HP Lovecraft — Cazul Charles Dexter Ward

DEAA 


<] 


i Er 


COLECTIA DIGITALĂ 


H.P. 
LOVECRAFT 


Cazul Charles Dexter 
Ward 


The Case of Charles Dexter 
Ward 
1941 


„Sărurile esențiale ale Animalelor se pot prepara și păstra în 
așa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui 
Noe în Cabinetul său și să facă să răsară, după Voie, frumoasa 
Formă a unui Animal, pornind de la Cenușile lui; și printr-o 
asemenea Metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii 
omenești, un Filosof poate, fără niciun fel de Necromanţie 
criminală, să reinvie Forma unuia dintre Strămoșii săi defuncti, 
pornind de la Pulberea corpului său incinerat.” 

Borellus 


I 
Rezultat și prolog 


1 


Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de 
curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. 
Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, 
care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o 
nebunie cruntă, cu tendințe ucigașe însoţite de o bizară 
modificare a gândirii. Medicii au mărturisit că sunt complet 
nedumeriți de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât 
și psihologice. 

În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este 
adevărat că tulburările mentale își îmbătrânesc foarte repede 
victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci și șase de ani 
luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte 
bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de 
o dezordine stranie. Nu exista nicio simetrie între respiraţia și 
bătăile inimii sale; vocea îi devenise o șoaptă aproape de neauzit; 
avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile 
nervilor lui la stimulii obișnuiți nu aveau nicio asemănare cu 
toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea 
îi era uscată și rece; structura sa celulară părea exagerat de 
grosolană și dezlânată. O aluniță mare din naștere, în formă de 
măslină, îi dispăruse de pe șoldul stâng, în timp ce pe piept îi 
apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. 
Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că 
metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul 
extraordinar. 

Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui 
nu avea nimic comun cu niciun soi de demenţă descrisă în 
tratatele cele mai recente și mai complete; părea să fie o forță 
mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau un lider, dacă n-ar fi 
fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, 
afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la 
începutul bolii - dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice 
subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese 
dintotdeauna un savant și un arheolog; dar nici lucrările sale cele 
mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care 
o manifestase în cursul examinării sale de către medicii alieniști. 


În fapt, mintea lui părea atât de puternică și atât de lucidă, încât 
autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; 
pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai 
multor persoane și de constatarea unor lacune anormale în 
cunoștințele pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până 
în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, 
iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea 
slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii 
experimentați au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate. 

Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles și de- 
atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică și mentală, 
părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire 
îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în fața 
confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare 
pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu 
trei ore înainte să fugă și mai mulţi martori își amintesc de 
amestecul de oroare și de ușurare așternut pe trăsăturile lui la 
sfârșitul acestei convorbiri. Evadarea însăși rămâne unul din 
misterele  neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o 
fereastră deschisă la șaizeci de picioare înălțime faţă de sol nu 
lămurește lucrurile. Willett nu are de oferit nicio explicaţie, deși, 
lucru ciudat, pare să-și simtă spiritul mult mai liber de când 
Ward a dispărut. De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai 
multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. 

Il găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de- 
acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la ușă. Când reușiră să intre, 
văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză 
rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenușiu- 
albăstrui ce aproape că îi înăbușise. Câinii lătraseră cu puţin 
timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai 
apoi animalele încetară să se agite. Imediat, tatăl lui Ward a fost 
anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât 
surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, 
doctorul Willett era deja acolo și cei doi afirmaseră că nu 
avuseseră niciodată cunoștință de vreun proiect de evadare. 
Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett și ai domnului Ward 
au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice 
pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de 
azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat. 


Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o 
adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese 
inspirat, fără îndoială, de orașul venerabil în care trăia și de 
relicvele trecutului, aflate din belșug în vechea locuinţă a 
părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură 
ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor 
de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii și al 
mobilierului colonial sfârșiră prin a constitui singurele domenii 
care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a 
încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează 
miezul demenţei lui, joacă totuși un rol important la prima 
vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alieniști, 
se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil 
compensate de cunoștințe extraordinare privitoare la trecut, 
cunoștințe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin 
întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat 
într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru 
ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe 
care, poate, începuse să le cunoască prea bine. Era limpede că 
încerca acum din răsputeri să cunoască aspectele cele mai 
banale ale lumii moderne, în faţa cărora mintea lui rămăsese în 
întregime și cu bunăștiinţă închisă. A făcut tot ce i-a stat în puteri 
ca să-și ascundă această neștiință; dar toţi cei ce-l observau 
constatară că programul lui de lectură și de conversaţie era 
determinat de dorinţa frenetică de a dobândi bagajul practic și 
cultural pe care ar fi trebuit să-l posede, date fiind data nașterii 
sale (1902) și educaţia primită. Cu lacunele lui în acest domeniu, 
alieniștii se întreabă astăzi cum a reușit nebunul evadat să 
înfrunte complicațiile lumii noastre actuale; opinia cea mai 
răspândită este că se ascunde în vreun colţișor pierdut, până la 
acumularea tuturor cunoștințelor dorite. 

Medicii nu sunt de acord în ceea ce privește începuturile 
demenţei lui Ward. Eminentul doctor Lyman, de la Boston, 
situează debutul nebuniei în 1919 - 1920, în cursul ultimului an 
de școală la Moses Brown School, în timpul căruia Ward încetă 
brusc să se intereseze de trecut, orientându-se spre științele 
oculte, și refuză să dea examen de admitere la Universitate sub 
pretextul că avea de făcut studii individuale mult mai importante. 
În epoca aceea a întreprins cercetări minuţioase în arhivele 


municipale și în vechile cimitire, pentru a regăsi un mormânt 
săpat în 1771: mormântul unuia dintre strămoșii săi, Joseph 
Curwen. Afirma că găsise anumite documente ale acestuia în 
spatele lemnăriei unei case foarte vechi din Olney Court, pe 
coama dealului Stampers, unde locuise Curwen pe vremuri. 

Este deci de necontestat că în comportamentul lui Ward a avut 
loc o mare schimbare în cursul iernii 1919 - 1920; dar doctorul 
Willett pretinde că nebunia lui n-a început în perioada aceea. 

Medicul își bazează opinia pe cunoașterea intimă a pacientului 
și pe anumite descoperiri înspăimântătoare pe care le-a făcut 
câţiva ani mai târziu. Aceste descoperiri l-au însemnat cu 
cruzime; vocea i se frânge când vorbește de ele, mâna îi tremură 
când încearcă să le povestească în scris. Willett recunoaște că 
schimbarea din 1919-1920 pare să indice începutul unei decăderi 
progresive care a atins punctul culminant cu oribila criză din 
1928, dar consideră, potrivit unor observaţii personale, că ar fi 
necesar să se stabilească o distincţie mai subtilă. Fără îndoială, 
tânărul avusese dintotdeauna o dispoziție nestatornică; totuși 
prima lui metamorfoză nu însemna un acces de adevărată 
nebunie, ea era datorată pur și simplu faptului că Ward făcuse o 
descoperire ce era în stare să impresioneze adânc mintea 
omenească. 

Dementa veritabilă veni câţiva ani mai târziu, atunci când Ward 
a găsit portretul și hârtiile lui Joseph Curwen; când a făcut o 
călătorie în ţări îndepărtate și a  psalmodiat invocări 
înspăimântătoare în împrejurări stranii; când a primit anumite 
răspunsuri la aceste invocări și a scris o scrisoare disperată; când 
mai multe morminte au fost violate; când memoria pacientului a 
început să uite toate imaginile lumii moderne, în timp ce vocea îi 
slăbea, iar aspectul său fizic se schimba. Numai în cursul acestei 
perioade, declară Willett, personajul lui Ward capătă un caracter 
de coșmar. 

Nu se poate pune la îndoială că pacientul a făcut, așa cum 
afirmă, o descoperire crucială. În primul rând, doi lucrători erau 
lângă el când a găsit hârtiile lui Joseph Curwen. În al doilea rând, 
tânărul i-a arătat doctorului aceste documente, care păreau 
absolut autentice. Găurile în perete, unde Ward pretinde că le-a 
găsit, constituie o realitate vizibilă. Au mai fost apoi coincidenţele 
misterioase cu scrisorile lui Orne și Hutchinson, problema 


scrisului lui Curwen și faptele descrise de detectivi cu privire la 
doctorul Allen. Fără să uităm teribilul mesaj scris cu litere 
medievale minuscule, găsit în buzunarul lui Willett, când și-a 
revenit în simţiri după înfricoșătoarea lui aventură. 

In sfârșit și mai ales, sunt cele două îngrozitoare rezultate 
obţinute de către doctor graţie anumitor formule, rezultate ce 
dovedesc autenticitatea hârtiilor și monstruoasele lor implicaţii. 


2 


Existenţa lui Ward dinaintea nebuniei poate fi considerată ca 
aparţinând unui trecut îndepărtat. În toamna lui 1918, foarte 
atras de antrenamentul militar ce făcea furori în vremea aceea, 
își începuse primul an la Şcoala Moses Brown, situată chiar lângă 
casă. Bătrâna clădire, construită în 1819, precum și parcul imens 
care o înconjoară fuseseră dintotdeauna împodobite în ochii lui 
cu un mare farmec. Își petrecea tot timpul lucrând acasă, făcând 
plimbări lungi, urmând cursurile și căutând documente 
genealogice și arheologice în diferitele biblioteci ale orașului. 
Unii își aduc aminte de el, așa cum arăta în vremea aceea: înalt, 
zvelt, blond, un pic adus de spate, îmbrăcat destul de neglijent, 
dând o impresie generală de stângăcie și timiditate. 

În timpul plimbărilor, gândurile lui făceau mereu să răsară o 
imagine vie și coerentă a secolelor trecute din nenumăratele 
relicve ale vechiului oraș. Casa lui, vastă clădire din epoca regilor 
Georget, se înălța în vârful dealului cu coaste abrupte, la răsărit 
de râu; prin ferestrele din spate vedea masa clopotniţelor, 
cupolelor și acoperișurilor orașului de jos și colinele violete din 
marginea câmpiei îndepărtate. Acolo se născuse. Plecând din 
pridvorul clasic al fațadei de cărămidă cu o mare fereastră dublă, 
doica îl ducea în cărucior până la mica fermă albă, veche de două 
secole, pe care orașul o cuprinsese de mult în îmbrăţișarea lui, 
apoi până la clădirile majestuoase ale Universităţii, de-a lungul 
străzii splendide, unde marile case de cărămidă și căsuţele de 
lemn cu porticuri împodobite de coloane dorice visau în mijlocul 
curților largi și al grădinilor uriașe. 

Căruciorul lui fusese plimbat și pe Congdon Street, puțin mai 
jos pe coastă, unde toate casele din partea de răsărit erau 
construite pe terase înalte; ele erau, în general, mult mai vechi 
decât cele din vârful dealului, căci orașul crescuse de jos în sus. 
Doica avea obiceiul să se așeze pe una din băncile de pe Prospect 


1 George | (1660-1727) rege al Angliei (1714-1727), George II (1683-1760) fiul 
precedentului, rege al Angliei (1727-1760), George III (1738-1820) nepotul lui George |, 
rege al Angliei (1760-1820), George IV (1762-1830) fiul precedentului, rege al Angliei 
(1820-1830). 


Terrace, ca să pălăvrăgească cu agenţii de poliţie; iar una din 
primele amintiri ale copilului era cea a unui ocean nedeslușit de 
clopotniţe, domuri, acoperișuri, coline îndepărtate pe care-l 
zărise de pe acea terasă, într-o după-amiază de iarnă, scăldat 
într-o lumină violetă și profilându-se pe un asfinţit apocaliptic de 
roșuri, auriuri, nuanţe de mov și de verde. 

Când Charles crescu, se aventură din ce în ce mai jos pe 
coastele acestui deal abrupt, ajungând de fiecare dată în părțile 
mai vechi și mai ciudate ale orașului. Cobora prudent panta 
aproape verticală de pe Jenken Street până la colţul cu Benefit 
Street; acolo găsea o casă veche de lemn, cu ușa împodobită cu 
pilaștri ionici și, alături, marea casă a judecătorului Durfee, ce 
încă păstra câteva rămășițe ale defunctei ei splendori. Locul se 
transforma încet, încet în maidan, dar ulmii gigantici îi dăruiau 
frumuseţea umbrei lor și copilului îi plăcea să rătăcească spre 
sud, de-a lungul clădirilor de dinainte de revoluţie, cu coșuri 
înalte și cu portaluri clasice. 

Spre apus, colina cobora în pantă abruptă până în vechiul 
cartier Town Street, construit pe malul râului în 1636. Acolo se 
încâlceau nenumărate ulicioare cu case îngrămădite unele peste 
altele; și, cu toată atracţia pe care o exercitau asupra tânărului 
Ward, el șovăi multă vreme înainte să se aventureze pe acolo, de 
frică să nu dea peste cine știe ce spaime necunoscute. Prefera să 
străbată iarăși Benefit Street, trecând prin faţa hanului 
dărăpănat Golden Ball, unde locuise o dată Washington. Pe 
Meeting Street privea împrejur; spre răsărit vedea scara de 
piatră cu care se continua drumul, ca să se poată urca panta; 
spre apus, zărea vechea școală cu ziduri de cărămidă, așezată în 
fața străvechiului han Shakespeare's Head, unde se tipărea, 
înainte de revoluţie, Gazeta din Providence și Jurnalul de Ţară. 
După ea venea prima biserică baptistă, din 1775, cu minunata ei 
clopotniţă construită de Gibbs. In locul acela și în direcţia sudului 
cartierul devenea mai respectabil; dar vechile străduţe se 
prăvăleau mai departe pe pantă, spre apus: spectrale, cu mulţime 
de acoperișuri ascuţite, ulicioarele se afundau în haosul de 
descompunere atotstăpânitoare al vechiului port cu debarcadere 
de lemn putrezit, cu magazine cu de-ale mării, cu geamuri 
murdare și cu populaţia lui poliglotă, plină de vicii sordide. 

Pe măsură ce creștea și căpăta curaj, tânărul Ward se aventura 


în acest vârtej de case gata să se prăbușească, de ferestre sparte, 
de balustrade rupte, de chipuri întunecate și de mirosuri de 
nedescris. Între South Main Street și South Water Street trecea 
pe lângă bazinele în care veneau încă să ancoreze ceva vapoare; 
apoi, luând-o spre nord, ajungea la piaţa vastă de la Podul Mare, 
unde Casa Negustorilor, construită în 1773, se înalță și astăzi 
solid pe arcadele ei venerabile. Acolo se oprea să contemple 
frumuseţea uluitoare a vechiului oraș cu nenumărate clopotniţe, 
întinzându-se pe deal, încoronat de cupola nouă a templului 
sectei Christian Science, cum e încoronată Londra de cupola 
bisericii Saint Paul. Îi plăcea mai ales să vină aici târziu după- 
amiaza, când soarele în asfinţit aurește cu razele sale Casa 
Negustorilor și acoperișurile îngrămădite pe deal, dăruind un 
farmec magic cheiurilor la care ancorau altădată vasele venite 
din India. Se afunda în contemplaţie până la ameţeală, iar după 
scăpătatul soarelui se întorcea acasă, urcând străduţele strâmte, 
unde la ferestre începeau să licărească luminițe galbene. 

Câteodată umbla în căutare de contraste puternice. Își consacra 
jumătate din plimbare cartierelor coloniale de la nord-vestul 
casei sale, în locul în care dealul cobora până la Stampers Hill, în 
ghetoul și cartierul de negri adunate în jurul pieţei de unde pleca 
altădată diligenţa de Boston; iar cealaltă jumătate îl ducea în 
fermecătorul cartier de sud, străbătut de străzi minunate: George 
Street, Benevolent Street, Power Street, Williams Street, unde 
dăinuie neschimbate frumoasele locuinţe cu grădini înverzite, 
înconjurate de ziduri. Aceste plimbări, adăugate studiilor făcute 
cu silință, explică știința arheologiei ce a sfârșit prin a alunga 
lumea modernă din mintea lui Charles Ward; și putem să 
înţelegem, astfel, natura solului pe care a căzut, în acea fatală 
iarnă din 1919 - 1920, sămânţa ce urma să dea un fruct atât de 
înspăimântător. 

Doctorul Willett e sigur că, până la această dată, nu exista 
niciun element morbid în studiile și cercetările tânărului. Privea 
cimitirele cu un interes pur istoric și era lipsit de orice instinct 
violent. Apoi treptat, s-a petrecut în el o metamorfoză stranie 
după ce a descoperit printre strămoșii lui din partea mamei pe un 
anumit Joseph Curwen, venit din Salem?, care fusese înzestrat cu 


2 Oraş în Statele Unite, celebru pentru procesele intentate unor persoane învinuite de 
vrăjitorie. 


o longevitate surprinzătoare și era eroul unor întâmplări stranii. 

Străbunul lui Ward, Welcome Potter, luase în căsătorie în 1785 
pe o anume „Ann Tillinghast, fiică a Doamnei Eliza, ea însăși fiică 
a căpitanului James Tillinghast”; numele tatălui nu figura în 
documentele de familie. 

La sfârșitul anului 1918, examinând un manuscris din arhivele 
municipale, tânărul genealogist descoperi o inscripţie ce 
menţiona o schimbare legală a numelui, prin care, în anul 1772, 
doamna Eliza Curwen, soţia lui Joseph Curwen, își reluase, 
împreună cu fiica ei Ann în vârstă de șapte ani, numele tatălui ei, 
căpitanul Tillinghast, dat fiind că „numele Soțului devenise o 
Rușine publică, datorită celor aflate după moartea lui și care 
confirmau un vechi Zvon, căruia, ca Sotie credincioasă, refuzase 
să-i dea crezare până când nu a fost dovedit atât de categoric, 
încât nu mai încăpea nicio îndoială”. Această inscripţie a fost 
descoperită ca urmare a dezlipirii întâmplătoare a două foi prinse 
cu grijă una de alta. 

Charles Ward înţelese pe loc că și-a găsit un strămoș 
necunoscut până atunci. Aceasta îl impresiona cu atât mai mult, 
cu cât auzise deja vagi zvonuri privitoare la acest personaj a 
cărui amintire părea să fi fost ștearsă din punct de vedere oficial. 

Până în clipa aceea, Ward se mulțumise să schițeze ipoteze mai 
mult sau mai puţin fanteziste în privința bătrânului Joseph 
Curwen; dar, de cum descoperi legătura de rudenie ce-i unea, 
începu să adune sistematic toate datele pe care le putea găsi. 
Reuși mai presus de orice speranţă: scrisori, memorii și jurnale 
intime, uitate în podurile caselor din Providence și din alte orașe, 
cuprindeau pasaje revelatoare pe care autorii lor judecaseră că 
nu merită să le distrugă. Dar documentele cele mai importante, 
cele care, potrivit spuselor doctorului Willett, au cauzat 
pierderea lui Ward, au fost găsite de tânăr în august 1919, în 
spatele panourilor de lemn de pe pereţii unei case dărăpănate 
din Olney Court. 


II 
Antecedent și mârșăvie 


1 


Dacă ar fi să dăm crezare legendelor, zvonurilor și 
documentelor descoperite de Ward, Joseph Curwen era un om 
enigmatic, care inspira o spaimă nedeslușită. Fugise din Salem și 
se refugiase în Providence (liman al tuturor celor liberi, originali 
și disidenti) la începuturile marilor persecuții ale vrăjitoarelor; se 
temea să nu fie acuzat că practică magia, ca urmare a existenţei 
singuratice și a experienţelor lui chimice sau alchimice. Devenit 
cetățean liber al orașului Providence, el cumpără un teren de 
construcţie în josul străzii Olney. Casa lui a fost construită pe 
Stampers Hill“, la vest de Town Street, în locul ce a fost numit 
mai apoi Olney Court; în 1761 el înlocui această locuinţă printr-o 
alta, mult mai mare, ce dăinuie încă. 

Mai întâi, cel mai bizar a părut că, din ziua sosirii sale, Joseph 
Curwen nu a dat câtuși de puţin semne de îmbătrânire. S-a făcut 
armator, a cumpărat debarcadere lângă golful Mile-End și a 
ajutat la reconstruirea Podului Mare în 1713; dar a păstrat mereu 
aceeași înfățișare a unui om de treizeci spre treizeci și cinci de 
ani. Pe măsură ce anii treceau, această însușire neobișnuită a 
atras atenţia generală. Curwen s-a mulțumit să explice că era 
urmașul unor strămoși deosebit de viguroși și că simplitatea vieţii 
pe care o ducea îi îngăduia să-și economisească forțele. Locuitorii 
din Providence, neînțelegând prea bine cum se împacă noţiunea 
de simplitate cu drumurile inexplicabile încoace și încolo pe care 
le făcea negustorul, și cu luminile ce-i ardeau toată noaptea la 
ferestre, căutară alte cauze bizarei tinereţi și longevităţii sale. 
Cei mai mulţi dintre ei socotiră că starea aceasta ieșită din 
comun provenea de la faptul că tot timpul mânuia substanţe 
chimice. Se spuneau multe despre substanţele ciudate care-i 
veneau cu corăbiile de la Londra și din India sau pe care se 
ducea să le cumpere la Newport, Boston și New York. Când 
bătrânul doctor Jabez Bowen sosi de la Rehoboth și-și deschise 
farmacia de partea cealaltă a Podului Mare, sub însemnele 
Licornei și Mojarului, Curwen cumpără fără încetare de la el 


3 Hill — deal, colină în 


droguri, acizi și metale. Mai mulţi bolnavi, închipuindu-și-l stăpân 
pe o minunată știință medicală, se duseră la el să-i ceară ajutorul; 
el îi încuraja în credinţa lor fără a se tulbura câtuși de puţin, 
dându-le poţiuni de o culoare bizară, dar s-a putut observa că 
leacurile sale administrate altora nu aveau niciun efect. In cele 
din urmă, când, după o jumătate de veac de ședere în oraș, 
Curwen nu păru să fi îmbătrânit cu mai mult de cinci ani, lumea 
începu să cârtească și să-i satisfacă dorința de singurătate pe 
care și-o manifestase dintotdeauna. 

Diverse scrisori și jurnale intime din această epocă dau la iveală 
și alte motive pentru care oamenii începuseră să se teamă și să 
se ferească de Joseph Curwen ca de ciumă. Astfel, avea o pasiune 
bine cunoscută pentru cimitire, pe unde era zărit rătăcind la 
orice oră, deși nimeni nu l-a văzut vreodată dedându-se vreunui 
act de profanare. Pe drumul spre Pawtuxet avea o fermă, la care- 
și petrecea vara și unde se ducea adesea călare, ziua sau 
noaptea. De acest mic conac aveau grijă doi servitori. Erau o 
pereche de indieni Narragansett: soțul avea un chip tivit cu 
cicatrici ciudate; nevasta, respingătoare la vedere, avea, 
probabil, în vine sânge negru. Căsuţa de lângă clădirea fermei 
adăpostea laboratorul lui Curwen. Hamalii care livrau flacoane, 
saci sau lăzi prin ușa mică din spate, povesteau despre creuzete, 
alambicuri și cuptoare văzute de ei în încăperea cu pereţii 
înţesaţi de rafturi și spuneau pe șoptite că taciturnul alchimist va 
găsi, nu peste multă vreme, piatra filosofală. Vecinii cei mai 
apropiaţi, familia Fenner, declarau că se aud strigăte și urlete 
necontenite venind de la ferma lui Curwen. În afară de aceasta, 
era de mirare marele număr de animale ce treceau pe pajiște; 
într-adevăr, nu aveai nevoie de atâtea dobitoace pentru a 
aproviziona cu carne, lapte și lână un bătrân singuratic și cei doi 
servitori ai săi. Lucru tot atât de bizar, șeptelul nu era niciodată 
același, căci, în fiecare săptămână, se cumpărau noi turme de la 
fermierii din Kingstown. În sfârșit, umblau zvonuri urâte despre o 
clădire mare de piatră din cuprinsul fermei, cu ferestre mici ca 
niște deschizături înguste. 

Hoinarii din piaţa Podului Mare aveau multe de zis despre casa 
de la Olney Court: nu despre frumoasa locuinţă construită în 
1761, când Curwen trebuie să fi avut o sută de ani, ci despre 
modesta căsuţă de la început, cu mansardă fără ferestre, cu 


ziduri îmbrăcate cu șiță, al cărui schelet a pus să fie ars după ce 
a dărâmat-o. De fapt, era mult mai puţin misterioasă decât ferma, 
dar luminile ardeau înăuntru în toiul nopţii; ca servitori nu erau 
decât doi străini cu chipuri negricioase; menajera era o 
franţuzoaică incredibil de bătrână; la oficiu se livrau cantităţi 
extraordinare de hrană; în sfârșit, se făceau auzite voci ciudate 
purtând conversații secrete la ore neobișnuite. 

In cercurile mai înalte ale societăţii din Providence, purtările lui 
Curwen erau, de asemenea, subiectul a numeroase discuții; căci, 
pe măsură ce noul venit pătrunsese în cercurile bisericești și 
negustorești ale orașului, făcuse cunoștință cu persoane distinse. 
Se știa că face parte dintr-o familie foarte bună, familia Curwen 
sau Carwen din Salem, binecunoscută în Noua Anglie“. S-a aflat 
că în tinereţe călătorise mult, că stătuse în Anglia și fusese de 
două ori în Orient. Când binevoia să vorbească, folosea limbajul 
unui englez cultivat. Dar, pentru cine știe ce motiv, nu-i plăcea 
tovărășia nimănui. Deși nu-și alungase niciodată vreun vizitator, 
dădea întotdeauna dovadă de o asemenea rezervă, că puţină 
lume găsea ceva de spus în faţa lui. 

Se ghicea în purtarea lui o aroganță sardonică, de parcă, după 
ce frecventase ființe mai puternice, ajunsese să-i considere pe 
toți oamenii niște nătărăi. Când doctorul Checkley, unul dintre 
cei mai inteligenţi oameni ai timpului, a venit la Boston în 1738 
pentru a prelua îndatoririle de rector la King's Church, n-a uitat 
să-l viziteze pe personajul despre care auzise atâtea. Dar, după 
foarte puţin timp, s-a retras, căci deslușise în vorbele gazdei sale 
ceva sinistru. 

Charles Ward îi declară într-o seară tatălui său că ar plăti 
scump ca să afle ce-i putuse spune ecleziastului misteriosul 
bătrân; din păcate, toţi autorii de jurnale intime din vremea 
aceea povestesc despre sila doctorului Chechley de a repeta cele 
auzite. Omul acesta cumsecade fusese groaznic de răvășit de 
discuţie și de-atunci nu se putuse gândi niciodată la Joseph 
Curwen fără să-și piardă veselia binecunoscută. 

Un alt om cultivat l-a evitat pe neprietenosul pustnic pentru 
motive mai precise. În 1746 domnul John Merritt, un englez 


4 Nume dat celor şase state americane care corespund coloniilor engleze fondate în 
secolul XVII: Mâine, New Hampshire, Vermont, Massachussetts, Rhode Island, 
Connecticut 


destul de copt ca vârstă, cu înclinații științifice și literare, sosi de 
la Newport și se instala la Providence, unde își construi un conac 
frumos în locul unde este astăzi centrul cartierului rezidenţial. 
Trăia pe picior mare (a fost primul care a avut trăsură și servitori 
în livrea) și se mândrea grozav cu luneta lui, cu telescopul și cu 
splendida bibliotecă de cărţi englezești și latine. Auzind că 
Joseph Curwen are cea mai bogată bibliotecă din oraș, nu 
întârzie să-l viziteze și fu întâmpinat destul de cordial. Admiraţia 
faţă de rafturile burdușite ale gazdei sale, care, în afară de 
clasicii greci, latini și englezi, conţineau și un remarcabil arsenal 
de opere filosofice, matematice, științifice, de autori ca 
Paracelsus, Agricola, van Helmont, Sylvius, Glauber, Boyle, 
Boerhaave, Becher și Stahl, făcu să fie invitat să viziteze ferma și 
laboratorul, ceea ce Curwen nu oferise nimănui, niciodată. 

Domnul Merritt a spus întotdeauna că nu a văzut nimic cu 
adevărat oribil la ferma din Pawtuxet Road”, dar a declarat că 
titlurile volumelor tratând despre magie, alchimie și teologie 
fuseseră de ajuns ca să-i inspire o adevărată repulsie. Această 
colecţie bizară cuprindea toţi cabaliștii, demonologii și magicienii 
cunoscuţi și constituia o adevărată comoară de știință alchimică 
și astrologică. Era acolo volumul Hermes Trismegistul în ediţia 
Menard, Turba Philosopharum, Liber Investigationis de Geber, 
Cheia înțelepciunii de Artephous, Zohar-ul, Albertus Afagnus de 
Peter Jamm, Ars magna et ultima de Raymond Lully în ediţia 
Zetzner, Thesaurus Chemicus de Roger Bacon, Clavis Alchimiae 
de Fludd, De Lapide Philosophico de Trithemius. Lucrările 
evreilor și arabilor din evul mediu erau foarte numeroase și 
domnul Merritt păli când, luând un volum frumos cu eticheta 
Qanoon-e-lslam observă că era, în realitate, Necronomicon-ul 
arabului dement Abdul Alhazred, carte interzisă despre care 
circulaseră zvonuri monstruoase cu câţiva ani înainte, când 
fuseseră descoperite rituri imposibil de numit în sătucul de 
pescari din Kingsport, Massachussetts. 

Dar, lucru ciudat, demnul domn Merritt a fost impresionat cel 
mai mult de un amănunt neînsemnat. Pe vechea masă de acaju 
era pus un exemplar foarte vechi din Borellus, adnotat și 
subliniat de mâna lui Curwen. Cartea era deschisă la mijloc și un 
paragraf subliniat de mai multe ori cu pana atrase atenţia 


5 Drumul spre Pawtuxet (1. engl), Pawtuxet fiind un sat. 


vizitatorului. Lectura acestor câteva rânduri îi produse o 
tulburare de nedescris. Și le-a amintit până la sfârșitul zilelor și 
le-a transcris cuvânt cu cuvânt în jurnalul lui intim. lată-le: 


„Sărurile esențiale ale Animalelor se pot prepara și păstra în 
așa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui 
Noe în Cabinetul său și să facă să răsară, după voie, frumoasa 
Formă a unui Animal, pornind de la cenușile lui; și printr-o 
asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii 
omenești, un Filosof poate, fără niciun fel de Necromanţie 
criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoșii săi defuncti, 
pornind de la Pulberea Corpului său incinerat.” 


Cele mai urâte lucruri despre Joseph Curwen se povesteau 
lângă port, în partea de sud a Town Street-ului. Marinarii sunt 
oameni  superstițioși: mateloţii aspri de pe corăbiile ce 
transportau sclavi negri, de pe vasele de pirați și de pe marile 
brickuri ale familiilor Brown, Crawford și Tillinghast își făceau pe 
furiș semnul crucii când îl vedeau pe bătrânul zvelt și adus de 
spate, cu părul blond, cu înfățișarea atât de tânără, intrând în 
antrepozitul lui de pe Doubloon Street sau stând de vorbă cu 
căpitanii ori cu reprezentanţii armatorilor pe cheiul de-a lungul 
căruia se legănau corăbiile. Comisii și căpitanii navelor lui se 
temeau de el și-l urau; echipajele lui erau formate din metiși din 
La Havana, Martinica sau Port Royal. Faptul că își înlocuia foarte 
des marinarii constituia motivul principal al fricii inspirate de 
bătrân. Un echipaj cobora pe mal și unii dintre membrii săi erau 
însărcinaţi cu un comision oarecare; când se suna adunarea, 
lipseau întotdeauna unul sau doi oameni. Or aproape toți 
dispăruţii primiseră ordinul de a se duce la ferma de pe Pawtuxet 
Road și nimeni nu uitase amănuntul acesta. Cu trecerea vremii, 
Curwen găsi din ce în ce mai greu marinari pentru corăbii. De 
fiecare dată dezertau câţiva dintre ei, după ce auziseră bârfele de 
pe cheiurile din Providence, și înlocuirea lor se făcea mereu mai 
anevoios. 

În 1760 Joseph Curwen devenise un adevărat paria, bănuit de 
cârdășie cu diavolii, alianţă ce părea cu atât mai amenințătoare, 
cu cât nu putea fi nici numită, nici înţeleasă, nici dovedită. Cazul 
soldaţilor dispăruţi în 1758 reuși să înfurie oamenii de-a binelea. 


În anul acela, în lunile martie și aprilie, două regimente regale 
aflate în drum spre Noua Franță? au fost încartiruite la 
Providence, unde numărul ostașilor s-a împuţinat în chip 
inexplicabil. 

S-a observat că Joseph Curwen avea obiceiul să stea la taclale 
cu acești străini în tunică roșie și, când dispărură mai mulţi 
dintre ei, oamenii își aduseră aminte de ceea ce se întâmpla cu 
echipajele armatorului. Nimeni nu poate spune ce s-ar fi 
întâmplat dacă regimentele ar fi rămas acolo mai mult timp. 

Cu toate acestea, afacerile negustorului prosperau. Avea 
monopol asupra piperului negru, salpetrului și scorțișoarei și era 
cel mai mare importator de aramă, indigo, bumbac, lână, sare, 
fier, hârtie și mărfuri de tot felul. Prăvăliașii de genul lui James 
Grun, cu firma Elefantul, Russel de la Vulturul de Aur, de pe 
cealaltă parte a Podului Mare sau Clark și Nightingale de la 
Tigaia, lângă Cafeneaua Nouă, se aprovizionau aproape numai de 
la el. În sfârșit, legăturile și contactele cu distilatorii din partea 
locului, cu lăptarii, cu crescătorii de cai indieni și cu fabricanțţii 
de lumânări din Newport îl situau printre primii exportatori ai 
coloniei. 

Deși era alungat din viața publică, nu-i lipsea un anumit simţ 
civic. Când casa guvernatorului a fost distrusă de un incendiu, el 
a participat cu generozitate la reconstrucţia ei, în 1761. În 
același an și-a dat obolul la reclădirea Podului Mare, după 
furtuna din octombrie. A înlocuit multe dintre cărţile distruse 
când a ars biblioteca municipală. In sfârșit, în ziua când unii 
dintre credincioși s-au despărțit de biserica în care slujea 
doctorul Cotton și au fondat biserica diaconului Snow, Curwen li 
s-a alăturat, deși zelul lui religios a scăzut după puţină vreme. 
Dar, când s-a văzut condamnat la o izolare ce-l ducea la ruină, a 
început din nou să cultive pietatea. 


6 Nume dat în secolul XVII posesiunilor franceze din Canada 


2 


Spectacolul acestui om ciudat, cu chipul livid, arătând abia de 
patruzeci de ani și, cu toate acestea, bătrân de peste un veac, 
încercând să scape de valul de teamă și ură abătut asupra lui, 
părea totodată patetic și vrednic de dispreţ. Dar puterea bogăției 
și a anumitor gesturi este atât de mare, încât antipatia publică 
faţă de el scăzu puţin, mai ales atunci când marinarii lui încetară 
brusc să mai dispară. În plus, n-a mai fost văzut umblând prin 
cimitire și zvonurile despre zgomotele sinistre ce se auzeau din 
ferma de la Pawtuxet Road s-au împuţinat. A continuat să-și 
aprovizioneze casa cu cantități considerabile de hrană și să-și 
cumpere mereu alte turme de animale; dar, înainte ca Charles 
Ward să-i examineze registrele de socoteli, nimeni nu s-a gândit 
să facă o comparaţie neliniștitoare între marele număr de negri 
din Guineea, pe care i-a importat până în 1766 și numărul mic al 
acelorași negri pentru care avea acte de vânzare fie către 
negustorii de sclavi de la Podul Mare, fie către plantatorii din 
regiunea Narragansett. 

Desigur, această cuminţenie târzie nu făcu mare impresie. 
Oamenii continuau să-l evite pe Curwen cu neîncredere, iar el 
înţelese că, în felul acesta, afacerile i se vor ruina repede. 
Studiile și experienţele lui, oricare ar fi fost natura lor, făceau 
necesare, probabil, venituri considerabile; în afară de aceasta, 
schimbarea locului de reședință nu i-ar fi folosit la nimic, căci l-ar 
fi făcut să piardă toate avantajele situaţiei sale comerciale. 
Judecata îl îndemna să-și îmbunătăţească relaţiile cu locuitorii 
orașului, astfel încât prezenţa lui să nu mai fie un semnal pentru 
încetarea  conversațţiilor, pentru scuze  neconvingătoare de 
plecare și pentru o atmosferă de jenă generală. Și comisii lui îi 
pricinuiau multe griji, căci erau niște nepricopsiţi pe care nimeni 
altul nu voia să-i angajeze. Cât despre căpitanii și secunzii de pe 
corăbiile lui, nu lucrau pentru el decât dacă reușea să exercite o 
anumită presiune asupra lor fie printr-o ipotecă, fie printr-o 
poliţă, fie prin informaţii precise despre viaţa lor privată. 

Dacă putem crede jurnalele intime ale vremii, în mai multe 
cazuri Curwen a dat dovadă de o putere cu adevărat magică în 


descoperirea secretelor de familie, folosite în scopuri greu de 
mărturisit. În decursul ultimilor cinci ani ai vieţii sale s-ar părea 
că numai prin conversații nemijlocite cu oamenii morţi demult ar 
fi putut căpăta informaţiile pe care era gata oricând să le dea pe 
faţă, foarte volubil. 

Cam în acea vreme, vicleanul negustor găsi o modalitate 
supremă de a-și recăpăta locul în comunitate. Hotări să ia în 
căsătorie o fată a cărei situaţie socială ar fi făcut imposibil 
ostracismul ce îl lovea. Poate că dorinţa lui de căsătorie avea și 
motive mai profunde; raţiuni atât de străine sferei noastre, încât 
numai documentele descoperite la o sută cincizeci de ani după 
moartea lui au îngăduit să li se bănuiască existenţa; dar nu se va 
ști niciodată nimic sigur despre aceasta. Dându-și seama câtă 
indignare ar provoca dacă ar face curte unei fete după obicei, el 
căută o candidată cu părinţi asupra cărora să poată exercita o 
presiune suficientă; lucru foarte greu, căci voia ca viitoarea lui 
soție să aibă o mare frumuseţe, o educaţie perfectă și o poziţie 
socială ireproşabilă. În cele din urmă, alegerea căzu asupra fiicei 
unuia dintre cei mai buni căpitani ai vaselor sale, numit Dutie 
Tillinghast, un văduv de foarte bună familie și cu o reputaţie 
nepătată, care, din lipsă de bani, se afla cu totul sub dominaţia 
lui Curwen. După o întrevedere furtunoasă cu armatorul, 
marinarul își dădu consimțământul la această unire monstruoasă. 

Eliza Tillinghast, la acea vreme în vârstă de optsprezece ani, 
fusese crescută pe cât de bine o îngăduiseră veniturile modeste 
ale tatălui ei. Nu numai că urmase cursurile școlii Stephen 
Jackson, dar învățase și toate artele vieţii casnice. De la moartea 
mamei ei, răpusă de vărsat negru în 1757, ţinea singură casa, 
ajutată numai de o servitoare. Trebuie să fi avut o confruntare 
foarte neplăcută cu tatăl ei în legătură cu căsătoria pe care i-o 
impunea, dar niciun document scris nu face vreo menţiune 
despre aceasta. Se știe sigur că a rupt logodna cu tânărul Ezra 
Weeden, prim-locotenent pe nava Enterprise, și că unirea ei cu 
Joseph Curwen a fost oficiată la 7 martie 1767 în biserica 
baptistă, în prezența personalităţilor celor mai de seamă ale 
orașului. Gazette a menţionat căsătoria într-o relatare foarte 
scurtă, care pare să fi fost ruptă sau tăiată din numerele de 
jurnal ce s-au păstrat. Ward a găsit un singur ziar intact, după 
lungi cercetări în arhivele unui colecţionar celebru. 


Nota era redactată în termenii următori: 


Lunea trecută, Domnul Joseph Curwen, neguțător din acest 
Oraș, a luat în căsătorie pe Domnișoara Eliza Tillinghast, fiică a 
căpitanului Dutie Tillinghast, tânără care, pe lângă Frumuseţe, 
este înzestrată cu adevărata Virtute în stare să onoreze Starea 
căsniciei și să facă să-i dăinuie Calitatea. 


Corespondenţa Durfee-Arnold, descoperită de Charles Ward în 
colecţia lui Melville F. Peters din George Street, aruncă o lumină 
vie asupra indignării trezite de această căsătorie nepotrivită. 
Totuși, influenţa socială a lui Tillinghast rămânea neschimbată și, 
din nou, Joseph Curwen primi vizita unor oameni pe care, în alte 
împrejurări, n-ar fi reușit niciodată să-i facă să-i treacă pragul 
casei. Deși n-a fost primit de toată lumea, a încetat să mai fie 
ținta excluderii generale. Comportarea ciudatului mire față de 
soţia lui uimi pe toată lumea. În casa nouă din Olney Court n-a 
mai avut loc nicio manifestare supărătoare și, deși Curwen se 
ducea foarte des la fermă (unde n-a luat-o niciodată pe soţia lui), 
purtarea i-a devenit aproape normală. O singură persoană îi 
arăta o dușmănie fără leac: Ezra Weeden, tânărul ofiţer de 
marină a cărui logodnă cu Eliza Tillinghast fusese ruptă cu atâta 
brutalitate. Jurase public că se va răzbuna și îl spiona pe Curwen 
cu o încăpățânare plină de ură, ce nu prezicea nimic bun pentru 
fericitul lui rival. 

La 7 mai 1765 s-a născut Ann Curwen. A fost botezată de 
reverendul John Graves, de la King's Church (soţul și soţia fiind, 
respectiv, congregaţionalist și baptistă, adoptaseră de comun 
acord biserica episcopală pentru fiica lor). Nașterea nu e amintită 
în majoritatea documentelor bisericești și municipale în care ar 
trebui să figureze, iar Charles Ward o descoperi cu foarte mare 
greutate. Pentru aceasta a trebuit să poarte o corespondenţă cu 
moștenitorii doctorului Graves care, ca un fidel supus al regelui 
ce era, luase cu el un duplicatum al registrelor parohiale când își 
abandonase păstoria, în momentul revoluţiei. Ward s-a adresat 
acestei surse, întrucât știa că străbuna lui, Ann Tillinghast Potter 
aparținuse bisericii episcopale. 

Puțin timp după nașterea fiicei lui, eveniment pe care-l 
întâmpină cu un entuziasm ce contrasta cu obișnuita lui răceală, 


Curwen hotări să pozeze pentru un portret. L-a comandat unui 
scoţian plin de talent, numit Cosmo Alexander, ce locuia pe 
atunci la Newport. Se spune că imaginea a fost pictată pe un 
panou din bibliotecă, în casa din Olney Court. În perioada aceea, 
negustorul dădu semne ale unei distracţii neobișnuite și-și 
petrecu mai tot timpul la ferma din Pawtuxet Road. Părea a fi 
căzut pradă unei agitaţii stăpânite, ca și cum ar fi fost în 
așteptarea unui eveniment fenomenal sau în preajma unei 
descoperiri stranii din domeniul alchimiei. 

Nu înceta să se prefacă foarte interesat de viaţa comunităţii și 
nu pierdea nicio ocazie să ridice nivelul cultural al orașului. În 
1763 îl ajută pe Daniel Jenckes să-și deschidă librăria și, după 
aceea, deveni cel mai bun client al ei. La fel, dădu un ajutor 
financiar substanţial ziarului Gazette, care apărea în fiecare 
miercuri la hanul Shakespeare's Head. În politică s-a arătat un 
partizan vehement al guvernatorului Hopkins, împotriva 
partidului lui Ward (foarte puternic la Newport, rivalul oraşului 
Providence). Dar Ezra Weeden, care-l supraveghea îndeaproape, 
batjocorea cu cinism această activitate de fațadă și jura că ea 
ascunde legături odioase cu cele mai negre abisuri ale iadului. De 
fiecare dată când era pe uscat, tânărul petrecea nopţi întregi în 
preajma cheiurilor, ţinând o barcă pregătită atunci când vedea 
luminile strălucind în antrepozitele lui Curwen și urmărind 
bărcuţa care, uneori, se îndepărta pe furiș în golf. Mai stătea și la 
pândă, uneori, lângă ferma din Pawtuxet Road și o dată a fost 
mușcat groaznic de câinii pe care cei doi servitori i-au asmuţit 
asupra lui. 


3 


În iulie 1766 s-a produs ultima metamorfoză a lui Joseph 
Curwen. A fost foarte bruscă și observată de toţi locuitorii 
orașului. Expresia de așteptare făcu loc unui aer de triumf 
entuziast. Negustorul părea că se stăpânește cu greu să nu se 
laude în public cu ceea ce descoperise, aflase sau făcuse; dar, 
după cât se vede, nevoia de a păstra secretul a fost mai puternică 
decât dorinţa de a-și împărtăși bucuria, căci nu a dat niciodată 
niciun fel de explicaţie. Atunci a început sinistrul savant să-i 
uimească pe oameni cu cunoștințe despre fapte pe care numai 
strămoșii lor defuncțţi ar fi putut să i le transmită. 

Dar activităţile clandestine ale lui Curwen nu încetară după 
aceste lucruri. Din contră, păru să se extindă, așa încât grija 
afacerilor lui căzu din ce în ce mai mult pe spatele căpitanilor 
legaţi de el prin lanţurile fricii. Delăsă cu totul comerțul cu sclavi 
sub pretextul că beneficiile se micșorează pe zi ce trece. Își 
petrecea cât mai mult timp la fermă și, după unele zvonuri, putea 
fi găsit uneori în preajma cimitirelor. 

Ezra Weeden, deși îl spiona doar pe perioade scurte și 
intermitente, din pricina călătoriilor sale pe mare, era mai 
încăpățânat decât ţăranii și orășenii, astfel că supuse treburile lui 
Curwen unei supravegheri fără precedent. 

Unele manevre bizare ale vaselor negustorului fuseseră 
considerate ca normale într-o epocă în care toţi coloniștii păreau 
hotărâți să lupte împotriva legii zahărului, ce punea piedici unui 
comerţ important. Contrabanda era lucru banal în golful 
Narragansett, unde noaptea erau debarcate tot felul de 
încărcături ilicite. Dar Weeden, după ce urmări de mai multe ori 
barcazurile și cuterele care se îndepărtau într-ascuns de bazinele 
de lângă Town Street, căpătă curând certitudinea că Joseph 
Curwen nu avea doar grija de a se feri de navele înarmate ale 
Majestății Sale. 

Înainte de metamorfoza din 1766, cele mai multe dintre 
ambarcaţiile lui aduceau negri înlănţuiţi, ce erau debarcaţi într- 
un punct al malului chiar la nord de satul Pawtuxet și erau duși 
apoi la fermă, unde erau închiși în enorma clădire de piatră ale 


cărei ferestre se reduceau la niște deschizături înguste. Începând 
din iulie 1766, Curwen încetă să mai importe sclavi și, o bucată 
de vreme, navigația de noapte se opri și ea. Apoi, cam prin 
primăvara lui 1767, barcazurile și cuterele începură iar să iasă 
din bazine; dar acum mergeau foarte departe în golf, până la 
Nanquit Point, unde preluau încărcături de pe corăbii stranii, 
deosebit de mari. Apoi, marinarii lui Curwen transportau aceste 
încărcături până la fermă, unde le descărcau în clădirea de piatră 
folosită altădată ca închisoare pentru sclavi; ele erau formate 
aproape în întregime din lăzi dintre care unele, grele și lungi, 
semănau foarte tare cu niște sicrie. 

Weeden pândea ferma cu stăruinţă. Rareori lăsa să se scurgă o 
săptămână fără să facă o expediţie nocturnă, exceptând 
perioadele în care zăpada acoperea pământul și i-ar fi păstrat 
urma pașilor. Ca să-și asigure veghea și în timp ce era pe mare, 
ceru ajutorul unui prieten de cârciumă, numit Eleazar Smith. Ar 
fi putut amândoi să răspândească zvonuri extraordinare. N-au 
făcut-o, pentru că au judecat că orice publicitate ar fi atras 
atenţia prăzii lor și i-ar fi împiedicat să meargă mai departe. Or ei 
doreau să afle mai multe înainte să treacă la acţiune. Probabil că 
au aflat lucruri cu adevărat înspăimântătoare, și Charles Ward le- 
a spus adesea rudelor sale cât îi pare de rău că Weeden își arsese 
carnetele de note. Tot ce se știe despre descoperirile lor vine din 
jurnalul intim, destul de dezlânat, al lui Eleazar Smith și din 
unele scrisori din vremea aceea; din aceste documente reiese că 
ferma era doar învelișul exterior al unei formidabile ameninţări, 
de a cărei întindere nu-ţi poţi da seama cu claritate. 

Weeden și Smith se convinseră curând că pe sub pământ se 
întindea un șir de tuneluri și catacombe unde trăiau numeroși 
servitori, în afară de bătrânul indian și de nevastă-sa. Casa 
propriu-zisă era o veche locuinţă de la începutul secolului al XVII- 
lea, cu căminuri enorme și cu ferestre zăbrelite; laboratorul se 
găsea într-o clădire mică, expusă spre nord. Această clădire era 
izolată de celelalte; totuși, judecând după vocile care se auzeau 
uneori dinăuntru, se putea ajunge acolo prin căile subterane. 
Până în 1766, vocile acestea erau doar murmure sau strigăte ale 
sclavilor, însoţite de ciudate invocări psalmodiate. După această 
dată, vocile se schimbară într-un fel ce te înfiora: posomorâte 
răspunsuri afirmative, explozii de furie frenetică, gemete 


imploratoare, gâfâituri avide, strigăte de protest. Ele se exprimau 
în diferite limbi, cunoscute toate lui Curwen, care rostea cu 
asprime ameninţări sau reproșuri. 

Uneori, păreau să fie mai mulţi oameni în casă: Curwen, câţiva 
prizonieri și paznicii acestor captivi. Unele voci se exprimau în 
limbi pe care nici Weeden, nici Smith nu le auziseră niciodată, cu 
toate că erau familiarizați cu porturile străine. Conversaţiile 
semănau întotdeauna cu un fel de interogatoriu, s-ar fi zis că 
Joseph Curwen smulgea informaţii unor prizonieri înspăimântați 
sau răzvrătiți. 

Weeden n-a putut nota decât anumite fraze din dialogurile în 
engleză, franceză sau spaniolă. În afară de convorbirile în care se 
discuta despre treburile din trecut ale familiilor din Providence, 
majoritatea întrebărilor și a răspunsurilor se referea la subiecte 
istorice sau științifice, câteodată aparţinând unui trecut foarte 
îndepărtat. 

Într-o zi, de exemplu, un personaj, ce trecea alternativ de la 
furie la morocăneală, a fost interogat în limba franceză despre 
masacrarea Prințului Negru la Limoges, în 1370, ca și cum, dintr- 
un motiv secret, prizonierul ar fi trebuit să știe aceste lucruri. 
Curwen îl întrebă pe captiv dacă ordinul fusese dat din cauza 
Semnului Tapului, descoperit pe altarul criptei romane a 
catedralei, sau pentru că Omul Negru din Haute-Vienne rostise 
Cele Trei Cuvinte. Nereușind să capete un răspuns, inchizitorul 
recurse probabil la metode extreme, căci se auzi un țipăt 
formidabil, urmat de o tăcere adâncă și apoi de o bufnitură. 

Ferestrele fiind întotdeauna astupate cu perdele grele, niciuna 
dintre aceste convorbiri nu a avut martori oculari. Intr-o noapte 
totuși, în timpul unui discurs într-o limbă necunoscută, Weeden 
văzu apărând pe o perdea o umbră care îl înfricoșă. Ea îi aduse 
aminte de un personaj dintr-un spectacol de marionete prezentat 
în toamna anului 1764, la Hacher's Hali, de un păpușar venit din 
Germantown, Pennsylvania, și care se intitula Vedere a Celebrei 
Cetăți a Ierusalimului, în care sunt reprezentate Ierusalimul, 
Templul lui Solomon, Tronul său Regal, celebrele Turnuri și 
Coline; la fel și Chinurile Domnului Nostru de la Grădina 
Ghetsemani până la Crucea de pe Golgotha. In noaptea aceea 
spionul, lipit de fereastra sălii din faţă, unde avea loc 
convorbirea, tresări atât de tare, încât îi alarmă pe cei doi 


servitori indieni, care asmuţiră câinii asupra lui. După aceea nu 
s-a mai auzit niciodată vorbindu-se în casă, iar Weeden și Smith 
traseră concluzia că magicianul își mutase terenul de activitate în 
regiunile subterane. 

Existenţa subteranelor era dovedită de mai multe detalii. Din 
pământ, în locuri îndepărtate de orice locuinţă, se auzeau uneori 
strigăte și gemete înăbușite. În afară de asta, s-a descoperit o ușă 
masivă de stejar încastrată într-o arcadă de zidărie, care dădea 
acces la cavernele scobite în deal; ușa se afla lângă malul apei, 
ascunsă de tufișuri, în locul unde coasta dealului coboară în 
pantă abruptă până în valea râului Pawtuxet. Weeden nu putea 
să știe când și cum fuseseră construite aceste catacombe; dar 
insistă adesea asupra faptului că muncitorii puteau ușor să 
ajungă acolo fără să-i vadă nimeni, venind pe râu. 

Chiar așa, Joseph Curwen îi punea pe mateloţii lui să facă 
treburi foarte ciudate! În timpul marilor ploi din primăvara lui 
1769, cei doi spioni pândiră cu luare-aminte malul povârnit al 
râului, să vadă dacă nu cumva apele vor da la iveală vreun secret 
subteran. Răbdarea lor a fost recompensată de spectacolul unor 
mari grămezi de oase omenești și de animale în unele locuri ale 
malului, unde ploile săpaseră adevărate râpe. Desigur, lucrul 
putea părea normal în apropierea unei ferme care se ocupa de 
creșterea animalelor, într-un colţ de ţară unde se găseau 
nenumărate cimitire vechi indiene; dar Weeden și Smith ajunseră 
la concluzii cu totul diferite. 

În ianuarie 1770, în vreme ce cei doi tineri se mai întrebau încă 
ce trebuia să creadă și ce să facă, se produse incidentul cu nava 
Fortaleza. Exasperat de incendiul criminal ce distrusese vasul de 
pază a coastei Liberty, de la Newport, amiralul Wallace, 
comandantul flotei vămilor, dăduse ordin să se întărească 
supravegherea navelor străine. În această împrejurare, într-o zi, 
în zori, goeleta Cygnet, sub ordinele căpitanului Harry Leshe, 
captură, după o scurtă urmărire, nava Fortaleza, din Barcelona, 
căpitan Manuel Arruda; nava venea din Cairo și se îndrepta spre 
Providence. Când s-a făcut controlul vasului, s-a constatat cu 
uimire că încărcătura lui se compunea în exclusivitate din mumii 
egiptene adresate unui „Matelot A.B.C.” care trebuia să vină să 
le preia cu un barcaz, în larg, în dreptul lui Nanquit Point; 
căpitanul Arruda refuză să dezvăluie identitatea „Matelotului 


A.B.C”. Tribunalul maritim din Newport se trezi la mare 
strâmtoare, căci, pe de o parte, încărcătura nu era alcătuită din 
marfă de contrabandă, dar, pe de altă parte, Fortaleza intrase 
ilegal în apele teritoriale. Până la urmă, s-a făcut un compromis: 
vasul a fost eliberat cu interdicţia de a ancora în apele Rhode 
Island-ului. După aceea, a mai fost văzut în vecinătatea portului 
din Boston, dar n-a intrat vreodată pe faţă în port. 

Acest incident bizar nu putu să nu atragă atenţia locuitorilor 
din Providence; mai mulţi dintre locuitorii săi făcură legătura 
între mumiile de pe Fortaleza și Joseph Curwen. Studiile și 
experienţele sinistrului bătrân fiind cunoscute de toată lumea, la 
fel ca și gustul lui morbid pentru cimitire, părea să fie singurul 
cetățean al orașului căruia lugubra încărcătură i-ar fi putut fi 
adresată. Ca și cum ar fi ghicit această opinie, bătrânul negustor 
avu grijă să discute în mai multe rânduri despre valoarea chimică 
a balsamurilor ce se găsesc în mumii, crezând poate că ar putea 
astfel să dea acestei afaceri un aspect oarecum normal, fără să 
admită totuși că ar fi luat parte la ea. Cât despre Weeden și 
Smith, firește că ei își închipuiră cele mai extravagante teorii cu 
putinţă asupra lui Joseph Curwen și a monstruoaselor lui lucrări. 

Primăvara următoare căzură din nou ploi îmbelșugate și cei doi 
tineri supravegheară stăruitor malul râului, în spatele fermei. 
Mari porţiuni de pământ au fost luate de ape, au fost dezvelite 
oseminte, dar cei ce pândeau n-au văzut nicio cavernă subterană. 
Cu toate acestea, în satul Pawtuxet, la o milă în aval de fermă, s-a 
răspândit un zvon neobișnuit. Pașnicii pescari ale căror bărci 
erau ancorate în micul port toropit, nu departe de podet, afirmau 
că văzuseră trupuri plutind pe apă; apăruseră doar un minut, în 
timp ce cădeau pe cataracte. Desigur, Pawtuxet este un râu lung, 
care șerpuiește prin mai multe regiuni populate unde sunt 
cimitire din belșug, iar ploile fuseseră torențiale. Dar pescarii au 
fost neplăcut impresionați de privirea de nebun a unuia dintre 
cadavre, în momentul când a fost aruncat de curent în josul 
cataractei, ca și de ţipătul stins scos de un altul care, judecând 
după starea lui, ar fi trebuit să fie cu desăvârșire incapabil să 
strige. Auzind vestea, Smith, în lipsa lui Weeden, se grăbi să 
meargă să examineze malul în spatele fermei, unde bănuia că s-a 
produs o surpare însemnată. Cu toate acestea, nu văzu nici urmă 
de vreo deschizătură, căci avalanșa în miniatură formase un zid 


de pământ și de arbuști dezrădăcinaţi. 


4 


În toamna lui 1770, Weeden hotărî că venise momentul să 
împărtășească și altora descoperirile sale, întrucât dispunea de o 
înlănțuire precisă de fapte și de un martor ocular gata să 
garanteze că nu gelozia și dorința de răzbunare îi înfierbântaseră 
imaginaţia. Îl luă de prim-confident pe căpitanul vasului 
Enterprise, James Matthewson, care nu numai că-l cunoștea 
îndeajuns ca să nu se îndoiască de adevărul spuselor lui, dar avea 
și destulă influenţă în oraș pentru a fi ascultat cu respect. 
Discuţia avu loc într-o sală a cârciumii lui Sabin, lângă port, în 
prezența lui Smith, iar căpitanul Matthewson păru foarte 
impresionat de declaraţiile primului său locotenent. Ca și toţi 
ceilalţi locuitori din Providence, avea bănuieli urâte cu privire la 
Curwen; n-avea nevoie decât de câteva informaţii suplimentare 
ca să se convingă de-a binelea. Ordonă celor doi tineri să nu mai 
spună nimic nimănui, așteptând momentul potrivit să consulte el 
însuși vreo zece dintre notabilii cei mai instruiți din oraș. Oricum, 
secretul trebuia păstrat, căci lucrurile nu puteau fi rezolvate de 
poliție sau gardă; pe deasupra, mulţimea trebuia ţinută în 
neștiință, ca să se evite repetarea panicii îngrozitoare de la 
Salem, care-l făcuse pe Curwen să plece la Providence cu un 
secol mai înainte. 

Socotea să se adreseze personalităţilor următoare: doctorul 
Benjamin West, autor al unui tratat asupra orbitei planetei 
Venus; reverendul James Manning, decan al Universităţii; ex- 
guvernatorul Stephen Hopkins, membru onorific al Societăţii 
Filosofice din Newport; John Carter, editorul ziarului Gazette; cei 
patru fraţi Brown: John, Joseph, Nicholas și Moses, magnații 
orașului (Joseph era un chimist amator foarte competent); 
bătrânul doctor Jabez Brown, un mare erudit, foarte bine 
informat asupra cumpărăturilor bizare ale lui Curwen; și 
căpitanul Abraham Whipple, corsar de o energie și o îndrăzneală 
fenomenale. Acești oameni, dacă-și plecau urechea la spusele lui 
Matthewson, ar fi putut hotări împreună dacă, înainte să treacă 
la fapte, era nevoie să-l consulte pe guvernatorul coloniei, Joseph 
Wanton, de la Newport. 


Căpitanul Matthewson reuși peste așteptări: deși doi sau trei 
dintre notabili primiră cu unele rezerve povestirea lui Weeden, 
toți considerară necesar să acţioneze în comun și în secret. 
Curwen constituia o ameninţare pentru prosperitatea orașului și 
a coloniei și trebuia eliminat cu orice preţ. La sfârșitul lunii 
decembrie 1770 a avut loc o întrunire generală acasă la Stephen 
Hopkins. Căpitanul Matthewson a citit notele lui Weeden. Acesta 
și cu prietenul lui, Smith, au fost convocați pentru a preciza 
unele amănunte. Inainte ca cele spuse de ei să ia sfârșit, 
adunarea se simţi sub apăsarea unei groaze nedeslușite; dar, în 
această teamă, era amestecată o hotărâre cruntă, pe care 
căpitanul Whipple o exprimă prin niște înjurături răsunătoare. Au 
decis să nu-i spună nimic guvernatorului, căci trebuia să recurgă 
la măsuri în afara legii. Putea fi periculos să-i dai ordin să 
părăsească orașul unui om cum era Curwen, care părea să 
dispună de puteri supranaturale. În afară de aceasta, chiar dacă 
s-ar fi supus fără să treacă la represalii, nu s-ar fi reușit decât 
mutarea amenințării într-un alt loc. Negustorul trebuia să fie luat 
pe neașteptate la fermă de o trupă de corsari bine căliţi și să i se 
dea o ultimă șansă de a se explica. Dacă era doar un nebun care 
se distra să poarte discuţii imaginare imitând diferite voci, se vor 
mulțumi să-l închidă. Dacă ororile subterane se vor dovedi a fi 
reale, Curwen trebuia să moară împreună cu toţi servitorii săi. 
Totul se putea petrece fără mult zgomot, văduva și socrul lui nu 
vor ști niciodată ce se întâmplase. 

În timp ce conspiratorii discutau aceste măsuri, în oraș se 
petrecu o întâmplare atât de teribilă, atât de inexplicabilă, încât 
multă vreme se vorbi despre ea la mare distanţă de jur-împrejur. 

Intr-o noapte de ianuarie, pe când luna strălucea luminoasă și o 
pătură groasă de zăpadă acoperea pământul, au fost auzite ţipete 
înfiorătoare răsunând pe râu și pe deal; apoi, oamenii care 
locuiau lângă Weybosset Point văzură o formă mare albă, 
alergând cu disperare pe o bucată de teren incomplet defrișată, 
în fața locului numit Turk's Head. Din depărtare răsunau 
lătrăturile câinilor, dar s-au liniștit de îndată ce a început să se 
audă zarva orașului trezit din somn. Grupuri de bărbaţi înarmaţi 
cu lanterne și muschete s-au dus în grabă acolo, dar n-au putut 
descoperi nimic. Totuși, a doua zi dimineaţa, un trup gigantic, 
voinic, complet dezbrăcat a fost găsit pe gheaţa strânsă la 


picioarele dinspre sud ale Podului Mare și identitatea cadavrului 
a devenit tema a numeroase ipoteze. Cei care vorbiră în șoaptă 
despre acest subiect erau toţi bunici, căci chipul ţeapăn, cu ochii 
plini de groază nu trezea amintiri decât în memoria bătrânilor 
venerabili, or aceștia recunoscură în acest cadavru cu trăsături 
schimonosite un om care murise cu cincizeci de ani în urmă! 

Ezra Weeden asistă la descoperirea cadavrului. Aducându-și 
aminte de lătrăturile auzite în ajun, o luă pe drum în lungul 
străzii Weybosset și traversă podul de la Muddy Dock, unde 
răsunaseră strigătele. Ajungând la capătul zonei locuite, în locul 
unde strada dă în drumul spre Pawtuxet, găsi urme ciudate pe 
zăpadă. Uriașul gol fusese urmărit de câini și de oameni încălţaţi 
cu cizme, ale căror urme de pași veneau spre oraș și se 
întorceau, vânătorii renunţaseră la urmărire, ajungând în 
apropiere de case. Cu un zâmbet cumplit, Weeden merse pe 
urme până la locul din care porneau; după cum se aștepta, era 
ferma lui Joseph Curwen. 

Doctorul Bowen, la care se duse imediat să dea raportul, fu 
complet  descumpănit făcând autopsia cadavrului. Aparatul 
digestiv nu părea să fi funcţionat vreodată, în timp ce pielea avea 
o textură grosolană, cu desăvârșire inexplicabilă. Cum auzise 
spunându-se că trupul semăna cu al fierarului Daniel Green, mort 
de amar de ani și al cărui nepot Aaron Hoppin era comis în slujba 
lui Curwen, Weeden se interesă de locul precis unde fusese 
înmormântat Green. În noaptea aceea, zece oameni se duseră la 
cimitirul de nord și deschiseră mormântul. Așa după cum 
prevăzuseră, era gol. 

intre timp fuseseră luate măsuri pentru interceptarea 
scrisorilor lui Joseph Curwen și, puţin înainte de a fi descoperit 
cadavrul gol, o scrisoare de la un oarecare Jedediah Orne, din 
Salem, dădu mult de gândit conjuraţilor. lată un extras, a cărui 
copie a fost găsită de Charles Ward în arhivele unei familii din 
oraș: 


Mă bucur să aflu că îţi procuri în continuare după Pohtă Lucruri 
de Altădată și cred că nici la Salem-sat, la domnul Hutchinson, 
treaba nu s-a făcut mai bine. Fără nicio îndoială, nu e Nimic alt 
decât un lucru prea Oribil în ceea ce a făcut H. Să se ivească 
pornind de la ceea ce nu a putut aduna în întregime. Ce mi-ai 


trimis n-a Funcționat, fie pentru că lipsea Ceva, fie pentru că 
Cuvintele tale au fost copiate prost de tine sau rostite incorect de 
mine. Singur, sunt foarte încurcat. Nu am Cunostintele tale de 
Chimie ca să pot să-l înțeleg pe Borellus și mărturisesc că sunt 
nedumerit de Cartea a șaptea a Necronomiconului pe care mi-o 
recomanzi Dar aș vrea să-ți Reamintesc ceea ce ne-a fost spus 
despre Grija pe care trebuie să o avem în a chema pe Cel potrivit, 
căci ai Cunoștință de ce a scris Domnul Mather în Magnolia 
din.... - și Vei putea judeca astfel că această Oroare e relatată de 
el cât se poate de Adevărat. Îți spun încă o dată: nu chema Niciun 
Spirit pe care să nu-l poți stăpâni; vreau să spun Niciun Spirit 
care la Rândul lui, să poată chema ceva împotriva ta, prin care 
Vicleșugurile tale cele mai Puternice să fie spulberate. Indreaptă- 
te spre cei Mici, de teamă ca cei Mari să nu cumva să vrea să 
răspundă și să ordone în locul tău. Am fost pătruns de groază 
citind că știi ce păstrează Ben Zaristnatmik în Lada lui de abanos 
căci știu cine trebuie să-ţi fi spus asta. Te rog din nou să-mi scrii 
pe numele de Jedediah și nu pe cel de Simon. E periculos să 
Trăiești timp prea îndelungat în această Comunitate și cunosti 
Planul prin care m-am întors aici sub forma fiului meu. Aș dori să- 
mi Comunici ce a aflat Omul Negru de la Sylvanus Cocidius în 
Criptă, sub zidul roman și ţi-aș fi foarte recunoscător dac-ai vrea 
să-mi împrumuţi manuscrisul de care vorbesti. 


O altă scrisoare, anonimă de data aceasta și venind de la 
Philadelphia, conţinea un pasaj tot atât de neliniștitor: 


Mă voi conforma cererii dumitale de a nu mai trimite Conturile 
decât prin Corăbiile dumitale, dar nu sunt întotdeauna sigur de 
data sosirii lor. Pentru Treaba de care-mi vorbești, n-am nevoie 
decât de un singur lucru mai mult; dar aș vrea să fiu sigur că te- 
am înțeles bine. Imi spui că trebuie să nu lipsească nicio Parte 
dacă vrei să obţii cele mai bune Rezultate, dar știi cât e de greu 
să ai certitudinea. Mi se pare un mare Risc și o mare Greutate să 
iei toată Lada și, în oraș, (adică în bisericile Sf. Petru, Sf. Pavel și 
Sf. Maria) este absolut imposibil. Dar știu câte Impertfecţiuni erau 
la cel care a fost înviat în Octombrie trecut și câte Exemplare vii 
a trebuit să folosesti inainte să descoperi Metoda cea bună în 


7 Acest cuvânt lipseşte din epistola originală, (n. aut.) 


1766; de asta mă voi lăsa condus de dumneata în Toate. Astept 
cu nerăbdare sosirea bricului dumitale și merg în fiecare zi să 
aflu vești la Cheiul Domnului Biddle. 


O a treia scrisoare suspectă era scrisă într-o limbă și cu un 
alfabet necunoscut. O singură combinaţie de litere, repetată de 
mai multe ori, se găsește copiată cu stângăcie în jurnalul intim al 
lui Smith, găsit de Charles Ward; profesorii de la Universitatea 
Brown au declarat că e vorba de alfabetul amharic sau abisinian, 
dar n-au putut identifica acel cuvânt. 

Niciuna dintre epistolele citate nu a ajuns vreodată la Curwen; 
totuși, dispariţia lui Jedediah Orne, din Salem, care s-a produs 
puţin timp după aceea, demonstrează că grupul conspiratorilor 
din Providence a știut să rezolve lucrurile fără multă zarvă. In 
afară de aceasta, doctorul Shippen, președinte al Societăţii de 
Istorie din Pennsylvania, a primit scrisori în legătură cu un 
cetățean a cărui prezenţă era nedorită în Philadelphia. Dar 
măsuri mai hotărâtoare urmau să fie luate și roadele 
descoperirilor lui Weeden trebuie căutate în adunările nocturne 
ale marinarilor și corsarilor în antrepozitele fraţilor Brown. Încet 
și sigur, era pus la punct un plan de luptă care să nu lase să 
dăinuie nici cea mai mică urmă din nefastele mistere ale lui 
Joseph Curwen. 

Acesta din urmă, cu toate precauţiile luate, bănuia probabil 
ceva, căci avea un aer neliniștit și preocupat. Toată ziua îi vedeai 
trăsura prin oraș sau pe drumul spre Pawtuxet. Puțin câte puţin 
își pierdu expresia prietenoasă, prefăcută, prin care încercase să 
lupte împotriva prejudecăţilor concetăţenilor săi. 

Vecinii cei mai apropiaţi de ferma lui, familia Fenner, observară 
într-o seară un snop mare de lumină ţâșnind din acoperișul 
misterioasei clădiri de piatră cu ferestre excesiv de înalte și de 
înguste și se grăbiră să-i dea de veste lui John Brown. Acesta 
devenise șeful conjuraţilor și îi informase pe membrii familiei 
Fenner că se pregăteau să-l atace pe Curwen. Fusese nevoit să le 
spună fermierilor, fiindcă, prin forţa împrejurărilor, aveau să 
asiste la actul final. El le explică despre expediţia plănuită, 
spunându-le că Joseph Curwen era un spion în slujba 
funcţionarilor de la vama din Newport, împotriva cărora toţi 
armatorii, negustorii și fermierii din Providence se răzvrăteau pe 


față sau pe ascuns. Nimeni n-ar putea spune dacă Fenneriii au 
dat crezare acestei declaraţii, dar văzuseră, oricum, prea multe 
lucruri stranii la vecinul lor ca să nu-l încarce, bucuros, cu încă 
un păcat. Domnul Brown le încredinţă sarcina de a supraveghea 
ferma lui Curwen și de a-i da raportul despre toate incidentele 
care vor avea loc acolo. 


5 


Apariţia acestui ciudat snop de lumină părea a dovedi că 
negustorul urma să încerce o experiență neobișnuită; trebuia 
deci să se treacă la acţiune fără întârziere. 

Potrivit jurnalului lui Smith, o trupă de o sută de oameni s-a 
adunat la 12 aprilie 1771, ora zece seara, în sala mare a 
cârciumii Sign of the Golden Lion a lui Thurston, de partea 
cealaltă a podului. Dintre persoanele de vază se aflau acolo: John 
Brown, șeful conjuraţilor; președintele Manning, fără peruca 
enormă care-l făcuse celebru în toată regiunea; doctorul Bowen, 
înarmat cu trusa de instrumente chirurgicale; guvernatorul 
Hopkins, înfofolit într-o pelerină neagră și însoţit de fratele lui, 
Esch, pus la curent cu secretul în ultimul moment; John Carter, 
căpitanul Matthewson și căpitanul Whipple, care urmau să 
asigure conducerea operaţiilor. Aceștia ţinură sfat într-o încăpere 
din spatele cârciumii; apoi, căpitanul Whipple intră în sala mare 
și dădu ultimele instrucţiuni adunării de marinari. Eleazar Smith 
se afla împreună cu căpeteniile, în camera din spate, așteptând 
sosirea lui Ezra Weeden, însărcinat să-l supravegheze pe Curwen 
și să vină să anunţe plecarea trăsurii lui spre fermă. 

Spre ora zece și jumătate se auzi un vuiet înfundat pe Podul 
Mare, urmat de zgomotul unei trăsuri trecând pe stradă: 
condamnatul o pornise către ultima sa noapte de blasfemie și 
vrăji. Weeden apăru după câteva clipe și conspiratorii ieșiră și se 
înșirară în ordine pe stradă, purtând fiecare pe umăr o muschetă, 
o pușcă de vânătoare sau un harpon de vânat balene. Căpeteniile 
prezente în rânduri erau: căpitanul Whipple, căpitanul Esch 
Hopkins, John Carter, preşedintele Manning, căpitanul 
Matthewson și doctorul Bowen. Moses Brown apăru și el pe la 
ora unsprezece. Firește, Weeden și Smith făceau parte din grup. 
Împreună cu cei o sută de mateloţi porniră la drum fără să mai 
aștepte, cu sufletele pline de o cruntă hotărâre; trecură prin 
Broad Street și ieșiră pe drumul spre Pawtuxet. După ce lăsară în 
urmă biserica lui Elder Snow, câţiva dintre ei întoarseră capul și 
priviră orașul adormit sub stele. Acoperișurile ascuţite și 
clopotnițele se desenau negre pe cer și o briză dinspre mare adia 


ușor. Steaua Vega urca din spatele dealului înalt de pe partea 
cealaltă a râului. La poalele acestei înălțimi încoronate de copaci 
și de jur-împrejurul povârnișurilor ei, vechiul oraș Providence 
visa în timp ce câţiva dintre fiii lui se pregăteau să-l vindece de 
un rău monstruos. 

O oră mai târziu, conjuraţii ajunseră la ferma Fenner, unde 
primiră un ultim raport despre victima lor. Curwen sosise la 
fermă cu o jumătate de oră în urmă și ciudatul mănunchi luminos 
ţâșnise spre cer puţin după venirea lui, dar nu se vedea lumină la 
niciuna din ferestre. Chiar în clipa când conjuraţii aflau vestea 
aceasta, o altă lumină ca de fulger izbucni spre sud și ei 
înţeleseră că se află în mijlocul unor evenimente supranaturale. 

Căpitanul Whipple își împărţi forțele în trei grupuri: unul, 
compus din douăzeci de oameni sub ordinele lui Eleazar Smith, 
trebuia să se ducă la malul mării și să păzească debarcaderul în 
eventualitatea în care ar fi venit pe acolo niște ajutoare pentru 
Curwen și, în caz de nevoie, să joace rol de ultimă rezervă; alţi 
douăzeci de oameni, comandaţi de căpitanul Esch Hopkins, se 
vor strecura în văiuga din spatele fermei și vor sparge ușa masivă 
de stejar, încastrată în malul povârnit; al treilea grup trebuia să 
se năpustească asupra fermei și a clădirilor alăturate. Acest al 
treilea grup cuprindea trei subdiviziuni: căpitanul Matthewson va 
conduce prima dintre ele la misterioasa clădire de piatră cu 
ferestre înguste; o a doua îl va urma pe căpitanul Whipple spre 
casa de locuit a fermei; a treia va încercui ferma până când va fi 
dat semnalul de alarmă. 

Dacă fluierul va suna o dată, grupul Hopkins va dărâma ușa, 
apoi va aștepta acolo și va captura pe oricine ar veni dinăuntru. 
La două sunete de fluier, vor pătrunde prin ușa spartă și vor 
aresta inamicul sau se vor alătura restului trupei. Grupul 
Matthewson va face la fel: va forţa intrarea în clădirea de piatră 
când va auzi un fluierat; la al doilea va intra în orice trecere 
subterană ar putea găsi și va merge să lupte alături de ceilalţi. 
Un semnal de alarmă de trei fluierături va chema rezerva de la 
locul de pază: cei douăzeci de oameni de rezervă se vor împărţi 
în două grupe și vor intra în adâncimile necunoscute de sub 
fermă și de sub clădirea de piatră. Căpitanul Whipple era convins 
de existenţa acestor catacombe. Era sigur că semnalele lui vor fi 
auzite și înțelese de toţi. Doar ultima rezervă de la debarcader se 


găsea prea departe ca să audă fluierul și va trebui să fie trimis un 
mesager dacă va fi nevoie de ajutorul ei. Moses Brown și John 
Carter trebuia să-l însoţească pe căpitanul Hopkins; președintele 
Manning îl va urma pe căpitanul Matthewson; doctorul Bowen și 
Ezra Weeden vor fi în grupul căpitanului Whipple. Atacul va 
începe simultan din trei puncte de îndată ce un mesager al lui 
Hopkins îl va anunţa pe Whipple că trupa de la debarcader se 
află la post. Cele trei grupe plecară de la ferma lui Fenner la ora 
unu noaptea. 

Eleazar Smith, șeful grupului de la debarcader, povestește în 
jurnalul său despre drumul făcut în liniște și despre lunga 
așteptare pe malul golfului. La un moment dat a auzit în 
depărtare un zgomot înăbușit de strigăte, urlete și explozii; mai 
apoi unul dintre oamenii lui a auzit focuri de armă și, puţin mai 
târziu, Smith a simţit pulsaţia unor cuvinte formidabile în 
înălțimile văzduhului. Chiar înaintea ivirii zorilor și-a făcut 
apariția un matelot cu priviri rătăcite, cu hainele impregnate cu 
un miros oribil. El le ordonă oamenilor din detașament să se ducă 
cu toţii acasă, să nu sufle niciodată o vorbă despre evenimentele 
nopţii și să nu-și mai lase nici cel mai mic gând să stăruie asupra 
celui ce fusese Joseph Curwen. Înfăţișarea mesagerului a fost de 
ajuns ca să-i convingă de adevărul spuselor sale: cu toate că-l 
cunoșteau mulţi dintre ei, era altul acum; sufletul lui pierduse 
sau câștigase ceva care făcea din el, pe veci, o fiinţă deosebită. 
Aceeași impresie avură și puţin mai târziu, când se revăzură cu 
vechii prieteni care pătrunseseră în acea zonă de oroare: toţi 
pierduseră sau  câștigaseră ceva imperceptibil. Văzuseră, 
auziseră sau simţiseră un lucru interzis oamenilor și nu puteau să 
uite asta. Buzele tuturor au fost închise cu pecetea tăcerii. 
Jurnalul lui Eleazar Smith este singura relatare scrisă a acestei 
expediţii care s-a păstrat. 

Cu toate acestea, Charles Ward a descoperit unele informaţii 
suplimentare în scrisorile găsite la New London, unde trăise o 
altă ramură a familiei Fenner. Fenner-ii, de la casa cărora se 
putea zări ferma condamnată, văzură cum se îndepărtează 
coloana luptătorilor și auziră foarte clar lătrăturile furioase ale 
câinilor lui Curwen, urmate aproape imediat de primul semnal de 
fluier. De cum răsunase fluieratul, mănunchiul de lumină țâșnise 
pentru a doua oară din clădirea de piatră; imediat după cel de-al 


doilea semnal de fluier, autorul scrisorilor găsite, Luke Fenner, 
fiul fermierului, auzise zgomotul unui tir de muschete, urmat de 
un urlet atât de înfiorător, că mama tânărului leșinase. Urletul s- 
a repetat mai puţin tare, un pic mai târziu; apoi răsunară alte 
detunături în același timp cu o explozie violentă, undeva spre 
râu. După un ceas, câinii au început din nou să latre și de sub 
pământ s-au auzit bubuituri atât de puternice, încât s-au clătinat 
sfeșnicele de pe policioara căminului. În aer s-a răspândit o 
duhoare de sulf; s-a auzit o nouă salvă de muschete, urmată de 
un urlet mai puţin pătrunzător, dar încă mai oribil decât celelalte 
două. 

Atunci și-a făcut apariţia creatura de flăcări deasupra locului 
unde se găsea, în depărtare, ferma lui Curwen, în timp ce 
răsunau ţipete de disperare și de groază. O salvă de muschete o 
dobori la pământ, dar de-ndată o altă creatură asemănătoare se 
înălță în văzduh. În acest moment s-a auzit clar un strigăt de 
durere violentă și Luke Fenner afirmă că a auzit cuvintele 
următoare: „O, Atotputernicule, apără-Ţi mielul!” Apoi au venit 
alte detunături și cea de-a doua creatură înflăcărată a căzut la 
rândul ei. După o tăcere de cam trei sferturi de oră, Arthur 
Fenner, fratele mai mic al lui Luke, exclamă că vede „o ceaţă 
roșie” urcând spre stele din ferma blestemată. Nimeni în afară de 
copil n-a putut aduce mărturia vederii acestui fenomen; dar Luke 
recunoaște că, în aceeași clipă, cele trei pisici aflate în încăpere 
dădură semne de mare panică. 

Cinci minute mai târziu, se porni un vânt glacial, iar aerul fu 
îmbâcsit de o duhoare insuportabilă, ce iscă o teamă apăsătoare, 
mai puternică decât groaza de morminte și de osuare. Aproape 
de îndată răsună vocea formidabilă pe care nimeni din cei care 
au auzit-o n-o va putea uita vreodată. Ea tuna în ceruri ca însăși 
vocea soartei, iar ferestrele zăngăniră în timp ce se stingeau 
ultimele ei ecouri. Profundă și armonioasă, era puternică, la fel 
ca o orgă, dar tot atât de funestă ca și cărțile interzise ale 
arabilor. Rostea, într-o limbă necunoscută, cuvinte pe care Luke 
Fenner le-a transcris astfel: 


DEESMEES ESHET BONE DOSEFE DUVEMA ENTEMOSS 


Până în 1919 nimeni nu a putut identifica această formulă 


stranie, dar Charles Ward păli recunoscând vorbele pe care Pico 
de Mirandola le divulgase ca fiind cea mai odioasă incantaţie din 
toată magia neagră. 

Acestui miracol malefic păru să-i răspundă un strigăt omenesc 
venind de la ferma lui Curwen; după care, duhorii din aer i se 
adăugă o altă miasmă tot atât de insuportabilă. Urmă apoi o 
tânguire lungă, ce se înălța și cobora alternativ. Uneori suna 
aproape că o vorbire articulată, deși nimeni dintre cei ce-au 
auzit-o n-a putut discerne un cuvânt bine definit și, la un moment 
dat, păru să se transforme într-un râs diavolesc. În sfârșit, 
răzbătu un urlet de spaimă și nebunie, ţâșnind din zeci de 
piepturi omenești; un urlet care răsuna tare și limpede, cu toată 
adâncimea de unde trebuie să fi venit. Apoi tăcerea și întunericul 
se înstăpâniră. Spirale de fum înţepător urcară spre stele, fără ca 
vreun foc să le dea naștere, căci, a doua zi, s-a constatat că toate 
clădirile fermei erau neatinse. 

În zori, doi mesageri speriaţi, cu hainele îmbâcsite de un miros 
monstruos, bătură la ferma Fenner-ilor și cumpărară de la ei un 
butoiaș cu rom. Unul dintre ei declară că afacerea Joseph 
Curwen era încheiată și că nu trebuie să se mai aducă vorba 
vreodată despre evenimentele nopţii. Deși acest ordin putea să 
pară plin de aroganță, înfățișarea celui ce-l dădea era de o 
autoritate atât de impresionantă, încât nu dădu naștere nici unei 
supărări. 

Acesta este motivul pentru care scrisorile lui Luke Fenner 
adresate rudei sale din Connecticut sunt singurele documente ce 
pomenesc de expediţie; ba chiar autorul lor îl implorase pe 
destinatar să le distrugă, dar ele au fost păstrate, nu se știe de 
ce, în ciuda acestei rugăminţi. Charles Ward a mai putut adăuga 
un amănunt, după o lungă cercetare în satul Pawtuxet. 

Bătrânul Charles Slocum îi relatase că bunicul lui auzise un 
zvon ciudat cu privire la un trup carbonizat, descoperit pe câmp 
la o săptămână după moartea lui Curwen; acest cadavru cu 
membrele chircite nu semăna întru totul nici cu o ființă 
omenească, nici cu vreun animal cunoscut... 


6 


Opt marinari fuseseră uciși; cadavrele n-au fost înapoiate 
familiilor lor, iar acestea se mulțumiră cu ceea ce li s-a spus, 
anume că marinarii își găsiseră sfârșitul într-o încăierare cu 
funcționarii vămii. Aceeași declarație motiva și numeroasele 
cazuri de răni îngrijite și pansate de doctorul Jabez Bowen. Era 
mult mai greu să explici duhoarea imposibil de numit, care se 
împrăștia din hainele luptătorilor, și s-a tot vorbit despre ea timp 
de săptămâni. Căpitanul Whipple și Moses Brown, foarte grav 
răniţi, refuzară să se lase pansaţi de nevestele lor, spre marea 
uimire a acestora. Pe plan psihologic, toţi acești oameni erau 
considerabil îmbătrâniţi și răvășiţi. Din fericire, erau suflete 
simple și foarte pioase; dacă ar fi avut o mentalitate mai 
complexă, s-ar fi putut ivi temerea de a-i vedea căzând în 
nebunie. Președintele Manning era deosebit de zguduit, dar a 
reușit totuși să-și nimicească amintirile, statornicindu-se în 
rugăciune. Toate celelalte căpetenii de expediţie au avut mai apoi 
de jucat un rol important în oraș, ceea ce le-a îngăduit să-și 
regăsească o anume pace a spiritului. Văduvei lui Joseph Curwen 
i se aduse un sicriu sigilat de plumb, cu o formă bizară, în care i 
se spuse că odihnește trupul soţului ei, ucis într-o luptă cu 
funcționarii vămii, despre care era mai sănătos să nu ceară 
amănunte. 

Aceasta este tot ce se știa despre sfârșitul lui Joseph Curwen. 
Charles Ward nu găsi decât o singură idee de la care ar fi putut 
porni în făurirea unei teorii, aflată într-un pasaj subliniat cu o 
linie tremurătoare, trasă cu pana, din scrisoarea adresată lui 
Curwen de Jedediah Orne și copiată de Ezra Weeden. Copia a 
fost găsită la urmașii lui Smith. Poate că Weeden i-a dat-o 
prietenului său când totul a luat sfârșit, ca pe o cheie a enigmei; 
sau poate că Smith a pus mâna pe această copie înainte ca 
scrisoarea să fie expediată, în care caz el este cel care a subliniat 
pasajul, după ce i-a pus întrebările potrivite lui Weeden. lată 
textul revelator: 


Îţi spun încă o dată: nu chema Niciun Spirit pe care să nu-l poți 


stăpâni; vreau să spun Niciun Spirit care la Rândul lui, să poată 
chemă ceva împotriva ta, prin care Vicleșugurile tale cele mai 
Puternice să fie spulberate. Îndreaptă-te spre cei Mici, de teamă 
ca cei Mari să nu cumva să vrea să răspundă și să ordone în locul 
tău. 


În lumina acestui pasaj, reflectând la aliaţii de neconceput pe 
care un om aflat la ananghie ar putea încerca să-i cheme în 
ajutor, Charles Ward se întrebă, pe bună dreptate, dacă cetăţenii 
din Providence fuseseră cu adevărat aceia ce-l uciseseră pe 
Joseph Curwen. 

La început, căpeteniile expediției nu intenţionaseră să șteargă 
orice amintire a mortului din analele orașului și le îngăduiseră 
văduvei, tatălui ei și copilului să rămână în necunoașterea 
adevărului. Dar căpitanul Tillinghast era un om viclean; află 
curând destule pentru a cere ca fiica și nepoata lui să-și schimbe 
numele, pentru a arde toată biblioteca ginerelui său și a șterge 
cu dalta inscripţia de pe piatra lui de mormânt. 

Începând din acest moment, cu toţii s-au străduit să facă să 
dispară orice urmă a vrăjitorului blestemat, ca și cum s-ar fi vrut 
să se creadă că nu a existat niciodată. Doamna Tillinghast (nume 
pe care l-a purtat văduva lui, din anul 1772) vându casa din Olney 
Court și se duse să locuiască cu tatăl ei la Power's Lane până în 
1817, anul morţii sale. Ferma de pe drumul spre Pawtuxet a fost 
lăsată cu totul în părăsire și a căzut în ruină cu o rapiditate 
inexplicabilă. Nimeni n-a mai îndrăznit să pătrundă prin masa de 
verdeață de pe malul râului, în care se găsea ușa grea de stejar. 

Mai trebuie spus că, într-o bună zi, bătrânul căpitan Whipple a 
fost auzit bombănind: „Lua-l-ar dracul pe afurisitul de vrăjitor; n- 
avea niciun motiv să râdă în timp ce urla. Ai fi zis că ascunde 
vreo surpriză pusă deoparte. Tare-aș mai avea chef să-i dau foc la 
afurisita lui de casă”. 


III 
Cercetări și evocări 


1 


Am văzut deja că Charles Ward a aflat pentru prima oară că se 
trage din Joseph Curwen în 1918. Nu e de mirare că a manifestat 
imediat un interes foarte viu pentru această misterioasă 
întâmplare, dat fiind că sângele vrăjitorului îi curgea prin vine. 
Niciun genealogist demn de numele acesta n-ar fi putut face 
altceva decât să înceapă să caute, fără întârziere, până și cele 
mai neînsemnate informaţii în legătură cu sinistrul negustor. 

La început n-a făcut nicio încercare să ascundă natura anchetei 
sale. Vorbea liber de ea cu familia lui (deși mama lui nu era deloc 
mulțumită să aibă un strămoș ca Joseph Curwen) și cu directorii 
muzeelor și bibliotecilor în care-și făcea cercetările. Dădu dovadă 
de aceeași sinceritate față de familiile ce posedau anumite 
documente și împărtăși scepticismul lor amuzat cu privire la 
autorii scrisorilor și jurnalelor intime pe care le consulta. A 
recunoscut de multe ori că ar fi plătit scump ca să afle ce se 
întâmplase, cu o sută cincizeci de ani în urmă la ferma de pe 
drumul spre Pawtuxet (al cărui amplasament încercase în zadar 
să-l găsească) și cine fusese în realitate Joseph Curwen. 

Când descoperi în arhivele familiei Smith scrisoarea lui 
Jedediah, hotări să se ducă la Salem și își îndeplini hotărârea în 
vacanța de Paști din anul 1919. A fost primit cu multă amabilitate 
la Essex Institute, unde a putut culege câteva informaţii despre 
străbunul său. 

Joseph Curwen se născuse la Salem-Village (astăzi Danvers), la 
șapte mile depărtare de bătrânul oraș puritan cu foișoare 
ascuţite și îngrămădite acoperișuri în pantă, la 18 februarie 
1662. La vârsta de cincisprezece ani fugise din casa părintească 
și plecase pe mare. Nouă ani mai târziu, s-a întors să se instaleze 
în orașul Salem, unde toată lumea a observat că luase felul de a 
fi, hainele și limbajul unui englez. Începând din această epocă și- 
a consacrat aproape tot timpul cărţilor ciudate aduse de el din 
Europa și bizarelor chimicale ce-i soseau din Anglia, Franţa și 
Olanda. Mai multe expediţii făcute în regiune treziră multă 
curiozitate, căci se șoptea că, în momentele acelea, apăruseră 


focuri misterioase pe coline, la miezul nopţii. 

Singurii lui prieteni apropiaţi erau Edward Hutchinson din 
Salem-Village și Simon Orne din Salem. Hutchinson avea o casă 
așezată în marginea pădurii, iar locuinţa lui era privită chiorâș de 
multă lume, din cauza zgomotelor ce se auzeau noaptea de acolo. 
Se spunea că primește musafiri ciudaţi și că luminile din 
ferestrele sale nu aveau întotdeauna aceeași culoare. În plus, 
dădea dovadă de cunoștințe surprinzătoare în privinţa unor 
persoane moarte de multă vreme și a unor evenimente foarte 
îndepărtate în timp. A dispărut când au început persecuțiile 
împotriva vrăjitoarelor; în același moment, Joseph a plecat să 
locuiască în Providence. Simon Orne a trăit în Salem până în 
1720, an în care oamenii începură să se uimească văzându-l că 
nu îmbătrânește deloc. A dispărut și el; dar, treizeci de ani mai 
târziu, un om care-i semăna leit și pretindea că este fiul lui veni 
să ceară să intre în posesiunea averii sale. I s-a dat satisfacţie în 
virtutea unor hârtii întocmite și semnate fără îndoială de Simon 
Orne. Jedediah Orne a trăit mai departe la Salem până în 1771, 
dată la care reverendul Thomas Barnard, împreună cu alţi câţiva, 
îl făcură să dispară pentru totdeauna, după ce primiră niște 
scrisori de la anumiţi cetăţeni din Providence. 

Ward găsi mai multe documente referitoare la aceste lucruri 
ciudate la Essex Institute, la palatul de justiţie și la grefa stării 
civile. Pe lângă titluri de proprietate și acte de vânzare, se mai 
găseau acolo și fragmente de documente mult mai neliniștitoare. 
Patru sau cinci aluzii deosebit de clare figurau în dările de seamă 
ale procesului vrăjitoarelor. 

Astfel, la 10 iulie 1692, Hepzibah Lawson jură în faţa 
tribunalului prezidat de judecătorul Hatborne că „patruzeci de 
Vrăjitoare împreună cu Omul Negru aveau obiceiul să se 
întrunească în Pădure, în spatele casei Domnului Hutchinson”; la 
data de 8 august a aceluiași an, Amity How îi declară judelui 
Gedney că „Domnul G.B., în Noaptea aceea, a însemnat cu 
Semnul Diavolului pe Bridget S., Jonathan A., Simon O, 
Deliverance W., Joseph C, Susan P., Mehitable C. Şi Deborah B.” 

Se mai găsea şi un catalog al sinistrei biblioteci a lui 
Hutchinson și un manuscris de-al său, neterminat, scris într-un 
limbaj cifrat pe care nimeni nu-l putuse citi. Ward îi făcu o copie 
fotografică și își puse în gând să încerce să-l descifreze, lucrând 


întâi din timp în timp, iar apoi cu febrilitate. Judecând după 
purtarea lui, se poate trage concluzia că a găsit cheia scrierii în 
octombrie sau în noiembrie, dar el nu a mărturisit niciodată dacă 
a reușit sau nu. 

Documentele privitoare la Orne s-au arătat a fi de la început 
foarte interesante. În puţină vreme, Ward putu să dovedească, 
după identitatea scrisului, un lucru pe care-l considera ca sigur 
încă de când citise textul scrisorii adresate lui Curwen: anume că 
Simon Orne și pretinsul său fiu erau una și aceeași persoană. 
După cum îi scrisese Orne corespondentului său, era periculos să 
trăiești prea mult la Salem; de aceea plecase să locuiască timp de 
treizeci de ani în străinătate, pentru a se întoarce apoi să-și 
revendice moșia, în chip de reprezentant al unei noi generaţii. 
După toate aparențele, avusese grijă să distrugă cea mai mare 
parte a corespondenţei lui, dar cetăţenii din Salem care îl 
„ajutaseră” să dispară în 1771, descoperiră și diagrame criptice 
trasate de mâna lui, ca și o scrisoare misterioasă al cărui autor, 
după scris, nu putea fi decât Joseph Curwen. 

Deși epistola nu era datată, Charles Ward, bazându-se pe 
anumite amănunte, o situa spre 1750. Dăm mai jos textul 
integral. 

Era adresată lui Simon Orne, dar cineva a tăiat acest prenume. 


Providence, 1 mai 
Frate, 


Vechi și hespectabil prieten, toate Respectele mele și Urările 
cele mai fierbinţi Celui pe care îl slujim pentru Veșnica ta Putere. 
Acum am descoperit ceea ce ar fi trebuit să știi în legătură cu 
Ultimul Capăt și ce trebuie făcut în privința lui. Nu sunt dispus să 
fac ca tine și să Plec din cauza vârstei mele, căci Providence nu 
se inverșunează ca Salem-ul să prigonescă Fiinţele deosebite și 
să le târască în fața Tribunalelor. Am mari interese pe Pământ și 
pe Mare și nu mi-ar conveni să procedez așa cum ai făcut tu; în 
afară de asta, ferma mea de la Pawtuxet are sub pământ ce știi, 
care nu m-ar aștepta să mă întorc sub altă formă. 

Dar, cum ti-am spus, sunt gata să îndur capriciile norocului și 
am studiat îndelung felul în care să mă întorc după Suprema 


lovitură a Sortii. Noaptea trecută am descoperit cuvintele care îl 
cheamă pe YOGGE-SOTHOTHE și am văzut pentru prima oară 
acel chip de care vorbește Ibn Schacabao în“... lar El mi-a spus: 
Cheia se găsește în cel de al treilea psalm din Liber-Damnatus. 
Soarele fiind în a cincea Casă și Saturn în a Treia, trasează 
Pentagrama de foc și rostește de trei ori cel de al nouălea Verset. 
Repetă acest Verset în Ziua Sfintei Cruci și în Ajunul Zilei 
Tuturor Sfinţilor și Lucrul va lua naștere în Sferele Exterioare. 

Iar din Sămânța de Altădată se va naște Cel ce va privi în Urmă 
fără să știe ce caută. 

Totuși, acestea nu vor sluji la Nimic dacă nu va exista un 
Moștenitor și dacă Sărurile sau Metoda de a fabrica Sărurile nu 
vor fi Pregătite pentru El. Și aici trebuie să recunosc că nu am 
luat Măsurile necesare și nu am descoperit Multe. Procedeul este 
greu de atins și se Consumă atâtea Specimene, că am mari 
greutăți să-mi procur Destule, cu toate că-mi vin atâția Marinari 
din Indii. Oamenii de aici devin curiosi dar pot să-i țin la 
distanță. Târgoveţii sunt mai răi decât Prostimea, căci se poartă 
într-un fel mai Subtil și vorbelor lor li se dă mai multă crezare. 
Mă tem că Pastorul și Domnul Merrit au vorbit prea mult, dar, 
până acum, Nimic nu pare Periculos. Substanțele Chimice sunt 
ușor de găsit, pentru că avem doi Chimiști buni în Oraș: Doctorul 
Bowen și Sam Carew. Urmez instrucțiunile lui Borellus și aflu 
mare ajutor în cea de a șaptea Carte a lui Abdul-Al-Hazred. Orice 
aș obține, îţi voi trimite. Până atunci, nu uita să folosesti 
Cuvintele pe care ti le-am dat. Dacă Doresti să-L vezi, fă apel la 
ceea ce este Scris pe Foaia pe care o pun în acest Pachet. 
Rostește Versetele în fiecare Ajun de Ziua Tuturor Sfinţilor și de 
Ziua Sfintei Cruci; și dacă Neamul tău nu se va stinge, în anii 
viitorului va veni Cel ce va privi în Urmă și va folosi Sărurile pe 
care o să i le lași. (lov, XIV, XIV) 

Mă bucur să te știu întors la Salem și sper ca, nu peste mult 
timp, să te văd pe aici. Am un Armăsar bun și mă gândesc să-mi 
cumpăr o Trăsură deși Drumurile sunt proaste. Dacă ești dispus 
să călătorești, să nu cumva să nu vii să mă vezi. la de la Boston 
diligența care trece prin Dedham, Wrentham și Attleborough, 
orașe pe unde vei găsi peste tot hanuri excelente. Intră în 
Providence pe la Cataraciele Patucket-ului. Casa mea e în fața 


8 Acest cuvânt lipseşte din epistola originală, (n. aut.) 


Cârciumii Domnului Epenetus Olney; este prima pe partea de 
nord a lui Olney Court. 

Domnule, rămân credinciosul tău prieten și Servitor întru 
Almonsin-Metraton. 


Joseph Curwen 
Domnului Simon-Orne 
William's-Lane, Salem. 


Lucru ciudat, această scrisoare a fost primul document care i-a 
indicat lui Charles Ward locul exact al casei lui Curwen. 
Descoperirea era de două ori uimitoare, căci clădirea la care 
epistola făcea aluzie - adică noua casă construită în 1761 în locul 
celei vechi - era o bătrână locuinţă aflată încă în picioare, deși 
șubrezită, în Olney Court și pe care arheologul o cunoștea prea 
bine. Ea se găsea la mică distanţă de propria lui casă, pe partea 
înaltă a lui Stampers Hill, și în prezent slujea drept adăpost unei 
perechi de negri ce se ocupau cu spălatul rufelor și cu menajul. 
Ward hotări să meargă să vadă acest loc de cum se va întoarce 
de la Salem. Părţile mistice ale scrisorii, în care i se păru că 
descoperă un simbolism extravagant, îl lăsară total nedumerit. 

Totuși, remarcă, înfiorat de curiozitate, că pasajul din Biblie 
amintit de Curwen (lov, XIV, XIV) era binecunoscutul verset: 


„Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învie, aș mai trage 
nădejde în tot timpul suferințelor mele, până mi se va schimba 
starea în care mă găsesc.” 


2 


Tânărul Ward se întoarse la Providence într-o stare de agitaţie 
foarte plăcută și-și petrecu sâmbăta următoare examinând în 
amănunţime casa din Olney Court. Această locuinţă părăginită 
era o clădire modestă de două etaje și jumătate, în stil colonial, 
cu acoperiș ascuţit, cu un mare horn central, cu o fereastră în 
semicerc deasupra intrării artistic sculptate și cu fronton 
triunghiular, susținut de coloane dorice. Exteriorul nu suferise 
prea mult datorită trecerii timpului și Ward simţi că are în faţa 
ochilor un lucru foarte apropiat de subiectul sinistru al 
cercetărilor sale. 

Îi cunoștea foarte bine pe locatarii casei și a fost primit cu 
politeţe de bătrânul Asa și de soţia sa Hannah. Interiorul casei se 
schimbase foarte mult. Ward constată cu părere de rău că 
frumoasele polite ale căminurilor și sculpturile blazonate 
dispăruseră, iar panourile de lemn de pe pereţi și chenarele 
ușilor erau aproape toate zgâriate, rupte sau acoperite cu un 
tapet ieftin. În general, această vizită nu-i aduse lui Ward 
revelaţiile la care se așteptase, dar se simţi foarte emoţionat 
aflându-se între pereţii care adăpostiseră un om atât de fioros ca 
Joseph Curwen. Se înfiora văzând că, pe vechiul ciocănaș de 
aramă de la ușă, monograma fusese râcâită cu atenţie. 

Începând din acest moment, își umplu timpul cu studiul copiei 
manuscrisului lui Hutchinson și al celorlalte documente legate de 
Curwen. Manuscrisul rămăsese indescifrabil; dar, în celelalte 
hârtii, tânărul arheolog găsi indicii atât de preţioase, încât făcu o 
călătorie la New London și la New York, pentru a consulta 
scrisori a căror prezenţă în aceste orașe era menționată. 
Expediția a fost foarte rodnică: ea îi aduse corespondenţa lui 
Luke Fenner descriind atacul fermei de la Pawtuxet Road și 
corespondența  Nightingale-Talbot, care-i dezvălui existenţa 
portretului pictat pe un panou din biblioteca lui Curwen. Acest 
din urmă amănunt îl interesă în mod special, căci ar fi dat orice 
pe lume ca să afle cum arăta străbunul său la faţă și hotărî să 
facă o a doua inspecţie în casa din Olney Court, în încercarea de 
a găsi vreo urmă a imaginii lui sub straturile de zugrăveală și de 


tapet. 

Își începu cercetările la începutul lunii august și examină cu 
grijă pereţii tuturor încăperilor destul de spaţioase pentru a fi 
putut sluji de bibliotecă. După o oră de căutări, observă că, 
deasupra căminului dintr-o vastă sală de la parter, o parte destul 
de mare a zidului e acoperită cu mai multe straturi de zugrăveală 
care în locurile unde se cojeau dădeau la iveală o suprafaţă mult 
mai închisă decât ar fi fost cea a lemnului de dedesubt. După ce 
zgândări precaut locul cu un cuţit cu lamă foarte subţire, Ward 
înţelese că se află în faţa descoperirii unui mare portret în ulei. 
Temându-se să nu-i aducă vreo vătămare dacă ar încerca să 
înlăture singur straturile de zugrăveală, lăsă totul pe loc și porni 
în căutarea unui specialist. Trei zile mai târziu, se întoarse 
împreună cu un artist cu experienţă, domnul Walter Dwight, care 
se puse de îndată pe lucru, folosind metodele și chimicalele 
potrivite. Bătrânul Asa și soţia lui se arătară foarte neliniștiţi în 
timpul lucrărilor și primiră o oarecare sumă de bani ca 
despăgubire pentru această invadare a domiciliului lor. Zi după 
zi, pe măsură ce restaurarea înainta, Charles Ward privea cu un 
interes crescând contururile și formele ce apăreau treptat. Cum 
Dwight începuse din josul picturii, chipul rămăsese ascuns până 
spre sfârșit. Între timp, s-a putut vedea că modelul portretului 
fusese un bărbat slab, dar bine făcut, îmbrăcat cu o haină de un 
albastru-închis, cu vestă brodată, cu pantaloni până la genunchi 
din satin negru, cu ciorapi de mătase albă, așezat pe un fotoliu 
sculptat, într-un decor de cheiuri și nave. Când apăru și capul, 
Ward și artistul constatară că figura slabă și palidă, înconjurată 
de o perucă, li se părea oarecum cunoscută. Dar, după ultima 
spălare cu ulei și ultima curăţare, artistul și clientul lui rămaseră 
holbaţi de uimire, căci chipul lui Charles Dexter Ward era copia 
exactă a celui al teribilului său strămoș... 

Tânărul arătă părinţilor minunea pe care o descoperise și tatăl 
lui hotărî pe loc să cumpere portretul. Doamna Ward, ce avea 
foarte puţine trăsături comune cu Joseph Curwen, nu păru prea 
încântată de pictură și-l sfătui pe soţul ei să o ardă, întrucât avea 
ceva nesănătos nu numai în ea însăși, ci și mai mult din cauza 
extraordinarei asemănări cu Charles. Dar domnul Ward, bogat 
proprietar de manufacturi de bumbac de pe valea râului 
Pawtuxet, era un om cu simţ practic și se făcu că nu aude. 


Portretul îi plăcea grozav și considera că fiul său merită să-l 
primească în dar. Firește, Charles împărtăși această opinie. 
Câteva zile mai târziu, domnul Ward se duse la proprietarul casei 
și cumpără pe un preţ bun panoul pictat și partea de sus a 
căminului deasupra căruia fusese așezat. 

Nu mai rămânea decât să se scoată preţioasa lemnărie și să fie 
transportată acasă la Ward, unde urma să fie instalată în biroul 
lui Charles, la etajul al treilea, deasupra unui cămin fals. La 28 
august tânărul aduse doi lucrători decoratori pricepuţi la casa 
din Olney Court unde, sub supravegherea lui, lucrarea se făcu în 
bună rânduială. Atunci Ward descoperi în zidăria de cărămidă a 
hornului căminului o nișă cubică cu latura cam de treizeci de 
centimetri, care se găsea exact pe locul unde fusese capul 
portretului. Se apropie să vadă ce era în ea și, sub o grămadă de 
hârtii îngălbenite, acoperite de funingine și praf, descoperi un 
caiet gros, păstrând încă resturile putrezite ale panglicii cu care 
fuseseră legate foile. Pe copertă, tânărul arheolog citi aceste 
cuvinte, așternute cu un scris pe care-l cunoștea bine încă de la 
Essex Institute: Jurnal și Note ale lui Joseph Curwen, Orășean din 
Providence și fost cetățean al Salem-ului. 

Zguduit de descoperire, Ward le arătă caietul celor doi 
lucrători. Mai apoi, aceștia au întărit cu mărturia lor 
autenticitatea faptelor, iar doctorul Willett s-a bazat pe spusele 
lor pentru a afirma că tânărul nu era nebun în momentul în care 
a început să aibă purtări ieșite din comun. Toate celelalte hârtii 
erau scrise, la fel, de mâna lui Curwen. Una dintre ele purta 
titlul: Celui ce va Veni După Mine și Cum va Putea să Ajungă 
Dincolo de Timp și de Sfere. Alta era cifrată. A treia părea că dă 
cheia cifrului. A patra și a cincea erau adresate respectiv lui 
„Edw. Hutchinson” și lui „Jedediah Orne, Esq.” sau 
„Moștenitorilor ori Reprezentanţilor Lor.” A șasea și ultima se 
intitula: Viaţa și Călătoriile lui Joseph Curwen între anii 1678 și 
1687: Unde a Călătorit El, Unde a Stat, Pe Cine a Văzut și Ce a 
învățat. 


3 


Am ajuns acum la perioada în care, după unii alieniști, a început 
nebunia lui Charles Ward. De cum descoperi documentele, 
tânărul aruncă o privire rapidă asupra lor și văzu, probabil, ceva 
care-i produse o impresie violentă. De fapt, când arătă celor doi 
lucrători titlurile, avu mare grijă să ascundă textele și dădu 
dovadă de o tulburare pe care numai interesul arheologic al celor 
găsite nu era de ajuns să o motiveze. Întors acasă, anunţă vestea 
cu un aer stânjenit, ca și cum ar fi vrut să dea o idee de 
importanţa ei fără să aducă vreo dovadă despre asta. Nu le arătă 
părinţilor lui nici măcar titlurile; se mulțumi să le spună că găsise 
niște documente scrise de mâna lui Joseph Curwen „aproape 
toate cifrate”, pe care va trebui să le studieze cu grijă pentru a le 
pătrunde înţelesul. 

Își petrecu toată noaptea aceea citind diferite hârtii, închis în 
camera lui și, dimineaţa, își continuă lucrul. Când mama lui, 
alarmată, veni să-l întrebe ce se întâmplă, o rugă cu insistenţă să 
îi trimită mâncarea în cameră. În cursul după-amiezii, își făcu 
scurt apariția când sosiră muncitorii să instaleze portretul în 
partea de sus a căminului la el în birou. Noaptea următoare 
dormi pe apucate, îmbrăcat și continuă să studieze cu febrilitate 
criptograma. 

A doua zi dimineaţa, maică-sa îl văzu lucrând pe copia 
fotografică a manuscrisului Hutchinson pe care i-l arătase adesea 
înainte; dar, ca răspuns la una din întrebările ei, el îi spuse că, 
din păcate, cheia cifrului lui Curwen nu putea fi folosită în 
descifrarea acestuia. După-amiaza se duse să se uite la lucrătorii 
care terminau montarea portretului în biroul lui, deasupra unui 
cămin fals alcătuit din panouri de lemn așezate la o mică distanţă 
de peretele dinspre nord. În vatră se pusese o imitație electrică 
de foc pentru a se da iluzia unui cămin adevărat. Panoul pe care 
era pictat portretul a fost montat cu balamale, în așa fel încât să 
rămână un loc gol în spatele lui. Când se termină totul, Charles 
Ward își mută lucrările în birou și se așeză în faţa tabloului, care 
îl privea ca o oglindă ce ar îmbătrâni puţin imaginea reflectată. 
Mai târziu, când părinţii își amintiră purtarea lui în această 


epocă, aduseră informaţii interesante asupra metodei lui de 
disimulare. În faţa servitorilor își ascundea rareori hârtiile pe 
care le studia, căci considera, pe bună dreptate, că le va fi 
imposibil să citească scrisul complicat al lui Curwen. Cu părinţii 
lui, dimpotrivă, se arăta mult mai circumspect. Își acoperea 
întotdeauna manuscrisul în studiu cu o hârtie oarecare până când 
musafirul se retrăgea, în afară de cazul în care avea în faţă o 
criptogramă sau un șir de simboluri misterioase (ca cel cu titlul 
Celui ce va Veni după Mine...). Noaptea sau când ieșea din 
încăpere, încuia toate documentele într-un dulăpior. Curând își 
reluă obiceiurile și programul normal, dar încetă să se mai 
intereseze de plimbări arheologice. Începerea cursurilor la școala 
unde trebuia să-și facă ultimul an dădea impresia că-l plictisește 
nespus și își exprimă în numeroase rânduri hotărârea de a nu 
intra la Universitate; avea de făcut, spunea el, cercetări mai 
importante, care-i vor aduce un bagaj considerabil de cunoștințe. 

Cum Ward trăise întotdeauna ca un savant și ca un pustnic, 
părinţii lui nu s-au mirat văzându-l că se închide în casă și 
lucrează zi și noapte. Cu toate acestea, li se păru ciudat că el nu 
le arată niciodată nimic din minunata lui descoperire și nu le 
împărtășește nimic din ceea ce afla din documente. El își explică 
rezerva prin aceea că voia să ajungă mai întâi la o revelaţie 
completă; dar, pe măsură ce săptămânile treceau fără să aducă 
nimic nou, un soi de stânjeneală se înstăpâni între tânăr și familia 
lui. 

În cursul lunii octombrie, Ward începu din nou să bată 
bibliotecile, dar numai pentru a consulta lucrări de magie, 
ocultism şi demonologie. Când resursele bibliotecilor din 
Providence se dovedeau a fi insuficiente, lua trenul și se ducea la 
Boston, unde se folosea de bogăţiile marii biblioteci din Copeley 
Square, sau se ducea la Widener Library de la Harvard ori la 
Zion Research Library din Brooklin unde se găsesc cărți rare cu 
subiecte biblice. Își cumpără mai multe volume tratând despre 
fenomenele supranaturale și, în timpul vacanței de Crăciun, făcu 
mai multe călătorii în afara orașului, inclusiv o vizită la Essex 
Institute din Salem. 

Spre mijlocul lui ianuarie 1920, Ward căpătă un aer triumfător 
și încetă să mai lucreze la descifrarea manuscrisului Hutchinson. 
Din acest moment, se împărţi între două activităţi: studiul chimiei 


și vânătoarea de documente oficiale. Își instală un laborator în 
mansarda casei și consultă toate statisticile municipale din 
Providence. Când, mai târziu, au fost interogaţi, negustorii de 
droguri și de aparate științifice au scos la iveală liste ciudate, în 
aparenţă lipsite de logică, ale produselor cumpărate de el. Dar 
funcţionarii de la biblioteca Casei Guvernatorului și de la 
primărie sunt de aceeași părere în privinţa scopului celei de a 
doua activităţi a lui: căuta cu înfrigurare mormântul lui Joseph 
Curwen, sarcină foarte grea, dat fiind că numele vrăjitorului 
fusese șters cu dalta de pe piatra lui de mormânt. 

Puțin câte puţin, părinţii lui căpătară convingerea că se 
petrecea ceva anormal. Charles se mai pasionase și altădată 
pentru felurite studii, dar modul în care se ascundea de ei și 
căutările ciudate nu semănau felului lui de a fi. Nu mai arăta 
niciun interes pentru munca la școală, deși reușea întotdeauna 
să-și treacă examenele. Fie se încuia în laboratorul lui cu o 
duzină de tratate vechi de alchimie, fie examina acte de deces din 
vremuri de demult în arhivele municipale, fie studia cărţi de 
științe oculte în biroul lui, sub privirea neclintită a portretului lui 
Joseph Curwen, al cărui chip semăna din ce în ce mai tare cu al 
său. 

La sfârșitul lui martie făcu o serie de plimbări în cimitirele 
vechi din Providence. Funcţionarii de la primărie destăinuiră, mai 
apoi, că găsise, probabil, un indiciu important în acel moment. 
Nu mai căuta mormântul lui Joseph Curwen, ci pe cel al unui 
oarecare Naphtali Field. Această schimbare a interesului lui 
deveni de înţeles atunci când anchetatorii, examinând dosarele 
studiate de Ward, descoperiră o scurtă descriere a înmormântării 
lui Curwen, ce povestește că ciudatul sicriu de plumb fusese 
îngropat „la cinci picioare spre sud și cinci picioare la vest de 
mormântul lui Naphtali Field în...” Lipsa numelui cimitirului 
complica mult căutările, dar cum piatra de mormânt a lui 
Naphtali Field era probabil intactă, exista speranța să poată fi 
găsită prin cercetarea câtorva locuri de odihnă. 


4 


Cam prin luna mai doctorul Willett, la cererea domnului Ward, 
avu o convorbire serioasă cu tânărul. Deși întrevederea n-a dat 
niciun rezultat (căci Willett a simţit că interlocutorul său era cu 
desăvârșire stăpân pe sine), totuși l-a obligat pe Charles Ward să 
dea o explicaţie raţională purtărilor lui recente. Părea dispus să 
vorbească despre cercetările lui, dar nu și să le dezvăluie scopul. 
A declarat că hârtiile străbunului lui conţineau secrete științifice 
remarcabile, cele mai multe scrise în limbaj cifrat. Cu toate 
acestea, ele n-aveau niciun înțeles dacă nu le alăturai unui 
ansamblu de cunoștințe, considerate astăzi complet învechite; 
așa încât prezentarea lor imediată în fața unei lumi înzestrate 
numai cu știința modernă le-ar văduvi de orice importanţă. 
Pentru ca ele să-și poată ocupa locul de excepţie în istoria 
gândirii omenești, era nevoie să fie puse în corelaţie cu atmosfera 
vremurilor trecute și acestei munci i se consacra Ward acum. 
Încerca să-și însușească artele de altădată, pe care era nevoie să 
le stăpânească un interpret conștiincios al documentelor lui 
Curwen; și spera, la timpul potrivit, să facă o dezvăluire de un 
interes nemaiîntâlnit. 

Cât despre plimbările prin cimitire, le explică în felul următor: 
avea toate motivele să creadă că pe piatra funerară ciopârţită a 
lui Joseph Curwen se păstrau încă simboluri mistice, sculptate 
după unele instrucţiuni din testamentul lui și care erau absolut 
necesare pentru dezlegarea definitivă a sistemului său de cifrare. 
Ciudatul negustor voise să-și ascundă secretul cu grijă și, în 
consecință, împărţise datele problemei într-un mod cât se poate 
de bizar. Când doctorul Willett ceru să vadă documentele mistice, 
Ward manifestă multă reticenţă; în cele din urmă îi arătă pagina 
de titlu a Jurnalului și Notelor, criptograma și mesajul plin de 
formule: Celui ce va Veni după Mine. 

Deschise și jurnalul, la o pagină aleasă cu grijă pentru lipsa ei 
de importanţă. Doctorul examină cu atenţie scrisul aproape 
imposibil de citit al lui Curwen; grafia și stilul erau ale unui om 
din secolul al XVII-lea, deși cel ce scrisese trăise până spre 
sfârșitul veacului al XVIII-lea. Textul ca atare părea destul de 


banal și Willett nu putu să reţină din el decât un fragment. 


Miercuri 17 octombrie 1754. Goeleta mea Wahefal a sosit astăzi 
de la Londra cu XX Bărbaţi nou înrolați din Antile, Spanioli din 
Martinica și Olandezi din Surinam. Olandezii amenință să 
Dezerteze pentru că au auzit vorbindu-se de Rău de această 
expediție, dar voi avea grijă să-i conving să hămână. Pentru 
Domnul Knight Dexter de la firma Laurul și Cartea, 220 bucăți de 
Stofă, 20 bucăţi de Molton albastru, 50 bucăţi de Dantelă Pentru 
Domnul Green de la firma Elefantul, 20 sobițe de aramă și 10 
perechi Cleștișori. Pentru Domnul Perrings o garnitură de Ace de 
cusut piele. Pentru Domnul Nightingale 50 Pachete de Hârtie de 
calitatea întâi Am Rostit Sabaoth de trei ori Noaptea trecută, dar 
n-a apărut nimic. Trebuie să mai capăt vești de la Domnul H. Din 
Transilvania, deși e Greu de ajuns la el și mi se pare foarte ciudat 
că nu-mi poate spune cum se întrebuinţează ceea ce el folosește 
atât de bine de trei sute de ani. Simon nu mi-a mai scris de V 
săptămâni, dar sper să primesc curând o scrisoare de la el. 


Ajungând la acest pasaj, doctorul Willett întoarse pagina, dar 
Ward îi smulse caietul din mână. Doctorul abia avu timp să 
parcurgă cu privirea două fraze care, lucru bizar, i se întipăriră 
cu strășnicie în memorie: 


Versetul din Liber Damnatus fiind recitat timp de V Zile ale 
Sfintei Cruci și IV ajunuri de Ziua Tuturor Sfinţilor, Sper că 
făptura se Naste în Exteriorul Sferelor. Ea îl va atrage pe Cel ce 
trebuie să Vină dacă pot să fac în așa fel ca el să Existe, și el se 
va gândi la faptele Trecutului și va privi în urmă, lucru pentru 
care trebuie să am pregătite Sărurile sau materialul din care se 
fac. 


Doctorului Willett i se păru că aceste cuvinte aruncă o undă de 
spaimă asupra chipului pictat al lui Joseph Curwen, care privea 
cu un aer politicos din înălțimea panoului de deasupra căminului. 
Avu impresia bizară că ochii portretului sunt plini de dorința de 
a-l urmări pe tânărul Ward în timp ce acesta umbla prin încăpere. 
Înainte de a se retrage, doctorul se opri și examina tabloul de 
aproape, minunându-se de asemănarea lui cu Charles și 


întipărindu-și în memorie cele mai mici detalii ale figurii livide, 
până la minuscula cicatrice de pe frunte, deasupra ochiului 
drept. Se gândi că, într-adevăr, Cosmo Alexander era un mare 
pictor. 

Dat fiind că medicul afirmase că Charles se bucura de o 
desăvârșită sănătate a minţii și că, pe de altă parte, făcea 
cercetări care puteau fi foarte importante, familia Ward se arătă 
destul de indulgentă când fiul, în luna iunie, refuză categoric să 
se înscrie la Universitate. El declară că are studii mai interesante 
de făcut și că dorea ca anul viitor să călătorească în străinătate, 
ca să-și procure unele documente ce nu existau în America. Tatăl 
se opuse acestui din urmă proiect pe care-l judeca absurd, venind 
din partea unui tânăr de optsprezece ani, dar consimţi ca fiul său 
să-și abandoneze studiile universitare. Ca urmare, după ce-și 
trecu examenul final la școala Moses Brown, Charles se putu 
consacra în voie, timp de trei ani, cărților lui oculte și 
cercetărilor prin cimitire. Lumea se obișnui să-l considere un 
original sadea, iar el încetă aproape cu desăvârșire să se mai 
vadă cu prietenii familiei. Nu lăsa lucrul decât ca să meargă să 
consulte arhivele din alte orașe. 

Într-o zi plecă spre sud să ţină sfat cu un mulatru ce vieţuia 
într-o mlaștină și despre care apăruse un articol într-un jurnal. 
Altă dată se duse într-un sat din Adirondacks, unde auzise că se 
oficiau ceremonii stranii. Totuși părinţii continuau să-i interzică 
voiajul în Europa pe care dorea atât de mult să-l facă. 

Își putu îndeplini proiectul în aprilie 1923, moment în care 
ajunse la majorat, puţin timp după ce-l moștenise pe bunicul din 
partea mamei. Nu spunea nimic despre itinerariul pe care se 
gândea să-l urmeze, dar le promise părinţilor că le va scrie 
scrisori lungi și dese. În iunie, tânărul se îmbarcă spre Liverpool 
cu binecuvântarea tatălui și mamei, ce-l însoţiră până la Boston. 
Curând scrisorile îi informară că trecuse marea cu bine și se 
instalase într-un apartament confortabil pe Great Russell Street, 
la Londra, unde avea intenţia să rămână până când va termina de 
studiat temeinic documentele de la British Museum. Nu povestea 
mare lucru despre viaţa lui de zi cu zi, pentru că, într-adevăr, n- 
avea mare lucru de spus. Își consacra întregul timp studiului și-și 
instalase un laborator într-o încăpere a locuinţei. 

În iunie 1924 anunţă că pleacă la Paris, unde se mai dusese de 


două, trei ori cu avionul, ca să consulte documente de la 
Biblioteca Naţională. In cele trei luni următoare, se mărgini să 
trimită cărţi poștale, dând o adresă pe strada Saint-Jacques și 
menţionând că făcea cercetări în biblioteca unui colecționar de 
manuscrise rare. În octombrie, după o lungă tăcere, o vedere de 
la Praga înștiinţa familia Ward că Charles se găsea în acest oraș, 
pentru o întrevedere cu un domn foarte bătrân, presupus posesor 
de documente medievale foarte stranii. In ianuarie, mai multe 
vederi din Viena aduseră vestea că se pregătea să se ducă într-o 
regiune situată mai spre răsărit, unde fusese invitat de unul din 
corespondenţii săi. 

Din Klansenburg, în Transilvania, scrise că se va întâlni cu un 
oarecare baron Ferenezy, a cărui moșie se afla în munţi, la 
răsărit de Rakus. O săptămână după aceea, anunţă că mașina 
gazdei sale venise să-l ia din sat și că pleca spre castel. Din 
această zi se așternu o tăcere absolută. Nu mai răspunse 
numeroaselor scrisori ale părinţilor săi până în luna mai și chiar 
și atunci scrise numai spre a-și avertiza mama că trebuie să 
renunţe să-l întâlnească la Paris, Londra sau Roma, în cursul unei 
călătorii prin Europa pe care familia Ward avea intenţia să o facă 
în timpul verii. Cercetările lui, spunea, erau de o asemenea 
natură, încât nu-și putea părăsi actualul loc de ședere și, pe de 
altă parte, amplasarea castelului nu era deloc propice pentru 
vizite. Era cocoţat pe o stâncă abruptă, în mijlocul unei păduri și 
oamenii locului se fereau să se apropie de el. În plus, înfățișarea 
și felul de a fi al baronului n-aveau cum să le placă unor burghezi 
cumsecade din Noua Anglie și era atât de vârstnic, că inspira un 
soi de neliniște. Era mai bine, trăgea concluzia Charles, ca 
părinţii să aștepte să se întoarcă în Providence. 

În mai 1925 tânărul călător întră în portul New York-ului la 
bordul vasului Homeric. Plecă apoi spre orașul lui natal în 
autocar și de-a lungul drumului contemplă cu încântare colinele 
vălurite, livezile în floare și orașele cu clopotniţe albe din 
Connecticut. Când autobuzul, la sfârșitul unei după-amieze 
însorite, întră în Providence urmând bulevardul Elmwood, inima 
lui Charles Ward începu să bată mai tare. La încrucișarea dintre 
Broad Street, Weybosset Street și Empire Street, văzu la 
picioarele lui casele, cupolele și clopotniţele orașului vechi, 
scăldate în lumina asfinţitului; și aproape că-l luă ameţeala când 


autocarul se opri la capătul drumului, după Biltmore, dezvăluind 
privirii, pe celălalt mal al râului, străvechea colină rotundă 
învăluită de o gingașă pelerină de verdeață. În faţa acestui 
spectacol, tânărul se simţi cuprins de iubire pentru bătrânul oraș 
Providence. 

Forţele misterioase ale istoriei lui făcuseră din el ceea ce era 
acum, îl târâseră îndărăt spre minuni și secrete cărora niciun 
profet n-ar fi putut să le impună graniţe. Un taxi îl duse cu toată 
viteza spre nord și se opri, în cele din urmă, în faţa porticului 
marii case de cărămidă în care se născuse. Soarele se pregătea 
de culcare; Charles Dexter Ward se întorsese acasă. 


5 


Un grup de alieniști mai puţin academici decât cei ai doctorului 
Lyman pretinde că începutul adevăratei nebunii a lui Ward 
datează din timpul călătoriei lui în Europa. Admiţând că era 
sănătos la minte când a plecat, purtarea lui la întoarcere arăta o 
schimbare dezastruoasă. Dar doctorul Willett respinge această 
teorie. El atribuie ciudăţeniile tânărului practicării unor rituri 
învăţate în străinătate, fără să admită că acest fapt implică o 
rătăcire a minţii din partea celui ce le oficiază. Ward, deși părea 
vizibil îmbătrânit, avea încă reacţii normale; în decursul mai 
multor conversații cu Willett, a dat dovadă de un echilibru pe 
care niciun dement n-ar fi putut să-l simuleze multă vreme. Dacă 
s-a putut crede în această perioadă că e nebun, motivul erau 
zgomotele ce se auzeau la orice oră din laboratorul unde tânărul 
își petrecea cea mai mare parte a vremii. Cântări psalmodiate și 
declamări tunătoare în ritmuri ciudate; și, deși vocea lui Ward 
era cea care emitea aceste sunete, se ghicea în accentele ei o 
calitate supranaturală care-ţi îngheţa sângele în vine. S-a 
observat că Nig, bătrânul motan al casei, se zbârlea și scuipa 
atunci când auzea anumite intonaţii. 

Mirosurile ce se răspândeau câteodată din laborator erau și ele 
foarte stranii și păreau să aibă puterea de a face să se ivească 
imagini fantastice. Oamenii care le simțeau vedeau mirajul unor 
priveliști uriașe, cu dealuri ciudate sau alei interminabile, 
mărginite de sfincși și de hipogrifi. Ward nu-și mai începu 
plimbările de altădată, ci se cufundă în cărţile aduse din călătorii; 
dădu explicaţia că documentele găsite în Europa îi lărgiseră 
considerabil posibilităţile și promise mari revelații în anii ce 
aveau să vină. Îmbătrânirea chipului său întărea uimitor 
asemănarea cu portretul lui Curwen și doctorul Willett, după 
fiecare din vizitele la Charles Ward, se gândea cu stupefacţie că 
mica cicatrice de deasupra ochiului drept al portretului era 
singura deosebire între vrăjitorul defunct și tânărul viu. Aceste 
vizite, făcute de medic la cererea părinţilor lui Charles, se 
desfășurau într-un fel destul de ciudat. Ward nu îl respingea pe 
doctor, dar acesta din urmă înţelegea foarte bine că nu se va 


putea apropia niciodată de mintea tânărului. Adesea observa 
lucruri bizare în încăpere: figuri de ceară pe mese sau pe rafturi; 
urme de cercuri, triunghiuri sau pentagrame, desenate cu cretă 
sau cu cărbune în centrul podelei. Şi, în fiecare noapte, se auzeau 
răsunând incantaţii asurzitoare, așa încât era din ce în ce mai 
greu să convingi servitorii să rămână sau să împiedici lumea să 
spună că Charles Ward era nebun. 

Într-o seară de ianuarie a anului 1927, spre miezul nopţii, pe 
când tânărul psalmodia un ritual a cărui cadență fantastică 
răsuna în toată casa, o rafală îngheţată suflă asupra golfului și 
pământul se cutremură ușor. În același timp, motanul dădu 
semnele unei spaime extraordinare, iar câinii lătrară la o milă 
împrejur. Acesta a fost preludiul unei furtuni violente, cu totul 
neobișnuită în acest anotimp, punctată de trăsnete atât de 
formidabile, că domnul și doamna Ward avură la un moment dat 
impresia că fusese lovită casa. Urcară scara în goană să vadă ce 
stricăciuni erau; dar Charles le ieși în întâmpinare din mansarda 
lui, cu chipul livid întipărit de o expresie triumfătoare. El le 
afirmă că toată casa este nevătămată și că furtuna va lua sfârșit 
în curând. Privind pe fereastră, își dădură seama că tânărul avea 
dreptate; fulgerele se îndepărtau din ce în ce mai mult, copacii 
încetară să se mai încovoaie sub vântul glacial venit de pe mare, 
bubuitul tunetului scăzu și se stinse, stelele se arătară pe cer. 

În cele două luni ce urmară acestei întâmplări, Charles Ward 
stătu mult mai puţin timp închis în laborator. Dădu dovadă de un 
interes ciudat pentru vreme și se informă de data la care se va 
dezgheţa pământul, în primăvară. Într-o noapte de martie ieși din 
casă după miezul nopţii și nu se întoarse decât puţin înaintea 
zorilor. In acel moment mama lui, suferind de insomnie, auzi un 
motor oprindu-se în faţa intrării destinate vehiculelor. Sculându- 
se și ducându-se să se uite pe fereastră, doamna Ward văzu cum 
patru siluete întunecate, îndrumate de fiul ei, descarcă dintr-un 
camion o ladă lungă și grea, pe care o transportă în casă. Apoi 
auzi pași grei pe treptele scării și, în cele din urmă, o bufnitură la 
mansardă. Apoi pașii coborâră. Cei patru oameni apărură din nou 
afară și plecară, cu camionul lor. 

A doua zi, Charles se încuie în mansardă. După ce trase 
perdelele negre la ferestrele laboratorului, se adânci într-o 
experienţă cu o substanță metalică. Refuză să deschidă ușa, 


indiferent cine bătea, și nu mâncă nimic. Spre ora prânzului se 
auzi un zgomot înfundat, urmat de un țipăt groaznic și de o 
căzătură. Totuși, când doamna Ward bătu la ușă, fiul ei îi spuse 
cu o voce stinsă că totul e bine; duhoarea oribilă care se 
răspândea din încăpere era inofensivă și, din păcate, necesară; 
trebuia neapărat să-l lase în pace pentru moment, dar o să vină 
să mănânce un pic mai târziu. Puțin după ora amiezii apăru, în 
sfârșit, palid și cu privirea rătăcită și interzise oricui să pătrundă 
la el în laborator, sub orice pretext. Din clipa aceea nimănui nu i- 
a mai fost îngăduit să intre în misterioasa mansardă și nici în 
cămăruţa alăturată, pe care el o amenajase sumar în chip de 
dormitor. Locui de-acum acolo până în ziua când cumpără căsuţa 
de la Pawtuxet și mută acolo toate aparatele lui științifice. 

În seara aceea Charles puse mâna pe ziar înaintea tuturor și 
distruse o bucată din el, simulând un accident. Mai târziu, 
doctorul Willett determină data exactă după declaraţia celor din 
casă, își procură un exemplar întreg din ziarul rupt și citi 
articolul următor: 


GROPARI NOCTURNI SURPRINŞI ÎN CIMITIRUL DE NORD 


Robert Hart, paznic de noapte la cimitirul de nord, a descoperit 
azi-dimineață devreme un grup de câțiva oameni în partea cea 
mai veche a cimitirului, care nu și-au putut duce la bun sfârșit 
intențiile, fiind nevoiţi să fugă la vederea lui. 

Întâmplarea a avut loc spre ora patru. Lui Hart i-a atras atenţia 
zgomotul unui motor nu departe de adăpostul lui. Iesind, a văzut 
un camion mare pe aleea principală și s-a îndreptat către el. 
Zgomotul pașilor lui pe pietriș i-a alungat pe vizitatorii nocturni, 
care au urcat în grabă în camion o ladă grea și au reușit să fugă 
cu ea. Întrucât niciun mormânt nu fusese violat, Hart consideră 
că acești oameni voiau să îngroape lada. 

Probabil că lucraseră îndelung înainte să fie descoperiți, căci 
Hart a găsit o groapă enormă săpată în lotul Amosa Field, unde 
aproape toate vechile pietre de mormânt au dispărut de multă 
vreme. Groapa, mare cât un mormânt, era goală și nu 
corespundea cu niciun loc de înmormântare menţionat în 
arhivele cimitirului. 

Inspectorul de poliție Riley, după ce a examinat locul, a declarat 


că groapa fusese săpată probabil de contrabandiștii de alcool 
care căutau o ascunzătoare sigură pentru marfa lor. Hart e de 
părere că răufăcătorii au luat-o in sus, pe bulevardul 
Rochambleau, dar nu este absolut sigur de asta. 


În zilele următoare, Charles Ward și-a făcut rareori apariţia în 
mijlocul familiei. 

S-a închis în mansarda lui și a cerut să i se pună mâncarea în 
faţa ușii. Din când în când, era auzit psalmodiind formule 
monotone sau răzbătea dinăuntru ciocnet de sticlărie, șuierat de 
chimicale, zgomot de apă curgând, sfârâit de flacără de gaz. 
Mirosuri imposibil de identificat se răspândeau, uneori, din 
încăpere, iar expresia extrem de crispată a tânărului, când i se 
întâmpla să mai iasă din laborator, genera cele mai variate 
ipoteze. Părinţii lui și doctorul Willett nu mai știau nici ce să mai 
facă, nici ce să mai creadă. 


6 


La 15 aprilie se întâmplă ceva ciudat. Era vinerea sfântă, 
amănunt considerat de servitori ca fiind foarte important, dar pe 
care mulţi alţii îl iau drept o simplă coincidenţă. Târziu după- 
amiază, tânărul Ward începu să repete o formulă cu vocea 
uimitor de puternică, arzând în același timp o substanţă cu un 
miros înțepător, ce se simţea în toată casa. Cuvintele rostite erau 
atât de clare, încât doamnei Ward, care asculta, neliniștită, în 
coridorul mansardei, i se întipăriră în memorie; așa că, după 
aceea, la cererea doctorului Willett, a fost în stare să le scrie. 
Expertii îi spuseră doctorului că o formulă aproape identică poate 
fi găsită în scrierile lui Eliphas Levi, cel care a aruncat o privire 
prin crăpătura ușii interzise și a zărit fioroasele perspective ale 
vidului ce se întinde dincolo de ea. Iată formula: 


Per Adonai Eloim, Adonai Jehova, 
Adonai Sabaoth, Metraton On Agla Mathon, 
verbum pythonicum, mysterium salamandrae, 
conventus sylvorum, antra gnomorum, 
daemonia Coeli God, Almonsin, Gibor, Jehosua, 
Evam, Zariatnatmik, veni, veni, veni. 


Incantaţiile durau de două ceasuri fără, nicio întrerupere, când 
un formidabil cor de lătrături răsună în împrejurimi. Aproape 
imediat casa fu inundată de un miros groaznic în timp ce un 
fulger sfâșia cerul. Apoi răsună vocea pe care niciunul din cei ce 
au auzit-o nu o va putea uita niciodată, acea voce tunătoare, 
îndepărtată, necrezut de adâncă și cu desăvârșire diferită de 
glasul lui Charles Dexter Ward. Ea zgâlţâi casa și doi vecini o 
auziră, cu tot vacarmul câinilor. Doamna Ward, mereu în faţa ușii 
laboratorului, se înfioră înțelegându-i semnificaţia diabolică; 
pentru că fiul ei îi povestise cum sunase vocea deasupra fermei 
din Pawtuxet Road, în noaptea morţii lui Joseph Curwen. Nu se 
putea înșela asupra frazei pronunţate, pe care Charles i-o citise 
adesea din scrisorile lui Luke Fenner, pe vremea când vorbea 
fără ascunzișuri despre cercetările lui. Era un simplu fragment 


dintr-o limbă uitată: 
DIES MIES JESCHET BOENE DOESEF DOUVEMA ENITEMAUS 


Imediat după aceea lumina zilei se stinse, deși mai era o oră 
până la apus; apoi veni o pală de miros diferit de primul, dar tot 
atât de misterios și de insuportabil. Charles începuse din nou să 
psalmodieze, iar mama lui auzi o serie de silabe ce ar putea fi 
scrise astfel: „Yi nash Yog Sothoth he lgeb throdag”, terminându- 
se cu un „Yah” a cărui forță demenţială urcă într-un crescendo 
înspăimântător. O secundă mai târziu răsună un strigăt plângător 
ce se transformă treptat într-un râs drăcesc. Doamna Ward, 
împinsă de teamă și de curajul orb al inimii de mamă, se duse să 
bată la ușă, dar nu obţinu niciun răspuns. Bătu din nou, apoi 
rămase nemișcată în timp ce se înălța un al doilea strigăt, de data 
aceasta pornind din pieptul fiului ei, și care răsună în același 
timp cu hohotele diabolice ale celeilalte voci. Mama leșină pe loc, 
deși acum nu este în stare să-și amintească motivul precis al 
leșinului ei. 

Când domnul Ward se întoarse acasă la ora șase și un sfert, nu- 
și găsi soţia la parter. Servitorii speriaţi îi spuseră că era 
probabil pe coridor, la mansardă, de unde auziseră sunete încă și 
mai stranii decât de obicei. Urcă numaidecât scara și o găsi pe 
doamna Ward întinsă pe podea, în faţa ușii laboratorului. Dându- 
și seama că e leșinată, se duse să aducă un pahar cu apă și îi 
turnă apa pe faţă. Se linişti văzând-o că își revine imediat în 
simţiri; dar, pe când o privea cum deschide ochii plini de uimire, 
îl trecu un fior îngheţat și fu gata să leșine și el. Într-adevăr, în 
laboratorul ce-i păruse cufundat în tăcere, auzi murmurul unei 
conversații purtate aproape în șoaptă, ale cărei cuvinte nu le 
putea înţelege, dar care, totuși îl răvășea până în adâncul 
sufletului. 

Desigur, nu era pentru prima oară că fiul lui mormăia niște 
formule; dar, acum, acest murmur părea cu totul diferit. Era 
vorba foarte clar de un dialog, în care vocea lui Charles, ușor de 
recunoscut, alterna cu o alta, atât de gravă și de cavernoasă, că 
era greu să crezi că iese din pieptul tânărului. Avea intonațţii 
extraordinar de hidoase; și, dacă doamna Ward, revenindu-și, n- 
ar fi tras un țipăt care deșteptă instinctele protectoare ale soţului 


ei, este foarte probabil că Thomas Howland Ward n-ar mai fi 
putut să se laude că nu și-a pierdut niciodată cunoștința. Dar, în 
momentul acela, și-a luat soţia în braţe și a coborât repede scara, 
înainte ca ea să remarce vocile care îl zguduiseră. Totuși n-a fost 
atât de iute, încât să nu audă un lucru care l-a făcut să se clatine 
sub povara sa. Căci strigătul doamnei Ward mai fusese auzit și de 
alţii în afară de el și, ca răspuns, în laborator fuseseră rostite 
două cuvinte, singurele cuvinte inteligibile din acest sfat 
înspăimântător. Era un simplu îndemn la prudenţă, murmurat de 
Charles, și totuși domnul Ward fu pătruns de o groază 
misterioasă când auzi cele două cuvinte cât se poate de banale: 
Ssst... Scrie! ... 

La cină, cei doi soţi se sfătuiră îndelung, și domnul Ward hotări 
să vorbească serios cu fiul lui. Oricare ar fi fost obiectul 
cercetărilor sale, nu se mai putea tolera o asemenea comportare, 
care constituia o ameninţare împotriva echilibrului nervos al 
tuturor celor din casă. Tânărul își pierduse, probabil, minţile de 
trăgea asemenea zbierete și purta o conversaţie imaginară cu un 
interlocutor inexistent. Trebuia pus capăt acestor lucruri, ori 
dacă nu, doamna Ward se va îmbolnăvi și nici servitorii nu vor 
mai sta în casă. 

După terminarea cinei, domnul Ward se îndreptă hotărât către 
laboratorul lui Charles. Dar se opri la etajul al treilea, auzind 
zgomote în biblioteca de care fiul lui nu se mai folosea de o 
bucată de vreme. După toate aparențele, cineva arunca cărțile pe 
parchet și mototolea cu febrilitate hârtii. Ajungând în pragul ușii, 
domnul Ward îl văzu pe tânăr în încăpere, ocupat să adune un 
braţ de documente de toate formele și mărimile. Charles avea 
privirea rătăcită, chipul tras; tresări și lăsă să-i scape din braţe 
povara când auzi vocea tatălui său. Acesta îi porunci să se așeze 
și îi făcu morala pe care o merita de atâta vreme. Când predica 
luă sfârșit, tânărul conveni că domnul Ward are dreptate, că 
aceste voci, murmure, incantaţii, mirosuri chimice erau cu 
adevărat insuportabile. Promise să fie mai discret în viitor, dar 
insistă să-i fie respectată singurătatea. Urma să se dedice de- 
acum numai cercetării unor cărți; dacă va mai fi nevoie să 
rostească incantaţii, va găsi o altă locuinţă. Se arătă dezolat că i- 
a cauzat mamei o asemenea spaimă și dădu explicaţia că acea 
conversaţie auzită de tatăl său făcea parte dintr-un simbolism 


complicat, menit să creeze o anumită atmosferă mentală. Cu 
toată starea de extremă tensiune nervoasă a fiului, domnul Ward 
rămase cu impresia că Charles era în posesia tuturor facultăţilor 
sale. Totuși convorbirea nu-l lămuri câtuși de puţin; când Charles 
părăsi încăperea cu braţele încărcate de documente, tatăl habar 
n-avea ce să creadă despre această întâmplare. Era tot atât de 
misterioasă ca și moartea bietului Nig, al cărui cadavru fusese 
descoperit cu o oră înainte în subsol, cu ochii holbaţi și cu botul 
schimonosit de groază. 

Sub impulsul unui instinct nedeslușit domnul Ward aruncă o 
privire pe rafturile goale, ca să vadă ce dusese fiul său în 
mansardă. Fu surprins să constate că era vorba numai de lucrări 
moderne: istorie, tratate științifice, geografie, manuale de 
literatură, ca și niște jurnale și reviste contemporane. Cum 
Charles nu citise până atunci decât cărţi tratând despre trecut și 
despre ocultism, domnul Ward căzu pradă unei nedumeriri din ce 
în ce mai mari; în plus, simţea o adevărată neliniște, căci i se 
părea că e ceva neobișnuit în încăpere. O cercetă cu privirea și 
văzu că nu se înșelase. 

Pe zidul de nord, deasupra căminului fals, se afla în continuare 
panoul din casa de la Olney Court; dar tabloul restaurat nu mai 
exista pe el. Dezlipindu-se de pe lemn, portretul lui Joseph 
Curwen abandonase pentru totdeauna supravegherea tânărului 
cu care avea o asemănare atât de stranie; acum zăcea pe podea, 
sub forma unui strat subțire de pulbere fină, de un cenușiu 
albăstrui. 


IV 
Metamorfoză și demenţă 


1 


În cursul săptămânii ce urmă acestei memorabile vineri sfinte, 
Charles Ward a fost văzut mai des decât de obicei, căci a 
transportat fără încetare cărţi din bibliotecă în mansardă. Avea o 
purtare liniștită și rezonabilă, dar chipul lui exprima o teamă 
prost ascunsă, în afară de aceasta, dădea dovadă de o poftă de 
mâncare devoratoare, dacă judecai după cantitatea de hrană pe 
care o cerea de la bucătăreasă. 

Pus la curent cu cele întâmplate, doctorul Willett veni marţea 
următoare să vorbească cu tânărul, în bibliotecă. Ca de obicei, 
conversaţia nu dădu niciun rezultat, dar Willett e gata să jure că 
Charles era în toate minţile. El promise să facă o dezvăluire 
senzaţională în curând și-și exprimă intenţia de a căuta un local 
unde să-și mute laboratorul. Se arătă nepăsător de pierderea 
portretului și chiar păru să găsească ceva comic în brusca lui 
dispariţie. 

În cea de a doua săptămână, Charles lipsi adesea de acasă. 
Când a venit bătrâna Hannah să ajute la curăţenia mare de 
primăvară, a povestit că Charles vizita deseori casa din Olney 
Court, purtând o valiză mare, și cobora mereu să examineze 
pivnița. Se arăta foarte darnic faţă de ea și de soţul ei, dar avea 
un aer extrem de chinuit. 

Pe de altă parte, niște prieteni ai lui Ward îl zăriră prin 
Pawtuxet, surprinzător de des. Se ducea mai ales la micul port 
Rhodes-on-Pawtuxet, iar doctorul Willett, luând informaţii acolo, 
află că traversa întotdeauna pe malul destul de abrupt al râului și 
mergea apoi de-a lungul lui, spre nord. 

Într-o dimineaţă de mai a fost reluată, în mansardă, conversaţia 
imaginară din vinerea sfântă. Tânărul părea să poarte o discuţie 
violentă cu el însuși, căci a fost brusc auzit un șir de strigăte ce 
semănau cu cereri urmate de refuzuri. Domnul Ward urcă în 
goană, ascultă la ușă și auzi fragmentul următor de frază: 
„Trebuie să stea roșu timp de trei luni”. De cum bătu la ușă, se 
înstăpâni tăcerea. Când domnul Ward își întrebă fiul, puţin mai 
târziu, tânărul răspunse că îi era greu să evite anumite conflicte 
între sferele conștiinței, dar că va încerca să le transfere în alte 


domenii. 

Spre mijlocul lui iunie avu loc o ciudată întâmplare nocturnă. La 
începutul serii se auzi zgomot din laborator, dar se potoli 
aproape numaidecât. La miezul nopţii se duseră toţi la culcare, 
iar valetul tocmai încuia cu cheia ușa dinspre stradă, când îl văzu 
apărând în josul scării pe Charles, cu o valiză grea în mână. 
Tânărul făcu semn că vrea să iasă. Nu rosti niciun cuvânt, dar 
servitorul, văzându-i ochii arzători, începu să tremure fără să-și 
dea seama de ce. Îi deschise ușa tânărului stăpân și a doua zi își 
prezentă demisia doamnei Ward, declarând că privirea lui 
Charles avusese o expresie de ferocitate diabolică și că el nu va 
petrece nicio singură noapte în plus în această casă. Doamna 
Ward îl lăsă să plece, fără să dea crezare cuvintelor lui. I se 
părea imposibil ca fiul ei să fi avut un aer „feroce” în noaptea 
aceea. Într-adevăr, tot timpul cât fusese trează, auzise zgomote 
slabe în laborator: oftaturi și suspine ce păreau să trădeze o 
disperare adâncă. 

În seara următoare, așa cum făcuse cam cu trei luni în urmă, 
Charles puse mâna pe ziar înaintea tuturor și făcu pierdută o 
foaie. După aceea, doctorul Willett, în cursul anchetei lui, își 
aminti acest incident și se duse la redacţia jurnalului. Acolo găsi, 
pe foaia rătăcită de tânăr, două articole ce-i părură interesante. 
Ilată-le: 


VIOLARE DE MORMÂNT 


Robert Han, paznic de noapte la cimitirul de nord, a descoperit 
azi dimineaţă că a fost violat mormântul lui Ezra Weeden, născut 
în 1740 şi mort în 1824 (după inscripția de pe piatra lui funerară, 
smulsă cu sălbăticie din pământ și spartă). 

Conţinutul mormântului, oricare-ar fi fost el după mai mult de 
un secol de îngropăciune, a dispărut complet, în afară de câteva 
așchii de lemn putred. Nu au fost găsite urme de roți, dar poliția 
a descoperit în imprejurimi urme de pași lăsate de pantofi fini. 

Han este de părere că există o legătură între această 
întâmplare și cea din luna mai; reamintim că atunci el a dat peste 
un grup de oameni care au fugit într-un camion după ce săpaseră 
o groapă adâncă. Dar inspectorul Riley contrazice această teorie 
și subliniază mari diferenţe între cele două cazuri: în martie s-a 


săpat într-un loc unde nu era niciun mormânt; de data aceasta, 
un mormânt anume a fost violat cu o răutate feroce. 

Membrii familiei Weeden, puși la curent, și-au exprimat 
surprinderea și iîntristarea și au declarat că nu cunosc niciun 
dușman capabil de un asemenea act de vandalism. Hazard 
Weeden își amintește o legendă de familie potrivit căreia 
strămoșul lui ar fi fost amestecat într-o întâmplare ciudată, puțin 
înainte de Revoluție, dar nu știe să existe o „vendetta” posibilă la 
ora actuală. Cazul a fost încredinţat inspectorului Cunningham, 
care speră să descopere indicii interesante în viitorul apropiat. 


NOAPTE AGITATĂ LA PAWTUXET 


Locuitorii din Pawtuxet au fost treziti la ora trei dimineața de 
un cor formidabil de lătrături, ce părea să atingă intensitatea 
maximă lângă râu, la nord de Rhodes-on-Pawtuxet. Fred Lemlin, 
paznic de noapte la Rhodes, a declarat că printre lătrăturile 
câinilor se amestecau tipetele unui om pradă spaimei de moarte. 
O furtună scurtă și violentă apus capăt acestui vacarm. Se 
relatează că, pe toată durata incidentului, atmosfera a fost 
îmbâcsită de mirosuri neplăcute, emanate, fără îndoială, de 
rezervoarele de petrol. 


Curând, Charles a început să arate ca un om hărțuit și toţi 
gândesc astăzi, cugetând la acest fapt, că poate în acea perioadă 
ar fi vrut să facă o mărturisire, dar a fost împiedicat de o frică 
adâncă, întrucât adesea ieșea în oraș la adăpostul întunericului, 
cei mai mulţi dintre alieniști îl consideră vinovat de actele de 
vampirism înfăptuite în vremea aceea și relatate în amănunt de 
presă. Victimele, de vârste și condiţii sociale diferite, au fost 
atacate în două locuri distincte: cartierul North End, lângă casa 
familiei Ward și regiunile periferice apropiate de Pawtuxet. 
Supraviețuitorii povestesc despre un monstru cu ochi de flăcări 
ce sărea asupră-le, își înfigea colții în gât sau în susul braţului și 
se ghiftuia cu sânge. 

Nici în privinţa aceasta doctorul Willett nu este de acord cu 
confrații săi. „Refuz să spun, declară el, ce ființă umană sau ce 
animal a putut să se dedea unor asemenea orori, dar afirm că 
Charles Ward nu este autorul lor. Am motive să cred că nu 


cunoștea gustul sângelui și anemia lui crescândă constituie cea 
mai bună dovadă în sprijinul teoriei mele. Ward s-a atins de 
lucruri oribile, dar nu a fost niciodată un monstru”. 

Vorbele doctorului au multă autoritate, căci, în această epocă, 
se ducea adeseori la familia Ward pentru a o îngriji pe mama lui 
Charles, ai cărei nervi începeau să cedeze. Tot ascultând 
zgomotele nocturne provenind din mansardă, suferea de 
halucinaţii morbide pe care șovăia să le mărturisească medicului: 
își închipuia că aude suspine și oftaturi înăbușite la orele cele 
mai imposibile. La începutul lui iulie, Willett o trimise la Atlantic 
City să-și refacă forțele și le recomandă domnului Ward și fiului 
său să nu-i trimită decât scrisori încurajatoare. 


2 


Putin timp după plecarea mamei, Charles făcu demersuri 
pentru cumpărarea căsuţei din Pawtuxet. Era o clădire mică de 
lemn, sordidă, cu un garaj de ciment, cocoţată sus de tot pe 
malul nu prea populat al râului, un pic deasupra portului Rhodes; 
dar tânărul ţinea morţiș s-o cumpere. Proprietarul i-o vându cam 
în silă, la un preţ exorbitant. Imediat el își aduse acolo cu 
camionul, noaptea, toate cărţile și aparatele din mansardă și, 
părăsindu-și definitiv laboratorul, se mută din nou în camera lui, 
la etajul al treilea al casei părintești. 

În noul lui domiciliu, Charles se comportă în chip tot atât de 
misterios precum o făcuse și în mansarda lui. Avea acum și doi 
tovarăși: un metis portughez cu o mutră sinistră, care-i era 
servitor, și un necunoscut zvelt, cu barbă deasă, cu ochii ascunși 
sub ochelari negri și care lucra, după toate aparențele, împreună 
cu Ward. Vecinii încercară zadarnic să intre în vorbă cu acești 
indivizi ciudaţi. Metisul Gomez nu rupea decât câteva vorbe pe 
englezește, iar omul care-și spunea doctor Allen se arăta cât se 
poate de rezervat. Charles încercă să dea dovadă de mai multă 
amabilitate, dar nu reuși decât să trezească o curiozitate 
bănuitoare, trăncănind vrute și nevrute despre lucrările lui de 
chimie. Curând începură să circule zvonuri bizare despre 
luminile care ardeau toată noaptea. Apoi, comenzile excesive de 
carne, la măcelar, fură privite cu uimire, la fel ca și strigătele și 
cânturile psalmodiate ce păreau să răzbată dintr-o pivniţă foarte 
adâncă. Cetăţenii cumsecade din partea locului se fereau cu 
mare silă de această casă stranie, cu atât mai mult cu cât 
mutarea celor trei acolo coincisese cu epidemia de vampirism din 
vecinătăţile Pawtuxet-ului. 

Ward își petrecea cea mai mare parte a timpului în căsuță, dar 
dormea uneori în casa tatălui său. În două rânduri părăsi orașul 
ca să facă două călătorii de câte o săptămână, cu destinaţie 
necunoscută. Slăbea și pălea fără încetare și nu mai avea 
aplombul de altădată când îi repeta doctorului Willett vechea 
poveste cu cercetări vitale și dezvăluiri viitoare. Totuși medicul 
insistă asupra faptului că tânărul era încă sănătos la cap în acea 


perioadă și citează în sprijinul spuselor sale mai multe convorbiri 
avute cu Charles. 

Cam prin luna septembrie actele de vampirism s-au repetat, 
dar, în ianuarie, Ward a fost amestecat într-o încurcătură gravă. 
De ceva vreme se tot vorbea de camioanele care veneau și plecau 
noaptea de la căsuţă. Or contrabandiștii de alcool opriră într-o 
noapte unul din aceste camioane într-un loc pustiu de lângă Hope 
Valley, sperând că vor găsi în el ceva marfă cu care să-și 
alimenteze traficul clandestin. În fapt, s-au ales cu o teribilă 
dezamăgire, căci lăzile lungi pe care puseseră mâna adăposteau 
un conţinut oribil; atât de oribil, într-adevăr, încât s-a vorbit 
îndelung de ele în lumea răufăcătorilor. Hoţii se grăbiseră să-și 
îngroape captura, dar când afacerea ajunsese la urechile poliţiei, 
se făcu o anchetă amănunţită. Un vagabond arestat chiar atunci 
consimţi să-i conducă pe polițiști până la ascunzătoarea 
improvizată, cu condiţia să i se redea libertatea. A fost descoperit 
acolo ceva monstruos, pe care publicului nu i s-a îngăduit să-l 
afle; imediat s-au expediat la Washington câteva telegrame. 

Lăzile îi fuseseră adresate lui Charles Ward, la căsuţa din 
Pawtuxet, așa că autorităţile federale veniră să-i facă o vizită. El 
le dădu o explicaţie ce părea valabilă și îi demonstra nevinovăția. 

Având nevoie de unele specimene anatomice pentru a-și urma 
cercetările, comandase câteva unor agenţii considerate a fi 
absolut onorabile. Nu fusese nici pe departe la curent cu 
identitatea acestor specimene și se arătă profund zguduit de 
revelaţiile inspectorilor. Declaraţia fu întărită de doctorul Allen, a 
cărui voce calmă și gravă păru încă mai convingătoare decât cea 
a lui Charles. În cele din urmă, polițiștii nu luară nicio măsură 
împotriva tânărului; se mulțumiră să noteze cu grijă numele și 
adresa agenţiei din New York de la care voiau să pornească 
ancheta. Trebuie adăugat că specimenele au fost duse în taină în 
locurile de unde n-ar fi trebuit să fie scoase niciodată. 

La 9 februarie 1928, doctorul Willett a primit o scrisoare căreia 
el îi atribuie o importanţă deosebită și despre care a discutat 
adesea cu doctorul Lyman. Acesta din urmă vede în ea dovada 
clară a unui caz grav de dementia praecox; Willett, dimpotrivă, o 
consideră ca ultimul mesaj cu desăvârșire rezonabil al tânărului. 
Iată textul complet: 


Prospect Street 100 
Providence, R.I. 
8 martie 1928 


Dragă domnule doctor Willett, 


Simt că a venit în sfârșit momentul să vă fac dezvăluirile pe 
care vi le promit de atâta vreme și pe care mi le-aţi cerut adesea. 
Nu voi înceta vreodată să preţuiesc răbdarea dumneavoastră și 
încrederea în sănătatea mintii mele. 

Acum când sunt gata să vorbesc, trebuie să recunosc, spre 
rușinea mea, că nu voi obține niciodată triumful așteptat; ceea ce 
vă scriu nu va fi o laudă, ci o chemare în ajutor; vă cer sfat 
pentru salvarea mea și pentru a salva întreaga lume de o oroare 
ce depășește concepția umană. Vă amintiți de atacul împotriva 
fermei lui Curwen, relatat în scrisorile lui Luke Fenner; trebuie 
repetat fără întârziere. De noi depind toată civilizația, toate legile 
firii, poate chiar soarta întregului univers. Am dat la iveală o 
anomalie monstruoasă, din dragoste pentru știință. Acum, de 
dragul vieții și al firii, trebuie să mă ajutaţi să o arunc înapoi, în 
bezne. 

Am părăsit pentru totdeauna căsuţa din Pawtuxet, și trebuie să- 
i scoatem afară pe toți cei de-acolo, vii sau morți Nu mă voi mai 
întoarce niciodată în acel loc, iar dacă veți auzi vreodată că sunt 
în căsuță, vă cer să nu credeți. M-am intors acasă pentru 
totdeauna și aș vrea să veniți să mă vedeți de îndată ce veți avea 
cinci sau șase ore să mă ascultați. Va fi nevoie de tot acest timp 
și, credeți-mă, nu poate exista datorie profesională mai 
importantă, căci viața și judecata mea sunt în joc. Nu îndrăznesc 
să vorbesc cu tatăl meu, pentru că nu ar înțelege toată povestea. 
Dar i-am spus că sunt în primejdie și el a pus patru polițiști de 
pază în jurul casei Nu prea știu ce-ar putea ei să facă, pentru că 
au împotriva lor forțe pe care nici dumneavoastră n-aţi putea să 
le concepeți, Veniti deci fără zăbavă dacă vreţi să mă găsiţi încă 
în viaţă și să aflați cum m-ai putea ajuta să salvez cosmosul. 

Veniti la orice oră; nu o să ies din casă; nu telefonaţți ca să vă 
anunțați venirea, căci cine știe cine ar putea să intercepteze 
apelul dumneavoastră. Și să rugăm zeii ca nimic să nu poată 
împiedica întâlnirea noastră. 


P.S. Ucideţi-l pe doctorul Allen de cum îl vedeți și topiți-i trupul 
în acid. Nu îl ardeți. 


Primind această scrisoare pe la ora zece și jumătate dimineaţa, 
doctorul Willett își aranja treburile în așa fel, încât să fie liber 
după-amiaza și seara; de altfel, era gata să prelungească 
întrevederea până noaptea târziu. Il cunoștea prea bine pe 
Charles pentru a considera acest mesaj delirul unui dement. Avea 
convingerea că era vorba de un lucru oribil și chiar și post- 
scriptum-ul putea fi înţeles dacă ţineai seama de zvonurile ce 
umblau prin satul Pawtuxet în legătură cu enigmaticul doctor 
Allen. Willett nu-l văzuse niciodată, dar auzise despre înfățișarea 
lui și se întreba ce se ascunde în spatele ochelarilor negri. 

La ora patru fix medicul se prezentă la casa familiei Ward. 
Rămase foarte contrariat, aflând de la polițiștii de gardă că 
tânărul plecase de acasă. De dimineaţă avusese o lungă 
convorbire telefonică cu cineva necunoscut; fusese auzit 
discutând cu o voce plină de teamă și rostind fraze cum ar fi: 
„Sunt foarte obosit și am nevoie să mă odihnesc puţin”; „Nu pot 
să primesc pe nimeni câteva zile de-acum încolo”; „Vă rog să 
amânaţi pe mai târziu o acţiune decisivă, până când putem pune 
la punct o înţelegere”; și pe urmă: „Imi pare rău, dar trebuie să 
abandonez totul pentru moment; o să mai vorbim mai încolo”. 
Apoi, probabil că tot gândindu-se, prinsese curaj, căci ieșise fără 
știrea nimănui; fusese văzut întorcându-se spre prânz, pe la ora 
unu, și intrând în casă; nu suflase nicio vorbă. Urcase scara, apoi, 
în momentul acela, probabil că frica îl copleșise din nou, pentru 
că, pătrunzând în bibliotecă, scosese un țipăt de spaimă. Totuși, 
când valetul venise să întrebe dacă se întâmplase ceva, Charles 
se arătase în ușă cu un aer foarte hotărât și-i făcuse semn 
servitorului să se ducă. Apoi mutase pesemne niște lucruri prin 
încăpere, căci se auziseră de-acolo bufnituri și scârţâieli. In cele 
din urmă se arătase din nou și plecase de acasă imediat, fără să 
lase niciun mesaj pentru nimeni. Valetul, care părea foarte 
tulburat de înfățișarea și comportamentul lui Charles, se interesă 
dacă mai era vreo speranţă să-și recapete echilibrul nervos. 

Timp de aproape două ore, doctorul Willett îl așteptă zadarnic 
în bibliotecă, uitându-se la rafturile pe care se căscau goluri mari 


în locurile de unde fuseseră luate cărțile. După o bucată de timp, 
umbrele începură să se îndesească, asfinţitul făcu loc noptii. 
Când domnul Ward sosi, în sfârșit, se arătă foarte surprins și 
înfuriat auzind ce se întâmplase. Nu știa că Charles îi dăduse 
întâlnire doctorului și-i promise acestuia că o să-i dea de veste de 
cum se va întoarce tânărul. Conducându-l pe medic, îi mărturisi 
că e foarte nedumerit de starea fiului său și îl rugă să facă tot 
posibilul pentru el. Willett fu bucuros să fugă din biblioteca aceea 
care-i părea bântuită de ceva înspăimântător, s-ar fi zis că 
portretul dispărut lăsase încăperii o moștenire malefică. 


3 


A doua zi dimineaţa, Willett primi un mesaj prin care domnul 
Ward îl anunţa că fiul lui lipsește în continuare; îi mai spunea că 
primise un telefon de la doctorul Allen, informându-l că Charles 
va mai rămâne la Pawtuxet o vreme și că nu trebuia deranjat. 
Aceasta era necesar, deoarece Allen însuși urma să lipsească o 
perioadă nedeterminată, lăsând tânărului său coleg toată grija 
cercetărilor. Acesta îi transmitea tatălui toată dragostea și se 
scuza că plecase în grabă. Când primi acest telefon, domnul 
Ward, auzind vocea doctorului Allen pentru prima oară, avu 
impresia că-i trezește o amintire foarte vagă și foarte neplăcută. 

În faţa tuturor acestor fapte tulburătoare, Willett nu mai știu 
realmente ce să facă. Charles Ward îi scrisese că a descoperit 
lucruri monstruoase, că doctorul Allen trebuie ucis fără milă și că 
el însuși nu se va mai întoarce niciodată la Pawtuxet; în prezent 
părea să fi uitat de toate acestea și se cufundase din nou în 
miezul misterului. Bunul-simţ îl împingea pe doctor să-l lase pe 
tânăr în voia capriciilor lui, dar un instinct profund nu-i îngăduia 
să uite scrisoarea disperată pe care o primise. O citi din nou și, 
cu tot tonul sforăitor, cu toată contradicţia între conţinut și 
purtarea recentă a autorului ei, nu o judecă drept lipsită de 
înţeles. Exprima o teroare atât de reală, evoca monstruozităţi 
atât de înspăimântătoare, că nu puteai să o iei prea ușor. 

Timp de peste o săptămână, doctorul Willett cugetă la dilema 
ce-i era impusă și se simţi din ce în ce mai ispitit să meargă să-i 
facă o vizită lui Charles în căsuţa lui din Pawtuxet. Niciunul din 
prietenii tânărului nu îndrăznise vreodată să forţeze intrarea 
acestui refugiu interzis și chiar tatăl lui nu o cunoștea decât din 
descrierile făcute; dar Willett simţi nevoia să aibă o convorbire 
directă cu bolnavul său. Domnul Ward nu mai primea de la 
Charles decât scurte scrisori dactilografiate; nici doamna Ward, 
la Atlantic City, nu era mai favorizată. În consecinţă, doctorul 
hotări să treacă la acţiune. În ciuda temerilor ciudate pe care i le 
trezeau vechile legende despre Joseph Curwen și aluziile 
misterioase ale lui Charles, o porni la drum, îndreptându-se spre 
căsuţa căţărată pe malul povârnit al râului. 


Willett mai vizitase adesea locul din pură curiozitate, deși nu 
intrase niciodată în casă și nici nu-și făcuse simțită prezenţa; prin 
urmare, cunoștea exact drumul. Mergând în micul lui automobil 
de-a lungul lui Broad Street, într-o după-amiază de sfârșit de 
februarie, se gândea la grupul de oameni ce urmase aceeași cale, 
cu o sută cincizeci și șapte de ani înainte, pentru a îndeplini o 
misiune teribilă. 

Ajunse curând la Pawtuxet, coti la dreapta pe Lockwood Street, 
înaintă pe acest drum de ţară cât se putea, apoi cobori din 
mașină și o luă pe jos spre nord, în direcţia dealului ce domina 
frumoasele meandre ale râului. Casele erau rare în aceste locuri 
și nu puteai să nu nimerești căsuţa izolată, cu garajul ei de 
ciment. Ajuns la capătul unei alei neîngrijite, doctorul bătu în ușă 
și vorbi cu o voce hotărâtă metisului portughez care 
întredeschise ușa. 

Ceru să-l vadă pe Charles Ward pentru o afacere de importanţă 
vitală și adăugă că, dacă i se refuza intrarea în casă, va povesti 
totul, în amănunt, tatălui tânărului. Metisul se lăsa cu toată 
greutatea asupra ușii, neștiind prea bine dacă trebuie să o 
deschidă sau să o închidă, când o voce venită dinăuntru rosti 
cuvintele următoare: „Lasă-l să intre, Tony; mai bine să avem o 
discuţie imediat”. Vocea aceasta foarte joasă, cavernoasă, 
răgușită îl îngheţă de groază pe medic, fără să-și dea seama de 
ce; dar spaima lui crescu și mai mult când îl văzu apărând pe cel 
care vorbise, căci era Charles Ward. 

Doctorul Willett a consemnat în scris conversaţia din după- 
amiaza aceea cu o minuţiozitate datorată importanţei pe care o 
acorda perioadei în cauză. El admite că, în acel moment, în 
mentalitatea tânărului a intervenit o schimbare radicală. In fapt, 
în controversa lui cu doctorul Lyman, el susţine că, din punctul 
lui de vedere, nebunia lui Charles datează din clipa în care a 
început să le trimită părinţilor mesaje dactilografiate. Aceste 
bileţele nu au stilul obișnuit al lui Ward; ele au un caracter arhaic 
foarte bizar, ca și cum demenţa autorului lor ar fi dat frâu liber 
unui val de tendinţe și de impresii acumulate inconștient în 
cursul mai multor ani de studii arheologice. Se ghicește în ele o 
sforţare clară în dorinţa de a fi modern, dar spiritul lor și uneori 
și limbajul aparțin trecutului. 

Trecutul ieșea la iveală, de asemenea, în fiecare intonaţie și 


fiecare gest al lui Ward, când îl primi pe medic în căsuţa 
întunecată. Se înclină, indică un scaun cu mâna și începu să 
vorbească cu acea stranie voce joasă, pe care încercă de la 
început să o explice. 

— M-am îmbolnăvit de ftizie trăind în aerul ăsta umed, declară 
el. Presupun că veniţi din partea tatălui meu să vedeţi cum o duc 
și sper că nu o să-i spuneţi nimic care să-l îngrijoreze. 

Willett asculta cu atenţie vocea spartă, dar studia cu încă și mai 
multă atenţie chipul interlocutorului său. Simţea ceva necurat și 
tare-ar fi vrut ca încăperea să fie mai puţin întunecoasă, dar nu 
rugă gazda să deschidă obloanele. Se mulțumi să-l întrebe de ce-i 
era purtarea în contradicţie izbitoare cu scrisoarea lui disperată. 

— Tocmai voiam să vă spun, răspunse Ward. Aflaţi deci că am 
nervii într-o stare jalnică și că fac și spun unele lucruri pe care nu 
le pot explica. După cum v-am spus adesea, sunt în pragul unor 
mari descoperiri de o asemenea importanţă că, uneori, îmi pierd 
capul. Dar nu mai am mult de așteptat. M-am purtat ca un 
prostănac, închizându-mă în casă la părinţii mei sub paza 
poliţailor. În punctul în care am ajuns, locul meu este aici. Vecinii 
mă bârfesc și poate că am avut slăbiciunea să cred câte ceva din 
ce au trăncănit despre mine. Nu fac nimic rău. Aveţi bunătatea să 
mai așteptați șase luni și răbdarea dumneavoastră va fi răsplătită 
din plin. 

Trebuie să vă spun că am descoperit un mijloc de a cunoaște 
trecutul; vă las să judecaţi importanţa a ceea ce voi putea da 
istoriei, filosofiei și artelor, având acces la asemenea comori. 
Străbunul meu stăpânea aceste lucruri când netrebnicii aceia 
lipsiţi de minte l-au asasinat. Acum sunt pe punctul de a mă face 
stăpân pe aceleași cunoștințe și nimeni nu trebuie să mi se pună 
în cale. Vă rog să uitaţi, domnule, ceea ce v-am scris și să nu vă 
temeti de nimeni și de nimic în locul acesta. Doctorul Allen este 
un om cu mari talente și îi datorez scuze pentru tot răul pe care l- 
am spus despre el. Aș fi vrut să-l păstrez lângă mine, căci dedică 
acestor studii aceeași râvnă ca și mine, dar are treburi în altă 
parte. 

Doctorul Willett nu știu ce să răspundă acestui discurs. Felul 
acesta de a tăgădui scrisoarea pe care o primise îl lăsa mut de 
uimire. Pe cât îi păreau vorbele auzite acum de stranii și 
nebunești, pe atât i se părea chemarea într-ajutor din 8 martie de 


firească și perfect potrivită cu acel Charles Ward pe care-l 
cunoștea. Încercă să abată conversaţia spre întâmplări petrecute 
în familie, ca să-i creeze din nou o stare de spirit obișnuită; dar 
tentativa sa eșuă jalnic. La fel s-a întâmplat mai apoi cu toţi 
alieniștii. Secţiuni importante din amintirile lui Charles Dexter 
Ward (mai ales din domeniul vieţii personale și din cel al 
timpurilor moderne) fuseseră anihilate în mod inexplicabil, în 
timp ce cunoaşterea trecutului răsărea din  adâncimile 
subconștientului și-i invada întreaga minte. Ceea ce știa despre 
vremurile de altădată era absolut anormal, după cum își dădu 
seama Willett în cursul acestei conversații, aducând în discuţie 
câteva subiecte de care se ocupase Ward în adolescenţă. 

Astfel, niciun muritor obișnuit, oricâte studii ar fi făcut, n-ar fi 
avut de unde să știe că peruca șerifului îi căzuse de pe cap când 
se aplecase în faţă, ca să vadă mai bine piesa de teatru 
reprezentată la Histrionick Academy a domnului Douglas în ziua 
de joi, 7 februarie 1762; nici cum tăiaseră actorii cu nerușinare 
textul lui Steele, Conscious Lover, așa încât închiderea teatrului, 
ordonată de autorităţile puritane, cincisprezece zile mai târziu, 
aproape că bucurase pe toată lumea. 

Dar Ward nu se lăsă dus prea multă vreme pe calea aceasta. 
Dorea numai să satisfacă în suficientă măsură curiozitatea 
musafirului său, ca să-l vadă plecat fără gând de întoarcere. În 
acest scop, îi propuse lui Willett să-i arate toată casa și îl conduse 
imediat din pivniţă până în pod. Medicul examină cu atenţie toate 
încăperile. Constată că cele câteva cărti aflate la vedere ar fi fost 
prea puţine că să umple golurile din biblioteca din Prospect 
Street și că pretinsul „laborator” era doar o aparenţă înșelătoare. 
Existau cu siguranță, pe undeva, o adevărată bibliotecă și un 
adevărat laborator, dar era imposibil să spui unde. Willett se 
întoarse în oraș înainte de căderea nopţii și-i povesti domnului 
Ward ce se petrecuse. Traseră amândoi concluzia că tânărul își 
pierduse minţile de-a binelea, dar hotărâră să nu ia nicio măsură 
severă pentru moment. 

Domnul Ward se decise să-i facă o vizită fiului său, pe 
neanunţate. Intr-o seară, doctorul Willett îl duse cu mașina până 
aproape de căsuţă și-l așteptă cu răbdare să se întoarcă. După un 
timp destul de lung, tatăl reveni cu un aer foarte trist și 
nedumerit. Fusese primit cam în același fel ca și Willett. In plus, 


tânărul își făcuse apariţia cu mare întârziere după ce musafirul 
reușise să răzbată în anticameră și nu dăduse nici cel mai mic 
semn de dragoste filială. Deși încăperea era foarte slab luminată, 
Charles se plânsese că lumina lămpilor îl orbește. Vorbise foarte 
încet, declarând că avea gâtul în stare foarte proastă; dar tatăl 
simţise în murmurul lui răgușit o nuanţă tulburătoare, pe care nu 
și-o putea alunga din minte. 

Pe deplin înţeleși să facă tot ce le stătea în puteri pentru a-l 
salva pe tânăr, domnul Ward și doctorul Willett se puseră pe 
treabă să adune toate informaţiile ce se puteau găsi despre el. 
Mai întâi făcură apel la bârfelile din Pawtuxet, ceea ce le veni 
destul de ușor, având prieteni în regiune. Toată lumea era de 
acord asupra faptului că tânărul Ward ducea o viaţă cu adevărat 
singuratică. Gura lumii îi făcea vinovaţi, pe el și pe tovarășii lui, 
de actele de vampirism din vara trecută, iar perindarea nocturnă 
a mai multor camioane dăduse naștere unor ipoteze sinistre. 
Negustorii vorbeau de comenzile bizare făcute de metisul 
portughez, în special cantităţi neînchipuite de carne și de sânge 
proaspăt, furnizate de măcelari. 

Mai era și problema zgomotelor subterane care se auzeau 
atunci când căsuţa era cufundată în întuneric. Firește, ele puteau 
veni din pivniţă, dar, potrivit unui zvon foarte împământenit, 
existau acolo cripte mult mai adânci și mai vaste. Aducându-și 
aminte de vechile istorii cu catacombele lui Joseph Curwen și 
fiind siguri că acea căsuţă fusese aleasă pentru că se înălța, 
probabil, pe locul fermei vrăjitorului, Willett și domnul Ward 
dădură multă atenţie zvonului și căutară de mai multe ori, fără 
succes, ușa din malul râului, de care vorbeau vechile manuscrise. 
Cât despre părerea lumii asupra locuitorilor căsuţei, se dovedi 
curând că oamenii îl detestau pe metisul portughez, se temeau de 
doctorul Allen și nu-l iubeau deloc pe tânărul Ward. Acesta se 
schimbase mult în ultimele două săptămâni: renunţase să se mai 
prefacă amabil și, în rarele împrejurări când ieșea din casă, 
vorbea cu o voce răgușită, de-abia auzită. 

Înarmaţi cu aceste informaţii, domnul Ward și doctorul Willett 
ţinură sfat îndelung în mai multe rânduri. Dar le lipsea esentialul 
ca să reușească să pună la un loc diferitele părți care formau 
întregul; cei doi ar fi plătit scump să poată consulta documentele 
găsite de Charles, căci, în chip clar, în ele se afla cheia nebuniei 


tânărului. 


4 


Tatăl și medicul, tulburaţi de problema căreia nu reușeau să-i 
găsească soluţia, nu făcură nimic câteva zile, în timp ce biletele 
dactilografiate trimise de Charles părinţilor săi se răreau din ce 
în ce mai mult. Apoi veni prima zi a lunii, cu obișnuitele lichidări 
financiare, iar funcţionarii de la anumite bănci începură să 
clatine din cap și să-și dea telefoane unii altora. Directorii, 
cunoscându-l din vedere pe Charles Ward, se duseră să-l întrebe 
de ce toate cecurile semnate de mâna lui semănau cu niște 
falsuri grosolane. Tânărul le explică tuturor că, în urma unui șoc 
nervos, începuse să-i fie imposibil să scrie normal; în sprijinul 
acestei afirmaţii, declară că, în ultima vreme, fusese obligat să 
dactilografieze toate scrisorile, inclusiv cele adresate părinţilor 
săi. 

Anchetatorii fură izbiţi de felul dezlânat în care vorbea, de 
parcă și-ar fi pierdut cu desăvârșire memoria în privinţa unor 
chestiuni monetare importante, binecunoscute lui cu o lună 
înainte. În plus, deși oamenii nu-l cunoșteau îndeaproape pe 
Charles Ward, nu putură să nu remarce o mare schimbare în 
limbajul și purtările lui. Știau că e un arheolog pasionat, dar nici 
cei mai fanatici iubitori ai trecutului nu folosesc tot timpul 
întorsături de frază și gesturi de mult demodate. Această 
transformare, alăturată vocii răgușite, mâinilor paralizate, 
pierderii memoriei, anunţa tulburări foarte grave. Plecând, 
anchetatorii hotărâră să aibă o discuţie foarte serioasă cu domnul 
Ward. 

În consecinţă, pe 6 martie 1928, în biroul acestuia avu loc o 
lungă conferință la capătul căreia tatăl lui Charles, plin de o 
resemnare tristă, îl chemă pe doctorul Willett. Medicul examină 
semnăturile de pe cecuri și le compară în minte cu scrisul de pe 
ultima scrisoare disperată a lui Charles. Diferenţa era radicală și 
totuși noua scriere cu aspect arhaic îi era teribil de cunoscută. 
Un lucru părea sigur: Charles era nebun de legat. Cum era 
evident că nu-și mai poate administra averea și nici nu mai e 
capabil de relaţii normale cu lumea din afară, trebuia îngrijit 
neîntârziat. S-a făcut deci apel la trei alieniști: doctorii Peck și 


Waite, din Providence și doctorul Lyman din Boston. Domnul 
Ward și doctorul Willett le făcură o expunere amănunţită asupra 
cazului; apoi, cei cinci bărbaţi examinară cărțile și hârtiile aflate 
încă în biblioteca lui Charles. După care, medicii ajunseră la 
concluzia că studiile tânărului erau de departe îndestulătoare ca 
să-i fi zguduit judecata. Işi exprimară dorinţa să vadă volumele și 
documentele intime păstrate cu el; dar, ca să facă asta, trebuia 
să meargă la căsuţă. 

Joi, 8 martie, cei patru medici și domnul Ward se duseră să 
viziteze bolnavul, supunându-l unui interogatoriu sever. Nu-i 
ascunseră țelul urmărit. Charles îi făcu să aștepte cam mult până 
să-și facă apariția după sosirea lor la căsuţă, dar, în loc să se 
revolte împotriva acestui mod de a da buzna, el recunoscu de 
bunăvoie că memoria și echilibrul lui mental suferiseră din cauza 
muncii necontenite. Nu protestă când îl informară că va trebui 
să-și părăsească actuala locuinţă. In fapt, dădu dovadă de o 
inteligenţă foarte vie; atitudinea lui ar fi nedumerit foarte tare pe 
medici, dacă dezechilibrul nu i-ar fi fost trădat de frazele arhaice 
și de dispariţia oricărei idei moderne din mintea lui. Despre 
lucrările lui nu le dezvălui medicilor nimic în afară de ceea ce 
știau deja de la domnul Ward și doctorul Willett. Afirmă solemn 
că în căsuţă nu existau nici altă bibliotecă, nici alt laborator, în 
afară de cele aflate la vedere și începu un discurs foarte încâlcit 
ca să explice de ce în casă nu se simţea nici urmă a mirosurilor 
ce-i impregnau veșmintele. Pretinse că bârfele sătenilor erau 
curate scorneli datorate curiozităţii nesatisfăcute. Declară că nu 
poate preciza unde se află doctorul Allen și că acesta se va 
întoarce atunci când va fi nevoie de el. În timp ce îi plătea leafa 
metisului portughez și încuia ușa de la intrare a căsuţei, Ward nu 
dădu nici cel mai mic semn de nervozitate; stătu numai nemișcat 
câteva secunde, ca pentru a asculta un zgomot abia perceptibil. 
Părea plin de o calmă resemnare filosofică, ca și cum plecarea lui 
ar fi fost un incident fără importanţă, și era mai bine să-și 
ușureze situaţia, neîmpotrivindu-se deloc. Conveniră să nu-i 
spună mamei nimic, iar domnul Ward să continue să-i trimită 
scrisori dactilografiate ca din partea fiului ei. 

Charles a fost dus la liniștita casă de sănătate a doctorului 
Waite, la Conanicut Island, unde a fost supus de mai mulţi medici 
unor examene minuţioase. Atunci i-au fost descoperite 


particularităţile fizice: metabolismul încetinit, pielea 
transformată, reacţiile neurale disproportionate. Doctorul Willett 
a fost în special zguduit de aceste fenomene, căci, întrucât îl 
îngrijise pe Ward în tot timpul vieţii lui, își dădea seama cel mai 
bine de aceste perturbații bizare. Pata din naștere în formă de 
măslină îi dispăruse de pe șold și-i apăruse, în schimb, pe piept 
un semn negru ce nu se găsea înainte acolo. Medicul se întrebă 
dacă nu cumva pacientul fusese însemnat cu „semnul 
vrăjitoarelor”, care se spune că era impus celor ce participau la 
anumite adunări nocturne în locuri singuratice. Willett nu se 
putea împiedica să nu-și aducă aminte de un pasaj din relatarea 
unui proces din Salem, pe care i-l arătase Charles altădată: 
„Domnul G.B., în Noaptea aceea, a însemnat cu Semnul 
Diavolului pe Bridget S., Jonathan A, Simon O., Deliverance W., 
Joseph C, Susan P., Mehitable C. Și Deborah B.” 

Chipul lui Ward îi inspira, de asemenea, o groază adâncă; sfârși 
prin a-și da seama de ce: deasupra ochiului drept, tânărul purta 
aceeași cicatrice pe care Willett o remarcase la portretul lui 
Joseph Curwen. 

În acest timp, toată corespondenţa destinată lui Charles sau 
doctorului Allen era supravegheată îndeaproape; domnul Ward 
ceruse să fie îndrumată spre el. Nimeni nu se aștepta să dea 
peste mare lucru, căci, dacă ar fi fost vreo comunicare 
importantă, ea ar fi fost făcută printr-un mesaj direct. Dar, la 
sfârșitul lui martie, sosi o scrisoare din Praga adresată doctorului 
Allen, care le dădu de gândit doctorului Willett și domnului Ward. 


Kleinstrase 11 
Altstadt, Praga 
11 februarie 1928 


Frate întru Almonsin-Metraton, 


Am primit astăzi scrisoarea ta privitoare la cele ce ai făcut să 
răsară din Sărurile pe care ti le-am trimis. Acest rezultat contrar 
speranțelor dovedește limpede că Pietrele de Mormânt fuseseră 
schimbate atunci când Barrabas mi-a procurat Specimenul. Se 
întâmplă adesea, după cum știi și tu de când cu Trupul pe care l- 
ai scos din Cimitirul de la King's Chapel în 1769 și după cele 


scoase de H. din Vechiul Loc de Odihnă în 1690, care erau să-l 
coste viaţa. Același lucru mi s-a întâmplat în Egipt acum 75 de 
ani și de-acolo mi se trage cicatricea pe care Tânărul a văzut-o pe 
fața mea în 1924. Așa cum ti-am mai spus acum multă vreme, nu 
chema niciun Spirit pe care să nu-l poți domina, fie pornind de la 
Sărurile mortilor, fie din Sferele de Dincolo. Să ţii mereu 
pregătite Cuvintele care alungă și nu sta pe gânduri când ai un 
dubiu asupra identității Celui venit. In nouă cimitire din zece 
pietrele au fost schimbate din loc. Nu poți fi niciodată sigur de 
nimic atâta vreme cât nu ai pus întrebările. Am primit azi vești de 
la H. Care a avut necazuri cu Soldaţii. Regretă că Transilvania a 
trecut de la Ungaria la România și s-ar muta de acolo dacă 
castelul lui n-ar fi atât deplin cu Ce Știm. Am să-ți trimit curând 
Ceva venit dintr-un mormânt oriental; o să-ți facă mare plăcere. 
Până atunci, nu uita că aș vrea să-l am pe B.F., dacă ai putea să 
mi-l procuri. Il cunosti mai bine decât mine pe G. Din 
Philadelphia. Folosește-l înaintea mea, dacă vrei, dar nu-l trata 
cu prea mare neindurare, căci trebuie să-i vorbesc și eu după 
aceea. 
Yogg-Sothoth Neblod Zin 
Simon O. 


Domnului ]. C. 
La Providence 


Domnul Ward și doctorul Willett au rămas uluiţi la citirea 
acestei scrisori și avură nevoie de multă vreme ca să înţeleagă ce 
putea ea să implice. Așadar, doctorul Allen și nu Charles Ward 
era cel ce conducea totul în căsuţa din Pawtuxet? Asta explica 
post-scriptum-ul ultimului mesaj al tânărului. Şi de ce prezenta 
scrisoare, adresată pe plic doctorului Allen, purta la sfârșit 
inscripţia: „Domnului J.C.”? Concluzia se impunea, dar 
monstruozitatea are și ea anumite limite... Cine era „Simon 0.?” 
Bătrânul pe care-l vizitase Charles la Praga? Poate... Dar, în 
veacurile apuse, existase un Simon Orne, alias Jedediah, din 
Salem, dispărut în 1771 și căruia doctorul Willett îi recunoștea 
acum scrisul, după copiile fotografice ale formulei Orne pe care 
Charles i le arătase altădată. 

Tatăl și bătrânul medic, neștiind ce să facă și nici ce să mai 


creadă, se duseră să-l vadă pe Charles la sanatoriu, ca să-i pună 
câteva întrebări privitoare la doctorul Allen, la vizita lui la Praga 
și la ceea ce aflase despre Simon Orne din Salem. Tânărul 
răspunse simplu că observase că doctorul Allen avea legături 
spirituale uimitoare cu anumite suflete din trecut; iar 
corespondentul lui de la Praga poseda, probabil, același dar. 
Plecând de-acolo, domnul Ward și doctorul Willett își dădură 
seama că, de fapt, ei fuseseră cei supuși unui interogatoriu și că, 
fără să dezvăluie nimic el însuși, bolnavul îi făcuse să spună tot 
ce conţinea scrisoarea de la Praga. 

Doctorii Peck, Waite și Lyman nu dădură mare importanţă 
corespondenţei colegului lui Charles Ward. Cunoscând tendinţa 
monomaniacilor de a se strânge unii lângă alţii, credeau că 
Charles sau Allen descoperiseră un seamăn de-al lor expatriat, 
poate cineva care văzuse scrisul lui Simon Orne și îl imitase, ca 
să încerce să treacă drept reîncarnarea acestui personaj. Poate și 
Allen se găsea în aceeași situaţie și-l făcuse pe tânărul Ward să 
creadă că este un avatar al lui Joseph Curwen. În plus, medicii 
pretinseră că scrisul actual al lui Charles Ward era o imitație a 
mai multor specimene vechi de scriere, procurate prin diverse 
șiretlicuri: nu dădură nicio atenţie părerii lui Willett, care spunea 
că se regăsesc în scrierea lui Charles toate caracteristicile 
scrisului arhaic al lui Joseph Curwen. Ținând seama de 
scepticismul confraţilor săi, bătrânul doctor îl sfătui pe domnul 
Ward să nu le arate scrisoarea adresată doctorului Allen, venită 
din Rakus, Transilvania, la data de 2 aprilie și al cărei scris era 
absolut identic cu cel al criptogramei Hutchinson. Iată conţinutul 
ei: 


Castelul Ferenezy 
7 martie 1928 


Dragul meu C, 


Douăzeci de oameni din Poliţie au venit să îmi pună întrebări 
despre lucrurile povestite de Tărani. Românii ăștia dau dovadă de 
un zel dezgustător, pe când pe un Maghiar îl puteam corupe ușor 
cu un Prânz bun. Luna trecută, M. Mi-a trimis sarcofagul Celor 
Cinci Sfincși de la Acropole, unde Cel pe care l-am chemat îmi 


spusese că se va găsi și am avut 3 Conversaţii cu Ceea Ce era 
înmormântat acolo. O să-l trimit imediat lui S. O. La Praga, care 
ţi-l va expedia apoi ție. Creatura e foarte încăpățânată, dar tu 
cunosti Metoda de a o face să vorbească, Te arăţi foarte înțelept 
ținând în jurul tău mai puțină lume decât înainte; nu era nicio 
Nevoie să-i păstrezi pe Paznici în Forma lor trupească, ca să stea 
Degeaba. Poţi acum să te deplasezi și să te duci să Lucrezi în altă 
parte fără prea mare Greutate, dacă este necesar; dar sper că 
Nimic nu te va constrânge prea curând să urmezi o Cale atât de 
Sâcâitoare. Am fost foarte bucuros să aflu că nu mai ești deloc în 
legătură cu Cei Din Afară căci asta înseamnă întotdeauna un 
Pericol Mortal. Ai câștigat întrecerea între noi reușind să 
ordonezi formulele în așa fel încât un altul să le poată rosti cu 
Succes. Borellus considera că este posibil cu condiţia să folosești 
Cuvintele Potrivite. Oare tânărul le folosește adesea? Imi pare 
rău că strâmbă din nas, așa cum mă temeam încă din timpul 
celor 15 Luni ale Șederii lui la Castel; dar bănuiesc că știi cum 
să-l iei. Nu vei putea să-l învingi cu ajutorul Formulei, căci ea nu 
are Efect decât asupra Celor pe care cealaltă Formulă i-a înviat, 
pornind de la Săruri; dar ai Mâini voinice și Pumnal și Pistol, iar 
Mormintele nu sunt greu de săpat și Acizii nu refuză să ardă. Am 
auzit că i l-ai promis pe B.F. Pe urmă îmi trebuie și mie. Fii foarte 
atent pe cine chemi și ferește-te de Tânăr. De acum într-un an 
vom putea chema Legiunile Subterane și atunci Puterea noastră 
nu va mai avea Margini. Ai încredere în Cuvintele mele, căci, știi 
doar, O. și cu mine am avut 150 de ani în plus faţă de tine ca să 
studiem acest Subiect. 
Nephren - Ka nai Hadoth. 
Edw. H. 


Pentru J. Curwen. Esq., 
Providence 


Domnul Ward și doctorul Willett se abținură să arate scrisoarea 
alieniștilor, dar aceasta nu îi împiedică să ia măsuri. Niciun 
sofism nu mai putea să ascundă sinistrul adevăr: doctorul Allen 
întreținea o corespondență neîntreruptă cu două personaje 
bizare pe care Charles le vizitase în călătoria lui și care 
pretindeau că sunt reîncarnări ale vechilor prieteni ai lui Joseph 


Curwen din Salem; pe deasupra, el însuși se considera a fi o 
reîncarnare a bătrânului vrăjitor și nutrea intenţii ucigașe la 
adresa unui „tânăr” ce nu putea fi altul decât Charles Ward. Ca 
atare, multumind lui Dumnezeu că fiul lui era la loc sigur în 
sanatoriu, domnul Ward angajă câţiva detectivi, cerându-le să-i 
facă rost de toate informaţiile posibile despre misteriosul doctor 
Allen. Le încredinţă cheia căsuţei și îi îndemnă să inspecteze 
camera pe care o ocupase colegul fiului său, în căutare de indicii 
interesante. Întrevederea cu detectivii a avut loc în biblioteca lui 
Charles, și polițiștii avură o impresie limpede de ușurare când 
ieșiră din încăperea unde părea să domnească o atmosferă 
malefică... 


V 
Coșmar şi cataclism 


1 


Putin timp după aceea avu loc hidoasa aventură care și-a lăsat 
urma de neșters asupra sufletului lui Marinus Bicknell Willett și i- 
a îmbătrânit trupul cu zece ani. 

Medicul, după o lungă discuţie cu domnul Ward, căzuse de 
acord cu el asupra unui număr de puncte ce ar fi fost considerate 
ridicole de alieniști. Exista, răspândită în lume, o mișcare 
înfricoșătoare aflată în legătură directă cu o necromanţie mai 
veche decât vrăjitoria din Salem. Cel puţin doi oameni în viaţă (și 
poate și un al treilea, la care nici nu îndrăzneau să se gândească) 
stăpâneau spirite sau personalităţi ce viețuiseră în 1690 sau 
chiar mult mai devreme. În lumina diverselor documente adunate 
apărea limpede ce încercau să facă aceste oribile creaturi: 
jefuiau morminte din toate secolele, inclusiv cele ale oamenilor 
celor mai iluștri și mai înţelepţi din univers, în speranţa să 
extragă din cenușile morților inteligenţa și știința lor. 

Acești vampiri se îndeletniceau cu un trafic odios, schimbau 
osemintele între ei cum schimbă școlarii cărțile și credeau că 
într-o zi, mulțumită sinistrei lor alchimii, vor ajunge la o putere 
pe care nu o deținuse niciodată vreun om sau vreun grup de 
oameni. Descoperiseră mijlocul de a-și păstra creierul viu fie în 
același trup, fie în trupuri diferite; și reușiseră să comunice cu 
morţii pe care și-i procurau. După toate aparențele, bătrânul 
Borellus spusese adevărul când pretinsese că putea fi readusă o 
formă trupească vie, pornind de la anumite „Săruri esenţiale”. 
Exista o formulă pentru a face să se ivească această formă și alta 
pentru a o trimite înapoi în neant. Se puteau face confuzii, căci 
pietrele de pe vechile morminte erau adesea mutate din loc. 

Domnul Ward și doctorul Willett se înfiorară trecând de la o 
concluzie la alta. Puteau fi chemate prezenţe sau voci din sferele 
necunoscute, la fel ca și din morminte, dar și în cazul acesta 
trebuia procedat cu prudenţă. Fără nicio îndoială, Joseph Curwen 
se dedase unor evocări interzise. Cât despre Charles... ce puteai 
să crezi despre el? Ce forțe cosmice, datând din epoca lui 
Curwen, ajunseseră până la el și îi întorseseră mintea spre cele 
ale trecutului? Primise anumite directive și le urmase. Se dusese 


să întâlnească un necunoscut la Praga și stătuse multă vreme 
într-un misterios castel din Transilvania. Pe deasupra, găsise 
probabil mormântul lui Joseph Curwen. Apoi chemase o creatură 
care fusese nevoită să vină. Nu se putea uita vocea aceea 
formidabilă venită din înălțimile văzduhului, în noaptea de 
vinerea sfântă, nici conversaţia în doi în laboratorul din 
mansardă. 

Discuţia auzită din încăperea încuiată nu avusese loc chiar 
înaintea epidemiei de acte de vampirism? Cine voise oare să se 
răzbune violând mormântul lui Ezra Weeden? Apoi, mai erau 
căsuţa, ciudatul doctor Allen, bârfelile, zvonurile, teama și ura. 
Cei doi erau incapabili să explice clar nebunia lui Charles, dar 
aveau certitudinea că spiritul lui Joseph Curwen se întorsese pe 
pământ pentru a-și continua cercetările nelegiuite. Posesiunea 
demonică părea un lucru posibil. Doctorul Allen nu era străin de 
ea și detectivii erau datori să descopere alte informaţii despre 
acest om sinistru, care-i ameninţa viața lui Charles. Până atunci, 
întrucât existența unei vaste cripte sub căsuţă părea aproape 
sigură, trebuia să se încerce descoperirea ei. Așadar, cei doi 
hotărâră să meargă la căsuţă a doua zi dimineaţa, înarmaţi cu 
valize pline de uneltele necesare pentru cercetările subterane. 

La 6 aprilie, la ora zece dimineaţa, exploratorii pătrunseră în 
casa blestemată. După dezordinea din camera doctorului Allen 
înţeleseră că detectivii trecuseră pe-acolo și sperară că găsiseră 
ceva indicii. Cum pivnițele îi interesau în mod special, coborâră 
acolo fără să mai aștepte. Destul de multă vreme se simţiră în 
încurcătură, căci aspectul podelei și cel al pereţilor părea să 
excludă existenţa unei deschideri ascunse. Willett examină cu 
atenţie toate suprafeţele, și orizontale și verticale; procedând 
prin eliminare, ajunse, în sfârșit, la mica platformă din fața 
cazanului din spălătorie. După ce o apăsă în toate colţurile, 
descoperi în cele din urmă că placa de deasupra se învârtea și 
aluneca orizontal pe un pivot. Dedesubt se găsea o suprafață de 
beton prevăzută cu un orificiu prin care putea intra un om. 
Domnul Ward se repezi și scoase capacul de pe gaură fără nicio 
greutate. Imediat, Willett îl văzu clătinându-se, se grăbi să alerge 
la el, îl prinse în braţe și înțelese cauza răului: un curent de aer 
cu un miros de nedescris răzbătea din put. 

Medicul își transportă prietenul leșinat până la etaj, îl întinse pe 


podea și îl stropi cu apă rece pe faţă. Domnul Ward își veni 
curând în simţiri, dar era vizibil că aerul emanat din criptă îl 
îmbolnăvise serios. Nedorind să-și asume vreun risc, Willett 
aduse un taxi din Broad Street și își trimise prietenul acasă. Apoi, 
se înarmă cu o lampă electrică, își acoperi nasul cu o fâșie de 
tifon sterilizat și se întoarse în pivniţă să examineze puţul. Aerul 
devenise mai puţin greţos și Willett reuși să lumineze interiorul 
puţului cu lampa electrică. Până la zece picioare adâncime văzu 
suprafaţa betonată, străbătută de o scară de fier, apoi, puţul 
dădea spre o veche scară de piatră care, la origine, ducea 
probabil afară, la aer liber, într-un punct situat un pic la sud de 
căsuţă. 


2 


Willett recunoștea sincer că, timp de câteva clipe, amintirea 
vechilor legende despre Joseph Curwen l-a împiedicat să 
pătrundă în acest abis puturos. În cele din urmă, simţul datoriei 
avu câștig de cauză și doctorul intră în puț, luând cu el o valiză 
mare, ca să pună în ea documentele pe care le-ar putea găsi. 
Încetișor, cum stătea bine unui om de vârsta lui, coborî scara de 
fier până la treptele năclăite. Lampa electrică îi dezvălui că 
zidurile străvechi, șiroind de umezeală, erau acoperite cu un 
mușchi multisecular. Treptele de piatră se afundau sub pământ, 
dar nu în spirală, ci în trei cotituri bruște. Scara era atât de 
îngustă, că doi oameni unul lângă altul ar fi putut cu greu să 
treacă. Willett numărase treizeci de trepte când auzi un zgomot 
slab, care-l făcu să-i treacă cheful de a continua numărătoarea. 

Era unul din sunetele acelea blestemate, oribile, pe care nimic 
nu l-ar putea descrie. Evocarea unui geamăt mohorât și fără 
suflet, a unui urlet de groază pornit din pieptul condamnaților la 
iad n-ar fi de ajuns să exprime hidoșenia lui esenţială. Venea 
dintr-un punct nedeslușit și continuă să se audă când Willett 
ajunse, în josul scării, la un coridor de dimensiuni ciclopice, ai 
cărui pereţi erau străpunși de numeroase tuneluri boltite. Tunelul 
măsura cam cincisprezece picioare în înălțime și zece în lățime. 
Nu-ţi puteai da seama de lungimea lui, căci se pierdea departe în 
beznă. 

Stăpânindu-și teama pe care i-o trezeau mirosul infect și urletul 
necontenit, Willett începu să exploreze tunelurile boltite, unul 
după altul. Fiecare dintre ele ducea la o sală de dimensiune 
mijlocie, ce părea a fi servit unor scopuri ciudate. Bătrânul 
doctor nu văzuse în viaţa lui ceva comparabil cu instrumentele 
cărora abia le întrezărea forma sub mormanele de praf și de 
pânze de păianjen adunate într-un secol și jumătate; căci mai 
multe dintre aceste săli reprezentau, probabil, fazele cele mai 
vechi ale experienţelor lui Joseph Curwen. Dimpotrivă, ultima în 
care pătrunse Willett fusese folosită de curând. Adăpostea 
rafturi, mese, dulapuri, scaune și un birou încărcat cu documente 
din diferite epoci. În câteva locuri se găseau lumânări și lămpi cu 


petrol; medicul aprinse câteva ca să vadă mai bine. 

Constată atunci că încăperea era ultimul birou unde lucrase 
Charles Ward. Cum cunoștea majoritatea cărţilor și cum aproape 
toate mobilele proveneau din casa de pe Prospect Street, încercă 
un sentiment de familiaritate atât de intens, încât uită de miasme 
și de urlete, deși erau mai puternice aici decât în josul scării. 
Prima lui sarcină era să pună mâna pe toate documentele de o 
importanţă vitală. Se puse pe treabă fără întârziere și-și dădu 
seama curând că i-ar trebui luni, dacă nu ani, să descifreze toată 
grămada de hârtii acoperite cu scrieri ciudate și cu desene 
stranii. (Găsi, între altele, pachete mari de scrisori cu ștampile de 
la Praga și de la Rakus, scrise, fără îndoială, de Orne sau 
Hutchinson). 

În sfârșit, într-un mic birou de acaju, Willett descoperi 
documentele lui Joseph Curwen pe care Charles îl lăsase să le 
întrezărească în mare silă, cu câţiva ani înainte. Puse tot 
pachetul în valiză, apoi continuă să examineze dosarele, 
concentrându-și atenţia asupra documentelor mai moderne. Or 
aceste manuscrise aveau o caracteristică bizară, foarte puţine 
dintre ele fuseseră scrise de Charles Ward, pe când teancuri 
întregi de hârtie erau acoperite cu un scris absolut identic cu cel 
al lui Joseph Curwen, deși data lor era recentă. Singura concluzie 
posibilă era că tânărul se străduise, cu un succes nemaiîntâlnit, 
să imite grafia bătrânului vrăjitor. Pe de altă parte, nu exista nici 
urmă de o a treia scriitură, care ar fi fost cea a doctorului Allen. 

În acest munte de note și simboluri, o formulă mistică revenea 
atât de des, că Willett o învăţă pe dinafară chiar înainte să-și 
încheie cercetările. Era dispusă pe două coloane paralele: cea din 
stânga avea deasupra simbolul arhaic numit „Cap de dragon” 
folosit în almanahuri pentru a indica un nod ascendent; în susul 
celei din dreapta se găsea semnul „Coadă de dragon”, sau nod 
descendent. 

Medicul își dădu seama că a doua parte a formulei nu era 
altceva decât prima, scrisă pe dos, cu excepţia monosilabelor de 
la sfârșit și a cuvântului Yog-Sothoth. lată reproducerea exactă: 


YAI 'NG'NGAH, 
YOG-SOTHOTH 
H'EE-L'GEB 
F'AI THRODOG 


UAAAH 


OGTHROD Al'F 
GEB'L-EE'H 
YOG-SOTHOTH 
'NGAH'NG Al'Y 
ZHRO 


Willett fu atât de fascinat de cele două formule, încât se trezi că 
le repetă cu voce joasă. Judecă, după un timp, că adunase destule 
documente ca să-i convingă pe alieniști de necesitatea unei 
anchete mai sistematice. Dar rămânea încă de găsit laboratorul 
ascuns. Așa că, lăsând valiza în sala luminată, intră din nou în 
coridorul cufundat în beznă și duhoare, sub bolta căruia continua 
să se audă hidosul geamăt. 

Cele câteva încăperi în care intră erau pline de lăzi putrezite și 
de sicrie de plumb cu înfățișare sinistră. Se gândi la sclavii și 
marinarii dispăruţi, la mormintele violate în toate colţurile lumii, 
la atacul final asupra fermei din Pawtuxet Road; apoi hotări că e 
mai bine să nu se mai gândească... 

Dintr-o dată, zidurile părură să-i dispară din faţa ochilor în timp 
ce duhoarea și geamătul deveneau mai puternice. Willett observă 
atunci că pătrunsese într-o sală atât de vastă, încât lumina lămpii 
nu străbătea până în capătul celălalt. 

Peste un timp, ajunse la un cerc de stâlpi enormi, în centrul 
căruia se înălța un altar acoperit de sculpturi atât de ciudate, că 
se apropie să se uite la ele. Dar, când văzu ce înfățișau, sări 
înfiorat înapoi și nu mai zăbovi să privească petele întunecate de 
deasupra și de pe laturile altarului. In schimb, dădu de peretele 
din fund care forma un arc de cerc gigantic străpuns de 
deschideri de uși și tăiat de sute de celule goale, cu gratii de fier 
și cu lanţuri prinse în ziduri. 


3 


Totuși duhoarea hidoasă și geamătul lugubru deveniseră atât de 
deslușite în această vastă sală subterană, că medicul fu silit să le 
acorde toată atenţia. Îndreptând lumina lămpii spre podea, 
observă că, din loc în loc, la intervale regulate, unele dintre dale 
erau străpunse de găurele. O scară lungă, aruncată neglijent pe 
jos, părea impregnată complet de mirosul înspăimântător ce 
domnea peste tot. Deodată, Willett constată că mirosul și 
zgomotul păreau mai puternice chiar deasupra dalelor găurite, ca 
și cum acestea ar fi fost niște trape dând acces spre adâncimi și 
mai mari. Îngenunche lângă una dintre ele și reuși să o urnească 
din loc, cu multă greutate. Imediat geamătul deveni mai ascuţit și 
trebui să-și adune tot curajul ca să stăruie să ridice piatra grea. 
O putoare de nedescris urcă din măruntaiele pământului și 
medicul simţi că îl apucă ameţeala când îndreptă raza lămpii spre 
deschiderea neagră. 

Dacă Willett sperase cumva să descopere o scară ducând către 
un hău al ororii supreme, a fost probabil dezamăgit văzând numai 
peretele de cărămidă al unui puț cilindric cu diametrul de un 
metru și jumătate, lipsit de orice posibilitate de coborâre. În timp 
ce raza de lumină se lăsa mai jos spre fundul puţului, geamătul 
se transformă într-un șir de ţipete groaznice, însoţite de 
zgomotele produse de încercări zadarnice de căţărare și de 
căderea a ceva vâscos. Exploratorul începu să tremure; mintea 
lui refuza să-și închipuie ce creatură oribilă ar putea să se 
ascundă în acest abis. Dar, o clipă mai târziu, își făcu curaj și se 
aplecă peste ghizdul grosolan, ţinând lampa în mâna întinsă în 
jos. În primul moment nu întrezări decât pereţii acoperiţi de 
mâzgă și de mușchi; mai apoi, zări o formă întunecată care sărea 
greoi pe fundul cilindrului strâmt, cam la douăzeci și cinci de 
picioare dedesubt. Lampa îi tremură în mână, dar privi din nou, 
să vadă mai bine ce fel de creatură vie era zidită în beznele acelei 
închisori, unde se prăpădea de foame de la plecarea lui Charles 
Ward cu o lună în urmă. Nu era nicio îndoială că mai erau multe 
altele la fel, în fundul celorlalte puțuri acoperite cu dale 
perforate, în care nu aveau loc să se întindă și unde rămăseseră 


probabil ghemuite, sărind nevolnice din când în când, în tot 
timpul acestor patru săptămâni înfiorătoare. 

Dar Marinus Bicknell Willett se căi că mai privise o dată, căci 
de-atunci n-a mai fost niciodată același om. E greu să explici cum 
numai vederea unui obiect tangibil, cu dimensiuni ce ar putea fi 
măsurate, a răvășit în asemenea hal un om obișnuit cu 
spectacolul macabru al sălilor de disecţie. Tot ce se poate spune 
este că anumite forme sau entităţi au o putere de sugestie ce lasă 
să se întrevadă realităţi de nedescris, dincolo de lumea iluzorie în 
care ne închidem. Este evident că Willett a zărit o entitate de 
acest fel, căci, timp de câteva clipe, fu lovit de o demenţă 
frenetică. Lampa îi căzu din mână și el nu dădu nici cea mai mică 
atenţie scrâșnetului dinţilor ce mușcau din ea, în fundul puţului. 
Începu să urle cu o voce extrem de ascuţită, de nerecunoscut; nu 
mai era în stare să se ridice pe picioare și se târi disperat pe 
dalele umede, de sub care urcau ţipete stinse, răspunzând 
strigătelor sale. Își sfâșie mâinile pe pietrele zgrunțuroase și se 
izbi sălbatic cu capul de stâlpi, dar își urmă drumul. Încet, încet 
își reveni în simțţiri și-și astupă urechile, să nu mai audă concertul 
de gemete lugubre care urmase ţipetelor. Şiroind de sudoare, 
lipsit de orice putinţă de a-și lumina calea, se gândea cu oroare 
că zeci de asemenea creaturi înfricoșătoare trăiau încă sub 
picioarele lui și că, poate, vreunul din puțuri rămăsese deschis... 

După aceea a refuzat mereu să spună exact ce văzuse. Entitatea 
prizonieră semăna cu unele dintre sculpturile de pe altar. Se 
vedea limpede că nu era o creaţie a firii, pentru că nu era 
terminată şi nimeni n-ar putea descrie proporţiile ei anormale. 
După părerea lui Willett, ea reprezenta tipul de forme pe care 
Ward le iscase pornind de la sărurile imperfecte. Pe moment, 
medicul și-a amintit o frază din scrisoarea lui Simon sau Jedediah 
Orne adresată lui Joseph Curwen: „Fără nicio îndoială, nu e 
Nimic altceva decât un lucru prea Oribil în ceea ce a făcut H. să 
se ivească pornind de la ceea ce nu a putut aduna în întregime.” 

Apoi îi reveniră în minte zvonurile despre cadavrul calcinat, 
găsit pe câmp la o săptămână după atacul asupra fermei lui 
Joseph Curwen. Charles Ward îi povestise lui Willett că, după 
spusele bătrânului Slocum, nu era un cadavru de om și nici nu 
semăna cu vreun animal cunoscut locuitorilor din Pawtuxet. 

Aceste cuvinte îi răsunau în cap în timp ce se legăna încoace și 


încolo, ghemuit pe dalele de piatră. Încercă să le alunge rostind 
Tatăl Nostru; apoi se trezi repetând dubla formulă pe care o 
descoperise în biblioteca subterană. Parcă se simţi puţin mai 
liniștit și reuși să se ridice în picioare, împleticindu-se. Regretând 
amar pierderea lămpii, se uită cu atenţie împrejur în speranţa să 
zărească o licărire cât de slabă răzbătând dinspre bibliotecă. 
După un timp, i se păru că ghicește în depărtare o lucire vagă și 
se târî în patru labe în direcţia aceea, cu o prudenţă 
înspăimântată, temându-se necontenit să nu se lovească de un 
stâlp sau să cadă într-un puț neacoperit. 

La un moment dat, dădu peste dala străpunsă de găuri pe care 
o ridicase și o spaimă atroce puse stăpânire pe el. Dar avu 
norocul să evite deschizătura căscată, de unde nu mai urca acum 
niciun zgomot; creatura ce încercase să zdrobească lampa 
electrică în dinţi nu se mai făcu auzită... De mai multe ori, în timp 
ce înainta încet, văzu micșorându-se licărirea care îl călăuzea și 
înţelese că lămpile și lumânările aprinse de el se stingeau, 
probabil, una câte una. Ideea de a rămâne pierdut în acest 
labirint de coșmar îl făcu să se ridice și să înceapă să alerge; 
căci, odată cu dispariţia ultimei lumini, nu i-ar mai fi rămas decât 
o singură nădejde de supravieţuire: sosirea ajutoarelor pe care i 
le-ar trimite domnul Ward, după un timp mai mult sau mai puţin 
lung. Curând, ajunse în coridor și văzu lumina străbătând dinspre 
o ușă din dreapta lui. O clipă mai târziu intră în biblioteca secretă 
a lui Charles Ward și văzu cum moare raza ultimei lămpi de la 
care-i venise salvarea. 


4 


Se grăbi să umple cu petrol lămpile stinse, luând dintr-un bidon 
pe care-l observase când intrase prima oară în încăpere; apoi, 
căută împrejur altă lanternă ca să-și continue explorarea. Într- 
adevăr, cu toată aventura lui înfiorătoare, era foarte hotărât să 
nu lase la o parte nimic din faptele ce i-ar fi putut lămuri nebunia 
lui Charles Ward. În lipsa unei lanterne, alese cea mai mică 
dintre lămpi; apoi își umplu buzunarele cu lumânări și chibrituri 
și se înarma cu un bidon cu cinci litri de benzină, pentru cazul în 
care ar descoperi un laborator ascuns, după teribila sală cu solul 
ciuruit de puțuri. Trebuia să-și adune tot curajul ca să se întoarcă 
în locul acela; dar, din fericire, nici altarul, nici puţul neacoperit 
nu se aflau lângă zidul concav străpuns de celule, ale căror 
intrări întunecate constituiau țelul logic al explorării lui. 

După ce traversă cu pași hotărâți imensa sală cu aerul infect, 
Willett constată că intrările misterioase dădeau spre încăperi ce 
slujeau, probabil, de magazii. Una era plină de baloturi de 
costume mucezite, datând de o sută cincizeci de ani. Alta 
conţinea diferite haine moderne, ca și cum cineva ar fi vrut să 
echipeze, progresiv, o trupă destul de numeroasă de oameni. Dar 
cel mai neplăcut lucru erau cuvele enorme de aramă așezate din 
loc în loc. Ele îi treziră o oroare și mai mare decât bolurile de 
plumb cu formă bizară, în care se mai păstra o depunere 
scârboasă, cu un miros încă mai dezgustător decât duhoarea 
generală din criptă. 

După ce exploră cam o jumătate din zid, văzu un alt culoar, 
asemănător celui prin care venise; spre el se deschideau câteva 
uși. Le cercetă numaidecât și, după ce trecu prin trei încăperi 
lipsite de interes, ajunse, în sfârșit, la o sală lungă, plină de mese, 
rezervoare, cuptoare, instrumente moderne, flacoane, mojare: 
era laboratorul lui Charles Ward și, înaintea lui, al lui Joseph 
Curwen. 

Găsind trei lămpi pline, doctorul Willett le aprinse, apoi începu 
să examineze încăperea cu cel mai mare interes. Dar aparatele 
științifice (între care se găsea și o masă de disecţie) nu-i 
dezvăluiră mare lucru, în afara faptului că tânărul Ward se 
consacrase, probabil, studiului chimiei organice. Printre cărți 


găsi un exemplar zdrenţuit din Borellus, în care Ward subliniase 
același paragraf ce-l tulburase atât de tare pe respectabilul domn 
Merritt, cu o sută și cincizeci de ani înainte. 

Din laborator se deschideau trei uși. Două dintre ele dădeau 
înspre niște simple cămări, unde erau îngrămădite numeroase 
sicrie mai mult sau mai puţin deteriorate. Mai erau acolo o 
grămadă de veșminte și mai multe sicrie noi, ermetic închise. Cea 
de a treia ușă dădea spre o sală destul de vastă, cu pereţii 
acoperiţi cu rafturi; în centru era pusă o masă pe care se găseau 
două lămpi. Willett le aprinse și văzu că aproape toate rafturile 
erau pline de ciudate urne de plumb, de două tipuri diferite: 
unele foarte înalte și fără toarte, asemănătoare vaselor lekythos 
(ulcioare grecești pentru ulei), altele cu o singură toartă, 
asemănătoare  ulcioarelor Phaleron. Toate erau astupate cu 
dopuri metalice și acoperite cu ciudate simboluri în basorelief. 
Vasele lekythos erau puse într-o latură a încăperii, sub o tăbliță 
mare care purta scris cuvântul „Custodes”; vasele Phaleron erau 
așezate pe peretele opus, sub o altă tăbliță „Materia”. De fiecare 
vas era prinsă o etichetă de carton având înscris pe ea un număr. 
Willett deschise câteva la întâmplare; toate conţineau o cantitate 
mică din aceeași substanţă: un praf fin, foarte ușor, de culori 
diferite și fără nicio putere adezivă (după cum putu să-și dea 
seama medicul, vărsând un pic de praf în palmă). 

Cele două tăblițe îl intrigară grozav. „Custodes”, „Materia”, 
asta însemna pe latinește „Paznici”, „Materie” ... Într-o 
străfulgerare, își aminti că văzuse undeva cuvântul „Paznici” 
legat de acest mister: într-o scrisoare adresată de curând 
doctorului Allen de un corespondent cu scrisul lui Edward 
Hutchinson: „Nu era nicio Nevoie să păstrezi Paznicii sub forma 
lor trupească, ca să stea Degeaba”. Ce putea să însemne asta? 
Stai... mai era o referire la „paznici”, care-i scăpase. Pe vremea 
când Ward îi mai spunea câte ceva despre lucrările lui, îi vorbise 
despre un pasaj din jurnalul lui Eleazar Smith, în care acesta 
amintea despre conversațiile sinistre dintre Curwen, unii dintre 
prizonierii lui și „paznicii” acestor prizonieri. Acești „gardieni”, 
potrivit scrisorii lui Hutchinson - sau a reîncarnării lui - nu mai 
aveau nimic de făcut, așa încât, acum, doctorul Allen nu-i mai 
păstra sub forma lor trupească. Deci, trebuia trasă concluzia că 
le dăduse forma acestor „săruri” în care grupul de vrăjitori 


transforma un număr cât de mare de trupuri sau schelete 
omenești. 

Deci asta conţineau vasele lekythos: roadele monstruoase ale 
actelor și riturilor nelegiuite, făpturi ce puteau fi chemate în 
ajutor printr-o incantaţie de iad, ca să-și apere stăpânul sau să-i 
facă să vorbească pe cei ce se împotriveau. Willett se cutremură 
la gândul că-și turnase așa ceva în palmă. Timp de o clipă, simţi 
dorința să fugă departe de aceste rafturi încărcate de sentinele 
mute și, poate, la pândă. Apoi se gândi la vasele așezate sub 
eticheta „Materia”. Ce săruri puteau fi în ele, dat fiind că nu erau 
„sărurile-paznici”? Sfinte Doamne! Nu cumva închideau în ele 
rămășițele pământești ale celor mai mari gânditori ai tuturor 
veacurilor, smulse din mormintele lor de vampirii aceștia, dornici 
să folosească suma tuturor cunoștințelor lor pentru a-și atinge un 
ţel smintit, al cărui rezultat va fi nimicirea „întregii civilizaţii, a 
tuturor legilor firii, poate chiar a soartei întregului univers”, așa 
cum scria Charles în ultima lui scrisoare? 

În momentul acela, cu toată agitația de care era stăpânit, 
Willett zări o ușiță la capătul celălalt al sălii și se duse să 
examineze micul semn scobit grosolan cu dalta deasupra ei. Se 
simţi cuprins pe loc de o teamă nedeslușită, pentru că unul din 
prietenii lui cu minte morbidă îi desenase într-o zi acest simbol 
pe o bucată de hârtie, explicându-i ce însemna el în întunecatele 
hăuri ale somnului. Era semnul lui Koth, pe care unii îl văd în vis, 
înscris deasupra intrării unui turn negru înălțându-se într-o 
lumină de asfinţit. Dar, o secundă mai târziu, medicul dădu uitării 
revelaţiile prietenului său simțind în aerul infect un nou miros, 
chimic și nu animal, ce venea dinspre ușă: mirosul cu care erau 
impregnate hainele lui Charles Ward în ziua în care îl dusese la 
sanatoriu. Willett, hotărât cu strășnicie să cerceteze toate 
minunâţiile oribile ale acestei vizuini subterane, trecu pragul ușii 
fără să tremure. 

Sala, de dimensiuni potrivite, conţinea numai o masă, un scaun 
și două grupuri de mașinării ciudate, cu rotiţe și curele, în care 
medicul recunoscu instrumente medievale de tortură. De o parte 
a ușii se înfățișa priveliștea plină de cruzime a unui șir de bice, 
deasupra cărora erau rostuite pe rafturi mai multe cupe goale în 
formă de kylikes”. Pe partea cealaltă era așezată masa, pe care 


9 Vase greceşti joase şi largi 


stăteau un carneţel, un creion, o lampă cu lumină puternică și 
două vase lekythos. Willett aprinse lampa și examină carnețelul, 
dar nu văzu decât frazele următoare, scrise de mâna lui Joseph 
Curwen: 


N-a murit. A fugit prin zid și a descoperit Locul de dedesubt. L- 
am văzut pe bătrânul V. rostind Sabaoth și am învăţat Felul cum 
se face. 

L-am evocat de trei ori pe Yog-Sothoth și am fost eliberat a 
doua zi. 

F. a încercat să-i nimicească pe toți cei care cunosc mijlocul de 
a-i chema pe Cei de Dincolo. 


La lumina lămpii, doctorul văzu că peretele din faţa ușii, între 
cele două grupuri de instrumente de tortură, era plin de cuiere 
pe care atârnau robe informe, de un alb gălbui. Cei doi pereţi 
liberi erau acoperiţi cu șiruri de formule și simboluri mistice 
săpate în piatră. Pe dalele podelei se vedeau, de asemenea, 
desene gravate cu dalta. Willett desluși în centru o imensă 
pentagramă și cercuri cu diametrul de trei picioare și jumătate, 
între pentagramă și colțurile încăperii. Într-unui din aceste patru 
cercuri, nu departe de o robă aruncată pe jos, se găsea una 
dintre cupele în formă de kylikes; în afara cercului era așezat un 
ulcior Phaleron, purtând numărul 118. Ulciorul era gol, dar cupa 
era plină cu un praf verzuliu, ce provenea în chip limpede din 
ulcior. Willett simţi că-i vine rău făcând legătura între aceste 
diferite elemente: bicele și instrumentele de tortură, sărurile din 
ulciorul „Materia”, cele două lekythos, robele, formulele gravate 
pe ziduri, notițele scrise de mâna lui Joseph Curwen, scrisorile și 
legendele, îndoielile și ipotezele ce-i chinuiseră pe părinţii și 
prietenii lui Charles Ward... 

Cu o sforțare uriașă, medicul se smulse din oroarea ce-l 
copleșea și se duse să examineze formulele. Era neîndoielnic că 
fuseseră gravate pe vremea lui Joseph Curwen, iar textul îi păru 
oarecum cunoscut. Recunoscu între altele formula pe care 
doamna Ward o auzise psalmodiată de fiul ei în vinerea sfântă a 
anului precedent, invocaţie teribilă adresată zeilor misterioși ce 
locuiesc în afara sferelor firești. Ortografia era puţin diferită de 
cea pe care un expert în domeniu i-o arătase lui Willett în 


paginile interzise ale lui „Eliphas Levi”; dar nu puteai să te înșeli 
asupra înţelesului ei și nici asupra unor cuvinte ca: Sabaoth, 
Metraton, Almonsin și Zariatnatmik. 

Această inscripţie se afla pe stânga, cum intrai în încăpere. Pe 
peretele din dreapta medicul recunoscu, tresărind, formula dublă 
pe care o văzuse atât de des în însemnările cele mai recente din 
biblioteca subterană. Dar nici aici ortografia nu era aceeași, ca și 
cum bătrânul Curwen ar fi notat sunetele într-un chip diferit. 
Fraza, așa cum o ţinea minte Willett, începea cu cuvintele: Yai 
'ng'ngah, Yog-Sothoth, pe când aceasta se prezenta sub forma: 
Aye, engengah, Yogge-Sothotha. 

Diferenţa aceasta îl tulbură pe explorator și, cum textul cel mai 
recent i se întipărise în memorie, se trezi psalmodiind prima 
formulă, încercând să facă să coincidă sunetul - așa cum și-l 
închipuia el - cu literele gravate pe zid. Vocea îi răsună, stranie și 
amenințătoare, în acest abis al groazei, în timp ce gemetele 
neomenești urcau fără încetare în aerul îmbâcsit al criptei. 


Y'AI 'NG'NGAH, 
YOG-SOTHOTH 
H'EE-L'GEB 
F'AI THRODOG 
UAAAH! 


Dar oare ce vânt îngheţat începuse să sufle la începutul 
incantaţiei? Lămpile sfârâiră jalnic și întunericul se făcu atât de 
adânc, încât literele de pe zid îi pieiră din faţa ochilor. Apoi se 
răspândi un fum gros, cu un miros înțepător, asemănător celui pe 
care-l simţise mai înainte. Willett se întoarse spre cupa pusă pe 
jos și văzu că din ea se ridică un nor de aburi verzui, cu un volum 
și o opacitate neobișnuite. Praful acela (Dumnezeule mare! venea 
dintr-unul din ulcioarele „Materia”), la ce avea să dea naștere? 
Formula pe care o psalmodiase... prima dintre cele două... 
„Capul de dragon”, nod ascendent... Doamne... se putea oare? ... 

Medicul se clătină pe picioare și în memoria lui se învârtejiră 
frânturi din tot ce văzuse, auzise sau citise în legătură cu cazul 
Charles Dexter Ward: 

„lti spun încă odată, nu chema Niciun Spirit pe care să nu-l poţi 
stăpâni... Să ţii mereu pregătite Cuvintele care alungă și nu sta 


pe gânduri când ai îndoieli asupra identităţii celui venit... Trei 
conversații cu Ceea ce fusese înmormântat acolo...” 

Indurare! Ce este forma aceea care apare îndărătul perdelei de 
fum? 


5 


Marinus Bicknell Willett nu și-a istorisit povestea decât celor 
mai apropiaţi prieteni, căci știe bine că altcineva ar râde de el. 
Dar domnul Ward este convins că povestirea bătrânului doctor 
întruchipează oribilul adevăr. N-a văzut el cu ochii lui 
deschizătura pestilenţială din pivnița căsuţei? Willett nu l-a trimis 
acasă în dimineaţa aceea, la ora unsprezece, bolnav și cu inima 
plină de spaimă? Nu i-a telefonat în zadar doctorului în aceeași 
seară și a doua zi dimineaţa și nu s-a dus spre prânz la căsuţă, 
unde l-a găsit pe prietenul său leșinat pe unul din paturile de la 
etajul întâi? ... 

Când domnul Ward îi turnă pe gât puţin coniac, Willett deschise 
încet ochii. Apoi, un fior îl zgâlțâi de sus până jos și începu să 
urle: „Barba asta... ochii... Doamne! cine ești?” Cuvinte cât se 
poate de ciudate, căci se adresau unui om cu ochii albaștri, cu 
faţa rasă, pe care medicul îl cunoștea din copilărie. Nimic nu 
părea a se fi clintit în căsuţă, sub razele strălucitoare ale 
soarelui. Lampa exploratorului dispăruse, dar valiza mai era 
acolo, cu desăvârșire goală. Inainte să dea vreo explicaţie, 
Willett, cu o mare sforţare a voinţei, cobori în pivniță, clătinându- 
se; încercă să miște mica platformă din faţa cazanului din 
spălătorie, dar nu reuși de fel. Scoase o daltă din sacul cu unelte 
adus în ajun și ridică scândurile podelei una după alta, dar nu 
găsi nicio deschizătură în suprafața netedă de ciment pe care o 
acopereau. Niciun fel de put duhnitor, nicio bibliotecă secretă, 
nici documente înspăimântătoare, nici laborator, nici monștri 
care urlă... Doctorul păli și îl strânse de braţ pe prietenul lui, ce 
venise după el: 

— Ieri-dimineaţă ai văzut... ai mirosit... ce am văzut și mirosit și 
eu? întrebă el în șoaptă. 

Când domnul Ward îi făcu semn din cap că da, Willett oftă din 
rărunchi și adăugă: 

— În cazul ăsta, am să-ţi spun tot. 

Vreme de o oră, în camera cea mai însorită din căsuță, medicul 
îi povesti prietenului uluit toată fioroasa aventură. Dar nu fu în 
stare să spună nimic despre cele întâmplate după apariţia formei 


misterioase întruchipată din aburii verzui emanaţi din cupă. Își 
termină istorisirea și căzu într-o tăcere adâncă, nu răspunse 
întrebării timide puse de domnul Ward: 

— Dar forma aceea unde a plecat? Fiindcă ea te-a adus aici, 
fără îndoială și a pecetluit puţul cine știe cum... 

Când să se ridice și să iasă din cameră, degetele doctorului 
Willett dibuiră în buzunar o bucată de hârtie, aflată acolo 
împreună cu câteva lumânări și chibrituri luate din criptă. Era o 
pagină smulsă din carnetul de pe masa din oribila sală subterană, 
al cărui miros îl păstrase. Pe ea erau scrise cu creionul patru 
rânduri, cu o scriere medievală, de necitit pentru cei doi, dar 
alcătuită totuși din combinaţii de simboluri ce le părură 
cunoscute. Vederea mesajului îi îndemnă pe Willett și pe domnul 
Ward să se urce în automobil și să se ducă întins la biblioteca 
John Hay. 

La bibliotecă găsiră manuale bune de paleografie și le studiară 
până seara. În cele din urmă, găsiră ce căutau. Literele scrisorii 
erau minuscule saxone folosite în secolele al VIII-lea și al IX-lea 
după Christos; formau următoarele cuvinte latine: Corvinus 
necandus est. Cadaver aq(ua) forti dissolvendum, nec aliq(ui)d 
retinendum. Tace ut potes. 


Qpar)  Voahău Cf 


Cadoen a 4 poe) Ata Xufidum 
NE “pp ahăuu 
T acCuuz poe F 


Ceea ce se poate traduce astfel: „Trebuie ucis Curwen - 
cadavrul trebuie dizolvat în apă tare, nu trebuie păstrat nimic. 
Păstrează tăcerea, în măsura în care vei putea.” 

Cei doi, întru totul nedumeriţi, își dădură seama că nu mai sunt 
în stare să simtă nici cea mai mică emoție. Rămaseră acolo 
nemișcaţi, muţi, sfârșiți de oboseală, până când închiderea 
bibliotecii îi sili să se întoarcă în casa din Prospect Street. 
Stătură la taclale toată noaptea, apoi se duseră să se odihnească 
puţin. A doua zi, duminica, la prânz, primiră un mesaj telefonic 
de la detectivii însărcinaţi să caute urmele doctorului Allen. 

Domnul Ward, care se tot plimba nervos prin casă, răspunse el 


însuși la telefon și-i rugă pe polițiști să vină să-i dea raportul a 
doua zi dimineaţă. Se bucură împreună cu Willett că lucrurile 
începeau să se limpezească, pentru că de oriunde ar fi venit 
mesajul găsit în buzunarul doctorului, acel „Curwen” ce trebuia 
ucis nu putea fi altul decât misteriosul însoțitor al lui Charles. 
Tânărul se temuse de omul acesta; în ultima lui scrisoare către 
medic îl rugase să-l ucidă și să-l topească într-un acid. În plus, 
Allen primise, sub numele de Curwen, scrisori de la vrăjitori 
necunoscuţi, locuind în Europa, și se considera el însuși ca o 
reîntrupare a necromantului din Salem. Or iată că, acum, un nou 
mesaj insista asupra necesităţii uciderii lui „Curwen” și dizolvării 
lui în apă tare. De altfel, Allen nu avea oare intenţia să-l 
asasineze pe tânărul Ward la sfaturile unui individ numit 
Hutchinson? Trebuia neapărat să pună mâna pe misteriosul 
doctor Allen și să-l împiedice să mai facă vreun rău cuiva. 

După-amiază, sperând - cu toată lipsa de speranţă - să capete 
câteva frânturi de informaţii din gura singurei ființe capabile să 
le dea, cei doi se duseră să-i facă o vizită lui Charles la sanatoriu. 
Cu un ton simplu și grav, Willett îi povesti toate descoperirile 
sale și îl văzu pe bolnav cum pălește cu fiecare descriere pe care 
i-o făcea. Când ajunse cu povestirea la monștrii închiși în puţurile 
acoperite, încercă să-și emoţioneze interlocutorul spunându-i cu 
o voce indignată că bietele creaturi mureau de foame. Își bătu 
gura degeaba, căci Charles, încetând să mai nege existenţa 
criptei, părea să privească lucrurile ca pe o glumă sinistră. 
Scoase un râs diabolic, apoi murmură cu vocea lui răgușită: 

— Să-i ia dracul! E adevărat că mănâncă, dar n-au nicio nevoie 
de asta! O lună fără hrană, aţi spus? La naiba, domnule, ce 
modest sunteţi! Bietul Whipple a încasat o păcăleală grozavă în 
privința asta! Voia să omoare tot ce era pe-acolo, drace! dar 
bietul prostănac era așa de ameţit de vacarmul venit din afară, că 
n-a văzut și auzit nimic din ceea ce era închis în puțuri. Nici 
măcar nu și-a închipuit că ar putea exista așa ceva! Mânca-v-ar 
ciuma! Creaturile astea blestemate urlă în fundul găurilor lor de 
când a fost ucis Curwen, acum o sută și cincizeci de ani! 

Scârbit, Willett își urmă povestirea, în speranţa că vreuna din 
întâmplări ar putea să-l facă pe Charles să-și părăsească 
atitudinea smintită. Privindu-i chipul, se îngrozi la vederea 
schimbărilor din ultimele luni... Când vorbi de camera cu formule 


și de praful verzui, Charles se însufleţi puţin și spuse cu ironie: 

— Dacă aţi fi știut cuvintele trebuitoare ca să chemaţi ceea ce 
se găsea în cupa aceea, n-aţi mai fi acum aici să-mi povestiţi 
toate astea. Era numărul 118, și v-ar fi apucat tremuriciul dacă v- 
aţi fi uitat pe lista mea din camera de alături. Eu însumi nu am 
evocat niciodată personajul acesta, dar voiam s-o fac chiar în ziua 
în care m-aţi adus aici. 

Când Willett îi spuse că formula fusese rostită și fumul verzui se 
înălțase în aer, văzu pentru prima oară teamă pe chipul lui 
Charles Ward. 

— A venit și mai sunteţi încă în viaţă! exclamă nebunul cu voce 
spartă. 

Medicul crezu a înţelege ce vrea să spună și răspunse cu un 
citat dintr-o scrisoare pe care și-o amintea: 

— Ai spus 118? Dar nu uita că au fost mutate toate pietrele de 
mormânt în nouă cimitire din zece. Nu poti fi sigur de nimic până 
când nu ai pus întrebările! 

Apoi, fără alt avertisment, îi vâri lui Charles sub ochi mesajul în 
minuscule. Tânărul leșină pe loc. 

Convorbirea se desfășurase în mare taină, pentru ca alieniștii 
să nu-i acuze pe cei doi că îl încurajează pe Charles în nebunia 
lui. 

Domnul Ward și Willett îl întinseră pe Charles pe pat. În timp 
ce-și venea în fire, el murmură de câteva ori că trebuie să le 
trimită imediat un mesaj lui Orne și Hutchinson. Așa încât, de 
îndată ce își recăpătă cunoștința în întregime, doctorul îi spuse 
că cel puţin unul din acești doi ciudati indivizi e dușmanul lui de 
moarte și că îl sfătuise pe doctorul Allen să-l asasineze. 
Dezvăluirea rămase fără un efect vizibil, iar bolnavul declară că 
nu vrea să mai urmeze convorbirea. Când să plece, Willett îi 
atrase din nou atenţia tânărului să se ferească de doctorul Allen; 
dar Charles răspunse, rânjind hidos, că individul nu mai avea 
cum să facă vreun rău nimănui. 

Trebuie spus că povestea lui Orne și Hutchinson a avut o 
urmare ciudată (dacă aceasta era adevărata identitate a 
vrăjitorilor exilați în Europa). Willett a luat legătura cu o agenţie 
internaţională de informaţii de presă și a cerut să-i fie trimise 
toate articolele privitoare la crimele și accidentele cele mai 
importante din Praga și din Transilvania de răsărit. La capătul a 


șase luni, socoti că poate să ia în seamă două fapte semnificative. 
În primul rând, o casă din cartierul vechi al orașului Praga fusese 
total distrusă într-o noapte și bătrânul Joseph Nadeth, ce locuia 
singur în ea încă din vremuri foarte îndepărtate, dispăruse în 
chip misterios. În al doilea rând, în munţii dinspre răsărit de 
Rakus o explozie formidabilă spulberase castelul Ferenezy odată 
cu toţi locatarii săi. Stăpânul castelului avea o reputaţie atât de 
proastă printre ţărani și soldaţi, încât ar fi urmat să fie chemat 
curând la București pentru un interogatoriu serios, dacă 
întâmplarea n-ar fi pus capăt unei cariere și așa anormal de 
lungă. 

Willett susține că mâna care a scris mesajul în litere minuscule 
era în stare să mânuiască și arme mai teribile; lăsându-i 
doctorului grija de a se ocupa de Curwen, autorul acelor rânduri 
se simţise dator să-i găsească și să-i nimicească pe Orne și 
Hutchinson. 


6 


A doua zi dimineaţă doctorul se duse în grabă la domnul Ward, 
ca să fie de faţă la sosirea detectivilor. Cei doi prieteni se așezară 
la parter, căci la etajele de sus stăruia o duhoare greţoasă care, 
după părerea bătrânilor servitori, era blestemul lăsat în urma lui 
de portretul dispărut al lui Joseph Curwen. 

La ora nouă cei trei polițiști se prezentară și dădură raportul. 
Nu reușiseră să-l găsească pe doctorul Allen, dar adunaseră un 
număr de fapte semnificative privitoare la el. Intre altele, 
descoperiseră, într-o cameră din căsuţă, o barbă falsă și niște 
ochelari negri, dovedind că misteriosul tovarăș al lui Charles nu 
se arătase decât deghizat. Pe de altă parte, un negustor din 
Pawtuxet văzuse câteva rânduri scrise de el; scrisul îi păruse 
foarte straniu, aproape de necitit. 

Majoritatea locuitorilor din sat îl socoteau pe doctorul Allen 
vinovat de profanările de morminte comise în vara trecută. 
Anchetatorii care trecuseră pe la căsuță după întâmplarea cu 
camionul jefuit erau cu toţii de acord că Allen vorbea și se purta 
de parcă el ar fi fost stăpânul; barba lui nu părea naturală și avea 
o cicatrice mică deasupra ochiului drept. Scotocirea camerei lui 
nu dăduse rezultate precise, în afară de barbă, ochelari și mai 
multe notițe scrise cu creionul; Willett constată imediat că scrisul 
lor e identic cu cel de pe manuscrisele lui Curwen și de pe 
documentele întocmite de tânărul Ward în vremea din urmă. 

Medicul și prietenul său se simţiră atinși de aripa unei spaime 
cosmice pe măsură ce aceste fapte le erau dezvăluite și un gând 
smintit își făcea loc în mintea lor. Barba falsă, ochelarii, scrisul 
ciudat al lui Curwen... portretul străvechi cu mica cicatrice ce se 
regăsea pe fruntea bolnavului închis în sanatoriu... vocea auzită 
de domnul Ward la telefon, acea voce răgușită, absolut 
asemănătoare celei a fiului, lui... Cine mai văzuse vreodată pe 
Charles și pe Allen în același timp, după vizita anchetatorilor 
veniţi în legătură cu afacerea camionului? Nu dăduse Charles 
dintr-o dată la o parte spaima și se mutase în căsuţă, ca urmare a 
plecării lui Allen? Curwen, Allen, Ward... ce contopire oribilă a 
două secole și a două persoane! De ce portretul lui Curwen 


semăna atât de tare cu Charles? De ce îi copiau Charles și Allen 
scrisul lui Curwen? Mai erau și îndeletnicirile oribile ale acestor 
oameni: cripta mârșavă, monștrii înfometați în închisoarea lor, 
formula plină de primejdii, mesajul în litere minuscule, 
documentele, scrisorile, profanările de morminte... Ce concluzie 
să tragi din toate astea? In cele din urmă, domnul Ward luă 
singura hotărâre cu judecată. Desenă cu cerneală, pe o fotografie 
a fiului său, o barbă și o pereche de ochelari. Apoi le încredință 
detectivilor această imagine, cerându-le să se ducă să o arate 
negustorilor din Pawtuxet care-l văzuseră pe Allen. 

Willett și prietenul său așteptară timp de două ore detectivii, în 
casa cu aerul otrăvit. Apoi detectivii se întoarseră. Da, fotografia 
modificată era o imagine destul de bună a doctorului Allen. 
Domnul Ward păli, iar Willett își șterse sudoarea de pe frunte. 

Allen, Ward, Curwen... lucrurile păreau să devină din ce în ce 
mai hidoase. Ce demon iscase tânărul din neant? Ce se 
întâmplase de la începuturi și până la sfârșit? Cine era acest 
Allen care-și pusese în gând să-l ucidă pe Charles și de ce acesta 
din urmă, în post-scriptum-ul scrisorii către Willett, scrisese că 
misteriosul lui tovarăș trebuie dizolvat în acid? Pe de altă parte 
de ce mesajul în minuscule saxone cerea ca distrugerea lui 
Curwen să se facă prin aceeași metodă? Ce metamorfoză se 
petrecuse în ființa lui Charles și când? În ziua în care Willett 
primise ultima scrisoare de la el, tânărul se arătase neliniștit 
toată dimineața, apoi atitudinea i se schimbase brusc; ieșise din 
casă fără știrea nimănui, apoi se întorsese cu o înfățișare 
sfidătoare, trecând prin faţa polițiștilor însărcinaţi să vegheze 
asupra lui. Cu toate acestea, slobozise un țipăt de spaimă intrând 
în biroul lui. Ce găsise acolo? Sau mai curând, cine îl găsise pe 
el? Această apariţie ce fusese văzută întorcându-se fără să fi fost 
văzută plecând, nu era cumva o umbră drăcească, impunându-și 
prezenţa celui care nu părăsise câtuși de puţin încăperea? 
Valetul nu spusese că a auzit zgomote ciudate? 

Willett sună servitorul și îi puse în șoaptă câteva întrebări. 
Omul îi răspunse că era sigur că se întâmplase ceva necurat 
acolo. Auzise un strigăt, un oftat, un sunet sugrumat, zgomotul 
căderii unui corp greu. Domnul Charles nu mai era același om 
când ieșise cu pași mari, fără un cuvânt. Valetul se înfiora în timp 
ce vorbea. În casă se cuibărise groaza. Până și detectivii nu se 


simțeau la largul lor. Doctorului Willett îi fulgerau prin cap 
gânduri înfricoșătoare și murmura din când în când vorbe de 
neînțeles. 

In sfârșit, domnul Ward declară discuţia încheiată. Poliţiştii și 
servitorul se retraseră, cei doi rămaseră singuri în încăpere. Deși 
era ora prânzului, umbre de asfinţit stăruiau asupra casei. 
Doctorul Willett începu să vorbească serios cu gazda sa și îl rugă 
să-i lase lui grija cercetărilor ce mai rămâneau de făcut; unele 
lucruri puteau fi suportate mai ușor de un prieten decât de un 
tată. Ca medic al familiei, cerea să i se dea dezlegare în toate și, 
înainte de orice, dorea să fie lăsat singur în fosta bibliotecă a lui 
Charles atât timp cât va judeca el că e nevoie. 

Domnul Ward, zdrobit de valurile de orori ce se revărsau 
asupra lui din toate direcţiile, consimţi la această cerere. O 
jumătate de oră mai târziu, medicul se încuie în încăperea 
blestemată în care se aflau panourile de lemnărie de la casa din 
Olney Court. Tatăl lui Charles, care asculta la ușă, auzi mai întâi 
zgomot mare de mobile mutate din loc; apoi o trosnitură 
puternică, de parcă s-ar fi deschis cu forța un dulap ermetic 
închis; apoi veni un strigăt înăbușit, iar ceea ce fusese deschis, fu 
închis cu violență. O secundă mai târziu, cheia scârțâi în broască; 
Willett, buimăcit și livid, apăru în prag și ceru să i se aducă lemn 
pentru foc. Neîndrăznind să-i pună vreo întrebare, domnul Ward 
dădu ordin unui servitor, care aduse buturugi mari de pin și le 
puse în vatră. În acest timp, Willett urcase până în laborator, de 
unde se întoarse aducând diferite obiecte într-un coș cu capac. 

Apoi, medicul se încuie din nou în bibliotecă și, curând, prin 
faţa ferestrelor trecură nori deși de fum. Puțin mai târziu, se auzi 
pentru a doua oară o trosnitură ciudată, urmată de bufnitura 
căderii unui corp greu. Willett scoase două ţipete înăbușite. În 
cele din urmă, fumul purtat de vânt deveni extrem de înțepător și 
întunecat; mirosul lui îi scârbi pe domnul Ward și pe servitori. 
După o așteptare ce le păru cât un veac, vălătucii de fum se 
subțiară și din bibliotecă se auzi zgomotul ce însoțește operaţiile 
de curăţenie. In sfârșit, Willett ieși din încăpere, cu chipul 
descompus, întunecat de o tristeţe nesfârșită, ducând coșul cu 
capac pe care îl luase din laborator. Lăsase geamul deschis și în 
camera funestă intrau valuri de aer curat, amestecat cu mirosul 
ciudat de dezinfectant dinăuntru. 


Vechea lemnărie de deasupra căminului părea a-și fi pierdut 
orice putere malefică, de parcă portretul lui Joseph Curwen nici 
n-ar fi fost pictat vreodată. Noaptea cădea, dar nu mai închidea 
în ea nicio urmă de frică. Medicul refuză să mărturisească ce 
făcuse și se mulțumi să-i spună domnului Ward: 

— Nu pot să-ţi răspund la nicio întrebare. Trebuie numai să afli 
că există mai multe feluri de magie. Am făcut o mare purificare a 
locului. De-acum locatarii acestei case vor dormi mai bine. 


7 


„Purificarea” doctorului Willett fusese o încercare tot atât de 
grea ca și aventura lui din criptă; întors acasă, trebui să stea la 
pat trei zile. Totuși servitorii șușotiră mai apoi că îl auziseră 
ieșind pe furiș din cameră miercuri, după miezul nopţii. Din 
fericire, nu le trecu prin minte să facă legătura între acest fapt și 
articolul următor, apărut joi în Evening Bulletin: 


NOU ACT DE VANDALISM 


Zece luni după profanarea mormântului lui Ezra Weeden în 
Cimitirul de nord, noaptea trecută paznicul Robert Hart a zărit 
pe cineva dând târcoale în același cimitir. Deschizând din 
întâmplare ușa căsuței lui, Hart a văzut la o oarecare distanţă 
silueta unui om, cu o lanternă și o mistrie în mâini S-a repezit 
imediat spre el, dar omul a luat-o la goană și a reușit să ajungă în 
stradă, unde a dispărut în întuneric. Ca și vampirii de anul trecut, 
individul nu a făptuit decât pagube fără importanță: o mică 
porțiune de pământ liberă din parcela familiei Ward a fost săpată 
numai la suprafață, fără ca vreun mormânt să fi fost violat. 

Hart, care nu poate da alte amănunte decât că omul era mic de 
stat si bărbos, crede că cele trei incidente petrecute în cimitir 
purced de la aceeași origine. Dar poliția nu împărtășește această 
opinie, bazându-se pe caracterul brutal al celei de a doua dintre 
ele: ne aducem aminte că un sicriu a fost furat și o piatră 
funerară spartă în bucăți. 

Se crede că niște contrabandiști de alcool în căutarea unui loc 
sigur în care să ascundă marfa furată ar fi răspunzători de primul 
act de vandalism. Inspectorul Riley consideră că cel de al treilea 
caz apartine aceleiasi categorii. Politia a luat măsuri 
extraordinare pentru arestarea bandei de răufăcători vinovați de 
aceste profanări. 


Willett se odihni toată ziua de joi. Seara, îi scrise domnului 
Ward o scrisoare ce-l făcu pe tatăl lui Charles să se cufunde într- 
o mare de gânduri și îi aduse o oarecare înseninare, deși însoţită 


de multă tristeţe. Iat-o: 


Barnes Street 10 
Providence, R.I. 
12 aprilie 1928 


Scumpul meu Theodore, 


Simt nevoia să-ți scriu aceste rânduri înainte să mă apuc să fac 
ceea ce trebuie să împlinesc chiar mâine. Actul pe care-l voi 
îndeplini va pune capăt teribilei aventuri prin care am trecut, dar 
mă tem că nu-ți va aduce liniștea sufletească dacă nu te voi 
asigura cu strășnicie că e un act hotărâtor. Mă cunosti din 
copilărie; de aceea cred că mă vei crede când iţi voi spune că e 
mai bine să lași în umbră unele lucruri. Nu mai făuri nicio ipoteză 
cu privire la fiul tău și, mai ales, nu-i spune mamei lui nimic în 
afară de ce bănuiește deja. Mâine, când voi veni să te văd, 
Charles va fi fugit din sanatoriu. Asta e tot ce trebuie să păstrezi 
în minte: era nebun, a fugit. Te sfătuiesc să te duci lângă mama 
lui la Atlantic City și să te odihnești împreună cu ea. Eu însumi 
voi pleca în sud, ca să-mi recapăt liniștea și puterile. 

Deci, când voi veni să te văd, să nu-mi pui întrebări. Sunt sigur 
că voi reuși în încercarea mea și pot să afirm că nu vei mai avea 
niciun motiv de neliniște, pentru că Charles va fi în perfectă 
siguranţă și chiar mai mult decăt ţi-ai putea închipui. Nu te mai 
teme de nimic din partea lui Allen: el aparține trecutului, la fel ca 
și portretul lui Joseph Curwen. În sfârșit, află că autorul 
mesajului în litere minuscule nu-ți va mai pricinui necazuri 
niciodată nici ţie, nici familiei tale. Dar trebuie să-ți făurești o 
platoșă împotriva tristetii și să o pregătești pe soția ta să facă 
același lucru. Nu pot să-ți ascund faptul că evadarea lui Charles 
nu înseamnă că el va fi redat familiei A fost lovit de un rău 
straniu, după cum dovedesc metamorfozele lui fizice și morale, și 
nu-l vei mai vedea niciodată. Fie ca cele ce-ţi voi spune să-ți 
aducă mângâiere: el nu a fost niciodată un monstru și nici măcar 
un nebun; dar dragostea lui pentru studiu și pentru misterele de 
altădată i-a adus pieirea. A descoperit lucruri pe care niciun 
muritor n-ar trebui să le cunoască; a făcut cale-ntoarsă prea 
departe în trecut, iar trecutul a sfârșit prin a-l înghiți. 


Si iată acum punctul asupra căruia trebuie să-ți cer să-mi acorzi 
în special încredere. Căci, cu adevărat, nu va mai exista nici cea 
mai mică îndoială asupra sorții lui Charles. De-acum până-ntr-un 
an, fiul tău nu va mai fi pe lumea aceasta. Vei putea să ridici o 
piatră funerară în parcela ta din cimitirul de nord, la zece 
picioare spre apus de mormântul tatălui tău și ea va străjui locul 
exact al odihnei lui Charles. Și nu e nevoie să te temi că, în acel 
loc, va zace sub pământ un monstru. Cenușa îngropată în acel 
mormânt va fi cenușa trupului de un sânge cu tine, cea a 
adevăratului Charles Dexter Ward care avea un semn din naștere 
în formă de măslină pe șold, cea a lui Charles care n-a făcut în 
viața lui niciun rău și care a plătit cu viața scrupulele lui prea 
îndreptățite. 

Asta-i tot ce aveam să-ți spun. Nu-mi pune mâine întrebări și să 
fii sigur că onoarea familiei tale rămâne nepătată, la fel ca în 
trecut. 

Fii curajos și liniștit și crede în prietenia mea credincioasă și 
adâncă. 

Marinus B. Willett 


În dimineaţa zilei de vineri 13 aprilie 1928, Willett merse să-l 
viziteze pe Charles Dexter Ward în camera din sanatoriul 
doctorului Waite. Tânărul, morocănos, părea să nu aibă niciun 
chef de conversaţia pe care musafirul lui voia să o aibă cu el. 
Aventura doctorului în cripta infernală adăugase, firește, un nou 
motiv de stânjeneală, așa că cei doi, după ce schimbară câteva 
vorbe banale, se cufundară într-o tăcere apăsătoare. Tulburarea 
crescu în vreme ce Ward păru să-și dea seama că, de la ultima 
vizită încoace,  pașnicul medic se preschimbase într-un 
răzbunător nemilos. Păli. Willett vorbi primul: 

— Trebuie să te avertizez că am făcut niște descoperiri noi și va 
trebui să trecem la încheierea socotelilor. 

— Aţi mai descoperit ceva animăluţe înfometate? replică 
tânărul cu un ton ironic. 

— Nu, dar am găsit în căsuţă barba falsă și ochelarii doctorului 
Allen. 

— Perfect! Sper că erau mai frumoase decât barba și ochelarii 
pe care-i purtaţi acum. 

— Într-adevăr, ti-ar sta foarte bine, așa cum se pare că ţi-au și 


stat în ultima vreme. 

În timp ce Willett rostea aceste cuvinte, avu impresia că prin 
faţa soarelui trece un nor, deși umbrele de pe podea nu se 
întunecară de loc. 

— Și este nevoie de vreo răfuială pentru asta? Omul n-are 
dreptul să împrumute o a doua personalitate, dacă consideră util 
să o facă? 

— Iar te înșeli, răspunse doctorul cu gravitate. Nu contează că 
omul se prezintă sub două înfățișări diferite, cu condiția de a 
avea dreptul să existe și de a nu distruge pe cel care l-a făcut să 
apară din spațiu. 

Ward tresări violent și întrebă: 

— Mă rog, domnule, ce aţi descoperit și ce vreţi de la mine? 

Willett stătu câteva clipe înainte să glăsuiască, de parcă și-ar fi 
căutat cuvintele: 

— Am descoperit ceva într-un dulap din spatele unui panou de 
lemn pe care se afla altădată un portret. Am ars ce am găsit și am 
îngropat cenușa în locul unde trebuie să rămână mormântul lui 
Charles Dexter Ward. 

Nebunul sări din fotoliu, scoțând un strigăt gâtuit. 

— Să te ia dracu’! Cui i-ai mai spus? Și cine o să mai creadă că 
era el după ce au trecut două luni și când eu sunt în viaţă? Ce 
vrei să faci? 

Willett păru să capete un soi de măreție supremă în timp ce-l 
liniștea pe bolnav cu un gest. 3 

— N-am spus nimic nimănui. Intâmplarea aceasta este o 
grozăvie răsărită din hăurile timpului și ale spaţiului. Ea scapă 
competenţei poliţiei, tribunalelor și medicilor. Mulţumesc lui 
Dumnezeu, mi-a rămas destulă imaginaţie ca să nu-mi pierd 
minţile aplecându-mă asupra ei. Nu mă poti înșela, Joseph 
Curwen, căci știu că magia ta blestemată e prea adevărată! 

Știu cum ai găsit vraja ce s-a păstrat în suspensie, în afara 
anilor, înainte de a se statornici asupra strănepotului (și dublului) 
tău; știu cum l-ai determinat să te scoată din mormântul tău 
dezgustător; știu că te-a ascuns în laboratorul lui, că te-ai dedicat 
studiului timpului prezent, că ai rătăcit nopţile ca un vampir, că 
mai târziu te-ai deghizat ca să împiedici lumea să observe 
asemănarea ta extraordinară cu el; mai știu, în sfârșit, ce-ai 
hotărât să faci când el a refuzat să se alăture ţie în planurile de 


cucerire a lumii întregi. 

Ţi-ai scos barba și ochelarii ca să-i înșeli pe polițiștii ce făceau 
de pază în jurul casei. Au crezut că el este cel care intra în casă; 
au crezut și că el este cel care iese, după ce tu l-ai strâns de gât 
și l-ai ascuns în dulap. Dar n-ai ţinut seama de legăturile diferite 
dintre două spirite. Ai fost un prost, Curwen, închipuindu-ţi că o 
simplă identitate a înfățișării e de ajuns. De ce nu te-ai gândit 
nici la grai, nici la voce, nici la scris? Vezi, planurile tale n-au 
reușit. Știi mai bine decât mine cine a scris mesajul acela în litere 
minuscule; te anunţ solemn că n-a fost scris în zadar. Anumite 
grozăvii trebuie distruse și am convingerea că cel ce a scris 
mesajul se va ocupa și de Orne și de Hutchinson. Unul dintre ei 
ţi-a scris altădată: „Nu chema niciun spirit pe care să nu-l poţi 
domina”. Ai dat greș, deja, o dată, și se prea poate ca nelegiuita 
ta magie să fie o dată mai mult cauza pieirii tale... 

În clipa aceea, medicul fu întrerupt de un strigăt al creaturii 
căreia i se adresa. La mare strâmtoare, fără arme, știind bine că 
orice manifestare violentă ar face să vină în goană infirmierii în 
ajutorul musafirului său, Joseph Curwen căută scăpare la vechiul 
lui aliat: făcând mișcări cabalistice cu cele două degete 
arătătoare, psalmodie, cu o voce adâncă în care nu mai rămăsese 
nici urmă de răgușeală, primele cuvinte ale unei formule 
înspăimântătoare: 


PER ADONAI ELOIM, ADONAI JEHOVA, ADONAI SABAOTH, 
METRATON... 


Dar răspunsul lui Willett sosi fulgerător. Chiar în clipa când 
câinii începeau să urle, când vântul glacial sufla prima rafală 
peste golf, bătrânul medic rosti - așa cum își pusese în gând de 
când venise - cea de a doua parte a formulei a cărei primă strofă 
făcuse să se arate autorul mesajului în minuscule, invocaţia 
așezată sub semnul Cozii Dragonului, emblema nodului 
descendent: 


OGTHROD AI'F 
GEB'L-EE'H 
YOG-SOTHOTH 
'NGAH'NG AI'Y 


ZHRO! 


De la primul cuvânt Joseph Curwen încetă să vorbească, de 
parcă i-ar fi înţepenit limba. Aproape imediat nu mai fu în stare 
să facă nicio mișcare. În sfârșit, când teribilul cuvânt Yog-Sothoth 
fu rostit, o metamorfoză hâdă avu loc. Nu era o simplă dizolvare, 
ci mai curând o transformare sau o rezumare; iar Willett închise 
ochii de frică să nu leșine înainte de a termina de pronunţat 
formula amenințătoare. 

Când ridică pleoapele, înţelese că sfârșitul cazului Charles 
Dexter Ward venise. Monstrul răsărit din trecut nu se va mai 
întoarce să tulbure lumea. La fel ca portretul lui blestemat, cu un 
an mai înainte, Joseph Curwen zăcea pe podea sub forma unui 
strat subţire de praf fin, de un cenușiu-albăstrui.