâncene! Se 
mulţumi să zâm-bească atunci când femeia sfârşi de vorbit. 


— Prea multe vrei să afli dintr-o dată, puicuţa mea oare-ai 
prins pene, păsăruica mea care ai început să baţi din aripi! 
Umple-mi mai repede paharul adânc; să bem mai întâi 
pentru despărţirea cea de bunăvoie, ca nu cumva să stric 
urarea cu vreun gând negru, necurat. Diavolul e tare şi 
lesne te împinge la păcat! 

Bătrânul ridică paharul şi bău. Cu cât bea mai mult, cu 
atât se făcea mai palid. Ochii i se înroşiseră ca doi tăciuni 
aprinşi. Era vădit că sclipirea lor înfrigurată şi vineţeala 
mortală oare-i schimbă dintr-o dată chipul prevesteau un 
nou acces. Vinul era tare, aşa că şi lui Ordânov i se tulburau 
ochii tot mai mult, cu fiecare pahar, Sângele îi dogorea în 
vine, nu mai putea fi ţinut în frâu: îi potopea inima şi-i 
tulbura mintea. Neliniştea ce-l cuprinsese sporea 
necontenit. Îşi turnă şi bău iar, fără să ştie el însuşi ce face 
şi cum să-şi domolească tulburarea tot mai puternică; 
sângele porni şi mai iute prin vinele lui. Ca în delir, abia mai 
putea urmări, încordându-şi toată atenţia, ceea ce se 
petrecea între straniile lui gazde. 

Bătrânul izbi cu paharul de argint în masă. 

— Toarnă, Katerina! Strigă el. Mai toarnă-mi, fiică rea ce 
eşti, toarnă până m-oi face praf! Doboară pe moşneag, să se 
isprăvească cu el! Uite-aşa, mai toarnă-mi, mai toarnă-mi, 
frumoaso! Să bem! De ce ai băut aşa de puţin? Ori n-am 
văzut eu. 

Katerina îi răspunse ceva, dar Ordânov nu auzi ce anume. 
Bătrânul n-o lăsă să-şi sfârşească vorba; o apucă de mână, 
ca şi cum n-ar mai fi fost în putere să-şi stăvilească clocotul 
din piept. Avea faţa palidă; ochii i se întunecau, apoi se 
aprindeau iar cu putere; buzele livide îi tremurau; i se 
adresă cu un glas şovăielnic, tulbure, din care răzbea în 
răstimpuri un straniu extaz: 

— Dă-mi mânuţa, frumoaso! Dă-mi-o să-ţi ghicesc şi să-ţi 
spun adevărul curat! Să ştii că nu te-ai înşelat, Katerina; da, 
sunt vrăjitor! Drept a grăit inimioara ta de aur, când a spus 
că numai eu am vrâjit-o şi inimii acesteia nevinovate n-am 


să-i ascund adevărul! Un singur lucru n-ai priceput tu: că 
nu eu, vrăjitorul, trebuie să-ţi luminez mintea! Judecata 
unei fete nu-i totuna cu voia ei, judecata prinde tot 
adevărul; dar tu parcă n-ai fi ştiut şi n-ai fi aflat nimic! Are 
şi ea cap pe umeri, şarpe viclean, măcar că inima i se scaldă 
în lacrimi! Să găsească ea singură drumul, strecurându-se 
printre stâncile vieţii şi păzindu-şi voia cea vicleană! Unde 
poate, răzbeşte cu mintea, iar unde nu poate răzbi cu 
mintea, ştie să tulbure cu frumuseţea ei, să îmbete cu ochiul 
ei cel negru, căci frumuseţea e în stare să frângă puterea şi 
despică în două chiar şi o inimă de fier! Ai să cunoşti tu oare 
jalea şi mâh-nirea? Grea e jalea omului! Dar o inimă slabă 
nu ştie ce-i durerea! Durerea trage la inima cea tare, o face 
să verse în tăcere lacrimi de sânge şi nu vrea să fie alinată 
de oameni cumsecade; durerea ta, fată, e ca urma în nisip, 
pe care o spală ploaia, o usucă soarele şi o spulberă vântul! 
Hai să-ţi mai spun, să-ţi mai vrăjesc: cine-o să te 
îndrăgească pe tine, o să te aibă roabă; singură ai să-ţi 
încătuşezi libertatea, ai s-o zălogeşti şi n-ai s-o mai iei 
înapoi; n-ai să faci să tacă iubirea la vremea cuvenită; tu ai 
să dai un bob şi cel ce te va duce la pierzanie o să ia un spic 
întreg! Copilul meu gingaş, căpşor de aur, tu ţi-ai înecat în 
paharul meu o lacrimă ca un bob de mărgăritar, dar nu te-a 
răbdat inima după ea şi ai mai vărsa încă o sută de lacrimi, 
ţi-ai prăpădit vorba cea frumoasă şi mi te-ai lăudat cu 
pacostea asta de căpşor. N-ai de ce să tânjeşti după 
lăcrimioara asta ca un bob de rouă, căci ai să simţi cu 
prisosinţă bobul de mărgăritar în noaptea lungă şi amară 
când o să te roadă jalea şi gândurile negre; atunci, pentru 
bobul acela are să-ţi picure în inima fierbinte şi o altă 
lacrimă, a altcuiva - o lacrimă însângerată şi nu caldă, ci ca 
plumbul topit; o să-ţi ardă până la sânge pieptul alb şi până 
dimineaţa, o dimineaţă posomorită şi apăsătoare care 
anunţă o zi mohorâtă, ai să te zbuciumi în aşternutul tău, 
secătuindu-ţi sângele roşu ca fecal şi n-ai să-ţi tămăduieşti 
rana vie nici până în dimineaţa cealaltă! Mai toarnă-mi, 


Katerina, toarnă-mi, porumbiţa mea, toarnă-mi pentru 
sfatul înţelept pe care ţi-l dau; mai mult nu face să-mi 
ostenesc gura. 

Glasul îi slăbise şi începuse să tremure; pieptul i se 
zbuciuma, gata-gata să izbucnească în hohote de plâns. Îşi 
turnă vin şi bău cu sete încă un pahar; pe urmă izbi din nou 
cu paharul în masă. Privirea tulbure i se mai învăpăie o 
dată. 

— Trăieşte şi tu cum te taie capul! Strigă el. Ce-a fost, s-a 
dus! Toarnă-mi, mai toarnă-mi, dă-mi paharul cel greu, ca 
să-mi ia minţile şi să-mi amorţească sufletul! Afundă-mă în 
noaptea uesfârşită, în care nu mai aştepţi dimineaţa; vreau 
să alung aducerile-aminte. Ce-a fost, s-a dus! Vezi bine, s-a 
învechit marfa negustorului şi o dă acum de pomană! Şi n- 
ar fi vândut-o de bunăvoie negustorul acela sub preţ, chiar 
de-ar fi fost să se verse sânge duşman şi sânge nevinovat, 
chiar de şi-ar fi dat cumpărătorul pe deasupra şi bietul lui 
suflet rătăcit! Ioarnă, mai toarnă-mi, Katerina! 

Dar mâna lui care ţinea paharul rămase nemişcată, 
încremenită parcă; răsufla greu, anevoie, capul îi căzuse în 
neştire pe piept. Îşi mai aţinti o dată privirea înceţoşată 
asupra lui Ordânov, însă în cele din urmă se stinse şi 
privirea aceasta, pleoapele căzură grele ca plumbul peste 
ochi. O paloare mortală îi învălui faţa. Buzele mai tremurară 
o vreme, străduindu-se parcă să mai spună ceva şi deodată 
o lacrimă mare şi fierbinte i se anină între gene, apoi se 
desprinse şi lunecă încet pe obrazul cadaveric. Ordânov nu 
mai putu îndura. Se ridică, făcu un pas înainte, clă-linându- 
se, se apropie de Katerina şi o apucă de mână; dar ea nici 
măcar nu se uită la dânsul, ca şi când nu l-ar fi băgat în 
seamă, ca şi când nu l-ar mai fi recunoscut. 

Părea că îşi pierde şi ea cunoştinţa, ca şi când un singur 
gând, o singură idee nestrămutată ar fi pus stăpânire în 
întregime pe ea. Se lipi cu pieptul de bătrânul adormit, îi 
încolăci gâtul cu braţul ei alb şi îşi pironi ochii asupră-i într- 


o privire încinsă, de jăratic. Părea să nu-l fi simţit pe 
Ordânov când acesta o apucase de mână. 

În cele din urmă, îşi întoarse capul spre el şi-l învălui cu o 
privire lungă şi cercetătoare. Părea că înţelege, în sfârşit; 
pe buzele ei apăru anevoie, parcă, un zâmbet îndurerat, 
greu, plin de mirare. 

— Pleacă, pleacă de-aici, spuse ea în şoaptă. Eşti beat şi 
eşti rău! Tu nu-mi eşti oaspete! Şi se întoarse iar spre 
bătrân, piro-nindu-şi ochii asupră-i. 

Părea că-i străjuieşte fiecare răsuflare şi că-i dezmiardă cu 
privirea ei somnul. Părea că se teme să răsufle ea însăşi, 
stăpâ-nindu-şi clocotul inimii. lar inima ei vădea atâta 
dăruire, încât Ordânov se simţi cuprins de deznădejde, de 
ură şi de o mânie cumplită. 

— Katerina! Katerina! Spuse el strângându-i mâna cu 
putere. Faţa ei exprima durere. Îşi ridică iarăşi capul şi îl 
privi cu atâta ironie, cu atâta dispreţ neruşinat, încât 
Ordânov fu cât pe ce să se prăbuşească. Apoi arătă spre 
bătrânul adormit şi-l învălui iarăşi pe Ordânov cu o privire 
groaznică, de gheaţă, ca şi când toată batjocura duşmanului 
lui ar fi trecut în ochii ei. 

— Ce, are să-ţi facă seama? Spuse Ordânov ieşindu-şi din 
fire. 

Parcă demonul lui i-ar fi şoptit la ureche că a înţeles-o. 
Inima toată i se umplu de bucurie la gândul care o stăpânea 
pe Katerina. 

— Am să te cumpăr, frumoasa mea, de la negustorul tău, 
dacă îţi trebuie sufletul meu! Las' că nu-ţi face el seama! 

Pe faţa Katerinei stăruia acelaşi surâs ţeapăn care înfiora 
toată fiinţa lui Ordânov. Zâmbetul ei batjocoritor îi sfâşie 
inima. Ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, aproape fără a-şi 
mai da seama ce-i ou el, se rezemă cu cotul de perete şi 
scoase din cui cuțitul bătrânului, un cuţit vechi şi scump. Pe 
faţa Katerinei apăru o expresie de uimire; dar în aceeaşi 
vreme în ochii ei se oglindiră parcă, întâia oară, cu toată 
puterea, mânia şi disprețul. Uitându-se la dânsa, Ordânov 


simţea că-l cuprinde ameţeala. Simţea că cineva îi smulge 
mâna scăpată de sub controlul lui şi o îndeamnă să 
săvârşească o nebunie. Luă cuțitul. Katerina îl urmărea 
nemişcată, ca şi când ar fi încetat să mai răsufle. 

Ordânov aruncă o privire bătrânului. 

În clipa aceea i se păru că un ochi al lui Murin se deschide 
uşor şi se uită la el râzând. Privirile lor se întâlniră. Câteva 
clipe Ordânov se uită ţintă la el. Deodată i se păru că toată 
faţa bătrânului rânjeşte şi că un hohot diabolic, groaznic şi 
ucigător, răsună în odaie. Un gând teribil, monstruos, îi 
tulbură mintea cu zvârcoliri de şarpe. Începu să tremure; 
cuțitul îi căzu din mână, izbindu-se cu zgomot de podea. 
Katerina scoase un țipăt, ca şi cum s-ar fi dezmeticit, ca şi 
cum ar fi scăpat de un coşmar, de o vedenie grea, 
apăsătoare. Palid la faţă, Murin se ridică încet din pat şi 
aruncă furios cu piciorul cuțitul cât colo. Katerina stătea 
lividă, încremenită, cu ochii închişi; pe figura ei în spasme 
se citea o durere surdă, înfiorătoare; îşi acoperi faţa cu 
palmele şi, scoțând un țipăt sfâşietor, pierzându-şi aproape 
cu desăvârşire simţirea, se prăbuşi Ia picioarele bătrânului. 

— Alioşa! Alioşa! Izbucni un strigăt din pieptul ei prins în 
strânsoare. 

Murin întinse braţele lui vânjoase şi o cuprinse cu putere 
la pieptul său. Dar în clipa când ea îşi lipi capul de inima lui, 
trăsăturile bătrânului căpătară o expresie atât de 
batjocoritoare, încât Ordânov se îngrozi. Înşelăciune şi 
perfidie, gelozie tiranică, o adevărată teroare exercitată 
asupra unei biete inimi zdrobite - iată ce se desluşea în 
expresia aceasta, batjocură dezvăluită acum fără ruşine. 

III. 

Când, palid şi tulburat, fără a-şi fi revenit încă de-a binelea 
după zbuciumul din ajun, Ordânov deschise a doua zi, pe la 
ceasurile opt dimineaţa, uşa lui Iaroslav Ilici, la care, de 
altminteri, se dusese fără să ştie nici el de ce, făcu uluit un 
pas înapoi şi rămase încremenit în prag, zărindu-l în 
cameră pe Murin. Bătrânul era şi mai palid decât Ordânov 


şi părea atât de bolnav, încât abia se mai ţinea pe picioare; 
nu voia cu nici un chip să stea jos, în ciuda invitaţiilor 
stăruitoare ale lui Iaroslav Ilici, cât se poate de fericit de 
această vizită. La vederea lui Ordânov, Iaroslav Ilici lăsă şi 
el să-i scape o exclamaţie, dar aproape în aceeaşi clipă 
bucuria i se spulberă şi, la jumătatea drumului dintre masă 
şi scaunul cel mai apropiat, se pierdu deodată cu firea. Se 
vedea bine că nu ştie ce să spună şi ce să facă şi îşi dădea 
pe deplin seama că nu se cuvenea să tragă din ciubuc într- 
un astfel de moment complicat, lăsându-şi oaspetele singur; 
şi totuşi (era atâta de fâstâcit) trăgea din ciubuc chiar cu 
oarecare râvnă. Ordânov pătrunse, în sfârşit, în cameră. 
Aruncă o privire fugară lui Murin. Pe faţa bătrânului flutură 
parcă zâmbetul acela răutăcios din ajun, care îi dădu şi 
acum lui Ordânov un tremur de indignare. De altminteri, 
duşmănia de pe faţa bătrânului dispăru numaidecât, 
luându-i locul o expresie de nepătruns. Se înclină adânc 
dinaintea chiriaşului său. Toată această scenă îl readuse, în 
sfârşit, la realitate pe Ordânov. Se uită ţintă la Iaroslav Ilici, 
vrând să-şi dea seama cum stau lucrurile. Iaroslav Ilici, 
emoţionat, se fâstâci de-a binelea. 

— Poftim, poftim, rosti el în cele din urmă. Poftim înăuntru, 
scumpe Vasili Mihailovici. Luminează-ne cu vizita dumitale 
şi dă un înţeles. Lucrurilor ăstora obişnuite. Spuse Iaroslav 
Ilici, arătând cu braţul un ungher al camerei; era roşu la 
faţă ca un trandafir învolt, încurcându-se de ciudă că o 
frază din cele mai nobile se împotmolise fără să-şi fi putut 
face efectul. Împinse cu zgomot un scaun până în mijlocul 
camerei. 

— Nu vă deranjez, Iaroslav Ilici? Voiam. Două minute. 

— Vai, dar dumneata nu mă poţi deranja niciodată. Vasili 
Mihailovici! Bei un ceai? Hei, femeie! Sunt încredinţat că n- 
ai să refuzi nici dumneata încă o ceşcuţă! 

Murin dădu din cap, arătând în felul acesta că nu refuză. 

Iaroslav Ilici se răsti la femeia care intrase la porunca lui 
şi-i ceru pe un ton foarte aspru să aducă încă trei pahare, 


apoi se aşeză lângă Ordânov. O vreme îşi tot suci capul, ca o 
jucărie din ghips, când în dreapta, când în stânga, de Ia 
Murin la Ordânov şi de la Ordânov la Murin. Era pus într-o 
situaţie cât se poate de neplăcută. Voia, pare-se, să spună 
ceva, după părerea lui, foarte delicat, cel puţin pentru una 
din părţi. Dar cu toate eforturile pe care le făcea, nu era în 
stare să rostească o vorbă. Ordânov părea şi el nedumerit. 
La un moment dat, porniră să vorbească amân-doi deodată. 
Tăcutul Murin, care îi urmărea curios, deschise gura, 
arătându-şi toţi dinţii. 

— Am venit să-ţi aduc la cunoştinţă, începu Ordânov, că în 
urma unei întâmplări cât se poate de neplăcute, mă văd 
nevoit să-mi părăsesc locuinţa şi. 

— Închipuie-ţi ce lucru curios! Îl întrerupse Iaroslav Ilici. 
Mărturisesc că am rămas foarte surprins când acest 
venerabil bă-trân mi-a adus azi-dimineaţă la cunoştinţă 
hotărârea dumitale. Dar. 

— Dânsul te-a înştiinţat? Întrebă uluit Ordânov, aruncând 
o privire lui Murin. 

Bătrânul îşi netezi barba şi râse, ducându-şi mâneca la 
gură. 

— Da, întări Iaroslav Ilici. De altfel, s-ar putea să mă înşel. 
Mărturisesc însă cu mâna pe inimă că nam găsit nimic 
jignitor în cele spuse despre dumneata de acest venerabil 
bătrân! 

Şi Iaroslav Ilici roşi iar, stăpânindu-şi anevoie tulburarea 
care-l cuprinsese. Parcă pe deplin satisfăcut, în sfârşit, de 
confuzia gazdei şi a oaspetelui, Murin făcu un pas înainte. 

— Eu, înălţimea-voastră, începu el, înclinându-se politicos 
în faţa lui Ordânov, am îndrăznit să supăr un pic pe 
înălţimea-sa. Adicătelea, domnule, după cum ştii şi 
dumneata, eu şi cu femeia mea am fi bucuroşi şi n-am 
îndrăzni să rostim un cuvânt. Dar viaţa mea, ştii şi 
dumneata, domnule, vezi prea bine! Atâta cât ne mai ţine 
Domnul în viaţă, pentru care lucru ne şi rugăm voii lui celei 
sfinte; altfel, vezi şi dumneata, domnule, că-mi vine să urlu, 


nu alta! Zicând acestea, Murin îşi şterse iar barba cu 
mâneca hainei. 

Ordânov simţea că-i vine rău. 

— Da, da, ţi-am spus şi eu că dânsul e bolnav, mălheur. 
Voisem să mă exprim în franţuzeşte, dar, te rog să mă ieri, 
nu stăpânesc prea bine franceza, aşa că. 

— Mda. 

— Mda, adică. 

Ordânov şi Iaroslav Ilici îşi făcură reciproc câte o 
plecăciune, ridicându-se fiecare pe jumătate şi puţin într-o 
parte de pe scaunul său şi amândoi încercară să ascundă 
nedumerirea ivită, zâmbind în chip de scuză. Om practic, 
Iaroslav Ilici se corectă numaidecât. 

— De altminteri, începu el, l-am luat la întrebări 
amănunțite pe acest om cinstit, care mi-a spus că boala 
femeii. 

Delicat de felul său, voind pesemne să mascheze expresia 
discretă de nedumerire ce se ivise iarăşi pe chipul lui, 
Iaroslav Ilici aruncă repede o privire întrebătoare lui Murin. 

— Da, femeia mea. Spuse acesta. Delicatul Iaroslav Ilici nu 
mai stărui. 

— Gazda, adică fosta dumitale gazdă. Drept să-ţi spun. 
hm! Trebuie să ştii că e o femeie bolnavă. Dânsul susţine că 
asta te stânjeneşte. Îndeletnicirile dumitale. De altfel şi 
dânsul. Mi-ai ascuns un amănunt important, Vasili 
Mihailovici! 

— Care anume? 

— Acela cu puşca, zise aproape în şoaptă, cât se poate de 
condescendent, Iaroslav Ilici, imprimând tonului amical al 
gingaşei sale voci de tenor o fărâmă de reproş. Dar, se 
grăbi el să adauge, ştiu tot, mi-a spus dânsul totul şi socot 
că ai procedat foarte nobil iertându-l pentru gestul 
involuntar faţă de dumneata. Pe cinstea mea, am văzut 
lacrimi în ochii săi! 

Iaroslav Ilici roşi din nou şi ochii i se luminară. Se suci în 
scaun foarte mişcat. 


— Eu, adicătelea noi, înălţimea-voastră, domnule, 
adicătelea eu, ca să zic aşa şi cu femeia mea, ne rugăm mult 
lui Dumnezeu pentru dumneata, începu Murin, întorcându- 
se spre Ordânov şi uitându-se ţintă în ochii lui, în vreme ce 
Iaroslav Ilici se străduia să-şi înăbuşe emoția dintotdeauna. 
După cum ştii şi dumneata, domnule, e o muiere bolnavă şi 
proastă; cât despre mine, abia mă mai ţin pe picioare. 

— Mă rog, eu sunt gata, spuse nerăbdător Ordânov; chiar 
acum! 

— Nu, adicătelea, domnule, noi suntem, vezi bine, 
mulţumiţi de dumneata (aici Murin făcu o plecăciune). 
Altceva voiam să-ţi spun, domnule; voiam să-ţi spun, 
domnule, că mi-e neam, adică neam de departe, a şaptea 
spiţă, cum se zice, dacă nu ţi-i cu supărare de vorba 
noastră, că noi suntem oameni de jos 1 Aşa se poartă ea de 
când era mică! Are mintea cam aprinsă; de, e de la ţară, a 
crescut în pădure, printre edecari şi lucrători de la 
cherhanea. Pe urmă le-a ars casa; măicuţa dânşii s-a 
prăpădit şi ea în focul ăla; taică-su n-a mai răzbit, vezi că ea 
ar putea să-ţi povestească cine ştie ce. Eu, unul, nu mă bag, 
dar să ştii că au văzut-o doftorii din Moscova. Ce mai, 
domnule, e beteagă rău, asta e! Numai pe mine mă maiare; 
stă cu mine. Trăim şi noi şi ne rugăm lui Dumnezeu şi ne 
punem nădejdea în puterea cea de sus; eu, unul, nu mai ies 
din vorba ei. 

Ordânov se schimbă la faţă. Iaroslav Ilici se uita când la 
unul, când la altul. 

— Dar nu asta voiam să spun, domnule. Nu! Se corectă 
Murin, clătinând din cap cu un aer grav. Dânsa e, ca să zic 
aşa, ca un vânt, ca un vifor, capul ei numai la dragoste se 
gândeşte, tot aşteaptă un ibovnic, să-mi fie cu iertare; asta-i 
sminteala ei. O mai mângâi şi eu cu poveştile. Că doar am 
văzut cu ochii mei, domnule - iartă-mi vorba asta proastă - 
urmă Murin, ştergân-du-şi barba cu mâneca, am văzut, care 
va să zică, cum te-a cunoscut pe dumneata; şi dumneata, 
înălţimea-voastră, ca să zic aşa, ai binevoit s-o îndrăgeşti. 


Iaroslav Ilici se făcu roşu ca focul şi aruncă o privire de 
reproş lui Murin. Ordânov abia mai stătea pe scaun. 

— Nu. Adicătelea, domnule, nu asta voiam să zic. Eu, 
domnule, am vorbit aşa, ca ţăranul, că de, n-aş ieşi din voia 
dumitale. Vezi bine, noi, domnule, suntem oameni de jos, 
slugile domniei-tale, rosti Murin, făcând o plecăciune 
adâncă. Ehei, ce-o să ne mai rugăm eu şi cu nevastă-mea lui 
Dumnezeu pentru milostivirea domniei-tale! Nouă ce ne 
trebuie? Să fim sătui şi sănătoşi, că de cârtit, nu cârtim. Şi- 
apoi, ce să fac, domnule, să-mi pun ştreangul de gât? Vezi şi 
dumneata, domnule, aşa-i viaţa; ai milă de noi, că, vezi bine, 
domnule, atâta i-ar mai lipsi - un ibovnic! Fie-mi iertat, 
domnule, e un cuvânt cam din topor. Sunt ţăran, domnule, 
dumneata eşti boier. Dumneata, domnule, înălţimea- 
voastră, eşti un om tânăr, mândru, înfierbântat, pe câtă 
vreme dânsa, domnule, ştii singur, e un copil fără minte; 
lesne ajungi la păcat cu ea! E o muiere pe cinste, rumănă şi 
frumoasă; iar eu, de, cu bătrâneţile. Eu ce zic? Vezi bine, 
domnia-ta, şi-o fi vârât necuratul coada şi în viaţa dumitale! 
O mângâi şi eu cu poveşti, zău aşa. Şi ce-o să ne mai rugăm 
lui Dumnezeu, eu şi cu nevastă-mea, pentru domnia-ta 1 
Ce-o să ne mai rugăm! Ce-ţi trebuie ea dumitale, înălţimea- 
voastră! O fi frumoasă, nu zic ba, da tot ţărancă e; ia, o 
nespălată, o proastă, pereche potrivită doar pentru un 
ţăran ca mine! Nu se cade, boierule, ca domnia-ta să te ţii 
cu nişte ţărănci! Ehei, ce ne-om mai ruga lui Dumnezeu 
pentru domnia-ta, ce ne-om mai ruga! 

Zicând acestea, Murin făcu o plecăciune adâncă şi rămase 
multă vreme aşa încovoiat, ştergându-şi necontenit barba 
cu mâneca hainei. Iaroslav Ilici nu-şi mai găsea locul. 

— Da, e un om tare cumsecade, observă el, fâstâcit de-a 
binelea. Mi-a vorbit despre niscaiva încurcături ce s-ar fi ivit 
între domniile-voastre, dar nu îndrăznesc să mă amestec, 
Vasili Mihailovici. Am auzit că tot mai eşti bolnav, urmă el 
grăbit, cu ochii înlăcrimaţi de emoție, uitându-se năuc la 
Ordânov. 


— Mda. Mă rog, cât îţi datorez? Îl întrebă repede Ordânov 
pe Murin. 

— Vai de mine, boierule! Se poate? Doar nu suntem de- 
alde. Ne jigneşti, boierule, zău! Să-ţi fie ruşine, domnule; cu 
ce te-om fi supărat eu şi cu nevastă-mea? Vai de mine! 

— E totuşi o împrejurare ciudată, prietene; dumnealui ţi-a 
fost chiriaş; nu-ţi dai seama că, refuzându-l, îl jigneşti? Găsi 
Iaroslav Ilici de cuviinţă să-i arate lui Murin cât de bizară şi 
nepotrivită era atitudinea lui. 

— Păi cum aşa, nenişorule! Zău, boierule! Cu ce te-om fi 
supărat oare? Că ne-am dat şi noi toată silinţa, zău aşa! Hai, 
boierule, pentru numele lui Dumnezeu! Ce, suntem păgâni? 
Să fi trăit la noi şi să fi mânoat sănătos din bucatele noastre 
ţărăneşti, să fi stat lungit în pat - o vorbă n-am fi zis; dar 
vezi că şi-a vârât necuratul coada şi eu îs om bolnav, femeia 
mea e be-teagă şi ea - ce să-i faci! N-ar avea cine să te 
slujească; altfel am fi fost tare bucuroşi. Hei şi ce-o să ne 
mai rugăm lui Dumnezeu, eu şi cu nevastă-mea, pentru 
domnia-ta, ce-o să ne mai rugăm! 

Murin făcu o plecăciune adâncă. Două lacrimi picurară din 
ochii extaziaţi ai lui Iaroslav Ilici, care se uită entuziasmat la 
Ordânov. 

— O, câtă nobleţe! Sfântă ospitalitate a poporului rus! 
Ordânov îi aruncă o privire sălbatică, măsurându-l aproape 
îngrozit din cap până-n picioare. 

— Chiar aşa, domnia-ta, noi cinstim musafirii, chiar aşa şi 
încă cum îi mai cinstim! Interveni Murin, acoperindu-şi 
barba cu mâneca. Mă bate un gând, zău: să mai zăboveşti la 
noi, cucoane, urmă el, apropiindu-se de Ordânov. Zău, n-aş 
avea nimic împotrivă; pentru o zi-două, zău că n-aş zice 
nimic. Dar vezi, păcatele noastre; mi-e femeia beteagă! De 
n-ar fi dânsa. Dac-aş fi, ca să zic aşa, singur, ehe! Cu toată 
cinstea, uite-aşa te-aş ţine. Păi cui altcuiva am putea noi să-i 
dăm cinstirea cuvenită? le-aş face bine, zău că te-aş face 
bine, pentru că ştiu şi leacul care-ţi trebuie domniei-tale. 


Ce-ar fi, zău, să mai zăboveşti, cucoane? Mai stai la noi, 
chiar aşa! 

— Într-adevăr, există oare vreun remediu? Interveni 
Iaroslav Ilici, dar nu-şi sfârşi vorba. 

Ordânov exagerase cercetându-l adineauri din cap până-n 
picioare, uluit, pe Iaroslav Ilici. Acesta era, desigur, un om 
cât se poate de cinstit şi de nobil, dar acum pricepuse totul 
şi, ca să fim drepţi, se afla într-o situaţie cât se poate de 
dificilă! Ii venea pur şi simplu să crape de râs! Dacă ar fi 
fost singur cu Ordânov - doi prieteni ca ei! 

— De bună seamă că nu s-ar fi putut stăpâni şi ar fi 
izbucnit în hohote. In orice caz, ar fi făcut asta într-un chip 
cât se poate de demn, iar după cascada de râs i-ar fi strâns 
cu căldură mâna lui Ordânov, asigurându-l sincer ţi pe bună 
dreptate că simte pentru el un respect îndoit şi că în orice 
caz îl scuză. Şi că, în sfârşit, nici nu pune la socoteală 
împrejurarea tinereţii. In cazul de faţă, însă, cu delicateţa 
lui, se vedea într-o situaţie din cele mai dificile şi aproape 
că-i venea să intre în pământ. 

— Leacurile, adicătelea dresurile! Interveni iarăşi Murin, 
cu muşchii feţei tresăltând în urma exclamaţiei 
stânjenitoare a lui Iaroslav Ilici. Eu, coane, aşa ţăran prost 
cum mă vezi, uite ce-aş zice. Urmă el, făcând încă un pas 
înainte. Prea multe cărţi ai citit domnia-ta; prea eşti 
deştept; cum zice o vorbă din popor, te-ai smintit de-atâta 
carte. 

— Ajunge! Îi curmă vorba Iaroslav Ilici cu asprime în glas. 
— Am plecat, spuse Ordânov. Iţi mulţumesc, Iaroslav Ilici. 
Am să trec pe la dumneata, am să trec neapărat, făgădui el, 
drept răspuns la manifestările de politeţe ale lui Iaroslav 

Ilici, care nu mai era în stare să-l reţină. Rămâi cu bine. 

— Multă sănătate, înălţimea-voastră, multă sănătate şi nu 
ne uitaţi pe noi, păcătoşii; mai poftim pe la noi! Zise Murin 
pe-trecându.-l. 

Ordânov nu mai auzea nimic; ieşi de acolo într-o stare de 
surescitare vecină cu nebunia. 


Nu mai putea suporta; era frânt; abia mai lega doua 
gânduri între ele. Simţea că-l sugrumă boala, iar în sufletul 
lui se cuibărise o disperare rece; simţea cum îl roade, cum îi 
mistuie inima o durere stăruitoare. In clipa aceea ar fi vrut 
să moară. Picioarele i se tăiară, încât fu nevoit să se aşeze 
sub un gard, fără să mai ia în seamă nici trecătorii, nici 
mulţimea care începuse să se adune în preajma lui, nici 
întrebările curioşilor din jurul său. Deodată însă din 
mulţimea de glasuri desluşi deasupră-i glasul lui Murin. 
Ordânov îşi ridică ochii la el. Într-adevăr, bătrânul stătea 
dinaintea lui cu faţa palidă, gânditoare, gravă. Părea cu 
totul alt om decât acela care-şi bătuse în chip atât de 
grosolan joc de el la Iaroslav Ilici. Ordânov se ridică, Murin 
îl luă de braţ şi-l scoase din mulţime. 

— Trebuie să vii să-ţi iei calabalăcul, spuse el, uitându-se 
pieziş la Ordânov. Nu fi necăjit, boierule! Exclamă apoi. Eşti 
tânăr, n-ai de ce să te amărăşti! 

Ordânov nu-i răspunse. 

— Eşti supărat, boierule? 'Ţi-e tare ciudă, vezi bine. Dar n- 
ai de ce; fiecare îşi păzeşte ce-i al lui! 

— Nu ştiu cine eşti, replică Ordânov şi nu vreau să-ţi 
cunosc tainele. Dar ea! Ea! Şi lacrimile îi şiroiră din belşug 
pe obraji, furate una după alta de vânt. Ordânov şi le 
ştergea cu mâna. 

Gestul lui, privirea, tremurul involuntar al buzelor 
învineţite —-toate prevesteau nebunia. 

— Ţi-am mai spus, reluă Murin, încruntându-şi 
sprâncenele, că nu-i în toate minţile! De ce şi cum s-a 
smintit. N-ai nevoie să ştii. Dar mie, unuia, mi-e dragă şi 
aşa! Mi-e mai dragă decât viaţa şi n-am s-o dau nimănui. 
Pricepi acum? 

Ochii lui Ordânov scăpărară. 

— Dar de ce. de ce mă simt acum ca şi când mi-aş fi 
pierdut viaţa? De ce mă doare inima? De ce-am cunoscut-o 
pe Katerina? 


— De ce? Murin surise şi, o clipă, rămase pe gânduri. Nu 
ştiu nici eu de ce, rosti în cele din urmă. Firea femeii nu-i ca 
adâncul mărilor; de cunoscut, ajungi s-o cunoşti, dar e 
vicleană şi se ţine tare! Ca şi cum ar vrea să spună: uită-te 
la mine, aşa sunt eu! Să ştii c-a vrut într-adevăr să mă lase 
şi să fugă cu dumneata, boierule, urmă Murin, gânditor. 1 s- 
a făcut, vezi dumneata, lehamite de moşneag, după ce a 
luat de la dânsul tot ce a putut să ia! La început, vezi bine, i- 
ai plăcut grozav 1 Adicătelea ori că erai dumneata, ori că 
era altul. Eu, unul, nu mă pun niciodată împotrivă-i; luna 
din cer de-ar vrea, luna din cer i-o aduc, orice s-ar 
întâmpla! E tare trufaşă! Vrea să fie slobodă şi nici ea nu 
ştie ce-i doreşte inima. Doar un lucru s-a văzut: că tot e mai 
bine cum a fost înainte! Ehei, boierule, eşti tare tânăr! Ţi-e 
inima încă fierbinte, ca de fată mare părăsită, care-şi şterge 
lacrimile cu mâneca! Ascultă-mă pe mine, boierule, omul cel 
slab nu poate să se ţină singur! Dă-i tot, că vine singur şi-ţi 
dă totul înapoi; încearcă de-i dă o jumătate din împărăţia 
pământului şi ce crezi? Numaidecât se face mititel şi ţi se 
bagă sub papuc. Dă-i libertate omului slab, că o leagă 
singur fedeleş şi ţi-o aduce plocon. O inimă proastă n-are ce 
face cu libertatea! Cu o astfel de fire nu-i chip de trăit! De 
ce-ţi spun toate astea? Pentru că eşti tare tinerel! Ce-mi eşti 
dumneata mie? Ai venit şi-ai plecat; ori că ai fost dumneata, 
ori că a fost altul, tot aia e. Ştiam de la început că o să fie 
aşa. Dar nu-i chip să te pui împotrivă! O vorbă împotrivă nu- 
i chip să rosteşti, dacă vrei să-ţi păstrezi fericirea. Ştii şi 
dumneata, boierule, urmă să filosofeze Murin, că ăsta-i 
adevărul; dar câte nu se întâmpla pe lume! O fire ca asta, la 
mânie, pune mâna pe cuţit şi dacă nu-l are, se repede cu 
mâinile goale, ca berbecul şi rupe duşmanului beregata cu 
dinţii. Dar dacă ţi se dă cuțitul în mână şi duşmanul îţi pune 
singur dinainte pieptul lui larg, vezi că s-ar putea să dai 
îndărăt! 

Intrară în curte. Tătarul îl văzu încă de departe pe Murin 
şi îşi scoase căciula dinaintea lui, uitându-se ţintă, cu o 


privire vicleană, la Ordânov. 

— E-acasă maică-ta? Strigă Murin la el. 

— Acasă. 

— Spune-i să-l ajute pe dumnealui să-şi care calabalâcul 1 
Du-te şi tu; hai, mişcă! 

Urcară scara. Bătrâna care slujea la Murin şi care era într- 
adevăr mama tătarului se căznea cu calabalăâcul fostului 
chiria? Strângându-l într-o coşcogea boccea şi bombănind 
într-una. 

— Aşteaptă un pic; am să-ţi mai aduc ceva ce-a rămas 
dincolo. 

Murin intră înăuntru. După un minut se întoarse şi îi 
întinse 1 lui Ordânov o pernă frumoasă, brodată toată cu 
mătase şi lână; 

"era perna pe care i-o pusese sub cap Katerina atunci 
când căzuse 

] bolnav. 

— E de la dânsa, spuse Murin. Şi acum, mergi sănătos şi 
fe-reşte-te să dai târcoale pe-aici, adăugă el cu glasul 
coborât, pe un ton părintesc, că altfel e de rău. 

Se vedea că nu voia să-şi jignească chiriaşul. Dar când se 
uită la acesta pentru ultima oară, văzu pe faţa lui clocotind 
o furie cumplită. Închise uşa în urma lui Ordânov aproape 
cu scârbă. 

Două ore mai târziu Ordânov se mută la neamţul Spiess. 
La vederea lui, Tinchen lăsă să-i scape un strigăt de mirare. 
Îl întrebă numaidecât de sănătate şi aflând cum stau 
lucrurile, se oferi să-l tămăduiască. Bătrânul neamţ îi arătă 
satisfăcut chiriaşului său biletul pe care voia să-l pună din 
nou la poartă, dat fiind că tocmai astăzi se împlinea 
termenul până la care era valabilă arvuna. Cu acest prilej 
bătrânul nu uită să ridice în slăvi punctualitatea şi 

„cinstea nemților. În aceeaşi zi, Ordânov căzu bolnav şi nu 
se mai dădu jos din pat decât după trei luni. 

Încetul cu încetul, se făcu bine şi începu să iasă. Viaţa pe 
care o ducea în casa lui Spiess era monotonă şi tihnită. 


Neamţul era un om potolit, iar drăguţa de Tinchen făcea de 
toate, fără a friza moralitatea. Pentru Ordânov, însă, viaţa 
parcă se ofilise! Cădea mereu pe gânduri, era nervos: 
sensibilitatea lui luă proporţii de-a dreptul bolnăvicioase, 
făcându-l să cadă pe neobservate într-o ipohondrie 
cumplită. Treceau săptămâni întregi fără să deschidă o 
carte. Viitorul i se părea fără zare, banii erau pe sfârşite; se 
dădea dinainte bătut şi nici nu se mai gândea la ziua de 
rmine. Uneori, patima lui de altădată pentru ştiinţă, 
sârguinţa de odinioară, 

Idealurile trecutului, plăsmuite de el însuşi, i se înfăţişau 
limpede înainte, dar toate acestea nu făceau decât să-l 
apese, să-i sugrume energia. Gândul nu se întrupa în faptă. 
Creaţia se sleise. Părea că toate aceste plăsmuiri i se 
înfăţişau înadins uriaşe, ca să-şi bată joc de neputinţa lui, 
neputinţa creatorului înfrânt. In clipele de deznădejde se 
asemuia, fără să vrea, cu lăudărosul ucenic de vrăjitor 3, 
care, furând formula dascălului său, poruncise măturii să 
care apă şi se înecase apoi în ea, pentru că uitase cum să 
spună „opreşte-te". Poate ar fi fost în stare şi el, Ordânov, să 
ducă la desăvârşire o idee mare şi originală. Poate că soarta 
îi hărăzise să fie un maestru al ştiinţei. În orice caz, mai 
demult crezuse el însuşi acest lucru; iar credinţa sinceră 
este o chezăşie a viitorului. Acum, însă, râdea singur 
câteodată de convingerea lui oarbă de odinioară, căci nu 
mai era în stare să înfăptuiască nimic. 

Cu o jumătate de an mai înainte, când se trezise din nou la 
viaţă, plăsmuise şi aşternuse pe hârtie schiţa armonioasă a 
edificiului, în care (de vină fiind tinereţea) îşi punea în 
clipele de stagnare nădejdile cele mai reale. Lucrarea ţinea 
de domeniul istoriei bisericii. Autorul dăduse cuvânt celor 
mai aprinse şi mai fierbinţi convingeri ale sale. Acum 
recitise acest plan, îl refăcuse, meditase îndelung asupra 
lui, citise şi scotocise prin cărţi şi, în cele din urmă, înlătură 
ideea fără a fi construit nimic pe ruinele ei. In sufletul lui, 
însă, începuse să se strecoare ceva ce aducea a misticism, a 


predestinaţie şi mister. Nefericitul îşi trăia adânc 
suferinţele şi se ruga lui Dumnezeu să-l tămăduiască. 
Slujnica neamţului, o bătrână evlavioasă, rusoaică, povestea 
cu desfătare cum se roagă chiriaşul cel cuminte şi cum stă 
prosternat ceasuri în şir, parcă dus de pe lume, în faţa 
altarului. 

Ordânov nu suflă nimănui o vorbă despre ceea ce i se în- 
tâmplase. Câteodată, însă, mai cu seamă pe înserat, la 
ceasul când dangătul clopotelor îi amintea de clipa în care 
tot pieptul începuse să-i tremure şi să-l doară întâia oară, 
frământat de un simţământ necunoscut până atunci, clipa în 
care căzuse în genunchi lângă dânsa în lăcaşul Domnului, 
uitând de toate şi auzind numai bătaia inimii ei sfioase, clipa 
în care îşi scăldase în lacrimi de bucurie şi extaz nădejdea 
luminoasă ce-i străfulgerase viaţa singuratică; atunci în 
sufletul lui rănit pe vecie se isca furtuna. Atunci i se 
cutremura toată fiinţa şi chinul dragostei îl mistuia ca un 
foc lăuntric. Atunci inima îi zvâcnea dureros, cuprinsă de 
patimă şi de dor şi se părea că dragostea lui sporeşte o dată 
cu tristeţea. Adesea, uitând de el şi de viaţa lui cea de toate 
zilele, uitând de toate câte sunt pe lume, şedea ceasuri 
întregi într-un loc, singur, mâhnit, şi, clătinând trist din cap, 
şoptea printre lacrimi: „Katerina, porumbiţa mea cea mult 
iubită! Surioara mea singuratică!" începu să-l chinuiască tot 
mai mult un gând monstruos. Gândul acesta îl urmărea din 
ce în ce mai stăruitor şi zi de zi se întrupa dinainte-i, viu şi 
real. | se părea - şi până la urmă ajunse să creadă el însuşi 
toate acestea - i se părea că mintea Katerinei era întreagă, 
dar că Murin avea în felul lui dreptate când vorbea de inima 
ei slabă. Ordânov avea impresia că pe Katerina o lega de 
bătrân o taină, dar că ea, fără să-şi dea seama de 
nelegiuirea să-vârşită, trecuse curată ca o porumbiţă sub 
stăpânirea lui. Cine erau dânşii? lată ce nu ştia. Se gândea 
mereu însă la robia neagră, fără ieşire, în care căzuse o 
sărmană făptură lipsită de apărare; şi inima i se zbuciuma 
în piept, pradă unei răzvrătiri neputincioase. I se părea că 


dinaintea ochilor înfricoşaţi ai sufletului ei, care-şi 
recăpătase deodată vederea, cineva scotea cu perfidie la 
iveală propria ei prăbuşire, chinuind cu aceeaşi perfidie 
biata ei inimă slabă, răstălmăcind în fel şi chip adevărul, ca 
s-o ţină în orbire; iar la nevoie, linguşea cu viclenie pornirile 
naive ale inimii ei avân-tate şi neştiutoare, tăind puţin câte 
puţin aripile unui suflet slobod şi care nu era în stare până 
la urmă nici să se răzvrătească, nici să-şi ia singur zborul 
spre viaţa cea adevărată. 

Puțin câte puţin, Ordânov se sălbătici şi mai rău ca înainte, 
şi, ca să fim drepţi, nemţii lui nu-l împiedicau de loc de la 
aceasta. Li plăcea adesea să hoinărească pe străzi, îndelung 
şi fără ţintă. Îşi alegea cu precădere ceasul amurgului, iar 
ca loc de plimbare ulicioare depărtate, rar frecventate de 
trecători. 

Într-o seara urâtă şi păcătoasă de primăvară, îl întâlni într- 
o astfel de hudiţă pe Iaroslav Ilici. 

Acesta slăbise mult, ochii atrăgători îşi pierduseră din 
strălucire, el însuşi părea că decăzuse, dezamăgit. Alerga 
zorit cu o treabă care nu suferea ammare, ud leoarcă, plin 
de noroi şi pe nasul lui cât se poate de bine alcătuit, aoum 
însă vânăt, atârna de când se lăsase seara, într-un chip 
aproape fantastic, o picătură de ploaie. Pe deasupra, îşi 
lăsase favoriţi. Favoriţii aceştia, cum şi faptul că Iaroslav 
Ilici se uită la el ca şi când ar fi vrut să evite o întâlnire cu 
vechea sa cunoştinţă, îl nedumeriră profund pe Ordânov. Şi 
- ciudat lucru! 

— Rănind parcă şi jignind o inimă care până atunci nu 
avusese nevoie de mila nimănui. Găsea mai plăcut. 

— Dostoievskl, Opere, voi. 1 
În sfârşit, pe omul de altădată, simplu, blajin, naiv şi, în 
sfârşit, ca să fim sinceri, cam prostuţ, dar fără pretenţii de 
dezamăgiri şi deşteptăciune. E dezagreabil, însă, foarte 
dezagreabil, când un om prost, la care mai înainte ai ţinut 
poate tocmai pentru prostia lui, devine deodată deştept. De 
altminteri, aerul bănuitor cu care îl privi el pe Ordânov se 


risipi numaidecât. Deşi trecuse prin atâtea, nu-şi părăsise 
câtuşi de puţin apucăturile de altădată, apucături cu care 
omul, după cum se ştie, moare şi se vâri aşa cum era, 
simțind o desfătare deosebită, în sufletul lui Ordânov, 
deschis pentru prietenie. Mai întâi de toate spuse că are 
multă treabă, apoi că nu s-au mai văzut de lungă vreme; 
deodată însă convorbirea luă iarăşi o întorsătură bizară. 
Iaroslav Ilici aduse vorba despre firea mincinoasă a 
oamenilor în general, despre nestatornicia lucrurilor bune 
de pe lumea asta, despre deşertăciunea deşertăciunilor, ba 
chiar nu zăbovi să pomenească în treacăt, cu un aer de 
deplină indiferenţă, de Puşkin, să vorbească cu oarecare 
cinism despre câţiva cunoscuţi şi, în încheiere, făcu chiar o 
aluzie la falsitatea şi perfidia acelora care îşi zic pe lumea 
asta prieteni, atunci când, de fapt, prietenie adevărată nici 
n-a existat vreodată. Pe scurt, Iaroslav Ilici devenise mai 
deştept. Ordânov nu-l contrazise de fel, dar se simţi copleşit 
de tristeţe; era ca şi când i-ar fi murit cel mai bun prieten! 

— Ah, închipuie-ţi, uitam să-ţi spun o noutate! Vorbi 
deodată Iaroslav Ilici, aducându-şi parcă aminte de ceva 
foarte interesant. Am să-ţi spun un secret. Mai ţii minte 
casa unde ai stat? 

Ordânov tresări şi păli. 

— Ei bine, închipuie-ţi, de curând s-a descoperit în această 
casă o întreagă bandă de hoţi, o speluncă, un cuib de 
contrabandişti, de pungaşi şi de mai ştiu eu ce! Pe unii i-au 
prins, pe alţii îi caută; s-au dat ordine severe. Închipuie-ţi: îl 
mai ţii minte pe proprietarul casei, omul acela evlavios, 
venerabil şi nobil în aparenţă. 

— Ce-i cu el? 

— Să judeci, după asta, toată omenirea! Chiar el era şetul 
bandei, căpetenia lor! Ei bine, nu e stupid? 

Iaroslav Ilici vorbea cu patimă şi din pricina unui individ 
condamnase întreaga omenire, pentru că Iaroslav Ilici nici 
nu putea să facă altfel; asta era în firea lui. 

— Şi cei doi? Murin? Întrebă Ordânov în şoaptă. 


— Ah, Murin, Murin! Nu, ele un bătrân venerabil şi nobil. 
Dar, dă-mi voie, dumneata pui într-o lumină nouă. 

— Cum, făcea şi el parte din bandă? 

Inima lui Ordânov era gata-gata să-i spargă pieptul de 
nerăbdare. 

— A, cum ai putea să crezi? Adăugă Iaroslav Ilici, aţintin- 
du-şi ochii de plumb asupra lui Ordânov, semn că se 
gândea4. Murin n-avea cum să fie printre ei. Exact cu trei 
săptămâni înainte plecase cu nevastă-sa acasă, pe 
meleagurile natale. Mi-a spus rândaşul. Tătarul acela, dacă- 
ţi mai aduci aminte de el. 


SFÂRŞIT