Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0034

PROPRIETAR: 


ABONAMENTE 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


LUN EA 


NUM 


de VICTOR POPESCU 





Idealul lumii vechi era contem- 
plativ. El astăzi este crealor. Trecu- 
tul se minuna la strălucirea lumilor 
apuse, căutând cel mult să le retră- 
iască. Astăzi ne scuturăm la gândul 
unei admiraţii neproductive. Materia- 


lism? Nu. Voinţă de a fi. Noi nu pu- 
tem concepe lipsă de scop. Viaţa nu 
ne este dată spre a fi trăită ci spre 
a o face viaţă, adică dinamism. 
transformare, creaţie, chiar moarte, 
fiindcă fără de această noţiune, 
viața ar fi a inexistenţă. Ea este în 
contrasţ cu moartea. Este pentru 4 
cuceri moartea prin urmare pentru 
a-şi cuceri dreptul, Căci izbutind faţă 
de moarte şi prin moarte, obţii viaţa. 

Lipsa unui astfel de scop, în con- 
cepţiile moderne, neagă dreptul trăi.- 
rii. Germania trăeşte doar în vir- 


tutea unui ideal. Fără acesta ea ar îi 
o simplă ţară în grupul de state Eu- 
ropene. Dar nu s'a mulțumit cu atât 
Și-a creat un scop. Fiecare individ 
din marea comunitate trăeşte cu spe- 
cana ajungerii unui ţel. Fiecare indi- 
vid este creator în cercul lui restrâns 
de activitate, pentru a dărui com- 
plexului cel mare, format de stat, 
virtutea de a fi nou şi de a fi 


Pentru a avea un exemplu viu al 
celor două concepţii, contemplative și 
creatoare, este destul să ne gândim 
puțin în trecut, când o mare naţiune, 
cuprinsă în vâltoarea actualului răz- 
boiu a sucombat după un fulgerător 


atac de doar câteva săptămâni. Pen- 
tru a-şi salva moralul, pentru a se 
încuraja pe sine şi a-şi menţine cre- 
ditul faţă de alţii, Franța reamintește 
la fiecare pas gloria „trecută” a ar- 
matelor sale. La fiecare punct de 


teren pierdut ea desvăluie lumii, din- 
tr'o istorie încercată cu fapte măreţe, 
clipe asemănătoare, când totuşi, mul- 
țumită curajului şi destoiniciei cetă- 
țenilor săi, învinsese. 

Greşeală de neiertat; dealtminteri r- 
zultatele acestui fel de a fi s'au vădit 
în scurtă vreme. Nu cu gloria stră- 
maşilor—pavăză, te poţi opune evolu- 
țiilor istorice. Ci, — dacă te opui cu 
orice preţ — creind tu, la rândul tău 
un mod revoluţionar, evoluat, de un 
asemenea dinamism încât să întrânsă 
celelalte dinamisme, Și pentru a com- 
pleta tabloul exemplului citat, să 
reamintim în schimb că Germania, 
luptând și învingând, nu sublinia de- 
câţ un singur lucru: vigoarea, pute- 
rea, curajul, întrun cuvânt, victoria 
„tinerei armate germane”, 

Necesitatea, de a fi astfel numită, 
această armată biruitoare, în afară de 
orice scop politic şi putem spune că 
scopurile politice decurg din îns':şi 
cele ce urmează, este că ea rupea cu 


orice trecut. Ea, tânăra armată, exista 
pentrucă era tânăra armată, nu mul- 
țumită glorioşilor strămoşi. Ei, cel 
mult, au făcut cu putință existenţa 
cadrului în care actuala generaţie să 
se desvolte, şi au dat un învățământ, 
demnităţii acesteia. Dar ea există prin 
ea, fiindcă vrea cu orice preţ să fie, 
să se impună, să se creeze. 
Răsturnându-se frontul belgian. 
S'a crezut că Germania pune în apli- 
câre uu anumit plan Schlissen. Cât de 
departe de această părere s'au dove- 
diţ faptele. Ea n'avea nevoe să încer- 
ce strategii ratate în ţimpu! războiului 
mondial. N'avea, tocmai fiindcă ea 
introduce noul mod de viaţă, al dina- 
mismului, al puterii creatoare. 
Revoluţia de astăzi nu este revolu- 
ţia teoreticienilor. Nu se crează întâiu 
o doctrină şi apoi se caută căile spre 
a o pune in aplicare. Cu atât mai 
puţin astăzi respectul pentru  irecut 
dăinuește în forma lui de admiraţie. 
Dimpotrivă, el este renegat, Lumea 
veche este socotită un  anacronisn 
periculos, și unde ea încearcă încă să 
existe, este combătută cu înverșunare 
de reprezentanţii concepțiilor noi. Nu 
suntem departe, ca plan de viaţă, de 
vremea când un revoluționar francez 
propăvăduia distrugerea bibliotecii 
naţionale din Paris. Barbarie? Cine 
Ştie! Dar să nu uităm că barbaria nu 
înseamnă neapărat negarea oricărei 
vieţii ori evoluţii. Ea este şi un semn 





(Urmare în pagina 6-a) 





autorităţi și instituţii 1000 lei 
de onoare 
particulari 


500 
250 « 


„ROMÂNIA 


DE TOTDEAUNA “ 


Ceea ce te isbea, inainte de războiul de faţă, în Franța (ce 


de CONSTANTIN N 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
3UCUREȘTI 1 Str. Brezoianul 23-25 


TELEFON 93.30.10 





OICA 


plăcut e să vorbeșii despre țările pe care toţi le uită!), era pre- 
zenţa, în inimile și pe buzele celor mai muiți, a unei „Franţe eterne”. 


Veţi vedea — spuneau ei, în câteva cuvinte, — cum șiie să reacţio- 
neze Franța in fața primejdiei. Există o Franţă de totdeauna, a loanei 
d'Arc sau a Marnei. Acum putem fi divizați; acum ne pulem duş- 
măni între noi. La nevoie, însă vom şti să regăsim isvoarele unităţii 


şi invincibilității noasire. 


Nu gândul de-a le arăta, în humina celor intâmpiaie, falsitatea, 
ne îndeamnă să amintim de cuvintele acelea. Ele sunt, poate, mai 
exacte dacât s'au dovedit în ceasul de față. Şi am înțeles întotdea- 
und, gândindu-ne la acea Framță etemă, disprețul pe care, în 
il aveau francezii față de oamenii lor politici, cu Daladier in frunie, 
când spuneau despre ei că suni ceva mai mediocri de cum ar merita 
Franța. — Dar nu pentru plăcerea de-a compara cuvintele acelea 
cu realitatea istorică înțelegem să le amintim. Ci pentru ele însele. 


Căci ele au sens. Da, chiar astăzi au un sens, 


Dar în ce înțeles avem dreptul să vorbim despre o „Românie 
etemă” ? Hotărit nu în înțelesul în care vorbim de o Franţă ori Romă 
veșnică. O Franţă poate crede în stabilitatea geniului ei, ca şi in 
zădărnicia trudei de-a adăoga ceva nou acestui geniu naţional: 
Roma e firesc să năzuiască a redeveni cea de altă dată. Dar neamul 
românesc ? Unde, în trecutul său, se întâlnește culmea dincolo de 





DOCTRINAR AL ETNOCRAȚIEI 


Intr'un arhcol omterior, încercam să denunț eroa- 
rea csa mare în care am putea cădea, colectiv, 
odată cu instaurarea guvernului naționalist. 


Aceia 


de a socoti incepuiul de biruință actual, drept un 


premersătorilor, 
cale de înlăptuire, o 
într adevăr, 
stanțial, 
Ei  gNOTA 
da azi. 

Nimic 


tona. 


rare 


aTu 


care istoria sa să consimiă a fi un simplu fenomen de repetiţie ? 


La un anumit nivel, e adevărat, România şi-a dovedit dreptul 





la eternitate, Dar numai la un anumit nivel : cel biologic. „Românu 'n 
veci nu piere“, sau „Românul are șapte vieti în pieptu-i de aramă“, 
— sunt deci certitudini naţionale ; și ar fi cu adevărat liniștitoare, 


dacă perspectivele tehnicei moderne n'ar primeidui după unii, până 
şi ființa neamurilor, atunci când acestea cad sub jug străin, Ne e 
însă cu neputinţă să înţelegem cum de își închipuesc unii buni ro- 
mâni, de cea mai patriotică speță, că neamul nostru are dreptul să 
se mulțumească cu atât. Și că, dacă supraviețuește, viețuește. 
Fiindcă, vedeți, este vorba şi de altceva decât de vieaţa bio- 
logicului din noi: e vorba de vieaţa spiritualului din noi. Altminteri 
ce rost are să proclami dreptul la eternitate al neamului tău, dacă 
nu atingi plonul valorilor asigurătoare de eternitaie ? Și Roma an- 
tică, la care vrea să se întoarcă Roma de azi: și Franța istorică, la 
care vrea să rămână Franța de azi; până și Anglia aceaşta încă- 
pălânată, toate s'au închegat, ori au simulat că se încheagă, în 


jurul unor valori spirituale. 


Era semnul marei noastre tinereți, în rău ca și în bine, că nu 
luptasem încă pentru valorile spiritului, Noi am luptat pentru geo- 
grafia românească, nu pentru duhul românesc. Am luptat cu duhul 
nosiru, fireşte : dar nu pentru duh. Toate răscoalele noastre din trecul 
au fost — și nu puteau fi aliceva — răscoale, nu pentru, ci Îîmpo- 
o asuprire străină sau o proastă rânduială 
economică. Lupta pentru spirit este însă luptă pentru ceva. Şi ştiţi 
care e deosebirea între oricare altă luptă națională şi lupta pentru 
valorile spiritului ? E, poate, aceea că prima se gândeşte la oameni, 
pe când cealaltă se gândește la om. Independenţa şi bună starea 
pentru Români — reprezintă o problemă: dar care trebue să fie 


triva unei stări de lucruri : 


tipul de om românesc, iaiă, în ordinea spiritului, problema. 








(Urmare în pagina 6-a) 


de natură să urnească 
viitorului. Am avut doctrinari, am avut profeţi, 
avut luptători, am avut martiri. Deaceia, reclamând 
pentru amintirea tuturor meritul incasabil, de a fi în- 





produs direct al evenimenteior intemaţionale. Aceia 
de a iunora efortul teoretic, doctrinar şi politic al 
ciribuind realizărilor 


ce sunt pe 
origină exclusiv externă. Este, 


mare, prea greu ispășit, prea sub- 
trecutul naţionalismului românesc, pentru 
importanța genetică a determinărilor 


nu lipseşte, acestui trecut, din aceiace era 


împiinirea prezentului și a 
am 





sasea Aa iezi că, . = 


Ciobănel 





Conștiimța că anparții unui 
tot, conștiința că în fața ace- 
stui tot propria ta persoană 
dispare, este din punct de ve- 
dere național faptul cz mai 
de seamă al revoluţiei țotali- 
tare. 

Dar, în fond, ce pogte fi 
acest tot, de care se simie 
„Dlin omul revoluției noui? 
Proectat pe fondul istoriei, e. 
vident „totul“ nu se pcate 
traduce decât prin Țară, o 
țară nu geografică — cum 
homănhii nici nau avut de 
altfel, — ci o sinteză de eroi, 
de mari evenimente politice, 
militare și culturale, de cata- 
strofâle prăbuşirii şi îndițări 
sublime, proectat, dimpotri- 
vă, pe pianul actualităţii, pe 
care le frământă revoluția, 
totul este egalul comunității 
naţionale, cu interesele e. de 
viață, 

In fața acestor două ,„rea- 
lităţi“, omul nou se știe dnu- 
but ca personalitate, ca indi. 
zid cu ambiții, cu gândurt, cu 
drepturi;  deaceea în el nu 
naşte niciodată revolta sujle- 
tească a renunțărilor. 

Vreau să spun dispariția ta, 
în chiar proprii tăi OChi, a- 
tunci când te trezești față în 
față cu țara sau cu Comuni- 
tatea, este o stare naturală, 
organică omului nou. Nu este 


vorba de & impune ceva, toate 
regimurile s'au trezit în anu- 
mite momente obligate să re. 
strângă drepturile individuale 
în fața necesităților  maţio- 
male. Era vorba de o restrân- 
gere, îmtr'un fel de un furt al 
unui drept. Revoluția toluli- 
tară creiază această dispozi. 
ție a spiritului care ARUNCA 
pe al doilea plin interesul în 
dividual în profitul menținerii 
comunității“, spune Fiiehrerul 
în „Mein Kampj“, 


În esență sar putea afirma 
că diferă iniţiativa care în- 
irun cae aparține Statului, în 
aitul structurii morale a în- 
dividului, dacă această „dis- 
poziție a spiritului“ mar fi 
atât de înrădăcinată omului 
nou încât te îndoeşti că el 
are conștiința acestei iniția- 
tive, Totul se petrece în ajară 
de raționamente, instinctiv, 
mistic mai corect spus. 

Urmează deci să nedem în. 
trucâ: contopirea aceasta în- 
trun tot, este „din punct de 
vedere național, faptui cel 
mai de seamă“. Demonstraţie 


ușoară, pentrucă desigur n'a 
scăpat nimănui amănuntul că 
toate revoluțiile totalitare au 
adus inactualitătea regiona- 
lismelor, provincialismelor şi 
altor. bolnăvic.oase  egocen- 
irisme ale diferitelor regiuni 
din țară. Nu poale fi astfel 
lipsit de importanță faptul că 
al Ill-lea Imperiu Germun n'a 
CUNOsCut niciuna din luptele 
de unificare pe care lea dat 
al II-lea Imperiu, înainte de 
războiu; nu poate fi lipsită de 
semnifioaţii sudura inexplica- 
bilă în regim „obișnuit“ a aus- 
triacilor sudeţi și estul ger- 
manilor, sudură realizată prin 
însuși actul de unire, care 
exprima astfel o  realitute 
confirmată numai de veni, 
mente, Narvikul nu este nu- 
mai un Alcazar al eroismului 
nordic, ci simbolul unității 
germane, al contopirii tine- 
rilor austriaci în destinui na- 
țional-soc:alist al Gena. 
niei. Tot astfel, Mussolini este 
„Punctul terminus“ al orică- 
rui regionalism politic italian, 
așa cum Franco, chiar dacă 
revoluția sa nu poate fi un 
tip totalitar, înseamnă -— și 
Hu DTin forță — agonia sepa- 
ratismului xtalan, 





(dai e. 
păi a e 
CAR A 
: 2 
PL y &i 
ie xi 
Cit 


De altfel, o remarcă: ori- 
care din aceste regimuri, în 
măsura în care n'au reușit să 
creeze omul nou, să.l sădea- 
scă pretutindeni în țară, riscă 
să lase posibilitatea unei re- 
invieri a acestor funeste de- 
vieri ale îndividualismului li- 
bertar. 

Mistica noului regim poli- 
lic, tinerețea lui  creatvare 
Care nu are timpul necesar 
defetismului regional, a cau. 
zat astfel prăbușirea unuia 
din principalele elemente de 
dizoloure naţională. Este con- 
secința practică a contopirii 
în totul=tară, despre care 
vorbeam. 


In cadrul actualei comuni- 
lăți naţionale, totalitarismul 
aduce un spirit nou: camara. 


deria. Este cu totul altceva 
decât solidaritatea națională, 


termen ce ţine de lumea V6- 
che. Solidaritate. Cuvântul 
însuși spune: diferențe de ve. 
deri, diferențe de structuri, 
diferențe de interese, diferen- 
te de sentimente şi gânduri, 
îngrămădite la un loc de pri- 
mejdii din afară. Unire de 
moment, fără nici-o renun- 
țare la ambițiile noastre; a. 
mănarea lor numai, Cezace 
ur ji pe plan politic: guvern 
de uniune națională unde, ca 
în Anglia de azi, laburistii 
pot sta alături de lorzii con- 
servatori, fără a renunța nici 
unul la programul sau la COR- 
cepțiile sale politico-sociale, A 
condamna  formvia, ar ji 0 


de COSTIN 1. MURGESCU. 


orimă,; dar a opta pentru for- 
mula nouă, a camaraderiei, 
este în aceiași măsură, o da. 
torie. Dar nu și o posibilitate. 

Spiritul de camarailerie este 
de esența lumii noui, este a 
doua consecință a mistuirti 
tale în tot. Camaraderia n'ar 
putea fi exemplificată, cred, 
decât printr'o companie în 
mMArș; pe căldură, cu ran:ța în 
spate, în front cu camarazii, 
în mijiocul cărora nu mai ești 
tu decât în măsura în care ai 
posibilitatea de a cânta și tu, 
adică de a spune exact ceeace 
spun toți şi de a te înnăița 
prin aceasta, Camaraderia 
este suferință şi cântec; sufe- 
rință, adică trăirea intensă a 
unei idei, rectitudine morală 
ş. credință, cântec, adică se- 
ninătate, puritate şi încredere 
în ține şi în cei din jur. 

Oricine va trebui. să recu- 
noască nu atât ineditul for- 
mulei, cât imposibilitatea ori. 
cui de a și-o însuși, De unde 
necesitatea unora de a-şi în- 
suși formula minoră a solida- 
rilății, care fără a rezolva 
ceva, amână totul în fața u- 
nui pericol. 

Primatul conștiinței naţio- 
nule şi spiritul de camarade- 
rie, iată prin ce se traduce 
practice conștiința că upurțit 
unui tot, iată concepțiile cu 
care se clădește lumea ncuă a 
aristocrației renunțărilor la 
tine, 

O aristocrație inedită a o- 
mului nou, Care dă alt sens 
vieții scie, alt înteles rostu- 
lui său. 

„Un alt înțeles“ pe care îl 
vom lămuri discutând pra- 
blema  renunțărilor” noastre 
individuale. 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢULSLEI 





UNI VIEDSUL LIIIDAp 


ANUL XLIX e Nr. 34 
SAMBATA 17 August 1940 


MIHAI NICULESCU 


Redactor responsabil : 











de MIRCEA MATEESCU. 


trezărit so.uțiunile saivatoare pe care și le-a însuşit, 
aciiv și politic, vremea noastră, nu facem decăi să 
iegiiimăm drepturile Românilor, în ectaalul climat 
l:smuiui românesz, în special această siimă o me 
spiritua! al Europei. Vechimea și măreția naţiona- 
rită: a puterilor politice azmale cari au adus la în- 
deplinire, în câmpul curopean, orientarea ideologică 
sub drapssiu CATrEIA Inulți TOMAN, GU aupual, inu 
TomăaL Gu Cazul. în CUrANĂ, SE VA INjecgE, Mm luu, 
pa GOasvu:AlSie Ei GIBsasuiil proluide, conir:buțua 
adusa de naponalișu noștri, an Lupii dscisivă Im 
POIYă ASND-ALAASINUIUL Poll, SUD a Caru: rog 
am trăit puna măi ten. In CUrana, CE CUL Dara VOL 
puieaă sa constute cu merilzie Lupa. CIuor ICiNnăni 
suni Cu Gia mai Mar, Cu Cai SCOUL ei Cuiul LO, 
a icsi mu inabușii. Clarviziunea luptato:uor roman: 
precursoare a vic.oriei ideologice a puterilor ax2i, 
va trebui să cumpănească, în momentul criiic ai 
prezeniuiui, suma și aprecierea adeseori nemou- 
vata, pe care conaucăliorii kuropei tolaiitare, au 
man:fezat-o în favoarea inamicilor noştri din aia, 

Vor trece apeie inierese.cr superhciale, se voi 
iinişii sgomoieie irăini în ex:er:oruate, iar apoi vă 
veni vremea ca sa se inventurieze clorurii pe cure, 
t.ecare națure, :z-ă iăcut, ini timpul protivme, pen- 
tru isbânda cauzei icialiiare. Sa va vedea atunci, 
este sigur, şi căt de compai.b:, es:e etoriul dreptei 
româneşii cu sensul popular ai MIȘCAT NoNOna 
socialiste și tasciste —- dar şi căt de inconciiiubil 
este sensul totalitarismulu suropean ca au:ocraţia 
positică medhevală a inamicilor an afară, 

Avem de făcui o singură propăanda: aceia a 
dreptăţii romaneşti. Drepiata romănească inserm- 
nează atăt .egiumarea etnică și istorică a hotarelor 
noastre căt şi drepiul, câștigat in luptă eroică, pe 
care îl are dreapta românească la stima staieio: 
totalitare, 


Deaceia esta nscesar cu pa dzopărie să prezen: 


tam tuturor tactorilor determinanț: eurcpen:, doc: 
mentele dreptăţii hotarelor; dar pe de aia parte, 
este tot atât de nscasar, să actusuize:n, in ulenția 


Luropei totauitare, figuri:e d:eplei româneşti, Cu 
greu vor putea invocă duşmanii balsugul nostru de 
»ertia și de sulerință iniuu victoria elncerației tota: 
uitare. 

Es:e atât de prielnic, în unghiu: poiitic al aciuaii- 
iii, să vorbiin de „risipitor de sufiet, cun îi nu- 
mea Del. Goga, Încet, dacă vom avea posibiliiatea 
și libertatea, o vom face, mereu, Peniiucu ni numai 
dar chiar unii români, cunose p= 
Gândul lor, aciivitatea ior, a tos 


străinii, „asuiicient 
adevărații români. 
umbrită, în trecut. 

Deaceia, sub iznperiu, nevoilor prezente, 
gur îndemn: îndărăt, la :svoare | 

Am în faţă ceriea d-lui profesor Nichifor Crainic 
„Ortodoxie şi etnocrație“”. Găsesc aici, magistral în- 
iemeiată, legătura dintre proprisiateu naăiura.ă a 
pemântului și proprietatea po.itică. Evenimentele 
cu conhrmat atat de siens principiile inscrise de 
proiesoru. Nichiior Crainic în cărţile d-sule de doc- 
irină etnocrată, incâi a valorilca astăzi, în plan iîn- 
tern, etnocrația politică, insemnează, în plan exter: 
a prezenta conduita iazoogică prin raport ia cars 
urmează să f.m apreciaţi. Schimbul ae popuaţie, 
despre care se vorbeşte in ultimul timp, c& principiia 
a. omogen:zării neamului, prea puţini ştiu, desigur, 
că a fost proaremat de Nichitor Crainic, inainte 
vreme, în cărţile d-sale. Ca să nu se spună cândva 
că sugestiile prezentului au o origină exclusiv ex: 
temă, să recitim punctele programtiiice  aiiuta în 
„Ortodoxie şi etnocrație” la pag. 288, sub capitoiu: 
„Poiitica etmză”. Reprecăuc: „ln uzesi scop se in 
paun: a) Scuimnbu. de popu.cţie, cu țari.e vecine; 
b) Repatriereu Românilor din America: e o crimă 
ca, în timp ce țărenii Noșiri işi iau lumea în caz 
gs pă:ne, sirăini să nâvăleasză în locul lor; 

) Coion:zări masive dealungul granițelor; d) Colo- 
nizăr. în lozul Evreilor scoși din proprietăţile ru: 
ro: etc, 

Omogenizarea neamului nu cre însă numai ot 


un sin- 


nziitate dermogratică. Intrun admirabil studiu, nu- 
mit „Spiritul autohton”, cfiat în acaiaşi cars, ailăini 
rostul politie al einceraţiei, iniemnsial, 
autohtonism. Dacă aulchioa însemrzază pămâni 
preapriu, tot ca derivă ain pământ trzduce a:ributui 
legilim al Droprlotăţii ceiaie proprie, siut propriu, 
patrie proprie, neam propriu 

Prin rapori la noțiunea proprietății, să privim dsci 
realitățile dela noi. Este adzvăral, proprisiatea na- 
turală a solului nimeni nu ne-o poaie contesta. Din 
ea, ar fi trebuut, firesc, să decurgă proprietatea pol: 
tică a Românilor, asupra pământulu!: sirămoşesc. 
Democraţia a îngăduit însă tuturor străinilor, „ind: 
farent d> rasă, limbă sau origină etică” să facă 
parle din naţiuns. Curând, proprietatea politică a 
pământului a intrat în patronatul ocu.i al judeo- 
capitaiismului. „Noi suntem raza reguă a acostu. 
pământ”, sere “undeva d. Nichitor Croinic. Deaceia 
„mu urim democrația pentru aenocrațe, ci pentrucă 
ca a tălsizicat conștiința de siăpân a naţiei noa- 
zire" 


idealiv, pe 


Cum vom recăpăta conștiința ae stăpân ? 
Rspst inaemuul : îndărăt, la isvoare ! 
Să ne cunoaştem luptători: şi profetii. Pe toţi. 


> mai su3 
Să ştia 
neamul în cine să creadă | 








Despre producția de azi a 
celor mai tineri poeţi, am 
scris aci, în diverse feluri. In 
cronicile moastre săptămâ- 
nale, mam şovăit să genera- 
lizăm, iar într'o cercetare în- 
chinată anume am îngrămă- 
dit un material documentar 
putând servi oricui pentru 
concluzii. Aceste concluzii 
„sunt puţin favorabile poeziei 
la care ne referim. Cum 
nu înseamnă mare lucrua 
spune despre autori în for- 
maţie că prezintă neajun- 
suri, rămâne să precizăm de 
ce natură sunt lipsurile pe 
care nu le scuză faza debu- 
tului, Circulă afirmaţia că 
despre poezie se vor scrie 
totdeauna lucruri mai puţin 
exacte decât însăşi poe- 
zia ; cu alte cuvinte se crede 
că adevărata poezie ştie ce 
este doar cel ce-o face, pe 
câtă vreme critica, ori cât 
ar năzui să înfățișeze. ope- 
raţia lirică, rămâne în afara 
intimității ei, la simple a- 
proximaţii. Părerea aceasta, 
împărtășită pentru  comodi- 
tatea ei, este neîntemeiată și 
ca atare plină de curse vi- 
clene pentru cine o adoptă. 
Noi formulăm tocmai con- 
trariul : în generalitatea lor, 
producţiile lirice sunt mai 
puţin corecte de cât co- 
mentariile critice despre 
poezia în sine. La scăderea 
nivelului poetic contribue şi 
faptul că sunt mai numeroşi 
producători şi mai rari con- 
templatorii.  Intâlnim des 
producători, pentrucă aceştia 
nu-și impun spiritul selecţiei 
şi nu se folosesc de discer- 
năminte, Impuritatea își face 
efect, în versuri, întrun chip 
care înlătură putinţa ori 
cărei cristalizări autentice a 
intuiției. Prin exercițiul pe 
care şi-l impune în însuși 
actul valorificării estetice, 
criticul se presupune că e 
mai ferit de impurități și că 
deci, afirmaţiile sale au şan- 
se de a fi mai puţin false. 





MUNCITORII 


Se'mbracă țara *n aur. — 
Secerişul. 

Cu snop de soare, 

brațe luptă 

să-l dea la treerare. 

Din sfânta muncă 

Rodul curge râuri. 

Sub semnul muncii 

frații duc viața 

cum ar împlini o datorie. 
In zori, ca stâlpii 

răvășesc pământul, — 
Curat li-i alb vestmântul 
și sufletul le e credinţă vie. 
Din lan în lan 

Puterea şi-o încearcă, — 
Cu zări și soare 

îşi hrănesc ei gândul. a 
țara-i plină de pionii muncii. 
De mar fi să-i oprească... 
somnul, noaptea. 


Ei sar încumeta cu tot pământul 
să-l îa în răsturnare cu avântul. 


Și sete li-i de muncă, 
dragă li-i, — SARE 
şi se cunosc muncitorii, 
se ştiu pe nume 
unde-s fiecare. 














CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 


not 





LITERARA 


Const. V.-Gheorghiu: Caligrafie pe zăpadă, poeme 
Mircea Badea: Incantanţii, poeme 


Cei doi tineri, Const. V. Ghe- 
orghiu şi Mircea Badea, sunt 
în cazul de față exemplu de 
ce ni se pare nouă impuri- 
tate. 

lată la autorul plachetei 
„Caligrafie pe zăpadă“. Re- 
marcăm întâi impuritatea 
reminiscențelor din lectura 
contemporanilor, cum «e d. 
N. Crevedia : 


ioana 


Soldații din icoane priveau, în 
picioare 
Cu orbitele pline de cucută. 
(Nici unul nu senduioșa de 
sângele 
Căzut în picuri mari cât mone- 


dele de-o sută... 


Sau arghezisme : 


Și după toate cele întâmplate 


Fata cu pantofii descheiaţi ca o 


lalea 
Tată, 
A dansat atât de aspru peste 
inima mea. 


+ 


Cu condeiul luceferii îi pot face 
ape, nuferi, ţintar ; 
* 


E un alfabet destul de simplu 
acesta al cocoarelor 

(1 pot învăţa şi copii din E 
şcoala primară). 

* 

Rogu-te, nu mai viscoli peste 
mine, întruna cu tăciune, ge- 
imete şi cucute, 
Uite, mi-e sufletul pe buze, ducă 


vrei ia-l ca pe un cântec şi du-te. 
Și iarăşi d. N. Crevedia: 


Mai am în 


sân, 
O tilnică de soc şi o creangă de 
mălin. 

Pe umăr port steaua copilăriei 

Câţ o portocală. 
* 

Te simt totuși cum îmi stingi 
candela, îmi răstorni: călimara, 
Şi te sbuciumi lângă mine, așa, 


M'aş întoarcenapoi. 


Corespondența 





cum Sar frânge despletită, 
secara. 


Numim impurităţii aceste 
evidente reminiscenţe, pen- 
trucă ele trebuesc eliminate, 
lucru asupra căruia însuși 
autorul credem a fi de acord. 
Mai greu bănuim că va fi 
să-l convingem pe d. Const, 
V. Gheorghiu de impuritatea 
de altă categorie a versuri- 
lor sale. Ne referim la săvâr- 
şirea anumitor gesturi şi 
pronunțarea anumitor ex- 
presii socotite în intenţia 
poetului să concretizeze in- 
timitatea în actul emotivie 
tății lirice. Intimitatea nu se 
realizează totuşi, pe cât ob- 
servăm noi, ca în aceste ver- 
suri : 

Ești dezolat că, leoarcă de cântec, 

Sărut genunchii ploii, 

Şi mă trag scaeții, haimanale, 
de poalele mantăii 

Să se remarce improprie- 
tatea structurală între neo- 
logismul „dezolat şi neao- 
şul „leoarcă“. 

Autorul a făcut, desigur, 
concesii gazetăriei în lirism. 
Următorul este unul din cele 
mai banale clișee ale versifi- 
catorilor de azi, pe care d. 
Gheorghiu îl întrebuințează 
urmărind, fără îndoială, a- 
ceaş intimitate de care am 
pomenit : 

Iţi vorbesc, tată, simplu, cum aș 


culege, 
Coacăze verzi sau caise, 


Critica noastră riguroasă 
țintește să fie cât mai pro- 
fitabilă tânărului poet. Dea- 
ceea subliniem  inanitatea 
gestului de „a culege coacă- 
ze verzi sau caise“, 

Se înșeală cei cari îl socot 
plin de sugestivitate și o a- 
pelează des la el. Rămâne să 
ne apropiem acum de însuși 
fondul original a celor două- 


Trăesc cu gândul în trecut, 
Trecutul pururi le-a fosi scut, 
E singur bun ce le-a rămas din ce-au avut. 


Din depărtări sau abătut şiroi 

In țara bietului rumân, î 
Lăcuste ce distrug tarldlele de fân, 
Dar apa trece, pietrele rămân. 


C. MIHALACHE 


VIBRAȚIE 


Petala a căzut pe o coardă de vioară 
Și tunetul ei lin, în camera pustie 

Din trandafirul alb el a lăsat să-mi vie 
O dulce amintire de dragoste de odinioară. 


Peta!a a căzut pe-o coardă de vioară 
Parfumul, melodia sau contopit deodată 
Și au vibrat o clipă doar... era uitată 


Petala a căzut pe o coardă de vioară 
De abia s'a auzit, 
Când cu un cântec și-o idilă 

A început povestea de dragoste de odinioară 


căci eu eram copilă 


zeci şi trei de poeme din pla- 


cheta  „Caligrafie de zăpa- 
dă“. Surprindem nota pro- 


pie autorului întrun senti- 
ment căruia îi vom spune 
de duioșie. Strofele parcă 
ar năzui să înduioşeze, în- 
tr'adevăr, pe lector, aducân- 
du-i aminte de „anii claselor 
primare“, de „copilăria la 
țară“, ete. Fără mari preten- 
ţii, o vom numi „,duioșie de 
abecedar“, adică minoră : 


Ce te-aş mai ruga, 

E ca la primirea veştii să îngropi 
în tivadă — 

Fiindcă eu n'am să mai fiu, — 

Plăcuța şi fotografia mea! 


Evocă apoi icoana vieţii 
părăsite. 
Oare dacă rămâneam ce era? 


Aşi fi udat seara harbuiii cu apă, 
Ași fi purtat cobilița luceafărului 
ca pe-o sapă, 
Aşi fi sărutat altiţa de bumbac a 
cărării lactee 

Și m'aș fi închinat, ca oricare, 
bărbat sau femeie. 

Sfinților cu mâini albastre din 
icoane. 


In sfârșit, iarăși obsesia e 
fectului ce-l va produce ves- 
tea morții: 


asia vă va 
ajunge — 
Prin cine știe ce greşeală — 

Tu şi surorile să ştiţi că puteți 
purta 


Totuşi, dacă vestea 


Peste doliu beteală. 


Mai subliniem un elemenţ 
ce revine des în poemele 
d-lui Const. V. Gheorghiu şi 
care l-a decis să-l consacre 
în titlu. Hârtia albă și cer- 
neala : 


Dece mi se umezește iarăşi de 
sânge stihul desenat pe hârtie ? 
Caut prin zăpezile caetelor din 

şcoala primară, 


Fac gâze concert 

Prin fânul cosit, 

Miraj în deşert 

De soare-asfințit. 

Din hornuri, fumul, 
Sencurcă prin meri 
Piugarii bat drumul — 
Și azi ca şi ieri. 


CĂLIN 
SECETĂ 


Cu cozile de-arşiță răsucite, 

Atâtea jrunţi de frunzen jos plecate, 
Con deslegarea unor lungi păcate 
A'ncremenit pe ramuri înroşite. 


Deparie'n zări, un tor a prins să fugă 
In răscoliri ca'n frământări de patimi. 
In ochi de rouă ard uscate lacrimi, 
Natura'ntreagă pare-a fi în rugă... 


Deschide porțile'ndurării Tale Ş 
$in stropi să cadă mana Ta cerească ! 


MOLDOVEANU 


Această duioșie evocatoare 
au avut-o în vedere, poate, 
membrii din comisia „Fun- 
dațiilor pentru literatură şi 
artă „Regele Carol II“ care 
au acordat autorului, pe a- 
nul în curs, premiul „,scriito- 
rilor fineri“, 

% 

Al doilea premiat de a- 
ceeaș comisie este d. Mircea 
Badea, cu placheta ceva mai 
învoaltă  „Incantaţii'. Mai 
unitare, versurile „laureatu- 
tului' sunt mai restrânse în 
ce privește diversitatea. S'ar 
părea că a intenţionat să 
compue 0 singură poemă de 
dragoste în genul „Cântării 
cântărilor“. Nu este aici locul 
să punem în discuţie soarta 
aproape fără excepție a tu- 
turor încercărilor pe margi- 
nea textului biblic. 

În orice caz, compoziţia 
pasionată a autorului n'are 
de aface cât de puţin cu mo- 


delul sacru. 


Recurgând la versuri lungi, 
ce aduc mai degrabă cu fra- 
zele prozei, oprite la găsirea 


unei rime, d. Mircea Badea 


speră să realizeze scopul ce 
şi l-a propus: 


Tugărindu-te prin holda aurie, 
îată dragă cu ochi nevinovaţi 
de cicoare, ca pe un snop la 

seceriș mijlocul 

ți l-am prins în lațul a cărui 
bucurie vânjoasă te doare 
şi trupul tău  mlădios ca spicul 
grâului în vânt l-am frânt, bine 
cuvântând îngenuchiat 
carnea aromitoare şi duice ca 
pâinea de făină nouă din care 
Hămână am muşcat. 


Inceputul acesta al poe- 
mei intitulate „,Săvârșire“, 
se încheie cu versuri pe ca- 





re, dacă le-am reproduce am 
părea mai curând că exem- 
plificăm zugrăviri erotice Li- 
cențioase decât  frumuse- 
țile lirice ale unui nou ta- 
lent. Intradevăr, nu găsim 
nici o justificare esteţică 
limbajului în care d. Mircea 
Badea pomeneşte de „lacri- 
ma surâzătoare a  fecioriei 
tale jertfite“ ; sau în alt loc: 
„bujorul fecioarei ofilit, îşi 
despoaie  arsele-i petale“; 
„câmpia aurie a pântecului“; 
„coamele coapselor“, etc. 
Recunoaștem poetului for- 
ţa directă a descrierii, adică 
a numirii fără reală transfi- 
gurare, a unor întâmplări 
prin ele însele bogate de ex- 
periențe acolo unde mai în- 
tâi au fost trăiţe de persona- 
gii. Peisagiul la care se refe- 
ră „cântarea“ n'ascunde însă 
nimic depășitor ; şi aici subli- 
niem impuritatea d-lui Mir- 
cea Badea, mai gravă în car- 
tea D-aale de cât la d. Gheor- 
ghiu. Pentru că nu-s departe 
de trivialitate, cuvintele care 
zugrăvesc sau imită și nu 
sugerează. Reţinem versurile: 


17 August 1940 





al lumii mi 


Polenul de aur s'a 
scuturat pe mâini şipe umeri, 
tăcerea e îmhbălsămată de sânii 
dcsbobociţi ca doi nuferi 
și sub plecupa-mi liniştită sa 
înseninat un colț adânc de cer, 
Iubitul meu, frumos ca luceafă- 
rul, departe pe mare, plecat'n 
aer. 
I Stara zii noastre în care, 
despietită şi goală, la fereastră 
aștept să m; te aducă zărita 
corabie cu pânze de mătase 
albastră, 
gândurile-mi, ca niște albi pres- 
căruşi, trimețindu-ţi-le înainte 
în cale 
bucuria întoarcerii, s'o vestească 
dorului draz al inimii noastre. 


Ușor retorizată, poema as- 
cunde forța elementară po- 
menită, justificând, împreu- 
nă cu alte strofe de aceaș 
respiraţie colorată, aprecierea 
talentului de către comisia 
„Fundațiilor. 

Ce se va întâmpla însă 
când d. Mircea Badea va e 
puiza sau va renunţa de bu- 
nă voie la debitul său senti- 
mental de poem în proză 
parfumat erotic cu îndrăs- 
neală ? Rămâne să se vază 
la alte culegeri de versuri, 
vocaţia sa liberă de impuri- 
tățile experienţei, pentru po- 
ezia bizuită pe intuiții și 
transfigurării. to 

CONSTANTIN FÂNTANERU 








A APĂRUT EDIŢIA II 


AD 


SUM 


(SUNT DE FAŢĂ) 


Având drept unic redactor pe CONSTAN- 


TIN NOICA. 


Şi încercând să exprime actul de înţelegere 


al unui om tânăr față de tot ce e tânăr în 


lumea de azi, 








Seara mă prinde fiorul 
și dorul, 


în melodii suave, nedescrise, 


îmi cădelnițează'n vise 


hârjoneiile tale, Cosânazeană, 
din amurgiri trandafirii de vară, 


când eram numai noi, 
amândoi, 


In intimitatea brazilor, 


noastră 


LUMI DE BASM 


Răsfățul dante!at al apelor de mal. 


Nici cântec. Taci. Tăcere goală chiar de soare 
Tăcerea umbrelor şi-a visului 


Ciuniit de =aua petalelor de floare. 


Sărată, sărată, o boarea valurilor 
Mării ! Cum peste 
Aceste cdi a malurilor 


S'or încleşta de zări poteci 
Spre largul apelor, Măini reci 
Din toamnă netezind obraz și-avânt, 


Mâini fine, șoplitoarele de noapte, 
Ce dor — fulg a:b de nea purtat de vânt, 
Mi-o fi de voi, de rodii mici, necoaplte. 


în beleală feerică a raaelor 


de soare. 
Eu și azi 


aș pleca hoinur cu tine, Cosânzeană, 
pe meleagurile însorite de astă-vară 
și în covorul de verdeață, 


vom face-un popas — popas în viață — 
vom aștepta să ne sărute luna... 


hoinari ștrengari legaţi pe totdeauna 


ION BUCONDU 


€ HUMA 


Atunci, 


MIRAM 


DIN ADÂNCURI 


1 


Din întuneric ţi-am tăiat conturul 
Albeaţa din nea şi carnea din stejar. 


Imfiorat ţi-am dezmierdat, slujarnic harul 
Spoindu-mi sufletul, cu cânt de năvodar. 


UI 


Cutare, 

la Buzău, i-o fi cu tihnă 

că zi şi noapte nu are odihnă, — 

Dar pe câmpia aurului pod, 

pe Bărăganul șesului de humă, 

Li-s gând şi lan îmbelșugat de rod? 

Aşa se'ntreabă mergătorii muncii, 

iar noaptea-şi strâng 

în mădulare somnul, 

cu morţi în gând, 

Cu vii și dreptatea, 

își cântă rugăciunea zilei bune, 

spre Domnul, spre Inaltul curmă dreapta, 

rugare, să nu-i uite fără ploaie, 

şi să nu'ntârzie cu judecata. 
GHERASIM C. 


APA TRECE PIETRELE RAMAN 
a eur SE Su, 28 nn te op 9 [i if 
Cobor și ure colini domoale 
Din țara Dacilor străbuni, 
Din țara cotropită îeri de Huni, 
Din țara mândrelor pășuni. 


Se văd în zare munţii goi 
Când cețurile se ridică, 

Cetăți ce mau știut de frică 
In fața nimănui și de nimică. 


Prin văi de munți urmașii, roi, 


Neînţeleasa dragoste de odinioară. 
LUXA DASCALESCU 
BURG 


(n aerul roșcat cu prajul care saliă 

în jocul nebunatic de fire ostenite, 

Se văd urcând, în valuri, spre margine înaltă 
De cer, tăceri și umbre din zările cernite.. 


Pe ulițile strimte, mai trec din când în când 
Lungi salbe de căruțe ce-și leagăn' nostalgii. 
Plutesc în pâcla deasă cântările vibrând, 
Pe care le îngână, sus, pe loitra nopții, ai 
[stepelor copii. 


„Mai umblă după care, în liniștit amurg, 
Doar vântul, călăreţul neînjricat din nord, 
Când umbrele din seară tăcerile își scurg, 
Lăsându-le prelinse peste al zilei bord. 


GEORGE 3. MEGHEA 
IDEM 


Coboarâ'nserarea 
Cu fond violef ; 
Alungă zarea 

Feternu-i regret, 


Sub zâmbetu-Ți natura să'nflorească 
Șin preamăriri să Ți se-așternă'n cale... 


TĂCERE VIE 


în a templului tăcere vie, 

Drele se'nșiră în lungi milenii 
Si'ngenunchiând în imnuri ca de denii, 
— Minune pură-a lungilor vedenii — 
Plâng îngeri albi, căzuți în reverie. 


Prinzând adânc între vecii altare 

Cu trepte vii săditen crizanteme, 

Cărărilor sfios Ierusaleme 

Le dai Isusul care'n tine geme 

Sub crucea lui la margini de hotare. 
„rest, 

"Walt candelabru stele vin s'aprindă, 

Gonind în besnă duhurile rele. 

Descătușat şi liber de zăbrele, 

Zâmbind duios durerilor rebele, 

Suspinu—adastăn a luminii tindă. 


Vecie albă-a strâns întâia oară 

In alb lințoliu sufletul învins. 

Al nimănui, zâmbind în necuprins, 
Pornind spre culmi, cu vii petale-a nins 
Prin vii golgote — urcușuri de vioară... 


MARIA CONSTANTINESCU-PITEȘTI 


Pământuri, pământuri şi codri și valuri 
și stepele 'tinselor ceruri albastre — 
nu baud — nici cântec. Nici lauri 
nu vreau frumuseţilor voastre 

să fur întristatelor astre 


Nu văd măreția, nici miră-se gândul, 
Ci freamătă gândul — ca dorul de carne 
sălbatec în vânturi, alene în blândul 


șin nopți strălucitul stelelor dar ; ne 
vom da goale căi, îndițâund-l. 


Chemarea tărinei spre soră-sa humă 
so las nesfârșită și'rtreagă să fie. 
Pu frate de Cosm mă prinde şi du-mă 
să-mi îau pacea Zeilor, vie, 
din aspră îcoană de dor şi de glie. 
IUBITO, APE... 
Doar ape. Fășii verzi, albastre petece cu 
[spumă a:bă, 
Și mult nisip, mult galben. 
Fugă, fugă Thetys, zădarnice, tot goluri 
(mari de vul. 
Taci. Gândul nu e bun acum. 
Pe cărărui din cer de stele fără drum 
Doar candele pe creste mici de val. 
Dă-mi iar 


Aerian cădeau vibrări de cantilenă 
Ce încolțeau în sânge, preludii vagi de jug 
Pe valuri fremătânde ca'nir'o măreaţă șcenă 
Pluteau nestăvilite patimi, în roșu ca de rug. 
III 
Zadarnic, învolburată-i pornirea de scăpure 
De mult, 
Pe albii prunduite se scurge acelaş şarpe 
Reîntoarceri din umbrar, se faa tot pe cărare 
Sin macii din lăuntru, tresar aceleași harpe, 
IV 
lar când m'am deșteptat i 
Ce voluptuos de jalnic, m'am adăpat din 
IDlânsuri 
Târziu m'am descurcat din horbota de visuri 
Și-am sângerat. 


Ingenunchiam doar pietre, ce le credeam 
!de ere 
Și nu ştiam că-i moartea, a unei vrăţi ce 
[piere 
Acum, 
Cu buba atârnată pe ramuri de credință 
Imi număr pe obraji-mi boabe, 
din sfânta aghiazmă de căinţă. 


TOPOR VSEVOLOD 


Rp rea dea 05 în 


17 August 1940 


Templu 





Amintiri din Grecia 


fără zel 


Adrian Maniu 








Nimicirea timpului a întregit în frumuseţe înfăptuirea ome- 


nească. 


Dărâmarea a crescut-gând. 


Minune de ivoriu pe depărtări de azur. 
Templul nu mai avea nevoie de coperişul căzut — câpătând 


boltă mai naltă cerul, 


După ce nelegiuiţii furi au siărîmat statuile, a rămas în A-tot- 


puternicie Nevăzutului. 


“Coloanele au devenit procesiune ueclintită, albă înaintare 
prin veacuri, purtând falduri drepte de vestmânt, în marmura 
pe care mai dăinue urma de aramă din amurguri străvechi, și 
argint rece al depărtatelor nopți de lună. 

Acesta a fost locul dintâi, ales, pentru că peste zări privirea 
să întâlnească insule legănat apărute din veşnicie, ca stânjinei 


străvezii, 


Astăzi şi totdeauna — șoimul ţipă înjungând nemărginirea, 
lunecă — strângând în ghiare porumbielul sălbatic, subțire ca 


un fus, 


Printre lespezi îngropate, scutură florile sfârșitului de pri 
măvară — stropi roşii — care nu sunt decât necontenită întoar. 
cere a luminei, din sângele vitejilor de mult ţărână. 

Pe o treaptă sus, se mai deslușește scrijilitura jocului de 
ţintar, săpat odinioară de copii nepăziţi în sburdălnicie, cât osta- 


șii pluteau spre Troia. 


Ori ce sgomot nou nu mai are puterea înălțărei — vueşte mai 
departe în suflete însăși liniștea tăcerii — întoarsă — de prin tot 
trecutul — care acum în acest loc sfânt se înbie ghicirei — cum 
la întemeiere tot aici se întredeschidea văzului prorocitor, 


viitorul, 


E o vălurire a tutulor mărilor de timp — și cum dintr'o pia- 
tră bună, dalta volnică desbrăca înfățișări de suflet, — stărue în 
văzduhuri adierea ce se poate urmării ca o plăsmuire veşnică — 
palida înfățișare a frumuseţilor de ori şi când — cum se păstrează 
în ochi lumina după ce au privit asfințitul, din tot ce a fost oda- 
tă — resfrângânduse întoarceri de vis, 

Inchipuirea toarce reînoit firul albastru de fum din jertia 
altarelor — simțind zâmbetul alb scris în cioplire, credințelor de 


totdeauna. 


Şi numai aici, când se ivește luna plină — o deslusești pavăză 


de aur, a Dumnezeiţei fecioare. 








Realism cultural, altădată şi acum” 


— Noul loc al limbii germane în învățământul românesc — 


de AL. DIMA 

Cu prilejul instalării sale la Ministerul 
Bducaţiei Naţionale, d. prof. D. Caracostea 
a anunţat printre altele — după cum se 
ştie — hotărîrea de a inrădăcina mai a- 
Qânc și mai viu în ogorui învățământului 
nostru, limba și cultura germană ca și pe 
cea itaiiană. Săvârșeşte prin aceasta un 
act reparatecr de o însemnătate atât de 
vădită încât nu ne putem mira îndeajuns 
cum n'a fost până acum înfăptuit. Dacă 
adăugăm apoi că nu ne aflăm deloc în 
faţa unei idei ivite din meschine nevoi mo- 
mentane menite a rămâne numai în faza 
formulării verbale, ci a unei concepţii pe 
care profesorul Caracostea a frămân- 
taţ-o de-alungul întregii sale cariere ştiinți- 
fice şi diQactice, predicând-o în scris și de 
ia catedră, avem toate motivele să credem 
că se tinde la împlinirea efectivă a uncr 
lacune de care am sângerat dureros în 
trecut. Se aplică astfel însfârșit și învăţă- 
mântuiui nostru c vedere pe câre pedagogii 
noștri o cunosc de mult, dar care na de- 
păşit decât foarte timid faza ei teoretică: 
realismul didactic elementar care-ţi co- 
mandă, să tragi pentru invățământ, conse- 
cințele datelor pozitive in care se înca- 
drează materialul de educat, dar și idealul 
de urmat. 

Folosim acest minunat prile] spre a rea- 
minti câteva momente cardinaie ale tradi- 
ţiei noastre culturale în cari sau săvârşit 
acte de acelaşi fel, ce sprijină și dau pres- 
tigiu, hotăririi de azi, care apare ca 0 re- 
întoarcere firească la un trecut înțelept 
prea mult uitat de noi. 

In pragul veacului al XIX-lea — după 
cum se ştie — am fost smulşi climatului 
orientai în care ne svârlise fanariotismul, 
înmuindu-ne virtuțile creatoare şi învă- 
lnindu-ne in mreaja unei leneviri adormi- 
toare, şi am fost porniţi val-vârtej către 
luminile orbitoare ale apusului. Se părăsea 
dintr'odată un trecut multisecular și se îm- 
brăţișa, cu aceeaşi nerăbdare un viitor ne- 
cunoscut ce se ivea ispititor pe trei căi: 
spre zarea franceză, germană şi italiană. 
Cum era firesc, sguduiri din cele mai vic- 
lente s'au produs, iar spiritul românesc 
incă neformat, rătăcea de muite ori dela 
un drum la celălalt, mânat de profeţi ce 
predicau pentru câteșşitrele direcţii:  suc- 
cesiv sau simultan chiar. Biruinţa a fost 
desigur de partea culturii și civilizație: 
franceze, care s'a impus în întindere și su- 
prafaţă cu o repeziciune fulgerătoare. Can- 
titativ mai cu seamă, prin contaminarea 
claselor sociale de sus și a intelectuaiilor, 
prin modă și snobism neintrerupt și cum 
era natural prin forme scciale pseudo-civi- 
lizatorii superficiale cari ienorau de fapt 
valorile profunde şi autentice ale spiritului 
francez. Romantismul a prilejuit această 
coiosală, şi persistentă difuzare, pe când 
clasicismul — tezaurul adevărat al rasei 
galice — a produs mult unei slabe ecouri. 

[n: cascada acestei frenetice înrâuriri, in- 
fluenţa germană sa exercitat mai timid 
pentru motivul că solidaritatea, ei structu- 
TAJ şi adâncimea de perspeciivă nu se 


de AL. DIMA 


aflau în consonanţă cu avânturile naive şi 
generoase ale unui popor fraged ca ai ncs- 
vru. A iost deci o sensibilă diferenţă de 
nivel care n'a putut fi vrecută, deși incă 
dinainte de veacu, al XlX-lea germanis- 
mul cultural ne tâcuse servirii remarca- 
bule ; renaşierea latinistâ ardeleană, opră 
în parte a catolicismuiui ausiriat şi vienez. 

Sa intâmpiat insă un ienomen deosebit 
de interesant: în timp ce in al XlX-.ea 
veac  civiiizaţia iranceză și de multe ori 
valorile culturăie se instalau imperial in 
pr.incipaiele noastre, cucerind societatea şi 
spiritul public general, — teiul şi îiziono- 
Duă culturii germane minuna pe câteva 
din figurile ce mai alese aie neamului, |: 
indrepta spre alte lumini, le indemna să 
primească Botezul unui ai foc spiritual în 
care inimile ]cr se câleau mai vârtos intru 
românism și se fructificau în creaţiuni de 
o vădită originalitate, Sau civai prea des 
numele unui Kogălniceanu, ctitor de i- 
recţie naţională în scrisul românesc, al 
junimiștilor cari au creat valorile maxi- 
male aie culturii noastre, cuprinzând pe 
un Eminescu sau Ma:orescu, spre a mai 
reveni şi noi. Ceeace voim să infăţișăm e 
un ait tip de intelectuali români cari de- 
parte de a fi purces din isvoare germane, 
necunoscând nici măcar limba şi neavând 
pe nici o altă cale ccntaci cu această cul- 
tură, au judecat totuşi cu luciditatea cea 
maj sigură însemnătatea şi valoarea pen- 
tru noi a acestei structuri spirituale €urv- 
pene. Nu mă, refer ia, exemplare.e atât de 
numeroase astăzi, ce fac parte din aceeași 
categorie, ci gândui urcă inapoi — mai de- 
parte — pe spinarea timpului unde se în- 
tâlneşte incă dela începutui veacului tre- 
cut o figură de boier şi cărturar ce vedea 
lucrurile în acest fel înainte de Kogălni- 
ceanu. E vorba anume de logofătul Costa- 
che Conachi (+ 1840), cel care primi toate 
fibrele făpturii sale era un om ai timpului 
său, în poezie o apariţie doar cu o treaptă 
pe de-asupra Văcăreștilor cu care se îm- 
părtășea din aceleași siropuri și şerbeturi 
orientaliste. Ei bine, e surprizător să con- 
staţi la, acest uitat Conachi păreri despre 
germaânismul cultural de care te miri „de 
unde le-o fi luat odată ce ființa, lui se Qă- 
ruise şi ea, culturii franceze. Intr'adevăr, 
după ce în convorbirea sa de peia 1836 cu 
un călător francez — Saint Mare Girardin 
— Conachi atacase pe Ruși, Greci, Turci 
și Pcloni, ca unii ce stricaseră moravurile 
vremii, iată-l hotărit să-și dureze „luările 
aminte” nu „din idei ce nu se văd, ci din 
lucruri cari cad sub simțuri“, măsură „ce 
ar trebui a fi luată în toate cari se ating 
de adevărata stare a omului şi a luminării 
lui“, Işi -croeşte adică o privire realistă cu 
care ințelege să scruteze curagios şi fără 
fantezia deformatoare, şi probiemele cultu- 


*) Spre a nu se socoti acest articol ca 
expresia vreunei preocupări de moment, 
autorul lui își îngădue a aminti că a sus- 
ținut mai de muit idei asemănătoare, (Vezi 
de pildă, „Gând Româneso“, 1935, Nr, 3 


UNIVERSUL LITERAR 








Au năvălit apele. tăvălus, 
peste bogatul județ al Teleormanului 


1. — Dunărea, și Oltul şi-au 
răsvrătit afundurile. 

2, — Prăpăd ca la 1897. 
Blestemul şi plângerile simi- 
straţilor, 

3. — Drumul către Turnu — 
M — Port și către Islaz, voa- 
vozi haihui, peste bălți mi- 
loase, peste păduri de răchită 
și papură. 

4. — Cocioaba lui Grigore 
Brutarul, cu gâște, cu rațe, 
cu cloşci, cu „obleţi” şi cu vă- 
duviţe”,,. 

5. — In amurg, după agoni- 
seala, pâinii de toaie zilele, cu 
„Bosforul” şi „Cuca”. 

6. — Cu aeroplanul gindu- 
lui, în zbor peste valea Oltu- 
lui, peste baita Berceloiului și 
printr'un malurile verzi ale 
răstrăbunicii noastre „Pe-ne- 
re” — Dunărea care cuvânt 
„Purtător de Aburin înseam- 
nă pre limba Dacilor. 

Ț. — Ochiuri de lumini al- 
be și de liniște. Islaz-Turnu- 
Măgurele - Zimnicea - Flă - 
mânda. 

8. —- Acolo „șezum”, când 
sufletul bătrânului general. 
Legendă, m'a bătut cu aripeie 
pe umeri și acolo cutremura- 
tu-m'am și „plânsem” !... 

Aveam 11 ani, când m'am 
înfrățit întâia oară cu imen- 
sitatea întinderii apelor, când 
am cunoscut cel mai fantas- 
lic răsărit de soare pe care 
Dumnezeu l-a pus hotar de 
frumuseţe, nouă, românilor, 
„răsăritul, -—— de milenii stăpâ- 
nitor — ia revărsarea gurilor 
Dunării şi Marea noastră cea 
mare și neagră. Şi mi-a cân- 
tat în suflet atunci, acel ră- 
sărit peste întinderi de mil şi 
de albastru, mi-a. picura în 
inimă, în auz, şi în ochi, cele 
mai stranii zcorduri de lumi- 
nă, de muzică şi zmăltuite 
flori care au vibraţ vr'odată 
în amicul nostru univers. Aşi 
fi vrut să strig, ași fi vrut să 
cânț, aşi fi vrut să plâne, cu 
toate clopotele şi cu toate mu- 
zicile din mine, liceianul de 
17 ani, purtat pe acele me- 
leaguri de excursia unui sfâr- 
șit de an școlar, condusă de 
neuitatul fost profesor şi di- 
rector N. G. Lăzărescu. 

De atunci, nouă, liceenilor 
dintra VII-a clasă a seriei 
1912, ne-au rămas în suflet 
— comori neperitoare — nos- 


talgia apelor fără sfârşit, dra- 


la ofiţerilor de marină. Trei 
îndrăgostiţi de mare : Petrică 
Vasile, Aurelian Păunescu (e- 
pigramistul) şi butasi Ale- 
xanâdru, 

Aşa s'a întâmplat că, nepu- 
tând confinua să urmez cursu- 
rile universițare,  fiimd me- 
reu întrerupt de concentră- 
rile anilor 1914-1915, — așa 
s'a întâmplat, că am fost ne- 
voit să părăsesc vremelnic U- 
niversitatea din Bucureşti, şi, 
— alături de un impozant nu- 
măr de colegi studenţi, ofi- 
țeri de rezervă ca şi mine — 


să cer activarea, rămânând 
astfel până la răzhoi, legat de 
garnizoana 'Furnu-Măgurele, 
de patriarhala capitală a dis- 
trictului Teleorman, cuprin- 


zătoare de frumuseți rar în- 
tâlnite, ca peisagiu al sufle- 
tului și al pământului româ- 
nesc. 

Turnu-Măgurele !... Turnu 
Măgurele, dela 1915-19i6!'... 
Oază de linişte, de bogăţie cu- 
minte, de petreceri  cuviin- 
cioase, păstrător al romani- 
tății noastre valahe, al dârze- 
niei cu care de milenii stăm 
legaţi de-a dreapta și de-a 
stânga Dunării, fără ca ni” 
meni şi nimic să ne poată 
clinti ori înstrăina, acele ră- 
dăcini adâne înfipte în valuri, 
în maluri, în dealuri, în mă- 
guri,—tumuli de câmpie păs- 
trători ai osemintelor de răz- 
boinici, — înfrățiţi prin moar- 
tea — războinici păgâni şi creş- 
tini, luptători anonimi,—sub 
steagurile semilunei profetu- 
lai, unii, sub flamurile crucii 
Basarabilor, alţii. 

Voi avea oare răgazul să 
tălmăcesc în vorbe simple și 
curate, tot ce oraşul Turnu- 
Măgurele, mi-a zăgăzuit sub 
lacăte grele, în inimă, la 21 
de ani?... 

Voi avea oare şi liniştea și 
curajul, să reinviez oametiii 
dela 1915, ai târgului, cu via- 
ţa lor, cu sufletul lor senin şi 
generos, cu trecerea lor ob- 
ștească pe pământ și sub soa- 
re, între apele ce înconjoară 
de trei părți platoul orașului, 
și cerul, mai totdeauna senin 
— ca un acoperământ solemn 
de nouri, sau de stele — vai 





Turnu-Măgurele. Inundaţiile din primăvara şi vara anului 


gostea, fierbinte pentru tre- 
murul siniliu de valuri, pen- 
tru tăinuitele lunci ale Du- 
nării, înnecate în milenare 
ascunzișuri de trestii și de 
îlori nicăieri întâlnite, de pa- 
sări ciudate și de peşti în 
zbenguială cu musculiţțe bâ- 
zâind în soare cald de Orient... 

Ca şi mine, fermecaţi de 
frumuseţea împărăției apelor, 
pentru întâia oară cunoscută, 
trei colegi liceeni, treceau in 
toamna acelui an îndepărtat, 
dela liceul din Ploești, la şcoa- 


rale. Așa ajunge acest foarte variat spirit 
germară 


să prețuiască limba și cultura 


1940 


avea oare răgazul spre care 
de mulți ani jinduiese ?... 
Iată, o vacanță cutremură- 
toare de griji, m'a purtat spre 
Teleorman, şi mi-a dăruiţ a- 
dăpost între zidurile orienţal- 
bătrâne ale 'Turnului-Măgu- 
rele. Copil rău nărăvilt şiazi, 
după ce îmi las bagajele la 
hotel Dorcescu, alerg pe străzi 
din centru, și rătăcese pe 


străzi de margine ca să regă- 


sesc paşii, — fantome !... fan- 
tome !... paşii celui care am 
fost acwmn 25 de ani. Nicăieri 





un mă regăsesc, nu mai sunt 
în vreme, sunt numai cu ini- 
ma obosită în spațiu şi în 
duioase aduceri aminţe. 

Scria un mare povestitor ai 
nostru, cândya, acea minuna- 
tă „Casa amintirii”... Am 
plâns când am citit-o, cu toa- 
tă că eram un copil care încă 
nu ştia să descifreze viața cu 
inima, mă întreb acum : oare 
cine m'a blestemat, să trăese 
astăzi întreg potolitul ocean 
de durere, pe care taciturnui 
maestru de la Iaşi l-a grămă- 
dii în nuvelele lui ?... Cucoa- 
ne Mihai, greu lucru să trăești 
blestemul de a te reîntoarce 
după un sfert de veac, în „o- 
rașul amintirii !.,, 

Ce minunat și înfricoșetor 
în- durere peisagiu de suflete 
şi de artă, am fost sortit să 
regăsesc în Turnui tinereţilor 
de mult îngropate? 

Am cunoscut atunci, pe la 
1915, un înnec, — cu puhoaie 
de valuri grele, cari îngemăna 
apele Oltului cu apele bălților 
Dunării. 

Am văzut atunci, cum nă- 
vălesc valuri de apă mâtoasă 
ca nişte furii ale Destinului, 
şi cum trec peste bogăţia lun- 
cii Oltuiui, peste marginile sa- 
telor Râivasa, Liţa și Odaia, 
peste drumul Islazului, peste 
zidurile de margine ale Tur- 


de SANDU TELEAJEN 


apa asta, domnişorule dragă! 

Că eu de când am supt la 
pieptul mamei, mai mult lân- 
gă cutele ei limpezi astăzi și 
turburi mâine, am trăit, —ca 
iângă un al douilea sân hră- 
nitor—fiindu-mi casa bătră- 
nească aşezată taman la mar- 
ginea satului Odaia, în hotar 
cu Porumbiștile, şi cu toate 
grădinile de zarzavat de pe 
luncă, Iar când a fost de sa 
pornit viitura de puhoaie a- 
mare dela 97, atunci mai nă- 
prasnică de cât azi, când a 
fost de s'a ridicat ochiurile 
turburi până la curtea regi- 
mentului de dorobanţi și bă- 
teau peste ziul dărâmat al 
spitalului  Jupânesei Safta 
Brâncoveanu, adică pâvă pe 
unde urcă via spitalului de 
azi, iar şuvoaele Oltului s'au 
ridicaţ până aproape de casa 
Aziiului bătrânilor încă în 
ființă, atunci,  Gomnișşorule, 
ne-a măturaţ prăpădul toată 
gospodăria noastră de oameni 
și pescari săraci... Și era o 
noapte neagră cum a fost lă- 
sat Dumnezeu, cu ploaie grea, 
fără lumină de fulgere sau â+ 
trăsneie... Și orbocăiam cu 
lotca noi copiii, ţinându-ne 
legaţi cu o frânghie de lun- 
trea pescărească a lui taică- 
miu, în care doar năvodul ui” 
tat de cu seară şi cârligele 
ne-au fost singura avere scă- 





Turnu-Măgurele. Aeroportul civil sub tăvălugul 


Bi 


bai 


nului, dealungul dealurilor 
verzi către Traian și Flămân- 
âa, — în spre Cioara — Zim- 
nicea-Zimnicele — şi am vă- 
zut atunci, oameni cu gospo- 
dării înecate, scăpaţi din pră- 
păd desculți şi desbrăcaţi, fe- 
mei înebunite, bătrâni îndu- 
reraţi şi copii sfioși ţinându- 
se de rochia mamelor... Dar 


prăpădul de azi al puhoaelor 
venite tăvălug, înecul de istov, 


întins peste întregul ţinut ho- 
tărnicit între pădurea Cali- 
mahi de lângă satul Mândra, 
pe tot cursul Oltului către Is- 
laz, şi apoi, dealungul bălților 
Dunării, pe sub 'Purnu-Măgu- 
rele şi pe sub dealuri, ucigând 
bogăție rodnică ăe vii, de po- 
rumbiști, de lanuri, de ima- 
şuri, și de bălți, ba purtând în 
pântecul apelor, cele imai va- 
riate specii de peste, prăpădul 
Ge astăzi... mintea mea săra- 
că, nu l-ar fi putut cuprinde 
nici măcar între fruntariile ei 
din vis... 


II 


Dunărea și Oltul şi-au răz- 
vrătit afundurile. 

De trei zile şi trei nopți, îmi 
spune bătrânul prieten regă- 
sit, moș Marinache pesearni, 
de trei zile şi trei nopți, urlă 
Oltul şi aruncă în casele nva- 
tre de margine cu berbeci de 
valuri înfuriate. Păgină rău, 


pentru motive atât de temeinice și actuale 
ca acestea : „limba memţească carea ca 0 
megieșă și împreunâtță ar înlesni toate îm- 
părtăşirile neguțătoreşti şi moraliceșşti“, iar 
din rândurile ce urmează se deduce că ea 
trebue învățată mai cu seamă acolo „unde 
guvernul deschide loc și chiamă pe tine- 
rime la învăţământ“. Se poate o formulare 
mai limpede a ţelurilor limbii germane în 
învățământul de stat ca cea de mai sus, 
rostită cu un veac în urmă? Nu idenţifi- 
căm şi aci manifestarea aceluiași spirit rea- 
list pe care de atâta vreme pe nedrept l-am 
ignorat, amestecând în 
străine de ea? 

Socotim că nu e lipsit de iîolos să rea- 
mintim celor ce au uitaţ, că, reaiismul cul- 
tural pe care prof. D. Caracostea a înţeles 
să-l afirme astăzi se reazimă pe o tradiție 
din cele mai respsatabile. 


cultură criterii - 





TURNU-MĂGURELE 


Catedrala „Sfântul Haralambie” 
a capitalei jud. Teleorman 


apelor Oltului 


mânios 


pată cu noi... Am eșit la mar- 
gine, tocmai sub Cetate” lân- 
gă drumul portului, numai în 
cămăși şi desculți căci așa 
ne-au. mințit întunericul 
ploii şi valurile. ...0f ! Domni- 
șorului !... Din spaimă şi din 
răceala apei de atunci, grab- 
nic s'au bolnăvit maică-mea 
şi cele două surori mai mici, 
de am îngropat-o pe bătrână 
Duminica, iară pe fete, — în 
două coșciuguri făcute din 
scânduri aruncate şi fără de 
chembrică — în a doua Du- 
minică. Dar vezi domnia-ta, 
domnişorule : omul e tare ca 
şi câinele, tovarăşul lui la 
bume și la rele. Am dus 
viaţă amară noi cei cinci fe- 
ciori ai tatei rămaşi fără ma- 
mă, fără casă de adăpost și 
fără cuvânt de mângâiere. Că 
zice un proverb vechi de la 
noi de pe Teleorman : „Dacă 
la casă n'ai bătrin, să-l cum- 
peri, dacă n'ai femee bună, să 
rupi o pereche de opinci de 
fier ca s'o găsești, iar dacă 
mai copii, să te spânzuri, ori 
să te faci călugăr !,,. Se în- 
tunvcase greu la suflet, tai- 
că-miu; tăcea une ori zile în- 
tregi şi nu mai muncea decât 
hrana zilnică. Atunci m'am 
luat eu de gânduri cu alte fra- 
temeu cel mare. Și într'o zi, 
am dat dosul ::) de acasă și am 
nimerit ja o moșie tocmai pe 
Ialomiţa, unde ne-am făcut 
ciobani. Şi astfel am trăit, 
noi, vr'o patru ani: cu oile, 
cu câinii şi cu stelele. Am în- 
nodat ban lângă ban, şi în- 
tra cincea Primăvară, ușa 
dor pustiu ne-a aprins inima 
după „Lunca Oltului“, încât 
am sărutat mâna la boeri, 
i-am rugat să ne erte de su- 
părare, ba i-am spus noi și 
minciună, pă cum că „ne-a 
adus vorbă un pescar din Tur- 
nu, că taică-miu, trage să 
moară, și ne-a chemat la el“... 
Așa ne-am înturnat noi, tot 
la linia Oltului şi pe lângă băl- 
țile Dunării, Iar Dumneztu a 
vruţ chiar să ne pedepsească... 
ventru minciună. L-am găsit 
pe bătrânul nostru grămădit 
pe rogojina patului, galben ca 
lumânarea și blestemând du- 
rerea care-i îmbrăca în foc, 
toate măruntaele şi tot coşul 
pieptului. 


:) Am fugit, expresie folosită, 
în Teleorman (N. A.). 











— NUVELA — 


de ION ROMAN. 


Se lăsa seara. În încăpere se făcea în- 
tuneric, mobila sc estompa treptat ca 
într'o ceaţă albastră. Radu Stoica se 
întoanse spre fereastră, închizând vo- 
tumul de nuvele al lui Androev, din 
care ajunsese să citească destul de 
bine. 

— Priviţi ce apus splendid, exciumă 
el cu entuziasm, fără să-şi desfacă pri- 
„virea de măreţul spectacol, lreal de 
aproape, soarele cobora înflăcărat în 
spatele unor pini monumentali, încre- 
men-ţi într'o nemișcare de frescă, Părea 
că sa aprins pădurea toată, arzând cu 
o lumină roșşictică şi calmă. Doamna 
Pavlov veni lângă fereastră : 

— C'est vra.ment magnitique, aprobă 
eă «eprsape în şcactă, fără convingere, 
ca şi cum amurgul i-ar fi fost cu totul 
străin, văzut într'o carte poștală. Afară 
se auzea galop de cai. 

— Se întorc călăreţii cazaci, spuse 
Radu, strângându-şi hârţiile. Si-au 
plimbat caii iar până sub munte. Mi- 
nunată cavalcadă, seara, în aerul acesta 
parfumat şi: limpede. 

Jenia Pavlov privea mereu departe 
spre apusul însângerat, sau dincolo de 
el şi nu-l auzi. Se întoarse totuși şi 
repetă automat, cu gândul altundeva : 

-— C'est vraiment magnifique. Apoi, 
văzându-l că e gata de plecare, îi în- 
trebă, int:nzându-i mâna : pleci ? 

—Da, răspunse el nedumerit de tonul 
întrebării. Lecţia noastră a durat astăzi 
două ceasuri. E obositor și-apo! sa lăsat 
seara. 

Uitându-şi pahna fierbinte în mâna 
lui, Jenia privi mirată în jurul «i. Abea 
acum își dădu seamă că sa întunecat. 

Reț.nând mâna lui Radu, căuta cu- 
vinte să-l convingă să mai rămână. 
Simţea mai grea ca oricână spaima 
aceea de singurătațe care o chinuia 
deseori. 

— Astăseară, continuă Radu repede 
ca și cum şi-ar fi adus aminte de veva 
plăcut, sunt asteptat la inainerul Gri- 
gorescu la masă. Satisfacţia îi lumina 
tot obrazul. 

— A, la Alina, zâmbi cu 9 neascunsă 
amărăciuna d-na Pavlov. Desigur, d-ta 
preferi... Sc opri jenată. Voiam să spun, 
reluă ea, că mâine, desigur, mâine vom 
conțţinua. 

— Desigur, confirmă Radu, indrep- 
tându-se spre ușe, Eşi, urându-i încă 
odată : noapte bună! 








Afară, noaptea era călduţă cum sunt 
rareori nopțile ia munte. Părea o noapte 
da primăvară, în care nicio adiere nu 
tulbură aerul proaspăt, plin de miresme 
noi. Deasupra brazilor răzieţi, pe ce- 
rul oare se desfășura încă albastru, 
stelele își desfăceau discret petale mici 
de lumină tremurătoare. Departe de 
sgomotul vulgar al oraşului, peisajul 
de aici respira viaţa în toată puritatea 
ei şi în liniştea solemnă a nopții se 
auzea respirația calmă a pământului 
gătindu-se de culcare. 

Radu trecu mai întâ: pe la el să se 
schimbe, pe urmi grăbit, să nu întâr- 
zie, se îndreptă spre casa inginerului 
din cealaltă parte a satului. 

Se împlineau duuă săptârmnăni de când 
venise aci. Ingrozut de perspectiva une: 
vacanțe, în care căldura dădea orașu- 
lui o atmosieră bacoviană de descom- 
punere, primise invitaţia doamnei Pav- 
iov și venise să-şi petreacă vacanţa în 
această adăpostită depresiune a Carpa- 
ilor, Locua în casa unei văduve în- 
stărite, unde lua şi masa, deşi d-na 
Pavlov insistase mult să prânzească îm- 
preună. Nu-şi dădea seama la început 
dece reluzase repetata invitaţie, dar 
curând înțelese că o tace tocmai din 
pricina prea marei insistenţe u rusaai- 
cei. De altlel, purtarea ei de aici fu 
pentru el o surpriză, O cunoscuse cu 
câţiva ani în urmă într'o familie, unde 
ca dădea lecţii de franceză şi el de la- 
lină. Il invitase la ea, într'un aparia- 
ment modest dela periierie, unde lo- 
cuia cu ce; doi nepoți, Sergiu şi Lenia 
Era întotdeauna bine primit, bucurân- 
Gii-zg do aimostera aceea familară, de 
care, orlun, lusese Lipsut. Și-apoi il atra- 
Boa conversaţia gazde, lemee cultă, 
contesă autentică retugiută din tusa 
roşie, Aliase (ea i se Gestăinuise fără 
ascunaşuri ca unui prieten vechi) că 
fusese casătorită cu un ofițer din ma- 
tina imperială, pe când era încă elevă 
la un pension din Odesa, Povestirile ei 
erau lipsite de emoție, ca şi cum nu ar 
îi vorbit de lucruri trăite, ci de intâm- 
plări auzite sau celite undeva. Erau 
alât de senine jruzeie ei, care-i desvă- 
luiau romanțica lor iubire din portul 
vusesc, încâţ adesea se întrebase dacă 
nu sunt numai imaginate.  Refugiată 
maj întâi la Constantinopol cu sora şi 
soţii lor, dusese o viaţă grea, dansând 
în cabarete (cu puțin ani înainte fer. 
mecase la serbările pensionului pe spec- 
tator: cu dansul ei suplu şi alb). Vse- 
loda, soțul ci, îmbrăcat în tunica lui, 
căreia îi desfăcuse epoleţii, tapa la pian. 
Cântase apoi întrun cor, făcuse păpuși 
din petice de mătase colorată, plân- 
gând peste obrajii vopsiți cu acuarelă 
la amintirea  iatacului ei de fată, în 
care cine știe vine dăduse foc poate 
poporului ci de păpuşi, pe care le 
cususe cu o adovirată pasiune. lar 
când Vseloda, plictisit de viaţa grea pe 
care o duceau, reluzuse să-şi mai caute 
de lucru, intră Ju o mare casă de mode 
ca manechin, ădmirută de doamnele cu 
trupuri diforme pentru corpul ei sta- 
tuar de umiliti prinţesă cenușarcasă. 
Trecuseră in România, sfătuiţi de nişte 
compatrioți, cu speranţa că vor găsi o 
viaţă mai ușoară. Dar într'o zi Vse- 
loda nu se mai întoarse ia hotelul pe- 
riteric, unde locuiau. Jenia se sbătu 
o zi întreagă, bănuind 0 nenorocire, 
dar cercelările ei fură zadarnice. Primi 
peste câteva zile o scrisoare dela ei, 
prin care îi dădea toată libertatea. O 

— Poporul rus, Zeţka, îi explică el 
Jeniei, privind-o cu o flacără de sațis- 
vestea că a piecat la Paris, ea să afle 
viaţa pe care o dorea şi care i se cu- 
venea. Vseloda nu era uh erou şi rân- 
Gurile lui grăbite, semnate numai cu 
inițialele, îi :nspirară Jeniei atâta des- 
gust şi dispreț, încât se miră cum a 
putut iubi un asemenea om. Iubirea ei 
era însă prea mare, depăşea logica şi 
o anula. Speră o vreme că el tot se 
va întoarce şi-l aşteptă cu pasiunea l0- 
godnicei gata să iasă înaintea mireiui 
venit de departe cu candela aprinsă. 


UNIVERSUL LITERAR 


Câmd ahă că Vseloda nu plecase sin- 
iască, so chinuiască oricum dar să 
Basarabia, nu-i mai putut ierta țrăda- 
rea. Avu totuși tăria să înfrunte gân- 
dul care i se întipsese în creesr şi viața 
birui, | 

Revolverul greu, de otel lucios, sin- 
gurul obiect rămas de ia cel pleca se 
înfipse ca un jucru nefolositor în braz- 
dele afinate ale cimitirului, unde jenă 
se dusese la întâlnirea cu moartea. Re- 
semnată, se angajă proiesoară de îran- 
ceză la o familie de parveniţi şi acolo 
o cunoscu Radu Stoica, repetind regula 
ivi „şi conditionai . 

Dacă wizitele săptămânale reușiseră 
să lege între tânărul student dela li- 
tere şi profesoara de franceză o pile 
tenie reală, (umândui erau Singur în 
marele oraş), nu destiințaseră totuș: di- 
stanţele. Cu atât mai mult îl mira pe 
Radu Stoica purtarea ei de acum. A- 
vea în ochi o lumină herbimnte, vocea îi 
devenise mai melodioasă şi-l copleșea 
cu atenţii uneori obositoare. Când o cu- 
noscu pe Alina, studentă ia artele tru- 
moase, venită să-şi petreacă vacanta la 
unchiul «i, inginerul silvic Grigorescu, 
din prima zi prietenia lor se legă îi- 
rească. Plimbările în doi sub ramurile 
grele de rășină puternic mirositoare ale 
brazilor, pescuitul de păstrăvi în piriul 
limpede de pe coastă, îl făcură pe Radu 
să constate că episodul dureros de care 
nu-l despărțea nici un an, nu-i ucisese 
sufletul. Surisul deschis al Aline; îi 
vindecară ultimele cicatrice. Inima i st 
umplu de o speranţă proaspătă, pe 
care se ieri să şi-o mărturisească lim- 
pede, de teamă să nu se risipească în- 
tocmai ca un vis fragil. Alina îl pre- 
zentă unchiul şi mătuşei, care fură ne- 
spus de hucuroşi să aibă cu cine con- 
versa în „pustietatea aceea”. Il invi- 
tară des la masă şi d-na Grigorescu 
fu fericită că are pentru cine pune ve- 
sela de porțelan scump, pe care o 
scotea rar, vreun inspector se oprea 
pentru o zi în localitate, sau vreun 
prieten al inginerului îşi arăta devola- 
mentul, urcând peste munţi cu funi- 
cularul până în văgăuna această. Pri- 
mit cu multă prietenie şi aici, Radu îm- 
cepu să suspecteze interesul pe care 
i-l arăta d-na Pavlov şi înțelese ade- 
vărul cu “un suris de amărăciune și 
compătimire... 

Alina îl aștepta in poartă, pe banca 
tăiată într'un trunchi enorm de brad. 
Se ridică şi-i eşi înainte. Era îmbră- 
cată într'o rochie albă, cu un pardesiu 
cenușiu pe umeri, 

— Mi-era teamă că nai să vii, îi 
spuse ea, întinzându-i mâna rece. 

— Se putea să nu viu? 

Liniştea era atât de îmbietoare; ae- 
rul parfumat atât de înviorător, încât 
amândoi regretară, fără să şi-o spumă, 
că nu poi, uitând de cina pregătită 
pentru ei să plece ţinându-se de mână 
printre brazii, în care cu siguranţă 
nici voveriţele nu pot dormi sub splen- 
dida lună aprinsă ca un candelabru 
pentru o ceremonie nupţială. Tăcură 
câţeva clipe, privind departe „spre cre- 
stele munţilor care se vedeau ca niște 
umbre în aerul vânat al nopții, spre 
cerul înstelat și porniră spre casă cu 
un oftat geamăn de părere de rău şi 
resemnare.  Intrară întâmpinaț, de 
bucuria gazdelor şi de masa cu bu- 
chete de dalii albe, involte ca niște 
crizanteme. 

După ce Radu Stoica plecă, Jenia 
Pavlov se lăsă tremurând pe fotoliul 
larg şi se păru că a rămas mai singură 
ca oricând. Hotarele lumii se desfă- 
ceau, despicându-se spre cele patru 
puncte cardinale și undeva, în golul 
acesia, necunoscută, părăsită se regăsi 
cu o desnădăjduită spaimă. Și de astă 
dată tânărul ei prieten plecase grăbit, 
după ce îi sărutase politicos mâna. Ni- 
mic mai firesc decât aceasta: noapte 
bună, doamnă  Paviov... Nici nu se 
poate altfel, nu se poate. Acest impo- 
sibil o ameţește şi iar se vede părăsită 
între pământ şi cer, blestemată să ră- 





mână astfei în eternitate. Ar vrea să 
rostească o rugăciune și nu ştie cui. 
Simte nevoia să cheme pe cineva, dar 
nu are pe cine. Să vie cineva, so biciu- 
n'9 mai dase aţât de singură. Trebuia 
să-l rețină pe Radu. Dar cum? L-a 
oprit în alte seri. El se aşeza în foto- 
liul de lângă fereastră, ea în cel de 
lângă masa încărcată cu cărți. Convor- 
birea se înfiripa greu, ca între doi oa- 
meni care nu au ce să-și spună, sau nu 
îndrăznesc să rostească ceea ce îi fră- 
mântă. Îl privea luminat de apusul 
soarelui, îl asculta fără să poată ur- 
mări înţelesul cuvintelor lu. Avea me- 
reu sfâșietoarea impresie că gândul lui 
Iuge altundeva, că peste puţin nu-l va 
mai vedea niciodată și-atunci groaza 
că-l va piende pentru toideauna o cu- 
prindea ca o prăpastie deschisă pentru 
o cădere contimuă. 

După ce soarele pierea dincolo de 
munţi, seara, pătrunzând în încăpere, 
dădea camerei o atmosteră de intimi- 
tate, In acele clipe piereau parcă di- 
stanțe.e. Ha înceta să se mai simtă pro- 
iesoara Pav,ov. Fer.cirea urea sfioasă în 
sufleţ ca o lumină nesigură, pilpâitoare. 
Ar fi vrut atunci să-l roage să tacă, 
să-l cheme alături de ea, să-i plimbe 
incet mâna prin păr şi în liniștea aceea 
tainică să-i cânte un cîntec rusesc de 
dragoste, in care se aprind focurile 
mulcome ale stepei şi voluptatea creşte 
ca o iarbă mustind de sevă. Dar să-i 
cinte incet, în şoaptă, ca să nu im- 
prăştie vraja iînoptării. Se stringea în 
iotoliu şi-şi  încolăcea brațele peste 
piept,  îmbrățişându-se singură.  Ne- 
mișcat, fără să înţeleagă ceva din sbu- 
cumul ei Lăunuic, Radu continua să 
vorbească indiferent, curând plictisit, 
cu o voce egală: D-nă Pavlov... Cuvin- 
tul iumima profanator boschetiul, cane iși 
aştepta îndrăgostiţii. Doamnă! Jenia 
redevenea profesoara de franceză, care 
stă de vorbă cu un tânăr, un tânăr, 
de sigur. Iși amintea cu respiraţia tă- 
iată că fruntea şi obrajii ei au început 
să adincească visibile cute. Le simţea 
dureros ca pe nişte proaspete cicatrice. 
Cu degete tremurătoare le căuta pe 
obraz şi Je atla înfiorător de multe şi 
de adinţi. Prezenţa lui Radu începea 
s'o chinuiască. Voia să-l reţină, dar alt- 
fel. In cele din urmă îl vedea ridicân- 
du-se şi cerându-şi ertare că a abu- 
zat de bunăvoința Doamnei. îi săruta 
cu viriul buzelor mâna care ardea și 
pleca grăbit. De multe ori voise să-l 
însoțească până sub munte unde iarba 
e mare şi parfumată. Acolo e întu- 
neric şi  limişte. Aici, acasă, fiecare 
obiect ii amintește că e d-na Pavlov. 
Toate îi amintesc: masa încărcată cu 
cărţi, vaza de lemn pirogravat cu tlori 
de mătase decolorată de pe consola din 
colțul afumat, candela și fotografia lui 
Vseloda, mai ales fotografia lui... Sta- 
tueteie de ghips vopsite în culori vii, 
figurile familiare din portrete, rochiile 
prinse în cuer, rochia pe care o poartă, 
toate îi amintesc de trecutul ei, de toţi 
anii, de toate întimplările. Se simte 
bătrână, grozav de bătrână. Și oglinda 
mare, cu ape tulburi, prinzând orice 
gest, orice mişcare... Dacă n'ar fi cel 
puţin oglinda. 

Acolo, lângă brazii singuratirci, s'ar 
desface de toate acestea ca dintr'o apă 
murdară care o trage la fund și ar ră- 
mâne numai cu trupul ei tânăr svic- 
nind de viaţa care se cere luată în 
seamă, 

In camera de cealaltă parte a culoa- 
vului, Sergiu incă nu s'a culcat. Plecat 


„deasupra mesei, desenează în tuș pe un 


carton alb un moșneag îngenunchiat în 
fața unei uși închise, pe care e însemn. 
nată o cruce neagră: 

tacţie în ochii lui jnexpresivi, aproape 
albi. 

Cu mare greutate reuși să-l culce. A 
ceţit o carte despre Michel Amgelo şi a 
dedus de acolo că artiştii nu ştiu ce e 
oGihna şi somnul când lucrează. E cea 





(Urmare în pag. 5-4) 





Omul care 
voia să scrie 


de ARISTIȚA GABRIELESCU. 


Visase toată viața lui de om cum se cade 
şi aşezat, să scrie. Ii venise de-odată gândul 
acesta în timp ce copia miște dosare. Adică 
dece să facă numai căligrafie? Odată ce 
mâna e obișnuită să scrie ore întregi în șir, 
m'am puica să se gândească și el la o :peră 
litenară ? Nu um woman, ar fi prea grau pen- 
tru inceput, dar măcar v nuvăală sau niște 
eminitiri, 

Odată hotărârea luaţă, omul se neliniști. 
Incepu să-și răscolească amintirile pentru a 
săsi un subiect dar nu isbutea să găsească 
ceva demn de iiteratură. Și-atunci, lucru ne- 
mai pomenit în viața lui de om însurat! — 
ruga mevasta să-i povestească tot ce-o vrea 
și-o asculta așa, ore întregi, cu capul prop- 
tit în mâini, suspimând desnădăjduit că nu 
poate alege mnic. 

Ducea de ani de zile cu el dorul de a serie 
ceva. Hra ţaina lu: pe care n'o spusese n:mâ- 
rui, Cine ar fi putut să-l înțeleagă din cti 
care-l înconjurau ? 

Işi cumpărase un caet gros, cantonat, cer- 
Tiâuă și pen.ţe noui. Ie runduise frumos in 
„un Sărtar ş. Je câte ori veneu acasă, inetnle 
chiar de a ceti ziarul, se așeza la masa de 
scris, cu caetul în față și cu tocul în mână. 
Aștepta să-i vină inspiraţia și stătea așa ore 
introgi. Apoi lăsa tocul jos, scolea peniţa si 
o învelea frumos într'o hârtie, închidea cae- 
lui şi ieşea ln oraș ca ur om grăbit, care se 
duce la treburi. Şi.a e! că cdată şi; odață va 
eăsi un subiect Poate nu era încă timpul 
«ne ştie ! poale ar fi mai bine să aibă răbda- 
re până-l scoate la pernsie.. Atuaci ar avea 
mai multă libertate. 

In oraș se întâlnea uneor cu vre-un prie- 
um. Iatrau amândoi să ia um „Şpriț” sau c 
bere, Duminica. Dacă prietenul era vorbăreţ, 
putea să povestească nestingherit ; dacă era 
tăcut, tăceau amândoi până când autorul in 
devenire credea că ar găsi aiurea inspirația 
și scotca grăbi! ceasul cerându-şi ieriare că e 
târziu. Apoi se întorcea acasă pe jos, cu cut- 
pul plecat ca un om care cugetă şi vena 
iar să se așeze în fața caetului deschis. 

Se vedea devenit autor mare, cunoscut. a- 
clamat pretutindeni, împărțind cu dărnicie 
autografe şi fotografii. Da... ar trebui să se 
fotografieze, nu mai are de mult o fotogra- 
fie bună, poate dela muntă, în chip de mire 
câmbind fericit miresei, 

Omul porni grăbit la fotograf cerându-i o 
poză bună, chiar foarte bună fiindcă tiebue 
s'o dea la mulţi oameni. 

Se intoarse acasă fercit, cu singura grije 
să vadă cât mei repede dacă l-a făcut fru- 
mos și tânăr în poză Apoi își aminti că va 
impăţi autograie. Luă ceetul nzinoeput şi 
se iscălj frumos și citoţ pe prima foaie, sus 
în dreapta, cum făcea de mult la şcală, 

Depăută caetul, admiră litereie încântaţ că 
in fine a început să scrie dar îşi aminti că 
toate doszrele pe care le copiase e, aveau 
iscălituri fcarte puţin citețe. Și apoi, unui om 
atât de cunoscut îi stă bine să nu se iscă- 
lească asemenea şcolaunilor. 

Luă iar tocul, muie cu Diăgtire de seamă 
penița în cerneală, o flutură de câteva ori 
în aer dar o picătură de cerneală veni drept 
m mijlocul paginii, mică și neagră ca un neg 

Omul suspiaă necăjit ; schimbă peniță, luz 
caetul cel ve.hiu și învepu să sa iscălească în 
fel şi chipuri, ordonat, în coloane regulate. 
Umpiu patru foi, închise caetul cu mulțunire 
că infiue a îm-eput să scrie şi se culcă, 
„_Bxerciţiul iscăliturii reîncepu regulat în 
fiecare zi. Umpluse aproape tot scaetul cel 
vechiu. (Il răsfoia din când în când încântiit 
spunându-și cu mândrie că e opera urii 

Foiogratia îi plăcu. Comandă multe, să fia 
pregătit pentru autografe şi ceru pă- mă- 
rească cuieva. Le rânâui frumos în dosare 
făcându-și socoteala în timpul pe care i-] lăsa 
liber iscălitul, cu: va da și cui nu. 

Intr'o noapte, înainte de a adormi, sări din 
pat aprinse iiampa şi deschise iar caetul : se 
gândisa că va fi obligat să scrie şi câte covă 
pe carte, nu tuturora le poate arunca numai 
uutogratul, 

A, când se va duce la „şet“ şi-i va întinde 
canta, cartea lui! Și minstrului trebue să-i 
dea una. ..Ce ochi o să facă văzând pe cine 
a avut acolo fără să ştie... Şi-i va întunde 
mâna, desigur, 

Omul adormi cu capul pe caztul deschis, 
zâmbind ministrului în somn. 

Acum ştie sigur că nu va mai serie o nu- 
velă, nu, ar îi prea puţin, va face un roman, 
dar unul gros, cu multe pagini, aşa, nici mă- 
car să nu-l poţi ține bine în mână, Va fi 
romancier ! Işi vedea numele scris cu litere 
Eroase în toate ziarele și revistele îşi auzea 
cumele la Radio, pe stradă, pretutinăaai.. 

„Ce bne e să fii om mare!” suspină el 
trezindu-se 

„Și viaţa își urmă cursul, omul îşi mări 
visurile şi .cdetul cu file galbene se umplu. 
nu mai avea loc mici o iscălitură. Acura va 
începe romanul, desigur. Nu chiar acuma, maj 
trebue să se gândească, dar mâine dimineață 
la ora șapte va începe să-l serie. 

Mulțuumit de gândurile depănate, omul se 
duse să se plimbe. O luă încet spre șosea să 
aspire mirosul salcămilor, căci ştiţi ? — era 
primăvară ! 

_Obasise, Peste drum, chiar în direcția lui, 
văzu o bancă Va sta acolo gândindu-za. 
Chiar a găsit subiect pentru roman, numai 
să-și limpezească gândurile Aşa! Oara să 
vorbească şi despre dragoste?, gar... ce e 
căldura asta ? despre drauuste . știţi?,. e 
primăvara .. 

Un fiuerat scurt. O oprire bnuscă de mu- 
şină. Sa strâns lume multă în jurul acuiden- 
tului .. Cine să fie? 

„O coniță își făcu loc prin mulțime, privi 
şi se întoarse cu dispreț spre prietmna cu 
câre venise: 

„E, ma chere, un bătrân urât... Şi e piin 
de sânge! Zice gardistul că a murit.. La ce 
ară îr- intainesti cu Bebe? învhipueşteţi că 
m'a sănmat Nine... 

Vocea se depărta 

In jurul mortului coborâse tăcerea. Câţi-va 
oameni simpli se descoperi'ă, o femee își 
tăcu cruce, 

Ssrgentul stupi amărit cine știe peniruce 
și porunci omului care omorâse fără voe alt 
om! 

„Și-acuma, sus individul pentru Morga și 
dumneata la Prefectură !* 


17 August. 1940 ——= 


Pa italia. 


=== 17 August 1940 











Moanina... 


(Urmare din pag. 4-a) 


din urmă oară când primeşte să se cul- 
ce cu găinite, Pe canapeaua de lângă 
fereastră, Lenia a adormnit plângând : 
soarele i-a umplut tot obrazul cu pete 
de rugină. A incercat fei de fel de cos- 
metice şi-a uns faţa cu alifiile pe care 
i le-au dat îeteie din sat și, în loc să 
piară, petele parcă sau mai înmulţit. 
Cu părul blond restiraț până sub băr- 
bie, Sergiu şi-a adus aminte de o lec- 
ție de istorie: Ca Frederic ia Canossa, 
Zeţka, nu? Așa-a îngenunchiat moșnea- 
gul meu obosit şi zărenţuit în faţa bi- 
sericii regăsite. 

Jenia îl aprobă, clătinând capul, fără 
să ştie bine ce spune, stinge lampa şi 
ese, închizând ușa încet, 

Dn camera lui Boris, tatăl lui Ser- 
giu şi al Lamiei, se aude un cântec, aci 
ca un strigăt dureros „aci ca un Svon 
abia auzit. Jenia recunoaște cintecul şi 
deşi nu l-a mai cântat de muit, își a- 
minteşte cuvintele deodată şi le sopteș- 
te numai cu buzele, sprijinindu-se de 
stilpul prispei. De cînd au venit Cazu- 
oii, Boris are insomnii. Cintă toată 
noaptea, plimbindu-se nervos prin ca- 
mera înecată de fumul gros de ţigure. 
Jenia îl vede prin geamul deschis, dar 
trece pe firfuri, să nu-l tulbure. Abea 
dincolo de stivele de trunchiuri des0o- 
jite iși incetineşte mersul. Vîntul uşor 
îi mingie ca o mină “dragă părul, obra- 
jii. Ajunge curind la poteca de lângă 
calea ferată. Se opreşte o clipă să pri- 
veaşcă de jur împrejur munţii adormiţi 
sub stele, focurile aprinse la stâni, Li- 
cărinii roșietic. Poteca îi prinde parcă 
tălpile ca asfallul topit. Altădată era 
prietenoasă ca un preș alb. Nestârșită 
ne întinde paralel cu şina de fier până 
departe, unde se pierde în întuneric. 
Până unde? Intrebarea n'o înspăi. 
mântă. Ar dori ca poteca aceasta să nu 
se mai siârșească miriodată.., Poate a- 
cum au terminat masa. Sau adunat în 
salonul mic cu fotolii roz, unde iau ca- 
feaua. Alina le oferă ţigări parfumate. 
E o lumină mulcomă acolo și o atinos= 
feră caldă de intimitate. Discută lite- 
ratură şi Alina poveșteşie îmbujorată 
cuprinsul ultimului roman franțuzesc 
cetit. Radu ascultă cu un interes exa- 
gerat, dar, pierzând şirul cuvintelor, îi 
privește mâinile albe, cu rlegete lungi, 
împreunate cuminte pe genunchi. In- 
ginevul dă semne de plictiseală şi-ar 
dori să veînceapă conversaţia despre 
politica internă, despre mişcările gre- 
viste din Franţa și despre bolșevism, 
subiectele lui preferate. D-na Grigo- 
rescu este însă mulţumită de Alina şi 
de seara lor. Zâmbeşte, priviriu-i ma- 
tern pe toți şi se ridică să-şi aducă 
pachetul de cărți pentru obișnuitete 
pasienţe... 

Radu «e atât de departe, din altă 
lume, care îi va rămâne străină pentru 
totdeauna. Timpul trece peste toate, 
peste lueruri şi oameni, închizând pen- 
tru eternitate drumul întoancerilor. Je- 
nia er trebui să se resemneze, căci 
pentru ea numai în trecut mai sunt lu- 
mimi aprinse, lângă întâmplări şi oa 
meni dragi, întâmplări vesele şi triste, 
oameni veseli și trişti... 

Dar până unde merge poteca ucea- 
sta ? 1 se pare că au trecut ceasuri de 
când a plecat la drum. Se opreşte pri- 
vind în urnă: aceeași potecă, topin- 
du-se în întuneric. In tăcerea nopții, 
au amuţit şi gresii ca întrun ceas de 
mure taină, Foarte departe, un strigăt 
prelung și sfâșietor de trist, un muget 
catifelat tremură ca o chemare din altă 
lume : plâng căprioarele la izvorul lim. 
pede dintre stânci. 

Unde e Vseloda acum ? Intrebarea a 
tulzerat-o pe neașteptate şi numele lui 
crescu din strigătul venit de departe. 
De când a plecat Vseloda, n'a mai cu- 
moscut mici o iubire. Multă vremea 
plâns când rămânea singură cu trupul 
său, cu gândul îael, pentru ca a doua 
7i, cu privirea preocupată, să-și conti- 
nue lecții cu studenta care o rănea cu 
tinerețea ei și cu ofiţerul acela care o 
chinuia, povestindu-i, iubirile lui. Yor- 
bea cu patimă, cu gura umedă ca un 
fruct. Uneori o oprea portarul: dom- 
nul locotenent nu face lecţii astăzi, a 
trebuit să plece în oraș. Odată sa suit 
neobservată până la ușa lui, cuprinsă 
de o curiozitate balnăvicioasă. A auzit 
râsete și glasuri vesele. A sunt totuși, 
cu sufletul răvășit de patimă şi ură, 
dar, firește, nu i-a deschis nimeni. 
Şi-atunci sa întons şi a coborit scările 
în fugă. A doua zi, locotenentul i-a 
povestit aventura cu toate amănuntele, 
ca unui prieten bătrân, rugând-o să-l 
ierte că nu a făcut lecţia. Știe că nu 
sa supărat şi îi va plăti ora pierdută. 
Nu i-a răspuns nimic, dar tremura u- 
milită și-l ura cu toate fibrele trupu- 
lui ei neluaţ în seamă! doamnă profe- 
soară. Și aerul acela distant, respec- 
tuos, al tuturor. Doamnă |! Incetase să 
mai fie femeie... și imagina cele mai 
nebunești dăruiri. Se condamna pentru 
laşitatea ei și într'o seară, stând de 
vorbă cu un vechi prieten din Rusia, 
îl chemă alături de ea cu glasul tremu- 
rât, dar când îl văzu venind într'ade- 
văr, mirat, căzu cu fața în perne, sgu- 
duită de plâns, 

Plimbările de aici, din fiecare noap- 
te, îi alungau gândurile. o oboseau în 
cele din urmă și putea adormi numai- 
decât, prăbușită, cu sufletul vid. Dar 
noaptea aceasta este altfel decât toate 


celelalte. Plutește un aer călduț şi mi- 
rosul de brad pare că se înalţă dintr'o 
cățue clătinată undeva în văi, încet, 
Miros puternice de vegetație crudă şi 
tămâie, un amestec înebunitor de par- 
fumuri tari. 

Şerpuind grăbit, în rcenușiul nopţii, 
un tren se apropie mai întâi tăcut, ca 
un șirag de chihlimbar luminos, apoi 
cu sgomot de fiare, crescând, cu feii- 
mare roșii care tremură ca o amenin- 
tare. Sbuonirile de fum aruncă în urmă 
comete de scântei. Dacă acum s'ar sfârși 
totul ? Un salt şi pe urmă nimic. Nu- 
mai acelaşi sgomot, de fiare, aceleași 
scântei căzând în urmă ca niște lumâ- 
nări care se sting în întuneric ca în- 
to apă neagră. Sar împrăștia toată 
ființa ei. Fiecare parte de trup, fiecare 
picătură de sânge, ar îngheţa putrede, 
moarte, Roţile de oţel se apropie. Un 
sait şi pe urmă nimic. Şinele albe, lu- 
citoare, de oţel dur şi pe urmă nimic... 


Alina ceru voie mătuşii să-l conducă 
pe Radu câțiva paşi. In poarţă îi luă 
bratul : 

— Acum nu ne mai vede nimeni, 
spuse ea, privind totuşi în urmă. Erau 
însfârșit singuri. In salonul mic, icu fo- 
tolii roz, trebuiau să stea la o depăr- 
tare cuwiincioasă, să vorbească despre 
lucruri care nu-i interesează, să nu-și 
atingă decât în treacăt mâinile, ca po 
niște flori albe. Acum erau singuri. 

-— Mâine ai să vii, nu-i așa? îl în- 
trehă ea încet, cu ochii mari Se așe- 
zară pe un morman de trunchiuri de 
brad, Radu trecu mâna împrejurul 
trupului fetei, pe care-l simţi atât de 
mult al dui, încât gândul că vor trebui 
să se despartă și astăseară îl miră și-l 
întrisță. Alina lăsase capul pe urmărul 
lui.. In noapte, fruntea ei părea mai 
albă. 'Ținea ochii închişi şi colţul buze- 
lor îi tremurau,. Radu o sărută Jacom 
pe gură, pe pleoapele care tremurau 
catifeate sub atingerea buzelor lui. A. 
poi se ridică repede la amintirea altei 
nopți asemănătoare, înspăimânat, ca şi 
când amintirea aceasta l-ar fi strigat 
din itrecut cu glas de dojană şi arme- 
ninţare, 

—— Viu, Alina. răspunse abea acum, 
cu gândul aiurea. Privind-o cum ră- 
măsese nemișcată, cu braţele desfă- 
cute, într'c atitudine de totală dăruire, 
adăugă rai sigur pe sine: dar acum 
sa făcut târziu, Ai tăi te așteaptă. Era 
neliniștit şi Alina, mirată de graba lui, 
se ridică, fără să spune o vorbă, întim= 
zându-i mâna. Radu o îmbrățişă ia, 
vrând parcă so pună la adăpost de o 
mare primejdie nu ştia care, şi-o să- 
rută totuşi prelung, înselat. Ea i se 
lăsă moale în braţe, muşcându-i bu- 
zele... Noapte bună. 

O ajunse din unmă şi-o prinse iar în 
brațe ca ia un joc pasionat, căutându-i 
gura mai lacom... 

Se despărţiră în poartă. Radu o privi 
pierind printre daliile înalte, grele de 
flori albe. Se întoarse fără să ştie ce 
avea de făcut. Nu îi era somn, deşi 
poate miezul mopții «ra aproape. Porni 
pe marginea drumului, cu capul în jos, 
înfrânt. O părere de rău vagă începu 
să-i cuprindă încet sufletul. Până când 
vor dura toate acestea ? Până se sfâr- 
șește vacanţa ? Și pe urmă ? Gândulse 
întoarce înapoi tremurând: atinsese 
parcă o rană. Și totuși nu puiea alunga 
imaginea Alinei din minte, se tesprim- 
dea ca dintro svârcolire de infem şi 
meştea albi oa manmuira, dar vie, cu 
sânii miki ca portocala , cu oovapsele 
lungi așteptând  mânșâierea mâinilur 
care tremură. Rămâne astfel pe retina 
ochiului interior ca o obsesie, de care 
nu poate scăpa, pe care nu mai are tă- 
ria s'o îndepărteze. 

Ochiul roşu al locomotivei se apro- 
pie, clătinându-se ritmic la fiecare ca- 
păt de şină, odată cu sgomotul acelade 
ciocan care bate înfundat. Jenia sa 
hotărîț. Acum va face mișcarea de eli- 
berare. Va fi ca un sbor, nu ca 0 pră- 
bușire. Prenul e din ce-în ce mai a- 
proape. Acum. Acum! Dar muşchii 0 
fin pe loc, refuză să implineaşcă po- 
runca pe care creerul o repetă maşimal, 
necontenit... Intinde braţele, ar vrea să 
se rupă riin loc, să se dărue, însfârşit 
să se dărurte roților ide oţel pentru cea 
din ummă îmbrăţişare. Aburii fierbinţi 
îi stropese obrazul, ficare salt al ro- 
ilor îl simte în trup, se rostogolesr 
parcă în sângele ei toate roțile... E un 
tren de marfă, un tren de marfă cu 
vagoane multe, nu se mai sfârșesc. 

Sgomotul woților e departe, aceleaşi 
bătăi ritmice. care se sting din ce în 
ce, învelite în pâsla meagră a întune- 
ricului. Lanterna unui frânar tremură 
şi se face mereu mai miă, un echi 
plâns care se închide încet, 

Jemia se întoarce automat, urmărin- 
d-o cu creerul gol, trezită din coșmar 
Fumul, roțile, sfârşitul... S'a făcut din- 
tr'odată liniște, 

Poteca trece linia ferată, se strecoară 
pe sub doi brazi: cu ramurile îmbrăţi- 
şate, cotește apoi repede peste un pâ- 
râu. Apa a venit tulbure și mare, să- 
rind cu sgomot metalic peste bolovani, 
dlocotinid. Puntea e veche, din scânduri 
înegrite de brad. Când calci pe ea, se 
clatină ca o barcă. 

Sub lună, pajiştea aceasta de un 
verde proaspăt așteaptă hora piticilor, 
care locuesc între brazi, prin  scorbu- 
rile stâncilor, galerii înguste care co- 


UNIVERSUL 


LITERAR 


Cronica dramatică 


TEATRUL COMEDIA: „NU DI- 
VORȚEZ“ COMEDIE IN 3 ACTE 
DE HENRY DE CROISIERE, 


După ce sala teatrului Comos- 
dia, care mulţumită  plafonuiai 
descoperit, poate atrage spectato- 
rii bucureşteni în călduroasele 
zile de vară, a încercatţ monta :ea 
unor piese fără prea mult succes, 
inspirându-se probabil din gioria 
comediilor muzicale, a pus în 
scenă un divertismenţ destul de 
simpatic, suferind însă de multe 
lipsuri, cecace este foarte regre- 
tabil. 

Pentru un subiect în fond ac- 
ceptabil interpretarea şi regia 
probabil, n'a dai tot ceeace se 
poate cere, pentru o cât mai bună 
reușită. Din această cauză „Na 
divorţez”, are momente când de- 
vine obositoare, ca realizare 
scenică, şi alte momente când 
grăbeşte prea mult acţiunza, 
spectatorul fiind asifel obligat să 
urmărească o acţiune simplă, pe 
un norocos drum de montare. 

Nu vrem desigur, pe această 
cale să renegăm tot aportul con- 
siderabil ai celor câţiva interpreţi 
importanţi. D-ra Tantzi Cocea, 
spre exempiu, a şiiut cu mult 
farmec să îmbine grația unui joc 
foarte feminin, cu exuberanţa 
unei naturi voioase și intempes- 





tive (precum i se cerea în rolul 
încredinţat). 

Tot astfel d. Groner, de al că- 
rui talent nu ne îndoim, a fost 
un minunat creator de rol, și pre- 
zenţa lui pe scenă, scena, pe bun 
merit, se putea solda cu aplau- 
zele entuziaste ale publicului. 

Foarte plăcută şi realizarea 
d-lui Ronea, dar nu este îndez- 
iuns ca trei dintre personagii să 
fe frumos realizate și restul 1ă- 
sând să sufere din cauza  unov” 
neplăcute inadvertenţe. 

Probabil că teatrul Comoedia a 
dorit să facă o pauză după multe- 
le piese reuşite din anul acesta. 
dar regretăm totuși producerea 
acestei odihne în succese căci ne 
obișnuisem să aplaudăm copiaes, 
când direcţia. mumitului teatru 
organiza vreun spectacol. 

In schimb, dacă svectacolul în 
sine nu este deosebit, muzica 
a-lui Dendrino a făcut câteva 
momente plăcute, pe cari le sub- 
liniem cu satisfacţie, 

Iar dacă am dori o coneluzie 
celor câeva scurte notițe despre 
această piesă, nu putem decât să 
recunoaștem isbutita sa creare de 
câteva momente distractive, nici 
eie prea numeroase, dar o lipsă 
dureroasă de bună închegare. 

VICTOR POPESCU 





INFORMAŢII ŞI NOTE 





%, Că npbea) . 


Yivette Popescu joacă în come: 
dia „Colț cu Brezoianu“ 





Odată cu hotărirea de a înte- 
meia „liniversitatea de vast” 
| PR 





Paralei cu opera; de organi- 
zare a visții muzicale  româ- 
vești, in care „Ministezul Arte- 
tor“, trebue să-și impună um rol 
activ şi hotăritor, dând direc- 
tiva, veglementând și stând de 
veghe la puriiicarea ei totală 
pe plan naţional şi ia inainta 
rea ei generală, hebue să se 
dea o excepțională, importanță 
și marei probierne a DIONAZAN- 
dei artistice. 

Cezce sa făcut până acum 
este, suntem siliți de realitate 
so mărturisim, aproape incas. 
tenţ. Rarele prilejuii când Sa 
schițat câte ceva in acest do- 
meniu, nu fost şi iuceiea, în cea 
mai mare pante, fie nerepIezen- 
tative, prin infiltrăriie străine 
venite| să denabureze aspectele 
românești ale manifestărilor, fie 
regisate le întâmplate, în Il” 
pă, iemorându-sa cele mai ele- 
mentame condițiuni de fericită 
vealizare a scopurilor unei pro- 
pagande însemnate şi 'rodnice 

Atâta, vreme cât ia, iarnbasaiie 
şi legaiţii, nu vom, avea trimişi 
speciali perinanenți paritau pro- 
pagamdă artistică, dar mu sine- 
euriști sau persoanei de compe- 
vență, şi conștiință „Qubicasă, ci 
adevăraţi specialiștii și  adeva- 





fruntaşii wieţii culturale şi gqtiin- 
țifice din  Bamaţ, ored că vor 
găsi şi mijloacele de a asiguna 
Teatrului Comunal din 'Timigora.- 
ra exislența unei trupe bune, 
care ar ovea de activat în sud- 
vestul krornânesc, . 
Proectul, COMPROMIS acuzi 
câțiva ani de beneficiarii poli- 
tieii de partid, pare a fi adoptat 
în ceilraul necesităţilor culturale 


3. 

Dori Al. Pop Marțian, V. 
Vulealineanu şi Grigore Măricu- 
lescu, sorictiari si membrii în co- 
mitetul de conducere al primei 
scene, sesizândiu.se de intenven- 
țiite fănute de corpul auxiliar Ja 


mreana eee, ee 


tam RE A ete er Pe pm a e 


= re eee 








Ion Macian 


băiat de 
tenorul 


Doctorul Icm Puica, 
popă 
Dacian. 


de pe Târnave: 





Dacă ești puţin obosit de băr- 
feală, de megalomanie și de os- 
tentativă ignorantă -— fenomenele 
frequente — Dacian e reconlor- 
tant, inteligent, discret, agreabil. 

Tenorul Dacian a Studia, Ile 
conservator „Vioara. Noroc că a 
părăsit-o la timn ca să urmeze 
serios clasa de canto. 

Deşi toate şansele erau pentru 
&iccesul cet, mu sia lăsat, 'aşor 
puriut de prea pliăcutele visuri | 
care se mase în asomenea îm 
Prajurări, Dacă, e Amdelean! 
Deacsia, paralel cu conservata 
rul, a tăcut dreptul la Cluj, şi 
şi-a lat doctoratul, 

Cunioase  apucăiuri, nu? —— 
pentru un tânăr cu viitorul atât 
de agreabil aranja. Mai ales 
când te gândeşti că doctoratul 
acesta a fost luai în timp ce pe 
scena Operii din Cluj, leşi nu-și 
terminase încă conservatorul, 
cânta cu mare suneas  „lravia- 
ta”, „Bărbierui”, „Rigoletu” sau 


Ministerul Artelor şi prin presă, 
au daţ așipurării că  probelma - „Marta”, 


salarizării țineretulvi artistiie va 
îi rezolvată înainte de desehide- 
rea Slogiunii, 


Dacian e un gentimental. Me- 
lancolia cu Care vorbește despre 
vremurile studenției sale, e miş- 


* cătaare — „Nam să  trăesc o 
TRI ibită si ieatată viaţă mai frumoasă”. 
Priniro grăbită şi neaşteplată Libertatea, atmosfera de mic 


modificare a statutelor,  Sindi- 
catul Artiştilor Dramatioi şi Li. 
ici, nu rai poaţe interveni 
pentru rezolvarea problemelor 
dintre actori și scenele oficiale. 
q. Ss. 





de Heidelberg a Clujului, cei 
şapte prieteni ai săi nedespărții, 
veniți acolo din toate colțurile 
țănii, ori chiar viaţa de în Bra- 
şov, din timpul liceului cu che= 
furie de la „Gaura Dulce” şi 


Alte desiderate ale muzicii 
in România naționalistă 


rață Români, alice abuz și orice 
fals în materia de arţă se va 
putea comite în străinătate în 
ruwmeie ţării. 

Tubegeze superioare ale nea- 
mulmi cer ca pe viilon produse 
artisitice de prisos să nu mai 
poarte fivmă românească peste 
eramiță și mici felurite texibiți: 
zi Doiboroseli să bneacă  drepi 
românesti, 

Pe de altă parte esta de d0- 
zit ca elementelor şi operelor 
mhusicale de merit, să li se asi- 
gure de către stat, prezentarea, 
în străinătate în cât mai depli- 
nă măsură, în cadrul siriet ma- 
ional, = i: 

Schimburile de artiști înfăp- 
“uite până &stăzi au tost destui 
ce siabe mumericește şi de ine- 
gale ca valoare. Lipa de price. 
pee şi de  imparțialitoie în 





de ROMEUu ALEXANDRESCU 


et au fost nu oăată sim. 
ite, 

Cât despre propagămda mu. 
zicală prin „Radio“, mijloe se- 
cundar, totuşi de mare răspun- 
dere şi eu rost bina determinat, 
astfel cum s'a făcut de cătie 
postul nostru, 2 deoparte de a fi 
satisfăcătoare. 

Sub eticheta fără sens de 
„arii populare“, caegorisire, la 
care societaliea „Radio“ ar face 
bine să renunţe, taraturi bune 
şi mai puţia bume înșiră roman- 
țe dia „salon“ sau tot felul de 
elucubraţii naive și numai ata- 
mori muzică ide îisvon podular, 

Sub nume ticluit ad-hoc di- 
feriţi iudei apar la microton 
„deghizați“ în romani, iăcând o 
astiel zisă muzică tot atât de 
putin, veritabiiă pe cât e de pu- 
iin romântască, La acesie 'po- 


ee 











=, 5 == 


tot cortegiul de bucurii 
Dacian vu le poate uita... 

Dar să revenim: spuneam că 
Dacian era wm spirit activ, In 
timpul studenţiei, a condus mai 
multe societăţi studenţeşti. Ba 
mai găsea timp să scrie: la ra- 
vista tânăru'ui Suciu „Viaţa Aro 
dealului”, iscălind Bucur Băci» 
sor — pitoresc nume de ţiran 
de pe 'Târnave. 

Pe cânt era directorul Operii 
din Ciuj, d. Vialor Papilian, me- 
greto, într'o conferință la un 
jubileu, că toate elomentele ex- 
cepționale, pregălite de această 
operă, sunt atrase în cele dim 
urmi de Capitală. 

Şi totuși 4, Viotlor  Papiliam, 
care îl angajase  urolo pe Ion 
Dactam, socotindu-! apoi  Snuitru 
cât-va creația sa, mu sa Opus 
când tânănul sa dus să coară 
situl în vederea umenjarmentu- 
lui ta București. Căci cânțăreţul 
ezita, lar oamenii cumsecade şi 
ardeleni, îi spuncsut: 

— Cum se poale, tu, Goater în 
drept, să de duci la Alhambra şi 
să te urci au picilourele pe pereți! 

Altfel înţelegea d. Victur Pa- 
piliam: 

— O să fac revistă, acolo. 

— E cel mai complex şi dificil 
gen de teabnu... 

Nu ştim dacă o fi chiar aşa. 
Cart este însă că Dacian artuceu 
la Alhambra nota de seriozitate, 

Pentru viitor, el speră să con- 
vingă Girecţia „Alhambhreoi” să 
«lesihidă o sitiriune de operetii, 
tiindcă crede în succesul ucestui 
ge, Dacă nu. se va reintoarce 
la Ooera din Cluj, 

Domnule Vlădoizuuu, şi moi, și 
mulți altii, credem la fel. Și rnai 
credem că Dician va fi capabil 
să  rearluică 
enoclacole. 

Ar fi pPăczi să 
moment, 


naive, 


puicul tn aceste 


$ viteze Un 








H, Nicolaide, autor și interpret 
al comediei „Colț cu Brezoianu“ 


) 
- 


camera E ta Pa a aa io ae Ep FT a Parra pere a ve a ALT U ra Lima: ra ARI ret pietii e m 


cadea societatea, „Radio“ trebue 
să renunțe atât, pentu motive 
de igienă arțisțică iuternă, cât 
şi pentru câuza  cormnânismului 
îm; străinătate, 

Este o datorie care mu măi 
îngăndue abateri, 

Câi, despre  proeram în gt- 
ne Știut este că el poate în 
bună, măsură recomanda bine 
sau rău cultura, capacitatea şi 
gustul nostru peste hoiure. 

Mai mută atenţia și seriozi. 
tate e necesară PrOuramelor TO- 
mâmnesti de Radio. Un mai siiver 
discernământ în: repenloriu, în 
excruțiani, îm echilibrarea: per 
nerciă a genurilor,  Microlonul 
românesc să, devină în primul 
rând curat românesc, să devină 
o tribună a muzicei şi muzicăe- 
nilor români, — tribună dle se- 
rioasă: selectie şi căreia în 'ace- 
laș tiran, să nu-i lipsească, nici 
una din: valorile voastre, 

Tată câteva din; cointele pri- 
mordiale ale (României mornâ- 
neșţi, în wrta muzicei, 


Cu cât se va proceda mai 
grabine la împiinirea lor, cu 
atăt mai viu și mai  pulermie 


vom apăra drepturile spiritua. 
lităţii românești în  uropa 
nouă. 


Dar acum nici-o vietate 
boară până în centrul de foc al pă- 
nu-şi strigă spaima, nici-o pasăre 
nu-şi cântă chemarea. Și totuși iarba 
inaltă şi fragedă ce se Klatină încet 
stropită cu flori albe și galbene, tufi- 
te fac să simţi viața ca pe un fluid 
ce-ţi pătrunde toţi porii. Sub talpă, 
plantele svâcnese ca artere pline cu 
sânge vegetal. In poiana de lângă pâ- 
râu, pământul doarme ca un animal 
obosit. Pământul e viu și ierburile se 
sburlesc şi tremură... 

Jenie: i se pare că a trecut enorm 
de mult de când și-a început plimba- 
rea. :Atâtea crâmpee de viaţă trecută i 
sau perindat prin minte, şi le-a simţit 
atât de intens, încât parcă le-a tăit 
pentru a doua oară. E obosită. Când 
se gândeşte că trebue să se întoarcă 
acasă, ii se pare cu neputinţă să ia dru- 
mul înapoi. E atţât de departe... Ce o 
aşteaptă acasă? Veghia până în. zori în 
fotoliul cu postavul ros. Şi pentru a- 
tâta să reia drumul acesta nesfârşit ? 
Dar până acolo? Are de trecut obsta- 
cole, de înfrunat primejdii. Moartea o 
aşteaptă pe margimea liniei ferate, ghe- 
muită în șanțul adânc, printre burueni 
Nu nu! A strigat tare, ca şi cum ar fi 
vrut să fie auzită de cineva de departe. 
Se lasă în iarbă încet, ca pe un așter- 
nui, Se culcă pe spate, întinzând bra- 
ţele în lături, cu ochii închişi. Iarba e 
vag umedă și-i atinge cu antene aspre 
abrazul. Se simţe nespus de bine așa. 
Când deschide ochii, cerul desfășurat 
fără margini deasupra, plin de stele 
care sclipese repede, repede, ca niște 
tocuri ce ard departe, la stânile din 
cer, o înalță, răpind-o pământului. 
Pluteşte parcă între lumi, rătăcită în 


mântului, 


văzduhuri. Curând sborul acesta o în- 
spăimântă, o ameţeşte. intoarce privi- 
rea (greu o desface de chemarea hip- 
şurile şi brazii mici, mirosul de rășină, 
notică a stelelor), Iarba îi rângâe 
mereu obrazul. O simte verde, fragedă, 
plină de sevă. Prinde în pâlme mă- 
nunchiuri, le smulge și apucă altele. 
Firele de iarbă se nup cu un pocnat 
uşor. 'Toată viața din fundurile pă- 
mântului roditor îi pătrunde în trup. 
Simte ca la o transfuzie cum sângele 
viu al plantelor se amestecă gâlgâind 
cu sânggele ei. Ce nebunie gândul si- 
niuciderii de adineauri ! Sau de când? 
Acum toate fibrele trupului ei tresar 
înfiorate, Fiecare mușchi. svâcnește ca 
o ființă aparate. Incepe să-i fie frică 
de viaţa care o ameţeşte ca o băutură 
tare. Aromele brazilor și ale ierbii, ale 
florilor cu parfumuri tari. Nu se mai 
simte singură, face trup cu însuşi pă- 
mântul, crește din el întocmai ca 0 
plantă eu rădăcini adânc înfipte. I-au 
pierit toate gândurile, Nu face nici o 
mișcare, când furnicile dintr'un mu- 
şuroi apropiat trec în panică pe obra- 
când aude glasul lui Radu: Doamnă! 
Deschide ochii încet. Inalt, Radu şe a- 
propie grăbit. 

— Doamnă (e îngrijorat şi intrigat), 
ce sa întâmjlat ? 

[i înţinde braţul, aplecându-se s'0 ri- 
dice, Ea îi prinde mâna. Degetele lui 
sunt fierbinţi și puternice și vor so ri- 
dice. 

— Nu, şopteşte abea auzit Jenia, nu 
Goamnă, nu... 

Şi în loc să se lase ridicată, îl trage 
încet în jos. Trupul lui acoperă tot 


cenul. 
ION ROMAN 


La poartă, viața... 


Stă cartea 'n mână de m'apasă 
Amurgu 'mbătrînit în vis: 
Parcă a trecut de mult rădvanu! 
La poarta ninsă de cais. 


Coboară negura din streșini 
Și umbra cade peste frunte: 
„A fost odată o fântână 


„Și-un smeu cu-un paloș cât un munte... 


In palmă mi-a murit povestea... 
„Şi toate vin din vrăjitori; 
Nici apa nu mă mai cunoaște, 


Nici drumul nu mai urcă 'm nori. 


Pe gura mea de nai și stele 

S'a prins în văluri luna. Iar 

A mai bătut un an în poartă... 
S'a stins şi azi noapte un felinar 


Dar nu mai am nimic. Pereţii 
Sunt goi... Pe tâmplă am albit... 
Şi oglinzile m'ascund în ape 
Fugar de lume, destrunzit... 


Mi-a mai rămas pe deget poate 
Din noaptea plină de lumină, 
Chivără de argint și smeii 

Trecând năluci peste grădină... 


Imi cade cartea.... Peste pleoape 
Se 'ntinde liniștea din vis — 
De parcă pentru totdeauna 

La poartă, viaţa s'a închis. 


AL RAICU 








6 





—- Rămas bur, Gena! Vocea era cca obiș- 
nuită. Numai ochi: nu mai erau aceiași. Lu- 
ceau straniu de neastâmpărul luminos al 
plecării. 

— Nic... Nic, pleci? 

— După cum vezi, Gena 

—- Adio, Nic! 

-— Cu bine Gena! 

[Ea se lupta cu lacrămite; cu mă bucuram. 
Mă bucuram nu pehirucă puteam pleca, ci 
pentrură îm: eiiberam mâiniie din mâinile ei, 
pentrucă ele îmi aparţineau din nou și, dată 
cu ele, eu însumi. 

— Nic... Nic... 

Fură ultimele cuvinţe pe care le auzi. E- 
ram în stradă. Noaptea se plimba învăluită 
în văiuri de doliu. Tăcerea ca o Pene.ope, 
toreca singurătatea așteptând ca un Ulyse 
pierdut în negurile spaţiului. Noaptea alături 
de mine își nctezea pliurile rochiei. Auzeam 
foşnetui armon:05, mâinile, le simţeam graba 
Pentru ce se grăbea noaptea? Nu ştiu... Și 
cu mă grăbcam. 

— Nice! Mi-cşti drag, Nic!... 

Noaptea împrumutase vocea Genei. Noap- 
lea mergea alături de mine. Noaptea sau Ge- 
na ? Nu, nu Gena. Gena era departe în casa 
unde am iubit-o, de unde plecasem pentru 
totdeauna... Pianul.... cărţile mele... lucrurile 
Genei risipite prin toată casa ca şi vestmin- 
tele ei... ura mea... coșmarui,. mâinile ei... 
Totul rămăscse undeva departe. 

Strada pe care mergeam ducea în port. Dar 
până acolo mai era cale lungă. Mi se părea 
că strâbat acecaşi stradă cu acelaş gând, pen- 
tru a doua oară. Atunci, înţâi... era primă- 
vară, O primăvară turmurăteare, neruşinată. 
Mă căiăuzise mergând alături de mine așa 
cum mă căsăuzea acum noaptea sau Gena. 

-— Nic)... Nic, pleci 1... 

Gena în casa din capătu: celălalt al ora- 
șului ghemuită în perine, piânsă singură. La 
pic:oatele patului Pic, câinele meu. A rămas 
și el la ea. 1 i-am lăsat aşa cum îi lăsasem 
treculul, cum mă lăsasem pe mine în cceave 
fusesem Nic. Bu nu mai eram Nic. Nic cu 
ciudăţeniile lui, cu bucuriile și tristeţile lui, 
cu spa:imele. mai ales cu spaimele iui. Rede- 
venisem acum Niculai Comşa din noaptea a- 
ceea de primăvară când stam pe cheiu, pri- 
vind apele murdare și  lencşe ale Dunării, 
singur, singur. 

Atunci, în noaptea aceea am vrui să mor. 
Dar de ce? Scrutai întunerecul va și când el 
ar fi putut să-mi reaminlească. Intunerecul 
era însă negru, tainic, de nepătruns. Odată 
vruisem să mor şi acum nu-mi rcaminteam 
de ce. Poate chiar murisem. şi renăscuscim 
imediat la o altă viaţă — viaţa alături de 
Gena. 








UNIVERSUL LITERAR 








Mâinile Gene: 


Ea, fără să mai aștepte răspunsul meu, se 
aşeză lângă mine, aproape. Simţi însă în şold, 
dușmănoşi, pantofii. li dădu la o parte şi în- 
țelese. Am știut asta din tresărirea abia per- 
ceptibilă a genelor. Mutându-și ochii de pe 
ape pe mine, mă privi, dar altfel. In ochii ei 
îu pe rând: spaimă, bucurie. In cele din ur- 
mă numai bucurie. O bucurie neîntâlnită în 
ochii niciunui om. 

— Vrei să... 

— Da! 

— Și eul... Vocea împrumutase bucuria 
din pupile. Işi lipi capul de pieptul meu tre- 
murând toată de spaimă, de bucurie, nici eu 
nu ştiu bine. 

— „Și tu! Intrebam, dar era atâta neîn- 
credere în glasul meu, încât ridicându-și 
ochii: spre mine, mă privi de parcă ar fi vrut 
să mă mustre cu noaptea care i se ascunsese 
în pupile ca în nişte firide, 

— Şi eu... şi cu — zău! 

Acest zău de copil parcă, îl simţii ca pe 
o durere fizică, exterivară, persistentă. Și 
o strânsei în brațe lipind-o mai mult de 
mine, ca şi când numai astfel m'aş fi putut 
apăra îndepărtând durerea din carne, 

Nu mi se părea deloc neobişnuit faptul că 
fata aceea pe care abia o cunoscusem sta 
în braţele mele, că o înlânțuiam strâns, totuşi 
duios, şi nici că ea vroia să moară şi asta 
o bucura. Altceva mi se părea neobișnuit, 
minunat : 

Acolo, pe malul fluviului, unde mai înainte 
fusesem singur, eram acum doi, veniți cu 
acelaşi gând şi împinși unul în braţele celui- 
lalt de o forţă care ne depășea, necunoscută, 
dar bună, fiindcă în clipa aceea îi eram re- 
cunoscător, fiindcă şi ea, după cum mi-a 
mărturisit mai târziu, îi era recunoscătoare, 
u mulțumea în gând în timp ce se ghemuia 
la pieptul meu, mai strâns, mai aproape, dar 
nu pentru ca so apăr — nu-i era frică — 
ci pentrucă vedea în mine un prieten cu 
care avea să meargă în timpul scurt care 
duce dincolo într'o lume unde oamenii nu 
se mai simt singuri. 


— Vom muri împreună !... Vocea era du- 


ioasă, cucernică. Nu i-am răspuns. I-am să- 
rutat numai părul care îmi mângâia obrajii. 
So cutremură toată şi desprinzându-se dim 
braţele mele prinse să se desbrace. 





Dunărea din noaptea aceea nam so uit 
niciodată. Se tânguia încet, biestema, apoi 
furioasă pe țărmurile largi de bazalt, izbea 
cu braţe negre şi fluide digul, icnind nepu- 
tincioasă într'um efort de voinţă care o sicia. 
Apoi, învinsă, resemnându-se, îşi strângea 
nenumâăratele-i brațe fiuide şi bodogănind 
biesteme ca o bunică rea, se târa mai departe 
spre Galali — și mai departe, ca să moară 
în cele din urmă în braţele negre şi grole 
ale Mării. 

Eu stam ps chciu, cu picioarele atârnând 
puțin deasupra apei. Siropii îmi udaseră 
pantofii. Totul avea să se consume Simplu, 
îără sgomot, nevăzut. Aveam să mă las să 
aiunec pe dizul obiic, fără niciun efort, ca 
într'un accident neprevăzut... Și asta poate 
o ciipă... două... trei. De vrema ce eram decis 
să mor, ce importanță avea faptul că amâ- 
nam executarea acestei hotăriri cu incă vreo 
căteva minute ? 

Era însă atât de frumoasă noaptea !... Dos- 
pea viaţa în clorotilă, în măruntaiele pămân- 
tului — germina în firiceiele de iarbă încol- 
țite timid în spaţiul liber dintre pistreie cu- 
bice... Și dincolo, pe malul celălalt, balta ca 
o junglă românească, exuberantă şi superbă, 
cânta cel mai săibatic imn al vieţii. 

Noaptea era neagră, apele negre... Și li- 
nişte. Atât doar: blestemele fluviului și plân- 
sul unei geamanduri, 

„Poate ar trebui să mă grăbesc”, mi-am zis 
începând să-mi desnod şireturile dela pan- 
tot:. Dar tocmai în clipa aceea o umbră se 
profilă aproape. Umbra se opri pe cheiu la 
câţiva pași de mine. Nu mă observă. Privea 
apeie cu gândul dus sau, poate, gândul into- 
vărăşea apele în călătoria lor departe. Stam 
nemișcat să nu mă simtă. Undeva în oraş un 
oro.ogiu anunţă o oră oarecare. Ascultându-l 
imi veni în minte că cra pentru uitima dată 
când mai auzcam aceste sonore măsurători 
a:e timputui. 

Uit:ma bătaie se stinsese de mult şi umbra 
continuă să privească apee. Abia mult mai 
târziu işi adună gândurile de pe ape, privind 
spre intunccimea unde stam nemișcat. Poate 
se simţise privită sau, poate, intuise că nu e, 
acolo, singură. 

— Ei, cine eşti acolo? 

— acolo, răspunse ecoul apelor de undeva 
de pe tărâmul ceiătalt. 

— Ei, cinc eşti acolo? întrebai şi eu imi= 
tând tără intenţie, umbra sau ecoul apelor. 

Câteva minute tăcerea plut ca un cear- 
ceaf peste un mormânt de mucenic. Apoi 
mâna ei dreaptă schiţă un gest scurt, poate 
de ciudă, poate de ncrăbdare căruia atunci 
nu-i dădui nicio importanţă. Imi amintesc 
precis : un gest scurt de ciudă sau nerăbdare. 
Atât. Şi totuși avest prim cuvânt al mâinilor 
Genei iusese un aveitisment. Dacă aşi ti 
ştiut tot cecace avea să urmeze, aș fi fugit 
ca din preajma unei primejdii, mai mare 
chiar dzcât moartea. 

Umbra veni spre mine. O aşteptam calm şi 
aproape fără curiozitate. In curând fu lângă 
mine. 

— Ce faci aici ? întrebă soptit. Intrebarea 
mi se păru stupidă, banaiă. Mai ales banală. 
întâlnirea noastră, felul cum ne apropiasem 
fusese inedit, frumos. De accea mi se părea 
că primele cuvinte ar fi trebuit să fie altele. 
In definitiv vodca ce fac: siam pe cheiu, 
priveam âpele, ascultam ceeace ascultase şi 
ea cu câteva minute ma: inainte. Trebuia să 
întrebe ? 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plăt 


O priveam minunându-mă de intuiţia ei. 
Nu întrebase nimic și totuși îmi întinse gân- 
dul și dorința: că vroiam să intru în cris- 
telnița morţii așa cum intrasem într'aceea 
a vieţii — gol... Şi ea, ea care se bucura 
că mă simte alături, dorea să moară la fel 

— Nu te desbraci ? Grăbeşte-te.!... 

— Da, da. Acum. Continuai însă să rămân 
nemișcat pentrucă, între timp îi descoperisem 
mâinile. 

Mâinile Genei erau mari, brume, cu de- 
gete scurte, aproape urite. Mi se părea că 
<le aveau o existenţă a lor care nu se inte- 
ele avea o existență a lor care nu se imte- 
gra la ceea ce constituea ființa Genei. Eram 
surprins de aceste mâini, surprins ncplăcut 
ma: ales prin faptul că ele își făceau mereu 
de lucru cu ciorapii pe care îi împătureau 
şi despătureau mereu. Toată incantaţia spi- 
rituală de mai înainte dispăruse. Intre noi 
se interpuseseră mâinile, ca un duh rău. 

Nu ştiu dacă mi-am dat seama încă de pe 
atunci că mâinile Gensi aveau în felui lor de 
a apuca ceva de rapt. Poate !... Poate numai 
inconștient. In clarul conştiinţei nu era însă 
prezent decâţ atât: că mâinile Genei sunt 
urite şi că aşteptam ca ele să sfârşească 
împăturitul ciorapilor 

— Crezi că mi-e frică? Am privit-o sur- 
prins, cu ciudă. Ea care întinse mai ad:nea- 
ori atât de precis, dorința mea de a muri 
gol, nu putea acum sesiza că eram surprins 
neplăcut din cauza mâinilor !... 

— Crezi că mi-e frică ? repetă ea, de data 
asta privindu-mă. Ciuda dăinui accentuată 
chiar de această stupită şi repetată între- 
bare. Dar Gena cu un singur gest Mi-o ri- 
s.pi: lăsă să cadă în apă ciorapi: 

— Aşa se va întân'pla şi cu noi, vorbi ea 
abia auzit. Ne vom lăsa încet pe dig, apoi 
vom aluncca în apă. Niciun piecoscăit, niciun 
sgomot. Vom pluti câteva ciipa, apoi apele 
sa vor strânge deasupra capului nostru... Și 
vom muni îmbrăţișaţi sau numai ținându-se 
de mâini Nu? 

Naivitatea acestui nu interogativ 
firul de mătase al vrajei. 

— Da!... Da!.. i-am răspuns la fcl de 
naiv în ton și intenţie, strângând-o aproape, 
culcându-i capul pe pieptul meu. 

— Ești atât de bun... Aş vrea să-ţi spun pe 
nume. Cum te cheamă ? 

— Niculai. 

—— Nic! Nic)... Eşti atât de bun, Nic!. 

— Dar pe tine cum te cheamă? 


înnodă 


— Gena! 
— Gena! Va fi trumos, Gena! 
— Da, Nic!.. Şi-mi arătă apele plimbând 


mâna înainte. O clipă mâna rămase în aer, 
apoi căzu pe genunchii mei lângă cealaltă. 
Pontru mine însă, mâna continuă să rămână 
in aer. O vedeam în gestul acela larg a cărei 
semnificație scăpa înţelegerii mele, fiindcă 
reluzam cu încăpățânare pe aceea care se 
impunea evidenţei probabile; că Gena îmi 
arătase apele. Nu ştiu de ce, dar gestul acela 
rupse din nou vraja... Şi îmi veni în minte, 
abia acum, să mă întreb de ce fata asta 
vroia să moară tocmai acum în primăvară. 
Faptul că și eu doream acelaşi lucru, mi 
sa părea cu totul altceva. Eu care nu cram 
dispus să-mi condamn hotărirea, eram gata 
s'o condamn acum pe a ei. 

— „Şi de ce vrei să faci asta? am în- 
trebat-o aproape răstit. Gena nu-mi răspunse 
imediat. Ochi: ei călătoreau pe ape, legă- 
nându-se ca o lotcă de pescari. Abia mai 
târziu : 


— De ce!... De ce!.. Pentrucă n'am timp 
să-mi aparțin mie însămi, Căci eu... pictez,.. 
Pronunţă uitimul cuvânt cu ezitare, schițând 
cu mâna un gest de legănare energică de 
parcă ar fi purtat un penel pe o pânză ne- 
văzută. Și gestul acela care nu dură decât 
doar câteva clipe îmi trădă ceva: talentul 
Genei. Un talent în care credeam, pe care îl 
iubeam deşi nu văzusem încă nimic plă- 
mădit de el în colori și suflet. Stăpânit de 
acest sentimenţ aproape că m'am ascultat 
povestea tristă a vieţii ei, călăuzită pas de pas 
de un destin rău. Târziu, când sfârşi des- 
tăinuirea, apele, obosite parcă, își domoliseră 
vâltorile. 

— Dar tu, Nic..., tu. de ce vrei să.. 

I-am destăinuit și eu motivul acela pe 
care acum hu mi-l mai amintesc, Când 
sfârşii ea mă privi, uimită, înspăimântată cu 
ochii ei frumoşi, prin luciul cărora treceau 
umbre de ciute fugărite prin pădure, 

- „Și numai pentru atât vrei tu, Nic, să... 

-- Da! - 

-— Nic)... N:c, tu nu trebue să mori. Pro- 
nunța acum pentru prima dată cuvântul 
moarțe și el suna straniu acolo, pe malui 
fuviuiui unde  venisem  amândui so cu- 
noaştem. N:c!... Nic, ţu nu trebue să mori. 
Şi îmi prinse umerii cu amândouă mâinile. 
Mâinile țâşniseră de pe genunchi şi căzuseră 
grele pe umerii mei, greie ca 0 imensă 
greutate. 

Din clipa aceca robia moa începu. Știui 
acum că mâinile Genei vrăjosc, stăpânesc, 
am ştiut că ele pot mângâia pot uri, pot 
despreţui. Mâinile Genei erau sufietul ei. Ble 
aveau v vrajă căreia nu mă puteam opune. 
Frau acolo pe umerii msi, mă stăpâneau, 
inemediabil, fără posibilitate de opunere — 
deveniscm ceva care îi aparţinea ei, ca un 
obiect oarscare. 

— Nu trebue să mor, Gena? am întrebat 
cu îndoială, am putut întreba, 

— Nu, Nic!.. Nu! 

— Ai dreptate, Gena; nu trebue să mor. Şi 
răsuflai uşurat. Mi se părea că scăpasem de 
o greutate mare care nu se referea în niciun 
caz ia aceea de pe umerii mei, pe care con- 
țtinuam so simt grea, de nesuferit. 

— Tu trebue să-ţi refaci viaţa, Nic. Să în- 
cepi o altă viaţă. Și... dacă vrei, Nic, cun iţi 
voiu ajuta. 

— Tu, Gena ? 

— Eu, Nic. Vrei? 

— Nu te mai duci acolo? şoptii arătân- 
du-i apele, deasupra cărora plângea gea- 
mandura. 

— Nu, Nic?! Trebue doar să-ți ajut. 

— Da, Gena. Trebue, trebue să-mi ajuţi. 

Eram convins că Gena trebue să-mi ajute, 
că numai cu ea alături puteam păşi din nou 
in negura vieţii din care abia evadasem. Gena 
era acum aracul de care aveam să mă spri- 
3. în viaţa cea nouă care totuși nu mie avca 
sa-mi aparţină, ci ei, pentrucă aparțineam 
acum mâinilor ci posesive. 

-. Să plecăm, Nic. 

- > Da, Gena; să plecăm de aici. 

.Şi am întors spatele fluviului, mergând 
aiături, lipiți unul Ge altul, parcă întorcân- 
du-ne dintr'o plimbare pe cheiu. 

Li 
E] 

După noaptea primei noastre întâlniri am 
încetat de-a mai privi pe Gena. Am încetat 
de-a o mai privi, este un fel de a spune. 
Fiindcă nu e cu putinţă să nu mai priveşti 
pe cineva cu care trăieşti zi de zi şi noapte 
de noapte. Dar o priveam aşa cum priveşti 
lucrurile  dintr'o odaie fără ca să le vezi, 
sau, mai bine zis, fără ca să ştii iocul, po- 
ziția lor exactă. 

In schimb nu încetam să-i privesc mâinile. 
Mâinile Genei îmi desvăluiau totul. Când 
îi reușea vreo combinaţie de colori şi era 
mulțumită, știam din graba mâiniior ci; 
când era nemulțumită, când nu-i reușea vreo 
nuanţă, știam din cr:sparea degetelor pe pe- 
ael, dar, mai ales, din ezitarea mâinii care 
insemna gândire, tristeţe, energie concen- 
trată; când Gena obosea, știam din tremurul 
abia perceptibil al mâinilor ; când Gena se 
bucura de ceva, degetele ei căpătau un fel 
de nelinişte simpatică de parcă sar fi piim- 
bat pe clapele unui clavir nevăzut; când 
Gena era tristă, mâinile ei zăceau în poală 
ca nişte păsări moarte. 

Eram acum mulţumit că Gena avea timp 
pentru pânzele ei, şi că acest timp mi-l da- 
tora mie. Sentimentul că devenisem 0 po- 





să nu fi survenit 





ce vremuri noi, de râscoliri creatoare, 
Dacă tezaurul cultural din Alexandria 
a fost ars, cred unii, omenirea a dat 
înapoi cu câteva secole, Dar şi dacă 
el dăinuia, Sar fi distilat într'atât pe- 
zitivismul şi raționalismul unei lumi 
decadente — spunem aceasta fiindcă 
singura posibilitale ca să nu ardă esle 
invazia arabă — 
încât omenirea s'ar fi pierdut în pro: 
pria ei plictiseală. Din fericire însă a 
surveniţ înoirea, lupta, o lume nouă, 


de TEODOR CONSTANTIN 


sesiune a ei, nu mă umilea. Asta a fost la 
început. Cât timp? Nu-mi: mai amintesc. In 
tot acest timp eram mulţumit şi poate, o 
iubeam. i ai 

„Și totuși, coșmarul începu. Incepu în ziua 
când mi sa părut că descopăr că mâinile 
Genei aveau predispoziţie spre cr:mă. 

— Mâinile astea într'o zi vor ucide. Era o 
constatare pe care o făceam abia acum pri- 
vindu-i mâinile ocupate să umfle o pungă 
în care îi adusesem dulciuri. Șt:am că după 
ce punga va îi umflată, Gena o va pocni de 
palmă sau de perete. Mai înainte, deseori 
mă întrebasem de unde plăcerea asta a Genei. 
Răspunsul fusese de fiecare dată acelaşi: 
plăcere de fetiță mare. De data asta el fu 
altul: 

— Intr'o zi mâinile astea vor ucide. Ce mă 
făcea să cred aceasta ? Piăcerea icu care 
degsielc, după ce punga cra umflată, se gră- 
beau s'o stiângă la gât — o grabă perversă 
boinavă, parcă o novoie dea strânge șia 
înăbuși ceva viu — o viaţă, sublimată însă 
în piăcerea nevinovată de a pocni pungi de 
hântie. 

— lţi place asta atât de mult? am între- 
bat fără so privesc! 

— Ce, să pocnesc pungiie? Da, N, Mă 
joc. Șiii, când am fost mică mam jucat 
foarte puțin. Acum sunt fericită. Fericirea 
aparţine copiilor ca şi jocul. Nic, Nic, sunt 
fe-icită ca un copil, da aceca mă joc. „Și 
veni să mă mângâie cu mâinile acelea de 
care înccpea să-mi fie teamă. 

Spun începea pentrucă era începutul. Spai- 
ma, groaza nebună că intro zi mâini. Gene 
mă vor ucide, aveau Să vină treptat, Nu 
faptui că avcam să mor mă îngrozeca tran- 
sformând viața alături de Gena într'un cos= 
mar, ci faptul că aveam să mor ucis de mâ:- 
ni:e ei, mâinile acelea care știau plămădi fru- 
mosul, dar care într'o zi avea să comită o 
taptă urită, hiduasă. 

Deseori îmi imaginam cum se va intâm- 
pla : vedeam degetele repezindu-se spre gâtul 
meu, cu graba cu care se repezzau să strângă 
gura pungi:or, simţeam degcteie ei înfipte 
în carnea gâtului meu strângând încet, încet, 
pentru a prelungi cât mai mult plăcerea 
crimei, 

Numai în aceste inchipuiri Gena redevenea 
înțreagă, pentruză fiinţa ei întreagă parti- 
cipa la crimă. Această Cenă, mă îngrozea, 
O uram aşa cum mă uram pe mine pentrucă 
n'o puteam salva pe Gena plecând departe. 
Oridecâtevri încercam numai să mă gândesc 
la eventualitatea unci evadări, simţeam pe 
umeri greutatea mâinilor ei, lăsată acolo 
în gestul acela de stăpânire pe care îl făcu- 
seră mâinile ps malui fluviului. 

„Și zilele treceau. Clipa când Gena avea 
să mă ucidă se aprop:a. O simţeam aproape, 
învăluită în taine, implacabiiă, cernită. O sim- 
țeam eu, dar Genci îi rămânea streină. Genă 
nu ştia că mâinile ei aveau să mă ucidă 
și nu avea să știe, probabil nici în clipa 
când va comite cr.ma, așa cum nu știe un 
nebun când sparge capul altui ncbun cu un 
ciocan  închipuindu-şi că bate pe nicovală 
siobul de aur al lunei ca să fucă din el 
salbă pentru o iubită imaginzră. 

Salvarea Genei sta în puterea mea și 
totuşi nu plecam. Crispal întro aşteptare 
istovitoare, cu ochii împăienjeniți de pânda 
mâinilor ci, cu conştiinta toată, prinsă că 
într'o cursă de lup. în certitudinea că naș 
putea schiţa nici cel mai mic gest de apă- 
rare în clipa când bostia din Gena va p9- 
runci mâinilor ei să strângă — aşteptam, 
aşteptam. Veneau apoi nopţile. Nopțile ală- 
turi de Gena... Ghiotui sângelui... Somnul 
trudit alături de trupul trudit al Genei... 
Somnul cu vise frumoase al Genei... Coşma- 
rele Gin somnul meu... Trezirile, brusce cu 
o Genă piecată peste mine. 

— Nic, de ce ai țipat? Ce ai visat? 

— Nu-mi mai amintesc. În orice caz un 
vis groaznic... 

De ce o minţeam? De ce nu-i spuneam 
că m'am visat sufocat, ucis de mâinile ei ?... 
Şi nu plecam. Primejdia se legăna deasupra 
capului Genei, deasupra capului mou, ca 
înti'un hamac nevăzut. Asta până într'o zi... 
Cum am putut, cum m'am putut hotărî? Nu 
știu. Poate nu mai eram €u.., Sau, poate, a 


17 August: 1940 === 


-- Gena, piec! 

— Pleci, Nic? Unde pleci ? 

— To părăsesc !... 

— Nic... Nic, ce spui? Din obraji îi fugise 
tot sângeie. Mâinile scăpară penelul și paleta 
de colori. 

— 'Trebue, Gena trebue! Iţi las totul... Ţi- 
las şi pe Pic. 

— Nic). Nic, 

Plânsul mâinilor... desnădejdea lor, Apo: 
drumul în noapte cu Gena alături. Drumul 
spre port... cheiul pustiu, tăcut, sumbru... 
Același cheiu şi acelaşi loc ca în primăvară. 
Și eu, eu eram de asemeni acelaşi, cu ace- 
laş sufict, cu aceeaş: hotărire Numai apele 
erau parcă altfel: mai mari, mai învol- 
burate. 

Mi-am descăițat pantofii, mi-am SCOS 
haina calm, fără înfrigurare Dar, tocmai în 
clipa aceea,. din dreapta sau din stânga, 
sgomot de paşi ajunse la urechile mele. 
Cinova grăbea încoace și probabil, era mult 
mai aproape decât îm: închipuiam. Ca să știu 
at fi trebuit să privesc. Dar, la ce, Era mai 
Hine să grăbesc sfărșitul. 

„Și gol, mam lăsat pe digul obiic apoi 
in apă, Imi amintesc vag: TŢipătui porilor în 
contact cu apa rece şi un alt țipăt înapoia 
mea pe cheu. 

— Am tost văzut de cineva care a ţipar 
după ajutor... 

Apoi ? Apă rece şi multă... alunecare ca 
intrun abis... şi nu mai ştiu 


Soare... Nisipui arde ca un cuptor încins. 
Lumina îm: străpunge  rctina, îmi coace 
vântul !,.. Dar nimic... Pământul aruncă flă- 
cări, cerul lavă fierbinte... Ard.. Ard... Vreau 
să ţip, să chem ajutor, să cer puțină apă. 
Gena, unde e Gena ?... Ea mi-ar ajuta. 

— Gena !.., Gena!.. Buzele  umiiate se 
frământă în neștire, limba încearcă să arti- 
culeze chemarea, dar din  gâllej nu ese 
niciun sunet... Chemarea e în gând... Ţipă. 
uriă gândul ca un șacal flămând... 

Două săptămâni am trăit între moarte și 
viaţă... Țipătul Goenei, acolo pe cheiul ursuz 
de toamnă, mă scăpase de moarte, alarmângd 
un barcagiu conlrabandist. Şi apoi, când ză- 
ceam pe patul da spital tot ea mă salvase 
prin îngrijirile ei de zi şi de noapte, dar 
mai ales prin voința ei de a mă smulge 
morții. 

Asta am atiat-o mult mai târziu. Când 
deiirul dispăru, mi-am regăsit conştiinţa după 
v trezire obişnuită dintrun somn ceim şi 
fără vise. Imi amintesc precis: stam cu 
ochii închiși gândindu-mă că am dormit 
foarte bine. De Gena, de apele reci, care 
ascuțiseră brice pe trupul meu, nu-mi amin- 
team. Dar, tot ascultându-mi răsuflarea, 
prima amintire întinse puntea între clipa 
prezentă şi cealaltă, accesa când m'am lăsat 
in ape. 

— Vasăzică, n'am murit... Respiri.,. 
spun eu, fără ca să deschid ochii. 

Trăiam, dar unde mă aflam? In nări se 
insinuă miros greu de doctorii şi de ab. Nu 
ştiu dacă albul are miros. Dar în clipa aceca 
albul, probabil iimitat în conştiinţa mea la 
cearșealuri şi perine, avza un miros particu-. 
lar pe care acum nu l-aş ma: putea descrie. 
Miros de doctorii, miros de alb. vusesem fără 
îndoială bolnav, eram: de sigur. încă. Dar 
în acest caz Gena trebue că era lângă mine, 
trebue că ea mă îngrijea... Și în clipa aceea 
dorul de-a o vedea pe Gena fu atât de mare, 
încât am deschis ochii și buzele  rostiră 
chemarea care era arzătoare, în aceeași mâ- 
sură pentru ochi ca şi pentru suflet. 

'— Gena! 

„Și acoo. lângă mine, din fotoliul -unde 
îşi dormise nopţile chinuite, Gena îmi zâmb: 
murmutând cu voce în care bucuria se in- 
geminu cu surprinderea : 

— Nic li. Niel, 

— Gena ! Şi mâinile mi sau întins către 
ale ei, care zătcau în poală, aproape de ale 
mele. Le-am tras la pieptul meu îmbrâu- 
şând ps Gena in îmbrăţișarea aceea pe care 
palmele mele o dăruiau mâiniior ei. Mâinile 
Genei erau reci, palide şi tremurau ca trupul 
unei păsăruici. Mi se par secă simt şi acum 
în paime, bătăile inimii ei, Şi cuprins de 
duioşie pentru spaima acelor mâini, le-am 
sărutat cu buzele încă arse de febră, eu 
care niciodată până atunci nu !c sărulasem. 

— Gena, mâinile astea ale tale... 

Gena, continuând să-mi surâdă printre 
iacrimi, întrebă : 

— Ce-i, Nic, cu mâiniie mele? 

— Le iubesc, Gena. 

„Şi sărutându-i-ie din nou, închisei ochi, 
obosit, trecând imediat întrun semn cam, 


îmi 


fost voința  dostinului ca eu să mă pot  ferici! şi reconfortant — somn de convales- 
eiibera. cent. 
—— 


„România de totdeauna” 


(Urmare din pag. I-a) 


Dar tipul de om românesc e cel de totdeauna |! ni se spune. Și 
i iată-ne întorși tocmai le ceea ce puneam în discuțiuna: România 
eternă. Oamenii aceştia știutori și înţelepţi (revoltător de înţelepţi), 
cari ne tot trimit îndărăt, nu vor da fel să admită că „românul de 
totdeauna” e o ființă nedesăvâ:şită, pentruză nici n'avea cum să 
nu fie ființă nedesăvârşită. Ni se spune că românul de totdeauna 
e, de pildă, tolerant în materie religioasă. Dar cum să nu fie tolerani 
cu cei de altă lege insul care abia dacă poate să-și vadă de legea 
sa ? Ni se spune că e răbdător, Dar ce altă virtute pulea el desfă- 
şura, sub vitregia vremurilor, decât răbdarea ? Că e supus. Putea 
să se revolte? Că e înţelzpi. Putea să se smintească ? 
O, oameni înţelepţi, așa cum spuneți că eate românul de tot: 
deauna, amintiţi-vă de vorba Apotsolului Pavel: „Dumnezeu a trimis 
lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pa cele înțeleple”. 
Nu vedeţi că tot ce prețuiţi, în românul de totdeauna, este tot ce nu 
este el, tot ce nu a putut îi el? Nu vedeţi că ne îndemnați să prac- 
ticăm numai negativul vieții spirituale românești ? 
Dar aveţi dreptate; o singură dată aveți dreptatea. România de 
totdeauna e cea casa nu s'a întrupat încă, 
CONSTANTIN NOICA 


LUMEA NOUĂ 





(Urmare din pag. 1-a) 


rupând 
lumii 


mim cu termenul 


Enluziastă şi piină de 
generaţia 


şte zadarnic sensul unei 


cu trad ţiile, şi necesitatea 
vechi de a se înoi, sau de a 
pieri. Vremea barbariei, ca să o nu- 
născocit de vechii 
greci, şi care nu avea întocmai sensul 
înesritor pe care-l are astăzi, este în 
fond o epocă de fecundaţie spirituală, 
asemănătoare vremii ce trăim. 
sacrificiu. 
actuală se îngrozește 





de constructivism material pe funăa- 
menite hotărițe de generaţiile 
rioare, Dacă a fost o vreme, când a 


ante- 
fi înginer, — peniru copii, era un 
ideal, şi realmente odată ajunşi ma- 
turi cu taţii alergau spre pozilivis- 
mul ingineriei, arbilecturii, și aşa mai 
departe, astăzi aceste meserii nu mai 
sunt un scop în sine. Sunt doar ne- 
cesități de viaţă, obligaţii pentru a-ţi 
satisface cerințele clementare, muncă 


peestată în schimbul unui salariu. 
Cu totul alle iQealuri răzbat acum 


la lumină. Generaţia actuală vrea să 
creeze. Să creeze totul pentru a putea 
fi, Prin orice mijloace, materiale sau 
spirituale, ea luptă pentru un ideal 
vast. Acela al existenţei fără 
sarcina obositoare a trecutului. 
fiecure individ este dornic să se 
sacrilitre, să dispară, cu Siguranţa că 
jerifa lui va folosi generaţiei. O con- 
cepţie de masse, de abrutizare? Poate. 


sale, 


Dar să nu se uite că precum indivi- 
dualismul scotea pe individ deasupra 
amalganului IN TIMPUL 
SAU actuala generaţie, vrea cu vi- 
goare să iasă deasupra, IN CADRUL 
ISTORIC. 

In trecut aveai dreptul să te in- 
cânţi la faptele mărețe ale altora. 
Astăzi ele există dacă le creezi tu. 


popular, 


Lumea veche a ridicat câţiva îndi- 


vizi şi Sa scuns în dosul evoluţiei 


omeneşti. Lumea nouă, va cobori, 
desigur, mulți indivizi, dar ea va ereia 
la : p 

istoria, 


ideia să trăiască zadamic. Și socoie- 
trăiri doar 


VICTOR POPESCU 





tă în numerar conform aprobării dir. G-le P. Ţ. T. Nr. 24464-938